[RD] Ismail Kadere_Firmanul orb

Raftuli 

Denisei 






















ISMAIL RADARE 
KISHA E SHEN SOFISE 
© 1994, Librairie Artheme Fayard 
LAMTUMIRA E SE KEQES 
QORRFERMANI 

VJEDHJA E GJUMIT MBRETEROR 
BREZNITE E HANKONATEVE 
© 1995, Librairie Artheme Fayard 
AII rights reserved. 

Ilustraţia copertei: Jules Joseph Lefebvre, Portretul unui otoman (detaliu) 

© Humanitas fiction, 2017, pentru prezenta versiune românească (ediţia 
digitală) 

ISBN 978-606-779-187-7 (epub) 

Editura HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 

Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 021 311 23 30 



Ismail Kadare 

Firmanul orb 


Traducere din albaneză de 
MARIUS DOBRESCU 


Cuprins 


FIRMANUL ORB 

Biserica Sfânta Sofia 

Adio trecutului 

Firmanul orb 

Furtul somnului imperial 

Neamul Hankonaţilor 








Biserica Sfânta Sofia 
murală 


I 


Vizirii se trezeau unul după altul. Deşi niciodată nu dormiseră atât de aproape 
unul de celălalt (cortul ministrului de război era aproape lipit de cel al 
ministrului afacerilor externe, iar acesta din urmă la numai doi paşi de cel al 
marelui vizir, ceea ce făcea şi mai concretă ierarhia), era normal, ca în orice stat 
bine închegat, ca ei să se trezească din somn în ordinea rangurilor. Era în data de 
30 mai, albastrul cerului sclipea de-ţi lua ochii şi, în afară de asta, cei mai mulţi 
dintre ei erau convinşi că, odată cu Constantinopolul, se prăbuşise întreaga 
creştinătate, aşa încât vestea că marele vizir se trezise deja, în vreme ce ei erau 
încă în aşternut, nu li se părea cine ştie ce. După cum era de aşteptat, unii dintre 
ei săriseră imediat în picioare, dar erau şi câţiva care, fără a fi răniţi sau bolnavi, 
se întorseseră pe partea cealaltă pentru a mai trage un pui de somn, ba chiar se 
spune că vornicul Palatului Viselor răspunsese la chemarea vecinului său, 
vistiernicul-şef, cu cuvintele: „nu mă mai bate la cap“. 

Doar atunci când s-a aflat că sultanul însuşi se trezise, totul s-a cutremurat din 
temelii. Săreau unul după altul din pat, cu ochii umflaţi şi cu cearcăne negre în 
jurul lor, se smulgeau cu greu din mrejele somnului, tânjind parcă să-şi spele 
mâinile de sângele cu care şi le mânjiseră în vis, se priveau uimiţi unul pe altul, 
ca şi când s-ar fi mirat că reuşiseră să iasă din coşmarul acela, se întrebau: de ce 
ne-ai dat, Doamne, somnul acesta de plumb? Unii îşi aminteau că nu puseseră 
geană pe geană vreme de două luni, ori îşi repetau vechea zicală că „somnul e 
fratele morţii“, în vreme ce alţii şopteau că au fost într-adevăr aproape de 
moarte, dar au avut noroc să supravieţuiască şi acestei ultime încercări. 

Cerul sclipea vesel, iar ei, care cu o zi înainte nu ezitaseră să-şi rişte viaţa pe 
zidurile acelea blestemate, se temeau acum să nu se zgârie în ţăruşii cortului, ori 
se apărau de vreo viespe, râzând mai apoi singuri de această teamă exagerată, în 
vreme ce un gând liniştitor şi senin îşi făcea loc în mintea lor, anume că se 



treziseră într-o epocă nouă, complet nouă, în care viaţa avea o valoare de o mie 
de ori mai mare ca înainte. 

De departe, din capitala cucerită, venea zumzetul armatei, care se afla în cea 
de-a treizecea oră de jaf şi orgie. 

încă patruzeci şi două de ore, îşi zise arhitectul Kaur. Era întins pe patul său 
tare şi nici nu dormea, nici nu era treaz. Câteva imagini, cu care ar fi putut uşor 
însăila un vis şi tot atât de lesne să-l spulbere, îi stăruiau pe retină. încerca să-şi 
închipuie care dintre edificiile oraşului fusese deja dărâmat şi care va mai fi pus 
la pământ în intervalul de patruzeci şi două de ore ce le mai rămânea ostaşilor 
din cele trei zile cât fusese lăsat oraşul la mila lor. Se aşteptaseră la mai mult, 
atât ei, cât şi comandanţii, poate chiar la o săptămână, sau măcar la cinci zile de 
jafuri, dar ordinul venise chiar din cortul comandantului suprem: trei zile, 
conform tradiţiei, nici o oră în plus. 

De afară se auzi galopul unui cal strunit cu greu din goană, apoi zgomotul 
călăreţului sărind din şa şi, în cele din urmă, cuvintele lui: Cortul arhitectului 
Kaur? îl cheamă sultanul, acum! 

Garda arhitectului intră cu obrazul schimonosit de groază: 

— Arhonda, arhitect efendi, te cheamă sultanul. 

— Am auzit, răspunse arhitectul şi se ridică din pat. Se îmbrăcă în grabă, îşi 
aruncă pe umeri mantaua albă cu semnul arhitectului armatei pe guler şi ieşi. 

încă de pe drum înţelese de ce-1 chemau. Spre cortul sultanului, amplasat pe 
un maidan întins, alergau, urmaţi de gărzile lor, demnitarii şi comandanţii 
armatei. Odată ajuns acolo, află motivul exact al convocării: trebuia organizată 
intrarea triumfală în Constantinopol. 

Dând din cap, răspunse saluturilor venite din toate părţile. Un asemenea 
entuziasm nu mai văzuse la nici o altă festivitate. Părea că s-au trezit cu totii în 

j 

paradis după un lung coşmar. 

în fine, sultanul ieşi din cortul său. îi spunea ceva marelui vizir, arătând spre 
împrejurimi. Era, după cum se pare, chiar el, şi nu sosia lui. 

După ce traversă strâmtoarea, mulţimea dregătorilor coborî de pe corăbii şi se 
înşiră pe ţărmul celălalt, unde aşteptau caii. De departe, turla bisericii Sfânta 
Sofia strălucea în soare. Crucea se mai afla încă pe cupolă. Chipurile 
demnitarilor erau crispate: oare sultanul chiar avea de gând să intre în clădirea 
care arbora semnul blestemat? 

Arhitectul amorţise. Visul de a pune piciorul în cea mai mare biserică din 
lume i se părea şi acum la fel de imposibil ca nemurirea însăşi. Repede, îşi zise, 



mai repede. Avea senzaţia că, dintr-o clipă într-alta, biserica se va nărui sau se va 
muta departe, înainte ca ei să ajungă acolo. 

Cei din fmntea coloanei se îngrămădiseră între timp la intrare. Oamenii se 
ridicau în şa ca să vadă ce se află la poartă. Se auzea „uite că intră“. Vizirii 
descălecau, unii îşi întorceau privirile îngroziţi, gata, gata s-o ia la goană înapoi. 
Uşa bisericii îi înghiţea încetul cu încetul pe toţi. Doamne, iartă-mă, îşi zise 
arhitectul trecând peste prag. 

Simţi cum capul şi trupul îi fură absorbite de undeva, de sus. O lumină 
incredibilă, de o strălucire intensă, cobora din cupolă asupra lor. Arhitectul simţi 
cum începe să se descompună. Muşchii, tendoanele care-i ţineau, încheieturile i 
se topeau cu repeziciune. Fusese aruncat brusc în centrul universului. Nu-şi 
închipuise vreodată că lumina închisă între zidurile unei construcţii poate fi mai 
compactă şi mai dominatoare decât cea liberă, de afară. Strălucirea aceea te 
făcea să te volatilizezi şi, aşa imaterial cum erai, te arunca în cele mai 
îndepărtate cotloane ale nemărginirii. 

Arhitectul simţi aceeaşi surprindere şi la ceilalţi. Ochii li se aburiseră ca şi 
când ar fi încercat să-şi domine bezna interioară, şi haosul, şi groaza, iar lupta 
asta era mai chinuitoare decât oricare altă luptă. 

Privi chipul sultanului pentru a înţelege ce hotărâre va lua. Şirurile aurite de 
sfinţi luceau trist. Chipurile lui Cristos şi al mamei Lui, ba chiar şi cele ale 
împăraţilor căzuţi în genunchi în faţa lor, erau şi ele mâhnite. încă se mai simţea 
mirosul lumânărilor şi al tămâiei de la ultima slujbă, ţinută cu doar o zi în urmă. 

Sultanul îşi ridică din nou privirea spre lumina insuportabilă care cobora 
dinspre cupolă. Arhitectul şi-l închipui rostind: Să dispară această lumină 
neruşinată! Să fie acoperită! Chiar acum! 

II 


Ca şi când ar fi auzit ce-i şoptise la ureche sultanul marelui vizir, oamenii 
adunaţi afară şuşotiră cu chipul împietrit de groază: după cum se vede, biserica 
va fi dărâmată. 

încă înainte ca suveranul să iasă din lăcaş, mesagerii, mai iuţi ca vântul, 
alergară care-ncotro să transmită poruncile. 

Din prag, arhitectul privi încă o dată în urmă. Pentru o clipă i se păru că 



salahorii vor da buzna în urma demnitarilor pentru a dărâma clădirea. Gândul că 
va trebui poate să se întoarcă înăuntru pentru a supraveghea doborârea cupolei îl 
străbătu în linişte. îşi spuse că până în momentul acela ar fi putut s-o facă, dar 
acum îndoiala îl făcea să ezite. 

Afară, lumina zilei, banală, calpă, ca o haină spălată de o mie de ori, atârna 
peste oraş. De departe veneau zgomote, tropăituri, strigăte de femei. îi mulţumi 
lui Dumnezeu că-i dăduse prilejul să vadă cea mai frumoasă construcţie a lumii, 
înainte de fi dărâmată. 

I se păru că aude primele lovituri de târnăcop în ziduri şi închise ochii. Dar era 
un mesager care se prăvălise de pe cal dinaintea lui. Era chemat la sultan, de data 
asta numai el, fără nimeni altcineva. 

Când intră în cort, ceilalţi îşi întrerupseră discuţia. Era prima dată când îl 
vedea de aproape pe sultanul Mehmet. Ar fi vrut să-i spună: cel puţin, pentru 
dărâmarea ei, nu mă însărcina pe mine, stăpâne. Dar tăcu. 

Mehmet II îl fixă cu un soi de uimire, amestecată cu un zâmbet abia schitat. 

— Am auzit de tine, îi spuse mutându-şi privirea. 

Zâmbetul avea în el un dram de curiozitate, ba chiar de teamă, iar arhitectul ar 
fi vrut din nou să-i spună: poţi găsi pe altcineva s-o facă. 

— Toţi aşteaptă ca eu să poruncesc dărâmarea Sfintei Sofia, zise sultanul. 
Tunurile sunt chiar pregătite. Salahorii aşteaptă cu uneltele în mâini. Şi butiile cu 
păcură, şi găleţile cu pucioasă. Şi tu, arhitectule, poate că eşti gata. - Privirea 
maliţioasă a sultanului fixa acum nu chipul arhitectului, ci un loc de pe trupul 
său, undeva, mai jos. - Aşa că voi toţi sunteţi deja pregătiţi... 

Eu, nu, îşi zise în sinea lui arhitectul. Domnul mi-e martor. 

în cele din urmă, sultanul zâmbi. 

— Numai că eu am să vă dezamăgesc, spuse cu voce domoală. Eu voi face 
altceva. Ba chiar contrariul a ceea ce aşteptaţi voi. 

Arhitectului nu-i venea să-şi creadă urechilor. Sultanul spuse că tocmai dăduse 
ordin să fie întrerupte jafurile şi orgiile ostaşilor, deşi nu trecuse nici jumătate 
din termenul de trei zile, că turcii nu sunt ca grecii, care distrug şi pun la pământ 
oraşele cucerite, că va face din Constantinopol capitala imperiului său, iar Sfânta 
Sofia, despre care se spune că ar fi centrul lumii, nu numai că nu va fi dărâmată, 
ci va deveni şi mai frumoasă. 

Arhitectul nu-şi putea reveni din uimire. îşi simţea încheieturile reci, iar 
sufletul de-a dreptul îngheţat. Cum poate Sfânta Sofia să devină mai frumoasă 
decât e, Doamne? se întrebă în sinea lui. 



— Te-am ales pe tine să faci asta, zise sultanul. 

Şi arătă cu mâna spre arhitect, ca şi când s-ar fi îndoit că în faţa sa se afla 
acesta, şi nu altcineva. 

Dar de ce? ar fi vrut să-l întrebe arhitectul. De ce m-ai ales pe mine, stăpâne? 

— Cum ţi-am spus, nici nu voi dărâma Sfânta Sofia şi nici n-o voi arde, urmă 
suveranul. O voi face mai frumoasă, aşa cum am zis. 

— Nu. 

Era deja târziu ca să mai ia înapoi acel „nu“. îi ieşise deja pe gură şi cei 
prezenţi priviră în toate părţile, de parcă acel scurt cuvânt zbura de colo-colo ca 
o pasăre rănită. 

— Sfânta Sofia nu poate fi mai frumoasă, Măria Ta, zise arhitectul. 

Sultanul surâse. Era singurul dintre supuşi care-i spunea „Măria Ta“ şi 

„stăpâne“, după moda ghiaurilor. Dar lui îi făcea plăcere. 

— Ba poate, Kaur, zise. Eu am să transform Sfânta Sofia din biserică în 
geamie. Iar tu, care ai îndrăznit să spui „nu“, chiar tu ai să faci asta. 

Ceilalţi se aşteptau ca arhitectul să cadă în genunchi şi să ceară iertare pentru 
acel „nu“, să repete silaba aceea înainte de a merge la moarte, să mulţumească 
pentru încrederea pe care i-o arătau, să spună omoară-mă, dar nu fac asta, să 
ceară un timp de gândire, bani sau securea călăului. Dar el nu făcu nici unul 
dintre aceste lucruri, ci rămase stană de piatră, alb la faţă ca un cadavru. 

— Te-am ales pe tine pentru că eşti cel mai bun şi... cel mai potrivit, spuse 
sultanul. Eşti singurul... nici creştin, nici musulman... ba chiar am auzit că eşti 
hermafrodit... fătălău, nici bărbat, nici femeie... Arhitectul era mai alb ca varul. 
- Privirea sultanului se fixase din nou pe locul acela de sub brâu. - La noi, ăştia 
sunt consideraţi sfinţi, continuă el cu acelaşi glas ostenit. Iată de ce-ţi încredinţez 

tie centrul lumii. 

» 

Acestea fură ultimele lui cuvinte, la care nici nu aştepta vreun răspuns. Făcu 
stânga-mprejur şi ieşi urmat de gărzi. 


III 


Zile întregi se învârti în jurul bisericii. Privitorii curioşi, spionii care-1 
supravegheau, pentru a-i raporta apoi orice mişcare, oamenii de taină ai 
sultanului nu pricepeau nimic. Nu intrase niciodată înăuntru, ci se învârtea doar 



jur-împrejurul ei de parcă ar fi avut de-a face nu cu clădirea în sine, ci cu umbra 
ei. Aşa era scris şi în rapoarte: „pare că nu-1 interesează biserica, ci umbra ei“. 

Adevărul e că asta şi făcea, cerceta umbra. îşi spunea că, înainte de toate, o 
construcţie poate fi înţeleasă dacă-i analizezi umbra. în ea se simt mai bine ca-n 
orice şi convulsiile, şi suferinţa ei. 

în timp ce se învârtea în jurul bisericii avu două crize de epilepsie. Una dintre 
gărzile lui, care era şi medic, în vreme ce-i sprijinea capul pentru a nu se răni, îi 
făcu semn celuilalt să noteze locul în care se întâmplase nenorocirea, gândindu- 
se că i-ar putea folosi mai târziu. 

Simţea chiar el privirile curioşilor din jur, care neîncrezătoare, care ostile. în 
afara celor care aşteptau cu nerăbdare demolarea bisericii, erau şi dintre aceia 
care se rugau ca mai bine să fie dărâmată decât transformată în geamie, sau alţii 
care nu ştiau ce să creadă, să se bucure că nu a fost pusă la pământ sau să se 
întristeze că avea să fie pângărită. 

Unul dintre privitori, trimis special de sultan, spuse că, după părerea lui, 
arhitectul, plimbându-se de colo până colo în jurul construcţiei, nu făcea altceva 
decât să dărâme şi să construiască ceva în sinea lui, pregătind, cu alte cuvinte, 
ceea ce urma să facă. 

în ziua în care avea să intre în biserică făcu o baie zdravănă. Privind spre cer, 
ca şi când ar fi vrut să-şi aducă trupul gol ofrandă Domnului, se rugă ore în şir. 
Rugăciunea sa avea şi umilinţă, şi ură, dar şi o ameninţare surdă. Doamne, iartă- 
mă, i se adresă lui Dumnezeu, dar ieşind din gura sa cuvintele păreau că spun: în 
asta să nu te amesteci, Doamne. 

îşi zări trupul în oglinda de argint, un trup plat, aproape transparent, de un alb 
spre galben de ceară, o alcătuire străvezie, cu venele albastre prin care sângele 
aproape că se vedea alergând de la nord la sud şi de la est la vest. 

Un fătălău, repetă în sinea lui cuvintele sultanului, fără a-şi lua ochii de la 
sexul său, un fel de ochişor greu vizibil, ezitând parcă între forma masculină şi 
cea feminină, cu o cunună de perişori incolori deasupra. Nu degeaba se născuse 
el în 23 septembrie, zi căreia în multe locuri i se spunea noaptezi. Un fătălău, îşi 
aminti vorba suveranului, privindu-şi în continuare sexul. Un bisexual sau, mai 
bine spus, un asexual. 

începu din nou să se roage, iar în rugăciunea sa era atât nelinişte, cât şi 
uşurare. 

înainte de a se îmbrăca, îşi imagină intrarea sa în biserică şi lumina aceea 
venită de sus, cu care spera să se obişnuiască. Topeşte-mă, i se adresă ca şi când 



ar fi vorbit cu un apropiat al său. 

Ar fi vrut să plângă, dar, spre uimirea sa, râse. Avea o libertate inutilă, pe care 
nu-i era teamă că o va pierde. Ştia că, în absenţa ei, avea să fie şi mai liber, dar 
nici de asta n-avea nevoie. 

Fireşte că n-avea nevoie. Doar... în ziua aceea îndepărtată... a nunţii sale... 
cu el însuşi. 


IV 


Cei care se miraseră la început de şantierul din jurul bisericii s-au lămurit 
repede, ba chiar le-a părut rău că avuseseră îndoieli. Fireşte că locul acela nu 
semăna cu nici un alt loc din lume, câtă vreme aici se petrecea ceva nemaivăzut 
până atunci, ceva ce nu avea nimic de-a face nici cu construirea, nici cu 
demolarea unei construcţii, având totuşi ceva în comun cu amândouă, sau cu nici 
una din ele, ori poate câte ceva din fiecare. 

Ce era acolo nu semăna cu nici o clădire în construcţie sau în demolare. Nu 

» 

era nici cetate, nici zid, nici piramidă şi nici imaginea falsă a unui turn mobil. 
Nefiind nici una dintre acestea, se putea crede că era locul răvăşit de un cutremur 
petrecut cu sute de ani în urmă, situaţie care putea avantaja, în funcţie de 
împrejurări, ambele variante. Ai fi avut mai curând impresia că era marele zid 
construit de chinezi şi de barbari, împreună, sau o cetate ridicată în comun de 
asediatori şi cei asediaţi, ori calul de lemn (acesta din urmă, văzut în relaţie cu 
oraşul cucerit de curând şi cu ultimele discursuri ale sultanului, devenise tema 
zilei), care nu se ştia cui avea să-i fie de folos: grecilor împotriva Troiei, sau 
Troiei împotriva grecilor. 

Arhitectul privea gânditor gropile cu var şi cu mortar, grămezile de bolovani, 
de nisip, cârele ce veneau şi plecau scârţâind. O înconjurase din toate părţile, şi 
aşa, pe furiş, avea s-o cucerească fără ca ea să-şi dea seama. Zeii îi oferiseră în 
cele din urmă posibilitatea să facă ceva în deplină armonie cu natura lui. Să se 
prăbuşească şi să se reclădească prin ea. N-avea să se afle nicicând cine era 
învingătorul şi cine învinsul, aşa cum nu pricepuse niciodată care dintre cele 
două tendinţe predomina în fiinţa lui: cea masculină sau cea feminină. 

Va fi, fără doar şi poate, prima construcţie din lume supusă unei asemenea 
transformări. Nu credea că poate scoate din ea duhul creştinismului, totuşi spera 



să facă acolo prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş cele două mari religii 
ale lumii. 

Privea culoarea vopselei, care când răspândea o lumină din adânc, când căpăta 
nuanţe închise şi triste. Era greu, fără îndoială. Era ca şi cum ar fi putut exista 
două suflete într-un singur trup. 

Uneori, mai ales în preajma crizelor de epilepsie, în străfulgerările acelea de 
întuneric şi lumină, avea impresia că poate să comunice cu urgiile care o 
şubreziseră, pentru a afla ceva mai multe despre ea. Dar momentul de dinaintea 
şocului era scurt, în vreme ce slăbiciunea de după criză îl afecta pentru mult 
timp. 

Culorile cu care va acoperi chipurile lui Cristos şi al Maicii Domnului erau 
acolo, în nişte cazane mari, deja pregătite, în aşteptare. Dar el nu se grăbea. îşi 
începuse treaba cu patru fraze din Coran, care erau pictate în cele patru colţuri 
ale clădirii. Găsise şi locul în care avea să se înalţe minaretul, şi locul special de 
mgăciune pentru sultan. îi era mai greu să marcheze direcţia în care se afla 
Mecca şi s-o mascheze pe cea care indica Ierusalimul, ce-ţi sărea în ochi din 
primul moment. 

La fiecare sfârşit de săptămână, sultanul cerea un raport asupra desfăşurării 
lucrărilor. în ziua în care a fost adusă semiluna de bronz care avea să înlocuiască 
crucea de pe cupolă, a venit şi marele vizir. în vreme ce funiile şi scripeţii ridicau 
semiluna şi o fixau în locul crucii, toţi înţepeniseră în aşteptare. Dar nu s-a 
întâmplat nimic. Razele soarelui sclipeau la fel de indiferent pe metalul lustruit 
ce se apropiase fără teamă de cer. Dimpotrivă, luna, când ieşi, îşi lumină fără 
milă rivala. 


V 


Fără grabă, oamenii treceau pensula cu vopsea peste chipul lui Cristos şi al 
mamei Lui. Dar vopseaua era atât de subţire, încât, după ce se usca, coroana de 
spini, prima care reuşea să sfâşie vălul de culoare, se ivea din nou, urmată de 
rănile crucificării şi apoi de toate celelalte. 

Meşterii veneau să i se plângă, cu o întrebare mută în priviri: n-ar fi trebuit să 
mai pună culoare în amestec? Dar arhitectul făcea exact contrariul: o subţia şi 
mai mult, ca şi când ar fi vrut să-i dea nuanţa cerului. 



Acum, Cristos şi Maica Domnului păreau că stau în spatele unei perdele 
transparente. Intriganţii începuseră să-i trimită mesaje sultanului. Când l-au 
anunţat să se prezinte în faţa lui, arhitectul ştia ce va urma. Acuzele „ghiaur!“, 
„trădător!“, „nerecunoscător!“ îl lăsară rece, ca şi când ar fi fost rostite în faţa 
unui mort. Singura diferenţă era că el stătea în picioare. 

Când îi veni rândul să se explice, vorbi scurt şi clar. Modul în care vopsea 
peretele care trebuia modificat era singurul corect. Altfel, spiritul creştin, 
acoperit complet de vopsea, avea să răzbată mai puternic la suprafaţă. Căci era 
acolo, îl simţea în fiecare piatră, ba chiar şi sub ea. Nu trebuia acoperit cu 
brutalitate, în nici un caz. Doar astfel, cu blândeţe, aşa cum făcea el, spiritul 
acela avea să dispară firesc. 

Ca de fiecare dată, ieşi învingător. Dar, întorcându-se în biserică, nu mai simţi 
nici o bucurie. Se uită lung la vopseaua din cazane. Era atât de străvezie, încât îi 
oglindea, ca prin ceaţă, chipul. Rămase mult timp aşa. Semăna cu o mască. Poate 
că tot astfel, chipul trecător al omului e zugrăvit undeva, în cartea lumii. 

Ca de obicei, se învârti o vreme în jurul bisericii. O parte dintre stâlpi aveau 
deja şi icoane, şi citate din Coran. La fel, partea stângă a cupolei. Treisprezece 
din cele patruzeci de ferestre, de asemenea. Biserica se retrăgea încet. La un 
moment dat părea că se predă, după care contraataca fulgerător. El făcea acelaşi 
lucru. îi suporta vicleşugurile, căci nu şi-o putea închipui decât aşa, ca pe o 
bătrână vicleană. Uneori îl punea pe gânduri viitorul ei. Ce se va întâmpla cu ea 
după ce va intra sub pulpana noului spirit: va îmbătrâni brusc, va întineri sau va 
deveni nemuritoare? Cum era şi firesc, majoritatea vedeau în transformarea ei o 
victorie a islamului. Alţii, mai puţini la număr, din contră, vedeau în asta 
rezistenţa creştinismului. în vreme ce un grup minuscul, doar câţiva, interpretau 
lucrul acesta ca pe un semn, şi anume că nimic nu e imposibil, că imposibilul 
poate fi depăşit. Descoperind acest adevăr se îngroziseră, alergaseră acasă, îşi 
băgaseră capul sub perini ca să-şi alunge gândurile rebele, apoi, văzând că în 
felul acesta ele sunt şi mai primejdioase, stătuseră zile întregi cu ochii larg 
deschişi, ba chiar îşi tunseseră părul până la piele, de teamă că fărâmele de 
îndoială ar fi putut să se ascundă în el. în cele din urmă, au înţeles că toate 
zbaterile lor sunt inutile şi că nimic nu reuşea să le alunge îndoielile şi nici nu le 
putea da răspunsul la întrebarea dacă cele două credinţe închise în aceeaşi 
închisoare vor putea supravieţui sau vor muri împreună. 

Vântul uscat, pornit dinspre stepă, îi sporea incertitudinea. Uneori, în şuieratul 
lui i se părea că aude urletul lupului cenuşiu, vechi simbol otoman, dar nimeni 



nu înţelegea ce se ascunde în vuietul acela prelung. 

Arhitectul păşea agitat de la altar la locul de rugăciune al sultanului şi înapoi. 
Sub şuieratul vântului, stâlpii păreau şi mai siniştri. Al treilea, al patrulea, al 
şaptelea, stâlpul care transpiră, despre care se spunea că-i lua cu mâna durerea de 
cap împăratului atunci când îşi sprijinea fruntea de el, al doisprezecelea, cu un 
loc secret în partea de sus, al paisprezecelea, lângă care se spune că-şi făcuse 
penitenţa o doamnă din înalta societate, şi celelalte la rând, la fel de sumbre. 

E timp, îşi spunea în vreme ce păşea din ce în ce mai agitat printre ei. Era 
timp, fără discuţie că era, pentru a-i înţelege mai bine, pentru a-i distruge sau 
pentru a îngenunchea în faţa lor. 


VI 


Prima slujbă islamică a avut loc într-o vineri. Sultanul s-a aşezat la locul său, 
singur. Ceilalţi şi-au ocupat locurile rânduite în spaţiul central. Imamul a citit din 
Coran, cu iataganul scos din teacă, semn că lăcaşul acela, cucerit cu sânge, tot cu 
sânge va fi apărat. 

Sultanul nu a ridicat niciodată privirea spre cupolă, ca să nu dea de înţeles că 
ar fi vrut s-o dărâme. 

Formula „Allah e mare“, strigată din sute de piepturi, a răsunat de câteva ori, 
după care s-a risipit în spaţiul rece. 

După rugăciune, sultanul a rămas la urmă cu o parte dintre viziri şi gărzile. N- 
a dat nici un semn că l-ar durea capul, deşi, când s-a apropiat de stâlpul care 
transpiră, şi-a sprijinit fruntea de el. 

Oamenii din suită nu ştiau ce să facă: să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic, 
să se mire sau să cheme medicul. 

Timpul trecea greu, iar privirea marelui vizir îi trăda îngrijorarea. Gărzile 
înţepeniseră în aşteptare. Cu ochii pe jumătate închişi, sultanul părea că vrea să 
aţipească. Doar unul din umerii lui, cel drept, se smuci de două ori la rând, 
cuprins parcă de tremur. Apoi, cu o mişcare bruscă, nu doar fruntea, ci întregul 
său trup se desprinse de stâlp, ca şi când ar fi vrut să evite o lovitură. Pumnul 
drept, încleştat pe teaca hangerului, părea de ceară. Un „ah“, pe care-şi 
închipuiră că le scăpase fără voia lor, nu fu auzit totuşi de nimeni. Sultanul 
murmură ceva printre dinţi, dar lăsă hangerul în teacă. Ba chiar îşi luă mâna de 



pe armă şi o duse la frunte. 

în vreme ce medicul-şef venea în goana mare, sultanul întoarse spatele 
stâlpului şi, fără a privi pe nimeni, se îndreptă spre ieşire. 

Arhitectul Kaur rămase în cele din urmă singur. încă mai avea în urechi 
ultimele cuvinte din şuşotelile lăsate de alai în urmă, asemenea foşnetului 
prelung al unui caftan de mătase. Stâlpul... a vrut... să-l lovească... mişeleşte... 
pe suveran... 

Se apropie de stâlp, privi o clipă pata minusculă de umezeală de pe el, apoi 
închise ochii. îi deschise cu speranţa că din pata aceea străvezie avea să se 
ivească ceva. Dar ea era ca şi până atunci, poate ceva mai subţire. Se apropie, îşi 
sprijini capul de stâlp şi aşteptă. Stâlpul era rece. Totuşi, nişte bătăi uşoare, care 
se sincronizau, pare-se, cu zvâcnetul tâmplelor lui, se auzeau din ce în ce mai 
clar. Vorbeşte, îşi zise arhitectul, lipindu-se de stâlp. Dă-mi un semn, dacă poţi. 

VII 


Nu-i adevărat că aş fi vrut să-l lovesc pe sultan. Totul a fost fructul imaginaţiei 
lui. Din clipa când şi-a sprijinit fruntea de mine, am simţit cât de mult seamănă 
cu ceilalţi. Cunosc bine această specie de suverani. De nouă sute de ani de când 
sunt aici, zeci de împăraţi ai Bizanţului şi-au sprijinit fruntea de mine, aidoma 
sultanului turc, crezând că scapă de migrene. în realitate, nu de asta voiau să 
scape ei, ci de altele. Le-am cunoscut bine supărările. Ca un tremur treceau prin 
trupul meu primele lor îndoieli, urmate de altele, de două ori mai cumplite, şi aşa 
mai departe; ranchiuna, pe care o luau drept iubire, primele gânduri de crimă, 
groaza singurătăţii şi fulgerul trist al toamnei târzii, visat alături de nestematele 
putrede ale coroanei. 

Plecau uşuraţi de lângă mine, dar când veneau data următoare, otrava făcea să 
le explodeze venele de pe frunte. Şi mă strângeau din ce în ce mai tare, precum 
strânge înecatul un capăt de funie, sperând imposibilul. 

îţi spun toate astea nu pentru că mi-ai cerut, nu pentru că mi-ai spus „dă-mi un 
semn, dacă poţi“ (o, ei toţi m-au rugat aşa), ci pentru că tu eşti altfel... încă de 
când ţi-ai lipit trupul de mine, iar eu am simţit liniştea aceea de templu, am 
înţeles că eşti din alt aluat decât ei. Eşti la fel ca mine. 

Sute de ani n-am reuşit să-i înţeleg, tocmai pentru că-mi cereau să fac 



imposibilul. Veneau să-şi sprijine fruntea încruntaţi la chip, simulând suferinţa, 
deşi în realitate abia aşteptau să se lipească de mine. Sub mătasea brodată cu aur 
le simţeam sexul încordat şi la fel de nemilos ca jungherul. Iar crăpătura femeilor 
era şi mai cumplită. în vreme ce bărbaţii voiau să mă pătrundă, ele îşi imaginau 
contrariul: să fie posedate de mine. îşi apăsau sexul mai tare decât bărbaţii şi 
aşteptau gâfâind înnebunite. Şi asta pentru că nici una din cele două tabere nu 
credea că aş fi altfel, că aş fi diferit. 

Eu sunt ca tine, iubitul meu, de asta ne şi înţelegem noi doi. Toată istoria 
milenară a statului care s-a prăbuşit acum o am aici, în porii aceştia. Gândurile 
lor, ca nişte fulgere şerpuitoare, mă străbat în sus şi-n jos, lăsându-şi urmele 
peste tot. Iar puţin mai devreme, când din creierul sultanului au ieşit primele 
gânduri, suveranul a simţit că ele au întâlnit fragmente din gândurile celorlalţi. 
Pentru că ei fac parte din aceeaşi specie, iubitul meu. Indiferent de semnele pe 
care le poartă pe haine şi de zeităţile cărora li se închină. 

Eu ştiu toate acestea, ştiu chiar că prin asta am devenit periculos. Ştiu dinainte 
ce pumnal va fi însângerat. Iar în copacul primăvăratic, căruia voi îi vedeţi doar 
frunzele, eu văd sicriul secret ce se va face din lemnul lui... Am avut de multe 
ori impresia că n-am să reuşesc să-i rezist acestei presiuni enorme şi o să 
explodez. Ei ştiu asta, aşa că s-au întrebat adesea cum să-mi închidă gura. 

Ai putea să-ţi închipui că mi-am pierdut minţile. Oricum, tu nu eşti atât de 
crud ca ei, iubitul meu. în cel mai rău caz, vei pune să fiu legat în lanţuri, aşa 
cum sunt ţinuţi nebunii în cămaşă de forţă. Dar o ştiu, vei fi atât de generos, 
încât să nu le vorbeşti despre nebunia mea. Le vei spune doar că ai ordonat ca 
bătrânul stâlp să fie legat de teamă ca nu cumva să se prăbuşească. Iar turiştii, 
învârtindu-se în jurul meu, vor crede şi, poate pentru prima oară în cei nouă sute 
de ani ai mei, voi simţi iubirea celorlalţi... Dar tu ce faci, plângi? 

Tirana, aprilie 1994 



Adio trecutului 


Beqir Aii, dregător în N., zări trăsura de cum se ivi pe drumul mare, la început 
ca un punct, pe urmă ca o cutie neagră ce se apropia în goană. 

Apără-mă, Allah, îşi zise când văzu stema oficială imprimată pe uşă. Atunci 
înţelese că neliniştea din după-amiaza aceea de septembrie, orele acelea 
nesfârşite pe care el, cu toată teama pe care o simţea, le blestemase în câteva 
rânduri fără motiv (maică-sa îi spusese de mult că zilele nu trebuie blestemate 
nicicum, nici chiar atunci când se vede clar că-şi pierd conturul şi încep să 
semene cu nopţile), înţelese acum dintr-odată că toată neliniştea lui avusese un 
motiv ascuns. 

Fără să se mişte de la fereastră, urmări cu privirea apropierea trăsurii de porţi, 
vizitiul coborând să bată în ele, apoi pe şeful slugilor lui, care, după ce deschise 
canaturile, porni valvârtej pe scări în sus. 

Cu respiraţia întretăiată de efort, rosti cuvintele dezlânat, dar Beqir Aii le 
înţelese: e un înalt funcţionar, care vine direct de la Dolmabahge, de la palatul 
sultanului. 

Apără-mă, preaputernice Allah, repetă în sinea lui Beqir Aii şi, cu toate că 
încerca să coboare treptele fără să se ţină de balustradă, o atinse de două-trei ori. 

Nou-venitul îl aştepta în picioare în salonul de primire. într-o clipă, Beqir Aii 
pricepu că nici măcar lunga sa experienţă nu-1 ajută de data asta să desluşească 
adevăratul rang al oaspetelui. Ceea ce arăta veşmântul prăfuit era contrazis de 
atitudinea lui distantă, aşa cum aceasta din urmă îi era pusă sub semnul întrebării 
de privirea ostenită. în orbitele neobişnuit de adânci se aflau doi ochi încercănaţi, 
pe jumătate adormiţi. Beqir Aii înţelese că oaspetele era extenuat. 

— Vin direct din capitală cu o misiune specială, zise el, scoţând dintr-un 
cotlon al hainei o hârtie împăturită. 

Beqir Aii luă scrisoarea, o desfăcu, dar nu reuşi să descifreze decât Palatul 
Dolmabahţe, Biroul General şi ştampila cunoscută în partea de jos. Sărută 
documentul în dreptul ştampilei, se plecă uşor şi, după ce o împături la loc, i-o 
întinse oaspetelui. 

— Bun venit în casa mea, Mărite. Sper că drumul nu te-a obosit peste măsură. 



Celălalt deschise braţele. 

> 

— Drumul a fost de-a dreptul istovitor. Iar hanurile sunt groaznice. 

— Aşa, aşa, făcu Beqir Aii. Numai eu ştiu ce păţesc când merg la Istanbul. în 
afară de Hanul Vechi, la ieşirea din Ioannina, toate celelalte sunt ca vai de lume. 
Sită te fac ploşniţele şi păduchii. 

Beqir Aii înţelese că vorbeşte mai mult decât trebuie, dar îi era peste puteri să- 
şi pună frâu gurii. Observase că există o categorie de oameni a căror prezenţă 
apăsătoare este accentuată de liniştea din jur. Aşa cum era şi oaspetele lui. 

Evitându-i, cine ştie de ce, privirea, Beqir Aii continuă să pălăvrăgească 
despre porţiunile cu drum prost, despre monumentul lui Derviş Ulema, care, cu 
toate avertismentele repetate, nu fusese încă tencuit, despre clădirea vămii de la 
Ibriktepe, care, din păcate, laolaltă cu vameşii, creează o impresie urâtă despre 
statul otoman, mai cu seamă în ochii străinilor... 

Bănuind că exagerase cu critica, îşi întrerupse brusc vorbăria, dar observă că 
celălalt îl privea cu o asemenea indiferenţă de parcă n-ar fi trecut niciodată pe 
drumul acela. 

Gând care îl nedumeri un moment pe Beqir Aii. Noroc că-şi aminti de baie. 

— Cred că după un asemenea drum, o baie... 

— Oh, cu plăcere, zise nou-venitul. 

De pe veranda unde ieşise pentru a lua o gură de aer proaspăt, Beqir Aii auzi 
zumzetul paşnic din gospodărie. Erau instalaţi în odăi cei doi însoţitori ai 
nouvenitului. De la bucătărie se auzea clinchet de oale. Beqir Aii oftă din nou. 
După-amiaza aceea parcă nu voia să se mai sfârşească. 

îşi aminti ochii roşii de nesomn ai musafirului, apoi straiul prăfuit, în 
buzunarele ascunse ale căruia cine ştie ce documente secrete mai erau, şi-şi 
spuse din nou: Apără-mă, Allah! 

Un moment păşi pe vârfuri, apoi cu paşi uşori intră în casă. Mergând la fel de 
discret, pătrunse într-un coridor îngust, deschise o uşă şi ajunse pe un culoar 
lung, acoperit, luminat printr-una dintre fantele zidului. Din spatele peretelui se 
auzea cum curge apa. 

Beqir Aii îndepărtă tava de aramă atârnată pe perete şi-şi lipi ochiul de gaura 
minusculă. Din cauza aburului din încăpere, mişcările omului păreau molatice şi 
dureroase. Beqir Aii simţi cum i se înmoaie genunchii. Prin gaura aceea din 
perete îi pândise pe slujbaşii veniţi din capitală ori de câte ori avusese îndoieli 
asupra cuvintelor sau scopului călătoriei lor. Era ferm convins că ceea ce ascund 
ochii sau gura este trădat de trupul gol. Acolo, în mijlocul aburilor, pe marmura 



udă, omul îşi dezvăluie cele mai ascunse gânduri. Acolo se vedeau lăcomia şi 
viciile, îndoielile şi hotărârea de a nu se da în lături de la nimic, regretul sau 
cerbicia. 

Beqir Aii îşi reţinu cu greu un nou oftat. Trupul oaspetelui nu trăda nimic, cu 
excepţia unei suferinţe ascunse, misterioase, ca şi când spinarea nu i-ar fi fost 
biciuită de şuvoaiele de apă, ci de un bici nevăzut. 

Omul acesta este ori nebun, ori sfânt, îşi spuse Beqir Aii. în mişcarea lor, 
membrele îi trădau o mare nedumerire, ca şi când ar fi cerut ceva. Trupul lui gol 
nu te lăsa să înţelegi nici lucrul acela care lui Beqir Aii i se părea mereu simplu: 
dacă-i plăceau femeile sau bărbaţii. Lucru pe care Beqir Aii le exploatase de 
multe ori, mai ales în ultima vreme, pentru a umili funcţionari ce păreau 
incoruptibili. 

îşi luă ochiul de la gaura din perete doar atunci când celălalt începu să se 
şteargă cu prosopul. 

Puţin timp după aceea, şedeau amândoi pe sofaua camerei de oaspeţi, prin 
geamul căreia se zărea o parte din prispă. Beqir Aii era trist. îşi găsea cu greu 
vorbele cu care el, ca gazdă, era obligat să însufleţească discuţia. Celălalt arăta 
clar că nu-i place să vorbească. Nu eşti oaspete, ci momâie, îl categorisi în 
câteva rânduri Beqir Aii. Omul din faţa lui privea gânditor pe fereastră cum se 
lasă seara, cu nişte ochi care acum, după baie, păreau şi mai osteniţi. 

— Iată, aşadar, asta e Albania, zise cu voce domoală, ca şi când ar fi vorbit 
singur. 

— Vii pentru prima oară aici? întrebă gazda. 

Oaspetele dădu din cap că „da“. 

Continuă apoi să dea din cap şi după asta, de parcă ar fi răspuns în acelaşi fel 
unor întrebări pe care cineva din interiorul lui, poate diavolul însuşi, i le punea. 
Făcu gestul acesta de câteva ori, după care, cu acelaşi glas pierit, spuse: 

— Păcat. 

Beqir Aii simţi cum i se răcesc genunchii. Ce însemna acel „păcat“, strecurat 
parcă întâmplător în clipele de linişte? Păcat pentru ce? Sau pentru cine? 

Aşteptă cât aşteptă ca musafirul să mai spună ceva, dar celălalt părea că nu va 
continua. Privea indiferent pe fereastră cu ochii aceia stinşi, lipsiţi de orice 
tresărire, care-ţi îngheţau sufletul. Beqir Aii se simţi tentat în câteva rânduri să-l 
apuce de gât şi să-i şuiere în obraz: Pentru cine-ţi pare ţie rău? Poate pentru 
mine, pentru soarta mea! Vorbeşte, căzătură! 

Beqir Aii ştia din proprie experienţă că oaspeţii de vază care veneau din 



capitală aduceau adesea decretul de mazilire pentru cârmuitorii locali. Erau 
primiţi cu onoruri de către aceştia, mâncau şi beau, iar la un moment dat scoteau 
din buzunarul secret al anteriului katz'Z-firmanul: „Sultanul îţi cere capul“. După 
care, celui condamnat nu-i mai rămânea decât să se supună destinului şi să-şi 
întindă singur gâtul spre şnurul de mătase, aşa încât să i se frângă ceafa înainte 
de a i se tăia capul. 

O fi făcut-o de multe ori, îşi spuse, fixându-1 pe celălalt cu privirea. Dar omul 
continua să rămână tăcut, ca şi când Beqir Aii nici n-ar fi fost acolo. 

Poate că în timpul cinei ceva-ceva tot va spune, îşi zise gazda. 

Şi, într-adevăr, în timpul mesei, nou-venitul spuse ceva, dar vorbele lui, în loc 
să-l liniştească, îl exasperară şi mai rău pe Beqir Aii. 

Sultanul era neliniştit în privinţa Albaniei. Beqir Aii repetă mult timp în minte 
aceste cuvinte ale înaltului oaspete, după fiecare dumicat pe care-1 înghiţea. Ele 
nu-i prevesteau nimic bun. Dimpotrivă chiar, după o asemenea introducere 
urmau de obicei acuzele şi condamnarea. 

Dar până la urmă de ce să se consume aşa? se încuraja singur Beqir Aii. La 
urma urmei nu el era guvernatorul Albaniei. El era doar un dregător de 
provincie. în ordine ierarhică, mai avea cinci sau şase superiori care răspundeau 
direct pentru situaţia de acolo. Până să-i vină lui rândul... 

Ştia că asta e o slabă consolare. Şi asta pentru că orice mare demnitar ţâra 
după el, când se prăbuşea, o mulţime de subalterni. 

Luându-1 pe departe, încercă să priceapă de la celălalt de ce este atât de 
supărat marele sultan. în ultimii doi ani, slavă Domnului, răscoale nu mai 
fuseseră. Iar taxele, din câte ştia el, Albania le plătise regulat. La fel şi cu 

recruţii. 

> 

— Ehei, Beqir Aii, îl întrerupse celălalt, fiind gata, pare-se, să-şi dezlege 
limba. Dar privirea, cine ştie de ce, i se opri pe vazele cu flori din fereastră şi 
clătină din cap. Florile de toamnă anunţă iarna. Nu se spune şi pe-aici la fel? 

— Cum?... Da... Sigur că se spune. 

Beqir Aii aşteptă degeaba ca oaspetele să-şi continue discuţia despre supărarea 
sultanului, numai că celălalt nu dădea semne că ar face-o. E mut ca pământul, ca 
peştele, îşi zise gazda. Chiar şi atunci când pronunţă două-trei fraze, acestea fură 
extrem de vagi, parcă pentru a-1 ameţi şi mai tare pe celălalt. Somn şi haine 
vechi sunt câte vrei, zise într-un rând, ca şi când şi-ar fi continuat discuţia cu 
cineva aflat hăt departe. în zadar încercă Beqir Aii să înţeleagă rostul acelor 
vorbe, căci nu reuşi cu nici un chip. 



Pierzându-şi orice speranţă, îşi propuse să renunţe la prudenţă şi să-l întrebe 
deschis de ce este neliniştit padişahul pentru Albania. Şi-i aminti din nou de 
pace, de taxe şi de recruţi. 

Musafirul îl privi suspicios la început, apoi, cum s-ar părea, îşi aminti că 
tocmai el fusese cel care vorbise despre supărarea suveranului. 

— Lucrurile astea nu sunt chiar aşa de simple, Beqir Aii, zise aproape în 
şoaptă. Nu e vorba despre răscoale, taxe sau cine mai ştie ce. Sunt lucruri mai 
adânci... Ochii sultanului văd mai departe decât ai noştri... 

