Amos Oz — Rime Despre Viata Si Moarte

Amos Oz 


Rime despre viaţă și moarte 


Întrebările obişnuite sunt: De ce scrii? De ce scrii aşa? Vrei 
să-ţi influenţezi cititorii? Şi, dacă da, în ce fel? Ce rol au 
poveştile tale? Ştergi şi corectezi tot timpul ceea ce aşterni pe 
hârtie, sau eşti un scriitor inspirat? Cum este să fii un scriitor 
renumit şi cum îţi afectează asta familia? De ce vezi aproape 
întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor? Ce părere ai 
despre alţi scriitori, cine te influenţează şi pe cine nu poţi 
suporta? Şi, apropo, cum te defineşti? Cum le răspunzi celor 
care te contestă, cum te simţi când se întâmplă acest lucru? Cât 
de tare te afectează asemenea atacuri? Scrii de mână, sau la 
calculator? Cam cât câştigi de pe urma unei cărţi? Inventezi 
poveştile pe care le scrii, sau te inspiri din viaţa de zi cu zi? Ce 
crede fosta ta soţie despre personajele feminine din cărţile tale? 
De ce ţi-ai părăsit şi prima, şi a doua soţie? Ai un program de 
scris, sau scrii numai când ai inspiraţie? Eşti un scriitor angajat? 
Dacă da, ce cauză susţii? Poveştile tale sunt autobiografice, sau 
rodul imaginaţiei tale? Şi, lucrul cel mai important dintre toate, 
artist fiind, cum se face că viaţa ta nu este agitată? Am putea 
spune chiar că este destul de monotonă. Sau poate că există 
încă o mulţime de lucruri pe care nu le cunoaştem despre tine? 
Cum se face că un scriitor, un artist ca tine, are o slujbă de 
contabil? E doar un mijloc de a-ţi câştiga existenţa? Şi, spune- 
mi, contabilitatea nu alungă muza? 

Sau poate că dispui şi de alte mijloace de trai, mai puţin 
licite? Poate ne dai şi nouă câteva sfaturi în acest sens? Şi poate 
ne zici şi nouă, te rugăm, pe scurt şi în cuvintele tale, ce anume 
ai vrut să spui în ultima ta carte? 

Există răspunsuri înşelătoare şi răspunsuri în doi peri. 
Răspunsuri simple şi directe nu există. 

De aceea scriitorul se va opri într-o cafenea micuță, la trei 
sau patru străzi de Casa de cultură „Shunia Shor”, unde, în 
seara aceasta, are loc o întâlnire literară. Cafeneaua e strâmtă 


şi întunecoasă, înăbuşitoare şi, tocmai de aceea, numai bună 
pentru el. Va sta aici şi se va concentra asupra acestor întrebări 
(de când se ştie ajunge întotdeauna cu o jumătate de oră sau 
patruzeci de minute înainte de începerea evenimentului şi de 
fiecare dată trebuie să îşi caute câte ceva de făcut până îi vine 
rândul). Îi cere unei chelneriţe obosite, cu sâni generoşi şi 
îmbrăcată într-o fustă scurtă, să şteargă masa la care stă, dar 
suprafaţa devine mai lipicioasă decât înainte. Poate că nici 
cârpa nu era prea curată. 

Scriitorul se va holba în tot acest timp la picioarele 
chelneriţei, sculpturale şi frumoase, al căror singur cusur sunt 
gleznele puţin cam groase. Apoi îi va privi cu coada ochiului 
chipul, O faţă drăguță, luminoasă, cu sprâncene îmbinate. Părul 
îi e legat cu un elastic roşu. Scriitorul va simţi un iz de 
transpiraţie şi săpun, miros de femeie obosită. Prin materialul 
fustei se vede linia chiloţilor. Ochii lui rămân aţintiţi acum 
asupra acestui loc: o uşoară asimetrie pe fesa stângă îl 
stârneşte. Ea va vedea că-i măsoară picioarele, coapsele, fesele 
şi va ofta dezgustată, părând să spună: termină odată! 

* 


Din politeţe, scriitorul îşi va muta privirea, va comanda 
omletă şi salată, o chiflă şi o ceaşcă de cafea, va scoate o ţigară 
din pachet şi o va strânge între degetele care îi vor susţine 
obrazul: chipul lui capătă o expresie plină de spiritualitate, de 
care chelneriţa nu se lasă impresionată, răsucindu-se pe călcâie 
şi dispărând îndărătul uşii bucătăriei. 

În timp ce îşi aşteaptă omleta, scriitorul îşi imaginează 
prima dragoste a acestei chelneriţe (se hotărăşte să o 
numească de acum înainte Riki): la doar şaisprezece ani, s-a 
îndrăgostit de portarul de rezervă al echipei Bnei Yehuda, 
Charlie, care odată, într-o zi ploioasă, şi-a făcut apariţia la 
volanul maşinii sale, Lancia, în faţa salonului de înfrumusețare la 
care lucra ea şi a răpit-o de acolo. Au petrecut împreună trei 
zile, într-un hotel din Eilat (unchiul lui era coproprietar al acelui 
hotel). În Eilat, el i-a cumpărat o rochie uluitoare, cum aveau 
cântăreţele grecoaice, o rochie cu monede micuţe de argint şi 
tot tacâmul, dar după numai două săptămâni a părăsit-o şi s-a 
întors din nou la hotel, de data aceasta împreună cu una care 
ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral. lar Riki, în toţi 
cei opt ani care au trecut de atunci şi pe întreg parcursul celor 


patru relaţii avute după aceea, nu a încetat să viseze că într-o zi 
el se va întoarce: aşa îi era firea, uneori era îngrozitor de furios 
pe ea, i se şi făcea frică, se simţea în pericol, fiindcă se purta ca 
şi când şi-ar fi ieşit din minţi, pentru ca imediat după aceea, pe 
neaşteptate, să se potolească şi să îi ceară iertare, ca un copil, 
îmbrăţişând-o, spunându-i pisi-pisi, sărutând-o pe gât, gâdilând- 
o puţin cu respiraţia lui caldă, dezmierdând-o cu vârful nasului şi 
sărutând-o cu blândeţe, ceea ce o făcea să se înfioare deo 
plăcere dulce ca mierea, apoi ridicând-o în braţe cu un gest 
ferm şi aruncând-o în sus ca pe o pernă, până ce ea striga 
măiculiţă, dar el o prindea, ca întotdeauna, exact în ultima clipă, 
şi o strângea cu putere la piept, să nu o scape. li plăcea săo 
dezmierde îndelung cu vârful limbii îndărătul fiecărei urechi, ba 
chiar şi înăuntrul lor, apoi puţin în locul acela de la ceafa, exact 
unde creşte un păr moale ca puful, până când plăcerea aceea 
dulce precum mierea se transforma în pasiune. Charlie nu a 
ridicat niciodată palma asupra ei şi nici nu a insultat-o. A 
învăţat-o cum să danseze lipită de partenerul ei, a învăţat-o să 
poarte bikini, să stea la soare dezbrăcată, întinsă pe burtă, să 
închidă ochii şi să îşi imagineze tot felul demascări, dar a fost şi 
ultimul bărbat care i-a spus cat de bine o prind cerceii lungi, cu 
pietre verzi, punându-i în evidenţă frumuseţea feţei şi a gâtului. 

Insă curând după aceea a fost forţat să returneze Lancia şi 
i-au pus mâna ruptă în ghips, iar el s-a întors din nou la Eilat, de 
data aceasta cu o altă fată, Lucy, care ieşise pe locul al doilea la 
concursul Miss Litoral, şi înainte de a pleca i-a spus, vezi tu, pisi, 
chiar îmi pare foarte rău, dar încearcă să mă înţelegi, dacă e să 
fim cinstiţi, Lucy a fost înaintea ta şi, ca să ţi-o spun pe şleau, 
Lucy şi cu mine nu ne-am despărţit niciodată cu adevărat, 
numai ne-am ciondănit puţin şi am luat o pauză o vreme, dar 
acum pur şi simplu ne-am regăsit şi cu asta basta, iar Lucy m-a 
rugat să îţi spun că nu este supărată pe tine, no hardfeelings, şi 
vei vedea, pisi, că după o vreme vei depăşi încetul cu încetul 
episodul despărțirii noastre şi îţi vei găsi, cu siguranţă, un 
bărbat mult mai potrivit decât mine, deoarece adevărul e că 
meriţi pe cineva mai bun ca mine, meriţi bărbatul cel mai bun 
din lume. 

Dar cel mai important lucru, pisi, este ca şi tu, şi eu să 
rămânem numai cu amintiri frumoase. 


În cele din urmă, Riki i-a dăruit unei verişoare rochia 
aceea grecească, plină de bănuţi de argint, iar bikiniul l-a 
îndesat în fundul unui sertar plin de ace şi aţe pentru cusut, 
uitându-l acolo: bărbaţii nu pot fi altfel, pur şi simplu aşa sunt ei 
plămădiţi, dintr-un aluat de proastă calitate, dar cu toate 
acestea, după părerea ei, nici femeile nu sunt mult mai breze, şi 
de aceea poveştile de dragoste se termină aproape întotdeauna 
prost. 

A trecut deja destul de multă vreme de când Charlie nu 
mai face parte din echipa Bnei Yehuda. 

Acum are familie şi trei copii şi o fabrică în Holon, care 
produce sisteme de încălzire folosind energia solară, 
aprovizionând chiar şi teritoriile palestiniene şi Ciprul. Dar ce s-a 
întâmplat cu Lucy? Cu picioarele ei zvelte? Să ne imaginăm cum 
s-a sfârşit povestea ei. Oare şi de ea s-a descotorosit Charlie 
după ce s-a plictisit? Dacă aş avea adresa ei sau numărul de 
telefon, dacă aş avea destul curaj, aş căuta-o. Am bea o cafea. 

Am sta de vorbă. Poate chiar am deveni prietene? Acum 
nu îmi mai pasă de el câtuşi de puţin, în schimb mă gândesc la 
ea. Pe el nu mi-l mai amintesc nici măcar cu dezgust, dar îmi 
aduc aminte de ea destul de des: poate pentru că acum trece 
prin ce am trecut eu? Oare şi pe ea o alinta în timp ce stăteau 
culcaţi pe pat, spunându-i pisl? Râdea şi îi dezmierda buzele cu 
vârful nasului? O ajuta să se descopere, să îşi cunoască trupul, 
ghidându-i cu blândeţe mâinile? Dacă aş reuşi să o găsesc şi să 
vorbim despre toate lucrurile astea, poate că în cele din urmă 
am deveni prietene. 

Între o femeie şi un bărbat nu există loc pentru prietenie, 
dacă între ei s-a strecurat pasiunea. lar dacă nu există pasiune, 
între ei nu e loc pentru nimic. Dar între femei, mai ales între 
două femei care au avut parte de multă suferinţă şi dezamăgire 
provocate de bărbaţi, cu atât mai mult între două femei care au 
suferit din pricina aceluiaşi bărbat... Poate că tocmai de-asta ar 
trebui să încerc să o găsesc pe Lucy. 

x 

La o masă din apropiere stau doi domni care par că nu se 
grăbesc nicăieri, amândoi la vreo cincizeci de ani. Unul dintre ei 
atrage atenția: e un bărbat corpolent, complet chel, cu un chip 
serios, şi care seamănă cu personajele negative din filmele 
polițiste. Bărbatul mai scund e mai ponosit, chiar zdrenţăros; e 


expansiv, iar chipul lui arată că e gata să dăruiască admiraţie 
sau compătimire oricui ar avea nevoie. Scriitorul îşi aprinde o 
ţigară şi îşi închipuie că e un funcţionar mărunt sau un agent de 
vânzări care se ocupă de fohnuri. 

Scriitorul îl numeşte pe cel mai impozant dintre cele două 
personaje domnul Lion, în vreme ce bărbatul servil ar putea fi 
un Shlomo Hughi oarecare. Dar amândoi stau aplecaţi în acelaşi 
fel asupra farfuriilor. 

Cel care seamănă cu un personaj negativ spune: 

— Ba mai mult, până apuci să realizezi ceva în viaţă, ai 
ajuns deja la capătul zilelor. 

Celălalt spune: 

— lţi dau perfectă dreptate. Dar cred că şi tu eşti de acord 
cu mine că, dacă trăieşti numai pentru mâncare şi băutură, 
lumea nu-şi va aminti de tine. Omul are nevoie, într-o măsură 
mai mare sau mai mică, de spiritualitate; aşa cum spune religia 
noastră. Trebuie să existe un echilibru spiritual. 

Tu, observă personajul autoritar cu răceală, ba, am 
puteam spune, chiar cu dezgust, tu arunci tot timpul vorbe în 
vânt. Ce spun eu în vânt? Pur şi simplu la întâmplare. Ar fi mult 
mai bine să vii cu argumente şi exemple luate din viaţa de zi cu 
zi. 

— Bun, poate că ai dreptate, de ce nu, să îl luăm, de pildă, 
pe Hazam de la Isratext, Ovdeia Hazam, ţi-l aminteşti, cel care a 
câştigat o jumătate de milion în urmă cu doi ani şi care după 
aceea a divorţat, a renunţat la vechiul stil de viaţă, şi-a 
schimbat apartamentul, şi-a investit banii, a refuzat să-i 
împrumute pe cei care nu prezentau garanţie, s-a înscris în 
partidul nostru şi nu s-a lăsat până nu a ajuns şef de filială, trăia 
ca un rege. Dar ce spun eu rege? Ca un lord. În cele din urmă i-a 
fost descoperit un cancer în formă avansată şi a fost internat în 
stare critică la Yehilov. 

Domnul Lion strâmbă din nas şi spune plictisit: 

3 — Desigur. Ovdeia Hazam. Am fost la nunta fiului lui. 
Intâmplarea face să cunosc destul de bine povestea lui, 
împrăştia banii fără să gândească, îi cheltuia şi pe lucruri utile şi 
pe lucruri inutile, în egală măsură, se fâţâia toată ziua prin oraş 
în Buickul ăla albastru al lui, cu câte o blondă din Rusia, şi căuta 
în stânga şi-n dreapta investitori de toate felurile, antreprenori, 
garanţii, finanţatori, parteneri de afaceri. 


Bietul de el. Ca să ce? Dar mai bine să lăsăm deoparte 
acest subiect: nu este un exemplu bun. 

Cancerul, dragul meu, nu se dobândeşte din pricina 
proastelor obiceiuri. Cancerul, oamenii de ştiinţă au stabilit deja 
lucrul acesta, apare din pricina mizeriei sau a nefericirii. 

* 


Scriitorul lasă neatinsă în farfurie aproape jumătate din 
omletă. la două sau trei guri de cafea, dar aceasta are gust de 
ceapă prăjită în unt într-o tigaie arsă. Aruncă o privire spre ceas. 
ii plăteşte lui Riki, îi mulţumeşte cu un zâmbet pentru restul pe 
care îl ascunde pentru ea sub farfurioara ceştii de cafea. Este 
atent ca de data aceasta să nu o privească în ochi, dar nu se 
poate abţine să nu îi analizeze cu atenţie, în timp ce femeia se 
îndepărtează, unduirea coapselor: linia chiloţilor atât de 
distinctă pe fesa stângă, uşor de ghicit prin materialul fustei, 
puţin mai sus decât cea de pe fesa dreaptă. li este greu să îşi 
desprindă privirile. In cele din urmă se ridică şi se îndreaptă spre 
ieşire, dar apoi se întoarce şi coboară două câte două treptele 
spre toaleta fără ferestre: becul ars, tencuiala căzută şi un miros 
greu de urină veche îi amintesc faptul ca nu e pregătit pentru 
întâlnire şi pentru a răspunde întrebărilor venite din public. 

Când se întoarce, vede că domnul Lion şi celălalt şi-au 
apropiat scaunele şi, umăr lângă umăr, stau aplecaţi deasupra 
unei agende sau a unui dosar, bărbatul impozant citeşte încet, 
urmărind rândurile cu un deget gros, şi vorbeşte în permanenţă 
cu emfază, în şoaptă, clătinând dezaprobator din cap fără 
oprire, ca şi cum ar elimina ceva pentru totdeauna din text, 
ceva ce nu cadrează şi nici nu ţi-ar trece prin minte, în vreme ce 
partenerul său cel obedient dă aprobator din cap fără încetare. 

* 


După ce iese în stradă, scriitorul îşi mai aprinde o ţigară. 
Nouă şi douăzeci. Este o seară călduroasă şi umedă, pe străzi şi 
în curţi aerul pare a se fi coagulat, funinginea este îmbibată de 
apă, iar gazele scoase de ţevile de eşapament te ard. 
Scriitorului i se pare insuportabil să fii internat într-o seară 
sufocantă precum aceasta la spitalul Yehilov, în stare critică, 
înţepat de ace şi conectat la diverse tuburi, întins pe cearşafuri 
leoarcă de transpiraţie, ascultând sunetul gâfâit al maşinăriilor 
pentru respiraţie artificială. Scriitorul îşi imaginează că Ovdeia 
Hazam, înainte de a se îmbolnăvi, a fost întotdeauna un om 


energic, un om care se mişca fără încetare, care acum era aici, 
pentru ca după numai o secundă să fie în altă parte, un tip 
corpolent, dar agil, ca un dansator, având obiceiul să se plimbe 
toată ziua pe străzile oraşului în Buickul lui albastru, înconjurat 
în permanenţă de oameni gata să îi dea o mână de ajutor, de 
prieteni, de consultanţi dispuşi să îl consilieze gratis, de femei 
tinere, de investitori, de mediatori şi de persoane care îi 
garantau succese viitoare, de indivizi plini de idei şi iniţiative, 
precum şi de tot felul de personaje dubioase, dispuse să facă tot 
felul de lucruri reprobabile. Era obişnuit să bată lumea pe umăr 
cât era ziua de lungă, să îmbrăţişeze şi să strângă cu toată 
puterea la pieptul său mare atât bărbaţi, cât şi femei, să 
lovească prieteneşte cu pumnul în stomacul interlocutorilor săi, 
să le jure că are dreptate, să-şi exprime stupefacţia, să 
izbucnească în hohote puternice de râs, să fie ironic, să se 
abţină şi să glumească, să spună sunt de-a dreptul şocat, să 
strige uită de asta, cu zâmbetul pe buze, să recite versete din 
Tora. Uneori se lăsa inundat din cap până-n picioare de un val 
de emoție autentică, şi astfel a început totul, dintr-odată, cu 
săruturi şi dezmierdări pline de entuziasm împărţite femeilor şi 
bărbaţilor deopotrivă, cu îngenuncheri şi lacrimi care izbucneau 
din senin, cu stânjeneală şi iar sărutări, mângâieri, îmbrăţişări şi 
lacrimi, plecăciuni adânci, jurăminte pe care nu le va uita 
niciodată, şi deja obosea repede, respira cu dificultate, îi venea 
greu să zâmbească, să salute la plecare cu palma larg deschisă, 
pe degetele căreia atârnau nelipsitele chei ale Buickului său. 

* 


Sub fereastra camerei în care zăcea muribundul Ovdeia 
Hazam s-au auzit toată seara vaierul întrerupt al sirenelor 
ambulanţelor, scârţâitul frânelor, strigătele animalice de bucurie 
izbucnite din gurile crainicilor de la radio în timpul reclamelor, 
care inundau biroul dispeceratului unei companii de taximetre 
aflat chiar la intrarea în curtea spitalului. Cu fiecare gură de aer 
trasă în piept, plămânii tăi pompează un amestec mâlos, un 
miros greu de urină, de otrăvuri menite să îţi aline durerile, de 
resturi de mâncare, de transpiraţie, de parfumuri, vapori de clor 
şi medicamente, de pansamente pătate şi duhoare de fecale, 
rămăşiţele digerate ale salatei de sfeclă. Degeaba au deschis 
larg toate ferestrele vechiului cămin cultural, care acum se 
numeşte „Casa de cultură Shunia Shor şi cei şapte martiri”; 


aparatele de aer condiţionat nu funcţionează, înrăutăţind astfel 
lucrurile, iar atmosfera poluată devine apăsătoare, părând a se 
coagula. 

Publicul este leoarcă de transpiraţie. Se întâlnesc 
persoane cunoscute, stau de vorbă în picioare până târziu. 

Alţii se aşază pe scaunele grele, tinerii pe băncile 
încăpătoare din jurul pupitrului de la care vorbeşte lectorul, 
veteranii au prins locuri pe rândurile din faţă, hainele le sunt 
lipite de piele, mirosul trupului fiecăruia dintre ei şi mirosul 
trupurilor vecinilor umplu aerul şi aşa greu de respirat. 

lar în tot acest timp schimbă păreri în legătură cu ştirile 
serii, discutând despre catastrofa din Akko, despre scurgerile de 
informaţii guvernamentale, despre descoperirea unor fapte de 
corupţie, despre situaţia economică, despre defectarea 
aparatelor de aer condiţionat, despre căldură. Degeaba se 
învârt trei ventilatoare obosite deasupra capetelor lor, pentru că 
nu se simte nimic: înăuntru este foarte cald. În locul acela dintre 
guler şi ceafa se înghesuie fără încetare insecte micuţe, ca şi 
cum ne-am afla în Africa cea sfâşiată de conflicte. Mirosurile de 
transpiraţie şi deodorant fac aerul de-a dreptul irespirabil. 

Afară, la o depărtare de numai trei sau patru străzi, 
coboară cineva, după care porneşte din nou sirena unei 
ambulanţe sau a unei maşini de pompieri, vaierul de coşmar se 
stinge treptat, dar nu ca şi cum s-ar îndepărta, părând mai 
degrabă că i-au pierit puterile. Apoi strada este străpunsă de 
scâncetul sfâşietor al alarmei unei maşini oprite în cine ştie ce 
parcare, cuprinse pe neaşteptate de panica de a nu fi 
abandonată în întuneric. Oare vor auzi de la scriitorul nostru 
ceva nou în seara aceasta? O fi putând să ne explice cum am 
ajuns în situaţia aceasta sau ce artrebui să facem pentru a o 
schimba? O fi văzând lucruri pe care noi încă nu le putem 
percepe? 

* 


Câțiva au adus cu ei câte un exemplar al cărții pe 
marginea căreia se va discuta în seara aceasta, iar în urmă cu o 
oră s-au folosit de el - sau de ziarul Davarca de un evantai. 
Suntem deja în întârziere, iar scriitorul nu şi-a făcut încă 
apariţia. In programul serii sunt trecute un cuvânt de 
deschidere, prezentarea unor probleme literare de actualitate 
de către un specialist, lectura câtorva fragmente scurte din cea 


mai recentă carte a scriitorului, conferinţa autorului, întrebări şi 
răspunsuri, finalul şi im discurs de încheiere. 

Intrarea este liberă, iar scriitorul acesta atrage destul de 
mulţi curioşi. 

Şi iată că ajunge şi el în cele din urmă. 

Deja îl aşteaptă de douăzeci de minute, în capătul scărilor, 
directorul casei de cultură, un om vesel şi optimist de şaptezeci 
şi doi de ani, rozaliu în obraji, rotunjor, cu faţa ca un măr copt 
care a fost lăsat prea multă vreme în coş, până când a început 
să se usuce încet, cu obrajii acoperiţi de vinişoare albăstrui, dar 
cu sufletul curat, străbătut de canale prin care curg din 
abundență entuziasmul şi prietenia. La fel de adevărat este şi 
faptul că un iz acrişor de transpiraţie îi învăluie trupul, făcându- 
se cu atât mai mult simţit în clipa în care îţi strânge mâna. 
Imediat pune bazele, împreună cu scriitorul acesta mai tânăr cu 
treizeci de ani decât el, unei legături marcate de o afecţiune 
sinceră, îmbinată cu un entuziasm vesel, asemănătoare 
intimităţii create între doi vechi camarazi, luptători în grupările 
de gherilă, tu şi cu mine, doi bărbaţi care stau umăr lângă umăr 
în acelaşi detaşament, amândoi luptând neobosiţi în numele 
valorilor culturii şi al ideilor, precum şi pentru întărirea 
fortificațiilor sufletului. Tocmai acesta este motivul pentru care 
ne permitem unii altora să ne aflăm acum aici, în spatele 
frontului, două, trei clipe de relaxare a minţii înainte ca publicul 
să ne cheme în sală şi să ne invite să luăm loc de la pupitrul 
lectorului. 

* 

Da, da, da, ce bine că ai venit, tânărul meu prieten, ce 
bine că ai venit, aici te aşteaptă toată lumea ca pe un mire, 
Doamne, Doamne, cum se spune, ai cam întârziat un pic. Ce 
anume? Te-au ţinut prea mult la cafenea? Lasă, nu-i nici o 
problemă, toată lumea întârzie la noi. Nu ştii bancul ăla cu 
mohelul care a întârziat la ceremonia de circumcizie? Nu? i-l 
spun eu. De fapt, ţi-l spun după - povestea e puţin cam lungă, în 
ea apare din întâmplare şi Druyanow, îl ştii pe Druyanow? Nu? 
Dar cum se poate una ca asta? Doar eşti scriitor israelian! 
Druyanow, Rabbi Alter Druyanow, autorul Cărţii veseliei şi a 
înţelepciunii. Cartea veseliei şi a înţelepciunii este o adevărată 
mină de aur pentru orice scriitor evreu! în fine, lasă. Ajunge cu 
asta. 


Oamenii deja s-au aşezat pe scaune şi ne aşteaptă. 
Despre Druyanow povestim noi după aceea. Asta fără doar şi 
poate. Insă te rog să nu uiţi să îmi aduci aminte, am o mică 
teorie în ceea ce priveşte diferenţa fundamentală între o glumă 
şi o istorioară cu tâlc. Bun. Dar să lăsăm asta pentru mai târziu. 
Ai întârziat puţin, dragul meu prieten, dar nu-i nimic, nu-i nimic, 
nu-i nici o problemă, atâta doar că noi începuserăm să ne 
temem de ce e mai rău, Doamne fereşte, că ne-ai alungat din 
inima ta. Dar de renunţat nu am renunţat! Sub nici o formă, 
dragul meu prieten! Se ştie că suntem încăpăţânaţi! 

Scriitorul, la rândul său, îşi va cere scuze pentru întârziere 
şi va îngăima o glumiţă: 

— Puteaţi să începeţi fără mine. 

— Doamne fereşte, Doamne fereşte, fără tine! Ce glumă 
bună! va adăuga obosit directorul cel bătrân printre hohote de 
râs şi mirosurile pe care le răspândeşte, aroma unui fruct a cărui 
vreme a trecut de mult, asemenea cascadelor hohotite ale 
râsului său: Acum, că ai venit, să îmi fie cu iertare, nimic din 
ceea ce se petrece aici nu poate începe fără noi! Şi apropo 
(peste puţin timp, amândoi urcă gâfâind scara), ce anunţe crezi 
că vor obţine americanii ăia de la dragii noştri arabi? Vor obţine 
pentru noi, în sfârşit, puţină linişte? 

Măcar vreme de un an sau doi? 

Dar imediat îşi răspunde singur la întrebare: 

— Nu vor obţine absolut nimic. lar noi vom avea de 
înfruntat în continuare aceleaşi probleme, precum şi altele noi. 
Ca şi când cele vechi nu ne-ar fi fost de ajuns. Suc de portocale? 
Limonadă? Poate o băutură carbogazoasă? Nu! Dar nu te gândi 
acum la asta! Păcat de efortul intelectual! lată, am ales eu în 
locul tău şi am rezolvat problema, hai, în cinstea ta, să avem o 
seară efervescentă! Aşa că bea, te rog, bea în tihnă, fiindcă 
imediat vom lua cu asalt publicul nostru însetat - dacă te 
interesează opinia mea - de răsturnări de situaţie şi două, trei 
mici provocări. lar tu, dragul meu, să nu ai milă de ei! Şi acum, 
dacă ţi-ai terminat băutura, hai să urcăm pe scenă. Stau de 
ceva timp acolo şi sunt puţin cam supăraţi pe noi! 

Şi astfel o pornesc amândoi, scriitorul şi directorul cel 
bătrân, pe lângă rândul din spate, îndărătul cortinei, până ce 
ajung pe scenă, serioşi, cu figurile concentrate, asemenea unor 
persoane cărora le-au fost confiscate proprietăţile. In public se 


iscă imediat rumoare, poate pentru că scriitorul poartă o 
cămaşă de vară, pantaloni kaki şi sandale: pur şi simplu nu are 
înfăţişarea unui artist, pare mai degrabă un kibbutznic trimis la 
oraş să organizeze o demonstraţie pentru pace sau un ofiţer în 
rezervă îmbrăcat în haine civile. 

Putem spune că este un om destul de simplu, din punct de 
vedere uman, adică, este un om ca toţi oamenii, dar veţi vedea 
ce poveşti complexe creează. Cu siguranţă nu a avut cea mai 
uşoară dintre copilării. Ne interesează în mod deosebit să aflăm 
cum este soţia lui. judecând după ceea ce scrie în cărţi, probabil 
că nu este cea mai docilă femeie din lume. Sunt adevărate 
zvonurile cum că ar fi divorţat? Nu? Cum că ar avea deja două 
divorţuri la activ? Vedem asta în poveştile pe care le scrie: doar 
nu iese fum fără foc. Sigur că da, în fotografii pare cu totul altă 
persoană. 

Puțin mai bătrân. Câţi ani o fi având? Cam patruzeci şi 
cinci, nu? Maximum patruzeci şi cinci. 

Chiar aşa? Eram sigură, dar ce spun eu sigură, puteam să 
jur că e mult mai înalt. 

* 


Pe scriitor îl aşază în mijloc, între actriţa care va recita din 
opera lui şi criticul literar, îşi vor strânge mâinile. Vor da 
aprobator din cap. Ruhale Reznik se va grăbi să îşi retragă 
degetele din mâna lui, ca şi când ar arde-o ceva. Scriitorul va 
observa şi îşi va aminti mai târziu gâtul ei fin învăluit de o 
roşeaţă mai intensă decât cea care îi inundă obrajii în clipa în 
care îşi strâng mâinile. 

Directorul casei de cultură se va ridica de pe scaun cu 
mare dificultate, va muta microfonul dintr-o mână în alta, va 
rosti cuvântul de deschidere, îi va ura o seară bună publicului 
atât de pestriţ şi numeros care ni s-a alăturat în această seară, 
îşi va cere scuze pentru disconfortul provocat de defectarea 
aparatelor de aer condiţionat, va glumi pe seama fapului că în 
lipsa răului nu putem recunoaşte binele; oare nu datorită 
defectării aparatelor de aer condiţionat suntem scutiţi de data 
aceasta de tortura zumzetului chinuitor şi, de aceea, spre 
norocul nostru, nu vom pierde nici măcar o silabă?! 

