Amos Oz — Iuda

autor 


seria Ge 


luda 


roman 


Traducere din ebraică 
de Marlena Braester 


HUMANITAS 
îctien__ 


Pentru Deborah Owen 


lată cum aleargă trădătorul pe marginea câmpiei. 
Nu cel viu, ci cel mort va arunca în el cu pietre. 


Nathan Alterman:, „Trădătorul”, 
din volumul Bucuria săracilor 


1 Nathan Alterman (1910-1970) - unul dintre cei mai influenţi poeţi moderni 
israelieni, dramaturg, jurnalist şi traducător, membru activ al Mişcării 
Muncitoreşti. Rubrica lui din ziarul Davarera foarte bine receptată în perioada 
Mandatului Britanic, denunţând abuzurile englezilor asupra supravieţuitorilor 
Holocaustului. A fost recompensat cu Premiul Bialik şi Premiul Israel pentru 
Literatură (n. red.). 


1 


lată o poveste petrecută în ultimele zile de iarnă ale anului 
1959 şi în primele zile ale anului 1960. E o poveste încărcată de 
erori, pasiuni şi dezamăgiri, ce ridică însă şi o problemă 
religioasă rămasă încă nerezolvată. Câteva clădiri păstrează şi 
acum semnele războiului care a măturat oraşul în urmă cu zece 
ani. În depărtare se aude muzica difuză a unui acordeon sau 
melodia de dor a unei muzicuţe, răzbătând, pe înserate, de după 
un oblon închis. 

În multe apartamente din lerusalim, poţi vedea pe pereţii 
saloanelor vârtejurile înstelate ale Wopţ;/or lui Van Gogh sau 
învolburarea chiparoşilor lui, iar pe podelele odăilor mici sunt 
încă aşternute covoraşe din paie, şi câte un volum din Zilele 
Țiklagului? sau poate Doctor Jivago a rămas deschis cu copertele 
în sus, pe marginea unei saltele din burete acoperite de o 
cuvertură cu model oriental, peste care sunt înşiruite pernuţe 
brodate. Seara, soba cu petrol arde cu o flacără albăstruie. Intr- 
un colţ al camerei, dintr-un obuz gol iese un fel de ghirlandă de 
scaieţi împletită cu grijă. 

La începutul lui decembrie, Shmuel Asch şi-a întrerupt 
studiile universitare, intenţionând să părăsească lerusalimul din 
cauza unei poveşti de dragoste eşuate, a unui program de 
cercetare ajuns în impas, dar mai ales din cauză că starea 
materială a tatălui său se deteriorase, iar Shmuel era nevoit să- 
şi caute un loc de muncă. 

Era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, solid, cu 
barbă, timid, sentimental, socialist, astmatic, care se 
entuziasma cu uşurinţă, căzând însă pradă decepţiilor la fel de 
uşor. Avea umerii laţi, gâtul scurt şi gros, la fel şi degetele: 
scurte şi groase, de parcă le-ar fi lipsit câte o falangă. Din toţi 
porii feţei şi ai gâtului îi creştea o barbă cârlionţată, ca o lână 
sârmoasă. Aceasta se unea cu părul creţ care-i atârna sălbatic 
de pe cap şi îi acoperea pieptul. De departe, aveai întotdeauna 


> Roman ai scriitorului S. Yizhar (1916-2006), publicat în 1958 şi recompensat 
cu Premiul Israel în 1959 (n. red.). 


impresia că, fie vară, fie iarnă, era mereu înfierbântat şi 
transpirat. Dar de-aproape erai plăcut surprins să constaţi că 
pielea lui Shmuel emana nu un miros acru de transpiraţie, ci 
dimpotrivă, un parfum fin, de talc pentru bebeluşi. Se îmbăta 
într-o clipă cu idei noi, cu condiţia ca acestea să fie ambalate 
într-un înveliş ingenios şi să conţină o oarecare urmă de 
viclenie. Dar avea tendinţa de a obosi repede, poate din cauza 
inimii mărite sau a problemelor pe care i le provoca astmul. 

Ochii i se umpleau cu uşurinţă de lacrimi, ceea ce-l făcea să 
se simtă jenat sau chiar ruşinat. Intr-o seară de iarnă, un pui de 
pisică mieuna lângă un gard, poate că se pierduse de mama lui; 
iar pisoiul ăsta se uita la Shmuel cu o privire atât de 
înduioşătoare, frecându-se uşor de piciorul lui, încât iată că ochii 
i s-au înceţoşat pe dată. Sau la sfârşitul unui film mediocru 
despre singurătate şi disperare, la cinematograful Edison, când 
se dovedeşte dintr-odată că tocmai personajul cel mai dur e 
capabil să dea dovadă de măreție sufletească, iată că lacrimile îi 
inundă imediat ochii şi i se pune un nod în gât. In faţa imaginii 
unei femei slabe, stând în picioare la ieşirea din spitalul Shaarei 
Tzedek şi îmbrăţişând un copil cu ochii în lacrimi, simte cum îi 
vine şi lui să plângă. 

Pe atunci plânsul era considerat ca fiind apanajul exclusiv al 
femeilor. Un bărbat cu obrazul scăldat în lacrimi provoca 
repulsie, sau chiar un uşor dezgust, ca o femeie căreia i se văd 
fire de păr pe bărbie. Shmuel se ruşina din pricina slăbiciunii lui 
şi se străduia din răsputeri să se abţină, dar fără succes. In 
adâncul sufletului, împărtăşea el însuşi disprețul provocat de 
propria-i hipersensibilitate, ba chiar se împăcase cu gândul că 
virilitatea îi era şi ea afectată din cauza asta, motiv pentru care 
viaţa avea să-i trecă inutil şi fără niciun rost. 

Dar ce faci tu? se întreba uneori cu dispreţ; ce faci, de fapt, 
în afară de a-ţi plânge de milă? De exemplu, ai fi putut vârî 
pisoiul în haină şi l-ai fi putut aduce acasă. Cine te-a împiedicat? 
lar pe femeia aceea care plângea împreună cu copilul, ar fi 
trebuit s-o întrebi dacă puteai s-o ajuţi cu ceva. Sau ai fi putut să 
iei copilul, să-i dai o carte şi câţiva biscuiţi şi să-l aşezi pe 
terasă, după care tu şi femeia aţi fi stat unul lângă celălalt pe 
marginea patului, în camera ta, vorbind în şoaptă despre ce i s-a 
întâmplat şi cum ai fi putut s-o ajuţi. 

Cu câteva zile înainte de a-l părăsi, Yardena îi spusese: Tu 


eşti fie ca un căţeluş neastâmpărat, zgomotos şi agitat - chiar şi 
când stai pe scaun parcă te învârţi fără încetare în jurul cozii -, 
fie rămâi zile în şir nemişcat în pat, ca o plapumă neaerisită. 

Yardena se referea, pe de o parte, la oboseala permanentă 
a lui Shmuel, iar pe de alta, la un fel de principiu delirant, 
descifrabil în chiar mersul lui, care ascundea parcă o alergare 
clandestină: urca treptele câte două, năpustindu-se. Traversa în 
diagonală străzi cu trafic intens, în viteză, fără frică, fără a se 
uita nici în dreapta, nici în stânga, aruncându-se în inima unui 
tumult, cu capul înainte, cu barba lui cârlionţată, ca la luptă, cu 
tot corpul aplecat în faţă. Părea mereu că picioarele îi aleargă 
din toată puterea după corpul care aleargă după cap, ca şi cum 
picioarele ar fi fost îngrijorate ca Shmuel să nu dispară după 
colţul străzii, lăsându-le în urmă. Alerga toată ziua, gâfâind, 
înfierbântat, nu pentru că se temea să întârzie la vreun curs sau 
la vreo şedinţă politică, ci pentru că în toate treburile pe care le 
avea de făcut şi să le şteargă de pe lista obligaţiilor zilnice, 
pentru ca apoi să se poată întoarce, în sfârşit, la liniştea camerei 
lui. Fiecare zi pe care o trăia i se părea o epuizantă cursă cu 
obstacole în drumul circular de la somnul din care fusese smuls 
dimineaţa, înapoi sub plapumă. 

Îi plăcea să ţină discursuri în faţa oricui îl asculta, în special 
în faţa colegilor de la Cercul de Renaştere Socialistă: îi plăcea să 
incite, să argumenteze, să contrazică, să nege şi să inoveze. 
Vorbea îndelung, cu plăcere, cu agerime şi clarviziune, dar când 
i se răspundea, când venea rândul lui să asculte ideile celorlalţi, 
Shmuel era imediat cuprins de nerăbdare, de neatenţie, de 
oboseală, până când pleoapele i se închideau şi capul hirsut îi 
cădea pe pieptul păros. 

Îi plăcea să-i ţină tot felul de discursuri pasionate şi 
Yardenei, să desființeze idei preconcepute şi să submineze 
convenţii, să tragă concluzii din ipoteze, şi ipoteze din concluzii. 
Dar când îi vorbea ea, pleoapele îi cădeau de cele mai multe ori 
după doar două-trei minute. Yardena îl acuza că nu o ascultă 
deloc, el nu recunoştea, ea îi cerea să repete ceea ce tocmai îi 
spusese, el schimba subiectul şi începea să-i vorbească despre 
greşeala lui Ben Gurion?. Era mărinimos, generos, plin de intenţii 
bune şi delicat ca o mănuşă de lână, făcea imposibilul ca să 


3 David Ben Gurion (1886-1973) - prim-ministru al Israelului, politicianul care 
a proclamat întemeierea statului la 14 mai 1948 (n. red.). 


ajute întotdeauna pe oricine, dar, în aceeaşi măsură, era şi 
zăpăcit, şi lipsit de răbdare: uita unde tocmai îşi atârnase unul 
dintre ciorapi, ce voise de la el proprietarul sau cui îi 
împrumutase caietul cu însemnările de la conferinţe. Cu toate 
astea, nu se încurca niciodată când se ridica să citeze cu cea 
mai mare precizie cuvintele lui Kropotkin despre Neceaev în 
urma primei lor întâlniri, precum şi ce spusese acesta la doi ani 
după momentul respectiv. Sau care dintre ucenicii lui Isus 
propovăduise mai puţin decât toţi ceilalţi. 

Cu toate că-i plăcea felul lui de-a fi - irascibil, neajutorat, 
asemenea unui câine prietenos, însufleţit şi dezlănţuit, câine 
mare care se lipeşte şi se freacă de tine fără încetare, cu balele 
curgându-i pe genunchii tăi -, Yardena luase hotărârea de a se 
despărţi de el, acceptând cererea în căsătorie a fostului ei iubit, 
un hidrolog harnic şi taciturn pe nume Nesher Sharshevski, 
specializat în rezervoare de apă de ploaie, care ştia aproape 
întotdeauna să prevadă cu exactitate următoarea ei dorinţă. 
Nesher Sharshevski îi cumpărase un batic drăguţ cu ocazia zilei 
ei de naştere, calculate după calendarul gregorian, pentru ca 
două zile mai târziu să-i cumpere şi un covoraş oriental verde, 
cu ocazia aceleiaşi aniversări, celebrate de data aceasta după 
calendarul ebraic. Ţinea minte până şi zilele de naştere ale 
părinţilor ei. 


2 


Cu vreo trei săptămâni înainte de nunta Yardenei, Shmuel 
şi-a abandonat definitiv disertaţia, „Isus prin ochii evreilor”, 
lucrare de care se apucase plin de entuziasm, însufleţit de 
puterea şi îndrăzneala viziunii care-i străfulgerase mintea în 
clipa în care alesese subiectul. Dar când a început să caute 
detalii şi să cerceteze sursele, a descoperit imediat că strălucita 
lui idee nu avea de fapt nimic original, fusese deja abordată 
înainte ca el să se fi născut, la începutul anilor '30, într-o notă 
de subsol la un mic articol scris de renumitul lui mentor, 
profesorul Gustav Yom-Tov Eisenshloss. 

Cercul de Renaştere Socialistă era şi el în criză: în fiecare 
miercuri, la ora opt seara, participanţii se întâlneau într-o 
cafenea înghesuită şi plină de fum, situată pe una dintre 
străduţele dosnice ale cartierului Yaghia Kapaim. Meseriaşi, 


instalatori, electricieni, zugravi şi tipografi se întâlneau aici din 
când în când şi jucau table, motiv pentru care membrilor 
Cercului li se părea un loc destul de „proletar”. Deşi zugravii şi 
electricienii nu li se alăturau, uneori se găsea câte cineva la o 
masă vecină care să pună o întrebare sau să facă o observaţie, 
ori invers, unul dintre membrii Cercului se ridica şi se îndrepta 
fără teamă spre masa jucătorilor de table, ca să ceară de la 
clasa muncitoare un foc, pentru a-şi aprinde o ţigară. 

După nesfârşite înfruntări, aproape toţi membrii Cercului au 
acceptat dezvăluirile celui de-al XX-lea Congres al Partidului 
Comunist Sovietic cu privire la guvernul de groază al lui Stalin, 
dar rămăsese încă un grup cât se poate de vocal, care le-a cerut 
tuturor membrilor să-şi verifice încă o dată nu numai fidelitatea 
faţă de Stalin, ci şi atitudinea faţă de principiile dictaturii 
proletariatului, aşa cum le concepuse Lenin. Doi dintre membri 
au ajuns până într-acolo încât s-au folosit de ideile tânărului 
Marx pentru a provoca teoria rigidă a bătrânului Marx. Când 
Shmuel Asch a încercat să calmeze spiritele, patru dintre cei 
şase membri ai Cercului au declarat scindarea şi înfiinţarea unei 
noi celule. Printre ei se numărau şi cele două membre fără de 
care Cercul nu mai avea rost. 

În aceeaşi lună, tatăl lui Shmuel a pierdut recursul, după ce 
luptase timp de câţiva ani, în mai multe instanţe, împotriva 
fostului său asociat în cadrul companiei Shahaf Ltd., cartografie, 
grafică şi fotografii aeriene. Părinţii lui Shmuel nu i-au mai putut 
asigura acestuia ajutorul lunar din care tânărul se întreţinuse de 
la începutul studiilor. Aşa că Shmuel a coborât în curte, a luat 
din spatele ghenei trei-patru cutii de carton folosite, le-a dus în 
camera lui închiriată din cartierul Tel Arza şi a început să 
îngrămădească în ele la întâmplare cărţi, haine, obiecte 
personale. Dar încă nu avea nici cea mai vagă idee unde se va 
duce. 

Uneori, seara, Shmuel se învârtea pe străzi, prin ploaie, ca 
un urs ameţit, enervat că fusese trezit din hibernare. Rătăcea 
fără ţintă, cu paşi care semănau mai mult cu o goană greoaie pe 
străzile din centrul oraşului, aproape pustii din cauza frigului şi a 
vântului. De câteva ori rămăsese nemişcat în ploaie, după 
căderea nopţii, pe una dintre străduţele cartierului Nahalat 
Shiva, zgâindu-se la poarta de fier a clădirii în care Yardena nu 
mai locuia. Uneori paşii îl duceau prin cartiere înfrigurate şi 


izolate, de care nici nu auzise, Nahlaot, Beit Israel, Ahva sau 
Musrara, călcând prin bălți şi ocolind coşurile de gunoi 
răsturnate de vânt. De vreo două sau trei ori, aproape că intrase 
brutal cu capul lui lunguieţ aplecat înainte, ca la atac, în zidul de 
beton care despărţea lerusalimul israelian de  lerusalimul 
iordanian. 

Rămânea să contemple, distrat, plăcuţele îndoite care 
apăreau dintre rotocoalele de sârmă ghimpată ruginită: 


STOP! GRANIȚĂ! ATENŢIE, MINE! PERICOL - ZONĂ NEUTRĂ! 
sau: 

Al FOST PREVENIT - TRAVERSEZI ZONA EXPUSĂ ŢINTAŞILOR 
INAMICI! 


Shmuel ezita, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui meniu 
variat, din care trebuia să aleagă după pofta inimii. 

Rătăcea aşa aproape seară de seară, ud până la piele, cu 
apa de ploaie picurându-i din barba sălbatică, tremurând de frig 
şi disperare, până când, într-un sfârşit, se târa epuizat înapoi în 
patul lui, ghemuindu-se acolo până seara următoare: obosea 
repede, poate din cauza inimii lui mărite. Şi iar se ridica greoi 
când apunea soarele, îşi îmbrăca hainele care încă nu se 
uscaseră după hoinăreala precedentă, şi picioarele îl purtau încă 
o dată până la marginea oraşului - Talpiot sau Arnona. Numai 
când ajungea la bariera din faţa porţii kibbutzului Ramat Rahel 
şi un paznic bănuitor ridica spre el o lanternă de buzunar, îşi 
revenea şi o lua înapoi spre casă cu paşi nervoşi, repezi, ca şi 
cum ar fi fugit de ceva. Ajuns în camera lui, mânca în grabă 
două felii de pâine cu iaurt, îşi scotea hainele ude şi se 
ascundea iar sub plapumă, încercând în zadar să se încălzească. 
In cele din urmă îl cuprindea somnul, şi dormea până seara 
următoare. i 

Odată a visat că l-a întâlnit pe Stalin. Intâlnirea avusese loc 
într-o încăpere scundă, dosnică a cafenelei pline de fum în care 
se întrunea Cercul de Renaştere Socialistă. Stalin îl însărcinase 
pe profesorul Gustav Eisenshloss să-l scoată pe tatăl lui Shmuel 
din toate necazurile care se abătuseră asupra lui, în timp ce 
Shmuel îi arăta de departe, din punctul de observaţie amplasat 
pe acoperişul mânăstirii Adormirea Maicii Domnului, de pe 
culmea Muntelui Sion, colţul Zidului Plângerii rămas dincolo de 


graniţă, pe teritoriul lerusalimului iordanian. Sub nicio formă nu 
a reuşit să-i explice lui Stalin, care rânjea pe sub mustață, de ce 
evreii nu-l acceptaseră pe Isus şi de ce, până în ziua de azi, se 
încăpăţânau să-l respingă. Stalin l-a numit pe Shmuel luda. La 
sfârşitul visului, a licărit pentru o clipă şi imaginea înceţoşată a 
lui Nesher Sharshevski, oferindu-i lui Stalin un căţeluş care 
scheuna într-o cutie de tablă. Din cauza schelălăitului, Shmuel s- 
a trezit cu sentimentul vag că explicaţiile lui confuze complicau 
şi mai mult situaţia, pentru că treziseră şi disprețul, şi bănuielile 
lui Stalin. 


Ploaia şi vântul loveau în fereastra camerei. Spre dimineaţă, 
când furtuna se înteţise, o cadă din tablă, agăţată de gratiile 
balconului spre exterior, se izbea de balustradă cu un zgomot 
cavernos. Undeva departe de casa lui, poate şi departe unul de 
altul, doi câini nu se opriseră toată noaptea dintr-un lătrat care 
din când în când scădea într-atât de mult în intensitate, încât se 
transforma într-un schelălăit. 

Îi veni aşadar ideea să plece departe de lerusalim şi să 
încerce să-şi găsească un serviciu comod într-un loc izolat, 
poate paznic de noapte în zona munţilor Ramon, unde auzise că 
avea să se construiască un nou orăşel, în inima deşertului. Dar 
între timp primise invitaţie la nunta Yardenei: avea impresia că 
ea şi Nesher Sharshevski, hidrologul ei cel docil, responsabil cu 
rezervoarele de apă de ploaie, se grăbeau foarte tare să facă 
nuntă. Nu voiau să aştepte nici măcar până la sfârşitul iernii. 
Aşa că Shmuel a luat hotărârea să le facă o surpriză, lor şi 
întregului lor grup de prieteni, acceptând invitaţia: iată, contrar 
tuturor convențiilor, pur şi simplu îşi va face apariţia acolo, 
vesel, zgomotos, împărțind zâmbete în dreapta şi-n stânga şi 
bătându-i pe toţi pe umăr, oaspete nepoftit, apărând chiar în 
mijlocul ceremonialului, la care participă doar cercul restrâns al 
familiei şi al prietenilor intimi, după care se va alătura, plin de 
voie bună, nuntaşilor, şi chiar va contribui la programul artistic 
cu faimosul său număr de imitare a accentului şi a manierelor 
profesorului Eisenshloss. 

Însă în dimineaţa nunţii Yardenei, Shmuel a avut o criză 
gravă de astm, ajungând cu greu la infirmerie, unde au încercat 
în zadar să-l stabilizeze cu ajutorul unui inhalator şi diverse 
medicamente antihistaminice. Când situaţia s-a înrăutățit, l-au 


transportat la spitalul Bikur Holim. 

Şi-a petrecut aşadar orele în care se desfăşura ceremonia 
de nunta a Yardenei la secţia de urgenţe. Apoi toată noaptea 
nunţii a stat cu masca de oxigen pe faţă. A doua zi a luat 
hotărârea să părăsească lerusalimul cât mai repede. 


3 


La începutul lui decembrie, în ziua în care la lerusalim se 
pornise o ninsoare uşoară, amestecată cu stropi de ploaie, 
Shmuel Asch i-a anunţat pe Gustav Yom-Tov Eisenshloss şi pe 
ceilalţi profesori (de la Catedra de istorie şi de studii religioase) 
că hotărâse să-şi întrerupă studiile. Afară, în ued, se 
învălmăşeau pânze de ceaţă, care îi păreau lui Shmuel ca o vată 
murdară. 

Profesorul Eisenshloss era mic de statură şi bine făcut, 
purta ochelari cu lentile groase ca fundul unei halbe de bere şi 
avea mişcări unghiulare precise, care semănau cu cele ale unui 
cuc ieşit brusc din cutia orologiului. Rămase mut de uimire 
auzind intenţiile lui Shmuel Asch. 

— Dar cum e posibil aşa ceva? Ce înseamnă asta?! Ce te-a 
apucat deodată?! „Isus prin ochii evreilor”! Cu siguranţă ni se 
deschide perspectiva unui domeniu fără asemănare! In 
Gemara‘! în Tosefta5! În interpretările rabinice! În tradiţia 
populară! În Evul Mediu! Cu siguranţă vom aduce idei 
inovatoare! Ei! Ce spui? Poate totuşi continuăm cercetarea? 
Fără nicio îndoială, trebuie să renunţăm la ideea asta negativă 
de a dezerta la mijlocul drumului! 

După ce a rostit aceste cuvinte, a suflat pe nări deasupra 
lentilelor şi le-a şters nervos cu o batistă mototolită. Dintr-odată, 
pe când întindea mâna spre Shmuel aproape violent, şi-a 
schimbat tonul vocii, puţin ruşinat: 

— Dar dacă au apărut, Doamne fereşte, greutăţi materiale, 
nu s-ar putea găsi vreo cale discretă de a primi un ajutor 
modest? 

Strânse din nou cu putere mâna lui Shmuel, până s-a auzit 
cum îi pocnesc uşor oasele, apoi declară furios: 


+ Parte componentă a Talmudului, care conţine analize şi comentarii la 
Mishna (Legea Orală) (n. tr.). 
5 Completare a Mishnei datând de la sfârşitul secolului al II-lea (n. tr.). 


— Nu vom renunţa aşa de repede! Nu la Isus, nu la evrei şi 
nici la tine! Te vom aduce înapoi, să-ţi respecţi obligaţia 
interioară. 

Pe hol, în timp ce ieşea din biroul profesorului Eisenshloss, 
Shmuel zâmbi amintindu-şi de petrecerile studenţeşti la care el 
avea întotdeauna rolul lui Gustav Yom-Tov Eisenshloss, care 
sărea deodată ca un cuc cu resort prin uşiţa orologiului, 
adresându-i-se, după cum îi era obiceiul, la persoana întâi plural 
şi pe un ton didactic, chiar şi soţiei sale, în dormitor. 

În aceeaşi seară, Shmuel Asch a scris la maşină un anunţ de 
vânzare urgenta, la preţ bun, ca urmare a plecării neprevăzute, 
a unui mic aparat de radio (din bachelită), marca Philips, a unei 
maşini de scris Hermes Baby şi a unui patefon vechi, împreună 
cu aproximativ douăzeci de discuri: muzică clasică, jazz şi 
şansonete. A agăţat anunţul pe panoul din lemn de plută de 
lângă scările cafenelei situate la subsolul clădirii Kaplan. Din 
cauza nenumăratelor afişe şi reclame, a fost nevoit să acopere 
complet un alt anunţ, mai mic: o foaie albăstruie pe care 
Shmuel a remarcat, chiar în timp ce o acoperea, cinci-şase 
rânduri scrise de mână, cu litere feminine sigure şi plăcute. 

Apoi s-a îndreptat aproape galopând, cu capul lui de berbec 
cârlionţat trăgând cu putere înainte, ca şi cum ar fi încercat să 
scape de gâtul gros din care ieşea, spre staţia de autobuz din 
faţa porţilor campusului. Dar după vreo patruzeci-cincizeci de 
paşi, trecând prin faţa statuii realizate de Henry Moore - o 
femeie din fier bine legată, verzuie, greoaie, înfăşurată într-un 
fel de linţoliu dintr-o pânză groasă -, se întoarse dintr-odată 
cuprins de nelinişte, luând-o la goană înapoi spre clădirea 
Kaplan, până la afişierul de lângă treptele cafenelei. Cu degetele 
lui groase şi scurte îndoi înfrigurat anunţul pe care tocmai îl 
lipise, pentru a citi de câteva ori ceea ce el însuşi ascunsese cu 
două minute înainte de propriii lui ochi: 


Propunere de legătură personală 

Student la ştiinţe umaniste necăsătorit; partener de 
conversație sensibil, cu înclinaţie spre istorie, ar putea primi 
gratuit locuință şi un modest salariu lunar, cu condiția de a ține 
companie câte cinci ore în fiecare seară unui bărbat infirm în 
vârstă de şaptezeci de ani, o persoană inteligentă, cu o cultură 
bogată. Bărbatul e capabil să se îngrijească singur, având 


nevoie doar de conversație. Pentru a face cunoştinţă personal, 
cei interesați sunt rugați să se prezinte de duminică până joi, 
între orele 4 şi 6 după-amiaza, la adresa aleea Rav Elbaz nr. 17, 
cartierul Shaarei Hesed (persoană de contact - Atalia). Având în 
vedere circumstanțele speciale, candidatul este rugat să se 
oblige în scris că va păstra confidențialitatea. 


4 


Aleea Rav Elbaz, de pe colina Shaarei Hesed, dădea spre 
Emek Hamatzleva. Casa de la numărul 17 era ultima la capătul 
aleii, acolo unde se terminau pe atunci şi cartierul, şi oraşul şi 
începeau terenurile pietroase, care se întindeau până la 
rămăşiţele satului arăbesc Sheikh Bader. Şoseaua prost 
întreţinută se transforma, imediat după ultima casă, într-un 
coborâş stâncos, care se apleca nehotărât spre vale, începând 
să şerpuiască sinuos încoace şi încolo, ca şi cum s-ar fi răzgândit 
să se lase atras în pustietăţile acelea şi încerca acum să facă, 
într-un fel sau altul, cale întoarsă spre locuri ceva mai populate. 
Între timp, ploaia se oprise. Deasupra colinelor dinspre vest 
bătea lumina apusului, o lumină blândă şi ademenitoare ca o 
mireasmă. Departe, printre stâncile colinei opuse, se vedea o 
mică turmă de capre, cu păstorul lor înfăşurat într-o mantie de 
culoare închisă, stând drept şi aşteptând între o ploaie şi alta, în 
lumina serii înnourate, privind nemişcat de pe colina 
abandonată spre ultimele case de la marginea vestică a 
lerusalimului. 

Casa însăşi i se părea lui Shmuel Asch mai degrabă 
cavernoasă, construită sub nivelul străzii, scufundată parcă 
până aproape de ferestre în pământul pantei anevoioase. Privită 
de pe alee, casa aceea semăna cu un pitic cu umerii laţi şi cu o 
pălărie cu boruri de culoare închisă, care se lăsase în genunchi 
să caute ceva ce pierduse în noroi. 

Cele două canaturi ale porţii de fier ruginite se îndoiseră de 
mult pe axele lor şi se scufundaseră în pământ sub propria 
greutate, ca şi cum ar fi prins rădăcini. Poarta rămăsese 
întredeschisă. Prin spaţiul dintre cele două canaturi blocate abia 
treceai fără a-ţi atinge umerii. Deasupra porţii se arcuia un 
semicerc de fier ruginit, cu steaua lui David gravată în partea de 
sus şi şapte cuvinte scrise cu litere pătratice: 


SE VA RIDICA ÎN SION MÂNTUITORUL IERUSALIMULUI 
ZILELOR NOASTRE, AMIN 5674 (1914) 


De la poartă, Shmuel a coborât şase trepte de piatră roase 
şi crăpate, inegale, spre o curticică ce l-a fermecat din prima 
clipă, trezindu-i dorul după un loc de care nu reuşea nicicum să- 
şi aducă aminte. Umbra unei amintiri estompate îi trecu prin 
minte asemenea unei plutiri, reflexiile ascunse ale altor curţi 
interioare, de demult, pe care nu le putea localiza nici în spaţiu, 
nici în timp, dar despre care ştia vag că nu erau curţi iernatice 
ca aceea, ci dimpotrivă, scăldate de lumina verii. Această 
amintire i-a provocat o strângere de inimă, între tristeţe şi 
plăcere: ca un sunet de violoncel pierdut în întunericul nopţii. 

Toată curtea era împrejmuită de un zid de piatră de 
înălţimea unui om şi pavată cu pietre roase şi tocite de ani, cuo 
strălucire roşiatică străbătută de vinişoare cenușii. Din loc în loc 
reflectau pete de lumină. Un smochin bătrân şi o boltă din viță- 
de-vie umbreau toată grădina. Crengile erau atât de bătrâne şi 
de încolăcite unele în jurul altora, încât chiar şi acum, toamna, 
doar câţiva stropi aurii de lumină reuşeau să se strecoare 
printre ele şi să danseze sclipind pe dale, ici şi colo. Ca şi cum 
nu ar fi fost o curte pietruită, ci un bazin ascuns, pe apa căruia 
se agita o mulţime de unde infime. 

De-a lungul zidului din jurul curţii, la baza pereţilor casei şi 
pe pervazurile ferestrelor ardeau mici flăcări de muşcate roşii, 
albe, roz, mov şi purpurii. Muşcatele creşteau în diverse oale 
ruginite şi ceainice vechi care-şi încheiaseră misiunea, lămpi cu 
gaz ieşite din uz, găleți, castroane, cutii de tablă şi un vas de 
toaletă crăpat. Toate fuseseră umplute cu pământ şi ridicate la 
rang de ghivece. Ferestrele casei erau apărate de gratii de fier 
şi obloane verzi, tot din fier. Zidurile erau din piatră de 
lerusalim, lăsând la vedere partea neşlefuită. In spatele casei, 
dincolo de gard, se întindea o cortină deasă de chiparoşi, care în 
lumina amurgului păreau nu verzi, ci aproape negri. 

Peste toate se aşternuse tăcerea serii reci de iarnă. Nu era 
o tăcere din acelea transparente, care te invită să i te alături, ci 
o tăcere indiferentă, antică, tăcere care-ţi întoarce spatele. 

Acoperişul era înclinat, din ţiglă, iar în mijlocul lui răsărea o 
mansardă mică, triunghiulară care îi amintea lui Shmuel de 


forma unui cort tăiat. Şi mansarda era acoperită cu ţiglă 
decolorată. Deodată a simţit că îşi dorea foarte mult să 
locuiască acolo, în mansarda aceea, să se retragă înăuntrul ei 
cu un teanc de cărţi, o sticlă de vin roşu, o sobă, o plapumă, un 
patefon şi câteva discuri şi să nu mai iasă niciodată. Nici pentru 
conferinţe, nici pentru discuţii, nici măcar pentru iubiri. Să 
rămână acolo şi să nu mai plece niciodată, măcar atât timp cât 
afară era încă iarnă. 

De-a lungul fațadei se răsuceau ramurile unei pasiflore, ce 
se agăţau cu unghii ascuţite de piatra aspră a zidului. Shmuel a 
traversat curtea, cuprinzând lent cu privirea lumina care 
tremura prinsă în plasa de vinişoare cenuşii a dalelor de piatră 
roşietice. Acum se găsea în faţa uşii de fier cu două canaturi, 
vopsite în verde, pe care era fixat un cap orb de leu cioplit în loc 
de sonerie. Fălcile leului erau închise în jurul unui inel mare de 
fier. În centrul canatului din dreapta stătea scris cu litere în 
relief: 


CASA  YEOCHIN ABARBANEL DUMNEZEU SĂ-L APERE 
PENTRU A MARTURISI CA DOMNUL E DREPT 


Dedesubt era un bileţel, lipit de uşă cu două bucățele fine 
de bandă adezivă, pe care a recunoscut scrisul din anunţul 
afişat în clădirea Kaplan şi care propunea „o legătură 
personală”: un scris feminin, delicat şi precis, fără a lega cu un 
„Şi” cele două nume despărțite de un spaţiu mare: 


Atalia Abarbanel Ghershom Wald 
Atenţie - treaptă spartă imediat în spatele uşii 


5 


— Mergi drept înainte, te rog. Apoi la dreapta. Apoi din nou 
înainte, spre sursa de lumină, şi ajungi la mine, îi spuse din 
fundul casei o voce de bărbat nu tocmai tânăr. Era o voce gravă, 
uşor amuzată, ca şi cum ar fi aşteptat să-l primească pe 
musafirul acela, şi nu pe un altul, chiar la ora aceea, şi nu la 
alta, iar acum sărbătorea faptul că avusese dreptate şi gusta 
plăcerea de a descoperi că aşteptările îi fuseseră îndeplinite. 
Uşa casei nu era încuiată. 


Shmuel Asch s-a împiedicat la intrare, presupunând că va 
găsi o treaptă care urcă, nu una care coboară. De fapt nu era 
nicio treaptă, ci un fel de taburet stricat din lemn. In momentul 
în care piciorul musafirului a călcat pe marginea lui, taburetul s- 
a ridicat asemenea unei pârghii, aproape răsturnându-l pe 
tânărul care se lăsase pe el cu toată greutatea. Viteza de reacţie 
l-a salvat pe Shmuel, pentru că, în timp ce taburetul se ridica 
înclinându-se sub el, a şi aterizat cu un salt larg pe podeaua de 
piatră, cu buclele răzleţindu-i-se, cufundându-se în întunecimea 
aproape deplină a holului, pentru că uşile care dădeau spre 
acesta erau închise. 

Pătrunzând din ce în ce mai adânc în inima casei, croindu-şi 
drumul cu fruntea asemenea unui cap de făt care vrea să iasă 
prin colul uterin, îl cuprindea o senzaţie din ce în ce mai 
puternică, şi anume că podeaua holului nu era dreaptă, ci se 
înclina ca o pantă uşoară, ca şi cum ar fi fost albia secată a unui 
râu, nu un hol sumbru. În acelaşi timp, nările lui captau o boare 
plăcută, un miros de rufe proaspăt spălate, de curăţenie fină, de 
scrobeală şi aburi emanaţi dintr-un fier de călcat. 

Din capătul holului se desprindea încă un culoar, mai scurt, 
iar undeva la marginea lui se vedea lumina promisă de vocea 
amuzată pe care o auzise în clipa în care intrase în casă. Lumina 
îl conduse pe Shmuel Asch într-o bibliotecă încălzită, cu tavanul 
înalt, cu obloanele de fier trase şi o sobă cu petrol ce încălzea 
încăperea cu flacăra ei albăstruie, plăcută. O lumină electrică 
răzbătea dinspre o veioză gheboasă, aşezată deasupra unor 
teancuri de cărţi şi hârtii, concentrându-se numai asupra lor, ca 
şi cum ar fi renunţat la restul bibliotecii. 

În spatele cercului cald de lumină, între două cărucioare 
metalice încărcate până la refuz de cărţi, dosare, clasoare şi 
caiete groase, stătea un bătrân care vorbea la telefon. O pătura 
de lână îi acoperea umerii ca un ta/itf. Era un bărbat urât, cu un 
trup lung, bine legat, îndoit de spate, cu un nas ascuţit ca ciocul 
unei păsări însetate şi o curbă a bărbiei care aducea cu o 
seceră. Părul bogat, alb şi fin, aproape feminin, îi aluneca din 
creştet ca o cascadă amplă de apă argintie, acoperindu-i ceafa. 
Ochii îi erau ascunşi de linia sprâncenelor încărunţite şi dese, 
care păreau acoperite de chiciură sau vată. Şi mustaţa lui 
deasă, mustaţă-Einstein, semăna cu un morman de zăpadă. 


6 Şal de rugăciune făcut, în mod tradiţional, din lână, in sau mătase (n. red.). 


Fără a-şi întrerupe conversaţia telefonică, îl străpunse pe 
musafir cu o privire ageră, cu bărbia lui ascuţită aplecată spre 
umărul stâng, cu ochiul stâng mai închis, iar dreptul larg 
deschis, un ochi albastru, rotund şi mărit într-un mod aproape 
nenatural. Pe faţă i se citea o expresie de viclenie amuzată sau 
dezaprobare sarcastică, de parcă ar fi ghicit într-o clipă 
caracterul tânărului care stătea în faţa lui şi ar fi înţeles pe dată 
de ce era în stare. După câteva secunde, infirmul a stins 
reflectorul privirii şi, cu un semn uşor al capului, a încuviinţat 
prezenţa musafirului, apoi şi-a întors ochii de la el. In tot acest 
timp, nu şi-a întrerupt nicio clipă discursul pe care-l ţinea la 
telefon: 

— Doar cine e întotdeauna bănuitor, cine pleacă mereu de 
la premisa că toţi îl mint, cine nu face toată viaţa decât să 
ocolească presupuse capcane - iartă-mă o clipă, uite, a apărut 
aici la mine un mesager? Sau poate vreun meşter pe care nici 
măcar nu l-am chemat? 

Şi a acoperit receptorul cu palma, degetele devenindu-i 
rozalii şi aproape transparente în lumina veiozei, degete 
fantomatice. Dintr-odată, pe faţa zbârcită ca un trunchi de 
măslin a strălucit un zâmbet răutăcios, fulgerător, pe sub 
mustaţa aceea groasă şi căruntă, ca şi cum ar fi reuşit deja să-l 
atragă într-o capcană pe oaspetele care încă nu-şi dădea seama 
că fusese prins în cursă. 

— Stai jos. Aici. Aşteaptă. 

Şi-a luat palma de pe receptor şi a continuat, ţinându-şi 
capul, cu coama lui încărunţită, încă aplecat spre umărul stâng. 

— Un om hăituit, fie pentru că el singur i-a transformat pe 
toţi în hăituitorii lui, fie pentru că în imaginaţia lui nenorocită 
mişună batalioane de duşmani care pun la cale comploturi, un 
astfel de om, pe lângă că se simte mizerabil, are şi un defect 
moral: fiindcă există o fundamentală lipsă de onestitate în chiar 
bucuria hăituirii. Apropo, e în natura lucrurilor faptul că 
suferinţa, şi singurătatea, şi accidentele, şi bolile sunt mai 
previzibile pentru un astfel de om decât pentru ceilalţi - adică 
pentru noi toţi. Prin natura lui, omul bănuitor e condamnat şi 
menit nenorocirii. Suspiciunea, ca un acid, mănâncă obiectul în 
care sălăşluieşte şi îl devorează pe suspicios: să te păzeşti zi şi 
noapte de toată specia umană, să plănuieşti fără încetare cum 
să te fereşti de intrigi, cum să împiedici uneltiri şi ce reacţie să 


ai ca să adulmeci de la distanţă plasa de salvare întinsă la 
picioarele tale - toate astea sunt cauzele principale ale 
prejudiciului. Ele îl rup pe om de lume. Fii bun şi scuză-mă o 
clipă - a acoperit din nou receptorul cu degetele lui cadaverice 
şi i s-a adresat lui Shmuel Asch cu o voce ironică, joasă, uzată, 
puţin hărâită: _ 

— Aşteaptă, te rog, câteva minute. Intre timp, ai dreptul să 
asculţi ce spun. Cu toate că un tânăr ca tine cu siguranţă îşi 
trăieşte viaţa pe o cu totul altă planetă, nu?. 

Fără să aştepte răspunsul, bătrânul şi-a ridicat palma de pe 
receptor, reluându-şi predica: 

— Deşi, în principiu, suspiciunea, bucuria obsedaţilor şi 
chiar ura întregii specii omeneşti, adunate la un loc, sunt mult 
mai puţin nimicitoare decât dragostea faţă de specia umană: 
dragostea pentru întreaga omenire emană un miros antic de 
râuri de sânge. Ura nefondată e, după părerea mea, mai puţin 
rea decât dragostea nefondată: cei care iubesc necondiţionat 
toată omenirea, cavalerii salvatori ai lumii, cei care cu fiecare 
generaţie sar să ne izbăvească, fără a se găsi cineva care să ne 
salveze din mâinile lor, în fine... Bine. Ai dreptate. Hai să nu ne 
lansăm acum în astfel de discuţii. În timp ce noi doi dezbatem 
pe tema diverselor izbăviri şi consolări, iată că în casa mea s-a 
întrupat un tânăr deşirat, cu o barbă de om preistoric, cu haină 
militară, poate şi cu bocanci militari. Oare a venit să mă 
recruteze şi pe mine? Aşa că hai să punem aici o virgulă. Tu şi 
cu mine vom continua să discutăm despre toate astea şi mâine, 
şi poimâine. Vorbim, vorbim, amice, sigur că vorbim. E 
obligatoriu să vorbim. Că doar ce altceva să facă oamenii ca noi, 
dacă nu să stea la discuţii? Să vâneze balene? S-o seducă pe 
regina din Saba? Apropo de regina din Saba, am o explicaţie 
personală, anti-romantică, o interpretare destul de criminală de 
fapt, a versetului „dragostea acoperă toate greşelile”!. lar 
versetul „Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n- 
ar putea s-o înece” îmi aminteşte întotdeauna de sunetul 
sirenei prevestitoare de nenorociri a pompierilor. Transmite.-i, te 
rog, salutările mele Jeniei celei dragi, îmbrăţişeaz-o şi sărut-o 
din partea mea, îmbrăţişeaz-o şi sărut-o pe Jenia a ta aşa cum 
ştiu eu, nu în felul tău funcţionăresc. Spune-i că tare îmi lipseşte 


7 Proverbe, 10:12 (n. red.). 
8 Cântarea Cântărilor, 8:7 (n. red.). 


strălucirea chipului ei. Nu, nu a chipului tău, scuteşte-mă, faţa ta 
e cea a generaţiei tale. Da. La revedere, va veni şi ziua aceea. 
Nu. Nu ştiu când se întoarce Atalia. Ea cu ale ei, iar eu tot cu ale 
ei. Da. La revedere. Mulţumesc. Amin, cum spui tu, aşa să-i fie 
voia. 

Apoi s-a îndreptat spre Shmuel, care se aşezase între timp 
cu grijă, după îndelungi ezitări, pe un scaun din rafie care i se 
părea cam instabil, legănându-se sub greutatea corpului lui 
lipsit de siguranţă. Dintr-odată, bătrânul a strigat cu voce 
puternică: 

— Wald! 

— Poftim? 

— Wald! Wald! Numele meu e Wald. Dar tu? Pionier? Pionier 
din kibbutz? Ai binevoit să cobori până la noi direct din înălțimile 
Galileii? Sau dimpotrivă, ai urcat din întinderile Negevului? 

— Sunt de aici, din lerusalim, adică - din Haifa, dar studiez 
aici. Adică nu studiez, am studiat. Până acum. 

— Te rog, tinere amic: studiezi, sau ai studiat? Din Haifa, 
sau din lerusalim? E albă, sau e neagră? 

— Scuzaţi-mă. Am să mă explic imediat. 

— Pe lângă toate astea, eşti desigur un personaj pozitiv? 
Nu? O minte luminată? Dezvoltată? Care luptă pentru 
îndreptarea lumii şi instaurarea valorilor eticii şi ale dreptăţii? 
Ideofil-idealist ca voi toţi? Nu-i aşa? Deschide gura şi clarifică-ţi 
spusele, simplu şi precis. 

După ce a rostit toate acestea, s-a oprit să aştepte cu 
simplitate răspunsul, cu capul aplecat spre umărul stâng, cu un 
ochi micşorat şi celălalt larg deschis, ca cineva care aşteaptă 
răbdător să se ridice cortina şi să înceapă spectacolul de la care, 
de fapt, nu are niciun fel de aşteptări, dar nu-i rămâne decât să 
stea cuminte la locul lui, sperând să vadă tot ceea ce 
personajele îşi vor pricinui unul altuia: cum se vor târî unul pe 
altul până la limita cea mai de jos a mizeriei, dacă mizeria are 
vreo limită, în ce fel va reuşi fiecare să atragă asupra lui 
nenorocirea care îi e hărăzită. 

Shmuel o luă deci de la capăt - dar de data asta cu o 
atenţie deosebită: îşi spuse prenumele şi numele de familie, nu, 
nu, din câte ştia, nu exista nicio legătură de rudenie cu Shalom 
Asch, cunoscutul scriitor, familia lui fiind una de funcţionari şi 
lucrători la cadastru, iar el studia, adică studiase aici, la 


lerusalim, istoria, religia, deşi el nu era religios, chiar deloc, s-ar 
putea spune că din contră, dar într-un fel sau altul tocmai 
imaginea lui Isus creştinul... şi cea a lui luda Iscariotul... şi lumea 
spirituală a clericilor şi a fariseilor care l-au renegat pe Isus şi 
felul în care, în ochii evreilor, creştinul s-a transformat cu 
repeziciune dintr-o figură hăituită în simbolul hăituirii şi al 
oprimării... avea o oarecare legătură, după părerea lui, cu 
destinul celor care vruseseră să îndrepte societatea în ultimele 
generaţii... bun, era o poveste mai lungă, spera că nu 
deranjează, venise în urma citirii anunţului care începea cu 
„Propunere de legătură personală”, descoperit întâmplător la 
afişierul din clădirea Kaplan. La intrarea în cafeneaua 
studenţilor. 

Ascultându-l, infirmul s-a îndreptat dintr-odată, lăsând să-i 
cadă de pe umeri pătura de lână scoțiană, şi-a ridicat din scaun 
trupul înalt şi contorsionat, şi-a aplecat cu mişcări complicate 
partea superioară a corpului într-o parte şi alta, a apucat strâns 
cu ambele mâini braţele scaunului şi chiar s-a ridicat în picioare 
într-un unghi ciudat, deşi se vedea că nu picioarele, ci doar 
braţele lui solide susțineau greutatea corpului prin forţa 
muşchilor lor. Nu s-a atins de cârjele sprijinite de marginea 
mesei. Era puternic şi diform, îndoit de spate, înalt, aproape 
atingând cu capul lustra care atârna destul de jos din tavan; 
odată ridicat, bărbatul părea complet deformat, ca trunchiul 
unui măslin bătrân. Era osos, rigid, cu urechile clăpăuge, şi cu 
toate astea înfăţişarea lui avea ceva aproape regesc, cu coama 
căruntă care-i cădea pe ceafă, cu smocurile ca de zăpadă ale 
sprâncenelor şi cu mustata strălucitor de albă. Când privirea lui 
Shmuel a întâlnit pentru o clipa ochii bătrânului, acesta a 
constatat cu uimire că, de fapt, în ciuda vocii amuzate şi a 
tonului ironic, ochii lui albaştri erau înceţoşaţi şi parcă apăsaţi 
de tristeţe. 

Bătrânul îşi sprijini palmele de birou şi, lăsându-şi din nou 
toată greutatea corpului pe muşchii braţelor, înainta încet-încet 
de-a lungul mesei, depunând un efort uriaş, ca o caracatiţă 
mare aruncată pe uscat, care se luptă să se târască pe plajă 
înapoi spre apă. Astfel se târî de-a lungul mesei tremurând, 
sprijinindu-se numai în braţe, până ajunse la un fel de scaun din 
nuiele tapisat, un fel de fotoliu-canapea care-l aştepta lângă 
masă, sub fereastra bibliotecii. Aici, în afara cercului luminos al 


veiozei de pe birou, începu să facă tot felul de mişcări 
complicate, aplecându-se, îndoindu-se, schimbându-şi punctele 
de sprijin ale palmelor, până reuşi să-şi instaleze corpul greoi în 
fotoliu. Imediat după aceea spuse cu vocea lui glumeaţă: 

— Ah! Anunţul! Deci chiar există un anunţ! Însă eu n-am 
nicio legătură cu asta - hm, de fapt, lucrurile trebuiau lămurite 
între tine şi ea. Eu n-am niciun amestec în secretele ei. 
Deocamdată, dacă asta ţi-e dorinţa, poţi să stai aici şi s-o 
aştepţi cât pofteşti. Şi ce comoară ascunzi acolo? Adică sub 
barba aceea deasă? Ei, poftim. A fost doar o glumă. Nu-mi da 
atenţie dacă aţipesc puţin, cu voia ta. După cum poţi vedea, 
sufăr de atrofierea muşchilor: mă atrofiez şi mă duc. Adică mă 
atrofiez, dar încă nu mă duc. Te rog, stai jos, stai jos, tinere, nu 
te teme, nu ţi se va întâmpla nimic rău aici la mine, ia loc, poţi 
să-ţi alegi şi o carte, două, până se întoarce ea, sau poate 
preferi să aţipeşti şi tu puţin. Hai, ia loc deocamdată. Stai jos, 
stai odată jos. 

Apoi tăcu. Poate chiar închise ochii, cufundat în fotoliul lui şi 
înfăşurat, ca larva enormă a unui vierme de mătase, într-o 
pătură de lână în carouri, asemănătoare cu cealaltă. Şi imediat 
luă forma unui morman de dâmburi vag şi tăcut. 

Shmuel era destul de uimit de îndemnurile repetate de a se 
aşeza, deşi ar fi fost de-ajuns o singură privire pentru ca domnul 
Wald să-şi dea seama că musafirul stătea tot timpul aşezat în 
acelaşi loc, fără să se mişte de-acolo. O vale, coline, măslini, 
ruine şi o potecă şerpuind printre munţi se vedeau în 
reproducerea după Reuven? din calendarul agăţat puţin strâmb 
pe perete, în faţa biroului, între rafturile cu cărţi. Shmuel simţi 
deodată impulsul, pe care nu reuşi să şi-l stăpânească, de a se 
ridica şi de a îndrepta imaginea strâmbă. Apoi se întoarse, 
aşezându-se din nou la locul lui. Ghershom Wald n-a făcut niciun 
comentariu: poate că moţăia şi nu văzuse. Sau poate că ochii 
nu-i erau complet închişi sub sprâncenele cărunte şi groase şi 
văzuse, dar era şi el de-acord că imaginea trebuia îndreptată. 
Motiv pentru care tăcuse. 


? Rubin Reuven (1893-1974), pictor israelian născut în România; a fost 
preşedinte al Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor din Palestina, dar şi primul 
ambasador al Israelului la Bucureşti (n. red.). 


6 


Ea îşi făcu apariţia pe o altă uşă, pe care Shmuel nici nu o 
remarcase. De fapt nu era o uşă, ci o deschizătură ascunsă după 
o perdea din şiraguri de mărgele orientale, dincolo de rafturile 
cu cărţi din colţul camerei. De cum intră, întinse mâna şi aprinse 
becul, iar într-o clipă biblioteca a fost invadată de o lumină 
electrică puternică. Umbrele se retraseră dincolo de şirurile de 
cărţi. 

Era o femeie înaltă, de aproximativ patruzeci şi cinci de ani, 
şi se mişca prin cameră asemenea cuiva care cunoaşte bine 
puterea feminităţii. Purta o rochie uni de culoare deschisă, care-i 
ajungea până la glezne, şi un pulover roşu. Părul lung, brun îi 
aluneca moale până pe sânul stâng. Sub părul revărsat se 
legănau doi cercei mari din lemn. Corpul i se ghicea plin pe sub 
rochia strâmtă. Pantofii cu toc îi subliniau mersul uşor, în timp 
ce se îndrepta cu o mişcare lină spre fotoliul de nuiele al 
domnului Wald. Acolo s-a oprit cu o mână în şold, ca o ţărancă 
necizelată, care aşteaptă după o capră leneşă. Când şi-a 
îndreptat ochii căprui, migdalaţi spre Shmuel, care o privea fix, 
nu a zâmbit, dar pe faţă i se putea citi o expresie de simpatie 
curioasă, uşor provocatoare. Ca şi cum ar fi întrebat: şi tu? Ce 
cauţi aici? Ce sens are surpriza pe care ne-ai făcut-o astăzi? Şi 
mai părea să spună că deşi nu zâmbea încă, acest lucru era cu 
siguranţă posibil. 

Intrând, aduse cu ea o boare uşoară de parfum de violete, 
de rufe proaspăt spălate şi călcate, miros pe care nările lui îi 
simţiseră şi mai devreme, în timp ce înainta printre uşile închise 
de pe hol. 

Shmuel se scuză: 

— Poate am nimerit într-un moment nu tocmai potrivit? 

Şi se grăbi să adauge: 

— Am venit în legătură cu anunţul. 

Îl privi din nou cu ochii ei căprui, siguri de puterea lor, 
studiindu-l cu interes şi cu plăcere, neluându-şi privirea de la el, 
până când tânărul fu obligat să-şi plece ochii. li cercetă cu 
privirea barba sălbatică, aşa cum contemplăm în linişte un 
animal adormit. Şi dădu din cap, nu spre el, ci spre domnul 
Wald, ca şi cum era de acord cu primele concluzii la care 
ajunsese. Shmuel Asch o privi din nou, după care îşi plecă iar 


repede ochii spre podea, dar avusese timp să remarce linia clară 
care-i cobora de la nas spre mijlocul buzei superioare. Avea 
impresia că linia aceea era mai adâncă decât ar fi fost normal, şi 
cu toate astea i se părea seducătoare şi frumoasă. Femeia luă 
un teanc de cărţi de pe unul dintre scaune şi se aşeză picior 
peste picior, aranjându-şi marginile rochiei. 

Nu se grăbi să răspundă la întrebarea lui - dacă nimerise 
într-un moment nepotrivit -, ca şi cum hotărâse s-o analizeze 
din toate punctele de vedere înainte de a găsi un răspuns serios 
şi competent. În cele din urmă spuse: 

— Aştepţi de mult timp. Cu siguranţă aţi discutat deja. 

Shmuel fu surprins de vocea ei, greoaie şi leneş cântată, 
dar răspicată. Categorică. Lipsită de orice ton întrebător, 
rezumând parcă rezultatele calculelor făcute în minte. 

Shmuel răspunse: 

— Soţul dumneavoastră mi-a propus să vă aştept. Din 
anunţ, înţeleg că... 

Domnul Wald deschise ochii şi interveni. | se adresă femeii: 

— Spune că se numeşte Asch. Cu alef!0, să sperăm. 

Şi apoi se întoarse spre Shmuel, rectificând, ca un profesor 
care îşi corectează elevul cu răbdare: 

— lar eu nu sunt soţul doamnei. Nu am onoarea şi plăcerea. 
Atalia e stăpâna mea. 

Numai după ce îl lăsă pe tânăr să se zbată preţ de un 
moment într-o uimire deplină, binevoi să clarifice: 

— Stăpână nu în sensul de clientă sau consumatoare, ci 
proprietară: ca în „stăpânul cerului şi-al pământului”:!. Ca în 
„cel care îmi interzice”. Sau, dacă vrei, ca în „boul îşi cunoaşte 
stăpânul”?. 

Atalia spuse: 

— Bine continuaţi cât poftiţi. Am impresia că vă distraţi de 
minune. 

Pronunţase cuvintele fără niciun zâmbet şi fără virgulă între 
„bine” şi „continuaţi”. Dar vocea ei era caldă, şi de data asta 
părea să-i promită lui Shmuel că totul era posibil dacă nu 
exagera şi nu cădea în ridicol. Îi puse tânărului patru-cinci 
întrebări scurte, pe una dintre ele repetând-o ceva mai apăsat şi 


Numele primei litere a alfabetului ebraic (n. red.). 
u Geneza, 14:19 (n. tr.). 
2 Isaia, 1:3 (n. tr.). 


în cuvinte mai simple, nemulțumită de răspunsul iniţial. Apoi 
tăcu o clipă, după care adăugă că ar mai avea câteva lucruri de 
clarificat. 

Domnul Wald spuse jovial: 

— Cu siguranţă oaspetele nostru e flămând şi însetat! A 
venit la noi direct de pe înălțimile Carmelului! Două-trei 
portocale, o felie de prăjitură şi o ceaşcă de ceai vor face 
minuni. 

— Continuaţi voi să faceţi minuni, eu mă duc să pun apa la 
fiert. Zâmbetul care nu reuşea să-i apară pe buze răzbătea 
acum din vocea ei. 

Spunând asta, dispăru pe unde venise, prin deschizătura pe 
care Shmuel Asch nu o observase până la sosirea ei. Dar în clipa 
în care ieşi, şoldurile îi atinseră perdeaua de mărgele orientale 
care acoperea trecerea. Chiar şi după ce femeia s-a făcut 
nevăzută, perdeaua a continuat să se unduiască timp 
îndelungat, cu un fel de clipocit sau foşnet care, spera Shmuel, 
nu avea să se oprească prea curând. 


7 


Se întâmplă ca uneori cursul vieţii să-şi încetinească ritmul, 
să se bâlbâie ca un jet de apă curgând pe jgheabul streşinii, 
săpându-şi un şănţuleţ subţire în pământul reavăn din curte. 
Cursul acesta dă peste o movilă de pământ, se opreşte, se 
adună pentru o clipă într-o baltă micuță, ezită, încearcă să 
străpungă dâmbul care-i stă în cale sau se căzneşte să treacă 
pe sub el. Din cauza obstacolului, uneori cursul se desparte în 
patru sau cinci fire de apă care continuă să înainteze, ca nişte 
antene minuscule. Sau abandonează şi se lasă înghiţite de 
pământul din curte. Shmuel Asch, ai cărui părinţi pierduseră 
într-o clipă toate economiile agonisite o viaţă, a cărui lucrare de 
cercetare fusese abandonată, ale cărui studii universitare 
fuseseră întrerupte şi a cărui iubită îl părăsise pentru a se 
căsători cu fostul ei prieten, luă deci hotărârea de a accepta 
propunerea care i se făcuse în casa de pe aleea Rav Elbaz. În 
ciuda „condiţiilor de pensionare” şi a salariului lunar, care era 
foarte modest, trebuia să-i ţină companie câteva ore pe zi 
bătrânului infirm, în restul timpului fiind liber să facă tot ce 
dorea. In plus, acolo locuia şi Atalia, o femeie de două ori mai în 


vârstă decât el, dar care-l făcea să se simtă puţin dezamăgit de 
fiecare dată când părăsea camera. Shmuel sesiza o oarecare 
distanţă, o deosebire între cuvintele pe care le rostea şi vocea 
ei. Vorbele îi erau puţine şi uneori sarcastice, dar vocea îi era 
caldă. 


Două zile mai târziu eliberă camera din cartierul Tel Arza şi 
se instală în casa înconjurată de curtea pietruită şi umbrită de 
un smochin şi de viță-de-vie, casă care-l atrăsese de la prima 
vedere. Işi aduse în cinci cutii de carton şi un rucsac vechi 
hainele, cărţile, maşina de scris şi posterele cu imagini ale 
crucificatului agonizând în braţele mamei şi ale eroilor Revoluţiei 
Populare din Cuba. Sub braţ îşi ţinea patefonul, iar în mână, 
teancul de discuri. De data aceasta nu s-a mai clătinat pe 
taburetul de la intrare, ci a făcut un pas mare, ca să treacă 
peste el. 

Atalia Abarbanel îi explică, în ordine, sarcinile care-i 
reveneau şi obiceiurile casei. Îi arătă treptele de fier în spirală, 
care urcau din bucătărie spre mansarda lui. Stând în picioare, la 
capătul de jos al scărilor, îl instrui pe Shmuel în privinţa orelor 
de lucru, a rutinei din bucătărie şi a spălării rufelor, cu o mână în 
şold, cu degetele răsfirate, pe când mâna cealaltă se apropie 
pentru o clipă de puloverul lui, curăţându-i de pe mânecă un pai 
sau o frunză uscată agăţată în firul de lână. Alegându-şi 
cuvintele cu atenţie şi precizie, dar cu o voce care îl făcea să se 
gândească la o încăpere întunecată şi călduroasă, spuse: 

— Uite. Lucrurile stau în felul următor: Wald e un animal 
nocturn, doarme întotdeauna până la prânz, pentru că stă treaz 
până în zori. În fiecare seară, de la cinci până la zece sau 
unsprezece, ai să faci conversaţie cu el în bibliotecă. Acesta e, 
în linii mari, rolul tău. Vei cobori zilnic în bucătărie, la patru şi 
jumătate, să pui petrol şi să aprinzi soba. Vei hrăni şi peştii din 
acvariu. Nu e nevoie să faci niciun efort special pentru a găsi 
subiecte de conversaţie - el va avea grijă să-ţi furnizeze teme 
fără număr, deşi ai să descoperi cu siguranţă destul de repede 
că bătrânul face parte dintre cei care vorbesc, în primul rând, 
pentru că nu suferă nicio clipă de tăcere. Nu-ţi fie teamă să-l 
contrazici - dimpotrivă; Wald se trezeşte la viaţă tocmai când nu 
eşti de acord cu el. Ca un câine bătrân care încă mai simte 
nevoia să vadă că vine un străin, ca să aibă motiv să se înfurie 


şi să se pună pe lătrat, sau, mai rar, chiar să-şi arate colții şi să 
muşte. Deşi numai în joacă. În schimb, o să aveţi ceai la 
discreţie: aici e ceainicul, aici sunt ceaiurile şi zahărul, iar aici, o 
cutie cu biscuiţi. In fiecare seară, la ora şapte, încălzeşti grişul 
cu lapte care va aştepta întotdeauna în bucătărie, pe plita 
electrică, acoperit cu folie de aluminiu, şi i-l serveşti. În general, 
el înghite mâncarea repede şi cu poftă, dar dacă se mulţumeşte 
cu o înghiţitură, două, sau refuză să mănânce, nu-l obliga. La 
sfârşit întreabă-l dacă poţi să iei tava şi pune totul aşa cum e pe 
masa din bucătărie. La toaletă merge singur, sprijinindu-se în 
cârje. La ora zece, aminteşte-i întotdeauna să-şi ia 
medicamentele. La unsprezece, sau chiar puţin înainte de 
unsprezece, îi laşi pe birou un termos plin cu ceai cald pentru 
noapte, după care poţi să pleci. După ce te desparţi de el, du-te 
în bucătărie şi clăteşte farfuria şi ceaşca şi pune-le la uscat pe 
suportul de deasupra chiuvetei. Noaptea, în general, el citeşte şi 
scrie, dar aproape întotdeauna, dimineaţa rupe în bucăţi tot ce a 
scris în cursul nopţii. Când e doar el în cameră, îi place uneori să 
vorbească singur. Işi dictează cu voce tare sau chiar se ceartă 
cu sine însuşi. Sau vorbeşte ore întregi la telefon cu unul din cei 
trei sau patru duşmani vechi. Dacă întâmplător îl vei auzi 
ridicând vocea în afara orelor tale de lucru, nu-i da atenţie. 
Foarte rar, se întâmplă să-l auzi plângând cu sughiţuri în timpul 
nopţii. Să nu te duci la el. Lasă-l în pace. În ceea ce mă priveşte 
- pentru o clipă s-a deschis în vocea ei o mică fisură de ezitare, 
care s-a închis în aceeaşi clipă - nu contează. Vino încoace. Uite, 
aici e aragazul. Aici, găleata de gunoi. Plita electrică. Aici, 
zahărul şi cafeaua. Biscuiţi. Fursecuri. Fructe uscate. În frigider, 
lapte şi brânzeturi şi câteva fructe şi legume. Aici sus sunt 
conserve, carne, sardele, mazăre şi porumb. Unele sunt acolo 
de pe vremea blocadei lerusalimului. Acesta e dulapul cu vase. 
Astea sunt siguranţele electrice. Aici e pâinea. Avem o vecină 
vizavi, nu tânără, Sara de Toledo, care îi aduce domnului Wald, 
în fiecare zi, la ora prânzului, mâncare vegetariană, iar spre 
seară ne pune în bucătărie, pe plita electrică, griş cu lapte făcut 
de ea. E plătită pentru asta. Grişul pe care îl lasă seara în 
bucătărie ajunge şi pentru tine. La prânz te descurci, este un 
mic restaurant vegetarian în apropiere, pe strada Usishkin. Aici 
e coşul cu rufe murdare. Marţi vine o femeie care ne face 
curăţenie. Bela. Dacă îţi convine, poate să-ţi spele şi ţie rufele şi 


să-ţi facă puţină ordine în cameră. Nu trebuie să-i plăteşti 
pentru asta. Nu ştiu de ce, unul dintre cei care au locuit aici 
înaintea ta se temea foarte tare de Bela. N-am idee din ce 
motiv. Cei care te-au precedat se căutau probabil pe ei înşişi. Ce 
au găsit - nu ştiu, dar niciunul din ei nu a rezistat aici mai mult 
de câteva luni. Orele libere petrecute în mansardă li se păreau 
minunate la început, dar cu timpul ele deveneau apăsătoare. 
Sunt sigură că şi tu ai venit aici să te rupi de lume, să te cauţi 
pe tine însuţi. Sau poate ca să scrii poezii. Probabil crezi că s-a 
terminat cu omorurile şi cu torturile şi că lumea a devenit 
raţională şi complet lipsită de suferinţă şi aşteaptă cu nerăbdare 
să apară o poezie nouă. Uite, aici sunt întotdeauna prosoape 
curate. Şi asta e uşa mea. Să nu-ți treacă prin cap să vii să mă 
cauţi. Niciodată. Dacă ai nevoie de ceva, dacă apare vreo 
problemă, îmi laşi un bilet aici, pe masa din bucătărie, iar eu îţi 
aduc tot ce-ţi lipseşte. Numai să nu începi să alergi la mine dacă 
te simţi singur sau mai ştiu eu ce, ca ăia care au fost aici 
înaintea ta. Casa asta inspiră probabil singurătate. Dar eu n-am 
nicio legătură cu asta. Nu am nimic de spus. Şi încă ceva - când 
e singur, nu numai că vorbeşte cu el însuşi, dar mai şi ţipă 
uneori: mă strigă noaptea, cheamă persoane care nu mai 
trăiesc, imploră, se roagă de ei. Poate o să te strige şi pe tine. 
Toate astea îl apucă în special noaptea. Să nu-i dai atenţie, te 
întorci pe cealaltă parte şi îţi continui somnul. Unicul tău rol în 
această casă e foarte bine definit, de la cinci seara până la 
unsprezece; ţipetele nocturne ale lui Wald nu fac parte din 
serviciu. Nici alte lucruri care poate se petrec uneori aici. Ţine-te 
la distanţă de tot ceea ce nu te priveşte. Aproape uitasem, ia 
cheile astea. Să nu le pierzi. Asta e cheia de la casă, şi asta de 
la mansarda ta. Desigur, ai dreptul să intri şi să ieşi când vrei în 
afara orelor de serviciu, dar în niciun caz nu ai voie să aduci aici 
vizitatori. Sau vizitatoare. Asta nu. Nu este o casă deschisă. Dar 
tu, Asch? Strigi uneori noaptea? Umbli în somn? Nu? Nu 
contează. Ştergem întrebarea. Şi încă ceva: te rog să-mi 
semnezi aici că te obligi să nu vorbeşti cu nimeni despre noi. 
Niciodată. Nu dai nimănui niciun detaliu. Nici măcar rudelor tale. 
Pur şi simplu, nu povesteşti nimănui în ce constă slujba ta la noi. 
Dacă nu ai încotro, poţi să spui că păzeşti casa, drept care 
locuieşti aici gratis. Am uitat ceva? Sau tu, poate? Voiai să ceri 
sau să întrebi ceva? Poate te-am speriat puţin. 


De două-trei ori încercase Shmuel, în timp ce ea îi vorbea, 
să se uite în ochii ei. Dar de fiecare dată s-a lovit de tăciunii unui 
avertisment sec, ce l-a obligat să-şi retragă imediat privirea. De 
data asta hotări să nu renunţe. Ştia să le zâmbească femeilor cu 
o inocentă adolescentină înflăcărată. Şi mai ştia să-i împrumute 
propriei voci un ton ruşinat, neajutorat, care contrasta 
înduioşător cu dimensiunile trupului lui şi cu barba aceea 
încâlcită, de Neanderthal. Se întâmpla des ca vocea lui ruşinată, 
un amestec de entuziasm irezistibil şi tristeţe permanentă, să 
cucerească fetele. 

— O singură întrebare? Personală? Am voie? Care e de fapt 
relaţia sau legătura dintre domnul Wald şi dumneata? 

— In legătură cu asta, ţi-a dat deja răspunsul: Wald se află 
în grija mea. 

— Şi încă o întrebare? Nu trebuie să-mi răspunzi neapărat. 

— Intreabă. Dar va fi ultima pe ziua de azi. 

— Abarbanel? Nume regesc? Nu am dreptul să scormonesc, 
dar poate există, întâmplător, vreo legătură cu Shaltiel 
Abarbanel? Imi amintesc că a trăit aici, la lerusalim, un Shaltiel 
Abarbanel, cândva în anii '40? A făcut parte din conducerea 
Sohnutului!*? Sau din Comitetul Naţional? Dacă nu mă înşel, a 
fost singurul care s-a împotrivit înfiinţării statului? Sau era doar 
împotriva liniei impuse de Ben Gurion? Îmi aduc aminte vag: era 
jurist, orientalist? A noua generaţie în lerusalim? Sau a şaptea? 
Era, cred, un fel de opoziţie formată dintr-un singur om? Pe care 
apoi Ben Gurion l-a dat afară din conducere, ca să nu-l 
incomodeze? Sau poate că fac o confuzie? 

De data asta, Atalia nu se grăbi să răspundă. Îi făcu semn 
să urce scara în spirală, conducându-l până la intrarea în 
mansarda care îi era destinată, şi se opri rezemându-şi corpul 
de cadrul uşii, cu şoldul stâng mai ridicat, rotunjindu-se ca o 
colină micuță, cu braţul întins, sprijinit de latura cealaltă a 
cadrului, blocându-i cu trupul ieşirea spre spirala scărilor. Şi 
apărând parcă dindărătul unui nor jos, urcând din colţurile 
ochilor ei, întinzându-se şi înconjurându-i buzele, se ivi un 


15 Referire la Agenţia Evreiască pentru Israel, înfiinţată în 1908 de Mişcarea 
Sionistă sub numele de Oficiul Palestinian. Denumirea actuală a primit-o 
după înfiinţarea statului. Principala activitate a acestei organizaţii nonprofit 
este absorbţia imigranţilor evrei sosiți în Israel din toate colţurile lumii (n. 
red.). 


zâmbet interiorizat, dureros, dar - aşa i se păru lui Shmuel în 
clipa aceea - poate în zâmbetul ei era şi puţină mirare şi chiar 
recunoştinţă? Însă zâmbetul fu alungat imediat, şi expresia i se 
stinse la fel de repede ca şi cum ai trânti o uşă. 

| se părea frumoasă şi atrăgătoare, şi totuşi pe faţa ei era 
ceva ciudat, mutilat, ceva care îi aducea aminte de o mască de 
teatru palidă sau de faţa înălbită a unui pantomim. Fără să ştie 
de ce, lui Shmuel îi dădură lacrimile, dar se grăbi să-şi întoarcă 
privirea, pentru că îi era ruşine. 

Cu spatele la el, îndreptându-se spre treptele de metal, 
spuse: 

— A fost tatăl meu. 

Trecură câteva zile până o văzu din nou. 


8 


Aşa începu o nouă pagină din viaţa lui Shmuel Asch. Uneori 
îl cuprindea dorinţa puternică de-a o căuta pe Yardena, de-a o 
smulge pentru o oră sau două din braţele soţului ei, responsabil 
cu rezervele de apă de ploaie, Nesher Sharshevski, şi de a-i 
povesti entuziast despre noua lui viaţă de ascet, atât de diferită 
de vechea lui viaţă, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară: simţea 
nevoia să-i demonstreze Yardenei că reuşise să-şi corecteze 
toate defectele, entuziasmul nefondat, vorbăria, tendinţa lipsită 
de bărbăţie de a lăcrima şi nerăbdarea permanentă, că şi el 
devenise un om liniştit şi matur, cu nimic mai prejos decât soţul 
pe care şi-l găsise. 

Sau mai bine să nu-i povestească nimic, ci s-o ia de mână şi 
s-o aducă aici, să-i arate curtea iernatică pavată cu pietre 
lucioase şi casa asta întunecoasă şi închisă, împrejmuită de 
chiparoşi, un smochin şi viță-de-vie, să-i arate mica mansardă în 
care duce acum o viaţă retrasă şi meditativă, în umbra 
portretelor bărboase ale conducătorilor Revoluţiei Populare din 
Cuba, biblioteca domnului Wald, în care stăteau de vorbă câteva 
ore pe zi, iar el învăţa încet-încet să fie un om răbdător şi atent. 
Ar fi bine să i-l prezinte Yardenei şi pe infirmul pedagog, înalt, 
contorsionat, cu coama căruntă einsteiniană şi mustaţa deasă, 
ca de zăpadă, dar şi pe femeia aceea frumoasă şi distantă, ai 
cărei ochi pătrunzători te iau în râs în timp ce vocea ei caldă 
urcă şi alunecă lin, din adâncul pieptului, voce care contrazice 


ironia cuvintelor ei. 

Cum ar putea Yardena să nu ne iubească? 

Poate va simţi dintr-odată dorinţa să părăsească rezervorul 
cu apă de ploaie şi să vină la noi? 

Dar Atalia l-a pus să semneze că se obligă să nu aducă 
vizitatori şi să nu povestească nimănui despre natura activităţii 
pe care o desfăşura în casa aceasta. 

Ochii i se umplură iar de lacrimi. Şi pentru că era supărat pe 
lacrimile şi pe imaginaţia lui, se hotărî să-şi scoată pantofii şi să 
se întindă pe pat îmbrăcat. Sunt atât de multe - orele libere. lar 
afară, doar vânt şi ploaie. Singurătate deplină ţi-ai dorit, 
inspiraţie ţi-ai dorit, întinderi pustii de timp nemişcat, liber, iată 
că le ai pe toate aici. Totul e în mâinile tale. lar pe plafonul 
mansardei, chiar deasupra patului, îţi apar mări şi continente în 
varul care a început să plesnească: poţi sta întins pe spate ore 
întregi, cu ochii ţintuiţi pe arhipelagul tencuielii care se 
scorojeşte, insule, recife, golfuri, vulcani, fiorduri. Din când în 
când se strecoară printre ele câte-un gândăcel. Poate că tocmai 
aici vei reuşi să te întorci la „Isus prin ochii evreilor”? La luda 
Iscariotul? Sau la cauza internă comună eşuării tuturor 
revoluțiilor? Vei porni chiar aici o cercetare temeinică? Sau 
poate, dimpotrivă, vei începe să scrii un roman? Noapte de 
noapte, după terminarea orelor de lucru, vei sta la o ceaşcă de 
ceai cu Ghershom Wald şi cu Atalia, uimită, în timp ce le vei citi 
capitol după capitol? 

In fiecare zi, puţin după ora patru după-amiaza, Shmuel se 
ridica din amorţeala lui, se spăla, îşi pudra barba încâlcită cu 
puţin talc parfumat, cobora scările de fier în spirală, aprindea 
soba cu petrol din bibliotecă şi se aşeza în faţa biroului negru al 
lui Ghershom Wald, care stătea în fotoliul de nuiele tapisat cu 
perne orientale croşetate. Uneori se uita la peştişorii aurii care 
se holbau trist la el, aproape nemişcaţi, de dincolo de geamul 
luminat al acvariului rotund, ascultând cu multă atenţie predicile 
pe care domnul Wald i le ţinea cu mare plăcere. Din când în 
când se ridica şi turna ceai pentru amândoi. Sau potrivea flacăra 
sobei, ca să nu-şi stingă lumina albăstruie şi liniştitoare. Uneori 
întredeschidea puţin fereastra, dincoace de obloanele trase, ca 
să pătrundă înăuntru boarea subţire, cu miros de pini uzi de 
ploaie. 

La cinci, apoi la şapte şi la nouă seara, bătrânul asculta 


ştirile la radioul cel mic de pe birou. Uneori se cufunda în lectura 
ziarului Davar şi îi explica lui Shmuel ce se ascundea în spatele 
ştirilor. Ben Gurion formează o nouă coaliţie. Se va asocia, sau 
nu, cu Partidul Mapam!* şi Uniunea Muncii!5? Nu are seamăn Ben 
Gurion, spunea Wald. Niciodată nu a avut poporul evreu un 
conducător mai clarvăzător decât Ben Gurion. Puţini sunt cei 
care înţeleg ca el că „poporul care locuieşte deoparte şi nu va fi 
numărat printre neamuri”"* e un blestem, nu o binecuvântare. 

Intre o emisiune de ştiri şi alta, Ghershom Wald îi vorbeşte, 
de exemplu, despre nebunia lui Darwin şi a discipolilor lui: 

— Cum e posibil să concepi că ochiul, sau nervul optic, s-a 
format treptat, ca reacţie la nevoia de a vedea, cu ajutorul a 
ceea ce ei numesc selecţie naturală? De fapt, atâta timp cât nu 
există în toată lumea asta nici ochi şi nici nerv optic, nu există 
nici nevoia de a vedea, nici cineva sau ceva ce ar putea simţi 
nevoia de a vedea! In niciun caz nu se poate concepe că, 
neexistând vederea, în întunecimea infinită şi eternă care nu are 
nici cea mai mică idee că e întunecime, să-şi facă apariţia dintr- 
odată vreo celulă sau vreun grup de celule, fiinţă din neființă, 
care să înceapă să se perfecţioneze şi să vadă forme, culori şi 
dimensiuni! Ca un condamnat eliberat din închisoare! Hm. În 
plus, teoria evoluționistă nu are nici cea mai mică explicaţie în 
ceea ce priveşte apariţia primei celule vii sau a primei seminţe 
vegetale din tăcerea etern împietrită a lumii neînsufleţite. De 
fapt, cine putea să apară dintr-odată, fiinţă din neființă, şi să 
înceapă să dea lecţii unei molecule răzlețe de materie 
neînsufleţită, explicându-i cum ar trebui să se trezească deodată 
din tăcerea universală şi să demareze procesul de fotosinteză, 
adică să înceapă să traducă lumina soarelui în carbohidrați, iar 
mai apoi să folosească aceşti carbohidrați în scopul creşterii şi 
dezvoltării? 

Hm, doar nu există, şi nici nu poate exista un pretext 
darwinian pentru faptul minunat că o pisică, aproape din ziua în 
care s-a născut, ştie că trebuie să scormonească pământul 
pentru a-şi face nevoile într-o gropiţă, pe care s-o şi acopere 
14 Mapam - prescurtare de la Mifleget HaPoalim HaMeuhedet (Partidul 
Muncitoresc Unit), partid de stânga, înfiinţat în 1948, precursor al actualului 
Meretz. 

15 Uniunea Muncii - Achdut HaAvoda, partid înfiinţat în 1919, sub conducerea 


lui David Ben Gurion. 
16 Numeri, 23:9 (n. red.). 


apoi cu pământ. Se poate crede că în acest caz a fost vorba 
despre selecţie naturală? Toate pisicile care nu ştiu să facă 
această complicată operaţiune igienică au dispărut fără a da 
naştere altora, şi numai puii de pisici care ştiu să-şi îngroape 
excrementele au avut şansa să fie fertili şi să se înmulțească? ŞI 
de ce tocmai pisica a ieşit din rotiţele zimţate ale mecanismului 
selecţiei naturale, înzestrată cu darul curăţeniei exemplare, şi 
nu câinele, şi nici vaca, şi nici calul? De ce nu şi-a bătut capul 
selecţia naturală a lui Darwin să facă în aşa fel încât nu numai 
pisica, să zicem, ci şi porcul să fie capabil să se curețe şi să se 
şteargă? Şi cine, mă rog frumos, l-a învăţat deodată pe 
strămoşul strămoşilor tuturor pisicilor despre importanţa igienei, 
cine l-a instruit pe cel dintâi care şi-a îngropat excrementele 
cum să sape prima groapă şi cum s-o acopere cu pământ? Nu 
ne-au învăţat deja înţelepţii noştri din Antichitate că orice lucru 
e legat de altul? 

Shmuel se uita la buzele bătrânului mişcându-se sub 
mustaţa groasă şi căruntă, observând iarăşi contrastul dintre 
jovialitatea incisivă a vorbelor şi profunda tristeţe ce-i umbrea 
ochii al căror albastru devenea cenuşiu: ochi tragici, pe o faţă de 
satir. 

Alteori bătrânul vorbea, cum îi era obiceiul, îndelung, cu 
plăcere şi convingere despre frica obscură pe care imaginea 
evreului rătăcitor o exercită încă din Antichitate asupra 
imaginarului creştinilor: 

— Nu oricine poate aşa, dintr-odată, să se scoale într-o 
bună dimineaţă, să se spele pe dinţi, să-şi bea cafeaua şi să-l 
omoare pe Dumnezeu! Ca să omoare un Dumnezeu, ucigaşul 
trebuie să fie şi mai puternic decât El, nemăsurat de crud şi 
satanic. Cât despre ucigaşul lui Isus creştinul, divinitate 
afectuoasă şi emanând iubire, acesta a fost neapărat mai 
puternic decât el, viclean şi sângeros. Blestemaţii ucigaşi ai 
divinității nu-şi pot asuma acest rol decât cu condiţia de a fi 
dotați cu resurse monstruoase de forţă şi răutate. Şi, într- 
adevăr, aşa apar evreii în pivnițele imaginarului antisemitului. 
Suntem cu toţii luda lscariotul. Chiar şi după optzeci de 
generaţii, suntem cu toţii luda Iscariotul. Adevărul, tânărul meu 
amic, adevărul adevărat este chiar aici, în Eretz Israel”, în faţa 


1 Eretz Israel - Ţara lui Israel, Pământul lui Israel (în ebraică, în original) (n. 
red.). 


ochilor noştri: exact ca evreul din vechime, niciun evreu de 
astăzi, care aparent s-a născut aici, nu e deloc puternic, şi nici 
odios, ci lacom, ingenios, zgomotos, înspăimântat şi ros de 
bănuieli şi de temeri. Aşa. Chaim Weizmann? a spus cândva, în 
disperarea lui, că un stat evreu nu va putea exista în vecii 
vecilor, pentru că el conţine o contradicţie: dacă va exista un 
stat - nu va fi evreu, iar dacă va fi evreu - cu siguranţă nu va fi 
un stat. Ca în scrierile noastre: „popor asemănător cu un 
măgar”. 