Dacă n-ar fi fost vorba despre sultan, Beqir Aii s-ar fi enervat la culme, aşa 
cum o făcea mereu atunci când careva îi spunea că „lucrurile sunt mai adânci 
decât par“. Fraza asta, cine ştie de ce, îl scotea din pepeni. Ce prostie mai e şi 
asta? îşi întrerupea mereu interlocutorul. Nu există lucruri adânci în lume. 
Adâncă e doar groapa în care ne vom întinde o dată pentru totdeauna. Toate 
celelalte sunt baliverne. 

— Aşa, Beqir Aii, urmă musafirul, multe nopţi nedormite a avut marele sultan 
din cauza Albaniei. 

— Allah! exclamă gazda, neştiind ce să spună. Gândul că sute de demnitari ai 
statului, ca să nu mai pomenim miile ori sutele de mii de slujbaşi mai mari şi mai 
mărunţi, dorm ca porcii, în vreme ce soarele lumii nu poate pune geană pe 
geană, i se amestecă cu invidia pentru ochii oaspetelui, care-i trădau de departe 
insomniile. Poate că tocmai pentru asta, pentru cearcănele de sub ei, câştigase el 
bunăvoinţa sultanului, în timp ce alţii, cu ochii umflaţi de somn, atrăseseră 
invidia, iar mai apoi supărarea suveranului, nedormit cine ştie de când. 

— Toate ţările din Balcani, una după alta, s-au desprins de imperiu, urmă el cu 
o voce monotonă, ostenită. Doar Albania a mai rămas. Iar marele sultan suferă 
pentru ea, aşa cum suferi pentru copilul făcut la bătrâneţe. 

Beqir Aii suspină înduioşat. Acum era de înţeles de ce n-avea somn suveranul. 
Ba chiar începuse să-i fie clar şi scopul venirii demnitarului din capitală. Slavă 
Domnului că n-a venit pentru mine, îşi spuse şi, uşurat, îşi băgă lingura în 
chiseaua cu halva. Slavă Domnului, îşi repetă în gând, cu gura plină. 

Cina se sfârşise de mult, iar ei băuseră deja şi al doilea pahar cu şerbet. Afară 
începuse o ploaie subţire, monotonă. Lui Beqir Aii i se făcuse somn. Ştia că nu e 
bine ca musafirul său să vadă asta, cu atât mai mult cu cât puţin înainte se 
pomenise despre insomnia suveranului. Şi totuşi îşi reţinea cu greu căscatul. 

O bucată de vreme urmărise cu privirea mişcarea felinarelor prin curtea casei, 



unde, pare-se, servitorii îşi făceau treburile obişnuite, dar asta, în loc să-l 
învioreze, îi sporise senzaţia de somn. Ba chiar imaginile de afară se suprapuseră 
unui început de vis ce se înfiripa în mintea lui. Servitorii alergau spre grajd, unde 
se afla un cal bolnav, să-l acopere cu un pled de atlaz. Dinspre grajdul aflat în 
fundul ogrăzii se auzi un nechezat, iar Beqir Aii scutură din cap. 

— Ţi-e somn, da? îl întrebă oaspetele. 

— Nu, nu... De unde ai scos-o... Somn şi haine vechi? Ha, ha, n-am mai auzit 
până acum expresia asta. 

Cine ştie de ce, Beqir Aii îi ceru iertare. 

— Nu-i nimic. Nu-i nimic. O să mă ridic şi eu. Nu mi-e somn, dar drumul m-a 
terminat de tot. 

Beqir Aii se simţea ca năuc. Spuse nişte vorbe de circumstanţă, deplasând 
masa aşa încât celălalt să-şi poată elibera genunchii. Apoi i-o luă înainte, 
luminându-i drumul cu o lampă de aramă. întrebarea dacă n-ar fi trebuit să-i 
ofere o distracţie şi, dacă da, ce-ar fi trebuit să fie, femeie sau băiat, întrebare ce- 
1 obsedase de câteva ori în timpul mesei, la fel ca şi gaura din peretele băii, 
acum, când se apropiau de odăile de dormit, îi dădea frisoane. 

îi revăzu fulgerător trupul în baie, aşa tulbure şi neclar ca apărut din negura 
hăurilor, şi nu reuşi să se lămurească ce ar fi trebuit să-i ofere. 

Nu mi-e somn, îi spusese musafirul. în cazul acesta, cum ar fi vrut să-şi 
petreacă noaptea aceea atât de lungă? Această ultimă întrebare îi alungă lui Beqir 
Aii orice îndoială. 

Ridicând lampa ca să lumineze mai bine uşa dormitorului, dar lăsând chipurile 
în întuneric, îi spuse cu fereală: 

— Allah ne-a făcut nopţile lungi şi plictisitoare când n-avem pe cineva 
alături... Dacă scumpul nostru musafir doreşte să petreacă puţin, mai ales că n- 

are somn... am fi fericiţi să-i trimitem o fată sau un băiat... 

> 

Celălalt rămăsese în pragul uşii. 

— Crezi, Beqir Aii? zise cu o voce impersonală şi, fără să-şi întoarcă privirea, 
intră în odaie. 

Gazda rămase în picioare cu lampa în mână, care brusc i se păru de două ori 
mai grea. Crezi, Beqir Aii? repetă cuvintele celuilalt. Şi preoţii din Samarkand ar 
fi vorbit mai limpede. Ce avea el de tras cu strigoiul ăsta... 

Se întoarse păşind rar spre camera de oaspeţi şi-i observă o bucată de vreme 
pe servitorii care strângeau masa. Nu-i mai era somn deloc şi nu erau semne că-i 
va fi prea curând. Ce diavol mi te-a trimis pe cap? îl ocărî de câteva ori în sinea 



lui. într-un rând îşi spuse că n-are de ce să se teamă. Iar dacă n-avea somn, să se 
ducă la naiba. De ce să se perpelească Beqir Aii pentru... aia a lui? Ceilalţi 
fuseseră mai sinceri când venise vorba despre asta. Să-ţi spun drept, Beqir Aii, 
mie-mi plac băieţii. Sau: Ce băieţi, frate, eu sunt mort după femei. Şi tot aşa, 
fiecare după preferinţele lui şi după cum a lăsat Dumnezeu. Doar ăsta, acum: 
Crezi, Beqir Aii? Orgolios nevoie mare. Ptiu, sări-ţi-ar ochii, pufni Beqir Aii. 
Stai să-ţi arăt eu ţie orgoliu. 

Mai-marele slugilor, care nu-1 scăpa din ochi, se apropie la primul semn al 
stăpânului. 

— Ai pregătit-o pe Meryem? 

— E pregătită, beiule. Şi Leyla e gata, dacă i-or plăcea blondele. 

— Ce blonde, frate? Ăstuia nu ştiu nici măcar dacă-i plac băieţii sau femeile. 
Aşa că, pentru orice eventualitate, pregăteşte-1 şi pe Mehmet. 

— Precum zici, beiule. 

Beqir Aii se gândi o clipă. 

— Cât despre Leyla, ai dreptate, îi spuse celuilalt. Poate că-i plac blondele. 

Puţin mai târziu, călcând cât mai uşor pe duşumele, Beqir Aii ajunse în 

camera vecină cu dormitorul oaspetelui. Dădu încet la o parte pânza cu citatul 
din Coran care acoperea orificiul de supraveghere şi-şi lipi ochiul de el. 

Celălalt, îmbrăcat cu un cămeşoi lung de noapte, stătea nemişcat pe pat. Ştia 
deja din experienţă că un om, când e supravegheat, pare mereu mai ţeapăn decât 
este de fapt (emoţia celui care spionează sporeşte probabil imobilismul victimei), 
dar de data aceasta era ceva ieşit din comun. Dacă n-ar fi fost mătăniile, pe care 
le învârtea monoton cu o mână, ai fi crezut că este un manechin de ceară. 

Omul nu se mişcă nici atunci când uşa scoase un scârţâit şi în odaie intră 
Leyla. Urmărea doar mişcările pline de lentoare ale fetei, care se apropie şi se 
aşeză pe pat lângă el. Putoarea, ce meserie are-n ea, îşi spuse Beqir Aii. O undă 
de invidie îl străbătu vag. O fracţiune de secundă i se păru că fata e mai 
afectuoasă cu oaspetele decât cu el, un biet dregător de provincie. Dracu’ ştie ce 
au în cap şi femeile astea, îşi zise. Din capitală, în afară de decrete, bârfe şi 
croieli moderne, veneau şi tot felul de năravuri ciudate, inventate în mod sigur 
de ghiauri. Le ocărâse şi le blestemase, ba chiar le şi scuipase cu scârbă, 
împreună cu prietenii, la cafenea, dar femeile păreau că numai la ele se gândesc. 
Aflaseră despre ele, iar acum tropăiau de nerăbdare să le şi încerce. Uite, Leyla 
asta, care intrase legănând cu atâta neruşinare din şolduri, cu siguranţă că aştepta 
ceva de la musafirul din capitală. 



Cu acelaşi aplomb, îşi dezlegă cu o mişcare uşoară şiretul cămăşii subţiri, 
care-i lunecă de pe trup. Goală cum era, se întinse alături de oaspete, cu un picior 
întins şi cu celălalt îndoit din genunchi, poziţie care-i dădea un aer de doamnă. 
Iar ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, îndrăzni chiar să-i şi vorbească 
necunoscutului, ba chiar îi şi zâmbi ştrengăreşte. 

Hei, putoarea naibii, i se adresă Beqir Aii în gând. Nu înţelegea nici el de ce, 
dar simţea că din tot ceea ce se putea petrece între ei nimic n-ar fi putut să-l facă 
mai invidios decât ceea ce-i şoptea. Oare ce i-o fi spus, curviştina naibii, se 
întrebă plin de gelozie. 

Nici nu-1 interesa dacă el i-a răspuns sau nu. Văzu doar cum privirea îi trece 
de la părul ei blond la pata neagră a pubisului (observase că bărbaţii, fără 
excepţie, turbează comparându-le), numai că privirea aceea era rece ca gheaţa. 

O privi cât o privi pe fată cu aceeaşi expresie indiferentă, apoi mâna cu 
mătăniile se întinse spre pântecul ei. îi mângâie o vreme sexul cu aceeaşi 
mişcare lentă, aşa cum mângâi un copil pe cap fără să pui prea multă pasiune, 
doar ca să-ţi faci datoria, cum fac unii oameni de teamă să nu se spună despre ei 
că nu iubesc copiii. 

Hm, bine ţi-a făcut, putoarea naibii, răbufni cu un aer victorios Beqir Aii 
atunci când fata, văzând indiferenţa evidentă a musafirului, se ridică din pat şi se 
grăbi furioasă să iasă, fără a-şi face griji că n-are nimic pe ea. 

Acum să vedem cum o să se descurce micuţul Mehmet, îşi zise gazda şi, cine 
ştie de ce, îşi frecă palmele. Era din cale-afară de curios cum o să se termine 
povestea asta. Hm, ce mai musafir, mormăi de câteva ori. Te înţelegi mai bine cu 
un catâr, pe cuvânt. 

Sulemenit discret pe obraji, Mehmet nu intră ca Leyla, ci se arătă mult mai 
supus. Lui Beqir Aii îi plăcuse dintotdeauna băiatul ăsta. Era mai ruşinos ca o 
fată şi aprecierea iubiţilor nu-1 făcuse nici mai fudul şi nici nu-i schimbase 
obiceiurile. 

Oaspetele, ca şi când l-ar fi aşteptat, nu se miră văzându-1 intrând. Şi rămase 
la fel de nemişcat atunci când băiatul îşi lepădă şalvarii de mătase, cu modele 
cusute pe laturi, şi se întinse ca un miel la tăiat. 

Străinul îi privi o clipă trupul cu aceeaşi indiferenţă cu care o privise şi pe 
Leyla. Numai că de data aceasta, în vreme ce-1 mângâia, mâna lui nu mai lăsă 
mătăniile, aşa încât bobiţele de fildeş lunecară cu o mişcare de şarpe pe trupul 
băiatului. 

Dar asta nu dură mult. îşi retrase mâna şi privirea îi deveni din nou rece şi de 



nepătruns, în vreme ce bobiţele mătăniilor începură din nou să se mişte monoton 
printre degetele înţepenite. 

Nu vrea, îşi zise Beqir Aii. Totuşi, mai avea o fărâmă de speranţă, câtă vreme 
băiatul rămânea întins lângă celălalt. Dar îşi pierdu orice nădejde când străinul, 
după ce-i atinse cu vârful degetelor lobul urechii, îi spuse ceva. Băiatul se ridică 
cu aceleaşi mişcări timide de la început şi, strecurându-şi mai întâi piciorul drept, 
apoi pe stângul în şalvari, ieşi din odaie la fel de supus precum intrase. 

După cum se vede, nu poate, îşi spuse Beqir Aii. îşi încheiase, cum se spune, 
socotelile cu treaba aia o dată pentru totdeauna, iar acum îl trimiteau cu misiuni 
secrete de colo-colo. Să fii sănătos cu galoanele tale cu tot, îşi zise Beqir Aii, cu 
dosarele şi rapoartele pe care le faci. 

Deşi îl durea ochiul, nu renunţă să-şi spioneze în continuare musafirul. Poate 
că nu trebuia să-l judece cu dispreţ. Pentru că nici el însuşi nu era străin de asta. 
Obrajii scofâlciţi erau cea mai bună mărturie. 

Ehei, cât de diferiţi erau demnitarii de altă dată. Ti se bucura sufletul auzindu- 
le isprăvile, atât de pe câmpul de luptă şi din politică, cât şi din aşternut! Beqir 
Aii nu putea uita săptămâna petrecută în capitală, în anii tinereţii lui. După 
aceea, treburile îl mai duseseră acolo, oficial sau la vreo festivitate măreaţă, dar 
satisfacţia pe care o simţise în săptămâna aceea de neuitat n-avea să se mai 
repete. îşi amintea şi acum totul ca şi când ar fi fost ieri. Capitala întreagă se 
pregătea să sărbătorească „Noaptea puterii“. Dintre toate sărbătorile oficiale, 
aceasta era singura care-i răscolea simţurile lui Beqir Aii. în noaptea aceea, 
conform tradiţiei, marele sultan avea să se culce cu o fecioară. întreaga capitală 
nu vorbea decât despre asta. Iar cei care nu comentau, o făceau în gând. Oraşul 
era cuprins de o mare nerăbdare. După pilda suveranului, toţi demnitarii făceau 
pregătirile necesare. Băile fuseseră încălzite cu zile înainte. Lămpile clipeau 
aţâţător... în seara aceea, Beqir Aii rătăcise până târziu prin oraş. Prin case şi 
palate, felinarele luminau feeric. Acolo, fiecare după gustul său, care cu femei, 
care cu băieţi, bărbaţii se pregăteau pentru o noapte de dragoste. 

Stat binecuvântat, îşi spusese Beqir Aii, plin de admiraţie pentru statul lui. 
Obiceiuri frumoase, măreţe. Şi pentru prima oară în viaţă simţi pe limbă gustul 
special al puterii. Ceea ce în limbajul comun se numea atât de simplu „carieră“ 
nu era doar satisfacţia unei mese bogate, a umblatului cu trăsura oficială etc., etc. 
Era ceva mai profund, care înfierbântă omul mai ceva ca dorinţa, care-1 face să 
turbeze mai rău ca ea. 

Nici mai-nainte, când întâmplător se culcase cu o ghiaură, şi nici mai apoi, în 



luna de miere, Beqir Aii nu fusese atât de excitat ca în noaptea aceea. Acelaşi 
sentiment i se păru că vede şi în ochii celorlalţi trecători. După cum se părea, 
legătura care se crea între dorinţa măreaţă a suveranului şi cea a fiecăruia dintre 
supuşi crea atmosfera aceea atât de agitată. Poate că tocmai în acest scop fusese 
creată binecuvântata sărbătoare, pentru ca fiecare cetăţean, bărbat sau femeie 
(ele, din motive care se subînţeleg, trebuie că aveau creierul şi mai înfierbântat 
decât bărbaţii: în locul soţului, şi-l închipuiau pe suveran şi tot aşa), deci pentru 
asta fusese creată sărbătoarea, pentru a se da posibilitatea cetăţenilor ca o dată pe 
an să se simtă egalii marelui padişah. 

Aşadar, Beqir Aii se învârtea ca turbat printr-una dintre pieţele din centru, 
când se auzi bubuitul tunului care anunţa, după tradiţie, că suveranul a 
dezvirginat-o, în cele din urmă, pe fecioara aleasă. 

într-o clipită, mişcările mulţimii au devenit dezordonate. Oamenii se opreau, 
se uitau în toate părţile ca pentru a vedea dincotro bubuise tunul sau în ce 
direcţie e palatul imperial. 

— Ehei... aşa... pe cuvânt, bodogăni un beţiv, dar, pentru că nu-1 asculta 
nimeni, deveni mai curajos şi-şi repetă vorbele, lipindu-le, de data asta, o 
expresie trivială. 

Bucuria, exaltarea şi curiozitatea se simţeau pretutindeni. 

— Hei, băiete, ai chef? îi şopti lui Beqir Aii o femeie acoperită cu feregea. 
După accent i se păru că e ţigancă. De fapt, numai ele puteau bântui pe străzi la 
ora aceea. 

Fără să-i spună nimic, Beqir Aii o urmă. într-un cotlon întunecos, înainte de a 
o lua în braţe, ea îi ceru o monedă, iar el, fără a sta pe gânduri, îi dădu. 

— Cum ţi s-a părut? o întrebă Beqir Aii, ridicându-se de jos. 

— Hm, făcu ea, binişor. 

Ţiganca naibii, o drăcui în sinea lui Beqir Aii. 

— Păi ce, doar n-oi fi eu padişahul, îi spuse. 

— Cum? Cum? zise ţiganca şi brusc izbucni în hohote de râs. 

— Ce ai de cotcodăceşti aşa? o întrebă el. 

Dar ea continua să râdă, iar el plecă în linişte. De departe, din beznă, hohotele 
ei îl urmăriră ca un val şi Beqir Aii grăbi paşii ca şi când s-ar fi simţit vinovat de 
ceva. 

împreună cu uşurarea, simţi şi o tristeţe. în palatele măreţe, ce se ridicau în 
jurul lui, în aşternuturi de mătase, curtezane delicate, parfumate din belşug, 
făceau dragoste cu stăpânii lor, în vreme ce el, ca un câine vagabond, se iubise 



cu o ţigancă vulgară. 

Golul pe care-1 simţea în suflet nu-i lăsa nici o fărâmă de speranţă, iar din 
adâncul fiinţei lui se ridica un strigăt înăbuşit. Mai târziu, amintindu-şi de 
„Noaptea puterii“, îşi spusese că dorinţa lui de a parveni, apărută pe nepusă 
masă, turbarea bezmetică în numele căreia ar fi fost în stare să calce peste 
cadavre, se născuse probabil în noaptea aceea. 

în vreme ce bântuia pe străzi (în palate, odată cu dorinţa se stingeau una după 
alta şi luminiţele), prin minte îi trecură tot felul de ciudăţenii legate de numărul 
de femei din haremul înalţilor demnitari, lucruri auzite în bodegile mizerabile 
din port. Câte ceva din uluiala de atunci îi mai rămăsese şi acum. 

Allah, cât de viguroşi erau pe vremea aia, îşi zise, ridicându-se din locul de 
unde îşi spiona oaspetele. în timp ce acum sunt nişte neputincioşi, oricum ai lua- 
o. 

O tristeţe vagă, o melancolie apărută din neant, inexplicabilă, puse stăpânire 
pe Beqir Aii. 

Că maşinăria marelui stat otoman se mişca mai greoi, că peste decrete, 
slujbaşi şi treburile statului se aşternuse un soi de moleşeală şi de lene, erau 
lucruri pe care le putea observa oricine, şi cu atât mai mult Beqir Aii, care îi 
slujea pe înalţii dregători de peste douăzeci de ani. Şi totuşi, nu s-ar fi aşteptat ca 
această moleşeală să pătrundă până în fibra oamenilor. 

Din informaţiile spionilor săi, care-i raportau tot ce se vorbea prin cafenele, 
reieşea că oamenii gândeau, în general, că treburile statului merg prost din cauza 
ghiaurilor. Unii spuneau că Poarta, chiar dacă combate pe bună dreptate 
creştinismul, trebuie să profite de experienţa statelor creştine. Alţii, dimpotrivă, 
susţineau că din relaţiile cu creştinii vin toate necazurile, drept pentru care ele 
trebuie sistate imediat. Aceştia din urmă erau de regulă susţinători ai statului şi ai 
islamului, pensionari. în scrisorile lor, unele semnate, altele anonime, se 
plângeau că influenţa ghiaurilor tot creşte, iar statul e foarte indecis când e vorba 
să combată depravarea. 

Cu inima, Beqir Aii era de partea acestora din urmă, deşi opiniile celor dintâi 
îl atrăgeau uneori cu toată perfidia de care e în stare Satana. Nu se grăbea să-i 
condamne, dar nu risca nici să le atragă atenţia pensionarilor pentru 
devotamentul lor. Stătea şi aştepta, aşa încât nici una din tabere nu-1 iubea şi cu 
siguranţă că-1 reclamaseră superiorilor din capitală. 

Mintea lui urzea de mult fel de fel de teorii inspirate de bârfele din cafenele. 
Acum, lungit pe sofaua din camera de oaspeţi, se chinuia să înţeleagă cum de-şi 



pierduseră puterea bărbăţiei înalţii demnitari ai statului, iar răspunsul lui era că 
singurii vinovaţi erau din nou ghiaurii. Se zvonea că în capitală apăruseră 
practici noi, aduse cu siguranţă din blestemata de Europă. Se spunea că femeile 
scriu răvaşe de dragoste şi că bărbaţii, când le primesc şi când citesc în ele „te 
iubesc“, „te aştept“ şi alte astfel de bazaconii, sar în sus de bucurie, iar dacă sunt 
scrise altfel de mesaje, ca, de pildă, „nu te mai iubesc“, înnebunesc de durere şi 
nu le mai trebuie în veci altă femeie. 

Ehei, făcu în sinea lui Beqir Aii. Un susur uşor îi întrerupse şirul gândurilor. A 
început din nou ploaia, îşi zise. 

Ascultă o bucată de vreme susurul ei potolit. Era o ploaie domoală, tristă. „Te 
iubesc“, „te aştept“, repetă în sinea lui cuvintele unei scrisori imaginare, pe care, 
deşi o dispreţuia, visa în secret s-o primească. 

Când capul îi căzu pe-o parte, se surprinse moţăind. în geamurile ferestrei 
ploaia lovea la fel de liniştit. Gândul încercă din nou să-i zboare la osteneala 
generală, la prăbuşirea lentă, inevitabilă a lucrurilor, când simţi că i se fixează 
brusc într-un singur punct: şi dacă nu era aşa? Dacă oaspetele din capitală îi 
respinsese oferta nu pentru ceea ce credea Beqir Aii, ci pur şi simplu pentru că 
nu voia să se lase mituit? 

N-a fost nevoie de mai mult de o clipă pentru ca îndoielile să i se strecoare din 
nou în suflet. Cât de dobitoc fusese puţin mai înainte, când, auzind că sultanul nu 
poate dormi de grija Albaniei, nu se arătase mai îngrijorat. Nu-i vorba de mine, 
ci de Albania, îşi spusese prosteşte. Uitase că, chiar nefiind unul dintre 
demnitarii importanţi ai Albaniei, era totuşi unul dintre cârmuitori. Oare fuseseră 
puţine cazurile când marele padişah, pentru a pacifica o provincie, îi trecuse prin 
ascuţişul spadei pe toţi guvernanţii ei, fără excepţie, începând cu cel mai mare şi 
terminând cu cel mai mic? 

Beqir Aii simţi cum i se pune un nod în gât. Oare îngrijorarea suveranului ar fi 
putut exista fără cadavrele şi sângele de a doua zi? 

Cine ştie de ce, se imagină prăbuşit pe-o parte, cu gâtul tăiat, dar nu cu 
iataganul sau securea, ci cu o foarfecă. (îşi aminti după aceea că aşa fusese găsit, 
cu o săptămână în urmă, un bărbat ucis de soţia lui.) 

Nechezatul unui cal îl scoase din meditaţie. Fără să ştie nici el de ce, ca trezit 
brusc de nechezatul acela pe care-1 recunoscu ca fiind al unui cal străin, Beqir 
Aii coborî treptele şi ieşi în curte. 

Aşa dezbrăcat cum era, se duse direct la grajd. împingând uşa, lumina lămpii 
îl ajută să desluşească în penumbră siluetele cailor. Mirosul paielor şi al 



bălegarului, fornăitul şi bătăile surde de copite îi erau familiare. Neobişnuite 
erau doar cele ce-i frământau sufletul. 

De ce l-ai făcut pe om atât de rău, Allah? se întrebă în sinea lui. Gândurile se 
legau anevoie în mintea lui ostenită. Cele mai cumplite decrete veneau aduse de 
cai, doar că ei nu ştiau nimic. Galopau veseli şi atunci când aduceau vestea cea 
bună, ca şi atunci când aduceau moartea cu ei. 

Palma lui Beqir Aii mângâie crupa unuia dintre bidivii. Nici un cal n-a 
condamnat vreodată un alt cal, îşi spuse. în vreme ce oamenii nu se gândesc 
decât la asta... 

Ieşi trist din grajd şi la fel de gânditor intră în casă. Se întinse pe pat şi ciuli 
urechile pentru a auzi susurul ploii, care, în orice altă situaţie, i-ar fi adus 
somnul, şi simţi nevoia să plângă. Trăim o singură dată pe pământ, Doamne, îşi 
zise. De ce nu ne hărăzeşti doar zile fericite? 

Cu siguranţă că miezul nopţii trecuse de mult, dimineaţa nu era departe, dar 
somnul încă îl ocolea. îşi aminti că, în urmă cu doi ani, petrecuse multe nopţi 
fără somn, la fel ca acum. Abia fusese destituit marele vizir Iusuf şi erau 
aşteptate în fiecare zi alte destituiri şi condamnări. într-o sâmbătă, ca pentru a 
mai uita de griji, se dusese să-şi petreacă sfârşitul săptămânii la un văr, la ţară. 
Dar grijile, în loc să-i dispară, îl chinuiseră şi mai rău. I se părea că acum, plecat 
de acasă, răul avea să-l găsească mai repede. în noaptea aceea n-a închis un ochi. 
Spre dimineaţă, când somnul părea să-l răpună, auzise nişte voci îndepărtate. I se 
părea că cineva strigă „Beqir Ali!“, „Beqir Ali!“. O, Doamne, au venit să mă ia, 
îşi spusese. Alb ca hârtia la faţă, se ridicase din pat şi, aşa cum era, în picioare, la 
geam, îi aşteptase pe jandarmi. Abia atunci când auzise vocea gazdei sale, care 
întreba de la fereastra lui „Care eşti acolo?“, iar apoi răspunsul celuilalt: „A 
murit Munir Ali“, îi venise inima la loc. Niciodată n-a simţit o uşurare mai mare 
la auzul veştii că-i murise una dintre rude, ca-n ziua aceea. 

Allah, trecuse atâta vreme şi neliniştea de atunci părea că-1 cuprinde din 
nou... Dar stai, îl înşela auzul, sau cineva îl striga din nou, de data asta pe 
numele lui adevărat: Beqir Aii, Beqir Aii? 

Se ridică în şezut. Se asigură că nu visa şi ciuli din nou urechile. Strigătul se 
repetă, ceva mai încet ca înainte şi foarte aproape, poate chiar la uşa dormitorului 
său: Beqir Aii, Beqir Aii. 

Nu se putea înşela, era vocea musafirului. Culmea e că Beqir Aii nu simţea 
nici un fel de teamă. Şi totuşi, murmură: sunt în mâna ta, Doamne! 

Se apropie de uşă, o deschise şi, într-adevăr, îl zări în prag pe celălalt, înalt şi 



mai alb la faţă decât cămaşa de noapte. 

— Dormeai? îl întrebă. Sigur că dormeai. Iartă-mă, Beqir Aii. 

— Ce este? 

— Nimic, Beqir Aii. Iartă-mă încă o dată că te-am trezit. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic... Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, Beqir Aii. De fapt te-am trezit degeaba... chiar degeaba... Doar ca 
să mai stăm niţel la taclale... dacă vrei şi tu... 

înainte de a privi chipul celuilalt, privirea lui Beqir Aii îi cercetă veşmântul de 
noapte, ca să se convingă că nu avea nici un buzunar secret de unde să scoată 
firmanul de mazilire. 

E nebun, îşi categorisi în sinea lui oaspetele. Vrea să stăm de vorbă la ora asta. 
Dar îti mulţumesc, Doamne, că mi-ai trimis un nebun în locul unui... 

— Vin, Mărite, vin, îi spuse vioi. Numai să pun ceva pe mine şi vin să vorbim 
cât ai chef. 

— Iartă-mă, Beqir Aii, spuse din nou musafirul când se aşezară pe sofa, lângă 
soba în care unul dintre servitori se grăbi să bage câţiva tăciuni găsiţi cine ştie 
prin ce cotlon de vatră. 

— Ce vorbe-s astea! îi răspunse Beqir Aii. Pentru mine, discuţia cu tine e un 
adevărat balsam. Şi, dacă aş fi ştiut că nu dormi, ţi-aş fi bătut chiar eu la uşă. 

— După cum ţi-am spus şi mai-nainte, somnul mă cam ocoleşte. Mai ales 
când schimb patul... Allah a făcut lungi nopţile de toamnă. La început am zis să 
mai adaug câteva rânduri la raportul meu, dar mâna, cine ştie de ce, nu mă ajută. 

— Ce raport, dacă-mi e îngăduit să-ntreb? zise cu o voce pierită Beqir Aii. 

— A, nu ţi-am spus? Dar ăsta e şi scopul călătoriei mele: întocmirea unui 
document, a unui raport, cum se spune acum, despre situaţia Albaniei. 

Beqir Aii îl privea ca năuc. 

— E vorba despre viitorul ei? 

Oaspetele dădu din cap. 

— Exact. După cum poţi să-ţi închipui, dragă Beqir Aii, în ultima vreme 
marele sultan a primit mai multe rapoarte asupra Albaniei, dar nici unul dintre 

ele nu l-a mulţumit. 

» 

Beqir Aii clătină din cap ca şi când ar fi vrut să spună: se-nţelege că nu a fost 
mulţumit, de vreme ce te-a pus şi pe tine să baţi atâta drum. 

— Poate dă Domnul ca raportul tău să fie cu noroc, zise. 

— Nu se ştie, răspunse oaspetele. Documentul sau, mai bine zis, raportul meu 
va fi ceva complet diferit, iar lucrurile astea au fie o soartă fericită, fie una 



tragică. 

— Ce vorbe mai sunt şi astea? făcu gazda. 

— Dar indiferent cum va fi, am conştiinţa liniştită: Eu îmi slujesc cu credinţă 
ţara şi Islamul şi nu-mi pasă dacă raportul va fi sau nu acceptat. Important pentru 
mine este ca înaintea lui Allah să fiu curat ca aurul. 

Hm, făcu în sinea lui Beqir Aii, căruia nu-i plăcea defel direcţia în care se 
îndrepta discuţia. Şi nu-i veni inima la loc decât atunci când celălalt începu să 
vorbească din nou despre raport. Cum îi pomenise pe scurt şi în timpul cinei, era 
vorba despre momentul în care armata şi administraţia otomană vor fi obligate să 
părăsească Albania, aşa cum se întâmplase în întreaga Peninsulă Balcanică. Ăsta 
era şi miezul problemei: cum să ţină Albania aproape după separare? 

Beqir Aii strânse din buze. Nu-i convenea deloc un asemenea mod de a pune 
problema. Mai bine să nu ajungă treaba până acolo, îşi zise. Căci altfel, dacă o 
ţară se rupe de împărăţia-mamă, ce mă mai interesează pe mine dacă e aproape 
sau departe? E la fel ca în cazul bărbaţilor plângăcioşi, care, după ce se despart 
de nevastă, tot la ea se gândesc: cu cine s-o culca?, şi-o aminti de mine sau nu? 
şi alte tâmpenii de-astea. Te-ai despărţit de femeie, scoate-ţi-o din cap. Ducă-se 
la naiba. La naiba să se ducă şi Albania dacă s-o desprinde. 

Dar oaspetele, după cum se părea, gândea cu totul altfel. El continuă să-i 
explice că spiritul otoman, oricât de puternice i-ar fi temeliile în Albania (şi 
aminti de religia islamică îmbrăţişată de jumătate dintre albanezi, de stăpânitorii 
locali legaţi prin mii de fire de sultan, de categoria aceea de intelectuali cu 
tendinţe proislamice, de puternica organizaţie „D.B.“ - Dum Baba -, pregătită, 
în caz de nevoie, să pornească o răscoală prootomană), deci, oricât de puternice 
i-ar fi temeliile, toate acestea nu erau suficiente pentru a stăpâni situaţia. 

La un moment dat, musafirul simţi că Beqir Aii ar fi vrut să intervină. 

— Poate că toate astea ţi se par nişte ciudăţenii. 

— Hm. Cum să spun... Desigur... Aud pentru prima dată asemenea lucruri, 
atât de complicate. Ştii, eu nu sunt altceva decât un cârmuitor de provincie... 
Totuşi, ca să fiu sincer, chestia aia cu spiritul otoman mi se pare niţeluş cam 
ciudată. Dacă ţara asta se rupe de noi, atunci ce ne interesează care e spiritul ei, 
otoman sau naiba mai ştie cum? 

Părea că celălalt abia aşteptase momentul acesta, pentru a izbucni într-un râs 
prelung, eliberator. 

— In asta constă şi deosebirea dintre mine şi tine, Beqir Aii, zise după ce 
termină să râdă (râsul lui fusese atât de deplasat, încât lui Beqir Aii i se păru că, 



după ce încetase, îi trebuise o bucată de vreme pentru a-şi recompune trăsăturile 
feţei, asemenea celui care, după ce a mâncat un prânz bogat, se şterge îndelung 
la gură şi pe obraji cu şervetul). Tocmai în asta constă şi diferenţa: tu eşti un 
slujbaş, un birocrat, cum li se spune acum ăstora în capitală, în vreme ce eu sunt 
un ideolog. Un cuvânt greu, nu-i aşa? 

— Eh, făcu Beqir Aii. 

— Eu văd lucrurile mult mai profund, Beqir Aii. Administraţia e ceva de 
suprafaţă. Poţi s-o instalezi sau s-o retragi uşor dintr-o ţară. în vreme ce chestia 
cealaltă, spiritul, dacă s-a prins, cu greu mai poate fi smuls. De ani de zile mă 
preocupă şi lucrez la ea, Beqir Aii. Iar esenţa raportului meu asta este... Stai, o 
să încerc să fiu mai explicit. 

Tăcu apoi mai îndelung ca până atunci, pe urmă ceru apă şi o bău fără să-şi ia 
privirea de la ferestrele întunecate. înainte de a relua discuţia lăsată la jumătate, 
vorbi despre cu totul altceva, lucruri care nu aveau nici o legătură cu ea. Se 
plânse de reumatism, zise că au dreptate bătrânii când spun că somnul de zi şi 
apa băută noaptea sunt grele, şi doar când trase adânc aer în piept şi continuă 
„Ascultă, acum, Beqir Ali“, gazda înţelese că, vrea, nu vrea, trebuia să-l asculte 
până la capăt. 

— După cum ţi-am spus puţin înainte, eu sunt credincios până-n măduva 
oaselor, Beqir Aii. 

îşi trecu palma peste faţă, apoi îşi şterse colţurile gurii, ca şi când ar fi vrut s-o 
îmbuneze, şi îşi continuă peroraţia. Spuse că cuvântul religios e prea puţin în 
cazul lui. Era mai mult de atât. Era un asiatic convins, care încă din tinereţe 
urâse Europa şi pe europeni. Urâse oraşele şi femeile lor, bisericile, cafenelele, 
ziarele, curiozitatea lor morbidă, votul, parlamentele, logica lor rece, modul cum 
merg, cum se îmbracă, cum argumentează, spiritul lor de contrazicere, orgoliul, 
agitaţia permanentă, tot ce avea de-a face cu ceea ce ei numeau „drepturile 
omului“, care nu erau, de fapt, altceva decât demonul care-i strica lui somnul. 
Toate acestea îi erau odioase, în vreme ce sufletul lui ofta după binecuvântata 
somnolenţă a Anatoliei, după stepa pustie şi nesfârşită peste oraşele, satele şi 
cerul căreia stăpâneşte un singur om, de care depinde soarta ta, legată de el prin 
mii de fire într-atât de misterioase, încât nici tu însuţi nu ştii de unde-ţi vine 
binele sau răul, creşterea sau căderea. Iar totul îşi are rădăcinile jumătate în viaţă 
şi jumătate în vis, astfel încât te simţi eliberat de grija faptelor şi a urmărilor lor, 
şi aşa buimac cum vii, tot aşa şi pleci din lumea asta, fără să te trezeşti pe deplin 
vreodată... Astfel, Beqir Aii, am urât de mic lumea lor, şi chiar atunci, în 



tinereţea mea timpurie, n-am visat decât s-o distrug. Să pun la pământ templele, 
turbarea şi libertatea lor, iar în locul lor să instaurez liniştea noastră 
binecuvântată. Pe scurt, să transform ţările supuse crucii în teritoriu musulman. 
Pare imposibil? Aşa s-ar părea, ba chiar visul acesta ar fi putut să nu se nască 
dacă n-ar fi existat un exemplu. Iar acest exemplu este, dragă Beqir Aii, chiar 
Albania. 

Şi lovi sofaua cu palma ca să sublinieze ideea de teritoriu, iar în mintea lui 
Beqir Aii se învârti câteva clipe una dintre stupizeniile care-i treceau uneori prin 
cap, inutile şi fără rost, atât de idioate, încât nimeni n-ar fi avut curajul să le 
exprime, deci în mintea lui se născu întrebarea dacă terenul pe care era construită 
casa aceea e Albania şi dacă tot Albania e sofaua pe care şedeau, ori covoarele 
aduse de el tocmai din Anatolia? 

Musafirul continua să lovească sofaua cu palma. 

— Visul acesta s-a întrupat într-adevăr... Albania, creştină o mie cinci sute de 
ani, într-o mare de ghiauri, la numai o sută de mile de Vatican, era a noastră, 
adică asiatică. înţelegi ce lucru măreţ e acesta, Beqir Aii? Era semnul sigur 
trimis de Allah că Islamul avea drumul deschis către întreaga lume... Aşadar, în 
urmă cu patru sute de ani visul acesta s-a realizat... numai că... numai că... 
toată treaba era să nu se întrerupă... înţelegi ce vreau să spun, Beqir Aii. Toată 
treaba e ca el să continue, adică... Albania să rămână în Asia... Iată de ce nu-1 ia 
somnul pe măritul sultan. 

Beqir Aii îşi reprimă fără milă un căscat, care tocmai în clipa aceea nenorocită 
încerca să-şi facă simţită prezenţa. 

— E greu, fără îndoială, urmă celălalt. De asta ne stoarcem toţi creierul să 
găsim o soluţie, iar mesajele curg fără-ncetare pe masa suveranului. A venit 
ceasul adevărului, Beqir Aii. Europa creştină încearcă să-şi ia Albania înapoi. E 
a mea, spune, daţi-mi-o. Aşadar, a bătut ceasul adevărului. Iar clipa încercării 
supreme este aceea în care armata şi administraţia noastră, carcasa adică, vor 
părăsi această ţară. Ai văzut cum sunt nucile când li se sparge coaja? Abia atunci 
se vede ce e înăuntru: au miezul sănătos sau negru, mâncat de viermi. La fel stau 
lucrurile şi cu o ţară ocupată, la sfârşitul ocupaţiei. Când coaja e spartă - nu te 
mai strâmba aşa, Beqir Aii, armata şi administraţia noastră se vor retrage curând 
din ţara asta, e mai mult ca sigur, dar n-am să insist prea mult să-ţi explic de ce 
-, deci când învelişul se va sparge, vom vedea ce este sub el: o Albanie 
îmblânzită, asiatică, sau o altă Albanie, străină şi inabordabilă. Ca să fiu sincer, 
înainte am crezut că după patru sute de ani de ocupaţie, Albania va fi sedusă în 



cele din urmă de noi şi va arăta aşa cum o dorim cu toţii. Asta ar fi fost într- 
adevăr o minune. Pentru că este chiar o minune atunci când o ţară, căreia i-ai pus 
cu atâta chin căpăstrul supunerii, se învaţă în cele din urmă cu el şi, când i-1 
scoţi, în loc să te părăsească, ea rămâne cu tine. Atunci da, poţi spune că ai 
câştigat-o. 

Dădu apoi gânditor din cap. 

— Precum ţi-am zis, eu credeam că aşa se va întâmpla cu Albania, dar, după 
cum arată lucrurile, situaţia e alta. După patru sute de ani de convieţuire, 
albanezii continuă să nu ne iubească, iar tu ştii asta mai bine ca mine, Beqir Aii. 

Beqir Aii dădu aprobator din cap. 

— Şi totuşi, eu cred mai departe în vechiul vis, zise oaspetele, amestecând 
jăraticul din sobă. Sclipirile lui scânteiară în inelele de pe mâna care ţinea 
vătraiul. Cred încă în visul acesta, cu o singură condiţie: ca lucrurile să fie făcute 
chiar de albanezi, fără a fi influenţaţi de nimeni şi cu atât mai puţin de noi. Ţi se 
pare ciudat? Ţi se pare imposibil? Uneori devin realitate chiar lucrurile ciudate, 
imposibile. 

Răscoli din nou tăciunii, privindu-i fix, fără ca sclipirile lor să-i lumineze faţa. 

— Esenţa raportului meu chiar în asta constă: cum să fie asimilaţi albanezii 
prin ei înşişi. Când va începe asta, atunci Albania se va integra singură în Asia, 
iar cei patru sute de ani de relaţii turco-albaneze nu vor mai părea decât prefaţa 
însângerată a unei viitoare păci. Toate astea îţi par cumva incredibile? Ai tot 
dreptul, Beqir Aii, să te îndoieşti. Acum o să încerc să-ţi explic mai pe îndelete. 

De data asta răscoli tăciunii mai mult ca până atunci, iar sclipirile vagi ale 
inelelor îi dădură lui Beqir Aii un sentiment asemănător prevestirii unei mari 
nenorociri. 

— Un singur om poate face ceea ce nu poate reuşi nici armata, nici hogii şi 
nici vizirii noştri, spuse imediat. Dar cu o singură condiţie: să fie albanez, iar 
albanezii să-l accepte drept conducătorul lor. 

Oaspetele luă din nou vătraiul, dar, cine ştie de ce, renunţă să-l mai folosească, 
şi Beqir Aii, de asemenea, fără a şti nici el de ce, îşi spuse în sinea lui: slavă 
Domnului. 

— Acum patru sute de ani, un om a deschis o rană imposibil de vindecat în 
trupul imperiului nostru. Cred că ştii despre cine vorbesc, despre blestematul de 
Skanderbeg. E oale şi ulcele de sute de ani, nici mormântul nu i se cunoaşte, dar 
ce contează? Amintirea lui e vie şi, împreună cu ea, faptele lui. El a fost demonul 
care a întors roata istoriei acestei ţări, refuzând supunerea binecuvântată în care 



abia se cufundase şi îndreptând-o spre afurisita Europă. După cum ştii, el însuşi 
şi-a schimbat numele din Skânderbeu în Gherghi şi s-a declarat primul cavaler al 
creştinătăţii. 

Eh, suspină Beqir Aii, simţind la rândul său impulsul de a amesteca în jăratic, 
şi ar fi şi făcut-o dacă în momentul acela vătraiul n-ar fi fost în mâna celuilalt. 

— Ceea ce s-a făcut e bun făcut şi nu este cazul să ne lamentăm, zise 
oaspetele. Momentul de faţă cere altceva: să găsim un om, un alt prinţ, care să 
fie exact opusul lui Gherghi Kastrioti. Să găsim un Antigherghi, cum îi spun 
ghiaurii. 

Un Anticrist, îşi spuse Beqir Aii. îşi aminti că într-o declaraţie din dosarul 
poetului N.B. întâlnise cuvântul acesta. Vedea ochii musafirului aproape de tot, 
dar, spre norocul lui, jăraticul se răcise suficient pentru a nu se mai oglindi în ei. 

— Un hoge în locul prinţului, asta îi trebuie acestei ţări, urmă celălalt. Când 
Asia se va restrânge, când va fi cât un sâmbure, aşa cum se restrânge totul în 
vârtejul timpului, aşadar când Asia va fi o amintire în această ţară, ea se va 
adăposti toată în făptura acestui om. Pentru că va veni o zi în care, aşa cum 
timpul redus la esenţa lui va dospi şi se va extinde iar, tot astfel şi Asia va 
renaşte şi va exploda la rândul ei: cătuşele, teroarea, tirania. Nu ştiu dacă pricepi, 
Beqir Aii. Noi trebuie să ne lăsăm fermentul, sămânţa în mintea acestui om şi 
niciunde în altă parte. 

Beqir Aii nu putu să-şi ascundă uluiala. Fusese atâta vreme cârmuitorul 
ţinutului, cunoştea atâtea secrete şi vicleşuguri cu care se deprinde un om pus să 
guverneze, dar nimic din toate acestea. în mintea unui om şi niciunde în altă 
parte, repetă în sinea lui cuvintele celuilalt. 

— O să te întrebi cine o să fie acest om, ce chip va avea. Asta este esenţa 
problemei, Beqir Aii, pentru asta fac nopţi albe de atâta vreme. 

Amestecă din nou îndelung tăciunii din vatră. în scânteierile muribunde ale 
jarului se ghicea oboseală şi ironie, asemenea zâmbetului dinaintea morţii. 

— Că chipul lui ar trebui să fie cumplit, şocant, asta se subînţelege, zise 
oaspetele, dar ajunge numai asta? 

Rămase pe gânduri, fără a lăsa vătraiul din mână. Dădu apoi din cap ca pentru 
a se împotrivi unui gând, pe care păru a-1 accepta în cele din urmă. 

— Acum cincizeci de ani, eremitul Hadji Halii Ruhollaku a călătorit patru luni 
neîntrerupt, din peştera lui până în capitală, pentru a-i expune suveranului 
gândurile lui legate de un ţinut al cărui nume nu-1 voi pomeni acum. Ţinut care 
devenise, în anii aceia, principala problemă a statului. De multă vreme îşi cerea 



desprinderea de imperiu, iar pretenţiile ei erau susţinute de câteva state europene 
cu care se învecina. Marile interese politice ale statului nostru reclamau pace cu 
aceste state, dar, pe de altă parte, sultanul ţinea la acest ţinut, aşa cum ţine acum 
la Albania. Ce să facă? Indecizia s-a prelungit multă vreme, până ce în capitală a 
ajuns eremitul Hadji Halii Ruhollaku. El a cerut să se întâlnească cu sultanul şi a 
aşteptat o săptămână încheiată la poarta Dolmabahţe până ce a fost primit. El i-a 
prezentat suveranului un plan care la început li s-a părut tuturor nebunesc. 

