Amos Oz — Poveste Despre Dragoste Si Intuneric

Amos Oz 
Poveste despre dragoste si întuneric 


Traducere din engleză: Dana Ligia Ilin 


Humanitas, 2008 


M-am născut şi am crescut într-un apartament micuţ, cu 
tavanul scund, aflat la parter. Părinţii mei dormeau pe o 
canapea care, atunci când era desfăcută, seara, aproape că 
umplea încăperea de la un perete la celălalt. In fiecare 
dimineaţă trăgeau patul la loc, ascundeau aşternuturile în lada 
de dedesubt, răsturnau salteaua, apăsau bine şi ascundeau totul 
sub o cuvertură de un cenuşiu şters, peste care împrăştiau apoi 
nişte pernuţe orientale, brodate, aşa încât orice urmă a 
somnului lor de peste noapte se făcea nevăzută. Astfel, 
dormitorul lor era deopotrivă birou, bibliotecă, sufragerie şi 
salon. 

In faţa acestei camere se afla odăiţa mea verde, pe jumătate 
ocupată de un şifonier pântecos. Un coridor lung şi strâmt, 
întunecat şi puţin curbat, ca un tunel prin care evadezi din 
închisoare, lega de cele două odăiţe bucătărioara şi baia cu 
closetul. Un bec chior, închis într-o cuşcă de fier, arunca asupra 
acestui coridor o penumbră lugubră chiar şi în timpul zilei. In 
partea din faţă, amândouă camerele aveau câte o singură 
fereastră, străjuită de obloane de metal, care se străduia să 
arunce o ocheadă către priveliştea de la răsărit, dar nu 
descoperea decât un chiparos prăfuit şi un zid scund, din pietre 
cioplite grosolan. 

Printr-o deschizătură cât palma în pereţii lor din spate, aproape 
de tavan, bucătărioara şi baia se uitau la o curte mică de 
închisoare, înconjurată de ziduri înalte şi aşternută cu ciment, 
unde o muşcată decolorată, aşezată într-un bidon de măsline 
ruginit, se prăpădea încetişor tânjind după o rază de soare. Pe 
pervazurile acestor deschizături ţineam întotdeauna borcane cu 
castraveți muraţi şi mai era acolo un cactus încăpățânat, pus 
într-o vază crăpată ce slujea drept ghiveci. 

De fapt, apartamentul era la subsol, întrucât parterul clădirii 
fusese săpat în coasta pietroasă a dealului. Dealul acesta era 
vecinul de alături, un vecin greoi, introvertit, tăcut, un deal 
bătrân şi posac, cu manii de burlac, un deal somnoros, iernatic, 
care nu hârşâia mobila şi nu primea pe nimeni în vizită, nu făcea 
nici un zgomot şi nu ne deranja defel, însă prin pereţii ce ne 
despărţeau se furişau tot timpul către noi, ca un iz de mucegai 
slab, dar persistent, friguroasa tăcere întunecată şi umezeala 
posomorâtului nostru vecin. 

Aşadar, chiar şi vara în casa noastră plutea un strop de iarnă. 


Musafirii ziceau: întotdeauna e tare plăcut aici în toiul valului 
de căldură, atâta răcoare, chiar frig, dar cum vă descurcaţi 
iarna? Nu trece umezeala prin pereţi? Nu vi se pare deprimant? 

Casa era plină-ochi cu cărţi. Tata putea citi în şaisprezece sau 
şaptesprezece limbi şi vorbea unsprezece (toate cu accent 
rusesc). Mama vorbea patru sau cinci limbi şi citea în şapte sau 
opt. Vorbeau între ei în rusă sau polonă când nu voiau să pricep 
eu. (Adică în cea mai mare parte a timpului. Când s-a întâmplat 
ca mama să vorbească în ebraică despre un armăsar, cu mine 
de faţă, tata a repezit-o, furios, în ruseşte: Şto s toboi? Vidis 
malcik riadom snami! - Ce te-a apucat? Doar vezi că băiatul e 
aici!) Din considerente culturale, citeau mai ales în germană sau 
engleză şi presupun că visau în idiş. Insă pe mine mă învățau o 
singură limbă, ebraica. Poate se temeau că, dacă ştiu mai multe 
limbi, o să fiu şi eu vulnerabil la linguşirile Europei, continentul 
ăsta minunat şi ucigaş. 

Pe scala de valori a părinţilor mei, cu cât un lucru era mai 
occidental, cu atât era considerat mai cultural. Oricât de mult i- 
ar fi îndrăgit sufletele lor ruseşti pe Tolstoi şi Dostoievski, 
bănuiesc că Germania - în ciuda lui Hitler - le părea mai 
culturală decât Rusia sau Polonia, iar Franţa şi mai mult decât 
Germania. Anglia era şi mai sus pe scala lor decât Franţa. Cât 
despre America, nu erau prea lămuriţi: la urma urmei, era o ţară 
în care oamenii împuşcau indieni, jefuiau trenurile poştale, 
goneau după aur şi vânau fete. 

Pentru ei, Europa era o ţară a făgăduinţei interzisă, un peisaj 
mult râvnit, cu foişoare şi piaţete pavate cu lespezi vechi, cu 
tramvaie, poduri şi clopotniţe, sate pierdute pe coclauri, staţiuni 
balneare, păduri şi pajişti înzăpezite. 

Cuvinte precum „cabană", „pajişte" sau „gâscăriţă" m-au 
entuziasmat şi m-au fermecat toată copilăria. Aveau aroma 
senzuală a unei lumi adevărate şi tihnite, departe de 
acoperişurile de tinichea, prăfuite, de maidanele acoperite de 
fiare ruginite şi ciulini, de coastele secetoase ale dealurilor din 
lerusalimul nostru ce se sufoca sub povara verii încinse până la 
alb. Îmi era destul să murmur „pajişte", şi pe dată auzeam 
mugetele vacilor cu tălăngi la gât şi clipocitul pâraielor. Dacă 
închideam ochii puteam vedea gâscăriţă desculţă, a cărei ispită 
îmi umplea ochii de lacrimi înainte să fi avut măcar habar de 
toate astea. 


Cu trecerea anilor, mi-am dat seama că lerusalimul, aflat sub 
guvernare britanică în anii '20, '30 şi '40, trebuia să fie un oraş 
cu o cultură fascinantă. Avea mari oameni de afaceri, muzicieni, 
învăţaţi şi scriitori: Martin Buber, Gershom Scholem, S.Y. Agnon 
şi o pleiadă de alți savanți şi artişti de frunte. Uneori, pe când 
treceam pe strada Ben Yehuda sau pe bulevardul Ben Maimon, 
tata îmi şoptea: „Uite, acela e un savant de renume mondial". 
Nu pricepeam ce voia să zică. Mă gândeam că a avea renume 
mondial era cumva legat de nişte picioare neputincioase, pentru 
că omul acela era adesea un bătrân sprijinit în baston care 
şontâcăia şi purta un costum gros de lână chiar şi vara. 

lerusalimul pe care îl admirau părinţii mei se afla departe de 
zona în care trăiam: era în Rehavia cea plină de verdeață, cu 
grădinile şi acordurile ei de pian, era în trei-patru cafenele cu 
policandre aurite de pe Calea Jaffa sau strada Ben Yahuda, în 
holurile din YMCA sau din hotelul Regele David, unde evreii şi 
arabii setoşi de cultură se amestecau cu englezi culţi, cu manie- 
e desăvârşite, unde doamne visătoare, cu gâtul lung, pluteau în 
rochii de seară, la braţul domnilor în costume închise la culoare, 
unde englezi cu mintea destupată cinau cu evrei culţi sau cu 
arabi şcoliţi, unde aveau loc recitaluri, baluri, serate literare, 
thés dansants şi se purtau conversații rafinate, artistice. 

Sau poate că un astfel de lerusalim, cu ale sale policandre şi 
thés dansants, nu exista decât în visurile bibliotecarilor, 
profesorilor, funcţionarilor şi legăturilor de cărţi care trăiau în 
Kerem Avraham. In orice caz, acolo unde eram noi nu exista. 
Kerem Avraham, zona în care trăiam, ţinea de Cehov. 

După mai mulţi ani, când l-am citit pe Cehov (tradus în 
ebraică) am fost convins că este unul dintre noi: unchiul Vania 
trăia chiar la etajul de deasupra, doctorul Samoilenko se 
aplecase asupra mea şi mă cercetase cu mâinile-i mari şi 
puternice când am avut febră şi, o dată, difterie, Laevski, cu 
veşnica lui migrenă, era vărul de-al doilea al mamei mele şi ne 
duceam la sala de concerte Beit Haam să-l ascultăm pe Trigorin, 
la matineele de sâmbătă. 

Eram înconjurați de tot felul de ruşi. Erau mulţi tolstoieni. 

Unii dintre ei chiar arătau ca Tolstoi. Când am dat peste o 
fotografie a lui Tolstoi, pe coperta din spate a unei cărţi, am fost 
convins că-l zărisem adesea prin cartier, preumblându-se pe 
strada Malachi sau în jos, pe Obadiah, cu capul gol, cu barba lui 


albă zbârlită de vânt, la fel de măreț ca patriarhul Avraam, cu 
ochii aruncând fulgere, având în loc de baston o creangă, cu 
rubaşca purtată peste pantalonii largi şi încinsă cu o sfoară. 

Tolstoienii din cartierul nostru (cărora părinţii mei le ziceau 
tolstoişciki) erau, până la unul, vegetarieni aprigi, reformatori ai 
lumii cărora le păsa foarte mult de natură, moralizatori iubitori 
ai omenirii, iubitori ai fiecărei făpturi, tânjind veşnic după viaţa 
de la ţară, după muncile agricole simple, pe câmpuri şi prin 
livezi. Dar nu izbuteau nici măcar să-şi cultive plantele din 
ghivece: poate că le omorau udându-le prea mult sau poate că 
uitau să le ude, sau poate o fi fost vina nesuferitei administrații 
britanice care ne punea clor în apă. 

Unii dintre ei erau tolstoieni care păreau să iasă drept din 
paginile unui roman de Dostoievski: frământaţi, vorbăreţi, 
reprimându-şi dorinţele, arzând în flacăra ideilor. Dar în cartierul 
nostru, Kerem Avraham, cu toţii, şi tolstoieni, şi dostoievskieni, 
roboteau pentru Cehov. 

Restul lumii era numit, în general, „lumeaceamare", dar avea 
şi alte epitete: luminată, exterioară, liberă, ipocrită. O 
cunoşteam aproape numai din colecţia mea de timbre: Danzig, 
Boemia şi Moravia, Bosnia şi Herţegovina, Oubangui-Chari, 
Trinidad şi Tobago, Kenia, Uganda şi Tanganika. Lumeaceamare 
era departe de tot, atrăgătoare, minunată, dar pentru noi ea era 
şi periculoasă şi amenințătoare. Ei nu-i plăceau evreii, pentru că 
sunt deştepţi, le scapără mintea, au succes din plin, dar şi 
pentru că sunt zgomotoşi şi arivişti. Nu-i plăcea nici ce făceam 
aici, pe pământul Israelului, pentru că ne pizmuia până şi pentru 
fâşia asta îngustă de mlaştini, bolovăniş şi deşert. Acolo, în 
lume, toţi pereţii erau acoperiţi cu graffiti: „jidanilor, duceţi-vă 
înapoi în Palestina", aşa că am venit înapoi în Palestina, şi acum 
lumeaceamare zbiera către noi: „jidanilor, căraţi-vă din 
Palestina". 

Nu numai lumeaceamare era foarte departe: chiar şi ţara 
Israelului era destul de departe. Undeva, peste dealuri, hăt- 
departe, răsărea un nou neam de eroi evrei eroici, un neam de 
oameni arşi de soare, duri, tăcuţi, cu spirit practic, cu totul altfel 
decât evreii din diaspora, cu totul altfel decât locuitorii din 
Kerem Avraham. Pionieri cutezători şi hârşiiţi, care au izbutit să- 
şi facă un prieten din întunericul nopţii şi au depăşit toate 
hotarele şi în privinţa relaţiilor dintre un băiat şi o fată, şi invers. 


Nu se ruşinau de nimic. Bunicul Aleksandr a spus o dată: „Ei 
cred că în viitor o să fie foarte uşor, un băiat va putea să 
meargă la o fată şi să i-o ceară, pur şi simplu, sau poate că 
fetele nici n-o să mai aştepte să vină la ele, o să se ducă ele la 
băieţi să le-o ceară, cum ai cere un pahar de apă". Miopul unchi 
Betsalel a zis, cu mânie politicoasă: „Asta nu-i bolşevism curat, 
să calci în picioare toate tainele, toate misterele?! Să pui cruce 
emoţiilor?! Să prefaci întreaga noastră viaţă într-un pahar cu 
apă călâie?!' Unchiul Nehemia, din ungherul lui, a lăsat să-i 
scape câteva versuri dintr-un cântec care îmi părea mârâitul 
unei fiare încolţite: 

„Of, lungă mi-e calea şi drumul strâmbat 

Pe munte, pe câmpul pustiu 

Of, maică, prin arşiţi şi nea eu te cat 

Mi-e dor, dar departe te ştiu!..." 

Atunci mătuşa Zipporah a spus în ruseşte: „Da' potoliţi-vă 
odată. Aţi luat-o razna cu toţii? Vă aude băiatul!" Şi atunci au 
dat-o pe ruseşte. 

Pionierii trăiau dincolo de orizontul nostru, în Galileea, Sharon 
şi în Văi. Tineri duri, inimoşi, chiar dacă sunt, fireşte, tăcuţi şi 
chibzuiţi, şi tinere solide, sincere şi reţinute, care păreau să ştie 
şi să înţeleagă totul; te înțelegeau şi îţi înțelegeau încurcătura 
sfioasă, şi totuşi se purtau cu tine cu tandreţe, cu seriozitate şi 
cu respect, ca şi cum nu ai fi fost un copil, ci un bărbat, chiar 
dacă unul mai mititel. 

În mintea mea, aceşti pionieri erau oameni puternici, serioşi, 
independenţi, în stare să şadă roată intonând cântece de dor 
sfâşietor sau de batjocură, sau scandaloase cântece fără 
perdea; sau în stare să danseze atât de sălbatic, încât să pară 
că-şi ies din trup; dar, de asemenea, în stare să fie singuri şi să 
privească în sine, să trăiască sub cerul liber, să doarmă în 
corturi, să muncească pe rupte, cântând Suntem gata 
totdeauna, Fiii tăi ţi-au adus pacea cu fierul plugului, azi aduc 
pacea cu puşca, Oriunde suntem trimişi, ne du-u-ucem, oameni 
în stare să călărească pe cai sălbatici sau pe tractoarele cu roţi 
ce lasă urme late, care vorbesc araba, care cunosc fiecare grotă 
şi ued, care se pricep la pistoale şi grenade, şi totuşi citesc 
poezie şi filozofie: bărbaţi voinici cu mintea iscoditoare şi 
sentimentele bine ascunse, care pot discuta aproape pe şoptite 
în corturile lor, la licărul lumânărilor, către orele mici ale 


dimineţii, despre sensul vieților noastre şi despre alegerile crude 
între iubire şi datorie, între patriotism şi dreptatea universală. 

Uneori mă duceam cu prietenii la depozitul unde se livrau 
produsele de la Tnuva, ca să-i privim venind de peste dealuri, de 
hăt-departe, cu un camion învârfuit cu produse agricole, „în 
veşminte de lucru, cu bocanci încălţaţi", şi mă duceam aproape 
de ei, ca să trag pe nări mirosul de fân, aromele ameţitoare ale 
locurilor îndepărtate; în locul de unde vin ei, îmi ziceam, se 
petrec cu adevărat lucruri măreţe. Acolo se construieşte ţara şi 
se reface lumea, acolo se făureşte o nouă societate. Ei îşi pun 
pecetea pe faţa pământului şi pe istorie, ară câmpuri şi 
plantează vii, scriu un cântec nou, îşi înşfacă puştile, sar pe cai 
şi le răspund la împuşcături jefuitorilor arabi: ei iau jalnicul 
nostru lut omenesc şi îi dau forma unei naţiuni luptătoare. 

Visam în taină că într-o zi o să mă ia cu ei. Şi o să mă prefacă 
şi pe mine într-o naţiune luptătoare. Că şi viaţa mea va deveni 
un cântec nou, o viaţă la fel de curată, sinceră şi simplă ca un 
pahar cu apă într-o zi cu zăduf. 

Peste dealuri, hăt-departe, oraşul Tel Aviv era şi el un loc 
senzaţional din care veneau ziare, zvonuri despre teatru, operă, 
balet şi cabaret, precum şi despre arta modernă, politica de 
partid, ecourile unor dezbateri furtunoase şi frânturi de bârfă 
rătăcite. La Tel Aviv erau marii sportivi. Şi tot acolo era marea, 
plină de evrei bronzaţi care ştiau să înoate. Cine ştie la lerusalim 
să înoate? Cine a mai pomenit evrei care înoată? Astea erau alte 
gene. O mutație. „Ca minunata naştere a unui fluture dintr-un 
vierme." 

Era o vrajă anume în însuşi numele Tel Aviv. De cum am auzit 
cuvântul „Telaviv", am văzut cu ochii minţii imaginea unui tip 
zdravăn, cu un maiou albastru închis, bronzat şi cu umerii laţi, 
un poet-muncitor-revoluţionar, un tip în a cărui plămadă n-a 
intrat şi frica, genul numit Hevreman, cu şapca pusă pe o parte, 
neglijent şi totuşi provocator, peste părul cârlionţat, care 
fumează ţigări Matusian, cineva care se simte în largul lui în 
lume: toată ziua munceşte la câmp sau cu nisip şi mortar, seara 
cântă la vioară, noaptea dansează cu fetele sau le fredonează 
cântece sentimentale printre dune, la lumina lunii pline, iar 
înainte de ivirea zorilor îşi ia din ascunzătoare pistolul sau 
mitraliera şi se furişează prin întuneric ca să păzească locuinţele 
şi câmpurile. 


Ce departe era Tel Avivul! în toată copilăria mea n-am fost 
acolo decât cel mult de cinci-şase ori: mergeam câteodată să 
petrecem sărbătorile cu mătuşile, surorile mamei. Nu numai că 
lumina din Tel Aviv era şi mai diferită de cea din lerusalim decât 
acum, dar chiar şi legile gravitaţiei erau cu totul altele. 

Oamenii mergeau altfel la Tel Aviv: săltau şi pluteau, ca Neil 
Armstrong pe lună. 

La lerusalim oamenii mergeau întotdeauna ca după un mort 
sau ca întârziaţii la un concert. Mai întâi puneau jos vârful 
pantofului şi încercau pământul. Apoi, după ce aşezau piciorul, 
nu se grăbeau deloc să-l mişte: aşteptasem două mii de ani ca 
să putem pune piciorul în lerusalim, şi nu voiam să renunţăm la 
asta. Dacă ridicam piciorul s-ar fi putut să vină cineva şi să ne 
înşface fâşiuţa de ţară. Pe de altă parte, după ce ai ridicat 
piciorul, nu te pripi să-l pui iar jos: cine ştie în ce cuib de vipere 
poţi călca. Sute de ani ne-am plătit cu sânge impetuozitatea, am 
căzut iar şi iar în mâinile duşmanilor pentru că am pus picioarele 
pe pământ fără să ne uităm pe unde mergem. Cam aşa păşeau 
oamenii în lerusalim. Dar la Tel Aviv - măiculiţă! întreg oraşul era 
o lăcustă uriaşă. Oamenii săltau, ca şi casele, străzile, pieţele, 
briza mării, nisipul, bulevardele, şi chiar norii de pe cer. 

O dată ne-am dus la Tel Aviv de Paşte şi a doua zi m-am sculat 
dis-de-dimineaţă, când toată lumea dormea, m-am îmbrăcat, 
am ieşit şi m-am jucat de unul singur într-un scuar unde erau 
vreo două bănci, un leagăn, o groapă cu nisip şi trei-patru copaci 
tineri în care păsărelele ciripeau deja. Peste câteva luni, de Anul 
Nou, ne-am întors la Tel Aviv, şi scuarul nu mai era acolo. Fusese 
mutat, cu tot cu copăcei, bănci, groapă cu nisip, păsărele şi 
leagăn, la celălalt capăt al străzii. Am rămas uimit: nu 
pricepeam cum de Ben Gurion şi autorităţile desemnate legal 
puteau îngădui aşa ceva. Cum poate să ia cineva dintr-odată un 
scuar şi să-l mute? Ce urmează acum - o să mute Muntele 
Măslinilor sau Turnul lui David? O să schimbe locul Zidului 
Plângerii? 

Oamenii din lerusalim vorbeau despre Tel Aviv cu invidie şi 
mândrie, cu admiraţie, dar aproape confidenţial: ca şi cum 
oraşul ar fi fost un soi de proiect secret crucial al poporului 
evreu, despre care era mai bine să nu vorbeşti prea mult - la 
urma urmei, zidurile au urechi, spionii şi agenţii inamicului pot 
pândi la orice colţ. 


Tel Aviv. Mare. Lumină. Nisip, schele, chioşcuri pe bulevarde, 
un oraş evreiesc alb, nou-nouţ, cu linii simple, care creşte 
printre crângurile de citrice şi dune. Nu doar un loc pentru care 
cumperi un bilet şi călătoreşti cu un autobuz Egged, ci cu totul 
alt continent. 

Ani la rând am ţinut regulat legătura prin telefon cu neamurile 
de la Tel Aviv. li sunam noi o dată la trei sau patru luni, cu toate 
că nu aveam telefon nici noi, nici ei. Mai întâi le scriam mătuşicii 
Hayya şi unchiului Tsvi, ca să-i anunţăm că, să zicem, aveam să- 
i sunăm pe 19 din acea lună, care era miercuri, iar miercurea 
unchiul Tsvi pleca de la serviciul lui de la clinică la trei, aşa că la 
cinci telefonăm de la drogheria noastră la drogheria lor. 
Scrisoarea era trimisă cu mult înainte şi apoi aşteptam 
răspunsul. In scrisoarea lor, mătuşica Hayya şi unchiul Tsvi ne 
asigurau că acea miercuri, 19, le convenea de minune, şi vor fi 
la drogherie puţin înainte de cinci, şi că să nu ne facem griji 
dacă nu reuşim să telefonăm la cinci fix, că n-o să fugă nicăieri. 

Nu-mi amintesc dacă ne puneam cele mai bune haine în 
expediţia până la drogherie pentru telefonul la Tel Aviv, dar nu 
m-aş mira s-o fi făcut. Era o acţiune solemnă. Încă din duminica 
dinainte tata îi zicea mamei, „Fania, n-ai uitat că e săptămâna în 
care sunăm la Tel Aviv? " Luni, mama zicea, „Arieh, nu cumva să 
ajungi târziu acasă poimâine, să nu iasă vreo încurcătură". lar 
marţi amândoi îmi ziceau: „Amos, nu care cumva să ne faci vreo 
surpriză, auzi, nu cumva să te îmbolnăveşti, auzi, să nu răceşti 
ori să cazi până mâine după-amiază". Şi în seara aceea îmi 
ziceau, „Du-te la culcare devreme, ca să fii în formă pentru 
telefon, nu vrem să-ţi sune vocea de parcă nu te-am hrăni cum 
trebuie". 

Aşa că emoția creştea. Locuiam pe strada Amos, iar drogheria 
era la cinci minute de mers pe jos, pe strada Zephaniah, însă pe 
la trei tata îi zicea mamei: 

— Să nu te mai apuci acum de nimic, ca să nu trebuiască să te 
zoreşti. 

— Eu n-am probleme, dar cum rămâne cu tine, cu nasul în 
cărţi, ar putea să-ţi iasă cu totul din minte. 

— Eu? Să uit? Din cinci în cinci minute mă uit la ceas. Şi apoi, 
Amos o să-mi amintească. 

Poftim, n-am decât cinci sau şase ani şi deja trebuie să-mi 
asum o răspundere istorică. N-aveam ceas - cum să fi avut? - 


aşa că tot timpul fugeam la bucătărie să văd ce zice ceasul, şi 
apoi anunţam, ca numărătoarea inversă la lansarea unei nave 
spaţiale: încă douăzeci şi cinci de minute, încă douăzeci de 
minute, încă cincisprezece minute, încă zece minute şi jumătate 
- şi în clipa aceea ne ridicăm, încuiem cu grijă uşa din faţă şi 
purcedem, toţi trei, o luăm la stânga până în dreptul băcăniei 
domnului Auster, apoi la dreapta pe strada Zechariah, la stânga 
pe Malachi, la dreapta pe Zephaniah şi drept în drogherie, 
zicând: 

— Bună ziua, domnule Heinemann, ce mai faceţi? Am venit să 
telefonăm. 

Omul ştia perfect, desigur, că miercurea venim să ne sunăm 
neamurile din Tel Aviv şi ştia că Tsvi lucrează la clinică şi că 
Hayya are o slujbă importantă la Liga Femeilor Muncitoare, că 
Yigal vrea să se facă sportiv când o să fie mare şi că sunt buni 
prieteni cu Golda Meyerson (care a devenit apoi Golda Meir) şi 
cu Mişa Kolodny, căruia pe aici i se zicea Moshe Kol, însă noi tot 
îi aminteam: „Am venit să ne sunăm neamurile de la Tel Aviv". 
lar domnul Heinemann zicea: „Da, fireşte, vă rog să luaţi loc". 
Apoi ne spunea obişnuita lui glumă despre telefon. 

„Odată, la Congresul Sionist de la Zurich, s-au auzit nişte 
zbierete cumplite dintr-o încăpere vecină. Beri Locker l-a 
întrebat pe Harzfeld ce se întâmplă, iar Harzfeld i-a explicat că 
tovarăşul Rubashov vorbeşte cu Ben Gurion, care e la lerusalim. 

“Vorbeşte la lerusalim”, a exclamat Beri Locker, “păi atunci de 
ce nu foloseşte telefonul?”" 

Tata zicea: „Acuma formez numărul". Şi mama zicea: „E prea 
curând, Arieh. Mai sunt câteva minute". El răspundea: 

„Da, dar mai trebuie să ne dea legătura (pe atunci nu era 
telefon direct)". Mama: „Da, dar dacă se nimereşte să ne dea 
imediat legătura şi încă n-au ajuns?" Tata răspundea: „Atunci o 
să încercăm mai târziu". Mama: „Nu, o să-şi facă griji, o să 
creadă că au ratat convorbirea". 

Pe când se ciorovăiau aşa, dintr-odată era aproape cinci. 

Tata lua receptorul, ridicându-se în picioare, şi-i spunea 
operatoarei: „Bună ziua, doamnă. Vă rog să-mi daţi Tel Aviv 
648". (Sau cam aşa ceva: trăiam încă în lumea numerelor cu trei 
cifre.) 

Uneori operatoarea răspundea: „Vă rog să aşteptaţi câteva 
minute, domnule, vorbeşte şeful poştei". Sau domnul Sitton. Sau 


domnul Nashashibi. Şi eram destul de agitaţi: ce-o să-şi 
închipuie despre noi? 

Puteam vedea ca aievea această singură linie care lega 
lerusalimul de Tel Aviv şi, prin Tel Aviv, de restul lumii. Şi dacă 
această unică linie era ocupată, eram rupţi de lume. Linia 
şerpuia prin deserturi şi stânci, peste dealuri şi văi, şi mă 
gândeam că asta e o mare minune. Tremuram: dacă vin noaptea 
fiarele şi rup linia cu colții? Sau dacă o taie nişte arabi răi? Sau 
dacă pătrunde în ea ploaia? Sau dacă e un incendiu? Nu se ştie 
niciodată. Linia asta şerpuia, atât de vulnerabilă, nepăzită, se 
cocea la soare, nu se ştie niciodată. Mă simţeam plin de 
recunoştinţă faţă de oamenii care au pus linia asta, aşa de 
curajoşi, aşa de îndemânatici, doar nu-i lucru de şagă să întinzi o 
linie de la Ierusalim la Tel Aviv. Ştiam din experienţă: o dată am 
întins o sârmă din odaia mea până în odaia lui Eliyahu 
Friedmann, aflată doar peste două case şi o grădină, şi câtă 
trudă, cu copacii din cale, vecinii, şopronul, zidul, treptele, 
tufele. 

După ce aşteptam un pic, tata îşi spunea că şeful poştei sau 
domnul Nashashibi trebuie să fi sfârşit de vorbit, aşa că lua iar 
receptorul şi-i spunea operatoarei: „Vă rog să mă scuzati, 
doamnă, vă cerusem să-mi faceţi legătura cu Tel Aviv 648". Ea 
zicea: „Am scris numărul, domnule. Vă rog să aşteptaţi" (sau 
„Vă rog să aveţi răbdare"). Tata zicea: „Aştept, doamnă, fireşte 
că aştept, dar şi acolo sunt oameni care aşteaptă". Acesta era 
felul lui de a-i sugera politicos că, deşi suntem într-adevăr 
oameni culţi, există o limită a răbdării noastre. Eram persoane 
bine-crescute, dar nu eram fraieri. Nu puteam fi mânaţi ca oile 
la înjunghiat. Acea idee - că te poţi purta cu evreii oricum 
pofteşti - era moartă, o dată pentru totdeauna. 

Apoi, brusc, telefonul țârâia acolo, în drogherie, şi întotdeauna 
era un sunet foarte emoţionant, o clipă de vrajă, şi conversaţia 
suna cam aşa: 

— Alo, Tsvi? 

— La telefon. 

— Aici e Arieh, din lerusalim. 

— Da, Arieh, bună, aici e Tsvi, ce mai faci? 

— Toate bune pe aici. Vorbim de la drogherie. 

— Şi noi. Ce noutăţi ai? 


— Nimic nou pe aici. Dar pe la voi, Tsvi? Spune-mi cum o 
duceţi. 

— Totul e bine. Nimic special. Suntem bine cu toţii. 

— Lipsa veştilor e o veste bună. Nici aici nu-s noutăţi. Suntem 
bine cu toţii. Şi voi? 

— Şi noi suntem bine. 

— Asta e bine. Vrea şi Fania să vorbească. 

Şi apoi totul de la capăt, la fel. Ce mai faceţi? Ce mai e nou? 

Şi apoi: „Acum Amos vrea să zică şi el ceva". 

Şi asta era toată discuţia. Ce mai e nou? Bine. Păi, o să vorbim 
iar în curând. Ce bine că am aflat cum o mai duceţi. Ce bine că 
am aflat cum o mai duceţi şi voi. O să scriem şi stabilim 
următoarea convorbire. O să vorbim. Da. Sigur. Curând. Pe 
curând. Aveţi grijă de voi. Toate cele bune. Şi vouă. 

Dar nu era o glumă: vieţile noastre atârnau de un fir. Acum îmi 
dau seama că nu erau deloc siguri că vor mai vorbi cu adevărat 
vreodată, aceasta ar putea fi ultima oară, cine ştie ce se poate 
întâmpla, ar putea fi răzmeriţe, un pogrom, o baie de sânge, 
arabii s-ar putea ridica să ne ucidă pe toţi, ar putea fi război, un 
dezastru cumplit, la urma urmei, tancurile lui Hitler aproape că 
ne ajunseseră în prag din două direcţii, nordul Africii şi Caucazul, 
cine ştie ce ne mai aşteaptă? Aceste replici goale nu erau cu 
adevărat goale, erau doar stângace. 

Ceea ce înţeleg acum din acele conversații telefonice este cât 
de greu le era - tuturor, nu doar părinţilor mei - să-şi exprime 
sentimentele personale. Nu le era deloc greu să exprime 
sentimentele obşteşti - erau oameni inimoşi şi ştiau să 
vorbească. 

O, cum mai ştiau să vorbească! Erau în stare să converseze 
ore în şir, cu mare însufleţire, despre Nietzsche, Stalin, Freud, 
Jabotinski, punând tot sufletul, dându-le lacrimile de atâta 
patetism, dezbătând scandat colonialismul, antisemitismul, 
dreptatea, „chestiunea agrară", „problema femeilor", „arta în 
opoziţie cu viaţa", însă în clipa în care încercau să-şi exprime un 
sentiment personal nu ieşea decât ceva oarecum crispat, sec, 
chiar speriat, rezultatul unui şir de generaţii care îşi reprimaseră 
sau îşi negaseră adevăratele sentimente. O dublă negaţie, de 
fapt, două rânduri de ghilimele, întrucât manierele burgheze 
europene întăreau constrângerile comunităţii evreilor religioşi. 
Practic, totul era „interzis" sau „nu se face" sau „nu-i frumos". 


Pe lângă aceasta, era o mare lipsă de cuvinte: ebraica era o 
limbă încă insuficient de naturală, cu siguranţă nu era o limbă 
intimă, şi era greu de ştiut ce-o să iasă de fapt când o vorbeşti. 

Nu puteau fi siguri niciodată că nu vor rosti ceva ridicol, şi ei 
trăiau cu spaima de ridicol. Se temeau de el ca de moarte. Chiar 
şi cei ca părinţii mei, care cunoşteau bine ebraica, nu o 
stăpâneau pe deplin. O vorbeau cu un soi de obsesie a preciziei. 

Se răzgândeau adesea şi spuneau cu alte cuvinte ceea ce 
tocmai rostiseră. Poate că aşa se simte un şofer miop când 
încearcă să-şi dibuiască drumul noaptea printr-un labirint de 
străduţe dosnice dintr-un oraş necunoscut, într-o maşină străină. 

Intr-o sâmbătă a venit la noi în vizită o prietenă de-a mamei, o 
profesoară pe nume Lilia Bar-Samkha. Ori de câte ori zicea, în 
conversaţie, că s-a speriat sau că cineva era speriat, eu 
izbucneam în râs. In argou, cuvântul folosit de ea pentru 
„spaimă" însemna „pârţ". Nimănui dintre ceilalţi nu i se părea 
amuzant sau poate doar se prefăceau. Tot aşa, când tata vorbea 
despre „cursa înarmărilor" sau tuna şi fulgera împotriva deciziei 
ţărilor NATO de a reînarma Germania, ca factor de descurajare 
împotriva lui Stalin. Habar n-avea că acel cuvânt de prin cărţi pe 
care îl folosea pentru „înarmare" însemna „f.." în argou. 

Pe de altă parte, tata se încrunta ori de câte ori foloseam 
cuvântul „impas": o vorbă destul de nevinovată, nu pricepeam 
deloc de ce îl scotea din fire. Desigur, nu zicea de ce, şi nici nu 
încăpea vorbă să-l întreb. După mulţi ani am aflat că, înainte de 
a veni eu pe lume, prin anii '30, dacă o femeie ajungea în impas 
însemna că e însărcinată. „In noaptea aia, în magazie, a adus-o 
în impas, iar a doua zi cutărică se făcea că n-o cunoaşte." Aşa 
că, atunci când ziceam „Sora lui Uri e într-un impas" în nu ştiu 
ce problemă, tata îşi încreţea buzele şi îşi prindea între degete 
rădăcina nasului. Fireşte, nu zicea de ce - cum să zică aşa ceva? 

În clipele lor de intimitate nu vorbeau niciodată între ei în 
ebraică. Poate că în clipele lor cele mai intime nu vorbeau deloc. 

Nu spuneau nimic. Totul era umbrit de teama de a părea 
ridicoli sau de a spune ceva ridicol. 

Aparent, în acea vreme pe cea mai înaltă treaptă a scării 
prestigiului se aflau pionierii. Însă pionierii trăiau departe de 
lerusalim, în Văi, în Galileea şi în sălbăticia țărmului Mării 
Moarte. 


Le admiram siluetele masive şi gânditoare, aşezate între 
tractor şi pământul arat, care apăreau pe afişele Fondului 
Naţional Evreiesc. 

Pe locul de sub pionieri stătea „comunitatea afiliată", cei care 
citeau ziarul socialist Davar în maiou, pe verandă, membri în 
Histadrut, Haganah şi Fondul Sănătăţii, bărbaţi îmbrăcaţi în kaki 
şi contribuabili ai fondului voluntar de solidaritate Cutia 
Comunitară, mâncători de salată cu omletă şi iaurt, fanatici ai 
cumpătării, responsabilităţii, vieţii sănătoase, lucrurilor făcute în 
casă, clasei muncitoare, disciplinei de partid şi măslinelor 
necondimentate din cunoscutul borcan Tnuva, „Albastru jos şi 
albastru sus / Construim ţara cu drag nespus, nespus!" 

Opuşi acestei comunităţi consolidate erau „neafiliaţii", adică 
teroriştii, precum şi pioşii evrei din Meah Shearim şi comuniştii 
ultraortodocşi „care urăsc Sionul“, alături de o hoardă de 
intelectuali excentrici, carierişti şi artişti egocentrici de tipul 
cosmopolitan-decadent, amestecați cu tot soiul de paria, 
individualişti şi nihilişti dubioşi, evrei germani care nu au reuşit 
să scape de comportamentul nemţesc, snobi anglofili, bogătaşi 
levantini franţuziţi care aveau, după părerea noastră, manierele 
exagerate ale unor majordomi înfumuraţi, şi apoi yemeniţi, 
georgieni, nord-africani, kurzi şi locuitori ai Salonicului, cu toţii, 
desigur, fraţii noştri, cu toţii, fără îndoială, material uman 
promiţător, dar ce să-i faci, ar fi fost nevoie de răbdare şi trudă 
uriaşă. 

In afară de toţi aceştia mai erau refugiații, supraviețuitorii, pe 
care îi tratam în general cu compătimire şi un strop de silă: biete 
epave, dar era oare vina noastră că au preferat să stea şi să-l 
aştepte pe Hitler în loc să vină aici cât mai era timp? De ce s-au 
lăsat mânaţi ca oile la înjunghiere în loc să se organizeze şi să 
riposteze? Şi măcar de n-ar mai trăncăni mereu în idiş şi nu ne- 
ar mai împuia urechile cu toate lucrurile pe care le-au îndurat 
acolo, că asta nu-i punea într-o lumină prea bună, şi nici pe noi, 
de fapt. Oricum, feţele noastre, aici, sunt întoarse spre viitor, nu 
spre trecut, şi dacă chiar trebuie să scormonim trecutul, ne 
ajunge şi chiar ne prisoseşte istoria evreilor, din vremurile 
biblice şi de la Hasmoneeni, nu-i nevoie să stricăm totul cu 
această poveste evreiască deprimantă care nu înseamnă 
altceva decât o droaie de necazuri (ei foloseau întotdeauna 
cuvântul din idiş, tsores, cu o mutră dezgustată, aşa încât 


băiatul să-şi dea seama că aceste tsores sunt un soi de boală 
de-a lor, nu de-a noastră). Supravieţuitori ca domnul Licht, 
căruia puştii din cartier îi zic „Milion de Kinder". Inchiriase o 
gheretă pentru bilete pe strada Malachi, în care dormea pe o 
saltea noaptea, iar ziua făcea salteaua sul şi îşi desfăşura mica 
afacere numită „Curăţătorie chimică şi călcat la aburi". Colţurile 
gurii îi erau veşnic trase în jos, într-o expresie de dispreţ sau 
dezgust. De obicei şedea în pragul prăvăliei, aşteptându-şi 
clienţii, iar când trecea vreun copil din cartier întotdeauna 
scuipa într-o parte şi şuiera printre buzele pungite: „Un milion de 
Kinder au omorât! Puştani ca tine! l-au măcelărit!" Nu spunea 
asta cu tristeţe, ci cu ură, cu scârbă, de parcă ne-ar fi blestemat. 

Părinţii mei nu aveau un loc clar pe scara asta, între pionieri şi 
făcătorii de tsores. Stăteau cu un picior în comunitatea afiliată 
(erau înscrişi la Fondul Sănătăţii şi îşi plăteau cotizaţia la Cutia 
Comunitară) şi cu celălalt în aer. În inima lui, tata era apropiat 
de ideologia celor neafiliaţi, Noii Sionişti disidenţii ai lui 
Jabotinski, cu toate că era foarte departe de bombele şi puştile 
lor. 

Contribuţia lui maximă era să-şi pună cunoştinţele de engleză 
în slujba conspiratorilor şi să scrie din când în când un manifest 
ilegal şi incendiar despre „perfidul Albion". Părinţii mei erau 
atraşi de elita intelectuală din Rehavia, însă idealurile pacifiste 
din Brit Shalom-ul lui Martin Buber - înrudire sentimentală între 
evrei şi arabi, abandonarea completă a visului la un stat 
evreiesc, aşa încât arabii să se îndure de noi şi să catadicsească 
să ne îngăduie să trăim aici, la picioarele lor - idealurile astea le 
păreau părinţilor mei un împăciuitorism lipsit de coloana 
vertebrală, defetism plin de laşitate, de tipul celor care au 
caracterizat viaţa de secole întregi a diasporei evreieşti. 

Mama, care a studiat la Universitatea din Praga şi a absolvit 
Universitatea din lerusalim, dădea meditații studenţilor care se 
pregăteau pentru examene la istorie şi, uneori, la literatură. Tata 
şi-a luat licenţa în literatură la Universitatea din Vilna (acum 
Vilnius) şi a doua licenţă la Universitatea de pe Muntele Scopus, 
dar nu avea vreo şansă să ocupe o funcţie didactică la 
Universitatea Ebraică într-o vreme în care numărul experţilor în 
literatură din lerusalim îl depăşea cu mult pe cel al studenţilor. 
Ceea ce înrăutăţea şi mai mult lucrurile era faptul că cei mai 
mulţi dintre lectori aveau licențe adevărate, diplome 


strălucitoare de la universităţi germane celebre, nu ca jigărita 
calificare  polono-ierusalimică a tatălui meu. Aşadar, s-a 
mulţumit cu un post de bibliotecar la Biblioteca Naţională de pe 
Muntele Scopus şi stătea până târziu nopţile să-şi scrie cărţile 
despre romanul scurt ebraic sau scurta istorie a literaturii 
universale. Tata era un bibliotecar cult, politicos, sever şi în 
acelaşi timp destul de sfios, cu cravată, ochelari rotunzi şi o 
haină cam jerpelită, care se înclina în faţa superiorilor, se 
grăbea să le deschidă uşa femeilor, îşi susţinea neabătut cele 
câteva drepturi, recita cu pasiune versuri în zece limbi, se 
străduia întotdeauna să fie plăcut şi amuzant, şi repeta la 
nesfârşit acelaşi repertoriu de bancuri (pe care le numea 
„anecdote" sau „vorbe de duh"). In general, aceste bancuri erau 
destul de căznite: nu erau atât specimene de umor viu, cât o 
declaraţie limpede de intenţie în ceea ce priveşte obligaţia 
noastră de a fi amuzanţi în vremuri grele. 

Când se trezea faţă în faţă cu un pionier în kaki, un 
revoluţionar, un intelectual devenit muncitor, tata era în mare 
încurcătură. In lumea mare, la Vilna sau la Varşovia, era foarte 
clar cum trebuie să te adresezi unui proletar. Fiecare îşi 
cunoştea lungul nasului, cu toate că puteai, dacă voiai, să-i arăţi 
acestui muncitor că eşti democrat şi nu umbli cu nasul pe sus. 
Insă aici, la lerusalim, totul era echivoc. Nu cu susul în jos, ca în 
Rusia comunistă, doar echivoc. Pe de o parte, tata era, fără 
îndoială, un vlăstar al clasei de mijloc, chiar dacă mai din josul 
clasei de mijloc, era un om instruit, autor de articole şi de cărţi, 
deţinătorul unei poziţii modeste la Biblioteca Naţională, în vreme 
ce interlocutorul lui era un muncitor din construcţii, plin de 
sudoare, în salopetă şi bocanci. Pe de altă parte, se spunea că 
acel muncitor are un soi de diplomă de chimist şi mai era şi un 
pionier devotat, sarea pământului, erou al Revoluţiei Evreieşti, 
care trudea cu mâinile, în vreme ce tata se considera - cel puţin 
în adâncul inimii - un fel de intelectual dezrădăcinat, miop şi 
deloc îndemânatic. Intr-un fel, dezertor de pe frontul pe care se 
clădea patria. 

Mulţi dintre vecinii noştri erau funcţionari mărunți, mici 
comercianţi cu amănuntul, casieri la bancă sau la cinematograf, 
profesori la şcoală, meditatori ori dentişti. Nu erau evrei 
religioşi; mergeau la sinagogă doar de Yom Kippur şi câteodată 
la procesiunea de Simhat Torah, totuşi aprindeau lumânări în 


noaptea de vineri, pentru a păstra un rest de iudaism şi poate şi 
din prudenţă, ca să fie în siguranţă, că nu se ştie ce-o mai fi. 

Aveau cu toţii studii mai mult sau mai puţin înalte, dar lucrul 
acesta le dădea o oarecare crispare. Aveau cu toţii păreri foarte 
limpezi despre Mandatul Britanic, despre viitorul sionismului, 
clasa muncitoare, viaţa culturală a ţării, atacul lui Diihring 
împotriva lui Marx, romanele lui Knut Hamsun, chestiunea arabă 
sau drepturile femeilor. Erau gânditori şi predicatori de tot soiul, 
care pledau, de pildă, pentru ridicarea interdicţiei puse de evreii 
ortodocşi asupra lui Spinoza sau pentru o campanie în care să 
se explice arabilor palestinieni că nu sunt în realitate arabi, ci 
descendenţii vechilor evrei, sau făceau o dată pentru totdeauna 
sinteza ideilor lui Kant şi Hegel, a învățăturilor lui Tolstoi şi 
sionism, sinteză care ar da naştere aici, în Ţara Israelului, unui 
mod de viaţă minunat de curat şi sănătos, sau pentru 
promovarea laptelui de capră, sau pentru o alianţă cu America şi 
chiar cu Stalin în vederea alungării englezilor, sau pentru ca 
toată lumea să facă în fiecare dimineaţă nişte exerciţii fizice 
simple, care să alunge posomorala şi să purifice sufletul. 

Aceşti vecini, care se adunau în curticica noastră în după- 
amiezile de sâmbătă ca să soarbă ceai rusesc, erau aproape cu 
toţii neîndemânatici. Ori de câte ori cineva avea nevoie să 
repare o siguranţă, să schimbe o garnitură la robinet sau să dea 
o gaură în perete, îl chema pe Baruh, singurul bărbat din cartier 
în stare de o atare vrăjitorie, şi de aceea poreclit „Baruh-Mâini- 
de-Aur”. 

Toţi ceilalţi ştiau să analizeze, cu o retorică aprigă, importanţa 
pe care o are pentru poporul evreu întoarcerea la o viaţă bazată 
pe agricultură şi munca manuală: avem aici mai mulţi 
intelectuali decât ne trebuie, declarau ei, dar ne lipsesc cei care 
lucrează cu mâinile. Dar în cartierul nostru, în afara lui Baruh- 
Mâinide-Aur, nu se mai vedea picior de muncitor. Nu aveam nici 
vreun intelectual de categorie grea. Toată lumea citea o 
grămadă de ziare, şi toată lumea adora să vorbească. Unii poate 
că erau pricepuţi la tot soiul de lucruri, alţii poate că aveau 
mintea ascuţită ca briciul, dar cei mai mulţi dintre ei pur şi 
simplu declamau cam ceea ce citiseră prin ziare sau în ploaia de 
pamflete şi de manifeste ale partidului. 

Copil fiind, nu puteam să simt decât vag prăpastia dintre 
dorinţa lor avântată de a reface lumea şi felul în care îşi 


frământau borul pălăriei când li se oferea o cană de ceai ori 
cumplita stânjeneală care îi făcea să se îmbujoreze când mama 
se apleca (doar un pic) ca să le pună zahăr în ceai şi frumosul ei 
decolteu dezgolea ceva mai multă piele: zăpăceala degetelor 
lor, care încercau să se chircească în ele şi să nu mai fie degete. 

Toate astea veneau direct din Cehov - şi îmi dădeau, de 
asemenea, o senzaţie de provincialism: că sunt pe lume locuri în 
care mai există viaţă adevărată, hăt-departe de aici, într-o 
Europă dinaintea lui Hitler, în care se aprind în fiecare seară 
sute de lumini, doamne şi domni se adună să bea cafea cu frişca 
în încăperi cu lambriuri de stejar sau şed în tihnă în cafenele, 
sub candelabrele aurite, se îndreaptă braţ la braţ spre un 
spectacol de operă sau de balet, urmăresc îndeaproape viaţa 
marilor artişti, poveşti de dragoste înflăcărată, inimi sfărâmate, 
iubita pictorului se îndrăgosteşte de prietenul lui cel mai bun, 
compozitorul, şi iese în toiul nopţii cu capul gol în ploaie, şi stă 
singură pe podul cel vechi a cărui imagine tremură în apa râului. 

Nimic din toate astea nu se întâmpla în cartierul nostru. 

Astfel de lucruri se petrec doar dincolo de dealuri, hăt-departe, 
în locuri în care oamenii trăiesc nechibzuit. De exemplu, în 
America, unde oamenii sapă după aur, jefuiesc trenuri poştale, 
stârnesc goana dezlănţuită a cirezilor peste câmpii nesfârşite, 
iar cel care ucide mai mulţi indieni capătă fata. Asta era America 
pe care o vedeam la cinematograful Edison: fata cea frumoasă 
era premiul celui mai bun ochitor. Ce puteai face cu un astfel de 
premiu n-aveam nici cea mai mică idee. Dacă ne-ar fi arătat în 
acele filme o Americă unde bărbatul care împuşcă cele mai 
multe fete este răsplătit cu un indian chipeş, aş fi crezut pur şi 
simplu că aşa stau lucrurile. Cel puţin în acele lumi îndepărtate, 
în America şi în alte locuri minunate din albumul meu cu timbre, 
la Paris, Alexandria, Rotterdam, Lugano, Biarritz, St. Morritz, 
locuri în care bărbaţi asemenea zeilor se îndrăgosteau, se 
încăierau politicos, erau învinşi, renunţau la luptă, plecau în 
pribegie, şedeau şi beau singuri noaptea prin baruri slab 
luminate din hoteluri de pe bulevarde din oraşe potopite de 
ploaie. 

Şi trăiau nechibzuit. 

Chiar şi în acele romane de Tolstoi şi Dostoievski, pe tema 
cărora tot discutau, eroii trăiau nechibzuit şi mureau pentru 
iubire. Sau pentru vreun ideal înalt. Sau de tuberculoză şi inimă 


rea. Şi pionierii aceia arşi de soare, de pe vreun deal din 
Galileea, trăiau nechibzuit. Nimeni din cartierul nostru n-a murit 
vreodată din pricina tuberculozei, a iubirii neîmpărtăşite sau a 
idealismului. Erau tot ce vreţi, în afară de nechibzuiţi. Nu numai 
părinţii mei. Cu toţii. 

Aveam o regulă de fier, că nu trebuie să cumpărăm nimic 
importat, nimic străin, dacă putem cumpăra un produs 
echivalent de-al nostru. Însă când mergeam la băcănia domnului 
Auster, la colţul dintre străzile Obadiah şi Amos, trebuia să 
alegem între brânză de la kibbutz, făcută de cooperativa 
evreiască Tnuva, şi brânză arăbească: brânza arăbească din 
satul apropiat, Lifta, era produs autohton sau de import? Grea 
întrebare. E adevărat, brânza arăbească era un pic mai ieftină. 
Dar dacă iei brânză arăbească nu cumva trădezi sionismul? 
Undeva, într-un kibbutz sau moshav, în valea Jezreel sau pe 
dealurile Galileii, o pionieriţă extenuată şedea, poate cu lacrimi 
în ochi, şi împacheta această brânză evreiască pentru noi - cum 
am putea să-i întoarcem spatele şi să cumpărăm brânză 
străină? 

Ne lasă inima să facem asta? Pe de altă parte, dacă boicotăm 
produsele vecinilor noştri arabi sporim şi perpetuăm ura dintre 
popoarele noastre. Şi vom fi în parte răspunzători de sângele ce 
se va vărsa, Doamne fereşte. Cu siguranţă umilul fellah arab, 
truditor simplu şi cinstit al pământului, al cărui suflet încă nu a 
fost pângărit de miasmele vieţii la oraş, nu e nici mai mult, nici 
mai puţin decât fratele negricios al mujik-ului simplu, cu suflet 
nobil, din povestirile lui Tolstoi! Am putea fi oare aşa de lipsiţi de 
inimă încât să întoarcem spatele brânzei sale ţărăneşti? Am 
putea fi oare atât de cruzi încât să-l pedepsim? De ce? Pentru că 
viclenii britanici şi efendi-i corupți l-au asmuţit împotriva 
noastră? Nu. De data asta chiar că vom cumpăra brânza din 
satul arab, care, fie vorba între noi, e cu adevărat mai gustoasă 
decât cea de la Tnuva şi, pe deasupra, e şi un picuţ mai ieftină. 
Dar iarăşi, dacă ne gândim şi mai bine, dacă brânza arăbească 
nu e prea curată? Cine ştie cum arată fermele lor? 

Dacă se dovedeşte, prea târziu, că brânza lor e plină de 
germeni? 

Germenii erau unul dintre cele mai cumplite coşmaruri. Erau 
ca antisemitismul: nu reuşeai niciodată să dai cu ochii de un 
antisemit sau de un germen, dar ştiai foarte bine că te pândesc 


din toate părţile, ascunşi vederii. De fapt, nu e adevărat că 
nimeni dintre noi nu a zărit vreodată un germene: eu da. Aveam 
obiceiul să mă uit foarte atent vreme îndelungată la o bucată de 
brânză veche, până ce deodată începeam să văd mii de chestii 
micuţe şi zvârcolitoare. La fel cu forţa de gravitație din 
lerusalim, care era mult mai mare decât acum, şi germenii erau 
mult mai mari şi mai puternici. l-am văzut cu ochii mei. 

Intre clienţii din băcănia domnului Auster se isca o mică 
dispută: să cumperi sau nu brânză arăbească? Pe de o parte, 
„mila începe de-acasă", aşa că era datoria noastră să cumpărăm 
numai brânza Tnuva; pe de altă parte, „trebuie să fie o singură 
lege pentru voi şi pentru străinii din sânul vostru", aşa că uneori 
ar trebui să cumpărăm brânza vecinilor noştri arabi, „pentru că 
străini eraţi în ţara Eghipetului". Şi, oricum, închipuiţi-vă cu ce 
dispreţ s-ar fi uitat Tolstoi la cineva care cumpără sau nu o 
brânză şi nu alta doar din cauza diferenţei de religie, de 
naţionalitate sau de rasă! Cum rămâne cu valorile universale? 
Umanismul? Frăția dintre oameni? Şi totuşi, cât de jalnic, cât de 
neconvingător, cât de meschin e să cumperi brânză arăbească 
doar pentru că te costă cu câteva parale mai puţin, în loc de 
brânza făcută de pionieri, care se spetesc pentru binele nostru! 

Ruşine! Ruşine şi iar ruşine! Oricum ai da-o, ruşine şi iar 
ruşine! 

Viaţa era plină-ochi de astfel de ruşine şi iarăşi ruşine. 

lată altă dilemă tipică: trebuie sau nu să trimiţi flori de ziua 
naşterii? Şi dacă da, ce flori? Gladiolele erau foarte scumpe, dar 
erau flori sensibile, aristocratice, culte, nu cine ştie ce ierburi 
asiatice pe jumătate sălbatice. Puteam culege câte anemone şi 
ciclame voiam, dar nu se considera că ar fi potrivit să le trimiţi 
cuiva de ziua lui sau la lansarea unei cărţi. Gladiolele aminteau 
de recitaluri, petreceri măreţe, teatru, balet, cultură, sentimente 
profunde şi delicate. 

Bun, trimitem gladiole. Şi la naiba cu zgârcenia. Dar apoi se 
punea întrebarea dacă şapte nu sunt prea multe? lar cinci prea 
puţine? Poate că şase, atunci? Sau trimitem şapte, la urma 
urmei. La naiba cu zgârcenia. Putem înconjura gladiolele cu o 
pădure de asparagus şi scăpăm cu şase. Pe de altă parte, nu 
cumva chestia asta e demodată? Gladiole? Cine naiba mai 
trimite în zilele noastre gladiole? în Galileea, pionierii îşi trimit 
oare unul altuia gladiole? La Tel Aviv oamenii îşi mai pierd 


vremea cu gladiole? Şi, oricum, la ce sunt bune? Te costă ochii 
din cap şi după patru-cinci zile ajung la gunoi. Aşadar, ce să 
dăm în locul lor? Ce ziceţi de o cutie cu bomboane de ciocolată? 
O cutie cu bomboane de ciocolată? Păi, e chiar mai ridicolă 
decât gladiolele. Poate că ideea cea mai bună ar fi să luăm, pur 
şi simplu, nişte şervete sau un set de suporturi pentru pahare, 
din alea rotunjite, făcute din metal argintiu, cu mânere 
drăgălaşe, pentru ceaiul fierbinte, un dar ce nu sare în ochi şi e 
atât frumos, cât şi foarte util, şi n-o să fie azvârlit, ci folosit mulţi 
ani şi, ori de câte ori îl vor folosi, o să se gândească, pentru o 
frântură de clipă, la noi. 

Peste tot puteai desluşi tot soiul de mici emisari ai Europei, 
tărâmul făgăduinţei. De exemplu, manikin, omuleţii care ţineau 
obloanele deschise în timpul zilei, figurinele acelea de metal: 
când voiai să închizi obloanele îi răsuceai, aşa că toată noaptea 
atârnau cu capul în jos. Aşa au atârnat Mussolini şi amanta lui, 
Clara Petacci, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Era cumplit, era înfiorător, nu faptul că i-au spânzurat, asta o 
meritau, ci faptul că i-au atârnat cu capul în jos. Aproape că îmi 
părea rău pentru ei, cu toate că n-ar fi trebuit: ţi-ai ieşit cumva 
din minţi? Să-ţi pară rău pentru Mussolini? E ca şi cum ti-ar 
părea rău pentru Hitler! Dar am făcut o experienţă, ra-am lăsat 
să atârn cu capul în jos, prins cu picioarele de o ţeava din 
perete, şi după câteva minute tot sângele mi s-a năpustit în cap 
şi am simţit că o să leşin. lar Mussolini şi amanta lui au atârnat 
aşa nu numai câteva minute, ci trei zile şi trei nopţi, şi asta după 
ce i-au ucis! Mă gândeam că e o pedeapsă peste măsură de 
crudă. 

Chiar şi pentru un ucigaş. Chiar şi pentru o amantă. 

Nu că aş fi avut habar ce e aceea amantă. In vremea aceea în 
tot lerusalimul nu se afla picior de amantă. Erau „tovarăşe de 
viaţă", „partenere", „prietene, în ambele sensuri ale cuvântului", 
poate era chiar şi treaba aceea. De exemplu, se vorbea, cu mare 
fereală, că era ceva între domnul Cernianski şi iubita domnului 
Lupatin şi am simţit, în vreme ce inima îmi bubuia, că „era ceva 
între" e o expresie misterioasă, fatidică, ascunzând ceva dulce, 
cumplit şi ruşinos. Dar o amantă?! Asta era ceva de-a dreptul 
biblic. Ceva al naibii de impresionant. Era de neînchipuit. Poate 
că la Tel Aviv existau astfel de lucruri, îmi ziceam eu, acolo au 
tot soiul de lucruri care nu există sau nu sunt îngăduite aici. 


Am început să citesc aproape singur, foarte devreme. Ce 
altceva să fi făcut? Serile erau pe atunci mult mai lungi, pentru 
că pământul se învârtea mai încet, pentru că galaxia era mult 
mai destinsă decât în zilele noastre. Lumina electrică era de un 
galben şters şi era întreruptă de multe căderi de tensiune. 

Chiar şi astăzi mirosul lumânărilor care fumegă sau al unei 
lămpi cu parafină care umple totul de funingine îmi stârnesc 
dorinţa să citesc o carte. Pe la şapte eram ţintuiţi în casele 
noastre din cauza restricţiei de circulaţie impuse în lerusalim de 
către englezi. Şi chiar dacă n-ar fi fost restricţia de circulaţie, cui 
îi ardea pe vremea aceea să stea pe afară noaptea în Ierusalim? 

Totul era închis şi oblonit, străzile pietruite erau pustii, orice 
umbră care trecea pe străduţele acelea înguste era urmărită de 
alte trei-patru umbre. 

Chiar şi când nu era vreo cădere de tensiune trăiam într-o 
lumină slabă, pentru că era important să faci economie: părinţii 
mei înlocuiau becurile de 40 de waţi cu unele de 25, nu doar 
pentru a face economie, ci din principiu, pentru că lumina 
puternică e risipă, iar risipa e imorală. Apartamentul nostru 
micuţ era întotdeauna ticsit cu suferinţele întregii omeniri. Copiii 
care mureau de foame în India, de dragul cărora eram eu silit să 
mănânc tot ce mi se punea în farfurie. Supraviețuitorii din 
infernul lui Hitler, pe care englezii îi deportaseră în lagăre din 
Cipru. Orfanii zdrenţăroşi care încă mai bântuiau prin pădurile 
copleşite de zăpadă din Europa în ruine. Tata lucra la biroul lui 
până la două dimineaţa, la lumina unui bec anemic de 25 de 
waţi, chinuindu-şi ochii, pentru că nu i se părea corect să 
folosească o lumină mai puternică: pionierii din kibbutzurile 
Galileii şedeau în corturile lor noapte de noapte scriind cărţi de 
poezii sau tratate filozofice la lumina unor lumânări ce picurau, 
şi cum ai putea să uiţi de ei şi să şezi aici ca Rothschild, la un 
bec orbitor de 40 de waţi? Şi ce-ar zice vecinii dacă ar vedea 
dintr-odată la noi lumină ca într-o sală de bal? Mai bine să-şi 
distrugă vederea decât să atragă privirile furişe ale celorlalţi. 

Nu ne număram printre cei mai nevoiaşi. Slujba pe care o avea 
tata la Biblioteca Naţională îi aducea un salariu modest, dar 
regulat. Mama dădea meditații. Eu udam în fiecare vineri 
grădina domnului Cohen din Tel Arza, pentru un şiling, iar 
miercurea mai câştigam patru piaştri pentru că aşezam sticlele 
goale în lăzi, în dosul băcăniei domnului Auster, şi pe lângă 


astea îl învăţam pe fiul domnului Finster să citească o hartă, cu 
doi piaştri pe lecţie (dar asta era pe credit, şi nici până în ziua de 
azi nu m-au plătit Finsterii). 

In ciuda tuturor acestor surse de venit, făceam tot timpul 
economii. Viaţa din apartamentul nostru micuţ semăna cu viaţa 
dintr-un submarin, aşa cum se arăta într-un film pe care l-am 
văzut cândva la cinematograful Edison, unde marinarii 
închideau după ei o trapă ori de câte ori treceau dintr-un 
compartiment în altul. În clipa în care aprindeam cu o mână 
lumina la baie stingeam cu cealaltă lumina de pe coridor, ca să 
nu irosesc curentul. Trăgeam lanţul uşurel, pentru că nu se 
cuvenea să goleşti toată Niagara din rezervor pentru un pipi. 
Erau alte funcţii (pe care nu le numeam niciodată) care puteau 
justifica, uneori, golirea completă a rezervorului. Dar pentru un 
pipi? 

Toată Niagara? In vreme ce pionierii din Negev păstrau apa cu 
care se spălaseră pe dinţi pentru udatul plantelor? în vreme ce 
în lagărele din Cipru o întreagă familie trebuia să se descurce cu 
o găleată de apă timp de trei zile? Când plecam de la toaletă 
stingeam lumina cu mâna stângă şi în aceeaşi clipă aprindeam 
lumina de pe coridor cu dreapta, pentru că Shoah a fost doar 
ieri, pentru că erau încă evrei fără adăpost care bântuiau prin 
Carpaţi şi Dolomiţi, lâncezeau prin lagărele de deportare şi pe 
corăbii greoaie, gata-gata să se scufunde, scheletici, acoperiţi 
de zdrenţe, şi pentru că şi prin alte părţi ale lumii erau greutăţi 
şi sărăcie: culii din China, culegătorii de bumbac de pe 
Mississippi, copiii din Africa, pescarii din Sicilia. Era de datoria 
noastră să nu fim risipitori. 

Şi, în plus, cine ştie ce se poate întâmpla în orice zi? Necazurile 
noastre încă nu se isprăviseră, puteai băga mâna-n foc că 
lucrurile cele mai rele încă nu veniseră. Naziştii or fi fost ei 
învinşi, dar în Polonia încă mai erau pogromuri, vorbitorii de 
ebraică erau persecutați în Rusia, iar aici englezii încă nu-şi 
spuseseră ultimul cuvânt, Marele muftiu vorbea de măcelărirea 
evreilor şi cine ştie ce plănuiau pentru noi statele arabe, în 
vreme ce lumea cinică îi sprijinea pe arabi datorită petrolului, 
pieţelor şi altor interese. Situaţia nu avea să fie prea roz, până şi 
eu puteam vedea asta limpede. 

* 


Cea ce aveam din belşug erau cărţile. Se găseau peste tot: de 
la un perete ticsit până la celălalt, pe coridor şi în bucătărie şi în 
holul de la intrare şi pe toate pervazurile. Mii de cărţi, în toate 
ungherele apartamentului. Mi se părea că oamenii pot să vină şi 
să plece, să se nască şi să moară, dar cărţile erau veşnice. 

Când eram mic, dorinţa mea era să mă fac o carte. Nu un 
scriitor. Oamenii pot fi omorâţi ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt 
greu de omorât. Dar cărţile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, 
întotdeauna e o şansă să supravieţuiască un exemplar şi să 
continue să se bucure de viaţa lui de pe raft, în cine ştie ce 
ungher al vreunei librării, la Reykjavik, Valladolid sau Vancouver. 

Când s-a întâmplat o dată sau de două ori să nu fie destui bani 
pentru mâncarea de Shabbat, mama se uita la tata, iar el 
pricepea că venise vremea să facă un sacrificiu şi se ducea la 
rafturile cu cărţi. Era un om cu principii şi ştia că pâinea e mai 
presus de cărţi şi că binele copilului e mai presus de toate. Imi 
amintesc de spatele lui încovoiat, pe când se îndrepta spre uşă, 
ca să meargă la anticariatul domnului Meyer cu două-trei 
volume dragi sub braţ, arătând de parcă i se rupea inima. Aşa 
trebuie să fi fost încovoiat spatele lui Avraam când a purces dis- 
de-dimineaţă din cortul lui, cu Isaac pe umăr, spre Muntele 
Moriah. 

Îmi pot închipui durerea lui. Tata avea o relaţie senzuală cu 
cărţile sale. li plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. 

li stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să 
întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. lar cărţile de 
atunci erau cu adevărat mai pline de nuri decât cele de azi: erau 
plăcute la amuşinat, atins şi dezmierdat. Erau cărţi cu litere de 
aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunţuroasă, de 
ţi se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai 
fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se 
zbârlească şi să tremure la atingerea ta. Şi erau alte cărţi, 
legate în carton pânzat, lipite cu un clei ce avea un miros 
minunat de senzual. Fiecare carte îşi avea propriul miros intim, 
aţâţător. 

Uneori pânza se desprindea de carton, ca o fustiţă cochetă, şi 
era greu să rezişti ispitei de a arunca o privire în despărţitura 
întunecoasă dintre trup şi acoperământ şi de a adulmeca acele 
mirosuri ameţitoare. 


De obicei tata se înapoia peste o oră sau două, fără cărţi, 
încărcat cu pungi de hârtie cafenie cu pâine, ouă, brânză, uneori 
chiar şi o conservă de vită. Dar uneori se întorcea de la sacrificiu 
cu faţa plină de zâmbet, fără cărţile dragi, dar şi fără nimic de 
mâncare: şi-a vândut cărţile, într-adevăr, însă a cumpărat pe 
dată altele în locul lor, pentru că a găsit la anticariat nişte 
comori uriaşe, genul de ocazie care nu ţi se arată decât o dată 
în viaţă, şi nu s-a putut abţine. Mama îl ierta şi îl iertam şi eu, 
pentru că rareori aveam poftă de altceva decât de porumb fiert 
şi îngheţată. Uram omletele şi conservele de vită. Sincer să fiu, 
uneori chiar îi invidiam pe copiii ăia care mureau de foame în 
India, pentru că nimeni nu le spunea vreodată să termine tot din 
farfurie. 

Când aveam vreo şase ani, a fost o zi mare în viaţa mea: tata 
mi-a eliberat o bucăţică din rafturile lui cu cărţi şi m-a lăsat să- 
mi pun acolo cărţile mele. Mai exact, mi-a dat cam un sfert din 
lungimea ultimului raft de jos. Mi-am adunat cărţile, care până 
atunci zăcuseră pe un taburet alături de patul meu, le-am cărat 
în braţe până la raftul tatei şi le-am aşezat în picioare aşa cum 
se cuvine, cu spatele către lumea de afară şi faţa spre perete. 

Era un ritual inițiatic, trecerea la vârsta adultă: cel ale cărui 
cărţi stau în picioare nu mai e copil, e bărbat. Acum eram ca 
tata. Cărţile mele stăteau smirnă. 

Am făcut o greşeală îngrozitoare. Când tata a plecat la lucru, 
am fost liber să fac ce vreau cu colţul meu de bibliotecă, dar 
aveam o viziune complet copilărească a felului în care se fac 
lucrurile astea. Aşa că mi-am aranjat cărţile după înălţime. Cele 
mai înalte erau cărţile care de acum nu mai erau de rangul meu, 
cărţi pentru copii, în versuri, cu poze, pe care mi le citiseră când 
abia începeam să merg. Am făcut-o pentru că voiam să umplu 
întregul spaţiu de pe raft care îmi fusese destinat. Voiam ca 
partea mea să fie plină, îndesată, să dea pe dinafară, ca rafturile 
tatei. Eram încă într-o stare euforică atunci când tata s-a întors 
de la lucru, şi-a aruncat ochii scandalizat spre raftul meu cu cărţi 
şi apoi, în tăcere deplină, mi-a aruncat o privire lungă şi aspră 
pe care n-am s-o uit cât trăiesc: era o privire de dispreţ, de 
dezamăgire amară, mai mult decât se poate spune în cuvinte, 
aproape o privire de disperare pur genetică. In cele din urmă a 
şuierat către mine printre buzele strânse: „Ai înnebunit de-a 
binelea? Să le aşezi după mărime? Ce-ţi închipui că sunt cărţile, 


nişte soldaţi? Un soi de gardă de onoare? Brigada de pompieri la 
paradă? " 

Apoi n-a mai zis nimic. Şi a venit dinspre el o tăcere lungă, 
înspăimântătoare, un fel de tăcere a lui Gregor Samsa, ca şi 
când m-aş fi prefăcut sub ochii lui într-un gândac de bucătărie. 
Şi eu am tăcut copleşit de vinovăţie, ca şi cum aş fi fost tot 
timpul cine ştie ce gânganie scârboasă, şi iată că taina mea 
ieşise la iveală şi de acum totul era pierdut. 

La capătul tăcerii tata a început să vorbească şi, în douăzeci 
de minute, mi-a dezvăluit marile adevăruri ale vieţii. N-a trecut 
nimic sub tăcere. M-a iniţiat în cele mai adânci taine ale ştiinţei 
bibliotecarilor: a scos la lumină autostrada, precum şi cărăruile 
de prin păduri, perspective ameţitoare ale variațiilor, nuanţelor, 
fanteziilor, bulevarde exotice, scheme îndrăzneţe şi chiar 
mofturi excentrice. Cărţile pot fi aranjate după subiect, în ordine 
alfabetică, în funcţie de autori, pe serii sau pe edituri, în ordine 
cronologică, pe limbi, pe teme, pe domenii sau pe specialităţi, 
sau chiar după locul tipăririi. Există atât de multe feluri de ao 
face! 

Şi aşa am aflat secretul diversităţii. Viaţa este făcută din 
diferite bulevarde. Orice se poate petrece în unul dintre mai 
multe feluri, conform unor diferite partituri muzicale şi logici 
paralele. Fiecare dintre aceste logici paralele este compatibilă şi 
coerentă în propriii termeni, perfectă în sine, neinteresată de 
toate celelalte. 

În zilele următoare am petrecut ore în şir aranjându-mi mica 
bibliotecă, douăzeci sau treizeci de volume pe care le mânuiam 
şi le amestecam ca pe nişte cărţi de joc, aşezându-le iar şi iar, în 
fel şi chip. 

Aşa că am învăţat de la cărţi arta compunerii, nu din ceea ce 
era în ele, ci din ele însele, din existenţa lor fizică. Ele m-au 
învăţat despre acea ameţitoare zonă nedefinită sau 
crepusculară dintre cele îngăduite şi cele neîngăduite, dintre 
legitim şi excentric, dintre normativ şi bizar. Această lecţie n-am 
uitat-o niciodată. În momentul descoperirii iubirii nu eram un 
ageamiu. Ştiam că există diferite meniuri. Ştiam că există o 
autostradă şi un drum pitoresc, precum şi ramificații pe care 
rareori calcă piciorul omului. Există lucruri îngăduite care sunt 
aproape interzise şi lucruri interzise care sunt aproape 
îngăduite. Există atât de multe feluri de-a o face! 


