Amos Oz — Fima

Amos Oz 
Fima 


Traducere de Any Shilon 
Polirom, 2008 


Considerat cel mai mare scriitor israelian contemporan, Amos 
Oz s-a născut în 1939 la lerusalim. În 1952, după sinuciderea 
mamei sale, îşi schimbă numele din Klausner în Oz şi se 
stabileşte în kibbutzul Hulda, unde îşi va petrece mai bine de 
treizeci de ani. Îşi ia licenţa în filosofie şi literatură la 
Universitatea Ebraică din 

lerusalim, dar revine apoi în kibbutz, dedicându-se scrisului, 
agriculturii şi activităţii didactice la liceul local. A luptat în 
Războiul de Şase Zile din 1967 şi în Războiul de Yom Kippur din 
octombrie 1973. In 1965 îi apare prima culegere de povestiri, 
Acolo unde ţipă şacalii, urmată, în 1966, de romanul Altundeva, 
poate. 

In 1968 publică Soţul meu, Michael (Polirom, 2005), care a 
provocat o adevărată furtună literară şi politică. 

Romanul a fost tradus în peste douăzeci de limbi şi transpus 
pe marele ecran. Volumele de povestiri Spre moarte (1971) şi 
Dealul sfatului nelegiuit (1976, pentru care i se decernează 
Brenner Prize for Literature) sunt considerate printre cele mai 
reuşite scrieri ale sale. In 1987 îi apare Cutia neagră, bestseller 
în Israel şi Europa, tradus în douăzeci de limbi şi distins cu 
prestigiosul premiu francez F&mina Etranger. În 1989, romanul 
Să cunoşti o femeie (Polirom, 2004) trece încă o dată în fruntea 
topurilor de vânzări, în 1994 apare Să nu pronunţi: noapte, 
urmat, un an mai târziu, de Pantera din subterană şi, în 1999, de 
Aceeaşi mare. 


Plin de ironie şi umor, romanul Fima (1991) portretizează, prin 
intermediul personajului principal - un mic funcţionar idealist, 
delăsător şi incapabil să-şi poarte singur de grijă -, o întreagă 
generaţie de israelieni care preferă să se complacă în nesfârşite 
dezbateri politice, fără a-şi pune vreodată în aplicare soluţiile 
pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian. Copleşit de 
vinovăţie din cauza crimelor şi violenţelor din ţara sa, de care se 
simte personal responsabil, Fima descoperă, la cincizeci şi patru 
de ani, că şi-a irosit farmecul, talentul literar, şansa unei cariere 
universitare şi posibilitatea de a-şi întemeia o familie visând să 
ajungă la putere şi restabilească pacea în Israel. Moartea tatălui 
său îl face să-şi dea seama că, deşi nu-şi poate împlini visul, 
este capabil să contribuie la realizarea acestuia ajutându-i pe 
cei cărora le stă în putere să schimbe faţa lumii. 


1 
Făgăduinţa şi compasiunea 


Cu cinci nopţi înaintea nenorocirii, Fima avu dimineaţa în 
jurnalul său. Era un carnet maroniu, care zăcea veşnic sub 
grămada dezordonată de ziare şi reviste vechi, la picioarele 
patului. Îşi luase obiceiul să noteze în el tot ce văzuse peste 
noapte, stând încă în pat, în timp ce primele raze de lumină ale 
zorilor răzbăteau prin crăpăturile obloanelor. Chiar dacă nu 
văzuse nimic sau uitase ce văzuse, aprindea totuşi veioza, mijea 
ochii, se ridica în capul oaselor, aşeza pe genunchii ridicaţi o 
revistă mai groasă, ca să-i slujească drept masă de scris, apoi 
nota ceva în genul: 

„Douăzeci decembrie - noapte fără vise". 

„Patru ianuarie - ceva despre o vulpe şi o scară, dar 
amănuntele au dispărut." 

Obişnuia să scrie datele în litere, nu în cifre. 

Apoi se scula să meargă la baie, se întorcea şi se culca din nou 
până când de-afară începea să se audă gânguritul porumbeilor, 
însoţit de câte un lătrat de câine sau de ciripitul uimit al vreunei 
notă la cinci şi jumătate sau: păsărele, care suna de parcă nu-şi 
credea ochilor ce vedea. Fima îşi promitea să se scoale imediat, 
în două-trei minute, un sfert de oră cel mult, dar adormea 
uneori din nou şi nu se trezea până pe la opt-nouă, fiindcă nu 
începea lucrul la clinică decât pe la ora unu. Somnul i se părea 
mai cinstit decât veghea. Deşi ajunsese de mult la concluzia că 
adevărul e intangibil, voia să se distanţeze cât mai mult de 
micile minciuni care îi umpleau viaţa zilnică asemenea unui praf 
fin, ce pătrundea până în cele mai tainice spărturi. 

Luni, dis-de-dimineaţă, când nişte licăriri tulburi, portocalii 
începură să se strecoare printre crăpăturile jaluzelelor, se ridică 
în capul oaselor şi notă: 

„O femeie, mai curând atrăgătoare decât frumoasă, s-a 
apropiat de mine; nu a venit la biroul de recepţie, ci a apărut de 
undeva din spatele meu, fără să dea atenţie anunţului NUMAI 
PERSONALUL AUTORIZAT. Am zis: «îmi pare rău, toate 
întrebările se pun la birou». A râs şi a spus: «Am auzit, Efraim, 
am auzit». Am zis: 

«Doamnă, dacă nu ieşiţi, voi fi silit să folosesc clopoţelul» (deşi 
nu am aşa ceva). Auzind cuvintele astea a început să râdă din 


nou, un râs delicat şi plăcut, ca apa proaspătă susurând într-un 
izvor. Avea umeri înguşti, gâtul uşor ridat, însă pieptul şi 
pântecele erau frumos rotunjite, iar pulpele strânse în ciorapi de 
mătase cu modele circulare. Combinația de rotunjime şi 
vulnerabilitate era atrăgătoare şi înduioşătoare totodată. Sau 
poate  emoţionant era doar contrastul dintre chipul de 
învăţătoare obosită şi trupul bine proporţionat. «Am o fetiţă de 
la tine», a spus, «a venit timpul s-o cunoşti». 

Deşi ştiam că nu aveam voie să-mi părăsesc postul şi că era 
periculos să o urmez, mai ales desculţ, fiindcă deodată m-am 
pomenit fără pantofi, în mintea mea s-a ivit un fel de semnal 
interior: dacă îşi va da părul pe umărul stâng, cu mâna stângă, 
atunci va trebui s-o urmez. Ea ştia lucrul ăsta; cu o mişcare 
uşoară şi-a adus părul în faţă, până i s-a revărsat peste rochie şi 
i-a acoperit sânul stâng, apoi a spus: «Vino». Am urmat-o pe 
câteva străzi şi alei, pe scări şi pe porţi, apoi prin curţi pietruite 
din oraşul spaniol Valladolid, dar de fapt era, mai mult sau mai 
puţin, cartierul buharilor de-aici, din lerusalim. 

Cu toate că femeia în rochie copilărească de bumbac şi ciorapi 
sexy îmi era complet străină şi era prima oară când dădeam 
ochii cu ea, voiam totuşi să văd fetiţa. Ne-am continuat deci 
drumul prin intrări de case care dădeau în curţi dosnice, pline de 
frânghii cu rufe întinse la uscat, am mai străbătut câteva alei, 
după care am ajuns într-un fel de piaţă foarte veche, luminată 
de un felinar spălat de ploaie. Fiindcă începuse să plouă, nu 
tare, nu în rafale, aproape fără stropi, era mai mult un fel de 
pâclă ce plutea în văzduhul care se întuneca tot mai mult. N-am 
întâlnit nici un suflet viu pe drum. 

Nici măcar o pisică. Şi iată că femeia s-a oprit dintr-odată într- 
un pasaj ce purta urmele unei măreţii apuse, semăna cu 
intrarea într-un palat oriental, dar probabil că era doar un tunel 
care lega două curţi ce musteau de apă, cu cutii poştale distruse 
şi dale fărâmicioase, şi scoţându-mi ceasul de la mână, a arătat 
spre o pătură militară zdrenţuită, aflată într-o nişă de sub scări, 
de parcă luarea ceasului prevestea o anumită nuditate, iar acum 
trebuia să am o fetiţă cu ea, şi am întrebat unde ne aflam şi 
unde erau copiii, fiindcă pe drum fiica s-a transformat nu ştiu 
cum în mai mulţi copii. 


Femeia a spus: «Karla!». N-am reuşit să înţeleg dacă acesta 
era numele fetiţei sau al femeii care îmi punea mâinile pe sânii 
ei, sau dacă îi era frig din cauza goliciunii fetiţelor slabe, sau era 
o invitaţie să o îmbrăţişez şi să o încălzesc. Când am strâns-o în 
braţe a început să tremure toată, nu de dorinţă, ci de 
deznădejde şi mi-a şoptit: 

«Nu-ţi fie teamă, Efraim, cunosc un drum şi am să te trec 
nevătămat în partea ariană». In vis, şoapta ei părea plină de 
făgăduinţă şi compasiune, iar eu am continuat să am încredere 
în ea şi să o urmez cu o bucurie extatică şi nu am fost deloc 
surprins când, în vis, femeia s-a transformat în mama mea şi nu 
am întrebat-o unde era partea ariană. Până am ajuns pe malul 
apei. Pe țărm stătea un bărbat cu mustață blondă, tunsă 
milităreşte, cu picioarele larg desfăcute, îmbrăcat într-o 
uniformă închisă la culoare, care a spus: «Trebuie să separi». 

Astfel m-am lămurit că îi era frig din cauza apei şi că n-aveam 
s-o mai văd niciodată. M-am trezit cuprins de tristeţe şi, nici 
măcar acum, când am terminat de scris, tristeţea nu m-a 
părăsit." 


2 
Fima se scoală să meargă la lucru 


Efraim se ridică din pat cu lenjeria transpirată, întredeschise 
jaluzelele şi privi pe geam la începutul acelei zile de iarnă din 
lerusalim. 

Casele din vecinătate nu i se părură apropiate, ci îndepărtate 
de el şi unele de altele, iar între ele zări nori joşi şi cenușii, ca 
nişte vălătuci. 

Afară nu se zărea nici un semn de viaţă. De parcă visul 
continua încă. Dar acum nu mai erau alei pietruite, ci o stradă 
desfundată din capătul sud-vestic al cartierului Kiryat Yovel, un 
şir de blocuri turtite, construite repede şi prost la sfârşitul anilor 
'50. Locatarii închiseseră aproape toate balcoanele, care cu 
ciment, care cu plăci de azbest, care cu sticlă sau cu aluminiu. 
Ici şi colo se zăreau jardiniere goale şi ghivece uitate pe 
balustrade ruginite. Departe, spre sud, dealurile Betleemului se 
contopeau cu norii cenuşii şi aveau o înfăţişare sumbră şi 


1 Karla - nume propriu feminin. Se poate traduce în limba ebraică prin „ei îi 
este frig" (kar = frig, la = ei) 


neispititoare în dimineaţa asta, semănând mai degrabă cu nişte 
mormane de gunoaie decât cu nişte dealuri. Un vecin avea 
probleme cu maşina, care nu voia să pornească din cauza 
umezelii şi a frigului. 

Motorul se îneca şi se oprea, apoi se îneca iar prelung, răguşit, 
ca un tuberculos în fază terminală, cu plămânii mâncaţi, care 
continuă totuşi să fumeze fără încetare. Fima fu copleşit din nou 
de sentimentul că se afla acolo din greşeală şi că ar fi trebuit să 
fie cu totul altundeva. 

Dar care era greşeala şi unde se găsea locul în care ar fi 
trebuit să fie nu ştia în dimineaţa asta. De fapt, nu ştiuse 
niciodată. 

Gemetele maşinii îi stârniră tuşea de dimineaţă şi se îndepărtă 
de geam, fiindcă nu voia să înceapă ziua într-un fel atât de 
patetic şi de absurd. Leneşule! se certă singur şi se apucă să 
facă exerciţii simple, extensii şi aplecări, în faţa oglinzii pe care 
se zăreau insule şi continente de murdărie. Oglinda era fixată pe 
partea de dinafară a uşii şifonierului vechi, de culoare maro, pe 
care i-l cumpărase tatăl lui în urmă cu treizeci de ani. Poate că 
ar fi fost bine s-o întrebe pe femeie ce anume trebuia să separe, 
dar pierduse prilejul. 

În general, Fima nu suferea oamenii care stăteau la geam. 
Imaginea unei femei mai ales, uitându-se pe fereastră, cu 
spatele întors spre odaie, îi era de nesuportat. De multe ori, 
înainte de divorţ, o scotea din sărite pe Yael, plângându-se de 
fiecare dată când o vedea stând aşa, privind strada sau 
dealurile. 

— Ce e, iar am încălcat regulamentul? 

— Ştii că mă deranjează! 

— Problema ta, Effy. 

În dimineaţa asta, până şi exerciţiile în faţa oglinzii îl enervau 
şi îl oboseau. După un minut sau două se opri, zicându-şi din 
nou că era un leneş. Respiră greu şi adăugă ironic: 

— Problema ta, amice. 

Avea cincizeci şi patru de ani şi, din pricina vieţii sale solitare, 
se obişnuise să vorbească uneori singur. | se părea un lucru 
firesc, ca şi restul maniilor sale de burlac bătrân, de pildă, faptul 
că rătăcea tot timpul capacul borcanului de dulceaţă, că îşi tăia 
părul numai dintr-o nară, uitând de a doua, că îşi descheia 
fermoarul pantalonilor în drum spre baie pentru a economisi 


timp, că nu nimerea vasul de toaletă când începea să facă pipi 
sau că trăgea apa în timp ce urina sperând că clipocitul apei 
avea să-i stimuleze vezica poticnită. Se străduia să termine cât 
mai curgea încă apa, aşa că exista o întrecere permanentă între 
apa din bazin şi propriul său lichid. 

Pierdea întotdeauna, fiind silit să aleagă între a aştepta 
enervant, cu scula în mână, până când bazinul se umplea din 
nou şi putea s-o ia de la capăt, sau a renunţa şi a lăsa urina să 
plutească la suprafaţa apei până data viitoare. Nevrând nici să 
se dea bătut, nici să irosească timp preţios aşteptând, se enerva 
şi trăgea de lanţ înainte de vreme. Asta nu făcea decât să 
golească bazinul, care nu era suficient de plin pentru ca apa să 
ţâşnească, şi să-l pună din nou în faţa alegerii înfiorătoare între 
a aştepta iar sau a renunţa şi a pleca. 

Avusese la viaţa lui câteva iubiri, câteva idei, un volum de 
versuri care la timpul său a dat naştere multor aşteptări, ipoteze 
despre scopul universului, intuiţii limpezi despre punctul în care 
ţara o luase pe un drum greşit, un plan detaliat de-a fonda o 
nouă mişcare politică, aleanuri de un fel sau altul şi dorinţa 
constantă de-a scrie un nou capitol al vieţii sale. Şi iată-l aici, 
stând în apartamentul ăsta neîngrijit într-o dimineaţă urâtă şi 
ploioasă, prins în lupta umilitoare de a-şi elibera colţul cămăşii 
din fermoarul pantalonilor. In timp ce afară o pasăre murată de 
ploaie repeta la nesfârşit aceeaşi frază muzicală din trei note, de 
parcă ajunsese şi ea la concluzia că avea de-a face cu un 
retardat mintal, care n-avea să-nţeleagă niciodată nimic. 

Astfel, prin recunoaşterea dureroasă a slăbiciunilor sale de 
burlac între două vârste, prin clasificarea şi enumerarea lor, 
Fima spera să se îndepărteze de el însuşi, să creeze o distanţă 
ironică şi să-şi apere visurile şi respectul de sine. Uneori însă, 
această urmărire obsesivă a tabieturilor sale ridicole sau imorale 
i se părea nu o linie de apărare între el însuşi şi celibatarul 
trecut de prima tinereţe, ci mai degrabă o stratagemă a 
acestuia din urmă, pentru a se descotorosi de el şi a-i uzurpa 
locul. 

Hotări să se întoarcă la şifonier şi să se studieze în oglindă. Şi 
să-şi privească trupul nu cu dezgust, disperare sau 
autocompătimire, ci cu resemnare. Din oglindă îl privea un 
funcţionar palid, cam corpolent, cu colaci de grăsime în jurul 
taliei, lenjerie de corp nu prea curată, păr negru şi rar pe 


picioarele albe, prea subţiri în comparaţie cu burta, plete 
aproape cărunte, umeri lăsaţi, pieptul atârnând, alb ca brânza şi 
sfârcurile înconjurate de bubiţe de grăsime, dintre care una era 
infectată. Începu să le stoarcă între degetul mare şi arătător, 
privindu-se în oglindă. 

Golirea lor şi ţâşnirea lichidului gălbui îi trezea o plăcere vagă, 
impură şi iritantă. Cincizeci de ani, ca sarcina unei femele de 
elefant, funcţionarul acesta şters se dezvoltase în pântecul 
copilului, al adolescentului şi al tânărului. lată că cei cincizeci de 
ani trecuseră, sarcina ajunsese la termen, pântecul se 
deschisese, iar fluturele născuse crisalida. În această crisalidă 
Fima se recunoscu pe el însuşi. 

înţelese de asemenea că acum rolurile erau inversate, că în 
adâncul pântecului ca o crisalidă avea să se ascundă de-aici 
înainte, pentru totdeauna, copilul cu ochi mari şi membre lungi 
şi delicate. 

Resemnarea însoţită de o uşoară ironie conţine uneori propriul 
său revers: un dor interior nestăpânit după copilul, tânărul şi 
adultul din al cărui pântec a apărut crisalida. Aşa se făcea că din 
când în când simţea din nou, pentru o clipă, întoarcerea 
lucrurilor pe care le pierduse şi care nu mai puteau fi recuperate 
niciodată, însă purificate, imune la distrugere, ferite de durere şi 
dor. Ca prinsă într-o bulă de sticlă, iubirea Yaelei îi era redată 
pentru o clipă, cu atingerea uşoară a limbii şi buzelor ei în 
spatele urechii sale şi şoapta ei: „Aici, atinge-mă aici”. 

In baie se trezi pus în încurcătură descoperind că i se 
terminase spuma de bărbierit, până când îi veni ideea strălucită 
să încerce să se radă cu un strat gros de săpun obişnuit. Numai 
că acesta se dovedi a avea un miros acru, de subsuori 
transpirate în zi de caniculă. Îşi rase obrajii cu lama până când 
deveniră roşietici, însă uită de tuleiele de sub bărbie. Apoi făcu 
un duş fierbinte, după care îşi adună curajul şi se clăti treizeci 
de secunde cu apă rece, simțindu-se pentru o clipă vioi şi 
pregătit să deschidă un capitol nou al vieţii sale, până când 
prosopul, umed încă de ieri, de alaltăieri şi din zilele de dinainte, 
îl învălui din nou în propriul său miros nocturn, de parcă ar fi fost 
silit să îmbrace o cămaşă deja purtată. 

Din baie intră în bucătărie şi puse apă la fiert pentru cafea; 
spălă una din ceştile murdare din chiuvetă, puse în ea două 
tablete de zaharină şi două linguriţe de cafea solubilă, apoi se 


duse să-şi facă patul. Lupta cu cuvertura îi luă trei-patru minute. 
Când se întoarse în bucătărie îşi dădu seama că uitase frigiderul 
deschis peste noapte. Scoase din el margarina, dulceaţa şi un 
iaurt pe care îl începuse ieri, dar descoperi că un gândac tâmpit 
hotărâse să se sinucidă exact în iaurtul deschis. Încercă să 
pescuiască încet cadavrul cu o linguriţă, dar nu reuşi decât să-l 
scufunde. Aruncă iaurtul la gunoi şi se mulţumi numai cu cafea 
neagră, presupunând, fără să verifice, că laptele se înăcrise din 
cauză că uitase uşa frigiderului deschisă. intenţiona să dea 
drumul la radio ca să asculte ştirile. leri avusese loc o şedinţă de 
cabinet extraordinară, care se prelungise până târziu în noapte. 
Oare fuseseră paraşutaţi soldaţi din unităţile de elită la Damasc, 
ca să-l captureze pe preşedintele Assad?? 

Sau, din contră, Yasser Arafat voise să vină la lerusalim să se 
adreseze parlamentului israelian? 

Fima prefera să creadă că la ştiri o să se vorbească doar 
despre devalorizarea monedei naţionale, şekelul, sau despre 
vreun nou caz de corupţie. Se imagină convocându-şi miniştrii la 
o şedinţă de cabinet, în miez de noapte. Un vechi avânt 
revoluţionar din anii mişcării de tineret îl făcu să ţină această 
şedinţă într-o clasă a unei şcoli dărăpănate din cartierul 
Katamon?, printre băncile cu vopseaua scorojită şi formulele 
matematice scrijelite cu creta pe tablă. El se va aşeza, îmbrăcat 
într-o haină simplă, muncitorească, şi nişte pantaloni uzaţi, nu la 
catedră, ci pe pervazul ferestrei. Le va prezenta fără 
menajamente situaţia reală. Îi va şoca pe miniştrii săi, arătându- 
le catastrofa iminentă. 

Spre dimineaţă va obţine adoptarea cu majoritate de voturi a 
deciziei de-a retrage toate trupele noastre din Fâşia Gaza, chiar 
fără nici un acord preliminar. „Dacă vor trage asupra aşezărilor 
noastre, îi vom bombarda din aer. Dar dacă vor sta liniştiţi, dacă 
vor dovedi că doresc într-adevăr pacea, vom aştepta un an-doi 
şi vom începe să purtăm tratative cu ei în privinţa viitorului 
oraşelor Şem şi Hebron." 

După cafea îmbrăcă un pulover gros, uzat, pe care i-l lăsase 
Yael, se uită la ceas şi îşi dădu seama că pierduse ştirile de la 
ora şapte. Cobori deci să ia ziarul din cutia poştală, dar uită 


2 Hafez al-Assad (1930-2000) - preşedintele Siriei între anii 1970 şi 2000. (n. 
r.) 


3 Cartier sărac din lerusalim 


cheiţa, ceea ce îl sili să-l scoată cu forţa prin deschizătura ei şi 
să rupă prima pagină. Urcând scările, se oprea şi citea titlurile, 
apoi iar urca şi iar se oprea; ajunsese la concluzia că ţara căzuse 
în mâinile unei bande de nebuni care îi tot dădeau înainte cu 
Hitler şi cu Holocaustul şi se repezeau întotdeauna să distrugă 
orice şansă de pace, văzând în ea un complot nazist pentru a ne 
nimici. Ajungând la uşă, realiză că se contrazicea din nou şi se 
puse în gardă în privinţa isteriei şi a miorlăielii care caracterizau 
intelectualitatea israeliană: Trebuie să ne ferim de tentaţia 
stupidă de-a crede că istoria îi pedepseşte până la urmă pe cei 
răi. Pe când îşi pregătea cea de-a doua ceaşcă de cafea, îi veni 
în minte, contrar a ceea ce gândise înainte, argumentul pe care 
obişnuia să-l folosească în disputele sale cu Uri Gefen, Ţvika şi 
restul bandei: Trebuie să învăţăm să existăm şi să acţionăm în 
situaţii speciale, care pot dura ani de zile, în loc să ne supărăm 
pe realitate. Faptul că suntem nepregătiţi din punct de vedere 
mental să trăim în cadrul unei situaţii deschise, că vrem să 
ajungem imediat la ultimul rând şi să stabilim chiar în clipa asta 
situaţia finală, acestea sunt cauzele reale ale impotenţei noastre 
politice. 

Când termină de citit ce avea de comentat critica televiziunii 
despre un program pe care intenţionase să-l urmărească ieri, 
dar uitase, era deja trecut de opt şi pierduse din nou ştirile, 
drept pentru care hotărî furios că era timpul să se aşeze la masă 
şi să se apuce de lucru. Işi repetă cuvintele din vis: Trebuie să 
separi. Ce să separe şi de ce? O voce caldă şi blândă, nici 
masculină, nici feminină, însă plină de compasiune, îi şopti: 
Unde eşti, Efraim? lată o întrebare foarte bună, îşi zise Fima. 

Se aşeză la masă şi privi scrisorile la care nu răspunsese şi 
lista de cumpărături pentru băcănie pe care o pregătise 
sâmbătă seara, apoi îşi aminti că trebuia să telefoneze urgent 
cuiva, într-o problemă ce nu suferea amânare, dar nu-i venea în 
cap sub nici o formă cui şi în ce problemă. Formă deci numărul 
lui Ţvika Kropotkin, îl trezi din somn, se bâlbâi şi se scuză 
îndelung, însă îl ţinu totuşi mai bine de douăzeci de minute pe 
fir perorând despre tacticile stângii, despre modificările ce se 
întrevedeau în poziţia Statelor Unite şi bomba cu explozie 
întârziată a fundamentalismului islamic ce ticăia peste tot în 
jurul lor, până când Tvi îl întrerupse: 


— Fima, scuză-mă, nu te supăra, dar trebuie să mă îmbrac şi 
să fug, întârzii, am un curs de ţinut. 

Fima încheie convorbirea aşa cum o începuse, cu nişte scuze 
interminabile, şi din nou nu-şi aminti dacă el trebuia să 
telefoneze cuiva în dimineaţa asta sau, din contră, dacă trebuia 
să aştepte un telefon urgent, pe care poate că îl pierduse din 
cauza convorbirii cu vi. Care, după cum îşi dădu seama, nu 
fusese o convorbire, ci un monolog al său. Renunţă deci să-l mai 
sune pe Uri Gefen şi cercetă cu deosebită atenţie formularul 
computerizat pe care îl primise de la bancă, fără să înţeleagă 
dacă i se creditase contul cu şase sute cincizeci de şekeli şi i se 
debitase cu patru sute cincizeci sau invers. 

Capul îi căzu în piept şi prin faţa ochilor săi închişi trecură 
mulţimi de fanatici musulmani, scandând lozinci şi versete din 
Coran, distrugând şi arzând tot ce le stătea în cale. Apoi piaţa se 
goli şi nu mai rămaseră decât bucăţi de hârtie îngălbenită care 
zburau în vânt şi se amestecau cu glasul ploii ce cădea de-aici şi 
până pe dealurile Betleemului, învăluite într-o ceaţă cenuşie. 
Unde eşti, Efraim? Unde e partea ariană? 

Şi dacă îi e frig, de ce îi e? 

II trezi atingerea unei mâini grele şi calde. 

Deschise ochii şi văzu mâna brună a tatălui său odihnindu-se 
pe piciorul lui, ca o broască ţestoasă. 

Era o mână îmbătrânită, bătătorită, cu unghii îngălbenite, 
acoperită de ridicaturi şi adâncituri, străbătută de vase de sânge 
închise la culoare, cu pete de pigment printre smocuri de păr 
rar. 

O clipă fu cuprins de panică, însă imediat îşi dădu seama că 
era mâna lui. Se trezi şi citi de trei ori la rând ideile pe care le 
notase sâmbătă pentru articolul pe care promisese să-l predea 
astăzi. Dar ceea ce intenţionase să scrie, ceea ce îl incitase ieri 
la o polemică diabolică, i se părea acum fad. Până şi dorinţa de- 
a scrie i se domolise. 

Reflectând puţin asupra situaţiei, hotărî că încă nu era totul 
pierdut. Era doar o problemă tehnică. Din cauza cerului înnorat 
şi a cetii umede nu era suficientă lumină în cameră. Avea nevoie 
de lumină. Asta era tot. Aprinse lampa de pe birou, sperând că 
lucrul ăsta va aduce un nou început articolului său, dimineţii 
sale, vieţii sale. 


Dar îşi dădu seama imediat că lampa era defectă. Sau poate 
doar becul era ars? Se repezi la dulapul din hol şi, contrar 
aşteptărilor, găsi acolo un bec de rezervă, ba chiar izbuti să-l 
schimbe pe cel vechi fără probleme. Dar şi becul cel nou era ars 
sau poate că se afla doar sub influenţa primului. Se duse deci să 
caute un al treilea bec, însă pe drum îi veni ideea să încerce 
lumina din hol, fapt care îl sili să scutească de orice vină cele 
două becuri anterioare, întrucât totul se datora unei pene de 
curent. Ca să facă totuşi ceva, se hotărî să-i telefoneze Yaelei. 
Dacă o să-i răspundă soţul ei, o să închidă. Dacă o să dea peste 
ea, inspiraţia momentului o să-l ajute fără îndoială să găsească 
cuvintele potrivite, întocmai ca pe vremuri când, după o ceartă 
aprigă, o împăcase spunându-i: Dacă nu am fi căsătoriţi, ţi-aş 
cere chiar acum să te măriţi cu mine. lar ea, zâmbind printre 
lacrimi, îi răspunsese: Dacă nu ai fi deja soţul meu aş accepta. 
După zece sau douăzeci de încercări zadarnice, Fima înţelese că 
Yael chiar nu voia să vorbească cu el, sau poate că Ted se lăsa 
cu toată greutatea pe telefon şi o împiedica să ridice receptorul. 

În orice caz, se simţea deja foarte obosit. Peregrinările sale 
nocturne pe străduţele Valladolidului îi stricaseră dimineaţa. lar 
la ora unu trebuia să se prezinte la lucru, în spatele biroului de 
recepţie al clinicii private din Kiriat muel. Şi ora deja nouă şi 
douăzeci. Fima mototoli hârtia cu ideile pentru articol, factura la 
electricitate şi lista de cumpărături şi le aruncă la coş, pentru ca 
biroul să fie în sfârşit gol şi pregătit pentru lucru. Se duse în 
bucătărie să-şi facă încă o ceaşcă de cafea şi, în timp ce aştepta 
să fiarbă apa, stând în semiîntuneric, îşi aminti luminile înserării 
în lerusalim, cu treizeci de ani în urmă, în strada Agrippa, la 
ieşirea din cinematograful Eden, la câteva săptămâni după 
excursia sa în Grecia. Yael îi spusese atunci: Da, Effy, te iubesc 
destul de mult şi îmi place să te iubesc şi să te ascult vorbind, 
dar ce te face să crezi că dacă vei înceta pentru câteva clipe să 
vorbeşti, vei înceta să exişti? lar el tăcuse ca un copil pe care îl 
dojenise maică-sa. După vreun sfert de oră în care ceainicul nici 
nu începuse măcar să fiarbă, cu toate că îşi amintise de două ori 
să-l fixeze mai bine în priză, realiză în sfârşit că fără curent n- 
avea cum să-şi facă nici o cafea. Aşa că se băgă, complet 
îmbrăcat, sub plapuma groasă, de iarnă, potrivi ceasul să sune 
la doisprezece fără un sfert, îngropa jurnalul cu vise sub 
grămada de ziare şi reviste de la picioarele patului, se înveli 


până la bărbie şi se strădui să-şi concentreze gândurile asupra 
femeilor, reuşind să ajungă la erecţie; o apucă cu toate cele 
zece degete, ca un hoţ care se caţără pe burlan sau, zâmbi în 
sinea lui, ca un om care se îneacă şi se agaţă de un pai. Insă 
oboseala era mult mai puternică decât dorinţa, aşa că renunţă şi 
adormi. 

Afară ploaia se înteţea. 


3 
Cutia cu viermi 


La ştirile amiezii auzi că un tânăr arab fusese lovit şi ucis de un 
glonţ din plastic, scăpat probabil din arma unui soldat, în tabăra 
de refugiaţi de la Jebeliyeh, în timp ce tinerii arabi aruncau cu 
pietre în soldaţi, iar cadavrul fusese furat de la spitalul din Gaza 
de nişte tineri mascaţi. Se făceau încă investigaţii asupra 
împrejurărilor în care se produsese incidentul. 

Fima reflectă puţin la formularea comunicatului, îi displăcu în 
mod special expresia „ucis de un glonţ de plastic". lar cuvântul 
„probabil" îl făcu să clocotească de furie. De asemenea se 
enervă, la modul mai general, din cauza verbelor la diateza 
pasivă care începeau să pună stăpânire pe limbajul 
comunicatelor oficiale, ca şi pe limba vorbită. 

Deşi era foarte posibil ca tocmai un sentiment sănătos şi 
lăudabil de ruşine să fi fost cel care ne împiedica să anunţăm 
pur şi simplu: un soldat evreu a tras într-un tânăr arab şi l-a 
omorât. Pe de altă parte, limbajul acesta infect sugera 
permanent că arma, împrejurările care erau investigate şi 
glonţul de plastic purtau întreaga vinovăţie, ca şi cum tot răul s- 
ar fi întâmplat din vina cerului, şi totul ar fi fost predestinat. 

Şi de fapt, îşi zise, cine ştie? 

La urma urmei, exista un fel de farmec secret în cuvintele 
„Vina cerului". 

Apoi se enervă pe el însuşi. Nu exista nici un farmec, nici un 
secret. Era mai bine să lase cerul în pace. 

Fima îşi împunse cu o furculiţă fruntea, tâmpla, ceafa şi 
încercă să ghicească sau să intuiască într-un fel ce simte cineva 
în clipa în care glonţul pătrunde în craniu şi explodează: nu 
durere, nu zgomot, poate, îşi imagină, poate doar o 
străfulgerare incandescentă de neîncredere, ca un copil care se 


pregăteşte să primească o palmă peste obraz de la tatăl său şi 
se trezeşte că acesta îi înfige în ochi un vătrai încins. Oare 
există vreo fracțiune de secundă, vreun atom de timp în care, 
cine ştie, apare totuşi iluminarea? 

Strălucirea celor şapte ceruri? Când tot ceea ce a fost ascuns 
şi neclar o viaţă întreagă devine pentru o clipă limpede înainte 
să se aştearnă întunericul? De parcă în toţi aceşti ani ai fi căutat 
o soluţie complicată pentru o problemă complicată şi iată că în 
ultima clipă îţi vine în minte o soluţie simplă? 

In acest punct, Fima îşi spuse furios, cu o voce răguşită: 
încetează să-ţi mai frămânţi creierii! 

Cuvintele „ascuns" şi „neclar" îl umplură de dezgust. Se ridică 
şi ieşi încuind uşa apartamentului în urma lui şi uitându-se cu 
mare atenţie în ce buzunar pusese cheia. Jos, la intrarea în 
clădire,  zări prin  deschizătura cutiei poştale un plic 
dreptunghiular, însă în buzunarul din dreapta nu avea decât 
cheia de la uşă. Cheia de la cutia poştală rămăsese probabil pe 
birou. Dacă nu cumva chiar în buzunarul altei perechi de 
pantaloni. Sau pe marginea blatului din bucătărie. După o clipă 
de ezitare, ridică din umeri; era probabil factura la apă sau la 
telefon sau poate doar o reclamă. Mancă o omletă cu salam, o 
salată şi un compot de fructe la restaurantul de peste drum şi se 
sperie, observând prin fereastră că în apartamentul său lumina 
era aprinsă. Se gândi puţin la asta, cântărind slaba posibilitate 
de-a se afla în două locuri deodată, dar preferă să presupună că 
între timp defecţiunea fusese rezolvată şi că revenise curentul. 
Uitându-se la ceas, hotărî că dacă ar urca să stingă lumina, să 
caute cheia cutiei poştale şi să scoată plicul, ar întârzia precis la 
lucru, aşa că plăti şi spuse ca de obicei: 

— Mulţumesc, doamnă Schonberg. 

Şi tot ca de obicei, ea îl corectă: 

— Scheinmann, doctore Nisan. 

Fima răspunse: 

— Sigur. Scuze. Cât îţi datorez? Ţi-am plătit deja? Ei bine, nu 
pot spune decât că n-a fost un accident. Probabil că am vrut să 
plătesc de două ori fiindcă şniţelul - şniţel era, nu-i aşa? - a fost 
delicios. Scuze. Mulţumesc. La revedere. Trebuie să fug. la te 
uită ce ploaie! Pari puţin obosită? Supărată? Probabil că vremea 
e de vină. Nu-i nimic. O să se însenineze în curând. La revedere. 
Toate cele bune. Pe mâine. 


Douăzeci de minute mai târziu, când autobuzul opri în faţa 
Teatrului Naţional, Fima îşi dădu seama că făcuse o greşeală de 
neconceput ieşind azi din casă fără umbrelă. Sau promiţându-i 
patroanei restaurantului că o să se însenineze. Pe ce bază? O 
fâşie subţire de lumină strălucitoare, roşiatică străpunse subit 
norii şi se reflectă într-un geam la unul din etajele superioare ale 
hotelului Hilton, orbindu-l aproape. 

Reuşi totuşi să zărească un prosop fluturând pe balustrada 
balconului de la etajul al zecelea sau al douăzecilea şi i se păru 
că simte cu exactitate în nări parfumul femeii care se ştersese 
cu acest prosop. Uite, îşi spuse, de fapt nimic nu se iroseşte, 
nimic nu se pierde în totalitate, aproape fiecare clipă aduce 
micul ei miracol. Poate că totul e spre bine, la urma urmei. 

Apartamentul cu două camere din marginea cartierului Kiriat 
Yovel îi fusese cumpărat de tatăl său când se căsătorise a doua 
oară, în 1961, la mai puţin de un an după ce absolvise strălucit 
facultatea de istorie din lerusalim. La vremea aceea tatăl său îşi 
punea mari speranţe în el. Şi alţii credeau pe-atunci în viitorul lui 
Fima. 

Obţinuse o bursă de studii pentru maşter şi se gândea deja la 
doctorat şi la o carieră academică. 

Dar în vara anului 1960 se ivise în viaţa sa o serie întreagă de 
complicaţii şi probleme. Până şi în ziua de azi, prietenii mai 
chicoteau cu o afecţiune amuzată când, în lipsa lui, venea vorba 
despre „anul ţapului" prin care trecuse Fima. Se povestea că pe 
la jumătatea lui iulie, a doua zi după ultimul examen, în grădina 
mănăstirii Ratisbonne, se îndrăgostise de ghida franţuzoaică a 
unui grup de turişti catolici. Stătea pe o bancă din grădină, 
aşteptându-şi prietena, pe Şuia, studentă la şcoala de asistente 
medicale, care doi ani mai târziu se căsătorise cu prietenul său 
Tvi Kropotkin. Ţinea în mână o ramură de leandru înflorit şi 
păsărele îi ciripeau deasupra capului. 

Nicole i se adresă de pe cealaltă bancă: Este cumva apă pe- 
aici? Vorbeşti franceza? Fima răspunse afirmativ la ambele 
întrebări, deşi habar n-avea unde era apa şi nu ştia decât câteva 
cuvinte în franceză. Din clipa aia începu s-o urmărească prin tot 
lerusalimul, în ciuda tuturor rugăminţilor ei politicoase, şi nu se 
potoli nici măcar când şeful grupului îl avertiză că va depune 
plângere împotriva lui. Când se ducea să se roage la Biserica 


Adormirii, o aştepta afară, ca un câine vagabond, o oră şi 
jumătate. 

De fiecare dată când ieşea din Kings' Hotel, vizavi de clădirea 
Terra Sancta, îl găsea pe Fima în faţa uşii turnante, emoţionat, 
ciufulit, cu ochii arzând. Când se ducea la muzeu o urmărea pas 
cu pas, prin fiecare sală. Când ea se întoarse în Franţa, o urmă 
la Paris, ba chiar până acasă la ea, în Lyon. Intr-o noapte cu 
lună, după miezul nopţii, aşa se povesteşte în lerusalim, tatăl 
fetei ieşi în curte şi trase în el cu puşca lui cu două ţevi, 
nimerindu-l în picior. În cele trei zile petrecute într-un spital 
franciscan, se interesă cum putea trece la creştinism. Tatăl 
Nicolei, vizitându-l la spital pentru a-şi cere iertare, se oferi să-l 
ajute să se convertească. Între timp, Nicole se satură de tatăl ei 
şi se refugie mai întâi la sora sa din Madrid, apoi la cumnata sa 
din Malaga; iar el, murdar, disperat şi neras, se repezi pe urmele 
ei prin trenuri şi autobuze prăfuite, până i se terminară banii, în 
Gibraltar, şi de acolo, prin eforturile Crucii Roşii, fu repatriat 
aproape cu forţa, pe un vapor de marfă din Panama. La sosirea 
în ţară Fima fu arestat şi închis pentru aproape şase săptămâni 
într-o închisoare militară, pentru că depăşise cu mult termenul 
permis unui rezervist de-a rămâne în străinătate. Se spune că la 
începutul pasiunii sale Fima cântărea şaptezeci şi două de 
kilograme, însă în septembrie, în infirmeria închisorii, nu mai 
avea nici şaizeci. Fu eliberat în urma intervențiilor tatălui său pe 
lângă un înalt funcţionar, a cărui soţie, o doamnă bine- 
cunoscută în lerusalim, posesoarea unei celebre colecţii de 
gravuri, mai tânără decât soţul ei cu zece ani, dar mai în vârstă 
decât Fima cu opt, se îndrăgosti de el pasional şi scandalos. In 
toamnă rămase însărcinată şi se mută la el, în camera sa 
închiriată din cartierul Musrara. Tot oraşul vuia de povestea lor. 
În decembrie, Fima se îmbarcă din nou, de data asta pe un vas 
iugoslav, şi ajunse în insula Malta, unde munci trei luni într-o 
fermă care creştea peşti decorativi şi unde compuse ciclul său 
de poeme Moartea lui Augustin şi învierea sa în brațele 
Dulcineei. În ianuarie, în Valletta, patroana hotelului ieftin în 
care locuia se îndrăgosti de el şi îi mută lucrurile în 
apartamentul ei. De teamă că şi ea va rămâne însărcinată, se 
căsătoriră la starea civilă. Însă căsătoria nu dură nici două luni, 
căci între timp tatăl său reuşi să-i dea de urmă cu ajutorul unor 
prieteni din Roma şi îl informă că iubita din lerusalim pierduse 


sarcina, căzuse în depresie şi se întorsese deja la soţul şi la 
colecţia ei de gravuri. Fima hotărî că vina sa era de neiertat şi îşi 
impuse să o părăsească pe patroana hotelului şi să se 
îndepărteze de femei pentru totdeauna. Ajunse la concluzia că 
iubirea provoacă în mod cert nenorocirea, iar relaţiile lipsite de 
dragoste aduc numai durere şi umilinţă. Părăsi Malta fără un 
ban în buzunar, la bordul unui vas de pescuit turcesc. Intenţiona 
să se închidă pentru cel puţin un an într-o mănăstire din insula 
Samos. Pe drum fu cuprins de panică gândindu-se că şi fosta lui 
soţie ar putea fi gravidă şi se întrebă dacă n-ar trebui să se 
întoarcă la ea, însă simţi că făcuse totuşi bine lăsându-i toţi 
banii pe care îi avea, dar nici o adresă, ceea ce o punea în 
imposibilitatea de a-l găsi. Debarcă la Salonic şi dormi o noapte 
într-o pensiune pentru tineret, unde, cu bucurie şi durere, o visă 
pe prima sa dragoste, Nicole, căreia îi pierduse urma în 
Gibraltar. In vis numele ei se schimbase în Therese şi Fima îl 
văzuse pe tatăl său ţinându-i pe Therese şi pe bebeluşul ei 
ostatici în subsolul filialei YMCA? din lerusalim, sub ameninţarea 
unei puşti cu două ţevi, doar că spre sfârşitul visului devenise el 
însuşi copilul captiv. In dimineaţa următoare se trezi şi se apucă 
să caute o sinagogă în Salonic; nu fusese niciodată un evreu 
practicant şi era convins că Dumnezeu însuşi nu era religios şi 
nici nu prea vedea la ce i-ar putea folosi religia. Dar nu avea altă 
adresă, aşa că se hotărî să încerce şi să vadă. In faţa sinagogii 
întâlni trei fete din Israel, pornite în excursie prin Grecia cu 
rucsacurile în spate, care se pregăteau să se îndrepte spre nord, 
spre munţi, căci venise deja primăvara. Fima li se alătură, iar pe 
drum, se zice, se îndrăgosti lulea de una din ele, Elya Abrabanel 
din Haifa, care semăna cu o reprezentare a Măriei Magdalena, 
dintr-un tablou pe care nu-şi putea sub nici o formă aminti unde 
îl văzuse sau cine îl pictase. Şi întrucât Elya nu răspunse 
avansurilor sale, se culcă de câteva ori cu Liat Sirkin, care îl 
invitase să împartă cu ea sacul ei de dormit, când petrecuseră o 
noapte într-un defileu din munţi sau într-o pădurice sacră. Liat 
Sirkin îl învăţă pe Fima unul sau două trucuri sexuale 
neobişnuite şi rafinate, iar el simţi, dincolo de plăcerea carnală, 
şi urme de bucurie spirituală: cu fiecare zi, cădea tot mai mult 


+ YMCA - Asociaţia Tinerilor Creştini. A fost fondată în 1844 de către George 
Williams, în scopul de a pune în practică principiile creştine propovăduite de 
lisus Hristos. (n. r.) 


sub vraja bucuriei tainice pe care i-o trezeau munţii, îmbinată cu 
o exaltare ce îi dădea puteri vizionare, de o intensitate pe care 
n-o mai cunoscuse niciodată până atunci şi nici n-avea s-o mai 
întâlnească după aceea. În acele zile, în munţii din nordul 
Greciei, era în stare să privească răsăritul soarelui din spatele 
unei livezi de măslini şi să vadă crearea lumii. Sau să treacă prin 
faţa unei turme de oi şi să ştie cu absolută certitudine că nu era 
prima oară când trăia. Sau să stea la o crâşmă dintr-un sat, sub 
o boltă de viță-de-vie, cu brânza, salata şi vinul în faţă, şi să 
audă în urechi urletul viscolului în pustietăţile polare. Le cânta 
fetelor dintr-un fluier pe care îl făcuse singur dintr-o rămurică şi 
nu se jena să ţopăie şi să se învârtă în faţa lor ca un copil, până 
le smulgea hohote de râs copilăreşti şi le aducea într-o stare de 
fericire pură. În toată această perioadă nu vedea nici o 
contradicţie în faptul că tânjea după Elya şi se culca cu Liat, dar 
aproape că nu o observa pe a treia, care prefera de obicei să 
rămână tăcută. Cu toate că ea a fost cea care i-a bandajat 
piciorul când s-a tăiat într-un ciob, fiindcă umbla desculţ. Cele 
trei fete şi femeile care le precedaseră în viaţa lui, inclusiv 
mama sa, care murise când el avea zece ani, aproape că se 
contopeau în mintea lui într-o singură femeie. Şi nu pentru că în 
ochii săi o femeie era doar o femeie, ci pentru că, în starea sa 
de iluminare interioară, simţea uneori că diferenţele dintre 
oameni, dintre toţi oamenii - bărbaţi, femei sau copii -, nu aveau 
nici o însemnătate, în afară poate de nivelul absolut exterior, de 
suprafaţa schimbătoare. Aşa cum apa se preschimba în zăpadă, 
ceaţă sau abur sau într-un sloi de gheaţă sau în nori sau în 
grindină. Aşa cum clopotele bisericilor sau ale mănăstirilor se 
deosebeau doar prin sunet şi ritm, semnificaţia lor fiind aceeaşi. 
Le împărtăşea aceste gânduri fetelor, dintre care două le 
acceptau, iar a treia îl făcea naiv şi se mulțumea să-i coasă 
cămaşa, dar în toate astea Fima vedea doar diferite forme ale 
unei idei unice. Fata cea retrasă, Yael Levin din Yavniel, nu se 
sfia să li se alăture când înotau dezbrăcaţi în nopţile calde, cu 
lună, în apele vreunui iaz sau ale vreunui râu. Odată văzură din 
depărtare un ciobănaş de vreo cincisprezece ani, satisfăcându-şi 
poftele cu o capră. Altă dată zăriră două bătrâne foarte pioase, 
în haine negre, de văduve, cu cruci mari de lemn pe piept, 
aşezate la amiază pe un pietroi mare din mijlocul câmpiei, 
nemişcate şi tăcute, cu degetele împreunate. Intr-o noapte 


auziră muzică venind dintr-o ruină părăsită. lar altă dată trecu 
pe drum, prin faţa lor, un bătrân sfrijit, cântând din mers la un 
acordeon spart, care nu scotea nici un sunet. In dimineaţa 
următoare căzu o ploaie scurtă şi repede, iar aerul deveni atât 
de limpede, încât se puteau zări umbrele copacilor reflectate pe 
acoperişurile roşii ale satelor din văi aflate la mare distanţă şi se 
putea distinge aproape fiecare ac din cetina brazilor şi a pinilor 
de pe munţii îndepărtați. Culmile mai erau încă înzăpezite şi, din 
cauza albăstruiul intens al cerului, zăpada nu părea albă, ci de 
un argintiu intens. Stoluri de păsări treceau pe deasupra lor, 
dansând parcă. Fără nici un motiv şi fără nici o legătură cu 
nimic, Fima spuse ceva care le făcu pe cele trei fete să râdă: 

— Aici e îngropat câinele». 

Elya zise: 

— Mă simt mai visătoare decât în vis şi mai trează decât în 
trezie. E inexplicabil. 

Liat spuse: 

— E lumina. Asta-i tot. 

lar Yael: 

— Cui îi e sete? Haideţi să coborâm la apă. 

La mai puţin de o lună după excursie, Fima plecă la Yavniel s-o 
caute pe cea de-a treia fată. 

Descoperi că Yael absolvise facultatea de inginerie 
aeronautică din cadrul Tehnionului€ din Haifa şi că lucra la o 
bază secretă a aviaţiei militare, undeva în munţi, la vest de 
lerusalim. După patru sau cinci întâlniri, simţi că apropierea ei îl 
relaxa, iar apropierea lui o amuza în felul ei liniştit. Când o 
întrebă şovăind dacă crede că sunt potriviţi, Yael îi răspunse: 
„Îmi place destul de mult cum vorbeşti". Văzu în asta un semn 
de afecţiune. Apoi o căută şi o găsi pe Liat Sirkin şi petrecu o 
jumătate de oră cu ea la o cafenea mică de pe malul mării, doar 
ca să fie sigur că nu rămăsese însărcinată. Dar după cafea se 
lăsă din nou ispitit să se culce cu ea într-un hotel ieftin din Bat 
Yam, ceea ce aduse o nouă incertitudine. In mai, le invită pe 
toate cele trei fete la lerusalim, să-i cunoască tatăl. Bătrânul o 
încântă pe Elya cu cavalerismul său desuet, o amuză pe Liat cu 
anecdote şi povestioare morale, dar o preferă pe Yael, 


5, Expresie ebraică ce are sensul de „acesta este esenţialul". 
5 Institutul politehnic 


descoperind la ea „semne de profunzime". Fima fu de acord cu 
el, deşi nu era foarte lămurit care erau aceste semne. 

Continuă totuşi să iasă cu ea până când îi spuse: 

— Uită-te şi tu cum îţi stă cămaşa. Jumătate în pantaloni şi 
jumătate afară, stai să ţi-o aranjez. 

Şi în august 1961 Yael şi Efraim Nisan erau deja căsătoriţi şi 
locuiau în micul apartament cu două camere pe care i-l 
cumpărase tatăl său la marginea cartierului Kiriat Yovel, după ce 
Fima cedase şi semnase în faţa unui notar o înţelegere 
redactată de tatăl său, prin care se angaja să renunţe definitiv 
la orice acţiune caracterizată de acesta drept „aventură". De 
asemenea, promitea să înceapă, la sfârşitul anului pierdut, 
studiile pentru maşter. La rândul lui, tatăl său se obliga să 
suporte cheltuielile pentru studiile fiului său şi pentru cursurile 
de specializare ale Yaelei, ba chiar să le aloce o sumă lunară 
modestă în primii cinci ani de căsătorie. Din momentul acela 
numele lui Fima încetă să mai fie ţinta bârfelor din lerusalim. 
Aventurile sale luaseră sfârşit. Anul ţapului se încheiase şi 
începeau anii broaştei țestoase. Totuşi nu se mai întoarse la 
universitate decât pentru a-i oferi câteva idei lui Ţvi Kropotkin, 
care trecuse fără oprire de la maşter la doctorat şi scrisese deja 
o grămadă de articole şi cărţi de istorie. 

În 1962, în urma insistențelor prietenilor săi şi a eforturilor 
disperate ale lui Ţvika, Fima publică volumul de poeme compus 
în timpul scurtei sale căsătorii din Malta: Moartea lui Augustin şi 
învierea sa în braţele Dulcineei. 

Vreme de un an sau doi, au existat critici şi cititori care au 
văzut în Efraim Nisan o promisiune ce urma să se împlinească. 
Însă după un timp şi aceasta a pălit, fiindcă muza lui Fima a 
amuţit. A încetat să mai scrie poezie. In fiecare dimineaţă o 
maşină militară o ducea pe Yael la serviciu, la baza militară 
despre care Fima nu ştia nici unde se afla, nici cu ce fel de 
proiecte tehnice - pe care el nu le înţelegea şi nici nu-şi bătea 
capul s-o facă - se ocupa. Toată dimineaţa se învârtea prin casă, 
asculta toate buletinele de ştiri, înfuleca de-a-n picioarelea ce 
găsea prin frigider, se certa cu el însuşi şi cu crainicii de la radio, 
aranja furios patul pe care Yael nu apucase să-l facă dimineaţă 
şi pe care de fapt nici n-avusese cum să-l facă, pentru că la 
plecarea ei el mai dormea încă. Apoi termina de citit ziarul de 
dimineaţă, cobora la băcănie să facă unele cumpărături, se 


întorcea cu cele două ziare ce apăreau la amiază şi se cufunda 
în ele până seara, împrăştiindu-le prin toată casa. Între cititul 
ziarelor şi ascultatul ştirilor se silea să se aşeze la birou. O 
vreme îl preocupă o carte creştină, Pugio Fidei, scrisă de fratele 
Raymond Martini, publicată la Paris în anul 1651, cu intenţia de- 
a infirma o dată pentru totdeauna credinţele „maurilor şi ale 
evreilor". Fima intenţiona să scrie un studiu despre originile 
creştine ale antisemitismului. Dar între timp îi trezi o vagă 
curiozitate subiectul „Dumnezeului ascuns". 

Se cufundă în biografia călugărului Eusebius Sophronius 
Hieronymus”, care studiase ebraica sub îndrumarea unui 
profesor evreu, se stabilise la Betleem, în ludeea, în anul 386, şi 
tradusese ambele Testamente în latină, adâncind, poate cu 
bună ştiinţă, ruptura dintre evrei şi creştini. Însă studiul acesta 
nu-l satisfăcu pe Fima. Oboseala îl copleşi şi căzu în lâncezeală. 
Răsfoia enciclopediile, dar uita ce voia să caute şi pierdea câte 
două-trei ore citind tot felul de definiţii la întâmplare, în ordine 
alfabetică. Aproape în fiecare seară îşi punea pe cap şapca 
uzată şi pleca să-şi viziteze prietenii şi să se contrazică plin de 
înverşunare cu ei până la orele mici ale nopţii în legătură cu 
afacerea Lavon, cu procesul lui Eichmann, criza rachetelor din 
Cuba, oamenii de ştiinţă germani din Egipt sau semnificaţia 
vizitei Papei în Israel. 

Când Yael se întorcea spre seară de la lucru şi îl întreba dacă 
mâncase deja, Fima răspundea nervos: De ce? Unde scrie că 
trebuie să mănânc? Şi în timp ce ea era încă la duş, se apuca 
să-i explice, prin uşa închisă, cine se afla de fapt în spatele 
asasinării preşedintelui Kennedy. Mai târziu, când Yael îl întreba 
dacă mergea să se dondănească din nou cu Uri şi cu Ţvika, îi 
răspundea: Nu, mă duc la o orgie. Şi se întreba cum de-l lăsase 
pe taică-său să-l lege de femeia asta. Dar alteori se îndrăgostea 
din nou de degetele ei puternice, cu care-şi masa la sfârşitul 
zilei gleznele fine, sau de obiceiul ei de a-şi flutura genele, dusă 
pe gânduri, şi atunci o curta din nou ca un adolescent sfios şi 
pasionat, până când ea îl lăsa să-i bucure trupul, să o pătrundă 
cu precizie şi ardoare şi cu un fel de atenţie profundă. Uneori, în 
timpul vreunei certe meschine, îi spunea: Ai răbdare Yael, o să 
treacă, încă puţin şi o să-nceapă adevărata noastră viaţă. 


7 Sfântul leronim (347-420 d.H.) - învăţat şi teolog, unul dintre Părinţii 
Bisericii, (n. r.) 


Uneori ieşeau împreună la plimbare, pe străduţele goale din 
nordul oraşului, într-o seară de vineri, iar el îi vorbea, cu o 
pasiune abia stăpânită, despre unirea trupului şi a luminii în 
mistica antică. Asta trezea în ea bucurie şi tandreţe, făcând-o să 
se lipească de el şi să-l ierte că se îngrăşase puţin sau că uitase 
iar să-şi schimbe cămaşa pentru sâmbătă şi că avea obiceiul să-i 
corecteze tot timpul ebraica. Se întorceau acasă şi făceau 
dragoste ca şi când s-ar fi aflat dincolo de deznădejde. 

In 1965 Yael fu nevoită să plece cu un contract special să 
lucreze la centrul de cercetări al uzinelor Boeing, în Seattle, în 
nord-vestul Statelor Unite. Fima refuză s-o însoţească, 
pretextând că o perioadă de despărţire le va face bine 
amândurora, şi rămase singur în apartamentul de două camere 
din cartierul Kiriat Yovel. Obţinu un post modest de recepţioner 
la o clinică ginecologică particulară din cartierul Kiriat muel. 

Se îndepărtă de viaţa academică, în afară de cazurile în care 
Tvi Kropotkin îl târa după el la câte o zi de seminar despre rolul 
personalităţii în istorie sau despre avantajele şi dezavantajele 
istoriografului ca martor al epocii. Vinerea seara trecea pe la 
Nina şi Uri Gefen sau pe la alţi prieteni şi intra cu uşurinţă în 
controverse politice în care îi putea uimi uneori pe toţi cu vreo 
frază caustică sau cu vreo premoniţie paradoxală, dar nu ştia 
niciodată să se oprească în momentul victoriei, ci continua la 
nesfârşit, ca un parior obsedat, polemizând volubil asupra unor 
subiecte despre care nu ştia nimic, chiar asupra unor detalii 
neînsemnate, reuşind să-i plictisească până şi pe cei mai fideli 
admiratori. 

Uneori aducea cu el câteva cărţi şi se oferea să rămână seara 
cu copiii prietenilor, când aceştia ieşeau în oraş. Sau se înhăma 
bucuros să-i ajute cu corectura, redactarea, stilizarea sau 
recenzarea vreunui articol. Alteori îşi asuma misiunea de 
mediator navetist pentru câte o pereche de prieteni a căror 
relaţie scârţâia. Din când în când publica în Haaretz articole 
scurte, tăioase, despre politica actuală. Uneori pleca de unul 
singur să petreacă o scurtă vacanţă într-o pensiune ieftină, 
undeva într-o veche aşezare din nordul câmpiei Şaron. In fiecare 
vară relua cu o pasiune reînnoită lecţiile de şofat şi în fiecare 
toamnă pica din nou la examen. Se întâmpla uneori ca vreo 
femeie întâlnită la clinică sau în casa unor prieteni să-l 
însoţească în apartamentul său dezordonat şi în patul ale cărui 


aşternuturi trebuiau schimbate. Descopereau imediat că Fima 
era mult mai interesat de satisfacția lor, decât de cea proprie. In 
ochii unora din ele lucrul ăsta era minunat şi mişcător, dar altele 
se simțeau jenate şi rupeau rapid legătura. Era în stare să ofere 
unei femei o oră, două chiar, de plăceri rare şi variate, pline de 
inventivitate şi chiar de umor trupesc, ca abia la urmă, ca din 
întâmplare şi într-o clipă, să-şi culeagă satisfacția, aproape fără 
ca partenera să-şi dea seama că încasase deja de la ea 
modestul comision ce i se cuvenea şi că se ocupa de ea în 
continuare. Femeile care încercau să obţină o oarecare 
continuitate sau permanenţă în relaţia lor cu Fima şi care 
reuşiseră să capete din mâna lui cheia apartamentului îl făceau 
să se refugieze după două-trei săptămâni la vechea pensiune 
din Pardes Hana sau din Magdiel şi să nu se întoarcă acasă până 
când ele nu-şi pierdeau speranţa. Insă şi aceste episoade 
deveniseră rare în ultimii cinci-şase ani. 

Când Yael îi scrise la începutul anului 1966 că în viaţa ei exista 
un alt bărbat, Fima râse în sinea lui de expresia aceea banală. 
lubirile sale din anul ţapului şi căsătoria cu Yael, Yael însăşi, 
toate i se păreau acum la fel de banale, exagerate şi copilăreşti 
precum celula revoluţionară ilegală pe care încercase s-o 
organizeze în timpul liceului. Hotărî să-i scrie două-trei rânduri 
simple, în care să le ureze toate cele bune, ei şi celuilalt bărbat 
din viaţa ei. Se aşeză la birou în după-amiaza aceea şi nu se opri 
din scris până a doua zi la prânz; într-o misivă înfrigurată de 
treizeci şi patru de pagini îi mărturisi cât de mult o iubea. Însă 
după ce reciti scrisoarea, se răzgândi, o rupse în bucăţi, o 
aruncă în toaletă şi trase apa. Nu poţi descrie iubirea în cuvinte, 
iar dacă poţi, înseamnă că aceasta a dispărut deja. Sau că 
începe să se stingă. În cele din urmă rupse o foaie dintr-un caiet 
cu pătrăţele şi mâzgăli pe ea: „Nu pot să nu te mai iubesc, 
fiindcă nu depinde de mine, dar fără îndoială oști liberă. Cât am 
fost de orb. Dacă ţi-au rămas aici lucruri de care ai nevoie, scrie- 
mi şi ţi le voi trimite. Deocamdată îţi expediez un pachet cu trei 
cămăşi de noapte, papucii îmblăniţi şi fotografiile. Dar dacă nu 
te deranjează, vreau să păstrez fotografia cu noi doi în satul 
Betleem din Galileea". Din scrisoarea asta, Yael trase concluzia 
că Fima nu avea să pună nici un fel de piedici în calea divorţului. 
Dar când se întoarse la lerusalim şi îi prezentă un bărbat şters şi 
insipid, cu fălci prea pătrate şi o frunte pe care crescuseră două 


sprâncene groase ca o pereche de mustăţi stufoase, spunând: 
Faceţi cunoştinţă, Kfraim Nisan - Ted Tobias, hai să fim toţi trei 
prieteni!, Fima se răzgândi şi se împotrivi din toate puterile 
divorţului. Ted şi Yael luară avionul înapoi spre Seattle. Nu mai 
ţinură legătura, în afara câtorva aerograme sau cărţi poştale 
referitoare la probleme de ordin practic. 

Câţiva ani mai târziu, pe la începutul lui 1982, Yael şi Ted 
trecură pe la Fima într-o seară de iarnă, împreună cu fiul lor în 
vârstă de trei ani, un copil albinos, un pic saşiu, un mic filosof cu 
ochelari cu lentile groase, îmbrăcat într-o salopetă de 
cosmonaut american, cu o insignă strălucitoare pe care scria 
CHALLENGER. Micuţul se dovedi capabil să compună propoziţii 
condiţionale complicate şi să evite întrebările delicate. Fima se 
îndrăgosti pe loc de micul Dimi Tobias. Regretând împotrivirea 
sa de mai înainte, le oferi pe loc Yaelei şi lui Ted divorţul şi 
prietenia sa. Însă în ochii Yaelei divorţul religios nu mai avea nici 
o importanţă şi nici nu vedea rostul prieteniei. În anii care 
trecuseră reuşise să se despartă deja de două ori de Ted şi să 
aibă legături cu alţi bărbaţi, înainte de-a se decide să se 
întoarcă la el şi să-l nască pe Dimi, chiar în ultimul moment, în 
ceea ce o privea. Fima câştigă inima micului Challenger cu o 
poveste despre un lup fioros care hotărâse să renunţe la 
cruzime şi la răutate şi se alăturase unei colonii de iepuri. Când 
se termină povestea, Dimi oferi un final diferit, care lui Fima i se 
păru plin de logică, fineţe şi umor. 

Graţie intervenţiei tatălui lui Fima, divorţul se făcu în mod 
discret. Ted şi Yael se stabiliră în cartierul Beit Hakerem, îşi 
găsiră amândoi de lucru la unul din institutele de cercetări şi 
împărţiră anul în trei: vara la Seattle, toamna la Pasadena, iarna 
şi primăvara la lerusalim. Îl invitau adesea pe Fima vinerea 
seara, când veneau Kropotkinii, Gefenii şi restul prietenilor. 

Uneori îl lăsau pe Dimi la Fima, în Kiriat Yovel, şi plecau pentru 
două-trei zile la Elat sau în Galileea de Sus. Fima deveni pentru 
ei un fel de babysitter fără plată, fiindcă era tot timpul 
disponibil, iar între el şi Dimi se înfiripase o prietenie strânsă. 
Conform unei logici bizare, copilul îi spunea lui Fima „bunicule", 
însă tot „bunicule" îi zicea şi tatălui lui Fima. Fima învăţă să 
construiască din chibrituri, cutii de chibrituri şi clei case, palate, 
castele, fortărețe cu creneluri. Asta contrazicea total imaginea 
lui Fima în ochii prietenilor săi, ai Yaelei, ba chiar In ai lui însuşi, 


imaginea unui zăbăuc neîndemânatic, cu două mâini stângi, 
care nu avea să înveţe niciodată să repare un robinet ce curgea 
sau să coasă un nasture. 

In afară de Dimi şi de părinţii săi, mai avea şi gaşca: nişte 
oameni plăcuţi, aşezaţi, dintre care unii îl cunoşteau pe Fima 
încă din timpul facultăţii şi fuseseră indirect implicaţi în 
aventurile sale din anul ţapului, iar câţiva dintre ei încă mai 
sperau că într-o zi băiatul se va trezi, se va scutura şi, într-un fel 
sau altul, va mai uimi lerusalimul. E-adevărat, spuneau, uneori 
exagerează şi te calcă pe nervi, nu are simţul măsurii, dar 
alteori e de-a dreptul sclipitor. Vom mai auzi de el într-o bună zi. 
Merită să investeşti in el. Vinerea trecută, de pildă, ziceau, la 
începutul serii, înainte să devină ridicol cu imitaţiile sale de 
politicieni, a fost uluitor cum a prins cuvântul „ritual" din gura lui 
Ţvi şi ne-a fascinat pe toţi ca pe nişte copii mici, spunând pe 
neaşteptate „Totul este ritual" şi ne-a trântit dintr-odată teoria 
aia fantastică despre care am vorbit toată săptămâna. Sau 
comparaţia extraordinară pe care a făcut-o între Kafka şi Gogol, 
apoi între cei doi şi povestirile populare hasidice. 

De-a lungul anilor, unora a început să le placă într-un fel 
combinaţia unică de inteligenţă şi zăpăceală, tristeţe şi pasiune, 
ascuţime a spiritului şi neajutorare, profunzime şi bufonerie pe 
care o întâlneau la Fima. În afară de asta, te puteai oricând baza 
pe el, ca să te ajute la corecturi sau să-ţi dea sfaturi în privinţa 
ciornei unui articol. Pe la spate, ziceau cu căldură: Asta-i omul, 
ce se poate spune, original şi bun la suflet, dar ce să-i faci dacă 
e leneş. Lipsit de ambiţie. 

Pur şi simplu nu se gândeşte la ziua de mâine. 

Şi doar nu mai e un tinerel. 

Cu toate astea, ceva din trupul său scund şi îndesat, din 
mersul târşâit, meditativ, din fruntea frumoasă, înaltă, din 
umerii lăsaţi de oboseală, din părul blond şi rar, din ochii blânzi 
care păreau mereu pierduţi de parcă ar fi privit în interior sau 
dimpotrivă, dincolo de munţi şi deşert, ceva din figura sa îi 
umplea de afecţiune şi de bucurie şi îi făcea să zâmbească larg, 
chiar şi când îl vedeau de departe, de pe celălalt trotuar, 
învârtindu-se prin centrul oraşului, de parcă nu ştia cine îl 
adusese acolo şi cum să iasă. Şi spuneau: Uite-l pe Fima, merge 
şi dă din mâini, probabil că are o dispută cu el însuşi şi mai mult 
ca sigur o s-o câştige. 


În decursul anilor, un fel de prietenie tensionată, plină de 
afecţiune şi contradicții, se închegase între Fima şi tatăl său, 
cunoscutul fabricant de cosmetice Baruch Nomberg, care era un 
membru veteran al partidului de dreapta Herut. Chiar şi acum, 
când Fima avea cincizeci şi patru de ani, iar tatăl lui optzeci şi 
doi, la sfârşitul fiecărei vizite, acesta îi mai strecura încă în 
buzunar fiului său două-trei bancnote de zece şekeli sau una de 
douăzeci. Micul secret al lui Fima era că în fiecare lună depunea 
optzeci de şekeli într-un cont de economii pe numele fiului 
Yaelei şi al lui Ted, care avea acum zece ani, dar arăta ca de 
şapte: visător şi plin de încredere. 

Se întâmpla ca străinii din autobuz să descopere o oarecare 
asemănare între copil şi Fima, în forma bărbiei, a frunţii sau 
poate în felul de-a merge. Primăvara trecută, Dimi ceruse voie 
să crească două broaşte țestoase şi câţiva viermi de mătase 
într-un mic spaţiu de depozitare pe care Fima şi Ted îl goliseră 
pe terasa de serviciu a apartamentului dezordonat din Kiriat 
Yovel. Şi cu toate că Fima trecea în ochii celorlalţi şi chiar în ai 
săi drept un leneş, un uituc şi un zăpăcit irecuperabil, nu se 
întâmplă nici măcar o dată în cursul verii să uite să curețe, să 
hrănească şi să căptuşească bine cu frunze ceea ce numea 
„Cutia noastră cu viermi". Dar acum, iarna, viermii de mătase 
muriseră, iar broaştele țestoase fuseseră eliberate acolo unde 
lerusalimul se termină brusc şi începe sălbăticia pietroasă. 


4 
Speranţe de-a deschide un capitol nou 


Intrarea în clinica particulară din cartierul Kiriat muel se făcea 
prin curtea din spate, pe o potecă pavată cu piatră de lerusalim. 
Acum, iarna, poteca era acoperită cu ace de pin ude de ploaie şi 
alunecoase. Fima era absorbit cu totul de întrebarea dacă 
pasărea îngheţată pe care o zărise pe o creangă joasă auzea 
sau nu zgomotul tunetelor care se rostogoleau de la vest spre 
est; capul păsării şi ciocul erau îngropate adânc sub puful aripii. 
Cuprins de îndoială, se uită în urmă, ca să se asigure că era într- 
adevăr o pasăre şi nu un con ud. Asta îl făcu să alunece şi să 
cadă în genunchi. Rămase aşa, în patru labe, nu atăt din cauza 
durerii, cât a bucuriei că i se împlinise prezicerea. Işi spuse 
încet: Bravo, amice. Dintr-un motiv nelămurit simţea că merita 


această cădere, ca un fel de consecinţă logică a micii minuni 
care i se întâmplase lângă hotelul Hilton, pe drum încoace. 

Când în sfârşit reuşi să se ridice, rămase în ploaie, cu gândurile 
împrăştiate, ca un om care nu ştie de unde a venit şi încotro 
trebuie să se îndrepte. Ridică privirea spre etajele de sus, însă 
văzu doar jaluzele trase şi ferestre acoperite de perdele. Ici-colo 
pe terase se zăreau ghivece cu muşcate cărora ploaia le dăduse 
o strălucire senzuală, ce îi amintea de buzele rujate ale unei 
comei vulgare. 

La intrarea în clinică era o firmă de o simplitate elegantă, din 
sticlă neagră, pe care scria cu litere argintii DR. WAHRHAFTIG - 
DR. EITAN, SPECIALIŞTI ÎN GINECOLOGIES. Pentru a suta oară 
Fima se întrebă de ce nu existau şi clinici specializate în boli de 
bărbaţi. De asemenea obiectă că limba ebraică nu tolera 
alăturarea a două substantive. Apoi îşi dădu seama cât de 
ridicol ora să folosească o asemenea expresie absurdă - „limba 
nu tolera". Se simţi cuprins de ruşine, cuminţindu-se acum, 
ascultând ştirile, se înfuriase nu din cauza morţii tânărului arab 
din tabăra de refugiaţi Jebeliyeh, ci din cauza folosirii frazei „ucis 
de un glonţ de plastic". 

De parcă gloanţele erau cele care ucideau. 

Oare mintea începea să i se moleşească? 

Îşi convocă din nou miniştrii la o şedinţă de cabinet în clasa în 
paragină. Puse la uşă o santinelă solidă, îmbrăcată în pantaloni 
scurţi, kaki, cu keffiyeh şi căciulită brodată pe cap. Unii dintre 
miniştri şedeau pe podeaua goală, la picioarele sale, alţii se 
sprijineau de pereţii acoperiţi de diagrame educative. În câteva 
cuvinte bine alese, Fima le prezentă necesitatea de-a alege 
între teritoriile ocupate în 1967 şi identitatea naţională. Apoi, în 
timp ce aceştia discutau încă între ei cu aprindere, supuse la vot 
propunerea,  obţinu majoritatea şi le dădu instrucţiuni 
amănunțite. 

Înainte să câştigăm Războiul de Şase Zile, starea naţiunii era 
mai puţin periculoasă şi distructivă decât acum. Sau poate că nu 
era mai puţin periculoasă, ci doar mai puţin demoralizantă şi 
deprimantă? Oare ne e mai uşor să facem faţă pericolului 
distrugerii decât să stăm pe banca acuzaților şi să suportăm 
învinuirile opiniei publice internaţionale? Pericolul ne-a umplut 


8 în ebraică pentru „ginecologie" se foloseşte expresia „boli de femei". 


de mândrie şi de sentimentul unităţii, în timp ce banca 
acuzaților ne distruge spiritul. 

Totuşi acesta nu e cel mai bun mod de-a prezenta 
alternativele. De fapt banca acuzaților distruge numai spiritul 
intelectualităţii laice, cu rădăcini ruseşti şi occidentale, în timp 
ce masele largi nu simt nici un fel de nostalgie după victoria lui 
David asupra lui Goliat. Oricum, expresia „masele largi" e un 
clişeu găunos. Deocamdată, din cauza căzăturii, pantalonii ţi s- 
au umplut de noroi şi mâinile care îi curăţă sunt şi ele murdare, 
iar ploaia îţi cade direct în cap. E deja unu şi cinci. 

Indiferent cât te vei strădui să ajungi la timp la serviciu, vei fi 
mereu în întârziere. 

Clinica era formată din două apartamente particulare, situate 
la parter, unite între ele. Ferestrele, apărate de nişte grilaje cu 
arabescuri, dădeau spre o curte goală, udă, umbrită de pini, la 
rădăcinile cărora se zăreau pe alocuri pietre mari, cenușii. 
Foşnetul coroanelor lor se auzea din grădină la cea mai mică 
adiere. Vântul vijelios îi evocă lui Fima imaginea unui sat 
îndepărtat din Polonia sau din Ţările Baltice, un sat în pădurile 
din jurul căruia şuiera viscolul, biciuind zăpada de pe câmpuri, 
smulgând acoperişurile de paie ale caselor şi făcând clopotele 
bisericii să sune. lar lupii urlau prin apropiere. Avea deja în 
minte o povestioară despre satul ăsta, despre nazişti, evrei şi 
partizani, poate că diseară i-o va spune lui Dimi şi va primi în 
schimb o gărgăriţă într-un borcan sau o navă cosmică tăiată 
dintr-o coajă de portocală. 

De la etajul doi se auziră acordurile pianului, viorii şi 
violoncelului celor trei femei în vârstă care locuiau acolo şi 
dădeau lecţii particulare de muzică. Probabil că ţineau de 
asemenea recitaluri, cântau la comemorări sau la ceremonii în 
care se acordau premii pentru literatură idiş, la inaugurarea unei 
case de cultură sau a unui club al pensionarilor. Fima lucra de 
mulţi ani în această clinică, însă inima i se strângea încă auzind 
interpretarea lor: avea senzaţia că un violoncel ascuns înăuntrul 
său răspundea chemării celui do sus cu acorduri neauzite, pline 
de dor. Ca şi cum de-a lungul anilor se înfiripase şi se 
consolidase o legătură tainică între ceea ce li se făcea dedesubt 
trupurilor femeieşti folosind forcepsuri de inox şi melancolia 
sunetelor violoncelului de deasupra. 


Văzându-l pe Fima, durduliu, şleampăt, zâmbind ca un copil 
ruşinat, cu genunchii şi mâinile pline de noroi, doctorul 
Wahrhaftig se simţi cuprins de o bucurie amestecată cu 
afecţiune şi de o dorinţă aprigă de a-l dojeni. Era un om blând, 
puţin timid, din cauza sensibilităţii excesive ochii i se umpleau 
deseori de lacrimi pe care reuşea cu greu să le ascundă, mai 
ales când cineva se scuza faţă de el şi îşi cerea iertare. Poate de 
asta se străduia mereu să pară sever, ba chiar încerca să-i 
terorizeze pe cei din jur ţipând la ei si certându-i. Dar venind de 
la el, mustrările se dovedeau a fi politicoase şi nejignitoare. 

— A! Excelenţă! Herr Major General von Nisan! Direct din 
tranşee! Ar trebui să-ţi dăm o medalie! 

Fima spuse timid: 

— Am întârziat puţin. Îmi pare rău. Am alunecat la intrare. Cu 
ploaia asta de-afară... 

Wahrhaftig răcni: 

— A, da! Din nou întârzierea asta fatală! Din nou această force 
majeure! 

Şi pentru a suta oară îi spuse lui Fima gluma despre mortul 
care întârziase la propria sa înmormântare. 

Era un bărbat scund şi îndesat, cu o constituţie de contrabas, 
un chip roşu şi buhăit ca al unui alcoolic, străbătut de vase de 
sânge ce alcătuiau o reţea bolnăvicioasă, aflate atât de aproape 
de suprafaţă, încât aveai impresia că i se putea lua pulsul prin 
ele. Avea câte o glumă pregătită pentru orice ocazie, pe care o 
începea invariabil cu formula „Există un banc cunoscut". Şi 
izbucnea mereu într-un râs zgomotos când ajungea la poantă. 
Fima, care auzise deja până la saturație de ce întârziase mortul 
la înmormântare, reuşi totuşi să scoată un râs uşor, fiindcă îi era 
drag acel tiran cu inimă de aur. Wahrhaftig ţinea tot timpul 
prelegeri cu vocea lui autoritară, tunătoare, despre tot felul de 
subiecte, cum ar fi legătura dintre deprinderile alimentare şi 
concepţiile de viaţă sau contrastul etern dintre artist şi omul de 
ştiinţă, sau economia socialistă care încurajează lenea şi frauda 
şi e inadecvată unei ţări civilizate. Wahrhaftig obişnuia să 
rostească cuvintele „ţară civilizată" cu un accent mistic şi plin 
de patos, ca un credincios care laudă creaţia Domnului. 

— E linişte azi, remarcă Fima. 


Wahrhaftig îl înştiinţa că în câteva minute trebuia să apară o 
doamnă, o pictoriţă celebră cu o uşoară obstrucţie a trompelor?. 
Conotaţia ginecologică a cuvântului trompe îi aminti altă 
anecdotă, de care nu-l cruţă pe Fima. 

Intre timp, cu paşi moi de pisică şi neauzit de nimeni, apăru 
din cabinetul său doctorul Eitan. 

În urma sa venea asistenta Tamar Greenwich, care arăta ca 
una din pionierele de la începutul secolului trecut, o femeie în 
jur de patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcată într-o rochie din 
bumbac bleu, cu părul strâns şi prins la ceafă ca un ghem mic 
de lână. Printr-o ciudată eroare a naturii, avea un ochi verde şi 
unul căprui. Traversă sala de aşteptare sprijinind cu grijă o 
pacientă palidă, pe care o conduse într-o odaie alăturată, 
numită „sala de recuperare". 

Doctorul Eitan, suplu şi musculos, se rezemă de biroul de 
recepţie, mestecând gumă, mişcându-şi încet maxilarele. 
Răspunse cu o mişcare uşoară a bărbiei la salutul lui Fima sau la 
întrebarea pe care i-o pusese Wahrhaftig sau poate la 
amândouă. Ochii lui albaştri, apoşi erau aţintiţi spre perete, într- 
un punct aflat deasupra reproducerii după Modigliani. Cu 
expresia lui satisfăcută şi cu mustaţa subţire şi blondă, îi părea 
lui Fima un diplomat prusac trimis împotriva voinţei sale în 
misiune în Mongolia. Îl lasă pe Wahrhaftig să termine o anecdotă 
bine cunoscută. Apoi se aşternu tăcerea, după care, ca un 
leopard somnoros, spuse aproape fără să-şi mişte buzele: 

— Hai să lăsăm vorbăria şi să continuăm. 

Wahrhaftig se conformă imediat şi îl urmă în sala de 
tratament. Uşa se închise în urma lor. 

Un miros înţepător de antiseptice veni dinăuntru la 
deschiderea şi închiderea uşii. 

Fima se spălă pe mâini în chiuvetă şi făcu o cafea pentru 
pacienta din sala de recuperare. Apoi turnă câte una pentru 
Tamar şi pentru el, îşi îmbrăcă halatul alb, scurt, îşi luă locul la 
biroul de recepţie şi începu să studieze registrul în care nota 
programările pacienţilor. Şi aici scria datele în litere, nu în cifre. 
Nota în el plăţile deja efectuate şi pe cele întârziate, 
programările pentru analizele de laborator şi rezultatele 
analizelor, amânările şi reprogramările. Se ocupa şi de fişierul ce 
conţinea dosarele pacientelor, reţetele, testele cu ultrasunete şi 


? în limba ebraică - „trompete" 


radiografiile. Toate astea, plus obligaţia de-a răspunde la 
telefon, reprezentau îndatoririle sale. In afară de-a pregăti 
cafea, o dată la câteva ore, pentru cei doi medici, asistentă şi 
uneori pentru vreo pacientă care suportase un tratament 
dureros. 

În faţa biroului de recepţie se aflau o măsuţă mică de salon, 
două fotolii, un covor, iar pe pereţi o reproducere după Degas şi 
una după Modigliani: zona de aşteptare. Se întâmpla uneori ca 
Fima să-i îndulcească vreunei paciente aşteptarea, uneori atât 
de dificilă, legând o discuţie uşoară pe un subiect neutru, 
precum costurile ridicate ale vieţii sau vreun program transmis 
cu o seară înainte la televizor. Însă majoritatea preferau să 
aştepte în linişte, să răsfoiască reviste, caz în care Fima îşi 
îngropa capul în hârtiile sale şi încerca să-şi facă prezenţa cât 
mai puţin simțită, pentru a nu crea stânjeneală. Ce se petrecea 
în spatele uşilor închise ale sălii de tratamente? Ce provoca 
gemetele pe care Fima le auzea uneori sau pe care i se părea că 
le aude? Ce exprimau chipurile femeilor când veneau la clinică 
şi când plecau? Ce poveste se sfârşea aici? Şi ce poveste 
începea? Cine era umbra bărbatului din spatele unei femei sau 
al alteia? Şi copilul cure nu avea să se nască, el cine era? Care 
ar fi fost destinul său? Fima încerca uneori să descifreze toate 
lucrurile astea sau să le inventeze, prin presupuneri care îl 
făceau să se împartă între dezgust şi repulsie pe de o parte şi 
sentimentul că era de datoria lui să participe, imaginativ cel 
puţin, la orice fel şi formă de suferinţă, pe de altă parte. Se 
întâmpla ca însăşi feminitatea să i se pară uneori o nedreptate 
strigătoare la cer, aproape o boală crudă care afecta jumătate 
din umanitate şi o expunea degradării şi umilinţelor de care 
cealaltă jumătate era cruţată. Alteori, dimpotrivă, se trezea în el 
un fel de gelozie vagă, 0 senzaţie de lipsă sau de pierdere, de 
parcă ar fi fost privat de un dar misterios, care le permitea lor să 
stabilească legături tainice cu lumea în modul cel mai simplu cu 
putinţă, dar care lui îi era interzis pentru totdeauna. Cu cât 
cugeta mai mult la asta, cu atât mai puţin reuşea să facă 
diferenţa dintre milă şi invidie. Pântecul, concepţia, sarcina, 
naşterea, maternitatea, alăptarea, până şi ciclul lunar, până şi 
avorturile, spontane sau provocate - încerca să şi le imagineze 
pe toate, se chinuia iar şi iar să simtă ceea ce lui nu-i fusese dat 
şi i se întâmpla ca, în timp ce se gândea, să-şi trece inconştient 


sfârcurile cu degetul. | se păreau o farsă, o relicvă jalnică. Apoi 
se simţea cuprins de un val de compătimire profundă pentru toţi 
bărbaţii şi femeile, de parcă diferenţa dintre sexe nu era decât o 
glumă răutăcioasă. Avea senzaţia că venise timpul să i se pună 
capăt, cu ajutorul iubirii şi al logicii. Sau cel puţin să fie 
minimalizată suferinţa pe care o provoca. Atunci se ridica de la 
locul lui, din spatele biroului de recepţie şi îi aducea un pahar cu 
apă rece de la frigider femeii care îşi aştepta rândul, 
murmurând: Va fi bine. 

Sau: Bea, te vei simţi mai bine. De obicei trezea doar o uşoară 
uimire, dar uneori reuşea să aducă un zâmbet de recunoştinţă 
pe chipul pacientei, la care răspundea cu o mişcare uşoară a 
bărbiei, de parcă ar fi zis: Măcar atât să pot face. 

Când nu trebuia să răspundă la telefon sau să completeze 
registrul şi avea puţin timp liber, Fima citea câte un roman în 
engleză sau biografia vreunui politician. De obicei nu citea cărţi, 
ci înghiţea pe nerăsuflate cele două ziare de seară, cumpărate 
pe drum încoace, atent să nu scape nici cele mai mici informaţii, 
comentariile, bârfele, frauda dintr-un supermarket din fat, 
cazul de bigamie din Aşkelon, povestea de dragoste 
deznădăjduită din Kfar Saba. Totul îl interesa. După ce termina 
de devorat ziarele, stătea şi îşi amintea. Sau convoca o şedinţă 
de cabinet, îmbrăcându-şi miniştrii în revoluționari luptători de 
gherilă, ţinându-le discursuri, prorocind mânia şi consolarea, 
salvându-i pe fiii lui Israel, cu sau fără voia lor, şi aducând pacea 
în ţară. 

Intre tratamente, când medicii şi asistenta ieşeau în pauza de 
cafea, Fima îşi pierdea uneori capacitatea de-a asculta şi se 
întreba ce căuta el aici, între străinii ăştia. Şi unde anume 
trebuia să se afle dacă nu aici. Dar nu găsea niciodată răspunsul 
la întrebarea asta. Deşi simţea acut, dureros, că undeva cineva 
îl aştepta, mirându-se că întârzia atât. Apoi cotrobăia îndelung 
prin buzunare, găsea o pastilă contra arsurilor gastrice, pe care 
o sugea, şi continua să cerceteze ziarele, de teamă să nu-i fi 
scăpat esenţialul. 

Gad Eitan era fostul ginere al lui Alfred Wahrhaftig: fusese 
căsătorit cu singura fiică a lui Wahrhaftig, care fugise în Mexic, 
în urmă cu zece ani, împreună cu un poet venit în vizită de care 
se îndrăgostise în timp ce lucra la târgul de carte din lerusalim. 
Wahrhaftig, fondatorul clinicii şi partenerul principal, se purta cu 


Gad Eitan cu un fel de respect ciudat şi avea faţă de el tot felul 
de gesturi de supunere şi consideraţie, pe care le masca prin 
accese de furie politicoasă. Doctorul Eitan, a cărui specialitate 
era tratamentul sterilităţii şi care servea la nevoie şi ca 
anestezist, era un om rece şi taciturn. Avea obiceiul ciudat de a- 
şi privi degetele îndelung şi stăruitor. De parcă se temea să nu 
le piardă sau de parcă existenţa lor nu înceta să-l uimească. E 
adevărat că avea degete lungi, frumoase şi uluitor de muzicale. 
De asemenea, mişcările sale semănau cu cele ale unei fiare 
somnoroase sau, din contră, ale uneia care începea să se 
trezească. Uneori un zâmbet palid şi rece, la care ochii albaştri 
şi apoşi nu participau, îi lumina faţa. Şi probabil că tocmai 
această răceală trezea în femei încredere şi admiraţie, dar şi un 
fel de dorinţă de a-l scoate din indiferența sa ori de a-i topi 
cruzimea. Eitan ignora avansurile şi reacţiona la confesiunile 
pacientelor cu câte o propoziţie rece, de genul: 

„Bine. Da. Dar n-avem altă soluţie" sau „Ce să-i faci. Se 
întâmplă". 

Uneori, în mijlocul anecdotelor lui Wahrhaftig, Eitan se răsucea 
la 180 de grade, ca turela unui tanc, şi dispărea cu paşi de 
pisică pe uşa sălii de consultaţii. Dădea impresia că toţi oamenii, 
bărbaţi sau femei, îi trezeau un uşor dezgust. 

Ştiind că Tamar era de câţiva ani îndrăgostită de el, se delecta 
aruncându-i din când în când câte o remarcă scurtă şi acră: 

— A ce miroşi azi? 

Sau: Și 

— Indreaptă-ţi fusta. Incetează să-ţi iroseşti genunchii pe noi. 
Am văzut deja peisajul ăsta de douăzeci de ori pe ziua de azi. 

De data asta îi spuse: 

— Pune-mi, te rog, pe birou vaginul şi colul uterin al pictoriţei 
ăleia. Doamna celebră. Da. Rezultatele. Ce-ai crezut? Da. Ale ei. 
Ale tale nu-mi sunt de nici un folos. 

Ochii Tamarei, stângul cel verde şi dreptul cel căprui, se 
umplură de lacrimi de umilinţă. 

lar Fima, cu aerul cuiva care se ducea să salveze o prinţesă din 
ghearele unui balaur, se ridică şi depuse în locul ei dosarul 
solicitat pe biroul doctorului. Acesta îi aruncă o privire absentă şi 
întoarse din nou ochii spre degetele sale: în lumina puternică a 
lămpii de tratament, degetele sale feminine deveniseră rozalii şi 


aproape transparente. Găsi de cuviinţă să-i arunce şi lui Fima o 
rafală ucigaşă: 

— Ştii cumva ce e o menstruaţie? Atunci anunţ-o, te rog, la 
telefon pe doamna Licht, da, azi, da, la telefon, că am nevoie de 
ea aici la exact două zile după următoarea ei menstruaţie. 

Şi dacă menstruaţie nu sună bine la telefon, spune-i, te rog, 
după ciclu. Nu-mi pasă ce-i spui. 

Din partea mea, poţi să-i spui la două zile după Sărbătoarea 
Torei ei. Esenţialul e s-o programezi ca atare. Mulţumesc. 

Wahrhaftig, ca un om care vede un foc şi se grăbeşte să 
arunce peste el conţinutul primei găleți care îi iese în cale, fără 
să verifice dacă în ea e apă sau benzină, interveni: 

— Sărbătoarea Torei - asta îmi aminteşte o anecdotă bine- 
cunoscută despre Begin şi Yasser Arafat. 

Şi se lansă pentru a mia oară în povestea despre cum viclenia 
lui Begin a învins ticăloşia lui Arafat. 

Gad Eitan răspunse: 

— l-aş fi spânzurat pe amândoi. 

Tamar interveni: 

— Gad a avut azi o zi grea. 

lar Fima adăugă: 

— Vremurile astea sunt grele. Încercăm tot timpul să nu ne 
gândim la ceea ce facem în Teritorii, iar consecinţa e că 
atmosfera e plină de furie şi agresivitate şi că toţi se reped unii 
la gâtul celorlalţi. 

În momentul ăla Wahrhaftig întrebă care era diferenţa dintre 
Monte Carlo şi Ramallah şi se lansă într-o altă anecdotă. Insă îşi 
aminti brusc de autoritatea sa, se înfoie, se înroşi la faţă, 
reţeaua de vinişoare pulsându-i pe toată lăţimea obrajilor, şi 
tună cu blândeţe: 

— Vă rog! Pauza s-a terminat! îmi pare rău! 

Fima! Tamar! Vă rog, închideţi prăvălia chiar acum! Toată ţara 
asta a noastră e mai asiatică decât Asia! Ce Asia? E Africa! însă 
în clinica mea se mai lucrează ca într-o ţară civilizată! 

Însă îndemnurile astea erau de prisos, căci Gad Eitan se 
retrăsese deja în cabinetul lui, Tamar ieşise să se spele pe faţă, 
iar Fima oricum nu se mişcase de la biroul său. 

La cinci şi jumătate o femeie înaltă, cu părul blond, îmbrăcată 
într-o rochie neagră şi frumoasă ieşi din cabinet, se opri în faţa 
biroului de recepţie şi întrebă, aproape în şoaptă, dacă se 


vedea? Dacă arăta groaznic? Fima nu auzi întrebarea şi 
răspunse din greşeală la alta: 

— Sigur, doamnă Tadmor. Sigur că nu va afla nimeni. Puteţi fi 
complet liniştită. Suntem foarte discreţi. 

Şi cu toate că evita cu mult tact să o privească, îi simţi 
lacrimile prelingându-se pe obraz şi adăugă: 

— Sunt batiste de hârtie în cutia asta. 

— Şi tu eşti medic? 

— Nu, doamnă. Doar recepţioner. 

— Lucrezi de mult aici? 

— De la deschiderea clinicii. 

— Ai văzut cu siguranţă tot felul de scene. 

— Sunt uneori şi momente grele. 

— Şi chiar nu eşti medic? 

— Nu, doamnă. 

— Câte întreruperi de sarcină faceţi aici zilnic? 

— Mă tem că nu vă pot răspunde la această întrebare. 

— Scuză-mă că am întrebat. Viaţa m-a lovit deodată foarte 
greu. 

— Înţeleg. Îmi pare rău. 

— Nu, nu înţelegi. Nu am făcut un avort. 

Doar un tratament minor, dar umilitor. 

— Îmi pare rău. Sper că vă veţi simţi mai bine. 

— Precis scrie exact ce mi-au făcut. 

— Nu citesc niciodată fişele medicale, dacă la asta vă referii. 

— Ai noroc că nu te-ai născut femeie. Nici nu ştii de câte ai fost 
cruțat. 

— Imi pare rău. Pot să vă servesc cu o cafea sau cu un ceai? 

— Tot timpul îţi pare rău. Ce regreţi atât de mult? Nici măcar 
nu m-ai privit în ochi. Te-ai uitat mereu în altă parte. 

— Scuze. Nu mi-am dat seama. Cafea solubilă? Sau turcească? 

— Ciudat, nu? Eram sigură că şi tu eşti medic. Nu din cauza 
halatului alb. Eşti student? Sau stagiar? 

— Nu, doamnă. Nu sunt decât un funcţionar. 

Aţi prefera un pahar cu apă? Avem sifon rece în frigider. 

— Cum e să lucrezi într-un loc ca ăsta atâta timp? Ce fel de 
muncă e asta pentru un bărbat? 

Nu dezvoltă repulsie faţă de femei? Chiar dezgust fizic? 

— Nu cred. Dar nu pot vorbi decât în numele meu. 

— Atunci ce părere ai tu? Nu ţi-e silă de femei? 


— Nu, doamnă Tadmor. Simt pentru ele chiar opusul. 

— Aha! Care e opusul repulsiei? 

— Poate simpatia? Curiozitatea? E cam greu de explicat. 

— De ce nu mă priveşti? 

— N-aş vrea să provoc stânjeneală. Uite, apa fierbe. V-aţi 
hotărât ce vreţi? Cafea? 

— Cui să provoci stânjeneală? Ţie? Sau mie? 

— Greu de spus exact. Poate ambele. Nu ştiu. 

— Ai cumva un nume? 

— Mă cheamă Fima. Efraim. 

— Pe mine Annette. Eşti căsătorit? 

— Am fost, doamnă. De două ori. Aproape de trei ori. 