Oaspetele coborî glasul, apoi schimbă tonalitatea înainte de a reveni la 
normal, ca şi când doar aşa, cu o voce ce părea a nu fi a lui, ar fi putut prezenta 
ideea eremitului. în esenţă, aceasta se referea la conducătorul care trebuia pus în 
fruntea mişcării de independenţă a ţinutului respectiv. Câtă vreme statul otoman 
stăpânea încă ţara aceea, el putea să-l pună în fruntea mişcării pe omul cel mai 
potrivit. 

— Treaba asta ţi s-ar putea părea de-o simplitate uluitoare, aproape banală, şi 
ai putea să te întrebi pe bună dreptate de ce era nevoie ca eremitul Ruhollaku să 
călătorească patru luni pentru a-i expune sultanului un plan atât de copilăresc. 
Aşa mi s-a părut şi mie când am auzit asta pentru prima oară. Dar nu te pripi, 
Beqir Aii. Ceea ce l-a sfătuit eremitul nu era nici simplu, nici copilăresc. 

Ca şi când ar fi spus o poveste, oaspetele îi dezvălui gazdei lui propunerea 
eremitului, care, spre uimirea lui Beqir Aii, era cu totul altfel decât îşi închipuise 
el. în fruntea mişcării pentru independenţă trebuie pus nu un fidel al statului 
otoman, în nici un caz aşa ceva, se încăpăţânase eremitul, pentru că un fidel, 
oricât de bine s-ar preface, avea să fie demascat într-o bună zi. Conducătorul 
mişcării trebuia să fie un... altfel... de om... 

Lui Beqir Aii nu-i venea să-şi creadă urechilor. Viitorul conducător trebuia să 
fie cineva care avea ceva de ascuns. Ceva urât, mizerabil în trecutul său. Să-şi fi 
ucis propria mamă, de pildă, să aibă o boală ruşinoasă sau un viciu, cum ar fi 
pederastia, care în unele ţări este un viciu pentru oamenii simpli, dar un păcat 
cumplit pentru conducători. 

— Poate că ţie ţi-a zburat gândul la dosarele poliţiei secrete. Sunt sigur că la 
alea te-ai gândit. 

Gazda zâmbi ca unul prins asupra faptei. într-adevăr, la ele se gândise. Avea şi 
el vreo unsprezece, nu numai ale oponenţilor, ci şi ale subalternilor. 

— Ţi-am spus să nu te grăbeşti, Beqir Aii, zise musafirul. Dosare secrete? în 
nici un caz. Doar statele slabe, guvernele fără minte pot face asemenea greşeli. îi 
bagă omului dosarul sub nas şi-i spun: noi ştim că ai luat mită de la cutare 



negustor, sau au lăsat-o gravidă pe cumnată-ta, ori ai fluierat în biserică, aşa că o 
să faci cum spunem noi, altfel te-a luat mama naibii, spuse oaspetele şi dădu 
îndelung din cap. Nu, Beqir Aii, doar statele slabe, cum ţi-am spus, fac aşa ceva. 
Slăvitul nostru imperiu n-ar putea să se umilească atât de mult. Noi lăsăm 
destinul, timpul, să acţioneze singur. Noi alegem doar omul potrivit, apoi ne 
tragem deoparte. Ne spălăm pe mâini, cum se spune, lăsându-1 apoi singur cu 
demonul din inima lui... Ca să mă întorc la ţinutul acela şi la sfatul eremitului. 

Oaspetele povesti cum suveranul a ascultat sfatul pustnicului şi a dat ordin să 
se acţioneze întocmai. A fost găsit omul care avea unul dintre viciile despre care 
am vorbit şi s-au tras toate sforile ca în fruntea mişcării să fie pus chiar el. 
Adevărul e că respectivul n-avea cine ştie ce tragere de inimă. Poate că se simţea 
vinovat pentru păcatele tinereţii. Şi totuşi s-a făcut tot ce era omeneşte posibil 
pentru a fi declarat conducătorul mişcării. Ceea ce s-a şi întâmplat, după care 
ţinutul s-a desprins de imperiu. Deşi cu inima grea, sultanul a acceptat fără să 
murmure. 

— A început din nou să plouă, zise musafirul înainte de a-şi relua povestirea. 
- Acum nu mai încerca să iasă din stilul fabulei, ba chiar în câteva rânduri a 
folosit expresii precum „şi astfel s-a dus vara şi a venit iarna“, care, lui Beqir 
Aii, i-o aminti pe bunică-sa când îl adormea cu poveşti, în copilărie. - Şi-n felul 
acesta se arătară repede rezultatele sfatului bătrânului eremit. Noul conducător, 
după primele festivităţi şi ceremonii, şi-a dat arama pe faţă. O agitaţie cumplită, 
care avea legătură cu viciul lui de odinioară, nu-i dădea pace. îşi închipuise că 
pata aceea neagră din biografia lui fusese uitată, dar îndoiala că acum, când 
conducea statul, vechile păcate îl vor ajunge din urmă îl chinuia zi şi noapte. Mai 
întâi întrebările: cine ştie şi cine nu, cine ar fi putut povesti altora şi cine era 
dispus să tacă. I se părea insuportabil să-şi imagineze cum, în serile petrecute cu 
prietenii, aceştia se vor prăpădi de râs pe seama lui - ah, ce conducător avem, 1- 
aţi văzut cum se umflă-n pene în faţa armatei care defilează, sau când loveşte cu 
pumnu-n masă la şedinţele de guvern? Dacă ar şti oamenii... câţiva ani în 
urmă... într-o odaie dosnică... din taverna lui cutare. Dar să nu ne lungim prea 
mult cu detalii despre discuţia lor ca-ntre prieteni. Erau insuportabile, deci, 
pentru conducător aceste îndoieli şi această suferinţă. Iar într-o zi s-a petrecut 
ceea ce se aştepta: încruntat, palid la faţă din cauza nopţilor nedormite, el s-a 
hotărât să facă ceva. Să pună punct bârfelor despre el. Să-i condamne pe 
bârfitori. Să-i şi ucidă, dacă era nevoie. 

— Să-i ucidă, repetă oaspetele. La început pe cei care vorbeau. Apoi pe cei 



care ar fi putut să vorbească. După care... pe toţi cei care ştiau... sau ar fi putut 
să ştie. 

Beqir Aii aşteptă cu groază până ce vocea celuilalt îşi recăpătă tonalitatea 
molcomă de povestitor. Acum suspiciunile îl torturau şi mai mult pe conducător. 
Şi a început să lovească. Dar nu i-a fost uşor să afle cine-i ştia secretul şi cine nu. 
Aşa că a poruncit să fie distruşi cu familie cu tot. Apoi cu tot cercul de prieteni. 
Iar după asta, cu tot ce era în jurul lor. Totuşi, la început, crimele trebuiau 
justificate. S-au inventat aşadar comploturile împotriva statului, pretexte valabile 
în orice situaţie. Crimele se ţineau lanţ. Pentru că crima este precum câinele. E 
atrasă de sângele altei crime, apoi de al alteia şi aşa mai departe. Dar, pentru a se 
asigura continuitatea terorii şi a execuţiilor trebuia ca întreaga maşinărie a 
statului să ia chipul şi asemănarea lui. 

— Ei bine, cum poate ştii, Beqir Aii, europenii suportă toate astea mai greu ca 
noi. Ei au inventat cuvinte teribile pentru aşa ceva: tiranie, dictatură. Vorbele 
astea îi sperie mai tare decât ciuma. Astfel încât noi am ştiut că, într-o zi, Europa 
liberală îl va certa rău pe protejatul ei. în vremea asta noi n-a trebuit nici măcar 
să-i cerem să i se împotrivească Europei. Pentru că avea s-o facă singur. 

Oaspetele îi povesti pe scurt despre răcirea relaţiilor cu Europa, şi apoi despre 
conflictul cu ea. Iar după asta, cum era şi previzibil, întoarcerea privirilor spre 
Asia. 

— El trebuia să se întoarcă la noi într-o zi, Beqir Aii, aşa cum a prezis 
eremitul cel sfânt, odihni-s-ar în pace acolo unde se află. Trebuia s-o facă, pentru 
că noi eram singurul lui refugiu. Mesajul nostru era pe cât de simplu, pe atât de 
clar: fă ce vrei acum, cât eşti pe val, du-te dincolo, dacă vrei, dar să ştii că acolo 
nu vei sta prea mult. în vreme ce la noi eşti bine-venit. Iar el s-a întors într- 
adevăr la noi, împreună cu ţara lui, unde a stăpânit până ce moartea i-a închis 
ochii pe vecie. 

— Lumina-i-ar Allah spiritul, zise Beqir Aii în şoaptă, temător, ca şi când ar fi 
putut stinge cu respiraţia lumânarea din faţa sa. 

— Ploaia s-a oprit, spuse gânditor oaspetele. 

Beqir Aii, care aştepta cu nerăbdare o întrerupere pentru a lua vătraiul de fier 
şi a răscoli o vreme jăraticul, ca omul care abia aşteaptă să se scarpine, renunţă, 
cine ştie de ce, la gestul său. îşi spuse tulbure că în felul acesta avea să evite 
vreun gând nesăbuit: în loc să răscolească cu fierul prin cenuşă, să-l lovească pe 
musafir peste faţă o dată, de două ori, de trei ori. îl dojeni pe Allah că-i trimite 
asemenea încercări, se rugă şi oftă în forul său interior. 



— Ai putea să te întrebi cât de moral este ca statul nostru binecuvântat să se 
folosească de asemenea lucruri murdare şi urâte pentru a-şi asigura aliaţi. 

îl privi pe Beqir Aii direct în faţă, ca pentru a-i repeta, fără cuvinte, întrebarea. 

— Ei, cum să spun... pe cuvânt că nu..., murmură Beqir Aii. 

— Ai tot dreptul să-ţi pui o asemenea întrebare. Şi nu te-aş învinui pentru asta. 
Toţi cei care aud pentru prima oară lucrurile acestea şi-o pun. Răspunsul, Beqir 
Aii, e simplu: totul e permis când este în joc victoria noastră. înţelegi? 

Beqir Aii făcu „da“ din cap. Vătraiul era la locul lui, dar el nu îndrăzni să-l ia. 

— Ehei, oftă celălalt cu zgomot. Ca să ne întoarcem la treaba cu Albania... 
Uite, la soluţia asta mă gândesc eu şi pentru ea. Ceva asemănător, pricepi, Beqir 
Aii? Să găsim un om precum acela despre care am vorbit, şi Albania va fi a 
noastră pentru totdeauna. Ea ne va iubi sincer şi încă mai tare decât ne iubim noi 
înşine. Iar când ne vom asigura câţiva aliaţi ca ea şi vom avea astfel un inel de 
apărare de jur împrejur, atunci vom putea spune că am câştigat războiul cu 
creştinătatea. Aceasta va fi, cum ţi-am zis, şi esenţa raportului meu. Pentru ca 
realizarea eremitului Ruhollaku să nu rămână izolată, ci, pornind de la ea, să se 
ridice o construcţie întreagă. Ceva ce astăzi se numeşte doctrină. Iar dacă ea va fi 
aprobată de suveran, atunci rămâne misiunea voastră să căutaţi şi să găsiţi omul 
despre care am vorbit. Poate chiar tu ai să-l găseşti, Beqir Aii. 

Privirile lor se întâlniră şi rămaseră aşa câteva clipe. 

Să-l găsesc pe Anticrist, îşi spuse Beqir Aii. Tulbure, aşa cum le întâlnise prin 
denunţuri şi rapoartele de anchetă, îi trecură prin minte frânturi din istoria 
creştinilor. 

Musafirul privi o bucată de vreme afară ca şi când ar fi încercat să vadă ceva 
anume, ceva ce nu reuşea să ajungă la el. 

— Mi se pare că se luminează de ziuă, spuse. 

Beqir Aii clătină din cap. 

— E mijlocul lui octombrie, iar vremea s-a răcit ca iarna. 

Celălalt continua să privească prin geamurile întunecate. 

— Ştii cum numesc ghiaurii vremea pe care o trăim? zise imediat. Secolul 
XX... 

— A, da, am auzit de la alde pierde-vară ăştia de pe aici, poeţi... 

— Secolul XX, repetă celălalt. Sună caraghios, nu? De câţiva ani, spun ei, am 
intrat în acest secol... De opt ani, dacă nu greşesc... 

Beqir Aii aşteptă ca pe celălalt să-l pufnească râsul, la fel ca adineauri, dar 
omul era mai încruntat ca înainte. 



— Acum, că am scos toată otrava asta din mine, cred că o să pot dormi, zise 
şi, căutându-şi cu piciorul papucii, se sprijini de marginea sofalei pentru a se 
ridica. Noapte bună, Beqir Aii. 

— Noapte bună, Mărite, îi răspunse gazda sa. 

I se păru că duşumelele scârţâie chiar şi după plecarea oaspetelui. 

Se rugă din nou Domnului, apoi, complet amorţit, se apropie de fereastra pe 
care se uitase insistent celălalt. Simţea cum prin geam pătrunde tot frigul de 
afară. în depărtare sclipeau câteva luminiţe. Erau ferestrele caselor în care, dintr- 
un motiv sau altul, oamenii se treziseră devreme. 

Prin mintea lui continuau să se perinde frânturi din istoria creştinilor. Ordinul 
regelui Irod pentru căutarea copilului Cristos. Sosirea regilor magi. Pilat din 
Pont spălându-şi mâinile... 

Ostenit, închise ochii. Dacă raportul musafirului său avea să fie aprobat... şi 
dacă vorbele lui nu fuseseră doar bâiguielile unui nebun, cum să-l găsească el pe 
nefericitul hoge, micul prinţ al Asiei? 

Nu-şi amintea ce făcuse regele Irod pentru a-1 găsi pe Cristos. Dar nici el nu 
va precupeţi nimic. Va scotoci sat cu sat, fără să-şi găsească liniştea până ce n-o 
da de el. Va redeschide dosarele, denunţurile făcute sub tortură. Poate că va 
trebui să coboare în celula în care era ţinut unul dintre poeţi... Acolo unde va 
afla alte şi alte detalii ale acestei poveşti străvechi, amănunte care să-i 
folosească, chiar dacă Irod îl căutase pe Cristos pentru a-1 ucide, în vreme ce el îl 
căuta pe Anticrist pentru cu totul altceva... pentru a-1 urca pe tron. 

Dar este acelaşi lucru, îşi zise după un moment de gândire. Este acelaşi lucru, 
Allah, repetă şi întinse mâna să se sprijine de perete, căci i se părea că-şi pierde 

minţile. 

> 


Tirana, 13 octombrie 1987 



Firmanul orb 


1 


în penultima săptămână din septembrie s-a văzut că cele ce se petreceau nu 
erau deloc întâmplătoare. După ce Ibrahim, noul hoge, a căzut pe treptele 
minaretului imediat după prima lui rugăciune, care trezise admiraţia tuturor 
credincioşilor, s-a vorbit despre boala neaşteptată a prinţului moştenitor, ivită, de 
asemenea, după prima lui ieşire în public, ca şi despre alte câteva întâmplări 
nefericite ce avuseseră loc una după alta în săptămâna aceea tulbure, la sfârşitul 
căreia avea să apară încă o surpriză. în vreme ce ambasadorul Angliei se grăbea 
spre palatul imperial, unde urma să-i transmită sultanului vestea mult aşteptată 
că guvernul britanic aprobase un credit important, trăsura lui s-a răsturnat. 

O femeie (sau poate un bărbat acoperit cu feregea), despre care se credea că se 
uitase urât spre trăsură în vreme ce aceasta trecea podul Hamam cu câteva 
secunde înainte de a se răsturna, fusese căutată de mulţime, care o şi urmărise o 
vreme pe străduţe, fără a putea s-o prindă. Dar, chiar dacă nu dăduseră de ea, un 
lucru era clar pentru toată lumea: trăsura ambasadorului, la fel ca şi căzătura 
tânărului hoge, precum şi boala prinţului moştenitor, laolaltă cu celelalte 
întâmplări, aveau o singură cauză - deochiul. 

Şi lucrul acesta nu se întâmpla pentru prima oară. Memoria colectivă, ba chiar 
şi cronicile statului erau pline cu astfel de situaţii, care arătau că deochiul poate 
produce din când în când nenorociri la fel de mari ca molimele, dacă nu chiar şi 
mai grave. Nu fără rost, în tradiţia populară se spune din cele mai vechi timpuri 
„lovi-te-ar ochiul rău“. 

Dar în toamna aceea, poate din cauza frigului şi umezelii, ori poate şi din 
pricina crizei economice, impactul acestui flagel s-a resimţit mai puternic ca altă 
dată. Drept pentru care neliniştea şi nervozitatea oamenilor ajunseseră la culme, 
precum şi îngrijorarea din raportul care se spune că-i fusese prezentat 
suveranului. 

De zile întregi se aştepta reacţia acestuia. Dacă nu un decret, măcar o hotărâre, 



o proclamaţie ori o circulară secretă, se şuşotea peste tot. 

Până marţi seara, cancelaria sultanului nu emisese nimic. Şi, ca întotdeauna în 
asemenea ocazii, împreună cu vechile întrebări legate de hotărârea care urma să 
se ia, apăreau nedumeriri noi, de regulă mai neclare ca primele. 

înainte vreme, cazurile de „crimă cu ochiul rău“ erau aspru pedepsite, 
asemenea celor de erezie: făptaşii erau aruncaţi în groapa cu var nestins, jupuiţi 
de vii sau omorâţi cu pietre. Aşa îşi aminteau unii că se întâmplase în capitală cu 
bătrâna Shanisha, jupuită de vie pentru că, după ce-o privise chiorâş pe fiica 
fostului sultan Aziz, aceasta căzuse bolnavă de epilepsie, ceea ce-1 doborâse pe 
bietul părinte şi-l făcuse să-şi piardă şi tronul, eveniment urmat de tulburări după 
care a trebuit să treacă ani buni până ce statul să-şi revină. 

Aşa erau pedepsiţi în vechime vinovaţii, dar acum, când, după marile reforme, 
imperiul fusese modernizat, asemenea condamnări erau considerate barbare şi 
oarecum învechite. 

Şi atunci, ce-ar fi trebuit făcut cu ei? Să fie luaţi în braţe, să le fie îngăduit să 
lovească mai departe, nenorocind nu numai oameni, ci şi oraşe întregi? Astfel 
vociferau cei care-i voiau pedepsiţi fără milă, opunându-se oricărei concesii din 
partea statului. Şi într-adevăr, cum poţi să combaţi o belea ca asta fără nişte 
măsuri ferme? N-ar fi trebuit cumva să-i pui pe făptaşi să poarte niscai 
farafastâcuri dintr-alea, descoperite de curând în ţinuturile ghiaurilor, nişte 
ciudăţenii de sticlă numite „ochelari"? Sau să-i legi la ochi cu nişte cârpe negre, 
din cele pe care le folosesc tâlharii mărilor? 

Nu, nici vorbă de aşa ceva, pentru că ochiul vrăjmaş îşi trimite la fel otrava, 
dacă nu chiar şi mai şi, din spatele feşei negre, şi cu atât mai mult dindărătul 
blestematelor de sticle, chiar dacă le-ai înnegri cu funingine, cum făceau acum 
câţiva filfizoni din capitală. 

Aşa comentau oamenii, încercând să ghicească ce se va întâmpla, până când, 
vineri, decretul a fost publicat. 

Ca toate marile decrete, şi acesta avea un titlu scurt: „Firmanul orb“, nici aşa 
de cumplit şi nici aşa de blând cum se aşteptau oamenii. Era ceva ambiguu, un 
titlu dintre cele care nu dau satisfacţie nici uneia din părţi şi care te bagă în ceaţă, 
în urma căruia te simţi totuşi dator să-ţi manifeşti admiraţia pentru stat şi 
suveran, mai ales pentru acesta din urmă, care ştia să se ridice şi să rămână 
deasupra pasiunilor omeneşti. 

Uluitor de repede, chiar în prima săptămână de după publicare, s-au aflat 
câteva detalii din şedinţa de guvern unde „Firmanul orb" a fost analizat înainte 



de a i se da forma finală. Ca de fiecare dată, s-au confruntat fără menajamente 
clanul Koprulti 1 cu acela al Sheh-ul Islamului. Susţinătorii clanului, fără a cuteza 
să iasă împotriva decretului, ceruseră măsuri mai blânde împotriva făptaşilor: 
demiterea din posturile şi demnităţile publice, arestul la domiciliu, ori cel mult 
reţinerea şi trimiterea lor în locuri speciale, aşa cum se procedează cu leproşii. 
Sheh-ul Islamului şi grupul lui cereau, dimpotrivă, revenirea la vechile pedepse, 
în vreme ce sultanul, care ascultase cu răbdare ambele tabere, nu fusese de acord 
nici cu una, nici cu cealaltă din opinii, sau, mai bine spus, le aprobase pe 
amândouă. „Firmanul orb“ era o concesie făcută ambelor clanuri, astfel încât 
întreaga nemulţumire a celor ce se opuneau măsurilor barbare să fie îndreptată 
împotriva Sheh-ului Islamului, şi invers, furia fanaticilor, împotriva grupării 
Koprulti. Sultanul însuşi nu numai că se poziţionase în afara confruntărilor, dar 
atrăsese compătimirea egală a tuturor pentru suferinţa pe care i-o pricinuia 
dorinţa sa de a pune capăt certurilor nesfârşite dintre cele două clanuri rivale. 

1. Familie de origine albaneză, care a ocupat demnităţi importante la curtea sultanilor în Evul Mediu. (N. 
tr.) 

înainte de a fi publicat şi distribuit prin mesageri, în unele cercuri din capitală 
s-au aflat punctele principale ale decretului. Conţinutul „Firmanului orb“ era, 
mai mult sau mai puţin, acesta: 

Deoarece în ultima vreme se înmulţiseră cazurile de „crimă cauzată de ochiul 
rău“ şi pentru că deochiul (cuvântul fusese găsit într-un vechi dicţionar din 
secolul al XVI-lea) avea tendinţa de a se transforma într-un pericol veritabil, 
statul, ca să se apere pe sine, dar şi pe cetăţenii săi de acest flagel, era dator să 
intervină cu o serie de măsuri. 

Făptaşii nu erau condamnaţi la moarte, ca odinioară, ci li se lua doar 
posibilitatea de a face rău. 

Se decretase, aşadar, să li se scoată ochii vinovaţi tuturor celor care se 
dovedeau a avea aşa ceva. 

Această acţiune, orbirea, urma să se facă în schimbul unei despăgubiri oferite 
de stat, care avea să fie mai mare pentru cei care se prezentau singuri, voluntar, 
şi mai mică pentru ceilalţi. 

Orbirea (cuvântul se folosea pentru prima dată într-un document oficial) avea 
să le fie provocată cu forţa, chiar fără despăgubire, acelora care, prin diferite 
metode, se eschivau procedurii, se ascundeau sau se opuneau. 

Se făcea apel către cetăţenii secularei împărăţii să-i demaşte deschis sau prin 


scrisori anonime pe toţi cei vinovaţi, dându-le numele complet, adresa sau locul 
de muncă. Denunţul putea să aibă ca obiect atât oameni simpli, cât şi demnitari, 
indiferent de funcţia pe care ar fi avut-o în ierarhia statului. 

Această ultimă frază a făcut ca privirea multora să încremenească preţ de o 
clipă, ca şi când ar fi căutat în eter un punct invizibil. 

2 


De când începuseră să se utilizeze ambele metode de adresare publică - cea 
veche, prin crainici, şi cea nouă, prin intermediul ziarelor -, existau unele 
decrete care făceau o impresie mai puternică citite la răspântie şi altele care 
impresionau mai degrabă ochiul, lucru care depindea desigur de natura 
decretului şi de destinaţia pe care o avea acesta: mulţimea ignorantă sau oamenii 
cu carte. 

„Firmanul orb“ a avut imediat un ecou cumplit pentru ambele modalităţi de 
publicitate. Ba chiar, la început, a existat impresia că poate fi înţeles pe deplin 
numai atunci când îl receptai pe ambele canale, cu ochiul şi cu urechea. Aşa se 
explică probabil că aceia care-1 auzeau citit de crainici se grăbeau să cumpere 
ziarul pentru a-1 vedea scris, şi, dimpotrivă, cei care la început îl citiseră în presă 
lăsau ziarul pe măsuţa cafenelei sau pe scaunul terasei şi se grăbeau spre o 
răspântie pe unde urma să treacă crainicul. 

Un sentiment cunoscut, uitat oarecum de câţiva ani, începuse să plutească în 
aer: frica. Era o frică ciudată, complet diferită de temerile de boală, de tâlhari, de 
fantome sau de moarte - era frica de stat. Rece, diformă, ceţoasă, dar acoperind 
totul, zi de zi şi oră de oră, aceasta a început să prindă în capcana ei sute de mii 
de oameni. Tot astfel cum se întâmplase cu şase ani în urmă, când se iniţiase 
campania împotriva sectelor religioase, ce începuseră să se revigoreze. Ba chiar 
şi mai demult, cu cincisprezece ani în urmă, când se descoperise complotul din 
armată, bănuit la început a cuprinde doar un mic grup de înalţi demnitari, dar 
care şi-a întins mai pe urmă tentaculele în mii de familii. 

Oamenii, deprinşi prin natura lor să rememoreze nenorocirile comune, 
uitaseră atmosfera specială care se creează în pragul marilor şocuri, paralizia şi 
liniştea cumplită din zilele pustii dintre apariţia ameninţării şi prima reacţie, 
atunci când există speranţa că lucrurile nu sunt adevărate, că statul ar putea da 



înapoi, că totul poate să dispară ca un vis urât, toate acestea, în loc să atenueze 
groaza, o adânceau şi mai tare. 

Aşa credeau ei, dar când, după bătăile de tobă, auziră primele cuvinte ale 
crainicilor, pricepură că n-au uitat nimic, că totul se păstrase adânc în conştiinţa 
lor, ascuns cu grijă, precum otrava dintr-un inel. Şi, la fel ca în vechime, înainte 
să realizeze creierul despre ce-i vorba, celulele gustative de pe limba lor au 
simţit uscăciunea cunoscută, după care aveau să vină toate celelalte. încă de la 
început s-a văzut că, în comparaţie cu campania împotriva sectelor interzise sau 
cu celelalte campanii mai vechi, aceasta de acum era mult mai cumplită. Şi era 
astfel pentru că avea de-a face cu ceva confuz şi generalizat. Iar ei ştiau bine ce 
înseamnă asta. O simţiseră, ei sau apropiaţii lor, chiar şi atunci când lovitura 
avea o destinaţie precisă, cum a fost în cazul sectelor sau al unor demnitari, ca şi 
în complotul din armată. în vreme ce acum era în discuţie un lucru iluzoriu prin 
definiţie - cum este felul în care priveşti - ba chiar mai mult, era ceva legat de 
un organ pe care-1 avem cu toţii, ochiul, şi nimeni n-ar fi putut să se dea deoparte 
spunând că n-are legătură cu asta; deci acum au înţeles cu toţii că noua campanie 
avea să fie ceva teribil din punct de vedere al cruzimii şi dimensiunilor. Se 
simţea de la început că vârtejul ei avea să-i înghită pe toţi, la întâmplare şi fără 
milă, torturându-i până la ultima picătură de vlagă. 

încă de sâmbătă dimineaţa, peste tot, în familii, birouri şi cafenele nu se 
discuta decât despre noul decret. Dar, după cum se întâmplase şi în campaniile 
de dinainte, în contradicţie totală cu groaza cumplită pe care o provoca în 
sufletul oamenilor, discuţiile despre noua decizie se desfăşurau lejer, fără a o lua 
în tragic, chiar cu umor. Oamenilor li se părea că aceasta este modalitatea cea 
mai potrivită pentru a spulbera din ochii celorlalţi, şi în primul rând dintr-ai lor, 
orice îndoială că s-ar teme de decret sau că ar putea face obiectul lui. La fel ca 
înainte, îşi aminteau vechi zicale, precum „celui care are trupul drept nu-i e 
teamă că umbra-i va fi strâmbă“, ori „cine are şoim să-şi păzească ochii“. Şi 
totuşi, venea un moment când, în toiul discuţiei sau al veseliei, privirile se 
opreau o secundă pe unul sau pe altul ca o săgeată de gheaţă. Era clipa în care 
fiecare gândea despre celălalt: dar dacă-şi închipuie că am ochi din ăia ? 

Dar asta nu ţinea decât o clipă, apoi privirile se limpezeau, iar glumele şi râsul 
continuau. Iar discuţia se învârtea de obicei în jurul acelor întrebări pe care toţi 
se prefăceau că le evită, dar care îi preocupau pe toţi: cum sunt ochii care 
deoache şi cum pot fi descoperiţi? 

Opiniile erau foarte diferite. înţelepciunea populară spunea că deochitorii se 



găseau mai ales printre cei cu ochii deschişi la culoare şi ceva mai rar printre cei 
cu ochi negri sau căprui, deşi culoarea nu era un criteriu imbatabil pentru 
stabilirea lor, mai ales când era vorba despre un imperiu multinaţional, în care 
unele popoare aveau ochii, la fel ca părul şi pielea, mai deschise la culoare decât 
celelalte. Nu, culoarea ochilor nu era un criteriu suficient, era doar un semn, aşa 
cum insuficient, pentru a fi învinuit, era să ai ochii saşii, ieşiţi din orbite, prea 
mari sau prea mici. Fără discuţie că aceste criterii nu contau, ba chiar nici luate 
toate laolaltă nu te puteau include automat în categoria bănuiţilor. Era altceva, 
altă chestie... O combinaţie specială a înseşi naturii ochiului cu urmele pe care 
privirea lui le lăsa în spaţiu... Era, fireşte, greu de sesizat, cu atât mai mult cu cât 
nici decretul nu oferea vreo explicaţie. Dar, în vreme ce documentul nu se oprea 
la asemenea detalii, comisiile speciale, care se formau peste tot, aveau, desigur, 
instrucţiuni precise pentru demascarea deochitorilor, aşa încât să poată fi evitate 
confuziile şi posibilele erori. 

De regulă, acesta era momentul în care oamenii, înăbuşindu-şi cu greu oftatul, 
îşi continuau discuţia pe un ton la fel de vesel ca şi până atunci. 

Iar asta se întâmpla de obicei prin birouri, prin cafenelele pline cu iscoade sau 
în familie, în prezenţa invitaţilor, după care, rămânând singuri, oamenii se 
repezeau prin cotloanele în care ţineau oglinda şi rămâneau gânditori ore întregi 
dinaintea ei. Şi asta făceau cei cu ochii negri, ca să se convingă că au pupila atât 
de închisă la culoare, încât nu pot fi bănuiţi de nimic, cei cu ochii albaştri sau 
verzi, ca să se convingă de contrariul, saşiii, care şedeau mai mult ca toţi ceilalţi, 
cei cu ochii inflamaţi, cei cu tensiune sau fel de fel de boli, cei atinşi de 
gălbinare, umflaţi de la vreo măsea stricată sau de la băutură, chiar şi cei bolnavi 
de cataractă. 

Nimeni, cu excepţia orbilor, nu putea fi sigur că rămâne în afara acţiunii 
decretului şi, după cum au înţeles toţi în cele din urmă, în asta şi consta puterea 
opresivă a „Firmanului orb“. 

Dar, în vreme ce o parte dintre oameni credeau că afişând o atitudine veselă ar 
fi putut îndepărta spectrul pericolului, existau şi cei care, pe nesimţite, încercau 
să se dea la fund, să nu mai iasă pe stradă sau la cafenea, cu speranţa că în felul 
acesta lumea avea să-i uite. închişi în casă, adesea întinşi pe pat şi acoperiţi cu 
velinţe, ei se chinuiau să şi-i amintească pe duşmanii personali sau pe cei ce le 
vânau postul la birou şi care ar fi putut profita de ocazie pentru a-i denunţa. Alţii, 
în schimb, pentru a preveni răul, denunţau ei primii, în speranţa că, pârându-şi 
din vreme duşmanii, le-ar fi putut anihila veninul. 



în timpul acesta, în vreme ce presupunerile, şuşoteala şi zvonurile despre noul 
decret continuau, odată cu denunţurile şi redactarea listelor întocmite pe baza lor, 
acţiuni secrete care se desfăşurau deja, cu siguranţă, a fost anunţată şi Comisia 
Centrală care urma să dirijeze campania şi care avea nenumărate filiale pe toată 
întinderea imperiului. Imediat după asta, au fost deschise nişte birouri ciudate, cu 
nişte denumiri şi mai anapoda, create prin combinarea cuvântului turcesc „orb“ 
cu un cuvânt împrumutat, cine ştie de ce, din blestemata limbă a „frâncilor“ sau 
„inglezilor“: orboficiu. 

Oamenii stăteau grupuri-grupuri dinaintea firmelor abia instalate şi, deşi pe 
majoritatea dintre ele erau scrise între paranteze, sub orboficiu, cu litere mici, 
cuvintele „Birou de orbire“, trecătorii, aproape fără excepţie, întrebau: Ce-i cu 
birourile astea? Ce se va-ntâmpla în ele? 

Ce se va-ntâmpla în ele? Se ştie ce se va-ntâmpla. Dar tu pe ce lume eşti, n-ai 
auzit de firmanul cel nou, decretat de marele nostru sultan, lungi-i-ar Allah 
zilele? 

Totuşi, ceea ce urma să se facă în aceste birouri nu a fost clar de la început. 
Mulţi oameni credeau că acolo aveau să se strângă denunţurile, pentru a fi 
trimise apoi mai sus, alţii, şi asta s-a întâmplat atunci când în ele au fost instalate 
paturi de fier cu chingi, ca la spital, au priceput că scoaterea ochilor păcătoşi 
avea să aibă loc chiar acolo. Dar, cu trecerea vremii, şi mai ales atunci când 
campania a ajuns la apogeu, s-a înţeles pe deplin ce era într-adevăr un orboficiu 
şi ce avea să se facă acolo. în afară de denunţ, pe care fiecare cetăţean, chiar 
dacă adresele poştale ale filialelor erau afişate peste tot, putea să-l predea direct 
aici, era adevărat că din aceste birouri nu lipsea patul chirurgical de fier. Dar 
acesta avea mai cu seamă un rol simbolic. în realitate, orbirea se făcea în altă 
parte, cu rare excepţii, atunci când trebuia dat un exemplu într-un cartier sau pe o 
stradă din vecinătate. 

După cum s-a văzut în săptămânile care au urmat, orboficiile au servit, înainte 
de scopul lor cunoscut, şi la altceva. Ele, în ciuda a ceea ce au crezut oamenii la 
început, oricât de sumbre şi de pustii erau - ca şi denumirea lor, de altfel -, cu 
timpul au devenit locuri de adunare şi de dezbatere. Acolo veneau oamenii să 
afle ultimele noutăţi despre campanie, să se lămurească asupra unora dintre 
articolele decretului sau instrucţiunilor elaborate de Comisia Centrală, să 
schimbe impresii despre cutare sau cutare vecin, care, după numeroase ezitări, se 
prezentase în cele din urmă singur cerând să i se scoată ochii, lăudându-1 cu 
cuvinte înălţătoare pe sultan etc., etc. 



Erau unii care preferau să petreacă o parte din zi în orboficiu, ba alţii chiar îşi 
luau ceaşca cu cafea de la cafeneaua din colţ şi veneau s-o bea aici, iar cei mai 
tineri serveau ca mesageri voluntari, ducând şi aducând scrisori sau ordine cine 
ştie de unde. Cei mai zeloşi dintre ei se înghesuiau în faţă să vorbească cu glas 
tunător şi privirea înflăcărată despre beneficiile pe care le va aduce „Firmanul 
orb“, în urma cărora lumea, eliberată de blestemul deochiului, avea să fie mai 
veselă şi mai frumoasă. 

între timp, cei care ştiau să scrie scriau pe ziduri sloganele care se publicau de 
zile bune pe prima pagină a ziarelor: „Pentru binele general, demască 
vinovaţii!“, sau „Dacă te culci cu un chior, te scoli saşiu“, primul urmând să 
devină, după toate probabilităţile, sloganul principal al campaniei. 

Veselia festivă era întreruptă când şi când de goana nebună a câţiva cetăţeni, 
care, urlând şi blestemând, târau vreun individ prins asupra faptului, sau pe 
vreun altul care-şi bătuse joc de decretul împărătesc. 

Voluntarii îşi abandonau atunci ceaşca cu cafea şi-şi frecau palmele de 
satisfacţie chiar sub nasul victimei. Aşa, puişor, te-ai ascuns cât te-ai ascuns, dar 
până la urmă tot ai căzut în cursă. Ia, hai să-ţi vedem puţin ochişorii. Albaştri, 
nu? Se dau în vânt ibovnicele după tine, nu? Acum să vedem ce-o să mai rămână 
din ei! Aşa, blestematule, stârpitură, credeai că o să poţi lovi fără să dai 
socoteală? Na, că ţi s-a-nfundat! 

Victima se milogea, îi ruga, n-am făcut nimic, spunea, mă jur, întrebaţi în 
cartier, la spiţeria unde muncesc, nu-mi scoateţi ochii, aveţi milă! 

îşi ferea ochii, dădea din mâini să scape, pentru că avea impresia că orbirea se 
va face chiar acolo, ceea ce-i făcea pe ceilalţi să se strice de râs. 

3 


Lucrurile se clarificau de la o zi la alta, iar oamenii simţeau că se obişnuiesc 
cu ceea ce li se părea de neînţeles în primele săptămâni. Ca de fiecare dată, la 
început situaţia părea mai uşor de acceptat, după care apărea mereu altceva, un 
lucru care iniţial scăpase neobservat şi care arunca totul în aer. într-una dintre 
circularele sale, Comisia Centrală precizase clar cele cinci metode de orbire: 
bizantino-veneţiană (cu un fier cu două ace), tibetană (prin presarea pântecului 
cu bolovani până la ieşirea globilor din orbite), metoda locală (cu soluţie 



concentrată de piatră acră), romano-cartagineză (prin expunerea la lumină 
puternică) şi europeană (ţinerea în întuneric). 

Dar în aceeaşi circulară se preciza, de asemenea, că, în afară de răsplata în 
bani, toţi cei care se prezentau voluntar în faţa comisiilor aveau dreptul de a-şi 
alege metoda de orbire, avantaj pe care-1 aveau şi alte persoane, cărora, din 
diferite motive, Comisia Centrală le putea oferi acest drept. 

Nu era greu de presupus că cele două metode care aveau să fie preferate, 
considerate chiar o ultimă răsplată pentru victime, erau cea romano-cartagineză 
şi cea europeană. Acestea două, în afara faptului că asigurau orbirea fără durere, 
lăsau neatinşi ochii victimelor, fără a produce cicatrice sau găuri urâte pe faţă. 

Singura diferenţă între aceste două metode era intervalul de timp necesar 
orbirii. în vreme ce metoda romano-cartagineză necesita două-trei minute de 
privit forţat în soare până la pierderea vederii, metoda europeană prevedea o 
perioadă de aproape trei luni, timp în care victima trebuia să stea cu ochii legaţi, 
aşa încât privirea să i se stingă treptat. 

Fireşte că metoda romano-cartagineză, în afara faptului că scutea nefericitul 
de o lungă tortură psihică (luni întregi în beznă, tristeţe, amintiri chinuitoare 
etc.), avea în ea ceva curat şi luminos, de vreme ce era implicat şi soarele; astfel 
că foarte curând a devenit metoda preferată atât de voluntari, cât şi de celelalte 
victime, în special din castele superioare, pe care preaputernicul firman nu ezita 
să le lovească. 

Cât despre metodele celelalte, cele violente, care prezentau numai dezavantaje 
- şi durere, şi mutilare, şi lipsa răsplăţii -, era greu să spui care dintre ele era cea 
mai cumplită. Aşa s-au şi explicat mai târziu ezitările victimelor, care-şi 
schimbau de multe ori decizia, renunţând chiar în ultimul moment să se mai 
pronunţe şi lăsându-i decizia felcerului, cu singura rugăminte de a face cât mai 
repede ceea ce era de făcut. 

în paralel cu instrucţiunile despre cele cinci metode de orbire, se comentau, de 
asemenea, şi celelalte măsuri urgente ce trebuiau luate, ceea ce arăta că ziua în 
care va începe aplicarea „Firmanului orb“ era aproape. Astfel, pe lângă şcoala 
superioară de medicină s-a înfiinţat un curs scurt pentru pregătirea felcerilor, în 
vreme ce câteva dintre atelierele din capitală finalizau primul lot de instrumente 
de fier cu ace pentru orbirea bizantino-veneţiană, altele, primele cantităţi de 
piatră acră, pe care le puneau în vase de ceramică pentru a rezista călătoriei în 
provinciile de margine. Cât despre bolovanii necesari pentru metoda tibetană, 
aceştia se găseau peste tot şi, în plus, nici nu era nevoie să fie prelucraţi. 



4 


Maria se strădui să termine cât mai repede treburile casei, pe care le făcea 
împreună cu cumnată-sa, apoi îi spuse acesteia că o doare capul şi urcă în 
camera ei. Cealaltă o urmări cu o privire nemulţumită. De obicei, după ce 
trebăluiau prin gospodărie, tinere fiind amândouă (soţia fratelui nu avea decât un 
an mai mult decât Maria), se obişnuiseră să şuşotească o bună bucată de vreme, 
întrerupte la un moment dat de privirea supărată a mamei Măriei. Se teme să nu- 
ţi povestesc amănunte din viaţa de cuplu, îi şoptea soţia fratelui ei, stăpânindu-şi 
cu greu râsul. Maria îşi muşca şi ea buzele ca să nu râdă. 

Adevărul e că îi mai spusese câte ceva, mai ales înainte de logodna Măriei, şi 
apoi în prima săptămână de după ceremonie. Fata asculta cu ochii scăpărându-i 
de curiozitate cuvintele măsurate ale celeilalte, pe care ruşinea şi decenţa le 
făceau să se strecoare picătură cu picătură, în vreme ce curiozitatea ei 
nestăpânită le-ar fi vrut ca o revărsare de ape ieşite din vad. 

Dar, spre mirarea cumnatei, în ultima vreme, tocmai când se pregătea să-i 
povestească mai multe înainte de căsătorie, Maria începuse s-o evite. 

Cumnata ridică din umeri. La ce să te aştepţi într-o casă de nebuni, îşi zise, în 
care fiecare membru al familiei are alt dumnezeu. 

Trăise una dintre surprizele ei cele mai mari auzind că, în casa viitorului ei soţ, 
aşa cum era în multe familii de origine albaneză din capitală, se putea întâmpla 
ca membrii aceleiaşi familii să aibă religii diferite, ca să nu spunem chiar opuse. 
Iată, socrul ei, Aleks Ura, rămăsese creştin, în vreme ce pe unul dintre fii, care 
slujea în marină, îl făcuse musulman, iar pe celălalt, soţul ei, îl lăsase creştin. 
Poate că ar fi făcut acelaşi lucru şi dacă ar fi avut două fete, dar, pentru că Maria 
era singură la părinţi, încercase oarecum s-o apropie de ambele culturi. Şi, 
fiindcă nu voise să facă din ea un om cu două credinţe (deşi erau destui care 
făcuseră asta), îi pusese cel puţin două nume de botez. Astfel, dacă pentru cei din 
casă şi rubedenii era Maria, pentru ceilalţi, ca şi pentru logodnicul ei, era doar 
Meryem. 

Cu ceva timp în urmă, bărbatu-său încercase să-i explice această situaţie, care- 
şi avea rădăcinile în destinul şi istoria patriei lor îndepărtate, Albania, dar ea nu 
înţelesese aproape nimic din explicaţiile lui alambicate. Pricepuse doar că două 



credinţe diferite avuseseră şi fraţii lui Aleks, la fel şi bunicii şi străbunicii lui. 

în perioada când se negocia logodna ei, s-a întrebat uimită de ce insistă atât de 
mult ai ei să se încuscrească cu această familie ciudată, dar a aflat foarte repede 
adevărul. Familia în care avea să intre era înrudită (pe departe, totuşi) cu faimoşii 
Koprulti. în plus, numele ei, Ura, era vechiul nume al clanului, pe care ei, din 
considerente superioare de stat, şi-l schimbaseră, traducându-1 din albaneză în 
osmană. 

Adevărul e că, de când se măritase, nu-1 întâlnise pe nici unul dintre membrii 
celebrei familii, cu excepţia unui nepot de-al lor, un copil palid de zece- 
doisprezece ani, venit în vizită împreună cu maică-sa în urmă cu un an şi ceva. 
Pe băiat îl chema Mark-Alem, era ursuz, şi, când socrul ei, Aleks, obsedat să 
explice originea numelui familiei, îi desenase puştiului un pod cu trei arce, care 
se afla undeva, în Albania centrală, şi unde cândva se făcuse un sacrificiu, 
băiatul dăduse îndărătnic din cap şi spusese: nu vreau să aud poveşti de groază. 

Familie de nebuni, îşi zise din nou tânăra nevastă, fără a-şi lua privirea de la 
scara pe care Maria urcase în camera ei. Ce naiba făcea, ore întregi, închisă 
acolo? 

Nu-i stătea în fire să-şi spioneze apropiaţii şi totuşi, după ce ezită o vreme, se 
lăsă împinsă de curiozitate şi urcă încet, fără grabă, treptele. în faţa uşii fetei 
răsuflă adânc, se asigură că nu e nimeni în jur, după care îşi lipi ochiul de gaura 
cheii. 

Iar ceea ce văzu o lăsă cu gura căscată: dezbrăcată complet în faţa oglinzii 
înalte, Maria îşi punea şi-şi scotea o pereche de chiloţi de mătase cu dantelă. 

E posibil atât de repede? se întrebă tânăra nevastă, fără să-şi poată lua ochii de 
la trupul alb al fetei, care se legăna molatic. Triunghiul de deasupra pubisului 
trecu fulgerător prin faţa oglinzii, înainte de a dispărea sub peticul de mătase. 

Nu, îşi zise tânăra nevastă, simţindu-şi, cine ştie de ce, cerul gurii uscat. Nu se 
poate ca o femeie să se legene aşa înainte de a cunoaşte plăcerile dragostei. Dar 
cum de s-a întâmplat aşa de repede? 

Fără voia ei, duşumeaua scârţâi uşor, iar fata din odaie se întoarse brusc, 
acoperindu-şi sânii cu mâinile. Dar, văzând că uşa avea zăvorul tras, se linişti 
repede. 

Tânăra nevastă se retrase încet, cu atenţie, şi la fel de prudent coborî treptele. 
Fără îndoială că au făcut dragoste, îşi zise. Doar aşa se explică cum de i-a 
dispărut curiozitatea în ultima vreme. 