Câteodată părinţii mă lăsau să scot în curte cărţi din rafturile 
tatei, ca să le scutur de praf. Nu mai mult de trei o dată, ca să 
nu le stric ordinea, ca fiecare să ajungă înapoi la locul ei. Era o 
răspundere mare, dar minunată, pentru că mirosul prafului de 
pe cărţi îmi părea atât de îmbătător, încât uneori îmi uitam 
sarcina, datoria, răspunderile, şi stăteam afară până ce mama 
se îngrijora şi îl trimitea pe tata în misiune de salvare, să se 
asigure că nu am făcut insolaţie, că nu m-a muşcat vreun câine, 
şi întotdeauna mă găsea ghemuit într-un colţ al curţii, cufundat 
în vreo carte, cu genunchii strânşi sub mine, capul într-o parte, 
gura pe jumătate deschisă. Când tata mă întreba, pe jumătate 
mânios, pe jumătate duios, ce-i cu mine, reveneam cu greu pe 
lumea asta, ca o persoană care s-a înecat sau a leşinat şi se 
întoarce încet, fără voia sa, din nişte locuri neînchipuit de 
îndepărtate, în această vale a plângerii a treburilor casnice. 

Toată copilăria mi-a plăcut să aşez în fel şi chip lucrurile, de 
fiecare dată puţin altfel. Trei sau patru păhărele pentru ouă, 
goale, puteau deveni o linie de fortificaţii sau un grup de 
submarine, ori o întâlnire de la Yalta a conducătorilor marilor 
puteri. Câteodată făceam raiduri fulgerătoare în lumea 
dezordinii nestăvilite. Era în asta ceva tare îndrăzneţ şi 
captivant: îmi plăcea să golesc pe podea o cutie de chibrituri şi 
să încerc toate combinaţiile posibile. 

In anii războiului mondial pe peretele coridorului atârna o hartă 
mare a focarelor de război din Europa, plină de ace cu gămălie 
şi steguleţe colorate diferit. Zilnic sau la două zile o dată, tata le 
deplasa conform noutăţilor de la radio. lar eu construiam o 
realitate personală, paralelă: îmi împrăştiam pe rogojina de 
trestie propria zonă de război, realitatea mea virtuală, şi 
deplasam armatele, executam mişcări de cleşte şi diversiuni, 
capturam capete de pod, învăluiam inamicul prin flanc, mă 
resemnam la retrageri tactice pe care le transformam apoi în 
breşe strategice. 

Eram un copil fascinat de istorie. Am încercat să corectez 
greşelile comandanților din trecut. Am reluat marea revoltă 
evreiască împotriva romanilor, am salvat lerusalimul de la 
distrugere şi din mâinile armatei lui Titus, am împins campania 
pe teritoriul inamicului, am adus trupele lui Bar Kochba sub 
zidurile Romei, am cucerit cu un asalt Coloseumul şi am înfipt 
steagul evreu în vârful Capitoliului. În acest scop am transferat 


Brigada Evreiască din armata britanică în secolul întâi e.n. şi în 
zilele celui de-al Doilea Templu şi m-am delectat cu distrugerile 
pe care le puteau produce vreo două mitraliere splendidelor 
legiuni ale blestemaţilor de Hadrian şi Titus. Un avion uşor, un 
singur Piper, a îngenuncheat mândrul Imperiu Roman. 

Am transformat lupta dusă de apărătorii Massadei, sortită 
eşecului, într-o victorie evreiască decisivă cu ajutorul unei 
singure mortiere şi a câtorva grenade. 

Şi, de fapt, acelaşi ciudat imbold pe care îl simţeam când eram 
mic - dorinţa de a mai da o şansă unui lucru care poate că nu 
avusese nici una - există şi acum printre imboldurile care mă 
pun în mişcare ori de câte ori mă aşez să scriu o poveste. 

Multe lucruri s-au petrecut la Ierusalim. Oraşul a fost distrus, 
construit la loc, distrus şi construit iarăşi. Au venit cuceritorii 
unul după altul, au domnit o vreme, au lăsat în urmă câteva 
ziduri şi turnuri, câteva crăpături în piatră, o mână de cioburi şi 
documente şi au dispărut. Au pierit precum ceața dimineţii pe 
coastele dealurilor. lerusalimul este o bătrână nimfomană care 
stoarce amorez după amorez până îl omoară şi apoi se scutură 
de el sau de ea căscând, o văduvă neagră care îşi devorează 
bărbătuşii în vreme ce aceştia încă o mai pătrund. 

Intre timp, departe de tot, de cealaltă parte a lumii, erau 
descoperite noi continente şi insule. Mama spunea adesea, „Ai 
întârziat, copile, las-o baltă, Magellan şi Columb au descoperit 
deja până şi cele mai îndepărtate insule". Eu o contraziceam, îi 
spuneam: „Cum poţi fi aşa de sigură? La urma urmei, înainte de 
Columb oamenii credeau că toată lumea e cunoscută şi că n-a 
mai rămas nimic de descoperit". 

Intre rogojina de trestie, picioarele mobilelor şi spaţiul de sub 
patul meu descopeream uneori nu numai insule necunoscute, 
dar şi stele, sisteme solare şi galaxii întregi necunoscute. 

Dacă o să ajung vreodată la închisoare, fără îndoială că-mi vor 
lipsi libertatea şi încă unul sau două alte lucruri, însă n-o să 
sufăr niciodată de plictiseală câtă vreme mi se îngăduie să amo 
cutie cu piese de domino, un pachet de cărţi de joc, câteva cutii 
de chibrituri sau o mână de nasturi. Mi-aş petrece zilele 
aranjându-le iar şi iar, despărţindu-le şi adunându-le, formând 
mici compoziţii. Poate pentru că am fost singur la părinţi: nu 
aveam fraţi sau surori şi aveam foarte puţini prieteni, care se 


saturau repede de mine pentru că voiau mişcare şi nu se puteau 
adapta la ritmul epic al jocurilor mele. 

Uneori începeam un joc nou lunea, apoi petreceam toată 
dimineaţa de marţi la şcoală gândindu-mă la mişcarea 
următoare, făceam una sau două mutări în acea după-amiază şi 
lăsam restul pe miercuri sau joi. Prietenii nu puteau suferi asta, 
mergeau afară şi alergau unii după alţii prin curţile din spate, în 
vreme ce eu mergeam mai departe cu jocul meu despre istorie 
de pe podea, zi după zi, deplasări de trupe, asediul unui castel 
sau al unui oraş, retrageri în derută, cuceriri prin asalt, 
demararea unei mişcări de rezistenţă în munţi, atacarea 
cetăților şi fortificațiilor, eliberare şi apoi recucerire, lărgirea sau 
strâmtarea graniţelor marcate de chibrituri. Dacă un adult călca 
din nebăgare de seamă peste mica mea lume declaram greva 
foamei sau un moratoriu asupra spălatului pe dinţi. Insă în cele 
din urmă venea şi ziua Judecăţii de Apoi, iar mama, 
nemaiputând să rabde prăfăraia, mătura totul, vapoare, oştiri, 
oraşe, munţi şi ţărmuri, continente întregi, ca într-un holocaust 
nuclear. 

O dată, când aveam vreo nouă ani, un unchi mai în vârstă, pe 
nume Nehemiah, m-a învăţat un proverb francez, „în dragoste e 
ca la război". Pe atunci nu ştiam nimic despre dragoste, în afara 
obscurei legături pe care o făcusem la cinematograful Edison 
între dragoste şi indienii morţi. Insă din cele spuse de unchiul 
Nehemiah am dedus că cel mai bine e să nu te grăbeşti. 

Ulterior, mi-am dat seama că mă înşelasem cu totul, cel puţin 
în privinţa războiului: pe câmpul de bătălie viteza, se spune, 
este esenţială. Poate că greşeala mea venea din faptul că 
unchiul Nehemiah însuşi era un bărbat cu mişcări lente, care ura 
schimbarea. Când stătea în picioare era aproape imposibil să-l 
faci să şadă şi, odată aşezat, nu putea fi convins să se ridice. 
Scoală-te, Nehemiah, îi ziceau, pentru numele lui Dumnezeu, 
mişcă-te, ce-i cu tine, e foarte târziu, cât ai de gând să mai şezi 
acolo, până mâine dimineaţă, până anul viitor, până la sfârşitul 
veacurilor? 

lar el răspundea: 

— Cel puţin. 

Apoi cugeta, se scărpina, zâmbea pentru sine, cu şiretenie, ca 
şi cum ne-ar fi desluşit stratagema, şi adăuga: 

— Unde arde? 


Trupul lui, ca toate trupurile, avea o înclinaţie firească să 
rămână acolo unde este. 

Nu sunt ca el. Imi plac nespus schimbarea, întâlnirile, 
călătoriile. Dar îmi plăcea şi de unchiul Nehemiah. Nu demult l- 
am căutat, fără să-l găsesc, în cimitirul Givat Shaul. Cimitirul s-a 
mărit; în curând va ajunge la malul lacului Beit Negfa, la 
periferia Motsei. Am stat pe o bancă vreo jumătate de oră; prin 
chiparoşi bâzâia o viespe încăpăţânată, iar o pasăre a repetat de 
cinci-şase ori o frază muzicală, însă nu vedeam decât pietre de 
mormânt, copaci, dealuri şi nori. 

O femeie subţirică, în negru, cu un voal negru pe cap a trecut 
pe lângă mine cu un copil de cinci sau şase ani agăţat de ea. 
Degeţelele copilului înşfăcaseră dintr-o parte poala rochiei ei şi 
amândoi plângeau. 

Singur acasă, într-o după-amiază de iarnă târzie. Era cinci sau 
cinci şi jumătate, şi afară era frig şi întuneric, ploaia măturată de 
vânt şfichiuia obloanele de fier închise, părinţii plecaseră la un 
ceai la Mala şi Staszek Rudnicki, în strada Cancelarului, colţ cu 
strada Profeţilor, şi aveau să se întoarcă, după cum mi-au 
promis, puţin înainte de opt sau la şi un sfert, sau cel mai târziu 
la opt şi douăzeci. Şi chiar dacă ar fi întârziat, nu era nici un bai, 
că erau doar la familia Rudnicki, la mai puţin de un sfert de oră 
distanţă de noi. 

In loc de copii, Mala şi Staszek Rudnicki aveau două pisici 
persane, Chopin şi Schopenhauer. Mai era într-un ungher al 
salonului o colivie cu o pasăre bătrână şi pe jumătate oarbă. 

Ca pasărea să nu se simtă singură, îi puseseră în colivie altă 
pasăre, făcută de Mala Rudnicki dintr-un con de pin vopsit, 
aşezat pe picioare de lemn, cu aripi multicolore din hârtie 
împodobite cu câteva pene adevărate. Singurătatea, zicea 
mama, e ca o lovitură de ciocan care sparge sticla, dar întăreşte 
oţelul. 

Tata ne oferea un discurs savant despre etimologia cuvântului 
„ciocan", cu toate ramificaţiile din diferite limbi. 

Tatălui meu îi plăcea să-mi explice tot felul de legături între 
cuvinte. Origini, relaţii, ca şi cum cuvintele ar fi fost o altă 
familie complicată din Europa răsăriteană, cu o droaie de veri 
de-a treia, mătuşi prin căsătorie, strănepoate de unchi, rude prin 
alianţă, strănepoţi şi stră-strănepoţi. Chiar şi cuvinte ca 
„mMătuşă" sau „văr" îşi aveau povestea lor de familie, propria 


reţea de relaţii. Ştiam noi, de exemplu, că „mătuşă" vine din 
latinul amita, care are sensul exact de sora tatălui, în vreme ce 
„unchi" vine de la latinul avunculus, care înseamnă fratele 
mamei? lar cuvântul în ebraică pentru unchi, dod, înseamnă şi 
iubit, cu toate că nu sunt convins că este la origine acelaşi 
cuvânt. Trebuie să-mi aminteşti cândva, zicea tata, să mă uit în 
dicţionarul cel mare şi să verific de unde vin cuvintele astea şi 
cum s-a schimbat folosirea lor de-a lungul generaţiilor. Sau, şi 
mai bine, nu-mi mai aminti, du-te şi adu chiar acum dicţionarul 
şi hai să ne instruim pe loc, tu şi cu mine, şi dacă tot mergi du-ţi 
cana murdară la bucătărie. 

In curţi şi pe străzi tăcerea e atât de întunecată şi de întinsă, 
încât poţi auzi sunetul norilor care plutesc jos peste acoperişuri, 
atingând vârfurile chiparoşilor. Sunetul apei care picură în 
chiuveta din baie şi un fâsâit sau un zgrepţănat atât de slab, 
încât aproape că nu se aude, îl simţi cu vârful perilor de pe 
ceafă, venit din spaţiul dintre şifonier şi perete. 

Aprind lumina în odaia părinţilor şi iau de pe biroul tatei opt 
sau nouă agrafe, o ascuţitoare, câteva carneţele, o călimară cu 
gât lung plină cu cerneală neagră, o gumă, o cutie cu piuneze, şi 
mă folosesc de toate astea ca să construiesc un nou kibbutz de 
la graniţă. Un zid şi un turn în inima deşertului de pe rogojină; 
aşez agrafele în semicerc, pun în picioare ascuţitoarea şi guma 
de amândouă părţile călimării înalte, care e turnul de apă, şi 
înconjur totul cu un gard făcut din creioane şi tocuri şi întărit cu 
piuneze. 

Curând va avea loc un raid; o bandă de tâlhari setoşi de sânge 
(vreo două duzini de nasturi) o să atace aşezarea pe la est şi 
sud, dar las' că le jucăm noi o festă. O să deschidem poarta, îi 
lăsăm să înainteze în curtea fermei, unde va fi măcelul, poarta 
va fi închisă în urma lor, să nu poată scăpa, şi apoi am să dau 
ordin să se tragă şi, în clipa aceea, de pe fiecare acoperiş şi din 
vârful  călimării ce slujeşte drept turn de apă, pionierii 
reprezentaţi de piesele mele de şah albe vor deschide focul şi, 
cu câteva salve mânioase, vor mătura forţa inamică prinsă în 
capcană, „imn de slavă înălţând / povestirea depanând / din 
măcelul sângerând / şi-am să cânt, fălos / laudă, prinos", iar 
rogojina o să fie înaintată la rangul de Marea Mediterană, cu 
biblioteca în chip de coastă a Europei, canapeaua va fi Africa, 
strâmtoarea Gibraltar o să treacă printre picioarele scaunului, 


cărţile de joc împrăştiate o să închipuie Ciprul, Sicilia şi Malta, 
carneţelele pot fi avioane de transport, guma şi ascuţitorile - 
contratorpiloare, piunezele - mine, iar agrafele vor fi submarine. 

Era frig în casă. In loc să-mi mai iau un pulover, cum mi se 
spusese să fac, ca să economisesc curentul electric, am aprins 
radiatorul, pentru vreo zece minute numai. Radiatorul avea 
două rezistenţe, dar exista un comutator pentru economie care 
stătea întotdeauna în poziţia în care aprindea doar una dintre 
ele. Pe cea de jos. Mă uitam ţintă la spira care începea să 
strălucească. S-a aprins treptat: mai întâi nu s-a văzut nimic, se 
auzea doar o serie de pocnituri, ca atunci când calci pe zahăr 
tos, iar apoi la amândouă capetele rezistenţei s-a ivit o pâlpâire 
slabă, roşiatică, şi un pic de roz a purces să se întindă spre 
centru ca o uşoară îmbujorare pe un obraz sfios, care a devenit 
îmbujorare deplină ce s-a dezlănţuit iute într-o etalare 
neruşinată de galben dezgolit şi verde-gălbui lasciv, până ce 
strălucirea a ajuns la mijlocul spirei şi nu s-a mai întrerupt, un 
foc roşu-aprins, ca un soare sălbatic în platoul de metal 
strălucitor al reflectorului, încât nu te puteai uita la el fără să-ţi 
mijeşti ochii, şi rezistenţa era acum incandescentă, orbitoare, 
incapabilă să se abţină, în orice clipă s-ar putea topi, curgând 
peste Mediterana mea ca un vulcan în erupție care revarsă 
cascade de lavă topită, distrugându-i flota de contratorpiloare şi 
submarine. 

In tot acest răstimp, partenera ei, rezistenţa de sus, dormea 
rece şi nepăsătoare. Cu cât strălucea mai tare una, cu atât mai 
nepăsătoare părea cealaltă. Ridicând din umeri, privind totul de 
pe un scaun de la marginea ringului, dar deloc impresionată. 

M-am cutremurat deodată, ca şi cum aş fi simţit pe pielea mea 
toată tensiunea acumulată între cele două spire, şi mi-am dat 
seama că exista o cale simplă, rapidă, pentru ca şi spira 
nepăsătoare să n-aibă încotro şi să strălucească, aşa încât şi ea 
să palpite, gata să explodeze în revărsarea de foc - dar era strict 
interzis. Era complet interzis nu numai din cauza risipei 
flagrante, ci şi din cauza riscului ca circuitul să se supraîncarce, 
să sară o siguranţă şi să se cufunde casa în întuneric, şi cine se 
duce în toiul nopţii să mi-l aducă pe Baruh-Mâini-de-aur? 

De cea de-a doua spiră putea fi vorba doar dacă mă lovea 
nebunia, nebunia deplină, şi apoi ce-o fi o fi. Dar dacă părinţii se 
întorc înainte să reuşesc s-o sting? Sau reuşesc s-o sting la timp, 


dar spira n-are vreme să se răcească şi să facă pe mortu'n 
păpuşoi, şi atunci cum m-aş putea dezvinovăţi? Aşa că trebuie 
să mă împotrivesc ispitei. Să mă stăpânesc. Şi aş mai putea şi 
să încep să curăţ mizeria pe care am făcut-o şi să le pun pe 
toate la locul lor. 

Uneori faptele se opun adevărului. Am scris cândva despre 
adevăratul motiv al morţii bunicii mele. Bunica Shlomit a venit la 
lerusalim direct de la Vilna, într-o zi toridă din vara lui 1933, a 
privit cu groază pieţele unde se îmbulzea lumea, tarabele viu 
colorate, furnicarul străduţelor pline de strigătele vânzătorilor 
ambulanți, răgetul măgarilor, behăitul caprelor, cârâiala puilor 
care atârnau de picioarele legate şi sângele care picura din gâtul 
puilor ucişi, a văzut umerii şi braţele bărbaţilor din Orientul 
Mijlociu şi culorile stridente ale fructelor şi legumelor, a văzut 
dealurile de jur împrejur şi coastele stâncoase, şi pe dată a 
pronunţat verdictul definitiv: „Levantul e plin de germeni". 

Bunica a trăit la lerusalim vreo 25 de ani, a avut momente 
grele şi câteva fericite, dar până în ultima ei zi n-a găsit nici un 
motiv să-şi schimbe verdictul. Se spune că încă din a doua zi 
după sosire i-a poruncit bunicului, aşa cum a făcut în fiecare zi 
cât au trăit la lerusalim, fie iarnă, fie vară, să se scoale la şase 
sau şase şi jumătate dimineaţa şi să dea cu Flit prin toate 
ungherele apartamentului ca să alunge germenii, să dea pe sub 
pat, pe după şifonier şi chiar prin rafturi şi între picioarele 
bufetului, şi apoi să bată toate saltelele, aşternuturile şi 
plăpumile de puf. 

Din copilărie mi-l amintesc pe bunicul Aleksandr stând pe 
balcon dimineaţa, în flanela de corp şi papuci, bătând la perne 
ca Don Quijote când atacă burdufurile de vin, altoindu-le iar şi 
iar cu bătătorul de covoare, cu toată forţa nefericirii sau 
disperării sale. Bunica Shlomit stătea la câţiva paşi în spatele 
lui, mai înaltă decât el, într-un capot din mătase înflorată 
încheiat de sus până jos, cu părul prins într-o fundă verde ce 
arăta ca un fluture, ţeapănă şi dreaptă ca directoarea unui 
pension de fete, dând ordine pe câmpul de luptă până la victoria 
din acea zi. 

In veşnicul ei război cu germenii, bunica fierbea toate fructele 
şi legumele. Ştergea pâinea de două ori cu o cârpă înmuiată 
într-o soluţie dezinfectantă rozalie numită Caii. După fiecare 
masă nu spăla vasele, ci proceda aşa cum se face de obicei doar 


în ajunul Paştelui, fierbându-le multă vreme. Bunica Shlomit îşi 
fierbea şi propria persoană, de trei ori pe zi: fie iarnă, fie vară, 
făcea trei băi în apă aproape clocotită, ca să stârpească 
germenii. A trăit până la o vârstă destul de înaintată, goangele 
şi viruşii fugeau pe partea cealaltă a străzii când o vedeau de 
departe, şi când a trecut de optzeci de ani, după câteva crize de 
inimă, doctorul Kromholtz a avertizat-o: „Doamnă dragă, dacă 
nu termini cu aceste abluţiuni fervente, îmi declin răspunderea 
pentru posibilele consecinţe nefericite şi regretabile". 

Dar bunica n-a putut renunţa la băile sale. Teama de germeni 
era mai tare decât ea. A murit în baie. 

Atacul ei de cord este real. 

Insă adevărul este că bunica a murit dintr-un exces de igienă, 
nu de inimă. Faptele tind să întunece adevărul. Curăţenia e cea 
care a ucis-o. Cu toate că mottoul vieţii ei la lerusalim, „Levantul 
e plin de germeni", poate fi mărturia unui adevăr anterior, mai 
profund decât demonul igienei, un adevăr ce a fost reprimat şi 
ascuns vederii. La urma urmei, bunica Shlomit venea din Europa 
de nord-est, unde erau la fel de mulţi germeni ca la lerusalim, 
ca să nu mai vorbim de tot soiul de alte lucruri vătămătoare. 

Aici este, aşadar, o fisură care ne-ar putea ajuta să întrezărim 
efectul pe care înfăţişarea Orientului, culorile şi mirosurile lui l- 
au avut asupra bunicii mele, şi poate şi a altor emigranţi şi 
refugiaţi care, la fel ca ea, au venit din ştletluri mohorâte din 
Europa răsăriteană şi au fost atât de tulburaţi de senzualitatea 
omniprezentă a Levantului, încât s-au hotărât să se apere de 
ameninţarea ei construindu-şi propriul ghetou. 

Ameninţare? Sau poate adevărul este că nu ameninţarea 
Levantului a fost cea care a făcut-o pe bunica mea să-şi 
mortifice şi să-şi purifice trupul prin acele abluţiuni clocotite, 
dimineaţa, la prânz şi seara, în fiecare zi trăită la Ierusalim, ci 
mai degrabă farmecele lui senzuale şi însuşi trupul ei şi 
puternica atracţie a acelor pieţe supraaglomerate care o făceau 
să gâfâie şi să simtă că i se înmoaie genunchii în faţa acelei 
abundente de legume şi fructe necunoscute, brânzeturi 
condimentate, mirosuri de mirodenii şi alimente ce glăsuiau 
gutural, care o torturau şi o excitau, şi acele mâini lascive ce 
pipăiau şi scormoneau prin cele mai intime adâncituri ale 
fructelor şi legumelor, ardeii iuți şi măslinele condimentate, şi 
goliciunea acelor cărnuri pline, roşii, din care picura sânge, 


atârnând neruşinat de despuiate în cârligele măcelarilor, şi 
paleta ameţitoare de mirodenii, ierburi şi prafuri, toate momelile 
lubrice şi multicolore ale acelei lumi picante, foarte 
condimentate, ca să nu mai vorbim de mirozna pătrunzătoare a 
cafelei proaspăt prăjite, aromată cu nucşoară, şi recipientele de 
sticlă pline cu băuturi viu colorate, cu bucăţi de gheaţă sau felii 
de lămâie plutind prin ele, şi acei hamali din piaţă, vânjoşi, arşi 
de soare şi împăroşaţi, dezgoliţi până la brâu, cu muşchii de pe 
spate unduind sub pielea lor fierbinte, care strălucea sub 
pârâiaşele de sudoare ce se scurgeau pe ea în bătaia soarelui. 
Poate că acel cult al bunicii pentru curăţenie era, nici mai mult, 
nici mai puţin, un costum spaţial ermetic? O centură de castitate 
aseptică pe care şi-a pus-o de bunăvoie încă din prima zi aici şi 
a ferecat-o cu şapte lacăte, distrugând toate cheile? 

Sau poate că n-au ucis-o nici igiena, nici dorinţele ei, nici 
teama de dorinţe, ci veşnica ei furie tainică faţă de această 
teamă, o mânie reprimată, malignă, ca un furuncul care nu e 
spart, furia faţă de propriul trup, de propria tânjire, şi încă o 
mânie, mai profundă, faţă de însăşi sila pe care o stârnea 
această tânjire, o mânie mohorâtă, veninoasă, îndreptată atât 
împotriva prizonierei, cât şi a gardianului ei, ani şi ani de jelanie 
tainică pentru trecerea neîntreruptă a timpului şi smochinirea 
trupului ei şi dorinţele acelui trup, dorinţele, săpunite şi clătite şi 
răzuite şi dezinfectate şi fierte de o mie de ori, faţă de acel 
Levant, murdar, transpirat, bestial, excitant până la leşin, dar 
furnicar de germeni. 

Au trecut de atunci aproape şaizeci de ani, şi totuşi îmi 
amintesc încă mirosul lui. Îl chem şi se întoarce la mine, un 
miros un pic aspru, prăfos, însă puternic şi plăcut, care mă duce 
cu gândul la pipăirea unei pânze de sac, învecinat în minte cu 
amintirea atingerii pielii lui, buclele lui mari, mustaţa groasă 
care se freca de obrazul meu şi-mi dădea o senzaţie plăcută, ca 
într-o bucătărie veche, caldă şi întunecoasă, într-o zi de iarnă. 

Poetul Saul Cernikovski a murit în toamna lui 1943, când 
aveam ceva mai mult de patru ani, aşa că această amintire 
senzuală ar fi putut supravieţui doar trecând prin mai multe 
etape de transmitere şi amplificare. Mama şi tata îmi aminteau 
adeseori acele momente, pentru că le plăcea să se fălească pe 
la cunoscuţi că ţâncul a şezut în poala lui Cernikovski şi s-a jucat 
cu mustaţa lui. De fiecare dată se întorceau spre mine ca să le 


confirm povestea: „Nu-i aşa că îţi mai aminteşti de acea după- 
amiază de sâmbătă în care nenea Saul te-a luat în poală şi ţi-a 
zis «drăcuşor»? E adevărat, nu-i aşa? " 

Sarcina mea era să le recit refrenul: „Da, aşa e. Îmi amintesc 
foarte bine". 

Nu le-am spus niciodată că tabloul pe care mi-l amintesc e un 
pic diferit de versiunea lor. 

Nu voiam să i-l stric. 

Obiceiul părinţilor mei de a repeta povestea asta şi de a se 
întoarce spre mine ca să confirm mi-a întărit şi păstrat, într- 
adevăr, amintirea acelor clipe, care în lipsa mândriei lor poate 
că s-ar fi şters şi ar fi dispărut. Insă diferenţa dintre povestea lor 
şi tabloul din amintirea mea, faptul că amintirea pe care am 
păstrat-o nu e o simplă reflectare a poveştii părinţilor, ci are o 
viaţă anterioară, că imaginea marelui poet şi a tancului, în 
scenariul părinţilor mei, era un pic diferită de a mea, este 
dovada că povestea mea nu este pur şi simplu moştenită de la a 
lor. In versiunea părinţilor mei, cortina se trage, dezvăluind un 
copil blond cu pantalonaşi scurţi, ce şade în poala gigantului 
poeziei ebraice, mângâindu-i şi smucindu-i mustaţa, în vreme ce 
poetul îi conferă puştiului învestitura de „drăcuşor", iar copilul - 
o, dulce inocenţă! - îi plăteşte cu aceeaşi monedă, zicând „Ba 
nu, tu eşti drac!", la care, în versiunea tatălui meu, cel care a 
scris In faţa statuii lui Apollo, a replicat astfel: „Poate că 
amândoi avem dreptate", şi chiar m-a sărutat pe frunte, lucru pe 
care părinţii mei l-au interpretat ca un semn al lucrurilor ce 
aveau să vină, un fel de ungere, ca şi cum, să zicem, Puşkin s-ar 
fi aplecat să-l sărute pe cap pe micuțul Tolstoi. 

Insă în tabloul din mintea mea, pe care repetatele raze ale 
proiectorului părinţilor mei se poate să mă fi ajutat să-l păstrez, 
dar în nici un caz nu mi l-au imprimat, în scenariul meu, care e 
mai puţin dulce ca al lor, n-am şezut în poala poetului, nici nu l- 
am smucit de faimoasa mustață, ci de fapt m-am împiedicat şi 
am căzut, acasă la unchiul Joseph, iar în cădere mi-am muşcat 
limba care a sângerat un pic, şi am plâns, şi poetul, fiind şi 
doctor pediatru, a ajuns la mine înaintea părinţilor mei, m-a 
ridicat cu mâinile lui mari, îmi amintesc şi acum cum m-a săltat 
cu spatele la el şi cu faţa urlătoare spre încăpere, apoi m-a 
răsucit în braţele lui şi a zis ceva, apoi altceva, cu siguranţă nu 
despre trecerea coroanei lui Puşkin în mâinile lui Tolstoi, şi în 


vreme ce încă mă zbăteam în braţele lui m-a silit să deschid 
gura şi a cerut să i se aducă nişte gheaţă, apoi mi-a cercetat 
rana şi a declarat: 

— Nu-i nimic, doar o zgârietură, şi aşa cum plângem acum, 
curând o să râdem. 

Fie pentru că vorbele poetului ne includeau pe amândoi, fie 
datorită atingerii aspre a obrazului lui pe al meu, ca asprimea 
unui prosop gros şi cald, sau într-adevăr datorită mirosului lui 
puternic, simplu, pe care mi-l amintesc şi azi (nu miros de 
aftershave sau de săpun, nu miros de tutun, ci un miros trupesc 
plin, dens, ca gustul supei de pui într-o zi de iarnă), curând m- 
am liniştit şi s-a dovedit că, aşa cum se întâmplă de multe ori, 
spaima fusese mai mare ca durerea. lar nietzscheeana mustață 
stufoasă m-a zgâriat şi m-a gâdilat un pic, şi apoi, din câte îmi 
amintesc, doctorul Saul Cernikovski m-a culcat cu grijă, dar fără 
tevatură, pe canapeaua unchiului Joseph (adică profesorul 
Joseph Klausner), iar poetul-doctor sau mama mi-a pus pe limbă 
nişte gheaţă pe care mătuşica Zipporah o adusese în graba 
mare. 

Din câte îmi amintesc, cu acea ocazie nu s-a lansat vreun 
aforism demn de imortalizare între gigantul poeţilor din 
formatoarea „Generaţie a Renaşterii Naţionale" şi micul 
reprezentant suspinător al ulterioarei aşa-zise „generaţii a 
statului Israel". 

De-abia la doi-trei ani după acest incident am fost în stare să 
pronunt numele Cernikovski. N-am fost surprins când mi s-a 
spus că e poet: aproape oricine din lerusalimul acelei vremi era 
poet, prozator, cercetător, gânditor, savant sau reformator al 
lumii. Nici n-am fost impresionat de titlul de doctor: acasă la 
unchiul Joseph şi mătuşica Zipporah toţi musafirii bărbaţi erau 
numiţi profesor sau doctor. 

Dar el nu era doar un bătrân doctor sau poet. Era pediatru, un 
bărbat cu o chică zbârlită, nesupusă, cu ochi care râd, mâini 
mari şi calde, un tufiş de mustață, obraz ca de pâslă şi un miros 
aparte, puternic şi blând. 

Până în ziua de azi, când văd o fotografie sau un desen al 
poetului Saul, sau bustul lui de la intrarea în Casa Scriitorilor 

„Cernikovski", sunt învăluit pe dată, ca şi cum m-aş înfăşură cu 
o pătură groasă, de mirosul lui liniştitor. 


La fel cu atâţia evrei sionişti din vremea noastră, tata era în 
taină un pic canaanit. Era jenat de şteti, cu toate lucrurile din el, 
şi de reprezentanţii lui în literatura modernă, Bialik şi Agnon. 

Voia să ne naştem cu toţii din nou, ca europeni de neam 
evreiesc blonzi, musculoşi, arşi de soare, în loc de europeni de 
neam iudaic răsăritean. Detesta şi dialectul idiş, pe care îi 
numea jargon. Îl considera pe Bialik poetul eternului statut de 
victimă, al „veşnicelor chinuri ale morţii", în vreme ce 
Cernikovski era vestitorul zorilor noi pe cale să se arate, zorii 
„Cuceritorilor 

Canaanului prin Asalt". Putea să recite pe nerăsuflate In faţa 
statuii lui Apollo, pe de rost, cu imensă încântare, fără măcar să 
observe că poetul, în vreme ce se înclină încă în faţa lui 

Apollo, izbucneşte inconştient într-un imn al lui Dionysos. 

Ştia pe de rost mai multe poezii ale lui Cernikovski decât toţi 
oamenii pe care i-am cunoscut şi le recita cu patos şi încântare, 
un poet atât de inspirat de muze, şi prin urmare muzical, fără 
complexele şi complicațiile atât de tipice ştetl-ului, scriind fără 
ruşine despre iubire şi chiar despre plăcerile senzuale. Tata 
zicea: Cernikovski nu se bălăceşte prin tot soiul de tsores şi 
krecbtzen. 

În astfel de momente mama îi arunca o privire sceptică, de 
parcă ar fi fost surprinsă în sine de natura grosolană a plăcerilor 
lui, dar se abţinea de la comentarii. 

Tatăl meu avea un temperament incontestabil „lituanian" 

şi îi plăcea grozav să folosească cuvântul „incontestabil“ 
(Klausnerii veneau de la Odessa, dar înainte trăiseră în Lituania, 
iar înainte de asta se pare că la Mattersdorf, acum Mattersburg, 
din Austria răsăriteană, aproape de graniţa cu Ungaria). Era un 
om sentimental, plin de entuziasm, însă în cea mai mare parte a 
vieţii lui a detestat toate formele de misticism şi de magie. 
Considera că supranaturalul este apanajul şarlatanilor şi 
escrocilor. Credea că poveştile hasidice nu sunt altceva decât 
folclor, un cuvânt pe care îl pronunţa întotdeauna cu aceeaşi 
strâmbătură de dezgust ce însoțea la el cuvintele jargon, 
„extaz, „haşiş" sau „intuiţie". 

Mama îl asculta vorbind şi, în loc să riposteze, ne oferea 
zâmbetul ei trist sau, uneori, îmi zicea: „Tatăl tău e un om 
înţelept şi raţional; e raţional chiar şi când doarme". 


Peste ani şi ani, după moartea ei, când i se cam ofilise voioşia 
optimistă, împreună cu volubilitatea, i s-au schimbat şi gusturile, 
şi se poate să se fi apropiat de cele ale mamei mele. În subsolul 
Bibliotecii Naţionale a descoperit un manuscris necunoscut al lui 
I.L. Peretz, un caiet din tinereţea autorului, care conţinea, pe 
lângă tot felul de schiţe, mâăzgăleli şi încercări poetice, o 
poveste necunoscută intitulată „Răzbunare". Tata a stat câţiva 
ani la Londra, unde a scris o teză de doctorat despre această 
descoperire, şi prin întâlnirea cu Peretz cel înclinat spre 
misticism s-a îndepărtat de înclinația lui precedentă către Sturm 
und Drang de la începuturile lui Cernikovski. A început să 
studieze miturile şi legendele popoarelor îndepărtate, a aruncat 
o ocheadă literaturii idiş şi treptat a cedat, aşa cum cineva îşi 
descleştează în fine mâna de pe o balustradă, farmecului 
misterios al poveştilor lui Peretz în special, şi al povestirilor 
hasidice în general. 

Totuşi, în anii în care obişnuiam să ne ducem sâmbăta după- 
amiază pe la unchiul lui Joseph, în Talpiot, tata încă mai încerca 
să ne deprindă pe toţi să fim la fel de luminaţi ca el. 

Părinţii mei se ciorovăiau adesea pe tema literaturii. Tata îi 
iubea pe Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ibsen şi Cernikovski. 
Mama ii prefera pe Schiller, Turgheniev şi Cehov, Strindberg, 
Gnessin, bialik şi, de asemenea, pe domnul Agnon, care locuia în 
Talpiot, | ieste drum de unchiul Joseph, deşi am impresia că cei 
doi nu se prea înghiţeau. 

O răceală politicoasă, dar arctică, se lăsa pe moment peste 
străduţă când se întâmpla să se întâlnească profesorul Joseph 
Klausner şi domnul S.Y. Agnon; îşi săltau pălăriile cam de-un 
deget, făceau o uşoară plecăciune, şi probabil că fiecare îi dorea 
celuilalt din adâncul inimii să ajungă pe veci în fundul iadului 
uitării. 

Unchiul Joseph nu avea o părere bună despre Agnon, îi 
considera scrierile prolixe, provinciale şi împodobite cu tot soiul 
de bibiluri de cântăreţ bisericesc. Cât despre domnul Agnon, îşi 
clocea ranchiuna şi până la urmă s-a răzbunat, când l-a străpuns 
pe unchiul Joseph cu una dintre lăncile lui de ironie, în figura 
grotescă a profesorului Bachlam din romanul Shira. Din fericire 
pentru unchiul Joseph, a murit înainte să apară Shira, fiind astfel 
cruțat de multă supărare. In ce-l priveşte, domnul Agnon a mai 
trăit mulţi ani, a câştigat Premiul Nobel pentru literatură şi o 


faimă mondială, cu toate că a fost condamnat la amarul chin de 
a vedea cum mica alee din Talpiot, pe care locuiseră amândoi, 
este rebotezată strada Klausner. Din acea zi şi până la moarte a 
trebuit să rabde înjosirea de a fi celebrul scriitor S.Y. Agnon de 
pe strada Klausner. 

Şi aşa, până în zilele noastre, ironia sorții a făcut ca locuinţa lui 
Agnon să fie pe strada Klausner, în vreme ce o soartă nu mai 
puţin ironică a făcut ca locuinţa lui Klausner să fie demolată şi 
înlocuită cu un foarte banal bloc pătrăţos, cu foarte banale 
apartamente, ce privesc de sus hoardele de vizitatori din pragul 
casei lui Agnon. 

In fiecare a doua sau a treia sâmbătă porneam în pelerinaj la 
Talpiot, la vila micuță în care locuiau unchiul Joseph şi mătuşica 
Zipporah. Casa noastră din Kerem Avraham era la vreo şase- 
şapte kilometri de Talpiot, o suburbie evreiască îndepărtată şi 
oarecum periculoasă. La sud de Rehavia, de Kiriat Shmuel şi de 
Moara de vânt a lui Montefiore, se afla o extindere a 
lerusalimului străin: suburbiile Talbieh, Abu Tor şi Katamon, 
Colonia Germană, Colonia Grecească şi Bakaa. (Abu Tor, ne-a 
explicat o dată profesorul nostru, domnul Avisar, şi-a luat 
numele de la un vechi războinic, însemnând „tatăl taurului", 
Talbieh a fost cândva moşia unui bărbat pe nume Taleb, Bakaa 
înseamnă câmpie sau vale, biblica Vale a Uriaşilor, în vreme ce 
numele Katamon este forma coruptă în arabă a grecescului kata 
mones, însemnând „alături de mănăstire".) Mai departe, spre 
sud, dincolo de toate acele lumi străine, peste dealuri şi hăt- 
departe, la capătul lumii, străluceau puncte evreieşti izolate, 
Mekor Hayyim, Talpiot, Arnona şi kibbutzul Ramat Rahel, care 
aproape că ajungea la marginile Bethleemului. Din lerusalimul 
nostru, Talpiotul se zărea doar ca o mică masă de copaci prăfuiţi 
pe culmea unui deal aflat în depărtare. De pe acoperişul casei 
noastre, într-o noapte, vecinul nostru, domnul Friedmann, 
inginerul, a arătat o dată spre un ciorchine de lumini palide şi 
tremurătoare de la orizont, atârnate între cer şi pământ, şi a zis: 

„Acolo e Cazarma Allenby, şi dincolo se văd luminile din Talpiot 
sau Arnona. Dacă o să sporească violenţa, a zis el, n-aş vrea să 
fiu în pielea lor. Ca să nu mai vorbim de războiul total". 

Porneam după prânz, când oraşul se închidea în dosul 
obloanelor ferecate şi se cufunda în somnul din după-amiaza de 
Shabbat. Tăcere deplină peste străzi şi curţi, printre casele 


construite din piatră, cu şoproanele lor de tablă ruginită. De 
parcă întregul lerusalim ar fi fost închis într-o sferă de cristal 
limpede. 

Traversam strada Geulah, intram pe străduţele ca un labirint 
din mizerul cartier ultraortodox, sus pe Ahva, treceam pe sub 
sârme cu rufe puse la uscat, pline de haine negre, galbene şi 
albe, printre balustradele de fier ruginit ale unor verande şi scări 
exterioare neîngrijite, urcam prin Zikhron Moshe, veşnic scăldat 
în mirosurile bucătăriei askenazilor săraci, chollent, borş, 
usturoi, ceapă şi varză acră, şi mergeam mai departe pe strada 
Profeţilor. Nu era nici suflare de om pe străzile Ierusalimului la 
ora două, în după-amiaza de sâmbătă. De pe strada Profeţilor 
coboram pe strada Strauss, veşnic scăldată în umbră de bătrânii 
pini ce perdeluiau două ziduri, de o parte zidul cenuşiu, cu 
muşchi pe el, al spitalului protestant, condus de diaconese, iar 
de cealaltă, zidul sumbru al spitalului evreiesc, Bikkur Holim, cu 
simbolurile celor douăsprezece triburi ale lui Israel în relief pe 
splendida lui poartă de bronz. Mirosul de leacuri, de bătrâneţe şi 
cel usturător, al soluţiei Lysol, se revărsa dinspre cele două 
spitale. Apoi traversam Calea Jaffa pe la celebrul magazin de 
îmbrăcăminte Maayan Shtub şi zăboveam o vreme în faţa 
librăriei Fraţii Ahiasaf, ca să-i îngăduim tatei să-şi sature ochii 
flămânzi cu bogăţia de cărţi ebraice noi din vitrină. De acolo 
străbăteam toată Calea Regele George V, pe lângă splendide 
magazine, cafenele cu candelabre înalte şi prăvălii bogate, toate 
goale şi ferecate de Shabbat, dar cu vitrine ce ne făceau semn 
prin grilajele de fier încuiate, trăgându-ne cu ochiul, cu farmecul 
irezistibil al altor lumi, arome ale bogăției de pe continente 
îndepărtate, parfumuri ale oraşelor pline de lumini şi de zarvă ce 
viețuiesc în siguranţă pe malurile unor râuri late, în care 
doamne elegante şi domni prosperi, care nu îşi duc zilele între 
un atac sau un decret guvernamental şi altul, nu cunosc 
greutăţile, lipsiţi de grija de a-şi număra fiecare bănuţ, liberi de 
regulile oprimante ale pionieratului şi sacrificiului de sine, scutiţi 
de povara contribuţiei la Cutia Comunitară sau la Fondul 
Sănătăţii şi a cumpărăturilor raţionalizate, instalaţi confortabil în 
case frumoase, cu  hornurile şemineurilor cocoţate pe 
acoperişuri sau în apartamente spaţioase din blocuri moderne, 
aşternute cu covoare, cu portar în uniformă albastră care 
păzeşte intrarea şi liftier în uniformă roşie care acţionează liftul 


şi servitori, bucătari, majordomi şi agenţi imobiliari care le stau 
la dispoziţie. Doamne şi domni care se bucură de o viaţă uşoară, 
nu ca a noastră. 

Aici, pe Calea Regele George V, ca şi în Rehavia evreilor 
germani şi în bogatul Talbieh grecesc şi arăbesc, domnea acum 
alt calm, deosebit de calmul cucernic al acelor străduţe est- 
europene sărmane şi părăginite: un calm diferit, excitant, tainic, 
stăpânea Calea Regele George V, pustie acum, într-o după- 
amiază de sâmbătă la ora două şi jumătate, un calm străin, de 
fapt specific britanic, de vreme ce Calea Regele George V (nu 
doar din cauza numelui ei) îmi păruse întotdeauna în copilărie 
că e o prelungire a acelei minunate Londre pe care o ştiam din 
filme: Calea Regele George V, cu şirurile ei de clădiri măreţe, cu 
aer oficial, întinzându-se pe ambele părţi ale străzii ca o faţadă 
continuă, uniformă, fără acele goluri ale curților jalnice, 
părăginite, urâţite de gunoaie şi de fiare ruginite, care 
despărţeau casele din zonele noastre. Aici, pe Calea Regele 
George V, nu erau verande dărăpănate, obloane stricate la 
ferestre care se cască precum o gură bătrână şi ştirbă, ferestre 
de nevoiaşi care le dezvăluie trecătorilor respingătoarele 
măruntaie ale casei, perne pestriţe, carpete în culori ţipătoare, 
înghesuială de mobile, tigăi înnegrite, oale mucegăite, cratiţe 
strâmbe şi o harababură de cutii de tinichea ruginite. Aici, de 
ambele părţi ale străzii era o singură faţadă mândră, 
neîntreruptă, ale cărei uşi şi ferestre cu perdele de dantelă 
vorbeau cu discreţie despre bogăţie, respectabilitate, voci 
blânde, ţesături scumpe, covoare moi, cristal şlefuit şi bune 
maniere. 

Aici uşile clădirilor erau împodobite cu plăcuţe din sticlă 
neagră cu nume de avocaţi, brokeri, doctori, notari şi agenţi 
acreditaţi ai unor bine-cunoscute firme străine. 

În vreme ce treceam pe lângă blocurile Talitha Kumi tata ne 
explica originea numelui, de parcă n-ar mai fi făcut-o deja acum 
două săptămâni şi acum o lună, iar mama se plângea că o să ne 
adoarmă pe toţi cu explicaţiile lui. Treceam de Groapa Schiber, 
fundaţia căscată a unei clădiri care nu s-a mai construit, şi de 
blocul Frumin, unde Knessetul avea să-şi afle mai târziu locaşul 
temporar, şi de faţada bauhaus semicirculară a lui Beit 
Hamaalot, care le promitea tuturor celor care intră desfătările 
sobre ale pedantei estetici germano-evreieşti, şi ne opream o 


clipă să privim peste zidurile Oraşului Vechi spre cimitirul 
musulman Mamillah, îndemnându-ne unul pe altul să iuţim pasul 
(E deja trei fără un sfert, şi mai e destul de mers!), trecând pe 
lângă sinagoga Yeshurun şi semicercul masiv al clădirii Agenţiei 
Evreieşti (tata spunea aproape în şoaptă, de parcă ar fi dezvăluit 
secrete de stat: „Aici îşi ţine şedinţele cabinetul nostru, prin 
doctorul Weizmann, Kaplan, Shertok, uneori însuşi David Ben 
Gurion. Aici bate inima guvernului evreu. Ce păcat că nu e un 
cabinet naţional mai impunător!" Şi continua, explicându-mi ce 
înseamnă un „cabinet-fantomă" şi ce se va întâmpla în ţară 
când vor pleca în sfârşit englezii, pentru că într-un fel sau altul 
tot o să plece). 

De acolo coboram dealul către Colegiul Terra Sancta (unde tata 
avea să lucreze timp de zece ani, după Războiul de 
Independenţă şi asediul lerusalimului, când clădirile universităţii 
de pe Muntele Scopus au fost izolate, iar secţia periodicelor din 
Biblioteca Naţională, ca şi altele, şi-a aflat refugiul temporar aici, 
într-un colţ de la etajul trei). 

De la Terra Sancta o plimbare de douăzeci de minute ne 
aducea la blocul David, cel arcuit, unde se oprea brusc oraşul şi 
treceai peste nişte câmpuri până să ajungi la gara din Emek 
Refaim. Pe stânga se vedeau aripile morii de vânt de la Yemin 
Moshe, iar sus, pe coasta din dreapta, ultimele case din Talbieh. 

Simţeam o tensiune tăcută în vreme ce părăseam hotarele 
oraşului evreiesc, de parcă treceam o graniţă invizibilă şi 
pătrundeam într-o ţară străină. 

Puțin după ora trei străbăteam drumul care despărţea ruinele 
sălaşului pelerinilor turci, peste care se înălţau biserica scoțiană 
şi gara cea închisă. Era o lumină diferită pe aici, o lumină mai 
noroasă, cenuşie, ca muşchiul vechi. Acest loc îi amintea mamei 
de o străduţă musulmană din mahalalele oraşului ei natal, din 
vestul Ucrainei. In acest punct nu se putea ca tata să nu înceapă 
să vorbească despre lerusalimul de pe vremea turcilor, despre 
edictele lui Jemal Paşa, despre descăpăţânări şi biciuiri care se 
făceau în faţa unei mulţimi adunate chiar aici, în piaţa pavată 
din faţa acestei gări, care fusese construită, după cum ştiam, la 
sfârşitul secolului al XIX-lea de către un evreu din lerusalim pe 
nume Joseph Bey Navon, care obținuse concesiunea de la turci. 

Din piaţa aflată în faţa gării coboram pe Calea Hebron, trecând 
prin faţa instalaţiilor militare britanice, fortificate, şi a unui 


morman de bidoane mari de combustibil pe care era scris în trei 
limbi ULEI DE VIDANJ, înconjurate de un gard. Era ceva ciudat şi 
comic în cuvântul ebraic, lipsit de toate vocalele. 

Tata râdea şi zicea că asta e încă o dovadă că a venit vremea 
să se modernizeze scrisul ebraic, introducând litere separate 
pentru vocalele care, spunea el, sunt poliţia rutieră a citirii. 

La stânga noastră, câteva străzi duceau la cartierul arab Abu 
Tor, în vreme ce în dreapta erau minunatele alei ale Coloniei 
Germane, un sătuc bavarez liniştit, plin de păsări cântătoare, de 
câini care latră şi de cocoşi cârâitori, cu porumbare şi 
acoperişuri roşii de ţiglă presărate ici şi colo, printre chiparoşi şi 
pini, şi grădini micuţe cu ziduri de piatră, umbrite de copaci cu 
frunziş bogat. Toate casele de acolo aveau pivniţă şi pod, 
cuvinte al căror simplu sunet îi dădea furnicături unui copil ca 
mine, născut într-un loc unde nimeni nu avea un beci întunecat 
sub picioare sau un pod slab luminat deasupra capului, sau o 
cămară sau o comodă înaltă ori un bufet cu sertare, un orologiu 
sau o fântână cu roată în grădina lui. 

Mergând mai departe pe Calea Hebron treceam pe lângă vilele 
din piatră trandafirie ale efendilor bogaţi, ale specialiştilor arabi 
creştini şi ale slujbaşilor de rang înalt ai administraţiei 
mandatare şi ale membrilor înaltului Comitet Arab, Mardam Bey 
al-Matnawi, Haj Rashed al-Afifi, doctorul Emile Adwan al- 
Boustani, avocatul Henry Tawil Tutakh şi ceilalţi rezidenţi bogaţi 
ai suburbiei Bakaa. Toate magazinele de aici erau deschise şi din 
cafenele răzbăteau râsete şi muzică, de parcă am fi lăsat 
Shabbat-ul însuşi în urma noastră, reţinut de un zid imaginar 
care îi tăia calea undeva între Yemin Moshe şi Azilul Scoţian. 

Pe pavajul lat, la umbra aruncată de doi pini bătrâni din faţa 
miei cafenele, trei sau patru domni în puterea vârstei şedeau pe 
scaune de răchită în jurul unei mese joase de lemn, toţi în 
costume maro şi fiecare etalând un lanţ de aur care răsărea la 
butonieră, îi ocolea burta şi dispărea într-un buzunar. Beau ceai 
din pahare sau sorbeau cafea din ceşcuţe împodobite şi 
rostogoleau zarurile în cutiile cu table din faţa lor. Tata îi saluta 
voios într-o arabă care în gura lui suna mai degrabă a rusă. 

Domnii amuţeau o clipă, se uitau la el oarecum surprinşi, şi 
unul dintre ei mormăia ceva nedesluşit, poate că un singur 
cuvânt sau poate chiar ne răspundea la salut. 


La trei şi jumătate treceam de gardul din sârmă ghimpată al 
cazărmii Allenby, baza militară britanică din sudul lerusalimului. 
Am năvălit adesea în tabăra asta, am cucerit-o, am supus-o, am 
curăţat-o şi am înălţat deasupra ei steagul evreu, în jocurile de 
pe rogojina de trestie. De aici continuam drumul către inima 
ocupantului străin, trimițând grupuri de comando spre zidurile 
reşedinţei înaltului Comisar de pe Dealul sfatului nelegiuit, care 
era capturat iar şi iar de trupele mele evreieşti într-o 
spectaculoasă mişcare de cleşte, o coloană blindată forţa 
reşedinţa pe la vest, dinspre cazărmi, în vreme ce cealaltă falcă 
a cleştelui se închidea, printr-o surpriză deplină, de la est, 
dinspre coastele golaşe care coboară spre Deşertul ludaic. 

Când aveam ceva mai mult de opt ani, în ultimul an al 
Mandatului Britanic, am construit în curtea din spatele casei 
noastre, împreună cu câţiva tovarăşi de conspirație, o rachetă 
uimitoare. 

Plănuiam să ţintim cu ea palatul Buckingham (descoperisem în 
colecţia tatălui meu o hartă la scară mare a centrului Londrei). 

Am bătut la maşina de scris a tatălui meu un ultimatum 
politicos adresat Maiestăţii Sale Regelui George VI al Angliei din 
Casa de Windsor (am scris în ebraică - trebuie să aibă acolo pe 
cineva care să-i poată traduce): „Dacă nu plecaţi din ţara 
noastră în cel mult şase luni, Ziua Marii lertări de la noi va fi 
Ziua Judecăţii de Apoi a Marii Britanii". Însă proiectul nostru n-a 
dat roade, pentru că n-am reuşit să facem dispozitivul complicat 
de ghidare (plănuiam să lovim palatul Buckingham, dar nu şi 
trecătorii englezi nevinovaţi) şi pentru că am avut oarece 
probleme cu inventarea combustibilului care să ne poarte 
racheta de la colţul străzilor Amos şi Obadiah din Kerem 
Avraham până la o ţintă aflată în centrul Londrei. Pe când noi 
eram încă prinşi cu cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, 
englezii s-au răzgândit şi au părăsit în grabă ţara, şi iată cum se 
face că Londra a supravieţuit zelului meu naţional şi rachetei 
mele mortale, care era făcută din bucăţile unui frigider stricat şi 
rămăşiţele unei biciclete vechi. 

Puțin înainte de ora patru o luam în sfârşit la stânga de pe 
Calea Hebron şi intram în suburbia Talpiot, pe un bulevard 
mărginit de chiparoşi întunecaţi pe care un vânticel de la vest 
cânta o melodie foşnită ce trezea în mine în acelaşi timp uimire, 
umilinţă şi respect. In acea vreme Talpiotul era o suburbie 


liniştită, cu multe grădini, aflată la marginea deşertului, foarte 
departe de centrul oraşului şi de forfota lui comercială. Era 
proiectat după modelul construcţiei de locuinţe foarte îngrijite 
din Europa centrală, făcute pentru pacea şi liniştea cărturarilor, 
doctorilor, scriitorilor şi cugetătorilor. De amândouă părţile 
străzii erau căsuțe plăcute, fără etaj, înconjurate de grădini 
frumoase, şi în fiecare dintre ele, ne închipuiam noi, sălăşluia 
vreun cărturar de frunte sau profesor celebru ca unchiul nostru 
Joseph, care, cu toate că nu avea copii, era faimos în toată ţara 
şi chiar în ţări depărtate, prin traducerile cărţilor lui. 

Coteam la dreapta pe strada Kore Hadorot, până în dreptul 
păduricii de pini, apoi la stânga, şi ajungeam în dreptul casei 
unchiului. Mama zicea: E de-abia patru fără zece, poate că se 
odihnesc încă? „Ce-ar fi să şedem liniştiţi pe banca din grădină 
şi să mai aşteptăm câteva minute? " Sau: „Azi am întârziat un 
pic, e patru şi un sfert, samovarul trebuie să clocotească deja, 
iar mătuşa Zipporah a pus deja pe tavă fructele". 

Doi palmieri stăteau ca nişte santinele de o parte şi de cealaltă 
a porţii, şi dincolo de ei era o cărare pietruită, mărginită pe 
ambele părţi de un gard de tuia, ce ducea de la poartă la 
treptele late pe care ajungeam la veranda din faţă şi la uşa 
deasupra căreia era gravat, pe o placă fină de alamă, mottoul 
unchiului Joseph: 

IUDAISM ŞI UMANISM 

Pe uşă era o placă mai mică şi mai strălucitoare, din cupru, pe 
care era gravat cu litere ebraice şi latine: 

PROFESOR DOCTOR JOSEPH KLAUSNER 

Şi dedesubt, cu scrisul rotunjit al mătuşii Zipporah, pe un 
cartonaş prins cu o piuneză, stătea scris: 

Vă rugăm să nu sunati între orele două şi patru. 

Vă mulţumim. 

Încă din hol eram cuprins de o teamă respectuoasă, ca şi cum 
chiar şi inimii mele i s-ar fi cerut să-şi scoată încălţările şi să 
păşească în şosete, pe vârfuri, respirând politicos cu gura 
închisă, aşa cum se cuvine. 

In acest hol, în afară de un cuier-pom din lemn cafeniu, cu 
ramuri răsucite, care stătea lângă uşa de la intrare, o mică 
oglindă de perete şi un preş în culori întunecate, nu era 
centimetru neacoperit de şiruri de cărţi: rafturi peste rafturi se 
înălţau din podea până la tavanul înalt, pline cu cărţi în limbi 


cărora nu le puteam identifica nici măcar alfabetul, cărţi în 
picioare şi alte cărţi culcate peste ele, cărţi străine dolofane, 
strălucitoare, care se lăfăiau, şi alte cărţi sărmane, care se 
chiorau la tine dintr-o mare strâmtoare, zăcând ca imigranții 
ilegali înghesuiți pe cuşetele vaporului. Cărţi grele, respectabile, 
în legături de piele aurite, şi cărţulii legate în hârtie subţire, 
superbi domni corpolenţi şi cerşetori ponosiţi, în zdrenţe, şi 
peste tot în jurul lor şi printre ele şi în spatele lor şi pe o masă şi 
mai ticsită de broşuri, prospecte, pamflete, articole tipărite 
separat, periodice - ziare şi reviste, acea mulţime zgomotoasă 
care se adună întotdeauna în orice piaţă publică sau în piaţa de 
alimente. 

Singura fereastră din acest hol privea, printre gratii de fier 
amintind de chilia unui pustnic, la frunzişul melancolic al 
grădinii. Mătuşa Zipporah ne întâmpina în hol, aşa cum îşi 
întâmpina toţi musafirii. Era o bătrânică plăcută, cu faţa 
strălucitoare şi zâmbetul larg, într-o rochie cenuşie şi cu un şal 
negru pe umeri, în stil foarte rusesc, cu părul ei alb pieptănat 
peste cap şi prins într-un mic coc elegant, cu obrajii întinşi pe 
rând pentru pupat, cu faţa ei rotundă şi blândă zâmbindu-ţi de 
bun venit, întotdeauna prima care să te întrebe ce mai faci şi de 
obicei neaşteptând să-i răspunzi, ci trecând direct la veştile 
despre dragul nostru Joseph, care n-a pus geană pe geană 
noaptea trecută sau al cărui stomac a revenit la normal după 
îndelungate probleme sau care tocmai a primit o scrisoare 
minunată de la un foarte celebru profesor din Pennsylvania sau 
pe care iar îl chinuie pietrele de la fiere sau care trebuie să 
termine până mâine un articol important şi lung pentru Metsuda 
lui Ravidovitci sau care s-a hotărât iarăşi să ignore altă insultă 
din partea lui Eisig Silberschlag sau care s-a hotărât în fine să 
dea un răspuns zdrobitor abuzului comis de unul dintre 
conducătorii bandei Brit Shalom. 

După acest buletin de ştiri, mătuşa Zipporah zâmbea dulce şi 
ne ducea în faţa unchiului însuşi. 

„Joseph vă aşteaptă în sala lui de recepţie", anunţa ea, 
izbucnind în râs, sau „Joseph este deja în salon, cu domnul 
Krupnik şi familia Netanyahu şi domnul Jonitchman şi familia 
Schochtman şi mai sunt pe drum câţiva musafiri distinși". lar 
uneori zicea: „E înfundat în biroul lui de la şase dimineaţa, a 
trebuit chiar să-i duc acolo mâncarea, dar nu-i nimic, nu-i nimic, 


veniţi încoace, haideţi, o să se bucure, e întotdeauna tare 
bucuros să vă vadă, şi o să mă bucur şi eu, e mai bine pentru el 
să se oprească un pic din lucru, să facă o pauză, că-şi distruge 
sănătatea! 

Nu se cruţă deloc!" 

Din hol se deschideau două uşi: una, cu sticlă, având tăbliile 
împodobite cu flori şi ghirlande, ducea în salon, care slujea şi de 
sufragerie; cealaltă, o uşă grea, întunecată, ducea în biroul 
profesorului, uneori cunoscut şi ca „biblioteca". 

Biroul unchiului Joseph îmi părea, copil fiind, anticamera unui 
palat al înţelepciunii. Sunt peste douăzeci şi cinci de mii de 
volume, mi-a şoptit o dată tata, în biblioteca particulară a 
unchiului tău, printre care tomuri vechi, nepreţuite, 
manuscrisele celor mai mari dintre prozatorii şi poeţii noştri, 
prime ediţii cu dedicaţii pentru el, volume scoase pe sub mână 
din Odessa sovietică prin tot soiul de subterfugii complicate, 
articole preţioase de colecţie, lucrări sacre şi laice, practic toată 
literatura ebraică, precum şi o bună parte din cea mondială, 
cărţi pe care unchiul le-a cumpărat la Odessa sau la Heidelberg, 
cărţi pe care le-a descoperit la Lausanne sau le-a găsit la Berlin 
sau la Varşovia, cărţi pe care le-a comandat în America şi cărţi 
cum nu mai există nicăieri în afară de Biblioteca Vaticanului, în 
ebraică, aramaică, siriacă, greacă veche şi modernă, sanscrită, 
latină, arabă medievală, rusă, engleză, germană, spaniolă, 
polonă, franceză, italiană, şi limbi şi dialecte de care nici n-am 
auzit, cum sunt ugaritica sau slovena, malteza sau slavona 
bisericească. 

Era ceva sever şi ascetic în bibliotecă, în liniile drepte şi negre 
ale zecilor de rafturi care se întindeau de la podea până la 
tavanul înalt, până şi deasupra uşilor şi ferestrelor, un fel de 
măreție tăcută şi aspră, care nu îngăduia nici un fel de frivolitate 
şi ne silea pe toţi, chiar şi pe unchiul Joseph, să vorbim în 
şoaptă. 

Mirosul enormei biblioteci a unchiului m-a însoţit în toate zilele 
vieţii: aroma prăfoasă, ademenitoare, a celor şapte înţelepciunii 
tainice, mirosul unei vieţi tăcute, retrase, dedicate muncii 
ştiinţifice, viaţa unui pustnic secretos, tăcerea severă a 
fantomelor care se ridică din cele mai adânci fântâni ale 
cunoaşterii, şoapta înţelepţilor morţi, revărsarea gândurilor 


tainice ale autorilor ajunşi oale şi ulcele, dezmierdarea rece a 
dorințelor generaţiilor trecute. 

Şi din birou, prin trei ferestre înalte şi înguste, se putea vedea 
grădina sumbră, destul de sălbăticită, dincolo de zidul căreia 
începeau pustietatea Deşertului ludaic şi coastele pietroase care 
coborau în cascadă către Marea Moartă. Grădina era tighelită cu 
chiparoşi înalţi şi pini şoptitori, printre care se strecurau leandri, 
bălării, tufe de trandafiri necurăţate, tuia prăfuite, cărări cu 
pietriş înnegrit, o masă de grădină din lemn care putrezise sub 
ploile multor ierni şi un pom din specia Melia azedarah, bătrân, 
gârbovit şi pe jumătate uscat. Chiar şi în cele mai calde zile ale 
verii era ceva iernatic, rusesc şi deprimant în grădina asta, pe 
ale cărei pisici unchiul Joseph şi mătuşa Zipporah, lipsiţi de copii 
cum erau, le hrăneau cu resturi de la bucătărie, dar în care nu l- 
am văzut niciodată pe vreunul dintre ei preumblându-se sau 
şezând în vânticelul serii pe una dintre băncile decolorate. 

Eu eram singurul care bântuia prin grădină, întotdeauna 
singur, în după-amiezile de Shabbat, fugind de conversaţia 
plicticoasă a cărturarilor din salonaş, vânând leoparzi prin 
tufărişuri, săpând pe sub pietre ca să găsesc un depozit secret 
de pergamente, visând la cucerirea dealurilor aride de dincolo 
de zid într-un iureş sălbatic al trupelor mele. 

Toţi patru pereţii înalţi şi laţi ai bibliotecii erau acoperiţi de cărţi 
înghesuite, dar bine rânduite, şiruri peste şiruri de volume 
preţioase, legate în albastru, verde sau negru, cu reliefuri aurite 
sau argintate. In unele locuri erau atât de ticsite, încât două 
rânduri de cărţi erau silite să stea unul în spatele altuia pe 
acelaşi raft împovărat. Erau zone cu litere gotice înzorzonate, 
care mă duceau cu gândul la clopotniţe şi foişoare, şi zone cu 
cărţile sfinte ebraice, talmuduri şi cărţi de rugăciune şi coduri de 
legi şi compilaţii midrasice, un raft cu lucrări ebraice din Spania 
şi altul cu cărţi din Italia; o secţiune cu scrierile Iluminismului 
Evreiesc, de la Berlin şi din alte părţi, precum şi o nesfârşită 
întindere de gândire evreiască şi istorie evreiască şi istoria 
Orientului Apropiat, istorie greacă şi romană, istoria Bisericii, 
atât veche, cât şi modernă, şi diferitele culturi păgâne: gândirea 
islamică, religiile răsăritene, istoria medievală; erau acolo zone 
mari slave care mă dezorientau, teritorii greceşti şi zone cenuşii- 
maronii de bibliorafturi şi mape de carton îndesate cu articole 
tipărite separat şi cu manuscrise. Chiar şi podeaua era acoperită 


cu zeci de cărţi puse una peste alta, unele dintre ele deschise, 
cu faţa în jos, unele pline de semne mici, în vreme ce altele se 
înghesuiau ca oile speriate pe scaunele cu spătar înalt destinate 
vizitatorilor sau chiar pe pervazuri; o scară neagră care putea fi 
mişcată de jur împrejurul bibliotecii pe o şină metalică iți 
îngăduia să ajungi la rafturile de sus, care atingeau tavanul 
înalt. Uneori îmi dădeau voie să o mişc de la un corp de 
bibliotecă la altul, cu mare băgare de seamă, pe roţile ei cu 
cauciuc. 

Nu existau tablouri, plante sau bibelouri. Doar cărţi şi iarăşi 
cărţi, liniştea care umplea încăperea şi un miros minunat de 
bogat, de coperţi legate în piele, hârtie care se îngălbeneşte, 
mucegai, o ciudată dâră de alge şi lipici vechi, de înţelepciune, 
lai ne şi praf. 

În centrul bibliotecii, ca un contratorpilor uriaş şi întunecat ce a 
ancorat în apele unui golf înconjurat de munţi, stătea biroul 
profesorului Klausner, acoperit cu totul de teancuri peste 
teancuri de lucrări de referinţă, carnete, un asortiment de tocuri, 
albastre, negre, verzi sau roşii, creioane, gume, călimări, cutii 
pline de clame, elastice şi capse, plicuri galben-maronii, plicuri 
albe şi plicuri având pe ele ispititoare timbre colorate, coli de 
hârtie, fiţuici, note şi fişe de cartotecă, volume străine deschise 
îngrămădite peste volume ebraice deschise, printre paginile 
cărora apăreau foi smulse dintr-un carnet cu spirală, acoperite 
cu păienjenişul scrisului unchiului meu, pline de tăieturi şi 
corecturi, ca trupurile unor muşte puhave, pline de fâşiuţe de 
hârtie, iar ochelarii cu ramă aurită ai unchiului Joseph zăceau în 
vârful teancului, de parcă ar fi plutit peste vid, în vreme ce a 
doua pereche, cu rame negre, zăcea pe alt teanc de cărţi, de pe 
un cărucior aflat lângă scaunul lui, şi a treia pereche se iţea 
dintre paginile unei broşuri deschise de pe un dulăpior aşezat 
lângă canapeaua închisă la culoare. 

Pe această canapea, ghemuit cu genunchii la piept, acoperit 
până la umeri cu o cuvertură în carouri verzi şi roşii, ca fusta 
unui soldat scoţian, cu faţa arătând vulnerabilă şi copilăroasă 
fără ochelari, zăcea unchiul Joseph însuşi, subţire şi mic ca un 
copil, cu o privire fericită şi un pic pierdută în ochii lui căprui 
migdalaţi. A fluturat slab spre noi mâna-i albă, străvezie, a surâs 
trandafiriu între mustaţa albă şi ţăcălie şi a glăsuit cam aşa: 


— Intraţi, dragilor, intraţi, intraţi (chiar dacă suntem deja în 
odaie, stând drept în faţa lui, cu toate că nu ne-am îndepărtat 
de uşă, mama, tata şi cu mine, ca o turmă micuță rătăcită pe o 
păşune ciudată), şi iertaţi-mă că nu mă ridic să vă întâmpin, vă 
rog să nu mă judecaţi prea aspru, pentru că de două nopţi şi trei 
zile nu m-am urnit de la birou şi n-am închis un ochi, întrebaţi-o 
pe doamna Klausner şi o să-mi fie martor, nu mănânc şi nu 
dorm, nici măcar nu-mi arunc ochii prin ziar până ce nu 
isprăvesc acest articol care, când o să apară, o să facă mare 
senzaţie în ţara asta a noastră, şi nu doar aici, întreaga lume 
culturală urmăreşte această dezbatere cu sufletul la gură, şi de 
data asta cred că am reuşit să-i amuţesc o dată pentru 
totdeauna pe obscurantişti! De data asta vor fi siliţi să fie de 
acord şi să zică amin sau măcar să accepte că nu mai au nimic 
de zis, au pierdut partida, jocul s-a încheiat. Şi ce se aude pe la 
voi, Fania dragă? 

Dragul meu Lonia? Şi drăguţul Amos? Ce mai faceţi? Ce mai e 
nou în lumea voastră? l-aţi citit deja drăguţului de Amos câteva 
pagini din cartea mea Când un popor luptă pentru libertatea sa? 
Cred, dragii mei, că din tot ce am scris nimic nu e mai potrivit 
decât Când un popor luptă pentru libertatea sa ca să-i fie sprijin 
spiritual dragului de Amos în particular şi întregului nostru 
tineret evreiesc minunat în general, în afară, poate, de 
descrierile eroismului şi revoltei presărate în paginile cărţii mele 
Istoria celui de-al Doilea Templu. Şi ce se aude pe la voi, dragii 
mei? Trebuie că aţi venit pe jos până aici. Şi drumul e aşa de 
lung. De acasă de la voi, din Kerem Avraham? 

Îmi amintesc cum, pe când eram încă tineri, acum treizeci de 
ani, pe când mai trăiam în pitorescul şi atât de originalul cartier 
buharian, obişnuiam să ieşim sâmbăta şi să mergem de la 
lerusalim la Bethel sau la Anatot, şi uneori chiar până la 
mormântul profetului Samuel. Draga de doamnă Klausner o să 
vă dea acum ceva de mâncat şi de băut, dacă o urmaţi pe 
tărâmul ei, iar eu o să mă alătur vouă de îndată ce isprăvesc 
acest paragraf dificil. Aşteptăm azi familia Voislavski şi pe poetul 
Uri Tsvi, şi pe Even-Zahav. Şi dragul de Netanyahu cu 
încântătoarea lui soţie ne vizitează aproape în fiece sâmbătă. 
Acum veniţi mai aproape, dragilor, veniţi mai aproape să vedeţi 
cu ochii voştri, şi tu, drăguţule de Amos, uitaţi-vă la ciorna de pe 
birou: după moartea mea ar trebui să aducă aici grupuri de 


studenţi, generaţie după generaţie, ca să poată vedea cu ochii 
lor chinurile pe care le îndură scriitorii în slujba artei lor, bătăliile 
pe care le-am dat şi până unde am mers ca să mă asigur că 
stilul i ucu e simplu, fluent şi limpede ca un cristal, vedeţi câte 
cuvinte a in tăiat pe fiecare rând, câte ciorne am rupt, uneori 
mai bine de o jumătate de duzină de ciorne diferite, înainte de a 
fi mulţumit de cele scrise. Succesul izvorăşte din transpiraţie, iar 
inspiraţia din sârguinţă şi efort. Cum zice cartea sfântă, 
binecuvântările raiului acolo sus şi binecuvântările adâncului pe 
fund. E doar mica mea glumă, fireşte, să mă ierte doamnele. 

Acum, dragii mei, ţineţi-vă după doamna Klausner şi stingeţi- 
vă ci ca, iar eu n-am să zăbovesc. 

Din capătul îndepărtat al bibliotecii puteai ieşi pe un coridor 
lung şi îngust, care reprezenta măruntaiele casei, şi pe acest 
coridor ajungeai pe dreapta la baie şi la o debara, în vreme ce 
drept înainte erau bucătăria, cămara şi camera servitoarei, care 
dădea în bucătărie (cu toate că n-au avut niciodată servitoare), 
puteai i oii la stânga, ajungând drept în salon sau să o ţii tot 
înainte i .ii re capătul coridorului, până la uşa dormitorului alb şi 
înfloi .ii al unchiului şi mătuşii, în care era o oglindă mare, în 
ramă de bronz, încadrată de sfeşnice bogat împodobite. 