— Şi eu sunt pe cale să divorţez. Mai bine zis, să divorţeze el 
de mine. Eşti prea timid ca să te uiţi la mine? Ţi-e teamă c-o să 
fii dezamăgit? Sau vrei numai să fii sigur că nu va trebui să eziţi 
dacă să-mi dai sau nu bună ziua, în caz că ne vom întâlni pe 
stradă? 

— Cu zahăr şi lapte, doamnă Tadmor? Annette? 

— Cred că ţi s-ar potrivi meseria de ginecolog, în orice caz, mai 
mult decât caraghiosului ăluia bătrân, care nu poate băga în 
mine un deget în mănuşa lui de cauciuc fără să încerce să-mi 
distragă atenţia cu o anecdotă despre împăratul Franz Josef, 
care a hotărât să-l pedepsească pe Dumnezeu. Pot să folosesc 
telefonul? 

— Sigur. Poftim. Mă găsiţi în arhivă. Când terminaţi, chemați- 
mă să vă fac o nouă programare. Aveţi nevoie, nu? 

— Fima Efraim. Te rog. Uită-te la mine. Nu te teme. N-am să te 
deochi. Cândva, când eram frumoasă, bărbaţii se îndrăgosteau 
de mine ca muştele, iar acum nici asistentul de la clinică nu mai 
vrea să mă privească. 

Fima ridică ochii. Dar îi cobori imediat, pentru că amestecul de 
suferinţă şi sarcasm de pe chipul ei îi trezi un fior de dorinţă. Îşi 
vâri nasul în hârtiile lui şi spuse: 

— Dar sunteţi încă o femeie foarte frumoasă. 

Cel puţin în ochii mei. Nu voiaţi să telefonaţi? 

— Nu. M-am răzgândit. Mă răzgândesc în privinţa multor 
lucruri acum. Deci nu sunt urâtă? 

— Dimpotrivă. 


— Nici tu nu eşti chiar o frumuseţe. Păcat că ai făcut cafea. N- 
am cerut nimic de băut. Nu contează. Poţi s-o bei tu. ŞI 
mulţumesc. 

Se opri în uşă şi adăugă: 

— Ai numărul meu de telefon. E notat la tine în dosar. 

Fima se gândi puţin la asta. Cuvintele „un nou capitol" i se 
părură cam ieftine, şi totuşi ştia că în alte vremuri ar fi fost 
probabil în stare să se îndrăgostească de Annette. Dar de ce în 
alte vremuri? în cele din urmă, îşi repetă cuvintele Yaelei: 

— Problema ta, amice. 

După ce băgă hârtiile în sertar, încuie arhiva, se duse să spele 
ceştile şi se pregăti de închidere. 

Fima se udă leoarcă în ploaia torențială. 

După închidere se urcă în autobuz, cobori în centru, găsi un 
restaurant ieftin, pe o străduţă lăturalnică nu departe de piaţa 
Sion, unde mancă o salată şi o pizza cu ciuperci, bău o Coca- 
Cola şi ronţăi o pastilă contra arsurilor stomacale. Întrucât nu 
avea suficienţi bani la el, întrebă dacă putea plăti cu un cec, 
însă i se răspunse că nu era posibil. Fima se oferi atunci să lase 
garanţie buletinul de identitate şi să treacă în dimineaţa 
următoare să plătească datoria şi să-l recupereze. Dar buletinul 
nu era în nici unul din buzunare: sâmbătă sau la sfârşitul 
săptămânii trecute, cumpărase un ceainic electric în locul celui 
care se arsese şi întrucât nu avusese destui bani la el, lăsase 
garanţie buletinul în magazinul de articole electrice, uitând să-l 
ia înapoi. Sau poate că îl lăsase la librăria lui Steimatsky? în cele 
din urmă, când nu mai ştia ce să facă, descoperi în buzunarul 
din spate al pantalonilor o bancnotă mototolită de cincizeci de 
şekeli, pe care probabil o îndesase acolo tatăl său acum câteva 
săptămâni. 

În cursul căutărilor, găsi într-un alt buzunar o fisă de telefon şi 
descoperind un telefon public în piaţa Sion, la intrarea în blocul 
Sansur, îi telefona Ninei Gefen; îşi amintea vag că Uri, soţul ei, 
plecase sau urma să plece la Roma. 

Poate reuşea s-o convingă să meargă cu el la cinematograful 
Orion, unde rula o comedie franţuzească cu Jean Gabin, despre 
care îi povestise Tamar la clinică în pauza de cafea. Nu era în 
stare să-şi amintească numele filmului. 

Dar de la celălalt capăt al firului se auzi vocea searbădă a lui 
Ted Tobias care îl întrebă sec, cu un accent american pronunţat: 


— Ce s-a mai întâmplat, Fima? 

Fima se bâlbâi: 

— Nimic, doar că mă plouă. ` 

Se zăpăcise şi nu înţelegea ce făcea Ted la Nina Gefen. Intr-un 
târziu îşi dădu seama că, în zăpăceala sa, sunase din greşeală la 
Yael, nu la Nina. Dar de ce trebuise să mintă că ploua? Nu cădea 
nici un strop. În cele din urmă se dezmetici şi-l întrebă pe Ted ce 
făcea Dimi şi cum se descurcau cu închiderea balconului. Ted 
Tobias îi aminti că balconul era deja închis de la începutul iernii. 
Yael îl dusese pe Dimi la un spectacol pentru copii şi aveau să 
se întoarcă probabil în jurul orei zece. Voia să-i transmită ceva? 
Fima îşi privi ceasul, presupuse că nu era încă nici opt şi 
deodată - fără să aibă intenţia - întrebă dacă putea să dea 
buzna peste el, între ghilimele, bineînţeles, voia să-i ceară sfatul 
în privinţa unei probleme. Adăugă imediat că luase deja cina şi îi 
promise că nu avea şă-i răpească mai mult de un sfert, cel mult 
jumătate de oră. 

Ted îi răspunse: 

— OK. În regulă. Urcă. Dar nu uita că suntem cam ocupați în 
seara asta. 

Fima înţelese că i se sugera să nu vină sau, în orice caz, să nu 
rămână, după bunul său obicei, până după miezul nopţii. Nu se 
simţi jignit, ba chiar propuse cu generozitate să vină altă dată. 

Însă, ferm şi politicos, Ted se ţinu tare pe poziţie: 

— Jumătate de oră e perfect. 

Fima se bucură în mod special că nu ploua, fiindcă nu avea 
umbrelă şi nu voia să ajungă la femeia pe care o iubea ud ca un 
câine vagabond. 

Simti că frigul se înteţise şi ajunse la concluzia că existau 
şanse să ningă. Asta îl făcu să se simtă şi mai bucuros. Prin 
geamul autobuzului, în apropierea pieţei Mahane Yehuda, zări la 
lumina unui felinar un slogan scris pe un zid: ARABII - AFARA! 
Traduse în germană, înlocui arabii cu evreii şi simţi cum îl 
cuprinde furia. Se autoproclamă pe loc preşedintele statului şi 
se hotări la un pas dramatic - în ziua comemorării masacrului de 
la Deir Yassin va face acolo o vizită prezidenţială şi va ţine o 
cuvântare scurtă, dar tranşantă, printre ruinele satului: Fără a 
intra în speculaţii despre a cui vină e mai mare, noi, evreii 
israelieni, înţelegem profunzimea suferințelor prin care au trecut 
în ultimii patruzeci de ani arabii palestinieni şi, pentru a le pune 


capăt, vom face tot ce ne stă în puteri, în afară de-a ne sinucide. 
Un asemenea discurs va avea un ecou deosebit în fiecare casă 
arăbească, va aprinde imaginaţia şi poate că va fi începutul unei 
sensibilizări de proporţii. 

Pentru o clipă Fima ezită între formulările „sensibilizare de 
proporţii" şi „transformare emoţională". Care din ele ar fi mai 
potrivită ca titlu pentru scurtul articol pe care intenţiona să-l 
scrie în dimineaţa următoare pentru ziarul de weekend? Apoi le 
respinse pe amândouă şi renunţă la ideea articolului. 

În lift, urcând spre etajul al şaselea al blocului din Beit 
Hakerem, hotări ca de astă dată să fie ponderat, cordial şi calm, 
şi să se străduiască să discute cu Ted ca de la egal la egal, chiar 
şi pe subiecte politice, deşi de obicei se enerva în câteva clipe 
din cauza felului de-a vorbi al acestuia, lent şi echilibrat, cu un 
accent american pronunţat şi o logică găunoasă, a maniei sale 
de a-şi încheia şi descheia tot timpul nasturii puloverului scump, 
ca un purtător oficial de cuvânt al Departamentului de Stat. 

Fima rămase în faţa uşii două-trei minute, fără să atingă 
soneria, curăţându-şi tălpile pantofilor pe preş, ca să nu aducă 
noroi în apartament. Şi iată că în toiul acestui meci de fotbal 
fără minge uşa se deschise şi Ted îl ajută să se extragă din 
paltonul pe care căptuşeala ruptă a mânecii îl transformase într- 
o adevărată capcană. 

Fima spuse: 

— Ce vreme groaznică! 

Ted întrebă dacă ploua din nou. 

Deşi ploaia se oprise încă dinainte ca Fima să plece de la 
clinică, răspunse cu patos: 

— Încă ce ploaie! Potop, nu alta! 

Fără să aştepte să fie invitat, se îndreptă direct spre camera 
de lucru a lui Ted, lăsând urme umede de tălpi pe podeaua 
coridorului, făcându-şi loc printre grămezile de cărţi aşezate pe 
covor, printre diagrame, desene tehnice şi pagini tipărite, până 
când înaintarea îi fu oprită de biroul masiv pe care se afla 
calculatorul lui Ted. Se uită, fără să i se fi dat voie, la graficul 
misterios ce pâlpâia verde şi negru pe ecran. In timp ce glumea 
pe seama totalei sale ignorante în ceea ce privea calculatoarele, 
Fima începu să-l invite politicos pe Ted, de parcă el ar fi fost 
stăpânul casei: 

— la loc, Teddy, ia loc, fă-te comod. 


Şi fără să ezite se aşeză pe scaunul din faţa calculatorului. 

Ted îl întrebă ce vrea să bea. Fima răspunse: 

— Orice. Un pahar cu apă. Nu te deranja. 

Sau un coniac. Sau ceva cald. Nu contează. Oricum plec în 
câteva minute. 

Cu accentul său puternic şi tărăgănat, cu răceala unui operator 
telefonic şi fără să pună semnul întrebării la sfârşitul propoziției, 
Ted 

Tobias hotărî: 

— In regulă. Am să-ţi aduc un brandy. Eşti sigur, absolut sigur, 
că ai luat cina. 

Lui Fima îi veni brusc să mintă şi să spună nu, fiindcă de fapt 
murea de foame. Dar preferă să se abţină. 

Stând în balansoar, Ted se învălui în tăcere şi în fum de pipă. 
Fără să vrea, lui Fima îi plăcea mirosul de tutun fin. Observă că 
Ted îl privea calm, cu o uşoară curiozitate antropologică. Părea 
că nu va mişca o sprânceană şi nu se va mira nici dacă 
oaspetele său va începe dintr-odată să cânte. Sau să plângă. 
Dar după ce se gândi puţin, Kima decise să nu facă nici unul din 
lucrurile astea, deschise discuţia şi spuse: 

— Deci Yael nu e acasă şi nici Dimi. Am uitat să-i aduc 
ciocolată. 

— Aşa e, zise Ted înăbuşindu-şi un căscat. 

Scoase din pipă un nou nor de fum albăstrui şi plăcut 
mirositor. 

Fima îşi aţinti privirea asupra planurilor computerizate, le 
cercetă puţin de parcă ar fi fost ale lui, compară cu deosebită 
atenţie pagina a şasea cu a noua, ca şi când chiar în clipa aceea 
ar fi luat decizia să înceapă să studieze şi el, pe loc, ingineria 
aeronautică. 

— Ce ne pregătiţi aici? Un satelit care să tragă cu gloanţe de 
plastic? Sau un aruncător de pietre zburător? 

— E un articol pe care îl scriem pentru o revistă britanică. Ceva 
încă experimental, de fapt: vehicule cu propulsie cu jet. După 
cum ştii, probabil, Yael şi cu mine lucrăm la asta de mulţi ani. M- 
ai rugat deja de multe ori să-ţi explic despre ce e vorba, dar 
după două secunde m-ai implorat să mă opresc. Sunt committed 
să termin articolul până la sfârşitul săptămânii. Atunci e 
deadline-ul. Poţi să mă înveţi care sunt cuvintele ebraice pentru 


committed!" şi deadline!!? Trebuie să ştii. Doar eşti poet? Nu-i 
aşa? 

Fima se concentra şi aproape că îşi aminti echivalentele 
ebraice solicitate, amândouă îi stăteau pe vârful limbii şi parcă 
chicoteau, scăpându-i printre degete ca doi pisoiaşi jucăuşi, 
tocmai când era gata să-i prindă. Apoi îşi aminti, deschise gura 
să vorbească, dar ele îi scăpară din nou şi dispărură în întuneric. 
Zise jenat: 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— Mulţumesc, Fima, spuse Ted, nu cred că e cazul. Dar o să-ţi 
fie cu siguranţă mai comod să aştepţi în living până se întorc ei, 
nu-i aşa? Poţi să te uiţi la ştiri. 

— Dă-mi jocul Lego al lui Dimi, spuse Fima, am să-i construiesc 
turnul lui David. Sau mormântul Raşelei. Sau altceva. N-am să te 
deranjez de la lucru. 

— Nici o problemă, răspunse Ted. 

— Cum adică nici o problemă? Doar am venit să vorbesc cu 
tine! 

— Atunci, te rog, spuse Ted, vorbeşte. S-a întâmplat ceva? 

— Uite ce e, începu Fima fără să aibă idee cum avea să 
continue. Spre propria lui mirare se auzi zicând: 

— Ştii că situaţia din Teritorii a devenit de nesuportat. 

— Aşa se pare, cel puţin, spuse Ted calm. 

In aceeaşi clipă lui Fima i se ivi în minte o imagine 
devastatoare, dar vie şi exactă, a acestui măgar cu sprâncene 
stufoase şi decolorate mângâind cu mâinile lui grele trupul gol al 
Yaelei. 

Gâfâind deasupra ei şi frecându-şi penisul de sânii ei mici şi 
tari în ritmul greoi şi egal al cuiva care taie o scândură cu 
fierăstrăul, până când ochii Yaelei se umpleau de lacrimi. 
Deodată şi ochii lui Fima se umplură de lacrimi şi se grăbi să-şi 
sufle nasul într-o batistă pătată. Când scoase batista, din 
buzunar căzu o bancnotă de douăzeci de şekeli, probabil restul 
pe care îl primise la restaurantul de lângă piaţa Sion sau o altă 
donaţie a tatălui său. Ted ridică bancnota şi i-o întinse. Apoi 
îndesă încă puţin tutun în pipă, o aprinse din nou şi scoase un 
nor de fum delicat, de care Fima voia să fie scârbit, dar care îi 
făcea plăcere, împotriva voinţei sale. 


10 Obligat contractual, silit, nevoit (în Ib. engl., în orig.) 
11 Termen limită, termen de predare (în Ib. engl., în orig.) 


— Deci, spuse Ted, vorbeam despre situaţia din Teritorii. E cu 
siguranţă complicată. 

— Ce naiba vrei să zici cu situaţia din Teritorii. 

Asta e un fel de autoamăgire. Nu vorbeam despre situaţia din 
Teritorii, ci despre situaţia din ţară. 

Din cadrul Liniei Verzi!?. Din societatea israeliană. 

Teritoriile nu sunt la urma urmei decât latura noastră 
întunecată. Ceea ce se petrece acolo zilnic nu e decât 
concretizarea procesului degenerativ în care am intrat din '67. 
Dacă nu încă dinainte. 

Dacă nu încă de la început. 

— Degenerativ? întrebă Ted surprins. 

— Degenerativ. Degeneration. Corruption. 

Citim ziarele în fiecare dimineaţă, ascultăm ştirile în fiecare zi, 
urmărim jurnalul în fiecare seară, oftăm, ne spunem unul altuia 
că aşa nu se mai poate continua, semnăm ici şi colo câte o 
petiție, dar practic nu facem nimic. Zero. Zeero. Nimic. 

— Corect, spuse Ted, iar după un răgaz de gândire, în care îşi 
umplu şi îşi aprinse din nou pipa, adăugă moale: 

— Yael face de două ori pe săptămână muncă voluntară la 
Comitetul pentru Progresul Toleranţei. Dar se pare că în curând 
va fi o disensiune şi în acest comitet. Şi întrebă, nesigur în 
privinţa sensului cuvântului ebraic: 

— Apropo, ce înseamnă „petiţie"? 

— Petiţie, răspunse Fima, petiție. O bucată de hârtie. Onanie. 

Şi de furie lovi din greşeală cu pumnul tastatura calculatorului. 

— Fii atent, spuse Ted, dacă îmi strici calculatorul, asta nu-i va 
ajuta cu nimic pe arabi. 

— Cine naiba vrea să-i ajute pe arabi, izbucni Fima într-un 
răcnet ofensat, eu vorbesc aici despre cum să ne ajutăm pe noi 
înşine! Doar ei, turbaţii, dreapta, spun că-i ajutăm pe arabi! 

— Nu pricep, zise Ted scărpinându-se în cap şi ciufulindu-şi 
părul cu un gest exagerat, ca şi cum ar fi interpretat rolul unui 
prostănac. Vrei să susţii că nu încercăm să îmbunătăţim situaţia 
arabilor? 

Fima o luă deci de la capăt, stăpânindu-şi cu greu furia, 
explicându-i într-o ebraică uşoară părerile sale asupra greşelilor 
tactice şi strategice care făcuseră stânga moderată să pară în 
ochii maselor largi că se identifica într-un fel cu duşmanul. Se 


12 Linia Verde - graniţa Israelului înainte de 4 iunie 1967 


înfurie din nou pe el însuşi pentru folosirea expresiei „mase 
largi". Continuând să peroreze, observă că Ted trăgea cu ochiul 
la diagramele împrăştiate pe covor, în timp ce degetele sale 
păroase îndesau tutun în pipă. Verigheta îi strălucea pe deget. 
Fima încercă în van să-şi alunge din minte imaginea aceluiaşi 
deget împungând cu exact aceeaşi mişcare labiile Yaelei. 

Imediat căzu pradă bănuielii că era minţit şi înşelat, că Yael se 
ascundea de el în dormitor, plângând pe înfundate, cu hohote 
neauzite care îi scuturau umerii, înăbuşindu-şi lacrimile cu 
perna, aşa cum plângea uneori în timp ce făceau dragoste sau 
aşa cum plângea Dimi uneori, fără să scoată un sunet, când i se 
făcea vreo nedreptate lui sau părinţilor săi sau lui Fima. 

— Intr-o ţară civilizată, continuă Fima, împrumutând, fără să-şi 
dea seama, expresia preferată a doctorului Wahrhaftig, într-o 
ţară civilizată, ar fi avut loc de mult o revoltă populară. 

Un front comun al muncitorilor şi studenţilor ar fi silit de mult 
guvernul să pună imediat capăt ororii. 

— Să-ţi mai aduc un brandy. O să te mai calmeze. 

Fima dădu febril coniacul pe gât dintr-o singură sorbitură, 
lăsând capul pe spate, aşa cum văzuse că se bea votca în 
filmele ruseşti. Putea vedea limpede în minte buturuga asta cu 
sprâncene ca sârma de frecat tigăile aducându-i Yaelei la pat un 
pahar cu suc de portocale sâmbăta dimineaţa, şi pe ea, încă 
somnoroasă, cu ochii abia mijiţi, întinzând o mână moale şi 
mângâind deschizătura pijamalei lui care era fără-ndoială din 
mătase roşie. Tabloul trezi în Fima nu gelozie sau dorinţă sau 
mânie, ci, spre marea lui mirare, o milă adâncă pentru omul 
acesta corect, harnic, care te făcea să te gândeşti la un animal 
de povară, care muncea zile şi nopţi la rând în faţa 
calculatorului său, căutând o modalitate de-a perfecționa 
propulsia cu jet a vehiculelor, şi care poate nu avea nici măcar 
un singur prieten în lerusalim. 

— Cel mai trist e, spuse Fima, că stânga e paralizată. 

Ted zise: 

— Adevărat. Ai mare dreptate. Aşa a fost şi la noi în timpul 
războiului din Vietnam. Vrei o cafea? 

Fima îl urmă în bucătărie şi continuă cu înflăcărare: 

— Comparaţia cu Vietnamul - asta e cea mai mare greşeală a 
noastră, Teddy. Nu ne aflăm în Vietnam, iar noi cu siguranţă nu 
suntem copiii florilor. Cea de-a doua greşeală e să sperăm că 


americanii vor face treaba în locul nostru şi că ne vor scoate din 
Teritorii. Ce le pasă lor că noi ne ducem dracului încetul cu 
încetul? 

— Ai dreptate, spuse Ted cu tonul cu care îl lăuda pe Dimi 
pentru vreo rezolvare corectă la aritmetică. Ai perfectă 
dreptate. Nimeni nu face favoruri altcuiva. Fiecare are grijă de 
el. Şi nici măcar pentru asta nu se găseşte câteodată suficientă 
minte. 

Puse apa la fiert şi începu să scoată vasele curate din maşina 
de spălat. 

Fima, întărâtat, vrând parcă să-i demonstreze chiar în clipa 
asta că nu avea dreptate, îl împinse pe Ted deoparte cu mişcări 
agitate şi se apucă să-l ajute, fără să fie rugat: trase afară din 
maşină o grămadă de cuțite, furculiţe şi linguri şi alergă prin 
bucătărie, deschizând uşiţe şi sertare, uitând să le închidă la loc, 
căutând un loc în care să-şi poată depune prada în siguranţă, 
neîntrerupându-şi nici o clipă măcar prelegerea despre diferenţa 
dintre Vietnam şi Gaza şi dintre sindromul Nixon şi sindromul 
Şamir. O parte din tacâmuri îi scăpară din mână şi se 
împrăştiară pe podeaua bucătăriei. Ted se aplecă să le ridice şi 
întrebă cu mare băgare de seamă: 

— Sindrom? E un cuvânt nou în ebraică? 

— Sindrom. Cum a fost la voi sindromul Vietnam. 

— N-ai spus adineaori că e greşită comparaţia cu Vietnamul? 

— Da. Nu. Intr-un anumit sens da. Adică... poate că ar trebui 
să facem diferenţa între sindrom şi simptom. 

— Aici, spuse Ted. Pune-le în al doilea sertar. 

Dar Fima renunţase deja şi lăsase grămada de tacâmuri pe 
cuptorul cu microunde. Scoţându-şi batista din buzunar, îşi suflă 
din nou nasul şi apoi, distrat, începu să şteargă cu ea masa din 
bucătărie, în timp ce Ted aranja farfuriile după formă şi mărime, 
punând fiecare vraf la locul lui, în dulapul de deasupra chiuvetei. 

— De ce nu scrii un articol despre asta într-un ziar, Fima? Ar 
trebui să publici ceva, ca să poată citi şi alţii. Ai un limbaj atât 
de bogat. O să-ţi facă şi ţie bine: se vede că suferi. lei politica 
atât de personal. Pui situaţia prea mult la inimă. 

Yael şi Dimi or să se întoarcă în trei sferturi de oră. Acum 
trebuie să lucrez puţin. Cum spuneai că se zice în ebraică la 
deadline? Poate că ar fi mai bine să-ţi iei cafeaua în living, am 


să-ţi aprind televizorul, ţi-a mai rămas vreo jumătate de oră din 
jurnal. În regulă? 

Fima consimţi imediat: nici nu-i trecuse prin minte să-i 
acapareze toată seara. Dar în loc să-şi ia cafeaua şi să se 
îndrepte spre living, uită ceaşca pe blatul din bucătărie şi se 
încăpăţâna să-l urmeze pe Ted de-a lungul coridorului, până 
când acesta se scuză, intră la toaletă şi încuie uşa. Fima termină 
prin uşa închisă propoziţia pe care o începuse: 

— Voi aveţi cetăţenie americană, puteţi oricând pleca de-aici 
cu vehiculele voastre cu propulsie cu jet. Dar ce-o să se-ntâmple 
cu noi, restul? în regulă. Mă duc să mă uit la ştiri. Nu te mai 
deranjez. Doar că habar n-am cum se aprinde televizorul vostru. 

În loc să se ducă în living, se trezi în camera copilului. 

Într-o clipă se simţi cuprins de o oboseală cumplită. Negăsind 
comutatorul, se trânti îmbrăcat în patul mic, înconjurat de 
umbrele roboților, avioanelor şi maşinilor timpului, deasupra 
cărora, atârnată de plafon cu fire invizibile, se învârtea o navă 
spaţială enormă, strălucind în culori fosforescente, pe care 
curentul o făcea să se mişte încet, ameninţător, îndreptându-i 
vârful spre capul lui Fima, ca pe un deget acuzator. 

Până când Fima închise ochii şi-şi spuse brusc: 

— Ce rost are toată vorbăria asta? Oricum zarurile au fost 
aruncate şi ce s-a făcut nu se mai poate desface. 

Aproape adormit, simţi că Ted îl învelea cu o pătură moale de 
lână. Mormăi nedesluşit: 

— Adevărul, Teddy? Doar între noi doi? Arabii au înţeles deja 
că nu ne pot arunca în mare. 

Problema e însă că evreii nu pot trăi fără cineva care să vrea 
să-i arunce în mare. 

Ted răspunse în şoaptă: 

— Da. Situaţia nu arată bine deloc. 

Şi ieşi. 

Fima se înfăşură în pătură. Voia să-l roage pe Ted să-l 
trezească în clipa în care aveau să vină Yael şi Dimi. Dar din 
cauza oboselii nu reuşi să îngaime decât: 

— N-o trezi pe Yael. 

Dormi cam douăzeci de minute, însă când auzi telefonul 
sunând în camera învecinată, se trezi şi întinse mâna după el, 
dărâmând un turn de-al lui Dimi. Încercă să strângă pătura, dar 
renunţă, fiindcă se grăbea să-l găsească pe Ted. 


Era încă dator să-i explice ce îl adusese aici în seara asta. Dar 
în loc să se ducă în birou, ajunse în dormitor, unde o lampă mică 
de noapte arunca o lumină caldă, roşiatică. Văzu patul mare, 
deja pregătit pentru noapte: două perne identice, două pături 
albastre înfăţate în cearşafuri de mătase, două noptiere, pe 
fiecare din ele odihnind câte o carte întoarsă şi deschisă, şi îşi 
îngropa mai întâi obrazul, apoi tot capul în cămaşa de noapte a 
Yaelei. Îşi reveni imediat şi fugi să-şi caute paltonul. Cercetă 
fiecare cameră cu atenţia unui somnambul, dar nu-l găsi nici pe 
Ted, nici paltonul, cu toate că verificase fiecare loc luminat, în 
cele din urmă se aşeză pe un taburet din bucătărie şi căută din 
ochi cuţitele cărora nu le găsise locul înainte. 

Ted Tobias se ivi din întuneric cu o riglă de calcul în mână şi 
spuse încet, accentuând fiecare cuvânt, ca un soldat care 
transmite un mesaj prin unde scurte: 

— Ai dormit puţin. Inseamnă că erai obosit. 

Pot să-ţi încălzesc cafeaua în cuptorul cu microunde. 

— Nu-i nevoie, spuse Fima. Mulţumesc. 

Trebuie să fug, sunt în întârziere. 

— A! întârzii. Unde? 

— La o întâlnire, spuse Fima spre propria sa mirare, cu un ton 
ca de la bărbat la bărbat, am uitat complet că am o întâlnire în 
seara asta. 

Se îndreptă spre uşă şi începu să lupte cu clanţa, până când lui 
Ted i se făcu milă de el, îi întinse paltonul, îi deschise uşa şi îi 
spuse cu o voce moale, în care Fima simţi un fel de tristeţe: 

— Uite, Fima, nu e treaba mea, dar cred că ţi-ar trebui o mică 
vacanţă. Nu eşti în cea mai bună formă. Ce să-i transmit Yaelei? 

Fima băgă braţul stâng în căptuşeala ruptă a paltonului şi se 
întrebă de ce se transformase mâneca într-o fundătură. Işi ieşi 
din fire, de parcă Ted ar fi fost vinovat că i se rupsese 
căptuşeala şi şuieră: 

— Nu-i transmite nimic. N-am ce să-i spun. 

Nici n-am venit la ea. Am venit să vorbesc cu tine, Teddy, dar 
tu eşti un mare nătăfleţ. 

Ted Tobias nu se supără, mai mult ca sigur nu înţelesese 
ultimul cuvânt. Răspunse grijuliu, în engleză: 

— N-ar fi mai bine să-ţi comand un taxi? 

Fima fu cuprins imediat de o adâncă părere de rău şi de 
ruşine, şi spuse: 


— Mulţumesc, Teddy. Nu e nevoie. Scuză-mi ieşirea. Am visat 
urât noaptea trecută, probabil că azi nu e una din cele mai bune 
zile ale mele. 

Te-am deranjat de pomană de la lucru. Spune-i Yaelei că pot 
veni să stau cu copilul în orice seară aveţi nevoie de mine. 
Echivalentul pentru commitment în ebraică e obligaţie, însă nu- 
mi trece prin minte nici unul pentru deadline. 

Literal s-ar traduce prin linie moartă. Apropo, la ce ne trebuie 
vehicule cu propulsie cu jet? Nu alergăm destul şi fără ele? De 
ce nu descoperiţi ceva care să ne facă să stăm în sfârşit liniştiţi 
pe loc? Scuză-mă. La revedere, Teddy. N-ar fi trebuit să-mi dai 
brandy-ul ăla. Vorbesc destule prostii oricum. 

leşind din lift, se lovi pe întuneric de Yael, care îl căra pe Dimi 
adormit în braţe, înfăşurat în haina ei de pilot. Ea scoase un 
țipăt speriat, fiind cât pe-aci să scape copilul. Apoi, 
recunoscându-l pe Fima, spuse cu o voce obosită: 

— Mare dobitoc eşti. 

În loc să se scuze, Fima îi îmbrăţişa pe amândoi cu putere, cu 
o singură mână liberă şi cu mâneca celei de-a doua, şi începu să 
acopere capul micului Challenger adormit cu sărutări frenetice, 
ca ciugulelile unei găini înfometate. 

Apoi o sărută şi pe Yael, oriunde nimerea pe întuneric, dar 
negăsindu-i obrazul, se aplecă şi-i sărută furtunos spatele ud, de 
la un umăr la celălalt. După aceea fugi afară să caute staţia de 
autobuz, prin întuneric şi prin ploaie. Fiindcă între timp se 
împlinise profeția lui de la începutul serii, când îi răspunsese lui 
Teddy: 

„Şi-ncă cum! Potop, nu alta!". În clipa următoare ora ud 
leoarcă. 


6 
De parcă i-ar fi fost soră 


De fapt chiar avu în seara aceea un fel de întâlnire. Puțin după 
zece şi jumătate sună, ud şi îngheţat, cu pantofii şiroind de apă, 
la poarta casei Gefenilor. Locuiau în Colonia Germană, într-o 
casă cu pereţi solizi, înconjurată de pini bătrâni, ascunsă în 
mijlocul unei curţi mari, apărată de un zid gros din piatră. 

— Treceam din întâmplare pe-aici şi am văzut lumină, îi 
explică Ninei ezitând, aşa că am hotărât să te deranjez două 


minute. Doar cât să iau de la Uri cartea despre Leibowitz!? şi să-i 
spun că, gândindu-mă mai bine, avem de fapt amândoi dreptate 
în privinţa războiului dintre Iran şi Irak. Să vin altă dată? 

Nina chicoti, îl prinse de mână şi îl trase înăuntru. 

— Uri e la Roma, spuse. Nu i-ai telefonat chiar tu sâmbătă 
seara să-ţi iei rămas-bun şi i-ai ţinut o conferinţă întreagă 
despre motivele pentru care ar fi preferabil pentru noi ca Irakul 
să învingă lranul? Uită-te la tine cum arăţi! lar eu ar trebui să 
cred că ai trecut din întâmplare pe strada noastră la ora 
unsprezece noaptea. 

Ce-o să se aleagă de tine, Fima? 

— Am avut o întâlnire, murmură, luptându-se să se elibereze 
din capcana paltonului, care acum mai era şi plin de apă. li 
explică: 

— S-a astupat mâneca. 

Nina spuse: 

— Aşază-te aici, lângă cămin. Trebuie să te usuci. Bănuiesc că 
nici n-ai mâncat nimic. M-am gândit la tine azi. 

— Şi eu m-am gândit la tine. Am vrut să încerc să te corup, să 
mergem la Orion să vedem comedia cu Jean Gabin. Am sunat, 
dar nu mi-ai răspuns. 

— N-ai avut o întâlnire? Oricum, am rămas la birou până la 
nouă. Un importator de accesorii sexuale a dat faliment şi eu îl 
lichidez. Creditorii sunt o pereche de cumnaţi ultrareligioşi. 
Imaginează-ţi ce comedie. La ce-mi mai trebuie Jean Gabin? N- 
are importanţă. Vino, dezbracă-te! Arăţi ca o mâţă plouată. Bea 
mai întâi puţin scotch. Păcat că nu poţi să te vezi. După aceea o 
să-ţi aduc ceva de mâncare. 

— Ce te-a făcut să te gândeşti azi la mine? 

— Articolul tău de vineri. Destul de bun. Poate un pic prea 
isteric. Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun asta, dar Tvi Kropotkin 
plănuieşte să organizeze un grup care să năvălească în casa ta, 
Să-ţi percheziţioneze sertarele şi să-ţi publice toate poemele pe 
care le vor găsi, întrucât e ferm convins că încă mai scrii. Ca să 
nu fii uitat cu totul. Cu cine ai avut întâlnire, cu o sirenă? Sub 
apă? Până şi lenjeria ţi-e udă. 


13 Yeshayahu Leibowitz (1903-1994) - filosof şi om de ştiinţă israelian, 
profesor universitar, o figură foarte controversată atât din cauza ideilor sale 
politice, cât şi a interpretării pe baze ştiinţifice a obligaţiilor iudaice 


Fima, care rămăsese în izmene şi într-un tricou de iarnă 
îngălbenit, râse: 

— Din partea mea, să mă uite. Eu, unul, m-am uitat deja. Să- 
mi scot şi lenjeria? Ce, continui să lichidezi buticul ăla? Mă dai şi 
pe mine creditorilor? 

Nina era avocată, avea aceeaşi vârstă cu Yael şi era prietena 
ei, fuma tot timpul ţigări Nelson, aprinzându-le practic una de la 
alta, iar ochelarii cu lentile groase îi dădeau o expresie amară. 

Părul fin şi cărunt era tuns scurt. Era mică şi slabă, ca o vulpe 
flămândă. Chipul ei triunghiular îi amintea şi el lui Fima de o 
vulpe încolţită de hăitaşi. Dar sânii îi erau plini şi atrăgători, iar 
mâinile extrem de frumos modelate, ca ale unei tinere din 
Orientul îndepărtat. Îi întinse o legătură cu haine de-ale lui Uri, 
călcate de curând şi mirosind a curat, şi îi ordonă: 

— Îmbracă-te. Şi bea asta. Şi vino să stai jos aici, lângă cămin. 
Încearcă să nu vorbeşti câteva minute. Irakul va învinge probabil 
şi fără ajutorul tău. O să-ţi fac o omletă şi nişte salată. 

Sau să-ţi încălzesc nişte supă? 

— Nu-mi face nimic, spuse Fima, nu stau decât cinci minute. 

— Ce, mai ai o întâlnire? 

— Am lăsat dimineaţă lumina aprinsă în apartament. Şi 
oricum... 

— Te duc eu acasă, spuse Nina, după ce te usuci, te încălzeşti 
puţin şi mănânci. 

Apoi adăugă: 

— M-a sunat Yael mai devreme. De la ea am aflat că n-ai 
mâncat nimic. Mi-a spus că l-ai sâcâit pe Teddy. Ce mai, eşti 
Evgheni Oneghin din Kiriat Yovel. Taci. Nu-mi răspunde. 

Uri Gefen, soţul Ninei, fusese odată un pilot renumit în aviația 
militară, apoi devenise pilot la El Air!*. În 1971 intrase în afaceri, 
punând bazele unei reţele complexe de importatori. Avea deja o 
reputaţie în lerusalim ca vânător de femei măritate. Tot oraşul 
ştia că Nina se împăcase cu aventurile lui şi că de mulţi ani între 
ei doi nu mai era decât o dragoste platonică. Uneori amantele 
lui Uri deveneau prietenele Ninei. Nu aveau copii, dar casa lor 
încântătoare folosea drept loc de întâlnire unui grup permanent 
de intelectuali, avocaţi, ofiţeri, magistrați, artişti şi conferenţiari 
din lerusalim. Fima îi iubea pe amândoi, pentru că atât Uri, cât şi 
Nina îl luaseră, fiecare în felul său, sub aripile lor ocrotitoare. Era 


14 Compania naţională de aviaţie a Israelului 


în stare să-şi dea sufletul pentru prietenii adevăraţi, care 
continuau să creadă în el, încercau să-l împingă înainte şi 
sufereau pentru felul în care îşi irosea talentul. 

Pe bufet, pe poliţa căminului, pe rafturile cu cărţi erau 
fotografii cu Uri Gefen, în uniformă sau fără. Era un bărbat 
masiv, gălăgios, care emana o afecţiune fizică brută, ce trezea 
în copii, femei şi chiar în bărbaţi dorinţa de-a fi îmbrăţişaţi de el. 
Semăna puţin cu actorul Anthony Quinn. Afişa întotdeauna o 
jovialitate grosolană. 

Avea obiceiul să atingă tot timpul oamenii cu care vorbea, 
bărbaţi sau femei, împungându-te în burtă sau înconjurându-ţi 
umerii cu braţul sau odihnindu-şi pe genunchiul tău mâna 
enormă, plină de pistrui. Dacă era binedispus, putea să-i facă pe 
cei din jur să râdă cu lacrimi, imitând felul de-a vorbi al vreunui 
negustor ambulant din piaţa Mahane Yehuda, jucând rolul lui 
Abba Eban” adresându-se unui public format din imigranţi într-o 
tabără de tranzit, la Beit Lid, sau analizând întâmplător impactul 
unui articol al lui Fima despre Albert Camus. Uneori îşi 
deschidea inima şi povestea în faţa soţiei şi a prietenilor despre 
propriile sale cuceriri. Vorbea cu voioşie, cu bun-simţ, fără să-şi 
bată joc de iubitele lui, fără să le divulge identitatea şi fără să se 
laude, expunând desfăşurarea idilei cu umor şi nostalgie, ca un 
om care ştia deja de mult cât de amestecate între ele sunt 
iubirea şi ridicolul. Cât de dependenţi de regulile fixe ale 
ritualului sunt atât victima, cât şi seducătorul; cât de 
copilărească era dorinţa sa de nepotolit de-a cuceri şi ce rol mic 
juca în ea dorinţa carnală, cum se împletesc minciunile, rutina, 
obişnuinţele şi prefăcătoria chiar şi în țesătura dragostei 
adevărate; şi cum anii care trec ne privează de forţa emoţiei şi a 
nostalgiei totodată, iar totul devine şters şi fad. Uneori, în 
Decameronul său de vineri seara, apărea şi el, într-o postură 
cam ridicolă, de parcă povestitorul Uri Gefen îl analiza la 
microscop pe Uri Gefen îndrăgostitul şi izola fără milă elementul 
ridicol. Alteori spunea: „Până începi să înţelegi ceva, îţi expiră 
mandatul". Sau: 

„Există un proverb bulgăresc: Un motan bătrân ţine minte mai 
ales cum să miaune'. 


15 Om politic israelian, fost ministru de externe, membru al parlamentului şi 
mulţi ani reprezentant al ONU, cunoscut pentru discursurile sale deosebit de 
elevate, cu accent anglo-saxon, de upper class 


În apropierea lui Uri, mai mult decât în braţele Ninei, Fima se 
simţea mereu cuprins de o euforie senzuală, ameţitoare. Uri 
trezea în el dorinţa arzătoare de a-l impresiona, de a-l ului pe 
acest bărbat minunat. De a-l învinge în dispute. De-a simţi mâna 
sa puternică strângându-i cotul. Nu reuşea mereu să iasă 
victorios în discuţii, fiindcă Uri era la rândul său înzestrat cu o 
inteligenţă pătrunzătoare, nu mai puţin ascuţită decât a lui 
Fima. Aveau în comun tendinţa de-a trece cu uşurinţă, aproape 
pe nesimţite, de la ridicol la empatie tragică şi înapoi. Şi de-a 
distruge din două propoziţii o argumentaţie pe care o 
construiseră în cel puţin un sfert de oră. 

În serile de vineri pe care le petrecea la Uri şi Nina, Fima era în 
cea mai bună formă. Când avea inspiraţie, putea captiva şi 
distra tot grupul până la orele târzii ale nopţii, cu un şir nesfârşit 
de paradoxuri strălucite, îl putea ului cu analizele sale politice, 
amuza şi emoţiona. 

— Fima e doar unul! obişnuia să spună Uri cu o mândrie 
paternă. 

lar Fima completa propoziţia: 

— Dar şi ăla e prea mult! 

Nina zicea: 

— Uitaţi-vă la ăştia doi! Romeo şi Julius. Sau mai degrabă 
Laurel şi Hardy. 

Fima nu avea nici o îndoială că Uri ştia de mult că se culca 
uneori cu Nina. Poate că i se părea amuzant. Sau mişcător. 
Poate că Uri fusese încă de la început scenaristul, regizorul şi 
producătorul acestei mici comedii. Uneori Fima şi-l imagina pe 
Uri Gefen trezindu-se dimineaţa, bărbierindu-se cu un aparat de 
bună calitate, aşezându-se să ia micul dejun cu un şervet 
imaculat pe genunchi, uitându-se în agenda de buzunar, 
observând cruciuliţele desenate în ea de două ori pe lună şi 
amintindu-i Ninei la cafea, ascuns în spatele ziarului, că era 
timpul să-i acorde lui Fima tratamentul periodic, ca să nu se 
usuce de tot. Dar această bănuială nu scădea cu nimic 
afecțiunea sa faţă de Uri, bucuria fizică şi euforia care îl 
cuprindeau întotdeauna în prezenţa charismaticului său prieten. 

O dată la câteva săptămâni Nina se ivea pe neaşteptate pe la 
zece-unsprezece dimineaţa, parca Fiatul prăfuit în faţa micului 
bloc din Kiriat Yovel, cărând două sacoşe pline cu mâncare şi 
articole de curăţenie pe care le cumpărase pe drum, având 


aerul unei asistente sociale energice, care îşi ia inima în dinţi şi 
coboară în primele linii ale mizeriei. După cafea se ridica şi se 
dezbrăca hotărâtă, aproape fără un cuvânt. Făceau sex rapid şi 
se ridicau imediat ce terminau, ca nişte soldaţi din tranşee, 
după ce împărțeau o cutie de conserve între două 
bombardamente de artilerie. 

După ce făceau dragoste, Nina se încuia în baie, frecându-şi 
trupul slab, iar după aceea, ca într-un fel de ritual, chiuveta şi 
closetul. Abia apoi se aşezau să bea încă o cafea, să se 
contrazică în legătură cu poezia angajată politic sau cu guvernul 
de unitate naţională, Nina fumând ţigară după ţigară, iar Fima 
înfulecând o felie de pâine cu dulceaţă după alta. Nu era 
niciodată în stare să reziste pâinii negre şi calde pe care i-o 
aducea ea de la o mică brutărie gruzină. 

Bucătăria lui Fima părea veşnic părăsită în grabă. Sticle goale 
şi coji de ouă sub chiuvetă, borcane deschise pe blatul de 
bucătărie, pete uscate de dulceaţă, iaurturi începute, cutii cu 
lapte înăcrit, firimituri şi insule lipicioase pe masă. Uneori Nina, 
cuprinsă de o fervoare misionară, îşi sufleca o mânecă, îşi punea 
o mănuşă de cauciuc şi, cu o ţigară aprinsă în colţul gurii, parcă 
lipită de buza de jos, se arunca vijelios asupra frigiderului, 
dulapurilor şi faianţei de pe pereţi. Într-o jumătate de oră era în 
stare să transforme Calcutta în Zurich. În timpul acestei lupte 
Fima stătea rezemat de uşa bucătăriei, inutil şi plin de 
bunăvoință, discutând cu ea şi cu sine despre prăbuşirea 
comunismului sau despre şcoala de gândire care nega teoria 
lingvistică a lui Chomsky. Atunci când ea pleca era copleşit de 
un amalgam de sentimente - ruşine, afecţiune, dor şi 
recunoştinţă. Voia să fugă după ea cu lacrimi în ochi şi să-i 
spună: Mulţumesc, iubita mea, să-i spună: Nu sunt vrednic de 
aceste favoruri, dar se stăpânea, ba chiar se grăbea să deschidă 
geamurile ca să alunge fumul de ţigară care îi îmbâcsise 
bucătăria. Avea o viziune vagă, în care zăcea bolnav în pat, iar 
Nina îl îngrijea, sau din contră, Nina agoniza, iar el îi umezea 
buzele şi îi ştergea sudoarea de pe frunte. 

La zece minute după ce venise din ploaie, stătea deja în 
fotoliul ingenios al lui Uri, pe care Fima îl descrisese ca „o 
combinaţie între un hamac şi un cântec de leagăn". Nina îi 
pusese în faţă un castron cu supă de mazăre fierbinte, bine 
asezonată, îi umpluse cu whisky paharul pe care îl ţinea în mână 


şi îl îmbrăcase cu nişte haine de-ale lui Uri, o pereche de 
pantaloni şi un pulover roşu, care îi erau mari, dar în care se 
simţea totuşi bine. Picioarele îi erau vârâte în papucii îmblăniţi 
pe care îi adusese Uri din Portugalia. lar hainele lui erau 
atârnate la uscat pe un scaun, în faţa căminului. Discutară 
despre literatura latino-americană din ultima perioadă, despre 
realismul magic, pe care Nina îl vedea ca pe o continuare a 
tradiţiei lui Kafka, pe când Fima era tentat să-l .atribuie 
vulgarizării moştenirii lui Cervantes şi a lui Lope de Vega, şi 
reuşi s-o scoată din sărite afirmând că, dacă ar fi fost după el, ar 
fi dat întregul circ sud-american, cu toate focurile sale de artificii 
şi vată de zahăr roz, pe o singură pagină din Cehov. Un veac de 
singurătate doar pe Doamna cu cățelul. 

Nina îşi aprinse o nouă ţigară şi spuse: 

— Paradoxuri. Bine. Dar ce-o să se aleagă de tine? 

Şi adăugă: 

— Când ai să-ţi iei viaţa în mâini, când ai să-ncetezi să fugi? 

Fima răspunse: 

— În ultima vreme am observat cel puţin două semne care 
dovedesc că Şamir a-nceput să-nţeleagă că fără PLO nu se 
poate. 

lar Nina, privindu-l pe deasupra ochelarilor cu lentile groase, 
prin fumul de ţigară, zise: 

— Uneori am impresia că eşti o cauză pierdută. 

La care Fima ripostă: 

— Nu suntem oare cu toţii, Nina? 

În clipa aceea simţi atâta tandreţe şi afecţiune pentru fiinţa 
care şedea în faţa lui, îmbrăcată într-o pereche de blugi roşi, cu 
fermoar bărbătesc şi o cămaşă bărbătească largă, de parcă i-ar 
fi fost soră, sânge din sângele lui. Lipsa ei de frumuseţe şi de 
feminitate i se păru deodată dureros de feminină şi de atractivă. 
Sânii ei mari şi moi îl chemau să-şi pună capul între ei. Părul ei 
încărunţit şi scurt îi atrăgea vârfurile degetelor. Ştia exact cum 
să alunge expresia asta de vulpe hăituită de pe chipul ei şi s-o 
înlocuiască imediat cu una de fetiţă alintată. 

Gândindu-se la asta simţi că penisul începea să i se întărească 
sub pantalonii lui Uri. La Fima, tandreţea, generozitatea, 
compasiunea pentru o femeie anunțau întotdeauna începutul 
dorinţei. 


Şalele îi luară foc, mistuite de o dorinţă aproape dureroasă: 
trecuseră deja două luni de când nu se mai culcase cu o femeie. 
Mirosul de lână udă al Yaelei, când îi sărutase spatele pe casa 
scărilor, se amestecă acum cu mirosul hainelor sale puse la 
uscat în faţa căminului. Respirația i se acceleră, buzele i se 
desfăcură şi începură să tremure. Nina observă şi spuse: 

— Numai o clipă, Fima. Lasă-mă să termin ţigara. Nu durează 
mai mult de un minut-două. 

Dar Fima, ruşinat şi arzând de dorinţă şi de milă, nu luă în 
seamă cuvintele ei, îngenunche şi începu s-o tragă de picior 
până reuşi să o aşeze lângă el, pe covor. La picioarele mesei se 
declanşa o luptă stângace cu hainele lui şi ale ei. Reuşi cu greu 
să scape de ochelarii ei şi de ţigara aprinsă, în timp ce se freca 
fără încetare de pulpa ei şi îi acoperea faţa cu sărutări, de parcă 
încerca să-i distragă atenţia de la fricţiunea continuă. Până când 
ea reuşi să-l îndepărteze şi să se elibereze, mai întâi pe ea şi 
apoi pe el, de haine, murmurâna: 

— Încet, Fima. Mă mănânci de vie. 

Dar el n-o luă în seamă şi într-o clipă se lăsă pe ea cu toată 
greutatea, fără să înceteze s-o sărute pe obraji, şoptind în 
continuare rugăminţi şi scuze bâlbâite. Când ea se înduplecă în 
cele din urmă şi spuse: Bine, hai, organul său se ofili brusc. Se 
retrase în ascunzătoare ca o ţestoasă în carapace. Insă nu 
încetă s-o sărute şi s-o mângâie şi să se scuze invocând 
oboseala; noaptea trecută visase urât, în seara asta Ted Îl 
dăduse afară după ce îl făcuse să bea brandy, iar acum whisky- 
ul. 

În ochii miopi ai Ninei se iviră două lacrimi. 

Fără ochelari părea delicată şi visătoare, ca şi cum faţa i-ar fi 
fost mai goală decât trupul. Rămaseră culcaţi multă vreme, 
îmbrăţişaţi. Umiliţi şi legaţi unul de altul prin umilinţă. Până când 
Nina se desprinse de el şi bâjbâi după o ţigară, o aprinse şi 
încercă să-l consoleze: Nu-i nimic, copile, şi să-l facă să-nţeleagă 
că în clipa aia pătrunsese înăuntrul ei mai adânc decăt prin 
dragoste fizică. li spuse din nou „copile" şi îi şopti blând: Hai să 
faci baie şi să te culcăm. 

Fima, consolat şi elegiac, puse capul pe umărul ei, dar îi 
scoase ochelarii, fiindcă se ruşina de trupurile lor goale, de 
membrul său moleşit, voia doar să se cuibărească la pieptul ei, 
să nu vadă nimic şi să nu fie văzut. Apropiaţi şi tăcuţi, culcaţi pe 


covor, ascultau vântul care şuiera afară, ploaia bătând în 
geamuri şi gâlgâitul apei în burlan, amândoi tandri şi satisfăcuţi 
de parcă ar fi făcut dragoste şi şi-ar fi oferit unul altuia clipe de 
maximă plăcere. Deodată Fima găsi de cuviinţă să întrebe: 

— Ce părere ai, Nina? Crezi că Uri se culcă cu Yael? 

Asta risipi vraja. Nina se eliberă cu duritate din îmbrăţişarea 
lui, îşi puse ochelarii, se înveli cu faţa de masă, aprinse cu 
mişcări bruşte o nouă ţigară Nelson şi zise: 

— la spune-mi, de ce nu eşti tu în stare să taci măcar cinci 
minute consecutiv. 

Apoi o rugă să-i mărturisească ce anume îi plăcuse la articolul 
său de vineri. 

Nina răspunse: 

— Aşteaptă. 

Auzi o uşă trântindu-se, apoi, peste o clipă, apa curgând din 
robinete, umplând cada. Scotoci prin toate buzunarele până găsi 
cutia cu pastile contra arsurilor stomacale. Făcând haz de 
necaz, repetă cuvintele lui Ted: 

— Nu eşti în cea mai bună formă. 

Şi ale Yaelei: 

— Mare dobitoc eşti. 

Când Nina ieşi din baie, peste douăzeci de minute, curată, 
parfumată, îmbrăcată într-un halat maroniu, dispusă să se 
împace şi să-l consoleze, găsi hainele soţului ei împrăştiate pe 
jos, focul pe cale să se stingă şi papucii îmblăniţi aduşi de Uri 
din Portugalia zăcând lângă uşă ca doi pisoi morţi. Fima 
dispăruse. Dar observă că terminase băutura şi că uitase cartea 
despre Leibowitz, dar şi unul din ciorapii săi, ce atârna pe 
spătarul scaunului din faţa focului, care mai pâlpâi o dată cu un 
ultim rest de putere şi se stinse. Nina ridică hainele şi papucii, 
strânse paharul, castronul de supă şi ciorapul şi îndreptă un colţ 
al covorului. Degetele ei subţiri, frumoase, ca ale unui copil 
chinez, bâjbâiră după o ţigară. Zâmbea printre lacrimi. 


7 
Cu pumni slabi 


La şase şi un sfert dimineaţa nota în carnetul maroniu de vise 
ce văzuse noaptea trecută. 


O carte cu coperte groase, având drept subiect lerusalimul în 
poezia ebraică îi servea ca masă de scris, aşezată pieziş pe 
genunchii săi ridicaţi. 

Ca de obicei notă data în litere, nu în cifre. 

Visase că izbucnise războiul. Decorul semăna cu înălțimile 
Golan, doar că era ceva mai arid. 

Ca un peisaj selenar. Îmbrăcat în uniformă militară, dar fără 
centiron şi fără armă, mergea pe un drum de ţară părăsit, iar de 
o parte şi de alta, ştia bine, se întindeau câmpuri de mine. 

Ţinea minte mai ales că aerul era îmbâcsit şi foarte cenușiu, ca 
înainte de furtună. În depărtare se auzea un clopot care bătea 
încet şi rar, iar dangătul lui răsuna peste văile ascunse vederii. 

Nu se zărea nici ţipenie de om în preajmă. Nici un semn al 
vreunei aşezări omeneşti. Ne-au prins cu garda jos şi de data 
asta. Un convoi de tancuri duşmane se apropia de o trecătoare 
îngustă printre munţi, un fel de defileu pe care Fima îl zări la 
începutul dealurilor abrupte. Îşi dădu seama că aerul devenise 
cenuşiu din cauza prafului care se ridica de pe șenile. incepu să 
audă vag, dincolo de dangătul clopotului, un huruit surd de 
motoare. Cumva ştia că misiunea sa era să-i aştepte în defileu, 
în locul în care drumul traversa munţii. Să-i ţină de vorbă până 
când vor sosi ajutoare care să blocheze canionul, începu să 
alerge din toate puterile. Gâfâia. 

Sângele îi pulsa în tâmple. Plămânii îl dureau. 

Simţea junghiuri în coaste. Însă deşi îşi încorda toţi muşchii la 
maximum, aproape că nu înainta, parcă bătea pasul pe loc, în 
timp ce căuta cu disperare cuvintele cu care să întârzie 
duşmanul. Trebuia să găsească imediat ceva, o expresie, o idee, 
o veste, poate chiar ceva amuzant, cuvinte care să determine 
convoiul ce înainta spre el să se oprească, să scoată capetele 
prin turele, să-l asculte. Dacă nu le putea înmuia inima, măcar 
să câştige timp. Fiindcă fără el nu mai rămânea nici o speranţă. 
Dar puterile îl părăseau, picioarele i se înmuiau şi capul i se 
golea de orice gând. Nu-i trecea prin minte nici un cuvânt. 
Zgomotul motoarelor se apropia, se înteţea, auzea deja bubuitul 
obuzelor fi lătratul mitralierelor în spatele unei serpentine. 

Şi vedea fulgere în norul de fum sau praf care umplea defileul, 
îi intra în ochi şi făcea să-l usture gâtul. Era în întârziere. Nu 
avea să ajungă la timp. Nu existau pe lume cuvinte care să 
poată opri înaintarea taurului turbat ce se rostogolea spre el. 


Într-o clipă avea să fie strivit. Şi lată că mai mult decât spaima 
cumplită îl durea ruşinea eşecului, faptul că nu-şi găsea 
cuvintele, goana nebună se încetini şi se transformă într-un 
mers târşâit, pentru că o greutate cumplită i se lăsase pe umeri. 
Când reuşi să ridice capul, văzu că era călărit de un copil, care îl 
bătea ritmic cu pumni slabi şi răi în cap şi îi strângea gâtul între 
genunchi. Până începu să se sufoce. 

Fima mai notă în jurnal: 

„Aşternutul de pat miroase deja. Azi trebuie să duc o legătură 
cu aşternuturi la spălătorie. 

Totuşi a fost ceva: a rămas aleanul după munţii aceia golaşi şi 
lumina ciudată, cenuşie, dar mai ales după dangătul clopotului 
al cărui ecou răsuna în văi părăsite, cu pauze foarte lungi între 
bătăi, care parcă ajungeau la mine de la o depărtare de 
neînchipuit". 


57 
Un dezacord asupra întrebării cine sunt cu adevărat indienii 


La ora zece dimineaţa, pe când stătea la geam şi număra 
picăturile de ploaie, îl văzu pe Baruch Nomberg despărţindu-se 
de şoferul taxiului. Tatăl său era un bătrâne! îngrijit, îmbrăcat în 
costum şi papion, cu o bărbuţă albă, ascuţită, care se ridica în 
faţă, curbată ca un iatagan. La vârsta de optzeci şi doi de ani 
conducea încă cu o mână fermă întreprinderea de produse 
cosmetice pe care o fondase în anii '30. 

Aplecat peste geamul maşinii, îi ţinea probabil un discurs 
şoferului, cu părul lui alb fluturând în vânt, cu pălăria în mâna 
stângă şi bastonul sculptat, cu măciulie de argint, în dreapta. 
Fima ştia că bătrânul nu se tocmea, nici nu aştepta restul, ci 
termina o istorioară pe care o începuse pe drum. De peste 
cincizeci de ani le ţinea şoferilor de taxi din lerusalim un 
seminar permanent despre legendele hasidice şi povestirile 
religioase. Era un povestitor pasionat. Avea obiceiul să 
comenteze istorioara şi să insiste asupra moralei. Când spunea 
o anecdotă, obişnuia să explice, ca desert, care era poanta. 
Uneori continua, arătând diferenţa dintre poanta aparentă şi cea 
reală. Interpretarea glumei îi făcea pe ascultători să râdă în 
hohote, ceea ce îl încuraja pe bătrân să spună şi altele, apoi să 
le explice şi pe acelea. 


Era convins că ceilalţi nu prindeau poanta şi că era de datoria 
lui să le deschidă ochii. 

In tinereţe scăpase de bolşevici la Harkov, studiase chimia la 
Praga, apoi venise la lerusalim, unde începuse să producă rujuri 
de buze şi pudră într-un mic laborator casnic. Din acest 
laborator se dezvoltase întreprinderea de succes. Era un bătrân 
elegant şi guraliv. Văduv de foarte mulţi ani, era veşnic 
înconjurat de tot felul de prietene şi partenere. 

În lerusalim se bârfea că acestea erau atrase nu atât de el, cât 
de banii lui. Fima era de altă părere: în ciuda limbuţiei sale, tatăl 
lui era în ochii săi un om bun şi generos. Toată viaţa bătrânul 
donase banii pentru orice scop care i se părea drept sau 
emoţionant. Era membru al multor comisii, comitete, organizaţii, 
colective şi asociaţii. Participa permanent la colecte publice în 
favoarea celor fără locuinţe, a noilor imigranţi, a bolnavilor şi a 
celor care necesitau operaţii complicate în străinătate, pentru 
reconstituirea ruinelor istorice, pentru achiziţionarea de terenuri 
în Teritorii, editarea volumelor memoriale, construirea de 
cămine pentru copii abandonaţi sau femei maltratate. Susţinea 
artiştii săraci şi încetarea experienţelor pe animale, cumpărarea 
de scaune cu rotile sau campaniile de prevenire a poluării. Nu 
vedea nici o contradicţie între a face donaţii pentru 
învăţământul tradiţionalist şi a participa la o campanie împotriva 
constrângerii religioase. Acorda subvenţii studenţilor arabi, 
victimelor violenței şi pentru recuperarea  delincvenţilor 
condamnaţi pentru violență. In toate aceste proiecte bătrânul 
investise sume modeste, dar totalizate acestea înghiţeau cam 
jumătate din veniturile produse de întreprinderea de cosmetice, 
precum şi cea mai mare parte din timpul bătrânului. În afară de 
asta, mai avea o pasiune la limita dependenţei pentru contracte 
şi „literele mici" din ele. Când comanda materie primă pentru 
fabrică sau când vindea aparatura învechită, obişnuia să 
angajeze un întreg batalion de avocaţi, consultanţi şi contabili, 
pentru a evita de la bun început orice putea da naştere vreunei 
neînţelegeri. Contractele legale, ultimatumurile notariale, copiile 
memorandumurilor semnate cu iniţiale, toate astea îi dădeau o 
bucurie a jocului, ce egala aproape satisfacția artistică. 

Îşi petrecea timpul liber în compania femeilor. 

Chiar şi acum, la peste optzeci de ani, îi plăcea încă să meargă 
la cafenea. Fie vară, fie iarnă purta un costum elegant, papion, 


un triunghi de mătase albă se ivea din buzunarul de la piept ca 
un fulg de zăpadă într-o zi caniculară, butoni de argint la 
manşete, un inel cu piatră lucioasă pe degetul mic, bărbiţa albă 
ridicată ca o ameninţare, bastonul sculptat cu măciulie de argint 
i se odihnea între genunchi, pălăria pe masă, în faţa sa; un 
bătrânel rozaliu, curat şi ferchezuit, având mereu alături câte o 
divorțată elegantă sau o văduvă bine conservată, întotdeauna 
doamne europene cultivate, cu maniere rafinate, tn jur de 
cincizeci şi cinci-şaizeci de ani. Uneori stătea la masa lui 
obişnuită din cafenea împreună cu două sau trei dintre ele. Le 
comanda ştrudel şi cafea espresso, iar în faţa sa se afla de 
obicei un păhărel cu lichior fin şi un platou cu fructe de sezon. 

Taxiul se îndepărtă, iar bătrânul îşi flutură pălăria, după 
obiceiul său. Fiind o persoană sentimentală şi emotivă, fiecare 
despărţire era în ochii săi finală. Fima cobori să-l întâmpine. Încă 
de la distanţă îl auzi fredonând pentru sine ya-ba-bam, ritmul 
unei melodii hasidice. Când era singur şi câteodată chiar în timp 
ce vorbeai cu el, bătrânul fredona fără încetare acest ya-ba-bam 
caracteristic. Fima se întreba uneori dacă nu făcea asta şi în 
somn: de parcă melodia ar fi urcat dintr-un izvor fierbinte, 
nevăzut, care se revărsa din trupul împuţinat al tatălui său sau 
se scurgea prin micile crăpături făcute de bătrâneţe. Încă de pe 
scări avu senzaţia că simte mirosul tatălui său, miros pe care şi-l 
amintea încă din pruncie, pe care putea să-l recunoască chiar şi 
într-o încăpere plină cu străini: miros de cameră neaerisită, 
mobilă veche, rasol de peşte şi morcovi fierţi, pilote de puf şi 
lichior dulceag. 

Când tatăl şi fiul schimbară o îmbrăţişare rapidă, această 
aromă est-europeană trezi în Fima dezgust şi ruşine de 
dezgustul său, precum şi dorinţa dintotdeauna de a-l irita puţin 
pe tatăl său, de a-i călca în picioare vreunul din principiile sale 
sacrosancte, de-a da în vileag contradicții enervante în ideile 
sale, de a-l scoate puţin din sărite. 

— Ei, începu tatăl, gâfâind şi şuierând din cauza efortului de-a 
urca scările, deci ce mai povesteşte astăzi domnul profesor al 
meu? A venit deja mântuitorul Sionului? Arabii s-au răzgândit şi 
s-au hotărât să ne iubească? 

— Bună, Baruch, se mulţumi să spună Fima. 

— Da. Bună ziua, dragul meu. 

— Ce mai e nou? Te mai supără spatele? 


— Spatele, spuse bătrânul, spre norocul nostru, spatele a fost 
condamnat să stea mereu dinapoi. 

El e acolo, iar eu sunt aici. N-o să mă depăşească niciodată. lar 
dacă, Doamne fereşte, mă va depăşi - am să-i întorc spatele. 
Dar respiraţia mi-e scurtă şi slabă. La fel ca starea de spirit. 

lar aici rolurile sunt inversate - eu mă dau după ea, nu ea după 
mine. Şi cu ce se mai ocupă domnul Efraim în aceste Zile 
Cumplite!%? 

Continuă să repare lumea pentru împărăţia lui Dumnezeu care 
va să vină? 

— Nimic nou, spuse Fima, pe când lua din mâna tatălui său 
pălăria şi bastonul. 

Consideră necesar să adauge: 

— Nimic nou. Doar că ţara se duce de râpă. 

Bătrânul ridică din umeri: 

— De cincizeci de ani aud necrologurile astea. 

Ţara aşa şi pe dincolo. Şi între timp bocitoarele sunt la doi 
metri sub pământ, iar ţara progresează din zi în zi. În ciuda lor. 
Cu cât e mai chinuită, cu atât înfloreşte mai mult. Nu mă 
întrerupe, Efraim. Dă-mi voie să-ţi povestesc ceva nostim. În 
timpul revoluţiei lui Lenin, la noi în Harkov, un anarhist a 
mâzgălit pe zidul bisericii: DUMNEZEU A MURIT - SEMNAT 
FRIEDRICH NIETZSCHE. Se referea la filosoful dement. Ei, în 
noaptea următoare a venit unul şi mai isteţ şi a scris: FRIEDRICH 
NIETZSCHE A MURIT - SEMNAT DUMNEZEU. Stai o clipă, că n-am 
terminat. Dă-mi voie să-ţi explic unde e poanta, dar între timp 
pune ceainicul pe foc şi toarnă-i, te rog, tatălui tău o picătură 
minusculă din Cointreau-ul acela pe care ţi l-am dăruit 
săptămâna trecută. Apropo, a cam venit vremea să văruieşti 
ruina asta, Fimucika. Inainte să pună stăpânire pe ea spiritele 
rele. Doar cheamă zugravul şi trimite-mi nota. Unde eram? Da, 
ceaiul. lubitul vostru Nietzsche e o boală contagioasă. Nu l-aş 
atinge nici cu capătul vâslei. 

Uite, să-ţi povestesc o istorie reală despre Nietzsche şi rabinul 
Nachman Krochmal, când s-au întâlnit odată în trenul spre 
Viena. 

Ca de obicei, tatăl insistă să-i explice care era esenţa 
anecdotei. Fima izbucni în râs, căci nu numai povestirea, ci şi 


16 Zece zile între Anul Nou evreiesc şi Ziua Pocăinţei, când Dumnezeu judecă 
faptele oamenilor din anul care a trecut şi le hotărăşte soarta pentru noul an 


explicaţia erau foarte nostime. Încântat să-l vadă râzând în 
hohote, tatăl decise să-l mai delecteze cu o poveste legată de 
călătoriile cu trenul - de astă dată despre o pereche aflată în 
voiaj de nuntă, nevoită să solicite sprijinul controlorului. 

— Şi îţi dai seama, Efraim, care este aici adevărata poantă? Nu 
comportamentul miresei, ci stupiditatea mirelui. Era un adevărat 
shlemazel. 

Fima repetă în gând cuvintele doctorului Eitan: 

„l-aş spânzura pe-amândoi". 

— Dar care e diferenţa dintre un nătâng şi un ghinionist ştii, 
Efraim? Nătângul e cel care varsă întotdeauna ceaiul fierbinte 
pe pantalonii ghinionistului. Aşa se spune. Dar în realitate, în 
spatele glumei se ascunde ceva misterios şi chiar profund. Cei 
doi sunt nemuritori. Călătoresc mână-n mână, din ţară în ţară, 
din veac în veac, din poveste-n poveste. Precum Cain şi Abel. 
Sau lacob şi Esau. Ca Raskolnikov şi Svidrigailov. Ca Rabin şi 
Peres. Ori, cine ştie, poate ca Nietzsche şi Dumnezeu. Şi dacă 
tot vorbim despre trenuri, hai să-ţi povestesc ceva real. 
Directorul general al căilor ferate din ţara noastră a plecat odată 
la un congres internaţional. Un fel de Konferenz. 

Şi a deschis Dumnezeu botul măgăriţei!” şi caraghiosul nostru 
a început să vorbească şi să tot vorbească fără încetare. Până 
când directorul căilor ferate din America a simţit că nu mai 
rezistă, a ridicat mâna si l-a întrebat cu toată politeţea pe-al 
nostru: „Îmi cer scuze, domnule Cohen, câţi kilometri de cale 
ferată aveţi în Israel, de vorbiţi atâta?". Ei, dar delegatul nostru 
nu se zăpăceşte şi cu ajutorul Atotputernicului, care dă 
înţelepciune până şi cocoşului, răspunde: „Nu rețin exact 
lungimea, domnule Smith, dar lăţimea e la fel ca la 
dumneavoastră". 

Apropo, am auzit istoria asta povestită de un tontălău care a 
spus Rusia în loc de America, iar cu asta a reuşit să strice toată 
poanta, pentru că acolo la ei, în Rusia, distanţa dintre şine e mai 
mare, e diferită faţă de cea de la de noi şi faţă de cea din tot 
restul lumii. Fără nici un motiv. 

Aşa, ca să fie. Ca să facă în ciudă. Ca Napoleon Bonaparte să 
nu-şi poată sub nici o formă trimite vagoanele la Moscova, în 
caz că va reveni şi va năvăli iar asupra lor. Unde rămăsesem? 


17 Aluzie biblică la măgăriţa profetului Bilam, care a început pe neaşteptate 
să vorbească 


La perechea aflată în luna de miere. De fapt, nu există nici un 
motiv să nu-ţi revii şi să nu te căsătoreşti cu vreo doamnă 
încântătoare. Dacă vrei, m-aş bucura să te ajut s-o găseşti, şi tot 
restul. Dar grăbeşte-te, dragul meu, nu mai eşti un băieţanaru, 
nu mai ai douăzeci de ani, şi nici eu, eh, mâine-poimâine o să-mi 
sune ceasul şi n-am să mai fiu. Baruch Nomberg a murit - 
semnat Dumnezeu. Chestia cea mai comică din întâmplarea 
perechii aflate în luna de miere nu e faptul că amărâtul de mire 
e nevoit să-i ceară controlorului instrucţiuni ca să ştie cum să 
umble cu mireasa. Nu şi nu. E amuzantă tocmai asocierea cu 
găuritul biletelor. Deşi dacă stai să te gândeşti mai bine, spune 
şi tu, te rog: ce e de râs aici? Nu ţi-e ruşine să chicoteşti? Mai 
degrabă ţi se rupe inima; majoritatea glumelor se bazează pe 
plăcerea ordinară pe care ne-o dă nefericirea celorlalţi. Şi de ce 
e aşa, Fimucika, fii bun, te rog, şi lămureşte-mă, doar eşti 
istoric, poet, filosof, de ce trebuie să ne binedispună ghinionul 
altuia? Ce ne face să râdem? O plăcere îndoielnică? Omul, 
dragul meu, e un paradox. O fiinţă ciudată. Exotică. Râde când 
ar trebui să plângă, plânge când ar trebui să râdă, trăieşte fără 
minte şi moare fără chef. E slab, zilele îi sunt ca iarba. la zi, pe 
Yael ai mai văzut-o în ultimul timp? Nu? Şi băieţelul vostru? 
Aminteşte-mi să-ţi povestesc după aceea o istorie grozavă pe 
care am auzit-o de la rabinul Elimelech din Lizensk, o pildă 
despre divorţ şi dor. 

Intenţiona să fie o parabolă despre relaţia dintre poporul lui 
Israel şi Divinitate, dar eu am propria mea interpretare. Însă 
înainte de asta, povesteşte-mi cum o mai duci şi ce mai faci. Nu 
e bine deloc, Efraim, stau aici şi vorbesc şi vorbesc, precum 
directorul căilor noastre ferate, iar tu taci. Ca în istoria cu 
cantorul din insula pustie. Ţi-o spun după aceea. Nu mă lăsa să 
uit. 

E vorba despre un cantor care se pomeneşte în Zilele 
Cumplite, fereşte-ne, Doamne, de aşa ceva, pe o insulă pustie - 
uite, iar pălăvrăgesc şi tu taci. Vorbeşte, povesteşte-mi despre 
Yael şi despre copilul melancolic. Dar aminteşte-mi să-ţi spun 
istoria cantorului aceluia: la urma urmei, într-un fel, fiecare din 
noi e ca un cantor pe o insulă pustie şi, într-un anumit sens, 
toate zilele sunt Zile Cumplite. 


Fima sesiză un fluierat uşor, slab, aproape ca al unui motan 
care toarce, urcând din pieptul tatălui său la fiecare respiraţie. 
De parcă bătrânul ar fi pus acolo în glumă un fluier de jucărie. 

— Bea-ţi ceaiul, Baruch. Se răceşte. 

Bătrânul răspunse: 

— Ţi-am cerut eu ceai, Efraim? Ţi-am cerut să vorbeşti. Te-am 
rugat să-mi povesteşti despre copilul ăla nenorocit, despre care 
vă încăpăţânaţi să susţineţi de faţă cu toată lumea că ar fi fiul 
nătăfleţului ăluia de american. Şi te-am rugat să-ţi faci puţină 
ordine în viaţă. Să devii In sfârşit om. Să te îngrijeşti puţin de 
viitorul tău, în loc să-ţi faci griji zi şi noapte în privinţa iubiţilor 
tăi arabi. 

— Nu duc grija arabilor, îl corectă Fima. 

Ţi-am explicat deja asta de o mie de ori. Duc grija noastră. 

— Desigur, Efraim, desigur. Nimeni nu se îndoieşte de 
puritatea intenţiilor tale. Problema o că voi vă minţiţi numai şi 
numai pe voi. De parcă arabii tăi n-ar face decât să ceară 
politicos să li se înapoieze oraşele Nablus şi Hebron, după care 
vor pleca frumos acasă şi vor fi fericiţi până la adânci bătrâneţi 
şi pacea va domni peste Israel si peste Ismael. Dar nu asta e 
ceea ce vor ei de la noi. Vor lerusalimul, Fimucika, vor Jaffa, vor 
Haifa, vor Ramla. Vor să ne taie gâtul puţin, asta-i tot ce doresc. 
Să ne distrugă ca popor. Ce bine ar fi dacă v-aţi da un pic 
osteneala să ascultați ce vorbesc între ei. Necazul e că nu vă 
auziţi decât pe voi, pe voi şi iar pe voi. 

Din nou îi scăpă din piept acel şuierat prelung, slab, de parcă 
era uimit de naivitatea fiului său. 

— Ba tocmai că în ultimul timp arabii spun lucruri destul de 
diferite, tată. 

— Spun. Ce grozav! N-au decât să spună cât poftesc. E foarte 
uşor să vorbeşti. Pur şi simplu au învăţat de la voi cum să 
vorbească frumos. 

Elocvenţa. Cuvintele câştigătoare. Aroganţa. 

N-are importanţă ce spun. Important e ceea ce vor cu 
adevărat. Cum spunea necioplitul ăla, Ben Gurion, despre evrei 
şi neevrei. 

Se părea că bătrânul voia să lungească vorba şi să dezvolte 
tema pe care o începuse, dar îşi pierdu răsuflarea care se 
termină printr-un horcăit ce se transformă în cele din urmă în 


tuse. Parcă avea înăuntru o uşă prinsă în balamale neunse, 
legănată de vânt. 

— İn momentul de faţă arabii vor să ajungă la un compromis, 
Baruch. Acum noi suntem partea încăpăţânată, care refuză să 
cadă la o înţelegere sau măcar să discute cu ei. 

— Compromis. Desigur. Ai vorbit frumos. Nu există nimic mai 
frumos decât un compromis. 

Totul în viaţă se bazează pe compromisuri. Apropo de asta, 
ştiu o poveste minunată despre rabinul Mendel din Kotsk. Dar cu 
cine să ajungi la compromis? Cu duşmanii noştri declaraţi care 
vor să ne distrugă? Acum comandă-mi un taxi, ca să nu întârzii, 
şi am să-ţi povestesc cum s-a întâlnit odată Jabotinski în Rusia 
ţaristă cu un ministru de interne antisemit, Plehve. Şi ştii ce i-a 
spus Jabotinski? 

— Era Herzl, tată. Herzl, nu Jabotinski. 

— Ar fi mai bine pentru tine, deşteptul meu, să nu iei numele 
lui Herzl şi Jabotinski în deşert. 

Descalţă-te când ajungi pe teritoriul lor sfânt. 

Probabil că se răsucesc în mormânt când deschideţi gura şi 
batjocoriţi sionismul. 

Fima se simţi deodată cuprins de un val de furie arzătoare, 
uită complet că îşi jurase să se stăpânească şi de-abia reuşi să- 
şi înăbuşe tentaţia sumbră de a-l trage pe tatăl său de bărbiţă 
sau de a-i sparge ceaşca de ceai. Explodă într-un răcnet rănit: 

— Baruch, tu eşti orb şi surd. Deschide ochii. 

Deschide odată ochii. Noi suntem acum cazacii, iar ei, arabii, 
sunt victimele pogromurilor, da, zi de zi, oră de oră. 

— Cazacii, repetă tatăl său cu o indiferenţă amuzată, ei, şi ce-i 
cu asta? Ce e rău dacă suntem şi noi o dată cazacii, aşa, ca 
variaţie? Unde scrie că Biblia interzice evreului şi neevreului să 
schimbe puţin rolurile între ei? O dată la o mie de ani sau cam 
aşa ceva? Măcar dacă ai fi şi tu, dragul meu, mai mult cazac şi 
mai puţin ghinionist. Şi copilul tău e la fel: un miel în blană de 
miel. 

Uitând complet începutul discuţiei lor, se apucă să-i explice din 
nou, în timp ce Fima rupea furios un chibrit după altul, care era 
diferenţa dintre nătâng şi ghinionist şi că aceştia alcătuiau un 
cuplu nemuritor, care străbătea întreaga lume mână-n mână. 
Apoi îi aminti lui Fima că arabii au patruzeci de ţări din India şi 
până în Etiopia, iar noi n-avem decât ţara asta, nu mai mare 


decât palma. Şi începu să enumere toate ţările arabe, îndoind 
cu satisfacţie câte un deget ciolănos la fiecare nume. Când 
menţiona India şi Iranul, Fima nu mai putu suporta în tăcere. Îşi 
întrerupse tatăl cu un strigăt, apărând dreptatea încălcată, bătu 
din picior şi ţipă ca un copil, că lranul şi India nu sunt ţări arabe. 

— Ei şi? Ce-i cu asta? Ce-ţi pasă ţie? întrebă bătrânul, intonând 
cuvintele ca un cantor la rugăciune, cu un zâmbet şiret şi blând, 
am găsit noi cumva un răspuns satisfăcător la întrebarea tragică 
„cine e evreu", ca să începem să ne spargem capetele şi cu 
întrebarea cine e arab? 

Fima, disperat, sări de pe scaun şi se repezi la raftul cu cărţi, 
să aducă enciclopedia, sperând să-i închidă gura tatălui său o 
dată pentru totdeauna cu o înfrângere zdrobitoare. Dar, ca într- 
un coşmar, nu reuşea sub nici o formă să-şi amintească în ce 
volum şi în ce articol trebuia să caute lista ţărilor arabe. 
Spumegând încă şi trăgând afară frenetic un volum gros după 
altul, observă deodată că tatăl său se ridicase, fredonând încet 
o melodie hasidică simplă, amestecată cu o tuse uşoară, îşi 
recuperase pălăria şi bastonul, iar în timp ce-şi lua rămas-bun, 
strecură abil o bancnotă împăturită în buzunarul pantalonilor lui 
Fima, care bâigui: 

— E pur şi simplu imposibil. Nu pot să cred. 

Nu poate fi real. E curată nebunie. 

Dar nu încercă să explice ce anume era imposibil, căci tatăl 
său adăugă din uşă: 

— Eh, n-are importanţă. Mă dau bătut. Dă-i încolo pe indieni. 
Să zicem că au numai treizeci şi nouă de ţări. Şi asta e destul, 
chiar prea mult, mult mai mult decât merită. Nu trebuie să-i 
lăsăm pe arabi să semene discordie între noi. 

N-o să le dăm satisfacția asta. Dragostea, dacă putem spune 
aşa, învinge toate neînțelegerile. 

lar taxiul mă aşteaptă deja jos cu siguranţă şi nu avem voie să 
reținem un evreu de la treabă. 

Uite, iar n-am reuşit să discutăm despre ce era mai important. 
Esenţialul e că inima mea e deja obosită şi epuizată. In curând 
voi pleca la drum, Fimucika, semnat Domnul Atotputernic. ŞI 
atunci, dragul meu, ce se va alege de tine? Ce se va întâmpla cu 
fiul tău cel plăpând? Gândeşte-te puţin, Efraim. la bine seama la 
asta. 


Doar eşti filosof şi poet. Cugetă cu atenţie şi spune-mi, te rog, 
încotro ne îndreptăm cu toţii? 

Pentru păcatele mele, nu am alţi copii în afară de tine. Şi se 
pare că nici tu n-ai pe nimeni în afară de mine. Zilele trec fără 
scop, fără bucurie, fără rost. Peste cincizeci sau o sută de ani 
vor locui fără îndoială în această odaie oameni care încă nu s-au 
născut, o generaţie curajoasă, eroică, iar dacă tu şi eu am fost 
vreodată aici sau nu, iar dacă am fost - pentru ce am fost şi ce- 
am făcut în viaţa noastră, dacă am fost cinstiţi sau ticăloşi, 
veseli sau nenorociţi, dacă am fost de vreun folos - nu-i va 
interesa nici cât negru sub unghie. Nu ne vor adresa nici cel mai 
mic gând. Pur şi simplu vor sta aici, îşi vor trăi viaţa în felul lor, 
de parcă tu şi eu şi noi toţi n-am fi fost decât zăpada de anul 
trecut. O mână de praf risipită de vânt. Nici aici nu e destul aer 
ca să respiri în voie. E cam sufocant aici la tine. 

N-ai nevoie doar de un zugrav, ci de o întreagă armată de 
meseriaşi. Trimite-mi mie factura. 

Apropo de cazaci, Efraim, ar fi bine să-i laşi în pace. Ce ştie un 
băiat ca tine despre cazaci? în loc să ai grija cazacilor, mai bine 
încetează odată să-ţi iroseşti comorile vieţii. Ca un tamarisc în 
deşert. Rămâi cu bine. 

Fără să-l aştepte pe Fima, care voia să-l conducă, bătrânul 
flutură pălăria ca pentru o despărţire eternă şi începu să 
coboare scările, lovind ritmic balustrada cu bastonul şi 
fredonând încet o melodie hasidică. 


9 
„Sunt atâtea lucruri despre care am putea vorbi, pe care le-am 
putea compara..." 


Fima mai avea două ore până să înceapă lucrul la clinică. 
Intenţiona să schimbe aşternutul, şi cu ocazia asta să-şi schimbe 
cămaşa şi lenjeria, să strângă prosoapele din bucătărie şi să le 
lase pe toate la spălătorie în drum. Când intră în bucătărie să ia 
prosopul din cui văzu că chiuveta era plină de vase murdare, pe 
blatul de marmură zăcea o tigaie plină cu resturi de la prăjit, iar 
pe masă dulceaţa se uscase într-un borcan care rămăsese fără 
capac. 

Un măr putrezit atrăgea roiuri de muşte pe pervaz. Fima îl 
prinse cu atenţie între degetul mare şi arătător, de parcă ar fi 


fost contagios, şi îl aruncă în găleata de gunoi de sub chiuveta 
arhiplină. Numai că şi găleata dădea deja pe dinafară. Mărul 
infectat se rostogoli şi reuşi să-şi găsească adăpost printre 
recipientele şi sticlele vechi, pline cu soluţii de curăţat, din 
spatele  găleţii. De acolo putea fi extras numai dacă 
îngenunchea şi se târa pe jos. Fima hotărî că de data asta nu va 
mai face nici un compromis, că nu va renunţa ca de obicei şi că 
evadatul va fi capturat cu orice preţ. Dacă va reuşi, va vedea în 
asta un semn că începuse cu dreptul, va folosi avântul 
succesului şi va cobori să arunce gunoiul. La întoarcere, îşi va 
aminti să pescuiască în sfârşit din cutia poştală ziarul şi 
scrisorile. Şi va continua spălând vasele şi făcând ordine în 
frigider, chiar dacă va fi nevoit să amâne schimbatul 
aşternutului. 

Dar când se prosternă şi îngenunche pentru a căuta mărul 
pierdut, mai descoperi în spatele găleţii jumătate de chiflă, o 
cutie unsuroasă de margarina şi becul ars în timpul penei de 
electricitate de ieri, trecându-i în aceeaşi clipă prin minte ideea 
că s-ar putea ca nici măcar să nu fie ars. Şi văzu un gândac de 
bucătărie legănându-se spre el, obosit şi indiferent. Nu încerca 
să scape. Fima fu cuprins brusc de o dorinţă ucigaşă şi, încă 
îngenuncheat, îşi scoase pantoful din picior, îl ridică, dar se 
răzgândi, amintindu-şi că tot aşa, cu o lovitură de ciocan în cap, 
fusese ucis în Mexic marele Lev Troțki, de către agenţii lui 
Stalin. Şi încremeni, dându-şi seama dintr-odată de asemănarea 
dintre Troțki în ultimele sale fotografii şi tatăl său, care tocmai 
fusese aici, să-l implore să se însoare. 

Pantoful îi îngheţă în mână. Privi cu surprindere antenele 
gândacului, care se roteau. Văzu mulţimea de perişori mici şi 
tari, ca o mustață. 

Studie picioarele subţiri, care păreau pline de articulaţii. Forma 
aripilor delicate şi prelungi. 

Şi îl copleşi un sentiment de venerație pentru alcătuirea 
minuțioasă şi precisă a acestei creaturi, care nu i se mai părea 
dezgustătoare, ci minunat de perfectă: reprezentanta unei rase 
detestate, proscrisă şi exilată în canalele de scurgere, care 
excela în arta supravieţuirii încăpăţânate, dăruită cu o agilitate 
şi o şiretenie nemaipomenite pe întuneric; o rasă care căzuse 
victimă aversiunii străvechi născute din teamă, cruzime banală, 
prejudecăţi primitive. Era oare posibil ca tocmai izolarea acestei 


rase, umilinţa şi urâţenia ei, rezistenţa uimitoare cu care fusese 
binecuvântată să trezească în noi oroarea? 

Oroare dusă până la instinctele ucigaşe pe care simpla sa 
prezenţă ni le trezeşte? Oroare faţă de misterioasa longevitate a 
unei fiinţe care nu poate nici înţepa, nici muşca şi care se ţine 
întotdeauna la distanţă? Fima se retrase într-o tăcere încărcată 
de respect. Işi încălţă din nou pantoful, ignorând mirosul 
ciorapului. Şi închise cu grijă uşa dulăpiorului de sub chiuvetă, 
ca să nu sperie creatura. După care se ridică icnind şi hotări să 
amâne treburile casnice pentru altă dată, întrucât nu erau doar 
una sau două şi păreau nedrept de împovărătoare. 

Aprinse ceainicul electric ca să-şi facă o cafea, potrivi radioul 
pe un post cu muzică, nimerind exact peste Recviemul lui Faure, 
ale cărui prime note tragice îl făcură pe Fima să se ducă la 
fereastră şi să privească timp îndelungat în direcţia dealurilor 
Betleemului. Oamenii despre care vorbise tatăl său, cei care 
încă nu se născuseră, care vor locui aici peste o sută de ani, fără 
să aibă habar de el şi de viaţa lui, oare nu se va trezi niciodată 
în ei vreun strop de curiozitate care să-i împingă să afle cine 
trăia aici la începutul anului 1989? Şi la o adică, de ce ar vrea să 
ştie? Oare exista în viaţa sa un sigur lucru care putea folosi 
acelor oameni, ai căror părinţi nici măcar nu se născuseră? Ceva 
care le-ar putea cel puţin oferi un subiect de gândire în timp ce 
vor sta la fereastra aceasta, într-o zi de iarnă în anul 2089? 
Peste o sută de ani vehiculele cu propulsie cu jet vor fi probabil 
atât de răspândite şi de fireşti, încât oamenii care vor trăi aici nu 
vor avea nici un motiv să-şi amintească de Yael şi Teddy, nici de 
Nina şi Uri şi de prietenii lor, nici de Tamar şi de cei doi medici. 
Până şi studiile istorice ale lui Ţvi Kropotkin vor fi probabil 
depăşite până atunci. 

Cel mult va rămâne din ele vreo notă de subsol, într-un volum 
gros şi învechit. Ce fadă, lipsită de sens şi ridicolă i se păru 
acum invidia sa faţă de Tvi. Invidia pe care încerca să o 
ascundă, până şi faţă de propria sa persoană. Invidie a cărei 
muşcătură perfidă o reducea la tăcere cu scuze nesfârşite, 
sunându-l pe Tvi şi strecurându-i din senin câte o întrebare 
despre regele exilat al Albaniei, antrenându-l într-o controversă 
furioasă despre islamul albanez şi istoria Balcanilor. La urma 
urmei, la examenele de absolvire avusese note ceva mai bune 
decât prietenul său. 


Tot el avusese câteva idei strălucite, pe care Tvi le folosise şi 
pentru care, cu toată împotrivirea sa, insistase să-i 
mulţumească lui Fima în prefața lucrărilor. Dacă ar putea numai 
să se elibereze de oboseala asta, ar fi în stare să se ridice, să 
recupereze într-un an-doi pierderea din anul ţapului şi să-l 
întreacă pe profesorul ăsta banal, răzgâiat, îmbrăcat în jacheta 
sa sport şi debitându-şi truismele fără haz. Nu va lăsa piatră pe 
piatră din edificiile lui Ţvi Kropotkin. 

Va provoca un cutremur şi va construi noi fundaţii. Dar la ce 
bun? In cel mai fericit caz, vreun student va aminti la sfârşitul 
secolului viitor, în paranteză, în treacăt, abordarea învechită a 
teoriei Nisan-Kropotkin, care a fost pentru scurt timp în vogă la 
lerusalim, la sfârşitul secolului al XX-lea, în faza de declin a 
perioadei socio-empirice, caracterizată de hiper-emoţionalism şi 
folosirea unor unelte intelectuale stângace. Nici nu se va obosi 
să facă diferenţa dintre ele. Le va uni numele cu o linie înainte 
de a închide paranteza. Studentul acela, care va locui aici peste 
o sută de ani, căpătă deodată în imaginaţia lui Fima numele de 
Yoezer. Putea să-l vadă cu ochii minţii stând la aceeaşi fereastră 
şi privind aceleaşi înălţimi. Îi spuse: 

Să nu râzi. Mulțumită nouă te afli aici. Cândva a fost o 
ceremonie de plantat copaci în oraşul Ramat Gan. Primul 
primar, bătrânul Abraham Krinitzi, stătea în faţa a mii de copii 
de la toate grădinițele oraşului, fiecare ţinând în mână puietul 
său. Şi primarul avea un puiet. Trebuia să le vorbească, dar nu 
ştia ce să le spună. 

Deodată, din vârtejul gândurilor sale, ţâşni un discurs alcătuit 
dintr-o singură propoziţie, pe care o declamă cu accentul său 
rusesc pronunţat: „Dradzii mei copii, voi sunteţi copacii, iar noi 
îngrăşămintele". Oare ar trebui să crestez cuvintele astea aici, 
precum un deţinut pe peretele celulei sale, pentru ca acest 
Yoezer arogant să le citească? Ca să-l silesc să se gândească la 
noi? 

Dar până atunci, nu vor dispărea oare varul, tencuiala, poate 
chiar şi zidurile? Peste o sută de ani viaţa va fi mai vioaie, mai 
energică, mai cumpătată şi mai plină de bucurie. Războaiele cu 
arabii vor fi amintite cu o ridicare din umeri, ca un fel de ciclu 
absurd de bătălii tribale stupide. Ca şi istoria Balcanilor. Precis 
că Yoezer nu-şi va pierde dimineţile vânând gândaci şi serile în 
birturi murdare din spatele pieţei Sion. 


Care oricum va fi demolată complet până atunci şi 
reconstruită, într-un stil energic, optimist. În loc de ochiuri pline 
de grăsime, dulceaţă şi iaurt, oamenii vor înghiţi atunci la 
fiecare câteva ore câte două-trei pastile, rezolvând astfel 
problema hranei. Nu vor mai exista bucătării împuţite, nici 
gândaci şi furnici. Oamenii se vor ocupa toată ziua cu lucruri 
utile, pasionante, iar serile vor fi dedicate ştiinţei şi frumuseţii, 
îşi vor trăi vieţile în lumina raţiunii, iar dacă vor apărea semne 
de dragoste, probabil că va exista o cale de-a transmite de la 
distanţă pulsaţii electromagnetice fine, care să stabilească dacă 
e sau nu cazul ca sentimentele să fie transformate în intimitate 
fizică. Ploile de iarnă vor fi izgonite pentru totdeauna din 
lerusalim. Vor fi abătute spre zonele agricole. Cum s-ar spune, 
fiecare va ajunge în siguranţă în partea ariană. Nimeni şi nimic 
nu va mai emana mirosuri urâte. 

Cuvântul „suferinţă" va suna în urechile lor cam în felul în care 
sună într-ale noastre „alchimie". 

Se luă din nou curentul. Dar după două minute reveni. Probabil 
că cineva încearcă să-mi amintească să merg la bancă şi să 
plătesc factura, altfel au să-mi taie curentul şi am să fiu lăsat în 
întuneric. Şi datoria de la băcănie a crescut. 

Oare i-am plătit ieri doamnei Schneider de la restaurantul de 
peste drum pentru şniţel sau am rugat-o din nou să mi-l treacă 
în cont? Am uitat şi să-i cumpăr lui Dimi cartea cu cântece. 

Ce ne reţine? De ce mai zăbovim? De ce nu ne ridicăm, nu 
facem curat şi nu eliberăm lerusalimul pentru cei care vor veni 
după noi? lată o întrebare foarte bună, îşi spuse încet. De astă 
dată convocă şedinţa de cabinet în Spitalul Şaarei Ţedek de pe 
strada Jaffa, o splendidă clădire abandonată, care începuse să 
cadă în paragină de când spitalul se mutase într-o clădire nouă. 
La lumina lămpilor, îşi aşeză miniştrii în semicerc, printre bănci 
rupte şi paturi desfăcute şi ruginite. Ceru fiecăruia un scurt 
raport despre situaţia din departamentul său. 

Apoi îi lăsă muţi de uimire, informându-i că intenţiona să 
zboare cu avionul până la Tunis, a doua zi în zori, ca să se 
adreseze Consiliului Naţional Palestinian. Nu va ezita să arunce 
responsabilitatea istorică a suferințelor arabilor din ţară pe 
umerii propriilor lor conducători extremişti, începând din anii 
'20. Nu le va ascunde mânia noastră. Cu toate astea, le va 
propune să întrerupă acest cerc vicios al vărsării de sânge şi să 


se apuce să construiască împreună un viitor normal, bazat pe 
compromis şi conciliere. 

Singura condiţie pentru începerea tratativelor era încetarea 
totală a violenţei de ambele părţi. 

La sfârşitul şedinţei, spre dimineaţă, l-a numit pe Uri Gefen 
ministru al apărării. Gad Eitan a primit externele, [vi va 
răspunde de educaţie şi cultură, Nina de finanţe, Wahrhaftig a 
fost numit responsabil al bunăstării sociale, iar Yael şi Ted se vor 
ocupa de ştiinţă, ecologie şi energie. 