Uneori începea să vorbească despre migraţia păsărilor şi a 
bancurilor de peşti, care se ghidează cu ajutorul unui sistem de 
orientare misterios, a cărui profunzime nu poate fi nici măcar 
bănuită de logica ştiinţifică. De cele mai multe ori, infirmul îşi 
întindea braţele larg deschise, odihnindu-se pe suprafaţa de 
sticlă a biroului, rămânând aproape nemişcat, în timp ce îi 
vorbea lui Shmuel, coama lui căruntă fiind luminată de veioză ca 
de-o aură. Din când în când îşi sublinia ideile ridicând vocea sau 
reducând-o până la şoaptă. Uneori degetele îi apucau un stilou 
sau o riglă, conturând în aer, cu mâna lui puternică, tot felul de 
forme şi linii. După câte o oră sau o oră şi jumătate se ridica 
greoi, târându-şi corpul diform de-a lungul marginii mesei, 
sprijinit numai de braţe, iar apoi, luându-şi cârjele, şchiopăta 
până la toaletă sau până la unul dintre rafturi. Uneori renunţa la 
cârje, trăgându-şi corpul cu ajutorul braţelor puternice, de la 
masă până la fotoliul lui de nuiele. Nu-i permitea cu niciun chip 
lui Shmuel să-l ajute. Şchiopătând pieziş şi dezordonat, domnul 
Wald semăna cu o insectă rănită sau cu un fluture de noapte 
gigantic cu aripile arse, zbătându-se inutil din tot corpul ca să-şi 
ia zborul. 

Shmuel turna ceaiul în ceşti. Trăgea din când în când cu 
ochiul la ceas, pentru a nu întârzia servirea grişului cu lapte, 
care aştepta încălzindu-se încet pe plita electrică din bucătărie. 
încercă de câteva ori să-i trezească interesul gazdei asupra 
dezbaterii care urmase spectacolului Vizita bătrânei doamne, 
sau asupra articolului controversat „Reflecţii asupra poeziei lui 


18 Chaim Weizmann (1874-1952) - primul preşedinte al statului Israel, între 
1949 şi 1952. Pe lângă activitatea politică, a desfăşurat şi o bogată activitate 
ştiinţifică, fiind un reputat biochimist (n. red.). 


Alterman”!, recent publicat de poetul Nathan Zach?%, în care 
condamna fără milă ceea ce, după părerea lui, reprezenta 
artificialitatea plină de zorzoane care domina imaginile lui 
Alterman. În ce-l priveşte pe domnul Wald, el vedea în asta o 
anumită acuitate deloc de neglijat, dar şi multă răutate, 
fanfaronadă, lipsă de maturitate, ocolind subiectul cu expresia: 
„De la un Nathan la alt Nathan, tot acelaşi Nathan”2!. Cu toate 
acestea, bătrânul nu a protestat când Shmuel i-a citit trei sau 
patru poezii de Dalia Ravikovitch*?, publicate cu câteva 
săptămâni înainte. Îşi plecă doar capul său troienit, ascultă 
concentrat şi rămase tăcut. 

Din cauza gâtului îndoit deodată în unghi drept, faţa 
domnului Wald, în timp ce asculta poeziile acelea, părea 
ascunsă în podeaua camerei, aşa încât, pentru o clipă, Shmuel 
nu văzu decât un corp spânzurat, cu ceafa dislocată. 


9 


Josefus Flavius”, adică losef Ben Matitiahu, prima dintre 
sursele evreieşti care au avut grijă să menţioneze existenţa lui 
Isus, ne spune povestea creştinului în două versiuni diferite. In 
Antichităţi iudaice, Ben Matitiahu îi consacră câteva rânduri, în 
mod vădit creştine, lui „Isus, om înţelept, dacă poate fi numit 
aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni... şi a atras de 
partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. 
Acesta a fost Mesia. Chiar dacă Pilat l-a țintuit pe cruce... li s-a 


1° Nathan Alterman (v. nota 1 de la p. 3) (n. red.). 

Nathan Zach (n. 1930) - figură importantă a scenei literare israeliene, fiind 
unul dintre cei ce au pus bazele canonului poeziei israeliene moderne, 
recompensat cu premiile Bialik şi Israel (n. red.). 

21 Joc de cuvinte ironic prilejuit de prenumele poeţilor Nathan Alterman şi 
Nathan Zach, cu referire la expresia MiMoshe adMoshe lo kam che Moshe, 
adică: „De la Moise (personajul biblic) la Moise (Maimonide) nu a mai fost 
nimeni altul ca Moise”(n. red.). 

2 Dalia Ravikovitch (1936-2005) - renumită poetă israeliană, traducătoare şi 
activistă pentru pace. A fost recompensată cu premiile Bialik, Israel şi 
Premiul Prim-Ministrului (n. red.). 

23 Titus Flavius Josephus (37-100) - istoric şi biograf roman de origine 
evreiască. Cunoscut îndeosebi pentru scrierile despre evenimentele care au 
avut loc în ludeea Romană în secolul |, cu accent pe tradiţiile iudaice şi 
originile creştinismului (n. red.). 


arătat a treia zi iarăşi viu..."2* Flavius încheie nota aceasta 
scurtă găsind de cuviinţă să adauge: „De atunci şi până azi 
dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul”. 
Însă câţiva cercetători contemporani nouă, printre care şi 
profesorul Gustav Yom-Tov Eisenshloss, pretind că un evreu ca 
losef Ben Matitiahu nu ar fi putut să scrie aşa ceva despre Isus şi 
că probabil fragmentul acesta a fost rescris în întregime de 
mâini creştine şi integrat mai târziu de falsificatori în Antichității. 

O altă versiune despre Isus, complet diferită de aceea a lui 
losef Ben Matitiahu, apare într-adevăr în scrierile lui Agapius, 
autor arab creştin din secolul al X-lea. Conform lui Agapius, losef 
Ben Matitiahu nu vede în Isus un Mesia, iar învierea lui la trei 
zile după crucificare nu e prezentată de către acesta ca un fapt 
real, ci mai degrabă ca fiind rodul credinţei discipolilor lui Isus. 

Ben Matitiahu s-a născut la câţiva ani după crucificare şi 
poate că faptul cel mai interesant din tot ce a scris despre Isus, 
atât în versiunea din Antichităţi iudaice, cât şi în cea discutată 
de Agapius, e modul neînsemnat, aproape neglijabil, în care e 
privit creştinul de istoricul care i-a fost aproape contemporan: în 
ambele versiuni, Ben Matitiahu consacră mai puţin de o duzină 
de rânduri întregii vieţi a lui Isus, cu tot cu vestirea, faptele 
exemplare, crucificarea, învierea şi noua religie a credincioşilor 
lui. 

Chiar şi în ochii evreilor din generaţiile care i-au urmat lui 
losef Ben Matitiahu, personajul Isus ocupă un loc nesemnificativ, 
fiind privit mai degrabă ca o curiozitate: doar un mic număr 
dintre înţelepţii Hazal, a catadicsit să arunce ici şi colo, în 
locuri izolate, aluzii obscure, menite poate să-l învinuiască pe 
Isus creştinul, sau poate fără nicio legătură cu el, ridiculizând o 
altă persoană: în general, înţelepţii Hazal se abţin de la 
menţionarea numelui lui Isus. Generaţiile următoare i-au 
atribuit, pentru a-l ridiculiza şi proscrie, porecla „omul acela”. 

În două sau trei scrieri, licăreşte printre rânduri un fel de 
ironie uşoară, care poate fi interpretată în diverse feluri. De 


2% Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, cartea XVIII, cap. III, p. 446, Ed. 
Hasefer, Bucureşti, 2001 (n. red.). 

25 Idem (n. red.). 

25 Hazal - acronim pentru Hahameinu Zikronam Livraha („Înţelepţii noştri, 
binecuvântată fie-le memoria”), referire la înţelepţii Mishnei, Toseftei şi cei ai 
Talmudului (n. tr.). 


exemplu, învățatul Shimon ben Azzai”” citează un arbore 
genealogic găsit în lerusalim, unde apare scris: „un om 
oarecare, născut dintr-o femeie”. O fi ascunsă aici vreo aluzie 
înfricoşată la credincioşii religiei concurente, sau poate că nu e 
decât o bârfa care circula prin lerusalim şi al cărei erou putea fi 
un oarecare, una dintre bârfele anonime care plutesc şi acum în 
lerusalim, emanând chiar de pe holurile universităţii. 

În Tosefta, la capitolul Sanhedrin, apare o singură dată o 
acuzaţie la adresa unui Ben Stada, care a fost pedepsit în Lida 2 
pentru că a incitat la idolatrie, unii dintre comentatori susţinând 
cu convingere că şi aici ar fi o vagă aluzie la Isus creştinul. În alt 
loc din Tosefta, la capitolul Holin, e amintit un doctor care 
vindeca muşcături de şarpe cu ajutorul numelui lui Isus ben 
Pantira. Dar cine era acel Isus şi cine era Pantira? Problema dă 
naştere unor presupuneri care nu sunt bazate decât pe intuiţie. 
Doar mai târziu, într-un capitol din Ya/kut Shimon’? referitor la 
Numeri, apare un avertisment privitor la copilul „care pretinde a 
fi o divinitate, ca să schimbe cursul întregii lumi”. 

Cu toate acestea, în trei locuri diferite din Talmudul 
babilonian au apărut cândva acuzaţii clare la adresa lui Isus, 
descris ca un elev silitor care s-a abătut de la drumul cel bun, 
sau ca un vrăjitor care propagă idolatria, sau chiar ca un 
anarhist care a vrut să se întoarcă la religie, dar nu i s-a permis. 
Însă, de la o generaţie la alta, aceste pasaje s-au şters aproape 
fără urmă din toate versiunile imprimate ale Talmudului 
babilonian, pentru că evreii se temeau ca de moarte de ceea ce 
le-ar fi putut pricinui vecinii lor creştini când le-ar fi citit. 

Poetul Yannay*!, care a trăit în Eretz Israel în secolul al V-lea 
sau al Vl-lea, a scris în acrostih un poem anticreştin care 
ridiculizează şi-i ia în derâdere pe cei care „spun că ticălosul e 


27 Shimon ben Azzai - distins rabin şi înţelept din secolul al Il-lea (n. red.). 

28 Adunare formată din 23 până la 71 de bărbaţi din fiecare oraş al Israelului 
antic, reprezentând autoritatea religioasă, morală şi judecătorească (n. red). 
2% Oraş în care apostolul Petru i-a vizitat pe sfinţi şi în care l-a vindecat pe 
Enea (Faptele Apostolilor, 9:32,38,34). În Vechiul Testament, oraşul apare 
sub numele de Lod (n. red.). 

3% Antologie de învățături midrashice (alegorice), care aduc diverse 
interpretări şi explicaţii fiecărui capitol al Tanahului (n. red.). 

31 Primul autor de piyiutim (poeme liturgice, a căror tradiţie data de pe 
vremea Primului Templu) care a introdus rima şi şi-a trecut numele în 
acrostih (n. red.). 


om important/care îl aleg pe cel mai dezgustător/... care se 
adresează spânzuratului fără încetare”. 


Când Shmuel aduse câteva pagini din lucrarea lui 
abandonată despre „Isus prin ochii evreilor” în bibliotecă şi 
începu să-i citească lui Ghershom Wald versurile acelea cântate, 
bătrânul rânji acoperindu-şi ochii cu palma lui cea mare şi 
dizgraţioasă, asemenea unui om care refuză să privească un 
lucru indecent, şi spuse indignat: 

— Gata, gata, cine e în stare să asculte asemenea vorbe de 
duh insipide? Eu te-am rugat să-mi spui cum e Isus văzut de 
evrei, nu cum e văzut de tot felul de imbecili. Ceaiul ăsta e prea 
slab şi prea dulce, şi, pe lângă toate astea, mai e şi călduţ. 
Reuşeşti să înghesui toate relele de pe lume într-o singură 
ceşcuţă, apoi le mai şi amesteci. Nu, nu e nevoie, nu te deranja 
să-mi pregăteşti alt ceai. Adu-mi numai, te rog, un pahar cu apă 
de la robinet, după care vom mai sta puţin fără să vorbim. Ben 
Stada sau Ben Pantira, ce importanţă au ei pentru noi? 
Odihnească-se în pace. Noi nu avem decât ceea ce vedem cu 
ochii. Dar şi asta, doar foarte rar. Acum hai să ascultăm ştirile. 


10 


Mansarda lui era joasă, dându-ţi senzaţia plăcută a unei 
vizuini pentru iarnă. Era un spaţiu alungit, cu acoperişul înclinat 
ca o pânză de cort. Singura fereastră dădea spre zidul grădinii, 
cu perdeaua de chiparoşi din spatele lui, şi spre curtea pavată 
cu dale din piatră, umbrite de viţa-de-vie şi de smochinul cel 
bătrân. Un motan negru ca tăciunele trecea pe-acolo din când în 
când, încet, ca un rege, cu coada ridicată, plutind parcă încoace 
şi încolo cu paşi catifelaţi, ca şi cum labele lui delicate nici 
măcar nu călcau, ci doar ştergeau cu lentoare şi plăcere dalele 
şlefuite de piatră sclipind în ploaie. Fereastra era adâncă, pentru 
că pereţii casei erau groşi. Shmuel îşi trase plapuma până la 
pervaz şi îşi căptuşi un fel de cuib în care-i plăcea să se 
ghemuiască din când în când câte o jumătate de oră sau chiar o 
oră întreagă, privind curtea goală. Intr-un colţ al curţii descoperi, 
din punctul lui de observaţie, o groapă de apă acoperită cu un 
capac de fier ruginit. Curțile vechiului lerusalim erau pline cu 
astfel de gropi, săpate cu scopul de a colecta apa de ploaie, 


obicei ce data dinainte de venirea britanicilor, care au tras 
conducte de apă de la bazinele Shlomo şi de la izvoarele de la 
Rosh Haayn, împânzind oraşul cu o reţea de canalizare. Gropile 
acelea vechi cu apă de ploaie i-au salvat pe evreii din lerusalim 
în timpul secetei din 1948, când Legiunea Arabă a monarhiei de 
dincolo de lordan a asediat oraşul şi a aruncat în aer toate 
pompele de la Latrun şi Rosh Haayn, în încercarea de a-i face pe 
locuitori să cedeze. Oare se mai număra încă Shaltiel Abarbanel, 
tatăl Ataliei, printre conducătorii aşezămintelor evreieşti în 
timpul invaziei armatelor arabe, sau fusese deja înlăturat de Ben 
Gurion din toate funcţiile de conducere? Pentru ce oare? Şi ce 
făcuse după aceea? În ce an a murit, de fapt, Shaltiel 
Abarbanel? 

Într-o zi, îşi puse în gând Shmuel, mă duc câteva ore la 
Biblioteca Naţională şi mă documentez, fiindcă vreau să clarific 
ce se ascunde în spatele poveştii ăsteia. 

Deşi, cu ce te ajută dacă ştii? Faptul că vei şti te va apropia 
de Atalia? Sau poate, dimpotrivă, o va face să fie şi mai distantă 
cu tine decât e acum, închizându-se în cochilia secretelor ei? 


Între colţul de servit cafeaua şi nişa cu toaletă şi duş, 
separate de o perdea, se găsea patul lui Shmuel. Lângă pat erau 
o masă, un scaun şi o veioză în faţa căreia se aflau o sobă şi un 
raft, pe care stăteau un dicţionar ebraic-englez şi unul arameic- 
ebraic, o Biblie legată în pânză neagră, pe care erau gravate 
litere aurite, cuprinzând şi Noul Testament, un atlas cu litere 
latine şi volumul /storia mișcării Hagana, alături de câteva 
volume din File de foc. Lângă ele erau vreo zece manuale de 
matematică superioară şi logică matematică în limba engleză. 
Shmuel luă unul dintre ele şi-l răsfoi fără să înţeleagă nici măcar 
primele rânduri ale prefeţei. Pe raftul de sub cel pe care se aflau 
deja cărţi când ajunsese acolo, Shmuel îşi aranjă puţinele 
volume pe care le luase cu el, patefonul şi discurile. De uşă erau 
prinse câteva cârlige metalice, de care îşi agăţă hainele. lar pe 
perete îşi lipi cu bandă adezivă chipurile eroilor Revoluţiei din 
Cuba, fraţii Fidel şi Raul Castro şi prietenul lor, doctorul 
argentinian Ernesto Che Guevara, înconjurați de o mulţime 
deasă de bărbaţi, şi ei cu bărbi mari, aproape ca a lui Shmuel, 
purtând cu toţii uniforme neglijente, semănând cu nişte poeţi 
vizionari în haine de război şi cu pistoale la şold. Figura sălbatică 


şi greoaie a lui Shmuel s-ar fi integrat perfect în grupul acela. 
Fiecare avea atârnată de umăr câte o puşcă. Armele câtorva 
dintre revoluționari erau prăfuite şi agăţate cu o sfoară 
grosolană în loc de curea din piele. 

Shmuel mai găsi în mansarda aceea o măsuţă metalică pe 
rotile, foarte asemănătoare cu cea pe care o văzuse la domnul 
Wald, în biblioteca de la parter. Doar că aici, pe măsuţa lui, erau 
aranjate cu grijă, în unghiuri drepte, ca nişte soldaţi la apel, 
stilouri, creioane, caiete, clasoare, dosare goale de carton, 
agrafe şi un morman de elastice, două radiere şi o ascuţitoare 
lucioasă. Oare se aşteptau ca el să se instaleze aici şi să copieze 
scrierile sfinte, ca un călugăr antic, în chilia lui? Sau să se 
adâncească într-o muncă de cercetare? Despre Isus? Despre 
luda Iscariotul? Despre amândoi? Sau poate despre misterioasa 
ruptură dintre Ben Gurion şi Shaltiel Abarbanel? 

Stătea întins pe spate în pat, încercând să separe şi să 
combine formele complicate din crăpăturile tencuielii de pe 
tavan, până i se închideau ochii. Chiar şi închişi, ochii lui 
continuau să vadă sub pleoape plafonul înclinat al mansardei, 
care era ceva între celula unui prizonier şi camera de izolare a 
unui pacient suferind de o boală rară şi molipsitoare. 

Mai apăruse acolo un obiect, căruia Shmuel Asch nu-i găsea 
nicio întrebuințare. Nu apăruse imediat după instalarea lui în 
mansardă, ci patru-cinci zile mai târziu, observându-l în timp ce 
se aplecase să caute sub pat un ciorap ascuns acolo, în 
întuneric. Dar iată că, în locul ciorapului, s-au căscat spre el din 
întunericul de sub pat colții ascuţiţi şi strălucitori ai unei vulpi 
înrăite, cioplite la capătul unui baston negru, foarte elegant. 


11 


Zi de zi, Ghershom Wald se instala comod în scaunul lui din 
spatele biroului sau pe divan, servindu-le partenerilor de 
conversații telefonice predici pline de ironie. Işi asezona ideile 
cu versete şi citate, cu aluzii şi jocuri agere de cuvinte, ale căror 
săgeți erau îndreptate împotriva lui însuşi, nu mai puţin decât 
împotriva partenerului de dispută. De fiecare dată, Shmuel avea 
impresia că domnul Wald îl înţeapă cu un ac fin şi-l răneşte pe 
cel cu care discută - jigniri pe care numai cei cultivați puteau să 
le sesizeze. Spunea, de exemplu: „Dar de ce trebuie să te ocupi 


de profeţii, dragul meu? Oare nu după ce a fost distrus Templul, 
li s-a dat darul profeţiei celor ca tine şi ca mine?” Sau: „Chiar 
dacă mă pisezi cu pisălogul în piuliţă, n-am să-mi schimb 
părerea”. Altă dată a spus: „Uite, tu şi cu mine, dragul meu, cu 
siguranţă nu semănăm cu niciunul dintre cei patru fii împotriva 
cărora se vorbeşte în Haggadah” de Pesaf”, însă uneori am 
impresia că cel mai puţin semănăm cu fiul cel mare”. In acelaşi 
timp, faţa urâtă a lui Ghershom Wald exprima o anumită iritare 
şi maliţiozitate, iar vocea lui scotea nişte triluri de bucurie 
victorioasă, copilărească. Insă ochii lui albaştri-cenuşii, sub 
sprâncenele groase, cărunte contraziceau ironia, trădându-i 
detaşarea şi tristeţea, ca şi cum nu participau deloc la 
conversaţie, ci rămăseseră fixaţi pe ceva mai groaznic decât 
putea suporta. Shmuel nu ştia nimic despre partenerii de 
conversaţie de la capătul celălalt al firului, în afară de faptul că, 
aparent, acceptau cu răbdare ironiile lui Wald şi îi iertau ceea ce 
tânărului i se părea la limita dintre persiflare şi răutate. 

Pe de altă parte, nu era exclus ca acei parteneri de 
conversaţie cărora Wald li se adresa întotdeauna cu „dragul 
meu” sau „dragă amice” să fie unul şi acelaşi, poate nu tocmai 
diferit de Ghershom Wald însuşi, poate şi el infirm şi bătrân, 
imobilizat în biroul lui, poate stând şi el împreună cu vreun 
student sărac - exact ca Shmuel, care încerca să ghicească cine 
se afla la celălalt capăt al firului. 

Uneori domnul Wald se lăsa copleşit de tristeţe şi tăcere, 
cufundat în fotoliu, înfăşurat în pătura de lână scoțiană în 
carouri, căzut pe gânduri, sau poate moţăind, pentru ca apoi să 
se trezească şi să-i ceară lui Shmuel bunăvoința de a-i turna 
ceai, retrăgându-se din nou în el însuşi. Ingânând un sunet 
prelung şi înfundat, poate o urmă de cântec sau un bolborosit 
obsesiv. 

Seară de seară, la şapte şi un sfert, după ştiri, Shmuel îi 
încălzea bătrânului grişul cu lapte pregătit de vecina Sara de 
Toledo. Peste griş, Shmuel presăra puţin zahăr brun şi praf de 
scorţişoară. Grişul le ajungea amândurora. La nouă şi un sfert, 
după a doua ediţie a ştirilor de seară, îi punea în faţă tava cu 


32 Set de texte care stabilesc cutumele şi ritualul pascal, precum şi 
rugăciunile ce trebuie rostite în timpul acestora (n. red.). 

33 Paştele evreiesc, în timpul căruia se celebrează eliberarea evreilor din 
sclavia egipteană (n. red.). 


medicamente, vreo şase sau şapte tablete şi capsule diferite, şi 
un pahar plin cu apă de la robinet. 


Odată, bătrânul privi cercetător trupul lui Shmuel, din cap 
până-n picioare şi invers, fără politeţe, aşa cum priveşti un 
obiect suspect, pipăindu-şi parcă partenerul de conversaţie cu 
degetele lui aspre, timp îndelungat, curios, până ce găsi ceea ce 
căuta. Şi întrebă fără menajamente: 

— Logica ne spune totuşi că ai o fată pe undeva? Sau ceva 
care să semene cu o fată? Sau poate ai avut? Nu? Nicio femeie? 
Nicio fată? Niciodată? 

Apoi chicoti, ca şi cum ar fi auzit o glumă deocheată. 

Shmuel se bâlbăi: 

— Da. Nu. Am avut. Am avut câteva. Dar... 

— Atunci de ce te-a părăsit doamna? Nu contează. 
Consideră că n-am întrebat nimic. S-a dus. Să-i fie ruşine. Dar 
Atalia noastră te-a fermecat deja. Fără să mişte un deget, 
femeia aceasta are puterea de a atrage străinii. Numai că ţine 
mult la singurătatea ei. Pe bărbaţii pe care i-a fermecat şi i-a 
apropiat, ca să-i îndepărteze după numai câteva săptămâni, sau 
chiar după o săptămână. „Trei lucruri sunt mai presus de 
puterile mele, şi chiar patru pe care nu le pot pricepe... dar cel 
mai mult, urma omului la o fată.”** Odată mi-a spus că oamenii 
străini o pasionează atâta timp cât rămân mai mult sau mai 
puţin străini. Un străin care a încetat să-i fie străin începe 
imediat să-i devină apăsător. Dar ce sens are cuvântul /eratek, 
poate ştii tu, întâmplător? Nu? Ce-i asta, chiar nu se mai predă 
în universităţi etimologia cuvintelor şi evoluţia lor? 

— Nu mai sunt student. 

— Nu. Şi totuşi da. Te-au trimis deja în întunericul de afară, 
la urlet şi scrâşnet din dinţi. Deci originea cuvântului „a 
fermeca”, /eratek, se află în Talmudul de la lerusalim, în 
arameica din zona Israelului, ratka - adică parcelă înconjurată 
de un gard, de unde vine verbul /eratek, adică a lega, a 
încătuşa, a interzice prin retukot, cătuşe. Cătuşele astea 
seamănă, poate, cu nişte lanţuri. Sau cu nişte lese. Şi părinţii? 
Cum? Ai părinţi? Sau ai avut cândva? 

— Da. La Haifa. În Hadar HaCarmel. 

— Fraţi? 


“ Proverbe, 30:18,19 (n. red.). 


— O soră. În Italia. 

— Şi bunicul despre care mi-ai povestit, care a lucrat în 
Poliţie în perioada Mandatului Britanic şi care, pentru că purta 
uniformă britanică, a fost omorât de fanaticii noştri - bunicul 
acela era din Letonia? 

— Da. Şi adevărul e că s-a înscris în poliţia britanică pentru 
a le putea da informaţii partizanilor. Era de fapt un fel de agent 
dublu, luptător în mişcarea de partizani ai cărei membri l-au 
omorât. Hotărâseră că era trădător. 

Ghershom Wald rămase pe gânduri. Ceru un pahar cu apă. 
Ceru să fie întredeschisă fereastra. După care spuse trist: 

— Mare greşeală a făcut. Greşeală mare şi amară. 

— Cine? Mişcarea partizanilor? 

— Fata. Aceea care te-a părăsit. Tu eşti un tânăr cu suflet. 
Atalia însăşi mi-a spus acum câteva zile, şi ştiu, ca întotdeauna, 
că are dreptate; că doar nu se poate ca Atalia să nu aibă 
dreptate. S-a născut aşa, având dreptate. E alcătuită numai din 
dreptate. Insă dreptatea permanentă e de fapt pământ pârjolit? 
Nu? 


12 


În fiecare dimineaţă, Shmuel Asch se trezea la nouă sau la 
zece, cu toate că-şi promitea de multe ori ca în ziua următoare 
să fie în picioare înainte de şapte, să-şi facă o cafea tare şi să se 
aşeze la masa de lucru. 

Se trezea, dar nu deschidea ochii. Se ghemuia şi mai bine în 
plapumă, începând să se certe cu voce tare: „Scoală-te odată, 
leneşule, e miezul zilei”. Şi ajungea în fiecare dimineaţă la o 
concesie cu el însuşi, spunând: „Încă zece minute, ce-i rău în 
asta? Doar ai venit aici să te odihneşti, să scapi de fuga de 
afară, nu să fii iarăşi hăituit”. 

In cele din urmă se întindea, oftând de două-trei ori, 
smulgându-se cu forţa şi ridicându-se din pat în izmene, 
tremurând tot de frig, şi se îndrepta spre fereastră, să vadă prin 
ce era diferită noua zi de iarnă faţă de precedenta. Curtea casei, 
cu dalele de piatră strălucind de atâta ploaie, frunzele uscate 
care se tăvăleau pe jos, capacul de fier ruginit care acoperea 
groapa cu apă şi imaginea smochinului desfrunzit, toate îl 
îndemnau la calm şi tristeţe. Smochinul golaş îi amintea de cel 


din Noul Testament, din Evanghelia după Marcu, smochinul în 
care Isus, ieşind din Beit Haieni, căutase în zadar un fruct pe 
care să-l mănânce, dar negăsind, îl blestemase plin de mânie, 
făcând să se usuce şi să moară pe loc. Însă Isus ştia foarte bine 
că niciun smochin nu dă roade înainte de Pesah. În loc să-l 
blesteme, l-ar fi putut binecuvânta, ar fi putut face o mică 
minune, în aşa fel încât smochinul să-i dea fructe pe loc? 

Tristeţea aduse cu ea un fel de bucurie secretă ciudată: 
parcă cineva înăuntrul lui se bucura de tristeţea aceea. Bucuria 
i-a dat energia necesară pentru a-şi vâri capul buclat şi barba 
sub robinet, lăsând să curgă apa rece ca gheaţa, care să-l spele 
de urmele somnului. 

Acum se simţea destul de treaz încât să întâmpine ziua cea 
nouă, aşa că smulse prosopul şi se şterse cu putere, ca pentru 
a-şi curăța frigul de pe corp, se spălă pe dinţi plin de elan, 
făcând gargară şi scuipând cu un horcăit puternic, din fundul 
gâtului. Se îmbrăcă, punându-şi un pulover lăbărţat, aprinse 
soba şi ceainicul şi îşi făcu o cafea neagră. În timp ce cafeaua 
clipocea, aruncă o privire la conducătorii Revoluţiei din Cuba, 
care se uitau la el de pe peretele înclinat al mansardei, şi le 
spuse entuziast: „Bună dimineaţa, prieteni”. 

Cu ceaşca de cafea în mâna dreaptă, luă bastonul şi se 
întoarse pentru câteva minute la fereastră, în compania vulpii 
sculptate la capătul acestuia. Dacă vedea vreo pisică 
strecurându-se în ceaţă printre tufele îngheţate, bătea cu 
bastonul în fereastră, ca şi cum ar fi provocat vulpea cu dinţi 
sclipitori să iasă din ascunzătoare şi să alerge după pradă, sau 
ca şi cum ar fi lansat mesaje SOS spre lumea exterioară, să fie 
observați amândoi - şi vulpea, şi el -, şi să le fie trimis cineva 
care să-i salveze din prizonieratul din mansardă. Uneori ochii i 
se umpleau de lacrimi, când şi-o imagina pe Yardena la 
cafeneaua universităţii, cu fusta ei moale de catifea reiată, cu 
părul strâns cu o clamă în vârful capului, împrăştiind în jurul ei 
hohote de râs, pentru că cineva de la masa alăturată se amuza 
pe seama felului în care apăruse Shmuel coborând scările, cu 
capul înfăşurat în barbă mereu înaintea corpului, cu picioarele 
alergând în urma lui, gâfâind. 

După cafea, Shmuel îşi presăra talc parfumat pentru 
bebeluşi pe barbă şi pe părul cârlionţat, aruncând pe buclele 
sălbatice o cărunţeală timpurie, apoi cobora pe scara în spirală, 


care ducea de la mansarda lui la bucătărie. Avea grijă să nu facă 
zgomot, ca să nu-l deranjeze pe Ghershom Wald în timpul 
somnului dinaintea mesei de prânz. Cu toate acestea, fără să-şi 
dea seama de contradicţie, apariţia îi era precedată de patru- 
cinci accese de tuse forţată, eliberate cu speranţa ascunsă de-a 
o convinge pe Atalia să-i iasă în întâmpinare, făcând să se 
lumineze bucătăria pentru câteva minute. 

De obicei femeia nu era acolo, deşi nările lui păreau că 
detectează boarea uşoară a parfumului ei de violete. Era 
copleşit de tristeţea de dimineaţă, dar de data aceasta ea nu 
mai avea nimic în comun cu bucuria de a fi trist, ci devenise o 
iritare astmatică, aşa că se grăbi să tragă adânc de două ori din 
inhalatorul pe care-l avea întotdeauna în buzunar. Apoi deschise 
frigiderul, contemplându-i interiorul timp de trei-patru minute, 
fără a avea nici cea mai vagă idee despre ce căuta de fapt. 

Bucătăria era întotdeauna ordonată şi curată, ceaşca şi 
farfuria ei spălate erau aşezate la scurs pe uscător, pâinea 
împachetată într-o foiţă subţire, în cutia de pâine, nicio 
firimitură pe muşama, doar scaunul ei stătea puţin mai departe 
de masă, într-un unghi mic faţă de perete, ca şi cum ar fi plecat 
în grabă. 

Să fi ieşit din casă? Sau iar s-a închis în tăcere în camera ei? 

De câteva ori nu a reuşit să-şi stăpânească accesele de 
curiozitate şi s-a strecurat din bucătărie spre hol, să tragă cu 
urechea la uşa ei. Nu se auzea niciun zgomot înăuntru, dar după 
câteva minute de concentrare, avea uneori impresia că aude 
dincolo de uşa închisă un fel de murmur sau foşnet slab, 
monoton şi neîntrerupt. Încercă să-şi imagineze ce era în 
camera aceea, în care nu fusese niciodată invitat şi în care nici 
nu reuşise să tragă cu ochiul, deşi de câteva ori stătuse destul 
de mult la pândă pe hol, sperând să se deschidă uşa. 

După un minut sau două nu-şi mai putea da seama dacă 
foşnetul ori murmurul proveneau într-adevăr de dincolo de uşă 
sau răsunau doar în capul lui. Aproape că se lăsase tentat să 
apese mânerul clanţei în tăcere. Dar se stăpâni şi se întoarse la 
bucătărie, cu nările fremătând ca cele ale unui căţeluş, în 
căutarea unui ecou îndepărtat al mirosului ei. Deschise din nou 
frigiderul, şi de data asta găsi un castravete pe care-l mâncă în 
întregime, cu tot cu coajă. 

Rămase vreo zece minute aşezat lângă masa din bucătărie, 


trecând în revistă titlurile din Davar Noul guvern va depune 
jurământul peste două-trei zile. Din cine va fi format, încă nu e 
clar. Şeful opoziţiei, Begin, declară că problema refugiaților nu 
are soluţie între frontierele statului Israel, dar are o soluţie reală 
şi pozitivă pe pământul Israelului, atunci când acesta va trăi în 
unitate. Primarul oraşului Zefat a fost salvat de la moarte ca prin 
minune, când maşina lui s-a rostogolit într-o prăpastie de pe 
marginea drumului. Va continua să plouă în toată ţara, iar la 
lerusalim e posibil să ningă. 


13 


Uneori urca înapoi în camera lui, citind timp de două sau 
trei ore, mai întâi lângă masă, apoi întins pe pat, până ce cartea 
îi cădea pe barba deasă, iar ochii i se închideau, hipnotizaţi de 
şuieratul vântului de la fereastră şi de picurii ploii căzând pe 
streşinile casei. Se gândea cu o vagă plăcere la ploaia 
neîntreruptă ce cădea la numai câteva degete de capul lui, 
pentru că plafonul mansardei era înclinat într-un unghi potrivit şi 
ar fi putut s-o atingă cu degetele atunci când stătea întins pe 
pat. 

La prânz se ridica, se înfăşura în paltonul studenţesc 
zdrenţuit, care se încheia în brandenburguri cu nasturi mari din 
lemn. Pe cap purta un fel de caschetă pe care o numea şapcă. 
Refugiații din estul Europei aduseseră cu ei astfel de şepci 
ruseşti. leşea să se plimbe între o repriză de ploaie şi alta. 
înconjura clădirea Casei de Cultură sau o lua spre est, spre 
strada Shmuel Hanaghid, înaintând de-a lungul zidurilor de 
piatră ale mânăstirii Ratisbonne, trecând prin faţa sinagogii 
Yeshurun şi întorcându-se spre cartierul Shaarei Hesed, pe 
străzile Keren Kaiemet şi Usishkin. Uneori lua, fără a-i cere voie 
Ataliei, şi bastonul-vulpe, lovind cu el dalele de piatră sau 
încercând porţile de fier. Spera din tot sufletul să nu întâlnească 
vreun cunoscut de la universitate, pentru a nu fi nevoit să 
bălmăjească o explicaţie despre motivul pentru care dispăruse 
aşa deodată, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Unde anume 
plecase? Şi ce făcea exact în momentul de faţă? Şi de ce 
rătăcea pe străzi în plină iarnă, înfofolit ca o fantomă? Şi ce mai 
era şi cu bastonul ăsta elegant, cu cap de vulpe din argint? 

În fond, nu are niciun răspuns. Niciun motiv. Şi a mai şi 


semnat că se obligă să nu povestească nimănui nimic despre 
noul lui loc de muncă. 

Dar de ce? Nu face decât să-i ţină companie unui infirm 
bătrân câteva ore pe zi, adică un fel de muncă de îngrijire, 
primind în schimb masă, casă şi o mică sumă lunară. Ce au de 
ascuns Ghershom Wald şi Atalia Abarbanel de lumea din afară? 
Ce rost are tot efortul lor de a păstra secretul? Nu o dată s-a 
simţit cuprins de curiozitate şi de dorinţa de a-i chestiona, dar 
tristeţea reţinută a domnului Wald şi distanţa rece a Ataliei i-au 
blocat întrebările înainte de a le formula. 

Odată, văzu sau avu impresia că-l vede, pe strada King 
George, lângă Beit Hamaalot, pe Nesher Sharshevski, 
specialistul în rezervoare de apă de ploaie. Străduindu-se să-şi 
ascundă jumătate de faţă în şapcă, Shmuel zâmbi în barbă, 
gândindu-se că iarna aceasta îi oferea stimatului Nesher 
Sharshevski multă apă de ploaie de colectat. Poate într-o zi va 
veni şi la noi, să verifice apa colectată în groapa acoperită cu 
capac de fier din curtea casei de pe aleea Rav Elbaz? 

Altă dată, pe strada Keren Hayesod, aproape că dădu nas în 
nas cu profesorul Gustav Yom-Tov Eisenshloss, şi numai datorită 
ochilor miopi ai acestuia de după ochelarii cu lentile groase ca 
din sticlă armată reuşi Shmuel Asch să se ascundă în ultimul 
moment într-o curte. 

La prânz se instala în micul restaurant unguresc de pe 
strada King George şi îşi comanda gulaş fierbinte şi iute, cu 
două felii de pâine albă şi compot la desert. Uneori traversa în 
grabă Parcul Independenţei, galopând cu paşii lui de evadat, cu 
capul buclat urmând bărbii, cu corpul aplecat oblic înainte, în 
urma capului, şi picioarele năpustindu-se după corp, de teamă 
că vor rămâne în urmă. Călca prin bălți fără să-şi dea seama, 
crengile copacilor îi stropeau fruntea cu picături înţepătoare, şi 
gonea ca şi cum ar fi fost urmărit. Până ce ajungea pe strada 
Hilel, de unde intra pe Nahalat Shiva, se oprea gâfâind în faţa 
casei unde locuise Yardena înainte de a se mărita şi se uita, cu 
gulerul ridicat, spre intrare, ca şi cum nu Yardena, ci Atalia ar fi 
trebuit să apară acolo brusc îşi scotea din buzunar inhalatorul şi 
inspira adânc, de trei ori. 

lerusalimul avea un aer liniştit şi meditativ în iarna aceea. 
Din când în când, băteau clopotele bisericilor. Prin chiparoşi 
trecea o adiere dinspre vest, care pişca fără milă coroanele 


acestora, dar şi inima lui Shmuel. Uneori, un ţintaş iordanian 
plictisit trăgea câte un foc de armă izolat dincolo de zonele 
minate şi de zona neutră care despărţea partea israeliană a 
oraşului de cea iordaniană. Impuşcătura aceea amplifica parcă 
şi mai mult tăcerea aleilor şi greutatea cenuşie a zidurilor înalte 
de piatră care încercuiau zone în care Shmuel nu ştia ce se 
ascunde, mânăstiri sau orfelinate, sau poate baze militare. In 
partea superioară a zidurilor erau îngropate în beton cioburi 
mari de sticlă şi, de multe ori, peste ele erau aşezate rotocoale 
de sârmă ghimpată ruginită. Odată a trecut în umbra zidului 
care înconjura azilul leproşilor din cartierul Talbieh, întrebându- 
se ce fel de viaţă duceau cei închişi înăuntru şi îşi răspunse că 
poate nu era cu mult diferită de viaţa lui, sechestrat în 
mansarda joasă a ultimei case de pe aleea Rav Elbaz, de la 
capătul lerusalimului, în apropierea terenurilor bolovănoase 
abandonate. 

După vreun sfert de oră făcea cale întoarsă, traversa 
cartierul Nahalat Shiva, îndreptându-se spre casă, făcând un 
ocol prin strada Agron, până ce ateriza într-un târziu lângă 
poarta de fier blocată a casei scunde din piatră şi ajungea 
gâfâind, cu o uşoară întârziere, să-şi ia în primire garda din 
biblioteca domnului Wald. Umplea şi aprindea soba cu petrol, 
dădea de mâncare peştişorilor aurii din acvariul de sticlă rotund 
şi pregătea ceai pentru amândoi. Schimbau între ei foile ziarului 
Davar. Din cauza ploilor de iarnă, o clădire veche din Tveria se 
prăbuşise, şi doi locuitori fuseseră răniți. Preşedintele 
Eisenhower atrăgea atenţia asupra uneltirilor de la Moscova. In 
Australia fusese descoperit un mic sat ai cărui locuitori nu 
auziseră niciodată de existenţa omului alb. lar Egiptul îşi umplea 
depozitele cu arme sovietice moderne. 


14 


Într-o dimineaţă cobori în bucătărie, unde o găsi pe Atalia 
şezând la masa acoperită cu muşama şi citind o carte. Cu 
palmele, cu toate cele zece degete, ţinea îmbrăţişată ceaşca de 
cafea aburindă. Shmuel tuşi slab, spunându-i: 

— Scuză-mă. N-am vrut să deranjez. 

Atalia replică: 

— Ai deranjat deja. Stai jos. 


Ochii ei căprui, fascinanţi îl cercetară cu o uşoară ironie, ca 
şi cum era sigură de puterea ei feminină, dar punea la îndoială 
calităţile tânărului care stătea în faţa ei. Sau ca şi cum l-ar fi 
întrebat fără cuvinte: Ei, poate ai în sfârşit o mică surpriză 
pentru mine, sau iar ai venit numai din plictiseală? 

Shmuel îşi plecă privirea şi observă vârfurile pantofilor ei 
negri cu toc sub masa din bucătărie. Marginile rochiei de lână 
verzuie îi ajungeau aproape de glezne. Trase adânc aer în piept 
şi simţi o uşoară ameţeală, provocată de parfumul de violete. 
După care îşi cântări gesturile, luă cu mâna stângă solniţa, iar 
cu dreapta, piperniţa, spunând: 

— Nimic special. Am coborât în bucătărie ca să iau un cuţit 
pentru pâine, sau... 

— Oricum te-ai aşezat deja. De ce mai inventezi scuze? 

Şi se uită la el, încă fără niciun zâmbet, dar ochii îi erau deja 
luminoşi, promițând că zâmbetul avea să vină cu siguranţă: 
pentru asta nu era nevoie decât de un mic efort din partea lui. 

Puse jos solniţa şi piperniţa, smulse o foaie din carneţelul de 
pe masă şi o îndoi la jumătate. Făcu două urechi din foaia 
îndoită, de o parte şi de alta. Apoi îndoi marginea, trase şi iar 
îndoi, formând mai întâi un triunghi, apoi un dreptunghi, şi iar 
îndoi, obţinând două triunghiuri suprapuse şi un dreptunghi, 
trase în ambele părţi şi îi oferi în cele din urmă o bărcuţă de 
hârtie, spunând: 

— Surpriză. Pentru tine. 

Ea luă din mâna lui bărcuţa şi o împinse gânditoare de-a 
latul muşamalei, până îi găsi loc sigur de acostare între solniţa şi 
piperniţă. Şi dădu din cap, ca şi cum ar fi căzut la înţelegere cu 
ea însăşi. Shmuel se uită la şănţuleţul adânc şi clar care îi 
cobora de la nările mici până la mijlocul buzei superioare. Acum 
observă că buzele îi erau rujate discret, aproape imperceptibil. 
In replică, cedând privirii lui, Atalia îşi ridică ceaşca şi bău 
cafeaua rămasă. Apoi, adunându-şi parcă gândurile, îi spuse cu 
vocea ei gravă, cântată aproape indolent, ca şi cum ar fi 
mângâiat fiecare silabă înainte de-a o trimite în drumul ei: 

— Tu ai venit aici să te izolezi, dar iată că au trecut doar trei 
săptămâni, şi singurătatea începe probabil să te apese. 

Nu rosti aceste cuvinte sub forma unei întrebări, ci ca pe un 
diagnostic. In vorbele ei, Shmuel simţi ceva care amintea de o 
încăpere caldă, cu obloanele trase, cufundată într-un clarobscur, 


cu o veioză luminând slab, sub un abajur de culoare închisă. 
Încerca din toate puterile să-i trezească un sentiment oarecare, 
curiozitate, uimire sau compasiune maternă, sau măcar ironie, 
nu conta, esenţialul era s-o împiedice acum să se ridice şi să 
dispară în camera ei. Sau şi mai rău, să plece de acasă: pentru 
că uneori ieşea, şi nu se mai întorcea până seara târziu. De 
câteva ori ieşise şi se întorsese doar a doua zi. El spuse: 

— Am trecut printr-o perioadă foarte dificilă înainte de a 
veni aici. Şi lucrurile nu s-au aranjat încă. Am trecut printr-o 
criză. Sau, mai bine zis, un eşec personal. 

Acum zâmbetul ei tremură la colţurile buzelor, implorându-l 
parcă să se oprească din povestit. Ca şi cum era jenată în locul 
lui. Şi zise: 

— Eu am terminat de băut. Tu? Căutai un cuţit de pâine, 
parcă? 

Din sertarul mesei de lângă locul în care şedea, Atalia 
scoase un cuţit lung şi ascuţit, pe care i-l întinse cu grijă lui 
Shmuel. Moment în care apăru, în sfârşit, şi zâmbetul. De data 
asta nu era un zâmbet ironic, ci un zâmbet care-i lumină toată 
faţa cu o licărire de simpatie şi compasiune. Spuse: 

— Vorbeşte, dacă vrei. Stau să te ascult. 

Shmuel luă absent cuțitul din mâna ei. Uitase să aducă tava 
pentru pâine. Zâmbetul femeii îl ameţise, şi începu să-i 
povestească în şapte-opt fraze despre prietena lui, Yardena, 
care hotărâse brusc să se mărite, fără să-i dea nicio explicaţie, 
cu fostul ei iubit, un hidrolog uscat, pe care numai Dumnezeu 
ştie unde-l găsise. Apoi mută cuțitul dintr-o mână în alta, 
fluturându-l puţin, încercându-i lama cu unghia, şi spuse: 

— Dar ce putem şti noi despre preferinţele misterioase ale 
femeilor? 

Astfel spera Shmuel să prelungească această conversaţie, 
sau poate să deschidă un nou subiect de discuţie. 

Atalia îşi luă zâmbetul înapoi şi încheie spunând: 

— Nu există aşa ceva, preferinţe misterioase ale femeilor. 
Unde ai auzit prostiile astea? N-am nicio idee de ce se despart 
cuplurile, pentru că nu am nicio idee despre cum se unesc. Şi de 
ce se unesc. Cu alte cuvinte, pe mine n-ai ce să mă întrebi 
despre preferinţele feminine. Sau masculine. Nu am niciun fel 
de explicaţii feminine. Poate Wald, poate vorbeşti cu el despre 
asta. El e specialist în toate. 


Apoi adună de pe muşama vreo patru-cinci firimituri, pe 
care le puse în barca de hârtie a lui Shmuel, o împinse delicat 
spre el şi se ridică: femeie frumoasă, de vreo patruzeci şi cinci 
de ani; cerceii din lemn se legănară uşor când se ridică, iar 
corpul îi mângâia rochia pe dinăuntru; trecu prin faţa lui 
împrăştiind o boare de parfum fin de violete. Dar lângă uşă se 
opri, cu o mână în şold: 

— Incet-încet, poate reuşim să te amorţim un pic, ca să 
doară mai puţin. Pereţii ăştia sunt obişnuiţi să înghită durere. 
Numai să nu pui mâna pe ceaşca mea. Mă întorc la bucătărie şi 
o spăl mai târziu. Dar tu să nu mă aştepţi aici. Sau da. Aşteaptă, 
de ce nu, dacă nu ai altceva mai bun de făcut. Wald ar spune, 
cu siguranţă: fericit cel ce-aşteaptă, şi cel aşteptat va veni. Nu 
am nici cea mai vagă idee cât timp. 

Shmuel apropie cuțitul de muşama, dar negăsind ce să taie, 
se răzgândi, îl puse cu grijă lângă solniţă şi spuse: 

— Da. 

După o clipă se corectă: 

— Nu. 

Dar ea se strecurase deja afară. Lăsându-l să taie în 
bucățele barca de hârtie pe care i-o făcuse. 


15 


Cam pe la mijlocul secolului al IX-lea, sau poate puţin 
înainte, un evreu al cărui nume nu-l cunoaştem a scris un text în 
care îi ridiculiza pe Isus şi credinţa creştină. Nu e nicio îndoială 
că autorul, care a scris acel text în limba arabă, trăia într-o ţară 
musulmană, altfel nu ar fi îndrăznit să ia în derâdere 
creştinismul. Textul se intitulează Katze Maageadla el-askaf, 
adică „Povestea polemicii preotului”. Autorul este un preot care 
a trecut la iudaism, explicându-le creştinilor de ce credinţa lor 
este una falsă. E limpede că acesta cunoaşte scrierile sfinte ale 
creştinismului, fiindu-i familiare şi câteva interpretări creştine 
târzii. 

In perioada Evului Mediu, acest text a fost tradus de evrei 
din arabă în ebraică, sub titlul Polemica preotului Nestor (poate 
făcând aluzie la biserica nestoriană, sau poate pur şi simplu 
pentru că Nestor era numele preotului). De-a lungul anilor, au 
apărut diferite versiuni ale textului. În unele dintre ele au fost 


inserate citate în greacă şi latină, altele au circulat dinspre zona 
sefardă spre cea aşkenază, ajungând până în ţările bizantine. 

Interesul suscitat de Polemica preotului Nestor constă în 
faptul că atrage atenţia asupra unor contradicții clare în 
poveştile evanghelice, asupra falsităţii ideii de Trinitate şi 
prezintă reflecţii pe marginea caracterului divin al lui Isus. În 
acest scop, povestitorul foloseşte diverse mijloace, dintre care 
unele se contrazic reciproc: pe de-o parte, Isus e descris ca fiind 
un evreu ca toţi ceilalţi, credincios, care nu avea intenţia să 
creeze o nouă religie sau să fie considerat Dumnezeu. Abia după 
moartea lui, creştinismul i-a deformat imaginea în conformitate 
cu propriile interese, ridicându-l la rang de divinitate. În al doilea 
rând, textul batjocoreşte cu aluzii grosolane, sau chiar 
dezgustătoare, circumstanţele naşterii şi evoluţiei ciudate a lui 
Isus. Autorul ia în derâdere patimile şi moartea lui Isus, 
însingurat pe cruce. In al treilea rând, apar justificări logice şi 
teologice, care au scopul de a contrazice baza credinţei 
creştine. 

Shmuel Asch a cercetat cu atenţie aceste contradicții, 
însemnându-şi pe o foaie anexată ciornelor sale faptul că 
autorul evreu anonim al acestei polemici dubioase pretinde, 
aproape concomitent, că Isus era un evreu curat şi onest, că era 
un bastard născut ca urmare a infidelităţii mamei lui şi, deci, 
obligatoriu contaminat, ca orice făt din carne şi oase viu de pe 
lume, de impurităţile viscerelor mamei sale; că primul om nu s-a 
născut din trupul unei femei, şi cu toate astea nimeni nu vede în 
el o divinitate; că nici Enoh, nici Ilie nu au murit, ci au fost urcați 
în cer, şi cu toate acestea nu sunt consideraţi fiii lui Dumnezeu. 
Şi în plus: profetul Elisei şi profetul Ezechiel au făcut minuni şi 
au readus la viaţă mai mulţi morţi decât Isus, ca să nu mai 
vorbim de minunile şi de faptele exemplare ale lui Moise. La 
sfârşit, autorul ia în derâdere crucificarea însăşi, amintind cum a 
râs poporul de Isus muribund pe cruce, strigându-i cuvinte 
batjocoritoare ca: „Salvează-te şi coboară de pe cruce”; în cele 
din urmă, Nestor citează sursele în care se aminteşte că orice 
om spânzurat poartă un blestem, aşa cum e scris la noi: „cel 
spânzurat e blestemat înaintea lui Dumnezeu”. 

Când Shmuel îi vorbi lui Ghershom Wald despre afirmaţiile 
preotului Nestor, ca şi despre multe alte texte populare evreieşti 


35 Referire la Deuteronom, 21:23 (n. red.). 


din Evul Mediu - Viața lui Isus, Povestea spânzuratului şi alte 
scrieri calomniatoare de acelaşi gen - bătrânul lovi masa cu 
palmele lui mari, decretând: 

— Oribil! O infamie ruşinoasă! 

Ghershom Wald era de părere că nu a existat niciun Nestor 
şi că textele acelea odioase nu au fost scrise de niciun preot 
convertit la iudaism, ci de jidovi fricoşi, fără minte, care se 
temeau de puterea creştinismului şi voiau să se folosească de 
stăpânirea musulmană  exprimându-se împotriva lui Isus, 
ascunzându-se la adăpostul faldurilor mantiei lui Mahomed. 

Shmuel nu era de acord cu el, deoarece Polemica preotului 
Nestor dovedea cunoştinţe profunde despre lumea creştină, 
despre Evanghelii şi cunoaşterea teologiei creştine. 

Însă Ghershom Wald negă categoric această cunoaştere: Ce 
cunoaştere? Aici nu e niciun fel de cunoaştere, în afară poate de 
o serie de clişee oribile, din gura plebei de la piaţă. Limbajul 
evreilor care zvârle cu noroi în Isus şi în credincioşii lui seamănă 
izbitor cu limbajul murdar al antisemiţilor de tot felul, care 
împroaşcă noroi în evrei şi iudaism. 

— În fond, ca să polemizeze cu Isus creştinul, spuse Wald 
cu tristeţe, omul trebuie să se ridice la un nivel superior, nu să 
coboare în canalele de scurgere a reziduurilor. Sigur că Isus 
poate fi contestat, şi e chiar indicat să fie contestat, de 
exemplu, în ceea ce priveşte iubirea universală: este oare 
posibil ca noi toţi, fără nicio excepţie, să-i iubim pe toţi oamenii 
permanent, fără nicio excepţie? Să-i fi iubit Isus însuşi pe toţi 
oamenii, tot timpul? Să-i fi iubit, de exemplu, pe negustorii de la 
porţile Templului, când s-a înfuriat şi le-a răsturnat cu violenţă 
mesele? Sau când a declarat: „Nu am venit să aduc pacea, ci 
sabia”5. Să fi uitat în clipa aceea de virtutea iubirii universale şi 
îndemnul de a întinde şi celălalt obraz? Sau atunci când le-a 
poruncit trimişilor lui să fie vicleni ca şerpii şi inocenți ca 
porumbeii“? Şi mai ales în episodul descris în Evanghelia după 
Luca, atunci când ordonă ca duşmanii care au refuzat să i se 
supună, să fie aduşi şi ucişi în faţa lui? Unde a dispărut în 
momentul acela preceptul de iubire - mai ales iubirea faţă de 
cei care ne urăsc? De fapt, cine îi iubeşte pe toţi nu iubeşte pe 


* Evanghelia după Matei, 10:34 (n. red.). 
» Referire la Evanghelia după Matei, 10:16: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca 
porumbeii” (n. red.). 


nimeni. lată, în felul acesta poţi polemiza cu Isus creştinul. Aşa, 
şi nu cu înjurături josnice. 

Shmuel spuse: 

— Evreii care au scris aceste polemici au fost influenţaţi 
probabil de suferinţa profundă provenită de pe urma persecuției 
şi represiunii lor de către creştini. 

— Evreii ăştia, spuse Wald cu un chicot de dezacord, evreii 
ăştia să fi avut numai în mână puterea şi suveranitatea, că i-ar fi 
urmărit cu siguranţă pe credincioşii lui Isus şi i-ar fi torturat 
până i-ar fi suprimat, poate nu mai puţin decât duşmanii creştini 
ai Israelului, care i-au hăituit pe evrei. ludaismul, creştinismul şi 
islamul propovăduiesc nectarul frumuseţii, empatiei şi milei atât 
timp cât nu au la dispoziţie cătuşe, gratii, autoritate, beciuri 
pentru tortură şi spânzurători. Toate aceste credinţe, inclusiv 
cele apărute recent şi care continuă până azi să cucerească 
multe inimi, au venit toate ca să ne mântuiască, dar ne-au 
vărsat sângele cât se poate de repede. In ceea ce mă priveşte, 
nu cred în îndreptarea lumii. Asta este. Nu cred în niciun fel de 
îndreptare a lumii. Şi nu fiindcă lumea ar fi deja îndreptată, nu, 
deloc, lumea e strâmbă, şi sumbră, şi plină de suferinţe, însă 
oricine vine s-o îndrepte se scufundă cu repeziciune în râuri de 
sânge. Hai să bem câte o ceaşcă de ceai şi să lăsăm deoparte 
obscenităţile pe care mi le-ai adus azi. Numai dacă ar dispărea 
de pe faţa pământului într-o zi toate religiile şi toate revoluțiile, 
îţi spun eu - toate până la ultima, fără nicio excepţie -, ar fi mult 
mai puţine războaie în lume. Omul, a scris cândva Immanuel 
Kant, nu e decât un buştean strâmb şi rugos, prin natura lui. Şi 
nu trebuie să încercăm să-l netezim, ca să nu ne scufundăm 
până la gât în sânge. Ascultă ce ploaie e afară. Peste puţin timp 
dăm drumul la radio, să ascultăm ştirile. 


16 


Dincolo de obloanele trase ale bibliotecii au încetat deodată 
complet şi vântul, şi ploaia. O tăcere profundă şi umedă umplu 
oraşul, care se întuneca treptat. Doar două păsări încăpăţânate 
se străduiau fără întrerupere să spargă tăcerea. Ghershom Wald 
stătea întins, colţuros şi ghebos, pe fotoliul lui de răchită, 
acoperit cu o pătură de lână, frunzărind cu lentoare un volum pe 
coperta căruia Shmuel remarcă incrustaţii aurite, în formă de 


volute. Lumina veiozei de pe birou desena în jurul infirmului un 
cerc gălbui şi cald, care nu-l cuprindea şi pe Shmuel. În seara 
aceea bătrânul reuşise deja să se certe îndelung la telefon cu 
unul dintre partenerii lui de conversaţie: îi aruncase tăios 
adversarului ideea că de fapt consecvenţa nu e întotdeauna o 
trăsătură de care să fii mândru, nu, deloc, deşi lipsa de 
consecvență e, desigur, ruşinoasă. 

Wald şi Shmuel băuseră deja un ceai, şi încă unul, Shmuel 
hrănise peştişorii aurii din acvariul rotund şi vorbiseră puţin 
despre hotărârea autorităţii iordaniene din lerusalimul de Est de 
a interzice trecerea convoiului israelian spre clădirile 
Universităţii Ebraice de pe Har Hatzofim, care era încercuit. 
Vorbiră apoi despre valul de atacuri lansate de tineri antisemiţi 
pe tot teritoriul Germaniei şi despre hotărârea senatului berlinez 
de a scoate în afara legii organizaţiile neonaziste. Scrie în ziar că 
doctorul Nahum Goldman, preşedintele Federaţiei Sioniste, a 
declarat că naziştii se află în spatele noului val de atacuri asupra 
instituţiilor evreieşti din Europa. Shmuel se duse apoi în 
bucătărie, luând şi farfuria goală de fursecuri, după care se 
întoarse şi-i dădu bătrânului medicamentele de seară, împreună 
cu ceaiul care-i mai rămăsese. 

Domnul Wald spuse brusc: 

— Ei, dar sora ta? Cea despre care ai spus că a plecat să 
studieze Medicina în Italia? l-ai povestit în ce situaţie te afli? 

— In ce situaţie mă aflu? 

— Doar ai venit aici ca să te ascunzi de viaţă, şi iată că ai 
căzut în mrejele dragostei: fugi de una şi dai de alta. Te-ai 
gândit vreodată, tânărul meu amic, cu ce precizie au creat 
englezii excelenta expresie „a cădea în dragoste”? 

— Eu? se miră Shmuel. Dar eu... 

— Şi pe vremea când englezii trăiau încă în copaci, aici, cel 
mai deştept dintre oameni ştia deja că toate păcatele vor fi 
răscumpărate de dragoste, adică ştia bine că dragostea 
presupune de fapt căderea în adâncurile lumii criminalilor. Şi în 
aceeaşi carte stă scris: dragostea e o lungă boală de inimă. Sora 
ta e mai mică decât tine? Mai mare? 

— Mai mare. Cu cinci ani. Şi ea nu.... 

— Dacă nu ea, atunci cine? Unul ca tine nu cere ajutorul 
părinţilor în astfel de momente. Nici pe acela al dascălilor lui. 
Sau poate că te vor sprijini prietenii? Ai prieteni? 


Shmuel răspunse, vrând să schimbe pe loc subiectul, că 
prietenii lui se îndepărtaseră de el, sau, mai bine zis, el se 
îndepărtase de ei, pentru că întreaga Mişcare Socialistă suferise 
un şoc în urma deconspirării corupţiei din interiorul guvernului 
lui Stalin, iar între el şi prietenii lui izbucnise o controversă. 
Pentru a-l împiedica pe domnul Wald să reia discuţia despre 
dragoste şi singurătate, Shmuel se lansă în explicaţii detaliate 
despre Cercul de Renaştere Socialistă, care se întrunea 
săptămânal într-o cafenea afumată din cartierul Yaghia Kapaim, 
până se destrămase, nu demult, din cauza divergenţelor. Apoi 
continuă, vorbind despre moştenirea lăsată de Lenin şi despre 
ce făcuse Stalin cu moştenirea aceasta şi începu să mediteze cu 
voce tare despre felul moştenirii lăsate de Stalin urmaşilor lui, 
Malenkov, şi Molotov, şi Bulganin, şi Hruşciov. Oare ar trebui să 
îngropăm o idee măreaţă şi să rămânem dezamăgiţi pentru 
totdeauna de eşecul încercării de îndreptare a lumii numai 
pentru că Partidul, acolo, în Uniunea Sovietică, s-a dovedit a fi 
corupt şi a luat-o pe un drum greşit? Oare ar trebui să 
condamnăm personajul minunat numit Isus numai pentru că 
Inchiziția a pretins că acţionează în numele lui? 

Ghershom Wald spuse: 

— În afară de sora ta, de Lenin şi de Isus, nu mai ai niciun 
suflet apropiat în lumea asta? Nu-i nimic. Nu trebuie să-mi 
răspunzi la astfel de întrebări. Tu eşti un soldat curajos în 
armata celor care vor să îndrepte lumea, iar eu nu sunt decât o 
parte din lumea asta strâmbă. Când lumea nouă va învinge, 
când toţi oamenii vor fi oneşti, şi simpli, şi productivi, şi viguroşi, 
şi egali, şi demni, cu siguranţă va fi anulat prin lege dreptul la 
existenţă al creaturilor diforme ca mine, care numai consumă, 
fără a produce nimic, şi în plus sluţesc totul cu felurite ciudăţenii 
sofisticate, interminabile. Hm. Chiar şi ea, mă refer la Atalia, va 
fi inutilă în lumea pură care se va naşte după Revoluţie, lume în 
care nu va mai fi nicio nevoie de văduve singure, care să nu fie 
angajate în procesul de îndreptare a lumii, trăind când ici, când 
colo, făcând tot felul de fapte bune şi rele, zdrobind inimi naive 
în drumul lor, bucurându-se de o rentă permanentă moştenită 
de la străbuni şi, în plus, de pensie de urmaş din partea 
Ministerului Apărării. 

— Atalia? Văduvă? 

— Şi nici de tine, dragul meu, nu va mai fi nevoie, nici urmă 


de nevoie după ce va avea loc, în sfârşit, marea revoluţie a 
viitorului. Pe cine va mai interesa problema lui „Isus prin ochii 
evreilor”? Cine va mai fi interesat de tot felul de visători ca Isus? 
Sau ca tine? Sau de problema evreiască? Sau de toate 
întrebările de pe lume? Pentru că ei înşişi vor fi răspunsul la 
toate întrebările, ei sunt semnul de mirare ultim. Şi îţi spun eu, 
dragul meu, ascultă-mă, dacă ai de ales de o mie de ori între 
suferinţa noastră, chinurile tale străvechi şi ale mele, şi ale 
noastre, ale tuturor, şi între mântuirile şi eliberările lor, sau între 
toate mântuirile de pe lume, e mai bine să rămâi cu toată 
durerea şi suferinţa, şi ei să-şi păstreze îndreptările lumii, care 
sunt întotdeauna însoţite de măceluri, de cruciade sau jihad, sau 
gulag, sau război Gog şi De-Magog. Şi acum, prietene, acum, 
dacă eşti bun, o să facem un mic experiment - îţi voi cere trei 
lucruri: să închizi, dacă vrei, obloanele, să torni petrol în sobă şi 
să ne mai pregăteşti o ceaşcă de ceai. lată rugăminţile - şi hai 
să vedem ce se întâmplă cu cele trei dorinţe. 


17 


Noaptea, se ghemuia în pat sub plapumă, stingea lumina şi 
urmărea licăririle fulgerelor pe peretele din faţa lui, ascultând 
cum ploaia bătea cu pumnii şi cum tunetele huruiau ca nişte roţi 
lovind cu lanţuri de fier acoperişul de ţiglă, aproape de capul lui, 
mansarda fiind scundă, iar patul lui aflându-se chiar sub 
acoperişul înclinat, aşa încât dacă întindea mâna putea atinge 
plafonul oblic, simțind cum între vârful degetelor lui şi 
fenomenele naturii nu stăteau decât patru sau cinci centimetri 
de tencuială şi ţiglă. 

Apropierea frigului, a vântului şi a ploii îi dădeau o 
somnolenţă grea, însă după o jumătate de oră sau o oră se 
trezea, deoarece avea impresia că auzise o uşă scârţâind sau 
paşi în curte. Sărea imediat la fereastră, în alertă ca un hoţ, şi se 
uita printre lamele oblonului, să vadă dacă nu cumva Atalia iese 
afară noaptea. Sau, dimpotrivă, dacă tocmai se întorcea şi 
încuia uşa în urma ei. Singură? Sau însoţită? 

Această posibilitate îi trezea lui Shmuel un val de furie 
oarbă, amestecată cu milă faţă de el însuşi şi ciudă amară faţă 
de ea: ea şi secretele ei. Ea şi jocurile ei misterioase. Ea şi 
bărbaţii străini care poate se învârt pe-aici, vin şi ies în nopţile 


cu ploaie şi vânt. Sau poate nu vin şi nu se învârt, ci ea se 
strecoară şi se duce la ei? 

Dar cu ce îţi este ea, în fond, datoare? Şi pentru simplul 
motiv că i-ai destăinuit tot felul de poveşti nenorocite despre 
dezamăgirile tale, despre faptul că ai fost părăsit şi diverse 
debilităţi hidrologice, este ea obligată să-ţi povestească în 
schimb amănunte despre viaţa ei sau legăturile ei amoroase? 
De ce? Ce-i poţi oferi tu şi cu ce drept aştepţi ceva de la ea, în 
afară de salariul convenit şi de rutina stabilită de comun acord 
încă din prima zi, în ceea ce priveşte folosirea bucătăriei şi 
spălarea rufelor murdare? 

Aşa că se întorcea în pat, se învelea ascultând ploaia sau 
tăcerea adâncă ce se aşternea între o răpăială şi alta, adormea 
pentru câteva minute, se trezea disperat sau furios, aprindea 
lumina de la capul patului, citea trei-patru pagini fără să reţină 
nimic, stingea becul, se întorcea pe partea cealaltă, luptându-se 
să-şi înfrâneze chinurile dorinţei, sub plapumă, pe întuneric; 
aprinde lumina, se aşază, ascultă zumzetul unei motociclete 
nocturne de-a lungul aleilor pustii, cuprins de un val de ură 
colerică faţă de ea, dar şi faţă de bătrânul acela alintat al ei, se 
ridică, face câţiva paşi prin cameră, se aşază lângă masa care 
se clatină sau pe pervazul de piatră al ferestrei, o vede parcă în 
faţa ochilor scoţându-şi încet cizmele şi ciorapii, rochia puţin 
întoarsă pe dos, linia albă a coapselor apărându-i din întuneric şi 
ochii privindu-l cu un zâmbet zeflemitor: Da? Pardon? Voiai ceva 
de la mine? Ce-ţi lipseşte sau ce-ţi trebuie acum? Singurătatea 
te apasă puţin? Sau regretul? Şi iar aleargă la fereastră, la uşă, 
spre chicineta lui, turnându-şi jumătate de pahar de votcă 
proastă, dând-o pe gât, ca pe un medicament amar, se întoarce 
în pat blestemându-şi dorinţa şi zâmbetul ironic al Ataliei, urând 
scânteierea verzuie din ochii ei căprui, care îl iau în râs cu o 
siguranţă absolută în puterea lor, şi părul ei brun care alunecă 
pe sânul stâng, urăşte picioarele ei goale şi genunchii care-i 
apar albi, chiar în faţa lui, unul după altul, după ce-şi scoate 
ciorapii. Ploaia bate iar în ţiglă, chiar deasupra trupului lui 
aprins, în timp ce vântul frământă coroanele chiparoşilor din 
faţa ferestrei, iar Shmuel trebuie să-şi golească pasiunea între 
degete, după care se simte imediat inundat de un val tulbure de 
ruşine şi dezgust, jurându-şi să părăsească imediat casa aceea, 
pe bătrânul nebun şi pe văduva - oare este cu adevărat 


văduvă? -, care îl chinuie fără milă. Chiar mâine sau poimâine 
va pleca. Sau, cel mai târziu, la începutul săptămânii viitoare. 

Dar unde se va duce? 

Pe la nouă sau zece dimineaţa se trezea din nou, tulburat şi 
tremurând, din somnul cel rău, cu ochii în lacrimi, plângându-şi 
de milă, blestemându-şi trupul şi viaţa, certându-se cu sine 
însuşi, scoală-te, scoală-te odată, nenorocit ce eşti, scoală-te 
sau Revoluţia va începe îndată fără tine, cerşind încă zece 
minute, sau cinci, întorcându-se pe cealaltă parte şi adormind 
din nou, şi trezindu-se iar, dar iată că e aproape ora prânzului. 
La patru şi jumătate va trebui să se prezinte la datorie, în 
bibliotecă, iar pe ea, văduva neagră, dacă întâmplător a intrat şi 
s-a aşezat să-şi bea ceaiul în bucătărie, zăbovind acolo vreun 
sfert de oră în dimineaţa asta, iată că iar ai ratat-o. Acum 
îmbracă-te odată şi ieşi din cameră să-ţi iei masa de prânz, care 
va fi de fapt şi micul dejun, şi cina, pentru că seara tu nu 
mănânci decât două felii groase de pâine cu gem şi restul de 
griş cu lapte adus de vecina Sara de Toledo, zi după zi, pentru 
Ghershom Wald, conform înțelegerii încheiate cu Atalia 
Abarbanel, în schimbul unei sume modeste. 


18 


Într-una din seri, Ghershom Wald îi povesti o întâmplare ai 
cărei eroi erau soldaţii unui batalion de cruciați, care porniseră 
la mijlocul secolului al XI-lea din regiunea Avignon spre 
lerusalim, pentru a elibera oraşul din mâinile necredincioşilor şi 
pentru a-şi găsi acolo iertarea păcatelor şi liniştea sufletească. 
In drumul său, batalionul străbătuse păduri şi câmpii, orăşele şi 
sate, munţi şi fluvii. Pe drum, purtătorii crucii au înfruntat 
diverse greutăţi, boli şi dispute, foamete şi confruntări 
sângeroase cu bande de hoţi la drumul mare şi cu alte 
batalioane înarmate care se îndreptau spre lerusalim tot în 
numele crucii. Nu o dată au greşit drumul, nu o dată au fost 
loviți de molime, şi de îngheţ, şi de lipsuri, nu o dată au fost 
cuprinşi de dorul sfâşietor de casă, dar toate erau anihilate de 
imaginea minunatului lerusalim, oraş care nu aparţine acestei 
lumi, oraş în care nu există nici răutate, nici suferinţă, ci linişte 
cerească şi iubire profundă şi luminoasă, oraş inundat de 
strălucirea eternă a compasiunii şi a binefacerii. Aşa au călătorit 
traversând văi pustii, căţărându-se pe creste de munţi 
înzăpeziţi, traversând şesuri bătute de vânturi şi întinderi 
sumbre, cu dealuri aride. Încetul cu încetul însă, entuziasmul i-a 
părăsit, dezamăgirea, epuizarea şi ruşinea rodeau marginile 
taberei, soldaţii se strecurau noaptea şi porneau spre casă unul 
câte unul, alţii înnebuneau, iar unii erau cuprinşi de disperare şi 
apatie în clipa în care înțelegeau că lerusalimul după care 
tânjeau nu era un oraş aievea, ci pură nostalgie. Şi cu toate 
astea, cruciații au continuat să meargă spre est, spre lerusalim, 
înaintând prin noroaie, prin praf şi zăpadă, târându-şi picioarele 
obosite de-a lungul râului Po şi dincolo de malul nordic al Mării 
Adriatice, până când au ajuns într-o seară de vară, la vremea 
apusului, într-o vale îngustă, înconjurată de munţi înalţi, într-una 
din regiunile centrale ale ţării cunoscute astăzi sub numele de 
Slovenia. Valea aceea le apăru ca o oază dumnezeiască 
străbătută de izvoare, acoperită de pajişti şi păşuni verzi, 
împodobită cu crânguri pline de prospeţime, de vii şi livezi 
înflorite, unde se găsea un sătuc ridicat în jurul unei fântâni, cu 
o piaţetă pavată cu piatră, cu şure şi hambare cu acoperişuri 
înclinate. Turme de oi coborau lin pe coastă şi vaci blânde 


stăteau visătoare din loc în loc pe pajişti, iar printre ele se 
plimbau gâşte. Liniştiţi şi calmi li se păreau ţăranii din sat, iar 
fetele cu părul negru, vesele şi durdulii. Aşa s-a făcut că soldaţii 
cruciați se sfătuiră între ei şi hotărâră în cele din urmă să 
numească valea aceea binecuvântată lerusalim, încheindu-şi 
astfel peregrinările istovitoare. 

Şi-au instalat deci corturile pe una dintre coline, vizavi de 
casele satului, dădură apă şi mâncare cailor obosiţi, se scăldară 
în apa pârâului şi după ce se odihniră în acest lerusalim, 
începură să-l construiască cu propriile mâini: îşi ridicară vreo 
douăzeci sau treizeci de colibe modeste, alocând fiecăreia câte 
o bucată de pământ, au construit drumuri, o bisericuţă cu turn şi 
clopote. De-a lungul timpului, şi-au găsit neveste printre fetele 
satului din adâncurile văii, au avut copii care au crescut şi ei 
scăldându-se veseli în apa lordanului, alergând desculți prin 
pădurile de la Bethlehem, căţărându-se pe Muntele Măslinilor, 
coborând spre Gat Shmanim, spre râul Kidron şi spre Beit 
Hayeni sau jucându-se de-a ascunselea prin viile de la Ein 
Ghedi. 

— Şi aşa trăiesc fericiţi până în ziua de azi, spuse Ghershom 
Wald, ducându-şi zilele în puritate, în libertate, în Oraşul Sfânt şi 
în Ţara Promisă, şi toate astea fără a mai vărsa sânge nevinovat 
şi fără lupte nesfârşite cu necredincioşi şi cu oameni roşi de ură. 
Trăiesc în lerusalimul lor, în pace şi mulţumire. Până la sfârşitul 
timpului. Dar tu, încotro ai de gând să pleci de aici? 

— Dumneata îmi propui să rămân, spuse Shmuel, fără semn 
de întrebare la sfârşitul frazei. 

— Doar o iubeşti deja. 

— Poate numai puţin, doar umbra ei, nu pe ea. 

— Tu oricum trăieşti printre umbre. „Cum suspină robul 
după umbră.”?8 

— Umbre. Poate. Da. Dar nu tocmai rob. Încă nu. 


19 


Într-o dimineaţă, Atalia urcă în mansarda lui şi-l găsi pe 
Shmuel stând la masă şi răsfoind hârtiile pe care şi le pregătise 
când încă mai spera să termine şi să-i predea profesorului 
Gustav Yom-Tov Eisenshloss lucrarea „Isus prin ochii evreilor”. 


38 lov, 7:2 (n. red.). 


Stătea în uşă cu o mână în şold, ca şi cum ar fi păzit gâştele pe 
pajişte, lângă râu. Purta o rochie de bumbac uni de culoarea 
piersicii, încheiată în faţă cu nasturi mari. Primul şi ultimul 
nasture nu erau închişi. În jurul gâtului avea un batic de mătase 
legat cu fundă, şi în jurul taliei, o curea de culoare închisă, cu 
cataramă de sidef. Întrebă, ironic, ce se întâmplase, de ce se 
trezise înainte de răsăritul soarelui (era ora unsprezece şi un 
sfert). Shmuel spuse că inimile zdrobite nu au somn. Atalia 
răspunse că, dimpotrivă, e ştiut că cei cu inimile zdrobite îşi 
găsesc întotdeauna evadarea în somn. Shmuel zise că şi 
somnul, ca toate celelalte, i-a trântit uşa în nas. Atalia adăugă 
că tocmai de aceea urcase până la el, ca să-i deschidă o uşă - 
adică să-l anunţe că în după-amiaza aceea bătrânul va fi dus cu 
maşina acasă la prietenii lui din cartierul Rehavia, aşa că 
Shmuel beneficia de o seară liberă. 

— Dar tu? Poate şi tu eşti liberă diseară? 

Ea îşi întoarse faţa spre el şi îl privi cu ochii aceia căprui, cu 
sclipire verzuie, până când Shmuel fu nevoit să-şi coboare 
privirea în podea. Faţa Ataliei era foarte palidă, privirea ei îl 
traversă şi se fixă dincolo de el, dar trupul îi era viu şi 
fremătător, pieptul îi urca şi-i cobora într-un ritm regulat. Atalia 
preciză: 

— Eu sunt întotdeauna liberă. Şi diseară sunt liberă. Ai vreo 
propunere? O surpriză? Vreo tentaţie căreia n-am să-i pot 
rezista? 

Shmuel propuse o plimbare. Apoi poate cina la restaurant? 
Sau poate un film? 

Atalia spuse: 

— Toate cele trei propuneri sunt acceptate. Nu tocmai în 
această ordine. Eu te invit la cinematograf, tu mă inviţi la 
restaurant, şi în ce priveşte plimbarea - mai vedem. E destul de 
frig noaptea. Poate ne întoarcem acasă pe jos. Adică ne 
conducem unul pe celălalt. Pe Wald îl vor aduce înapoi între 
zece şi jumătate şi unsprezece, iar noi ne vom întoarce înainte, 
ca să-l primim. Diseară cobori în bucătărie la şase şi jumătate. 
Voi fi gata şi te voi aştepta acolo. Dacă voi întârzia cumva, vei fi 
bun şi mă vei aştepta puţin. Nu-i aşa? 

Shmuel bâlbâi un mulţumesc. Rămase vreo zece minute 
lângă fereastră, stăpânindu-şi cu greu bucuria. Işi scoase din 
buzunar inhalatorul şi trase aer adânc în piept de două ori, 


pentru că de emoție îşi pierduse respiraţia. Apoi se aşeză pe 
scaun în faţa ferestrei şi se uită în curtea care strălucea umedă 
sub razele palide ale soarelui. Se întreba despre ce avea să 
discute seara cu Atalia. Ce ştia el despre ea? Că e văduvă, că 
are aproximativ patruzeci şi cinci de ani, că e fiica lui Shaltiel 
Abarbanel, care încercase să i se opună lui Ben Gurion în timpul 
Războiului de Independenţă şi fusese înlăturat din funcţie, şi că 
acum ea locuieşte aici, în casa asta veche şi izolată, cu 
Ghershom Wald cel infirm, care o numeşte „stăpâna mea”. Dar 
ce fel de relaţie o fi între ei? Cui îi aparţine acum casa asta, pe 
poarta căreia e scris „Casa Yeochin Abarbanel Dumnezeu să-l 
apere pentru a mărturisi că Domnul e drept”? Oare Atalia, ca şi 
el, nu e decât chiriaşa lui Ghershom Wald? Sau Wald e chiriaşul 
Ataliei? Şi cine e Yeochin Abarbanel? Şi de ce natură e legătura 
dintre bătrânul infirm şi femeia aceasta plină de energie, care îţi 
pătrunde noaptea în vise? Cine or fi fost cei care au locuit 
înaintea lui în mansardă şi de ce au plecat? Şi de ce l-au pus să 
semneze că se obligă să păstreze secretul asupra acestei 
slujbe? 

Shmuel luă hotărârea să pună toate aceste întrebări, una 
câte una, şi să afle răspunsul la toate. Intre timp făcu duş, îşi 
presără pe faţă talc pentru bebeluşi, îşi schimbă hainele şi 
încercă în zadar să-şi pieptene puţin barba cârlionţată, care se 
încăpăţâna să rămână tot sălbatică, chiar şi pieptănată. Shmuel 
îşi spuse în şoaptă: „Las-o baltă. Păcat. N-are niciun rost.” 