Apoi va prezenta în detaliu subiectele care vor fi puse pe 
tapet, va asigura publicul de faptul că seara se va încheia cu o 
sesiune de întrebări şi răspunsuri, precum şi cu o discuţie 


deschisă cu invitatul nostru, care, spune el cu bucurie, chiar nu 
mai are nevoie de nici o prezentare, dar, în orice caz, nu pot să 
nu mă opresc asupra câtorva detalii, apoi răsfoieşte hârtiile şi 
trece în revistă preţ de zece minute biografia scriitorului şi 
ridurile tuturor cărţilor sale (ba chiar îi atribuie acestui scriitor 
paternitatea unui roman care s-a bucurat de un mare succes, 
deşi el aparţine altcuiva) şi îşi încheie discursul de întâmpinare 
prin a le spune celor prezenţi cu o veselie ieşită din comun 
gluma pe care a auzit-o din gura scriitorului în timp ce urcau 
împreună scările: Permiteţi-mi, vă rog, să vă mărturisesc tuturor 
că mirele serii noastre a fost uimit să audă, ca să vezi, că l-am 
aşteptat atât de mult şi nu am început discuţia fără el! Dar, 
apropo de asta, îmi vine în minte un vers celebru, cât se poate 
de potrivit momentului, al poetului Tzfonia Beit-Halahmi, care 
spunea în volumul său, Rime despre viaţă fi moarte, următorul 
lucru, citez din memorie: „Nu există mireasă fără mire, şi nici 
dar fără dăruire”. lar acum, cu voia dumneavoastră, să 
continuăm programul stabilit. O seară bună tuturor şi vă urez 
bun venit la întâlnirea lunară a cercului de prieteni ai cărţii de 
valoare din cadrul Casei de cultură „Shunia Shor”. Nu este de 
prisos să amintesc aici, cu multă mândrie, faptul că acest club al 
cărţii de bună calitate are o lungă tradiţie în comunitatea 
noastră, organizând evenimente lună de lună, de unsprezece 
ani şi jumătate. 

* 


Scriitorul se hotărăşte să nu zâmbească la auzul acestor 
cuvinte. Devine temător şi gânditor, chiar puţin trist. Toţi cei din 
public se holbează la el, ca şi cum el nu ar observa asta, de 
aceea îşi ţine, în mod intenţionat, privirile ațintite asupra unui 
portret al lui Beri Katzenelson, înrămat şi atârnat pe peretele din 
dreapta pupitrului lectorilor. Katzenelson arată viclean şi bun în 
acelaşi timp, ca şi cum, exact în acea clipă, i-ar fi fost dat să 
transpună în cuvinte o poveste frumoasă şi plină de 
învăţăminte, cu pilde dătătoare de înţelepciune, presărată cu 
drumuri şerpuitoare şi puţin umblate, cunoscute numai şi numai 
lui. Astăzi el este rege. Dar ce spun eu rege? Lord. Şi astfel, în 
cele din urmă, pe buzele scriitorului apare zâmbetul pe care 
publicul îl aştepta de multă vreme, în timp ce gazda 
evenimentului îşi rosteşte cuvântul de deschidere. 


În clipa aceea, scriitorul are impresia că cineva, o 
persoană aflată într-unul dintre colţurile sălii, aşezată destul de 
departe de pupitrul lectorilor, izbucneşte într-un hohot de râs nu 
tocmai bine intenţionat, mai degrabă un rânjet provocator, 
sarcastic. Privirea scriitorului măsoară sala în lung şi-n lat: nu 
observă nimic. Nimeni nu pare a rânji sarcastic. Auzul l-a înşelat. 
In schimb, îşi pune acum coatele pe masă şi îşi sprijină bărbia în 
mâini, se învăluie într-o mantie de modestie şi detaşare în timp 
ce criticul literar îşi rosteşte prelegerea, cu chelia lui pistruiată 
strălucind în lumina lămpilor fixate în tavan, stând în picioare şi 
subliniind pe un ton polemic inutilitatea comparării celei mai 
recente cărţi a scriitorului cu romanele unor autori aparţinând 
aceleiaşi generaţii sau unor generaţii trecute, descoperă de cine 
a fost influenţat, îi stabileşte sursele de inspiraţie, pune în 
lumină elemente mai puţin vizibile pentru un cititor neavizat, 
semnalează diferite niveluri sau chei de interpretare, scoate în 
evidenţă legături surprinzătoare, sapă adânc, până când ajunge 
în inima poveștii, îşi cantonează trupele acolo şi începe să facă 
cercetări; se scufundă iar şi iar, respiră cu dificultate, îşi susţine 
în faţa întregii lumi dezaprobarea pe care a extras-o din aceste 
ape atât de adânci, dezvăluie mistere, apoi iar sapă şi se 
scufundă, pentru a se ridica din nou la suprafaţă, dezleagă taine 
complexe, descifrează coduri elaborate cu măiestrie de acest 
scriitor, precum strategia negării multiple, ambiguitatea, 
precum cursele şi capcanele care ne ascund tehnica artistică 
deosebită sub stratul unei fundaţii care obstrucţionează privirea, 
iar de aici trece la problema încrederii şi a credibilităţii, cea care 
constituie şi chestiunea centrală a instanţei auctoriale, pentru 
ca mai târziu să vină rândul raportului şi liniei de demarcaţie 
dintre ironie şi autoironie, ceea ce ne pune faţă în faţă cu 
problematica graniţelor legitimităţii, a tipurilor de convenţii 
folosite, a contextului şi intertextualităţii, iar din acest punct să 
ajungă direct la chestiunea morfemului şi a aspectului 
pseudoarhaic, precum şi la problema politicii actuale. Oare toate 
aceste întrebări latente oferă textului legitimitate? Oare sunt ele 
cu adevărat imanente? Sincronice sau diacronice? 

Dizarmonice sau polifonice? în cele din urmă, criticul 
literar ridică ancora şi navighează plin de curaj pe apele 
nesfârşite ale mării de sensuri, dar nu înainte de a-şi impresiona 
ascultătorii cu o întoarcere agilă către întrebarea fundamentală, 


care este, de fapt, sensul termenului „sens” în relaţie cu creaţia 
artistică în general şi cu opera literară în special şi, desigur - cu 
romanul la care ne referim în seara aceasta? 

Zadarnic. 

În momentul acesta scriitorul adoptă poziţia obişnuită în 
astfel de situaţii: îşi cuprinde tâmplele în palme (gest pe care l-a 
învăţat de la tatăl său, un diplomat de rang inferior) şi încetează 
să asculte, lăsându-şi privirea să survoleze încăperea, înşelând 
publicul, afişând o expresie amară sau plină de pasiune sau 
nefericită, surprinzând din când în când imaginea fugară a unor 
coapse depărtându-se, în timp ce posesoarea lor îşi trece un 
picior peste celălalt, aranjându-şi o buclă rebelă de păr cărunt, 
observând figura încordată a vreunui ascultător atent, localizând 
un râuleţ de sudoare care se prelinge, înghiţit de decolteul 
adânc al unei doamne. Ceva mai departe, lângă ieşirea de 
urgenţă, se distinge chipul palid, prelung, inteligent al unui 
tânăr educat, care nu peste multă vreme va deveni grav, crunt, 
pe scurt, un duşman teribil de înverşunat al ordinii sociale 
actuale. lar acolo, pe rondul al treilea, o tânără bronzată, cu sâni 
frumoşi, într-o cămaşă verde fără mâneci, iar mâna ei fină ca 
mătasea, cu degete lungi, îi pluteşte preţ de o clipă deasupra 
umărului. 

Criticul literar cotrobăie ca prin buzunarul său în opera lui 
amărâtă, în căutarea unor subiecte ce privesc procesul creaţiei 
literare. 

* 

În rândurile din față e o femeie cu falei late, cu picioarele 
străbătute de vene proeminente încălecate unul peste celălalt, 
corpolentă, toate dietele şi toate eforturile au fost abandonate 
de ani buni, ce au în comun ea şi vanitatea frumuseţii, deja nu 
mai are nici o formă şi a ales aspiraţia spre sfere mai înalte. 

Privirea ei nu se abate nici o clipă de la vorbitor, de la 
criticul literar, buzele îi sunt întredeschise în întâm-pinarea 
plăcerii fără margini care decurge dintrăirea unei experienţe 
literare atât de profunde precum aceea de care are parte aici. 

Aproape în linie dreaptă, în spatele ei, se foieşte plictisit în 
scaun un tânăr de vreo şaisprezece ani nu prea fericit, poate un 
poet în devenire, plin de coşuri, părul lui negru şi creţ e sârmos, 
parcă prăfuit. 


Suferințele vârstei şi tristeţea poveștii i-au schimonosit 
chipul în asemenea măsură, încât pare la un pas de a izbucni în 
lacrimi, iar îndărătul ochelarilor ale căror lentile sunt atât de 
groase, încât ai impresia că sunt făcute din două funduri de 
borcan, în adâncurile sufletului său, îi poartă acestui scriitor o 
iubire tainică şi entuziastă, suferinţa ta este şi suferinţa mea, 
sufletul tău este şi al meu, tu şi numai tu eşti capabil să înţelegi, 
oare nu sunt chiar eu sufletul care putrezeşte în singurătate 
între paginile cărţii tale? 

În faţa acestui băiat, scriitorul observă figura furioasă a 
unui bărbat în toată firea, solid, cu aerul inconfundabil al unui 
membu al Histadrutuluil, desigur genul care până în urmă cu 
zece sau cincisprezece ani a fost un educator exigent şi mânat 
de idealuri la o şcoală veche, într-unul dintre cartierele 
muncitoreşti rău famate sau poate chiar directorul-adjunct al 
unui departament educaţional districtual. Maxilarul îi este 
încordat, sprâncenele cărunte îi sunt zburlite, are deasupra 
buzei, lângă nara dreaptă, un semn din naştere negru, ca un 
gândac. Scriitorul îşi imaginează că, înainte de finalul dezbaterii, 
vom avea posibilitatea să auzim din gura acestui bărbat sever 
cea mai pertinentă dintre observaţii: cu siguranţă nu a venit aici 
în seara aceasta pentru a-şi lărgi orizontul şi nici pentru a se 
distra, ci ca să se ridice în picioare imediat după ce ultimii 
vorbitori îşi vor fi rostit discursurile, să bată cu pumnul în masă 
şi să-şi exprime o dată pentru totdeauna dezaprobarea cu 
privire la ceea ce se numeşte „literatura israeliană 
contemporană”, fiindcă ea nu conţine absolut nimic din ceea ce 
ne trebuie în vremurile pe care le trăim acum, la începuturile 
anilor optzeci, şi, din nefericire, cu cât lipsesc mai multe lucruri, 
cu atât mai amarnic tânjim după ele. 

* 

Scriitorul a hotărât să îl numească pe bătrânul educator 
doctor Pesah Ikhat. Pe chelneriţade la cafenea o numise Riki. 
Personajul de film va continua să fie domnul Lion, iar umilul lui 
amic, Shlomo Hughi. Tânărul poet va fi Yuval Dahan, şi îi va 
întinde cu o mână tremurătoare criticului literar mugurii abia 
înfloriţi ai primelor sale versuri, semnaţi cu pseudonimul Yuval 
Dotan. Doamnei însetate de cultură îi va spune Miriam Nehorait 
(dar copiii din curtea orfelinatului o strigă Miriam Norait2). 
Acţiunea se petrece într-o clădire veche, scorojită, de pe strada 


Raines, din Tel Aviv. Intre Miriam Nehorait şi băiatul cu ochelari 
se va stabili încetul cu încetul o legătură: într-o dimineaţă urcă, 
trimis de mama lui, până la uşa apartamentului ei. Femeia îi 
oferă un pahar cu suc şi două bucăţi de prăjitură făcute cu mâna 
ei, însă el refuză politicos cea de-a treia bucată de prăjitură, aşa 
cum face şi cu mărul, şi mărturiseşte jenat că nu, nu cântă la 
nici un instrument muzical, dar da, din când în când şcrie câte 
ceva. Nimic închegat. Numai măzgăleli. 

După o zi sau două o vizitează din nou, deoarece i-a 
promis că îi va arăta poeziile lui, pe care ea nu le consideră 
deloc simple mâăzgălituri, cu siguranţă, cu siguranţă nu sunt 
simple mâzgălituri, dimpotrivă, au o deosebită profunzime 
emoţională, bogăţie literară, un delicat simţ estetic, înglobând 
deopotrivă limbajul 1 

Termenul ebraic dat mişcării sioniste internaţionale. 

Miriam cea Groaznică (ebr.). 

iubirii faţă de oameni şi faţă de natură. lar de data 
aceasta tânărul nostru acceptă portocala pe care femeia o 
decojeşte pentru el, după ce mănâncă trei bucăţi de prăjitură şi 
bea un pahar de suc. 

După o săptămână, Yuval bate din nou la uşa ei şi la fel 
face şi în zilele care urmează; doamna Nehorait îi pregăteşte 
dulceţuri groase, iar el îi cumpără şi îi aduce stânjenit mici 
cadouri: un melc fosilizat, captiv înăuntrul unui dreptunghi de 
sticlă. In serile următoare, ea îi va mângâia ba câte un braţ, ba 
umerii, în timpul conversaţiei. Din pricina surprizei de proporţii 
sau a unui sentiment asemănător cu grija maternă, ea chiar 
alege să ignore palma aceea pe care o dată - dar numai o 
singură dată - el o lasă ca din greşeală pe pieptul rochiei ei şi, 
trăgând de trei, patru ori aer în piept, suspinând, i-o trece peste 
unul dintre sâni. Vecina Lisaveta Kunitzin priveşte, ca un făcut, 
tocmai atunci pe fereastra bucătăriei, iar din clipa aceea 
izbucneşte răutatea şi bârfa pe seama unui lucru care nici 
măcar nu s-a întâmplat şi totul se termină în bătaie de joc. 

Miriam Nehorait continuă să pregătească pentru el 
dulceaţa aceea de fructe groasă ca prenadezul şi o păstrează în 
frigider, dar tânărul Yuval Dotan nu va mai veni niciodată în 
casa ei, trecându-i pragul doar în poeziile şi în gândurile lui pline 
de dor şi în visele necurate din timpul nopţilor, cele care îl 
conving că nu are altă şansă decât să îşi trăiască viaţa mai 


departe, dar amână să facă asta până după dezbaterea literară 
din seara aceasta, punându-şi întreaga speranţă în întâlnirea cu 
acest scriitor, care îi va înţelege suferinţa şi cu siguranţă va dori 
să îi întindă o mână de ajutor ca între prieteni şi, cine ştie, poate 
chiar îl va invita la el acasă, va fi impresionat de versurile lui, 
vor petrece împreună câtva timp, după care amiciţia lor se va 
transforma în prietenie, iar prietenia într-o legătură spirituală - 
şi în acest punct fantezia devine miracol, iar tânărul este cuprins 
de o fericire pe care nu o poate îndura —, iar graţie acestei 
legături spirituale ar fi oare posibil ca scriitorul să deschidă 
dinainte-i porţile lumii literare? O lume miraculoasă şi fantastică, 
în care toate eforturile poetului sunt răsplătite ameţitor, cascade 
de aplauze şi aprecieri venite din partea unor fete incredibil de 
frumoase, dragostea femeilor pârguite, atât de atrăgătoare, 
învăluindu-te din abundență în tot ceea ce doar ai visat, ba chiar 
şi în ceea ce nu ai visat. 

* 


Poate că această carte ar suna cel mai bine dacă ar fi 
scrisă la persoana întâi, din punctul de vedere al unui singur 
vecin, Yeruham Sdemati, de exemplu, omuleţul durduliu, gazda 
evenimentului din seara aceasta, cel care a rostit cuvântul de 
deschidere şi a citat versurile acelea amuzante din cartea Rime 
despre viaţă şi moarte a lui Tzfonia Beit-Halahmi, „Nu există 
mireasă fără mire, şi nici dar fără dăruire”: iată-l într-o seară 
apăsătoare de vară, stând pe întuneric, obosit, transpirat, cam 
neîngrijit, cu faţa lui rozalie acoperită de o reţea de vinişoare 
albăstrui, pe un şezlong întins pe terasa apartamentului său cu 
două camere situat într-un cartier muncitoresc, cu picioarele 
umflate cufundate într-un lighean cu apă rece, iar în mintea lui 
se perindă sute de amintiri păstrate cu sfinţenie despre mama 
sa, moartă la Cracovia în urmă cu şaizeci şi şase de ani, pe când 
el nu avea decât şase ani (avea acelaşi nume cu vecina aceea 
bârfitoare, Lisaveta). Şi iată că exact sub terasa lui se aud în 
întuneric două voci discutând în şoaptă. Dă să se ridice şi să 
intre în casă imediat, în clipa aceea, doar nu are nici un drept şi 
nici o curiozitate să afle tainele care îi unesc pe cei doi; dar este 
mult prea târziu, pentru că, dacă se va ridica acum, va speria 
cuplul aflat acolo şi, în plus, se va face şi de râs. Pentru că nu 
găseşte altă soluţie, rămâne țintuit locului, pe şezlong, dar, din 
bună-cuviinţă, se hotărăşte să îşi astupe urechile cu palmele lui 


late; însă până să îi vină ideea aceasta, a recunoscut deja, 
venind de undeva de sub terasa lui, glăsciorul muzical al lui 
Yuval Dahan, fiul excentric al vecinilor, şi vocea cântată şi abia 
şoptită a lui Miriam Nehorait, o voce pe care nu o poate uita din 
noaptea aceea, cu mulţi ani în urmă, când sovieticii au trimis în 
spaţiu primul lor Sputnik. 

* 


Pe figura bătrânului nostru custode al casei de cultură 
este posibil să se fi adâncit două sau trei riduri, când mintea i-a 
zburat la criticul literar (care deja ajunsese acum la 
problematica paradoxului schimbării de poziție a naratorului): 
pe el ar putea să îl întrebe, de exemplu, pe bătrânul intelectual 
cel plin de decorații, cu chelia lui acoperită de pistrui; prezența 
sa bâzâitoare, bătăioasă, pare asemenea unui stup de albine 
puse pe harță, ar putea chiar să se folosească de discursul lui 
articulat, bine argumentat, ca şi cum cineva, exact în clipa 
aceea, l-ar bombarda cu contraargumente zdrobitoare, în vreme 
ce el, cu o politeţe bine şlefuită, nu retractează nimic, ba mai 
mult, răspunde printr-o replică acidă nimicitoare, asemenea 
înţepăturii pline de venin a unei insecte pe care nici n-o observi. 
Scriitorul ar vrea să-l întrerupă pe lectorul acesta văduv de 
douăzeci de ani, tată al unei unice fiice, pe nume Aya, care, 
numai pentru a-l înfuria, s-a măritat cu un bărbat din colonia 
Alon Moreh. Numele care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi Yakir 
Bar-Orein (Zitomirsky). Cu cât îi este mai greu scriitorului să 
suporte discursul, cu atât mai tare se însufleţeşte vorbito-rul, 
atingând punctul culminant, adică analiza operei care stă astăzi 
dinaintea noastră asemenea unei capcane, asemenea unei 
camere cu pereţi acoperiţi de oglinzi, ermetic închisă, fără 
ferestre şi fără uşi. Şi iată că în clipa aceasta se aude din nou, 
pe neaşteptate, dintr-un colţ al sălii, un fel de hohot, un fel de 
râset înăbuşit, ameninţător şi batjocoritor, iar scriitorul, deranjat 
şi chiar puţin jignit, pierde firul imaginaţiei sale subversive. lar 
deodată simte nevoia de nestăpânit de a fuma o ţigară. 

* 

Dar cum rămâne cu poetul Tzfonia Beit-Halahmi, autorul 
Rimelor despre viaţă şi moarte, din care custodele casei de 
cultură a citat în cadrul cuvântului de deschidere versurile „Nu 
există mireasă fără mire, şi nici dar fără dăruire”? Oare o fi încă 
în viaţă? Au trecut deja câţiva ani, şi nu tocmai puţini, de când 


versurile lui au dispărut din antologiile literare şi studiile 
contemporane. Numele lui a fost uitat deja de toată lumea, cu 
excepţia, poate, a câtorva urmaşi. Într-adevăr, pe vremea când 
scriitorul nostru era doar un copil, era un lucru obişnuit să îi 
citezi versurile în orice text, la orice sărbătoare şi cu ocazia 
oricărei festivități publice: Dumnezeu ne-a plăsmuit După a Lui 
asemănare. 

Minunaţi El ne-a zidit: 

Inimi pline de visare! (Poezia aceasta a fost, la vremea ei, 
chiar pusă pe muzică, fiind cântată şi acompaniată de diverse 
instrumente într-o notă rusesc-melancolică: o generaţie întreagă 
de tineri sentimentali, printre care se număra şi scriitorul nostru, 
a fredonat-o, cu un nod în gât, pe tonuri triste şi pline de dor, în 
tranşee sau pe ogoarele din jurul kibbutzurilor. Dar astăzi şi 
versurile şi melodia au fost uitate. La fel cum s-a întâmplat cu 
întreaga lui operă onestă şi inocentă.) Cântecelelor 
batjocoritoare care au început să circule la adresa poeziilor lui, 
Beit-Halahmi le răspundea prin versuri precum: „Numai vita 
care paşte/Şovăiala n-o cunoaşte” sau „Sânge, foc, fuior de 
fum,/Proştii trăncănesc duium”. 

lar pe când scriitorul nostru avea cam cincisprezece ani, 
una dintre colegele lui de clasă (o fată nu prea frumoasă, dar 
atrăgătoare) i-a dat o carte intitulată Narcis şi Gură-de-Aur, de 
Hermann Hesse, iar în loc de dedicație, i-a scris patru versuri 
aparţinând poetului Tzfonia Beit-Halahmi: Vântul lumea 
înconjoară, Suflă, moare, iar învie. 

Poate azi, pe-aripi de boare, îţi va fi dat să zbori ţie. 

* 


După prelegerea lui Bar-Orein, a venit rândul lui Ruhale 
Reznik să citească în faţa publicului patru fragmente scurte din 
cea mai recentă carte a scriitorului. Frumoasă şi timidă, 
frumoasă, dar nu atrăgătoare, o tânără slăbuţă şi modestă, de 
aproximativ treizeci şi cinci de ani, cu părul prins într-o coadă 
neagră, groasă, o coadă cum se făceau pe vremuri, care îi 
coboară peste umăr şi îi acoperă jumătatea stângă a pieptului. 

Este îmbrăcată într-o rochie de bumbac crem, fără 
mâneci, dar închisă până la baza gâtului, o rochie cu imprimeu 
ciclam şi violet pal. Din pricina acestei rochii, a cozii şi a 
atitudinii ei umile, scriitorului îi pare o ultimă reprezentantă a 


tinerelor pioniere din generaţiile trecute. Sau poate o fi fost 
crescută într-un mediu religios? 

Ruhale Reznik stă în picioare în faţa publicului, iar 
spinarea ei se încovoaie puţin câte puţin asupra foii de hârtie, 
fruntea îi este aplecată peste microfon, braţele ei subţiri poartă 
volumul tău ca şi cum ar fi o tavă plină de cupe de cristal, iar ea 
citeşte din cartea ta cea nouă de parcă nu ar găsi înăuntrul ei 
nimic altceva decât delicateţe şi compasiune. Până şi 
fragmentul acela dialogat, pe care l-ai scris destructurat şi ale 
cărui replici sunt asemenea unor cioburi de sticlă împrăştiate, 
până şi pe acela ea îl citeşte cu blândeţe şi emoție. 

De ce ai venit în seara aceasta aici, se întreabă scriitorul, 
ce anume cauţi în sala asta, locul tău e acasă, la biroul tău, sau 
întins pe spate pe covor, desenând figuri imaginare pe tavan. Ce 
fel de diavol întunecat te împinge iar şi iar spre asemenea 
întâlniri? In loc să şezi aid, ai fi putut acum, de exemplu, să stai 
şi să asculţi Bach, în camera ta liniştită, Cantata 106, intitulată 
Actus tragicus. Sau puteai fi un inginer care proiectează 
autostrăzi, străpungând inima stâncoasă a munţilor, aşa cum 
visai în copilărie că vei deveni atunci când vei creşte (pe atunci, 
tatăl său era funcţionar al ambasadei din Bogota, iar scumpul 
nostru scriitor - care pe vremea aceea avea doisprezece ani - a 
făcut o excursie pe o reţea de căi şerpuitoare, printre prăpăstii 
ameţitor de adânci; iar călătoria aceasta încă îi bântuie visele). 

Mai departe: De ce scrii? Pentru cine anume? Care este 
mesajul pe care îl transmiţi, dacă ai vreunul? Ce rol au poveştile 
tale şi cui îi folosesc? 

Oferi prin intermediul lor răspunsuri la întrebările esenţiale 
sau, cel puţin, la întrebări mai puţin importante? 

Ruhale Reznik descoperă în paginile pe care le-ai scris 
numai frumuseţe şi bunătate şi compasiune, iar ea este o tânără 
cumsecade şi aproape frumoasă, dar complet neatrăgătoare. 

* 


Undeva, într-o margine, pe unul dintre rândurile din spate, 
aproape de fundul sălii, şade un tânăr - nu, nu este tânăr, ci un 
bărbat slab, puţin ridat, seamănă cu o maimuţă căreia i-a căzut 
aproape tot părul, şi numai pe fălcile sale flasce se mai văd 
rămăşiţele ţepilor unei bărbi, un bărbat neîngrijit, de şaizeci sau 
şaizeci şi cinci de ani, pe al cărui cap se întrevede un fel de ciuf 
rar, precum o creastă anemică de cocoş. 


Bărbatul acesta ar putea fi un activist politic de rang 
inferior, care a demisionat din organizaţia locală după ce a fost 
prins oferind informaţii clasificate reprezentanţilor unui partid 
rival. lar de atunci abia reuşeşte să îşi ducă zilele, predând lecţii 
particulare de matematică. 

S-ar potrivi numele Arnold Bartok. În urmă cu aproape o 
lună, şi-a pierdut slujba cu jumătate de normă pe care o avea în 
cadrul unei agenţii de curierat, acum gulerul bluzei sale este 
puţin înnegrit de amestecul de sudoare şi praf, pantalonii îi 
atârnă lălâi pe şolduri, lenjeria şi tricoul deja nici nu se mai 
sinchiseşte să şi le spele, în picioare poartă o pereche de 
sandale scâlciate, iar noaptea, Arnold Bartok scrie 
memorandumuri către miniştri, către ziarişti şi către guvernanti, 
compune scrisori adresate redacţiilor de ziare, apeluri insistente 
către revizorii statului, către preşedinte. Unde mai pui că îl 
chinuie şi hemoroizii. 

lar asta se întâmplă mai ales dimineaţa, înainte de 
răsăritul soarelui. 

Locuieşte împreună cu mama sa, Ofelia, care e paralizată. 
Noaptea se cuibăresc amândoi sub aceeaşi pătură, pe o saltea 
subţire întinsă în mijlocul camerei, care nu este de fapt o 
cameră adevărată, ci o chichineaţă întunecoasă, ce a fost pe 
vremuri spălătoria tatălui său. De când a murit acesta din urmă, 
oblonul din fier ruginit de la terasa spălătoriei nu s-a mai ridicat 
niciodată, fiind închis cu un lacăt, iar intrarea se face prin spate, 
din curte, pe o uşă curbată ca o barcă. Toaleta se află într-o 
chichineaţă din fundul curţii, dar văduva cea invalidă nu mai 
este în stare să ajungă până acolo, aşa încât i-a devenit indis- 
pensabilă oala de noapte emailată, pe care Arnold Bartok 
trebuie să i-o pună sub fund o dată pe oră sau o dată la două 
ore, iar apoi să o golească în vasul de toaletă spart din baraca 
aceea de tablă din fundul curţii şi să o spele sub un jet de apă, 
printre tomberoane. Smalţul vasului s-a crăpat şi a sărit pe 
alocuri, fiind presărat cu puncte de negreală. In orice caz, chiar 
şi după ce este spălată, frecată şi dezinfectată cu clor, oala de 
noapte pare la fel de murdară. 

În ce o priveşte pe mama lui, au trecut deja ani buni de 
când refuză să îi spună pe nume, Arnold, şi, cu lin fel de veselie 
răutăcioasă, se încăpăţânează să îl strige Arale sau Arke, până 
când el se enervează, gata, mame, încetează cu asta, termină, 


ajunge, doar ştii cât se poate de bine că mă cheamă Arnold, dar 
mama cea paralitică mustăceşte sarcastic, cu o privire 
răutăcioasă îndărătul ochelarilor, perversă, gata în orice clipă să 
muşte, asemenea unei fetiţe răsfăţate: Acum ce mai ai? Ge s-a 
întâmplat? Ce ai, Arale? De ce te-ai supărat aşa pe mine? Poate 
vrei să îmi dai şi o mamă de bătaie? Aşa cum făcea sântul de 
taică-tău, Dumnezeu să-l odihnească? Asta vrei, Arale? Vrei să 
îmi dai o mamă de bătaie? 

Să fie oare Arnold Bartok tipul acela infam care exact în 
clipa aceasta, pentru a treia sau a patra oară, izbucneşte într-un 
hohot înfundat de râs? Este un hohot plin de dispreţ, se întreabă 
scriitorul, sau unul plin de invidie? Sau de dezgust? Sau de 
furie? Sau poate că e sunetul înfundat, inuman al suferinţei 
umane? 

Scriitorul încearcă să îşi imagineze cum anume arată 
acest Arnold Bartok, rămas numai în chiloţii lui transpiraţi, la ora 
trei fără un sfert dimineaţa, în cripta aceea igrasioasă, în timp 
ce trage de sub trupul mamei oala de noapte aburindă, gâfâind 
din pricina efortului în timp ce o mişcă şi o întoarce pe burtă, 
ştergând-o şi spălând-o, pentru a-i putea pune schimburi curate. 