Nu-şi putea scoate din cap imaginea trupului obsedant de alb al celeilalte, cu 



linia dulce a şoldurilor unduindu-se molatic la orice mişcare, şi-şi spuse din nou: 
da, da, altfel nu se explică. 


5 


Cumnata avea perfectă dreptate. Cu două săptămâni în urmă, în circumstanţe 
absolut neprevăzute, între ea şi logodnicul ei avu loc ceea ce, în imaginaţia ei, nu 
se putea întâmpla decât în prima noapte de după căsătorie. 

Era adevărat că, la ei în casă, la fel ca în cazul multora dintre familiile venite 
din Peninsula Balcanică, oamenii se purtau mult mai dezinvolt decât în familiile 
musulmane din capitala imperiului. Totuşi, oricât de libertine ar fi fost 
obiceiurile şi oricât de îngăduitor era tatăl ei, Aleks, el n-ar fi acceptat nici în 
mptul capului ca fiica lui să se închidă în cameră cu logodnicul, şi cu atât mai 
puţin să-şi piardă fecioria înainte de nuntă. 

Dar ziua aceea fusese într-adevăr cumplită. Se întâmplase cu două săptămâni 
înainte, când cei ai casei umblau cu toţii ca bezmetici, şi asta din cauza noului 
decret care tocmai fusese publicat. De departe, de la răspântia vecină, printre 
loviturile înfundate de tobă se auzea vocea crainicului, care repeta textul, iar fata 
nu-şi putea dezlipi privirea de pe chipul alb ca hârtia al lui taică-său. 

Se apropie încet, îl mângâie pe ceafă, aşa cum făcea de obicei, şi-l întrebă 
calm: 

— De ce eşti supărat, tată? în familia noastră nu e nici un caz dintr-astea, nu? 

El scutură din umeri ca trezit din amorţeală. 

» 

— Sigur, fata tatei, zise, sigur că nu. 

Ea continuă să-l întrebe din priviri, dar el se prefăcu că nu observă sau, 
preocupat cum era, poate chiar nu observase. 

— Şi, în plus, noi, chiar dacă pe departe, suntem rude cu familia Kopriilu, nu-i 
aşa? 

— Cum, păru el că se smulge din vis, rude cu Koprulii? Sigur că da, dar în 
asemenea cazuri chestia asta nu contează. 

Ochii i se îngustară şi, odată cu asta, vocea îi deveni şuierătoare: 

— în asemenea cazuri e mai bine să nu ai rude deloc. 

în clipa aceea bătu cineva la poartă şi intră logodnicul ei, Geladin. în contrast 
cu ceilalţi, chipul lui era atât de liniştit, încât Aleks îl privi o clipă furios, ca şi 



când i-ar fi reproşat: Dar tu pe ce lume trăieşti? Chiar n-ai auzit de „Firmanul 
orb“? 

Repede de tot, chiar înainte de a se pune masa, aveau să afle de unde până 
unde era celălalt atât de calm, cum se explica deci veselia aceea secretă (poate că 
nu era nici o veselie, dar, pe fondul temerilor lor, liniştea lui părea astfel), aşadar 
aveau să afle foarte repede ce-1 făcea pe ginerele lor să fie atât de sigur pe sine. 
El nu numai că ştia de decret, dar era mai informat decât toţi ceilalţi, şi asta 
pentru că, în urmă cu două zile, îl luaseră din biroul unde lucra şi-l numiseră în 
Comisia Centrală, cea care trebuia să se ocupe cu aplicarea „Firmanului orb“. 

Cuvintele ginerelui produseră un moment de destindere neaşteptată. Era un 
sentiment de descătuşare, amestecat cu mândria că ginerele lor fusese numit într- 
o funcţie atât de însemnată, dar lucrul cel mai important nu era acesta. Important, 
întrucât provocase sentimentul acela de siguranţă, era gândul, deşi încă tulbure, 
că acum, când aveau omul lor chiar acolo, în mijlocul răului, acesta avea să-i 
ocolească fără doar şi poate. 

Admiraţia se vedea nu doar în ochii Măriei, ci şi în cei ai maică-sii, ai soţiei 
fratelui, ba chiar şi în cei ai fratelui ei, care, cine ştie de ce, se purtase foarte rece 
până atunci cu logodnicul soră-sii. 

După ce destinsese atmosfera, Geladin fu privit cu mult mai multă prietenie de 
toţi ceilalţi. în jurul mesei de prânz discuţiile se însufleţiră, în vreme ce tam- 
tamul de afară părea venit dintr-o altă lume. 

Doar în privirea lui Aleks se ivea, din când în când, o umbră de îndoială. 

îşi fixa ginerele cu privirea, ca şi când ar fi încercat să pătrundă în adâncul 
fiinţei lui, sub învelişul de piele şi carne de la suprafaţă. Şi, după o asemenea 
privire, îşi puse mâna pe mâna lui şi-i spuse: 

— Cred că tu, acolo... o să rămâi curat. 

— Cum?! întrebă celălalt, retrăgându-şi atent mâna. Cum adică? 

Brusc, privirea îi deveni atentă, întrebătoare. 

— Nimic, nimic, râse Aleks şi-l bătu pe umăr. Nimic, fiule. Poate vom discuta 
altă dată. Se văzu imediat că Aleks regreta fraza aceea, şi apoi, cât mai stătură la 
masă, deveni limpede că încerca să-şi facă uitată lipsa de tact. Atmosfera 
redeveni destinsă, ca la început, şi poate că această lipsă de atenţie oferi prilejul 
ca, la sfârşitul mesei, Maria şi logodnicul ei, în loc să se retragă în salon, cum 
făceau de obicei, unde şedeau şi chicoteau împreună, să urce nebăgaţi în seamă 
de nimeni în camera ei. 

Chiar nu i-a văzut nimeni, ori s-au prefăcut că nu-i văd? Greu de dat un 



răspuns. Maică-sa şi cumnata ar fi putut să nu-i vadă, ocupate cu strânsul mesei. 
Fratele, imediat după masă, se retrăsese în camera lui, iar tatăl... Poate că nici el 
nu observase nimic, sau, şi asta e mai probabil, recunoscător ginerelui pentru 
uşurarea pe care le-o adusese după ultimele zile pline de nelinişte şi, în plus, 
nedorind să provoace o nouă neînţelegere după cea de la masă, întorsese capul în 
altă parte, prefăcându-se că nu-i vede. La urma urmei, peste o lună şi jumătate 
aveau să se căsătorească. 

Toba crainicului continua să se audă bătând în depărtare, dând deja alte 
dimensiuni lucrurilor... în bubuitul acela înfundat, în camera ei de la etaj, Maria, 
fără să i se opună deloc logodnicului, îl lăsase, după primele săruturi, să o 
dezbrace şi să facă ce vrea cu ea. Totul se întâmplase în linişte şi cu mare grabă, 
durerea şi exploziile de extaz alternând într-un noian de simţăminte 
nemaiîncercate până atunci. Durerea nu i se păruse totuşi atât de insuportabilă pe 
cât îi spusese soţia fratelui, în vreme ce plăcerea, deşi înăbuşită, fusese 
extraordinară. 

O săptămână după aceea, când totul se repetase (puseseră la cale ca el să vină 
pe furiş, în vreme ce părinţii ei erau la o înmormântare), în absenţa durerii totul i 
se păruse de-a dreptul dumnezeiesc. 

Imediat după asta, Maria simţise că nu mai avea ce să înveţe de la cumnata ei 
despre secretele vieţii conjugale. Acum aştepta, cu mare nerăbdare, sosirea 
logodnicului, dar în săptămâna aceea, în care el nu venise decât de două ori 
(munca la teribila comisie îi răpea tot timpul), n-au avut deloc prilejul să rămână 
numai ei doi. 

Aşteptase duminica, ziua în care el, conform obiceiului, prânzea la ei, sperând 
că minunea se va repeta. îşi terminase repede treburile prin casă, împreună cu 
cumnata, şi, când aceasta o aşteptase să se retragă împreună ca să mai stea la 
taifas, ca până atunci, Maria, vrând să se închidă la ea în cameră pentru a savura 
în linişte dulceaţa viitoarelor clipe de iubire, îi spusese că o doare capul şi urcase 
la ea în odaie. 

O bucată de vreme se învârtise de colo-colo prin cameră, privise în lungul 
străzii pe unde el venea de obicei, până ce privirea îi căzu pe lada ei de zestre. în 
ea, printre zeci de veşminte, cuverturi şi voaluri cusute cu grijă ani la rând, se 
afla şi o duzină de desuuri de mătase, uşoare şi transparente ca un vis... O, 
Doamne, cum de nu se gândise până acum să-i facă o surpriză? 

Cu ceva timp în urmă, când se întâmplase să vadă desuurile cumnatei puse la 
uscat deasupra sobei, avusese un moment de uimire. Mai ales că se întâmplase 



după primele destăinuiri ale acesteia. Desuurile acelea, aşa fine şi uşoare cum 
erau, care se aflaseră mai aproape ca orice altceva de actul iubirii şi de amestecul 
furios al trupurilor, îi păreau pline de mister. Şi-i păreau astfel în comparaţie cu 
ale ei, care, amorfe şi reci, împăturite în lada de zestre ca într-un sarcofag, îşi 
aşteptau trezirea la viaţă... 

Se apropie cu paşi uşori de ladă, o deschise şi, după ce privi înăuntru câteva 
clipe, începu să caute cu grijă printre lucruri. 

Uite-le, aranjate, cuminţi şi reci... Da, le va îmbrăca unul după altul, le va 
încălzi, le va sfinţi, le va însufleţi cu parfumul şi gemetele iubirii. 

Se dezbrăcă la iuţeală şi, zburând de fericire, le probă pe toate în faţa oglinzii. 
Ar fi vrut ca în ziua aceea să le îmbrace pe cele mai frumoase. Albastre? Ba nu, 
pe astea de culoarea piersicii. 

Era un model larg, care, după o mişcare mai bruscă, îi lăsă la vedere şi o parte 
din zona secretă a sexului. Se aşeză pe covor, în faţa oglinzii, cu picioarele 
desfăcute. îşi zări sexul în spatele mătăsii şi un val fierbinte de dorinţă o străbătu 
din cap până-n picioare. îşi simţi şi gândurile în dezordine, venite parcă de la 
mare distanţă. Aceasta e poarta de intrare în trupul ei... Trebuie să fie 
primitoare, cu dantele în forma florii de migdal, la fel ca porţile minunat 
împodobite la nuntă... Cumnată-sa îi spusese că sexul femeilor nu e la fel, cum 
nu e nici chipul... Maria era sigură că al ei e frumos şi, în cazul acesta, nu era 
păcat ca el să nu i-1 vadă? 

Se ridică şi se dezbrăcă pentru a proba o altă pereche, când i se păru că aude 
un scârţâit. întoarse îngrozită capul, dar uşa avea zăvorul pus şi se linişti imediat. 

încercă majoritatea desuurilor, dar se întoarse din nou la cele de culoarea 
piersicii. Şi le puse, apoi se îmbrăcă complet şi se lungi pe blana de pe sofa. La 
orice mişcare, mătasea îşi trăda fineţea de abur uşor. 

încercă să nu se mai gândească la asta, să se concentreze la agitaţia de pe 
stradă, ceea ce se dovedi a fi peste puterile ei. Acum îi era clar că, dacă nu se 
ducea, după masă, în camera ei cu Geladin, tortura avea să devină insuportabilă. 

6 


Ca de obicei duminica, prânzul se lua la masa mare din salon. Geladin a sosit 
la unu şi câteva minute, îmbrăcat într-un costum după moda europeană, cum le 



plăcea să se îmbrace în ultima vreme tinerilor din capitală. 

— Cum merge treaba? îl întrebă Aleks Ura, după ce s-au aşezat cu toţii. 

Ginerele zâmbi din colţul gurii. 

— Bine... Destul de bine. 

A trebuit să treacă minute bune, după generalităţile obişnuite, până să se 
ajungă la discuţia pe care-o aşteptaseră cu nerăbdare întreaga săptămână, despre 
„Firmanul orb“. 

— Sunt multe denunţuri? întrebă fiul lui Aleks, Gjon. 

Era blond ca şi soră-sa, deşi atunci când se enerva părul părea că i se 
înnegreşte. 

Geladin făcu o mişcare cu mâna. 

— Cum să spun? Nu-s puţine. 

— Şi cum se decide dacă unul sau altul are ochii aşa... adică deoache? urmă 
Gjon. 

Celălalt zâmbi. 

— Se găseşte mereu o metodă ca să-ţi dai seama. 

— Ca să fiu sincer, mi se pare oarecum dificil, ca să nu spun imposibil. 

— Depinde, zise celălalt. De exemplu... 

— De exemplu, îl întrerupse Gjon, unuia, din fel de fel de motive, de multe 
ori subiective, i se par periculoşi ochii cuiva, iar altuia, nu. Atunci, cum se 
procedează? 

Geladin continua să-l privească zâmbind pe cumnatu-său, deşi zâmbetul acela 
părea puţin forţat. 

— Ai dreptate, zise. Dar tocmai ca să se evite încurcăturile, Comisia Centrală, 
ca şi filialele ei, lucrează pe baza unei circulare interne, unde sunt stabilite în 
detaliu toate atributele pe care trebuie să le aibă un ochi ca să fie sau nu 
periculos. Şi aici nu intră doar aspectul exterior, cum ar vrea să creadă unii. - 
Aici el râse zgomotos câteva clipe. - Uite, eu, de exemplu, am ochii deschişi la 
culoare, iar după unii ar trebui să fiu deja suspect, aşa încât nici n-ar trebui să mă 
apropii de poarta Comisiei Centrale, darămite să mai şi lucrez acolo. 

Majoritatea celor de la masă dădură din cap. încă din ziua în care fusese 
publicat „Firmanul orb“, ei, direct sau pe ascuns, iscodiseră cu atenţie orice 
detaliu din ochii celorlalţi, iar acum el nici nu mai trebuia să-şi ridice privirea din 
farfurie ca să verifice dacă ginerele avea într-adevăr ochii albaştri, cu o uşoară 
umbră cenuşie, ce-i dădea un aer aspru, masculin. 

— Aşadar, nu este vorba doar despre aspectul exterior, urmă el. Există o 



mulţime de factori... Iertaţi-mă, sunt printre oameni apropiaţi aici, dar sunt 
câteva secrete de serviciu despre care n-am voie să vorbesc... Pe scurt, ceea ce 
voiam să spun este că, înainte ca unul sau altul să fie declarat criminal, totul va fi 
urmărit şi analizat cu atenţie, ba chiar, dacă va fi nevoie, cel în cauză va fi 
spionat o vreme. 

— Spionat? se miră Gjon. Asta ne mai lipsea. 

— Cum adică? 

— Am vrut să spun că mereu se găsesc pretexte pentru a justifica o măsură 
sau alta. 

Gjon, vru să intervină Aleks, dar cuvântul, cine ştie de ce, îi rămase pe limbă. 
Ginerele, în loc să se supere, zâmbi calm. 

— Nu cred că un lucru atât de simplu pentru un stat, cum este supravegherea 
cetăţenilor săi, justifică atâta tevatură, răspunse. 

— Fireşte, interveni în cele din urmă şi Aleks. Cât timp vor exista state, va 
exista şi supraveghere. Şi nici o cârmuire nu ascunde asta. 

Gjon asculta încruntat. Totuşi, în timp ce vorbea, pe chipul lui Geladin nu se 
vedea nici o urmă de satisfacţie şi Aleks simţi un val de recunoştinţă pentru asta. 
Ori de câte ori îşi amintea o veche şi ciudată expresie, adusă de ei probabil din 
Albania - „în casa fetei, ginerele nu face umbră“ -, el îşi repeta în gând: dar 
ginerele meu e diferit. 

— Treaba cu supravegherea poate fi aşa cum spuneţi voi, zise Gjon. Totuşi, pe 
mine nu mă puteţi convinge că există o metodă exactă - cum să mă exprim? -, 
ştiinţifică, pentru a nu da greş în aplicarea firmanului. 

Geladin nu-i răspunse şi, pentru un moment, clinchetul tacâmurilor în 
farfuriile de porţelan făcu liniştea să pară şi mai grea. Degeaba îl fixa Aleks pe 
fiu-său cu o privire plină de reproş. 

— Eu cred că forţa reală a firmanului vine chiar de la asta, urmă Gjon. 

— De la ce? întrebă cumnatul. 

Gjon nu-i răspunse imediat. Poate pentru a evita avertismentul din privirea lui 
taică-său, încerca să se uite peste capetele celorlalţi, spre uşile de cristal dinspre 
hol. 

— „Firmanul orb“ este, fără îndoială, decretul care a zgâlţâit din temelii statul 
nostru, continuă Gjon. Şi, ca să reiau discuţia de unde am lăsat-o, eu cred că 
forţa lui uriaşă stă tocmai în ambiguitatea lui. în faţa „Firmanului orb“ fiecare îl 
bănuieşte pe celălalt, nimeni nu e scutit de îndoieli şi orice individ începe să se 
simtă vinovat. Tocmai în această derută totală stă puterea lui. 



— Iar eu cred că forţa fiecărui decret imperial stă tocmai în justeţea lui, zise 
Geladin fără nici un dram de enervare în glas, ceea ce-i făcu pe ceilalţi să răsufle 
uşuraţi. 

— E adevărat că au existat scrisori anonime care-1 învinuiau pe vărul marelui 
vizir Muhtar paşa? interveni în discuţie soţia lui Gjon, mai mult pentm a 

schimba cursul discuţiei. 

> 

Geladin ridică din umeri. 

— Nu ştiu, răspunse, s-ar putea să fie bârfe. 

— Tot aşa a fost bănuit, anul trecut, vizirul Basri, spuse Gjon. S-a spus că sunt 
bârfe, după care s-a aflat adevărul, iar vizirul a sfârşit în ştreang. 

— Se poate întâmpla şi aşa, interveni Aleks Ura, hotărât de data aceasta să nu 
mai îngăduie astfel de discuţii la masă. 

Fusese întotdeauna de acord cu purtările libere, îi ironiza pe cei care 
interziceau femeii să ia parte la discuţii, după cum se împotrivise mereu 
fanaticilor care ţineau la obiceiurile asiatice, şi totuşi lucrurile acestea aveau şi 
ele o limită. Nu era destul că Gjon se ciondănea cu ginere-său, acum se băga şi 
nevasta lui în vorbă. 

Răspunsurile lui Geladin deveneau din ce în ce mai scurte, şi poate că ar fi 
reacţionat mult mai ferm dacă n-ar fi simţit, din când în când, privirile 
împăciuitoare ale Măriei. 

Lui Aleks nu-i scăpa duioşia din ochii fiică-sii. Era cu totul altceva dacă o 
comparai cu momentele de dinaintea logodnei, când nu-şi ascundea atracţia 
pentru Geladin. Sau cu sclipirile afectuoase de mai târziu, când în priviri i-a 
apărut o tandreţe mai profundă, cu o tentă enigmatică. Dar acum era altceva. 
Privirea îi era învăluită într-un abur ciudat şi extrem de vulnerabil, atât de 
vulnerabil, încât el începuse să evite s-o privească în faţă de teamă să n-o 
rănească. 

în urmă cu două săptămâni, după un prânz ca acesta, i se păruse că le aude 
paşii urcând spre camera ei de la etaj. A avut un şoc, dar n-a privit după ei, ca 
omul care încearcă să evite o imagine nedorită... Ziua căsătoriei nu era departe, 
iar el era din ce în ce mai fericit cu alegerea făcută. în vremuri ca acestea apare 
de la sine dorinţa să te închizi între zidurile casei, să stai împreună cu familia în 
jurul focului, în timp ce afară urlă vântul uscat al pustiei. Şi asta cu atât mai mult 
când ai alături pe cineva cum era ginerele lui - o sursă nepreţuită de noutăţi 
venite direct din inima statului, tocmai în perioada în care ai nevoie să ştii mai 
multe, iar zvonurile şi cleveteala sunt atât de periculoase... Fiul său şi nora cea 



uşuratică nu puteau preţui asta şi nu făceau altceva decât să-l supere pe invitat. 
Dar el îşi va impune propriile reguli în situaţii ca aceasta. Şi va începe chiar de 
acum, ducând discuţia în direcţia cea bună. 

— Şi când va începe aplicarea decretului? 

Auzind aceste cuvinte, lui Aleks Ura nu-i veni să-şi creadă urechilor. 
Deschisese gura să spună altceva, cu totul altceva, ceva vesel, cât mai departe de 
tema zilei, aşa încât să schimbe complet atmosfera din salon, dar, iată, fără să i 
se supună, gura lui făcuse exact contrariul. Te-ai hodorogit, îşi spuse, nu poţi să- 
ţi mai ţii nici propria gură în frâu, mai rău ca femeile. 

— Aplicarea? răspunse ginerele, ridicând din umeri. Cred că repede. Ba chiar 
foarte repede, adăugă imediat. Poate chiar săptămâna asta. 

— Aşa? întrebară două-trei voci. 

— Este adevărat că şi orbirea se va face diferenţiat? întrebă soţia lui Gjon. Se 
zvoneşte că într-un fel se va proceda cu nobilii, într-altul cu oamenii de rând. 

— E normal să fie aşa, interveni Gjon. Ca peste tot. 

— Se mai vorbeşte despre orbirea la soare, urmă tânăra nevastă. E prima dată 
când aud aşa ceva. E o metodă nouă, cu siguranţă, nu-i aşa? 

Aleks Ura se pregăti să intervină, dar, spre uimirea lui, ginerele zâmbi 
îngăduitor. 

— Nu e deloc nouă, zise, dimpotrivă, poate că e cea mai veche. 

Şi începu să vorbească despre un deşert uitat de lume şi câteva hoteluri sau 
vile luxoase dincolo de mare, unde condamnaţii aveau să-şi petreacă liniştiţi 
ultimele zile cu lumină. într-o dimineaţă, într-una dintre dimineţile acelea în care 
cerul e mai limpede ca oricând, vor fi aşezaţi pe nişte jilţuri, cu faţa spre soare, şi 
acolo, în câteva clipe... 

— Treabă curată, nimic de zis, zise Gjon. Nici sânge, nici cleşti înroşiţi în foc 
sau alte barbarii dintr-astea. 

— Totuşi, mie mi se pare că metoda asta e cea mai dureroasă, zise soţia lui 
Gjon. Să te afli între strălucirea cerului şi a mării, şi dintr-odată să le pierzi 
pentru totdeauna... 

— Poate că preferi metoda cealaltă, să fii ţinută trei luni într-o hrubă, cu ochii 
legaţi? zise Gjon. 

— Poate e mai bine aşa, îi replică soţia. Ai timp să te înveţi cu întunericul. 

— O, nu, făcu Gjon. Trebuie să fie o tortură cumplită... Cu capul vuindu-ţi de 
gânduri. 

— Dacă ţineţi la mine, lăsaţi discuţiile astea, zise doamna gazdă. N-aveţi ceva 



mai vesel de vorbit? 

Şi aduse la masă platoul cu dulciuri, fără a uita să amintească că erau pregătite 
de Maria. 

O bucată de vreme o lăudară cu toţii, iar Aleks nu-şi ascunse admiraţia pentru 
„floarea albastră a familiei", cum îi plăcea să-i spună singurei lui fiice. Doar 
Gjon nu spuse nimic. înfulecă două bucăţi de prăjitură, părând că e cu gândul 
aiurea. 

— Oamenii vorbesc câte-n lună şi-n stele, zise gânditor în cele din urmă. Sunt 
unii care spun că toată campania asta împotriva deochiului e o tâmpenie inutilă, 
în care nu cred nici cei care au pornit-o. 

— Ce vorbe-s astea? îl contră Aleks. Eşti sau nu eşti în toate minţile? 

— Nu le spun eu, tată, răspunse Gjon. Lumea vorbeşte. Se spune că toate 
astea au scopul de a distrage atenţia de la dificultăţile economice. 

— Destul, îl întrerupse Aleks, nu-ţi permit să vorbeşti aşa! 

— Dar nu vorbesc eu, tată. 

— Eşti vinovat că le asculţi, zise Aleks, cu vocea tremurându-i de supărare. 

Pe chipul ginerelui nu tresări nici un muşchi. 

— Hm, făcu Gjon, o fi şi asta o vină. Dar, din câte ştiu eu, nu s-a dat nici un 
decret pentru asta, să-i spunem „Firmanul surd", care să acuze urechile 
trădătoare. 

Aleks deschise gura pentru a spune din nou „destul!", dar hohotele ginerelui, 
asurzitoare de data asta şi absolut neaşteptate, acoperiră ultimele cuvinte ale lui 
Gjon. 

— „Firmanul surd", ce ţi-a trecut prin cap, Gjon! 

Râseră cu toţii, dând impresia că ar fi făcut orice pentru ca acest moment de 
respiro să se prelungească mai mult decât era normal. îl prelungiră deci cât de 
mult se putea cu „oh-uri“ şi „ah-uri“, apoi, când hohotele se mai stinseră, 
întinseră mâinile după dulciuri, făcând zgomote nefiresc de puternice cu vesela. 

— în realitate există o legătură ciudată între organele omului şi stat, zise Gjon, 
îndată ce se făcu din nou linişte. Privirile tuturor se îndreptară spre el, 
majoritatea implorându-1 din ochi: Nu ne nenoroci, Gjon! 

Dimpotrivă, ginerele îl privea în continuare cu aceeaşi expresie binevoitoare, 
ca şi când l-ar fi îndemnat: ia să vedem ce idei trăsnite ţi-au mai venit. Ceilalţi nu 
îndrăzneau să intervină în discuţia lor. Gjon spunea că observase cum, în 
general, statul avea ce avea cu câteva dintre organele omului, cum ar fi, de 
exemplu, testiculele în cazul eunucilor (Maria şi cumnată-sa nu mai ştiau încotro 



să-şi întoarcă privirile, în vreme ce mâinile li se întinseră simultan spre platoul 
cu baclavale), fără de care nici nu pot fi imaginate miile de haremuri din ţară, 
care, la rândul lor, îi scot din amorţeală pe supuşii celui mai mare stat al lumii. 
Sunt de acord cu tine, îi răspundea Geladin. Ba chiar o să mai adaug alte câteva 
exemple, cum ar fi muţii, atât de necesari unor servicii secrete, sau surdomuţii, o 
adevărată comoară în asemenea cazuri... Din câte ştiu eu, nu există orbi în slujba 
statului, spunea Gjon, decât în cazurile când se pretind a fi astfel. Desigur, 
răspundea celălalt, dar asta e valabil pentru toate handicapurile. Falşii muţi, de 
exemplu, au adus în câteva rânduri mari servicii statului, mai ales în ambasadele 
străine. 

Uşurat că discuţia celor doi tineri se desfăşura aproape prieteneşte, Aleks simţi 
că i se face somn. Maria îşi mijise şi ea ochii, dar din cu totul altă cauză. 
Discuţia despre organele omului, în loc să-i diminueze dorinţa, i-o aţâţase mai 
mult ca oricând. 


7 


Vineri, încă din zori, bubuiră din nou tobele, anunţând că „Firmanul orb“ 
începuse să fie aplicat. 

îngroziţi, cu părul în dezordine şi ochii ieşiţi din orbite, oamenii, treziţi la ora 
aceea matinală, încercau, din spatele obloanelor, să înţeleagă ceva din 
comunicat. Ce spune? Ce spune? se întrebau în şoaptă unul pe altul. Taci, să 
auzim! Mi se pare că pronunţă nume, nume... 

Numele primilor voluntari fură cunoscute încă de dimineaţă. Cu titluri mari, 
imediat după ce se aflase că a început aplicarea decretului, ziarele au dat lista 
celor care s-au prezentat primii la orboficii, suma acordată fiecăruia drept 
recompensă, ca şi cea a pensiei viagere. 

O parte dintre ziare au publicat declaraţia unui anume Abdurrahim, funcţionar 
de protocol în capitală, care spusese, printre altele: „Mi-am sacrificat ochii cu tot 
dragul. Cu excepţia satisfacţiei avute că am putut face ceva spre binele statului, 
îi sunt recunoscător «Firmanului orb», care m-a scutit de chinurile conştiinţei 
provocate de ideea că ochii mei erau o sursă de nenorociri". 

în afara listei de nume, ziarele nu dădeau amănunte despre numărul exact al 
acestora, nici despre locul în care se aflau sau în ce fel se făcuse orbirea (de 



câteva zile, cuvântul acesta era pe buzele tuturor). 

Unii spuneau că ar fi sute, alţii se jurau că-s mii şi că ar fi ţinuţi izolaţi, în 
lagăre uriaşe. 

între timp, în afară de latura festivă a campaniei, continuau, la vedere sau pe 
ascuns, vânarea deochitorilor, stabilirea vinovăţiei celor care scăpaseră până 
atunci vigilenţei poporului sau căutarea acelora care, după ce fuseseră demascaţi, 
reuşiseră să se ascundă. Mai erau şi aceia care li se plângeau tuturor după ce 
aflau că fuseseră denunţaţi, sau doar credeau asta, şi astfel, torturaţi de gândul 
vinovăţiei, trezeau bănuielile celorlalţi şi se demascau singuri. 

Marţi, crainicii repetară apelul ca deochitorii să se prezinte singuri, pentru că 
în felul acesta nu aveau decât de câştigat. „Profetul a spus că nu e vinovat cel 
care s-a născut aşa“, strigau ei. „Vinovat e cel care ascunde asta.“ 

Cronicile ziarelor au început să redea diverse întâmplări legate de deochi. Un 
oarecare Selim fusese prins asupra faptului în timp ce, ascuns într-un tufiş, 
privise strâmb spre un pod în construcţie, încercând să-i doboare una dintre 
arcade. Fusese legat şi orbit imediat de către muncitorii şi trecătorii care se aflau 
întâmplător acolo. Ziarul nu vorbea despre metoda de orbire, dar se înţelege că 
era una dintre cele „trei groaznice", dacă n-o fi fost alta, inventată pe loc, mai 
dureroasă decât cele cunoscute. 

Dar, în timp ce ecoul „Firmanului orb“ se simţea când mai puternic, când mai 
slab în presă, la orboficii agitaţia era permanentă. Curierii voluntari veneau şi 
plecau cu bileţele, veşti şi dispoziţii noi, apoi, abia ajunşi, plecau imediat în altă 
parte, cu chipurile transfigurate de fericire sau, alteori, morocănoase, pentru a-şi 
da mai multă importanţă. 

Identificarea deochitorilor atinsese punctul culminant. Orboficiile se întreceau 
la numărul de cazuri depistate, iar uneori, când pe undeva lucrurile se 
împotmoleau, funcţionarii, stând seara, târziu, sub lumina lămpii cu petrol, cu 
feţele descompuse de supărare, îşi aminteau numele vreunui vecin din cartier sau 
de pe stradă, care părea să aibă ochi din aceia, dar care lor le scăpase. 

Alteori, în orboficii ferestrele rămâneau luminate până la miezul nopţii, iar 
localnicii, care stăteau în apropiere şi nu puteau să adoarmă până nu se stingeau 
lămpile acolo, îşi şopteau unul altuia: Ce mama naibii fac ăia de n-au plecat? Ce 
blestemăţii mai pun la cale, lua-i-ar naiba să-i ia! 

între timp se înteţiseră ameninţările la adresa celor care bârfeau gloriosul 
„Firman orb“, ceea ce nu-i împiedica pe oameni să-l ia şi mai mult peste picior, 
îl criticau, îl batjocoreau, profitând de titlul lui, îl botezaseră „decretul 



întunericului^ „decretul orb“ sau „firmanul negru“. Acelaşi lucru se întâmpla şi 
cu cei care răspândeau zvonuri, reacţia statului împotriva lor nefăcând altceva 
decât să le dea apă la moară. Căci pe zi ce trecea acestea deveneau tot mai 
cumplite. Iată, în ultimele zile începuse să circule un zvon despre marele vizir. 
Se spunea şi despre el, deşi era mâna dreaptă a suveranului, că existau bănuieli 
cum că ar avea ochii din aceia. O scrisoare anonimă afirma aşa ceva. Cu o 
spaimă ciudată, care aduna în ea şi teamă, şi curiozitate, ba chiar şi un soi de 
satisfacţie (uite că sunt loviţi şi cei mari, nu doar cei mici), oamenii nu pregetau 
să comenteze această ultimă noutate. Cum se poate să fie bănuit chiar marele 
vizir... Nu e nimic de mirare aici, răspundea careva. Că doar n-o fi prima oară 
când se întâmplă... 

Şi se mai spune ceva, şi anume că tot acest balamuc cu deochiul n-ar fi avut 
decât un singur scop: căderea marelui vizir... A, scuză-mă, dar tot ceea ce afirmi 
n-are nici o noimă. Dac-ar fi aşa, dacă sultanul ar fi vrut să-l zboare pe marele 
vizir, cine i-ar fi stat în cale? Parcă puţini mari viziri s-au culcat cu capul pe 
umeri şi s-au trezit fără el?... Ehei, asta a fost pe vremuri, acum s-a schimbat 
treaba. Acum statul nu mai taie capete, ca odinioară. Acum lucrurile se fac cu 
tact. în plus, tu uiţi că marele vizir a fost pus acolo la insistenţele clanului 
Kopmlii. Şi poate ştii că nu poţi să te pui cu ei. Ca să-l poţi demite pe unul 
susţinut de ei îţi trebuie sprijin şi dinăuntru, şi din afară. Pentru că se află şi 
acolo... 

Uite, aşa se bârfea peste tot. Dar nu erau combătute doar bârfele. Erau la fel de 
primejdioase şi ironiile gratuite, aluziile şi vorbele spuse în răspăr. 

La unul dintre orboficiile din centrul capitalei a fost convocat într-o după- 
amiază de sâmbătă cunoscutul poet Tahsin Kurtogllu. în prezenţa mai multor 
martori, după ce i se spusese la început că i se făcea o mare onoare că, graţie 
renumelui său, nu era chemat la anchetă, ci la un orboficiu, i s-a cerut socoteală 
pentru câteva versuri publicate în urmă cu două săptămâni, ca şi pentru două-trei 
glume spuse între prieteni. 

în ceea ce priveşte versurile, poetul s-a apărat cu înverşunare, mai ales în 
cazul unuia dintre acestea, „m-a ucis arcul, nu săgeata“, care i-a fost prezentat ca 
deosebit de periculos. El a explicat că este un vers de dragoste, dedicat unei 
femei care avea o minunăţie de sprâncene. Iar în ce priveşte ideea că sprâncenele 
(arcul) ar fi fost mai periculoase decât ochii (săgeata), asta n-avea nici o legătură 
cu măreţul „Firman orb“. 

Cei care l-au ascultat cu neîncredere i-au amintit atunci de un alt poem, 



extrem de sumbru, care începea cu versurile: „Viaţa ne desparte, mormântul ne 
uneşte, în desiş pasărea oarbă ciripeşte", despre care poetul n-a dat vreo 
explicaţie precisă, repetând disperat că acestea nu au nici o legătură cu statul, ci 
cu o suferinţă personală, martor fiindu-i însuşi Allah. 

Atunci, pentru ca întâlnirea cu poetul să nu ia o întorsătură neplăcută, unul 
dintre acuzatori scoase din buzunarul jiletcii un bilet pe care erau notate, pare-se, 
vorbele cu dus şi întors rostite de scriitor pe ici-colo. Se vedea că omul nu e 
deprins cu cititul, dar, culmea, vorbele acelea, silabisite greoi, în loc să ducă 
acuzaţiile în derizoriu, le-au sporit gravitatea. „în data de şapte, luna aceasta, la o 
cină cu prietenii, ai afirmat că bezna lumii va căpăta dimensiuni uriaşe după 
aplicarea decretului. în doisprezece, ai spus, la cafenea, că există un echilibru 
între zi şi noapte, lumină şi întuneric, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, 
iar acest echilibru se va strica odată cu începutul campaniei. Ai mai spus, de 
asemenea, şi asta e cel mai grav, că suma tuturor ochilor din lume, de circa un 
miliard şi ceva, constituie, după părerea ta, ceea ce se poate numi «ochiul întregii 
lumi», ochi care slăbeşte după ce sunt orbiţi o mulţime de oameni, şi, mai ales, 
atentie voi, ceilalţi, când sunt orbiţi cei mai luminaţi dintre ei.“ 

După fiecare frază rostită de oficialul orboficiului, Tahsin Kurtogllu dădea din 
cap că nu-i adevărat. Iar când celălalt termină de citit, poetul negă totul, repetând 
că acelea nu sunt decât invenţii şi calomnii ale confraţilor lui invidioşi. 

Cuvintele lui, în loc să liniştească mulţimea, mai mult o înfierbântă. Oamenii 
începură să vocifereze, unii de acolo cerând chiar: Destul l-aţi lăsat să bată 
câmpii, merită tibetana. Tibetana, tibetana, strigară şi alţii, dar unul dintre 
funcţionari, după ce făcu semn mulţimii să facă linişte, ţinu un discurs foarte 
scurt în care sublinie generozitatea statului, care se limita de data aceasta să-i dea 
lui Kurtogllu doar un avertisment sever. Numai că aceasta este ultima 
atenţionare, adăugă oficialul, arătând cu degetul spre poet. 

Supăraţi nevoie mare că le scăpase şi de astă-dată, după ce fuseseră siguri că 
acum i se înfundase, fanaticilor nu le mai rămase altceva de făcut decât să-l 
huiduie în vreme ce ieşea pe uşă. îi strigară că nu merită atâta generozitate din 
partea statului, că este nerecunoscător şi că într-o bună zi va muri ca un câine 
turbat. Apoi, pentru că purta părul lung, îi strigară în urmă haimana, declasat şi 
golan. 

Devenise deja clar pentru oricine că avalanşa de denunţuri şi scrisori anonime 
depăşise orice limită, şi, când pe stradă apărea furgonul poştal, oamenii îl 
urmăreau curioşi, convinşi că jumătate din corespondenţă conţinea asemenea 



mesaje. 


într-o asemenea zi plină de tensiune, Maria, după ce închise uşa camerei, se 
apropie de fereastră pentru a-şi privi iubitul care ieşea în stradă. I se păruse puţin 
schimbat faţă de alte dăţi, ceva mai tensionat. Chiar şi discuţia de la masă se 
derulase mai poticnit, cu toate eforturile tatălui ei de a o anima. 

Iată-1! îl urmări cu privirea până ce silueta lui dispăm sub coroana arborilor de 
pe trotuar şi-şi spuse din nou: E ceva cu el. 

Se gândi la fel de fel de lucruri - prea multă muncă, intrigi, mustrări de 
conştiinţă -, până ce, în final, îşi zise: poate că nu-i nimic. Oare nu se întâmplă 
uneori să te trezeşti fără nici un chef, să te mai şi întrebe cineva: ce-i cu tine azi, 
nu ţi-e bine? Cu siguranţă că asta i s-a întâmplat şi lui. 

Pe jumătate dezbrăcată cum era, se apropie de oglindă şi se privi o vreme, 
admirându-şi când un sân, când pe celălalt. Uite, pe cel din dreapta avea două 
pete vinete, amintire de duminica trecută. Iar petele de azi aveau să apară peste 
două-trei zile... O vreme îşi scrută pântecul neted, vârtejul negru de deasupra 
pubisului, apoi se aşeză pe covor, cu picioarele desfăcute, şi-şi privi sexul. 
Liniştit, îşi zise, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Nu-şi putea desprinde privirea de la linia înşelătoare care-i despărţea cele 
două buze trandafirii. Ca două buze mute... Deşi, cu puţin timp înainte parcă 
erau nebune, lunecoase şi pline de viaţă. 

Incredibil! îşi spuse. Şi-n clipele acelea îi trecu prin minte că sexul femeii este 
lucrul cel mai greu de descifrat pe lume. Buzele acelea mute nu vor povesti 
niciodată ce s-a întâmplat acolo. 

Recunoscătoare, mâna îi mângâie pântecul, părul de sub el, apoi chiar sexul. 
Câteva clipe mai târziu simţi că-i e frig şi se ridică să se îmbrace. 

Şi totuşi, el avea ceva, îşi zise din nou în vreme ce-şi prindea o clamă în păr. 

8 


Campania împotriva deochiului ajunsese la apogeu. Ca un râu ieşit din albie, 
ea se lăţea cu fiecare zi, cuprinzând în vârtejul ei nenumărate destine omeneşti. 

Nu erau spionaţi permanent doar deochitorii. Odată cu ei erau suspectaţi cu 
acelaşi zel şi cei consideraţi sau bănuiţi ca fiind apărătorii lor, care boicotau în 
secret „Firmanul orb“, apropiaţii sau rudele lor. Alţii erau acuzaţi de lipsa 



vigilenţei, indiferenţă ori lipsă de zel. Se întâmpla ca acuzaţii să-i atace cu 
aceleaşi cuvinte pe acuzatorii lor. Nebunia se aşternea ca un nor negru peste 
imensul stat. Se vorbea fără ocoliş despre reglări de conturi şi lupte politice între 
clanuri. Alte voci susţineau că vor fi luaţi la întrebări şi unii dintre cei care 
păreau de neatins în această campanie, funcţionarii care se ocupau cu aplicarea 
„Firmanului orb“. Se zvonea că deochitorii reuşiseră să pătrundă în orboficii, ba 
chiar şi în Comisia Centrală, şi de acolo, profitând de funcţie, bramburiseră totul. 

Aha, iată că ce ne-am închipuit noi, ba chiar ce am şi afirmat în câteva 
rânduri, că unele lucruri par ciudate, se confirmă, spuneau oamenii. Fireşte, 
fireşte, doar că suveranul e corect. Ai slujit cu credinţă, uite-ţi răsplata pe care o 
meriţi, dar, vai, ai greşit, eşti vinovat, indiferent de merite, o să-ţi primeşti şi tu 
pedeapsa. 

Că bine spui. Slavă Domnului că-1 avem, lungi-i-ar Allah zilele, fără el s-ar 
duce naibii lumea. Ai auzit ce s-a întâmplat ieri în faţă la „Tabir Sarai“?... 

în fiecare zi se întâmplau lucruri pe care nu ştiai cum să le categoriseşti. 
Lovitura, la fel ca fulgerul de primăvară, îşi schimba adesea direcţia şi pârjolea 
acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Mulţi devotaţi ai regimului, chiar dintre aceia care 
se bucuraseră la început şi se grăbiseră să pornească vânătoarea, se treziră într-o 
dimineaţă legaţi fedeleş în arest. Aceste lovituri înşelătoare, pe care unii le 
credeau a fi ezitări ale statului, iar alţii, intenţionate, cu scopul de a produce 
confuzie, îi făcură şi pe cei mai încrezători să-şi plece capul. S-a văzut că în 
nenorocirea asta nimeni nu putea să se simtă apărat. 

Se zvonea că va fi declarat erou un băiat de cincisprezece ani, ucis de unchiul 
lui pentru că-şi denunţase tatăl. Cei veniţi din provincie povesteau că deochitorii 
se înmulţiseră incredibil acolo şi că era ceva banal să fie lăudat fratele care-şi 
pârâse fratele, ori soţia - soţul. Ceilalţi îi ascultau în linişte şi nu era nevoie să-i 
întrebi dacă au văzut sau nu deochitori în capitală, căci asta era limpede după 
cum zâmbeau. 

Ziariştii, turbaţi că nu li se permite să asiste la vreo orbire din categoria celor 
violente, veneţiană sau locală, şi nici să meargă în locurile izolate unde erau 
orbiţi nobilii, se învârteau de colo-colo în căutarea vreunei tibetane. Numai că 
acestea erau mai rare decât celelalte şi, în plus, victimele erau atât de îngrozite, 
încât, chiar şi atunci când nu leşinau, după smulgerea ochilor nu mai erau în 
stare să spună nimic. 

Şi pentru că singura lor speranţă erau condamnaţii prin metoda europeană, 
aşteptau zile întregi la uşa încăperilor în care nefericiţii aceia erau orbiţi în linişte 



şi întuneric. Nu-i lămurea nimeni câte zile sunt necesare pentru orbirea 
completă, unii spuneau cinci săptămâni, alţii şapte, ba mai erau unii care îi luau 
şi peste picior: Ehei, vinul bun se face în timp etc., etc. 

Oricum ar fi, încă din săptămâna a patra, ziariştii, împreună cu rudele 
victimelor şi o mână de curioşi, se postaseră la porţile unui fost depozit de orez 
al armatei, pe unde urma să iasă primul grup de nefericiţi. 

Şi ei au ieşit, într-adevăr, după a cincea săptămână, dar spectacolul care a 
urmat a fost atât de groaznic, încât unii dintre privitori au rămas şocaţi. Orbii 
păşeau cu braţele întinse, căutând, probabil, zidurile. Unii îşi duceau palma la 
frunte, cine ştie de ce, alţii întorceau capul spre locul de unde se auzeau strigăte, 
gemete ori bâiguieli. Fiule, fiule, unde ţi-e lumina ochilor, plângea o femeie. Se 
auzeau peste tot vaiete şi ocări. Blestemele, deşi locul era plin de turnători, 
răsunau mai tare ca orice. Ţi-aş da ochii mei dacă aş putea, dragul mamei, se 
văita o altă femeie. Mânca-i-ar pământul, Doamne, pe ăia care ţi-au stins lumina 
ochilor. Să nu mai apuce ziua de mâine, fecioraşul mamei. Sări-le-ar ochii de n- 
ar mai vedea lumina zilei, fiule. 

Rudele îşi căutau apropiaţii în grupul de orbi. Unii aduseseră cu ei bastoane, 
iar alţii arvuniseră trăsuri. Erau orbi care se sprijineau de braţul servitorilor, dar 
cei mai mulţi plecau pe picioarele lor, ţinuţi de mână de rubedenii. Câţiva erau 
căraţi în spate de apropiaţi. 

Mulţimea s-a burzuluit la ziariştii care încercaseră să le pună câteva întrebări 
victimelor. Când unul dintre ei a fost lovit peste faţă, ziariştii şi-au pierdut orice 
speranţă şi s-au retras mai încolo, încercând să găsească în mulţime vreun orb pe 
care nu-1 aştepta nimeni. 

Nici aceştia nu erau puţini. Uşor de recunoscut, păşeau cu capul plecat încotro 
îi duceau picioarele. Câţiva dintre ei îşi suceau gâtul într-o parte sau alta ca să 
audă vreo voce cunoscută. Abandonaţi încă de pe acum, se chinuiau să înţeleagă 
ce se întâmplă. Despre unul, un bărbat înalt, al cărui gât, întorcându-se într-o 
parte şi-n alta, părea şi mai subţire, cineva spuse fără să-i pese că-i auzit: săracul, 
l-a lăsat nevasta, iar el habar nu are. 

Curioşii începură să se rărească, iar ziariştii o luară la picior spre vechea 
biserică, din hrubele căreia se zvonea că va ieşi un alt grup de orbi. Oamenii 
spuneau că fix sub zidul acesteia fusese găsită o pietricică, ce se bănuia că fusese 
ochiul împietrit al unei aristocrate de pe vremuri. Alte zvonuri înspăimântătoare 
şi greu de crezut circulau de-a valma prin marele oraş. Iar printre ele, asemenea 
unei crenguţe luate de valurile tulburi, apărea din nou, perfid şi insistent, acela 



despre marele vizir. 