20 


Ici şi colo, se făcuseră auzite încă din Evul Mediu câteva 
voci de evrei ce se împotriveau vulgarităţii poveştilor care îl 
denigrau pe Isus, ca de exemplu vocea lui Rabbi Ghershom 
Hacohen, în prefața cărţii sale Parcela legiuitorului, susţinând că 
denigrările la adresa lui Isus nu sunt decât „afirmaţii prosteşti şi 
lipsite de sens, de care cel ce le-a spus trebuie să se ruşineze” 
(cu toate că Parcela legiuitorului nu recunoaşte valabilitatea 
textelor din Noul Testament). Rabbi Yehuda Halevi”, în Cartea 


32 Yehuda Halevi (1075-1141) este considerat unul dintre cei mai mari poeţi 
evrei ai tuturor timpurilor, unele dintre poemele sale religioase fiind încă 
incluse în ritualul liturgic. Reputat medic şi filozof, cea mai cunoscută dintre 
scrierile sale fiind Cartea Kuzarilor (n. red.). 


Kuzarilor, scrisă în secolul al XII-lea, a pus în gura înţeleptului 
creştin povestea naşterii divine a lui Isus, principalele 
evenimente ale vieţii lui şi ideea Sfintei Treimi. Înțeleptul creştin 
descrie totul în faţa regelui Kuzar, care nu e convins şi nu 
acceptă credinţa creştină, pentru că întreaga poveste i se pare 
lipsită de logică. Trebuie menţionat că în Cartea Kuzarilor, Rabbi 
Yehuda Halevi rezumă viaţa lui Isus fără deformări, fără a lua în 
derâdere niciun aspect al acesteia şi cu o oarecare putere de 
convingere. 

Cât despre Rambam“, şi el aparţinând tot secolului al XII- 
lea, în Mishneh Tora îl descrie pe Isus ca fiind un fals profet, şi 
cu toate acestea e convins că religia creştină e un pas pozitiv în 
drumul umanităţii de la idolatrie la credinţa în Dumnezeul 
Israelului. În cartea lui, Epistolă către Yemen, Rambam afirmă că 
tatăl lui Isus era venetic, şi mama, israelită şi că Isus însuşi nu a 
avut nicio legătură cu tot ce au spus şi făcut învăţăceii lui, şi nici 
cu toate legendele în care i s-a învăluit imaginea după moarte. 
Rambam afirmă chiar că înţelepţii israeliți contemporani cu Isus 
au fost implicaţi în uciderea lui. 

Contrar celor care au atacat amintirea lui Isus în timp ce 
trăiau pe pământul musulmanilor, s-a exprimat Radak - Rabbi 
David Kimhi“ - în Proventa creştină. În Cartea Alianței, atribuită 
lui, apar ecouri la disputele teologice care au avut loc în 
interiorul lumii creştine: unii înţelepţi creştini susțineau că Isus e 
întruchiparea în carne şi oase a divinității, în timp ce alţii 
susțineau că Isus a fost spirit, nu carne, şi de aceea, încă din 
pântecele mamei, nu a mâncat şi nu a băut nimic. Radak 
ridiculizează acest argument, referindu-se pe larg la paradoxul 
prezenţei unui făt care nu e muritor în trupul unei femei 
muritoare: „... (Isus) a ieşit din loc ştiut, la fel de mic precum toţi 
ceilalţi, îşi făcea nevoile şi urina ca toţi copiii şi nu a făcut nicio 
minune până când n-a ajuns cu tatăl şi mama în Egipt, unde a 


4 Rambam (1135 sau 1138-1204) - acronimul lui Rabbeinu Moshe Ben 
Maimon, cunoscut spaţiului occidental mai ales ca Moise Maimonide. A fost 
unul dintre cei mai mari filozofi în interiorul comunităţii de evrei sefarzi din 
Evul Mediu. Renumit pentru contribuţia deosebită la studiul astronomiei şi al 
medicinei, reuşind totodată să devină o parte importantă a culturii 
musulmane. Şi-a desfăşurat activitatea în Spania, Egipt şi Maroc (n. red.). 

4 Radak (1160-1235) - acronimul lui Rabbi David Kimhi. A fost un important 
filozof şi gramatician medieval, renumit pentru comentariile la cărţile Bibliei 
(n. red.). 


învăţat multe lucruri înțelepte (= farmece), şi după ce a urcat în 
Eretz Hatzvi cea pură a făcut minunile scrise în cărţile voastre, şi 
toate astea - datorită celor învăţate în Egipt...”, scrie Radak în 
Cartea Alianței. Mai mult decât atât: dacă Isus nu ar fi fost 
muritor, pretinde Radak, nu ar fi fost posibil să moară pe cruce. 

E ciudat, notase Shmuel pe o bucăţică de hârtie, faptul că în 
aceeaşi măsură în care evreii aceştia contraziceau poveştile 
supranaturale ce învăluie ascendenţa şi naşterea lui Isus, viaţa 
şi moartea lui, se încăpăţânau să evite orice confruntare 
spirituală şi morală cu mesajele lui. Ca şi cum ar fi fost de ajuns 
să nege semnele şi să contrazică minunile, făcând astfel să 
dispară mesajul însuşi, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Şi 
e ciudat că în nicio astfel de scriere nu e amintit luda Iscariotul. 
Dar fără luda, poate n-ar fi existat crucificarea, şi fără 
crucificare, n-ar fi existat creştinismul. 


21 


Aerul serii era rece şi uscat, iar aleile erau pustii, învăluite 
într-un giulgiu fin de abur lăptos puţin mai îngroşat în jurul 
felinarelor de strada. Din loc în loc, le tăia calea câte o pisică, 
strecurându-se grăbită printre umbre. Atalia se înfăşurase toată 
într-un palton de culoare închisă, din care nu i se mai vedea 
decât capul fin. Shmuel purta paltonul lui studenţesc, aspru, cu 
brandenburguri şi nasturi de lemn grosolani, cu şapca 
acoperindu-i capul şi umbrindu-i fruntea. Doar barba deasă o lua 
înainte, sălbatică. li era greu să-şi domolească paşii nebuneşti, 
de fugă, şi să-i potrivească ritmului paşilor calmi ai Ataliei. Din 
când în când o lua înainte, apoi se oprea o clipă jenat de graba 
lui, aşteptând-o. Ea îl întrebă: 

— Încotro fugi? 

Shmuel se grăbi să se scuze: 

— lartă-mă. Sunt obişnuit să merg singur, şi când merg 
singur mă grăbesc întotdeauna. 

— Încotro te grăbeşti? 

— Nu ştiu. N-am nicio idee. Alerg în jurul cozii. 

Atalia îl luă de braţ, spunând: 

— În seara asta nu alergi nicăieri. Şi nimeni nu aleargă după 
tine. În seara asta mergi cu mine. În ritmul meu. 

Shmuel simţi nevoia să-i spună ceva interesant sau 


amuzant, însă imaginea aleii pustii, cu sfori de rufe şi balcoane 
goale plutea chiar peste capul ei, şi un bec singuratic aruncă 
asupra femeii o lumină tulbure, care îi dădea un sentiment de 
apăsare, şi nu-şi putu găsi cuvintele. li strânse mâna strecurată 
sub braţul lui puternic, presându-i-o de coaste, ca şi cum i-ar fi 
promis că totul era încă posibil. Ştia acum că ea avea o putere 
absolută asupra lui şi că îl putea convinge să facă aproape orice 
i-ar fi cerut. Însă nu ştia cu ce să înceapă conversaţia pe care o 
purta în sine de câteva săptămâni. Când îi spusese că în seara 
aceea trebuia să meargă în ritmul ei, se gândise că era mai bine 
să aştepte ca ea să deschidă conversaţia. Dar Atalia tăcea, şi 
numai o dată sau de două ori rupse tăcerea pentru a-i arăta 
vreo pasăre de noapte care trecea chiar deasupra capetelor lor 
sau pentru a-i atrage atenţia asupra unei grămezi de fiare vechi 
aruncate pe trotuar, de care el, în graba lui, aproape că se 
împiedicase. 

Traversaseră deja strada Usishkin şi trecuseră pe lângă 
piaţeta din faţa Casei Populare cufundate în linişte, îndreptându- 
se spre centrul oraşului. Din când în când treceau pe lângă ei 
trecători încotoşmăniţi, perechi îmbrăţişate, dar şi două bătrâne 
mergând încet, care păreau îngheţate de frig. Frigul era uscat şi 
înţepător, iar Shmuel îşi întoarse capul încercând să tragă în 
piept aburul respirației Ataliei, deşi se temea să se apropie prea 
tare de ea, pentru că nu era sigur de mirosul propriei respiraţii. 
Mergeau braţ la braţ, şi Shmuel simţi deodată un nor plăcut 
traversându-i spinarea. Trecuse mult timp de când îl atinsese 
ultima oară o femeie. Mult timp de când îl atinsese ultima oară 
cineva. Zidurile clădirilor din piatră ale Ierusalimului reflectau 
farurile maşinilor, părând că proiectează dinăuntrul lor o paloare 
îngheţată. Atalia spuse: 

— Şi vrei atât de mult să-mi pui întrebări. Eşti plin de 
întrebări până la refuz. Uită-te la tine: arăţi aproape ca un semn 
de întrebare umblător. Bine. Nu te mai chinui. Intreabă. Ai 
dreptul la trei întrebări. 

Shmuel spuse: 

— Ce film vom vedea? Şi dintr-odată, împins de o dorinţă 
nestăpânită, continuă: Wald spune că eşti văduvă? 

Atalia răspunse cu o voce măsurată, aproape blândă: 

— Am fost măritată timp de un an şi jumătate cu Micha, 
unicul fiu al lui Ghershom Wald. Apoi Micha a murit în război. 


Micha a murit în război, şi noi am rămas singuri. Wald e fostul 
meu socru. Am fost cândva nora lui. Tu şi cu mine mergem să 
vedem acum un film franțuzesc. Un film poliţist cu Jean Gabin, la 
cinematograful Orion. Altceva? 

Shmuel zise: 

— Da. 

Dar nu continuă, ci îşi trase brusc braţul de sub braţul ei şi o 
strânse de umeri prin cele două paltoane ale lor. Ea nu se 
împotrivi, dar nu răspunse la îmbrăţişare, şi nici nu se mai 
sprijini de el. Inima îi era plină, dar nu găsi cuvinte. 

Înăuntrul cinematografului Orion era foarte frig, aşa că nu-şi 
scoaseră paltoanele. Sala era pe jumătate goală, pentru că 
filmul rula de trei săptămâni. Înaintea filmului a fost proiectat 
jurnalul, în care l-au văzut pe Ben Gurion, energic, nervos, în 
haine simple kaki, urcându-se repede pe un tanc. Apoi au urmat 
imagini dintr-un cartier sărăcăcios de la periferia Tel Avivului, 
ale cărui case erau pline de apă din cauza inundaţiilor. La sfârşit 
au vizionat ceremonia alegerii reginei Carmelului, iar Shmuel îşi 
lăsă iarăşi braţul pe umerii Ataliei, acoperiţi cu paltonul. Ea nu 
reacţionă. După rubricile În curând şi Săptămâna viitoare, ea îşi 
schimbă poziţia, îndepărtându-i braţul ca din întâmplare. Jean 
Gabin era urmărit de rivalul lui, părând că nu-i mai rămânea 
vreo speranţă, dar nu-şi pierdu nicio clipă calmul şi stăpânirea 
de sine. Avea o duritate ironică, sceptică, amestecată cu o 
obstinaţie rece, care treziră într-atât invidia lui Shmuel, încât 
acesta din urmă se aplecă şi o întrebă în şoaptă pe Atalia dacă 
şi-ar fi dorit un bărbat ca Jean Gabin. La care femeia răspunse 
că nu-şi dorea nimic: pentru ce? Bărbaţii i se păreau aproape 
întotdeauna copilăroşi şi total dependenţi de un lanţ permanent 
de reuşite şi victorii fără de care se acresc şi se ofilesc. Shmuel 
tăcu plin de disperare, înțelegând cât de departe era femeia de 
lângă el. Gândurile i se risipiră şi încetă să mai urmărească ce 
se întâmpla în film, deşi observa din când în când că Jean Gabin 
trata femeile, şi în special pe eroina filmului, cu un anumit umor 
părintesc fin, deşi nu lipsit de căldură. Un astfel de umor îşi 
dorea şi Shmuel, dar ştia că nu i se potriveşte şi nu-i stă în 
putinţă. Ochii i se umplură dintr-odată, pe întuneric, de lacrimi 
de milă faţă de el însuşi, faţă de Atalia, faţă de Jean Gabin, faţă 
de bărbaţii infantili, faţă de însăşi existenţa complicată a două 
sexe diferite în lume. Îşi aminti ce-i spusese Yardena când îl 


părăsise şi luase hotărârea de a se mărita cu Nesher 
Sharshevski, hidrologul ei cel docil: „Tu eşti fie ca un căţeluş 
neastâmpărat, zgomotos şi agitat - chiar şi când stai pe scaun 
parcă te învârţi fără încetare în jurul cozii -, fie rămâi zile în şir 
nemişcat în pat, ca o plapumă neaerisită”. 

Şi în sinea lui fu de acord cu ea. 

După film, Atalia îl duse la un mic restaurant oriental nu 
prea scump, cu puţini clienţi. Mesele erau acoperite cu muşama. 
Pe pereţi erau fotografii cu Herzl” rezemat de balustrada 
balconului din Basel, cu preşedintele Ben Zvi“ şi David Ben 
Gurion. Mai era şi o pictură cu Templul, care semăna puţin cu 
cazinoul din Monte Carlo, pe care Shmuel îl văzuse cândva pe o 
ilustrată. Sticla care proteja fotografiile era pătată de 
excremente de muşte. Aura de lumină galbenă împrăştiată de 
becul atârnat deasupra tejghelei tremura, făcând să sclipească 
barba neagră a lui Herzl. De tavan erau agăţate trei ventilatoare 
mari, unul fiind acoperit de pânze de păianjen. Shmuel scoase 
din buzunar inhalatorul, simțind deodată că-şi pierde respiraţia. 
După ce inspiră de două, trei ori, se simţi uşurat. In loc de 
cerceii ei mari de lemn, Atalia purta de data aceasta o pereche 
de cercei fini de argint, în formă de lacrimă. Au vorbit puţin 
despre cinematografia franceză în comparaţie cu cea americană 
şi despre nopţile la lerusalim, în comparaţie cu cele de la Tel 
Aviv. Shmuel spuse deodată: 

— Mai devreme, în drum spre cinematograf, mi-ai dat voie 
să pun trei întrebări, pe care le-am consumat deja. Poate îmi dai 
voie să pun încă una? 

Atalia răspunse: 

— Nu. Porţia ta de întrebări pe ziua de azi s-a terminat. 
Acum e rândul meu să întreb. Spune-mi, e adevărat că ai fost un 
copil foarte alintat? 

Dar imediat: 

— Nu trebuie să-mi răspunzi. Răspunsul e inutil. 


+2 Theodor Herzl (1860-1904) - renumit ziarist şi dramaturg evreu născut în 
Austria, devenit cunoscut în special pentru faptul că a pus bazele 
Organizaţiei Sioniste şi a militat pentru crearea unui stat evreiesc 
independent (n. red.). 

43 Yitzhak ben-Zvi (1884-1963) - cel de-ai doilea preşedinte al statului Israel, 
în perioada decembrie 1952-aprilie 1963 (n. red.). 


22 


Însă Shmuel începu să-i povestească despre copilăria lui. 
Iniţial dezvăluind puţin, ezitant, ca şi cum se temea să n-o 
obosească, apoi o luă de la capăt cu entuziasm, pierzându-şi 
respiraţia, în fraze bolovănoase, de parcă îşi smulgea din 
propriile mâini dreptul de a lua cuvântul în mijlocul frazei şi 
relua totul, doar ca să se întrerupă din nou şi s-o pornească 
dintr-un alt unghi. S-a născut şi a crescut la Haifa, în Hadar 
HaCarmel, de fapt se născuse la Kiriat Motzkin, iar când el avea 
vreo doi ani, familia închiriase un apartament în Hadar 
HaCarmel, mai precis fusese nevoită să se mute, pentru că 
baraca din Kiriat Motzkin arsese. Luase foc la două noaptea, din 
cauza unei lămpi cu gaz care se răsturnase. Incendiul acela e de 
fapt prima lui amintire, deşi nu se poate şti în ce măsură e 
amintire reală şi cât din ea e numai o amintire a amintirii, adică 
o amintire vagă şi îndepărtată, care a fost însufleţită şi păstrată 
în poveştile auzite de la părinţi şi de la sora lui de-a lungul 
anilor. Poate ar trebui să înceapă cu începutul: această baracă 
fusese construită de tatăl lui, cu propriile mâini, când imigrase 
din Letonia, în 1932. Venea din Riga, unde studiase la Institutul 
de Cartografie, pentru a deveni desenator de hărţi. 

— Tata a imigrat în Israel la vârsta de douăzeci şi doi de 
ani, împreună cu tatăl lui, bunicul Antak, care avea deja pe 
atunci patruzeci şi cinci de ani, şi cu toate acestea britanicii îl 
acceptaseră în rândurile Poliţiei Mandatului, pentru că era 
specialist în falsificarea de documente. Acesta e bunicul care a 
fost mai târziu luat drept trădător şi omorât de partizani, care nu 
erau la curent cu faptul că el falsifica acte şi pentru ei. Dar cum 
am ajuns la bunicul Antak, când de fapt vorbeam despre baraca 
arsă? Uite, aşa mi se întâmplă întotdeauna. Incep să povestesc 
ceva, şi după un minut îmi vin alte poveşti, care acaparează 
povestea dintâi şi se pierd şi ele printre altele dinainte, fiecare 
venind parcă s-o explice pe cea precedentă, până când totul 
devine confuz. Poate vorbim puţin despre tine? 

Atalia spuse: 

— Ai fost răsfăţat. 

Părinţii nu-l răsfăţaseră deloc în copilărie, ci doar se 
minunaseră de el. Dar Shmuel nu negă. Impături un şerveţel de 
hârtie pe diagonală, apoi încă o dată, tot pe diagonală, apoi la 


mijloc, cu două urechi perfecte, şi iar îndoi, şi trase, şi eliberă, şi 
iată că apăru din nou o bărcuţă de hârtie pe care o împinse pe 
masă, până ce ancoră lângă furculiţa Ataliei. Ea luă o scobitoare 
din coşuleţul cu scobitori, împletit, de pe mijlocul mesei şi 
împunse cu ea pânza bărcii, aşezând-o în loc de catarg, după 
care împinse barca îmbunătăţită înapoi, traversând masa până 
atinse uşor, aproape neobservată, mâna lui Shmuel. Intre timp 
apăru ospătarul, un tânăr puţin aplecat de spate, cu o mustață 
deasă, cu sprâncenele unite deasupra rădăcinii nasului şi, fără 
să i se fi cerut, le puse în faţă pite, thina, humus, măsline, 
murături, sărmăluţe cu carne şi salată de legume tăiată mărunt, 
în care lucea uleiul de măsline. Atalia comandă frigărui de 
pasăre. Shmuel ezită puţin, apoi comandă şi el frigărui de 
pasăre. Când o întrebă dacă bea şi vin, Atalia răspunse cu un 
zâmbet amuzat că în perioada aceea nu se obişnuia să se 
comande vin în restaurantele orientale din lerusalim. Ea ceru 
doar apă rece. Shmuel spuse „La fel şi pentru mine”, încercând 
să facă o glumă pe seama gusturilor lor comune. Gluma a fost 
una nereuşită şi a repetat-o într-o altă formulare, până ce Atalia 
îi zâmbi, un surâs care începuse din colţurile ochilor şi se întinse 
cu întârziere până la colţurile buzelor, şi îi spuse să nu-şi bată 
capul, nu era nevoie, ea se distra oricum. 

După ce se mutaseră în Hadar HaCarmel, pe când el avea 
vreo doi ani, tatăl începu să lucreze în cadrul Biroului 
guvernamental pentru măsurători. După câţiva ani, deschise 
împreună cu un asociat ungur, un bărbat slab pe nume Laszlo 
Vermesz, un birou particular de cartografie şi fotografii aeriene. 
Apartamentul din Hadar HaCarmel era mic, două camere 
înghesuite şi o bucătărie al cărei tavan era afumat în 
permanenţă de la flacăra lămpii cu fitil, a sobei cu parafină şi a 
maşinii de gătit. Când Miri, sora lui, ajunse la vârsta de 
doisprezece ani, îl scoaseră pe Shmuel din camera lor comună şi 
îi instalară patul pe hol. Stătea ore întregi întins pe spate, 
contemplând pânzele de păianjen de deasupra şifonierului 
butucăânos. Nu-şi putea invita acolo niciun prieten, pentru că 
holul era întunecos şi pentru că, de fapt, nu prea avea prieteni. 
Nici acum, adăugă zâmbind în barba lui deasă, aproape că nu 
are prieteni, în afară de fata care-l părăsise şi se măritase cu un 
hidrolog prosper, pe nume Nesher Sharshevski. Şi în afara celor 
şase membri ai Cercului de Renaştere Socialistă care se 


scindase în două grupuri. După scindare, acesta nu-şi mai avea 
rostul, în special din cauză că cele două fete aleseseră să se 
alăture majorităţii. 

Se uită la mâna Ataliei odihnindu-se pe masă în faţa lui şi, 
ca prin vis, îşi apropie degetele de ea. Dar la mijlocul drumului 
se răzgândi. Era cu mulţi ani mai în vârstă decât el şi îi era 
ruşine de ea, temându-se că-i va da motiv să râdă de el. Se 
gândi că Atalia, la vârsta ei, i-ar putea fi mamă. Sau aproape. 
Tăcu dintr-odată. Ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama că 
exagerase fără rost. Copil fiind, mama lui nu-l atingea decât 
foarte rar. De cele mai multe ori, nici nu-l asculta când vorbea, 
pentru că gândurile o duceau aiurea. Atalia spuse: 

— Acum nu ştii cum să continui. Nu ezita. Şi nici nu vorbi tot 
timpul. Nu-i nevoie. N-am să fug în seara asta, nici dacă vei 
tăcea din când în când. De fapt, e destul de plăcut să fiu cu tine, 
tocmai pentru că tu nu vânezi. Vrei o cafea? 

Shmuel începu să-i explice că nu bea cafea seara, adoarme 
greu, dar în mijlocul frazei se răzgândi şi spuse că de fapt da, de 
ce nu, dacă ea vrea să bea, va bea şi el o cafea. Sora lui mai 
mare, Miri, care studiază Medicina în ltalia, i-a făcut capul 
calendar, că nu e bine să bea cafea seara, de fapt, nici 
dimineaţa. Când era mic, ea îl domina pentru că ştia 
întotdeauna ce e bine şi ce e rău. Ştia mai bine chiar şi decât 
tata. Avea întotdeauna dreptate în orice discuţie. Dar cum am 
ajuns să vorbim de Miri? Da. O să bem cafea, iar eu o să beau 
chiar şi un păhărel de arak“*. Poate vrei şi tu? 

Atalia răspunse: 

— O să bem cafea. Să lăsăm arak-ul pe altă dată. 

Shmuel renunţă. Pe când se făcuse mic pe scaunul lui, 
Atalia plăti. Apoi, în drum spre casă, o pisică le tăie drumul într- 
o goană speriată, dispărând într-o curte. O ceaţă tulbure 
înconjura felinarele de stradă. Shmuel spuse că i se întâmpla 
uneori să vorbească fără rost, în loc să spună ce avea cu 
adevărat de gând să spună. Atalia nu răspunse, iar el căpătă 
curaj şi îi cuprinse umerii cu braţul, lipindu-i umărul de umărul 
lui. Amândoi purtau paltoane de iarnă, aşa că această atingere 
aproape că nu era atingere. Atalia nu-i îndepărtă braţul, ci îşi 
încetini puţin paşii. Shmuel căută ceva de spus, dar nu găsi. In 


4 Băutură alcoolică orientală, foarte tare, obţinută din fructe fermentate (n. 
red.). 


întuneric, îi căută faţa cu privirea, încercând să înţeleagă, dar nu 
reuşi să vadă decât o umbră delicată, care i se păru deodată 
cufundată parcă într-o tristeţe tăcută, în lumina slabă a 
felinarului. În cele din urmă spuse: 

— Ce pustiu e aici. lerusalimul, într-o noapte de iarnă, e un 
oraş părăsit. 

Atalia zise: 

— Ajunge! Nu te mai strădui tot timpul să găseşti ceva să- 
mi spui. Putem merge şi fără să vorbim. Mi se pare că te aud 
chiar şi când taci. Deşi nu taci prea des. 

Apoi, când ajunseră acasă, îi spuse: 

— A fost o seară plăcută. Mulţumesc. Noapte bună. Filmul 
nu a fost rău. 


23 


Ghershom Wald chicoti spunând: 

— În trecut, tinerii de la yeshiva” îl întrebau pe mire după 
noaptea nunţii: „Găseşti, sau ai găsit?” Dacă răspundea 
„găsesc”, îi împărtăşeau tristeţea, iar dacă spunea că „a găsit”, 
se bucurau împreună cu el. 

Shmuel întrebă: 

— Adică? 

Ghershom Wald îl lămuri: 

— Cuvântul „găsesc” e o aluzie la versetul „găsesc o femeie 
mai amară decât moartea”*€, pe când „găsit” ne duce cu gândul 
la versetul „a găsit o femeie - a găsit bine”. Dar tu? Găseşti, sau 
ai găsit? 

Shmuel spuse: 

— Incă mai caut. 

Wald îl privi cu bărbia coborâtă, ca şi cum ar fi ascultat 
cuvinte nerostite, apoi adăugă: 

— Ascultă, te rog. Spre binele tău. Dacă e posibil, nu te 
îndrăgosti de Atalia. N-are rost. Sau poate e deja prea târziu? 

Shmuel întrebă: 


s Şcoală evreiască religioasă, în cadrul căreia se studiază mai ales textele 
Talmudului şi ale Torei (n. red.). 

s Referire la Ecclesiastul, 7:26 - „Şi am găsit că mai amară decât moartea 
este femeia a cărei inimă este o cursă şi un laţ şi ale cărei mâini sunt nişte 
lanţuri” (n. red.). 


— De ce-mi porţi de grijă? 

— Poate pentru că ai ceva ce ne atinge sufletul: eşti ca un 
om preistoric, cu un suflet vulnerabil ca un ceas de mână, căruia 
i-a fost scos capacul de sticlă. Dacă ţi-a plăcut ce-am spus, 
toarnă te rog ceai pentru amândoi. Pe urmă dă drumul la 
gramofon şi hai să ascultăm un cvartet de Mendelssohn. Ai 
remarcat poate că, din când în când, se strecoară printre 
sunetele lui Mendelssohn un ecou dulce-amărui de melodie 
evreiască veche, la auzul căreia ţi se strânge inima? 

Shmuel medita un timp la cuvintele lui Ghershom Wald. Nu 
se grăbi să aprobe. Printre discurile pe care le adusese cu el nu 
era nimic de Mendelssohn. Avea câteva dintre creaţiile lui Bach 
şi încă vreo alte trei-patru discuri din perioada Barocului, 
Recviemul lui Mozart, Recviemul lui Faure, vreo şapte-opt 
discuri de jazz şi şansonete şi un disc cu cântece revoluţionare 
din perioada Războiului Civil din Spania. Spuse: 

— Mendelssohn. Da. Muzică de o sensibilitate exacerbată 
pentru gustul meu. 

Ghershom Wald chicoti: 

— Dar tu însuţi eşti un tip atât de emotiv. 

Shmuel nu reacţionă, ci se ridică şi se duse la bucătărie, să- 
i încălzească bătrânului grişul cu lapte pregătit de vecina Sara 
de Toledo. Aprinse plita electrică, puse pe ea cratiţa cu griş, 
amestecă puţin cu o lingură, aşteptă vreo trei-patru minute, 
cufundă capătul lingurii în griş şi gustă, adăugă o lingură de 
zahăr, amestecă din nou, presără puţin praf de scorţişoară, 
stinse plita, apoi turnă grişul într-o farfurie pe care o aduse în 
cameră. Întinse un prosop de bucătărie pe birou, în faţa 
bătrânului, îl servi şi aşteptă. Domnul Wald mâncă fără poftă, în 
timp ce ascultau ştirile de seară. Comandantul paraşutiştilor 
francezi din Algeria, un general cu numele de Jacques Massu, a 
fost chemat de urgenţă la Paris. Rumori în capitala Franţei cu 
privire la faptul că generalul de Gaulle avea să facă o declaraţie 
uimitoare în ceea ce priveşte viitorul Algeriei. Generalul Massu 
le-a declarat ziariştilor pe aeroport că probabil armata greşise 
alegând sprijinul lui de Gaulle după rebeliunea grupării de 
dreapta din Algeria, din urmă cu doi ani. 

Ghershom Wald spuse: 

— Orice om cu puţină minte şi-ar fi putut da seama cum se 
vor termina lucrurile acolo. S-a dus funia după găleată. 


Shmuel replică: 

— Vor mai muri încă mii de oameni. 

Bătrânul nu zise nimic. Se uită la Shmuel, cu ochiul stâng 
mai închis şi cel drept larg deschis, de parcă ar fi descoperit în 
clipa aceea o nouă trăsătură a lui. 

Deodată Shmuel fu uimit de faptul că în toată biblioteca 
aceea, cu atâtea rafturi pline cu sute de cărţi, nu se afla nicio 
fotografie cu Micha, fiul mort al lui Ghershom Wald, unicul său 
fiu, cel care fusese soţul Ataliei. Oare Atalia să-l fi ales pentru că 
semăna puţin cu tatăl ei? Oare Atalia şi soţul ei locuiseră 
împreună aici, în camera ei, înainte de nenorocire? Desigur, 
cândva a trăit aici şi o mamă? Şi Micha ăsta şi Atalia au avut 
câte o mamă? Deodată, Shmuel prinse curaj şi întreba: 

— Fiul dumitale. Micha? 

Bătrânul se încordă pe scaun, mâinile lui dizgraţioase, care 
se odihneau pe birou, i se adunară deodată în poală, faţa îi 
deveni cenuşie şi închise ochii. 

— Îmi dai voie să întreb când a murit? Şi cum? 

Wald nu se grăbi să răspundă. Rămase cu ochii închişi, ca şi 
cum ar fi trebuit să facă un mare efort de memorie. Ca şi cum 
răspunsul îi cerea o concentrare enormă. Ceaşca de ceai era 
goală pe birou, în faţa lui, şi el o luă cu degetele acelea 
puternice şi o mută dintr-un loc în altul, iar după un minut se 
răzgândi şi o aşeză înapoi, cu o mişcare foarte lentă. Vocea îi 
era uscată şi lipsită de orice inflexiune: 

— În noaptea de 2 aprilie '48. În luptele de la Shaar Hagai. 

Şi tăcu. Şi păstră tăcerea timp îndelungat. Până când, dintr- 
odată, umerii îi fură cuprinşi de un tremur, şi de data asta vocea 
îi era gravă şi abia auzită, ca o şoaptă: 

— Acum trebuie să le dai de mâncare peştişorilor din 
acvariu. A venit vremea. Apoi lasă-mă singur. Urcă, te rog, în 
camera ta. 

Shmuel luă farfuria din care bătrânul aproape că nu gustase 
şi prosopul de bucătărie, îşi ceru scuze pentru întrebare, îi spuse 
noapte bună, rămase în bucătărie să-şi mănânce porţia de griş 
cu lapte, care era aproape rece, spălă vasele din chiuvetă şi 
urcă în mansardă. Aici îşi scoase pantofii şi se aşeză pe pat, cu 
spatele sprijinit de perete, întrebându-se de ce nu şi-ar 
împacheta puţinele lucruri chiar mâine, ca să plece într-un loc 
cu totul diferit: poate o să-şi găsească de lucru ca paznic de 


noapte în munţii Ramon, din Neghev, acolo unde se construieşte 
acum un orăşel în mijlocul deşertului? Casa aceasta de la 
capătul aleii Rav Elbaz i se părea deodată ca o închisoare, în 
care tristeţea îl năpădea de la o zi la alta. Bătrânul infirm, cu 
excentricităţile şi versetele lui, cu tristeţea lui singuratică şi 
femeia de două ori mai în vârstă decât el îi păreau în noaptea 
aceasta ca doi temniceri care-l ţineau în lanţuri vrăjite; s-ar 
putea elibera numai dacă va sfâşia pânza nevăzută de păianjen 
în care l-au prins. Să fi găsit oare în ei un fel de înlocuitori târzii 
ai părinţilor lui? Venise de fapt la Ierusalim cu scopul de a se 
îndepărta o dată pentru totdeauna de părinţi. De câteva 
săptămâni, nu schimbase nici măcar un cuvânt cu niciun tânăr 
de vârsta lui. Şi nici nu se culcase cu vreo femeie. 

Se ridică, îşi scoase hainele, se spălă, dar în loc să se 
întindă pe pat, rămase încă vreo jumătate de oră pe pervazul 
tapisat cu perne al ferestrei, înfăşurat în plapumă şi privind 
curtea pietruită. Aceasta era îngheţată şi pustie. N-o traversa 
nici măcar o pisică. Doar becul felinarului lumina slab capacul de 
fier al gropii de apă şi ghivecele cu muşcate. Işi spuse că era 
timpul să se ducă în sfârşit la culcare, aşa că după zece minute 
se întinse pe pat în maiou şi izmene, dar somnul nu veni. În loc 
să doarmă, a trecut în revistă imagini din copilărie, amestecate 
cu gânduri despre Yardena şi Atalia. Cele două femei i-au trezit 
furie şi tristeţe, dar şi o dorinţă intensă, fremătătoare. Se 
întorcea de pe-o parte pe alta, fără să-l cuprindă somnul. 


24 


Shmuel primi o scrisoare de la părinţi. Ploaia se scursese în 
cutia de scrisori a lui Ghershom Wald şi a Ataliei Abarbanel, şi 
câteva rânduri erau neclare, pentru că cerneala se întinsese din 
cauza umezelii. Tatăl îi scria: 


Dragă Shmuel, 

Sunt mâhnit din cauză că ţi-ai întrerupt studiile universitare. 
Ce irosire groaznică de eforturi şi talent! În primii ani de studii, 
ne-ai adus note bune şi promisiunea, deşi nu una fermă, a 
profesorului Eisenshloss, care îti spusese cândva că dacă ai să 
perseverezi şi ai să aduci idei inovatoare, sunt şanse ca, după 
ce termini masteratul, să obtii un post de asistent, adică să intri 


cu un picior în lumea academică. Şi acum, deodată, ai renunţat 
dând cu piciorul acestei şanse. Ştiu, dragul meu Shmuel, că eu 
sunt cel vinovat de toate. Dacă nu ar fi dat faliment compania 
(din cauza ticăloşiei asociatului meu, dar şi din pricina prostiei şi 
a orbirii mele), ţi-aş fi plătit studiile în continuare, la fel şi 
locuința, şi cheltuielile, şi aş fi făcut-o cu generozitate, aşa cum 
am făcut-o de la începutul studiilor tale, şi aşa cum am sprijinit- 
o şi pe sora ta, pentru a studia în Italia. Nu există totuşi nicio 
posibilitate de a-ți îmbina continuarea studiilor cu slujba 
actuală? Oare nu e nicio posibilitate... (aici urmează două sau 
trei rânduri şterse de umezeală)... studii? N-ai putea să-ți 
plăteşti tu studiile şi să-ți asiguri traiul din salariul lunar? Uite, 
Miri îşi continuă totuşi studiile de Medicină în Italia, nu şi le-a 
întrerupt, deşi am fost obligați să renunțăm la ajutorul pe care i-l 
trimiteam. Lucrează acum în două locuri: ca asistent de 
farmacist, seara, şi ca telegrafistă la poşta centrală, noaptea. li 
sunt de ajuns, din câte ne-a scris, patru sau cinci ore de somn 
pe noapte, iar studiile nu şi le-a neglijat, ci le continuă 
strângând din dinți. Nu poţi să iei şi tu exemplu de la Miri? 
Lucrezi, din câte ne-ai scris, cinci sau şase ore pe zi. Nu ne-ai 
spus ce salariu primeşti acolo, dar zici că ai masă şi casă 
asigurate de către patronul tău. Cu puțin efort, ai putea adăuga 
la cele cinci-şase ore încă vreo câteva la o altă slujbă, şi atunci 
ai să-ți poţi plăti studiile. Nu-ţi va fi uşor, dar de când se dă 
bătut în fața greutăților un încăpățânat ca tine? Doar eşti 
socialist, după propriile-ți concepții, proletar, om al clasei 
muncitoare (apropo, nu ne-ai povestit ce legătură e între 
domnul Wald şi doamna Abarbanel. Sunt un cuplu? Sau tată şi 
fiică? Totul la tine e foarte enigmatic, de parcă ai lucra la vreun 
dispozitiv secret de apărare.) In singura scrisoare pe care ne-ai 
scris-o până acum, ai fost foarte avar cu detaliile. Ne-ai 
dezvăluit doar că stai de vorbă în orele după-amiezii şi cele ale 
serii cu bătrânul infirm, iar uneori îi citeşti câte o carte. Munca 
asta mi se pare, dacă îmi dai voie s-o spun, uşoară şi deloc 
obositoare. Ţi-ai putea găsi fără nicio dificultate încă un serviciu 
în Ierusalim, şi cu salariul... (în acest loc erau iarăşi câteva 
rânduri şterse de apă). Dă-mi voie, te rog să adaug aici cu 
prudenţă: s-ar putea ca în următoarele luni să te putem ajuta 
din nou cu sume modeste. E drept, nu va mai fi nici pe departe 
ajutorul dinainte de faliment, dar oricum e mai bine decât nimic. 


Te rog, dragă Shmuel, te implor: deocamdată n-ai pierdut decât 
câteva săptămâni din anul universitar. Poţi, cu un efort de care 
sigur eşti capabil, să recuperezi ce ai pierdut şi să te întorci cu 
toată energia la studiile tale. Subiectul pe care ţi l-ai ales pentru 
teza ta, „Isus prin ochii evreilor”, e departe de mine şi mi se 
pare chiar bizar. In oraşul în care m-am născut, Riga, noi, evreii, 
aveam obiceiul să ne întoarcem privirile în altă parte de fiecare 
dată când treceam pe lângă imaginea crucificatului. Mi-ai scris 
cândva că, din punctul tău de vedere, Isus a fost carne din 
carnea noastră. Mi-e greu să accept asta: câte dezbinări, câte 
persecuții, câtă suferință, cât sânge nevinovat au vărsat cei 
care ne urăsc în numele acelui om! lar tu, Shmuel, traversezi 
dintr-odată limitele şi te situezi, nu ştiu de ce, tocmai de partea 
cealaltă. Tocmai de partea acelui om. Dar eu iţi respect 
alegerea, deşi nu-i înțeleg rostul. Aşa cum îţi respect activitatea 
voluntară într-o grupare socialistă, cu toate că eu sunt foarte 
departe de socialism şi văd în el o încercare crudă de a impune 
egalitatea asupra oamenilor. Mie mi se pare că egalitatea e 
contrară naturii umane, din cauza simplului fapt că oamenii nu 
s-au născut egali, ci diferiți unul de altul şi chiar destul de străini 
unul față de altul. Tu şi cu mine, de exemplu, nu ne-am născut 
egali. Tu eşti dăruit cu multe talente, iar eu sunt un om simplu. 
Gândeşte-te, de exemplu, la diferența dintre tine şi sora ta: ea e 
calmă şi reținută, iar tu eşti exploziv şi emotiv. Eu nu mă pricep 
la politică. Entuziasmul şi devotamentul nu le-ai moştenit de la 
mine. Oricum ai să faci ce doreşti. Întotdeauna ai făcut tot ce-ai 
vrut. Te rog Shmuel dragă, scrie-mi cât mai curând că iţi cauti 
un nou loc de muncă, să te poti întoarce la cursuri. Studiile sunt 
adevărata ta vocație. N-ai voie s-o trădezi. Ştiu bine că nu e uşor 
să munceşti, să te întreții şi să-ți plăteşti studiile în acelaşi timp. 
Dar dacă Miri a noastră poate - cu siguranță vei putea şi tu. 
Tenacitate ai din plin, moştenită probabil de la mine, nu de la 
mama ta. Mă opresc aici, cu multă dragoste şi grijă profundă, al 
tău, 
Tata 
N.B: Te rog să ne scrii mai des şi povesteşte-ne puțin mai 
multe despre viaţa ta de toate zilele, în casa în care locuieşti şi 
munceşti acum. 


Mama lui Shmuel adăugase pe marginea scrisorii: 


Muli, dragul meu. Mi-e foarte dor de tine. Au trecut câteva 
luni de când nu ai mai venit la Haifa şi aproape că nu ne scrii. 
De ce? Cu ce ţi-am greşit?... (aici iar urmează câteva rânduri 
şterse de apa care udase scrisoarea). Falimentul aproape că i-a 
frânt inima tatei. A îmbătrânit dintr-odată. Cu mine, aproape că 
nu mai vorbeşte. l-a fost întotdeauna greu să discute cu mine, 
chiar şi înainte de acest episod. Trebuie să încerci să-l sprijini 
acum, cel puţin prin scrisori. De când ţi-ai întrerupt studiile, se 
simte trădat. Şi Miri ne scrie că, de mai multe săptămâni, nu a 
primit de la tine nicio scrisoare şi niciun semn de viață. O duci 
chiar aşa de rău acolo, Doamne fereşte? Scrie-ne tot adevărul. 

N.B. Închid plicul şi pun în el, fără să ştie tata, o sută de lire. 
Nu e o sumă prea mare, ştiu, dar nu am mai mult acum. Te rog 
şi eu, la fel ca tata: întoarce-te la studii, altfel o să regreti cât ai 
să trăieşti. 


Cu dragoste, 
Mama 


25 


Ghershom Wald spuse: 

— Eu sunt străin de toţi cei care îndreaptă lumea, dar 
individul acesta nu face parte dintre ei, ci e un mare realist. El e 
singurul care a observat la timp o mică fisură în istorie şi a 
reuşit să ne facă să trecem, la momentul potrivit, prin acea 
fisură. Nu el singur. Cu siguranţă nu. Dacă nu ar fi fost fiul meu 
şi tovarăşii lui, am fi murit cu toţii. 

Shmuel răspunse: 

— Prin operaţiunea Sinai, Ben Gurion al dumitale a legat 
Israelul de coada a două supraputeri coloniale condamnate 
declinului şi atrofierii, Franţa şi Anglia, şi prin asta a adâncit ura 
arabilor faţă de Israel, convingându-i definitiv că Israelul e o 
seminţie străină în regiune, un instrument în mâinile 
imperialismului mondial. 

Wald replică: 

— Nici înainte de operaţiunea Sinai, arabii tăi nu erau 
îndrăgostiţi de Israel până peste urechi, ba din contră... 

Shmuel îl întrerupse pe bătrân în mijlocul frazei: 

— Şi de ce să fie îndrăgostiţi de noi? De ce ţi se pare, în 
fond, că arabii nu au dreptul să fie împotriva străinilor care au 
venit deodată aici, ca de pe o altă planetă, şi le-au luat ţara şi 
pământurile, câmpiile, şi satele, şi oraşele, mormintele 
străbunilor şi moştenirea copiilor lor? Noi ne povestim nouă 
înşine că am venit în ţară doar ca să „construim şi să ne 
construim” în ea, să trăim ca înainte, să eliberăm moştenirea 
strămoşilor noştri etc. Dar spune-mi dumneata dacă există 
vreun popor în toată lumea asta, care ar primi cu braţele 
deschise o invazie bruscă de sute de mii de străini, de milioane 
de străini care au aterizat aici din depărtări, pretinzând în mod 
ciudat că scrierile lor sfinte, pe care le-au adus de departe, le 
promit lor şi numai lor toată ţara? 

— Dacă mă placi, poţi să fii bun şi să-mi mai torni o ceaşcă 
de ceai? Poţi, cu aceeaşi ocazie, să-ţi torni şi ţie? Nici tu şi nici 
eu n-o să-i schimbăm convingerile lui Ben Gurion, fie că bem 
ceai, fie că nu. Shaltiel Abarbanel, tatăl Ataliei, a încercat în 
zadar să-l convingă pe Ben Gurion în '48 că e încă posibil să se 
ajungă la o înţelegere cu arabii în privinţa alungării britanicilor şi 


a fondării unei comunităţi unice a arabilor şi a evreilor, cu 
condiţia să se renunţe la ideea unui stat evreiesc. Hm. Din 
cauza asta a fost înlăturat din Comitetul Executiv Sionist şi de la 
conducerea Sohnutului, care era de fapt guvernul neoficial la 
sfârşitul Mandatului Britanic. Poate că într-o zi, Atalia va avea 
dispoziţia necesară şi îţi va povesti despre toate astea. In ceea 
ce mă priveşte, recunosc şi nu mi-e ruşine, am participat la 
această dispută susţinând realismul crud al lui Ben Gurion, şi nu 
părerile nerealiste ale lui Abarbanel. 

— Ben Gurion, bolborosi Shmuel în drum spre bucătărie, 
pentru a fierbe apa în ceainic, o fi fost în tinereţea lui un lider al 
muncitorilor, un fel de tribun popular, dar astăzi conduce un stat 
naţionalist, convins că are dreptate, şi nu a încetat să lanseze în 
jurul lui o frazeologie biblică goală de sens, despre înnoirea a 
ceea ce a fost şi despre îndeplinirea viziunii profeților. 

Şi din bucătărie, pregătind ceaiul, ridică vocea adăugând: 

— Dacă nu va fi pace, într-o bună zi arabii ne vor învinge. E 
doar o problemă de timp şi de răbdare. lar arabii au timp 
nesfârşit şi foarte multă răbdare. Nu ne vor ierta ofensa 
înfrângerii din '48, şi nici conspirația cu Anglia şi Franţa 
împotriva lor, de acum trei ani. 

Ghershom Wald bău ceaiul pe care Shmuel i-l servise 
fierbinte, aproape clocotind, în timp ce tânărul aştepta răbdător 
să se mai răcească. 

— Odată, acum vreun an sau doi, spuse Shmuel, am citit un 
articol intitulat „Limitele puterii sau al unsprezecelea soldat”. 
Am uitat numele autorului. Dar conţinutul mi-l amintesc: atunci 
când Stalin a invadat Finlanda, la sfârşitul anilor '30, şeful 
Statului Major Finlandez, feldmareşalul Von Mannerheim”, se 
prezentă în faţa preşedintelui Finlandei, Kallio“, încercând să-l 
liniştească: orice soldat finlandez poate să învingă zece mujici 


+7 Baronul Carl Gustaf Emil Mannerheim (1867-1951) este considerat cel mai 
mare lider militar şi om de stat finlandez, deţinând pe rând funcţii precum 
cea de regent al Finlandei, comandant-şef al forţelor armate finlandeze în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mareşal al Finlandei şi în cele din 
urmă, cel de-al şaselea preşedinte al ţării. Este considerat părintele Finlandei 
moderne, datorită rolului însemnat pe care l-a jucat în păstrarea 
independenţei ţării faţă de Uniunea Sovietică (n. red.). 

48 Kyösti Kallio (1873-1940) - cel de-al patrulea preşedinte al Finlandei, 
deţinând însă, de mai multe ori, şi funcţia de prim-ministru şi de purtător de 
cuvânt al Parlamentului (n. red.). 


ruşi. Suntem de zece ori mai buni ca ei, de zece ori mai educați 
şi de zece ori mai motivaţi să ne apărăm patria când e atacată. 
Preşedintele Kallio s-a gândit puţin şi a ridicat probabil din umeri 
spunând - poate sie însuşi, nu feldmareşalului - cine ştie, poate 
că da, poate că fiecare soldat finlandez valorează cât zece 
soldaţi sovietici, toate bune şi frumoase, dar ce ne facem dacă 
Stalin trimite împotriva noastră unsprezece în loc de zece? Şi 
asta, e scris în articol, asta e problema nespusă a statului Israel. 
Arabii, de mai bine de zece ani, vociferează fără întrerupere 
despre distrugerea noastră, dar până în ziua de azi nu au 
investit în asta nici măcar o zecime din puterea lor. În Războiul 
de Independenţă au luptat mai puţin de optzeci de mii de soldaţi 
din cele cinci armate ale arabilor, împotriva a o sută douăzeci de 
mii de soldaţi, femei şi bărbaţi, înrolați din aşezarea aceea 
evreiască de şase sute de mii de suflete. Şi ce ne facem dacă 
într-o bună zi va veni al unsprezecelea soldat arab? Ce ne facem 
dacă va sta în faţa noastră o armată arăbească de o jumătate 
de milion? Sau un milion? Sau două milioane? Nasser se 
echipează acum cu cel mai bun armament sovietic, vorbind pe 
faţă despre o a doua rundă. lar noi? Imbătaţi de victorie. 
Imbătaţi de putere. Imbătați de înflorituri biblice. 

Ghershom Wald spuse: 

— Şi ce ne propune Domnia Sa? Să întindem celălalt obraz? 

— Ben Gurion a greşit neglijând politica de nealiniere şi 
stabilind o legătură eternă de supunere faţă de superputerile 
occidentale, şi nu tocmai faţă de cea mai influentă, ci, de fapt, 
faţă de cele aflate acum în declin - Franţa şi Anglia. In ziarul de 
astăzi se vorbeşte de câteva zeci de morţi şi răniţi în Algeria. Se 
pare că armata franceză cantonată acolo se împotriveşte 
puternic deschiderii focului împotriva francezilor răsculați 
instalaţi pe teritoriul acelei ţări. Franţa alunecă spre un război 
civil, iar Anglia tocmai îşi adună ruşinată rămăşiţele imperiului. 
Ben Gurion ne-a încurcat prin această alianţă cu vapoare pe 
cale de a se scufunda. Poate vrei, în loc de încă un ceai, să bem 
un păhărel de coniac? In onoarea lui Ben Gurion al tău? Nu? Sau 
poate vrei să-ţi mănânci grişul cu lapte? Incă nu? Spune-mi când 
vrei, şi-l încălzesc. 

Ghershom Wald răspunse: 

— Mulţumesc. Ai vorbit destul de frumos despre cel de-al 
unsprezecelea soldat. Dacă într-adevăr apare deodată pe 


câmpul de luptă, va trebui pur şi simplu să-l învingem şi pe el. 
Altfel nu vom putea rămâne aici. 

Shmuel se ridică şi începu să se plimbe printre rafturile cu 
cărţi. 

— Până la un anumit punct, poate fi înţeles un popor care 
mii de ani a cunoscut bine puterea cărţilor, puterea rugăciunilor, 
puterea preceptelor, puterea studiului şi a aprofundării, a 
devotamentului religios, puterea comerţului şi a medierii, însă 
puterea puterii n-a cunoscut-o decât pe propria piele. Şi uite că 
are deodată în mână o bâtă grea. Tancuri, şi tunuri, şi avioane 
cu reacţie. În mod natural, s-a îmbătat de putere şi are tendinţa 
să creadă că puterea puterii îl va ajuta să obţină tot ce va dori. 
Dar, după părerea ta, ce nu se poate nicidecum obţine prin 
putere? 

— Câtă putere? 

— Toată puterea de pe lume. la, de exemplu, puterea 
comună a Statelor Unite, a Uniunii Sovietice, a Franţei şi-a 
Angliei. Ce nu vei putea cu niciun chip să obţii cu toată puterea 
asta? 

— Mi se pare că având astfel de puteri, poţi cuceri tot ce-ţi 
trece prin minte. Din India şi până în Etiopia. 

— Ţi se pare. Aşa li se pare evreilor, în Israel, pentru că nu 
au nicio idee despre limitele puterii. Adevărul e că toată puterea 
de pe lume nu-l va transforma pe cel ce urăşte în cineva care 
iubeşte. Il poţi transforma în sclav, dar nu-l poţi face să te 
iubească. Cu toată puterea de pe lume, nu vei putea transforma 
un fanatic în om luminat la minte. Cu toată puterea de pe lume, 
nu vei putea face din cel însetat de răzbunare un prieten. Dar 
iată că tocmai acestea sunt problemele existenţiale ale statului 
Israel: a-l transforma pe cel care urăşte în cel care iubeşte, pe 
fanatic în moderat, pe răzbunător şi duşmănos în prieten. Am 
spus cumva prin asta că puterea militară nu ne e necesară? 
Doamne fereşte. O astfel de prostie nu mi-ar putea trece prin 
minte. Ştiu ca şi tine că puterea, puterea noastră militară, stă în 
fiecare moment, chiar şi în momentul acesta, în care discutăm 
aici, între noi şi moarte. Puterea puterii poate împiedica 
deocamdată distrugerea noastră. Cu condiţia să nu uităm nicio 
clipă că, în cazul nostru, puterea poate doar să prevină. Nu să 
pună capăt, şi nu să rezolve. Doar să prevină catastrofa pentru 
un timp. 


Ghershom Wald spuse: 

— Singurul meu fiu s-a pierdut doar ca să amâne puţin 
catastrofa care în ochii tăi nu poate fi împiedicată cu niciun 
chip? 

Shmuel simţi dorinţa bruscă de a se ridica de pe scaun şi de 
a strânge la piept, cu amândouă mâinile, capul acela bolovănos, 
doar pe jumătate aranjat, al omului care stătea în faţa lui şi de 
a-i spune, poate, un cuvânt de consolare. Dar nu există 
consolare pe lume. Se abţinu şi preferă să tacă, pentru a nu 
adăuga o nouă durere peste cea existentă. In loc să răspundă, 
se duse să hrănească peştişorii din acvariu. Apoi merse la 
bucătărie. Sara de Toledo adusese de data asta, în loc de griş, 
salată de cartofi cu maioneză şi felii de legume. Ghershom Wald 
mânca în tăcere, ca şi cum şi-ar fi epuizat toate comorile de 
versete şi citate. Rămase tăcut până aproape de unsprezece, 
când Shmuel turnă câte un păhărel de coniac pentru fiecare, 
fără aprobarea bătrânului. Apoi se despărţi de el, se duse şi 
mâncă restul de salată cu cartofi şi maioneză, spălă vasele şi 
urcă în mansardă. Tatăl rămase lângă biroul lui, însemnând 
ceva pe o bucată de hârtie, apoi o mototoli şi o aruncă furios în 
coşul plin de foi, după care începu să scrie din nou. O linişte 
adâncă se lăsă asupra casei. Atalia plecase. Sau poate nu 
plecase. Poate că stătea în linişte deplină în camera ei, în care 
Shmuel nu fusese niciodată. 


26 


A doua zi, la unsprezece şi jumătate dimineaţa, Shmuel îşi 
îmbrăcă paltonul lui cel jerpelit, îşi înfundă hăţişul de bucle 
sălbatice sub şapca asemănătoare cu cea a unui vizitiu, luă 
bastonul cu cap de vulpe la pândă, ademenindu-şi prada, şi o 
porni pe străzile Ierusalimului. În dimineaţa aceea nu ploua, pe 
cer trecând doar petice de nori cenuşii, dinspre mare spre 
deşert. Lumina dimineţii, la contactul cu piatra zidurilor 
lerusalimului, se reflecta blajină şi dulce, de culoarea mierii - 
lumina care învăluie lerusalimul în zilele limpezi de iarnă, între o 
ploaie şi alta. 

Shmuel urcă dinspre aleea Rav Elbaz spre strada Usishkin, 
trecu pe lângă Casa Populară, cu pereţii acoperiţi de piatră 
netedă ca marmura, şi îşi continuă drumul spre centrul oraşului. 


Cu capul întins înainte, străpungând aerul, făcându-şi parcă 
drum printre obstacole, cu corpul aplecat înainte şi picioarele 
grăbindu-se să nu rămână în urma capului. Mers asemănător cu 
o fugă cu încetinitorul. Avea ceva amuzant, ca şi cum se grăbea 
să ajungă la timp într-un loc unde era aşteptat de mult, dar 
unde nu îl vor aştepta la infinit, şi dacă întârzia, ar fi fost deja 
mult prea târziu. 

Yardena a plecat probabil la serviciu, la biroul de expediere 
a articolelor decupate din ziare, unde lucrase şi înainte de a se 
căsători, iar acum stă acolo, la etajul al doilea al unei clădiri 
vechi de pe strada Rav Kook, într-o cameră întunecoasă, 
însemnându-i cu creionul pe clienţii biroului ale căror nume sunt 
menţionate în gazete. Poate că acolo dăduse şi de numele lui 
Nesher Sharshevski al ei, iar Nesher Sharshevski probabil că stă 
în biroul Institutului de Cercetare Marină, întocmind sârguincios 
vreun document, cu o expresie satisfăcută şi calmă, ca 
întotdeauna, de parcă ar suge o bomboană. Numai tu colinzi 
străzile Ierusalimului şi nu faci nimic. Zilele trec, va trece şi 
iarna, apoi va veni vara, şi din nou iarna, iar tu te degradezi din 
ce în ce mai tare între amintirile cu Yardena şi fanteziile cu 
Atalia. Noaptea, Yardena doarme în braţele lui Nesher 
Sharshevski, iar mirosul ei cald, ca de castane, învăluie patul lor. 
Eşti încă îndrăgostit de ea? Dragoste respinsă şi rănită, 
dragostea celor părăsiţi şi de care nimeni nu mai are nevoie? 
Sau poate că eşti îndrăgostit nu de ea, ci de Atalia, ceea ce tu 
nu recunoşti şi nu ţi se pare în niciun caz acceptabil? 

Îşi imagină părul lung şi moale al Ataliei, care-i aluneca pe 
umărul stâng, peste rochia de dantelă. Paşii ei, cu un fel de dans 
interior reţinut, ca şi cum şoldurile îi erau mai alene decât ea 
însăşi. Femeie sigură pe sine, plină de secrete, tratându-te când 
zeflemitor şi cu o oarecare curiozitate rece, când dându-ţi ordine 
şi observându-te cu o uşoară ironie amestecată cu câteva 
fărâme de compasiune. Ca şi cum n-ai fi în ochii ei decât un 
căţeluş părăsit. 

Oare ce vede Atalia în tine, din înălțimile superiorității ei 
zeflemitoare? Desigur, un fost student, fost cercetător, un tânăr 
sălbăticit, hirsut, confuz, care se simte atras de ea, dar care 
niciodată nu va îndrăzni să-şi exprime sentimentele în cuvinte, 
care nici măcar nu sunt sentimente, ci emoţii copilăreşti. Oare 
prezenţa ta o tulbură uneori? Sau o distrează? Sau o tulbură şi o 


distrează? 

Pe un gard cenuşiu de beton zgrunţuros stătea nemişcat un 
şoarece mare, sau poate un şobolan de canalizare. Animalul îi 
ţintuia pe Shmuel cu ochii lui negri, mici de parcă voia să-i pună 
o întrebare. Sau să-l pună la încercare. Shmuel se opri şi-l privi o 
clipă sau două, ca şi cum i-ar fi spus „nu te teme de mine, am 
mâinile goale şi n-am nimic de ascuns”. Una din două, înţelese 
Shmuel, trebuie să renunţe acum. Chiar în clipa asta. Şi într- 
adevăr, se dădu bătut şi îşi continuă drumul fără a se uita în 
urmă. După vreo cinci paşi, se răzgândi şi se întoarse ruşinat. 
Dar creatura dispăruse, şi gardul era gol. 

La douăsprezece şi douăzeci, Shmuel Asch intră în micul 
restaurant din strada King George şi se aşeză la masa din colţ, 
la locul lui obişnuit. Aici îşi lua zilnic masa de prânz, ce ţinea loc 
şi de mic dejun. Ospătarul, care era şi proprietarul 
restaurantului, un ungur scund şi gras, cu o faţă congestionată 
şi fruntea acoperită chiar şi iarna cu broboane de sudoare - 
Shmuel presupunea că suferă de hipertensiune - îi aduse fără să 
întrebe o farfurie adâncă, plină cu gulaş fierbinte şi iute. Mânca 
întotdeauna, fără excepţie, câte o farfurie de gulaş picant, cu 
câteva felii de pâine albă, şi ca desert, compot. 

Odată, iarna trecută, venise aici cu Yardena să ia masa de 
prânz, şi îi vorbise despre separatismul din ce în ce mai 
pronunţat al aripii de stânga a Partidului Muncitoresc Mapam. ÎI 
privise deodată speriată, trăgându-l de braţ. ÎI ridică de pe 
scaun cu o mişcare bruscă, plăti în grabă, îl strânse cu putere, 
cu unghiile, ca şi cum se umpluse într-o clipă de o furie ascunsă, 
şi îl trase cu forţa în camera lui din Tel Arza. Nu-i spuse niciun 
cuvânt tot drumul, iar el, plin de uimire, se lăsase dus de ea. 
Când urcară în camera lui, îl împinse imediat de umeri, 
trântindu-l pe spate pe pat, şi fără să scoată niciun sunet, îşi 
ridică rochia şi se urcă pe el încălecându-l, făcând dragoste cu 
violenţă, supunându-l voinţei ei, ca şi cum ar fi vrut să se 
răzbune pe el, şi nu-l eliberă până nu termină de două ori. 
Fusese nevoit să-i acopere gura cu mâna, ca să nu i se audă 
gemetele şi s-o sperie pe proprietara aflată în camera vecină. 
Apoi Yardena se îmbrăcă, bău două pahare cu apă de la robinet 
şi plecă. 

De ce-l părăsise? Ce are Nesher Sharshevski acela şi el n- 
are? Ce rău îi făcuse? Ce găsise la hidrologul acela anost, al 


cărui trup pătrăţos semăna puţin cu o cutie de ambalat şi căruia 
îi plăcea să vorbească în fraze complicate şi încâlcite despre 
subiecte care-i plictiseau întotdeauna pe toţi cei prezenţi în 
cameră? Emitea uneori fraze de tipul: „Tel Avivul e un oraş mult 
mai puţin vechi decât lerusalimul, dar mai modern”, „E mare 
diferenţă între bătrâni şi tineri” sau „Asta e. Majoritatea 
hotărăşte, iar minoritatea trebuie pur şi simplu să accepte 
părerea majorităţii”. „Căţeluş agitat”, aşa îl numise Yardena pe 
Shmuel în timpul ultimei lor conversații. În sinea lui, îi dădea 
dreptate, şi cu toate acestea se simţise deodată ruşinat şi jignit. 

Se ridică, plăti supa şi compotul şi se opri o clipă lângă 
tejghea, trăgând cu ochiul la titlurile ziarului de seară. Armata 
curăţă sectorul sudic de la graniţa cu Siria. Nasser, conducătorul 
egiptean, ameninţă, iar Ben Gurion atrage atenţia. De ce 
atenţionările lui Nasser sunt numite întotdeauna ameninţări, iar 
amenințările lui Ben Gurion sunt numite atenţionări? 

Apoi ieşi în strada scăldată în lumina plăcută de iarnă, 
lumină filtrată de pini şi de piatră. Fu deodată cuprins de o 
senzaţie ciudată, acută, că absolut totul e posibil, iar ce e 
pierdut doar pare pierdut, când de fapt nimic nu e complet 
pierdut, iar ce va veni depinde doar de curajul lui. Şi în aceeaşi 
clipă hotări să se schimbe. Să-şi schimbe, începând din clipa 
asta, toată viaţa. Să fie de acum înainte un om calm şi curajos, 
care ştie ce vrea şi care se străduieşte să-şi îndeplinească 
voinţa fără să clipească şi fără nicio ezitare. 


27 


Atalia îl găsi pe Shmuel stând pe scaunul din faţa mesei lui, 
aplecat asupra unei cărţi vechi, împrumutate de la Biblioteca 
Naţională. Purta o fustă de culoare deschisă şi un pulover 
albastru cu o măsură mai mare decât măsura ei, aducând cu ea 
senzaţia de căldură a casei. La faţă părea mai tânără de 
patruzeci şi cinci de ani, doar mâinile cu vene proeminente 
purtând semnele vârstei. Atalia se aşeză pe marginea patului lui 
Shmuel, sprijinindu-şi spatele de perete, îşi puse repede un 
picior peste celălalt, îşi aranjă puţin rochia şi spuse, fără să se 
scuze că-i invadase brusc teritoriul: 

— Înveţi. Te deranjez. Ce înveţi? 

Shmuel răspunse: 


— Da. Te rog. Deranjează-mă. E chiar de dorit să mă 
deranjezi. M-a obosit lucrarea asta. De fapt, sunt obosit tot 
timpul. Chiar şi când dorm sunt obosit. Dar tu? Eşti liberă? Vrei 
să ieşim să facem o mică plimbare împreună? E o zi senină de 
iarnă, cum numai la lerusalim poate fi. leşim? 

Atalia nu dădu atenţie invitaţiei. Spuse: 

— Incă cercetezi poveştile despre Isus? 

— Isus şi luda Iscariotul. Isus şi evreii, cum l-au văzut evreii 
din toate generaţiile pe Isus. 

— Dar de ce te interesează atât de mult? De ce nu cum l-au 
văzut evreii pe Mahomed? Sau pe Buddha? 

— Pentru că înţeleg uşor de ce evreii au respins 
creştinismul. De fapt, Isus nici măcar n-a fost creştin. Isus s-a 
născut evreu şi a murit evreu. Nu s-a gândit niciodată să 
înfiinţeze o nouă religie. Pavel, Shaul Hatarsi“, el a inventat 
creştinismul. Isus însuşi spune clar: „Să nu socotiți că am venit 
să stric Legea..."5 Dacă evreii l-ar fi acceptat, toată istoria ar fi 
arătat complet altfel. Biserica nici nu ar fi apărut. Şi poate că 
toată Europa ar fi adoptat o versiune moderată şi rafinată a 
iudaismului. Astfel am fi fost cruţaţi de exil, de urmăriri, de 
pogromuri, de inchiziţie, de defăimări, de dezbinări şi de 
Shoah. 

— Şi de ce au refuzat evreii să-l accepte? 

— Asta e, Atalia, exact întrebarea pe care mi-o pun şi la 
care încă nu am găsit un răspuns. El era, în termenii noştri de 
azi, un fel de evreu reformat. Sau evreu fundamentalist, nu în 
sensul fanatic al cuvântului, ci în sensul întoarcerii la rădăcini. El 
aspira să purifice religia evreiască de tot felul de anexe rituale şi 
de prisos care se alipiseră de ea, tot felul de surplusuri de 
grăsime adăugate de aparatul sacerdotal şi îngreunate de 
asceţi. In mod natural, sacerdoţii au văzut în el un duşman. Eu 
cred că luda Ben Shimon lIscariotul a fost unul dintre acei 
sacerdoţi. Sau poate numai apropiat lor. Poate că a fost trimis 
de preoțimea din lerusalim să se alăture mulţimii de credincioşi 
ai lui Isus, să-i spioneze şi să dea de veste la lerusalim despre 


% Saul din Tars, nume sub care mai era cunoscut apostolul Pavel (cca 5-cca 
67), considerat a fi întemeietorul creştinismului. Lui îi este atribuită scrierea 
unei părţi însemnate din textele Noului Testament (n. red.). 

5 Noul Testament, Evanghelia după Matei, 5:17 (n. red.). 

51 Holocaust (în ebraică, în original) (n. red.). 


faptele lor, numai că el s-a ataşat de Isus şi l-a iubit din tot 
sufletul, devenind cel mai fidel dintre toţi discipolii lui, având şi 
funcţia de trezorier al trimişilor săi. Odată, dacă vrei, am să-ţi 
explic ce înseamnă după mine Evanghelia după luda Iscariotul. 
Dar mă întreb de ce oamenii simpli nu l-au acceptat în masă pe 
Isus? Ei care plângeau sub povara preoţimii îmbogăţite şi 
îmbuibate din lerusalim? 

— Nu-mi place expresia „oameni simpli”. Nu există aşa 
ceva, „oameni simpli”. Există un bărbat şi o femeie, şi încă o 
femeie, şi încă un bărbat, fiecare cu inteligenţa şi sentimentele 
lui, cu dorinţe şi o judecată morală oarecare. Deşi judecata 
morală a bărbatului, dacă există aşa ceva, apare doar când 
instinctele îi sunt satisfăcute pentru o clipă. 

— Uite, când ai intrat la mine, citeam ce a scris Ramban 
despre Isus. Ramban, adică Rabbi Moshe Ben Nahman, pe care 
creştinii îl numesc Nahmanides, unul dintre cei mai mari 
înţelepţi ai noştri din toate timpurile, care a trăit în secolul al 
XIII-lea, născut în Girona, în Spania şi a murit aici la noi, la Acco. 
El povesteşte despre o dispută la care a fost obligat să participe 
de către lacob l, regele Aragonului, dispută publică ce a durat 
patru zile, între Ramban şi un evreu convertit cu numele de 
Pablo Christiani, poreclit  „sălbaticul Paul”. Era ceva 
înspăimântător, care făcea să-ţi îngheţe sângele, în acele 
dispute publice impuse evreilor în Evul Mediu: dacă învingea 
creştinul, evreii trebuiau să plătească preţul înfrângerii cu 
sânge, pentru că disputa dovedise că religia lor era una iluzorie. 
Dacă învingea evreul, tot evreii plăteau cu sânge pentru 
obrăznicia lor. Preotul a încercat să demonstreze cu ajutorul 
citatelor din Talmud - nu uita că era evreu convertit - că există 
în textele sfinte şi atacuri împotriva creştinismului, şi aluzii clare 
în ceea ce priveşte faptul că doar creştinismul e religia 
adevărată şi că Isus e Mesia care a trecut prin lumea noastră şi 
care se va întoarce într-o bună zi. Ramban pretinde în scrierile 
lui că a ieşit învingător, dar partenerul crede că disputa s-a 
încheiat fără o decizie clară. Poate că Ramban s-a temut de 
victorie nu mai puţin decât de înfrângere. Mintea, ca şi natura, 
susţinea Ramban în disputa aceea, cunoscută şi ca „disputa 
Barcelona”, nu poate accepta povestea Fecioarei care a născut, 
aşa cum nu poate accepta povestea morţii lui Isus pe cruce şi 
învierea lui după trei zile. Explicaţia principală a lui Ramban era: 


în scrierile sfinte se spune clar că odată cu venirea lui Mesia va 
înceta vărsarea de sânge în ţară şi nu va mai lupta niciun popor 
împotriva altuia. Acestea sunt cuvintele profetului Isaia. Dar iată 
că din timpul lui Isus şi până acum nu a încetat nicio clipă 
vărsarea de sânge. Mai mult decât atât: în Psalmi se spune clar 
că Mesia va cobori, adică va guverna de la mare la mare şi până 
la capătul lumii. Şi iată că Isus nu a avut niciun guvern în timpul 
vieţii, şi nici după moarte. Roma e cea care a guvernat în ţară şi 
în lume, iar astăzi credincioşii lui Mahomed stăpânesc mai mult 
decât creştinii. Creştinii înşişi, îşi încheie Ramban argumentarea, 
varsă mult mai mult sânge decât restul naţiunilor. 

Atalia spuse: 

— Toate astea mi se par destul de convingătoare. Eu cred 
că poate Ramban al tău a ieşit totuşi învingător în această 
dispută. 

Shmuel replică: 

— Nu. Nu sunt convingătoare, pentru că nu face nicio 
încercare de a se confrunta cu mesajul însuşi, cu mesajul lui 
Isus, mesajul iubirii universale, al iertării, al milei şi al 
compasiunii. 

— Eşti creştin? 

— Sunt ateu. Pruncul losi Siton, de trei ani şi jumătate, care 
a fost călcat de o maşină ieri, în timp ce alerga după mingea lui 
verde nu departe de locul acesta, pe strada Gaza, e o dovadă 
suficientă a faptului că nu există niciun Dumnezeu. Nu cred nicio 
clipă că Isus a fost Dumnezeu sau fiul lui Dumnezeu. Dar îl 
iubesc. Imi plac cuvintele pe care le-a folosit, de exemplu „dacă 
lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să 
fie întunericul acesta”? sau „sufletul mi-e amar ca de 
moarte”... sau „lasă morţii să-şi îngroape morţii”s*, sau „voi 
sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin 
ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?”*. L-am îndrăgit din 
ziua în care am citit Evangheliile din Noul Testament, când 
aveam cincisprezece ani. Şi sunt convins că luda Iscariotul a fost 
cel mai fidel şi mai credincios dintre toţi discipolii lui şi că nu l-a 
trădat niciodată, ci dimpotrivă, a vrut să arate întregii lumi 


5’ Evanghelia după Matei, 6:23 (n. ied.). 
55 Evanghelia după Matei, 14:34 (n. red.). 
5 Evanghelia după Luca, 8:22 (n. red.) 
55 Evanghelia după Matei, 5:13 (n. red.). 


măreţia sa. Am să-ţi explic altă dată, dacă vrei. Poate, dacă eşti 
de acord, ieşim din nou într-o seară şi discutăm undeva în 
linişte. 

Spunând asta, se uită la genunchii ei sub ciorapii de nailon 
şi se întrebă dacă ciorapii aceia se terminau sub fustă cu o 
bandă de gumă sau cu jartiere şi se ghemui pe scaun, ca ea să 
nu observe excitarea lui lipsită de orice speranţă. 

Atalia spuse: 

— lar ai roşit pe sub barba ta de Neanderthal. Diseară, tu şi 
cu mine mergem la cinema, la primul spectacol. E un film 
italienesc neorealist. Eu te invit. 

Shmuel, uimit şi tulburat, se bâlbâi: 

— Da. Mulţumesc. i 

Atalia se ridică şi merse până în spatele lui. li îmbrăţişă 
capul cârlionțat cu mâinile ei reci, apăsându-l pe piept. Apoi ieşi 
din cameră, fără să închidă uşa în urma ei. Shmuel îi ascultă 
paşii coborând scările, până ce dispărură. O linişte profundă se 
lăsă peste toată casa. Scoase din buzunar inhalatorul şi inspiră 
de două ori. 


28 


Seara, Shmuel îi ceru permisiunea lui Ghershom Wald să 
plece la şapte şi jumătate. 

— leşim, Atalia şi cu mine, spuse radios ca un copil pe care 
regina clasei l-a sărutat pe neaşteptate. 

Wald replică: 

— Mierea îl va mânca pe urs. Şi adăugă: Hm. Inimă frântă 
ce eşti. Numai să ai mare grijă, să nu-ţi ardă barba. 

Seara, o aşteptă nerăbdător în bucătărie. Nu îndrăzni să 
bată la uşa ei. Pe muşamaua mesei rămăseseră de data aceasta 
firimituri. Shmuel îşi umezi cu salivă vârful unui deget şi le 
adună una câte una, le aruncă în chiuvetă, apoi îşi clăti degetele 
şi chiuveta. Ca şi cum în felul acesta Atalia se va convinge că el 
a avut dreptate. Dreptate în ce? Nu ştia. Între timp, aştepta 
uitându-se la o fotografie veche colorată, atârnată pe perete 
deasupra mesei, poster al KKL”? reprezentând un pionier bine 
făcut şi musculos, cu mânecile suflecate cu o precizie 


5 Prescurtarea de la Keren Kaiemet Leisrael (Fondul Naţional Evreiesc) (n. 
red.). 


geometrică. Nasturele de sus al cămăşii pionierului era deschis, 
lăsând să i se vadă pieptul bronzat şi păros. Bărbatul ţinea cu 
mâinile lui puternice mânerele unui plug de fier tras de un cal 
sau de un catâr cafeniu înaintând spre orizont, unde se vedea 
soarele atingând crestele colinelor. Apus sau răsărit? Imaginea 
nu conferea niciun indiciu în această privinţă, dar Shmuel 
presupunea că era vorba de răsărit, şi nu de apus, ca în refrenul 
„În munţi, în munţi a răsărit lumina noastră/Muntele-l vom urca 
precum o pasăre măiastră/Ziua de ieri rămâne-va în urma 
noastră/Dar lung e drumul spre mâine, spre acasă”. Se gândi la 
faptul că după acest răsărit va veni apusul, ca întotdeauna, sau 
poate că apusul e deja aici. Oare Micha Wald fusese bine făcut şi 
bronzat? Ca pionierul din imagine? Oare Ben Gurion ne cere 
tuturor să semănăm cu pionierul acesta? 

Nu o dată îi scrisese Shmuel în gând lui David Ben Gurion o 
scrisoare plină de emotie, ba chiar odată întocmise o ciornă 
plină de ştersături, în care îi explica lui Ben Gurion că 
îndepărtarea de socialismul din tinereţe reprezenta o catastrofă 
pentru statul Israel şi că politica actelor de răzbunare era una 
searbădă şi periculoasă, pentru că violenţa dă naştere la 
violenţă, şi răzbunarea naşte răzbunare. Distrusese scrisoarea 
aceea înainte de-a o termina. Uneori purta în gând discuţii 
aprinse cu prim-ministrul, asemănătoare cu cele din cadrul 
Cercului de Renaştere Socialistă, doar că în cele imaginate 
spera nu numai să iasă învingător şi să-l convingă pe Ben 
Gurion, ci să-l şi uimească, poate chiar să-i trezească simpatia. 

Atalia îşi făcu apariţia într-o rochie portocalie groasă şi 
strâmtă. Ochii îi erau fardaţi cu linii fine. La gât purta un lănţişor 
subţire de argint. Pe buze avea ceva ce semăna cu promisiunea 
ascunsă a unui zâmbet. Spuse uimită: 

— Cu siguranţă, mă aştepţi aici de azi-dimineaţă. Dacă nu 
de-aseară. 

Dintr-odată, ea îi păru dureros de frumoasă şi atrăgătoare. 
Ştia bine că femeia aceasta îi era inaccesibilă, şi cu toate astea 
corpul îi era încordat, ca şi cum ar fi ţinut-o strâns în braţe. Se 
aşeză în faţa lui la masa din bucătărie, spunând: 

— Nu. In seara asta nu mergem la niciun film. Cerul e senin 
şi e lună plină. Ne luăm paltoanele şi ieşim să ne plimbăm puţin 
pe alei, să vedem cum arată la lumina lunii. 

Shmuel acceptă imediat. Atalia adăugă: 


— Nu ştiu dacă îmi place lerusalimul, sau numai îl tolerez. 
Dar când plec din lerusalim pentru mai mult de două-trei 
săptămâni, începe să-mi apară în vise, şi întotdeauna scăldat de 
lumina lunii. 

Shmuel prinse deodată un curaj care nu era al lui, şi 
întrebă: 

— Şi ce mai visezi? 

Atalia răspunse fără să zâmbească: 

— Băieți tineri şi frumoşi. 

— Ca mine? 

— Tu nu eşti băiat tânăr. Tu eşti un copil bătrân. Spune, nu 
ai uitat cumva să-i încălzeşti bătrânului grişul? 

— Am presărat şi zahăr, şi praf de scorţişoară. L-a mâncat 
deja. Nu pe tot. A lăsat o parte în farfurie, şi am mâncat eu ce-a 
rămas. Acum stă şi scrie. Habar n-am ce. Nu mi-a povestit 
niciodată, şi eu nu am îndrăznit să-l întreb. Poate ştii tu, Atalia? 
Sau poate ghiceşti ce-l preocupă? 

— Abarbanel. Micha. Războiul. De câţiva ani scrie o lucrare 
de cercetare, sau poate o carte, despre „afacerea Shaltiel 
Abarbanel” şi memorii despre viaţa fiului lui. Poate face vreo 
legătură între excluderea lui Abarbanel şi moartea băiatului. 
Poate că vede o legătură între cele două. 

— Legătură? Ce legătură? 

De data asta nu răspunse. Se ridică, îşi turnă un pahar cu 
apă de la robinet şi bău cu înghiţituri zgomotoase, ca un ţăran 
însetat, fără a-l servi şi pe Shmuel. Apoi îşi şterse gura cu mâna 
ei puţin ridată, mână ce părea mai bătrână decât trăsăturile 
feţei. _ 

— Hai. Mergem. Luna răsare în curând. Imi place să văd 
cum îşi face apariţia dintre munţi şi irupe deasupra 
acoperişurilor. 

leşiră în curtea întunecată, umbrită de coroanele copacilor 
şi de şirul de chiparoşi din spatele casei. Shmuel de-abia putu 
zări capacul de metal al gropii de apă. Atalia îl ţinea de braţ, 
conducându-l de-a lungul potecii acoperite cu piatră de 
lerusalim dăltuită. Prin mâneca paltonului lui jerpelit, Shmuel 
simţea căldura mâinii ei, fiecare din cele cinci degete, şi simţi 
dorinţa puternică să-i acopere mâna vânoasă care-l conducea 
pe trepte cu mâna lui. Dar se temu de ironia ei. In loc s-o atingă, 
îşi scoase din buzunar inhalatorul, pentru că-şi pierduse 


respiraţia. După ce inspiră o dată adânc, se simţi mai bine şi îl 
puse înapoi în buzunar. 

Aleea Rav Elbaz era pustie. Un bec montat într-un 
dreptunghi mic de sticlă, de pe vremea Mandatului Britanic, se 
legăna în bătaia vântului, pe un cablu care traversa aleea. 
Lumina proiecta pe pietre o neîncetată mişcare de umbre, ca 
mişcarea nervoasă a unor valuri mici. Vântul sufla dinspre apus, 
uşor şi în surdină, de parcă ar fi avut misiunea de a răcori o 
ceaşcă de ceai. 

Shmuel spuse: 

— Povesteşte-mi ce fel de om era tatăl tău. 

Atalia răspunse cu voce moale, aproape şoptită: 

— Hai să nu vorbim acum. Să mergem puţin în tăcere. Să 
ascultăm vocile nopţii. 

La capătul aleii Rav Elbaz luna ţâşni brusc deasupra 
acoperişurilor de ţiglă, complet roşie şi imensă, ca un soare care 
a înnebunit, dând năvală din întuneric şi răsărind în miez de 
noapte, contrar legilor naturii. Lui Shmuel nu-i plăcea luna aceea 
care-l obliga la tăcere. Atalia se opri, ţinându-l încă strâns de 
braţ, temându-se parcă să nu cadă, şi privi îndelung luna, sau 
haloul stins care o înconjura, părând a curge de sus, înălbind 
zidurile din piatră de  lerusalim cu o strălucire palidă, 
fantomatică. Spuse deodată: 

— O numim /evana („alba”), dar nu e deloc albă. E 
însângerată. 