* 


Şi astfel, când în sfârşit este invitat să se ridice şi să ia 
cuvântul, scriitorul nostru dă tot ce are mai bun: răspunde 
întrebărilor publicului cu multă răbdare şi cu umilă seriozitate. 
Ici şi colo foloseşte exemple simple şi întâmplări din viaţa de zi 
cu zi. Explică diferenţa dintre dorinţa de a descrie şi dorinţa de a 
povesti. 

Citează apoi din Cervantes, Gogol, Balzac, dar şi din 
Cehov şi Kafka. Din când în când îşi amuză publicul. Il înţeapă 
câte puţin şi pe criticul literar, ridicându-i în slăvi prezentarea şi 
mulţumindu-i pentru analiza amănunţită. In mijlocul expunerii se 
întreabă de ce a acceptat să participe la un asemenea 
eveniment, pentru care nu s-a pregătit aşa cum se cuvine, de ce 
din gura lui ies cuvinte în care nu crede nici măcar atunci când 
le rosteşte, fiind perfect conştient că nu este de acord cu ceea 
ce spune, ba chiar mai rău: adevărul este că nu are nici cel mai 
vag răspuns la întrebările fundamentale şi nu îi pasă nici cât 
negru sub unghie de tot ceea ce gura lui bolboroseşte fără el. 

Şi încă nu pricepe ce caută Arnold Bartok aici. Oare a venit 
numai pentru a se aşeza pe unul dintre rândurile din spate, 


pentru a întinde spre tine gâtul lui de reptilă şi pentru a te umili 
cu hohotele lui înfundate? Dar sarcasmul lui este perfect 
întemeiat, îşi spune scriitorul apoi, continuând să îşi captiveze 
publicul, în special pe cel feminin, cu discursul său cald şi 
fluent.* 

Aici se opreşte preţ de o clipă, îşi trece mana prin păr, îşi 
aminteşte de chelneriţă, de Riki, şi de primul ei iubit, Charlie, 
portarul de rezervă al echipei Bnei Yehuda, care ştia să îi 
desfacă buzele încet, încet, cu vârful nasului, aducând-o în 
pragul leşinului, şoptindu-i în ureche pisi-pisi, şi care chiar i-a 
cumpărat de acolo, din Eilat, o rochie împodobită cu bănuţi de 
argint, o rochie asemenea celor purtate de cântereţele din 
hotelurile de pe Riviera, înainte de a o părăsi şi de a-şi relua 
relaţia cu fata aceea pe nume Lucy, care a ieşit pe locul al 
doilea la concursul Miss Litoral: aşa sunt făcuţi bărbaţii. Pe scurt, 
sunt prost construiți şi cu asta basta, dar, ca să fim sinceri, după 
părerea lui Riki, nici femeile nu sunt mai bune, ba chiar deloc, 
ele au adesea atitudinea aceea de pisici viclene, de femei fatale, 
astfel încât, de cele mai multe ori, nici bărbatul, nici femeia care 
alcătuiesc un cuplu nu valorează nici cât o ceapă degerată. 
Lucrurile stau în felul următor: dacă nu există între ei scânteia, 
de ce să înceapă o relaţie? Dar, dacă scânteia există, focul se va 
aprinde în cele din urmă. Şi acesta este motivul pentru care, 
crede Riki, toate poveştile de dragoste sfârşesc, într-un fel sau 
altul, înecate în disperare. Dar poate că, în ciuda tuturor acestor 
lucruri, voi avea norocul să o întâlnesc, în mod cu totul 
întâmplător, măcar o dată în viaţă, pe această Lucy. Oare nu 
avem o mulţime de subiecte despre care să discutăm? O 
mulţime de amănunte incendiare de scos la lumină? Să râdem, 
amintindu-ne de întâmplări care în urmă cu câţiva ani ne 
provocau atât de multă suferinţă? Ar trebui să văd ce s-a 
întâmplat cu Lucy după ce a pierdut titlul de Miss Litoral la 
mustață. Oare o mai fi în viaţă? şi dacă întâmplarea face ca şi 
ea să fie singură? Ca mine? Şi dacă nu va avea nimic împotrivă 
să ne întâlnim? 

* 

Chipul scriitorului nostru trădează singurătate, 
spiritualitate şi tristețe, iar el va rosti minciună după minciună. 
La întrebările publicului, de ce scrii şi aşa mai departe, dă 
răspunsuri deja îndelung folosite: unele dintre ele inteligente, 


altele amuzante, iar altele evazive. Exact aşa cum a învăţat de 
la tatăl său, diplomatul de rang inferior. În încheiere, plin de voie 
bună, se va întoarce către directorul casei de cultură, Yeruham 
Shdemati, şi îi va plăti cu aceeaşi monedă, răspunzând 
prezentării făcute de acesta în deschiderea evenimentului cu un 
citat scurt din Rime despre viaţă şi moarte. 

Unii proşti sunt buni din fire, Unii înţelepţi n-au minte. 

Râsul dă în tânguire: 

Cine să stea să ia aminte? 

Apoi e înconjurat de cititorii săi; semnează dezinvolt 
exemplare ale ultimei sale cărţi, primeşte laudele cu modestie, 
căzut pe gânduri, zâmbeşte din când în când, înăbuşindu-şi câte 
un căscat, încercând în acelaşi timp să potolească puţin furia 
doctorului Pesah Ikhat, educatorul temperamental cu falei mari 
şi fire groase de păr care îi ies până şi din nas şi din urechi, 
explicându-i că literatura contemporană nu îşi propune, nu în 
totalitatea ei, să nege existenţa statului: ea protestează 
împotriva ocupaţiei, tonul satiric se îndreaptă către corupţia şi 
sălbăticia generalizate, denunţarea imoralităţii şi a meschinăriei 
nu reprezintă nicidecum negarea statului, ci dimpotrivă, sunt 
strigătul unei inimi sfâşiate. Şi chiar dacă duşmanii Israelului 
folosesc în favoarea lor fragmente spicuite din unele opere 
scrise la noi, lucrurile nu stau în nici un caz astfel, fiindcă noi îi 
înţelegem pe profeţii Israelului, Bialik3, Brenner4, Uri-Zvi5, pe 
Yzhar6 şi alţii. 

Haim Nahman Bialik (1873-1934) - unul dintre promotorii 
limbii ebraice moderne, recunoscut ulterior drept poetul naţional 
al Israelului. 

Yosef Haim Brenner (1881-1921) - alături de ceilalţi 
scriitori din generaţia sa, a pus bazele literaturii de limbă 
ebraică modernă. 

Uri-Zvi Greenberg (1896-1981) - poet şi jurnalist israelian. 

Scriitorul acceptă cu generozitate să primească prin poştă 
de la tânărul acela cu ochelari, Yuval Dahan sau Yuval Dotan, 
două sau trei dintre încercările sale poetice, trimite-mi, sigur că 
da, trimite-mi, dar te rog să ai răbdare şi să nu aştepţi de la 
mine un răspuns prompt, venit în două, trei zile, trebuie să 
înţelegi că mulţi oameni îmi trimit scrierile lor, rugându-mă să le 
citesc şi să le spun părerea mea despre ele, iar timpul este atât 
cât este, mă rog... 


Apoi încheie salutându-l pe criticul literar, Yakir Bar-Orein 
Zitomirsky printr-o strângere viguroasă de mână însoţită de o 
clipire jucăuşă dintr-un ochi, poposeşte mai mult alături de 
organizatorul evenimentului, Yeruham Sdemati, care îi 
mulţumeşte pentru faptul că s-a deranjat să vină până aici, nu, 
mulţumesc, nu este nevoie să îmi chemaţi un taxi, chiar nu, 
camera mea nu e departe de locul acesta, prefer să fac o 
plimbare până acolo, mi-ar prinde bine o gură de aer curat, 
poate chiar va începe să adie briza aceea plăcută dinspre mare, 
aducând cu ea puţină răcoare, cine ştie? 

x 


Pe scări, în timp ce iese din clădire, scriitorul îşi aprinde o 
ţigară şi se gândeşte cu afecţiune la Ruhale Reznik, îi 
mulţumeşte călduros, îi laudă lectura emoţionantă şi vocea 
minunată. Ea, la rândul ei, zâmbeşte ruşinată, ca şi cum nu i s- 
ar fi făcut un compliment, ba din contră, parcă ar fi fost certată 
pentru cine ştie ce eroare comisă şi, cu vocea gâtuită, răspunde 
dojenii, mulţumindu-i scriitorului pentru com-plimentul făcut: nu 
ea merită laudele, ci opera din care a citit. 

Când scriitorul se dă la o parte pentru a-i face loc să 
treacă înaintea lui pe scări, ea repetă fără încetare: Este în 
ordine, mulţumesc, nu e nici o problemă, este foarte bine aşa. 
Apoi, de frică să nu îl supere, Ruhale îi spune cu tristeţe: Nu, 
mulţumesc, nu fumez, îmi pare rău, mulţumesc, chiar nu. Şi ţine 
strâns la piept, ca pe un scut, cartea din care a citit, învelită în 
hârtie maro, subţire şi legată cu două benzi elastice. 

Ştii, spune scriitorul, adevărul este că aş fi fost mult mai 
fericit dacă în locul acelei vorbării goale te-ar fi lăsat pe tine să 
citeşti toată seara, dacă evenimentul acesta s-ar fi transformat 
într-o lectură publică, în locul tuturor acelor tâmpenii, 
interpretări şi analize, al banalităţilor pe care eu însumi le-am 
îndrugat la final. Pentru că tu îmi citeşti opera din interior, ca şi 
cum te-ai afla înăuntrul cărţii, ca şi cum nu ai ţine-o doar 
deschisă dinaintea ochilor. Când citeşti tu, cartea începe să le 
vorbească ascultătorilor. 

Ruhale Reznik îi răspunde din nou printr-o bâlbâială 
jenată: Este în ordine, mulţumesc, nu face nimic, este foarte 
bine, sincer. Dar în aceeaşi clipă îşi dă seama că nu ar fi trebuit 
să reacționeze astfel la auzul cuvintelor lui şi, cu o voce aproape 
sugrumată de plâns, îi cere scuze. In clipa aceea se stinge 


lumina de pe casa scării, iar scriitorul încearcă să o ţină de braţ, 
să nu se împiedice, în vreme ce cu cealaltă mână căută butonul 
întrerupătorului, însă degetele lui bâjbâie în întuneric, întâlnind 
pentru o clipă căldura coapsei ei şi imediat după aceea 
balustrada, pentru ca în acelaşi timp lumina să se reaprindă, 
fiindcă cineva de la un etaj superior a găsit întrerupătorul. 
Scriitorul îi cere scuze lui Ruhale Reznik, iar aceasta, uluită, îi 
spune cu voce tremurândă că nu face nimic, totul este în regulă, 
mulţumesc, sincer, vă mulţumesc foarte mult. Şi mă scuzaţi că 
sunt aşa, puţin cam emoţionată. Scriitorul spune în continuare: 
Şi în afară de asta, vocea ta seamănă atât de mult cu vocea 
interioară a personajului, aşa cum am auzit-o în timp ce scriam 
romanul. 

La auzul acestor cuvinte, Ruhale Reznik răspunde printr- 
un tremur al buzelor. In cele din urmă spune, cu privirea în 
pământ, că acum trebuie să recunoască, fusese înfricoşată 
gândindu-se la seara aceasta, fusese de-a dreptul terorizată de 
ideea că va citi în prezenţa autorului câteva fragmente din 
cartea lui, ceea ce ar fi echivalent cu interpretarea unei bucăţi 
dintr-o operă de Schubert în timp ce compozitorul s-ar afla în 
sală, nu? 

* 

Scriitorul se oferă să o conducă pe Ruhale Reznik acasă: 
oricum îi surâde ideea de a se plimba puţin pe străzi, de a 
inspira aerul serii, pe drum am putea sta de vorbă sau chiar am 
putea să ne aşezăm undeva, să comandăm o băutură rece sau 
caldă. Sau poate chiar o tărie? 

Acum ea e complet încurcată, roşeşte toată, până la gât, 
ca şi cum i s-ar fi descheiat deodată toți nasturii rochiei, se 
scuză ruşinată, spre părerea ei de rău nu are unde să o 
conducă, deoarece, din pură întâmplare, ea locuieşte exact aici, 
vizavi de casa de cultură, aici sus, chiar aici, la mansardă, pe 
stânga, unde 6 

Yizhar Smilansky (1916-2006) - considerat unul dintre cei 
mai inovatori scriitori israelieni contemporani. 

este fereastra aceea întunecată, chiar îi pare foarte rău, 
adică nu îi pare rău, ci bine. Pur şi simplu, aşa se face că 
locuiesc tocmai aici. Sus. 


De vreme ce fereastra ta nu este luminată, zâmbeşte 
scriitorul, înseamnă că nu te aşteaptă nimeni acasă şi că putem 
totuşi să facem o scurtă plimbare împreună, ce zici? 

Ba nu, mă aşteaptă Hozelito, cred că deja nu îşi mai 
dezlipeşte ochii de pe ceas, de câte ori se întâmplă să întârzii, 
se supără pe mine şi mă face să mă simt vinovată, unde ai fost, 
ce ai făcut, cum ai putut, cum de nu îţi e ruşine? 

Hozelito? 

Este o pisică. Mai bine zis, un diavol deghizat în pisică. 

Dar scriitorul nostru nu se dă bătut: poate că vom face 
câţiva paşi împreună, totuşi, înainte de a te retrage în mansarda 
ta? Vorbesc eu cu Hozelito ăsta. Iți voi scrie un bilet pentru el. 
Cine ştie, poate îl conving. Permite-mi doar să te duc într-un loc 
special, care se află la cinci minute distanţă de locul ăsta. 

Uite, chiar acolo, în capătul străzii coteşti puţin la stânga, 
vino cu mine şi dă-mi voie să îţi arăt ceva şi să îţi spun o scurtă 
poveste (căzut parcă pe gânduri, îi prinde bărbia în palmă cu 
delicateţe): lată, priveşte, exact aici, în locul în care acum se 
ridică buticul acesta, în urmă cu mulţi ani era o farmacie, Fraţii 
Pogrovinsky, iar odată, pe vremea când aveam şase ani, unchiul 
meu, Osia, fratele mamei, m-a uitat pur şi simplu acolo şi s-a 
întors să mă ia abia după ce trecuse mai bine de o oră, s-a legat 
de farmacistă, ce simţ al responsabilităţii mai e şi ăsta, ti 
paskudniak7 mic ce eşti tu, şi nu îndrăzneşti să mai dispari aşa 
de lângă mine, ba chiar a ridicat pumnul spre mine, 
ameninţându-mă că îmi va trage una în falei. Dar chiar înainte 
ca unchiul Osia să se întoarcă, în timp ce în farmacie nu eram 
decât eu şi femeia aceasta, un uragan de mirosuri îmi învârteja 
simţurile, madame Pogrovinskaya m-a tras în pivniţa 
întunecoasă şi a deschis în faţa mea cutii şi mi-a explicat în 
şoaptă ce sunt toate acele leacuri şi otrăvuri şi la ce folosesc 
ele. De atunci sunt pasionat de otrăvuri, iar pivnițele exercită o 
atracţie deosebită asupra mea, la fel şi magaziile şi orice alt tip 
de loc de depozitare (între timp îi dă drumul bărbiei, dar îşi pune 
o mână pe umărul ei. Ea se înfioară preţ de o clipă, ezită, nu ştie 
ce anume ar trebui să facă sau să spună şi se retrage). 

— Spune-mi sincer, te cam plictisesc, nu? 

— Nu, Doamne fereşte, bineînţeles că nu mă plictisesc, 
spune Ruhale Reznik speriată, ba din contră, pentru mine este o 
experienţă extraordinară, îmi daţi cumva de înţeles care va fi 


subiectul următoarei dumneavoastră cărţi? A unei cărţi pe care 
încă nu aţi scris-o? Sau pe care tocmai o scrieţi? 

Desigur, nu trebuie să îmi povestiţi nimic. Imi cer scuze că 
am întrebat. 

Oricum, nu trebuie să-i pui asemenea întrebări unui 
scriitor (în clipa aceasta el îşi va retrage braţul, dar nu înainte 
de a o trage pe femeie mai aproape). 

Cu foarte multă precauţie, ca şi cum ar călca desculţă pe 
o câmpie cufundată în întuneric, Ruhale Reznik va spune din 
nou: Eu, de exemplu, nu mai cred absolut deloc în întâmplare. In 
ultima vreme există momente în care am impresia că tot ceea 
ce se întâmplă - absolut totul, fără excepţie - dar nu prea ştiu 
cum să explic... Nu vi se pare uneori că nimic, dar absolut nimic 
nu survine în mod întâmplăor? 

Rod şi ofilire, Naştere p moarte, Pentru-ntreaga fire, 
Toate-s scrise-n Carte. 

Acum scriitorul va cita versurile poetului Tzfonia Beit- 
Halahmi, care îi vin pe neaşteptate în minte. 

Ruhale Reznik spune: 

L-am întâlnit de câteva ori, la tot felul de petreceri în 
familie. Avea o faţă rozalie şi rotundă, ca o şarlotă, cu buze roşii- 
roşii întinse într-un zâmbet permanent, semănând cu o cireaşă 
aşezată în mijlocul şarlotei. Avea degete foarte fine, care 
trăsneau a parfum şi ciupeau copiii de obraz, uneori cam tare. 

— Cine? 

— Halahmi. Poetul. Numele său adevărat nu era nici 
Tzfonia, nici Beit-Halahmi, ci cu totul altul, ceva de genul 
Avraham Schuldenfrei. Bumek. Noi îi spuneam unchiul BumekK. 
Ceva de genul acesta. La un moment dat, mama a înlocuit-o pe 
actriţa care îl însoțea, recitând din operele sale, deoarece se 
îmbolnăvise, iar mama îi luase locul în timpul unei seri dedicate 
unchiului Bumek la Kiriat Haim. Şi, în seara aceea, deşi 7 

Afurisit (rus.). 

nu mai eram o copilă, mă înrolasem deja în armată, m-a 
ciupit uşurel de obraz preţ de cinci minute şi o dată de 
altundeva. În orice caz, ne era un fel de rudă îndepărtată. Nu 
ştiu exact ce fel de grad de rudenie ne lega. 

Nu ne era chiar unchi, nu, poate unchiul unei cumnate? 
Ceva de genul acesta. Când eram mică, la fiecare sărbătoare 
petrecută în familie, mi se spunea, priveşte acolo, bărbatul 


acela care strânge tot timpul mâinile celor din jur şi zâmbeşte 
către toată lumea, bărbatul acela care pare a fi un copil mare, 
grăsun şi bun este unchiul nostru, Bumek, unul şi acelaşi cu 
celebrul poet Tzfonia Beit-Halahmi. La întrebarea scriitorului, ea 
răspunde astfel: Nu ştiu. Nu sunt sigură. Nu am mai auzit nimic 
de el de foarte mult timp. Este posibil să fie încă în viaţă. Dar se 
poate la fel de bine să mă înşel - cred că nu, însă, dacă ar mai 
trăi, ar trebui să aibă acum în jur de o sută de ani. 

* 


Scriitorul o priveşte cu coada ochiului şi observă că are 
dinţii din faţă puțin ieşiţi şi depărtați, parcă ar fi o veveriţă 
curioasă, a cărei atenție este atrasă de ceva anume, dar a cărei 
blăniţă de pe spinare este deja înfiorată de frică: imediat îţi va 
scăpa printre degete şi va fugi spre mansarda ei, la pisica aceea 
geloasă. 

Ca din întâmplare, scriitorul îi atinge şoldurile cu un gest 
firesc, ca şi cum s-ar afla din nou pe trepte, iar ea ar avea 
nevoie de susţinere: Hai, nu-ţi fie teamă, Rahel! Ce-ai zice dacă 
ne-am strecura o clipă în grădina din spatele clădirii? Poate că 
pivniţa aceea încă există. Poate găsim vreo fereastră sau vreo 
spărtură, hai să vedem ce a mai rămas şi ce nu. Cu mişcări 
greoaie ea îşi eliberează şoldurile din strânsoarea lui, apoi, 
părând că îşi regretă gestul, spune repede, plină de curaj: Da. 
Vin. Arată-mi. 

Dar în curtea din spate, slab luminată de razele fărâmiţate 
şi gălbui ale becurilor din bucătării, nu vor găsi decât piese 
disparate de mobilier, un cărucior pentru copii stricat, cartoane, 
miros de prăjeală şi gunoi, bucăţi de obloane sparte, sunetul 
rezervoarelor de apă ale vaselor de toaletă golindu-se, hohote 
de râs şi strigăte de bucurie venind dinspre televizoare, 
gemetele aparatelor de aer condiţionat şi saltul în întuneric al 
unei pisici speriate. 

Scriitorul îngăimă două sau trei fraze bâlbâite despre 
natura tulbure a timpului care zboară şi despre labirintul 
memoriei, după care, părând cufundat în gânduri, distrat, o 
mângâie încet pe cap, în locul în care îi este legat părul în 
coadă, îi cuprinde umerii şi o trage cu blândeţe către el. Dar 
cartea lui cea nouă, cea învelită în hârtie maro şi legată cu două 
benzi de elastic, stă între ei ca scutul unui cavaler, apărând cu 
sfinţenie pieptul ei plat de pieptul lui. Şi deodată, cu o voce de 


copil, tremurătoare, şoptită, subţire precum ciripitul unui puişor, 
complet diferită de tonul cald pe care citise, ea spune: Dar mie 
îmi este puţin cam frică. El o eliberează imediat din strânsoare, 
amintindu-şi că nu este o fată chiar atât de tânără şi nici măcar 
prea atrăgătoare, ce o fi fost în capul lui? îngână câteva scuze, 
îşi mai aprinde o ţigară şi o conduce din nou spre casa ei aflată 
vizavi de casa de cultură. Pe drum încearcă să se revanşeze 
pentru ceea ce nu s-a întâmplat, povestindu-i alte istorioare 
amuzante: de exemplu, despre femeia care a sunat într-o zi la 
uşa lui, o femeie scundă, lată în umeri, cu ochelari cu lentile 
groase, îmbrăcată într-un costum cu taior şi pantaloni cu dungi 
verzi şi albe, ţinând strâns de mână un copil de nouă ani care se 
căznea în secret şi fără încetare să se elibereze din strânsoarea 
ei; mii de scuze, domnule, că sun aşa, pe nepusă masă, şi vă 
deranjez, noi... adevărul este că nu prea ne cunoaştem, adică... 
pe dumneavoastră vă cunoaşte toată lumea, desigur, dar pe noi 
nu, hai, Shaghiv, ce ai păţit? spune-i frumos bună dimineaţa 
domnului scriitor! Chiar nu vrem să vă deranjăm, vă reținem 
doar o clipă, eu sunt medic nutriţionist, în urmă cu mulţi ani am 
stat o dată de vorbă cu celebra Leah Goldberg, dar Shaghiv nu a 
văzut în viaţa lui un scriitor. Este foarte important pentru el să 
vadă cum arată un scriitor, pentru că şi el, când va creşte, va 
deveni un scriitor sau un poet foarte cunoscut. Shaghiv? Ce faci? 
Hai, spune-i ceva frumos şi original scriitorului nostru! Ce ai 
păţit? Nu te-ai pregătit îndeajuns acasă? Nu am învăţat 
împreună pe dinafară? 

Acum de ce te ruşinezi aşa în faţa domnului scriitor? Nu 
trebuie să îţi fie ruşine. Scriitorii înţeleg cel mai bine naturile 
sensibile ca noi. Nu-i aşa? îmi cer scuze, chiar nu dorim să vă 
deranjăm, plecăm imediat, dar am vrea să vă lăsăm doar acest 
plic şi vom aştepta răbdători să ne scrieţi. Să ne spuneţi ce 
credeţi cu adevărat despre opera lui Shaghiv. La ce ar mai 
trebui să lucreze? Poate la idei? Poate la scriitură? Poate la stil? 
Poate i s-ar potrivi mai bine subiectele politice? Şi unde am 
putea să publicăm? Hei, ce s-a întâmplat cu tine, Shaghiv, ce-ar 
fi să spui şi tu ce se cuvine? Copil prostuţ ce eşti! îmi cer scuze, 
domnule, n-aţi putea să ne daţi măcar o recomandare? Sau o 
prezentare? Cu o recomandare bună din partea dumneavoastră, 


orice editură ar fi de acord să ne publice! 
* 


Apoi îi povesteşte lui Ruhale Reznik despre excentricul 
unchi Osia, acela care l-a uitat la farmacia fraţilor Pogrovinsky: 
de exemplu, cum odată unchiul Osia, în mijlocul sălii centrului 
comunitar, i-a dat o palmă zdravănă parlamentarului comunist 
Shmuel Mikunis şi, în ciuda acestei întâmplări, cei doi, adică 
parlamentarul Mikunis şi unchiul Osia, au devenit prieteni de 
suflet, ba chiar au avut grijă unul de celălalt cu mult 
devotament atunci când amândoi s-au îmbolnăvit în acelaşi an, 
în aceeaşi lună şi de aceeaşi boală, fiind internaţi în acelaşi 
salon al spitalului Yehilov. 

În clipa aceea, în mintea scriitorului revine şi flutură preţ 
de o clipă imaginea acelui individ aflat pe patul de moarte, 
Ovdeia Hazam, cel care şi-a trăit viaţa ca un rege, dar ce spun 
eu ca un rege, ca un lord, care a colindat dintr-un loc în altul, s-a 
îmbogăţit şi a divorţat, care se plimba prin tot oraşul în Buickul 
lui albastru, însoţit mereu de câte o rusoaică blondă, bătea pe 
toată lumea pe umăr şi râgâia zgomotos, căruia îi făcea 
întotdeauna plăcere să îi îmbrăţişeze şi să îi sărute chiar şi pe 
străini, bărbaţi şi femei deopotrivă, ale cărui hohote sănătoase 
de râs făceau ferestrele din jurul lui să vibreze, pentru ca acum 
să zacă într-un salon al secţiei de medicină internă al spitalului 
Yehilov, cu cateterul desprins şi căzut de ia locul său, în timp ce 
asistenta de gardă noaptea aceasta este prea departe pentru a-i 
auzi geamătul slab - va renunţa şi se va zvârcoli în balta de 
urină amestecată cu sânge negru; urina caldă, acidă, murdară 
se răceşte repede şi ii urcă printre coapse, lipindu-i pielea de pe 
spinare de cearşaful ud. 

* 


Când ajung la intrarea clădirii în care locuieşte Ruhale 
Reznik, scriitorul o salută vesel: Iți mulţumesc pentru că m-ai 
însoţit la plimbare, îi laudă încă o dată modul în care a citit din 
romanul său şi se oferă să o conducă pe scări, până la 
mansardă. Ea roşeşte, la adăpostul întunericului, şi murmură că 
nu este nevoie, Hozelito o aşteaptă sus, doar urcă singură în 
fiecare seară, adică... Dar scriitorul insistă pe un ton autoritar 
că, aşa cum bine se ştie, în casele scărilor din clădirile vechi ale 
Tel Avivului, mai ales în ultima vreme, se întâmplă tot felul de 
lucruri la lăsarea întunericului. De aceea, pentru mai multă 
siguranţă, o va însoţi şi o va conduce până în faţa uşii, o va 
preda teafără şi nevătămată în mâinile lui Hozelito, să nu mai 


pomenim de faptul că oricând este posibil să îţi pierzi cheile sau 
să ţi se rupă în broască. 

Ruhale Reznik bâiguie ceva, roşeşte, zău, chiar nu este 
nevoie, vă mulţumesc din toată inima, dar nu este necesar, de 
aici se aprinde becul de pe casa scării, iar în două minute va fi 
sus, cu siguranţă Hozelito o aşteaptă la uşă, pregătit să o 
omoare pentru că s-a întors atât de târziu, ba mai mult, îi pare 
foarte rău, dar tocmai în seara asta, întâmplarea face ca tocmai 
în seara asta casa ei să nu fie pusă la punct, a dus draperiile la 
curăţătorie şi încă nu sunt gata şi nici măcar nu are obloane, aşa 
că vecinii ar putea să vadă... 

Deodată o cuprinde un sentiment de frică amestecată cu 
ruşine: draperiile nu sunt la curăţătorie, sunt bine mersi la locul 
lor, şi ce i-o fi venit să pomenească tocmai de draperii? Ce m-o fi 
apucat să îi spun că exact în seara asta casa mea nu este pusă 
la punct? Şi ca o deşteaptă am adăugat şi că vecinii ar putea 
vedea totul. Ce Dumnezeu ar putea să înţeleagă de aici? Ce 
naiba, am înnebunit de tot? Ce-şi va închipui că-mi închipui eu? 
Doar nu s-a autoinvitat la mine acasă, ci s-a oferit doar să mă 
însoţească pe scări şi cel mult să stea alături de mine până 
descui uşa, să se asigure astfel că nu mi se rupe sau 
înţepeneşte cheia în broască. 

lar eu am găsit repede o minciună pentru a-l împiedica să 
vină. Deşi lui nici nu i-a trecut prin minte aşa ceva. Ba i-am mai 
spus şi că nu am obloane şi că vecinii... Oare n-ar putea 
interpreta vorbele mele ca pe o aluzie că dacă aş fi avut draperii 
şi obloane... 

Şi dacă nu a vrut decât să-mi dea de înţeles cu delicateţe 
că i-ar plăcea să mai stăm puţin împreună, să mai schimbăm 
două vorbe, poate să bem ceva? Dar în acest caz, imediat ce va 
intra îşi va da seama că draperiile sunt la locul lor. Că nu le-am 
trimis la nici o spălătorie. Şi atunci? Într-o clipă va înţelege că l- 
am minţit. Ce mă fac? 

* 

Cu nici un chip nu poate să-şi dea un răspuns la întrebarea 
dacă îşi doreşte cu adevărat ca scriitorul acesta celebru şi foarte 
politicos, atât de atent şi drăguţ, încât i se pare suspect, să urce 
sau nu cu ea. Da, este clar că el vrea ceva, dar ce anume? Oare 
ea doreşte să îl invite în casa ei, dar se teme s-o facă? Acum? 
Oare când a ieşit din casă şi-o fi lăsat sau nu sutienul negru 


atârnat de spătarul scaunului? Şi dacă da, pe ce parte l-o fi 
lăsat? Dacă se va vedea că este căptuşit cu pernuţe? 

Lumina se stinge din nou, iar scriitorul o reaprinde, 
spunându-i: Şi dacă totuşi?... Pentru mai multă siguranţă?... 
Numai până în faţa uşii...? 