9 


Observaseră cu toţii, desigur, că părea nervos, dar de spus, i-a spus-o ea, 
atunci când s-au închis în odaie. 

— Ai slăbit. Aşa de mult munceşti? 

— Mult, îi răspunse el. Şi repetă imediat: Mult de tot. 

— Vino să te relaxezi... 

Nu se mai jena de el şi, aşezându-se prima pe pat, îl luă mai întâi în braţe, apoi 
îl încolăci cu picioarele ei albe. Şuieratul ei ritmic, uniform, se transforma din 
când în când în geamăt. 

Puţin după aceea, liniştit, bărbatul îşi fixă o vreme privirea pe vânătăile 
rotunde de pe coapsa fetei. Ea aştepta să-i spună ceva despre ele, dar el, spre 
mirarea ei, o întrebă altceva: 

— Aţi apelat vreodată la familia Kopmlii pentru vreun favor? 

Ea ridică din umeri fără a-şi putea ascunde uimirea. 

— Niciodată, din câte ştiu eu. De ce? 

— Uite-aşa... Mi-am amintit că la voi în casă n-am auzit niciodată pomenit 
numele lor. 

— Aşa e. Suntem rude cu ei, dar de departe. Şi apoi, tata, cu mândria lui... 

— înţeleg, o întrerupse el, fără a-şi lua privirea de la vânătăile ei. 

Ea îl mângâie pe piept. 

— E ceva cu tine, îi spuse încetişor. 

El se strădui să-i evite privirea. 

— N-am nimic. 

— Ai mustrări de conştiinţă pentru ceea ce faci? 

Bărbatul dădu din cap în semn că nu. 

— Deloc. N-am nici un motiv... Dimpotrivă... 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Of, ce întrebări tâmpite pui şi tu! 

— Aşa? făcu ea ofensată şi vru să se depărteze, dar el îi trase cearşaful cu care 
fata încerca în zadar să-şi acopere pântecul. O luminiţă ciudată, aproape sadică, 
din privirea lui o făcu să-şi uite supărarea şi să-i privească mai atent chipul. El îi 



fixa acum pubisul, ca şi când atunci l-ar fi văzut pentru prima oară. 

— Peste trei săptămâni o să ne căsătorim, zise ea, o să stăm ore întregi aşa. 

— Da... Aş putea să mă-nvoiesc zilele astea... 

— într-adevăr? Ce bine... O să ne trezim târziu, aşa că o parte din noapte... 
putem să nu dormim... E minunat, da, e minunat să facem... să facem dragoste, 
cum se spune acum... pe jumătate adormiţi, noaptea, în beznă... 

El tresări, ca şi când ar fi sărit din somn. 

— Noaptea, în beznă..., aproape că strigă. 

— Şşt, mai încet, zise ea. Ce-i cu tine? 

— Noaptea, în beznă..., repetă el, de data asta mai încet. 

Ea îl mângâie o bucată de vreme pe gât, pe tâmple. 

— Tu ai ceva, îi spuse din nou în şoaptă, aşa cum îi vorbeşti copilului în 
somn. Cred că înţeleg ce ai..., îi şopti la ureche, dar nu trebuie să te îngrijorezi 
pentru asta... Tu nu faci decât să aplici legea... lasă-i să-şi facă griji pe cei care 
au pornit toată furtuna asta... înţelegi?... Ei să-şi facă griji... Hai acum să ne 
iubim din nou... sufletul meu! 

La fel ca şi ultima oară, Maria îl însoţi cu privirea până ce dispăru după colţ. 
Era frig şi cerul părea cenuşiu şi ursuz. Câteva sclipiri, care-i sugerară nişte 
fulgere reci brăzdând cerul acela mohorât, se dovediră a nu fi altceva decât 
reflexele pe care geamurile trăsurilor le trimiteau de pe stradă. 

în câteva rânduri vru să meargă lângă sobă să se încălzească, dar renunţă. De 
o bună bucată de vreme îi stăruia în minte imaginea câtorva rodii sălbatici pe 
malul unei mlaştini, un loc anonim până atunci, botezat în ultima vreme Balta 
Orbilor. Se zvoneşte că acolo sunt aruncaţi ochii scoşi cu tibetana, îi spusese într- 
o zi fratele ei. 

întotdeauna se găseşte câte o mlaştină pentru fiecare grozăvie, îşi spusese ea. 
La început umblase vorba că bogătaşul evreu Heqim ar fi cumpărat ochii scoşi, i- 
ar fi păstrat în spirt şi i-ar fi vândut apoi spitalelor din Europa, dar mai apoi i se 
interzisese, pentru că, prin ei, străinii ar fi putut pătrunde, cine ştie cum, în 
spiritul secret al statului otoman. 

Afară pomii gemeau sub vânt. Ea îşi repetă în gând ultimele cuvinte ale 
discuţiei cu el şi se întrebă care era de fapt adevăratul lor sens. Dar dacă starea 
lui de azi avea legătură chiar cu familia ei? Cu vreun pericol care-1 ameninţa pe 
taică-său, sau pe Gjon, sau... Şi ce rost a avut întrebarea despre rudele din clanul 
Kbpriilu? 



Lacrimile îi curgeau şiroaie, când, oricât ar fi vrut să se mintă singură, se trezi 
că nu ştie pe cine să plângă mai întâi, pe ai săi, sau pe el... îi ceru iertare Maicii 
Domnului pentru ezitările ei, îl dojeni o clipă pe Dumnezeu, care o pusese în faţa 
unei încercări atât de grele, apoi îi ceru şi lui iertare şi plânse din nou. 

Puţin mai liniştită, îşi aminti din nou de Balta Orbilor. Căruţele care duceau 
acolo coşurile cu ochi erau urmate, cu siguranţă, de corbi. Probabil că din ele 
căzuse, vreodată, un ochi, şi corbii ştiau asta. 

în urmă cu două luni, de ziua ei, Aleks făcuse ceva ce nu-i stătea în obicei: 
cântase un vechi cântec albanez. Şi cântecul acela povestea chiar ultimele 
cuvinte ale unui oştean mort, care îi ruga pe corbi să nu-i mănânce ochii. 

Maria îi ceru din nou iertare Sfintei Fecioare, de data asta pentru păcatul 
săvârşit. Luă toată vina asupra ei, absolvindu-şi logodnicul de orice păcat. Apoi i 
se rugă lui Allah, cerându-i să aibă grijă de omul ei iubit. 

Simţea că în nemărginirea cerului există şi alţi dumnezei care-i aşteaptă ruga, 
dar ea nu ştia nici cine sunt şi nici cum ar fi putut ajunge la ei. 

10 


în cele din urmă a căzut şi marele vizir. La început s-a spus că fusese destituit 
şi trimis într-o funcţie mai puţin importantă, apoi, simplu, că a fost destituit, până 
ce, în final, cuvântul „destituire" a fost înlocuit cu „cădere". Deci nu fusese nici 
retrogradare, nici trecere într-o altă funcţie şi nici demitere pentru lipsă de interes 
în treburile statului şi, mai cu seamă, în aplicarea „Firmanului orb", ci pur şi 
simplu îndepărtare din funcţie şi arest la domiciliu în aceeaşi zi cu inculparea lui 
oficială ca deochitor. 

Că marele vizir era niţeluş saşiu, asta o ştiau toţi apropiaţii şi colaboratorii lui. 
Ceea ce-i mirase pe oameni era faptul că sultanul, cu privirea lui de şoim, nu 
observase până atunci lucrul acesta. Nici nu-i aşa de uşor, se opunea câte unul. 
Se ştie deja că ochiul saşiu nu este periculos până ce nu-i folosit în scopuri 
criminale. Ehei, făcea altul, sunt unele chestii pe care le poţi învârti după cum 
vrei tu. 

Discreditarea marelui vizir a continuat cam şapte săptămâni. în fiecare zi 
apărea o nouă bârfă, iar rarele dezminţiri făceau ca a doua zi acuzele să fie şi mai 
veninoase. Se apropia orbeşte de prăpastie, şi la fel de orbeşte părea că se 



îndepărtează. Nu era clar dacă sultanul îşi măsura cu atenţie fiecare pas sau se 
juca cu el ca mâţa cu şoarecele. Unii credeau în prima variantă, şi era de înţeles 
de ce. Vizirul nu era un funcţionar oarecare şi compromiterea lui nu era la 
îndemâna oricui. Tocmai pentru că era aşa, cea de-a doua tabără, cei care 
credeau că sultanul se joacă cu el, erau şi mai convinşi de varianta lor. Să dobori 
un mare vizir e o treabă care nu se întâmplă zilnic, iar măreţul sultan nu avea 
cum să piardă această ocazie. Avea puţine bucurii, iar haremul de multă vreme 
nu-1 mai atrăgea. 

Aşa au continuat să existe, aproape umăr la umăr, cele două variante, până ce 
s-a înţeles că destinul celui mai înalt slujbaş al statului nu mai avea cale de 
întors. 

îndată după arestul la domiciliu, atunci când mulţi oameni - şi cei care-1 urau, 
şi cei care erau mai îngrijoraţi de soarta lor decât de a lui - au respirat uşuraţi, s- 
a răspândit o zicală cunoscută, având însă acum un ton mult mai pesimist ca 
înainte: Plopul cade odată cu umbra lui. 

Marele vizir nu era un singuratic, precum antecesorul lui, şi totuşi când a 
început să-i fie luat la puricat cercul de apropiaţi, s-a văzut că umbra plopului era 
mai întinsă decât se credea. Loviturile date în provincii nu erau mai puţine decât 
cele din capitală. Neamuri mai apropiate sau mai îndepărtate, rude de sânge, dar 
şi prieteni şi cunoştinţe, erau înghiţiţi cu toţii de vârtej. Cutremurul a fost atât de 
puternic, încât au fost momente în care s-a spus că umbra a fost cea care a atras 
în cădere şi plopul. 

Au mai picat ca popicele alţi patru sau cinci viziri. Apoi alţi doi, şi, după ei, 
un altul, cel al poliţiei secrete, despre care nimeni n-a avut curaj să spună că ar fi 
şi ultimul, dar care aşa a şi fost. 

Imediat după asta, în vreme ce marele vizir fusese dus într-unul dintre locurile 
speciale, unde aştepta romana (aşa îi spuneau acum orbirii după metoda romano- 
cartagineză), în capitală se împrăştiară iar vechile zvonuri: Oare nu bănuise de la 
început că adevăratul motiv al acestui cutremur fusese chiar debarcarea lui? 

Dacă ar fi aşa, se opuneau ceilalţi, după ce fusese atins obiectivul principal, de 
ce n-a fost oprită campania? 

Primii încercau să găsească un răspuns la asta. Continuarea campaniei, 
încercau să explice ei, este tocmai pentru a-i ascunde adevărata ţintă. în plus, 
mai spuneau, mecanismul groazei, căruia îi trebuise un anumit interval de timp 
pentru a începe să lucreze la capacitatea maximă, avea nevoie, tot astfel, de timp 
pentru a încetini şi a-şi opri turaţiile. 



Cum se întâmplă după orice prăbuşire, trebuia, de asemenea, o vreme până să 
se aşeze praful ridicat în urma loviturii, cutremurului şi şocului general. Un val 
de epurări, resimţit de toţi ca fiind ultimul, cuprinsese întregul aparat de stat. 
Oamenii nu se mai gândeau decât cum să scape din furia lui, căci, fiind şi 
ultimul, părea şi mai turbat. 


11 


Stăteau lungiţi îmbrăţişaţi, ea complet dezbrăcată, el doar pe jumătate. îi 
spusese adevărul doar cu puţine clipe înainte, iar ea, ca şi când îl aşteptase, nici 
nu ţipase, nici nu plânsese. Albă ca marmura, îi ascultase vorbele, şi doar atunci 
când îşi lipise obrazul de obrazul lui, el îi simţi lacrimile umezindu-i pomeţii. 
Aşa cum se scurge sângele când ţi se smulg ochii, îşi zise. 

Dacă nu i se va aproba cererea ca orbirea să se facă după metoda medievală 
europeană (nu îndrăznise să ceară metoda romano-cartagineză, la soare, ca nu 
cumva să-l creadă un înfumurat), deci, dacă nu i se va aproba orbirea în 
întuneric, poate i se va repartiza aceea cu piatră acră. Se poate şi mai rău, îi 
spusese un coleg de birou, gândeşte-te la bizantină, ca să nu mai amintesc de 
tibetană, cea mai îngrozitoare dintre toate. 

— Deci, în ziua în care mi-ai spus că o să te învoieşti, ştiai? întrebă ea. 

— Da. Tocmai atunci m-au anuntat că am fost destituit. 

» 

— Ah, făcu ea, dar cum de ai tăcut, cum de nu mi-ai spus? 

— N-am vrut să te necăjeşti înainte de vreme. Am avut încă un fir de speranţă 
până în ziua când m-au anunţat să nu plec din capitală până ce nu se vor lămuri 
bănuielile în privinţa mea. Dar speranţa asta s-a stins încetul cu încetul... 
Denunţul, după cum s-ar părea, a fost aprobat. 

— Dar de ce? De ce? aproape că strigă ea. 

îl privea în ochi, analizându-le lucirea aceea cenuşie, ca şi când ar fi vrut să 
descopere în ea semnul ce-1 adusese în pragul nenorocirii. 

— Mă întrebi de ce, zise el, cu un zâmbet amar pe chip. Nu fac parte din 
categoria înţelepţilor, a celor care văd viitorul mai clar şi mai adânc, şi care sunt 
indezirabili pentru orice regim autoritar. 

O, Doamne, îşi spuse ea. într-una din seri, tatăl ei rostise aproape aceleaşi 
cuvinte. 



— Deci nu mă văd în categoria acestor minţi luminate, urmă el. Şi totuşi, 
există un motiv pentru care ochii noştri trebuie închişi: ştergerea urmelor. 

— Cum? Nu înţeleg, zise ea. 

— E simplu, răspunse el. Noi suntem martorii multor fapte care trebuie uitate. 

— Cine sunteti voi? întrebă ea. 

» 

— Noi, cei care până ieri am slujit în comisiile de orbire. Ochii noştri au văzut 
o mulţime de lucruri care nu trebuiau văzute, înţelegi? 

— Lucruri care nu trebuiau văzute, repetă ea aproape în şoaptă. Lucruri 
oribile? 

— Lără îndoială. Am fost foarte aproape de malaxorul ăsta. Rotiţele şi 
mecanismele lui secrete ne-au îngrozit şi pe noi. 

— Bietul de tine, suspină ea, iar el îi simţi din nou lacrimile pe obraz, numai 
că de data aceasta gândul la piatra acră i se păru mai suportabil, ca şi când pielea 
lui şi-ar fi pierdut din sensibilitate. 

— Uneori listele veneau gata făcute direct de sus, urmă el. Ancheta începea 
după aceea. 

— Ce oribil! exclamă ea. Adică toate zvonurile despre reglările de conturi n- 
au fost vorbă-n vânt. 

El dădu din cap în semn că nu. 

Lata se strânse toată lângă el. 

— Dar ceilalţi? întrebă mai apoi. Toţi cei care au lucrat acolo vor păţi asta? 

— Sigur că nu. Sunt vizaţi doar cei bănuiţi că ar fi vorbit. 

— Că ar fi vorbit, repetă ea. Ce treabă au ochii cu asta? Asta are legătură cu 
gura, nu cu... 

— Şi gura poate fi amuţită, o întrerupse el. Dacă ochii nu-s suficienţi ca să te 
înveţi minte..., adăugă imediat. 

— O, Doamne! făcu fata. 

Era clar că amândoi îşi aminteau de prânzul când discutaseră despre celelalte 
organe, dar nu-1 pomeni nici unul din ei. 

— în plus, chiar dacă nici unul dintre noi nu va fi găsit vinovat, e clar că vor fi 

sacrificaţi câţiva. 

> » 

Ea îl privi şi în ochi i se citi suferinţa de a nu fi înţeles ce a vrut celălalt să 
spună. 

— Poate că acesta e şi motivul cel mai important, urmă el. Vom fi condamnaţi 
pentru ca o parte dintre nemulţumiri să se îndrepte asupra noastră. înţelegi ce 
vreau să spun? Oricine ar fi fericit să găsească un vinovat pentru propria-i 



nenorocire. 

O bucată de vreme liniştea fu atât de adâncă, încât fiecare avu senzaţia că aude 
respiraţia celuilalt. 

— Am avut o bănuială încă de când s-a auzit prima oară despre greşelile 
făcute de comisii, dar am încercat s-o ignor, zise ea. 

— Iar colegul meu de birou a spus după primele zvonuri: ne-a sunat şi nouă 
ceasul. 

Tăcură din nou preţ de câteva minute. Se auzeau doar mişcările lor pentru a-şi 
găsi o poziţie cât mai comodă unul în braţele celuilalt. 

— De asta m-ai întrebat atunci despre familia K6priilu? făcu ea. Sau a fost 
întâmplător? 

— Nu, n-a fost întâmplător. Aproape că-ţi ştiam răspunsul. Şi mai ştiam că şi 
ei au necazurile lor. Totuşi, cum se spune, înecatul se agaţă şi de un pai. 

— Iar eu înţeleg acum de ce atunci când ţi-am vorbit despre dragoste pe 
întuneric, tu ai repetat ca în delir: „noaptea... în beznă.. 

— Da. Chiar de atunci mă imaginam orbecăind în beznă. 

Ea îl mângâie îndelung. 

— Nu, câtă vreme te iubesc, tu vei fi mereu cu mine. 

Lumina tristă din ochii lui părea nesfârşită. 

— Şi chiar nu mai e nici o speranţă? îl întrebă fata. Nu se mai poate face nici 

o intervenţie? 

» 

El dădu din cap pentru a-i confirma bănuielile. 

— Dar unde este analizată treaba asta? Unde se ia decizia în cazul tău, de 
exemplu? 

— Poate că nicăieri, răspunse el. Decizia o fi fost luată chiar din prima zi, din 
clipa în care am aflat că s-a primit denunţul. 

— O, da... Ştergerea urmelor. 

Ea regretă că-i pusese întrebările acelea prosteşti şi-l mângâie din nou. 
Gânditor, răspunse şi el mângâierilor ei. Doar ochii îi avea vii, fără a-şi lepăda 
lumina aceea bolnavă pe care ea o cunoştea deja. îşi pironi privirea flămândă 
asupra sânilor ei, a vânătăilor de pe coapse şi asupra pântecului, apoi îi privi 
pulpele, pe care ea şi le depărtă puţin pentru ca el să-i vadă mai bine calda 
intimitate. 

Se uită aşa ca să şi le amintească pe toate, îşi zise ea. 

— Am să trăiesc cu amintirea ta, şopti el, parcă ghicindu-i gândul. 

— Am să te aştept, zise fata cu o voce plină de tristeţe. înţelegi, am să te 



aştept să ieşi de acolo... O să trăiesc doar pentru tine, pricepi? Simt că voi muri 
dacă n-ai să-ţi aminteşti de mine aşa cum sunt acum... O să mă usuc pe picioare, 
înţelegi?... N-o să mai am nici viaţa, nici chipul de acum... O să fiu cea din 
amintirea ta... Şi să ştii că, dacă tu o să mă uiţi, mă voi stinge într-adevăr, 
asemenea lumânării care se topeşte... 

El nu-i răspunse, mulţumindu-se să-i mângâie părţile trupului pe care le 
privise cu atâta nesaţ înainte. Ea observă că, în vreme ce mâna i le atingea, ochii 
lui rămâneau închişi. încearcă să vadă cum ar putea s-o facă în întuneric, îşi zise. 

îi veni să plângă, să urle până-n înaltul cerului, şi asta nu doar pentru ceea ce 
urma să se întâmple, ci mai mult pentru altceva, ceva ce nu putea cu nici un chip 
să accepte, un sentiment care-i urca din adâncul fiinţei: teama că n-ar fi putut să- 
şi ţină făgăduiala. 

— O să-mi scot şi eu ochii odată cu tine, spuse ea gânditoare. într-o dimineaţă 
senină, în odaie, e foarte simplu... Ca să fim amândoi în aceeaşi lume... Atunci, 
chiar să şi vreau, n-am să mai pot fugi de tine... 

Ultimele ei cuvinte se stinseră în suspine, iar el nu le auzi. 

— Prostii, zise el încet. Puţin înainte ai vorbit cum trebuie. Acum de ce spui 
prostii? 

Se mângâiară din nou fără o vorbă, apoi el spuse: 

— Putem fi împreună ca ziua şi noaptea. Eu voi fi noaptea ta, iar tu, ziua 
mea... nu-i aşa? 

Dar plânsul o împiedică pe fată să-i răspundă, un plâns înfundat, întrerupt de 
gemete sfâşietoare, venite parcă dintr-o altă lume. 

12 


Nu era greu să observi sfârşitul campaniei. Deşi crainicii n-au mai ieşit pe la 
răspântii să anunţe revenirea la situaţia dinainte, era clar pentru toţi că furtuna 
trecuse. Mai erau lovituri rare ici şi colo, ca ultimele tunete, dar păreau 
îndepărtate şi fără forţă. 

Cele din urmă zile de toamnă începuseră să semene cu cele de dinaintea 
„Firmanului orb“. Nimeni nu crezuse că urgia se va potoli atât de repede. 
Tuturor li se păruse că va continua întreaga iarnă, iar la sfârşitul ei, văzând cum 
se stinge de jur împrejur, oamenii vor rosti vechea vorbă din bătrâni: Ce-a lăsat 



iarna, a luat moartea. 

Numai că, din motive necunoscute, răul dăduse înapoi. Ca şi când nici n-ar fi 
existat vreodată, orboficiile fuseseră închise unul după altul, în timp ce 
cafenelele erau pline de oameni, pe chipurile cărora se citea bucuria că scăpaseră 
dintr-o mare primejdie. Cuvinte cumplite precum „deochitor“, „orboficiu“ şi 
„tibetana“, care cu puţin timp înainte li se păruseră că aveau să-i însoţească toată 
viaţa, erau repede date uitării. 

Vânătăile de pe şoldurile Măriei se estompau şi ele încetul cu încetul. Tot aşa 
cum se estompează poate şi chipul meu în creierul lui, îşi spunea ea. Oare ce 
face el acolo, în bezna hrubelor, legat de mâini şi de picioare? Aşa se spunea, ca 
să nu-şi poată smulge legăturile de pe ochi, erau încătuşaţi precum condamnaţii 
la moarte. 

O cunoştinţă le povestise ce se întâmplă în catacombele acelea. 

întinşi la rând, unul lângă altul, aşa le treceau zilele şi nopţile. Unii dintre ei se 
mgau şi se tânguiau fără întrerupere, alţii plângeau, când în linişte, când pe 
tăcute. Uneori, plângeau cu toţii până ce osteneau de atâta plâns. Alţii vorbeau 
singuri ore întregi. Erau şi dintre aceia care se revoltau, strigau ca nebunii, 
blestemau cumplitul decret, până ce în final se linişteau din nou, cereau iertare, 
milă, se rugau ca Allah să sporească zilele sultanului împărat. O altă parte, căzuţi 
în delir mistic, aşteptau ziua de pe urmă, pentru a se elibera, spuneau ei, de 
imaginile acestei lumi false. 

Mai erau şi cei care picau în delir, şi aşa, haotic, ţineau discursuri ore întregi. 
Declarau că lumea e mai frumoasă astfel, în întuneric, şi că, dimpotrivă, au mai 
multă lumină în cap aşa, în bezna aceea. Acum înţelegem, spuneau ei, că nu 
ochii aduc lumina în ţeasta omului, ci, dimpotrivă, ei o sting pas cu pas, ca un 
opaiţ spart, sărăcind creierul. 

Aşa ziceau unii, dar majoritatea stăteau tăcuţi, ca muţii, şi făceau din când în 
când nişte mişcări anapoda cu mâinile, de parcă ar fi vrut să-şi rupă o pânză de 
păianjen de pe frunte. 

Oare el ce-o face acolo? Reuşea oare să-i păstreze neatins chipul în amintire, 
sau imaginea ei începea să i se destrame? 

Involuntar, Maria îşi pipăia obrajii, colţurile buzelor, ca şi cum destrămarea 
aceea ar fi putut trece din imaginaţia lui în carnea ei. îşi privea apoi trupul, 
locurile unde se aflaseră vânătăile, dispărute între timp, iar gândul trist că totul 
pe lume este trecător o acapara în întregime. 

îi promisese că-1 va aştepta, deşi ştia că nu va fi deloc aşa. O să-l aştepte, într- 



adevăr, în gândurile ei nu-1 va da niciodată uitării, dar asta-i altceva. încă din 
prima duminică, când el lipsise, iar prânzul se desfăşurase într-o linişte de 
moarte, pentru că toţi şi-au dat seama că el se afla acolo de unde nimeni nu se 
mai întoarce aşa cum a plecat, ea a înţeles perfect că între ei totul se sfârşise. 

Ultima şi singura veste de la el era că petiţia pe care o făcuse cerând să fie 
orbit după metoda europeană fusese aprobată. 

Este inutil să te mai gândeşti la el, îi spusese taică-său. Eşti prea tânără ca să-ţi 
iroseşti viaţa alături de un orb. Şi, în plus, tu înţelegi că nu a fost orbit de 
Dumnezeu sau de vreo boală, ci de stat... 

Ea nu-i spusese nimic, urcase doar în camera ei şi acolo începuse să-l plângă 
şi să-l jelească. 

Se simţea liniştită totuşi că-i oferise tot ce-a avut de oferit. Mai mult de atât n- 
ar fi putut face pentru el. 

Se apropia iarna, cu nopţile ei lungi şi mohorâte, iar ea simţea că de acum 
încolo el avea să fie cu adevărat noaptea ei, somnul poticnit, regretul permanent. 
Uneori i se părea că sentimentul de culpă pluteşte în jurul şi în afara ei, în 
primele vânturi ale iernii, în zgâlţâitul geamurilor şi-n tot zbuciumul vieţii. 

13 


Pe la mijlocul iernii, orbii umplură pe neaşteptate străzile şi cafenelele. Miraţi, 
oamenii se opreau pe trotuar şi le urmăreau cu privirea mersul şovăitor. Deşi 
trăiseră luni întregi cu spaima „Firmanului orb“, acum, când îi vedeau 
consecinţele, se opreau în loc muţi de uimire. 

O vreme, li se păruse că victimele decretului dispăruseră în noapte şi uitare şi 
că nu-i vor întâlni pe străzi şi pe la răspântii decât pe orbii mai vechi, cu ale 
căror chipuri şi bocănit pe caldarâm erau obişnuiţi. Numai că, iată, odată cu 
primele zile geroase, apăruseră deodată, umplând străzile încruntaţi, orbii cei 
noi. 

Aveau ceva specific în gesturi, ceva care-i deosebea de cei vechi, o mişcare 
ciudată a picioarelor, iar toiagul de care se ajutau la mers, lovind trotuarul, părea 
că tropăie ameninţător. 

Nu s-au obişnuit încă, spuneau unii. Orbirea i-a lovit brusc, nu încetul cu 
încetul, cum se întâmplă de obicei, aşa că nu s-au adaptat încă la noua lor 



condiţie. Dar cei care-i ascultau dădeau neîncrezători din cap. Doar asta să fie? 

Dar ceea ce i-a uluit pe toţi a fost eliberarea lor în masă. Lucru care n-a fost, 
cu siguranţă, o coincidenţă, şi nici rezultatul vreunei înţelegeri între ei, cum ar fi 
vrut să se creadă cei care văd în toate doar comploturi împotriva ordinii de stat. 
Fusese pur şi simplu momentul în care cei mai mulţi dintre ei voiseră să revină la 
viaţă, să uite de rănile căpătate în timpul mutilării, ori de şocul psihic prin care 
trecuseră. 

O parte dintre ei, aceia care fuseseră orbiţi prin metoda aristocratică, solară, 
intrau şi luau loc în cafenea sau ceainărie cu chipuri solemne şi pline de 
demnitate. Tot aceştia, în afara recompensei şi pensiei consistente, erau 
avantajaţi şi de aspectul normal al ochilor. Dar majoritatea decăzuseră complet. 
Se îmbrăcau jerpelit, cu haine vechi, iar în loc de pantofi purtau nişte saboţi de 
lemn, al căror bocănit le dădea un aer şi mai tragic. 

Nu doar cei orbiţi violent erau astfel. Printre zdrenţăroşi erau şi dintre aceia 
care se duseseră la orboficii cu surle şi trâmbiţe, aşa cum, printre cei mutilaţi cu 
forţa, erau şi câţiva care se îmbrăcau bine, chiar mai şic decât înainte, fudulindu- 
se peste tot, ca şi când ar fi vrut să-i sfideze pe cei din jur cu găurile negre de pe 
chip. 

Şi atât de mult se cruceau unii de găurile acestea, încât îi lua cu ameţeală, de 
parcă sub picioarele lor s-ar fi căscat nişte gropi adevărate. 

De ce naiba se poartă aşa? se întrebau unii şi alţii. De ce nu sunt strânşi de pe 
stradă, ca să nu le strice ziua celorlalţi cu găurile lor îngrozitoare? 

Dar nimeni nu le dădea atenţie acestor bârfitori. în cafenele şi ceainării nu 
numai că numărul orbilor creştea de la o oră la alta, ci, auzind ştirile din ziare 
citite la mesele vecine, ei îşi spuneau unul altuia: Slavă Domnului că statul nu 
mai are probleme, aşa încât sacrificiul nostru a fost de folos. Păcat că nu vedem 
ce se întâmplă, zicea un altul, dar, oricum, chiar dacă nu vedem, ne dăm seama şi 
ne bucurăm împreună cu voi. 

Unii nu spuneau nimic, ci şedeau stingheri ca nişte bufniţe, iar alţii, urmând 
tradiţia orbilor, îşi luaseră câte un instrument muzical cu care îşi acompaniau 
două-trei versuri de dragoste sau eroice compuse chiar de ei. 

Numărul orbilor creştea mereu şi odată cu asta şi împotrivirea celorlalţi. Se 
zvonea despre un decret care avea să-i adune pe cei mai mulţi dintre ei într-un 
loc izolat şi pustiu (parcă puţine locuri dintr-astea avea împărăţia?), ca măcar 
străinii să nu-i mai vadă. Aceştia vorbeau despre ei aşa cum se comentase în 
trecut despre valul de imigranţi care, din cauza războaielor, plecau din ţările 



vecine şi căutau adăpost în generosul stat otoman. 

Alţii credeau altceva. Această nouă populaţie nu avea nimic în comun cu 
năvala unor imigranţi sau a unor secte persecutate, pentru că ea nu venea de 
nicăieri. Fiind astfel, ei cereau mai mult decât adăpost şi pâine - pretindeau 
căinţă şi virtute. 

Se-nţelege că statul nu lua în serios nici una din tabere. între timp, în ultima zi 
de vineri din decembrie, chiar în aceea în care, printr-un decret special, erau 
iertaţi toţi aceia care fuseseră orbiţi prin violenţă, cârmuirea a organizat un prânz 
de binefacere, „sadaka", cum se numea în limba ţării, pentru toţi cei ce căzuseră 
victimă „Firmanului orb“, fără excepţie. 

„Prânzul de împăcare", cum i-au spus mai târziu, cu ironie, gurile rele, a fost 
amenajat în grajdul imperial, singura incintă în care puteau să încapă mesele 
pentru atâtea mii de invitaţi. 

Din toate ungherele oraşului, orbii au dat buzna spre locul acela cu un bocănit 
asurzitor de bastoane şi de cârje, într-un asalt atât de vijelios, încât gărzile au fost 
obligate să întrempă circulaţia în zonă câteva ceasuri bune. 

Deşi zeci de funcţionari au ieşit să-i întâmpine, intrarea în sala mare şi, în 
special, ocuparea locurilor la mese s-au transformat într-un adevărat asalt. Unii 
răsturnau scaunele, alţii căutau un cotlon în care să-şi pună lăutele pe care, cine 
ştie de ce, le luaseră cu ei, iar cei mai mulţi bâjbâiau agitaţi după farfuriile cu 
mâncare, pe care le vărsau pe ei sau le scăpau pe jos. 

Se spunea că printre ei, zdrenţăros şi cu o cârjă de lemn ca şi ceilalţi, fusese 
văzut împingându-se să ocupe loc la masă chiar fostul mare vizir. 

La festin, într-un loc special, se aflau înalţi oficiali ai curţii, ai guvernului şi ai 
Sheh-ului Islamului. Fuseseră invitaţi, de asemenea, ziarişti şi diplomaţi ai 
ambasadelor străine. 

Unul dintre oficiali începu să ţină un discurs, dar, pentru că majoritatea orbilor 
începuseră deja să mănânce, partea cea mai mare a discursului fu acoperită de 
zgomotul asurzitor făcut de linguri în farfurii. Totuşi, frazele care vorbeau despre 
necesitatea sacrificiului făcut în numele binelui general şi, mai cu seamă, textul 
scrisorii suveranului, care îi invita pe toţi să uite cele întâmplate şi să rămână 
fideli statului, se auziră de bine, de rău. 

însufleţiţi de felurile gustoase, şi îndeosebi după halvaua cu alune, deşi erau 
năclăiţi cu sosuri şi murdari, mulţi dintre orbi au început să zdrăngăne din lăută. 

De la masa lor pusă mai la o parte, oficialii, ziariştii şi diplomaţii străini 
urmăreau totul în linişte. 



— Orice rău e spre bine, cred că aveţi şi voi expresia asta, îi spuse consulul 
german celui francez. 

— Mais, oui, certainement, răspunse celălalt. 

— Decretul acesta, intitulat atât de cumplit şi de intraductibil, în afara 
abuzurilor deja cunoscute, a dus la o înflorire a folclorului, care, conform 
observaţiilor mele, a avut parte de un recul înainte de asta. 

— O, chiar aşa? făcu francezul, privindu-1 mirat. Apoi îşi aminti că celălalt îi 
spusese demult că este pasionat de poezia rapsozilor locali, aşa încât, înainte de 
a-i părea cinice, cuvintele celuilalt i se părură mai degrabă ciudate. 

— Ca să vă convingeţi, trebuie doar să vă uitaţi în jur. 

— A, oui, zise francezul, fără a-şi lua privirea din mijlocul sălii, acolo unde 
hărmălaia făcută de orbi ajunsese insuportabilă. 

Octombrie, 1984 



Furtul somnului imperial 


I 


în a patra săptămână de la urcarea pe tron, când, marţi seara, noul sultan, 
Djem, şi-a aruncat ochii pe raportul secret cu evenimentele zilei din capitală (una 
dintre cele mai mari satisfacţii pe care i le dădea puterea supremă), răsfoind 
alene paginile, ale căror litere, cu toate că îi instruise pe grămătici, erau la fel de 
mari, lucru obişnuit în ultimii ani din cauza vederii slabe a răposatului său tată, 
Turhan (în acest moment îşi imagină cum o să-l certe mâine pe grămăticul-şef: ia 
ascultă, dacă nu înţelegi că eu, lăsând la o parte veneraţia faţă de memoria lui, 
cel puţin ochii îi am mai buni decât el, am să te trimit chiar mâine la mina de la 
Karakarvun), atenţia deja diminuată i-a fost atrasă de o frază în care era vorba 
despre furtul unui dosar de la Palatul Viselor. 

Ia te uită, îşi zise. Nu erau de ajuns literele acelea uriaşe, care-i răpeau 
evenimentului orice urmă de mister, acum trebuia să fie inclusă în raport şi 
întâmplarea aceea banală, rânduită, culmea, imediat după sinuciderea tinerei soţii 
a lui Irfan paşa, destituit în urmă cu o săptămână din funcţia de ministru de 
externe şi internat la Konya. 

Lăsă pagina deoparte (literele acelea imense i se păreau uneori un mod pervers 
şi diabolic de a-i aminti că nu trebuie să schimbe nimic din politica lui taică-său, 
şi-şi spuse că jumătate din oraş nu era preocupată decât de asta), lăsă aşadar 
pagina la o parte, încercând să-şi imagineze cum vedea tăică-său lucrurile din jur 
şi, fără nici un motiv, îşi opri din nou privirea pe punctul şaptesprezece din 
raport, furtul dosarului. 

Pe jumătate adormit, reciti rândurile peste care trecuse în grabă: „în noaptea 
de luni spre marţi, a fost furat din arhiva Palatului Viselor dosarul cu somnul 
sultanului Aziz, primul eveniment de felul acesta din anul 1701 încoace“. 

Aha, ia te uită la asta, îşi zise tânărul suveran, după care spuse cu glas tare: 
„Fireşte". Fireşte că nu e ceva banal. Acum i se părea chiar că visul bunicului 
său, dacă nu în deschiderea raportului, putea fi pus măcar înaintea bârfelor 



despre vărul lui, Remzi, şi, fără îndoială, mult înaintea boacănei vizirului 
Mazllum la nunta fiului patriarhului Athanasis, când, intrând chipurile din 
greşeală în toaleta femeilor, a vrut s-o violeze pe soţia ambasadorului Maltei. 

Hm, făcu iar, ca şi când ar fi vrut să-i ceară iertare bunicului său pentru 
neghiobia funcţionarilor curţii. Dacă ar fi fost dosarul lui taică-său, ar fi fost pus, 
cu siguranţă, în capul listei, ba chiar şi în titlul raportului. 

Şi totuşi, gândul că nu fusese furat dosarul tatălui său îi dădu un pic de linişte. 

„Despre furtul dosarului au fost anunţate imediat ministerul de interne, 
serviciul special al armatei, ca şi cele două poliţii secrete din capitală.“ 

Sultanul îşi încreţi buzele, cum făcea de obicei atunci când, fără voia lui, 
apărea ceva care-i trezea interesul. Lăsă paginile raportului pe măsuţă şi privi 
afară. 

Luminiţele capitalei, puţine la ora aceea înaintată, licăreau în depărtare. I-ar fi 
fost lesne să-şi imagineze furtul unei comori sau răpirea unei femei, dar în nici 
un caz că ar fi putut fi furat visul unui sultan mort cu mulţi ani în urmă. 

Şi ce pot face, oare, cu el? se întrebă moţăind. Pleoapele îi atârnau grele ca de 
plumb şi sună după Ibrahim, bătrânul servitor, care-1 ajută să se dezbrace şi-i 
acoperi picioarele cu velinţa. 

în vreme ce bătrânul îi aşeza perna sub cap, tânărul sultan îşi aminti din nou 
de hoţi şi-şi spuse că ceea ce ar fi putut face cu dosarul furat era oarecum 
asemănător cu număratul galbenilor sau mângâiatul femeii răpite, despuiată deja 

în fata lor. 

» 

— Ibrahim, ce se întâmplă când se fură dosarul cu somnul unui rege? întrebă 
printre căscaturi. 

A trebuit să treacă o bucată de timp până ce bătrânul servitor să poată pricepe 
întrebarea stăpânului. Nu se ocupase întreaga viaţă decât cu patul lui, cu 
pieptănatul şi aerisitul velinţelor miţoase, cu cusutul şi descusutul saltelelor, cu 
parfumatul lor. îşi privi aşadar uluit stăpânul, ca şi când l-ar fi întrebat cu ce-i 
greşise de-1 chinuia aşa, acum, când era cu un picior în groapă. 

— E vina mea că te întreb pe tine, zise enervat sultanul, du-te şi te culcă, dar 
înainte de asta, cheamă-1 pe Iusuf. 

Bătrânul atinse încă o dată perna cu mâna, ca pentru a se convinge că cel puţin 
din partea ei n-avea să i se întâmple nimic rău, şi se înclină uşor. 

— Cum ţi-e voia, Luminate. 

Nu peste mult timp se ivi Iusuf, cu groaza întipărită pe chip. Era mai bătrân ca 
Ibrahim şi, cu toate că se ocupa de mulţi ani cu transcrierea viselor împărăteşti, 



nu-şi amintea să mai fi fost chemat vreodată la ora asta pentru a pune pe hârtie 
vreun vis. Bătrânul sultan, care abia murise, la fel ca şi ceilalţi dinaintea lui, din 
câte auzise el, îşi povesteau visele dimineaţa, înainte sau după cafea. 

De ani buni, în fiecare dimineaţă, Iusuf aştepta, cu instrumentele de scris în 
mână, într-una dintre cămările vecine cu dormitorul sultanului, până ce unul 
dintre servitori intra la el şi-i făcea semn că nu, adică stăpânul nu visase nimic în 
noaptea aceea. 

Sultanul dinainte visa din ce în ce mai rar. Dar chiar şi atunci când se întâmpla 
să-şi ţină minte visele, nu povestea decât începutul sau sfârşitul lor. în ultima 
vreme nu-şi mai amintea nimic, aşa că-i spunea: Am avut un coşmar, dar nu mi-1 
mai amintesc. Iar în hârţoagele lui, Iusuf scria aşa: coşmar uitat. 

în vreme ce tânărul sultan, după patru săptămâni în care îl ignorase, ca şi când 
n-ar fi visat nimic, iată că-1 chema pe nepusă masă, la o oră atât de târzie şi plin 
de nerăbdare. Iusuf nu-şi putea ascunde surprinderea. Mai de oboseală, mai de 
teamă, mâinile îi tremurau amarnic, astfel că instrumentele de scris scoteau nişte 
zgomote de-a dreptul enervante. 

— Neghiobule, îl ocărî sultanul, de ce-ai venit cu ele? Ţi-ai închipuit că-s 
vreun senil care se culcă odată cu găinile şi te chem să-ţi povestesc visele? Asta 
ai crezut, bătrâne? 

Iusuf mormăi ceva, în vreme ce încerca să ţină cu o mână călimara, s-o 
împiedice să mai tremure. încă nervos, sultanul îşi spunea în vremea asta că 
printre obiceiurile învechite la care trebuia să se renunţe rapid, acesta cu 
transcrierea în fiecare dimineaţă a viselor sultanului avea prioritate. 

Adevărul e că de mult, dar mai ales în lunile în care tatăl său fusese bolnav, 
simţind că nu mai are mult până să-i ia locul, gândul că multe dintre vechile 
practici, inutile şi caraghioase, trebuiau desfiinţate, sau măcar modernizate, îl 
preocupase insistent. Numai că, urcând pe tron, chiar dacă impulsul acesta nu-1 
părăsise, nu mai era la fel de presant ca înainte. Ori de câte ori îşi amintea de 
schimbările imaginate pe atunci (o parte dintre ele le descoperea în rapoartele 
poliţiei secrete, unde, printre murmurele de nemulţumire ale oamenilor, erau şi 
fraze ca aceasta: degeaba am aşteptat ceva de la tânărul sultan, e la fel ca taică- 
său, promite şi promite, că doar nu-1 doare gura), deci, ori de câte ori dădea peste 
nemulţumiri ca acestea, cu o parte dintre ele fiind chiar şi el de acord, îşi spunea 
în sinea lui: e timp, e timp pentru toate. 

într-adevăr, chiar din primele zile ale domniei a avut probleme neprevăzute, o 
parte dintre ele fiind legate de noile numiri în funcţii. La prima vedere, totul 



părea simplu, dar nu era deloc aşa. Sinuciderea soţiei ministrului de externe a 
fost consecinţa acestora şi, după toate probabilităţile, n-avea să fie singura. 
Auzise că, odată apărută, moda sinuciderilor avea nevoie de două anotimpuri ca 
să se stingă. 

— Aşadar, zise, amintindu-şi de prezenţa scriitorului de vise, ce poţi să-mi 
spui? 

Bătrânul făcu o scurtă plecăciune: 

— Nu ştiu de ce m-ai chemat, Prealuminate. 

Sultanul Djem îşi aminti că nu-i pusese încă întrebarea la care se gândea. 

— Ascultă, îi zise, arătând cu mâna spre raportul lăsat la capul patului. Am 
citit acolo că de la Palatul Viselor a fost furat dosarul cu visul bunicului meu, 
Aziz. 

Pronunţase cuvintele cu o indiferenţă evidentă, chiar puţin amuzat. Doar ochii, 
în timp ce vorbea, îl fixau pe celălalt. 

— Ce crezi tu despre asta? îl întrebă, sprijinindu-se în cot. 

Chipul nemişcat al bătrânului arăta limpede deznădejdea din adâncuri care-i 
apăruse pe buze, se ridicase ca un nor pe obraji şi-i umpluse ochii cu teamă şi 

tristete. 

> 

— E ceva rău, Luminăţia Ta, zise fără grabă. Ceva foarte rău. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă suveranul, cu speranţa că tonul său indiferent îl 
va elibera de neliniştea pe care i-o treziseră cuvintele bătrânului. 

— Nu ştiu să vă explic, Prealuminate, răspunse scriitorul de vise cu o voce 
obosită. Pot doar să vă spun că nu e un lucru bun. 

Sultanul Djem îşi schimbă cotul în care se sprijinea. 

— Asta ne mai lipsea acum, spuse cu acelaşi zâmbet pe faţă. Câteva vise 
furate de un nebun, mare grozăvie! 

— Eu n-am pronunţat cuvântul grozăvie. 

— Hm, grozăvie, ceva rău, e cam acelaşi lucru, îl întrerupse sultanul. Cu atât 
mai mult cu cât dosarul era al bunicului meu. Să fi fost al lui taică-meu, treacă- 
meargă, dar aşa... 

Privirea lui Iusuf rămăsese la fel de pierdută. 

— N-are importanţă al cui e, zise. Este un somn... Adică o uşă deschisă... Ca 
şi când cineva îţi deschide creierul şi se uită înăuntru... Este somnul cuiva din 
familie... Acelaşi sânge... 

Vorba scriitorului de vise devenea tot mai neclară. 

— Nu te înţeleg, îi spuse sultanul. Vorbeşte mai desluşit. 



Grămăticul dădu din cap pentru a spune probabil că lucrul acesta e imposibil. 
Dar privirea întrebătoare a suveranului nu prevestea nimic bun. 

— Am vrut să spun... că... somnul este ca sângele... toate se găsesc în el... 
chiar şi peste o mie de ani... semnele rămân... şi mesajele... complet... 

— Bătrâne, strigă sultanul, mi se pare c-ai luat-o razna. 

Privirea grămăticului era plină de o tristeţe ostenită. 

— Pedepseşte-mă, stăpâne, zise încet. 

— De ce? întrebă sultanul, fără mânie. De ce să te pedepsesc, Iusuf? 

Şi repetă întrebarea până ce grămăticul spuse „nu ştiu“. 

Cum ar fi putut să ştie el motivele unui suveran? Şi de ce i-ar trebui un motiv 
pentru a-şi pedepsi un supus? 

— Bătrâne, tu îmi ascunzi ceva, zise sultanul Djem după un timp. Spune-mi 
adevărul, iar eu îţi jur de pe acum că te iert. Spune, aşadar, îmi ascunzi ceva? 