Propaganda şi securitatea internă le va păstra pentru el, 
deocamdată. De acum încolo cabinetul se va numi Comitetul 
Revoluționar. Procesul revoluţionar va fi definitivat în şase luni. 
Până atunci va fi instaurată pacea. După care ne vom întoarce 
fiecare la treburile sale şi nu ne vom mai amesteca în munca 
guvernului ales. Eu însumi mă voi retrage într-un anonimat total, 
îmi voi schimba numele şi voi dispărea. Acum vom pleca 
separat, pe uşile laterale. 

Ce-ar fi să-l implic şi pe Dimi? 

In vacanţa de iarnă copilul petrecuse o dimineaţă în 
laboratoarele fabricii de cosmetice din Romema. Când veni să-l 
ia de acolo ca să meargă la grădina zoologică biblică, Fima 
descoperi că bătrânul se încuiase în laborator cu copilul, 
învăţându-l cum poate fi folosită acetona la fabricarea 
explozibililor. Fima luă foc şi se repezi la tatăl său: De ce corupi 
copilul, avem deja destui asasini, de ce trebuie să-i otrăveşti 
sufletul? Dar Dimi întrerupse cearta cu delicateţe, ca un 
mediator: 

— Oricum, tot ce face bomba bunicului e să vopsească unghii. 

Şi izbucniră toţi trei în râs. 

Pe peretele din stânga geamului său, la o distanţă de un metru 
şi jumătate, Fima zări o pată de var scorojit pe care stătea o 
şopârlă cenuşie, uitându-se ca şi el, cu ochii pierduţi, spre 
dealurile Betleemului. Sau poate urmărind o muscă invizibilă 
pentru Fima. Cândva pe aceste dealuri şi prin văile şerpuitoare 
dintre ele umblau judecători şi regi, cuceritori, profeţi care 
consolau şi amenințau, salvatori şi reformatori ai omenirii, 
escroci, impostori, vizionari, preoţi şi auzitori de voci, călugări, 
trădători, mântuitori, prefecţi romani, guvernatori bizantini, 
generali musulmani şi prinți cruciați, asceţi, pustnici, făcători de 
minuni şi martiri. Până în ziua de azi lerusalimul mai trage 


clopotele bisericilor în amintirea lor, le plânge numele din vârful 
minaretelor şi îi invocă prin incantaţii cabalistice şi jurăminte. 
Dar acum, în clipa asta, părea că nu mai rămăsese în oraş nici 
un suflet viu în afara lui, a şopârlei şi a luminii. 

În adolescenţă, colindând pe străduţe şi pe câmpuri pietroase, 
îşi închipuia că putea auzi şi el voci. Ba chiar încercase odată să 
noteze ce i se păruse că auzise. In zilele acelea mai putea mişca 
unele inimi, în special pe cele ale femeilor, în discuţiile de vineri 
seara, de la Tobiaşi sau la Gefeni. Uneori lansa o idee 
ameţitoare şi pentru o clipă toţi cei din cameră îşi ţineau 
respiraţia. 

Apoi ideile sale treceau din gură-n gură şi uneori ajungeau 
chiar în ziare. Câteodată, în momente de mare inspiraţie, era în 
stare să creeze o expresie nouă. Să exprime percepţia unei 
situaţii printr-o combinaţie de cuvinte pe care n-o folosise 
nimeni, niciodată, înaintea lui. Să facă o observație 
pătrunzătoare, care circula apoi prin tot oraşul şi pe care o 
auzea câteva zile mai târziu la radio, fără nici o legătură cu el 
sau cu numele lui, uneori chiar denaturată. 

Prietenilor le plăcea să-i amintească, uneori chiar cu uşoară 
dojana, că reuşise de două-trei ori să aibă premoniţii reale, ca 
de exemplu în '73, când mersese din casă în casă şi se 
lamentase până la ridicol din cauza orbirii care lovise Israelul şi 
a catastrofei ce se apropia. Sau în preajma războiului din Liban. 
Sau înaintea valului  fundamentalismului islamic. De câte ori 
prietenii îi aminteau de prevestirile sale, Fima se retrăgea în 
sine şi răspundea cu un zâmbet trist că asta nu însemna nimic, 
cuvintele erau deja scrise pe perete, chiar şi un copil ar fi fost în 
stare să le citească. 

Tvi Kropotkin îi fotocopia uneori paginile din suplimentele 
literare sau din periodicele în care se făceau referiri la poemele 
din Moartea lui Augustin, pe care câte un critic binevoia să le 
scoată pentru o clipă din uitare, folosindu-se de ele în lupta sa 
pro sau contra tendinţelor actuale din poezie. Fima ridica din 
umeri şi murmura: Gata, [vika, ajunge. Poeziile sale, ca şi 
profetiile, i se păreau acum îndepărtate şi irelevante. De ce 
tânjeşte sufletul dacă nu ştie după ce tânjeşte? 

Ce există cu adevărat şi ce pare numai să existe? 

Unde poţi regăsi ce ai pierdut, când nici măcar nu ştii ce ai 
pierdut? într-o zi din anul ţapului, în timpul scurtei sale căsătorii 


cu patroana hotelului din Valletta, stătea la cafenea, pe malul 
mării, privind doi pescari jucând table. De fapt nu la ei se uita, ci 
la câinele-lup tolănit pe un scaun între ei. Urechile îi erau ciulite 
şi aduse puţin înainte, de parcă se străduia să audă următoarea 
mutare, şi nu înceta să urmărească degetele jucătorilor, 
rostogolirea zarurilor şi mişcarea pieselor pe tablă cu nişte ochi 
care lui Fima i se păreau fascinaţi şi plini de umilă mirare. 
Niciodată în viaţă, nici înainte, nici după aceea, Fima nu mai 
văzuse un efort atât de concentrat de-a înţelege ininteligibilul. 
De parcă în dorinţa sa de-a descifra jocul câinele atinsese un 
anumit grad de spiritualizare. Cu siguranţă tocmai acesta e felul 
în care trebuie să privim ceea ce e mai presus de noi. Să 
înţelegem cât mai multe. Sau cel puţin să ne dăm seama de 
neputinţa noastră de a înţelege. Fima şi-l închipuia uneori pe 
creatorul universului, în care nu prea credea, ca pe un negustor 
oriental, în jur de şaizeci de ani, slab, bronzat şi ridat, mâncat de 
ţigări şi arak, cu pantaloni maro ponosiţi şi o cămaşă albă, nu 
prea curată, închisă până la ultimul nasture, sub gât, dar fără 
cravată, cu pantofi maro scâlciaţi şi cu o haină uzată, demodată, 
puţin prea mică pentru el. 

Acest creator somnola tot timpul pe un taburet din nuiele, cu 
faţa spre soare, capul căzut pe piept şi ochii aproape închişi, în 
faţa prăvăliei sale de galanterie din cartierul Zichron Moşe. 

Un muc de ţigară stins îi atârna de buza de jos. 

Un şirag de mătănii din chihlimbar îi încremenise în mână. Pe 
deget avea un inel gros, care lucea din când în când. Fima se 
opri şi îndrăzni să i se adreseze, cu o politeţe exagerată, la 
persoana a treia, ezitând: Oare îmi va permite înălţimea Sa să-l 
deranjez cu o singură întrebare? Peste chipul ridat, tăbăcit, 
trecu umbra unui rânjet ironic. Poate că totul nu e decât bâzâitul 
unei muşte? Ar fi înălţimea Sa dispus să se gândească la Fraţii 
Karamazov? La disputa dintre Ivan şi Diavol? La visul lui Mitia? 

Sau la episodul cu Marele Inchizitor? Nu? Şi ce ar binevoi 
înălţimea Sa să răspundă la această întrebare? Deşertăciune a 
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciunii Va recurge înălţimea Sa 
din nou la vechile argumente: Unde erai când am creat lumea? 
Eu sunt Cel ce sunt? Bătrânului îi scăpă un fel de râgâit mirosind 
acru a tutun şi arak, întoarse palmele, care erau bătătorite ca 
ale unui zugrav, şi le aşeză pe genunchi, simple şi goale. Doar 


inelul de pe deget licări o clipă, apoi strălucirea lui se stinse. 
Mesteca ceva? 

Zâmbea? Aţipise? Fima renunţă la întrebare. 

Scuzându-se, se întoarse la ale lui. Nu în grabă, nu cu paşi 
mari şi totuşi ca un om care fuge de ceva şi ştie că fuga e 
inutilă. 

Urmări prin geam soarele ce încerca să iasă dintre nori. Pe 
stradă şi pe dealuri se simţea o schimbare aproape 
imperceptibilă. Nu era o înseninare, ci doar un tremur uşor al 
nuanţelor, de parcă însăşi aerul era plin de ezitări şi îndoieli. Tot 
ceea ce umplea viaţa lui Uri Gefen, Tvi, Teddy şi a celorlalţi, 
lucrurile care trezeau în ei dorinţe şi entuziasm i se păreau lui 
Fima jalnice ca frunzele moarte care putrezeau la rădăcina 
dudului golaş din curte. Există undeva o ţară promisă uitată - nu 
o ţară, nu promisă, nici măcar uitată -, însă ceva care te cheamă 
la el. Pentru o clipă se întrebă: l-ar păsa oare dacă ar muri 
astăzi? întrebarea nu trezi nimic în el, nici spaimă, nici dorinţă. 
Moartea i se părea la fel de fadă ca una din glumele lui 
Wahrhaftig. 

lar viaţa sa de zi cu zi i se părea previzibilă şi plicticoasă ca 
morala povestirilor tatălui său. 

Brusc îi dădu dreptate în sinea lui bătrânului, nu în privinţa 
identităţii indienilor, ci a zilelor care treceau fără bucurie şi fără 
scop. Nătângul şi prietenul său erau demni de milă, nu de 
batjocură. Dar ce legătură avea el cu ei? Doar el, Fima, era plin 
de puteri incomensurabile şi numai din cauza oboselii nu le 
putea valorifica. 

Parcă aştepta momentul oportun. Sau o lovitură care să 
spargă crusta aceea interioară. Putea, de exemplu, să 
demisioneze de la clinică, să scoată de la bătrân o mie de dolari, 
să se îmbarce fie un vapor de marfă şi să înceapă o viaţă nouă. 

In Islanda. În Creta. La Ţfat. Putea să se închidă pentru câteva 
luni în pensiunea familiară din capătul aşezării Magdiel şi să 
scrie o piesă de teatru. Sau o confesiune. Putea să inventeze un 
program politic, să-şi atragă suporteri care să-l sprijine, să pună 
bazele unei mişcări noi care să zdrobească atmosfera de 
indiferenţă şi să străbată publicul ca o flacără pe o mirişte. Sau 
să se alăture unuia dintre partidele existente, să se dedice timp 
de cinci-şase ani tensionaţi activităţilor publice, trecând de la o 
filială la alta, făcând să vibreze până şi cele mai împietrite inimi, 


ajungând astfel în vârful piramidei şi aducând Israelului pacea: 
în 1977, un simplu cetăţean pe nume Lange sau Longe a reuşit 
să fie ales în parlamentul neozeelandez, pentru ca în 1982 să 
deţină puterea. Se putea îndrăgosti sau intra în afacerea tatălui 
său şi transforma fabrica de cosmetice în centrul unui mare 
concern industrial. Putea termina rapid restul de studii, apoi, 
depăşindu-l pe vi şi pe colegii lui, putea primi conducerea 
catedrei, punând bazele unei noi şcoli. Putea să uimească 
lerusalimul cu un nou volum de versuri. Ce ridicol suna expresia 
„să uimească lerusalimul". Sau putea s-o recucerească pe Yael. 
Şi pe Dimi. Sau să vândă grajdul ăsta şi să folosească banii 
pentru a repara o casă părăsită dintr-o aşezare îndepărtată din 
Galileea de Sus. Sau dimpotrivă: să aducă aici zugravi, tâmplari 
şi vopsitori, să renoveze întregul apartament, să-i trimită factura 
lui taică-său şi să deschidă astfel un nou capitol. 

Soarele ieşi brusc dintre norii de deasupra cartierului Gilo şi 
aruncă pe unul dintre dealuri o lumină delicată, prețioasă. De 
astă dată expresia „lumină prețioasă" nu i se păru lui Fima 
exagerată, dar preferă să renunţe la ea. 

Nu înainte de-a rosti cuvintele cu voce tare, simțindu-se 
copleşit de răsunetul lor interior şi de un val de plăcere. 
Continuă, pronunţând cuvintele „tăios şi neted", şi încercă din 
nou sentimentul acela de bucurie îmbinată cu ironie. 

La picioarele lui, în curte, un ciob de sticlă începu să 
strălucească, de parcă îşi găsise drumul şi îl chema şi pe el să 
vină. Fima repetă în minte vorbele tatălui său: „o mână de praf, 
„Zăpada de anul trecut". Dar greşi şi în loc de „zăpada" spuse 
„scheletul"!&. 

Ce aveau în comun şopârla încremenită de pe perete şi 
gândacul de sub chiuveta din bucătărie şi prin ce se diferenţiau? 
La prima vedere, nici unul nu-şi irosea comorile vieţii. Chiar dacă 
erau supuşi şi ei legii de fier a lui Baruch Nomberg, despre a trăi 
fără sens şi a muri fără dorinţă. 

Dar cel puţin nu aveau fantezii privind preluarea puterii şi 
restabilirea păcii în ţară. 

Fima deschise geamul hoţeşte, cu multă atenţie, ca să nu 
sperie mica reptilă meditativă. 

Şi cu toate că în ochii prietenilor săi, ba chiar şi într-ai lui, Fima 
trecea drept un neîndemânatic, reuşi totuşi să deschidă geamul 


18 în limba ebraică şeleg (zăpadă) şi şeled (schelet) sunt paronime 


fără cel mai mic zgomot. Era sigur acum că făptura privea fix 
într-un punct anume, pe care şi el, Fima, avea obligaţia să-l 
privească. Din ce provincie îndepărtată a împărăției evoluţiei, 
din ce peisaj primar, obscur, plin de vulcani aruncând nori de 
fum, jungle şi aburi ceţoşi ridicându-se din pământ, cu mult 
înainte să apară cuvintele şi cunoaşterea, cu ere întregi înaintea 
profeților, a regilor şi a mântuitorilor care umblau pe-aici, pe 
dealurile Betleemului, venea această creatură care îl privea 
acum pe Fima de la un metru distanţă, cu un fel de tandreţe 
neliniştită? Ca o rudă îndepărtată, îngrijorată de sănătatea ta. 

Un mic dinozaur perfect, redus la dimensiunile unei şopârle de 
curte. Se pare că Fima trezise interesul creaturii, altfel de ce-ar 
fi mişcat capul de la dreapta la stânga, încet, parcă ar fi zis: 
Chiar mă mir de tine. Sau de parcă ar fi regretat că Fima acţiona 
nesăbuit, dar nu avea cum să-l ajute. 

Şi într-adevăr e o rudă îndepărtată, n-ai cum să te-nşeli în 
privinţa apartenenţei sale familiale: între tine şi mine, amice, şi 
între noi doi şi Troțki există mai multe puncte comune decât 
diferenţe: cap, gât, coloană vertebrală, curiozitate, poftă de 
mâncare, membre, dorinţă sexuală, capacitatea de a distinge 
între lumină şi întuneric, între cald şi rece, .coaste, plămâni, 
bătrâneţe, văz, auz, sistem digestiv şi secretor, nervi care 
percep durerea, metabolism, memorie, simţul pericolului, un 
labirint complicat de vase de sânge, un aparat reproducător şi 
un mecanism de regenerare limitat, programat până la urmă pe 
autodistrugere. Şi o inimă care funcţionează ca o pompă 
complicată, miros, un instinct de autoconservare, un adevărat 
talent pentru evadare şi camuflaj, sisteme de orientare, creier şi 
probabil singurătate. Sunt atâtea lucruri despre care am putea 
vorbi, pe care le-am putea compara, învăţa unul de la altul, pe 
care ni le-am putea dărui unul altuia. Poate că ar trebui luată în 
considerare şi înrudirea mai îndepărtată, cea dintre noi trei şi 
regnul vegetal. 

Pune palma, să zicem, peste o frunză de smochin sau o frunză 
de viţă: doar un orb nu ar vedea asemănarea formei, deschiderii 
degetelor, ramificaţia vaselor şi nervurilor a căror funcţie este 
să distribuie hrana şi să elimine impurităţile. Şi cine poate şti 
dacă în spatele acestei înrudiri nu există una, încă şi mai subtilă, 
între noi toţi şi lumea minerală în particular sau lumea 
neanimată în general. 


Fiecare celulă vie e compusă dintr-o mulţime de substanţe 
neanimate, care de fapt nu sunt deloc neanimate, ci pulsează 
permanent de încărcături electrice infinitezimale. Electroni. 
Neutroni. 

Poate şi acolo sunt tipare masculine şi feminine care nu pot fi 
unite, dar nici despărțite? Fima chicoti. Şi hotărî că era 
preferabil să se împace cu tânărul Yoezer, care va sta la acest 
geam peste o sută de ani şi va privi spre şopârla sa, iar eu voi 
avea în ochii lui mai puţină importanţă decât un grăunte de 
sare. Poate ceva din mine, o moleculă, un atom, un neutron, va 
fi totuşi prezent atunci în camera asta, poate tocmai într-un 
grăunte de sare. Cu condiţia ca în timpurile ce vor veni oamenii 
să mai folosească sarea. 

Şi adică de ce nu ar mai folosi-o? 

Doar cu Dimi ar putea eventual vorbi despre aceste viziuni. 

In orice caz, mai bine să-i împuie capul cu profeţi, şopârle, 
frunze de viţă şi neutroni decât cu bombe făcute din lac de 
unghii. 

Intr-o clipă, şopârla se desprinse de pe locul ei, se arcui şi ţâşni 
ca un fulger într-un şanţ sau în spatele lui. Dispăru. Tăios şi 
neted. Recviemul lui Faure se termină, iar după el urmară 
Dansurile polovtiene de Borodin, care lui Fima nu-i plăceau. 
Lumina din ce în ce mai strălucitoare îi ardea ochii. Închise 
geamul şi începu să caute un pulover, dar întârzie şi nu mai 
putu salva ceainicul electric, care fiersese prea mult pe uscat şi 
acum mirosea a fum şi cauciuc ars. Fima avea de ales între a-l 
lăsa la reparat în drum spre serviciu sau a cumpăra unul nou. 

— Problema ta, amice, îşi spuse. 

Mestecă o pastilă contra arsurilor şi optă pentru libertate. 
Telefona la clinică şi îi spuse Tamarei că nu avea să vină azi la 
lucru. Nu, nu era bolnav. Da, era sigur. Totul era perfect. OK. 

Da, o problemă personală..Nu, nu se întâmplase nimic rău şi 
nu avea nevoie de nici un ajutor. 

Oricum, mulţumesc mult şi transmite-le, te rog, tuturor că îmi 
cer scuze. 

Incepu să caute în cartea de telefoane şi, ca să vezi minune, 
găsi la litera T numele Tadmor, Annette şi Yoram, în cartierul 
Mevaseret din Ierusalim. 

li răspunse chiar Annette. Fima spuse: 


— Îmi pare rău că te deranjez. La telefon recepţionerul de la 
clinică, de ieri. Efraim. Fima. 

Poate îţi aminteşti, am stat puţin de vorbă. Am crezut... 

Annette îşi amintea perfect. Se bucură. Şi îi propuse să se 
întâlnească în oraş. 

— Să zicem, într-o oră? Sau într-o oră şi jumătate? E bine aşa, 
Efraim? Am ştiut că ai să suni azi. Nu mă întreba cum. Un 
presentiment, pur şi simplu. Ceva între noi doi a rămas ieri, nu-i 
aşa, neterminat. Deci să zicem într-o oră? La cafeneaua Savion? 
Dacă întârzii puţin, nu-ţi pierde nădejdea. 


78 
Fima iartă si uită 


Fima o aşteptă un sfert de oră la o masă dintr-o latură a 
cafenelei, după care îl apucă foamea şi comandă cafea şi o 
prăjitură. La o masă alăturată şedea un membru al 
parlamentului dintr-un partid de dreapta, împreună cu un tânăr 
zvelt, chipeş, cu barbă, semănând după părerea lui Fima cu un 
activist din aşezările evreieşti din Teritorii. Vorbeau încet, dar 
uneori Fima reuşea să prindă câteva cuvinte. Tânărul spuse: 

— Aţi devenit şi voi nişte eunuci. Aţi uitat de unde aţi venit şi 
cine v-a pus acolo unde sunteţi. 

Apoi cobori vocea. 

Fima îşi aminti cum fugise aseară din casa Ninei, cum se 
făcuse de râs în ochii ei, cum se făcuse de ruşine în biroul lui 
Ted, cum o umilise pe Yael şi pe sine însuşi pe casa scărilor, pe 
întuneric. De fapt, ar fi plăcut să-i provoace acum la o discuţie 
pe cei doi conspiratori. Fără îndoială că i-ar face praf. Era 
convins că Annette Tadmor se răzgândise şi că precis că nu 
avea să vină la întâlnire. De ce ar fi venit, în fond? 

Silueta ei plină, rotundă, amărăciunea, rochia de bumbac, 
simplă ca a unei şcolăriţe dintr-un internat, toate astea îi 
treziseră o umbră de dorinţă amestecată cu autoironie: Norocul 
tău că s-a răzgândit. Te-a scutit de încă o ruşine. 

Tânărul colonist se ridică şi din doi paşi mari ajunse la masa lui 
Fima, care se sperie, văzând că băiatul purta un revolver prins 
de cureaua pantalonilor. 

— lertaţi-mă, sunteţi cumva avocatul Prag? 


Fima se gândi puţin şi pentru o clipă fu tentat să răspundă 
afirmativ, întrucât avea o slăbiciune pentru Prag, dar zise: 

— Nu cred. 

Tânărul spuse: 

— Avem o întâlnire cu cineva pe care nu l-am văzut niciodată. 
Am crezut că sunteţi dumneavoastră. Mă scuzaţi. 

— Eu, declară Fima curajos, ca un soldat care trage primul foc 
de armă într-un război civil, eu nu sunt de-al vostru. Pentru mine 
voi sunteţi o pacoste. 

lar băiatul, cu un zâmbet dulce şi inocent şi o privire sugerând 
solidaritatea evreiască, răspunse: 

— Asemenea expresii ar trebui păstrate pentru duşmani. Din 
cauza acestei uri gratuite a fost distrus cel de-al doilea Templu. 
Nu i-ar strica nici unuia dintre noi să aibă parte de puţină iubire 
gratuită. 

Bucuria polemicii şi a victoriei îl pătrunse pe Fima ca deliciul 
unui vin bun, avea deja pe vârful limbii o replică zdrobitoare, dar 
tocmai în clipa aceea o zări pe Annette stând în uşa cofetăriei şi 
privind dezorientată în jur şi aproape îi păru rău că venise. Dar 
fu silit să-i facă semn cu mâna şi să-l lase baltă pe colonist. 

Se scuză că întârziase, iar când se aşeză în faţa lui îi răspunse 
că sosise exact la timpul potrivit ca să-l scape din mâinile 
organizaţiei Hezbollah. 

Sau, mai degrabă, să salveze Hezbollahul din mâinile lui. Şi nu 
se putu abţine să nu-i explice esenţa ideilor sale politice. Abia 
mai târziu îşi aminti să se scuze că deja comandase cafea şi 
prăjitură, fără să o aştepte. După care o întrebă ce dorea să 
bea. Spre surprinderea sa, ea ceru votcă şi începu să-i 
povestească despre divorţul ei după o căsnicie de douăzeci şi 
şase de ani, exemplară, după părerea ei. Cel puţin în aparenţă. 
Fima comandă votcă pentru ea, iar pentru el ceru încă o cafea, 
un sendviş cu brânză şi unul cu ou, pentru că îi mai era foame. 
Continuă s-o asculte cu întreruperi, pentru că la masa alăturată 
se aşezase între timp un bărbat chel, îmbrăcat într-o haină de 
ploaie gri, desigur domnul Prag al lor. Lui Fima i se părea că cei 
trei complotau să creeze o disensiune în cadrul procuraturii 
statului şi încerca să le intercepteze convorbirea. Aproape fără 
să-şi dea seama îi spuse Annettei că îi venea greu să creadă că 
fusese căsătorită timp de douăzeci şi şase de ani, întrucât nu 
arăta de mai mult de patruzeci. 


Annette răspunse: 

— E drăguţ din partea ta că spui asta. E în tine ceva care 
emană căldură. Am senzaţia că dacă voi reuşi să povestesc 
odată totul, absolut totul, unui om care ştie să asculte, îmi voi 
putea face puţină ordine în minte. Că voi putea înţelege ce mi s- 
a întâmplat. Deşi sunt convinsă că după ce voi povesti totul, voi 
înţelege şi mai puţin. Ai răbdare să m-asculţi? 

Parlamentarul spuse: 

— Cel puţin să încercăm să tragem de timp. 

De stricat n-are ce să strice. 

lar omul în haină de ploaie, probabil avocatul, răspunse: 

— Vouă vi se pare foarte uşor. Adevărul e că nu e chiar atât de 
simplu. 

— E ca şi cum Yeri şi cu mine am sta deja de mult timp pe 
terasă, spuse Annette, sprijiniți de balustradă, privind grădina şi 
păduricea, umăr lângă umăr, şi deodată, pe neaşteptate şi fără 
nici un avertisment, m-ar prinde şi m-ar arunca jos. Ca pe o ladă 
veche. 

Fima răspunse: 

— Trist. 

Apoi adăugă: 

— Groaznic. 

Acoperi cu mâna palma ei strânsă pe marginea mesei, fiindcă 
avea din nou lacrimi în ochi. 

— Suntem de acord, deci, încheie colonistul. 

Păstrăm legătura. Atenţie însă la telefon. 

— Uite spuse Annette, în romane, în piese de teatru, în filme, 
apare mereu acest gen de femei misterioase. Capricioase. 
Imprevizibile. Se îndrăgostesc ca nişte somnambule şi îşi iau 
zborul ca păsările. Greta Garbo. Marlene Dietrich. Liv Ullmann. 
Tot felul de femei fatale. Tainele inimii de femeie. Nu râde de 
mine fiindcă beau votcă în toiul zilei. Ce importanţă are? Nici tu 
nu pari prea fericit. Te plictisesc? 

Fima chemă chelnerul şi îi comandă încă o votcă. Pentru el 
ceru o sticlă cu apă minerală şi încă un sendviş cu brânză. Cei 
trei complotişti se ridicară să plece. Trecând pe lângă masa lor, 
tânărul colonist îi aruncă un zâmbet dulce şi nevinovat, de parcă 
ar fi văzut ce era în inima lui şi l-ar fi iertat, apoi spuse: 

— La revedere şi numai bine. Dar nu uita că la urma urmei ne 
aflăm cu toţii în aceeaşi barcă. 


În mintea lui, Fima plasă scena asta într-o cafenea din Berlin, 
în ultimele zile ale Republicii de la Weimar, şi îşi însuşi rolul de 
martir: Cari von Ossietzky!?, Kurt Tucholsky. Abandonă imediat 
întregul tablou, comparaţia părându-i-se ridicolă, aproape 
isterică. Annettei îi spuse: 

— Uită-te bine la ei. Creaturile astea ne trag în prăpastie. 

Annette răspunse: 

— Eu mă aflu deja în prăpastie. 

lar Fima: 

— Continuă. Vorbeai despre femeile fatale. 

Annette goli cel de-al doilea păhărel, ochii începură să-i 
strălucească, iar în cuvintele ei se strecură un strop de 
cochetărie: 

— Ce e grozav la tine, Efraim, e că nu-mi pasă deloc ce 
impresie îţi fac. Nu sunt obişnuită cu asta. De obicei, când 
vorbesc cu un bărbat, cel mai important lucru este ce părere îşi 
face despre mine. Nu mi s-a întâmplat niciodată să stau aşa cu 
un bărbat străin, vorbind liber despre mine, fără să simt că mi 
se transmit tot felul de semnale, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Să vorbesc ca de la om la om. Nu te simţi jignit? 

Fima zâmbi fără să-şi dea seama când ea folosi expresia 
„bărbat străin". Annette îi sesiză zâmbetul şi râse ca o fetiţă 
consolată după ce plânsese. Continuă: 

— Ce am vrut să spun nu e că nu eşti masculin, ci că îţi pot 
vorbi ca unui frate. Am fost nevoiţi să înghiţim tot rahatul pe 
care ni l-au băgat pe gât poeţii cu Beatricele lor, cu pământul 
mamă, căprioarele, tigresele, porumbiţele, lebedele, toate 
tâmpeniile astea. Dă-mi voie să spun că firea bărbaţilor mi se 
pare mult mai complicată. Sau poate nu e deloc complicată, 
acest târg dezgustător. Tu îmi oferi sex - eu îţi ofer puţină 
tandreţe. Sau simulacru de tandrete. 

Fii curvă, dar şi mamă. Un câine docil ziua şi o pisicuţă rea 
noaptea. Uneori am senzaţia că bărbaţilor le place să facă sex, 
dar urăsc femeile. 

Nu te supăra, Efraim. Generalizez pur şi simplu. 


1% Cari von Ossietzky (1889-1939) - intelectual pacifist german, condamnat la 
închisoare pentru publicarea unor informaţii despre reînarmarea clandestină 
a Germaniei. In 1936 i se decernează Premiul Nobel pentru Pace. (n.r.) 

Kurt Tucholsky (1890-1935) - scriitor şi jurnalist german, unul dintre cei 
mai importanţi gazetari ai Republicii de la Weimar. (n.r.) 


Sigur că sunt şi excepţii. Tu, de exemplu. Felul tău liniştit de-a 
asculta îmi face bine. 

Fima se aplecă să-i aprindă ţigara pe care o scosese din 
geantă. Işi spunea: Ziua în amiaza mare, în centrul 
lerusalimului, mi se învârtesc de pe-acum cu pistoalele la brâu. 
Oare boala a fost cuprinsă în ideea sionistă încă de la început? 
Nu există nici o posibilitate ca evreii să revină pe scena istoriei 
fără să se transforme în scursuri? Orice copil bătut trebuie să 
devină, fără excepţie, un adult violent? Şi nu eram oare nişte 
scursuri înainte de-a reveni pe scena istoriei? Trebuie să fim 
neapărat ori schilozi, ori ucigaşi? A treia alternativă nu există? 

— La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, continuă Annette, 
după câteva iubiri, o întrerupere de sarcină şi o diplomă în 
istoria artelor, întâlnesc un tânăr ortoped. Un băiat liniştit, timid, 
foarte neisraelian, dacă înţelegi ce vreau să spun, un om fin, 
care mă curtează cu delicateţe, ba chiar îmi trimite în fiecare zi 
câte o scrisoare de dragoste politicoasă, dar nu încearcă 
niciodată să mă atingă. Un om muncitor şi cinstit, îi place să-mi 
amestece cafeaua. Consideră că e o persoană mediocră, 
obişnuită. Un medic începător care munceşte ca un sclav multe 
ore pe zi sau face, la cerere, multe gărzi de noapte. 

Are trei-patru prieteni destul de asemănători şi nişte părinţi 
refugiaţi din Europa, cultivați şi manieraţi ca şi el. După mai 
puţin de un an suntem deja căsătoriţi. Fără nici un fel de furtuni 
sufleteşti. Fără nici un fel de suişuri şi coborâşuri. Mă atinge de 
parcă aş fi făcută din sticlă, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Fima vru s-o întrerupă ca să spună: Dar toţi suntem aşa, din 
cauza asta am pierdut ţara. 

Insă se abţinu şi tăcu. Se grăbi doar să stingă mucul de ţigară 
pe care Annette îl lăsase să agonizeze pe marginea scrumierei. 
Işi termină sendvişul, dar era încă flămând. 

— Punem laolaltă toate economiile noastre şi ce primim de la 
părinţi şi cumpărăm un apartament mic în Givat Shaul, mobilă, 
frigider, aragaz, alegem împreună perdelele. Fără nici un fel de 
neînţelegeri. Totul se face cu respect şi prietenie. Îi place pur şi 
simplu să-mi cedeze, cel puţin aşa mi se părea pe-atunci. 
Prietenie e cuvântul potrivit: amândoi ne străduim să fim tot 
timpul buni. Înţelegători. Ne întrecem în atenţii. Apoi se naşte 
fiica noastră şi peste alţi doi ani - fiul. Yeri, bineînţeles, e un tată 
atent, devotat. Consecvent. Echilibrat. Cuvântul potrivit e: de 


nădejde. Un soţ care e dispus să spele pelinci, ştie să curețe 
plasele de țânțari şi învaţă din cărţi cum să gătească sau să 
îngrijească plantele. Scoate copiii în oraş oricând munca îi lasă 
câteva clipe libere. Între timp progresează puţin şi în pat. Îşi dă 
seama încetul cu încetul că nu sunt făcută din sticlă, dacă 
înţelegi la ce mă refer. Poate uneori să povestească ceva nostim 
la masă. Deşi începe să capete unele obiceiuri care mă cam 
enervează. Obiceiuri mărunte, inofensive, dar foarte rezistente. 
De pildă să ciocănească lucrurile cu degetele, nu ca un medic 
care îşi palpează pacientul, ci mai degrabă ca o bătaie în uşă. 
Stă în fotoliu citind ziarul şi ciocăneşte în braţul acestuia fără să- 
şi dea seama. Parcă aşteaptă să i se deschidă. Se încuie în baie, 
se bălăceşte o jumătate de oră în apă şi nu încetează să 
ciocănească plăcile de faianţă de pe pereţi, de parcă ar căuta o 
comoară ascunsă sub ele. Sau obiceiul de a spune tot timpul în 
idiş Azoy?! în loc să răspundă când i se vorbeşte. li spun că am 
descoperit o greşeală în factura la electricitate, iar el zice: Azoy. 
Fetiţa îi spune că păpuşa ei e supărată pe ea, şi el râde: Azoy. 
Intervin şi-i zic: Poate asculţi totuşi din când în când ce-ţi spun 
copiii tăi, dar şi la asta îmi răspunde: Azoy. Sau obiceiul de-a 
scoate printre dinţii de jos un fel de şuierat ironic, care de fapt 
poate că nu e şuierat şi nici ironic nu e, ci doar o respiraţie 
printre buzele deschise. Oricât îi repet că şuieratul ăsta mă 
scoate din minţi, nu e în stare să se dezbare de el şi probabil 
nici nu observă că a făcut asta din nou. Dar până la urmă, astea 
sunt lucruri mici, cu care se poate trăi. Sunt pe lumea asta soţi 
betivi, leneşi, adulteri, cruzi, perverşi, dezechilibraţi psihic, şi 
apoi - poate că şi eu am căpătat unele obiceiuri care lui nu-i 
plac, iar el le suportă şi tace. Nu merită să faci prea mare 
tevatură pentru un şuierat sau un ciocănit, aparent 
incontrolabile. 

Aşa trec anii. Închidem balconul, facem o excursie în Europa, 
cumpărăm o maşină mică, schimbăm prima mobilă. li aranjăm 
pe părinţii lui şi pe ai mei în case de bătrâni particulare. 

Creştem un câine-lup. Yeri îşi face datoria, se străduieşte să 
mă facă fericită, e mulţumit de tot ce am realizat împreună. Sau 
cel puţin aşa mi se pare. Şi continuă să şuiere, să ciocănească şi 
să mormăie uneori: Azoy. 


21 Aşa 


Fima se gândea: Tancurile înconjoară parlamentul, paraşutiştii 
pun mâna pe staţia de radio, un puci al coloneilor - toate astea 
nu se vor întâmpla aici. Aici va fi o deteriorare lentă. 

Un centimetru pe zi. Oamenii nici nu vor observa cum se sting 
luminile. Fiindcă nu se vor stinge. 

Se vor micşora. Ori ne vom organiza în sfârşit şi vom provoca 
intenţionat o criză naţională serioasă, ori nu va fi nici un 
moment clar de criză. 

Şi spuse: 

— Descrii totul atât de viu, parcă văd lucrurile aievea. 

— Nu te plictisesc? Nu te supăra că fumez din nou. Îmi vine 
greu să vorbesc despre asta. Şi din cauza lacrimilor arăt 
probabil ca o sperietoare. Fii bun şi nu te uita la mine. 

— Dimpotrivă, spuse Fima şi după o scurtă ezitare adăugă: 

— Cerceii tăi sunt foarte drăguţi. Fantastici. 

Ca o pereche de licurici. Nu că aş avea cea mai vagă idee cum 
arată licuricii. 

— Mă simt bine cu tine, spuse Annette, e prima oară după 
foarte mult timp când mă simt atât de bine. Chiar dacă tu nu 
spui nimic, doar asculţi şi înţelegi. Când copiii cresc puţin, Yeri 
mă încurajează să-mi iau o slujbă cu jumătate de normă la 
primăria lerusalimului. Începem să economisim. Schimbăm 
maşina. Visăm să ne construim o casă cu acoperiş din olane 
roşii şi o grădină adevărată, în Mevaseret. Stăm uneori seara, 
după ce copiii adorm, şi răsfoim reviste care prezintă case din 
America, desenăm tot felul de planuri. Uneori el ciocane cu 
degetul în planurile astea, de parcă ar vrea să vadă cât de solid 
e materialul. Se dovedeşte că amândoi copiii au talent muzical 
şi cădem de acord să investim în lecţiile lor de muzică, în 
profesori particulari, în conservator. Mergem toţi patru în 
vacanţă la mare, la Naharia. In decembrie plecăm doar noi doi, 
fără copii, şi închiriem o vilă fără etaj la Elat. Zece ani mai târziu 
vindem casa părinţilor lui şi cumpărăm vila. Sâmbătă seara se 
adună de obicei la noi trei-patru perechi de prieteni. 

Nu ezita să mă opreşti, Efraim, dacă te saturi să asculţi. Poate 
că intru în prea multe amănunte? 

Apoi persoana asta de nădejde e numită adjunctul şefului 
secţiei. Incepe să primească acasă pacienţi particulari. Aşa că 
visul casei şi al grădinii din Mevaseret începe să devină real. 


Ajungem amândoi specialişti în marmură, ceramică şi olane, 
dacă înţelegi la ce mă refer, în toţi aceşti ani, în afara unor 
certuri superficiale, viaţa noastră n-a fost umbrită de nimic. 

Fiecare discuţie se termina cu scuze reciproce. 

El spunea că-i pare rău, eu la fel, iar el mormăia: 

Azoy. Apoi mergeam împreună să schimbăm aşternuturile sau 
să pregătim cina. 

Cinci mii de oameni, se gândea Fima, numai cinci mii care să 
refuze să servească drept rezervişti în Teritorii - şi ar fi suficient. 
Toată ocupaţia s-ar prăbuşi. Dar tocmai aceşti cinci mii au 
devenit specialişti în olane. Ticăloşii ăia au dreptate când spun 
că tot ce trebuie să facă e să tragă de timp. La sfârşitul poveştii 
se va culca cu mine. Acum îşi face pregătirea. 

— Câteva ierni, continuă Annette şi o linie subţire şi amară îi 
apăru în colţul buzelor, de parcă i-ar fi citit gândurile, poate 
două sau trei, rămânea o noapte pe săptămână la Beer Şeva, 
unde fusese rugat să predea un curs la facultatea de medicină. 
Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar putea exista alte femei 
în viaţa lui. Pur şi simplu mi se părea că nu i se potriveşte. Mai 
ales că şi performanţele casnice lăsau de dorit în decursul 
anilor, dacă înţelegi ce vreau să spun. Ce să facă el cu o 
amantă? Exact cum nu mi-ar fi putut trece prin minte că ar fi, 
spre exemplu, spion sirian. Era pur şi simplu imposibil. Ştiam 
totul despre el. Mă rog, aşa credeam. Şi îl acceptam aşa cum 
era, cu şuieratul lui ironic, despre care sunt acum ferm convinsă 
că nu era un şuierat şi nici nu era ironic. Pe de altă parte - mi-e 
jenă să-ţi spun asta, dar simt că vreau să-ţi povestesc absolut 
totul - cu opt ani în urmă, vara, m-am dus să stau trei săptămâni 
la verişoara mea din Amsterdam şi am avut o idilă ameţitoare 
cu un ofiţer de securitate de la ambasadă, blond şi prostănac, 
cu aproape douăzeci de ani mai tânăr decât mine. Un tip care s- 
a dovedit foarte curând a fi un idiot narcisist. Un adevărat 
armăsar în pat, dacă înţelegi ce vreau să spun. Poate o să te 
amuze să auzi că cineva şi-a băgat în cap că femeile se excită 
dacă le ungi stomacul cu miere. 

Imaginează-ţi. Pe scurt - doar un copil smintit. 

Nu ajungea nici măcar la degetul mic al bunului meu soţ. 

Fima îi comandă din proprie iniţiativă încă o votcă şi, cedând 
foamei, îşi luă la rândul lui încă un sendviş cu brânză. 


Ultimul. Decise în sinea sa să fie răbdător şi delicat. Să nu se 
arunce asupra ei. Să renunţe la politică. Să discute cu ea numai 
despre poezie şi despre singurătate la modul general. Şi mai 
ales să se înarmeze cu multă răbdare. 

— M-am întors din Amsterdam simţindu-mă foarte vinovată, 
de-abia stăpânindu-mi impulsul de-a mă spovedi lui, dar el n- 
avea nici cea mai mică bănuială. Dimpotrivă. In decursul anilor 
ne obişnuiserăm să stăm uneori în pat după ce copiii adormeau 
şi să citim împreună reviste din care învăţam să facem lucruri 
pe care nu le ştiuserăm înainte. Compromisul, consideraţia şi 
concesia coloraseră viaţa noastră sexuală într-o nuanţă de 
maroniu mohorât. E adevărat, nu aveam prea multe subiecte de 
conversaţie. In fond, nu sunt prea interesată de ortopedie. Dar 
tăcerea nu ne era niciodată grea. Puteam să stăm o seară 
întreagă şi să citim. Ascultam muzică împreună. Ne uitam la 
televizor. Uneori chiar beam un păhărel înainte de-a ne băga în 
pat. 

Alteori aţipeam şi mă trezeam după o oră, pentru că el nu 
putea să doarmă şi ciocănea fără să-şi dea seama în noptiera de 
lângă capetele noastre. II rugam să înceteze, se scuza şi se 
oprea, iar eu mă culcam la loc, adormea şi el. 

Sau aşa credeam. Ne îndemnam unul pe celălalt să avem grijă 
de dietă, fiindcă amândoi aveam o uşoară tendinţă de îngrăşare. 
Sunt cam grasă, Efraim? Chiar nu? Cumpăraserăm tot felul de 
aparate electrice pentru casă. Angajaserăm chiar pe cineva să 
ne ajute la curăţenie trei dimineţi pe săptămână. Îi vizitam pe 
părinţii lui şi pe-ai mei, căci îi duseserăm pe toţi patru la acelaşi 
cămin de bătrâni. La congresul medical din Canada a mers fără 
mine, dar m-a invitat să-l însoțesc la conferinţa ortopezilor de la 
Frankfurt. 

Cât am stat acolo am fost chiar să vedem şi noi ce e un 
spectacol de striptease. Pe mine m-a cam scârbit, dar astăzi 
cred că am făcut o greşeală că i-am spus. Ar fi trebuit să tac. 
Adevărul e, Efraim, că mi-e teamă să mă gândesc ce vei crede 
despre mine, dacă am să te rog să-mi comanzi încă un păhărel. 
Încă unul şi gata. Mi-e greu. lar tu mă asculţi ca un înger. După 
aceea, acum şase ani, ne-am mutat în sfârşit în vila pe care o 
proiectaserăm singuri, în Mevaseret, care ieşise aproape cum o 
visaserăm, cu o aripă separată pentru copii şi dormitorul în pod 
sub acoperişul triunghiular, ca într-o cabană din Alpi. 


Înger cu erecţie de rinocer, râse Fima în sinea lui şi simţi din 
nou cum împreună cu compasiunea se naşte în el dorinţa, iar 
dorinţa aduce ruşinea, ciuda, furia şi autoironia. Şi fiindcă tot se 
gândea la rinoceri, îşi aminti de nemişcarea micii şopârle 
preistorice care dăduse din cap uitându-se la el în dimineaţa 
aceea. Se gândi puţin la Rinocerii lui lonescu şi, încercând să 
evite comparaţia superficială, zâmbi totuşi, căci avocatul Prag 
aducea mai mult a bivol decât a rinocer. 

Întrebă: 

— Spune-mi, Annette, nu ţi-e puţin foame? 

Eu înfulec sendviş după sendviş, şi tu nu te-ai atins nici măcar 
de prăjitură. N-ai vrea să te uiţi puţin prin meniu? 

Dar Annette, de parcă nu l-ar fi auzit, îşi aprinse o nouă ţigară, 
iar Fima îi întinse scrumiera pe care chelnerul tocmai o golise şi 
votca pe care acesta i-o adusese. 

— Poate o cafea? 

— Nu, pe bune, spuse Annette. Mă simt bine cu tine. De-abia 
ne-am întâlnit ieri şi parcă am găsit un frate. 

Fima aproape că folosi expresia favorită a soţului ei: Azoy. Dar 
se stăpâni, întinse mâna şi aproape inconştient îi mângâie 
obrazul şi spuse: 

— Continuă, Annette. Vorbeai despre Alpi. 

— Am fost tâmpită. Oarbă. Credeam că vila cea nouă era 
concretizarea fericirii. Ce încântați eram să locuim în afara 
oraşului! De peisaj. De linişte. Serile ieşeam să măsurăm cu cât 
s-au mai înălţat puieţii. Apoi, când lumina începea să pălească, 
ne aşezam pe terasă ca să vedem cum se întunecă dealurile. 
Aproape fără să vorbim, însă ca nişte prieteni. Sau aşa credeam. 

Ca o pereche de camarazi de arme care nu mai au nevoie de 
cuvinte, dacă înţelegi ce vreau să spun. Acum mi se pare că şi 
asta a fost o greşeală. Că ciocănind în balustrada terasei voia 
să-mi transmită ceva, ca prin semnale Morse, şi că aştepta un 
răspuns de la mine. Uneori mă privea, peste lentilele ochelarilor 
de citit, cu bărbia lăsată în piept, cu o expresie uşor surprinsă, 
de parcă eram nouă pentru el sau de parcă mă schimbasem 
foarte mult, şi scăpa un şuierat înfundat. Dacă nu l-aş fi 
cunoscut de atâţia ani, aş fi crezut că joacă rolul unul golan care 
fluieră după femei. Astăzi mi se pare că nu am înţeles deloc 
privirea aceea. Apoi fiica noastră a plecat în armată, iar acum 
un an - şi băiatul. 


A fost primit în orchestra armatei. Casa s-a golit. 

Ne culcăm la zece şi jumătate aproape în fiecare seară. Lăsăm 
un singur felinar să lumineze grădina noaptea. In curte ne 
aşteaptă cele două maşini, nemişcate sub acoperişul lor. In 
afara celor două nopţi pe săptămână în care el e de gardă la 
spital, iar eu stau în faţa televizorului până se termină 
programul. În ultimul timp am început să pictez puţin. Pentru 
mine. Fără pretenţii. Cu toate că Yeri mi-a propus să arate 
tablourile mele unui specialist, ca să le aprecieze valoarea. Am 
zis: Au sau n-au valoare, nu asta e important pentru mine. Yeri a 
spus: Azoy. Şi apoi s-a prăbuşit totul peste mine. Odată, 
sâmbătă dimineaţa, cu o lună şi jumătate în urmă, mai bine mi- 
aş fi muşcat limba şi aş fi tăcut, i-am zis: Yeri, dacă aşa arată 
bătrâneţea, de ce să ne facem atâtea griji? Ce e rău în ea? 

Atunci el s-a ridicat dintr-odată, uitându-se la tabloul 
„Mâncătorii de fluturi" al lui Yossel Bregner de pe perete, poate 
îl cunoşti, o reproducere pe care mi-a cumpărat-o la una din 
aniversările mele, şi stând aşa, ţeapăn şi încordat, a şuierat 
printre dinţi, de parcă în clipa aceea descoperise în tablou o linie 
care nu fusese acolo înainte, şi a spus: Ar fi mai bine să vorbeşti 
numai în numele tău. Fiindcă eu nici nu mă gândesc încă să 
îmbătrânesc. Şi era ceva în vocea lui, în linia spatelui său care 
parcă devenise brusc rigid şi se cocoşase, ca al unei hiene, şi în 
ceafa lui roşie, niciodată nu băgasem de seamă cât de roşie era 
ceafa lui, ceva care m-a făcut să mă ghemuiesc în fotoliu de 
frică. 

S-a întâmplat ceva, Yeri? Lucrurile stau în felul următor, a zis 
el, îmi pare foarte rău, dar trebuie să plec. Nu mai suport. 
Trebuie să înţelegi. De douăzeci şi şase de ani dansez ca un urs 
dresat după muzica ta, însă acum am chef să dansez puţin şi 
după propria mea melodie. Am închiriat deja o cameră. Am 
aranjat totul. În afară de hainele mele, cărţile mele şi de câine 
nu iau nimic de-aici. Trebuie să înţelegi: n-am încotro. 

Minciunile îmi ajung deja până aici. Imi întoarce spatele, se 
duce în biroul lui, revine cu două valize pe care le făcuse 
probabil noaptea şi se indreaptă spre uşă. Dar ce-am făcut, 
Yeri? 

înţelege, îmi spune, nu e din cauza ta. E din cauza ei. Ea nu 
mai suportă minciunile, nu mai suportă să mă vadă ca o cârpă la 
picioarele tale. 


Nu pot trăi fără ea. Ti-aş sugera, îmi spune din uşă, să nu fii 
dificilă, Annette. Să nu faci scene. . 

Aşa va fi mai uşor şi pentru copii. Inchipuie-ţi că am fost ucis. 
înţelege, mă sufoc. Şi după asta ciocăneşte uşor în canatul uşii, 
fluieră câinele, porneşte Peugeot-ul şi dispare. Totul a durat 
poate mai puţin de un sfert de oră. A doua zi când a sunat, i-am 
trântit telefonul. După două zile a sunat din nou şi am vrut iarăşi 
să închid, dar n-am mai avut putere. În schimb l-am implorat: 
întoarce-te şi promit să devin mai bună. Spune-mi numai ce n- 
am făcut bine şi n-am să mai fac. lar el, pe tonul lui medical, de 
parcă aş fi fost o pacientă isterică, îmi repeta iar şi iar: înţelege. 
Totul s-a terminat. Nu plâng de furie, Efraim, ci din cauză că mă 
simt jignită, umilită. În urmă cu două săptămâni mi l-a trimis pe 
micul său avocat, foarte manierat, probabil de origine persană, 
care s-a aşezat direct în fotoliul lui Yeri, aproape m-am mirat că 
nu ciocănea în braţul lui şi că nu şuiera la mine printre dinţi, şi a 
început să-mi explice: Uite ce e, doamnă, primeşti de la el cel 
puţin dublu decât ar fi visat să-ţi acorde orice tribunal rabinic 
sau civil. Cel mai bine ar fi să prinzi oferta noastră cu amândouă 
mâinile, pentru că, sincer vorbind, doamnă, în toată cariera mea 
încă nu am văzut un om care să accepte de la început să cedeze 
toate bunurile comune. În afară de Peugeot şi de vila de la Elat, 
bineînţeles. Dar tot restul e al tău, nu ia în considerare toată 
suferinţa pe care i-ai pricinuit-o. Ar fi putut să se ducă la 
tribunal, să pledeze cruzime mentală şi să-ţi ia totul. lar eu, de 
parcă nu aş fi auzit, am implorat-o pe maimuța aia să-mi spună 
unde e soţul meu şi să mă lase numai să-l întâlnesc sau să-mi 
dea cel puţin un număr de telefon. Dar el a început să-mi 
explice de ce în această fază e preferabil să nu-l am, spre binele 
tuturor părţilor implicate, mai ales că oricum soţul meu şi 
prietena lui plecau la noapte în Italia, pentru două luni. 

Doar o singură votcă, Efraim. Mai mult nu mai beau. Promit. Mi 
s-au terminat până şi ţigările, în clipa asta plâng din cauza ta, 
nu a lui, fiindcă mi-am amintit ce minunat ai fost ieri la clinică. 

lar acum, te rog, spune-mi să mă liniştesc, spune-mi că 
asemenea lucruri se petrec în Israel cu o frecvenţă de unul la 
nouă minute sau ceva de genul ăsta. Nu-mi lua în seamă 
lacrimile. 


Dimpotrivă, mă simt ceva mai bine acum. De când m-am 
întors ieri de la clinică, n-am încetat să mă întreb - o să mă 
sune, n-o să mă sune? 

Am avut senzaţia că da. Dar mi-a fost frică să sper. Şi tu eşti 
divorţat? Nu mi-ai spus că ai fost căsătorit de două ori? De ce le- 
ai lăsat? Vrei să-mi povesteşti? 

Fima spuse: 

— Nu eu le-am lăsat. Din contră. 

Annette zise: 

— Povesteşte-mi totuşi. Dar altă dată. Nu azi. 

Azi n-am să fiu în stare să rețin. Dar simt nevoia să-mi spui 
adevărul: sunt o femeie plictisitoare? 

Egoistă? Egocentrică? Dezgustătoare? Trupul meu ţi se pare 
respingător? 

Fima spuse: 

— Din contră. Mi se pare că eu nu sunt destul de bun pentru 
tine. Şi nu mă pot opri să n-am impresia că suntem în aceeaşi 
barcă. Dar uite, Annette. S-a înseninat afară. Zilele astea 
frumoase de iarnă din lerusalim, lumina care se iveşte între ploi, 
de parcă cerul ar cânta. Ce-ar fi să ne plimbăm puţin? Doar aşa, 
să ne dezmorţim un pic? 

E deja patru şi jumătate, acuşi se întunecă. Dacă aş avea 
curaj, ţi-aş spune chiar acum că eşti o femeie frumoasă şi 
atrăgătoare. Nu mă înţelege greşit. Mergem? Doar aşa, să ne 
mişcăm puţin şi să vedem cum se întunecă? N-o să-ţi fie frig? 

— Nu, mulţumesc. Ţi-am răpit deja atâtea ore. De fapt, da. 
Chiar mi-ar plăcea să ne plimbăm puţin. Dacă nu eşti ocupat. E 
frumos ce ai spus, că cerul cântă. Tot ce spui e frumos. Dar 
promite-mi că nu aştepţi nimic de la mine, ca să nu fi 
dezamăgit. N-are importanţă. N-ar fi trebuit să spun asta. Scuză- 
mă. Hai să continuăm să vorbim în timp de ne plimbăm. 

Mai târziu, seara, plin de regret şi de ruşine că nu schimbase 
aşternutul transpirat şi jenat că în afară de o omletă, o roşie 
moale şi lichiorul pe care i-l adusese tatăl său nu avea nimic să-i 
ofere, Fima îi scoase cu degete atente şi delicate îmbrăcămintea 
de deasupra. Ca un tată care îşi pregăteşte fetiţa bolnavă 
pentru somn. Îi întinse o pijama de flanelă roasă: o scoase din 
dulap, o mirosi şi ezită, dar alta nu avea. O acoperi cu plapuma 
lui şi îngenunche lângă ea pe podeaua rece, se scuză pentru 
caloriferul care nu prea încălzea şi pentru salteaua care era 


toată numai văi şi dealuri. Ea îi lipi palma de obrazul ei şi o 
atinse în treacăt cu buzele. O răsplăti din plin pentru asta, 
sărutându-i fruntea, sprâncenele, bărbia, neîndrăznind să se 
apropie de buze, îi mângâie părul lung. In timp ce o dezmierda îi 
şoptea: Plângi, nu-i nimic, plângi, e-n regulă. 

Când deja plânsese atât de mult, încât faţa i se urâţise şi i se 
umflase ca o sfeclă, Fima stinse lumina. li atinse cu multă 
delicateţe umerii, gâtul, aşteptând aproape un sfert de oră până 
să se hotărască să coboare spre sâni, neîndrăznind să-i atingă. 
In tot acest timp nu încetă cu sărutările paternale, sperând să-i 
distragă atenţia de la degetele care alunecau acum printre 
genunchii ei. Mi-e rău, Efraim, mi-e rău şi nu valorez nimic. Fima 
răspunse în şoaptă: Annette, eşti minunată, mă vrăjeşti, şi în 
timp ce vorbea un deget alunecă spre sexul ei şi se opri, 
aşteptând să fie alungat. Când înţelese limpede că era total 
absorbită de nefericirea ei, descriind iar şi iar în şoapte 
întretăiate nedreptatea care i se făcuse, de parcă nu era 
conştientă de ceea ce punea el la cale, începu să se joace blând 
cu ea încercând din toate puterile să-i alunge din minte obiceiul 
de-a ciocăni al soţului ei, până când ea oftă, puse mâna pe 
ceafa lui şi şopti: 

Eşti atât de bun. In şoapta asta găsi curajul să-i atingă sânii şi 
să-şi lipească dorinţa de trupul ei, dar nu îndrăzni încă să se 
frece de ea. Continuă doar să mângâie ici şi colo, învățând 
strunele în timp ce nu înceta să-i şoptească uşor cuvinte de 
consolare şi încurajare, pe care nici el nu le asculta. Până când 
simţi că în sfârşit răbdarea începea să-i fie răsplătită: percepu 
un fel de undă de răspuns, o arcuire uşoară, un tremur, deşi ea 
nu înceta să vorbească, să se necăjească, să-şi explice unde 
greşise, cum îl făcuse pe Yeri să o deteste, cu ce păcătuise faţă 
de soţul şi de copiii ei, mărturisind în întuneric că în afară de 
idila de la Amsterdam mai avusese două aventuri, cu doi dintre 
prietenii lui, istorii stupide şi neplăcute, dar care o făceau de 
fapt să merite din plin ceea ce i se întâmplase. Între timp 
degetul său găsi ritmul corect, oftaturile ei începură să fie 
întretăiate de gemete, iar ea nu protestă când el începu să-şi 
frece organul întărit de coapsa ei. Fima se împăcase pe deplin 
cu dorinţa ei de-a părea cufundată în durere, până într-atât încât 
nu simţea că lenjeria îi fusese scoasă, trupul ei răspundea în 
continuare, pulpele ei începeau să-i preseze degetele de 


muzician, iar mâna ei îi mângâia ceafa. Dar chiar în clipa în care 
hotări că venise momentul său şi vru să înlocuiască mâna cu 
trupul, corpul se arcui şi scoase un strigăt uşor, copilăresc, de 
încântare surprinsă. Şi imediat se destinse. Izbucni din nou în 
plâns. Şi îl lovi în piept cu pumnii ei slabi, tânguindu-se: De ce 
mi-ai făcut asta, de ce m-ai umilit, eram distrusă şi fără tine. 
Apoi îi întoarse spatele şi plânse ca o fetiţă mică. 

Fima ştia că întârziase. Că pierduse momentul. 

Pentru o clipă se ridică în el un amestec de râs, furie, frustrare 
şi autoironie: în momentul ăla ar fi fost în stare să-l împuşte 
mortal pe colonistul zâmbăreţ cu avocatul şi cu parlamentarul 
lui cu tot, şi îşi spuse că era un idiot. 

Se linişti însă şi se împacă imediat cu gândul că trebuie să 
ierte şi să uite. 

Se dădu jos din pat, o înveli pe Annette şi o întrebă cu 
blândeţe dacă mai voia un strop de lichior. Sau poate să-i 
pregătească un ceai? Ea se ridică dintr-o mişcare, strângând la 
piept cearşaful lui nespălat, căută o ţigară, o aprinse furioasă şi 
spuse: 

— Ce nemernic eşti! 

Fima, care se străduia să se îmbrace în timp ce se acoperea ca 
să-şi ascundă ruşinosul său corn de rinocer, bâigui ca un copil 
pedepsit: 

— Dar ce-am făcut? Nu ţi-am făcut nimic. 

Ştia că aceste cuvinte erau în acelaşi timp adevărate şi 
mincinoase, şi aproape izbucni într-un râs macabru, aproape că 
murmură: Azoy. Dar reuşi să se controleze, se scuză, se 
justifică, era uimit şi el, nu ştia ce-l apucase, apropierea ei îl 
ameţise, îşi pierduse controlul, va putea oare să-l ierte? 

Ea se îmbrăcă în grabă, cu mişcări repezite, ca o bătrână 
furioasă, cu spatele spre el, îşi trecu de câteva ori violent 
pieptenul prin păr, aprinse o nouă ţigară şi îi spuse lui Fima să-i 
cheme un taxi şi să nu-i mai telefoneze niciodată. Când se oferi 
s-o conducă pe scări îi răspunse cu voce rece şi plată: 

— Nu e nevoie. Adio. 

Fima intră la duş. Cu toate că apa era de-abia călduţă, aproape 
rece, îşi adună toată voinţa şi se spălă, se săpuni şi se clăti 
îndelung. Dintre toţi trei, cel mai ticălos era totuşi avocatul Prag, 
se gândi. Apoi se îmbrăcă cu lenjerie curată şi strângând furios 
aşternutul, prosoapele din baie, din bucătărie şi cămăşile, le 


aruncă pe toate într-o pungă de plastic pe care o puse lângă 
uşă, ca să nu uite s-o ducă la spălătorie în dimineaţa următoare. 
În timp ce înfăţa patul cu aşternuturi curate încercă să fluiere 
printre dinţii din faţă, dar nu reuşi. Suntem toţi în aceeaşi barcă, 
aşa spusese colonistul frumuşel, şi, spre surprinderea sa, Fima 
îşi dădu seama că într-un fel avea dreptate. 


11 
Până la ultimul felinar 


După ce pregăti rufele pentru spălătorie, Fima intră în 
bucătărie ca să arunce mucurile ţigărilor Annettei. Deschizând 
uşiţa dulăpiorului de sub chiuvetă, văzu gândacul, pe Troțki, 
zăcând cu burta-n sus, mort, lângă găleata din care gunoiul se 
revărsa. Ce îi provocase moartea? Nu se zărea nici un semn de 
violenţă. 

Fără îndoială că în bucătăria mea nu se poate muri de foame. 
Meditând puţin la asta, Fima ajunse la concluzia că diferenţa 
dintre un gândac şi un fluture era de fapt o variaţiune pe 
aceeaşi temă, ceea ce în mod categoric nu justifica faptul că 
fluturele simboliza în ochii noştri libertatea, frumuseţea şi 
puritatea, în timp ce gândacul devenise întruchiparea a tot ce 
era detestabil. 

Care fusese totuşi cauza morţii? Fima îşi aminti că dimineaţă, 
când ridicase pantoful asupra lui Troțki şi se răzgândise, făptura 
nici măcar nu încercase să se sustragă destinului. Poate că era 
deja bolnav, iar el nu făcuse nimic să-l ajute. 

Fima se aplecă şi, cu multă delicateţe, adună gândacul într-o 
bucăţică de ziar strânsă ca o pâlnie, dar în loc să-l arunce la 
gunoi, îi săpă o groapă într-un ghiveci de la geam, în care nu 
mai creştea nimic de mult. După înmormântare atacă grămada 
de vase murdare din chiuvetă, spălă farfuriile şi ceştile. Când 
ajunse la tigaie şi trebui să frece resturile uleioase de prăjeli 
vechi, îşi pierdu răbdarea şi hotări că tigaia avea să aştepte, 
împreună cu restul vaselor, până a doua zi. Nu-şi putea face 
ceai, pentru că ceainicul se arsese dimineaţă, în timp ce el se 
concentra asupra abisurilor evoluţiei şi căuta un numitor comun. 
Se duse să facă pipi, dar pe la mijloc îşi pierdu răbdarea şi trase 
apa, ca să încurajeze vezica leneşă. Pierdu şi de astă dată 
întrecerea şi renunţă să aştepte ca apa să umple din nou 


bazinul, aşa că se retrase şi stinse lumina când ieşi. Trebuie să 
încerc să câştig timp, îşi zise. Apoi adăugă: Dacă înţelegi la ce 
mă refer. 

Puțin înainte de miezul nopţii se îmbrăcă în pijamaua de 
flanelă pe care Annette o aruncase pe covor, se băgă în pat, se 
întinse cu plăcere în aşternutul curat şi începu să citească în 
ziarul Haaretz articolul lui Ţvi Kropotkin. | se păru pedant şi fără 
haz, ca şi Ţvika, dar speră că-l va ajuta să adoarmă. Când stinse 
lumina, îşi aminti de strigătul uşor de plăcere, plin de încântare 
copilărească, ce îi scăpase pe neaşteptate Annettei în clipa în 
care coapsele ei se strânseseră în jurul degetului său. Se simţi 
din nou cuprins de dorinţă, dar şi de umilinţă şi de sentimentul 
că i se făcuse o nedreptate: trecuseră aproape două luni de 
când nu se mai culcase cu o femeie şi iată că ieri-seară şi astă- 
seară ratase ocazia cu două femei, deşi amândouă se aflau deja 
în braţele sale. Din cauza egoismului lor nu va mai reuşi acum 
să adoarmă. Pentru o clipă îi dădu dreptate lui Yeri, doctorului 
Tadmor, că o părăsise pe Annette fiindcă minciunile îl sufocau. 
Insă aproape imediat îşi spuse: Ce nemernic eşti! Pe nesimţite 
mâna sa începu să consoleze penisul. Văzu deodată un străin, 
un om echilibrat şi rezonabil, ai cărui părinţi nici măcar nu se 
născuseră încă, omul care va sta aici, în această cameră, peste 
o sută de ani, într-o noapte rece de iarnă, privindu-l din întuneric 
cu nişte ochi care lui Fima i se păreau sceptici, pe jumătate 
curioşi, aproape amuzaţi. Fima se opri şi i se adresă cu glas tare 
şi furios: 

— Tu să nu mă judeci! 

Apoi spuse provocator: 

— Oricum peste o sută de ani nu va mai fi nimic aici. Totul va fi 
distrus. 

Şi adăugă: 

— Tu să taci. Cine a vorbit cu tine? 

Atunci amuţiră amândoi, şi Yoezer, şi el, până şi dorinţa i se 
potoli. li luă locul o explozie de energie nocturnă, o luciditate 
tăioasă, ascuţită, un val de forţă interioară şi limpezime a minţii. 

In clipa aceea se simţi capabil să-i înfrunte pe cei trei 
complotişti de la cafeneaua Savion şi să-i învingă cu uşurinţă 
sau să compună un poem, să înfiinţeze un nou partid, să 
redacteze tratate de pace; în minte i se închegau cuvinte şi 
bucăţi de fraze care sclipeau de puritate şi precizie. Aruncă 


plapuma de pe el, se repezi la birou şi, în loc să convoace 
Consiliul Revoluționar la o şedinţă nocturnă, compuse într-o 
jumătate de oră, dintr-o trăsătură de condei, fără ştersături şi 
modificări, un articol pentru ziarul de vineri: un răspuns pentru 
Tvi Kropotkin la problema preţului moralității contra preţului 
imoralităţii într-o perioadă a violenţelor zilnice. 

Tot felul de lupi sau de aşa-zişi lupi predică un fel de 
darwinism primitiv, strigă că în vreme de război moralitatea, 
asemenea femeilor şi copiilor, trebuie să rămână acasă, că dacă 
ne vom scutura de povara moralității, vom deveni capabili să 
sfâşiem cu uşurinţă pe oricine ne va sta în cale. Tvi s-a 
complicat încercând să contrazică asta prin argumente 
pragmatice: Lumea civilizată ne va pedepsi dacă vom continua 
să ne comportăm ca lupii, spune el. Cert este că toate 
regimurile totalitare şi opresive s-au prăbuşit şi au dispărut, iar 
societăţile şi naţiunile care au supravieţuit sunt tocmai cele care 
au cultivat valorile moralității umane. Din punct de vedere 
istoric, scrise Fima, moralitatea te apără pe tine, mai mult decât 
o aperi tu pe ea, iar fără ea, până şi cei mai fioroşi colţi de lup 
sunt condamnaţi să se sfărâme şi să cadă. 

Apoi îmbrăcă o cămaşă şi nişte pantaloni curaţi, îşi luă 
puloverul gros pe care îl moştenise de la Yael şi paltonul, 
reuşind de astă dată să evite cu abilitate capcana mânecii, 
mestecă o pastilă contra arsurilor şi cobori în stradă debordând 
de bucuria responsabilităţii, sărind scările două câte două. 

Vioi, sprinten, energic, indiferent la răcoarea nopţii, ameţit de 
linişte şi pustietate, Fima începu să mărşăluiască în josul străzii, 
parcă în sunetele unei fanfare militare. Nu întâlni nici ţipenie de 
om pe străzile ude. lerusalimul îi fusese predat lui, ca să-l apere 
de sine însuşi. Blocurile de locuinţe se înălţau greoaie şi masive 
în întuneric. 

Doar felinarele răspândeau o lumină palidă, gălbuie. Numerele 
slab luminate de la intrările clădirilor se reflectau ici şi colo pe 
parbrizele maşinilor parcate în stradă. Vieţi automate, se gândi, 
vieţi comode şi realizate, acumulări de bunuri materiale, de 
onoruri, rutina hranei, banilor şi-mpreunării a oamenilor 
prosperi, sufletul care se îneacă sub cutele de grăsime, 
ritualurile poziţiei sociale, la asta se referea poetul când spunea 
în Psalmi: „Inima lor este nesimţitoare ca grăsimea". Asta e 
inima sătulă, care nu are treabă cu moartea şi a cărei unică grijă 


e aceea de-a rămâne sătulă. Asta e cauza nenorocirii Annettei şi 
a lui Yeri. Spiritul oprimat e cel care ciocăneşte în van, an după 
an, în tot felul de obiecte, implorând uşa să se deschidă din nou. 
El e cel care şuieră ironic printre cei doi dinţi din faţă. Zăpada de 
anul trecut. Scheletul de anul trecut. Şi ce legătură avem noi cu 
partea ariană? 

Dar tu, domnule Prim-Ministru? Ce-ai realizat tu în toată viaţa 
ta? Ce-ai făcut astăzi? leri? 

Fima lovi inconştient într-o cutie goală de tablă care se 
rostogoli în josul străzii şi sperie o pisică dintr-un coş de gunoi. 
Râdeai de biata Tamar Greenwich doar pentru că din cauza unui 
capriciu de pigmentaţie s-a născut cu un ochi verde şi unul 
căprui. l-ai disprețuit pe Eitan şi pe Wahrhaftig, dar cu ce, mă 
rog, eşti tu mai bun decât ei? L-ai jignit fără motiv pe Ted 
Tobias, un om cinstit şi harnic, care nu ţi-a făcut niciodată vreun 
rău. Altul în locul său nici măcar nu ti-ar mai fi permis să pui 
piciorul în casa lui. 

Ca să nu mai vorbim de faptul că datorită lui şi Yaelei vom 
avea poate în curând vehicule cu propulsie cu jet. 

Ce-ai făcut cu comorile vieţii? Ce bine ai făcut? 

In afară de-a semna petiţii? 

Şi de parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, ţi-ai întristat fără rost 
tatăl, care te întreţine şi de a cărui generozitate beneficiază 
atâţia oameni zi de zi. Când ai auzit la radio despre moartea 
băiatului arab din Gaza căruia noi i-am tras un glonţ în cap, ce-ai 
făcut tu, mai exact? Te-ai înfuriat din cauza formulării. Te-a 
revoltat stilul comunicatului. Şi ai umilit-o pe Nina, după ce te-a 
cules din stradă ud şi murdar în toiul nopţii, te-a luat în casa ei şi 
ţi-a dat lumină şi căldură, ţi-a oferit până şi trupul ei. Şi ura ta 
faţă de tânărul colonist, care la urma urmei, chiar ţinând seama 
de prostia guvernului şi de orbirea maselor, n-are totuşi altă 
soluţie decât să poarte armă, pentru că viaţa sa e fără îndoială 
în primejdie, mergând noaptea din Hebron în Betleem. Ce vrei 
să facă? Să întindă gâtul ca să fie măcelărit? Şi Annette, 
domnule apărător al moralității? Ce i-ai făcut azi? Ea, care a 
avut încredere în tine de la prima vedere? Care a crezut cu 
naivitate că o vei salva, ca o ţărancă necăjită care se 
prosternează la picioarele omului lui Dumnezeu în vreo 
mănăstire pravoslavnică şi îşi deschide sufletul în faţa lui. 
Singura femeie din viaţa ta care ţi-a zis frate. Niciodată nu ţi se 


va mai oferi un asemenea dar, ca o femeie străină să-ţi spună 
frate. A avut încredere în tine fără să te cunoască, a crezut în 
tine până-ntr-atât încât s-o dezbraci şi s-o culci în patul tău, ţi-a 
zis că eşti un înger, iar tu te-ai acoperit cu perfidie în mantie de 
sfânt, ca să-ţi ascunzi poftele. Ca să nu mai vorbim de pisica pe 
care ai speriat-o cu numai câteva clipe în urmă. Aceasta este, 
mai mult sau mai puţin, suma ultimelor tale isprăvi, mare 
conducător al Consiliului Revoluționar, pacificatorule, 
consolatorule de femei părăsite. Şi am mai putea aminti 
neprezentarea la locul de muncă sub pretexte mincinoase şi un 
act de onanism neisprăvit. Şi de asemenea urina care pluteşte 
încă în vasul toaletei şi înmormântarea pe care ai făcut-o primei 
insecte din întreaga istorie care a decedat din cauza murdăriei. 

Cu asta, Fima a ajuns la ultimul felinar şi la capătul străzii, care 
era în acelaşi timp capătul cartierului şi al lerusalimului. De aici 
încolo se întindeau terenuri virane mocirloase. Era tentat să nu 
se oprească, să-şi continue drumul prin întuneric, să taie vadi- 
ul??, să urce muntele, să se îndepărteze cât îl ţineau puterile, să- 
şi îndeplinească datoria ca paznic de noapte al lerusalimului. 
Dar din beznă se auziră lătraturi îndepărtate de câini şi două 
împuşcătrui izolate, separate de un interval de linişte. După a 
doua împuşcătură începu să bată vântul dinspre vest, care 
aduse cu el un foşnet straniu şi un miros ciudat de pământ ud. 
În spatele lui, pe strada întunecată, se auzeau nişte lovituri 
înfundate, ca şi cum un orb şi-ar fi căutat drumul cu bastonul. O 
ploaie măruntă umplu văzduhul pustiu. 

Fima începu să tremure şi se întoarse spre casă. De parcă şi-ar 
fi impus o penitenţă, termină de spălat toate vasele, inclusiv 
tigaia plină de grăsime, şterse toate suprafeţele din bucătărie, 
clăti toaleta. Doar găleata cu gunoi nu o duse jos, pentru că era 
deja două fără un sfert noaptea, pentru că îl năpădise frica de 
orbul care îşi căuta drumul în întunericul de-afară şi pentru că, 
în fond, de ce să nu lase ceva şi pe mâine? 


97 
In vis îşi văzu mama. 


Într-o grădină cenuşie, neglijată, care se întindea pe câteva 
dealuri scunde. lnăuntrul ei se zăreau nişte ierburi arse, pline cu 


22 Vadi - albie secată a unui râu (în Asia şi Africa de Nord) 


ciulini, câţiva copaci uscați şi resturi de răsaduri. Sub el, pe o 
coastă de deal, era o bancă ruptă. Lângă bancă îşi văzu mama. 
Moartea o transformase într-o elevă a unui internat religios. 

Văzută din spate părea foarte tânără, o adolescentă sau o 
fetiţă pioasă, îmbrăcată într-o rochie modestă, care îi acoperea 
braţele şi cobora până la glezne. Mergea de-a lungul unei 
conducte de irigaţii ruginite. La intervale fixe se oprea şi 
deschidea câte un robinet. Stropitoarea nu se învârtea, ci doar 
elibera un jet subţire de apă maronie. Sarcina lui Fima era să 
coboare panta în urma ei şi să închidă fiecare robinet pe care îl 
deschisese ea. O văzu deci numai din spate. Moartea o făcuse 
uşoară şi frumoasă, înzestrase mişcările ei cu graţie, dar şi cu 
un fel de stângăcie copilărească. Genul acela de amestec de 
elasticitate şi neîndemânare pe care îl au pisoii abia născuţi. O 
strigă folosind numele ei rusesc, Lizaveta, apoi diminutivul, Liza, 
pe Distanţa fixă dintre el şi ea urmă numele ebraic, Elişeba. Fără 
folos. Mama lui nu se întoarse şi nici nu reacţiona în vreun fel. 
Aşa că începu să alerge. La fiecare şapte-opt paşi era nevoit să 
se oprească, să se ghemuiască şi să închidă robinetele pe care 
le deschisese ea. 

Acestea erau făcute dintr-un material moale şi umed, vâscos 
ca o meduză. lar din ele nu curgea apă, ci un lichid cleios care i 
se lipi de degete ca gelatina de peşte. Cu toată fuga sa, fugă de 
copil gras, astmatic, şi cu toate chemările sale, care trimiteau 
ecouri nedesluşite în depărtările cenuşii, întretăiate uneori de un 
sunet acut şi strident, amintind de o strună ciupită, nu reuşea să 
micşoreze distanţa fixă dintre ei. Era plin de disperare şi spaimă, 
părându-i-se că ţeava nu se va mai termina niciodată. Dar la 
marginea pădurii maică-sa se opri şi se întoarse spre el. Faţa ei 
frumoasă era chipul unui înger mort: fruntea îi strălucea în 
albeaţa lunii. Obrajii traşi erau acoperiţi de o paloare 
cadaverică. Dinţii îi luceau fără buze. Coada ei blondă era făcută 
din smocuri de paie uscate. Ochii îi erau acoperiţi de ochelari de 
soare negri, ca ai unui orb. Pe uniforma ei de şcoală religioasă 
zări pete de sânge uscate în fiecare loc pe care sârmele de fier îl 
găuriseră: 

pe genunchi, pe abdomen, pe gât. Parcă făcuseră din ea un 
arici împăiat. Clătină trist din cap spre Fima şi spuse: Uite ce ți- 
au făcut, prostule. 


Cu degetele uscate vru să-şi scoată ochelarii negri. Îngrozit, 
Fima se întoarse. Şi se trezi. 


99 
Sursa tuturor relelor 


După ce termină de notat în carnet se sculă, se duse la geam 
şi văzu o dimineaţă limpede, strălucitoare. Pe o creangă se 
ghemuise o pisică, ce se urcase acolo ca să asculte mai de- 
aproape ciripitul păsărelelor. „Să nu cazi, drăguţo", spuse Fima 
cu tandreţe. Până şi dealurile Betleemului i se păreau aproape. 

Clădirile şi curţile din împrejurimi păreau ude în lumina rece şi 
transparentă. Balcoanele, gardurile, maşinile, totul lucea după 
ploaia din timpul nopţii. Deşi dormise mai puţin de cinci ore, se 
simţea proaspăt şi energic. Îşi făcu exerciţiile de gimnastică în 
faţa oglinzii, contrazicând-o tot timpul pe crainica arogantă de la 
ştirile de la ora şapte, care era în stare să spună fără ezitare ce 
aveau de gând să facă sirienii, ba chiar găsise o soluţie simplă 
pentru a le dejuca planurile. Fima zise fără mânie, mai degrabă 
cu un uşor dispreţ: Eşti cam tâmpită, cucoană. Dar găsi de 
cuviinţă să adauge: Uite ce frumos e afară. De parcă cerul ar 
cânta. N-ai vrea să te plimbi puţin cu mine? Să ne învârtim pe 
străzi, să rătăcim prin păduri şi prin vadi-uri, iar eu am să-ţi 
explic din mers ce politică ar trebui adoptată cu sirienii, care e 
la ei călcâiul lui Ahile şi care e punctul nostru nevralgic. 

Continuă să gândească la viaţa crainicei, obligată să se dea jos 
din patul cald la cinci şi jumătate într-o dimineaţă îngrozitoare 
de iarnă, ca să ajungă la timp la studio pentru ştirile de la ora 
şapte. Şi ce se întâmplă dacă într-o dimineaţă nu-i sună ceasul 
deşteptător? Sau sună exact la cinci şi jumătate, însă ea 
cedează tentaţiei de-a se ghemui din nou în pat pentru numai 
două minute, dar adoarme iarăşi şi nu ajunge la timp? Sau dacă 
din cauza frigului nu poate porni maşina, cum păţeşte aproape 
zilnic vecinul cu demarorul care tuşeşte încontinuu? 

Sau poate că fata asta - Fima şi-o imagină: nu prea înaltă, 
pistruiată, cu ochi surâzători, deschişi la culoare, păr blond, 
buclat - obişnuieşte să doarmă la studio, pe un pat de 
campanie, într-o cameră specială pentru crainici. Asemănătoare 
încăperilor de la spital în care pot dormi medicii de gardă. Cum 
se împacă soţul ei, agentul de asigurări, cu asta? Oare în nopţile 


solitare nu-şi imaginează tot felul de scene fierbinţi între ea şi 
tehnicienii care lucrează în tura de noapte a staţiei? N-ai ce 
invidia, nu e nimic de invidiat, la nici unul dintre noi. Poate doar 
la Yoezer. 

Din cauza lui Yoezer, Fima se tăie când se bărbieri. În zadar se 
strădui să oprească sângele cu bucățele de hârtie igienică, apoi 
cu vată şi după aceea cu o batistă udă. Prin urmare, uită să-şi 
radă pliul de piele de sub bărbie. Pe care oricum ura să-l radă, 
fiindcă îi amintea de guşa unei găini grase. Apăsându-şi batista 
pe obraz, de parcă îl dureau dinţii, începu să se îmbrace. ŞI 
ajunse la concluzia că partea bună a ruşinii de noaptea trecută 
era că măcar nu trebuia să se teamă că o lăsase pe Annette 
gravidă. 

În timp ce-şi căuta puloverul gros, moştenit de la Yael, zări o 
insectă mică lucind pe braţul fotoliului. Era oare posibil ca vreun 
licurici zăpăcit să fi uitat să se stingă cu toate că noaptea se 
sfârşise? Dar de fapt nu mai văzuse licurici de peste treizeci de 
ani şi habar n-avea cum arătau. Cu şiretenia unui vânător 
încercat, Fima se aplecă şi cu o mişcare fulgerătoare a mâinii 
drepte, care începu ca o palmă şi se termină cu un pumn strâns, 
reuşi să prindă creatura fără s-o rănească. Făcu totul cu o 
abilitate şi o precizie care dezminţeau total reputaţia sa de 
neîndemânatic. Când desfăcu degetele ca să vadă ce prinsese, 
se întrebă timp îndelungat dacă era cercelul Annettei, vreo 
cataramă de-a Ninei, o piesă de la una din jucăriile lui Dimi sau 
un buton de argint de la manşeta tatălui său. După o scurtă 
deliberare, optă pentru ultima variantă. 

Totuşi un oarecare dubiu rămase. 

Intrând în bucătărie, deschise frigiderul şi se opri gânditor, cu 
uşa în mână, fascinat de lumina enigmatică ce strălucea între 
lapte şi brânzeturi, reevaluând în gând expresia „preţul 
moralității" din titlul articolului pe care îl scrisese noaptea 
trecută. Nu găsi nici un motiv s-o corecteze sau s-o schimbe. 
Există un preţ al moralității şi un preţ al imoralităţii, iar 
întrebarea corectă este de fapt: Care e preţul preţului, adică, în 
ce constau esenţa şi scopul vieţii? Totul decurge din această 
întrebare. Sau cel puţin ar trebui să decurgă. Inclusiv 
comportamentul nostru în Teritorii. 

Fima închise frigiderul şi decise că în dimineaţa asta va mânca 
în oraş, la micul restaurant al doamnei Scheinbaum, peste 


drum, pentru că nu voia să strice ordinea impecabilă pe care o 
făcuse în bucătărie noaptea trecută, dar şi pentru că pâinea se 
uscase şi margarina îi amintea de coşmarul robinetelor 
vâscoase din vis, însă mai ales pentru că ceainicul electric se 
arsese ieri şi fără el nu putea face cafea. 

La opt şi un sfert ieşi din casă, uitând o bucăţică de vată plină 
de sânge lipită de tăietura de pe obraz. Dar îşi aminti să arunce 
în drum punga cu gunoi, să pună în buzunar plicul cu articolul 
scris noaptea trecută şi să ia cu el cheiţa cutiei poştale. Din 
centrul comercial care se afla la trei străzi depărtare cumpără 
pâine proaspătă, brânzeturi, roşii şi dulceaţă, ouă şi iaurturi, 
cafea solubilă şi trei becuri, ca să fie de rezervă, ba chiar şi un 
ceainic electric nou. Şi regretă imediat că nu verificase dacă nu 
era cumva de producţie germană, fiindcă Fima făcea tot 
posibilul să evite produsele germane. Spre bucuria sa descoperi 
că ceainicul era din Coreea de Sud. 

Despachetând cumpărăturile se răzgândi iar, hotărî să renunţe 
la restaurant şi să ia micul dejun acasă. Cu toate că şi Coreea de 
Sud era notorie pentru brutalitatea cu care reprima orice 
rebeliune şi pentru felul în care poliţia spărgea capetele 
studenţilor care manifestau. Până când apa începu să fiarbă, 
reconstitui în minte Războiul din Coreea, perioada lui Traman, 
MacArthur şi McCarthy, încheind cu distrugerea oraşelor 
Hiroshima şi Nagasaki. Următorul holocaust nuclear nu va 
izbucni între superputeri, îşi zise, va izbucni aici, la noi. Din 
cauza conflictului nostru regional. Sirienii vor invada înălțimile 
Golan cu o mie de tancuri, noi vom bombarda Damascul, ei vor 
trimite o salvă de rachete în oraşele de pe malul mării, iar noi 
vom aprinde ciuperca judecății de apoi. Într-o sută de ani nu va 
mai fi pe-aici nici un suflet viu. Nu tu Yoezer, nu tu şopârlă, nu 
tu gândac. 

Gândindu-se mai bine, Fima respinse denumirea de 
„holocaust", pentru că aceasta putea fi asociată cu calamităţile 
naturale, cum ar fi inundaţiile, epidemiile, cutremurele de 
pământ, pe când faptele naziştilor nu fuseseră un holocaust, ci o 
crimă premeditată şi organizată, căreia trebuia să i se spună pe 
numele ei adevărat: asasinat. Nu „holocaust“ sau Judecată de 
apoi". 

Fima respinse şi cuvântul „conflict", potrivit poate situaţiei 
dintre Annette şi soţul ei sau dintre Tvi Kropotkin şi asistentul 


său, dar în nici un caz războiului sângeros dintre noi şi arabi. De 
fapt, nici măcar nefericirea Annettei şi a lui Yeri nu putea fi 
categorisită cu termenul acela steril, „conflict. lar expresia 
„război sângeros" nu era nici ea decât un clişeu uzat. Chiar şi 
„Clişeu uzat" era deja un clişeu uzat. Te-ai încurcat rău de tot, 
amice. ` 

Se simţi brusc scârbit de subtilitățile sale lingvistice. In timp ce 
înghiţea felii groase de pâine cu dulceaţă şi termina a doua 
cafea, îşi spuse că după ce toată planeta va fi distrusă de către 
bombele atomice şi cele cu hidrogen, ce importanţă va mai 
avea dacă vor numi asta holocaust, conflict, ziua judecății de 
apoi sau război sângeros? Baruch avusese deci dreptate când 
folosise expresii ca: o mână de praf risipită de vânt, o picătură, 
o umbră trecătoare. Avusese dreptate şi parlamentarul de 
dreapta care recomandase să se câştige timp. Până şi crainica 
cea dezmăţată cu orgiile nocturne din studio avusese dreptate 
avertizând că trebuiau trase învăţăminte. 

Dar ce învăţăminte? Ce lumină prețioasă, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Zăpada de anul trecut. Scheletul de anul trecut. 

l-aş spânzura pe amândoi. 

Uite ce ţi-au făcut, prostule. 

Problema ta, amice. 

Deci fără îndoială, asta e sursa tuturor relelor, strigă brusc 
Fima în bucătăria goală, de parcă avusese o revelaţie 
fulgerătoare sau de parcă îi venise dintr-odată în minte soluţia 
simplă şi categorică a problemei propulsiei cu jet, în asta constă 
eroarea esenţială. Asta e păcatul originar şi cauza tuturor 
nenorocirilor noastre. Nu există problema ta. Nu există 
problema mea. Nu există problema ei, problema lui, problema 
lor. Totul este problema noastră. 

Uite, ceainicul fierbe din nou, dacă n-ai să-l stingi, o să aibă 
soarta celui dinainte. Oricum, cine voia cafea? Eu am băut deja 
două. In loc să bei cafea, mai bine te-ai duce iar în centru, 
pentru că deşi ai ţinut minte să timbrezi plicul cu articolul şi să-l 
bagi în buzunar, ai uitat să-l scoţi de acolo şi să-l arunci în cutia 
poştală, când ai cumpărat ceainicul ăsta. Ce-o să se întâmple cu 
tine, domnule? Când ai de gând să devii om? 


102 


Descoperind identitatea unui mare general finlandez 


Intr-una din serile de vineri Fima a fost vizitat de muză şi a 
distrat tot grupul povestind aventurile sale de rezervist în 
Războiul de Şase Zile, când a fost părăsit împreună cu un pictor 
şi doi profesori universitari pe un deal pustiu lângă cartierul 
Arnona, cu un binoclu, un telefon de campanie şi ordinul ca nu 
cumva să adoarmă. 

Pe un deal din apropiere soldaţii iordanieni instalau câteva 
mortiere şi o mitralieră, învârtindu-se de colo-colo fără nici o 
grijă, ca nişte cercetaşi ieşiţi la un foc de tabără. Când au 
terminat toate pregătirile, s-au întins pe jos şi au deschis focul 
asupra lui Fima şi a camarazilor săi. „Puteţi ghici", a întrebat 
Fima, „care a fost primul meu impuls? 

Nu, nu să fug. Nici să trag şi eu asupra lor. Pur şi simplu să sun 
la poliţie şi să reclam că nişte nebuni trăgeau în noi. Deşi 
vedeau foarte bine că erau oameni pe deal. Drept cine mă luau, 
prietenul lor? Mă cunoşteau de undeva? Le-am sedus eu 
nevestele? Trebuia să chem poliţia să se ocupe de ei urgent. 
Asta am simţit în momentul acela". 

In ziarul Haaretz era o informaţie care părea să sugereze o 
uşoară atenuare în poziţia guvernului. Un fel de semn că era 
dispus să reconsidere cel puţin un element din linia oficială. 
Fima văzu în asta o confirmare a teoriei sale referitoare la paşii 
mici. Convocă deci Consiliul Revoluționar la o mică şedinţă în 
sala în care ţinea Tvika seminarele, la campusul de pe Muntele 
Scopus. 

Anunţă că se răzgândise şi că nu mai pleca la Tunis. De data 
asta procesul de pace nu trebuia să înceapă ca o uvertură de 
operă, în stilul lui Begin şi Sadat, ci dimpotrivă, cu mici gesturi 
de bunăvoință, care puteau să topească treptat barierele de ură 
şi mânie. Să dea naştere primelor vibrații ale unei destinderi 
emoţionale. Unde joyceene mai degrabă decât cutremure 
shakespeareene. Tropisme mai degrabă decât cataclisme. 

Agenda e următoarea: PLO e de acord să ajute la salvarea 
restului de evrei din Etiopia. Sau din Yemen. Noi trimitem o 
scrisoare de mulţumire comandamentului lor din Tunis şi în felul 
acesta se produce o fisură în această situaţie de impas. 


Tvi greşeşte când speră la presiuni din partea Statelor Unite. 
lar Uri Gefen se înşală cu totul când susţine că situaţia va deveni 
mult mai rea înainte de-a apărea vreo schimbare în bine. 

Ambele opinii exprimă o tendinţă ascunsă a militanţilor pentru 
pace de stânga de-a aştepta resemnaţi o schimbare a realităţii, 
mai degrabă decât să facă ceva. Fie şi cel mai mic lucru. 

| se făcu deodată dor de Uri. De umerii săi largi, de glumele 
sale, de râsul profund şi cald, de stilul lui de conducător al unei 
mişcări de tineret, de obiceiul de ţăran de a-l lua pe după umeri, 
de a-l înghionti în burtă, ca un boxer, şi de a-i spune, de 
exemplu: „Vino încoace, Salman Rushdie ce eşti, unde te 
ascunzi? ". Şi după ce îl amugşina scurt şi strâmba ostentativ din 
nas: 

„Când ţi-ai schimbat ultima oară cămaşa? La funeraliile lui Ben 
Gurion?". Apoi: „Foarte bine. 

Dă-i drumul. Dacă nu se poate altfel, toarnă-ne o conferinţă 
despre sectele ascetice creştine, dar înainte de-a începe ia, te 
rog, puţin din carnea asta afumată. Sau poate te-ai făcut 
musulman acum?". 

Dorul de vocea caldă şi de trupul lui Uri îi trezi dorinţa de a-şi 
pune chiar în clipa aceea degetele albe în palma uriaşă a 
prietenului său, pistruiată şi noduroasă ca a unui muncitor de la 
cariera de piatră şi de-a crea scântei de spirit, care să schimbe 
în mod uluitor direcţia discuţiei în fiecare clipă. Ca în urmă cu 
trei săptămâni, la Kropotkini, când Şuia vorbea despre spaima ei 
faţă de fundamentalismul islamic, iar Fima a întrerupt-o şi i-a 
uimit pe toţi, schiţând o teorie detaliată, din care reieşea că 
vrajba dintre noi şi arabi nu e decât un episod vechi de o sută 
de ani, o simplă dispută asupra pământului, pe când adevăratul 
pericol a fost întotdeauna şi a rămas încă prăpastia întunecată 
dintre evrei şi cruce. Cu toate că îi era dor de Uri, spera că mai 
era încă la Roma. Telefona la biroul de avocatură al Ninei, 
aşteptă cu răbdare pe fir până când secretara îi făcu legătura şi 
auzi vocea ei răguşită de atâta fumat spunând: 

— Da, Fima, dar fii scurt, sunt în şedinţă, încercă s-o convingă 
să iasă cu el în seara aceea să vadă comedia cu Jean Gabin la 
cinematograful Orion. 

— Alaltăieri-noapte am fost un mare măgar, dar astăzi am să 
mă comport impecabil. Ai să vezi. Promit. 

Nina spuse: 


— Întâmplător azi am o zi foarte grea. Dar sună-mă la birou pe 
la şapte şi jumătate-opt, să vedem care va fi situaţia. Şi numără, 
te rog, Fima, câţi ciorapi ai acum în picioare. 

Fima nu se supără şi începu să-i explice punctele principale din 
noul său articol despre preţul moralității şi preţul renunţării la 
moralitate, şi sensurile diferite pe care le are cuvântul „preţ' 

În ochii oamenilor cu scări de valori diferite. 

Nina îl întrerupse: 

— Sunt în mijlocul unei întâlniri de lucru, biroul e plin de 
oameni, vorbim altă dată. 

Vru s-o întrebe dacă şedinţa era legată de sexshopul ei 
ultrapios, dar se răzgândi, îşi luă rămas-bun şi se abţinu aproape 
un sfert de oră până să-l sune pe Tvi Kropotkin şi să înceapă să-i 
povestească despre articolul pe care îl scrisese în noaptea 
aceea. Spera în sinea sa să obţină o victorie telefonică plăcută: 
şah-mat în patru sau cinci mutări. Numai că [vi era în drum spre 
un curs: 

— Sunt deja în întârziere, hai să vorbim despre asta, Fima, 
după ce-ţi vom citi noua evanghelie în ziar. 

Pentru o clipă se gândi să-i telefoneze tatălui său, să-i citească 
la telefon datele despre India, să-l oblige să-şi recunoască 
greşeala şi să-i spună că îşi pierduse acolo unul din butonii de la 
manşetă. Asta dacă licuriciul nu era totuşi un cercel de-al 
Annettei. Hotări până la urmă că era mai bine să nu-i telefoneze 
lui Baruch, ca să nu se complice. 

Nemaiavând pe cine să sune, Fima mai stătu câteva clipe în 
bucătărie, strânse una câte una de pe masă firimiturile rămase 
de la micul dejun, ca să păstreze curăţenia pe care izbutise s-o 
facă noaptea trecută, şi admiră strălucirea ceainicului celui nou. 
Puţină voinţă, îşi zise, puţină pasiune, puţină consecvență, nu e 
chiar atât de greu să începi un capitol nou. Ajungând la 
concluzia asta, o sună pe Yael. Se ruga să-i răspundă ea şi nu 
Ted. Şi conta pe inspiraţia de moment, să-i pună în gură 
cuvintele necesare. 