Dar acum, după ce l-a minţit că a trimis draperiile la 
curăţătorie, acum nu mai există loc pentru ezitări: exclus! 
Drumul este închis. Şi-a închis cu mâna ei toate portiţele. Pentru 
că este absolut interzis ca el să intre şi să vadă că draperiile 
atârnă, ca de obicei, la locul lor. Ar muri de ruşine. 

Cu voce stinsă, pe un ton spăşit, asemenea unei fetiţe 
batjocorite, îi spune în cele din urmă scriitorului: Bine, în ordine, 
mulţumesc, puteţi veni până în faţa uşii... dacă insistaţi... dar 
adevărul este că... 

Hozelito. vreau să spun. nu este prea obişnuit să. 

In clipa în care îşi aude propriile vorbe, amuţeşte 
împietrită de ruşine. 

Scriitorul nostru, pe de altă parte, îi surprinde expresia de 
animal prins în capcană, cu feţişoara de rozător speriat pus la 
zid, cu dinţii din faţă pregătiţi să îşi muşte buzele de disperare. 
El îi zâmbeşte şi face cu generozitate un pas înapoi: Nu, nu, 
chiar nu trebuie, e un lucru lipsit de importanţa, iar dacă asta îţi 
provoacă neplăceri... 

Acum veverița a amuţit paralizată, întrebându-se ce 
anume ar fi cu adevărat îngrozitor: să accepte prima lui 
propunere, aceea de a o însoţi până la uşa apartamentului sau 
din contră, să îi mulţumească pentru faptul că şi-a retras 
cererea cu atâta delicateţe. Sau să-l invite înăuntru, deşi este 
posibil ca lui nici să nu-i pese de invitaţia ei, dorind pur şi 
simplu, din politeţe şi grijă nedisimulată, să o conducă până la 
uşă. Oare este posibil totuşi să nu îl invite? Acum chiar că ar 
trebui să-l poftească înăuntru, altfel s-ar putea chiar supăra. Şi, 
dacă o va face, unde se va ascunde de ruşine din pricina 
minciunii cu draperiile? Şi sutienul de pe spătarul scaunului? Și 
părul lui Hozelito, care acum, că a venit vara, năpârleşte? Şi 
dacă scriitorul doreşte să meargă la baie şi descoperă lângă 
chiuvetă lama cu care se epilează? 

Îşi pleacă ochii studiind trotuarul sau privindu-şi vârfurile 
pantofilor, strânge cartea la piept şi nu ştie ce să spună. 


Scriitorul, ca de obicei, îi observă reacţiile. Cu o mişcare uşoară 
îi atinge delicat umerii şi adaugă cavalereşte: 

Uite, dacă vrei, putem să ne mai plimbăm puţin. Până la 
capătul străzii şi înapoi? Sau până în piaţă? 

Sigur, dacă preferi, poţi urca scările chiar în clipa asta, 
fără mine pe post de gardă de corp, iar eu voi rămâne un minut 
sau două aici, la intrare, până voi auzi uşa apartamentului tău 
deschizându-se şi închizându-se la loc, şi atunci voi şti că ai 
ajuns teafără şi nevătămată la Hozelito, fără a cădea pe drum în 
ghearele vreunui monstru. 

Cu un zâmbet strâmb, pe punctul de a izbucni în lacrimi, 
ea şopteşte: 

— Imi pare rău, nu ştiu ce e cu mine. Sunt puţin confuză în 
seara aceasta. 

Scriitorul zâmbeşte şi îi spune pe întuneric: 

— Tocmai din cauza asta eşti minunată. 

Au trecut deja nouă sau zece ani de când i-a spus ultima 
oară cineva, un tânăr nu prea frumuşel, cuvinte asemănătoare 
cu acestea. Făcea tot timpul complimente, aşa că nu l-a crezut. 
Dar bărbatul acesta, aici, acum... Sângele îi îmbujorează din nou 
urechile şi gâtul şi simte că i se înmoaie genunchii, iar peste 
numai o clipă nu va mai avea de ales, va fi nevoita să se sprijine 
de el. Sau să cadă. 

Cu degete palide îşi apasă cu putere pe pântec volumul 
acela învelit în hârtie maro şi legat cu două benzi elastice. Ca şi 
cum ar fi o centură de castitate. Şi în dipa aceea se simte 
inundată de un val de curaj, este pe punctul de a-l invita sus, de 
ce nu, la naiba cu sutienul şi cu părul de pisică, o fi văzut până 
acum mii de apartamente în care locuiau tinere femei, îi va 
pregăti o cană de ceai sau de cafea, are chiar şi mate 
argentinian, asta dacă nu va fi prea obosit... Şi dacă nu se 
grăbeşte cine ştie unde. 

Dar buzele ei nu sunt în stare decât să tremure în 
întuneric. In cele din urmă, aproape bâlbâindu-se, îi dezvăluie că 
are sus, în apartamentul ei, o colecţie de cutii de chibrituri 
adunate din două sute de hoteluri din toată lumea, nu, nu chiar 
două sute, poate doar o sută optzeci, dar de ce i-ar trezi 
interesul o colecţie de cutii de chibrituri unei persoane ca el? 

Scriitorul nostru îşi mai aprinde o ţigară, apasă din nou 
comutatorul de pe casa scărilor, cade preţ de câteva secunde 


pe gânduri. Dinaintea ochilor îi joaca provocator cele două linii 
asimetrice trasate de chiloţi pe fesele lui Riki şi accentuate de 
fusta ei de chelneriţă: cea din stânga puţin mai sus decât cea 
din dreapta. O prietenie strânsă, care promite plăceri de 
neimaginat. 

Apoi se întreabă dacă merită cu adevărat să urce în 
mansarda lui Ruhale Reznik în clipa aceasta. In fine, de ce nu? 
Timiditatea ei îl incită, îi place şi admiraţia ei ezitantă, şi teama 
ei dulce precum tremurul unui pui cald cuibărit în căuşul palmei: 
ce este? Cu siguranţă nu o să sară pe tine de cum intri în casă. 
Pe de altă parte, este confuză şi supusă, dar nu prea 
atrăgătoare. Oricum, concluzia e că ne aflăm într-o situaţie 
jenantă: femeia e speriată, iar el nici măcar nu o doreşte cu 
adevărat. Pentru început va fi nevoit să îi risipească teama, să o 
liniştească, asemenea unui medic de familie răbdător, care are 
de-a face cu o copilă dificilă căreia trebuie să îi facă o injecție. 
Va trebui să păstreze în permanenţă o atitudine paternă şi 
grijulie, numai că grija aceasta exagerată va distruge şi stropul 
de pasiune pe care încearcă acum să o stârnească înăuntrul lui, 
ajutându-se de imaginea feselor lui Riki. Într-un fel sau altul, va 
trebui să se prefacă. Să joace rolul pe care şi-l alege. Sau să 
găsească repede o scuză. Va trebui să-i laude pisica, cu blana ei 
cu tot. Gata cu prefăcătoria pentru seara asta. Oricum ar da-o, o 
va răni pe Ruhale Reznik. Sau, mai rău, aceasta ar putea săşi 
facă iluzii, să aştepte o continuare a lucrurilor. Aşa ceva este 
exclus! 

Şi unde mai pui că nu are nici draperii la ferestre, nici 
măcar obloane, şi n-ai de unde să ştii ce fel de vecini are, iar la 
urma urmelor el este o persoană destul de cunoscută. 

Astfel, în timp ce scriitorul se întreba ce s-ar cuveni să 
facă, locul primei sale întrebări, de ce nu? a fostluatde oa 
doua, de ce da? De ce? Pentru ce? Să cugetăm la versurile 
următoare: Nu există mireasă fără mire, Şi nici dar fără dăruire. 

Acum se gândeşte la faptul că Cehov a indicat deja 
generaţiilor viitoare cum să te apropii de o femeie necunoscută, 
complimentându-i câinele. Dar nici măcar Cehov, cu tot 
respectul pe care i-l purtăm, nu ne învaţă cum anume trebuie să 
continuăm după ce am făcut cunoştinţă şi am închegat o 
conversaţie politicoasă. Cum, de exemplu, atingi o femeie care 


ţine un motan gelos în poală, pregătit să atace pe oricine ar 
încerca să se apropie şi să-i ia locul? 
* 


Scriitorul îşi ia rămas-bun pe un ton reținut, plin de 
căldură: îi promite că o va suna, sigur că o va suna, o va suna 
într-una din zilele următoare. Apoi, în lumina felinarului, îi atinge 
uşor părul prins în coadă şi încearcă să o privească în ochi, dar 
ea îşi pleacă din nou fruntea, holbându-se la vârfurile pantofilor 
ei fără toc sau la trotuarul crăpat. Pe faţa lui Ruhale Reznik, 
veverița hăituită, apare o expresie înfricoşată, dar nu lipsită de o 
oarecare asprime, dată probabil de dinţii ei ieşiţi în faţă. Apoi, 
pe neaşteptate, îi întinde repede o mână micuță şi rece, în 
vreme ce cu cealaltă strânge cu putere la piept cartea lui, 
învelita şi legată cu două benzi elastice. In timp ce îi ţine mâna 
cu un gest delicat, aproape imperceptibil, îi zâmbeşte trist şi îi 
urează noapte bună, mulţumindu-i pentru tot. lţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc din toată inima. Şi voiam să îţi mai spun ceva, nu 
prea ştiu cum să mă exprim, pe scurt, voiam să îţi spun că nu 
voi uita niciodată seara aceasta. 

Nu voi uita niciodată farmacia, cu depozitul ei de 
medicamente cu tot, cum nu-l voi uita nici pe unchiul tău, care l- 
a pălmuit pe parlamentarul acela, după care s-au îmbolnăvit 
amândoi. 

* 

Timp de o oră sau o oră şi jumătate după aceea, scriitorul 
nostru colindă străzile fără ţintă. 

Picioarele îl abat de la bulevardul luminat spre străduţe 
înguste şi alei necunoscute, spre locuri în care toate obloanele 
au fost deja lăsate şi numai câteva felinare anemice mai aruncă 
ici şi colo, somnoroase, câte o pală de lumină de un galben 
murdar. In timpul plimbării mai fumează două ţigări, gândindu- 
se: am fumat deja, de la începutul serii, şapte sau opt. 

Două cupluri îmbrăţişate trec prin faţa lui, îndreptându-se 
către binemeritata odihnă după o noapte de distracţie; una 
dintre tinere alunecă scoțând un strigăt înspăimântat, ca şi cum 
cineva i-ar fi şoptit în ureche cea mai de necrezut grozăvie 
posibilă. Scriitorul încearcă să şi-o imagineze în detaliu, o 
întoarce pe toate feţele, caută în ea un nou stimulent, dar aerul 
sufocant din celula în care Arnold Bartok şi bătrâna lui mamă, 
Ofelia, sunt închişi, scăldaţi unul în sudoarea celuilalt în această 


noapte toridă de vară, îi înăbuşă dorinţa înainte chiar de a 
căpăta contur: bătrâna mamă şi fiul ei cel ofilit zvârcolindu-se 
acum pe o singură saltea îmbibată de sudoare, trupul slab şi 
vânos ridicând cu greu trupul gras şi fragil, fiul care luptă să 
tragă de sub greutatea cărnii moi a mamei sale oala de noapte, 
la adăpostul întunericului între ei se iscă o luptă confuză, el 
geme, iar ea suspină, un ţânţar bâzâie şi perforează întunericul 
asemenea unui burghiu subţire, aici sau acolo, sau poate şi 
acolo, şi aici. 

Unchiul Osia, anarhistul, acela care acorda pianele, a 
locuit toată viaţa singur, într-o cămăruţă aflată la demisolul unei 
case vechi, situate pe strada Brenner, fiind în cea mai mare 
parte a timpului şomer, transportând din când în când mobilă, 
zugrăvind ici şi colo câte un apartament sau tăind fierul pentru 
structura de rezistenţă a clădirilor aflate în construcţie, dar de 
când se ştia, chiar şi pe vremea când nu era decât un tinerel 
grăsun şi spălăcit de treizeci de ani, toată lumea îi spunea Oska- 
Nu-Kak, adică - Oska-Rogu-te-Cum merg treburile? II luau peste 
picior şi spuneau că acolo jos, în pivniţa lui, îi ascunde pe 
membrii guvernului britanic, pe cei ai partidului comunist şi pe 
superba nepoată a lui Leon Troțki, liderul aflat în exil. 

Incă din copilărie, scriitorul nostru înţelesese că aceasta 
nu era decât o glumă, că în pivniţa zăpăcitului său unchi nu se 
ascundea nici o fată frumoasă, dar acum, pentru o clipă, regretă 
faptul că nici măcar o dată, în toată copilăria lui, nu a îndrăznit 
să meargă până acolo, să arunce o privire îndărătul paravanului 
solid, presărat din loc în loc cu pete de mucegai, şi a perdelei 
verzi, care se întindea de la un perete la celălalt, ascunzând 
privirii colţul cel mai îndepărtat al beciului. 

li pare rău şi pentru că a fost laş: de ce nu te-ai autoinvitat 
în apartamentul lui Ruhale Reznik? în spatele timidităţii şi 
moliciunii ei sigur se ascunde o sete neostoită, o candoare 
infantilă izvorâtă din dorinţa ei nesatisfăcută, amestecată cu o 
docilitate fără limite, mută, dar plină de pasiune, fruct al 
admiraţiei şi grati-tudinii. O aveai la degetul mic, ţi-ar fi căzut în 
braţe imediat, dar ai pierdut ocazia. Prostănacule! 

* 


În ceea ce-l priveşte pe poetul Tzfonia Beit-Halahmi, 
scriitorul nostru face o socoteală şi ajungela concluzia că acesta 
a păşit probabil de multă vreme în lumea celor drepţi: în urmă 


cu foarte mulţi ani, Beit-Halahmi semna o rubrică în versuri într- 
un colţ de pe ultima pagină a ziarului Davar HaShavua, o rubrică 
permanentă, încadrată într-un chenar împodobit cu arabescuri 
şi, la cele patru colţuri, cu câte o mască zâmbitoare. Sau 
rânjitoare. Rimele despre viaţă şi moarte ale lui Tzfonia Beit- 
Halahmi, din câte îşi aminteşte scriitorul, nu erau nişte satire 
acide, ci mai degrabă versuri ce descriau cu un umor plin de 
bunăvoință greutăţile acelor vremuri, acomodarea imigranţilor, 
lagărele de tranzit, raţionalizarea, cucerirea deşertului, secarea 
mlaştinilor, traiul în comun, incidentele de la frontieră şi 
atacurile contrabandiştilor, apariţia primelor cazuri de corupţie 
şi a birocraţiei, care perverteau chipul imaculat al noului stat. 
Noua generaţie, robustă, bronzată, a pruncilor născuţi în Israel 
pare, după cum este descrisă în versurile lui Beit-Halahmi, 
rigidă, însă aceasta nu este decât o impresie. La o analiză 
amănunţită înţelegem că el o privea ca pe o generaţie 
caracterizată de un profund simţ al loialității şi moralei, cu o 
sensibilitate ieşită din comun. Toţi duşmanii pe care i-a avut 
poporul lui Israel de-a lungul timpului, ucraineni, polonezi, 
germani, arabi, englezi, pretori, arabi, bolşevici, nazişti şi 
hoardele de antisemiţi care colcăie în toate colţurile acestei 
lumi, toţi sunt descrişi în Rime despre viaţă fi moarte, fiind 
văzuţi ca nişte creaturi lipsite de inimă, capabile numai de rele, 
bucurându-se de nenorocirea celor din jur. In timp ce inamicii 
din interior, membrii mişcărilor de rezistenţă, comuniştii, 
adversarii sindicatului general şi aceia care îi priveau cu 
scepticism pe adepţii sionismului, erau descrişi de Beit-Halahmi 
drept înguşti la minte, meschini şi superficiali. Era de-a dreptul 
dezgustat de boemii care imitau stilul artiştilor de la Paris şi 
Hollywood, aşa cum îi detesta şi pe intelectualii cinici, capabili 
să emită numai sofisme, să batjocorească şi să ia peste picior, 
cu tâmpenia lor de artă modernă, care, în ansamblu, nu este 
decât o nouă ipostază a „hainelor celor noi ale împăratului”. 

In schimb, yemeniţii8, animalele, agricultorii şi pruncii 
neprihăniţi, cu toţii i-au câştigat respectul lui Beit-Halahmi, 
acesta din urmă referindu-se la ei cu dragoste paternă. Îi privea 
ca pe un miracol, agăţându-se de inocenţa şi de simplitatea lor 
spirituală. Însă, din când în când, rubrica versificată a poetului 
Tzfonia Beit-Halahmi era traversată de o umbră ce nu putea fi 
catalogată drept politică, nici măcar ideologică, fiind mai 


degrabă o notă de mister şi tristeţe, care nu avea nici un fel de 
legătură cu entuziasmul său naţionalist sau conştiinţa lui 
socială: 

Unii proşti sunt buni din fire, Unii înţelepţi n-au minte. 

Râsul da în tânguire: 

Cin să stea să ia aminte? 

Uneori compunea scurte poezii în memoria celor morţi şi 
uitaţi de toată lumea, cu excepţia unor rude îndepărtate sau a 
unor nepoți care îşi mai amintesc de ei, dar nici măcar memoria 
lor nu este altceva decât o umbră iluzorie, fiindcă, odată cu 
moartea celui care îşi aminteşte, mortul moare a doua oară, de 
data aceasta definitiv, ca şi cum nu ar fi existat niciodată. 

Referire la evreii veniţi din Yemen la începutul secolului 
XX, care lucrau pe pământurile administrate de primii imigranţi 
sosiți din Europa. 

* 


Odată, îşi aminteşte acum scriitorul, Beit-Halahmi a 
publicat în rubrica lui un articol intitulat „în căutarea pâinii 
dospite”, în care vorbea, de asemenea în versuri, despre 
tendinţa tuturor lucrurilor de a se uza şi de a dispărea încetul cu 
încetul: fie că sunt obiecte sau iubiri, articole de îmbrăcăminte 
sau idealuri case ori sentimente, totul este consumat, totul se 
transformă în pulbere mai devreme sau mai târziu. 

Adesea, Beit-Halahmi folosea în versurile sale cuvântul 
„Ssingurătate”, iar o dată sau de două ori l-a folosit pe rarul 
„abandonat”. 

Pe vremea aceea, la începutul anilor treizeci şi patruzeci, 
poate chiar şi la începutul anilor cincizeci, poetul Beit-Halahmi 
apărea adesea în faţa admiratorilor săi adunaţi sâmbăta seara 
în sălile caselor de cultură, în sălile de aşteptare ale spitalelor, la 
seratele organizate de Histadrut, la congresele mişcării pentru 
emanciparea poporului; îşi citea poeziile acompaniat de câte o 
pianistă nu prea tânără sau de câte o cântăreaţă entuziastă cu 
voce vibrantă şi decolteu adânc, dar decent. La sfârşitul serii 
avea obiceiul să stea de vorbă, cu multă amabilitate, cu publicul 
său, să răspundă cu îngăduinţă şi bunăvoință, să ciupească 
obrajii copiilor şi, din când în când, chiar şi pe cei ai fetelor, să 
ofere autografe pe diverse ediţii ale cărţilor sale şi să se scalde 
în parfumul dragostei pe care i-o transmiteau oamenii, mulţi 
dintre ei fiind capabili să îi citeze fără greşeală versurile. 


Dar ce s-a întâmplat apoi? Este posibil, de exemplu, ca 
soţia lui să fi murit într-o dimineaţă, în urma unui accident 
survenit în timp ce călca rufele? lar poetul o fi aşteptat un an şi 
jumătate înainte de a o lua de nevastă pe cântăreaţa aceea cu 
forme generoase? Şi care l-a părăsit două săptămâni mai târziu, 
fugind în America însoţită de cumnatul surorii sale, un 
producător de cosmetice cu voce frumoasă şi senzuală, de 
tenor? Oare este posibil ca poetul Tzfonia Beit-Halahmi să fie 
încă în viaţă? Uitat de toată lumea, să îşi petreacă restul zilelor 
cine ştie pe unde, prin ce azil de bătrâni privat ascuns în vreun 
sătuc din Valea Hefer? 

Sau într-un adăpost pentru persoane asistate de la 
periferia oraşului Yokneam? Gura lui fără dinţi mestecă şi 
macină continuu o bucăţică moale de pâine albă, fără coajă. Stă 
ore în şir pe terasă, într-un fotoliu maro, cu picioarele ridicate pe 
un taburet, în continuare perfect lucid, însă de ani de zile nu mai 
găseşte nici un rost în a scrie versuri sau în a publica rime în 
ziare, fiindcă acum îi sunt de ajuns o cană de ceai, liniştea 
grădinii şi norii care traversează cerul schimbându-şi forma, 
deoarece încă îi place mult, din ce în ce mai mult, să observe 
nuanțele schimbătoare ale anotimpurilor transformând copacii 
din grădină şi să simtă parfumul ierbii tunse o dată pe 
săptămână: 

Totul aici e verde, liniştit, Doar un corb tăcut pândeşte. 

Doi chiparoşi coroana şi-au unit, lar altul singuratic creşte. 

Toată ziua stă în fotoliul lui de pe terasă şi citeşte curios 
romanul unei tinere scriitoare crescute într-o familie de evrei 
ortodocşi, pentru ca mai apoi să se elibereze de constrângerile 
habotniciei, sau răsfoind cartea de memorii a unuia dintre 
fondatorii asociaţiei de voluntari „O mână întinsă celor aflaţi în 
nevoie”. Vederea nu i-a slăbit deloc, nu are nevoie de ochelari 
pentru citit. Când iată că deodată îşi vede propriul nume 
pomenit în treacăt pe una dintre pagini, alături de două sau trei 
versuri din poeziile lui vechi. 

Ele trezesc înăuntrul bătrânului poet o bucurie 
copilărească, neştirbită, zâmbeşte şi, mişcându-şi buzele, 
modulează sunetele acelor versuri scrise cu ani în urmă: până şi 
el aproape că le uitase, fiind sigur că nimeni nu îşi mai 
aminteşte de ele, iar lucrul acesta nu îl întristează, când iată că 


le descoperă aici, în cartea acestei scriitoare, şi nu i se par rele 
deloc. 

Poetul are ochi sinceri şi rotunzi, de un albastru limpede 
sub sprâncenele cărunte, ca două lacuri aflate la poalele unor 
piscuri înzăpezite, un trup care pe vremuri a fost dolofan, dar 
care acum e subţire ca un băț de chibrit, părând mai degrabă 
trupul unui copil, neted şi spân, înfofolit într-un halat de flanelă 
albă, pe care sunt trecute sigla şi sloganul azilului: „Cu sufletul 
tânăr!” Un balonaş minuscul de salivă i se formează în colţul 
stâng al gurii. La fiecare două sau trei ore, infirmiera Nadia îi 
aduce câte o cană de ceai cu lămâie şi un cubuleţ de zahăr şi o 
felie de pâine albă, pâine moale şi pufoasă, fără coajă. Stă aşa 
ore întregi, odihnindu-se, nemişcat, respirând încet, uşor 
emoţionat, aerul parfumat al câmpiei, molfăindu-şi fără încetare 
bucata de pâine, moţăind, citind cartea acelei romanciere 
crescute într-un mediu habotnic sau, lăsând-o în poală, 
gândindu-se la soarta tinerei scriitoare sau întrebându-se dacă 
moartea o fi chiar atât de diferită de viaţă. 

Complet diferită? Dar, cu toate acestea, poate că există o 
asemănare, o vagă asemănare între ceea ce este înainte şi după 
moarte, cel puţin o umbră de asemănare între vremuri şi toate 
lucrurile din lumea aceasta. Şi poate că aşa îşi petrece poetul zi 
după zi, fixând cu privirea lui gânditoare legănarea copacilor în 
bătaia vântului şi norii plutind pe cer. 

Dar, dacă ne gândim mai bine, este aproape imposibil ca 
poetul să fie încă în viaţă: rubrica lui săptămânală, Rime despre 
viaţă şi moarte, a dispărut în urmă cu mulţi ani. Nici Davar 
HaShavua nu mai există de mult. Nici Histadrutul nu mai e ce 
era pe vremuri. Locul vechiului consiliu muncitoresc, cu 
departamentul său cultural şi conştiinţa unei misiuni, cu datoria 
morală de a cobori în rândurile poporului pentru a-l aduce la un 
nivel superior de civilizaţie, este luat de o societate dominată de 
imperiul resurselor umane şi de vânzători de sclavi, care 
importă forţă de muncă ieftină din ţări sărace. 

Mai mult ca sigur că poetul nostru a părăsit de ceva timp 
această lume, căzând victimă unui atac cerebral, fiind condus în 
grabă pe ultimul drum într-o zi biciuită de ploaie şi vânt, la 
înmormântare participând o mână de funcţionari bătrâni, 
înfofoliţi în impermeabile, stând drepţi sub umbrelele negre, aşa 
încât Beit-Halahmi nu se află prea departe în momentul acesta, 


undeva în sectorul destinat scriitorilor, funcţionarilor şi 
gânditorilor, printre poeţi care i-au fost colegi de generaţie, 
printre prieteni şi adversari, Bertini şi Broides, Hanania 
Reichmann, Dov Homsky, Kiamzon, Lichtenbaum, Meitos, Hanan 
Shadmi, Achai şi Uchmani: 

Şi dragostea, şi pizma sunt uitate, Filele scrise pulbere 
sunt toate, Gradina mândră, ofilită, a tăcut. Aleluia! Domnul aşa 
a vrut. 

* 

Alo, mă scuzaţi, acesta este numărul de telefon al lui 
Lucy? Lucy? Aici Riki. Cu siguranță nu îţi mai aminteşti de mine. 
O clipă. lţi spun imediat totul. O secundă. Imi cer scuze. Vocea 
ţi-a rămas la fel de frumoasă, Lucy, o voce savuroasă, precum 
vinul roşu. Eu sunt Riki. Îţi aminteşti? Cu Charlie? Din povestea 
cu Charlie? îţi aminteşti, Lucy? Acum cincisprezece ani? Eu sunt 
Riki aceea care lucra la salonul pentru mirese Izabela şi Carmen, 
jos, în capătul bulevardului Allenby. Eu sunt. Pe vremea aceea 
tu şi cu mine eram rivale. lţi aminteşti, Lucy? Cred că şi atunci 
tineam mai mult la tine decât la el. Că poate am început să ies 
cu el numai pentru că îmi doream să îţi simt parfumul pe pielea 
lui. Nu, Lucy, nu închide, te rog, nu este ceea ce pare, crede-mă 
că sunt cea mai normală persoană din lumea asta, ascultă-mă, 
dă-mi doar două minute. Lasă asta, nu contează cum ţi-am aflat 
numărul de telefon şi numele de familie. Povestea mea cu 
Charlie, îţi aminteşti de ea? A durat cam o săptămână, opt zile. 
Ceva de genul ăsta. Imediat după aceea s-a întors la tine. Şi 
cum s-a întors... In genunchi. Totul s-a întâmplat din vina ta, 
Lucy, din cauză că tu ai terminat-o cu el o vreme şi pentru că eu 
e pe atunci muream după tine, dar mă făceai să mă ruşinez 
îngrozitor. lar acum ajungem la subiect. Uite. Motivul pentru 
care ţi-am telefonat, Lucy, este că poate într-o bună zi, tu şi cu 
mine am putea să ne întâlnim, să stăm amândouă undeva şi să 
povestim puţin despre tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Şi 
despre alte lucruri. Nu, nu are importanţă unde anume, îmi spui 
tu unde. Fac eu cinste cu cafeaua. 

Spune-mi, Lucy, eşti căsătorită? Ai pe cineva? Copii? 
Doamne fereşte, nu sunt în stare să mă descurc cu mine! Nu! 
Ferească Dumnezeu! Bine, Lucy, în regulă. De ce nu? Să nu 
crezi că sunt vreo psihopată sau vreo bătută-n cap. Lucrurile 
sunt foarte simple: adesea mi s-a întâmplat să mă gândesc pe 


nepusă masă la tine, Lucy, la gâtul tău, la vocea ta, la bunătatea 
ta, la ochii tăi, la tine întreagă, aşa cum erai pe vremea aceea. 
De o mie de ori mai frumoasă decât mine. Era ca şi cum noi 
două am fi fost de aceeaşi parte a baricadei, iar Charlie - ei 
bine, pe Charlie, te rog să mă crezi, l-am şi uitat deja. Ce am 
mai putea spune despre el? Cu ce m-am ales de la el? O, dar cu 
câte nu m-am ales de la tine! Deşi au trecut atât de mulţi ani, 
încă sunt fascinată de tine. Imaginează-ţi, Lucy, cam aşa stau 
lucrurile în ceea ce mă priveşte, dar să nu râzi de mine, să nu îţi 
închipui că sunt vreuna dintre acele femei care nu au nici o 
preocupare în viaţă şi nu au nimic mai bun de făcut decât să 
dea telefoane nitam-nisam unor persoane pe care le-au 
cunoscut cu mulţi ani în urmă. Să nu iei lucrurile astfel. Încearcă 
să ne percepi ca pe o singură fiinţă. Cum adică, ce legătură 
avem noi două? Ce vrei să spui, Charlie nu te-a părăsit şi pe tine 
aşa cum m-a părăsit pe mine? Nu ne-a folosit şi apoi ne-a 
aruncat la coşul de gunoi ca pe două şerveţele uzate? Uite, 
Lucy, asta chiar nu se poate discuta la telefon. Crede-mă, chiar 
dacă în clipa asta eşti convinsă că sunt complet dusă cu pluta. O 
clipă, Lucy, o clipă, nu închide! Ascultă-mă. Uite cum stă treaba: 
nu am pe nimeni. In afară de tine, adică. 