Apoi au continuat să se plimbe în tăcere pe aleile cartierelor 
Nahlaot, Atalia mergând înainte, iar Shmuel cu jumătate de pas 
în urmă. Nu-l mai ţinea de mânecă, dar din când în când îi 
atingea uşor umărul, ca să-l ghideze spre stânga sau spre 
dreapta. Doi tineri îmbrăţişaţi şi lipiţi unul de celălalt i-au ocolit 
continuându-şi drumul în susul străzii. Tânărul zicea: 

— Nu cred. Nu se poate. 

lar fata răspundea: 

— Aşteaptă. Ai să vezi. 

Băiatul îi spuse ceva ce Shmuel şi Atalia nu putură să audă, 
dar simţiră în vocea lui jenă şi ofensare. Atalia zise: 

— Ascultă ce linişte profundă. Aproape că poţi auzi cum 
respiră pietrele. 

Shmuel deschise gura să-i răspundă, dar se răzgândi 
deoarece îşi dădu seama că ea îi cerea tocmai să nu rupă 


tăcerea. Aşa că tăcu şi continuă să meargă tot cu jumătate de 
pas în urma ei. Mâna lui se întinse brusc, şi degetele îi 
mângâiară în fugă ceafa, alunecând pe lănţişorul de argint de 
sub părul ei. Ochii i se umplură de lacrimi, pentru că în timp ce-o 
dezmierda, îşi dădea seama că nu aveau nicio şansă. Atalia nu-i 
putea vedea ochii în întuneric, şi doar îşi încetini paşii. Shmuel 
îşi spuse: ce prost eşti! Şi fricos, şi prost. Acum ai fi putut s-o 
tragi spre tine, să-i cuprinzi umerii şi să-i săruţi buzele. Însă o 
voce interioară te-a oprit: nu, nu încerca, devii caraghios. 

Se plimbară pe alei vreo patruzeci sau cincizeci de minute, 
traversând strada Agripas, trecură pe lângă Piaţa Mahne 
Yehuda, părăsită şi închisă, dar din tarabele ei întunecate urcau 
mirosuri ameţitoare de fructe, şi gunoaie, şi legume coapte, şi 
carne, şi mirodenii, şi putreziciune pătrunzătoare. Shmuel şi 
Atalia ieşiră în strada Jaffa, chiar în piaţa din faţa ceasului solar, 
instalat pe faţada uneia dintre clădiri încă de pe vremea 
stăpânirii otomane. Atalia se opri puţin în faţa ceasului şi 
răspunse brusc la întrebarea pe care i-o pusese Shmuel cu 
câteva minute în urmă, despre tatăl ei: 

— Nu a aparţinut timpului lui. Poate că a întârziat. Sau 
poate că a venit prea devreme. Aparţinea unui alt timp. 

Apoi Atalia se îndreptă spre casă, iar Shmuel o urmă, de 
data aceasta pe alte alei. Tot drumul, aproape că nu schimbară 
nicio vorbă în afară de „Fii atent, e o treaptă aici” sau „Rufele 
atârnate pe funia de deasupra străzii ne picură în cap”. Atalia îşi 
dorea tăcerea aceasta, iar Shmuel nu îndrăznea să treacă peste 
voinţa ei, deşi era tulburat şi plin de o dorinţă care aproape că-i 
depăşea puterile. Intre timp luna îşi pierduse tonurile 
însângerate, urcând deasupra zidurilor Muzeului Betzalel şi 
învăluind tot oraşul într-o lumină fantomatică, scheletică. Ajunşi 
acasă, Atalia îşi scoase paltonul şi îl ajută şi pe Shmuel să şi-l 
scoată (încercând să-l dezbrace, mâna îi intrase din greşeală 
prin căptuşeala ruptă). Atalia spuse: 

— iți mulţumesc pentru seara aceasta. M-am simţit bine. E 
plăcut uneori cu tine, mai ales când nu vorbeşti. Acum nu, 
mulţumesc, nu vreau să mănânc nimic. Dacă vrei, poţi să-ţi iei 
tot ce găseşti în frigider şi să vorbeşti cu tine însuţi cât ai chef! 
Eşti plin de cuvintele pe care nu te-am lăsat să le rosteşti. Mă 
duc în camera mea. Noapte bună. Nu-i nimic, nu ne-am pierdut 
seara asta degeaba. Când urci, nu uita să stingi lumina pe scări. 


Se întoarse şi ieşi pe tocurile ei plate, cu părul alunecându-i 
pe umăr; rochia ei portocalie mai străluci o clipă în cadrul uşii, 
apoi se stinse. O boare uşoară de parfum de violete rămase 
plutind în urma ei, iar Shmuel trase puternic în piept parfumul 
acela. Inima, pe care încă din copilărie doctorii o găsiseră 
mărită, îi bătea puternic, şi o imploră să se liniştească. 

Hotări să-şi ungă două felii de pâine cu unt şi brânză, să 
deschidă un borcan de iaurt şi, poate, să-şi facă şi un ochi. Dar 
dintr-odată pofta îi dispăru, înlocuită de o depresie sufocantă. 
Urcă în camera lui, se întinse pe pat în lenjeria de corp şi 
rămase timp îndelungat privind luna, care stăruia chiar în 
mijlocul ferestrei lui. După vreo douăzeci de minute se răzgândi, 
cobori, îşi deschise o conservă cu boabe de porumb fiert şi alta 
cu carne de vită şi mâncă totul cu furculiţa, în picioare, în faţa 
frigiderului deschis, pentru că pofta îi revenise. 


29 


Se gândea la micul apartament al părinţilor, situat pe o alee 
lăturalnică din Hadar HaCarmel, în care familia se mutase după 
ce baraca din Kiriat Motzkin arsese. Apartamentul avea două 
camere - camera mare, care era şi sufragerie, şi dormitorul 
părinţilor, şi camera mică, unde dormea sora lui, Miri, mai mare 
decât el cu cinci ani. Patul lui fusese instalat pe hol, între 
intrarea în bucătăria minusculă şi uşa toaletei. La capul patului 
se afla o cutie maro, vopsită, care îi servea drept dulap pentru 
haine, masă de scris şi noptieră. La vârsta de unsprezece ani, 
Shmuel era un copil slab, puţin aplecat de spate, cu ochi mari şi 
stranii, cu picioare ca nişte chibrituri şi genunchii permanent 
juliţi. Numai după mulţi ani, după ce efectuase stagiul militar, îşi 
lăsase părul să crească sălbatic, la fel şi barba preistorică sub 
care se ascundea faţa lui prelungă şi subţire. Nu-i plăceau nici 
coama, nici barba şi nici faţa de copil, dar avea impresia că 
barba de sălbatic ascundea ceva de care un bărbat trebuia să se 
ruşineze. 

In copilărie avusese trei sau patru prieteni, toţi dintre cei 
mai plăpânzi din clasă, unul imigrant din România şi altul puţin 
bâlbâit. Shmuel avea o colecţie mare de timbre şi îi plăcea să le- 
o arate prietenilor şi să le explice valoarea şi caracterul special 
al pieselor rare, vorbindu-le despre diverse ţări. Era un copil 


instruit şi vorbăreţ, însă aproape incapabil să asculte când 
vorbeau ceilalţi, obosind după trei sau patru fraze. Se mândrea 
în special cu timbrele din ţări care nu mai existau, Ubangi-Shari, 
Austro-Ungaria, Boemia şi Moravia. Putea să le ţină prietenilor 
discursuri lungi despre războaiele şi revoluțiile care şterseseră 
de pe hartă statele acelea, despre ţările care fuseseră mai întâi 
cucerite de nazişti, şi apoi de Stalin, şi cele care deveniseră 
parte din noile state care apăruseră în Europa în urma Primului 
Război Mondial, ca de exemplu lugoslavia şi Cehoslovacia. 
Numele unor ţări îndepărtate, ca Trinidad şi Tobago sau Kenya, 
Uganda şi Tanganika îi trezeau un fel de nostalgie neclară. Cu 
ajutorul imaginaţiei, naviga spre acele regiuni îndepărtate şi lua 
parte la războaiele unor mişcări curajoase de partizani, care 
luptau pentru eliberarea de sub jugul ocupaţiei străine. Le 
vorbea prietenilor cu entuziasm şi înflăcărare, iar ceea ce nu 
ştia, inventa. Citea tot ce-i cădea în mână, cărţi de aventuri, de 
călătorie, polițiste, cărţi de groază, precum şi poveşti de 
dragoste pe care nu le înţelegea, dar care-i trezeau un 
sentiment dulce, necunoscut. În plus, hotărâse pe la vârsta de 
doisprezece ani să citească toată Enciclopedia ludaică, volum 
după volum, articol după articol, în ordine, pentru că totul îi 
interesa, iar lucrurile pe care nu le înţelegea îi fascinau 
imaginaţia. Dar ajungând aproape de jumătatea literei alef obosi 
şi se lăsă păgubaş. 

Odată ieşise cu prietenul lui, Menahem, a cărui familie 
venise din Transilvania, să se plimbe sâmbăta dimineaţă printr- 
una din văile cu vegetaţie bătrână de pe coastele de vest ale 
muntelui Carmel. S-au încălţat cu bocanci, şi-au pus pe cap 
pălării de soare şi şi-au luat câte un baston, câte o ploscă plină 
cu apă şi câte un rucsac în care puseseră pături pentru a-şi face 
un cort, pite, ouă fierte şi cartofi, pentru a-i coace într-un foc de 
tabără. La cinci şi jumătate, cu puţin înainte de răsăritul 
soarelui, au pornit la drum, traversând cartierul, au coborât în 
vale, şi până aproape de ora unsprezece au continuat să se 
caţere pe coasta abruptă, numărând păsările întâlnite, ale căror 
nume nu le cunoşteau. Adică toate, cu excepţia corbilor care se 
roteau cu ţipete răguşite printre stânci şi pe care îi recunoşteau. 
Shmuel scoase câteva ţipete sălbatice pline de însufleţire înspre 
vale şi aşteptă răspunsul ecoului, pentru că acasă era interzis să 
se ridice vocea. 


La unsprezece, soarele dogorea deja arzându-le faţa; 
amândoi erau îmbujoraţi şi scăldaţi de o sudoare sărată. Shmuel 
arătă spre un spaţiu plat între doi stejari, propunând să 
poposească acolo, să se odihnească şi apoi să ridice cortul, să 
aprindă focul şi să pună cartofii la copt. Cunoştea din cărţi 
stejarii cu coroane înalte, care cresc în ţările europene, dar 
stejarii de aici, de pe coastele Carmelului, nici măcar nu erau 
copaci, ci nişte arbuşti încâlciţi, care aproape că nici nu făceau 
umbră. Se chinuiră mult timp cu ţăruşii şi cu păturile, încercând 
să ridice cortul, dar ţăruşii nu intrau în pământ, deşi se foloseau 
de un bolovan pe post de ciocan şi făceau cu schimbul, ţinând 
pe rând parul, timp în care celălalt bătea cu bolovanul. Pe când 
se aplecă să ridice un pietroi mare, un țipăt sfâşietor ieşi din 
pieptul lui Shmuel. Un scorpion îl muşcase de mână, la 
încheietura antebraţului. Durerea era puternică şi ascuţită, la fel 
şi sperietura. Neînţelegând la început ce se întâmplase, Shmuel 
crezu că-i intrase adânc în carne un ciob mare de sticlă, iar 
Menahem îi luă mâna care se umfla deja şi încercă să găsească 
şi să scoată de acolo vreun spin sau vreun ciob. Turnă apoi apă 
peste locul muşcăturii, dar durerea nu trecea, devenind din ce în 
ce mai puternică, astfel încât Shmuel se zvârcolea gemând. 
Menahem îi propuse să se aşeze şi să aştepte pe pătură în timp 
ce el fugea să caute ajutor. Shmuel zări deodată un scorpion 
galben care se târa încet printre frunzele uscate, cel care-l 
muşcase, sau poate altul. Incepu să tremure din tot corpul, fiind 
convins că va muri. Îl cuprinse un val de groază şi disperare şi o 
porni în goană la vale, ţinându-şi mâna inflamată cu cealaltă 
mână, alergând şi clătinându-se, dar picioarele îi erau biciuite 
de crengile uscate şi de maldărele de pietre, iar o dată sau de 
două ori se trezi pe jos cât era de lung, însă se ridică imediat, 
continuând să fugă cât îl ţineau puterile, pierzându-și răsuflarea, 
în timp ce Menahem alerga în urma lui, nereuşind să se ţină 
după el, pentru că spaima şi durerea îi dădeau lui Shmuel aripi. 

Neştiind cum să-l ajute, Menahem începu deodată să strige 
după ajutor cu o voce stridentă şi îngrozită, ca şi cum el ar fi 
fost cel rănit, şi astfel fugeau amândoi pe terenul stâncos, 
Menahem urlând, iar Shmuel alergând şi depărtându-se de el 
fără să mai tipe, doar tremurând tot. 

În cele din urmă ajunseră la o şosea nouă, pe care nu o 
cunoşteau, şi se opriră gâfâind înspăimântați. După câteva 


minute trecu o maşină condusă de o femeie, care îi luă şi îi duse 
la secţia de urgenţe, unde cei doi fură despărțiți; lui Shmuel i se 
făcu o injecție, iar Menahem primi un pahar cu apă rece. După 
injecție, tânărul nostru leşină, iar când se trezi îşi văzu mama şi 
tatăl aplecaţi deasupra lui, cu feţele aproape atingându-se una 
de alta, ca şi cum între ei se aşternuse un calm trecător. Şi se 
simţi mândru că le oferise prilejul acelui moment de acalmie. 

Amândoi i se păreau deodată neputincioşi şi zăpăciţi, 
fiindcă nu încetau să se uite la el cu ochi îngroziţi, ca şi cum 
depindeau acum de el, iar el era cel care trebuia să aibă grijă de 
ei amândoi. Mâna îi era bandajată, iar durerea cedase puţin, în 
locul ei simțind cum creştea în el un fel de aroganță plăcută, şi 
murmură: „Nu-i nimic, doar o înţepătură de scorpion, nu se 
moare din asta”. Pe când îi ieşeau din gură cuvintele „nu se 
moare din asta”, simţi o uşoară tresărire de dezamăgire, pentru 
că în imaginaţia lui îşi vedea deja părinţii îndoliaţi, regretând 
amarnic toate nedreptăţile pe care i le făcuseră de-a lungul 
timpului. După câteva ore, medicul de gardă îi dădu drumul 
acasă, spunându-i să se odihnească, să mănânce puţin şi să bea 
mult. Părinţii chemară un taxi, care îl lăsă pe Menahem acasă la 
el, ei continuându-şi drumul. 

Acasă i-au propus să se întindă în camera mică, în patul 
surorii lui, iar pe Miri o transferară în colţul lui Shmuel, pe hol, 
între uşa bucătăriei şi cea a toaletei. Timp de două zile, l-au 
asaltat cu supă de găină fierbinte şi ficăţei de pasăre cu piure de 
cartofi şi morcovi fierţi, budincă de vanilie, după care i-au spus: 
„Gata, s-a terminat cu alintatul, la noapte te întorci în patul tău, 
iar de mâine, la şcoală”. Astfel veni şi rândul mustrărilor şi al 
reproşurilor. Prietenul lui, Menahem, veni în vizită cu un aer 
vinovat, jenat, făcându-se mic, mic de tot, ca şi cum el l-ar fi 
muşcat pe Shmuel; îi aduse cadou un timbru rar şi scump, la 
care acesta râvnea de mult, un timbru nazist, cu svastica şi 
imaginea lui Hitler. După câteva zile, mâna i se dezumflă, i-a 
fost scos şi bandajul, însă tânărul nostru nu avea să uite 
niciodată plăcerea călduţă pe care o simţise odată cu spaima 
morţii şi dulceaţa secretă a imaginii părinţilor şi a surorii lui 
îndoliaţi lângă mormântul proaspăt, regretând toate suferinţele 
la care fusese supus încă din fragedă copilărie. Îşi amintea şi de 
cele două frumuseți ale clasei, Tamar şi Ronit, care stăteau 
lângă mormântul lui îmbrăţişate, cu ochii în lacrimi. Işi amintea 


atingerea mâinii lui Miri pe frunte şi păr. Se aplecase şi-l 
mângâiase în timp ce stătea întins pe patul ei, ea, care nu-l 
mângâiase niciodată, nici înainte şi nici după aceea. În familia 
lui nu prea se obişnuia să se atingă unul pe altul. Uneori primea 
de la taică-său câte o palmă usturătoare, iar rar de tot, maică-sa 
îşi punea degetele reci pe fruntea lui. Poate că nu făcea decât 
să-i verifice temperatura. Nu-şi văzuse niciodată părinţii punând 
mâna unul pe celălalt, nici măcar ca să ia vreo scamă de pe 
haine, însă în toţi anii copilăriei simţise că mama lui ascundea în 
ea o ofensă tainică, pe când taică-său îşi stăpânea o ranchiună 
încordată. Părinţii aproape că nu vorbeau între ei, iar dacă o 
făceau, discutau doar despre ce era de făcut. Instalator. Facturi. 
Cumpărături. Când tatăl i se adresa mamei, gura i se strâmba în 
jos, de parcă îl dureau dinţii. Care erau cauzele ofensei mamei şi 
ale ranchiunei tatălui nu ştia, şi nici nu ceruse să afle. Încă de pe 
vremea primelor lui amintiri, de pe la vârsta de doi sau trei ani, 
între părinţi se instalase deja o mare distanţă. Deşi aproape 
niciodată nu ridicau vocea şi nu se certau în prezenţa lui. De 
câteva ori observase că mama avea ochii roşii. Uneori taică-său 
ieşea pe balcon să fumeze şi rămânea acolo singur câte un sfert 
de oră sau douăzeci de minute, după care se întorcea şi se 
aşeza pe scaunul lui, ascunzându-se după ziar. Părinţii lui erau 
oameni generoşi şi reţinuţi şi nu credeau în efectul ridicării vocii. 
Toată copilăria şi adolescenţa, Shmuel se ruşinase cu ei şi 
fusese mereu supărat pe ei, fără a şti de ce: din cauza 
slăbiciunii lor? Din cauza ofensei eterne? Ofensă de imigranţi 
care se străduiesc peste puterile lor să le fie pe plac unor 
oameni străini? Din cauza căldurii de care nu avusese parte, 
pentru că ei nu aveau acest fel de căldură? Din cauza duşmăniei 
reţinute care plutea aproape întotdeauna între ei? Din cauza 
zgârceniei lor? Doar avuseseră mereu grijă să nu-i lipsească 
nimic: în ciuda cumpătării lor mereu treze, nu i-au lipsit 
niciodată hainele sau cărţile, albumele sau cataloagele pentru 
colecţia lui de timbre, bicicletă de bar mitzvah, chiar şi studiile 
la universitate i le plătiseră până ce dăduseră faliment. Şi, cu 
toate astea, nu era în stare să iubească nici pe mama, nici pe 
tatăl lui. Găsea respingător acel amestec de supunere şi 
amărăciune care se acumulase în ei. Din cauza holului scund şi 
apăsător în care îşi petrecuse toată copilăria şi adolescenţa. Din 
cauza docilităţii tatălui, care repeta mereu sloganurile partidului 


aflat la guvernare, şi a tăcerilor mormântale ale mamei. Toată 
copilăria i-a trădat inventându-şi părinţi complet diferiţi de ei 
doi, părinţi generoşi şi puternici, sufletişti, poate profesori la 
Technion”, poate nişte oameni cultivați şi cu stare de pe 
Carmel, părinţi inteligenţi, simpatici, fermecători, care să le 
trezească şi lui, şi altora respectul, dragostea şi teama. Nu 
vorbise niciodată cu nimeni despre asta, nici măcar cu sora sa. 
Când era mic, ea îl striga copil adoptat, bun de nimic, spunându- 
i: „Pe tine, de fapt, te-am găsit în pădurile Carmelului”. Tatăl său 
o corecta uneori: „Nu în pădurile Carmelului, da' de unde, te-am 
găsit pe o alee, lângă port”. Mama lui mormăia abia auzit: „Nu a 
fost aşa, dacă ar fi aşa - ne-am găsit toţi patru unii pe alţii 
absolut întâmplător”. Shmuel nu-şi ierta faptul de a nu-şi ierta 
părinţii şi se acuza de lipsă de fidelitate. Ca şi cum ar fi fost, în 
tot acest timp, un agent străin introdus în propria familie. 

Cât despre sora lui, Miri, fată frumoasă, ţanţoşă, şatenă, de 
când împlinise paisprezece sau cincisprezece ani era înconjurată 
de o mulţime de fete gălăgioase şi de băieţi înalţi, dintre care 
unii erau mai mari decât ea cu doi sau trei ani, unul fiind chiar 
ofiţer în patrula de recunoaştere. 

Inţepătura scorpionului - Shmuel o păstra ca pe una dintre 
puţinele amintiri dulci ale copilăriei. În toţi acei ani se simţise 
permanent închis între pereţii holului trist în care dormea, pereţi 
afumaţi din cauza lămpii cu petrol pe care o aprindeau când se 
întrerupea curentul electric, şi plafonul scund, mâncat de 
igrasie. Şi iată că pentru două sau trei zile, parcă s-ar fi deschis 
o fisură într-unul dintre pereţi, prin care apăruse ceva după care 
Shmuel nu încetase să tânjească în anii adolescenţei, şi chiar şi 
acum, matur fiind, când îşi amintea de înţepătura scorpionului, 
se umplea de un fel de dorinţă confuză de a ierta pe toată 
lumea şi de a iubi pe oricine îi ieşea în cale. 


30 


Marţi, între o răpăială şi alta, Shmuel se trezi la nouă 
dimineaţa, îşi înfundă capul sălbatic sub robinet şi lăsă jetul de 
apă rece să-i alunge resturile de somn. Apoi se îmbrăcă, merse 


57 institutul Politehnic din Haifa sau Institutul Tehnologic Israelian este 
cunoscut în lumea întreagă pentru valoarea sa, fiind cea mai veche instituţie 
universitară din Israel (n. red.). 


la bucătărie, îşi făcu un sendviş cu brânză şi bău două cafele 
negre, groase. Inainte de zece se duse la staţia de autobuz de 
pe strada Keren Kaiemet şi plecă spre Biblioteca Naţională de la 
Givat Ram. Lăsă de data aceasta în cameră bastonul cu cap de 
vulpe care îşi arăta colții lucioşi. O bibliotecară scundă şi grasă, 
cu ochelari, cu o faţă care exprima compasiune şi bunătate, dar 
cu o mustăcioară fină deasupra buzei superioare, îl ghidă, la 
cererea lui, spre secţia de periodice. Aici ceru să i se aducă nouă 
dintre grupajele lunare legate în volume ale ziarului Davar. din 
iunie 1947 şi până în februarie 1948. Se instală comod pe scaun, 
îşi puse în faţă, pe masă, câteva foi pe care le adusese cu el şi 
un stilou pe care îl luase de pe biroul lui Ghershom Wald, şi 
începu să răsfoiască răbdător ziar după ziar, foaie cu foaie. 

In afară de el, nu mai era în sala de lectură decât un singur 
cititor, un bărbat în vârstă, cu barbişon, cu urechi mari şi un 
pince-nez cu ramă aurită. Shmuel observă că aproape nu avea 
sprâncene. Răsfoia un volum gros, alcătuit din ediţiile unui 
săptămânal al cărui titlu Shmuel nu-l putea distinge, dar 
observă că era un ziar vechi, într-o limbă străină, şi mai observă 
că individul îşi lua notițe minuţios, pe nişte foi mici, în timp ce-şi 
muşca fără întrerupere buza de jos. 

După vreo jumătate de oră, Shmuel găsi în sfârşit o referire 
la membrul Comitetului Executiv Sionist şi al Sohnutului, Shaltiel 
Abarbanel. Ştirea se pierdea undeva în subsolul unei pagini 
interioare a ziarului Davar şi spunea că în data de 18 iunie 1947, 
Abarbanel ceruse să fie primit de comisia specială trimisă de 
ONU pentru a cerceta problema viitorului Eretz Israel. Shaltiel 
Abarbanel cerea să prezinte în faţa comisiei o părere a 
minorităţii, de fapt părerea unei singure persoane, privind 
conflictul dintre evrei şi arabi. Voia să propună o soluţie 
originală, pe cale paşnică. Insă conducerea respinsese cererea 
lui sub pretextul că Sohnutul şi Comitetul Executiv Sionist 
trebuiau să prezinte o părere unică, nu să vorbească pe mai 
multe voci, aflate în contradicţie una cu alta. Se mai spunea în 
ştirea cu pricina că Abarbanel luase în considerare posibilitatea 
de a lua cuvântul în faţa comisiei, în ciuda hotărârii Sohnutului, 
însă accepta decizia majorităţii, poate din cauză că i se 
sugerase că dacă va îndrăzni să apară în faţa comisiei pe 
propria răspundere, nu-i va mai fi asigurat locul în instituţiile 
centrale ale aşezării evreieşti. 


Shmuel Asch copie această ştire pe o foaie de hârtie, pe 
care o îndoi şi o puse în buzunarul cămăşii. Apoi continuă să 
răsfoiască ziarele din septembrie şi octombrie, se opri să 
citească amănuntele recomandării comisiei trimise de ONU cu 
scopul de a împărţi Eretz Israel în două state, evreiesc şi arab, şi 
trecu mai departe, în căutarea altor ştiri despre afacerea 
Shaltiel Abarbanel. Dar nu găsi nicio dovadă a vreunei dezbateri 
publice, şi nici a faptului că Abarbanel s-ar fi adresat opiniei 
publice evreieşti sau arabe. 

După vreo trei ore i se făcu dintr-odată foame, dar hotărî că 
atât timp cât bătrânul cu barbişon stătea şi lucra la masa de 
vizavi, nu se va opri nici el. Şi-a respectat hotărârea timp de 
aproximativ douăzeci de minute. După douăzeci de minute 
renunţă şi se duse la cantina din clădirea alăturată, Kaplan, 
unde avea obiceiul să meargă să-şi astâmpere foamea pe 
vremea când era student. Spera din tot sufletul să nu 
întâlnească vreun fost coleg. Dacă i-ar pune întrebări, ce-ar 
putea să-i răspundă? 

Era deja unu şi jumătate şi îşi comandă un sendviş cu 
caşcaval, iaurt şi cafea. Apoi, fiindu-i încă foame, comandă încă 
un sendviş şi încă un iaurt, iar ca desert, încă o cafea, de data 
aceasta împreună cu o prăjitură. Când termină, fu nevoit să se 
lupte cu o uşoară somnolenţă, care îl făcu să se destindă, cu 
pleoapele clipind des sau căzându-i peste ochi. Rămase aşa 
aproximativ un sfert de oră într-un colţ al cantinei, cu bărbia 
căzându-i în piept, apoi îşi adună restul de voinţă şi se ridică, 
întorcându-se în sala de lectură a secţiei de periodice, reluându- 
şi locul pe care şezuse mai devreme. Omul fără sprâncene, cu 
barbişon şi cu pince-nez aurit era tot acolo, nemişcat, şi 
continua să-şi ia notițe minuţios, pe bucățele de hârtie. Când 
trecu pe lângă el, Shmuel observă că titlul ziarului săptămânal 
pe care îl citea era scris cu litere chirilice, iar notițele pe care le 
lua bătrânul erau probabil în ruseşte. Dar nu se opri, ci se 
întoarse şi ceru volumele din Davarla care nu avusese încă timp 
să se uite, îşi reluă locul şi continuă să răsfoiască ziarele, foaie 
cu foaie. 

Când ajunse la săptămânile care au precedat hotărârea 
ONU din 29 noiembrie, aproape uită scopul venirii şi înghiţi 
paginile cu entuziasm, ziar după ziar, articol după articol, ca şi 
cum rezultatele votării decisive a Organizaţiei Naţiunilor Unite 


erau încă imprevizibile, atârnând de fiecare vot care putea să 
schimbe situaţia într-o direcţie sau alta. Se gândi la poziţia lui 
Wald în privinţa importanţei istorice a lui Ben Gurion şi îi 
descoperi acum noi aspecte, pozitive şi negative, deopotrivă. La 
patru şi jumătate îşi aminti de obligaţiile impuse de slujba pe 
care o avea, îi înapoie bibliotecarei volumele din Davar, îşi 
strânse hârtiile, uitând stiloul, şi alergă gâfâind spre staţia de 
autobuz, ca să ajungă înainte de cinci în biblioteca lui Ghershom 
Wald. In timp ce alerga spre staţie, avu un atac de astm şi se 
opri, scoase din buzunarul paltonului inhalatorul din care inspiră 
adânc şi ajunse în staţie la mai puţin de un minut după ce 
plecase autobuzul. Trebui să-l aştepte pe următorul. 

De la autobuz alergă spre casă cu ultimele puteri. 

Transpirat şi gâfâind, ajunse la cinci şi zece la casa din 
curtea pietruită de pe aleea Rav Elbaz, şi îl găsi pe Ghershom 
Wald cufundat într-una dintre conversațiile telefonice incisive şi 
ironice pe care le purta uneori cu prietenii lui, aşteptă sfârşitul 
convorbirii şi se scuză pentru întârziere. 

— După cum ştii, spuse infirmul, eu nu plec nicăieri de aici. 
După cum e scris la noi: „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa 
Ta”. Hm. Dar tu, dacă îmi dai voie să întreb, ai vânat vreo 
căprioară sau vreo gazelă? După cum arăţi, am impresia că a 
reuşit să-ţi scape. 

Shmuel răspunse: 

— O ceaşcă de ceai? Poate o felie de prăjitură? 

— Stai jos, tinere. In natura ursului e să meargă încet, dar 
tu ai alergat numai ca să-mi fii pe plac. Nu aveai niciun motiv să 
alergi. În poezia lui Bialik*, profetul Amos spune: „mersul încet - 
m-au învăţat turmele mele”. Eu sunt mulţumit de tine, deşi ai 
întârziat. Visătorii sunt oameni care întârzie mereu. Însă, aşa 
cum e scris la noi, nu la întâmplare vorbesc visele. 

Apoi bătrânul conversă iarăşi îndelung la telefon, dădu 
citate, se amuză, ironiză şi iar dădu citate. Când termină, i se 
adresă din nou lui Shmuel, punându-i întrebări despre profesorii 
lui de la universitate. Vorbiră un sfert de oră despre unul dintre 
profesori, care se îndrăgostise de o studentă tânără, ai cărei 


s Psalmii, 83:5 (n. red.). 

s Haim/Chaim Nahman Bialik (1873-1934) este poetul naţional al Israelului. A 
scris în ebraică şi idiş, fiind totodată şi un eseist, prozator şi publicist de 
seamă (n. red.). 


părinţi îi erau prieteni vechi. Lui Wald îi plăceau bârfele, şi nici 
Shmuel nu se dădea în lături de la ele. Apoi tânărul întrebă pe 
neaşteptate: 

— Shaltiel Abarbanel. Tatăl Ataliei. Cuscrul tău. Ce poţi 
spune despre el? _ 

Wald căzu pe gânduri. Işi trecu mâna peste obraz, după 
care îşi privi palma preţ de o clipă, ca şi cum răspunsul la 
întrebarea tânărului ar fi fost scris acolo. În cele din urmă spuse: 

— Şi el era un visător. Deşi nu s-a ocupat de Isus creştinul, 
şi nici de atitudinea evreilor faţă de El; dar, în felul lui, a crezut 
şi el, ca Isus, în iubirea universală, iubire a tuturor făpturilor 
pentru toate făpturile. „Cereţi şi vi se va da, cereţi şi veţi găsi, 
bateţi la uşă şi vi se va deschide, pentru că oricine va cere va 
primi, şi cel ce va cere va găsi, şi celui care bate la uşă i se va 
deschide”S0. Eu, dragul meu, nu cred în iubirea tuturor faţă de 
toţi. Măsura iubirii e limitată. Cineva poate iubi cinci bărbaţi şi 
femei, poate zece, uneori poate chiar cincisprezece. Şi asta rar 
de tot. Dar dacă vine cineva şi-mi spune că el iubeşte toată 
Lumea a Treia, sau toată America Latină, sau tot genul feminin, 
asta nu mai e iubire, ci figură de stil. Vorbe goale. Slogan. Nu 
ne-am născut să iubim mai mult de câţiva oameni. lubirea e un 
eveniment intim, ciudat şi plin de contradicții, căci nu o dată se 
întâmplă să iubim pe cineva din dragoste pentru noi înşine, din 
egoism, din cupiditate, din pasiunea trupească, din voinţa de a-l 
stăpâni pe cel iubit şi de a-l supune, sau invers, dintr-un fel de 
voluptate de a ne supune obiectului iubirii noastre, şi în general 
iubirea e foarte asemănătoare urii, şi mult mai apropiată ei 
decât pot concepe majoritatea oamenilor. lată, de exemplu, 
când iubeşti pe cineva, sau urăşti pe cineva, în fiecare moment 
eşti dornic să ştii unde se găseşte, cu cine se află, îi este bine 
sau rău, ce face, ce gândeşte, care îi sunt temerile. „Inima e 
nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate să o 
cunoască?”6!, aşa a spus profetul leremia. Thomas Mann a scris 
undeva că ura nu e altceva decât iubirea căreia i s-a adăugat 
semnul matematic minus. Măsura geloziei e dovada că iubirea 
seamănă cu ura, pentru că în gelozie se contopesc iubirea şi 
ura. In Cântarea Cântărilor, în acelaşi verset ni se spune că 
„dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată 


o Matei, 7:7-8; Luca, 11:9 (n. tr.). 
a leremia, 17:9 (n. red.). 


ca Locuinţa morţilor”*?. Tatăl Ataliei visa că evreii şi arabii pot să 
se iubească unii pe alţii, cu condiţia să fie clarificată 
neînţelegerea dintre ei. Dar aici a greşit. Între evrei şi arabi nu 
e, şi nu a existat niciodată vreo neînțelegere. Dimpotrivă. De 
câteva decenii, între ei e o înţelegere perfectă: arabii vor ţara 
asta pentru că e singura lor ţară, nu au alta în afară de ea, iar 
noi o vrem exact din acelaşi motiv. Ei ştiu că noi nu vom 
renunţa la ea niciodată, iar noi ştim că ei nu vor renunţa la ea 
niciodată. Inţelegerea reciprocă e cât se poate de clară, fără 
nicio îndoială. Nicio neînțelegere nu e şi nu a fost între noi. Tatăl 
Ataliei a fost dintre cei care credeau că orice conflict de pe lume 
nu e altceva decât neînțelegere: o mică îndrumare familială, un 
pic de terapie de grup, o picătură, două de bunăvoință - şi 
imediat vom deveni cu toţii fraţi de suflet, iar cearta va dispărea 
de parcă nici n-ar fi fost. Era dintre cei care credeau că tot ce li 
se cerea celor ce se certau era să binevoiască să se recunoască 
unul pe celălalt, pentru ca îndată să înceapă să se simpatizeze 
reciproc. Nu trebuie decât să bem împreună o cafea tare şi 
dulce şi să purtăm o discuţie prietenească - şi imediat răsare 
soarele, iar duşmanii vor cădea înlăcrimaţi unul în braţele 
celuilalt, ca într-un roman de Dostoievski. Dar eu îţi spun, dragul 
meu, doi bărbaţi care iubesc aceeaşi femeie, două popoare care 
pretind acelaşi pământ - chiar dacă vor bea împreună râuri de 
cafea, râurile acelea nu vor stinge ura lor, şi oricât de multă apă 
ar curge, tot nu o va spăla. Şi am să-ţi mai spun ceva, în ciuda 
celor pe care ţi le-am zis până acum: fericiţi visătorii şi 
nenorociţi cei care deschid ochii. Deşi visătorii nu ne vor mântui, 
nici ei şi nici discipolii lor, fără visuri şi fără visători, blestemul 
care ne apasă ar fi de şapte ori mai greu. Datorită visătorilor, şi 
noi, cei clarvăzători, poate suntem mai puţin rigizi şi mai puţin 
disperaţi decât am fi fost fără ei. lar acum fii bun şi toarnă-mi un 
pahar de apă şi nu uita, te rog, să hrăneşti peştişorii din acvariu. 
E interesant ce vede de fapt un peştişor privind în cameră prin 
peretele de sticlă, rafturile cu cărţi, pătratul de lumină al 
ferestrei. Şi Isus al tău era un mare visător, poate cel mai mare 
visător care a trăit vreodată. Însă discipolii lui nu au fost 
visători. Ei au fost însetaţi de putere, iar în cele din urmă, 
asemenea tuturor celor însetaţi de putere din lume, au ajuns să 
facă vărsare de sânge. Nu-ţi bate capul să-mi răspunzi, ştiu deja 


« Cântarea Cântărilor, 8:6 (n. red.). 


ce vrei să spui şi pot să-ţi recit răspunsul de la început până la 
sfârşit, şi chiar şi de la sfârşit până la început. Hai. Am vorbit 
destul pentru astăzi, iar acum vreau să citesc în linişte Gogol. O 
dată la doi, trei ani mă întorc la Gogol. El ştia aproape tot ce se 
poate şti despre natura umană. Ştia şi se tăvălea de râs. Dar tu 
să nu-l citeşti. Nu. Tu să-l citeşti pe Tolstoi. Ţi se potriveşte mult 
mai bine. Dă-mi, te rog, perna de pe canapea. Da. Aşa. 
Mulţumesc. Pune-mi-o, te rog, la spate. Îţi mulţumesc. Tolstoi e 
nespus de frumos pentru cititori-visători. 


A doua zi dimineaţă, Shmuel Asch reuşi iarăşi să se 
trezească la nouă, iar la zece şi jumătate era deja în sala de 
lectură a bibliotecii. Ilzbuti să găsească ziarul din ziua de 30 
noiembrie '47. Un titlu cu litere enorme declara: „Statul evreiesc 
se va naşte curând”, anunțând că „Adunarea ONU a hotărât, cu 
o majoritate de mai mult de două treimi, înfiinţarea statului 
evreiesc liber în Eretz Israel”. Sub acest titlu era scris: „Tara va 
fi împărţită în două state independente, evreiesc şi arab, care 
vor fi legate unul de altul prin relaţii economice şi monedă 
comună.  lerusalimul şi Bethlehemul vor beneficia de o 
guvernare internaţională”. Şi mai jos, sub această ştire, apar în 
detaliu voturile Adunării Generale, cu lista ţărilor care s-au 
exprimat pentru, împotrivă sau care s-au abținut. Citind ştirea, 
Shmuel fu cuprins de o emoție puternică, iar ochii i se umplură 
de lacrimi, ca şi cum evenimentele descrise în ziar se petreceau 
chiar în clipele acelea. Observă că bătrânul din ziua precedentă, 
fără sprâncene, cu barbişon şi pince-nez, îl privea curios. Dar 
când privirile li se întâlniră, străinul îşi lăsă repede ochii în 
hârtiile lui, Shmuel făcând acelaşi lucru. 

După ce-şi potoli foamea cu trei sendvişuri cu caşcaval, un 
iaurt şi două cafele la cantina din clădirea Kaplan, se întoarse la 
locul lui din sala de lectură şi, iată, găsi acum acolo, pe lângă 
barbişon, şi o femeie tânără, îmbrăcată într-un sarafan, cu părul 
strâns într-o coadă împletită, răsucită pe cap, semănând cu o 
pionieră din kibbutz. Poate era studentă. Sau poate o tânără 
profesoară. | se părea cunoscută de undeva. Se apropie de ea şi 
o întrebă în şoaptă dacă avea nevoie de ajutor. Profesoara 
zâmbi trist şi-i răspunse încetişor: 

— Mulţumesc, mă descurc. 

Shmuel se scuză, tot în şoaptă, pentru că o deranjase şi se 


întoarse la masa lui şi la numerele din lunile decembrie 1947 şi 
ianuarie şi februarie 1948 ale ziarului Davar. Cu aproximativ o 
jumătate de oră înainte de a i se termina timpul şi de a fi nevoit 
să fugă spre casa lui Wald, găsi deodată încă o ştire despre 
Shaltiel Abarbanel. Şi ştirea aceasta, ca şi precedenta, era 
ascunsă în josul unei pagini interioare, pagina trei a ziarului, sub 
ştirea despre chemarea organizaţiei Hagana lansată tuturor 
proprietarilor de maşini de transport, de a veni să se înscrie la 
birourile Gărzii Populare. Data apariţiei ziarului era 21 
decembrie 1947. În ştire se spunea că tovarăşul S. Abarbanel 
demisionase în ziua precedentă din funcţiile Comitetului 
Executiv Sionist şi din conducerea Sohnutului, ca urmare a 
divergenţelor cu tovarăşii lui din cele două instituţii. Se mai 
menţiona că Abarbanel însuşi refuzase să răspundă la 
întrebarea reporterului de la Davar despre cauzele demisiei. Ca 
urmare a unui scurt anunţ, reporterul aflase că, după părerea 
tovarăşului Abarbanel, linia aleasă de tovarăşul David Ben 
Gurion şi de alţii ducea, în mod inevitabil, la un război sângeros 
între cele două popoare care locuiau în ţară, un război sângeros 
din care nu era deloc clar cine va ieşi învingător şi care putea fi 
privit ca un pariu necugetat, pus pe viaţa sau moartea a şase 
sute de mii de evrei din Eretz Israel. După părerea lui Abarbanel, 
se spunea în articol, încă nu se închisese drumul spre un 
compromis istoric între cele două popoare care trăiau în ţară. 
Ziaristul de la Davar adăuga că Shaltiel Abarbanel, avocat de 
renume şi reputat orientalist, făcuse parte din cele două 
organizaţii timp de aproape nouă ani. 

La trei şi jumătate, bătrânul cu barbişon se ridică, închise 
volumul din care citise, îşi adună teancul de hârtiuţe chirilice şi 
ieşi. Shmuel mai rămase puţin, continuând să răsfoiască 
paginile ziarului Davar, aşteptând de fapt ca femeia aceea 
tânără să iasă, ca s-o poată urma, şi poate chiar să stea de 
vorbă cu ea, dar se apropia ora patru, apoi patru şi un sfert, iar 
tânăra continua să stea aplecată asupra foilor ei. Shmuel îşi 
aminti de datoria lui, aşa că ieşi în fugă. 


31 


Într-o dimineață, pe când stăteau amândoi în bucătărie, 
Shmuel turnând cafea pentru Atalia şi pentru el, îndulcind-o şi 


amestecând în amândouă ceştile, prinse curaj dintr-odată şi 
întrebă: 

— Ce faci tu? 

— Beau cafea cu un tânăr zăpăcit, spuse Atalia. 

— Nu, ce faci... în general? 

— Lucrez. 

— Într-un birou? În învăţământ? 

— Lucrez în biroul unui detectiv particular. Dar acum s-au 
inversat rolurile, şi mă iei tu la întrebări pe mine? 

Shmuel nu dădu atenţie ironiei. Curiozitatea îl rodea mult 
prea tare: 

— Şi ce anume investighezi? 

— Inşelăciuni, de exemplu. Infidelităţi. Motive de divorţ. 

— Ca în poveştile cu detectivi? Te strecori pe ascuns, cu 
gulerul ridicat şi ochelari de soare, după bărbaţi necredincioşi şi 
femei căsătorite infidele? 

— Şi asta. 

— Şi mai ce? 

— In general verific situaţia financiară reală a celor care vor 
să devină asociaţi într-o firmă. Sau sursele de venit ale 
investitorilor. Sau posesiunea unor bunuri ale căror proprietari 
nu sunt găsiţi ori se află departe de aici. Vrei să afli ceva despre 
cineva? 

— Da. Despre tine. 

— Poate te adresezi unui alt birou, şi îi plăteşti ca să mă 
urmărească? 

— Şi ce-o să descopere? Infidelităţi? Amanţi? Bunuri 
nedeclarate? 

— Te străduieşti să duci aici o viaţă de călugăr, dar probabil 
că imaginaţia ta zburdă printr-un harem. 

— Ai vrea să-mi cenzurezi imaginaţia? 

— Să cenzurez, nu. Dar aş trage puţin cu ochiul. Tu eşti mai 
mult orfan, deşi părinţii tăi trăiesc. Ai uneori un fel de miros fin 
de disperare. Şi nu de asta are nevoie Wald al nostru. El are 
nevoie de un interlocutor inteligent şi amuzant, care să-l 
contrazică tot timpul. 

— Cine sunt cei cu care se ceartă uneori la telefon? 

_— Două cunoştinţe vechi, de dinainte de Potop. Ciudaţi ca şi 
el. Incăpăţânaţi. Asertivi. Nişte vulcani stinşi. Pensionari care 
stau acasă toată ziua şi îşi ascut argumentele. Îi seamănă puţin. 


Doar că ei sunt şi mai singuri decât el, pentru că nu-şi permit un 
Shmuel Asch care să-i distreze timp de câteva ore în fiecare zi. 
Deşi nici tu nu eşti prea distractiv. Sau poate că eşti amuzant 
tocmai atunci când nu ai intenţia să fii. 

Shmuel cobori privirea, cercetându-şi degetele răsfirate în 
faţa lui, pe muşamaua mesei din bucătărie. | se păreau urâte, 
scurte şi groase. Apoi o privi pe Atalia şi îi aminti, ezitând, că de 
două ori acceptase să iasă cu el. De fapt, de ambele dăţi fusese 
iniţiativa ei. 

Atalia spuse: 

— E lucru ştiut. Femeile se simt uneori atrase de tineri 
debusolaţi. 

Apoi zâmbi, dar nu părea veselă: 

— Înaintea ta au mai fost aici trei-patru tineri care i-au ţinut 
de urât lui Wald şi au locuit în mansardă. Toţi erau cam ciudaţi 
şi cam singuratici. Probabil că o slujbă ca aceasta li se 
potriveşte unor tineri care au greşit drumul. Toţi au încercat, 
mai mult sau mai puţin, să-mi facă curte, deşi erau mai tineri 
decât mine cu douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani. Ca tine. 
Singurătatea dă naştere la tot felul de ciudăţenii. Sau poate că 
ciudăţeniile le aduceţi cu voi aici din locurile de unde veniţi. 

— Dar tu? întrebă Shmuel cu ochii încă aţintiţi pe degetele 
lui urâte, tu de ce eşti singură? 

— Eu? De câteva săptămâni nu-ţi iei ochii de la mine, şi cu 
toate astea nici n-ai început măcar să mă cunoşti. E probabil 
ceva care te intrigă sau te atrage, dar acest ceva cu siguranţă 
nu sunt eu. E plină lumea de bărbaţi interesaţi de femei, dar 
care nu se interesează cu adevărat de ele. Femeile slabe 
acceptă uneori astfel de bărbaţi. Eu, întâmplător, chiar nu am 
nevoie de nimeni. Eu sunt singură. Lucrez, citesc şi ascult 
muzică. Uneori mai vine cineva la mine în vizită, în câte o seară. 
Alteori, în altă seară, vine alt oaspete. Vine şi se duce. Eu îmi 
sunt de-ajuns. Altfel mi-aş fi angajat, ca Wald, un băiat fără 
serviciu care să mă distreze câte şase ore pe zi. 

— Dar când eşti singură în cameră? 

— Locuiesc. Mi-e de-ajuns. 

— Atunci de ce mi-ai propus, nu o dată, ci de două ori, să 
ieşim seara împreună? 

— Bine, spuse Atalia ridicându-se şi ducând la chiuvetă cele 
două ceşti goale de cafea, pe care le spălă şi le puse la scurs cu 


gura în jos. Bine, poate ieşim şi diseară. Nu diseară. La noapte. 
Nu la noapte. În zori. Îţi fac cadou o mică aventură nocturnă. Ştii 
să te ascunzi? 

— Nu, răspunse Shmuel cu modestie. Deloc. 

— Vom vedea luna deasupra Muntelui Sion, vizavi de 
zidurile oraşului vechi, spuse Atalia stând în picioare lângă uşa 
bucătăriei, sprijinindu-se de cadrul ei, cu şoldul stâng mai 
ridicat, pe care i se odihneau cele cinci degete ale mâinii. Ecoul 
vag al parfumului de violete urca dinspre ea, împreună cu 
adierea unui miros de şampon. 

Shmuel spuse: 

— În noaptea asta nu va mai fi lună plină. 

— Atunci vom privi o lună defectă. Aproape totul e defect 
pe lume. Aproape tot ce atingem se defectează. Tu să fii gata, în 
bucătărie, dimineaţă la ora trei. Dacă eşti în stare să te trezeşti 
la o astfel de oră. Vom urca pe Muntele Sion şi vom vedea 
împreună răsăritul soarelui dincolo de munţii Moab. Numai să nu 
fie înnorat. Am un cuplu, amândoi oameni cultivați, amândoi 
destul de cunoscuţi în lerusalim, amândoi căsătoriţi, dar nu între 
ei, care s-au înţeles să se întâlnească la noapte, ca să vadă 
răsăritul de pe Muntele Sion. Să nu mă întrebi de unde ştiu. 
Trebuie să încerc să-i fotografiez împreună în lumina răsăritului, 
fără ca ei să mă observe. Dacă avem noroc, îi fotografiem 
îmbrăţişaţi. Tu vii cu mine, vei fi alibiul meu. 

După ce ieşi, de pe hol, când Shmuel nu o mai vedea, 
adăugă: 

— Şi îmbracă-te cu haine groase. Nopțile de iarnă sunt 
foarte reci la lerusalim. 

Shmuel rămase încă vreo douăzeci de minute în bucătărie, 
cu ochii ficşi la degetele lui. Hotări că astăzi îşi va tăia unghiile şi 
părul din nas şi va face încă un duş seara, deşi se spălase de 
dimineaţă. În niciun caz nu trebuia să uite să-şi schimbe 
inhalatorul gol cu unul nou. Medita la faptul că avea de gând s-o 
întrebe pe Atalia despre tatăl său şi poate chiar şi despre soţul 
ei, dar avea senzaţia că întrebări ca acestea aveau s-o supere şi 
s-o îndepărteze de el. Şi îşi repetă: s-o îndepărteze. Cum s-o 
îndepărteze? Unde s-o îndepărteze? Ca şi cum am fi apropiaţi. 
Chiar ea a spus că în plimbarea asta nocturnă mă ia numai pe 
post de alibi. Cu siguranţă nu-i e totuna să se plimbe singură pe 
Muntele Sion înainte de răsăritul soarelui. Şi nici nu s-ar simţi în 


siguranţă. Oare mă simpatizează? Puțin? Sau îi e doar milă de 
mine? Sau se poartă cu mine exact cum s-a purtat cu cei trei 
sau patru chiriaşi dinaintea mea? Sau poate se amuză puţin pe 
seama mea, ca şi cum aş fi copilul pe care nu l-a avut niciodată? 
Şi dintr-odată, brusc, toate întrebările acestea îşi pierdură 
sensul, şi se simţi cuprins de un val de bucurie care îi umplu 
pieptul şi îi puse sângele în mişcare. Pentru prima oară după 
câteva luni, simţi deodată că durerea ascuţită provocată de 
plecarea Yardenei şi de căsătoria ei cu Nesher Sharshevski se 
domolea puţin şi pălea sub intensitatea acestei bucurii. Se simţi 
liniştit, sigur pe el, aproape viril. Şi îşi spuse cu voce tare: 

— Da. La trei dimineaţă. 

leşi din bucătărie şi trecu pe lângă uşa închisă a Ataliei; 
urcă în mansarda lui, stătu un timp la fereastră, apoi îşi îmbrăcă 
paltonul jerpelit, îşi luă bastonul cu cap de vulpe pândindu-şi 
prada, îşi presără praf de talc pe barbă şi pe frunte şi se duse să 
mănânce gulaş la restaurantul unguresc de pe strada King 
George. Dar deodată, pe când îşi mânca tocăniţa în care înmuia 
bucăţi de pâine albă, îl cuprinse îngrijorarea, pentru că nu 
reuşea cu niciun chip să-şi amintească dacă Atalia îi spusese s-o 
aştepte la trei dimineaţa în camera lui, sau în bucătărie, sau pe 
hol, sau poate îi spusese să bată la uşa ei? Mai rău decât atât: 
nu ştia nici dacă la trei dimineaţa trebuiau să iasă din casă sau 
să fie deja pe Muntele Sion, privind luna defectă, în aşteptarea 
răsăritului, şi să urmărească pe ascuns perechea de îndrăgostiţi 
clandestini. 


32 


În noaptea aceea, după ce îi servi lui Ghershom Wald grişul 
cu lapte, aşteptă să termine de mâncat, mâncă şi el ce rămase, 
duse înapoi la bucătărie lingura şi farfuria, le clăti, hrăni 
peştişorii, închise obloanele în camera de lucru a lui Wald şi urcă 
la mansardă, însă nu se culcă. Nu avea ceas deşteptător, şi ştia 
că dacă adoarme nu are nicio şansă să se trezească la timp 
pentru întâlnirea nocturnă. Aşa că se hotărî să stea treaz toată 
noaptea şi să coboare la două şi jumătate, ca s-o aştepte în 
bucătărie. Aprinse veioza de pe masă, aprinse şi soba cu petrol 
şi aşteptă până ce flacăra se stabiliză, iar o floare albastră- 
violetă se reflectă pe peretele metalic, curbat al sobei. Apoi se 


aşeză la masă, contemplând un timp întunericul de afară. Un 
mieunat de pisici în rut se auzea dinspre curţile alăturate, 
sfâşiind tăcerea nopţii. Noaptea era senină, dar umbrele 
chiparoşilor înalţi ascundeau cerul înstelat şi luna defectă. 
Shmuel deschise o carte, apoi altă carte, frunzărind-o puţin, se 
uită prin notițele lui, şterse un paragraf întreg, scris în urmă cu 
două zile, pentru că i se părea prea literar. Incepu apoi să scrie, 
dar stiloul era uscat; căută în sertar, unde găsi un stilou vechi, 
poate al unuia dintre foştii chiriaşi. Era un stilou elegant, cam 
greu, cu o dungă aurită de-a lungul lui. Atingerea stiloului îi 
trimise un curent cald prin degete. Shmuel îl mângâie puţin, îl 
trecu prin coama lui cârlionţată, scărpinându-se, şi începu să 
scrie. 

Rabbi Yehuda Arie din Modena, care a trăit în Veneţia la 
sfârşitul secolului al XVI-lea şi până aproape de mijlocul 
secolului al XVII-lea, s-a născut într-o familie bogată de bancheri 
şi comercianţi. A învăţat Tora cu diferiţi dascăli, dar şi-a 
completat studiile cu materii laice, după cum spune el însuşi: „şi 
să cânt, cu vocea şi la instrumente muzicale, să dansez, şi 
puţină latină”. Îl interesau teatrul şi muzica, a şi scris câteva 
comedii, a organizat spectacole şi concerte. Predicile lui erau 
ascultate nu numai de evrei, ci şi de creştini, fie ei oameni 
simpli, nobili sau chiar preoţi. Drama vieţii lui Rabbi Yehuda Arie 
din Modena a fost dependenţa de jocurile de noroc, acestea 
sărăcindu-l într-atât încât ajunsese la un pas să moară de 
foame. Şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în sărăcie şi boală. 

De multe ori a polemizat cu înţelepţi creştini şi cu preoţi, iar 
la sfârşitul vieţii a scris o carte de polemică sistematică 
împotriva creştinismului, cu titlul Scut şi Sabie (scut în faţa 
atacurilor creştine împotriva iudaismului şi sabie în mâinile 
evreilor, pentru a dovedi lipsa de sens a credinţei creştine). 
Textul acesta se deosebeşte de toate cele care l-au precedat 
prin faptul că nu conţine nicio nuanţă apologetică şi nicio 
invectivă sau blasfemie împotriva creştinismului, ci simpla 
cerinţă consecventă de a folosi logica pură pentru a găsi baza 
adevărurilor din credinţa iudaică şi a dezvălui contradicţiile 
interne ale credinţei creştine. În acest scop, el face o lectură a 
Noului Testament, aşa îşi notase Shmuel în caietul lui, pe care 


« Yehuda Arie Mimodena sau Leon Modena (1571-1648) a fost un prodigios 
învăţat şi rabin evreu (n. red.). 


astăzi am numi-o lectură critică. Rabbi Yehuda Arie a murit după 
ce a reuşit să scrie doar cinci din cele nouă capitole pe care 
intenţiona să le includă în cartea sa Scut şi sabie. Pe Isus, Rabbi 
Yehuda Arie îl vede ca pe un evreu fariseu, care îşi dezaproba 
dascălii doar în privinţa unor chestiuni religioase minore, fără să 
nege esenţialul. Niciodată, subliniază Rabbi Yehuda Arie, 
niciodată nu a avut Isus intenţia de a se prezenta ca o divinitate. 
Nicăieri în Noul Testament nu-şi atribuie statut divin: „Din 
întreaga legendă a Evangheliei... nu reiese nicăieri că ar fi spus 
despre el însuşi că e Dumnezeu... ci om, şi încă unul mai 
neînsemnat decât semenii săi: «lar eu sunt vierme şi nu om, 
ocara oamenilor şi defăimarea poporului»”.S* Cu toate acestea, 
în zeci de locuri din Evanghelie, se autodefineşte ca fiul omului. 
Mai mult decât atât, când i-a spălat picioarele lui Petru, a spus 
despre el însuşi: „nu e de-ajuns ca fiul omului să vă spele 
picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii 
altora”$, aşa că Isus însuşi îşi spune în mod explicit „fiul 
omului”. 

Şi mai scria Rabbi Yehuda Arie lucruri pe care Shmuel le 
copie plin de un entuziasm nocturn crescând, în timp ce toată 
oboseala îi dispăruse, iar inima îi bătea atât de tare, încât 
aproape că uită complet de întâlnirea nocturnă care-l aştepta: 
„Dar să ştiţi că în vremurile acelea erau printre evrei... câteva 
secte, toate urmând legea lui Moise, însă cu păreri diferite în 
ceea ce priveşte interpretarea şi preceptele ei. Au fost fariseii şi 
scribii, înţelepţii de la care a pornit Mishna, şi în afară de ei, 
saducheii şi boetusienii, asinus (= esenienii) şi încă vreo 
câteva... şi dintre toate, creştinul... a ales secta fariseilor, lucru 
ce răzbate clar din Evanghelia care le spunea discipolilor: 
«Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate 
lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le, dar 
după faptele lor să nu faceţi» (Matei, 23:2,3). S-a descoperit că 
Isus recunoaşte nu numai Tora scrisă, ci şi Tora orală: «Să nu 
credeţi că am venit să stric Legea... am venit nu să stric, ci să 
împlinesc» (Matei 5:17). Şi a mai spus: «câtă vreme nu va trece 


5 Psalmul 21 (n. red.). 

6 Referire la Evanghelia după loan, 13:14, însă traducerea în limba română 
diferă mult de varianta ebraică - „Deci dacă Eu, Domnul şi învățătorul vostru, 
v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii 
altora”. Se poate observa că în acest punct apare o contradicţie între cele 
două variante ale Evangheliei (n. red.). 


cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din 
Lege» (Matei 5:18)”. În continuare, Rabbi Yehuda Arie din 
Modena explică de ce şi în ce fel s-a descris Isus de câteva ori 
drept fiul lui Dumnezeu, făcând-o în scopuri didactice, pentru ca 
mulţimea să-l urmeze, şi nu pentru că s-ar fi considerat cu 
adevărat urmaşul lui Dumnezeu. Restul, după spusele lui Rabbi 
Yehuda Arie, nu sunt decât „invenţii îndepărtate, pe care i le-au 
atribuit cei care l-au urmat un timp după moarte, lucruri care nu 
erau (nu puteau fi) concepute şi încă nu pot fi concepute de 
nicio minte omenească simplă şi nevinovată”. 

Lângă aceste fraze, cam la o jumătate de oră după miezul 
nopţii, cu sufletul răscolit, Shmuel Asch scrise în caietul lui: 

luda Iscariotul e întemeietorul religiei creştine. Era un om 
înstărit din ludeea, spre deosebire de majoritatea ucenicilor, 
care erau pescari sau simpli lucrători ai pământului, din 
îndepărtatele sate ale Galileii. Preoţii din lerusalim auziseră 
zvonuri ciudate despre un excentric din Galileea, care făcea 
minuni atrăgându-şi simpatizanți prin satele şi orăşelele uitate 
de Dumnezeu pe malurile Tiberiadei, folosindu-se de tot felul de 
farmece, unul din zecile de falşi profeţi făcători de minuni, 
majoritatea lor şarlatani sau nebuni, sau şi şarlatani şi nebuni în 
acelaşi timp. Numai că galileeanul acesta atrăgea după sine 
ceva mai mulţi credincioşi decât alţii, şi faima lui creştea 
neîncetat. Drept care preoțimea din lerusalim a hotărât să-l 
desemneze pe luda Iscariotul, om înstărit, educat, realist, 
cunoscător al Torei scrise şi al celei orale, apropiat al fariseilor şi 
al preoţilor, şi să-l trimită pe lângă grupul de credincioşi care-l 
urma pe tânărul galileean din sat în sat, să se deghizeze într- 
unul dintre ei şi să informeze preoțimea din lerusalim cine era 
omul acela ciudat şi dacă prezenta într-adevăr vreun pericol 
deosebit. In fond, toate minunile acelea provinciale au fost 
făcute de către excentricul din Galileea în locuri uitate de lume, 
în faţa unei mulţimi de săteni ignoranţi, gata să creadă cu 
uşurinţă în tot felul de magicieni, vrăjitori şi prestidigitatori. luda 
Iscariotul s-a îmbrăcat deci în zdrenţe, pornind spre Galileea în 
căutarea lui Isus şi a oamenilor lui, şi li se alătură acestora. În 
scurt timp a reuşit să fie simpatizat de membrii sectei, o şleahtă 
de zdrenţăroşi, care îşi urmau profetul din sat în sat. luda era 
simpatizat şi de Isus însuşi. Datorită înțelepciunii lui 
clarvăzătoare şi a deghizării într-un credincios înflăcărat, 


devenise repede unul dintre apropiații lui Isus, cunoscător al 
tainelor lui, făcând parte din cercul intim al ucenicilor săi, 
trezorierul trupei aceleia de săraci, alcătuite din cei doisprezece 
ucenici. Singurul care nu era nici galileean, nici ţăran şi nici 
pescar sărac. 

Dar iată că în acest punct are loc o schimbare 
surprinzătoare în firul poveştii. Trimisul preoţimii din lerusalim 
cu scopul de a-i spiona pe galileean şi pe ucenicii lui şi de a le 
da în vileag faptele, a devenit un credincios înflăcărat. 
Personalitatea lui Isus, iubirea caldă şi cuceritoare pe care o 
răspândea în jurul lui, amestecul de simplitate, modestie, umor 
afectuos şi intimitate pe care le manifesta faţă de oricine, alături 
de superioritatea morală, grandoarea viziunii, frumuseţea 
izbitoare a alegoriilor de care se folosea şi farmecul minunatei 
învățături pe care o propovăduia l-au transformat pe omul acela 
raţional, stăpânit şi sceptic din oraşul Cheriot într-un aderent 
dedicat total ideii de mântuire şi învăţăturii lui. luda Iscariotul a 
devenit discipolul credincios pe viaţă şi pe moarte al omului din 
Nazareth. Oare să se fi întâmplat acest lucru peste noapte, sau 
a fost rezultatul unui proces îndelungat de renaştere - nu vom 
şti niciodată asta, îşi însemnă Shmuel în caiet, dar de fapt 
întrebarea aceasta nu are nicio importanţă specială. luda 
Iscariotul a devenit luda creştinul. Cel mai înflăcărat dintre toţi 
ucenicii. Mai mult decât atât: a fost primul om din lume care a 
crezut cu cea mai deplină convingere în natura divină a lui Isus. 
A crezut că Isus e atotputernic. A crezut că în cel mai scurt timp 
li se vor deschide ochii tuturor oamenilor, de la o mare la alta, şi 
vor vedea lumina, şi lumea va fi mântuită. Insă în acest scop, 
hotărâse luda, care era bărbat de lume şi se pricepea la oameni 
şi la importanţa tehnicilor de manipulare ce asigurau o 
răspândire răsunătoare, Isus trebuia să părăsească Galileea şi 
să plece la lerusalim. Trebuia s-o cucerească pe regină la ea 
acasă. Trebuia să facă la lerusalim, în faţa întregului popor şi în 
faţa întregii lumi, o minune cum nu se mai văzuse de când a 
creat Dumnezeu cerul şi pământul. Isus, care mersese pe apele 
Mării Galileii, Isus, care îi readusese la viaţă pe fetiţa aceea 
moartă şi pe Lazăr, Isus, care transformase apa în vin, şi 
alungase spiritele rele, şi vindecase bolnavi prin simpla atingere 
a mâinii şi a hainelor lor, trebuia să fie crucificat în faţa 
întregului lerusalim. Şi tot în faţa întregului lerusalim urma să 


coboare viu de pe cruce şi să apară nevătămat la picioarele 
acesteia. Toată lumea, preoţi şi oamenii simpli, romani şi edomi, 
şi elenizaţi, farisei şi saduchei, şi esenieni, samariteni şi bogaţi, 
şi săraci, sute de mii de pelerini aveau să vină la lerusalim din 
toată ţara, şi din ţările vecine, pentru Pesah, pentru a cădea cu 
toţii în genunchi, să atingă praful de pe picioarele lui. Aşa va 
începe domnia cerului. La lerusalim, în faţa poporului şi a 
întregii lumi. În a şasea zi dinainte de Pesah. Cea mai mare 
adunare posibilă, îşi însemnă Shmuel în caiet. 

Însă Isus ezitase îndelung înainte să primească sfatul lui 
luda de a urca la lerusalim. Adânc, în sufletul lui de copil, rodea 
zi de zi viermele îndoielii: Oare sunt eu omul? Sunt cu adevărat 
omul? Sau poate sunt prea mic pentru asta? Şi dacă vocile mă 
induc în eroare? Şi dacă Tatăl meu, care e în cer, mă pune la 
încercare? Se joacă cu mine? Se foloseşte de mine într-un scop 
a cărui taină mi-e ascunsă? Poate că ce a reuşit să facă aici, în 
Galileea, nu va reuşi să facă în lerusalimul cel plin de judecată, 
laic, eterogen, elenizat, lerusalimul necredincios, care a văzut 
totul şi a auzit totul şi nu se minunează de nimic? Poate că Isus 
însuşi aşteptase în tot acest timp o minune hotărâtoare venită 
de sus, o epifanie, un răspuns divin la îndoielile lui: Oare eu sunt 
omul? 

luda nu se dădea bătut: Tu eşti omul. Tu eşti Mântuitorul. 
Tu eşti fiul lui Dumnezeu. Tu eşti Dumnezeu. Tu ai fost menit să 
mântuieşti toţi oamenii. Cerul ţi-a dat sarcina să mergi la 
lerusalim şi să-ţi împlineşti acolo minunile, la lerusalim vei face 
minunea cea mai mare dintre toate, vei cobori viu de pe cruce, 
şi tot lerusalimul îţi va cădea la picioare. Ziua crucificării tale va 
fi ziua mântuirii lumii. E ultima încercare la care te supune Tatăl 
Tău din ceruri, şi tu o vei trece, pentru că tu eşti Mântuitorul 
nostru. Şi atunci va veni era mântuirii omenirii. În aceeaşi zi va 
începe împărăţia Cerului. 


După multe ezitări, Isus, împreună cu ucenicii lui, a plecat la 
lerusalim. Dar aici a fost din nou cuprins de îndoieli. Şi nu numai 
de îndoieli, ci şi de o frică de moarte, asemenea oricărui alt om. 
O frică omenească de moarte, o frică primitivă, îi umplu inima. 
„Şi va fi cuprins de groază”, „şi vor veni chinurile morţii”, „şi se 
va teme [...] sufletul mi-e amar ca de moarte”. 

„Părintele Meu, de este cu putinţă”, se ruga Isus lui 


Dumnezeu la lerusalim, în timpul Cinei celei de Taină, „treacă 
de la mine paharul acesta”. Dar luda îl încurajă: Cine a mers 
pe apă şi a transformat apa în vin, şi a vindecat leproşi, şi a 
alungat spirite, şi a înviat morţi, aceluia nu i se va interzice să 
coboare de pe cruce, şi prin asta să facă lumea toată să creadă 
în divinitatea lui. Şi pentru că Isus continua să se teamă şi să se 
îndoiască, luda Iscariotul luă asupra sa organizarea crucificării. 
Nu i-a fost uşor: romanii nu erau interesaţi de Isus, pentru că 
ţara era plină de profeţi, vrăjitori şi vizionari lunatici ca el. Nu i-a 
fost uşor să-i convingă pe preoţi să-l aducă pe profet la 
judecată: Isus nu li se părea mai periculos decât semenii lui, 
care mişunau cu zecile în Galileea şi în alte locuri uitate de 
lume. luda a trebuit să tragă sfori, să se folosească de bunele lui 
relaţii printre farisei şi preoţi, să le schimbe ideile, poate să-i şi 
mituiască, aranjând crucificarea lui Isus între doi criminali 
neînsemnaţi, în ajunul sărbătorii sfinte. Cât despre cei treizeci 
de arginţi, e o invenţie a generaţiilor care au urmat şi care urăsc 
Israelul. Sau poate că luda însuşi a inventat cei treizeci de 
arginţi, pentru ca povestea să fie perfectă. Fiindcă, de fapt, ce 
nevoie ar fi avut un om înstărit din oraşul Cheriot de treizeci de 
arginţi? Treizeci de arginţi, pe vremea aceea, valorau nu mai 
mult decât preţul unui sclav oarecare. Şi cine ar fi plătit chiar şi 
treizeci de arginţi pentru denunţul unui om pe care toţi îl 
cunoşteau? Şi care nici nu încercase să se ascundă sau să-şi 
nege identitatea? 

luda Iscariotul este deci creatorul, regizorul şi producătorul 
operei crucificării. Aici au avut dreptate toate generaţiile care l- 
au disprețuit şi l-au batjocorit, poate chiar mai multă dreptate 
decât şi-au imaginat. Nici chiar atunci când Isus îşi dădea 
sufletul în chinuri groaznice pe cruce, agonizând oră după oră în 
soarele fierbinte, cu sângele ţâşnindu-i din toate rănile, cu 
muştele înfruptându-se din trupul lui sfârtecat, nici când i-au 
turnat oţet pe răni, lui luda nu i-a slăbit credinţa nicio clipă: Uite- 
uite, se întâmplă. lată, se va ridica Dumnezeul crucificat şi se va 
elibera din cuie, şi va cobori de pe cruce, şi va spune întregului 
popor, care va cădea uluit la pământ: lubiţi-vă unii pe alţii. 

lar Isus? Chiar şi în clipele în care îşi dădea sufletul pe 
cruce, în ora a noua, în timp ce mulţimea îl batjocorea 
strigându-i „Salvează-te dacă poţi şi coboară de pe cruce”, încă 


« Matei, 26:39 (n. red.). 


avea îndoieli: Sunt oare eu omul? Şi cu toate acestea, poate 
încă încerca să se agate, în ultima clipă, de promisiunea lui luda. 
Cu ultimele puteri, îşi trase mâinile şi picioarele bătute în cuie 
de cruce, strigând de durere, strigându-l pe Tatăl din ceruri, şi 
muri rostind: £E// Eli lama sabakhtani, adică „Dumnezeul Meu, de 
ce m-ai părăsit”. Asemenea cuvinte puteau fi rostite doar de 
buzele unui muribund care era convins, fie pe de-a-ntregul, fie 
numai pe jumătate, că Dumnezeu îl va ajuta să-şi smulgă cuiele 
şi să facă minunea de a cobori întreg de pe cruce. După ce 
spuse aceste vorbe muri din pricina pierderii de sânge, la fel ca 
orice alt om făcut din carne şi oase. 

lar luda, al cărui rost în viaţă se spulberase sub ochii lui 
îngroziţi, luda care înţelese că el, cu propriile mâini, provocase 
moartea omului îndrăgit şi admirat, plecă şi se spânzură. Aşa 
muri primul creştin, notă Shmuel. Ultimul creştin. Singurul 
creştin. 


33 


Shmuel se scutură dintr-odată, uitându-se la ceas. Oare 
Atalia spusese că trebuia să fie în bucătărie la ora trei? Sau să 
bată la uşa ei? Sau poate zisese că la trei trebuiau să fie deja în 
drum spre Muntele Sion? Era ora trei şi douăzeci, şi el îşi turnă 
în grabă talc pe frunte, pe faţă şi pe barbă, îşi smulse disperat 
haina studenţească jerpelită şi o îmbrăcă, îşi puse şapca, îşi 
înfăşură în jurul gâtului un fular vechi de lână aspră, renunţă la 
bastonul cu vulpea argintie şi alergă pe trepte, fără să închidă 
uşa camerei. 

Când ajunse în capătul scărilor, auzi deodată vocea lui 
Ghershom Wald strigându-l. Aproape uitase că bătrânul îşi 
petrecea nopţile treaz, stând singur în bibliotecă. 

— Băiete. Vino aici o clipă. Numai o clipă. 

Atalia ieşi din camera ei, îmbrăcată şi ea cu paltonul, 
purtând pe cap un fular negru de lână împletită, care o făcea să 
pară o văduvă bătrână. Shmuel îi mângâie cu privirea şanţul 
adânc ce-i cobora într-o linie pronunţată de la nas până la 
mijlocul buzei superioare. În visurile lui îl mângâia adesea cu 
buzele sale, cu delicateţe. 

— Du-te la el. Dar nu sta mult. Întârziem. 

Wald nu stătea la birou, ci era întins pe fotoliul de nuiele, 


având picioarele acoperite cu pătura de lână scoțiană. 
Contorsionat, ghebos, cu faţa lui urâtă, dar fascinantă, cu bărbia 
împinsă înainte, cu mustaţa einsteiniană acoperindu-i o umbră 
de zâmbet ironic ce părea că-i flutură pe buze, cu părul argintiu 
strălucitor coborându-i până la umeri. Ţinea cu amândouă 
mâinile o carte deschisă, iar pe genunchi avea altă carte, 
deschisă şi ea, şi aşezată cu cotorul în sus. Când Shmuel apăru 
în uşă, Ghershom Wald spuse: 

— Noaptea în pat căutam ceea ce sufletul meu iubea. 

Şi adăugă: 

— Ascultă, te rog. Să nu te îndrăgosteşti de ea. 

Apoi continuă: 

— Prea târziu. 

Şi mai spuse: 

— Du-te. Te aşteaptă. lată că te pierd şi pe tine. 

După trei şi jumătate, Shmuel şi Atalia ieşiră în întunericul 
de afară. Cerul era senin. Stele mari străluceau, înconjurate de o 
aură lăptoasă. Semănau cu stelele lui van Gogh. Dalele din curte 
erau încă umede după ploaia din seara trecută. Chiparoşii negri 
se legănau încoace şi încolo cu un fel de consecvență liniştită, 
ţinând isonul vântului care bătea dinspre apus în surdină, 
dinspre ruinele satului arăbesc Sheikh Bader. Aerul era cristalin 
şi rece, aer înţepător, care ardea plămânii şi-l învăluia pe 
Shmuel într-o stare de vioiciune alertă. 

Shmuel avea intenţia, ca de obicei, să meargă cu jumătate 
de pas în urma ei, ca să-i privească silueta din spate. Însă Atalia 
îi luă de braţ, grăbindu-l: 

— Poţi să mergi mai repede? Tot timpul alergi, iar când 
trebuie cu adevărat să te grăbeşti, abia te târăşti. Mergi ca un 
somnambul. Poţi să faci ceva iute? 

Shmuel răspunse: 

— Da. Nu. Uneori. 

Apoi spuse: 

— Cândva mă învârteam singur pe străzi la ora asta. Nu 
demult. După ce Yardena m-a părăsit şi a plecat... 

— Ştiu. Nesher Sharshevski. Specialist în rezervoare de apă 
de ploaie. 

Nu spusese asta în zeflemea, ci cu tristeţe, aproape 
compătimitor. Shmuel îi apăsă uşor braţul, în semn de 
mulţumire. 


Pe străzi nu era nici ţipenie. Uneori le tăia calea, în goană, 
câte o pisică flămândă. Din loc în loc vedeau lăzi de gunoi 
răsturnate de vânt, iar conţinutul lor împrăştiat pe trotuar. 
lerusalimul era tăcut, dar asculta cu atenţie în întunericul orelor 
mici ale nopţii. Ca şi cum în fiecare clipă avea să se întâmple 
ceva. Ca şi cum clădirile învăluite în ceața uşoară, pinii foşnind 
prin curţi, zidurile de piatră umede, maşinile parcate, şirurile de 
tomberoane de pe marginea trotuarelor, totul ar fi fost treaz, 
totul stătea şi aştepta. In liniştea adâncă dospea o nelinişte. 
Aveai sentimentul că oraşul nu dormea, ci se prefăcea că 
doarme, în timp ce de fapt era încordat tot, stăpânindu-şi cu 
greu un tremur interior. 

Shmuel întrebă: 

— Perechea pe care mergem s-o urmărim...? 

— Nu vorbi acum. 

Shmuel tăcu imediat. Traversară strada Keren Kaiemet, 
trecură prin faţa clădirilor Sohnutului în formă de amfiteatru, 
coborâră puţin pe King George, îndreptându-se spre strada 
George Washington, pe după Turnul YMCA şi traversară iar spre 
hotelul King David, al cărui portar înalt, în uniformă, stătea în 
faţa uşii turnante bătând uşor din picioare pentru a se încălzi 
puţin. De acolo coborâră spre Moara de vânt a lui Montefiori şi 
clădirile Mishkenot Shaananim. Coborând pe strada în trepte din 
cartierul Yamin Moshe, se repezi la ei un câine vagabond corcit, 
care adulmecă marginile rochiei Ataliei şi scoase un scâncet 
slab. Shmuel se opri o clipă, se aplecă şi mângâie animalul de 
două ori, repede. Câinele îi linse mâna şi scoase iar un scâncet 
slab, plin de supunere şi implorare. Apoi îi urmă cu capul plecat, 
dând din coadă şi cerşind încă un semn de dragoste. 

La sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, Yamin Moshe 
era încă un cartier sărac, cu rânduri întregi de case scunde din 
piatră, unele cu acoperişuri de ţiglă, altele cu acoperişuri plate. 
In curţile mici erau săpate gropi pentru acumularea apei de 
ploaie încă de pe vremea ocupaţiei otomane, gropi acoperite cu 
capace de fier. În ghivece de metal ruginite creşteau ici şi colo 
muşcate, sau tot felul de verdeţuri comestibile şi plante 
aromatice. Toate casele erau întunecate şi închise. Nicio lumină, 
la niciuna dintre ferestrele închise. Doar becul palid al felinarului 
stradal arunca asupra treptelor fulgi de lumină galbenă, lipsiţi 
de putere. In afară de câinele care se repezise la ei şi care 


şchiopăta la o oarecare distanţă în urma lor, cu coada între 
picioare, nu mai era nimeni pe alei. Shmuel şi Atalia coborâră 
spre şoseaua care făcea o curbă în râpa Ben Hinom, şi Shmuel 
şopti: 

— Acum suntem în iad. 

Atalia spuse: 

— Suntem obişnuiţi, nu? 

Trecură pe lângă gardul ruginit de sârmă ghimpată care 
închidea şoseaua de la picioarele zidurilor oraşului vechi, 
marcând capătul zonei neutre, presărate cu mine, dintre 
lerusalimul israelian şi lerusalimul iordanian. Acum începeau să 
urce pe poteca abruptă, plină de serpentine, spre culmea 
Muntelui Sion. Muntele era un fel de protuberanţă a zonei 
israeliene, înconjurată din trei părţi de zona iordaniană. Aici 
câinele se opri, ezitând pentru o clipă, scoase un lătrat trist, 
bătu cu labele din faţă în trotuar, înțelegând că îi era sortit să 
renunţe şi de data aceasta, scoase un schelălăit trist de 
despărţire şi se întoarse de unde venise, cu urechile pe spate, 
cu botul deschis într-un scâncet mut, cu burta aproape târându- 
i-se pe pământ şi cu coada bălăngănindu-i-se. Frigul trecea prin 
paltonul ros al lui Shmuel, înţepându-l cu unghiile lui ascuţite în 
spinare şi umeri. Tremura. Atalia, încălţată în pantofi fără toc, 
călca iute, şi el se lăsa tras după ea pe poteca îngustă şi 
abruptă, străduindu-se din toate puterile să nu rămână în urmă. 
Insă Atalia era mai iute decât el, şi între ei se crease o distanţă 
care creştea din ce în ce mai mult pe întuneric, încât Shmuel se 
sperie că o s-o piardă, şi o să piardă şi drumul prin locurile 
acelea pustii, vecine cu zona neutră şi păzite de soldaţii înarmaţi 
ai duşmanului. Un singur greier fierăstruia în întuneric, şi un cor 
de broaşte îi răspundea dintr-o baltă. O pasăre de pradă 
speriată, trezită din somn, poate o bufniţă, trecu brusc chiar pe 
deasupra capetelor lor, bătu din aripi de trei sau patru ori şi 
dispăru. Umbra întunecată a zidurilor oraşului vechi se întindea 
deprimantă în stânga lor, de-a lungul întregului drum. Din valea 
pustie Ben Hinom urca un urlet lung de şacal, înduioşător, 
căruia i-a răspuns imediat un întreg cor de şacali, ale căror voci 
au sfâşiat tăcerea nopţii. Câinii au început să latre, şi alţi câini le 
răspundeau de departe, din direcţia cartierului Abu Tor. Shmuel 
dădu să spună ceva, dar se răzgândi imediat. Oboseala îl dobora 
şi respira greu din cauza urcuşului pieptiş. Se temea de o criză 


de astm. Care nu veni. Fularul aspru de lână îl înţepa pe ceafă şi 
pe gât. 