— Asta trebuie să fie telepatie! exclamă ea. 

Tocmai îi spuneam lui Teddy să-ţi telefoneze. 

Ne-ai luat-o înainte poate cu jumătate de minut. 

Uite care-i situaţia: Teddy şi cu mine avem o conferinţă la 
Industria Aeronautică şi ne întoarcem abia seara târziu. Nu ştiu 
la ce oră. Vecina o să-l ia pe Dimi de la şcoală şi o să se ocupe 


de el toată ziua. Ai putea să fii atât de drăguţ şi să-l iei de la ea 
după serviciu? Să-l culci şi să ai grijă de el până ne întoarcem 
noi? O să-i dea vecina să mănânce. Cheia e în buzunarul lui. Ce 
ne făceam fără tine? lartă-mă că închid, dar Teddy strigă de jos 
că au venit deja să ne ia. Eşti minunat. Fug. Mulţumesc mult de 
tot şi ne vedem diseară târziu. Dacă nu poate dormi, poţi să-i 
dai jumătate de valium. Şi ia-ţi din frigider tot ce vrei. 

Fima închise cuvintele „ne vedem diseară târziu" în inimă, de 
parcă ar fi fost o promisiune tainică. După o clipă râse de 
bucuria lui şi începu să aranjeze grămada de ziare şi reviste 
prăfuite de la picioarele patului. Dar privirea îi căzu pe un articol 
nou scris de Yehoşafat Harkabi şi începu să-l citească şi să 
mediteze la morala înfrângerii evreilor în revolta contra 
romanilor. 

Consideră analogia cu prezentul pătrunzătoare şi savuroasă, 
deşi sub unele aspecte uşor simplistă. 

In autobuz, în drum spre serviciu, văzu pe banca din spate o 
femeie dintr-o ţară arabă, umflată de plâns, iar lângă ea o fetiţă 
de şapte-opt ani, fiica ei probabil, care încerca s-o consoleze 
repetând întruna: „N-a făcut asta intenţionat". 

In acea clipă cuvintele „intenţie, intenţie bună, intenţie rea, 
fără intenţie" i se părură păstrătoarele tainelor universului: viaţă 
şi moarte, singurătate, dorinţă, gelozie, minunile luminii, 
pădurile, munţii, câmpiile şi apele - oare există sau nu o intenţie 
în prezenţa lor? Există sau nu o intenţie în asemănarea primară 
dintre tine şi şopârlă, dintre frunza de viţă şi forma mâinii 
umane? Există sau nu o intenţie în faptul că viaţa ta se scurge zi 
de zi printre ceainice arse şi gândaci morţi şi morala Marii 
Revolte? 

Cuvântul „scurge", de care se lovise cu ani în urmă în 
Cugetările lui Pascal, i se păru dureros de potrivit, izbindu-l de 
parcă Pascal l-ar fi ales după ce cercetase cu atenţie viaţa lui, a 
lui Fima, la fel cum cerceta el viaţa lui Yoezer şi a părinţilor lui, 
care nu se născuseră încă. Şi ce ar fi gândit acel şeilor sefard, 
moţăind pe taburetul său din nuiele, în faţa prăvăkei sale de 
galanterie, despre rămăşagul lui Pascal, în care, potrivit 
autorului, pariorul nu-şi asumă nici un risc şi nu poate pierde? 

Oare un pariu pe care îl poţi doar câştiga se poate numi pariu? 
Şi apropo, cum ar explica înălţimea Sa Hiroshima şi Auschwitz- 
ul? Moartea copilului arab? Sacrificarea lui Ismael şi a lui Isaac? 


Soarta lui Troțki? Eu sunt Cel ce sunt? Unde erai când puneam 
temeliile pământului? înălţimea Sa tace. 

Înălţimea Sa zâmbeşte. Amin. Între timp Fima trecu de staţia 
lui şi cobori la următoarea. Nu uită totuşi să se despartă de şofer 
ca de obicei, spunând „mulţumesc şi la revedere". 

La clinică o găsi pe Tamar Greenwich singură. 

Amândoi medicii plecaseră să rezolve nişte probleme la Biroul 
de Impozite şi aveau să se întoarcă abia pe la patru. 

— leri, când n-ai fost la serviciu, spuse Tamar, a fost o nebunie 
aici. lar azi e linişte totală. 

Nimic de făcut decât de răspuns la telefon. Putem să facem o 
orgie. Doar că nu ţi-ai închis cămaşa cum trebuie. Ai sărit un 
nasture. Spune, Fima, îţi vine în minte vreun fluviu din estul 
Europei, din trei litere, care începe cu B? 

Stătea pe scaunul lui, în spatele biroului de recepţie, aplecată 
peste o revistă de cuvinte încrucişate, cu umerii ţepeni ca ai 
unui sergent-major vârstnic, corpul prea îndesat, chipul deschis 
şi bun, şi părul ei minunat, lucios şi moale ca mătasea. Fiecare 
bucăţică de piele aflată la vedere era acoperită de pistrui. 
Probabil că şi în locurile intime pistruii stăteau unul lângă altul. 
Farsa pigmenţilor care îi coloraseră un ochi în verde şi unul în 
maro nu-l amuză acum, ci îi trezi mirare şi chiar un fel de 
respect: şi el s-ar fi putut naşte cu o ureche de la mama sa şi 
cealaltă de la tatăl său. Ar fi putut moşteni din adâncurile 
evoluţiei coada  şopârlei, spre exemplu. Sau antenele 
gândacului. Povestirea lui Kafka despre Gregor Samsa, care se 
trezise într-o dimineaţă transformat într-un gândac imens, nu i 
se păru lui Fima în acel moment nici parabolă, nici simbol, ci o 
posibilitate reală. Tamar nu cunoştea povestirea şi tot ce reţinea 
vag despre Kafka era că fusese un iugoslav sărac, care luptase 
contra birocraţiei şi fusese ucis. Fima nu rezistă: îi povesti 
despre viaţa lui Kafka şi despre diversele sale legături 
amoroase. După ce se încredința că îi trezise curiozitatea, 
continuă şi îi relată pe scurt Metamorfoza. li spuse că în ebraică 
titlul nu era tradus corect, dar nu reuşi să explice ce anume era 
în neregulă cu el şi cum trebuia tradus de fapt. 

Fără să ridice capul de la careu, Tamar spuse: 

— Dar ce voia să spună cu asta? Că tatăl era un ucigaş? Poate 
voia să fie amuzant, dar pe mine nu mă distrează deloc. Eu mă 
aflu în exact aceeaşi situaţie. Nu e zi să nu râdă de mine. Nu 


pierde niciodată ocazia să mă umilească. De fapt ieri, când tu n- 
ai fost aici, aproape că nu m-a jignit. Ba chiar mi-a oferit o 
bomboană contra durerilor de gât. lţi vine cumva în minte o 
pasăre din opt litere care se termină în S? 

Fima curăţă cu cuțitul o portocală veche pe care o găsise în 
birou: reuşi să nu-şi taie degetele, dar masacra practic 
portocala. li oferi Tamarei câteva felii şi răspunse: 

— Poate nu se simţea bine ieri sau ceva de genul ăsta. 

— Încetează să-ţi baţi şi tu joc! Nu înţelegi că mă doare? De ce 
nu vorbeşti puţin cu el despre asta? Poţi să-l întrebi de ce e 
nevoie să mă insulte tot timpul? 

— Trebuie să fie pescăruş, spuse Fima. Pasărea din opt litere 
care se termină în S. Dar de ce te încurci tocmai cu monstrul 
ăsta care urăşte toată omenirea în general şi femeile în special? 

Tamar spuse: 

— Înţelege, Fima. Nu depinde de mine. 

— Eliberează-te, spuse Fima. Ce e de iubit la el oricum? Sau 
poate nici nu eşti îndrăgostită de el, ci de dragostea ta 
neîmpărtăşită. 

— Filosofie de doi bani, spuse Tamar. Când încerci să fii 
deştept, devii un adevărat idiot, Fima. 

— Idiot, spuse Fima şi pe buze i se aşternu un zâmbet sfios. 
Ştiu. Totuşi cred că tocmai ţi-am găsit răspunsul: Bug. 

— Nu înţeleg, spuse Tamar, De ce nu taci puţin din gură ca să 
pot şi eu să termin careul ăsta? 

— Bug, frumoasa mea, Bug. Fluviul din Europa de Est pe care îl 
căutai. Apropo, fluviul Bug, din punct de vedere istoric... 

Tamar îl întrerupse: 

— Încetează, Fima. Spun şi eu două vorbe despre mine din an 
în Paşti, de ce trebuie să schimbi imediat subiectul şi să îi dai cu 
punctul de vedere istoric? De ce nu poţi să mă asculţi o clipă? 
Niciodată nu pot să scot o vorbă. În prezenţa nimănui. 

Fima se scuză. Nu avusese intenţia s-o rănească. O să-i facă 
un ceai, o să bea şi el o cafea, apoi o să fie mut ca peştele. O s-o 
ajute să termine careul şi o să înceteze să mai filosofeze. 

Însă nici după aceea, în timp ce beau ceai şi cafea, Fima nu 
reuşi să se abţină. Îi expuse Tamarei planul său de pace: chiar în 
noaptea asta avea să convoace guvernul şi să le descrie 
miniştrilor, fără menajamente, operaţia care trebuia efectuată 


pentru a salva statul. Când rosti cuvântul „operaţie", vizualiza 
brusc expresia de aroganță prusacă de pe chipul lui Gad Eitan. 

Poate aceasta se datora faptului că era nu numai un ginecolog 
excelent, dar şi anestezistul clinicii, în funcţie de necesităţi, 
anestezia atât propriile sale paciente, cât şi pe cele ale lui 
Wahrhaftig. 

Tamar spuse: 

— Nenorocirea mea, Fima, este că nu pot înceta să-l iubesc. 
Cu toate că n-am nici măcar o şansă la un milion la el, cu toate 
că ştiu de mult că e un om rău şi că mă urăşte. Dar ce pot face, 
dacă de ani de zile simt că sub cruzimea lui e ascuns un copil 
rănit, un băieţel singuratic care nu urăşte femeile, ci se teme de 
ele, care pur şi simplu simte că nu poate suporta încă o lovitură 
din partea lor? Poate că toată chestia asta e doar psihologie de 
doi bani. Poate că mai e încă îndrăgostit de soţia care l-a 
părăsit? Poate că o aşteaptă încă să se întoarcă? Poate că e atât 
de înveninat din cauză că pe dinăuntru e plin de lacrimi? Sau 
crezi că am văzut prea multe melodrame la cinema? De multe 
ori când mă chinuie simt că pe dinăuntru mă cheamă ca un copil 
pierdut într-un loc pustiu. Încearcă să lupţi cu sentimentele tale 
dacă poţi. Ce crezi că poate fi o ţară din Africa, din unsprezece 
litere, a treia literă E, ultima tot E? 

Fima cercetă din ochi sala de recuperare prin uşa deschisă, 
zona de aşteptare şi biroul de recepţie, de parcă ar fi căutat un 
răspuns la întrebarea ei. Aparatul de aer condiţionat. 
Reproducerile după Degas şi Modigliani. Două plante 
nepretenţioase puse în pietriş hidroponic. O lampă albă 
fluorescentă. Mochetă verde deschis pe toată podeaua. Un ceas 
de perete cu cifre romane. Un telefon. Un suport pentru umbrele 
şi paltoane. Un coş plin cu ziare. Câteva reviste pe masă. Un 
prospect albastru: „Osteoporoza - Deteriorarea Accelerată a 
Oaselor: Ghid pentru Femei. Ce femei sunt predispuse în mod 
special? Grupuri cu factor de risc ridicat: Femeile subponderale. 
Femeile cu structură osoasă delicată. 

Femeile cărora le-au fost îndepărtate ovarele. 

Femeile care au făcut terapie cu radiaţii şi care au încetat să 
producă estrogen. Femeile care nu au fost niciodată gravide. 
Femeile cu istoric familial de osteoporoză. Femeile care 
consumă prea puţin calciu. Femeile care fumează. Femeile care 


nu fac suficient sport sau care beau prea mult alcool sau care 
suferă de hipertiroidie". 

Răsfoi încă un prospect, mov de data asta, pe care îl găsise pe 
masă: „Micul meu secret... Menopauza: Tratament de 
Substituţie Hormonală. Ce este menopauza? Care sunt hormonii 
feminini şi cum sunt produşi? Care sunt simptomele 
caracteristice începutului menopauzei? Ce modificări pot apărea 
datorită scăderii producţiei de hormoni feminini? Grafic 
comparativ estrogen-progesteron. 

Ce sunt bufeurile şi când te poţi aştepta ca ele să apară? Care 
e legătura dintre estrogen, nivelul ridicat de grăsimi în sânge şi 
bolile de inimă? Există posibilitatea să-ţi măreşti rezistenţa 
emoţională faţă de ceea ce se petrece în corpul tău în această 
perioadă a vieţii?". 

Fima se mulţumi să citească numai titlurile paragrafelor. 
Lacrimi de compasiune îi umplură dintr-odată ochii, nu 
compasiune pentru o femeie sau alta, pentru Nina, Yael, 
Annette, Tamar, ci pentru feminitate în general. Împărţirea 
omenirii în două sexe i se păru brusc un act de cruzime şi 
nedreptate ireparabilă. Simţi că pe undeva contribuia şi el la 
această injustiţie, deci avea o oarecare parte de vină, pentru că 
beneficiase uneori neinţenionat de avantajele ei. 

Se gândi puţin la punctuaţia prospectului şi la cum putea fi 
îmbunătăţită. Cel care lăsase aici prospectul fusese suficient de 
prost să nu ia în considerare faptul că uneori veneau la clinică şi 
bărbaţi, unii chiar ultrareligioşi: probleme de infertilitate şi aşa 
mai departe. lar asemenea prospecte îi puteau face să se simtă 
stânjeniţi. 

Chiar şi femeile puteau să fie jenate văzând un bărbat citind 
genul ăsta de literatură în timp ce aşteptau. Apoi îşi aminti că el 
pusese acolo prospectele alea, însă nu le aruncase până acum 
nici o privire. De asemenea, în ciuda riscului de a stânjeni pe 
cineva şi a lipsei de tact, pe pereţi şi pe rafturi erau aliniate 
desene, ornamente şi suvenire cu dedicaţii de la pacientele 
recunoscătoare. Acestea semnau dedicaţiile doar cu numele mic 
sau cu inițiala numelui de familie, ca spre exemplu o farfurie din 
bronz de la Carmela L.: „Veşnică recunoştinţă echipei devotate 
şi minunate". Fima n-o uitase pe această Carmela, întrucât după 
un timp aflase că se sinucisese. 


Deşi i se păruse, la vremea aceea, deosebit de veselă şi 
curajoasă, în stilul elitei luptătorilor de dinaintea creării statului. 
Primarul lerusalimului ar trebui să interzică folosirea cuvântului 
„veşnic", cel puţin în limitele oraşului. 

începu să scaneze în minte harta Africii, de la nord la sud, din 
Egipt până în Namibia, apoi de la est la vest, din Madagascar în 
Mauritania, căutând numele ţării din careul Tamarei. În tot acest 
timp îl vedea cu ochii minţii pe doctorul Gad Eitan, vikingul 
arogant cu mişcări de felină, ca pe un copil amărât şi neiubit, 
rătăcind pierdut prin junglele şi deserturile Africii. Nu găsi 
răspunsul. Dar se întrebă dacă şi cei ce vor veni după noi, 
Yoezer şi contemporanii săi, cei ce vor popula lerusalimul peste 
o sută de ani, vor dezlega la rândul lor cuvinte încrucişate? Vor 
suferi şi ei umilinţa iubirilor neîmpărtăşite? Se vor încheia greşit 
la cămăşi? Vor fi condamnaţi la împuţinarea estrogenului? lar 
copiii părăsiţi vor continua oare să rătăcească în jurul 
Ecuatorului şi peste o sută de ani? Fima simţi că inima i se 
strânge de durere. In tristeţea sa, era gata să se apropie de 
Tamar şi s-o îmbrăţişeze. Să-i lipească faţa lată de pieptul său. 
Să-i mângâie părul frumos, strâns la ceafă într-un coc mic şi 
sobru, ca al unei pioniere din generaţia anterioară. lar dacă i-ar 
propune să se culce cu el, aici şi acum, pe canapeaua din sala 
de recuperare, probabil că s-ar speria, ar păli şi ar roşi fără 
oprire, dar până la urmă nu l-ar refuza. În definitiv, erau singuri 
cel puţin până la ora patru. l-ar putea oferi plăceri pe care, ghici, 
nu le cunoscuse niciodată în viaţă. Ar putea să scoată de la ea 
hohote de râs, rugăminţi, suspine, dorinţe şoptite, uşoare 
gemete de surpriză, sunete care i-ar produce şi lui cea mai 
dulce plăcere pe care o cunoştea: bucuria dăruirii. Şi ce dacă nu 
era frumoasă? 

Femeile foarte frumoase trezeau în el un sentiment de 
umilinţă, amestecată cu înjosire şi servilism. Doar cele umilite şi 
respinse aprindeau în el scânteia generozităţii din care îi izvora 
întotdeauna dorinţa. Dar dacă nu se proteja? 

Dacă rămânea însărcinată tocmai aici, în acest infern al 
întreruperilor de sarcină? 

In loc de dragoste, Fima îi oferi încă o portocală, fără să se 
obosească să verifice dacă mai era sau nu vreuna în sertarul 
biroului de recepţie. Şi o uimi, spunându-i că îi plăcea fusta ei 


bleu, că bleu-ul o prindea foarte bine şi că trebuia s-o poarte 
mai des. Şi că părul ei i se părea minunat. 

Tamar îi spuse: 

— Încetează, Fima. Nu e amuzant. 

Fima zise: 

— Uite ce e. Presupun că e ca la peşti: abia când îi scoţi prima 
oară din apă îşi dau seama că fără ea nu pot trăi. Nu contează. 
Să ştii că nu glumesc. Cred exact ceea ce ţi-am spus despre 
bleu şi despre păr. 

— Şi tu eşti un scump, zise Tamar timid. Eşti foarte cult, poet 
şi câte şi mai câte. Un om bun. 

Problema e că eşti copilăros. E pur şi simplu de necrezut cât 
de copilăros poţi fi. Uneori aş vrea să vin la tine dimineaţa să te 
bărbieresc cu mâna mea, ca să nu-ţi mai mutilezi în halul ăsta 
obrajii şi bărbia. Uite, te-ai tăiat din nou. Nu eşti decât un 
bebeluş. 

Apoi statură faţă în faţă aproape fără să vorbească. Ea se 
concentra asupra careului ei, iar el se uită pe un număr vechi 
din revista Femeia pe care îl extrase din grămadă şi în care găsi 
spovedania unei foste dame de companie care se măritase cu 
un milionar canadian extrem de chipeş pe care îl părăsise ca să 
se alăture unui grup de hasizi Breslov din Ţfat. 

După o lungă tăcere, Tamar spuse: 

— Mi-am amintit. Gad ne-a rugat să dăm cu cârpa de praf prin 
biroul lui. Wahrhaftig a spus să sterilizăm forcepsurile şi 
dilatatoarele şi să fierbem prosoapele şi halatele. Doar că nu-mi 
prea vine să mă scol. Să termin întâi careul ăsta. 

— Lasă, spuse Fima cu înflăcărare. Stai aici liniştită ca o 
regină. O să fac eu totul. Ai să vezi că o să fie în regulă. 

Se ridică deci şi intră în cabinetul doctorului Eitan cu cârpa de 
praf în mână. Schimbă întâi o rolă de cearşafuri de hârtie, care îi 
lăsară o senzaţie de asprime plăcută în vârful degetelor. 

Făcu puţină ordine în dulapul cu medicamente şi îşi aminti de 
povestirea tatălui său despre lungimea şi lăţimea şinelor de cale 
ferată. Şi descoperi că avea o slăbiciune pentru directorul căilor 
ferate din Israel, care refuzase să cedeze în faţa partenerului 
american şi îi dăduse o replică zdrobitoare ce numai privită 
superficial putea părea amuzantă: dimpotrivă, tocmai poziţia 
americanului era de-a dreptul ridicolă, fiindcă nu exista nici o 
logică în supoziţia sa - că lungimea discursului fiecărui delegat 


trebuia să fie direct proporţională cu cea a căilor ferate din ţara 
sa. O asemenea abordare grosolană era totodată inacceptabilă 
din punct de vedere moral şi absurdă din punct de vedere logic. 
Pe când îşi verifica raţionamentul şi accepta concluzia la care 
ajunsese, Fima încercă fără succes să-şi măsoare tensiunea 
arterială cu aparatul de pe biroul doctorului. Poate pentru că 
puţin mai devreme făcuse haz pe seama lui Eitan, spunând că 
dacă n-o terorizase ieri pe Tamar probabil că nu se simţise bine. 
Insă nu reuşi să-şi fixeze pe braţ manşonul de cauciuc ce arăta 
ca o filacteră cu mâna cealaltă, aşa că renunţă să mai încerce. 
Contemplă un afiş colorat lipit pe perete. Un bărbat tânăr şi 
plăcut, cu un pântec de gravidă şi un bebeluş plinuţ în braţe, 
amândoi zâmbind fericiți. Sloganul era: „MATERNA 160 - 
suplimentul tău de vitamine. Uşor de înghiţit. Fără miros. Fără 
gust. Produsul preferat de gravidele din Statele Unite. Se 
eliberează strict numai pe bază de reţetă". Unul din cele două 
cuvinte, „strict" sau „numai", i se păru lui Fima în plus, dar nu se 
putu hotărî care din ele. Expresia „produsul preferat" i se păru 
grosolană, iar formularea „de gravidele" de-a dreptul jignitoare. 
Trecu mai departe şi şterse praful imaginar de pe patul 
ginecologic. Se luptă cu tentaţia de-a se culca pe el cu 
picioarele desfăcute, ca să experimenteze senzaţia. Era convins 
că în careul Tamarei se strecurase o eroare, pentru că nu-şi 
putea cu nici un preţ aminti o ţară africană din unsprezece 
litere, în afară de Africa de Sud, care nu se potrivea, pentru că 
nu avea doi de E. Îşi spuse furios: „De parcă dacă ar fi avut doi 
de E totul ar fi fost perfect acolo!". Fima scrută cu privirea 
dilatatoarele din inox, al căror rol era să deschidă colul uterin în 
scopul de-a lua din el probe pentru analize. Imaginându-şi 
intrarea cea tainică expusă şi desfăcută de fălcile de metal, 
simţi în stomac un acces subit de greață. li scăpă un sunet 
asemănător unei inspiraţii adânci printre dinţii încleştaţi, ca şi 
cum s-ar fi opărit şi s-ar fi stăpânit să nu ţipe de durere. Lângă 
dilatatoare erau aranjate într-o ordine perfectă foarfeci lungi, 
forcepsuri, diafragme în ambalaje de nailon sterile, închise 
ermetic. In spatele biroului doctorului, în partea stângă, se afla o 
măsuţă cu rotile pe care stătea pompa de absorbţie cu care 
Fima ştia că se fac întreruperile de sarcină prin aspirație. 
Stomacul i se strânse din nou la gândul sinistru că asta era de 


fapt un fel de clismă inversă şi că feminitatea era o nedreptate 
ireparabilă. 

Şi ce făceau cu fetuşii? îi puneau în pungile de plastic pe care 
Tamar sau el le aruncau la gunoi înainte de închidere? Hrană 
pentru pisicile vagabonde? Sau în vasul de toaletă, după care 
trăgeau apa şi dezinfectau cu lizol? 

Zăpada de anul trecut. Căci dacă se stinge lumina din tine, e 
scris, ce mare e întunericul. 

Pe un suport mic se afla aparatura de reanimare, o butelie de 
oxigen şi o mască de oxigen. 

Lângă ele era echipamentul de anestezie. Fima aprinse 
sterilizatorul electric şi aşteptă până se înroşiră spiralele. 
Numără pungile cu perfuzii şi încercă să înţeleagă formula 
notată pe ele - glucoza şi clorură de sodiu. Reflectă o clipă, cu 
cârpa de praf legănându-se în mână, la felul în care anestezia şi 
reanimarea, fertilitatea şi moartea se învecinau în camera 
aceasta mică. 

Ceva i se părea absurd, de nesuportat, dar nu ştia exact ce 
anume. 

După o clipă îşi reveni şi mângâie cu cârpa ecranul aparatului 
cu ultrasunete. Nu era foarte diferit de ecranul de pe biroul lui 
Ted. Când Ted îl întrebase cum se traduce în ebraică deadline, 
Fima o făcuse pe deşteptul şi răspunsese „linie moartă". Care 
era termenul corect? Poate dată limită. Dar în comparaţie cu 
deadline, „dată limită" suna artificial şi aproape anemic. „Fără 
gust şi fără miros", ca produsul preferat de gravidele din Statele 
Unite. Intre timp răsturnă o grămadă impresionantă de mănuşi 
de plastic transparente, produse de o firmă numită Pollack, 
fiecare pereche fiind ambalată separat, într-o pungă sterilă, la 
fel de transparentă. Când le rearanjă, se întrebă ce însemna 
acea transparenţă totală care domnea acolo, ca într-un acvariu? 

La urmă Fima se îndreptă spre camera de serviciu, un fel de 
nişă deschisă, formată dintr-o terasă acoperită cu sticlă mată. 
Îndesă în maşina de spălat rufe, un teanc de prosoape, băgă şi 
cârpa pe care o avea în mână, citi de două ori instrucţiunile de 
folosire şi, spre marea lui surpriză, reuşi să o pună în funcţiune. 
În stânga maşinii de spălat rufe se afla sterilizatorul, pe care zări 
o tăbliță ce indica: 300°C, 110 minute. 

Fima preferă să nu pornească deocamdată acest aparat, cu 
toate că înăuntru erau două-trei foarfeci, câteva forcepsuri şi 


nişte castronaşe din inox. Poate pentru că temperatura i se păru 
teribilă şi ucigătoare. Intrând la toaletă inspiră cu o plăcere 
ciudată mirosul înţepător de dezinfectant, încercă să urineze, 
dar nu reuşi, probabil din cauza gândurilor la sufletele copiilor 
înecaţi. Se enervă şi renunţă, blestemându-şi penisul, apoi îşi 
trase fermoarul pantalonilor, se întoarse la Tamar şi, continuând 
parcă discuţia întreruptă, îi spuse: 

— De ce să nu încerci pur şi simplu să te detaşezi? Să-i ignori 
complet grosolănia? Să afişezi de-acum înainte o indiferenţă 
absolută? Am şters praful şi am dat drumul la maşina de spălat. 
Poartă-te cu el de parcă ar fi aer transparent. 

— Cum aş putea, Fima? Doar îl iubesc. De ce nu reuşeşti să 
înţelegi asta? Dar e un lucru pe care ar trebui să-l fac într- 
adevăr: în loc să-i arăt o figură amărâtă, ar trebui să-i trag o 
palmă zdravănă. Uneori am impresia că asta aşteaptă de la 
mine. Cred că i-ar prinde bine. 

— Adevărul e, spuse Fima, că şi-a câştigat onorabil dreptul la o 
palmă zdravănă de la tine. 

Cum spune Wahrhaftig? „Ca într-o ţară civilizată." Mie mi-ar 
face chiar mare plăcere să văd asta. Cu toate că în principiu 
sunt împotriva violenţei. Uite, am găsit. 

— Ce-ai găsit? ă 

— Ţara ta din Africa. Incearcă Sierra Leone. 

N-am pus sterilizatorul în funcţiune pentru că era aproape gol. 
Risipă de electricitate. A 

— Să încetez să-l iubesc. Asta ar fi singurul lucru care m-ar 
putea salva. Să încetez pur şi simplu să-l iubesc. Dar cum s-o 
fac? Tu ştii totul, Fima. Poate ştii şi asta? 

El zâmbi, ridică din umeri, mormăi ceva, se răzgândi, dar în 
cele din urmă se adună şi spuse: 

— Ce înţeleg eu din dragoste? Cândva credeam că iubirea e 
punctul în care se întâlnesc cruzimea şi compasiunea. Astăzi 
sunt convins că toate astea nu sunt decât vorbe goale. Mi se 
pare că n-am priceput niciodată nimic. Mă consolează oarecum 
gândul că unii înţeleg şi mai puţin decât mine. E în regulă, 
Tamar, plângi, nu încerca să te stăpâneşti, nu te sfii, lacrimile te 
vor uşura. Am să-ţi fac un ceai. Nu-i nimic. Peste o sută de ani 
dragostea şi suferinţa vor deveni preistorie. Ca şi duşmăniile 
ancestrale, crinolinele sau corsetele cu balene. Bărbaţii şi 
femeile se vor împerechea schimbând mici impulsuri 


electrochimice. Nu va mai fi loc pentru nici un fel de erori. Vrei şi 
biscuiţi? 

După pregătirea ceaiului şi după câteva momente de ezitare, 
începu să-i povestească despre conferinţa directorilor de căi 
ferate şi să-i explice de ce, după părerea sa, domnul Cohen 
avusese dreptate, nu domnul Smith, până când ea îi zâmbi timid 
printre lacrimi. In sertarul biroului de recepţie găsi o radieră, un 
creion, capse, o riglă şi un cuţit de tăiat hârtia, dar nu mai erau 
portocale şi nici biscuiţi. Tamar îi spuse că n-avea importanţă, îi 
mulţumi. Se simţea deja mai bine. El era întotdeauna atât de 
bun. Mărul lui Adam, prea proeminent la ea, nu i se părea acum 
caraghios, ci tragic. Din cauza acestui sentiment de tragism se 
îndoi că aceia care vor veni după ei, Yoezer şi contemporanii săi, 
vor reuşi cu adevărat să ducă o viaţă mai cumpătată decât a lor. 
Cel mult, cruzimea şi prostia vor căpăta forme mai subtile şi mai 
sofisticate. Ce importanţă au vehiculele cu propulsie cu jet 
pentru cineva care este conştient că locul său nu-l ştie? 

Expresia asta biblică „locul său nu-l ştie" îl fascină pe Fima şi îl 
emoţiona până-ntr-atât, încât simţi nevoia să şi-o şoptească lui 
însuşi fără să scoată un sunet, mişcându-şi doar buzele. 
Deodată, iluminat, văzu o Utopie totală, minunată, plină de 
dragoste, cuprinsă în această frază banală. Se hotărî să nu-i 
vorbească Tamarei despre asta, ca să nu adauge durerii o 
jignire. 

Tamar spuse: 

— Uite. Încălzitorul cu gaz e aproape gol. De ce vorbeşti 
singur? 

Fima răspunse: 

— L-am aprins pe cel electric la Gad. În biroul lui Alfred n-am 
intrat deloc. Dar am să mă duc într-o clipă. 

Inţelegând ce i se cerea, ieşi să umple butelia. 

La întoarcere, tunetele începură să se rostogolească, joase şi 
dese, de parcă deasupra norilor se încinsese o luptă disperată 
între blindate. 

Fima îşi aminti deodată versetul „El atinse munţii, iar ei 
fumegară", pe care reuşi aproape să-l vizualizeze. Şi se înfiora. 
De la etajul doi se auzeau sunetele violoncelului, lente, grave, 
delicate, aceleaşi două fraze repetate iarăşi şi iarăşi. Cu toate că 
era numai trei şi jumătate, încăperea se întunecase atât de 
mult, că Tamar fu nevoită să aprindă lumina ca să poată vedea 


careul de cuvinte încrucişate. În timp ce stătea acolo cu spatele 
la el, Fima decise să se apropie de ea şi s-o îmbrăţişeze. Să-i 
culce capul ostenit pe umărul lui, să-i alunge toate gândurile. 
Să-i acopere ceafa cu sărutări, rădăcina părului ei frumos, pe 
care îl strângea într-un coc mic şi sobru, dar pe care îl putea 
totuşi lăsa măcar o dată să cadă liber. Insă îşi reveni. Şi timp de 
câteva minute căutară amândoi identitatea unui mare general 
finlandez, din zece litere, al cărui nume începea şi se termina cu 
M. În acel moment Fima acceptă în sinea lui ideea că, până la 
urmă, nu era făcut din materialul marilor conducători, al celor ce 
au puterea să schimbe faţa istoriei, să pună capăt războaielor, 
să vindece inimile mistuite de suspiciune şi disperare ale 
maselor. Şi găsi puţină consolare în faptul că nici conducătorii 
actuali ai statului nu erau făcuţi din acest material. Poate chiar 
mai puţin decât el. 


117 
Povesti înainte de culcare 


Dimi Tobias, un copil albinos, cu ochelari cu rame groase pe 
ochii mici şi roşii, avea zece ani, dar părea mai mic. Vorbea 
puţin şi politicos, în propoziţii echilibrate, deşi uneori îi 
surprindea pe adulţi prin alăturări izbitoare de cuvinte şi printr-o 
inventivitate cultivată, în care Fima desluşea sau îşi imagina 
doar că desluşeşte o uşoară notă de ironie. Tatăl său îl numea 
uneori Albert Einstein Levantinul, iar Yael se plângea că în casa 
ei creştea un copil viclean, manipulator. 

Stătea în camera de zi, în fotoliul mare al tatălui său, ghemuit 
într-un colţ, ca un pachet lunguieţ, abandonat pe o bancă din 
parc. Fima se străduia în zadar să-l facă să spună ce-l rodea. 

Stătea aşa de la începutul serii, doar ochii de iepuraş clipeau 
des în spatele lentilelor groase, îi era sete? Voia poate un pahar 
cu lapte? Sau suc? Fima hotărî fără motiv că puştiul se 
deshidrata şi că avea nevoie de lichide. Puţină apă rece, poate? 
Un whisky? 

Dimi spuse: 

— Termină odată! 

Fima, ştiind perfect că proceda greşit, dar nereuşind sub nici o 
formă să-şi dea seama ce trebuia să spună sau să facă, se 
apropie de fereastră şi o deschise, ca să intre puţin aer 


proaspăt. Apoi îi trecu prin minte că poate copilul avea gripă, 
deci aerul rece îi putea dăuna, aşa că se răzgândi şi se grăbi s-o 
închidă. 

Se duse în bucătărie, îşi turnă un pahar de sifon din frigider şi 
se întoarse în camera de zi să-l bea. Parcă spera să-l influenţeze 
pe Dimi, ca să ceară şi el de băut. 

— Eşti sigur că nu ţi-e sete? 

Dimi ridică puţin chipul palid şi îl privi pe Fima cu îngrijorare şi 
durere, aşa cum e privit un adult care are necazuri, dar care nu 
poate fi ajutat. Fima mai făcu o încercare: 

— Atunci hai să jucăm cărţi. Sau poate Monopoly? Sau preferi 
să vezi jurnalul la televizor? Arată-mi doar cum se aprinde 
televizorul vostru. 

— Trebuie să apeşi pe buton. Cel de sus, spuse Dimi. 

Apoi adăugă: 

— Unui copil nu i se oferă băuturi spirtoase. 

Fima spuse: 

— Bineînţeles că nu. Încercam doar să te fac să râzi puţin. Vrei 
să-i imit pe Şamir şi pe Peres? 

— Nu vreau nimic. Ti-am spus deja de trei ori. 

Fima propuse în zadar o poveste de aventuri, jocuri pe 
calculator, glume, bătăi cu perne sau domino. Ceva apăsa 
sufletul copilului, dar toate încercările lui de a-l descoase despre 
şcoală, după-amiaza petrecută la vecină, oboseală, dureri de 
burtă, programul spaţial al Statelor Unite nu reuşeau să scoată 
din gura lui încleştată decât aceleaşi cuvinte: „Destul. Ajunge". 
Era posibil să fie un început de amigdalită? De pneumonie? 
Meningită? Fima se înghesui şi se aşeză alături de el, pe fotoliu, 
făcându-l pe micul Challenger să se bage şi mai mult în colţul 
său. Îi îmbrăţişa umerii slabi şi insistă: 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Nimic, zise Dimi. 

— Unde te doare? 

— Nicăieri. 

— Vrei să ne facem de cap puţin? Vrei să mergi la culcare? 
Mama ta a spus că poţi lua jumătate de valium. Vrei să-ţi citesc 
o poveste? 

— Ai mai întrebat. 

Fima era deja îngrijorat: ceva rău, serios, poate chiar 
primejdios se petrecea sub ochii săi, iar el nu ştia ce să facă. Ce- 


ar fi făcut Teddy în locul lui? îşi trecu degetele prin părul albinos 
şi murmură: 

— E clar că nu ţi-e bine. Unde ţineţi valiumul ăla? Spune-mi, te 
rog. 

Dimi se retrase de sub mângâiere, ca o pisică a cărei odihnă a 
fost deranjată, porni cu paşi uşori spre celălalt fotoliu şi se 
ascunse sub trei sau patru perne, până nu i se mai văzură decât 
capul şi pantofii. Ochii lui nu încetau să clipească în spatele 
ochelarilor cu lentile groase. 

Fima, a cărui îngrijorare devenea de-acum panică profundă 
amestecată cu un început de furie, spuse: 

— Mă duc să chem un doctor. Dar înainte de asta o să-ţi luăm 
temperatura. Unde ţineţi termometrul? 

— Ajunge, spuse Dimi, încetează cu bufoneriile. 

Deschide televizorul şi uită-te la ştiri. 

Fima sări în picioare, zăpăcit şi mânios, de parcă ar fi primit o 
palmă, se repezi la televizor să-l aprindă, dar nu nimeri butonul 
corect. Dându-şi seama brusc că era luat în râs, regretă că 
mângâiase copilul şi ţipă: 

— Ori îmi spui în şaizeci de secunde care e problema, ori plec 
şi te las singur aici. 

— Du-te, zise Dimi. 

— Foarte bine, i-o trânti Fima, încercând să imite severitatea 
rece a lui Ted şi chiar accentul lui. Plec. In regulă. Dar până 
atunci ai exact patru minute să te bagi în pat. Şi fără nici un fel 
de obiecţii. Spălatul pe dinţi, paharul cu lapte, pijamaua, 
valiumul, totul. Ajunge cu scenele astea. 

— Tu eşti cel care face scene, spuse Dimi. 

Fima ieşi din cameră şi se îndreptă spre biroul lui Ted. Fireşte 
că nu intenţionase nici o clipă cu adevărat să plece şi să lase 
copilul bolnav singur în casă. Pe de altă parte, n-avea idee cum 
putea retrage ultimatumul pe care i-l dăduse. Se aşeză deci în 
faţa ecranului, pe scaunul tapiţat al lui Ted, fără să aprindă 
lumina, şi îşi impuse să gândească logic. Existau doar două 
posibilităţi: sau copilul era în faza de incubație a unei boli, caz în 
care trebuia acţionat imediat, sau îl necăjea intenţionat, iar el se 
lăsa dus de nas şi se comporta exact ca un bufon. Brusc fu 
cuprins de milă faţă de Challengerul palid, chinuit. Şi faţă de el 
însuşi. „Nu şi-au dat osteneala să lase nici măcar un număr de 
telefon. Probabil petrec la Tel Aviv, îşi fac de cap în vreun 


restaurant exotic sau în vreun club de noapte, iar de noi au uitat 
pur şi simplu. Dacă se întâmplă vreo nenorocire? Cum dau de 
ei? Dacă a înghiţit ceva? A luat vreun virus fatal? Dacă a făcut 
apendicită? Poliomielită? Sau dacă părinţilor săi li s-a întâmplat 
vreo nenorocire? Un accident în drum spre lerusalim? Sau un 
atentat terorist? " 

Fima decise s-o alerteze pe vecina de jos. Dar gândindu-se mai 
bine, nu ştia ce să-i spună şi se temea că se va face de râs. Se 
întoarse încet în camera de zi şi zise cu glas mieros: 

— Eşti supărat pe mine, Dimi? De ce-mi faci asta? 

O umbră de surâs trist, un surâs de om bătrân şi obosit, se ivi 
pentru o clipă pe buzele copilului. 

Şi îi spuse constatând parcă o stare de fapt: 

— Mă sâcâi. 

— In acest caz, spuse Fima, stăpânindu-şi cu greu un nou val 
de furie, o poftă nebună să-i tragă o palmă acestei creaturi 
şirete şi obraznice, în acest caz, n-ai decât să te plictiseşti 
singur. La revedere. M-am săturat de tine. 

Dar în loc să plece, trase cu putere din raft prima carte care-i 
căzu în mână. Era un volum portocaliu, în limba engleză, despre 
istoria Alaskăi în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea. Se trânti pe 
canapea şi începu să răsfoiască paginile cărţii, forţându-se să 
reţină cel puţin fotografiile. Era hotărât să ignore micul duşman. 

Dar îi era greu să se concentreze. Se uita la ceas din clipă-n 
clipă. Ora rămânea tot nouă şi douăzeci şi cinci, iar el era furios 
nu numai pentru că timpul nu trecea, ci şi pentru că pierduse 
ştirile. 

Presentimentul unei nenorociri îi apăsa pieptul ca o piatră. Se 
întâmplă ceva cu adevărat rău. 

Ceva pe care îl vei regreta amarnic. Ceva care te va roade zile 
şi ani întregi, făcându-te să-ţi doreşti să dai timpul înapoi, la 
această clipă, şi să îndrepţi greşeala cumplită. Să faci lucrul 
limpede, simplu şi de la sine înţeles, pe care doar un orb sau un 
tâmpit nu l-ar face acum. 

Dar care e acest lucru? Din când în când îi arunca o privire 
fugară lui Dimi, pe care îl vedea clipind din vizuina sa de perne. 
Reuşi până la urmă să se concentreze asupra povestirii despre 
primii vânători de balene care au sosit în Alaska din Noua 
Zeelandă şi au stabilit pe țărm o tabără ce a fost des atacată de 


nomazii sălbatici veniţi din Siberia, de dincolo de Strâmtoarea 
Bering. Şi pe neaşteptate Dimi întrebă: 

— Spune-mi. Ce este un edem? 

— Nu ştiu exact, răspunse Fima. E numele unei boli. De ce 
întrebi? 

— Ce fel de boală? 

— Arată-mi unde te doare. Adu-mi termometrul. Am să-ţi chem 
un doctor. 

— Nu pe mine, spuse Fima. Pe Winston. 

— Cine e Winston? 

Fima era convins că băiatul avea febră şi delira. Spre 
surprinderea sa, gândul acesta îl linişti puţin. Unde să găsească 
un medic la ora asta? O să-i telefoneze Tamarei şi o să-i ceară 
sfatul. Bineînţeles, nu unul din doctorii noştri. 

Nici soţul Annettei. Chiar, ce era un edem? 

— Winston e un câine. E câinele lui ŢIil Weintraub. 

— Câinele e bolnav? 

— A fost. 

— Şi ţi-e teamă că te-ai molipsit de la el? 

— Nu. L-am omorât. 

— L-aţi omorât? De ce l-aţi omorât? 

— Au spus că are edem. 

— Cine l-a omorât? 

— Numai că n-a murit. 

— Nu trăieşte şi nici n-a murit? 

— Trăieşte, dar e mort. 

— Explică-mi. 

— Nu se poate explica. 

Fima se ridică şi puse o palmă pe fruntea lui Dimi şi cealaltă pe 
fruntea sa, dar nu reuşi să simtă nici o diferenţă. Poate că erau 
amândoi bolnavi? 

— A fost o crimă, spuse Dimi. 

Şi dintr-odată, parcă îngrozit de ce-i ieşise din gură, trase încă 
o pernă, îşi acoperi capul cu ea şi începu să plângă în hohote. 
Gemete înăbuşite, întretăiate, semănând a sughiţuri. 

Fima încercă să-i tragă perna de pe faţă, dar Dimi se agăţă de 
ea cu putere şi nu vru să-i dea drumul, aşa că Fima renunţă. Işi 
dădu seama că nu era vorba nici de boală, nici de febră, ci de o 
suferinţă care necesita răbdare şi tăcere. Se aşeză pe covor, la 
picioarele fotoliului, luă mâna lui Dimi şi simţi că era şi el gata 


să izbucnească în lacrimi şi că îl iubea din tot sufletul pe acest 
copil ciudat, cu ochelari cu lentile groase şi păr alb ca hârtia, 
încăpăţânarea sa, inteligenţa sa, aerul de bătrâneţe copilăroasă 
şi solitară care îl învăluia mereu. Pe Fima îl durea tot trupul din 
cauza dorinţei înfrânate de-a smulge din fotoliu mica făptură 
care hohotea de plâns şi de-a o strânge cu putere la piept. 
Niciodată în viaţă nu-şi dorise să strângă în braţe o femeie cu 
pasiunea cu care voia acum să-l ţină pe Dimi în braţe. Dar se 
stăpâni şi rămase nemişcat atâta timp cât continuară 
sughiţurile. Până când Dimi se opri. Abia când tăcu, Fima îi 
spuse cu duioşie: 

— Ajunge, Dimi. Ajunge. 

Copilul alunecă brusc de pe fotoliu în braţele sale. Se lipi de 
pieptul său de parcă ar fi vrut să se îngroape în el. Şi zise: 

— Am să-ţi povestesc. 

Incepu să vorbească limpede, cu o voce joasă şi egală, fără să 
mai suspine, ba chiar şi clipitul din ochi se mai domolise, fără să 
se oprească măcar o dată pentru a-şi căuta cuvintele, 
spunându-i cum găsiseră câinele zăcând în murdărie printre 
lăzile de gunoi. Un câine scârbos, cu spinarea cheală, cu răni şi 
muşte pe unul dintre picioarele din spate. Cândva fusese al 
prietenului lor ŢIil Weintraub, dar de când familia lui ŢIil plecase 
din ţară, nu mai era al nimănui. Se hrănea cu resturi. Câinele 
zăcea în spatele lăzilor de gunoi şi tuşea tot timpul ca un om 
bătrân care fumează prea mult. l-au făcut un control medical şi 
Yaniv le-a spus că va muri foarte curând, fiindcă avea un edem. 
Apoi i-au deschis botul cu forţa şi i-au turnat pe gât o doctorie 
pe care a propus-o Ninja Marmelstein: apă maronie din băltoacă, 
amestecată cu puţin nisip, frunze, praf de var şi ceva aspirină 
din farmacia mamei lui Yaniv. Apoi au hotărât să-l care într-o 
pătură până la vadi şi să facă cu el sacrificarea lui Isaac, aşa 
cum învăţaseră din Biblie. A fost ideea lui Ronen, care a fugit 
repede acasă şi s-a întors cu un cuţit mare de tăiat pâine. Tot 
drumul până la vadi, Winston acesta a stat cuminte în pătură, a 
părut chiar foarte mulţumit şi a dat din coadă, părând 
recunoscător. Poate credea că îl duceau la doctor. Oricine se 
apleca spre el era lins pe obraz sau pe mâini. 

In vadi au adunat pietre, au ridicat un altar şi au aşezat pe el 
câinele, care nu s-a împotrivit deloc, parcă avea încredere în ei, 


parcă era sigur că se afla printre prieteni care îl iubeau sau 
parcă înţelegea jocul şi se bucura că participa. 

Rănile lui erau hidoase, dar faţa, dimpotrivă, era plăcută, cu 
ochi maronii, în care se citea inteligenţă şi sensibilitate. Se 
întâmplă câteodată, nu-i aşa, Fima, să te uiţi la un animal şi să 
crezi că el îşi aminteşte lucruri de care oamenii au uitat deja. 

Sau cel puţin aşa pare. In tot cazul, era un câine murdar şi 
destul de enervant, plin de purici şi căpuşe, care se gudura 
mereu pe lângă fiecare, implorând, căruia îi plăcea să-şi culce 
tot timpul capul pe genunchii tăi, picurând pe ei salivă. 

Ideea lui, a lui Dimi, a fost să culeagă rămurele verzi şi flori şi 
să împodobească altarul. 

l-a aranjat şi lui Winston un bucheţel mic pe cap, aşa cum se 
face la grădiniţă la aniversări. l-au legat strâns labele din faţă şi 
cele din spate, dar totuşi el nu a încetat să se gudure şi să se 
bucure şi să dea tot timpul din coadă, de parcă era chiar fericit 
că toţi se ocupau numai de el. 

Cine nu se ferea era lins imediat. Apoi au tras la sorţi. Ninja 
Marmelstein a fost însărcinat să spună rugăciunile, Ronen să 
sape groapa, iar lui, lui Dimi, i-a revenit sarcina să-l sacrifice. 

La început a încercat să se eschiveze, avea scuza că nu vede 
bine, dar ei şi-au bătut joc de el, s-au supărat şi i-au spus că 
sorții erau sorţi şi că trebuia să înceteze să mai fie atât de bleg. 
N-a avut încotro. Dar n-a reuşit. Cuţitul îi tremura în mână şi 
câinele se mişca tot timpul. In loc de gât i-a tăiat jumătate din 
ureche. Câinele a început să se zbată, să plângă asemenea unui 
bebeluş şi să muşte aerul. Dimi a fost nevoit să lovească iar, 
repede, ca să oprească scheunatul. 

Dar în loc de gât, cuțitul a intrat în ceva moale de lângă burtă, 
fiindcă Winston s-a contorsionat, a urlat şi a pierdut o mulţime 
de sânge. Yaniv a spus: Ei, şi ce! Nu-i nimic, nu-i decât un câine 
arab împuţit. lar Ninja a zis: Oricum are edem şi e pe moarte. 
Dimi a înfipt cuțitul a treia oară, cu toată puterea, dar a nimerit 
într-o piatră şi cuțitul s-a rupt în două. A rămas numai cu 
mânerul. Ninja şi Yaniv au prins câinele de cap şi i-au strigat: 
Hai odată, tâmpitule, ia lama cuţitului şi taie repede. Dar nu mai 
rămăsese suficient din cuţit şi era imposibil să-i taie gâtul, totul 
devenise alunecos din cauza sângelui şi de fiecare dată nimerea 
unde nu trebuia. In cele din urmă toţi s-au umplut de sânge. 
Cum se poate ca un câine să aibă atât de mult sânge? 


Probabil e din cauza edemului. Apoi Yaniv, Ronen şi Ninja au 
luat-o la fugă, iar câinele a reuşit să rupă sfoara cu dinţii şi să se 
elibereze, dar numai la picioarele din faţă, cele din spate au 
rămas legate, şi aşa, ţipând, nu mai erau urlete de câine, ci 
parcă de femeie, s-a târât pe burtă şi a dispărut în tufişuri, iar el, 
Dimi, a văzut că băieţii nu erau acolo, s-a speriat şi a fugit după 
ei. Într-un sfârşit i-a găsit ascunşi în parcarea de sub clădire, 
acolo era un robinet şi ei apucaseră să se spele de sânge, dar lui 
nu i-au dat voie şi l-au învinovăţit că din cauza lui Winston nu 
era nici viu, nici mort, că dovedea cruzime faţă de animale, că 
din cauza lui s-a rupt cuțitul pe care Ronen l-a adus de acasă, şi 
au zis că precis îi va turna, doar îl cunoşteau ei, şi au început să- 
| bată, au adus o frânghie nouă şi Ninja a spus: Acum avem aici 
o intifadă?5. Hai să îl spânzurăm pe Dimi. Numai Ronen a fost 
oarecum imparţial şi i-a rugat să-i dea voie o clipă înainte să-i 
scoată ochelarii şi să-i pună deoparte, ca să nu se spargă. Din 
cauza asta nu a reuşit să vadă cine l-a legat şi cine a stat în 
picioare şi a urinat pe el după ce l-au bătut. 

L-au lăsat legat în parcare şi au fugit strigând că a meritat-o cu 
vârf şi îndesat, că de ce l-a omorât pe Winston? Nu i-a povestit 
vecinei la care a fost. l-a spus că s-a murdărit prin băltoace. 
Dacă părinţii lui ar afla, l-ar omori. 

— Ai să le spui, Fima? 

Fima se gândea la asta. Pe tot parcursul confesiunii nu 
încetase să-i mângâie părul albinos. 

Ca într-un vis rău, simţi cum câinele, Dimi şi chiar el însuşi se 
transformau în inima sa într-o singură fiinţă. In acelaşi Psalm în 
care se spunea: 

„Inima lor este nesimţitoare ca grăsimea", scria şi „îmi plânge 
sufletul meu de durere". Şi zise cu seriozitate şi fermitate: 

— Nu, Dimi. N-am să le spun. 

Copilul îl privi pieziş, de jos în sus, iar ochii de iepuraş din 
spatele lentilelor groase i se părură lui Fima plini de durere şi de 
încredere, de parcă ar fi vrut să demonstreze prin ei ceea ce Îi 
povestise înainte despre privirea câinelui. 

Deci aşa arată iubirea. 

Fima se înfiora de parcă de-afară, din adâncurile întunericului, 
ale vântului şi ale ploii, urechea sa ar fi prins ecoul unui plâns 
slab, strangulat. 


23 Rebeliune (în Ib. arabă, în orig.) 


Brusc prinse capul micului Challenger şi îl vâri sub puloverul 
său larg. De parcă ar fi fost însărcinat cu el. După o clipă, Dimi 
se eliberă şi întrebă: 

— Dar de ce? 

— De ce ce? 

— De ce ai acceptat să nu le spui? 

— Pentru că asta n-o să-l ajute cu nimic pe Winston, iar tu 
suferi oricum îndeajuns. 

— Eşti destul de OK, Fima. 

Apoi: 

— Cu toate că eşti un om destul de ciudat. 

Uneori ei te numesc pe la spate bufon. Şi chiar eşti pe undeva 
un bufon. 

— Bea-ţi laptele acum, Dimi. Şi spune-mi unde găsesc valiumul 
ăla. Mama ta a spus să-ţi dau jumătate de pastilă. 

— Şi eu sunt un mic bufon. Dar eu nu sunt OK. Ar fi trebuit să 
mă împotrivesc. Nu să mă las dus de ei. 

— Dar te-au silit s-o faci. 

— A fost o crimă totuşi. 

— Nu se poate şti. Poate că e numai rănit. 

— A pierdut enorm de mult sânge. O mare de sânge. 

— Uneori chiar dintr-o zgaibă poate curge foarte mult sânge. 
Odată am mers în echilibru pe un gărduleţ, am căzut şi dintr-o 
rană uite atât de mică a curs o groază de sânge. Bunicul Baruch 
era să leşine. 

— li urăsc. 

— Sunt copii, Dimi. Uneori copiii sunt foarte cruzi, însă doar 
pentru că n-au suficientă imaginaţie ca să înţeleagă ce e 
durerea. 

Dimi spuse: 

— Nu pe copii. Pe ei. Dacă ar fi putut alege, nu m-ar fi luat pe 
mine să fiu copilul lor, însă nici eu nu i-aş fi ales ca părinţi. Nu e 
drept să poţi alege cu cine să te căsătoreşti, dar să nu-ţi poţi 
alege părinţii şi nici să nu poţi divorța de ei. Fima? 

— Da. 

— Vrei să luăm o lanternă, bandaje şi iod şi să coborâm până 
la vadi? 

— Pe întunericul ăsta şi pe ploaie n-avem nici o şansă să-l 
găsim. 


— Într-adevăr, zise Dimi. Ai dreptate. N-avem nici o şansă. Dar 
hai să mergem totuşi să-l căutăm. Cel puţin vom şti că am 
încercat şi n-am reuşit. 

Când spuse asta, îi păru lui Fima o copie în miniatură a 
raţionalului, aşezatului său tată. 

Chiar şi felul său de-a vorbi semăna cu al lui Ted: vocea 
liniştită a unui om echilibrat şi solitar. Curăţându-şi ochelarii, 
Dimi adăugă: 

— ŢIII şi familia lui sunt la fel de vinovaţi. 

De ce au părăsit câinele bolnav şi au plecat din ţară? Ar fi 
putut să-l ia cu ei. Ar fi putut să facă cel puţin nişte aranjamente 
pentru el. De ce să-l arunce aşa la gunoi? Indienii Cherokee au o 
lege care le interzice să arunce vreodată ceva. Până şi oalele 
sparte le ţin în cort. Nu trebuie să arunci niciodată un lucru pe 
care l-ai folosit. 

Poate are nevoie de tine. Au şi ei zece porunci sau mai puţin 
de zece, iar prima e să nu arunci. 

Am în magazie o ladă plină cu toate jucăriile pe care le-am 
avut de când eram atâtica. Ei ţipă tot timpul la mine să le arunc, 
cine mai are nevoie de ele, ocupă loc de pomană, se umplu 
degeaba de praf, dar eu nu sunt de acord. „Să arunci e ca şi 
cum ai omori, îi spuse Fiica Zăpezii Lacului Vântului Şoptitor şi 
strânse degetele ei frumoase în jurul pietrei lupilor." 

— Ce-i asta? 

— O poveste despre o fetiţă indiană din tribul Cherokee. Lacul 
Vântului Şoptitor era şeful tribului alungat. 

— Povesteşte-mi. 

— Nu pot. Nu mă pot gândi la nimic altceva. 

Parcă văd tot timpul câinele ăla uitându-se la mine, cu ochii 
ăia maronii, aşa de blând, de ascultător, de fericit că toţi se 
ocupă de el, dând din coadă şi lingând cu căldură pe oricine se 
apleacă spre el. Când Ronen i-a legat picioarele, l-a lins şi pe el. 
Urechea i s-a rupt şi a căzut la pământ ca o bucată de pâine. 
Plânsul lui nu-mi iese din minte, poate că mai trăieşte şi 
agonizează în vreo băltoacă dintre stânci în vadi, poate că 
plânge şi aşteaptă un doctor. La noapte Dumnezeu o să vină şi o 
să mă omoare pentru asta. Cel mai bine ar fi să nu mă mai duc 
deloc la culcare. Sau o să mă omoare pentru că îi urăsc şi e 
interzis să-ţi urăşti părinţii. Cine i-a pus să mă nască? N-am 
cerut nici un fel de favoruri. 


Oricum nu e nimic de făcut aici. Orice faci se termină rău. 
Numai necazuri şi supărare. Orice aş face, aduc numai necazuri 
şi supărare. Tu ai fost cândva căsătorit cu mama mea, dar apoi 
n-ai mai vrut-o. Sau ea nu te-a mai vrut. Necazuri şi supărare. 
Tata mi-a spus odată că asta s-a întâmplat pentru că eşti un 
bufon. Mi-a spus asta în engleză. Nici de mine nu au prea mare 
nevoie. Singurele lucruri de care au nevoie sunt să fie tot timpul 
linişte absolută în casă, să fie toate împăturite şi puse la locul 
lor, iar uşile să nu fie niciodată închise cu zgomot. De fiecare 
dată când se trânteşte o uşă, ea ţipă la mine şi la tata. De 
fiecare dată când vreun stilou nu e la locul lui, el ţipă la mine şi 
la mama. De fiecare dată când pasta de dinţi nu e închisă până 
la capăt, amândoi ţipă la mine. Nu ţipă. Imi fac observaţie. In 
felul următor: Ar fi de dorit ca pe viitor... Sau el îi spune în 
engleză: Fă ceva cu copilul, ca să nu mi se învârtă printre 
picioare. 

lar ea îi spune: E copilul tău, domnule. Când erai mic, Fima, nu 
ţi-ai dorit niciodată în adâncul inimii ca părinţii tăi să moară? Să 
fii orfan şi liber ca Huckleberry Finn? N-ai fost un mic bufon? 

Fima spuse: 

— Asemenea gânduri trec probabil uneori prin mintea fiecărui 
copil. A fiecăruia. E ceva destul de normal. Dar nu vor asta cu 
adevărat. 

Dimi tăcu. Ochii săi albinoşi începură din nou să clipească 
repede, semn că îl preocupa ceva. 

Întrebă: 

— Spune, Fima, nu-i aşa că ai nevoie de un copil? N-ai vrea să 
plecăm împreună în insulele Galapagos, să ne construim acolo o 
cabană din crengi? Să pescuim peşte şi scoici? Să creştem 
legume? Să urmărim broaştele țestoase care trăiesc acolo câte 
o mie de ani? Cum mi-ai povestit tu odată? 

Fima îşi zise: Uite că o luăm de la capăt, cu dorul de partea 
ariană. Sau de Karla. Îl ridică pe Dimi în braţe şi îl duse în 
camera lui. Îl dezbrăcă şi îi puse pijamaua. In insulele Galapagos 
nu există iarnă. Primăvara domneşte acolo mereu. Şi broaştele 
țestoase trăiesc o mie de ani şi ajung mari cât masa asta, 
pentru că nu vânează, nu visează şi nu fac nici un zgomot. Ca şi 
cum totul ar fi limpede şi frumos. Luă din nou copilul în braţe şi 
îl duse în baie să se spele pe dinţi, apoi statură amândoi în 
picioare lângă toaletă şi Fima spuse: Pe locuri, fiţi gata, start, şi 


se luară la întrecere cine termină primul. Fima murmura fără 
întrerupere cuvinte de consolare pe care nici măcar el însuşi nu 
le auzea: Nu-i nimic, băieţel, ploaia va trece, iarna va trece şi 
primăvara va trece, noi vom dormi ca broaştele țestoase, apoi 
ne vom trezi şi vom planta zarzavaturi, după aceea vom fi buni 
şi ai să vezi ce bine o să ne fie. 

Cu toate consolările, amândoi erau gata să izbucnească în 
lacrimi. Nu puteau să se dezlipească unul de altul, de parcă se 
făcuse şi mai frig. În loc să-l culce în patul său, Fima ridică pe 
umeri copilul îmbrăcat în pijamaua verde de flanelă, îl duse în 
dormitorul părinţilor săi şi se culcă lângă el în patul dublu, îi 
scoase cu atenţie ochelarii cu lentile groase, se ghemuiră 
amândoi sub o singură pătură şi Fima îi spuse poveste după 
poveste, despre şopârle, despre abisurile evoluţiei, despre 
eşecul revoltei inutile a evreilor împotriva romanilor, despre 
directorul căilor ferate şi distanţa dintre şine, despre templele în 
ruine din nordul Greciei, despre pădurile din Sierra Leone din 
Africa, despre vânătoarea de balene din Alaska, despre 
înmulţirea peştilor tropicali în bazinele din Valletta, capitala 
Maltei, despre Sfântul Augustin, despre bietul cantor care s-a 
trezit singur pe o insulă pustie, în Zilele Cumplite. La ora unu 
fără un sfert Ted şi Yael s-au întors de la Tel Aviv şi l-au găsit pe 
Fima dormind îmbrăcat, ghemuit în poziţie fetală în patul dublu, 
înfăşurat în pătura Yaelei, cu capul pe cămaşa ei de noapte, şi 
pe Dimi îmbrăcat în pijamaua lui verde şi cu ochelarii la ochi la 
calculatorul tatălui său, concentrat, plin de seriozitate, pe 
punctul să învingă singur o bandă de pirați, într-un joc complicat 
şi plin de capcane. 


128 
Fima ajunge la concluzia că a mai rămas o şansă 


După ora unu noaptea, în drum spre casă, în taxiul pe care i-l 
chemase Teddy, Fima îşi uminti de ultima vizită a tatălui său. 
Când trecuse pe la el? Alaltăieri? Sau ieri-dimineaţa? 

Cum începuse bătrânul cu Nietzsche şi terminase cu liniile 
ferate din Rusia, construite în aşa fel încât invadatorii să nu le 
poată folosi. Ce voise să-i sugereze? Fima simţea acum că 
discuţia se învârtise fără încetare în jurul unui punct pe care îi 
venea greu sau nu îndrăznea să-l exprime direct. Din pricina 


atâtor povestiri şi poante, a atâtor cazaci şi indieni, nu 
observase că bătrânul se plângea de lipsă de aer proaspăt. ŞI 
doar tatăl său nu vorbise niciodată despre probleme de 
sănătate, în afară de glumele pe seama durerilor sale de spate. 
Acum Fima îşi aminti de gâfâiala sa, de tuse, de şuieratul care îi 
urca din gât sau din adâncul pieptului. Se pare că la despărţire 
bătrânul încercase să-i explice ceva ce nu voise să audă. Îşi 
spuse: Ai preferat să te cerţi cu el din cauza lui Herzl şi a Indiei. 
Ce-o fi vrut să-ţi sugereze printre calambururile sale? Pe de altă 
parte, întotdeauna felul în care îşi ia rămas-bun are ceva epic. 
Coboară la cafenea pentru o jumătate de oră şi îţi urează o viaţă 
plină de realizări. Merge să cumpere un ziar şi te avertizează să 
nu-ţi iroseşti în van comorile vieţii. 

Ce-a vrut să-ţi spună de data asta? N-ai înţeles. 

Te-ai lăsat furat cu totul de plăcerea polemicii despre viitorul 
Teritoriilor Ocupate. Ca de obicei. 

Ca şi cum dacă ai reuşi să-l învingi în dispută, piedica din faţa 
păcii ar dispărea şi ar începe o eră nouă. Ca în copilărie: un 
puşti acru, cu o minte ca briciul, care nu avea altă plăcere mai 
mare decât să vâneze greşelile de limbă sau de exprimare ale 
adulţilor. Să-i oblige să înalțe steagul alb. Câte un oaspete 
folosea, spre exemplu, expresia „marea majoritate a poporului" 
- iar tu remarcai senin că „marea majoritate" nu reprezenta 
decât 25,1%, adică o minoritate, nu o majoritate. Tatăl tău 
spunea, de exemplu, că Ben Gurion e un polemist dur şi subtil, 
iar tu îl corectai, zicând că dacă e dur nu poate fi subtil. 

Şi ieri, când a venit la tine, o dată sau de două ori şi-a pierdut 
vocea, vocea lui plină, tenorală, de cantor, din cauză că respira 
greu. Adevărat, e un bătrân limbut, un dandy pisălog, un 
fustangiu, care pe lângă altele suferă de o orbire politică de 
dreapta cu totul enervantă, plină de autosuficienţă. Şi cu toate 
astea, în felul lui gălăgios, e un om generos şi plin de bunătate. 
Iti îndeasă bancnote prin buzunare în timp ce-şi bagă nasul în 
iubirile tale şi încearcă să-ţi organizeze viaţa. Dar unde ai fi 
acum fără el? Taxiul opri la stop la intersecţia Muntele Herzl. 
Şoferul spuse: 

— Ce ger. Mi s-a stricat încălzirea. Nenorocitul de stop nu 
funcţionează. Toată ţara asta e de izbelişte. 

Fima zise: 


— De ce să exagerăm? Sunt pe lumea asta vreo douăzeci şi 
cinci de ţări mai reuşite decât a noastră, dar mai sunt şi peste o 
sută unde pentru cuvintele astea ai fi fost pus imediat la zid. 

Şoferul răspunse: 

— Să-i ardă focul pe toţi goyii?*. Toţi sunt răi. 

Toţi ne urăsc. ` 

Luminiţe ciudate sclipeau pe asfaltul ud. Intre clădirile 
întunecate plutea o ceață joasă. Când lumina galbenă a 
semaforului căzu asupra norilor denşi de ceaţă, le dădu un fel 
de strălucire palidă, fantomatică. Fima îşi spuse: Asta trebuie să 
fie ceea ce era numit în scrierile mistice „o lucire din altă lume". 
Expresia aramaică antică îl înfiora brusc. Ca şi când cuvintele 
însele ar fi venit de acolo, din alte lumi. Nu trecea nici o maşină. 
Nici o lumină nu se zărea la ferestrele caselor. Asfaltul pustiu, 
strălucirea felinarelor, umbrele negre ale pinilor învăluiţi în 
ploaie de parcă porţile ar fi fost încuiate pentru totdeauna 
treziră în Fima o spaimă vagă. De parcă propria sa viaţă se 
scurgea aici, sub ochii săi, în ceaţă şi în ger. De parcă cineva 
agoniza în apropiere, în spatele unuia dintre gardurile ude de 
piatră. 

Şoferul spuse: 

— Ce noapte infectă. Şi semaforul ăsta care nu mai vrea să-şi 
schimbe culoarea. 

Fima încercă să-l liniştească: 

— Care-i graba? Aşteptăm un minut sau două. Nu te necăji. Eu 
plătesc. 

Nu avea decât zece ani când i-a murit mama, în urma unei 
hemoragii cerebrale. Baruch Nomberg, în stilul său impetuos şi 
furios, nu a aşteptat nici măcar o săptămână: în sâmbăta de 
după înmormântare s-a repezit la dulap şi a strâns în nişte cutii 
mari toate lucrurile ei - rochiile, pantofii, cărţile ei, măsuţa ei de 
toaletă cu oglindă rusească rotundă şi aşternuturile brodate cu 
inițialele ei - şi s-a grăbit să doneze totul imediat leprozeriei din 
Talbiyeh. A şters orice amintire a existenţei ei, de parcă 
moartea sa ar fi fost o trădare. De parcă ar fi fugit cu un amant. 
A păstrat numai fotografia ei din ziua absolvirii gimnaziului, pe 
care a dat-o să fie mărită de cinci ori şi a atârnat-o deasupra 
bufetului. De acolo îi privise ea pe amândoi de-a lungul anilor, 
cu un surâs trist, uşor sceptic, cu ochii plecaţi sfielnic. De parcă 


24 Neevrei (ebraică). 


îşi  recunoştea greşeala şi o regreta. Imediat după 
înmormântare, Baruch a preluat educaţia fiului său cu o stricteţe 
distrată, cu gesturi emoţionale neaşteptate şi o bună dispoziţie 
tiranică. Verifica în fiecare dimineaţă caietele din geanta lui 
Fima, unul câte unul. In fiecare seară stătea în baie cu braţele 
încrucişate, supraveghind spălatul pe dinţi. li impuse copilului 
profesori particulari la matematică şi la engleză, ba chiar şi la 
tradiţie iudaică orală. Cu delicateţe şi subtilitate mituia uneori 
doi-trei colegi de clasă să vină să se joace cu Fima, ca să nu se 
simtă atât de singur. Din păcate participa şi el la jocurile lor, iar 
când se lăsa furat de acestea, deşi din motive pedagogice era 
decis să piardă, îşi uita bunele intenţii şi jubila triumfător când 
reuşea să-i învingă pe toţi. li cumpără biroul mare pe care Fima 
îl mai folosea şi azi. Fie vară, fie iarnă îl obliga să poarte haine 
mult prea groase. In toţi aceşti ani un samovar electric nu înceta 
să scoată aburi până la unu sau două noaptea. Divorţate 
elegante sau văduve culte mai în vârstă veneau în vizite care 
durau câte cinci ore. Fima auzea răsunând în salon voci cu un 
accent slav pronunţat, întrerupte din când în când de râsete. 
Sau de planşete. 

Sau de melodii cântate pe două voci. Cu greu, parcă trăgându- 
| de păr, tatăl a reuşit să-l facă pe Fima să treacă dintr-o clasă 
într-alta. l-a confiscat grămezile de cărţi în care se afunda şi i-a 
lăsat numai cărţile de studii. L-a supus la examene de 
bacalaureat preliminare şi extinse. 

N-a ezitat să ţeasă o adevărată reţea de relaţii pentru a-şi 
salva fiul de serviciul militar activ şi a reuşit să-i găsească o 
funcţie de sergent însărcinat cu activităţile culturale la tabăra 
militară Schneller din lerusalim. După serviciul militar, Fima a 
vrut să urmeze marina comercială, cel puţin pentru un an sau 
doi. Marea îl vrăjea. Dar tatăl său s-a împotrivit şi a încercat să-l 
oblige să facă studii economice, fiindcă intenţiona să-l implice în 
conducerea firmei sale de cosmetice. Numai după un război 
amarnic de uzură au ajuns la un compromis - istorie generală. 
Când Fima a luat examenul de licenţă cu note excelente, 
entuziastul său tată a hotărât să-l trimită să-şi continue studiile 
la o universitate britanică celebră. Dar Fima s-a revoltat, s-a 
îndrăgostit iar şi iar, a izbucnit anul ţapului şi studiile au fost 
amânate. Baruch a fost cel care l-a scos din nenumăratele lui 
încurcături, din Gibraltar, din Malta, ba chiar şi din închisoarea 


militară. Îi spunea: Femei, da, desigur, dar pentru plăcere, nu 
pentru ruină. Din unele puncte de vedere, Efraim, femeile sunt 
ca şi noi, dar din altele sunt complet diferite, însă în ce ni se 
aseamănă şi prin ce diferă - asta nici măcar eu n-am reuşit încă 
să-mi dau seama. 

El i-a cumpărat apartamentul din Kiriat Yovel când l-a căsătorit 
cu Yael după ce le-a examinat şi le-a respins pe celelalte două 
fete, Elya Abrabanel din Haifa, care semăna cu Maria Magdalena 
dintr-un tablou uitat, şi frumoasa Liat Sirkin, care îi îndulcise lui 
Fima nopţile din nordul Greciei, când împărţiseră sacul ei de 
dormit. lar când totul s-a sfârşit, el a fost cel care a aranjat 
divorţul. Până şi paltonul cu mâneca lui ca o capcană fusese 
înainte al tatălui său. Fima îşi aminti una din istorioarele 
preferate ale bătrânului, despre un sfânt hasid celebru şi un hoţ 
de cai care îşi schimbaseră îmbrăcămintea între ei, iar în felul 
acesta şi identitatea, cu consecinţe critice, tragicomice. Dar în 
ce vedea tatăl sau poanta reală, diferită de cea aparentă? 

Oricât se strădui să-şi amintească, nu reuşi decât să 
vizualizeze în minte, pentru o clipă doar, un han aflat la răscruce 
de drumuri, undeva în Ucraina, construit din bârne grosolane, în 
stepa înzăpezită, întunecată, răscolită de viscol, în apropierea 
căruia urlau lupii. 

Şoferul taxiului spuse: 

— Ce naiba! O să stăm aşa toată noaptea? 

Apoi apăsă pedala, trecu pe roşu şi, parcă vrând să se 
despăgubească, pe el şi pe Fima, pentru timpul pierdut, ţâşni 
sălbatic, goni pe străzile pustii, luă cu scrâşnet de frâne 
cotiturile. 

Fima spuse: 

— Ce-i asta? Războiul de şase minute? 

lar şoferul răspunse: 

— Aşa să fie. Amin. 

Mâine, decise, chiar mâine-dimineaţă, mă scol şi îl iau la 
analize, la spital. Cu forţa, dacă va fi nevoie. Şuierăturile astea 
sunt ceva nou. 

Asta dacă nu-şi extinde din nou repertoriul, adăugându-i 
imitații comice de trenuri, care să acompanieze povestirile 
despre căile ferate. Sau poate e vorba de o răceală uşoară, iar 
eu, ca de obicei, pierd simţul proporţiilor. Deşi cum aş putea să 
pierd ceva ce n-am avut niciodată? Dar nici Baruch n-a avut. 


Înainte de toate ar trebui să-i telefonez lui Tvi, al cărui frate e 
şef de secţie la spitalul Hadassa de pe Muntele Scopus. Să 
încerc să-i fac rost de o rezervă cu toate micile răsfăţuri 
necesare. Revizionistul ăsta încăpățânat nici n-o să vrea să audă 
cuvântul „spitalizare". O să erupă ca un vulcan. De fapt, de ce n- 
aş ruga-o pe Yael să încerce să-l înmoaie un pic? Are pentru ea o 
slăbiciune veche. l-a păstrat, cum s-ar zice, un colţişor cald în 
inimă. Poate pentru că şi-a băgat în cap că Dimi e nepotul lui. 
Exact cum s-a convins singur că India e o ţară arabă şi că 
rabinul Krochmal l-a întâlnit pe Nietzsche şi că eu sunt un fel de 
mare istoric ratat sau un Puşkin deraiat. Erori ridicole, jalnice 
până la prostie, tipice celor care refuză să privească realitatea 
drept în ochi. 

Când îi trecură prin minte cuvintele „drept în ochi", îşi aminti 
brusc de câinele care agoniza, pierzând sânge în întunericul din 
vadi. Văzu parcă în minte ultimele picături de sânge care se 
scurgeau din rănile deschise şi spasmele agoniei. Dintr-odată, 
ca printr-o iluminare, îşi dădu seama că această oroare nu era 
decât consecinţa a ceea ce se petrecea în Teritoriile Ocupate. 

— Trebuie să facem pace, îi spuse Fima şoferului. Nu mai 
putem continua aşa. Nu crezi că e cazul să facem un efort şi să 
începem să vorbim cu fii? Ce e cu frica asta, după părerea ta? 

Vorbele nu omoară. Oricum, noi suntem de o mie de ori mai 
buni la vorbe decât ei. 

Şoferul răspunse: 

— Trebuie să-i omoram de mici. Să nu-i lăsăm să ridice capul. 
Să blesteme ziua în care au hotărât să se ia de noi. Asta e blocul 
tău? 

Fima se simţi cuprins de panică, nefiind sigur că avea la el 
suficienţi bani pentru plata cursei. 

Hotări să-i lase şoferului buletinul de identitate şi să vină 
dimineaţă la staţia de taxiuri să acopere datoria. Asta dacă 
reuşea să-şi găsească buletinul. Dar imediat se lămuri că Ted 
Tobias luase în considerare această posibilitate, achitând cursa 
din start. Fima îi mulţumi şoferului, îi ură drum bun şi, coborând 
din taxi, întrebă: 

— Deci? Până când crezi că vom mai continua să ne omoram 
unii pe alţii? 

Şoferul răspunse: 


— Chiar şi încă o sută de ani, dacă va fi nevoie. Aşa a fost şi în 
timpurile biblice. Nu există pace între evrei şi neevrei. Ori sunt 
ei deasupra noastră şi noi sub ei, ori sunt ei sub noi, iar noi 
peste ei. Poate când va veni, Mesia le va arăta care e locul lor. 
Noapte bună, domnule. Nu avem nici un motiv să ne fie milă de 
ei. 

Va fi mai bine în ţara asta când evreilor va începe să le fie milă 
de evrei. Asta e problema noastră. 

La intrarea în casa scărilor, zări un om gras zăcând nemişcat, 
ghemuit sub cutiile poştale, înfăşurat într-o manta groasă. De 
spaimă, aproape că se răsuci pe călcâie să fugă după taxiul care 
încerca să întoarcă în străduţa îngustă. Pentru o clipă îi trecu 
prin minte că nenorocitul acela era chiar el, stând şi aşteptând 
să se lumineze de ziuă, fiindcă pierduse cheia apartamentului. 
Apoi puse acest gând pe seama oboselii: acolo nu zăcea un om, 
ci o saltea ruptă, făcută sul, pe care o aruncase unul din vecini. 

Aprinse totuşi lumina pe scări şi căută cu înfrigurare cheia prin 
buzunare, până o găsi. In cutia sa poştală se zărea ceva, o foaie 
de hârtie sau o scrisoare, dar Fima hotărî că putea să aştepte 
până a doua zi. Dacă n-ar fi fost oboseala, tulburarea, ora atât 
de târzie, n-ar fi renunţat atât de uşor. N-avea voie să renunţe. 
Datoria lui era să încerce să-l convingă pe şofer, cu argumente 
liniştite şi serioase, fără să-şi piardă calmul. 

In adâncul său, sub multe straturi otrăvite de cruzime şi 
teamă, fără îndoială că mai pâlpâie o scânteie de rațiune. 
Trebuie să ne străduim să credem că se poate săpa şi salva 
bunătatea acoperită sub dărâmături. Incă mai există o şansă de- 
a înmuia câteva inimi şi de-a deschide un capitol nou. In orice 
caz, datoria noastră este de-a continua să încercăm. N-avem 
dreptul să renunţăm. 


134 
Viaţă de noapte 


Întrucât şoferul folosise expresia „să-i omoram cât sunt mici", 
Fima îşi aminti de moartea ciudată a lui Troțki. Intră în bucătărie 
să bea un pahar cu apă înainte de culcare şi verifică dulăpiorul 
cu găleata de gunoi de sub chiuvetă, ca să vadă dacă nu mai 
apăruseră şi alte cadavre. 


Apoi, văzând strălucirea de aluminiu a ceainicului celui nou, se 
răzgândi şi se hotări să-şi facă un ceai. Până să fiarbă apa, 
înfulecă pe nerăsuflate trei sau patru felii groase de pâine 
neagră cu gem. Şi simţi imediat nevoia să mestece o pastilă 
contra arsurilor. Stând în picioare în faţa frigiderului deschis, 
medita puţin la nenorocirea Annettei. Fima avea senzaţia că se 
putea identifica pe deplin cu nedreptatea cruntă ce i se făcuse, 
că putea împărtăşi umilinţa şi disperarea ei. Însă fără să vadă în 
asta o contradicţie, era totodată în stare să-l înţeleagă pe soţul 
ei, doctorul, un om de nădejde şi muncitor, care se stăpânise 
zeci de ani, care doar din când în când şuiera printre dinţii din 
faţă sau ciocănea uşor în obiecte neînsufleţite, până când îl 
lovise teama de bătrâneţe şi înţelesese că aceea era ultima lui 
şansă de-a înceta să danseze după muzica plicticoasă a 
nevestei şi de-a începe să-şi trăiască propria viaţă. Acum 
doarme în braţele amantei, într-un hotel din Italia, cu genunchiul 
între genunchii ei, ca un om satisfăcut. Dar în viitorul foarte 
apropiat va descoperi că şi tânăra iubită poartă un tampon 
igienic în chiloţi, şi ea foloseşte deodorant ca să atenueze 
mirosul transpiraţiei şi al altor secreţii, şi ea se unge în faţa 
oglinzii cu tot felul de creme grase şi poate că se culcă alături 
de el noaptea cu părul plin de bigudiuri, întocmai ca nevastă-sa. 
Şi ea îşi atârnă sutienele la uscat pe bara perdelei de la duş, iar 
din ele îi picură apă în cap. Şi pe ea o apucă migrenele şi 
toanele exact în momentul în care dorinţa începe să i se 
trezească. 

— Mannerheim! exclamă deodată Fima fericit, cu voce tare, 
pentru că gândindu-se la toanele amantei îşi amintise de 
celebrul general finlandez al cărui nume începea şi se termina 
cu litera M, şi care îi blocase Tamarei drumul către terminarea 
careului. Cu toate că era aproape două noaptea, vru să-i 
telefoneze Tamarei. Sau poate Annettei? După o nouă apreciere 
a situaţiei, luă din bucătărie ceaiul care se răcise deja, se aşeză 
la birou şi, în mai puţin de jumătate de oră, scrise un articol 
scurt despre legătura strânsă dintre deteriorarea situaţiei din 
Teritorii şi insensibilitatea crasă manifestată în diferitele domenii 
ale vieţii publice, spre exemplu, în tratamentul cardiacilor, mulţi 
dintre ei condamnaţi la moarte - literalmente - din cauza 
aşteptării îndelungate a unei operaţii urgente, iar asta fiindcă 
cele două părţi nu reuşiseră să ajungă la o înţelegere în privinţa 


folosirii sălilor de operaţie în ture. Sau indiferența faţă de 
suferinţa şomerilor, a noilor imigranţi, a femeilor maltratate. Sau 
umilinţele impuse bătrânilor fără locuinţă, handicapaţilor mintal, 
celor singuri şi sărmani. Dar mai presus de toate, animalitatea 
noastră se manifestă prin grosolănia agresivă de care ne lovim 
zi de zi în birouri, pe stradă, la rând la autobuz şi probabil şi în 
intimitatea dormitoarelor noastre. În Beer Yaakov, un bolnav de 
cancer îşi ucisese soţia şi cei doi copii, pentru că nu putuse 
accepta ca soţia sa să devină religioasă. Patru adolescenţi din 
familii bune din Hod Haşaron ţinuseră ostatică într-o pivniţă o 
retardată mintal, o violaseră şi o maltrataseră fără oprire timp 
de trei zile şi trei nopţi. Un tată furios fusese cuprins de isterie 
într-o şcoală din Afula, rănise şase profesori şi spărsese capul 
directorului pentru că fiica sa nu fusese acceptată într-o grupă 
de avansați la limba engleză. In Holon fusese arestată o bandă 
de huligani care terorizase timp îndelungat zeci de pensionari şi 
îi jefuise de puţinii lor bani. Toate astea apăruseră în ziarul de 
ieri. Fima încheie articolul cu o profeție sumbră: „Obtuzitatea, 
violenţa şi cruzimea curg înainte şi-napoi dinspre ţară spre 
Teritorii şi dinspre Teritorii spre ţară, căpătând un avânt 
catastrofal, crescând în progresie geometrică, semănând 
dezastru în ambele părţi ale Liniei Verzi, luând-o apoi de la 
capăt. Nu există altă ieşire din acest cerc vicios în afară de-a 
trece definitiv şi fără amânare la o soluţionare totală a 
conflictului, în conformitate cu principiile de bază definite în 
cuvinte simple de către Micha Josef Berdyczewski? în urmă cu o 
sută unu de ani: 

«Prioritate evreilor în faţa iudaismului, oamenilor vii în faţa 
tradiţiei». N-a mai rămas nimic de adăugat". Descoperise citatul 
în urmă cu câţiva ani într-un eseu intitulat „Demolare şi 
construcţie", într-un volum vechi găsit la bătrânul tată al Yaelei, 
îl copiase, îl prinsese lângă radio şi era fericit să-l folosească în 
sfârşit. Gândindu-se mai bine, şterse cuvântul „conflict" şi 
expresia „cerc vicios". Apoi tăie furios „progresia geometrică" şi 
„avântul catastrofal", dar nu reuşi să se hotărască ce să pună în 
loc. Amână pe a doua zi. 


25 Micha Josef Berdyczewski (1865-1921) - jurnalist şi erudit german, care a 
militat pentru eliberarea evreilor de dogmele ce dominau religia, tradiţia şi 
istoria acestora, (n.r.) 


Ceaiul şi pastila contra arsurilor nu reuşiră să-i potolească 
greaţa. Poate că ar fi trebuit chiar să facă ce propusese Dimi, să 
găsească o lanternă puternică, să coboare în valea întunecată, 
să caute câinele rănit şi să încerce să-l salveze. 

La două şi jumătate se dezbrăcă, intră la duş şi se spălă cu apă 
abia călduţă, fiindcă se simţea dezgustător de murdar. | se 
părea că săpunul şi chiar apa erau vâscoase. Stătea în faţa 
oglinzii, gol şi furios, tremurând de frig şi scârbit de paloarea 
bolnăvicioasă a pielii sale, cu smocurile ei de păr negru şi 
colacul de grăsime din jurul taliei. Incepu să-şi stoarcă automat 
pustulele roşii de pe piept, până reuşi să scoată câţiva stropi 
albi care îi ţâşniră pe pieptul lăsat. In adolescenţă avusese 
obrajii şi fruntea pline de coşuri. Baruch îi interzisese să le 
stoarcă. Odată îi spusese lui Fima: Vor dispărea peste noapte în 
clipa în care vei avea o prietenă. Dacă până la ziua ta, la 
şaptesprezece ani, nu vei reuşi să-ţi găseşti una, şi există 
motive care mă îndreptăţesc să cred că tu, dragul meu, nu vei fi 
în stare, nu te necăji, am să-ţi aranjez eu. 

Pe buzele lui Fima se ivi un zâmbet jalnic, bolnăvicios, 
amintindu-şi de noaptea de dinaintea aniversării sale: cum 
rămăsese treaz sperând că tatăl său va uita şi rugându-se să nu 
uite. Bătrânul, după obiceiul său, nu făcuse decât o glumă. 

lar tu, ca-ntotdeauna, n-ai prins poanta reală. 

Şi acum, domnule prim-ministru? începe cea de-a doua 
pubertate? Sau nici prima n-a trecut încă? într-o singură zi ai 
avut în braţe două femei şi ai reuşit să le pierzi pe amândouă, 
ba chiar ai pus-o pe una din ele într-o situaţie foarte neplăcută, 
ca să nu spun că ai umilit-o. Se pare că trebuie să aştepţi în 
continuare ca tatăl tău să-şi amintească de promisiune. Uite ce 
ti-au făcut, prostule, îi spusese maică-sa în vis. lar el, gol şi 
tremurând de frig în faţa oglinzii, îi răspunse cu întârziere, 
nervos: Ajunge. Lasă-mă în pace. 

Când spuse asta, îşi aminti chipul Yaelei, schimonosit de 
spaimă şi dezgust, când, cu două ore în urmă, aprinsese lumina 
în dormitor şi îl descoperise dormind îmbrăcat sub plapumă, 
îmbrăţişând cămaşa ei de noapte. Ţipase exasperată: 

Repede, Teddy, vino să vezi asta. De parcă i s-ar fi strecurat în 
pat vreun gândac, vreun fel de Gregor Samsa. Probabil că în 
clipa aceea, când de-abia se trezise, năuc de somn, întinzându- 
se şi aşezându-se pe pat, încercând în zadar să le explice ce se 


întâmplase, Fima le părea amândurora complet idiot, dacă nu 
chiar nebun de legat. De parcă spera că după explicaţii avea să 
le fie milă de el şi să-l lase să se culce la loc, să se învelească şi 
să adoarmă din nou. Dar se încurcă din ce în ce mai rău, la 
început susţinu că Dimi nu se simţise prea bine, însă imediat se 
răzgândi şi schimbă linia de apărare, prezentându-le versiunea 
opusă: Dimi fusese în regulă, dar el se simţise rău. 

Ca de obicei, Tobias îşi păstră stăpânirea de sine. Şi rosti cu 
răceală doar o singură propoziţie: 

— Fima, cred că de data asta ai cam exagerat. 

lar în timp ce Yael îl culca pe Dimi, Ted telefona la staţia de 
taxiuri, îi aduse şapca roasă şi chiar îl ajută să-şi îmbrace 
paltonul fără să cadă în capcana mânecii, cobori cu el în stradă, 
îl instala în taxi şi îi dădu chiar el şoferului adresa, ca pentru a 
se asigura dincolo de orice îndoială că Fima nu se putea 
răzgândi şi nu le putea bate din nou la uşă. 

Şi în fond, de ce nu? 

Le datora o explicaţie. 

In acea clipă, stând gol şi lipicios în baie, era hotărât să se 
îmbrace imediat, să cheme un taxi, să se întoarcă la ei, să-i 
trezească pe amândoi şi să vorbească sincer cu ei, până 
dimineaţă, dacă va fi necesar. Era de datoria lui să-i prevină în 
privinţa suferinţei copilului. A suferinţei în general. Să-i scuture 
şi să-i zguduie. Să le arate gravitatea pericolului. Cu tot 
respectul datorat vehiculelor cu propulsie cu jet, prima lor 
datorie era faţă de copil. Şi de data asta nu va renunţa, ci va 
lupta cu toată puterea pentru a deschide şi ochii şoferului, în 
drum spre ei. Va sfărâma în bucăţi neînduplecarea şi cruzimea. 
Va împiedica spălarea creierelor. Îi va obliga pe toţi să înţeleagă 
în sfârşit cât de aproape e dezastrul. 

Dar întrucât staţia de taxiuri nu răspundea, se răzgândi şi sună 
la Annette Tadmor. După două apeluri renunţă. La trei se băgă 
în pat cu cartea englezească despre istoria Alaskăi, pe care o 
luase din zăpăceală din casa lui Ted şi a Yaelei, fără să ceară 
voie. O frunzări până când dădu peste un capitol ciudat despre 
obiceiurile sexuale ale eschimoşilor: în fiecare an, primăvara, 
aceştia alegeau o femeie matură, care rămăsese văduvă în 
iarna aceea, şi o puneau la dispoziţia adolescenților, ca parte a 
iniţierii lor. 


După zece minute stinse lumina, se ghemui, îi ordonă 
organului său să se calmeze şi lui însuşi - să adoarmă imediat. 
Dar avu din nou senzaţia că un orb umbla pe-afară, pe strada 
pustie, şi lovea cu bastonul în trotuar şi în gardurile de piatră. 
Fima se dădu jos din pat, hotărât să se îmbrace şi să coboare să 
verifice ce se întâmpla cu adevărat în lerusalim când nimeni nu 
vedea. Simţea cu un fel de luciditate nocturnă că în viitor avea 
să aibă de dat socoteală pentru tot ce se petrecea acum în 
lerusalim. 

Expresia răsuflată „viaţă de noapte" îşi pierdu brusc 
banalitatea. Se detaşă în mintea lui Fima de cafenele pline, 
străzi luminate, teatre, pieţe, cabarete. Viaţa de noapte căpătă 
brusc un alt sens, o formă tăioasă şi rece, care nu accepta nici 
joacă, nici frivolitate. Expresia aramaică antică sitra deitkasia, 
partea ascunsă sau acoperită, străbătu trupul lui Fima precum 
nota unică a unui violoncel, ţâşnită din inima întunericului. I 
scutură un fior de spaimă. 

Aprinse lumina, se sculă şi se aşeză în indispensabilii săi lungi 
şi îngălbeniţi pe podea, în faţa dulapului maroniu. Fu nevoit să 
folosească forţa pentru a deschide sertarul de jos, care era 
blocat. Scotoci vreo douăzeci de minute prin carnete vechi, 
reviste, ciorne, fotocopii, articole şi tăieturi din ziare, până dădu 
peste un dosar din carton gros, pe care scria: Ministerul de 
Interne - Departamentul de Servicii Municipale. 

Extrase din dosar un teanc de scrisori vechi, băgate în plicurile 
lor originale. Începu să verifice sistematic fiecare scrisoare în 
parte, în ordine, fără omisiuni şi prescurtări, hotărât ca de astă 
dată să nu se dea bătut şi să nu renunţe din nou. Găsi într-un 
sfârşit scrisoarea de despărţire primită de la Yael. Paginile erau 
numerotate 2, 3 şi 4. Se părea că prima pagină se pierduse. 

Sau poate se rătăcise doar în alt plic? Apoi văzu că lipsea şi 
ultima pagină sau poate ultimele câteva pagini. Ghemuit pe 
podea, Fima începu să citească ce îi scrisese Yael, când plecase 
fără el la Seattle, în 1965. Scrisul ei era mic, ca un şirag de 
perle, nici feminin, nici masculin, ci rotund şi curgător. Poate că 
acesta era stilul de caligrafie predat în şcolile bune, în secolul 
trecut. 

Fima compară în minte puritatea acestui scris cu măzgăliturile 
sale, ale căror litere păreau o adunătură de soldaţi 


înspăimântați, împingându-se şi îmbrâncindu-se unii pe alţii în 
retragere, după ce fuseseră învinşi în luptă. 


140 
„Te-ai uitat pe tine însuţi" 


„.„.Care e groaznic la tine, iar eu pur şi simplu n-am reuşit să-l 
înţeleg. Nici acum nu înţeleg. 

Nu există nici o asemănare între băiatul spiritual, vizionar, care 
a emoţionat şi a făcut să râdă trei fete în munţii din nordul 
Greciei, şi funcţionarul bârfitor, leneş, care se învârte toată 
dimineaţa prin casă nemulţumit de toate, ascultă ştirile la 
fiecare oră, citeşte trei ziare şi le împrăştie prin toate camerele, 
deschide uşile dulapurilor şi uită să le închidă, cotrobăie prin 
frigider şi se plânge că nu e asta şi nu e aia. Şi în fiecare seară 
fuge la prietenii lui, dă buzna peste ei fără să fie invitat, 
îmbrăcat într-o cămaşă cu gulerul nu prea curat, cu o şapcă de 
pe vremea Palmah?S-ului, caută ceartă cu toată lumea până la 
unu noaptea pe subiecte politice, până când toţi se roagă pur şi 
simplu să plece odată. Până şi aspectul tău exterior începe să 
arate ca de mâna a doua. Te-ai îngrăşat puţin, Effy. Poate că nu 
e vina ta. Ochii, care au fost odată vii şi visători, s-au adâncit în 
orbite şi acum sunt stinşi. 

In Grecia ne ţineai treze nopţi întregi, pe Liat şi pe mine şi pe 
Elya, de când apărea luna şi până la răsăritul soarelui, cu 
poveşti despre misterele eleusine, cultul lui Dionysos, despre 
Erinii, zeițele destinului, şi Moire, zeițele cruntelor răzbunări, 
despre Persefona din lumea întunericului şi râurile legendare, 
care se numeau Styx şi Lethe. N-am uitat nimic, Effy. Sunt o 
elevă bună. Deşi uneori mi se pare că nici tu nu mai ţii minte 
totul. Te-ai uitat pe tine însuţi. 