Ştii că adesea, în gândurile mele, ba chiar şi în visele 
mele, noi două apăream împreună, Lucy? Ca şi cum am fi fost 
destinate una alteia? Legate una de cealaltă? Nu, nu îţi imagina 
prostii, este ca şi cum am fi surori. Ţi se pare puţin ciudat, nu? 
Foarte ciudat? Nu? Cum, tu nu te gândeşti niciodată cum noi 
două, tu şi cu mine, la distanţă de numai o săptămână una după 
cealaltă, în acelaşi hotel din Eilat, în aceeaşi cameră, în acelaşi 
pat matrimonial kingsize, ne-am culcat cu el seara şi uneori 
chiar şi în mijlocul zâlei? Am stat pentru el în exact aceleaşi 
poziţii? Tu ai fost prima, după o săptămână eu, pentru ca o 
săptămână mai târziu să revii tu. De câteva ori, pe întuneric, m- 
a strigat din greşeală Lucy, o dată chiar pe lumină, la un 
restaurant care servea sushi, şi mă simţeam în al nouălea cer de 
fiecare dată când o făcea. Cu siguranţă şi pe tine te-a strigat de 
câteva ori pe întuneric Riki, nu? Nu? Şi sigur îţi spunea şi ţie pe 
neaşteptate, hai, dulceaţă, vino aici şi fă-mi-o cât de încetişor 
poţi, nu? Sau, hai, păpuşă, lasă-mă să te leg puţin? Sau lasă-mă 
să te privesc o clipă făcând pipi din picioare? Nu? Şi atunci, după 
ce s-a despărţit de mine şi s-a întors la tine şi v-aţi dus 


împreună la acelaşi hotel din Eilat, în aceeaşi cameră, să nu îmi 
spui că nu te-ai gândit nici măcar o secundă la mine... De cel 
puţin câteva ori? Nu te-ai gândit că şi Riki aceea a făcut cu el 
exact aceleaşi lucruri? Şi pe acelea? Nu ţi-a trecut prin minte că, 
desigur, şi pe Riki aceea a dus-o să se distreze la barul Las 
Vegas, hrănind-o cu lin-guriţa, gâdilând-o pe sub fustă cu 
scobitorile înfipte în măsline? Cum, nu ţi-ai imaginat nici măcar 
o secundă că noi am putea fi una şi aceeaşi persoană tăiată la 
un moment dat în două părţi distincte? Ce ai zice dacă am putea 
merge amândouă acolo, în Eilat, să spunem - să ne luămo 
cameră dublă în acelaşi hotel? Poate chiar aceeaşi cameră? 
Lucy, nu, nu închide, nu sunt nebună sau ceva, crede-mă, chiar 
nu, mai dă-mi două minute. 

Lucy? Lucy? Mergând pe o alee necunoscută, scriitorul se 
loveşte pe întuneric de o sârmă întinsă probabil de copii dintr-un 
capăt în altul al trotuarului, de la un indicator ca marchează 
parcarea permisă până la gratiile unui gard. Sârma e întinsă la 
înălţimea pieptului scriitorului, care înaintează cu paşi repezi şi, 
izbindu-se de ea, scoate un urlet scurt, dar plin de furie, un urlet 
de spaimă şi durere, dar, mai presus de toate, un urlet ce 
trădează ofensa: ca şi cum cineva, la adăpostul întunericului, i- 
ar fi tras pe neaşteptate o palmă. Şi totuşi, se aştepta într-o 
anumită măsură la palma aceasta, era o lovitură meritată şi 
oarecum bine-venită. 

Cât îl priveşte pe Arnold Bartok, tipul acela uscăţiv şi 
ochelarist care în urmă cu doar câteva zile şi-a pierdut slujba cu 
jumătate de normă la o firmă de curierat, unde se ocupa de 
trierea coletelor, şi-ar putea găsi un loc la muncă în cadrul 
asociaţiei contabile la care este afiliat şi scriitorul nostru: poate 
chiar un postulet în biroul de corespondenţă sau la întreţinerea 
clădirii. | s-ar putea aranja un salariu lunar modic, iar odată cu 
trecerea timpului, cine ştie, se va dovedi că acest Arnold Bartok 
se pricepe şi la alte lucruri, adică să păstreze registrele în ordine 
sau chiar să organizeze arhiva. Scriitorul însuşi poartă 
responsabilitatea a patru sau cinci dosare aparţinând unor 
societăţi de export medii şi mari, dar principala sa ocupaţie este 
aceea de a recupera taxele percepute în valută. Arnold Bartok 
ar fi cu siguranţă un angajat supus, profund îndatorat scriitorului 
şi gata să devină invizibil, pentru a nu deranja pe nimeni. Cu 


toate acestea, nu va reuşi să îşi înfrâneze susceptibilitatea, 
iritând pe toată lumea cu sarcasmul lui ipocrit. 

Dar ce face Arnold Bartok zi de zi, de când a fost dat afară 
şi nu mai are slujba aceea cu jumătate de normă la firma de 
curierat? Cum îşi petrece orele lungi în care bătrâna lui mamă 
doarme şi sforăie sau citeşte absentă romane în limba 
maghiară? 

Poate că stă într-un colţ al cămăruţei care pe vremuri 
fusese spălătorie, lângă scândura care odată fusese masa de 
călcat a tatălui lui, scriind un tratat inedit despre posibila 
existenţă sau nonexistenţă a vieţii eterne: lumea crede că, 
susţine Arnold Bartok în tratatul său, viaţa şi moartea au venit 
împreună pe lumea aceasta, o pereche dialectică ale cărei 
elemente depind în totalitate unul de celălalt: dacă spui viaţă, 
spui în mod automat şi moarte. Şi invers. In ziua în care pe 
pământ şi-a făcut apariţia viaţa, a venit în urma ei şi moartea. 

Dar, este de părere Arnold Bartok, aceasta este o ipoteză 
cât se poate de greşită: timp de milioane de ani, miliarde de 
creaturi au trăit fără a cunoaşte gustul morţii. Fiinţele 
monocelulare nu au murit: s-au divizat neîntrerupt, una 
devenind două, două devenind patru, iar patru opt. Moartea nu 
exista. Abia în epoca noastră, după ce a apărut pe neaşteptate o 
nouă formă de reproducere, şi anume cea sexuată, au apărut şi 
bătrâneţea şi moartea. 

Reiese astfel că nu viaţa şi moartea au venit pe lume 
împreună, indisolubil legate una de cealaltă, ci mai degrabă 
sexul şi moartea. Şi pentru că moartea a venit mult mai târziu, 
multe ere după momentul apariţiei vieţii, nu ne este oare 
îngăduit să sperăm că va dispărea în acelaşi mod, fără a lua cu 
ea şi viaţa? 

De aici se desprinde concluzia logică - viaţa nu se va 
sfârşi niciodată. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să găsim 
o modalitate de a neutraliza sexul şi astfel, de a ne alunga 
chinurile şi nevoia de a muri. 

Pe o bucăţică de hârtie, Arnold Bartok desenează o linie 
verticală neagră. La dreapta liniei scrie următoarele cuvinte: 
„Viaţa este eternă. Viaţa eternă fără durere şi umilinţă”. La 
stânga liniei scrie următoarele cuvinte: „Sex. Chin. Distrugere. 
Bătrâneţe. Moarte”. Apoi adaugă sub cele două coloane: „Dar 
posibilităţile sunt foarte reduse”. Şi dedesubtul acestor cuvinte 


scrie: „Când a fost creat timpul. Ce a fost înaintea timpului şi ce 
a fost după aceea. Ce nevoie avem de existenţa timpului?” lar 
mai jos, la baza peticului de hârtie: „Situaţia actuală este foarte 
urâtă”. 

Scriitorul se întreabă dacă el ar fi fost capabil să aibă grijă 
de mama lui, presupunând că aceasta s-ar fl aflat încă în viaţă, 
aşa cum face Arnold Bartok cu Ofelia, bătrâna aceea paralizată 
care nu face altceva decât să îl împovăreze, să îl enerveze. 
Detaliile relaţiei fizice dintre mamă şi fiul ei, sudoarea, vasul de 
toaletă, goliciunea pielii moi a fundului ei, ştersul, schimbatul, 
toate îl absorb într-atât pe scriitor, încât în cele din urmă îi 
provoacă un rictus de greață. Işi alungă cu repeziciune 
gândurile legate de bătrâna mamă paralizată a lui Arnold 
Bartok, gândurile legate de mama lui, de viaţa eternă, revenind 
la timida Ruhale Reznik. 

* 

După ce verifică în grabă şi se asigură că nu este nimeni 
pe alee, scriitorul o porneşte pe un gang format de pereții a 
două garduri vii, oprindu-se pentru a urina lung, uşurat. Mintea îi 
zboară din nou spre Ovdeia Hazam, care trage să moară în 
momentul acesta, bolnav de cancer, la spitalul Yehilov, cu 
cateterul înfipt din nou în uretră, permiţând unui lichid gros şi 
tulbure să se scurgă încetişor într-un săculeţ de plastic atârnat 
la marginea patului, săculeţul s-a umplut, gata să dea pe afară, 
dar infirmiera nu este aici, a ieşit în urmă cu un sfert de oră, s-a 
dus numai două minute să-şi bea cafeaua decofeinizată în secţia 
vecină, dincolo de lifturi, şi e încă acolo, pentru că l-a întâlnit 
întâmplător şi s-a oprit la poveşti cu tânărul rezident, cel mai 
drăguţ dintre toţi. Ovdeia Hazam, care în ultimii ani avusese 
Buickul acela albastru plin cu tinere blonde vesele, care cheltuia 
fără discernământ pentru orice cauză, fie că era vorba de 
politică sau distracţie, care, deşi purta aproape tot timpul o kipa 
micuță pe cap, nu ezita să îşi petreacă uneori sfârşitul de 
săptămână în câte un cazinou din Turcia, alături de două 
rusoaice divorţate, poate chiar trei, şi care acum nu are pe 
nimeni să îi asculte gemetele. O strigă continuu, cu vocea lui 
stinsă, ca un scâncet, pe infirmiera care a ieşit doar pentru două 
secunde, dar care lipseşte deja de douăzeci de minute, şi nu are 
cine să audă alarma pe care el 0 dă apăsând butonul de 
urgenţă, dar din patul vecin mormăie cineva, gata, ce te-a 


apucat, mai taci odată, încetează, vine imediat, ce Dumnezeu, 
oamenii mai vor să şi doarmă, nu te mai văita atât! 

Din pricina gândului la Ovdeia Hazam, în agonie la secţia 
de medicină internă a spitalului Yehilov, între alţi doi bărbaţi 
aflaţi pe patul de moarte, amândoi mai în vârstă decât el cu cel 
puţin douăzeci de ani, după ce se uşurează, scriitorul nostru 
face cale întoarsă, trece cu foarte multă atenţie pe lângă firul 
acela întins pe trotuar, părăseşte aleea şi iese la bulevard, 
parcurgând din nou cu paşi nerăbdători drumul către Casa de 
cultură „Shunia Shor şi cei şapte martiri din mină”. Preţ de o 
clipă are impresia că zăreşte o umbră aşteptându-l pe treptele 
clădirii, poate umbra lui Yuval Dahan Dotan, tânărul poet care, 
deşi deprimat, pare că nu şi-a pierdut speranţa, stă aici chircit şi 
înfiorat, aşteptându-l pe scriitor să se întoarcă, să se aşeze 
lângă el, în mijlocul nopţii, pe treptele acestea, şi să citească 
măcar patru sau cinci dintre poeziile lui la lumina felinarului, 
pentru ca mai apoi între ei să se înfiripe o conversaţie spirituală, 
care să dureze chiar până la răsărit, o conversaţie sinceră 
despre emoție şi artă, despre inspiraţie, între un artist matur şi 
unul tânăr, aflat încă în căutarea propriului drum, şi tocmai de 
aceea chinuit, torturat în asemenea măsură, încât a început să 
aibă gânduri sinucigaşe, şi nu mai este nici un alt suflet în toată 
lumea aceasta largă, în afara scriitorului nostru, care să îl poată 
înţelege: chinuri exact ca ale lui sunt adesea descrise în cărţile 
acestuia din urmă, lucru pentru care a devenit celebru şi 
apreciat, dar eu, care am citit cărţile lui şi printre rânduri, ştiu că 
în spatele personajului pe care îl cunoaşte toată lumea se 
ascunde un bărbat timid şi singur şi poate chiar trist. 

Ca mine. Suntem două suflete gemene şi acesta este 
motivul pentru care numai el ar putea sa înţeleagă şi chiar să 
mă ajute, fiindcă, dacă el nu înţelege, atunci cine altcineva ar 
putea s-o facă? 

* 


Clădirea era încuiată şi cufundată în întuneric, la intrare 
fluturând încă afişele care anunțau seara literară încheiată cu 
două ore în urmă. In biroul de la parter, directorul, Yeruham 
Sdemati, a lăsat o lumină aprinsă pentru a descuraja hoţii. 

Dar numai un hoţ naiv ca el, numai un hoţ începător, 
zâmbeşte scriitorul pentru sine, numai un hoţ virgin s-ar putea 
lăsa intimidat de o asemenea lumină, ce rămâne aprinsă în 


fiecare noapte, de seara până dimineaţa, într-un birou în care cu 
uşurinţă te-ai putea uita din stradă, să vezi că nu este absolut 
nimeni înăuntru. In toată clădirea Casei de cultură „Shunia Shor 
şi cei şapte martiri din mină” nu este nici ţipenie de om, poate 
doar umbra palidă a acelui tânăr poet, umbra care tremură la 
baza treptelor şi care deja a renunţat la ideea de a-ţi citi poeziile 
sale şi la conversaţia spirituală nocturnă şi care nu mai vrea 
nimic altceva de la tine decât să îi observi umbra tristă, care 
poate că nici măcar nu este a lui, ci a unei cutii de carton goale 
sau a două bănci rupte. Vrea doar să îţi aminteşti de el pentru o 
clipă, de ochii lui măriţi sarcastic de lentilele groase precum 
fundurile de borcan, şi să ştii că exact acum, în mijlocul nopţii, în 
întunericul camerei sale, care nici măcar nu este o cameră 
adevărată, ci balconul bucătăriei separate de un perete din 
rigips şi sticlă, de casa părinţilor săi, un apartament de pe 
strada Reines, stă în clipa aceasta, în chiloţi şi maiou, pe 
întuneric, treaz şi disperat, gândindu-se la tine. 

x 


Vizavi de casa de cultură, din mansarda lui Ruhale Reznik, 
dacă într-adevăr acela o fi apartamentul pe care ea i l-a arătat 
în urmă cu o oră, o oră şi jumătate şi dacă scriitorul nostru nu se 
înşală, printre cele două draperii trase se vede un firicel de 
lumină. 

Din câte se pare, şi-a trimis draperiile la o curăţătorie cu 
program de noapte, specializată în spălatul rufelor după lăsarea 
serii, o curăţătorie pregătită să le returneze proprietarilor 
curățate şi călcate, înainte de miezul nopţii. 

Şi dacă te înşeli, dacă nu aceea e mansarda ei? Şi dacă 
toată povestea cu draperiile trimise pe neaşteptate la 
curăţătorie a fost inventată pentru tine? Ca să îţi dea de înţeles 
că ai sărit calul? Ca să nu urci în apartamentul ei? Sau, din 
contră, a fost o invitaţie? lar tu nu ai înţeles nimic şi ai stricat 
ceea ce poate că... 

sau nu ai stricat? Doar lumina este încă aprinsă, nu? 

În clipa aceea scriitorul intră în clădire, fără a se întreba 
de ce. Caută întrerupătorul, de data aceasta mişcările lui sunt 
foarte prudente, deoarece durerea provocată de izbitura în firul 
acela întins pe alee îi străpunge din nou coastele; se atinge şi 
descoperă că are cămaşa ruptă în mai multe locuri, iar sângele 
i-a ţâşnit dintr-o zgârietură, lipindu-i-se de vârfurile degetelor, 


emanând mirosul luptelor purtate pe când era elev, lupte de 
mult uitate. 

După ce reuşeşte să aprindă în cele din urmă lumina de 
pe casa scărilor, scriitorul se opreşte, aşa cum face de obicei, 
pentru a arunca o privire spre cutiile poştale: Bilha şi Shimon 
Parhodnik. Familia Arnon. Doctor Alfonse Valero, inginer 
constructor. Yaniv Schlossberg. Rami şi Tami Ben-Tolila. Kaplan, 
specialişti în probleme economice. Rahel şi Hozi Reznik (un scris 
de mână apăsat, rotunjit: Hozi o fi de la Hozelito? Sau poate are 
vreun chiriaş? Ori vreun iubit? Nu?). 

Pe zid mai este agăţată o cutie mare, comună tuturor 
locatarilor („Fără anunţuri şi pliante publicitare, vă rugăm! ,,). 
Casa scărilor este puţin cam neîngrijită, pe alocuri tencuiala a 
căzut, pereţii sunt acoperiţi de mâăzgălituri colorate, balustrada 
este ruginită, iar una dintre casetele electrice are uşiţa 
desprinsă, atârnând într-o balama stricată. 

Şi iată că în timp ce trece prin faţa unei uşi pe care este 
lipit bileţelul cu numele Yaniv Schlossberg, locatarul care 
trăieşte fericit aici, aude o lungă rafală de Împuşcături însoţită 
de strigăte şi sunet de ferestre sparte, venind dinspre un 
televizor aprins. 

Este deja aproape miezul nopţii. 

Şi tu? Ce anume, dacă îmi este permis să întreb, cauţi tu 
aici la ora asta? Ai căzut cumva în cap? 

* 

Exact în clipa aceea, auzind explozia care izbucnește din 
apartamentul lui Yaniv Schlossberg de la etajul al doilea, 
scriitorul îşi spune că ar fi mai bine să plece. Picioarele îl vor 
conduce spre cafeneaua în care a stat la începutul serii, în urmă 
cu doar câteva ore, cafeneaua acelei chelneriţe, Riki, căreia i se 
ghiceşte linia chiloţilor pe sub fusta strâmtă. 

Poate că din întâmplare o fi încă deschis? Poate că ea stă 
acum acolo singură-singurică, la o masă aşezată într-un colţ, 
bând o ultimă cană de ciocolată caldă înainte să închidă; 
imediat va intra în cabina de toaletă şi îşi va schimba fusta cu o 
pereche de jeanşi şi o cămaşă, iar în locul încălţărilor fără toc îşi 
va pune nişte sandale uşoare şi comode, şi când va ieşi de acolo 
îi va putea propune să o conducă până acasă, de exemplu, 
protejând-o astfel de tipii dubioşi care circulă noaptea, când 
străzile sunt pustii. 


Dar poate că scriitorul nostru, odată ajuns la etajul al 
doilea, nu are de gând să coboare, ba din contră, urcă şi 
următoarele două etaje, ajungând exact în faţa uşii 
apartamentului lui Ruhale Reznik. Acolo rămâne pe loc, ezitând 
câteva clipe, lumina de pe casa scărilor se stinge, dar cineva de 
la un etaj inferior o aprinde din nou, după care se stinge iar. 
Scriitorul îşi lipeşte urechea de uşă: oare o fi încă trează sau 
lumina aceea care răzbate printre draperiile ei o fi o lampă de 
veghe ce rămâne tot timpul aprinsă, chiar şi atunci când 
doarme? Alături de pisica ei? Sau poate alături de un amant 
tânăr şi puternic, în timp ce tu vei trăi cel mai penibil moment 
din viaţa ta? Si, în fine, cum te vezi tu în clipa asta, dacă îmi 
permiţi să te întreb? Ca pe întruparea tuturor dorințelor 
nocturne ale unei femei singure, nu foarte tinere, drăguţe şi 
plăcute, dar nu tocmai atrăgătoare? Sau poate eşti redus la 
statutul de violator aciuat în casa scării, căutat în acest cartier 
de mai bine de un an şi jumătate? Ori poate eşti pur şi simplu un 
idiot precum Yuval Dahan şi bântui asemenea lui casa scării în 
toiul nopţii, sperând să îţi cadă în mâini subiectul potrivit pentru 
următoarea poveste? 

Unii proşti sunt buni din fire, Unii înţelepţi n-au minte. 

Râsul dă în tânguire: 

Cin să stea să ia aminte? 

Dracul ştie ce anume îl împinge acum de la spate pe 
scriitorul acesta obsedat să apese încet clanţa uşii, care este, 
desigur, încuiată. 

Dar ea, timida ta cititoare? Doarme deja de ceva vreme, 
lăsând aprinsă numai lampa aceea de veghe, care a reuşit să 
ademenească un ticălos imbecil ca tine. 

Dar există şi o altă posibilitate: în timp ce scriitorul pune 
mâna pe clanţă, aude un zgomot uşor venind dinăuntru. În clipa 
aceea se răzgândeşte şi îşi ia tălpăşiţa, nici măcar nu aprinde 
lumina pe casa scărilor, coboară treptele două câte două, 
întâmpină un obstacol, izbeşte violent cu umărul caseta 
electrică a cărei uşiţă atârna într-o singură balama, iar în cădere 
aceasta provoacă un zgomot infernal, lovindu-se de gratiile 
balustradei, şi imediat, exact în aceeaşi clipă, în faţa lui se 
deschide o uşă, să zicem uşa lui Yaniv Schlossberg, care 
locuieşte chiar acolo, mă iertaţi, domnul meu, dar îmi puteţi 
spune ce anume căutaţi aici la ora aceasta? 


Şi poate chiar îl recunoaşte? După fotografiile din ziare 
sau după imaginea exacerbată care i-a fost creată prin 
intermediul emisiunilor de televiziune? Şi cum îi va putea 
explica? îmi cer scuze, sunt un biet Mister Hyde, vedeţi 
dumneavoastră, aveţi milă şi chemaţi-l, vă rog, de urgenţă pe 
doctorul Jekyll. Dar se poate întâmpla, la fel de bine, ca scriitorul 
nostru să nu fugă în clipa în care aude zgomotul acela uşor 
venind dinăuntrul apartamentului, ci să împietrească pe loc, 
paralizat de frică, în faţa uşii lui Ruhale Reznik. 

O secundă mai târziu se hotărăşte să îi strecoare un bilet 
pe sub pragul uşii. (Sau poate ar fi mai bine să i-l lase jos, în 
cutia poştală care le aparţine ei şi lui Hozelito?) In bilet va scrie: 
Ai fost tare drăguță toată seara, Rahel, şi m-am întors aici la o 
oră foarte târzie pentru a-ţi mulţumi şi pentru a mă asigura că în 
drumul spre mansardă, spre turnul tău de fildeş, nu ai căzut în 
mâinile nici unui monstru sau ale vreunui balaur. Şi, dacă îmi 
îngădui, bileţelul acesta va ţine loc şi de sărut de noapte bună, 
de acord? (Scriitorul va semna biletul numai cu inițialele. Deşi 
poate că ar fi mai bine să nu îl semneze deloc - la ce bun?) Sau 
lucrurile se pot întâmpla în felul următor: exact în momentul în 
care scriitorul se întoarce să plece, Ruhale deschide uşa, pentru 
că încă nu adormise, stătea doar culcată pe pat, cufundată în 
gânduri, când a observat clanţa mişcându-se încet, încet în toiul 
nopţii şi, deşi speriată, a alergat desculţă să privească pe vizor, 
iar când a văzut cine a venit, n-a ezitat şi n-a mai aşteptat ca el 
să bată la uşă, ci a deschis-o imediat. 

Ruhale este îmbrăcată într-o cămaşă de noapte simplă, 
lungă aproape până la glezne, din bumbac şi cu mâneci scurte, 
încheiată până la gât, cu doi nasturi. Oare îi încheiase în timp ce 
privea pe vizor? Sau poate aşa doarme întotdeauna, cu toţi 
nasturii încheiaţi, să o apere de ochii cine ştie cărui intrus 
strecurat în visele ei? 

Ruhale Reznik zâmbeşte uluită, pe faţa ei de veveriţă se 
luptă teama şi fericirea: 

— Dumneata? Te-ai întors? 

Scriitorul, pe de altă parte, este uimit să constate că 
zâmbetul ei nocturn este mai puţin timid şi ruşinat în 
comparaţie cu zâmbetele pe care le-a afişat pe tot parcursul 
serii. Mirarea lui este atât de mare, încât încearcă să bâlbâie 


ceva, pentru a câştiga timp, să îndruge câteva cuvinte, o 
explicaţie, o scuză şi să dispară în secunda următoare. 

Insă buzele lui rostesc, împotriva voinţei sale: 

— Uite ce e, Rahel... Vezi tu... M-am întors pur şi simplu 
pentru că am uitat ceva. Adică ceva ce doream foarte, foarte 
mult să fac pentru tine mai devreme. Şi nu am făcut-o. Hai, 
ghiceşte ce am uitat să fac? 

Stă încă în picioare, lângă uşa pe care ea se grăbeşte să o 
închidă şi să o încuie în urma lui, în timp ce mâinile femeii se 
încrucişează pe piept ca pentru a pune o barieră între ei. Sau 
poate pur şi simplu pentru a-l împiedica să vadă prin cămaşa de 
noapte cât de plat îi este pieptul. Vocea îi e destul de calmă 
acum (asta pentru că, probabil, conform principiului vaselor 
comunicante, stânjeneala lui profundă temperează într-o 
oarecare măsură stânjeneala ei): 

— Ce doreai să faci şi ai uitat? Nu-mi dau seama. 

— Eşti bună să îmi dai puţin cartea ta? 

— Cartea mea? Ce carte? 

— Cartea ta. A mea. Cea din care ai citit astă-seară la casa 
de cultură, şi ai citit de-a dreptul minunat. Uite ce e: nu voiam 
decât să îţi scriu o dedicație, însă din pricina emoţiei am uitat. 
Abia acum, în urmă cu o jumătate de oră, mi-am amintit. M-am 
tot plimbat de colo-colo şi în cele din urmă m-am întors la tine. 

De sus, de la înălţimea ultimului raft al etajerei cu cărţi şi 
discuri, o pisică alb cu negru îl priveşte ţintă, stăpână pe sine, 
aproape cu ironie, ca şi cum oaspetele acesta nu ar avea nimic 
special faţă de alţii, ca şi cum ar fi o parte a unui program 
nocturn cât se poate de obişnuit în mansarda aceea, noapte 
după noapte vine aici câte un scriitor sau altul care şi-a amintit 
deodată că a uitat să îi scrie lui Ruhale Reznik o dedicație pe 
prima pagină a cărţii sale. 

— Incântat de cunoştinţă. Dumneavoastră trebuie să fiţi 
domnul Hozi, va spune scriitorul în timp ce va păşi în cameră, 
fără a cere permisiunea, îndreptându-se spre masa de lângă 
pat, unde se va aşeza şi îi va scrie o dedicație plină de 
afecţiune, în care îl va include şi pe gelosul Hozelito, după care 
se va apleca din nou deasupra cărţii şi va adăuga un desen cu o 
floricică şi o pisică mustăcioasă cu un aer de viclenie şi 
maliţiozitate. 

Ruhale spune: 


— Ascultă. Îmi cer iertare. Am greşit. Când m-ai adus 
acasă mai devreme ţi-am spus că draperiile mele sunt la 
spălătorie. Nu este adevărat. lar după încă o clipă: _ 

— Nu, Nu am greşit, ţi-am spus un neadevăr. Imi pare rău. 

_Dar de ce mi-ai spus asta? Pentru a mă împiedica să urc 
aici? |ţi era puţin teamă? (Palma lui atinge blând, ca din 
întâmplare, doar pentru o secundă, obrazul ei: nu din milă. Nici 
din cochetărie. Ci mai degrabă purtată de ceva asemănător cu o 
delicată afecţiune nocturnă.) Da. Imi era teamă. Nu stiu. Imi era 
ruşine de tine. N-aş putea spune acum dacă îmi doream cu 
adevărat să vii aici, dar îmi era frică, sau poate îmi era teamă să 
îţi spun pur şi simplu: ascultă, poate ar fi mai bine să nu urci, 
sau poate îmi era teamă să îţi spun că îmi este teamă. Nici 
acum nu ştiu. 

Ascultându-i vorbele, scriitorul o trage spre el, mângâind-o 
gingaş pe cap, nemailăsând-o să se îndepărteze (veveriţă 
speriată, te rog să nu fugi de lângă mine). Bărbatul îşi dă seama 
că acum, poate tocmai din cauză că s-a relaxat în aşteptarea 
nopţii, cu părul despletit şi lăsat să îi cadă până la mijlocul 
spinării, i se pare, în mod surprinzător, şi mai puţin atrăgătoare. 

Şi, asemenea unei fetiţe timide, în timp ce mâna lui o 
apasă pe cap, pune o întrebare complet neaşteptată: 

Mai devreme ţi-am spus cumva că nici acum nu ştiu? N-ar 
fi fost mai bine să spun că nici măcar acum nu stiu? 

El o ia în braţe, o lipeşte de masă şi o sărută îndărătul 
urechii, un sărut încă incert, mai mult sau mai puţin patern. Dar, 
cu toate acestea, el nu reuşeşte să îşi pună stăvilar şuvoiului de 
cuvinte: Hai să vedem: nici acum nu ştii? Încă nu ştii? Nu ştii nici 
măcar acum? Nici măcar acum nu ştii? 

Nu, acum ştii? Te rog să dai la o parte ceea ce e de prisos. 

In loc să facă asta, buzele ei îi ating uşor pielea gâtului, 
înfiorându-l, şi abia în clipa aceea scriitorul înţelege că nu i se 
cere decât să tacă. Pune capăt jocurilor de cuvinte şi se jenează 
puţin de firele aspre care i-au năpădit cu siguranţă obrajii, deşi 
s-a bărbierit de dimineaţă, iar acum o înţeapă. Dar iată că 
tocmai aceşti ţepi o stârnesc, făcând-o să-şi împlânte unghiile în 
părul de pe ceafa lui, iar de data aceasta nu cu blândeţe, ci mai 
degrabă cu un gest ce seamănă cu un atac neaşteptat. Scriitorul 
ştie cum să o răsplătească, o întoarce şi o lipeşte cu spatele de 
pieptul lui, atingându-i ceafa cu buzele, nu înainte de a-i da la o 


parte coama bogată, şi începe să îi mângâie cu vârful limbii 
zona aceea acoperită de puf, până când vede firişoarele 
zbârlindu-se şi îi simte spinarea scuturată de fiori. Apoi se 
întoarce, iar buzele lui depun pe ale ei un sărut prudent, părând 
că vrea să o savureze, dar imediat săruturile devin apăsate, 
profunde, înghiţindu-se unul pe celălalt, săruturi care le potolesc 
setea şi îi însetează deopotrivă. Scriitorul savurează amestecul 
de mirosuri al trupului ei, iar printre ele îl distinge pe cel delicat 
al apei de gură, dindărătul căruia răzbate aroma uşoară, 
aproape imperceptibilă, a unei cine alcătuite din iaurt cu lămâie 
şi pâine. Amestecul acesta atât de dulce îi stârneşte simţurile, 
atrăgându-l mai mult decât orice parfum de marcă. Preţ de o 
clipă, dar numai preţ de o clipă, îşi face griji pentru mirosul pe 
care probabil că îl emană trupul şi gura lui, regretând că nu i-a 
cerut permisiunea de a face un duş mai întâi, dar de unde ar fi 
putut să ştie că?... Insă acum este deja prea târziu, fiindcă ea a 
început să se lipească de el şi să îi caute pieptul cu buzele, da, 
cu timiditate, dar cu o pasiune şi o înflăcărare ce îi pun în umbră 
timiditatea, lăsând deoparte orice urmă de inhibiţie, ca şi cum 
trupul ei ar mâna-o să uite de toate. 