Aşa că puteai ajunge în salon pe una din trei căi: făceai la 
stânga din hol, cum intrai în casă, sau mergeai drept înainte în 
birou, treceai din el în coridor, coteai pe dată la stânga, aşa cum 
făcea unchiul Joseph când era Shabbat, şi te trezeai direct la 
locul de onoare din capul mesei lungi şi negre, care se întindea 
pe aproape toată lungimea salonului. Şi apoi mai era o arcadă 
joasă într-un colţ al salonului, care dădea într-un salonaş rotunjit 
pe o parte, ca un foişor, cu ferestrele spre grădina din faţă, 
palmieri, străduţa liniştită şi casa domnului Agnon, aflată chiar 
peste drum. 

Acest salonaş era cunoscut şi sub numele de „odaia de fumat". 
(Fumatul era interzis în casa profesorului Klausner în timpul 
Shabbat-ului, cu toate că Shabbat-ul nu-l împiedica întotdeauna 
pe unchiul Joseph să lucreze la articolele sale.) Erau acolo 
câteva fotolii masive, moi, canapele presărate cu perniţe 
brodate în stil oriental, un preş mare şi moale şi un tablou în 
ulei, mare (pictat de Maurycy Gottlieb? ), care înfăţişa un evreu 
bătrân, cu filactere şi şal de rugăciune, ţinând o carte de 
rugăciune, din care nu citeşte, pentru că are ochii închişi, gura îi 


este deschisă şi faţa lui exprimă smerenie dureroasă şi exaltare 
spirituală. Intotdeauna aveam senzaţia că acest evreu pios îmi 
cunoaşte toate tainele ruşinoase, însă, în loc să mă dojenească, 
mă imploră în tăcere să mă îndrept. 

În acele vremuri, când tot lerusalimul era înghesuit în 
apartamente cu un dormitor şi jumătate sau două dormitoare, 
împărţite între două familii rivale, vila profesorului Klausner mi 
se părea un model pentru palatul sultanului sau cel al 
împăraţilor romani, şi deseori, înainte de a adormi, stăteam în 
pat închipuindu-mi restaurarea Regatului Davidic, cu trupele 
evreieşti străjuind palatul din Talpiot. În 1949, când Menachem 
Begin, liderul opoziţiei din Knesset, l-a propus pe unchiul Joseph 
candidat din partea mişcării Herut ca rival al lui Chaim 
Weizmann la preşedinţia Israelului, mi-am imaginat reşedinţa 
prezidenţială a unchiului meu, din Talpiot, încercuită de trupe 
evreieşti, cu două santinele strălucitoare de-o parte şi de 
cealaltă a uşii, sub placa de alamă care le promite tuturor celor 
ce se apropie că valorile evreieşti şi umanitare vor fi unite, şi 
niciodată în conflict între ele. 

„Copilul ăsta zăpăcit iar aleargă prin casă", ziceau, „ia uite-l 
cum fuge încolo şi încoace, aproape fără suflare, roşu şi 
transpirat, de parcă ar fi înghiţit argint viu." Şi mă cicăleau: „Ce-i 
cu tine? Ai mâncat ardei iute? Sau te învârti în jurul cozii? 

Te crezi o sfârlează de Hanukkah? Sau o molie? Sau un 
ventilator? Ţi-ai pierdut mireasa cea frumoasă? [i s-au înecat 
corăbiile? Ne faci pe toţi să ne-apuce durerea de cap. Şi îi stai in 
cale mătuşii Zipporah. Ce-ar fi să şezi un pic liniştit? Ce-ar fi să-ţi 
iei o carte frumoasă şi să citeşti? Sau să-ţi căutăm nişte 
creioane şi hârtie ca să stai cuminte şi să ne desenezi ceva 
frumos? Ce zici? " 

Dar eu eram deja departe, galopând înfierbântat din hol pe 
coridor şi în odaia servitoarei, afară, în grădină, şi înapoi, cu 

capul plin de închipuiri, pipăind pereţii şi ciocănind în ei ca sa 
descopăr încăperi ascunse, spaţii invizibile, treceri secrete, 
catacombe, tuneluri, vizuini, compartimente secrete sau uşi 
camuflate. N-am renunţat nici în ziua de azi. 

In bufetul întunecat din salon erau aşezate un serviciu de 
masă cu flori, carafe de sticlă cu gâtul lung, bibelouri preţioase 
din porțelan şi cristal, o colecţie de lămpi de Hanukkah vechi şi 
farfurii speciale pentru Paşte. Deasupra unei vitrine erau două 


busturi de bronz: un Beethoven îmbufnat faţă în faţă cu im 
Vladimir Jabotinski calm, cu buzele strânse, care stătea acolo 
bine şlefuit, strălucind în uniformă, cu un chipiu ofițeresc cu 
vizieră şi cu o impunătoare diagonală de piele peste piept. 

Unchiul Joseph şedea în capul mesei, vorbind cu vocea lui 
stridentă, feminină, care pleda, dezmierda, uneori aproape că 
suspina. Vorbea despre starea naţiunii, statutul scriitorilor şi 
cărturarilor,  responsabilităţile personajelor însemnate din 
cultură sau despre colegii săi şi lipsa lor de respect faţă de 
cercetarea sa, descoperirile sale, poziţia sa pe plan 
internaţional, în vreme ce el nu era deloc impresionat de ei, de 
fapt le dispreţuia meschinăria provincială şi ideile mediocre, 
egoiste. 

Uneori se întorcea către lumea mai largă a politicii 
internaţionale, exprimându-şi neliniştea faţă de subversivitatea 
agenţilor lui Stalin de pretutindeni, disprețul faţă de ipocrizia 
britanicului moralizator, teama de intrigile Vaticanului, care n-a 
acceptat şi nu va accepta niciodată controlul evreiesc asupra 
lerusalimului în particular şi a ării Israelului în general, 
optimismul prudent faţă de scrupulele democraţiilor luminate şi 
admiraţia, nu fără rezerve, faţă de America, cea care în 
vremurile noastre stătea în fruntea tuturor democraţiilor, chiar 
dacă era infectată de vulgaritate şi de materialism şi lipsită de 
profunzime culturală şi spirituală. In general, figurile eroice ale 
secolului al XIX-lea, bărbaţi precum Garibaldi, Abraham Lincoln, 
Gladstone erau mari eliberatori naţionali şi exponenţi de vază ai 
valorilor civilizate şi luminate, în vreme ce acest nou secol se 
afla sub cizma celor doi măcelari, fiul cizmarului georgian din 
Kremlin şi acel coate-goale smintit care luase în stăpânire ţara 
lui Goethe, Schiller şi Kant... 

Musafirii lui ascultau în tăcere respectuoasă sau îşi arătau 
aprobarea prin câteva vorbe discrete, ca să nu-i curme fluxul 
expunerii. Vorbele de la masă ale unchiului Joseph erau 
monologuri pline de emoție: de pe scaunul lui din capul mesei, 
profesorul Klausner cenzura şi denunța, evoca sau îşi 
împărtăşea părerile, ideile şi sentimentele în legătură cu lucruri 
ca ticăloşia plebeiană a conducerii Agenţiei Evreieşti, mereu 
gudurându-se pe lângă neevrei, statutul limbii ebraice, veşnic 
între Scyla şi Charibda idişului, pe de o parte, şi a limbilor 
europene, pe de alta, meschina invidie a unora dintre colegii săi 


de profesorat, lipsa de profunzime a prozatorilor şi poeţilor mai 
tineri, în special a celor născuţi în ţară, care nu numai că nu 
stăpânesc nici o limbă din cultura europeană, dar se împleticesc 
chiar şi în ebraică, sau evreii din Europa, care n-au fost în stare 
să priceapă avertismentele profetice ale lui Jabotinski, şi evreii 
din America, care chiar şi acum, după Hitler, încă se mai agaţă 
de prosperitatea lor materială în loc să se stabilească în Ţara 
Mumă. 

Uneori, vreunul dintre bărbaţii aflaţi în vizită se încumeta la o 
întrebare sau la un comentariu, ca şi cum ar fi aruncat o 
crenguţă pe rug, foarte rar cineva dintre ei îndrăznea să 
comenteze un detaliu sau altul din discursul gazdei, în cea mai 
mare parte a timpului şedeau respectuoşi, scoțând exclamaţii 
politicoase de aprobare şi mulţumire, sau râdeau când unchiul 
Joseph lua un ton sarcastic sau glumeţ, în care caz explica, 
invariabil: glumeam doar când am spus ce am spus adineaori. 

Cât despre doamne, rolul lor în conversaţie era limitat la cel de 
ascultător care dă din cap, care trebuie să zâmbească la 
momentul potrivit şi să transmită prin mimică încântarea faţă de 
perlele de înţelepciune pe care unchiul Joseph le răspândea în 
faţa lor cu atâta generozitate. Nu-mi amintesc să o fi văzut 
vreodată pe mătuşa Zipporah aşezată la masă: era într-o 
veşnică alergătură între bucătărie sau cămară şi salon, umplând 
din nou farfuria cu biscuiţi sau bolul cu fructe, turnând în ceai 
apă clocotită din samovarul cel mare şi argintat, întotdeauna 
grăbindu-se, cu un şorţuleţ prins în talie, iar când nu avea de 
turnat ceai sau nu era nevoie să mai aducă prăjituri, biscuiţi, 
fructe sau fiertura dulce căreia i se zicea varinie, stătea aproape 
de uşa dintre salon şi coridor, în dreapta unchiului Joseph şi la 
câţiva paşi în spatele lui, cu mâinile încrucişate pe burtă, 
aşteptând să vadă dacă e nevoie de ceva sau dacă vreunul 
dintre musafiri mai doreşte ceva, de la un şervet umed până la o 
scobitoare, sau ca unchiul Joseph să-i ceară politicos să-i aducă 
de pe colţul cel mai depărtat, din dreapta, al biroului din 
biblioteca lui ultimul număr din periodicul Lesbonenu sau noul 
volum de poezii al lui Itzhak Lamdan, din care vrea să citeze 
ceva în sprijinul celor afirmate. 

Aşa era invariabila ordine a lucrurilor în acea vreme: unchiul 
Joseph aşezat în capul mesei, răspândind vorbe de înţelepciune, 


de polemică şi de duh, şi mătuşa Zipporah în picioare, cu şorţul 
ei alb, servind sau aşteptând până era nevoie de ea. 

Şi totuşi unchiul şi mătuşa îşi erau cu totul devotați unul 
celuilalt şi se copleşeau reciproc cu semne de afecţiune, un 
cuplu în vârstă, cu veşnice beteşuguri, fără copii, el îşi trata 
soţia ca pe un prunc şi se purta cu ea cu imensă blândeţe şi 
afecţiune, ea îşi trata soţul ca pe un copil singur la părinţi, 
răsfăţat, îl înfofolea în eşarfe şi tot soiul de veşminte când răcea 
şi îi dădea lapte cu ou şi miere, ca să-şi dreagă gâtul. 

S-a întâmplat o dată să-i văd aşezaţi alături pe marginea 
patului lor, el cu mâna-i străvezie între mâinile ei, ea tăindu-i cu 
grijă unghiile, şuşotindu-i vorbe de alint în limba rusă. 

Unchiului Joseph tare-i mai plăcea să scrie pe cărţi lucruri pline 
de simtire: în fiecare an, de când am împlinit nouă sau zece ani, 
mi-a dăruit câte un volum din Enciclopedia copiilor, şi pe unul 
dintre ele a scris, cu litere care o luau un pic pieziş spre spate, 
ca şi cum s-ar fi tras înapoi: 

Pentru inteligentul şi sârguinciosul Amos cel mic cu speranța 
sinceră că atunci când va fi mare va face cinste poporului său, 
de la unchiul Joseph 

lerusalim-Talpiot, Lag Ba-Omer, 5710 

Acum, când mă uit la aceste cuvinte, după mai bine de 
cincizeci de ani, mă întreb ce ştia cu adevărat despre mine 
unchiul meu Joseph, care obişnuia să-şi aşeze mâna mică şi rece 
pe obrazul meu şi să mă întrebe, cu un surâs blând sub mustaţa 
lui albă, ce am citit în ultima vreme şi pe care dintre cărţile lui 
am citit-o, şi ce li se preda la şcoală copiilor evrei din zilele 
noastre, ce poezii de Bialik şi Cernikovski am învăţat pe de rost, 
şi care a fost eroul meu biblic preferat, şi fără să-mi asculte 
răspunsurile îmi spunea că ar trebui să mă familiarizez cu ceea 
ce a scris el despre Maccabei în Istoria celui de-al Doilea Templu, 
în vreme ce în legătură cu viitorul statului ar trebui să citesc 
articolul lui formulat foarte viguros din numărul de ieri al lui 
Hamashkif sau interviul pe care l-a dat la Haboker săptămâna 
asta. În dedicație a avut grijă să adauge punctele vocalice acolo 
unde exista riscul de ambiguitate, iar ultima literă a numelui său 
fâlfâia ca un steag în vânt. 

În altă dedicație, pe prima pagină a unui volum de traduceri 
ale lui David Frischmann, îmi ura, la persoana a treia: 


Fie ca el să izbândească pe calea vieții şi să înveţe din vorbele 
celor mari traduşi în această carte că trebuie să-ți urmezi 
conştiinţa şi nu turma omenească - mulțimea aflată acum la 
putere, din partea iubitorului său unchi Joseph 

lerusalim-Talpiot, Lag Ba-Omer, 5714 

La una dintre acele întruniri de Shabbat unchiul Joseph a grăit 
cam aşa: 

— Sunt un bărbat fără copii, la urma urmei, doamnelor şi 
domnilor, şi cărţile îmi sunt copiii, am investit în ele sângele 
sufletului meu, şi după moartea mea ele şi numai ele îmi vor 
purta spiritul şi visele către generaţiile viitoare. 

La care mătuşa Zipporah a răspuns: 

— Nu, Osia, termină cu asta. Şa. Osinka. Zău aşa, termină cu 
asta. Ştii că doctorii ţi-au spus să nu te agiţi. Şi acum ţi-ai lăsat 
ceaiul să se răcească. E rece ca gheaţa. Nu, nu, dragul meu, nu-l 
bea, mă duc să-ţi aduc alt pahar. 

Furia unchiului Joseph faţă de ipocrizia şi josnicia rivalilor săi îl 
făcea uneori să ridice glasul, dar vocea lui nu era niciodată un 
răcnet, ci mai degrabă un behăit strident, aducând mai mult cu 
o femeie ce suspină decât cu un proroc batjocoritor. Uneori 
izbea în masă cu mâna lui fragilă, dar la el asta arăta mai puţin 
a lovitură şi mai mult a mângâiere. O dată, în mijlocul unei 
tirade ce înfiera Bolschewismus-ul sau Bund-ul sau adepţii 
jargon-ului iudeo-german (cum numea el idişul), a răsturnat o 
carafă cu limonada de la gheaţă, care i-a curs în poală, şi 
mătuşa Zipporah, aflată lângă uşă, chiar în spatele lui, s-a 
repezit şi i-a şters pantalonii cu şorţul, şi-a cerut scuze faţă de 
ceilalţi, l-a ajutat să se ridice de la masă şi l-a condus în 
dormitor. După zece minute l-a adus înapoi, schimbat, uscat şi 
strălucitor, la prietenii lui care aşteptau politicos în jurul mesei, 
vorbind cu voce scăzută despre gazdele lor, care trăiau întocmai 
ca o pereche de porumbei: el o trata pe ea ca pe o fiică făcută la 
bătrâneţe, iar ea îl trata pe el ca pe bebeluşul ei scump, lumina 
ochilor săi. Uneori ea îşi împletea degetele plinuţe cu degetele 
lui străvezii şi o clipă sau două se priveau în ochi, apoi îşi plecau 
privirea şi îşi zâmbeau sfios. 

Şi uneori ea îi desfăcea blând cravata, îl ajuta să-şi scoată 
pantofii şi îl punea să se întindă, ca să se odihnească un pic, cu 
capul lui trist rezemat de pieptul ei şi silueta lui măruntă agăţată 
de plinătatea trupului ei. Sau ea stătea în bucătărie, spălând şi 


plângând pe tăcute, iar el venea până în spatele ei, îi punea 
mâinile rozalii pe umeri şi scotea un şir de piuituri, cloncăneli şi 
ciripituri, de parcă ar fi încercat să aline un prunc sau s-ar fi 
oferit să fie pruncul ei. 

În copilărie, lucrul pentru care îl admiram cel mai mult pe 
unchiul Joseph era că, după cum mi se spusese, a inventat şi ne- 
a dat câteva dintre cuvintele ebraice obişnuite, cuvinte care 
păreau să fi fost cunoscute şi folosite dintotdeauna, printre care 
„creion",  „aisberg'",  „cămaşă",  „seră", „pâine prăjită", 
„încărcătură“, „monoton", „multicolor“, „senzual“, „cocor" şi 
„rinocer". (Acum, dacă stau să mă gândesc, ce aş fi îmbrăcat în 
fiecare dimineaţă dacă unchiul Joseph nu ne-ar fi dat cuvântul 
„cămaşă"? Un „veşmânt în felurite culori"? Şi cu ce aş fi scris 
fără creionul lui? Cu un „toc de plumb"? Ca să nu mai vorbim de 
„senzua!", un dar destul de uimitor din partea acestui unchi atât 
de puritan.) 

Joseph Klausner s-a născut în 1874 la Olkienki, în Lituania, şi a 
murit la lerusalim în 1958. Când avea zece ani Klausnerii s-au 
mutat din Lituania la Odessa, unde el a trecut prin sistemul 
educaţional evreiesc tradiţional, de la cheder la yeshiva, stilul 
modern, iar apoi a intrat în mişcarea Hibbat Zion şi în cercurile 
lui Ahad Haam. La nouăsprezece ani şi-a publicat primul articol, 
intitulat „Cuvintele noi şi literatura rafinată", în care pleda 
pentru lărgirea graniţelor limbii ebraice fie şi prin încorporarea 
de cuvinte străine, astfel încât să poată funcţiona ca limbă vie. 
Din cauză că în Rusia ţaristă universităţile erau inaccesibile 
evreilor, în vara lui 1897 a plecat la studii la Heidelberg, în 
Germania. In cei cinci ani petrecuţi acolo a studiat filozofia cu 
profesorul Kuno Fischer, s-a născut în el o atracţie puternică faţă 
de istoria orientală a la Renan şi a fost profund influenţat de 
Carlyle. Studiile sale la Heidelberg au mers de la filozofie şi 
istorie la literatură, limbile semitice şi studiile orientale 
(stăpânea vreo cincisprezece limbi, printre care greaca şi latina, 
sanscrita şi araba, aramaica, persana şi amhara). 

Cernikovski, prietenul lui din zilele când trăia la Odessa, studia 
medicina la Heidelberg în aceeaşi vreme, iar prietenia lor s-a 
întărit şi s-a transformat într-o afinitate caldă, rodnică. 

„Un poet pasionat!" zicea unchiul Joseph despre el, „un vultur 
de poet de limbă ebraică, care cu o aripă atinge Biblia şi peisajul 
Canaanului, în vreme ce cealaltă este desfăşurată peste 


întreaga Europă modernă!" lar alteori zicea despre Cernikovski: 
„Sufletul unui copil naiv şi curat în trupul zdravăn al unui cazac!" 

Studenţii evrei l-au ales pe unchiul Joseph ca delegat al lor la 
primul Congres Sionist de la Basel, precum şi la următorul, iar o 
dată a reuşit chiar să schimbe câteva cuvinte cu părintele 
sionismului, însuşi Theodor Herzl. („Era un bărbat chipeş! 

Ca un arhanghel! Pe chipul lui strălucea o lumină lăuntrică! 

Ni se părea că seamănă cu un rege asirian, cu barba lui neagră 
şi expresia inspirată, visătoare! Şi ochii lui, o să-mi amintesc 
ochii lui până în cea de pe urmă zi, Herzl avea ochii unui tânăr 
poet îndrăgostit, arzători, melancolici, care vrăjeau pe oricine 
privea în adâncul lor. Şi fruntea lui înaltă îi adăuga o splendoare 
maiestuoasă!") 

Intors la Odessa, Klausner a scris, a predat şi s-a angajat în 
activitatea sionistă până ce, când abia împlinise douăzeci şi 
nouă de ani, a moştenit de la Ahad Haam răspunderea 
redacțională a principalei reviste lunare de cultură ebraică 
modernă Hashiloah. Ca să spunem exact, unchiul Joseph a 
moştenit de la Ahad Haam un „buletin periodic" şi l-a 
transformat imediat într-unui lunar, prin faptul că a inventat 
cuvântul ebraic pentru „lunar". 

Un bărbat în stare să inventeze un cuvânt şi să-l injecteze în 
circuitul sangvin al limbii este în ochii mei doar cu puţin mai 
prejos decât Creatorul luminii şi întunericului. Dacă scrii o carte, 
poţi avea norocul să fie citită o vreme, până ce alte cărţi, mai 
bune, apar şi îi iau locul; dar a produce un cuvânt nou înseamnă 
să te apropii de nemurire. Până în ziua de azi mi se întâmplă să 
închid uneori ochii şi să-mi apară imaginea acestui bătrân fragil, 
cu ţăcălia lui albă şi ascuţită, mustaţa moale, mâinile delicate, 
ochelarii ruseşti, târşâindu-şi picioarele, cu gândul aiurea, pâş- 
pâş, ca un mic Gulliver într-un Brobdingnag populat de o 
mulţime multicoloră de aisberguri măreţe, cocori înalţi şi rinoceri 
masivi, care se înclină cu toţii în faţa lui, cu recunoştinţă. 

El şi soţia lui, Fanni Wernick (care începând din ziua nunţii a 
fost numită invariabil „draga mea Zipporah" sau, în prezenţa 
musafirilor, „doamna Klausner") şi-au transformat casa de pe 
strada Rimislinaya din Odessa într-un soi de club şi loc de 
întâlnire a unor personalităţi sioniste şi literare. 

Unchiul Joseph avea întotdeauna o voioşie aproape 
copilărească. Chiar şi când vorbea despre tristeţea sa, profunda 


sa însingurare, duşmanii săi, durerile şi bolile sale, destinul 
tragic al nonconformistului, nedreptăţile şi umilinţele pe care a 
trebuit să le suporte toata viaţa, întotdeauna o veselie reţinută 
mijea în spatele ochelarilor lui rotunzi. Mişcările lui, ochii 
sclipitori, obrajii rozalii, ca de bebeluş, transmiteau o vioiciune 
optimistă, jovială şi aproape hedonistă: „N-am pus geană pe 
geană noaptea trecută", le spunea întotdeauna oaspeţilor, 
„neliniştile naţiunii noastre, teama pentru viitorul nostru, 
viziunea îngustă a conducătorilor noştri, care nu se ridică decât 
până la genunchiul broaştei, m-au apăsat mai tare în întuneric 
decât propriile mele probleme deloc uşoare, ca să nu mai 
vorbesc de durerea mea, astmul meu, şi cumplitele migrene de 
care sufăr zi şi noapte." (Dacă era să-l crezi, n-a închis ochii vreo 
clipă cel puţin de la începutul anilor '20 până la moarte, în 
1958.) 

Între 1917 şi 1919 Klausner a fost lector, şi până la urmă 
profesor, la Universitatea din Odessa, care trecea deja de la o 
tabără la alta, în lupta sângeroasă dintre Albi şi Roşii, în războiul 
civil care a urmat Revoluţiei lui Lenin. În 1919 unchiul Joseph, 
mătuşa Zipporah şi bătrâna mamă a unchiului, străbunica mea 
Rasha-Keila, născută Braz, au plecat de la Odessa spre Jaffa cu 
nava Ruslan, care a fost Mavyflower-vX sionist al celui de-al 
Treilea Alyiah, valul de imigrare de după război. 

Hanukkah din acel an i-a găsit instalaţi în cartierul Buharian 
din Ierusalim. 

Pe de altă parte, bunicul Aleksandr şi bunica Shlomit, 
împreună cu tata şi fratele lui mai mare, David, n-au mers în 
Palestina, cu toate că erau şi ei sionişti înflăcăraţi: condiţiile de 
viaţă din ţară li se păreau prea asiatice, aşa că s-au dus la Vilna, 
capitala Lituaniei, tata şi părinţii săi ajungând la lerusalim de- 
abia în 1933, când antisemitismul din Vilna crescuse până la 
nivelul violenţelor împotriva studenţilor evrei. Unchiul David a 
rămas acolo, ca european convins, într-o vreme în care se pare 
că nimeni altcineva din Europa nu mai era aşa, în afară de 
membrii familiei mele şi alţi evrei ca ei. Se pare că toţi ceilalţi au 
fost pan-slavici, pan-germanici sau pur şi simplu patrioţi 
lituanieni, bulgari, irlandezi sau slovaci. Singurii europeni din 
întreaga Europă a anilor '20 şi '30 erau evreii. Tata obişnuia să 
spună: 


I n Cehoslovacia există trei naţiuni - cehii, slovacii şi 
cehoslovacii, adică evreii; în lugoslavia sunt sârbii, croații, 
slovenii şi muntenegrenii, dar chiar şi acolo trăieşte un grup de 
iugoslavi inconfundabili; şi chiar şi în imperiul lui Stalin sunt 
ruşii, ucrainenii, şi sunt uzbekii şi ciukcii şi tătarii, iar printre ei 
sunt confrații noştri, singurii membri reali ai unei naţiuni 
sovietice. 

Europa s-a schimbat acum cu totul şi e plină de la un perete la 
altul de europeni. Printre altele, se schimbaseră şi acele graffiti 
do pe pereţii din Europa. Când tata era tânăr, la Vilna, pe fiecare 
perete din Europa scria, „Evrei, plecaţi acasă în Palestina". După 
cincizeci de ani, când s-a întors în Europa, în vizită, toţi pereţii 
ţipau: „Evrei, căraţi-vă din Palestina". 

Unchiul Joseph şi-a petrecut mulţi ani lucrând la al său 
magnum opus despre Isus din Nazaret, în care susţinea - spre 
stupoarea comună a creştinilor şi evreilor - că Isus s-a născut şi 
a murit evreu şi n-a intenţionat niciodată să întemeieze o nouă 
religie. Ba mai mult, se considera „evreul moralist par 
excellence". Ahad Haam l-a implorat pe Klausner să şteargă 
această propoziţie, dar şi altele, ca să nu se dezlănţuie un 
scandal colosal în lumea evreiască, cum s-a şi întâmplat, de 
fapt, atât printre evrei cât şi printre creştini, când i-a fost 
publicată cartea la lerusalim, în 1921: extremiştii îl acuzau că a 
„acceptat mită de la misionari ca să-i cânte osanale Acelui Om", 
în vreme ce, pe de altă parte, misionarii anglicani de la 
lerusalim i-au cerut arhiepiscopului să-l demită pe doctorul 
Danby, misionarul care a tradus în engleză Isus din Nazaret, 
întrucât cartea este „infectată cu erezie, prin faptul că îl descrie 
pe Mântuitorul nostru ca pe un soi de rabin reformat, ca pe un 
muritor şi ca pe un evreu care nu are nimic de-a face cu 
Biserica". Unchiul Joseph şi-a dobândit reputaţia internaţională 
mai ales pe baza acestei cărţi şi a urmării ei, apărute după 
câţiva ani, De la Isus la Pavel. 

Unchiul Joseph mi-a spus: „Dragule, îmi închipui că la şcoala ta 
te învaţă să-l dispreţuieşti pe acel tragic şi minunat evreu şi trag 
nădejde că măcar nu te învaţă şi să scuipi de câte ori treci prin 
faţa icoanei lui sau a unui crucifix. Când o să mai creşti, dragule, 
citeşte Noul Testament, lăsându-i la o parte pe profesori, şi o să 
descoperi că acest om era carne din carnea noastră şi os din 
osul nostru, era un fel de pietist evreu care făcea minuni şi, 


chiar dacă a fost într-adevăr un visător, fără strop de gândire 
politică, îşi are totuşi locul său în panteonul marilor evrei, alături 
de Baruh Spinoza, şi el excomunicat. Află de la mine: cei care 
mă condamnă sunt evreii de ieri, nişte viermi înguşti la minte şi 
incapabili. lar tu, dragule, ca să nu ajungi ca ei, trebuie să citeşti 
cărţi bune - să citeşti, să reciteşti şi iar să citeşti! Şi acuma, vrei 
să fii drăguţ să o întrebi pe doamna Klausner, draga mătuşă 
Zipporah, unde e crema? Crema mea de faţă? 

Spune-i, te rog, crema cea veche, că aia nouă nu-i bună nici s- 
o dai la câini. Cunoşti, dragule, diferenţa imensă între 
«mântuitorul» din limbile neevreilor şi messiah al nostru? 
Messiah este pur şi simplu cineva care a fost uns cu mir: orice 
preot sau rege din Biblie e un messiah, iar cuvântul ebraic 
«messiah» este cât se poate de prozaic şi comun, legat strâns 
de cuvântul care desemnează crema de faţă - spre deosebire de 
limbile neevreilor, în care messiah este numit Mântuitor. Sau eşti 
încă prea tânăr ca să înţelegi lecţia asta? Dacă-i aşa, fugi acum 
şi întreab-o pe mătuşa ce te-am rugat să o întrebi. Oare ce era? 

Am uitat. lţi aminteşti tu? Dacă-i aşa, roag-o să fie bună şi să- 
mi facă un ceai, pentru că, aşa cum zice Rav Huna în tratatul 

Pesahim din Talmudul Babilonian, “Orice îţi spune stăpânul 
casei să faci, fă, în afară de a pleca”, pe care o interpretez ca 
referinţă la frunzele de ceai!. Nu e decât o glumă, desigur. Fugi 
acum, dragule, şi nu-mi mai răpi timpul, aşa cum face toată 
lumea, şi nu se gândeşte că minutele şi orele îmi sunt singura 
comoară, care mi se scurge printre degete." 

Ajuns la lerusalim, unchiul Joseph a devenit secretarul 
Comitetului pentru Limba Ebraică, după care a fost numit la 
catedra de literatură ebraică de la Universitatea Ebraică din 
lerusalim, deschisă în 1925. Nădăjduise să i se dea în primire 
Facultatea de Istorie Evreiască sau măcar să predea perioada 
celui de-al Doilea Templu, însă „grangurii Universităţii se uitau în 
jos la mine de pe culmile măreţe ale germanismului lor". 

La Facultatea de Literatură Ebraică unchiul Joseph se simţea, 
după propriile cuvinte, la fel ca Napoleon pe insula Elba: de 
vreme ce era împiedicat să împingă înainte întregul continent 
european, s-a apucat să impună o ordine progresistă şi bine 
organizată pe insuliţa unde era exilat. Doar după vreo douăzeci 


tin original joc de cuvinte intraductibil: (to) leave (a pleca) şi leaves (frunze). 
(N. tr.) 


de ani s-a creat catedra de istorie a epocii celui de-al Doilea 
Templu (536 î.e.n. - 70 e.n.), iar unchiul Joseph a fost în sfârşit 
desemnat să se ocupe de acest subiect, fără să renunţe la 
poziţia sa din fruntea Facultăţii de Literatură Ebraică. „Pentru a 
absorbi cultură străină şi a o preface într-a noastră naţională şi 
în carne şi sânge omenesc", a scris el, „- iată idealul pentru care 
am luptat cea mai mare parte a vieţii mele şi nu-l voi părăsi 
până în ziua cea de pe urmă." 

Şi în altă parte a scris, cu fervoare napoleonică: „Dacă 
aspiraţia noastră e să fim un popor care domneşte asupra 
propriei ţări, atunci copiii noştri trebuie să fie făcuţi din fieri" 
Obişnuia să arate spre cele două busturi din bronz de pe bufetul 
din salonul lui, furiosul, pasionatul Beethoven şi Jabotinski, cu 
uniforma lui splendidă şi buzele strânse cu hotărâre, şi să le 
spună musafirilor: „Spiritul individului este exact la fel cu cel al 
naţiunii - ambele tind spre înălţimi şi ambele devin 
nedisciplinate în lipsa unei viziuni”. Îi plăceau expresiile în stilul 
churchillian, cum ar fi „carnea şi sângele nostru", „uman şi 
naţional", „idealuri", „m-am luptat cea mai bună parte a vieţii 
mele", „nu ne vom cilinti", „cei puţini împotriva celor mulţi", 
„străin pentru contemporanii săi", „generaţiile ce vor veni" şi 
„până la ultima mea suflare". 

In 1929 a fost silit să fugă când Talpiotul a fost atacat de arabi. 
Casa lui, ca şi cea a lui Agnon, a fost jefuită şi arsă, iar biblioteca 
lui, din nou la fel cu cea a lui Agnon, a fost grav deteriorată. 
„Trebuie să reeducăm generaţia mai tânără", a scris în cartea lui 
Când un popor luptă pentru libertatea sa, „trebuie să-i 
înveşmântăm pe tineri în spiritul eroismului, un spirit de opoziţie 
neclintită... Cei mai mulţi dintre profesorii noştri încă mai au de 
luptat cu spiritul docil şi defetist al diasporei, indiferent că este 
vorba de diaspora europeană sau de cea arabă, care mijeşte în 
ei." 

Sub influenţa unchiului Joseph, bunicul şi bunica au devenit şi 
ei jabotinskiţi neosionişti, iar tata chiar s-a apropiat de ideile 
Irgunului - organizaţie paramilitară clandestină - şi de aripa sa 
politică, partidul Herut al lui Menachem Begin, cu toate că, de 
fapt, Begin le inspira acestor jabotinskiţi odesiţi laici, cu mintea 
deschisă, sentimente contradictorii, printre care se strecura şi 
un strop de condescendenţă reţinută: faptul că provenea dintr- 
un şteti polonez şi emotivitatea lui excesivă îl făceau probabil să 


pară oarecum plebeu şi provincial şi, chiar dacă era indiscutabil 
dedicat şi un naţionalist viguros, poate că nu arăta destul a om 
de lume, nu suficient de charmant, prea lipsit de poezie, de 
capacitatea de a emana carismă, măreție de spirit, acea undă 
de însingurare tragică, lucruri care simțeau că-i stau bine unui 
conducător dăruit cu calităţile unui leu sau ale unui vultur. Cum 
scria Jabotinski, în privinţa relaţiei dintre Israel şi celelalte 
naţiuni, după renaşterea naţională: „Ca un leu care înfruntă alţi 
lei". Begin nu arăta a leu. Nici chiar tatăl meu, în ciuda numelui 
lui, nu era un leu. Era un cărturar neîndemânatic şi miop din 
lerusalim. Nu era capabil să ajungă luptător clandestin, dar a 
contribuit la luptă compunând din când în când pentru 
organizaţia clandestină manifeste în limba engleză, în care 
denunța ipocrizia „perfidului Albion". Aceste manifeste erau 
tipărite pe o presă clandestină şi tineri sprinteni mergeau prin 
cartier noaptea şi le lipeau pe toţi pereţii şi chiar pe stâlpii de 
telegraf. 

Şi eu am fost un copil al clandestinităţii; nu doar o dată i-am 
alungat pe englezi, cu o manevră de atac pe flanc a trupelor 
mele, am scufundat flota Maiestăţii Sale după o ambuscadă 
îndrăzneață pe mare, i-am răpit şi i-am trimis în faţa curţii 
marţiale pe înaltul Comisar şi chiar pe Regele Angliei în 
persoană, şi cu mâinile mele am înălţat steagul evreiesc (ca 
soldaţii aceia care înalţă drapelul american la Iwo Jima, pe un 
timbru american) pe catargul de la Casa Guvernului, pe Dealul 
sfatului nelegiuit. 

După ce i-am alungat, am semnat un acord cu perfidul britanic 
cucerit, să facem un front al aşa-ziselor naţiuni luminate, 
civilizate, împotriva valurilor de orientali sălbatici, cu încârligatul 
lor scris antic şi iataganele lor, care amenințau să năvălească 
flin deşert ca să ne ucidă, să ne prade şi să ne ardă, cu ţipetele 
lor guturale care fac să-ngheţe sângele-n vine. Voiam ca atunci 
când voi fi mare să arăt ca statuia chipeşă, buclată şi cu buzele 
pecetluite a lui David, sculptată de Bernini, reprodusă pe prima 
pagină a cărţii unchiului Joseph, Când un popor luptă pentru 
libertatea sa. Voiam să fiu un bărbat puternic, tăcut, cu vocea 
tărăgănată şi joasă. Nu ca vocea stridentă, un pic plângăreaţă, a 
unchiului Joseph. Nu voiam ca mâinile mele să fie ca mâinile lui 
moi, de doamnă bătrână. 


Unchiul Joseph, fratele bunicului meu, era un om minunat de 
sincer, plin de dragoste de sine şi autocompătimire, vulnerabil şi 
ahtiat după onoruri, debordând de o veselie copilăroasă, un om 
fericit care veşnic pretindea că e nenorocit. Adora să vorbească 
la nesfârşit, cu un soi de mulţumire voioasă, despre realizările 
sale, descoperirile sale, insomnia sa, detractorii săi, trăirile sale, 
cărţile, articolele şi conferințele sale, care cu toate, fără 
excepţie, au făcut „mare senzaţie în lume", întâlnirile sale, 
planurile sale de lucru, măreţia sa, importanţa sa şi mărinimia 
sa. 

Era un om bun, dar în acelaşi timp un egoist şi un răsfăţat, 
având drăgălăşenia unui bebeluş şi aroganţa unui Wunderkind. 

Acolo, în Talpiot, care trebuia să fie replica din lerusalim a unei 
suburbii berlineze pline de grădini, un deal paşnic acoperit de 
pădure, prin frunzişul căreia, la timpul cuvenit, aveau să 
strălucească acoperişuri de ţiglă roşie şi ale cărui vile aveau să 
ofere un cămin tihnit şi confortabil unui scriitor celebru sau unui 
cărturar de renume, unchiul Joseph avea să se plimbe uneori, în 
adierea serii, pe străduţa căreia i s-a dat apoi numele Klausner, 
cu braţul subţire prins de braţul dolofan al mătuşii 

Zipporah, mama lui, soţia lui, copilul bătrâneţilor lui şi mâna lui 
dreaptă. Mergeau cu paşi mici, delicaţi, până dincolo de casa 
arhitectului Kronberg, care accepta câteodată musafiri cu plată, 
din soiul celor politicoşi şi culţi, la capătul fundăturii care era şi 
capătul Talpiotului, capătul Ierusalimului şi capătul pământului 
locuit: mai departe se întindeau dealurile sumbre, golaşe, ale 
Deşertului ludaic. Marea Moartă strălucea în depărtare ca un 
platou de oţel topit. 

li văd încă stând acolo, la capătul lumii, la marginea 
sălbăticiei, amândoi foarte blajini, ca o pereche de ursuleţi de 
pluş, braţ la braţ, cu adierea de seară a lerusalimului suflând 
peste capetele lor, foşnetul pinilor şi un miros amărui de 
muşcate plutind în aerul uscat şi curat, unchiul Joseph cu un 
sacou (care, zicea el, ar trebui să fie numit în ebraică jacobit) şi 
cravată, în papuci, cu părul alb descoperit în suflarea vântului, 
iar mătuşica într-o rochie de mătase înflorată, închisă la culoare, 
cu o eşarfă de lână cenuşie în jurul umerilor. Tot orizontul e 
ocupat de proeminenţa albastră a dealurilor Moabului de dincolo 
de Marea Moartă, pe sub ele trece vechiul drum roman care 
continuă până sub zidurile Oraşului Vechi, în care sub ochii lor 


cupolele moscheilor se auresc, crucile de pe clopotniţele 
bisericilor şi semilunile de pe minarete sclipesc în roşeaţa 
soarelui la asfinţit. Zidurile însele devin cenuşii şi greoaie, şi 
dincolo de Oraşul Vechi ei zăresc Muntele Scopus, încununat de 
clădirile universităţii atât de dragi unchiului Joseph, şi Muntele 
Măslinilor, pe a cărui coastă avea să fie înmormântată mătuşa 
Zipporah, cu toate că dorinţa lui de a fi înhumat el însuşi acolo 
nu avea să fie îndeplinită, din cauză că atunci când a murit 
lerusalimul de est era sub guvernare iordaniană. 

Lumina serii întăreşte trandafiriul obrajilor lui de bebeluş şi 
frunţii lui înalte. Pe buzele lui pluteşte un surâs distrat, puţin 
încurcat, ca şi cum ar fi un bărbat ce bate la uşa unei case unde 
merge regulat în vizită şi unde e obişnuit să fie primit cu multă 
căldură, dar când uşa se deschide, în pragul ei se iveşte pe 
neaşteptate un străin care se uită la el şi se trage înapoi 
surprins, ca şi cum ar întreba: Cine sunteţi, domnule, şi ce 
anume căutaţi aici? 

Tata, mama şi cu mine îi lăsam pe el şi pe mătuşa Zipporah să 
stea acolo mai departe; ne luam binişor rămas-bun şi porneam 
către staţia autobuzului 7, care avea să vină cu siguranţă în 
câteva minute dinspre Ramat Rahel şi Arnona, pentru că acum 
Shabbat-ul se încheiase. Numărul 7 ne ducea la Calea Jaffa, de 
unde îl luam pe 3B până pe strada Zephaniah, iar de acolo mai 
erau cinci minute de mers până acasă. Mama zicea: 

— E neschimbat. Mereu aceleaşi predici, aceleaşi poveşti şi 
anecdote. Se repetă la fiecare Shabbat, de când îl ştiu. 

Tata răspundea: 

— Uneori eşti cam prea aspră. Nu mai e tânăr, şi cu toţii ne 
repetăm uneori. Până şi tu. 

Răutăcios, săream şi eu cu parodia proprie a unui vers din 
Imnul Beitar: 

— „Cu sânge şi jelezo vom înălța o gejo." (Unchiul Joseph 
putea să vorbească la nesfârşit despre felul în care îşi alegea 
Jabotinski cuvintele. Se pare că Jabotinski n-a reuşit să găsească 
o rimă potrivită în ebraică pentru cuvântul geza, „"rasă", aşa 
încât a scris provizoriu cuvântul rusesc jelezo, „fier". 

Şi aşa a ieşit: „Cu sânge şi jelezo | Vom înălța o rasă / Mândră, 
darnică şi aspră", până ce prietenul său Baruch Krupnik a venit 
şi a schimbat jelezo cu cuvântul ebraic yezd, „sudoare": 


„Cu sânge şi sudoare / Vom înălța o rasă / Mândră, darnică şi 
aspră".) 

Tata îmi spunea: 

— Zău aşa! Sunt unele lucruri pe seama cărora n-ar trebui să 
glumim. 

Şi mama zicea: 

— De fapt, nu cred că sunt. N-ar trebui să fie. 

La aceasta, tata intervenea: 

— Ajunge pentru astăzi. Cât despre tine, Amos, nu uita că faci 
baie în seara asta. Şi să te speli pe cap. Nu, cu siguranţă că nu 
te scutesc. De ce aş face-o? Poţi să-mi dai un motiv rezonabil 
pentru amânarea spălării pe cap? Nu? In cazul acesta n-ar trebui 
nici măcar să-ncerci vreodată să începi o dispută, dacă nu ai 
vreun firicel de motiv. Să-ţi intre bine în cap de-acum: „vreau" şi 
„nu vreau" nu sunt motive, nu sunt altceva decât capricii. Şi, 
întâmplător, cuvântul „a defini" vine dintr-un cuvânt latin care 
înseamnă „sfârşit" sau „limită" şi fiecare act de definire denotă 
trasarea unei limite sau a unui hotar, despărţind ceea ce este 
înăuntru de ceea ce se află afară, de fapt, s-ar putea să se lege 
de cuvântul „defensiv", şi aceeaşi imagine este oglindită în 
echivalentul ebraic pentru „definiţie“, derivat din echivalentul 
pentru „barieră". Acum taie-ţi unghiile, rogu-te, şi aruncă toate 
hainele murdare în coşul cu rufele de spălat. Lenjeria de corp, 
cămaşa, şosetele, totul. Apoi pijamaua, o ceaşcă de cacao şi 
culcarea. Şi ţi-ajunge pe ziua de azi. 

Şi uneori, după ce ne luam rămas-bun de la unchiul Joseph şi 
mătuşa Zipporah, dacă nu era prea târziu, mai zăboveam vreo 
douăzeci de minute sau o jumătate de oră ca să trecem şi pe la 
vecinii de peste drum. Ne furişam, ca să zic aşa, până la casa lui 
Agnon, fără să le spunem unchiului şi mătuşii unde mergem, ca 
să nu-i necăjim. Uneori, în vreme ce ne îndreptam spre staţia 
autobuzului 7, dădeam nas în nas cu domnul Agnon care venea 
de la sinagogă şi care îl trăgea de braţ pe tata şi-l avertiza că 
dacă el, adică tata, refuză să viziteze casa lui Agnon şi să-i dălţi 
iască strălucirea chipului doamnei, ea, vreau să zic casa lui 
Agnon, va fi lipsită de strălucirea ei. Aşa reuşea Agnon să aducă 
un surâs pe buzele mamei, iar tata accepta invitaţia, zicând: 

„Prea bine, dar numai pentru câteva minute, dacă domnul 
Agnon ne iartă, nu vom sta prea mult, trebuie să ne întoarcem 


în Kerem Avraham, copilul e obosit şi trebuie să se scoale 
devreme ca să meargă la şcoală". 

— Copilul nu e obosit deloc, ziceam eu. 

Şi domnul Agnon adăuga: 

—  Apleacă-ţi urechea, rogu-te, bunule doctor: prin gura 
pruncilor glăsuieşte tăria ta. 

Casa familiei Agnon era aşezată într-o grădină înconjurată de 
chiparoşi, dar pentru mai multă siguranţă fusese construită cu 
spatele la stradă, ca şi cum şi-ar fi ascuns faţa în grădină. Tot ce 
puteai vedea dinspre drum erau patru sau cinci ferestre înguste. 
Intrai pe o poartă ascunsă printre chiparoşi, mergeai pe cărare 
pavată de pe latura casei, urcai patru-cinci trepte, sunai la uşa 
albă şi aşteptai ca ea să se deschidă şi să fii poftit să o iei la 
dreapta şi să urci treptele aflate în penumbră ce duceau la biroul 
domnului Agnon, de unde ajungeai pe o terasă mare, pătrata, 
aflată pe acoperiş, care dădea spre Deşertul ludaic şi dealurile 
Moabului, sau să o iei la stânga, către salonul mic, destul de 
înghesuit, ale cărui ferestre dădeau spre grădina goală. 

Nu era niciodată lumină de zi deplină în casa lui Agnon, mereu 
un fel de crepuscul, cu un vag miros de cafea şi prăjini ii, poate 
pentru că mergeam în vizită chiar înainte de sfârşitul Shabbat- 
ului, către seară, şi nu aprindeau lumina electrică până ce nu se 
iveau în fereastră cel puţin trei stele. Sau poate că lumina 
electrică era aprinsă, dar era acea electricitate de la Ierusalim, 
galbenă şi destul de sărăcăcioasă, sau domnul Agnon încerca să 
facă economie ori poate că era o cădere de reţea şi singura 
lumină venea de la o lampă cu parafină. Îmi amintesc şi acum 
de penumbră, de fapt aproape că încă o pot atinge; grilajele de 
la ferestre păreau că o ţin închisă şi o întăresc. Motivul ei este 
greu de desluşit acum, şi poate că era greu de desluşit chiar şi 
atunci. Oricare ar fi fost el, ori de câte ori domnul Agnon se 
ridica să ia o carte de pe rafturile care arătau ca o adunare de 
credincioşi îmbrăcaţi în veşminte întunecate şi oarecum 
sărăcăcioase, forma corpului lui nu arunca o singură umbră, ci 
două, trei sau chiar mai multe. Aşa s-a întipărit imaginea lui în 
memoria copilăriei mele şi aşa mi-l amintesc şi astăzi: un bărbat 
care se clatină în semiîntuneric, cu trei sau patru umbre diferite 
clătinându-se în jurul lui în vreme ce merge, în faţa lui, la 
dreapta, în spate, deasupra sau sub picioarele lui. 


Câteodată doamna Agnon spunea ceva cu o voce ascuţită, 
poruncitoare, şi o dată domnul Agnon i-a spus, cu capul un pic 
înclinat într-o parte şi cu o umbră de zâmbet sarcastic: „Fă bine 
şi îngăduie-mi să fiu stăpân în casa mea câtă vreme oaspeţii 
mai sunt aici. După ce pleacă, tu vei fi stăpâna?". Imi amintesc 
limpede această frază, nu numai din cauza neaşteptatei 
maliţiozităţi pe care o conţinea (pe care în zilele noastre am 
numi-o subversivitate), dar în primul rând din cauza folosirii 
cuvântului „stăpână", care este rar în ebraică. L-am întâlnit din 
nou după mulţi ani, când am citit povestea lui Stăpâna şi 
negustorul ambulant. În afară de domnul Agnon n-am mai 
întâlnit pe cineva care să folosească termenul „stăpână" în 
sensul de stăpâna casei. Cu toate că atunci când zicea 
„stăpână" poate că se gândea la ceva un pic diferit. 

E greu de spus: la urma urmei, era un bărbat cu trei sau mai 
multe umbre. 

Mama se purta cu domnul Agnon, cum să spun, de parcă ar fi 
umblat tot timpul pe vârfuri. Chiar şi când şedea acolo, părea că 
şade pe vârfuri. Domnul Agnon rareori i se adresa ei, vorbea 
aproape numai cu tata, dar în vreme ce vorbea cu tata privirea 
părea să i se oprească o clipă pe faţa mamei. Ciudat, în rarele 
ocazii în care îi adresa o remarcă mamei, ochii lui păreau să o 
evite pe ea şi se întorceau spre mine. Sau spre fereastră. 

Sau poate că nu aşa se petreceau lucrurile, ci doar aşa s-au 
gravat în imaginaţia mea: amintirea vie, asemenea încreţiturilor 
de pe apă sau cutremurului nervos al pielii unei gazele în clipa 
dinainte de a o lua la goană, soseşte pe neaşteptate şi tremură 
într-o singură clipă în mai multe ritmuri sau diverse puncte de 
concentrare, după care îngheaţă şi încremeneşte în amintirea 
unei amintiri. 

In vara lui 1965, când a apărut prima mea carte, Unde urlă 
şacalii, i-am trimis cu oarece emoție un exemplar lui Agnon, cu o 
dedicație pe prima pagină. Mi-a răspuns cu o scrisoare 
frumoasă, în care spunea câteva lucruri despre cartea mea şi pe 
care o încheia după cum urmează: 

„Ce mi-ai scris despre cartea ta mi-a trezit imaginea răposatei 
tale mame. Imi amintesc cum o dată, acum vreo cincisprezece 


“în original, mistress, care are mai multe sensuri: „suverană/stăpână (a 
casei)", „doamnă (femeie măritată)", „institutoare/învăţătoare/profesoară", 
„directoare", „iubită/amantă". (N. tr.) 


sau şaisprezece ani, mi-a adus o carte de la tatăl tău. Poate că 
erai cu ea. A stat în prag iar vorbele ei au fost puţine. Dar chipul 
ei a rămas cu mine, în toată graţia şi nevinovăția lui, multe zile. 
Al tău sincer, S.Y. Agnon". 

Tata, care a tradus pentru Agnon articolul „Buczacz" dintr-o 
enciclopedie poloneză atunci când acesta scria la volumul 

Un oraş şi plinătatea lui, strâmba din buze în vreme ce îl 
definea pe Agnon ca „scriitor din diaspora": povestirile lui nu au 
aripi, spunea el, nu au profunzime tragică, nu există în ele nici 
măcar un râs sănătos, doar bancuri şi sarcasm. Şi dacă are într- 
adevăr unele descrieri frumoase pe ici, pe colo, nu are astâmpăr 
sau nu lasă tocul din mână până ce nu le îneacă în bălți de 
bufonerie guralivă şi isteţime galiţiană. Am impresia că tata 
vedea povestirile lui Agnon ca pe o prelungire a literaturii idiş, 
iar lui nu-i plăcea literatura idiş. În conformitate cu 
temperamentul lui de Misnaged lituanian raţionalist, detesta 
magicul, supranaturalul şi excesul de emotivitate, orice era 
învăluit în ceţuri de romantism sau de mister, orice lucru 
proiectat pentru a năuci simţurile sau pentru a pune raţiunii 
ochelari de cal. Asta până în ultimii ani ai vieţii, când gusturile i 
s-au schimbat. Trebuie să admitem că, aşa cum pe certificatul 
de deces al bunicii Shlomit, cea care a murit din exces de 
curăţenie, este înregistrat simplu că a murit de un atac de cord, 
tot aşa curriculum vitae al tatălui meu afirmă doar că ultima lui 
cercetare a fost asupra unui manuscris necunoscut al lui Y.L. 
Peretz. Acestea sunt faptele. Care este adevărul, nu ştiu, pentru 
că n-am prea vorbit cu tata despre adevăr. 

Nu mi-a spus prea multe despre copilăria sa, iubirile sale, 
iubire, în general, părinţi, moartea fratelui său, propria boală, 
suferinţa sa sau suferinţa în general. N-am vorbit niciodată 
despre moartea mamei mele. Nici un cuvânt. Nici eu nu-i 
uşuram situaţia şi m-am ferit să pornesc vreodată o conversaţie 
care ar fi putut duce la cine ştie ce dezvăluiri. Dacă m-aş apuca 
să scriu aici toate lucrurile despre care n-am vorbit noi doi, tata 
şi cu mine, aş putea umple două cărţi. Tata mi-a lăsat multă 
treabă de făcut şi încă trudesc la ea. 

Mama spunea despre Agnon: 

— Omul acela vede şi înţelege o mulţime de lucruri. 

Şi o dată a zis: 


— Poate că nu e un om chiar aşa de bun, dar măcar ştie să 
deosebească răul de bine, şi mai ştie şi că nu prea avem de 
ales. 

Citea şi recitea poveştile din culegerea Pe gaura cheii? 
aproape în fiecare iarnă. Poate că găsise acolo un ecou al 
propriei tristeţi şi însingurări. Şi eu recitesc uneori cuvintele lui 
Tirzah Mazal, născută Minz, de la începutul povestirii In floarea 
vârstei: 

Mama a murit în floarea vârstei. La abia treizeci şi unu de ani 
mama şi-a ajuns moartea. Puţine şi rele au fost zilele din anii 
vieţii ei. Toată ziua stătea acasă, şi nu ieşea niciodată din casă... 
Tăcută stătea casa noastră în mâhnirea sa; uşile ei nu se 
deschideau vreunui străin. Mama zăcea în pat iar vorbele ei 
erau puţine. 

Cuvintele sunt aproape acelea pe care mi le-a scris Agnon 
despre mama mea: „A stat în prag, iar vorbele ei au fost 
puţine". 

Cât despre mine, când după mulţi ani am scris un eseu numit 
„Cine a venit?" despre deschiderea folosită de Agnon in în 
floarea vârstei, m-am ocupat de propoziţia aparent tautologică 
„Toată ziua stătea acasă, şi nu ieşea niciodată din casă..." 

Mama nu stătea toată ziua acasă. leşea din casă destul de 
mult. Însă şi zilele din anii vieţii ei au fost puţine şi rele. 

„Anii vieţii ei? " Câteodată aud în aceste cuvinte dualitatea 
vieţii mamei mele, şi cea a vieţii lui Lea, mama lui Tirzah, şi a lui 
Tirzah Mazal, născută Minz. Ca şi cum şi ele ar arunca pe perete 
mai mult de o umbră. 

După câţiva ani, când Adunarea Generală a kibbutzului Fulda 
m-a trimis la universitate ca să studiez literatura, dat fiind că 
şcoala kibbutzului avea nevoie de un profesor de literatură, mi- 
am adunat tot curajul şi am sunat într-o zi la uşa domnului 
Agnon (sau, în limbajul lui Agnon: „Mi-am luat inima-n dinţi şi m- 
am dus la el"). 

„Dar Agnon nu e acasă", a spus doamna Agnon, politicos, însă 
cu mânie, în felul în care le răspundea cetelor de bandiți si 
tâlhari de drumul mare care veneau să-l jefuiască pe soţul ei de 
timpul lui preţios. Stăpâna casei Agnon nu mă minţea cu lotul: 
într-adevăr, domnul Agnon nu era în casă, era afară, în spatele 
casei, în grădină, de unde s-a ivit pe neaşteptate, în papuci şi 
vestă tricotată, m-a salutat şi apoi a întrebat, bănuitor, „Dar rine 


sunteţi, domnule? " l-am spus numele meu şi pe cele ale 
părinţilor mei, la care, aşa cum stăteam în pragul casei (doamna 
Agnon dispăruse înăuntru fără o vorbă), domnul Agnon şi-a 
amintit ceea ce limbile harnice tocaseră prin lerusalim cu câţiva 
ani înainte şi, punându-mi mâna pe umăr, mi-a spus: „Nu eşti tu 
copilul care, după ce a fost lăsat orfan de către biata lui mamă şi 
s-a îndepărtat de tatăl lui, s-a dus să trăiască viaţa kibbutzului? 

Nu eşti cel care în tinereţe a fost certat de părinţii lui chiar în 
casa asta pentru că obişnuia să scoată stafidele din chec? " (Nu- 
mi aminteam de asta şi nici nu-l credeam în privinţa scoaterii 
stafidelor, dar am preferat să nu-l contrazic.) Domnul Agnon m-a 
poftit înăuntru şi m-a întrebat o vreme despre cum îmi mergea 
în kibbutz, despre studii (Şi care dintre cărţile mele se citeşte la 
universitate în această vreme? Şi pe care dintre cărţile mele o 
preferi? ) şi s-a mai interesat cu cine m-am însurat şi de unde e 
familia soţiei mele, şi când i-am spus că din partea tatălui se 
trage din talmudistul şi cabalistul din secolul al XVII-lea Isaiah 
Horowitz, i s-au luminat ochii şi mi-a spus două-trei povestiri, 
după care răbdarea lui a ajuns la sfârşit şi era evident că e în 
căutarea unei modalităţi de a se descotorosi de mine, dar eu mi- 
am luat inima în dinţi, chiar dacă şedeam acolo pe vârfuri, exact 
aşa cum făcuse mama înaintea mea, şi i-am spus care era 
problema mea. 

Venisem să-l văd pentru că profesorul Gershon Shaked dăduse 
studenţilor săi de anul întâi de la cursul de literatură ebraică 
sarcina de a compara povestirile din Jaffa, ale lui Brenner şi 
Agnon, şi am citit povestirile şi de asemenea tot ce am putut 
găsi la bibliotecă despre prietenia lor din Jaffa în zilele celui de- 
al Doilea Aliyah, şi eram uimit că doi oameni atât de deosebiți s- 
au putut împrieteni. Yosef Hayyim Brenner era un evreu rus 
irascibil, neglijent, îndesat, capricios şi plin de amărăciune, un 
suflet dostoievskian oscilând permanent între entuziasm şi 
deprimare, între milă şi furie, un personaj care pe vremea aceea 
era deja instalat în centrul literaturii ebraice moderne şi în inima 
mişcării de pionierat, în vreme ce Agnon era pe atunci (doar) un 
tânăr galiţian sfios, cu mulţi ani mai tânăr decât Brenner şi încă 
virgin din punct de vedere literar, un pionier devenit funcţionar, 
un rafinat şi perspicace învățăcel talmudic, care se îmbrăca 
întotdeauna la patru ace, şi un scriitor foarte grijuliu, exact, un 
tânăr subţirel, visător şi totuşi sarcastic: ce naiba a putut să-i 


apropie atât de mult la Jaffa în acele zile ale celui de-al Doilea 
Aliyah, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, încât erau 
aproape ca o pereche de îndrăgostiţi? Azi am impresia că pot 
ghici o parte din răspuns, dar în ziua aceea, în casa lui Agnon, 
nevinovat cum eram, i-am vorbit gazdei mele despre sarcina ce- 
mi fusese încredinţată şi l-am întrebat cu nevinovăție dacă ar 
vrea să-mi dezvăluie secretul apropierii sale de Brenner. 

Domnul Agnon şi-a mijit ochii şi s-a uitat la mine sau mai 
curând m-a scrutat, o vreme, cu o privire piezişă, cu plăcere, şi 
cu un mic surâs, acel soi de surâs - am înţeles mai târziu - pe 
care l-ar avea un prinzător de fluturi când zăreşte un fluturaş 
drăgălaş. După ce s-a uitat destul la mine a zis: 

— Intre Yosef Hayyim, fie ca Dumnezeu să-i răzbune moartea, 
şi mine era în acele zile o apropiere bazată pe o iubire 
împărtăşită. 

Mi-am ciulit urechile, crezând că aveam să aud un secret care 
să pună capăt tuturor secretelor, că aveam să aflu vreo poveste 
suculentă despre o iubire ascunsă, despre care aş putea publica 
un articol senzaţional şi aş deveni peste noapte un nume 
cunoscut de toţi cei din lumea cercetării literaturii ebraice. 

— Şi care era acea iubire împărtăşită? am întrebat, cu 
tinerească nevinovăție şi cu inima bătându-mi nebunește. 

— Asta e un mare secret, a zâmbit domnul Agnon, nu mie, ci 
sieşi, şi aproape că şi-a făcut singur cu ochiul în vreme ce 
zâmbea, da, un mare secret, pe care ţi-l voi dezvălui doar dacă 
îmi dai cuvântul că nu-l spui niciodată nimănui. 

Eram atât de entuziasmat că mi-a pierit vocea, prostul de 
mine, şi n-am putut decât să schiţez din buze promisiunea. 

— Bine, atunci, strict între noi doi, îţi pot spune că, pe când 
trăiam la Jaffa, în acele zile, Yosef Hayyim şi cu mine eram 
amândoi îndrăgostiţi nebuneşte de Samuel Yosef Agnon. 

Da, într-adevăr: ironie agonică, ironia cuiva care îşi bătea joc 
de sine, care îl muşca pe autor şi în acelaşi timp şi pe musafirul 
lui cel naiv ce venise să tragă de mâneca gazdei. Şi totuşi era şi 
un grăunte de adevăr ascuns acolo, o aluzie vagă la secretul 
atracției resimţite de un bărbat foarte carnal, pasional, faţă de 
un tânăr suplu şi răsfăţat, şi de asemenea a rafinatului galiţian 
faţă de bărbatul aprig şi venerat care ar fi putut să-l ia sub aripa 
sa părintească sau să-i ofere un umăr de frate mai mare. 


Şi totuşi nu o iubire împărtăşită, ci mai degrabă o ură 
împărtăşită lega poveştile lui Agnon de cele ale lui Brenner. Tot 
ce era fals, retoric sau umflat de propria importanţă în lumea 
celui de-al Doilea Aliyah (valul de imigrare care s-a încheiat cu 
Primul Război Mondial), tot ce era mincinos sau se proslăvea 
singur din realitatea sionistă, toată autoîngăduinţa burgheză, 
făţarnică şi comodă a vieţii evreieşti din acea vreme erau 
dispreţuite în aceeaşi măsură de Agnon şi de Brenner. Brenner, 
în scrierile lui, izbea cu barosul furiei, în vreme ce Agnon înţepa 
minciunile şi pretenţiile cu ironia-i ascuţită şi făcea să iasă aerul 
fierbinte şi puturos care le umfla. 

Şi totuşi, atât în Jaffa lui Brenner, cât şi în cea a lui Agnon, prin 
gloata de pungaşi şi palavragii străluceau stins din loc în loc 
figurile unor oameni simpli, adevăraţi. 

Agnon însuşi era un evreu religios, care ţinea Shabbat-ul şi 
purta calotă, era, în sensul literal, un om cu frica lui Dumnezeu: 
în ebraică, „frică" şi „credinţă" sunt sinonime. Există unghere 
din povestirile lui Agnon în care, într-un mod indirect, camuflat 
cu isteţime, frica de Dumnezeu este prezentată ca o groază 
cumplită de Dumnezeu: Agnon crede în Dumnezeu şi se teme 
de El, dar nu-l iubeşte. „Sunt din soiul oamenilor comozi", spune 
Daniel Bach în Un oaspete peste noapte, „şi nu cred că 
Atotputernicul doreşte binele făpturilor pe care le-a creat". 
Aceasta este o poziţie paradoxală, tragică şi chiar disperată, pe 
care Agnon n-a exprimat-o niciodată în mod direct, s-a mulţumit 
să îngăduie să fie rostită de personaje secundare din scrierile 
sale şi să fie sugerată de ceea ce se întâmplă cu eroii săi. Când 
am scris o carte despre Agnon, Tăcerea Cerului: Frica de 
Dumnezeu a lui Agnon, explorând această temă, zeci de evrei 
credincioşi, cei mai mulţi dintre ei din zona ultraortodoxă, 
printre care şi tineri şi femei, şi chiar profesori şi funcţionari 
credincioşi, mi-au trimis scrisori. Unele dintre aceste scrisori 
erau adevărate confesiuni. Ei îmi spuneau, fiecare în felul lui, că 
şi ei puteau vedea în sufletele lor ceea ce am văzut eu în Agnon. 

Dar ceea ce am văzut în scrierile lui Agnon am zărit, pentru o 
clipă sau două, în domnul Agnon însuşi, în acel cinism sardonic 
al său care aproape friza un nihilism ironic, disperat. „Domnul se 
va milostivi de mine, fără îndoială", a zis odată, referindu-se la 
una dintre veşnicele sale plângeri despre funcţionarea 
autobuzelor, „şi dacă Domnul nu se va milostivi de mine poate 


că o va face Consiliul Cartierului, dar mă tem că mai tare ca 
amândoi este cooperativa de transporturi." 

Am făcut pelerinajul la Talpiot încă de două sau trei ori în 
timpul celor doi ani de studii la Universitatea din Ierusalim. 

Primele mele povestiri erau publicate pe atunci în suplimentul 
săptămânal al cotidianului Davar şi în trimestrialul Keshet şi m- 
am gândit să i le las domnului Agnon ca să aud ce crede despre 
ele; dar domnul Agnon s-a scuzat şi a spus „regret, dar nu am 
chef de citit zilele astea" şi mi-a cerut să i le aduc în altă zi. In 
altă zi, aşadar, m-am întors, cu mâinile goale dar purtând pe 
burtă, ca o sarcină stânjenitoare, ultimul număr din Keshet în 
care fusese publicată povestea mea. Până la urmă n-am avut 
curajul să nasc acolo, mă temeam să nu fiu o pacoste pe capul 
omului şi am părăsit casa lui aşa cum venisem, cu burta mare. 

Sau cu un pulover umflat. De-abia după câţiva ani, când 
povestirile au fost adunate într-o carte (Unde urlă şacalii, în 
1965), mi-am făcut curaj să i-o trimit. Trei zile şi trei nopţi am 
dansat prin kibbutz, beat de bucurie, cântând fără glas şi urlând 
de-a binelea de fericire, urlând şi plângând pe dinăuntru, după 
ce am primit frumoasa scrisoare a domnului Agnon, în care 
scria, inter alia, „... şi când o să ne vedem am să-ţi spun viva 
voce mai mult decât am scris aici. In timpul Pastelor voi citi 
restul povestirilor, cu voia lui Dumnezeu, pentru că îmi plac 
povestirile ca ale tale, în care eroii apar în deplina realitate a 
fiinţei lor". 

O dată, pe când eram la Universitate, a apărut într-un ziar 
străin un articol scris de una dintre luminile călăuzitoare ale 
literaturii comparate (poate că autorul era elveţianul Emil 
Steiger?), al cărui autor era de părere că cei mai importanţi trei 
scriitori din Europa Centrală din prima jumătate a secolului 
douăzeci sunt Thomas Mann, Robert Musil şi S.Y. Agnon. 

Articolul a fost scris cu câţiva ani înainte ca Agnon să câştige 
Premiul Nobel şi am fost atât de entuziasmat, încât am şterpelit 
ziarul din camera de lectură (pe atunci nu existau fotocopiatoare 
la universitate) şi m-am dus iute cu el în Talpiot, ca să-i ofer lui 
Agnon plăcerea de a-l citi. Şi a fost cu adevărat încântat, atât de 
mult, încât a devorat întregul articol acolo, în pragul casei sale, 
dintr-o suflare, înainte să mă poftească măcar înăuntru; după ce 
l-a recitit, re-recitit şi poate chiar s-a lins pe buze, mi-a aruncat 
acea privire pe care mi-o arunca uneori şi a întrebat cu 


nevinovăție: „Şi tu crezi că Thomas Mann este un autor atât de 
important? " 

Într-o noapte, după câţiva ani, am pierdut ultimul autobuz din 
Rehovot către kibbutzul Hulda şi a trebuit să iau un taxi. 

Toată ziua se vorbise la radio despre Premiul Nobel, care a fost 
împărţit între Agnon şi poeta Nellie Sachs, şi şoferul de taxi m-a 
întrebat dacă am auzit vreodată de un scriitor numit, cum îi zice, 
Egnon: „la gândiţi-vă un pic", a zis el, uimit, „nimeni n-a auzit de 
el până acum şi dintr-odată ne duce în finalele mondiale. 
Problema e că ajunge să fie la egalitate cu o femeie". 

M-am străduit vreme de mulţi ani să mă eliberez de umbra lui 
Agnon. M-am luptat să-mi îndepărtez scrisul de influenţa lui, de 
limbajul lui dens, împodobit, uneori filistin, de ritmurile lui 
măsurate, o anumită mulţumire de sine midrasică, o măsură din 
melodiile idiş, ondulaţiile savuroase ale povestirilor hasidice. 
Trebuia să mă eliberez de influenţa sarcasmului şi inteligenţei 
lui, simbolismului lui baroc, enigmaticelor lui jocuri labirintice, 
dublelor lui sensuri şi trucurilor lui literare complicate şi erudite. 

În ciuda tuturor eforturilor de a mă elibera de el, ceea ce am 
învăţat de la Agnon mai răsună încă, fără îndoială, în scrisul 
meu. 

Ce am învăţat, de fapt, de la el? 

Poate că asta. Să arunci mai mult de o umbră. Să nu culegi 
stafidele din chec. Să ţii în frâu şi să şlefuieşti durerea. Şi încă 
un lucru, pe care bunica obişnuia să-l spună într-un mod mai clar 
decât l-am găsit exprimat de Agnon: „Dacă nu mai ai lacrimi de 
plâns, atunci nu mai plânge. Râzi". 

Şi uneori eram lăsat peste noapte la bunici. Bunica obişnuia 
să-mi arate brusc o mobilă, o haină sau o persoană şi ă-mi 
spună: 

— E aşa de urât că e aproape frumos. 

Uneori zicea: 

— S-a făcut atât de deştept, şmecherul ăsta, că nu mai pricepe 
nimic. 

Sau: 

— Doare atât de tare încât aproape că mă face să râd. 

Toată ziulica îngâna melodii pe care le-a adus din locurile ude 
se pare că a trăit fără teama de germeni şi fără grosolănia de 
care se plângea că infectează de asemenea totul aici. 


„Ca animalele", şuiera ea din senin, scârbită, fără motiv 
aparent, fără vreo provocare sau legătură, fără să-şi dea 
osteneala să ne explice pe cine compară cu animalele. Chiar şi 
când şedeam lângă ea pe o bancă, în parc, seara, şi nu era 
nimeni în parc, şi o adiere atingea vârfurile frunzelor sau poate 
că le făcea sa tremure fără să le atingă de-a binelea cu degetele 
ei invizibile, bunica putea să izbucnească, scârbită, scuturându- 
se de şocul dezgustului: 

— Zău aşa! Cum au îndrăznit! Mai rău ca animalele! 

Şi după o clipă iar îngâna melodii blânde care îmi erau 
necunoscute. 

Întotdeauna fredona câte ceva, în bucătărie, în faţa oglinzii, pe 
şezlongul de pe verandă, chiar şi noaptea. 

Uneori, după ce făcusem baie, mă spălasem pe dinţi şi-mi 
curăţasem urechile cu un beţişor de portocal cu un capăt învelit 
în vată, mă culca lângă ea, în patul ei larg (pe care bunicul îl 
părăsise sau din care fusese alungat înainte ca eu să vin pe 
lume). Bunica îmi citea o poveste sau două, mă mângâia pe 
obraz, mă pupa pe frunte şi apoi ştergea imediat locul cu o 
batistuţă înmuiata în parfum pe care o ţinea veşnic în mâneca 
stângă şi cu care obişnuia să şteargă sau să strivească 
germenii, şi apoi stingea 

lu mina. Chiar şi atunci continua să îngâne în întuneric sau mai 
degrabă lăsa să iasă din piept o voce visătoare şi îndepărtată, o 
voce de culoare castanie, o voce plăcută, întunecată, care 
treptat se distila într-un ecou, o culoare, o aromă, o asprime 
blândă, o căldură maronie, un fluid amniotic călduţ. Toată 
noaptea. 

Însă de cum venea dimineaţa te obliga să cureţi cu peria, cu 
înverşunare, toate aceste încântări nocturne, chiar înainte de 
cana de cacao fără pieliţă. 

Mă trezeam în patul ei la zgomotul bătătorului bunicului, care 
era prins în obişnuita lui bătălie din zori cu aşternuturile. 