Iusuf dădu din cap că da. 

— E ciudat, spuse sultanul, privind în fugă ceasul de pe perete. Se apropia 
miezul nopţii, iar el ştia că acesta este momentul cel mai bun pentru a smulge 
mărturisiri. Eşti primul care-mi spune în faţă că-mi ascunde ceva. Te preţuiesc 
mult pentru asta, Iusuf. Iar acum, ca să-mi dai satisfacţie până la capăt, spune- 
mi: ce-mi ascunzi? 

De nerăbdare, ochii sultanului păreau şi mai albaştri. 

— Totul, Luminăţia Ta, zise liniştit Iusuf. 

Sultanul îşi schimbă din nou cotul de sprijin. 

— Adică ce? întrebă aproape în şoaptă, parcă de teamă să nu-1 facă pe celălalt 
să se răzgândească. 

Dar teama sa era inutilă. înainte de a-şi repeta întrebarea, grămăticul începuse 
să vorbească. Avea o voce monotonă şi calmă. Oamenii asta fac, ascund câte 
ceva. Chiar faţă de ei înşişi. Iar când ascunzi de tine ceva, imaginează-ţi cum fac 
cu alţii. Hotărârea de a transcrie pe hârtie visele stăpânitorilor nu fusese de bun 
augur pentru stat. Pentru că din ele puteau răzbate întâmplător la suprafaţă unele 
adevăruri care n-ar trebui să iasă niciodată la lumină. Pentru asta, Palatul Viselor 
fusese mereu o ţintă pentru ambasadele străine. Cu ani în urmă, poate că auzise 
şi el, câţiva tâlhari încercaseră să fure leşul sultanului Aziz, la trei zile după 
înmormântare. Prinşi, răufăcătorii au recunoscut că adevărata ţintă fusese capul 
mortului, care avea să fie trimis într-o ţară europeană pentru a i se studia 
creierul. Era un vechi obicei, căruia creştinii îi spun „autopsie" - sinistru, ca 
multe dintre obiceiurile lor. Voiau aşadar să cerceteze creierul suveranului pentru 



a descoperi ceea ce nu reuşiseră să descopere o mulţime de spioni de-ai lor. Şi 
uite că nici acum, după aproape patruzeci de ani, nu renunţaseră la ideea asta. 
Atunci n-au reuşit să-i deschidă creierul, dar uite că acum i-au furat somnul. 

Sultanul Djem aproape că-i vedea aievea aplecându-se deasupra dosarului cu 
visele bunicului său, cu lamele subţiri de cuţit sclipindu-le orbitor în mâini. Ce 
vor face cu ele? se întrebă, şi în momentul acela înţelese că era gata să aţipească. 

— Bine, pleacă acum, îi spuse grămăticului. Vreau să dorm. 

Prostii, îşi zise, simţind că celălalt ieşise din cameră. Prostii şi tâmpenii de 
boşorogi. Din cauza lor treburile statului au luat-o la vale în ultimii ani. Făcuse 
bine că nu-şi povestise nici un vis în cele patru săptămâni. Adevărul e că visase 
ceva, iar unul dintre vise şi-l mai amintea şi acum: La intrarea în Geamia 
Albastră, după rugăciune, nu-şi mai găsea încălţările lăsate printre cele ale 
celorlalţi credincioşi. 

Se întoarse pe partea cealaltă. Trebuia neapărat să doarmă. A doua zi avea să 
fie foarte încărcată. Urma să-l primească pe ambasadorul englez pentru o 
discuţie importantă privind modernizarea armatei. Marele vizir ceruse un nou 
împrumut germanilor. Se aştepta o înţelegere secretă cu ruşii în legătură cu 
popoarele din Caucaz... Iar ei încercau să-i umple capul cu tâmpeniile lor... 
Visele bunicului său, putrezit cu tot cu oase în pământ... Un nebun, cine putuse 
să fure dosarul ăla? 

Şi-i închipui din nou pe hoţi aplecaţi deasupra somnului bătrânului sultan, cu 
nişte şorţuri albe medicale legate în faţă, dar de data asta totul îi părea cât se 
poate de normal. Şi nu tresări nici chiar când unul dintre ei, probabil şeful lor, îşi 
apropie cuţitaşul alb şi strălucitor să-l taie. 

Sultanul Djem dormea. 


II 


în ultima săptămână din mai, dosarul cu visul sultanului Aziz îi ieşise complet 
din preocupări, ba chiar şi uitase să mai întrebe de el. Şi-l scosese din minte, aşa 
cum ai alunga o insectă sâcâitoare, până ce, joi dimineaţă, îşi aminti brusc de el. 
Poate că vântul, venit de dincolo de pustiurile Crimeii, sau, mai exact, urletul 
câinilor de stepă, adus de el, purtat peste apele Mării Negre, urletul acela sinistru 
venit cine ştie de unde, dintr-o disperare fără margini sau dintr-un icnet de vifor, 



ce se jucase cu nervii lui întreaga noapte, poate că el îi răscolise gândurile. 

— Dosarul! îi strigă în faţă marelui vizir, îndată ce-1 zări intrând în biroul său. 
Deşi îşi ţinuse nervii în frâu, abţinându-se să-i arunce cu călimara în frunte, îşi 
imagină firicelele de cerneală şiroindu-i pe frunte, transformându-i chipul într-o 
mască. Aş putea să-l lovesc cu hangerul, ca înaintaşii mei, iar masca aceea să fie 
de sânge, îşi zise. în loc să-i arate un dram de recunoştinţă pentru îngăduinţa sa, 
marele vizir avea o privire rece, cu un punct îngheţat în pupilă. Dosarul furat cu 
somnul bunicului meu, urlă iar. Nu mi-ai spus nimic despre el. 

— Tocmai pentru asta am venit, răspunse celălalt, deschizându-şi geanta şi 
scoţând de acolo un morman de hârtii. Ochii de linx, emblema poliţiei secrete, 
imprimaţi pe antet, semănau atât de bine cu cei ai prim- ministrului, încât ai fi 
putut crede că acesta îndrăznise să şi-i transforme pe ai săi într-un simbol al 
statului, ca şi când n-ar fi ştiut că emblema fusese schimbată acum o sută de ani 
în urma unei trădări. 

Sultanul privi nemulţumit textul. 

— Şi concluzia? întrebă. 

— încă nimic, stăpâne. Dar avem indicii că vinovaţii vor fi prinşi. între timp, 
veţi găsi aici câteva lucruri interesante, adăugă imediat. 

Mirat, sultanul îi observă zâmbetul. Gândul că celălalt îndrăzneşte să 
zâmbească în vreme ce sultanul era furios puse stăpânire pe el şi-şi reţinu cu 
greu avertismentul „ai grijă“. 

— Aşa? zise cu o voce şuierătoare. 

Vizirul rămase o grămadă de vreme în picioare, aşteptând să i se permită să 
plece sau o nouă izbucnire de furie. Dar, spre uimirea lui, sultanul Djem îl 
întrebă dacă auzise şi el urletele din noaptea trecută. 

— Nu, Mărite, răspunse marele vizir. Am fost foarte obosit şi am dormit 
adânc. 

Sultanului i se păru că-i vede iar zâmbetul şi strigătul „ai grijă“ îi răsună din 
nou în cap, mai tare ca oricând. 

— Acum să mă laşi să citesc, zise calm. 

Raportul despre dosarul furat era amplu. Arestări la Palatul Viselor. Creşterea 
supravegherii ambasadelor. Dublarea controalelor la punctele vamale. Percheziţii 
inopinate la domiciliul celor bănuiţi că ar fi în opoziţie, la birourile societăţii de 
cărbune, la cele paisprezece bordeluri din Galata, la sediul sectei bektaşiene, la 
uzina de tunuri şi la biserica armenească, unde se spunea că fuseseră găsite arme. 

Raportul îl captiva din ce în ce mai mult pe sultan. Erau notate acolo toate 



furturile descoperite întâmplător în timp ce erau supravegheaţi cei bănuiţi că ar fi 
furat celebrul dosar. Fuseseră prinşi astfel cei care au dat lovitura la Banca 
Islamică şi, imediat după asta, autorii altor furturi, care poate că altminteri n-ar fi 
fost prinşi, cum erau cei care prădaseră Hanul Nou, birourile salinei de la Marea 
Neagră, ori cei care furaseră şarpele prinţesei Meyrem, şi chiar scrisoarea de 
dragoste a unui hoge, despre care a mărturisit chiar el după ce s-a căit. N-au 
scăpat nici cei care furaseră bijuterii şi blănuri scumpe, ori biciul cu care 
răposatul sultan îl bătuse pe ministrul de externe cu o zi înainte de semnarea 
tratatului cu Vaticanul. Au fost dibuiţi şi hoţii care furaseră sculele de lucru ale 
altei bande de hoţi, furt care, în loc să ducă la alte dezvăluiri, a bulversat totul, 
pentru că tâlharii i-au ameţit în asemenea hal pe poliţişti, încât aceştia au început 
să se bănuiască unul pe altul, până ce au fost destituiţi şi înlocuiţi cu alţii, daţi 
afară şi ei cu ceva timp înainte din cauza aceloraşi infractori. 

Sultanul Djem începu să râdă în hohote mai ales când ajunse la partea care 
descria ce se descoperise în urma supravegherii cafenelelor, a birturilor de mâna 
a doua şi a ambasadelor. Şi leşină de râs atunci când întâlni, printre altele, 
numele frumoasei şi elegantei soţii a ambasadorului italian Pepe, care, după 
fiecare întâlnire de taină cu vizirul Aii, mergea la medicul Elahim, iar acesta, la 
rândul lui, luat la întrebări de poliţia secretă, povestise că biata femeie venea cu 
dosul făcut ferfeniţă de degetele vizirului. Câteva minute bune sultanul îşi şterse 
lacrimile, în vreme ce se întreba dacă vizirul fusese atât de tâmpit, încât să nu-şi 
scoată inelele sau să-şi taie unghiile înaintea întâlnirilor amoroase. Scrise pe 
marginea raportului: „Să fie supravegheat vizirul“, în vreme ce umerii încă i se 
mai zgâlţâiau de râs. 

în cele din urmă, râsul îi dispăru de pe chip şi fu înlocuit la început de 
nelinişte, iar mai apoi de tristeţe. îşi aminti vuietul vântului din noaptea trecută, 
pe marele vizir care, chipurile, nu auzise nimic şi-şi spuse din nou: „Atenţie!“ 

Neîncrezător, răsfoi mai departe raportul. Era ceva ce nu-i plăcea, dar nu ştia 
nici el ce. Poate dorinţa lor de a-1 distra. Acum, nici râsul lui de adineauri nu-i 
mai făcea plăcere. Vor să mă ducă cu preşul, se gândi. în raport erau fel de fel de 
istorioare, dar despre ceea ce-1 interesa pe el, de ce fusese furat dosarul cu vise, 
nimic. 

Lăsă paginile pe măsuţă şi se plimbă o vreme prin odaie. Fixă îndelung florile 
şi gratiile de la fereastră. Nu fusese nevoie să se caţăre pe ziduri şi nici să ucidă 
gărzile ca să ajungă la el. Găsiseră, pare-se, o cale mult mai sigură pentru a 
ajunge acolo unde nici gândul lui nu putea pătrunde - în cămăruţa cea mai 



ascunsă din creierul lui... 

în acest punct, tocmai în momentul în care-şi imagina cele două zone ale 
creierului său, una închisă în cealaltă, iar „ei“, printr-o breşă a craniului, puteau 
pătrunde acolo urmând firul descoperit în visul bunicului său, deci, tocmai în 
momentul acela, îşi pierdu şirul gândirii, iar epuizarea şi tristeţea îl acaparară 
complet. 


III 


Ude de ploaie, gratiile de la fereastră îi păreau şi mai negre ca de obicei. Se 
apropie de uşă, apăsă pe clanţă şi, la fel ca de sute de ori până atunci, uşa nu se 
clinti. 

Pe fereastră se zăreau, ca de fiecare dată, o parte a Bosforului şi aceleaşi 
păsări negre ca gratiile. 

îşi pusese toate întrebările posibile: Cine m-a închis aici? Dacă sunt prizonier, 
de ce nu mă duc la închisoare şi mă ţin în palat?, şi multe altele, până ce a înţeles 

că servitorul care-i aducea mâncarea era un surdomut de la direcţia a IV-a. 

> 

Spuneţi-mi, cel puţin, ce regim e afară, strigase agitat într-una din zile. 

Era primăvară, asta se vedea. Dar nici zborul păsărilor, nici culoarea mării, ba 
chiar nici fâlfâitul crucilor pe vasele creştine ce treceau prin strâmtoare nu-i 
dădeau vreun răspuns despre ce se întâmpla dincolo de ziduri. 

Când, într-o dimineaţă, sosi marele vizir, împreună cu trei miniştri, cu un 
decret care trebuia semnat, se miră mai mult de calmul lui decât de sosirea 

celorlalţi. 

> 

Semnă în linişte decretul şi, numai atunci când ei se pregăteau să iasă, îi 
întrebă cu un glas răguşit: 

— Sunt sau nu sunt sultan? 

Miniştrii îşi plecară capetele, iar marele vizir zâmbi la fel ca atunci când 
vorbiseră despre urletul vântului. 

— Eşti şi nu eşti, îi răspunse din prag. 

Când uşa se închise, începu să strige. Se război cu întreaga lume, îi numi 
nerecunoscători, trădători, îi blestemă, îi ameninţă, ceru îndurare. 

într-o altă zi, când îi aduseră la semnat un alt decret, se întâmplă la fel. El 
semnă calm, apoi întrebă cu jumătate de glas: 



— S-a terminat ancheta dosarului? 

Marele vizir îl privi ţintă. Rosti un abia bănuit „încă nu“. 

Acum era sigur că găsiseră dosarul şi lucrau zi şi noapte la descifrarea lui. 

Bunicule, gemu într-o noapte. Cum m-ai visat? Şi mai apoi, când se opri din 
plâns, zise: Ce ai cu mine, bunicule? 

Uneori spera că cercetarea dosarului avea să-i aducă mântuirea. Dar avea şi 
zile când devenea apatic. Ca să descifrezi somnul unui om trebuie ani, sau poate 
chiar decenii. Se spunea că în mănăstirile din Tibet există cărţi despre asta. Dar 
erau scrise într-un alfabet necunoscut, iar călugării care-1 cunoşteau orbiseră de 
la strălucirea zăpezii. 

Când veniră pe la începutul verii cu un teanc de decrete, printre miniştri îl zări 
şi pe vizirul Aii. 

Semnându-le, nu-şi dezlipi privirea de la inelele de pe lungile lui degete. 
Continuă să le privească şi după ce termină de semnat, ceea ce-1 nelinişti pe 
vizir. Ceilalţi, văzând ce se întâmplă, aşteptară ca sultanul să strige la ei. 

El se apropie într-adevăr de vizir, dar în loc să se enerveze, în loc să urle 
„inelele mele“ sau ceva asemănător, în privirea sultanului apăru o curiozitate 
jucăuşă, aproape copilărească. Imediat după asta, se apropie şi mai mult de 
celălalt, ca pentru a-i studia mai bine degetele, şi brusc începu să râdă în hohote, 
un râs în urma căruia ori te prăbuşeşti fără vlagă la pământ, ori izbucneşti în 
plâns. 


Tirana, mai 1995 



Neamul Hankonatilor 
Cronică de familie 


1 


Cu două zile înainte ca Basri Hankon să cumpere terenul de casă, a avut loc 
procesul lui cu Jahja Toro pentru Ţarina Mierlelor, cum se numea postata de loc 
pentru care între cei doi exista o nestinsă duşmănie. Cum vechile hrisoave nu 
puteau delimita clar hotarul (în plus, un pârâu care trecea pe acolo încurcase şi 
mai mult lucrurile), judecata a hotărât că trebuia decis prin jurământ. După 
vechiul obicei, jurământul s-a făcut la locul cu pricina, la Ţarina Mierlelor, în 
prezenţa cadiului Gjirokastrei, Abdulkadir efendi, în dimineaţa zilei de marţi, 20 
martie 1703. Basri Hankon a jurat strâmb şi a câştigat procesul. înainte de 
venirea cadiului cu slujbaşii stăpânirii, şi-a mânjit tocurile încălţărilor cu clisă 
din ogorul lui, vecin cu cel al lui Toro, pentru care se judecau, iar când cadiul, 
rămas împreună cu slujbaşii în mijlocul Ţarinii Mierlelor, l-a îndemnat să se jure 
pe sfântul Coran, Basri Hankon a rostit fără să-i tremure glasul: „Mă jur pe acest 
sfânt Coran că pământul aflat sub picioarele mele este pământul meu“. 

Şi aşa, Ţarina Mierlelor, prea mică pentru o duşmănie atât de mare, a fost 
lipită moşioarei lui Basri. Ogorul acesta, ca toate moşiile lui Basri, ale lui Jahja 
Toro şi ale celorlalţi din jur, făcuse parte din timarul spahiului Sinan Bejogllu, 
acordat prin decret împărătesc acestuia drept plată de război după campania din 
Ungaria. Cât trăise, spahiului Sinan i se dusese buhul în oraşul Gjirokastra 
pentru numeroasele manevre pe care le făcuse cu o parte dintre pământurile 
timarului său. Lucru justificat, de altfel, căci de la fiecare mişcare spahiul 
câştigase o taxă de vânzare egală cu o zecime din valoarea pământului vândut. 
Se ştia că în uriaşa împărăţie toţi timarioţii făceau acelaşi lucru, numai că ar fi 
fost imposibil să găseşti undeva un altul mai încurcă-lume decât Sinan Bejogllu. 
Atât de adevărat a fost lucrul acesta, încât la moartea lui, când timarul, tot prin 
decret imperial, i-a fost transferat spahiului surd Turhan, erou al luptei de la 
Kârk-Kilise, a fost practic imposibil să găseşti hotarele ogoarelor şi ţarinilor 



aflate pe cuprinsul timarului. Totul fusese făcut harcea-parcea, aşa încât până şi 
judecătorii din Gjirokastra, vestiţi pe tot cuprinsul statului otoman pentru 
competenţa lor, n-au fost în stare să se descurce în harababura lăsată de Sinan. 
Chiar în momentul acela Basri Hankon a profitat de zăpăceala generală şi a 
deschis procesul contra vecinului său pentru Ţarina Mierlelor, proces pe care l-a 
câştigat, cum se cunoaşte, chiar dacă din momentul acela lumea a început să-l 
socotească sperjur. 


2 


în realitate, nimeni nu ştia de unde a venit Basri Hankon în oraşul Gjirokastra. 
Până atunci, acolo nu existase nimeni cu numele acesta. Unii spuneau că ar fi 
coborât din Lungeria, alţii, din munţii Tepelenei. Un lucm era sigur: acest 
înaintaş al Hankonaţilor coborâse de undeva şi, asemenea pârâului care se umflă 
când coboară la şes, tot astfel i se-ntâmplase şi lui de când ajunsese în 
Gjirokastra. S-a ivit mai întâi cu câţiva saci cu sare, încărcaţi pe spinarea unui 
catâr, şi a continuat să umble aşa vreme de doi-trei ani. Vindea sare la stânele de 
iarnă din jurul oraşului, până ce a reuşit să deschidă o prăvălioară în vecinătatea 
Hanului Vechi. Imediat după asta a cumpărat, pe bani puţini, o aripă a unei case 
pe jumătate dărâmate din cartierul Palorto. A reparat la repezeală dărâmătura aia, 
de unde, într-o dimineaţă, au răsunat voci de femei şi copii. Era familia lui, 
despre care până atunci nu ştiuse nimeni nimic şi despre care, la fel ca şi despre 
el, unii spuneau că ar fi coborât din Lungeria, iar alţii, din munţii Tepelenei. 

Patru ani mai târziu, Basri Hankon s-a hotărât să ia în arendă o parte din 
timarul lui Sinan Bejogllu, aflată în vecinătatea oraşului. A luat apoi ţarina 
mlăştinoasă a unui creştin, la graniţa cu ogorul lui Jahja Toro, din păcate pentru 
acesta din urmă, şi pentru o vreme, pe lângă munca câmpului, a continuat să se 
ocupe şi cu vânzarea sării. 


3 


Terenul pe care Basri Hankon l-a cumpărat pentru casă, imediat după ce a 
câştigat procesul, era o coastă despădurită, plină de bolovani şi mărăcini. Oricine 



l-ar fi văzut ar fi strâmbat din nas, dar el era bucuros nevoie mare. Uite, pe 
coasta asta o să înalţ o casă cu două etaje, spunea. Voia o casă mare, cu porţi 
duble, cu pivniţe, cu rezervor de apă şi alte acareturi, cu camere de iarnă şi 
cuhnie, cu cel puţin cinci-şase hornuri. 

A crezut că, adăugând peste moşioara lui Ţarina Mierlelor, va fi în măsură să 
facă faţă cheltuielilor pentru casă, dar n-a fost să fie aşa. Oamenii, care ştiau 
treaba cu jurământul mincinos, şuşoteau că Basri Hankon nu se va bucura 
niciodată de spor şi belşug în casă. în vreme ce el, care era la curent cu tot ceea 
ce cleveteau vecinii, clătina din cap şi mormăia: „Ştiu eu de unde-mi vine mie 
ghinionul. Nu de la jurământul strâmb, ci de la ceza“. Era vorba despre taxa pe 
care o plăteau ghiaurii pentru pământ. Basri Hankon era musulman şi, conform 
Şeriatului, era scutit de taxa pe pământ, dar nenorocirea făcea ca ogorul acela să 
fi aparţinut cândva unui creştin, fiind deci supus taxării. Conform legii, chiar şi 
atunci când pământul îşi schimba stăpânul, vechea taxă rămânea, ca un blestem, 
în cârca noului proprietar. 

Adevărul e că Basri Hankon ar fi ajuns sărac lipit dacă n-ar fi avut Ţarina 
Mierlelor. Deşi nu era nici a treia parte din ogorul lui de dinainte, ea l-a ţinut în 
viaţă, fiindcă pentru ea nu plătea nici o dare. Pământul meu m-a nenorocit, 
spunea Basri, în vreme ce pârlita de ţarină mă ţine viu. 

4 


Temeliile casei lui Basri Hankon au rămas aşa doi ani la rând. De sub ele 
ieşeau din când în când şoareci şi scorpioni. Las’ să iasă, spunea el, aşa fuge 
necazul de om. 

Când la dugheană, când pe câmp, muncea ca un bivol. Taxele au crescut din 
nou în 1709, iar el nu reuşea să adune banii pentru casă. Dintr-o socoteală pe 
care o făcu înţelese că scoate mai mulţi bani din sare decât din recoltă şi, doi ani 
după asta, cu excepţia Ţarinii Mierlelor, pe care o cultiva, lăsă pârloagă cealaltă 
parte a câmpului. Spahiul Turhan era într-adevăr surd, dar înţelegea totul, iar 
legile le cunoştea bine. în anul al treilea, pe baza legii care interzicea lăsarea 
ogoarelor pârloagă, rupse învoiala cu Basri Hankon şi-i dădu terenul unui creştin 
din cartierul Varosh. Aşa încât moşioara reveni din nou la vechile hotare, iar 

Basri rămase doar cu Ţarina Mierlelor. 

> 



Culmea e că, scăpat de sarcinile pământului şi rămas doar cu o postată de 
ogor, care era bună, în comparaţie cu celelalte, şi pentru că avea ieşire la drumul 
mare, Basri Hankon se puse din nou pe picioare. 

5 


Lucrările la casă s-au reluat în luna aprilie. S-a renovat fundaţia, s-au adâncit 
groapa bazinului şi borta pivniţei. Sacrificiul la temelii s-a făcut pe 28 aprilie: un 
berbec negru cu două perechi de coarne. Toamna a găsit zidurile cât statul de 
om. Anul acela a fost cu profit pentru Basri Hankon. Salinele mari din nord, 
proprietatea sultanei-mamă, i-au fost date în folosinţă paşalei din Berat. Ceea ce 
a sporit comerţul cu sare în acea parte a statului. Basri Hankon a câştigat 
grămezi de bani. Nu se mai ducea aproape deloc la Ţarina Mierlelor. îşi trimitea 
fiii. El se ocupa doar cu sarea. Nu pot renunţa la sărătura asta, spunea aproape în 
glumă. Catârii lui duceau acum sarea nu numai la stânele de iarnă din jurul 
Gjirokastrei, ci până la Saranda, ba uneori chiar şi mai departe, la Ioannina. 

6 


Ridicarea casei s-a prelungit cu şase ani. Basri Hankon se ducea zilnic să-i 
supravegheze pe zidari. Se îngrăşase, păşea greu. Şi totuşi nu lăsa nimic la voia 
întâmplării: stâlpii, calitatea varului, plăcile de piatră de pe acoperiş, nici măcar 
pragurile uşilor. 

în anul al patrulea, la Gjirokastra a izbucnit holera. Lucrările au stagnat luni 
de-a rândul. Din cauza molimei, preţul varului a crescut de patru ori. Era folosit 
împotriva holerei. înainte de a reîncepe lucrările, Hankon a aşteptat să scadă 
preţul varului. 

în anul al şaselea s-a pus al doilea acoperiş, zăbrelele la ferestre, pietrele de 
moară pentru măcinat grâul, ţevile pentru umplerea cisternei cu apă, hambarul 
pentru grâne, poarta cea mare cu drugul de lemn ce avea să fie tras noaptea. 
Nimeni nu i-a văzut când s-au mutat în casa cea nouă, aşa cum nu-i văzuse 
nimeni coborând din Lungeria sau din munţii Tepelenei. într-o dimineaţă din 
toamna aceea, din toate cele şase coşuri ale căsoiului ieşea fum. S-au aprins 



focurile la Hankonaţi, spuneau vecinii de la deal şi de la vale. Era pentru prima 
dată când le spuneau Hankonaţi. 

Căci nu degeaba se zice că „fumul ţine casa“. 

7 

Proviziile din cămara de iarnă: brânză 112 ocale. Unt 11 ocale. Grâu 14 
chintale. Porumb 2 chintale. Ulei de măsline 6 burdufuri. Măsline 2 butii. Zahăr 
2 chintale. Bulgur 60 ocale. Pastramă 140 ocale. 

Basri Hankon deschidea din când în când caietul în care înşirase cifrele 
acestea şi, cine ştie de ce, clătina din cap. Nu era clar ce-1 bucura şi ce-1 

nemulţumea din asta. 

» 

într-o noapte a plesnit unul dintre vasele cu brânză. întreaga familie a sărit din 
pat din pricina bubuiturii. Mirosul de saramură urca din pivniţe în odăi. A plesnit 
ochiul rău, a spus nevasta lui Basri. 

într-o altă noapte au sosit primii musafiri. Repetând mereu acelaşi ritual: au 
coborât din munte, nevăzuţi de nimeni, de-ai fi putut crede că-s nişte umbre ce se 
dădeau drept oaspeţi, doar pentru a confirma tradiţia, iar Hankonaţii să-şi poată 
onora numele de casă primitoare. 


8 


Cisterna s-a umplut cu apă în prima noapte din decembrie. Mai plouase şi 
înainte, dar ploile acelea fuseseră cu tunete şi fulgere, iar Hankonaţii, după 
vechiul obicei, nu voiseră ca cisterna să se umple, de prima dată, cu apă din 
aceea năvalnică. Au aşteptat o ploaie liniştită, mocănească, şi doar în prima 
noapte din decembrie, când a început într-adevăr o asemenea ploaie, au apropiat 
pâlnia de jgheabul colector, rugându-se Domnului ca viaţa neamului lor să curgă 
de acum înainte liniştită şi fără oprelişti, la fel ca ploaia aceea. 


9 



în următorii zece ani scurşi după isprăvirea casei s-au căsătorit cei cinci băieţi 
şi singura fată a Hankonaţilor. Basri Hankon a murit imediat după nunta celui 
de-al treilea. Moartea lui a produs mai mult linişte decât tristeţe. Când băieţii au 
plecat să cumpere loc în cimitir, au simţit o amărăciune aidoma cu aceea din ziua 
în care se semnaseră actele de proprietate. Apoi, când sicriul ieşea pe poartă şi 
cineva a rostit vechea zicală: doar din casa pustie nu iese mortul, ei au priceput 
că aşteptaseră de mult moartea aceea, şi asta nu pentru că le fusese greu cu 
bătrânul, ci pentru că de ceva vreme începuse să-i îngrijoreze faptul că până 
atunci o cam ignoraseră. Era ca şi când, în absenţa morţii, nici viaţa nu avea 
mare valoare. Acum, când îi lovise necazul, simţeau că sunt o casă adevărată. Cu 
porţi mari, cu proprietăţi, dar mai ales cu mormântul acela din Cimitirul Socului. 
Era o iarnă geroasă, cu război. Luptele izbucniseră departe, la graniţa de nord a 
statului, dar nimeni nu ştia unde anume. O parte dintre timarioţii plecaţi într- 
acolo nu se mai întorseseră. Basri Hankon a fost îngropat în vechiul cimitir 
musulman. I-au pus două pietre pe mormânt, cum se făcea de obicei, una la cap, 
cealaltă la picioare, pentru a arăta că oricât s-a zbuciumat şi a hălăduit în viaţă, 
când colo, când dincolo, ca un tigru flămând, locul lui în lumea asta nu era mai 
mare decât bucata de pământ dintre doi bolovani. 

O săptămână mai târziu a murit bătrâna lui mamă, şi, în aceeaşi iarnă, 
nevestele celor doi feciori mai mari au născut băieţi. Văduva lui Basri, Sabeko, 
era bolnavă, iar bucuriile, în loc s-o aline, o întristau mai mult. Au consultat-o 
mulţi doctori, unul dintre ei sosit tocmai de la Sofia, dar nu i-au dat de capăt 
bolii. Spunea că are coşmaruri. Când unul dintre medici i-a cerut să le 
povestească, ea s-a străduit cât s-a străduit, dar n-a rostit decât câteva vorbe fără 
cap şi coadă. Singurul din care se mai înţelegea câte ceva a fost acela în care i se 
arătau încălţările pline de noroi ale lui Basri. Fireşte că medicul, care nu ştia 
povestea cu jurământul strâmb, n-a priceput o iotă. 

10 


După moartea tatălui, Hankonaţii cei tineri s-au pus pe treabă pentru a-şi spori 
câştigul din negoţ. în anul acela a ieşit noul regulament pentru comerţul cu sare, 
unde taxa la vânzare, de la o akce la trei măsuri de sare, cum fusese, s-a majorat 
la o akce şi jumătate. Asta i-a supărat la început, ba chiar s-au gândit să 



abandoneze negoţul, dar apoi şi-au amintit de porunca tatălui lor, ca, oricum ar fi 
mers treaba, să nu renunţe la sare, şi aşa au şi făcut. 

Odată cu taxa pe sare le-a mai căzut pe cap o nenorocire: singura lor soră a 
fost gonită de bărbatu-său. Au făcut tot ce se putea face pentru a convinge 
familia soţului s-o primească înapoi, dar fără folos. Unii spuneau că cearta 
pornise din pricina zestrei, alţii aveau o variantă diferită. Atunci, fraţii au 
încercat s-o mărite din nou, la repezeală, ca să scape de ruşine. Dar asta nu era 
ceva ce să faci bătând din palme. Vechile familii din oraş îi priveau cu 
neîncredere pe aceşti venetici, porniţi să facă orice pe grabă. Lor nu le plăcea 
pripeala asta. Zilele se depănau cu iuţeala lăsată de Dumnezeu, în vreme ce 
Hankonaţii păreau că vor să le schimbe cursul. Iar lucrul acesta nu-i era nimănui 
pe plac. Nu degeaba spuneau bătrânii: Căţeaua care se grăbeşte fată pui orbi. 

Izgonirea fiicei din casa bărbatului o făcu să se prăbuşească şi mai tare pe 
bătrâna şi bolnava ei mamă. în cele din urmă, cadiul Abdulkadir, bărbat văduv 
de şaptezeci şi doi de ani, slujbaşul care judecase pricina de la Ţarina Mierlelor, 
a cerut-o de nevastă pe tânăra gonită de soţ. I-au dat-o imediat. Cadiul era om 
învăţat, cărţile lui ocupau locul pe care ar fi încăput jumătate din recolta 
Hankonaţilor. S-au bucurat cu toţii, cu excepţia bătrânei mame, Sabeko, căreia 
bucuria, ca de fiecare dată, îi făcea mai rău ca supărarea. Au consultat-o din nou 
o sumedenie de medici sosiţi tocmai de la Alagehisar, fără a-i putea spune de ce 
boală suferă. Au dus-o din nou la bătrâna Kadâne, i-au dat să fumeze haşiş, să 
mănânce carne de arici şi urzici fierte, dar starea ei nu s-a îmbunătăţit. Visa 
mereu încălţările lui Basri. Merg, spunea, se duc departe şi nu le pot ajunge. 

Unul dintre medici spuse că încălţările acelea, dacă chiar existaseră, trebuie 
îngropate adânc pentru a n-o mai chinui pe bătrână. Le căutară prin toate 
ungherele căsoiului, dar n-au dat de ele. Cum s-ar părea, bătrâna văduvă le 
ascunsese. 


11 


Odată cu noul valiu sosi şi o iarnă cumplită. Grinzile acoperişului scârţâiau de 
ger ca şi când ar fi fost vii. Pe vechiul valiu se spunea că-1 exilaseră la Kârk- 
Kilis. Nu se ştia de ce. Unii spuneau că din pricina răutăţii lui, alţii, dimpotrivă - 
pentru că se purtase foarte omenos. 



Valiul cel nou a pietruit drumul spre Ioannina. Cărăuşii s-au bucurat. 
Hankonaţii au mai cumpărat doi catâri pentru a căra sarea. Tot în anul acela, 
fratele cel mare, Hatib, s-a despărţit de ceilalţi. Nu şi-a construit altă casă, ci a 
ridicat câteva odăi în aripa de apus a căsoiului, care şi fără ele era destul de 
mare. N-a izbucnit nici o ceartă pentru împărţirea acareturilor, deşi ar fi fost mai 
bine să fi izbucnit. în locul ei, în gospodărie s-a instalat luni de zile o mânie 
surdă, începând de jos, de la cisterna de unde umpleau găleţile cu apă, şi până 
sus, în odaia unde se bea cafeaua. Asta i-a distrus bătrânei văduve şi bruma de 
sănătate pe care o mai avea. S-a închis în camera ei, de unde n-a mai ieşit. De 
data asta nici pe medici nu i-a mai primit. Atunci, pentru a o linişti, i-au spus că 
fraţii s-au împăcat. Ceea ce, cum se poate bănui, i-a făcut şi mai rău. A murit 
după trei zile. Totul a decurs conform obiceiului. Au adus bocitoare s-o jelească, 
pentru că nurorile nu ştiau încă s-o facă după tradiţie, şi au îngropat-o alături de 
soacră-sa, de bărbatu-său şi de copilul celui de-al doilea fiu, mort cu un an în 
urmă, înainte de a împlini anul. Ningea atât de tare, încât cu greu au găsit 
mormintele. 

Acum, Hankonaţii aveau patru morţi în Cimitirul Socului, cum i se spunea 
cimitirului orăşenesc din cauza tufişurilor de soc care se înmulţiseră de jur 
împrejurul gardului de fier. Dar cele patru morminte nu erau destule pentru ca ei 
să poată fi socotiţi localnici. 


12 


După moartea bătrânei Sabeko, fraţii s-au separat. Doar Ţarina Mierlelor şi 
dugheana de sare le-au păstrat în devălmăşie, fiecare cu partea lui. Asta a făcut 
ca şi duşmănia, care a mocnit mult timp între ei, să nu iasă pe faţă. Cumnatul lor 
vârstnic, cadiul Abdulkadir, a tras sforile ca totul să se rezolve cu binişorul. 

Casa s-a extins şi mai mult. în aripa de nord au construit câte două odăi pentru 
fiecare dintre fraţii mai mici. Acum, flăcăii, care aveau în jur de douăzeci de ani, 
se rătăceau mai mereu prin coridoarele întunecate ale căsoiului. 

Abdulkadir a murit în vreme ce aranja treburile cumnaţilor. Aşa încât sora lor, 
Shano, a rămas văduvă. A cerut-o un militar. Fraţii s-au adunat, s-au sfătuit şi i- 
au dat-o. La puţin timp după aceea, omul a fost chemat la oaste şi a plecat să 
lupte cu răsculaţii din nordul Albaniei. Se zvonea că acolo poşta nu 



funcţionează. 

» 


13 


Din capitala sangeacului a sosit o ordonanţă cu reguli noi privind negoţul cu 
păcură, cărbune, sare, dar şi reglementări la măsurarea mătăsii şi folosirea 
cântarelor. Au fost anunţate, de asemenea, noile taxe comerciale. Pentru orice 
măsură (fructe, orez, miere, unt, caş), câte două akce. La o căruţă de lemne, două 
lemne. La patru berbeci tăiaţi, o akce. La un cal vândut, vânzătorul şi 
cumpărătorul, fiecare, câte două akce. Taxa locului pentru a vinde la târg, pentru 
femei, o akce, pentru bărbaţi, două akce. 

în cartierul de jos au venit şi s-au stabilit câteva familii mari din nord, cu două 
religii: catolici şi musulmani, în acelaşi timp. Toţi erau curioşi să-i vadă. Apoi au 
fost dezamăgiţi. Oameni ca toţi oamenii: cu nas, cu gură şi ochi. Doar vorba, ca 
la toţi veneticii, era altfel. O singură nedumerire, cum să înghesui două biserici 
în acelaşi suflet? Poate că din cauza asta erau atât de încruntaţi. 

Unul dintre noii veniţi a cumpărat o pârloagă vecină cu Hankonaţii. I se 
spunea Aii Shkreli, dar se zvonea că de fapt ar fi Aii Shen Karli, deşi după slujba 
de la biserică mergea să se roage la geamie. Cât trăieşti, tot auzi, ar fi spus 
Sabeko dacă ar fi trăit, găsind astfel încă un motiv de supărare. 

14 


împreună cu decoraţiile, a sosit şi vestea morţii pe câmpul de luptă a celui de¬ 
al treilea soţ al surorii Shano. A fost mare jale. Femeia a ţinut doliu un an întreg, 
în martie s-a măritat din nou. De data asta cu un slujbaş de la vamă. Doi dintre 
fraţi, cel de-al doilea şi cel mai mic, n-au fost de acord. Nu se ştie de ce. 
Disperată să aibă copii, a rămas pentru prima oară gravidă cu bărbatul ăsta, al 
patrulea. A născut o fată. 

în timpul ăsta, în neamul Hankonaţilor se născuseră o mulţime de copii. 
Numai dugheana de sare rămăsese la fel. I se adăugase doar o magazioară în 
spate, unde erau încărcaţi catârii. 



15 


în 1729, decretul împărătesc pentru darea în exploatare a salinelor a întârziat. 
Nu se ştia de ce. în fine, a fost publicat pe la sfârşitul lui aprilie. Pe 8 mai, 
conform obiceiului, a început treaba la saline, dar întârzierea decretului a dăunat 
mult comerţului. Câştigul a scăzut simţitor. Hankonaţii n-au strâns nici jumătate 
din proviziile pentru iarnă. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns, nevasta 
fratelui cel mai mic, a lui Kaskapan, a murit de o boală căreia i se spunea „ariciul 
negru“. Era cea mai frumoasă dintre nurorile Hankonaţilor. Medicii au operat-o 
în două rânduri. I-au scos mai întâi jumătate din sânul stâng, dar asta părea că l-a 
turbat şi mai tare pe „ariciul negru“. S-a ofilit, sărmana, de tot. A murit la 
sfârşitul toamnei aceleia. în chinuri mari. Au îngropat-o lângă socru şi soacră. 

Doliul părea că-i apropie din nou pe fraţi. Au trudit mai mult ca oricând 
pentru a recupera pierderile din sare. Ţarina Mierlelor, mănoasă ca de fiecare 
dată, a dat recoltă bună de porumb. Se părea că au depăşit oarecum necazul cu 
doliul, când s-a întâmplat ceva la fel de neprevăzut: cel de-al treilea frate, 
Bardhush, a anunţat că va pleca în hagialâc la Mecca. Au încercat să-l facă să se 
răzgândească, dar a fost imposibil. Casa a căzut iar în doliu. Nevastă-sa şi copiii 
plângeau zi şi noapte. Dar el era greu de scos dintr-ale lui. Se zvonea că un hoge, 
cu care stătuse mult în ultima vreme, era cel care-1 convinsese. A plecat spre 
sfârşitul celei de-a treia toamne, într-o zi cu vânt, singur-singurel, pe drumul 
Ioanninei. 


16 


A murit sultanul. Statul întreg a intrat în doliu, din provinciile în care oamenii 
se îmbracă în alb, până aici, unde la doliu se poartă negrul. Numele noului sultan 
a ajuns foarte târziu. Se zvonea despre o lovitură de stat care ar fi izbucnit în 
capitală, pe care marele vizir o descoperise în ultimul moment. 

De la Bardhush, nici o veste. Bărbatul lui Shano a fost închis pentru corupţie 
la vamă. I-au dat o sută şi unu de ani. Nu era nici o speranţă să mai iasă viu de 
acolo. Imediat după ce l-a părăsit, Shano s-a întors acasă împreună cu fata. A 
rămas acolo trei luni. La începutul anului s-a măritat pentru a cincea oară. De 
data asta, bărbatu-său era mai tânăr ca ea. Pentru a-şi da consimţământul, l-au 



aşteptat pe fratele cel mic, Kaskapan, să se întoarcă de la Ioannina, unde plecase 
cu caravana cu sare. în ultima vreme îl trimiteau mai des în călătorii, ca să uite 
de moartea nevesti-sii. El s-a întors, dar părea complet debusolat. Era gata să 
aprobe orice, aşa încât e evident ce-a spus despre măritişul soră-sii. N-avea însă 
de gând să se însoare. Se spunea că acolo, la Ioannina, se îndrăgostise de o fată 
tânără. Pentru ea începuse să se îmbrace ca flăcăii şi să poarte pălărie după moda 
franţuzească. Dar avea momente când nu-i intra nimeni în voie. Privea aiurea şi 
stătea posomorât, de parcă ar fi fost bătut în cap. Despre drăguţa din Ioannina nu 
pomenea nimic, dar cei care se pricepeau la chinurile amorului puteau să jure că 
ăsta era motivul. Până atunci, în oraşul nostru nu se mai întâmplase să se 
îndrăgostească cineva. Se ţineau minte patru epidemii de ciumă, şapte de holeră, 
cinci cutremure, dar despre o boală ca asta, ce-şi lasă semnele pe chipul omului, 
nici bătrânii nu-şi aminteau nimic, şi nu-şi aminteau să le fi povestit nici părinţii, 
şi tot aşa pe rând. 


17 


îmbătrânind, fratele cel mare, Hatib, s-a îngrăşat la fel ca taică-său. Era 
încruntat ca el şi neînduplecat cu ceilalţi. Mergea rar la dugheana de sare, dar 
nimeni n-avea curaj să-l contrazică. Fratele al doilea, Muqerrem, care-1 înlocuia 
la conducerea treburilor, nu-i semăna fizic deloc. Era înalt şi roşcovan, dar nici el 
nu era prea vorbăreţ. Şedea toată ziua la tejghea, iar de Ţarina Mierlelor se ocupa 
în principal fratele al patrulea, Didin. La vremea culesului, când era multă treabă 
cu sarea şi nu-1 puteau ajuta, tocmeau un om pentru una sau două luni. 

După perioada de doliu, au reparat dugheana şi au mărit-o. în afară de 
magazia din spate, au mai ridicat un depozit. I-au pus acoperiş nou. în plus, au 
bătut la intrare o firmă pe care au scris: „La Hankonaţi: comerţ angro cu sare“. 

18 


Pe neaşteptate, a murit Hatib. într-o dimineaţă geroasă, din latura de apus a 
casei s-au auzit urletele nevesti-sii. Murise în toiul nopţii, fără să dea vreun 
semn. Când soţia a vrut să-l trezească la cafeaua de dimineaţă, era rece de-a 

5 5 * 



binelea. 

A fost jale mare. Au venit şi cei care până atunci n-au avut nici o treabă cu 
Hankonaţii. Cum se întâmplă adesea cu veneticii, moartea este cea care-i apropie 
pas cu pas de localnici. Cu ocazia asta, Hankonaţii aveau acum în cimitirul 
oraşului nouă morminte (şase mari şi trei mici, de copii). Nu erau puţine, dar nici 
multe nu puteai spune că sunt. 

La două săptămâni după moartea lui Hatib, fraţii rămaşi, împreună cu Shano, 
s-au adunat la sfat şi au hotărât ca, după cum cerea obiceiul, fratele cel mic, 
Kaskapan, să se însoare cu văduva lui Hatib. Numai că el nu voia nici în ruptul 
capului. Şi nici ea, deşi părerea ei nu conta. Mai apoi s-a aflat că femeia se 
certase toată noaptea cu fraţii, plânsese, încercase să se înece în cisternă, dar ei 
fuseseră de neclintit. Noaptea aceea rămăsese de pomină în familia Hankonaţilor. 
Luminile se aprindeau când în aripa de apus, când în camera de oaspeţi, când în 
latura de nord, unde erau odăile fraţilor mai mici. Cum au reuşit să-i convingă, 
numai Dumnezeu ştie. Se spune că, la sfârşit de tot, Kaskapan ar fi zis: Biata 
mea soţie, în mormânt lângă Hatib, eu, cu nevasta lui, în pat. 

Toată săptămâna aceea a plouat mărunt, ziua şi noaptea. Nu degeaba se spune: 
Femeia văduvă, ca noaptea fără lună. Nouă luni mai apoi, ca şi când ar fi rămas 
grea din disperarea ploii aceleia mocăneşti, văduva a născut o fată. I-au spus 
Roxana, un nume ciudat, cum nu se mai pomenise prin părţile acelea. S-a zvonit 
că aşa o chemase pe fata de care se îndrăgostise Kaskapan la Ioannina. 

19 


A sosit un firman împărătesc de la Istanbul care interzicea fărâmiţarea 
ogoarelor timariote. Au fost cercetate, printre altele, unul câte unul, actele cu 
care fuseseră vândute părţi din vechiul timar al lui Sinan Bejogllu şi, la fel ca-n 
alte dăţi, judecătorii s-au încurcat rău în ele. Au deschis fel de fel de registre şi 
dosare, dar, cu cât le cercetau mai mult, cu atât mai greu le era să se pronunţe. 
Atunci au procedat ca în celelalte rânduri, au închis totul şi au lăsat lucrurile aşa 
cum erau. în timpul acesta, cele cinci procese mergeau înainte de douăzeci şi 
ceva de ani şi, după cum se părea, n-aveau nici o şansă să se încheie. Cât despre 
Ţarina Mierlelor, deşi judecătorii au fost, de câteva ori, cât pe ce să rezolve 
încurcătura, situaţia a rămas, ca şi până atunci, la fel de neclară. 