El, pe de altă parte, ezită puţin, simţind-o atât de strâns 
lipită de el, oare se va opri, se va speria, va fi jignită simţindu-i 
erecţia? Dar în clipa în care îl simte nici nu se opreşte, nici nu e 
jignită, ca şi cum visele nopţilor ei singuratice ar fi pregătit-o 
bine pentru asta, îl îmbrăţişează şi se lipeşte mai tare de el, iar 
cu palmele începe să îi mângâie spinarea, stârnindu-i valuri de 
plăcere. Îşi trece vârfurile degetelor pe pielea lui, unul după 
celălalt, înfiorându-l ca atingerea undelor înspumate ale mării. 

Şi pentru că încă stăteau în picioare îmbrăţişaţi lângă 
masă, în faţa patului de o persoană pregătit pentru noapte, nu 
le e greu să treacă aproape imperceptibil şi fără prea mult efort 
de la poziţia verticală la cea orizontală, strâns îmbrăţişaţi, pe o 
parte (fiindcă patul e foarte îngust). Şi ce se petrece în clipa 
aceea între ei nu poate fi descris în cuvinte, o mişcare menită a 
le asigura mai mult confort, o mişcare simplă, făcută, în mod 
întâmplător, de amândoi în acelaşi timp, la momentul potrivit, 
într-o sincronizare perfectă, asemenea unui cuplu de balerini 
după sute de repetiţii, iar această mişcare comună uluitoare, 
atât de puţin obişnuită, încât este de neînțeles, nu face decât să 
îi amuze teribil şi să alunge orice urmă de stânjeneală sau de 


tensiune şi să le sporească implicarea. Dat fiind faptul că patul e 
de o persoană, nu unul matrimonial, amândoi sunt nevoiţi să 
stea pe o parte, lipiţi strâns unul de celălalt, obligaţi să îşi 
coordoneze fiecare mişcare: ca într-un dans intim. Şi, trecând cu 
vederea durerea difuză pe care o simte în spinare şi la cot, 
cauzată de poziţia incomodă, scriitorul este uimit de dansul 
acesta profesionist, având în vedere faptul că nu şi-o imagina pe 
tânără atât de experimentată, ca să nu mai spunem că nici el nu 
era prea priceput în astfel de situaţii. In clipa în care mâna lui îi 
atinge coapsa, ea îi şopteşte în ureche: O clipă, dă-mi voie să îl 
închid pe Hozelito în baie, mă stânjeneşte puţin prezenţa lui. lar 
scriitorul îi răspunde, nu fără oarecare maliţiozitate: De ce să nu 
se uite şi el, să moară puţin de ciudă? Poate aşa se mai 
încălzeşte şi el puţin, ce zici? 

A auzit-o spunându-i ceva pisicii, înainte de a o închide în 
baie, cu o voce caldă şi joasă, vorbe pline de afecţiune. Sau de 
scuze. După ce se întoarce şi se întinde pe-o parte lângă el, se 
îmbrăţişează şi se mângâie, neştiind ce anume să facă mai 
departe, până când degetele lui încep să-i caute sânii prin 
materialul cămăşii de noapte şi ea îi prinde mâinile curioase şi i 
le îndepărtează de pieptul acela plat cu care s-a ruşinat toată 
viaţa. Apoi, ca pentru a-i oferi o recompensă în schimbul acelei 
plăceri pe care i-a refuzat-o, îi conduce mâinile spre pântec. 

Înăuntrul lui se reaprinde dorinţa de a vorbi şi îi spune CU 
voce joasă: Ascultă, Rahel, însă ea îi pecetluieşte buzele, iar el 
renunţă şi îi acoperă cu sărutări fruntea şi tâmplele, colţurile 
ochilor, locul din spatele pavilioanelor urechilor şi adâncitura 
gâtului, acolo unde gâtul se uneşte cu clavicula şi unde buzele 
lui îi înfioară pielea. Toate aceste sărutări sunt menite să o 
corupă, să îi distragă atenţia de la cealaltă mână, cea care nu 
este ţintuită pe pântecul ei, cea care este liberă şi încearcă să 
îşi croiască drum spre mijlocul trupului ei. Dar ea îl opreşte din 
nou şi spune: Mai aşteaptă puţin. Incă îmi este frică. El o 
ascultă, se opreşte şi îi şopteşte: Poate că te vei mira, veveriţă 
micuță, dar şi mie îmi este puţin frică. Nu numai ţie. 

Şi, în ciuda faptului că nu vede nici o umbră de asemănare 
între frica ei stânjenită şi teama lui ca nu cumva să dea greş, 
sunt doi fricoşi cât se poate de asemănători: ea vede în el, cu 
siguranţă, un bărbat plin de amante, care a experimentat deja 
plăcerile cele mai excentrice şi sofisticate - ce ar putea să îi 


ofere trupul ei nepriceput, orice ar face i s-ar părea rigid şi 
insipid? EI, pe de altă parte, se teme - ca întotdeauna - de 
propria sa dorinţă, capabilă să se evapore pe neaşteptate, fără 
vreun avertisment, lucru care i s-a şi întâmplat deja de câteva 
ori, şi atunci ce îşi va închipui femeia aceasta despre el? Ce va 
crede despre sine? Şi ce impresie îşi va face? Cum va interpreta 
incursiunea aceasta în casa ei în toiul nopţii, pasiunea pe carea 
stârnit-o, o pasiune care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi 
nimic mai mult decât o înşelăciune, o prefăcătorie plină de 
vanitate? Cu siguranţă îl consideră un bărbat experimentat şi 
dezinvolt; ce va crede despre el dacă va descoperi că nu este 
decât un băieţandru confuz şi agitat, care nu e în stare de 
nimic? 

Şi, în consecinţă, tocmai în clipa în care în minte i se 
contura teama aceasta, iată că cele mai negre gânduri devin 
realitate. Se îndepărtează de trupul ei, de care rămăsese până 
acum strâns lipit, pentru ca femeia să nu observe dispariţia 
neaşteptată a ceea ce până nu demult fusese acolo. 

Într-un cuvânt, dacă până în urmă cu câteva minute era 
stânjenit şi se temea ca nu cumva ea să observe mădularul lui 
tare şi să se sperie, acum se află exact în situaţia inversă: ce se 
va întâmpla dacă ea observă ofilirea lui? 

Un spiriduş micuţ şi răutăcios aruncă lumini scânteietoare 
asupra gândurilor sale, un fel de mucalit sardonic, care îi 
dezvăluie în secret că, iată, în sfârşit formaţi o pereche în patul 
ăsta: ea se străduieşte în permanenţă să nu îşi lipească pieptul 
de al tău, să nu simţi că nu are sâni aproape deloc, iar tu, tot de 
teamă, te-ai îndepărtat de ea. 

Să-i şoptesc asta la ureche? Acum? Cuvintele spiriduşului? 
Poate că am putea râde amândoi, un râset eliberator, de 
uşurare, care ne-ar putea alunga temerile, iar după aceea, nu ar 
mai rămâne între noi nici un regret, nici un motiv de ruşine, nici 
un secret, nici un lucru ridicol şi nimic neplăcut, şi abia atunci 
vom putea să ne bucurăm unul de celălalt. 

Dar el se grăbeşte să alunge imaginea spiriduşului. Să îl 
închidă în el însuşi. Să îi pună lacăt la gură. 

Şi astfel, în loc să îi murmure în ureche aceste cuvinte, se 
apleacă şi îi sărută umerii, trupul, trece cu delicateţe peste 
piept, oprindu-se asupra pântecului şi astfel, printre sărutări, 
plasează mângâ.ieri care îi provoacă femeii un fior profund, 


asemenea zbaterii slabe a unor aripi de porumbei, a unui sunet 
cald şi prelung. 

In timp ce o mângâie, închide ochii, strângând pleoapele 
cu putere, şi încearcă să îşi recapete entuziasmul cu ajutorul 
liniei chiloţilor pe fesele lui Riki, chelneriţa, al acelei linii 
asimetrice care se ghicea prin materialul fustei ei scurte şi care 
i-a stârnit simţurile acolo, la cafenea, înainte de începerea 
evenimentului literar. Acum încearcă să şi-o imagineze pe Riki 
ridicându-şi cu o mână fusta până deasupra şoldurilor, în timp 
ce pe cealaltă şi-o strecoară între picioare, în chiloţi. Apoi 
încearcă să îşi imagineze în detaliu ceea ce s-a întâmplat în 
camera aceea de hotel din Eilat între Riki şi Charlie, iubitul ei 
fotbalist, sau între Charlie şi Lucy, cea care a fost la un pas dea 
deveni Miss Litoral, în aceeaşi cameră, în acelaşi hotel, şi ce s-ar 
fî putut întâmpla între Charlie şi ele două la un loc, sau între Riki 
şi Lucy, fără Charlie. 

Când nici măcar acest lucru nu îi trezeşte dorinţa, se 
roagă ca imaginaţia să îl transforme pentru câteva clipe în 
Yuval, tânărul poet care, din pricina faptului că tânjeşte zi şi 
noapte după trupul unei femei, a ajuns să îşi urască viaţa cu 
îndârjire: Acum vei fi Yuval şi iată că ţi se oferă în sfârşit un trup 
aproape gol de femeie, ia, atacă, hai, dă-i jos cămaşa de noapte 
şi astâmpără-ţi setea. 

Ruhale înţelege sau poate doar ghiceşte alternanţa 
aceasta de suişuri şi coborâşuri. Işi ascunde faţa în scobitura 
braţului şi întreabă pe cel mai afectuos ton cu putinţă: Spune- 
mi, eşti cu adevărat aici? Poţi să mă asiguri că nu visez? 

Şi, poate pentru că are impresia că tot ceea ce i se 
întâmplă nu este decât un vis, nu îl opreşte în clipa în care îi 
ridică deasupra coapselor cămaşa de noapte. Nu numai că nu îl 
împiedică, ba chiar îi ţine mâna şi i-o conduce de-a lungul 
trupului ei, cu degetele împreunate, descoperind o altă textură, 
mult mai fină şi mătăsoasă decât cea a cămăşii de noapte, un 
ţesut cald, care, la contactul cu degetele lui, îşi dezvăluie cute şi 
cochilii umede menite să îi reaprindă simţurile, şi iată că acum 
nu mai are nevoie de bietul Yuval şi nici de Riki, chelneriţa, cu 
linia chiloţilor ei vizibilă prin fusta strâmtă. Şi astfel, într-o 
singură clipă, impulsul lui de a-şi satisface imediat şi complet 
dorinţa lasă locul unor mişcări alerte, unui ritm încărcat de 
generozitate sexuală, dornic să îi provoace ei din ce în ce mai 


multă plăcere şi să îi amâne lui tot mai mult momentul potolirii 
setei, căutând în permanenţă modalităţi de a o împlini, până la 
limita insuportabilului. 

Mânat de spiritul de sacrificiu, îi conduce corabia tuturor 
dorințelor, cu mâini devenite de acum experte, inspirate, 
acostând în portul ei interior, ancorând în cel mai intim dintre 
locuri, în inima dorinţei. 

Încet, foarte încet, asemenea unui sonar capabil să 
perceapă sunetele cele mai profunde, imposibil de perceput prin 
intermediul auzului, captează murmurul care se naşte în 
adâncurile fiinţei ei, continuând să o învăluie în plăcere, primind 
şi inventariind fără discernământ până şi cele mai subtile 
diferenţe dintre gemetele ei, ascultând cu pielea, nu cu urechile, 
cele mai mici oscilaţii ale ritmului respirației ei, simţindu-i 
freamătul care-i înfioară trupul, ca şi cum ar fi devenit un 
seismograf sofisticat capabil să înregistreze şi să decodifice 
reacţiile corpului ei, cu ajutorul cărora întocmeşte mai apoi o 
hartă de care se foloseşte pentru a evita cu prudenţă orice dună 
de nisip, orice zonă aridă şi orice formă de frecare, în afara 
aceleia lente, care, printr-o mişcare oscilatorie, înainte şi înapoi, 
o face să tremure de plăcere. In timp ce murmurul ei se 
transformă într-o serie de gemete slabe, imploratoare, de 
suspine şi strigăte ascuţite de surpriză, buzele lui descoperă 
deodată că obrajii îi sunt scăldaţi de lacrimi. Fiecare sunet, 
fiecare respiraţie şi tremur, fiecare înfiorare a pielii ei l-au ajutat 
să urmeze traseul corect, cu multă iscusinţă, acostând în cel 
mai intim dintre porturile fiinţei ei. 

Pe măsură ce valurile de plăcere în care o scaldă cresc, 
sporeşte şi orgoliul lui de a amâna momentul satisfacerii 
dorințelor proprii. E hotărât să-i picteze întâi ei un întreg 
curcubeu al plăcerilor, până când ea nu îşi va mai controla 
gemetele, până când se va lăsa purtată de apele învolburate ale 
unei cascade, asemenea unui bărcuţe de hârtie (în ciuda tuturor 
acestor intenţii nobile, din când în când se întâmplă să simtă 
dorinţa zguduindu-i trupul încordat, în timp ce se freacă uşor cu 
şoldul de pulpa de dedesubt, într-un ritm care îi stârneşte şi îi 
potoleşte deopotrivă pofta, însă imediat după aceea revine la 
scopul pe care şi l-a impus, mânat de simţul datoriei şi de 
prezenţa de spirit). 

* 


Şi astfel, asemenea unui pianist absorbit de mişcarea 
propriilor degete pe claviatură, nici măcar nu îşi mai aminteşte 
că în urmă cu doar câteva ore veverița aceasta timidă i se 
păruse drăguță, poate chiar frumoasă, dar nicidecum 
atrăgătoare. Acum mâinile lui îi descoperă sânii pe sub cămaşa 
de noapte, sânii ei de fetiţă de doisprezece ani, iar de data 
aceasta femeia nu îl mai opreşte, copleşită de plăcere, iar când 
în cele din urmă îi înşfacă mugurii, este inundat de dorinţă şi îşi 
trece limba peste sfârcuri, strângându-i pe fiecare între buze, 
mângâindu-i pe rând cu mişcări circulare ale limbii, în timp ce 
degetele îi dezmiardă iar buzele vulvei şi petalele corolei care îi 
împodobește cireşica atât de umflată şi tare, încât pare un al 
treilea sfârc. 

După degete, coboară şi buzele şi limba. Ea, asemenea 
unei fetiţe, îşi înfige pe neaşteptate degetul mare în gură şi 
începe să-l sugă cu putere, plescăind, apoi spinarea i se înalţă şi 
i se curbează asemenea unei corzi de arc întins, iar după numai 
o clipă, după ce se lipeşte din nou de saltea, din adâncul fântânii 
ei izbucneşte un strigăt moale şi prelung, un strigăt care nu 
trădează doar plăcere, d şi mirare, uimire că nu folosise 
niciodată în viaţa ei zăgazul acela miraculos şi că nici măcar în 
cele mai nebune dintre visele ei nu îşi imaginase ce zace acolo 
jos. 

Apoi începe să plângă deodată cu suspine şi îi spune: Vezi 
tu... Plâng. E un plânset copilăresc, care o face să îşi ascundă 
faţa în umărul lui şi să bâlbâie, îmi cer scuze, îmi este puţin 
ruşine de tine. 

După care îi mângâie obrajii şi fruntea cu o mişcare lungă, 
uşoară, oprindu-se încetul cu încetul din plâns şi liniştindu-se. 
După două sau trei secunde, însă, se aşază pe pat, îşi ridică 
braţele deasupra capului şi a feţei, care împietreşte preţ de o 
secundă, şi îşi scoate cămaşa de noapte, care îi stătea precum o 
crinolină în jurul coapselor, după ce fusese când ridicată, când 
trasă pe şolduri. Şi spune: Nu îmi pasă dacă mă priveşti. 

Apoi se întinde din nou pe spate, deschisă, aşteptându-l. 
Dar el nu se mişcă, rămâne chircit în poziţie fetală, încercând iar 
să ascundă ceea ce a dispărut imediat după ce ea a atins 
orgasmul şi s-a relaxat. In momentul acesta se teme că femeia 
se va simţi jignită sau va crede că ceea ce se întâmplă este din 
vina ei. 


În schimb, ea îşi adună curajul pe care nici măcar nu 
bănuia că îl are, surprinzându-se atât pe sine cât şi pe el, îşi 
înmoaie degetele în gură şi întinde o mână timidă spre membrul 
lui, începând să-l mângâie cu o atingere umedă, cum nu mai 
făcuse nici cu primul bărbat din viaţa ei, atunci, în tinereţe, în 
urmă cu douăzeci de ani, nici cu tipul acela însurat, în urmă cu 
şase ani şi jumătate. 

Mângăâierile acestea nu fac decât să îi confirme ceea ce 
deja ştia, dar nu se simte jignită, ba din contră, se simte 
inundată de un val de afecţiune generoasă şi de compasiune 
maternă faţă de stânjeneala lui, faţă de îngrijorarea şi ruşinea 
lui care nu îi dau pace, în vreme ce se întreabă oare ce crede 
despre el. 

În acelaşi timp, înăuntrul ei se trezesc la viaţă instinctele 
feminine, însoţite de un simţ al datoriei, al datoriei imediate de 
a-l ajuta să depăşească acest moment stânjenitor, aşa că îşi 
linge degetele şi le pune în jurul mădularului său moale, le 
mişcă în sus şi în jos, cu gesturi ezitante, care îi trădează lipsa 
de experienţă, dar sunt pline de devotament, pasiune şi 
bunătate. l-o face cu toate cele cinci degete pline de ambiţie iar 
şi iar, fără să ştie exact cum anume, dar nu precupeţeşte nici un 
efort pentru a o face cum trebuie, apoi cu buzele, cu limba ei 
mătăsoasă, constant, asemenea unei şcolăriţe silitoare, până 
când trupul lui e zguduit de primele spasme care anunţă 
reîntoarcerea dorinţei. 

În clipa aceea scriitorul îşi aminteşte de bărbatul care a 
stat toată seara într-un colţ al sălii, eliberând din când în când 
hohote urâte de râs, poate de batjocură şi dezgust, Arnold, 
Arnold Bartok, un bărbat uscăţiv şi osos, puţin cocoşat, o 
maimuţă bolnăvicioasă căreia i-a căzut aproape tot părul, care 
şi-a pierdut luna trecută slujba cu jumătate de normă într-o 
firmă de curierat, care îşi petrece împreună cu mama lui nopţile 
acestea sufocante într-o cămăruţă care pe vremuri servea pe 
post de spălătorie, acoperindu-se cu o singură pătură, şi care o 
dată la o oră sau la două ore împinge oala de noapte sub trupul 
ei moale, pentru ca apoi tot el s-o scoată de acolo. Arnold 
Bartok cel interesat de viaţa eternă şi de posibilitatea de a 
învinge moartea. 

Această amintire înăbuşă în el orice urmă de dorinţă. 
Degetele pline de devotament ale lui femeii nu reuşesc să 


neutralizeze efectul pe care îl are asupra sa Arnold Bartok, 
aceasta fiind, poate, răzbunarea lui târzie. Până şi tânărul poet, 
Yuval, îşi face apariţia în gândurile lui, stă în picioare şi îşi 
aşteaptă răbdător rândul la autografe, dar el nu doreşte un 
autograf, ci vrea să îi spună scriitorului, nu cu furie, ci mai 
degrabă cu o palidă prostraţie: 

Cu toate acestea, mi-ai făcut o nedreptate, nu? 

In zadar va încerca acum să îi explice lui Ruhale ceea ce 
nu are explicaţie. Chiar şi o femeie cu mult mai multă 
experienţă ar fi disperată şi s-ar învinovăţi pentru acest eşec. 

El, pe de altă parte, se grăbeşte să îşi asume întreaga 
responsabilitate atât pentru propria moliciune, cât şi pentru 
stânjeneala pe care i-o provoacă ei. 

Ce bine ar fi dacă Ruhale ar putea să îi spună totul, să îi 
şoptească acolo, în pat, pe întuneric, la ora două noaptea, dacă 
ar îndrăzni să-i zică astfel: Nu fi trist, te rog din tot sufletul, chiar 
nu ai de ce să fii trist, nu ai nici un motiv, aşa cum nu ai niciun 
motiv să îmi ceri scuze, nu este nevoie, pentru că mădularul tău 
moale mă penetrează în clipa aceasta, exact în clipa aceasta, 
mă penetrează atingând cele mai obscure abisuri ale trupului 
meu, ajungând în locuri de o profunzime nebănuită, în care nici 
un mădular erect nu a mai ajuns vreodată, în care nici un alt 
mădular erect nu va mai reuşi să pătrundă, nu atât de adânc, nu 
în miezul fiinţei mele. 

Dar cum ar putea să îşi exprime o asemenea emoție, 
rostind cuvintele cu voce tare sau în şoaptă, la urechea unui 
bărbat pe care nu îl cunoaşte decât prin prisma cărţilor lui? 

* 


Scăldată de razele pale de lumină împrăştiate de felinarul 
din stradă, raze ce se strecoară în cameră printr-o crăpătură 
formată la îmbinarea dintre draperii, ea se ridică din pat. Bâjbâie 
după cămaşa de noapte şi o ridică de pe podea. Se închide în 
cabina de duş şi iese de acolo după zece minute spălată, 
proaspătă, parfumată, îmbrăcată într-o altă cămaşă de noapte, 
la fel de lungă ca prima, ajungându-i până la glezne, şi cu 
nasturii încheiaţi până la gât. Amândoi. Il eliberează şi pe 
Hozelito, diavolul acela deghizat în pisică, nerăbdător să îşi reia 
poziţia dominantă, căţărându-se până aproape de tavanul 
camerei, pe raftul cel mai de sus al etajerei pline de cărţi şi 
discuri. De acolo ochii lui gălbui, ca de tigru, ostili şi curioşi sau 


poate goliţi de orice expresie trimit săgeți spre străinul care în 
noaptea aceasta i-a luat locul în patul stăpânei. Adică, să înţeleg 
şi eu... atâta zgomot pentru nimic? Sau: Ştiam foarte bine încă 
de la început că aşa se va încheia povestea, şi la fel de bine ştiai 
şi tu. 

Necunoscutul stă întins pe spate cii un aer abătut, 
fumează o ţigară, chinuit de sentimentul acela de stânjeneală şi 
de ruşine tipic masculin, torturat mai ales de sentimentul 
dezonoarei, ca şi cum ar fi un cal sau un taur incapabil să îşi 
îndeplinească atribuţiile, dar, cu toate acestea, consolându-se 
cu gândul că a reuşit să îi lărgească lui Ruhale orizontul 
plăcerilor, că a orchestrat toată acea varietate de gemete 
izvorâte din trupul ei. Dar imediat începe să se ruşineze şi din 
pricina acestei consolări născute din orgoliu. Măcar dacă i-ar 
putea spune: Ascultă, Ruhale, te rog să nu te întristezi, toate 
personajele care apar în această carte nu sunt, de fapt, decât 
fațete ale autorului însuşi: Riki şi Charlie şi Lucy şi Leon şi 
Ovdeia şi Yuval şi Yeruham, cu toţii sunt parte din el şi tot ceea 
ce li se întâmplă aici are loc numai în mintea lui; chiar şi tu, 
Rahel, chiar şi tu eşti doar un gând de-al meu, iar tot ceea ce se 
petrece acum între noi doi mi se întâmplă, de fapt, numai mie. 

— Dar priveşte, spune ea. Priveşte, uite, ai aici o rană 
destul de adâncă! Şi sângerează! Să te dau cu iod? Să-ţi aduc 
un plasture? 

— Lasă. Nu-i nevoie. E o nimica toată. 

— Te-ai lovit de ceva? Ţi-ai sfâşiat şi cămaşa. 

Am înfruntat balaurul de dragul tău. Şapte vrăjitori, cinci 
diavoli şi un balaur. Le-am venit de hac tuturor, dar unul dintre 
ei a apucat să mă atingă cu spada. 

Hai, nu te teme. Nu este decât tinctură de iod. Atât. Am 
terminat. Ce înseamnă asta, lupţi cu vrăjitori şi balauri, dar îţi 
este frică de puţină tinctură de iod şi de un plasture? 

* 


Şi iată că acum nu mai stă culcat pe spate şi nu îi mai este 
ruşine şi nici frică, fiindcă are ceva de făcut: se ridică, se 
înfăşoară în cearşaful ei, îşi aprinde o ţigară, o stinge după 
două, trei fumuri, bâjbâie în căutarea hainelor împrăştiate pe 
podea, la picioarele patului şi intră în baie, să se uşureze şi să se 
spele - cu apă rece —, apoi iese de la duş complet îmbrăcat, dar 


ud din cap până-n picioare, deoarece hotărăşte să nu se şteargă 
deloc: asta îi dă un aer mai proaspăt. 

— Cafea? Pâine? Pâine prăjită? Nu îmi ia mai mult de cinci 
minute... 

— Nu, mulţumesc, veveriţă, am plecat. Este două şi 
jumătate. 

— Uite, apa fierbe deja. Stai la o cafea măcar. 

— Nu, mulţumesc, Rahel, te rog să mă ierţi, dar chiar sunt 
nevoit să plec (din nou „chiar”, „sunt nevoit”, genul de cuvinte 
aparţinând acelui cod dindărătul căruia transpare mutra 
mincinosului). 

— Spune-mi un lucru, ne-am simţit bine împreună, nu? 

— Foarte bine. Eu m-am simţit minunat alături de tine. 
Ascultă, Rahel. Te sun curând. (N-o să suni. De ce ai face-o?) lar 
tu, dacă poţi, te rog să nu te superi. Nici pe mine, nici pe tine. Și 
nici să nu te întristezi (dar ea este deja tristă, din cauza ta, 
ticălosule, şi ştii foarte bine asta, o ştiai de la bun început). La 
revedere. 

— Salutare, Hozelito, te avertizez să ai mare, mare grijă 
de fata asta, altfel o să ai de-a face cu mine. 

(Incepe să îi fie tot mai greu să-şi ţină în frâu nerăbdarea. 
Mâna lui apasă deja clanţa, aceeaşi pe care în urmă cu mai 
puţin de trei ore o încerca precaut, în timp ce se afla de cealaltă 
parte a uşii, deşi ar fi preferat ca ea să fi rămas închisă. Dar, 
dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, de ce ai mai venit până 
aici în toiul nopţii? De ce ai mai apăsat clanţa?) 

— Aşteaptă: nu vrei nici măcar o ceaşcă de ceai? Am şi 
mate argentinian. Nu vrei să rămâi până dimineaţă? Hozelito, 
nu-i aşa că ne-ar plăcea să mai stea? 

— Vă mulţumesc amândurora din tot sufletul, dar chiar 
trebuie să plec. Te sun. Mai vorbim. 

Şi vocea ei începe din nou să tremure puţin, asemenea 
unui firicel de fum, ca atunci, la început, după ce au ieşit 
împreună din casa de cultură: 

— Eşti dezamăgit de mine? 

— Dezamăgit? Ce-ţi veni? De ce aş fi? 

Ea tace. Degetele ei încearcă să încheie ultimul nasture al 
cămăşii de noapte, dar nu reuşesc, fiindcă este deja încheiat. 

— Nu, Nu sunt dezamăgit. De unde şi până unde? Eşti 
minunată, Rahel. (Dar aceste sunt doar vorbe goale, în sinea lui 


se întreabă, exact în aceeaşi clipă, ce Dumnezeu l-o fi adus aici 
în crucea nopţii. Ce Dumnezeu o fi fost în mintea lui? Nu-şi 
dezlipeşte mâna de pe clanţă şi se uită la ceas: este aici de 
două ore şi jumătate. Mai exact, de două ore şi patruzeci de 
minute.)... 

— Dar să ştii că eu. 

— Ştiu, Rahel... (o întrerupe intenţionat, să nu audă ce are 
de spus). Ştiu. Şi nu-ţi face griji. 

Aminteşte-ţi că şi tu ai spus, cu gura ta, că ne-am simţit 
cu adevărat minunat împreună, nu-i aşa? La revedere. Intoarce- 
te în pat şi dormi până dimineaţă. Sau până la amiază, de ce 
nu? (Cuvintele „cu gura ta”, „de ce nu?”, alături de „cu 
adevărat”, îi fac discursul mai searbăd şi mai mincinos. 
Mizerabil, îşi spune. 

Josnic, îşi spune.) 

Şi după aceea? Poate mergi de la Ruhale direct la 
cafeneaua lui Riki, să vezi dacă este încă deschisă la ora două şi 
douăzeci dimineaţa şi dacă nu cumva, din întâmplare, Riki este 
încă acolo? 

* 

E din nou afară, în întuneric, paşii îl poartă de pe bulevard 
pe o străduţă şi de pe străduţă pe o alee şi de pe alee pe o altă 
alee. Şi deodată, bună dimineaţa, soare, mădularul lui începe să 
se trezească încetul cu încetul la viaţă, ce te-a apucat, 
cretinule? Ţi-ai amintit ce ai pierdut? îmi cer mii de scuze, dar 
care dintre noi doi este idiotul în situaţia asta, eu sau tu? Aşa că 
ciocul mic! 

În timp ce merge pe o stradă pustie, luminată doar de 
felinarele gălbui, şi coteşte la dreapta, pe o alee la fel de pustie, 
dar aproape cufundată în beznă, scriitorul nostru începe să 
pritocească în minte personajul Miriam Nehorait, pentru ca apoi 
să îşi îndrepte atenţia către Yeruham Sdemati, directorul casei 
de cultură, fiindcă nu i se par îndeajuns de expresivi. 