Când ajunseră în vârful muntelui, la intrarea în clădirea 
numită Mormântul lui David, pentru că înăuntrul ei era depus un 
sarcofag antic acoperit cu un văl, în care credincioşii erau 
convinşi că se află osemintele regelui David, le apăru în cale un 
soldat rezervist, de aproximativ patruzeci şi cinci de ani, 
corpolent, mic, înfofolit într-un palton militar grosolan, cu gulerul 
ridicat şi cu o căciulă împletită din lână, rulată, ca să-i acopere şi 
urechile. Soldatul stătea cu picioarele depărtate, sprijinit într-o 
puşcă veche, de fabricaţie cehă. Fuma un rest de ţigară, iar 
când îi văzu pe Shmuel şi Atalia, li se adresă fără să-şi scoată 
chiştocul din gură: 

— E închis. Nu se poate intra. 

— De ce? întrebă Atalia râzând. 

Soldatul îşi ridică puţin căciula deasupra uneia dintre urechi 
şi răspunse: 

— Închis, e ordin, doamnă. Nu se intră. 

— Dar noi nici măcar n-am vrut să intrăm, zise Atalia 
trăgându-l pe Shmuel de braţ. 

Acesta din urmă, după o clipă de tăcere, îl întrebă pe 
soldat: 

— Până când eşti de pază? 

— Incă o jumătate de oră, spuse soldatul, iar focul îi 
ajunsese deja aproape de buze. 

Şi fără nicio legătură, adăugă deodată: 

— Nimeni nu înţelege nimic. 

Atalia făcu câţiva paşi în tăcere, până la balustrada de fier 
care dădea spre culmea muntelui, spre zona neutră, din partea 
de est. Shmuel mai rămase puţin lângă soldatul căruia focul îi 
atingea buzele. Acesta din urmă scuipă mucul de ţigară departe, 
cu boltă largă, fără a-l stinge. Scânteia urcă până la înălţimea 
capului lui, făcu o curbă şi căzu pe pământ încă aprinsă. Ca şi 
cum refuza să moară. Shmuel se duse după Atalia. Ea cerceta 
locul, adulmecând parcă aerul, şi se îndreptă spre colţul clădirii, 
ascunzându-se printre umbrele dese de sub arcada de piatră 
care acoperea cerul înstelat şi bandajul de ceaţă subţire care 
învăluia muntele. Shmuel se apropie de ea, ezită o clipă şi îi 
cuprinse umerii cu braţul. Ea nu-l îndepărtă. După un moment 
de tăcere, femeia spuse: 


— Avem la dispoziţie între o jumătate de oră şi o oră. 

Apoi şopti: 

— Acum, dacă trebuie, poţi să vorbeşti puţin. Dar în 
surdină. 

— Uite, Atalia. Lucrurile stau în felul următor. 

— Cum? 

— Tu şi cu mine locuim sub acelaşi acoperiş de mai bine de 
două luni. Aproape. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Şi am şi ieşit împreună de două ori. Trei, dacă punem la 
socoteală şi noaptea asta. 

— Ce încerci să-mi spui? 

— Nu încerc să spun. Intreb. 

— Răspunsul e: încă nu. Poate cu timpul. Sau poate 
niciodată. 

Şi adăugă: 

— Uneori înduioşezi, alteori agasezi. 

Aproape de ora şase dimineaţa scânteiară primele luminiţe, 
care începuseră să clipească deasupra munţilor Moab. Umbrele 
munţilor deveniră mai şterse, cerul păli, iar stelele începeau să 
se stingă. Cu siguranţă perechea nu va mai veni să privească 
răsăritul. Poate, de fapt, nu exista nicio pereche. Poate că era 
doar o invenţie de-a Ataliei. Soldatul care stătea şi fuma la 
intrarea în mormântul regelui David dispăruse. Işi terminase cu 
siguranţă tura, fumase o ultimă ţigară şi plecase să se culce, 
îmbrăcat cum era, cu paltonul şi căciula de lână, într-una din 
pivnițe. Un vânt rece şi înţepător bătea dinspre răsărit, apoi se 
oprea doar pentru a începe din nou. Atalia îi ceru lui Shmuel să 
mai aştepte câteva minute. Apoi îl rugă să plece acasă. 

— Şi tu? 

— Eu mai rămân puţin aici. Singură. Apoi mă duc la serviciu. 

Spuse asta strângându-i în mână degetele îngheţate de frig. 
Ridică la gură două dintre degetele tânărului şi, ţinându-le o 
clipă aşa, îi spuse brusc: „Vom vedea”. Apoi se despărţi de el. 

La şapte şi jumătate, Shmuel ajunse, flămând, însetat şi 
îngheţat, la casa din capătul aleii Rav Elbaz. Se duse la 
bucătărie şi mâncă patru felii groase de pâine cu brânză, bău 
două ceşti de ceai fierbinte, urcă în camera lui, îşi turnă puţină 
vodcă într-un pahar şi o dădu pe gât, se dezbrăcă şi dormi până 
la prânz. Apoi se trezi, făcu duş şi se duse la restaurantul 


unguresc. De data aceasta luă cu el bastonul elegant cu cap de 
vulpe care-şi arată dinţii, amenințând parcă tot lerusalimul. 

La restaurantul unguresc observă că masa lui era ocupată. 
O pereche nu tocmai tânără, amândoi purtând ochelari şi 
amândoi îmbrăcaţi în paltoane, mâncau nu gulaş, ci cârnăciori 
calzi, cu ouă prăjite şi cartofi. Fiecare avea în faţă câte un pahar 
de vin roşu, iar lui Shmuel i se păru că erau binedispuşi. Ce-i? Ce 
s-a întâmplat? De ce vă simţiţi atât de bine? Micuţul losi Siton, 
cel care a fost călcat de o maşină acum câteva zile pe strada 
Gaza, în timp ce alerga după minge, a înviat deodată? 

Ezită o clipă lângă intrare, se gândi să plece, dar foamea 
învinse, renunţă la idee şi se aşeză la cea mai îndepărtată masă 
de perechea invadatoare. Proprietarul restaurantului, care era şi 
singurul chelner, nu tocmai bine bărbierit şi îmbrăcat, cu un şort 
alb nu tocmai curat, veni la el după vreo zece minute şi, fără să 
întrebe nimic, îi puse pe masă farfuria de gulaş, cu câteva felii 
de pâine albă. La desert îi aduse un castronel cu compot de 
mere. Şi pentru că Shmuel nu dormise toată noaptea, după ce 
mâncă mai rămase moţăind pe scaun încă vreo jumătate de oră. 
Imaginea răsăritului de soare de pe culmile Muntele Sion i se 
părea acum un vis. Şi, de fapt, nu numai imaginea răsăritului, ci 
toate săptămânile din urmă i se păreau un vis, în care visezi că 
eşti treaz, şi te trezeşti şi vezi că aveai dreptate. 


34 


Dragul meu frate, 

Astă-noapte a nins puțin aici, la Roma, dar zăpada s-a topit 
înainte de a se depune pe şosele, pe trotuare şi pe monumente. 
Păcat. N-am văzut niciodată Roma sub zăpadă. Nu că m-aş 
plimba prea mult prin oraş. Sunt de trei ani şi jumătate aici, şi 
încă nu am văzut nimic. Toată ziua învăţ şi stau în laborator, 
seara lucrez ca asistentă într-o farmacie, iar noaptea, câte patru 
ore într-un birou de telegraf. Banii abia îmi ajung pentru a-mi 
plăti studiile, camera închiriată împreună cu o studentă belgiană 
nervoasă şi două mese pe zi: pâine, lapte, legume, spaghete 
sau orez şi o ceaşcă de cafea neagră. 

Știu că nici tie nu ţi-e uşor de când tata a pierdut procesul 
împotriva ticălosului ăluia şi firma a dat faliment. Ştiu, deşi tu 
aproape că nu-mi scrii. În ultimele două luni, abia dacă mi-ai 


scris două scrisori scurte, în care mi-ai spus doar că ti-ai 
întrerupt studiile la Universitate şi că ţi-ai găsit un loc de muncă 
şi o cameră într-o casă veche din Ierusalim. Nici despre 
căsătoria Yardenei nu mi-ai scris decât două rânduri. Cuvântul 
singurătate nu apare niciodată în scrisorile tale, dar răzbate din 
fiecare rând. Şi în copilărie erai aproape întotdeauna singur: 
contemplânau-ți colecţia de timbre sau urcând pe acoperitul 
clădirii, ca să stai acolo singur, visând ore întregi. De ani de zile 
încerc să vorbesc cu tine despre tine, dar eviţi, vorbindu-mi doar 
despre Ben Gurion sau cruciade. Nu vorbeşti. Imi ţii conferințe. 
Am sperat că Yardena te va scoate din cochilia ta. Insă şi 
cochilia eşti tot tu. 

Îmi închipui cum e viaţa ta în pivnita vreunei case din 
Ierusalim, întunecate şi dărăpănate, cu infirmul acela al tău, 
precis vreun cicălitor bolnăvicios şi capricios, un bătrân confuz, 
care te trimite toată ziua în tot felul de locuri, să-i cumperi 
timbre sau să-i aduci ziarul, sau tabac pentru pipă, iar tu îl 
serveşti în fiecare zi (de dimineaţă până seara? sau poate şi 
noaptea?), iar el sau rudele lui te plătesc cu un salariu de 
mizerie, pentru că au binevoit să te lase să locuieşti la ei. Măcar 
e cald acolo la tine? 

Până acum câteva săptămâni, am sperat că te vei însura cu 
Yardena, deşi adevărul e că nu prea aveam încredere în ea. 
Odată, acum doi ani, când tata încă putea să-mi plătească 
drumul până în ţară, am venit într-o zi la tine, la Ierusalim - îţi 
aminteşti? -, şi la tine, în camera aceea din cartierul Tel Arza, 
am cunoscut-o pe Yardena. Mi s-a părut cât se poate de diferită 
de tine. Nu într-un sens negativ. Tu eşti cum eşti, iar ea e 
jovială, zgomotoasă, aproape infantilă. Tu stai şi înveţi, pe când 
ea stă în fața ta şi cântă la muzicuță, deşi habar n-are cum se 
face. Tu, ca întotdeauna, eşti deja obosit la ora nouă seara şi 
vrei să te culci, iar ea te scoate cu forța în oraş, la cinema, la 
cafenele, la întâlniri cu prietenii. Cu toate astea, mi se părea că 
sunteți destul de potriviti unul pentru celălalt. Credeam că 
poate, încet-încet, va scoate din tine un alt Muli, relaxat, iubitor 
de viață, hedonist chiar. Poate. 

De ce v-aţi despărțit, tu şi Yardena? Cum adică „a hotărât 
să se întoarcă la fostul ei iubit şi să se mărite cu el”? Ce s-a 
întâmplat? V-aţi certat? Poate că ai înşelat-o? Poate că Yardena 
a vrut să vă mutați impreună, şi tu nu? Poate a vrut să se mărite 


cu tine? Sau tu ai vrut să rupi legătura şi să te întorci la 
singurătatea ta eternă? Şi-a întrerupt şi ea studiile? De fapt, ce- 
mi pasă mie de ce face ea? Imi pasă doar de faptul că tu te-ai 
întors la insula ta singuratică. Şi dacă tot te-ai hotărât să-ţi 
distrugi parcursul academic cu mâna ta - tu, care erai aproape 
de finalizarea studiilor cu diplomă de merit şi începuseşi să te 
pregăteşti de masterat? -, ai fi putut, de exemplu, să te întorci 
la Haifa, să-ți găseşti o slujbă potrivită, să stai în preajma 
părinților, să-ți găseşti o altă fată sau poate să reiei o legătură 
mai veche? Aşa cum a făcut Yardena. 

Îmi aduc aminte, Muli, când tu aveai unsprezece ani, iar eu 
şaisprezece, am plecat odată numai noi doi la Tel Aviv, să ne 
distrăm o zi întreagă. Mama mi-a dat bani, îndemnându-ne să 
ne simțim bine. Tata câştiga binişor pe atunci. Şi el ne-a 
încurajat: Duceţi-vă. Faţă de Tel Aviv, Haifa noastră e doar un 
orăşel adormit. Vă intoarceţi diseară acasă, cu ultimul autobuz. 
Sau nu vă întoarceți. Rămâneți să dormiti la mătuşa Edith, la Tel 
Aviv. Am să-i dau eu telefon. Se va bucura să vă găzduiască pe 
amândoi. 

Îmi amintesc cum ai urcat după mine în autobuzul din 
Hadar HaCarmel, spre autogara din Haifa, cu pantalonii scurti 
kaki, cu eternul briceag atârnat de cureaua pantalonilor, în 
sandale, cu pălăria kaki pe care mama te-a obligat s-o iei din 
cauza soarelui. Îmi amintesc proiectia umbrei tale scurte, pentru 
că mergeai, ca de obicei, pe lângă ziduri. Copil palid, tăcut, 
închis înăuntrul lui. Când te-am întrebat dacă preferi să mergem 
la Tel Aviv cu autobuzul sau cu trenul, ai răspuns: Ce contează? 
Apoi ai spus: Cum vrei. Erai cufundat în gânduri. Nu în gânduri, 
ci, probabil, într-un singur gând obsedant, de care nu ai vrut să- 
mi vorbeşti. Nu voiai să vorbeşti cu nimeni. 

Îmi amintesc că ti-am spus pe drum (luaserăm trenul) că ar 
trebui să te entuziasmezi şi tu puțin: zi de distracţie la Tel Aviv, 
avem mulţi bani, suntem bogați, avem o mie de posibilităţi, ce 
alegi? Grădina zoologică? Plaja? O plimbare cu barca pe Yarkon? 
O plimbare prin portul Tel Aviv? De fiecare dată îmi răspundeai: 
Da. Grozav. Când te-am forțat să alegi, cel puțin să alegi cu ce 
începem, mi-ai răspuns: Nu contează. Şi brusc ai început să-mi 
tii o prelegere despre metoda de înrolare a rezerviştilor în 
Elveţia, metodă pe care noi o imităm. 

Tristețea asta a ta. Cu toate că uneori poti să fii un vorbitor 


neobosit, să tii discursuri întregi, conferințe, şi chiar cu un fel de 
bucurie exaltată, acestea rămân simple conferințe şi discursuri. 
Niciodată nu porți o conversație. Niciodată nu asculti. 

Eu nu sunt ca tine. Eu am întotdeauna două-trei prietene. În 
Haifa am avut un prieten. Şi după el, un altul. Aron. Îţi aminteşti 
de el. Instructorul pionierilor. Și acum, la Roma, am pe cineva. 
Un băiat care s-a născut şi a crescut la Milano, traducător literar 
din spaniolă în italiană, Emilio, de fapt e divorțat, are treizeci şi 
opt de ani, adică mai mare decât mine cu şapte-opt ani. Are o 
fetiță de zece ani, Sofia, dar noi o strigăm Sonia, care e legată 
acum de mine poate mai mult decât de mama ei. Mama ei 
trăieşte în Bologna şi nu prea tine legătura cu ea. În loc de Miri, 
Sonia mă strigă Mari. Doar Emilio mă strigă corect, Miri. Cara 
Miri. Cu o mână îmi mângâie mie ceafa, cu cealaltă mângâie 
ceafa Soniei. Ca şi cum ne-ar lega una de cealaltă. 

Nu avem timp să ne întâlnim decât la sfârşit de săptămână, 
pentru că eu învăţ şi lucrez, după cum ti-am spus, în două locuri. 
Emilio lucrează de-acasă, când îi convine, în general dimineaţa 
devreme. Ar fi fost bucuros să ne vedem zilnic, şi Sonia ar fi fost 
fericită dacă m-aş fi mutat cu ei. Însă ei locuiesc la capătul 
celălalt al Romei, departe de Universitate, departe de laborator 
şi de Poştă. Eu mă concentrez asupra studiilor, a exerciţiilor, 
asupra laboratorului şi a celor două locuri de muncă. Doar 
sâmbăta seara merg la Emilio, şi rămân cu el şi cu micuța Sonia 
până duminică seara. Duminica mă trezesc întotdeauna la patru 
dimineaţa şi le gătesc pentru toată săptămâna. Apoi ieşim toţi 
trei în parcul de lângă casa lor, sau ne plimbăm cu barca pe râu, 
sau, dacă e vreme bună, mergem cu autobuzul în afara oraşului, 
la picnic, în păduricea de pini de la umbra unor ruine antice. 

Duminica seara, Emilio şi Sonia mă conduc la serviciu, la 
farmacie, şi ne despărțim cu o îmbrăţişare lungă. În timpul 
săptămânii, vorbim la telefon aproape în fiecare seară. Nu am 
telefon în camera mea, dar proprietarul farmaciei îmi dă voie să 
folosesc telefonul lui. 

Emilio ştie că nu am bani şi că muncesc peste puterile 
mele. Ştie şi motivul pentru care părinţii au încetat să-mi 
plătească studiile. Ştie foarte bine că trăiesc de pe o zi pe alta. 
Și cu toate că venitul lui de traducător e foarte modest, mi-a 
propus de câteva ori să mă ajute cu mici sume de bani. Am 
refuzat de fiecare dată, şi chiar m-am supărat puțin pe el. De ce 


am refuzat, nu înțeleg. De ce m-am supărat, nu înțeleg nici atât. 
S-a simţit probabil jignit de refuzul meu, dar nu şi-a exprimat 
ofensa în cuvinte. Ca tine. Îmi place generozitatea lui. Am 
impresia că trăsătura cea mai atrăgătoare a unui bărbat, 
trăsătura cea mai virilă, e tocmai generozitatea. Şi tu, Muli, ai fi 
putut să faci traduceri, ca Emilio, sau să dai lecții particulare. şi 
pentru mama şi pentru tata, şi pentru mine întreruperea 
studiilor tale e o mare dezamăgire. Mi te-am imaginat 
întotdeauna ca student, cercetător, savant, conferenţiar, poate 
într-o zi chiar profesor de renume. De ce ai trădat totul? De ce ai 
renunțat aşa deodată? Să fie numai din cauza falimentului tatei? 

Dacă aş avea bani, mi-aş întrerupe eu studiile pentru câtva 
timp, m-aş întoarce în țară pentru două-trei săptămâni, aş veni 
la tine la Ierusalim, te-aş scoate din mormântul pe care ti l-ai 
săpat, te-aş scutura din toate puterile mele, ți-aş găsi de lucru şi 
te-aş obliga să-ţi reiei studiile. N-ai pierdut până acum decât un 
semestru. Lucrurile se pot repara. În timpul acelei călătorii la Tel 
Aviv, atunci, când tu aveai unsprezece ani, iar eu şaisprezece, 
ne-am plimbat toată ziua pe străzi, printre vitrine la care 
aproape că nu ne uitam, uzi de transpiratie, pentru că era o zi 
caldă şi umedă, am băut de două ori apă gazoasă, am mâncat 
îngheţată, am intrat într-o sală de cinema în mijlocul unui film 
franțuzesc alb-negru şi ne-am întors la Haifa cu mult înainte de 
plecarea ultimului autobuz. N-am rămas să dormim la mătuşa 
Edith. Îmi amintesc că te-am întrebat ce vrei de fapt, Muli, iar tu 
al spus că vrei să ştii care e rostul. Asta a fost singura noastră 
conversație din ziua aceea. Poate am vorbit puțin şi despre alte 
lucruri, de exemplu despre apa gazoasă şi despre îngheţată, dar 
eu îmi amintesc doar fraza asta a ta: Vreau să ştiu care e rostul. 
Poate a venit în sfârşit timpul Muli, să nu mai cauţi adevărul 
care nu există şi să începi să-ţi trăieşti viata. 

Oare e ceva în tine care cere pedeapsă? Pentru ce anume 
te pedepseşti? Scrie-mi. Dar nu iar patru-cinci rânduri, „eu sunt 
bine totul e bine e iarnă la lerusalim am un serviciu uşor câteva 
ore pe zi şi îmi petrec restul timpului citind sau plimbându-mă 
prin oraş”. Cam asta e tot ce mi-ai spus în ultima ta scrisoare. 
Scrie-mi o scrisoare adevărată. Scrie-mi cât mai curând. 


Miri 


35 


Într-o dimineaţă de iarnă primăvăratică la Ierusalim, într-o 
zi scăldată în azur şi miresmele de răşină ale pinilor şi ale 
pământului umed, învăluit de cântecul păsărelelor, Shmuel Asch 
se trezi puţin după nouă dimineaţa, se spălă, îşi presără praf de 
talc pe barbă şi pe frunte, cobori la bucătărie să bea cafea şi să 
mănânce patru felii de pâine cu gem de căpşuni, îşi îmbrăcă 
paltonul, renunțând la şapcă şi la bastonul cu cap de vulpe, şi 
merse cu două autobuze până la Arhivele Naţionale. Urcă 
treptele cu paşi repezi, în diagonală, cu capul lui mare, acoperit 
de cârlionţi încâlciţi, întins cu putere înainte, în faţa corpului şi a 
picioarelor, şi traversă în grabă holul de la intrare, în căutarea 
unui angajat. La ghişeul de informaţii găsi o femeie tânără, 
blondă, rujată strident şi purtând o bluză cu decolteu generos. 
Îşi ridică privirea spre el, se cam sperie de aspectul lui de om al 
cavernelor şi întrebă cu ce-l putea ajuta. Shmuel, gâfâind din 
cauza treptelor urcate în goană, începu prin a-i aminti că aceea 
era sigur ziua cea mai frumoasă din an. Apoi îi spuse că era o 
crimă să stea în birou într-o astfel de zi. Trebuia să iasă din oraş, 
să colinde munţii, văile, pădurile. Când ea îi spuse că avea 
dreptate, el îi propuse, cu un zâmbet ruşinat, să iasă împreună. 
Chiar în clipa aceea. Apoi o întrebă dacă şi unde i se permitea să 
cerceteze câteva ore documentele Comitetului Executiv Sionist 
şi protocoalele şedinţelor conducerii Sohnutului, de la mijlocul 
anului 1947 şi până la sfârşitul iernii anului 1948. 

Pentru că i se părea însetat, funcţionara de la recepţie îl 
întrebă dacă putea să-i ofere un pahar cu apă. Shmuel îi 
mulţumi spunând „Da”, după care se răzgândi şi spuse „Nu, 
mulţumesc, păcat de timp”. Ea îi zâmbi mirată, amabilă, 
replicând: 

— Aici nu ne grăbim niciodată. La noi timpul stă pe loc. 

Apoi îl trimise în biroul domnului Sheindelevitch, de la 
subsol. 

Domnul Sheindelevitch, scund şi vioi, cu gulerul desfăcut, 
cu o chelie bronzată şi pistruiată înconjurată de un amfiteatru 
de păr de un alb strălucitor, stătea la birou, în faţa unei maşini 
de scris antice şi complicate, bătând ceva cu o încetineală 
extremă, cu un singur deget, ca şi cum cântărea în gând fiecare 
literă. Camera nu avea ferestre, era luminată de două becuri, cu 


o lumină electrică galbenă, slabă. Umbra individului şi umbra lui 
Shmuel cădeau pe doi pereţi diferiţi. Pe peretele lui Shmuel erau 
agăţate fotografiile lui Herzl, Chaim Weizmann şi David Ben 
Gurion, iar pe peretele din spatele domnului Sheindelevitch 
atârna o hartă mare, colorată a statului Israel, cu liniile de 
demarcaţie trasate ca urmare a luptelor din 1949 şi o dungă 
groasă, verde, împărțind lerusalimul în două. 

Shmuel îşi spuse din nou dorinţa. Domnul Sheindelevitch îl 
privi îndelung, şi încet-încet îi apăru pe faţă un zâmbet 
părintesc, răbdător, ca şi cum îl mira o astfel de dorinţă ciudată, 
dar se abţinea, iertând ignoranţa celui care pusese întrebarea. 
Îşi drese vocea fără grabă, bătu încet încă două litere la maşina 
lui antică şi îşi îndreptă privirea spre Shmuel, răspunzând cu o 
întrebare: 

— Domnul e cercetător? 

— Da. Nu. De fapt, da. Mă interesează ezitările care au 
precedat hotărârea înfiinţării statului. 

— Şi în ce fel de cadru cercetează domnul? 

Shmuel, care nu se aştepta la o astfel de întrebare, se 
încurcă, apoi răspunse ezitând: 

— Cercetez singur. 

Şi adăugă într-un elan de îndrăzneală: 

— Fiecare cetăţean are dreptul să vadă documentele şi să 
înveţe istoria statului, nu-i aşa? 

— Şi ce doreşte domnul să vadă? 

— Comitetul Executiv Sionist. Conducerea Sohnutului. De la 
mijlocul anului 1947, până în primăvara anului următor. 

Şi adăugă fără a fi întrebat: 

— Mă interesează disputa de principiu care a precedat 
hotărârea înfiinţării statului. Dacă o fi existat vreo astfel de 
dispută. 

Domnul Sheindelevitch se aplecă deodată, şocat, ca şi cum 
i s-ar fi cerut să dea amănunte despre obiceiurile lui din 
dormitor. 

— Dar aşa ceva nu e posibil, domnule. E cu desăvârşire 
imposibil. 

— De ce? întrebă Shmuel speriat. 

— Ai pus două întrebări diferite într-una singură, aşa că vei 
primi două răspunsuri într-unul. 

În cameră intră în linişte o femeie cu trăsături orientale, de 


aproximativ cincizeci de ani, îmbrăcată într-o rochie neagră 
lungă, o femeie slabă, cu umerii căzuţi, ducând o tavă cu ceşti 
de ceai aburind. Puse una în faţa domnului Sheindelevitch, care 
îi mulţumi politicos şi îşi întrebă oaspetele: 

— Bei măcar o ceaşcă de ceai? Ca să nu pleci de-aici cu 
mâna goală. 

Shmuel spuse: 

— Mulţumesc. 

— Mulţumesc, da? Mulţumesc, nu? 

— Mulţumesc, nu. Nu de data asta. 

Femeia îşi luă tava, se scuză şi ieşi din cameră. Domnul 
Sheindelevitch continuă de unde se oprise, cu voce joasă, ca şi 
cum ar fi îndulcit un secret: 

— Materialul Comitetului Executiv Sionist nici nu se află aici, 
domnule. E în Arhiva Sionismului. Dar la ei nu vei găsi nimic 
altceva decât stenograme ale discursurilor, pentru că şedinţele 
lor erau deschise publicului. Cât despre protocoalele şedinţelor 
conducerii Sohnutului, acesta este un material absolut secret. Și 
va rămâne aşa încă patruzeci de ani, conform legii arhivelor şi 
ordinului protejării secretelor de stat. Dacă îţi convine, adăugă 
fără să zâmbească, te invit să revii la mine peste patruzeci de 
ani, poate până atunci te răzgândeşti şi accepţi să bei cu mine o 
ceaşcă de ceai. Sper că ceaiul tovarăşei Fortuna nu se va răci 
până atunci. 

Se ridică şi întinse mâna, adăugând cu o tristeţe care 
ascundea cu greu un fel de bună dispoziţie amestecată cu o 
uşoară bucurie răutăcioasă: 

— Imi pare foarte rău că ai făcut efortul să vii până la noi. 
Aş fi putut să te refuz şi la telefon. lată, notează-ţi numărul 
nostru, să ne poţi căuta peste patruzeci de ani, să nu te 
deranjezi degeaba. 

Shmuel strânse mâna întinsă şi se îndreptă spre ieşire. 
Ajuns la uşă, vocea subţire a domnului Sheindelevitch îl opri: 

— Ce-ai vrea de fapt să ştii? Doar toţi au vrut, în 
unanimitate, înfiinţarea unui stat, şi toţi au ştiut că va trebui să 
ne apărăm cu ajutorul armatei. 

— Şi Shaltiel Abarbanel? 

— Dar el, spuse omul şi apoi tăcu. 

Bătu la maşină încă o literă, adăugând sec: 

— Dar el a fost un trădător. 


36 


În bucătărie, la zece dimineaţa, Atalia spuse: 

— De la miezul nopţii se simte rău. Am stat cu el aproape 
toată noaptea. Acum trebuie să plec, dar du-te tu în locul meu în 
dormitorul lui. N-ai fost încă niciodată acolo. Va trebui să-i 
schimbi pijamaua o dată la câteva ore, pentru că e leoarcă de 
transpiraţie. Va trebui să-i dai cu lingurita ceai cu miere şi 
lămâie. Poţi adăuga şi puţin coniac. Dacă îi e greu să se dea jos 
din pat, va trebui să pui sub el, din când în când, oala de 
noapte, apoi s-o goleşti şi s-o speli. De data aceasta vei fi nevoit 
să-i atingi trupul. E bătrân, şi poate n-o să-ţi facă nicio plăcere. 
Te-am adus aici ca să stai de vorbă cu el şi să-l îngrijeşti la 
nevoie, nu ca să faci lucruri plăcute. Şi nu uita să te speli pe 
mâini şi să-i schimbi compresele de pe frunte. Să nu-i dai voie 
astăzi, sub nicio formă, să vorbească fără întrerupere. 
Dimpotrivă. Vorbeşte tu. Ţine-i discursuri. Conferinţe. Recită-i. 
Are gâtul inflamat. 

Suferea de o gripă grea, de iarnă. Temperatura îi crescuse, 
era răguşit, ochii îi lăcrimau, plămânii îi erau încărcaţi de spută, 
iar din când în când avea câte o criză de tuse uscată. Urechile, 
pe care Atalia i le astupase cu vată, îl dureau, în special urechea 
stângă. La început mai încercase să glumească, „eschimoşii au 
desigur dreptate să-şi părăsească bătrânii în zăpadă”. Apoi îşi 
aminti deodată câteva versete şi se caracteriză drept o ruină, o 
oală spartă, un bolnăvicios. Când temperatura îi ajunse aproape 
de patruzeci de grade, simţul umorului îl părăsi. A devenit 
posac, privirea i se stinse şi se lăsă cuprins de o tăcere sumbră. 

Doctorul veni şi plecă. li ascultase cu stetoscopul pieptul şi 
spinarea, îi făcuse o injecție cu penicilină, îi dăduse ordin să stea 
culcat pe pat, cu jumătatea superioară a corpului susţinută de 
multe perne, ca să nu facă pneumonie. l-a mai recomandat să ia 
de câteva ori pe zi pastile A.P.C., să bea sirop împotriva tusei, să 
folosească picături pentru urechi şi să consume cât mai mult 
ceai fierbinte, cu lămâie şi miere, da, desigur, se poate adăuga 
şi puţin coniac. Şi îi ceru lui Shmuel să încălzească bine camera. 

— Nu e un om tânăr, şi sănătatea lui lasă de dorit chiar şi în 
zilele în care e aparent sănătos, aşa că trebuie să ne păzim cât 
putem de tot felul de complicaţii, spuse doctorul, care era puţin 


bâlbâit, originar dintr-un orăşel de lângă Frankfurt, un bărbat cu 
burtă, cu o batistă albă împăturită într-un triunghi la buzunarul 
de la piept al sacoului, cu două perechi de ochelari atârnate de 
şnururi, cu mâini mici şi fine ca de fetiţă. 

Aşa a avut Shmuel Asch dreptul de a intra pentru prima 
dată în dormitorul domnului Wald. Trecuseră mai mult de două 
luni de când locuia în mansardă, şi încă nu intrase niciodată în 
dormitorul proprietarului, cum nu intrase nici în camera Ataliei, 
şi nici în încăperea de la parter, a cărei uşă mereu închisă dădea 
în hol, vizavi de bibliotecă. Shmuel presupunea că aceea fusese 
camera răposatului Shaltiel Abarbanel. li fusese interzis până 
acum să se apropie de ele. Spaţiul permis lui Shmuel includea 
numai biblioteca, adică locul lui de muncă, bucătăria, pe care o 
împărțea cu Atalia, şi mansarda lui. Casa din josul aleii Rav 
Elbaz era compartimentată cu stricteţe. 

In dimineaţa aceea, pentru prima dată, din pricina bolii 
domnului Wald, i s-a permis lui Shmuel să pătrundă în camera 
intimă a bătrânului, să stea câteva ore lângă patul lui citindu-i 
capitole din leremia, până adormi. Din când în când, bolnavul se 
trezea zguduit de o tuse umedă. Shmuel îi sprijinea spatele şi îi 
ducea la buze cu linguriţa ceai cald, în care pusese lămâie, 
miere şi puţin coniac. Era prima oară când Shmuel îl atingea pe 
domnul Wald. La început a trebuit să facă un efort pentru a-l 
atinge, deoarece avea impresia că trupul contorsionat şi vânos îi 
va stârni repulsie. Când se sili să-l atingă, simţi, spre 
surprinderea lui, că trupul acela mare era cald şi surprinzător de 
musculos, ca şi cum, în ciuda infirmităţii, sau poate tocmai 
datorită ei, era dotat cu muşchi ai spatelui puternici şi oase 
solide. Căldura trupului îi făcea plăcere lui Shmuel, care îşi puse 
mâinile pe umărul dezgolit al bătrânului în clipa în care îi 
schimbă bluza de pijama, şi poate chiar îşi lăsă degetele pe 
pielea aspră puţin mai mult decât ar fi fost nevoie. 

Când bătrânul adormi, Shmuel se ridică şi se învârti prin 
cameră. Dormitorul era destul de strâmt, mult mai mic decât 
biblioteca, dar mai mare decât mansarda lui. Şi aici, ca în 
bibliotecă, erau rafturi încărcate cu cărţi, care acopereau în 
întregime doi dintre pereţi, de la podea şi până la plafon. Pe 
când în bibliotecă erau cărţi în ebraică, în arabă şi încă vreo trei 
sau patru alte limbi, volume de sociologie, studii iudaice, 
orientalistică, istorie, matematică şi filozofie, precum şi câteva 


studii ale Cabalei şi volume de astronomie, iată că aici, în 
dormitor, rafturile erau pline cu romane, majoritatea în 
germană, poloneză şi engleză, multe din secolul al XVIII-lea, al 
XIX-lea şi începutul secolului XX: de la Michael Kohlhaas la Ulise, 
de la Heine la Hermann Hesse şi Hermann Broch, de la 
Cervantes în germană la Kirkegaard, şi Musil, şi Kafka, toate în 
germană, de la Adam Mickiewicz şi Julian Tuwim la Marcel 
Proust. 

In afară de rafturile cu cărţi, în cameră mai erau doar patul 
lui îngust, un şifonier greoi de modă veche, o noptieră la capul 
patului şi o măsuţă mică rotundă, acoperită cu un şerveţel, pe 
care era aşezată o vază cu flori mov. De o parte şi de alta a 
măsuţei erau două scaune identice. Scaune vechi, cu picioarele 
incrustate cu motive vegetale. Câte o pernuţă brodată acoperea 
fiecare scaun. Din pernuţe atârnau franjuri împletiţi, maro- 
deschis. Scaunele acelea contrastau cu simplitatea liniilor 
drepte ale rafturilor cu cărţi, a mesei rotunde şi a noptierei. În 
afara lor, pe podea, lângă masă, era aşezată o veioză cu picior, 
cu un abajur cafeniu, care împrăştia în toată camera, în orele 
serii, o lumină caldă şi blândă, o lumină de iarnă. Între rafturile 
cu cărţi stătea un ceas de perete bătrân, probabil din lemn de 
nuc, cu un pendul greu, din alamă strălucitoare. Pendulul acela 
se mişca într-o parte şi alta cu o încetineală pustiitoare. Ca şi 
cum se detesta pe el însuşi. Şi mai era, într-un colţ, o sobă cu 
petrol în care ardea neîncetat o flacără liniştită, ce semăna cu 
un ochi albastru-deschis. 

La capul patului, sprijinită de comodă, stătea o pereche de 
cârje din lemn, cu care infirmul se mişca dintr-o cameră în alta, 
sau din camera lui la toaleta alăturată, deşi în bibliotecă se 
încăpăţâna întotdeauna să se deplaseze fără ele între birou şi 
fotoliul de nuiele, ajutându-se doar de muşchii puternici ai 
umerilor şi braţelor. 

Pe singurul perete gol, în faţa patului, în faţa celui care 
stătea culcat în el, Shmuel zări o fotografie nu prea mare, într-o 
ramă simplă de lemn. Fotografia a fost primul lucru pe care l-a 
văzut când a intrat pentru prima oară în cameră, dar ceva l-a 
făcut să-şi întoarcă repede capul de la ea. De câteva ori ocoli cu 
privirea fotografia care-i trezea sentimente contradictorii, de 
tristeţe, ruşine şi invidie. Fotografia înfăţişa un tânăr slab, blond, 
destul de fragil, cu trăsături alungite, feminine şi o privire 


ruşinată, care te făcea să te ruşinezi şi tu, ca şi cum ochii lui se 
fereau de lentila aparatului de fotografiat. Ca şi cum priveau în 
interior. Una dintre sprâncene îi era mai ridicată, părând că 
punea la îndoială ceva, aceasta fiind singura trăsătură comună 
între tânăr şi tatăl său. Avea fruntea înaltă, iar părul blond îi 
încadra faţa într-un fel care dădea impresia că nu se mai 
tunsese de mult şi că fusese fotografiat într-un loc deschis, în 
care bătea un vânt puternic din faţă. Purta o cămaşă kaki 
şifonată, dar în ciuda modei din vremea aceea, nasturii nu-i erau 
deschişi la piept, ci încheiaţi până la gât. 

Ghershom Wald stătea pe pat în faţa fotografiei fiului său, 
cu spatele sprijinit de un morman de perne. Purta o pijama de 
flanelă maro, cu dungi de culoare deschisă, pe care Shmuel i-o 
schimbase cu puţin înainte, un fular gri înfăşurat în jurul gâtului, 
iar coama de păr argintiu i se odihnea împrăştiată pe perna cea 
mai de sus. Când observă privirea lui Shmuel îndreptată spre 
fotografia de pe perete, spuse cu o voce liniştită, fără să fie 
întrebat: 

— Micha. 

Shmuel murmură: 

— Îmi pare rău. 

Şi se corectă imediat: 

— Îmi pare foarte rău. A 

Ochii i se umplură de lacrimi. Işi întoarse capul, ca să nu-l 
observe bătrânul. 

Ghershom Wald închise ochii şi spuse cu voce răguşită: 

— Tatăl nepotului pe care nu l-am avut niciodată. A fost un 
copil orfan. A crescut doar cu mine, fără mamă. Mama lui a 
murit când avea doar şase ani. L-am crescut singur. L-am luat 
eu însumi şi l-am dus pe muntele Moriah. 

Tăcu o clipă, şi buzele îi adăugară fără voce: 

— În aprilie 1948. În luptele de la Bab El-Wad. 

Faţa i se încordă brusc şi adăugă în şoaptă: 

— Semăna foarte mult cu mama lui, nu cu mine. De pe la 
vârsta de zece ani mi-a devenit şi bun prieten. N-am avut 
niciodată un prieten mai bun ca el. Puteam să vorbim ore 
întregi, sau să nu ne spunem nimic. Nu era aproape nicio 
diferenţă. Încerca uneori să-mi explice lucruri care mă 
depăşeau, matematică superioară, logică formală. Râdea uneori 
de mine, profesor bătrân de Tanah şi istorie ce sunt, şi mă 


poreclise „omul de alaltăieri”. 

Shmuel murmură iar: 

— Impărtăşesc durerea dumitale. 

Şi iar se corectă imediat: 

— Nu. Nu se poate împărtăşi durerea. Aşa ceva nu există. 

Ghershom Wald tăcea. Shmuel îi turnă, din termosul de pe 
masă, încă un pahar de ceai fierbinte cu lămâie şi miere, 
adăugă puţin coniac, îl sprijini de spate şi-i apropie paharul de 
buze, dându-i şi o pastilă. Ghershom Wald luă două-trei guri de 
ceai, înghiţi şi pastila, apoi împinse mâna tânărului Shmuel, 
îndepărtând paharul. 

— La nouă ani, bolnav fiind, i-a fost extirpat un rinichi. La 
sfârşitul anului 1947 a păcălit comisia de înrolare. În zilele de 
anarhie de dinainte de războiul acela nu era greu să înşeli 
comisia de înrolare. Se lăsau bucuros înşelaţi. Atalia îi spusese 
să nu meargă. Pentru că nu avea voie. Spunea în glumă că e ca 
un băieţel care fuge în curte să se joace de-a cowboy-ii şi 
indienii. li spunea că e caraghios. Toţi reprezentanţii sexului 
masculin i s-au părut întotdeauna caraghioşi. Toţi bărbaţii par că 
n-au trecut, şi nu vor trece niciodată de vârsta adolescenţei. Și 
Shaltiel îl pusese să jure că nu se va duce. Shaltiel repeta mereu 
că războiul acela nu era decât nebunia lui Ben Gurion şi nebunia 
întregului popor. De fapt, nebunia a două popoare. După 
părerea lui, tinerii din ambele tabere trebuiau să arunce armele 
şi să refuze lupta. Shaltiel mergea, cel puţin de două ori pe 
săptămână, să le vorbească prietenilor lui arabi de la suflet la 
suflet. Nici măcar după ce începuse vărsarea de sânge, în 
toamna anului 1947, cu bariere şi lunetişti, nu renunţă să 
meargă la prietenii lui. Vecinii îl numeau iubitor de arabi. ÎI 
porecliseră Muezinul. Îi spuneau Hagi Amin. Unii îl numiseră 
trădător, pentru că  îndreptăţea într-o anumită măsură 
împotrivirea arabilor la sionism şi pentru că se încârdoşa cu ei. 
Şi cu toate astea se încăpăţâna întotdeauna să se declare 
sionist, şi chiar susţinea că face parte din micul grup de sionişti 
adevăraţi, care nu se lăsau îmbătaţi de naționalism. Se 
considera ultimul discipol al lui Ehad Haam®. Cunoştea limba 


~ Asher Zvi Hirsch Ginsberg (1856-1927) este considerat a fi întemeietorul 
sionismului cultural, aflat în opoziţie cu sionismul politic al lui Herzl. A fost 
susținătorul ideii de stat evreiesc, în defavoarea celei de stat al evreilor (n. 
red.). 


arabă din copilărie şi îi plăcea mult să-şi petreacă timpul 
înconjurat de arabi, în cafenelele din oraşul vechi, şi să discute 
cu ei ore întregi. Avea prieteni de suflet şi printre arabii 
musulmani, şi printre arabii creştini. Ne arăta un altfel de drum. 
Propunea altceva. Mă certam cu el. Îmi susţineam părerea că 
războiul era o necesitate pentru care, aşa cum e scris la noi, şi 
mirele trebuie să-şi părăsească nunta. Copilul meu, Micha, 
unicul meu fiu, poate că n-ar fi plecat la luptă dacă nu auzea ce 
spunea tatăl său despre un război necesar: l-am crescut, de 
când era mic, în amintirea celor care au apărat Tel Hai şi a 
campaniilor de noapte ale lui Wingate şi ale Macabeilor, care 
acum trebuiau să renască. Eu l-am domesticit. Nu numai eu. Noi 
toţi. Educatoarele. Profesorii. Prietenii. Băieţii de vârsta lui. 
Fetele. În anii aceia, toată lumea declama: „O voce m-a chemat 
şi m-am dus”. O voce l-a chemat şi s-a dus. Şi eu am fost parte 
din vocea aceea. Toată ţara a făcut să răsune vocea aceea. Nu 
există popor care să renunţe la temeliile vieţii lui. Cu spatele la 
zid. El s-a dus, şi eu am rămas. Nu. N-am rămas. Micha nu mai 
e, şi nici eu nu mai sunt. Uită-te la mine, te rog: în faţa ta stă un 
om fără viaţă. Un mort vorbăreţ stă în faţa ta şi flecăreşte. 

Bătrânul fu din nou zguduit de un puternic acces de tuse, 
horcăi, aproape se înecă din pricina flegmei, corpul lui diform se 
contractă şi capul său începu să lovească peretele ritmic şi 
înfundat. A 

Shmuel se grăbi să-l oprească. Il bătu pe spate de câteva 
ori şi încercă să-i mai dea câteva înghiţituri de ceai. Bătrânul se 
înecă, scuipă într-o batistă mototolită. După un minut sau două, 
Shmuel îşi dădu seama că sub masca tusei şi a horcăitului 
bătrânul era cuprins de un plâns reţinut, înecat în sughiţuri mici. 
Pe urmă îşi şterse ochii furios, cu aceeaşi batistă în care 
scuipase cu un minut înainte, mustrându-se în şoaptă: 

— Să mă ierţi, Shmuel. 

Era prima dată de la venirea lui Shmuel Asch în casa 
aceasta, cu două luni în urmă, când bătrânul îi spunea pe nume, 
şi prima dată când cerea iertare. 

Shmuel zise blând: 

— Odihneşte-te. Nu vorbi. Nu-ţi face bine să te laşi năpădit 
de emoţii. 

Bătrânul încetă să-şi mai lovească ţeasta de perete, 
continuând doar să suspine încet, des, dar nu adânc, părând că 


sughiţă. Privindu-l, Shmuel descoperi cât de dragă îi era deodată 
faţa lui bolovănoasă, de care sculptorul parcă se săturase în 
mijlocul lucrului, lăsându-se păgubaş, cu bărbia ridicată înainte 
şi cu mustaţa căruntă, sălbatică. Urâţenia bătrânului i se părea 
fascinantă, cuceritoare, o urâţenie atât de acută, încât aproape 
că semăna cu un fel de frumuseţe. Il copleşi o dorinţă intensă de 
a-l consola. Nu de a-i distrage atenţia de la durerea lui, doar nu 
există pe lume niciun mijloc de a distrage atenţia de la durere, 
ci, dimpotrivă, de a primi, de a atrage spre sine, cu putere, ceva 
din durerea aceea. Mâna mare, zbârcită a bătrânului se odihnea 
pe plapumă, iar Shmuel, cu delicateţe, ezitând, îşi puse palma 
deasupra. Degetele lui Ghershom Wald erau mari şi calde, şi 
acoperiră ca într-o îmbrăţişare mâna rece a lui Shmuel. Timp de 
două-trei minute, mâna bătrânului ţinu strâns degetele 
tânărului. După acest răstimp de tăcere, Wald spuse: 

— Ştiu că despre cei care au căzut în Războiul de 
Independenţă se spune de obicei că nu au murit degeaba. Chiar 
şi eu am spus întotdeauna asta, toţi au spus asta. Poftim. Cum 
puteam să nu spun asta? Nathan Alterman a scris: „Poate o dată 
la o mie de ani, moartea noastră are un rost”. Dar mi-e din ce în 
ce mai greu să repet aceste cuvinte. Fantoma lui Shaltiel mi le 
opreşte în gât. Shaltiel era de părere că oricine a murit în lumea 
aceasta, nu numai cei care au căzut în războaie, şi cei care au 
murit în accidente sau de boală, chiar şi cei care mor de moarte 
bună, toţi, până la ultimul, din Antichitate şi până astăzi, toţi au 
murit complet inutil. 

Dintre munţii şi văile zbărciturilor de pe faţa distorsionată, 
de sub sprâncenele groase şi încărunţite, îl fixau pe Shmuel 
nişte ochi mici, albaştri, pătrunzători. Şi sub mustata încâlcită îi 
tremura buza superioară. Faţa lui Ghershom Wald se crispă 
brusc, ca din pricina unei dureri puternice, dar din această 
durere se născu un fel de zâmbet care nu era zâmbet. Nu pe 
buze îi apăruse expresia aceea, ci doar în jurul ochilor. 

— Ascultă, te rog, tinere. Se pare că, fără să vreau, încep să 
te simpatizez puţin. Uneori semeni cu o broască ţestoasă care 
şi-a pierdut carapacea. 

Spre seară, pe o ploaie biciuitoare, Shmuel se duse la 
farmacia de pe strada Keren Kaiemet colţ cu Even Ezra şi îi 
cumpără lui Ghershom Wald un vaporizator electric, pentru a-i 
uşura respiraţia. Işi cumpără şi lui un inhalator de buzunar nou. 


Pe drum, mai cumpără şi un bidon cu petrol pentru sobă şi o 
sticlă de coniac ieftin, numit coniac medicinal. 

Când se întoarse în camera lui Ghershom Wald, îl găsi pe 
bătrân înfăşurat în plapuma pe care şi-o trăsese până aproape 
de nări. Părea că respiraţia i se mai uşurase. Shmuel instală 
aparatul cu aburi şi-l băgă în priză. Aparatul bâzâi uşor şi 
împrăştie în cameră un abur gros. Pe neaşteptate, bătrânul 
spuse: 

— Shmuel, ascultă, te rog, ai grijă, să nu te îndrăgosteşti de 
ea. N-ai tu putere pentru asta. 

Şi adăugă: 

— Au mai fost aici vreo câţiva tineri înaintea ta, angajaţi şi 
ei să-mi ţină companie. Majoritatea s-au îndrăgostit de ea, şi de 
unul sau doi i-a fost milă probabil pentru o noapte sau două. 
Apoi i-a alungat. Până la urmă, toţi au plecat de-aici cu inima 
zdrobită. Dar nu din vina ei. E adevărat. Ea nu poate fi acuzată. 
Are un fel de răceală caldă, o detaşare care vă atrage spre ea 
cum atrage lumina lămpii fluturii de noapte. De tine îmi pare rău 
uneori. Pentru că eşti încă un copil. 


37 


Atalia intrase în cameră fără să bată la uşă. Dacă auzise 
sau nu ultimele cuvinte ale bătrânului, Shmuel nu putea şti. 
Adusese cu ea grişul pregătit de vecină, doamna Sara de 
Toledo, se aşeză pe patul bătrânului, aranjându-i pernele sub 
cap, îl rugă pe Shmuel să-l sprijine de spate şi îi dădu vreo cinci 
sau şase linguri. Au stat aşa toţi trei preţ de câteva minute, cu 
capetele aproape atingându-se. Ca şi cum se străduiau toţi trei 
să cerceteze de aproape un obiect rar. Shmuel privea scobitura 
adâncă, mai adâncă decât a majorităţii oamenilor, care cobora 
de la nările ei spre buza superioară. În el ardea o dorinţă 
puternică de a atinge uşor cu degetul liniile acelui şănţuleţ. Apoi 
bătrânul îşi strânse buzele ca un copil încăpățânat, care refuză 
să mai mănânce. Ea nu-l îndemnă, ci îi dădu farfuria şi lingura 
lui Shmuel, spunând: 

— Du-te şi pune astea în bucătărie. Pe urmă aşteaptă-mă în 
bibliotecă. 

El ieşi din dormitor şi se duse la bucătărie, termină de 
mâncat restul de griş stând în picioare, scoase un borcănaş de 


iaurt din frigider şi-l mâncă pe tot, înghiţi câteva măsline şi 
decoji o portocală, o mâncă, apoi spălă farfuria, borcanul şi 
lingura, le şterse şi le puse în sertarul dulapului. Simţea acum în 
tot trupul un fel de căldură pe care nu o mai simţise de când îl 
părăsise Yardena. 

Ea îl aştepta deja în bibliotecă. Stătea în fotoliul bătrânului 
şi îi spuse lui Shmuel să se aşeze de data aceasta la birou, în 
scaunul cu spătar înalt, tapisat, al domnului Wald. Ochii 
migdalaţi, trişti şi ruşinaţi ai lui Shmuel o priveau cu teamă. 
Atalia purta pantaloni de lână de un roşu închis şi un pulover 
verde, care se potrivea cu ochii ei, de un căprui cu irizaţii verzi. 
Căprui cu o scânteiere verzuie. Stătea relaxată, cu genunchii 
lipiţi; nu era o femeie slabă, dar avea gâtul fin, iar mâinile şi le 
sprijinea pe fotoliu, de o parte şi de alta a coapselor. 

— Aţi vorbit despre Micha, spuse. Nu era o întrebare, ci o 
constatare, sau un reproş. Tu şi Wald aţi vorbit despre el. 

— Da, recunoscu Shmuel. Imi pare rău. Eu am fost de vină. 
Am întrebat despre bărbatul din fotografie şi i-am provocat 
durere. Sau poate că nu am întrebat. Poate că el a început să-mi 
vorbească despre fiul lui. 

— Să nu-ţi pară rău. Nu contează. Doar că vorbeşte şi 
vorbeşte zile întregi, săptămâni, luni, ţine discursuri, filozofează, 
şi de fapt nu spune nimic. Dacă de data asta l-ai făcut în sfârşit 
să spună ceva... 

Nu termină fraza. Shmuel prinse curaj, un curaj care-i era 
străin, şi spuse pe neaşteptate: 

— Nici tu nu spui prea multe, Atalia. 

Şi întrebă dacă poate să-i pună o întrebare. 

Atalia dădu din cap. 

Shmuel întrebă ce vârstă avea Micha atunci când a murit. 
Ea ezită o clipă, ca şi cum nu înţelegea de ce trebuia să 
răspundă la o asemenea întrebare, sau ca şi cum ar fi fost o 
întrebare prea intimă. După un scurt moment de tăcere, spuse 
că avea treizeci şi şapte de ani. Şi tăcu iar. Nici Shmuel nu mai 
zise nimic. Până când ea spuse cu voce scăzută, ca şi cum 
vorbea cu ea însăşi: 

— Era matematician. A publicat articole în reviste de logică 
matematică. Urma să devină cel mai tânăr profesor din istoria 
Universităţii Ebraice. Până ce s-a molipsit, ca toată lumea, de 
nebunia care bântuie dintotdeauna locurile acestea şi a plecat 


într-o bună zi, plin de elan, la măcel. A alergat împreună cu 
turma. 

Shmuel stătea pe scaunul lui Ghershom Wald, cu amândouă 
mâinile pe birou, cu degetele acelea prea scurte, ca şi cum de la 
fiecare i-ar fi lipsit câte o falangă. Îşi pierdu brusc respiraţia, dar 
nu se grăbi să-şi caute inhalatorul din buzunar. Atalia îl privi 
pieziş de pe fotoliu, de jos în sus, şi scuipând parcă vorbele 
printre buze, spuse: 

— Ţară aţi vrut. Independenţă aţi vrut. Steaguri, şi 
uniforme, şi bancnote, şi tobe, şi trompete. Aţi vărsat râuri de 
sânge nevinovat. Aţi sacrificat o generaţie întreagă. Aţi alungat 
sute de mii de arabi din casele lor. Aţi trimis vapoare pline de 
emigranţi care i-au supravieţuit lui Hitler, direct de pe chei pe 
câmpurile de luptă. Totul ca să existe aici un stat al evreilor. Şi 
uite ce-aţi primit. 

Shmuel rămase uluit. După o clipă, se bâlbâi politicos: 

— Mă tem că nu sunt total de acord cu tine. 

— Sigur că nu eşti de acord. Şi de ce să fii de acord? Doar 
eşti unul dintre ei. Revoluționar, socialist, răzvrătit, şi cu toate 
astea, unul dintre ei. Şi Micha a devenit peste noapte unul dintre 
ei. Apropo, scuză-mă, te rog, cum s-a întâmplat că nu ai fost 
încă ucis? 

— Eram prea tânăr pe-atunci. Aveam treisprezece ani. 

Atalia nu renunţă: 

— Cum de n-ai murit după aceea? În timpul campaniilor de 
represalii? În „operaţiunea Sinai”? În raiduri? În operaţiunile 
speciale de peste graniţă? Într-un accident din timpul 
antrenamentelor? 

Shmuel se făcuse roşu-stacojiu. Ezită o clipă, apoi se 
destăinui: 

— Nu am fost soldat luptător, am astm şi inima mărită. 

Dintr-odată i se umplură ochii de lacrimi, şi se strădui să nu 
fie văzut de Atalia, pentru că îi era ruşine. 

— Micha avea un singur rinichi. La vârsta de nouă ani a fost 
operat la Hadassa, de pe strada Haneviim, fiindu-i extirpat 
rinichiul stâng. Era infirm. Ca tatăl său. A falsificat certificatul 
medical şi semnătura părintelui său. l-a păcălit, şi ei s-au 
bucurat să se lase păcăliţi. Toţi au fost înşelaţi. Chiar şi cei care 
au înşelat au fost, de fapt, înşelaţi. Şi Wald. O turmă întreagă de 
înşelaţi. 


Shmuel întrebă cu voce slabă: 

— Nu crezi că în 1948 ne-am luptat fiindcă într-adevăr nu 
aveam încotro? Pentru că eram cu spatele la zid? 

— Nu. Nu aţi fost cu spatele la zid. Voi aţi fost zidul. 

— Incerci să-mi spui că tatăl tău credea cu adevărat că 
aveam chiar şi umbra unei şanse de a supravieţui aici în mod 
paşnic? Că ar fi fost posibil să-i convingem pe arabi să accepte 
ideea împărţirii ţării? Că ar fi fost posibil să ne întemeiem patria 
doar prin vorbe frumoase? Chiar şi tu crezi în asta? De fapt, 
chiar şi lumea de mâine a susţinut atunci înfiinţarea unui stat al 
evreilor. Chiar şi ţările comuniste ne-au furnizat armament. 

— Pe Abarbanel nu-l impresionau statele. Deloc. Oriunde ar 
fi fost ele. Nu se lăsa impresionat de o lume împărţită în sute de 
state naţionale. Ca rânduri-rânduri de cuşti separate într-o 
grădină zoologică. Idiş nu ştia, vorbea ebraică şi arabă, ladino şi 
engleză, franceză, turcă şi greacă, dar despre toate statele de 
pe lume spunea, tocmai în idiş: Goyim nahes. „Satisfacţie 
pentru neevrei”. Toate statele erau, după părerea lui, rezultatul 
unei idei infantile şi învechite. 

— Era probabil un om naiv? Visător? 

— Visător era Ben Gurion, nu Abarbanel. Ben Gurion, şi 
toată turma care l-a urmat, ca pe fluierarul din Hamelin. La 
masacru. La măcel. La expulzare. La ura eternă între cele două 
comunităţi. 

Shmuel se foia neliniştit pe scaunul tapisat al domnului 
Wald. Vorbele spuse de Atalia i se păreau nelalocul lor, 
amenințătoare, aproape  înspăimântătoare. Răspunsurile 
cunoscute, cele ale lui Ghershom Wald îi stăteau pe limbă, şi cu 
toate astea nu-şi găsea cuvintele. Gândul că toate statele 
naţionale seamănă cu nişte cuşti dintr-o grădină zoologică îl 
împingea să le arunce în faţă Ataliei şi tatălui ei faptul că în locul 
în care oamenii se poartă unii cu alţii ca nişte animale de pradă, 
probabil e nevoie ca ei să fie ţinuţi în cuşti separate. Dar îşi 
spuse că Atalia era văduvă de război şi se hotărî să tacă. Mult 
mai mult decât s-o învingă în această dispută, dorea s-o ţină în 
braţe, chiar şi numai pentru o clipă. Încerca să şi-l imagineze pe 
tatăl ei făcând eforturi inutile pentru a opri cascada istoriei, 
singur, cu mâinile goale. Cum e posibil ca cineva care nu credea 
într-un stat al evreilor să se considere sionist, şi chiar să facă 
parte ani de zile din Comitetul Executiv Sionist şi din conducerea 


Sohnutului? Parcă citindu-i gândurile, Atalia spuse cu o voce 
plină de ironie şi tristeţe: 

— Nu a ajuns la aceste concluzii de pe-o zi pe alta. Revolta 
arabă din 1936, Hitler, partizanii, asasinatele, acţiunile de 
răzbunare ale partizanilor evrei, spânzurătorile ridicate de 
britanici, dar în special discuţiile nenumărate cu prietenii lui 
arabi l-au făcut să se gândească la faptul că aici e destul loc 
pentru ambele comunităţi, şi e mai bine ca ele să trăiască una 
lângă alta, sau una împreună cu cealaltă, fără niciun cadru 
statal. Să fie o comunitate amestecată, sau o combinaţie între 
două comunităţi care nu-şi ameninţă reciproc viitorul. Dar poate 
că ai dreptate. Poate aveţi dreptate cu toţii. Poate că a fost într- 
adevăr un naiv. Poate că a fost mai bine să se întâmple tot ce 
aţi hotărât aici, ca zeci de mii de oameni să fie măcelăriți şi sute 
de mii, în exil. Pentru că evreii de aici sunt un mare câmp de 
refugiaţi, şi arabii la fel. Şi de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi 
nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte 
groaza răzbunării lor. Probabil că aşa e mult mai bine pentru 
toţi. Două popoare roase de ură şi venin, amândouă ieşite din 
război, pătrunse de răzbunare şi dreptate. Fluvii întregi de 
răzbunare şi dreptate. Şi de atâta dreptate, toată ţara e 
acoperită de cimitire şi semănată cu ruinele a sute de sate 
sărace, care au existat şi au fost şterse de pe faţa pământului şi 
nu mai sunt. 

— Există răspunsuri, Atalia. Dar n-am să le rostesc. Mă tem 
să nu te jignesc. 

— Pe mine nu mă mai poţi jigni. Doar cu o bombă care 
străpunge tancuri. 

Apoi se ridică brusc, traversă din patru paşi grei biblioteca 
şi rămase lângă fereastră. 

— Mi l-au ucis, spuse deodată, nu cu tristeţe, şi nu cu ură, ci 
cu un fel de fervoare ce semăna mai mult cu o veselie nervoasă, 
la vârsta de treizeci şi şapte de ani a fost trimis să însoţească, 
înarmat cu o mitralieră Sten şi câteva mine, unul dintre 
convoaiele pornite spre lerusalim. Era în aprilie 1948. Drumul 
spre lerusalim şerpuieşte printr-o vale adâncă, iar de pe 
coastele munţilor, de o parte şi de alta a drumului, arabii 
stăteau la pândă şi trăgeau asupra convoaielor. Era probabil 
seară. Comandanții convoiului se temeau să nu rămână blocaţi 
peste noapte pe drumul acela îngust din vale. Unii soldaţi 


coborâseră din camioanele blindate şi fuseseră trimişi să dea la 
o parte o barieră din bolovani pusă de arabi de-a latul drumului. 
Alţii, printre care şi Micha, au alergat în sus pe coastă, să atace 
şi să neutralizeze cu bombele lor artizanale postul ţintaşilor. 
Arabii le-au ţinut piept. Când s-a întunecat, s-au retras, cărând 
în spate răniții şi morţii. Dar nu toţi răniții şi morţii. Pe când 
convoiul se apropia de lerusalim, cineva îşi dădu seama că 
Micha lipsea. În zori, o divizie a ieşit să cerceteze coastele 
colinelor. Prietenii lui buni, majoritatea mai tineri cu zece sau 
cincisprezece ani decât el, au căutat toată dimineaţa, până l-au 
găsit. Poate o fi zăcut acolo singur toată noaptea, trăgând să 
moară. Poate a strigat după ajutor. Sau poate o fi încercat să se 
târască pe burtă, sângerând de-a lungul drumului. Sau poate că 
arabii l-au găsit imediat după ce convoiul s-a retras. l-au tăiat 
gâtul, l-au dezbrăcat de la brâu în jos, i-au tăiat mădularul şi i l- 
au îndesat în gură. N-o să ştim niciodată dacă l-au omorât 
înainte sau după ce l-au castrat. Întrebarea asta rămâne 
deschisă. Mi-au lăsat întrebarea asta, să-mi tortureze pentru 
totdeauna imaginaţia. Să nu-mi lipsească niciodată ceva la care 
să mă gândesc noaptea. Noapte după noapte. Mie nu mi-au 
povestit. Nimic nu mi-au povestit. Nimic. Am aflat întâmplător: 
cam la un an după ce a căzut în luptă, unul dintre prietenii lui a 
murit într-un accident de muncă în Galileea şi mi s-a dat să 
citesc jurnalul lui. Acolo, în jurnalul acela, am găsit scris, în mai 
puţin de zece cuvinte, cum l-au găsit pe Micha printre stânci. Şi 
de atunci îl văd, tot timpul îl văd, cu jumătate de corp gol, cu 
gâtul spintecat şi mădularul tăiat, îndesat între buze. În fiecare 
zi îl văd. În fiecare noapte. În fiecare dimineaţă. Închid ochii şi îl 
văd. Deschid ochii şi îl văd. Şi am continuat să trăiesc aici, cu cei 
doi bunici care încă nu deveniseră bunici, am continuat să am 
grijă de amândoi. Ce îmi mai rămăsese de făcut? Să iubesc 
bărbaţii îmi e imposibil. Lumea întreagă e în mâinile voastre de 
mii de ani, şi aţi transformat-o într-o monstruozitate, într-un 
abator. Pot, cel mult, să mă folosesc de voi. Uneori chiar să-mi 
fie milă de voi şi să încerc să vă consolez puţin. Pentru ce? Nu 
ştiu. Poate pentru infirmitatea voastră. 

Shmuel tăcea. 

— Abarbanel a murit doi ani mai târziu. A murit singur, aici, 
în camera de alături. Urât şi ponegrit de toţi. Dispreţuit. Poate 
chiar şi de el însuşi. Toţi prietenii lui arabi au rămas dincolo de 


noile graniţe sau au fost alungaţi din casele lor din Katamon, din 
Abu Tor şi Bakaa. Prieteni evrei nu i-au rămas: el era trădătorul. 
Între moartea lui Micha şi moartea lui Abarbanel am trăit aici 
aproape doi ani, Abarbanel, Ghershom Wald şi cu mine, numai 
noi trei, fără altcineva, singuri. Ca într-un submarin. Eu, 
împreună cu cei doi bunici ai copilului pe care nu l-am avut. 
Wald nu era de acord cu nimic din ceea ce credea Abarbanel, de 
la un capăt la altul, dar nu s-au mai contrazis. Niciodată. 
Moartea lui Micha i-a amuţit complet pe amândoi. Dintr-odată li 
s-au epuizat toate argumentele. Cuvintele le-au rămas 
sugrumate. Domnea tăcerea între ei, şi între ei şi mine. Wald a 
suferit cu siguranţă din cauza acestei tăceri. li place să 
vorbească şi are nevoie să vorbească neîncetat. Abarbanel se 
simţea bine tăcând. li îngrijeam şi lucram câteva ore pe zi la o 
agenţie imobiliară de pe strada Strauss. Intr-o zi, puţin după 
ştirile de la ora şapte seara, Abarbanel stătea singur în 
bucătărie bând cafea şi citind ziarul. Stătea în fiecare seară 
singur în bucătărie, bându-şi cafeaua şi citind ziarul. Dintr-odată, 
capul i-a căzut peste ceaşca de cafea, răsturnând-o. Lentila 
dreaptă a ochelarilor s-a spart, de parca un glonţ îl lovise direct 
în ochi. Ziarul era îmbibat de cafeaua care i se vărsase pe masă, 
pe piept, pe genunchi şi pe podea. Aşa l-am găsit. Cafeaua, 
ziarul, ochelarii sparţi, cu faţa pe muşamaua înflorată, ca şi cum 
trăgea un pui de somn pe masa din bucătărie, doar fruntea şi 
părul ude, într-o baltă de cafea. Eu am moştenit de la Abarbanel 
câte ceva din convingerile lui, dar de fapt nu l-am iubit, în afară 
poate de anii copilăriei. A fost fără îndoială un om cinstit, destul 
de curajos şi original, dar niciodată nu a vrut, şi nici nu a ştiut să 
fie tată, şi de fapt nici soţ nu a fost. Odată, când aveam patru 
ani, m-a uitat într-un magazin din piaţa Mahne Yehuda, pentru 
că era absorbit într-o discuţie cu un preot şi, ca să-şi continue 
conversaţia, plecase să-şi conducă interlocutorul până pe strada 
Jaffa, şi mai departe, până pe strada Habashim. Altă dată s-a 
supărat pe mama şi i-a interzis să iasă din casă timp de două 
săptămâni, şi pentru asta i-a ascuns toate cele trei perechi de 
pantofi. Odată a găsit-o bând un pahar de vin şi râzând în gura 
mare cu un prieten de-al lui grec. Atunci a încuiat-o în 
mansardă. Era un om singuratic, concentrat asupra propriei 
persoane şi gelos. Un fanatic. Un semn de exclamaţie pe două 
picioare. Viaţa de familie nu i se potrivea. Poate fusese menit să 


fie călugăr. 
38 


Isus şi ucenicii lui erau evrei din tată-n fiu. Însă în 
imaginaţia populară a creştinilor, singurul dintre ei care le-a 
rămas în memorie ca fiind evreu - şi reprezentant al întregului 
popor evreu - e luda Iscariotul. În momentul în care trimişii 
sacerdoţilor şi paznicii Templului au venit să-l aresteze pe Isus, 
toţi ucenicii s-au speriat şi, îngroziţi, s-au împrăştiat în toate 
direcţiile, doar luda rămânând pe loc. Poate l-a sărutat pe Isus 
ca să-l îmbărbăteze. Poate a plecat împreună cu gărzile acolo 
unde l-au dus pe Isus. Şi Petru a ajuns în locul acela, dar înainte 
de a se lumina de ziua îl renegă pe Isus de trei ori. luda nu-l 
renegă. Cât de ironic e acest fapt, notă Shmuel în caietul lui, că 
primul şi ultimul creştin, singurul creştin care nu l-a părăsit pe 
Isus niciun moment şi nu l-a renegat, singurul creştin care a 
crezut în divinitatea lui Isus până în ultima clipă a acestuia pe 
cruce, creştinul care a crezut în mod absolut că Isus va cobori 
de pe cruce în faţa întregului lerusalim şi în faţa întregii lumi, 
singurul creştin care a murit împreună cu Isus şi nu a continuat 
să trăiască după el, singurul a cărui inimă a fost într-adevăr 
zdrobită la moartea lui Isus, tocmai el a fost văzut de sute de 
milioane de oameni, de pe cele cinci continente, timp de mii de 
ani, ca evreul cel mai reprezentativ. Cel mai abominabil şi 
detestabil. Personificarea trădării, întruparea iudaismului şi 
întruparea legăturii dintre iudaism şi trădare. 

In timpurile moderne, notă Shmuel în caietul său, istoricul 
Tzvi Gaertz a scris că Isus e singurul om născut din femeie, 
despre care „trebuie spus, fără exagerare, că a făcut mai multe 
după moarte decât în timpul vieţii”. Shmuel adăugă cu o mână 
emoţionată: Nu e adevărat. Nu numai Isus. Şi luda Iscariotul a 
făcut, prin moartea lui, mai multe decât în timpul vieţii. 

Singur în noaptea de iarnă, în mansarda lui, în timp ce o 
ploaie puternică şi monotonă se aude pe tavanul înclinat, 
aproape de capul lui, cântând prin streşinile casei, cu chiparoşii 
aplecându-se sub vântul care bate dinspre vest şi o pasăre 
disperată scoțând deodată un singur țipăt ascuţit, Shmuel stă 
aplecat la masa lui, luând din când în când câte o înghiţitură 
mare dintr-o sticlă de vodcă ieftină deschisă în faţa lui pe masă 


şi notându-şi în caiet: 

Evreii nu au vorbit aproape niciodată despre luda. Nicăieri. 
Niciun cuvânt. Nici când au luat în derâdere crucificarea, şi apoi 
învierea, care a avut loc, conform Evangheliilor, după trei zile. 
Evreii din toate timpurile, inclusiv cei care au scris polemici 
împotriva creştinismului, s-au temut să se atingă de luda. Evreii 
care au declarat, ca Tzvi Gaertz Klausner, că Isus s-a născut 
evreu şi a murit evreu, fiind unul dintre apropiații esenienilor, 
urât de preoţime şi de cunoscătorii Torei pentru faptul că se 
alăturase păcătoşilor, şi vameşilor, şi prostituatelor, l-au trecut 
şi ei sub tăcere pe luda Iscariotul. Chiar şi evreii care erau de 
părere că lsus a fost un mincinos, un vrăjitor viclean şi un 
bastard al unui soldat roman, cu toţii s-au abținut să scoată un 
cuvânt despre luda. Le-a fost ruşine. S-au lepădat de el. Poate 
că s-au temut să invoce amintirea celui spre a cărui imagine s- 
au scurs fluvii de ură şi dezgust în decursul a optzeci de 
generaţii. Nu treziţi amintirea, nu vorbiţi. 

Shmuel îşi amintea bine imaginea lui luda din câteva picturi 
celebre ale Cinei celei de Taină: figură diformă şi dezgustătoare, 
stând ghemuită ca un vierme la capătul mesei, pe când toţi 
ceilalţi sunt arătoşi, brunet printre blonzi, cu nasul coroiat şi 
urechi mari, cu dinţi galbeni, stricaţi, cu o expresie hrăpăreaţă şi 
vulgară pe o faţă plină de răutate. 

Acolo, pe Golgota, în vinerea din ajunul sărbătorii de Pesah, 
gloata l-a luat în râs pe cel crucificat: „Salvează-te şi coboară de 
pe cruce”. lar luda îl implora şi el: „Coboară, rabbi. Coboară 
acum. Acum. Se face târziu şi lumea începe să se împrăştie. 
Coboară. Nu mai zăbovi”. 

Oare - îşi însemnase Shmuel în caiet -, oare nu s-a găsit 
niciun credincios care să se întrebe cum e posibil ca un om care 
îşi vinde dascălul pe suma infimă de treizeci de arginţi, să se 
sinucidă imediat după aceea de durere? Niciunul dintre ceilalţi 
ucenici nu a murit împreună cu Isus creştinul. luda a fost 
singurul care nu a vrut să mai trăiască după moartea 
Mântuitorului. 

Insă în niciun text cunoscut nu găsise Shmuel nici cea mai 
mică încercare de a-i lua apărarea acelui om, om fără de care 
nu ar fi existat crucificarea, nu ar fi existat creştinism, şi nici 
biserică, cel fără de care omul din Nazareth ar fi fost dat uitării, 
exact ca alte zeci de făcători de minuni şi ţărani propovăduitori 


din Galileea cea îndepărtată. 


După miezul nopţii, Shmuel îşi îmbrăcă paltonul studenţesc 
uzat, cu brandenburguri şi nasturi de lemn, îşi puse şapca pe 
cap, îşi presără puţin praf de talc pe barbă şi obraji, pe frunte şi 
gât, luă bastonul cu cap de vulpe şi cobori în bucătărie. Avea de 
gând să-şi pregătească o felie groasă de pâine cu brânză, 
pentru că îl apucase deodată o foame nocturnă şi o dorinţă de a 
ieşi să se plimbe pe străzile pustii, până îl va dobori o oboseală 
binecuvântată. Poate sperase, în gândurile lui ascunse, s-o 
întâlnească în bucătărie pe Atalia. Poate că nici ea nu putea 
dormi? Dar bucătăria era goală şi întunecată, şi când aprinse 
lumina văzu doar un gândac cafeniu şi gras fugind de el în 
diagonală, încercând să se ascundă sub frigider. De ce fugi? 
rânji Shmuel. Nici nu te-aş fi atins, ce treabă am eu cu tine? Ce 
mi-ai făcut? Cu ce sunt eu mai bun decât tine? 

Deschise frigiderul şi văzu câteva legume, o sticlă de lapte 
şi un pachet cu telemea de vacă. Luă cu degetele o bucată de 
brânză, o puse pe o felie de pâine şi muşcă fără să ţină seamă 
de firimiturile care-i căzuseră în barbă. Lăsă să cadă câteva 
firimituri pentru micul dejun al gândacului. Apoi închise 
frigiderul şi traversă holul în vârful degetelor, deoarece ştia că 
Ghershom Wald, convalescent deja, stătea acum treaz la birou 
sau în fotoliul lui din bibliotecă. Se opri o clipă ascultând la uşa 
închisă a Ataliei, dar neauzind nicio mişcare, ieşi din casă în 
întuneric, încuind uşa după el şi încercând pietrele din curte cu 
bastonul cu cap de vulpe. 

Ploaia nu se oprise complet, dar era mai slabă, un fel de 
burniţă uşoară. Nici vântul nu mai bătea. Liniştea era adâncă. 
Aerul era rece şi limpede, sticlos, un aer care îi spăla şi purifica 
plămânii, curăţându-i capul de aburii de vodcă ieftină. Toate 
ferestrele şi obloanele erau închise, şi nicio lumină nu se vedea 
la nicio fereastră. Becul cel vechi, de pe timpul Mandatului 
Britanic, cel încadrat de dreptunghiuri de sticlă, lumina slab, dar 
împrăştia o mulţime de umbre nervoase pe stradă şi pe ziduri. 
Shmuel mergea cu capul încordat înainte şi corpul rămas puţin 
în urmă, cu picioarele încercând le ajungă, în susul aleii Rav 
Elbaz, înspre strada Usishkin. De aici se îndreptă spre Nahlaot, 
pe acelaşi drum pe care-l parcursese în seara în care se 
plimbase cu Atalia, cu câteva săptămâni în urmă. Işi amintea 


cum merseseră în tăcere şi se gândea la tot ce-i povestise apoi 
despre moartea lui Micha şi despre moartea tatălui ei, căruia nu- 
i spusese niciodată „tata”, folosind întotdeauna numele de 
familie: Abarbanel. Se întreba ce căuta el de fapt în casa aceea, 
plină de miresmele morţii, printre fantomele proprietarului şi 
bătrânul care ţinea discursuri interminabile, ca o jucărie 
mecanică stricată, şi femeia aceea misterioasă, care detesta toţi 
bărbaţii. Căreia, rar, i se făcea milă de ei. Şi îşi răspunse că se 
ascundea în singurătate. Exact aşa cum hotărâse încă de la 
început să facă, atunci când Yardena îl părăsise şi se măritase 
cu Nesher Sharshevski, iar el îşi întrerupsese studiile. Şi iată că 
până acum îşi respectase hotărârea. Dar oare te izolezi cu 
adevărat? Adevărul este că şi atunci când stai închis în 
mansarda ta, inima ţi-e tot timpul jos, în bucătărie sau pe pragul 
uşii închise a Ataliei. 

O pisică vagaboandă îngheţată de frig, slabă, cu burta 
suptă de foame, cu coastele proeminente, cu coada subţire între 
picioare, stătea zgribulită între două lăzi de gunoi, privindu-l pe 
Shmuel cu ochi strălucitori, încordată, gata să fugă în orice 
clipă. Tânărul se opri, se uită la ea şi îl cuprinse o milă nespusă. 
Aceeaşi milă care îl cuprindea din când în când faţă de cei 
nenorociţi, milă care aproape niciodată nu-l determinase să 
acţioneze. Îi vorbi pisicii în gând: numai să nu fugi şi tu de mine. 
Fiindcă noi doi ne asemănăm. Fiecare din noi stă singur pe 
întuneric, în ploaia asta fină, şi se întreabă ce urmează acum. 
Amândoi căutăm o sursă de căldură, dar în timp ce căutăm - ne 
oprim. Se apropie puţin, cu bastonul înainte, iar pisica nu se 
dădu înapoi, rămânând pe loc între lăzile de gunoi, dar se zbârli 
şi îşi curbă puţin spatele, arătându-şi colții, apoi şuieră de două 
ori surd, în semn de avertizare. În întuneric se auzi deodată 
ecoul unei Împuşcături înăbuşite, urmate de un ropot scurt de 
rafale ascuţite, mult mai apropiate, rănind tăcerea. Shmuel nu-şi 
dădea seama din ce direcţie veneau împuşcăturile. lerusalimul 
israelian era înconjurat din trei părţi de lerusalimul iordanian, şi 
de-a lungul graniţei fuseseră construite posturi de pază, 
fuseseră ridicate garduri din sârmă ghimpată, turnate ziduri de 
beton şi împrăştiate mine pe câmp. Din când în când, paznicii 
iordanieni trăgeau în trecători sau se auzeau schimburi de 
focuri, timp de câte o jumătate de oră sau o oră, între posturile 
de observaţie ale celor două armate. 


După încordarea schimburilor de focuri, peste lerusalim se 
lăsă din nou tăcerea nopţii de iarnă. Shmuel se aplecă, întinse 
mâna spre pisică, încercând s-o cheme. Şi iată că, spre mirarea 
lui, în loc să fugă, pisica făcu vreo trei sau patru paşi prudenţi 
spre el, adulmecând bănuitor aerul, cu mustăţile tremurându-i în 
lumina  felinarului, având în ochi o  sclipire demonică, 
pătrunzătoare, şi coada ridicată în sus. Paşii ei uşori, elastici 
semănau cu paşi de dans, ca şi cum pisica aceea slabă voia să-l 
cerceteze îndeaproape pe străinul singuratic de pe alee. 
Probabil nu uitase cum primise cândva ceva de mâncare din 
mâna unui străin. Lui Shmuel îi părea rău că era cu mâna goală. 
Se gândi la brânza din frigider şi regreta că nu luase cu el 
câteva felii. Ar fi putut să fiarbă şi un ou înainte de a ieşi, să-l 
curețe de coajă şi să i-l dea acum pisicii vagaboande şi 
flămânde. 

— N-am nimic. lartă-mă, se scuză Shmuel cu voce scăzută. 
Dar pisica nu se lăsă impresionată de cuvintele acelea, ci se 
apropie şi mai mult de bărbatul care stătea aplecat şi îi mirosi 
vârfurile degetelor întinse. În loc să fie dezamăgită şi să plece, 
pisica îşi frecă ţeasta de vârful degetelor întinse spre ea şi 
scoase un scâncet scurt şi înduioşător. Shmuel, emoţionat şi 
încântat, îşi lăsă degetele întinse, ca pisica să poată continua să 
se frece de ele. Şi deodată prinse curaj, îşi lăsă bastonul pe 
asfaltul trotuarului şi mângâie cu cealaltă mână capul şi 
spinarea animalului, gâdilându-l cu blândeţe pe gât şi după 
urechi. Era o pisică gri cu alb, nu prea mare, aproape pui, 
moale, caldă şi pufoasă la atingere. In timp ce-o mângâia, ea 
începu să toarcă uşor şi monoton şi îşi frecă iarăşi obrazul de 
degetele lui întinse. 

După o clipă, animalul se frecă de două ori de piciorul îndoit 
al lui Shmuel, scoase încă un miorlăit slab, apoi, răzgândindu-se, 
se întoarse şi se îndepărtă fără să se uite în urmă, dispărând 
printre lăzile de gunoi cu paşi de tigru, moi şi elastici. 

Shmuel îşi continuă drumul, traversă Mahne Yehuda, trecu 
de cartierul Makor Baruch, pe zidurile căruia fluturau placarde 
ale rabinilor şi ale administratorilor de sinagogi, măciuci, şi 
boicoturi, şi invective, „Suferim de o dezbinare gravă”, „Nu vă 
atingeţi de Mesia al meu”, „Nu aveţi voie să votaţi la alegerile 
profanatoare”, „Sioniştii continuă faptele lui Hitler, blestemat 
fie-i numele”. 