Taxele pe sare au crescut din nou. în plus, drumurile străbătute de caravane au 
devenit nesigure. Vreme de două ierni, Hankonaţii au dus-o rău de tot. 
Hambarele erau pe jumătate goale. De la Bardhush, nici o veste. 

între timp, s-au logodit cei doi fii ai lui Hatib. Cel de-al treilea, pe care-1 
chema Basri în amintirea bunicului, era tare bolnăvicios. Au logodit-o şi pe fiica 
cea mare a lui Muqerrem, la Dunavatul de Sus. Fata lui Hatib, Hato, era foarte 
urâtă şi n-o voia nimeni. Copiii celorlalţi fii erau încă mici. Cât despre Shano, ea 
n-a mai făcut copii nici cu ultimul soţ. Cinci bărbaţi şi abia de făcuse o fată. Era 
îngustă-n şale. După moartea celui de-al cincilea soţ, nu s-a mai întors la fraţi şi 
nici nu s-a mai măritat. A devenit procesomană. Adevărul e că avea procese cât 
pentru o sută de ani, începând cu încurcăturile pentru partea care i se cuvenea 
din casa celui de-al doilea soţ, Abdulkadir, şi până la moştenirea de la ultimul 
soţ, contestată de familia lui. Câteodată câştiga, alteori pierdea, dar oricum ar fi 
fost, nu se lăsa păgubaşă. Se spunea că fiica ei, Selmana, era la fel de urâtă ca 
verişoară-sa, Hato, dar avea noroc şi începuse deja să fie cerută de nevastă. 
Numai că Shano nu se grăbea. 


20 


O mare nenorocire a căzut pe capul Hankonaţilor în ultima decadă a secolului. 
A izbucnit războiul între paşalâcul Shkodrei şi cel al Beratului pentru salinele din 
nord. Nici decretele sultanului, nici vizirii trimişi unul după altul nu i-au putut 
împăca pe cei doi guvernatori certăreţi. în cele din urmă, Bushatliii din Shkodra 
au ocupat cu forţa salinele şi au devenit stăpânii lor. Aşa încât toate caravanele 
din sud au fost blocate. Hankonaţii erau disperaţi. La început s-a zvonit că 
sultana-mamă avea să-i pedepsească pe Bushatlii şi va deschide din nou 
drumurile pentru negoţ, lucru care nu s-a adeverit. Drumurile au rămas închise. 
Sarea a început să vină acum dinspre stepele din Karabogdan. O aduceau 
caravănarii armeni, care erau mai şmecheri decât evreii, şi nici n-au vrut să audă 

de vreo învoială cu Hankonaţii. 

> 

Aceştia şi-au închis dugheana. Falimentul era aproape. Ţarina Mierlelor, oricât 
de rodnică ar fi fost, nu-i putea hrăni pe toţi. Nici ajutoarele sau împrumuturile 
luate de la Shano nu le puteau opri prăbuşirea. Casa lor falnică părea lovită de 
doliu. Nici zgomot de oale nu se mai auzea. Hambarele erau aproape goale. Cade 



şoarecele şi-şi sparge capul, cum spune o vorbă veche. S-au dus Hankonaţii, 
şopteau oamenii, atât le-a fost. 

Dar ei au rezistat. I-a salvat ceva ce nici prin cap nu i-ar fi trecut cuiva: ţiţeiul. 
Se spune că ideea i-ar fi venit lui Kaskapan. Şi-a amintit de călătoriile lui cu 
caravana de sare. într-o dimineaţă de aprilie, trei dintre fraţi au plecat într-o 
direcţie necunoscută, călare pe catâri. Au lipsit zile întregi. Când s-au întors, 
erau bucuroşi nevoie mare. Din negustori de sare deveniseră negustori de ţiţei. 
Casa lor mare era iarăşi plină de gălăgie. 

Dughenei i-au făcut câteva reparaţii rapide. Au dărâmat magaziile pentru sare, 
şi în locul lor au adus câteva rezervoare imense, ale căror închizători de fier 
scârţâiau când se umbla la ele. Cântarul mare, care nu le mai trebuia, l-au 
vândut. Acum, de jur împrejurul clădirii nu mai sclipeau bobiţele albe de sare, ci 
apăruseră câteva pete închise la culoare, ce uneori păreau de-un liliachiu închis, 
alteori măslinii. Câteodată nu erau nici aşa, nici aşa, ci aveau nişte sclipiri 
sinistre, venite dintr-o altă lume, şi asta mai ales în lumina lunii. 

Şi tabela de la intrare au schimbat-o. în locul celei vechi, deja ruginită, au pus 
una nouă: „La Hankonaţi: comerţ de ţiţei angro şi en detail“. Se-nţelege că 
Suleiman Kristo, care era singurul negustor de ţiţei din Gjirokastra de când se 
ţinea minte, a turbat de necaz. 

Acum Hankonaţii au început să miroasă a ţiţei. Şi nu numai bărbaţii şi băieţii 
care lucrau la magazin, ci şi casa lor, ograda, ba chiar şi femeile lor, care nu 
ieşeau niciodată din curte. 


21 


Din capitală au sosit noile taxe, dar cea pentru ţiţei a rămas neschimbată. în 
casa Hankonatilor era din nou voie bună. în cursul anului au avut loc trei nunti, 
una după alta. S-a măritat fiica cea mare a lui Muqerrem şi s-au însurat ambii fii 
ai lui Hatib. Nunţile băieţilor s-au făcut cu tam-tam şi, ca să arate că acum erau 
mari şi tari pe piaţa ţiţeiului, au aprins atât de multe torţe, încât toată uliţa, de la 
Piaţa Veche, unde erau miresele, şi până la Hazmurat, era luminată ca ziua. în 
toiul petrecerii a fost împuşcat, din întâmplare, cel de-al patrulea frate, Didin. 

Cât despre fata lui Muqerrem, ea, la fel ca şi mătuşa Shano, a luat un militar. 
Chiar a doua zi după nuntă, el a luat-o şi au plecat la Paşaliman, unde era angajat 



de ani buni la baza maritimă. 

Cu toate cheltuielile de nuntă, bunăstarea Hankonaţilor sporea zi de zi. Faţă de 
sare, la care se puteau calcula exact cantităţile vândute, preţul ţiţeiului avea 
destule fluctuaţii greu de prevăzut. în afara lămpilor obişnuite din casă, oamenii 
cumpărau din ce în ce mai mult lămpi mari, lampadare, cum li se spunea, pentru 
ocazii deosebite. Un asemenea lampadar ardea, într-o singură noapte, o cantitate 
de petrol egală cu cea folosită de opaiţele sărăcanilor într-o jumătate de an. în 
plus, după nunţile fiilor lui Hatib, între casele bogate s-a iscat un soi de concurs, 
care să aprindă cât mai multe lampadare la nunţi. Aşa încât, din când în când, 
oraşul era luminat a giorno de masalale (cum mai erau numite lampadarele în 
ultima vreme). Deştepţi, Hankonaţii, spunea imamul Aii. Folosesc nunţile 
copiilor ca să facă reclamă la propria marfă. 

22 


Şi sorei Shano îi mergea bine. Din toată mulţimea de procese, uneori câştiga 
jumătate de casă într-un loc, alteori pierdea o baie în altă parte. Dar mai mult 
ieşea în câştig. Nu avea o casă a ei, ci câte ceva pe ici, pe colo. Aşa că era peste 
tot şi niciunde. în ultima vreme începuse să închirieze camere întregi, ba chiar şi 
jumătăţi sau sferturi de casă. Poate că a fost primul locuitor al oraşului care a dat 
camere cu chirie. Fiică-sa, Selmana, era cerută mereu în căsătorie. Dar Shano nu 
se grăbea nici acum. Am fost măritată de cinci ori, spunea, mă pricep la astea. în 
plus, cu cât s-o mărita mai târziu, cu atât mai aproape o s-o am la bătrâneţe. 

Şi pentru că nu le poţi avea pe toate, anul s-a încheiat cu o supărare. A murit 
fratele al patrulea, Didin. Fusese cel mai cuminte dintre Hankonaţi. Şi s-au mirat 
toţi că tocmai el a fost împuşcat la nuntă. Fără rana aceea ar fi trăit mult şi bine. 
Pentru că fusese cel mai liniştit nu numai în neamul lor, ci printre toţi cunoscuţii, 
în afacerile cu sare şi ţiţei nu se amestecase deloc. Fusese lăsat să se îngrijească 
de Ţarina Mierlelor, şi de ea se îngrijise zi şi noapte, până-n ultima clipă. 

23 


După moartea lui Didin se făcură câteva schimbări în casă. Văduva lui, ca şi 



soţia lui Bardhush, cel plecat în hagialâc, s-au mutat împreună cu copiii în aripa 
de apus, în odăile în care, înainte vreme, locuise Hatib cu ai lui, în timp ce 
Kaskapan a ocupat aproape toată partea de nord. Cel de-al doilea frate, 
Muqerrem, a rămas acolo unde era, iar camerele de iarnă, eliberate în urma 
mutărilor, au fost ocupate de fiii lui Hatib, proaspăt însurăţei, fiecare câte una. 
Din pricina văduvei şi a orfanilor lui Didin, ca şi a copiilor şi nevestei lui 
Bardhush, care era tot văduvă, ca şi cumnată-sa, ba chiar şi mai şi, căci o omora 
aşteptarea, laturii de vest a casei a început să i se spună de atunci „Colţul 
orfanilor“, denumire pe care ceilalţi au încercat în zadar s-o interzică. 

24 


Veniturile Hankonaţilor creşteau lună de lună. Ţiţeiul nu era ca grâul sau 
bumbacul, ploua sau era senin, pe ger sau pe arşiţă, el ieşea la fel din pământ. Iar 
noapte şi întuneric sunt şi vor fi mereu, fără să se termine vreodată, aşa că 
oamenii vor cumpăra mereu ţiţei pentru lămpile lor. 

Averea Hankonaţilor era mai mare ca oricând. Proviziile pentru iarna anului 
1789 erau cea mai bună dovadă. Brânză 6 putini mari. Unt 40 de ocale. Grâu 12 
chintale. Ulei de măsline 12 cazane. Măsline 4 putini. Zahăr 5 chintale. Bulgur 
60 ocale. Pastramă 500 ocale. Nuci, migdale, alune 4 chintale. Miere 2 ulcioare. 
Fructe de India, struguri uscaţi de Grecia, fistic 4 chintale. Fasole, ceapă, usturoi 
130 ocale. 

înstăriţi, într-adevăr, dar la ce bun, căci nimeni nu le bate la poartă, bârfeau 
oamenii. 

Şi aşa e, Hankonaţii nu primeau oaspeţi. Se spunea că n-au relaţii cu ai lor din 
pricina unei răzbunări. Cine la cine avea datorie de sânge, asta nu se ştia. La 
început s-a bănuit că ei erau datornicii, drept pentru care se pribegiseră ca să nu- 
şi plătească tributul de sânge. Apoi s-a spus că era tocmai invers, ei trebuiau să 
se răzbune şi, dacă nu puteau sau nu voiau s-o facă, fugiseră cu traista-n băţ. De 
ruşine. 

Un lucru e clar: când priveau cu nostalgie negurile care urcau coasta muntelui 
sau coborau de acolo, îşi aminteau cu siguranţă de datoria aceea. 


25 



La sfârşitul anului a fost schimbat valiul. L-au chemat în capitală şi nu s-a mai 
ştiut nimic de el. Unii spuneau că ar fi fost exilat, alţii, dimpotrivă, că i s-ar fi dat 

o funcţie mai mare. 

» 

Noul valiu a venit la începutul lui martie. Una dintre gărzile lui a adus, după 
câte se pare, vestea că în anul acela i se tăiase capul sultanului german, din 
pricini ce nu se ştiu. Primăvara a fost mai rece ca oricând. Câţiva negustori veniţi 
din Cipru au afirmat că nu germanului îi tăiaseră capul, ci franţuzului. Dar şi asta 
era greu de crezut. Mai rămânea să vină careva cu vestea că nici germanului, nici 
franţuzului nu le tăiase nimeni capul, ci spaniolului. Un singur lucru era cert: 
undeva, în ţara aia mare căreia-i spuneau Europa, un rege fusese descăpăţânat. 

26 


Hankonaţii tocmai îşi băteau capul cum să-şi extindă afacerea (ba chiar se 
spunea că trebuie să vină un arhitect arvunit pentru treaba asta), când i-a lovit 
necazul. Pe 30 aprilie, dis-de-dimineaţă, le-a ars prăvălia. 

Un asemenea incendiu nu se mai pomenise în oraş, un foc cumplit, care 
gemea ca o sălbăticiune. Un foc nemaivăzut, de ţiţei. Cei care încercaseră să-l 
stingă se îndepărtaseră îngroziţi. în scurt timp, dugheana fusese transformată în 
cenuşă. Jur-împrejur, locul ardea. Incendiul lăsa în urmă doar scrum. 

Marfă blestemată, şopteau vecinii. Se-nţelege că îşi aminteau amănunte de la 
vechiul proces pentru Ţarina Mierlelor, jurământul strâmb al lui Basri Hankon 
ş.a. Cei mai mulţi spuneau că focul izbucnise întâmplător, dar alţii îl bănuiau pe 
Suleiman Kristo, vechiul negustor de ţiţei, pe care Hankonaţii aproape că-1 
ruinaseră. 

Odată cu răcirea rămăşiţelor prăvăliei s-au rărit şi discuţiile despre ea. A căzut 
o ploaie care a cufundat peisajul în tristeţe şi uitare. 

Sarea este mai puţin profitabilă, dar mai sigură, spuneau cei mai înţelepţi. în 
vreme ce ţiţeiul, aşa repede cum te ridică, tot aşa te şi îngroapă. Căci nu degeaba 
lăsase cu limbă de moarte bătrânul Basri Hankon: să nu renunţaţi la sare, băieţi! 
Dar ei nu-1 ascultaseră. 


27 



Dacă nu le-ar fi sărit în ajutor Shano, Hankonaţii ar fi ajuns să-şi ia traista şi 
să iasă la cerşit. în plus, tot ea i-a ajutat şi în privinţa Ţarinii Mierlelor, pe care ei 
o abandonaseră după moartea lui Didin. 

Din şapte procese pe care le-a avut în anul acela, toate pentru case, a câştigat 
patru, a pierdut unu, iar două au fost amânate. Cât priveşte Ţarina Mierlelor, de 
acolo au scos, ca de fiecare dată, recoltă bună. Măcar să avem ce le da copiilor, 
spuneau ei. Băieţii însuraţi ai lui Hatib, împreună cu fiul cel mic, Basri cel tânăr, 
stăteau toată ziua pe câmp. 

Fiul cel mare al Hankonaţilor, Muqerrem, părea dus dintre cei vii. Poate că i- 
ar fi dat ascultare, fiind cel mai bătrân şi mai înţelept dintre ei, numai că el tăcea 
cu încăpăţânare, de parcă-1 lovise muţenia. Spune ceva, îl îndemna uneori Shano, 
spune ceva, frăţioare, nu-i semn bun când omul amuţeşte de viu. Dar el se 
înverşuna să tacă. Poate că de asta, atunci când se-ntâmpla să deschidă gura, 
răspândea un miros greu, de pământ. Poate că nici patruzeci de cuvinte n-a rostit 
până când a închis ochii. Ţi-ai trimis vorbele în moarte înaintea ta, îl jelea 
Shano. 

Acum, cel mai vârstnic dintre toţi a rămas Kaskapan. Dar nici el nu mai era 
cel dinainte. El, care fusese ca argintul viu şi-ţi fura nasul dintre ochi, cum se 
zice, acum era de nerecunoscut. Nu doar că umbla jerpelit, dar, când se îmbăta, 
începea să povestească despre femeia străină de care se îndrăgostise cândva. 
Apoi se punea pe numărat locurile, puţul lui Malilaj, turnul de răsărit al cetăţii, 
râpa din spatele Pieţei Vechi, stânca neagră, râul, pârâul lui Ciullo şi aşa mai 
departe, unde şi-ar fi luat de mult zilele, dacă n-ar fi avut-o pe Roxana, fata pe 
care i-o născuse văduva lui Hatib. Despre ea se spunea că va fi frumoasa- 
frumoaselor. 


28 


Printre toate acestea, atunci când nu se mai aştepta nimeni, s-a întors din 
hagialâc Bardhush. Revenirea lui le-a adus mai multă tristeţe decât bucurie. Se 
schimbase complet, aşa încât cu greu l-ai fi recunoscut. Ba chiar unii şuşoteau că 
nici n-ar fi fost el. Mai spuneau că aşa se întâmplă prin deşertul Arabiei: nisipul 
îţi dublează chipul. Şi dacă dă Dumnezeu să moară careva în pustietăţile acelea, 
imaginea lui continuă să bântuie o vreme prin lume. 



Aşa sporovăiau oamenii, deşi, dacă l-ar fi întrebat cineva pe el, poate că ar fi 
fost îndreptăţit să spună că cei care se schimbaseră erau chiar Hankonaţii. li 
lăsase veseli şi bogaţi, şi-i găsea doborâţi la pământ. Sobele din camerele mari 
erau reci. în prima noapte după sosirea lui au găsit cu greu câteva lemne cu care 
să facă focul în salonul de oaspeţi. S-au strâns cu toţii acolo, bărbaţi, femei şi 
copii, dar nici la vorbă nu se-ndemnau, şi nici prea bucuroşi nu păreau a fi. îl 
priveau pe nou-venit, apoi se uitau unul la altul. Nevastă-sa se abţinea cu greu să 
nu plângă. De ce nu întrebi unde-i Didin, unde-i Muqerrem, unde-s ceilalţi, i s-a 
adresat în cele din urmă Shano. El şi-a ridicat privirea obosită şi a spus: câtă 
vreme nu-s aici, sunt dincolo. Apoi s-a rugat o vreme pe covoraş, murmurând 
întruna, după care a cerut să se culce. 

A doua zi s-a dus la cimitir. Hankonaţii aveau acum acolo paisprezece 
morminte. S-a oprit în faţa fiecărui mormânt. A murmurat şi s-a rugat pentru 
fiecare. A vorbit mai mult cu ei decât cu cei vii. 

Câteva zile mai târziu s-a zvonit că a adus cu el o boală de piele incurabilă. 
Avea pielea numai răni şi cruste însângerate. Mai bine nu s-ar mai fi întors, 
spunea nevastă-sa. Fără el, cel puţin eram văduvă. Acum nu ştiu ce sunt. 

în oraş au început să-l strige Hagi Bardhush, cum sunt strigaţi toţi cei care se 
întorc din hagialâc. 


29 


Au venit noile taxe din capitală, dar Hankonaţii, pentru prima dată, le-au 
ignorat. 

N-aveau nici ce să vândă, nici ce să cumpere. Catârii îi vânduseră de mult. 

Erau amorţiţi ca şarpele iarna. Au pornit oamenii să colinde, dar copiii lor nu 
se vedeau pe nicăieri. Au venit zilele carnavalului, localnicii se buluceau mascaţi 
prin oraş, dar ei nici acum n-au ieşit din casă. 

Se spunea că nişte călători veniţi de departe poposiseră într-o noapte la ei, şi 
tot aşa pe ascuns plecaseră dis-de-dimineaţă. Careva a răspândit zvonul că 
Hankonaţii se pregăteau să-şi vândă casa şi să plece înapoi de unde veniseră, la 
munte; numai că datoria aceea de sânge, despre care nu se ştia mai nimic, îi ţinea 
pe loc. 



30 


Basri Hankon, cel care purta numele lui bunicu-său, era cel mai bolnăvicios 
dintre fiii lui Hatib. Dar tocmai acest fapt a fost sortit să le aducă o rază de 
speranţă. 

Şi iată cum a fost: ca orice beteag, avea un somn chinuit, cu vise şi coşmaruri, 
în luna decembrie, nu se ştie ce i-a venit că a trimis descrierea unui coşmar la 
Palatul Viselor, în capitală, acolo unde-şi trimiteau visele supuşii din întreaga 
împărăţie. După patru luni, spre uimirea lui şi a celorlalţi, a sosit un mesaj de la 
Palat, în care i se spunea că visul lui, după ce fusese analizat de comisia 
respectivă, a fost găsit foarte valoros, pentru că, pe baza interpretării lui, fusese 
descoperit şi prevenit un complot în oraşul Karagjymryk. 

Basri Hankon nici nu ştia că există un asemenea oraş, darămite ceva despre 
complotul care se urzea acolo. Şi totuşi, pentru visul lui, care a prevenit o 
nenorocire ce putea lovi împărăţia, puternicul Tabir Sarai îi mulţumea şi-i 
trimitea propunerea să intre în slujba statului. Cu scrisoarea în mână, Basri 
Hankon s-a prezentat la primărie şi, după un timp, în aplauzele întregii familii, a 
fost numit funcţionar la judecătorie. Era primul din neamul lor care devenea 
slujbaş plătit al statului. 


31 


încetul cu încetul, Hankonaţii îşi reveneau. Deşi Hagi Bardhush şi Kaskapan 
erau în viaţă, frâiele familiei intrau tot mai mult pe mâna nepotului bolnăvicios, 
Basri Hankon. Şi asta datorită funcţiei lui de la judecătorie. 

Hagi Bardhush şi Kaskapan fuseseră aproape înlăturaţi de la conducerea 
gospodăriei. Primul îşi petrecea toată ziua în rugăciuni, iar în puţinele ore care-i 
mai rămâneau îşi ungea pielea cu tot felul de alifii. în vreme ce Kaskapan umbla 
tot timpul beat. Şi, imediat după al treilea pahar, începea să povestească despre 
ghiaura de demult. 

Aici puţin din salariul lui Basri Hankon, acolo puţin din recolta de la Ţarina 
Mierlelor, unde-i găseai toată ziua pe fraţii lui Basri şi pe ceilalţi nepoţi, şi 
Hankonaţii au reuşit să strângă o parte din provizii. Dar principalul era salariul. 
Uite că i-a salvat un amărât de vis, şuşoteau oamenii. Mulţi dintre ei au început 



să-şi trimită visele adevărate, sau pretinzând că-s adevărate, deşi în realitate erau 
inventate de ei, în capitala statului. Dar de la Tabir Sarai nu venea nici un 
răspuns. Conţopiştii care se ocupau cu compunerea scrisorilor au câştigat atunci 
mulţi bani, până ce oamenii s-au plictisit şi au renunţat la asta. 

Cât despre Basri Hankon, el declara acum că nu-şi mai aminteşte detaliile 
acelui vis binecuvântat. Era un câmp prăfuit, presărat cu nişte hârtii zdrenţuite şi 
iarbă ţepoasă de jur împrejur - tufe de mărăcini. Doar atât mai ţinea minte. 

în vremea aceea, ca pentru a încununa revenirea aceea părelnică, s-au căsătorit 
unul dintre fiii lui Muqerrem şi cele două orfane ale lui Didin. Nunţi 
sărăcăcioase, departe de făloşenia cu care se însuraseră fiii lui Hatib, dar cu 
multă voie bună, de care avea atât de multă nevoie în anul acela neamul 

Hankonatilor. 

» 


32 


în primele zile de primăvară au sosit pe neaşteptate câţiva curieri din Istanbul, 
împreună cu un trimis special al sultanului. în oraş au ajuns pe înserat, iar 
dimineaţa devreme s-a aflat că i-au tăiat capul valiului şi că l-au luat cu ei în 
capitală. O vreme, oraşul a rămas fără valiu. 

Pe Hankonati nu i-a bucurat schimbarea cârmuirii. Bănuiau că noul valiu îi va 

> 

schimba pe slujbaşi. Dar acesta, deşi a venit atât de târziu (şi, de regulă, pentru 
cârmuitorii care întârzie, ca şi pentru o condamnare întârziată, se fac tot felul de 
presupuneri sumbre), deci, deşi noul valiu a ajuns la începutul verii, nu a făcut 
nici o schimbare printre micii sau marii funcţionari, cu excepţia lui Sheme 
Turtulli, responsabilul pieţei, al cărui post a rămas o vreme neocupat, până când 
a fost numit acelaşi Sheme Turtulli. 


33 


în a doua toamnă au izbucnit tulburări în munţii paşalâcului vecin, al Vlorei. 
O săptămână întreagă, drumul de la picioarele oraşului a fost un furnicar de 
trupe, plecate să înăbuşe răscoala. S-au dus aproape toţi timarioţii locali, cu 
valiul în frunte, iar majoritatea nu s-au mai întors. 



După încetarea luptelor, ca pentru a mai domoli din bucuria izbândei trupelor 
împărăteşti, a izbucnit o molimă necunoscută, care a făcut mai multe victime 
decât războiul însuşi. Pe poarta Hankonaţilor au ieşit patru sicrie. 

Tot în iarna aceea, Basri Hankon s-a însurat. De când lucra ca slujbaş la 
judecătorie, de când mânca pâinea stăpânirii, cum se zice, câteva familii îl 
râvneau ca ginere, dar unchii, şi mai ales mătuşa Shano, care avea un cuvânt mai 
greu de zis decât cei doi amărâţi, nu se grăbeau. Nici Basri nu credea că-i venise 
sorocul. Munca îl făcuse morocănos şi aştepta să fie promovat. 

Şi totuşi trebuia s-o facă. într-o zi, mătuşa Shano se prezentase cu noaptea în 
cap la uşa casei mari a lui taică-său (aşa veneau de obicei, dis-de-dimineaţă, 
când visau ceva frumos sau, mai ales, când aveau vreun coşmar) şi n-a plecat de 
acolo decât pe înserat. A stat închisă întreaga zi cu cei doi fraţi, Hagi Bardhush şi 
Kaskapan, în odaia de oaspeţi, punând la cale ceva foarte important. Au priceput 
cu toţii că era vorba despre căsătoria lui Basri Hankon. Afară bătea vântul şi 
majoritatea coşurilor fumegau. Spre sfârşitul zilei l-au chemat în salon pe Basri 
însuşi, să-i comunice hotărârea luată. Decizia era surprinzătoare, dar nu ieşită din 
comun. Căsătoriile între veri primari, pentru a nu împărţi averea familiei, nu erau 
o raritate la Gjirokastra. în acest caz, surprinzătoare nu era soluţia găsită, cât 
urâţenia miresei, a fetei lui Shano, Selmana. Totuşi, Hankonaţii aveau mai multe 
motive să se bucure de încuscrirea cu sora mai mare decât ea însăşi. La urma 
urmei, cu toată revenirea lor treptată, şi a funcţiei lui Basri, Shano avea o avere 
de patru sau de cinci ori mai mare decât toată avuţia lor. 

34 


Nunta lui Basri Hankon a avut loc în octombrie. Trecuse mult timp de când, în 
familia lor, nu mai fusese o asemenea veselie. Nuntaşii umpleau străzile. Toţi îşi 
aminteau ce bine petrecuseră la nunţile celor doi fraţi mai mari ai lui Basri. Era 
aceeaşi abundenţă de cărnuri fripte şi dulciuri. Doar lampadarele lipseau. Nu 
pentru că ar fi costat cine ştie cât, ci, pare-se, pentru că, de la incendiul care le 
mistuise dugheana, Hankonaţii căpătaseră o adversitate cumplită nu doar faţă de 
petrol, ci de orice avea legătură cu el. Nu era o întâmplare că, de atunci, 
gospodăria lor era luminată mai slab decât casele din jur. 

La nuntă, în afara familiei şi a neamurilor numeroase, au venit şi câţiva 



oficiali, ba chiar şi sfetnicul valiului în chestiuni judecătoreşti, Mafuz efendi. 
Selmana fusese îmbrăcată şi sulemenită cu multă atenţie, dar, cu toate pudrele, şi 
vopselele, şi picăturile de aur cu care-i umpluseră obrajii şi fruntea, în loc să 
arate mai bine, era mai urâtă ca niciodată. 

Când a venit pentru seara-ntâi, cum i se spune primei vizite a miresei la 
locuinţa mirelui, parcă, parcă arăta ceva mai bine. 

35 


După nunta lui Basri, aşa cum era de aşteptat, situaţia economică a 
Hankonaţilor s-a îmbunătăţit. Basri şi-a părăsit camera de burlac şi s-a mutat, 
împreună cu soţia, la etajul al doilea din aripa de nord, cedată de Kaskapan, care 
nu mai putea urca treptele. Acestea erau nişte camere mari, cu pereţii reci, greu 
de încălzit în lunile de iarnă. 

Casa avea aproape un secol şi de mult ar fi avut nevoie de reparaţii. Din cauza 
problemelor economice, le amânaseră an după an. Numai că, după nunta lui 
Basri Hankon, era musai să le înceapă. Acoperişul „Colţului orfanilor“ fusese 
distrus de ploaie şi vânt, iar cel de pe latura de sud nu mai avea nici el prea mult, 
grinzile putreziseră din loc în loc şi ar fi putut să se desprindă şi să omoare pe 
careva pe stradă. Iar în aripa de nord, chiar unde se mutase Basri şi unde, un etaj 
mai jos, locuiau Kaskapan şi fie-sa, Roxana, apăruseră primele stricăciuni. 
Streaşină acoperişului, zidul de sub ea şi cele două ferestre, care nu se mai 
deschideau de mult, păreau măcinate de lepră, asemenea pielii scorojite a lui 
Hagi Bardhush. 

Casa dărâmată, moartea la uşă, aşa se spune prin părţile noastre, a zis 
meşterul. Şi-a început apoi munca de la streaşină care acoperea poarta cea mare 
cu două canaturi. 


36 


în martie a căzut o frumuseţe de zăpadă. Zăpada nu apucase să se topească pe 
acoperiş, când s-a aflat de moartea Roxanei. Oricât s-au străduit Hankonaţii să 
ascundă adevărul, acesta tot a ieşit la iveală. Fata, la cei şaisprezece ani ai ei, nu 



a căzut pe scări, cum s-a anunţat, ci a fost ucisă chiar de ei. Aşa au fost 
sugrumate, generaţie după generaţie, la Gjirokastra, fetele care-şi pierdeau 
onoarea. Şi ea, precum se bănuieşte, îşi pierduse fecioria. Se zvonea că făptaşul 
ar fi fost unul dintre tinerii zidari care tencuiau latura de nord a casei. Dar 
Hankonaţii au tăcut în privinţa asta. Au întrerupt lucrările, dar fără să explice de 
ce, doborâţi de durere sau pentru a se descotorosi de meşteri. 

Când s-a mai încălzit, iar streşinile au început să picure, frumoasa Roxana era 
deja în mormânt. O fată mai frumoasă ca ea n-ar fi putut zămisli pântec de 
femeie, spuneau cei care o văzuseră. Era misterioasă şi ascunsă parcă în spatele 
unui văl, aşa cum era şi numele ei, adus de taică-său de departe. Cei care au 
petrecut-o povesteau că se vedea imediat că locul ei nu era aici, în lumea noastră. 
După ce o priveai, îţi spuneai în sinea ta: Frumoasă, frumoasă, dar ce folos, pare 
că aparţine altei lumi. 


37 


După moartea Roxanei, Kaskapan a decăzut de tot. Băutura l-a pus la pământ, 
l-a adus în ultimul hal. Se spunea că nu luase parte la uciderea fiică-sii, dar că, 
beat mort, îi privise pe ceilalţi făcând-o. Mai târziu s-au zvonit o mulţime de 
lucruri, dar niciodată nu s-a aflat care dintre membrii familiei au luat parte la 
uciderea ei. Iar despre nefericita aceea s-a spus că nici nu crâcnise, strigase doar 
o dată: Tată! Pe maică-sa n-o pomenise. 

Strigătul acela, „Tată!“, de care el îşi aducea aminte ori de câte ori era beat 
criţă, l-a obsedat pe Kaskapan până când l-a băgat şi pe el în pământ. L-au 
îngropat alături de ea. Mai târziu, cu trecerea anilor, oamenii, amintindu-şi de el, 
au început să încurce povestea lui de iubire cu femeia străină cu povestea fiică- 
sii. Şi poate că de vină era numele acela, Roxana, pe care l-au purtat amândouă, 
folosit de povestitor în ambele cazuri, aşa cum foloseşti o piatră veche într-un 
zid nou. 


38 


La sfârşitul acelui an, care s-a nimerit unul negru pentru Hankonaţi, Basri 



Hankon a avut un băiat. Au vrut să-i spună Hatib, în amintirea tatălui lui Basri 
Hankon cel tânăr şi a fiului cel mare al lui Basri Hankon cel bătrân, dar Shano a 
insistat să-l boteze Fatri, nume care sugerează un nou destin. Iar asta a făcut-o să 
se simtă-n al nouălea cer. Ca să nu mai vorbim de Hankonaţi... Şi pe bună 
dreptate. încuscrirea asta le pusese averea la adăpost. 

în timpul acesta, Shano adăugase avuţiei sale câteva jumătăţi de casă, pereţi 
de dugheană sau sferturi de baie. Mai şi pierduse câte ceva, în urma vreunui 
recurs, dar una peste alta ieşise în câştig. 

Oamenii erau acum unanim de acord că Hankonaţii erau pe linia de plutire. 
Aveau, din când în când, şi vreo supărare, cum a fost, de pildă, apariţia unui 
cântec care se lălăia în ultima vreme prin cârciumi: 

Roxana, frumoasă copilă, 

Te-au sugrumat fără milă. 

Se zvonea că tocmai tânărul zidar îl ticluise. Dar asta era prea puţin pentru a le 
strica liniştea. 


39 


Următoarele două ierni au fost atât de geroase şi de urâte, cum nu se mai 
pomenise de mult. Acoperişurile au îngheţat peste tot şi ţurţurii atârnau ca nişte 
suliţe. Bătrânii spuneau că asta se întâmplă pentru că secolul e pe sfârşite. 

în centrul statului izbucniseră iar tulburări, însă nu ştia nimeni ce şi cum. 
Timarioţii au fost mobilizaţi în câteva rânduri, dar n-au plecat nicăieri. 

Copilul lui Basri Hankon întârzia să vorbească. I-au tăiat nişte bucăţi de hârtie 
în faţă, au stins cărbuni într-un pahar cu apă, l-au trimis la mănăstirea lui Baba 
Aii, la Peştera Spiritelor Bune, la bătrâna Hatige, dar el nu făcea nici un progres. 
L-au consultat apoi medici vestiţi, l-au trimis la Ioannina şi erau cât pe ce să-l 
ducă şi la Sofia, ba chiar şi la Istanbul dacă ar fi fost nevoie, dar doctorii le-au 
spus că se agită degeaba. Micuţul se născuse retardat. Hankonaţii s-au întristat. 
Mai ales Shano, care se simţea principala vinovată pentru căsătorie. Medicii au 
spus că băiatul se născuse aşa din cauza legăturii de sânge a părinţilor. 

A apărut şi o nouă nedumerire: să mai facă sau nu Basri Hankon copii? 



40 


După moartea lui Kaskapan, cel mai mare dintre Hankonaţi şi singurul din 
vechea generaţie rămăsese Hagi Bardhush, numai că pe el nu-1 băga nimeni în 
seamă. Era preocupat doar de rugăciunile şi de leacurile lui. Nici băieţii lui 
Hatib, fraţii mai mari ai lui Basri Hankon, nu erau mai de Doamne-ajută. 
Munceau la Ţarina Mierlelor şi ascultau cu capul plecat de fratele mai mic, 
Basri. Ba chiar şi surorii mai mari, lui Hato, i se auzea glasul atât cât i se aude 
cucului în toiul iernii. La început s-a ciondănit cu tânăra soţie, cu Selmana, după 
care a lăsat-o într-ale ei. Cât despre ceilalţi, fii şi neveste, aceştia erau ca o 
adunătură de surdomuţi, care se învârteau tăcuti dintr-un colt al casei într-altul. 

41 


La sfârşitul verii, înainte de a fi publicate noile taxe, din toate cotloanele 
oraşului au ieşit scorpionii. Aşa ceva nu se mai ţinea minte de mult. Se mai 
întâmplase să dea năvală aşa când se dărâma vreo casă, sau când se schimba 
acoperişul, dar să năvălească aşa în tot oraşul nu se văzuse şi nici nu se mai 
auzise vreodată. 

Se spunea că, la fel ca şi gerurile din iarnă, şi asta avea legătură cu sfârşitul de 
secol. Căci era penultima vară a lui. 


42 


Conform sfatului medicilor, Basri Hankon n-a mai făcut copii. Dar asta nu i-a 
ştirbit cu nimic din autoritate nevesti-sii, Selmanei. Ea era singura femeie cu un 
cuvânt de spus în casă. Celelalte, cu Hato în frunte, făceau sluj în faţa ei. I-a pus 
în genunchi pe Hankonaţi fiica lui Shano, se spunea despre ea. Iar asta era, 
probabil, şi pentru că tânăra nevastă nu avea socru. Soacra ei, fosta soţia a lui 
Hatib, şi mai apoi a lui Kaskapan, umbla prin casă ca o umbră, mai ales după 
moartea Roxanei, care le fusese soră tuturor băieţilor ei, dar o soră de factură 
aparte, venită parcă dintr-o altă lume. Shano petrecea zile întregi în casa 



părintească. O influenţa pe fiică-sa, băga intrigi, deşi se prefăcea că stă deoparte. 
Coana mare, aşa o strigau toţi. 


43 


La sfârşitul toamnei, Basri Hankon a fost avansat în funcţie. Asta l-a făcut şi 
mai ursuz. O săptămână mai târziu a murit Hagi Bardhush. în ultima vreme 
părea că-şi pierduse minţile. Nu mai purta încălţări, ieşea desculţ prin oraş sau 
cel mult cu nişte saboţi în picioare. Trac-truc făceau dalele de pe stradă sub 
saboţii lui. Era urmat de o şleahtă de copii. După moartea lui, Hankonaţii s-au 
mai liniştit. 

Bătrânele care l-au spălat s-au îngrozit. Avea răni şi cruste înfiorătoare pe tot 
trupul. După înmormântare, i-au stropit cu sulf şi var camera în care locuise 
singur, dar, nici aşa, multă vreme n-a mai vrut nimeni să stea acolo. Aşa că din 
ziua aceea au ţinut-o încuiată şi nu a mai fost folosită decât pentru a-i speria pe 
copii: Stai cuminte, că te încui în camera lui Hagi Bardhush. 

Pe mormânt i-au scris textul pe care-1 lăsase cu limbă de moarte: „Aici 
odihneşte, în pământ, robul lui Allah, grăuntele cel mai neînsemnat din nisipul 
pustiei, Hagi Bardhush Hankon. A fost peste tot şi niciunde, orb, la fel ca nisipul 
purtat de vânt. Linişte veşnică sufletului lui“. 

44 


Sfârşitul de secol i-a luat cu el pe aproape toţi bătrânii familiei Hankon. 
Singura rămasă în viaţă a fost Shano. 

Fuseseră prezise cutremure, inundaţii, ape negre acoperind pământul, eclipse 
de soare sau de lună etc., dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat în ziua care 
a despărţit vechiul secol de cel nou. A căzut doar o zăpadă cuminte, strălucitoare, 
care a acoperit pământul dintr-o zare într-alta. Nici nu-ţi venea să crezi că 
începuse un veac nou. 

Acum Hankonaţii aveau în vechiul cimitir al oraşului patruzeci şi două de 
morminte. Şi aproape tot atâţia erau şi cei vii. Aşa încât păreau împărţiţi în două, 
unii în pământ, alţii deasupra lui. 



45 


în anul al doilea al noului secol s-a răspândit boala banului. Era mai rea decât 
frigurile sau vărsatul de vânt. Oamenii erau bine, sănătoşi, însă banul era bolnav 
rău. Slăbise şi nu avea putere de cumpărare. Nu mai fusese de mult o asemenea 
boală. Era cumplită, pentru că nu i se cunoşteau cauzele. Se zvonea că pieţele se 
golesc în toată împărăţia. De unde o fi venit şi epidemia asta? se minunau toţi. 
Se spunea că ar fi fost nişte savanţi ghiauri sau ovrei care-i cunoşteau secretele. 
Numai că doctori de felul ăsta nu erau prea mulţi. Chiar şi numele îl aveau oribil: 
economişti. (Aşa le spune socotitorilor în ţările creştine.) în paşalâcurile din jur 
nu se auzise niciodată de ei. Şi nici în partea asta a statului. 

între timp, criza se adâncea. în multe ţinuturi era foamete. Se făceau slujbe, se 
stingea cărbune, se sacrificau berbeci etc., etc., dar banul nici gând să se 
înzdrăvenească. Monedele erau la fel ca înainte, lire şi parale. Dar ce folos, căci 
boala nu ieşea din ele. Era mai rea decât ciuma. 

46 


Hankonaţii suportau cu greu criza. Au strâns anevoie jumătate din proviziile 
obişnuite pentru iarnă. Au redus cafeaua, apoi untul. Copiii şi femeile se 
mulţumeau cu câteva picături de grăsime în terci. 

Lui Basri Hankon i-au mărit salariul, dar banul nu avea valoare. Trebuia să dai 
dublu ca să cumperi o bucată de carne sau de peşte. E sfârşitul lumii, spuneau. 

47 


în două oraşe vecine a izbucnit răzmeriţa. împotriva lor au fost trimişi 
timarioţii, cu valiul în frunte, aşa cum poruncea ordinul împăratului. înainte să 
ajungă acolo, au primit ordin să se întoarcă, de frica tulburărilor din oraşul lor. 

A nins mai devreme ca-n alţi ani. Răscoalele s-au întins în mai multe provincii 
ale statului. Supărat, sultanul i-a tăiat capul marelui vizir. El era vinovat, 
pasămite, pentru toate relele din împărăţie. Bine i-a făcut nenorocitului, s-au 



bucurat cu totii. 

> 

Vizitiul consulului francez, care călătorea spre Ioannina şi s-a oprit să se 
odihnească puţin în oraşul nostru, a spus că Europa a înnebunit de-a binelea. 
Erau aşteptate războaie şi masacre nemaivăzute. 

48 


în ultima noapte din octombrie a dispărut luna de pe cer. Lunarul, care, cum îi 
spune şi numele, ia o leafă doar ca să stea cu ochii pe ea, a dat semnalul cu 
întârziere din cauză că l-a furat somnul. Dacă n-ar fi fost bătrâna Kokobobaj, 
care nu pusese geană pe geană de paisprezece ani, semnalul n-ar fi fost dat deloc 
şi cine ştie ce nenorociri s-ar fi întâmplat. îndată după asta, întregul oraş s-a 
deşteptat din somn, cu rugăciuni şi cu tam-tam, până ce l-au speriat pe ucigă-1 
toaca şi acesta a eliberat-o. Lunarul a fost dat afară. 

Tot în săptămâna aceea valiul şi-a dat demisia din motive necunoscute. Noul 
valiu a venit imediat, dar s-a dovedit a fi un om fără suflet. Fără a intra bine în 
pâine, i-a trimis în surghiun pe jumătate dintre slujbaşi. Printre ei, şi pe Basri 
Hankon. I-a trimis departe, într-o insulă grecească. 

Hankonaţii au dat din nou de belea, ca atunci, când cu prăvălia arsă. Abia de 
s-a mai întremat banul şi uite, i-a lovit din nou nenorocirea. După plecarea lui, 
casa lor mare părea aproape pustie. Şi canaturile porţii, când se deschideau, 
păreau că-1 jelesc pe stăpânul casei. Nimeni nu îndrăznea să vorbească tare. Doar 
bâiguielile fiului retardat al lui Basri se auzeau dintr-un colţ al casei într-altul. 
Săracii de ei, ce rău au păţit-o, îi căina câte unul. Ca de fiecare dată, Ţarina 

Mierlelor i-a tinut în viată. 

» > 


49 


Au venit noile tarife din capitală, care i-au lăsat pe toţi cu gura căscată. 
Schimbate şi încurcate, mai ales taxa pe grâu, pe făină, pe cărbune şi pe porci. 
De treburile casei se ocupa mai ales Shano. Deoarece cunoştea tribunalele şi pe 
judecători, a bătut din uşă-n uşă, făcându-se luntre şi punte să-l aducă din 
surghiun pe ginere şi, în acelaşi timp, nepotul ei. 



Iar în cele din urmă a reuşit. Basri Hankon s-a întors din Grecia. După cum s-a 
aflat mai târziu, nici strădaniile disperate ale mătuşii şi nici peşcheşurile n-au 
rezolvat problema, ci cu totul altceva. Cine o fi sfătuit-o pe Shano, nu se ştie (sau 
poate o fi fost ideea ei), dar uite că a trimis o scrisoare la Palatul Viselor, în 
capitală. Imediat după asta a venit firmanul cu eliberarea lui. Precum se ştie, 
Palatul avea o mare influenţă. Se spunea că visul lui Basri Hankon fusese găsit 
acolo unde se afla depozitat împreună cu alte milioane de vise, după care fusese 
anunţat guvernul. Ba chiar în firmanul salvator era trecut şi numărul visului. 

Pare incredibil, dar şi de data asta un vis i-a scos din necaz pe Hankonaţi. 
Acum, Basri Hankon nu doar că nu-şi mai amintea propriul lui vis, dar nici 
măcar nu mai era sigur că fusese real. 

După întoarcerea din exil, în loc să se bucure, devenise chiar şi mai 
posomorât. I-au dat o funcţie înaltă, i-au mărit şi leafa, dar lui tot îi tuna şi-i 
fulgera. Poate că aşa trebuia să fie în postul pe care-1 ocupa acum, îşi spuneau 
oamenii. 

Repede de tot, Hankonaţii s-au întors la viaţa dinainte. Cei care-i căinaseră, 
„Bieţii de ei!“, acum şuşoteau: „Bravo lor!“ Dacă n-ar fi fost bâiguielile 
smintitului, care se auzeau peste tot, poate că ar fi fost cei mai fericiţi oameni. 
Dar Dumnezeu nu-şi revarsă darurile într-un singur loc. 

50 


în primăvara aceea, în afară de reparaţiile la aripa de nord, întrerupte după 
moartea Roxanei, a fost înlocuită o parte din acoperiş şi refăcută faţada casei. în 
timpul înlocuirii acoperişului au fost stricate câteva cuiburi de barză, ceea ce le-a 
amintit de sărmanul Hagi Bardhush, cel care, asemenea berzelor, plecase în 
Arabia, după care revenise şi murise în ţara lui. Pe frumoasa Roxana nu şi-a 
amintit-o nimeni. 

Anii următori au trecut în linişte pentru Hankonaţi. S-au făcut patru nunţi la 
rând şi tot atâtea sicrie le-au ieşit pe poartă. Ajungând funcţionar superior, Basri 
Hankon a vrut să dea în arendă Ţarina Mierlelor. Şi aşa s-a făcut. E sub 
demnitatea familiei noastre să miroasă a paie şi a bălegar, le-a spus. Pe doi dintre 
nepoţi i-a angajat la stat, iar pe un altul l-a trimis la şcoală. Basri voia ca 
Hankonaţii să se desprindă încetul cu încetul de trecut şi să devină o familie de 



funcţionari. Să mănânce pâinea statului, cum se spunea despre slujbaşi. Dar pe 
Shano nu reuşeau s-o convingă. Nu renunţaţi la negoţ, îi sfătuia ea. Guvernele 
vin şi se duc ca norii de pe cer, negoţul rămâne. 