Paşii îl poartă în tot acest timp spre un cartier pe care nu îl 
cunoaşte, nu departe de locul în care se termină oraşul şi încep 
întinderile goale ale câmpiilor nopţii: Vântul lumea înconjoară, 
Suflă, moare, iar învie. 

Poate azi, pe-aripi de boare, îţi va fi dat să zbori ţie. 

În faţa unei clădiri în construcţie stă un paznic scund, 
puţin cocoşat, cu un umăr mai ridicat decât celălalt, uşurându- 


se îndelung, complet nemişcat. În spatele lui nu sunt decât şiruri 
de stâlpi electrici, un trotuar nepavat, magazii, tomberoane, 
mormane de nisip şi pietriş. Bulevardul se transformă aici într-o 
cărare prăfuită şi iată capătul oraşului: câmpuri de mărăcini, 
patru canistre ruginite, insule răzlețe de moloz şi resturi, bucăţi 
de mobilier, umbre aruncate de tufele de ricin, carcasa unui 
jeep, un cauciuc pe jumătate îngropat în nisip, şi în cele din 
urmă rămâi singur. Te aşezi pe o ladă pusă cu susul în jos. 
Priveşti umbra munţilor. Stelele. Lumina pâlpâitoare venind 
dinspre ferestre. Un semafor care îşi schimbă continuu culorile 

— galben-roşu-verde - în zadar. Asculţi lătratul îndepărtat 
al câinilor şi simţi un miros nu foarte puternic de canal. De ce să 
scrii despre toate acestea? Ele există şi vor continua să existe, 
fie că scrii sau nu despre ele, fie că vii sau nu să le vezi. Dar nu 
sunt oare acestea întrebările fundamentale care au fost puse 
deja la începutul textului nostru: De ce scrii? De ce scrii aşa? Ce 
oferă scrierile tale, dacă într-adevăr oferă ceva, societăţii, ţării, 
şi cu ce contribuie la edificarea unui sistem de valori 
incontestabile? Pe cine doreşti să influenţezi? Sau poate scrii 
numai pentru glorie? Sau pentru bani? 

Când era doar un băieţandru de şaisprezece, 
şaptesprezece ani, de vârsta tânărului poet Yuval Dahan, 
scriitorul nostru îşi petrecea nopţile stând singur într-o magazie 
abandonată şi acoperind pagini întregi cu povestiri lipsite de 
noimă. Scria în acelaşi fel în care visa şi se masturba: într-un 
vârtej de entuziasm şi disperare şi dezgust şi tristeţe. Şi 
dovedea o neobosită curiozitate în încercarea de a înţelege de 
ce anume îşi fac oamenii rău unii altora şi lor înşişi deopotrivă, 
fără voia lor. 

Incă îşi doreşte să înţeleagă, însă odată cu trecerea anilor 
a acumulat o anume repulsie faţă de contactul cu străinii: chiar 
şi cea mai uşoară atingere întâmplătoare îi provoacă fiori. Chiar 
şi bătaia unei mâini străine pe umăr. Chiar şi nevoia de a inspira 
aerul care mai devreme a fost în plămânii altcuiva. Şi continuă 
să-i privească şi să scrie despre ei, intenţionând să-i atingă 
astfel fără a-i atinge, de fapt, şi lăsându-i pe ei să-l atingă în 
absenţa unui contact fizic real. 

Poate că asta ar fi o soluţie: să-i descrie asemenea unui 
fotograf de portrete sepia, un fotograf al reuniunilor de familie. 
Care aleargă printre personaje, stă la taclale cu toată lumea, se 


împrieteneşte, glumeşte, îi roagă în cele din urmă să îşi ocupe 
locurile dinainte stabilite, îi dispune pe toţi în semicerc, pe cei 
înalţi în picioare, jos pe cei scunzi, femeile şi copiii, micşorând 
spaţiile dintre ei, apropiind capete, trecând de două sau trei ori 
printre rânduri, aranjând pe ici, pe colo, cu o mişcare uşoară, 
câte un guler, câte o manşetă, câte o cută, funda unei codițe şi, 
retrăgându-se îndărătul aparatului cocoţat pe trepied, îşi 
adânceşte capul în cutia întunecată, apoi, cu un ochi închis, 
numără cu voce tare până la trei, acţionând în cele din urmă 
declanşatorul şi transformându-i pe toţi în fantome (numai 
pisica cenuşie a lui Miriam Nehorait nu ascultă, refuză să stea 
nemişcată, poate că a mirosit apropierea lui Hozelito, motiv 
pentru care va rămâne prizonieră pe veci într-unul dintre 
colţurile fotografiei, cu trei sau patru cozi. Lisaveta Kunitzin a 
clipit exact atunci şi pare că face cu ochiul. Chelia autoritarului 
domn Leon reflectă o lumină stranie, orbitoare. Tânărul poet 
Yuval Dahan a uitat să zâmbescă, în schimb Charlie rânjeşte cu 
gura până la urechi, Ruhale Reznik stă cu capul plecat, privindu- 
şi ţintă vârfurile pantofilor, iar Lucy, care a obţinut doar locul doi 
la concursul Miss Litoral, trădează un uşor, grațios strabism la 
ochiul stâng). 

* 

Dar de ce să scrii despre ceva ce există şi în afara 
persoanei tale? De ce să descrii în cuvinte ceea ce nu este 
alcătuit din cuvinte? 

Ce rol au poveştile tale? Cui folosesc? Cine are nevoie, 
dacă îmi permiţi să întreb, de fanteziile tale, de toate 
absurditățile acestea legate de aventuri sexuale cu chelneriţe 
frustrate, cu recitatoare nemăritate care locuiesc împreună cu 
pisicile lor, cu femei care au fost la un pas de a câştiga 
concursul Miss Litoral de la Eilat în urmă cu douăzeci de ani? 
Poate vei avea bunătatea să ne explici şi nouă, te rugăm, pe 
scurt, în cuvintele tale, ce încearcă să ne spună scriitorul prin 
acest text? 

Este năpădit de ruşine şi jenă, fiindcă îi priveşte pe toţi de 
la distanţă, scrutător, ca şi cum ar trăi cu toţii numai pentru a fi 
folosiţi ca personaje în poveştile lui. Şi ruşinea aceasta este 
însoţită de o tristeţe apăsătoare, izvorâtă din izolarea lui 
permanentă, deoarece îi este imposibil să atingă şi să se lase 


atins, fiindcă are tot timpul capul vârât înăuntrul vechii cutii 
negre a aparatului de fotografiat. 

Asemenea soţiei lui Lot: pentru a scrie eşti nevoit să 
priveşti înapoi. lar asta vă transformă atât pe tine, cât şi pe ei, 
în stâlpi de sare. 

Să scrii despre lucruri care există, să încerci să încapsulezi 
în cuvinte o tuşă de culoare ori un parfum ori un sunet este ca şi 
cum ai interpreta o sonată de Schubert în timp ce compozitorul 
însuşi se află în sală, râzându-şi poate de tine la adăpostul 
întunericului: Totul aici e verde, liniştit, Doar un corb tăcut 
pândeşte. 

Doi chiparoşi coroana şi-au unit, lar altul singuratic creşte. 

* 


Trebuie să repari lucrurile. Pentru că nu ai fost prea exact 
în descrierea doamnei Miriam Nehorait, picioare umflate, 
străbătute de o reţea de varice albăstrui, şi faţă stafidită, cu o 
expresie de afectare intelectuală: mai târziu, când s-a apropiat 
de tine, ai observat că are buze fine, mâini surprinzător de 
frumoase, ochi întunecaţi şi blajini, ochii unei copile pline de 
entuziasm, cu gene lungi şi întoarse. De două ori pe zi hrăneşte 
opt pisici fără stăpân, dintre care una cu o ureche sfâşiată. 
Yehiel Nehorai, soţul ei, a fost călcat de o maşină acum nouă 
ani, când se afla în Montevideo, într-o misiune diplomatică a 
mişcării sioniste. Cei doi fii ai ei sunt căsătoriţi, amândoi medici 
ginecologi la New York (unul dintre ei este căsătorit cu fiica 
vecinei-spioane, oftalmoloaga Lisaveta Kunitzin). 

In urmă cu câţiva ani a început să se înfiripe un fel de 
relaţie timidă, incertă între Miriam Nehorait, femeie nu tocmai 
tânără, care locuieşte singură de mulţi ani într-un apartament 
cu două camere şi hol, şi vecinul acela văduv, directorul casei 
de cultură, un tip energic, tot timpul cuprins de un entuziasm 
frenetic, al cărui trup emană tot soiul de mirosuri grele, 
Yeruham Sdemati, şi a cărui faţă seamănă cu o chiflă veche, 
care a stat prea mult în coş şi care începe să se usuce. Odată, în 
anii 60, a fost trecut al treisprezecelea pe lista Partidului 
Laburist Sionist şi a fost la un pas de a fi trimis în Knesset9. S-a 
pus în slujba mişcării care a mili-tat pentru înfiinţarea unei 
asociaţii a tuturor muncitorilor din Israel, indiferent că sunt evrei 
sau arabi, bărbaţi sau femei, în care fiecare să lucreze atât cât 
poate, iar salariul lunar să fie vărsat într-un fond comun, urmând 


ca din fondul acesta să-i fie plătit un salariu unic de bază 
fiecărui muncitor sau muncitoare, plus o indemnizaţie stabilită 
pe baza unor factori precum numărul de copii, starea de 
sănătate şi nevoia de educaţie a fiecărui membru al familiei. 
Credea cu tărie că omul este o fiinţă generoasă şi că societatea 
îl împinge în braţele egoismului, ale avariţiei şi exploatării. În 
seara asta, chiar înainte de a urca amândoi pe scenă, te-a rugat 
ca după terminarea evenimentului să îi aminteşti să-ţi 
povestească ceva legat de Cartea veseliei şi a înţelepciunii a lui 
Druyanow. Ai uitat să-i aminteşti, iar acum este mult prea târziu. 
Nu vei afla niciodată care este diferenţa fundamentală dintre o 
glumă şi o istorioară cu tâlc. Cu siguranţă nu-l vei mai întâlni pe 
Yeruham Sdemati. 

Ai putea să zăboveşti puţin în acest punct, pentru a 
încerca să zugrăveşti câteva dintre deprinderile acestui 
personaj, deprinderi care se vor întipări în mintea cititorilor: ca, 
de exemplu, obiceiul de a linge cu patimă, cu toată limba, fâşia 
aceea de lipici de pe interiorul plicurilor, ca şi cum ar fi o 
bomboană. Yeruham Sdemati linge cu poftă şi timbrele, salivând 
abundent, cu o plăcere ruşinoasă, pentru ca imediat după aceea 
să le lipească pe plic, apăsându-le cu o lovitură năprasnică de 
pumn, care o face pe Miriam Nehorait să se cutremure, dar îi 
place şi „latura lui sălbatică ascunsă”. 

Parlamentul israelian. 

Ridică receptorul telefonului imediat după primul târâit, cu 
un gest larg, luându-şi avânt, ca şi cum s-ar pregăti să arunce o 
piatră, şi spune: Da, vă rog, aici Sdemati, cu cine vorbesc, vă 
rog? Bartok? Nu, nu cunosc nici un Bartok, nici Arnold, nici 
altcumva, nu ştiu nici o persoană pe nume Bartok, nu, nu, 
dragul meu prieten, cu siguranţă nu, sub nici o formă, îmi pare 
foarte rău, dar nu am permisiunea de a vă da numărul de 
telefon al scriitorului, nimeni nu m-a autorizat să fac asta, îmi 
pare foarte rău, prietene, şi de ce, dacă îmi este permis să 
întreb, de ce nu încerci să rezolvi problema aceasta la 
secretariatul Uniunii Scriitorilor? Hm? 

Yeruham Sdemati are aproape întotdeauna vânătăi 
albăstrui în coate, pe frunte, pe spate sau pe coapse, rezultat al 
obiceiului său de a ignora obiectele inanimate şi de a încerca să 
treacă prin ele ca şi cum ar fi făcute din aer. Sau poate din 
contră, obiectele inanimate, mânate de vechi resentimente, îl 


rănesc ori de câte ori au ocazia: spătarul scaunului îl atacă şi îşi 
arată colții către el, colţul dulapului din bucătărie îi loveşte 
fruntea, o felie de pâine unsă cu miere cade pe scaunul lui exact 
înainte să se aşeze, coada pisicii sfârşeşte întotdeauna sub talpa 
pantofidui său, iar cana cu ceai fierbinte i se varsă pe pantaloni. 
Cu toate acestea, încă mai scrie din când în când câte o 
scrisoare indignată către redacţia ziarului de seară, în care 
denunţă fără milă urâţenia şi aroganţa şi comportamentul 
deplorabil şi minciuna care guvernează clasa politică în special, 
dar şi societatea, în ansamblul ei. 

Dimineaţa stă o oră întreagă, transpirat şi masiv, îmbrăcat 
în pantaloni de pijama şi un maiou îngălbenit, în faţa chiuvetei 
din baie, nu închide niciodată uşa în timp ce se spală 
sârguincios şi zgomotos, aplecat deasupra chiuvetei, cu 
picioarele depărtate, săpunindu-şi faţa, ceafa, umerii largi, 
pieptul acoperit cu păr cărunt, bolborosind, scuturându-şi capul 
ud dintr-o parte în alta asemenea unui câine care tocmai a ieşit 
din apă, astupându-şi pe rând câte o nară şi suflând cu putere în 
chiuvetă, făcând gargară, scuipând şi horcăind, până când 
Miriam Nehorait, aflată în bucătărie, de cealaltă parte a zidului, 
începe să se cutremure. 

La sfârşit mai rămâne pe loc încă vreo trei minute bune, 
pentru a se usca atent, ca şi cum ar şterge o tigaie. 

Dacă cineva face o remarcă pozitivă referindu-se la felul în 
care pregăteşte omleta, la tablourile atârnate pe pereţii camerei 
lui, la pionierii sionişti, la greva din portul Haifa sau la 
frumuseţea apusului privit de la fereastră, ochii lui se umplu 
îndată de recunoştinţă. Din spatele discursurilor lui înflăcărate, 
stârnite de te miri ce subiecte, de la criza de pe piaţa muncii 
până la perioada de început a culturii israeliene şi a celei umane 
în ansamblul ei, ţâşneşte negreşit, fără excepţie, un fel de 
torent de veselie, de simpatie şi de bunătate. Chiar şi atunci 
când încearcă să ridice vocea, să stârnească teamă, să denunte 
o nedreptate urlând din rărunchi, figura lui păstrează expresia 
aceea radioasă şi inalterabilă de optimism, de entuziasm fără 
margini. 

Pe nepoata lui, fiica fratelui său, Yeruham Sdemati o 
întâmpină întotdeauna cu câte o ghicitoare sau câte o istorioară 
cu tâlc, mereu aceeaşi: Spune-mi, te rog, frumugşico, cine sare 
pe două picioare şi îşi poartă puiul în buzunar? Cangurul? Nu- 


gurul? Poate-gurul? Hai, cine? (Dar nu observă faptul că nepoata 
a crescut, având deja paisprezece ani şi jumătate.) Pentru a 
reuşi să îşi păstreze veselia, tonusul şi atitudinea pozitivă, în 
general, Yeruham Sdemati nu le dezvăluie nici nepoatei, nici 
prietenei sale, Miriam Nehorait, secretul bolii de sânge de care 
suferă şi de care fratele lui medic i-a spus că are puţine şanse 
să se vindece. 

* 

Deja este aproape trei dimineața. Poate că mai e vreme 
pentru a pune lucrurile în ordine măcar într-o privinţă, îşi spune 
scriitorul în timp ce traversează pe roşu o stradă pustie, privind 
în stânga şi-n dreapta, nevăzând decât goliciunea nopţii, în care 
un singur felinar pâlpâie, părând a-şi pune sub semnul întrebării 
însuşi sensul existenţei sale inutile: ar putea, de exemplu, să-l 
aducă în scenă (să spunem, mâine dimineaţă la ora nouă) pe 
Charlie, cel care pe vremuri a fost portarul de rezervă al echipei 
Bnei Yehuda, iubitul lui Lucy, fata care a ieşit pe locul al doilea 
la concursul Miss Litoral, şi al chelneriţei Riki, pentru ca apoi să 
redevină prietenul lui Lucy, petrecând cu fiecare dintre ele câte 
o săptămână minunată în hotelul din Eilat al vărului lui, şi care 
acum este căsătorit şi şi-a deschis o fabrică în Holon, unde 
produce sisteme de încălzire folosind energia solară, pe care le 
vinde chiar şi în Cipru: ar putea să îl introducă în scenă mâine- 
dimineaţă la ora nouă, întâlnindu-l în secţia de medicină internă 
a spitalului Yehilov, unde va merge să îi focă o vizită-surpriză lui 
Ovdeia Hazam. 

Dar de ce să meargă singur? li va fi teamă să meargă 
singur. Boala îl înspăimântă. Ar fi mai bine să meargă împreună 
cu soţia. Sau nu cu soţia: să meargă cu Lucy, prietena lui din 
vremurile bune, cea pe care avea obiceiul să o alinte pisi-pisi. 

Nu cu Lucy. Cu Riki, pe care o vedem în dimineaţa aceasta 
îmbrăcată într-o cămaşă de vară, fără sutien, lăsând liberi doi 
puişori întunecaţi, care la fiecare pas par a căuta ceva pe sub 
veşmântul ei. Charlie îi spunea şi ei pisi-pisi. 

Şi, în fond, de ce nu s-ar duce cu amândouă? 

Ovdeia Hazam deschide brusc ochii şi încearcă să îi salute 
mişcându-şi uşor mâna. Apoi braţul scheletic i se prăbuşeşte 
epuizat pe cearşaf, iar el murmură: De ce aţi venit, de ce v-aţi 
dat osteneala, chiar nu trebuia. După care mai şopteşte ceva, 
dar, din pricină că vocea îi este atât de slabă, Charlie şi fetele nu 


înţeleg nimic. Bolnavul din patul alăturat e nevoit să le traducă: 
Vrea să luaţi scaunele de lângă fereastră, de acolo. Vă roagă să 
luaţi loc. 

Charlie este cuprins deodată de un sentiment de frică 
amestecat cu greață, un dezgust amestecat cu ruşine provocată 
de însăşi senzaţia de dezgust, şi încearcă să vorbească pe un 
ton exagerat de vesel şi apăsat, ca şi cum bolnavul acesta de 
cancer aflat pe patul de moarte nu ar suferi decât de o formă 
oarecare de para-lizie: prin urmare... A venit cu două fete să Îl 
scoată pe Ovdeia de aici. Hai să mergem, gângureşte Charlie pe 
un ton vesel, hopa sus, artistule, ai stat destul aici, hai să ne 
plimbăm puţin, afară te vei simţi ca un leu tânăr, avem atâtea 
de făcut împreună, să nu mai pierdem vremea! Hai, sprijină-te 
de bucăţelele astea două pe care ţi le-am adus şi să mergem! 
Ce credeai, că am venit doar să vedem ce mai faci? în nici uri 
caz, am venit să te răpim! Fetele te vor îmbrăca şi imediat îţi iei 
tălpăşiţa din locul ăsta, hotărăşte-te şi pe care dintre ele o 
preferi, servicii complete garantate de Charlie, sau poate le vrei 
pe amândouă? îţi fac o ofertă specială - amândouă la pachet, 
din partea casei. 

Bolnavul bălmăjeşte din nou câteva sunete ininteligibile, 
iar Charlie întreabă ce anume, ce, nu te auzim, vorbeşte clar, şi 
bărbatul din patul alăturat le traduce încă o dată: 

— Spune „îngerii lui Charlie”. Se referă la fetele care sunt 
cu tine. Ca în serialul îngerii lui Charlie. 

Este o glumă. 

In timp ce glumeşte cu Ovdeia Hazam şi cu bolnavul din 
patul vecin, Charlie îşi dă seama deodată că Ovdeia este într- 
adevăr pe moarte, înainte de a veni i se spusese că starea lui de 
sănătate este critică, dar îşi închipuise ceva de genul unei 
fracturi deschise de menise sau de cutie toracică. Acum pricepe 
că, pentru prima dată în viaţa lui, atinge un muribund, iar 
apropierea aceasta îl înspăimântă, dar îi şi trezeşte un 
sentiment de fericire sălbatică. Îi mulţumeşte lui Dumnezeu 
pentru faptul că cel aflat pe patul de moarte nu este altă 
persoană dragă lui sau chiar el însuşi, pentru faptul că este 
puternic şi sănătos şi imediat îşi va lua tălpăşiţa din locul ăsta, 
în timp ce Ovdeia nu va mai pleca niciodată nicăieri. Pentru el 
totul s-a terminat. 


Sentimentul acesta de fericire meschină îl face să se 
ruşineze, motiv pentru care începe să vorbească şi mai tare, 
jucând neobosit rolul măscăriciului, până când muribundul îi 
face un semn şi bolboroseşte câteva cuvinte pe care Charlie nu 
reuşeşte să le înţeleagă, pe care nici măcar bolnavul din patul 
vecin nu le pricepe, şi abia după ce Ovdeia Hazam repetă de 
câteva ori silabele ciuntite, bărbatul reuşeşte să traducă: 

— Oranjadă. Spune oranjadă. Vrea să bea, să îi aduceţi o 
sticlă de oranjadă. 

— Oranjadă, se miră Charlie, unde ar putea găsi aşa ceva? 
Oranjada este o băutură răcoritoare care nu se mai face de 
multă vreme, să tot fie o sută de ani de atunci. Mă rog, nu o 
sută! De vreo douăzeci de ani! 

Lucy? Riki? Oranjadă? Când aţi văzut ultima dată o sticlă 
de oranjadă? 

Bolnavul din patul vecin insistă, cu o răutate 
răzbunătoare, fericit să îi pună în încurcătură, să îi provoace: 

— Dar asta vă cere. Atât, nimic mai mult. Este singura lui 
dorinţă. Ce aveţi de gând să faceţi? 

Charlie se scarpină în ceafa şi, în cele din urmă, îi trage o 
palmă peste cap lui Riki: Haideţi, pisicuţelor, nu vedeţi că 
prietenul nostru e trist? Ce-ar fi să îl mângâiaţi puţin? Da. 

Amândouă. Deodată. Dezmierdaţi-i mintea şi trupul. Faceţi 
în aşa fel încât să îl doară mai puţin. Ce, nu aveţi ochi? Nu 
vedeţi că prietenul nostru este chinuit de dureri? Arătaţi-i ce v- 
am învăţat. Hai, aplecaţi-vă şi oferiţi-i o porţie de good time. Pisi 
şi Pisi. Amândouă. 

Şi, în timp ce vorbeşte, Charlie se apleacă, învingându-şi 
sila şi frica, şi începe să mângâie capul scăldat de sudoare al 
bolnavului, să îi dezmierde obrajii, fruntea palidă, îl mângâie şi 
plânge, îl mângâie şi îl imploră pe bolnavul care, emoţionat de 
atingere, izbucnește la rândul lui în lacrimi, gata, omule, 
încetează, te rog să nu mai plângi, vei vedea că totul se va 
termina cu bine, ai încredere în fratele tău, fratele tău te va 
scoate de aici, mângâiaţi-l şi voi, fetelor, mângâiaţi-l frumos, cu 
dragoste, şi nu vă mai văitaţi atât! 

Şi continuă astfel până când bolnavul din patul vecin, ai 
cărui ochi s-au umezit şi ei, apasă butonul soneriei, chemând 
asistenta, iar în clipa în care aceasta intră în salon îi face un 
semn din cap menit să spună gata, ajunge, muribundul este 


mult prea solicitat, şi că trebuie, cu delicateţe, dar şi cu 
fermitate, să îi scoată de acolo, până aici. Cât o priveşte pe 
Ruhale Reznik, i-ai promis că îi vei telefona într-una din zilele 
următoare, cu siguranţă îi vei telefona, fără doar şi poate, foarte 
curând, dar nici măcar nu ţi-a dat numărul. 

Nu ţi l-a dat fiindcă nu i l-ai cerut. Ai uitat. Singură, în faţa 
oglinzii din camera ei modestă, mirosind a curat, cu mobilă 
puţină şi draperii deschise la culoare, stă acum îmbrăcată în 
cămaşa ei de fecioară, scăldată în lumina unei veioze cu abajur 
de macrameu, împăturindu-şi lenjeria intimă, apoi cămaşa de 
noapte şi lenjeria pe care le-a purtat noaptea trecută, punându- 
le în coşul cu rufe murdare, năpădită de un val de tristeţe la 
vederea trupului lipsit de nuri reflectat de oglinda montată pe 
interiorul uşii dulapului: dacă aş fi avut măcar sânii mamei sau 
pe cei ai surorii mele, viaţa mea ar fi arătat acum altfel. 

De ce nu l-am lăsat să vină? lar el, în felul acela patern şi 
plin de generozitate, mă implora pur şi simplu să îl invit. Aş fi 
putut să-i spun hai. Aş fi putut să-i fac un ceai sau un mate sau 
poate chiar să-i pregătesc o gustare uşoară. Aş fi putut să-i 
dezvălui, având în vedere faptul că i-a plăcut atât de mult felul 
în care am citit din cartea lui, ca ştiu şi să cânt. Aş fi putut chiar 
să-i cânt. Sau să pun o muzică potrivită, să bem împreună o 
cafea sau un mate. Şi amândoi am fi putut, la un moment dat... 

Cu siguranţă nici o femeie nu l-a mai refuzat până acum, 
numai proasta de mine, iar acum niciodată, niciodată... 

Şi sigur crede că sunt o ciudată. Că nu am pic de 
feminitate. 

Uită-te şi tu, Hozelito, uită-te cât sunt de idioată. Nu s-a 
mai pomenit idioată mai mare ca mine (va rosti cuvintele 
acestea cu voce tare, suspinând, gata-gata să izbucnească în 
lacrimi). 

îmbrăcată în cămaşa de noapte încheiată până la gât, o 
cămaşă simplă, de bumbac, semănând cu cele ale şcolăriţelor 
de altădată, se aşază, slabă şi plată, pe marginea patului, sub 
sloganul Mişcării pentru Pace, cu pisica încolăcită în poala, şi 
începe să scrie cu o mână sigură numele ţărilor şi oraşelor 
imprimate pe cutiile ei de chibrituri, o colecţie formată din zeci 
de piese provenite din hoteluri renumite, în care nu a înnoptat 
niciodată: St. Moritz, Saint Tropez, Monterrey, San Remo, 
Lugano. Dar ce dorea să spună scriitorul? 


Ruhale Reznik stă în continuare turceşte în mijlocul 
patului, peste plapumă, cu părul desfăcut. | se văd chiloţii, însă 
nu are cine să observe lucrul acesta, fiindcă draperiile nu au fost 
trimise la spălătorie, ci atârnă la locul lor, ascunzând-o de 
privirile vecinilor. Ştie că scriitorul i-a vorbit dinadins cu 
subînţeles, dorind să îi transmită ceva ce transcende mesajul 
direct al discursului său, i-a trimis un semnal încriptat în 
cuvintele pe care le-a rostit, iar ea nu a înţeles absolut nimic. Va 
rămâne aşa încă o oră sau o oră şi jumătate, nici măcar nu va 
încerca să adoarmă, străduindu-se să priceapă ce anume a vrut 
să spună. Ce anume se afla în spatele poveştii lui despre 
farmacista care i-a dezvăluit în copilărie secretele otrăvurilor? Şi 
a celei despre superba nepoată a lui Troțki, refugiată într-un 
beci? Şi despre mama care dorea ca fiul ei să cunoască un 
scriitor în viaţă? Şi despre unchiul care a pălmuit un membru al 
Knessetului? Privirea i se opreşte deodată asupra clanţei uşii de 
la intrare, părându-i-se preţ de o clipă că o vede mişcându-se 
uşor, apăsată parcă de o mână precaută, ezitantă, care verifică 
dacă a fost sau nu încuiată. Să fie oare violatorul acela aciuat în 
casa scărilor? 

Femeia încremeneşte de frică. Dar imediat după aceea 
trupul îi este cuprins de o fierbinţeală care topeşte spaima, iar 
ea aproape că se repede spre uşa încuiată, în picioarele goale, 
pentru a privi pe vizor, pentru a-i deschide înainte ca el să 
apuce să ciocăne, intră, te rog, intră, te aşteptam. 

Dar nu. Nu va face asta, pentru că a fost deja victima mult 
prea multor deziluzii, mult prea multor speranţe năruite, fiind 
acoperită din cap până-n picioare de cicatrice vechi, urme ale 
viselor ei spulberate. 

Rămâne aşezată, cu picioarele încrucişate sub ea, 
turceşte, în vârful patului pregătit pentru culcare, în cămaşa ei 
lungă de noapte, privind ţintă clanţa uşii de la intrare încă o oră 
întreagă după ce scriitorul a renunţat şi a plecat de acolo 
alergând pe scări în jos, izbind cu umărul uşiţa stricată a cutiei 
în care se află firele electrice. 

In cele din urmă, obosită, se va se culca. 

Pisica va veni şi ea şi i se va aşeza pe pântec, torcând şi 
frecându-şi capul de degetele ei, în timp ce privirile lor vor 
urmări bătaia aripilor unui fluturaş de noapte umbrind afişul pe 


care scrie: „Vieţile tinerilor noştri sunt mai preţioase decât 
mormintele străbunilor”. 

Se va acoperi cu un cearşaf şi va continua să caute o 
explicaţie. Poate că Hozelito va continua să urmărească avid 
zborul învârtejit al fluturelui. Ventilatorul zumzăie fără încetare, 
vânturând aerul umed şi cald, iar ea se străduieşte din răsputeri 
să adoarmă: preţ de câteva clipe o cuprinde toropeala. Aţipeşte 
şi cade într-un somn agitat, are senzaţia că este pe punctul de a 
înţelege, este atât de simplu, doar că atunci când se trezeşte, 
aşezându-se pe marginea patului şi încercând să prindă un 
ţânţar, nu mai înţelege ce anume s-a dorit de la ea în seara 
aceasta. De ce a invitat-o să facă o plimbare împreună după 
încheierea evenimentului? 

Ce semnificaţie avea braţul lui pe umărul ei, iar mai apoi 
braţul lui în jurul şoldurilor ei? Şi toate poveştile şi strângerile de 
mână din curtea aceea lăturalnică şi întunecată? Totul se 
petrecuse în închipuirea ei sau chiar văzuse, în urmă cu două, 
trei ore, cum o mână temătoare încercase clanţa uşii de la 
intrare, pentru ca imediat după aceea să se căiască şi să o ia la 
fugă pe scări? Fără a-i oferi răgazul de a se hotărî dacă să îi 
deschidă sau nu? A fost el, sau nu? Şi, dacă da, de ce? 