Dinainte chiar de a deschide ochii te aştepta o baie fierbinte, 
din care ieşeau aburi, care mirosea ca o clinică din cauza soluţiei 
antiseptice turnate în apă. Pe marginea băii era aşezată deja o 
periuţă de dinţi, cu un vierme alb şi încovoiat de pastă de dinţi 
Fildeş aşezat deja peste peri. Datoria ta era să se scufunzi, să te 
săpuneşti peste tot şi să te freci cu lufa şi să te clăteşti, şi la 
sfârşit venea bunica, te ridica în genunchi în cadă, te ţinea 


strâns de braţ şi te freca peste tot, din cap până-n picioare şi 
înapoi, cu fioroasa ţesală ce amintea de pieptenii de fier cu care 
romanii cei răi le-au sfâşiat carnea lui Rabbi Akiva şi celorlalţi 
martiri ai revoltei lui Bar Kochba, până ce pielea ţi se înroşea ca 
o carne vie, şi apoi bunica îţi spunea să strângi ochii cât poţi de 
tare, în vreme ce îţi şampona şi îţi bumbăcea ţeasta şi-ţi 
zgrepţăna pielea capului cu unghiile ei ascuţite, ca lov care se 
scărpina cu un ciob, şi în tot acest timp îţi povestea cu vocea ei 
plăcută, maronie, despre gunoiul şi mizeria pe care le secretă 
glandele trupului pe când dormi, cum sunt transpiraţia lipicioasă 
şi tot felul de supuraţii unsuroase şi cojiţe de piele şi fire de păr 
căzute şi milioane de celule moarte şi tot soiul de secreţii 
vâscoase despre care mai bine nici să nu ştii, şi în vreme ce tu 
dormi buştean toate aceste rămăşiţe şi scurgeri te mânjeau pe 
tot trupul şi se amestecau şi chemau, da, pur şi simplu chemau 
bacteriile şi bacilii şi viruşii să vină şi ei să mişune peste tine, ca 
să nu mai pomenim toate lucrurile pe care ştiinţa încă nu le-a 
descoperit, lucruri care nu pot fi văzute nici cu cel mai puternic 
microscop, dar chiar dacă nu pot fi văzute se târăsc pe tot trupul 
tău noaptea, cu trilioane de picioruşe păroase oribile, ca ale unei 
libărci, dar aşa de mici că nu le poţi vedea, nici chiar savanții nu 
le pot vedea încă, şi cu acele picioare acoperite de peri 
dezgustători ele se strecoară înapoi în trupurile noastre, in nas 
şi pe gură şi nu mai e nevoie să spun pe unde altundeva se 
târăsc înăuntru, mai ales atunci când lumea nu se spală 
niciodată în acele locuri care nu sunt simpatice, doar le şterg, şi 
ştersul nu e deloc curăţenie, dimpotrivă, nu face decât să 
împrăştie secrețiile murdare în milioanele de găuri pe care le 
avem pe toată pielea, şi ea devine din ce în ce mai murdară şi 
mai scârboasă, mai ales când mizeria dinăuntru, pe care trupul 
o excretă permanent, zi şi noapte, se amestecă cu murdăria din 
afară care vine de la atingerea lucrurilor neigienice care au fost 
atinse de cine ştie cine înaintea ta, cum sunt banii sau ziarele 
sau balustradele sau mânerele uşilor, sau chiar mâncarea pe 
care o cumperi, la urma urmei cine ştie cine a strănutat peste ce 
ai cumpărat tu, sau chiar, scuză-mă, şi-a şters nasul sau i-a 
picurat din nas tocmai peste acele învelişuri de dulciuri pe care 
le iei de pe stradă şi le pui drept pe patul în care doarme apoi 
lumea, ca să nu mai vorbesc de dopurile alea de plută pe care le 
culegi de prin coşurile de gunoi şi de ştiuleţii ăia de porumb pe 


care maică-ta, domnul să o aibă în paza lui, îi cumpără direct din 
mâna acelui bărbat care poate că nici nu s-a spălat şi nu şi-a 
şters mâinile după ce a fost la scuză-mă, şi cum poţi fi sigur că e 
sănătos? 

Ca n-are TBC sau holeră sau tifos sau gălbinare sau dizenterie? 
Sau un abces sau enterită sau eczemă sau psoriazis sau 
impetigo sau un furuncul? Poate că nici nu e evreu. Ai idee câte 
boli sunt pe aici? Câte molime levantine? Şi nu vorbesc decât de 
bolile cunoscute, nu despre unele care nu sunt încă ştiute şi pe 
care ştiinţa medicală încă nu le recunoaşte, la urma urmei nu 
trece nici o zi aici, în Levant, fără să moară oamenii ca muştele 
de vreun parazit sau bacii sau microb sau de tot soiul de viermi 
microscopici pe care doctorii nici măcar nu-i pot identifica, mai 
ales aici, în ţara asta în care e atât de cald şi plin de muşte, 
țânțari, molii, furnici, gândaci de bucătărie, musculiţe şi cine ştie 
ce altceva, şi oamenii aici transpiră toată ziua şi tot i impui îşi 
ating şi îşi freacă unul de altul inflamaţiile şi scurgerile şi 
sudoarea şi toate fluidele lor trupeşti, la vârsta ta e mai bine să 
nu ştii de toate aceste fluide puturoase, şi oricine poate foarte 
uşor să-l mânjească pe altul, şi celălalt nici măcar nu simte ce s- 
a lipit de el în toată înghesuiala de aici, o strângere de mână e 
destul ca să transmită tot soiul de molime, şi chiar fără vreo 
atingere, doar respirând aerul pe care altcineva l-a tras în 
plămânii lui înaintea ta, cu toţi germenii şi bacilii de herpes şi 
trahom şi schistozomiază. lar sistemul sanitar de aici nu e deloc 
european, cât despre igienă, jumătate din lumea de aici nici 
măcar n-a auzit de aşa ceva, şi aerul e plin de tot soiul de 
insecte asiatice şi scârboase reptile înaripate care vin aici drept 
din satele arăbeşti sau chiar din Africa, şi cine ştie ce boli, 
inflamații şi secreţii ciudate aduc cu ele tot timpul, Levantul ăsta 
e plin de germeni. Acuma usucă-te bine peste tot, ca un băiat 
mare, nu lăsa nici un locşor umed, şi apoi pune-ţi singur nişte 
pudră de talc în ştii-tu-ce, şi în celălalt ştii-tu-ce, şi împrejurul 
lor, şi vreau să te ungi cu cremă Velveta din tubul ăsta pe tot 
gâtul, şi apoi să te îmbraci în hainele pe care le pun aici, care 
sunt hainele pregătite de maică-ta, Domnul să o aibă în paza lui, 
doar că le-am călcat cu fierul încins care dezinfectează şi ucide 
mai bine ca spălatul orice s-o fi fost prăsind pe acolo, şi apoi 
vino la mine în bucătărie, cu părul pieptănat frumos, şi o să 
capeţi o cană de cacao, iar apoi o să-ţi iei micul dejun. 


Pe când ieşea din baie murmura pentru sine, nu furioasă, ci cu 
un soi de mâhnire adâncă: 

— Ca animalele. Sau mai rău. 

* 

O uşă cu un panou din sticlă jivrată împodobită cu forme 
geometrice florale despărţea dormitorul bunicii de cămăruța 
cunoscută ca „biroul bunicului Aleksandr". De aici bunicul îşi 
avea ieşirea separată pe verandă şi de acolo în grădină şi în fine 
afară, către oraş, către libertate. 

Intr-un ungher al acestei odăiţe stătea canapeaua din Odessa, 
la fel de îngustă şi de tare ca o scândură, pe care bunicul 
dormea noaptea. Sub canapea, ca recruţii la paradă, şapte sau 
opt perechi de pantofi stăteau aliniate perfect, toate negre şi 
strălucitoare; aşa cum bunica Shlomit colecţiona pălării, verzi şi 
negre şi maro, pe care le păstra ca pe nişte trofee într-o cutie de 
pălării rotundă, tot aşa bunicului Aleksandr îi plăcea să comande 
o întreagă flotă de pantofi, pe care îi lustruia până ce luceau 
precum cristalul, unii tari şi cu talpa groasă, alţii rotunjiţi sau 
ascuţiţi, unii cu găurele, unii încheiaţi cu şireturi, alţii cu 
cureluşe sau cu catarame. 

In partea opusă canapelei se afla biroul lui mic, întotdeauna 
curat şi ordonat, cu o călimară şi un tampon din lemn de măslin 
cu sugativă pe el. Tamponul îmi părea întotdeauna un tanc sau 
un vapor cu coş gros care navighează spre un debarcader 
format dintr-un trio de cutii argintii sclipitoare, una plină cu 
agrafe, cea de alături plină cu piuneze, în vreme ce în a treia, ca 
un cuib de vipere, se încolăceau şi se învălmăşeau elasticele. Pe 
birou era un suport metalic dreptunghiular cu tăviţe, una pentru 
scrisorile primite, una pentru scrisorile trimise, a treia pentru 
tăieturi din ziare, alta pentru documente de la municipalitate şi 
de la bancă şi încă una pentru corespondenţa cu Mişcarea 
Herut, liliala lerusalim. Mai era şi o cutie din lemn de măslin, 
plină cu timbre de diverse valori, cu compartimente diferite 
pentru etichete de expres, recomandate şi par avion. Şi mai 
erau o cutie cu plicuri şi alta cu ilustrate, iar în spatele lor un 
suport rotitor, în forma Turnului Eiffel, cu un asortiment de tocuri 
şi creioane de diferite culori, printre care şi un creion minunat cu 
câte un vârf la ambele capete, unul roşu şi celălalt albastru. 

Intr-un colţ al biroului bunicului, lângă dosare şi hârtii, stătea 
întotdeauna o sticlă închisă la culoare şi înaltă de lichior străin şi 


trei sau patru pocale verzi, care arătau ca nişte femei cu talia 
subţire. Bunicul iubea frumuseţea şi detesta tot ce era urât, şi îi 
plăcea să-şi întărească din când în când inima-i singuratică şi 
pasionată cu câte un strop de vişinată, băut de unul singur. 
Lumea nu-l înţelegea. Nevasta nu-l înţelegea. Nimeni nu-l 
înţelegea cu adevărat. Inima lui tânjea mereu după lucrurile 
nobile, dar toţi conspirau ca să-i reteze aripile: nevasta, 
prietenii, partenerii de afaceri, toţi făceau parte dintr-un 
complot menit să-l silească să se scufunde în nu ştiu câte feluri 
de câştigare a pâinii de toate zilele, igienă, dereticat, tranzacţii 
comerciale şi o mie de plictiseli şi obligaţii meschine. Era un 
bărbat cu o fire liniştită, irascibil dar uşor de calmat. Când vedea 
o îndatorire neglijată, fie ea familială, obştească sau morală, 
întotdeauna se înhăma la ea. Dar apoi ofta şi se plângea de 
greutatea sarcinii şi de faptul că toată lumea, şi mai ales bunica, 
profită de bunătatea lui şi-l copleşesc cu o mie şi una de sarcini 
care îi sting scânteia poetică, şi îl folosesc pe post de 
comisionar. 

În timpul zilei bunicul Aleksandr lucra ca reprezentant 
comercial şi vânzător de articole vestimentare, fiind agentul de 
la lerusalim al fabricii de textile Lodzia şi a multe alte firme de 
mare prestigiu. În numeroase cutii puse una peste alta pe 
rafturi, care acopereau până sus peretele din biroul lui, avea o 
colecţie multicoloră de mostre de ţesături, cămăşi şi pantaloni 
din tricot şi din gabardină, şosete, precum şi tot soiul de 
prosoape, şervete şi perdele. Mi se îngăduia să folosesc aceste 
cutii cu mostre, cu condiţia să nu le deschid, ca să construiesc 
turnuri, forturi şi ziduri de apărare. Bunicul şedea pe scaunul lui, 
cu spatele la birou, cu picioarele întinse în faţă şi cu chipul lui 
trandafiriu, care de obicei strălucea de bunătate şi mulţumire, 
zâmbind fericit spre mine, de parcă turnul din cutii şi cutiuţe 
care creştea sub mâinile mele ar fi ajuns curând să umbrească 
piramidele, grădinile suspendate din Babilon şi Marele Zid 
Chinezesc. Bunicul Aleksandr a fost cel care mi-a vorbit despre 
Marele Zid Chinezesc, piramide, grădinile suspendate şi celelalte 
minuni ale spiritului omenesc, cum sunt Parthenonul şi 
Coloseumul, Canalele Suez şi Panama, Empire State Building, 
bisericile de la Kremlin, canalele venețiene, Arcul de Triumf şi 
Turnul Eiffel. 


Noaptea, în singurătatea odăiţei sale, la biroul său, sorbind un 
pocal de vişinată, bunicul Aleksandr era un poet sentimental 
care arunca peste o lume străină poezii de dragoste, încântare, 
entuziasm şi dor, toate în limba rusă. Bunul lui prieten, Joseph 
Kohen-Isedek, le-a tradus în ebraică. lată un exemplu: 

„După mulţi ani de-adormire 

Doamne, trupul îmi trezeşte; 

Saltă-mi cu blândeţe pleoapa 

Trei zile-mi mai dăruieşte. 

De la Dan pân' la Beersheva 

Patriei ocol să dau, 

Deal şi vale să cutreier 

Să le văd cum mânare stau: 

Omu-n pace să trăiască 

Sub smochin, în a sa vie, 

Căci pământul înfloreşte, 

Țara mea e-n veselie..." 

Scria ode, preamărind figuri ca Vladimir Jabotinski, Menachem 
Begin sau pe celebrul său frate, unchiul Joseph, precum şi 
poeme pline de mânie împotriva nemților, arabilor, englezilor şi 
tuturor celorlalţi care urăsc evreii. Şi printre acestea am găsit 
trei sau patru poezii de singurătate şi tristeţe, cu versuri cum 
sunt acestea: 

„Ce gânduri sumbre mă-nconjoară 

Când viata mi se înserează: 

Adio-ți spun, vigoare-a tinereții 

Și ție, plină de nădejde rază 

Acuma iarna aspră se aşază..." 

Dar de obicei nu iarna aspră îl înconjura: era un naţionalist, un 
patriot, un iubitor al oştirilor, victoriilor şi cuceririlor, un om 
pasionat, cu mintea nevinovată, care credea că, dacă noi, evreii, 
ne-am înveşmânta în curaj, eroism, hotărâre de fier etc, dacă 
ne-am ridica în sfârşit şi nu ne-am mai face griji în privinţa ne- 
evreilor, am putea să ne învingem toţi duşmanii şi am stabili 
Regatul lui David de la Nil până la marele râu, Eufratul, şi 
întreaga lume neevreiască, rea şi crudă, ar veni şi s-ar înclina 
până la pământ în faţa noastră. Avea slăbiciune pentru tot ce 
este măreț, puternic şi strălucitor - uniforme militare, goarne de 
alamă, hamuri şi lănci scânteind în soare, palate regale şi 
blazoane. 


Mi-l amintesc îmbrăcat într-un costum de flanel bej-deschis sau 
într-un costum reiat cu pantalonii călcaţi la dungă, sub care 
avea uneori o vestă din pichet cu un lanţ de argint fin ce-i 
îmbrăţişa talia şi ducea la un buzunar al sus-numitei veste. Pe 
cap purta vara pălărie de paie împletită larg, iar iarna un 
borsalino cu panglică de mătase închisă la culoare. Era 
îngrozitor de irascibil, gata să izbucnească dintr-odată în 
avalanşe de tunete, dar foarte repede se însenina, ierta, îşi 
cerea iertare, era plin de căinţă, de parcă mânia lui fusese doar 
un fel de criză rea de tuse. 

Puteai să-ţi dai seama întotdeauna de la distanţă în ce ape se 
scaldă, pentru că faţa lui îşi schimba culoarea ca un semafor: 
roz-alb-roşu şi înapoi la roz. In cea mai mare parte a timpului 
obrajii îi erau de un trandafiriu mulţumit, dar când era jignit ii 
luceau albi, iar dacă era furios se înroşeau, însă în scurtă vreme 
îşi reluau nuanţa trandafirie care vestea întreaga lume că 
furtuna cu trăsnete a trecut, iarna s-a sfârşit şi e de-acum 
departe, florile au răsărit pe pământ, iar bunicul reîncepea să 
radieze de obişnuita-i voioşie, după o scurtă întrerupere; şi într-o 
clipă uita cine sau ce îl înfuriase şi ce a fost cu toată tevatura 
aceea, ca un copil care plânge o clipă şi imediat se potoleşte, 
zâmbeşte şi se întoarce fericit la joaca lui. 

Rav Aleksandr Ziskind din Horodino (în acea vreme aflat în 
Rusia, apoi în Polonia şi acum în Belarus), care a murit în 1794, 
este cunoscut în tradiţia rabinică drept YVShH, după inițialele 
lucrării sale cele mai cunoscute, Yesod Ve-Shoresh Ha-Avodah 
(Temelia şi rădăcinile adoraţiei). Era mistic, cabalist, ascet, 
autorul câtorva scrieri etice influente. Se spunea despre el că 
„Şi-a petrecut viaţa închis într-o cămăruţă, studiind Tora; 
niciodată nu şi-a sărutat şi nu şi-a îmbrăţişat copiii şi niciodată 
nu a vorbit cu ei despre altceva decât lucrurile cereşti". Soţia lui 
conducea gospodăria şi i-a crescut pe copii de una singură. ŞI 
totuşi acest distins ascet propovăduia „adorarea Creatorului cu 
mare bucurie şi fervoare". (Rabbi Nahman din Bratislava a spus 
despre el că era un Hasid avant la lettre.) 

Insă nici bucuria, nici fervoarea nu l-au împiedicat pe Rabbi 
Aleksandr Ziskind să lase în testamentul său instrucţiuni ca 
după moartea sa „Societatea de îngropăciune să efectueze pe 
leşul meu cele patru pedepse de moarte încredințate 
Sanhedrinilor", până ce toate membrele aveau să-i fie strivite. 


De exemplu: „Să mă ridice până la tavan şi să mă azvârle cu 
putere de pământ, fără să pună dedesubt cearşafuri sau paie, şi 
să repete aceasta de şapte ori, şi avertizez Societatea de 
îngropăciune, sub pedeapsa excomunicării, să mă chinuiască cu 
aceste şapte morţi şi să nu-mi cruţe umilinţa, căci umilinţa îmi 
este mândria, pentru a fi nevinovat la judecata cea mare". Toate 
acestea ca ispăşire a păcatelor sau pentru purificare, „pentru 
spiritul sau sufletul lui Aleksandr Ziskind, care s-a născut din 
femeia Rebecca". Şi se mai ştie despre el că a umblat prin 
oraşele germane strângând bani pentru a-i aşeza pe evrei în 
Ţara Sfântă şi a fost închis pentru asta. Descendenții lui poartă 
numele de familie Braz, care este o abreviere a lui „născut din 
Rabbi Aleksandr Ziskind". 

Fiul lui, Rav Yossele Braz, unul dintre acei fraţi pe care tatăl lor 
nu i-a sărutat sau îmbrăţişat niciodată, a fost considerat cu 
adevărat unul dintre Cei Drepţi, care toată ziua studia Tora i nu 
părăsea niciodată în timpul săptămânii casa de studiu, nici chiar 
pentru a dormi: îşi îngăduia să moţăie şezând, cu capul pe braţe 
şi braţele pe masa de lucru, timp de patru ore pe noapte, cu o 
lumânare aprinsă între degete, aşa încât când aceasta termina 
să-l trezească flacăra. Chiar şi hrana frugală îi era adusă la casa 
de studiu, pe care nu o părăsea decât la începutul Sbabbat-ului 
şi unde se întorcea de cum se încheia Sbabbat-ul. 

Ivra un ascet, la fel ca tatăl său. Soţia lui ţinea un magazin de 
pânzeturi şi s-a îngrijit de el şi de odraslele lui până în ziua 
morţii lui şi mai departe, aşa cum făcuse şi mama lui, la vremea 
ei, pentru că umilinţa lui Rav Yossele nu-i îngăduia să-şi asume 
poziţia de rabin, ci preda Tora pe degeaba copiilor din sărăci mc. 
Nici n-a lăsat vreo carte în urma lui, pentru că nu se consiliera 
demn să spună vreun lucru nou, pe care predecesorii săi sa nu-l 
fi spus înaintea lui. 

Fiul lui Rav Yossele, Rav Aleksandr Ziskind Braz (bunicul 
bunicului meu Aleksandr) a fost un prosper om de afaceri, care 
s-a ocupat de cereale, in şi chiar păr de porc; avea afaceri până 
la Königsberg şi Leipzig. Era un evreu foarte credincios, dai, 
după cât se ştie, s-a distanțat de habotnicia tatălui şi bunicului 
său: n-a întors spatele lumii, n-a trăit din sudoarea frunţii soţiei 
sale şi nu a urât Zeitgeist-ul şi Iluminismul. Le-a îngăduit copiilor 
săi să înveţe rusa şi germana şi un pic de „înţelepciune străină" 
şi chiar a încurajat-o pe fiica sa, Rasha-Keila Braz, să studieze, 


să citească şi să devină o femeie învățată. Cu siguranţă a pus 
Societatea de îngropăciune, sub ameninţări cumplite, nu-i 
strivească trupul după moarte. 

* 


Menahem Mendel Braz, fiul lui Aleksandr Ziskind, nepotul lui 
Rav Yossele, strănepotul lui Rabbi Aleksandr Ziskind, s-a stabilit 
în anii 1880 la Odessa, unde, împreună cu soția lui, Perla, era 
proprietarul şi conducătorul unei mici fabrici de sticlă. Înainte, în 
tinereţe, lucrase ca funcţionar guvernamental la Königsberg. 
Menahem Braz era un bon-viveur chipeş şi înstărit şi un 
nonconformist hotărât, chiar şi după standardele foarte 
tolerante ale Odessei evreieşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. 
Ateu fără să se ascundă şi faimos hedonist, dispreţuia atât 
religia, cât şi pe fanaticii religioşi, cu aceeaşi devoțiune deplină 
cu care bunicul şi străbunicul său ţinuseră să respecte fiecare 
buche a Legii. Menahem Braz era un liber-cugetător până la 
exhibiţionism: fuma în public de Shabbat, consuma cu 
dezinvoltură voioasă alimente interzise şi îşi găsea plăcerea în 
afirmarea unei viziuni sumbre asupra scurtimii vieţii omeneşti şi 
în negarea pasionată a vieţii de după moarte şi a judecății 
divine. Acest admirator al lui Epicur şi al lui Voltaire credea că un 
om trebuie să întindă mâna şi să culeagă tot ce-i scoate în cale 
viaţa şi trebuie să se dăruiască pe de-a-ntregul desfătării fără 
hotare cu toate cele dorite de inima lui, cu condiţia ca prin 
aceasta să nu le provoace altora vătămări, nedreptăţi sau 
suferinţe. Pe de altă parte, sora lui, Rasha-Keila, acea fiică 
învățată a lui Rav Aleksandr Ziskind Braz, era logodită cu un 
evreu simplu acolo, în satul Olkieniki din Lituania (nu departe de 
Vilna), pe nume Yehuda Leib Klausner, fiul lui Ezekiel Klausner, 
care ţinea în arendă o fermă’. 


“Numele se repetă în familii. Fiica mea cea mare se numeşte Fania, după 
mama mea, Fania. Fiul meu este Daniel Yehuda Arieh, după Daniel Klausner, 
vărul meu primar, care s-a născut cu un an înaintea mea şi a fost asasinat de 
către nemti la Vilna când avea trei ani, împreună cu părinţii lui, David şi 
Malka, şi după tatăl meu, Yehuda Arieh Klausner, care la rândul lui a primit 
numele bunicului său, Yehuda Leib Klausner, din satul Olkieniki din Lituania, 
fiul lui Rav Ezekiel, fiul lui Rav Kadish, fiul lui Rav Gedaliah Klausner - 
Olkicnicki, un descendent al lui Rabbi Abraham Klausner, autorul lui Sefer 
Haminhagim (Cartea obiceiurilor), care a trăit la Viena la sfârşitul secolului al 
XIV-lea. Fratele meu David a fost numit după unchiul David, fratele tatălui 
meu, cel asasinat de nemți la Vilna. Trei dintre nepoţii mei poartă numele 
unuia dintre bunicii lor (Maccabi Salzberger, Lotte Salzberger, Riva 


Klausnerii din Olkieniki, spre deosebire de verii lor învăţaţi din 
oraşul învecinat Trakai, erau în general evrei simpli de la sat, 
căpoşi şi naivi. Ezekiel Klausner a crescut vaci şi oi şi a cultivat 
fructe şi legume, mai întâi într-un sat numit Popishuk (sau 
Papishki), apoi în alt sat numit Rudnik şi, în fine, chiar la 
Olkieniki. Toate trei satele erau în apropiere de Vilna. Yehuda, 
aşa cum făcuse şi tatăl lui mai înainte, a învăţat un pic din Tora 
şi Talmud de la un învăţător din sat şi respecta poruncile, 
dispreţuind însă subtilităţile exegetice. li plăcea viaţa în aer liber 
şi ura să stea închis în casă. 

După ce şi-a încercat norocul cu produsele agricole şi a eşuat, 
fiindcă alţi negustori i-au descoperit curând naivitatea şi au 
profitat de ea, eliminându-l de pe piaţă, Yehuda Leib a cumpărat 
cu banii rămaşi un cal şi o căruţă şi s-a apucat cu voioşie să care 
pasageri şi mărfuri dintr-un sat în altul. Era un căruţaş vesel, 
bun la suflet, mulţumit de soarta lui şi îi plăcea să mănânce 
bine, să intoneze cântece de petrecere la Shabbat şi de 
sărbători şi să bea un strop de rachiu în serile de iarnă; 
niciodată nu-şi bătea calul şi nu dădea înapoi în faţa primejdiei. 
li plăcea să călătorească singur, agale, cu căruţa plină cu lemne 
sau saci de cereale, prin pădurile întunecate, peste câmpuri 
pustii, prin viscol şi peste stratul subţire de gheaţă care 
acoperea râul iarna. O dată (aşa îi plăcea bunicului Aleksandr să 
povestească iar şi iar în serile de iarnă) gheaţa s-a spart sub 
greutatea căruţei, şi Yehuda Leib a sărit în apa cea rece, a 
apucat hăţurile calului cu mâinile sale puternice şi a scos la mal 
calul şi căruţa. 

Rasha-Keila Braz i-a născut soţului ei, căruţaşul, trei fii şi cinci 
fiice. Însă în 1884 s-a îmbolnăvit grav şi Klausnerii au hotărât să- 
şi părăsească satul cel izolat din Lituania şi să se mute la sute 
de mile depărtare, la Odessa, de unde venea Rasha-Keila şi 
unde trăia influentul ei frate: cu siguranţă că Menahem Mendel 
Braz avea să se ocupe de ei şi va avea grijă ca sora lui bolnavă 
să fie tratată de cei mai buni medici. 

În vremea în care Klausnerii s-au stabilit la Odessa, fiul lor cel 
mare, unchiul meu Joseph, era un copil-minune de unsprezece 
ani, de o sârguinţă obsesivă, iubitor al limbii ebraice şi setos de 
cunoaştere. Părea să tragă în partea verilor săi, isteţii Klausnerii 
din Trakai, nu a strămoşilor fermieri şi căruţaşi din Olkieniki. 


Zuckerman). Şi aşa mai departe. (N. a.) 


Unchiul lui, epicureicul şi voltairianul Menahem Mendel Braz, a 
declarat că micul Joseph este sortit unor lucruri mari şi i-a plătit 
studiile. Pe de altă parte, fratele lui, Aleksandr Ziskind, care nu 
avea decât vreo patru ani când s-au mutat la Odessa, era un 
copil cam turbulent şi emotiv, care curând şi-a manifestat 
afinitatea cu tatăl şi bunicul său, Klausnerii rurali. 

Nu era atras de învăţătură şi încă de la o vârstă fragedă s-a 
arătat dornic să-şi petreacă mult timp în aer liber, observând 
comportamentul oamenilor, amuşinând şi pipăind lumea, singur 
pe păşuni şi prin păduri, visând cu ochii deschişi. Vioiciunea, 
generozitatea şi bunătatea lui făceau să fie îndrăgit de toţi cei 
cu care se întâlnea. Era cunoscut peste tot ca Zusia sau Zissel. 
Şi acesta era bunicul Aleksandr. 

Mai era şi fratele lor mezin, unchiul Betsalel, precum şi trei 
surori, Sofia, Anna şi Daria, dintre care nici una n-a ajuns în 

Israel. Pe cât am reuşit să aflu, după Revoluţia Rusă, Sofia a 
fost profesoară de literatură şi apoi directoarea unei şcoli din 
Leningrad. Anna a murit înainte de cel de-al Doilea Război 
Mondial, iar Daria, sau Dvora, cu soţul ei Mişa au încercat să 
fugă în Palestina după Revoluţie, dar „au fost blocaţi" la Kiev, 
pentru că Daria era însărcinată”. 

In ciuda ajutorului primit de la prosperul unchi Menahem şi de 
la alte rude ale familiei din ramura Braz, Klausnerii au dat de 
greu la puţin timp după venirea în oraş. Căruţaşul Yehuda 

Leib, un bărbat puternic, răbdător, căruia îi era dragă viaţa şi îi 
plăcea să glumească, s-a ofilit după ce a cheltuit ce-i mai 
rămăsese din economii cumpărând o băcănie micuță şi 
sufocantă, din care el şi familia lui îşi câştigau cu greu pâinea. 
Tânjea după câmpiile largi, pădurile, întinderile înzăpezite, calul 
şi căruţa lui, hanurile şi râul pe care le lăsase în urmă, în 
Lituania. După câţiva ani s-a îmbolnăvit şi curând a murit, în 
meschina lui prăvălioară, pe când avea doar cincizeci şi şapte 


“Fiica Dariei, Yvetta Radovskaia, o femeie în vârstă de optzeci de ani, încă 
mai corespondează cu mine. Mătuşa Yvetta, verişoara tatălui meu, a plecat 
din Sankt Petersburg după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi s-a stabilit la 
Cleveland, Ohio. Singurul ei copil, Marina, care era cam de vârsta mea, a 
murit la Sankt Petersburg în floarea vârstei. Nikita, unicul fiu al Marinei, care 
face parte din generaţia copiilor mei, s-a dus în America împreună cu bunica 
lui, dar nu după multă vreme s-a răzgândit şi s-a întors în Rusia sau în 
Ucraina, unde s-a însurat şi acum lucrează ca medic veterinar într-un sat. 
Fiicele lui sunt din aceeaşi generaţie cu nepoţii mei. (N. a.) 


de ani. Văduva lui, Rasha-Keila, de dragul căreia se mutaseră 
acolo, a mai trăit douăzeci şi cinci de ani după moartea lui. In 
cele din urmă a murit în cartierul bucharian din lerusalim, în 
1928. 

În vreme ce unchiul Joseph îşi urma strălucitoarea carieră de 
student la Odessa şi mai târziu la Heidelberg, bunicul 

Aleksandr a părăsit şcoala la cincisprezece ani şi şi-a încercat 
norocul cu o serie de mici afaceri, cumpărând ceva de aici şi 
vânzând ceva dincolo, mâzgălind noaptea poezii înflăcărate în 
limba rusă, aruncând ocheade lacome vitrinelor şi munţilor de 
cantalupi, struguri şi pepeni verzi, ca şi senzualelor femei din 
sud, fugind acasă ca să mai compună o poezie plină de simtire, 
apoi dând iar târcoale pe străzile Odessei, îmbrăcat cu mare 
atenţie, după ultima modă, ţipător, fumând ţigări ca un adult, cu 
mustaţa lui bine ceruită; uneori cobora în port, ca să-şi bucure 
ochii cu vapoarele, docherii şi târfele ieftine, sau se uita 
entuziasmat la o trupă de soldaţi care mărşăluiau însoţiţi de 
fanfară, şi uneori petrecea o oră sau două la bibliotecă, citind 
avid orice îi cădea în mână, hotărând să nu încerce să se ia la 
întrecere cu studiosul lui frate mai mare, copilul-minune. Între 
timp învăţa să danseze cu domnişoarele bine-crescute, să bea 
mai multe pahare de coniac fără să-şi piardă minţile, să cultive 
cunoştinţele din cafenele şi să răsfeţe căţeluşul ca să câştige 
favorurile doamnei. 

Pe când bătea străzile scăldate în soare ale Odessei, un oraş 
portuar cu o atmosferă ameţitoare, colorată de prezenţa mai 
multor naţionalităţi, şi-a făcut tot felul de prieteni, a curtat fete, 
a cumpărat şi a vândut şi uneori a avut şi profituri, s-a aşezat în 
câte un colţ de cafenea sau pe o bancă din parc, şi-a scos 
carneţelul, a scris o poezie (patru strofe, opt rime), apoi a pornit 
iar pe străzi, făcând ce i se cerea, în chip de comisionar neplătit 
al conducătorilor Societăţii lubitorilor Sionului dintr-o Odessă ce 
nu cunoştea încă telefonul: ducând un bilet urgent de la Ahad 
Haam la Mendele Mokher Seforim sau de la Mendele Mokher 
Seforim la domnul Bialik, care era mare amator de glume 
piperate, sau la domnul Menahem Ussişkin, de la domnul 
Ussişkin la domnul Lilienblum, şi în vreme ce aştepta în salon 
sau în hol răspunsul, în inima lui cântau poezii în limba rusă, în 
spiritul mişcării de lubire a Sionului: lerusalimul, ale cărui străzi 
sunt pavate cu onix şi jasp, cu un înger stând la fiece colţ, 


firmamentul de deasupra strălucind de lumina radioasă a celor 
Şapte Ceruri. 

Scria chiar şi poezii de iubire închinate limbii ebraice, slăvindu- 
i frumuseţea şi muzicalitatea, făgăduindu-i credinţă nemuritoare 
- toate în limba rusă. (Chiar şi după ce a trăit la lerusalim peste 
patruzeci de ani, bunicul nu a reuşit să-şi însuşească pe deplin 
ebraica: până în ultima lui zi vorbea o ebraică personală care 
încălca toate regulile şi făcea greşeli cumplite când scria. In 
ultima ilustrată pe care ne-a trimis-o la kibbutzul Hulda, cu puţin 
înainte de moarte, a scris cam aşa: „Foarte dragii mei nepoţii şi 
strănepoţii, mi-e durere de voi o mulţime. Vreau să vă vădesc pe 
toţi o mulţime!") 

* 


Când a ajuns în sfârşit la lerusalim, în 1933, cu o bunică 
Shlomit înspăimântată, n-a mai scris poezii şi s-a dedicat 
comerțului. Timp de câțiva ani a vândut cu succes rochii 
importate de la Viena, după moda din urmă cu doi ani, femeilor 
din lerusalim care tânjeau după plăcerile Europei. Insă în cele 
din urmă a apărut alt evreu mai deştept ca bunicul şi a început 
să importe rochii de la Paris, nişte modele de anul trecut, iar 
bunicul cu rochiile sale vieneze a trebuit să-şi recunoască 
înfrângerea: a fost silit să părăsească afacerea şi dragostea lui 
faţă de rochii şi s-a trezit furnizând lerusalimului tricotaje 
produse de Lodzia, din Holon, şi prosoape de la o mică firmă 
numită Szczupak şi Fiii, din Ramat Gan. 

Eşecul şi nevoile au adus înapoi muza care îl abandonase în 
anii de succes comercial. Din nou s-a închis nopţile în „biroul" lui 
şi a aşternut versuri pasionate în limba rusă despre splendorile 
limbii ebraice, despre farmecele lerusalimului, nu oraşul de 
fanatici apăsat de sărăcie, prăfuit şi sufocat de căldură, ci un 
lerusalim ale cărui străzi sunt îmbălsămate cu mir şi tămâie, în 
care un serafim pluteşte deasupra fiecărui scuar. In acest punct 
am intrat eu în tablou, în rolul viteazului băieţel din povestea cu 
hainele noi ale împăratului, şi l-am atacat pe bunicul cu un 
realism exasperat de aceste poezii: 

— Trăieşti la lerusalim de atâţia ani şi ştii foarte bine cu ce 
sunt pavate străzile şi ce pluteşte cu adevărat peste scuarul 
Sion, aşa că de ce continui să scrii despre ceva ce pur şi simplu 
nu există? De ce nu scrii despre adevăratul lerusalim? 


Bunicul Aleksandr, înfuriat de vorbele mele impertinente, a 
trecut pe loc de la plăcutul trandafiriu la un roşu aprins, a dat cu 
pumnul în masă şi a răcnit: 

— Adevăratul lerusalim? Ce naiba ştie un pişăcios de-o 
şchioapă ca tine despre adevăratul lerusalim? Adevăratul 
lerusalim este cel din poeziile mele!! 

— Şi cât o să mai scrii ruseşte, bunicule? 

— Ce vrei să zici, ti durak, nătărăule, pişăciosule? Fac o 
grămadă de lucruri ruseşte! Mă înjur singur ruseşte! Visez 
ruseşte! Ba chiar - (dar aici bunica Shlomit, care ştia exact ce 
urmează, l-a întrerupt: Şto s toboi? Ti ni normalni?! Vidiş malcik 
riadom s nami!! - Ce te-a apucat? Ai înnebunit? Doar vezi că-i 
aici băiatul!!). 

— Ai vrea să te întorci în Rusia, bunicule? In vizită? 

— Nu mai există. Propala! 

— Ce nu mai există? 

— Ce nu mai există, ce nu mai există - Rusia nu mai există! 
Rusia e moartă. Există Stalin. Există Djerjinski. Există Yezhov. 
Există Beria. Există o mare închisoare. Gulag! Yevsektsia! 
Apparatcici! Criminali! 

— Dar sigur nu mai iubeşti un pic Odessa? 

— Nu. lubeşti, nu iubeşti - ce contează. Cert ego znaiet. 

Dracu' ştie. 

— Nu vrei s-o mai vezi? 

— Nu, şa, pişăciosule, termină odată. Şa. Ctob tipropal. Şa. 

Într-o zi, în biroul lui, la un pahar de ceai cu kicielakh, după 
descoperirea unuia dintre acele scandaluri de deturnare de 
fonduri şi corupţie care au zguduit ţara, bunicul mi-a povestit 
cum, pe când avea cincisprezece ani, la Odessa, „pe bicicleta 
mea, ca vântul, am dus odată o depeşă, un mesaj, domnului 

Lilienblum, un membru al comitetului lubitorilor Sionului”. 

(Pe lângă statutul de bine-cunoscut scriitor de limbă ebraică, 
Lilienblum avea şi o funcţie onorifică de trezorier al lubitorilor 
Sionului de la Odessa.) „El, Lilienblum, a fost cu adevărat primul 
nostru ministru de finanţe", mi-a explicat bunicul. 

Pe când aştepta ca Lilienblum să scrie răspunsul, omul de 
lume în vârstă de cincisprezece ani şi-a scos ţigările şi a întins 
mâna după scrumiera şi cutia cu chibrituri de pe masa din salon. 
Domnul Lilienblum i-a prins iute mâna bunicului, ca să-l 
oprească, apoi a ieşit din încăpere şi s-a întors peste o clipă cu 


altă cutie de chibrituri, pe care o luase din bucătărie, explicând 
că chibriturile de pe masa din salon au fost cumpărate din 
bugetul lubitorilor Sionului şi se foloseau doar la şedinţele 
comitetului, şi numai de către membrii comitetului. „Aşa că, vezi 
şi tu. În acele zile proprietatea publică era proprietate publică, 
nu la dispoziţia tuturor. Nu ca astăzi la noi, când, după două mii 
de ani, am fondat un stat ca să avem de unde fura. In acele zile 
orice copil ştia ce e voie şi ce nu, care era bunul nimănui şi care 
nu, ce era al meu şi ce nu." 

Nu întotdeauna, totuşi. Odată, poate că pe la sfârşitul anilor 
'50, a intrat în circulaţie o bancnotă frumoasă de 10 lire cu 
portretul poetului Bialik”. Când am pus mâna pe prima mea 
bancnotă cu Bialik, am dat fuga la bunicul ca să-i arăt cum l-a 
onorat statul pe bărbatul pe care l-a cunoscut în tinereţe. 
Bunicul a fost într-adevăr entuziasmat, obrajii i s-au îmbujorat 
de plăcere, a răsucit bancnota pe toate părţile, a ridicat-o în 
lumina becului, a cercetat portretul lui Bialik (care mi s-a părut 
că brusc i-a făcut cu ochiul bunicului, maliţios, zicând parcă; 
„Nu?! "). O lacrimă mică a strălucit în ochiul bunicului, dar în 
vreme ce se scălda în mândrie, degetele lui au împăturit 
bancnota şi au pus-o bine în buzunarul interior al sacoului. 

Zece lire era o sumă frumuşică pe atunci, mai ales pentru un 
kibbutznik ca mine. Am fost uimit: 

— Bunicule, ce faci? Ti-am adus-o doar ca să ţi-o arăt şi să te 
bucuri. Ai să faci şi tu rost de una într-o zi-două, cu siguranţă. 

— Nu, a dat din umeri bunicul, Bialik îmi datora douăzeci şi 
două de ruble. 

La Odessa, pe când era flăcău mustăcios de şaptesprezece 
ani, bunicul s-a îndrăgostit de o tânără respectată, pe nume 

Shlomit Levin, căreia îi plăceau lucrurile frumoase şi care era 
atrasă de înalta societate. Tânjea să se întreţină cu personaje 
celebre, să fie prietenă cu artişti şi să „ducă o viaţă culturală”. 

Era o iubire cât se poate de nepotrivită: ea era cu opt sau nouă 
ani mai mare decât acel Casanova de buzunar şi în plus se 
întâmpla să-i fie verişoară primară. 

La început, familia uluită nici n-a vrut să audă de căsătoria 
între jună şi băiat. Ca şi cum diferenţa de vârstă şi legătura lor 


*Hayyim Nahman Bialik (1873-1934), poetul evreu născut în Rusia, 
recunoscut ca poet naţional al Israelului, cu toate că a murit înainte de 
naşterea statului Israel. (N. a.) 


de sânge n-ar fi fost de ajuns, tânărul nu avea o educaţie care 
să se poată numi astfel, nici o slujbă stabilă şi nici un venit 
regulat, în afară de ceea ce putea agonisi cumpărând şi vânzând 
pe ici, pe colo. Peste toate aceste catastrofe, colac peste 
pupăză, Rusia ţaristă interzicea căsătoria între verii primari. 

judecând după fotografii, Shlomit Levin - fiica unei surori a lui 
Rasha-Keila Klausner, născută Braz - era o tânără solidă, cu 
umeri laţi, nu cine ştie ce frumuseţe, dar elegantă, trufaşă, 
înveşmântată cu severitate şi sobrietate. Poartă o pălărie moale 
de fetru care desenează o diagonală frumoasă peste 
sprânceana ei, borul coborându-i pe partea dreaptă a capului 
peste părul bine coafat şi peste urechea ei dreaptă şi înălţându- 
se în partea stângă ca pupa unei corăbii, în vreme ce în faţă 
este fixat cu un ac de pălărie sclipitor un mănunchi de fructe, iar 
la stânga o pană flutură mândru peste fructe, peste pălărie, 
peste toate, ca o coadă sfidătoare de păun. Braţul stâng al 
doamnei, într-o elegantă mănuşă de căprioară, ţine o poşetă de 
piele dreptunghiulară, celălalt braţ fiind răsucit cu hotărâre pe 
după cel al tânărului bunic Aleksandr, în vreme ce degetele ei, 
tot înmănuşate, plutesc uşor peste mâneca paltonului lui negru, 
abia atingându-l. 

El stă la dreapta ei, îmbrăcat cu grijă, ţeapăn, elegant, înălţat 
de tălpile groase ale pantofilor, şi totuşi arată mai subţire şi mai 
scund decât este, în ciuda pălăriei de fetru înalte, negre, de pe 
cap. Chipul lui tânăr e serios, hotărât, aproape sumbru. Mustaţa 
cea îngrijită cu dragoste încearcă în zadar să împrăştie 
prospeţimea de copilandru care îi stăruie încă pe faţă. Ochii lui 
sunt alungiţi şi visători. Poartă un palton elegant, cu revere late, 
cu umeri vătuiţi, o cămaşă albă scrobită şi o cravată îngustă de 
mătase, şi pe braţul său drept atârnă, sau poate chiar se 
leagănă, un baston elegant cu mânerul sculptat şi inel de metal 
sclipitor, în fotografia veche scânteiază ca lama unei săbii. 

O Odessă şocată le-a întors spatele acestor Romeo şi Julieta. 

Mamele lor, care erau surori, au pornit un război al lumilor care 
a început cu acuzaţia reciprocă de vinovăţie şi s-a încheiat cu o 
tăcere veşnică. Aşa că bunicul şi-a retras economiile subţirele, a 
vândut câte ceva pe ici, pe colo, a pus rublă peste rublă, poate 
că au contribuit cu ceva şi ambele familii, măcar pentru a face 
scandalul să dispară din faţa ochilor şi din minte, şi bunicii mei, 
verii cei loviți de iubire, au plecat cu vaporul la New York, aşa 


cum făceau pe vremea aceea sute de mii de evrei din Rusia şi 
din alte ţări est-europene. Intenţia lor era să se căsătorească la 
New York şi să dobândească cetăţenie americană, în care caz eu 
m-aş fi putut naşte în Brooklyn sau la Newark, New Jersey, şi aş 
fi scris romane isteţe în engleză despre pasiunile şi inhibiţiile 
imigranţilor înjobenaţi şi despre pătimirile nevrotice ale 
progeniturilor lor angoasate. 

Numai că pe vas, undeva între Odessa şi New York, pe Marea 
Neagră sau în dreptul coastelor Siciliei sau pe când lunecau prin 
noapte către luminile licărinde ale Strâmtorii Gibraltar, ori poate 
pe când corabia iubirii pe care se aflau trecea peste continentul 
pierdut al Atlantidei, a izbucnit altă dramă, o cotitură 
neaşteptată a intrigii; iubirea şi-a înălţat încă o dată capul 
îngrozitor de dragon: când e primăvară, închipuirea unui tânăr 
cu uşurinţă se întoarce spre gândurile de dragoste. 

Ca să n-o mai lungim, bunicul meu, viitorul mire care încă nu-şi 
serbase cel de-al optsprezecelea an de viaţă, s-a îndrăgostit iar, 
cu patimă, sfâşietor, disperat, sus pe punte sau jos, în 
măruntaiele navei, de o altă femeie, una dintre pasagere, care 
era şi ea, din câte ştiu, cu un deceniu întreg mai mare ca el, plus 
sau minus un an. 

Însă bunicii Shlomit, aşa zice tradiţia familiei, nici o clipă nu i-a 
trecut prin cap să renunţe la el. Pe dată l-a înşfăcat de lobul 
urechii şi l-a ţinut bine; nu şi-a desfăcut strânsoarea nici ziua, 
nici noaptea, până ce nu au ieşit din locaşul rabinului din New 
York care i-a căsătorit după legile lui Moise şi ale lui Israel. 

(„De ureche", zicea familia mea, într-o şoaptă amuzată, „l-a 
tras de ureche până acolo şi nu i-a dat drumul până ce n-au fost 
legaţi unul de celălalt de-a binelea." Şi uneori ziceau: „Până ce 
au fost legaţi? Nu-u-u. Nu i-a mai dat drumul niciodată. 

Până în ziua morţii, şi poate chiar şi puţin după asta, ea l-a 
ţinut strâns de ureche, iar câteodată smucea un pic".) 

Şi apoi a urmat o mare enigmă. După un an sau doi acest 
cuplu ciudat a plătit altă călătorie peste ocean - sau poate că 
rudele i-au ajutat din nou - şi s-a îmbarcat pe alt vas cu aburi, şi 
fără să privească măcar o dată înapoi, s-a întors la Odessa. 

Pur şi simplu nu se mai auzise aşa ceva: vreo două milioane de 
evrei au migrat de la est la vest şi s-au stabilit în America în mai 
puţin de patruzeci de ani, între 1880 şi 1917, şi pentru toţi 
călătoria a fost într-o singură direcţie, cu excepţia bunicilor mei, 


care au făcut şi drumul de întoarcere. Să presupunem că erau 
singurii pasageri, aşa că n-a mai fost nimeni de care să se 
îndrăgostească pasionalul meu bunic, şi urechea i-a fost în 
siguranţă pe tot drumul de întoarcere la Odessa. 

De ce s-au întors? 

N-am izbutit niciodată să smulg de la ei un răspuns limpede. 

— Bunico, care a fost problema cu America? 

— N-a fost nici o problemă. Era prea mare îmbulzeală. 

— Îmbulzeală? în America? 

— Prea mulţi oameni în aşa ţară mică. 

— Cine a hotărât să vă întoarceţi, bunicule? Tu sau bunica? 

— Nu, şto, ce vrei să zici? Ce întrebare mai e şi asta? 

— Şi de ce aţi hotărât să plecaţi? Ce nu v-a plăcut acolo? 

— Ce nu ne-a plăcut? Ce nu ne-a plăcut? Nu ne-a plăcut nimic 
acolo. Nu, bine. Era plin de cai şi de indieni roşii. 

— Indieni roşii? 

— Indieni roşii. 

Mai mult de-atât n-am putut scoate de la el vreodată. 

lată traducerea unei poezii numite „larna", pe care bunicul a 
scris-o în limba rusă, ca de obicei: 

Primăvara a zburat, iarna grea s-a aşezat, 

Ceru-i de tuci şi crivățul amar se zbate. 

Bucuria se topeşte, inima mi se cerneşte, 

Am vrut să plâng, dar lacrimile-s ferecate. 

Mi-e sufletul dus şi gândul răpus, 

În inimă-i beznă, ca sus, în tării. 

Juneţea-i departe, n-o să mai am parte 

De-al iubirii desfăt şi-a lui mai bucurii. 

În 1972, când am mers prima oară la New York, am căutat şi 
am găsit o femeie care arăta ca o indiancă americană băştinaşă; 
stătea în picioare, din câte îmi amintesc, la colţul dintre 
Lexington şi Strada 33, şi înmâna fluturaşi trecătorilor. Nu era 
nici tânără, nici bătrână, avea pomeţii laţi şi purta un palton 
bărbătesc vechi şi un soi de şal care s-o apere de vântul 
îngheţat al iernii. Mi-a întins un prospect şi a zâmbit; l-am luat şi 
am spus mulţumesc. „lubirea te aşteaptă", promitea el, sub 
adresa unui bar pentru celibatari, „Nu pierde nici o clipă. Vino 
acum". 

Într-o fotografie făcută la Odessa în 1913 sau 1914 bunicul 
meu poartă papion, pălărie cenuşie cu panglică de mătase 


strălucitoare şi un costum din trei piese, a cărui haină 
descheiată dezvăluie, trecând peste vesta încheiată, o dungă 
subţire de argint care părea să fie legată de un ceas de buzunar. 
Papionul de mătase întunecată la culoare iese în evidenţă pe 
cămaşa de un alb strălucitor, pantofii negri strălucesc, bastonul 
elegant atârnă, ca de obicei, de braţul lui, imediat de sub cot; 
tine de mâna dreaptă un băiat de şase ani şi de stânga o fetiţă 
frumoasă de patru ani. Băiatul are faţa rotundă şi o şuviţă 
pieptănată cu grijă se iţeşte înduioşător de sub şapcă şi îi 
desenează o linie dreaptă pe frunte. Poartă o haină splendidă, la 
două rânduri, ca o uniformă militară, cu două şiruri de nasturi 
albi uriaşi. Din partea de jos a hainei ţâşneşte o pereche de 
pantaloni scurţi de sub care se arată o fâşie de genunchi albi, 
înghițită imediat de ciorapii trei sferturi albi, prinşi probabil cu 
jartiere. 

Fetiţa îi zâmbeşte fotografului. Arată ca şi cum ar fi conştientă 
de farmecele ei, pe care le proiectează anume asupra 
obiectivului aparatului de fotografiat. Părul ei moale şi lung, care 
îi ajunge până la umeri şi se aşterne pe haină, are o cărare bine 
făcută pe dreapta. Faţa ei rotundă este durdulie şi fericită, ochii 
îi sunt alungiţi şi piezişi, aducând cu ai unei chinezoaice, şi 
buzele ei pline zâmbesc pe jumătate. Poartă peste rochiţă o 
haină la două rânduri, la fel cu a fratelui ei din toate punctele de 
vedere, doar că mai mică, şi tare drăgălaşă. Şi ea poartă 
ciorăpei care îi ajung până la genunchi. În picioare are pantofi 
ale căror catarame sunt împodobite cu fundiţe. 

Băiatul din fotografie este unchiul meu David, căruia i s-a zis 
întotdeauna Ziuzia sau Ziuzinka. lar fata, acea femeiuşcă 
fermecătoare, cochetă, fetiţa aceea e tatăl meu. 

Din pruncie şi până la şapte sau opt ani - cu toate că uneori el 
ne spunea că a ţinut aşa până a împlinit nouă ani - bunica 
Shlomit obişnuia să-l îmbrace numai în rochiţe cu guleraş sau în 
fustiţe plisate şi apretate pe care i le cosea ea însăşi şi să-l 
încalţe cu pantofi de fată, adesea roşii. Splendidul lui păr lung 
curgea în jos pe umeri şi era legat cu o fundă roşie, galbenă, 
bleu sau roz. In fiecare seară mama lui îi spăla părul cu soluţii 
aromate şi uneori îl spăla din nou dimineaţa, pentru că se ştie 
prea bine că grăsimea din timpul nopţii vatămă părul, răpindu-i 
prospeţimea şi luciul şi funcţionează ca o seră pentru mătreaţă. 
li punea inele frumoase pe degete şi brățări pe braţele lui 


grăsuţe. Când mergeau să facă baie în mare, Ziuzinka - unchiul 
David - mergea la vestiarul bărbaţilor, cu bunicul 

Aleksandr, în vreme ce bunica Shlomit şi micul Lionicika - tatăl 
meu - se îndreptau spre duşurile femeilor, unde se săpuneau 
amândoi cu mare grijă, da, acolo, şi acolo, şi mai ales acolo, 
rogu-te, şi clăteşte de două ori acolo. 

După ce l-a născut pe Ziuzinka, bunica Shlomit şi-a pus în 
gând să aibă o fetiţă. Când a născut ceva ce se părea cănueo 
fiică, a hotărât pe loc că e dreptul ei firesc şi indiscutabil să 
crească acest copil, carne din carnea ei şi os din osul ei, aşa 
cum îi pofteşte inima, după dorinţa şi propriul ei gust, şi nici o 
putere din lume n-are dreptul să se amestece şi să impună 
educaţia, hainele, sexul sau manierele lui Lonia sau Lionicika al 
ei. 

Se pare că bunicul Aleksandr n-a găsit vreun motiv de revoltă: 
în spatele uşii închise a bârlogului său micuţ, în coaja lui de 
nucă, bunicul se bucura de o relativă autonomie, şi chiar i se 
îngăduia să-şi vadă de unele dintre propriile interese. La fel cu 
Monaco sau Liechtenstein, nu i-a trecut prin cap să se dea în 
stambă şi să-şi rişte fragila suveranitate vârându-şi nasul în 
treburile interne ale unei puteri învecinate mai mari, al cărei 
teritoriu încercuia cu totul ducatul lui liliputan. 

Cât despre tatăl meu, n-a protestat niciodată. Rareori îi 
împărtăşea cuiva amintirile despre duşul femeilor şi celelalte 
experienţe feminine, cu excepţia momentelor când îşi punea în 
cap să glumească cu noi. 

Însă întotdeauna glumele lui aduceau mai degrabă a declaraţie 
de intenţii: iată, priviţi cum un bărbat serios ca mine poate să-şi 
iasă din pielea lui pentru voi şi se oferă să vă facă să râdeţi. 

Mama şi cu mine obişnuiam să-i zâmbim, ca şi cum i-am fi 
mulţumit pentru eforturi, dar el, entuziasmat, aproape 
înduioşător, ne interpreta zâmbetele ca o invitaţie de a continua 
să ne amuze şi ne servea încă două-trei glume pe care le mai 
auzisem de la el de o mie de ori, despre evreul şi neevreul din 
tren, sau despre Stalin care se întâlneşte cu împărăteasa 
Ecaterina, şi deja râsesem până la lacrimi când tata, plesnind de 
mândrie că a reuşit să ne facă să râdem, trecea la povestea cu 
Stalin care şedea în autobuz în faţa lui Ben Gurion şi a lui 
Churchill, şi despre Bialik care se întâlneşte cu Shlonski în rai, şi 


despre Shlonski care se întâlneşte cu o fată. Până ce mama îl lua 
cu binişorul: 

— Nu voiai să mai lucrezi un pic în seara asta? 

Sau: 

— Nu uita că ai promis să lipeşti nişte timbre în album 
împreună cu copilul înainte să meargă la culcare. 

O dată le-a spus musafirilor săi: 

— Inima femeii! Degeaba au încercat marii poeţi să-i dezvăluie 
misterele. lată, Schiller scrie undeva că în întreaga creaţie nu 
există taină mai adâncă decât inima unei femei şi că nici o 
femeie nu i-a dezvăluit şi nu-i va dezvălui vreodată unui bărbat 
întregul cuprins al misticii feminine. Ar fi putut să mă întrebe pe 
mine: la urma urmei, am fost acolo. 

Uneori glumea, în felul lui lipsit de umor: „Sigur că alerg uneori 
după fuste, ca majoritatea bărbaţilor, dacă nu chiar mai mult, 
pentru că obişnuiam să am o grămadă de fuste ale mele, şi 
dintr-odată mi-au fost luate toate". 

Odată a zis cam aşa: „Dacă aş fi avut o fiică, ar fi fost cu 
siguranţă o frumuseţe". Şi a adăugat: „Pe viitor, în generaţiile 
următoare, distanţa dintre sexe s-ar putea să se micşoreze. In 
general, această distanţă este considerată o tragedie, dar într-o 
bună zi s-ar putea să se constate că nu e altceva decât o 
comedie a erorilor”. 

Bunica Shlomit, doamna distinsă care iubea cărţile şi îi 
înţelegea pe scriitori, a fost cea care a transformat casa lor din 

Odessa într-un salon literar - poate că primul salon literar 
evreiesc care a existat vreodată. Cu sensibilitatea ei, a sesizat 
acel amestec acru de singurătate şi sete de recunoaştere, sfială 
şi extravagantă, profundă nesiguranţă şi egomanie îmbătată de 
sine care îi mână pe poeţi şi prozatori afară din odăile lor ca să 
se caute între ei, să-şi facă de lucru, să intimideze, să 
glumească, să catadicsească, să se tatoneze reciproc, să pună o 
mână pe un umăr sau un braţ în jurul unui mijloc, să flecărească 
şi să se contrazică, dându-şi mici ghionturi, să spioneze un pic, 
să amuşine ce fierbe în oalele celorlalţi, să linguşească, să nege, 
să pactizeze, să aibă dreptate, să se ofuscheze, să-şi ceară 
scuze, să se îndrepte, să se ocolească şi iar să-şi caute tovărăşia 
unii altora. 

Ea era o gazdă desăvârşită şi îşi primea musafirii fără fasoane, 
dar cu amabilitate. Oferea tuturor o ureche atentă, un umăr de 


nădejde, ochi curioşi, admirativi, o inimă plină de simpatie, 
delicatesuri din peşte făcute în casă sau castroane cu tocană 
groasă, aburindă, în serile de iarnă, prăjituri cu mac care se 
topeau în gură şi râuri de ceai clocotit, din samovar. 

Treaba bunicului era să toarne cu îndemânare licorile şi să 
alimenteze doamnele cu ciocolată şi prăjituri, iar pe domni cu 
papirosi, acele ţigări ruseşti cu miros usturător. Unchiul Joseph, 
care la frageda vârstă de douăzeci şi nouă de ani moştenise de 
la Ahad Haam conducerea revistei Hashiloach, principalul 
periodic de cultură ebraică modernă (poetul Bialik însuşi era 
redactorul literar), guverna de la Odessa literatura ebraică şi cu 
un singur cuvânt promova scriitorii sau îi surghiunea. Mătuşa 
Zipporah îl însoțea la scnree-urile fratelui şi cumnatei lui, 
înfofolindu-l grijulie în eşarfe de lână, paltoane călduroase şi 
apărătoare pentru urechi. Menahem Ussişkin, căpetenia 
precursorilor sionismului, lubitorii Sionului, îmbrăcat şic, cu 
pieptul umflat ca al unui taur, cu vocea răguşită ca a unui 
guvernator rus, înfierbântat ca un samovar ce dă în clocot, 
aducea linişte în încăpere când îşi făcea apariţia: toată lumea 
amuţea din respect, cineva sărea să-i ofere un loc, Ussişkin 
traversa cu paşi mari odaia, cu un aer de general şi se aşeza în 
largul lui, cu picioarele larg desfăcute, iar apoi bătea de două ori 
în podea cu bastonul, ca să arate că e de acord să continue 
conversațiile din salon. Chiar şi Rabbi Czernowitz (al cărui nom- 
de-plume era Rav Tsair) îi vizita în mod regulat. Mai era şi un 
tânăr istoric durduliu, care cândva îi făcuse curte bunicii („însă 
era greu pentru o femeie cuviincioasă să stea aproape de el - 
era tare inteligent şi interesant, dar avea întotdeauna tot soiul 
de pete dezgustătoare pe guler şi manşetele îi erau soioase, iar 
uneori puteai vedea bucățele de mâncare prinse în faldurile 
pantalonilor lui. Era cu totul shlump, shmutsik"). 

În câte o seară se arăta Bialik, palid de mâhnire sau tremurând 
de frig şi mânie - ori dimpotrivă: putea să fie şi sufletul 
petrecerii. „Şi încă cum!" zicea bunica mea. „Era ca un puşti! O 
adevărată secătură! Fără nici o reţinere!” 

Uneori glumea cu noi în idiş până ce făcea doamnele să 
roşească şi Chone Rawnitski striga la el: „Nu, şa! Bialik! Ce te-a 
apucat? Fui! Potoleşte-te odată!" Lui Bialik îi plăceau mâncarea 
şi băutura, îi plăcea să se distreze, se îndopa cu pâine şi brânză, 
urmate de o mână de prăjituri, un pahar de ceai clocotit şi un 


păhăruţ de lichior, şi apoi se lansa în serenade în idiş despre 
minunile limbii ebraice şi iubirea lui profundă pentru ea. 

Şi poetul Cernikovski putea să dea buzna în salon, strălucitor 
dar sfios, înflăcărat şi totuşi ţepos, cucerind inimile, înduioşător 
în nevinovăția sa copilărească, fragil ca un fluture dar şi 
vătămător, rănind în stânga şi-n dreapta, fără să-şi dea seama 
măcar. Adevărul? „Niciodată nu voia să jignească - era atât de 
nevinovat! Un suflet blând! Sufletul unui prunc care n-a 
cunoscut păcatul! Nu ca un prunc evreiesc trist, nu! Ca un prunc 
goyisb! Plin de joie de vivre, neastâmpăr şi energie! 

Uneori era ca un vițel! Un vițel atât de fericit! Ţopăind! Făcând 
pe nebunul în faţa tuturor! Dar numai câteodată. Alteori venea 
atât de mâhnit, că imediat făcea toate femeile să vrea să se 
agite în jurul lui! Pe toate! Tinere sau bătrâne, libere sau 
măritate, şterse sau frumoase, toate simțeau un soi de dorinţă 
ascunsă să se agite în jurul lui. Era un fel de putere pe care o 
avea. Nici măcar nu ştia că o are - dacă ar fi ştiut, pur şi simplu 
n-ar fi avut asupra noastră efectul pe care îl avea!" 

Cernikovski îşi întărea spiritul cu un glazele sau două de vodcă 
şi uneori se pornea să citească acele poezii ale sale din care se 
revărsa umorul sau tristeţea şi îi făcea pe toţi din încăpere să se 
topească împreună cu el şi după el: vederile lui largi, buclele 
unduioase, mustaţa anarhică, fetele pe care le aducea cu el, 
care nu erau întotdeauna prea isteţe şi nici măcar neapărat 
evreice, dar erau întotdeauna frumuseți ce bucurau toţi ochii şi 
dezlegau nu puţine limbi şi stârneau invidia scriitorilor... „îţi 
spun ca femeie" (din nou bunica), „femeile nu se înşală 
niciodată în privinţa acestor lucruri, Bialik şedea şi se uita la el, 
aşa... şi la fetele goyiş pe care le aducea cu el... 

Bialik şi-ar fi dat un an din viaţă ca să poată trăi o lună ca 
Cernikovski!" 

Erau discuţii aprige despre renaşterea limbii şi literaturii 
ebraice, limitele inovației, legătura dintre moştenirea culturală 
evreiască şi cea a naţiunilor, Bundişti, idişişti (unchiul Joseph, 
când avea gust de polemică, numea idişul jargon, şi când era 
calm îl numea „iudeo-germană"), noile colonii agricole din 
ludeea şi Galileea şi vechile probleme ale fermierilor evrei din 
Kherson sau Harkov, Knut Hamsun şi Maupassant, marile puteri 
şi Sozialismus, problema femeilor şi chestiunea agrară. 


În 1921, la patru ani după Revoluţia din Octombrie, după ce 
Odessa trecuse dintr-o mână în alta de mai multe ori în timpul 
luptelor sângeroase dintre albi şi roşii, la doi-trei ani după ce 
tatăl meu s-a prefăcut în fine din fată în băiat, bunica, bunicul şi 
cei doi fii ai lor au fugit la Vilna, care în acea vreme făcea parte 
din Polonia (cu mult înainte de a deveni Vilnius, în Lituania). 

Bunicul detesta comuniştii. „Să nu-mi pomeneşti de bolşevici", 
mârâia el. „Nu, ce, i-am cunoscut foarte bine, chiar înainte să ia 
puterea, înainte să se mute în casele pe care le-au furat de la 
alţi oameni, înainte să fi visat măcar să devină apparatcici, 
ievseci, politruci şi comisari. Mi-i amintesc de când erau încă 
huligani, Unterwelt-xA din cartierul portului din Odessa, 
scandalagii, bătăuşi, hoţi de buzunare, beţivani şi codoşi. Nu, ce, 
erau aproape toţi evrei, un fel de evrei, ce să-i faci. Numai că 
erau din familiile cele mai simple - nu, ce, familii de pescari din 
piaţă, drept din drojdiile care se lipesc pe fundul oalei, aşa 
spuneam noi. Lenin şi Troțki - ce Troțki, care Troțki, Leibele 
Bronstein, fiul zurliu al unui gonef pe nume Dovidl din Janowka - 
lepădăturile astea, se îmbrăcau ca revoluționarii, nu, ce, cu 
ghete de piele şi revolvere la centură, ca o scroafă mocirlită în 
rochie de mătase. Şi aşa umblau pe străzi, arestând lumea, 
confiscând bunurile, şi pe oricine la al cărui apartament sau 
iubită râvneau, pif-paf, îl asasinau. Nu, ce, toată khaliastra 
[şleahta] asta jegoasă, Kameneff era de fapt 

Rosenfeld, Maxim Litvinoff era Meir Walich, Grigori Zinoviev 
era la origine Apfelbaum, Karkl Radek era Sobelsohn, Leiser 
Kaganovich era un cizmar, fiu de măcelar. Nu, ce, presupun că 
erau unul-doi goyim care au mers cu ei, tot de la fundul oalei, 
din port, din drojdii, erau lepădături, nu, ce, lepădături cu 
şosetele-mpuţite." 

Nu se clintise din această părere despre comunism şi 
comunişti nici la cincizeci de ani după Revoluţia Bolşevică. La 
câteva zile după ce armata israeliană a cucerit Oraşul Vechi al 
lerusalimului, în Războiul de Şase Zile, bunicul a zis că acum 
comunitatea internaţională ar trebui să sprijine Israelul să 
trimită înapoi toţi arabii din Levant, „foarte respectuos, fără să li 
se clintească un fir de păr, fără să li se fure nici măcar un pui de 
găină", în patria lor istorică, pe care el o numea „Arabia 
Souadia": „Exact aşa cum noi, evreii, ne întoarcem în patrie, ar 


trebui să meargă şi ei înapoi, onorabil, acasă la ei, în Arabia 
Souadia, de unde au venit aici". 

Ca să nu lungesc discuţia, m-am interesat ce propunea să 
facem dacă ne atacă Rusia, dorind să-i scutească pe aliaţii lor 
arabi de greutăţile călătoriei de întoarcere în Arabia. 

Obrajii lui trandafirii s-au înroşit de mânie, şi-a umflat pieptul şi 
a răcnit: 

— Rusia?! De ce Rusie vorbeşti?! Nu mai e nici o Rusie, 
pişăciosule! Rusia nu există! Vorbeşti poate despre bolşevici? 

Nu, ce. l-am cunoscut pe bolşevici de când codoşeau prin 
cartierul portului din Odessa. Nu sunt altceva decât o şleahtă de 
hoţi şi huligani! Lepădături de pe fundul oalei! Tot bolşevismul e 
o mare cacialma! Acum, că am văzut ce avioane evreieşti 
minunate avem şi puşti, nu, ce, ar trebui să-i trimitem pe băieţii 
ăştia şi avioanele noastre până la Petersburg, două săptămâni 
acolo, două săptămâni înapoi, un bombardament cumsecade - 
pe care îl merită de la noi de multă vreme - un mare phoosh - şi 
tot bolşevismul o să zboare drept în iad ca o cârpă murdară! 

— Zici că Israelul ar trebui să bombardeze Leningradul, 
bunicule? Şi să izbucnească un război mondial? N-ai auzit de 
bombele atomice? De bombele cu hidrogen? 

— Toate sunt în mâini evreieşti, nu, ce, americanii, bolşevicii, 
toate bombele astea ale lor moderne de nu se mai poate, toate 
sunt în mâinile savanților evrei şi cu siguranţă că ştiu ei ce să 
facă şi ce nu. 

— Şi cum rămâne cu pacea? E vreo cale să facem pace? 

— Da, este: să ne înfrângem toţi duşmanii. Trebuie să-i batem, 
ca să vină să se roage de noi pentru pace - şi atunci, nu, ce, 
sigur că o să le-o dăm. De ce să nu le-o dăm? La urma urmei, 
suntem un popor iubitor de pace. Chiar avem o astfel de 
poruncă, să căutăm pacea - nu, ce, aşa că o s-o căutăm până la 
Bagdad dacă e nevoie, chiar şi până la Cairo. N-ar trebui să 
facem asta? Da' de ce? 

Uluiţi, sărăciţi, cenzuraţi şi îngroziţi după Revoluţia din 
Octombrie, războiul civil şi victoria roşiilor, scriitorii evrei şi 
activiştii sionişti din Odessa s-au împrăştiat în toate direcţiile. 

Unchiul Joseph şi mătuşa Zipporah, împreună cu mulţi dintre 
prietenii lor, au plecat în Palestina la sfârşitul lui 1919, pe nava 
Ruslan, a cărei sosire în portul Jaffa a anunţat începutul celui de- 


al Treilea Aliyah. Alţii au fugit din Odessa la Berlin, Lausanne şi 
în America. 

Bunicul Aleksandr şi bunica Shlomit, împreună cu cei doi fii ai 
lor, nu au emigrat în Palestina - în ciuda pasiunii sioniste care 
pulsa în poeziile ruseşti ale bunicului, ţara li se părea prea 
asiatică, prea primitivă şi înapoiată, lipsită de standardele 
minime de igienă şi de cultură elementară. Aşa că s-au dus în 
Lituania, pe care Klausnerii, părinţii bunicului, unchiului Joseph şi 
unchiului Betsalel o părăsiseră cu mai bine de douăzeci şi cinci 
de ani înainte. Vilna era încă sub guvernare polonă şi 
antisemitismul violent care existase întotdeauna acolo creştea 
an după an. Polonia şi Lituania erau în ghearele naţionalismului 
şi xenofobiei. In ochii lituanienilor cuceriţi şi supuşi, marea 
minoritate evreiască apărea ca agentul regimurilor despotice. 

Dincolo de graniţă, Germania era în ghearele noii varietăţi 
naziste, ucigaşe, cu sânge rece, aurii faţă de evrei. 

Şi la Vilna bunicul a fost om de afaceri. Nu a ţintit prea sus, a 
cumpărat un pic de aici şi a vândut un pic dincolo, şi între timp a 
câştigat ceva bani şi şi-a trimis băieţii mai întâi la şcoala 
evreiască şi apoi la gimnaziul clasic. Fraţii David şi Arieh, 
cunoscuţi ca Ziuzia şi Lonia, au adus cu ei de la Odessa trei 
limbi: acasă vorbeau rusă şi idiş, pe stradă rusă şi la grădiniţa 
sionistă învăţaseră să vorbească ebraica. Aici, la gimnaziul 
clasic din Vilna, au adăugat greaca şi latina, polona, germana şi 
franceza. 

Mai târziu, la Facultatea de Literatură de la universitate, pe 
listă s-au adăugat engleza şi italiana, iar la Facultatea de 
Filologie Semitică tata a învăţat şi araba, aramaica şi scrierea 
cuneiformă. Unchiul David a obţinut repede o slujbă de profesor 
de literatură, iar tatăl meu, Yehuda Arieh, care şi-a luat licenţa la 
universitatea din Vilna în 1932, spera să-i calce pe urme, însă 
antisemitismul devenise de acum insuportabil. Studenţii evrei 
erau siliţi să suporte umilinţe, lovituri, tot soiul de discriminări şi 
abuzuri sadice. 