Picioarele l-au dus spre o alee din cartierul Yaghia Kapaim, 
unde se găsea cafeneaua în care aveau loc pe vremuri întâlnirile 
Cercului de Renaştere Socialistă, cafeneaua proletară în care se 
întruneau cei şase membri ai Cercului, în jurul a două mese 
puse una lângă alta, la distanţă de o masă sau două de micul 
grup al meseriaşilor, zugravilor, electricienilor, ucenicilor de 
tipografi şi instalatori, cu care nu vorbeau, dar cărora, din când 
în când, le cereau foc, să-şi aprindă câte o ţigară. 

Când ajunse la cafeneaua închisă şi ferecată cu zăbrele 
ruginite, Shmuel rămase ca împietrit, întrebându-se ce căuta 
acolo. Şi îşi puse deodată întrebarea pe care i-o pusese Atalia cu 
câteva ore în urmă: 

— Cum de nu ai murit şi tu până acum? 

Se aplecă şi îşi privi ceasul de la mână. Unu şi zece minute. 
Nici ţipenie în tot cartierul. Doar la o singură fereastră se vedea 
o lumină slabă, şi îşi închipui cum un elev de yeshiva stătea 
acolo şi recita psalmi. Îi spuse în gând acelui elev: amândoi, şi tu 
şi eu, căutăm ceva ce nu are preţ. Şi pentru că nu are preţ, nu-l 
vom găsi, chiar dacă vom căuta până dimineaţă, şi noaptea care 
vine, şi toate nopţile care vin, până vom muri, şi poate şi după 
ce vom muri. 

În drum spre casă, urcând pe strada Zikhron Moshe, se 
gândi la moartea lui Micha Wald, matematicianul prodigios care 
fusese însurat cu Atalia şi care poate o iubise, aşa cum şi ea l-a 
iubit, înainte să devină o femeie acrită. Deşi nevasta şi socrul se 
împotriveau acelui război şi înfiinţării statului, şi se împotriveau 
cu toată puterea înrolării lui în luptele acelea blestemate, şi cu 
toate că şi el era infirm, ca şi tatăl său, şi i se extirpase un 
rinichi în copilărie, cu toate astea s-a dus şi s-a înrolat, luptând 
în Războiul de Independenţă. Şi a pornit la atac în noaptea 
aceea de 2 aprilie 1948, în susul unei coline. Shmuel încercă să- 
şi imagineze rănitul, nu un adolescent din Palmah, ci un bărbat 
de treizeci şi şapte de ani, însurat, probabil nu prea solid şi, cine 
ştie, poate chiar astmatic, ca mine, înaintând cu greu pe colină. 
Tovarăşii lui s-au retras deja pe întuneric, spre poalele muntelui, 
către convoiul blocat pe drum, fără să-şi dea seama că el 
rămăsese în urmă. Oare se temuse să strige ca să nu-l audă 
inamicul? Poate îşi pierduse cunoştinţa? Sau poate se căznea, 
cu ultimele puteri, să se târască în josul pantei, spre drum şi 
spre convoi? Sau poate dimpotrivă, strigase de durere cât îi 


ţineau puterile, şi tocmai din cauza aceasta îl găsiseră luptătorii 
arabi pe întuneric? Şi când l-au găsit, oare a încercat să le 
vorbească? In limba lor? Ştia oare araba, ca socrul lui? Incercase 
să li se împotrivească? li implorase să-l lase în viaţă? Ştia şi el 
cu siguranţă, ca toată lumea, că în războiul acela, în primele 
luni, armatele rivale aproape că nu luau prizonieri. Oare 
înţelesese, cu groază şi disperare, ce aveau de gând să-i facă 
atunci când îi scoseseră pantalonii? Oare îi îngheţase sângele-n 
vine? Shmuel se cutremură şi îşi duse mâna la pantaloni, 
apărându-şi parcă mădularul, şi grăbi paşii, deşi ploaia cea fină 
se oprise, şi doar un frig pătrunzător, cu miros de frunze putrede 
şi pământ ud încremenise în aerul lerusalimului. Cum de nu ai 
murit şi tu până acum? 

Puțin înainte de piaţa Davidka opri lângă el, cu un scrâşnet 
de roţi, maşina poliţiei, cu sirena clipind, iar o fereastră se 
deschise şi o voce nazală de tenor îl întrebă cu un puternic 
accent românesc: 

— Încotro, domnule? 

— Acasă, spuse Shmuel, deşi încă nu se hotărâse dacă-şi 
încheiase hoinăreala pe noaptea aceea. Avusese de gând să 
hoinărească pe străzi până la ultima picătură de putere. 

— Buletinul. 

Shmuel îşi trecu bastonul dintr-o mână în alta, îşi descheie 
nasturii paltonului cu degetele îngheţate de frig şi căută într-un 
buzunar al cămăşii, apoi în altul, apoi în buzunarul din spate al 
pantalonilor, şi în cele din urmă îl găsi şi îi întinse poliţistului 
român copertele actului de identitate: în zilele acelea, buletinul 
avea încă forma unui carnet albastru, legat în coperte de carton. 
Continuă să caute, întorcându-şi buzunarele pe dos, până găsi în 
fundul unui buzunar şi buletinul. Polițistul aprinse o lumină slabă 
de pe plafonul maşinii, se uită la buletin şi îi înapoie lui Shmuel 
şi coperta, şi actul de identitate. 

— Te-ai rătăcit? 

— De ce? întrebă Shmuel. 

— Pe buletin scrie că locuieşti în Tel Arza. 

— Da. Nu. Acum stau în gazdă, adică nu stau în gazdă, 
lucrez pe aleea Rav Elbaz. In cartierul Shaarei Hesed. 

— Lucrezi? La ora asta? 

— Aşa e, spuse Shmuel, lucrez şi dorm acolo. De fapt, 
cazarea reprezintă o parte din salariu. Nu contează. E cam 


complicat. 

— Eşti beat? 

— Nu. Da. Poate puţin. Adevărul e că am luat câteva 
înghiţituri înainte de a ieşi. 

— Şi încotro se îndreaptă exact stimabilul, dacă îmi e 
permis să ştiu, la o asemenea oră, într-o noapte aşa de rece? 

— Aiurea. Mă plimb. Să-mi limpezesc puţin creierul. 

Dar polițistul începuse să se plictisească. Îi spuse ceva 
colegului de la volan, după care i se adresă lui Shmuel în timp 
ce închidea geamul: 

— Nu e prea sănătos să umbli singur pe străzi la asemenea 
ore. Poţi să răceşti. Sau să dai peste vreun lup. 

Şi adăugă: 

— Hai, du-te acum direct, dar direct acasă. Astea nu sunt 
ore tocmai potrivite pentru oameni cinstiţi. Ai mare grijă să nu 
te mai întâlnim noaptea asta. 

Îngheţat, ud şi obosit, Shmuel Asch se întoarse acasă, pe 
aleea Rav Elbaz, puţin după ora două. Intră fără să facă zgomot, 
pe vârfuri, ca să nu-l audă bătrânul. Pe urmă îşi aminti brusc că 
bătrânul era încă bolnav şi probabil adormise în patul lui, în faţa 
fotografiei fiului ucis. Aşa că aprinse lumina în bucătărie, se uită 
după gândacul care probabil că se culcase, mai mâncă o felie 
groasă de pâine cu gem şi câteva măsline, apoi bău un pahar de 
apă, pentru că îi era lene să-şi facă un ceai fierbinte, deşi era 
îngheţat tot şi ar fi avut chef de o băutură caldă. Apoi urcă în 
linişte în mansardă, aprinse soba, îşi scoase paltonul şi pantofii, 
luă încă trei înghiţituri mari din sticla de vodcă, se dezbrăcă şi 
rămase un timp în izmenele de flanelă, în faţa sobei. Işi spuse 
deodată: nu te-ajută cu nimic. Şi deşi nici el nu înţelegea exact 
sensul acelor cuvinte, se calmă puţin şi se întinse pe pat, trase 
de două ori din inhalator, deşi nu simţea că-şi pierde respiraţia, 
dar se temea de o eventuală criză. Apoi se ghemui sub plapumă 
şi adormi aproape în clipa în care puse capul pe pernă. Uitase să 
stingă lumina şi soba, uitase şi să pună dopul la sticla de vodcă. 

A doua zi se trezi la unsprezece, se îmbrăcă, îşi luă bastonul 
şi ieşi, ameţit şi epuizat, să-şi mănânce gulaşul şi compotul cu 
mere la restaurantul unguresc de pe strada King George. De 
fapt, ar fi trebuit să intre imediat ce se trezise în camera 
bolnavului şi să întrebe dacă avea nevoie de ceva. Să-l spele. 
Să-i schimbe pijamaua transpirată. Să-i toarne ceaiul. Să-i dea 


să bea cu linguriţa. Să-i dea pastila şi să-i aranjeze pernele. Dar 
nu făcu nimic din toate astea, deoarece i se spusese chiar din 
prima zi că bătrânul dormea întotdeauna înainte de prânz. Şi în 
afară de asta, Atalia intrase cu siguranţă o dată sau de două ori 
în camera bolnavului, poate şi Bela, femeia de serviciu, sau 
poate chiar vecina Sara de Toledo. Şi cu toate astea, ar fi trebuit 
să intri la el ca să vezi dacă are nevoie de tine. Poate că 
bătrânul e treaz şi nu te aşteaptă decât pe tine. Poate o fi stat 
treaz toată noaptea, căutând ce să-ţi spună. Poate simte nevoia 
acum, dimineaţa, să-ţi mai spună ceva despre fiul lui. Cum ai 
putut să-l neglijezi? Acum, la restaurantul unguresc, în faţa 
farfuriei cu gulaş aburind, lui Shmuel îi păru îngrozitor de rău. Şi 
îşi spuse: prea târziu. 


39 


La mijlocul lui februarie, Ghershom Wald se însănătoşi. Doar 
un fel de tuse uscată îl mai chinuia. Pornise iar şchiopătând, 
sprijinit în cârje, din dormitor până în bibliotecă, la cinci după- 
amiaza, unde stătea cu Shmuel până la zece sau unsprezece 
noaptea. De fiul lui aproape că nu mai pomenea. Dar de fiecare 
dată când ridica ironic sprânceana stângă, Shmuel îşi amintea 
de Micha şi de grozăvia morţii lui singuratice. Ghershom Wald şi 
Shmuel ascultau împreună ştirile. Se vorbea despre prima 
bombă atomică detonată în acele zile. Se vorbea despre 
libertatea de navigare pe Canalul Suez şi despre declaraţia lui 
Ben Gurion, potrivit căreia amenințările lui Nasser erau false. 
Shmuel urca în mansarda lui, iar bătrânul rămânea treaz cu 
cărţile şi hârtiile lui până la cinci sau şase dimineaţa. Apoi Wald 
dormea în camera în care de acum şi Shmuel avea voie să intre 
uneori, pentru a aduce o pereche de ochelari pe care îi uitase la 
capul patului, sau pentru a stinge radioul care rămăsese pornit. 

Din seara în care, arzând de febră, Ghershom Wald îi 
povestise lui Shmuel despre moartea fiului, intervenise o 
schimbare în relaţia dintre ei: vorbăria aprinsă a bătrânului 
parcă se mai potolise. Însă tot mai arunca din când în când 
subtilităţi sau jocuri de cuvinte, glumea, răstălmăcea versete, îi 
ţinea lui Shmuel prelegeri bombastice despre polemica privind 
Uganda sau natura îmbătrânirii în comparaţie cu temperamentul 
tinereţii. Uneori vorbea câte o jumătate de oră la telefon cu unul 


dintre interlocutorii lui nevăzuţi. Făcea glume. Dădea citate. 
Făceau schimb de subtilităţi. Dar începuse să stea tăcut câte o 
oră sau două, fără întrerupere. Şedea pe scaunul tapisat cu 
piele de lângă birou sau se întindea pe fotoliul de rafie, acoperit 
cu pătura scoțiană în carouri, citind o carte, cu ochelarii lui groși 
alunecându-i puţin pe nas, cu mustaţa căruntă tremurându-i 
uşor, alergând de la un rând la altul cu ochii lui mici şi albaştri, 
cu o sprânceană uşor ridicată, cu buzele mişcându-i-se în timpul 
lecturii şi coama argintie dând urâţeniei lui fascinante o expresie 
de măreție. Avea aerul unui profesor ieşit la pensie, care făcea 
muncă de cercetare în liniştea bibliotecii. Din când în când îşi 
treceau unul altuia foile ziarului Davar. La nouă seara ascultau 
ştirile. Shmuel stătea în faţa lui Ghershom Wald, pe scaunul 
pentru musafiri, citind Zilele Țik/lagului, cu care se lupta din când 
în când, atunci când nu citea Noul Testament sau vreuna dintre 
cărţile aduse din Tel Arza, cărţi despre atitudinea evreilor faţă 
de Isus. O carte care apăruse în ebraică cu puţin timp înainte, în 
1959, era scrisă de S.Z. Zeitlin şi avea titlul /sus creştinul, regele 
evreilor. Mai avea şi o carte în engleză, a lui M. Goldstein, /sus în 
tradiția evreiască, şi fotocopii ale articolelor publicate de 
profesorul lui, Gustav Yom-Tov Eisenshloss. In niciuna dintre 
acele cărţi sau articole nu se pomenea nimic de luda Iscariotul, 
în afară de cunoscutele menționări despre trădarea lui şi de 
faptul că în ochii majorităţii creştinilor simpli, trădătorul luda 
devenise arhetipul reprezentativ şi demn de dispreţ al tuturor 
evreilor din toate ţările şi din toate timpurile. 

O tăcere adâncă se lăsa în bibliotecă. De afară, de departe, 
se distingeau uneori, când ploaia se mai oprea, voci de copii 
care se jucau. Din când în când se auzea o bolboroseală în ţeava 
sobei cu petrol, care emana o căldură plăcută dintr-un colţ al 
bibliotecii. De la birou la canapeaua de rafie, de la canapea 
înapoi la birou, bătrânul se deplasa singur, fără cârje, cu ajutorul 
muşchilor braţelor şi ai umerilor. Niciodată nu-i dăduse voie lui 
Shmuel să-l ajute. 

Intervenise totuşi o schimbare: bătrânul îl lăsa pe Shmuel 
să-l sprijine puţin de umeri şi să-i aranjeze pernele la spate. 
Când se odihnea pe canapea, tânărul îl acoperea cu grijă cu 
pătura scoțiană în carouri. Din oră în oră îi servea un ceai 
fierbinte, în care continua să adauge puţină zeamă de lămăie, 
miere şi un strop de coniac, deşi gripa îi trecuse. Işi pregătea şi 


lui o ceaşcă de ceai îndulcit cu miere. În liniştea absolută se auzi 
odată vocea bătrânului, care îşi ridicase privirea de pe carte şi 
spuse, ca şi cum ar fi continuat o conversaţie neîntreruptă cu el 
însuşi: 

— Toţi credeau că îşi pierduse minţile. Din când în când îi 
adresau injurii şi-l umileau numindu-l trădător, iubitor de arabi, 
împânzind lerusalimul cu zvonul că unul dintre bunicii lui ar fi 
fost un grădinar arab din Bethlehem, însă nimeni nu îndrăznea 
să discute cu el. Ca şi cum din gâtul lui ar fi vorbit un dibuk®!, şi 
nu vreo idee. Ca şi cum adevărul lui nici măcar nu merita să fie 
pus la îndoială. 

— Vorbeşti despre tatăl Ataliei? întrebă Shmuel. 

— EI, şi nimeni altul. Chiar şi eu luasem hotărârea să nu 
discut cu el în contradictoriu. Eram prea departe unul de altul. În 
fiecare dimineaţă citea Davar, şi când termina intra aici şi-l 
punea în tăcere pe biroul meu. Nu schimbam niciun cuvânt, în 
afară de „pardon” şi „mulţumesc” şi poate „fii bun şi deschide 
fereastra”. O dată sau de două ori a rupt tăcerea ca să-mi spună 
că întemeietorii sionismului s-au folosit în mod intenţionat de 
energiile religioase şi mesianice din inimile evreilor, din 
generaţie în generaţie, servindu-se de ele în folosul unei mişcări 
politice care era în mod fundamental laică, pragmatică şi 
modernă. Dar într-o zi spuse: GolemulS se va trezi la un 
moment dat; energiile religioase şi mesianice, energiile 
iraționale pe care fondatorii sionismului au încercat să le pună în 
slujba luptei lor laice actuale riscă să izbucnească şi să ia cu ele 
tot ceea ce strămoşii sionismului intenţionaseră să construiască 
aici. Şi-a dat demisia din Comitetul Executiv Sionist nu pentru că 
încetase să fie sionist, ci deoarece gândea că ei toţi o apucaseră 
pe un drum greşit, amăgiţi de nebunia lui Ben Gurion, luând-o şi 
ei razna şi devenind cu toţii peste noapte Jabotinskyeni”0, dacă 


6 Dibuk (derivat din rădăcina ebraică davai, „a se agăța, a se lipi”) este un 
spirit rău, sufletul cuiva care a murit, aflat în căutarea unei gazde pe care s-o 
posede (n. red.). 

s% Creatură antropomorfă, alcătuită din materie inanimată şi adusă la viaţă cu 
ajutorul magiei (n. red.). 

7 Referire la Vladimir Yevgenyevich Zhabounsky (1880-1940), cunoscut mai 
curând ca Zeev Jabotinsky. A fost un lider sionist revizionist, fiind 
cofondatorul Legiunii Evreieşti din cadrul armatei Marii Britanii în timpul 
Primului Război Mondial, dar şi părintele unor organizaţii evreieşti militante 
din Palestina, precum Irgun (n. red.). 


nu Sternieni'!. Şi de fapt nu a demisionat, ci a fost dat afară. 
Afară şi din Comitetul Executiv Sionist, şi din conducerea 
Sohnutului. L-au pus în faţa dilemei de a hotări în 24 de ore 
dacă va pune pe masa lui Ben Gurion scrisoarea de demisie sau 
va fi înlăturat formal, prin vot unanim, în mod ruşinos, din 
ambele instituţii. A scris o scrisoare de demisie bine 
argumentată, dar a fost scoasă din circulaţie. Niciun ziar nu a 
acceptat s-o publice. O tăcere absolută se aşternuse peste 
demisia lui. Hm. Poate se aşteptaseră să se sinucidă. Sau să se 
convertească la islam. Sau să plece din ţară. Acum şapte ani, 
am trimis-o pe Atalia să caute scrisoarea aceea, sau măcar o 
copie a ei, în Arhiva Sionistă. S-a întors cu mâna goală. Nu i s-a 
spus nici că scrisoarea ar fi fost trecută la arhivă, nici că s-ar fi 
pierdut, ci au pretins cu neruşinare că nu a existat nicio astfel 
de scrisoare. S-a scufundat ca plumbul în apă şi a dispărut. La 
doi ani după Războiul de Independenţă a murit aici, în casa asta. 
A murit singur, în bucătărie. Stătea acolo într-o seară, cum îi era 
obiceiul, citind ziarul, şi dintr-odată s-a aplecat deasupra mesei 
ca şi cum ar fi vrut să şteargă de pe muşama vreo pată oribilă şi 
inutilă, s-a lovit la frunte şi a murit. Când a murit, era poate 
omul cel mai singur şi mai urât din ţară. Totul se prăbuşise în 
jurul lui. Cu mulţi ani înainte, nevasta îl părăsise, iar fiica lui nu-i 
spusese niciodată „tată”. Întotdeauna l-a numit Abarbanel. 
„Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea, cine 
poate să o cunoască?”'? - a spus profetul leremia. De fapt, 
aproape fiecare dintre noi îşi alege uneori în secret alt tată. 
După moartea lui Shaltiel, Atalia a căutat în camera lui 
însemnări, articole, manuscrise. A cotrobăit prin toate 
dulapurile, a întors toate sertarele, dar nu a găsit nimic. Nici 
măcar o foaie de hârtie, în afară de testamentul prin care îi lăsa 
casa asta, terenurile din cartierul Talpiot şi banii economisiţi, 
implorând-o cu vorbe dure să mă lase şi pe mine să rămân aici 
cât mai am de trăit. Probabil că distrusese toate celelalte hârtii 
cu mâna lui. Arhiva lui personală. Corespondenţa valoroasă cu 
arabi renumiţi din lerusalim, din Bethlehem, din Ramala, din 
Beirut, Cairo şi Damasc. Nu, nu le-a ars. Probabil că le-a rupt în 


71 Referire la Avraham Stern (1907-1942), fondatorul unei organizaţii sioniste 
extremiste, Lehi sau Organizaţia Stern, în urma desprinderii aripii radicale a 
Irgun (n. red.). 

72 leremia, 17:9 (n. red.). 


bucățele mici şi le-a aruncat în vasul de toaletă, trăgând apa 
după ele. Nu a lăsat nimic în urmă, în afară de testamentul pe 
care-l păstrează Atalia; mi l-a arătat odată, cu ani în urmă, şi îmi 
amintesc că ultimele cuvinte din testament erau: „Totul a fost 
scris şi semnat de un om în deplinătatea facultăţilor mintale, 
poate singurul care a mai rămas aici în lerusalim”. Ea a fost cea 
care l-a găsit în bucătărie, cu ziarul deschis în faţă, cu cafeaua 
vărsată şi cu fruntea pe masă, ca şi cum omul acela cu spinare 
puternică ar fi hotărât, în sfârşit, să ne întoarcă tuturor spatele. 
Imi ceri să încerc să-l descriu. Uite. Eu nu sunt prea bun la 
descrieri. Să zicem că era aşa: mic de statură, negricios, purta 
ochelari cu ramă neagră, întotdeauna uimitor de elegant, în 
costume gri sau albastru-închis, cu o batistă albă împăturită în 
triunghi la buzunarul de la piept. Avea o mustață mică, foarte 
îngrijită, ochi negri iscoditori şi o privire ageră, care ne făcea 
întotdeauna să ne plecăm ochii. Mirosea mereu a apă de colonie 
de calitate. Imi aduc aminte de mâinile lui frumoase, nu ca 
mâinile unui bărbat, ci poate ca mâinile unei femei atrăgătoare. 
În ciuda divergenţelor dintre noi, îmi era drag ca un frate. Un 
frate pierdut, blestemat, care s-a abătut de la drum, dar totuşi 
frate. El m-a adus să locuiesc aici, în casa asta, după căsătoria 
copiilor noştri, ca să aibă un partener de conversaţie. Poate se 
temuse să rămână singur în compania tinerei perechi. Poate 
spera, în sufletul lui, să creştem împreună nepoţii care vor veni, 
cu toţii sub acelaşi acoperiş, ca o familie tipică din lerusalimul 
generaţiilor trecute. Ca familia în care crescuse el însuşi aici, în 
casa asta, familia Yeoahin Abarbanel. Nu ştia că Micha şi Atalia 
nu puteau avea copii. 

Shmuel întrebă: 

— Spuneai că după nenorocire ai luat hotărârea să nu mai 
porţi cu el discuţii în contradictoriu. Dar, în fond, de ce nu voiai 
să-l contrazici? Doar îţi place, şi ştii să contrazici. Poate ai fi 
reuşit să-i schimbi puţin părerile. Sau măcar să-i uşurezi 
singurătatea. Şi singurătatea dumitale. 

— Distanţa era prea mare, spuse Ghershom Wald zâmbind 
trist sub mustață, se ferecase în ideea conform căreia sionismul 
va fi imposibil de materializat prin confruntarea cu arabii, iar eu, 
la sfârşitul anilor '40, înţelesesem deja că nimic nu va fi posibil 
fără o astfel de confruntare. 

— Şi Atalia? Are păreri apropiate de cele ale tatălui? 


— Ea e şi mai extremistă decât el. Mi-a spus odată că 
existenţa evreilor în Eretz Israel se bazează pe nedreptate. 

— Dacă e aşa, atunci de ce nu pleacă de aici? 

— Nu ştiu, spuse Ghershom Wald, nu am un răspuns la 
întrebarea asta. Încă dinainte de nenorocirea care ne-a lovit, 
păstra o oarecare distanţă. Şi cu toate astea, ne potrivim, ea şi 
cu mine. Nu ca socrul cu nora lui, ci poate ca o pereche bătrână, 
stăpânită de aceleaşi obiceiuri, care împiedică orice urmă de 
neînțelegere. Ea are grijă de mine, iar eu o las în pace. Uite. Tu 
eşti aici în special pentru ca ea să nu fie obligată să stea de 
vorbă cu mine. [i se plăteşte, ca şi celor dinaintea ta, pentru ca 
pasiunea mea de a vorbi să se canalizeze spre tine. Dar iată că 
şi pasiunea aceasta începe să mă părăsească. In curând vei 
intra în şomaj tehnic: un ceai şi încă un ceai, un pumn de 
medicamente şi încă un pumn de medicamente, şi tăcere 
îndelungată. Care se aşterne cu repeziciune, ca plumbul în apă. 
Acum îmi mai povesteşti ceva despre Isus văzut de evrei? De 
mult nu mi-ai mai povestit despre inepţiile şi bârfele inventate 
de generaţii de evrei prigoniţi, cu un limbaj de fricoşi, disimulat, 
împotriva celui care a fost carne din carnea lor, dar care era 
văzut de cei ce-i persecutau ca un mântuitor şi un izbăvitor. 

Shmuel atinse deodată cu degetele pielea înnegrită şi 
brăzdată de vene proeminente a mâinii lui Ghershom Wald, şi, 
prelungind atingerea, spuse: 

— Acum aproximativ treizeci de ani, Aharon Avraham 
Kabak” a scris un fel de roman despre Isus, intitulat Pe panta 
îngustă. Un roman destul de greoi. Prea dulceag. Isus al lui 
Kabak apare acolo ca un evreu delicat şi fragil, care vrea să 
aducă lumii milă şi bunătate. Dar tocmai relaţia dintre Isus şi 
discipolul luda  Iscariotul e descrisă de Kabak drept una 
sinuoasă, o relaţie încărcată de iubire şi resentimente, atracţie 
şi repulsie. luda al lui Kabak e un om dezgustător. Şi Kabak a 
fost orbit, ca toţi ceilalţi. Şi el a fost legat la ochi. Nici el nu a 
văzut că luda a fost credinciosul cel mai înflăcărat. 

— Ochii, spuse Ghershom Wald, nu se vor deschide 
niciodată. Aproape toţi oamenii îşi petrec viaţa, de la naştere şi 
până la moarte, legaţi la ochi. Şi tu, şi eu, dragă Shmuel. Cu 
ochii închişi. Dacă am deschide doar o clipă ochii, imediat ar 


73 Aharon Avraham Kabak (1880-1944) - scriitor evreu de origine lituaniană. 
In anul 1943 a primit Premiul Bialik pentru Literatură (n. red.). 


izbucni din noi înşine un strigăt groaznic şi am continua să 
strigăm fără întrerupere. Şi dacă nu strigăm zi şi noapte, 
înseamnă că avem ochii legaţi. Acum fii bun şi citeşte puţin din 
cartea ta, şi hai să tăcem. Am vorbit destul în seara asta. 


40 


A doua zi, la unsprezece şi jumătate, înainte de-a o porni 
spre restaurantul lui unguresc, Atalia îi bătu la uşă. Purta o fustă 
neagră, lungă până la glezne şi un pulover roşu strâmt, care îi 
scotea în evidenţă conturul sânilor, şi pantofi fini cu toc. În jurul 
gâtului - un fular alb de lână, care se potrivea cu puloverul. Faţa 
cu expresie ferecată, cu fruntea înaltă, ochii căprui-verzui cu 
privirea caldă, sprâncenele fin arcuite, încântătoarea scobitură 
adâncă dintre nări şi buza superioară şi părul lung castaniu 
care-i aluneca pe umăr îi păreau lui Shmuel seducătoare, dar 
interzise. Amărăciunea i se ascundea în special în colţurile 
buzelor strânse, care nu zâmbeau decât rar. Adusese cu ea, în 
camera de sihastru a lui Shmuel, mirosul parfumului de violete, 
cu un iz uşor de amidon şi lucruri călcate la aburi, pe care el îl 
trase adânc în piept. Rămase o clipă în uşă, fără să intre în 
cameră, privind figurile bărboase şi înarmate ale revoluţionarilor 
cubanezi cu care Shmuel îşi decorase pereţii mansardei, precum 
şi pe cea a răstignitului în braţele mamei, după ce fusese 
coborât de pe cruce. 

Venise să-l roage ceva: trebuia să se întâlnească la trei 
după-amiază, în cafeneaua Atara, de pe strada Ben Yehuda, în 
interes de serviciu, cu cineva care nu era tocmai echilibrat 
sufleteşte şi care de multe ori era deja beat înainte de ora 
prânzului. Se gândise că ar fi mai bine să meargă la această 
întâlnire însoţită de un bărbat. Când Atalia pronunţă cuvântul 
„bărbat”, amândoi zâmbiră. 

Ar fi putut Shmuel să se elibereze pentru o jumătate de oră, 
la trei după-amiază, şi să vină la o întâlnire cu ea şi cu poetul 
Hiram Nehushtan, la cafeneaua Atara? Nu va trebui să ia parte 
la conversaţie, de fapt nu va trebui să facă nimic, în afară de a fi 
prezent şi de a bea o cafea sau un ceai. Dacă o refuză, dacă e 
ocupat sau nu vrea să ia parte la întâlnire, ea va înţelege, 
desigur, şi îi va respecta hotărârea. Dar, cu siguranţă, el nu va 
refuza. 


Shmuel i se adresă: 

— Spune-mi, te rog, ceva despre acest domn Nehushtan. 
Dacă nu cumva e vreun mare secret. Ca, de altfel, tot ceea ce e 
legat de tine. 

— Hiram e un fel de poet. Nu un poet cunoscut, ci unul 
marginal. A făcut parte pe vremuri din organizaţia Lehi”. De 
când a fost înfiinţat statul, acum zece ani, nu şi-a mai găsit 
locul. Ca mulţi alţi membri Lehi. Are tot felul de ocupaţii, ghid 
turistic, traducător de cărţi, publică tot felul de reviste pe care şi 
le finanţează singur. Acum doi ani a luat un împrumut de la un 
antreprenor pe nume llya Shvartzboim, un fost tovarăş din 
cadrul organizaţiei, iar acum refuză să înapoieze banii, şi chiar 
pretinde că nu a existat niciun împrumut. Pentru că nu au fost 
nici martori, niciun contract semnat, doar o strângere de mână 
între doi tovarăşi de luptă, nu va fi uşor să scoatem banii de la 
el. Încercăm de câteva săptămâni să-l convingem pe poetul 
combatant, uneori cu frumosul, alteori nu, să-i înapoieze lui 
Shvartzboim banii împrumutaţi. Astăzi vom încerca din nou. 

Shmuel spuse: 

— la un loc. De ce stai în uşă? 

Şi femeia se aşeză pe unicul scaun. El luă un loc pe 
marginea patului, trăgând adânc în piept boarea de parfum pe 
care o adusese cu ea. 

— Dacă nu există contract, şi nici vreun alt document, 
poate că poetul are totuşi dreptate? Poate că nu a existat niciun 
împrumut, şi antreprenorul vostru l-a inventat? 

Atalia spuse: 

— A existat un împrumut. Cu siguranţă. Avem chiar şi o 
martoră. O contabilă pe care o cheamă Esther Levi, care se afla 
în cafeneaua Atara în clipa în care antreprenorul i-a dat banii. 
Nehushtan a uitat complet de ea, dar sper s-o aduc astăzi la 
întâlnirea noastră. Şi ea e cam ciudată, şi asta pentru că nu uită 
niciodată nimic. Absolut nimic. Îşi aminteşte exact, cuvânt cu 
cuvânt, cine a spus ce şi cui cu zece ani în urmă, sau chiar mai 
mult. De fapt, ăsta e un blestem greu. Poate tocmai tu vei găsi 
un limbaj comun cu ea. În Lehi se zvonea despre ea că-şi 


„ Prescurtare de la Lohamei Herut Israel (Luptătorii pentru Eliberarea 
Israelului). A fost o organizaţie sionistă, care a acţionat în timpul Mandatului 
Britanic. Mai este cunoscută şi ca Organizaţia Stern, după numele lui 
Avraham (Yair) Stern, fondatorul ei (n. red.). 


ascundea uneori mine în cupele sutienului. 

— Sper că la întâlnirea de azi va veni fără bombe în sutien, 
spuse Shmuel, în încercarea palidă de a face o glumă despre 
bombe şi sutiene, adăugând: 

— Bine. La trei, la cafeneaua Atara. Voi fi acolo. Poate 
antreprenorul vostru cel bogat va accepta să-mi acorde şi mie 
un mic împrumut. 

Şi continuă fără a fi întrebat: 

— Doar ştii. Am să fac întotdeauna tot ce-mi vei cere. 

— De ce? 

La întrebarea aceasta, Shmuel nu găsi un răspuns. Simţea 
că într-o clipă ochii i se vor umple de lacrimi, şi întoarse repede 
capul, ca să nu-l observe Atalia. Lui Shmuel îi dădeau uneori 
lacrimile, fie pentru că îi era milă de alţii, fie pentru că îşi 
plângea de milă. De data aceasta nu ştia de cine i se făcuse 
milă. Prinse curaj dintr-odată şi spuse privind spre perete: 

— Ţi-aş propune să încercăm să fim prieteni. Adică... nu 
prieteni. Cuvântul prieteni face, poate, aluzie la ceva ce nu e 
posibil între noi. Amici. 

Se simţi imediat copleşit de ruşine şi se grăbi să se 
corecteze: 

— Să nu ne simţim străini. Nu complet străini. Trăim aici 
doar noi trei, de o iarnă, sub acelaşi acoperiş. Ar fi bine dacă tu 
şi cu mine... 

Însă nu ştiu cum să încheie această frază. Roşi sub barba 
sălbatică, îşi cobori privirea şi tăcu. 

Atalia spuse: 

— Sentimente. Cei doi care i-au ţinut companie bătrânului 
înaintea ta erau foarte sentimentali. M-am săturat de 
sentimentali. Toate sentimentele mi se par inutile, făcând ca 
lucrurile să se termine rău. Viaţa poate fi mult mai simplă dacă 
abolim emoţiile. Dar nu trebuie să te educ, Shmuel. Poate te 
mulţumeşti cu faptul că, în general, te tolerez într-o măsură mai 
mare sau mai mică, iar din când în când apar şi momente ceva 
mai bune decât acesta. 

Era prima dată când îi spunea pe nume. 

La două şi jumătate, după farfuria de gulaş şi compotul de 
mere de la restaurantul unguresc şi după o scurtă siestă, 
Shmuel Asch se ridică, îşi schimbă cămaşa, peste care îşi puse 
puloverul rupt, de culoare pământie. Deasupra îmbrăcă haina 


încheiată cu brandenburguri şi nasturi mari de lemn, îşi luă 
şapca, îşi presără talc pe barbă, pe gât şi pe frunte, verifică 
dacă inhalatorul era la locul lui, în buzunar, şi o porni spre 
cafeneaua Atara. Când se lăsă cu toată greutatea corpului pe 
pragul de lemn de la intrare, treapta aceea improvizată se ridică 
precum un balansoar care se lasă deodată într-o parte, şi 
Shmuel fu la un pas să cadă. Dar reuşi să-şi recapete echilibrul 
în ultimul moment, sprijinindu-se cu ambele braţe de perete. 

Poetul Hiram Nehushtan, mic şi slab, cu părul unsuros, cu 
perciuni lungi întinşi pe obraji, cu nasul strâmb ca de boxer şi 
frunte netedă şi înaltă, pe care cădea un singur cârlionţ unsuros, 
de parcă ar fi fost lipit pe mijlocul frunţii, spuse fără a se ridica 
de pe scaun: 

— Precis m-ai uitat, dar eu îmi aduc foarte bine aminte de 
tine. Eşti Shmuel Asch. Participai întotdeauna la întâlnirile 
Cercului de Renaştere Socialistă. Odată m-am alăturat grupului 
vostru, în cafeneaua Rot, din cartierul Yaghia Kapaim. Nu prea 
putea fi vorba de renaştere acolo, iar socialismul vostru era pe 
jumătate bolşevic, pe jumătate cubanez. Şi eu sunt puţin 
socialist, şi chiar puţin revoluţionar, dar, spre deosebire de voi, 
eu sunt un socialist ebraic. Ebraic, nu evreu. Nu vreau să am 
nicio legătură cu evreii. Evreii sunt morţi vii. Dar ce faci tu de 
fapt aici cu noi astăzi? Ai venit în calitate de invitat din partea 
mirelui, sau din partea miresei? 

Trupul îi emana un miros acrişor, iar din gură îi lipsea un 
dinte, chiar din faţă. 

— Eu, se bâlbâi Shmuel, su-sunt un prieten de-al Ataliei 
Abarbanel. Nu prieten. O cunoştinţă. Sau, mai bine zis, un vecin. 

Atalia spuse: 

— Eu l-am invitat. Am vrut să avem un martor. Mai 
aşteptăm cinci minute, şi dacă Esther Levi nu apare, trecem la 
subiect. 

Stăteau la etajul superior, discret, al cafenelei Atara, care 
era un fel de galerie înecată în aburi. Era plină de mirosuri de 
cafea, şi prăjituri, şi ţigări, amestecate cu un iz de haine de lână 
ude şi de trupuri iernatice. Nu exista nicio fereastră acolo, iar 
aerul era îmbâăcsit de un fum gros. La mesele vecine se 
adunaseră câteva figuri mai mult sau mai puţin cunoscute ale 
lerusalimului: un profesor de istorie nu prea tânăr, care nu-l 
recunoscu pe Shmuel Asch, cu toate că acesta participase cu un 


an în urmă la unul dintre seminarele lui. Mai erau şi două femei, 
una care făcea parte din Kneset, o femeie greoaie, membră a 
partidului aflat la conducere, cealaltă, ziaristă la Davar. Beau 
ceai cu lapte şi mâncau plăcintă cu mere şi frişcă. 

Parlamentara spuse: 

— In niciun caz. Astfel de lucruri nu trebuie trecute cu 
vederea. 

Ziarista îi răspunse: 

— Dar eu nu vreau să-i justific, nici măcar cu un milimetru, 
să nu mă înţelegi greşit, nu aş putea găsi nicio justificare, şi 
totuşi parcă mi-e puţin milă de ei. În acest caz s-a uitat complet 
că există pe lume loc, pe lângă principii şi idealuri, şi pentru un 
pic de milă. 

— Mila, Silvia, nu poate înlocui niciodată principiile şi 
idealurile. Fii atentă, ţi s-a vărsat puţin ceai pe farfurioara de 
sub ceaşcă. 

La a treia masă şedea un pictor cunoscut, nu foarte tânăr, 
cu faţa ciupită de vărsat şi cu sprâncene groase, cu o batistă 
roşie de mătase în jurul gâtului, citind unul dintre ziarele prinse 
de o riglă de lemn, aşa cum se găseau în cafenelele europene în 
zilele dinaintea războiului. Un chelner cu jachetă albă se 
învârtea printre mese, iar când Atalia îi făcu semn, se grăbi spre 
masa lor, cu un şervet alb pe braţ, se aplecă şi spuse cu un 
accent vienez: 

— Bună ziua, doamnă, domnilor. Cu ce vă servesc astăzi? 
Avem tot felul de prăjituri bune. Vă recomand tortul de 
ciocolată. 

Atalia comandă pentru ea şi Shmuel cafea neagră tare, în 
timp ce poetul oftă, ca şi cum şi-ar fi făcut o concesie lui însuşi 
numai de data aceasta, strângând din dinţi şi comandând un 
păhărel, un păhăruţ mic de tot de coniac, cât un degetar, nu mai 
mult. Dar să fie coniac de import, coniac adevărat, nu apă 
chioară, cum se face aici la noi. După care îşi aprinse o ţigară, 
trase trei, patru fumuri adânc în piept, apoi o zdrobi în 
scrumieră, îşi mirosi vârfurile degetelor, îşi aprinse altă ţigară şi 
spuse: 

— Ar fi totuşi de dorit să ştim de ce ne-am întâlnit astăzi 
aici. Să compunem un nou manifest? Să semnăm încă o petiție? 
Să organizăm o demonstraţie de masă cu şase-şapte 
participanţi? 


Atalia răspunse: 

— Ştii doar: Ylia Shvartzboim. 

Poetul o privi uimit. Stinse cu mare atenţie ţigara din care 
fumase mai puţin de o treime, scoase din pachet încă una, fără 
a le oferi şi Ataliei sau lui Shmuel, eliberă două coloane de fum 
pe nări şi pufni într-un râs gros, duşmănos, încât clienţii de la 
mesele vecine îi aruncară priviri uimite prin norul de fum în care 
se învăluise. 

— Mai întâi, nu am împrumutat niciun sfanţ de la Ylia 
Shvartzboim. Nici n-aş fi împrumutat de la el. E un om oribil. Un 
evreu nenorocit, samsar de terenuri şi depozite. În al doilea 
rând, ţi-am mai spus de cel puţin două ori, am să înapoiez 
împrumutul când o să am bani. Dacă o să am. Şi de ce să am? In 
fond, Ylia ăsta are mai mulţi bani decât păr în nas. De fapt, 
acum am venit aici ca să-i cer, cu ajutorul vostru, un mic 
împrumut, cinci mii de lire, pentru trei luni. Spuneţi-i că sunt 
gata să-i plătesc chiar şi dobândă. 

Atalia zise: 

— Să revenim la împrumutul precedent. Avem o martoră. 
Esther Levi. Ai uitat de ea, dar era cu voi aici acum doi ani, când 
Ylia ţi-a dat banii lichizi. Esther Levi va depune mărturie 
împotriva ta dacă facem plângere la tribunal. Şi vom face 
plângere. 

— Tu, i se adresă deodată poetul lui Shmuel, ce stai aşa şi 
nu spui nimic? Ai să fii probabil al doilea martor împotriva mea? 
Fără doi martori nu se poate depune plângere. Tu eşti socialist. 
Sau poate nu mai eşti. Ai fost cândva socialist de-al lui Fidel 
Castro. Aşa că explică-ne, te rog, unde e dreptatea, cum şi de ce 
un poet sărac ca mine trebuie să-l finanţeze pe unul ca Ylia 
Shvartzboim, care suge sângele oamenilor, ca un tâlhar? 

Chelnerul se întoarse cu un păhărel de coniac pentru Hiram 
Nehushtan şi cafea neagră pentru Atalia şi Shmuel. Lângă 
ceştile cu cafea puse o mica ceşcuţă cu lapte. După care întrebă 
politicos dacă le putea oferi şi plăcintă cu mere şi frişcă. Sau 
poate o prăjitură cu ciocolată, tot cu frişcă? Sau prăjitură 
sablee? 

Atalia refuză politicos toate cele trei propuneri, 
mulțumindu-i chelnerului, şi spuse: 

— Esther Levi nu a venit astăzi. Dar la tribunal o vom aduce 
cu siguranță. Esther ne-a mai povestit că ai primit moştenire de 


la părinţi un apartament de o cameră, fără ferestre, la subsolul 
unei clădiri situate pe o alee din spatele cinematografului 
Edison. Apartamentul pe care tu îl numeşti „bârlogul meu”. Doar 
nu vrei ca instanţa judecătorească să-ţi ia camera aceea. Unde 
ai să te duci de-acolo? 

Hiram Nehushtan îşi puse ţigara în echilibru pe marginea 
scrumierei şi, uitând de ea, îşi aprinse alta, oftând: 

— Unde am să mă duc. Unde am să mă duc. Am să mă duc 
la dracu’. Oricum, de mult sunt pe drum spre dracu’. Am parcurs 
deja cea mai mare parte a drumului. Aproape am ajuns. 

Se ridică brusc, spunând: 

— Gata. Pentru mine e de-ajuns. Mă duc acum. Am plecat 
chiar în clipa asta. Nu mai vreau să stau cu voi. Nu mai vreau să 
vorbesc cu voi. Sunteţi nişte oameni nemiloşi. Cruzimea, 
doamnelor şi domnilor, e blestemul omenirii. Am fost izgoniți din 
paradis nu din cauza mărului aceluia, lua-l-ar dracu' de măr, cui 
îi pasă de un măr în plus sau în minus, nu pentru un măr debil 
am fost alungaţi din paradis, ci doar din cauza cruzimii. Până în 
ziua de azi suntem cu toţii încontinuu alungaţi dintr-un loc în 
altul, din cauza cruzimii. Să-i spuneţi nemernicului vostru de 
antreprenor că banii se vor întoarce cu vârf şi îndesat, de 
şaptezeci şi şapte de ori mai mult, în saci plini ochi de monede 
şi bancnote, într-o ploaie de bani lichizi se vor întoarce, dar nu 
de la mine. Se vor întoarce foarte curând. De la cei bogaţi, nu de 
la cei cu mâna goală. Apropo, şi eu sunt un om crud. Nu neg 
asta. Crud şi meschin, şi însetat de onoare, şi alungat an de an 
dintr-un loc într-altul. Un om inutil. Complet inutil. Dar trei mii de 
lire! Ylia Shvartzboim! Ticălosul ăla poate să-i dea bacşiş, fără 
nicio problemă, pentru lustruitul pantofilor. Pe când eu n-am nici 
măcar trei lire, să plătesc pişatul ăsta de coniac. Oricum plec, 
pentru că un om sensibil nu are voie să stea nicio clipă în plus în 
compania unor oameni răi la suflet. lar tu, i se adresă din nou lui 
Shmuel cu acelaşi râs greţos şi viclean, ascultă-mă pe mine, ai 
face mai bine să te fereşti de ea. Dacă, întâmplător, te-ai 
îndrăgostit deja de ea, Dumnezeu să te aibă în pază. Am plecat. 
N-am ce căuta aici. Oricum toţi m-au uitat. Până şi voi fiţi buni şi 
uitaţi chiar în clipa asta de mine. Uitaţi de mine o dată pentru 
totdeauna Şi începu să coboare treptele cu paşi nesiguri, în timp 
ce Atalia şi Shmuel îl priveau de sus cum caută printre 
paltoanele agăţate pe umeraşe, la intrare, scoate în sfârşit din 


grămadă un impermeabil zdrenţuit, care probabil că fusese 
cândva al vreunui soldat englez, se îmbracă, salută cu mâna 
fotografia preşedintelui Itzhak Ben Tzvi şi iese clătinându-se în 
strada umedă şi rece. 


41 


Shmuel şi Atalia rămaseră aşezaţi unul în faţa celuilalt după 
ce poetul plecase, cu ceştile goale, vorbind despre Har Hatzofim 
şi despre Universitate, ale cărei secţii fuseseră dispersate din 
cauza războiului. Shmuel îşi aduse aminte că în mai puţin de o 
oră trebuia să ajungă la Ghershom Wald. Trebuia să-i spună 
Ataliei. Trebuia să-i spună acum, fără întârziere. Dar ce să-i 
spună? Zâmbi distrat, îşi lăsă privirea pe mâinile ei, care se 
odihneau pe masă, vânoase, acoperite de pete cafenii, ca şi 
cum ar fi fost mult mai bătrâne decât ea, şi îi spuse cu voce 
joasă: 

— Poate ne întâlnim diseară? Mergem la film şi mâncăm la 
restaurantul tău? Wald o să fie de acord, cu siguranţă, să-mi dea 
drumul cu două ore mai devreme. 

— Spune-mi, răspunse Atalia, chiar nu a rămas în lerusalim 
nicio fată de vârsta ta? 

Shmuel protestă. De fapt, şi el era destul de bătrân. 

— Ce importanţă are? întrebă el, şi după o scurtă ezitare 
adăugă: Amândoi suntem destul de singuri. 

— Tu însuţi ai ales singurătatea. N-ai venit la noi ca să te 
izolezi? 

— Am venit pentru că iubita mea m-a părăsit şi s-a măritat 
cu fostul ei prieten. Am venit pentru că tata a pierdut procesul şi 
a dat faliment, şi nu a mai putut să-mi plătească studiile. ŞI 
pentru că lucrarea pe care am început s-o scriu s-a împotmolit 
de câteva luni într-un punct mort. Cu toate că nu am încetat să 
mă întreb cum ar fi arătat lumea, cum ar fi arătat evreii dacă 
Isus n-ar fi fost predat autorităţilor. Mă gândesc mereu la cel 
care l-a predat romanilor, în aparenţă pentru treizeci de arginţi. 
Spune-mi, ţie ţi se pare logic? Treizeci de şekeli'> de argint? Un 
om bogat ca luda, care avea probabil pământuri şi proprietăţi în 
oraşul Cheriot. Ştii cumva cât valorau treizeci de şekeli pe- 
atunci? O nimica toată. Preţul mediu al unui sclav. Poate vrei să 


75 Numele unităţii monetare a Israelului (n. red.). 


auzi ce gândesc eu despre Isus şi evrei? Să-ţi citesc diseară câte 
ceva din notițele mele? A 

Nu ţinu cont de propunerea lui. Imprăştie cu mâna ei cu 
degete lungi fumul dintre ei. II chemă pe chelner şi plăti cafeaua 
şi coniacul, cerând chitanţă, deşi Shmuel îşi scosese deja 
portmoneul. Nu reuşi să i-o ia înainte, pentru că mişcările lui 
erau stinghere. Ea îi spuse să nu-şi bată capul, păcat de bani, 
mica sumă era oricum decontată de biroul de investigaţii la care 
lucra. 

— În fond, îţi plătesc un salariu atât de mic în schimbul 
serviciilor tale. Mărunţiş. Spune, orele pe care le petreci cu Wald 
îţi fac şi plăcere uneori? În vorbăria lui sunt uneori şi momente 
când spune lucruri la locul lor? Trebuie să-l ierţi. După ce i-a 
murit fiul, nu i-au mai rămas decât cuvintele. De fapt, şi ţie îţi 
cam plac vorbele. Slujba aceasta la noi chiar ţi se potriveşte. 

Atalia împături chitanţa adusă de chelner şi se ridicară să 
plece. Coborâră de la etajul al doilea al cafenelei Atara, îşi 
găsiră hainele pe cuierul de la intrare, iar Shmuel încercă s-o 
ajute pe femeie să-şi îmbrace paltonul. Dar mişcările îi erau atât 
de neîndemânatice, că Atalia trase paltonul din mâna lui şi se 
îmbrăcă în grabă, încheindu-şi nasturii, după care îl ajută ea pe 
Shmuel să se îmbrace, pentru că în loc să-şi vâre mâna în 
mânecă, aceasta intrase în căptuşeala ruptă şi se înţepenise 
acolo, nemaiputând să iasă pe partea cealaltă. Dintr-odată, pe 
când erau la uşa cafenelei, iar el îşi punea şapca, Atalia îl 
mângâie în trecere cu degetele pe obraz, ca şi cum i-ar fi 
îndepărtat o firimitură din barbă, şi spuse: 

— Uneori ai ceva care-ţi merge la suflet. Deşi eu nu am 
suflet. 

In clipa aceea, Shmuel regretă că faţa îi era acoperită de 
barba sălbatică. 

Se îndreptară spre aleea Rav Elbaz, dar se opriră lângă o 
cabină telefonică, pentru că Atalia trebuia să sune pe cineva. 

— Nu-i nevoie să mă aştepţi. Du-te la bătrân. Du-te. Stă şi 
te-aşteaptă. 

— Te-aştept aici, protestă Shmuel. 

După vreo cinci-şase minute, Atalia ieşi din cabina 
telefonică şi îi oferi lui Shmuel unul dintre rarele ei zâmbete, 
aproape imperceptibile, care începeau de la colţurile ochilor, şi 
numai după aceea ajungeau la colţurile buzelor. Il luă de braţ cu 


o uşoară apăsare şi spuse: 

— Bine. Diseară stau cu tine. Nu la pândă pe Har Tzion, şi 
nici la restaurant sau la film, ci într-un loc pe care precis nu-l 
cunoşti. La barul lui Fink. Ai auzit vreodată de Fink? Acolo se 
întâlnesc noaptea, la un pahar de vermut sau de whisky, ziarişti 
şi reporteri străini, oameni din lumea teatrului, consuli din 
diverse ţări, avocaţi, ofiţeri ONU, femei şi bărbaţi căsătoriţi, dar 
nu unul cu celălalt, şi uneori chiar şi unul sau doi poeţi tineri, cu 
prietenele lor, care vin acolo ca să vadă şi să fie văzuţi. In seara 
asta trebuie să stau în locul acela preţ de o oră sau două, ca să 
observ o persoană importantă. Numai să observ. Nimic mai 
mult. Dacă ţii neapărat, poţi să vorbeşti cu mine, în timp ce eu 
observ, despre evrei, despre Isus şi despre luda lIscariotul. 
Promit să te ascult măcar o parte din timp, chiar dacă ochii îmi 
vor fi ocupați. 

Şi adăugă: 

— Vom fi un cuplu. Din cauza bărbii şi a coamei tale, pari un 
om fără vârstă. Oamenii vor crede că eşti partenerul meu. Şi, în 
fond, pe bună dreptate: în seara asta vei fi partenerul meu. 

Shmuel spuse: 

— Am să-ţi spun ceva. Uite: de câteva ori te-am visat 
noaptea. Pe tine, şi pe tatăl tău. Intr-o fotografie pe care am 
văzut-o în ziar, tatăl tău seamănă puţin cu Albert Camus. In 
visele acelea erai chiar mai imposibil de cucerit decât în 
realitate. 

— Imposibil de cucerit, repetă Atalia, ce banal. 

— Adică, începu să explice Shmuel, dar nu mai ştiu cum să 
continue. 

— Şi cei care au locuit înaintea ta în mansardă începuseră 
să-mi povestească despre visele lor. Apoi ne-au părăsit, unul 
după altul. In curând, şi tu ne vei părăsi. Viaţa asta monotonă 
într-o casă veche şi întunecată, în compania unui bătrân 
vorbăreţ şi a unei femei ursuze nu i se potriveşte unui tânăr ca 
tine. Tu eşti plin de idei. Plin de idei strălucite. Într-o zi vei scrie 
poate o carte, dacă ai să-ţi înfrângi lenea. Ai să pleci în curând 
să cauţi semne de viaţă în altă parte. Poate ai să-ţi reiei studiile. 
Sau poate ai să te întorci la Haifa, la tata şi mama? 

— Tocmai se construieşte un nou oraş în Neghev, pe 
marginea Craterului Ramon. Înainte de a veni la voi, mă bătea 
gândul să mă duc acolo, cu speranţa că voi fi primit, poate, ca 


paznic de noapte sau magazioner. Dar nu. Dimpotrivă, rămân la 
voi până când mă daţi afară. Nu plec nicăieri. De fapt, nu mai 
am voinţă. Voința mi s-a stins, dacă se poate spune aşa. 

— De ce să rămâi la noi? 

Shmuel îşi adună tot curajul şi îngăimă: 

— Ştii doar, Atalia. 

— Nu se va termina cu bine, zise femeia când ajunseră la 
uşa casei şi învârti cheia în broască. Atenţie aici, la treapta asta. 
Calcă uşor. Poţi veni diseară la zece la barul lui Fink. Să vii 
singur. Am să te aştept acolo. E pe strada Histadrut, colţ cu King 
George, vizavi de cinematograful Tel Or şi de restaurantul acela 
popular. Să nu mănânci nimic înainte. Te invit la o cină 
adevărată, în locul resturilor pe care le mănânci seară de seară 
la noi. Nu-ţi face griji. Totul va fi trecut în contul biroului. 

Shmuel trase adânc în piept mirosul casei, miros de rufe 
proaspăt spălate, de curăţenie rafinată, de amidon şi de aburi 
calzi ai fierului de călcat, amestecat cu un uşor iz bătrânesc. 
Urcă în camera lui, îşi aruncă paltonul şi şapca pe pat, urină 
îndelung, se grăbi să tragă apa înainte de a termina, tuşi, apoi 
trase apa încă o dată, reproşându-şi cuvintele „imposibil de 
cucerit”, pe care le folosise în discuţia cu Atalia. Cobori în 
bibliotecă, unde îl găsi pe Ghershom Wald aşezat la birou, cu 
cârjele sprijinite oblic de fotoliul lui de nuiele. Bătrânul citea o 
carte, însemna câte ceva pe o foaie plină de ştersături, cu 
mustaţa lui groasă şi albă ridicată deasupra gurii, de parcă se 
zbărlise, cu sprâncenele ninse groase şi dese, mişcându-şi 
buzele fără voce. In clipa aceea, Shmuel îl simţi pe bătrân foarte 
aproape. Ca şi cum l-ar fi cunoscut şi iubit din copilărie. Dar tot 
ce discutaseră în timpul conversaţiilor interminabile în toate 
serile acelea lungi de iarnă, i se păru dintr-odată foarte departe 
de ceea ce ar fi trebuit să discute cu adevărat. 


42 


— ÎI strigau trădător, spuse Wald, pentru că-şi petrecea 
fiecare zi cu prietenii lui arabi. Se ducea să-i viziteze la 
Katamon, la Sheikh Girah şi Ramala, la Bethlehem şi la Beit 
Giala. Deseori îi avea ca oaspeţi aici, în casă. Tot felul de ziarişti 
arabi veneau aici. Persoane cu funcţii publice. Şefi de 
organizaţii. Profesori. L-au numit trădător şi pentru că în 1947, şi 


chiar şi în 1948, în toiul luptelor Războiului de Independenţă, el 
continua să susţină că hotărârea de a înfiinţa un stat al evreilor 
era o greşeală tragică. Uite. Era de părere că ar fi fost mai bine 
ca Mandatul Britanic, care se destrăma, să fie înlocuit de unul 
internaţional sau de un regim provizoriu de administraţie 
americană. Probabil, mai spunea el, că celor o sută de mii de 
supraviețuitori ai Holocaustului, comasaţi în lagărele de tranzit 
din Europa, li se va permite să vină în Israel - chiar şi americanii 
susţin acest fenomen unic de emigrare -, iar aşezământul 
evreiesc va creşte de la şase sute cincizeci de mii, la trei sferturi 
de milion. În acest fel se va rezolva problema urgentă a evreilor 
rămaşi pe drumuri. După care ar trebui să facem o pauză. Să le 
dăm timp arabilor să accepte treptat, în zece sau douăzeci de 
ani, prezenţa noastră în ţară. Între timp, poate se vor calma 
lucrurile, cu condiţia ca noi să încetăm să ne agităm pretinzând 
înfiinţarea unui stat evreiesc. Împotrivirea arabilor, susţinea 
Abarbanel, nu viza acţiunile sioniste care se concentrau asupra 
câtorva orăşele şi sate întinse de-a lungul coastei, ci decurgea în 
special din teama faţă de puterea crescândă a evreilor şi faţă de 
planurile lor exagerate. Ca urmare a lungilor discuţii purtate de- 
a lungul anilor cu prietenii lui arabi din ţară şi din statele vecine, 
ajunsese la concluzia că arabii se tem în special de ceea ce li se 
pare a fi superioritatea culturală a evreilor, ca şi cea 
tehnologică, de îndemânarea şi motivaţia lor, superioritate 
datorită căreia vor invada şi vor pune stăpânire pe tot pământul 
arabilor. Se tem, susţinea de fiecare dată, nu neapărat de micul 
făt sionist, ci de uriaşul agresiv care stă ascuns în el. 

— Ce uriaş? întrebă Shmuel de-abia auzit, e ridicol. Pe lângă 
ei, noi nu suntem decât o picătură de apă într-o mare nesfârşită. 

— Nu aşa văd arabii lucrurile, după spusele lui Abarbanel. Ei 
nu au niciun pic de încredere în vorbele sioniste mieroase, 
conform cărora o mână de evrei a venit aici doar ca să-şi 
găsească un colţişor, o palmă de pământ pe care să se ascundă 
de urmăritorii din Europa. A fost cândva un prim-ministru 
irakian, Adnan Pachachi, care a declarat în anul 1947 că atunci 
când numărul evreilor din Palestina va ajunge la un milion, 
nimeni din ţara aceea nu le va mai putea sta în cale. Când 
numărul lor va ajunge la două milioane, nimeni în tot Orientul 
Mijlociu nu le va putea ţine piept. lar dacă numărul evreilor va 
ajunge la trei sau patru milioane, toată populaţia musulmană la 


un loc nu le va putea rezista. Temerile acelea, spunea Shaltiel 
Abarbanel, groaza de noii cruciați, credinţa magică în puterea 
satanică a evreilor, îngrijorarea arabilor ca nu cumva uneltirile 
ascunse ale acestora să ducă la distrugerea moscheilor de la 
Har Habait pentru a construi în locul lor Templul şi un imperiu 
evreiesc de la Nil până la Eufrat, toate stau la baza împotrivirii 
vehemente a arabilor în faţa realităţii ce prinde formă încetul cu 
încetul prin evreii care pun stăpânire pe spaţiul dintre malul 
marii şi poalele munţilor. Shaltiel Abarbanel era convins că încă 
mai putem reduce teama aceea dacă acţionăm cu răbdare, cu 
bunăvoință, prin eforturi neobosite de a duce tratative cu arabii, 
prin înfiinţarea unui sindicat muncitoresc comun sau oferind 
posibilitatea ca arabii să locuiască în aşezămintele evreieşti, ca 
elevii şi studenţii arabi să înveţe în şcolile şi universităţile 
noastre şi, mai presus de orice, dacă renunţăm la ideea 
arogantă de a înfiinţa un stat separat al evreilor, cu armată 
evreiască, şi guvern evreiesc, şi mecanism de guvernare care să 
le aparţină în exclusivitate evreilor. 

— Felul lui de a gândi, spuse trist Shmuel, are ceva care te 
face să-i accepţi teoriile, deşi această viziune este una 
siropoasă. De fapt, eu cred că arabii s-au temut mai puţin de 
puterea viitoare a evreilor şi s-au lăsat tentaţi să creadă mai 
degrabă în slăbiciunea lor prezentă. Bem un ceai? Cu nişte 
biscuiţi? Va trebui să înghiţi în curând două medicamente şi să 
bei puţin sirop. 

— L-au considerat trădător, continuă Wald fără a răspunde 
propunerii de a bea ceai, pentru că şansa infimă care a apărut 
pe la mijlocul anilor '30, de a înfiinţa aici un stat independent al 
evreilor, chiar şi pe o porţiune foarte mică din pământul ţării, 
şansa aceea slabă a zăpăcit aproape toate inimile. Şi pe-a mea. 
Abarbanel, dimpotrivă, nu credea în ideea de stat. Nici în cea de 
stat binaţional. Nici într-unul comun arabilor şi evreilor. Ideea 
însăşi a unei lumi împărţite în sute de state, fiecare cu graniţele 
lor, garduri de sârmă ghimpată, paşapoarte, drapele, armate şi 
un sistem monetar diferit, i se părea o idee necugetată, arhaică, 
primitivă, criminală, idee căreia i-a trecut timpul şi care va 
dispărea curând de pe faţa pământului. Imi spunea: De ce 
trebuie să vă daţi peste cap să înfiinţaţi, cu preţul vieţii, încă o 
ţărişoară liliputană, în schimbul unui război etern, deoarece 
oricum, foarte curând vor dispărea toate statele de pe lume, 


înlocuite de comunităţi vorbitoare de diverse limbi, care vor trăi 
una lângă cealaltă şi una împreună cu cealaltă, fără jucării 
ucigătoare, ca suveranitate şi armate, şi bariere la graniţă, şi tot 
felul de arme de distrugere în masă. 

— A încercat să-şi propage ideile? Prin intermediul 
instituţiilor? Al ziarelor? Să le facă să ajungă la publicul larg? 

— A încercat. In cercuri restrânse. Şi printre arabi, şi printre 
evrei. Se ducea de cel puţin două ori pe lună la Ramala şi la 
Bethlehem, la Jaffa, la Haifa şi la Beirut. Lua parte la întâlniri în 
saloanele unor oameni de cultură emigraţi din Germania şi 
instalaţi în cartierul Rehavia. Aşa. Mai bine să nu încercăm să 
înfiinţăm aici nici stat arab, şi nici stat evreu, susţinea el: haideţi 
să trăim aici unii lângă alţii, şi unii împreună cu alţii, evrei şi 
arabi, creştini şi musulmani, druzi şi cerchezi, greci şi catolici şi 
armeni, mai multe comunităţi vecine grupate împreună, pe care 
nicio barieră să nu le separe. Poate că încet, încet se va stinge 
teama arabilor faţă de ceea ce li se pare a fi uneltirea 
ambițioasă a sioniştilor de a converti toată ţara la iudaism. În 
şcolile noastre, elevii vor învăţa araba, şi în şcolile lor, copiii vor 
învăţa ebraica. Sau, şi mai bine, spunea, hai să dezvoltăm 
împreună şcoli pentru toţi. Treizeci de ani de guvernare 
britanică după metoda „dezbină-i şi stăpâneşte-i” se vor 
termina, în sfârşit. Şi în acest fel, nu într-o singură zi, şi nu într- 
un singur an, credea Abarbanel, vor apărea poate primele 
semne de încredere, şi chiar de prietenie personală nemijlocită 
între arabi şi evrei. De fapt, semne ca acestea chiar ar fi existat 
în timpul Mandatului Britanic, în Haifa, în lerusalim, în Tiberiada, 
în Jaffa şi în alte locuri. Mulţi arabi şi evrei aveau relaţii 
comerciale, iar uneori, chiar şi relaţii personale. Ca între 
Abarbanel şi prietenii lui. In fond, aceste două popoare au 
atâtea lucruri în comun: evreii şi arabii, sub forme diferite, au 
fost de-a lungul istoriei victimele Europei creştine. Arabii au fost 
umiliţi de către puterile coloniale, suferind abuzurile opresiunii şi 
exploatării, pe când evreii au suferit, generaţie după generaţie, 
umilinţe, ostracizare, persecuții, expulzări, masacre, iar în cele 
din urmă, un Holocaust cum nu s-a mai văzut în lume. Două 
victime ale Europei creştine, spunea Shaltiel, oare nu au o bază 
istorică profundă pentru dezvoltarea unor relaţii de simpatie şi 
înţelegere reciprocă? 

— Imi place, deşi e cam naiv, spuse Shmuel. Optimist. Cu 


totul contrar ideilor lui Stalin despre problema naţională. Dar 
seducător. 

Se ridică, aprinse lumina, se duse de la o fereastră la alta, 
pentru a închide obloanele ale căror balamale scârţâiau. 
Deschizând ferestrele ca să poată trage obloanele, în bibliotecă 
pătrunse aerul rece şi uscat al lerusalimului, care îţi pişcă gâtul 
şi plămânii. Shmuel îşi căută în buzunar inhalatorul, dar nu se 
grăbi să-l folosească. Ghershom Wald continuă: 

— Dacă evreii se vor încăpăţâna, la încheierea Mandatului 
Britanic, să declare un stat independent al evreilor, a atenţionat 
Abarbanel, în aceeaşi zi va izbucni un război sângeros între ei şi 
toată lumea arabă, şi poate între ei şi toată populaţia 
musulmană. Jumătate de milion de evrei împotriva a sute de 
milioane de musulmani. În acel război, a prezis Abarbanel, evreii 
nu vor ieşi învingători. Nici dacă se va întâmpla o minune şi vor 
câştiga o luptă, două, trei, patru, în cele din urmă islamul va 
învinge. Va fi un război care va dura generaţii, pentru că fiecare 
victorie a evreilor va adânci şi va dubla frica arabilor în faţa 
înzestrărilor satanice ale evreilor şi a aspirațiilor lor de cruciați. 
Lucrurile acestea şi altele asemănătoare mi le spunea Shaltiel 
aici, în camera asta. Înainte de-a se întâmpla nenorocirea. 
Înainte ca eu să-mi pierd unicul fiu în munţii lerusalimului, în 
noaptea de 2 aprilie. Vorbea stând în picioare, lângă fereastră, 
cu spatele la întunericul de afară şi cu faţa întoarsă de la mine, 
spre tabloul acela de Reuven. li plăcea mult peisajul din tabloul 
acelea. Îi plăceau munţii Galileii, şi coastele văilor, şi Carmelul, 
lerusalimul şi deşertul, şi sătucurile arăbeşti din câmpie şi de pe 
coastele munţilor. Îi plăceau şi spaţiile verzi ale kibbutzurilor, şi 
fermele evreieşti cu copacii casuarina şi acoperişurile de ţiglă 
roşie. Fără nicio excepţie. 

La câteva săptămâni după nunta lui Micha şi a Ataliei, în 
1946, Shaltiel îşi făcu apariţia într-o seară în micul meu 
apartament de pe strada Gaza, şi îmi propuse să vin să locuiesc 
cu ei aici, în casa aceasta. E destul loc pentru noi toţi, spuse. De 
ce să trăieşti singur? Pe atunci eram profesor de istorie la liceul 
Rehavia. De fapt, eram aproape de vârsta pensionării. Micha şi 
Atalia locuiau în mansarda ta. Biblioteca asta era biblioteca lui 
Shaltiel Abarbanel. Eu nu am adus cu mine decât romanele din 
dormitor. El se plimba prin bibliotecă încoace şi-ncolo, de la un 
perete la altul, de la ferestre până la uşă, de la uşă până la 


perdeaua de mărgele de la intrarea în bucătărie, cu paşi mici şi 
grăbiţi, explicându-mi viziunea comunităţilor la care visa. Statul 
- orice stat - era pentru el un dinozaur rapace. Odată s-a întors 
tulburat, după o conversaţie între şase ochi, de o jumătate de 
oră, cu David Ben Gurion şi David Remez, în biroul lui Ben 
Gurion din clădirile Sohnutului, şi îmi spuse - îmi amintesc cum îi 
tremura vocea - că omul acela scund, a cărui voce seamănă 
uneori cu vocea unei femei isterice, a devenit un fals Mesia. 
Shabbatai Tzvi'f. Jacob Frank”. Şi va aduce nenorocire asupra 
noastră, a tuturor, evrei şi arabi, condamnând lumea întreagă la 
vărsare de sânge fără sfârşit. Şi mi-a mai spus apoi: Probabil că 
Ben Gurion va avea şansa să devină regele evreilor. Rege 
pentru o zi. Rege sărac. Mesia calicilor. Dar generaţiile viitoare 
s-ar putea să-l blesteme. l-a tras de mânecă pe tovarăşii lui, 
care erau mai prudenţi decât el. Le-a trezit o dorinţă care le era 
străină. Esenţa nenorocirii omeneşti, spunea Shaltiel, nu constă 
în faptul că cei persecutați şi înrobiţi visează să se elibereze şi 
să se ridice din robie. Nu. Esenţa răului e că cei înrobiţi visează 
de fapt, în adâncul sufletelor lor, să devină stăpânii stăpânilor 
lor. Persecutaţii tânjesc să fie persecutori. Sclavii visează să fie 
stăpâni. Ca în cartea Esterei. 

Ghershom Wald tăcu o clipă, apoi adăugă trist: 

— Nu. În niciun caz. N-am crezut nicio clipă în toată 
povestea asta. Ba chiar l-am luat peste picior. Nici nu puteam 
concepe faptul că Ben Gurion râvnea să-i stăpânească pe arabi. 
Shaltiel trăia într-o lume maniheistă. Îşi crease un fel de paradis 
utopic şi, vizavi, infernul. Incepuseră să-l numească Trădătorul. 
Se spunea despre el că s-a vândut arabilor pentru foarte mulţi 
bani. Sau că era el însuşi un bastard arab. Ziarele evreieşti îl 
porecliseră Muezinul, sau şeicul Abarbanel, sau chiar Sabia 
Islamului. 

— Dar dumneata? întrebă Shmuel, atât de tulburat, încât 
uitase să hrănească peştişorii din acvariu şi să-i dea bătrânului 
pastilele de seară. Dumneata nu l-ai contrazis? 


76 Shabbatai Tzvi (1626-1676) - rabin şi cabalist sefard născut pe teritoriul 
Turciei de astăzi, care s-a autoproclamat îndelung aşteptatul Mesia al evreilor 
(n. red.). 

77 Jacob Frank (1726-1791), născut Jacub Lejbowicz, în Polonia - a fost un 
renumit lider religios, care se pretindea a fi reîncarnarea lui Shabbatai Tzvi. 

In cele din urmă, din pricina convingerilor eretice, a fost excomunicat (n. 
red.). 


— Eu, oftă Ghershom Wald, eu sunt prea neînsemnat; pe 
vremuri ne contraziceam cu mare înflăcărare. Până în noaptea 
de 2 aprilie. În noaptea aceea au luat sfârşit toate discuţiile 
dintre noi. Nenorocirea a stins cearta. Oricum, părerilor lui nu le- 
a mai rămas în această ţară nicio urmă de şansă. Am văzut cu 
toţii că arabii nu pot suferi prezenţa noastră aici, chiar dacă vom 
renunţa la ideea creării statului evreiesc. Ne era clar ca lumina 
zilei, chiar şi celor mai moderați dintre noi, că poziţia arabilor nu 
lasă nicio portiţă nici celui mai mic compromis. lar eu eram deja 
un om mort. 

— Pe atunci eram un adolescent de treisprezece ani, spuse 
Shmuel, activist în mişcarea de tineret. Credeam, ca toată 
lumea, că noi suntem cei puţini, de partea cărora stă dreptatea, 
iar ei, arabii, sunt cei răi şi mulţi. Nu aveam nicio îndoială că ei 
doresc să ne smulgă cu forţa bucăţica de pământ de sub 
picioare. Toată lumea arabă era hotărâtă să-i lichideze sau să-i 
alunge pe evrei. Asta strigau muezinii din minaretele moscheilor 
vinerea la prânz. Deşi la noi, la Haifa, când eram eu copil, 
veneau clienţi arabi în micul birou de măsurători al tatălui meu 
din Hadar HaCarmel, Shahaf Ltd. Intrau uneori acolo negustori 
de terenuri, efendi cu fesuri roşii, cu bretele şi costume cu 
lanţuri de aur în jurul pântecelor, care se prelungeau până la 
ceasul de aur ascuns în buzunarul lateral. Erau serviţi cu lichior 
şi desert şi vorbeau cu tata şi cu asociatul lui pe un ton reţinut, 
pe îndelete, într-o engleză sau franceză plină de politeţuri. 
Lăudau briza de seară a mării sau recoltele de măsline. Uneori 
ne invitau, pe tata, mama, sora mea şi pe mine la ei, pe strada 
Allenby, să ne ofere delicatese de tot felul. Servitorii aduceau 
platou după platou cu cafea sau ceai arăbesc tare, alune, nuci, 
migdale, halva şi alte dulciuri. Fumau împreună ţigară după 
ţigară, fiind de acord unii cu alţii că toată politica e complet 
inutilă şi nu ne aduce decât necazuri şi pagube tuturor. Fără 
politică, viaţa poate fi liniştită şi frumoasă. Până când, într-o 
bună zi, începură atacurile asupra autobuzelor evreilor şi 
răzbunările sângeroase ale acestora din urmă asupra satelor din 
zona golfului; mulţimea înverşunată a arabilor i-a măcelărit pe 
muncitorii evrei din rafinării, gest urmat de alte acte de 
răzbunare; puşcaşi evrei şi arabi se instalaseră pe acoperişurile 
caselor, baricadaţi după saci cu nisip; apăruseră şi puncte de 
control între cartierele arabilor şi cele ale evreilor. In aprilie 


1948, cam cu o lună înainte de plecarea britanicilor, zeci de mii 
dintre arabii din Haifa s-au îmbarcat pe vapoare şi bărci de 
pescari şi au plecat în masă spre Liban. In ultima zi, liderii 
comunităţii evreilor din Haifa au împrăştiat foi cu manifeste, 
implorându-i să rămână. Deşi la Lod, şi în multe alte localităţi, 
nu i-am implorat să rămână, ci i-am omorât şi i-am alungat. Nici 
la noi, la Haifa, n-au ajutat cu nimic manifestele acelea: arabii 
erau deja speriaţi de moarte. Amenințarea unui masacru plutea 
în aer: circula printre ei zvonul că evreii intenţionează să-i 
omoare pe toţi, aşa cum îi omorâseră pe locuitorii satului Dir 
lasin, care se afla aici, de cealaltă parte a colinei, nu departe de 
casa aceasta. Într-o singură noapte, Haifa s-a golit de 
majoritatea locuitorilor arabi. Chiar şi azi trec uneori prin 
cartiere arăbeşti care s-au umplut între timp de emigranţi, mă 
plimb seara pe străduţele pe care încă mai locuiesc mii de arabi 
ce au hotărât să rămână în Haifa şi mă întreb dacă ceea ce s-a 
întâmplat trebuia să se întâmple cu adevărat. Tatăl meu, din 
contră, e convins în continuare că nu era altă soluţie. Că 
Războiul de Independenţă a fost unul total, pe viaţă şi pe 
moarte, ori noi, ori ei, război în care nu au luptat două armate, 
ci două populaţii, o stradă împotriva alteia, un cartier împotriva 
altui cartier, fereastra unei case împotriva ferestrei de vizavi. In 
astfel de războaie, spune tata, războaie civile, întotdeauna sunt 
smulse din locul lor populaţii întregi. Aşa s-a întâmplat cu Grecia 
şi Turcia. India şi Pakistan. Polonia, Cehoslovacia şi Germania. 
Eu îl ascultam, ascultam şi ce gândea mama, care până astăzi 
susţine că toată vina este a britanicilor, care au promis ţara în 
două locuri şi s-au bucurat să instige două popoare unul 
împotriva celuilalt. Atalia mi-a spus că tatăl ei nu a aparţinut 
timpului său. Întârziase poate. Sau poate se născuse prea 
devreme. Dar nu a aparţinut timpului său. Şi el şi Ben Gurion 
aveau visuri măreţe. Eu văd uneori fisurile. Poate, în privinţa 
fisurilor, ai avut o oarecare influenţă asupra mea. Din discuţiile 
noastre seară de seară, am învăţat să pun lucrurile la îndoială. 
Poate ăsta e motivul pentru care nu voi fi niciodată un adevărat 
revoluţionar, ci numai un revoluţionar de cafenea. Mă duc acum 
la bucătărie, să încălzesc grişul. Dă-mi voie să plec în seara 
aceasta puţin mai devreme, pentru că Atalia m-a invitat să luăm 
masa într-un bar sau un club în care n-am mai fost niciodată. 
Shmuel întinse un prosop de bucătărie în carouri peste 


cămaşa lui Ghershom Wald, îndoi marginea şervetului sub 
gulerul bătrânului, îi servi grişul cu lapte cald, cu puţin zahăr şi 
praf de scorţişoară, şi îşi unse două felii groase de pâine cu 
margarină şi brânză, deşi Atalia îi spusese să nu mănânce nimic 
înainte de întâlnirea de la Fink. Dar foamea îi era prea mare. 

Ghershom Wald spuse, în timp de mânca grişul cu lapte 
servit de Shmuel: 

— Eu îl consider pe Ben Gurion ca fiind cel mai mare 
conducător al evreilor din toate timpurile. Mai mare decât regele 
David. Poate unul dintre cei mai mari politicieni care au trăit 
vreodată pe pământ. Un om lucid şi clarvăzător, care a înţeles 
de mult că arabii nu vor accepta niciodată de bunăvoie să ne 
suporte pe noi aici. Nu vor accepta să împartă cu noi nici 
pământul, nici puterea. Înţelesese cu mult înaintea tovarăşilor 
lui că nu ni se va oferi nimic pe o tavă de aur, că nicio vorbă 
dulce nu-i va face pe arabi să ne iubească, şi mai ştia că nicio 
putere din afară nu va veni să ne ia apărarea în ziua în care 
arabii vor vrea să ne alunge pe toţi de-aici. Încă din anii '30, 
după lungi tratative cu conducătorii arabilor, inclusiv iubiții şi 
simpaticii prieteni ai lui Shaltiel Abarbanel, Ben Gurion ajunsese 
la concluzia că ceea ce nu vom fi în stare să obţinem singuri, nu 
ni se va da de bunăvoie. Micha, fiul meu, ieşea noaptea să facă 
exerciţii de tragere în păduricea de la Tel Arza, pentru că şi el 
ştia. Ştiam cu toţii. Insă nu ştiam că şi fiul meu. Nu mi-am 
închipuit că şi fiul meu. Nu voiam să concep. Nu mai e copil, îmi 
spuneam, are treizeci şi şapte de ani şi e aproape profesor. 
Uneori, în săptămânile de după nenorocire, mi-l imaginam pe 
Shaltiel Abarbanel întrebându-mă în linişte dacă încă mai cred 
că tot ce s-a întâmplat merita cu adevărat. Întrebarea aceasta, 
pe care Shaltiel nu mi-a pus-o niciodată, mă rănea ca şi cum mi- 
ar fi pus cuțitul la gât iar şi iar. De atunci nu ne-am mai vorbit 
unul altuia. Tăceam. Totul se cufunda în tăcere. Cu excepţia 
câtorva ocazii foarte rare: când discutam despre reparația 
țiglelor de pe acoperiş sau cumpărarea unui frigider electric. 
Acum fii bun şi pune farfuria asta şi lingura în chiuveta din 
bucătărie, nu-ţi pierde timpul s-o speli şi să faci ordine, du-te cât 
se poate de repede să-i apuci marginea trenei. Dacă mă întrebi 
pe mine, nu înţeleg de ce îi faci curte. Tu nu-i eşti predestinat, şi 
nici ea nu-ţi e menită, de fapt ea nu mai e menită nimănui din 
lumea asta. Va fi o femeie singură până la sfârşitul zilelor. Şi 


după moartea mea, va fi o femeie singură în casa asta goală. 
Niciun străin nu va mai veni aici. Sau poate va veni ca să fie 
alungat a doua zi, sau după câtva timp, şi va pleca exact aşa 
cum a venit. Şi tu vei fi alungat în curând, şi am să te pierd şi pe 
tine. Grăbeşte-te. Îmbracă-te cât mai frumos şi du-te. Nu-mi 
purta de grijă. Am să stau aici cu cărţile şi caietele mele până în 
zori, când am să mă duc singur în pat. Du-te, Shmuel. Du-te la 
ea. Nu mai ai încotro. 