Nu îi vine în minte nici un răspuns, iar tristeţea devine din 
ce în ce mai apăsătoare, fiindcă în timp ce dormea înţelesese 
totul, dar acum, odată trezită din somn, a uitat complet ceea ce 
îi păruse atât de limpede cu numai câteva clipe în urmă. 

Noaptea zăboveşte şi iar zăboveşte, ca înţepenită, nu mai 
vrea să treacă. Până şi Hozelito e agitat, îşi croieşte drum pe 
trupul ei şi o muşcă pe neaşteptate de călcâi, încordat ca o 
săgeată, cu blana înfiorată, pregătindu-se de atac, şi iată-l că 
sare, se năpusteşte asupra cearşafului, sare din nou şi se agaţă 
cu ghearele de marginea de jos a draperiei, ca şi cum ar dori să 
o sfâşie, pentru a scoate în evidenţă minciuna cum că le-a trimis 
la curăţătorie, pe care i-a îndrugat-o scriitorului. 

Dar poetul Tzfonia Beit-Halahmi, unchiul Bumek, se înşală 
într-o anumită privinţă atunci când spune, în cartea lui intitulată 
Rime despre viaţă şi moarte, că nu există dar fără gest de 
dăruire şi nici mireasă fără mire. Nu avea dreptate nici Rabbi 
Alter Druyanow, cel care dorea să includă în Cartea veseliei fi a 
înţelepciunii povestea despre mohelul Shlomiel, acela care a 
întârziat la ceremonia de circumcidere: dacă ne gândim bine, 


întârzierea nu este sub nici o formă un motiv de râs. Întârzierea 
este întotdeauna imposibil de recuperat. Avea dreptate 
educatorul acela sau directorul-adjunct, ce o fi fost el, Pesah 
Ikhat, care s-a ridicat în picioare la sfârşitul evenimentului, 
susţinând sus şi tare că unul dintre scopurile literaturii este 
acela de a strecura în această mare de umilinţă şi suferinţă 
măcar o picătură de alinare şi bunătate. Cum să mă exprim? 

Măcar să ne lingă rănile, dacă nu poate să le panseze. Să 
nu se lase contaminată de sarcasmul care a năpădit literatura 
tinerilor noştri scriitori, arătând ironic cu degetul spre rănile 
deschise. Totul este batjocură şi parodie, autoironie şi sarcasm, 
totul este atins de răutate. După umila părere a doctorului 
Pesah Ikhat, nu ar trebui să le mai permitem asemenea 
comentarii, punându-i cel puţin din când în când să înfrunte 
consecinţele grave ale propriilor fapte. 

Ruhale intră în cabina de duş, se spală cu apă călduţă şi 
îşi pune altă cămaşă de noapte. Şi aceasta are doi nasturi, pe 
care ea îi încheie. 

Un măr a căzut la picioarele pomului care i-a dat viaţă. lar 
pomul stă la căpătâiul lui. 

A început să îngălbenească. Fructul e stricat, lar pomul 
frunzele ţi-a scuturat. 

Ele acoperă mărul putred, Zburătăcite de suflarea rece a 
vântului. 

A venit deja iama, toamna a trecut, Dar pomul continuă 
să-ţi plângă mărul pierdut. Peste puţină vreme totul va trece. 
Durerea se va mai domoli. 

* 

Douăsprezece şi zece minute, miezul noptii. Bărbatul 
acela care seamănă cu un personaj negativ din filmele cu 
mafioţi, Lion, şi amicul lui, Shlomo Hughi, stau încă în bătaia 
aparatului de aer condiţionat, în faţa televizorului, în salonul 
mobilat cu gust al familiei Hughi, situat la etajul al treilea, cu 
vedere spre curte, un apartament spaţios, alcătuit din două mai 
mici, unite şi devenite unul singur, în cartierul Yad Eliahu. 

Amândoi ronţăie continuu alune, nuci, migdale sărate şi 
seminţe de floarea-soarelui în dreptul măsuţei acoperite de o 
faţă de masă înflorată, în timp ce privesc un film de groază (pe 
doamne le-au trimis la bucătărie sau în dormitor, deoarece 
filmul acesta nu este recomandat persoanelor slabe de înger). 


Domnul Lion, corpolent, chel, cu ochii de un cenuşiu 
murdar, cu nasul ridicol de mic, asemenea unui nasture înfipt în 
mijlocul discului lunii, se apleacă spre gazda sa în timpul pauzei 
publicitare: 

— Ascultă-mă cu atenţie, Hughi, mai bine taci frumuşel și- 
ţi vezi de treaba ta decât să vorbeşti aiurea. Uite aici, pe masă, 
îţi las o sută de şekeli bani gheaţă, punem pariu că nu este 
negrul, cu siguranţă nu este el, dentistul i-a omorât pe toţi trei, 
unul câte unul, cu chestia aia a lui, nu ştiu cum se numeşte, i-a 
terminat pe toţi, cu chestia aia cu care te anesteziază înainte de 
a-ţi scoate un dinte, cu aia i-a lichidat; imediat, în câteva clipe, 
vei vedea unde anume te-ai înşelat, tu cu negrul tău, o greşeală 
monumentală, Hughi, iar greşeala asta te va costa, peste numai 
cinci minute, o sută de şekeli şi spune mersi că ne-am oprit doar 
la atât. Am fi putut pune pariu pe cinci sute, ca popa! 

Shlomo Hughi se gândeşte puţin şi îi răspunde: 

— Ei bine, nu te contrazic, poate că dentistul e criminalul 
care îi extermină pe toţi, unul câte unul, nu negrul, iar eu sunt 
singurul care suspectează personajul greşit, dar asta vom vedea 
imediat. Tot ceea ce ţi-am spus nu era decât o părere personală. 
Nimic mai mult. 

După câteva clipe, Hughi adaugă, bătând în retragere, 
spăşit: 

— Vezi tu, într-una dintre cărţile fundamentale ale 
iudaismului, am impresia că în Talmud, scrie ceva de genul 
„mulţi ucigaşi sunt în grădina lui Dumnezeu”. lar afirmaţia 
aceasta a fost comentată de Rabbi Janakh, care spune că 
Dumnezeu a luat în considerare jertfă adusă de Abel, dar că, de 
fapt, l-a preferat pe Cain. Argumentul care vine în sprijinul 
acestei teorii este acela că Abel a murit de tânăr, înainte chiar 
de a apuca să se căsătorească, de unde putem trage concluzia 
legitimă că noi toţi, umanitatea în ansamblul ei, care ne include 
şi pe noi, poporul lui Israel, cu toţii suntem urmaşii lui Cain, nu ai 
lui Abel. Fără nici o aluzie, Doamne fereşte, fără nici o referire 
concretă. 

Domnul Lion meditează asupra acestui lucru preţ de 
câteva clipe, înghite două, trei alune şi întreabă: 

— Ce înseamnă asta? Ce vrei să spui? 

lar Shlomo Hughi, trist: 


— Cine? Eu? De unde să ştiu eu? Cu siguranţă există 
multe alte comentarii asupra acestui subiect în tradiţia iudaică, 
însă nivelul meu de pregătire în acest domeniu este încă destul 
de precar, ca să mă exprim elegant. Ştiu foarte puţine lucruri. 
Aproape nimic. Spune şi tu, nu ţi se pare un păcat faptul că l-a 
preferat pe Cain? Nu ar fi fost oare mai bine pentru noi dacă l-ar 
fi preferat pe Abel? Dar sigur a avut un motiv întemeiat. Nimic 
pe lumea aceasta nu este întâmplător. Nimic. Absolut nimic. Nici 
măcar fluturele de noapte care se învârte pe aici. Nici măcar 
firul de păr căzut în farfuria cu ciorbă. Dar fiecare lucru în parte, 
fără excepţie, stă mărturie pentru toate celelate. Stă mărturie 
pentru el însuşi şi pentru încă ceva. Stă mărturie pentru ceva 
măreț şi îngrozitor. Ceva ce în iudaism se numeşte „Nevăzutul”. 
Ceva ce doar cei mai înţelepţi dintre înţelepţi cunosc, aflându-se 
la un nivel superior de sfinţenie şi puritate. 

Domnul Lion rânjeşte batjocoritor: 

— Pe cuvântul meu că eşti puţin dus cu pluta, Hughi. Ba 
chiar dus bine. Din câte îmi dau seama, ţi-au spălat creierul 
ortodocşii ăia habotnici. Dar tu nici măcar nu îţi foloseşti 
creierul, oricum, şi asta ştiam de multă vreme. Insă în ultima 
vreme, de când ai căzut în ghearele lor, nu doar că vorbeşte 
gura fără tine, dar îndrugi numai tâmpenii. Care este legătura, 
poate îmi explici şi mie, dintre fluturele de noapte şi povestea 
lui Cain şi a lui Abel? intre firul de păr căzut în farfuria cu ciorbă 
şi cei mai înţelepţi dintre înţelepţi? Cel mai bine ar fi să-ţi ţii 
gura, Hughi. Gata. Taci, lasă-mă să mă uit la televizor. S-a 
terminat pauza publicitară. i 

Shlomo Hughi rămâne pe gânduri preţ de o clipă. In cele 
din urmă, ruşinat şi măcinat de vinovăţie, recunoaşte cu voce 
şoptită: 

— Vrei să ştii adevărul? Nici măcar eu nu înţeleg. Pricep 
tot mai puţin. Într-adevăr, cel mai bine ar fi să-mi ţin gura. 

* 


Yuval Dahan iese pe balcon şi, fără să aprindă lumina, se 
întinde în hamacul mamei lui, ignorând zborul liliecilor care îşi 
fac cuib printre frunzele de ficus şi bâzâitul ţânţarilor, redactând 
în minte o scrisoare către scriitorul în cinstea căruia a fost 
organizat evenimentul literar al serii, găzduit, în urmă cu doar 
câteva ore, de Casa de cultură „Shunia Shor şi cei şapte 
martiri”. În scrisoarea aceasta îşi exprimă dez-gustul faţă de 


pedanteria aridă a discursului susţinut de criticul literar, 
încearcă să condenseze în câteva fraze avalanşa de sentimente 
care se prăvăleşte asupra lui în momentul în care îi citeşte 
cărţile şi îi explică de ce bănuieşte că el, scriitorul, mai mult 
decât orice altă persoană de pe lumea aceasta, este capabil să 
îi înţeleagă versurile, dintre care îndrăzneşte să îi trimită câteva 
împreună cu scrisoarea de faţă, în speranţa că va găsi puţin 
timp pentru a-şi arunca o privire asupra lor şi poate chiar îi va 
scrie un răspuns de două, trei rânduri. 

Timp de câteva minute, Yuval Dahan se lasă purtat pe 
aripile unei reverii pline de amănunte tesute în jurul scriitorului 
nostru: este şi el un om sfâşiat de chinuri, nu insuportabile, ca 
ale mele, dar destul de greu de îndurat, cu siguranţă. Acest 
lucru se poate vedea clar în scrierile sale, dacă ştii să citeşti 
printre rânduri. Poate că nici el, asemenea mie, nu reuşeşte să 
doarmă în noaptea asta. Poate că exact acum hoinăreşte singur 
prin oraş, neputând şi nedorind să doarmă, străbătând stradă 
după stradă, fără scop, luptând, întocmai ca mine, împotriva 
hăului întunecat care i s-a cuibărit în piept şi întrebându-se dacă 
mai are vreun rost să o facă, iar dacă nu are, pentru ce atâta 
risipă de energie? 

Poate că peste puţină vreme paşii îl vor purta, cu totul 
întâmplător, tocmai pe strada Reines, sau poate nu în mod 
întâmplător, fiindcă nimic pe lumea aceasta nu este întâmplător. 
lar eu voi merge la poştă, să pun în cutie scrisoarea aceasta, şi 
la capătul străzii Gordon vom da nas în nas şi amândoi vom fi 
surprinşi de întâlnirea aceasta nocturnă şi poate că scriitorul mă 
va invita să facem o plimbare împreună şi să schimbăm două 
vorbe, aşa că iată-ne mergând şi povestind, ajungând până la 
mare şi cotind apoi la stânga, spre Yafol, iar el nu se va grăbi să 
se despartă de mine, amândoi vom pierde noţiunea timpului şi 
probabil că va descoperi la mine, cu totul neaşteptat, ceva ce Îi 
aminteşte de el însuşi la tinereţe şi vom continua să străbatem 
străzile pustii, îndreptându-ne spre cartierul florentin sau înapoi, 
spre bulevardul Bialik, discutând până la ivirea zorilor despre 
cărţile lui şi puţin despre versurile mele, dar şi despre viaţă şi 
moarte şi alte subiecte delicate, pe care nu aş putea să le discut 
cu nimeni altcineva, ci cu el şi doar cu el, nici cu părinţii mei, 
nici cu sora mea, cu nimeni în afară de el, disecând noţiuni 
precum suferinţa, fiindcă lui aş putea să îi povestesc, deoarece 


el cu siguranţă mă va înţelege, mă va înţelege pe dată şi, poate 
chiar înainte de a termina ce am de spus, va pricepe totul, poate 
că începând din noaptea aceasta între noi se va naşte o 
legătură, poate că vom deveni chiar prieteni, maestru şi 
discipol, iar astfel, începând din noaptea aceasta, poate că 
întreaga mea viaţă se va schimba, şi totul se va datora întâlnirii 
aceleia întâmplătoare din faţa cutiei poştale. 

* 


După două sau trei săptămâni, scriitorul va răspunde pe 
scurt scrisorii primite de la Yuval Dahan Dotan: 

Am citit cu mult interes şi am descoperit în versurile tale 
multă seriozitate, originalitate, o anumită prospeţime a 
limbajului, dar va trebui, în primul rând, să-ţi stăpâneşti elanul 
sentimental şi să compui distanţându-te într-o oarecare măsură 
de ceea ce te înconjoară. Să scrii ca şi cum tu, poetul, nu ai fi 
unul şi acelaşi cu tânărul torturat de suferinţă, ca şi cum aţi fi 
două persoane diferite, ca şi cum poetul l-ar putea privi pe 
băiatul suferind cu un ochi obiectiv, de la distanţă, poate chiar 
puţin amuzat. Poate încerci, de exemplu, să scrii ca şi cum între 
voi dpi s-ar întinde o prăpastie de o sută de ani, adică între 
acela care face subiectul poeziei şi cel care o compune, între 
ceea ce îl doare şi momentul creaţiei, ce spui? 

Între paranteze fie spus, nu îţi dau dreptate întru totul în 
ceea ce priveşte expunerea criticului literar Bar-Orein. Din câte 
înţeleg, nu este tocmai cel mai drăguţ om din lume şi îmi pare 
rău să aud că la sfârşitul evenimentului, când te-ai dus la el, te-a 
respins aproape cu brutalitate, însă, pe de altă parte, nu este 
corect să spui despre el că „habar nu are ce este viaţa”: 
locuieşte de foarte mulţi ani singur, într-un apartament situat la 
parterul unei clădiri de pe strada Adam HaCohen, rămas văduv 
de două ori, ţinând cursuri la seminarul kibbutzului; cu siguranţă 
nu ştiai că unica lui fiică, Aya, a rupt orice relaţie cu el încă de 
pe vremea când avea doar şaisprezece ani şi jumătate, şi-a 
schimbat numele în Jocelyne, s-a învârtit vreo doi ani prin New 
York, pozând goală pentru diverse reviste, după care s-a întors 
şi s-a pocăit, măritându-se cu un colonist din Alon Moreh, iar 
acum, de vreo două sau trei săptămâni, în inima domnului Bar- 
Orein se duce o bătălie, dacă să îşi considere în continuare fiica 
excomunicată sau, din contră, să îşi calce în cele din urmă pe 
inimă, să renunţe la principii şi să se învoiască, dar numai o 


singură dată, excluzând orice posibilitate ca acest lucru să se 
întâmple din nou în viitor, să treacă linia verde şi să păşească în 
Teritoriile Ocupate pentru a-şi vizita pentru prima oară fiica şi să 
îşi strângă în braţe nepotul colonist cu acte în regulă. 

* 


Sau să-l luăm, de exemplu, pe Ovdeia Hazam, de la 
agenţia Isratex, tipul acela care a câştigat la loterie, a divorţat, 
s-a îmbogăţit, împrumuta bani în stânga şi în dreapta fără să 
clipească, care se plimba prin tot oraşul în Buickul lui albastru, 
făcea donaţii la sinagogă pentru suluri noi de Tora, finanța un 
post de radio privat adresat unui public ultraortodox, îşi risipea 
neobosit averea făcând acte de binefacere şi întreţinând blonde 
venite din Rusia, cumpăra terenuri în Teritorii, pentru ca mai 
apoi să intre, plin de entuziasm, în viaţa politică, şi-a schimbat 
locuinţa de şase ori în numai doi ani, l-a căsătorit pe fiul său cu 
Lucy, fata aceea care a ieşit pe locul al doilea la concursul Miss 
Litoral, până şi Itzhak Shamir şi Shimon Peres şi-au făcut timp să 
participe la ceremonia exuberantă,” sute de invitaţi l-au sărutat 
atunci, iar el, îmbrăcat într-un costum albastru de mătase, cu 
batista împăturită aranjată în buzunarul de la piept, i-a 
îmbrăţişat cu putere pe toţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, 
parlamentari, agenţi imobiliari, artişti, jurnalişti din presa locală, 
pe toţi i-a luat în braţe şi i-a strâns la piept, plângând emoţionat, 
făcând glume pe un ton baritonal, obligându-i să guste - cel 
puţin să guste - din toate specialităţile pregătite pentru acel 
eveniment şi să mai închine un pahar în cinstea lui, şi care acum 
zace în întuneric, într-un salon de la spitalul Yehilov, pe un 
aşternut îmbibat de sudoare, între alţi doi muribunzi, cu 
cearşaful plin de urină şi câteva picături de sânge uscate în jurul 
nărilor şi la colţurile gurii, iar cu un geamăt şuierat şi o mişcare 
greoaie, ridică masca de oxigen care îi acoperă nasul şi gura, 
pieptul i se umflă şi se prăbuşeşte şi, toropit de efectul morfinei, 
îşi aminteşte şi parcă nu îşi aminteşte palmele mari care îi 
mângâiau iar şi iar capul, umerii, pieptul, o femeie înlăcrimată, 
sau mai multe? Apoi deodată, dinaintea ochilor lui închişi prinde 
contur locul din care izvorăşte Iordanul: luminos, de-a dreptul 
orbitor, inundat de cântecul păsărilor, traversat de două 
pârâiaşe între care se întinde o oază umbroasă de eucalipt. 
Copacii sunt uriaşi, părând mai degrabă a face parte din regnul 
animal, decât din cel vegetal. Este un loc izolat, cufundat în 


linişte. In afară de cântecul păsărilor şi de şuieratul vântului, 
care înfioară din când în când frunzele arborilor, nu se aude nici 
un alt sunet, pacea fiind profundă, perfectă. O albină invizibilă 
zumzăie în inima luminii. Două păsărele îi ţin isonul. Fiindcă în 
urmă cu puţină vreme întreaga Galilee a fost udată de o ploaie 
bogată, cu tunete şi rafale puternice de vânt. 

Acum totul a trecut. Cerul e senin şi curata întreaga 
regiune, de aici până la poalele munţilor, pare scăldată într-o 
lumină puternică. Aburi uşori plutesc deasupra celor două 
pârâiaşe. Din când în când, oglinda apei este încreţită de valuri 
înspumate sau e tulburată de umbra unui banc de peşti 
alunecând uşor, mut, împins de curent. 

Frunzele cad încet, constant, foşnind şi fâşâind fără 
încetare, răscolind până în adâncuri liniştea apusului de sub 
masca de oxigen, iar din când în când se aude un sunet 
sfâşietor, ca un fel de horcăit înăbuşit, asemenea scrâşnetuli 
nisipului sub roţile grele ale unei maşini; şi sunetul acesta se 
insinuează acum în visul lui Riki, chelneriţa, din a cărei gură 
adormită ies două gemete înspăimântate, în timp ce mâna ei 
somnoroasă încearcă să alunge umbra monstruoasă care se 
apleacă asupra patului ei pe întuneric. Subtil, răbdător şi 
binevoitor, Beri Katzenelson ştia cum să rezolve astfel de 
probleme într-o manieră generoasă şi discretă, deşi nu scutită 
de oarecare metode mai puţin ortodoxe: situaţia în care ne 
aflăm este urâtă, grotescă, îngrozitoare. 

* 


Afară încă este cald şi umed şi întuneric beznă. Scriitorul 
îşi aprinde acum o ultimă ţigară, după care merge la culcare. 
Sunetele specifice orei patru dimineața urcă până la fereastra 
lui: stropii de apă împroşcaţi de asper-oare peste iarba 
gazonului. Vaietul zgomotos şi întrerupt al unei maşini parcate 
în apropiere, care nu mai poate suporta singurătatea acestei 
nopţi lungi. Plânsul înăbuşit al unui bărbat din apartamentul 
vecin. Ţipătul unei păsări de noapte, undeva în apropiere, care 
poate vede în clipa aceasta ceea ce ochilor tăi şi ochilor mei le 
este încă ascuns. Spune-mi, ai auzit vreodată numele Tzfonia 
Beit-Halahmi? 

Ai auzit de Rime despre viaţă fi moartei Nu? Este un poet 
minor, ale cărui versuri erau pe vremuri destul de cunoscute, 
dar care, odată cu trecerea timpului, a fost dat uitării. El s-a 


înşelat în privinţa chestiunii cu mirele şi mireasa. şi iată că 
strigătul păsării de noapte a încetat, iar în ziarul de seară care 
mă aşteaptă la marginea patului citesc: ieri-dimineaţă, în zori, la 
Raanana, poetul a murit în somn, în urma unui atac de cord la 
vârsta de nouăzeci şi şapte de ani. Din când în când măcar, ar 
trebui să aprindem câte o lumină, să vedem ce se întâmplă în 
jurul nostru. şi ziua de mâine va fi călduroasă şi umedă. De fapt, 
ziua de mâine a sosit deja. 

Scriitorul. 

Riki: Chelneriţă. Pe vremuri a fost îndrăgostită de Charlie, 
portarul de rezervă al echipei Bnei Yehuda, care o alinta uneori 
pisi-pisi. 

Charlie: Portarul de rezervă al echipei de fotbal Bnei 
Yehuda. A petrecut de minune în Eilat alături de Riki şi de Lucy. 
Acum este proprietarul unei fabrici din Holon, unde produce 
sisteme de încălzire folosind energia solară, pe care le 
comercializează chiar şi în Gipru. 

Lucy: Câştigătoarea locului al doilea la concursul Miss 
Litoral. Şi ea a petrecut de minune în Eilat alături de Charlie. In 
cele din urmă s-a căsătorit în cadrul unei ceremonii somptuoase 
cu fiul lui Ovdeia Hazam, de la Isratex. 

Domnul Lion: Omul şefului. Hotărât şi corpolent. 

Shlomo Hughi: Subordonatul domnului Lion. Pricepe din ce 
în ce mai puţin. 

Ovdeia Hazam: Fost angajat al Isratex. Proprietarul unui 
Buick albastru. In care se plimba toată ziua pe străzile oraşului 
alături de câteva tovarăşe bune venite din Rusia. Acum este 
bolnav de cancer, internat în spital, unde nu vine nimeni să îi 
schimbe săculeţul în care îşi face nevoile şi care este deja plin. 

Fiul lui Ovdeia Hazam: Căsătorit cu Lucy, cea care s-a 
clasat pe locul al doilea la concursul Miss Litoral. La nunta lor au 
participat Itzhak Shamir şi Shimon Peres. 

Shunia Shor şi cei şapte martiri: Shunia Shor a fost 
mecanic, ideolog, dar a şi pus pe muzică poezii folclorice. In 
1937 a fost ucis împreună cu alţi şapte muncitori în mina Tel 
Hazon de către câţiva tineri arabi care se hotărâseră să-i 
stârpească pe toţi evreii din ţară. Centrul comunitar, devenit 
mai târziu casă de cultură, locul în care scriitorul şi-a întâlnit 
publicul şi cititorii, poartă numele „Shunia Shor şi cei şapte 
martiri din mină”. 


Yeruham Sdemati: Administrator şi director al Casei de 
cultură „Shunia Shor şi cei şapte martiri din mină”. li place la 
nebunie să lingă partea lipicioasă a timbrelor. Un om bolnav. 

Rabbi Alter Druyanour: Autoul Cărţii veseliei şi a 
înţelepciunii. 

Ruhale Reznikr: Actriţă recitatoare. Deţine o colecţie de 
cutii de chibrituri aduse de la hoteluri renumite din toată lumea. 

Yakir Bar-Orein (Zitomirsky): Critic literar. Văduv. Unica lui 
fiică este căsătorită cu un celebru colonist din Alon Moreh. 

Tzfonia Beit-Halahmi: Poet. Numele lui adevărat, din câte 
ştiu, este Avraham (Bumek) Schuldenfrei. A scris Rime despre 
viaţă şi moarte. S-a înşelat într-o singură privinţă. 

Beri Katzenelson: In portretul atârnat pe perete pare un 
bărbat viclean, dar binevoitor. 

Miriam Nehorait: Însetată de cultură. Prepară dulceţuri 
groase de fructe. Ea nu ştie, dar copiii din cartier o strigă Miriam 
Norait. 

Yehiel Nehorait: Soţul lui Miriam Nehorait. A murit în urmă 
cu nouă ani, când era emisarul mişcării sioniste la Montevideo. 

Yuval Dahan Dotam: Un poet foarte tânăr. Nu prea fericit. 

Doctor Pesah lkhat: Educator cu experienţă sau director- 
adjunct, care nu vede cu ochi buni evoluţia literaturii 
contemporane. 

Hozelito: Motanul lui Ruhale Reznik. Gelos. Ştie să citească 
ceasul. li provoacă stăpânei sentimente de vinovăţie. 

Unchiul Osia: Acordor de piane. Spălăcit. Odată, în urmă 
cu mulţi ani, l-a uitat pe scriitor (care pe atunci nu era decât un 
copil) la farmacia Fraţii Pogrovinsky. Circulă zvonuri că vreme 
de un an sau doi ar fi ascuns-o în pivniţa lui din strada Brenner 
pe nepoata lui Troțki. 

Parlamentarul Shmuel Mikunis (membru al Partidului 
Comunist Israelian): Odată, unchiul Osia aproape că l-a luat la 
bătaie, dar după aceea, când amândoi s-au îmbolnăvit în acelaşi 
an, de aceeaşi boală, s-au împrietenit, îngrijindu-se unul pe 
celălalt. 

Madame Pogrovinskaia (de la farmacia Fraţii Pogrovinsky): 
l-a dus pe scriitor, care pe atunci nu era decât un copil, în 
depozitul întunecat al farmaciei, unde i-a arătat leacuri şi 
otrăvuri, vorbindu-i în şoaptă. 


O femeie scundă, cu ochelari, îmbrăcată într-un costum cu 
sacou şi pantaloni cu dungi albe şi verzi: Mama lui Shaghiv, care 
nu a văzut niciodată un scriitor în viaţă, şi de aceea este 
important să îl vadă pe scriitorul nostru de aproape. A stat odată 
de vorbă, la magazin, cu doamna Leah Goldberg. 

Shaghiv: Are aproape nouă ani. Tace. N-are nici un chef să 
vadă un scriitor, vrea doar să scape şi să o ia la fugă, dar mama 
lui îl strânge cu putere de braţ, cu mâna încleştată deasupra 
cotului său. 

Lisaveta Kunitzin: Vecină. Medic oftalmolog. A privit 
întâmplător pe fereastră şi a văzut. 

Lisaveta Shominer. Mama lui Yeruham Sdemati. A murit la 
Cracovia, în urmă cu şaizeci şi şase de ani. Visa să devină 
cântăreaţă celebră. Fiul ei, în vârstă de şaptezeci şi doi de ani, 
încă o mai visează din când în când. 

Aya (Jocelyne): Fiica lui Yakir Bar-Orein. Pe vremuri a 
pozat goală în New York, iar acum este căsătorită cu un colonist 
renumit din Alon Moreh. 

Copilul: Fiul colonistului şi al Ayei, nepotul lui Yakir Bar- 
Orein. 

Amold Bartok: Şomer, ochelarist şi uscăţiv. Dat afară din 
cadrul secretariatului filialei locale, pentru ca apoi să sorteze 
colete, cu jumătate de normă, la o firmă de curierat. Interesat 
de viaţa eternă. Din câte se pare, singurul motiv pentru care a 
participat la evenimentul literar al serii a fost acela de a-şi râde 
de scriitorul nostru. 

Ofelia: Mama lui Arnold Bartok. In vârstă de optzeci şi şase 
de ani. Are picioarele paralizate. 

Dependentă de oala de noapte. Doarme pe o singură 
saltea cu fiul ei în vârstă de şaizeci de ani, căruia se 
încăpăţânează să îi spună Arale, vrând să îl enerveze, deşi 
numele lui este Arnold, nu Arale, şi i-a spus asta de o mie de ori 
până acum. 

Un paznic de noapte scund. 

Un fotograf de portrete sepia: îi aranjează pe toţi la 
locurile lor, le spune când să zâmbească şi când să nu se mişte. 

Pisica lui Miriam Nehorait. Nu ascultă ordinele fotografului, 
se mişcă în timp ce aparatul declanşează şi de aceea îi ies în 
poză trei sau patru cozi. 


Cei doi fii căsătoriţi ai lui Miriam Nehorait. Medici 
ginecologi la New York, unul dintre ei căsătorit cu fiica Lisavetei 
Kunitzin. 

Nepoata lui Yeruham Sdemati: în vârstă de paisprezece 
ani şi jumătate, încă i se mai spun ghicitori pentru copii. 

Fratele medic al lui Yeruham Sdemati: l-a mărturisit lui 
Yeruham Sdemati că boala de sânge de care suferă nu are leac. 

Soţia domnului Lion şi soţia lui Shlomo Hughv. Amândouă 
au fost trimise în bucătărie, pentru că filmul de la televizor nu 
era pentru ele. 


SFÂRŞIT