Eram culcaţi lângă un pârâu şi tu cântai la flaut. Ne uimeai. Te 
găseam fermecător, dar şi puţin înspăimântător. Îmi amintesc 
că într-o seară Elya şi Liat ţi-au pus pe frunte o coroniţă din 
frunze de stejar. În clipa aceea nu mi-ar fi păsat nici dacă te-ai fi 
culcat cu una din ele sub ochii mei. Sau cu amândouă. În Grecia, 
în primăvara aia, acum patru ani, erai poet cu toate că nu scriai 


2 Palmah - unitate de elită a organizaţiei paramilitare Haganah, armata 
neoficială a comunităţii evreieşti în timpul Mandatului Britanic în Palestina, 
activă între anii 1941 şi 1948. (n.r.) 


nici un cuvânt. lar acum umpli pagini întregi noapte de noapte, 
dar poetul din tine nu mai există. 

Ce ne-a încântat pe toate trei a fost neajutorarea ta. Pe de-o 
parte erai o fiinţă enigmatică, pe de altă parte un mic bufon. Un 
copil de genul celor despre care poţi fi sigur că dacă în toată 
valea s-ar găsi un singur ciob de sticlă, ar călca desculţ în el. 
Dacă în toată Grecia ar exista o singură piatră liberă, în capul 
tău ar cădea. Dacă în tot ţinutul Balcanilor ar fi o singură viespe, 
pe tine te-ar înţepa. Când cântai la flaut lângă coliba ţăranilor 
sau la intrarea în peşteră simţeam uneori că trupul tău nu e 
trup, ci gândire. Şi invers, de fiecare dată când ne vorbeai 
noaptea despre gânduri, ni se părea că pe ale tale le puteam 
atinge. Toate trei te iubeam, dar în loc să devenim geloase, ne 
iubeam una pe cealaltă din zi în zi tot mai mult. Era o minune. 
Liat se culca cu tine nopţile parcă în numele a toate trei. Prin 
Liat te culcai şi cu mine şi cu Elya. 

N-am nici o explicaţie pentru asta şi nu e necesară nici o 
explicaţie. O puteai avea pe oricare din noi. Dar în clipa în care 
ai ales, chiar dacă eu am fost câştigătoarea, farmecul a 
dispărut. 

Când ne-ai invitat la lerusalim să-ţi cunoaştem tatăl vraja nu 
mai exista. Apoi, când am început să ne pregătim de nuntă, ai 
devenit obosit. 

Zăpăcit. Odată m-ai uitat la bancă. Altă dată m-ai strigat Elya. 
Când ai semnat contractul acela incredibil cu tatăl tău, în 
prezenţa notarului, ai spus deodată: Goethe ar fi trebuit să fie 
aici, să vadă cum diavolul îşi vinde sufletul pentru o ciorbă de 
linte. Tatăl tău a râs şi eu m-am stăpânit să nu plâng. Tatăl tău 
şi cu mine ne-am ocupat de toate pregătirile pentru nuntă, în 
timp ce tu bombăneai că viaţa ta se scufundă în lumânări şi în 
tigăi. Odată te-ai înfuriat şi ai ţipat la mine că nu suporţi 
dormitoare fără perdele, până şi într-un bordel sunt perdele. Ai 
bătut din picior ca un copil răzgâiat. Nu că mi-ar fi păsat: ce-aş 
avea eu contra perdelelor? Dar clipa aceea a fost sfârşitul 
Greciei. A început meschinăria ta. Odată mi-ai făcut o scenă 
pentru că, după părerea ta, eu risipeam banii tatălui tău, altă 
dată - pentru că banii tatălui tău nu ajungeau la timp, iar de 
câteva ori pentru că susţineai că trebuia să încetez să spun 
„fiindcă" şi să încep să folosesc „întrucât“. Imi corectai ebraica 
la fiecare a treia propoziţie. 


Nu e uşor de trăit cu tine. Când îmi pensez sprâncenele sau 
mă epilez pe picioare, te uiţi de parcă ai fi găsit un păianjen în 
salată. Dar dacă eu îţi spun că îţi miros ciorapii, începi să miorlăi 
că am încetat să te iubesc. In fiecare seară provoci discuţii, al 
cui e rândul să ducă gunoiul şi cine a spălat ieri vasele şi dacă 
astăzi sunt mai multe vase de spălat decât ieri. Apoi te superi şi 
te întrebi de ce în casa asta se vorbeşte tot timpul despre gunoi 
şi despre spălatul vaselor. Ştiu, Effy, că astea sunt lucruri mici. 
Le putem trece cu vederea. Le putem îndrepta. Ne putem 
obişnui cu ele. Nu se desface o familie din cauza mirosului 
ciorapilor. Nu mă mai supără nici măcar obişnuitele tale ironii 
despre aerodinamică şi motoare cu reacţie, care în ochii tăi 
probabil au o strânsă legătură cu războiul şi moartea. De parcă 
nevastă-ta ar lucra pentru sindicatul asasinilor. Am reuşit deja 
să mă obişnuiesc cu glumele tale ieftine. Cu bombănelile tale 
care încep de dimineaţă. Cu batista ta murdară pe masa pe care 
mâncăm. Cu frigiderul pe care l-ai lăsat deschis. Cu teoriile 
nesfârşite despre cine l-a asasinat pe preşedintele Kennedy şi 
de ce. Ai devenit palavragiu, Effy. Te cerţi până şi cu radioul. 
Până şi pe crainică o corectezi. 

Dacă ai să mă întrebi când a început despărţirea mea de tine, 
în ce moment anume, sau ce nedreptate mi-ai făcut, n-am să te 
pot lămuri. 

Răspunsul e: nu ştiu. Ceea ce ştiu este că în Grecia trăiai, iar 
aici, în lerusalim, n-o mai faci. 

Ai ajuns un fel de bătrân infantil în vârstă de treizeci de ani. O 
copie aproape fidelă a tatălui tău, fără farmecul lui desuet, fără 
generozitatea, fără cavalerismul lui şi, deocamdată, fără bărbiţă. 

Până şi în pat ai început să-nlocuieşti dragostea cu supunerea. 
Ai devenit cam linguşitor. Dar numai faţă de femei. Cu Uri şi 
Micha şi Ţvika şi toţi prietenii tăi eşti într-un război permanent în 
discuţiile voastre contradictorii până la două noaptea. Uneori se 
întâmplă să-ţi aminteşti pe parcurs să ne arunci Ninei sau mie 
sau  Şuiei Kropotkin vreun compliment răsuflat, acelaşi 
compliment, fără a diferenţia între noi, un fel de mică răsplată 
flatantă: prăjitura e într-adevăr minunată, noua ta coafură e 
încântătoare, ghiveciul e atât de verde. Chiar dacă prăjitura e 
cumpărată, coafura nu e nouă, iar ghiveciul nu e ghiveci, ci o 
vază cu flori. Doar ca să tăcem şi să încetăm să vă mai 


deranjăm în altercaţia voastră despre afacerea Lavon. Despre 
căderea Cartaginei. Despre criza rachetelor din Cuba. 

Despre procesul lui Eichmann. Sau despre partea dialectică a 
poziţiei lui Sartre faţă de marxism. Sau despre antisemitismul lui 
Pound şi Eliot. Sau despre cine şi ce a prevăzut în discuţia pe 
care aţi avut-o la începutul iernii. 

In decembrie, când am mers la Uri şi la Nina, la petrecerea- 
surpriză pe care i-a organizat-o Şuia lui [vika cu ocazia 
terminării doctoratului, ai monopolizat toată seara. Ai avut o 
izbucnire de răutate. Am observat că de câte ori începeam să 
spun ceva, te uitai la mine ca o pisică la un gândac. De-abia 
aşteptai să mă opresc o clipă, să respir sau să caut un cuvânt, şi 
imediat te repezeai să apuci şi să termini propoziţia pe care o 
începusem. Să nu iasă, Doamne fereşte, vreo prostie. Să nu 
cumva să fiu de acord cu oponenții tăi. Să nu-ţi irosesc timpul. 
Să nu-ţi fur nici măcar o replică mică. Căci spectacolul îţi 
aparţinea în întregime. Toată seara. Ca-ntotdeauna, de fapt. 
Ceea ce nu te împiedica să mă îmbrăţişezi din când în când, în 
timpul discursului tău, şi chiar şi pe Nina şi pe Şuia, şi să spui în 
glumă că de fapt eu eram cea care ţinea aviația militară în aer, 
dar că în controversa asta te descurcai şi fără acoperirea 
aviaţiei. Şi era adevărat. Până la unu noaptea n-ai lăsat piatră 
pe piatră din teza lui Ţvika, deşi el ţi-a mulţumit în prefaţă şi te- 
a menţionat în note. lar la unu noaptea i-ai uimit pe toţi, reuşind 
să creezi din cioburi, ca un scamator cu cărţi de joc, o teză 
nouă. Opusă. Cu cât încerca [vika să-şi apere teza, cu atât 
deveneai mai ironic şi mai nemilos. Nu-i dădeai voie să termine 
o frază. 

Până când Uri s-a ridicat, a fluierat ca un arbitru şi a declarat 
că ai câştigat prin knockout şi că Tvi putea începe să-şi caute de 
lucru la societatea de autobuze. lar tu ai spus: De ce autobuze? 
Poate Yael îl va trimite pe vreo rachetă direct la curtea regală a 
lui Ferdinand şi a Isabelei, să înveţe ce a fost cu adevărat acolo 
şi să scrie o nouă lucrare de doctorat. Când Nina a reuşit în 
sfârşit să schimbe subiectul şi am început să vorbim puţin 
despre comedia lui Fernandel, pur şi simplu ai adormit în fotoliu. 
Ai şi sforăit. De-abia te-am cărat acasă. Dar când am ajuns în 
sfârşit în apartament, la trei dimineaţa, ai devenit brusc vioi şi 
maliţios, veninos chiar, ţi-ai bătut joc de toţi, ai început să-mi 
refaci punct cu punct drumul către victorie. Ai declarat că în 


noaptea asta ţi se cuvine un număr regal, că l-ai câştigat cu 
sudoarea frunţii, genul de număr care i se oferea cândva în 
Japonia unui samurai care câştigase întrecerea. lar eu m-am 
uitat la tine, dar n-am văzut în faţa mea un samurai, ci un fel de 
student laic la o şcoală religioasă, pervertit de sofisme şi 
cazuistică, exuberant şi destul de prostuţ. Te-ai uitat pe tine 
însuţi complet. 

Înţelege-mă, Effy. Nu-ţi reamintesc seara aceea ca să mă 
explic. Nici mie măcar n-am reuşit încă să-mi explic. Cel puţin 
nu în cuvinte. Doar nu e vina ta că ai făcut burtă. Nu se desface 
o căsnicie numai pentru că partenerul îşi taie părul dintr-o nară 
şi o uită pe a doua, sau uită să tragă apa la WC. Mai ales ştiind 
că, în ciuda meschinăriei şi a ironiilor, eşti încă oarecum 
îndrăgostit de mine, în felul tău ciudat. Poate chiar mai mult 
acum decât atunci când ne-am întors din Grecia, şi cine ştie din 
ce motiv destinul m-a ales pe mine, cu toate că de fapt nici 
măcar nu ne deosebeai. Poate că problema ar trebui pusă astfel: 
Eşti îndrăgostit de mine, dar nu mă iubeşti. Fără îndoială, ai să 
spui că e doar un joc de cuvinte. Un calambur, aşa numeşti tu 
asta în veşnicele confruntări cu tatăl tău. lar eu îţi spun că la 
tine să fii îndrăgostit înseamnă să vrei să te transformi într-un 
copil. Să fii alăptat şi să ţi se schimbe scutecele. Şi mai ales să 
nu treacă nici o clipă fără să fii adorat. Zi şi noapte. Admirat 
douăzeci şi patru de ore pe zi. 

Ştiu că aici mă contrazic: adevărul e că m-am măritat cu tine 
fermecată de cât de copilăros ai fost în Grecia, iar acum mă 
plâng că eşti copilăros. Bine. M-ai prins cu o contradicţie. 
Bucură-te. 

Uneori mi se pare că între plăcerea în pat şi plăcerea de-a mă 
prinde cu o contradicţie, o găseşti pe a doua mai excitantă şi 
mai satisfăcătoare. Mai ales că la această plăcere nu există 
pericolul sarcinii. In fiecare lună te apucă isteria, poate te-am 
„aranjat", poate îţi arunc cu perfidie un plod în braţe. Ceea ce 
nu te opreşte să le sugerezi prietenilor că motivul adevărat este 
că motorul cu reacţie e copilul Yaelei. 

Cu aproape două luni în urmă, cu siguranţă ai uitat deja, te-am 
trezit spre dimineaţă şi ţi-am spus: Effy, ajunge. Eu plec de aici. 
Nu m-ai întrebat de ce sau încotro. Ai întrebat: Cum? 

Călare pe o mătură cu reacţie? Şi asta mă duce cu gândul la 
gelozia ta primitivă faţă de munca mea. Care se ascunde în 


spatele glumelor tale ironice. E adevărat că nu am voie să intru 
în amănunte referitoare la proiect, dar tu consideri această 
păstrare a secretului o trădare. De parcă mi-aş fi găsit un 
amant. Şi nu orice amant, ci unul inferior, demn de dispreţ. Cum 
poate femeia care a avut onoarea deosebită să devină soţia ta 
să nu se mulţumească numai cu atât? 

Să se ocupe cu altceva în afară de tine? Şi mai ales cu 
asemenea lucruri tenebroase? Asta nu înseamnă că dacă aş 
avea voie să-ţi povestesc despre proiect ai înţelege. Sau că te-ar 
interesa. 

Ai înceta să mă asculţi după două minute. Sau ai adormi. Sau 
ai schimba subiectul. In fond, nu eşti în stare să înţelegi nici cum 
funcţionează un ventilator. Uite, ajungem la prezent. 

In urmă cu şase săptămâni, când a sosit invitaţia de la Seattle 
şi au venit la noi sâmbătă seară doi colonei de la aviația 
militară, ca să stea de vorbă cu tine, să-ţi explice că de fapt a 
fost iniţiativa lor, că munca mea cu americanii pentru doi-trei 
ani are o importanţă naţională, ţi-ai bătut pur şi simplu joc de ei 
şi de mine. Ai început să ne ţii predici despre nebunia isterică 
perpetuă cuprinsă în expresia „importanţă naţională". Te-ai 
comportat ca un şeic din Arabia Saudita. Şi ai încheiat 
spunându-le, mai mult sau mai puţin, să-şi ia mâinile de pe 
proprietatea ta şi dându-i afară. Până în seara aceea o parte din 
mine încă voia să te convingă să mi te alături: se spune că 
peisajul din împrejurimile oraşului Seattle e de vis. Fiorduri. 
Munţi înzăpeziţi. Ai fi putut urma câteva cursuri la universitate. 
Poate atmosfera, peisajul, ruperea de ziare şi ştiri ar fi eliberat 
izvorul înfundat. Poate departe de tatăl tău, de prieteni şi de 
lerusalim ai fi reînceput în cele din urmă să scrii. Nu articole 
politice meschine, pline de înţepături şi muşcături. 

Încearcă să înţelegi, Effy. Ştiu cum m-ai privit tu întotdeauna. 
Yael Levin, fătuca din Yavniel. 

Cam prostuţă, dar destul de plăcută. O femeie simpatică şi 
limitată. Totuşi atât inginerii noştri, cât şi americanii cred că 
proiectul meu se poate transforma într-un lucru deosebit. Pentru 
ei însemn ceva. De aceea am hotărât să plec. 

Pentru tine nu însemn nimic, chiar dacă eşti îndrăgostit de 
mine. Sau îndrăgostit de-a fi îndrăgostit de mine. Sau atât de 
prins cu ale tale, încât nu poţi găsi timpul necesar sau face 
efortul de-a nu mă mai iubi. 


Dacă vrei, vino încoace. O să-ţi trimit un bilet de avion. Sau 
poate o să ţi-l cumpere tatăl tău. . 

Dacă nu vrei, vom vedea ce va hotărî timpul. In mod 
intenționat nu am menționat aici cea mai adâncă durere a mea. 
Lucrul pe care crezi că îl poţi rezolva într-o clipă. Eu nu vorbesc 
despre asta, şi nici tu. Poate e mai bine să fim departe unul de 
altul. Uneori mi se pare că numai o lovitură foarte puternică, o 
nenorocire, te poate scoate din ceața în care pluteşti: din ziare, 
dispute şi buletine de ştiri. Cândva erai profund, iar acum viaţa 
ta e în cea mai mare parte plată şi superficială. Nu te supăra, 
Effy. Şi nu începe să cauţi căi de-a contrazice tot ce ţi-am scris, 
de-a aduce contraargumente, de-a demonta totul cărămidă cu 
cărămidă, de-a mă învinge. Nu sunt duşmanul tău. O victorie nu- 
ţi va folosi. Poate plecarea mea în America va fi lovitura care te 
va face să te regăseşti pe tine însuţi. In regulă. E un clişeu. 
Ştiam că vei spune asta. După ce voi pleca vei fi liber să te 
îndrăgosteşti. Sau vei putea continua să fii îndrăgostit de mine, 
fără să fii nevoit să suporţi lucrurile întinse iarna la uscat în faţa 
caloriferului din dormitor. Şi încă ceva: încearcă să te 
concentrezi. Să nu mai flecăreşti toată ziua, să te cerţi cu toţi şi 
să corectezi pe toată lumea. Nu te transforma într-o voce acră. 
Oricum lumea nu ascultă. Poate ar fi bine s-o cauţi pe Liat? Sau 
pe Elya? Sau să pleci în Grecia? Uneori mi se întâmplă să rămân 
două zile consecutiv la serviciu, să lucrez singură toată noaptea, 
să mănânc în picioare, ca să economisesc timp, şi deodată 
am..." 

Fima împături scrisoarea fără început şi fără sfârşit şi o puse 
înapoi în plic. introduse plicul în dosarul Ministerului de Interne, 
Departamentul de Servicii Municipale. Băgă dosarul înapoi în 
sertarul de jos. Era deja trecut de trei şi jumătate. Un cocoş 
cânta în depărtare, un câine încăpățânat nu înceta să latre în 
întuneric, iar orbul de pe străduţa pustie încă mai ciocănea cu 
bastonul său. O clipă i se păru că aude chemarea muezinului din 
satul Beit Safafa. Se întoarse în pat, stinse lumina şi începu să 
compună în minte sfârşitul scrisorii, care lipsea. 

Adormi imediat. Avusese o zi lungă. 


146 
La mănăstire 


In vis îi apăru Uri, stând în viscol, chemându-l să-şi ia rămas- 
bun de la Annette, care era pe moarte din cauza unei 
complicaţii la naştere într-un spital al marinei britanice. Merseră 
cu sania printr-o pădure albă până ajunseră la o clădire ce 
semăna cu Mănăstirea Sfintei Cruci de la lerusalim. Răniţi şi 
muribunzi, oameni cu membrele zdrobite le blocau drumul, se 
tăvăleau pe podele, pe coridoare, gemeau, sângerau. Uri spuse: 
Aştia sunt cazaci, se poate călca pe ei. In cele din urmă, găsiră 
în spatele mănăstirii o grădină mică şi plăcută, în care era o 
tavernă grecească, cu o terasă umbrită de frunze de viţă şi 
mese aranjate. Printre mese erau aşezate lectici. Dând la o 
parte perdelele uneia, Fima îşi văzu soţia făcând dragoste, în 
lacrimi, dar pasional cu un bărbat sfrijit, negricios, care era 
întins sub ea şi scotea gemete slabe. Brusc, într-o străfulgerare, 
înţelese cu oroare că se împerechea cu un mort. lar mortul 
acesta era tânărul arab de la ştiri, cel pe care l-am ucis în Gaza 
cu un glonţ în cap. 


147 
Fima s-a rătăcit prin pădure 


După ce notă visul în carnet, Fima se încovrigă sub plapumă şi 
dormi până la şapte. Zburilit, stors, dezgustat de mirosul nocturn 
al trupului său, se sili să se scoale. Renunţă la exerciţiile de 
gimnastică în faţa oglinzii. Se bărbieri fără să se rănească. Bău 
două ceşti de cafea. Numai gândul la pâine cu gem sau la iaurt îi 
făcea greață. Işi amintea vag că în dimineaţa aceea avea de 
rezolvat o problemă ce nu suferea amânare, dar nu ţinea minte 
despre ce era vorba şi de ce era urgentă. Motiv pentru care 
decise să coboare la cutia poştală, să scoată de acolo hârtia pe 
care o observase noaptea trecută şi să aducă ziarul, dar să nu-i 
acorde mai mult de un sfert de oră. Apoi se va aşeza imediat la 
birou şi va începe să lucreze fără nici un compromis la articolul 
pe care nu reuşise să-l termine azi-noapte. 

Deschizând radioul, descoperi că majoritatea buletinelor de 
ştiri fuseseră transmise deja. Peste zi se aştepta o înseninare 
parţială. De-a lungul fâşiei de coastă exista probabilitatea unor 
averse locale. In timp ce în depresiunile nordice riscul îngheţului 
era încă foarte mare. Şoferii erau atenţionaţi asupra pericolului 


de a conduce pe şosele ude şi erau rugaţi să micşoreze viteza şi 
să evite pe cât posibil să frâneze brusc. 

Care-i problema lor, protestă Fima. De ce nu mă pot lăsa în 
pace? Drept ce mă iau? Un şofer? 

Un agricultor din depresiunile nordice? Un înotător pe fâşia de 
coastă? De ce suntem tot timpul anunţaţi şi avertizaţi, în loc să- 
şi asume cineva responsabilitatea şi să spună simplu: Vă rog. Vă 
atrag atenţia. Asta e, curată nebunie. 

Totul se descompune aici în bucăţi, iar ei îşi fac griji în privinţa 
îngheţului. Poate că tocmai o frână bruscă şi un viraj rapid ne-ar 
putea încă salva de catastrofă. Dar şi asta e destul de îndoielnic. 

Fima închise radioul şi formă numărul Annettei Tadmor: 
considera de datoria lui să se scuze pentru comportamentul său. 
Sau cel puţin s-o întrebe ce face. Cine ştie, poate soţul ei se 
plictisise deja de opereta sa italiană şi se întorsese pe 
neaşteptate după miezul nopţii, trăgând cele două valize, 
ruşinat, vinovat, căzându-i la picioare şi sărutându-i-le. Era oare 
posibil ca ea să-i fi mărturisit ce se întâmplase între ei? Era oare 
posibil ca el să apară aici cu un pistol în mână? Din obişnuinţă şi 
din cauză că era încă ametit de somn, în loc să sune la Annette, 
Fima formă din greşeală numărul lui Ţvi Kropotkin. 

Acesta îi spuse chicotind că tocmai se bărbierea, dar apucase 
deja să se întrebe ce i se întâmplase în dimineaţa asta lui Fima: 
oare ne-a uitat? 

Fima nu băgă de seamă înţepătura: 

— Da' de unde, [vika. Nu te-am uitat şi n-am să te uit 
niciodată. Mă gândeam doar, ca variaţie, să nu te sun atât de 
devreme. Vezi, încetul cu încetul mă schimb în bine. Poate că 
mai există vreun viitor şi pentru mine. 

Kropotkin îi promise să-l sune înapoi în cinci minute, imediat ce 
se va termina de bărbierit. 

După o jumătate de oră, Fima îşi înghiţi mândria şi îi telefona 
el lui Ţvi. 

— Ei? Cine a uitat pe cine? Ai două minute pentru mine? 

Şi fără să aştepte răspunsul, îi spuse că avea nevoie de un sfat 
în legătură cu articolul pe care începuse să-l scrie azi-noapte, 
dar se întâmpla ca acum, dimineaţa, să nu mai fie sigur că era 
încă de acord cu el însuşi. Problema era următoarea: cu trei zile 
în urmă fuseseră publicate în ziarul Haaretz punctele esenţiale 
ale unei cuvântări ţinute de Gunter Grass în faţa studenţilor, la 


Berlin. Un discurs curajos şi decent. Grass denunţase perioada 
nazistă şi apoi atacase orice comparaţie modernă între 
atrocitățile din zilele noastre şi crimele lui Hitler. Inclusiv 
comparaţiile obişnuite cu Israelul şi Africa de Sud. 

Până aici toate erau bune. 

— Fima, spuse Tvi, am citit asta. Doar am vorbit despre 
subiectul ăsta alaltăieri. Explică-mi care e problema ta. 

— Imediat. Imediat ajung la punctul principal. 

Explică-mi însă mai întâi, [vika, de ce Grass ăsta insistă să 
folosească întotdeauna cuvântul „ei" când vorbeşte despre 
nazişti, în timp ce tu şi cu mine, în toţi aceşti ani de când scriem 
despre ocupaţie, despre degradarea valorilor, despre opresiune 
în Teritorii, până şi despre războiul din Liban, până şi despre 
acţiunile coloniştilor, întotdeauna şi fără excepţie folosim 
cuvântul „noi". Şi doar Grass a fost chiar el soldat nazist! 

A îmbrăcat uniforma Wehrmachtului! Şi el şi celălalt, Heinrich 
Boli. A purtat crucea încârligată şi cu siguranţă în fiecare 
dimineaţă saluta cu braţul întins şi striga ca toţi ceilalţi „Heil 
Hitler!". Şi acum le zice „ei". În timp ce eu, care n-am călcat 
niciodată în Liban, care n-am servit în Teritorii, spun şi scriu 
„Noi". „Greşelile noastre."„Sângele nevinovat pe care l-am 
vărsat." 

Ce înseamnă acest „noi"? E un fel de reminiscență a Războiului 
de Independenţă? Suntem întotdeauna gata la ordin! Noi, noi, 
cei din Palmah! Cum vine asta, „noi"? Eu şi rabinul Levinger?”? 
Tu şi rabinul Kahane??? Ce vrea să însemne asta? Te-ai gândit 
vreodată la asta, profesore? Poate că a venit timpul ca tu şi cu 
mine, noi toţi să urmăm exemplul lui Grass şi al lui Boli. Să 
folosim mereu, intenţionat şi cu bună ştiinţă, numai pronumele 
„ei". Ce părere ai? 

— Uite cum stau lucrurile, spuse Tvi Kropotkin plictisit, la ei 
asta s-a terminat deja, în timp ce la noi continuă, ăsta e motivul. 


27 Unul din conducătorii mişcării de colonizare a teritoriilor cucerite de Israel 
în timpul Războiului de Şase Zile, supranumit „părintele reaşezării evreieşti în 
oraşul Hebron" 

28 Născut în Brooklyn în 1932, a fost asasinat în 1990. Personalitate politică 
de extremă dreapta, întemeietorul Ligii de Apărare Evreieşti din New York 
(JDL), s-a stabilit apoi în Teritoriile Ocupate militând activ şi de multe ori cu 
brutale încălcări ale legii în favoarea colonizării 


— Ai înnebunit? îl întrerupse Fima într-o explozie de furie. Tu te 
auzi ce spui? Ce vrea să zică asta, la ei s-a terminat şi la noi 
continuă? 

Ce dracu' înseamnă la tine, în general, cuvântul „asta"? Ce s-a 
terminat după părerea ta la Berlin, dar continuă la lerusalim? 
Eşti în toate minţile, profesore? Păi în felul ăsta pur şi simplu ne 
aşezi pe acelaşi nivel, pe ei şi pe noi! Mai rău: din cuvintele tale 
reiese că, în clipa asta, nemţii au un avantaj moral faţă de noi, 
pentru că ei au terminat deja, iar noi, ticăloşii, continuăm. Cine 
te crezi? George Steiner? Radio Damasc? Asta e exact genul de 
comparaţie murdară pe care până şi Grass, absolventul 
Wehrmachtului, îl stigmatizează şi îl consideră demagogie. 

Furia lui Fima se potoli. In locul ei veni tristeţea. Şi îi vorbi pe 
tonul cu care te adresezi unui copil care s-a rănit cu şurubelniţa 
pentru că s-a încăpățânat să se joace cu ea, cu toate 
avertismentele adulţilor. 

— Ţvika, vezi şi tu cât de uşor e să cazi în capcană. Uite pe ce 
sârmă subţire suntem nevoiţi să mergem. 

— Calmează-te, Fima, îl rugă Tvi, cu toate că Fima se domolise 
deja, nu e decât opt dimineaţa. 

Ce te-ai repezit aşa la mine? Treci pe la noi într-o seară, o să 
analizăm problema în linişte. 

Am un coniac Napoleon din Franţa, mi l-a adus sora Şuiei când 
s-a întors. Dar nu săptămâna asta. Săptămâna asta se termină 
semestrul şi sunt prins până peste cap. M-au numit şef de 
catedră. Poate treci săptămâna viitoare? Nu pari să te simţi prea 
bine, Fima, chiar şi Nina i-a spus Şuiei că pari din nou puţin 
deprimat? 

— Şi ce, la toţi dracii, ce dacă e de abia opt dimineaţa? 
Responsabilitatea noastră faţă de limba pe care o vorbim se 
reduce la orele de birou? Doar de la opt la patru minus pauza de 
prânz? Doar în zilele de lucru? îţi vorbesc cu seriozitate. Lasă-le 
în pace pentru o clipă pe Şuia şi pe Nina şi coniacul vostru. Sunt 
deprimat doar pentru că nu vă văd pe voi suficient de deprimaţi, 
luând în considerare ceea ce se petrece. 

Citeşti ziarul de dimineaţă? Aş vrea să iei ceea ce ţi-am spus 
ca pe o sugestie pentru ordinea de zi. Cu titlul de apărare a 
limbii faţă de poluarea cu care e infestată la noi. Propun ca de 
azi înainte, cel puţin în ceea ce priveşte grozăviile care se 


petrec în Teritorii, să încetăm pur şi simplu să mai folosim 
termenul „noi”. 

— Fima, spuse Tvi, opreşte-te o clipă. Fă-ţi puţină ordine în 
cap. Ce înseamnă primul „noi" şi ce înseamnă cel de-al doilea? 
Te încurci, dragule. 

Dar hai să lăsăm asta acum. Vorbim săptămâna viitoare. 
Vorbim faţă în faţă. Oricum tot n-o să rezolvăm problema în 
clipa asta, la telefon. lar eu trebuie să fug. 

Fima nu cedă şi nu renunţă: 

— ii minte versul acela celebru din poemul lui Amir Gilboa? 
„Un om se trezeşte deodată într-o dimineaţă şi simte că e un 
popor şi începe să meargă." Asta e exact absurditatea despre 
care îţi vorbesc. În primul rând, profesore, spune-mi adevărul, 
cu mâna pe inimă: [i s-a întâmplat vreodată să te scoli 
dimineaţa şi să simţi că eşti un popor? Cel mult după-amiaza. 

Oricum, cine e în stare să se trezească dimineaţa şi să se 
simtă un popor? Şi încă s-o pornească la drum? Poate Geula 
Cohen?! Şi cine e în stare să se scoale dimineaţa şi să nu se 
simtă groaznic? 

Kropotkin izbucni în râs. Drept pentru care Fima se simţi 
încurajat să izbucnească din nou: 

— Ascultă. Serios. E timpul să încetăm să ne mai simţim un 
popor. Să încetăm să începem să mergem. Ajunge cu mizeria 
asta. O voce m-a chemat şi m-am dus. Încotro vom fi trimişi într- 
acolo ne vom îndrepta. Toate astea sunt motive semifasciste. Tu 
nu eşti un popor, eu nu sunt un popor şi nimeni altcineva nu e 
un popor. 

Nici dimineaţa, nici seara. Şi apropo, noi chiar nu suntem un 
popor. În cel mai bun caz suntem un fel de trib. 

— larăşi îi dai cu „noi", chicoti Tvi, eşti cam neclar astăzi. 
Hotărăşte-te odată: Noi suntem „noi" sau nu? în casa 
spânzuratului nu ţii funia de două capete. N-are importanţă. 
Scuză-mă, dar acum chiar trebuie să închid şi să fug. Apropo, 
am auzit că Uri se întoarce la sfârşitul săptămânii. Poate 
aranjăm ceva pentru sâmbătă seara. La revedere. 

— Bineînţeles că nu suntem un popor, se încăpăţâna Fima, 
surd şi înflăcărat de siguranţa dreptăţii sale. Suntem un trib 
primitiv. Gunoi, asta suntem. Dar nemţii ăştia, ba chiar şi 
francezii şi britanicii, n-au nici un drept să ne facă nouă morală. 


% jurnalistă şi politiciană israeliană de dreapta 


Faţă de ei suntem nişte sfinţi. Ca să nu mai vorbim de toţi 
ceilalţi. Ai văzut ziarul de azi-dimineaţă? Ce-a bălmăjit ieri Şamir 
la Netanya? Şi ce i-au făcut arabului ăluia bătrân pe malul mării, 
la Aşdod? 

Când [vi se scuză şi închise, Fima continuă să predice 
sunetului indiferent, egal, satisfăcut, ce se auzea din receptor: 

— Şi în afară de asta, noi suntem terminaţi. 

Se referea în clipa aceea la statul Israel, la tabăra de stânga şi, 
în acelaşi timp, la el şi la prietenul său. Dar după ce aşeză din 
nou receptorul în furcă, medita puţin şi se răzgândi: nu avem 
voie să devenim isterici. Fu pe punctul să sune din nou la Tvi 
pentru a-l avertiza contra disperării şi isteriei care ne pândeşte 
acum pe toţi. Se simţi ruşinat de grosolănia sa, de faptul că îşi 
jignise prietenul din adolescenţă, un erudit corect şi inteligent, 
una din ultimele voci încă raţionale. Deşi îl întrista puţin gândul 
că cercetătorul mediocru care va deveni acum şeful catedrei şi 
se va aşeza în scaunul marilor săi înaintaşi nu valora nici cât 
degetul lor mic. In acea clipă, îşi aminti cum, în urmă cu un an şi 
jumătate, când fusese operat de apendicită la spitalul Hadassa, 
Ţvika îl mobilizase pe fratele său, doctorul. Se mobilizase de 
fapt şi pe el, şi pe Şuia, nevastă-sa, practic amândoi aproape că 
nu se mişcaseră de lângă patul său. Apoi, după ce ieşise din 
spital, Ţvika organizase împreună cu Gefenii şi cu Teddy ture de 
zi şi de noapte pentru a-l îngriji, întrucât făcuse febră mare, iar 
el se comportase ca un copil răzgâiat şi nu încetase să-i 
necăjească pe toţi. Şi uite, acum nu numai că îl jignise, dar îl şi 
deranjase în mijlocul bărbieritului şi poate că îl făcuse chiar să 
întârzie la cursul pe care trebuia să-l ţină la universitate, iar asta 
taman înainte de-a fi numit şeful catedrei. Chiar diseară, hotărî, 
o să-i telefoneze din nou. O să-şi ceară scuze, dar o să încerce 
totuşi din nou să-i explice poziţia sa. 

Doar că de astă dată o să facă asta cu o logică reţinută, rece şi 
ascuţită. Şi n-o să uite să-i transmită sărutări Şuiei. 

Fima se grăbi spre bucătărie având impresia că aprinsese noul 
său ceainic electric înainte de convorbirea cu Ţvika, iar acum 
precis că şi acesta se arsese, ca şi cel de dinainte. La jumătatea 
drumului auzi telefonul sunând şi se opri, neştiind ce să facă mai 
întâi. După o clipă de ezitare ridică receptorul şi-i spuse tatălui 
său: 

— Un moment, Baruch. Mi se arde ceva în bucătărie. 


Fugi şi găsi ceainicul bine sănătos strălucind fericit pe blatul de 
marmură. Încă o alarmă falsă. 

Dar în grabă lovi radio-tranzistorul negru, care căzu de pe raft 
şi se sparse. Când se întoarse gâfâind la telefon, spuse: 

— Totul e în regulă. Ascult. 

Se lămuri că bătrânul găsise pentru Fima nişte meseriaşi care 
vor veni săptămâna viitoare să-i văruiască şi să-i vopsească 
apartamentul. 

— Sunt arabi din satul Abu Dis, deci din punctul tău de vedere 
e strict cuşer*. 

Asta îi aminti bătrânului de o anecdotă hasidică nostimă. De 
ce, conform tradiţiei noastre, li se permite în rai celor care au 
trăit cu sfinţenie să aleagă între un ospăț cu carne de balenă şi 
unul cu taur sălbatic??? Răspunsul este că întotdeauna se va 
găsi câte un evreu excesiv de grijuliu care va insista să 
mănânce peşte, fiindcă nu are încredere nici măcar în caşrutul 
Atotputernicului în persoană. 

Şi continuă explicându-i lui Fima unde era aici poanta reală, 
până când Fima avu senzaţia că prin firele telefonice se 
infiltrase mirosul caracteristic al tatălui său: un fel de cocteil est- 
european în care se îmbinau un miros vag de colonie, un iz uşor 
de pilotă neaerisită, un damf de mâncare de peşte fiert cu 
morcovi şi o undă de lichior dulceag. Se simţi cuprins de un fel 
de greață, de care i se făcu ruşine, dar şi de impulsul 
dintotdeauna de a-l irita pe tatăl său, de a-l provoca în tot ce îi 
era mai sfânt, până când reuşea să-l scoată de-a binelea din 
sărite. Şi spuse: 

— Ascultă, tată. Ascultă-mă bine. In primul rând, în privinţa 
arabilor. Ţi-am explicat deja de o mie de ori că în ochii mei nu 
par chiar nişte sfinţi, înţelege odată că disputa noastră nu este 
între cuşer şi spurcat, nici între rai şi iad. E vorba doar de 
simplul element uman - al lor şi al nostru. 

Baruch fu imediat de acord: 

— Fireşte, spuse lungind cuvintele ca într-o psalmodiere 
talmudică, nimeni nu va tăgădui că şi arabul a fost creat după 
chipul şi asemănarea Domnului. Nimeni nu va nega asta. In 


3 Expresie folosită cu sensul de „admis, acceptabil, corect". Cuvântul vine 
din limba ebraică, referindu-se la alimente produse în conformitate cu legile 
alimentaţiei rituale iudaice. Strict cuşer: admis chiar şi ultrareligioşilor 

31 Ambele interzise conform Bibliei 


afară doar de arabi, Fimucika. Spre marea noastră părere de 
rău, aceştia nu se comportă ca nişte fiinţe umane, create după 
imaginea lui Dumnezeu. 

In clipa aceea Fima îşi uită jurământul solemn de-a evita 
disputele politice cu tatăl său. Şi începu să-l lămurească, o dată 
pentru totdeauna, cu pasiune, că n-avem voie, sub nici o formă, 
să ne comportăm ca ucraineanul acela tâmpit şi băut, care îşi 
omoară calul pentru că animalul a încetat să tragă cu supunere 
căruţa. Ce, arabii din Teritorii sunt vitele noastre de povară? 

Ce-aţi crezut? Că vor accepta veşnic să ne taie lemne şi să ne 
scoată apă din fântâni? Că vor accepta să ne fie servitori pentru 
eternitate? Ce, ei nu sunt oameni? Până şi Zambia sau Gambia 
sunt acum ţări independente, de ce ar continua arabii din 
Teritorii până la sfârşitul timpurilor să ne curețe în linişte 
rahatul, să ne măture străzile, să ne spele vasele în restaurante, 
să şteargă la fund bătrânii din aziluri şi să mai spună şi 
mulţumim frumos? Tu ai accepta ca ultimul antisemit ucrainean 
să le rezerve un asemenea viitor evreilor? 

Expresia „servitori" sau „ultimul antisemit ucrainean" îi aminti 
bătrânului o istorie care se petrecuse cândva într-un orăşel din 
Ucraina. Ca de obicei, povestirea trase după ea o serie lungă de 
vagoane pline cu explicaţii şi morale. 

In cele din urmă Fima fu cuprins de disperare şi ţipă că de fapt 
n-are nevoie de nici un zugrav şi că Baruch ar trebui să înceteze 
dracului odată să-şi bage nasul în viaţa lui, agitându-se, 
zugrăvind, peţind. Poate că ai uitat, tată, dar din întâmplare am 
cincizeci şi patru de ani. Când termină, tatăl său îi răspunse 
placid: 

— Bine, dragul meu. Foarte bine. Probabil că am greşit. Am 
păcătuit, am depăşit măsura. In cazul ăsta voi continua să caut 
pentru tine un alt zugrav, unul evreu, cuşer. Fără nici o urmă de 
exploatare colonialistă. Dacă a mai rămas cumva în ţara noastră 
măcar un singur asemenea model de perfecţiune! ` 

— Chiar aşa! sări Fima triumfător, cu o bucurie sălbatică. In 
toată țara asta nenorocită n-a mai rămas picior de zidar evreu. 
Sau sanitar. 

Sau grădinar. Asta au făcut Teritoriile din visul vostru sionist! 
Arabii ne construiesc ţara, iar noi stăm şi înfulecăm balene şi 
tauri sălbatici. 


Şi apoi îi omoram în fiecare zi, pe ei şi pe copiii lor, pentru că 
îndrăznesc să nu fie fericiţi şi recunoscători pentru marea cinste 
pe care le-o facem, aceea de-a curăța canalizarea poporului ales 
până la venirea lui Mesia! 

— Mesia, spuse Baruch cu tristeţe, poate e deja aici, printre 
noi. Unii spun că e. Şi poate doar din cauza unor băieţi minunaţi 
ca tine nu se arată încă. Se povesteşte despre rabinul Uri din 
Strelisk, un sfânt, bunicul poetului Uri Tvi Greenberg*?, care se 
rătăcise odată prin pădure... 

— Lasă-l să se rătăcească! îi tăie Fima vorba. 

Să se rătăcească şi să nu-l mai găsească nimeni, niciodată! 
Nici pe el, nici pe nepotul lui! Şi nici pe Mesia, ca să nu mai 
vorbim de măgarul lui! 

Bătrânul tuşi şi îşi drese glasul îndelung, ca un profesor bătrân 
care se pregăteşte să se lanseze într-o cuvântare, dar în loc să-i 
ţină o predică lui Fima, întrebă cu tristeţe: 

— Deci ăsta e umanismul tău? Asta e vocea taberei care 
militează pentru pace? lubitorul omenirii speră că semenul său 
se va rătăci în pădure? Apărătorul Islamului se roagă să piară 
evrei cu suflete sfinte? 

Fima se simţi stânjenit o clipă. Regretă că-i dorise răul 
rabinului rătăcit în pădure. Dar imediat îşi reveni şi porni la 
contraatac cu o mişcare neaşteptată: 

— Ascultă. Baruch. Ascultă-mă bine. Apropo de Islam. Vreau 
să-ţi citesc, cuvânt cu cuvânt, ce scrie în enciclopedie despre 
India. 

— La naiba cu India, râse bătrânul, ce-are a face India cu asta? 
Demonul care a intrat în voi, Fimucika, în tine şi în prietenii tăi, 
nu e deloc indian, ba tocmai că e chiar prea european. Ni s-a 
întâmplat o mare nenorocire, tineri de mare valoare ca tine au 
hotărât deodată să vândă toată moştenirea iudaismului pe blidul 
de linte al falsului pacifism european. Vor să devină lisus 
Hristos. Vor să le dea creştinilor o lecţie despre cum se întinde 
al doilea obraz. Îi iubiţi pe duşmanii noştri şi îl urâţi pe Uri Tvi, 
până şi pe sfântul serafim. Dar noi ne-am săturat deja până 
peste cap de faimosul umanism european. 


32 Uri Tvi Greenberg (1896-1981) - poet de limbă idiş şi ebraică, ziarist şi 
membru al parlamentului cu orientare de dreapta, adept înfocat al mişcării 
politice „Pentru un Israel mai mare" 


Am simţit deja din plin pe pielea noastră gustul civilizaţiei tale 
occidentale. Am gustat-o din plin, de la Chişinău: şi până la 
Auschwitz. Am să-ţi povestesc o istorioară edificatoare despre 
un cantor care a fost părăsit - Doamne fereşte să ni He întâmple 
şi nouă aşa ceva! - pe o insulă pustie, tocmai în Zilele Cumplite. 
Stătea bietul evreu în mijlocul pustietăţii lumii şi a timpului şi se 
întreba... 

— Stai o clipă, izbucni Fima, tu cu toţi cantorii tăi care se 
întrebau. Cam în felul în care India c ţară arabă, tot aşa 
civilizaţia europeană e Hmelnițki şi Hitler. Ce idee ridicolă! Dacă 
n-ar li fost civilizaţia occidentală, pentru informarea ta, stimate 
domn, n-ar fi rămas din noi nici măcar unul care să urineze pe 
zid! Cine, după părerea ta, a sacrificat milioane de vieţi ca să-l 
învingă pe Hitler? Nu civilizaţia Occidentului? Inclusiv Rusia? 
Inclusiv America? Ce, sfântul tău din Strelisk ne-a salvat? Mesia 
ne-a dat o ţară? Uri [vi ne dă în dar tancuri şi avioane cu reacţie 
şi mai varsă asupra noastră trei miliarde de dolari anual, aşa, ca 
bani de buzunar, ca să putem continua să ne facem de cap aici? 
Ţine minte, tată: De fiecare dată când, de-a lungul istoriei, evreii 
şi-au ieşit din minţi şi au început să navigheze de capul lor în 
lumea asta folosind hărţi mesianice în locul hărților reale, 
universale, milioane dintre ei au plătit cu viaţa. Se pare că încă 
n-am reuşit să băgăm în faimosul cap de evreu ideea că Mesia 
este pentru noi îngerul morţii. Asta-i toată teoria pe scurt, 
Baruch: 

Mesia e îngerul morţii. Deci e cât se poate de firesc să ne 
contrazicem în privinţa locului în care vrem să mergem. E o 
controversă legitimă. 

Dar trebuie aplicată o singură regulă de fier: 

Oriunde hotărâm să mergem - trebuie să folosim întotdeauna 
numai şi numai hărţi reale şi universale. Nu o hartă mesianică. 

Brusc bătrânul scăpă un mic şuierat, ca şi cum ar fi fost uluit 
de înţelepciunea lui Fima sau de propria sa prostie. Tuşi, gemu, 
probabil vru să strecoare câteva cuvinte, dar Fima se lăsa dus 
de val, arzând tot de exaltare spirituală: De ce naiba li se spală 
tuturor creierul spunându-li-se că egalitatea umană e străină de 
iudaism, marfă neevreiască de proastă calitate, fals pacifism 
creştin, în timp ce amestecătura aiurită clocită de un rabin 


33 Aluzie la pogromul sălbatic contra evreilor care a avut loc la Chişinău în 
1903 


mesianic oarecare, bunicul lui Gush Emunim:*, care a luat 
câteva fragmente din Hegel şi le-a cârpăcit cu nişte zdrenţe de 
la lehuda Halevi şi nişte vechituri de la rabinul Loew’? din 
Praga, e considerată elixirul pur al iudaismului, descins direct de 
pe Muntele Sinai? 

Ce înseamnă asta? Nebunie curată! „Să nu ucizi" e după voi 
străin iudaismului, pacifism creştin extremist, iar rabinul Georg 
Wilhelm Friedrich Hegel, acest premergător al nazismului, 
devine dintr-odată moştenire iudaică! îţi spun, tată, Yosef Haim 
Brenner” are mai mult iudaism în degetul lui mic decât fosilele 
voastre In caftane şi psihopaţii cu tichiuţe croşetate. 

Primii se pişă pe stat şi spun că e ilegitim pentru că Mesia n-a 
venit încă, ceilalţi se pişă pe stat şi spun că e doar un eşafodaj 
temporar pe care îl putem demonta acum că Mesia se află deja 
la uşă. Şi unii şi ceilalţi se pişă pe „Să nu ucizi", pentru că există 
lucruri mai importante, ca interzicerea  autopsiilor sau 
descoperirea mormântului strămoaşei noastre Izabela. 

— Fimucika, suspină tatăl său, ai milă de mine. Sunt un evreu 
bătrân. Nu mai am treabă cu toate misterele astea. Poate că 
sunt un anacronism - cine ştie, dragul meu? Propriul meu fiu e 
ca un golem care s-a întors împotriva creatorului său. Nu te 
supăra, dragul meu; am folosit termenul „golem" pentru că tu ai 
găsit de cuviinţă să pomeneşti legenda rabinului Loew din 
Praga. Mi se pare chiar foarte frumos ce ai spus despre harta 
universală. Amin, aşa să fie. 

E tăios. Ai atins esenţialul. Singura problemă e următoarea: 
poate ne spune învățătorul nostru de la ce prăvălie să 
cumpărăm asemenea hărţi? 

Poate ne destăinuie secretul? Poate îi faci o favoare reală 
tatălui tău? Nu? Nu contează. Am să-ţi spun un lucru profund şi 
minunat, pe care l-a zis odată rabinul Loew din Praga trecând 
prin faţa unei catedrale. Apropo, ştii care e sensul adevărat al 
expresiei „favoare reală"? 

— Bine, în regulă, cedă Fima, în regulă. Fie. 


34 Mişcare politică israeliana înfiinţată în urma Războiului de Şase Zile, însă 
recunoscută oficial ca organizaţie în ajunul Războiului de Yom Kippur 

35 Filosof evreu din secolul al XII-lea 

3 Rabinul Loew a devenit celebru prin legenda Golemului 

37 Yosef Haim Brenner (1881-1921) - scriitor de limbă ebraică, socialist- 
sionist, asasinat în timpul rebeliunii antievreieşti din mai 1921 


Tu renunţi de data asta la rabinul Loew trecând prin faţa 
catedralei, iar eu îţi accept zugravii în schimb. Trimite-i 
duminică dimineaţă şi gata. 

Şi pentru ca tatăl său să nu-i poată răspunde, se grăbi să 
folosească cuvintele pe care le auzise mai devreme de la 
prietenul său: 

— Vom discuta despre restul atunci. Acum trebuie să fug. 

Chiar intenţiona să ia o pastilă contra arsurilor şi să coboare 
până la centrul comercial, să dea la reparat tranzistorul pe care 
îl trântise şi îl spărsese în grabă. Poate că va fi nevoit să 
cumpere altul. Dar deodată îi apăru în faţa ochilor, atât de reală 
încât avu senzaţia că o putea atinge, imaginea unui evreu est- 
european mărunt, fragil, miop, înfăşurat în şalul de rugăciune, 
rătăcind printr-o pădure neagră, murmurând doar pentru el 
versete biblice, picioarele lovindu-i-se de pietre ascuţite, sub 
zăpada moale care cădea întruna peste el într-o tăcere absolută, 
întreruptă doar din când în când de ţipătul lugubru al vreunei 
păsări de noapte sau de urletele lupilor. 

Fima fu cuprins de spaimă. 

In clipa în care închise telefonul, îşi aminti că nu îl întrebase pe 
tatăl sau cum se simţea. 

Uitase că intenţionase să-l ducă la analize la spital. Uitase 
până şi să fie atent dacă bătrânul mai avea şuierături în piept. | 
se părea că auzise un scârţâit uşor, dar gândindu-se mai bine, 
nu mai era sigur: poate că până la urmă nu era vorba totuşi 
decât de o răceală uşoară. Sau poate că tatăl fredonase, cum 
avea obiceiul, un ya-ba-bam hasidic subţirel. Sau era posibil să fi 
fost un deranjament pe linia telefonică? Toate reţelele din ţara 
asta se prăbuşeau şi nimănui nu-i păsa. Şi asta era o consecinţă 
a obsesiei noastre asupra Teritoriilor. Adevărul ironic era, aşa 
cum avea să descopere într-o zi un istoric din viitor, că Abdel 
Nasser” fusese totuşi cel care câştigase Războiul de Şase Zile. 
Victoria ne-a condamnat la distrugere. Spiritul mesianic pe care 
sionismul a reuşit să-l închidă în sticlă a ţâşnit afară în ziua în 
care cornul a sunat lângă 

Zidul Plângerii. Cine râde la urmă râde mai bine. Mai mult, 
mergând pe această linie până la capăt, fără milă, poate 
concluzia definitivă era că nu Nasser, ci Hitler era cel care râdea 


38 Gamei Abdel Nasser (1918-1970) - preşedinte al Egiptului între anii 1956- 
1970. (n.r.) 


la urmă. Acesta continuă să persecute poporul evreu fără milă. 
Tot ce ni se întâmplă acum ni se trage, într-un fel sau altul, de la 
Hitler. Ce voiam să fac acum? Să dau un telefon. Era ceva 
urgent. 

Dar cui? Pentru ce? Ce-a mai rămas de spus? 

Şi eu m-am rătăcit prin pădure. Ca sfântul acela. 


159 
Dar licuriciul a dispărut 


Fiindcă dimineaţă, când coborâse să aducă ziarul, uitase să 
încuie uşa şi fiindcă era cufundat într-o încercare inutilă de-a 
reasambla radioul stricat, ridică dintr-odată privirea şi o văzu în 
faţa sa pe Annette Tadmor, îmbrăcată într-un palton roşu şi cu o 
beretă albastră de lână aşezată pe-o parte, care îi dădea aerul 
unei franţuzoaice tinere de la ţară. Ochii îi străluceau, iar obrajii 
îi erau îmbujoraţi de frig. | se păru copilăroasă, blândă, pură şi 
dureros de frumoasă. Însă în clipa aceea îşi aminti ce-i făcuse 
alaltăieri şi se simţi murdar. 

Emana un miros de parfum fin, poate uşor nuanţat de o urmă 
de alcool, care trezi în Fima o îmbinare de regret şi dorinţă. 

— De dimineaţă, spuse, încerc să-ţi telefonez, dar e tot timpul 
ocupat. S-ar putea crede că prezidezi de acasă negocierile de 
pace. Scuză-mă că dau buzna aşa. Nu stau decât două minute. 

Ai cumva vreo picătură de votcă în casă? Nu-i nimic. Ascultă: 
cred că am pierdut la tine un cercel. Eram atât de zăpăcită. 
Probabil îţi închipui că sunt nebună. Ceea ce e cel mai drăguţ cu 
tine e că nu-mi pasă deloc în ce lumină mă vezi. 

Parcă am fi frate şi soră. Nu-mi amintesc aproape nimic din ce 
ţi-am îndrugat atunci. lar tu n-ai râs de mine din bunătate. N-ai 
găsit cercelul? Din argint? Unul aşa, lunguieţ, cu o piatră mică, 
strălucitoare? 

Fima ezită, se hotărî, aruncă pe jos ziarul care ocupa tot 
fotoliul şi o aşeză pe Annette în locul lui. Insă o ridică imediat şi 
se strădui să-i elibereze braţele din mânecile paltonului roşu. 

În dimineaţa asta i se părea frumoasă, inteligentă, plină de 
tact şi atrăgătoare. Fugi în bucătărie să pună apă la fiert şi să 
verifice dacă mai rămăsese puţin lichior în sticla pe care o 
primise în dar de la tatăl său. Intorcându-se în living, spuse: 


— Te-am visat noaptea trecută. Erai încântătoare şi plină de 
bucurie, pentru că soţul tău se întorsese şi tu îi iertasei totul. lar 
acum eşti şi mai frumoasă decât în visul meu. Albastrul te 
prinde de minune. Ar trebui să porţi albastru cât mai des. Ce-ar 
fi să tragem o linie peste ceea ce s-a petrecut alaltăieri? Mi-e 
ruşine de mine însumi. Apropierea ta m-a ametit şi probabil că 
m-am comportat ca violatorul plângăreţ. N-am mai fost cu o 
femeie de peste două luni. Nu că asta ar justifica faptul că m-am 
purtat ca un animal. Vrei să mă înveţi cum să mă îndrept? 

Annette spuse: 

— Destul. Ajunge. Mă faci să plâng din nou. 

M-ai ajutat atât de mult, Fima, cu atenţia ta profundă, plină de 
înţelegere şi simtire. Cred că nimeni pe lumea asta nu m-a 
ascultat ca tine. 

lar eu am fost atât de ciudată, de egoistă, pierdută complet în 
problemele mele. Imi pare rău că te-am jignit. 

Mai adăugă că ea, dintotdeauna, avea mare încredere în vise: 
dovadă că tocmai în noaptea asta, când Fima o visa pe ea, Yeri 
o sunase pe neaşteptate din Milano. Părea cam amărât. Spunea 
că habar n-avea ce-o să fie. Că timpul avea să decidă. Să 
încerce să nu-l urască. 

— Timpul, începu Fima, dar Annette îi acoperi gura cu mâna: 

— Hai să nu vorbim. Alaltăieri am vorbit deja destul. Hai să 
stăm două minute în linişte şi apoi fug. Am o mie de 
aranjamente de făcut în oraş. Dar mi-e bine aici, lângă tine. 

Şi tăcură. Fima se aşeză lângă ea pe braţul fotoliului, braţul lui 
îi atingea uşor umerii, îi era ruşine de dezordinea din jur, de 
tricoul gros, cu mâneci lungi, aruncat pe canapea, de sertarul de 
jos deschis al dulapului, pe care nu reuşise să-l închidă noaptea 
trecută, de ceştile de cafea goale de pe masă şi de ziarele care 
zăceau pretutindeni. Îşi blestemă în gând dorinţa care începea 
să se trezească şi îşi promise că de data asta se va comporta 
exemplar. 

Annette spuse gânditoare, mai mult pentru ea decât pentru el: 

— Te-am nedreptăţit. 

Cuvintele astea aproape îl făcură să izbucnească în lacrimi. 
Încă din copilărie simţea un fel de dulceaţă şi plăcere când 
vreun adult îi spunea asemenea cuvinte sau ceva asemănător. 

De-abia reuşi să-şi stăpânească pornirea de-a îngenunchea la 
picioarele sale, exact cum făcuse soţul ei astă-noapte, în visul 


lui. Deşi, ca să fim corecţi, nu fusese chiar în vis, ci în viziunea 
sa, spre dimineaţă. Dar nu vedea nici o deosebire. 

— Am veşti bune, spuse. Cercelul tău e aici. 

L-am găsit în fotoliul pe care stai chiar acum. 

Uite ce nătărău sunt: cum am deschis ochii dimineaţă, în 
primele străluciri ale zorilor, am crezut că e un licurici care a 
uitat să se stingă. 

Prinse curaj şi adăugă: 

— Vezi însă că sunt un şantajist. N-am să ţi-l dau înapoi gratis. 

Annette izbucni în râs. Nu încetă să râdă nici când Fima se 
rezemă de ea. Il trase de păr spre ea şi îi sărută vârful nasului, 
aşa cum se sărută un bebeluş: 

— Ajunge? Acum îmi dai cercelul înapoi? 

Fima spuse: 

— E mai mult decât mi se cuvine. Ai să primeşti şi rest. 

Şi spre propria-i uimire, îi îmbrăţişa deodată genunchii, îi trase 
cu putere trupul din fotoliu pe podea şi ameţit de dorinţă, fără 
să se mai oprească să-i scoată hainele, ci căutându-şi drumul 
orbeşte, dar cu ceva din siguranţa somnambulului, o pătrunse 
aproape în aceeaşi clipă şi simţi că nu falusul său, ci întreaga sa 
fiinţă se scufunda şi se topea în pântecul ei. Ejacula instantaneu 
cu un strigăt. Când ieşi din nou la suprafaţă, simțindu-se gol şi 
uşor ca lumina, de parcă lăsase în ea toată greutatea trupului 
său, îl cuprinse groaza înțelegând ce umilinţă cumplită îi 
adusese atât ei, cât şi lui. Fără îndoială că de data asta 
distrusese totul pentru totdeauna. Dar Annette începu să-i 
mângâie uşor, cu degete moi, părul şi ceafa, până când îl 
străbătu un tremur dulce, care îi înfiora pielea. Şi spuse: 

— Violatorul plângăreţ. 

Apoi şopti: 

— Taci, copile. 

Şi îl întrebă din nou dacă avea cumva vreo picătură de votcă. 
Fima se îngrijoră că îi era frig. Se strădui să-i aranjeze hainele, 
cu mişcări neîndemânatice. Şi încercă să vorbească. Dar ea se 
grăbi din nou să-i acopere buzele cu mâna zicând: 

— Taci odată, palavragiu mic. 

În timp ce-şi pieptăna părul frumos în faţa oglinzii, adăugă: 

— Fug. Am o groază de treburi în oraş. Numai înapoiază-mi, te 
rog, cercelul pe care l-am câştigat prin muncă cinstită de la tine. 


Te sun diseară. O să mergem la film. La Orion rulează o comedie 
minunată cu Jean Gabin. _ 

Fima intră în bucătărie şi îi turnă restul de lichior. In ultimul 
moment salvă ceainicul care clocotea şi din care aproape toată 
apa se evaporase. Dar cu toate eforturile sale, nu reuşi să-şi 
amintească unde pusese cercelul. Drept pentru care jură că va 
întoarce casa pe dos şi îi va restitui cercelul, întreg şi sănătos, 
chiar în seara aceea. Când o conduse la uşă, bălmăji spăsit că 
nu-şi va ierta asta niciodată. 

Annette râse. 


162 
Trecură una prin faţa celeilalte pe scări. 


Imediat ce ieşi Annette, apăru Nina Gefen, cu părul ei cenuşiu 
tuns sobru, cărând o sacoşă grea, plină cu cumpărături, pe care 
o depuse ferm pe masă, între ziare şi ceşti murdare de cafea. Işi 
aprinse cu mişcări repezite o ţigară Nelson şi stinse chibritul nu 
suflând, ci scuturându-l cu putere. Scoase imediat doi nouraşi de 
fum pe nări. Fima zâmbi fără să-şi dea seama. 

Schimbul de vizitatoare îi aminti brusc de regimentele de 
prietene care intrau şi ieşeau din apartamentul tatălui său. 
Poate venise deja timpul să îşi ia şi el un baston sculptat, cu 
măciulie de argint? 

Nina întrebă: 

— Ce-i atât de amuzant? 

Prin fumul de ţigară, probabil că nările ei adulmecaseră o urmă 
de parfum. Fără să mai aştepte răspunsul lui, adăugă: 

— Şi doamna în roşu de care m-am ciocnit pe scări mergea şi 
zâmbea ca o pisică sătulă. Ai avut din întâmplare o vizitatoare? 

Mi-e bine cu tine şi aşa Fima era pe punctul să nege. De când 
avea el vizitatoare? Doar erau opt apartamente în blocul ăsta. 
Dar ceva îl opri s-o mintă pe femeia asta stafidită, plină de 
amărăciune, care îi amintea de o vulpe încolţită de hăitaşi, pe 
care o numea uneori în gândurile sale „iubita mea" şi pe al cărei 
soţ îl iubea de asemenea. Cobori privirea şi se justifică: 

— O pacientă. E în tratament la noi la clinică. 

Ne-am împrietenit într-un fel. 

— Vor să deschidă o sucursală a clinicii la tine? 


— Uite cum stau lucrurile, spuse Fima în timp ce degetele sale 
încercau zadarnic să îmbine cele două părţi ale radioului care 
căzuse dimineaţă şi se dezmembrase, soţul ei a părăsit-o. A 
venit la mine să-mi ceară sfatul. 

— Alinătorul inimilor sfărâmate, spuse Nina cu un glas care se 
voia sarcastic, însă suna aproape plângăreţ. Sfântul patron al 
văduvelor de paie. 

Încă puţin şi va trebui să primeşti numai pe bază de 
programare. 

Porni către bucătărie şi scoase din sacoşă o pungă plină de 
spray-uri şi lichide de curăţat, pe care le aşeză deocamdată pe 
marginea blatului de marmură. Lui Fima i se părea că buzele ei 
strânse în jurul mucului de ţigară tremurau. 

Apoi scoase din sacoşă alimentele pe care i le cumpărase, 
deschise frigiderul, se îngrozi de ce văzu şi strigă: 

— Ce-i mizeria asta? 

Fima se justifică neconvingător că făcuse curăţenie generală, 
dar nu mai apucase să ajungă la frigider. 

Când se întorcea Uri? 

Nina scoase din fundul sacoşei câteva ambalaje de plastic: 

— Vineri noapte târziu. Adică mâine. Bănuiesc că muriţi de 
nerăbdare amândoi. Puteţi face luna de miere sâmbătă seara. 
Uite, ţi-am adus cartea despre Leibowitz. Ai fugit şi ai lăsat-o pe 
Covor. 

Ce-o să se aleagă de tine, Fima? Uită-te la tine cum arăţi. 

Era adevărat că după ce plecase Annette, uitase să-şi bage 
cămaşa în pantaloni şi marginea ţesăturii îngălbenite i se vedea 
de sub puloverul gros. 

Nina îi goli frigiderul fără milă, aruncând la gunoi zarzavaturi 
antice, conserve de ton, resturi de brânză pietrificate, pe care 
răsărise deja un mucegai verzui, cutii cu sardele deschise. Şi 
atacă rafturile şi sertarele cu o cârpă muiată în detergent. Fima 
îşi tăie între timp câteva felii groase din pâinea gruzină, neagră 
şi aromată, pe care i-o adusese Nina, le unse cu straturi de gem 
şi începu să mestece cu poftă. În tot acest timp, îi ţinu un 
discurs despre învăţămintele pe care trebuie să le tragem din 
căderea partidelor de stânga din Anglia şi Scandinavia, de fapt, 
din întreaga Europă. Spuse deodată, fără nici o legătură: 

— Uite, Nina. Referitor la alaltăieri seară. De fapt răsalaltăieri. 
Am dat buzna peste tine arătând ca un câine plouat, am vorbit 


numai prostii, am sărit pe tine, te-am jignit şi am fugit fără nici o 
explicaţie. Acum îmi e ruşine. Nu ştiu ce gândeşti despre mine. 
Dar nu vreau să crezi că nu sunt atras de tine sau ceva în genul 
ăsta. Nu I asta, Nina. Dimpotrivă. Mai mult decât oricând. 

Pur şi simplu avusesem o zi proastă. Toată săptămâna asta n- 
am fost în apele mele. Am avut un fel de sentiment ciudat, că 
nu trăiesc, ci doar exist. Se înrădăcinează tot mai mult pe zi ce 
trece. Fără logică şi fără dorinţă. Există un verset în Psalmi: îmi 
plânge sufletul de durere. Chiar aşa: îmi plânge. Uneori nu 
înţeleg pentru ce mă mai învârt pe aici, ca zăpada de anul 
trecut. Mă duc. Mă întorc. Scriu. Şterg. Completez formulare la 
birou. Mă îmbrac. Mă dezbrac. Telefonez, îi deranjez pe toţi şi îi 
înnebunesc de cap. Îl enervez pe taică-meu intenţionat. Cum 
mai e cineva în stare să mă suporte? Cum se face că tu nu m-ai 
trimis încă la toţi dracii? învaţă-mă cum să mă îndrept. 

Nina spuse: 

— Taci Fima. Încetează să mai vorbeşti, între timp aranjase 
noile provizii pe rafturile care acum sclipeau de curăţenie. 
Umerii ei înguşti tremurau. Din spate, îi părea lui Fima un animal 
mic, care se zbătea între gratiile capcanei şi i se rupea inima 
pentru ea. Fără să se-ntoarcă adăugă: 

— Nici eu nu înţeleg. Uite, cu jumătate de oră în urmă, la 
birou, am avut deodată senzaţia că suferi. Că ai păţit ceva. 
Poate te-ai îmbolnăvit şi zaci aici cu frisoane. Am încercat să-ţi 
telefonez, dar era tot timpul ocupat. Am crezut că ai uitat iar să 
pui receptorul înapoi în furcă. M-am ridicat şi am fugit în mijlocul 
unei şedinţe destul de importante, despre falimentul unei 
societăţi de asigurări, am fugit direct la tine. Nu direct la tine: 
am oprit pe drum să-ţi fac ceva cumpărături, ca să nu mori de 
foame. Se poate spune că eu şi Uri te-am adoptat ca fiu. Doar că 
pe Uri jocul ăsta îl amuză, iar pe mine mă deprimă. Tot timpul. 
Tot timpul simt că ţi se întâmplă o nenorocire, las totul şi fug 
direct la tine. Un fel de senzaţie de frică profundă, de parcă mă 
chemai de departe: Vino repede, Nina. 

N-am nici o explicaţie pentru asta. Fă-mi o favoare, Fima, 
încetează odată să înfuleci pâine. 

Uită-te la tine cum te-ai îngrăşat. Şi în afară de asta, n-am nici 
un chef de teoria ta revoluţionară despre Mitterrand şi despre 
partidul laburist din Anglia. Păstreaz-o pentru Uri, pentru 
sâmbătă seara. Mai bine spune-mi ce nu e în regulă. Ce se 


întâmplă cu tine. Se petrece ceva ciudat pe care mi-l ascunzi. 
Mai ciudat ca oricând. Parcă te-ai fi drogat puţin. 

Fima se conformă imediat, lăsă felia de pâine şi, fără să-şi dea 
seama, o puse în chiuvetă, ca pe o ceaşcă goală. Şi începu să-i 
îndruge Ninei că lucrul minunat la ea era că faţă de ea nu 
simţea nici o ruşine. Nu-i păsa dacă părea ridicol, nu-i păsa nici 
măcar dacă părea neputincios sau stupid, cum i se întâmplase 
alaltăieri noaptea. 

Parcă i-ar fi soră. Şi acum era pe punctul să-i spună ceva 
banal, dar ce importanţă avea? Banal nu înseamnă întotdeauna 
neadevărat. Ceea ce voia să-i spună era că în ochii lui ea era un 
om bun. Şi că degetele ei subţiri erau cele mai frumoase pe care 
le văzuse vreodată în viaţă. 

Stând încă cu spatele la el, aplecată peste chiuvetă, scoțând 
din ea pâinea pe care Fima o pusese acolo, frecând îndelung 
faianţa şi robinetele, spălându-se cu atenţie pe mâini, Nina 
spuse cu tristeţe: 

— Ai uitat un ciorap la mine, Fima. 

Şi apoi: 

— Nu am mai făcut dragoste de multă vreme. 

Stinse ţigara, îi prinse braţul cu mâna ei minunată, dăltuită ca 
palma unei fetiţe din Orientul îndepărtat, şi şopti: 

— Hai s-o facem acum. În mai puţin de o oră trebuie să fiu 
înapoi la birou. 

În drum spre pat, Fima se bucură că Nina era mioapă, fiindcă 
prinse cu coada ochiului o strălucire fugară în scrumiera în care 
ea stinsese ţigara şi ghici că era cercelul pierdut de Annette. 

Nina trase perdeaua, rulă cuvertura, îndreptă pernele şi îşi 
scoase ochelarii. Mişcările îi erau sigure şi precise, de parcă se 
pregătea să fie examinată de un medic. Când ea începu să se 
dezbrace, el se întoarse cu spatele şi ezită puţin înainte de-a 
înţelege că nu avea altă soluţie decât să-şi scoată şi el hainele. 
Dacă nu pică, curge, îşi spuse cu un fel de bucurie răutăcioasă. 
Şi se grăbi să alunece între cearşafuri, înainte ca ea să remarce 
moliciunea sa. Amintindu-şi cum o dezamăgise pe Nina şi data 
trecută, pe covorul din casa ei, se simţi cuprins de o umilinţă şi 
o ruşine de nesuportat. Se lipi de ea cu tot trupul, dar penisul îi 
era gol şi nesimţitor ca o batistă mototolită. Îşi aşeză capul între 
sânii ei grei şi calzi, de parcă ar fi încercat să se ascundă de ea 
chiar înăuntrul ei. Statură îmbrăţişaţi, lipiti unul de altul, 


aproape fără să se mişte, ca doi soldaţi care se înghesuie unul în 
altul într-o tranşee bombardată. 

Şi ea îl imploră în şoaptă: 

— Numai să nu vorbeşti. Nu spune nimic. 

Mi-e bine cu tine şi aşa. 

Îi apăru în faţa ochilor închişi viziunea aproape palpabilă a 
câinelui căsăpit, contorsionat şi pierzând ultimele picături de 
sânge cu un scâncet slab, la picioarele unui gard de piatră, între 
tufişuri ude şi gunoaie. Şi ca prin somn şopti între sânii ei 
cuvinte pe care ea nu le auzi: 

— Să ne întoarcem înapoi în Grecia, Yael. 

Acolo vom găsi iubire. Şi compasiune. 

Când îşi privi ceasul şi văzu că era unsprezece şi jumătate, 
Nina îl sărută uşor pe frunte şi îi spuse cu afecţiune: 

— Scoală, copile. Trezeşte-te. Ai aţipit. 

Se îmbrăcă cu mişcări bruşte, îşi puse ochelarii cu lentile 
groase, îşi aprinse o nouă ţigară şi stinse chibritul nu suflând, ci 
scuturându-l puternic. Înainte să plece, îmbină cele două părţi 
ale radioului care se dezmembrase când Fima îl trântise 
dimineaţă. Învârti butonul încoace şi-ncolo până când vocea 
ministrului apărării, Yitzhak Rabin, invada încăperea: 

— Va învinge cel care va rezista cel mai mult. 

— E reparat, spuse Nina, dar acum trebuie să plec. 

Fima spuse: 

— Nu fi supărată pe mine. Mă simt sufocat zilele astea. Ca 
înaintea unei nenorociri. Nu dorm nopţile. Stau şi scriu articole 
de parcă ar asculta cineva. Nimeni nu ascultă, totul e probabil 
pierdut. 

Ce se va-ntâmpla cu noi, Nina? Poate ştii tu? 

Nu? 

Nina, care era deja la uşă, întoarse spre el obrazul de vulpiţă 
ochelaristă şi spuse: 

— S-ar putea să termin relativ devreme azi. 

Vino de la clinică direct la mine la birou şi o să mergem să 
ascultăm concertul de la YMCA. Sau o să ne ducem la cinema să 
vedem comedia cu Jean Gabin. După aceea ne vom opri la mine. 

Nu fi trist. 


166 
Fima a uitat ce-a uitat 


Fima se întoarse în bucătărie. Înghiţi una după alta încă patru 
felii groase din pâinea gruzină, neagră şi proaspătă, pe care i-o 
adusese Nina, unse cu dulceaţă de caise. Ministrul apărării 
spuse: 

— Vă sfătuiesc să nu recurgeţi la tot felul de scurtături 
dubioase. Dar pronunţă greşit ultimul cuvânt. Fima, cu gura 
plină de pâine cu dulceaţă, îi răspunse: 

— lar noi te sfătuim să nu intri în tot felul de vorbe goale 
alunecoase. 

Reveni imediat asupra micului joc de cuvinte, care i se păru 
meschin şi nesărat. Când stinse radioul, găsi de cuviinţă să se 
scuze faţă de Rabin: 

— Trebuie să fug. Întârzii la serviciu. 

Mestecă o pastilă contra arsurilor, băgă fără motiv în buzunar 
cercelul Annettei, pe care îl recupera dintre mucurile ţigărilor 
Ninei. 

Imbrăcă paltonul cu deosebită atenţie, ca să nu cadă iar în 
capcana căptuşelii rupte a mânecii. 

Fiindcă feliile de pâine nu-i astâmpăraseră foamea şi oricum le 
trecuse în contul micului dejun, 244 

intră să ia prânzul la micul restaurant de vizavi de casă. Doar 
că nu mai ţinea minte dacă patroana se numea doamna 
Schneidmann sau doamna Schneider. Hotări să parieze pe 
Schneidermann. 

lar ea, ca de obicei, nu se simţi jignită, ci îi zâmbi cu o privire 
copilăroasă, pură şi veselă, care o făcea să semene cu icoana 
rustică a unei sfinte pravoslavnice. Spuse: 

— E Scheinmann, doctore Nisan. Nu face nimic. 

N-are nici o importanţă. Doar să dea Dumnezeu sănătate şi 
prosperitate întregului popor evreu. 

Să aducă numai pace de-acum ţării noastre dragi. 

E greu să suporţi atâţia morţi tot timpul. Gulaş pentru domnul 
doctor azi? Sau supă de pasăre? 

Fima se gândi o clipă, apoi comandă gulaş, omletă cu salată şi 
compot de fructe. La altă masă şedea un om scund, ridat, carei 
se părea lui Fima deprimat şi bolnav. Omul citea relaxat ziarul 
Yediot Aharonot, întorcând paginile, holbându-se la ele, 
scobindu-se între dinţi cu o scobitoare şi întorcându-le din nou. 
Părul său părea lipit de frunte cu ulei de motor. Pentru o clipă 


Fima luă în considerare posibilitatea că el era cel care stătea 
acolo, înţepenit la masa aceea de ieri sau de alaltăieri, iar toate 
lucrurile care se petrecuseră în timpul nopţii şi al dimineţii nu 
avuseseră loc niciodată. Sau i se întâmplaseră unui om cu care 
semăna din câteva puncte de vedere, de care se deosebea prin 
detalii nesemnificative, ce nu adăugau sau nu scădeau nimic. 

Chiar şi distincţia între posibilităţile deschise şi faptele 
săvârşite şi închise i se părea lui Fima simplistă. Poate că tatăl 
sau avea până la urmă dreptate: Nu există o hartă universală a 
realităţii; nu există şi nu e posibilă. Fiecare se orientează singur 
prin pădure, folosind hărţi dubioase, încurcate, complicate, în 
care a fost înfăşat de la naştere sau pe care le-a găsit ici-colo pe 
drum. 

Din acest motiv greşim cu toţii. Ne mişcăm în cercuri. Începem 
cu o cană şi sfârşim în general într-un butoi. Ne lovim unul de 
celălalt fără să ştim şi ne pierdem unii de alţii în întuneric, fără 
să vedem nimic mai mult decât o licărire îndepărtată de 
strălucire divină. 

Fima aproape că se lăsă ispitit s-o întrebe pe patroană cine era 
domnul din spate şi de când stătea acolo, pierzând timpul, 
irosindu-şi comorile vieţii lângă masa acoperită cu muşama în 
carouri verzi şi albe. Până la urmă hotărî să se mulţumească 
numai cu o întrebare: ce ar trebui făcut, după părerea ei, pentru 
a grăbi pacea. 

Doamna Scheinmann deveni bănuitoare. Privi în jur, de parcă 
i-a fi fost frică de deochi, şi răspunse timid: 

— Ce înţelegem noi? Să decidă conducătorii noştri. Generalii şi 
guvernul nostru. Doar să le dea Dumnezeu sănătate şi multă 
minte. 

— Ar trebui să facem unele concesii arabilor? 

Parcă temându-se de spioni sau de încurcături, chiar de 
cuvinte, aruncă o privire spre uşă şi spre perdeaua ce despărţea 
sala de mese de bucătărie. Cobori vocea şi şopti: 

— Ar trebui să avem puţină milă. Asta e tot. 

Fima insistă: 

— Milă faţă de arabi sau milă de noi înşine? 

Îi zâmbi din nou cu cochetărie temătoare, ca o adolescentă de 
la ţară derutată de o întrebare neaşteptată despre culoarea 
lenjeriei sale sau despre distanţa de aici până la Lună. Răspunse 
cu graţie şi viclenie: 


— Mila e milă. 

Bărbatul de la masa vecină, care părea stafidit şi chinuit, cu 
părul gras lipit de creştet, pe care Fima şi-l imagină ca pe un 
mic funcţionar de la impozite suferind de hemoroizi sau ca pe un 
funcţionar de la salubrizare ieşit la pensie, se băgă în discuţie cu 
un accent românesc, cu voce moale, fără a înceta să se 
scobească între dinţi: 

— Domnule. Scuză-mă. Te rog. Ce arabi? Ce pace? Ce ţară? 
Cine are nevoie de asta? Cât trăim trebuie să ne bucurăm de 
viaţă. De ce e nevoie să ne batem capul pentru toată lumea? 

Ce, lumea îşi bate capul pentru tine? Bucură-te doar. Cât 
încape. Distrează-te. Tot restul e pierdere de timp. Scuză-mă 
pentru întrerupere. 

Numai că vorbitorul nu i se părea lui Fima un om care se distra 
tot timpul, ci dimpotrivă, unul care făcea uneori pe ici-colo 
câţiva bani în plus denunţându-şi vecinii la Biroul de Impozite. 

Mâinile îi tremurau vizibil. 

Fima îl întrebă politicos: 

— Domnul spune că ar trebui să ne bizuim pe guvern? Că 
fiecare ar trebui să aibă grija propriei sale persoane şi să nu se 
amestece deloc în viaţa publică? 

Informatorul cel deprimat răspunse: 

— Cel mai bine e ca şi guvernul să plece să se distreze. La fel 
şi guvernul arab. Şi guvernele goyilor. Fericiţi cu toţii toată ziua. 
Oricum murim cu toţii. 

Doamna Scheinmann chicoti şi aproape că-i făcu lui Fima cu 
ochiul, ignorând prezenţa micului funcţionar concediat, şi îi 
spuse slugarnic, parcă voind să-l despăgubească oarecum 
pentru ce fusese nevoit să asculte aici: 

— Nu-l lua în seamă, doctore. Fetiţa i-a murit, nevastă-sa a 
murit, fratele lui a murit. Şi n-are un ban la sufletul lui. Vorbeşte 
gura fără el. E un om pe care Dumnezeu l-a uitat. 

Fima se scotoci prin buzunare şi nu găsi decât mărunţiş. 0 
rugă deci pe patroană să-i treacă de data asta consumaţia în 
cont. Săptămâna viitoare, când va primi salariul... Dar ea îi tăie 
vorba cu căldură şi delicateţe: 

— Nu contează. N-ai nici o grijă. Totul e în regulă. 

Şi fără ca el să fi cerut, îi aduse un pahar cu ceai dulce cu 
lămâie şi adăugă: 

— Oricum totul vine din ceruri. 


In privinţa asta nu era de acord cu ea, dar muzicalitatea 
cuvintelor îl atinse ca o mângâiere şi puse brusc palma pe mâna 
ei cu vene umflate şi îi mulţumi. Lăudă mâncarea şi aprobă cu 
entuziasm ceea ce spusese ea mai înainte: Mila e milă. 

Odată, când Dimi avea opt ani, Ted şi Yael îl sunaseră pe Fima 
la ora zece dimineaţa, să-i ajute să caute copilul care fugise 
probabil de la şcoală pentru că nişte copii îl bătuseră. Fără să 
ezite, Fima a chemat un taxi şi a dat fuga la fabrica de 
cosmetice din cartierul Romema. Şi chiar i-a găsit pe Baruch şi 
pe Dimi într-un laborator mic, aplecaţi peste o masă de 
experienţe, coama argintie atingând bretonul albinos, distilând 
un fel de lichid albăstrui într-o eprubetă de sticlă, deasupra unei 
lămpi de spirt. 

Când a intrat, atât bătrânul, cât şi copilul au tăcut, ca doi 
conspiratori prinşi în toiul unui complot. In perioada aceea Dimi 
obişnuia încă să-i strige pe amândoi, pe Baruch şi pe Fima, 
„bunicule". Tatăl, cu cioculeţul de Troțki îndoit în sus ca un 
iatagan, a refuzat să-i dezvăluie lui Kima ce experimentau: cum 
puteau şti dacă era de partea lor sau a inamicului. Dar Dimi, 
concentrat, serios, enigmatic, a avut încredere că Fima nu-i va 
trăda. Eu şi bunicul am început să lucrăm la proiectarea unui 
spray contra prostiei. Când va apărea prostia, vei putea să scoţi 
un recipient mic, să stropeşti puţin şi prostia se va evapora. 
Fima a spus: Va trebui să produceţi o sută de mii de tone din 
spray-ul vostru chiar de la primul lot. Baruch a zis: Poate că e 
păcat de efortul nostru, Diminka, fiindcă oamenii inteligenţi nu 
au deloc nevoie de produsul nostru, cât despre proşti, spuneți- 
mi voi amândoi, dragii mei, de ce e nevoie să ne pierdem noi 
timpul cu proştii? Mai bine ne distrăm noi puţin. Şi a sunat 
imediat şi a cerut să li se aducă o tavă cu dulciuri, alune şi 
fructe. A oftat, s-a aplecat şi a scos dintr-un sertar o legăturică 
de beţişoare, a ordonat copilului să încuie uşa pe dinăuntru şi 
până la prânz au jucat toţi trei Monopoly, uitând de restul lumii. 
Amintirea acelei dimineţi cu distracţia ei ilicită se ivi în mintea 
lui Fima ca o rază de fericire, cum nu cunoscuse niciodată în 
propria sa copilărie. Apoi, la prânz, trebui să se rupă şi să-l ducă 
pe Dimi înapoi părinţilor săi. Ted îi impuse copilului două ore de 
arest în baie şi încă două zile de arest la domiciliu. Fima primi şi 
el o mustrare. 

Aproape că regretă că renunţaseră la producţia spray-ului. 


In autobuz, în drum spre serviciu, se gândi la ce spusese 
doamna Schonberg despre informatorul trist şi îşi zise: cel pe 
care Dumnezeu l-a uitat nu e neapărat pierdut. Dimpotrivă. 

Poate că e uşor şi liber ca o şopârnlă în deşert. 

Cea mai nenorocită soartă nu e să fii uitat, ci să te pierzi: 
voinţa, dorul, amintirile, dorinţa trupului, curiozitatea, pasiunea, 
bucuria, generozitatea, totul se pierde treptat. Aşa cum se 
domoleşte vântul printre munţi, la fel se întâmplă şi cu sufletul. 
E adevărat, chiar şi durerea scade cu timpul, dar odată cu 
durerea scad şi alte semne ale vieţii. Emoţiile primare, simple, 
tăcute, care uimesc şi vrăjesc orice copil, spre exemplu 
schimbarea anotimpurilor, trecerea unei pisici prin curte, 
răsucirea uşii în balamale, ciclul vital al plantelor, coacerea 
fructelor, foşnetul pinilor, un şir de furnici pe terasă, jocul luminii 
prin văi şi munţi, paloarea lunii şi aura ce o înconjoară, pânzele 
de păianjen pline de stropi de rouă spre dimineaţă, miracolele 
respirației şi vorbirii, licăririle asfinţitului, apa care fierbe sau 
îngheaţă, strălucirea amiezii într-un ciob de sticlă, atâtea emoţii 
primare, pe care le-am avut şi pe care le-am pierdut. Nu se vor 
mai întoarce. Sau mai rău, vor reveni rareori şi vor licări în 
depărtare, dar emoția primară din ele va fi uitată şi pierdută. Pe 
vecie. Şi totul se întunecă şi se dezintegrează, întreaga viaţă 
devine searbădă şi mizeră. 

Cine va veni la putere în Franţa? Ce va decide comitetul 
central al partidului Likud? De ce au respins articolul? Cât a 
câştigat directorul general? Cum va reacţiona ministrul la 
învinuirea care i-a fost adusă? De câte ori mi s-a spus în 
dimineaţa asta şi de câte ori am spus eu „Sunt în întârziere. 
Trebuie să fug". Dar de ce? încotro? în ce scop? Fără îndoială că 
şi ministrul Rabin trebuie să fi simţit aceste emoţii primare acum 
o mie de ani, pe când era doar un puşti roşcovan, retras, un 
copil desculţ, pistruiat şi slab, şi stătea într-o curte dosnică din 
Tel Aviv, între frânghiile de rufe, într-o zi de toamnă, la ora şase 
dimineaţa, şi îi trecea pe deasupra capului un stol de cocori albi 
printre norii răsăritului de soare, promiţându-i şi lui, ca şi mie, o 
lume pură, plină de linişte şi azuriu, departe de cuvinte şi de 
minciuni, numai să îndrăznim odată să părăsim totul, să ne 
ridicăm şi să plecăm. Şi iată că şi acest ministru al apărării, şi 
noi, care îl atacăm zi de zi în ziare, cu toţii am uitat şi ne-am 
stins deja. Suntem cu toţii ca nişte suflete moarte. 


Oriunde ne ducem, lăsăm în urma noastră o dâră de cuvinte 
neînsufleţite, de la care e foarte scurt drumul până la trupurile 
neînsufleţite ale copiilor arabi, ucişi zilnic în Teritorii. Şi e foarte 
scurt drumul şi până la faptul că un om ca mine pur şi simplu 
şterge fără să gândească din registrul morţii copiii familiei de 
colonişti evrei, arşi de vii alaltăieri de un cocteil Molotov, pe 
drumul spre aşezarea Alfei Menaşe. De ce i-am omis? Oare 
moartea lor nu a fost suficient de pură? Nu a fost demnă să intre 
în templul suferinţei, ai cărui gardieni am devenit? Oare numai 
pentru că pe mine coloniştii mă sperie şi mă scot din sărite, în 
timp ce copiii arabi îmi apasă conştiinţa? Oare un om de nimic 
ca mine poate să decadă până-ntr-atât, încât să facă o distincţie 
între moartea inadmisibilă a copiilor şi moartea nu chiar atât de 
inadmisibilă a copiilor? Justiţia însăşi a vorbit prin gura doamnei 
Schonberg, când a spus cu simplitate: 

„Mila e milă". Ministrul apărării, Yitzhak Rabin, trădează 
valorile de bază şi aşa mai departe, în timp ce în ochii săi eu şi 
cei ca mine suntem cei ce trădează principiile fundamentale, 
etc. Dar faţă de salutul trimis odată cu primele raze de lumină, 
în dimineaţa aceea îndepărtată de toamnă, de zborul aceluiaşi 
cârd de cocori, fără îndoială că toţi suntem trădători. Nu e nici o 
diferenţă între ministru şi mine. l-am otrăvit deja până şi pe 
Dimi şi pe prietenii lui. E de datoria mea deci să-i scriu lui Rabin 
câteva rânduri. Să-mi cer scuze. Să încerc să-i explic că la urma 
urmei suntem amândoi în aceeaşi barcă. 

Sau poate să-i cer o întrevedere? 

— Ajunge, zâmbi acru Fima. Am păcătuit. Am trădat. Ajunge. 

Coborând din autobuz, mormăi ca un bătrân furios: 

— Calambur. Calambur de proastă calitate. 

Căci dintr-odată jocul de cuvinte dintre „a uita" şi „a pierde" i 
se păru atât de ieftin, încât cobori pe uşa din faţă“ şi nici măcar 
nu spuse „la revedere" sau „mulţumesc" şoferului, obicei pe 
care îl respecta cu sfinţenie, chiar şi când era profund preocupat 
de altceva, ca ieri, spre exemplu, când coborâse din greşeală la 
altă staţie decât trebuia. 


at în ebraică, „leabed" (a pierde) poate fi folosit şi cu sensul de „a uita", 


„a pierde din memorie". 
“0 In Israel urcarea în autobuze se face pe uşa din faţă şi coborârea pe cea 
din spate 


Fima stătu două-trei minute pe strada cenuşie, printre frunzele 
moarte şi bucăţelele de hârtie suflate de vânt, se concentra 
asupra foşnetului pinilor uzi din spatele gardurilor de piatră şi 
privi în direcţia autobuzului care se îndepărta. Ce uitase de fapt 
în el? O carte? Umbrela? Un plic? 

Poate un pacheţel? Ceva care-i aparţinea Tamarei? Sau 
Annettei Tadmor? „Cocorii zboară şi se rotesc", i se ivi brusc în 
minte un vers uitat dintr-un cântec vechi pentru copii. Şi se 
consolă cu speranţa că ceea ce uitase pe scaunul din autobuz 
nu era decât un exemplar din ziarul Maariv, pe care îl găsise 
acolo. Din vina ministrului si a cocorilor nu era în stare să-şi 
amintească nici măcar titlul articolului. 


173 
Ruşine şi vină 


In curte, mergând pe poteca pietruită ce înconjura clădirea şi 
ducea la intrarea în clinică, se opri puţin, pentru că de la etajul 
doi răzbăteau, prin geamurile închise, prin foşnetul pinilor şi al 
vântului, sunetele violoncelului uneia dintre cele trei bătrâne. 
Sau poate nu era decât un elev, care repeta acelaşi solfegiu, iar 
Şi iar. 

Fima se strădui în zadar să recunoască melodia, stând şi 
ascultând concentrat, ca un om care nu ştie de unde vine şi 
încotro trebuie să se îndrepte. 

Dacă ar putea să-şi schimbe consistenţa în clipa asta şi să se 
transforme în aer, în piatră, să devină cocor. Un violoncel din 
interiorul său îi răspundea de sus în propria sa limbă, un sunet 
de alean şi de autoironie. Le văzu aproape cu ochii minţii pe 
cele trei muziciene în vârstă, hurducăindu-se ore întregi într-un 
taxi vechi, de-a lungul şoselei de coastă, pentru a susţine un 
recital în vreun kibbutz îndepărtat din Galileea de Sus sau la 
festivitatea de deschidere a congresului veteranilor Brigăzii“!. 

Cum îşi petrec ele o seară de iarnă liberă? După ce spală 
vasele şi strâng în bucătărie, probabil se adună toate trei în 
camera de zi. Fima îşi imagină încăperea sobră, puritană, în care 
se găseau un orologiu maro, cu litere latine în loc le cifre, un 
bufet şi o masă rotundă, grea, cu picioare groase şi scaune 


4 Brigada - brigăzi evreieşti din Palestina care au luptat contra nemților în 
cadrul armatei britanice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial 


negre cu spătare drepte. Un câine cu blană gri stă ghemuit pe 
covor în colţul camerei. Pe pianul închis, pe masă, pe bufetul cu 
sertare sunt aşternute milieuri apretate din dantelă, ca acelea 
care umpleau fiecare loc liber din casa tatălui său din cartierul 
Rehavia. Mai e şi un radio greu şi demodat. 

Nişte flori uscate, albastre stau într-o vază înaltă. 

Toate perdelele sunt croşetate, jaluzelele sunt bine închise, un 
foc albastru dansează în lampă şi din când în când se aude 
zgomotul uşor al petrolului care coboară din rezervor spre fitil. 

Una dintre femei, probabil fac cu rândul, le citeşte cu voce 
joasă celorlalte un roman german, Lotte la Weimar, spre 
exemplu. Nu se aude toată seara nici un sunet, în afară de 
vocea ei, de tic-tacul orologiului şi de bolborositul gazului. La ora 
unsprezece fix se ridică şi fiecare se retrage în camera ei. Cele 
trei uşi se închid în urma lor până dimineaţa. lar în salon, în 
tăcerea adâncă şi în întuneric, numai orologiul continuă să ticăie 
fără întrerupere şi să anunţe fiecare oră cu sunete grave. La 
intrarea în clinică Fima văzu firma elegantă pe care erau 
imprimate cuvintele DR. WAHRHAFTIG - DR. EITAN SPECIALIŞTI 
ÎN GINECOLOGIE. Ca de obicei, se simţi iritat de construcţia de 
frază pe care limba ebraică n-o suporta. Şi bombăni furios: 

— Atunci să n-o suporte. Ei, şi ce. 

Oare Nora, singura fiică a lui Wahrhaftig, soţia lui Gad Eitan, 
care fugise în urmă cu zece ani cu poetul-invitat din America 
Latină, avea vreodată accese de nostalgie? Mustrări de 
conştiinţă? Sentimente de ruşine şi vină? Aici nu se vorbea 
niciodată despre ea. Nici măcar indirect. Sau prin aluzii. De 
parcă nici n-ar fi existat. Doar Tamar îi mai povestea uneori în 
şoaptă lui Fima despre câte o scrisoare returnată expeditorului 
nedeschisă sau despre un telefon închis în tăcere, fără un 
cuvânt. Şi insista să-l convingă pe Fima că Gad nu era în fond un 
om rău, ci doar speriat şi rănit. In afara momentelor în care 
susţinea exact contrariul: Orice femeie ar fi părăsit o asemenea 
viperă. 

Fima îşi îmbrăcă halatul alb, scurt, se aşeză în spatele biroului 
de recepţie şi începu să verifice registrul de programări. Ca şi 
cum ar fi vrut să ghicească subconştient care din paciente se va 
materializa în viaţa sa ca o viitoare Annette Tadmor. 

Tamar spuse: 


— Sunt înăuntru două paciente. Cea care e cu domnul 
contrabas seamănă puţin cu Margaret Thatcher, iar cea care e 
la Gad arată ca o elevă de liceu. Frumuşică. 

Fima îi zise: 

— Aproape că ţi-am telefonat noaptea trecută. Am reuşit să-ţi 
găsesc generalul finlandez care începe şi se termină cu litera M. 
Mannerheim. 

De fapt se numea von Mannerheim. Un nume nemtesc. El e cel 
care a uimit pe toată lumea reuşind în fruntea micii armate 
finlandeze să oprească atacul lui Stalin, care a venit peste ei cu 
forţe uriaşe în anul 1938. 

Tamar spuse: 

— Ştii totul. Ai fi putut deveni cu uşurinţă profesor universitar. 
Sau ministru. 