Ea însăşi, la fel de vioaie ca-n tinereţe, umbla din tribunal în tribunal. Câştiga 
şi pierdea, dar mai mult câştiga. Şi la fel ca până atunci, singură cuc, n-avea alt 
cuib unde să se adune decât casa lui taică-său. 

51 


Paşalâcul cel mare al Europei înnebunise de-a binelea, precum spusese şi 
vizitiul consulului francez. Se zvonea că vreo douăzeci de regi porniseră la luptă 
unul împotriva altuia, orbeşte, fără ca măcar să ştie de ce. Era o vânzoleală şi o 
harababură de nu se mai înţelegea nimic. Se auzea că un pitic le încurcase pe 
toate. Un paşă francez, nu mai înalt de doi coţi, pe care-1 chema Napoleon. Dar 
până la urmă i-au făcut şi lui de petrecanie. Se mai vocifera că marele nostru 
sultan stătea deoparte. Stătea şi se uita cum se încaieră zurbagiii Europei. Da’ 
când s-o burzului Preamăritul la ei: destul v-am suportat, scandalagiilor, mi-aţi 
stricat somnul, atunci să te ţii! Numai că şi marele sultan avusese necazuri în 
ultima vreme. Lui, cel căruia i se supune şi pământul, şi cerul, un singur om nu-i 
dă ascultare, vizirul vecin cu noi, Aii paşa Tepelena. 

52 


Selmana, stăpâna casei, şi cumnată-sa, Hato, se făceau mai frumoase odată cu 
trecerea anilor. Fuseseră amândouă urâte în tinereţe, dar mai târziu urâţenia, care 
la bătrâneţe te schimonoseşte de tot, pe ele le ocolea. Nu degeaba spun bătrânii 
că fiecare vine pe lume cu frumuseţea lui şi că, din păcate, oamenii caută 
frumuseţea nu în anii când le-a dat-o Dumnezeu, ci atunci când vor ei. Selmanei 
şi lui Hato, frumuseţea le fusese hărăzită la bătrâneţe. 

Se îmbrăcau cu grijă, în haine negre, aduse de negustori de la Salonic, îşi 
vopseau părul şi, când mergeau în vizită la rubedenii, nu uitau niciodată să ia cu 
ele o ţigancă, să le ducă bocceaua cu cămăşile de noapte. Erau fericite că 
frumuseţea le era dată la vârsta aceea, când nu le mai pândea nici un pericol. 



Cumnatele şi celelalte femei din casă, şi cele bătrâne, care nu mai rămâneau 
grele, şi tinerele borţoase, umblau în jurul lor ca nişte umbre. 


53 


în iarna aceea geroasă în care a fost scos în afara legii vizirul din Ioannina, 
unul dintre fraţii lui Basri s-a îmbolnăvit. Era un alt soi de boală, incurabilă. 
Stătea trist, nu vorbea cu nimeni şi nici nu spunea ce are. L-au văzut o mulţime 
de medici, dar nici unul nu i-a dat vreun leac. Au spus că ar fi fost bine să-i pună 
gratii la ferestre şi, în general, să nu-1 lase singur. 

Mai târziu s-a aflat, după cum se pare, că bietul de el luase parte la uciderea 
frumoasei Roxana. O uitase atâta amar de vreme şi tocmai acum, după patruzeci 
de ani, ea începuse să-i apară în vis. Iar asta îl îmbolnăvise. Nu se mai învelea cu 
cerga, pernele îi luau suflarea şi nici în pat nu mai dormea. După cum se pare, 
toate acestea îi aminteau de moartea ei. Medicului căruia i se destăinuise i-a spus 
că fata nu i se înfăţişa ca un strigoi, ci, dimpotrivă, părea veselă. Dar asta nu-1 
ajuta deloc. Ba chiar era mai rău. Mult mai rău, spunea bolnavul. Şi plângea. 

54 


S-a sfârşit şi cu Aii paşa Tepelena. Praf şi pulbere l-a făcut mânia marelui 
sultan. Se spunea că numele Albaniei va fi şters de pe faţa pământului. Va fi 
smuls aşa cum smulgi o buruiană, iar în locul lui va fi pus un alt nume. Doamne, 
ce lucruri îngrozitoare! 

în anul acela, Basri Hankon a damblagit. în câteva săptămâni, ditamai omul s- 
a transformat într-o umbră. Şedea la una dintre ferestrele de la drum şi făcea 
toată ziua: bla, bla, bla. Nu era chip să-l iei de acolo. Vorbea cu mare greutate şi 
nu putea să ceară nimic, iar asta îl chinuia mai rău ca orice. Uneori, lângă el 
venea fiu-său, retardatul, care începea să facă şi el „bla, bla, bla“, ca răspuns, 
până ce damblagiul lua un toiag şi-l gonea. 


55 



Damblaua lui Basri Hankon nu era cine ştie ce nenorocire, cum li se păruse lor 
la început. Avea o pensie mare, şi pensia aceea, împreună cu salariile nepoţilor, 
plus banii luaţi de pe Ţarina Mierlelor le erau de ajuns Hankonaţilor. 

Acum conducerea gospodăriei pica în sarcina Selmanei. Se înţelege că mama 
acesteia, Shano, era coana mare, cum îi spuneau toţi, adică stăpâna casei. 

Hankonaţii sunt conduşi de femei, se şoptea acum. Dar asta nu era ceva de 
mşine. în istoria fiecărei familii gjirokastrite existau mereu perioade când, în 
lipsa bărbaţilor, frâiele le luau femeile. Ba chiar se întâmpla adesea ca tocmai în 
aceste perioade familiile acelea să fie în culmea bunăstării şi fericirii lor. 

Pentru o lungă perioadă de timp viaţa Hankonaţilor s-a derulat în linişte. 
Săptămânile, lunile şi anii treceau paşnic în bla-bla-urile monotone ale lui Basri 
Hankon. Nu era nici o toamnă fără nuntă şi nici o iarnă fără mort. Dar 
înmormântările acestea erau tăcute. Una după alta au plecat din lumea noastră 
mătuşile bătrâne ale lui Basri şi ale Selmanei. 

în salonul de oaspeţi, cu tavanul sculptat, Selmana, Shano şi alte bătrâne, care 
veneau în vizită sau şedeau câteva zile, sorbeau tacticoase din ceşcuţele cu cafea. 
La Hankonaţi, cafeaua te unge pe suflet, se spunea despre ei. Ceştile, aduse 
tocmai de la Izmir, erau din porţelan scump, tava era şi mai preţioasă, cu 
înscrisuri sfinte din Coran, iar cafeaua nici nu se numea cafea dacă nu era din 
Yemen. între două cafele, bătrânele îşi treceau din mână-n mână binoclul 
familiei, un binoclu vechi, adus de Kaskapan din ţări străine. Ele priveau cât 
priveau pe fereastră (aşa se şi numea asta: cafea cu binoclu), apoi îl lăsau, oftau 
şi-şi aminteau întâmplări de pe vremea lor, mai ales înmormântările de atunci. 


56 


De când începuseră să fie guvernaţi de femei, Hankonaţii prinseseră gustul 
bijuteriilor, al inelelor scumpe, mai ales. Nu erau nici aşa de bogaţi să aibă unul 
pe fiecare deget, dar nici aşa de săraci încât să n-aibă pe mână măcar unul. 

în casă au început să apară lucruri de valoare, linguri şi furculiţe de argint şi 
oglinzi de bronz. Li se părea că fără ele, o casă veche ca a lor ar fi părut o 
construcţie lipsită de temelie. Trecuse vremea primilor Hankonaţi, ce-şi măsurau 
averea după cantitatea de provizii pentru iarnă. Nu, acum erau dispuşi să 
mănânce mai puţin, dar luxul să nu le lipsească. Şi, într-adevăr, asta se şi 



întâmpla în familia lor. 


57 


Basri Hankon a murit cuminte, ca un pui de găină. într-o după-amiază nu s-au 
mai auzit cunoscutele lui bla-bla-uri, şi asta a fost tot. înmormântarea a fost 
fastuoasă, dar rece. Suferinţa se consumase înainte, în anii cât bolise. Fiu-său, 
retardatul, mergea în spatele sicriului şi întreba din când în când: de ce nu mai 
faci bla-bla? Dar, când l-au băgat în groapă, ceva, ceva a înţeles şi el şi a dat să 
izbucnească-n plâns. 


58 


Grecia şi-a luat drumul ei. Sultanul i-a răbdat cât i-a răbdat sâcâiala, dar într-o 
zi n-a mai putut şi i-a spus: du-te învârtindu-te! Şi s-a uitat în urma ei aşa cum te 
uiţi în urma unei femei desfrânate. O să regrete şi o să se bată cu pumnii în cap, 
dar în urma ei poarta avea să rămână închisă. Las-o să-şi facă de cap acum cu 
Europa. 

Mulţi albanezi au turbat şi s-au dus să-i ajute pe greci. A vrut să plece şi unul 
dintre băieţii Hankonaţilor, dar taică-său i-a pus revolverul la frunte şi i-a spus: 
ori îţi aduni minţile, ori îţi spulber creierul. 

Din capitală a venit vestea că acum, după trădarea grecilor, sultanul iubea şi 
mai mult Albania. 

După toate acestea, a fost schimbat valiul. Al nostru a fost mutat într-un loc 
îndepărtat (unii spuneau că ar fi fost întemniţat), cel nou, sosit o lună mai târziu, 
era foarte bătrân. A făcut ceva schimbări, dar puţine. Şi taxele venite în toamnă 
au rămas la fel. Textul de pe mormântul lui Basri Hankon a fost scris de meşterul 
Vllasi. Iată-1: „Aici zace Basri, din neamul Hankonaţilor, slujbaş la stat de rangul 
al patrulea, care a salvat imperiul de complotul din Karagjymryk. Odihnă 
veşnică să aibă“. 


59 



Shano sărise suta, dar mintea o avea în regulă. Ba chiar şi atunci când toţi se 
aşteptau s-o ia razna, ea a făcut ceva nemaiauzit în neamul Hankonaţilor: a 
început să dea bani cu camătă, sau cu dobândă, cum se spunea mai nou. Le-a dat 
Torailor, Xarbailor şi Ceanaţilor. De la toţi lua chitanţă în regulă, în care era scris 
termenul restituirii, procentul dobânzii etc. 

Asta a revigorat-o pe bătrână. Avea picioarele bune, doar vederea îi slăbise. I 
se părea mereu că e seară. Lumea asfinţeşte, spunea. Dar şi aşa, pe jumătate 
oarbă cum era, nu renunţase la procese. Cum venea termenul de judecată, se 
trezea mai devreme ca de obicei, se îmbrăca de duminică, îşi punea pe creştet 
năframa neagră şi pleca. 

în familie totul se desfăşura în linişte, fără bătăi de cap. Pace în cer şi pe 
pământ, cum se zice. Hambarul nu era la fel de plin ca altădată, dar luxul nu 
lipsea din casă. Chiar şi bolile erau mai blânde: gută, dureri de cap, reumatisme 
după şaizeci de ani. Guta o tratau cu pomezi luate de la Ioannina, durerea de cap 
cu cărbuni stinşi în apă. 

între timp, în salonul de oaspeţi Selmana îşi primea prietenele. Aşezate pe 
blănuri moi în preajma ferestrelor, ele îşi sorbeau „cafeaua cu binoclu“, apoi 
vorbeau despre anotimp, despre anii tinereţii, fără a-i uita nicicum pe morţi. 

în vremea asta s-a întors de la facultate unul dintre nepoţi, Ebubeqir. Era 
primul dintre Hankonaţi care termina o şcoală înaltă. Şcoala era departe, la 
Istanbul. învăţase să socotească, matematică, cum i se spune. Era de 
nerecunoscut. O faţă străină, alte obiceiuri, alte haine. Când se enerva, înjura 
într-o limbă, când bea, cânta într-alta. L-am pierdut, au spus toţi. I-a stricat 
şcoala creierul. Au avut dreptate Hankonaţii că n-au iubit niciodată cartea. 

La o lună după ce s-a întors, Ebubeqir a spus că familia se îndreaptă spre 
faliment. Nimeni nu l-a luat în serios, cu excepţia bătrânei Shano. Ea a găsit 
momentul potrivit, când era în toane bune, şi l-a întrebat de ce crede asta. 
Ebubeqir şi-a ieşit din minţi, a strigat la ea, a fluierat, a înjurat în patru limbi, 
apoi a luat o cretă şi a încercat să-i explice de ce. Shano n-a înţeles nimic din 
cifrele acelea, dar inima îi spunea că strănepotul are dreptate. 

După asta, cei doi au început să stea împreună cu orele. Degetele lui Ebubeqir, 
după discuţiile cu Shano, erau mereu albe de cretă. îi strică şi puţina vedere pe 
care o mai are, spuneau despre ea, o prosteşte. Discuţiile lor depăşiseră curtea 
casei şi ajunseseră departe. El explica acum de ce se îmbolnăveşte banul şi care 
sunt primele semne ale acestei epidemii. Explicaţiile erau din ce în ce mai 
ciudate. îi spunea, de exemplu, că banul nu trebuie păstrat în ladă, sub pământ, 



unde moare. Shano îl contrazicea, zicându-i că, îngropat, banul este în siguranţă, 
departe de hoţi sau de ochiul pofticios al celui care-1 are. El se enerva, clocotea, 
înjura în şapte sau opt limbi, apoi se aşeza să-i explice că, în pământ, banul nu 
poate respira, înţepeneşte, în timp ce, dacă-1 scoţi afară, dacă-1 pui în mişcare se 
înviorează, creşte şi se înmulţeşte ca iepurii în rut. Shano nu înţelegea nimic, dar 
simţea din nou că strănepotul avea dreptate. în cele din urmă s-a întâmplat ceva 
incredibil. Ebubeqir a convins-o pe bătrână să-şi investească o parte din bani în 
construcţia unei mori, din profitul căreia avea să-i revină şi ei o parte. A prostit-o 
Ebubeqir pe babă, spunea lumea, a stricat-o la cap. Dar, un an mai târziu, Shano 
nu numai că n-a regretat ceea ce a făcut, ci a intrat coproprietar la o altă moară, 
iar ceva mai târziu a participat cu bani la construirea unei băi pentru femei. 

60 


S-au anunţat mari reforme, Tanzimatul, cum li s-a spus, dar peste tot au fost 
primite cu rezerve. Holeră să fi fost şi n-ar fi provocat o agitaţie mai mare. 

Timarele au fost desfiinţate prin decret. A început convocarea bărbaţilor 
pentru crearea armatei permanente, care-i va înlocui pe timarioţi. Peste tot, 
plânset şi jale. De la Hankonaţi au fost înscrişi trei recruţi. Se spunea că vor fi 
trimişi să-şi facă serviciul militar în nisipurile Yemenului. Şapte ani la rând. în 
ziua în care au plecat i-au jelit mai rău ca pe morţi. în săptămânile care au urmat 
umblau toţi ca năuci. Şi-au amintit de sărmanul Hagi Bardhush, cel care 
călătorise prin ţinuturile acelea. Au pomenit şi alţi morţi. Şi, pentru prima dată 
după atâţia ani, Hankonaţii n-au mai cumpărat cafea de Yemen. 

61 


Prima scrisoare de la ei a venit după un an. în vreme ce Ebubeqir o citea, 
femeile plângeau şi se văitau. Selmana a leşinat de două ori. 

împotrivirea la reforme creştea pe zi ce trecea. Deplasarea trupelor în sus şi-n 
jos pe drum arăta că izbucniseră răscoale. Se vorbea despre lucruri înfiorătoare. 
De pildă, unii părinţi, ca să nu-şi lase fiii la oaste, şi-i ologeau singuri: le rupeau 
un deget de la mâna dreaptă sau le zdrobeau genunchii ca să-i lase şchiopi. 



Dacă n-ar fi fost suferinţa cu flăcăii luaţi la oaste (grozăviile astea au apărut de 
mult în ceştile de cafea, spuneau bătrânele), deci dacă n-ar fi fost grozăvia asta, 
Hankonaţii ar fi avut câţiva ani buni. Shano continua să-şi investească banii în 
construcţii. în afara celor două mori şi a băii, a devenit acţionară la un han 
pentru ţărani. Se spunea că bătrâna se bucură, înainte de toate, la gândul 
viitoarelor procese cu ceilalţi acţionari. Ebubeqir a asigurat-o că nu va duce lipsă 
de confruntări în justiţie. Adevărul e că o firmă comună prezenta avantajul că-i 
putea procura dispute şi procese după pofta inimii. 

Ebubeqir s-a însurat în anii tulburi ai Tanzimatului. Nouă luni mai târziu i s-a 
născut un băiat. Au vrut să-i spună Didin, în amintirea lui Didin Hankon, ucis 
odinioară la o nuntă, dar Shano a insistat să-l boteze Basri, pentru a moşteni 
numele nepotului şi ginerelui ei. Selmana n-ar fi vrut, dar nici nu voia s-o supere 
pe maică-sa. Aşa că în casa Hankonaţilor şi-a făcut apariţia Basri Hankon al 
treilea. 


62 


în oraş au izbucnit tulburări. A fost incendiat palatul valiului, iar puşcăria şi-a 
deschis porţile. Dar a venit în grabă o trupă mare de la Paşaliman, care a 
reinstaurat ordinea. 

Valiul a fost schimbat. Au fost deschise, în afară de şcoala turcească, şcolile 
latinească şi grecească. Şcoală albaneză, nu. Ebubeqir a spus că, atunci când 
băiatul lui o să crească, nu-1 va trimite la şcoala turcească, cum făceau 
musulmanii, ci la cea latinească, precum catolicii. A înnebunit de tot, spuneau 
cei care-1 auzeau. 

Discuţiile despre şcoală erau tot mai aprinse. Cei mai mulţi voiau şcoală 
albaneză. Turnaseră litere de plumb la Veneţia şi le aduseseră în lăzi. Se zvonea 
că semănau cu cele ale franţuzului. îi trimiseseră apoi carte sultanului, tu, care ai 
iubit întotdeauna Albania, ascultă-ne şi de data asta: îngăduie-ne literele 
albaneze şi altceva n-o să-ţi mai cerem. Dar sultanul nu a răspuns nici „da“, nici 
„nu“. 

între timp, un episcop grec a spus că literele albaneze sunt invenţia diavolului 
şi a latinului. S-au strâns episcopi şi preoţi, ieşiţi de te miri unde, au făcut 
mgăciuni şi au ars tămâie în biserică, după care au blestemat scârbavnicele litere 



şi pe toţi cei care le foloseau. 

Asta ar mai fi cum ar mai fi, spuneau oamenii. Vechea vorbă „puţin lupul, 
puţin turcul“ trebuie schimbată cu „puţin turcul, puţin grecul“. 

Sultanul a declarat că chipurile nu se amestecă. Balcanicii îi făcuseră destule 
zile fripte şi nu mai voia să ştie de ei. Eu am alfabetul meu, spusese. Scoateţi-vă 
ochii cu ale voastre! 


63 


în iarna aceea, Hankonaţii au avut trei morţi unul după altul. A murit pe 
neaşteptate Ebubeqir, în floarea vârstei. A răcit într-o noapte cu ploaie, i s-au 
umplut plămânii cu apă, şi în trei zile a plecat dintre cei vii. L-au plâns cum rar 
poţi vedea. Cu patruzeci de mii de lacrimi, cum spune o vorbă. Mai ales Shano. 
După Ebubeqir a murit idiotul. S-a ţinut doliu şi după el, dar asta n-a fost decât o 
ocazie pentru a-i pomeni pe ceilalţi morţi. în cele din urmă, spre sfârşitul iernii, a 
murit Shano. începuseră să creadă că Domnul o uitase pe pământ. N-a fost jale 
mai mare în neamul Hankonaţilor ca atunci. Ninsese şi cimitirul era acoperit de 
zăpadă. Pătura de nea le înăbuşea suspinele, dar oamenii o luau ca nebuni de la 
capăt. 


64 


Plăcile de pe morminte au fost gata după o lună. Pe cea a idiotului scria: 
„Allah nu i-a îngăduit să spună decât două-trei cuvinte pe lumea aceasta. Restul 
le-a păstrat pentru cealaltă. Odihnă veşnică!“ 

65 


Ca de fiecare dată după mari înmormântări, în gospodărie s-au făcut schimbări 
şi s-a reparat jumătate din casă. Şi de data asta s-au avut în vedere vârsta, 
neputinţele, amintirile triste, precum şi duşmăniile pe jumătate ascunse ca 
tăciunele sub cenuşă. 



După mutări, s-au început reparaţiile la aripa din dreapta a casei şi la 
acoperişul porţii din spate. Au fost puse rame noi la geamurile din faţă. Toate 
acestea au dat casei un aer proaspăt. Numai camera lui Hagi Bardhush a rămas, 
ca şi până atunci, părăsită. 

Selmana, căreia acum i se spunea „coana mare“, conducea gospodăria cu 
mână de fier. Cu fiecare zi aducea tot mai mult cu maică-sa. în ultimele ceasuri, 
împreună cu situaţia proprietăţilor, aceasta îi dăduse în primire şi procesele, iar 
Selmana i-a promis că le va urmări, unul câte unul, pe toate. Şi aşa a şi făcut. La 
început, fără tragere de inimă, ca pentru a-şi respecta cuvântul dat maică-sii, 
după care le-a prins şi ea gustul. 

Când (după cum prevăzuse Ebubeqir) au început primele încurcături cu 
ceilalţi investitori ai băii pentru femei, Selmanei i s-au umplut ochii cu lacrimi. 
De-ai fi fost vie, mamă, a suspinat ea, aşa cum suspină omul când vede 
deschizându-se florile de măr, iar persoana iubită nu mai este pe lumea asta să le 
vadă. 


66 


După obiceiul vechilor case din Gjirokastra, Hankonaţii le puneau copiilor 
numele moşilor şi strămoşilor familiei. Aşa că nu era doar Basri Hankon, al cărui 
nume îl căpătase pentru a treia oară fiul lui Ebubeqir, ci aproape întreaga 
generaţie dispărută a Hankonaţilor îşi lăsase numele celor vii. Numele se repetau 
de două, trei ori, aşa că prin casă alergau acum o mulţime de ţânci cu numele lui 
Kaskapan, al lui Hatib, Shano, Didin, al nevestei primului Basri Hankon, 
Sabeko, al lui Hagi Bardhush etc. Părea că neamul Hankonaţilor se învârte la 
nesfârşit în acelaşi loc şi, la fel ca un râu tulbure, vârtejul scoate ba ici, ba colo 
aceleaşi buturugi. în realitate, ei erau diferiţi şi, dacă bătrânii ar fi fost în viaţă şi 
ar fi văzut, de pildă, un Kaskapan cuminte şi liniştit, în locul lui Kaskapan de 
odinioară, aprig ca un trandafir sălbatic, sau un Hagi Bardhush tânăr, îmbrăcat 
după ultima modă din capitală, în locul lui Hagi Bardhush în galenţi de lemn, ar 
fi rămas cu gura căscată. Dar lumea noastră e rânduită în aşa fel încât generaţiile 
omeneşti vin şi pleacă din ea împreună. Şi slavă Domnului că e aşa, altfel cine 
ştie ce ce grozăvii s-ar întâmpla. 

Doar numele frumoasei Roxana n-a fost dat nimănui. Ca o stea ce se rupe din 



locul ei de pe cer şi apoi dispare de pe boltă, numele ei a pierit din amintirea 

Hankonatilor. 

» 


67 


O vreme, Hankonaţii au trăit iar de azi pe mâine. Şi asta din pricina 
cheltuielilor prilejuite de pierderea unor procese. în plus, chiriaşii nu-şi plăteau 
la timp chiriile pentru jumătăţile de odaie şi cotloanele de casă lăsate de Shano 
peste tot în Gjirokastra. Iar în asta nu era nimic de mirare. încurcăturile din acte 
erau atât de mari, încât chiriaşii găseau uşor motive să nu-şi achite obligaţiile. La 
fel de dificilă era obţinerea banilor de la mori şi de la baia pentru femei. Selmana 
ofta uneori: trebuie să ai mintea lui Ebubeqir ca să descurci tot ghemul ăsta 
diavolesc. Ea simţea că este furată, dar nu ştia cum şi de ce. Iar asta o consuma 
teribil. Acum înţelegea de ce lăsase Ebubeqir cu limbă de moarte să-l trimită pe 
fiu-său la şcoala latinească. Doar acolo era învăţat vicleşugul cifrelor. Numai că 
şcoala latinească a fost închisă, parcă dinadins, îndată ce micul Basri Hankon, 
fiul lui Ebubeqir, a împlinit vârsta să meargă la şcoală. Se zvonea că se va 
deschide şcoala albaneză, ceea ce nu s-a întâmplat. Ba chiar, din cauza ei, au fost 
condamnaţi câţiva oameni şi au fost trimişi în cătuşe tocmai la (Şanakkale. 

68 


De ani buni, în casa Hankonaţilor nu se întâmplase nimic răsunător, ca 
odinioară. Li s-a răcit sângele, se spunea despre ei. Vremurile comerţului cu ţiţei 
şi sare, torţele de la nunta fiilor lui Hatib, jurământul la Ţarina Mierlelor, 
Roxana, isprăvile lui Kaskapan şi ale lui Hagi Bardhush, visul lui Basri Hankon, 
ei bine, toate astea le păreau tinerilor Hankonaţi, celor care moşteniseră numele 
înaintaşilor, ca fiind nişte întâmplări ireale. 

Chiar şi atunci când se petrecea câte ceva, evenimentele erau banale şi vagi. 
Una dintre nurori, nevasta lui Didin, era stearpă. Ca să poată rămâne grea, au 
dus-o să doarmă patru nopţi la rând în geamia lui Beun. S-a întors complet 
schimbată şi, după nouă luni, a născut o fată. Din Yemen s-a întors doar unul 
dintre băieţi. Ceilalţi doi se sfârşiseră de sete în pustiu. Erau primii Hankonaţi 



îngropaţi departe de casă, pe un alt continent. Le-a deschis Hagi Bardhush 
drumul, spuneau. Le-a dus numele până acolo. Moartea lor era urmarea firească. 
Nevasta lui Didin a cerut din nou să meargă la geamia lui Beun, de data asta cu 
speranţa că va face băiat. S-a dus şi, peste nouă luni, a născut încă o fată. Băiatul 
care s-a întors de la oaste, Muqerrem îl chema, a încercat să inventeze un alfabet 
secret al familiei. în ultima vreme, la Gjirokastra erau la modă alfabetele secrete, 
mai ales în casele de vază. Dar tocmai atunci s-a făcut mare tapaj din cauza unui 
alfabet albanez turnat în plumb, adus în traistă de cineva. De data asta nu de la 
Veneţia, ci de la Bucureşti. S-au făcut din nou arestări, drept pentru care 
Muqerrem şi-a ascuns imediat alfabetul. De jur împrejur, de peste tot se auzeau 
din ce în ce mai des cuvintele „Albania", „independenţă", „renaştere naţională", 
dar Hankonaţii nu se băgau în asemenea daravele. Ei ştiau că în spatele acestor 
cuvinte se află cătuşele. Nu era în firea lor să se pună cu statul. Nevasta lui Didin 
a plecat a treia oară la geamie. De data asta a rămas mai mult. Numai că a născut 
din nou o fată. Fiul lui Ebubeqir, Basri Hankon, şedea îndelung în faţa 
mâzgălelilor lui taică-său. încercau să-l atragă cu altceva, dar el avea numai cifre 
în cap. 

în atmosfera aceasta de plictiseală generală s-a întâmplat ceva ce amintea de 
evenimentele răsunătoare de altădată: doi bătrâni din Ceanat, soţ şi soţie, s-au 
sinucis chiar în noaptea de Crăciun. Motivul: nu au putut înapoia Hankonaţilor 
împrumutul luat cu camătă dublă. 

Deşi cei doi nu făceau parte din familie, moartea acestora i-a tulburat pe 
Hankonaţi ca şi când ar fi fost de-ai lor. Până atunci, indiferent ce se întâmplase 
în familia lor, totul se petrecuse între cei patru pereţi ai casei. Moartea bătrânilor, 
însă, având loc dincolo de poarta lor, a produs în oraş un val surd de revoltă. Cel 
mai mult a avut de suferit Selmana. La fel ca pe Shano, părea că şi pe ea moartea 
o uitase pe pământ. Iar sinuciderea celor doi soţi a bulversat-o atât de tare, încât 
Hankonaţii au decis să renunţe la cămătărie. Nu o duceau foarte rău, şi totuşi îţi 
dădeau impresia că situaţia este mai gravă decât era, ceea ce trezea în rândul 
oamenilor un soi de compasiune. 


69 


In timpul acesta a izbucnit războiul cu Rusia. A fost mobilizat leatul vechilor 



cătane. Se aştepta mare prăpăd. Hankonaţii l-au petrecut pe Muqerrem, cel care 
fusese în Yemen. Lacrimile au curs râuri, cum se spune. Luptele se duceau 
departe, pe nişte câmpii numite stepe, iar veştile veneau greu de acolo. De la 
Muqerrem nici veste, nici scrisoare. S-a făcut pace, apoi, din nou, război, dar de 
la el, tot nimic. In cele din urmă războiul s-a încheiat. Cei întorşi de acolo nu-1 
văzuseră nici viu, nici mort. O fi căzut prizonier, sau s-o fi pierdut prin stepă, 
spuneau. Sunt nişte stepe prin care, dacă apuci să te afunzi, te apucă 
deznădejdea, picioarele înaintează singure şi te pierzi de tot. Hankonaţii nu mai 
aveau nici o speranţă să-l vadă viu. Dar chiar atunci au primit o scrisoare de la 
el. Mai bine n-ar fi primit-o. Era scrisă în alfabetul secret al familiei. Am ajuns la 
capătul pământului, scria. Locului ăstuia unde sunt i se spune Kolîma sau 
Siberia. Este tare frig, măicuţo. Frig şi gheaţă, ca pe ceea lume. Yemenul e raiul 
pe pământ. Aici ziua e de şase luni şi noaptea tot de şase. Plângeţi-mă de viu şi 
nu mă aşteptaţi, măicuţo. M. 

Ceea ce au şi făcut, l-au plâns de viu şi nu l-au aşteptat, iar el n-a mai venit, 
într-adevăr. 


70 


Hankonaţii au avut câţiva ani trişti. Scrisoarea de la Muqerrem părea că le 
strecurase gheaţă în suflet. Renta de la Ţarina Mierlelor era mică. Chiriile, la fel 
ca până atunci, le adunau cu greu. Au început reparaţiile la aripa stângă a casei, 
dar le-au lăsat la jumătate din cauza costurilor mari. A căzut o parte din streaşină 
din spate. Au vrut s-o repare la iuţeală, dar au trecut câteva săptămâni şi s-au 
obişnuit cu ea aşa. La urma urmei e doar o bucată de streaşină, şi-au spus. 

Viaţa se scurgea pe tăcute. Selmana şi-a pierdut memoria. Confunda oamenii, 
încurca evenimentele, odăile din casă. Basri Hankon cel tânăr stătea toată ziua 
aplecat peste un caiet plin cu cifre. Se duceau lupte în nordul Albaniei. 
Apăruseră doi duşmani noi, vasalii Rusiei, Muntenegrul şi Serbia. Voiau să 
înhaţe bucăţi din Albania. S-o taie cu jungherul, cum tai berbecul. 


71 



S-a zgâlţâit pământul. Au fost distruse multe case din cartierele de jos. Casa 
Hankonaţilor n-a păţit nimic. Doar o crăpătură la etajul al doilea. S-au bucurat cu 
toţii. Dar bucuria n-a ţinut mult. Când au lăsat găleţile în cisternă să ia apă, au 
văzut că nu mai era nici o picătură. S-a crăpat fundul cisternei. Au chemat îndată 
meşteri, care au coborât pe funii, în lumina felinarelor. Au găsit locul 
stricăciunii. Cu ocazia asta, înainte de a astupa crăpătura, au hotărât să cureţe 
cisterna. Au scos cazane întregi de noroi. Din când în când scoteau fel de fel de 
lucruri găsite acolo: monede de metal, nasturi, o tabacheră de alamă. Au scos 
apoi oasele unei păsări, ajunsă cine ştie cum în cisternă. La început s-au îngrozit 
cu toţii: De unde să fi venit pasărea aia, dacă nu din întunecimile pământului? 
Până ce a spus careva că o fi căzut pe acoperiş, iar de acolo, prin jgheaburi, o fi 
fost dusă de apă şi aruncată în cisternă. Iar altul a zis că i se întâmplase să vadă 
căzând pe acoperiş, într-o zi cu ploaie, păsări ameţite de furtună. 

Dar ceea ce i-a îngrozit pe toţi, mai mult decât oasele de pasăre, a fost o 
pereche de pantofi vechi scoşi de acolo. S-au adunat toţi în jurul lor şi, galbeni la 
faţă ca ceara, au încercat să ghicească ai cui or fi fost pantofii aceia şi de ce să fi 
fost aruncaţi în fundul cisternei. Brusc, în liniştea generală, Selmana a spus: n-or 
fi pantofii bunicului? Se referea la bătrânul Basri Hankon. Selmana habar n-avea 
ce făcuse în urmă cu două ceasuri, dar vechile întâmplări şi le amintea perfect. 
Despre jurământul strâmb al lui Basri Hankon la Ţarina Mierlelor ştia de la 
Shano. Tot Shano îi povestise şi despre încălţările pe care răposata ei mamă, 
Sabeko, nevasta lui Basri, le ascunsese multă vreme cine ştie pe unde, prin 
cotloanele casei. încălţările acelea nu fuseseră găsite nici după moartea ei. Şi iată 
că acum adevărul ieşea la iveală: bătrâna mamă a Hankonaţilor le aruncase în 
cisternă. 

Descoperirea pantofilor a răscolit vechile amintiri ale familiei. Dintre ei, cel 
mai impresionat de ele a fost Basri Hankon cel tânăr. Cel care, ca şi până atunci, 
era adâncit toată ziua în cifre şi calcule. Mulţi erau convinşi că într-o bună zi o 
să-şi piardă minţile. Dar erau şi unii care-şi puneau speranţele în el. Se spunea 
că, în timpul cât lăsa cifrele deoparte, scria istoria familiei. Hankonaţii din tată-n 
fiu, aşa-şi intitulase cronica. De asta fusese atât de captivat de povestea 
încălţărilor lui Basri Hankon, ale cămi tocuri mânjite cu noroi făcuseră posibilă 
prima nelegiuire a Hankonaţilor: jurământul strâmb pentru Ţarina Mierlelor. A 
doua nelegiuire fusese, credea el, uciderea Roxanei. Iar a treia, şi cea mai gravă, 
moartea bătrânilor din Ceanat din cauza dobânzii. 

Aşa era Basri Hankon, un om ciudat. 



72 


Şi anii treceau. Se apropia sfârşitul secolului. A murit Selmana, pe care au 
îngropat-o cu mare jale, ca pe cei dinainte. Casa lor mare devenea tot mai tăcută. 
Nevestele îmbătrâneau încet, închizându-şi şi deschizându-şi marile lăzi de 
zestre, din ce în ce mai goale. 

Hankonaţii aveau acum în Cimitirul Socului în jur de şaptezeci de morminte. 
Deci, majoritatea erau în pământ, iar restul afară, la fel ca nucul, care are 
rădăcinile mai întinse decât ramurile. Aşa încât, nu de ieri, de azi, se puteau 
considera localnici. 

Acum trăiau din renta de la Ţarina Mierlelor, din pensia celor doi băieţi morţi 
în Yemen şi ajutorul pentru Muqerrem, pierdut în Rusia, precum şi din fărâmele 
de chirie de pe proprietăţile lui Shano. Strângerea lor anevoioasă a făcut ca 
frâiele familiei să-i fie încredinţate lui Basri Hankon. Numai el putea să descurce 
ghemul socotelilor rămase din vremea lui Shano, acum şi mai încurcate. Spre 
uimirea tuturor, în răstimpul a două săptămâni el a rezolvat încurcături vechi de 
o sută douăzeci de ani. Moştenitorii chiriaşilor din casele şi odăile lăsate de ea, 
precum şi cei ai morilor şi băii pentru femei, erau disperaţi. Şi-au pierdut 
speranţa că, de acum înainte, ar fi putut să se ascundă în spatele harababurii. 

Dar rezolvarea problemei moştenirii era pentru Basri Hankon floare la ureche. 

El se ocupa cu altfel de calcule, mult mai profunde şi mai complicate. îl 
întrecuse pe taică-său, pe Ebubeqir. Oare ce face? se întrebau toţi. Unii credeau 
că încearcă să readucă bunăstarea de odinioară a Hankonaţilor. Şi nu numai a lor, 
ci şi a uriaşului stat turc. Ei bănuiau că, într-adevăr, Basri Hankon punea la punct 
reforme economice pentru întreaga împărăţie. Ba chiar existau şi dintre aceia 
care mergeau şi mai departe, legându-i calculele de soarta întregului glob 
pământesc. în vreme ce alţii susţineau că nici vorbă de aşa ceva. După ei, el nu 
făcea altceva decât propriul testament. Şi aveau dreptate să se mire: ce fel de 
testament e ăsta, la care lucra neîntrerupt de optsprezece ani? 

Iată, astea se spuneau despre el. 


73 



Basri Hankon se ocupa, într-adevăr, de propriul său testament, şi asta s-a văzut 
imediat după moartea lui. S-a dus pe nepusă masă, la vârsta de patruzeci şi doi 
de ani, cu puţin timp înainte de sfârşitul secolului. Testamentul i l-au găsit pe 
piept, sigilat cu ceară roşie şi imprimat cu vechea emblemă a familiei. 

74 


Testamentul lui Basri Hankon, deschis imediat ce rudele s-au întors de la 
înmormântare, i-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Şi asta pentru simplul motiv că 
nu era un document obişnuit, ci un vakâfname, adică un testament prin care dona 
tot ceea ce Hankonaţii realizaseră strângând din dinţi vreme de două sute de ani, 
tot ceea ce obţinuseră muncind pe brânci, cu sudoare, sânge, violenţă, chibzuinţă 
şi cazne, unei fundaţii cu scop umanitar. Toată averea şi agoniseala, începând cu 
Ţarina Mierlelor şi până la antrepriza pentru baia femeilor, adică tot, inclusiv 
casa părintească, el le dădea de pomană. 

Motivele erau explicate de donator în prima parte a testamentului. Basri 
Hankon scria cu mâna lui că, dacă lumea e ceva iluzoriu, loc de suferinţă, şi nu 
de fericire, dacă a trăi pe pământ este cumplit, căci viaţa este înşelătoare, iar 
câştigul e pierdere, deci, dacă omul risipeşte ceea ce mănâncă, şi ceea ce îmbracă 
se rupe, singurul adevăr e că bunul dăruit nici nu se pierde, nici nu se mpe, 
pentru că este expresia spiritului, iar spiritul nu moare, ci se descarcă asemenea 
fulgerului dintr-un creier într-altul; aşadar, omul trebuie să se gândească doar la 
salvarea sufletului său. Deci, după toate acestea, el a decis să lase vakâf toată 
averea şi agoniseala Hankonaţilor. 

în testament erau descrise în amănunt toate proprietăţile donate: Ţarina 
Mierlelor, întreaga casă a Hankonaţilor, cu ograda, terenul prăvăliilor distruse în 
incendiu, patru case în cartierul Hazmurat, din care Shanto deţinea două treimi, 
două case în cartierul Varosh, din care îi aparţinea jumătate, trei case în cartierul 
Dunavatul de Sus, cu o cincime, alte şapte case din cartiere diferite, din care 
deţinea câte o mică parte, odăi, holuri, jumătăţi de cisternă, ba chiar şi porţi, 
puţul cu două jgheaburi de la Podul Zerzebil, împreună cu ghizdurile de piatră, 
cinci dughene în centrul oraşului, din care avea puţin mai mult de o treime, o 
prăvălioară în Piaţa Veche, jumătate din baia lui Paşalliu, zidul împrejmuitor al 
băii lui Kauri, procentele de 12% şi 15% din veniturile morilor lui Manalat şi 



Gemaliu, procentele din venitul băii mari pentru femei, puţul din piaţa Zeman, 
patru meri din livada unei case din Gjobek. 

Din aceste proprietăţi donate în folosul nevoiaşilor, Basri Hankon cerea să se 
construiască un han micuţ la şosea, la zece paşi depărtare de pod. în acest han 
vor dormi şi vor mânca gratis toţi cei care vor trece pe acolo, săraci şi bogaţi, 
străini şi localnici, şcolari, bătrâni, dervişi, preoţi, evrei, eremiţi etc. Lângă han 
se va afla mormântul lui, cu o placă modestă deasupra, pe care va fi scris un 
singur cuvânt: „Basri“. Nici un alt cuvânt, nume, data naşterii, nimic. Placa 
trebuia să aibă o nişă în care să se pună o candelă, aprinsă zi şi noapte, până la 
sfârşitul lumii. 

Din vakâf se va stabili o sumă de bani pentru fiecare membru al neamului 
Hankonaţilor, în timpul vieţii lui, şi după moartea acestuia, a fiului sau fiicei lui, 
a fiului fiului lui şi aşa mai departe, generaţie după generaţie, până ce nu va mai 
rămâne nimeni şi pântecul lor se va usca. Dar suma de bani era calculată nu 
pentru un an sau o lună, ci pentru fiecare zi a vieţii lor. 

Basri Hankon calculase totul în aşa fel încât fundaţia să poată rezista în vecii 
vecilor. Erau socotite, cu o exactitate cutremurătoare, toate posibilităţile de 
creştere a familiei Hankonaţilor, iar pentru fiecare variantă exista câte o soluţie 
corelată cu întregul, pentru a nu strica armonia construcţiei. Tot astfel erau 
stabilite într-un mod ciudat cheltuielile pentru administrarea hanului şi îngrijirea 
mormântului, plata zilnică a hangiului, care va fi în acelaşi timp şi bucătar, 
meniurile pentru fiecare prânz şi cină, cheltuielile pentru reparaţiile anuale, 
pentru uleiul şi fitilul candelei, pe o mie de ani înainte etc., etc. Toate fuseseră 
prevăzute în testament, fără a rămâne nimic pe dinafară. Iar calculele fuseseră 
făcute nu pentru zeci sau sute de ani, ci pentru mii. Abia acum au înţeles 
Hankonaţii de ce i-au trebuit lui Basri Hankon optsprezece ani pentru a pune pe 
hârtie toată nenorocirea aceea. 


75 


Primul lucru care le-a trecut prin minte a fost să conteste testamentul. Era 
firesc, altfel ar fi rămas cu buza umflată. Contestarea testamentelor era ceva 
obişnuit, dar aici lucrurile nu erau atât de simple. Aveau de-a face cu un 
vakâfname şi se ştie că aceste fundaţii erau apărate de stat şi de religie. 



Hankonaţii treceau prin clipe grele, dar n-aveau de gând să renunţe. Au angajat 
cei mai buni avocaţi din oraş (în vreme ce pe medici îi aduceau de departe, 
avocaţii de aici erau angajaţi de la Adrianopol, Sofia şi, uneori, chiar din 
capitală), deci Hankonaţii şi-au ales avocaţi pricepuţi şi au deschis procesul. 

76 


Procesul pentru contestarea testamentului lui Basri Hankon a fost lung şi 
nespectaculos. Treptat, una după alta, erau strânse dovezi vechi şi noi pentru a 
demonstra că donatorul fusese bolnav psihic în timp ce întocmise documentul 
incriminat. Avocaţii au garantat că aceasta era singura cale pentru a contesta 
vakâfname- ul. Ei au încercat să arate că în trecutul familiei apăruseră, din când 
în când, simptomele nebuniei. Basri Hankon moştenise tocmai acest beteşug. 

Au fost aduşi la proces câţiva bătrâni, care, jurându-se pe Coran, au depus 
mărturie despre fiul idiot al Selmanei şi al lui Basri Hankon, din vechea 
generaţie; a fost adus până şi textul de pe mormântul lui, care atesta pe deplin 
lucrul acesta. Alţi martori, şi mai bătrâni decât primii, au declarat despre un alt 
Hankon din vechea generaţie, unul dintre fiii lui Hatib, că murise aproape nebun 
de groaza velinţelor. Au fost strânse, de asemenea, alte şi alte dovezi despre 
ciudăţenii mai mari sau mai mici, care dovedeau un singur lucru: că în neamul 
Hankonaţilor se strecura uneori şarpele nebuniei. 

77 


Sfârşitul veacului i-a prins pe Hankonaţi prinşi în iţele acestui proces. Se 
spunea peste tot că sfârşitul lumii e aproape. Dar ei, preocupaţi până peste cap de 
problema lor, erau mai izolaţi ca oricând. Procesul acela era pentru ei începutul 
şi sfârşitul lumii. 

S-a zvonit că, într-o noapte, au fost vizitaţi din nou de oameni coborâţi de la 
munte, care ar fi putut fi rude de-ale lor, dar la fel de bine şi niscai umbre. Ca de 
fiecare dată, sosiseră în amurg şi plecaseră în zori. 

Precum s-ar părea, după aproape două sute de ani, datoria de sânge pe care o 
aveau, cine ştie pentru ce, acolo, în satul lor, se ştersese. Aşa încât nu mai era o 



piedică pentru întoarcerea lor. Dar ei erau de-acum orăşeni şi nimic pe lume n-ar 
mai fi putut să-i întoarcă în locul de unde plecaseră. 

Şi uite aşa a venit şi ultima lună a secolului care se sfârşea. Apoi ultima 
săptămână. Ultima zi dintre cele două secole a fost una mohorâtă, fără zăpadă, 
ba chiar şi fără ploaie. Doar din când în când se auzea bubuitul unui tunet, 
asemenea tropăitului de cal pe un pod. 


78 


Prima zi a secolului XX. Apoi prima săptămână. Şi prima lună. Procesul 
Hankonaţilor mergea mai departe. Judecătorii erau complet uluiţi de calculele 
nesfârşite ale lui Basri Hankon. 

Vara a trecut cu el, la fel şi toamna. în cele din urmă, în decembrie, judecata s- 
a încheiat, dându-le câştig de cauză: testamentul a fost anulat. Hankonaţii erau 
atât de sleiţi de puteri, încât n-au mai putut nici să se bucure. Judecătorii erau la 
fel de uimiţi. Se spune că, în vreme ce redacta hotărârea definitivă, prin care 
Basri Hankon era declarat nebun, unul dintre ei ar fi spus: probabil că omul 
acesta a fost cel mai mare matematician al vremii noastre. Un mare savant, dar la 
ce bun, ar fi adăugat, un matematician dedicat salvării sufletului... deci inutil... 
complet inutil... 


Tirana, 1977