— Dar ce anume ti-au făcut? l-am întrebat pe tata. Ce fel de 
abuz sadic? Te-au lovit? Ţi-au rupt caietele de teme? Şi de ce nu 
te-ai plâns de ei? 

— Nu poţi nicicum să înţelegi asta, a spus tata. Şi e mai bine 
aşa. Sunt bucuros, chiar dacă nu poţi înţelege nici asta, adică de 
ce sunt bucuros că nu poţi înţelege cum a fost: în nici un caz nu 


vreau să înţelegi. Pentru că nu e nevoie. Pur şi simplu nu mai e 
nevoie. Pentru că s-a terminat. S-a terminat o dată pentru 
totdeauna. Adică, nu se va întâmpla şi aici. Acum hai să vorbim 
despre altceva: să vorbim despre albumul tău cu planete! Sigur 
că avem încă duşmani. Şi sunt războaie. E un asediu şi pierderile 
nu sunt mărunte. Desigur. Nu neg asta. Dar nu persecuție. Asta - 
nu. Nici persecuție, nici umilinţă, nici pogromuri. Nici sadismul 
pe care a trebuit să-l îndurăm acolo. 

Asta nu se va mai întoarce, garantat. Nu aici. Dacă ne atacă, o 
să le plătim cu aceeaşi monedă. Mi se pare că l-ai înghesuit pe 
Marte între Saturn şi Jupiter. E greşit. Nu, nu-ţi spun. Te poţi uita 
şi singur să vezi unde ai greşit şi poţi să-l pui corect şi singur. 

Un album ponosit cu fotografii a supravieţuit din zilele de la 
Vilna. lată-l pe tata cu fratele lui, David, amândoi încă la şcoală, 
amândoi arătând foarte serioşi, palizi, cu urechile lor mari iţindu- 
se de sub şepcile cu cozoroc, amândoi în costum, cu cravate, 
cămăşi cu gulere ţepene. lată-l pe bunicul Aleksandr, care 
începuse să chelească, încă mustăcios, îmbrăcat elegant, 
aducând puţin cu un diplomat țarist de rang secundar. Şi iată 
nişte fotografii de grup, poate de la absolvire. E clasa tatei sau a 
unchiului David? Greu de spus: feţele sunt destul de neclare. 

Băieţii poartă şepci iar fetele berete. Cele mai multe dintre 
fete au părul închis la culoare şi unele au acel zâmbet de Mona 
Lisa, care ştie ceva ce mori de curiozitate să afli, dar n-o să 
descoperi, pentru că nu e pentru tine. 

Atunci pentru cine? E aproape sigur că practic toţi tinerii din 
aceste grupuri au fost dezbrăcaţi până la piele şi puşi să alerge, 
biciuiţi şi urmăriţi de câini, înfometați şi îngheţaţi, până în 
gropile mari din pădurea Ponar. Care dintre ei a supravieţuit, în 
afară de tatăl meu? Cercetez fotografia de grup sub o lumină 
puternică şi încerc să desluşesc ceva pe feţele lor: o urmă de 
iscusinţă sau hotărâre, de forţă interioară care să-l fi făcut pe 
acest băiat din rândul al doilea, din stânga, să ghicească ce i se 
pregăteşte, să nu se încreadă în toate vorbele liniştitoare, să se 
strecoare în conductele de scurgere de sub ghetou cât mai era 
vreme şi să se alăture partizanilor din păduri. Sau cum e cu fata 
aceea frumoasă din mijloc, cu privirea isteaţă, zeflemitoare, nu, 
dragii mei, nu mă pot ei păcăli pe mine, oi fi eu încă tânără dar 
ştiu tot, ştiu lucruri pe care nici nu visaţi că le ştiu. Poate că a 
supravieţuit? A fugit şi s-a alăturat partizanilor din pădurea 


Rudnik? A izbutit să se ascundă într-un cartier din afara 
ghetoului, datorită aspectului ei „arian"? A fost adăpostită într-o 
mănăstire? Sau a fugit cât mai era timp, a reuşit să-i evite pe 
nemti şi pe acoliţii lor lituanieni şi s-a strecurat peste graniţă, în 
Rusia? Sau a emigrat în ţara Israelului cât mai era timp şi 
trăieşte viaţa unui pionier taciturn, inaugurând stupăritul sau 
ocupându-se de coteţele de găini într-un kibbutz din valea 
Jezreel? 

Şi iată-l pe tânărul meu tată, semănând foarte mult cu fiul meu 
Daniel (care are şi prenumele Yehuda Arieh, după el), o 
asemănare care îţi dă fiori pe şira spinării, la şaptesprezece ani, 
lung şi subţire ca un strujan de porumb, cu papion, cu ochii lui 
nevinovaţi privindu-mă prin ochelarii rotunzi, pe jumătate 
stingherit şi pe jumătate mândru, tare vorbăreţ şi totuşi, fără ca 
asta să fie o contradicţie, cumplit de timid, cu părul lui întunecat 
la culoare pieptănat frumos peste cap şi pe faţă cu un optimism 
voios, Nu vă temeti, prieteni, totul o să fie bine, o să învingem, 
cumva o să lăsăm toate astea în urma noastră, ce se mai poate 
întâmpla, nu-i dracul chiar aşa de negru, totul o să fie în ordine. 

Tata din poza asta e mai tânăr ca băiatul meu. De-ar fi cu 
putinţă, aş intra în fotografie şi i-aş preveni pe el şi pe fârtaţii lui 
voioşi, aş încerca să le spun ce-i aşteaptă. E aproape sigur că nu 
m-ar crede dacă le-aş spune: doar ar râde de mine. 

lată-l din nou pe tata, îmbrăcat pentru o petrecere, cu o şapka, 
o pălărie rusească, vâslind într-o barcă, cu două fete care îi 
zâmbesc cochet. lată-l cu pantaloni până la genunchi, un pic 
ridicoli, dezvăluindu-i şosetele, îmbrăţişând pe la spate o fată 
zâmbitoare cu o cărare dreaptă pe mijlocul capului. Fata e pe 
cale să pună o scrisoare într-o cutie marcată „Scrzynka 
Pocztowa" (cuvintele se văd foarte bine în imagine). Pentru cine 
e scrisoarea? Ce s-a întâmplat cu destinatarul? Care a fost 
soarta celeilalte fete din fotografie, fata frumoasă în rochie cu 
dungi, cu o poşetuţă neagră sub braţ, cu ciorapii şi pantofii ei 
albi? Câtă vreme după ce a fost făcută fotografia a mai zâmbit 
fata asta frumoasă? 

Şi iată-l pe tatăl meu, zâmbind şi el, amintind dintr-odată de 
copilita cea dulce în care l-a transformat mama lui când era mic, 
într-un grup de cinci fete şi trei băieţi. Sunt într-o pădure, dar 
sunt îmbrăcaţi în cele mai bune haine de oraş. Totuşi, băieţii şi- 
au scos jachetele şi stau în cămăşi şi cravate, într-o poziţie 


îndrăzneață, băieţoasă, sfidând soarta - sau fetele. Şi iată-i 
construind o piramidă umană, doi dintre băieţi poartă pe umeri 
o fată destul de durdulie, iar al treilea o ţine de coapsă, cam 
îndrăzneţ, iar două alte fete se uită şi râd. Şi cerul senin arată 
vesel, şi la fel arată balustrada podului de peste râu. Doar 
pădurea din jur pare stufoasă, serioasă, întunecată: se întinde 
dintr-o parte în alta a fotografiei şi probabil că şi mult mai 
departe. O pădure de lângă Vilna: pădurea Rudnik? Sau pădurea 
Ponar? 

Sau poate că e pădurea Popishok, sau Olkieniki, pe care 
bunicului tatălui meu, Yehuda Leib Klausner, îi plăcea să o 
traverseze cu căruţa lui, lăsându-se în seama calului, braţelor 
sale puternice şi norocului, în întunericul adânc, chiar şi în 
nopţile de iarnă cu ploaie sau cu furtună? 

Bunicul tânjea după ţara Israelului care era reconstruită după 
două mii de ani de paragină; tânjea după Galileea şi văi, Sharon, 
Gilead, Gilboa, dealurile Samariei şi munţii Edom, „Curgi, 
lordane, curgi mai departe, cu talazurile tale muginde“; a 
contribuit la Fondul Naţional Evreiesc, a plătit shekel-ul sionist, a 
devorat fiece frântură de informaţie despre ţara Israelului, s-a 
îmbătat cu discursurile lui Jabotinski, care trecea câteodată prin 
Vilna evreiască şi strângea după el un alai entuziast. 

Bunicul a susţinut întotdeauna din toată inima politica 
naționalistă intransigentă şi mândră a lui Jabotinski şi se 
considera un militant sionist. Totuşi, chiar şi când pământul 
Vilnei ardea sub picioarele lui şi ale familiei sale, încă mai înclina 
- sau poate că bunica Shlomit îl făcea să încline - spre căutarea 
unei noi patrii într-un loc mai puţin asiatic decât Palestina şi 
puţin mai european decât Vilna, care se tot întuneca. Între 1930 
şi 1932 

Klausnerii au încercat să obţină acte de imigrare în Franţa, 
Elveţia, America (în pofida indienilor roşii), o ţară scandinavă şi 
Anglia. Nici una dintre aceste ţări nu i-a vrut: toate aveau deja 
destui evrei. („Nici unul e deja prea mult", au spus în acea 
vreme miniştrii din Canada şi Elveţia, şi alte ţări au făcut la fel 
fără să o strige în gura mare). 

Cu vreo optsprezece luni înainte ca naziştii să ajungă la putere 
în Germania, bunicul meu sionist era aşa de orbit de disperarea 
faţă de antisemitismul din Vilna, încât a depus chiar şi un dosar 
pentru cetăţenia germană. Din fericire pentru noi, a fost refuzat 


şi de Germania. Şi iată unde ajunseseră, aceşti eurofili 
superentuziaşti, care vorbeau atâtea dintre limbile Europei, 
recitau poezia ei, care credeau în superioritatea ei morală, îi 
apreciau baletul şi opera, cultivau moştenirea ei, visau la 
unitatea ei postnaţională şi adorau manierele, hainele şi modele 
ei, care o iubiseră necondiţionat şi neinhibat zeci de ani, de la 
începutul Iluminismului Evreiesc, şi făcuseră tot ce era 
omeneşte posibil ca să o mulţumească, să contribuie la ea în 
toate felurile şi în toate domeniile, să devină o parte a ei, să 
răzbată prin ostilitatea ei rece curtând-o frenetic, să-şi facă 
prieteni, să-i intre în gratii, să fie acceptaţi, să aibă sentimentul 
că îi aparţin, să fie iubiţi... 

Şi astfel, în 1933, Shlomit şi Aleksandr Klausner, dezamăgiţii 
îndrăgostiţi de Europa, împreună cu fiul lor cel mic, Yehuda 
Arieh, care tocmai îşi luase licenţa în literatura polonă şi 
universală, au emigrat cu inima îndoită, aproape împotriva 
voinţei lor, în Asia asiatică, în lerusalimul după care tânjeau încă 
din tinereţe poeziile sentimentale ale bunicului. 

Au navigat de la Trieste la Haifa pe nava Italia, iar pe drum s- 
au fotografiat cu căpitanul, al cărui nume, notat pe marginea 
fotografiei, era Beniamino Umberto Steindler. Nici mai mult, nici 
mai puţin. 

lar în portul Haifa, după cum spune povestea familiei, îi 
aştepta un doctor sau un ofiţer sanitar, al Mandatului Britanic, 
într-o haină albă, ca să-i pulverizeze pe toţi pasagerii cu 
dezinfectant. Când a venit rândul bunicului Aleksandr, aşa zice 
povestea, a fost atât de furios, încât a smuls pulverizatorul din 
mâna doctorului şi l-a împroşcat zdravăn: ca şi cum ar fi spus 
„Aşa face-se-va celui ce cutează să ne trateze aici, în patria 
noastră, ca şi cum am fi încă în diaspora; căci două mii de ani le- 
am răbdat pe toate în tăcere, dar aici, în ţara noastră, nu vom 
mai îngădui un nou exil, onoarea noastră nu va fi călcată în 
picioare - ori dezinfectată". 

Fiul lor cel mare, David, acel devotat şi conştiincios eurofil, a 
rămas la Vilna. Acolo, de foarte tânăr, şi în ciuda faptului că era 
evreu, a fost angajat să predea literatură la universitate. 

Fără îndoială că idealul lui era cariera glorioasă a unchiului 
Joseph, aşa cum a fost şi cu tatăl meu, toată viaţa lui. Acolo, la 
Vilna, s-a însurat cu o tânără pe nume Malka, şi tot acolo, în 
1938, avea să se nască fiul lui, Daniel. Nu l-am văzut niciodată 


pe acest fiu născut cu un an şi jumătate înaintea mea şi n-am 
reuşit să găsesc vreo fotografie de-a lui. S-au păstrat doar nişte 
ilustrate şi câteva scrisori, scrise în polonă de mătuşa Malka 
(Macia). „10 februarie 1939: în prima noapte Danush a dormit 
de la nouă seara până la şase dimineaţa. Doarme foarte bine 
noaptea. Ziua stă cu ochii deschişi şi îşi mişcă tot timpul braţele 
şi picioarele. Uneori ţipă..." 

Micul Daniel Klausner avea să trăiască mai puţin de trei ani. 
Curând aveau să vină şi să-l ucidă ca să apere „Europa" de el, 
să împiedice realizarea viziunii lui Hitler, „coşmarul seducerii a 
sute şi mii de fete de către bastarzi evrei scârboşi, cu picioarele 
strâmbe... Cu o bucurie satanică pe faţă, tânărul evreu cu părul 
negru pândeşte, aşteptând fata încrezătoare pe care să o 
pângărească cu sângele lui... Scopul evreiesc final este 
denaţionalizarea... prin bastardizarea altor naţiuni, scăzând 
nivelul rasial al celor mai înalte... cu tainicul... scop de a ruina... 
rasa albă... dacă 5 000 de evrei ar fi transportaţi în Suedia, în 
scurt timp ar ocupa toate poziţiile de conducere... otrăvitorul 
universal al tuturor raselor, evreimea internaţională"$. 

însă unchiul David gândea altfel: dispreţuia şi respingea 
viziunile pline de ură de acest soi, refuza să se gândească la 
solemnul antisemitism catolic ce răsună pe sub bolțile de piatră 
ale catedralelor înalte sau la antisemitismul protestant cu 
răceala lui letală, rasismul nemţesc, furia ucigaşă austriacă, ura 
poloneză faţă de evrei, cruzimea lituaniană, ungară sau 
franceză, înclinația către pogromuri ucraineană, românească, 
rusească şi croată, lipsa de încredere în evrei belgiană, 
olandeză, britanică, irlandeză şi scandinavă. Toate acestea i se 
păreau o rămăşiţă obscură a unor epoci ignorante, sălbatice, 
resturi din leatul trecut, al căror timp a apus. 

Fiind specialist în literatura comparată, pentru el literaturile 

Europei erau o patrie spirituală. Nu vedea de ce ar trebui să 
plece de unde se afla şi să emigreze în Asia Occidentală, un loc 
ciudat şi străin, doar pentru a face pe placul unor antisemiţi 
ignoranţi şi unor tâlhari naţionalişti înguşti la minte. Aşa că a 


SHitler, citat in Joachim C. Fest, Hitler, traducere de Richard si Clara Winston 
(London, etc.: Penguin Books, 2000), pag. 40, 204, 533 si 746 (testamentul 
lui Hitler); vezi si Hermann Rauschning, Hitler Speaks: A Series of Political 
Conversations with Adolf Hitler on his Real Aims (London: Thornton 
Butterworth Ltd., 1939). (N. a.) 


rămas la postul lui, fluturând steagul progresului, culturii, artei şi 
spiritului fără hotare, până ce naziştii au venit la Vilna: evreii 
iubitori de cultură, intelectuali şi cosmopoliţi, nu erau pe gustul 
lor, aşa că i-au asasinat pe David, Malka şi micuțul meu văr 
Daniel, care era alintat Danuş sau Danuşek; în penultima 
scrisoare, cu data 15 decembrie 1940, părinţii lui scriau că „de 
curând a început să meargă... şi are o memorie excelentă." 

Unchiul David se considera un copil al vremii lui; un european 
luminat, fluent, poliglot, multicultural, distins, şi fără îndoială un 
om modern. Dispreţuia prejudecățile şi urile etnice şi era hotărât 
să nu cedeze niciodată în faţa rasiştilor, şovinilor şi demagogilor 
filistini, precum şi a antisemiţilor opaci, plini de prejudecăţi, ale 
căror voci răguşite promiteau „moarte evreilor" şi lătrau la el de 
pe pereţi: „Jidanilor, plecaţi în Palestina!" 

In Palestina? Cu siguranţă nu: un om de soiul lui n-o să-şi ia 
tânăra soţie şi pruncul, să dezerteze din linia întâi şi să fugă să 
se pitească de violenţa unei gloate zgomotoase într-o provincie 
levantină pălită de secetă, în care câţiva evrei disperaţi încearcă 
să creeze un naționalism segregationist înarmat pe care, culmea 
ironiei, par să-l fi învăţat de la cei mai răi dintre duşmanii lor. 

Nu, în mod cert, va rămâne aici, la Vilna, la postul lui, într-unui 
dintre cele mai importante avanposturi ale acelui Iluminism 
european tolerant şi liberal, cu spiritul deschis, raţional, care se 
lupta acum pentru existenţa sa cu valurile de barbarism ce 
amenințau să-l înghită. Avea să stea aici, pentru că nu putea 
face altceva. 

Până la sfârşit. 

Bunica a aruncat în jurul ei o singură privire uluită şi a 
pronunţat faimoasa propoziţie ce avea să devină mottoul ei în 
cei douăzeci şi cinci de ani pe care i-a trăit la lerusalim: Levantul 
e plin de germeni. 

Şi de atunci bunicul a trebuit să se scoale în fiecare dimineaţă 
la şase sau şase şi jumătate, să atace violent aşternuturile şi 
pernele cu un bătător de covoare, în numele bunicii, să 
pulverizeze prin întreaga casă DDT, să o ajute la nemiloasa 
fierbere a legumelor, fructelor, rufăriei, prosoapelor şi 
ustensilelor din bucătărie. O dată la două-trei ore trebuia să 
dezinfecteze cu clor closetul şi chiuvetele. Aceste chiuvete, ale 
căror orificii de scurgere erau de obicei astupate, aveau pe fund 
un pic de clor sau soluţie Lysol, ca şanţul unui castel medieval, 


ca să blocheze orice invazie a libărcilor şi a duhurilor rele care 
încercau mereu să pătrundă în apartament prin canalizare. Chiar 
şi nările chiuvetelor, orificiile preaplinului, erau blocate cu 
dopuri improvizate din săpun strivit, în caz că duşmanul ar fi 
încercat să pătrundă pe acolo. Plasele de țânțari de la ferestre 
miroseau întotdeauna a DDT şi un miros de dezinfectant 
domnea în tot apartamentul. Un nor gros de spirt, săpun, creme, 
lichide  pulverizate, momeli, insecticide şi pudră de talc 
dezinfectante plutea veşnic în aer şi o parte din el se poate să fi 
ieşit şi din pielea bunicii. 

Dar şi aici erau invitaţi câteodată, la primele ore ale serii, 
câţiva scriitori minori, doi-trei oameni de afaceri cu înclinații 
intelectuale sau nişte tineri cărturari promiţători. E adevărat că 
nu mai erau Bialik sau Cernikovski, nu mai erau serate mari şi 
voioase. Bugetul limitat, înghesuiala spaţiului şi greutăţile de zi 
cu zi au silit-o pe bunica să-şi îngusteze vederile: Hannah şi 
Chaim Toren, Esther şi Israel Zarchi, Zerta şi Jacob-David 
Abramski şi câteodată unul sau doi dintre prietenii lor de la 
Odessa sau Vilna, domnul Scheindelevici din strada Isaiah, 
domnul Katcialski, prăvăliaşul din strada Davil Yellin, ai căror doi 
fii erau deja consideraţi savanţi faimoşi, cu oarece poziţie 
enigmatică în Haganah, sau familia Bar-vitzhar (Itzelevich) din 
Mekor Baruh, el era un marchitan sumbru şi ea executa la 
comandă peruci şi corsete pentru femei, amândoi devotați 
revizionişti sionişti din aripa dreaptă, care dispreţuiau cu toată 
fiinţa lor Partidul Laburist. 

Bunica aşeza mâncarea în bucătărie în stil militar, trimiţându-l 
pe bunicul la luptă iar şi iar, încărcat cu tăvi, ca să servească 
borş rece pe care plutea un aisberg zdravăn de smântână, 
clementine proaspete, descojite, fructe de sezon, nuci, diferite 
gemuri şi conserve, prăjituri cu mac, pandişpan cu gem, ştrudel 
cu mere şi o tartă delicioasă pe care o făcea din foietaj. 

Şi aici discutau problemele zilei şi viitorul poporului evreu şi al 
lumii şi ocărau coruptul Partid Laburist şi pe conducătorii lui 
colaboraţionişti, defetişti, care se sileau cu linguşeli să intre în 
grațiile asupritorului neevreu. Cât despre kibbutzuri, de aici 
acestea arătau ca nişte celule bolşevice periculoase, care pe 
deasupra mai erau şi anarho-nihiliste, tolerante, împrăştiind 
licenţiozitate şi degradând tot ce era sfânt pentru naţiune, 
paraziți care se îngrăşau pe cheltuiala publică şi profitori care 


jefuiau pământul naţiunii - nu puţine dintre cele ce aveau să fie 
spuse ulterior împotriva kibbutzurilor de către duşmanii lor din 
rândul evreilor radicali din Orientul Mijlociu erau deja „lucruri 
sigure", în acei ani, pentru musafirii care veneau în casa din 
lerusalim a bunicilor mei. Se părea că discuţiile nu le produc 
prea multă bucurie participanţilor, altfel de ce ar fi tăcut adesea 
în clipa în care mă vedeau sau o dădeau pe ruseşte sau 
închideau uşa dintre salon şi castelul din cutii de mostre pe care 
îl construiam în biroul bunicului? 

lată cum arăta apartamentul lor micuţ din aleea Praga. Avea 
un singur salon, foarte rusesc, înţesat cu mobilă grea şi cu 
diferite lucruri şi valize; mirosuri grele de peşte fiert, de morcovi 
fierţi şi plăcinte se amestecau cu izurile de DDT şi Lysol; în jurul 
pereţilor se înghesuiau cufere, taburete, un garderob pentru 
haine bărbăteşti închis la culoare, o masă cu picioare groase, un 
bufet acoperit de podoabe şi suveniruri. Intreaga încăpere era 
plină de velinţe de sifon alb, perdele de dantelă, perniţe 
brodate, suveniruri şi pe toate suprafeţele disponibile, chiar şi 
pe pervaz, erau o droaie de mici fleacuri, cum ar fi un crocodil 
de argint care îşi deschidea fălcile ca să spargă o alună dacă îi 
ridicai coada şi pudelul în mărime naturală, o făptură blândă, 
tăcută, cu nas negru şi ochi de sticlă rotunzi, care stătea 
întotdeauna la picioarele patului bunicii Shlomit şi niciodată nu 
lătra şi nu cerea să fie lăsat afară, în Levant, de unde ar fi putut 
aduce cine ştie ce insecte, ploşniţe, purici, căpuşe, viermi, 
păduchi, eczemă, bacili şi alte molime fioroase. 

Această făptură binevoitoare, pe nume Stakh sau Staşek sau 
Staşinka, era cel mai blând şi mai ascultător câine din lume, 
pentru că era făcut din lână şi umplut cu cârpe. li urmase cu 
credinţă pe Klausneri în toate migrărilor lor de la Odessa la Vilna 
şi de la Vilna la Ierusalim. Pentru sănătatea lui, bietul câine era 
silit să înghită la câteva săptămâni o dată mai mulţi bulgări de 
naftalină. In fiecare dimineaţă trebuia să rabde pulverizatorul 
bunicului. Din când în când, vara, era aşezat în faţa ferestrei 
deschise, ca să stea la aer şi la soare. 

Timp de câteva ore Stakh şedea nemişcat pe pervaz, scrutând 
strada de dedesubt cu un dor nesfârşit în melancolicii lui ochi 
negri, cu nasul negru ridicat în zadar ca să amuşine căţelele de 
pe ulicioară, cu urechile de lână ciulite, încercând să prindă 
nenumăratele sunete din cartier, jelania unei mâţe lovite de 


amor, ciripitul vesel al păsărilor, zbierete în idiş, strigătul 
cumplit al telalului, lătratul câinilor liberi, a căror soartă era cu 
mult mai bună decât a lui. Capul îi era aplecat întotdeauna într-o 
parte, gânditor, coada scurtă îi era strânsă cu tristeţe între 
picioarele din spate, ochii lui aveau o privire tragică. Nu lătra 
niciodată la trecători, nu-i chema în ajutor pe câinii de pe stradă, 
nu începea niciodată să urle, dar chipul lui, aşa cum stătea 
acolo, exprima o disperare tăcută care mă săgeta drept în inimă, 
o resemnare mută care era mai pătrunzătoare decât cel mai 
cumplit urlet. 

Intr-o dimineaţă, bunica, fără să stea pe gânduri, l-a înfăşurat 
pe Staşinka al ei într-un ziar şi l-a aruncat la gunoi, pentru că 
dintr-odată o lovise bănuiala că ar avea praf sau mucegai. 

Fără îndoială că bunicul a fost necăjit, dar n-a cutezat să 
crâcnească. lar eu n-am iertat-o niciodată. 

* 

Acest salon supraaglomerat, al cărui miros, ca şi culoarea, era 
de un cafeniu-închis, slujea şi ca dormitor al bunicii, şi din el se 
deschidea biroul ca o chilie al bunicului, cu canapeaua tare, 
rafturile, teancurile de cutii cu mostre, biblioteca şi biroul micuţ, 
care era întotdeauna la fel de curat şi de ordonat ca o 
strălucitoare trupă de husari aflaţi la parada de dimineaţă. 

Şi aici, la lerusalim, o duceau de azi pe mâine din slabele 
câştiguri ale bunicului. Din nou cumpăra aici şi vindea dincolo, 
stocând vara ca să scoată la vânzare toamna, făcând turul 
magazinelor de haine din Calea Jaffa, Calea Regele George V, 
strada Agrippa, strada Luncz şi strada Ben Yahuda, cu cutiile lui 
de mostre. O dată pe lună mergea la Holon, Ramat Gan, 
Netanya, Petah Tikva, uneori chiar până la Haifa, ca să 
vorbească cu fabricanţii de prosoape sau să se tocmească cu 
producătorii de lenjerie de corp sau cu furnizorii de haine de 
gata. 

În fiecare dimineaţă, înainte de a porni în tururile sale, bunicul 
pregătea pachete cu veşminte sau ţesături pe care să le trimită 
prin poştă. Uneori era răsplătit, pierdea sau îşi recâştiga poziţia 
de reprezentant comercial local al vreunui angrosist sau al unei 
fabrici. Nu-i plăcea comerţul şi nu avea succes, câştiga doar cât 
să nu moară de foame el şi bunica, dar îi plăcea să meargă pe 
străzile Ierusalimului, întotdeauna elegant, cu costumul lui de 
diplomat țarist, cu un triunghi de batistă albă iţit din buzunarul 


de la piept, cu butoni de argint, şi adora să petreacă ore întregi 
prin cafenele, aparent pentru afaceri, dar în realitate pentru 
conversații, dispute, ceai aburind şi răsfoirea ziarelor şi 
revistelor. li plăcea şi să mănânce la restaurant, întotdeauna se 
purta cu ospătarii ca un domn foarte aparte, însă generos. 

„Scuzaţi-mă. Ceaiul acesta este rece. Vă rog să-mi aduceţi 
imediat ceai fierbinte: ceai fierbinte, asta înseamnă că şi esenţa 
trebuie să fie foarte, foarte fierbinte. Nu doar apa. Vă 
mulţumesc foarte mult." 

Ce-i plăcea cel mai mult bunicului erau călătoriile lungi, afară 
din oraş, şi întâlnirile de afaceri în birourile firmelor din oraşele 
de pe coastă. Avea o carte de vizită de afaceri impresionantă, cu 
muchiile aurite şi o emblemă în forma unor romburi împletite, ca 
o grămăjoară de diamante. Pe cartonaş scria: „Aleksandr Z. 
Klausner, importator, reprezentant autorizat, agent general şi 
angrosist acreditat, lerusalim şi împrejurimile". întindea cartea 
de vizită cu un chicotit copilăresc, de scuză: 

„Nu, ce. Trebuie să trăiască şi omul din ceva". 

Dar capul nu-i stătea la afacerile lui, ci mai degrabă la 
nevinovate poveşti de dragoste nepermise, tânjiri romantice, ca 
un Şcolar de şaptezeci de ani, doruri şi visuri neclare. Dacă i s-ar 
fi îngăduit să ia viaţa de la capăt, la alegerea lui şi după 
adevărata înclinaţie a inimii, cu siguranţă că ar fi ales să 
iubească femeile, să fie iubit, să le înţeleagă inimile, să se 
bucure de tovărăşia lor în cuibuşoare văratice din sânul naturii, 
să le fie vâslaş pe lacuri de sub munţi cu căciuli de zăpadă, să 
scrie poezii înflăcărate, să fie chipeş, cu părul buclat, şi 
sentimental, dar şi viril, să fie iubit de mulţime, să fie 
Cernikovski. Sau Byron. Sau, şi mai bine, Vladimir Jabotinski, 
sublim poet şi proeminent lider politic combinaţii într-o singură 
figură minunată. 

Toată viaţa a tânjit după lumi de iubire şi bogăţie emoţională. 
(Se pare că nu a făcut niciodată distincţia între iubire şi 
admiraţie, însetat cum era să le aibă pe amândouă din belşug.) 

Uneori, disperat, îşi scutura lanţurile, îşi rodea zăbala, bea 
câteva pahare de coniac în singurătatea biroului lui sau, mai 
ales în nopţile fără somn, amare, bea un pahar de vodcă şi 
fuma, întristat. Uneori ieşea singur după lăsarea nopţii şi 
bântuia pe străzile pustii. Nu îi era uşor să plece din casă. 
Bunica avea un ecran de radar foarte dezvoltat, hipersensibil, pe 


care ne urmărea pe toţi: în orice moment putea face inventarul, 
să vadă exact unde suntem fiecare, Lonia la biroul lui de la 
Biblioteca Naţională, la etajul patru al blocului Terra Sancta, 
Zussia la cafeneaua Atara, Fania şade în Biblioteca Bnai Brith, 
Amos se joacă cu cel mai bun prieten al lui, Eliyahu, în vecini, la 
domnul 

Friedmann, inginerul, în prima clădire de pe dreapta. Doar la 
capătul ecranului ei, dincolo de galaxia stinsă, în colţul din care 
fiul ei Ziuzia, Ziuzinka, cu Malka şi micul Daniel, pe care nu l-a 
văzut şi nu l-a spălat niciodată, ar fi trebuit să clipească spre ea, 
tot ce putea vedea ziua sau noaptea era o înspăimântătoare 
gaură neagră. 

Bunicul păşea în jos pe Strada Abisinienilor, cu pălăria pe cap, 
ascultând ecoul propriilor paşi, respirând aerul uscat al nopţii, 
saturat cu pini şi pietre. Întors acasă, se aşeza la birou, bea un 
pic, fuma una-două ţigări şi scria o poezie rusească 
sentimentală. De la acel pas greşit ruşinos, când şi-a pierdut 
capul după altcineva pe vasul care mergea la New York, şi 
bunica a trebuit să-l ducă cu de-a sila la rabin, niciodată nu i-a 
mai trecut prin minte să se revolte: stătea în faţa soţiei sale ca 
un rob în faţa stăpânei şi o slujea cu umilinţă, admiraţie, 
smerenie, devotament şi răbdare fără margini. 

În ceea ce o priveşte, îl numea Zussia, şi în rare momente de 
profundă blândeţe şi compasiune îi zicea Zissel. Atunci chipul lui 
se lumina dintr-odată, de parcă cele şapte ceruri i s-ar fi deschis 
în faţă. 

A mai trăit douăzeci de ani după ce bunica Shlomit a murit în 
baie. 

Câteva săptămâni sau luni a continuat să se scoale când se 
crăpa de ziuă şi să târască saltelele şi aşternuturile până pe 
balustrada balconului, unde le bătea fără milă, ca să strivească 
orice germene sau spiriduş care s-ar fi putut strecura în 
aşternuturi peste noapte. Poate că i se părea greu să se dezbare 
de acest obicei; poate că era felul lui de a-şi manifesta respectul 
faţă de cea plecată dintre noi; poate că îşi exprima dorul după 
regina lui; sau poate că se temea să nu-i stârnească duhul 
răzbunător dacă încetează. 

N-a încetat imediat nici să dezinfecteze closetul şi chiuvetele. 

Dar treptat, cu timpul, obrajii zâmbitori ai bunicului au ajuns 
mai trandafirii ca oricând. Întotdeauna au arătat voioşi. 


Cu toate că până în ultima lui zi a dat foarte mare importanţă 
curăţeniei şi ordinii, fiind din fire un bărbat spilcuit, violenţa 
dispăruse din el: nu mai erau bătăi furibunde sau pulverizări 
frenetice cu Lysol sau clor. La câteva luni după moartea bunicii, 
dragostea lui de viaţă a început să înflorească într-un mod 
furtunos şi minunat. Cam în vremea aceea am avut impresia că 
bunicul meu de şaptezeci şi şapte de ani a descoperit bucuria 
sexului. 

Înainte să fi apucat să-şi şteargă de pe pantofi praful de la 
îngropăciunea bunicii, casa bunicului era plină de femei care îi 
ofereau condoleanţe, încurajare, eliberare de singurătate. Nu-l 
lăsau niciodată singur, reţinându-l cu mese calde, consolându-l 
cu prăjitură cu mere, şi se părea că lui îi place să nu le lase să-l 
părăsească. Întotdeauna a fost atras de femei - de toate 
femeile, atât de cele frumoase, cât şi de cele a căror frumuseţe 
alţi bărbaţi nu erau în stare s-o vadă. „Femeile“, a declarat o 
dată bunicul meu, „sunt toate foarte frumoase. Toate, fără 
excepţie. 

Doar că bărbaţii", a zâmbit el, „sunt orbi! Orbi de-a binelea! 
Nu, ce. Nu se văd decât pe ei, şi nici măcar pe ei. Orbi!" 

După moartea bunicii, bunicul şi-a petrecut mai puţin timp cu 
afacerile. Încă mai anunţa uneori, cu faţa radiind de mândrie şi 
bucurie, „o călătorie de afaceri foarte importantă la Tel Aviv, în 
strada Grusenberg" sau „o întâlnire extrem de importantă la 
Ramat Gan, cu toţi şefii companiei". Incă îi plăcea să ofere 
tuturor celor cu care se întâlnea una dintre numeroasele şi 
impresionantele lui cărţi de vizită, „Aleksandr Z. Klausner, 
țesături, îmbrăcăminte, confecții de gata, importator, 
reprezentant autorizat, agent general şi angrosist acreditat" etc. 
etc. 

Dar acum în cele mai multe zile era ocupat cu furtunoasele lui 
poveşti sentimentale: trimiterea sau primirea de invitaţii la ceai, 
cină la lumina lumânărilor în vreun restaurant select, dar nu 
prea scump („cu doamna Titrine, ti durak, nu doamna 
Şapoşnik!"). 

Şedea ore întregi la masa lui de la discretul etaj al cafenelei 
Atara din strada Ben Yahuda, îmbrăcat într-un costum 
bleumarin, cu papion cu buline, arătând trandafiriu, surăâzător, 
radios, îngrijit, mirosind a şampon, pudră de talc şi aftershave. 


O privelişte frapantă, cu cămaşa lui albă scrobită, batista 
sclipitor de albă din buzunarul de la piept, butonii de argint, 
înconjurat întotdeauna de un stol de femei bine conservate, de 
cincizeci sau şaizeci de ani: văduve strânse-n corsete, cu ciorapi 
de nailon cu dungă, divorţate machiate frumos, împodobite cu o 
grămadă de inele, cercei şi brățări, cu manichiură, pedichiură şi 
permanent, matroane care vorbeau o ebraică masacrată de 
accentul unguresc, polonez, românesc sau bulgăresc. 

Bunicului îl plăcea compania lor şi pe ele le topea farmecul lui: 
era un vorbitor fascinant şi amuzant, un gentleman după tiparul 
secolului al nouăsprezecelea, care săruta mâna doamnelor, se 
grăbea să le deschidă uşile, le oferea braţul la fiecare scară sau 
pantă, nu uita niciodată o zi de naştere, trimitea buchete de flori 
şi cutii cu dulciuri, observa şi făcea complimente subtile în 
privinţa  croielii unei rochii, schimbării coafurii, pantofilor 
eleganţi sau poşetei noi, glumea cu gust, cita o poezie la 
momentul oportun, flecărea cu căldură şi umor. Odată am 
deschis o uşă şi l-am zărit pe bunicul meu de nouăzeci de ani 
îngenuncheat în faţa văduvei unui notar, o brunetă nostimă şi 
bondoacă. Doamna mi-a făcut cu ochiul peste capul bunicului 
meu îndrăgostit şi a zâmbit vesel, dezvăluind două şiruri de dinţi 
prea frumoşi ca să fie ai ei de la natură. Am plecat, închizând 
binişor uşa, înainte ca bunicul să-şi dea seama de prezenţa mea. 

Care era secretul farmecului bunicului? Am început să înţeleg 
de-abia după mulţi ani. Avea o calitate ce nu se prea găseşte la 
bărbaţi, o calitate minunată, care pentru multe femei este cea 
mai sexy. 

Asculta. 

Nu pretindea doar, politicos, că ascultă, în vreme ce aştepta cu 
nerăbdare ca ea să termine ce are de zis şi să tacă. 

Nu-şi întrerupea partenera la mijlocul frazei ca s-o termine el. 

Nu-i tăia vorba, ca să rezume ce spunea ea şi să treacă la alt 
subiect. 

Nu-şi lăsa interlocutoarea să vorbească la pereţi, în vreme ce 
el îşi pregătea în minte răspunsul pe care să i-l dea când o să 
termine, în sfârşit, de vorbit. 

Nu pretindea că e interesat sau amuzat, chiar era. Nu, ce: 
avea o curiozitate veşnic vie. 


Nu era nerăbdător. Nu încerca să abată conversaţia de la 
preocupările ei mărunte către propriile lui preocupări 
importante. 

Dimpotrivă, îi plăceau preocupările ei. li plăcea întotdeauna să 
o aştepte, iar dacă ea avea nevoie să lungească povestea, lui îi 
plăceau toate acrobaţiile ei. 

Nu era grăbit şi niciodată nu o zorea. Aştepta să termine şi 
chiar când termina el nu sărea şi nu înşfăca, ci îi plăcea să 
aştepte, poate că mai era ceva, poate că ea o pornea pe alt val. 

Îi plăcea să o lase să-l ia de mână şi să-l conducă în locurile ei, 
în ritmul ei. Îi plăcea să fie acompaniatorul ei. 

Îi plăcea să ajungă să o cunoască. li plăcea să o înţeleagă, să 
ajungă până în miezul ei. Şi mai departe. 

Îi plăcea să se dăruiască. Îi plăcea să i se dăruiască ei mai mult 
decât îi plăcea când i se dăruia ea lui. 

Nu, şto: ele îi vorbeau şi-i tot vorbeau, după pofta inimii, chiar 
şi despre lucrurile cele mai intime, tainice, vulnerabile, în vreme 
ce el şedea şi asculta cu înţelepciune, cu blândeţe, cu simpatie 
şi cu răbdare. 

Sau mai degrabă cu plăcere şi cu emoție. 

Sunt pe lume mulţi bărbaţi care iubesc sexul, dar urăsc 
femeile. 

Cred că bunicul meu le iubea pe amândouă. 

Şi cu blândeţe. Niciodată nu-şi făcea socoteli, niciodată nu 
înşfăca. Niciodată nu se năpustea. li plăcea să ridice pânzele, 
dar nu se grăbea niciodată să arunce ancora. 

A trăit multe poveşti de dragoste în cei douăzeci de ani de 
vară indiană de după moartea bunicii, de la şaptezeci şi şapte 
de ani până la sfârşitul vieţii lui. Uneori pleca pentru câteva zile 
împreună cu una sau alta dintre prietenele lui la un hotel din 
Tiberias, la o casă de oaspeţi din Gedera sau într-o „staţiune de 
odihnă" de pe litoral, la Netanya. (Expresia lui „staţiune de 
odihnă" părea să fie traducerea unei expresii ruseşti, cu 
accentele cehoviene ce aminteau de unele vile de pe coasta 
Crimeii.) O dată sau de două ori l-am zărit mergând pe strada 
Bezalel sau Agrippas, braţ la braţ cu o femeie, şi nu m-am 
apropiat de ei. Nu se străduia să-şi ascundă de noi poveştile de 
dragoste, dar nici nu se lăuda cu ele. Niciodată nu-şi aducea 
prietenele în casa noastră şi nu ni le prezenta şi rareori 
pomenea de ele. Dar uneori părea îmbătat de dragoste ca un 


adolescent, cu ochii înceţoşaţi, fredonând, cu un zâmbet absent 
plutindu-i pe buze. lar alteori faţa i se lungea, trandafiriul de 
prunc îi părăsea obrajii, făcându-l să arate ca o zi înnorată de 
toamnă, şi stătea în picioare în camera lui, călcând furios cămăși 
una după alta, îşi călca până şi lenjeria de corp şi o stropea cu 
parfum dintr-un flaconaş, şi uneori îşi vorbea singur în limba 
rusă, cu asprime, dar cu vocea scăzută, sau îngâna vreo 
melodie ucraineană melancolică, de unde deduceam că i s-a 
închis în faţă vreo uşă sau, dimpotrivă, s-a încâlcit iarăşi, aşa ca 
în uimitoarea călătorie spre New York, când era logodit, în 
tortura a două iubiri simultane. 

O dată, pe când avea deja optzeci şi nouă de ani, ne-a anunţat 
că se gândeşte să facă „o călătorie importantă" de două-trei zile 
şi că nu trebuia în nici un caz să ne îngrijorăm. Dar, când am 
văzut că a trecut o săptămână şi nu s-a întors, ne-au copleşit 
grijile. Unde era? De ce nu dădea un telefon? Dacă, Doamne 
fereşte, a păţit ceva? La urma urmei, un bărbat de vârsta lui... 

Eram înnebuniţi: trebuia să apelăm la poliţie? Dacă, Doamne 
fereşte, zace bolnav în vreun spital sau a intrat în vreun bucluc, 
nu ne-am ierta niciodată că nu l-am căutat. Pe de altă parte, 
dacă sunam la poliţie şi el apărea viu şi nevătămat, cum să-i 
înfruntăm furia dezlănţuită? Dacă bunicul nu apare până vineri 
la prânz, am hotărât noi după o zi şi o noapte de bătut apa-n 
piuă, va trebui să anunţăm poliţia. Nu aveam de ales. 

A apărut vineri, cam cu o oră şi jumătate înainte de termenul 
stabilit, îmbujorat de mulţumire, şi nu-şi mai încăpea în piele de 
voie bună, încântare şi entuziasm, ca un copilaş. 

— Unde ai dispărut, bunicule? 

— Nu, ce. Am călătorit. 

— Dar ziceai că o să lipseşti doar două-trei zile. 

— Şi ce dacă am zis? Nu, am călătorit cu doamna Herşkovici, şi 
ne-am simţit aşa de bine, că n-am băgat de seamă cum trece 
timpul. 

— Dar unde-ai fost? 

— Ţi-am spus, am plecat să ne distrăm un pic. Am descoperit o 
casă de oaspeţi liniştită. O casă de oaspeţi foarte culturală. O 
casă de oaspeţi ca în Elveţia. 

— O casă de oaspeţi? Unde? 

— Pe un munte înalt, la Ramat Gan. 


— Dar nu puteai măcar să ne telefonezi? Ca să nu ne facem 
griji pentru tine? 

— Nu era telefon în cameră. Nu, ce. Era o casă de oaspeţi 
minunat de culturală! 

— Dar nu puteai să ne suni de la un telefon public? Ţi-am dat 
chiar eu fise. 

— Fise. Fise. Nu, şto takoie, ce sunt alea fise? 

— Fise pentru telefonul public. 

— A, acele jeton-uri ale voastre. Uite-le. Nu, ia-le, pişăciosule, 
ia-ţi fisele cu găurile din mijlocul lor cu tot, ia-le, dar ai grijă să le 
numeri. Să nu primeşti niciodată nimic de la nimeni până nu 
numeri bine. 

— Dar de ce nu le-ai folosit? 

— Jeton-urile? Nu, ce, nu cred în jeton-uri. 

Şi când avea nouăzeci şi trei de ani, la trei ani după ce a murit 
tata, bunicul a hotărât că a venit vremea şi sunt destul de mare 
pentru o discuţie de la bărbat la bărbat. M-a poftit în bârlogul lui, 
a închis ferestrele, a încuiat uşa, s-a aşezat cu un aer solemn şi 
oficial la birou şi mi-a făcut semn să mă aşez în faţa lui, de 
cealaltă parte a biroului. Nu mi-a zis „pişăcios", şi-a pus picior 
peste picior, şi-a sprijinit bărbia în mâini, a cugetat o vreme şi a 
ZIS: 

— A venit vremea să vorbim despre femei. 

Şi imediat a explicat: 

— Nu. Despre femeie în general. 

(In acel moment aveam treizeci şi şase de ani, eram însurat de 
cincisprezece ani şi aveam două fete adolescente.) 

Bunicul a oftat, a tuşit cu palma la gură, şi-a îndreptat cravata, 
şi-a dres de câteva ori glasul şi a zis: 

— Nu, ce. Femeile m-au interesat întotdeauna. Cu adevărat 
întotdeauna. Acuma să nu te gândeşti la ceva ce nu e frumos! 
Ce zic eu e cu totul altfel, nu, vreau să zic că femeia m-a 
interesat întotdeauna. Nu, nu „problema femeii"! Femeia ca 
persoană. 

A chicotit şi s-a corectat: 

— Nu, m-a interesat în toate felurile. Toată viaţa mea m-am 
uitat la femei, chiar şi când eram doar un mic ciudak, nu, nu, nu, 
niciodată nu m-am uitat la o femeie ca vreun paskudniak, nu, m- 
am uitat doar cu tot respectul. M-am uitat şi am învăţat. Nu, şi 
ce am învăţat, vreau să te învăţ acum şi pe tine. 


Ca să ştii. Aşa că acum ascultă cu atenţie, rogu-te: uite cum 
stau lucrurile. 

S-a oprit şi a privit în jur, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
suntem cu adevărat singuri, că nu-i nimeni care să ne audă. 

— Femeia, a zis bunicul, nu, în unele feluri e întocmai ca noi. 
Exact la fel. Dar în alte feluri, a zis el, o femeie e cu totul altfel. 
Foarte, foarte altfel. 

S-a oprit aici şi s-a socotit o vreme, poate că stârnind în minte 
imagini, surâsul lui de copil i-a luminat faţa, şi şi-a încheiat 
lecţia: 

— Dar ştii ceva? în ce feluri o femeie e întocmai ca noi şi în ce 
feluri e foarte, foarte altfel - nu, la asta, a încheiat el, ridicându- 
se de pe scaun, încă mai lucrez. 

Avea nouăzeci şi trei de ani şi poate că a continuat să 

„lucreze" la această chestiune până la sfârşitul vieţii. Eu 
însumi încă mai lucrez la ea. 

Avea stilul lui unic de ebraică, bunicul Aleksandr, şi refuza să 
fie corectat. Ţinea morţiş să-i zică bărbierului (sapar) marinar 
(sapan) şi frizeriei (mispara) şantier naval (mispana). O dată pe 
lună, neabătut, acest neînfricat cutreierător al mărilor se ducea 
la şantierul naval al Fraţilor Ben Yakar, se aşeza în scaunul 
căpitanului şi dădea un şir de porunci aspre, amănunțite, 
instrucţiuni pentru călătoria ce îl aştepta. Imi spunea uneori: 
„Nu, e vremea să mergi la marinar, uite cum arăţi! Ca un pirat!" 
Numea întotdeauna poliţele ploiţe, cu toate că se descurca 
perfect cu singularul, poliţă. Nu spunea niciodată oraşului Cairo 
pe numele evreiesc, Kahir, ci întotdeauna Cairo; mie îmi zicea, în 
rusă, fie horoşi malcik (băiat cuminte), fie ti durak (nătărău); 
Hamburg era Gamburg; un obicei era întotdeauna un obiect; 
somnul era spat, şi când era întrebat cum a dormit răspundea 
invariabil „excelent!", şi pentru că nu avea încredere deplină în 
limba ebraică adăuga voios în rusă: Haraşo! 

Ocen haraşo!! Numea o bibliotecă biblioteka, un ceainic 
ceainik, guvernul - partats, poporul - oilem goilem, iar Partidului 
Laburist, Mapai, aflat la putere, îi zicea uneori geştankt (împuţit) 
sau iblaikt (putreziciune). 

Şi o dată, cu câţiva ani înainte de a pleca dintre noi, mi-a 
vorbit despre moartea lui: „Dacă, Doamne fereşte, un soldat 
tânăr moare în luptă, un băiat de nouăsprezece, poate douăzeci 
de ani, nu, e un dezastru cumplit, dar nu o tragedie. Dar să mori 


la vârsta mea - asta e o tragedie! Un bărbat ca mine, de 
nouăzeci şi cinci de ani, aproape o sută, să te scoli atâţia ani în 
fiecare dimineaţă la cinci, să faci un douche rece în fiecare 
dimineaţă, în fiecare dimineaţă, de aproape o sută de ani, chiar 
şi în Rusia douche rece dimineaţa, chiar şi la Vilna, de o sută de 
ani să mănânci în fiecare dimineaţă, în fiecare dimineaţă, felie 
de pâine cu hering sărat, să bei pahar de ceai şi să ieşi în fiecare 
dimineaţă, în fiecare dimineaţă, să te preumbli o jumătate de 
oră pe stradă, vară sau iarnă, preumblare de dimineaţă, asta e 
pentru motion, face tare bine la circulaţie! Şi după asta să te 
întorci acasă în fiecare zi, în fiecare zi, şi să citeşti un pic de ziar 
şi între timp să bei alt pahar ceai, nu, pe scurt, asta e, dragul 
meu, bahurcik-ul ăsta de nouăsprezece ani, dacă, Doamne 
fereşte, e ucis, încă n-a avut timp să aibă tot felul de obiecte 
regulate. Când să le aibă? Dar la vârsta mea e tare greu să te 
opreşti, tare, tare greu. Să mă preumblu pe stradă în fiecare 
dimineaţă - asta e pentru mine obiect vechi. Şi douche rece - tot 
obiect. Chiar să trăiesc - e un obiect pentru mine, nu, ce, după o 
sută de ani cine poate să schimbe dintr-odată toate obiectele 
lui? Să nu te mai scoli la cinci dimineaţa? Fără douche, fără 
hering sărat cu pâine? Fără ziar, fără preumblare, fără pahar 
ceai fierbinte? Păi, asta chiar că e tragedie!" 

În anul 1845 noul consul britanic James Finn, împreună cu soţia 
lui Elizabeth Anne, au sosit în lerusalimul guvernat de otomani. 
Amândoi cunoşteau limba ebraică şi consulul chiar a scris cărţi 
despre evrei, pe care îi simpatizase dintotdeauna. 

El făcea parte din Societatea Londoneză de Promovare a 
Creştinismului printre Evrei, cu toate că, după cât se ştie, nu era 
implicat direct în activitatea de misionar la Ierusalim. Consulul 
Finn şi soţia sa credeau cu ardoare că revenirea poporului evreu 
în patrie va grăbi mântuirea lumii. Nu o dată i-a protejat pe 
evreii din lerusalim de hărţuiala autorităţilor otomane. James 
Finn credea şi în necesitatea de a-i face pe evrei să ducă o viaţă 
„productivă" - chiar a ajutat unii evrei să se califice în munca de 
constructor şi să înveţe agricultura. În acest scop a cumpărat în 
1853, cu 250 de lire sterline, un deal pietros, sterp, aflat la 
câteva mile de lerusalimul intra muros, la nord-vest de Oraşul 
Vechi, o bucată de pământ nelocuită şi necultivată pe care arabii 
o numeau Karm al-Khalil, care înseamnă în traducere „Via lui 
Avraam". Aici James Finn şi-a construit casa şi a creat o 


„Plantaţie Industrială" care avea scopul de a le oferi evreilor 
sărmani un loc de muncă şi de a-i pregăti pentru viaţa „utilă". 

Ferma se întindea pe circa patruzeci de dontim sau zece acri. 

James şi Elizabeth Anne Finn şi-au ridicat casa pe culmea 
dealului şi în jurul ei s-a extins colonia agricolă, clădirile fermei 
şi atelierele. Pereţii groşi ai casei cu două etaje erau din piatră 
cioplită, iar tavanele erau construite în stil oriental, cu arcade 
încrucişate, în spatele casei, pe marginea grădinii împrejmuite 
cu zid, au fost săpate puțuri şi s-au construit un ţarc pentru oi, 
un hambar, magazii, o cramă cu beci şi o presă pentru măsline. 

Vreo două sute de evrei erau angajaţi pe Plantaţia Industrială 
din ferma lui Finn, la munci ca îndepărtarea pietrelor, 
construirea de ziduri şi de garduri, plantarea unei livezi şi 
cultivarea de fructe şi legume, precum şi exploatarea unei mici 
cariere de piatră şi diferite activităţi de construcţie. Apoi, după 
moartea consulului, văduva lui a deschis o fabrică de săpun în 
care folosea tot lucrători evrei. Nu departe de Via lui Avraam, 
aproape în acelaşi timp, misionarul protestant neamt Johann 
Ludwig Schneller a fondat un institut de învăţământ pentru 
orfanii arabi creştini care au fugit de luptele dintre druzi şi 
creştini din munţii Libanului. Era o proprietate mare, înconjurată 
de un zid de piatră. Orfelinatul Sirian al lui Schneller, ca şi 
Plantaţia Industrială, avea drept scop pregătirea internilor 
pentru o viaţă productivă în diferite meşteşuguri şi în 
agricultură. Finn şi Schneller, fiecare în felul lui, erau amândoi 
creştini  evlavioşi impresionați de sărăcia, suferinţele şi 
înapoierea evreilor şi arabilor din Ţara Sfântă. Amândoi credeau 
că pregătirea localnicilor pentru o viaţă productivă ca 
meşteşugari, constructori sau agricultori va smulge „Orientul" 
din ghearele degenerării, deznădejdii, mizeriei şi nepăsării. 
Poate că au crezut cu adevărat, în felurile lor diferite, că 
generozitatea lor va lumina calea evreilor şi musulmanilor către 
sânul Bisericii”. 

In 1920, cartierul Kerem Avraham, „Via lui Avraam", a fost 
fondat în josul fermei lui Finn: căsuţele lui înghesuite erau 
construite printre plantaţii şi livezi, din care au tot înghiţit câte o 
bucată. Insăşi casa consulului a suferit diferite transformări 


"Bazat pe cartea ebraică Arhitectura la lerusalim: construcţiile creştine 
europene în afara Zidurilor, 1855-1918, de David Kroyanker (Keter, lerusalim, 
1987), pag. 419-421. (N. a.) 


după moartea văduvei lui, Elizabeth Anne Finn: mai întâi a fost 
transformată într-o instituţie britanică pentru tineri delincvenţi, 
apoi a intrat în proprietatea administraţiei britanice şi în cele din 
urmă a devenit cartier general al armatei. 

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, grădina casei 
lui Finn a fost înconjurată de un gard înalt din sârmă ghimpată, 
iar în casă şi în grădină au fost închişi ofiţeri italieni prizonieri. 
Ne făcuserăm obiceiul de a ne furişa la căderea nopţii ca să-i 
sâcâim pe prizonierii de război. Italienii ne salutau cu strigătele 
Bambino! Bambino! Buon giorno bambino!, şi noi răspundeam 
ţipând asurzitor Bambino! Bambino! Il Duce morte! Finito il 
Duce! Uneori strigam Viva Pinocchio!, şi de dincolo de garduri şi 
de barierele limbii, de război şi de fascism, răspundea 
întotdeauna, ca a doua parte a unei vechi lozinci, strigătul: 
Gepetto! Gepetto! Viva Gepetto! 

In schimbul dulciurilor, alunelor, portocalelor şi biscuiţilor pe 
care li-i aruncam peste gardul din sârmă ghimpată, de parcă ar 
fi fost maimute de la grădina zoologică, unii dintre ei ne dădeau 
timbre sau ne arătau de departe fotografii ale familiei lor, cu 
femei zâmbitoare şi copilaşi înghesuiți în costumase, copii cu 
cravată, copii cu jachete, copii de vârsta noastră cu păr 
întunecat la culoare pieptănat frumos şi cu cârlionţul de pe 
frunte sclipind de briantină. 

O dată, unul dintre prizonierii de război mi-a arătat din spatele 
sârmei, ca răsplată pentru o gumă de mestecat Alma învelită în 
hârtie galbenă, fotografia unei femei durdulii care nu purta 
decât ciorapi şi portjartier. M-am uitat ţintă o clipă, cu ochii larg 
deschişi şi amuţit de oroare, ca şi cum cineva din mijlocul 
sinagogii, în Ziua Marii lertări, s-ar fi ridicat deodată în picioare 
şi ar fi strigat Numele Inefabil. Apoi m-am răsucit pe călcâie şi 
am fugit, îngrozit, suspinând, de-abia văzând pe unde călcau. 

Aveam pe atunci şase sau şapte ani, şi am alergat de parcă mă 
fugăreau lupii, am fugit şi am fugit şi am continuat să fug de 
poza aia până la vârsta de unsprezece ani şi jumătate, sau cam 
aşa ceva. 

După fondarea Statului Israel, în 1948, casa lui Finn a fost 
folosită pe rând de Voluntarii pentru Apărarea Teritoriului, 
Patrula de Frontieră, Apărarea Civilă şi Mişcarea Paramilitară a 
Tineretului, după care a devenit o şcoală religioasă pentru fetele 
evreice, numită Beit Bracha. Mă plimb uneori prin Kerem 


Avraham, cotind de pe strada Geula, care a fost rebotezată 
Malkei Israel, pe strada Malachi, apoi la stânga pe strada 
Zechariah, străbat de câteva ori strada Amos, apoi o urc în sus 
până la capătul străzii Obadiah, unde mă opresc câteva minute 
la intrarea casei consulului Finn şi o privesc îndelung. Casa 
veche s-a împuţinat cu trecerea anilor, ca şi cum capul i-ar fi 
fost împins în jos, între umeri, cu o lovitură de topor. A fost 
iudaizată. Copacii şi arbuştii au fost scoşi din pământ şi toată 
zona grădinii a fost asfaltată. Pinocchio şi Gepetto au dispărut. 
Şi Mişcarea Paramilitară a Tineretului a dispărut fără urmă. 
Cadrul vechi al unei sukkah stricate, rămăşiţă de la ultima 
sărbătoare Sukkot, stă în curtea din faţă. Uneori câteva femei cu 
părul prins în fileu şi rochii închise la culoare stau la poartă; se 
opresc din vorbă când mă uit la ele. Nu se uită la mine. Încep să 
şuşotească în vreme ce mă îndepărtez. 

Când a ajuns la lerusalim, în 1933, tatăl meu s-a înscris la un 
masterat la Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus. 

La început a locuit cu părinţii în micul apartament întunecat 
din Kerem Avraham, de pe strada Amos, cu vreo două sute de 
metri la est de casa consulului Finn. Apoi părinţii lui s-au mutat 
în alt apartament. Un cuplu pe nume Zarchi s-a mutat în 
apartamentul de pe strada Amos, însă acel tânăr învățăcel în 
care părinţii îşi puseseră atâtea nădejdi a plătit chirie ca să 
locuiască mai departe în odaia sa, care avea propria intrare din 
verandă. 

Kerem Avraham era încă un cartier nou: cele mai multe străzi 
erau nepavate, iar resturile viei care i-a dat numele se mai 
vedeau prin grădinile caselor noi, sub forma viţelor şi a tufelor 
de rodii, a smochinilor şi duzilor, care şopoteau unii către ceilalţi 
la orice adiere. La începutul verii, când ferestrele erau deschise, 
mirosul vegetației inunda odăile micuţe. De pe acoperişuri şi de 
la capătul străzilor prăfoase puteai zări dealurile din jurul 
lerusalimului. 

Una după alta răsăreau case din piatră simple, pătrate, clădiri 
cu două sau trei etaje împărţite în multe apartamente 
înghesuite, fiecare cu câte două odăiţe. Grădinile şi verandele 
aveau balustrade care rugineau repede. În porţile din fier forjat 
era încorporată steaua în şase colţuri sau cuvântul SION. 
Treptat, chiparoşii întunecaţi şi pinii au înlocuit rodiii şi viţa-de- 
vie. 


Ici şi colo, rodiii creşteau în voie, dar copiii îi jefuiau înainte ca 
fructele să apuce să se coacă. Printre copacii neîngrijiţi şi 
aflorimentele strălucitoare de pietre din grădini, unii plantau 
leandri sau tufe de muşcate, dar straturile erau uitate curând, 
întrucât peste ele erau întinse sârme de rufe, şi erau călcate în 
picioare sau se umpleau de scaieţi şi de cioburi. Dacă nu 
mureau de sete, leandrii şi muşcatele se sălbăticeau, devenind 
tufărişuri. 

Tot soiul de magazii erau ridicate prin grădini, şoproane, barăci 
din fier ruginit, colibe improvizate din scândurile lăzilor în care 
locatarii îşi aduseseră aici lucrurile, ca şi cum ar fi încercat să 
creeze o dublură a unui ştetl din Polonia, Ucraina, Ungaria sau 
Lituania. 

Unii fixau pe un stâlp o cutie de măsline goală, făceau din ea 
un porumbar şi aşteptau să vină porumbeii - până ce îşi 
pierdeau nădejdea. Pe ici, pe colo cineva încerca să ţină câteva 
găini, altcineva îngrijea un petic de pământ cu legume, cu 
ridichi, cepe, conopidă, pătrunjel. Cei mai mulţi visau să plece 
de aici şi să se mute într-un loc mai cultivat, ca Rehavia, Kiriat 
Shmuel, Talpiot sau Beit Hakerem. Cu toţii se sileau să creadă că 
zilele grele o să se termine curând, că statul evreiesc va fi 
fondat şi că totul va fi cum nu se poate mai bine: cu siguranţă 
că pocalul amărăciunii lor era să se reverse nu-i aşa? Shneour 
Zalman Rubashov, care mai târziu şi-a schimbat numele în 
Zalman Shazar şi a fost ales preşedinte al Israelului, a scris ceva 
în genul acesta într-un ziar de pe atunci: „Când în cele din urmă 
se va înălța statul evreu liber, nimic nu va mai fi cum a fost! 
Chiar şi dragostea nu va mai fi ca înainte!" 

Intre timp, primii prunci veneau pe lume în Kerem Avraham şi 
era aproape imposibil să le explici de unde au venit părinţii lor 
sau de ce au venit sau ce anume aşteaptă cu toţii. Cei care 
trăiau în Kerem Avraham erau mici funcţionari ai Agenţiei 

Evreieşti sau profesori, surori medicale, scriitori, şoferi, 
stenodactilografi, reformatori ai lumii, traducători, vânzători, 
teoreticieni, bibliotecari, casieri la bancă sau la cinematograf, 
ideologi, mici prăvăliaşi, burlaci bătrâni şi singuratici care trăiau 
din micile lor economii. Pe la opt seara se închideau grilajele 
balcoanelor, se încuiau apartamentele, se ferecau obloanele şi 
numai felinarul făcea o baltă de un galben mohorât la colţul 
străzii pustii. In întuneric puteai auzi ţipetele stridente ale 


păsărilor de noapte, lătratul câinilor în depărtare, împuşcături 
răzlețe, vântul în pomii din livadă: pentru că la căderea nopţii 
Kerem Avraham se prefăcea la loc într-o vie. Smochini, duzi şi 
măslini, meri, viță-de-vie şi rodii îşi foşneau frunzişul în fiecare 
grădină. Pereţii de piatră reflectau lumina lunii înapoi pe crengi 
într-un licăr slab, anemic. 

Strada Amos, într-una sau două fotografii din albumul tatei, 
arată ca schiţa neterminată a unei străzi. Clădiri pătrate din 
piatră cu obloane metalice şi verande închise cu grilaje de fier. 

Ici şi colo, pe pervazuri, muşcate palide înfloresc în ghivece, 
printre borcanele închise ermetic, cu castraveți sau ardei puşi la 
murat cu usturoi şi mărar. In centru, între clădiri, nu este un 
drum, ci un şantier provizoriu, o cărare plină de praf presărată 
cu materiale de construcţie, pietriş, grămezi de pietre pe 
jumătate cioplite, saci de ciment, bidoane de metal, plăci de 
gresie pentru pardoseli, munţi de nisip, colaci de sârmă pentru 
garduri, o stivă de schele din lemn. Nişte arbuşti spinoşi din 
genul Prosopis încă se mai iţesc prin haosul de materiale de 
construcţie, acoperiţi de un praf albicios. Nişte pietrari şed pe 
jos în mijlocul cărării, desculți, goi până la brâu, cu o pânză 
răsucită în jurul capului, în pantaloni largi, şi sunetul ciocanelor 
lor care izbesc în dălţi şi taie şanţuri în piatră umple aerul cu 
bătăile de tobă ale unei muzici atonale ciudate şi stăruitoare. 

Strigăte răguşite se înalţă din când în când de la capătul 
străzii, Ra-rud! Ba-rud! (explozie), urmate de grindina tunătoare 
a pietrelor sfărâmate. 

In altă fotografie, oficială, care arată ca şi cum ar fi fost făcută 
înaintea unei petreceri, drept în mijlocul străzii Amos, în mijlocul 
acestei harababuri, stă un automobil dreptunghiular şi negru, ca 
un dric. Taxi sau maşină închiriată? Imposibil de spus din 
fotografie. E o maşină strălucitoare, lustruită, din anii '20, cu 
acele cauciucuri înguste ca ale unei motociclete, spiţe de metal 
şi o fâşie de crom care mărgineşte capota. Capota are fante pe 
laturi, ca să intre aerul, iar pe vârful nasului ei radiatorul cromat, 
strălucitor, se înalţă ca o bubuliţă. In faţă, două faruri atârnă de 
un soi de bară argintie, iar farurile sunt şi ele argintii şi sclipesc 
în soare. 

Alături de acest automobil somptuos aparatul de fotografiat l-a 
surprins pe Aleksandr Klausner, agent general, strălucitor într-un 
costum tropical crem, cu cravată, pe cap cu o pălărie de pai, 


arătând ca Errol Flynn într-un film despre aristocrații europeni 
din Africa ecuatorială sau din Burma. Alături de el, mai voinică, 
mai înaltă şi mai lată decât el, se află figura impunătoare a 
elegantei sale soţii, Shlomit, verişoara şi stăpâna lui, o mare 
doamnă, maiestuoasă ca o navă de război, într-o rochie de vară 
cu mâneci scurte, cu un colier şi o splendidă pălărie de pâslă cu 
voal de muselină, aşezată într-o parte pe coafura ei perfectă şi 
ţinând strâns o umbrelă. Fiul lor, Lonia, Lionicika, stă alături de 
ei ca un mire agitat în ziua cununiei. Arată cam caraghios, cu 
gura întredeschisă, cu ochelarii rotunzi alunecându-i de pe nas, 
cu umerii căzuţi, înghesuit şi aproape mumificat într-un costum 
strâmt şi cu o pălărie neagră ţeapănă, care arată ca şi cum i-ar 
fi fost îndesată pe cap: îi ajunge până la jumătatea frunţii, ca un 
castron de budincă răsturnat, şi dă impresia că doar urechile lui 
clăpăuge o împiedică să-i alunece în jos până la bărbie, 
înghiţindu-i şi restul capului. 

Care a fost evenimentul solemn pentru care s-au pus toţi trei 
la patru ace şi au comandat o limuzină specială? Nu-i chip să 
afli. Data, judecând după alte fotografii de pe aceeaşi pagină a 
albumului, este 1934, anul de după cel în care ajunseseră aici, 
pe când încă mai locuiau cu toţii în apartamentul familiei Zarchi 
din strada Amos.  Desluşesc fără greutate numărul 
automobilului, M 1651. Tata avea douăzeci şi patru de ani, dar în 
fotografie arată ca un puşti de cincisprezece ani deghizat în 
domn respectabil de vârstă mijlocie. 

Când au venit de la Vilna, toţi trei Klausnerii au trăit 
aproximativ un an în apartamentul cu două camere şi jumătate 
din strada Amos. Apoi bunica şi bunicul au găsit de închiriat un 
locşor cu o cameră mai mare plus o odăiţă care i-a slujit 
bunicului de „bârlog", adăpostul lui sigur din calea acceselor de 
furie ale bunicii şi a flagelului igienic al războiului ei cu germenii. 
Noul apartament era cel din aleea Praga, între strada Isaiah şi 
Cancelarului, rebotezată acum strada Strauss. 

Camera din faţă a vechiului apartament din strada Amos a 
devenit garsoniera de student a tatei. Aici şi-a aşezat prima 
bibliotecă bookcase, cu cărţile pe care le-a adus din zilele 
studenţiei de la Vilna; aici era vechea masă de furnir, cu picioare 
lungi şi subţiri, care îi slujea drept birou; aici îşi atârna hainele, 
în spatele unei draperii care ascundea lada de ambalaj care îi 
era  şifonierul. Aici îşi invita prietenii pentru conversații 


intelectuale despre sensul vieţii, literatură, lume şi politica 
locală. 

Intr-o fotografie, tata şade comod la biroul lui, slab, tânăr şi 
sobru, cu părul pieptănat peste cap, cu acei ochelari serioşi, cu 
rame negre, şi cămaşă albă cu mâneci lungi. Şade într-o poziţie 
destinsă, oblic faţă de birou, picior peste picior. Stă cu spatele la 
o fereastră dublă, din care o jumătate e deschisă spre interior, 
dar obloanele sunt încă închise, aşa încât doar degete subţiri de 
lumină pătrund printre şipci. In fotografie tata e cufundat adânc 
într-o carte mare pe care o ţine în faţa lui. Pe birou stă deschisă 
altă carte şi se mai află ceva care arată ca un ceas deşteptător, 
cu spatele către aparatul de fotografiat, un ceas rotund de 
tinichea cu picioruşe oblice. La stânga tatei stă o mică etajeră 
plină cu cărţi, cu un raft încovoiat sub povara volumelor groase 
cu care e încărcat, aparent cărţi străine, care au venit de la Vilna 
şi e limpede că se simt aici destul de înghesuite, le e cald şi nu 
sunt la largul lor. 

Pe peretele de deasupra etajerei atârnă o fotografie întrămată 
a unchiului Joseph, care arată autoritar şi măreț, aproape ca un 
profet, cu ţăcălia lui albă şi părul rărit, ca şi cum s-ar uita de la 
mare înălţime la tata şi l-ar aţinti cu un ochi atent, ca să se 
asigure că nu-şi neglijează studiile şi nu se lasă furat de deliciile 
dubioase ale vieţii de student sau că nu uită situaţia istorică a 
naţiunii evreieşti sau nădejdile generaţiilor sau - Doamne 
fereşte! - nu subestimează aceste mici detalii din care, la urma 
urmei, este alcătuit tabloul cel mare. 

Sub unchiul Joseph atârnă de un cui cutia pentru colecta 
Fondului Naţional Evreiesc, pictată cu o stea a lui David alcătuită 
din linii groase. Tata arată destins şi mulţumit de sine, dar la fel 
de serios şi de hotărât ca un călugăr: ţine povara cărţii deschise 
în mâna stângă, în vreme ce mâna dreaptă i se odihneşte pe 
paginile din dreapta, cele pe care le-a citit deja, din care putem 
deduce că e o carte în ebraică, citită de la dreapta la stânga. 

Acolo unde mâna îi iese din mâneca acelei cămăşi albe îi 
zăresc părul negru şi des care îi acoperea braţul de la umăr 
până la falange. 

Tatăl meu arată ca un tânăr care îşi cunoaşte datoria şi are de 
gând să şi-o îndeplinească fie ce-o fi. Este hotărât să calce pe 
urmele celebrului său unchi şi ale fratelui său mai mare. 


Afară, dincolo de obloanele închise, muncitorii sapă un şanţ pe 
sub drumul prăfos, pentru canalizare. Undeva, într-un beci al 
unei clădiri evreieşti vechi aflată pe străduţele şerpuite din 
Shaarei Hesed sau Nahalat Shiva, tinerii din Haganahul 
lerusalimului se antrenează în taină, dezmembrând şi montând 
la loc un vechi pistol Parabellum ilicit. Pe drumurile de pe 
dealuri, care se răsucesc printre sate arabe amenințătoare, 
şoferii autobuzelor Egged şi ai camioanelor Tnuva îşi conduc 
vehiculele, ţinând volanul cu mâinile lor puternice şi arse de 
soare. In uedurile care coboară în Deşertul ludaic tineri cercetași 
evrei în pantaloni scurţi kaki şi şosete kaki khaki shorts and 
khaki socks, cu centuri militare şi keffiye-mi albe învaţă să 
recunoască la pas cărările secrete ale patriei. In Galileea şi în 
Câmpii, în valea Beth Shean şi valea lui Jezreel, în valea Sharon 
şi Hefer, în şesurile ludaice, Negev şi sălbăticia din jurul Mării 
Moarte, pionierii ară pământul, musculoşi, tăcuţi, viteji şi 
bronzaţi. Şi între timp el, studentul cinstit din Vilna, trage şi el 
brazda lui aici. 