43 


Însă Shmuel Asch nu ajunse în seara aceea la întâlnirea cu 
Atalia. Când era gata să iasă din casă cu paşii lui nebuneşti, cu 
şapca pe capul acela hirsut, cu paltonul închis până la gât, cu un 
nasture lipsă la pantaloni, se împiedică de treapta de lemn 
improvizată de la intrare. De fapt, se lăsase cu toată greutatea 
corpului pe marginea treptei, care se ridicase ca o pârghie, 
aruncându-l spre spate. Se răsturnă lovindu-se puternic cu 
spinarea de perete, cu capul de colţul zidului, apoi de podea, 
căzând pe spate, cu piciorul stâng îndoit sub el. O durere 
ascuţită îi străbătu glezna. La început, durerea pe care o simţea 
la cap era mai puternică decât durerea din gleznă. Şapca i se 
rostogolise de-a lungul holului. Întins pe spate, Shmuel îşi duse 
mâna sub cap şi simţi cu vârful degetelor o baltă de sânge cald. 
Rămase câteva minute aşa, nemişcat, şi, spre uimirea lui, se 
trezi deodată râzând. Râzând şi gemând în acelaşi timp. În ciuda 
durerii, îl amuza căderea care parcă i se întâmplase altcuiva, şi 
nu lui, sau ca şi cum îi reuşise o farsă surprinzătoare şi 
amuzantă. Pe când încerca în zadar să se ridice în genunchi, se 
auzi de departe sunetul cârjelor lui Ghershom Wald. Bătrânul 
auzise din camera lui zgomotul căzăturii, şontâcăi spre hol, 
cuprinse cu privirea trupul contorsionat, sângele care curgea din 
încâlceala de păr cârlionţat, conturul râuleţului format pe podea 
şi glezna răsucită. Se întoarse, grăbindu-se spre birou în cârjele 
lui, telefonă la staţia de salvare şi chemă o ambulanţă. Apoi se 
întoarse şchiopătând în hol şi se aplecă greoi, sprijinit de o cârjă, 
şi scoase din buzunar o batistă în carouri, pe care o lipi de capul 
sângerând al lui Shmuel. Spuse: 

— Casa asta nu-ţi aduce noroc. De fapt, niciunuia dintre noi. 

Shmuel râse: 


— De acum înainte, şi eu voi avea nevoie de o pereche de 
cârje. Sau de un scaun cu rotile. Vor fi aici patru cârje. Dar râsul 
i se transformă într-un geamăt de durere. 

După aproximativ douăzeci de minute apăru un infirmier 
nebărbierit îmbrăcat într-un halat alb, însoţit de doi brancardieri 
negricioşi, scunzi şi iuți, amândoi cu pielea măslinie şi 
semănând între ei aproape ca doi gemeni, deşi unul avea braţe 
anormal de lungi, amândoi complet chei, cel cu braţe lungi 
având o umflătură în partea stângă a cheliei. Îl duseră pe 
Shmuel până la ambulanţă. Nu scoaseră aproape niciun cuvânt. 
Infirmierul se aplecă şi-i luă pulsul, îi tăie cu o foarfecă mică o 
parte din cârlionţi, dezinfectă rana, apoi o acoperi cu câteva 
bucăţi de tifon şi un plasture. Şi pentru că treapta de lemn 
fusese răsturnată de Shmuel în căderea lui, brancardierii 
trebuiră să ridice targa oblic, urcând din hol spre spaţiul din faţa 
uşii. Mai întâi aşezară picioarele tărgii pe spaţiul înălţat, după 
care cel cu umflătura în partea stângă a cheliei urcă dinspre hol 
spre porţiunea din faţa uşii, trăgând targa dincolo de prag. Între 
timp, colegul lui puse la loc treapta de lemn răsturnată şi apucă 
targa de mânerele de lângă capul rănitului, o ridică şi o 
scoaseră amândoi prin mica grădină şi poarta ruptă, până la 
ambulanţa cu girofarul aprins şi motorul pornit, şi uşile din spate 
deschise spre poarta grădinii. 

Pe drumul către spital, infirmierul îi bandajă lui Shmuel 
capul, dar o pată de sânge apăru şi se întinse imediat pe albul 
pansamentului. Cu câteva minute înainte de ora zece, ajunse la 
secţia de urgente a spitalului Shaarei Tzedek, de pe strada Jaffa. 
| se făcu o injecție pentru a-i calma durerile, îi făcură o 
radiografie, la care se văzu doar o mică fisură, nu o fractură, îi 
puseră piciorul în ghips şi îl lăsară sub supraveghere în secţia de 
ortopedie. 

La şapte dimineaţa, sosi Atalia, îmbrăcată cu un pulover 
bleu şi o fustă albastru-închis, cu un fular de lână roşu, cu 
cerceii ei mari de lemn legănându-i-se în lobii urechilor, cu părul 
alunecându-i pe umărul stâng şi ascunzând pe jumătate o broşă 
mică de argint, în formă de cochilie. Rămăsese o clipă în uşă, 
cercetând cu privirea cele opt paturi din salon, câte patru pe 
fiecare parte, dintre care două erau goale. Când dădu cu ochii 
de Shmuel nu se grăbi să se apropie de el, ci mai rămase puţin 
lângă uşă, privindu-l de parcă tocmai îi descoperise o latură 


nouă, necunoscută până atunci. Ochii lui migdalaţi, buni şi 
timizi, mângâiau imaginea ei cu un aer supus şi înfricoşat, ceea 
ce o înduioşă. Shmuel era în al treilea pat pe stânga, acoperit cu 
un cearşaf. Piciorul în ghips îi era descoperit şi puţin mai ridicat. 
Când se apropie, el închise ochii. Atalia se aplecă, aranjă cu 
delicateţe cearşaful şi îl mângâie blând de două ori pe barbă, pe 
ambii obraji. li pipăi bandajul alb din jurul frunţii şi îşi trecu 
degetele printre cârlionţii lui. 

El deschise ochii, mângâie uşor mâna care-l mângâia, mâna 
aceea care i se părea mult mai bătrână decât faţa şi trupul, şi 
hotări să zâmbească. Dar pe chipul lui se aşternu o expresie 
dureroasă şi alintată. 

— Te doare tare? 

— Nu. Aproape că nu. Da. 

— Ţi s-a dat ceva împotriva durerilor? 

— Mi s-a dat. 

— Şi nu te-a ajutat? 

— Nu. Aproape că nu. Puțin. . 

— Mă duc să vorbesc cu ei. iți vor da imediat ceva care să 
te-ajute. Vrei să bei ceva? Apă? 

— Nu contează. 

— Da sau nu? 

— Nu contează. Mulţumesc. 

— Mi s-a spus că ţi-ai fisurat încheietura gleznei. 

— M-ai aşteptat aseară? 

— Până aproape de miezul nopţii. Credeam că ai uitat. Nu 
credeam că ai uitat. Credeam că ai adormit. 

— N-am adormit. Am alergat la tine, mă temeam să nu 
întârzii şi m-am împiedicat de treaptă. 

— Alergai cu prea mult avânt? 

— Nu. Poate. Da. 

Atalia îşi puse mâna rece pe fruntea bandajată a lui 
Shmuel, apropiindu-şi faţa de faţa lui, până când el simţi mirosul 
parfumului fin de violete şi respiraţia ei, amestecate cu miros de 
pastă de dinţi şi de şampon fin. Apoi se ridică şi plecă să caute 
un doctor sau o asistentă, ca să ceară ceva pentru calmarea 
durerilor. Simţea că ea era de vină pentru tot ce se întâmplase, 
deşi nu găsea nicio logică în senzaţia aceea. Hotărâse totuşi să 
rămână cu el până va fi externat, la prânz, după vizita medicală. 
O soră negricioasă şi înaltă, cu părul strâns la ceafă într-un mic 


coc, veni şi-i dădu lui Shmuel o pastilă cu un pahar de apă, 
spunând că la zece va veni un fizioterapeut ca să-l înveţe cum 
să se folosească de cârje, după care probabil că va putea pleca 
acasă. Işi aminti deodată spitalul din Haifa, unde fusese internat 
în copilărie, când îl muşcase un scorpion. Işi aminti de atingerea 
mâinii reci a mamei pe frunte. Căută cu mâna până găsi palma 
Ataliei şi o strânse, cu degetele între degetele ei. 

Atalia spuse: 

— Mereu fugi. De ce fugi mereu? Dacă nu fugeai, nu cădeai 
acolo pe hol. 

Shmuel spuse: 

— Fugeam la tine, Atalia. 

— Nu aveai niciun motiv să alergi. Tipul pe care trebuia să-l 
filez la barul lui Fink nici măcar n-a venit. Am stat singură până 
spre miezul nopţii şi te-am aşteptat. Doi bărbaţi tineri mi s-au 
alăturat la masă, unul după altul, încercând să-mi atragă 
atenţia, unul cu o bârfă despre o actriţă, altul divulgând ceva în 
legătură cu faptele cuiva din serviciile secrete. Dar i-am trimis 
pe amândoi la plimbare. Le-am spus că aştept pe cineva şi că 
prefer să aştept singură. Am băut gin cu apă tonică, am mâncat 
alune şi migdale şi am continuat să te aştept. De ce te-am 
aşteptat, nu ştiu. Poate pentru că eram sigură că ai greşit 
drumul. 

Shmuel nu spuse nimic. O strânse şi mai tare de mână, 
căutând ceva de spus. Dar negăsind ce să zică, îi trase palma 
spre el şi îşi lipi buzele de degetele ei, fără să le sărute, într-o 
atingere ca o sorbire. Dar imediat renunţă. 

Cu puţin înainte de zece îşi făcu apariţia un tânăr scund, 
rotofei, stacojiu, ca şi cum carnea nu i-ar fi fost acoperită de 
piele. Purta un halat alb şifonat şi o kipa neagră prinsă neglijent 
cu o clamă de părul lui rar. Il ridică pe Shmuel din pat, îl puse să 
stea într-un picior şi începu să-l înveţe cum să se ajute de cârje. 
Probabil din cauză că Shmuel îl privise adesea pe Ghershom 
Wald, nu-i era greu să înveţe cum să-şi fixeze mânerele cârjelor 
la subţioară, cum să prindă cu mâinile barele orizontale şi să 
înainteze cu grijă printre paturi, cu piciorul în ghips puţin ridicat 
în aer. Atalia şi fizioterapeutul îl sprijineau de-o parte şi de 
cealaltă. După un sfert de oră, ştia să iasă din cameră însoţit de 
cei doi îngeri păzitori, să meargă până la capătul culoarului şi să 
se întoarcă repede în secţie. După ce se odihni puţin, ieşi să mai 


facă o plimbare, de data aceasta neînsoţit. Atalia păstra o 
distanţă de aproximativ doi paşi în urma lui, gata să-l susţină la 
nevoie. Shmuel spuse: 

— Uite. Merg singur. 

Apoi adăugă: 

— Abia peste câteva săptămâni voi putea să mă întorc la 
lucru. 

Atalia răspunse: 

— Nicio problemă. Vei lucra chiar din seara aceasta. Veţi sta 
ca de obicei, unul în faţa celuilalt, bătrânul vorbind tot timpul, 
iar tu îl vei contrazice, bineînţeles, orice-ar spune. Voi avea eu 
grijă de grişul vostru cu lapte şi de ceai şi am să hrănesc şi 
peştişorii în locul tău. 

După ce se întoarseră pe aleea Rav Elbaz cu taxiul 
comandat de Atalia, ea îi tăie cu foarfecă cracul stâng al 
pantalonilor de catifea reiată şi-l ajută să-i îmbrace peste ghips. 
Apoi îl culcă în bibliotecă, pe canapeaua de nuiele a lui 
Ghershom Wald, îi aduse o ceaşcă de ceai şi o felie de pâine cu 
brânză şi se duse să deschidă, să aerisească şi să pregătească 
pentru Shmuel camera alăturată, cea de la parter, care era 
încuiată tot timpul, camera în care Shmuel nu intrase niciodată, 
camera tatălui ei. Atalia puse un cearşaf pe canapeaua îngustă, 
apoi aduse o plapumă şi o pernă. În mansarda lui nu putea urca 
atât timp cât avea piciorul în ghips. Aproape din prima zi în care 
ajunsese la casa Abarbanel, Shmuel fusese curios să afle ce era 
în camera aceea încuiată. Avusese întotdeauna senzaţia că 
acolo îl aştepta o revelaţie. Sau inspiraţia. Ca şi cum aceea ar fi 
fost inima sigilată a casei. Şi iată că acum, datorită accidentului 
nocturn, uşa se deschidea în faţa lui. Se întreba ce vise va avea 
acolo în noaptea aceea. 


44 


Stătea întins pe spate pe canapeaua care-i aparținuse lui 
Shaltiel Abarbanel, cu piciorul în ghips ridicat pe trei perne şi cu 
degetele rozii ţinându-se la marginea de jos, deschisă, a ghetei 
de ghips. Capul cârlionţat înfăşurat în bandajul alb i se odihnea 
pe alte două perne. Era îmbrăcat cu pantalonii de catifea reiată 
pe care Atalia i-i tăiase ca să-şi poată vâri înăuntru piciorul 
imobilizat şi cu o bluză de pijama de-a lui Ghershom Wald. 


Sugea o caramea prea dulce, iar pe piept avea o carte deschisă, 
cu cotorul în sus, Zilele Țiklagului, din care nu voia să citească. 
In cameră plutea un miros uşor de ceară topită şi de flori uscate. 
Mirosul acela necunoscut îi plăcea, deşi nu ştia de unde vine. 
Trase adânc în piept parfumul acela ciudat, un amestec de 
ceară de lumânări vechi şi flori uscate, întrebându-se dacă acela 
era mirosul tipic al camerelor încuiate timp de ani de zile, sau 
poate era mirosul lumânărilor care fuseseră aprinse aici cu ani 
în urmă, în nopţile lungi de iarnă; sau poate că era o rămăşiţă 
din mirosul trupului acelui om îndepărtat din funcţii şi urât de 
toţi, care îşi trăise aici, într-o singurătate absolută, ultimii ani de 
viaţă. Prin crăpăturile oblonului închis se strecura o rază oblică 
de soare, în care dansau mii de firicele infime de praf, ca miile 
de lumi strălucind în Calea Lactee. Shmuel încercă pentru o 
clipă să-şi fixeze privirea pe unul din mulţimea de firicele 
sclipitoare, care nu era cu nimic diferit de toate celelalte, şi să-i 
urmărească traseul. Il pierdu însă după numai o clipă. Shmuel se 
simţea bine pe canapeaua aceea, în camera aceea, iar plăcerea 
îl invada împrăştiindu-i-se în toate organele, amintindu-i de 
zilele de singurătate şi boală din copilărie, la Haifa, în casa 
aceea pe care nu o iubea, pe holul întunecat unde fusese aşezat 
patul lui, între pereţii pătaţi de igrasie. 

Ce făcuse Shaltiel după ce fusese dat afară? Ce făcuse în 
perioada asediului  lerusalimului, a bombardamentelor, a 
luptelor de stradă; cum suportase căderea cartierului evreiesc 
din oraşul vechi, lipsa de apă, cozile la făină, ulei, gaz, lapte praf 
şi praf de ouă? Oare ţinea un jurnal? Işi nota acolo amintiri? 
Profeţii? incercase oare să şi-o apropie pe fiica mânioasă? 
Incercase oare să păstreze legătura, indirect, cu prietenii lui din 
partea arabă a lerusalimului, aflaţi dincolo de linia de luptă? 
Incercase oare să înainteze vreun memorandum guvernului 
provizoriu? Urmărise îndeaproape desfăşurarea luptelor? Sau se 
închisese aici, gândindu-se zi şi noapte la rivalul său de moarte, 
David Ben Gurion, care conducea chiar atunci războiul acela 
sângeros, din micul lui birou aflat pe una dintre colinele din 
Ramat Gan? 

Tavanul şi pereţii erau de un alb murdar, aproape cenuşiu. 
Camera nu avea plafonieră, ci doar două veioze, una pe perete, 
la capul patului pe care stătea Shmuel, cealaltă fixată pe un 
picior metalic îndoit, pe masa de lucru a lui Shaltiel Abarbanel. 


Masa aceea, spre deosebire de biroul lui Ghershom Wald, era 
complet goală. Nicio carte, nicio revistă, niciun ziar, nicio bucată 
de hârtie. Niciun stilou, niciun creion, nicio riglă, nicio cutie cu 
elastice sau piuneze, niciun capsator de hârtie. Nimic. Doar 
becul ardea acolo, la capătul unui tub de fier îndoit şi acoperit 
de un abajur rotund, metalic. Cu toate astea, pe masă nu se 
vedea niciun fir de praf, iar Shmuel se întreba dacă femeia care 
făcea curăţenie o dată pe săptămână intra şi în camera aceasta 
ferecată, sau poate Atalia însăşi e cea care vine din când în 
când aici, să şteargă praful de pe puţinele obiecte de mobilier. 

Biroul negru ornamentat avea picioare subţiri şi arcuite, şi 
marginea din spate înălţată cu două laturi oblice. Acolo erau 
sertare şi tot felul de nişe mici, ascunse. Shmuel îşi aminti vag 
că demult, în copilăria lui la Haifa, în casele prietenilor lor arabi, 
birourile acelea se numeau secrétaires. Cuvântul secrétaire îi 
provocă o strângere de inimă şi un dor de casele arabilor bogaţi 
de pe strada Allenby, unde mergea în vizită cu tatăl sau, şi unde 
era servit cu suc de rodii şi dulciuri prea dulci, care-i rămâneau 
mult timp lipite pe dinţi, sub limbă şi pe cerul gurii. 

În afară de secrétaire şi de canapeaua pe care Atalia îl 
culcase cu piciorul în ghips mai ridicat, în cameră se mai aflau 
două scaune negre cu spătare drepte, un şifonier încuiat, cu un 
aer sever, şi trei rafturi pe care erau nu mai mult de treizeci sau 
patruzeci de cărţi vechi, în franceză, arabă, ebraică, greacă şi 
engleză. De pe canapeaua unde stătea întins, Shmuel nu putea 
desluşi ce era scris pe cotorul cărţilor, dar îşi promise să le 
verifice pe toate cu prima ocazie. Şi chiar să tragă cu ochiul pe 
ascuns în sertarele secretaire-ului. 

Două desene delicate, înfăţişând peisaje din deşertul ludeii, 
încadrate în rame negre şi acoperite cu sticlă, erau atârnate pe 
perete, deasupra canapelei. Unul reprezenta o colină aridă în 
bătaia vânturilor, proiectată pe fundalul unor munţi îndepărtați, 
iar al doilea, intrarea într-o peşteră întunecată, într-un ued prin 
care se rostogoleau câteva tufe duse de vânt. Pe peretele din 
spatele secreâtaire-ului era o hartă foarte mare, veche, a 
bazinului mediteraneean de est. În partea de sus a hărţii era 
scris în franceză: „Ţările Levantului şi împrejurimile lor”. Sub 
titlu se întindeau Siria şi Libanul, Ciprul, Eretz Israel şi malurile 
lordanului, Irakul, nordul Egiptului şi nordul Arabiei Saudite. 
Peste Eretz Israel şi malurile lordanului, luate împreună, apărea 


numele Palestina, iar în paranteză era scris şi Ţara Sfântă, în 
timp ce peste Liban era scris în franceză Marele Liban. Zona de 
influenţă a regatului britanic, inclusiv Ciprul, era colorată în roz, 
iar zona de influenţă a Franţei, în bleu. Mediterana şi Marea 
Roşie erau colorate în albastru-închis. Turcia în verde, şi Arabia 
Saudită în galben. 

Obloanele unicei ferestre erau trase, fereastra era închisă şi 
umbrită de aripile unei perdele grele, confecţionate dintr-un 
material gros, cafeniu. Prin deschizătura dintre aripile perdelei şi 
prin fisurile obloanelor se strecura înăuntru, tăind oblic camera 
în două, o singură rază de soare, de-a lungul căreia pluteau mii 
de firicele sclipitoare de praf. Raza aceea îi captivase privirea. In 
ciuda durerii puternice în gleznă şi cap, Shmuel se simţea 
învăluit de o linişte dulce, ca şi cum s-ar fi întors în sfârşit acasă, 
nu la casa părinţilor, nu pe holul întunecos unde dormise toată 
copilăria, ci la casa pe care şi-o dorise întotdeauna, casă în care 
nu fusese niciodată, casa lui, cu adevărat a lui. Casa spre care 
se îndrepta în fiecare zi a vieţii lui. Din ziua în care venise pentru 
prima oară la casa de pe aleea Rav Elbaz, în încercarea de a 
obţine o slujbă, nu mai simţise o linişte atât de adâncă. Ca şi 
cum, de la început, ar fi tânjit în secret, de-a lungul 
săptămânilor care se scurseseră de atunci, să ajungă să zacă 
bolnav într-o bună zi în camera aceea, pe canapeaua aceea, la 
lumina celor două veioze, în faţa hărţii franţuzeşti reprezentând 
ţările Levantului şi împrejurimile lor, şi la picioarele razei de 
lumină în care moleculele de praf sclipeau, şi se agitau, şi se 
învolburau fără încetare. 

Atalia intră în cameră cu paşi neauziţi, se aplecă deasupra 
patului lui şi aranjă pernele de care îşi sprijinea spatele. Se 
aşeză lângă el pe marginea canapelei şi îi întinse o farfurie 
adâncă, plină cu supă de legume fierbinte şi groasă. Vecina Sara 
de Toledo pregătise mâncarea pentru prânzul lui Ghershom 
Wald, ca în fiecare zi, dar acum Atalia o rugase să pregătească o 
porţie dublă. Întinse un prosop peste barba şi pieptul lui Shmuel 
şi începu să-l hrănească încet cu lingura, deşi tânărul spuse 
mirat că nu era nevoie, că putea mânca singur. Dar Atalia se 
încăpăţână: 

— Ai să-ţi verşi totul pe barbă şi pe bluza de pijama. 

Şi adăugă: 

— În ultimele luni, îl hrăneam şi pe el. Aici, în camera asta. 


Dar nu în pat, ci la birou. Stăteam foarte aproape unul de altul, 
pe scaunele acelea, îi puneam un prosop pe piept şi îi dădeam 
să mănânce cu lingura. Îi plăceau mult supele groase ca asta, 
condimentate, supă de mazăre, supă de linte, supă de dovleac. 
Nu. Nu era infirm. Nici paralizat, nici senil. Doar foarte slăbit, şi 
indiferent, şi închis în el însuşi. La început îi aduceam supele 
fierbinţi, îi plăcea ca supa să fie aproape clocotită, puneam 
farfuria pe birou, ieşeam şi mă întorceam după un sfert de oră 
ca să iau farfuria goală. În ultimele luni de viaţă nu mai mânca 
decât dacă rămâneam cu el în cameră, îl imploram să guste şi îi 
spuneam câte o poveste. Îi plăcea să audă tot felul de legende 
şi fabule. Pe urmă nu au mai fost de-ajuns prezenţa mea şi 
poveştile, stătea şi mă asculta fără să mănânce. Până ce am 
început să-i dau mâncarea cu mâna mea. La sfârşit îl ştergeam 
la gură cu prosopul şi rămâneam cu el încă o jumătate de oră 
sau o oră, povestindu-i despre vreo excursie făcută pe vremuri 
în Galileea sau despre vreo carte pe care o citisem. Ti-am mai 
spus că n-am ţinut la el, poate doar când eram mică, însă 
tocmai la sfârşit, când el însuşi devenise un copil, începuse să 
se înfiripeze între noi o apropiere târzie. El, care toată viaţa lui 
vorbise exclusiv în termeni logici, cu fraze scurte şi bine 
cântărite, cu o voce gravă şi convingătoare, el, care nici în 
disputele cele grave nu ridicase niciodată vocea, care nu ştiuse 
şi căruia nu-i plăcuse să-i asculte pe ceilalţi - niciodată nu 
făcuse efortul de a ne asculta, nici pe mama, nici pe mine - în 
ultimele luni de viaţă nu mai vorbea decât foarte puţin. Poate 
chiar începuse să şi asculte puţin. Uneori stătea cu Ghershom 
Wald în biblioteca ce fusese cândva a lui, dar la care renunţase 
în favoarea lui Wald, aşa cum renunţase pentru noi la toată 
casa, în afară de cămăruţa asta. Stăteau amândoi în bibliotecă, 
preţ de câte o jumătate de oră sau o oră, Wald aproape că nu 
vorbea, iar Abarbanel tăcea, ascultând ceea ce Wald nu spunea. 
Îndoia între degete o agrafă metalică, încercând apoi în zadar s- 
o îndrepte la loc. Sau poate că nu asculta. Nu puteai şti dacă 
ascultă sau se uită în gol. În afară de mine şi de Wald, nu intra 
nimeni în camera lui. Niciun oaspete, nicio cunoştinţă, niciun 
lucrător. Doar Bela, femeia care făcea curăţenie, trecea o dată 
pe săptămână dintr-o cameră în alta în tăcere, ca o fantomă rău 
prevestitoare. Tuturor ne era puţin frică de ea. Sara de Toledo 
ne aducea din bucătăria ei supă cu carne şi griş cu lapte, iar 


uneori câte un fruct sau o legumă. Oaspeți nu veneau la el. 
Vecinii nu-i băteau la uşă. Nu venea nimeni la noi, în afară de 
vreo  cinci-şase persoane care îşi făceau apariţia seara, 
exprimându-şi condoleanţele în primele zile după moartea lui 
Micha; stăteau puţin în bibliotecă, încercând pe cât se poate să 
reducă tăcerea. După câteva zile au dispărut şi ei. Uşa s-a închis 
în urma lor. Şi de atunci am rămas singuri, toţi anii aceştia. 
Nimeni nu voia să aibă legătură cu un trădător. Nici elnu a 
căutat compania celorlalţi. De două sau trei ori a primit scrisori 
trimise de dincolo de graniţă, din Beirut, din Ramala, ajunse la 
noi prin câte o persoană intermediară din Europa. Nu şi-a bătut 
capul să răspundă. Odată a telefonat un cunoscut ziarist 
francez, o figură radicală, renumită pentru simpatia faţă de 
tabăra arabă, cerând voie să vină să ne viziteze, să facă schimb 
de păreri şi să pună câteva întrebări. Nu a primit niciun răspuns. 
Eu tocmai mă pregăteam să-i scriu ziaristului că Abarbanel nu 
mai acorda interviuri, dar mi s-a cerut să renunţ şi să las 
scrisoarea fără răspuns. Şi-a trăit ultimii ani la domiciliu forţat, 
din proprie iniţiativă. Nu a ieşit nici o singură dată din curte. Nu 
la magazinul alimentar, nu la chioşcul de ziare, nu la plimbare 
pe câmpul de la capătul străzii. Eu credeam, în mod greşit, că se 
autopedepsea. Dar nu pe el se pedepsea, ci lumea întreagă. 
Niciodată nu a vorbit cu mine sau cu Wald despre crearea 
statului, de exemplu. Nici despre victoria în război. Şi nici despre 
alungarea arabilor. Nici despre mulţimea de evrei care începuse 
să vină din ţările arabe şi Europa. Nici despre vărsarea de sânge 
la noile graniţe. Parcă toate astea se întâmplau pe o altă 
planetă. Numai o singură dată, într-o seară, a rupt tăcerea şi ne- 
a spus, lui Wald şi mie, lângă masa din bucătărie: O să vedeţi 
voi. În cel mai bun caz, totul va dura nu mai mult de zece ani. 
Cel mult două sau trei generaţii. Nu mai mult. Şi cu asta, s-a 
cufundat din nou în tăcere. Ghershom Wald păru gata să 
izbucnească violent la auzul acelor vorbe, dar se răzgândi şi 
tăcu. Dimineaţa, Abarbanel stătea pe canapea citind ziarul câte 
un sfert de oră, după care mi-l dădea în tăcere, ca să-l răsfoiesc 
şi să i-l dau şi lui Wald. După care se plimba câte o oră sau o oră 
şi jumătate prin cameră ori prin grădină, pe lângă groapa de 
apă. Când obosea, îşi scotea un scaun şi se odihnea la umbra 
smochinului din curte, pe terasa pietruită. Când îl bătea soarele, 
îşi deplasa câte puţin scaunul, căutând umbra. După farfuria cu 


supă de la prânz, se întindea să se odihnească o oră sau două. 
Când se trezea, se aşeza la biroul ăsta şi scria. Sau citea. Sau 
scria şi citea până se întuneca. Seara îşi aprindea lampa de 
birou şi continua să citească, însemnând din când în când câte 
ceva pe bucățele de hârtie. Dar nu am găsit nici urmă din ele 
după ce a murit. Nici măcar o bucăţică de hârtie. Nicio notiţă. In 
zadar am căutat în toate sertarele şi pe toate rafturile din dulap, 
chiar şi printre foile cărţilor de pe rafturi. Nu, nu şi-a ars hârtiile, 
n-am găsit nicăieri în casă ori în curte urme de foc. Nu. A rupt 
totul în bucățele mici şi le-a aruncat în vasul de toaletă. Şi el, şi 
Wald au scris şi au distrus, şi iar au scris, şi iar au distrus. Poate 
şi tu? Nu? Toţi în afară de mine scriu în casa asta. Şi cei care au 
locuit înainte în mansardă au încercat probabil să scrie. Cu 
siguranţă este ceva în pereţii sau sub dalele acestei case. Eu nu 
scriu decât instrucţiuni pentru Bela. După ce a murit, am încuiat 
camera şi am lăsat-o astfel, doar ieri am hotărât s-o deschid 
pentru tine, fiindcă în niciun caz n-ai să poţi urca în mansardă 
curând. 

După ce a terminat de vorbit, s-a ridicat de pe marginea 
canapelei, acoperindu-l pe Shmuel cu o plapumă subţire şi, 
luând cu ea farfuria goală, ieşi din cameră. In timp ce pleca, 
spuse: 

— Dacă ai nevoie de ceva, strigă-mă. Am să te aud din 
bucătărie sau din camera mea. Pereţii sunt foarte groşi, dar am 
auzul fin. 

Shmuel stătea întins pe spate, privind coloana de praf 
strălucitor, până când unghiul luminii se schimbă, iar Calea 
Lactee interioară, cu nenumăratele ei lumi misterioase, 
reflectându-şi sclipirile, dispăru din faţa ochilor lui. Un întuneric 
rece şi tăcut umplu camera. Inchise pleoapele. 

Când le deschise din nou, era deja seară. Atalia aprinsese 
lampa de pe masă, dar nu şi pe cea de la capul patului. Camera 
se umpluse de umbre. Il ajută să se ridice puţin cu ajutorul celor 
trei perne aşezate la spatele lui şi îi puse pe braţe o tavă cu o 
felie de pâine cu brânză, salată de legume tăiate mărunt, un ou 
fiert şi câteva măsline negre. De data aceasta Shmuel mânca 
totul cu poftă, în timp ce Atalia se aşezase iar pe marginea 
patului privindu-l, numărând parcă măslinele pe care le înghiţea. 
Pentru o clipă, ochii lui migdalaţi se întâlniră cu ochii ei căprui- 
verzui; privirea lui iradiind inocenţă şi recunoştinţă o 


impresionă. De data asta nu-l mai hrăni ea. El se acoperi bine cu 
plapuma, pentru ca femeia să nu-i observe dorinţa crescândă. 
Când termină, Atalia luă tava cu resturile de mâncare, ieşi din 
cameră fără un cuvânt şi se întoarse după numai patru-cinci 
minute cu un lighean cu apă şi săpun, burete şi prosop. Shmuel 
protestă, spunând că nu era nevoie, se putea da jos din pat şi 
putea ajunge la baie cu cârjele, doar s-a mai dat jos din pat de 
două sau trei ori ca să meargă la toaletă când rămăsese singur, 
însă Atalia nu-i luă în seamă vorbele, îl mângâie rapid pe frunte 
cu mâna ei rece, îi ordonă să nu o deranjeze şi aruncă plapuma 
jos de pe el cu mişcări hotărâte, îi scoase bluza de pijama pe 
care i-o împrumutase domnul Wald şi continuă, fără nicio 
ezitare, să-l dezbrace de pantalonii de catifea reiată apoi, fără a 
se opri, îi scoase şi lenjeria dintr-o singură mişcare, lăsându-l gol 
şi năucit, întins pe spate, ascunzându-şi mădularul cu mâna. 
Incepu să-l spele cu mişcări circulare, care, după ce-şi reveni din 
stupefacţie şi jenă, îi erau din ce în ce mai plăcute. Mai întâi îl 
spălă pe umeri şi pe pieptul păros, îi ceru să se aşeze şi îi frecă 
bine cu buretele plin de clăbuci spatele şi şoldurile, îl culcă 
înapoi, îi frecă pântecele şi părul pubian des, îi dădu mâna la o 
parte şi, fără un cuvânt, fără să clipească, îi apucă în buretele 
săpunit mădularul pe jumătate erect, nu zăbovi mult şi trecu 
repede la stinghii şi la piciorul sănătos, spălând unul câte unul 
degetele rozii care ieşeau din gheata de ghips. Apoi îl şterse cu 
putere, ca un vârtej, de la frunte până la degetele picioarelor, cu 
un prosop gros şi aspru, mişcările ei făcându-l să se simtă foarte 
bine, ca un copilaş care se lasă înfăşurat în prosop după baie, 
într-o seară de iarnă. Se ghemui închizând ochii de ruşine, 
pentru că în ciuda eforturilor lui disperate, mădularul erect i se 
înălța acum din mijlocul părului de pe pântece. Atalia luă 
ligheanul, împături prosopul, lăsă buretele în apă şi puse totul 
pe podea, se aplecă deasupra lui Shmuel, abia atingându-i 
fruntea cu buzele şi apoi atingându-i pentru o clipă mădularul. O 
atingere care aproape că nu era atingere. Apoi îl acoperi cu 
plapuma, stinse lumina şi ieşi în tăcere din cameră, închizând 
uşa după ea. 


45 


A doua zi, Shmuel Asch se ridică de trei sau patru ori şi se 


duse şchiopătând în cârje la baie, trecând şi pe la bucătărie, 
unde bău trei pahare de apă şi mâncă o felie groasă de pâine cu 
gem, apoi se întoarse în pat, unde adormi aproape imediat. 
Durerile erau moderate, dar stăruitoare. Le simţea vag şi în 
somn, ca şi cum trupul era încă supărat pe el. Şi totuşi, durerile 
acelea aveau ceva plăcut, şi simţea că le merita şi că erau nişte 
dureri pe care le primea ca pe o pedeapsă dreaptă. Intre veghe 
şi somn, o aştepta încordat pe Atalia să vină să-l hrănească şi 
să-l spele. Dar Atalia nu veni. 

La cinci după-amiază îl trezi Ghershom Wald, care intră în 
cameră deschizând uşa cu zgomot, tuşind şi lovind podeaua cu 
cârjele; se aşeză comod pe unul dintre scaunele negre cu spătar 
înalt, rezemându-şi cârjele de secrétaire, alături de cârjele lui 
Shmuel, şi se amuză vorbind despre inversarea rolurilor: tu eşti 
de-acum înainte bolnavul, iar eu trebuie să te distrez şi să-ţi ţin 
companie. Părul lui alb strălucea în lumina lămpii, iar mustata à 
la Einstein îi tremura când vorbea, ca şi cum ar fi fost însufleţită. 
Era un om cu trup mare şi contorsionat, părând că niciodată nu 
stătea aşezat comod, scaunul fiindu-i fie prea scund, fie prea 
înalt, iar corpul îi cerea fără încetare să-şi schimbe poziţia; nici 
mâinile mari şi puternice nu-şi găseau locul. incepu să 
povestească în amănunt o istorioară despre un rege care îşi 
inversase rolul cu un nomad, şi râse iar de căzătura lui Shmuel, 
care nu fusese decât o găselniţă prin care să-i atragă atenţia 
Ataliei şi să-i intre în graţii. Numai că grațiile ei sunt înşelătoare. 
Mai spuse că de mulţi ani nu mai călcaseră cârjele lui pe acolo, 
prin bârlogul secret al lui Shaltiel Abarbanel, pe care Atalia îl 
ţinea mereu încuiat. 

Cei trei chiriaşi care locuiseră în mansardă înaintea lui 
Shmuel, spuse Ghershom Wald, nu avuseseră probabil 
privilegiul de a trage cu ochiul nicio clipă în camera aceea. Nici 
în camera Ataliei, deşi toţi trei, fiecare în felul lui, îi făcuseră 
curte sperând într-o minune. Apoi buna dispoziţie a lui Wald se 
stinse dintr-odată, scânteia ironică din privire i se transformă 
într-o tristeţe reţinută şi îl lăsă pe Shmuel să vorbească timp de 
câteva minute despre noţiunea de „trădător”, care ar trebui 
considerată de fapt un titlu de onoare: lată, în Franţa a fost ales 
nu demult preşedintele de Gaulle, graţie voturilor fidelilor 
Algeriei franceze, iar acum se adevereşte că el intenţionează să 
îndepărteze cu mâinile lui puterea franceză din Algeria şi să 


acorde independenţă absolută majorităţii arabilor. Adepții lui 
înflăcăraţi de ieri îl numesc astăzi trădător şi chiar îl ameninţă 
cu moartea. Profetul leremia era considerat trădător şi de 
populaţia lerusalimului, şi de casa regală. Pe Elisha Ben 
Abuyah'? l-au proscris învățații talmudici, numindu-l „Altul”. Dar 
cel puţin nu au şters din carte învăţăturile şi amintirea lui. 
Abraham Lincoln, eliberatorul sclavilor, a fost numit trădător de 
către opozanţii lui. Ofițerii germani care au încercat să-l ucidă 
pe Hitler au fost acuzaţi de trădare şi împuşcaţi. În Cronici, din 
loc în loc, apăreau oameni curajoşi, care erau nişte 
premergători, fapt pentru care au fost numiţi trădători sau 
„ciudaţi”. Herzl a fost numit trădător numai pentru că a 
îndrăznit să ia în consideraţie crearea unui stat al evreilor în 
afara Palestinei, când se dovedise că Eretz aflat sub ocupaţie 
otomană îi era interzis poporului evreu. Chiar şi pe David Ben 
Gurion, când a fost de acord, acum doisprezece ani, să împartă 
ţara în două state, evreiesc şi arab, mulţi l-au numit trădător. 
Părinţii mei, chiar şi sora mea mă acuză acum că mi-am trădat 
familia prin faptul că mi-am întrerupt studiile. În fond, poate că 
ei au chiar mai multă dreptate decât îşi imaginează, deoarece 
adevărul este că eu i-am trădat cu mult înainte de a-mi 
întrerupe studiile. l-am trădat încă din copilărie, când visam că 
am alţi părinţi. Cine acceptă să se schimbe, spuse Shmuel, cine 
are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător 
de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare şi se tem de 
schimbare ca de moarte, şi nu înţeleg ideea de schimbare, pe 
care o urăsc. Shaltiel Abarbanel a avut un vis frumos, şi din 
cauza visului lui au fost unii care l-au numit trădător. 

Shmuel tăcu. Îşi aminti deodată de bunicul lui din partea 
tatălui, bunicul Antak, venit din Letonia în 1932 şi care fusese 
primit în poliţia secretă britanică, pentru că era un desăvârşit 
falsificator de documente. În al Doilea Război Mondial le 
furnizase britanicilor zeci de acte naziste false, cu care îşi 
dotaseră agenţii şi spionii de dincolo de linia inamicului. 
Adevărul e că bunicul Antak se înrolase în poliţia britanică 
pentru a furniza date secrete uneia dintre grupările de partizani 


2 Elisha Ben Abuyah (sec. | d.Ch.) a fost un mare înţelept rabinic născut la 
lerusalim. Din pricina viziunii sale universale asupra religiei a fost 
excomunicat, iar numele lui a fost scos din comentariile talmudice, atunci 
când se face referire la el folosindu-se numele Aher (Altul) (n. red.). 


evrei, falsificând nu puţine documente şi pentru partizani. Şi cei 
care l-au ucis au fost chiar partizanii lui, în 1946, bănuind că era 
agent dublu şi colabora cu britanicii. Tatăl lui Shmuel se zbătuse 
mult timp să-l reabiliteze pe bunicul Antak, să-i şteargă pata 
trădării. Shmuel adăugă cu voce şoptită, de parcă se temea să 
nu fie auzit de străini: 

— Sărutul lui luda Iscariotul, sărutul cel mai faimos din 
Cronici, cu siguranţă nu a fost sărutul unui trădător: trimişii 
preoţilor Templului, care veniseră să-l aresteze pe Isus după 
Cina cea de Taină, nu aveau nevoie ca luda Iscariotul să-l indice 
pe învăţător. Cu doar câteva zile înainte, Isus se dusese furios la 
Templu şi răsturnase, în faţa tuturor, mesele negustorilor. Tot 
lerusalimul îl cunoştea deci. In afară de asta, când au venit să-l 
aresteze, nici măcar nu a încercat să se ascundă, ci s-a ridicat şi 
s-a predat de bunăvoie, urmându-i. Trădarea lui luda nu s-a 
împlinit sărutându-l pe Isus la venirea trimişilor. Trădarea lui, 
dacă poate fi vorba de trădare, a avut loc în clipa morţii lui Isus 
pe cruce. Aceea a fost clipa în care luda şi-a pierdut credinţa. Şi, 
odată cu credinţa, şi-a pierdut şi rostul vieţii. 

Ghershom Wald se apleca puţin înainte, spunând: 

— In toate limbile pe care le cunosc, şi chiar în cele pe care 
nu le cunosc, numele luda a devenit sinonim cu trădător. ŞI 
poate chiar şi sinonim cu evreu. În ochii a milioane de creştini 
simpli, fiecare evreu e molipsit de virusul trădării. Pe când eram 
tânăr student la Vilna, acum cincizeci de ani, stăteau odată în 
faţa mea, în vagonul de la clasa a doua al unui tren care mergea 
la Varşovia, două călugăriţe cu mantii negre şi bonete albe, 
strălucitoare. Una era în vârstă, cu o figură aspră, cu şolduri late 
şi burtă mare, bărbătească, bombată, iar a doua era tânără şi 
drăguță, cu o faţă delicată, şi ochii ei mari, larg deschişi îmi 
aruncau o privire de culoarea cerului, limpede, plină de 
inocenţă, compasiune şi puritate. Călugăriţa aceea tânără 
semăna cu imaginea Madonei dintr-o biserică de ţară, Madona 
cu o figură mai mult de fată foarte tânără, decât de femeie. 
Când am scos din buzunar un ziar în ebraică şi l-am deschis 
începând să citesc, călugăriţa cea bătrână mă întrebă într-o 
poloneză aleasă, cu o nuanţă de mirare şi dezamăgire: Dar cum 
vine asta, domnul citeşte un ziar evreiesc? l-am răspuns imediat 
că sunt evreu şi că în curând voi părăsi Polonia, ca să plec la 
lerusalim. Cea tânără se uită la mine cu ochii ei limpezi, care se 


umplură dintr-odată de lacrimi în clipa în care începu să mă 
dojenească blând, cu vocea ei cristalină: Dar era atât de 
nevinovat, cum aţi putut să-l faceţi aşa ceva? M-am abținut cu 
greu să nu-i răspund că exact în ziua şi la ora la care a avut loc 
crucificarea aveam, întâmplător, programare la dentist. Trebuie 
să te aşezi la birou şi să termini lucrarea de cercetare pe care ai 
început-o şi poate chiar să publici într-o zi o carte, sau poate 
două cărţi: una despre luda Iscariotul şi alta despre Isus văzut 
de evrei. Şi apoi poate va veni şi rândul lui luda văzut de evrei? 

Shmuel se aşeză mai bine, îşi îndreptă cu grijă piciorul 
îmbrăcat în ghips, îşi trase o pernă de sub cap şi şi-o puse între 
genunchi. Apoi spuse: 

— Scriitorul Nathan Agmon, mai cunoscut sub numele 
Nathan Bistritzky”* a publicat în 1921 o legendă dramatizată, 
adică un fel de piesă de teatru, cu titlul Yeoshua din Nazareth. 
La Bistritzky, luda se întoarce în noaptea Cinei celei de Taină de 
la casa lui Caiafa, marele preot, unde aflase că mai-marii 
preoţimii hotărâseră că Isus trebuia să moară. luda îl imploră pe 
Isus să-l însoţească, să fugă din Ierusalim în aceeaşi noapte. Dar 
Isus al lui Bistritzky refuză să fugă, spunând că sufletul îi era 
obosit şi voia să moară. Îi dă lui luda sarcina de a-l ajuta să 
moară trădându-l, depunând mărturie că el într-adevăr se 
pretindea a fi Mesia, sau regele evreilor. Auzind asta, luda „se 
îndepărtează de el cu groază”, „îşi trage mâinile înspăimântat” 
şi îl numeşte pe Isus „şarpe... şarpe eşti, cu figură de 
porumbel”. Isus îi răspunde: „Calcă-mă atunci”. lar luda 
îndrăzneşte să-l certe pe Isus prin cuvintele „Nu te sacrifica”, 
implorându-şi dascălul să nu-i dea o asemenea sarcină 
groaznică. Dar Isus e hotărât: „Eu îţi ordon să mă predai, pentru 
că dorinţa mea e să mor pe cruce”. luda refuză. Se îndepărtează 
de Isus cu intenţia de a se înapoia în oraş. Dar o forţă mai 
puternică decât el îl face să se întoarcă în ultima clipă, să 
îngenuncheze în faţa dascălului şi să ia asupra lui, fără 
entuziasm, misiunea teribilă care-i fusese încredințată. 
Trădătorul, conform acestei opere, nu e altceva decât un ucenic 
fidel: predându-l pe Isus celor care-l urmăreau, nu face decât să- 
şi îndeplinească supus menirea pe care dascălul i-a atribuit-o. 

Ghershom Wald spuse ironic: 


73 Nathan Bistritzky (1896-1980) - scriitor şi traducător israelian de origine 
rusă (n. red.). 


— Dacă în loc să-l crucifice la dreapta lui Isus pe hoţul cel 
bun, Pilat ar fi ordonat să fie crucificat luda, acesta din urmă ar 
fi crescut în ochii creştinilor şi ar fi devenit sfânt, iar statuia lui 
luda lIscariotul pe cruce ar fi împodobit o mulţime de biserici; 
milioane de copii creştini ar fi primit numele luda, la fel şi papii. 
Şi cu toate astea, ascultă-mă pe mine, cu sau fără luda 
Iscariotul, ura faţă de evrei n-ar fi dispărut de pe faţa 
pământului. N-ar fi dispărut, şi nici măcar nu s-ar fi atenuat. Cu 
sau fără luda, evreul ar fi continuat să joace în ochii 
credincioşilor rolul de trădător. Generatii întregi de creştini ne-ar 
fi reproşat mereu strigătul mulţimii înainte de crucificare: 
„Omorâţi-l, omorâţi-l”... Noi şi fiii noştri purtăm răspunderea; şi 
să mai ştii, Shmuel, că cearta dintre noi şi arabii musulmani nu e 
decât un mic episod, scurt şi trecător, din lungul film al istoriei. 
Peste cincizeci, sau o sută, sau două sute de ani nu va mai 
rămâne nici urmă din el, pe când ceea ce se întâmplă între noi şi 
creştini e ceva profund şi obscur, şi va dura încă o sută de 
generaţii. Cât timp fiecare copilaş e învăţat de la sânul mamei 
că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigaşii lui 
Dumnezeu, sau urmaşii ucigaşilor lui Dumnezeu, nu vom avea 
linişte. Tu ai învăţat probabil să te serveşti de cârjele tale. Vom 
începe în curând amândoi să dansăm pe opt picioare. Aşa că te 
aştept mâine după-amiază, ca de obicei, în bibliotecă. Acum am 
să-i telefonez unuia dintre dragii mei amici care mă urăsc, ca să- 
| pun puţin pe jar, şi apoi o să stăm împreună şi ai să-mi ţii o 
conferinţă despre îndreptarea lumii, despre Fidel Castro şi Jean- 
Paul Sartre, şi marea Revoluţie Roşie din China, iar eu, ca de 
obicei, mă voi distra puţin, pentru că nu cred că lumea poate fi 
îndreptată. 


46 


Într-una din zilele care au urmat, o sâmbătă cu cer înnorat, 
apăsător şi întunecat, în care toată casa de la capătul aleii Rav 
Elbaz stătea ca o pivniţă învăluită de umbre între zidurile de 
chiparoşi deşi, Shmuel Asch încercă să urce, la nouă dimineaţa, 
treptele întortocheate ce duceau spre mansarda lui. Lăsase 
cârjele la capul scărilor, apucă balustrada cu amândouă mâinile 
şi încercă să sară într-un singur picior de la o treaptă la alta, 
împingându-şi înainte piciorul îmbrăcat în ghips, cu genunchiul 


îndoit, ca să nu se lovească de treapta următoare. Dar după trei 
trepte îşi pierdu răsuflarea din cauza astmului. Renunţă, se 
odihni două-trei minute aşezat pe a treia treaptă şi sări înapoi 
într-un picior, până la capătul scărilor. Îşi luă cârjele, cu ajutorul 
cărora şontâcăi înapoi în camera lui provizorie de la parter, unde 
se aruncă pe pat şi trase cu toată puterea din inhalator. Zăcu pe 
spate cam un sfert de oră, discutând în gând cu Shaltiel 
Abarbanel: de ce considera Abarbanel că evreii sunt singurul 
popor de pe lume care nu merită un stat al lui, o patrie, 
autodefinire, chiar şi o mică parte din ţara străbunilor, chiar şi 
un stat minuscul, mai mic şi decât Belgia, decât Danemarca, 
chiar dacă trei sferturi din el ar fi doar deşert arid? Să le fi fost 
destinată evreilor vreo vină obscură, până la sfârşitul tuturor 
generaţiilor? Am fost exilați din ţara noastră pentru că am 
păcătuit? Pentru că evreii sunt ucigaşii lui Dumnezeu? Oare şi 
Abarbanel fusese convins că asupra evreilor, şi numai a evreilor, 
apasă un blestem etern? 

Şi chiar dacă presupunem că Shaltiel Abarbanel are 
dreptate când spune că toate statele naţionale sunt o 
nenorocire şi o plagă, chiar dacă ar avea dreptate când susţine 
că foarte curând va dispărea plaga naţiunilor şi toate statele vor 
pieri şi vor fi şterse de pe faţa pământului, cel puţin până se va 
îndeplini viziunea unei lumi fără state, măcar atâta timp cât 
fiecare popor are gratii la ferestrele lui şi lacăte şi zăvoare la 
uşă, n-ar fi oare drept ca şi poporul evreu să aibă o căsuţă cu 
gratii şi zăvoare, exact cum au toate celelalte? Mai ales după ce 
o treime din fiii acestui popor au fost ucişi cu câţiva ani în urmă 
numai pentru că nu aveau nici casă, nici uşă cu zăvor şi nicio 
bucăţică de pământ al lor? Şi nici armată şi arme ca să se apere. 
Când va veni ziua în care toate popoarele se vor ridica şi vor 
dărâma în sfârşit zidurile care le separă, poftim, atunci desigur 
vom dărâma de bunăvoie zidurile pe care ni le-am construit în 
jurul nostru şi ne vom alătura cu mare bucurie petrecerii 
generale. Deşi, dintr-o prudenţă nevrotică, poate că de data 
asta nu noi vom fi primii din lume care vor renunţa la zăvor şi la 
gratii. Poate că de data asta vom fi al treilea popor din lume şi al 
patrulea din cartierul nostru. Pentru mai multă siguranţă. Şi 
dacă e vorba să fim ca toţi ceilalţi, continuă Shmuel disputa 
tăcută cu tatăl Ataliei, se pune întrebarea unde în lumea asta e 
ţara evreilor, dacă nu în Eretz Israel, singura casă pe care au 


avut-o vreodată? O ţară în care e destul loc pentru două 
popoare care să trăiască unul lângă altul prieteneşte, cooperând 
între ele. Şi poate într-o bună zi vor trăi amândouă sub drapelul 
socialismului umanist, al unei economii comune, al unor 
acorduri federative şi al dreptăţii pentru toţi oamenii? 

Voia să-i împărtăşească imediat Ataliei aceste idei, aşa că 
se ridică şi porni ca o furtună cu cârjele lui spre bucătărie, 
strigând-o chiar de două sau de trei ori, dar Atalia nu era acolo, 
şi nici nu-l auzi, deşi îl asigurase că are auzul fin. Shmuel, 
şchiopătând spre chiuvetă pentru a-şi lua un pahar cu apă, se 
lovi deodată de colţul mesei, una din cârje îi scăpă din mână şi 
era gata, gata să cadă. In ultima clipă reuşi să se sprijine de 
marginea dulapului, recăpătându-şi echilibrul, deşi răsturnă un 
borcan cu gem şi altul cu castraveți muraţi, al căror conţinut 
amestecat cu cioburi se împrăştie pe podeaua bucătăriei. Se 
prinse puternic cu mâna stângă de colţul chiuvetei şi, sprijinit 
într-o cârjă, încercă să se aplece fără ca piciorul în ghips să-i 
atingă podeaua, ca să adune cu mâna dreaptă cioburile şi să 
curețe murdăria pe care-o făcuse. Dar aplecându-se îşi pierdu 
echilibrul, cârja de care se sprijinea alunecă în balta făcută de 
gemul lipicios împrăştiat pe jos, şi Shmuel căzu pe-o parte şi se 
rostogoli, lovindu-şi cu putere umărul de colţul blatului de 
marmură de lângă chiuvetă. 

Era dimineaţă. Bătrânul dormea adânc, după cum îi era 
obiceiul. Atalia a fost cea care a sărit în cele din urmă din 
camera ei, într-un halat albastru de flanelă, cu părul ud şi 
aburind, proaspăt spălat. IlI ridică pe Shmuel în şezut, şi în timp 
ce-i pipăia cu amândouă mâinile spatele şi restul corpului, 
tânărul se grăbi s-o asigure că totul era în regulă, că în căzătura 
aceasta, spre deosebire de cealaltă, nu se rănise şi nu-şi 
rupsese nimic. După o clipă însă îşi schimbă părerea şi se plânse 
de o durere la gât. Ea se aplecă, îl trase, îl ridică pe piciorul 
sănătos şi îi puse braţul în jurul umerilor ei, şi aşa, lăsându-se pe 
ea cu toată greutatea corpului şi sărind într-un picior, Shmuel 
ajunse în cameră, unde Atalia îl culcă pe patul tatălui ei. Spuse 
fără semn de întrebare la sfârşitul propoziției: 

— Ce mă fac cu tine. 

Apoi adăugă: 

— Poate mai angajăm un student care să aibă grijă de voi 
amândoi. 


Şi pentru că Shmuel tăcea jenat, continuă: 

— Te-ai murdărit. Uite. Eşti tot uns cu gem. 

leşi, iar după vreo trei-patru minute se întoarse, aducând 
din mansardă lenjerie curată şi un tricou cu mâneci lungi, 
pantaloni largi şi un pulover gri jerpelit. Din sertarul mesei 
scoase o foarfecă mare şi tăie de-al lungul cracului stâng al 
pantalonilor curaţi pe care îi adusese, ca să-i poată trage peste 
ghips. Apoi se aplecă şi-l dezbrăcă pe Shmuel de toate hainele, 
aşa cum făcuse cu câteva zile înainte, când venise să-l spele în 
cameră. În clipa în care încercă să-şi acopere mădularul cu 
mâna, Atalia îi îndepărtă braţul cu o mişcare iute, ca o doctoriţă 
care şi-a pierdut răbdarea tratând un copil, şi spuse scurt: 

— Nu mă deranja. 

Shmuel închise ochii cu putere, aşa cum făcea întotdeauna 
în primii ani ai copilăriei, când mama lui îl spăla în cadă şi îi era 
frică de clăbucii care făceau să-l usture ochii. Dar de data asta 
Atalia nu adusese cu ea buretele, ci îşi trecu mâna de-a latul 
pieptului lui păros de trei, patru ori, cu mişcări leneşe, îşi trecu 
un deget pe buzele lui şi se îndepărtă o clipă spunându-i: Să nu 
scoţi un cuvânt. Nimic. Luă o pernă de pe pat şi acoperi cu ea 
poza tatălui ei, care era chiar în faţa lor, privindu-i de deasupra 
biroului, îşi desfăcu şi lăsă să-i cadă la picioare halatul albastru, 
iar înainte ca el să îndrăznească să deschidă ochii, Shmuel simţi 
cum trupul ei cald îi acoperă corpul şi cum degetele ei, fără nicio 
pregătire, îl conduc înăuntru. Şi fiindcă Shmuel nu mai atinsese 
o femeie de câteva luni, totul se termină aproape înainte de-a 
începe. 

Mai rămase câteva minute cu el, cu mâinile căutând parcă 
ceva ce pierduse prin cârlionţii părului şi ai bărbii lui, şi prin 
părul de pe piept. După un minut îşi trase mâna, ridică halatul şi 
se înfăşură în el de la gât până la glezne, legându-şi strâns 
cordonul în jurul taliei. leşi, apoi se întoarse cu un lighean, un 
burete şi un prosop şi îl spălă şi-l îmbrăcă pe Shmuel cu mişcări 
iuți, după care îl înveli bine cu plapuma, acoperindu-i şi umerii şi 
picioarele. La urmă luă perna sub care îngropase poza tatălui ei. 
Shaltiel Abarbanel părea gânditor şi liniştit. Fără a arunca nicio 
privire spre fotografie, Atalia trase perdelele, stinse lumina şi 
ieşi închizând uşa în urma ei. 

Shmuel rămase întins pe spate, cu ochii închişi. Deodată se 
ridică neliniştit, îşi luă cârjele şi se duse în grabă după ea la 


bucătărie. Simţea că trebuia să spună ceva, să spargă tăcerea 
violentă pe care Atalia le-o impusese amândurora, dar nu găsi 
ce să spună. In timp ce aştepta să fiarbă apa, Atalia ieşi şi se 
întoarse cu un teu, o cârpă şi un făraş. Spălă şi şterse cu grijă 
podeaua bucătăriei. Apoi se spălă pe mâini cu apă rece şi turnă 
cafea pentru amândoi. Când puse ceştile cu cafea pe masă, îşi 
ridică ochii şi-l privi pe Shmuel cu uimire, ca pe copilul unor 
străini, care îi fusese încredinţat fără să vrea şi de care era 
răspunzătoare şi, deşi îi stârnea milă, nu prea ştia ce să facă cu 
el. Shmuel îi trase mâna spre el, strângându-i degetele şi 
ducându-le la buze. Încă nu găsise ce să spună. Încă nu era 
convins că ceea ce se petrecuse în camera lui Shaltiel Abarbanel 
cu câteva minute în urmă fusese aievea. Se simţea ruşinat de 
panica şi înfocarea trupului său şi de faptul că nu reuşise, şi nici 
măcar nu avusese timp să încerce, să-i provoace şi ei plăcere. A 
venit şi a trecut într-o clipă, şi tot într-o clipă se desprinsese de 
el şi se înfăşurase în halatul flanelat. Shmuel dorea s-o ia în 
braţe şi s-o iubească din nou, imediat, chiar aici, pe podeaua 
bucătăriei, sau în picioare, rezemaţi de marginea blatului de 
marmură, pentru a-i demonstra cât de mult dorea s-o 
răsplătească măcar puţin pentru binele pe care i-l făcuse în 
camera tatălui ei. Atalia spuse calmă: 

— Uită-te la el. Când o femeie hotărăşte să-i ofere unui 
tânăr năucit prima experienţă, se trezeşte primind apoi de la el 
o avalanşă de mulţumiri ruşinate şi înflăcărate. Am citit undeva 
că femeia care-i acordă unui tânăr prima experienţă se duce 
direct în rai. Nu e cazul tău, nu, ştiu că ai avut o prietenă. Sau 
mai multe. Eu n-am să mă duc în niciun rai. N-am ce să caut 
acolo. 

Shmuel zise: 

— Atalia. 

Apoi: 

— Pot să-ți fiu tot ce vrei. Tânăr virgin. Călugăr. Cavaler. 
Animal sălbatic flămând. Poet. 

Speriat de propriile cuvinte, se corectă spunând: 

— Aproape din prima mea zi aici, eu... 

Dar Atalia îl întrerupse: 

— De-ajuns. Taci din gură. Opreşte-te odată din vorbit. 

Luă ceştile de cafea şi le puse în chiuvetă, apoi ieşi în 
tăcere din bucătărie, lăsând în urma ei un miros care, pe lângă 


parfumul de violete, conţinea şi o nuanţă nouă, ameţitoare. 
Shmuel rămase acolo singur încă vreun sfert de oră, febril şi 
tulburat, fără să-şi poată găsi liniştea. Ceea ce ţi se pare că s-a 
întâmplat, îşi spuse, n-a fost decât în imaginaţia ta. N-ai făcut 
decât să visezi la asta. Nu s-a petrecut aievea. Îşi luă cârjele şi 
ieşi, mergând cu mare grijă înapoi în camera lui Shaltiel 
Abarbanel. Acolo rămase într-un picior, cu privirea ţină la harta 
ţărilor Levantului. Apoi îşi lăsă privirea pe faţa delicată şi 
gânditoare a omului cu mustață din fotografie, care îi aducea 
puţin aminte de figura lui Albert Camus. În cele din urmă se 
duse la fereastră şi trase perdelele, deschizând şi oblonul, ca să 
vadă dacă se oprise ploaia. Se oprise, într-adevăr, dar un vânt 
puternic dinspre apus lovea geamul. De la fereastra aceea, spre 
vest, se întindea doar un câmp părăsit în bătaia vântului. lată că 
vine şi vremea să pleci de-aici. Ştii că dictonul biblic „locul tău 
nu mai e aici” e valabil pentru toţi locatarii acestei case, fie ei vii 
sau morţi. Ştii bine cum au sfârşit toţi cei care au locuit în 
mansarda aceasta înaintea ta. Cu ce eşti tu mai bun decât ei? 
Cum ai îndreptat tu lumea în toate zilele acestei ierni? 

Deodată i se strânse inima, gândindu-se la Atalia, la 
singurătatea ei, la răceala permanentă care o învăluie, la cel pe 
care l-a iubit şi care a fost ucis ca un miel pe povârnişul 
muntelui, singur în noapte, la copilul pe care nu-l va avea 
niciodată, la faptul că el nu a fost în stare să reînvie, măcar 
pentru câteva săptămâni, puţin din ce murise şi rămăsese 
îngropat în ea. 

La capătul câmpurilor goale se vedeau pe întuneric, ude şi 
în descompunere, ruinele satului arăbesc părăsit Sheikh Bader, 
peste care se ridicase cu zece ani în urmă un parc de distracţii 
enorm. Construcţia fusese abandonată, apoi reluată, şi din nou 
lăsată baltă pentru mult timp. Era o schelărie cenuşie, 
neterminată, greoaie, din bucăţi de ziduri şi scări late, lăsate în 
bătaia ploii, şi grinzi de beton înnegrite, din care ieşeau bare de 
fier ruginit, ca nişte degete de mort. 


47 
Singur în hanul gol, puţin înainte de închidere, puţin înainte 


de sabat şi de marea sărbătoare. În faţa lui, un pahar de vin şi o 
farfurie cu o mâncare din carne de oaie, dar el, deşi nu mâncase 


şi nu băuse nimic din seara precedentă, nu se atinge nici de 
carne, nici de vin, şi nici de fructul spălat pe care tânăra aceea 
însărcinată îl pusese în faţa lui. Se uită la ea şi înţelege că fata 
aceea săracă, pipernicită şi ciupită de vărsat, nu are pe nimeni 
pe lume, nicio rudă şi nicio cunoştinţă, dar rămăsese probabil 
însărcinată într-una din nopţile de toamnă petrecute cu vreun 
călător care trăsese acolo, sau poate pruncul era al hangiului. 
Peste câteva săptămâni, când vor începe durerile naşterii, va fi 
aruncată în bezna de-afară şi nu va veni nimeni s-o salveze. Va 
naşte în întuneric şi se va zbate singură în propriul sânge, în 
cine ştie ce beci părăsit, printre lilieci şi păianjeni, ca un animal 
sălbatic. Apoi vor răbda de foame, şi ea şi bebeluşul, iar dacă nu 
va putea să se întoarcă la han, va ajunge o prostituată ieftină. 
Lumea e fără milă. Cu trei ore în urmă, a fost ucisă în lerusalim 
compasiunea, şi a fost ucisă şi mila, şi de acum înainte lumea e 
goală. Gândul acesta nu-i alungă din urechi nicio clipă ecoul 
strigătelor care duraseră aproape şapte ore, şi chiar şi-acum, 
seara, în hanul pustiu, încă le auzea. Auzea de departe, de 
dincolo de văi şi coline, lamentaţiile şi gemetele chinuitoare, le 
percepea cu pielea, cu părul capului, cu plămânii şi cu viscerele. 
Ca şi cum strigătele continuau fără întrerupere acolo, pe locul 
crucificării, şi numai el fugise în afara oraşului, spre hanul acela 
uitat de lume. 

Stătea încovoiat pe banca de lemn, cu spatele la perete, cu 
ochii închişi, tremurând tare, deşi seara era caldă şi umedă. 
Căţelul care se repezise la el pe drum stătea acum la picioarele 
lui, sub masă. Era slab, de un cafeniu pal, aproape fără blană, 
cu o rană deschisă şi plină de puroi pe spate, câine părăsit, care 
se obişnuise zi de zi cu foamea, cu singurătatea şi şuturile 
străinilor. Timp de şase ore nu se oprise răstignitul din strigăte 
şi plâns. Pe măsură ce agonia se prelungea, plângea şi urla şi 
implora de durere, strigând-o tot timpul pe mama sa, fără 
oprire, cu voce subţire şi stridentă, ca plânsul unui bebeluş rănit 
grav şi părăsit pe câmp, unde se usucă de sete şi i se scurge tot 
sângele, până la ultima picătură, sub soarele arzător. Era un 
plâns disperat, plâns care urca şi cobora, şi iar urca, îngheţându- 
ţi sângele în vine, mamă, mamă, urmat de un țipăt de durere 
ascuţit, şi iar mamă. Şi iar o lamentaţie copleşitoare, urmată de 
un urlet ascuţit, prelung, din ce în ce mai ascuţit, lamentaţie 
sfâşietoare. 


Ceilalţi doi răstigniţi strigau doar din când în când. Unul 
dintre ei scotea nişte gemete joase, ca din fundul viscerelor. 
Uneori gemeau amândoi de durere, strângând din dinţi; cel din 
stânga scotea la fiecare jumătate de oră sau la o oră un fel de 
răget înfundat, lung, care nu scădea în intensitate, din adâncuri, 
răgetul unui animal în timp ce e ucis. Un nor negru de muşte 
pluteşte deasupra celor trei crucificaţi, lipindu-li-se de piele şi 
zbătându-se lacome în sângele care curge din rănile făcute de 
cuie. 

Pe crengile copacilor din apropiere se adunaseră, aşteptând 
nerăbdătoare, o mulţime de păsări de pradă negre, mari şi mici, 
cu ciocurile arcuite şi gâturile golaşe, cu penele înfoiate. Din 
când în când, una dintre ele scotea câte un țipăt gutural, 
ascuţit. Din când în când se năştea câte o ceartă zgomotoasă 
între ele, şi începeau să se lovească furioase cu ciocurile unele 
pe altele, iar aerul fierbinte şi uscat se umplea de smocuri de 
pene. 

La miezul zilei, soarele se scurgea pe pământ ca plumbul 
topit, peste crucificaţi şi peste mulţimea care privea. Cerul era 
apăsător şi plin de praf, murdar, între cafeniu şi cenuşiu. Peste 
tot erau oameni, umăr lângă umăr, şold lângă şold. Cei adunaţi 
vorbeau fără întrerupere între ei, uneori ridicând vocea şi ţipând 
spre cei care stăteau mai departe. Unora le era milă de 
crucificaţi, altora le era milă doar de unul sau doi dintre ei, alţii 
se bucurau răutăcioşi. Rudele şi prietenii muribunzilor stăteau 
înghesuite în grupuri mici, sprijinindu-se unii de alţii, îmbrăţişaţi, 
plângând, poate chiar sperând într-o minune. Din loc în loc se 
învârteau prin mulţime negustori ambulanți cu tăvi de metal, 
propunând în gura mare prăjituri, băuturi, smochine uscate, 
curmale, sucuri de fructe. Cei mai curioşi se împinseseră cu 
forţa în faţă, pentru a vedea mai bine şi cât mai de-aproape 
rănile crucificaţilor, pentru a auzi urletele şi gemetele, pentru a 
iscodi feţele transfigurate de durere şi ochii care păreau că le 
ies din orbite, rănile deschise şi zdrenţele îmbibate de sânge. 
Mai erau şi unii care, cu voce tare, îi comparau pe crucificaţi 
între ei. Dar erau alţii care-şi făceau loc cu coatele, 
îndepărtându-se, pentru că văzuseră destul şi se grăbeau spre 
casele lor, să se pregătească pentru sărbătoarea ce se apropia. 
Mulţi îşi aduseseră cu ei mâncare şi băutură, şi acum se 
înfruptau. Cei care reuşiseră să se înghesuie până în primele 


rânduri se aşezaseră comod pe pământ, cu poalele adunate, cu 
genunchii îndoiţi, unii sprijinindu-se de umerii altora, stând de 
vorbă, sau amuzându-se, sau ronţăind câte ceva din proviziile 
aduse cu ei, sau pariind între ei, cât îi ţinea gura - care dintre 
cei trei îşi va da sufletul mai întâi. În mulţime mai erau şi vreo 
patru sau cinci guralivi, care nu se opreau din a-l batjocori pe 
crucificatul din mijloc, provocându-l - unde e taică-său, de ce nu 
vine să-l ajute şi de ce, de fapt, nu se salvează singur, aşa cum 
salvase tot felul de oameni aflaţi la ananghie? De ce nu se dă 
jos de pe cruce? 

Unii dintre curioşi erau dezamăgiţi sau obosiţi deja, şi 
începuseră să se împrăştie. Grupuri-grupuri se despărţeau de 
mulţime, pentru că văzuseră destul şi nu se mai aşteptau nici la 
o amnistie, nici la vreo minune, şi nici la vreo schimbare 
surprinzătoare în starea celor trei răstigniţi, torturați de chinurile 
agoniei. Bărbaţi şi femei întorceau spatele şirului de cruci, 
coborau încet colina şi se îndreptau spre casele lor. Orele 
treceau şi, odată cu înserarea, începeau sabatul şi sărbătoarea. 
Căldura dogoritoare stingea încet, încet curiozitatea şi emotia. 
Toţi - muribunzii de pe cele trei cruci, curioşii şi soldaţii romani, 
ca şi trimişii preoţimii -, toţi erau scăldaţi într-o sudoare 
lipicioasă, amestecată cu norul de praf dens ce se ridica de sub 
picioarele mulţimii. Praful acela cenuşiu umplea aerul fierbinte, 
îngreunând respiraţia şi decolorând întreg peisajul. Transpiraţia 
curge mai ales de pe soldaţii romani, cu căştile lor sclipitoare de 
fier şi cu armurile lor metalice. Doi preoţi scunzi, cu trupuri late 
şi îndesate, stăteau la o distanţă de câţiva paşi de mulţime şi, 
din când în când, unul dintre ei se apleca, şoptind ceva la 
urechea celuilalt, care îi răspundea dând leneş din cap. Unul 
dintre ei trăgea din vreme-n vreme câte-un vânt. 

Chiar la picioarele crucificatului din mijloc erau patru sau 
cinci femei îngrozite, acoperite cu mantii, care se strângeau una 
într-alta, umăr lângă umăr, aproape îmbrăţişate, deşi braţele le 
atârnau pe lângă trupuri. Din când în când, câte una dintre ele 
îşi punea braţul în jurul umerilor celei mai bătrâne, mângâindu-i 
obrajii şi ştergându-i fruntea cu o basma. Femeia mai în vârstă 
stătea ca împietrită, paralizată parcă; nu-şi dezlipea privirea de 
la cruce, dar ochii îi erau uscați. La răstimpuri mâna ei pipăia, 
fără să-şi dea seama, pe propriul corp, locurile în care erau 
bătute cuiele în carnea crucificatului. Tânăra plângea încontinuu 


- un plânset liniştit şi monoton. Plângea cu ochii deschişi, cu 
capul ridicat, ca şi cum faţa ei nu ştia că ochii îi erau în lacrimi. 
Buzele îi erau întredeschise, şi degetele mâinilor - împreunate. 
Nu-şi lua nicio clipă ochii larg deschişi de la omul răstignit. Ca şi 
cum ultima fărâmă din viaţa lui atârna numai de privirea ei 
nemişcată. Ca şi cum el şi-ar fi dat sufletul dacă şi-ar fi luat 
privirea de la el chiar şi pentru o clipă. 

Bărbatul înalt care stătea acolo, puţin mai departe de 
mulţime, simţi dintr-odată cum se lasă dus spre femeile acelea, 
picioarele purtându-l parcă singure, dar se opri şi rămase 
nemişcat la marginea mulţimii, rezemat de scândurile rupte ale 
unei cruci vechi, abandonate acolo după una dintre crucificările 
anterioare. Minunea, omul acela nu avea nicio îndoială, urma să 
aibă loc acum. Chiar acum. Din clipă-n clipă. Uite, acum, acum, 
să-Ţi fie sfinţit numele, să coboare împărăţia Ta, care nu e din 
lumea asta. 

In toate orele acelea zăpuşitoare, pe când sângele i se 
scurge din răni, se scurge aproape tot, crucificatul din mijloc o 
strigă pe mama sa. Poate o şi văzuse, cu ochii din ce în ce mai 
stinşi, stând încovoiată la picioarele lui, printre femeile 
înfăşurate în mantii, căutându-i ochii cu privirea. Sau poate ochii 
lui se închiseseră şi nu mai priveau decât înăuntru, neputând s-o 
mai vadă nici pe ea, nici pe celelalte femei, şi nici mulţimea. 
Nicio singură dată de-a lungul celor şapte ore nu-l strigase 
răstignitul pe tatăl său. Nu striga decât mamă, mamă, fără 
întrerupere. Ore întregi o strigă. Şi numai în cea de-a noua oră, 
în ultima clipă, chiar când îşi dădea sufletul, se răzgândi şi-l 
strigă deodată pe tatăl său. Dar nici în ultimul strigăt nu-l numi 
pe tatăl său tată, ci bolborosi Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, 
de ce m-ai părăsit. luda înţelese că, prin cuvintele acelea, viaţa 
lor, a amândurora, se sfârşise. 

Ceilalţi răstigniţi, cel din dreapta şi cel din stânga mortului, 
au mai agonizat pe crucile lor, sub soarele fierbinte, încă o oră 
sau chiar mai mult. Rănile făcute de cuie se acoperiseră de un 
nor de muşte mari, verzui, care roiau zgomotoase. Cel din 
dreapta striga blesteme oribile, pe când o spumă albă bulbucea 
pe buzele lui muribunde. Cel din stânga continuă să scoată din 
când în când acel muget de durere slab şi epuizat, oprindu-se 
doar pentru a începe din nou. Numai asupra celui din mijloc se 
pogorâse odihna cea dreaptă. Ochii i se închiseseră, capul 


chinuit îi căzuse pe piept, iar trupul slab îi era destins şi micut, 
ca un cadavru de adolescent. 

Bărbatul nu aşteptă să fie coborâţi cei trei morţi de pe 
cruce. Imediat după ce sufletul ultimului răstignit ieşi cu o 
înjurătură, plecă de-acolo, înconjură zidurile oraşului, fără să 
ţină cont nici de oboseală, nici de foame, nici de sete, golit de 
gânduri şi de doruri, golit de tot ce simţise vreodată. Mergea cu 
paşi foarte uşori, de parcă i se luase în sfârşit de pe umeri o 
mare greutate. Un câine de un cafeniu deschis, aproape fără 
blană, cu picioarele strâmbe, cu o rană plină de puroi pe spate, 
se repezi la el pe drum şi se învârti în jurul său, parcă implorând 
ceva. Bărbatul scoase din desagă o coajă de brânză, se aplecă şi 
o puse în faţa câinelui, care înghiţi totul bucuros şi lătră de două 
ori răguşit, urmându-l. Paşii rătăcitorului îl aduseră la un han 
vechi, pe drumul care ducea spre oraşul lui, Cheriot. La intrarea 
în han, omul se aplecă din nou spre câine. Il mângâie pe cap de 
două ori, şoptind: Du-te, câine, du-te, să nu crezi. Câinele plecă 
de-acolo şi se îndepărtă cu capul plecat şi coada între picioare, 
dar după câteva minute se răzgândi şi intră aproape târându-se 
pe burtă, înaintând până sub masa bărbatului. Rămase acolo 
fără a scoate niciun sunet, sprijinindu-şi cu grijă capul de 
sandala prăfuită a binefăcătorului lui. 

Eu l-am ucis. El nu voia să meargă la lerusalim, şi eu l-am 
adus aici aproape împotriva voinţei lui. Mi-a luat multe 
săptămâni să-l conving. Era ros de îndoieli şi îngrijorare şi ne 
întreba tot timpul, pe mine şi pe ceilalţi ucenici, dacă într-adevăr 
el era omul? Indoielile nu-i dădeau pace. Cerea mereu un semn 
de sus. Avea o nevoie acută de încă un semn. Incă un ultim 
semn. lar eu, mai în vârstă decât el, şi mai calm decât el, şi cu 
mai multă experienţă, eu, cel de care se agăța în momentele de 
îndoială, i-am repetat mereu: Tu eşti omul. Şi tu ştii că eşti 
acela. Şi noi toţi ştim că tu eşti acela. Şi îi spuneam dimineaţa şi 
seara, şi îi repetam iar în fiecare dimineaţă şi seară, că numai şi 
numai la lerusalim - că trebuie să mergem la lerusalim. Am 
minimalizat înadins importanţa minunilor făcute prin satele 
acelea, zvonurile despre ele amestecându-se cu zvonuri despre 
alţi făcători de minuni care umblau prin satele Galileii vindecând 
bolnavi doar printr-o atingere a mâinii. Zvonurile acelea au 
circulat timp de săptămâni printre dealurile Galileii până s-au 
stins şi au dispărut. 


Dar el refuza să meargă la lerusalim. La anul, spunea, poate 
la anul. A trebuit să-l târăsc cu forţa la lerusalim pentru 
sărbătoarea Paştelui. Ne repeta fără încetare că, în Ierusalimul 
care-şi ucide profeţii, oamenii îşi vor bate joc de el. O dată sau 
de două ori a spus că la lerusalim îl aşteaptă moartea. Se temea 
şi tremura vorbind de moarte, exact ca orice alt om, deşi în 
sufletul lui ştia foarte bine. Ştia tot ce-l aştepta. Şi cu toate 
astea, refuza să accepte ceea ce ştia dintotdeauna, şi se ruga zi 
de zi să fie lăsat, pentru tot restul zilelor lui, să rămână doar 
tămăduitorul galileean care merge din sat în sat şi trezeşte 
inimile cu mesajul şi minunile lui. 

Eu l-am ucis. Eu l-am adus, împotriva voinţei lui, la 
lerusalim. E adevărat, el era dascălul, iar eu unul dintre 
învăţăceii lui, şi cu toate astea mă asculta. Aşa cum nehotărâţii 
şi scepticii se lasă influenţaţi întotdeauna de fermitatea celor 
hotărâți şi lipsiţi de îndoieli. Mă asculta adesea, deşi aveam o 
metodă subtilă de a-l face să simtă de fiecare dată că hotărârea 
venea de la el, şi nu de la mine. Şi ceilalţi discipoli ai lui, cei care 
îl urmau ca umbra sa, cei care îi sorbeau cuvintele, şi ei 
depindeau de ceea ce spuneam eu, deşi ştiam cum să-i conving 
că părerea mea nu era decât umbra modestă a părerilor lor. 
Banii mi-i încredinţaseră mie pentru că eram cel mai în vârstă 
dintre ei, aveam cea mai multă experienţă şi ştiam să negociez, 
fiind cel mai tenace dintre ei, şi pentru că recunoşteau faptul că 
străinii cei abili nu vor reuşi niciodată să mă înşele sau să mă 
păcălească. Oriunde ne întâlneam cu reprezentanţii autorităţilor, 
eu eram purtătorul de cuvânt. Ei erau ţărani de pe malul Mării 
Galileii, iar eu coborâsem de la lerusalim. Ei erau săraci lipiţi 
pământului, vizionari cu vise mari, pe când eu lăsasem în urmă 
case, şi pământuri, şi vii, şi un post important printre preoţii din 
Cheriot. Eu eram lerusalimul care coborâse la ei pentru a-i 
dojeni şi pentru a da în vileag vicleşugurile lor, pentru a-i 
denunța pe hoţi şi falsificatori, şi iată că exact ca Balaam, m-am 
trezit binecuvântându-i şi alăturându-mă lor, purtând hainele lor 
roase, mâncând împreună cu ei din puţinul pe care-l aveau, 
mergând desculţ şi cu picioarele pline de răni ca ei şi crezând, 
ca ei, şi chiar mai mult decât ei, că a fost descoperit salvatorul 
şi că tânărul acela singuratic şi interiorizat, ruşinos şi sărac, care 
auzea voci, care croia din inima lui pură alegorii minunate şi 
făcea prorociri simple, ce curgeau din el ca apa curată de izvor, 


copleşind fiecare inimă, prorociri de iubire, şi compasiune, şi 
renunțare, şi bucurie, şi credinţă, tânărul acela slab e singurul 
fiu al lui Dumnezeu, şi el a venit la noi, în sfârşit, ca să 
mântuiască lumea; şi iată că acum păşeşte aici printre noi, ca 
oricare dintre noi, dar fără a fi unul dintre noi, şi niciodată nu va 
fi. 