Fima medita puţin la asta, căzu în gând de acord cu ea și Îi 
răspunse cu căldură: 

— Eşti femeia ideală, Tamar. E o ruşine pentru toţi bărbaţii că 
nimeni nu te-a răpit încă de la noi. Deşi, dacă mă gândesc mai 
bine, încă nu s-a născut bărbatul care să te merite. 

Cu trupul ei îndesat, robust, părul deschis la culoare şi moale, 
strâns la ceafă într-un coc mic, ba chiar şi cu eroarea ciudată de 
pigmentaţie care o procopsise cu un ochi verde şi unul căprui, i 
se păru deodată copilăroasă şi emoţionantă, şi se întrebă de ce 
să nu se scoale, să se apropie de ea, să-i îmbrăţişeze umerii cu 
braţele, să-i lipească uşor capul de pieptul lui, de parcă i-ar fi 
fiică. Dar dorinţa de consolare se amestecă imediat cu alta: 
aceea de-a se lăuda că azi-dimineaţă două femei veniseră la el 
şi i se oferiseră, una după alta. Când fusese oare trupul ei 
compact atins ultima oară de o mână de bărbat? Cum va 
reacţiona dacă îi va lăsa umerii şi îi va cuprinde amândoi sânii în 
palme? Va fi şocată? Jignită? 

Va ceda plină de vinovăţie? Prostule, i se adresă Fima 
penisului său, acum îţi aminteşti. Şi la gândul că ar fi putut simţi 
sfârcurile ei în centrul moale al fiecărei mâini, strânse pumnii şi 
zâmbi. 

Tamar spuse: 

— Pot să te întreb încă ceva? 

Fima nu reţinea ce îl întrebase înainte, dar îi răspunse totuşi cu 
cavalerism, expansiv, copiind parcă manierele tatălui său: 

— Până la jumătate de împărăție. 


— insulă în Oceanul Pacific, dar şi costum de baie. 

— Poftim? 

— Asta scrie aici. Poate că e o greşeală de tipar. Din şase 
litere. E aproape ultimul lucru care îmi lipseşte. 

— Nu ştiu. Încearcă Tahiti. Am un copil care mă roagă să-l duc 
departe de aici, în Pacific. Să locuim într-o colibă şi să ne hrănim 
cu peşte şi fructe. Adică, nu e chiar copilul meu. E al meu şinue 
al meu. N-are importanţă. Încearcă Hawaii. Ai vrea să vii cu noi, 
Tamar? Să locuim într-o colibă de bambus şi să nu mâncăm 
decât peşte şi fructe? Departe de cruzime şi de prostie? Departe 
de ploaia asta? 

— Tahiti se scrie cu I sau cu Y? Oricum nu merge, pentru că a 
doua literă trebuie să fie |, iar a treia K. Te referi la băieţelul 
Yaelei, la Dimi? Challengerul tău? Poate n-ar trebui să mă 
amestec, Fima, dar gândeşte-te bine dacă nu complici viaţa 
acestui copil încercând să-i fii tată de rezervă. Uneori mă 
gândesc... 

— Bikini, spuse Fima, costumul de baie a fost numit bikini cu 
gândul la sfârşitul lumii. Bikini e o insulă micuță din care au fost 
evacuaţi toţi copiii şi care a fost distrusă cu bombe atomice. 

A fost locul unde au testat terenul pentru sfârşitul lumii. In 
sudul Oceanului Pacific. Va trebui să căutăm altă insulă. Poate 
chiar un alt ocean. Şi oricum, cum aş putea să fac o colibă din 
bambus? Nici măcar un raft nu sunt în stare să fac. Uri Gefen 
mi-a montat biblioteca. Te rog, Tamar, nu sta aşa cu faţa la 
geam şi cu spatele la mine şi la cameră. Ţi-am spus de o mie de 
ori că nu suport asta. Problema mea, ştiu. 

— Ce-i cu tine, Fima? Uneori eşti de-a dreptul ridicol. Nu 
făceam decât să trag perdelele, m-am săturat să tot văd ploaia 
asta. N-avem nevoie să căutăm altă insulă. Bikini e perfectă. Ştii 
cumva care e partidul de guvernământ în Nicaragua? 

Fima avea răspunsul pe vârful limbii, dar în clipa aceea se auzi 
din spatele uşii închise a doctorului Eitan o voce de femeie, un 
țipăt scurt, ascuţit, înspăimântat şi jignit, ca al unei fetiţe care 
era victima unei nedreptăţi. Pe cine ucideau acolo? Poate pe cel 
ce urma să fie tatăl sau bunicul lui Yoezer? Fima se încorda, se 
strădui din toate puterile să-şi blocheze mintea, să se fortifice, 
să nu-şi imagineze ce îi făceau acolo mâinile în mănuşi de 
plastic transparent, pe scaunul ginecologic acoperit cu muşama 
albă, peste care era întins cearşaful de unică folosinţă din hârtie 


albă, aspră, şi lângă care se afla măsuţa cu rotile pe care era un 
set de instrumente sterile, dilatatoare, foarfeci de diferite 
mărimi, lame, aţă şi ace pentru cusut carne omenească, 
pensete, măşti de oxigen şi pungi cu ser fiziologic. ŞI 
feminitatea expusă acolo în întregime, neavând nici un loc în 
care să se-ascundă, inundată în lumina puternică a lămpii din 
spatele medicului, ce făcea totul să pară roz ca o rană, poate ca 
gura ştirbă a unui bătrân, din care se scurgea un sânge 
întunecat. 

În timp ce se lupta în zadar cu el însuşi să alunge imaginea, să 
nu vadă, să nu audă, să nu ghicească, Tamar îi spuse încet: 

— Ajunge. Linişteşte-te. S-a terminat deja. 

Dar Fima începu să se simtă ruşinat. Fără să înţeleagă de ce, 
avea totuşi senzaţia că nici el nu era chiar nevinovat. Că era şi 
el responsabil pentru suferinţa din spatele uşii închise. Că exista 
o legătură între umilinţa pe care i-o provocase Annettei azi- 
dimineaţă, apoi Ninei, şi durerea şi ruşinea de pe acest scaun de 
tratament impecabil de curat. Care cu siguranţă acum nu mai 
era impecabil de curat, ci pătat de sânge şi alte secreţii. 

Penisul i se strânse şi se ascunse în adăpostul lui ca un hoţ. O 
durere adâncă, dezgustătoare, îi trecu brusc prin testicule. Dacă 
Tamar n-ar fi fost acolo, ar fi băgat mâna şi ar fi slăbit 
strânsoarea pantalonilor. Deşi poate era mai bine aşa. Trebuie 
să renunţe la încercarea lui amărâtă de a-l convinge pe [vi că 
avem dreptul să ne eliberăm de responsabilitatea ororilor care 
se fac în numele nostru. 

Trebuie să ne împăcăm cu ideea că suferinţa tuturor apasă pe 
umerii noştri. Opresiunea din Teritorii, ocara bătrânilor care 
caută prin gunoaie, orbul care îşi caută drumul ciocănind cu 
bastonul noaptea prin întuneric, suferinţa copiilor autişti în 
instituţii neglijate, căsăpirea câinelui bolnav de edem, calvarul 
lui Dimi, umilinţa Annettei şi a Ninei, singurătatea lui Teddy, 
hoinărelile permanente ale lui Uri, intervenţia chirurgicală care 
are loc chiar acum, aici, în spatele peretelui, cu forcepsul de 
inox în mijlocul vulvei rănite, totul apasă pe umerii noştri, ai 
tuturor. 

Sunt inutile visele despre fuga în insulele Moruroa sau 
Galapagos. Chiar şi Bikini cea intoxicată de norul radioactiv 
apasă pe umerii noştri, ai tuturor, în clipa aceea îşi dădu seama 


de asemănarea în limba ebraică dintre cuvintele „milă" şi 
„uter"“2?, precum şi dintre „forceps" şi „a trage o învăţătură"*, şi 
se mustră imediat pentru jocurile astea de cuvinte, poetizarea 
asta, care nu era mai puţin demnă de dispreţ decât faptul că 
ministrul apărării spusese „preţ", când de fapt voia să spună 
„moarte". 

— Alterman“, îi spuse Fima Tamarei, are o strofă în Cântece 
despre plăgile Egiptului care sună aşa: 

Și vom aduna iute gloata trăgând ştreangul vinii, 

Să spânzure pe rege şi pe sfetnici 

Și să se elibereze de ruşine. 

După mine, cam asta ar fi mai mult sau mai puţin concluzia 
istoriei. E povestea noastră a tuturor, condensată în patru 
versuri. Hai să-i facem o cafea. Şi câte una pentru Gad şi pentru 
Alfred. 

Tamar spuse: 

— E în regulă. Eşti scutit. Am pus deja apă la fiert. Oricum o 
să-i mai ia puţin timp până să se trezească şi să se poată ţine pe 
picioare. Eşti scutit azi şi de a te duce şi a curăța după. Am să 
fac eu asta, tu aprinde numai sterilizatorul şi dă drumul la 
maşina de spălat. Cum de le ţii minte pe toate? Alterman şi 
Bikini şi totul? Pe de o parte un zăpăcit şi un împrăştiat care nu 
e în stare nici să-şi încheie cămaşa sau să se bărbierească 
dimineaţa fără să se rănească, iar pe de altă parte întoarce 
lumea pe dos pentru un cuvânt care lipseşte dintr-un careu 
oarecare. 

Şi le pune tuturor viaţa la punct. Uită-te la puloverul tău: pe 
jumătate în pantaloni, pe jumătate afară. Şi gulerul e şi el pe 
jumătate aranjat şi pe jumătate răsucit înăuntru. Ca la un 
copilaş. 

Cu asta tăcu, deşi un zâmbet cald îi lumina în continuare 
chipul larg, deschis, îngândurat, de parcă ar fi fost uitat acolo. 
După ce rămase o vreme adâncită în gânduri, adăugă cu 
tristeţe, fără să-i explice legătura: 

— Tatăl meu s-a spânzurat în hotelul Metropol din Alexandria. 
În 1946. N-au găsit nici o scrisoare. Aveam cinci ani şi jumătate, 


“2 Uter - rehem, milă - rahamim 

3 învăţătură trasă - lekah, forceps - milkahaim 

4 Natan Alterman (1910-1970) - unul dintre cei mai importanţi poeţi 
işraelieni 


aproape că nu mi-l mai amintesc. Ţin minte că fuma nişte ţigări 
ce se numeau Simon Arzt. Şi mai ţin minte ceasul lui: galben, 
pătrat, cu arătătoare fosforescente, din acelea care străluceau 
în întuneric ca ochii unei fantome. Am o fotografie în care apare 
în uniformă britanică, dar nu prea arată a soldat, atât e de 
dezordonat. Şi obosit. De fapt în fotografie e blond, zâmbitor, cu 
dinţi albi şi frumoşi, şi o mulţime de riduri mici şi drăguţe în jurul 
ochilor. Nu e trist, doar obosit. Ţine în braţe o pisică. Poate că 
suferea şi el din cauza iubirii neîmpărtăşite? Mama n-a vrut 
niciodată să-mi vorbească despre el. Imi repeta doar: nici el nu 
s-a gândit la noi. Şi schimba subiectul. A avut un amant, un 
căpitan australian înalt, cu o mână de lemn şi cu un nume 
rusesc, Serafim. 

Mi-au explicat odată că vine din ebraică, de la „serafim". Apoi 
a avut un bancher plângăreţ care a luat-o cu el în Canada şi 
acolo a părăsit-o. La urmă mi-a trimis o scrisoare din Toronto, în 
poloneză, pe care am fost nevoită s-o dau la tradus, n-a reuşit 
niciodată să înveţe să scrie în ebraică, şi în care îmi spunea că 
ar vrea să se întoarcă în Nes Ţiona” şi să ia viaţa de la capăt. 

Dar n-a mai apucat. A murit acolo de cancer la ficat. lar eu am 
fost crescută într-un internat al Consiliului Sindical. Apropo de 
Alterman, Fima, e adevărat ce se spune, că are două neveste? 

— A murit, răspunse Fima, acum douăzeci de ani. 

Şi intenţiona să continue şi să-i ţină un discurs despre 
Alterman, dar în clipa aceea uşa cabinetului doctorului Eitan se 
deschise, un val de miros amărui-acrişor de dezinfectant îi lovi 
în faţă, iar doctorul scoase capul şi îi ordonă Tamarei: 

— Vino încoace, Brigitte Bardot. Vino fuguţa şi adu-mi o fiolă 
de dolestin. 

Fima fu nevoit deci să-şi amâne deocamdată predica. Scoase 
ceainicul electric din priză şi deschise caloriferul din sala de 
recuperare. Apoi primi două telefoane, unul după altul, şi îi făcu 
o programare doamnei Bergson pentru sfârşitul lunii, îi explică 
Gilei Maimon că nu obişnuiau să transmită rezultatele analizelor 
prin telefon şi că trebuia să vină personal să le primească de la 
doctorul Wahrhaftig. Vorbi cu amândouă cu un fel de supunere, 
de parcă le-ar fi greşit cu ceva. 

Era de acord cu Annette Tadmor care făcea haz de clişeele 
feminităţii misterioase, Greta Garbo, Beatrice, Marlene Dietrich, 


45 Oraş din Israel 


Dulcineea, dar considera că ea greşea aruncând mantaua 
misterului pe umerii sexului masculin: cu toţii suntem cufundaţi 
în minciună. Cu toţii ne prefacem. Dar adevărul gol-goluţ e că 
fiecare din noi ştie exact ce înseamnă compasiunea şi când 
trebuie să o acorde, întrucât fiecare din noi tânjeşte după un pic 
de milă. Însă când vine momentul în care avem datoria să 
deschidem poarta milei, ne prefacem că nu ştim nimic. Sau că 
mila şi compasiunea nu sunt decât nişte forme de umilinţă 
ieftină, ceva învechit, sentimental. Sau că asta e situaţia, ce se 
poate face, de ce tocmai eu. Probabil că asta a vrut să spună 
Pascal prin „moartea sufletului" şi prin faptul că suferinţa umană 
e ca nefericirea unui rege detronat. Incercările de a nu vizualiza 
ce se petrecea în spatele peretelui i se părură lui Fima fricoase, 
josnice, urâte. Ca şi dorinţa de a-şi abate gândurile de la 
moartea tatălui Tamarei la bârfele despre viaţa lui Alterman. 
Căci e de datoria fiecăruia dintre noi să privim măcar suferinţa 
în faţă. Dacă ar fi prim-ministru, i-ar obliga pe fiecare dintre 
miniştrii săi să petreacă o săptămână în mijlocul unităţilor de 
rezervişti din Hebron sau din Gaza. Să petreacă ceva timp între 
zidurile închisorilor din Negev. Să se interneze pentru cel puţin 
două zile în secţia de psihogeriatrie a unui spital neîngrijit. Să 
zacă în ploaie şi în noroi o noapte de iarnă întreagă, de la apusul 
soarelui şi până la răsărit, într-o ambuscadă, lângă gardul 
electrificat de la graniţa cu Libanul. Sau să li se alăture lui Eitan 
şi lui Wahrhaftg în acest infern al chiuretajelor, în care se 
infiltrau din nou, în clipa asta, sunetele pianului şi ale 
violoncelului de la etajul doi. 

Un moment mai târziu era dezgustat de gândurile astea pentru 
că, gândindu-se mai bine, i se părură personificarea kitsch-ului 
rusesc din secolul trecut. Consideră termenul „infernul 
chiuretajelor' o nedreptate: în definitiv, în acest loc se crea 
uneori viaţă. Fima îşi amintea de o pacientă, nu prea tânără, 
Sara Matalon, care fusese sfătuită de cei mai mari specialişti să 
renunţe şi să adopte un copil, doar Gad Eitan n-a acceptat 
înfrângerea, n-a renunţat să se lupte timp de patru ani, până 
când a reuşit să-i deschidă pântecul. Tot colectivul clinicii a fost 
invitat la circumcizia fiului ei. Când tatăl a anunţat pe 
neaşteptate că numele nou-născutului va fi Gad, Fima a 
observat că doctorul Eitan şi-a muşcat cu putere cureaua de 
piele a ceasului şi într-o clipă i s-au umplut şi lui ochii de lacrimi; 


au trebuit deci să se declare satisfăcuţi privindu-l pe Wahrhaftig, 
care era încântat să joace rolul naşului. 

Fima sări de la locul său pentru a o ajuta pe Tamar, care 
sprijinea o adolescentă în jur de şaptesprezece ani, albă ca 
hârtia, subţirică de parcă era făcută din chibrituri, aflată încă în 
stare de şoc şi incapabilă să se ţină pe picioare, mai mult 
târând-o spre sala de recuperare. 

Parcă vrând să ispăşească păcatele întregului sex masculin, 
Fima începu să se agite, grăbindu-se să aducă o pătură de lână, 
un pahar de sifon rece în care pusese o felie de lămâie, batiste 
de hârtie şi o aspirină. Mai târziu îi chemă un taxi. 

La patru şi jumătate aveau o pauză de cafea. 

Doctorul Wahrhaftig veni şi se sprijini de biroul de recepţie, 
aruncând în faţa lui Fima un miros de medicamente şi 
dezinfectante. 

Pieptul său enorm, umflat ca al unui general-guvernator rus 
din timpul țarilor, şoldurile rotunde şi late dădeau trupului său 
greoi înfăţişarea unui contrabas. Obrajii îi erau străbătuţi de o 
reţea deasă, nesănătoasă de vase de sânge albăstrui, roşcate şi 
rozalii, aflate atât de aproape de suprafaţa pielii, încât i se putea 
lua pulsul după zvâcniturile lor. 

Suplu şi tăcut, cu paşi catifelaţi ca ai unei pisici călcând pe o 
tablă fierbinte, sosi şi doctorul Eitan. Mesteca gumă, mişcându- 
şi alene fălcile, cu gura închisă, cu buzele subţiri strânse. 
Wahrhaftig spuse: 

— A fost un Schnitz foarte bizar. Bine că l-ai cusut strâns. 

Gad Eitan răspunse: 

— Am scos-o din asta. Arăta cam urât. 

Wahrhaftig spuse: 

— In legătură cu transfuzia ai avut perfectă dreptate. 

Eitan răspunse: 

— Mare lucru. Era cât se poate de clar de la început. 

lar Wahrhaftig spuse: 

— Dumnezeu ţi-a dăruit degete înțelepte, Gad. 

Fima îi întrerupse cu simpatie: 

— Beţi cafeaua. Se răceşte. 

— Excelenţa sa Herr von Nisan! răcni Wahrhaftig. Unde a 
dispărut înălţimea Sa toate zilele astea? Desigur a reuşit să 
compună pentru noi un nou Faust! Sau un Kohlhaas! lar noi aici 
aproape c-am uitat cum arată chipul său strălucitor! 


Şi se apucă să povestească „o anecdotă cunoscută" despre 
trei leneşi. Dar nu reuşi să se stăpânească şi izbucni într-un râs 
zgomotos înainte de-a ajunge la cel de-al treilea leneş. 

Gad Eitan, pierdut în gândurile sale, spuse deodată cu 
blândeţe: 

— Ar fi trebuit totuşi să facem asta la spital, cu anestezie 
generală, nu aici, cu anestezie locală. Ar fi trebuit să o facem în 
secţie. Cu anestezie totală. Aproape că am încurcat-o. Ar trebui 
să reflectăm la asta, Alfred. 

Wahrhaftig schimbă tonul şi întrebă: 

— Ce-i cu tine? Eşti îngrijorat? 

Gad Eitan nu se grăbi cu răspunsul. După o scurtă tăcere, zise: 

— Nu. Acum sunt perfect liniştit. 

Tamar ezită, buzele i se deschiseră de două ori şi se închiseră 
la loc, apoi spuse grijulie: 

— ţi vine foarte bine puloverul ăsta alb sport. 

Ai prefera un ceai cu lămâie în locul cafelei? 

Gad Eitan zise: 

— Da. Dar fără să dai din coadă, te rog. 

Wahrhaftig, un pacificator neîndemânatic, se grăbi să devieze 
discuţia spre subiecte actuale: 

— Ei, ce ziceţi de polonezii ăştia antisemiţi? 

N-au învăţat nimic şi n-au uitat nimic. Aţi auzit la radio ce-a 
spus cardinalul ăla din Varşovia despre mănăstirea de la 
Auschwitz? A reluat întocmai vechile lor melodii: de ce se 
înghesuie evreii, de ce sunt evreii gălăgioşi, de ce instigă evreii 
toată lumea împotriva bietei Polonii, de ce încearcă evreii din 
nou să facă averi de pe urma morţilor lor, că doar au fost ucişi şi 
milioane de polonezi. lar drăguţul nostru de guvern, cu 
servilismul lui evreiesc demodat, a închis ochii. Intr-o ţară 
civilizată, reprezentantul lor ar fi fost trimis acasă într-un sfert 
de oră, cu un şut zdravăn ştiţi voi unde! 

Gad Eitan proroci: 

— N-avea grijă, Alfred. N-o să-i lăsăm să ne calce în picioare. 
Intr-una din nopţile astea o să paraşutăm câteva trupe de 
comando în capul lor. Un raid fulgerător. Un Entebbe la 
Auschwitz. 

O să le aruncăm mănăstirea în aer cu dinamită şi toate forţele 
noastre or să se întoarcă la bazele lor în siguranţă. Lumea îşi va 
ţine respiraţia ca în zilele bune. După care domnul Şaron şi 


domnul Şamir vor pălăvrăgi despre braţul lung al Ţahal-ului“* şi 
despre renaşterea forţei de intimidare israeliene. Vor boteza 
această operaţiune „Acţiunea pentru pacea crematoriilor“." 

Fima luă foc într-o clipă. Dacă aş fi prim-ministru, îşi zise, dar 
nu îşi duse gândul până la capăt, ci exploadă: 

— Cine dracu' are nevoie de asta? Am căpiat pur şi simplu. Ne- 
am ieşit cu totul din minţi. Ce ne trebuie să ne ciondănim cu 
polonezii cui aparţine Auschwitzul? începe să sune ca eterna 
noastră poveste despre „drepturile ancestrale", „moştenirea 
ancestrală" şi „teritoriile eliberate nu vor fi niciodată 
retrocedate". Acuşi vor planta acolo, printre camerele de 
gazare, vreo colonie pentru tineret. Poziţii stabilite pe teritoriu 
disputat. Colonii agricole militare ca pe vremuri. Ce, Auschwitzul 
e cumva o aşezare evreiască? E o aşezare nazistă. Nemţească. 
De fapt, ar trebui să se transforme, dimpotrivă, într-o aşezare 
creştină în general şi catolică poloneză în special. 

Mai mult: să acopere tot acest lagăr al morţii cu mănăstiri, 
cruci şi clopote. De la o margine la alta. Cu un lisus pe fiecare 
horn. Nu există pe lume un loc mai potrivit în care creştinismul 
să stea de vorbă cu el însuşi. Ei, nu noi. Lasă-i pe ei să facă 
pelerinaje acolo, să se bată cu pumnii în piept sau să celebreze 
cea mai mare victorie teologică din toată istoria lor. Din partea 
mea, să numească mănăstirea lor de la Auschwitz „Dulcea 
Răzbunare a lui lisus". Pentru ce să alergăm noi acolo cu 
proteste şi placarde? Am înnebunit de tot? Din contră, ar fi chiar 
foarte bine ca un evreu care pleacă acolo pentru a se apropia de 
memoria victimelor să vadă în jurul lui o pădure deasă de cruci. 
Să audă din fiecare colţ doar sunetele clopotelor. Să înţeleagă 
că exact acolo se află inima Poloniei. Inima inimii Europei 
creştine. Din partea mea, n-am nimic împotrivă se fie 
transferată acolo cetatea Vaticanului. Să stea acolo papa pe un 
tron de aur de-acum şi până la învierea morţilor. Şi în afară de 
asta... 

— Şi în afară de asta, ieşi din transă, sâsâi Gad Eitan, privindu- 
şi la lumină degetele lungi, deosebit de frumoase, de parcă s-ar 
fi temut că trecuseră printr-o mutație neaşteptată. Dar nu se 
obosi să specifice dacă era de altă părere. 


4 Armata de Apărare a Israelului. în ebraică - Tva Hagana le Israel 
7 Aluzie la primul război din Liban, care a început sub numele de „Acţiunea 
pentru pacea Galileii". 


— Într-o ţară civilizată, încercă Wahrhaftig să readucă discuţia 
la un nivel normal şi logic, într-o ţară civilizată nu vi s-ar permite 
să spuneţi lucruri atât de macabre despre acest subiect tragic. 
Există lucruri despre care nu se glumeşte nici măcar într-o 
discuţie particulară într-o cameră închisă. Dar Fima al nostru e 
dependent de paradoxuri, iar tu, Gad, te bucuri de orice ocazie 
de a-ţi bate joc de guvern, de Auschwitz, de raidul de la 
Entebbe, de cele şase milioane, esenţialul este să fie enervant. 
Totul e mort în tine. l-ai spânzura pe toţi. Călăul din strada 
Alfasi. Asta pentru că amândoi urâţi ţara, în loc să vă treziţi 
dimineaţa şi să mulţumiţi în genunchi pentru tot ce avem aici, 
inclusiv asiatismul şi bolşevismul. Din cauza găurilor nu vedeţi 
brânza. 

Şi dintr-odată, umflându-se de furie simulată, ca şi cum ar fi 
fost decis să joace rolul tiranului înfricoşător, bătrânul doctor se 
înroşi, chipul său de beţivan începu să tremure, vasele de sânge 
păreau că stau gata să plesnească şi răcni politicos: 

— Gata! Ajunge cu cotcodăceala! Marş la lucru cu toţii! Aici la 
mine nu e parlament! 

Aproape fără să deschidă crăpătura buzelor, Gad Eitan sâsâi 
pe sub mustaţa sa blondă: 

— Ba exact asta este. Un parlament senil. 

Alfred, vino în biroul meu. Şi am nevoie şi de tine pentru o 
clipă, regină a frumuseţii în călduri, să-mi aduci fişa doamnei 
Bergman. 

— Ce ţi-am făcut, şopti Tamar în timp ce ochii i se umpleau de 
lacrimi, de ce mă chinuieşti? 

Şi cu o pâlpâire de curaj timid adăugă: 

— Intr-o zi ai să capeţi de la mine o palmă peste obraz! 

— Minunat! zâmbi Eitan, îţi stau la dispoziţie. Am să-ţi întind 
chiar şi celălalt obraz, dacă asta te va ajuta să-ţi mai linişteşti 
puţin hormonii. După care Sfântul Augustin al nostru ne va 
consola pe tine şi pe mine, împreună cu toţi îndoliaţii Sionului şi 
ai lerusalimului, spuse şi, întorcându-se cu o rotaţie perfectă, se 
îndepărtă cu paşi elastici, netezindu-şi puloverul alb, pe gât, şi 
lăsând tăcerea să se-aştearnă în urma lui. 

Cei doi medici dispărură în cabinetul doctorului Eitan. Fima 
cotrobăi prin buzunar şi reuşi să găsească o batistă mototolită, 
nu prea curată, pe care intenţiona să i-o ofere Tamarei, ai cărei 


ochi erau plini de lacrimi. Dar din cutele batistei căzu un obiect 
micuţ, pe care Fima nu-l observă. 

Tamar se aplecă, îl ridică şi îi restitui lui Fima, zâmbind printre 
lacrimi, licuriciul Annettei. Îşi şterse ochii cu mâneca, pe cel 
verde şi pe cel căprui, scoase fişa solicitată şi fugi pe urmele 
doctorilor. Din uşă, întoarse spre Fima faţa ei chinuită şi spuse 
cu patos şi disperare, parcă jurându-se pe tot ce avea mai sfânt: 
__— Intr-una din zile o să pun mâna pe-o foarfecă şi o să-l omor. 
Intâi pe el şi după aceea pe mine. 

Fima n-o crezu, dar luă totuşi cutterul de pe biroul de recepţie 
şi îl încuie în sertar. Batista şi cercelul le puse cu grijă înapoi în 
buzunar. Şi rupse o foaie de hârtie şi o aşeză în faţa sa, pentru 
că se gândise să noteze ideea cu inima creştinismului, poate va 
ieşi din ea vreun articol pentru ziarul de vineri. 

Dar era cu mintea în altă parte. Dormise mai puţin de trei ore 
noaptea trecută şi dimineaţa îl storseseră neobositele sale 
iubite. Ce vedeau de fapt la el? Un copil neajutorat care le 
trezea simţul matern, căruia să-i schimbe scutecele şi pe care 
să-l alăpteze la sân? Un frate care să le şteargă lacrimile? Un 
poet a cărui muză să devină? Şi ce putea să le atragă pe femei 
la un soldăţoi crud ca Gad? Sau la un dandy palavragiu ca tatăl 
său? Fima zâmbi cu mirare. 

Poate până la urmă Annette greşea şi exista totuşi ceva 
enigmatic? Misterul preferințelor feminine. Sau poate nu greşea, 
dar prefera să păstreze secretul faţă de duşman? Şi ascundea 
cu viclenie însăşi existenţa secretului? Sigur că nu mă dorea azi- 
dimineaţă, dar i-a fost milă de mine şi a hotărât să mi se 
dăruiască, aşa că mi s-a dăruit. lar eu, după o jumătate de oră, 
n-am dorit-o pe Nina, însă mi-a fost milă de ea şi am vrut să mă 
dăruiesc ei, dar natura mi-a interzis ceea ce lor le permite fără 
nici o greutate. 

Şi bombăni: 

— Dar asta nu-i drept. 

Apoi, cu autoironie: 

— Atunci hai deci să facem o petiție. 

Mâna sa obosită mâzgălea pe foaia din faţa lui cercuri şi 
triunghiuri, cruci, stele în şase colţuri, rachete şi sâni grei. 
Printre desene scrise fără să-şi dea seama versul care îi venise 
mai devreme în minte: „Cocorii se rotesc şi zboară". 

Sub el notă: „Se rotesc maşini şi se învârtesc". 


Apoi tăie totul. Mototoli foaia şi o aruncă în coşul de gunoi. Dar 
nu nimeri. 

După aceea se gândi să profite de timpul liber şi să compună 
două scrisori, una publică şi deschisă, o replică adresată lui 
Gunter Grass despre vină şi responsabilitate, şi una personală, 
un răspuns tardiv la scrisoarea de despărţire a Yaelei de acum 
douăzeci şi patru de ani. Cel mai important era să-şi clarifice lui 
însuşi şi Yaelei de ce i-a jignit cu grosolănie pe cei doi colonei 
din aviația militară care au venit la ei acasă în seara aceea de 
sâmbătă, ca să-l convingă că plecarea ei pentru a lucra un an- 
doi la Seattle era de importanţă naţională. Era şi acum de 
aceeaşi părere, cuvintele „importanţă naţională" 

fiind în opinia sa în majoritatea cazurilor acoperirea a tot felul 
de monstruozităţi. Dar acum, cu o jumătate de viaţă mai târziu, 
nu se mai considera îndreptăţit să dea lecţii de morală. Cu ce 
drept? Ce-ai făcut tu în viaţa ta? Oare lui Yoezer şi prietenilor săi 
care vor trăi aici peste o sută de ani le va folosi la ceva faptul că 
pe-aici, prin lerusalim, s-a învârtit cândva un pisălog leneş care 
deranja pe toată lumea cu corectări lingvistice meschine? Care 
se culca cu femei măritate? Care îi lua în derâdere şi îi insulta pe 
miniştri? Care polemiza cu gândaci şi şopârle? 

Când până şi un om rău ca Gad Eitan vindeca bolnave şi 
deschidea pântecele femeilor sterile? 

Când sună telefonul şi Fima intenţiona să răspundă ca de 
obicei „Clinica, şalom“*", îi scăpară din gură cuvintele „Clinica, 
vis", Se scuză imediat, se bâlbâi, încercă să se justifice, să 
spună că a vrut să glumească, să se corecteze, apoi să explice 
de ce se corectase, şi îi făcu o programare urgentă pentru 
săptămâna viitoare Rachelei Pinto, deşi ea nu ceruse decât un 
control de rutină. 

Cine ştie? Poate că şi pe ea o părăsise soţul. 

Sau îşi găsise o amantă tânără. Sau poate fusese ucis pe când 
servea ca rezervist în Teritorii, şi nu avea pe nimeni care s-o 
consoleze. 


186 
Degete care nu erau degete 


48 Şalom - pace. în limba ebraică, reprezintă salutul uzual 
19 Vis se traduce în ebraică prin halom 


La şapte coborâră jaluzelele şi încuiară clinica. 

Ploaia şi vântul se opriseră. Un frig limpede, sticlos se lăsase 
deasupra lerusalimului. Stelele străluceau cu o intensitate 
tăioasă, iernatică. lar din partea de est, clopotele bisericilor 
creştine sunau puternic şi trist, de parcă răstignirea avea loc pe 
dealul Golgotei chiar în acel moment. 

Doctorul Wahrhaftig plecă acasă cu un taxi, iar Tamar, pe care 
se oferise, ca de obicei, s-o lase lângă liceul Rehavia, i se 
alătură. Gad Eitan se strecură prin întuneric spre străduţa pe 
care îşi parcase maşina. lar Fima, înfăşurat în palton, cu gulerul 
ridicat, cu un fel de şepcuţă roasă, soioasă pe cap, aşteptă vreo 
zece minute în staţia de autobuz pustie, sperând într-o minune. 

Simţea nevoia să se îndrepte spre casa lui [vi şi a Şuiei 
Kropotkin, în josul străzii Gaza, să accepte coniacul Napoleon pe 
care i-l promisese Tvi, să-şi întindă picioarele în faţa radiatorului 
şi să le expună teoria sa conform căreia conflictul dintre evrei şi 
creştini e atât de adânc şi de întunecat tocmai pentru că 
reprezintă o ruptură în familie, pe când cearta dintre noi şi 
musulmani e doar o neînțelegere trecătoare pentru pământuri, 
peste treizeci-patruzeci de ani nimeni nu-şi va mai aminti de ea, 
dar creştinii vor vedea în noi nişte deicizi şi peste o mie de ani şi 
se vor purta cu noi de parcă am fi un frate mai vârstnic şi 
blestemat. Cuvintele „frate blestemat" îl loviră brusc în inimă, 
căci îi amintiră de bebeluşul pe care mama lui îl născuse în 
urmă cu jumătate de veac, când el avea patru ani. Acesta 
murise probabil la vârsta de trei săptămâni din cauza unei 
malformații congenitale despre care Fima nu ştia nimic şi despre 
care părinţii nu vorbiseră niciodată în prezenţa lui. Nu-şi 
amintea copilaşul şi nici doliul, dar vedea cu claritate în faţa 
ochilor căciulită croşetată, albastră, aşezată pe noptiera mamei 
sale. La moartea ei, taică-său făcuse să dispară şi căciulită 
albastră croşetată. 

Oare o dăduse şi pe ea, împreună cu toate hainele mamei 
sale, leprozeriei din Talbiyeh? Fima renunţă să mai aştepte 
autobuzul şi începu să meargă în direcţia cartierului Rehavia. 
Incerca în zadar să-şi amintească dacă îi promisese Ninei că 
avea să vină s-o ia de la birou, ca să meargă să vadă comedia 
cu Jean Gabin, sau dacă hotărâseră să se întâlnească lângă 
cinematograf? 


După o clipă începu să nu mai fie sigur dacă nu cumva 
stabilise să se întâlnească cu Annette Tadmor. Era oare posibil 
ca din zăpăceală să le fi invitat pe amândouă? Nu găsi prin 
buzunare nici o fisă de telefon. Continuă deci să meargă cu paşi 
mari pe străzile luminate doar pe alocuri de câte un felinar 
galben, învăluit în ceața deasă, amintindu-şi de mama sa şi 
gândindu-se că şi ei îi plăcea frigul şi ura zilele de vară. Apoi se 
întrebă ce-o fi făcând în clipa aia prietenul său Uri Gefen la 
Roma? Cu siguranţă stătea într-o cafenea aglomerată în vreo 
piazza, înconjurat de tot felul de bărbaţi spirituali şi femei 
frumoase şi provocatoare, vorbind tare cu vocea sa de ţăran şi 
fascinându-i cu poveşti despre luptele aeriene la care 
participase sau despre aventurile sale amoroase din Orientul 
îndepărtat, aruncând conform obiceiului său unele generalităţi 
despre capriciile simţurilor, descriind în cuvinte delicate 
inevitabila umbră de ridicol ce însoţeşte orice acţiune şi 
maschează întotdeauna adevăratele motive, apoi aruncând un 
văl uşor de ironie conciliantă peste întreaga poveste, peste iubiri 
şi minciuni, peste generalizările de care se folosise cu doar o 
clipă înainte. 

Lui Fima îi era dor de atingerea mâinii sale mari, noduroase, 
pe spatele său. li lipseau parodiile sale, mirosul său, respiraţia 
sa greoaie, râsul său. În acelaşi timp, fără să vadă în asta o 
contradicţie, îi părea puţin rău că prietenul său se va întoarce 
acasă peste două zile. li era ruşine de aventura sa cu Nina. Deşi 
presupunea că Uri ştia de mult despre legătura lor fizică şi era 
chiar foarte posibil ca el însuşi să o fi iniţiat din cauza afecțiunii 
pe care o avea pentru amândoi, atât pentru Fima, cât şi pentru 
Nina. 

Şi poate chiar cu oarecare amuzament detaşat sau un fel de 
ironie regală. Era oare posibil ca el să ceară şi să primească de 
la Nina raportul amănunţit după fiecare întâlnire? Stăteau oare 
şi derulau comedia cu încetinitorul chicotind împreună cu 
simpatie şi milă? în urmă cu două-trei zile o dezamăgise pe Nina 
pe covorul din casa ei, iar azi-dimineaţă, din cauza Annettei, o 
deziluzionase din nou, în patul său. | se strânse inima amintindu- 
şi cum îi mângâiase fruntea cu degetele ei minunat de 
frumoase, cum îi şoptise că tocmai aşa, cu penisul lui flasc, 
pătrundea mai adânc în ea, decât când făceau sex. Cuvintele 
astea i se păruseră rare, aproape mistice, iar acum, când şi le 


reaminti, radiau parcă în faţa sa într-o aură strălucitoare, şi 
dorea din tot sufletul să refacă tot ce stricase şi să-i ofere ei, şi 
Annettei, şi chiar Tamarei şi Yaelei, şi fiecărei femei din lume, în 
special celor urâte şi respinse, dragoste fizică adevărată, 
dragoste paternă şi frăţească, dragoste filială şi compasiune, şi 
dragoste spirituală de asemenea. 

Un câine începu să latre furios într-o curte întunecoasă. Fima îl 
întrebă speriat: 

— Ce s-a întâmplat? Ce ţi-am făcut? 

Apoi continuă uşor indignat: 

— Scuză-mă. Nu cred că ne cunoaştem. 

Işi imagină ce se petrece în clipa aceea în spatele fațadelor 
clădirilor, în spatele jaluzelelor, ferestrelor şi perdelelor. Un 
bărbat stă aşezat în fotoliul său, în papuci, şi citeşte o carte 
despre istoria barajelor. Pe braţul fotoliului se află un păhărel de 
coniac. Soţia lui iese din baie, cu părul ud, rozalie, parfumată, 
înfăşurată într-un halat din flanelă albastră. Un copilaş joacă 
liniştit pe covor domino. Focul dansează ca o floare delicată în 
spatele grilajului căminului, încă puţin şi vor cina în faţa 
televizorului, urmărind un serial comic pentru toată familia. Apoi 
vor culca împreună copilul, îi vor spune o poveste, îl vor săruta 
de noapte bună, se vor aşeza unul lângă altul în salon, îşi vor 
întinde amândoi picioarele încălţate în ciorapi pe măsuţa de 
cafea, vor vorbi puţin în şoaptă, poate se vor ţine de mână. De 
afară se va auzi sirena îndepărtată a unei ambulanţe. Apoi 
numai tunetele şi vântul. Bărbatul se va ridica şi va închide mai 
bine geamul din bucătărie. La întoarcere va aduce pe o tavă 
două pahare cu ceai cu lămâie şi o farfurie cu portocale 
curățate. 

O lampă de perete mică va revărsa peste amândoi un cerc 
maroniu-roşcat, de strălucire domestică. 

Fima se cutremură în întuneric, căci în afara durerii şi a dorului 
de Yael, imaginile acestea îi treziră o senzaţie ciudată de dor de 
el însuşi: de parcă una din ferestrele luminate ascundea 
îndărătul ei un alt Fima, real, nu gras, nu pisălog, nu cu un 
început de chelie, nu cu indispensabili lungi şi îngălbeniţi, un 
Fima harnic şi corect, care trăia cumpătat, fără ruşine şi fără 
minciuni. 

Un Fima liniştit şi ordonat. Deşi ştia deja de mult că adevărul îi 
era inaccesibil, avea totuşi în el o dorinţă profundă de-a se 


îndepărta puţin de minciuna care pătrundea ca un praf fin în 
orice colţ al vieţii sale, chiar în locurile cele mai intime. 

Celălalt Fima, cel adevărat, şedea acum într-o cameră de lucru 
plăcută, înconjurat de rafturi cu cărţi, printre care erau atârnate 
litografii înfăţişând Ierusalimul văzut de numeroşii săi vizitatori, 
călători şi pelegrini din secolele trecute. Capul său se afla în 
centrul cercului de lumină strălucitoare pe care îl arunca lampa 
de pe masă. Mâna sa stângă odihnea pe genunchiul soţiei sale, 
care stătea alături de el, pe colţul biroului, cu picioarele 
atârnând în aer şi amândoi schimbau păreri despre o nouă 
ipoteză referitoare la sistemul imunologic sau la fizica cuantică. 
Nu că Fima ar fi avut cea mai mică idee despre sistemul 
imunologic sau despre fizica cuantică, dar decise că adevăratul 
Fima şi soţia sa, acolo, în biroul cald şi confortabil, erau amândoi 
specialişti în domeniul imunologiei sau al fizicii, lucrând 
împreună la dezvoltarea unei idei noi care avea să reducă puţin 
suferinţa generală. La această cameră de lucru se refereau 
Karla şi mama lui când îl îndemnau să treacă în partea ariană? 

La colţul străzii Smolenskin, aproape de reşedinţa oficială a 
prim-ministrului Şamir, văzu deodată o fetiţă mică, culcată pe o 
grămadă de pături, lângă lăzile de gunoi. Făcea greva foamei? 

Leşinase? Fusese ucisă? Vreo mamă îndoliată din Betleem 
depusese acolo trupul fiicei sale, care fusese asasinată? Se 
sperie şi se repezi la fetiţă, care se dovedi a fi o grămadă udă de 
morcovi vârâtă într-un sac. Fima mai zăbovi lângă el. Ideea de-a 
rămâne aici şi de-a declara greva foamei i se păru deodată atât 
atrăgătoare, cât şi potrivită situaţiei. Ridică ochii şi văzu o 
singură lumină galbenă în spatele geamului închis al ultimei 
ferestre de la etajul doi. Şi-l imagină pe Itzhak Şamir plimbându- 
se înainte şi înapoi, de la fereastră la uşă, cu mâinile la spate, 
îngrijorat din cauza unei telegrame puse pe pervaz, la care nu 
ştia ce să răspundă, probabil simțind în spate şi în umeri 
durerile bătrâneţii şi ale iernii. La urma urmei nu mai era nici el 
tânăr. Trecuseră şi peste el ani revoluționari de ilegalitate. Poate 
ar fi bine să uite pentru o clipă animozitatea? Să intre la el 
pentru un moment ca să-l încurajeze şi să-i aline singurătatea? 
Să vorbească toată noaptea cu el ca de la om la om? Nu cu 
victorii meschine, nu cu prelegeri, nu aruncând învinuiri, ci 
dimpotrivă, ca de la prieten la prieten, încercând să deschidă cu 
delicateţe ochii aceluia pe care oamenii răi l-au băgat într-o 


situaţie din care aparent nu există ieşire, dar care de fapt are o 
soluţie logică, ba chiar una simplă şi accesibilă fiecăruia, o 
soluţie de care poate fi cu uşurinţă convinsă până şi cea mai 
încăpăţânată minte, după o discuţie lejeră şi calmă de numai 
câteva ore. Cu condiţia ca prietenul care s-a complicat să nu se 
închidă în sine, să nu se baricadeze în spatele unor fortificaţii de 
minciuni şi retorică, să-şi deschidă spiritul, să te asculte cu 
atenţie şi să cântărească gama de posibilităţi pe care până 
acum le respingea din start, nu din răutate, ci din cauza ideilor 
preconcepute, a gândirii pietrificate, a temerilor adânc 
înrădăcinate. Căci ce poate fi rău într-un compromis, domnule 
Şamir? Fiecare primeşte numai o parte din ceea ce crede că e 
îndreptăţit să primească, dar coşmarul se termină. Rănile încep 
să se cicatrizeze. 

Oare n-ai ajuns chiar tu în poziţia actuală printr-un compromis? 
Fără îndoială că şi prietenii tăi au făcut pe undeva câte un 
compromis? Sau soţia ta? Nu? 

Şi în fond, de ce să nu bată la uşă? Va fi servit cu un ceai cald, 
îşi va dezbrăca paltonul şi va explica o dată pentru totdeauna ce 
dictează raţiunea şi care este direcţia istoriei? Sau dimpotrivă, 
va încerca să-l convingă pe prim-ministru să se înfăşoare şi el în 
palton şi să i se alăture la o plimbare nocturnă şi la o discuţie de 
suflet îndelungată pe străzile întunecate, pustii, luminate ici şi 
colo de câte un felinar ud, învăluit în ceaţă şi întuneric? 
lerusalimul e un oraş auster şi ascetic pe timp de iarnă. Dar 
nimic nu e încă pierdut, domnul meu. De o sută de ani continuă 
aici prologul pătat de sânge, iar acum putem deschide un 
capitol nou, face un compromis şi trece la fondul povestirii. Fie 
ca evreii să înceapă să trăiască precum un popor care a găsit 
liniştea în ţara sa şi descoperă în sfârşit forţele înnoirii şi ale 
creativităţii, care sunt îngropate sub straturi de frică, 
resentimente, pogromuri, persecuții şi distrugere. Încercăm, 
domnule? Cu prudenţă? Cu paşi mici şi calculaţi? 

Polițistul care stătea de pază în cabina de gardă din faţa 
rezidenţei scoase capul şi întrebă: 

— Hei, tu de colo, cauţi pe cineva? 

Fima răspunse: 

— Da. Caut ziua de mâine. 

Soldatul îi sugeră amabil: 


— Atunci continuă, te rog, domnule, să o cauţi în altă parte. 
Mergi înainte. Nu sta aici. 

Fima decise să ia sugestia asta în sensul ei literal: Să continue. 
Să meargă înainte. Să nu renunţe. Să lupte cât timp mai putea 
să pună două vorbe cap la cap şi să distingă între idei. 

Întrebarea era încotro să meargă? Cu ce să continue? Căci 
adevărul era că nu începuse încă nimic. Dar cu ce să înceapă? Și 
de unde? Şi cum? în clipa aceea i se păru că aude o voce calmă 
şi inteligentă, o voce obişnuită, strigându-l pe nume: 

— Fima, unde eşti? 

Se opri şi răspunse imediat, cu devotament: 

— Da. Sunt aici. Ascult. 

Dar dintre gardurile ude de piatră nu se auzeau decât 
miorlăiturile pisicilor în călduri. 

Urmate, ca un burete care trece şi şterge tot, de foşnetul 
vântului printre pini în întunericul curților părăsite. 

Sitra de-itkasia: partea ascunsă. 

Continuă să meargă încet, trecu prin faţa clădirii Terra Sancta, 
în care nu se zărea nici o lumină, aşteptă trei minute să se 
schimbe culoarea semaforului din Piaţa Paris, apoi începu să-şi 
târşâie picioarele spre centrul oraşului, pe strada Regele 
George. Nu băga de seamă frigul cumplit care îl pătrundea prin 
palton până la oase, nici umezeala şepcii ponosite de pe cap, 
nici puţinii trecători pe care îi întâlnea, toţi mergând cu paşi 
rapizi, unii dintre ei privind cu neîncredere această siluetă 
ciudată, tăcută, păşind greoi, aparent cufundată într-o discuţie 
aprinsă cu propria sa persoană, însoţită de gesturi şi sunete 
gâtuite. Foarte rău făcuse că uitase să-şi ia precauţiile necesare 
azi-dimineaţă. 

Dacă o lăsase pe Annette Tadmor însărcinată? 

Va trebui iar să se îmbarce pe un vapor de transport şi să 
dispară. In Grecia. La Ninive. In Alaska. Sau în insulele 
Galapagos. Prin  obscuritatea  pântecului  Annettei, prin 
întunericul labirintului de canale umede, sperma lui oarbă îşi 
croia chiar în clipa asta drum, cu mişcări ridicole ale codiţei, se 
zbătea dintr-o parte în alta în lichidul călduţ, un fel de Fima-cap 
rotund şi chel, probabil purtând şi el o caschetă microscopică 
udă, fără ochi, fără minte, tânjind şi căutând în adâncuri sursa 
tăinuită a căldurii, nimic mai mult decât un cap şi o codiţă şi 
nevoia de-a împinge şi de-a se cuibări, de-a sparge coaja 


ovulului, semănând întru totul tatălui său, care voia doar să 
pătrundă o dată pentru totdeauna în adâncul membranelor 
feminine, să se ghemuiască acolo, să se răsfeţe şi să doarmă. 
Fima se simţi cuprins pe neaşteptate de un amestec de groază 
şi gelozie ciudată faţă de propria lui sămânță. Şi râse de gelozia 
sa. Lângă felinarul galben în faţa sinagogii Yeşurun se opri şi îşi 
privi ceasul: mai avea timp suficient să ajungă la filmul de la 
cinema Orion. Era sigur că Jean Gabin nu-l va dezamăgi. Dar de 
unde trebuia s-o ia pe Annette? Sau pe Nina? Se pare că era 
nevoit să-l lase baltă astă-seară pe Jean Gabin. 

Un băiat şi o fată, tineri, gălăgioşi, îl ocoliră pe Fima care îşi 
târşâia cu greu picioarele pe lângă clădirea Beit Hamalot, nu 
departe de vechiul parlament. Băiatul spuse: 

— In regulă. Atunci renunţăm amândoi. 

lar fata: 

— Acum nu mai ajută la nimic. 

Fima grăbi paşii, încercând să fure încă o frântură din 
conversaţie. Fără să ştie de ce, se simţi aproape obligat să afle 
despre ce renunţări era vorba şi ce nu mai putea ajuta. Oare şi 
ăştia doi uitaseră să ia măsuri anticoncepţionale astă-seară? Dar 
băiatul se întoarse brusc, ridică braţul cu o mişcare violentă şi 
furioasă, şi într-o clipă opri lângă el un taxi, iar el se aplecă şi se 
urcă în el, fără să-i arunce partenerei sale nici măcar o privire. 
Fima îşi dădu seama imediat că într-o clipă fata va fi părăsită în 
mijlocul străzii, în ploaie. Şi avea deja pe vârful limbii cuvintele 
cu care să înceapă, cuvinte de încurajare delicate, care să n-o 
sperie, o frază inteligentă şi tristă care să aducă un zâmbet 
printre lacrimi. 

Doar că nu apucă. 

Fata strigă: 

— Întoarce-te, Yoav. Renunţ. 

lar băiatul, fără să se obosească să închidă portiera taxiului în 
urma lui, zâmbi şi se întoarse la ea, îi cuprinse talia cu braţul şi îi 
şopti ceva care îi făcu pe amândoi să izbucnească în râs. Şoferul 
taxiului strigă după el o înjurătură, iar Fima, fără să se întrebe 
de ce, hotărî în clipa aceea că era de datoria lui să repare 
nedreptatea şi să-l despăgubească pe şofer. Urcă deci în taxi, 
închise portiera şi spuse: 

— Îmi cer scuze pentru tot bâlciul ăsta. În Kiriat Yovel, te rog. 


Şoferul, un bărbat gras, cu păr argintiu des, ochi mici şi o 
mustăcioară sud-americană îngrijită, mormăi furios: 

— Ce se întâmplă aici? întâi oprim un taxi şi apoi ne amintim 
să gândim? Ce, nu mai ştiţi ce vreţi? 

Fima îşi dădu seama că şoferul îşi închipuia că era împreună 
cu perechea zgomotoasă, se scuză şi se bâlbâi: 

— Ce e, ce s-a întâmplat? Ne-a luat jumătate de minut să ne 
hotărâm. Am avut o divergență de opinii. N-ai de ce să te înfurii. 

Luă în considerare ideea de-a începe o discuţie politică. Numai 
că de data asta nu va trece cu vederea sălbăticia însetată de 
sânge, ci va face uz de argumente simple, limpezi şi de o logică 
irezistibilă. Era gata să reia predica pe care i-o ţinuse mai 
înainte prim-ministrului. Să înceapă din punctul în care se oprise 
în gândurile sale. Dar când deschise discuţia şi se apucă să 
tatoneze cu grijă, ca un stomatolog care caută cu mişcări uşoare 
centrul durerii, ca să afle ce crede şoferul despre Teritorii şi 
pace, omul i-o tăie cordial: 

— Las-o baltă, domnule. Cu părerile astea ale mele enervez 
oamenii. Cum mă aud, au o cădere nervoasă. Din cauza asta am 
încetat de mult să mai port discuţii de genul ăsta. Păcat de 
nervi. 

Dacă ţara asta ar fi în mâinile mele, aş pune-o pe picioare în 
trei luni. Dar aici oamenii nu mai gândesc de mult cu mintea. 
Gândesc cu stomacul. 

Gândesc cu testiculele. Atunci pentru ce să-mi pun eu în 
pericol sănătatea? De fiecare dată când încep o discuţie, mă 
enervez. E inutil. E guvernarea gloatei. Mai răi decât arabii. 

Fima spuse: 

— Şi dacă eu îţi promit că nu mă enervez şi nu te enervez nici 
pe tine? Putem cădea de acord să nu fim de acord. 

— In regulă, încuviinţă şoferul, dar ţine minte, domnule, că tu 
ai vrut-o. La mine problema se pune în felul următor: Eu sunt 
pentru o pace adevărată, cum se spune, cu toate asigurările, 
chitantele, garanţiile şi prevederile inerente, pentru o pace ca 
asta le-aş da toate Teritoriile, în afară de Zidul Plângerii, şi aş 
mai spune şi mulţumesc că mi-au luat Ramallahul şi Gaza de pe 
umeri. De când a căzut peste noi gunoiul ăsta în '67, pierdem 
ţara. Ăştia au încurcat lucrurile pe-aici. Ei, ce zici de asta? Te 
enervez? Ai de gând să începi acum să-mi torni versete biblice? 

Fima reuşi cu mare greutate să-şi stăpânească sentimentele: 


— Şi cum, dacă îmi este permis să întreb, ai ajuns la concluzia 
asta? 

— Până la urmă, spuse şoferul obosit, toţi vor ajunge la 
aceeaşi concluzie. Poate după ce vor mai muri câteva mii. Nu 
avem altă soluţie, domnule. Arabii nu se vor evapora de aici, şi 
nici noi, şi suntem perfect în stare să trăim ca şoarecele şi 
pisica. Asta e realitatea şi aşa e şi drept. In Tora scrie că dacă 
doi clienţi trag de un şal de rugăciune şi fiecare ţipă că e al lui, 
adus de acasă, trebuie să iei o foarfecă şi să-l tai. Aşa a hotărât 
Moise însuşi şi poţi să mă crezi că nu ora deloc prost. Mai bine 
să tai un şal de rugăciune decât să fie tăiaţi tot timpul copii. Ce 
stradă ai spus? 

Fima zise: 

— Toată cinstea! 

lar şoferul: 

— Cum adică toată cinstea? Ce vrei să spui? 

Ce sunt eu, vreo pisică învățând să zboare? 

Pentru asta trebuie să ţi se spună toată cinstea. 

Ce vreau să-ţi spun, şi ascultă bine de tot, există în ţara asta 
doar un singur om capabil să taie şalul de rugăciune fără să fie 
şi el tăiat în două şi fără să izbucnească războiul civil, iar ăsta e 
Şaron. Nimeni altul nu-l va tăia. Doar de la el vor accepta să 
înghită asta. 

— Cu toate că are mâinile pătate de sânge? 

— Tocmai de asta, domnule. In primul rând nu mâinile lui sunt 
pătate de sânge, ci mâinile ţării. 

La fel ca ale tale şi ale mele. Nu trebuie aruncată toată vina 
asupra lui. In afară de asta, sângele vărsat nu apasă pe 
conştiinţa mea. Tristeţe, da. 

Dar nu ruşine. Care e potrivită arabilor, nu nouă. 

Ce, noi am vrut să vărsăm sânge? Arabii ne-au silit. De la bun 
început. Ai noştri n-au vrut sub nici o formă violenţe. Chiar şi 
Menahem Begin, un patriot mândru, când a venit Sadat şi a spus 
în parlament îmi pare rău, i-a dat tot ce-a vrut, numai să 
înceteze vărsarea de sânge. Dacă Arafat ar veni la parlament să 
spună îmi pare rău, ar primi şi el ceva. Dar aşa? Să meargă 
Arik” şi să încheie afacerea cu Arafat ca de la gangster la 


50 Ariei (Arik) Şaron (n. 1928) - figură legendară a Armatei Israeliene, apoi 
politician de dreapta, ajuns prim-ministru în februarie 2001. Spitalizat pe 4 
ianuarie 2006 în urma unei hemoragii cerebrale masive, se află de atunci în 


gangster. Ce credeai? Că vreun Yossi Sarid”! sau vreun altul o să 
facă afaceri cu ticălosul ăla de Arafat? Pe Yossi Sarid o să-l 
mănânce arabii de viu, apoi o să apară vreunul de la noi, o să-i 
descarce nişte gloanţe în burtă şi gata. Cel mai bine e să taie 
Arik. Când ai de-a face cu o fiară turbată, angajezi un vânător să 
facă treaba. Nu o dansatoare din buric. Aici e blocul tău? 

Când Fima îşi dădu seama că n-avea la el destui bani pentru 
plata cursei şi se oferi să-i lase buletinul drept garanţie sau să 
meargă să împrumute câţiva şekeli de la un vecin, acesta îi 
spuse: 

— Lasă. Nu-i sfârşitul lumii. Treci mâine sau poimâine pe la 
staţia de taxiuri Eliahu şi lasă opt şekeli. Spune-le că sunt pentru 
Ţion. Nu cumva faci parte din Liga Bibliei? Sau ceva de genul 
ăsta? 

— Nu, spuse Fima, de ce? 

— Mi s-a părut că te-am văzut la televizor. 

Probabil era cineva care-ţi semăna. Şi el vorbea frumos. Numai 
o clipă, amice: ţi-ai uitat pălăria. 

Unde-ai câştigat-o? Ce-i asta, o pălărie de pe vremea 
Holocaustului? 

Fima trecu fără să se oprească pe lângă cutia sa poştală, în 
care văzu ceva, ocoli salteaua rulată, iar când ajunse la lumina 
scării şi scoase cheia, ateriza pe jos o bancnotă de zece şekeli 
împăturită într-un dreptunghi mic; Fima începu să alerge greoi, 
sperând să mai prindă taxiul care probabil nu apucase încă să 
întoarcă la capătul străzii. Şoferul zâmbi în întuneric: 

— Ce s-a întâmplat? Ce arde? Te-ai speriat? 

Ai crezut că părăsesc ţara mâine-dimineaţă? 

Nemernicii să părăsească ţara. Eu rămân să văd sfârşitul 
filmului. Vreau să văd cum se termină. 

Noapte bună, domnule. Nu-ţi obosi inima, e păcat. 

Fima hotâri deci să-l coopteze în guvernul său. Să scoată 
imediat din mâna lui Tvi ministerul propagandei şi să-l dea 
şoferului. Şi fiindcă omul tocmai folosise expresia „sfârşitul 
filmului", îşi aminti că Annette aştepta acum acasă un telefon de 
la el. Asta în cazul în care nu stătea şi aştepta la intrarea în 
cinematograf. 


stare vegetativă 
51 Yossi Sarid (n. 1940) - politician israelian de stânga 


Sau dacă nu cumva era vorba de Nina. Oare nu îi promisese să 
vină s-o ia de la birou? Fusese cumva capabil să stabilească o 
întâlnire cu amândouă din neatenţie? Sau poate stabilise una cu 
Tamar? Fima fu dezgustat la gândul că va trebui din nou să se 
complice în scuze şi minciuni. Era de datoria lui să telefoneze. 
Să explice. Să descurce ghemul cu tact. Să se scuze faţă de 
Nina şi să fugă repede s-o întâlnească pe Annette. Sau invers. 

Şi dacă până la urmă se va dovedi că şi-a dat întâlnire numai 
cu una din ele? Şi când va înceta să se zbată în minciuni la 
telefon se va încurca încă şi mai rău şi va trezi numai dispreţ şi 
batjocură? Şi dacă chiar în clipa asta amândouă stăteau şi-l 
aşteptau la intrarea în cinematograf, fără să se cunoască una pe 
cealaltă, fără să le treacă prin minte că pe amândouă le 
dezamăgise acelaşi idiot? 

La naiba cu minciunile. De acum va începe un capitol nou. De 
acum încolo viaţa sa va fi deschisă, cumpătată şi cinstită. Cum a 
spus şoferul? Fără nici un fel de conştiinţă încărcată. 

Nu există nici un motiv pe lumea asta să-şi ascundă iubitele 
una de cealaltă. Dacă ţin un pic la mine, de ce să nu ţină şi una 
la alta? 

Împrieteniţi-vă imediat şi vă veţi putea încuraja una pe 
cealaltă. Au atât de multe în comun: amândouă au suflete pline 
de compasiune şi inimi bune şi generoase. Pe amândouă le 
stimulează ceea ce consideră ele că ar fi neajutorarea mea. 

E o coincidenţă, oare chiar coincidenţă, că soţii amândurora se 
află acum în Italia? Cine ştie, poate s-au întâlnit acolo? Poate 
chiar în clipa asta stau amândoi, Yeri Tadmor şi Uri Gefen, într- 
un grup gălăgios de israelieni, în aceeaşi cafenea din Roma, şi 
fac schimb de povestiri suculente despre dragoste şi disperare. 
Sau se contrazic referitor la viitorul Orientului Mijlociu, iar Uri se 
foloseşte de argumentele împrumutate de la el. Poate că rolul 
meu, în cadrul acestor întorsături de destine, ieşite parcă direct 
din Ştefan Zweig sau Somerset Maugham, este tocmai de-a face 
legătura între cele două soţii părăsite, între care urma să se 
înfiripe o mare prietenie. Solidaritate. Chiar o doză oarecare de 
intimitate. Căci amândouă îmi doresc binele. 

In imaginaţia sa, Fima se văzu şezând în sala de cinema 
întunecată, pe Jean Gabin intrând în încurcături din ce în ce mai 
mari cu o bandă de ucigaşi sângeroşi, iar pe el, Fima, 


înconjurând cu braţul stâng umerii Annettei şi lăsându-şi să 
alunece degetele mâinii drepte între sânii Ninei. 

Ca şi cum ar interpreta cu succes rolul lui Uri Gefen într-o 
versiune populară. După film Fima le va invita pe amândouă la 
un restaurant mic în spatele Pieței Sion. Le va delecta uşor, 
lejer, strălucitor, cu povestiri erotice picante, cu străfulgerări de 
idei incisive, cu sclipiri care aruncau o lumină nouă asupra unor 
probleme vechi. Când se va scuza şi va cobori pentru o clipă la 
toaletă, cele două femei vor discuta în şoapte animate, 
sfătuindu-se asupra situaţiei sale. Stabilind între ele sarcini, 
ture, un fel de organizare a muncii în departamentul de îngrijire 
a lui Fima. 

Imaginile acestea îi erau dulci ca o mângâiere: întotdeauna, 
încă din fragedă copilărie, îi plăcuse să simtă oamenii mari, 
responsabili, preocupându-se în absenţa sa de bunăstarea lui. 

Aşteptând ca el să adoarmă ca să poată pune la punct 
amănuntele pentru sărbătorirea zilei lui de naştere. Trecând la 
limba rusă pentru a discuta despre cadoul care urma să fie 
surpriza lui. Dacă va prinde curaj şi le va propune Annettei şi 
Ninei, la restaurant, la sfârşitul cinei, să vină la el şi să petreacă 
noaptea împreună, va apărea probabil un moment de jenă, dar 
până la urmă nu se va lovi de un refuz: de la Uri aflase ca 
asemenea combinaţii fascinau imaginaţia feminină. In felul 
acesta îl aştepta în sfârşit o noapte grecească agitată. Va începe 
un nou an al ţapului. 

Reflectă câteva clipe la detalii, împărţi rolurile, regiza 
imaginile. Apoi ridică plin de curaj receptorul şi începu să 
formeze numărul de la biroul Ninei. Fiindcă nu auzea nici un 
sunet în telefon, hotări să încerce la Annette. Din nou răspunsul 
fu o tăcere deplină. Degeaba formă de cinci-şase ori la rând 
ambele numere. Toate sistemele din ţara asta se destramă. 
Liniile de comunicaţii sunt congestionate, spitalele paralizate, 
reţeaua de electricitate cade, universităţile dau faliment, 
fabricile se închid una după alta, educaţia şi cultura coboară la 
nivelul Indiei, serviciile publice se prăbuşesc, totul din cauza 
nebuniei Teritoriilor care ne distruge. Cum a spus şoferul de 
taxi? De când a căzut asupra noastră gunoiul ăsta în '67, ne 
pierdem ţara. 

Fima zgâlţâi telefonul, îl lovi de masă, îl scutură, îl trânti, îl 
înjură şi îl imploră, dar nu-i folosi la nimic. Până îi veni ideea că 


vina era de fapt numai şi numai a lui: de câte ori refuzase să 
dea atenţie avertismentelor printate pe care le găsise în cutia 
poştală referitoare la plata facturii. Până la urmă îi tăiaseră 
telefonul. II izolaseră de lume. Ca pe un cantor pe o insulă 
pustie. Fima mai încercă o dată să formeze numărul încet-încet, 
foarte lent şi cu delicateţe, ca un hoţ, ca un amant, nu reţinea 
care era numărul urgenţelor pentru asemenea situaţii: unu 
patru unu opt sau pur şi simplu o sută? 

Era gata să-şi plătească datoria chiar în clipa asta, să se scuze 
în scris sau oral, să le ţină angajaţilor de la societatea de 
telefoane o predică despre mistica bisericii creştine, să 
plătească amendă, mită, orice, numai să vină şi să-i readucă 
aparatul la viaţă. Mâine se va scula devreme şi se va duce 
imediat direct la bancă. 

Sau poate la poştă? îşi va plăti datoria şi se va salva de pe 
insula pustie. Dar mâine, îşi aminti, e vineri. Oficiul telefonic e 
închis. Putea să sune la tatăl său şi să-l roage să apeleze la 
relaţiile sale. Săptămâna viitoare vor năvăli peste el zugravii şi 
vopsitorii pe care tatăl său i-a asmuţit asupra lui. Era oare mai 
bine să plece mâine în Cipru? în insulele Galapagos? Sau măcar 
la pensiunea micuță din Magdiel? 

Brusc, Fima îşi schimbă părerea. Văzu situaţia într-o lumină 
nouă. Într-o clipă se simţi uşurat: destinul însuşi intervenise 
pentru a-l salva de orgia nocturnă. Cuvintele „insulă pustie" îi 
umplură inima de bucurie. Va fi minunat să petreacă o seară 
liniştită acasă, furtuna putea să zgâlţâie geamurile cât voia, el 
va deschide caloriferul, şi va aşeza în fotoliu şi va încerca să se 
apropie puţin de celălalt Fima, cel adevărat, în loc să se 
epuizeze cu eforturile diplomatice de-a împăca două femei 
jignite, ca apoi să se istovească toată noaptea ca să le satisfacă 
poftele. Era fericit mai ales pentru că scăpase de datoria de-a se 
îmbrăca şi a ieşi din nou în oraşul pustiu, îngheţat, biciuit de 
rafalele oblice de ploaie. Oare chiar îi venise ideea de-a 
interpreta rolul lui Uri Gefen? De-a intra în pantofii tatălui său? 
De-a începe din nou, ursul grăsun care e acum, să sară ca un 
tap? Să te vedem măcar o dată în stare să urinezi fără să te 
lălăi. 

In loc s-o facă pe nebunul, mai bine s-ar aşeza acum la birou, 
ar aprinde lampa de pe masă şi ar concepe o replică 


devastatoare la discursul lui Gunter Grass. Sau o scrisoare către 
Yitzhak Rabin. Sau articolul despre inima creştinătăţii. 

Cel puţin poţi să urmăreşti măcar o singură dată ştirile de la 
ora nouă fără întreruperi. Sau să adormi la televizor în mijlocul 
unei melodrame tâmpite. Ori mai bine să te cuibăreşti în pat şi 
să citeşti cartea pe care ai luat-o de pe raftul lui Ted, să 
descifrezi viaţa vânătorilor de balene din Alaska, să-ţi imaginezi 
simplitatea nomazilor sălbatici, să te exciţi puţin descoperind 
obiceiurile sexuale ciudate ale eschimoşilor. Acela de a pune la 
dispoziţia adolescenților o văduvă coaptă ca parte a ritualului de 
iniţiere îi trezi brusc pulsaţii delicioase în abdomen. Mâine 
dimineaţă le va explica totul iubitelor sale, care îl vor ierta cu 
siguranţă: doar era vorba, mai mult sau mai puţin, de 
intervenţia unei forţe majore. 

In afară de senzaţia de uşurare şi de cea din abdomen i se 
trezi şi pofta de mâncare. Nu mâncase nimic toată seara. Intră 
deci în bucătărie şi înghiţi de-a-n picioarelea cinci felii de pâine 
cu dulceaţă, devoră două roşii întregi, fără să se mai obosească 
să le taie, bău un iaurt, două pahare de ceai cu miere şi ca 
desert luă o pastilă contra arsurilor stomacale. Ca să-şi 
grăbească vezica leneşă, trase apa în timp ce urina. Şi fiindcă 
pierdu întrecerea cu jetul de apă, trebui să aştepte acolo până 
când bazinul avea să binevoiască bazinul să se umple din nou. 
Dar îi fu lene să aştepte. Străbătu tot apartamentul, stinse 
luminile şi se duse la fereastră să verifice ce mai era nou pe 
străzile pustii care duceau de acolo până la Betleem, poate se 
zărea deja vreo urmă îndepărtată de lumină strălucitoare. Se 
bucură de tremurul geamurilor pe care vântul negru şi tăios le 
scutura de afară. 

Ici şi colo, pe pantele întunecate, licărea câte o luminiţă palidă: 
căsuțe arăbeşti din piatră, risipite printre livezi şi bolovani. 
Umbrele dealurilor se răsfrângeau pe ele. De parcă acestea 
schimbau între ele mângăâieri tainice, care veneau din altă lume. 
Cândva umblau prin lerusalim regi şi profeţi, mântuitori, 
reformatori ai lumii, lunatici care auzeau voci, fanatici, asceţi, 
visători. lar într-o zi, în viitor, vor trăi aici în locul nostru alţi 
oameni, complet diferiţi de noi. 

Oameni inteligenţi şi stăpâni pe ei. Toată suferinţa noastră li 
se va părea desigur ciudată, de neînțeles, puţin stânjenitoare. 
Deocamdată, acum, între aceia şi aceştia, ne-au pus pe noi să 


populăm lerusalimul. Ne-au încredinţat nouă oraşul în păstrare. 
lar noi îl umplem de opresiune, prostie şi nedreptate. Ne umilim 
unii pe alţii, ne jignim, ne chinuim, nu din răutate, ci doar din 
lene şi frică. Incercăm să facem bine, dar provocăm numai rău. 
Incercăm să consolăm, dar rănim. Aspirăm să sporim ştiinţa, dar 
sporim suferinţa. 

— Tu să nu mă judeci pe mine, i se adresă Fima lui Yoezer pe 
ton superior şi iritat. Să taci. 

Şi ce e în general în stare să înţeleagă un nimic ca tine? Cine a 
vorbit măcar cu tine? 

Stele mari străluceau în faţa ochilor săi obosiţi. Fima nu le 
cunoştea numele şi nici nu-i păsa care era Marte şi care Jupiter 
sau Saturn. 

Dar ar fi vrut să înţeleagă de unde venea senzaţia aceea vagă 
cum că nu se afla aici pentru prima oară. Că mai fusese aici cu 
mult timp înainte. Că văzuse deja pâlpâirile acestor stele într-o 
noapte de iarnă rece şi pierdută. Nu de la fereastra 
apartamentului acestuia de bloc, ci poate din cadrul uşii uneia 
dintre căsuţele scunde ascunse printre bolovanii întunecaţi din 
partea cealaltă. Şi se întrebase încă de pe-atunci ce voiau de la 
noi stelele de pe cer şi ce spunea umbra dealurilor în întuneric. 
Numai că atunci răspunsul era simplu. Dar îl uitase. Se ştersese. 

Deşi pentru o clipă Fima avu senzaţia că răspunsul acela 
exista şi palpita la marginea amintirii, întinde numai vârful 
degetelor şi o să-l prinzi. Se lovi cu capul de sticlă şi se înfiora 
de frig. Bialik5?, spre exemplu, susţine că stelele l-au înşelat. Au 
promis şi nu s-au ţinut de cuvânt. 

Ca şi cum ar fi stabilit o întâlnire şi n-ar fi venit. Dar lucrurile 
stau invers: nu stelele ne-au amăgit pe noi, ci noi pe ele. Am 
promis şi nu ne-am ţinut de cuvânt. Ne-au chemat şi am uitat să 
venim. Au vorbit - şi am refuzat să le ascultăm. Cocorii s-au rotit 
- şi au dispărut. 

Spuneţi un cuvânt. Daţi doar un semn mic, o aluzie, un capăt 
de aţă, o clipire din ochi, şi în clipa aia mă ridic şi plec. Nu 
întârzii nici măcar să-mi schimb cămaşa. Mă scol şi plec. Acum. 
Mă prosternez la picioarele tale. Cad în transă cu ochii larg 
deschişi. 

Afară vântul se înteţise. Rafale de ploaie se spărgeau lângă 
fruntea sa, pe geam. Spărtura dintre nori, de deasupra 


52 Haini Nahman Bialik (1873-1934) - poetul naţional al Israelului 


dealurilor Betleemului, prin care străluceau stelele, era şi ea 
întunecată acum. Incremeni brusc, auzind din depărtare un 
scâncet subţire. Ca al unui prunc abandonat într-o pătură udă, 
pe o pantă a văii. Parcă primise sarcina să fugă chiar în clipa 
aceea să-şi ajute mama să-şi găsească copilul pierdut. Işi spuse 
că precis era numai zgomotul unor jaluzele desfăcute. Sau unul 
din copiii vecinilor. Sau vreun pisoi îngheţat prin curte. Oricât îşi 
forţă ochii, nu zări nimic în noapte. Oriunde privea, nu vedea 
decât întuneric. Nu apăru nici un semn, pe dealuri sau printre 
luminiţele slabe ce veneau din căsuţele răspândite pe povârniş 
sau pe cerul negru. Oare nu e nedrept şi crud să mi se ceară să 
vin fără să mi se dea nici cea mai mică indicație? Unde are loc 
întâlnirea. Dacă are sau nu are loc. Cu cine trebuie să mă 
întâlnesc. Cu cine trebuie şi cu cine nu trebuie să mă întâlnesc. 
Dacă eu sunt cel chemat sau, dimpotrivă, unul dintre vecini. 
Dacă este sau nu este ceva înăuntrul acestui întuneric. 

In clipa aceea, Fima simţi toată apăsarea beznei asupra 
lerusalimului. Întuneric peste turle şi cupole, întuneric peste 
ziduri şi turnuri, întuneric peste curţile de piatră şi peste 
păduricile antice de pini, peste mănăstiri şi peste livezile de 
măslini, peste moschei, cripte şi peşteri, peste mormintele 
regilor şi ale profeților adevăraţi sau mincinoşi, întuneric pe 
străduţele bătute de vânt, întuneric în clădirile guvernamentale 
şi peste ruine, peste porţi, peste câmpurile de piatră şi 
terenurile virane, întuneric peste comploturi, pofte şi viziuni 
nebuneşti, întuneric peste dealuri şi peste deşert. 

Spre sud-vest, deasupra înălțimilor ce înconjurau satul Ein 
Karem, norii începură să se mişte. Părea că o mână nevăzută 
trăgea o perdea. 

Aşa trecea mama lui de la un geam la altul în copilărie, iarna, 
în casa arăbească, trăgând perdelele, într-o noapte, când avea 
trei sau patru ani, a uitat să tragă perdelele în camera lui. S-a 
trezit din somn şi a văzut o siluetă afară, privind nemişcată la el. 
O formă prelungă şi subţire, luminată de un cerc palid de 
lumină. Apoi a dispărut. S-a materializat din nou, ca prin ceţuri 
luminate de lună, la celălalt geam. Şi a dispărut iarăşi. Işi 
amintea cum s-a trezit noaptea speriat, s-a ridicat în capul 
oaselor şi a început să plângă. Cum a venit maică-sa şi s-a 
aplecat asupra lui, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte ce 
răspândea un miros de parfum fin, şi era şi ea albă şi prelungă, 


parcă atinsă de lună. Şi l-a luat în braţe şi l-a încredinţat că nu 
era nimic afară, că silueta pe care o văzuse nu fusese decât un 
vis. Apoi a tras amândouă perdelele, l-a învelit şi l-a sărutat pe 
frunte. Cu toate că până la urmă a încetat să plângă şi s-a 
ascuns cu totul în plapumă, cu toate că ea a rămas aşezată pe 
pat lângă el până când a adormit, Fima ştia şi acum, cu o 
siguranţă totală şi absolută, că silueta pe care o văzuse nu 
fusese un vis şi că mama lui îl minţise. Chiar şi azi, după 
cincizeci de ani, era convins că acolo, în spatele geamurilor, 
fusese un străin. Şi că şi mama lui văzuse. Şi ştia că minciuna 
aceea fusese cea mai cumplită dintre toate minciunile care i se 
spuseseră în viaţa sa. Era minciuna care îi răpise fratele şi o 
condamnase pe mama lui să se stingă în plină tinereţe, iar pe el 
să fie în toţi anii aceştia şi aici şi-n altă parte, să caute în zadar 
ceva pierdut ce nu pierduse şi despre care nu avea nici cea mai 
mică idee ce era, ce formă avea, unde să-l caute şi cum. 

Chiar dacă într-o bună zi îl va găsi, cum va şti că l-a găsit? 

Poate că l-a găsit deja, dar l-a lăsat să-i cadă din mână şi a 
trecut mai departe, continuând să caute ca un orb. 

S-au rotit cocorii şi au dispărut. 

Vântul se domoli în spatele geamurilor. Se lăsă o linişte 
îngheţată. La unsprezece fără un sfert Fima se răzgândi iar, se 
îmbrăcă, se înfofoli în palton, cobori în strada pustie unde frigul 
era aprig şi muşcător. Merse până la telefonul public de la 
centrul comercial din capătul celălalt al cartierului. Dar când 
ridică receptorul, îi răspunse şi telefonul public cu o tăcere 
mormântală. Poate că era o defecţiune în tot cartierul? Golanii 
stricaseră poate telefonul? 

Sau lerusalimul se rupsese din nou de restul lumii? Renunţă, 
aşeză cu grijă receptorul în furcă, ridică din umeri şi spuse: 
Bravo, amice, amintindu-şi că oricum n-avea la el nici o fisă. 

Mâine se va trezi devreme şi le va povesti totul iubitelor sale. 

Sau se va trezi şi va pleca de-aici. 

Foşnetul coroanelor ude, frigul cumplit, pustietatea străzilor, 
toate astea îi făceau plăcere lui Fima. Continua să se plimbe în 
direcţia pantei şi a câmpurilor. Mama sa avusese un obicei 
ciudat - să sufle întotdeauna în orice fel de mâncare, chiar dacă 
se răcise de mult, chiar dacă era un fel care se servea rece, ca 
salata sau compotul de fructe, spre exemplu. Când sufla, buzele 
i se rotunjeau ca pentru o sărutare. Inima i se strânse, pentru că 


în clipa asta, la patruzeci şi patru de ani de la moartea ei, îşi dori 
să-i înapoieze sărutarea. Să întoarcă lumea cu susul în jos 
pentru ea, să găsească şi să-i înapoieze căciulită albastră cu un 
mot de lână agăţat în vârf. 

Când ajunse la capătul străzii, care era şi capătul cartierului şi 
al oraşului, Fima observă ceva transparent care creştea şi 
umplea tot spaţiul. Era ca şi cum ar fi foşnit din toate părţile mii 
de fâşii moi de mătase. Ca şi cum l-ar fi atins pe obraji nişte 
degete care nu erau degete. Când se dezmetici din uimirea care 
îl cuprinsese, reuşi să recunoască fulgii mici de zăpadă. Fiindcă 
peste lerusalim începuse să cadă o ninsoare uşoară. Cu toate că 
se topea şi dispărea chiar în clipa în care atingea pământul. 

N-avea puterea să albească oraşul cenuşiu. 

Fima se întoarse acasă şi se apucă să caute în coşul de hârtii 
de sub birou factura la telefon pe care o mototolise şi o 
aruncase ieri sau alaltăieri. Nu găsi factura, dar scoase din coş 
un ghemotoc de hârtie - o pagină din ziarul Haaretz -, îl netezi şi 
îl luă cu el în pat. Citi despre falşii Mesia din zilele noastre până i 
se închiseră ochii şi adormi cu foaia pe faţă. 

Ninsoarea uşoară încetă la ora două noaptea. 

lerusalimul stătea îngheţat şi gol în întuneric ca şi cum 
catastrofa avusese loc deja şi toţi locuitorii săi plecaseră din nou 
în exil. 


204 
Karla 


In vis Gad Eitan sosi într-un jeep militar cu o mitralieră 
montată pe capotă să-l convoace la o întâlnire cu preşedintele 
ţării. Biroul preşedintelui se afla într-o sinagogă mică, la subsol, 
la marginea cartierului rusesc, în spatele poliţiei. 

Lângă masa de scris stătea un ofiţer britanic arogant, cu o 
curea de piele peste uniforma neagră. li oferi lui Fima 
posibilitatea de-a semna de bunăvoie declaraţia prin care 
recunoştea asasinarea câinelui care în vis se transformase într-o 
femeie al cărei cadavru zăcea la picioarele Sfântului Chivot, 
înfăşurat într-un cearşaf pătat cu sânge negru. Fima ceru voie 
să vadă faţa moartei. Inspectorul zâmbi şi întrebă: Pentru ce? 
Nu-i păcat s-o trezeşti? îi e frig din nou. 


Şi-a riscat viaţa pentru tine. Te-a trecut în partea ariană. Ţi-a 
salvat viaţa în repetate rânduri, iar tu ai trădat-o. Când Fima îşi 
adună curajul să întrebe ce pedeapsă îl aşteaptă, ministrul 
apărării spuse: Ce dobitoc eşti! Crima în sine e pedeapsa. 


27 
Fima refuză să cedeze 


La ora şase şi jumătate dimineaţa se trezi speriat pentru că în 
apartamentul de deasupra căzuse ceva greu şi imediat se 
auzise un țipăt de femeie, nu prelung şi nici prea ascuţit, dar 
teribil, disperat, de parcă aceasta îşi văzuse moartea cu ochii. 
Fima sări din pat direct în pantaloni şi ieşi în fugă pe balconul de 
la bucătărie, ca să audă mai bine. Din apartamentul de sus nu 
se auzea nici un zgomot. Doar o păsărică nevăzută repeta la 
nesfârşit trei note delicate, de parcă ajunsese la concluzia că 
Fima era cam greu de cap, că n-a înţeles niciodată nimic şi nici 
n-o să înţeleagă. N-ar trebui oare să urce la vecini şi să vadă ce 
s-a întâmplat? Să le ofere ajutor? Să-i salveze? Să telefoneze 
imediat la poliţie sau să cheme o ambulanţă? Dar îşi aminti că îi 
tăiaseră telefonul, scutindu-l în felul ăsta de obligaţia de-a 
interveni. Şi în afară de asta, era posibil să i se fi părut numai că 
auzise lovitura şi ţipătul prin somn, iar intervenţia lui avea să 
provoace doar stânjeneală şi ridicol. 

In loc să se întoarcă în pat, continuă să stea aşa, în bluza cu 
mâneci lungi, pe balconul de la bucătărie, printre rămăşiţele 
cuştilor, borcanelor şi cutiilor în care Dimi şi cu el ţinuseră 
viermii. 

Acum acestea emanau un miros greu, acru, de rumeguş umed, 
amestecat cu resturi alimentare putrezite, morcovi, felii de 
castravete şi foi de varză şi salată verde. La începutul iernii Dimi 
hotărâse să elibereze broaştele țestoase, gândacii şi melcii pe 
care îi culeseseră împreună din vadi. 

Şi unde era zăpada de noaptea trecută? 

Parcă n-ar fi existat niciodată. 

Dispăruse fără urmă. 

Dar dealurile golaşe din sudul lerusalimului păreau purificate, 
ca spălate de râuri albastre, lăsând aproape să se vadă 
strălucirea argintie de pe partea de dedesubt a frunzelor 
măslinilor din depărtare, pe crestele de la Beit Jalla. Lumina era 


rece şi tăioasă, limpede, transparentă cum e cristalul, o lumină 
care probabil a fost revărsată asupra noastră ca un avans al 
zilelor îndepărtate, când suferinţa va lua sfârşit, când 
lerusalimul va fi eliberat de chinurile sale, iar cei care vor veni în 
locul nostru vor trăi liniştiţi, plini de consideraţie faţă de semenii 
lor, o viaţă cumpătată şi de bun-gust: atunci lumina cerului va 
rămâne aşa pentru totdeauna. 

Frigul era cumplit, pătrunzător, dar Fima în bluza sa de iarnă 
îngălbenită nu-l simţea. Sprijinit de balustradă, trăgea până în 
adâncul plămânilor aerul ameţitor ca vinul, mirându-se că 
cineva putea suferi în mijlocul unei asemenea frumuseți. La 
picioarele lui se întâmplase în dimineaţa asta o minune: un 
migdal nonconformist,  nerăbdător, hotărâse brusc să 
înflorească, de parcă încurcase anotimpurile. Se acoperise în 
întregime cu licurici minusculi, care uitaseră să se stingă la 
ivirea zorilor. Pe mugurii roz sclipea mulţimea stropilor de 
ploaie. 

Migdalul strălucitor îi amintea lui Fima de o femeie fină şi 
frumoasă, care plânsese toată noaptea şi nu-şi ştersese 
lacrimile. Imaginea asta îi trezi o bucurie copilărească, dragoste 
şi un dor înăbuşit de Yael, de toate femeile, fără să facă vreo 
diferenţă între ele, o dorinţă arzătoare de-a deschide, încă din 
această dimineaţă, un capitol nou în viaţa sa: de-a deveni de- 
acum înainte un om corect şi raţional, un om bun, sincer şi 
eliberat de orice fel de făţărnicie. Imbrăcă deci o cămaşă curată 
şi puloverul de la Yael. Cu un curaj care îl uimi până şi pe el, 
urcă scările şi sună insistent la uşa vecinilor de deasupra. 

După câteva clipe îi deschise doamna Pizanti, îmbrăcată într- 
un capot pe jumătate încheiat, tras peste cămaşa de noapte. 
Faţa ei lată, copilărească i se păru lui Fima deformată, parcă 
puţin lovită. Dar cam aşa, mai mult sau mai puţin, arată faţa 
unei persoane trezite din somn. În spatele ei, din holul scăldat în 
lumina palidă a neonului, se iviră ochii soţului său, un bărbat 
păros şi atletic, mult mai înalt decât ea. Vecina îl întrebă cu 
îngrijorare dacă s-a întâmplat ceva. Fima spuse: 

— Dimpotrivă... scuzaţi... nimic... am crezut că a căzut... ceva 
la voi? Sau s-a spart? Probabil că mi s-a părut că am auzit... 
ceva de genul ăsta? 

Probabil că a fost doar vreo explozie îndepărtată. 


Poate credincioşii lui Mesia au dinamitat Muntele Templului şi 
l-au transformat în Valea Plângerii. 

— Poftim? spuse vecina şi îl privi pe Fima cu mirare şi cu 
îngrijorare. 

Dar domnul Pizanti, tehnician specialist în raze X, îi răspunse 
din spatele ei, pe un ton în care Fima detecta o umbră de 
minciună: 

— Totul e în regulă la noi, sută la sută, domnule Nisan. Când ai 
sunat, m-am gândit că poate la dumneata s-a stricat ceva? Nu? 
Ai nevoie de ceva? lar ţi s-a terminat cafeaua? Sau s-a ars 
siguranţa? Să vin să ţi-o schimb? 

— Mulţumesc, spuse Fima, e foarte frumos din partea 
dumitale. Mulţumesc. Doar telefonul mi s-a stricat, dar e chiar 
plăcut, în sfârşit am un pic de linişte. Îmi cer din nou scuze că v- 
am deranjat atât de devreme. Am crezut doar, poate... n-are 
importanţă. Mulţumesc şi mă scuzaţi. 

— Nici o problemă, spuse Pizanti expansiv. 

Ne trezim în fiecare zi la şase şi un sfert. Dacă trebuie să dai 
un telefon, nu te sfii, sună de la noi. Nu te simţi stânjenit. Sau 
poate preferi să cobor la dumneata să verific firele? Poate s-a 
deconectat ceva? 

— Mă gândeam, spuse Fima, şi în timp ce vorbea se îngrozea 
de cuvintele care îi ieşeau din gură, mă gândeam să-i telefonez 
unei prietene care mă aşteaptă de ieri-seară. De fapt, e vorba 
de două prietene. Dar acum nu mi se mai pare că ar fi rău să le 
las să aştepte. Nu e urgent. Regret că v-am deranjat. 

Pe când era gata să iasă, doamna Pizanti spuse şovăind: 

— Poate a căzut afară ceva din cauza vântului. 

Vreun lighean sau ceva de genul ăsta. Dar la noi totul e în 
regulă. 

Ceea ce îl convinse pe Fima că era minţit din nou. Şi iertă 
minciuna, pentru că nu avea nici un motiv să se aştepte de la 
vecini să i se spovedească în ceea ce privea cearta care 
avusese desigur loc, mai ales că nici el nu spusese adevărul 
referitor la intenţia de-a le telefona prietenelor sale. Întorcându- 
se acasă îşi spuse: 

— Ce idiot eşti! 

Dar se iertă şi pe sine, căci intenţia fusese bună. 

Zece minute făcu exerciţii în faţa oglinzii, se bărbieri, se 
îmbrăcă, se pieptănă puţin, puse apă la fiert în ceainicul cel nou, 


făcu patul şi, de astă dată, nu dădu greş cu nimic. A bătut-o, îşi 
zise, poate că a dat-o şi cu capul de pereţi, ar fi putut s-o 
omoare şi cine ştie dacă n-o va ucide într-una din zilele astea, 
poate chiar în dimineaţa asta. 

Ceea ce ne-a făcut Hitler nu s-a terminat în '45, ci continuă 
până în ziua de azi şi probabil că va continua mereu. Se petrec 
lucruri tenebroase în spatele fiecărei uşi închise, cruzimi şi 
disperări. 

Sub ţara asta fierbe o nebunie ascunsă. De trei ori pe 
săptămână braţul nostru cel lung îi ajunge pe asasini în 
bârlogurile lor. Nu putem dormi dacă nu facem înainte un mic 
pogrom contra cazacilor. In fiecare dimineaţă îl răpim pe 
Eichmann şi în fiecare seară îl lichidăm pe Hitler încă de mic. La 
baschet îl învingem pe Hmelnițki şi la Eurovision răzbunăm 
pogromul din Chişinău. Dar cu ce drept mă amestec eu? 

M-aş urca bucuros pe un cal alb ca s-o salvez pe doamna 
Pizanti. Pe amândoi. Toată ţara asta. 

Dacă aş şti cum. Dacă aş avea măcar idee cum să încep. Uită- 
te la Baruch, care cu bărbiţa lui de Troțki şi cu bastonul său 
sculptat repară puţin lumea prin donațiile sale generoase, în 
timp ce tot ce fac eu este să semnez petiţii. Poate că totuşi ar fi 
trebuit să-l conving aseară pe polițistul acela să mă lase să-l văd 
pe Şamir? Să stau de vorbă cu el ca de la om la om? Sau să-i fac 
cunoştinţă cu şoferul meu de taxi? 

li trecu prin minte să se aşeze la birou şi să compună un apel 
scurt, dar bine simţit, către „vulturii" de extremă dreapta. Să le 
propună în ziarul Haaretz două-trei linii generale, un nou 
consens naţional parţial. Un fel de înţelegere între cei ponderaţi 
şi elementul dur, nedus la biserică, ce poate ar fi în stare să 
digere retrocedarea unor teritorii, dacă s-ar omite ceea ce ei 
consideră tendinţa necontrolată de-a face pace a stângii. Avea 
dreptate şoferul de taxi: cea mai mare greşeală a noastră din 
ultimii ani a fost că nu am privit cu respect sensibilităţile 
domnului Pizanti şi ale soţiei sale şi a sute de mii de israelieni ca 
ei, cărora arabii le trezesc sentimente autentice de mânie, 
teamă şi suspiciune. Care nu sunt demne de dispreţ, ci 
dimpotrivă, de un efort treptat, logic, de-a le domoli cu ajutorul 
inteligenţei. In loc să vorbim cu ei, am răsturnat peste ei găleți 
cu zoaie, pline de aroganță şi ironie. Ceea ce lasă loc pentru 
încercarea de a schiţa o înţelegere care să definească limita 


exactă a concesiilor pe care noi, cei moderați, suntem dispuşi să 
le facem arabilor. Să nu creadă, ca Baruch, că acceptăm, ca să 
spunem aşa, o lichidare de stoc. Să ştie pentru ce suntem 
dispuşi până şi noi, cei de stânga, să pornim la un nou război, 
dacă se va dovedi că partea arabă ne înşală şi ne trage pe 
sfoară. 

Poate că în felul acesta vom putea calma spiritele unor 
„Vulturi“ şi vom putea sparge gheaţa. 

Când îi trecu prin minte cuvântul „gheaţă", Fima îşi aminti că 
uitase să aprindă încălzitorul. 

Aplecându-se, descoperi fericit că în rezervor mai era destul 
gaz. După ce aprinse încălzitorul simţi nevoia să-i ceară sfatul 
lui Tvi Kropotkin înainte de-a concepe apelul. In entuziasmul său 
nu-i păsa că-l deranja iar pe Tvi în toiul bărbieritului, căci noua 
lui idee i se părea rodnică şi folositoare, ba chiar foarte urgentă. 
Dar din receptor urca iarăşi aceeaşi tăcere. Fima simţi totuşi că 
această tăcere era mai puţin adâncă decât noaptea trecută: un 
fel de foşnet slab, intermitent, ca un scrâşnit din dinţi, se auzea 
estompat. Ca un oftat din rărunchi. Fima diagnostică astfel 
primele semne vagi de viaţă, începutul reanimării aparatului. 
Era convins că telefonul nu-şi pierduse viaţa, doar căzuse într-un 
fel de leşin adânc şi iată, chiar dacă nu-şi recăpătase cunoştinţa, 
începea deja şă reacționeze slab, un geamăt de durere neclar, 
un puls aproape imperceptibil, dar care lăsa totuşi loc de 
speranţă. Chiar luând în considerare faptul că frigiderul tocmai 
începuse să zumzăie în bucătărie. Dar era posibil ca speranţa să 
fie încă prematură. 

Şi expresia aceasta, „elementul dur", i se păru deodată 
dezgustătoare, cum să defineşti oamenii prin cuvântul acesta 
fad, „element'". In afară de asta, ideea de-a întinde pe 
canapeaua psihologului persoane cu alte concepţii politice i se 
păru ridicolă: de parcă tabăra noastră ar fi întruchiparea 
sănătăţii mentale. Disperarea, frustrarea şi mânia muşcă şi din 
noi. Suntem şi noi prinşi în capcana unui labirint de sentimente. 
__Nu mai puţin decât oponenții noştri. Nu mai puţin decât arabii. 
Insă expresia „tabăra noastră" e absolut ridicolă: Ce înseamnă 
„tabăra noastră"? 