Intr-o bună zi va fi şi el profesor pe Muntele Scopus, va ajuta la 
lărgirea hotarelor cunoaşterii şi va seca smârcurile exilului din 
inimile oamenilor. Aşa cum pionierii din Galileea şi din Văi au 
făcut să înflorească deşertul, şi el va munci din toate puterile 
sale, cu entuziasm şi dăruire, ca să tragă brazdele spiritului 
naţional şi să facă să înflorească noua cultură evreiască. Toate 
astea se văd în fotografie. 

In fiecare dimineaţă Yehuda Arieh Klausner lua autobuzul 9 din 
staţia de pe strada Geula şi trecea prin cartierul bucharian, 
strada Profetul Samuel, strada Simeon cel Drept, Colonia 
Americană şi cartierul Sheikh Jarrah, până la clădirile 
universităţii de pe Muntele Scopus, unde îşi urma cu sârguinţă 
studiile de masterat. Mergea la cursul de istorie ţinut de 
profesorul Richard Michael Kobner, care n-a izbutit niciodată să 
înveţe ebraica, cursul de lingvistică semitică al profesorului 
Hans Jacob Polotski, cursul de studii biblice ţinut de profesorul 
Umberto 

Moshe David Cassuto şi cursul de literatură ebraică ţinut de 
unchiul Joseph, alias profesorul doctor Joseph Klausner, autorul 
lui ludaism şi umanism. 

Cu toate că, fără îndoială, unchiul Joseph îl încuraja pe tatăl 
meu, care era unul dintre studenţii lui de frunte, când a venit 


momentul potrivit nu pe el l-a ales ca asistent, ca să nu dea 
prilej de bârfă gurilor rele. Atât de important era pentru 
profesorul Klausner să evite împroşcarea cu noroi a numelui său, 
încât se pare că s-a purtat incorect cu fiul fratelui, sânge din 
sângele său. 

Pe prima pagină a uneia dintre cărţile sale, unchiul cel fără 
copii a scris următoarele cuvinte: „Dragului meu Yehuda Arieh, 
nepotul meu care îmi este drag ca un fiu, din partea unchiului 
Joseph care îl iubeşte ca pe ochii din cap". Tata a făcut odată, cu 
amărăciune, o remarcă usturătoare: „Dacă n-am fi fost neamuri, 
dacă m-ar fi iubit oleacă mai puţin, cine ştie, poate că până 
acum aş fi fost lector la Facultatea de Literatură şi nu 
bibliotecar". 

În toţi acei ani a fost ca o rană deschisă în sufletul tatei, pentru 
că merita cu adevărat să fie profesor, ca unchiul şi ca fratele 
său, David, cel care preda literatura la Vilna şi care a murit din 
cauza asta. Tata era uimitor de învăţat, un student excelent cu 
memorie extraordinară, expert în literatura universală ca şi în 
cea ebraică, care era în largul lui în multe limbi, pe deplin 
familiarizat cu Tosefta, literatura midrasică, poezia religioasă a 
evreilor din Spania, precum şi cu Homer, Ovidiu, poezia 
babiloniană, Shakespeare, Goethe şi Adam Mickievicz, harnic ca 
o albină, foarte cinstit, profesor dăruit cu har, care putea explica 
simplu şi exact invaziile barbarilor, Crimă şi pedeapsă, 
funcţionarea unui submarin sau sistemul solar. Şi totuşi, 
niciodată n-a avut şansa să stea în faţa unei clase sau să aibă 
învăţăceii săi, ci şi-a sfârşit zilele ca bibliotecar şi bibliograf care 
a scris trei sau patru cărţi erudite şi a contribuit cu câteva 
articole la Enciclopedia ebraică, în special despre literatura 
comparată şi cea polonă. 

In 1936 şi-a găsit un post modest la Secţia ziarelor de la 
Biblioteca Naţională, unde a lucrat vreo douăzeci de ani, pe 
Muntele Scopus, şi după 1948 în blocul Terra Sancta, mai întâi 
ca simplu bibliotecar şi apoi ca adjunctul şefului secţiei, doctorul 
Pfeffermann. In lerusalimul plin de imigranţi din Polonia şi Rusia 
şi de refugiaţi din calea lui Hitler, printre care distinse 
personalităţi ale unor universităţi celebre, erau mai mulţi 
profesori şi cercetători decât studenţi. 


Pe la sfârşitul anilor '50, după ce şi-a luat doctoratul la 
Universitatea din Londra, tata a încercat în zadar să-şi asigure 
un loc la Facultatea de Literatură din lerusalim, ca lector invitat. 

Profesorul Klausner, la vremea lui, s-a temut de ce-o să zică 
lumea dacă îşi angajează nepotul. Lui Klausner i-a urmat ca 
profesor poetul Shimon Halkin, care s-a străduit să pornească de 
la zero şi a eliminat moştenirea, metodele şi însuşi mirosul lui 
Klausner, şi cu siguranţă nu dorea să-l ia asistent pe nepotul lui 
Klausner. La începutul anilor '60 tata şi-a încercat norocul la 
Universitatea din Tel Aviv, proaspăt înfiinţată, dar nici acolo n-a 
fost bine-venit. 

In ultimul an de viaţă a dus tratative pentru un post de 
literatură la institutul academic înfiinţat la Beer Sheva, care 
avea să devină în cele din urmă Universitatea Ben Gurion. La 
şaisprezece ani de la moartea tatei am devenit eu însumi 
profesor colaborator de literatură la Universitatea Ben Gurion; 
după un an sau doi am fost făcut profesor plin şi în cele din 
urmă am fost numit la catedra Agnon. Am primit şi invitaţii 
generoase de la ambele universităţi, din lerusalim şi din Tel Aviv, 
să fiu profesor plin de literatură, eu, care nu sunt nici specialist, 
nici savant, nici dintre cei care mută munţii din loc, care n-am 
avut niciodată talent pentru cercetare şi a cărui minte se 
înceţoşează la vederea unei note de subsol. Degetul mic al 
tatălui meu avea mai mult talent profesoral decât o duzină de 
profesori „paraşutaţi" de felul meu. 

Apartamentul familiei Zarchi avea două odăiţe şi jumătate şi 
se afla la parterul unui bloc cu trei etaje. Partea din spate a 
apartamentului era ocupată de Israel Zarchi, soţia lui, Esther, şi 
părinţii lui vârstnici. Camera din faţă, unde locuia tata, mai întâi 
cu părinţii săi, apoi singur, şi în cele din urmă împreună cu 
mama, avea propria ei uşă, care dădea pe verandă şi apoi, pe 
câteva trepte, ajungeai în grădina îngustă din faţă şi afară, pe 
strada Amos, care era încă o simplă cărare plină de praf, fără 


sCărţile tatei sunt pline de note de subsol. In ce mă priveşte, le-am folosit din 
plin doar într-o carte, Tăcerea Cerului: Frica de Dumnezeu a lui Agnon 
(lerusalim: Keter, 1993; Princeton University Press, 2000) 

L-am menţionat pe tata în nota 92 de pe pagina 192 a ediţiei în ebraică a 
acestei cărţi. Adică l-am trimis pe cititor la cartea lui, Romanul scurt în 
literatura evreiască. Scriind acea notă, după douăzeci de ani de la moartea 
lui, am sperat să-i fac o mică plăcere, şi în acelaşi timp m-am temut că în loc 
să fie încântat s-ar putea să-şi clatine mustrător degetul către mine. (N. a.) 


carosabil sau pavaj, încă presărată cu grămezi de materiale de 
construcţie şi schelărie demontată, printre care bântuiau pisici 
lihnite de foame şi ciuguleau câteva turturele. De trei-patru ori 
pe zi trecea pe acolo o căruţă trasă de un măgar sau de un 
catâr, în care erau încărcate bare lungi de fier pentru construcţii, 
sau căruţa vânzătorului de parafină, cea a vânzătorului de 
gheaţă, a lăptarului, a telalului, al cărui strigăt răguşit a/te 
sachen îmi îngheţa întotdeauna sângele în vine: toată copilăria 
mi-am închipuit că sunt pus în gardă împotriva bolii, bătrâneţii şi 
morţii, care, chiar dacă erau încă departe de mine, se apropiau 
treptat, inexorabil, tâărându-se furişat ca o viperă prin încâlceala 
vegetației întunecate, gata să mă atace pe la spate. Strigătul în 
idiş „al-te sachen" îmi suna la fel cu cuvintele ebraice al- 
tezaken, „n-o să îmbătrâneşti". Chiar şi acum strigătul îmi 
stârneşte un fior pe şira spinării. 

Rândunelele îşi făceau cuibul în pomii fructiferi din grădini, în 
vreme ce guşteri, gecko şi scorpioni se târau prin crăpăturile 
pietrelor. Din când în când vedeam chiar şi câte o ţestoasă. 
Copiii scormoneau pe sub garduri, alcătuind o reţea de 
scurtături prin curţile din spate ale cartierului, sau se căţărau pe 
acoperişurile plate ca să-i urmărească pe soldaţii englezi din 
Cazarma Schneller sau să se uite la satele arăbeşti din 
depărtare, de pe coastele dealurilor din jur: Isawiya, Shuafat, 
Beit Iksa, Lifta, Nebi Samwil. 

Astăzi numele lui Israel Zarchi este aproape uitat, însă în acele 
zile era un tânăr scriitor prolific, ale cărui cărţi se vindeau bine. 
Era cam de vârsta tatălui meu, însă prin 1937, pe la douăzeci şi 
opt de ani, publicase deja nu mai puţin de trei cărţi. Îl veneram 
pentru că mi se spusese că nu e ca alţi scriitori: tot lerusalimul 
scria cărţi erudite, compuse din note, din alte cărţi, din liste de 
cărţi, dicţionare, volume străine grele şi fişe de cartotecă pătate 
de cerneală, însă domnul Zarchi scria cărţi „din capul lui". (Tata 
avea o vorbă: „Dacă furi dintr-o carte eşti condamnat ca 
plagiator, dar dacă furi din zece cărţi eşti considerat savant, iar 
dacă furi din treizeci sau patruzeci de cărţi, savant de frunte".) 

In serile de iamă câţiva membri ai cercului părinţilor mei 
obişnuiau să se adune uneori la noi sau la familia Zarchi, în 
clădirea de peste drum: Hayim şi Hannah Toren, Shmuel Werses, 
familia Breiman, stălucitorul domn Sharon-Shvadron, care era 
mare orator, domnul Haim Schwarzbaum, folcloristul cu părul 


roşu, Israel Hanani, care lucra la Agenţia Evreiască, şi soţia lui, 
Esther. Veneau după cină, la şapte sau la şapte şi jumătate, şi 
plecau la nouă şi jumătate, care era considerată o oră târzie, 
între timp beau ceai fierbinte, ronţăiau prăjituri cu miere sau 
fructe proaspete, discutau cu o furie cuviincioasă tot felul de 
subiecte pe care nu le înţelegeam; dar ştiam că atunci când va 
veni vremea am să-i înţeleg, am să particip la discuţii şi am să 
aduc argumente decisive la care ei nu se gândiseră. Poate am 
să reuşesc chiar să-i surprind, poate că am să ajung să scriu şi 
eu cărţi din capul meu, ca domnul Zarchi, sau culegeri de poezii 
ca Bialik şi bunicul Aleksandr şi Levin Kipnis şi doctorul Saul 
Cernikovski, doctorul al cărui miros n-am să-l uit niciodată. 

Soții Zarchi nu erau doar foştii proprietari ai locuinţei tatălui 
meu, ci şi nişte prieteni dragi, în ciuda veşnicelor ciondăneli 
dintre tatăl meu cel revizionist şi Zarchi cel „roşu": tatei îi plăcea 
să vorbească şi să explice, iar lui Zarchi îi plăcea să asculte. 
Mama intervenea cu una sau două propoziţii calme, din când în 
când. In ce o priveşte pe Esther Zarchi, ea avea tendinţa să 
pună întrebări, iar tatei îi plăcea să-i dea răspunsuri foarte 
amănunțite. Israel Zarchi se întorcea uneori spre mama, cu ochii 
în pământ, şi-i cerea părerea, ca şi cum ar fi rugat-o într-un 
limbaj codificat să-i ia partea în dispută: mama ştia cum să 
arunce o lumină nouă peste toate. Făcea asta doar cu câteva 
cuvinte, după care conversaţia lua uneori un ton plăcut, destins, 
în dispută apăreau un nou calm, o notă prudentă sau ezitantă, 
până ce după o vreme se înfierbântau iarăşi şi vocile se ridicau 
din nou cu o furie civilizată, care clocotea de semne de 
exclamare. 

* 

În 1947 editorul din Tel Aviv, Joshua Chachik, a scos prima 
carte a tatălui meu, Romanul scurt în literatura ebraică, de la 
origini până la sfârşitul lui Haskalab. Această carte se baza pe 
disertaţia de masterat a tatei. Pe prima pagină scria că lucrării îi 
fusese acordat Premiul Klausner al Municipalităţii din Tel Aviv şi 
că fusese publicată cu sprijinul Municipalităţii şi al Fondului 
Memorial Zipporah Klausner. Profesorul doctor Joseph Klausner 
însuşi a scris o introducere: 

Este o dublă plăcere pentru mine să văd publicarea unei cărţi 
ebraice despre romanul scurt, care mi-a fost prezentată în 
calitatea mea de profesor de literatură în unica noastră 


Universitate Ebraică, constituind disertaţia finală în domeniul 
literaturii ebraice moderne a vechiului meu discipol, nepotul 
meu Yehuda Arieh Klausner. Nu este o lucrare de rând... Este un 
studiu profund şi atotcuprinzător... Chiar şi stilul cărţii este atât 
bogat, cât şi limpede, şi este adecvat subiectului important pe 
care îl tratează... Prin urmare, numi pot înfrâna bucuria... 
Talmudul zice: „Discipolii sunt ca nişte fii"... şi pe o pagină 
separată, care urmează celei cu titlul, tata a dedicat cartea 
memoriei fratelui său David: 

Primului meu profesor de istorie a literaturii - unicul meu frate 
David pe care l-am pierdut în întunericul exilului. 

Unde sălăşluieşti? 

Timp de zece zile sau două săptămâni, de cum venea acasă de 
la muncă, de pe Muntele Scopus, tata dădea fuga la oficiul 
poştal local, la capătul de est al străzii Geula, faţă în faţă cu 
intrarea în Mea Shearim, aşteptând cu nerăbdare exemplarele 
din prima sa carte, despre care fusese informat că a apărut şi 
cutare sau cutărică a văzut-o într-o librărie din Tel Aviv. Aşa că în 
fiecare zi se repezea la oficiul poştal şi în fiecare zi se întorcea 
cu mâinile goale, şi în fiecare zi jura că, dacă pachetul de la 
domnul Gruber, de la Tipografia Sinai, nu ajunge până a doua zi, 
o să meargă la drogherie şi o să-i dea un telefon furios domnului 
Chachik, la Tel Aviv: Asta e pur şi simplu inadmisibil! Dacă nu 
vine cartea până duminică, până la mijlocul săptămânii, cel mai 
târziu până vineri - dar pachetul a venit, nu prin poştă, ci livrat 
personal, adus la noi acasă de către o tânără yemenită 
zâmbitoare, nu de la Tel Aviv, ci direct de la Tipografia Sinai 
(lerusalim, tel. 2892). 

Pachetul conţinea cinci exemplare din Romanul scurt în 
literatura ebraică, abia ieşite de sub tipar, feciorelnice, învelite 
în câteva straturi de hârtie albă de bună calitate (pe care erau 
tipărite probele unei cărţi ilustrate) şi legate cu sfoară. Tata i-a 
mulţumit fetei şi, în ciuda emoţiei, n-a uitat să-i dea un şiling (o 
sumă frumuşică pe vremea aceea, suficientă pentru o masă 
vegetariană la restaurantul Tnuva). Apoi ne-a rugat pe mine şi 
pe mama să intrăm în biroul lui, ca să-i fim alături când desface 
pachetul. 

Îmi amintesc cum şi-a stăpânit tata entuziasmul ce-l făcea să 
tremure şi n-a rupt sfoara care ţinea strâns pachetul, nici măcar 
n-a tăiat-o cu foarfecă, ci - n-am să uit niciodată asta - a 


desfăcut nodurile strânse bine, unul după altul, cu nesfârşită 
răbdare, folosindu-se pe rând de unghiile sale puternice, de 
vârful cuţitului pentru hârtie şi de o clamă dezdoită. Când a 
isprăvit, nu s-a repezit la cartea lui cea nouă, ci a făcut ghem 
sfoara, încetişor, a dat la o parte hârtia lucioasă în care erau 
împachetate, a atins uşor coperta cărţii de deasupra cu vârfurile 
degetelor, ca un îndrăgostit sfios, a ridicat-o binişor spre faţa lui, 
a vânturat un pic paginile, a închis ochii şi le-a mirosit, inspirând 
profund mirosurile de tipăritură proaspătă, gustând plăcerea 
hârtiei noi, încântătorul, îmbătătorul miros de clei. Doar apoi a 
început să o răsfoiască, uitându-se întâi la index, cercetând lista 
de anexe şi erata, citind iar şi iar introducerea unchiului Joseph 
şi propria prefaţă, zăbovind pe prima pagină, mângâind iar 
coperta, şi apoi, îngrijorat că mama ar putea râde pe ascuns de 
el, a spus, ca să se scuze: 

— O carte nouă, abia ieşită de sub tipar, prima carte, e ca şi 
cum tocmai mi s-a mai născut un prunc. 

— Când o să fie vremea să-i schimbi scutecele, a răspuns 
mama, presupun că o să mă chemi pe mine. 

Zicând aşa, s-a răsucit şi a plecat din încăpere, dar s-a întors 
peste câteva clipe aducând o sticlă de Tokay pentru Shabbat, 
dulce, şi trei păhăruţe de lichior, zicând că trebuie să bem în 
sănătatea primei cărţi a tatei. A turnat un pic de vin pentru ei 
doi şi un strop pentru mine, poate chiar l-a sărutat pe frunte, în 
vreme ce el o mângăia pe păr. 

In seara aceea mama a acoperit masa din bucătărie cu o 
pânză albă, de parcă ar fi fost Shabbat sau o sărbătoare mare, şi 
ne-a servit mâncarea preferată a tatei, ciorbă de sfeclă fierbinte 
cu un aisberg de smântână curată, albă, plutind pe ea. Bunicul 
şi bunica ni s-au alăturat la modesta sărbătorire, şi bunica i-a 
spus mamei că sfecla e cu adevărat foarte frumoasă şi aproape 
gustoasă, dar că - Doamne fereşte să dea ea sfaturi, dar se ştie, 
orice copilită ştie, chiar şi femeile neevreice care gătesc în case 
evreieşti ştiu, că borşul trebuie să fie acru şi un pic dulce, cu 
siguranţă nu dulce şi un pic acru, aşa cum îl fac polonezii, 
pentru că ei îndulcesc orice, fără rost, şi dacă n-ai grijă îneacă 
heringul sărat în zahăr sau pun gem pe chrein (sos de hrean). 

La rândul ei, mama i-a mulţumit bunicii pentru că ne 
împărtăşeşte din ştiinţa ei şi i-a promis că pe viitor îi va oferi 
doar mâncăruri amare şi acre, pentru că acestea cu siguranţă i 


se vor potrivi. Cât despre tata, era prea mulţumit ca să le bage 
în seamă înţepăturile. Le-a dăruit părinţilor un exemplar cu 
dedicație, altul l-a dat unchiului Joseph, pe al treilea dragilor lui 
prieteni Esther şi Israel Zarchi, pe altul nu-mi mai amintesc cui, 
şi pe ultimul l-a păstrat în biblioteca sa, pe un raft foarte vizibil, 
cuibărit lângă lucrările unchiului său Joseph. 

Fericirea tatei a durat trei sau patru zile, iar apoi faţa i s-a 
lungit. Aşa cum dădea fuga în fiecare zi la oficiul poştal înainte 
de sosirea pachetului, tot aşa dădea acum fuga în fiecare zi la 
librăria lui Achiasaf de pe Calea Regele George V, unde trei 
exemplare din Romanul scurt erau puse în vânzare. A doua zi, 
aceleaşi trei exemplare erau acolo, nu fusese cumpărat nici 
unul. 

La fel în ziua următoare şi în cea de după. 

„Tu", i-a spus tata cu un zâmbet trist prietenului său Israel 
Zarchi, „scoţi câte un roman la fiecare şase luni, şi pe loc toate 
fetele frumoase te smulg de pe rafturi şi te duc drept în patul 
lor, în vreme ce noi, cărturarii, ne trudim ani întregi cercetând 
fiecare amănunt, verificând fiecare citat, lucrând câte o 
săptămână la o singură notă de subsol, şi cine se osteneşte să 
ne citească? Dacă suntem norocoşi, doi sau trei colegi de 
închisoare din domeniul nostru ne citesc cărţile, după care ne 
fac de două parale. Uneori nici măcar atât. Suntem pur şi simplu 
ignoraţi." 

A trecut o săptămână şi nu s-a vândut nici unul dintre cele trei 
exemplare de la Achiasaf. Tata nu mai vorbea de necazul lui, dar 
acesta umplea apartamentul ca un miros. Nu mai fredona fals 
melodii populare în vreme ce se rădea sau spăla farfuriile. 

Nu-mi mai spunea pe de rost faptele lui Ghilgameş sau 
aventurile căpitanului Nemo sau ale inginerului Cyrus Smith din 

Insula misterioasă, ci se cufunda cu mânie în hârtiile şi cărţile 
de referinţă împrăştiate pe biroul său, din care avea să se nască 
următoarea lui carte plină de erudiție. 

Şi apoi, brusc, peste câteva zile, vineri seara, a venit acasă 
radiind de fericire şi tremurând tot, ca un puşti pe care tocmai |- 
a sărutat în faţa tuturor cea mai frumoasă fată din clasă. „S-au 
vândut! S-au vândut toate! Toate într-o zi! Nu un exemplar 
vândut! Nu două exemplare vândute! Toate trei vândute! Tot 
stocul! Cartea mea s-a epuizat - Shakhna Achiasaf o să mai 
comande exemplare de la Chachik din Tel Aviv! Le-a comandat 


deja! In dimineaţa asta! Prin telefon! Nu trei exemplare, încă 
cinci! Şi crede că povestea nu se încheie aici!" 

Mama a ieşit iarăşi din încăpere şi s-a întors cu Tokayul greţos 
de dulce şi cele trei păhăruţe de lichior. Insă de data asta nu s-a 
mai ostenit cu ciorba de sfeclă cu smântână sau cu faţa de 
masă albă. In schimb a propus ca ei doi să meargă în seara 
următoare la cinematograful Edison, la premiera unui film cu 
Greta Garbo, pe care o admirau amândoi. 

Am fost lăsat cu romancierul Zarchi şi soţia lui, să cinez acolo 
şi să mă port frumos până ce aveau ei să se întoarcă, la nouă 
sau nouă şi jumătate. Să fii cuminte, e clar?! Să nu auzim nici 
cea mai mică plângere despre tine! Când o să pună masa nu 
uita să le oferi ajutorul. După cină, dar numai după ce toată 
lumea s-a ridicat de la masă, strânge-ţi farfuriile şi pune-le cu 
grijă pe chiuvetă. Cu grijă, auzi?! Să nu cumva să spargi ceva pe 
acolo. Şi ia un şervet de bucătărie, ca acasă, şi şterge frumos 
muşamaua după ce s-a strâns masa. Şi nu vorbi decât atunci 
când ţi se vorbeşte. Dacă domnul Zarchi lucrează, găseşte-ţi o 
jucărie sau o carte şi stai cuminte ca un şoricel! Şi dacă, 
Doamne fereşte, doamna Zarchi se plânge iar că o doare capul, 
să n-o deranjezi cu nimic. Cu nimic, auzi?! 

Şi au plecat. Doamna Zarchi s-a închis probabil în cealaltă 
odaie sau poate că s-a dus în vizită la un vecin, şi domnul Zarchi 
mi-a propus să merg în biroul său, care, ca şi în apartamentul 
nostru, era si dormitorul si salonul si toate. Aceea era camera 
care fusese a tatălui meu pe când era student, care a fost şi a 
părinţilor mei şi unde se pare că am fost conceput, de vreme ce 
au locuit acolo de la căsătoria lor până cu o lună înainte de 
venirea mea pe lume. 

Domnul Zarchi m-a aşezat pe canapea şi mi-a vorbit un pic, 
nu-mi amintesc despre ce, dar n-am să uit niciodată cum am 
observat dintr-odată pe măsuţa pentru cafea de lângă canapea 
nu mai puţin de patru exemplare identice din Romanul scurt în 
literatura ebraică, unul peste celălalt, ca într-un magazin, un 
exemplar pe care ştiam că tata i l-a dat cu dedicație domnului 
Zarchi şi încă trei, lucru pe care nu-l înţelegeam, şi mi-a stat pe 
limbă să-l întreb pe domnul Zarchi, dar în ultima clipă mi-am 
amintit de cele trei exemplare care fuseseră cumpărate cu o zi 
înainte, în sfârşit, din librăria Achiasaf, şi am simţit în mine un 
val de recunoştinţă care aproape că mi-a umplut ochii de 


lacrimi. Domnul Zarchi a văzut că le-am observat şi n-a zâmbit, 
dar mi-a aruncat o privire piezişă, cu ochii mijiţi, ca şi cum m-ar 
fi acceptat pe tăcute în ceata lui de conspiratori şi, fără să zică 
nimic, s-a aplecat, a luat trei dintre cele patru exemplare de pe 
măsuţa pentru cafea şi le-a ascuns într-un sertar al biroului său. 
lar eu mi-am ţinut cumpătul şi n-am spus nimic, nici lui, nici 
părinţilor mei. N-am spus nimănui până după moartea lui Zarchi, 
încă tânăr, şi moartea tatălui meu; n-am spus nimănui, cu 
excepţia fiicei lui, Nurit Zarchi, după mulţi ani, şi ea n-a părut 
prea impresionată de ce i-am spus. 

Printre cei mai buni prieteni de-ai mei se numără doi-trei 
scriitori, prieteni care mi-au fost aproape şi îi îndrăgesc de zeci 
de ani, şi totuşi nu sunt sigur că aş putea face pentru unul dintre 
ei ceea ce a făcut Israel Zarchi pentru tata. Cine ştie dacă mi-ar 
fi dat vreodată prin cap un astfel de şiretlic generos. La urma 
urmei el, ca toată lumea în acele zile, trăia de azi pe mâine, şi 
cele trei exemplare din Romanul scurt în literatura ebraică 
trebuie să-l fi costat cel puţin cât nişte haine foarte 
trebuincioase. 

Domnul Zarchi a ieşit din odaie şi s-a întors cu o cană de cacao 
caldă, fără pieliţă, pentru că şi-a amintit din vizitele lui la noi că 
asta beau eu seara. l-am mulţumit aşa cum mi se spusese să 
fac, cu politeţe, şi voiam cu adevărat să spun altceva, dar n-am 
putut, aşa că am stat pur şi simplu acolo, pe canapea, fără să 
scot un sunet, ca să nu-l deranjez de la lucru, deşi, de fapt, n-a 
lucrat în seara aceea, doar a frunzărit ziarele de la cap la coadă 
şi înapoi până ce s-au întors părinţii mei de la cinematograf, le- 
au mulţumit soţilor Zarchi, au spus în grabă noapte bună şi m- 
au dus acasă, pentru că era foarte târziu şi trebuia să mă spăl 
pe dinţi şi să merg direct la culcare. 

Trebuie să fi fost aceeaşi odaie în care, într-o seară, cu câţiva 
ani înainte, în 1936, tata a adus acasă pentru prima dată o 
anumită studentă foarte frumoasă, retrasă, cu piele măslinie şi 
ochi negri, care vorbea puţin, dar a cărei prezenţă însăşi îi făcea 
pe bărbaţi să vorbească fără să se mai oprească. 

Ea părăsise cu câteva luni înainte Universitatea din Praga şi 
venise la lerusalim ca să studieze istoria şi filozofia la 
Universitatea de pe Muntele Scopus. Nu ştiu cum, când sau 
unde a întâlnit-o Arieh Klausner pe Fania Mussman, care era 
înregistrată aici pe numele ei evreiesc, Rivka, cu toate că în. 


unele documente este numită Zipporah şi într-un loc apare ca 
Feiga, dar familia ei şi prietenele i-au spus întotdeauna Fania. 

Lui îi plăcea să vorbească, să explice, să analizeze, iar ea ştia 
să asculte şi să audă chiar şi printre rânduri. El era foarte erudit, 
iar ea avea privirea ageră şi ceva din cei care pot citi gândurile. 

El era un perfecţionist harnic, cuviincios şi cinstit, în vreme ce 
ca înţelegea întotdeauna de ce anume cineva ţine morţiş la o 
anumită idee, şi de ce altcineva care i se împotriveşte furibund 
simte nevoia să facă asta. Hainele o interesau doar ca o 
ferestruică spre şinele purtătorilor lor. Când şedea în casa unui 
prieten evalua întotdeauna cu privirea tapiţeria, draperiile, 
canapelele, suvenirurile de pe marginea ferestrei şi bibelourile 
din bibliotecă, în vreme ce toţi ceilalţi erau prinşi în discuţie: ca 
şi cum ar fi fost într-o misiune de spionaj. Secretele oamenilor o 
fascinau întotdeauna, dar când se bârfea, de obicei asculta, cu 
zâmbetul ei slab, acel zâmbet şovăielnic, care arăta de parcă 
era pe cale să se stingă, şi nu zicea nimic. Era adesea tăcută. 
Dar ori de câte ori spărgea tăcerea şi rostea câteva propoziţii, 
cursul conversaţiei se schimba imediat. 

Când tata îi vorbea era uneori în vocea lui ceva ce sugera un 
amestec de timiditate, distanţă, tandrete, respect şi teamă. 

Ca şi cum în casa lui ar fi locuit sub o identitate falsă o 
ghicitoare. Sau o vizionară. 

În jurul mesei din bucătăria noastră, cu muşamaua ei înflorată 
erau trei taburete din răchită. Bucătăria era micuță, cu tavanul 
scund şi întunecoasă; podeaua i se scufundase un pic, pereţii îi 
erau plini de funingine de la maşina de gătit cu parafină şi de la 
primus, iar fereastra ei mică dădea spre curtea de la subsol, 
înconjurată de pereţi cenuşii de ciment. Uneori, după ce tata 
pleca la lucru, mă aşezam pe taburetul lui, ca să stau faţă în 
faţă cu mama, şi ea îmi spunea poveşti în vreme ce curăța şi 
tăia legume sau alegea linte, culegând boabele negre, pe care le 
punea într-o farfurioară. Mai târziu aveam să le dau păsărilor. 

Poveştile mamei erau ciudate: nu semănau deloc cu poveştile 
care se spuneau pe atunci în alte case sau cu cele pe care le-am 
spus copiilor mei, ci erau învăluite într-un fel de ceaţă, ca şi cum 
nu ar fi început de la început sau nu s-ar fi sfârşit la sfârşit, ci 
ieşeau din tufişuri, se arătau o vreme, stârnind sentimente de 
înstrăinare sau spasme de teamă, se mişcau prin faţa mea 
câteva clipe, ca umbrele deformate de pe perete, mă uluiau, 


uneori îmi dădeau fiori pe spate, şi se furişau înapoi în pădurea 
din care veniseră înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, îmi 
amintesc până în ziua de azi unele dintre poveştile mamei, 
aproape cuvânt cu cuvânt. De exemplu, iat-o pe cea despre 
omul foarte bătrân, Aleluiev: 

A fost odată ca niciodată, dincolo de munţii cei înalţi, dincolo 
de râurile adânci şi stepele cele sterpe, a fost un sat mititel şi 
uitat de lume, cu cocioabe pe jumătate dărâmate. 

La capătul acestui sat, într-o pădure de pini întunecoasă, trăia 
un om sărman, mut şi orb. Trăia singur, fără familie sau prieteni, 
şi numele îi era Aleluiev. Bătrânul Aleluiev era mai bătrân decât 
cel mai bătrân om din sat, mai bătrân decât cel mai bătrân om 
din vale sau din stepă. Nu era doar bătrân, era matusalemic. 
Aşa de bătrân, că începuse să-i crească un covor de muşchi pe 
spate. In loc de păr, pe cap îi creşteau ciuperci negre, şi în loc 
de obraji avea scobituri în care se lăţeau lichenii. Rădăcini 
cafenii începuseră să-i răsară din tălpile picioarelor şi licurici 
strălucitori îşi făcuseră cuib în orbitele lui adânci. Bătrânul ăsta, 
Aleluiev, era mai bătrân ca pădurea, mai bătrân ca zăpada, mai 
bătrân ca Timpul însuşi. Intr-o zi s-a ivit zvonul că în fundul 
colibei lui, ale cărei obloane n-au fost deschise niciodată, 
sălăşluia alt bătrân, Cerniciortin, care era mult, mult mai bătrân 
ca bătrânul Aleluiev, şi chiar mai orb şi mai sărman şi mai tăcut, 
mai cocârjat, mai surd, mai încremenit, şi era şlefuit de vremuri 
ca un ban tătăresc. Se povestea prin sat, în nopţile lungi de 
iarnă, că bătrânul Aleluiev se îngrijea de matusalemicul 
Cerniciortin, îi spăla rănile, îi aşternea masa şi îi făcea patul, îl 
hrănea cu fructe de prin pădure şi-i da să bea apă din fântână 
sau zăpadă topită şi, uneori, noaptea, îi cânta, cum îi cânţi unui 
prunc: „Lula, lula, lula, nu-ţi fie frică, odorul meu, lula, lula, lula, 
nu te-nfiora, dragul meu". Şi aşa dormeau amândoi, înghesuiți 
unul într-altul, cel bătrân şi cel şi mai bătrân, când afară nu erau 
decât vântul şi nămeţii. Dacă nu i-au mâncat lupii, încă mai 
trăiesc acolo, amândoi, până în ziua de azi, în coliba lor 
dărăpănată, pe când lupul urlă în pădure şi vântul şuieră pe 
horn. 

Singur în pat, până să adorm, tremurând de teamă şi de 
emoție, şopteam iar şi iar cuvintele „bătrân“, „matusalemic", 
„mai bătrân ca Timpul însuşi”. Închideam ochii şi vedeam cu 
ochii minţii, cu o groază încântătoare, muşchiul care se întinde 


cu încetul pe spinarea bătrânului, ciupercile negre şi lichenii, şi 
acele rădăcini cafenii şi lacome, ca nişte viermi, care cresc în 
întuneric. Încercam să-mi reprezint în spatele ochilor închişi 
înţelesul lui „şlefuit de vremuri ca un ban tătăresc". Şi aşa mă 
înfăşuram în somn, în sunetul vântului care ţipă pe horn, un 
vânt care nu s-ar putea apropia vreodată de casa noastră, 
sunete pe care nu le-am auzit nicicând, hornul pe care nu l-am 
văzut altundeva decât în pozele din cărţile pentru copii, în care 
toate casele aveau acoperiş din ţigle şi horn. 

Nu aveam fraţi sau surori, părinţii nu prea puteau să-mi 
cumpere jucării sau jocuri, iar televizorul şi calculatoarele încă 
nu se născuseră. Mi-am petrecut toată copilăria în Kerem 
Avraham din lerusalim, dar locul în care trăiam cu adevărat era 
la marginea pădurii, printre colibele, stepele, pajiştile, zăpada 
din poveştile mamei mele şi din cărţile cu poze care se 
îngrămădeau pe măsuţa joasă de la capul patului meu: eram în 
est, dar inima îmi era în vestul cel mai îndepărtat. Sau „miază- 
noaptele cel mai îndepărtat", cum se spunea în acele cărţi. 
Rătăceam ameţit prin păduri virtuale, păduri de cuvinte, colibe 
de cuvinte, pajişti de cuvinte. Realitatea cuvintelor înlătura 
înăbuşitoarele curţi dosnice, fierul ruginit întins peste casele de 
piatră, balcoanele încărcate de ciubere şi sârme de rufe. Ceea 
ce mă înconjura n-avea importanţă. Tot ce avea importanţă era 
făcut din cuvinte. 

Aveam pe strada Amos vecini bătrâni, dar înfăţişarea lor, când 
treceau cătinel, greoi, pe lângă casa noastră era doar o imitație 
ştearsă, jalnică, grosolană a realităţii înfiorătoare a bătrânului, 
matusalemicului Aleluiev. Aşa cum pădurile de la Tel Arza erau o 
schiţă ca vai de lume, făcută de un diletant, a pădurii virgine, de 
nepătruns. Lintea mamei mele era o amintire dezamăgitoare a 
ciupercilor şi fructelor din pădure, mure şi afine, din poveştile pe 
care mi le spunea. Intreaga realitate nu era decât o încercare 
zadarnică de a imita lumea cuvintelor. lată povestea pe care mi- 
a spus-o mama despre acea femeie şi fierari, fără să-şi aleagă 
cuvintele, aşternându-mi în faţă, fără să se gândească la vârsta 
mea fragedă, toată întinderea ținuturilor îndepărtate şi 
multicolore ale limbajului, în goliciunea lor, pe unde puţine 
picioare de copil mai călcaseră, adăpostul lingvisticelor păsări 
ale paradisului: 


Demult, într-un orăşel liniştit din Ţara Enularia, în ţinutul celor 
mai adânci văi, trăiau trei fraţi fierari, Mişa, Alioşa şi Antoşa. 
Erau toţi trei îndesaţi, păroşi, ca nişte urşi. Toată iarna dormeau 
şi numai când venea vara făureau pluguri, potcoveau caii, 
dădeau la tocilă cuțite, ascuţeau tăişuri şi ciocăneau la uneltele 
de metal. Intr-o bună zi Mişa, fratele cel mare, s-a dus în ţinutul 
Troşiban. A lipsit multe zile, şi când s-a întors nu era singur, ci a 
adus cu el o femeie surăâzătoare, ca o fetişcană, pe nume 
Tatiana, Tania, Tanicica. 

Era tare frumoasă, nu găseai alta mai frumoasă de-a lungul şi 
de-a latul Enulariei. Cei doi fraţi mai mici ai lui Mişa scrâşneau 
din dinţi şi tăceau toată ziulica. Dacă vreunul dintre ei se uita la 
ea, Tanicica asta râdea în hohote, până ce bărbatul era silit să-şi 
coboare privirea. Sau dacă se uita ea la unul dintre ei, atunci 
acela dintre fraţi pe care îl aţintea se cutremura şi îşi apleca 
privirea. In coliba fraţilor nu era decât o încăpere mare, şi în 
această încăpere locuiau Mişa şi Tanicica, cuptorul, foalele, 
nicovala, fratele sălbatic, Alioşa, şi fratele tăcut, Antoşa, 
înconjurați de baroase, topoare, dălţi, prăjini, lanţuri şi colaci de 
sârmă. Şi iată că s-a întâmplat ca într-o zi Mişa să fie împins în 
cuptor, şi Alioşa a luat-o el pe Tanicica. Timp de şapte săptămâni 
frumoasa Tanicica a fost nevasta fratelui sălbatic, Alioşa, până 
ce barosul s-a prăvălit asupra lui şi i-a strivit ţeasta, iar Antoşa, 
fratele cel tăcut, şi-a îngropat fratele şi i-a luat locul. Când au 
trecut şapte săptămâni, pe când cei doi mâncau o plăcintă cu 
ciuperci, Antoşa s-a albit deodată la faţă şi apoi s-a albăstrit, s-a 
înecat şi a murit. Şi din acea zi până azi tineri fierari rătăcitori 
din cele patru zări ale Enulariei merg să locuiască în acea colibă, 
dar nici unul dintre ei n-a cutezat să rămână acolo şapte 
săptămâni întregi. Şi Tanicica? Păi, fiecare fierar din cele patru 
zări ale Enulariei ştie că Tanicicăi îi plac fierarii care vin pentru o 
săptămână, fierarii care vin pentru câteva zile, fierarii care stau 
o zi şi o noapte, lucrează pentru ea pe jumătate dezbrăcaţi, dar 
n-a răbdat niciodată un fierar care uită să se scoale şi să-şi vadă 
de drum. 

O săptămână sau două hai, mai merge, dar şapte săptămâni? 

Cum să cuteze? 

Hertz şi Sarah Mussman, care trăiau la începutul secolului al 
XIX-lea în sătucul Trope sau Tripe, din apropierea oraşului Rovno, 
în Ucraina, aveau un fiu frumos, pe nume Ephraim. 


Încă din copilărie, aşa zice povestea familiei”, acestui Ephraim 
îi plăcea să se joace cu roţi şi cu apă curgătoare. Când Ephraim 
Mussman avea treisprezece ani, la douăzeci de zile după bar 
mitzvah, a fost poftită mai multă lume la un ospăț, şi de data 
aceasta Ephraim a fost cununat cu o copilă de doisprezece ani 
pe nume Haya-Duba: în acea vreme băieţii erau căsătoriţi pe 
hârtie, ca nu cumva să fie luaţi în oastea ţarului şi apoi să nu-i 
mai vadă ai lor niciodată. 

Mătuşa mea, Haya Shapiro (care a primit numele bunicii ei, 
copila-nevastă), mi-a povestit acum mulţi ani ce s-a întâmplat la 
această nuntă. După ceremonie şi ospăţul care a avut loc seara, 
peste drum de casa rabinului din satul Trope, părinţii micuţei 
mirese s-au ridicat să o ducă acasă, la culcare. Era deja târziu, şi 
micuța, obosită după emoția căsătoriei şi un pic ameţită de la 
înghiţiturile de vin care i se dăduseră, adormise cu capul în 
poala mamei. Mirele fugea de colo-colo printre invitaţi, roşu şi 
transpirat, jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu micii lui colegi de 
şcoală. Aşa că oaspeţii s-au ridicat să plece, cele două familii au 
început să-şi ia rămas bun şi părinţii mirelui i-au spus fiului lor 
să se suie iute în căruţă ca să meargă acasă. Numai că tânărul 
mire avea alte gânduri: copilul Ephraim s-a oprit în mijlocul 
curţii, înfoiat dintr-odată ca un cocoşel, a bătut din picior şi şi-a 
cerut cu încăpățânare nevasta. Nu peste trei ani, nici măcar 
peste trei luni, ci chiar aici şi acum. Chiar în seara asta. 

Când oaspeţii care mai rămăseseră au izbucnit în râs, le-a 
întors spatele mânios şi s-a repezit peste drum, a bubuit la uşa 
rabinului, a stat în prag faţă în faţă cu rabinul zâmbitor şi s-a 
apucat să citeze texte din Biblie, Mishnah, codurile de legi şi 
comentatori. Era limpede că băiatul îşi pregătise muniţia şi îşi 
făcuse bine temele. l-a cerut rabinului să judece pe loc pricina 
lui cu restul lumii şi să hotărască într-un fel sau altul. Ce scria în 
Tora? Ce spuneau Talmudul şi juriştii? Era sau nu dreptul lui? Era 
ea sau nu nevasta lui? Se însurase sau nu cu ea după lege? Şi 
atunci una din două: fie îl lasă să-şi ia mireasa, fie trebuie să-i 


“Am auzit povestea aceasta şi altele, pe care vi le voi spune în paginile 
următoare, când eram tânăr, de la mama şi, în parte, de la bunicii mei şi de 
la verii mamei, Shimshon şi Michael Mussman. In 1979 am scris câteva dintre 
amintirile din copilărie ale mătuşii mele Haya, iar între 1997 şi 2001 am notat 
din când în când unele dintre multele lucruri pe care mi le-a spus mătuşa 
Sonia. M-a ajutat şi cartea vărului mamei, Shimshon Mussman, Evadarea din 
oroare, publicată în limba ebraică la Tel Aviv în 1996. (N. a.) 


dea înapoi ketubba, contractul de căsătorie, şi căsătoria să fie 
anulată. 

Rabinul, după cum spune povestea, a mormăit, a şovăit şi şi-a 
dres glasul, şi-a pipăit mustaţa şi s-a scărpinat de câteva ori în 
cap, şi-a smucit favoriţii şi s-a tras de barbă, şi în cele din urmă 
a oftat din rărunchi şi a hotărât că nu e nimic de făcut, băiatul 
nu numai că era priceput la manevrarea textelor şi 
argumentelor, dar mai avea şi perfectă dreptate: tinerei mirese 
nu-i rămânea altceva de făcut decât să-l urmeze şi nu exista nici 
o altă cale decât să i se supună lui. 

Aşa că au trezit-o pe micuța mireasă şi, la miezul nopţii, când 
toate deliberările s-au încheiat, au fost siliţi să însoţească 
perechea de însurăţei acasă la părinţii lui. Mireasa a plâns tot 
drumul de frică. Mama ei o ţinea strâns îmbrăţişată şi plângea 
împreună cu ea. Şi mirele a plâns tot drumul, din cauza 
zeflemelelor şi rânjetelor invitaţilor. Cât despre mama lui şi 
restul familiei, şi ei au plâns pe tot drumul, de ruşine. 

Procesiunea nocturnă a durat o oră şi jumătate. Era o 
combinaţie de alai funerar înlăcrimat şi petrecere zgomotoasă, 
pentru că unii dintre participanţi, încântați de scandal, ţineau 
morţiş să zică, răcnind cât îi ţineau bojocii, bine-cunoscuta 
glumă cu cocoşelul şi puicuţa sau pe cea despre cum se bagă 
aţa în ac, desfătându-se cu rachiu, printre fornăieli neruşinate, 
nechezaturi şi zbierete. 

Între timp, pe tânărul mire l-a părăsit curajul şi a început să-şi 
regrete victoria. Şi aşa tânăra pereche zăpăcită, înlăcrimată şi 
nedormită, a fost mânată ca oile la înjunghiere către camera 
nupţială improvizată în care, la orele mici ale dimineţii, a trebuit 
să fie vârâtă aproape cu forţa. Se zice că uşa a fost încuiată pe 
dinafară. Apoi nuntaşii s-au retras în vârful picioarelor şi au 
petrecut restul nopţii şezând în altă încăpere, bând ceai şi dâ rid 
gata rămăşiţele ospăţului, în vreme ce se străduiau să se 
consoleze unii pe ceilalţi. 

Dimineaţa, cine ştie, poate că mamele s-au năpustit în odaie, 
înarmate cu prosoape şi lighene, nerăbdătoare să afle cum au 
supravieţuit odraslele lor încăierării şi ce vătămări şi-au produs 
unul altuia. 

Dar după câteva zile soţul şi soţia puteau fi văzuţi alergând 
voioşi prin curte şi jucându-se, desculți şi zgomotoşi. Ba chiar 
soţul a construit într-un copac o căsuţă pentru păpuşile 


nevestei, iar el s-a întors la joaca lui cu roţi şi ape curgătoare, pe 
care le dirija prin curte, făcând pâraie, lacuri şi cascade. 

Părinţii lui, Hertz şi Sarah Mussman, au întreţinut tânăra 
pereche până la vârsta de şaisprezece ani. Kest-Kinder era 
denumirea în idiş din acea vreme a tinerelor perechi care se 
bazează pe sprijinul părinţilor. Când s-a făcut mare, Ephraim 
Mussman a combinat pasiunea lui pentru roţi cu cea pentru ape 
curgătoare şi a făcut o moară în satul Trope. Roata morii era 
învârtită de forţa apei curgătoare. Afacerea lui n-a fost niciodată 
prosperă: era visător şi naiv ca un copil, leneş şi mână-spartă, 
gâlcevitor şi totuşi niciodată ferm pe poziţie. Avea tendinţa de a 
se prinde în flecăreli care durau de dimineaţa până seara. Haya 
Duba şi Ephraim trăiau în sărăcie. Micuța mireasă i-a născut lui 
Ephraim trei fii şi două fiice. Ea a învăţat meseria de moaşă şi 
infirmieră la domiciliu. Obişnuia să trateze fără bani pacienţii 
săraci, pe ascuns. A murit în floarea vârstei, de ftizie. Străbunica 
mea avea douăzeci şi şase de ani când a murit. 

Chipeşul Ephraim s-a însurat la iuţeală cu o copilă de 
şaisprezece ani pe nume tot Haya, la fel ca precursoarea ei. Cât 
ai zice peşte, noua Haya Mussman i-a gonit din casa ei pe copiii 
vitregi. Soţul ei cel slab n-a încercat să o oprească: părea să-şi fi 
consumat întreaga porţie modestă de îndrăzneală şi hotărâre 
într-o singură acţiune, în seara în care a bubuit eroic la uşa 
rabinului şi a cerut, invocând Tora şi toţi juriştii, dreptul de a-şi 
consuma căsătoria. Din acea noapte sângeroasă până la 
sfârşitul vieţii s-a arătat nehotărât: era blând şi moale, cedând 
întotdeauna vrerii nevestelor, fericit să se dea bătut în faţa 
oricui i se împotrivea, şi totuşi cu străinii a început treptat să se 
poarte ca un om care ascunde adânc în el mister şi sfinţenie. 
Înfăţişarea lui sugera o oarecare înfumurare învăluită în 
umilinţă, ca a unui ţăran făcător de minuni sau a unui moşneag 
sfânt de-al ortodocşilor ruşi. 

Şi aşa se face că primul lui născut, bunicul meu, Naphtali 
Hertz, a devenit la vârsta de doisprezece ani ucenic pe moşia 
Vilkov, lângă Rudno, care aparţinea unei excentrice aristocrate 
necăsătorite, prinţesa Ravzova. În trei-patru ani prinţesa a 
descoperit că tânărul evreu pe care îl căpătase practic pe 
degeaba era sprinten, ager la minte, fermecător şi amuzant şi, 
pe lângă toate aceste calităţi, ştia şi câte ceva despre 
măcinarea făinii, dat fiind că a crescut la moara tatălui său. 


Probabil că mai avea el ceva, care a stârnit sentimentele 
materne în prinţesa stafidită, fără copii. 

Aşa că a hotărât să cumpere un teren la periferia oraşului 
Rovno, în dreptul cimitirului de la capătul străzii Dubinska, şi a 
construit o moară. A încredinţat conducerea morii unuia dintre 
nepoţii şi moştenitorii ei, inginerul Constantin Semionovici 
Steleţki, şi i l-a dat ca ajutor pe Hertz Mussman, care avea 
şaisprezece ani. Foarte repede bunicul meu şi-a arătat talentele 
de organizator, tactul şi empatia, datorită cărora era îndrăgit de 
toţi cei care îl întâlneau, şi acea sensibilitate faţă de ceilalţi care 
îi îngăduia să ghicească ce gândesc sau ce-şi doresc. 

La  şaptesprezece ani bunicul ajunsese adevăratul 
administrator al morii. („Aşa de repede a crescut în ochii 
prinţesei! 

Ca în povestea aceea cu losif cel drept din Egipt şi aia, cum îi 
zice? Madam Potifar, nu? Inginerul ăla, Steleţki, tot ce dregea 
sfărâma iarăşi când se îmbăta. Era un beţivan cumplit! încă mi-l 
amintesc cum îşi bătea calul, furios, şi în acelaşi timp plângea 
de mila animalelor proaste, plângea cu lacrimi cât bobul de 
strugure, dar dădea mai departe în cal. Toată ziua născocea noi 
maşinării, sisteme, roţi dinţate, întocmai ca Stephenson. Avea 
un fel de scânteie de geniu. Dar de îndată ce născocea un lucru, 
se mânia, Steletski ăsta, şi îl nimicea!") 

Şi aşa tânărul evreu a învăţat să întreţină şi să repare 
maşinăriile, să se târguiască cu ţăranii care aduceau acolo grâul 
şi orzul, să le plătească lucrătorilor salariile, să negocieze cu 
furnizorii şi cu clienţii. Aşa a devenit morar, ca tatăl său. Insă, 
spre deosebire de leneşul şi copilărosul său tată Ephraim, el era 
deştept, muncitor şi ambițios. Şi avea succes. 

Intre timp, prinţesa Ravzova, în amurgul vieţii sale, a devenit 
din ce în ce mai evlavioasă: nu se îmbrăca decât în negru, îşi 
petrecea vremea cu rugăciuni şi posturi, jelea veşnic, tăifăsuia 
în şoaptă cu Isus, călătorea de la o mănăstire la alta în căutarea 
iluminării, îşi risipea averea pe danii către biserici şi locurile 
sfinte. („lar într-o zi a luat un ciocan şi şi-a bătut un cui în mână, 
pentru că voia să simtă exact ce a simţit Isus. Şi atunci au venit 
şi au legat-o, i-au îngrijit mâna, au ras-o în cap şi au închis-o 
pentru restul vieţii într-o mănăstire de lângă Tuia.") 

Inginerul cel netrebnic, Constantin Steleţki, nepotul prinţesei, 
s-a scufundat cu totul în beţie după ce a primit averea mătuşii. 


Soţia lui, Irina Matveievna, a fugit cu Anton, fiul vizitiului. („Şi ea 
era marepianiţa - beţivancă. Dar el, Steleţki, a fost cel care a 
făcut opianiţa. Uneori o pierdea la cărţi. Adică o pierdea pentru 
o noapte, o căpăta înapoi dimineaţa, şi în seara următoare iar o 
pierdea.") 

Şi aşa inginerul Steleţki îşi îneca necazurile în vodcă şi în jocul 
de cărţi. („Dar scria şi poezii minunate, poezii atât de frumoase, 
pline de simţire, pline de căinţă şi de milă! A scris chiar şi un 
tratat filozofic, în latină. Cunoştea pe de rost toate lucrările 
marilor filozofi, Aristotel, Kant, Soloviev, şi obişnuia să umble de 
unul singur prin pădure. Ca să se înjosească, se îmbrăca uneori 
în zdrenţe şi rătăcea pe străzi în faptul dimineţii, scormonind 
prin gunoaie, ca un cerşetor lihnit.") 

Treptat, Steleţki l-a făcut pe Hertz Mussman mâna sa dreaptă 
la moară, apoi locţiitorul său, iar în cele din urmă partener. 

Când bunicul a împlinit douăzeci şi trei de ani, cu vreo zece ani 
după ce fusese „vândut ca rob" prinţesei Ravzova, a cumpărat 
partea din moară a lui Steleţki. 

Curând afacerea i s-a extins şi printre alte achiziţii a înghiţit şi 
micuța moară a tatălui său. 

Tânărul proprietar de moară nu era supărat că fusese alungat 
din casa părintească. Dimpotrivă: l-a iertat pe tatăl său, care 
între timp reuşise să ajungă iarăşi văduv, l-a instalat la birou, 
aşa numitul kontora, şi chiar i-a plătit un salariu lunar frumuşel 
până la sfârşitul vieţii. Chipeşul Ephraim a şezut acolo mulţi ani, 
împodobit cu o impresionantă barbă albă şi lungă, nefăcând 
nimic: zilele îi treceau încet, bând ceai şi stând la taifasuri 
plăcute şi îndelungate cu furnizorii şi agenţii care veneau la 
moară, îi plăcea să le ţină lecţii, calm şi expansiv, despre 
secretul longevităţii, natura sufletului rus în comparaţie cu 
sufletul polon sau ucrainean, misterele ascunse ale iudaismului, 
crearea lumii sau propriile idei originale despre îmbunătăţirea 
pădurilor, cum să dormi mai bine, cum să păstrezi poveştile din 
popor sau să-ţi întăreşti vederea prin mijloace aflate în natură. 

Mama îşi amintea de bunicul ei Ephraim ca de o impunătoare 
figură patriarhală. Chipul lui îi părea sublim, datorită bărbii lungi, 
ca zăpada, care se revărsa maiestuos, ca a unui profet, şi 
sprâncenelor groase şi albe care îi dădeau o splendoare biblică. 
Ochii lui albaştri străluceau ca nişte iazuri în acest peisaj 
înzăpezit, cu un zâmbet fericit, copilăresc. „Bunicul Ephraim 


arăta întocmai ca Dumnezeu. Vreau să spun, în felul în care şi-l 
închipuie pe Dumnezeu toţi copiii. Treptat a ajuns să apară în 
faţa întregii lumi ca un sfânt slav, un ţăran făcător de minuni, 
ceva între imaginea bătrânului Tolstoi şi Moş Crăciun." 

Ephraim Mussman trecuse de cincizeci de ani când a devenit la 
fel de impresionant ca un bătrân înţelept oarecum nebulos. 

Era din ce în ce mai puţin în stare să facă deosebirea între un 
om al lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Începuse să citească 
gândurile, să ghicească viitorul, să peroreze despre morală, să 
interpreteze visele, să dea iertăciune, să facă acte de smerenie 
şi să compătimească. De dimineaţa până seara şedea la masa 
de lucru din biroul de la moară, cu un pahar de ceai, şi pur şi 
simplu compătimea. În afară de asta nu mai făcea nimic, cât e 
ziua de mare. 

Întotdeauna răspândea o aromă scumpă, iar mâinile îi erau 
moi şi calde. („Dar eu", a spus mătuşa mea Sonia, la optzeci şi 
cinci de ani, cu satisfacţie nu prea bine ascunsă, „eram cea pe 
care o iubea cel mai mult dintre toţi nepoţii lui! Eram preferata 
lui! Asta pentru că eram o micuță krasaviţa, plină de cochetărie, 
ca o micuță franţuzoaică, şi ştiam cum să-l răsucesc după 
degetul meu mic, cu toate că, de fapt, orice fată putea răsuci 
după degetul ei mic capul lui frumos, era aşa de dulce şi cu 
capul în nori, aşa de copilăros, şi aşa de emotiv, cel mai mărunt 
lucru îi umplea ochii de lacrimi. Şi când eram copilită şedeam 
ore în şir în poala lui, tot pieptănându-i barba minunată, şi 
întotdeauna aveam destulă răbdare să ascult toate nimicurile pe 
care obişnuia să le toarne. Şi, mai presus de toate, mi-au pus 
numele mamei lui. De aceea bunicul mă iubea cel mai mult pe 
mine, şi uneori îmi zicea “măicuţă”!") 

Era liniştit şi cu fire paşnică. Un bărbat blând, amabil, mare 
flecar, dar oamenilor le plăcea să se uite la el datorită 
zâmbetului amuzat, copilăresc, fermecător, ce plutea veşnic pe 
chipul lui zbârcit. („Bunicul Ephraim era aşa: în clipa în care te 
uitai la el începeai să zâmbeşti şi tu! Toată lumea începeau să 
zâmbească, vrând-nevrând, în clipa în care bunicul Ephraim 
intra în încăpere. Chiar şi portretele de pe pereţi începea să 
zâmbească în clipa în care bunicul Ephraim intra în încăpere!") 

Din fericire pentru el, fiul său, Naphtali Hertz, îl iubea din tot 
sufletul şi întotdeauna îl ierta sau se prefăcea că n-a observat 
când el încurca socotelile sau deschidea fără permisiune cutia 


cu bani din birou şi lua câteva bancnote pe care le înmâna, la fel 
ca Dumnezeul din povestirile populare hasidice, ţăranilor 
recunoscători, după ce le ghicea viitorul şi îi procopsea cu o 
predică moralizatoare. 

Zile în şir bătrânul şedea în birou, privind pe fereastră, 
urmărind mulţumit cum lucrează moara fiului său. Poate că, dat 
fiind că arăta „întocmai ca Dumnezeu", chiar se vedea pe sine în 
ultimii ani de viaţă ca un fel de Atotputernicul. Era umil, dar şi 
arogant, poate că un pic slab la minte la bătrâneţe (care a 
început pe la cincizeci de ani). Uneori îi oferea fiului său tot soiul 
de sfaturi şi sugestii pentru îmbunătăţirea şi extinderea afacerii, 
dar de cele mai multe ori după o oră sau două uita ce a zis, şi 
oferea alte sfaturi. Bea pahar după pahar de ceai, se uita la 
socoteli cu gândurile aiurea, iar dacă străinii îl luau drept şeful 
cel mare nu-i corecta, ci stătea cu ei la taifasuri plăcute despre 
averea familiei Rothschild sau despre cumplitele greutăţi ale 
vieţii culilor din China (pe care o numea Kitai). De obicei stăteau 
aşa la taclale câte şapte-opt ore. 

Fiul lui îi făcea întotdeauna pe plac. Cu înţelepciune, prudenţă 
şi răbdare, Naphtali Hertz a extins afacerea, deschizând filiale ici 
şi colo, câştigând nişte bani. Şi-a căsătorit o soră, Sarah, a luat-o 
la el pe cealaltă, Jenny, şi până la urmă a izbutit să o mărite şi 
pe ea („eu un tâmplar, Yasha! Un băiat drăguţ, chiar dacă era 
foarte simplu! Dar ce altă alegere ar fi avut Jenny? 

La urma urmei, avea aproape patruzeci de ani!"). L-a angajat 
pe nepotul lui, Shimshon, cu un salariu cuviincios, ca şi pe Yasha 
al lui Jenny, tâmplarul, şi-a împrăştiat generozitatea asupra 
tuturor fraţilor, surorilor şi altor neamuri; afacerea prospera, şi 
clienţii ucraineni şi ruşi se înclinau cu respect în faţa lui, cu 
pălăria apăsată pe piept, şi i se adresau cu Gertz Yefremovici 
(Hertz, fiul lui Ephraim). Avea chiar şi un ajutor rus, un tânăr 
aristocrat scăpătat, care suferea de ulcer. Cu ajutorul lui, bunicul 
şi-a extins afacerea şi mai mult, şi a deschis filiale chiar şi la 
Kiev, Moscova şi Petersburg. 

În 1909 sau 1910, la douăzeci şi unu de ani, Naphtali Hertz 
Mussman s-a însurat cu Itta Gedalievna Schuster, fiica 
năzuroasă a lui Gedaliah Schuster şi a soţiei lui, Pearl (născută 
Gibor). Despre străbunica Pearl am aflat de la mătuşa Haya că 
era o femeie dură, „vicleană ca şapte negustori", cu un al 
şaselea simţ pentru intrigile din sat, cu limba ascuţită, lacomă 


de bani şi de putere şi cumplit de meschină. („Se spune că 
strângea întotdeauna şuviţele de păr care cădeau la frizer, ca să 
umple perniţe cu ele. Tăia cu un cuţit fiecare bucăţică de zahăr 
în patru cubuleţe egale.") Cât despre străbunicul Gedaliah, 
nepoata lui Sonia şi-l amintea ca pe un bărbat morocănos şi 
îndesat, debordând de pofte. Barba îi era neagră şi neîngrijită, 
iar purtarea zgomotoasă şi despotică. Se spunea că poate râgâi 
atât de tare încât făcea să se zguduie geamurile, şi că urletul lui 
era ca hodorogeala unor butoaie care se rostogolesc. (Dar 
animalele îl înspăimântau de moarte, şi câinii, şi pisicile, ba 
chiar şi iezii şi viţeii.) 

Fiica lor, Itta, bunica mea, s-a purtat întotdeauna ca o femeie 
cu care viaţa nu a fost atât de bună cum ar fi meritat. A fost 
frumoasă în tinereţe şi a avut mulţi adoratori, şi se pare că a 
fost corcolită. Domnea cu mână de fier asupra celor trei fiice ale 
ei şi totuşi se purta ca şi cum ar fi vrut ca ele să o trateze ca pe 
o soră mai mică sau ca pe o copilită dulce. Chiar şi la bătrâneţe 
a continuat să-şi răsfeţe nepoţii cu tot soiul de mici bacşişuri şi 
gesturi pline de cochetărie, ca şi cum ne-ar fi implorat să ne 
agităm în jurul ei, să ne lăsăm captivaţi de farmecul ei, să-i 
facem curte. In acelaşi timp, putea să se poarte cu o cruzime 
politicoasă. 

Căsătoria dintre ltta şi Hertz Mussman a durat, cu scrâşnete 
din dinţi, vreme de şaizeci şi cinci de ani plini de insulte, 
nedreptăţi, umilinţe, armistiţii, ruşine, reţinere şi politeţe 
reciprocă, strâmbând din buze. Bunicii mei din partea mamei 
erau disperat de deosebiți şi departe unul de celălalt, şi totuşi 
disperarea asta era ţinută întotdeauna sub lacăt. Nimeni din 
familia mea nu vorbea despre ea şi dacă am reuşit vreodată să 
o simt în copilărie, era ca izul slab de carne perpelită de cealaltă 
parte a peretelui. 

Cele trei fiice ale lor, Haya, Fania şi Sonia, au căutat mijloacele 
prin care să aline suferinţa din căsnicia părinţilor lor. 

Toate trei luau fără şovăială partea tatălui împotriva mamei. 

Toate trei îşi dispreţuiau mama şi se temeau de ea; le era 
ruşine cu ea şi o considerau o persoană care bagă zâzanie, 
deprimant de vulgară şi de despotică. Când se luau la harţă, se 
acuzau una pe cealaltă: „Uită-te la tine! Ai ajuns întocmai ca 
maman!" 


Doar când părinţii ei erau deja bătrâni, şi ea însăşi 
îmbătrânise, mătuşa Haya a izbutit în cele din urmă să-şi 
despartă părinţii, ducându-şi tatăl la o casă pentru bătrâni din 
Givatayim şi mama într-o clinică din apropiere de Nes Tsiyona. A 
făcut asta în ciuda protestelor mătuşii Sonia, care credea că o 
astfel de despărţire silită e complet greşită. Dar pe atunci 
dezbinarea dintre cele două mătuşi ale mele ajunsese oricum la 
culme. Nu şi-au spus nici un cuvinţel timp de aproape treizeci de 
ani, de la sfârşitul anilor '50 până la moartea mătuşii Haya, în 
1989. 

(Mătuşa Sonia a mers la înmormântarea surorii ei, unde ne-a 
spus cu tristeţe: „O iert pentru toate. Şi mă rog în inima mea să 
o ierte şi Dumnezeu - şi n-o să fie treabă uşoară pentru El, că 
are o grămadă de lucruri să-i ierte". Cu un an înaintea morţii, 
mătuşa Hâya îmi spusese exact acelaşi lucru despre sora ei 
Sonia.) 

Adevărul este că toate trei surorile Mussman, fiecare în felul ei, 
erau îndrăgostite de tatăl lor. Bunicul meu, Naphtali Hertz 
(căruia cu toţii, fiicele, ginerii şi nepoţii, îi ziceam Papa) era un 
bărbat fascinant, blând, patern, bun la inimă. Era oacheş, cu 
vocea caldă şi moştenise ochii tatălui său, de un albastru 
deschis, acei ochi ageri care ascundeau un surâs. Când vorbea 
cu tine aveai impresia că îţi putea cerceta adâncurile sufletului, 
citind printre rânduri, pricepând pe dată ce ai spus şi de ce ai 
spus-o, şi totodată desluşind ce anume încercai zadarnic să-i 
ascunzi. Uneori îţi arunca pe neaşteptate un zâmbet maliţios, 
aproape însoţit de un semn cu ochiul, ca şi cum voia să te facă 
să te simţi un pic stingherit, în vreme ce el însuşi era stingherit 
din cauza ta, dar te ierta, pentru că, la urma urmei, un om nue 
decât un om. 

El credea că toţi oamenii sunt copii nechibzuiţi, care şi-au 
provocat mare dezamăgire şi suferinţă lor înşişi, şi unul altuia, 
fiind cu toţii prinşi într-o comedie grosolană şi fără sfârşit, care 
în general se termină prost. Toate drumurile duc la suferinţă. 

Prin urmare, după părerea lui Papa, practic toţi oamenii merită 
îndurare şi cele mai multe dintre faptele lor merită să fie iertate, 
inclusiv diverse  uneltiri, farse,  înşelătorii,  prefăcătorii, 
manipulări false, revendicări şi pretenţii. Pentru toate acestea te 
ierta cu acea umbră de zâmbet maliţios, de parcă ar fi zis (în 
idiş): Nu, ce dacă. 


Singurele lucruri care puneau la grea încercare îngăduinţa 
amuzată a lui Papa erau actele de cruzime. De acestea avea 
oroare. Ochii lui albaştri şi veseli se înnorau când auzea de fapte 
rele. „Un animal rău? Ce înseamnă expresia asta? " cugeta el în 
idiş. „Nici un animal nu e rău. Nici un animal nu e în stare să 
facă rău. Animalele nu au inventat încă răul. El e monopolul 
nostru, stăpânii creaţiunii. Aşa că, la urma urmei, poate că am 
mâncat alt măr din grădina raiului? Poate că între pomul vieţii şi 
cel al cunoaşterii mai creştea unul în grădina raiului, un pom 
otrăvitor, despre care nu se vorbeşte în scriptură, pomul răului 
(pomul cu rishes îi zicea el în idiş) şi din acesta am mâncat, din 
greşeală? Ticălosul ăla de şarpe a înşelat-o pe Eva, i-a jurat că 
era cu adevărat pomul cunoaşterii, dar de fapt a dus-o la pomul 
cu rishes. Poate că, dacă ne-am fi mulţumit cu pomul vieţii şi cu 
cel al cunoaşterii, nu am fi fost izgoniți din rai? " 

Şi apoi, cu ochii care îşi recăpătaseră albastrul lor voios şi 
sclipitor, continua să explice, cu vocea sa înceată, caldă, şi în 
idişul lui pitoresc, sonor, ceea ce Jean-Paul Sartre avea să 
descopere după mulţi ani: „Dar ce e iadul? Ce e raiul? Cu 
siguranţă că totul e înăuntru. In casele noastre. Poţi găsi iad şi 
rai în fiecare odaie. In spatele fiecărei uşi. Sub fiecare pătură 
dublă. 

Aşa este. Un strop de răutate, şi oamenii sunt unul pentru 
celălalt iadul. Un strop de îndurare, şi oamenii găsesc unul în 
celălalt raiul. 

Am zis un strop de îndurare şi generozitate, n-am zis iubire: nu 
prea cred în iubirea universală. lubirea tuturor pentru toţi - 
poate că ar trebui să lăsăm asta în seama lui Isus. lubirea e cu 
totul altceva. Nu are nimic de-a face cu generozitatea cu 
îndurarea. Dimpotrivă. lubirea este un amestec ciudat de 
contrarii, o îmbinare de egoism extrem şi dăruire deplină. Un 
paradox! 

In plus, iubirea, toată lumea vorbeşte întotdeauna de iubire, 
iubire, dar iubirea nu e ceva ce alegi, ci te molipseşti de ea ca 
de o boală, eşti prins în ea ca într-o nenorocire. Aşadar, ce 
anume alegem? între ce şi ce trebuie să aleagă oamenii în 
fiecare minut al zilei? Generozitate sau meschinărie. Orice copil 
o ştie, şi totuşi răutatea nu se mai isprăveşte. Cum se poate 
explica asta? Se pare că ni se trage de la mărul pe care l-am 
mâncat atunci: am mâncat un măr otrăvit". 


Oraşul Rovno (în polonă Rovne, în germană Rowno), un 
important nod de cale ferată, a crescut în jurul palatelor şi 
parcurilor înconjurate cu şanţuri cu apă ale familiei princiare 
Lubomirski. Râul Uste tăia oraşul de la sud la nord. Între râu şi 
mlaştină se afla cetatea, şi pe vremea ruşilor încă mai era un lac 
frumos, cu lebede. Orizontul oraşului Rovno era format de 
cetate, palatul Lubomirski şi mai multe biserici catolice şi 
ortodoxe, dintre care una avea două clopotniţe. Înainte de cel 
de-al Doilea Război Mondial oraşul se mândrea cu vreo şaizeci 
de mii de locuitori, dintre care majoritatea erau evrei, iar restul 
erau ucraineni, polonezi, ruşi şi o mână de cehi şi nemți. Alte 
câteva mii de evrei locuiau în oraşele şi satele din preajmă. 
Satele erau înconjurate de livezi şi grădini de zarzavat, păşuni şi 
lanuri de grâu şi de secară, care uneori tremurau şi se unduiau 
în vânt. Tăcerea câmpurilor era sfâşiată din când în când de 
şuieratul unei locomotive. Uneori se auzeau tinerele țărănci 
ucrainene cântând prin grădini. De departe, cântecul lor suna ca 
o tânguire. 

Câmpii netede şi largi se întindeau cât vedeai cu ochii, ici şi 
colo arcuind în sus câte o colină, brăzdate de râuri şi bălți, 
împestriţate cu mlaştini şi păduri. În oraş erau trei sau patru 
străzi „europene", cu câteva clădiri oficiale în stil neoclasic şi o 
faţadă aproape neîntreruptă de blocuri cu două etaje, cu 
balcoane din fier forjat, în care locuia clasa de mijloc. Un şir de 
prăvălioare ocupa parterul acestor case de negustori. Însă cele 
mai multe dintre străzile lăturalnice erau nişte uliţe neîngrijite; 
erau noroioase iarna şi prăfoase vara. Din loc în loc erau 
mărginite de pavaje din lemn, şubrede. De cum coteai pe una 
dintre aceste străzi lăturalnice erai înconjurat de case slave, 
joase şi late, cu pereţi groşi şi streşini late, înconjurate de loturi 
mici de pământ şi de nenumărate colibe de lemn dărăpănate, 
unele înfundate în pământ până la ferestre şi cu iarbă crescută 
pe acoperiş. 