Tot timpul se temuse de lerusalim, fiind reticent în privinţa 
lui: în privinţa Templului şi a preoţilor, în privinţa fariseilor şi a 
saducheilor, şi în privinţa înţelepţilor, şi a bogaţilor, şi a 
autorităţilor. Era o frică ţărănească pură, neliniştea unui 
adolescent timid, ros de teama de a nu-i fi dezvăluită faţa, ca să 
nu fie luat în râs, de a nu fi dezgolit până la piele de privirile 
serioase ale înţelepţilor şi ale celor cu trecere în ţară: 
lerusalimul văzuse deja zeci şi sute ca el şi îl privea doar pentru 
o clipă, cu un zâmbet amuzat pe buze, pentru ca în clipa 
următoare să dea din umeri şi să-i întoarcă spatele. 

lar când am ajuns în lerusalim, am pus la cale răstignirea 
aproape cu mâinile mele. Nu m-am lăsat. Eram ferm hotărât şi 
plin de credinţa fierbinte că Apocalipsa e cât se poate de 
aproape. Nimănui în lerusalim nu-i trecea prin minte să-l 
răstignească. Nimeni nu vedea niciun motiv s-o facă. Pentru ce? 
Ţărani îmbătaţi de credinţă, care făceau prorociri şi minuni în 
piaţă, se scurgeau înspre oraş aproape zilnic, din colţurile cele 
mai îndepărtate ale ţării. În ochii preoţimii, tânărul galileean nu 
era decât încă un predicator bizar zdrenţuit. În ochii romanilor 
nu era decât un cerşetor nebun, bolnav de credinţa în 
Dumnezeu, ca toţi evreii. De patru ori m-am dus la Sanhedrin, în 
faţa marelui preot şi a conducerii preoțești, şi le-am vorbit până 
ce i-am convins că prorocul acesta e diferit de toţi ceilalţi, că 
Galileea toată e sub vraja lui, că văzusem cu ochii mei cum învia 
morţii, şi cum mergea pe ape, şi alunga spiritele rele, şi făcea 
din apă vin, şi din pietre, pâine şi peşti. Şi la romani m-am dus, 
la şefii armatei şi ai ordinii publice, la consilierii guvernatorului, 
prezentându-mă în faţa lor elocvent, convingător, reuşind încet, 
încet să le sădesc bănuiala că bărbatul acela delicat e de fapt 
cauza răscoalei, sursa de inspiraţie a răzvrătiţilor împotriva 
puterii romane. Până ce i-am făcut să ia hotărârea, fără prea 
mare însufleţire, de a accepta propunerea mea. Nu pentru că ar 
fi fost cu adevărat convinşi că tânărul despre care vorbeam era 
mai periculos decât toţi ceilalţi, ci doar din indiferenţă: un 


răstignit în plus sau în minus. Eu am bătut fiecare cui în carnea 
lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El 
ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am 
ştiut. Eu am crezut în el mult mai mult decât a crezut el însuşi. 
Eu l-am împins să promită un nou cer şi un nou pământ. O 
împărăție care nu e din lumea asta. Să promită mântuirea. Să 
promită nemurirea. Când, de fapt, el nu voia decât să continue 
să meargă pe pământ, să vindece bolnavi, să-i sature pe 
flămânzi şi să semene în inimi seminţele iubirii şi ale milei. 
Nimic mai mult. 

L-am iubit din toată inima şi am avut în el o credinţă 
absolută. Nu era doar dragostea unui frate mai mare faţă de 
fratele mai mic şi mai bun decât el, şi nu doar dragostea unui 
bărbat mai în vârstă, şi cu experienţă, faţă de un tânăr 
vulnerabil, nu numai dragostea unui discipol faţă de un mare 
dascăl mai tânăr decât el, şi nu numai iubirea credinciosului faţă 
de cel care face miracole. Nu, eu l-am iubit ca pe un Dumnezeu. 
Şi, de fapt, l-am iubit mult mai mult decât l-am iubit pe 
Dumnezeu. Adevărul este că eu nu l-am iubit niciodată pe 
Dumnezeu. Ba chiar eram dezgustat de el: un Dumnezeu gelos, 
răzbunător şi invidios, făcând ca păcatele străbunilor să fie 
plătite de urmaşii lor, un Dumnezeu crud, şi înverşunat, şi acrit, 
şi ranchiunos, şi meschin, şi vărsător de sânge. Pe când fiul era 
în ochii mei iubitor şi milos, iertător şi compătimitor, şi chiar 
iscusit, ager la minte, bun la suflet şi hazliu. In inima mea, ela 
moştenit locul lui Dumnezeu. El mi-a fost Dumnezeu. Am crezut 
că moartea nu-l va putea atinge. Am crezut că astăzi va avea 
loc la Ierusalim miracolul cel mai mare. Cel din urmă miracol, 
după care nu va mai exista moarte în lume. După care nu va 
mai fi nevoie de niciun miracol. După care va urma împărăţia 
Cerului şi iubirea va guverna lumea. 

Farfuria cu carne pe care mi-a aşezat-o în faţă femeia aceea 
însărcinată, cu obrazul ciupit de vărsat, am pus-o sub masă, 
pentru câine. Vinul l-am lăsat pe masă. M-am ridicat şi am scos 
din buzunar teancul de bani şi i-am îndesat cu un gest aproape 
grosolan în sânul fetei, fără niciun cuvânt. Am ieşit şi am văzut 
că soarele începuse să apună. Lumina crudă se îmblânzea, 
cuprinsă parcă de îndoială. Colinele din apropiere mi se păreau 
pustii, iar drumul se continua şi el pustiu şi plin de praf, până la 
linia orizontului. Vocea lui îndurerată, ascuţită, voce de copil 


rănit, lăsat să moară singur, în chinuri, pe câmp, mamă, mamă, 
nu a încetat să-mi răsune în urechi nici cât am stat la han, şi nici 
când am ieşit, pornind la drum. Mi-era dor de zâmbetul lui bun şi 
de obiceiul lui de a se aşeza tihnit la umbra unui sicomor sau a 
unei viţe-de-vie, vorbindu-ne uneori ca şi cum cuvintele care-i 
ieşeau din gură îl uimeau şi pe el însuşi. 

Drumul era mărginit de livezi de măslini, şi smochini, şi 
rodii. La orizont plutea un abur fin, peste piscurile munţilor din 
depărtare. În livezi era umbră şi răcoare. Într-una dintre ele am 
văzut o fântână din piatră, cu o cumpănă de lemn deasupra ei. 
Am simţit dintr-odată o mare iubire pentru fântâna aceea. 
Speram că nu va înceta niciodată să-şi ofere apa oricărui 
însetat. Am coborât pentru o clipă pe marginea drumului, m-am 
apropiat de fântână, am băut apă limpede din jgheab şi am luat 
de pe cumpănă o bucată de sfoară, pe care mi-am înfăşurat-o în 
jurul braţului. Şi am mers înainte. 

Dincolo de grădini şi livezi, pe pantele dulci, se întindea, cât 
vedeai cu ochii, verdele ogoarelor de grâu şi de orz. Ogoarele 
acelea mi se păreau întinse şi părăsite. Atât de întinse şi de 
părăsite, încât mă alinau puţin. Strigătul ascuţit care-mi 
răsunase în urechi toată ziua încetase. În aceeaşi clipă, am avut 
o revelaţie simplă şi am înţeles că totul, munţii, apa, copacii, 
vântul, pământul, apusul soarelui, toate astea vor continua timp 
de multe generaţii, fără nicio schimbare. Toate cuvintele pe care 
le spunem vin şi trec, însă toate acelea nu vor trece şi nu se vor 
stinge, ci vor exista mereu. Şi dacă va apărea cândva vreo 
schimbare, cu siguranţă nu va fi decât una infimă. Eu l-am 
omorât. Eu l-am urcat pe cruce. Eu i-am bătut cuiele în carne. 
Eu i-am vărsat sângele. Acum câteva zile, în drumul nostru spre 
lerusalim, coborând pe una dintre colinele acelea, i s-a făcut 
deodată foame. S-a oprit lângă un smochin, din cei cărora le 
cresc frunzele cu multe zile înainte de a da rod. Ne-am oprit şi 
noi cu el. Căută prin frunziş, cu amândouă mâinile, un fruct bun 
de mâncat, dar negăsind niciunul, blestemă dintr-odată 
smochinul. Într-o clipă i s-au uscat şi i-au căzut toate frunzele. 
N-au rămas decât trunchiul şi crengile goale, moarte. 

De ce l-a blestemat? Ce rău îi făcuse? De nimic nu putea fi 
acuzat smochinul acela. Niciun smochin nu face fructe, şi nu 
poate să facă fructe înainte de Pesah. Dacă avea chef să 
mănânce smochine, cine-l împiedicase să facă una dintre 


minunile lui, să facă în aşa fel încât smochinul să grăbească 
pârguirea fructelor pentru el, aşa cum făcuse pâine din pietre şi 
vin din apă? De ce-l blestemase? Cu ce păcătuise smochinul? 
Cum de uitase menirea lui şi se umpluse de cruzime? Acolo, la 
picioarele smochinului aceluia, am deschis ochii larg ca să văd 
că, la urma urmei, el nu era decât carne şi sânge, ca noi. Mai 
mare decât noi toţi, mai minunat decât noi, cu mult mai profund 
decât noi toţi, însă muritor. Pe loc ar fi trebuit să-l trag de haină, 
cu toată puterea, şi să ne întoarcem din drum: în clipa asta 
facem cale-ntoarsă şi mergem imediat înapoi în Galileea. Nu 
mergem la lerusalim. Nu ai voie să mergi la lerusalim. Te vor 
ucide la Ierusalim. Noi aparţinem Galileii. Vom merge din nou 
din sat în sat, noaptea vom dormi unde se va nimeri, tu te vei 
strădui să uşurezi suferinţa nenorociţilor şi să propovăduieşti 
iubirea şi bunătatea, iar noi te vom urma până în ceasul cel din 
urmă. 

Dar eu n-am luat în seamă blestemarea smochinului. M-am 
încăpățânat să-l duc la lerusalim. Şi acum s-a înserat, şi am 
intrat în sabat şi în sărbătoare. Nu şi eu. Lumea e pustie. O 
ultimă sclipire slabă mângâie colinele, şi lumina aceea nu e cu 
nimic diferită de cea de ieri şi de alaltăieri. Şi vântul care bate 
dinspre mare seamănă întru totul cu vântul de aseară. Lumea 
întreagă e pustie. Poate mai e încă timp să mă întorc la han, la 
servitoarea cea însărcinată şi urâtă, cu faţa ciupită de vărsat, s- 
o iau sub oblăduirea mea, să-i fiu tată copilului pe care-l poartă 
în pântece şi să rămân cu ea şi cu pruncul până la sfârşitul vieţii. 
Să luăm şi câinele rătăcitor. Dar hanul e încuiat şi întunecat 
deja, şi nu mai e acolo niciun suflet de om. Prima stea apare pe 
cerul care se întunecă, şi îi spun în şoaptă: Stea, să nu crezi. 
Apoi, la o cotitură, mă aşteaptă smochinul acela uscat. Stau şi 
cercetez cu atenţie creangă după creangă, şi când o găsesc pe 
cea potrivită, leg sfoara de ea. 


48 


Uneori se întâlneau întâmplător în bucătărie, cum se- 
ntâmplă şi-atunci. Ea pregătea o omletă cu brânză şi pătrunjel, 
tăia pâine şi îi punea pe masă câteva legume, un cuţit şi o 
farfurie, ca să facă salată. El tăia legumele, şi din când în când 
se stropea pe pantaloni cu sucul de la roşii sau se tăia la vreun 


deget. Odată a trebuit să-l oprească în momentul în care se 
pregătea să adauge zahăr în loc de sare. Shmuel căuta un 
pretext, oricât de neînsemnat, care să-i amintească indirect ce 
se întâmplase între ei. Dar Atalia nu-i dădea atenţie. 

— Îţi stă bine în dimineaţa asta în rochia verde. Şi 
mărgelele. Şi baticul. 

— Mai bine te uiţi la cămaşa ta. Nu ţi-ai încheiat doi nasturi. 

— Cred că noi doi trebuie să stăm de vorbă. 

— Dar nu vorbim? 

— Şi unde ne duce discuţia asta despre mărgele şi nasturi? 

— Unde ar trebui să ne ducă? Numai să nu începi să-mi ţii 
prelegeri. Păstrează-ţi discursurile pentru Wald. Să vă ţineţi 
conferinţe unul altuia. Aşteaptă. Nu-mi spune nimic. Bătrânul 
tuşeşte în somn. lar tu, cu cârjele tale, cum ai să-i poţi turna 
măcar un ceai? 

— Ştiu. Nu sunt decât o povară. Mâine, poimâine vă las. Voi 
aranja ca cineva să vină să-mi ia lucrurile. 

Atalia îşi puse uşor degetele pe ceafa lui, răspunzând că nu 
avea niciun motiv să se grăbească: peste două zile îi vor înlocui 
ghipsul cu un bandaj elastic, iar peste încă alte două nu va mai 
avea nevoie de cârje. Sau poate un timp se va folosi doar de o 
singură cârjă? 

— Imi aduc încă aminte, aproape pe de rost, anunţul pe 
care l-ai pus acum câteva luni în cantina din clădirea Kaplan, la 
Universitate. Anunţul care m-a adus aici. De ce nu pui din nou 
anunţul acela, iar eu am să eliberez mansarda pentru cel care 
va veni după mine? 

— Cine va veni în locul tău nu va pune zahăr în salată. Ne- 
am obişnuit deja cu tine. 

— Dar eu n-am să mă obişnuiesc niciodată cu tine, Atalia. Și 
nici n-am să uit. 

— Am rugat-o pe Sara de Toledo ca în zilele următoare, atât 
timp cât ai piciorul în ghips, să vină la noi de două-trei ori după- 
amiaza şi seara. Ea o să vă facă ceai şi o să vă servească între 
şapte şi opt grişul cu lapte. A fost de acord şi să spele vasele în 
bucătărie, şi să hrănească peştişorii din acvariu. lar înainte de a 
pleca, va închide ea şi obloanele, în fiecare zi. Tu precis ne vei 
uita în două-trei săptămâni. Toţi uită. Oraşul e plin de fete. Ai să 
găseşti altele. Tinere. Tu eşti un copil delicat şi generos. Fetelor 
le plac trăsăturile astea, pentru că sunt foarte greu de găsit la 


bărbaţi. Dar, între timp, singurul tău rol e să stai şi să faci 
conversaţie cu Wald după-amiaza şi seara. Străduieşte-te să nu 
fii de acord cu el în nicio privinţă. Străduieşte-te să provoci 
discuţii în contradictoriu, ca să-l ţii treaz şi alert cel puţin câteva 
ore pe zi. Eu fac tot ce-mi stă în putere ca să nu se stingă. 
Trebuie să plec. Stai liniştit şi termină de mâncat. N-ai de ce să 
te grăbeşti. Uite cum stai şi mă priveşti şi nu încetezi nicio clipă 
să-ţi plângi de milă. Destul! Nu e decât foarte puţină milă în 
lume, şi e păcat s-o risipeşti. 

Tăcu, aruncându-i privirea ei pătrunzătoare, ca şi cum l-ar fi 
evaluat din nou. Şi deodată spuse râzând: 

— Te vor iubi tot felul de femei, cu barba asta sălbatică şi 
cârlionţii imposibil de pieptănat, nici măcar cu grebla. Mereu 
zăpăcit şi puţin înduioşător, şi de fapt destul de drag. Nu vânezi. 
Nu te umfli în pene niciodată, nu eşti obositor, nici tocmai 
îndrăgostit de propria persoană. Şi mai ai ceva care-mi place 
destul de mult: totul îţi stă mereu scris pe frunte. Copil fără 
secrete. Te agiţi mereu de la o dragoste la alta, de fapt nu te 
agiţi, ci aştepţi cu ochii închişi să te găsească dragostea şi să 
vină la tine şi să te alinte, fără ca tu să catadicseşti să te 
trezeşti din somn. Mi se pare un lucru destul de atrăgător. Tot 
lerusalimul e plin acum de băieţi cu voci guturale şi cu braţe 
puternice, eroi în lupte, în Palmah sau în garnizoane, şi care 
acum sunt la universitate, studiind ceva, combinând ceva, 
făcând câte o lucrare de cercetare, trecând de la o facultate la 
alta, sau ajungând chiar profesori. Şi dacă nu sunt la 
universitate, sunt funcţionari de stat, ocupați cu tot felul de 
sarcini secrete, călătorind în tot felul de misiuni misterioase, cu 
toţii nerăbdători să-i povestească fiecărei fete, în mare taină, 
despre diverse probleme de stat secretizate, în care ei deţin 
rolul eroului principal. Mai sunt şi unii care îţi sar pur şi simplu în 
faţă pe stradă, ca şi cum tocmai ar fi coborât din garnizoanele 
izolate, de pe vârfurile dealurilor. Ca şi cum timp de zece ani n- 
ar fi văzut şi n-ar fi atins o femeie. Îmi place că tu nu semeni 
deloc cu ei: puţin adormit şi parcă puţin exilat. Lasă tacâmurile 
în chiuvetă, Sara de Toledo va veni astăzi şi va face ordine în 
bucătărie. 

La unsprezece şi jumătate noaptea, după ce citise puţin, iar 
ochii i se închideau de oboseală, se acoperi repede cu plapuma, 
surprins s-o vadă venind desculţă, fără să fi auzit uşa 


deschizându-se sau închizându-se. În lumina slabă a felinarului 
din stradă, strecurată prin fisurile oblonului, Atalia se îndreptă 
iar spre birou şi întoarse poza tatălui cu faţa în jos. Apoi, fără un 
cuvânt, trase plapuma de pe Shmuel şi se aşeză lângă el, 
culcându-se şi mângâindu-i cu degetele pieptul păros, şi 
pântecele, şi coapsele, apucându-i cu mâna mădularul. Când el 
încercă să spună ceva, ea îi acoperi gura cu mâna. Apoi îi luă 
mâinile în mâinile ei, punându-i fiecare palmă pe câte un sân, şi 
îşi apropie buzele nu de buzele lui, ci de frunte, trecându-i uşor 
cu limba peste faţă şi peste orbitele ochilor închişi. Cu lentoare 
şi blândeţe, îl conducea pas cu pas, ca în somn. Însă în noaptea 
asta nu plecă, nu-l părăsi, ci rămase şi-l îndrumă ca pe un 
oaspete într-o ţară necunoscută, luându-i degetele între degete, 
pentru a le face cunoştinţă cu trupul ei, până când îl învăţă cum 
să-i întoarcă plăcerea. Rămase puţin întinsă lângă el, fără să se 
mişte, respirând atât de uşor şi regulat, încât lui Shmuel i se 
părea că adormise în patul lui. Dar ea şopti „Să nu dormi”, şi iar 
se urcă deasupra lui, de data aceasta făcând lucruri la care el 
doar visase, şi acum reuşi şi el să-i bucure trupul. La unu 
dimineaţa plecă, răsfirându-i cârlionţii şi mângâindu-i o clipă 
buzele cu un deget moale, în timp ce-i şoptea: „Dintre toţi, de 
tine am să-mi aduc probabil aminte”, şi apoi se duse să întoarcă 
fotografia tatălui, după care ieşi cu paşi uşori, în cămaşa ei de 
noapte, închizând uşa în urma ei, fără niciun sunet. 

A doua zi la opt şi jumătate dimineaţa intră din nou în 
cameră. De data asta purta o fustă neagră şi un pulover roşu, 
strâmt, cu guler înalt, peste care avea un lănţişor fin de argint. Îl 
ajută să se îmbrace, îl sprijini de umăr când porni şchiopătând 
spre toaletă şi aşteptă la uşă până termină să urineze, să se 
spele pe dinţi, să-şi ude barba şi s-o dea cu pudră de talc. Când 
ieşi, îl sărută pe gură în grabă, fără a pomeni niciun cuvânt 
despre noaptea trecută, şi plecă lăsând în urma ei o boare 
uşoară de parfum fin de violete. El rămase acolo încă puţin, 
aşteptând poate ca ea să se întoarcă şi să-i dea vreo explicaţie. 
li părea rău, poate, că nu o sărutase în sfârşit pe şănţuleţul 
adânc, ameţitor, care-i cobora de sub nări spre buza superioară. 
In cele din urmă zâmbi preţ de-o clipă, fără să-şi dea seama că 
zâmbea. Şi se îndreptă şchiopătând spre bibliotecă, pentru a-l 
aştepta pe bătrân, scoțând din buzunar inhalatorul şi inspirând 
puternic şi prelung, apoi îşi ţinu respiraţia, păstrând substanţa în 


plămâni, după care expiră lung. Între timp scoase de pe un raft 
O mie şi una de nopți, tradusă în ebraică de losef Yoel Rivlin, din 
care citi vreo jumătate de oră, sau poate o oră. Compară în 
minte cartea aceasta cu Cântarea Cântărilor, şi pe acestea două 
cu Heloise şi Abelard, întrebându-se dacă va reuşi într-o zi să-i 
scrie măcar o scrisoare frumoasă de dragoste. Lacrimile îl 
sugrumară. 

Toată după-amiaza, Ghershom Wald a stat pe fotoliul lui de 
nuiele, cu mâinile sale dizgraţioase odihnindu-se pe braţele 
fotoliului ca două unelte învechite; mustaţa lui albă şi deasă îi 
tremura uneori în lumina becului, ca şi cum bătrânul conversa 
cu sine fără voce. Dar când vorbi, în vocea lui era, ca de obicei, 
o urmă de ironie zeflemitoare, părând că ar fi vrut să-şi anuleze 
dispreţuitor propriile vorbe, chiar în timp ce le pronunţa: 

— După părerea lui Yosef Klausner%, Isus creştinul nu era 
deloc creştin, ci un evreu perfect. S-a născut evreu şi a murit 
evreu, şi niciodată nu a avut intenţia să fondeze o nouă religie. 
Pavel, Saul din Tars, el e părintele religiei creştine. Isus nu 
dorise decât să trezească inimile, şi să le purifice, şi să-i 
convertească pe evreii corupți, pe saduchei şi pe farisei, pe 
vameşi şi pe prostituate, să-i readucă la izvoarele curate ale 
începuturilor. lată, tu stai aici la mine de câteva săptămâni, zi 
de zi, spunându-mi o poveste cu „va urma”, istorisindu-mi cum 
aproape în fiecare generaţie a apărut câte un evreu înţelept în 
propriii ochi şi a început să dea în el cu pietre. De cele mai 
multe ori era un gest demn de condamnat, de om fricos, bârfe 
de tot soiul despre originea lui şi condiţiile în care s-a născut, 
precum şi tot felul de critici meschine despre miracolele lui. 
Poate cândva te vei aşeza şi ne vei scrie despre evreii aceia 
abominabili, şi vei da în vileag lipsa de valoare a gândirii lor. 
Poate vei adăuga şi povestea lui luda Iscariotul, despre care s- 
au scurs o mulţime de gânduri mizerabile, ca şi despre Isus. 
Deşi fără el nu ar exista nici biserica, nici creştinismul. Cât 
despre ce se petrece între tine şi ea, nu spun nimic. Acum îţi 
acordă puţină bunăvoință. Să nu crezi. Sau crede. Cum vrei. Cei 


% Yosef Ghedalia Klausner (1874-1958) - prodigios istoric şi critic literar 
israelian. În 1949, a participat în calitate de candidat al opoziţiei naţionaliste 
la primele alegeri prezidenţiale din Israel, pierzând în favoarea lui Chaim 
Weizmann. Este unul dintre fondatorii Universităţii Ebraice din lerusalim, 
unde a şi predat literatură ebraică şi istorie. Este unchiul dinspre tată al 
scriitorului Amos Oz (n. red.). 


care au fost aici înaintea ta îi făceau ochi dulci, şi ea accepta 
uneori situaţia, şi poate chiar i-a acordat vreunuia din ei două- 
trei nopţi înainte de a-l alunga de-aici. Acum a venit rândul tău. 
Adevărul e că sunt de fiecare dată la fel de uluit: relaţia dintre 
un bărbat şi o femeie, dintre o femeie şi un bărbat nu se poate 
măsura. Dar ce înţelege unul ca mine în ceea ce priveşte 
vicisitudinile unei inimi de femeie? Uneori am impresia - dar nu. 
Nimic. Mai bine tac. 

Două zile mai târziu, Atalia îl luă pe Shmuel cu taxiul la 
policlinică, unde i-au făcut o radiografie şi i-au scos ghipsul, 
înlocuindu-l cu un bandaj elastic bine strâns. El încercă să facă 
haz de căzăturile lui, şi chiar făcu un palid joc de cuvinte. Atalia 
îl întrerupse: 

— Încetează odată. Nu-i de râs. 

Shmuel încercă imediat să-i povestească istorioara despre 
Rotschild şi cerşetorul, apoi cea despre Ben Gurion care-l 
întâlneşte pe Stalin pe lumea cealaltă. Ea ascultă în tăcere. 
Dădu din cap de două ori. După care îşi puse degetele reci pe 
mâna lui, spunând cu cea mai calmă voce: 

— Shmuel. Destul. 

Şi continuă: 

— Aproape că ne-am obişnuit cu tine. 

După o tăcere, adăugă: 

— Dacă ţi-e comod în camera aceea, din partea mea poţi să 
mai rămâi acolo încă vreo câteva zile. Până ţi se vindecă 
piciorul. Când vei vrea, lasă-mi un bilet pe masa din bucătărie şi 
vin să te-ajut să-ţi împachetezi lucrurile de sus şi de jos. Camera 
lui Abarbanel se simte bine numai când e goală, ferecată şi 
cufundată în întuneric. Cu poza lui vorbind la pereţi zi şi noapte, 
pe întuneric. Încă de când eram copil, camera asta mi se părea 
o chilie obscură de călugăr. Sau o celulă de închisoare. Temniţă 
subterană. Nu am avut nici fraţi, nici surori. Am să-ţi povestesc 
ceva, deşi nu eşti obligat să asculţi. Dar, în fond, eşti aici numai 
ca să asculţi. Ti se plăteşte un salariu pentru asta. Când aveam 
zece ani, mama ne-a părăsit şi a plecat la Alexandria după un 
negustor grec care venea adesea acasă la Abarbanel şi căruia îi 
plăcea să recite poezii în cinci sau şase limbi. Nu o dată a rămas 
să doarmă sus, în mansardă. Am fost întotdeauna convinsă că 
grecul acela, care era un om nu tocmai tânăr, era interesat doar 
de Abarbanel şi ne ignora complet pe mama şi pe mine. Deşi era 


politicos, îi săruta întotdeauna mâna, îi aducea uneori câte o 
sticluţă de parfum, mie îmi aducea păpuşi din bachelită, cu 
rochii de dantelă, cu un mic buton pe burtă, pe care dacă-l 
apăsai puteau chiar să şi plângă. Sau să râdă. Dar aproape 
niciodată nu stătea de vorbă cu mama, şi nici cu mine. Numai cu 
Abarbanel stătea de vorbă ore întregi. Uneori se certau aproape 
în şoaptă. Uneori stăteau în camera asta, fumând până noaptea 
târziu, citind poezii şi vorbind între ei în greceşte. Numai când 
intra în bucătărie să mai ceară cafea, grecul rămânea câteva 
minute şuşotind cu mama, în franceză. Uneori o făcea să 
izbucnească în râs. Îi plăcea să râdă, şi asta mă mira, pentru că 
la noi râsul era un oaspete foarte rar. Intr-o seară, stând în uşa 
bucătăriei, am văzut-o punându-şi mâna ca din întâmplare pe 
umărul lui. larna venea cu câte o sticlă de vin. Până când odată, 
în timp ce Abarbanel era la Beirut, iar eu în excursie cu şcoala, 
s-a trezit într-o dimineaţă devreme, şi-a împachetat lucrurile 
într-o valiză şi o geantă şi a plecat la Alexandria, în căutarea 
grecului. Care nu era un bărbat frumos, dar ochii lui aruncau 
uneori scântei de râset şi zeflemea. A lăsat în bucătărie o 
scrisoare, spunând că nu avea încotro, nu are de ales, nimeni nu 
poate alege, pentru că suntem cu toţii conduşi de forţe care fac 
din noi ce vor. Mai erau în scrisoarea ei referiri la tot felul de 
sentimente de care nu-mi amintesc, şi nici nu vreau să-mi 
amintesc. După plecarea ei, Abarbanel şi-a făcut din camera 
asta sala lui de pedepse. Mă chema şi mă aşeza nu lângă el, ci 
în faţa lui, dincolo de birou, numai ca să-mi ţină discursuri. Nu 
mi-a pus niciodată nicio întrebare. Niciun fel de întrebare. Nici 
măcar una singură. Niciodată. Nici despre lecţiile de la şcoală, 
nici despre prieteni sau prietene, nu unde am dispărut ieri, nu 
dacă am nevoie de ceva, nu dacă mi-e dor, nu cum am dormit 
noaptea, nu dacă e greu să fii o fetiţă fără mamă. Dacă Ĵi 
ceream bani, îmi dădea imediat, fără să pună întrebări. Dar 
niciodată nu m-a luat la întâlnirile lui. Nu m-a invitat la film sau 
la cafenea. Nu mi-a spus niciodată poveşti. Nu mergea cu mine 
la cumpărături. Dacă mă duceam în oraş şi-mi cumpăram vreo 
haină nouă, nu observa niciodată. Dacă venea vreo prietenă la 
mine, se închidea în camera lui. Dacă mă îmbolnăveam, chema 
un doctor, sau pe Sara de Toledo, să mă ajute la treburile casei. 
Odată am plecat şi eu de-acasă, fără să-i spun un cuvânt. N-am 
lăsat niciun bilet. Am dormit vreo cinci sau şase nopţi la o 


prietenă. Când m-am întors, a întrebat calm, cred că şi fără să 
se uite la mine: Ce faci? Nu te-am văzut ieri. Pe unde mi-ai 
umblat? Altă dată i-am amintit că în lunea următoare aveam să 
împlinesc cincisprezece ani. A început să caute pe rafturile cu 
cărţi. A stat acolo câteva minute, cu spatele la mine, căutând. În 
cele din urmă a scos o carte, pe care mi-a dat-o cadou, traduceri 
alese din poezia Orientului, şi mi-a scris o dedicație: „Pentru 
Atalia cea dragă, cu speranţa că această carte îţi va arăta în 
sfârşit unde trăim”. Şi m-a pus să stau pe canapea, în faţa lui, 
care stătea aşezat pe scaun, aşa încât să fim separați de birou, 
şi mi-a ţinut un lung discurs despre epoca de aur în care au trăit 
cândva evreii şi musulmanii. Nu i-am spus nimic altceva în afară 
de mulţumesc. Am luat cartea şi m-am dus în camera mea, 
închizând uşa după mine. Dar de ce ţi-am spus dintr-odată 
poveşti vechi despre Abarbanel? Peste câteva zile, ne părăseşti 
şi tu. Camera asta va rămâne din nou încuiată şi cu obloanele 
trase. Acestei camere i se potriveşte să stea mereu încuiată. Nu 
are nevoie de nimeni. Mi se pare că nici tu nu-ţi iubeşti părinţii. 
Şi tu eşti un fel de detectiv particular. Şi nici tu nu mă mai 
întrebi aproape niciodată nimic. 


49 


După câteva zile, Shmuel nu a mai avut nevoie de cârje, 
ajutându-se uneori doar de bastonul cu cap de vulpe pe care-l 
găsise sub patul din mansardă când venise acolo. Era din nou în 
stare să-i servească ceaiul lui Ghershom Wald, să hrănească 
peştişorii, să aprindă lumina când se însera şi să spele ceştile în 
bucătărie. Se părea că totul revenise la normal, dar tânărul ştia 
că zilele lui în casa aceea erau numărate. 

Oare îi făcuse şi pe cei dinainte să coboare din mansardă, 
deschizând de dragul lor camera încuiată a tatălui ei pentru 
două-trei nopţi, înainte de a-i da afară? Oare şi pentru ei 
întorsese fotografia tatălui sau o sufocase cu perna? Nu avea 
curajul să întrebe, şi Atalia nu vorbea. Dar se uita uneori la el cu 
o simpatie amuzată şi îi zâmbea spunând parcă: Să nu-ţi pară 
rău. 

Dacă se întâlneau în bucătărie sau pe hol, îl întreba ce-i 
face piciorul. El îi răspundea că era aproape vindecat. Piciorul 
rănit, gândea el, îi oferea încă un scurt răgaz, câteva zile, cel 


mult o săptămână. Niciun cuvânt despre posibilitatea de a se 
întoarce în mansardă. Cu toate că putea să urce şchiopătând, 
dacă i-ar fi spus că a venit timpul să elibereze camera lui 
Shaltiel Abarbanel şi să se întoarcă în mansardă. Dar nu a spus. 

Aproape toată dimineaţa stătea singur la masa din 
bucătărie, mâncând câte o felie de pâine cu gem şi desenând cu 
degetul linii abstracte pe muşamaua imprimată cu flori albastre, 
delicate. Shmuel nu ştia cum se numeau florile acelea. li păru 
dintr-odată rău că nu se gândise niciodată să-i aducă un buchet 
de flori. Sau un parfum. Sau o eşarfă. Sau cercei fini. l-ar fi putut 
face o surpriză o dată sau de două ori. Să-i cumpere o carte de 
poezie. Să-i facă un compliment în legătură cu vreuna dintre 
rochiile ei. Nu va mai îndoi pentru ea bărcuţe din hârtie şi nu i le 
va mai trimite pe muşama, la micul dejun. Nu va mai rătăci în 
urma ei noaptea, prin labirintul aleilor lerusalimului, după pisici 
flămânde. 

O dimineaţă întreagă a stat la secretaire-ul lui Shaltiel 
Abarbanel, scriindu-le o scrisoare lungă Yardenei şi lui Nesher 
Sharshevski. Îi venise ideea să le povestească ce i se întâmplase 
aici şi poate să se laude printr-o aluzie la povestea dintre el şi 
Atalia. Dar la mijlocul scrisorii înţelese deodată că nu avea rost. 
Îşi aminti că promisese în scris să nu povestească nimănui 
despre ce se petrecea în casa aceea. Rupse scrisoarea în 
bucățele mici, le aruncă în vasul de toaletă şi trase apa, luând 
hotărârea să le scrie, în loc, scrisori părinţilor şi surorii lui. În 
timp ce stătea şi se întreba ce să le spună, îl cuprinse oboseala 
şi porni şchiopătând spre bucătărie, unde spera s-o întâlnească 
din întâmplare pe Atalia. Dar femeia nu veni. Poate că plecase la 
lucru. Poate stătea singură în camera ei, citind sau ascultând 
muzică în surdină. Îşi pregăti două felii groase de pâine neagră 
cu brânză şi le mâncă una după alta cu muşcături mari, apoi 
bău cafea neagră. 

Mai rămase un timp în bucătărie, adunând de pe muşama 
firimitură după firimitură, din care frământă un cocoloş turtit, pe 
care-l aruncă la gunoi, şi luă hotărârea să nu dea jos fotografiile 
de pe pereţii mansardei, înfăţişând figurile conducătorilor 
Revoluţiei din Cuba. Le va lăsa pentru cel care va veni după el. 
Şi va lăsa şi reproducerea după imaginea  Madonei 
îmbrăţişându-şi fiul răstignit, pentru că pictura aceea i se părea 
deodată prea dulceagă şi împodobită cu o mulţime de figuri de 


îngeraşi rotofei plutind în jurul lor. Ca şi cum durerea ar fi fost 
iertată. 

Încă nu ştia unde se va duce de aici, dar simţea că ideile lui 
de om tânăr se împuţinau, aşa cum se perima în ochii lui Cercul 
Renaşterii Socialiste, şi la fel cum se împotmolise lucrarea lui 
despre Isus, pe care nu ştia cum s-o termine, pentru că 
povestea antică despre Mântuitor şi evrei nu luase încă sfârşit» 
şi nici nu se va sfârşi curând. Povestea asta nu are sfârşit, în 
sinea lui ştia acum că totul e inutil şi nu are - şi nici nu a avut - 
niciun rost. | se trezise dorinţa de a ieşi din casa aceasta 
cavernoasă, de a pleca în locuri deschise, în munţi sau în deşert, 
sau poate pe mare. 

Odată, pe seară, îşi îmbrăcă paltonul lui studenţesc, îl 
încheie, ridicându-i gulerul, îşi puse şapca peste cârlionţii care 
crescuseră şi mai sălbatic şi care-i acopereau acum reverul 
paltonului, luă bastonul cu cap de vulpe şi ieşi şchiopătând pe 
alee. Becul palid, datând din perioada Mandatului Britanic, se 
aprinsese deja şi împrăştia sub el o lumină slabă şi multe umbre 
îngrămădite. Nu era nici ţipenie afară, dar la ferestre se vedeau 
lumini palide, iar la capătul aleii, spre vest, se stingeau încet 
rămăşiţele apusului, pete pâlpâitoare de vin care se scursese 
purpuriu ca sângele peste o pânză de lumină roşiatică. Shmuel 
se plimbă puţin pe alee, străduindu-se să descifreze la lumina 
slabă a becului numele locatarilor scrise la intrările caselor 
vecine. Până când descoperi pe o plăcuţă de porțelan numele lui 
Avram şi Sara de Toledo, cu litere negre pe un fundal bleu. Ezită 
puţin înainte de a bate la uşă. Pe Sara de Toledo o cunoscuse în 
timpul scurtelor ei vizite, dar nu schimbaseră niciodată mai mult 
de câteva replici politicoase. Soţul, un bărbat scund, gras şi 
îndesat, cu un cap pătrat, semănând cu o nicovală de fierar, 
întredeschise uşa privindu-l bănuitor pe cel care stătea în faţa 
lui. Shmuel se prezentă şi ceru, ezitând, să schimbe doar câteva 
cuvinte cu doamna de Toledo, dacă era posibil. 

Avram de Toledo nu răspunse. inchise uşa şi păru că 
şuşoteşte cu cineva din casă pentru câteva clipe. Apoi se 
întoarse crăpând uşa şi-l rugă să aştepte încă puţin. Şi iarăşi 
întoarse capul, consultându-se cu cineva a cărui voce nu putea 
fi auzită. Într-un târziu spuse: 

Şi întrebă cu o voce răguşită: 

— Vrei să bei ceva? 


După care adăugă: 

— Sara vine imediat. 

II invită pe Shmuel să se aşeze pe un scaun căptuşit cu 
două perne vechi de culoare grena, se scuză şi ieşi din cameră, 
dar tânărul nostru avea impresia că rămăsese în picioare 
undeva în apropiere, pe hol, continuând să-l supravegheze din 
umbră. 

Camera era luminată slab de o lustră ce cobora din tavan, 
cu două becuri galbene. Un al treilea bec era ars. In afară de 
scaunul pe care stătea, în cameră se mai aflau încă două scaune 
vechi, diferite unul de altul, şi diferite de cel pe care şedea el, o 
canapea joasă decolorată, o sobă cu petrol, un şifonier greoi, cu 
picioare răsucite, o masă neagră şi un raft negru, legat cu două 
frânghii de două cuie bătute în perete. Pe raft erau aliniate vreo 
zece sau douăzeci de cărţi religioase pe spatele cărora se 
vedeau sclipind litere aurite. Şi vaza mare turcoaz din mijlocul 
mesei avea modele aurite, iar de o parte şi de alta, două urechi 
mari. Colţul camerei era ocupat de un scrin mare din lemn, 
închis la culoare, nelustruit, care era plin, probabil, cu lenjerie 
de pat sau haine şi alte lucruri care nu aveau loc în şifonier. Pe 
scrin era un mileu brodat în cinci sau şase culori. 

După vreo zece minute intră Sara de Toledo, într-un capot 
larg, cu un şal de culoare închisă acoperindu-i capul şi umerii şi 
încălţată cu papuri. Nu se aşeză pe scaun, ci rămase în picioare, 
în umbra dintre hol şi cameră, sprijinindu-se cu spatele de 
perete, şi se grăbi să-l întrebe pe Shmuel dacă, Doamne fereşte, 
se întâmplase ceva rău. Shmuel răspunse că nu se întâmplase 
nimic, totul era bine, îşi cere scuze că deranjează la o astfel de 
oră, cere voie doar să-i pună o întrebare doamnei de Toledo: Il 
cunoscuse pe proprietarul dinainte, domnul Abarbanel? Şi ce fel 
de om fusese? 

Sara de Toledo rămase tăcută. Dădu din cap de câteva ori, 
încet, ca şi cum ar fi căzut de acord cu ea însăşi sau ca şi cum 
ar fi deplâns un fapt care avusese loc şi nu mai putea fi reparat. 

— li iubea pe arabi, spuse în cele din urmă cu durere, pe noi 
nu ne iubea. Poate că arabii îl plăteau. 

După încă o tăcere scurtă adăugă: 

— Nu a iubit pe nimeni. Nici pe arabi nu-i iubea. Când au 
fugit toţi arabii, sau când noi i-am ajutat să fugă, el a rămas 
acasă. Nu s-a dus cu ei. N-a iubit pe nimeni. Mai rămâi? Vrei o 


cafea? 

Shmuel refuză mulţumind, se ridică şi se îndreptă spre uşă. 
Sara de Toledo spuse: 

— Mâine la prânz am să vin la voi cu mâncarea. Cum se 
face că aproape niciodată nu vine nimeni la domnul Wald? Cum 
e posibil? N-are rude? Prieteni? Elevi? El e, de fapt, un om foarte 
bun. Om cu educaţie. Cultivat. Fiul lui a murit în război, săracu', 
fiu unic, şi nu mai are pe nimeni în afară de tânăra aceea care 
nu mai e aşa de tânără, fiica domnului Abarbanel. Ea a fost 
nevasta fiului, dar numai pentru un an de zile. Poate un an şi 
jumătate. Nici ea nu mai are pe nimeni. Tu eşti student? 

Shmuel îi explică pe scurt cum a fost cândva student, dar 
acum, în curând, are de gând să înceapă să-şi caute de lucru, 
înainte de a ieşi pe uşă, a mai spus: 

— Mulţumesc. Scuzaţi. Imi pare rău. 

Bărbatul pitic şi turtit îşi făcu apariţia în viteză din 
întunericul holului şi-l conduse pe Shmuel la uşă. 

— Nevastă-mea vrea să întrerupă la voi. Nu mai e aşa de 
tânără. Şi casa voastră, cred că aduce poate nenoroc. 

Shmuel mai rămase un sfert de oră singur sub felinar. 
Aşteptând. Pe cine, nu ştia. Se gândea că faptul că stă şi 
aşteaptă nu are nimic special, majoritatea oamenilor trăiesc de 
la o zi la alta, aşteptând tot timpul, fără a şti ce şi pe cine 
aşteaptă. Cu gândul acesta se întoarse acasă şchiopătând şi se 
grăbi spre bibliotecă, unde îl întrebă pe bătrân dacă avea nevoie 
de ceva, poate de un ceai sau un biscuit, sau poate să-i curețe o 
portocală. 

Ghershom Wald spuse: 

— Ea are un radio mic în camera ei. În nopţile în care nu 
iese, ascultă muzică. Sau trece de la un post la altul, ascultând 
emisiuni transmise de staţiile arăbeşti. Tatăl ei a învăţat-o 
puţină arabă, dar probabil că nu i-a moştenit şi visele despre 
frăţia arabo-evreiască. Numai furia lui a moştenit-o. Furia şi 
afrontul. Poate că are alte visuri. Poate ştii tu? In ultimii ani, 
când stătea închis în casă, aproape încetase şi el să mai 
vorbească despre idealul frăţiei dintre cele două popoare. Odată 
mi-a povestit că, tânăr fiind, fusese foarte convins, ca noi toţi, 
că evreii se vor stabili în Eretz Israel fără a dezmoşteni pe 
nimeni şi fără a nedreptăţi pe nimeni. Da. In anii '20 începuse să 
aibă îndoieli, iar în anii '30 înţelesese că cele două popoare 


înaintează cu rapiditate pe o pantă care îi duce obligatoriu la 
înfruntare, la un război sângeros din care nu va supravieţui 
decât unul singur. Cei învinşi nu vor putea rămâne aici. Dar nu 
s-a despărţit prea curând de ideile din tinereţe. Destul de mulţi 
ani şi-a ţinut în frâu îndoielile şi a fost în consens cu ceilalţi, 
spunând mai mult sau mai puţin numai ceea ce aşteptau cu toţii 
să spună un reprezentant al nobilimii sefarde din Ierusalim în 
cadrul instituţiilor mişcării sioniste. Din când în când, propunea 
un dialog cu poporul vecin. Din când în când, avertiza împotriva 
folosirii violenţei. Insă vorbele acelea nu atrăgeau atenţia 
nimănui. Ceilalţi primeau cu indiferenţă, sau chiar cu uşoare 
semne de plictiseală, faptul că Shaltiel Abarbanel avea din când 
în când câte o reacţie emoţională - sensibilitate sefardă, 
probabil - faţă de dificultăţile pe care le ridicau complicațiile 
problemei arabe. În concepţii, se îndepărtase de toţi tovarăşii 
lui. Incă mai credea că evreii aspirau, pe bună dreptate, să-şi 
găsească locul aici, dar ajunsese la concluzia că acest loc 
trebuie să fie comun evreilor şi arabilor. Numai în anii '40 a 
început să se pronunţe făţiş împotrivă, în timpul şedinţelor 
conducerii Sohnutului şi ale Comitetului Executiv Sionist. În '47, 
când s-a ridicat să-şi exprime părerea - pe care nimeni nu o 
împărtăşea - împotriva programului de împărţire propus de 
Organizaţia Naţiunilor Unite Şi împotriva declarării 
independenţei Israelului, câţiva oameni începură să-l socotească 
trădător. Au crezut că înnebunise. În cele din urmă i-au dat 24 
de ore pentru a alege între demisie şi îndepărtarea din funcţie. 
După demisie, nu s-a mai pronunţat deloc. Nu a rostit public 
niciun cuvânt. S-a cuibărit în jignire ca într-un giulgiu. A înţeles 
că nimeni nu-l ascultă. În ajunul înfiinţării statului, ca şi în timpul 
Războiului de Independenţă, oricum nu avea nicio şansă ca 
cineva să dea atenţie unor idei ca ale lui. Înţeleseserăm cu toţii 
atunci că războiul care se apropia va fi de data aceasta un 
război pe viaţă şi pe moarte şi, dacă vom fi învinşi, niciunul 
dintre noi nu va rămâne în viaţă. Pe 2 aprilie a fost ucis Micha, 
unicul meu fiu. Unicul meu fiu a fost ucis. Micha. Sunt mai bine 
de zece ani de când stau treaz noaptea. Noapte de noapte vin şi 
mi-l omoară acolo, între stânci, pe povârnişul cu păduricea 
aceea de pini. Şi de atunci, toţi trei ne-am închis aici, în cavoul 
ăsta, şi de atunci am rămas aşa, închişi. În lunile asediului 
iordanian asupra lerusalimului, am fost apăraţi de zidurile astea 


groase de piatră, de gloanţe şi bombe. Atalia era singura care 
ieşea uneori, ca să stea la rând la căruţa cu petrol şi la cea cu 
gheaţă, aşteptând cu cartela în mână şi la cozile lungi la 
produse alimentare. După ce războiul s-a terminat, el a rămas 
închis în casă, a rupt şi ultimele legături cu lumea din afară, la 
scrisori a încetat să mai răspundă, chiar şi la telefon refuza să 
răspundă, citind toată dimineaţa ziare în camera lui, şi doar faţă 
de mine sau de fiica lui îşi exprima, arareori, durerea nesfârşită 
provocată de înfiinţarea acestui nou stat, care după părerea lui 
era dominat de un ritual militar, îmbătat de victorie şi ros de o 
bucurie naționalistă goală de sens. | se părea că Ben Gurion 
suferă de un sindrom mesianic, iar foştii lui tovarăşi nu erau 
decât un popor de debili şi slujitori care duc tava. Ore în şir se 
încuia în cameră şi scria. Ce scria acolo, nu ştiu. Nimic n-a lăsat 
în urma lui, în afară de mireasma dezamăgirii şi tristeţea care 
umple casa asta până în ziua de astăzi. Mireasmă care e 
probabil chiar fantoma lui, care nu vrea să părăsească încăperile 
acestea. În curând pleci şi tu, şi voi rămâne aici cu ea. Îşi va găsi 
un alt tânăr bizar, care va accepta să te înlocuiască. 
Intotdeauna găseşte pe cineva, întotdeauna îl ameţeşte, uneori 
îi acceptă avansurile pentru o clipă, după care îl trimite acasă. 
Noaptea primeşte uneori oaspeţi, care pleacă tot noaptea. Îi 
aud, dar nu-i văd. Vin şi pleacă. De ce? N-aş putea spune. Poate 
că încă n-a găsit ceea ce caută. Şi poate că nici nu caută, ci doar 
zboară din floare-n floare, ca un colibri. Sau poate dimpotrivă. 
Poartă un doliu neîntrerupt, chiar şi când îşi găseşte un partener 
pentru o noapte sau două. Cine ştie. De mii de ani ne-am 
obişnuit să credem că femeia e, prin natura ei, complet diferită 
de noi, în toate, în mod absolut. Poate că am exagerat cu asta? 
Nu? Tu ai să pleci pe drumul tău şi probabil că ai să-mi lipseşti 
puţin uneori, mai ales în orele după-amiezii, când lumina scade 
brusc şi seara îţi pătrunde în oase. Eu trăiesc de la o despărţire 
la alta. 


50 


La începutul lunii martie au încetat ploile de iarnă. Aerul era 
cald, uscat şi sticlos, iar dimineaţa cerul era senin, şi un albastru 
sclipitor se întindea deasupra oraşului, a munţilor şi a văilor. 
Chiparoşii şi zidurile de piatră de pe aleea Rav Elbaz erau curate 


şi păreau iluminate cumva din interior de o strălucire clară şi 
precisă. Parcă fuseseră create chiar în dimineaţa aceea. Un titlu 
din ziar informa despre un cutremur puternic ce avusese loc în 
Maroc, în oraşul Agadir, în urma căruia muriseră mii de oameni. 
Ghershom Wald spuse: Viaţa e o umbră trecătoare. Şi moartea e 
o umbră trecătoare. Doar durerea nu trece. Continuă să 
persiste. La nesfârşit. 

La capătul străzii şerpuieşte uedul pe fundul căruia încă se 
mai văd câteva gropi în care se aduna apa de ploaie. La capătul 
lui se întindeau câmpii şi coline goale, pe care din loc în loc se 
încăpăţâna să crească un măslin singuratic. De departe, măslinii 
păreau că părăsiseră lumea vegetală cu multă vreme în urmă, 
ca să se alăture lumii neînsufleţite. Câmpurile şi colinele se 
acoperiseră de o pătură verde-închis, pătată din loc în loc de 
florile răsărite în urma ploii, ciclame, anemone şi maci. În 
depărtare se vedeau ruinele satului arăbesc părăsit, Sheikh 
Bader. Deasupra ruinelor se ridica mândră, ca un dragon antic, 
umbra greoaie a unei clădiri enorme, părăsite în mijlocul 
lucrărilor de construcţie, şi printre pereţii ei înălţaţi pe jumătate 
se iţeau degete subţiri şi răsucite de fier ruginit. 

Uneori, pe seară, se întorceau nori negri, joşi şi apăsători 
deasupra lerusalimului, ca şi cum iarna se răzgândise şi venise 
să se instaleze iar peste oraş, dar până dimineaţa norii se 
împrăştiau, şi azuriul limpede stăpânea din nou peste toate 
turnurile şi  cupolele, minaretele şi zidurile,  străduţele 
întortocheate, porţile de fier, treptele de piatră şi gropile cu apă. 
Ploile se îndepărtau de Ierusalim, lăsând în urmă doar bălți, din 
loc în loc. Geamgiul, tapiserul, neguţătorul de alte zachen! 
treceau din nou de la o stradă la alta, anunţându-şi prezenţa cu 
voci răguşite. Ca şi cum ar fi fost trimişi toţi trei să prevină 
oraşul de ameninţarea vreunei epidemii sau a unui incendiu. La 
ferestre şi pe  balustradele teraselor ardeau  muşcatele. 
Coroanele copacilor se umpleau de ţipetele păsărelelor, ce 
păreau să fi primit o veste senzaţională, pe care aveau sarcina 
s-o transmită în tot oraşul. 

Intr-o dimineaţă, Atalia intră fără să bată la uşă în camera 
sumbră a tatălui ei. li adusese lui Shmuel un rucsac militar 
vechi, kaki şi decolorat; îl puse pe patul lui. Shmuel presupuse 
că rucsacul acela îi aparținuse cândva lui Micha. Pe urmă îşi 


si Vechituri (în idiş, în original) (n. red.). 


aminti deodată că era de fapt al lui, rucsacul în care îşi adusese 
puţinele lucruri personale şi cele câteva cărţi, când ajunsese 
acolo, la începutul iernii. 

Atalia spuse: 

— Piciorul tău e aproape vindecat. 

Nu era o întrebare, ci un verdict. Şi adăugă: 

— Am venit să te ajut. Nu vei reuşi să împachetezi totul 
singur. 

Apoi urcă şi cobori de două ori din mansardă, aducându-i 
hainele şi cărţile, deşi piciorul lui era aproape sănătos, şi Shmuel 
ar fi putut să-şi coboare singur lucrurile. Intrebând-o de ce lua 
asupra ei ceea ce putea face singur, femeia răspunse: 

— Am vrut să te mai odihneşti puţin. 

Shmuel zise: 

— Au trecut mai bine de trei luni de când mă odihnesc aici 
fără întrerupere. 

La care ea replică: 

— Dacă mai rămâi, ai să te fosilizezi complet. Ca noi. O să 
crească isop pe tine. Şi-aşa ai îmbătrânit aici. 

Şi adăugă: 

— Trei luni sunt de-ajuns. Trebuie să trăieşti printre tineri, 
băieţi şi fete, studenţi, vin, petreceri, distracţii. Ce s-a întâmplat 
aici a fost doar o pauză de care aveai probabil nevoie, dar 
numai pe timpul iernii. Şi iarna a trecut. Ursul trebuie să se 
trezească. 

— Ursul nu va uita mierea. 

— Lumea e plină de miere. Şi te aşteaptă. 

Vru să întindă mâinile şi s-o îmbrăţişeze, să o strângă în 
braţe şi să mai simtă o dată, ultima dată, sânii ei striviţi de 
pieptul lui. Dar o voce interioară îi aminti că el era oaspetele, iar 
ea, gazda lui. Aşa că se abţinu, înghiţindu-şi lacrimile care-l 
sufocau şi aproape îi jucau în ochi. Cu toate acestea, fără a fi 
vorba de o contradicţie, simţea şi o bucurie vagă că pleca de 
acolo în curând. 

Hainele, cărţile, obiectele de toaletă se adunaseră în 
dezordine pe canapea. Şi paltonul şi şapca erau acolo, şi câteva 
caiete, şi câteva cutii de carton. Atalia se aplecă pentru a-l ajuta 
să pună totul în rucsac. Deodată se întoarse spre etajera cu cărţi 
a tatălui ei şi luă o vază fină, albastră, din sticlă de Hebron, care 
era poate un cadou primit de la prietenii arabi ai lui Abarbanel, o 


împachetă cu mişcări iuți în câteva foi de ziar şi o puse printre 
hainele şi lenjeria din rucsac, spunând: 

— Un mic cadou. De la mine. Pentru drum. Oricum ai s-o 
spargi. Sau ai s-o pierzi. Sau ai să şi uiţi de la cine e. 

Şi continuă să pună înăuntru haine, şi hârtii, şi maşina de 
scris. Dar dintr-odată se ridică anunțând: 

— Pauză. Hai în bucătărie. Acum vom sta zece minute 
împreună şi vom bea o cafea. Eu voi şedea la masă, iartu mă 
vei servi. Vei putea chiar să-mi mai faci o bărcuţă de hârtie. E 
singurul lucru din lume la care nu ai concurent: construirea 
bărcuţelor de hârtie. Poţi să-ţi pregăteşti şi câteva felii de pâine 
cu gem sau cu brânză, ca să nu pleci flămând de la mine. 

Shmuel murmură: 

— Plec de la tine şi mai flămând decât am venit. 

Atalia preferă să nu ia în seamă aluzia. Spuse: 

— Mi se pare că ai reuşit totuşi să scrii câte ceva în lunile 
astea. În afară de mine, toată lumea de aici stă şi scrie câte 
ziua de lungă. Nu se mai opresc din scris. E ceva în zidurile 
astea. Sau în fisurile podelei. 

— AŞ fi dat orice să pot citi ceea ce a scris tatăl tău. 

— Nu ne-a lăsat nimic. La sfârşit, a avut grijă să distrugă 
fiecare bucăţică de hârtie. Ca şi cum şi-ar fi şters toată viaţa. 

— Ai să vezi că într-o bună zi se va scrie despre el. Oamenii 
vor cerceta. Cineva îşi va aduce aminte de el, poate peste doar 
câţiva ani, sunt sigur că cineva se va duce să scotocească prin 
arhive şi va da la iveală povestea lui. 

— Dar n-a fost nicio poveste. N-a făcut nimic. A vorbit puţin 
de câteva ori, şi pentru că a vorbit l-au dat afară, el s-a simţit 
jignit, s-a închis în casă de atunci şi a tăcut pentru totdeauna. 
Asta-i tot. N-a fost nicio poveste. 

Shmuel spuse: 

— Nu pot să respir. Scuză-mă. Cred că am nevoie de 
inhalator. Dar nu mai ştiu unde e. Poate că l-am împachetat 
deja? 

Atalia se ridică, ieşi din bucătărie şi după vreo două-trei 
minute se întoarse şi-i dădu inhalatorul, spunând cu vocea ei 
liniştită: 

— Aerul de-aici nu-ţi prieşte. Mereu închis. Înăbuşitor. 

Spunând asta, îşi termină de băut cafeaua în picioare, îşi 
spălă ceaşca, o clăti şi o şterse, o puse în dulap şi se apropie de 


el pe la spate, acoperindu-i pentru o clipă ochii cu amândouă 
mâinile, ca într-un joc de copii. 

— Aşa, cu ochii legaţi, ai trăit aici la mine toată iarna. 

Apoi, din pragul uşii, spuse: 

— Ce mult aş vrea să am şi eu ochii legaţi. Măcar din când 
în când. Măcar în nopţile fără somn. Măcar când mă atinge un 
bărbat. Nu trebuie să ne scrii, şi nici să telefonezi. Nu-i nevoie. 
Ai să începi o viaţă nouă. 

Când Shmuel Asch rămase singur, aşezat la masa din 
bucătărie, cu inhalatorul încă în mână, se miră pentru o clipă că 
ea nici măcar nu găsise de cuviinţă să-l întrebe unde pleacă de 
acolo şi dacă avea unde să se ducă. Poate că uitase. Poate nu 
voia să ştie. Ca şi cum se aplecase pe drum, să dezmierde o 
pisică de stradă, şi, iată, când pisica a început să toarcă sub 
mâna ei, s-a înduioşat pentru o clipă şi a scos o bucăţică de 
brânză sau de salam, a pus-o în faţa ei mângâind-o pe cap de 
două ori, continuându-şi apoi drumul singură. 

După ce înghiţi trei felii groase de pâine cu gem, pătându-şi 
puloverul, se duse şi el la chiuvetă ca să-şi spele pentru ultima 
oară farfuria şi ceaşca. Apoi plecă să termine de împachetat. 

Intenţiona să aştepte în camera lui Shaltiel Abarbanel până 
se va trezi bătrânul Wald, ca să-şi ia rămas-bun de la el, deşi nu 
avea nici cea mai mică idee cu ce cuvinte se vor despărţi. Apoi 
îşi va lua rucsacul în spate şi va porni la drum. Cu siguranţă va 
porni la drum. Nu va mai întârzia nicio clipă. Însă bastonul cu 
cap de vulpe îl va lua cu el fără a cere voie. Nici ea, nici bătrânul 
n-au nevoie de bastonul acela. Să aibă măcar o mică amintire. 
Trei luni a stat aici, de la începutul iernii, până la sfârşitul ei, 
puţinii bani de buzunar pe care-i primise îi vor ajunge poate să 
trăiască, în lipsuri, timp de trei-patru săptămâni. Cel puţin va 
avea un baston. Nu va pleca de-aici cu mâinile complet goale. 
Simţea că bastonul acela i se cuvenea pe bună dreptate. 

Hainele, cărţile, caietele, obiectele de toaletă - pe toate i le 
înghesuise Atalia în rucsacul pe care i-l adusese. Avea totuşi 
senzaţia acută că-i lipsea ceva, aşa încât rămase întrebându-se 
ce uitase aici sau dacă rămăseseră lucruri sus, în mansardă. Se 
gândi să urce în vechea lui cameră, să verifice dacă Atalia îi 
adusese într-adevăr toate lucrurile şi, poate, să se despartă de 
posterele şi de reproducerea pe care hotărâse să le lase pe 
perete pentru cel care va veni acolo după el. 


În timp ce termina de împachetat, apăru Ghershom Wald. 
Deschizând uşa cu umărul, şchiopătă până în mijlocul camerei, 
unde rămase nemişcat, bine sprijinit în cârje; corpul lui părea că 
umple un spaţiu mult mai mare decât ocupa cu adevărat. |! fixă 
cu privirea nu pe Shmuel, ci rucsacul plin ochi de pe canapea. 
Mare şi diform, cu umerii laţi, cu capul lui ciudat, care părea că 
nu fusese terminat, cu trupul ca un trunchi de copac bătrân pe 
care vântul sălbatic al iernii îl lovise an după an, cu mâinile late 
prinzând cârjele, cu nasul mare, coroiat, făcându-l să semene cu 
un evreu sumbru dintr-o caricatură antisemită, cu părul alb 
coborându-i pe ceafă, aproape până la umeri, cu mustata albă şi 
deasă deasupra buzelor încordate, ţintuindu-te cu ochii lui mici, 
albaştri până când eşti obligat să-ţi întorci privirea. Shmuel simţi 
deodată un nod în gât şi înţelese că omul acela singuratic îi era 
drag. Işi căută cuvintele cele mai potrivite, dar până la urmă 
spuse doar: 

— Te rog, nu te supăra pe mine. 

Jenat şi întristat adăugă: 

— Am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata. 

Deşi nu venise el. Dimpotrivă. Bătrânul i-o luase înainte şi 
venise în cârje în camera lui Abarbanel, ca să-şi ia rămas-bun de 
la Shmuel. 

Lui Ghershom Wald îi plăceau cuvintele şi le folosea 
întotdeauna cu largheţe şi fără să ezite. Insă de data aceasta nu 
spuse decât: 

— Am pierdut deja un fiu. Vino încoace, băiete. Apropie-te, 
te rog. Şi mai mult. Incă puţin. Işi lăsă în jos capul greu şi-l 
sărută pe Shmuel pe frunte, cu buzele lui puternice şi reci. 


51 


leşind din casa de pe aleea Rav Elbaz, îşi aminti să calce cu 
mare grijă pe treapta improvizată. Inchise după el uşa de fier şi 
rămase s-o mai privească o clipă. Era o uşă cu două canaturi din 
metal, verde, pe care era fixat un cap de leu orb, cu ajutorul 
căruia se putea ciocăni. In mijlocul canatului din dreapta era 
scris cu litere în relief: 


CASA YEOCHIN ABARBANEL DUMNEZEU SĂ-L APERE 
PENTRU A MARTURISI CA DOMNUL E DREPT 


Îşi aminti de ziua în care venise aici, ziua în care stătuse în 
faţa uşii ezitând un timp, întrebându-se dacă să bată sau să 
renunţe. Se întrebă dacă era posibil să se întoarcă. Nu acum. Nu 
acum. Poate într-o bună zi. Poate peste ani. Poate doar după ce 
va reuşi să scrie Evanghelia după luda Iscariotul. Aşteptă lângă 
uşă vreo două-trei minute, ştiind prea bine că nimeni nu-l va 
chema înapoi, dar aşteptând totuşi să fie chemat. 

Nu auzea niciun fel de chemare, în afară de câinii care 
lătrau undeva departe, din direcţia ruinelor de la Sheikh Bader. 
Shmuel se întoarse cu spatele spre uşă şi traversă curtea 
pietruită, ieşind în stradă fără a încerca să închidă poarta 
ruginită, care oricum stătea tot timpul întredeschisă. Poarta asta 
e blocată aşa de mulţi ani. Nu are cine s-o repare. Poate că nici 
n-ar mai avea rost. Poarta blocată de ani de zile îl făcea pe 
Shmuel să creadă că avea totuşi dreptate. Dreptate în legătură 
cu ce? Nu găsi răspuns. Deasupra porţii văzu arcul de fier pe 
care erau gravate cuvintele: 


SE VA RIDICA ÎN SION MÂNTUITORUL IERUSALIMULUI 
ZILELOR NOASTRE, AMIN 5674 (1914) 


Tot drumul până la autogară îşi cără rucsacul pe un umăr, 
ţinând bastonul în mâna liberă. Din cauza greutăţii şi a durerii 
din picior înainta încet, şchiopătând uşor, trecându-şi din când în 
când rucsacul de pe un umăr pe altul, şi bastonul dintr-o mână 
în alta. La colţul străzii Betzalel îl văzu deodată pe profesorul 
său, Gustav Yom-Tov Eisenshloss, venind înspre el cu o servietă 
într-o mână şi un coş de nuiele doldora de portocale în cealaltă. 
Era în plină conversaţie, sau ceartă, cu o femeie nu tocmai 
tânără, care îi era şi ea cunoscută lui Shmuel, dar nu-şi putea 
aminti de unde. Din cauza acestei ezitări, tânărul îşi aduse 
aminte să-l salute pe profesor doar după ce amândoi trecuseră 
de el. Işi spuse că profesorul, cu ochelarii lui cu multe dioptrii, 
cu siguranţă nu l-ar fi recunoscut sub rucsacul acela mare, şi 
chiar dacă l-ar fi recunoscut, ce şi-ar fi putut spune acum unul 
altuia? Cum l-au văzut generaţii de evrei pe Isus creştinul? Cum 
l-a văzut luda? Cu ce ar fi ajutat de fapt subiectul acesta în 
aducerea vreunui beneficiu, măcar pentru un singur om? 

La autogară, aşteptă vreo zece minute la ghişeul greşit. 


Când îi veni rândul, casierul îi atrase atenţia că ghişeul respectiv 
deservea doar soldaţii care aveau cupoane de călătorie şi 
cetăţenii cu certificate de rezervişti, care fuseseră chemaţi în 
armată. Shmuel se scuză, aşteptă încă un sfert de oră la alt 
ghişeu, întrebându-se dacă nu era mai bine să plece direct la 
părinţi, la Haifa. Acum, când sora lui era la Roma, nu va mai 
trebui să doarmă pe holul înnegrit de fum. Poate că de data 
aceasta îi vor da camera lui Miri, cu fereastra frumoasă care dă 
spre golf. Dar părinţii i se păreau acum străini, ca şi cum 
amândoi erau doar umbra unei vagi amintiri, ca şi cum iarna 
aceasta ar fi fost adoptat de bătrânul infirm şi de văduvă, şi nu 
le aparţinea decât lor de acum înainte. 

După ce-şi cumpără bilet, îşi dădu seama că următorul 
autobuz spre Beer Sheva nu pleca decât o oră mai târziu. Işi luă 
deci rucsacul pe umărul stâng, şi bastonul tot în stânga, să-i 
rămână liberă mâna dreaptă. De la un chioşc cumpără doi 
covrigi săraţi, apoi bău un pahar de sifon, simțind nevoia 
urgentă să-i telefoneze lui Ghershom Wald şi să-i spună: îmi eşti 
drag. Oare va reuşi să pronunţe cuvintele acelea, şi încă de la 
distanţă, prin telefon, fără ca bătrânul să-l străpungă cu una 
dintre privirile lui ironice? Sau poate că Atalia va fi aceea care 
va ridica receptorul, iar el se va ruga de ea fără ruşine să-i dea 
voie să se întoarcă imediat în mansarda lui, promiţându-i 
solemn că de azi înainte. Dar ce anume de azi înainte, nu avea 
nicio idee. Era cât pe ce să pună la loc receptorul, în furca de pe 
perete. În loc de asta, se întoarse şi i-l dădu soldatului slab şi 
palid care aştepta răbdător în spatele lui. 

Pe când stătea pe o bancă prăfuită, cu rucsacul între 
genunchi, privind mulţimea de soldaţi înarmaţi care alergau 
printre peroane, Shmuel se gândi să folosească timpul scriind 
câteva rânduri, ca să nu uite. Dar nu găsi în buzunare nici 
carneţel, nici stilou. În loc să scrie, compuse în minte o scrisoare 
scurtă, adresată prim-ministrului şi ministrului Apărării, Ben 
Gurion. Apoi renunţă la idee şi rugă o femeie soldat micuță să 
aibă grijă de lucrurile lui pentru o clipă, după care se duse iar la 
chioşc, unde bău încă un pahar de sifon şi cumpără alţi doi 
covrigi, unul pentru el, pentru drum, şi unul pentru fata care-i 
păzise lucrurile. 

Shmuel Asch părăsi lerusalimul la ora trei după-amiază, cu 
un autobuz Egged, care se îndrepta spre Beer Sheva. Cu câteva 


luni în urmă auzise despre construcţia unui nou orăşel în deşert, 
pe marginea Craterului Ramon. Nu cunoştea pe nimeni acolo. 
Avea de gând să-şi lase rucsacul şi bastonul undeva şi să 
pornească în căutarea unui post de paznic de noapte pe un 
şantier, sau om de serviciu la şcoala elementară, sau poate 
chiar bibliotecar ori ajutor de bibliotecar. Cu siguranţă se 
înfiinţează acolo şi o mică bibliotecă. Nu există localitate fără 
bibliotecă. Dacă nu bibliotecă, poate casă de cultură. 

După ce-şi va găsi un loc în care să pună capul, se va aşeza 
şi va compune o scrisoare adresată părinţilor, şi alta surorii sale 
şi va încerca să le explice încotro curge viaţa lui. Poate îi va 
scrie câteva rânduri Yardenei, şi poate chiar celor de pe aleea 
Rav Elbaz. Nu ştia ce le va scrie, dar spera că în locul acesta nou 
va înţelege, cu timpul, ce căuta de fapt. 

Deocamdată stătea singur în spatele autobuzului, pe 
mijlocul ultimei banchete goale. Îşi ţinea strâns între genunchi 
rucsacul cel voluminos, pentru că nu reuşise să-l pună sus, pe 
locul destinat bagajelor, de deasupra capului. Doar bastonul cu 
cap de vulpe reuşise să-l strecoare acolo sus, punându-şi 
deasupra şi paltonul şi şapca, deşi ştia sigur că le va uita acolo 
când va cobori din autobuz, la sfârşitul călătoriei. 

Autobuzul lăsă în urmă tristele case de piatră de la capătul 
străzii Jaffa, trecu pe lângă staţiile de benzină de la ieşirea din 
oraş şi pe lângă intersecţia cu drumul care duce spre Ghivat 
Shaul, şi într-o clipă intră printre munţi. Un val de bucurie 
călduţă îl cuprinse dintr-odată. Imaginea munţilor golaşi, 
crângurile cu copaci tineri şi cerul imens care acoperea totul îi 
dădeau senzaţia că se trezea în sfârşit dintr-un somn prea lung. 
Ca şi cum îşi petrecuse toată iarna într-o închisoare, izolat, iar 
acum îşi regăsise libertatea. Şi, de fapt, nu numai iarna trecută, 
şi nu numai în casa de pe aleea Rav Elbaz. Toţi anii studiilor la 
lerusalim, campusul, biblioteca, sălile de seminar, cantina, 
camera lui din Tel Arza, Isus prin ochii evreilor şi Isus prin ochii 
lui luda, Yardena, care se purtase cu el întotdeauna ca şi cum ar 
fi fost un animal de casă amuzant, dar cam ridicol, provocând 
numai dezordine în jurul lui, şi Nesher Sharshevski, hidrologul 
cel harnic pe care şi-l găsise, tot oraşul ăsta care se încolăceşte 
mereu în el însuşi, aşteptând parcă o lovitură în fiecare clipă, 
lerusalimul cu bolțile lui obscure de piatră, şi cu cerşetorii orbi, 
şi bătrânele habotnice stafidite, care stau ore întregi nemişcate, 


ofilindu-se la soare pe scăunele scunde, la intrarea în pivnițe 
întunecate. Credincioşii acoperiţi cu talit, care trec aproape în 
goană, ca nişte umbre încovoiate, încoace şi încolo, de pe o 
străduţă pe alta, în drum spre obscuritatea sinagogilor. Fumul 
gros de ţigară din cafenelele scunde, pline de studenţi îmbrăcaţi 
cu pulovere groase şi guler rulat pe gât, cu toţii dornici să 
îndrepte lumea şi toţi vorbind în acelaşi timp. Grămezile de 
gunoi care umplu terenurile virane dintre clădirile de piatră. 
Zidurile înalte de piatră care împrejmuiesc mânăstirile şi 
bisericile. Linia baricadelor şi a gardurilor de sârmă ghimpată, şi 
terenurile minate care înconjoară din trei părţi lerusalimul 
israelian, despărţindu-l de lerusalimul iordanian. Rafalele de 
focuri din mijlocul nopţii. Disperarea asta sugrumată, care 
pluteşte tot timpul în aer. 

Era fericit să părăsească lerusalimul şi să simtă că fiecare 
clipă care trecea îl îndepărta de el. 

Afară, prin geamul autobuzului, se vedeau înverzind 
povârnişurile munţilor. Primăvara sosise, şi flori sălbatice 
înmugureau pe marginea drumului. Respirând adânc, ritmic, 
indiferent, învăluit într-o linişte absolută, aşa părea pământul 
acela muntos din afara oraşului. O lună palidă plutea printre 
resturi de nori în miezul zilei, fără să părăsească fereastra 
autobuzului. Dar ce faci tu aici, în acest timp care nu e timpul 
tău? se miră Shmuel privind luna aceea. La Shaar Hagay, 
drumul coti printre colinele împădurite; pe una din ele, cu 
doisprezece ani în urmă, primăvara, murise Micha Wald singur, 
sângerând printre stânci toată noaptea, până ce-şi pierduse 
cunoştinţa şi îşi dăduse sufletul, părăsit, în zori. Datorită morţii 
lui am primit eu în dar iarna asta în casa lui, înconjurat de tatăl 
şi soţia sa. El e cel care mi-a oferit această iarnă. Pe care eu am 
risipit-o. Deşi am avut acolo timp nesfârşit şi singurătate. 

Lângă chioşcul de la Hartov, autobuzul făcu o pauză de 
zece minute. Shmuel cobori să urineze şi să-şi mai cumpere un 
covrig, apoi bău încă un pahar de sifon. Aerul era călduţ şi 
nemişcat. Doi fluturi albi dansau împreună. Shmuel trăgea 
adânc în piept miresmele acelea primăvăratice, umplându-şi 
plămânii cu ele, până ce începu să simtă ameţeala. Când se 
întoarse la locul lui, observă că se urcaseră în autobuz şi alţi 
călători. Locuitori ai aşezărilor vecine. Unii purtau haine de lucru 
şi păreau bronzaţi, deşi primăvara venise doar cu două-trei zile 


în urmă. Unii duceau cu ei unelte sau coşuri cu păsări vii, ouă şi 
brânză. Pe bancheta din faţă, două femei tinere purtau o 
conversaţie însufleţită şi amuzată într-o limbă pe care Shmuel 
nu o înţelegea. Mai în faţă stătea un grup de elevi, sau poate 
membri ai Mişcării de Tineret, care se întorceau dintr-o excursie. 
Băieţii şi fetele cântau cât îi ţinea gura cântece de război şi de 
foc de tabără. Şoferul, un bărbat în vârstă, rotofei, purtând 
haine kaki boţite, cânta în rând cu ei. Cu o mână ţinea volanul, 
şi cu cealaltă bătea ritmul în perforatorul de bilete aşezat pe 
bordul din faţa lui. Afară, pe fereastră, se scurgeau unul după 
altul sate noi, care apăruseră toate după război. Erau sate albe, 
cu acoperişuri roşii şi chiparoşi tineri în curţi, cu şoproane lungi, 
din tablă, care acopereau grajdurile şi coteţele. Intre un sat şi 
altul se întindeau cât vedeai cu ochii livezi şi ogoare cu grâu 
tânăr şi orz şi terenuri cu trifoi şi lucernă. 

La Kastina autobuzul se opri iar pentru o pauză de zece 
minute. Călătorii urcau şi coborau, iar Shmuel cobori şi el şi se 
plimbă printre peroanele prăfuite, murdare de benzină arsă. | se 
păru deodată că locurile acelea îl aşteptau de mult, mirate că 
întârziase şi aşteptând parcă să dea explicaţii sau să se scuze. 
Cumpără de la chioşc ziarul de seară, dar nu-l deschise. Işi ridică 
privirea, căutând să vadă dacă luna aceea palidă îl însoțea încă. 
Se gândi că astrul aparţinea lerusalimului, şi era normal să 
rămână acolo şi să nu-l mai urmărească. Dar luna era la locul ei, 
printre nori, devenind din ce în ce mai palidă. Şoferul claxona 
pentru a-şi chema călătorii. Shmuel se întoarse la locul lui şi nu- 
şi mai desprinse ochii de la viile şi livezile care se perindau la 
fereastră şi se întindeau până la poalele munţilor. Toate îl 
bucurau şi-i încălzeau sufletul. De o parte şi alta a şoselei 
fuseseră plantați eucalipţi, al căror rost era unul militar - de a 
ascunde de ochii avioanelor duşmane traficul de pe şosele. Pe 
măsură ce înaintau spre sud, satele cele noi, din Hevel Lakhish, 
erau din ce în ce mai rare, şi doar câmpiile întinse îi mai 
însoțeau de-a lungul drumului, înlocuite încet-încet de coline 
joase, golaşe, şi ele tot verzi datorită ploilor iernii; dar Shmuel 
ştia că verdele acela era trecător şi că în câteva săptămâni vor 
fi din nou aride din cauza soarelui dogoritor, şi numai tufele de 
scaieţi arse de hamsin se vor mai agăța de ele cu ghearele lor 
ascuţite. 

Când, spre seară, autobuzul ajunse la Beer Sheva, Shmuel 


abandonă ziarul necitit pe banchetă, îşi puse rucsacul pe umăr, 
îşi luă paltonul, bastonul şi şapca, îşi cumpără un pahar de sifon 
pe care îl bău aproape dintr-o sorbitură şi se duse să afle când şi 
de unde va pleca autobuzul spre orăşelul de pe marginea 
Craterului Ramon. La ghişeul de informaţii i se spuse că ultimul 
autobuz plecase deja spre Mitzpe Ramon, iar următorul va pleca 
abia dimineaţa, la ora şase. Ştia că mai avea ceva de întrebat, 
dar nu-şi amintea ce anume. Aşa că plecă şchiopătând uşor, cu 
rucsacul pe umărul stâng, cu paltonul şi bastonul în mâna 
dreaptă, ieşi din staţie şi începu să se plimbe prin orăşelul pe 
care aproape că nu-l cunoştea. La capătul străzilor nou 
construite se vedeau întinderile aride ale deşertului; dune joase 
sau aproape plate, pe care ici şi colo se vedeau răzlețe corturile 
negre ale ciobanilor beduini. 

Paşii îl purtau de pe o stradă pe alta, toate semănând între 
ele, ale cartierelor muncitoreşti dizgraţioase, rânduri-rânduri de 
blocuri uniforme, cu tencuiala căzută, ca nişte cutii lunguieţe de 
trei sau patru etaje, care se degradează peste noapte. In curţi 
erau grămezi de fiare vechi, amestecate cu bucăţi de mobilier 
vechi. Într-o grădină creştea un smochin pipernicit; Shmuel, 
căruia îi plăceau smochinele, zăbovi o clipă lângă pom, căutând 
cu ochii câteva fructe timpurii. Pe care nu le găsi, şi nici nu avea 
cum să le găsească, pentru că niciun smochin nu dă roade la 
început de primăvară, înainte de Pesah. Shmuel rupse o frunză 
de smochin şi continuă să coboare cu paşi leneşi pe o străduţă, 
cu rucsacul în spate. De-a lungul trotuarelor din faţa caselor se 
înşiruiau lăzile de gunoi, multe dintre ele fără capac. Pe străduţa 
strâmtă, copii gălăgioşi alergau după o pisică galbenă, care 
dispăru ascunzându-se în spaţiul întunecat de sub picioarele 
butucănoase de beton ale clădirilor. Pe spaţiile dintre case 
creşteau scaieţi şi buruieni. Din loc în loc se vedeau fiarele vechi 
diforme şi ruginite. Majoritatea obloanelor erau trase, iar în casa 
scărilor se vedeau, legate cu lanţuri, biciclete vechi şi cărucioare 
pentru copii. 

La o fereastră de la etajul al doilea apăru o femeie tânără, 
frumoasă, într-o rochie de vară colorată, cu părul lung, desfăcut, 
care se aplecă pe jumătate afară, strivindu-şi sânii tari de 
pervaz, şi atârnă o cămaşă udă pe sârmă. Shmuel o privea de 
jos. Frumoasă, fină, prietenoasă, poate şi binevoitoare, aşa i se 
părea femeia aceea. Se hotări să i se adreseze, scuzându-se şi 


cerându-i un sfat, unde să se ducă, ce să facă? Dar în timp ce el 
îşi căuta cuvintele potrivite, ea terminase de întins cămaşa, 
închisese fereastra şi dispăruse. Shmuel rămase pe loc, în 
mijlocul străzii pustii. Îşi dădu jos rucsacul de pe umăr. Îl puse 
pe asfaltul prăfuit. Pe rucsac, îşi aşeză cu grijă paltonul, 
bastonul şi şapca. Şi rămase în picioare întrebându-se. 


Nota autorului 


În scrierea acestui roman m-am inspirat din cartea Acelaşi 
om - evreii povestesc despre Isus, editor Avigdor Shinan, seria 
„ludaism aici şi acum”, coordonată de Yokhi Brandes, Yediot 
Aharonot - Sifre Hemed, Tel Aviv, 1999. 

De mare ajutor mi-a fost şi cartea lui S.Z. Zeidin, /sus 
creştinul regele evreilor, lerusalim şi Tel Aviv, 1959, dar şi 
cartea lui M. Goldstein, Jesus in the Jewish Tradition, New York, 


1950.