Toată ţara e un front. Tot poporul e o armată. 

Totul e împărţit în tabere. Forţele păcii. 


Batalioanele celor echilibraţi. Detaşamentele de luptă ale 
coexistenţei. Păzitorii dezarmării. 

Regimentele iubirii între popoare. Vârful de lance al împăcării. 

În loc să scrie apelul, Fima se duse la geam ca să-şi pună 
ordine în idei. Privea între timp lumina de iarnă care se 
aşternuse ca un metal nobil peste dealuri şi văi. Fima cunoştea 
şi iubea expresia „metale nobile", cu toate că n-avea nici cea 
mai vagă idee care erau acestea. Odată, în casa tatălui său din 
cartierul Rehavia, Baruch şi Dimi se străduiseră să-l prindă ca 
într-un cleşte şi să-i impună prima lecţie de chimie. Ca un copil 
încăpățânat, Fima încercase să le scape printre degete, cu 
glume şi jocuri de cuvinte. 

Până când Dimi spusese: Lasă-l, bunicule, asta nu-i de el. Şi 
amândoi navigaseră fără el prin ţinuturile cu baze şi acizi pe 
care Fima le ura din cauza arsurilor sale gastrice. 

Lumina sărută culmile dealurilor, se revărsă în văi, trezind în 
fiecare copac şi în fiecare piatră esenţa sa adormită, 
strălucitoare, esenţa îngropată tot timpul sub straturi de rutină 
cenuşii şi somnoroase. De parcă aici, în lerusalim, pământul îşi 
pierduse de mii de ani puterea de-a se reînnoi dinăuntru. De 
parcă doar atingerea acestei lumini binecuvântate le putea reda 
lucrurilor, măcar pentru scurt timp, primatul lor, care se stinsese 
de-a lungul vremii. Oare va binevoi înălţimea Sa să-mi ofere o 
mică înclinare aprobatoare din cap dacă voi îngenunchea şi voi 
rosti o rugăciune de mulţumire? Oare există ceva, ceva anume, 
pe care înălţimea Sa ar dori să-l fac? Oare înălţimea Sa e 
interesată de noi în general? De ce ne-a adus aici? De ce ne-a 
ales? De ce a ales lerusalimul? Oare înălţimea Sa mai ascultă? 
Oare înălţimea Sa zâmbeşte? 

Expresiile aramaice antice precum „zilele de demult", „de pe 
altă lume" şi „partea ascunsă" îi umplură lui Fima sufletul de 
mister şi venerație. 

Se întrebă pentru o clipă dacă lumina şi noroiul, licuricii, 
migdalul şi strălucirea cerului, deşertul care se întindea spre 
răsărit de aici până în Mesopotamia şi de la sud de Bab-el- 
Mandeb până la capătul Peninsulei Arabice, şi bineînţeles 
locuinţa sa neîngrijită şi trupul lui care îmbătrânea şi chiar 
telefonul stricat nu erau toate decât forme diferite ale aceleiaşi 
fiinţe. Care a fost condamnată să se fărâmiţeze în nenumărate 
întruchipări imperfecte, efemere, cu toate că ea e perfectă, 


veşnică şi unică. Numai într-o asemenea dimineaţă de iarnă, cu 
acest voal nupţial de lumină transparentă, la care se referea 
probabil expresia aramaică străveche „strălucire divină", numai 
atunci se întoarce pe pământ şi se arată ochilor tăi care ştiu să 
vadă, bucuria primei atingeri. Totul revine la starea sa de 
puritate. Totul e ca în ziua creaţiei. Intr-o clipă dispare de 
pretutindeni vălul permanent murdar de plictiseală şi minciună. 
Astfel ajunseră gândurile lui Fima la conceptul uzat de 
„Ierusalim ceresc", căruia îi dădu propria interpretare, valabilă 
numai pentru ceea ce simţea el în clipa aceea. Cugetă la faptul 
că somnul îi părea uneori mai puţin întinat de minciună decât 
veghea, iar alteori exact invers, tocmai nesomnul dus la 
extremă se transforma în cea mai fierbinte dorinţă a sa. Ajunse 
la ideea că poate nu era vorba de două stări, ci de trei: somnul, 
veghea şi lumina asta care îl învăluia complet, pe dinafară şi pe 
dinăuntru, încă de la începutul dimineţii. Negăsind un nume 
potrivit, defini pentru sine lumina aceasta prin cuvintele: A Treia 
Stare. Şi simţi că nu era vorba doar de lumina limpede a 
dealurilor, ci de lumina care izvora atât din dealuri, cât şi 
dinăuntrul lui în acelaşi timp, şi că această îmbinare a 
fasciculelor de lumină era cea care crea A Treia Stare, aflată la 
distanţă egală între trezia totală şi somnul cel mai profund, dar 
totodată diferită de amândouă. 

Nu există o pierdere mai tragică pe lume, decât aceea de-a 
rata cea de-A Treia Stare. 

Lucrul acesta se putea întâmpla din cauza buletinelor de ştiri 
de la radio, treburilor, dorințelor superficiale şi goanei după 
deşertăciuni şi banalităţi. Toată suferinţa, îşi spuse Fima, tot ce 
e ridicol şi obscen nu e decât rodul pierderii celei de-a Treia 
Stări. Sau rodul unui vag sentiment apăsător şi neplăcut, care 
ne aminteşte din când în când, pe dinafară şi pe dinăuntru, că 
există acolo, nu departe, aproape la îndemână, ceva esenţial în 
drum spre care eşti mereu şi totuşi greşeşti mereu drumul. Te 
cheamă şi uiţi să vii. Ţi se vorbeşte şi nu auzi. 

Ţi se deschide o uşă, dar te duci prea târziu, pentru că preferi 
să-ţi satisfaci o dorinţă sau alta. Oceanul de tăcere îşi dezvăluie 
secretele, iar tu te ocupi cu treburi insignifiante. Ai preferat să 
faci impresie asupra cuiva, care la rândul său a ratat, fiind 
preocupat să impresioneze pe altcineva, care la rândul său... 
Până la capăt. Ai respins iar şi iar ceea ce există în favoarea a 


ceea nu există, n-a existat niciodată, şi nu poate exista. Gad 
Eitan a avut dreptate când a spus cu ironie că aici domneşte 
risipa. A avut dreptate soţia lui când a fugit unde a văzut cu 
ochii. 

Ordinea priorităţilor, îşi zise Fima aproape cu tristeţe şi 
aproape cu glas tare, ordinea priorităţilor e incorectă. Ce păcat, 
spre exemplu, de [vi Kropotkin, un om atât de muncitor, care 
trebuie să piardă trei ani scotocind după detaliile atitudinii 
Bisericii Catolice faţă de călătoriile lui Magellan şi lui Columb, ca 
un individ care sortează nasturii unor haine ce s-au transformat 
de mult în zdrenţe. Sau de Uri Gefen, care aleargă din iubire în 
iubire, perfect treaz, dar cu inima adormită. 

In acest punct, Fima decise să renunţe la contemplarea pasivă 
de la fereastră. Să înceapă să pregătească apartamentul pentru 
renovarea de săptămâna viitoare. Trebuiau date jos tablourile 
de pe pereţi. De asemenea harta ţării, pe care trasase cândva 
cu creionul nişte graniţe rezonabile. Trebuia adusă toată mobila 
în mijlocul camerei şi învelită în folii de plastic. 

Cărţile trebuiau puse în lada pentru aşternuturi de sub pat. 
Toate vasele trebuiau băgate înăuntru, în dulapurile de 
bucătărie. De ce n-ar profita de ocazie să arunce afară munţii de 
ziare şi reviste vechi, grămezile de broşuri şi articole? 

Trebuiau demontate rafturile, dar la asta îl va înhăma pe Uri. 
Când se întorcea? Diseară, probabil? Sau mâine? Poimâine? lar 
Nina îi va raporta amănunţit cum a încercat şi iar a încercat să- 
mi ofere tratamentul periodic, doar ca să descopere că robinetul 
e blocat? Poate că Şuia Kropotkin ar putea fi mobilizată ca să 
ajute cu aranjatul vaselor în bucătărie? Poate că şi Annette 
Tadmor se va bucura să dea o mână de ajutor. lar soţii Pizanti 
se oferiseră şi ei să ajute, presupunând că nu se vor ucide unul 
pe altul înainte. Teddy va veni cu plăcere să dea jos perdelele şi 
aplicele. Poate o să-l aducă şi pe Dimi. A avut dreptate bătrânul: 
sunt mai bine de douăzeci de ani de când nu s-a mai făcut 
curăţenie în vizuina asta. Tavanul e murdar şi afumat din cauza 
încălzitorului cu gaz. Prin colţuri atârnă pânze de păianjen. Baia 
e plină de igrasie. Plăcile de faianţă sunt crăpate. Varul se 
cojeşte şi cade. In câteva locuri au apărut pe pereţi flori de 
mucegai. Fie iarnă, fie vară persistă aici un miros umed, de 
sudoare, un iz de burlac bătrân. Balconul miroase îngrozitor nu 


numai din cauza cutiei cu viermi abandonate. lar tu pur şi 
simplu te-ai obişnuit şi nu-ţi mai pasă. 

Fără îndoială, obişnuinţa este sursa tuturor relelor. Exact la 
acest gen de rutină se referea Pascal când scria despre moartea 
sufletului. 

Într-un colţ al biroului, Fima găsi un fluturaş de reclamă verde, 
de la supermarketul din zonă, care anunţa reduceri masive. Pe 
el mâzgăli: 

Obişnuinţa e începutul morţii. Deprinderea este coloana a 
cincea. 

lar dedesubt: 

Rutina = minciună. 

Acomodare - deteriorare - ruinare. 

intenţiona să nu uite şi să dezvolte ideile astea în cursul 
săptămânii. Amintindu-şi că mâine era sâmbătă, ajunse la 
concluzia că azi era vineri, de unde deduse că trebuia să facă 
ceva cumpărături. Dar vinerea era ziua lui liberă, clinica era 
închisă, de ce trebuia să se grăbească? De ce să înceapă să 
mute mobila de la şapte dimineaţa? Mai bine să aştepte până 
vin întăririle. Nu arde nicăieri. Cu toate că uitându-se la ceas 
văzu că nu era şapte, ci opt şi douăzeci. Acum se puteau 
schimba deja câteva cuvinte cu Tvi, care desigur terminase deja 
ceremonialul bărbieritului. 

Situaţia telefonului progresase oare în vreun fel? Fima încercă 
din nou. | se păru că aude un zgomot uşor, dar care nu ajunsese 
încă la nivelul tonului normal. Cu toate astea formă numărul 
Yaelei. Trase concluzia că trebuia să aştepte până când aparatul 
îşi va reveni complet şi că toate încercările lui nu făceau decât 
să întârzie procesul de recuperare. Sau poate şi telefonul Yaelei 
era defect? Toată reţeaua oraşului? Era posibil să fie vorba de 
grevă? Sabotaj? Sancţiuni? Poate că centrala telefonică fusese 
bombardată peste noapte? Un grup ilegal de fanatici pusese 
mâna printr-o acţiune fulgerătoare pe toate sistemele de 
comunicaţie şi pe restul centrelor puterii de stat? Căzuseră 
rachete siriene? Asta dacă nu cumva Ted Tobias se lăsase din 
nou cu toată puterea pe aparat ca s-o împiedice pe Yael să 
ridice receptorul. Fima se simţi dezgustat, nu de Ted, ci de el 
însuşi şi de jocurile sale de cuvinte. Mototoli şi aruncă reclama la 
reduceri de la supermarket, pe marginile căreia notase 
calambururile acelea simpliste. 


Dar nu nimeri coşul de hârtii şi îi fu lene să se târască sub 
masă şi să caute ghemotocul. N-avea rost. Oricum totul va fi 
întors cu susul în jos în cursul pregătirilor de renovare. 

Se duse să-şi mai facă o cafea, înghiţi câteva felii de pâine 
neagră cu dulceaţă, ca să-şi potolească foamea, apoi trebui să- 
şi domolească arsurile stomacale cu două pastile, după care se 
duse la toaletă. Se enervă cumplit pe propriul său trup, care îl 
plictisea tot timpul cu necesităţile sale interminabile şi din cauza 
căruia nu putea duce niciodată la bun sfârşit o idee sau o 
observaţie. Rămase nemişcat câteva momente, cu capul uşor 
aplecat într-o parte, gura puţin întredeschisă, parcă adâncit în 
gânduri, cu penisul între degete. În ciuda presiunii din vezică, nu 
reuşea să scoată nici o picătură. Din această cauză apelă la 
vechiul său subterfugiu: trase apa, sperând că sunetul lichidului 
care curgea îi va aminti organului său care îi era datoria. Dar 
fiindcă stratagema era veche şi plictisitoare, acesta refuză să se 
mai lase impresionat. Parcă îi spunea: A venit timpul să-mi oferi 
un joc nou. Reuşi să stoarcă cu greu câteva picături mici, 
întrerupte, de parcă îi făcea lui Fima o favoare absolut 
facultativă. Vezica rămânea plină şi presa. Fima scutură întâi cu 
delicateţe, apoi cu furie, dar degeaba. Până la urmă trase din 
nou de mâner, dar bazinul nu avusese timp să se umple şi, în 
locul unei cascade zgomotoase, horeai dispreţuitor a gol, de 
parcă se bucura de ghinionul lui Fima. De parcă solidariza cu 
telefonul în gestul său de sfidare. 

Se încăpăţâna totuşi. Nu se mişcă de lângă vasul toaletei. De 
parcă îi declara război de uzură propriului său organ 
recalcitrant: să vedem cine cedează primul. Accesoriul de carne 
moale, neputincioasă, care îi atârna între degete îi aminti brusc 
de şopârlă, un fel de creatură grotescă, zgrunţuroasă, 
dezgustătoare, apărută din străfundurile evoluţiei, lipită acum 
enervant de trupul său. Peste o sută sau două sute de ani, cu 
siguranţă că fiecare va avea posibilitatea să înlocuiască după 
bunul plac acest apendice supărător cu vreo componentă 
mecanică miniaturală, care doar la o simplă atingere va elimina 
într-o clipă toate surplusurile de lichide din corp. Însăşi 
asocierea absurdă a funcţiei sexuale cu cea a urinării într-un 
singur organ i se păru deodată expresia pură a unui umor 
adolescentin vulgar şi grosolan, de un total prost gust: n-ar fi 
fost mai dezgustător nici dacă oamenii s-ar fi acuplat scuipând 


unul în gura celuilalt sau suflându-şi nasul unul în urechea 
altuia. 

Între timp bazinul se umpluse. Fima trase din nou apa, reuşind 
să elibereze un alt jet intermitent, care se opri de îndată ce apa 
încetă să curgă. Simţi cum urca furia în el gândindu-se ce 
eforturi enorme investise timp de treizeci de ani ca să sature 
toate poftele şi să împlinească toate capriciile acestei reptile 
răsfăţate, egoiste, corupte, nesăţioase, ce te transformă într-un 
vehicul al cărui rost este numai şi numai să te facă să călătoreşti 
din femeie în femeie, pentru ca la urmă să te răsplătească cu 
ingratitudine. 

Ca şi cum s-ar fi adresat unui copil neascultător, Fima spuse: 

— În regulă. Ai exact un minut să te hotărăşti. 

Peste cincizeci şi cinci de secunde în cap trag fermoarul şi ies 
de-aici şi nu-mi pasă, după aceea poţi să şi crapi. 

Se pare că ameninţarea nu făcu decât să intensifice 
împotrivirea reptilei, care i se micşoră şi mai mult între degete. 
Fima decise să nu mai facă nici un compromis. Trase furios 
fermoarul pantalonilor şi închise capacul toaletei. 

leşi din baie trântind uşa. După cinci minute trânti şi uşa 
apartamentului, trecu prin faţa cutiei poştale, reuşi să-şi înăbuşe 
tentaţia de-a scoate ziarul din ea şi o porni hotărât în direcţia 
magazinelor. Era decis să intre la bancă şi să se ocupe de patru 
probleme la care se gândise tot drumul, ca să nu uite. Prima: să 
scoată bani lichizi. Îi ajungea cât se învârtise fără un ban în 
buzunar. A doua: să-şi plătească toate facturile - la telefon, la 
apă, la petrol lampant, gunoi, gaz şi electricitate. A treia: să 
verifice în sfârşit care era situaţia contului său. Dar când ajunse 
la papetăria din colţul străzii uitase deja care era a patra 
problemă. Oricât îşi chinuia mintea, nu reuşea să-şi amintească. 
Observă în schimb ultimul număr al revistei Politica, pe partea 
interioară a uşii închise. Intră şi o răsfoi în picioare cam un sfert 
de oră, şocat să citească în articolul lui Tvi Kropotkin că şansele 
de pace erau nule, cel puţin pentru viitorul apropiat. 

Chiar în dimineaţa asta, hotărî Fima, va trebui să intre la Ţvika 
şi să aibă cu el un schimb greu de cuvinte în legătură cu 
defetismul intelectualităţii; nu acel gen de defetism prostesc şi 
răutăcios de care ne acuză oponenții noştri din dreapta 
„Vulturilor“, ci unul mai profund şi infinit mai grav. 


Mânia care se trezi în el avu cel puţin un rezultat benefic: 
imediat ce părăsi magazinul, Fima schimbă drumul, tăie un 
maidan gol, intră într-o clădire neterminată şi de-abia reuşi să-şi 
desfacă fermoarul pantalonilor, că vezica i se şi goli într-un jet 
continuu şi furtunos. Se simţi atât de victorios, încât nici nu-i 
mai păsă că pantofii şi manşetele pantalonilor i se murdăriseră 
de noroi. Se îndreptă spre nord, trecu de bancă fără să o vadă, 
dar observând cu entuziasm că migdalul din curtea sa din spate 
nu era singurul care înflorise fără să mai aştepte TubiŞvat5?. Cu 
toate că nu era sigur de asta, întrucât nu ştia în ce dată se aflau 
după calendarul ebraic. De fapt oricum nu-şi putea aminti ce 
dată ora azi, nici după calendarul civil. In orice caz. 

fără îndoială că suntem încă în februarie, iar primăvara ridică 
deja capul. Fima văzu în asta un fel de simbolism simplu, despre 
care nu se întrebă ce însemna, simţi doar că aducea bucurie: 
parcă primise, în cadrul unei moşteniri pe care n-o dorise, 
responsabilitatea asupra întregului oraş şi, spre surprinderea sa, 
reieşise că nu eşuase total în sarcinile sale. Azuriul dimineţii se 
transformase acum într-un albastru intens, de parcă marea era 
suspendată cu susul în jos deasupra lerusalimului, pe care îl 
scălda în voioşia unei grădiniţe de copii. Florile de muşcată şi de 
bougainvillaea de prin curţi erau roşii ca focul. Gardurile de 
piatră luceau de parcă fuseseră lustruite. „Nu-i rău, nu?" se 
adresă Fima în gând unui oaspete sau turist nevăzut. 

Lângă cotitura spre cartierul Bait va Gan” stătea un tânăr în 
haină militară, cu mitraliera atârnată pe umăr, înconjurat de 
găleți pline cu flori, care îi oferi lui Fima crizanteme pentru 
sâmbătă. Fima se întrebă în sinea sa dacă băiatul nu era cumva 
un colonist din Teritorii, care creştea flori pe un pământ ce nu-i 
aparţinea. Ajunse însă imediat la concluzia că acela care era 
dispus să facă pace cu Arafat nu trebuia să-i excomunice pe 
propriii săi oponenți politici. 

Deşi ar fi avut argumente pentru ambele alternative. Dar nu 
găsi în suflet nici ură, nici mânie, iar lerusalimul, poate din 
cauza strălucirii intense a luminii, părea în această dimineaţă un 
loc în care cu toţii trebuie să respectăm diferenţele de opinii 


5 Sărbătoare din luna Şvat a calendarului ebraic, care cade de obicei în 
ianuarie, supranumită Anul Nou al Copacilor. In această zi se plantează în 
mod tradiţional puieţi şi se mănâncă fructe uscate 

5 Numele cartierului se traduce prin „casă şi grădină" 


dintre noi, drept pentru care băgă mâna în buzunar şi găsi fără 
greutate trei monede de câte un şekel, cu siguranţă restul pe 
care îl primise noaptea trecută de la noul său ministru al 
propagandei. 

Lipi florile de piept de parcă voia să le apere de frig. 

— Scuză-mă, spuse Fima, ai zis ceva? îmi pare rău, n-am auzit. 

— Am spus doar „Sabat Şal om". 

— Categoric, fu de acord Fima, ca şi cum ar fi pus bazele unui 
nou consens naţional. 

Mulţumesc. Sabat Şalom şi ţie. 

Aerul era rece, sticlos, cu toate că nu bătea vântul. De parcă 
lumina însăşi conţinea un ingredient arctic proeminent. Cuvântul 
„proeminent" îi oferi lui Fima o ciudată plăcere ascunsă. Trebuie 
să ne ferim de tot ce e rău, îşi zise, chiar şi atunci când răul se 
ascunde sub masca a tot felul de principii. Trebuie să revenim şi 
să repetăm iar şi iar că adevăratul duşman este disperarea. Un 
duşman căruia ne este interzis să-i cedăm. Tânărul Yoezer şi cei 
din generaţia sa, care vor trăi în lerusalim după noi, oameni 
ponderati, raţionali, a căror viaţă va fi echilibrată întru totul, vor 
fi uimiţi de suferinţa pe care am reuşit să ne-o provocăm aici. 
Dar cel puţin nu-şi vor aminti de noi cu dispreţ. Nu ne-am predat 
fără luptă. Am rezistat în lerusalim cât timp a fost posibil şi asta 
în faţa unor forţe incomparabil mai mari. Nu ne-am supus cu 
uşurinţă. Şi chiar dacă am fost până la urmă înfrânți, ne-a rămas 
totuşi avantajul „trestiei gânditoare" a lui Pascal. 

Şi aşa se întâmplă că, entuziast, ciufulit şi murdar de noroi, 
sună la ora zece şi un sfert la uşa lui Ted şi a Yaelei. Când Yael îi 
deschise îmbrăcată în pantaloni de catifea reiată gri şi un 
pulover culoarea vinului, îi spuse fără nici o jenă: 

— M-am nimerit pe-aici şi am hotărât să intru pentru o clipă, să 
vă spun „Sabat Şalom". 

Sper că nu deranjez? Săptămâna viitoare se zugrăveşte la 
mine. N-are importanţă. Ţi-am adus nişte flori pentru sâmbătă. 
Pot să intru numai pentru un minut sau două? 


217 
In Itaca, pe malul apei 


— In regulă, spuse Yael, intră. Dar nu uita că peste puţin timp 
trebuie să plec. Stai o clipă. Lasă-mă să-ţi închei cămaşa. Spune, 
când ai schimbat-o ultima oară? 

Fima zise: 

— Noi doi avem ceva de vorbit. 

Yael răspunse: 

— lar să vorbim. 

O urmă în bucătărie. Se opri o clipă în drum şi aruncă o privire 
prin dormitor: spera irațional să se vadă dormind acolo, printre 
aşternuturi, încă de alaltăieri seară. Dar patul era făcut, acoperit 
cu o cuvertură din lână bleumarin, de fiecare parte avea veioze 
şi noptiere identice, pe care odihnea câte o carte şi, ca la hotel, 
câte un pahar cu apă, un blocnotes şi un stilou. Se aflau pe ele 
chiar şi două ceasuri deşteptătoare identice. 

Fima spuse: 

— Dimi nu e în cea mai bună formă. N-avem voie să pretindem 
că nu i se întâmplă nimic. Ar fi bine să pui florile astea repede în 
apă, sunt pentru tine, pentru sâmbătă. Le-am cumpărat de la un 
colonist. In afară de asta, acuşi e ziua ta, la sfârşitul lui 
februarie. Nu-mi faci şi mie o cafea? Am mers pe jos tocmai din 
Kiriat Yovel până aici, sunt îngheţat de tot. La cinci dimineaţa un 
vecin a încercat să-şi omoare nevasta şi am fugit sus să încerc 
să ajut, dar m-am făcut de râs. Am venit să vorbesc cu tine 
despre Dimi. Alaltăieri, când aţi plecat şi eu am rămas să am 
grijă de el... 

— Uite ce e, Efraim, i-o tăie Yael, de ce trebuie să complici tu 
viaţa tuturor? Ştiu că Dimi nu e în regulă. Sau că noi nu ne 
înţelegem bine cu el. N-ai nimic nou să-mi spui. Nici tu nu eşti 
tocmai în regulă. 

Fima înţelese deci că trebuia să-şi ia rămas-bun şi s-o şteargă. 
Cu toate astea se aşeză pe un taburet scund din bucătărie, îi 
aruncă Yaelei o privire devotată, ca a unui câine, uitându-se în 
sus, clipind din ochii săi căprui şi începu să-i explice că era 
vorba de un copil nefericit, singur până la limita pericolului. 
Alaltăieri-seară, când rămăsese singur cu el, descoperise ceva, 
nu era cazul să intre în amănunte, dar are impresia că, nu ştia 
cum să spună exact, copilul avea poate nevoie de ajutor. 

Yael puse apa la fiert. Pregăti cafea solubilă în două pahare de 
sticlă. Lui Fima i se păru că, de nervi, deschidea şi trântea mai 
multe uşi şi mai multe sertare decât era necesar. 


— Bine. Minunat. Apucă-te şi ţine-mi o prelegere despre 
probleme de educaţie. Teddy are un prieten, psiholog pediatru, 
din Africa de Sud, cu care ne sfătuim din când în când. Aşa că 
încetează odată să cauţi tot timpul nenorociri şi motive de 
îngrijorare. Încetează să deranjezi pe toată lumea. 

Fiindcă Yael pomenise de Africa de Sud, Fima reuşi cu greu să 
se abţină să nu-i explice ce se va întâmpla acolo în viitorul 
apropiat, când regimul apartheidului va fi răsturnat. Era sigur că 
vor fi băi de sânge în luptele dintre albi şi negri, dar şi între albi 
şi albi sau negri şi negri. 

Şi cine ştie dacă pe noi nu ne aşteaptă un pericol asemănător. 
Dar expresia „baie de sânge" i se păru un clişeu perimat. Şi 
chiar combinaţia de cuvinte „clişeu perimat" i se păru în clipa 
aceea o platitudine. 

Lângă el, pe masă, era un pachet desfăcut de biscuiţi cu unt. 
Fără să-şi dea seama, începu să-i înfulece, unul după altul. Până 
când Yael îi turnă lapte în cafea, îi explică în mod indirect ce se 
întâmplase alaltăieri-seară şi cum ajunsese să adoarmă în patul 
ei în timp ce Dimi stătuse treaz până la ora unu noaptea. Nici 
din partea voastră n-a fost corect: plecaţi să vă distraţi la Tel 
Aviv şi nici măcar nu lăsaţi un număr de telefon pentru cazuri de 
forţă majoră. Poate copilul a făcut o criză de vezică biliară? 
Poate s-a curentat? A înghiţit otravă? Fima se încurcă în cuvinte 
pentru că nu voia să dezvăluie, nici măcar indirect, istoria cu 
sacrificarea câinelui. 

Mormăi totuşi ceva despre suferinţa pe care copiii din cartier i- 
o provocau lui Dimi. 

— Doar ştii, Yael, că nu e chiar ca toţi ceilalţi, un copil cu 
ochelari, prea serios, albinos şi miop, se poate spune chiar pe 
jumătate orb, mult mai scund decât copiii de vârsta lui, poate 
din cauza unei deficienţe hormonale pe care voi o neglijaţi, un 
copil sensibil, interior - nu interior - introvertit, nici introvertit nu 
e chiar cuvântul corect, mai degrabă spiritual sau sufletesc, nu e 
uşor să-l defineşti. Inventiv. Sau poate mai exact, original şi 
interesant, s-ar putea chiar spune că e un copil profund. 

Apoi Fima începu să vorbească despre dificultatea de-a creşte 
într-o eră a violenţei generale - seară de seară Dimi vede 
jurnalul, seară de seară crima devine din ce în ce mai banală pe 
ecranul televizorului. li povesti de asemenea cum era el la 
vârsta lui Dimi: fusese un copil introvertit, nici el nu avusese 


mamă, iar tatăl său încercase sistematic să-l scoată din minţi. Şi 
îi spuse că singura legătură sufletească pe care o avea acest 
copil era tocmai legătura cu el, cu Fima, dar că Yael ştia perfect 
că el nu se considerase niciodată apt pentru paternitate, rolul 
acesta îl speriase întotdeauna de moarte şi cu toate astea 
uneori i se părea că asta fusese o greşeală tragică, că totul ar fi 
putut fi complet diferit, ar fi putut fi pur, numai dacă... 

Yael îl întrerupse din nou, zicând cu răceală: 

— Termină-ţi odată cafeaua, Efraim. Trebuie să plec. 

Fima o întrebă unde pleca. S-ar fi bucurat s-o însoţească. 
Oriunde. N-avea nici un program în dimineaţa asta. Puteau să-şi 
continue discuţia. 

| se părea imperativă şi urgentă. Sau poate era mai bine să 
rămână aici şi s-o aştepte până se întorcea? Să continue atunci? 
Nu se supăra dac-o aştepta. Oricum azi era vineri, ziua lui liberă, 
clinica era închisă, duminică veneau la el zugravii, aşa că acasă 
îl aştepta doar muncă plictisitoare de demontat şi împachetat. 
Ce părere avea? L-ar putea trimite la el pe Teddy sâmbătă 
dimineaţă, pentru două-trei ore, să-l ajute să dea jos... n-are 
importanţă. Ştia că toate astea erau ridicole şi irelevante. Până 
se întorcea ea putea să calce puţin? Sau să împăturească rufele 
curate? Cândva, cu altă ocazie, va încerca să-i clarifice o idee 
care îl preocupase destul de mult în ultima vreme, o idee pe 
care el o denumise „A Treia Stare". Nu, nu era o idee politică. 
Era mai mult o idee existenţială, dacă se putea exprima aşa fără 
ca asta să sune banal. 

Aminteşte-mi într-o zi. Spune numai „A Treia Stare" - şi imediat 
am să ţi-o explic. Deşi poate e doar o prostie. N-are importanţă 
acum. Fiindcă aici, în lerusalim, fiecare a doua persoană e sau 
profet, sau prim-ministru. Inclusiv Ţvika Kropotkin. Inclusiv 
Şamir în persoană, acest Brejnev al nostru. Balamuc, nu oraş. 
Dar am venit să vorbesc despre Dimi, nu despre Şamir şi 
Brejnev. Dimi spune că mă numiţi bufon pe la spate. Atunci 
poate că ştii că fiul tău se consideră şi el un mic bufon? Nu te 
sperie puţin? Mie nu-mi pasă de porecla asta. E destul de 
potrivită pentru unul pe care până şi propriul său tată îl 
consideră zăbăuc şi ghinionist. Deşi e şi el ridicol. Bătrânul, 
adică Baruch. Din unele puncte de vedere e chiar mai ridicol 
decât mine şi decât Dimi. Incă un profet al lerusalimului cu o 
formulă personală de mântuire în trei faze. 


Are el o povestioară despre un cantor care a fost părăsit pe o 
insulă pustie în Zilele Cumplite. 

N-are importanţă. Apropo, în ultima vreme a început să şuiere 
puţin. Respirația lui, vreau să spun. Sunt destul de îngrijorat. Ce 
părere ai, Yael? Poate vorbeşti tu cu el ca de la om la om într- 
una din zile să se lase internat pentru nişte analize? A avut 
întotdeauna o slăbiciune pentru tine, numai tu poţi să înmoi 
puţin încăpăţânarea lui revizionistă. Care ilustrează exact lucrul 
la care m-am gândit când am spus că în lerusalim fiecare a doua 
persoană e un Mesia. Ei, şi ce-i cu asta? Fiecare din noi e un pic 
ridicol în ochii celui care-l priveşte din afară cu o privire rece şi 
logică. Chiar şi tu, Yael, cu motoarele tale cu reacţie. Cine are 
nevoie aici de motoare cu reacţie, când de fapt tot ce ne 
lipseşte e puţină milă şi un pic de minte. Şi toţi împreună, 
inclusiv observatorul raţional din afară, suntem ridicoli în ochii 
munţilor. Sau ai deşertului. Ce, Teddy nu e ridicol? Lada asta 
umblătoare? Sau Ţvika? Nu mai departe de azi-dimineaţă am 
citit un articol de-al lui total isteric în care încearcă să 
demonstreze ştiinţific că guvernul e total rupt de realitate. Ai 
putea crede că realitatea locuieşte în buzunarul cel mic al lui 
Tvika. Cu toate că n-are rost să negăm că guvernul ăsta e plin 
de indivizi grei de cap, iar unii dintre ei cam dezechilibraţi. Dar 
cum am ajuns să vorbim despre guvern? Asta ni se întâmplă 
mereu: ne apucăm şi noi o dată să vorbim cu seriozitate despre 
noi, despre copil, despre esenţial, şi nu ştiu cum guvernul se 
bagă între noi. Unde trebuie să fugi? Nu trebuie să pleci nicăieri. 
E o minciună. Vinerea e şi ziua ta liberă. Minţi ca să scapi de 
mine. Ca s-o iau din loc. Ţi-e frică, Yael. Dar de ce ţi-e frică? De 
faptul că va trebui să te întrebi în sfârşit de ce Dimi a început să 
creadă că e un mic bufon? 

Yael, cu spatele la el, împăturind prosoapele de bucătărie şi 
băgându-le unul câte unul în sertar, răspunse încet: 

— Effy, o dată pentru totdeauna. Nu eşti tu tatăl lui Dimi. 
Termină de băut cafeaua şi du-te. 

Copilul pe care l-ai fi putut avea, eu m-am dus acum douăzeci 
şi cinci de ani şi l-am omorât, pentru că tu nu l-ai vrut. Aşa că de 
ce-mi vii acum cu asta? Uneori mi se pare că încă nu m-am 
trezit cu totul din anestezia care mi s-a făcut atunci. lar acum vii 
să mă chinui. Şi să ştii că dacă Teddy nu ar fi un om răbdător, o 
ladă umblătoare, aşa cum îi spui tu, ai fi zburat de mult din casa 


asta. N-ai ce căuta aici. Mai ales după ceea ce ai făcut alaltăieri 
seară. Chiar şi fără tine e destul de greu aici. Eşti un om dificil, 
Efraim. Dificil şi enervant. Şi nu sunt foarte convinsă că nu eşti 
şi tu unul din factorii care îi creează lui Dimi o stare de confuzie. 
Încet, dar sigur ne înnebuneşti şi copilul. 

După o clipă adăugă: 

— Şi e greu să-ţi dai seama dacă e un fel de stratagemă sau 
dacă e doar din cauza pălăvrăgelii. Vorbeşti întruna şi de atâta 
vorbărie poate chiar te-ai autosugestionat că ai sentimente. Că 
iubeşti. N-ai înţeles niciodată sensul acestui cuvânt. Cândva, 
când încă mai citeai cărţi, nu numai ziare, ai citit probabil ceva 
despre dragoste şi despre suferinţă şi de-atunci ai început să te 
învârti şi să perorezi pe toate străzile lerusalimului despre asta. 
Vezi, aproape am spus că te iubeşti numai pe tine, dar nici asta 
nu-i adevărat. Nici pe tine nu te iubeşti. Nu iubeşti nimic. Poate 
doar să ieşi învingător în dispute. N-are importanţă. Pune-ţi 
paltonul. Din cauza ta sunt în întârziere. 

— Îmi dai voie să te-aştept aici? Te aştept cu răbdare. Chiar şi 
până diseară. 

— În speranţa că Teddy se va întoarce înaintea mea? Şi că te 
va găsi iar în patul nostru, sub plapuma mea? 

— Promit, şopti Fima, să mă port frumos astăzi. 

Şi ca şi cum ar fi vrut să dovedească asta imediat, sări practic 
de pe locul său şi vărsă în chiuvetă cafeaua pe care nici n-o 
atinsese, deşi fără să-şi dea seama terminase toţi biscuiţii do pe 
masă. Văzând chiuveta plină de vase murdare, îşi suflecă 
mânecile, deschise robinetul şi aşteptă apa caldă. Yael îi spuse: 

— Eşti nebun, Efraim, lasă-le, oricum după prânz am să le pun 
în maşina de spălat vase. Dat nu o ascultă, ci începu să le spele 
cu entuziasm şi să întindă detergentul pe tot blatul de marmură. 

— Mă calmează, spuse. Termin în cinci minute, cu condiţia să 
vină puţină apă caldă. Vă scutesc cu plăcere de nevoia de-a 
porni maşina, vasele vor ieşi şi ele mult mai curate, iar între 
timp vom mai vorbi puţin. Care robinet e pentru apă caldă şi 
care pentru rece? Ce-i asta? 

America? Totul e invers la voi? Dar dacă trebuie să pleci, din 
partea mea nu e nici o problemă. 

Du-te, Yael, şi întoarce-te. Promit să rămân tot timpul numai în 
perimetrul bucătăriei. Să nu mă învârt prin casă. Nici la toaletă 
nu mă duc. 


Poate ar fi bine să lustruiesc între timp cuţitele şi furculiţele? 
Sau să curăţ frigiderul? Rămân aici şi aştept. Nu contează cât 
timp. Ca un Solveig masculin. Citesc o carte despre vânătorii de 
balene din Alaska, în care se povesteşte despre obiceiul lor... n- 
are importanţă. N-avea grija mea, Yael, nu-mi pasă dacă aştept 
toată ziua. 

Ai mai degrabă puţin grija lui Dimi. Dacă ar fi să folosesc 
expresia amuzantă a lui Ted, aş putea spune că Dimi nu e în 
formă prea bună. După părerea mea, ar trebui în primul rând să- 
i găsim o formă socială complet diferită. Poate vreun internat 
pentru copii supradotaţi? Sau dimpotrivă, să începem să-i 
aducem aici doi-trei copii din vecini... 

Brusc, ca şi cum şi-ar fi tradus dezgustul prin furie, Yael îi 
smulse din mână buretele plin de detergent şi tigaia: 

— Gata. Am terminat. Ajunge cu comedia asta. 

De ce-mi speli tu mie vasele? De ce încercaţi tot timpul să-mi 
treziţi milă? N-am nici o milă pentru voi. Nu vreau să fiu mama 
voastră, a tuturor. Copilul ăsta complotează tot timpul ceva, 
deşi nu reuşesc să înţeleg ce îi mai lipseşte în viaţă, ce nu i-am 
cumpărat, video, calculator pentru jocuri, compact disk, excursii 
în America în fiecare an, săptămâna viitoare va avea chiar şi un 
televizor numai al lui, în camera sa, de parcă am creşte un prinţ. 
lar tu vii de fiecare dată să-l zăpăceşti şi să-mi creezi complexe 
de vinovăţie întrebându-mă ce fel de părinţi suntem şi să-i bagi 
lui Dimi în cap tot felul de păsărele bolnăvicioase precum cele 
care îţi zboară ţie prin cap. Ajunge. Am terminat. M-am săturat. 
Nu mai veni aici, Fima. Trăieşti aparent singur, dar te lipeşti tot 
timpul de alţii. Eu sunt exact invers, toţi se lipesc de mine cu 
toate că singurul lucru pe care îl doresc cu-adevărat e să fiu 
lăsată în sfârşit singură. Du-te acum, Efraim. 

Nu am ce să-ţi dau, nici ţie, nici nimănui altcuiva. Şi chiar dacă 
aş avea, n-aş da. De ce să dau? Nu mă simt datoare nimănui. ŞI 
n-am nici o pretenţie de la nimeni. Teddy e întotdeauna sută la 
sută în regulă, niciodată numai nouăzeci şi nouă. Ca un fel de 
calendar care îţi spune ce trebuie să faci, iar când ai terminat, 
ştergi totul şi notezi alte lucruri. Azi-dimineaţă mi-a propus drept 
cadou de ziua mea să racordeze la trei faze instalaţia electrică a 
casei. Ai mai auzit vreodată de vreun bărbat care să-i ofere 
soţiei cadou de ziua ei un sistem electric trifazic? lar Dimi udă 
florile dimineaţa şi seara, seara şi dimineaţa până le îneacă. 


Teddy cumpără altele, dar le îneacă şi pe alea, ba chiar ne ajută 
să aspirăm praful, cum l-a învăţat Teddy. Aspiră totul, până şi 
praful de pe tablourile de pe pereţi, de pe oglinzi şi de pe 
picioarele noastre. E 

imposibil să-l opreşti. lţi aminteşti de tatăl meu? Dragul şi 
devotatul tovarăş Naftali Tvi Levin, membru fondator al aşezării 
istorice Yavniel? Acum e un pionier bătrân, în vârstă de optzeci 
şi trei de ani, locuieşte într-o casă de bătrâni din Afula, senil ca o 
piatră, se uită toată ziua la pereţi şi orice l-ai întreba, ce faci, ce 
mai e nou, de ce ai nevoie, cine eşti, cine sunt eu, ce te doare - 
la toate îţi răspunde invariabil cu numai trei cuvinte: „în ce 
sens? ". Cuvântul „sens" îl pronunţă ca în idiş. Asta-i tot ce i-a 
mai rămas din toată cultura lui biblică, din cărţile sfinte, din 
poezia lui Bialik, din povestirile hasidice, din filosofia lui Buber, 
din toate sursele iudaice pe care le cunoştea cândva pe 
dinafară, îţi spun, Efraim, foarte curând nici mie nu-mi vor mai 
rămâne mai mult de câteva cuvinte. Nu „în ce sens? ", ci „Lasă- 
mă în pace!". Lăsaţi-mă cu toţii în pace, Efraim. Nu sunt mama 
voastră. 

Am un proiect care trenează deja de câţiva ani din cauza unei 
grămezi întregi de bebeluşi atârnaţi de fusta mea, să-i şterg la 
nas. Cândva, când eram mică, tatăl meu, pionierul, mă dăscălea 
să rețin că în realitate bărbaţii sunt sexul slab. Era o glumă de-a 
lui. Ei bine, vrei să-ţi spun ceva, acum că tot am pierdut ora la 
coafor din cauza ta? Dacă aş fi înţeles atunci ce ştiu acum, mă 
călugăream. Mă măritam cu motoarele cu reacţie. Renunţam cu 
dragă inimă la tot sexul slab. Dă-le un deget - vor toată mâna. 
Dă-le toată mâna - nu mai vor de la tine nici măcar un deget. 
Stai numai cuminte la o parte, bea cafea şi nu deranja. Să nu te 
simtă. 

Găteşte, calcă, fă sex şi taci. Lasă-i în pace - în două 
săptămâni se răzgândesc şi se întorc la tine în patru labe. Ce-ai 
vrut tu de la mine de fapt astăzi, Efraim? O mică partidă de sex 
matinal, în amintirea vremurilor vechi şi bune? 

Adevărul e că nici de asta nu aveţi nevoie. Zece la sută dorinţă 
şi nouăzeci la sută comedie. 

Acum Îmi apari aici când presupui că Teddy nu e acasă, plin de 
flori şi de discursuri, specialist cu experienţă în consolarea 
văduvelor şi orfanilor, în speranţa că până la urmă n-am să mai 


rezist şi în sfârşit mi se va face milă de tine şi te voi primi pentru 
un sfert de oră în pat. 

Mită ca să te fac să pleci. Am dormit lângă tine cinci ani, şi tot 
ce-ai vrut vreodată, nouăzeci la sută din nopţi, a fost să termini, 
să te goleşti, să te ştergi, să aprinzi lumina şi să continui să 
citeşti ziarul. Du-te acum, Efraim. Eu am deja patruzeci şi nouă 
de ani şi tu eşti deja un flăcău cam bătrâior. Povestea asta s-a 
terminat. Nu există sesiunea a doua. Am avut un copil cu tine şi 
nu l-ai vrut. Am fost deci fată bună şi m-am dus şi l-am omorât, 
ca să nu-ţi stric ţie vocaţia poetică. De ce revii tot timpul ca să- 
mi complici viaţa mie şi celorlalţi? Ce mai vrei de la mine? 

E vina mea că ai irosit tot ce-a fost şi tot ce-ar fi putut fi şi tot 
ce-ai găsit în Grecia? E vina mea că viaţa se scurge şi că timpul 
macină totul? 

E vina mea că murim cu toţii câte puţin în fiecare zi? Ce mai 
vrei de la mine? 

Fima se ridică, vinovat, umilit, mizerabil, bâigui o scuză fadă, 
începu să-şi caute paltonul, şi deodată zise sfios: 

— Suntem în februarie, Yael. Acuşi e ziua ta. 

Am uitat. Sau poate a fost deja? Nu ţin minte în ce dată 
suntem. N-am nici măcar un sistem trifazic să-ţi dăruiesc. 

— Azi e vineri. 16 februarie 1989. Ora 11:10 dimineaţa. Şi ce-i 
cu asta? 

— Spui că toţi trag de tine, că nu ai nimic de oferit. 

— Ce minune! Uite că ai fost totuşi în stare să reţii jumătate de 
propoziţie. 

— Dar adevărul e că nu vreau nimic de la tine, Yael. Din 
contră. Aş vrea să găsesc ceva care să-ţi aducă o mică bucurie. 

— N-ai ce să-mi dai. Mâinile tale sunt goale. 

Oricum, nu-ţi face probleme din cauza bucuriei mele. La mine, 
întâmplător, în fiecare zi e sărbătoare. Sau aproape în fiecare zi. 
La lucru. Lângă masa de desen. Sau în tunelul centrifugal. Asta-i 
viaţa mea. Numai acolo exist puţin. Poate ar fi bine să-ncepi şi 
tu să faci ceva, Efraim. Marea ta problemă e că nu faci nimic. 
Citeşti ziare şi te enervezi. Du-te şi dă nişte lecţii particulare. 

Înscrie-te voluntar în garda civilă. Tradu ceva în ebraică. Ţine 
conferinţe despre etica iudaică în faţa soldaţilor. 

— Cineva, dacă nu mă înşel, Schopenhauer, a scris că mintea 
împarte totul în fragmente, doar inteligenţa e cea care unifică şi 
reface întregul pierdut. lar eu îţi spun, Yael, că întregul nostru 


nu se împarte în două, ci, cum spunea Rabin, în trei. 
Schopenhauer ăsta şi toţi ceilalţi fac abstracţie totală de cea de- 
a Treia Stare. Aşteaptă. Nu mă întrerupe. Lasă-mă numai două 
minute să-ţi explic. 

Dar cu aceste cuvinte tăcu, deşi Yael nu-l întrerupsese de data 
asta. 

— Am să-ţi dau tot ce am. Ştiu că e puţin. 

— Nu ai nimic, Effy. Doar pomenile pe care le tragi de la noi 
toţi. 

Vreţi să vă mutaţi la mine? Tu şi cu Dimi? 

Putem pleca împreună în Grecia. 

— Şi vom trăi din nectar şi ambrozie? 

— Am să-mi găsesc de lucru. Am să fiu agent de vânzări la 
întreprinderea tatălui meu. Paznic de noapte. Chiar şi chelner. 

— Sigur. Chelner. Şi totul o să-ţi cadă din mâini. A 

— Sau am putea să mergem toţi trei să locuim la Yavniel. In 
ferma veche a părinţilor tăi. Să creştem flori în seră ca sora şi 
cumnatul tău. Să punem din nou pe picioare livada cu pomi 
fructiferi. Baruch o să ne dea ceva bani şi o să reconstruim 
încetul cu încetul ruinele. O să ne facem o fermă-model. Dimi şi 
cu mine o să ne ocupăm toată ziua de animale. lar ţie o să-ţi 
construim un birou, cu calculatoare şi cu o masă de desen. Şi cu 
un tunel centrifugal, dacă ai să vrei, numai să-mi explici exact 
ce înseamnă asta. 

Seara, înainte de apusul soarelui, vom cobori toţi trei să ne 
ocupăm puţin împreună de livadă. 

Şi înainte de-a se întuneca, vom lua miere din stupi. Dacă vrei 
să-l iei şi pe Teddy cu tine, n-am nimic împotrivă. O să formăm 
acolo o comună mică. Vom trăi fără minciuni şi fără cea mai 
mică urmă de duşmănie. Ai să vezi cum se va dezvolta Dimi şi 
va începe să înflorească. lar eu şi cu tine... 

— Da. Şi tu o să te trezeşti la patru şi jumătate în fiecare 
dimineaţă, o să-ţi iei cizmele, sapa, târnăcopul, un cântec în 
inimă şi un puiet în mână, o să asanezi mlaştina şi o să cucereşti 
deşertul cu mâinile goale. 

— Nu-ţi bate joc de mine, Yael. Recunosc că trebuie să învăţ 
cum să te iubesc. E în regulă, încetul cu încetul am să reuşesc. 
Ai să vezi. 

— Sigur că ai să înveţi. Prin corespondenţă. 

Sau la universitatea deschisă. 


— Ai să mă înveţi tu. 

Şi deodată, într-o izbucnire de îndrăzneală timidă, adăugă: 

— Doar ştii perfect că ce mi-ai spus adineaori nu era întregul 
adevăr. Nici tu n-ai vrut copilul. 

Nici pe Dimi nu l-ai vrut. lartă-mă că am spus asta. N-am vrut. 
Mi-a scăpat. lar pe Dimi eu îl vreau şi îl iubesc mai mult decât 
viaţa mea. 

Stătea aplecată asupra lui Fima, care se strânsese pe 
taburetul său, îmbrăcată în pantalonii uzaţi din catifea reiată şi 
puloverul roşu, puţin lărgit, ca şi cum se abţinea din toate 
puterile să nu-i tragă o palmă peste obrazul grăsuţ. Ochii îi erau 
uscați, strălucitori, iar chipul ridat, îmbătrânit, de parcă nu Yael, 
ci bătrâna ei mamă se apleca peste el, mirosind a pâine neagră 
şi măsline şi săpun simplu de toaletă. Şi spuse cu mirare, cu un 
zâmbet încordat, vorbind parcă nu cu el, nici cu ea însăşi, ci cu 
aerul: 

— Era tot iarna. Eram în februarie şi atunci. 

La două zile după aniversarea mea. In 1963. 

Când tu şi Uri eraţi băgaţi până la gât în afacerea Lavon. 
Migdalul din spatele bucătăriei din apartamentul nostru din 
Kiriat Yovel înmugurise. lar cerul, la fel ca şi astăzi, era limpede 
şi albastru. Dimineaţa dăduseră la radio cântecele Şoşanei 
Damari. lar eu am plecat cu un taxi gălăgios la ginecologul acela 
rus din strada Profeţilor care mi-a spus că îi amintesc de 
Giulietta Maşina. După două ore şi jumătate m-am întors acasă, 
întâmplător chiar cu acelaşi taxi cu o fotografie mică a prinţesei 
Grace de Monaco deasupra capului şoferului, şi totul era deja 
terminat. Îmi amintesc că am tras storurile şi perdelele şi am 
stat culcată şi am ascultat la radio un impromptu de Schubert, 
apoi o conferinţă despre Tibet şi despre Dalai Lama, şi nu m-am 
sculat până seara, iar seara au început din nou ploile. Tu 
plecaseşi de dimineaţă cu [vi la un seminar de istorie la 
Universitatea din Tel Aviv. E adevărat că mi-ai propus să renunţi 
şi să vii cu mine. Şi e tot atât de adevărat că eu am spus nu, 
pentru ce, păcat, în fond nu e mai mult decât extracția unei 
măsele de minte. lar seara te-ai întors entuziast şi strălucitor 
pentru că ai reuşit să-l prinzi pe profesorul Talmon cu o 
contradicţie minoră. 

L-am ucis şi am tăcut. Nici până în ziua de astăzi nu vreau să 
ştiu ce fac cu ei. Mai micuţ decât un pui de găină. li aruncă în 


toaletă şi trag apa după ei? Amândoi l-am omorât. Doar că tu nu 
ai vrut să ştii când şi unde şi cum. Ai vrut numai să auzi de la 
mine că totul a trecut deja. Şi cel mai mult ai vrut să-mi 
povesteşti cum l-ai făcut pe marele Talmon să stea acolo 
confuz, ca un student din anul întâi care a picat la oral. lar seara 
ai fugit din nou la Ţvika, pentru că n-aţi reuşit să terminaţi 
discuţia despre consecinţele cazului Lavon în autobuz, tot 
drumul de la Tel Aviv la lerusalim. Ar fi putut fi acum un băiat de 
douăzeci şi şase de ani. Ar fi putut fi deja tată, ar fi putut avea 
un copil sau doi, cel mare aproape de vârsta lui Dimi. 

Tu şi cu mine am fi mers în oraş să le cumpărăm nepoților un 
acvariu cu peşti aurii. Unde ajung apele din canalizarea 
lerusalimului? In Marea Mediterană, prin râul Şorek? Marea 
ajunge în Grecia, iar fiica regelui din Itaca e posibil să-l fi scos 
din valuri. Acum e un tânăr cu părul numai bucle şi cântă la 
harpă în nopţile cu lună, pe malul apei, în Itaca. Cred că Talmon 
a murii acum câţiva ani. Sau poate a fost Prawer. Giulietta 
Masina a murit şi ea în urmă cu câtva timp? Am să mai fac o 
cafea. Am pierdut oricum ora la coafor. Nici ţie nu ţi-ar strica un 
tuns. De fapt, nici nu ţi-ar folosi. Cel puţin de Şoşana Damari îţi 
mai aminteşti? O stea străluceşte pe cer iar în vadi urlă şacalul. 
Şi pe ea au uitat-o cu desăvârşire. 

Fima închise ochii. Se strânse tot, nu pentru că îi era frică de 
palma ei, ci precum cineva care speră cu toţi nervii încordaţi s-o 
primească. De parcă nu Yael, nu mama Yaelei, ci propria sa 
mamă se apleca asupra lui şi îi cerea înapoi boneţica albastră pe 
care o ascunsese. Dar ce-o făcea să creadă că el o luase? Şi de 
ce era Yael sigură că fusese băiat? Poate din contră, fusese o 
micuță Yael, cu păr moale şi lung, şi cu faţa Giulettei Masina? 
întinse braţele pe masă şi fără să se mişte îşi ascunse chipul 
obosit între ele. | se părea că aude vocea nazală, pedagogică a 
profesorului Talmon, declarând că subtilitatea lui Karl Marx 
referitoare la înţelegerea umană era naivă şi dogmatică, asta ca 
să nu spunem primitivă, şi că în orice caz, era unidimensională. 
Fima răspunse în gând acestei afirmaţii cu întrebarea perpetuă 
a bătrânului tată al Yaelei: „în ce sens?" 

Oricât frământa întrebarea în minte, nu reuşea să găsească un 
răspuns. Şi de dincolo de perete, din apartamentul vecin, 
răzbătea un cântec vechi, care fusese pe buzele tuturor cu ani 
în urmă, despre un bărbat pe nume Johnny: 


N-a mai fost nicicând un bărbat ca Johnny al meu 

Ca bărbatul pe care ei îl numeau Johnny Chitară. 

Vocea era subţire, copilăroasă, aproape ridicolă, femeia din 
partea cealaltă a bucătăriei în mod clar nu ştia să cânte. Fima îşi 
aminti brusc cum făcuse odată dragoste cu Yael, în urmă cuo 
jumătate de viaţă, într-o după-amiază, într-o pensiune mică de 
pe Muntele Cârmei, când o însoţise la o conferinţă la Tehnion. Ei 
îi venise ideea ca el să pretindă că era un străin, iar ea o fetiţă 
încă neatinsă, naivă, ruşinoasă, speriată. Rolul lui era s-o seducă 
încet, cu multă răbdare. Reuşise să-i trezească dorinţa până 
aproape de durere. Obţinuse de la ea strigăte, rugăminţi, 
exclamaţii tandre de surpriză. Cu cât o făcea mai mult pe 
străinul, cu atât plăcerea se intensifica şi se adâncea, un fel de 
senzaţie misterioasă îi aluneca prin fiecare celulă a trupului, 
până în vârful degetelor, cu ajutorul căreia parcă auzea şi ştia 
instinctiv ce-i va face plăcere: ca şi cum putea să planteze un 
spion la răscrucea întunecată a nervilor ei, în coloana ei 
vertebrală. Sau ca şi cum devenise carne din carnea ei. Până 
când atingerile şi plăcerea încetară să mai fie rezultatul relaţiei 
dintre un bărbat şi o femeie şi se preschimbară într-o singură 
fiinţă, care îşi astâmpăra setea. In după-amiaza aceea se simţise 
nu ca un bărbat care se împreunează cu o tânără femeie, ci ca 
şi cum ar fi trăit dintotdeauna în pântecul ei, care nu mai era 
pântecul ei, ci pântecul lor, iar penisul devenise penisul lor, şi 
pielea lui nu mai învelea trupul lui, ci trupul lor. 

Spre seară s-au îmbrăcat, au coborât şi s-au plimbat printr-o 
vale înverzită de pe un versant al Muntelui Cârmei. Au umblat 
până la căderea întunericului prin desişul vegetației luxuriante, 
fără să vorbească sau să se atingă, până când o pasăre de 
noapte le-a repetat de câteva ori aceeaşi frază scurtă, formată 
din câteva note ascuţite, pe care Fima a imitat-o la perfecţie, iar 
Yael a râs cu vocea ei joasă, caldă, şi a spus: Poate poţi să-mi 
explici, bunule domn, cum e posibil ca deodată să te iubesc atât 
de mult, cu toate că nu suntem rude de sânge şi nici altceva de 
genul ăsta? 

Deschise ochii şi îşi văzu fosta soţie, slabă, aproape stafidită, o 
Giulietta Maşina îmbătrânită în pantaloni de catifea reiată gri şi 
pulover roşu, stând cu spatele la el şi continuând să 
împăturească cu încăpățânare şervetele de bucătărie. 


Nu e posibil, îşi zise, să aibă atât de multe şervete de 
bucătărie, încât să le împăturească întruna şi să nu se mai 
termine niciodată. Asta dacă nu le rearanjează pentru că nu i-au 
ieşit aşa cum voia? Se ridică de pe scaun ca un om care ştie 
exact ce are de făcut, o îmbrăţişa pe la spate, îi puse o mână pe 
buze şi cealaltă pe ochi şi îi sărută ceafa, rădăcina părului, 
umerii. Un parfum delicat de săpun de toaletă îmbinat cu o 
aromă uşoară de tabac de la pipa lui Teddy îi pătrunse în nări, 
ameţindu-l cu o dorinţă vagă şi cu o tristeţe pe care încercă s-o 
înăbuşe. Ridică în braţe trupul subţire, copilăresc şi, la fel cum îl 
purtase în braţe pe Dimi cu două nopţi în urmă, o duse acum pe 
Yael şi o întinse pe pat în dormitor şi, la fel cum îl mângâiase pe 
Dimi, dezmierdă acum obrajii ei. Dar nu încercă să dea 
cuvertura la o parte sau să o dezbrace, ci doar se lipi de trupul 
ei şi puse capul ei pe umărul lui. In loc de „Mi-a fost dor de tine", 
spuse, din cauza oboselii, „M-am murdărit de tine!". Rămaseră 
culcaţi, lipiţi unul de altul, dar nu îmbrăţişaţi, căldura trupului 
său învăluindu-l pe-al ei şi căldura trupului ei învăluindu-l pe-al 
lui. Până când ea îi şopti: Ajunge. Acum fii bun şi pleacă. 

Fima se supuse în tăcere, se ridică, îşi găsi paltonul şi bău 
restul celei de-a doua cafele, care se răcise deja, ca şi prima. 
Yael mi-a spus să mă duc în oraş să cumpăr un acvariu cu peşti 
aurii pentru Dimi, îşi zise, aşa că exact asta am să fac. Reuşi să 
închidă uşa atât de uşor, încât nu se auzi nici un sunet. Nici un 
zgomot. Nici un ciocănit. Nici un foşnet. Apoi, în timp ce mergea 
spre nord, aceeaşi linişte domnea pe stradă şi în gândurile sale. 
Străbătu încet toată strada Hehaluţ, încercând, spre propria sa 
mirare, să fluiere melodia vechiului cântec despre bărbatul pe 
care toţi îl strigau Johnny Chitară. Aşa, acum se poate spune că 
totul e pierdut sau că nimic nu e pierdut, cele două posibilităţi 
nu se exclud una pe cealaltă. Situaţia i se păru ciudată, dar şi 
extraordinară: cu toate că nu se culcase cu soţia sa, trupul lui 
nu simţea că-i lipseşte nimic, ci dimpotrivă, era cuprins de 
exaltare, bucurie, împlinire, de parcă, într-un fel misterios, ar fi 
avut o relaţie sexuală profundă şi precisă. De parcă prin această 
relaţie ea l-ar fi născut pe fiul lui, pe singurul lui fiu. 

Dar în ce sens? 

Întrebarea i se păru lipsită de conţinut, într-un sens lipsit de 
sens. Ei, şi ce. 


Când ajunse în strada Herzl, ploaia subţire îi aminti că-şi uitase 
şapca la Yael, pe colţul mesei din bucătărie. Nu-i păru rău, căci 
ştia că se va întoarce. Mai trebuia să le explice, ei şi lui Dimi, şi 
de ce nu şi lui Ted, despre A Treia Stare. De fapt, nu acum. Nu 
azi. Nu era nici o grabă. Chiar când se gândi la faptul că Yoezer 
şi ceilalţi oameni raţionali şi echilibraţi care vor trăi în locul 
nostru în lerusalim peste o sută de ani, nu simţi de astă dată 
nici o tristeţe. Dimpotrivă: un fel de zâmbet interior timid. Ei şi? 
Ce arde? 

Să aştepte. Să-şi aştepte rândul cu răbdare. Noi categoric încă 
nu ne-am terminat treaba pe-aici. 

E o treabă lentă, dezgustătoare, deprimantă, dar orice ar fi, nu 
am rostit încă ultimul cuvânt. 

După câteva minute se urcă în primul autobuz care opri lângă 
el în staţie, fără să se obosească să verifice ce număr avea şi 
încotro mergea. Se aşeză în spatele şoferului şi continuă să 
fredoneze, falsând fără ruşine, cântecul despre Johnny Chitară. 
Nu văzu nici un motiv să coboare din autobuz până la capătul 
liniei, care era întâmplător pe strada Profetul Samuel. In ciuda 
ploii şi a vântului, Fima era în cea mai bună formă. 


231 
Inainte de intrarea sâmbetei55 


Era atât de fericit, încât nu simţea foamea, deşi nu mâncase 
nimic de dimineaţă, în afară de biscuiţii pe care îi înfulecase în 
bucătărie la Yael. Coborând din autobuz observă că ploaia se 
oprise. Printre zdrenţele murdare de nori străluceau petice 
albastre de cer. În mod ciudat, se părea că norii stăteau pe loc, 
iar insulele de cer erau cele care înaintau spre vest. Şi avu 
senzaţia că albastrul acesta intens i se adresa şi că-l chema să i 
se-alăture. 

Fima începu să meargă de-a lungul străzii Ezechiel. Primele 
două versuri din cântecul despre Johnny Chitară continuau să-l 
obsedeze. 


55 în calendarul ebraic, ziua începe la apariţia primei stele din ziua anterioară, 
deci iarna, sâmbăta începe vineri, în jurul orei 17.00-17.30. De obicei, din 
cauza sfinţeniei zilei de sâmbătă ca zi de odihnă, se folosesc expresiile 
„sâmbăta intră" (vineri seara) şi „sâmbăta iese" (sâmbătă seara 


Dar care erau versurile următoare? în ce colţ de lume ajunsese 
Johnny? Unde cânta acum la chitară? 

Sâmbăta se simţea deja în aer, deşi era încă devreme, în jur 
de doisprezece şi jumătate. In zadar se străduia Fima să se 
lămurească din ce era alcătuit mirosul acesta dens, care îi 
amintea de aniversările zilelor sale de naştere din copilărie şi de 
emoția subtilă care se strecura în sufletul lui şi în lerusalim la 
apropierea sâmbetei, uneori încă de joi seara, datorită spălatului 
rufelor, curăţeniei şi gătitului. Servitoarea pregătea gâturi de 
găină umplute, cusute cu ac şi aţă. Mama sa făcea compot de 
prune, dulce şi gros ca lipiciul. Morcovi fierţi dulci. Şi peşte 
umplut si colţunaşi şi ştrudel. Sau plăcintă cu stafide. In afară de 
tot felul de dulceţuri, gemuri şi un fel de pastă care se numea în 
ruseşte varienie. Pe când mergea, îşi aminti mirosul şi aspectul 
borşului rusesc de culoarea vinului, gros, cu ochiuri de grăsime 
plutind la suprafaţă ca nişte bănuţi de aur, pe care obişnuia să-i 
pescuiască încet cu lingura când era mic. 

In fiecare vineri maică-sa îl aştepta la poarta şcolii la amiază, 
cu coada ei blondă încadrându-i capul ca o coroană şi un fel de 
pieptene maro, făcut din carapace de broască ţestoasă, înfipt în 
şuviţele aurii de pe ceafă. Mergeau împreună după cumpărături 
de ultim moment în piaţa Mahane Yehuda, el cu ghiozdanul în 
spate şi ea cu sacoşa în mână, iar pe unul din degetele sale 
lucea un inel cu safir. Mirosurile pieţei, mirosuri orientale sărate, 
amărui, acrişoare, îi umpleau pe amândoi de o bucurie 
copilărească. De parcă ei doi încheiaseră un pact secret contra 
mirosurilor dulci, est-europene, de budinci de casă, ştrudel, 
peşte umplut şi compot şi tot felul de paste lipicioase. Tatăl său 
nu suporta raidurile lor de vineri prin piaţă. Râdea de ei şi 
spunea că mai bine copilul şi-ar face lecţiile sau şi-ar întări 
trupul cu puţin atletism, fiindcă oricum îi plăteau o avere 
servitoarei în ale cărei atribuţii intrau şi cumpărăturile, că acolo, 
în Rehavia, se putea găsi tot ce-ţi dorea inima şi că ce rost avea 
să târâie copilul printre tarabele infecte şi lichidele împuţite care 
se scurgeau pe trotuare. Levantul roia de microbi, şi toate 
condimentele alea iuți, cu mirosurile lor pătrunzătoare, nu 
făceau decât să camufleze murdăria. Glumea pe seama pasiunii 
soţiei sale pentru vraja celor O mie şi una de nopţi şi a ceea ce 
numea voiajul ei săptămânal pe urmele lui Aii Baba. Fima se 
înfiora amintindu-şi de plăcerea ilicită pe care o simţea ajutând- 


o pe mama sa să aleagă între diferitele soiuri de măsline negre, 
al căror miros era aproape indecent, iar gustul, iute şi ameţitor. 

Uneori surprindea vag câte o privire arzătoare pe care i-o 
arunca vreun negustor mamei sale şi, cu toate că era prea mic 
ca să înţeleagă sensul acestor priviri, era totuşi în stare să 
sesizeze neclar, ca prin vis, ecoul unui fel de tremur interior care 
o cuprindea şi care parcă se revărsa din trupul ei şi pătrundea în 
el. Îi putea auzi vocea în depărtare: Uite ce ţi-au făcut, prostule. 

Dar acum îi răspunse cu voioşie: Nu-i nimic, ai să vezi că n-am 
rostit încă ultimul cuvânt. 

În drum spre casă, după ce terminau cumpărăturile în piaţă, se 
încăpăţâna întotdeauna să ducă el sacoşa plină. Mergeau la 
braţ. Vinerea luau întotdeauna masa de prânz într-un restaurant 
vegetarian mic, cu perdele roşii, pe strada Regele George, care 
îl făcea să se gândească la străinătate, aşa cum o ştia de la 
cinema. Restaurantul aparţinea unei perechi de refugiaţi, 
domnul şi doamna Danzig, oameni fini şi plăcuţi care semănau 
între ei de parcă ar fi fost frate şi soră. Poate chiar erau frate şi 
soră. 

Manierele lor delicate aduceau pe chipul mamei sale un 
zâmbet luminos, la amintirea căruia simţi un fior de dor în 
adâncul inimii. La sfârşitul mesei doamna Danzig îi punea 
întotdeauna lui Fima în faţă două pătrăţele exact de aceeaşi 
dimensiune de ciocolată cu migdale. Şi îi spunea în glumă: 

— Asta e pentru copil bon care n-a lăsat nimic în farfurie. 

Pronunţa cuvintele „copil bon" nearticulat, de parcă acesta i-ar 
fi fost numele. Cât despre domnul Danzig, un bărbat rotunjor, cu 
un obraz roşu ca o bucată de carne dintr-o măcelărie, despre 
care Fima nu ştia dacă era o boală de piele cronică sau un 
defect ciudat din naştere sau poate semnul misterios al unei 
arsuri întinse, acesta obişnuia să-i cânte lui Fima, la sfârşitul 
fiecărui prânz de vineri, aceeaşi strofă, de parcă oficia un ritual: 

Efraim, iute ca un mânz, 

A terminat totul la prânz 

Acum, de plouă sau de ninge 

Nu-i nimeni să-l poată învinge. 

In ce oraş? 

Rolul lui Fima în cadrul ritualului fix şi sobru era să răspundă: 

— În lerusalim! 

O singură dată s-a răzvrătit şi a răspuns, ca să-l enerveze: 


— În Danzig! oraş pe care îl cunoştea din colecţia de timbre a 
tatălui său şi din atlasul german greoi prin care naviga ore şi ore 
în şir, întins pe covorul din salon, mai ales în serile de iarnă. 
Răspunsul ăsta l-a făcut pe domnul Danzig să zâmbească 
ruşinat şi să mormăie ceva în germană, care se termina cu 
cuvintele mein Kind. Dintr-un motiv necunoscut ochii mamei 
sale i s-au umplut de lacrimi, i-a prins deodată capul în mâini, l-a 
strâns la piept şi a început să-i acopere obrajii cu sărutări repezi 
şi dese. 

Ce s-o fi ales de soţii Danzig? Precis că au murit de mult. O 
filială a unei bănci oarecare s-a deschis cu mulţi ani în urmă în 
locul în care se afla micul restaurant ce sclipea întotdeauna de 
curăţenie şi al cărui miros Fima mai era în stare să-l simtă în 
nări chiar şi acum, după o mie de ani, pentru că se asocia în 
mintea sa cu mirosul zăpezii proaspete. Pe fiecare masă, pe 
feţele de masă de un alb imaculat, stătea o vază de sticlă, cu un 
singur trandafir înalt şi drept. Pereţii erau acoperiţi de tablouri 
cu peisaje calme, de păduri şi lacuri. Se întâmpla uneori ca la o 
masă îndepărtată, din colţul ghivecelor cu flori, să stea un ofiţer 
britanic slab, care prânzea singur. Şedea ţeapăn, şapca lui cu 
cozoroc odihnea la picioarele trandafirului. Unde vor fi ajuns 
tablourile cu lacuri şi păduri? Şi în ce colţ de lume o fi prânzind 
acum ofiţerul singuratic? Unde ai ajuns tu, Efraim? Ierusalimul - 
un oraş plin de nebunie şi aleanuri. O tabără de refugiaţi, nu un 
oraş. 

Incă mai poţi să te ridici şi să scapi de el. 

Să-i iei de-aici pe Dimi şi pe Yael şi să vă alăturaţi vreunui 
kibbutz din deşert. Incă mai poţi şi să ceri mâna Tamarei sau a 
Annettei Tadmor. 

Să vă mutaţi împreună la Magdiel şi să lucrezi ca funcţionar la 
o bancă sau la o policlinică sau la asigurările sociale, iar noaptea 
să compui din nou versuri. Să deschizi un capitol nou. Să te 
apropii puţin de A Treia Stare. 

Picioarele îl purtau singure prin labirintul de străduţe înguste 
din cartierul buharilor. Se strecura încet pe sub frânghiile pline 
de rufe viu colorate, întinse de la o clădire la alta, de-a latul 
străzii cenuşii. Pe balcoanele cu balustrade de fier ruginite putea 
zări schelete de ramuri de palmier rămase încă de la sărbătorile 
de toamnă, găleți, vechituri de care nimeni nu mai avea nevoie, 
bidoane, tot ce se putea scoate afară din locuinţele înghesuite. 


Aproape fiecare fereastră era acoperită cu perdele în culori 
ţipătoare. Pe pervazuri se vedeau borcane de sticlă în care erau 
puşi la murat castraveți în sare, cu usturoi şi frunze de mărar şi 
pătrunjel. Fima avu deodată sentimentul că locurile acelea 
guturale, construite în jurul unor curţi interioare cu puțuri 
străvechi de piatră pentru colectat apa, locurile acelea care 
emanau mirosuri de carne friptă, ceapă, mirodenii, coptură şi 
fum, îi ofereau răspunsul direct şi simplu la întrebarea pe care 
până acum nu reuşise deloc s-o formuleze. Dar simţi ceva 
asaltându-i inima, lovind pe dinăuntru şi pe dinafară, ciupind şi 
rozând uşor, precum cântecele uitate despre Johnny Chitară, ca 
lacurile şi pădurile de pe pereţii micului restaurant în care îl 
ducea mama lui după cumpărături în fiecare vineri la prânz. Și 
îşi zise: 

Ajunge. Las-o baltă. 

Ca un om care zgândăreşte o rană, ştiind că trebuie să 
înceteze, dar incapabil să se abţină. 

Pe strada Rabenu Gherşom trecură pe lângă el trei femei 
scunde, pline, semănând între ele până într-atât, încât Fima 
presupuse că erau trei surori sau poate o mamă cu fiicele ei. Le 
privi cu  fascinaţie, căci erau femei rodnice, cu cărnuri 
generoase, rotunde precum  sclavele dintr-un tablou 
reprezentând un harem oriental. Imaginaţia sa îşi zugrăvi 
goliciunea lor abundentă, vastă, apoi dăruirea lor docilă şi 
supusă, ca a unor ospătărițe care servesc feluri calde unei 
cohorte de flămânzi, fără să se obosească măcar să 
deosebească între primitorii ofrandei, care oferă darul trupurilor 
lor cu indiferenţă, din obişnuinţă şi chiar cu o uşoară plictiseală. 
Plictiseala şi indiferența i se părură lui Fima în clipa aceea mult 
mai senzuale şi provocatoare decât orice furtună a simţurilor de 
pe lume. După o clipă, îl inundă un val de ruşine, care îi stinse 
dorinţa. De ce renunţase azi-dimineaţă la trupul Yaelei? Dacă ar 
mai fi investit puţină şiretenie şi răbdare, dacă ar mai fi insistat 
numai puţin, fără îndoială că ar fi cedat. Fără să simtă nici un fel 
de dorinţă, dar ce conta? Mai era oare vorba despre dorinţă? 

Dar despre ce e vorba, în fond? 

Cele trei femei dispărură după colţ, dar Fima continuă să stea 
în acelaşi loc, nemişcat, excitat şi ruşinat. Adevărul era că azi- 
dimineaţă nu avusese nici un chef de trupul slab al Yaelei, ci 
simţise nevoia vagă a unei altfel de uniri, nu sexuală, nici 


maternă, poate nici măcar unire, ci de ceva pe care nu era în 
stare să şi-l explice, cu toate că simţea că tocmai acest ceva, 
necunoscut, subtil, nedefinit, dacă l-ar fi obţinut măcar o singură 
dată, viaţa i s-ar fi schimbat cu mult în bine. 

Gândindu-se a doua oară, expresia „viaţa i s-ar fi schimbat cu 
mult în bine" i se păru potrivită mai degrabă unui adolescent 
confuz, cu faţa plină de coşuri, nu unui om capabil să stea în 
fruntea unei ţări aflate în plină criză şi să o conducă pe drumul 
către pace. 

Mai târziu, Fima zăbovi o vreme în pragul unui magazin micuţ 
de pantofi, care era şi cizmărie, ca să inspire mirosul înecăcios 
de cauciuc şi de clei. Intre timp prinse o frântură dintr-o discuţie 
între un om religios, nu prea tânăr, care părea să fie casier la o 
asociaţie de binefacere sau poate administrator la sinagogă, şi 
un soldat rezervist gras, neîngrijit şi nebărbierit, îmbrăcat în 
haine de lucru neglijente. Soldatul spunea: 

— La ei copilul o păzeşte tot timpul bunică-sa. 

Nu se mişcă de lângă ea toată ziua. La fiecare jumătate de 
minut se duce să vadă dacă nu cumva a dispărut din nou, 
Doamne fereşte. De mintea ei s-a ales deja praful, dar picioarele 
i-au rămas sprintene ca ale unei pisici. 

Casierul cel gras remarcă plin de tristeţe: 

— Mintea arată ca o bucată de brânză. E o chestie alb-gălbuie, 
cu multe încreţituri. lar pierderile de memorie, după cum au 
descoperit oamenii de ştiinţă, sunt provocate de murdărie. 

Nişte viermi micuţi intră în capul tău şi mănâncă brânza. Până 
putrezeşte toată. Uneori se poate simţi chiar puţin mirosul. 

Soldatul îl corectă cu delicateţe: 

— Nu sunt viermi. Sunt microbi. De mărimea unui fir de nisip. 
Chiar şi cu lupa de-abia pot fi văzuţi şi se nasc poate câteva 
sute în fiecare oră. 

Fima îşi continuă drumul, gândindu-se la ce auzise, pentru o 
clipă i se păru că simte în nări mirosul brânzei putrezite despre 
care vorbise casierul. Apoi se opri în uşa unei prăvălii cu 
zarzavaturi şi fructe. Pe trotuar se întindeau lăzi cu vinete, 
ceapă, salată verde, mandarine şi portocale. Deasupra lor roiau 
muştele şi două-trei viespi. l-ar fi plăcut să hoinărească pe 
străduţele astea însoţit de Dimi. Putea simţi căldura degetelor 
băieţelului în palma lui goală. Şi încercă să-şi imagineze ce 
remarci inteligente ar putea auzi de la micul Challenger, fiindcă 


el nu fusese binecuvântat cu un spirit de observaţie atât de 
ascuţit ca al copilului. De la cine oare moştenise Dimi puterile 
astea? Desigur nu de la Teddy şi de la Yael, care erau 
întotdeauna concentrați numai asupra misiunii pe care o aveau 
în faţa lor, sau de la Baruch, care era absorbit de povestirile sale 
moralizatoare. Probabil cel mai bine ar fi să se mute la ei. Ar 
putea să înceapă, spre exemplu, cu o invazie temporară, un cap 
de pod, sub pretextul renovării care se făcea în apartamentul 
lui. Să-i asigure la început că era vorba doar de două-trei zile, 
maximum o săptămână, că nu le va fi o povară, va dormi cu 
plăcere pe o saltea în spălătoria de lângă terasa bucătăriei. 

Şi va începe din prima zi să gătească pentru toţi, să spele şi să 
şteargă vasele, să calce, să aibă grijă de Dimi în lipsa lor, să-l 
ajute la lecţii, să spele lenjeria Yaelei în chiuvetă şi să curețe 
pipa lui Teddy, fiindcă ei lipseau de-acasă ore întregi, iar el era 
un om liber. In câteva zile se vor obişnui cu acest aranjament. 
Vor vedea ce avantaje le oferă. Vor ajunge să depindă de 
ajutorul lui la treburile casnice şi nu se vor mai putea descurca 
fără el. Poate tocmai Teddy, un om cu orizonturi largi şi fără 
prejudecăţi, un om de ştiinţă calculat şi raţional, poate tocmai el 
va fi cel care va aprecia la justa lor valoare avantajele pe care le 
vor avea toate părţile implicate. Dimi nu va mai hoinări toată 
ziua părăsit, lăsat la mila vecinilor şi la îndemâna răutăţilor 
copiilor lor, -sau condamnat toată ziua la o singurătate adâncă, 
în faţa ecranul calculatorului. lar pe Ted îl va scăpa de povara 
care îl apăsa, de nevoia de-a suporta permanent prezenţa 
Yaelei. Se va simţi şi el puţin eliberat. In ceea ce-o priveşte pe 
Yael, era greu de prevăzut cum va reacţiona ea. Poate va 
accepta acest aranjament cu o ridicare indiferentă din umeri. 
Poate că va izbucni într-un râs tăcut, cum obişnuia să râdă 
uneori fără să scoată un sunet. Sau poate că va pleca şi se va 
întoarce la Pasadena, lăsându-ni-l pe Dimi mie şi lui Ted. Ultima 
posibilitate scălda mintea lui Fima într-o lumină celestă. | se 
părea cu adevărat emoţionantă: o comună, un kibbutz urban, 
prietenia dintre trei bărbaţi, devotați unul altuia, plini de 
consideraţie, uniţi prin legături de afecţiune şi atenţie reciprocă. 

Tot cartierul fremăta de pregătiri febrile pentru intrarea 
sâmbetei. Gospodinele cărau coşuri de piaţă pline, negustorii 
ambulanți îşi strigau marfa cu glasuri guturale, o camionetă cu 
un far spart ca ochiul negru al unui huligan dădu înapoi şi-nainte 


de patru-cinci ori până reuşi în mod miraculos să parcheze pe 
trotuar, aproape lipită de alte două camionete la fel de ponosite. 
Succesul acesta îl bucură pe Fima, de parcă ar fi anunţat vreo 
oportunitate care îl aştepta. 

Un bărbat cu înfăţişare de est-european, palid, cu umerii lăsaţi, 
cu ochii puţin holbaţi, părând să sufere de ulcer, dacă nu deo 
boală malignă, răsufla greu şi împingea la deal un cărucior de 
copil încărcat cu produse ambalate în pungi de hârtie şi de 
plastic şi un bax întreg de băuturi răcoritoare. Deasupra 
grămezii era aşezat un ziar ale cărui pagini se desfăceau şi 
fâlfâiau în vânt. Fima privi rapid titlurile, întinse mâna şi băgă cu 
grijă ziarul între sticle, pentru că i se părea că acuşi va zbura pe 
stradă. Bătrânul spuse doar: 

— Nu. Şoin!. 

Un câine gri-gălbui se apropie dintr-o parte, umil, cu coada- 
ntre picioare, adulmecând temător marginea pantalonilor lui 
Fima care era cam îngrijorat, nu descoperi nimic interesant şi se 
îndepărtă cu botul în pământ. E posibil, îşi zise Fima, ca ăsta să 
fie fiul fiului fiicei fiicei celebrului câine Balak, care a turbat în 
urmă cu optzeci de ani şi a semănat groaza pe toate străduţele 
astea până când a murit în chinuri cumplite. 

Intr-una din curţi zări ruinele unui palat construit de copii din 
lăzi şi cutii de ambalaj stricate. După care observă că pe zidul 
sinagogii Ilzbăvirea Sionului - micul sanctuar al comunităţii din 
Meshed - se lăfăiau câteva lozinci şi se opri să le studieze: 
„Aminteşte-ţi sâmbăta întru sfinţenia ei". Fima avu impresia că 
descoperise o greşeală gramaticală în text, dar se alarmă pentru 
că nu era foarte sigur. „Kahana va conduce - dezastrul se 
produce" şi „Calomniatorilor nu rămâne nici o speranţă". Nu 
rămâne? Nu le rămâne? Nu le va rămâne? Nici aici Fima nu era 
foarte sigur şi hotărî să verifice mai târziu, când se va întoarce 
acasă. „Şulamit Aloni dă mâna cu Arafat." „Aminteşte-ţi că eşti 
doar pulbere." Cu această ultimă lozincă, Fima fu de acord, ba 
chiar îşi puse în gând s-o reţină. „Rachel Babayov e o târfă." în 
stânga acestei remarci îl duru să citească: „Pace Acum - plata 
mai târziu". Dar ştiuse întotdeauna că trebuia arat adânc. Apoi 
„Ochi pentru ochi pentru", ceea ce îl făcu pe Fima să zâmbească 
şi să se întrebe care fusese intenţia poetului. Altă mână 
mâzgălise  „Trădătorul  Malmilian - şi-a mâine mama!, 
înțelegând că autorul înlocuise „a vândut" cu „mâine", Fima găsi 


greşeala încântătoare. De parcă inspiraţia poetică ghidase mâna 
scriitorului spre un lucru de care nu era conştient, dar pe care îl 
crease totuşi. 

Peste drum de lzbăvirea Sionului era o prăvălioară mică, 
aproape o nişă, unde se vindeau articole de papetărie. Geamul 
era pătat de muşte şi se mai zăreau încă pe el urmele diagonale 
ale hârtiei de lipit ce urma să-l apere contra exploziilor - o 
amintire a unuia dintre războaiele noastre câştigate în van. In 
vitrina minusculă erau tot felul de carneţele prăfuite, caiete ale 
căror coperte începeau să se îndoaie de bătrâneţe, o fotografie 
decolorată a lui Moşe Daian îmbrăcat în uniformă militară, în 
faţa Zidului Plângerii, pătată şi ea de muşte, compasuri, rigle, 
penare ieftine din plastic, unele din ele având imprimate pe 
capac figurile ridate ale unor rabini aşkenazi sau ale unor 
înţelepţi sefarzi în caftane bogat ornamentate. Printre toate 
acestea, ochiul lui Fima zări un caiet gros, cu copertă de carton 
gri, având poate câteva sute de pagini, în genul celor folosite 
fără îndoială de scriitorii şi filosofii din generaţiile trecute. I 
cuprinse deodată dorul de masa sa de lucru şi o nemulţumire 
totală faţă de zugravii şi vopsitorii care îi amenințau rutina 
vieţii. 

Peste trei-patru ore se va auzi sunetul sirenei care vesteşte 
intrarea sâmbetei. Agitaţia de pe străzi se va domoli. Liniştea 
tandră şi frumoasă, liniştea pinilor, a pietrei şi a obloanelor din 
fier va cobori de pe dealurile care înconjoară oraşul şi se va 
aşterne peste lerusalim. Bărbaţi şi copii în haine de sărbătoare 
decente, purtând sub braţ gentuţele din catifea brodată pentru 
filactere, se vor îndrepta liniştiţi către nenumăratele sinagogi 
din labirintul acesta de străduţe înguste, pentru rugăciunea de 
vineri seara. Gospodinele vor aprinde lumânări, iar taţii vor rosti 
binecuvântări cu intonaţie orientală, plăcută. Familiile se vor 
aşeza în jurul mesei pentru cina de vineri seara. 

Oameni săraci, care muncesc din greu, care şi-au pus 
nădejdea în îndeplinirea poruncilor divine şi s-au ferit să 
cerceteze lucruri prea profunde pentru ei. Oameni care speră în 
mai bine, ştiu ce au de făcut, n-au nici o îndoială că autorităţile 
ştiu şi ele ce au de făcut şi că fac totul cu înţelepciune. 
Zarzavagii, prăvăliaşi, comercianţi, negustori ambulanți, ucenici, 
mici funcţionari la primărie sau la birouri guvernamentale, mici 
misiţi, lucrători la poştă, agenţi de vânzări, meseriaşi. Fima 


încercă să-şi imagineze rutina unei zile de lucru obişnuite în 
cartierul acesta şi farmecul sâmbetelor şi al sărbătorilor. Deşi nu 
uită că locuitorii săi îşi câştigau pâinea lor sărăcăcioasă prin 
muncă grea, că erau probabil înglodaţi în datorii şi ipoteci şi plini 
de griji existenţiale, totuşi viaţa lor i se păru adevărată, decentă, 
liniştită şi plină de o bucurie calmă pe care el n-o cunoscuse 
niciodată şi nici n-avea s-o cunoască până la moarte. Şi dori 
deodată să stea chiar în clipa asta în camera lui sau, din contră, 
în salonul elegant din apartamentul tatălui său, în cartierul 
Rehavia, printre mobilele lăcuite şi covoarele şi lustrele din 
Europa Centrală, înconjurat de cărţi şi obiecte din cristal şi 
porțelan, concentrat în sfârşit asupra esenţialului. Dar care era 
esenţialul? Pentru numele lui Dumnezeu, care era? 

Poate că e următorul: să şteargă dintr-o singură mişcare, 
începând de azi, începând de la intrarea sâmbetei, 
pălăvrăgeala, risipa şi minciunile sub care e îngropată viaţa lui. 
Era gata să-şi accepte mizeria, să se împace în sfârşit cu 
singurătatea pe care o crease cu propriile mâini, până la capăt, 
fără drept de apel. De acum înainte va trăi în tăcere. Se va 
retrage. Va rupe legăturile respingătoare cu toate femeile 
binevoitoare care se înghesuiau în casa şi în viaţa sa. Va înceta 
să-i bată la cap pe Tvi şi pe Uri, şi pe ceilalţi din grup cu sofisme 
şi teribilisme. O va iubi pe Yael de la distanţă, fără să fie o 
pacoste. Poate că va renunţa şi chiar la repararea telefonului: 
de-acum înainte putea să tacă şi el. 

Să înceteze să se laude şi să mintă. 

Dar Dimi? 

li va dedica lui Dimi cartea sa. Pentru că începând de 
săptămâna viitoare va petrece cinci-şase ore în fiecare 
dimineaţă, înainte de clinică, în sala de lectură a Bibliotecii 
Naţionale. 

Va verifica sistematic toate izvoarele existente, inclusiv cele 
uitate, inclusiv curiozităţile, şi în câţiva ani va fi în stare să redea 
cu exactitate şi corectitudine povestea ridicării şi destrămării 
visului sionist. Sau poate va scrie mai degrabă un roman 
umoristic, puţin aiurit, despre viaţa, moartea şi învierea lui luda 
Iscarioteanul, luându-se pe el însuşi drept model. 

De fapt, era mai bine să nu scrie. Să se dezintoxice pentru 
totdeauna de ziare, radio şi televiziune. Cel mult va asculta 
muzică clasică. 


In fiecare dimineaţă, vară sau iarnă, se va trezi odată cu zorile 
şi va cobori să se plimbe o oră prin livezile de măslini care se 
află în valea din apropierea casei sale. Apoi va lua un mic dejun 
modest: legume, fructe şi o singură felie de pâine neagră, fără 
gem. Se va bărbieri - dar de ce să se bărbierească, mai degrabă 
să-şi lase să crească o barbă mare şi sălbatică -, şi se va aşeza 
să citească şi să cugete. lar la întoarcerea de la clinică, în 
fiecare seară, va mai consacra o oră-două plimbării, rătăcind 
prin diferite colţuri ale oraşului. Va ajunge să cunoască 
lerusalimul. li va descoperi treptat comorile ascunse. Va explora 
fiecare alee, fiecare curte dosnică, fiecare cotlon, va afla ce se 
ascunde în spatele fiecărui zid de piatră. Nu va mai accepta nici 
un ban de la tatăl său nebun. lar seara va sta singur la geam, 
ascultându-şi vocea interioară, pe care până acum încercase tot 
timpul s-o înăbuşe prin falsitate şi bufonerie. Va învăţa de la 
tatăl Yaelei, pionierul veteran Naftali Tvi Levin, care stătea zile 
întregi şi privea peretele din faţa sa” răspunzând la absolut 
orice cu întrebarea „In ce sens?". Nu era o întrebare rea, de 
fapt. Deşi, dacă se gândea mai bine, putea renunţa şi la această 
întrebare, cuvântul „sens" fiind el însuşi aparent lipsit de orice 
înţeles. 

Zăpada de anul trecut. 

Azoy. 

Fima îşi aminti cu dezgust cum vinerea trecută, exact cu o 
săptămână în urmă, la Şuia şi [vi Kropotkin, după miezul nopţii, 
conversaţia se orientase spre elementul rus care influenţase 
atât de puternic diversele curente ale sionismului. Tvika 
ironizase cu răceală tolstoismul naiv al lui A. D. Gordon şi al 
discipolilor săi, iar Uri Gefen îşi amintise cum pe vremuri ţara 
fusese plină de admiratori ai lui Stalin şi răsunase de cântece 
despre cavaleria lui Budionii. 

lar el, Fima, s-a ridicat, s-a îndoit puţin de spate şi aproape că 
i-a făcut pe toţi să se năruie de râs, când a început să declame 
cu un glas răsunător şi afectat un pasaj tipic dintr-o veche 
traducere de literatură rusă: 

— Şi aici va sta doamna mea? Lângă Spasov voi sta, în 
suburbie, pe lângă mănăstirea V., în slujba Marfei Sergheievna, 
care se nimereşte a fi sora Avdotiei Sergheievna, dacă înălţimea 
Voastră binevoieşte să-şi amintească, piciorul şi l-a rupt, căci din 


trăsură a sărit, când spre petrecere mergea. Acum va sta lângă 
mănăstire, iar eu în casa ei. 

Uri spusese: 

— Ai putea pleca într-un turneu prin ţară. Ai putea da 
reprezentații publice. 

lar Teddy: 

— E exact ca scena nunţii din filmul The Deerhunter, cum se 
traduce în ebraică? 

lar Yael remarcă rece, parcă numai pentru ea: 

— De ce îl încurajați cu toţii? Uite ce face din el! 

Fima acceptă acum cuvintele ei ca pe o palmă peste faţă, care 
îi aduse lacrimi de recunoştinţă în ochi. Şi jură să nu mai facă 
niciodată pe bufonul în faţa ei. Sau a altora. De acum înainte se 
va concentra. 

Pe când stătea şi îşi plănuia viitorul, citind numele locatarilor 
de pe cutiile poştale părăginite din holul unei clădiri de piatră 
cenuşie, uimit să descopere şi aici o familie Pizanti şi aproape 
surprins că nu-şi vede propriul nume pe cutia de dedesubt, se 
apropie politicos de el un tânăr student la şcoala rabinică 
sefardă, cu ochelari, slab, îmbrăcat în haine de hasid aşkenazi. 
Cu grijă, parcă anticipând o reacţie violentă, îi propuse lui Fima 
să îndeplinească acolo, pe loc, porunca divină de a-şi pune 
filactere. 

— Deci, după părerea ta, asta o să apropie venirea lui Mesia? 

Studentul răspunse imediat, cu pasiune, de parcă se pregătise 
dinainte exact pentru această întrebare, cu un accent nord- 
african, dar cu intonaţie de idiş: 

— O să-i facă bine sufletului tău. Ai să te simţi pe loc uşurat şi 
bucuros, e ceva absolut uluitor. 

— În ce sens? întrebă Fima. 

— E un lucru  bine-cunoscut, domnule. Verificat şi 
experimentat: filacterele pe mâini curăţă impurităţile trupului, 
iar cele de pe cap spală toată murdăria din suflet. 

— Şi de unde ştii că trupul meu e impur şi sufletul meu e 
murdar? 

— Doamne fereşte să fi spus aşa ceva. Aş păcătui cu buzele. 
Orice evreu, chiar şi unul păcătos, a fost prezent cu sufletul pe 
Muntele Sinai. E un lucru ştiut. De aceea sufletul fiecărui evreu 
străluceşte precum lumina cerească. Dar uneori, spre regretul 
nostru, se întâmplă ca din pricina necazurilor, din pricina 


gunoaielor pe care viaţa în lumea asta de jos le aruncă 
permanent asupra noastră, să se depună, cum ar veni, murdăria 
peste strălucirea cerească din suflet. Ce face un om când 
motorul maşinii sale se umple de murdărie? Il curăţă. Asta e o 
alegorie pentru murdăria din suflet. Obligaţia de a-ţi pune 
filactere curăţă murdăria asta într-o clipă. Şi într-o clipă te simţi 
ca nou. 

— Şi la ce vă ajută dacă un ateu îşi pune filactere şi după 
aceea continuă să păcătuiască? 

— Ei bine, domnule, lucrurile stau în felul următor: în primul 
rând, chiar şi o singură dată ajută. Îmbunătăţeşte întreţinerea. 
Căci o faptă bună atrage după sine alta. E ca şi când ai duce o 
maşină, după mulţi kilometri, să i se facă revizia - curăţarea 
carburatorului, schimbarea uleiului şi celelalte. Fireşte, după ce 
ai băgat nişte bani, începi deja să ai mai multă grijă de ea. Ca să 
nu-i scadă valoarea. Încet-încet intri, cum s-ar spune, în rutina 
întreţinerii zilnice. 

Ţi-am dat exemplul ăsta doar ca să te fac să înţelegi ideea. 

— N-am maşină, zise Fima. 

— Nu? Chiar n-ai? Vezi de ce se spune că totul vine din cer. Am 
ceva pentru tine. O ocazie unică. O şansă care nu ţi se oferă 
decât o dată în viaţă. Dar hai să facem mai întâi diferenţa dintre 
sacru şi profan. 