In 1919 Tarbuth, o organizaţie educativă evreiască a deschis la 
Rovno un liceu, o şcoală primară şi câteva grădiniţe. Mama şi 
surorile ei au fost educate în şcolile Tarbuth. In anii '20 şi '30 la 
Rovno se tipăreau ziare în ebraică şi idiş, zece sau douăsprezece 
partide politice evreieşti se luptau frenetic între ele şi înfloreau 
cluburi de literatură ebraică, iudaism, ştiinţă şi educaţie a 
adulţilor. Cu cât se amplifica antisemitismul în Polonia, în anii '20 


şi '30, cu atât se întăreau sionismul şi educaţia evreiască, şi în 
acelaşi timp (fără să fie o contradicţie), cu atât mai puternică 
devenea atracţia laicismului şi a culturii neevreieşti!”. 

În fiecare seară, la ora zece fix, expresul de noapte pleca din 
staţia Rovno către Zdolbunowo, Lvov, Lublin şi Varşovia. 
Duminica şi de sărbătorile creştine băteau toate clopotele. 
lernile erau întunecate şi cu zăpadă din belşug, iar vara cădeau 
ploi calde. Proprietarul cinematografului din Rovno era un neamt 
pe nume Brandt. Unul dintre farmacişti era un ceh pe nume 

Mahacek. Chirurgul-şef al spitalului era un evreu, doctorul 
Segal, pe care rivalii îl porecliseră Segal Nebunul. Unul dintre 
colegii lui de la spital era chirurgul ortoped Joseph Kopejka, un 
înflăcărat sionist revizionist. Moshe Rotenberg şi Simcha-Hertz 

Majafit erau rabinii oraşului. Evreii se ocupau de afaceri cu 
lemn şi cereale, cu făină, se ocupau de textile şi bunuri casnice, 
aurărie şi  argintărie, pielărie, imprimerie, îmbrăcăminte, 
băcănie, galanterie, comerţ şi bănci. Unii dintre tinerii evrei erau 
împinşi de conştiinţa lor socială să se alăture proletariatului, ca 
lucrători în imprimerii, ucenici, muncitori cu ziua. Familia Pisiuk 
avea o fabrică de bere. Cei din familia Twischor erau artizani 
renumiţi. Familia Strauch făcea săpun. Familia Gendelberg 
arenda păduri. Familia Steinberg avea o fabrică de chibrituri. In 
iunie 1941 nemţii au cucerit Rovno-ul de la sovietici, care 
ocupaseră oraşul cu doi ani înainte. In două zile, 7 şi 8 
noiembrie 1941, nemţii şi colaboratorii lor au ucis peste 
douăzeci şi trei de mii dintre evreii din oraş. Cinci mii dintre 
supraviețuitori au fost ucişi mai târziu, pe 13 iulie 1942. 

Mama îmi vorbea uneori, nostalgic, cu vocea ei liniştită, care 
zăbovea un pic la sfârşitul cuvintelor, despre acel Rovno pe care 
îl lăsase în urmă. În şase-şapte propoziţii îmi zugrăvea un 
tablou. Am amânat în repetate rânduri să merg la Rovno, ca 
tabloul pe care mi l-a dat mama să nu trebuiască să facă loc 
altora. 

Excentricul primar al oraşului Rovno din al doilea deceniu al 
secolului XX, Lebedevski, n-a avut copii; locuia într-o casă mare, 
înconjurată de mai mult de un acru de teren, cu o grădină de 
flori şi una de zarzavat şi livadă, pe strada Dubinska, la numărul 
14. Trăia acolo cu o singură servitoare şi fetiţa acesteia, despre 


'%*Menahem Gelehrter, Liceul evreiesc Tarbuth din Rovno (în ebraică), 
lerusalim, 1973. Şcolile Tarbuth erau sioniste şi laice 


care se zvonea că ar fi a lui. Mai era şi o rudă îndepărtată de-a 
lui, Liubova Nikiticina, o rusoaică aristocrată fără un ban în 
pungă, care pretindea că ar fi înrudită întru câtva, de departe, 
cu familia domnitoare a Romanovilor. Trăia în casa lui 
Lebedevski împreună cu cele două fiice de la doi soţi, Tasia, sau 
Anastasia Sergheievna, şi Nina, sau Antonina Boleslavovna. 

Toate trei trăiau înghesuite într-o cămăruţă aflată chiar la 
capătul unui coridor, în spatele unei draperii. Cele trei boieroaice 
împărțeau acest spaţiu cu o splendidă piesă de mobilier din 
secolul al XVIII-lea, din mahon sculptat cu flori şi alte 
ornamente. In ea, în spatele uşilor lustruite, erau înghesuite 
grămezi de obiecte vechi din argint, porțelan şi cristal. Mai 
aveau un pat lat, împodobit cu perniţe colorate, brodate, în care 
se pare că dormeau toate trei. 

Casa avea un singur etaj spaţios, însă dedesubt era un beci 
uriaş, care slujea de atelier, cămară, magazie, cramă şi depozit 
de mirosuri puternice: un amestec ciudat, un pic înspăimântător, 
dar şi fascinant, de mirosuri de fructe uscate, unt, cârnaţi, bere, 
cereale, miere, mai multe feluri de dulceaţă, varinnie, povidlo, 
butoaie cu varză şi castraveți muraţi şi tot soiul de mirodenii, iar 
de-a curmezişul beciului spânzurau şiraguri de fructe uscate şi 
erau mai multe feluri de seminţe uscate, în saci şi în ciubere, şi 
mirosuri de gudron, parafină, smoală, cărbune şi lemne de foc, 
precum şi izuri de mucegai şi putreziciune. 

O mică deschizătură din apropierea tavanului lăsa să pătrundă 
raze de soare piezişe, în care juca praful, ce păreau să 
adâncească întunericul în loc să-l alunge. Din povestirile mamei 
am ajuns să cunosc atât de bine beciul, încât şi acum, când 
scriu acestea, dacă închid ochii cobor în el şi trag în piept 
amestecul lui ameţitor de mirosuri. 

In 1920, la puţină vreme după ce trupele poloneze ale 
mareşalului Pilsudski au cucerit de la ruşi Rovno-ul şi tot vestul 

Ucrainei, primarul Lebedevski a căzut în dizgrație şi a fost 
mazilit. Succesorul lui a fost un târâie-brâu grosolan şi beţiv, pe 
nume Bojarski, care, colac peste pupăză, era un antisemit 
feroce. Casa lui Lebedevski din strada Dubinska a fost 
cumpărată la un preţ bun de bunicul meu, proprietarul de moară 
Naphtali Hertz Mussman. S-a mutat acolo cu soţia lui, Itta, şi 
cele trei fiice, Haya, sau Nyusya, cea mai mare, născută în 1911, 
RivkaFeiga, sau Fania, născută după doi ani, şi ultima născută, 


Sarah, sau Sonia, care a venit pe lume în 1916. Casa, după cum 
mi s-a spus, încă mai există. 

Pe o parte a străzii Dubinska, al cărei nume a fost schimbat de 
polonezi în strada Kazarmowa (Cazărmii), se aflau vilele celor 
mai bogaţi locuitori ai oraşului, în vreme ce latura cealaltă era 
ocupată de localurile armatei (kazarmy). Primăvara, parfumul 
grădinilor şi livezilor umplea strada, amestecat uneori cu 
mirosuri de spălat sau de copt, de pâine proaspătă, prăjituri, 
biscuiţi şi plăcinte şi aromele de mâncăruri foarte condimentate 
care adiau dinspre bucătăriile caselor. 

În casa aceea mare, cu numeroasele ei odăi, continuau să 
trăiască diferiţi locatari pe care Mussmanii îi „moşteniseră" de la 
Lebedevski. Pe Papa nu l-a lăsat inima să-i dea afară. Aşa că 
bătrâna servitoare, Xenia Dimitrievna, Xenietcika, locuia în 
continuare în spatele bucătăriei, cu fata ei, Dora, care poate că 
era sau poate că nu era zămislită de Lebedevski însuşi; toţi îi 
spuneau simplu, Dora, fără patronimic. lar la capătul coridorului, 
dincolo de draperia grea, aristocrata scăpătată Liuba, Liubova 
Nikiticina, pretinzând în continuare că se trage oarecum din 
familia imperială, a rămas netulburată în spaţiul ei micut, 
împreună cu fiicele ei Tasia şi Nina; toate trei erau foarte slabe, 
drepte şi mândre, şi întotdeauna îmbrăcate foarte îngrijit, „ca un 
cârd de păuni". 

Într-o cameră luminoasă, mare, aflată în partea din faţă a 
casei, pentru care plătea lunar chirie, şi care era numită 
Kabinett, trăia un colonel (polkovnik) polonez pe nume Jan 
Zakrzewski. 

Era un bărbat lăudăros, leneş şi sentimental care trecuse de 
cincizeci de ani, voinic, viril, cu umeri laţi şi deloc urât. Fetele i 
se adresau cu pane polkovnik. În fiecare vineri Itta Mussman o 
trimitea pe una dintre fiicele ei cu o tavă de prăjituri cu mac 
frumos mirositoare, abia scoase din cuptor; ea trebuia să 
ciocănească politicos la uşa lui pan polkovnik, să facă o 
plecăciune şi să-i ureze Shabbat fericit în numele întregii familii. 
Colonelul se apleca şi o mângâia pe copilă pe păr, uneori pe 
spate sau pe umăr; le numea pe toate ţiganka (ţigăncuşă) şi îi 
jura fiecăreia că o să o aştepte credincios şi n-o să se însoare cu 
nimeni altcineva decât cu ea, când o să fie destul de mare. 

Bojarski, primarul antisemit care îl înlocuise pe Lebedevski, 
venea uneori să joace cărţi cu colonelul în retragere Zakrzewski. 


Beau împreună şi fumau „până ce aerul se înnegrea". Şi pe 
măsură ce treceau orele, vocile lor erau din ce în ce mai groase 
şi mai răguşite, iar râsul lor răsunător se umplea de grohăieli şi 
horcăieli. Când venea primarul, fetele erau trimise în spatele 
casei sau în grădină, ca nu cumva urechile lor să prindă vorbe 
care nu se cuvine să fie auzite de domnişoarele bine-crescute. 
Din când în când servitoarea le ducea bărbaţilor ceai fierbinte, 
cârnaţi, heringi sau o tavă cu compot, biscuiţi şi nuci. 

De fiecare dată le transmitea respectuos rugămintea stăpânei 
casei de a vorbi mai încet, pentru că are „o cumplită durere de 
cap". Ce îi răspundeau domnii bătrânei servitoare nu vom şti 
niciodată, pentru că era „surdă ca zece pereţi" (alteori ziceau 
„surdă ca Dumnezeu Atotputernicul"). Ea îşi făcea cruce cu 
smerenie, se înclina şi părăsea odaia târându-şi picioarele 
obosite şi îndurerate. 

Şi odată, într-o duminică devreme, înainte de revărsarea 
zorilor, când toţi cei din casă erau încă în pat, dormind duşi, 
colonelul Zakrzewski s-a hotărât să-şi încerce pistolul. Mai întâi a 
tras în grădină, prin fereastra închisă. Din întâmplare, sau în 
vreun fel misterios, a reuşit prin întuneric să lovească un 
porumbel, pe care l-au găsit dimineaţa rănit, dar încă viu. 

Apoi, din cine ştie ce motiv, a tras în sticla de vin de pe masa 
lui, s-a împuşcat în coapsă, a tras de două ori în candelabru, dar 
nu l-a nimerit, şi cu ultimul glonţ şi-a sfărâmat fruntea şi a murit. 
Era un bărbat gureş şi sentimental, foarte sincer; adesea se 
pornea să cânte sau să plângă, întristat de tragedia istorică a 
poporului său, trist din cauza purceluşului celui drăgălaş pe care 
vecinul l-a bătut cu parul până l-a omorât, mâhnit de soarta 
amară a păsărilor cântătoare la sosirea iernii, de suferinţa lui 
Isus țintuit pe cruce, era foarte întristat chiar şi din cauza 
evreilor, care erau persecutați de cincizeci de generaţii şi încă 
nu ajunseseră la lumină, era întristat de propria viaţă, care se 
scurgea fără vreun rost, şi îngrozitor de trist din cauza unei fete, 
Vasilisa, pe care o lăsase cândva să plece de lângă el, acum 
mulţi ani, lucru pentru care mereu îşi blestema prostia şi viaţa 
goală, netrebnică: „Doamne, Dumnezeul meu", declama în 
latina lui poloneză, „de ce Ţi-ai întors chipul de la mine? Şi de ce 
Ţi-ai întors chipul de la noi toţi? " 

In acea dimineaţă le-au scos pe cele trei fete din casă pe uşa 
din spate, prin livadă şi pe poarta grajdului, iar când s-au întors, 


odaia din faţă era goală, curățată şi pusă în rânduială şi aerisită 
şi toate lucrurile colonelului fuseseră îndesate în saci şi duse de 
acolo. Doar un miros de vin, de la sticla care fusese sfărâmată, 
îşi amintea mătuşa Haya, a mai stăruit câteva zile. 

* 

Şi odată fata care avea să fie mama mea a găsit acolo un bilet, 
pitit într-o crăpătură a şifonierului, scris într-o polonă destul de 
rudimentară de o mână de femeie, în care cineva îi scria 
preascumpului ei lupişor ca să-i spună că în toată viaţa ei nu a 
întâlnit un bărbat mai bun sau mai generos decât el şi că ea nu 
e vrednică nici să-i sărute tălpile. Mica Fania a observat două 
greşeli de ortografie în polonă. Biletul era semnat cu litera N, 
sub care autoarea desenase două buze pline, întinse pentru o 
sărutare. „Nimeni", a spus mama, „nu ştie nimic despre 
altcineva. Nici măcar despre vecinul de alături. Nici măcar 
despre cel cu care eşti căsătorit. Sau despre o rudă sau copilul 
său. Absolut nimic. Nici chiar despre noi înşine. Nu ştim nimic. Şi 
dacă ne închipuim uneori, pentru o clipă, că totuşi ştim ceva, e 
şi mai rău, pentru că e mai bine să trăieşti fără să ştii nimic 
decât să trăieşti în greşeală. Cu toate că, de fapt, cine ştie? 
Poate că, dacă ne gândim mai bine, e mult mai uşor să trăieşti 
în greşeală decât în întuneric? " 

Din apartamentul ei cu două camere, cu obloanele veşnic 
închise, cu prea multă mobilă, curat şi ordonat, întunecat, 
înăbuşitor, de pe strada Wessely din Tel Aviv (în vreme ce afară 
se înfiripă o zi de septembrie umedă şi apăsătoare), mătuşa 
Sonia mă duce să văd vila din cartierul Wolja de la nord-vestul 
oraşului Rovno. Strada Kazarmowa, fostă Dubinska, se încrucişa 
cu strada principală din Rovno, căreia i se zicea Şossejna, însă 
după venirea polonezilor a fost rebotezată Czecziego Maja, 
strada „Trei Mai", în cinstea zilei naţionale a Poloniei. 

Când te apropii de casă dinspre stradă, îmi povesteşte mătuşa 
Sonia, precis şi amănunţit, mai întâi traversezi grădiniţa din faţă, 
numită palisadnik, cu tufele ei de iasomie, îngrijite („şi îmi 
amintesc încă o anumită tufă de pe stânga, care avea un miros 
foarte puternic şi deosebit de picant, şi de aceea îi ziceam 
«îndrăgostita»..."). Şi erau flori numite margaritki, cărora le 
ziceţi acum margarete. Şi erau tufe de trandafiri, royociki, 
făceam din petalele lor un fel de konfitura, o dulceaţă atât de 
dulce şi de aromată, că îţi închipuiai că probabil se linge singură 


când n-o vede nimeni. Trandafirii creşteau pe două straturi 
rotunde înconjurate de pietre mici sau cărămizi aşezate oblic şi 
date cu var, aşa încât arătau ca un şir de lebede albe ca zăpada 
care se reazemă una de alta. 

Dincolo de aceste tufe aveam o băncuţă verde şi lângă ea 
coteai la stânga către intrarea principală: erau patru sau cinci 
trepte late şi o uşă mare, cafenie, cu tot soiul de podoabe şi 
sculpturi, rămăşiţă a gustului baroc al primarului Lebedevski. 

Intrarea principală dădea într-un hol cu mobilier din mahon şi o 
fereastră mare, cu perdele care ajungeau până la podea. 

Prima uşă pe dreapta ducea la Kabinett, unde trăia polkovnik- 
ul pane Jan Zakrzewski. Slujitorul lui, sau denşcik, un ţărănuş cu 
faţă lată şi roşie ca o sfeclă, acoperită de coşuri, din cele cu care 
te trezeşti când ai gânduri pe care nu-i frumos să le ai, dormea 
în faţa uşii lui noaptea, pe o saltea care era strânsă în timpul 
zilei. Când acest denşcik se uita la noi, fetele, ochii îi ieşeau din 
cap ca şi cum dădea să moară de foame. Nu vorbesc de foamea 
de pâine, de fapt îi aduceam tot timpul pâine de la bucătărie, 
oricâtă vroia. Polkovnik-ul îl bătea pe denşcik cu cruzime, iar 
apoi îi părea rău şi îi dădea bani de buzunar. 

Puteai intra în casă prin aripa din dreapta - era o cărare pavată 
cu pietre roşietice, foarte alunecoasă iarna. Şase copaci 
creşteau de-a lungul cărării, pe ruseşte li se spunea siren, nu 
ştiu cum le ziceţi voi, poate că nici nu există aici. Aceşti copaci 
aveau uneori ciorchini mici de flori purpurii, cu o aromă atât de 
îmbătătoare, că ne opream anume acolo şi o trăgeam adânc în 
piept până ce ne simţeam câteodată ameţite şi vedeam în faţa 
ochilor tot felul de puncte strălucitoare, în tot felul de culori fără 
nume. 

În general, eu cred că există mult mai multe culori şi mirosuri 
decât cuvinte. Cărarea de pe latura casei te ducea la şase trepte 
care dădeau într-o mică verandă deschisă unde era o bancă - 
banca iubirii îi ziceam cu toţii, din cauza a ceva nu prea frumos 
despre care nu voiau să ne spună, dar ştiam că are de-a face cu 
servitorii. Intrarea servitorilor era prin această verandă; o 
numeam ciorni bod, care înseamnă uşa neagră. 

Dacă nu intrai în casă pe uşa din faţă sau pe corny bod, puteai 
urma cărarea de pe latura casei şi ajungeai în grădină, care era 
uriaşă: cel puţin la fel de mare ca de aici, din strada Wessely, 
până în strada Dizengoff. Sau chiar până în strada Ben Yehuda. 


In mijlocul grădinii era o alee cu o mulţime de pomi fructiferi pe 
amândouă părţile, tot soiul de pruni şi doi cireşi ale căror flori 
arătau ca o rochie de mireasă, şi ai noştri făceau din fructe 
vişniak şi piroşki. Mere Reinette, popirovki şi gruşi - pere uriaşe, 
zemoase, pere pontovki, cărora băieţii le dădeau nume pe care 
nu-i frumos să le repet. Pe cealaltă parte erau alţi pomi 
fructiferi, piersici zemoase, mere care semănau cu cele cărora le 
zicem Peerless, şi pere mici şi verzi despre care băieţii spuneau 
tot lucruri care ne făceau să ne acoperim bine urechile cu 
mâinile, ca să nu le auzim. Şi prune lungi pentru dulceaţă, şi 
printre pomi erau tulpini de zmeură şi tufe de mure şi de 
coacăze negre. Şi aveam mere speciale pentru iarnă, pe care le 
puneam sub paie în cerdak - în pod - să se coacă pe îndelete 
pentru iarnă. Puneau acolo şi pere, învelite tot în paie, să 
doarmă câteva săptămâni şi să se trezească doar iarna, şi aşa 
aveam fructe bune pe timpul iernii, când alţi oameni nu aveau 
de mâncare decât cartofi, şi nici cartofi întotdeauna. Papa avea 
o vorbă, că bogăţia este un păcat, iar sărăcia o pedeapsă, dar se 
pare că voia lui Dumnezeu e să nu fie legătură între păcat şi 
pedeapsă. Un om păcătuieşte şi altul este pedepsit. Aşa e făcută 
lumea. _ 

Era aproape comunist Papa, bunicul tău. Intotdeauna îl lăsa pe 
tatăl lui, bunicul Ephraim, să mănânce cu cuțitul şi furculiţa, pe 
un şervet alb, la masa din biroul de la moară, iar el se aşeza la 
masă cu lucrătorii săi, lângă soba cu lemne, şi mânca împreună 
cu ei, cu mâinile, pâine de secară şi hering murat, o felie de 
ceapă cu sare, şi un cartof în coajă. Mâncau pe un ziar aşezat pe 
podea şi îşi clăteau gâtul cu o înghiţitură mare de vodcă. La 
fiecare sărbătoare, în ajun, Papa le dădea fiecăruia un sac de 
făină, o sticlă de vin şi câteva ruble. Obişnuia să arate către 
moară şi să zică - Nu, toate astea nu-s ale mele, sunt ale 
noastre! Bunicul tău era ca Wilhelm Tell al lui Schiller, 
preşedintele socialist care bea vin din aceeaşi cupă cu soldaţii 
de rând. 

Cu siguranţă că acesta a fost motivul pentru care în 1919, 
când comuniştii au venit în oraş şi pe dată i-au pus la zid pe toţi 
capitaliştii şi Fabrikanten - proprietarii de fabrici -, lucrătorii lui 
Papa au deschis capacul motorului cel mare, nu-mi amintesc 
cum îi zicea, motorul principal care alimenta Walzen - roţile - ca 
să macine porumbul, şi l-au ascuns acolo şi l-au încuiat înăuntru, 


şi au trimis o Delegation la povodir-ul roşu şi i-au spus: „Ascultă- 
ne bine, rugămu-te, tovarăşe Guvernator, Gert Yefremovici 
Mussman al nostru, să nu care cumva să te atingi de el, nici 
măcar de un fir de păr de-al lui, aşa! Hertz Mussman - on naş 
batka" (care înseamnă în ucraineană „e tatăl nostru"). 

Şi autorităţile sovietice din Rovno chiar l-au făcut pe bunicul 
tău uparvlaiuşi - şeful - morii, nu s-au amestecat în treburile lui, 
dimpotrivă, au venit şi i-au zis cam aşa: „Dragă tovarăşe 
Mussman, ascultă, rogu-te, de acum încolo, dacă ai vreun necaz 
cu un lucrător leneş sau un sabotajnik - nu trebuie decât să ni-l 
arăţi nouă, şi-l punem la zid." Desigur, bunicul tău a făcut taman 
pe dos: era foarte iscusit când venea vorba să-şi apere 
muncitorii de acest guvern al muncitorilor. Şi în acelaşi timp 
alimenta cu făină toată Armata Roşie din raionul nostru. 

O dată s-a întâmplat ca guvernatorul sovietic să preia o 
încărcătură uriaşă de grâu mucegăit de-a binelea şi s-a îngrozit, 
căci pentru asta îl puteau pune pe el la zid pe loc, Ce-i asta, de 
ce l-ai primit fără să verifici? Aşadar, ce a făcut guvernatorul ca 
să-şi scape pielea? Noaptea târziu a poruncit ca întreaga 
încărcătură să fie descărcată la moara lui Papa şi i-a poruncit să 
o prefacă în făină până la cinci dimineaţa. 

Pe întuneric, Papa şi lucrătorii nici măcar n-au observat că 
grâul era mucegăit, s-au pus pe treabă şi l-au măcinat pe tot, au 
trudit toată noaptea, şi dimineaţa s-au trezit cu o făină împuţită, 
plină de viermi. Papa a înţeles pe dată că de această făină 
răspundea acum el, şi că el trebuia să aleagă, fie să accepte 
răspunderea, fie să-l acuze fără dovezi pe guvernatorul sovietic 
care îi trimisese grâul mucegăit: în amândouă cazurile ajungea 
la plutonul de execuţie. 

Ce-i rămânea de făcut? Să dea toată vina pe lucrătorii săi? 

Aşa că pur şi simplu a aruncat făina mucedă, cu viermi cu tot, 
şi în locul ei a adus din depozitul lui o sută cincizeci de saci de 
făină de cea mai bună calitate, nu din cea pentru armată, ci din 
cea albă, pentru prăjituri şi ciolla, şi dimineaţa, fără să zică 
nimic, i-a trimis făina asta guvernatorului. Nici guvernatorul n-a 
zis nimic, chiar dacă în sufletul lui poate că s-a ruşinat un pic că 
a încercat să treacă vina în cârca bunicului tău. Dar ce mai 
putea face acum? La urma urmei, Lenin şi Stalin nu acceptau 
niciodată explicaţii sau scuze de la nimeni: pur şi simplu îi 
puneau la zid şi îi împuşcau. 


Fireşte, guvernatorul a priceput că ceea ce îi dădea Papa nu 
era în nici un caz grâul lui împuţit, şi că, prin urmare, Papa le 
salvase amândurora pielea pe cheltuiala proprie. Şi a lucrătorilor 
lui. 

Povestea asta are o urmare. Papa avea un frate, Mikhail, 
Michael, care avea norocul să fie surd ca Dumnezeu. Zic 
norocul, pentru că unchiul Michael avea o scorpie de nevastă, 
Rakhil, care era tare rea, striga la el şi-l înjura zi şi noapte cu 
vocea ei aspră, răguşită, dar el nu auzea nimic: trăia într-o pace 
tăcută, ca luna pe cer. 

In toţi acei ani Mikhail s-a învârtit pe la moara lui Papa fără să 
facă nimic, bând ceai cu bunicul Ephraim în birou şi 
scărpinându-se, şi pentru asta Papa îi plătea un salariu lunar 
frumuşel. Intr-o zi, la câteva săptămâni după povestea cu făina 
mucedă, sovieticii l-au luat dintr-odată pe Mikhail şi l-au înrolat 
în Armata Roşie. Dar în aceeaşi noapte lui Mikhail i-a apărut 
brusc în vis mama sa, Haya, şi i-a zis: „Grăbeşte-te, fiule, 
grăbeşte-te să fugi, că mâine şi-au pus în gând să te omoare". 

Aşa că s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a fugit din cazarmă de 
parcă ar fi luat foc: un dezertor, rastralki. Dar roşii au pus pe 
dată laba pe el şi l-au trimis în faţa curţii marţiale şi au dat 
sentinţa să fie pus la zid. Întocmai aşa cum mama lui îl 
prevenise în vis! Numai că în vis ea uitase să spună că era pe 
dos, că nu trebuia în nici un caz să fugă, să dezerteze! 

Papa s-a dus în piaţă să-şi ia rămas-bun de la fratele său, nu 
mai era nimic de făcut, când dintr-odată, în mijlocul pieţii, unde 
soldaţii îşi încărcaseră deja armele pentru Mikhail - dintr-odată 
guvernatorul ăsta, cel cu făina mucedă, se răsuceşte către 
condamnat şi strigă: „Spune-mi, rogu-te, ti brat al lui Gertz 
Yefremovici? Eşti cumva fratele lui Hertz, fiul lui Ephraim? " ŞI 
Mikhail îi răspunde: „Da, tovarăşe general!" Şi guvernatorul se 
răsuceşte către Papa şi-l întreabă: „E fratele tău? " lar Papa 
răspunde şi el: Da, da, tovarăşe general! E fratele meu! 
Categoric, fratele meu! Şi atunci generalul pur şi simplu se 
răsuceşte şi-i zice unchiului Mikhail: Nu, idi domoi! Poşol! Du-te 
acasă! Şterge-o de aici! Şi se apleacă spre Papa, ca să nu-l audă 
nimeni, şi iată ce-i zice, în şoaptă: „Nu, ce, Gertz Yefremovici? 
Credeai oare că eşti singurul care ştie cum să prefacă rahatul în 
aur curat? " 


_ Bunicul tău era comunist în inima lui, dar nu era bolşevic roşu. 
Intotdeauna l-a considerat pe Stalin un alt Ivan cel Groaznic. 
Era, cum, să zic, un fel de comunist pacifist, un narodnic, un 
comunist tohtoişcik, care se opunea vărsării de sânge. Era 
foarte speriat de răul care mijeşte în sufletul oamenilor de toate 
condiţiile: ne spunea întotdeauna că ar trebui să existe într-o zi 
un regim popular comun tuturor oamenilor cumsecade de pe 
lume. Dar că mai întâi de toate va trebui să fie eliminate treptat 
toate statele şi armatele şi poliţia secretă, şi doar după aceea va 
fi cu putinţă să începi treptat să creezi egalitate între bogaţi şi 
săraci. Să iei impozit de la unii şi să le dai celorlalţi, doar că nu 
dintr-odată, pentru că asta duce la vărsare de sânge, ci încetul 
cu încetul. Spunea: Mit aroapfalendiker. Mergând lin la vale. 
Chiar dacă e nevoie de şapte sau opt generaţii, aşa încât bogaţii 
să nu bage de seamă că, pe zi ce trece, nu mai sunt aşa de 
bogaţi. Lucrul principal, după părerea lui, era că trebuie să 
începem să convingem lumea în cele din urmă că nedreptatea şi 
exploatarea sunt o boală a omenirii şi că dreptatea este singurul 
leac: e adevărat, un leac amar, asta ne spunea întotdeauna, un 
leac periculos, un leac puternic pe care trebuie să-l iei cu 
picătura până ce trupul se învaţă cu el. Oricine încearcă să-l dea 
pe gât dintr-odată nu provoacă altceva decât dezastru, varsă 
râuri de sânge. Uitaţi-vă numai la ce-au făcut Lenin şi Stalin din 
Rusia şi din întreaga lume! E adevărat, Wall Street chiar e un 
vampir care suge sângele lumii, dar n-ai să scapi de vampir prin 
vărsare de sânge, dimpotrivă, nu faci decât să-l întăreşti, îi dai 
să bea din ce în ce mai mult sânge proaspăt! 

Necazul cu Troțki, Lenin, Stalin şi prietenii lor, după părerea 
bunicului tău, este că au încercat să orânduiască din nou 
întreaga viaţă, dintr-o lovitură, după cărţi, cărţile lui Marx şi 
Kngels şi ale altor mari gânditori ca ei; poate că or fi cunoscut 
foarte bine bibliotecile, dar n-aveau nici o idee despre viaţă, nici 
despre răutate sau gelozie, invidie, rishes sau cum e să te 
bucuri de necazurile altora. Nicicând, nicicând nu se va putea 
orândui viaţa după o carte! Nici Shulhan Arukh a noastră, nici 
Isus din Nazaret şi nici Manifestul lui Marx! Nicicând! In general, 
obişnuia Papa să ne spună, mai bine să orânduim şi să 
reorânduim ceva mai puţin şi să ne ajutăm între noi ceva mai 
mult, şi poate şi să iertăm. Bunicul tău credea în două lucruri: 
îndurare şi dreptate, derbaremen un gerecitigkeit. Dar era de 


părere că trebuie să faci întotdeauna legătura între ele: 
dreptatea fără îndurare nu e dreptate, e un abator. Pe de altă 
parte, îndurarea fără dreptate o fi ea bună pentru Isus, dar nu şi 
pentru muritorii de rând, care au mâncat din mărul răului. Asta 
era părerea lui: mai puţină orânduială, mai multă milă. 

In faţa lui ciorni hod, „uşa neagră", creştea un minunat kaştan, 
un splendid castan bătrân, care semăna un pic cu regele Lear, şi 
sub el Papa pusese să se aşeze o bancă pentru noi trei - o 
numeam „banca surorilor". Când era frumos afară şedeam acolo 
şi visam cu voce tare la ce se va întâmpla cu noi când o să 
creştem. Care dintre noi va fi inginer, poet sau inventator vestit 
ca Mărie Curie? Asta era soiul de lucruri la care visam. 

Nu visam, aşa cum făceau cele mai multe fete de vârsta 
noastră, să ne mărităm cu un bărbat bogat sau vestit, pentru că 
veneam dintr-o familie bogată, şi nu ne ispitea deloc ideea de a 
ne mărita cu cineva şi mai bogat decât noi. 

Dacă se întâmpla să vorbim despre iubire, nu era vorba de 
vreun boier sau actor vestit, ci numai de cineva cu sentimente 
nobile, de exemplu un mare artist, chiar dacă i-ar fi suflat vântul 
prin buzunare. N-avea importanţă. Ce ştiam noi pe-atunci? 

Cum am fi putut şti ce ticăloşi, ce bestii sunt marii artişti? (Nu 
toţi - fireşte că nu toţi!) Doar că astăzi nu cred că sentimentele 
nobile şi chestiile de felul ăsta sunt lucrul cel mai important în 
viaţă. Cu siguranţă că nu. Sentimentele sunt doar un foc pe o 
mirişte: arde o clipă, şi apoi nu rămâne altceva decât funingine 
şi cenuşă. Ştii care e lucrul principal - lucrul pe care o femeie ar 
trebui să-l caute la bărbatul ei? Ar trebui să caute o calitate care 
nu e deloc excitantă, dar e mai rară decât aurul: buna-cuviinţă. 
Şi poate şi bunătatea. Astăzi, e bine să afli asta, eu pun buna- 
cuviinţă mai presus de bunătate. Buna-cuviinţă e pâinea, 
bunătatea e untul. Sau mierea. 

În livadă, la jumătatea aleii, erau două bănci faţă în faţă, şi era 
locul potrivit unde să te duci când aveai chef să fii singur cu 
gândurile tale, în liniştea neîntreruptă decât de cântecul 
păsărilor şi şoapta vântului prin ramuri. 

Dincolo de ele, la marginea câmpului, era o clădire mică, pe 
care o numeam ofiţina, în care, în încăperea din faţă, se afla un 
cazan negru pentru spălarea rufelor. Ne jucam de-a prizonierele 
vrăjitoarei rele Baba laga, care fierbe în cazan copilitele. Şi mai 
era o odăiţă în spate, în care locuia storoj, grădinarul. 


După ofiţina erau grajdurile, unde stătea faetonul lui Papa, şi 
trăia acolo şi un cal mare, murg. Lângă grajd era o sanie cu 
tălpici de fier cu care Filip, vizitiul, sau fiul lui, Anton, ne ducea la 
coafor în zilele cu gheaţă sau cu zăpadă. Uneori venea cu noi 
Hemi - era fiul lui Rucha şi Arie Leib Pisiuk, care erau foarte 
bogaţi. Familia Pisiuk avea o fabrică de bere şi alimenta tot 
raionul cu bere şi drojdie. Fabrica de bere era enormă, fiind 
condusă de Hertz Meir Pisiuk, bunicul lui Hemi. Oamenii celebri 
care veneau la Rovno trăgeau întotdeauna la familia Pisiuk: 
Bialik, Jabotinski, Cernikovski. Cred că băiatul acela, Hemi Pisiuk, 
a fost prima iubire a mamei tale. Fania avea vreo treisprezece 
ani, sau cincisprezece, şi întotdeauna voia să meargă în trăsură 
sau în sanie cu Hemi, dar nu şi cu mine, iar eu întotdeauna mă 
vâram cu dinadinsul între ei. Aveam nouă sau zece ani, nu-i 
lăsam să fie singuri, eram o copilită proastă. Aşa mi se spunea 
pe atunci. Când voiam să o scot din fire pe Fania o numeam, în 
faţa tuturor, Hemucika, asta vine de la Hemi. Nehemiah. Hemi 
Pisiuk s-a dus să studieze la Paris şi acolo l-au omorât. Nemţii. 

Papa, bunicul tău, ţinea la Filip, vizitiul, şi îi plăceau foarte mult 
caii, şi îi plăcea chiar şi fierarul care venea să ungă trăsura, dar 
lucrul pe care îl ura cu adevărat era să meargă în trăsură, 
purtând haină de blană cu guler de vulpe, ca un boier, în spatele 
vizitiului său ucrainean. Prefera să meargă pe jos. 

Cumva, nu-i plăcea să fie bogat. In trăsură sau fauteuil, 
înconjurat de buffets şi candelabre de cristal, se simţea un pic 
ca un komediant. 

După mulţi ani, când îşi pierduse toată averea şi a venit în 
Israel cu mâinile goale, de fapt nu i s-a părut că ar fi prea rău. 

Nu simţea deloc lipsa averii. Dimpotrivă, se simţea uşurat. Nu-l 
deranja să transpire în plin soare, îmbrăcat cu o vestă cenuşie, 
cărând în spate un sac de făină de 30 de kilograme. Doar mama 
suferea cumplit, blestema, striga la el şi îl insulta, că de ce a 
scăpătat? Unde suntfauteuih, cristalele şi candelabrele? Merita 
oare la vârsta ei să trăiască la fel ca un mujik, ca o hoholka, fără 
bucătăreasă, coafeză şi croitoreasă? Când o să-şi revină în 
sfârşit şi o să construiască o nouă moară la Haifa, ca să-şi 
recapete poziţia pierdută? Ca nevasta pescarului din poveste, 
aşa era mama. Dar am iertat-o pentru toate. Fie ca şi Dumnezeu 
să o ierte. Şi o să aibă multe de iertat! Fie ca Dumnezeu să mă 
ierte şi pe mine că vorbesc aşa de ea, odihnească-se în pace. 


Odihnească-se în pace, aşa cum nu i-a dat lui Papa o clipă de 
pace toată viaţa lui. Timp de patruzeci de ani au trăit în această 
tară şi în fiecare zi, de dimineaţă până seara, ea n-a făcut 
altceva decât să-i otrăvească lui viaţa. Şi-au găsit un soi de 
colibă dărăpănată într-un câmp de ciulini, dincolo de Kiriat 
Motskin, o colibă cu o singură încăpere, fără apă şi fără closet, 
acoperită cu carton gudronat - îţi aminteşti coliba lui Papa şi 
Mama? Da? Singurul robinet era afară, printre ciulini, apa era 
plină de rugină, iar closetul era o gaură în pământ într-un 
adăpost din spatele colibei, pe care Papa l-a înjghebat din bucăţi 
de lemn. 

Poate că nu e în întregime vina mamei că i-a otrăvit aşa viaţa. 

La urma urmei, ea a fost foarte nefericită aici. Cumplit! A fost o 
femeie cu totul nefericită. S-a născut nefericită. Nici măcar 
candelabrele şi cristalurile n-au făcut-o fericită. Dar era soiul de 
persoană nefericită care trebuie neapărat să-i facă şi pe ceilalţi 
să se simtă rău, ăsta a fost ghinionul bunicului tău. 

De cum a venit în Israel, Papa şi-a găsit de lucru la Haifa, la o 
brutărie. Făcea turul golfului Haifa cu un cal şi o căruţă: au văzut 
că se pricepe la grâu, făină şi pâine, aşa că în loc să-i dea o 
slujbă de morar sau de brutar, l-au pus să care saci de făină şi 
să livreze pâine cu calul şi căruţa lui. După aceea a lucrat mulţi 
ani la turnătoria Vulcan, transportând tot felul de bucăţi de fier 
rotunde şi lungi, pentru construcţii. 

Uneori te lua cu el în căruţă în jurul golfului Haifa. lţi mai 
aminteşti? Da? La bătrâneţe bunicul tău şi-a câştigat pâinea 
cărând scânduri late pentru schele sau nisip de pe țărm pentru 
clădirile noi. 

Îmi amintesc şi azi cum şedeai lângă el, un puşti slăbănog, 
încordat ca elasticul unei praştii; Papa îţi dădea ţie hăţurile. 

Am încă limpede tabloul în faţa ochilor: erai un copil alb, ca 
hârtia, şi bunicul tău era întotdeauna ars de soare, un bărbat 
puternic, chiar şi la şaptezeci de ani era încă puternic, cu pielea 
feţei închisă ca a unui indian, un fel de prinţ indian, un 
maharajah cu ochi albaştri ce scânteiau de râs. Şi şedeai pe 
scândura care slujea de capră într-o vestuţă albă, iar el şedea 
lângă tine într-o vestă de muncitor cenuşie şi plină de sudoare. 
Era cu adevărat fericit, mulţumit de soarta lui, iubea soarele şi 
munca fizică. li plăcea să fie căruţaş, a avut întotdeauna 
înclinații proletare, şi la Haifa se simţea bine ca proletar, iarăşi, 


ca la începutul călătoriei lui, când nu era decât un ucenic de pe 
moşia Vilkov. Poate că se bucura mai tare de viaţă în chip de 
căruţaş decât se bucurase ca bogat proprietar de moară şi de 
casă în Rovno. Şi tu erai un băieţaş tare serios, un băiat care nu 
putea suferi razele soarelui, prea serios, de şapte sau opt ani, 
ţeapăn pe capră, lângă el, neliniştit din pricina hăţurilor, chinuit 
de muşte şi de căldură, speriat că o să fie şfichiuit de coada 
calului. 

Dar te-ai purtat vitejeşte şi nu te-ai plâns. Îmi amintesc de 
parcă s-ar fi petrecut azi. Vesta cea mare şi cenuşie şi cea mică 
şi albă. 

M-am gândit atunci că vei fi cu siguranţă mai mult Klausner 
decât Mussman. Azi nu mai sunt atât de sigură... 

Imi amintesc că discutam de multe ori cu prietenele noastre, 
cu băieţii, cu profesorii la şcoală, şi acasă, între noi, despre 
lucruri ca dreptatea, ce e soarta, ce e frumuseţea, ce e 
Dumnezeu? Desigur, discutam şi despre Palestina, asimilare, 
partidele politice, literatură, socialism, sau nenorocirile 
poporului evreu. 

Haya, Fania şi prietenii lor se dădeau în vânt după discuţii. Eu 
discutam mai puţin, pentru că eram sora cea mică, şi 
întotdeauna îmi spuneau: tu taci şi ascultă. Haya era un 
personaj important în mişcarea sionistă. Mama ta era în 
Hashomer Hatsair, am intrat şi eu în Hashomer Hatsair, după 
trei ani. In familia ta, a Klausnerilor, era mai bine să nu 
pomeneşti de Hashomer Hatsair. Erau mult prea de stânga 
pentru ei. Klausnerii nu voiau nici măcar să se pomenească 
numele de Hashomer Hatsair, pentru că îi speria de moarte 
gândul că te-ai putea mânji cu roşu doar dacă îl auzi. 

Odată, se poate să fi fost iarna, de Hanukkah, am avut o mare 
discuţie care a durat, cu întreruperi, săptămâni la rând, despre 
ereditate şi cu liberul-arbitru. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri 
cum mama ta a rostit această frază ciudată, că, dacă deschizi 
capul cuiva şi-i scoţi creierul, vezi imediat că creierul nostru nu e 
altceva decât conopidă. Chiar şi în cazul Chopin sau al lui 
Shakespeare: creierul lor nu era altceva decât conopidă. 

Nici măcar nu-mi amintesc cum a ajuns Fania să zică asta, dar 
îmi amintesc că nu ne mai opream din râs, am râs aşa de mult 
că mi-au dat lacrimile, dar ea nici măcar nu zâmbea. Fania avea 
obiceiul ăsta, să spună, cu un aer foarte serios, lucruri care îi 


făceau pe toţi să râdă, şi ştia că aşa se va întâmpla, dar ea nu 
râdea. Fania râdea doar când avea ea chef, nu odată cu toată 
lumea, tocmai când nimănui nu i se părea că ar fi ceva amuzant 
în discuţia noastră - atunci mama ta izbucnea dintr-odată în râs. 

Nimic altceva decât conopidă, a zis ea, şi ne-a arătat cu 
mâinile mărimea conopidei, şi ce minune e, a zis ea - în 
conopida asta găseşti cerul şi pământul, soarele şi toate stelele, 
ideile lui 

Platon, muzica lui Beethoven, Revoluţia Franceză, romanele lui 
Tolstoi, Infernul lui Dante, toate deserturile şi oceanele, e loc 
acolo pentru dinozauri şi balene, totul poate intra în conopida 
aceea, toate nădejdile, dorinţele şi greşelile şi închipuirile 
omenirii, e loc acolo pentru orice, chiar şi pentru negul ăla 
umflat cu firele negre de păr din el ce şade pe bărbia lui Başka 
Duraşka. În clipa în care Fania a băgat negul scârbos a lui Başka 
drept între Platon şi Beethoven am izbucnit cu toţii în râs din 
nou, în afară de mama ta care doar se uita ţintă la noi, cu 
uimire, de parcă nu conopida ar fi fost atât de amuzantă, ci noi. 

Mai târziu Fania mi-a scris o scrisoare filozofică de la Praga. 

Aveam vreo şaisprezece ani şi ea era o studentă de 
nouăsprezece ani, scrisorile pe care mi le trimitea erau poate 
cam prea de haut en bas, pentru că eram privită întotdeauna ca 
o copilă prostuţă, dar îmi amintesc că era o scrisoare lungă, 
amănunţită, despre ereditate în comparaţie cu mediul şi liberul- 
arbitru. 

Am să încerc să-ţi spun ce zicea, dar va fi, desigur, cu 
cuvintele mele, nu ale Faniei: nu cunosc multe persoane în stare 
să exprime ceea ce putea exprima Fania. Aşadar, iată cam ce 
mi-a scris: că ereditatea şi mediul care ne educă, şi clasa 
noastră socială - toate astea sunt precum cărţile împărţite la 
întâmplare înainte de începerea jocului. Nu există libertate în 
această privinţă: lumea dă, şi tu iei doar ceea ce ţi s-a dat, n-ai 
nici o şansă să alegi. Dar, mi-a scris ea de la Praga, problema e 
ce face fiecare cu cărţile care i s-au dat. Unii joacă strălucit cu 
cărţi proaste, iar alţii fac tocmai pe dos: irosesc şi pierd totul, 
chiar şi cu cărţi excelente. Şi la asta se reduce libertatea 
noastră: cum jucăm cu cărţile care ni s-au dat. Dar chiar şi 
libertatea de a juca bine sau rău, scria ea, depinde, în mod 
ironic, de norocul fiecăruia, de răbdare, inteligenţă, intuiţie sau 
cutezanţă. ŞI, în ultimă instanţă, sigur că şi acestea sunt simple 


cărţi care ni s-au dat sau nu înainte să înceapă jocul. Şi dacă-i 
pe aşa, ce mai rămâne din libertatea noastră de alegere? 

Nu prea mult, scria mama ta, în ultimă instanţă, poate că tot 
ce ne rămâne este libertatea de a râde de situaţia noastră sau 
de a ne plânge de ea, de a juca sau de a lăsa cărţile din mână, 
de a încerca mai mult sau mai puţin să înţelegem cum stau 
lucrurile, sau de a renunţa şi a nu încerca să înţelegem - pe 
scurt, alegerea este între a trece prin viaţă treaz sau într-un soi 
de letargie. Asta e, în mare, ceea ce a spus Fania, mama ta, dar 
cu cuvintele mele. Nu cu ale ei. Nu o pot spune cu cuvintele ei. 

* 

Acum, că vorbim de soartă în comparație cu libertatea de 
alegere, că vorbim de cărțile de joc, mai am o poveste pentru 
tine... Filip, vizitiul ucrainean al familiei Mussman, avea un fiu 
brunet, chipeş, pe nume Anton: ochi negri scânteietori ca 
diamantele, o gură cu colţurile un pic lăsate, semn de dispreţ şi 
putere, umeri largi, voce de bas, ca a unui taur, paharele din 
kommoda zăngăneau când striga Anton. De câte ori trecea pe 
stradă pe lângă o fată, Anton ăsta dinadins încetinea pasul, iar 
lata, fără să-şi dea seama, păşea un pic mai iute şi respiraţia i 
se iuţea şi ea. Imi amintesc că obişnuiam să râdem una de alta, 
noi, surorile, şi prietenele noastre: care şi-a aranjat bluza aşa 
pentru Anton? Care şi-a prins în păr o floare pentru Anton? 

Şi care a ieşit să se plimbe pe stradă pentru Anton, cu o fustă 
plisată, scrobită, şi şosete albe ca zăpada? 

Alături de noi, pe strada Dubinska, locuia inginerul Steleţki, 
nepotul prinţesei Ravzova, cea la care bunicul tău fusese trimis 
să muncească pe când avea doisprezece ani. Era acelaşi inginer 
sărac care înființase moara, cel pentru care a lucrat la început 
Papa, cumpărând apoi şi partea lui. Într-o zi soţia lui, Ira, Irina 
Matveievna, i-a părăsit pe el şi pe cei doi copii. Pur şi simplu a 
fugit, ţinând strâns în mână o valijoară albastră, drept la coliba 
mică de peste drum, pe care Anton, fiul vizitiului Filip, şi-o 
ridicase dincolo de grădina noastră din faţă, la marginea zonei 
locuite. De fapt, era pe un câmp unde păşteau vacile. E drept că 
avea motive să fugă de la soţul ei: o fi avut el o scânteie de 
geniu, dar era un geniu beţiv, şi uneori o pierdea la cărţi, adică o 
dădea pentru o noapte în loc de plată, înţelegi ce vreau să zic. 

Imi amintesc că am întrebat-o pe mama despre asta, şi ea s-a 
albit la faţă şi mi-a zis, Soniecika! Oi vei! Ar trebui să-ţi fie 


ruşine! încetează, auzi? încetează imediat să te gândeşti la 
lucruri urâte ca acesta şi începe să te gândeşti la lucruri 
frumoase! Pentru că se ştie prea bine, Soniecika, unei fete care 
se gândeşte la lucruri urâte, chiar şi numai în adâncul sufletului, 
începe să-i crească păr în tot felul de părţi ale trupului, şi vocea 
îi devine urâtă şi groasă, ca de bărbat, iar după aceea nimeni n- 
o să mai vrea s-o ia de nevastă! 

Aşa eram crescute pe atunci. Şi care era adevărul? Eu însămi 
nu voiam deloc să am astfel de gânduri, despre o femeie care 
trebuia să meargă în chip de plată noaptea în cine ştie ce colibă 
mizerabilă, cu vreun ticălos beat. Gânduri despre soarta multor 
femei ai căror bărbaţi le pierd. Pentru că sunt şi alte feluri de a 
pierde o femeie. Nu numai la cărţi! însă gândurile nu sunt ca 
televizorul, când vezi lucruri neplăcute să apeşi pur şi simplu pe 
buton şi să schimbi programul. Gândurile urâte sunt mai 
degrabă ca nişte viermi în conopidă! 

* 


Mătuşa Sonia îşi aminteşte că Ira Steleţki era o femeie fragilă, 
micuță, cu o față dulce şi uşor mirată. „Arăta întotdeauna de 
parcă tocmai i s-ar fi spus că o aşteaptă Lenin afară, în curte." 

A trăit în coliba lui Anton câteva luni, poate o jumătate de an, 
şi soţul ei, inginerul, le-a interzis copiilor să meargă la ea şi chiar 
să-i răspundă dacă le-ar fi vorbit, dar o puteau vedea zilnic de 
departe, şi ea îi putea vedea. Soţul ei, Steleţki, putea şi el să o 
vadă tot timpul, de la distanţă, în coliba lui Anton. Lui 

Anton îi plăcea să o salte de la pământ: chiar şi după ce 
născuse doi copii îşi păstrase trupul suplu, minunat, al unei 
fetişcane de şaisprezece ani, lui îi plăcea să o ridice cu mâinile, 
ca pe un căţel, să o învârtească, să o arunce în sus şi să o 
prindă, hop, hop, hopa, iar ea ţipa de frică şi îl izbea cu 
pumnişorii pe care el trebuie să-i fi simţit ca o gâdilătură. Anton 
era puternic ca un bou: ar fi putut îndrepta cu mâinile goale osia 
trăsurii noastre, dacă s-ar fi îndoit. Era pur şi simplu o tragedie 
fără cuvinte: în fiecare zi Ira Steleţki îşi vedea casa, copiii şi 
soţul peste drum, şi în fiecare zi ei o puteau vedea de departe. 

Odată, femeia asta lipsită de noroc, care deja bea mai mult 
decât i-ar fi priit - şi începea să bea încă de dimineaţă -, ei bine, 
odată s-a ascuns lângă poarta casei lor şi a aşteptat-o pe 
mezina lor, Kira, să se întoarcă de la şcoală. 


S-a nimerit să trec pe acolo şi am văzut de aproape cum 
Kiruchka nu voia s-o lase pe mama ei să o ia în braţe, pentru că 
tatăl le interzisese să aibă de-a face cu ea. Copilei îi era frică de 
tatăl ei, îi era frică până şi să-i spună mamei câteva cuvinte, a 
împins-o, a dat cu picioarele în ea, a strigat după ajutor, până ce 
Kasimir, slujitorul inginerului Steleţki, i-a auzit ţipetele şi a ieşit 
pe trepte. Pe dată a început să-şi fluture mâinile către ea, uite- 
aşa, şi să facă nişte zgomote ca atunci când uşui o găină. 

N-am să uit niciodată cum se îndepărta Ira Steleţki şi plângea, 
nu liniştit, ca o doamnă, nu, plângea ca o slujnică, ca un mujik 
plângea, cu urlete îngrozitoare, neomeneşti, ca o căţea al cărei 
pui e luat şi omorât sub ochii ei. 

Este ceva asemănător la Tolstoi, cu siguranţă că îţi aminteşti, 
în Anna Karenina, când într-o zi Anna se furişează în casa ei, în 
vreme ce Karenin e la birou, reuşeşte să se furişeze în casa care 
odată era a ei şi izbuteşte chiar să-şi vadă pentru o clipă fiul. 
Atâta doar că Tolstoi este mult mai puţin crud decât Ceea ce am 
văzut când lrina Matveievna a fugit de Kasimir, slujitorul, a 
trecut pe lângă mine, atât de aproape pe cât sunt de locul în 
care şezi tu - la urma urmei, eram vecini - dar nu m-a salutat, şi 
am auzit urletele ei sparte şi i-am mirosit răsuflarea şi am văzut 
pe chipul ei că nu mai era cu totul sănătoasă. 

După privirea ei, după felul în care plângea, după mers, am 
putut vedea limpede semnele morţii ei. 

lar după câteva săptămâni sau luni Anton a dat-o afară, de 
fapt el a plecat undeva într-un sat, şi lrina s-a dus acasă, a 
îngenuncheat în faţa soţului ei, şi se pare că inginerul Steleţki s- 
a îndurat de ea şi a primit-o înapoi, dar nu pentru multă vreme: 
au tot dus-o la spital şi până la urmă au venit nişte infirmieri şi 
au legat-o la ochi şi la mâini şi au dus-o cu forţa la un azil de 
nebuni din Kovel. Imi amintesc ochii ei, chiar şi acum când îţi 
povestesc îi văd ochii, şi e aşa de ciudat, au trecut optzeci de 
ani, şi a fost Holocaustul, şi au fost toate războaiele de aici şi 
tragedia noastră, şi bolile, toţi în afară de mine au murit, şi 
totuşi ochii ei încă îmi străpung inima ca două ace de tricotat 
tare ascuţite. 

Ira s-a întors de câteva ori acasă la Steleţki, potolită; se 
îngrijea de copii, chiar a sădit nişte tufe de trandafiri în grădină, 
hrănea păsările, hrănea pisicile, dar într-o zi a fugit iarăşi, în 
pădure, şi când au prins-o a luat un bidon de petrol şi s-a dus la 


coliba cea mică pe care şi-o clădise Anton pe păşune. Coliba era 
acoperită cu carton gudronat - Anton n-a locuit multă vreme 
acolo - şi ea a aprins un chibrit şi a dat foc colibei, cu toate 
bulendrele lui şi cu ea cu tot. larna, când totul era acoperit de 
zăpada albă, grinzile înnegrite ale colibei arse se înălţau din 
zăpadă, arătând către cer şi către pădure ca nişte degete pline 
de funingine. 

După o vreme inginerul Steleţki a luat-o razna de-a binelea şi 
s-a făcut de râsul lumii; s-a însurat din nou, şi-a pierdut toţi 
banii, şi până la urmă i-a vândut lui Papa partea lui din moară. 
Bunicul tău reuşise să cumpere încă dinainte de asta partea lui 
Knijna (prinţesa) Ravzova. Şi când te gândeşti că a pornit-o ca 
ucenic la ea, un rob, un băiat sărman de doisprezece ani şi 
jumătate care şi-a pierdut mama şi a fost alungat din casă de 
mama vitregă. 

Uită-te şi tu ce cercuri ciudate ne desenează soarta: doar şi tu 
aveai exact doisprezece ani şi jumătate când ţi-ai pierdut mama. 
La fel cu bunicul tău. Cu toate că nu te-au trimis la ferma 
vreunui moşier pe jumătate nebun. În schimb, ai fost trimis la un 
kibbutz. Să nu-ţi închipui că nu ştiu ce înseamnă să mergi într-un 
kibbutz ca un copil care nu s-a născut acolo: nu e raiul pe 
pământ. La cincisprezece ani bunicul tău practic conducea 
moara prinţesei Ravzova, şi la aceeaşi vârstă tu scriai poezii. 

După câţiva ani toată moara îi aparţinea lui Papa, care în inima 
lui dispreţuia avuţia. Nu numai că o dispreţuia, îl sufoca. Tatăl 
meu, bunicul tău, a avut stăruinţă şi perspicacitate, generozitate 
şi chiar o înţelepciune lumească aparte. Singurul lucru pe care 
nu l-a avut a fost norocul... 

Grădina era împrejmuită cu un gard din lemn care primăvara 
era vopsit în alb. In fiecare an se văruiau şi trunchiurile 
copacilor, ca să se îndepărteze insectele. Gardul avea o kalitka, | 
portiţă, prin care ajungeai în ploşciadka, un fel de scuar sau de 
spaţiu deschis. In fiecare luni veneau ţiganki, ţigăncile. Îşi 
aşezau acolo căruţa cu coviltir, pictată, cu roţile ei mari, şi 
înălţau un cort mare din pânză unsă cu smoală într-o parte a 
scuarului. Ţigănci frumoase umblau desculţe din uşă în uşă: 
veneau în bucătării să dea în cărţi, să curețe closetele, să cânte 
pentru câteva copeici, şi dacă nu erai cu băgare de seamă, să 
şterpelească.  Pătrundeau în casa noastră prin intrarea 


servitorilor, ciorni hod despre care ţi-am spus, care era pe o 
latură, în aripa casei. 

Această uşă din spate dădea direct în bucătăria noastră, care 
era enormă, mai mare decât tot apartamentul ăsta, avea în 
mijloc o masă cu scaune pentru şaisprezece oameni. Erau o 
maşină de gătit cu douăsprezece plite de diferite mărimi, bufete 
cu uşi galbene şi o grămadă de porţelanuri şi cristaluri. Imi 
amintesc că aveam un platou lunguieţ uriaş, pe care puteai 
servi un peşte mtreg, înfăşurat în frunze şi înconjurat de orez şi 
morcovi. Ce s-a întâmplat cu acel platou? Cine ştie? Poate că 
mai împodobeşte şi acum bufetul vreunui hohol gras. Şi mai era 
un soi de postament, într-un colţ, cu un balansoar tapiţat şi 
alături de el o măsuţă pe care era întotdeauna un pahar cu ceai 
de fructe îndulcit. Acela era tronul pe care mama - bunica ta - 
şedea sau uneori stătea în picioare cu mâinile pe spătarul 
balansoarului, ca un căpitan pe punte, dând porunci bucătăresei 
şi servitoarei şi oricui intra în bucătărie. Şi nu numai în 
bucătărie: iionul ei era astfel aşezat, încât vedea spre stânga, 
prin uşă, coridorul, aşa că putea supraveghea uşile tuturor 
camerelor, i.u la dreapta putea privi prin deschizătură spre aripa 
casei, sufrageria şi camera servitoarei, unde locuia Xenia cu 
frumoasa ei fiică, Dora. Astfel, putea comanda pe toate 
câmpurile de bătălie din poziţia aceea avantajoasă, pe care o 
numeam Dealul lui Napoleon. 

Uneori mama stătea acolo şi spărgea ouă într-un castron şi ne 
făcea pe Haya, Fania şi pe mine să înghiţim gălbenuşurile crude, 
atât de multe încât ne era silă de ele, pentru că era o teorie pe 
acea vreme, că gălbenuşurile te fac rezistent la toate bolile. 
Nimeni nu auzise de colesterol pe atunci. Fania, mama ta, era 
pusă să înghită cele mai multe gălbenuşuri, pentru că 
întotdeauna a fost cea mai firavă şi mai palidă dintre copii. 

Dintre noi trei, mama ta era cea care suferea cel mai mult din 
cauza mamei, care era o femeie tăioasă, destul de milităroasă, 
ca un Feldwebel, un sergent. De dimineaţa până seara lua câte 
o gură din ceaiul ei de fructe şi dădea instrucţiuni şi porunci. 
Avea nişte obiceiuri nesuferite care îl scoteau din sărite pe Papa, 
era de o meschinărie maniacă, dar de cele mai multe ori lui i se 
făcea lehamite de ea şi o lăsa într-ale ei, şi asta ne enerva: eram 
de partea lui, pentru că avea dreptatea de partea lui. Mama 
obişnuia să acopere fauteuils şi mobila cea frumoasă cu 


cearşafuri, aşa încât salonul nostru arăta întotdeauna ca şi cum 
ar fi fost plin de stafii. Mama era îngrozită de orice firişor de 
praf. Coşmarul ei era să intre copiii şi să se cocoaţe pe scaunele 
ei frumoase cu încălţările murdare. 

Mama ascundea porţelanurile şi cristalurile şi nu le scotea 
decât când aveam musafiri de vază, sau de Anul Nou ori de 

Paşte, şi scotea cearşafurile care acopereau mobilele din salon. 

Uram asta. Mai ales mama ta nu putea suferi ipocrizia: că 
uneori eram kosher şi alteori nu, uneori mergeam la sinagogă şi 
alteori nu, uneori ne lăudam cu bogăţia noastră şi alteori o 
tineam înghesuită pe sub giulgiuri albe. Fania îi lua partea lui 

Papa chiar mai mult decât noi şi se împotrivea autorităţii 
mamei. Cred că şi el, Papa, ţinea deosebit de mult la Fania. N-o 
pot dovedi, însă - n-a existat niciodată vreun favoritism - el avea 
un foarte puternic simţ al dreptăţii. N-am cunoscut nici un alt 
bărbat căruia să-i displacă atât de mult să rănească pe cineva 
ca bunicului tău. Chiar şi pe ticăloşi se străduia întotdeauna din 
răsputeri să nu-i rănească. In iudaism, să ofensezi pe cineva 
este considerat mai rău decât să-i verşi sângele, şi el era un om 
care n-ar fi rănit vreun suflet. Niciodată. 

Mama se certa cu Papa în idiş. De cele mai multe ori vorbeau 
între ei într-un amestec de rusă şi idiş, dar când se luau la hartă 
o făceau doar în idiş. Cu noi, fetele, cu partenerul de afaceri, cu 
locatarii, servitoarea, bucătăreasa şi vizitiul vorbeau doar 
ruseşte. Cu oficialităţile polone vorbeau în polonă. (După ce 
Rovno a fost anexat de Polonia noile autorităţi au ţinut morţiş ca 
toată lumea să vorbească polona.) 

La şcoala noastră Tarbuth toţi elevii şi profesorii vorbeau 
aproape numai în ebraică. Intre noi, surorile, acasă, vorbeam 
ebraică şi rusă. Mai ales ebraică, aşa încât părinţii să nu 
înţeleagă. Nu vorbeam niciodată între noi în idiş. Nu voiam să 
fim ca mama: asociam idişul cu jeluirile, despotismul şi certurile 
ei. Îl storcea pe Papa de tot ce câştiga de la moară cu sudoarea 
frunţii lui şi cheltuia totul pe croitorii ei scumpi, care îi făceau 
rochii luxoase. Dar era prea zgârie-brânză ca să le poarte: le 
păstra în fundul şifonierului, şi mai tot timpul umbla prin casă 
într-un capot vechi de culoare şoricie. Dar de câteva ori pe an se 
împopoţona precum caleaşca ţarului ca să meargă la sinagogă 
sau la vreun bal de caritate, aşa încât tot oraşul să o vadă şi să 
crape de invidie. Şi totuşi, striga la noi că îl ruinăm pe Papa. 


Fania, mama ta, voia să i se vorbească liniştit şi rezonabil, nu 
să se ţipe la ea. Îi plăcea să explice şi voia să i se explice. Nu 
putea suferi poruncile. Chiar şi în dormitor avea felul ei anume 
de a-şi rândui lucrurile - era o fată foarte ordonată -, şi dacă 
cineva tulbura acea ordine era foarte necăjită. Şi totuşi, îşi 
păstra calmul. Prea mult chiar: nu-mi amintesc să fi ridicat 
vreodată vocea. Sau să pună pe cineva la punct. Răspunsul ei 
era tăcerea chiar şi când era vorba de lucruri pe care n-ar fi 
trebuit să le rabde. 

Intr-un colţ al bucătăriei era un cuptor mare şi uneori ne era 
îngăduit, ca o favoare, să luăm lopata şi să băgăm în cuptor 
ciollas pentru Shabbat. Ne făceam că-i băgăm în foc pe reaua 
vrăjitoare Baba laga şi pe dracul cel negru, cerni cert. Mai erau 
şi sobe mai mici, cu patru plite şi două dukovki, în care se 
coceau biscuiţii şi se prăjea carnea. Bucătăria avea trei ferestre 
uriaşe care dădeau în grădină şi în livadă, şi erau aproape 
întotdeauna aburite. In baie ajungeai prin bucătărie. In acea 
vreme nimeni din Rovno nu avea baie în casă. Familiile bogate 
aveau un şopron în curte, în spatele casei, cu un cazan cu lemne 
care folosea pentru baie şi pentru spălatul rufelor. Eram singurii 
care aveam o sală de baie adevărată şi toate micile noastre 
prietene se înverzeau de ciudă. li spuneau „desfătarea 
sultanului". 

Când voiam să facem baie puneam nişte buşteni şi rumeguş în 
deschizătura de sub cazanul cel mare, apoi aprindeam focul şi 
aşteptam o oră sau o oră şi jumătate până se încălzea apa. Era 
destulă apă fierbinte cât pentru şase sau şapte băi. De unde 
venea apa? Era un kolodeţ, un puț, în curtea vecinilor, şi când 
voiam să umplem cazanul opreau apa la ei iar Filip, Anton sau 
Vasia trăgeau apă cu pompa de mână care scârţâia. 

Îmi amintesc cum o dată, în ajunul Zilei Marii lertări, după 
masă, cu două minute înainte să înceapă postul, Papa mi-a 
spus: Sureleh, mein Tochter!, te rog adu-mi un pahar cu apă 
direct din puț. Când i-am adus apa, a lăsat să cadă în ea trei sau 
patru bucăţi de zahăr şi a amestecat cu degetul, şi după ce a 
băut-o mi-a spus: „Acum, mulţumită ţie, Sureleh, postul îmi va fi 
mai uşor". (Mama îmi zicea Sonicika, profesorii îmi spuneau 
Sarah, dar pentru Papa eram întotdeauna Sureleh.) 

Lui Papa îi plăcea să amestece cu degetul sau să mănânce cu 
mâinile. Eram pe atunci o copilită de cinci sau şase ani. Şi nu-ți 


pot explica - nu-mi pot explica nici mie - câtă bucurie, câtă 
fericire mi-au adus vorbele lui, şi gândul că mulţumită mie 
postul avea să-i fie mai uşor. Chiar şi acum, după optzeci de ani, 
mă simt fericită, la fel ca atunci, ori de câte ori îmi amintesc. 

Dar mai este şi un soi de fericire răsturnată, o fericire neagră, 
care vine din răul făcut altora. Papa avea o vorbă, că am fost 
izgoniți din rai nu pentru că am mâncat din pomul cunoaşterii, ci 
pentru că am mâncat din pomul răului. Altfel cum să explici 
fericirea neagră? Fericirea pe care o simţim nu pentru ceea ce 
avem, ci pentru ceea ce avem noi şi alţii nu au? Pentru că 
ceilalţi o să fie invidioşi? Şi o să se simtă rău? Papa spunea că 
orice tragedie e într-un fel comedie şi în fiecare nenorocire e un 
sâmbure de încântare pentru spectator. Spune-mi, e adevărat că 
nu există în engleză un cuvânt pentru Schadenfreude? 

In faţa băii, în partea cealaltă a bucătăriei, era uşa care dădea 
în odaia împărţită de Xenia cu fiica ei, Dora, al cărui tată se 
presupune că era fostul proprietar al casei, primarul Lebedevski. 
Dora era tare frumoasă, avea o faţă de madonă, un trup 
împlinit, dar cu talie subţire ca de viespe, ochi mari şi căprui, de 
căprioară, însă era un pic slabă de minte. Când avea 
paisprezece sau şaisprezece ani s-a îndrăgostit dintr-odată de 
un neevreu mai în vârstă, pe nume Krynicki, despre care se 
zicea că e şi iubitul mamei ei. 

Xenia îi dădea Dorei să mănânce doar o dată pe zi, seara, şi 
atunci îi spunea o poveste cu mai multe episoade, şi toate trei 
dădeam fuga să ascultăm, căci Xenia avea darul de a spune 
poveşti atât de ciudate, care uneori îţi făceau părul măciucă, n- 
am mai cunoscut pe nimeni care putea să povestească aşa ca 
ea. Îmi amintesc o poveste pe care ne-a spus-o. A fost odată ca 
niciodată lvanuşca, lvanuşca Duracioc, prostul satului, pe care 
mama lui îl trimitea în fiecare zi dincolo de pod, cu merinde 
pentru fraţii lui mai mari care munceau la câmp. Ilvanuşca, 
prostuţ şi mocăit cum era, nu căpăta decât un coltuc de pâine 
pentru toată ziua. Intr-o zi a apărut din senin o gaură în pod sau 
în stăvilar, prin care a pornit să curgă apa, şi ameninţa să înece 
întreaga vale. lvanuşca a luat singurul lui coltuc de pâine pe 
care i-l dăduse mama lui şi a astupat cu el gaura din stăvilar, ca 
să nu fie înecată valea. Bătrânul rege tocmai trecea pe acolo şi 
s-a mirat foarte, şi l-a întrebat pe lvanuşca de ce a făcut asta. 


Ivanuşca a răspuns, Ce vrea să zică Maiestatea Voastră? Am 
făcut-o ca să nu fie potop, că altfel toţi oamenii s-ar fi înecat, 
Doamne fereşte! Şi a fost singurul tău coltuc de pâine? a 
întrebat bătrânul rege. Păi ce-o să mănânci toată ziua? Nu, şi ce 
dacă nu mănânc azi, Maiestatea Voastră, ce dacă? O să 
mănânce alţii, iară eu o să mănânc mâine! Bătrânul rege nu 
avea copii şi a fost atât de impresionat de ce făcuse lvanuşca şi 
de răspunsul lui, încât a hotărât pe loc să-l facă prinţ moştenitor. 
A devenit regele Durac (care înseamnă regele Neghiob), şi chiar 
şi atunci când lvanuşca a ajuns rege toţi supuşii râdeau de el, 
chiar şi el râdea de el însuşi, şedea pe tron toată ziulica şi se 
strâmba. 

Dar încetul cu încetul s-a vădit că sub domnia regelui lvanuşca 
Neghiobul nu erau deloc războaie, pentru că el nu ştia ce 
înseamnă să fii ofensat sau să te răzbuni. Desigur, până la urmă 
generalii l-au ucis şi au luat puterea, şi desigur că pe dată au 
fost ofensaţi de mirosul ţarcurilor cu vite pe care vântul îl 
aducea de peste hotar, din împărăţia vecină, şi au pornit 
războiul, şi au fost cu toţii ucişi, iar stăvilarul pe care regele 
lvanuşca Duracioc îl astupase cândva cu pâinea sa a fost 
sfărâmat şi au pierit cu toţii fericiţi în potop, amândouă 
împărăţiile au fost acoperite de apă. 

Date. Bunicul meu, Naphtali Hertz Mussman, s-a născut în 
1889. Bunica mea ltta s-a născut în 1891. Mătuşa Haya s-a 
născut în 1911. Fania, mama mea, s-a născut în 1913. Mătuşa 
Sonia s-a născut în 1916. Cele trei fete Mussman au mers la 
şcoala Tarbuth din Rovno. Apoi Haya şi Fania, pe rând, au fost 
trimise pentru un an la o şcoală particulară poloneză care dădea 
certificate de studii secundare. Aşa au putut Haya şi Fania să 
meargă la Universitatea din Praga, deoarece în Polonia 
antisemită din anii '20 prea puţini evrei reuşeau să fie admişi în 
universităţi. Mătuşa mea Haya a venit în Palestina în 1933 şi a 
obţinut o poziţie publică destul de înaltă în Partidul Muncitorilor 
Sionişti şi în filiala de la Tel Aviv a Organizaţiei Mamelor 
Muncitoare. Datorită acestei activităţi le-a cunoscut pe unele 
dintre cele mai importante figuri ale sionismului. A avut mai 
mulţi adoratori înfocaţi, printre care şi stele în plină ascensiune 
din Consiliul Muncitorilor, dar s-a măritat cu un muncitor din 
Polonia vesel şi inimos, Tsvi Shapiro, care a devenit mai târziu 
administrator al Fondului Sănătăţii şi în cele din urmă a ajuns 


directorul executiv al spitalului Donnolo-Tsahalon din Jaffa. Una 
dintre cele două camere ale apartamentului de la parter al lui 
Haya şi Tsvi Shapiro, la numărul 175 de pe strada Ben Yehuda 
din Tel Aviv, a fost subinchiriat unor comandanţi superiori din 
Hagannah. In 1948, în timpul Războiului de Independenţă, a 
locuit acolo generalul-maior Yigael 

Yadin, şeful operaţiunilor şi adjunctul şefului de stat-major al 
nou-formatei armate israeliene. Se ţineau acolo şedinţe 
noaptea, cu Israel Galili, Itzhak Sadeh, Yaakov Dori, conducători 
ai organizaţiei Hagannah, consilieri şi ofiţeri. După trei ani, în 
aceeaşi cameră, mama mea şi-a pus capăt zilelor. 