— Nu ştiu să şofez, spuse Fima. 

— Te ajutăm noi să treci examenul pentru trei sute de dolari, 
totul e inclus în preţ. Fără limită de lecţii. Sau poate vom găsi o 
cale să combinăm asta cu preţul maşinii. Ceva special. 

Pentru tine. Dar hai înainte de asta să-ţi pui filactere şi ai să 
vezi cum ai să te simţi - ca un leu. 

Fima zâmbi: 

— Oricum Dumnezeu m-a uitat. 

— Şi în al doilea rând, continuă tânărul de parcă nici nu-l 
auzise, entuziasmul lui crescând cu fiecare clipă, nu există atei. 
Nici un evreu din lumea asta nu poate fi ateu. Insăşi expresia 
asta e o calomnie, ba chiar - Doamne păzeşte! - o blasfemie. E 
scris ca omul să nu se considere ticălos. 

— Eu, nu renunţă Fima, se întâmplă să fiu ateu sută la sută. Nu 
respect nici un fel de precepte. 


Doar cele şase sute treisprezece delictes. 

—  Greşeşti, zise studentul politicos, dar ferm, greşeşti 
fundamental, domnule. Nu există şi n-a existat niciodată pe 
lume un astfel de evreu, care nu respectă poruncile divine. Unul 
le respectă mai mult, altul mai puţin. După cum spune rabinul, 
diferenţa e numai cantitativă. Nu există diferenţă calitativă. 
După cum nu există nici un om drept care să nu fi păcătuit, tot 
aşa nu există nici un păcătos care să nu fi făcut şi el câteva 
fapte bune. Doar câteva. Până şi dumneata, domnule, cu toată 
consideraţia, respecţi zilnic cel puţin câteva porunci. Chiar dacă 
omul se consideră necredincios, tot respectă câteva precepte în 
fiecare zi. Spre exemplu, prin însuşi faptul că trăieşti, deja 
îndeplineşti porunca „Trebuie să alegi viaţa". In fiecare oră, de 
fiecare dată când treci strada, alegi viaţa, deşi ai fi putut - 
Doamne fereşte! - să alegi şi posibilitatea cealaltă. Am dreptate 
sau nu? lar prin faptul că ai copii - să dea Domnul să fie sănătoşi 
- ai respectat porunca „Creşteţi şi vă înmulţiţi". 

Trăind în Ţara lui Israel - ai respectat deja cam jumătate de 
duzină de porunci. lar dacă vreodată te simţi bucuros - ai 
respectat încă o poruncă. Fiecare câştigă. Câteodată poţi să fii 
dator în ceruri, dar niciodată nu ţi se taie creditul. Primeşti credit 
nelimitat. lar între timp, pentru puţinele porunci pe care le 
respecţi, ai deja acolo sus propriile tale economii şi în fiecare zi 
mai investeşti câte puţin, în fiecare zi primeşti o dobândă care 
se adaugă la capitalul iniţial. Minunează-te, domnule, cât eşti de 
bogat fără s-o ştii. Aşa cum e scris, cartea e deschisă şi mâna 
notează. Cinci minute pentru filactere, mai puţin de cinci 
minute, crede-mă pe cuvânt că nu doare, şi mai primeşti un 
bonus în cinstea sâmbetei. Orice afaceri ai învârti în lumea de 
jos, crede-mă că nici o investiţie de cinci minute nu poate fi mai 
rentabilă. E un lucru verificat. 

Nu? Nu-i nimic. Poate încă n-a sosit timpul tău să-ţi pui 
filactere. Când va veni, ai s-o ştii şi singur. Vei primi negreşit un 
semn. Esenţialul, domnule, e să nu uiţi că porţile întoarcerii la 
credinţă rămân deschise, cum se spune, douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Nu se închid niciodată. Nici măcar 
sâmbetele şi sărbătorile. 


56 Iudaismul impune evreului religios 613 precepte legate de viaţa de zi de zi, 
de alimentaţie, igienă, sexualitate, viaţa de familie, relaţiile sociale, 
respectarea sâmbetei, jurisprudenţă etc. Fima e ironic şi le numeşte delicte 


În legătură cu maşina şi examenul de şofat, uite, ţine 
numerele astea de telefon. 

Fima spuse: 

— Dar în momentul de faţă n-am nici telefon. 

Misionarul îi aruncă o privire meditativă, piezişă, ca şi cum ar fi 
cântărit ceva în minte, şi îl întrebă ezitant, aproape în şoaptă: 

— Ai cumva necazuri, domnule? Să-ţi trimit pe cineva de la noi 
să vadă cu ce te putem ajuta? 

Nu te jena să-mi spui. Sau poate cel mai bine ar fi să vii să 
petreci sâmbăta la noi. Să simţi măcar o dată ce înseamnă să te 
afli printre fraţi? 

Fima spuse: 

— Nu. Mulţumesc. 

Dar de data asta era în vocea lui ceva care îl făcu pe religios 
să-i ureze cu sfială o sâmbătă bună şi să se îndepărteze. Se 
întoarse de două ori şi se uită peste umăr la Fima, de parcă se 
temea să nu fie urmărit. 

Pentru o clipă Fima regretă că nu-i dăduse vânzătorului ăluia 
de fapte pioase şi maşini uzate un răspuns acid, usturător, un 
pumn teologic pe care să nu-l uite niciodată. Ar fi putut să-l 
întrebe, de pildă, dacă uciderea unei fetiţe arabe de cinci ani ar 
fi suficientă pentru a primi cinci puncte de credit? Sau dacă a 
aduce pe lume un copil pe care nu-l vrei şi pe care nici mama sa 
nu-l vrea este o crimă sau o faptă bună? Dar peste o clipă, spre 
uimirea sa, regretă puţin că nu acceptase, chiar dacă numai 
pentru a-i face o mică bucurie acestui tânăr nord-african cu 
costumaţia sa religioasă voliniană sau galiţiană, care cu toată 
şmecheria sa transparentă i se păru lui Fima naiv şi bine 
intenţionat. Fără îndoială că, în felul său, se străduia şi el să 
repare ceea ce nu putea fi reparat. 

Intre timp trecu târşâindu-şi picioarele prin faţa unei tâmplarii, 
a unei băcănii din care răzbătea un miros puternic de peşte 
sărat, a unei măcelării care i se păru pătată de sânge şi de 
crime, a unei prăvălioare întunecoase în care se vindeau baticuri 
şi peruci şi se opri la chioşcul de alături de unde cumpără ediţiile 
de weekend ale ziarelor Maariu, Yediot Aharonot şi Hadaşot. 

Şi astfel, încărcat cu un munte de ziare - din pură curiozitate 
cumpărase şi ziarul ultrareligios Yated Neeman -, Fima intră într- 
un mic bufet colţul străzii [fania. Era un fel de restaurant 
familial, cu trei mese acoperite cu un plastic laminat roz, jupuit, 


luminate de un bec slab care răspândea o lumină galbenă, 
lipicioasă. Muşte leneşe se plimbau peste tot. Un bărbat cu 
statură de urs moţăia în spatele tejghelei, cu barba între dinţi, 
iar Fima luă pentru o clipă în considerare posibilitatea să fi fost 
chiar el, în spatele biroului de la clinică, transportat aici printr-o 
vrajă. Se trânti pe un scaun de plastic, care nu i se păru prea 
curat, şi încercă să-şi amintească ce comanda mama sa pentru 
el vinerea la prânz, acum o mie de ani, la restaurantul familiei 
Danzig. Până la urmă ceru supă de pasăre, gulaş cu salată de 
legume, lipie, murături şi o sticlă cu apă minerală. Cât mancă 
răsfoi grămada de ziare până când degetele sale deveniră 
negre, iar paginile se umplură de pete de grăsime. 

În Maariv, în pagina a doua, era o informaţie despre un tânăr 
arab din Jenin care arsese de viu în timp ce încerca să dea foc 
unui jeep militar parcat pe strada principală. Din anchetă 
reieşise, aşa scria în ziar, că mulţimea de arabi strânsă în jurul 
tânărului care ardea împiedicase infirmierul militar să-i acorde 
primul ajutor şi nu lăsase soldaţii să se apropie de el, ca să 
încerce să stingă focul, crezând probabil că băiatul care se 
carboniza sub ochii lor era un soldat israelian. 

Băiatul a ars cam zece minute în focul pe care el singur îl 
aprinsese, scoțând „urlete înfiorătoare", înainte să-şi dea 
sufletul. În orăşelul Or Akiva, în schimb, se petrecuse o mică 
minune: un copil de vreo cinci ani căzuse de la un etaj superior, 
se lovise grav la cap, îşi pierduse cunoştinţa şi nu îşi mai 
revenise de la Ziua Pocăinţei, în urmă cu câteva luni. Între timp 
doctorii îşi pierduseră orice speranţă de a-l salva şi îl 
transferaseră de la spital într-o instituţie unde urma să vegeteze 
ca o plantă până la sfârşitul zilelor sale. Dar mama, o femeie 
simplă care nu ştia nici să scrie, nici să citească, a refuzat să-şi 
piardă speranţa. După ce medicii i-au spus că fiul ei nu mai avea 
nici o şansă şi că doar o minune din ceruri îl mai putea salva, 
femeia s-a dus şi s-a prosternat la picioarele unui rabin celebru 
din Bnei Brak. Rabinul a sfătuit-o să angajeze un anumit tânăr 
religios, cunoscut ca retardat mintal, care să-i citească la ureche 
copilului, zi şi noapte, o anumită pagină din Zohar despre 
Avraam şi Isaac (numele copilului era Isaac). Şi iată că, după 
patru zile şi patru nopţi, copilul a început să dea semne de viaţă, 
iar acum era perfect sănătos, alerga şi cânta imnuri sfinte şi 
învăţa cu o bursă specială la un internat ultrareligios unde avea 


deja o reputaţie de mic geniu. De ce n-ar încerca pagina 
respectivă din Zohar pe Yitzhak Rabin şi pe Itzhak Şamir, chicoti 
Fima, apoi bombăni supărat că vărsase nişte sos pe pantaloni. 

In ziarul Yated Neeman citi în treacăt nişte remarci maliţioase 
despre tinerii care părăseau kibbutzurile; copiii kibbutzurilor, 
după spusele ziarului, rătăceau cu toţii prin Orientul îndepărtat 
şi prin munţii din India şi se alăturau diverselor secte păgâne. 
Tot în Maariv, un gazetar cu experienţă sfătuia guvernul să nu 
se grăbească să alerge la tot felul de conferinţe de pace 
dubioase. Trebuie să aşteptăm până când se va reînnoi factorul 
de intimidare israelian. Ne este strict interzis să ne aşezăm la 
masa negocierilor de pe o poziţie de inferioritate, cu sabia 
intifadei atârnată deasupra capului. Tratativele de pace vor fi 
poate bine-venite când arabii vor înţelege în sfârşit că nu au nici 
o şansă politică sau militară sau de orice fel, şi vor veni să se 
roage de noi, cu coada între picioare, să facem pace cu ei. 

lar în ziarul Hadaşot dădu peste un articol arogant, care se 
voia satiric, ce sugera, mai mult sau mai puţin, că în loc să-l fi 
spânzurat pe Eichmann, ar fi trebuit să avem prevederea de a-l 
cruța, ca să ne putem folosi de talentele şi de experienţa lui 
organizatorică în împrejurările de faţă. Cu siguranţă ar fi fost 
bine primit printre cei care îi maltratau pe arabi şi care voiau să- 
i deporteze în masă spre est, domenii în care Eichmann avea 
cunoştinţe de specialitate deosebite. După care găsi în Yediot 
Aharonot un articol ilustrat cu fotografii colorate, despre 
necazurile unei bine-cunoscute cântărețe celibatare, care fusese 
prinsă în flagrat delict cu droguri dintre cele mai periculoase, iar 
acum, tocmai când lupta contra dependenţei, un judecător fără 
inimă îi retrăsese custodia fetiţei pe care o avea din relaţia cu 
un fotbalist celebru, care refuza să-şi recunoască paternitatea. 
Judecătorul hotărâse să  încredinţeze copilul unei familii 
adoptive, în ciuda protestelor cântăreţei, că tatăl adoptiv era un 
creştin din Iugoslavia, care nu fusese convertit după datină şi 
poate nici măcar nu fusese circumcis. După ce întorsese pe dos 
toate buzunarele cămăşii, ale pantalonilor şi ale paltonului, şi 
aproape că îşi pierduse speranţa, Fima pescui în ultimul moment 
din buzunarul interior al paltonului o bancnotă de douăzeci de 
şekeli, împăturită, pe care Baruch reuşise să i-o strecoare acolo 
fără ca el să bage de seamă. Plăti şi îşi luă rămas-bun 


murmurând în barbă nişte scuze jenate. Lăsă toate ziarele pe 
masă. 

Când ieşi din restaurant frigul se înteţise. 

Umbrele serii se simțeau deja în aer, deşi nu erau încă decât 
orele după-amiezii. Asfaltul crăpat, porţile de fier forjat dintre 
care multe aveau gravate pe ele cuvântul „Sion“, firmele 
prăvăliilor şi ale atelierelor, elevii de la şcolile religioase, 
agenţiile imobiliare, casele de caritate, şirul lăzilor de gunoi din 
faţa clădirilor, dealurile care se vedeau în depărtare printre 
curţile neîngrijite - totul era învăluit în diferite nuanţe de 
cenuşiu. Din când în când răzbăteau prin larma obişnuită a 
străzii sunete străine: dangătele clopotelor din biserici, înalte şi 
rare, întretăiate, joase, subţiri, grave sau triste, un difuzor 
îndepărtat, ciocane pneumatice şi sunetul slab al vreunei sirene. 
Toate aceste zgomote nu puteau acoperi liniştea Ierusalimului, 
liniştea aceea fundamentală, permanentă, pe care, dacă vrei, o 
poţi descoperi sub orice zgomot. 

Un bătrân şi un copil, probabil bunic şi nepot, trecură încet prin 
faţa lui Fima. Copilul întrebă: 

— Păi spuneai că în interiorul pământului este foc, atunci de ce 
nu e fierbinte pe dinafară? 

lar bunicul: 

— Întâi trebuie să înveţi, Yossel. Cu cât vei învăţa mai mult, cu 
atât vei înţelege mai repede că lucrul cel mai bun pentru noi 
este să nu întrebăm nimic. 

Fima îşi aminti că în copilăria sa umbla pe străzile lerusalimului 
un negustor ambulant bătrân, cu un sac în spate, împingând un 
căruţ hodorogit, care scârţâia, cumpărând şi vânzând mobilă şi 
haine vechi. Fima îşi reaminti vocea bătrânului negustor ce suna 
ca un strigăt de disperare, care îi pătrundea până în măduva 
oaselor: se auzea mai întâi de la depărtare de câteva străzi, 
neclară, prevestitoare de nenorociri, amenințătoare, parcă 
ridicându-se din adâncuri vrăjitoreşti. Şi încet-încet, ca şi cum 
bărbatul s-ar fi târât pe burtă din stradă în stradă, strigătul se 
apropia, răguşit şi înspăimântător - al-te za-chen - şi era în el 
ceva deznădăjduit şi pătrunzător, ca un țipăt disperat după 
ajutor, ca şi cum cineva ar fi fost ucis. 

Strigătul acesta era legat în amintirea lui Fima de toamnă, de 
nori joşi, de tunete şi de primele picături prăfuite de ploaie, de 
foşnetul tainic al pinilor, de lumina cenuşie şi neclară, de 


trotuarele pustii şi parcurile părăsite în vânt. Îl cuprindea frica, 
strecurându-se uneori noaptea, în visele sale. Ca un fel de ultim 
avertisment în faţa unei nenorociri care începuse deja. Multă 
vreme nu înţelesese ce însemnau cele două cuvinte, al-te za- 
chen”, convins că vocea spartă, înspăimântătoare, i se adresa 
lui spunându-i Al te-zaken. Chiar după ce mama sa îi explicase 
sensul cuvintelor alte zachen, care în idiş nu însemnau decât 
„lucruri vechi", Fima rămăsese totuşi sub vraja acelei profeţii 
înspăimântătoare care îi îngheţa sângele în vine, care înainta 
spre el străbătând străzile una câte una, bătând pe la porţi, 
avertizându-l de la distanţă contra bătrâneţii şi a morţii, a 
strigătului disperat al unui om care căzuse deja victimă acestei 
stări cumplite şi îi atenţiona pe ceilalţi că va veni şi vremea lor. 

Amintindu-şi acum de această fantomă, zâmbi şi se consolă cu 
cuvintele funcţionarului concediat din restaurantul doamnei 
Scheinfeld, omul pe care Dumnezeu îl uitase: Nu-i nimic. Cu toţii 
vom muri. 

Urcând pe strada Strauss, se opri în faţa vitrinei ţipătoare a 
unei agenţii de voiaj ultrareligioase, numită Aripile Vulturilor. 
Rămase multă vreme şi privi reclama colorată a turnului Eiffel, 
fixată între Big Ben şi Empire State Building. 

De ele se sprijinea turnul din Pisa, iar lângă acesta era o 
moară olandeză în faţa căreia păşteau trei vaci grase, cu ochi 
inexpresivi. 

Deasupra posterului scria: „Cu voia Domnului: VINO LA BORD - 
CĂLĂTOREŞTE CA UN LORD!". lar dedesubt, cu caractere folosite 
de obicei numai în cărţile sfinte: „Plăteşte în şase rate 
convenabile, fără dobândă". Mai era acolo şi o fotografie din 
avion a unor munţi înzăpeziţi, de-a latul cărora scria cu litere 
albastre: „călătoreşti lejer - strict cuşer”. 

Fima hotărî deci să intre să se intereseze de preţul unui bilet 
ieftin la Roma. Tatăl său nu va refuza cu siguranţă să-i 
împrumute banii şi în câteva zile va sta şi el împreună cu uri 
Gefen şi cu soţul Annettei într-o cafenea plăcută de pe Via 
Veneto, în compania unor femei emancipate şi îndrăzneţe şi a 
unor bărbaţi amatori de plăceri, va bea cappuccino, va discuta 
relaxat despre Salman Rushdie şi despre Islam, sorbind din ochi 
fetele bine făcute care treceau pe lângă ei. Sau va sta singur la 


57 în limba ebraică: nu îmbătrâni (format din al: nu, imperativ, te: pers. Il sg., 
zaken: bătrân), 


geamul camerei sale din mica pensiune cu obloane verzi, vechi, 
privind zidurile vechi, cu un carnet pe genunchi, notând din 
când în când câte o observaţie inspirată şi plină de miez. Poate 
va plesni ceva în fântâna astupată şi se vor naşte poeme noi. 
Poate vor veni ca de la sine relaţii uşoare, vesele, fără nici un fel 
de obligaţii, care erau imposibile în Ierusalimul plin de profeţi. 
Citise nu de mult într-un ziar că agenţii de voiaj ultrareligioşi 
ştiau să aranjeze lucrurile de aşa natură, încât să vândă bilete 
de avion la jumătate de preţ. 

Acolo, la Roma, în mijlocul palatelor impecabile şi al pieţelor 
pietruite, viaţa e veselă şi lipsită de griji, distractivă şi eliberată 
de orice ruşine sau vinovăţie, şi chiar dacă şi acolo se petrec 
nedreptăţi şi cruzimi, nedreptăţile nu sunt responsabilitatea ta, 
iar cruzimile nu-ţi apasă conştiinţa. 

Un tânăr gras, cu ochelari, cu obraji rozalii, proaspăt raşi, dar 
cu o tichie neagră pe cap, ridică doi ochi de copil din cartea pe 
care o acoperi rapid cu ziarul religios Hamodia şi i se adresă lui 
Fima cu un accent est-european pronunţat: 

— Bună să-ţi fie ziua, domnul meu. 

Avea doar în jur de douăzeci şi cinci de ani, dar părea foarte 
prosper, încrezut şi dornic să fie pe placul tuturor. 

— Ce-aş putea face pentru stimatul domn? 

Fima descoperi că în afara călătoriilor în străinătate, agenţia 
vindea şi bilete pentru loteria naţională şi pentru tragerea de la 
Maghen David Adom”. Răsfoi broşura care îi oferea „pachete de 
odihnă" în hoteluri religioase luxoase din [fat şi Tiberiada, 
combinând tratamentele corporale conduse de colective 
medicale calificate cu purificarea sufletului prin prosternări la 
„Sfintele Morminte ale Leilor Torei şi ale Vulturilor înţelepciunii". 
În clipa aceea, poate pentru că tocmai observase că marginile 
gulerului şi ale manşetelor cămăşii albe a tânărului nu erau 
chiar perfect curate, la fel ca şi ale sale, Fima se răzgândi şi 
decise să-şi amâne călătoria la Roma. Cel puţin până va discuta 
cu tatăl său despre asta şi până se va întoarce Uri Gefen, azi sau 
mâine, pentru a se putea sfătui cu el. Sau poate se întorcea abia 
duminică? Mai întârzie totuşi puţin, răsfoi un prospect cu 
fotografii de hoteluri cuşer din „Splendida Elveţie", ezită între 
diferitele loterii şi pentru a nu-l dezamăgi pe agentul care 


58 Echivalentul Crucii Roşii, în traducere „Scutul roşu al lui David". Simbolul 
serviciilor de prim ajutor şi de ambulanţă din Israel este steaua în şase colţuri 


aştepta răbdător şi politicos ca el să se decidă, hotâri să 
cumpere un bilet pentru tragerea de la Maghen David Adom. 
Trebui însă să renunţe fiindcă în portofel nu găsi, în afară de 
cercelul Annettei, decât şase şekeli: restul pe care îl primise mai 
înainte în restaurantul plin de muşte din strada Ţfania. 

Acceptă deci cu mulţumiri câteva broşuri ilustrate, cu 
itinerarele excursiilor organizate pentru grupurile de păstrători 
ai tradiţiei. 

Dintr-una din ele, scrisă în ebraică, idiş şi engleză, află că, 
graţie ajutorului Domnului Atotputernic, oamenii se puteau din 
nou prosterna la mormintele „sfinţilor veneraţi" din Ungaria şi 
Polonia, puteau vizita „locuri sfinte distruse de opresori, fie-le 
numele şters din cartea vieţii”, şi totodată se puteau bucura de 
„frumuseţile lui lafet, care lărgesc orizonturile umane" - totul 
într-o atmosferă de iudaism pur, strict cuşer, sub supravegherea 
unor ghizi calificaţi, pioşi şi decenţi, totul cu binecuvântarea şi 
recomandarea Geniilor Toreil. 

Agentul de voiaj spuse: 

— Poate stimatul domn se va răzgândi şi se va întoarce la noi 
după ce îşi va forma o părere? 

Fima spuse: 

— Poate. Vom vedea. În orice caz, mulţumesc şi scuze. 

— N-ai pentru ce, domnul meu. Onoarea şi plăcerea sunt de 
partea noastră. Să ai o sâmbătă bună şi binecuvântată. 

Urcând spre clădirea sindicatelor, îi trecu prin minte că băiatul 
acesta servil şi rotunjor, cu degete ca nişte cârnăciori, îmbrăcat 
în cămaşă albă apretată, dar cu gulerul şi manşetele murdare, 
era mai mult sau mai puţin de vârsta fiului pe care Yael îl 
lepădase la două minute distanţă de-aici, într-o clinică de pe 
strada Profeţilor. Îşi zâmbi trist, căci în afara tichiei care îi 
acoperea capul şi a vocii cantorale de tenor, era posibil ca un 
observator imparţial să descopere unele asemănări între el şi 
agentul acesta de voiaj, tânăr, grăsuţ, cam netîngrijit, linguşitor 
şi atât de doritor să placă. Insă nici în privinţa vocii cantorale de 
tenor nu puteai fi sigur. Oare Yael ar fi fost în stare să aibă 
sentimente materne faţă de făptura asta îndopată? Cu ochii săi 
de un albastru închis în spatele ochelarilor cu lentile groase? Cu 
obrajii săi rozalii de purceluş? 

Ar fi fost oare în stare să stea şi să-i croşeteze o căciulită 
albastră cu un moţ moale de lână, cusut, care să se legene în 


creştetul capului? Ar fi putut să-l ia de braţ şi să aleagă 
împreună cu el măsline negre şi picante în piaţa Mahane 
Yehuda? Dar tu? Ai simţi oare cu adevărat nevoia să-i strecori o 
bancnotă împăturită în buzunar? 

Sau să chemi zugravii la el? Ceea ce demonstrează că Yael a 
avut dreptate. Ca de obicei. Că s-a născut având dreptate. 

Totuşi, îşi zise Fima cu amărăciune, ar fi putut să fie o fetiţă. O 
Giulietta Maşina micuță cu spate delicat şi păr deschis la culoare 
şi moale. 

Ar fi putut să o numească Liza, în memoria mamei sale, sau în 
varianta ebraică, Elişeva. 

Deşi mai mult ca sigur că Yael s-ar fi împotrivit. 

O femeie rece şi plină de amărăciune, îşi zise Fima cu 
surprindere. 

Oare asta e numai din vina ta? Din cauza a ceea ce i-ai făcut 
tu? Doar din cauza promisiunii greceşti pe care n-ai respectat-o, 
pe care n-ai putut s-o respecţi şi pe care nimeni n-ar fi putut s-o 
respecte? Cândva zărise la capul patului Ninei Gefen un roman 
vechi, tradus, un volum jerpelit, într-o ediţie de buzunar de 
proastă calitate, O femeie fără iubire. Era scris de Francois 
Mauriac? Sau de Andre Maurois? Sau poate de Alberto Moravia? 
Ar fi trebuit s-o întrebe pe Nina dacă era vorba despre o femeie 
care nu descoperise dragostea sau dimpotrivă, despre o femeie 
care nu era capabilă să iubească. 

Titlul putea fi interpretat şi într-un fel şi în celălalt. Dar în clipa 
aceea diferenţa dintre cele două posibilităţi i se părea absolut 
neimportantă. Yael şi el folosiseră foarte rar cuvântul „iubire". 
Poate doar în perioada excursiei în Grecia, când nici el, nici cele 
trei fete nu erau prea preocupaţi de alegerea cuvintelor. 

Se rotesc cocorii. Şi se duc. 

Traversând strada auzi un scrâşnet ascuţit de frâne. Şoferul 
unei camionete îl înjură pe Fima şi ţipă: 

— Eşti în toate minţile? 

Fima medita o clipă la asta, se cutremură cu întârziere şi 
mormăi prosteşte: 

— Scuze. Imi pare rău. lartă-mă. 

Şoferul strigă: 

— Idiot afurisit, ai mai mult noroc decât minte. 

Fima cugetă şi la asta, iar când ajunse pe celălalt trotuar era 
deja de acord cu şoferul. Şi cu Yael, care hotărâse să nu-i nască 


un fiu. Şi cu posibilitatea să fie călcat de o maşină aici, pe 
stradă, în ajunul sâmbetei, în loc să fugă la Roma. Ca şi copilul 
arab care fusese ucis alaltăieri în Gaza. Să se stingă. Să devină 
o piatră. Să se reincarneze, poate într-o şopârnlă. 

Să elibereze lerusalimul pentru Yoezer. Şi decise ca diseară să- 
i telefoneze tatălui său şi să-l informeze cu toată fermitatea că 
zugrăvitul se anula. Oricum foarte curând se va ridica şi va 
pleca de aici. De astă dată nu va renunţa, nu se va lăsa convins, 
nu va permite, va rămâne ferm pe poziţii şi va scoate o dată 
pentru totdeauna degetele lui Baruch din buzunarele sale şi din 
viaţa sa. 

Lângă Centrul Medical, la încrucişarea străzilor Strauss şi 
Profeţilor, se adunaseră câteva persoane. Un bărbat scund, cu 
nas ascuţit şi cu accent bulgăresc greu de descifrat îl informă că 
se găsise un pachet suspect şi că îi aşteptau pe geniştii poliţiei. 
O tânără cu ochelari spuse: Da' de unde. A leşinat o femeie 
însărcinată şi imediat va sosi o ambulanţă. Fima se strecură 
spre mijlocul grupului, fiindcă voia să vadă care din cele două 
versiuni era cea adevărată. Deşi lua în considerare posibilitatea 
ca amândouă să fie eronate. Sau poate invers, amândouă erau 
corecte? Să presupunem, spre exemplu, că femeia însărcinată 
descoperise pachetul suspect şi leşinase de spaimă? 

Din maşina poliţiei care sosise cu luminile pâlpâind şi cu sirena 
urlând cobori un bărbat cu un megafon, care rugă mulţimea să 
se împrăştie. 

Fima, cu un reflex cetăţenesc corect, se conformă imediat, dar 
fu totuşi împins cu grosolănie de un poliţist mai în vârstă, 
transpirat, cu şapca dată pe spate într-un unghi comic. 

Fima protestă: 

— Bine, bine, nu e nevoie să mă împingi, m-am împrăştiat 
deja. 

Polițistul ţipă la el cu o voce tunătoare, cu un accent 
românesc: 

— Încetează s-o faci pe deşteptul cu mine înainte s-o încasezi! 

Fima se abţinu şi porni în direcţia spitalului Bikur Holim. Se 
întrebă dacă va continua să se împrăştie până în ziua când va 
cădea şi el în mijlocul străzii. Sau poate se va stinge acasă, ca 
un gândac, pe podeaua bucătăriei, şi abia peste o săptămână, 
când mirosul va răzbi până pe casa scărilor, vecinii de sus, 
familia Pizanti, vor alerta poliţia şi pe tatăl său. lar Baruch îşi va 


aminti cu siguranţă vreo istorioară hasidică despre moartea 
subită, fără dureri, numită „sărutul morţii". Sau va face remarca 
lui obişnuită - omul e un paradox, râzând când ar trebui să 
plângă, plângând când ar trebui să râdă, trăind fără minte şi 
murind fără chef, zilele lui sunt ca iarba. Avea oare vreo şansă 
să oprească această împrăştiere? Să se concentreze în sfârşit 
asupra esenţialului? Şi dacă da, cum să înceapă? Şi care era, 
pentru numele lui Dumnezeu, esenţialul? 

Când ajunse la magazinul universal Maayan Shtub, în colţul 
bulevardului Jaffa, porni spre piaţa Davidka. Şi pentru că simţi 
brusc că îl dor picioarele, se urcă în ultimul autobuz spre Kiriat 
Yovel. Nu uită să-i ureze şoferului o sâmbătă plăcută. 

La patru fără un sfert, aproape de intrarea sâmbetei, cobori la 
staţia de pe strada vecină cu a sa. Nu uită să-i spună şoferului 
„mulţumesc şi la revedere". Amurgul începuse să poleiască norii 
uşori de deasupra dealurilor Betleemului. 

Şi Fima dintr-odată îşi dădu seama foarte limpede, cu o vagă 
durere, că şi ziua aceasta se dusese pentru totdeauna. Pe 
strada sa nu se zărea nici ţipenie de om, în afara unui copil 
negricios în jur de zece ani, care îndreptă spre el o mitralieră din 
lemn şi îl făcu pe Fima să ridice mâinile într-un gest de predare 
necondiționată. 

Gândul la camera lui îl umplu de dezgust: intervalul acesta 
arid de timp de acum şi până la noapte, mai bine zis până 
sâmbătă noaptea, când grupul se va aduna poate acasă la Şuia 
şi Tvi. Tot ce intenţionase să facă azi şi nu făcuse, iar acum era 
deja prea târziu. Cumpărăturile. 

Poşta. Telefonul. Banii scoşi de la bancă. Annette. Şi încă ceva, 
o chestiune urgentă, dar nu-şi amintea sub nici o formă despre 
ce era vorba. lar pe deasupra trebuia să se pregătească pentru 
zugrăvit. Să mute şi să acopere mobila. 

Să pună cărţile în lada de sub pat. Să bage aşternutul în 
şifonier. Să pună toate vasele în dulapurile din bucătărie. Să 
scoată de pe pereţi tablourile şi harta cu graniţe acceptabile 
trasate cu creionul. Să-l roage pe domnul Pizanti să-i demonteze 
rafturile. Dar înainte de toate, hotărî, trebuia să-i telefoneze lui 
Tvi Kropotkin. Să-i explice cu delicateţe, fără să-l jignească de 
astă dată, fără să se lase tentat să-l înţepe, cât de simplist şi 
bazat pe prezumţii eronate era articolul lui din ultimul număr al 
revistei Politica. 


Asta cu condiţia ca telefonul să-şi fi revenit între timp. 

Exact la intrarea în clădire, într-o maşină albă, cu geamurile 
închise, Fima observă un bărbat masiv, cu braţele întinse peste 
volan şi capul culcat pe ele, de parcă aţipise. Infarct? Crimă? Un 
atac terorist? Sinucidere? 

Adunându-şi tot curajul, Fima bătu uşor în parbriz. Uri Gefen se 
ridică dintr-odată, cobori geamul şi spuse: 

— Ai venit. În sfârşit. 

Uluit, Fima vru să-i dea o replică amuzantă, dar Uri îi tăie 
vorba. Îi zise încet: 

— Hai să urcăm la tine. Avem ceva de vorbit. 

Nina i-a spus tot. Că m-am culcat cu ea. Că nu m-am culcat cu 
ea. Că am umilit-o. Dar ce caută el aici? Nu trebuia să fie la 
Roma? Sau are o dublură secretă? 

— Ascultă, Uri, zise, şi sângele îi fugi din obraji şi i se 
concentra în ficat, nu ştiu ce ţi-a spus Nina, dar fapt este că de 
ceva vreme... 

— Aşteaptă. Vorbim sus. 

— Adevărul e că de multă vreme intenţionam... 

— Vorbim înăuntru, Fima. 

— Când te-ai întors? 

— Azi-dimineaţă. La zece şi jumătate. Telefonul tău e defect. 

— De când mă aştepţi afară? 

— Cam de trei sferturi de oră. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Imediat. Vorbim în casă. 

Când intrară Fima se oferi să-i facă o cafea. 

Deşi bănuia că laptele se înăcrise deja. Uri i se părea obosit şi 
pierdut în gânduri, aşa că îi fu ruşine să aducă vorba despre 
etajere. Spuse: 

— Mai întâi o să pun apa la fiert. 

Uri zise: 

— Aşteaptă puţin. Stai jos. Ascultă-mă cu atenţie. Am o veste 
proastă. 

Şi spunând cuvintele astea puse pe ceafa lui Fima mâna lui 
mare, de ţăran, caldă, grosolană, aspră ca scoarţa de măslin. Și 
ca de obicei atingerea mâinii sale pe spatele lui îi trezi lui Fima o 
înfiorare uşoară şi plăcută. Închise ochii ca un motan care 
primise o mângâiere. Uri continuă: 


— Te căutăm de la prânz. Tvi a fost aici de două ori şi ţi-a lăsat 
bilete în uşă. Vinerea clinica voastră e închisă, aşa că Teddy şi 
Şuia încearcă deja de două ore să ia legătura cu doctorii de- 
acolo. Nu ştiau unde ai dispărut după ce-ai plecat de la Yael. lar 
eu am lăsat doar valiza acasă şi am venit direct încoace, ca să 
te prind în clipa în care ajungi. 

Fima deschise ochii. li aruncă lui Uri cel uriaş o privire 
copilărească, speriată, imploratoare. 

Nu era surprins, pentru că fusese întotdeauna în aşteptarea 
acestei nenorociri. Mişcându-şi doar buzele, fără glas, întrebă: 

— Dimi? 

— Dimi e foarte bine. 

— Yael? 

— Tatăl tău. 

— Da. E bolnav. Deja de câteva zile... 

Uri spuse: 

— Da. Nu. Mai rău. 

În mod ciudat şi minunat totodată, Fima se molipsi în clipa 
aceea de stăpânirea de sine pe care Uri o degaja întotdeauna în 
jurul său. 

Întrebă încet: 

— Când s-a întâmplat exact? 

— La prânz. In urmă cu patru ore. 

— Unde? 

— La el acasă. Stătea în fotoliu şi bea ceai rusesc cu două 
voluntare în vârstă care veniseră probabil pentru vreo donaţie. 
De la Asociaţia Nevăzătorilor sau ceva de genul ăsta. Ele 
spuneau că tocmai începuse să le povestească o anecdotă sau o 
istorioară, când deodată a scos un geamăt şi a murit. Aşa. 
Aşezat în fotoliu. N-a avut timp să sufere. Şi de la prânz te 
căutăm cu toţii. 

— Am înţeles, spuse Fima şi se întoarse să-şi pună paltonul. 

Avea senzaţia, ciudată şi încântătoare totodată, că inima i se 
umplea nu de regret sau de durere, ci de un fel de vitalitate. De 
energie practică şi sobră. 

— Unde se află acum? 

— Acasă, deocamdată. In fotoliu. Poliţia a fost deja acolo. S-a 
produs o mică întârziere cu formalităţile de transfer - n-are 
importanţă acum. Doctoriţa de la etajul de dedesubt a sosit în 
două minute şi a stabilit că totul s-a terminat. 


Se pare că şi ea era o bună prietenă de-a tatălui tău. Tvi, 
Teddy şi Şuia trebuie să te aştepte acolo. 

Nina va veni şi ea de la birou în momentul în caro va termina 
cu aranjamentele şi formalităţile. 

— Bine, spuse Fima, mulţumesc. Hai să mergem acolo. 

După o clipă adăugă: 

— Şi tu, Uri? Direct din avion? Ai lăsat valiza acasă şi ai fugit să 
mă cauţi pe mine? 

— Nu ştiam unde ai dispărut. 

Fima spuse: 

— Ar fi trebuit cel puţin să-ţi fac o cafea. 

Uri spuse: 

— Lasă. Doar concentrează-te o clipă şi gândeşte-te bine dacă 
ai ceva de luat de-aici. 

— Nimic, răspunse Fima imediat pe un ton milităresc, cu o 
fermitate neobişnuită, să nu mai pierdem timpul. Hai să 
mergem. Vorbim pe drum. 


257 

La ora cinci şi un sfert Uri parcă maşina pe bulevardul Ben 
Maim6n. Soarele apusese deja în spatele pinilor şi al 
chiparoşilor. Dar o lumină cenuşie ciudată, întretăiată de licăriri 
vagi mai persista pe cer: o lumină care nu era nici cea a zilei, 
nici cea a nopţii. Deasupra bulevardului şi clădirilor se lăsase un 
fel de melancolie tipică ajunului de sâmbătă, delicată, 
mişcătoare. De parcă lerusalimul încetase să mai fie un oraş şi 
redevenise un vis urât. 

Ploaia se oprise. Aerul era umed, îmbibat de apă, iar Fima 
simţi în nări un iz amărui de frunze putrede. Îşi aminti cum 
odată, în copilărie, într-o seară exact ca asta, la intrarea 
sâmbetei, se plimba cu bicicleta în susul şi în josul străzii pustii. 
Trecând pe lângă casă, ridicase privirea şi îşi văzuse părinţii pe 
terasă. 

Stăteau drepţi şi rigizi, de aceeaşi înălţime, îmbrăcaţi amândoi 
în haine închise la culoare, foarte aproape unul de altul, dar fără 
să se atingă. Ca două figurine de ceară. Şi i se păruse că 
amândoi erau în doliu după un oaspete de mult invitat, în a 
cărui sosire nu mai sperau, 377 

Cel puţin pe cât posibil dar pe care continuau totuşi să-l 
aştepte. Pentru prima oară în viaţă sesizase atunci, vag, 


profunzimea stânjenelii camuflate de tăcere care persistase 
între ei pe toată durata copilăriei sale. 

Fără nici un fel de certuri. Fără lamentări. Fără reproşuri. Fără 
neînţelegeri. O tăcere îndatoritoare şi politicoasă. Se dăduse jos 
de pe bicicletă şi întrebase timid dacă venise deja timpul să urce 
în casă. 

Baruch îi răspunsese: 

— Cum vrei. 

lar maică-sa nu zisese nimic. 

Amintirea aceasta trezi în Fima nevoia urgentă de-a lămuri 
ceva, de a-l întreba pe Uri, de-a cerceta. Avea senzaţia că uitase 
să verifice esenţialul. Dar nu ştia care era esenţialul. Cu toate că 
în clipa aceea simţea că ignoranţa sa era mai subţire ca oricând, 
asemenea unei perdele de dantelă în spatele căreia se mişcă 
nişte umbre. Sau asemenea unei haine ponosite, care acoperă 
trupul, dar nu-l mai încălzeşte. Şi simţi până în adâncul sufletului 
cât de mult îşi dorea să continue să nu ştie. 

În timp ce urcau la etajul trei, Fima puse pe neaşteptate mâna 
pe umărul lui Uri, care părea obosit şi trist. Simţea nevoia să-şi 
încurajeze cu acest gest prietenul uriaş, care fusese cândva un 
pilot de luptă celebru şi care continua încă să umble prin lume 
cu capul sus, agresiv, cu un ceas de aviator sofisticat la mână, 
lăsând uneori impresia că vedea totul de la înălţime. 

Şi totuşi era un prieten cu inimă mare, onest, devotat. 

Pe uşă era fixată o plăcuţă de alamă, pe care scria cu litere 
negre pe un fond gri: FAMILIA NOMBERG. Sub ea, pe un pătrat 
de carton, Baruch adăugase cu scrisul lui ferm: „Vă rugăm să nu 
sunaţi între unu şi cinci după-amiaza". 

Fără să-şi dea seama, Fima îşi aruncă ochii pe ceas. Insă 
oricum nu era nevoie să sune, fiindcă uşa era întredeschisă. 

Tvi Kropotkin îi opri câteva minute pe coridor, ca un ofiţer de 
stat-major conştiincios, în ale cărui atribuţii intra informarea 
nou-veniţilor înainte de-a le permite să pătrundă în camera în 
care se desfăşurau operațiunile. Cu toate că şoferii 
ambulanţelor erau în grevă, le povesti, şi că era intrarea 
sâmbetei, Nina cea neobosită reuşise să aranjeze telefonic, de 
la birou, ca... el să fie transportat la morga spitalului Hadassa. 

Fima simţi o afecţiune reînnoită pentru stânjeneala timidă a lui 
Tvi, care nu părea deloc un istoric celebru, şef de catedră, ci mai 
degrabă un etern instructor de tineret, ai cărui umeri se 


lăsaseră deja puţin, sau un învăţător de ţară. li plăceau de 
asemenea felul în care clipea din ochi în spatele ochelarilor cu 
lentile groase, de parcă soarele devenise dintr-odată prea 
puternic, şi obiceiul său dintotdeauna de-a pipăi fără să-şi dea 
seama orice lucru cu care venea în contact - vase, mobilă, cărţi, 
oameni -, de parcă se lupta tot timpul cu nişte îndoieli ascunse 
faţă de soliditatea tuturor lucrurilor. Dacă n-ar fi fost pasiunea 
lui pentru lerusalim, Hitler şi obsesia pentru responsabilitatea 
evreiască, eruditul acesta fin s-ar fi stabilit la Cambridge sau la 
Oxford şi ar fi trăit acolo liniştit o sută de ani, împărţindu-şi 
timpul între golf şi cruciade, între tenis şi Tennyson. 

Fima spuse: 

— E foarte bine că l-aţi transportat. Ce-ar fi putut să facă aici 
tot weekendul? 

În salon îl înconjurară prietenii, întinzând mâinile din toate 
părţile şi atingându-l cu tandreţe pe umeri, pe obraji, pe păr, de 
parcă prin moartea tatălui său Fima ar fi moştenit rolul 
bolnavului. De parcă era de datoria lor să verifice cu grijă dacă 
nu îi era prea cald sau prea frig, dacă nu avea frisoane, dacă 
plănuia şi el în secret să dispară pe neaşteptate. Şuia îi puse în 
mână o ceaşcă de ceai cu miere şi lămâie. 

Teddy îl aşeză cu delicateţe pe colţul canapelei tapiţate cu 
brocart, pe care erau împrăştiate nişte perniţe brodate. Toţi 
păreau să aştepte cu nerăbdare ca el să spună ceva. Fima li se 
adresă: 

— Sunteţi minunati cu toţii. Îmi pare rău că vă stric aşa seara 
de vineri. 

Fotoliul tatălui său stătea chiar în faţa lui: adânc, lat, îmbrăcat 
în piele roşie şi cu un suport pentru cap din acelaşi material, 
arătând de parcă era făcut din carne vie. Scăunelul pentru 
picioare părea să fi fost împins uşor într-o parte. 

Ca un sceptru regal, bastonul cu măciulie de argint era 
rezemat de braţul drept al fotoliului. 

Şuia spuse: 

— În orice caz, un lucru e absolut sigur: n-a suferit deloc. Totul 
s-a terminat într-o clipă. 

Cândva asta se numea sărutul morţii şi se spunea că numai cei 
sfinţi au parte de el. 

Fima zâmbi: 


— Sfânt sau nesfânt, săruturile au fost întotdeauna o parte 
foarte importantă a repertoriului său. 

Spunând asta, observă un lucru pe care nu-l remarcase 
niciodată până atunci: Şuia, pe care o curtase cu mai bine de 
treizeci de ani în urmă, înainte de-a intra în anul ţapului, şi care 
în zilele acelea avea o frumuseţe feciorelnică minunat de 
delicată, era foarte îmbătrânită şi încărunţită. 

Se lăţise în şolduri. Semăna acum cu o femeie ultrareligioasă 
epuizată de atâtea naşteri, care îşi accepta cu resemnare 
decrepitudinea. 

Camera răspândea un miros închis, pătrunzător, de covoare 
groase şi mobilă antică, masivă şi scumpă, care respiraseră ani 
îndelungaţi propriul lor aer, iar Fima îşi aminti că mirosul acela 
domnise acolo dintotdeauna şi că sub nici o formă nu era 
mirosul de bătrâneţe al lui Frau Professor Kropotkin. Nările sale 
prinseră totodată şi un iz uşor de fum. Se uită în jur şi zări o 
ţigară aproape întreagă, stinsă pe marginea scrumierei, şi 
întrebă cine fumase acolo. Reieşi că una dintre prietenele tatălui 
său, una dintre cele două doamne care veniseră pentru donaţie, 
stinsese ţigara imediat după ce o aprinsese. Oare făcuse asta 
când îşi dăduse seama că respiraţia lui Baruch era şuierătoare? 
Sau după ce se terminase totul? Sau chiar în clipa în care a 
gemut şi a murit? Fima îi rugă să ia scrumiera de-acolo. 

Avu plăcerea să-l vadă pe Teddy repezindu-se să-i facă pe 
voie. Tvi îl întrebă, pipăind cu degetele ţevile sistemului de 
încălzire centrală, dacă voia să-l ducă acolo cu maşina. Fima nu 
înţelese întrebarea. lar Tvi se stăpâni cu greutate şi îi explică: 

— Acolo. La Hadassa. Să-l vezi. Poate... 

Fima ridică din umeri: 

— Ce e de văzut? Presupun că e la fel de elegant ca de obicei. 
De ce să-l deranjăm? 

Şi îi dădu Şuiei dispoziţii să-i facă o cafea neagră tare lui Uri, 
pentru că alerga din clipa în care se dăduse jos din avion. 

— De fapt ar fi bine să-i dai şi ceva de mâncare. Precis e mort 
de foame. Presupun că trebuie să fi plecat de la hotelul din 
Roma pe la trei dimineaţa, aşa că a avut într-adevăr o zi lungă şi 
grea. Pe de altă parte şi tu, Şuia, pari foarte obosită şi 
extenuată. Şi unde sunt Yael şi Dimi? Vreau să fie şi Yael aici. ŞI 
Dimi. 


— Sunt acasă, se justifică Ted, copilul a primit vestea cam 
greu. A avut, se poate spune, un ataşament special faţă de tatăl 
tău. 

Şi continuă povestind că Dimi se încuiase în spălătorie şi 
fuseseră nevoiţi să se sfătuiască la telefon cu un psiholog 
pediatru din Africa de Sud, care le spusese să-l lase pur şi 
simplu în pace. Şi într-adevăr, după câtva timp ieşise singur şi 
se instalase la computer. Prietenul acesta din Africa de Sud îi 
îndemnase... 

Fima zise: 

— Prostii. 

Apoi adăugă calm şi ferm: 

— li vreau pe amândoi aici. 

Pe când vorbea, era el însuşi uimit de noua autoritate pe care 
i-o conferise nenorocirea. De parcă moartea tatălui său îi 
adusese o promovare, o înaintare surprinzătoare în grad, iar de- 
acum înainte avea dreptul să împartă ordine în dreapta şi-n 
stânga şi să solicite imediata lor îndeplinire. 

Ted spuse: 

— Sigur. Putem merge să-i aducem. Dar din ce-a spus 
psihologul, cred că ar fi mai bine... 

Fima respinse această sugestie din start: 

— Te rog. 

Ted ezită, îi şopti ceva lui Tvi, se uită la ceas şi zise: 

— Bine, Fima, cum vrei. E în regulă. O să dau o fugă până 
acasă să-l aduc pe Dimi. Asta dacă pe Uri nu-l deranjează să-mi 
dea cheile de la maşina lui, pentru că i-am lăsat-o Yaelei pe a 
noastră. 

— Şi pe Yael, te rog. 

— Bine. S-o sun? Să văd dacă poate să vină? 

— Sigur că poate. Spune-i că o rog eu mult. 

Ted ieşi chiar în clipa în care intră Nina. 

Slabă, scundă, practică, cu mişcări iuți şi tăioase, cu faţa ei de 
vulpiţă pe care se citea un bun-simţ înnăscut şi inteligenţa unei 
supraviețuitoare, plină de energie de parcă nu se ocupase toată 
ziua de aranjamentele pentru funeralii, ci de salvarea răniților 
de sub focul duşmanului. Purta un costum gri cu pantalon, 
ochelarii îi străluceau şi căra o servietă neagră pe care n-o lăsă 
din mână nici când îl îmbrăţişa rapid şi pieziş pe Fima şi îl sărută 
pe frunte. Dar nu-şi găsi cuvintele. 


Şuia spuse: 

— Mă duc în bucătărie să pregătesc ceva de băut pentru toată 
lumea. Cine ce vrea să bea? Vrea cineva o omletă? Sau o felie 
de pâine cu ceva? 

Tvi zise şovăitor: 

— Şi era un bărbat atât de robust. Plin de energie. Cu o 
strălucire caldă în ochi. Cu o poftă de viaţă uriaşă, de mâncare 
bună, afaceri, femei, politică, de toate. Nu de mult a venit pe 
neaşteptate la mine la birou, pe Muntele Scopus, ca să-mi ţină o 
prelegere furtunoasă despre faptul că Yeshayahu Leibowitz 
foloseşte în scopuri demagogice scrierile lui Ramba'm. Nici mai 
mult, nici mai puţin. Când am încercat să-l contrazic, să apăr 
onoarea lui Leibowitz, m-a atacat cu o istorioară despre un 
oarecare rabin din Drohovitz, căruia Ramba'm i s-a arătat în vis. 

Aş spune, cu o pasiune profundă pentru viaţă. 

Am crezut întotdeauna că va avea zile multe. 

Fima, dând parcă verdictul final într-o dispută care nici nu 
începuse încă, declară: 

— Şi chiar a avut zile multe. N-a fost secerat chiar în floarea 
vârstei. 

Nina spuse: 

— Am reuşit ca prin minune să termin toate aranjamentele. 
Credeţi-mă că a fost o alergătură nebună, contra cronometru, 
din cauza intrării sâmbetei. lerusalimul ăsta al nostru a ajuns 
mai rău ca Teheranul. Sper că nu eşti supărat, Fima, că nu te- 
am aşteptat. Pur şi simplu ai dispărut, din cauza asta mi-am 
permis să mă ocup de formalităţi. Doar ca să-ţi cruţ bătaia de 
cap. Am dat deja anunţuri mortuare în Maariv şi în Yediot 
Aharonot pentru duminică. Poate ar fi trebuit să mai dau şi în 
alte ziare, dar pur şi simplu n-am mai apucat. Am stabilit 
înmormântarea pentru poimâine, la trei după-amiază. S-a 
dovedit că avea loc cumpărat, nu la cimitirul Sanhedria, unde e 
înmormântată mama ta, ci pe Muntele Măslinilor. Apropo, a 
cumpărat locul alăturat pentru tine. Ca să fii lângă el. A lăsat 
dispoziţii testamentare precise referitoare la organizarea 
înmormântării. A ales până şi un cantor care să conducă 
ceremonia, unul din oraşul lui. 

Printr-o minune am reuşit să dau de el cu un minut şi jumătate 
înaintea intrării sâmbetei. Şi a lăsat şi un epitaf, compus chiar 
de el. Ceva cu rimă. Dar asta poate aştepta până la dezvelirea 


pietrei funerare, la slujba de pomenire de treizeci de zile sau 
chiar până la cea de un an. Dacă vin la înmormântare măcar un 
sfert dintre cei care au profitat de generozitatea lui, trebuie să 
ne aşteptăm la cel puţin jumătate de milion de oameni. Inclusiv 
primarul şi tot felul de rabini, veterani şi parlamentari, fără a 
mai lua în calcul toate văduvele şi divorţatele cu inima frântă. 

Fima aşteptă până ce termină de vorbit. Apoi întrebă liniştit: 

— Ai deschis singură testamentul? 

— La birou. In prezenţa martorilor. Pur şi simplu am crezut... 

— Cine ţi-a permis? 

— Adevărul e... 

— Şi unde e acest testament? 

— Aici. În geanta mea. 

— Dă-mi-l. 

— Acum? 

Fima se ridică, îi luă din mână servieta neagră, o deschise şi 
scoase din ea un plic maro. leşi fără o vorbă pe terasă, ca să fie 
singur, chiar în locul în care stătuseră părinţii săi în acea vineri 
seară, acum o mie de ani, când i se păruseră doi naufragiaţi pe 
o insulă pustie. Lumina amurgului se stinsese de mult. Pe 
bulevard domnea o linişte absolută. Felinarele aruncau sclipiri 
galbene, ce cădeau peste norii mici şi nestatornici de ceaţă. 
Casele de piatră se ridicau tăcute, cu toate obloanele închise. 
Nici un sunet nu răzbătea din ele. De parcă prezentul se 
transformase brusc într-un viitor îndepărtat. O adiere de vânt 
aduse cu ea ecoul unui lătrat din direcţia Văii Crucii. A Treia 
Stare este un har la care se poate ajunge numai renunțând la 
orice dorinţă, stând sub cerul nopţii fără vârstă, fără sex, fără 
timp, fără rasă, fără nimic. 

Dar cine e în stare de aşa ceva? 

Cândva, în vremea copilăriei sale, locuiau în cartierul Rehavia 
erudiţi manieraţi, miniaturali, ca nişte figurine de porțelan, 
confuzi şi blânzi. 

Aveau obiceiul să se salute unii pe alţii ridicându-şi pălăriile. 
Ca pentru a-l desfiinţa pe Hitler. Ca pentru a invoca o Germanie 
care nu existase niciodată. Şi pentru că preferau să fie 
consideraţi aiuriţi şi ridicoli mai degrabă decât nepoliticoşi, îşi 
ridicau pălăriile chiar şi atunci când nu erau siguri dacă acela 
care venea spre ei era un prieten sau un cunoscut sau dacă li se 
părea doar. 


Intr-o zi, pe când Fima avea nouă ani, cu puţin înainte de 
moartea mamei sale, mergea împreună cu tatăl lui pe strada 
Alfasi. Baruch s-a oprit şi a început o conversaţie lungă în 
germană sau poate în cehă cu un bătrân rotunjor şi îngrijit, 
îmbrăcat într-un costum demodat, cu papion negru la gât, până 
când copilul şi-a pierdut răbdarea şi s-a apucat să-şi tragă tatăl 
de mânecă. Acesta i-a tras o palmă şi a strigat la el: „Tî durak, tî 
smarkaci!". Apoi i-a explicat lui Fima că bătrânul era un 
profesor, un cercetător, o somitate mondială. Şi l-a lămurit ce 
însemna o somitate mondială şi cum se obținea acest titlu. Fima 
n-a uitat niciodată această explicaţie. Odată, cam la şapte-opt 
ani de la această întâmplare, se plimba din nou cu tatăl său pe 
strada Raşba, şi l-au văzut venind spre ei cu paşi mici şi energici 
pe prim-ministrul Ben Gurion, care locuia în perioada aceea nu 
departe de ei, la intersecţia străzilor Ben Maimon şi Usişkin, şi 
care obişnuia să-şi înceapă ziua cu o plimbare rapidă. Baruch 
Nomberg şi-a ridicat pălăria şi a spus: 

— Sunteţi atât de bun să-mi acordaţi câteva clipe din timpul 
dumneavoastră, domnule? 

Ben Gurion s-a oprit şi a exclamat: 

— Lupatin! Ce cauţi la lerusalim? Cine apără Galileea? 

Baruch a răspuns liniştit: 

— Eu nu sunt Lupatin, iar dumneata, domnul meu, nu eşti 
Mesia. Indiferent de ceea ce-ţi şoptesc la ureche discipolii. Te 
sfătuiesc să te fereşti de ei şi să nu le dai crezare! 

Prim-ministrul a zis: 

— Nu eşti Grişa Lupatin? Eşti sigur? Semeni foarte mult cu el. 
Ei, am greşit. În cazul ăsta, cine eşti? 

— Întâmplător, fac parte din tabăra opusă. 

— Opusă lui Lupatin? 

— Nu, stimate domn, ţie. Şi dacă îmi pot permite să spun... 

Dar Ben Gurion îşi continua deja drumul furios, strigându-i 
doar din mers: 

— Bine, atunci opune-te. Opune-te. Ai doar grijă ca asta să nu- 
ţi ocupe prea mult timp şi să nu te împiedice să-l educi pe acest 
tânăr fermecător să-şi iubească ţara cu credinţă şi să devină un 
apărător al patriei şi al poporului său. 

Restul e irelevant. 

Şi cu asta şi-a reluat plimbarea, urmat de un bărbat foarte bine 
făcut, a cărui datorie era probabil să-l apere de pisălogi. 


Baruch a strigat: 

— Gingis Han! 

Şi a adăugat: 

— Uită-te şi tu, Efraim, în mâinile cui a hotărât Providența să 
pună mântuirea Israelului: 

păi ăsta e mărăcinele din parabola lui lotam. 

Fima, care avea pe-atunci în jur de şaisprezece ani, zâmbi în 
întuneric amintindu-şi cât de uimit fusese când văzuse că Ben 
Gurion era mai scund decât el, că avea burtă, o faţă roşie şi 
lătăreaţă, picioare de pitic şi o voce stridentă ca a unei 
vânzătoare de peşte din piaţă. Ce-o fi vrut tatăl său să-i spună 
prim-ministrului? Ce i-ar spune lui acum, la sfârşit? Şi cine era 
de fapt acel Lupatin sau Lupatkin care neglijase apărarea 
Galileii? 

Ar fi fost oare posibil ca acel copil pe care Yael nu-l voise să 
crească şi să devină o somitate mondială? 

Dar Dimi? 

Brusc Fima avu o revelaţie: îşi dădu seama că Yael, cu 
vehiculele ei cu propulsie prin jet, era cea mai aproape dintre 
toţi de ceea ce Baruch nu renunţase niciodată să viseze că va 
realiza el. Se întrebă dacă nu cumva era chiar el mărăcinele din 
parabola lui lotam? Ţvika şi Uri şi Teddy şi Nina şi Yael sunt cu 
toţii pomi care dau roade. Numai tu, domnule Evgheni Oneghin 
din Kiriat Yovel, numai tu treci prin viaţă generând prostie şi 
neadevăr. Pălăvrăgeşti şi îi deranjezi pe toţi. Polemizând cu 
gândacii şi şopărlele. 

De ce nu ar decide să le dedice lor, de-acum înainte, chiar de 
mâine, viaţa sa, ca să le netezească drumul? Va lua asupra sa 
creşterea copilului. Va învăţa să gătească şi să spele. Va ascuţi 
în fiecare dimineaţă creioanele colorate de pe masa de desen. 
Va schimba din când în când banda la imprimanta calculatorului. 
Presupunând că aceasta avea o bandă. Aşa, cu umilinţă, ca un 
soldat necunoscut, îşi va aduce modesta contribuţie la 
dezvoltarea propulsiei cu jet şi la obţinerea faimei mondiale. 

In copilăria sa, în serile calde de vară, se auzeau în Rehavia 
acordurile solitare ale unui pian ascuns în spatele obloanelor. 
Până şi aerul fierbinte părea să râdă de sunetele acelea. lar 
acum n-a mai rămas nimic din ele. Ben Gurion şi Lupatin erau 
morţi. La fel şi erudiţii refugiaţi cu pălăriile şi papioanele lor. lar 
între ei şi Yoezer, noi minţim, înşelăm şi ucidem. Ce-a mai 


rămas? Pini şi tăcere. Şi volume nemţeşti deteriorate de pe 
cotoarele cărora auriul literelor s-a şters de mult. 

Deodată Fima se văzu silit să-şi reţină lacrimile de dor. Nu dor 
de cei morţi, nu de ceea ce-a fost şi nu mai este, ci de ceea ce 
ar fi putut să fie şi nu este, nu va fi niciodată. li veniră în minte 
cuvintele „şi locul său nu l-a cunoscut", dar oricât se străduia, 
nu reuşea să-şi aducă aminte de la cine auzise cu câteva zile în 
urmă citatul acesta înfricoşător. 

| se păru o exprimare exactă şi pătrunzătoare. 

Minaretele  moscheilor de pe dealurile ce înconjurau 
lerusalimul, ruinele şi zidurile de piatră cu cioburi de sticlă 
colorată pe deasupra, ce adăposteau mănăstiri neştiute, porţile 
grele de fier, grilajele de fier forjat, pivnițele întunecoase, 
stelele, lerusalimul fanatic şi complotist, scufundat până la gât 
în coşmarurile profeților lapidaţi, ale mântuitorilor răstigniţi şi 
ale izbăvitorilor tăiaţi în bucăţi, înconjurat de un şir de dealuri 
pietroase, goliciunea pantelor pline de grote şi canale, măslinii 
părăsiţi care aproape încetaseră să mai fie copaci şi se 
alăturaseră împărăției lucrurilor neînsufleţite, căsuţele de piatră 
printre pliurile văilor cioplite parcă între dealuri, iar după ele 
deserturile uriaşe, care se întindeau spre sud până la Babel- 
Mandeb, în est spre Mesopotamia, spre nord până la Hama şi 
Palmira, ţara viperelor, teritoriile de calcar şi sare, adăposturile 
nomazilor cu turme de capre negre şi cuțite răzbunătoare 
ascunse printre cutele veşmintelor, corturile negre părăsite şi, în 
centrul tuturor acestora, Rehavia, cu acordurile melancolice ale 
pianului în odăi mici, spre seară, cu erudiţii delicaţi, rafturile cu 
volume nemţeşti, bunele maniere, ridicatul pălăriilor, liniştea 
între unu şi cinci, candelabrele de cristal, mobila sculptată şi 
lăcuită, tapiţeriile din brocart şi piele, serviciile de masă din 
porțelan, sertarele pentru feţe de masă şi şervete, sensibilitatea 
rusească a tatălui său, a lui Ben Gurion şi a lui Lupatin, aura 
monahală pe care o arunca lampa de pe biroul erudiţilor care 
strângeau note de subsol pe drumul ce le va aduce faima 
mondială, şi noi, călcând pe urmele lor cu o perplexitate 
neajutorată, lipsită de speranţă, Ţvika împreună cu Columb şi 
Biserica, Ted şi Yael cu vehiculele lor cu propulsie cu jet, Nina 
orchestrând lichidarea unui sex-shop ultrapios, Wahrhaftig 
luptând să menţină o oază de civilizaţie în infernul avorturilor, 
Uri Gefen colindând lumea, cucerind femei şi ironizându-şi trist 


cuceririle, Annette şi Tamar cele respinse şi tu cu inima 
creştinismului, cu şopârlele tale, cu scrisorile tale nocturne către 
Yitzhak Rabin şi preţul violenţei în epoci de decădere morală. Şi 
Dimi cu câinele lui căsăpit. Încotro duc toate astea? Unde s-a 
pierdut această Karla în drumul ei spre partea ariană? 

De parcă acesta nu ar fi un cartier dintr-un mare oraş, ci o 
tabără de vânători de balene care s-au aşezat la capătul lumii, 
pe malul uitat de Dumnezeu al Alaskăi, şi-au ridicat nişte clădiri 
şubrede şi un gard instabil în pustietatea nemărginită, printre 
triburi de nomazi însetaţi de sânge omenesc, şi iată că s-au 
ridicat cu toţii şi au pornit pe întinderile întunecate de apă să 
caute balene care nu există. lar Dumnezeu i-a uitat, după cum 
spunea ieri patroana restaurantului de peste drum. 

Fima se văzu aievea păzind în pustietatea nopţii tabăra 
părăsită a vânătorilor de balene. 

Un felinar chior se leagănă în vânt de capătul unui stâlp, 
pâlpâind, agonizând în întuneric, iar în afară de el nu mai există 
nici o lumină în toată pustietatea vastă a Pacificului spre nord, 
până la Pol, şi spre sud, până în Ţara de Foc. 

Un licurici solitar. Absurd. Locul său nu l-a cunoscut. Şi totuşi 
lumina aceasta prețioasă. Pe care ai obligaţia s-o întreţii cât mai 
mult posibil. 

Ca să nu înceteze să strălucească în inima câmpiilor îngheţate, 
la poalele ghețarilor acoperiţi de zăpezi. Să nu se ude. Să nu 
pălească. Să nu se stingă în vânt. Cel puţin nu atâta timp cât 
mai eşti tu aici. Până va sosi Yoezer. Nu contează cine eşti şi ce 
eşti şi ce ai în comun cu vânătorii de balene inexistente, tu cu 
ochii tăi miopi, cu muşchii fleşcăiţi, cu pieptul lăsat, cu trupul 
tău ridicol şi greoi. Responsabilitatea e a ta. 

Dar în ce sens? 

Băgă o mână în buzunar ca să caute pastilele contra arsurilor 
stomacale. Dar în locul micii cutii, se pomeni cu cercelul 
Annettei între degete, lucind ca fermecat în lumina ce venea din 
spate, dinspre cameră. Aruncându-l în inima întunericului, i se 
păru că aude vocea ironică a Yaelei: 

— Problema ta, amice! 

Şi răspunse, privind în noapte, cu o voce joasă şi hotărâtă: 

— Corect. E problema mea. Şi eu sunt cel care o va rezolva. 

Zâmbi din nou în sinea lui. Însă nu mai era zâmbetul lui 
obişnuit, umil şi trist, ci surâsul cu buzele uimitor arcuite al unui 


bărbat care căutase îndelung un răspuns complicat la o 
întrebare complicată şi dintr-odată găsise un răspuns simplu. 

Apoi Fima se întoarse şi intră în cameră. O 

zări imediat pe Yael, adâncită într-o conversaţie cu Uri, 
aşezată pe canapea, cu genunchii atingându-li-se. | se păru că la 
intrarea lui le-a îngheţat pe buze un fel de râs înăbuşit. Dar nu 
simţi nici un fel de gelozie. Mai mult, se trezi în el un fel de 
încântare la gândul că se culcase cu toate femeile aflate în acea 
cameră - Şuia, Nina şi Yael. Şi ieri cu Annette Tadmor. lar mâine 
e o nouă zi. 

În aceeaşi clipă îl văzu pe Dimi îngenuncheat pe covor, un 
copil bătrân, filosofic, învârtind cu un singur deget globul 
pământesc enorm pe care Baruch îl lumina pe dinăuntru cu un 
bec electric. 

Becul colora oceanele în albastru şi pământul în auriu. Copilul 
părea absorbit, rupt de restul lumii, concentrându-se doar 
asupra a ceea ce făcea. Şi Fima remarcă în sinea lui, aşa cum 
cineva îşi notează în memorie unde e locul unei valize sau unde 
e comutatorul electric, că iubea copilul ăsta mai mult decât 
iubise vreodată un suflet de om pe lumea asta. Chiar decât 
femeile. 

Chiar decât pe mama copilului. Chiar decât pe propria sa 
mamă. 

Yael se ridică şi se apropie de el, parcă nesigură dacă să-i 
strângă mâna sau doar să pună o mână pe braţul lui. Fima n-o 
aşteptă să se hotărască, ci i-o luă înainte şi o îmbrăţişa cu 
putere, lipindu-i capul de umărul lui, de parcă nu el, ci ea ar fi 
fost cea care trebuia să fie consolată. 

Parcă încercând să-i ofere ei situaţia sa de proaspăt orfan. Yael 
murmură la pieptul lui ceva pe care Fima nu-l înţelese şi nici nu 
făcu efortul să-l înţeleagă, pentru că savura descoperirea că 
Yael, ca şi prim-ministrul Ben Gurion, era cu aproape un cap mai 
scundă decât el. Deşi nici el nu se putea considera prea înalt. 

Apoi Yael se desprinse din îmbrăţişarea sa şi intră grăbită, ca 
şi cum s-ar fi refugiat, în bucătărie, să-i ajute pe Şuia şi pe 
Teddy să pregătească sendvişuri pentru toată lumea. Fima se 
gândi să-i roage pe Uri şi pe Tvi să le telefoneze celor doi medici 
si Tamarei si, la urma urmei, de ce nu şi Annettei Tadmor. In 
clipa aceea, simţi nevoia să-i aibă alături pe toţi cei care aveau 
vreo tangenţă cu viaţa sa. De parcă ceva înăuntrul său plănuia, 


fără ştirea lui, să organizeze un fel de ceremonie. Să vorbească. 
Să încerce să le transmită ceva. Să le declare că de azi înainte... 

Sau poate să transforme doliul într-un fel de reuniune de 
despărţire. Despărţire de ce? Şi despre ce le-ar putea vorbi? Ce 
ar avea un om ca el să le spună altora? Sfinţiţi-vă şi purificaţi-vă 
cu toţii pentru întâmpinarea celei de-A Treia Stări? 

Se răzgândi. Renunţă la ideea reuniunii. 

Dar nu se aşeză pe locul eliberat de Yael lângă Uri, pe 
canapea, ci în fotoliul tatălui său. 

Işi întinse picioarele comod pe scăunelul tapiţat. 

Şi se cufundă în fotoliul moale, care îi cuprinse trupul ca şi cum 
ar fi fost comandat exact pe măsura sa. Fără să-şi dea seama, 
lovi de două ori în podea cu bastonul cu măciulie de argint. 

Insă când toţi tăcură şi se uitară la el, pregătiţi să-l asculte, să- 
i îndeplinească orice dorinţă, să-i ofere căldură şi consolare, 
Fima zâmbi cu blândeţe şi spuse: 

— Ce e liniştea asta? Continuati! 

Tvi şi Nina şi Uri încercau să-l atragă într-o conversaţie, ca să-i 
distragă atenţia, un mic schimb de păreri despre subiecte care îi 
erau aproape de suflet, situaţia din Teritorii, prezentarea sa la 
televiziunea italiană pe care Uri o urmărise la Roma, 
semnificaţia tratativelor americane. Fima refuză să se lase 
corupt. Se mulţumi doar să-şi păstreze zâmbetul confuz. 

Se gândi o clipă la Baruch, întins acum într-un compartiment 
frigorific din subsolul spitalului Hadassa, un fel de stup cu 
sertare îngheţate, populate, parţial sau în totalitate, de morţii 
recenți ai lerusalimului. Fima încercă să simtă frigul acela în 
oase, întunericul compartimentului, fundul întunecat al 
oceanului nordic sub tabăra vânătorilor de balene. Dar nu 
descoperi în sufletul său nici o urmă de durere. Sau de frică. 

Inima îi era uşoară, şi aproape începu să vadă partea nostimă 
a stupului mortuar metalic, cu sertarele sale pline de cadavre. 
Işi aminti anecdota tatălui său despre diferendul celor doi 
directori ai căilor ferate, israelianul şi colegul său american, pe 
aceea despre rabinul celebru şi tâlharul la drumul mare care îşi 
schimbaseră pelerinele între ei. Încă nu avea nici cea mai vagă 
idee ce le putea spune prietenilor săi. Însă ignoranţa sa se 
subţia din ce în ce mai mult. Ca un văl care acoperă faţa numai 
pe jumătate. Se ridică şi se duse la baie, unde redescoperi că 
vasul de toaletă se curăța cu ajutorul unui robinet cu rotiţă, care 


putea fi închis sau deschis după dorinţă, fără întrecere, fără 
frustrări, fără umilinţă permanentă. Deci un necaz mai puţin. 

Întorcându-se, se apropie de Dimi, îngenunche lângă el şi îl 
întrebă: 

— Cunoşti legenda Atlantidei? 

Dimi spuse: 

— Sigur. A fost odată la televizor o emisiune educativă despre 
ea. De fapt, nu e chiar o legendă. 

— Dar ce e? Realitate? 

— Sigur că nu. 

— Nici legendă, nici realitate? 

— Un mit. E altceva decât legenda. E mai mult un nucleu. 

— Unde era Atlantida asta, cu aproximație? 

Dimi învârti puţin globul luminat şi puse cu delicateţe palma 
albă pe oceanul care strălucea din adâncurile becului electric 
între Africa şi America de Sud, iar degetele copilului erau şi ele 
iluminate de o aureolă fantomatică: 

— Pe-aici. Dar n-are importanţă. E mai mult în minte. 

— Spune-mi, Dimi, crezi că mai există ceva după ce murim? 

— De ce nu? 

— Crezi că bunicul ne aude acum? 

— Nu prea are ce să audă. 

— Dar poate? 

— De ce nu? 

— Şi noi putem să-l auzim pe el? 

— In mintea noastră, da. 

— Eşti trist? 

— Da. Amândoi suntem. Dar nu ne despărţim. 

Putem continua să ne iubim. 

— Deci nu trebuie să ne fie frică de moarte? 

— Asta e imposibil. 

— Spune-mi, Dimi, ai mâncat ceva în seara asta? 

— Nu mi-e foame. 

— Atunci dă-mi mâna. 

— Pentru ce? 

— Aşa. S-o simt. 

— Să simţi ce? 

— Nimic special. 

— Ajunge, Fima. Încetează. Întoarce-te la prietenii tăi. 


În acest moment conversaţia lor fu întreruptă, pentru că 
doctorul Wahrhaftig năvăli înăuntru, roşu la faţă, răsuflând greu 
şi vorbind repede şi tare, de parcă n-ar fi venit să ofere 
condoleanţe, ci să pună capăt unui scandal. Fima nu reuşi să-şi 
înăbuşe un zâmbet, pentru că în clipa aceea îşi dădu seama de 
asemănarea dintre Wahrhaftig şi Ben Gurion, care striga la tatăl 
său pe strada Raşba, acum patruzeci de ani. Impreună cu 
doctorul sosise şi Tamar Greenwich, speriată, lăcrimând uşor, 
plină de intenţii bune. Fima se îndreptă spre ei, acceptă cu 
resemnare strângerea de mână şi îmbrăţişarea, dar nu înţelese 
ce îi spuneau. Fără să-şi dea seama, buzele sale murmurau: 

— Nu-i nimic. Nu-i grav. Se mai întâmplă. 

Nici ei nu păreau să înţeleagă ce spunea el. 

Fură serviţi imediat cu un ceai. 

La opt şi jumătate, aşezat din nou în fotoliul tatălui său, cu 
picioarele încrucişate comod pe scăunel, Fima împinse la o parte 
iaurtul şi cornul cu scrumbie marinată pe care Teddy i le pusese 
în faţă. Îndepărtă braţul lui Uri, care îi înconjura umerii. Refuză 
pătura de lână pe care Şuia i-o întinse ca să-şi acopere 
genunchii. Îi dădu înapoi Ninei plicul maro pe care îl scosese mai 
înainte din geanta ei şi o rugă să deschidă testamentul şi să-l 
citească cu voce tare. 

— Acum? 

— Acum. 

— Cu toate că uzanţa... 

— Cu toate că uzanţa! 

— Dar, Fima... 

— Acum, te rog. 

După o scurtă ezitare şi un schimb de priviri cu Tvi, Uri şi Yael, 
Nina hotărî să se conformeze. 

Scoase din plic două foi dactilografiate foarte strâns şi, în 
liniştea care se lăsase în cameră, începu să citească, întâi puţin 
stânjenită, apoi cu o voce profesională, calmă, detaşată şi egală. 

Mai întâi erau înşirate dispoziţii detaliate, punct cu punct, 
referitoare la organizarea înmormântării, la slujbă şi la piatra 
funerară. După aceea venea partea concretă. Boris Baruch 
Nomberg dispunea ca 240 000 de dolari americani să fie 
împărţiţi în mod inegal între şaisprezece fundaţii, organizaţii, 
asociaţii şi comitete ale căror nume apăreau în document în 
ordine alfabetică. 


Lângă fiecare nume era notată suma respectivă. 
Lista începea cu Asociaţia pentru Promovarea Pluralismului 
Religios şi se termina cu Şcoala Ortodoxă pentru Studierea 


Torei. După acest ultim punct veneau semnăturile - a 
decedatului, a notarului şi ale martorilor -, iar apoi urmau 
rândurile: 


„Cu excepţia proprietăţii mele din strada Reines, din Tel Aviv, 
menţionată în anexă, las moştenire toate bunurile mele 
materiale singurului meu fiu, Efraim Nomberg Nisan, partizan 
înfocat al diferenţierii binelui de rău, în speranţa că de acum 
înainte nu se va mulţumi numai să diferenţieze binele de rău, ci 
îşi va folosi toate forţele şi talentele sale excepţionale pentru a 
face bine şi a diminua pe cât posibil puterea răului." 

Deasupra semnăturilor era încă un rând, scris cu litere 
îngroşate: „Documentul acesta a fost redactat, semnat şi sigilat 
de către mine, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mele 
mintale, în lerusalim, în luna Heshvan 5749, echivalentul anului 
civil 1988, al patruzecilea an al reînnoirii neterminate a 
suveranităţii Israelului". 

Din anexă reieşi că proprietatea de pe strada Reines din Tel 
Aviv, despre a cărei existenţă Fima habar n-avea, era un bloc de 
apartamente nu prea mare, pe care bătrânul îl lăsase „iubitului 
meu nepot, fericirea sufletului meu, Israel Dimitri, fiul lui 
Theodore şi al Yaelei Tobias, care îl va primi în deplină 
proprietate la împlinirea vârstei de optsprezece ani, iar până 
atunci custode va fi scumpa mea noră, doamna Yael Nomberg 
Nisan Tobias, născută Levin, care va beneficia de dobânzi, 
capitalul aparţinând nepotului meu". 

Se mai dovedi din anexă că de-acum încolo Fima avea să fie 
unicul proprietar al unei întreprinderi producătoare de 
cosmetice de dimensiuni medii, dar solidă şi rentabilă. Şi al 
apartamentului în care se născuse şi crescuse şi în care 
muriseră ambii săi părinţi la diferenţă de peste patruzeci de ani 
unul de celălalt. Era un apartament mare, cu cinci camere 
spaţioase şi geamuri cu pervazuri late, la etajul al doilea, într-o 
zonă liniştită, foarte bine cotată, bogat mobilat, în stilul vechi, 
sobru şi elegant al Europei Centrale. Mai primea tot felul de 
acţiuni, un teren de construcţii în cartierul Talpiot, conturi 
declarate şi secrete la diferite bănci din ţară şi din Belgia, un 
seif la bancă, în care se aflau bani gheaţă şi diverse obiecte de 


valoare, inclusiv bijuteriile mamei sale, din aur şi argint 
incrustate cu pietre preţioase. Mai moştenea o bibliotecă cu 
câteva mii de volume, printre care un set de scrieri religioase 
antice şi diverse cărţi sfinte de mare valoare, o colecţie de 
lucrări midraşice, unele din ele foarte rare, toate legate în 
marochin, şi sute de romane în limbile rusă, cehă, germană şi 
ebraică, două rafturi pline cu cărţi de chimie în aceleaşi limbi, 
poemele lui Uri Tvi Greenberg, unele dintre ele în ediţii foarte 
rare, studiile biblice ale doctorului Israel Eldad, operele lui 
Graetz, Dubnov, Klausner, Kaufman şi Urbach, şi un corp de 
bibliotecă plin cu cărţi erotice vechi, toate în germană şi cehă, 
pe care Fima nu le putea citi. In plus, avea de-acum la dispoziţie 
colecţiile de timbre şi de monede antice, nouă costume de vară 
şi şase de iarnă, în jur de douăzeci şi cinci de cravate în diverse 
stiluri, cam demodate, şi o frumuseţe de baston pentru 
plimbare, sculptat şi cu măciulie de argint. 

In clipa aceea Fima nu se întreba ce va face cu toate astea, ci 
ce înţelegea un om ca el din fabricarea şi comercializarea 
cosmeticelor. Însă fiindcă limba ebraică nu tolerează asemenea 
construcţii, se corectă: fabricarea cosmeticelor și 
comercializarea lor. 

Şi deodată îşi spuse în gând: „Nu tolerează. 

Atunci să nu tolereze!". 

La zece seara, după ce îl culcă pe Dinii într-un dormitor şi îi 
spuse o poveste scurtă şi captivantă despre argonauţi şi lâna de 
aur, îşi trimise toţi prietenii acasă. Respinse toate rugăminţile şi 
protestele lor. Nu, mulţumesc foarte mult, nu e nevoie să 
rămână nimeni peste noapte. Nu, mulţumesc foarte mult, nu 
vrea să fie condus la locuinţa sa din Kiriat Yovel. Nu simte 
nevoia să doarmă în noaptea asta la nici unul dintre ei. 

Dimpotrivă, în noaptea asta vrea să doarmă aici. 

Vrea să fie singur. Da. Categoric. Mulţumesc. 

Nu. Categoric. În orice caz, e foarte frumos din partea voastră. 
Sunteţi nişte oameni minunati. 

Când rămase singur, se simţi tentat să deschidă geamul, ca să 
aerisească. Dar apoi se răzgândi şi îşi zise că era mai bine să 
închidă puţin ochii şi să încerce să descopere care erau 
componentele exacte ale mirosului ciudat ce se simţea 
dintotdeauna în acest apartament. Miros de nenorocire. Deşi nu 


exista nici o legătură între mirosul acesta şi nenorocirea care se 
petrecuse aici în această după-amiază. 

Apartamentul a fost păstrat tot timpul curat, îngrijit, ordonat. 
Cel puţin în aparenţă. Atât în timpul vieţii mamei sale, cât şi 
după moartea ei. 

De două ori pe săptămână venea o femeie care curăța totul, 
făcând să strălucească până şi sfeşnicele, lămpile de bronz, 
cupele de argint folosite în scopuri rituale. Tatăl său obişnuia să 
facă un duş rece în fiecare dimineaţă, fie vară sau iarnă. lar la 
fiecare cinci ani casa era zugrăvită. 

De unde venea totuşi mirosul? 

De când se mutase de-aici, după terminarea serviciului militar, 
mirosul acesta îl deranja ori de câte ori venea să-l viziteze pe 
bătrân. Un fel de iz, oarecum estompat de alte mirosuri. Era 
oare gunoiul pe care uitaseră să-l arunce? Sau rufele care 
aşteptaseră prea mult să fie spălate? 

Sau ceva defect la sistemul de canalizare? Naftalina din 
dulapuri? Aromele vagi de mâncăruri est-europene prea grele şi 
prea dulci? Fructele putrezite din fructieră? Apa stătută din 
vaze, sau chiar florile, care erau schimbate cu mare atenţie de 
două ori pe săptămână? în spatele eleganţei şi ordinii, se simţea 
un fel de acreală, foarte vagă de fapt, ascunsă, dar profundă şi 
persistentă, ca umezeala. Era oare o urmă de neînlăturat a 
politeţii reci, sticloase, care se interpusese ca o gheaţă între 
tatăl şi mama sa şi pe care nici măcar moartea nu fusese în 
stare s-o şteargă? Exista oare vreo şansă să dispară de-acum 
înainte? 

S-ar putea crede, îşi zise Fima cu ironie, că în propriul tău 
apartament din Kiriat Yovel aerul e parfumat cu mirt şi tămâie, 
tu cu bucătăria ta troţkistă, cutia cu viermi de pe balcon şi 
toaleta neglijată. 

Se ridică şi deschise fereastra. După o clipă se răzgândi şi o 
închise la loc. Şi nu pentru că era frig, ci pentru că îi părea rău 
să se despartă de mirosul nenorocirii, pe care nu-l va mai putea 
recupera şi nu şi-l va mai putea aminti din momentul în care îl 
va lăsa să dispară. Mai bine să-l mai reţină câteva zile. Doar 
viitorul abia începe. Ar fi fost plăcut să stea acum în bucătărie, 
cu un pahar de ceai rusesc fierbinte în faţă, polemizând cu 
bătrânul până târziu în noapte. 


Fără ironii şi fără superficialitate, ca doi adversari intimi. 
Departe de istorioarele hasidice şi de cazuistică, vorbe de spirit, 
anecdote, jocuri inteligente de cuvinte. Fără să-l provoace pe 
bătrân, fără să încerce să-l scoată din sărite cu necuviinţe 
perverse, ci dimpotrivă, cu afecţiune. 

Ca doi cartografi din două ţări aflate în conflict, care lucrau 
împreună, cu profesionalism şi amiciţie, la linia exactă de 
demarcaţie a graniţei. 

Ca de la om la om. Punând în sfârşit în ordine ce a fost, ce 
este, ce s-a terminat, s-a dus şi nu se va mai întoarce, ce a mai 
rămas aici şi mai poate fi posibil, dacă vom folosi tot restul de 
energie pe care îl avem. 

Dar ce trebuia să pună în ordine împreună cu tatăl său? Ce 
graniţă trebuia delimitată? Ce trebuia să-i dovedească 
bătrânului? Yaelei? Lui Dimi? Ce avea el de spus, care să nu fie 
un citat? 

Sau o negare? Sau un paradox? Sau o remarcă sarcastică? 

Moştenirea nu-l apăsa, dar nici nu-l bucura. 

Adevărul era că nu ştia nimic despre cosmetice, însă de fapt n- 
avea habar despre nimic altceva. 

Ceea ce, îşi zise Fima, putea fi chiar un avantaj, dar nu se 
osteni să descopere care anume. Mai mult, nu avea nici un fel 
de necesităţi. In afară de nevoile vitale, stringente şi simple - 
hrană, căldură şi adăpost. Nu avea nici un fel de dorinţe, în 
afară poate de dorinţa obscură de a-i împăca pe toţi, de-a 
înlătura ceva din amăreala şi dezbinarea din sufletele 
oamenilor. Cum avea să facă asta? Cum putea să aducă o 
schimbare în inimile lor? în curând trebuia să-i întâlnească pe 
salariaţii firmei, să afle care erau condiţiile lor de lucru, să vadă 
ce putea fi îmbunătăţit. 

Avea să fie nevoit să înveţe. Dar învățatul era singurul lucru la 
care se pricepea. Atunci avea să înveţe. Treptat. 

Avea să înceapă chiar de mâine. Sau mai curând de azi: era 
trecut deja de miezul nopţii. 

Pentru o clipă se gândi să se întindă în patul tatălui său şi să 
se culce aşa, îmbrăcat. Insă apoi hotărî că era păcat să 
irosească noaptea asta atât de specială. Trebuia să exploreze 
locuinţa. Să-i descopere secretele. Să-şi însuşească primele 
noţiuni orientative ale împărăției sale. 


Se învârti prin camere până la trei dimineaţa, deschizând 
dulapuri, explorând colţurile întunecate ale comodelor negre şi 
grele, cotrobăind prin fiecare sertar, căutând curios sub saltele, 
sub perne şi în grămada de cămăşi albe pregătite pentru călcat 
ale tatălui său. Mângâind tapiţeria de brocart. Pipăind şi 
cântărind în mână sfeşnicele din argint şi cupele rituale. 
Trecându-şi palma peste suprafaţa lăcuită a mobilei vechi. 
Comparând tăvile pentru ceai. Descoperind sub o cuvertură de 
muselină maşina de cusut Singer şi scoțând o singură notă 
dogită la pianul Bechstein strălucitor. Alese o cupă de cristal şi 
îşi turnă puţin din coniacul franțuzesc al tatălui său. 

Ridică paharul către cele şase vaze pline cu gladiole înalte. 
Desfăcu celofanul cutiei cu ciocolată elveţiană fină şi moale şi 
gustă. Gâdilă lustrele de cristal cu penele de struţ colorate pe 
care le găsise pe birou. Scoase cu mare grijă sunete delicate, 
plăcute, din serviciul fin de masă, din porțelan Rosenthal. 
Aruncă o privire peste grămezile de şervete brodate, batiste 
uşor parfumate, şaluri din dantelă şi lână, peste mulţimea de 
mănuşi din piele, peste colecţia de umbrele, între care găsi una 
foarte veche, din mătase albastră şi verifică grămada de plăci 
cu opere italiene, care îi plăcuseră tatălui său şi pe care 
obişnuia să le asculte la vechiul gramofon, uneori în tovărăşia 
uneia sau a două dintre prietenele sale, care îi aruncau priviri 
vrăjite în timp ce îşi sorbeau ceaiul cu degetul mic îndoit. 

Scoase şervetele impecabile din inelele lor aurite, pe care erau 
incrustate stele în şase colţuri şi cuvântul „Sion'" cu litere 
ebraice şi latine. Cercetă tablourile de pe pereţii salonului, 
dintre care unul înfăţişa o ţigancă frumoasă care făcea să 
danseze un urs ce părea să zâmbească. 

Mângâie uşor busturile lui Herzl şi Zeev Jabotinski şi îi întrebă 
politicos pe amândoi cum o mai duc în noaptea asta, îşi mai 
turnă puţin coniac şi se îndulci cu încă o bomboană de ciocolată, 
găsi într-un sertar uitat o tabacheră din argint, plină cu perle şi 
pietre semiprețioase, iar printre ele descoperi deodată pieptenul 
din carapace de broască ţestoasă pe care mama sa obişnuia să-l 
poarte în părul ei blond, la ceafă. 

Doar căciulită croşetată albastră, de bebeluş, cu moţul de lână 
cusut pe ea nu se zărea nicăieri. 

Cada din baie era susţinută de labe de leu din bronz şi pe 
raftul din spatele ei se aflau pachete întregi cu săruri de baie, 


diverse creme, uleiuri, medicamente şi unguente. Fu surprins să 
vadă atârnând acolo o pereche de ciorapi din mătase, de damă, 
un model foarte vechi, cu dungă la spate, de genul celor pe care 
îi uitase de mult, iar vederea lor îi trezi furnicături uşoare în 
abdomen. Intră în bucătărie şi inspecta conţinutul frigiderului şi 
al cutiei cu pâine, apoi se întoarse în dormitor şi amuşină 
lenjeria care era şi ea făcută din mătase şi împăturită la dungă 
pe rafturi. Pentru o clipă Fima se imagină în rolul unui detectiv 
meticulos şi neobosit, care cercetează locul crimei centimetru 
cu centimetru, 404 

căutând un singur indiciu, infim, dar crucial. Însă ce indiciu? Ce 
crimă? Fima nu se obosi să se gândească la asta, pentru că din 
clipă în clipă spiritul său se înălța tot mai mult. În toţi aceşti ani 
îşi dorise din tot sufletul să găsească un loc în care să se simtă 
acasă, dar nu reuşise niciodată, nici în copilărie, nici în 
călătoriile sale, nici în apartamentul său, nici la clinica 
ginecologică, nici la prieteni, nici în oraşul său, în ţara sa, în 
timpul său. Poate pentru că de la bun început fusese o dorinţă 
exagerată. Inaccesibilă lui. Inaccesibilă nouă tuturor. Chiar şi în 
această noapte, între atâtea obiecte tentante, care se 
încăpăţânau să ascundă ochilor săi esenţialul, această dorinţă i 
se mai părea încă inaccesibilă. Şi îşi zise: 

— Bine. Exil. 

Apoi adăugă: 

— Ei, şi ce? 

Regele Richard, al lui Shakespeare, îşi oferea în van regatul în 
schimbul unui cal. Pe când Efraim Nisan, pe la trei dimineaţa, ar 
fi fost dispus să schimbe toată moştenirea sa pe o zi sau o oră 
de libertate interioară totală şi pe sentimetul că ajunsese acasă. 
Deşi bănuia că între cele două exista o tensiune şi probabil chiar 
o contradicţie totală. lar aceasta nu putea fi rezolvată nici măcar 
de Yoezer şi de fericiţii lui prieteni, care vor trăi aici în locul 
nostru peste o sută de ani. 

La ora cinci dimineaţa aţipi îmbrăcat şi dormi până la 
unsprezece. Nu se trezi singur: prietenii veniseră din nou să stea 
cu el, ca să-i aline durerea. Femeile aduseseră oale pline cu 
mâncare şi atât ele, cât şi bărbaţii se străduiră din toate puterile 
să-l înconjoare pe bietul orfan Fima cu dragoste şi blândete, 
căldură şi afecţiune. Incercau tot timpul să-l atragă în discuţii 
politice, la care Fima nu voia să participe, dar binevoia din când 


în când să zâmbească. Sau să dea afirmativ din cap. Îi telefona 
în schimb lui Dimi şi se bucură foarte mult să afle că era 
interesat de colecţiile de timbre şi monede, cu condiţia ca ei doi 
să fie parteneri. Nu-i pomeni nimic despre sutele de soldăţei de 
plumb din copilăria sa, pe care îi descoperise într-un sertar şi pe 
care îi păstra pentru micul său Challenger. 

Seara, la ieşirea sâmbetei, Fima se ridică brusc, îmbrăcă 
paltonul de iarnă al tatălui său şi, lăsându-şi prietenii să ţină 
doliul, ieşi pentru un sfert de oră să ia puţin aer. 

În dimineaţa următoare, la ora opt, intenţiona să viziteze 
birourile fabricii de cosmetice din zona industrială a cartierului 
Romema. Funeraliile erau fixate pentru ora trei după-amiază, şi 
în felul ăsta putea să-şi facă dinainte o părere. 

Dar în seara asta mai avea încă voie să rătăcească puţin fără 
ţintă, pentru ultima oară. 

Cerul era întunecat şi senin, stelele se întreceau să-i atragă 
atenţia. Ca şi cum cea de-a Treia Stare ar fi fost evidentă şi de 
la sine înţeleasă, îmbătat de aerul tare al nopţii ierusalimitene, 
Fima uită tot ce promisese. În loc să se întoarcă la prietenii săi 
după plimbare, preferă să renunţe la tradiţia doliului şi să ia o 
mică pauză. 

De ce să nu meargă, la urma urmei, să vadă singur comedia 
cu Jean Gabin, despre care auzise numai lucruri bune? Aşteptă 
răbdător la coadă la casă cam douăzeci de minute. Cumpără un 
bilet, intră în sală la puţin timp după ce filmul începuse şi se 
aşeză într-unui din ultimele rânduri, care erau aproape goale. 
Dar după o uşoară stare de confuzie, îşi dădu seama ca filmul cu 
Jean Gabin nu mai rula şi că acum se difuza cu totul altceva. Aşa 
că hotărî să părăsească cinematograful şi să vadă ce se mai 
petrecea pe străduţele vechi din cartierul Nahalat Siva, care îi 
erau atât de dragi încă din copilărie şi pe care rătăcise cu 
câteva nopţi în urmă împreună cu Karla. De oboseală sau poate 
pentru că inima îi era uşoară şi limpede, rămase totuşi aşezat în 
cinematograf, înfăşurat în paltonul tatălui său, privind ecranul şi 
întrebându-se de ce personajele nu încetau să-şi impună unele 
altora tot felul de suferinţe şi umilinţe? Ce le împiedica să aibă 
puţină compasiune unele faţă de altele? 

Nu i-ar fi fost greu să le explice eroilor filmului, dacă ar fi fost 
de acord să-l asculte o clipă, că dacă doreau să se simtă acolo 
ca acasă, trebuiau să se lase în pace unii pe alţii şi fiecare pe ei 


însuşi. Să se străduiască să fie mai buni. Cel puţin pe cât posibil. 
Cel puţin atâta timp cât ochii văd şi urechile aud, chiar făcând 
faţă oboselii din ce în ce mai puternice. 

Să fim buni, dar în ce sens? 

Întrebarea i se păru sofisticată. Pentru că totul era atât de 
simplu. Urmări povestea cu uşurinţă. Până când i se închiseră 
ochii şi adormi în scaunul său.