Chiar şi după ce micuța Dora s-a îndrăgostit de iubitul mamei 
ei, pan Krynicki, Xenia nu a încetat să-i pregătească masa de 
seară şi să-i spună poveşti, dar mâncarea pe care o făcea era 
înecată în lacrimi, şi aşa erau şi poveştile. Amândouă şedeau 
acolo seara, una plângând şi mâncând, cealaltă plângând fără 
să mănânce; nu se certau niciodată, dimpotrivă, se îmbrăţişau şi 
plângeau împreună, ca şi cum s-ar fi îmbolnăvit amândouă de 
aceeaşi boală incurabilă. Sau ca şi cum mama ar fi infectat-o 
fără să vrea pe fiică, şi acum o îngrijea cu iubire, cu milă, cu un 
devotament fără margini. Noaptea auzeam scârţâitul portiţei, 
acea kalitka din gardul grădinii, şi ştiam că Dora s-a întors şi că 
în curând mama ei se va furişa către aceeaşi casă. Papa spunea 
întotdeauna că orice tragedie are ceva dintr-o comedie. 

Xenia îşi veghea cu mare atenţie fiica, ca nu cumva să rămână 
însărcinată. li explica la nesfârşit, să faci asta, să nu faci asta, şi 
dacă el zice aşa, tu să zici aşa, şi dacă el insistă să facă asta, tu 
să faci asta. Aşa auzeam şi învăţam şi noi câte ceva, că nimeni 
nu ne-a explicat vreodată astfel de lucruri pe care nu e frumos 
să le faci. Insă totul a fost în zadar: micuța Dora a rămas 
însărcinată şi se zice că Xenia s-a dus la pan Krynicki să-i ceară 
bani, iar el a refuzat să-i dea şi a pretins că nu le cunoaşte pe 
nici una dintre ele. Aşa ne-a făcut Dumnezeu: averea e crimă şi 
bogăţia e pedeapsă, cu toate că pedeapsa nu este dată celui 
care a păcătuit, ci celui care n-are bani ca să scape de 
pedeapsă. 

Femeia, fireşte, nu poate tăgădui că e însărcinată. Bărbatul 
tăgăduieşte cât vrea, şi ce poţi să faci? Dumnezeu le-a dat 
bărbaţilor plăcerea şi nouă pedeapsa. Bărbatului i-a zis, în 
sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, ceea ce, oricum, e o 


răsplată şi nu o pedeapsă - ia-i bărbatului munca şi îşi iese din 
minţi - iar nouă, femeile, El ne-a dat privilegiul de a mirosi 
îndeaproape sudoarea-feţei-tale, cea ce nu e o plăcere chiar aşa 
de mare, şi a mai adăugat promisiunea că „în dureri vei naşte 
copii”. 

Ştiu că lucrurile pot fi privite şi puţin altfel. 

Biata Dora, când a ajuns în luna a noua au dus-o într-un sat, la 
un văr de-al Xeniei. Cred că Papa le-a dat nişte bani. 

Xenia s-a dus cu Dora în sat şi peste câteva zile s-a întors 
bolnavă şi palidă. Xenia, nu Dora. Dora s-a întors după o lună, 
nici bolnavă şi nici palidă, ci rumenă la faţă şi dolofană, ca un 
măr zemos, s-a întors fără prunc şi nu părea câtuşi de puţin 
tristă, doar că se arăta şi mai copilăroasă decât înainte. lar 
înainte fusese foarte copilăroasă. Dar după ce s-a întors din sat 
Dora nu ne mai vorbea decât aşa cum vorbesc copiii şi se juca 
cu păpuşile, şi când plângea era ca şi cum ar fi plâns un ţânc de 
trei anişori. A început şi să doarmă cât dorm pruncii: fata asta 
dormea douăzeci de ore pe zi. 

Şi ce s-a întâmplat cu pruncul? Cine să ştie. Ni s-a spus să nu 
întrebăm, şi eram fiice foarte ascultătoare: n-am întrebat şi 
nimeni nu ne-a spus. Doar o dată, noaptea, Haya ne-a trezit pe 
mine şi pe Fania zicând că aude foarte limpede din grădină, în 
întuneric - era o noapte cu ploaie şi vânt - plânsul unui prunc. 
Până s-a dus Haya să-l trezească pe Papa nu s-a mai auzit 
copilul, dar Papa a luat totuşi un felinar mare şi s-a dus în 
grădină şi a cercetat prin toate ungherele, apoi s-a întors şi a zis 
cu tristeţe, Hayunia, trebuie să fi visat. Nu l-am contrazis pe 
Papa, la ce bun să-l contrazicem? Dar fiecare dintre noi ştia prea 
bine că n-a visat, ci a fost cu adevărat un prunc care plângea în 
grădină: un plâns atât de ascuţit, atât de pătrunzător, atât de 
înspăimântător, nu ca un prunc căruia îi e foame şi vrea să sugă 
sau un prunc căruia îi e frig, ci ca un prunc care simte o durere 
cumplită. 

După care frumoasa Dora s-a îmbolnăvit de o maladie rară a 
sângelui, şi Papa a plătit iarăşi ca să fie examinată de un mare 
profesor din Varşovia, un profesor la fel de celebru ca Louis 
Pasteur, şi nu s-a mai întors. Xenia Dimitrovna a continuat să ne 
spună seara poveşti, dar în cele din urmă poveştile ei au devenit 
sălbatice, adică nu prea cuviincioase, şi uneori se strecurau în 
poveştile ei cuvinte pe care nu era frumos să le spui şi pe care 


nu voiam să le auzim. Sau, dacă voiam, ne interziceam singure 
să o facem, pentru că eram domnişoare bine-crescute. 

Şi micuța Dora? N-am mai vorbit niciodată despre ea. Nici 
chiar Xenia Dimitrovna nu i-a mai rostit numele, ca şi cum ar fi 
iertat-o când i-a luat iubitul, dar nu şi când a dispărut la 
Varşovia. In schimb, Xenia a ţinut două păsărele drăgălaşe într-o 
colivie pe verandă, şi le-a mers de minune până în iarnă, şi iarna 
au murit îngheţate. Amândouă. 

Menahem Gelehrter, care a scris cartea despre Tarbuth 
Gymnasium (Liceul) din Rovno, a fost el însuşi profesor acolo. 

Preda Biblia, literatura şi istoria evreiască. Printre altele, în 
cartea lui am găsit câte ceva din ceea ce au studiat mama, 
surorile şi prietenele ei, ca parte din programul de studii ebraice 
din anii '20. Includea poveşti despre rabini, o selecţie de poezii 
din Epoca de Aur evreiască din Spania, filozofie evreiască 
medievală, culegeri de lucrări ale lui Bialik şi Cernikovski şi 
selecţii din alţi scriitori evrei moderni, precum şi traduceri din 
literatura universală, din autori ca Tolstoi, Dostoievski, Puşkin, 
Turgheniev, Cehov,  Mickievicz, Schiller, Goethe, Heine, 
Shakespeare, Byron, Dickens, Oscar Wilde, Jack London, Tagore, 
Hamsun, epopeea lui Ghilgameş în traducerea lui 

Cernikovski şi aşa mai departe. Printre cărţile despre istoria 
evreilor era şi cartea lui Joseph Klausner, Istoria celui de-al 
Doilea Templu. 

În fiecare zi (continuă mătuşa Sonia), înainte de a începe ziua 
obişnuită, la şase, sau chiar mai devreme, cobor încet pe scări 
să golesc sacul cu gunoi în tomberonul de afară. Inainte să urc 
înapoi trebuie să mă odihnesc acolo o vreme, trebuie să mă 
aşez pe zidul scund de lângă lăzile de gunoi, pentru că scările 
mă lasă fără suflare. Uneori dau peste o nouă emigrantă din 
Rusia, Varia, care mătură trotuarul pe strada Wessely în fiecare 
dimineaţă. Acolo, în Rusia, era mare şefă. Aici - mătură 
trotuarul. N-a învăţat aproape deloc ebraică. Uneori stăm 
amândouă acolo câteva minute, lângă lăzile de gunoi, şi 
tăifăsuim un pic în ruseşte. 

De ce e măturătoare de străzi? Ca să-şi ţină la facultate două 
fiice talentate, una la chimie, alta la stomatologie. Soţ - nu are. 

Rude în Israel - nici aşa ceva nu are. Mâncarea - o drămuiesc, 
îmbrăcămintea - şi pe ea o drămuiesc. Locuinţa - stau toate într- 
o odaie. Toate astea ca să nu se lipsească de studii şi de 


manuale, întotdeauna a fost aşa în familiile evreieşti: credeau că 
educaţia este o investiţie pentru viitor, singurul lucru pe care 
nu-l poate lua nimeni copiilor tăi, nici chiar, Doamne fereşte, 
dacă vine alt război, altă revoluţie, altă migraţie, legi mai 
discriminatorii - diploma o poţi îndoi iute, o ascunzi în tivul 
hainelor şi fugi în orice loc li se îngăduie evreilor să trăiască. 

Neevreii spuneau despre noi: diploma - asta e religia evreilor. 
Nu banii, nu aurul. Diploma. Dar în spatele acestei credinţe în 
diplomă mai era ceva, ceva mai complicat, mai tainic, şi anume 
faptul că fetelor din acea vreme, şi chiar fetelor moderne, ca 
noi, fete care au mers la şcoală şi apoi la facultate, li se spunea 
întotdeauna că femeile au dreptul la educaţie şi la un loc în 
afara casei - însă numai până se nasc copiii. Viaţa ta este numai 
a ta doar pentru scurtă vreme: de când părăseşti casa 
părintească până la prima sarcină. Din acel moment, de la prima 
sarcină, trebuia să începem să ne organizăm toată viaţa în jurul 
copiilor. La fel cu mamele noastre. Chiar să măturăm trotuarele 
pentru copiii noştri, căci copilul tău e puiul, iar tu eşti - ce 
anume? In fond, eşti chiar gălbenuşul oului, eşti ceea ce 
mănâncă puiul ca să crească mare şi voinic. lar când copilul tău 
creşte - nici măcar atunci nu poţi să fii iar tu însăţi, pur şi simplu 
treci de la a fi mamă la a fi bunică. A cărei sarcină este doar să- 
şi ajute copiii să-şi crească copiii. 

E drept, chiar şi atunci au fost câteva femei care au făcut 
carieră şi au ieşit în lume. Dar toată lumea le vorbea pe la 
spate, uite la egoista aia, se ţine de şedinţe în vreme ce 
sărmanii ei copii cresc pe stradă şi suportă consecinţele. 

Acum e o lume nouă. Acum în sfârşit femeilor li se dau mai 
multe şanse să-şi trăiască propria viaţă. Sau e doar o iluzie? 

Poate că şi la generaţiile mai tinere femeile încă mai plâng 
noaptea cu faţa în pernă, în vreme ce soţii lor dorm, pentru că 
simt că trebuie să facă alegeri imposibile? Nu vreau să dau 
sentinţe: asta nu mai e lumea mea. Ca să fac o comparaţie ar fi 
trebuit să umblu din uşă în uşă, verificând câte lacrimi de mamă 
se varsă în fiecare noapte în pernă în vreme ce soţii dorm, şi să 
compar lacrimile de atunci cu cele de acum. 

Uneori văd la televizor, uneori văd până şi aici, din balconul 
meu, cum perechile tinere, după o zi de muncă, fac totul 
împreună - spală rufe, le întind, schimbă scutece, gătesc, odată 
chiar l-am auzit la băcănie pe un tânăr cum a zis că a doua zi el 


şi soţia lui se duc - aşa a zis, mâine ne ducem - să facă o 
amniocenteză. Când l-am auzit zicând asta mi s-a pus un nod în 
gât: poate că lumea se schimbă un pic, la urma urmei? 

E sigur că răutatea, rishes, n-a pierdut teren în politică, între 
religii, naţiuni sau clase, dar poate că dă un pic înapoi în 
cupluri? In familiile tinere? Sau poate că mă păcălesc singură. 

Poate că nu e decât teatru şi de fapt lumea merge la fel ca 
înainte - mama-pisică îşi alăptează puii, în vreme ce domnul 
Motan încălţat se spală cu de-amănuntul, mişcă din mustăţi şi 
porneşte prin curte în căutarea plăcerilor? 

Îţi mai aminteşti ce scrie în Cartea Proverbelor? Un fiu înţelept 
îl face pe tată fericit, dar un fiu nesăbuit este povara mamei 
sale! Dacă fiul se dovedeşte înţelept, atunci tatăl se bucură, se 
laudă cu fiul său şi primeşte nota maximă. Însă dacă, Doamne 
fereşte, fiul se dovedeşte ratat, prost sau cu probleme, deformat 
sau criminal - nu, atunci trebuie să fie vina mamei, şi toată grija 
şi suferinţa cad pe umerii ei. Odată mama ta mi-a spus: Sonia, 
sunt doar două lucruri - ba nu, iar mi s-a pus un nod în gât. O să 
vorbim despre asta altă dată. Hai să vorbim despre altceva. 

Uneori nu sunt sigură că-mi amintesc corect, dacă prinţesa, 
Liubova Nikiticina, care trăia în casa noastră dincolo de draperie 
cu fetele ei, Tasia şi Nina, şi dormea cu ele în acelaşi pat vechi, 
nu sunt sigură: era cu adevărat mama lor? Sau era doar 
guvernantka, guvernanta, celor două fete? Care se pare că au 
avut doi taţi? Pentru că Tasia era Anastasia Sergeievna, în vreme 
ce Nina era Antonim Boleslavovna. Acolo era ceva cam neclar. 
Ceva despre care nu prea vorbeam, ca şi cum ar fi fost un 
subiect jenant. Îmi amintesc că amândouă fetele îi spuneau 
prinţesei „mama“ sau „maman", dar poate că nu-şi aminteau de 
mama lor adevărată. Nu-ţi pot spune sigur că era aşa sau altfel, 
pentru că exista deja camuflajul. Erau multe camuflaje în viaţă 
acum două sau trei generaţii. Astăzi poate că sunt mai puţine. 
Sau poate doar s-au schimbat? Au fost inventate altele? 

Dacă acest camuflaj este sau nu un lucru bun, zău că nu ştiu. 
Nu sunt în măsură să judec obiceiurile de azi, pentru că se prea 
poate să mi se fi spălat creierul, ca tuturor fetelor din generaţia 
mea. Şi totuşi, uneori mă gândesc că poate „între el şi ea", cum 
se zice, totul a devenit mai simplu în vremea de acum. Când 
eram copilă, când eram ceea ce numeau ei o domnişoară de 
familie bună, era plin de cuțite, otravă, un întuneric îngrozitor. 


Ca şi cum ai umbla în beznă fără încălțări printr-un beci plin de 
scorpioni. Erai cu totul în beznă. Pur şi simplu nu se vorbea 
despre asta. 

Dar ei vorbeau tot timpul - sporovăială invidioasă şi rishes, 
bârfă răutăcioasă -, vorbeau despre bani, despre boli, vorbeau 
despre succes, despre o familie bună în comparaţie cu cine ştie 
ce soi de familie, era un subiect inepuizabil, şi despre caracter 
vorbeau la nesfârşit, ăsta are un caracter aşa şi pe dincolo, şi 
ăla are un caracter aşa şi pe dincolo. Şi ce mai vorbeau despre 
Idei! E de neînchipuit în zilele noastre! Vorbeau despre iudaism, 
sionism, Bund, comunism, vorbeau despre anarhism şi nihilism, 
vorbeau despre America, vorbeau despre Lenin, vorbeau chiar şi 
despre „problema femeii", emanciparea femeilor. 

Mătuşa ta Haya era cea mai cutezătoare dintre noi trei în 
privinţa emancipării femeilor - dar numai când era vorba despre 
tliscuţii şi dispute, fireşte -, Fania era şi ea un pic sufragetă, dar 
avea unele îndoieli. lar eu eram copila prostuţă căreia i se 
spunea întotdeauna. Sonia, taci, Sonia, nu te băga în vorbă, 
aşteaptă până creşti şi atunci o să pricepi. Aşa că închideam 
gura şi ascultam. 

Toţi tinerii de atunci fluturau ideea de libertate: felul ăsta de 
libertate, felul ăla de libertate, alt fel de libertate. Dar când se 
ajungea la „între el şi ea" nu era libertate: era doar mersul în 
beznă desculţ printr-un beci plin de scorpioni. Nu trecea o 
săptămână fără să auzim zvonuri cumplite despre o fetişcană 
care a aflat pe pielea ei ce păţesc fetele când nu-s atente; sau o 
femeie respectabilă care s-a îndrăgostit şi şi-a ieşit din minţi; 
sau o servitoare sedusă de cineva; sau o bucătăreasă care a 
fugit cu fiul stăpânilor şi s-a întors singură, cu un prunc; sau o 
profesoară respectabilă care s-a îndrăgostit şi s-a aruncat la 
picioarele cuiva, dar a fost respinsă şi batjocorită. Voi ziceţi 

„batjocorită"? Nu? In vremea când eram copile, castitatea era 
şi cuşcă, şi singura balustradă între tine şi prăpastie. Apăsa pe 
pieptul unei fete ca un bolovan de treizeci de kilograme. Chiar şi 
în visele pe care le visa noaptea, castitatea rămânea trează şi 
stătea lângă pat şi o veghea, aşa că fetei putea să-i fie foarte 
ruşine când se trezea dimineaţa, chiar dacă nu ştia nimeni. 

Toată această chestie „între el şi ea" poate fi mai puţin în 
beznă în ziua de azi. Un pic mai simplă. In bezna care acoperea 
lucrurile pe atunci le era mult mai uşor bărbaţilor să abuzeze de 


femei. Pe de altă parte, faptul că e mult mai puţin misterioasă 
acum - să fie oare un lucru bun? Nu cumva se dovedeşte ali 
prea urât? 

Mă surprinde că vorbesc cu tine despre toate astea. Când 
eram copilă şuşoteam uneori între noi. N-am vorbit în viaţa mea 
despre astfel de lucruri cu un băiat. Nici măcar cu Buma, şi 
suntem căsătoriţi de aproape şaizeci de ani. Cum de-am ajuns 
aici? Vorbeam despre Liubova Nikiticina cu fetele ei Tasia şi 
Nina. Dacă mergi într-o zi la Rovno ai putea face pe detectivul. 
Ai putea să verifici dacă mai au la primărie vreun document care 
să arunce lumină asupra acelui camuflaj. Să descoperi dacă 
acea contesă sau prinţesă era sau nu era mama celor două fiice 
ale ei. Şi dacă era cu adevărat prinţesă sau contesă. Sau poate 
dacă Lebedevski, primarul, era şi tatăl Tasiei şi al Ninei, aşa cum 
se zicea că e tatăl bietei Dora. 

Dar, dacă mă gândesc mai bine, toate documentele de acolo 
trebuie să fi fost arse de vreo zece ori până acum, când am fost 
cuceriţi de polonezi, de Armata Roşie şi apoi de nazişti, când pur 
şi simplu ne-au luat pe toţi şi ne-au împuşcat în şanţuri şi ne-au 
acoperit cu pământ. Apoi a fost iar Stalin, cu NKVD-ul, Rovno a 
fost aruncat dintr-o mână în alta, ca un căţel pe care îl necăjeşti, 
de către  Rusia-Polonia-Rusia-Germania-Rusia. Şi acum nu 
aparţine Poloniei sau Rusiei, ci Ucrainei, sau o fi Belarus? Ori 
nişte bande locale? Nici eu nu ştiu cui îi aparţine acum. 

Şi nici măcar nu-mi pasă cu adevărat: ce era nu mai există, iar 
ce este acum în câţiva ani se va preface de asemenea în nimic. 

Intreaga lume, dacă te uiţi la ea de departe, n-o să mai 
continue cine ştie cât. Se zice că într-o zi soarele o să se stingă 
şi totul o să se întoarcă în întuneric. Şi atunci de ce se 
măcelăresc oamenii între ei prin toată istoria? De ce contează 
atât de mult cine guvernează Caşmirul sau Mormintele 
Patriarhilor din Hebron? în loc să mâncăm mărul din pomul vieţii 
sau din pomul cunoaşterii, se pare că am mâncat mărul din 
pomul cu rishes, şi l-am mâncat cu plăcere. Aşa s-a sfârşit cu 
raiul şi a început acest iad. 

Atâtea lucruri pot fi aşa sau altfel: ştii atât de puţin chiar şi 
despre cei cu care locuieşti sub acelaşi acoperiş. Crezi că ştii o 
grămadă - şi se dovedeşte că habar n-ai de nimic. Mama ta, de 
exemplu - ba nu, îmi pare rău, pur şi simplu nu pot să vorbesc 
despre ea direct. Doar pe ocolite. Altfel rana începe să doară. N- 


o să vorbesc despre Fania. Doar despre ce era în jurul ei. Şi ceea 
ce era în jurul Faniei poate că e un pic Fania. Aveam un fel de 
proverb, că atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva îi iubeşti 
chiar şi batista. Se pierde din el în traducere. Dar cred că 
înţelegi ce vreau să zic. 

Uită-te, te rog: am aici un lucru pe care ţi-l pot arăta şi pe care- 
| poţi pipăi cu degetele tale, ca să ştii că tot ce-ţi spun nu sunt 
doar poveşti. Uită-te la asta, te rog - nu, nu-i o faţă de masă, eo 
faţă de pernă, brodată aşa cum domnişoarele de familie bună 
învățau să brodeze pe vremuri. A fost brodată pentru mine, ca 
dar din partea prinţesei - sau contesei? - Liubova Nikiticina. 
Capul brodat aici, mi-a spus ea însăşi, este profilul capului 
cardinalului Richelieu. Cine era acest cardinal Richelieu nu-mi 
mai amintesc. Poate că n-am ştiut niciodată, nu-s deşteaptă ca 
Haya şi Fania: ele au fost trimise să-şi ia certificatul de studii 
secundare şi apoi la Praga, să studieze la universitate. 

Ku eram mai grea de cap. Lumea spunea întotdeauna despre 
mine: Sonicika asta, e tare drăguță, dar cam grea de cap. M-au 
trimis la Spitalul Militar Polonez ca să mă calific ca soră de 
caritate. Dar îmi amintesc încă foarte bine că, înainte de a pleca 
de acasă, prinţesa mi-a spus că e capul cardinalului Richelieu. 

Poate că tu ştii cine a fost cardinalul Richelieu? Nu contează. 
Spune-mi altă dată sau nu te mai osteni. La vârsta mea, nu e 
aşa de important dacă îmi sfârşesc viaţa fără onoarea de a fi 
ştiut cine a fost cardinalul Richelieu. Sunt o droaie de cardinali şi 
cei mai mulţi dintre ei nu se prăpădesc de dragul poporului 
nostru. 

In adâncul inimii mele sunt un pic anarhistă. Ca Papa. 

Mama ta era şi ea anarhistă în adâncul inimii. Desigur, printre 
Klausneri n-a putut niciodată să o arate: ei o considerau destul 
de ciudată şi aşa, cu toate că s-au purtat întotdeauna politicos 
cu ea. Celălalt bunic al tău, bunicul Aleksandr, dacă nu-mi 
smulgeam mâna iute, mi-ar fi sărutat-o. Există un basm cu 
Motanul încălţat. În familia Klausner, mama ta era ca o pasăre 
închisă într-o colivie care atârnă în salonul Motanului încălţat. 

Sunt anarhistă din simplul motiv că niciodată vreun cardinal 
Richelieu n-a adus ceva bun. Numai lvanuşca Duracioc, îţi 
aminteşti, prostul satului din povestea servitoarei noastre, 
Xeniucika, s-a milostivit de oamenii de rând şi nu i-a părut rău 
după coltucul de pâine, singura lui hrană, ci l-a folosit ca să 


astupe gaura din pod, şi datorită acestui lucru a fost făcut rege - 
doar cuiva ca el ar putea să-i fie milă şi de noi, câteodată. 

Tuturor celorlalţi, regi şi conducători, nu le e milă de nimeni. 

De fapt, nici nouă, oamenilor de rând, nu ne e milă unii de alţii: 
nu ne-a prea fost milă de micuța arăboaică, cea care a murit la 
bariera de pe drumul către spital, pentru că se pare că acolo a 
fost un cardinal Richelieu de militar fără inimă. Un militar evreu - 
şi totuşi un cardinal Richelieu! Nu voia decât să încuie şi să 
plece acasă, aşa că fetiţa a murit, şi ochii ei ar trebui să ne 
străpungă sufletele, să nu mai poată dormi nimeni dintre noi 
noaptea, cu toate că nu i-am văzut niciodată ochii, pentru că în 
ziare ne arată doar victimele noastre, niciodată pe ale lor. 

Crezi că oamenii de rând sunt aşa de grozavi? Nici gând! 

Sunt exact la fel de proşti şi de cruzi ca şi conducătorii lor. 

Aceasta este adevărata morală a poveştii lui Hans Christian 
Andersen despre noii croitori ai împăratului, că oamenii de rând 
sunt exact la fel de proşti ca regele, curtenii şi cardinalul 
Richelieu. Dar lvanuşca Duracioc nu s-a sinchisit că râd de el; 
tot ce voia era ca ei să rămână în viaţă. li era milă de oameni, 
care cu toţii, fără excepţie, au nevoie de un pic de milă. Chiar şi 
cardinalul Richelieu. Chiar şi Papa de la Roma, şi trebuie să fi 
văzut şi tu la televizor cât de bolnav şi slab este, şi aici noi am 
fost lipsiţi de milă, l-am făcut să stea în capul oaselor ore întregi, 
în soare, pe picioarele lui bolnave. Nu ne-a fost milă de un om 
bătrân şi foarte bolnav, care, după cum se putea vedea şi la 
televizor, putea sta în picioare doar cu mari chinuri, dar el a 
făcut un efort suprem şi a stat în picioare în faţa noastră, fără să 
spună nimic, la Yad Veshem [monumentul Holocaustului] o oră şi 
jumătate, fără pauză, într-o căldură insuportabilă, ca să nu ne 
dezonoreze. Mi-a fost greu să-l privesc. Mi-a părut foarte rău 
pentru el. 

Nina era foarte bună prietenă cu mama ta, Fania, erau exact 
de aceeaşi vârstă, iar eu m-am împrietenit cu sora cea mică, 
Tasia. Mulţi ani au trăit în casa noastră împreună cu prinţesa, îi 
spuneau maman, maman este cuvântul franțuzesc pentru 
mama, dar cine ştie dacă era cu adevărat mama lor? Sau numai 
doica? Erau foarte sărace, nu cred că ne plăteau vreo chirie. Li 
se îngăduia să intre în casă nu pe uşa servitorilor, ciorny hod, ci 
pe cea principală, căreia i se zicea paradni hod. Erau atât de 
sărace, încât prinţesa, maman, stătea noaptea la lumina lămpii 


şi cosea fustiţe de hârtie pentru fetele bogate care luau lecţii de 
balet. Era un soi de hârtie creponată şi ea lipea pe ea o puzderie 
de steluțe strălucitoare, din hârtie aurie. 

Până într-o bună zi, când prinţesa sau contesa Liubova 

Nikiticina şi-a lăsat cele două fiice şi a plecat pe nepusă masă 
la Tunis, tocmai acolo, ca să-şi caute o rudă pierdută demult, pe 
nume Elizaveta Franzovna. Şi acuma ia uite cum îşi râde 
memoria mea de mine! Unde mi-am pus ceasul? Nici vorbă să- 
mi amintesc. Dar numele unei oarecare Elizaveta Franzovna pe 
care n-am văzut-o în viaţa mea, o Elizaveta Franzovna pe care 
acum vreo optzeci de ani prinţesa noastră Liubova Nikiticina s-a 
dus să o caute la Tunis, tocmai acolo, pe ăsta mi-l amintesc 
limpede ca lumina zilei! Poate că mi-am rătăcit ceasul tot la 
Tunis? 

În sufrageria noastră era un tablou în ramă aurită, de un 
hudojnik (pictor) foarte valoros: îmi amintesc că în tablou se 
vedea un băiat drăguţ cu părul blond şi ciufulit, arătând mai 
degrabă a fată răzgâiată decât a băiat, ceva între băiat şi fată. 

Nu-mi amintesc chipul lui, dar îmi amintesc foarte bine că 
purta un soi de cămaşă brodată cu mânecile bufante, o pălărie 
mare şi galbenă atârna de un şnur pe umărul ei - poate că era 
totuşi o fetiţă - şi i se vedeau cele trei fuste, una peste alta, 
pentru că o parte era un pic ridicată şi dantela se iţea de 
dedesubt, mai întâi o fustă galbenă, un galben foarte puternic, 
ca la Van Gogh, apoi sub ea un jupon de dantelă albă, şi 
dedesubt de tot picioarele îi erau acoperite de a treia fustă, 
azurie. Un astfel de tablou poate să pară modest, dar nu era 
deloc aşa. Era o pictură în mărime naturală. lar fata aceea care 
aducea atât de mult cu un băiat stătea acolo, în mijloc, 
înconjurată de păşune şi de oi albe, pe cer erau câţiva nori 
luminoşi şi departe se vedea o fâşie de pădure. 

Îmi amintesc cum odată Haya a zis că o frumoasă ca aceea n- 
ar trebui să iasă la păscut oile, ci să stea între zidurile unui 
palat, şi eu am zis că fusta cea mai de dedesubt avea aceeaşi 
culoare cu cerul, de parcă ar fi fost tăiată direct din cer. Şi dintr- 
odată Fania s-a repezit furioasă la noi două şi a zis: „Tăceţi, 
amândouă, de ce spuneţi aşa prostii, e o pictură mincinoasă 
care acoperă o mare decădere morală". Cam astea au fost 
cuvintele ei, dar nu exact, nu pot repeta felul de a vorbi al 


mamei tale, nimeni n-ar putea - îţi mai aminteşti un pic cum 
vorbea Fania? 

Nu pot să-i uit această izbucnire sau chipul ei în acel moment. 
Poate că avea în acel moment şaisprezece sau cincisprezece 
ani. Îmi amintesc totul exact pentru că aşa ceva nu-i stătea în 
fire: Fania nu ridica niciodată vocea, niciodată, nici chiar când 
era rănită, se retrăgea doar în sine. Şi, oricum, cu ea trebuia 
întotdeauna să ghiceşti ce simţea, ce nu-i plăcea. Şi iată că 
deodată - îmi amintesc că era sâmbătă seara sau sfârşitul unei 
sărbători, poate Sukkot? sau Shavuot? -, izbucneşte dintr-odată 
şi strigă la noi. Nu-i vorba de mine, toată viaţa am fost doar aia 
mică şi prostuţă, dar să strige la Haya! Sora noastră mai mare! 
Conducătoarea grupării de tineret! Cu carisma ei! Haya, pe care 
o admira întreaga şcoală! 

Dar mama ta, de parcă s-ar fi răsculat dintr-odată, s-a apucat 
să împroaşte cu dispreţ acel tablou atârnat de atâţia ani în 
sufrageria noastră. L-a ridiculizat pentru îndulcirea realităţii! 
Pentru minciună! Că în viaţa adevărată păstoriţele se îmbracă în 
zdrenţe, nu în mătase, şi au feţe brăzdate de frig şi de foame, 
nu chipuri de înger, şi păr murdar, plin de păduchi şi de purici, 
nu bucle aurii ca acelea. Şi că ignorarea suferinţei e aproape la 
fel de rea ca provocarea ei, şi că tabloul prefăcea viaţa 
adevărată într-un soi de imagine de pe cutiile cu ciocolată 
elveţiană. 

Poate că motivul pentru care mama ta era atât de pornită pe 
tabloul din sufragerie era faptul că acel hudojnik care îl pictase 
părea să sugereze că pe lume nu mai existau nenorociri. 

Cred că asta o înfuria. În momentul acestei izbucniri trebuie să 
fi fost mai nefericită decât şi-ar fi putut închipui cineva. 

lartă-mă că plâng. Era sora mea şi mă iubea mult de tot şi a 
fost distrusă de scorpioni. Ajunge: am terminat cu plânsul. Imi 
pare rău. De câte ori îmi amintesc de pictura aia înfrumuseţată, 
de câte ori văd o pictură cu trei jupoane şi un cer cu panaşe de 
nori văd scorpioni distrugându-mi sora şi mă pun pe plâns. 

Şi aşa, Fania cea de optsprezece ani, păşind pe urmele surorii 
ei Haya, a fost trimisă în 1931 să studieze la Universitatea din 
Praga, deoarece în Polonia universităţile erau practic închise 
pentru evrei. Mama a studiat istoria şi filozofia. Părinţii ei, Hertz 
şi Itta, la fel ca toţi evreii din Rovno, erau martorii şi victimele 
antisemitismului - ce se amplifica atât în rândurile vecinilor lor 


polonezi, cât şi în rândurile ucrainenilor şi nemților, creştinilor 
catolici şi ortodocşi -, actelor de violenţă ale huliganilor 
ucraineni, precum şi măsurilor din ce în ce mai discriminatorii 
luate de autorităţile poloneze. Şi, la fel cu huruitul tunetului 
îndepărtat, ajungeau la Rovno ecouri ale fatalei incitări la 
violenţă şi persecutare a evreilor din Germania lui Hitler. 

Şi afacerile bunicului erau în criză: inflaţia de la începutul 
anilor '30 i-a înghiţit toate economiile, practic peste noapte. 

Mătuşa Sonia mi-a vorbit despre „grămezi de bancnote 
poloneze, milioane şi miliarde pe care mi le-a dat Papa şi cu care 
ini-am tapetat odaia. Toată zestrea pe care o strângea de zece 
ani pentru noi s-a dus pe apa sâmbetei în două luni". Curând 
Haya şi Fania au fost silite să abandoneze studiile de la Praga 
din cauză că banii, banii tatălui lor, aproape se isprăviseră. 

Şi aşa, moara, casa şi livada din strada Dubinska, trăsura, caii 
şi sania, toate au fost vândute într-o tranzacţie pripită, în 
pierdere. Itta şi Hertz Mussman au ajuns în Palestina în 1933, 
aproape fără un ban. Au închiriat o colibă mizeră, acoperită cu 
carton gudronat. Papa, căruia i-a plăcut întotdeauna să fie 
aproape de făină, a reuşit să-şi găsească de lucru la brutăria Pat. 

Mai târziu, când avea vreo cincizeci de ani, după cum mi-a 
amintit mătuşa Sonia, a cumpărat un cal şi o căruţă şi a câştigat 
bani livrând pâine, iar apoi cărând materiale de construcţie de-a 
lungul golfului Haifa. Am în faţa ochilor imaginea lui limpede, un 
bărbat brun, ars de soare, gânditor, în hainele sale de lucru, cu 
vestă cenuşie plină de sudoare, cu zâmbet destul de sfios, însă 
ochii lui albaştri aruncă scântei de râs, cu hăţurile lăsate moale 
în mâini, ca şi cum de la locul lui, de pe scândura aşezată de-a 
curmezişul trăsurii, ar fi găsit ceva încântător şi amuzant în 
priveliştea golfului Haifa, a lanţului muntos Cârmei, a rafinăriilor 
de petrol, a macaralelor din portul aflat în depărtare şi a 
coşurilor fabricilor. 

Acum, că nu mai era un bogătaş şi se întorsese la proletariat, 
părea să fi întinerit. Un soi de veşnică bucurie reţinută părea să 
fi coborât peste el, o joie de vivre în care sclipea o scânteie 
anarhistă. La fel ca Yehuda Leib Klausner în Lituania, tatăl 
celuilalt bunic al meu, Aleksandr, bunicul meu Naphtali Hertz 
Mussman se bucura de viaţa de căruţaş, de ritmul singuratic, 
tihnit, al lungilor zile domoale, de atingerea calului şi de 


mirosurile lui iuți, de grajd, paie, hamuri, hulube, de sacul cu 
ovăz, frâu şi zăbală. 

Sonia, care era o fetişcană de şaisprezece ani când părinţii ei 
au emigrat, iar surorile erau la studii în Praga, a rămas la 

Rovno încă cinci ani, până ce şi-a luat diploma de soră de 
caritate la colegiul ataşat Spitalului Militar Polonez. Ea a ajuns în 
portul Tel Aviv, unde o aşteptau părinţii, surorile şi Tsvi Shapiro, 
„proaspătul" soţ al Hayei, cu trei zile înainte de sfârşitul anului 
1938. După câţiva ani s-a măritat la Tel Aviv cu cel care îi fusese 
conducător în mişcarea de tineret din Rovno, un bărbat sever, 
pedant, încăpățânat, pe nume Avraham Gendelberg. Buma. 

lar în 1934, cam la un an după părinţii şi sora ei mai mare, 
Haya, şi cu patru ani înainte de sora ei mai mică, Sonia, Fania a 
ajuns şi ea în ţara Israelului. Cei care au cunoscut-o spun că a 
avut la Praga o poveste de dragoste dureroasă; n-au putut să-mi 
dea amănunte. Când am fost la Praga, în câteva seri la rând am 
păşit prin labirintul străzilor vechi, pietruite, din jurul 
universităţii, am evocat imagini şi mi s-au înfiripat în minte 
poveşti. 

Cam la un an după cea ajuns la lerusalim, mama s-a înscris la 
Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus, ca să-şi continue 
studiile de istorie şi filozofie. După patruzeci şi opt de ani, se 
pare că fără să aibă habar de ceea ce studiase bunica ei în 
tinereţe, fiica mea Fania s-a hotărât să studieze istoria şi 
filozofia la Universitatea din Tel Aviv. 

Nu ştiu dacă mama şi-a întrerupt studiile la Universitatea Carol 
doar din cauză că părinţii ei nu mai aveau bani. Cât de multa 
fost împinsă să emigreze în Palestina de ura violentă faţă de 
evrei care umplea străzile Europei la mijlocul anilor '30 şi se 
răspândea către universităţi sau în ce măsură a venit aici ca 
rezultat al educării ei într-o şcoală Tarbuth şi al faptului că era 
membră a unei mişcări de tineret sioniste? Ce nădăjduia să afle 
aici, ce a aflat, ce n-a aflat? Cum arătau Tel Avivul şi lerusalimul 
pentru cineva crescut într-o vilă din Rovno, care venea direct din 
frumuseţea gotică a Pragăi? Cum suna ebraica de aici în urechile 
sensibile ale unei domnişoare care venea cu ebraica ci rafinată, 
învățată din cărţi, de la şcoala Tarbuth, şi care era înzestrată cu 
o mare sensibilitate lingvistică? Cum a reacţionat mama la 
dunele de nisip, pompele cu motor din crângurile de citrice, 
coastele pietroase ale dealurilor, excursiile dedicate studiilor 


arheologice, ruinele biblice şi rămăşiţele perioadei celui de-al 
Doilea Templu, titlurile din ziare şi produsele lactate ale 
cooperativelor,  uedurile, hamsinurile, cupolele mănăstirilor 
înconjurate de ziduri, apa rece ca gheaţa din jarra, seratele 
culturale cu muzică de acordeon şi de muzicuţă, şoferii 
cooperativei de autobuze, în şorturile lor kaki, sunetele limbii 
engleze, limba celor care guvernau ţara, livezile întunecate, 
minaretele, şirurile de cămile cărând nisip pentru construcţii, 
paznicii evrei, pionierii arşi de soare din kibbutzuri, lucrătorii din 
construcţii, cu şepcile lor ponosite? Cât de mult a fost 
dezgustată sau atrasă ele nopţile furtunoase cu dispute, 
conflicte ideologice şi curtea care i se făcea, plimbările de 
sâmbătă după-masa, înflăcărarea politicii de partid, intrigile 
tainice ale diferitelor grupări ilegale şi ale simpatizanţilor 
acestora, adunarea prin apeluri în presă de voluntari pentru 
muncile agricole, nopţile de un albastru închis, punctate de 
urletele şacalilor şi de ecourile împuşcăturilor îndepărtate? 

Când am ajuns la vârsta la care mama mi-ar fi putut povesti 
despre copilăria sa şi despre primele zile în ţară, mintea ei era 
altundeva şi fixată pe alte lucruri. Poveştile de la culcare pe care 
mi le spunea erau pline de uriaşi, zâne, vrăjitoare, soţia 
fermierului şi fata morarului, colibe pitite în adâncul pădurii. 

Dacă vorbea vreodată despre trecutul ei, despre casa 
părintească, moară sau căţeaua Prima, în vocea ei se furişa 
ceva amar şi disperat, ceva ambiguu sau cumva sarcastic, un 
soi de batjocură înăbuşită, ceva prea complicat sau ascuns ca 
să-l pot percepe, ceva provocator şi derutant. 

Poate de aceea nu-mi plăcea să vorbească despre aceste 
lucruri şi o rugam să-mi spună mai bine poveşti simple, pe care 
să le pot înţelege, ca aceea a lui Matvei Aparul cu cele şase 
neveste vrăjite ale sale sau cea a călăreţului mort care a 
continuat să cutreiere continentele şi oraşele sub forma unui 
schelet cu armură şi pinteni scânteietori. 

Nu ştiu mai nimic despre sosirea mamei la Haifa, despre 
primele ei zile la Tel Aviv sau despre primii ei ani la lerusalim, în 
schimb, pot să vă încredinţez din nou mătuşii Sonia, să ne spună 
cum şi de ce a ajuns ea aici, ce nădăjduia să afle şi ce a aflat în 
realitate. 

La şcoala Tarbuth nu am învăţat doar să citim, să scriem şi să 
vorbim o ebraică foarte corectă, pe care apoi viaţa mi-a stricat- 


o. Am învăţat Biblia, Mishnah şi poezia ebraică medievală, dar şi 
biologie, literatura şi istoria polonă, arta Renaşterii şi istoria 
europeană. Şi, mai presus de toate, învăţam că dincolo de zare, 
peste râuri şi păduri, e o ţară în care va trebui curând să 
mergem cu toţii, pentru că zilele evreilor în Europa, cel puţin ale 
celor care trăiau în Europa de Est, sunt numărate. 

Generaţia părinţilor noştri era mult mai conştientă decât noi că 
intră zilele-n sac. Chiar şi cei care făcuseră avere, ca tatăl 
nostru, sau cei care construiseră fabrici moderne în Rovno sau 
se orientaseră către medicină, drept sau inginerie, cei care 
aveau relații sociale bune cu autoritățile locale şi 
intelectualitatea, simțeau că trăim pe un vulcan. Eram chiar pe 
graniţa dintre Stalin, Grajewski şi Pilsudski. Aflasem deja că 
Stalin voia să pună capăt cu forţa existenţei evreilor, voia ca toţi 
evreii să devină buni comsomolişti, care să dea informaţii unul 
despre celălalt. Pe de altă parte, atitudinea poloneză faţă de 
evrei era de dezgust, ca atunci când ai muşcat dintr-un peşte 
stricat şi nu poţi nici să înghiţi, nici să scuipi. N-aveau chef să ne 
scuipe afară în prezenţa naţiunilor de la Versailles, când se 
vehicula noţiunea de drepturi ale minorităţilor, în faţa lui 
Woodrow Wilson, a Ligii Naţiunilor: în anii '20 polonezii încă mai 
aveau un strop de ruşine, ţineau să nu-şi păteze obrazul. Ca un 
om beat care încearcă să meargă drept, ca să nu vadă nimeni 
că se bălăbăne. 

Incă mai sperau să arate pe dinafară mai mult sau mai puţin 
ca alte ţări. Dar pe ascuns ne asupreau şi ne umileau, aşa încât 
să plecăm pe rând în Palestina şi să nu le mai stăm în ochi. lată 
de ce tindeau chiar să încurajeze educaţia sionistă şi şcolile 
evreieşti: trebuia să devenim o naţiune cu orice preţ, de ce nu, 
principalul era să o ştergem în Palestina, călătorie sprâncenată. 

Teama din fiecare casă evreiască, teama despre care nu 
vorbeam niciodată, dar care ni se injecta fără voie, ca o otravă, 
picătură cu picătură, era teama ce ne dădea fiori, că poate într- 
adevăr nu suntem destul de curaţi, că suntem cu adevărat prea 
zgomotoşi şi arivişti, prea isteţi şi apucători. Poate că nu suntem 
bine-crescuţi. Era teroarea că am putea, Doamne fereşte, să 
facem o impresie proastă neevreilor, şi atunci o să se mânie şi o 
să ne facă nişte lucruri la care e cumplit şi să te gândeşti. 

Fiecărui copil evreu i se repeta de o mie de ori că trebuie să ne 
purtăm frumos şi politicos cu ei chiar şi atunci când sunt 


grosolani sau beţi, că în nici un caz nu trebuie să-i provocăm pe 
neevrei, să îi contrazicem sau să ne târguim cu ei, nu trebuie să- 
i enervăm sau să ţinem capul sus, şi trebuie să vorbim cu ei 
doar blând, zâmbind, ca să nu poată spune că suntem 
zgomotoşi, şi întotdeauna trebuie să vorbim cu ei într-o polonă 
corectă, ca să nu poată spune că le pângărim limba, însă nu 
trebuie să vorbim o polonă prea elevată, ca să nu poată spune 
că avem ambiţii mai presus de rangul nostru, nu trebuie să le 
dăm nici o scuză ca să ne acuze că suntem prea lacomi şi, 
Doamne fereşte, să spună că avem pete pe fuste. Pe scurt, 
trebuia să încercăm din răsputeri să facem impresie bună, o 
impresie pe care nici un copil nu trebuia să o strice, pentru că 
un singur copil cu părul murdar, care împrăştie păduchi, poate 
strica reputaţia întregului popor evreu. Nu ne puteau suferi nici 
aşa, ferească-ne Dumnezeu să le dăm mai multe motive să nu 
ne sufere. 

Tu, care te-ai născut aici, în Israel, n-ai să poţi înţelege 
niciodată cum această picătură care cade fără încetare îţi 
strâmbă toate sentimentele, cum îţi corodează demnitatea de 
om, ca rugina. Treptat, te face la fel de linguşitor şi de necinstit 
şi de plin de şiretlicuri ca o mâţă. Nu pot suferi mâţele. Nu-mi 
plac prea mult nici câinii, dar dacă ar trebui să aleg, prefer un 
câine. 

Un câine e ca un neevreu, îţi dai seama pe dată ce gândeşte 
sau ce simte. Evreii din diaspora au devenit mâţe, în sensul rău, 
înţelegi ce vreau să zic. 

Dar cel mai mult se temeau de gloate. Erau îngroziţi de ceea 
ce s-ar putea întâmpla în perioadele dintre guverne; de 
exemplu, dacă polonezii erau alungaţi şi veneau în loc 
comuniştii, se temeau că în acest interval bande de ucraineni 
sau de bieloruşi ori masele poloneze înfierbântate sau, mai la 
nord, lituanienii îşi vor ridica din nou capul. Era un vulcan din 
care se scurgea tot timpul lavă şi mirosea a fum. „îşi ascut 
cuţitele pentru noi în întuneric", ziceau oamenii şi nu spuneau 
niciodată cine anume, pentru că puteau fi oricare dintre ei. 
Gloatele. 

Chiar şi aici, în Israel, după cum se arată, gloatele evreieşti pot 
fi monstruoase. 

Singurul popor de care nu ne temeam prea tare erau nemţii, 
îmi amintesc că în '34 sau '35 rămăsesem la Rovno ca să-mi 


termin pregătirea ca soră de caritate, în vreme ce restul familiei 
plecase, şi erau câţiva evrei care spuneau că măcar de-ar veni 
Hitler, cel puţin în Germania e lege şi ordine şi fiecare îşi ştie 
locul, nu contează prea mult ce zice Hitler, contează că acolo, în 
Germania, impune ordinea nemţească şi gloata este îngrozită de 
el. Ce contează este că în Germania lui Hitler nu sunt revolte pe 
străzi şi nu există anarhie - încă mai credeam că anarhia este 
cea mai rea situaţie. Coşmarul nostru era că într-o zi preoţii o să 
înceapă să predice că sângele lui Isus curge iarăşi, din cauza 
evreilor, şi o să pornească să tragă clopotele alea 
înspăimântătoare ale lor, iar ţăranii o să audă, o să-şi umple 
burţile cu ţuică şi o să-şi ia topoarele şi furcile, aşa începea 
întotdeauna. 

Nimeni nu-şi închipuia ce ne aştepta cu adevărat, dar deja în 
anii '20 cu toţii ştiau în adâncul sufletului că nu exista un viitor 
pentru evrei nici cu Stalin, nici în Polonia sau oriunde în Europa 
de Est, aşa că atracţia Palestinei a devenit din ce în ce mai 
puternică. Nu pentru toată lumea, fireşte. Evreii credincioşi erau 
împotrivă şi la fel erau şi bundiştii, idişiştii, comuniştii, precum şi 
evreii asimilați, care credeau că erau deja mai polonezi ca 

Paderewski sau Wojciehowski. Dar în anii '20 mulţi evrei de 
rând din Rovno ţineau ca odraslele lor să înveţe ebraica şi să 
meargă la Tarbuth. Cei care aveau destui bani îşi trimiteau copiii 
la studii în Haifa, la Technion, sau la Gymnasium din Tel Aviv, ori 
la colegiile de agricultură din Palestina, iar ecourile care ne 
veneau din ţară erau pur şi simplu minunate - tinerii vă 
aşteaptă, când o să vă vină rândul? între timp toţi citeau ziare în 
ebraică, discutau, fredonau cântece din Ţara Israelului, recitau 
din Bialik şi Cernikovski, se despărţeau în facţiuni şi partide 
rivale, confecţionau la iuţeală uniforme şi flamuri, era un soi de 
entuziasm imens în privinţa a tot ce era naţional. Era foarte 
asemănător cu ce vezi astăzi la palestinieni, doar că fără 
înclinația lor pentru vărsarea de sânge. Printre noi, evreii, nu se 
mai prea vede în zilele noastre un astfel de naționalism. 

Fireşte, ştiam cât de greu e în ţară; ştiam că e foarte cald, 
sălbăticie, smârcuri, şomaj şi ştiam că erau arabi sărmani prin 
sate, dar puteam vedea pe harta cea mare de pe peretele clasei 
noastre că nu erau mulţi arabi, să fi fost cu totul o jumătate de 
milion, cu siguranţă mai puţin de un milion, şi era absolut sigur 
că va fi loc destul pentru alte câteva milioane de evrei, şi că 


poate arabii erau doar întărâtaţi să ne urască, la fel cu oamenii 
de rând din Polonia, dar cu siguranţă vom fi în stare să le 
explicăm şi să-i convingem că întoarcerea noastră în ţară 
înseamnă pentru ei o binecuvântare, din punct de vedere 
economic, medical, cultural, în orice fel. Ne gândeam că, în 
scurt timp, în câţiva ani, evreii vor fi aici majoritari, şi de îndată 
ce se va întâmpla asta vom arăta lumii întregi cum se tratează o 
minoritate - propria noastră minoritate, arabii. Noi, care am fost 
întotdeauna o minoritate asuprită, vom trata minoritatea 
noastră arabă drept, nepărtinitor, generos, ne vom împărţi 
patria cu ei, vom împărţi totul cu ei, nu-i vom preface niciodată 
în mâţe. Era un vis frumos. 

În fiecare clasă din grădiniţa Tarbuth, şcoala primară Tarbuth şi 
liceul Tarbuth atârna un tablou mare al lui Theodore Herzl, o 
hartă mare a ţării, de la Dan la Beer Sheba, cu satele pioniere 
subliniate anume, o cutie de colectă a Fondului Naţional 
Evreiesc, fotografii cu pionierii lucrând, şi tot felul de lozinci cu 
frânturi de versuri. Bialik a fost la Rovno de două ori, iar 
Cernikovski a venit şi el de două ori, mi se pare că şi Asher 
Barash, sau poate a fost alt scriitor. Au venit şi sionişti de frunte 
din Palestina, aproape în fiecare lună, Zalman Rubaşov, 
Tabenkin, Yaakov Zerubavel, Vladimir Jabotinski. 

Organizam procesiuni grandioase în cinstea lor, cu tobe şi 
flamuri, decoraţiuni, felinare de hârtie, valuri de entuziasm, 
lozinci, brasarde şi cântece. Însuşi primarul polonez ieşea să-i 
întâmpine în piaţă şi în felul acesta puteam uneori să simţim că 
suntem şi noi o naţiune, nu doar un soi de pleavă. Poate că e un 
pic cam greu să înţelegi, dar în vremea aceea toţi polonezii erau 
îmbătaţi de polonitate, ucrainenii erau îmbătaţi de ucrainitate, 
ca să nu mai vorbesc de nemți, cehi, cu toţii, chiar şi slovacii, 
lituanienii şi letonii, şi nu era loc şi pentru noi în carnaval, nu le 
aparţineam şi nu eram doriţi. Nu-i de mirare că voiam şi noi să 
fim o naţiune, ca toţi ceilalţi. Ce altă alegere ne lăsaseră? 

Însă educaţia noastră nu era şovină. De fapt, educaţia de la 
Tarbuth era umanistă, avansată, democratică, şi de asemenea 
artistică şi ştiinţifică. Încercau să le dea băieţilor şi fetelor 
drepturi egale. Ne învățau să respectăm întotdeauna celelalte 
popoare: orice om este făcut după chipul lui Dumnezeu, chiar 
dacă înclină să uite asta. 


De la o vârstă foarte fragedă gândurile noastre erau la ţara 
Israelului. Ştiam pe de rost situaţia din fiecare sat nou, ce se 
cultiva în Beer Tu via şi câţi locuitori sunt în Zichron Yaakov, cine 
a construit drumul cu pietriş de la Tiberias la Tsemach, şi când s- 
au căţărat pionierii pe Muntele Gilboa. Ştiam chiar şi ce 
mănâncă şi cu ce se îmbracă oamenii de acolo. 

Mai exact, credeam că ştim. De fapt, profesorii noştri nu 
cunoşteau tot adevărul, aşa că şi dacă ar fi vrut să ne spună 
despre lucrurile rele, n-ar fi putut. Habar n-aveau. Toţi cei care 
veneau din ţară, trimişii, conducătorii tineretului, politicienii şi 
cei care mergeau până acolo şi se întorceau, zugrăveau un 
tablou trandafiriu. lar dacă cineva se întorcea şi ne spunea 
lucruri mai puţin plăcute, nu voiam să auzim. Pur şi simplu le 
închideam gura. li tratam cu dispreţ. 

Directorul nostru era un bărbat încântător. Charmant. Un 
profesor excelent, cu minte ascuţită şi inimă de poet. Numele lui 
era Reiss, doctorul Issachar Reiss. Era din Galiţia şi curând a 
devenit idolul tinerilor. Fetele îl adorau în taină, inclusiv sora 
mea, Haya, care era implicată în activităţi obşteşti şi era un lider 
înnăscut, şi Fania, mama ta, asupra căreia doctorul Reiss avea o 
influenţă misterioasă, îndrumând-o cu blândeţe către literatură 
şi artă. Era tare chipeş şi viril, cam ca Rudolph Valentino sau 
Ramon Navarro, plin de căldură şi de empatie sinceră, rareori îşi 
pierdea cumpătul, şi când se întâmpla asta nu şovăia niciodată 
să trimită apoi după acel elev şi să-şi ceară scuze. 

Intregul oraş era vrăjit de el. Cred că mamele visau la el 
noaptea, iar fiicele leşinau la vederea lui ziua. lar băieţii, nu mai 
puţin decât fetele, încercau să-l imite, să vorbească la fel ca el, 
să tuşească la fel ca el, să se oprească în mijlocul unei fraze, ca 
el, şi să meargă la fereastră unde să stea câteva minute, 
cufundaţi în gânduri, cum făcea el. Ar fi fost un seducător de 
succes. Dar nu, din câte ştiu era însurat - nu prea fericit, cu o 
femeie care de-abia îi ajungea până la glezne - şi se purta ca un 
familist exemplar. Ar fi putut fi şi un mare conducător: avea 
darul de a-i face pe oameni să-şi dorească să-l urmeze prin foc 
şi prin apă, să înfăptuiască orice lucru care ar fi putut să-l facă 
să zâmbească admirativ şi să-i laude. Gândurile lui erau 
gândurile noastre. Umorul lui a devenit umorul nostru. Şi el 
credea că ţara Israelului era singurul loc în care evreii ar putea 


să se vindece de suferinţele lor spirituale şi să-şi dovedească lor 
înşişi şi lumii că au şi calităţi. 

Am avut şi alţi profesori minunaţi, era Menahem Gelehrter, 
care ne învăţa Biblia ca şi cum s-ar fi aflat el însuşi în Valea lui 
Elah sau Anathoth sau în templul filistin din Gaza. În fiecare 
săptămână Menahem Gelehrter ne lua într-o excursie „în ţară", 
într-o zi în Galileea, în alta în noile sate din ludeea, în altă zi în 
câmpia lerihonului, apoi pe străzile din Tel Aviv. Aducea hărţi şi 
fotografii, tăieturi din ziare şi fragmente de poezii şi proză, 
exemple din Biblie, geografie, istorie şi arheologie, până ce 
ajungeai să simţi o oboseală plăcută, ca şi cum ai fi fost cu 
adevărat acolo, nu doar în gândurile tale, ci ca şi cum ai fi mers 
de-a binelea prin soare şi praf, printre pomii cu citrice şi coliba 
din vie şi gardurile din cactuşi şi corturile pionierilor din văi. 

Şi aşa se face că am venit în ţară mult înainte de a ajunge cu 
adevărat aici. 

La Rovno, mama ta, Fania, avea un prieten, un elev profund şi 
sensibil, care se numea Tarla sau Târlo. Aveau un fel de mică 
uniune a elevilor sionişti în care erau mama ta, Târlo, sora mea 
Haya, Esterka Ben Meir, Fania Weissmann, poate că şi Fania 
Sonder, Lilia Kalisch, care mai târziu avea să se numească Lea 
Bar-Samkha, şi alţii. Haya a fost, fireşte, conducătoarea lor până 
a plecat la Praga. Şedeau şi cloceau tot soiul de planuri, cum o 
să trăiască ei în ţara Israelului, cum o să muncească acolo la 
înviorarea vieţii artistice şi culturale, cum o să păstreze vie 
legătura cu Rovno. După ce celelalte fete au plecat din Rovno, 
fie la studii, la Praga, fie au emigrat în ţară, Târlo a început să-mi 
facă mie curte. Mă aştepta în fiecare seară la intrarea Spitalului 

Militar Polonez. leşeam, în rochia mea verde şi cu bentiţă albă 
pe cap, şi ne plimbam împreună pe Czecziego Maja şi pe strada 
Topoliova, care fusese rebotezată strada Pitsudski, în Grădinile 
Palatului, în parcul Gravni, uneori mergeam până la râul Ostia şi 
în cartierul vechi, Cartierul Cetăţii, unde erau marea sinagogă şi 
catedrala catolică. Intre noi n-a fost niciodată nimic mai mult 
decât vorbe. Poate că ne-am ţinut de mână de două sau cel 
mult trei ori. De ce? E greu să-ţi explic, pentru că generaţia ta n- 
are cum să înţeleagă. Chiar ai putea să râzi de noi. 

Hram cumplit de modeşti. Eram îngropaţi sub un munte de 
ruşine şi teamă. 


Târlo acela era un mare revoluţionar din convingere, dar roşea 
din orice fleac: dacă se întâmpla să rostească un cuvânt ca 
„femei“, „alăptare", „fustă" sau chiar „picioare“, roşeaţa i te 
întindea până în vârful urechilor, ca o hemoragie, şi începea să 
se scuze şi să se bâlbâie. Imi vorbea la nesfârşit doar despre 
ştiinţă şi tehnologie, dacă sunt binecuvântare sau blestem 
pentru omenire. Sau amândouă. Vorbea cu entuziasm despre un 
viitor în care curând nu vor mai fi sărăcie, delicte, boală sau 
chiar moarte. Era un pic comunist, dar asta nu i-a fost de vreun 
lolos: când a venit Stalin, în '41, pur şi simplu a fost luat, şi dus 
a fost. 

Dintre tot Rovno-ul evreiesc de-abia dacă au mai rămas câţiva 
- doar cei care au venit în ţară cât mai era timp, puţinii care au 
fugit în America şi cei care au izbutit cumva să scape de cuţitele 
regimului bolşevic. Toţi ceilalţi au fost măcelăriți de nemți, în 
afara celor măcelăriți de Stalin. Nu, n-am nici un chef să mă 
întorc să-l vizitez: la ce bun? Ca să încep iar să tânjesc de acolo 
după o ţară a Israelului care nu mai există şi poate că n-a existat 
niciodată în afara visurilor noastre de tinereţe? 

Ca să jelesc? Dacă îmi arde de jelit nu-i nevoie să plec din 
strada Wessely şi nici măcar să pun piciorul afară din 
apartamentul meu. Şed aici, în fotoliul meu, şi jelesc câteva ore 
pe zi. Sau mă uit pe fereastră şi jelesc. Nu pentru ce a fost şi nu 
mai este, ci pentru ce n-a fost niciodată. N-am nici un motiv să 
jelesc pentru Târlo, a fost acum aproape şaptezeci de ani, 
oricum n-ar mai fi viu: dacă nu l-ar fi ucis Stalin, ar fi murit din 
cauza acestui loc, a unui război sau a unei bombe a teroriştilor, 
de cancer sau de diabet. Jelesc doar pentru ce n-a fost 
niciodată. Doar pentru acele închipuiri frumoase pe care ni le- 
am făcut şi acum. M-am îmbarcat la Trieste pe un vas românesc, 
se numea Constanţa, şi îmi amintesc că, deşi nu eram adepta 
vreunei religii, n-am vrut să mănânc carne de porc - nu din 
cauza lui Dumnezeu, la urma urmei, Dumnezeu a creat porcii, 
nu simte pentru ei dezgust, şi când e ucis un purcel şi el ţipă şi 
imploră cu vocea unui copil chinuit, Dumnezeu vede şi aude 
fiece geamăt şi îi este la fel de milă de purcelul chinuit ca şi de 
oameni. 

N-are mai multă sau mai puţină milă pentru purcel decât 
pentru toţi rabinii şi hasidim care respectă toate poruncile şi îl 
preamăresc toată viaţa lor. 


Aşa că nu era din cauza lui Dumnezeu, ci doar pentru că nu 
părea potrivit ca pe drumul spre ţara Israelului să mă îndop pe 
vasul acela cu carne de porc afumată şi carne de porc sărată şi 
cârnaţi de porc. Aşa că am mâncat în schimb pâine albă, 
minunată, pâine atât de gustoasă şi de consistentă. Noaptea 
dormeam sub punte, la clasa a treia, într-un dormitor, alături de 
o tânără grecoaică, mama unui prunc de vreo trei săptămâni, nu 
mai mult. In fiecare seară legănam împreună fetiţa într-un 
cearşaf, ca să nu mai plângă şi să adoarmă. Nu vorbeam între 
noi, pentru că nu aveam o limbă comună, şi poate că acesta 
este motivul pentru care ne-am despărţit cu multă căldură. 

Imi amintesc chiar că la un moment dat am avut un gând 
fugar, da' de ce-o trebui să merg eu în ţara Israelului? Doar ca 
să fiu printre evrei? Şi totuşi, grecoaica asta, care probabil că 
nici nu ştie ce e aia evreu, e mai aproape de mine decât întregul 
popor evreu. Intregul popor evreu îmi părea în acel moment o 
mulţime uriaşă şi transpirată în al cărui pântec eram ademenită 
să intru, ca să mă poată mistui în întregime cu sucurile lui 
digestive, şi mi-am zis, Sonia, asta vrei cu adevărat? E ciudat că 
în Rovno n-am simţit niciodată această teamă, că o să fiu 
mistuită de sucurile digestive ale poporului evreu. Nici nu s-a 
mai arătat după ce am ajuns aici. A fost doar atunci, pe 
moment, pe acel vas, pe drum, când pruncul grec a adormit în 
poala mea şi îl puteam simţi prin rochie, ca şi cum în acel 
moment era cu adevărat carne din carnea mea, chiar dacă nu 
era evreu, şi în ciuda ticălosului care îi ura pe evrei, Antiochus 
Epiphanes. 

Intr-o dimineaţă devreme, îţi pot spune cu precizie chiar şi 
data şi momentul - era exact cu trei zile înainte de sfârşitul 
anului 1938, miercuri, 28 decembrie 1938, după Hanukkah - s-a 
nimerit o zi foarte limpede, cu foarte puţini nori, la şase 
dimineaţa, îmi pusesem deja haine călduroase, un pulover şi un 
mantou uşor, şi m-am urcat pe punte şi m-am uitat la linia 
cenuşie de nori din faţă. M-am uitat cam o oră şi n-am văzut 
decât câţiva pescăruşi. Şi dintr-odată, aproape într-o clipă, 
deasupra liniei norilor a apărut soarele de iarnă, iar dedesubt 
era oraşul Tel Aviv, şir după şir de căsuțe pătrate, văruite în alb, 
cu totul altfel decât casele dintr-un oraş sau un sat din Polonia 
sau Ucraina, cu totul altfel decât Rovno sau Varşovia sau Trieste, 
dar foarte asemănător cu tablourile de pe pereţii fiecărei clase 


de la Tarbuth şi cu desenele şi fotografiile pe care ni le arăta 
profesorul nostru Menahem Gelehrter. Aşa că am fost şi n-am 
fost surprinsă. 

Nu pot spune cum, pe loc, bucuria mi-a urcat în gât, dintr- 
odată tot ce voiam era să strig şi să cânt: E al meu! Al meu cu 
totul! E al meu cu adevărat! Ce lucru ciudat, nu mai avusesem 
niciodată până atunci un astfel de sentiment, de apartenenţă, 
de proprietate, mă înţelegi, nici în casa, nici în livada noastră, la 
moară, niciodată. Niciodată în viaţa mea, înaintea acelei 
dimineţi sau după ea, n-am cunoscut acel fel de bucurie: în 
sfârşit, aceasta va fi casa mea, în sfârşit aici am să pot să trag 
draperiile şi să uit de vecini şi să fac exact ce am eu chef. Aici 
nu trebuia să mă port tot timpul cât de bine puteam, nu trebuia 
să mă sfiesc din cauza nimănui, nu trebuia să-mi fac griji pentru 
ce ar gândi despre noi ţăranii sau ce ar zice preoţii sau ce-ar 
crede intelectualii, nu trebuia să fac o impresie bună neevreilor. 

Chiar şi când ne-am cumpărat primul apartament, în Holon, 
sau pe acesta din strada Wessely, n-am simţit cu atâta 
intensitate ce bine e să ai casa ta. Şi acesta a fost sentimentul 
care mă umplea pe la şapte dimineaţa, privind la un oraş în care 
nu mai fusesem şi la o ţară în care nu mai pusesem piciorul, şi la 
căsuţele ciudate, cum nu mai văzusem niciodată până atunci! 
Presupun că nu poţi înţelege asta. Probabil că-ţi pare destul de 
caraghios, nu-i aşa? Sau prostesc? 

La unsprezece dimineaţa am coborât cu bagajele noastre într-o 
bărcuţă cu motor, iar marinarul care era acolo, o namilă de 
ucrainean păros, plin de sudoare şi cam înspăimântător, în clipa 
în care i-am mulţumit frumos în ucraineană şi am vrut să-i dau 
un ban, a râs şi deodată a grăit într-o ebraică curată „Scumpo, 
ce te-a apucat, nu-i nevoie de aşa ceva, de ce nu-mi dai mai 
bine un pupic? " 

Era o zi plăcută, un pic rece, şi cel mai bine îmi amintesc de un 
miros puternic, ameţitor, de smoală clocotită, şi din fumul gros 
care se ridica din butoaiele cu smoală - probabil că tocmai 
asfaltaseră vreun scuar sau vreun trotuar - a izbucnit chipul 
mamei mele, râzând, şi apoi al lui Papa, înlăcrimat, şi sora mea 
Haya cu soţul ei, Tsvi, pe care încă nu-l cunoscusem, dar de la 
prima privire m-a fulgerat un gând, cam aşa: ce mai băiat şi-a 
găsit aici! E tare chipeş, cu inima bună şi mai e şi vesel! Şi doar 
după ce i-am sărutat şi i-am îmbrăţişat pe toţi am văzut că era 


acolo şi sora mea Fania, mama ta. Stătea puţin într-o parte, 
departe de butoaiele arzând, într-o fustă lungă şi un pulover 
albastru tricotat de mână, stătea liniştită, aşteptând să mă 
îmbrăţişeze şi să mă sărute după ce o făceau toţi ceilalţi. 

Aşa cum am văzut imediat că sora mea Haya înflorea aici - era 
plină de viaţă, cu obrajii trandafirii, încrezătoare, plină de 
siguranţă - am văzut şi că Fania nu se simţea prea bine: părea 
foarte palidă şi era şi mai tăcută decât de obicei. Venise anume 
de la lerusalim ca să mă întâmpine, şi-a cerut scuze pentru 
Arieh, tatăl tău, dar nu putuse să obţină o zi liberă, şi m-a invitat 
să merg la Ierusalim. 

De-abia după vreun sfert de oră am văzut că nu-i prieşte să 
stea atâta în picioare. Înainte ca alt membru al familiei să-mi 
spună, mi-am dat brusc seama că îşi ducea greu sarcina - adică 
pe tine. Trebuie să fi fost de-abia în luna a treia, dar obrajii ei 
păreau un pic scobiţi, buzele nu aveau culoare, iar fruntea îi 
părea, cumva, înnorată. Frumuseţea nu-i pierise, dimpotrivă, 
doar că părea să fi fost acoperită cu un văl cenuşiu, pe care nu 
şi l-a mai scos niciodată, până la sfârşit. 

Haya fusese întotdeauna cea mai fascinantă şi impresionantă 
dintre noi trei, era interesantă, sclipitoare, o femeie fatală, însă 
pentru oricine avea ochi buni şi se uita atent, era limpede că 
cea mai frumoasă dintre noi era Fania. Eu? Nu contam deloc: 
eram doar sora cea mică şi prostuţă. Cred că mama o admira 
cel mai mult pe Haya şi era mândră de ea, în vreme ce Papa 
aproape că reuşea să ascundă adevărul, că o iubeşte cel mai 
mult pe Fania. Eu nu eram lumina ochilor nici pentru tata, nici 
pentru mama, poate doar pentru bunicul Ephraim, şi totuşi îi 
iubeam pe toţi: nu eram invidioasă şi nu eram supărată. Poate 
că tocmai oamenii cel mai puţin iubiţi, cu condiţia să nu fie 
invidioşi sau plini de amărăciune, găsesc în ei cea mai multă 
iubire de dăruit celorlalţi. Nu crezi? Nu sunt prea sigură de ceea 
ce am zis adineaori. Poate că e doar una dintre poveştile pe care 
mi le spun înainte de culcare. Poate că toată lumea îşi spune 
poveşti înainte de culcare, ca să fie mai puţin înspăimântător. 
Mama ta m-a îmbrăţişat şi mi-a zis, Sonia, e aşa de bine că eşti 
aici, aşa de bine că suntem iar împreună cu toţii, o să trebuiască 
să ne ajutăm mult între noi, mai ales o să trebuiască să-i ajutăm 
pe părinţi. 


Apartamentul în care locuiau Haya şi Tsvi era la vreun sfert de 
oră de mers pe jos din port, iar Tsvi a fost un erou şi mi-a cărat 
singur cea mai mare parte din bagaje. Pe drum am văzut nişte 
muncitori construind o clădire mare, era colegiul pedagogic care 
încă se mai află pe strada Ben Yahuda, puţin înainte de colţul cu 
bulevardul Nordau. La prima vedere i-am luat pe muncitori drept 
ţigani sau turci, dar Haya a zis că sunt doar evrei arşi de soare. 
Nu mai văzusem până atunci astfel de evrei, doar în poze. Apoi 
am început să plâng - nu numai pentru că acei constructori erau 
aşa de puternici şi de fericiţi, dar şi pentru că printre ei erau 
nişte copii, cel mult de doisprezece ani, şi fiecare căra în spate 
un soi de scară de lemn încărcată cu blocuri mari de beton. Am 
plâns un pic văzând asta, de bucurie, dar şi de tristeţe. Mi-e cam 
greu să explic. 

In apartamentul mic al lui Haya şi Tsvi aştepta Yigal, cu o 
vecină care a avut grijă de el până am ajuns noi. Trebuie să fi 
avut şase luni, un băieţel vioi, zâmbitor, leit tatăl lui, şi m-am 
spălat pe mâini, l-am luat pe Yigal şi l-am strâns în braţe, cu 
mare blândeţe, şi de data asta n-am mai simţit nevoia să plâng 
şi n-am mai simţit o bucurie sălbatică, la fel cu cea de pe vas, n- 
am simţit decât un fel de liniştire, dinăuntru, din adâncul 
adâncului fiinţei mele, ca din fundul unui puț, că e foarte bine că 
suntem aici şi nu în casa de pe strada Dubinska. Şi am mai 
simţit dintr-odată că e mare păcat, la urma urmei, că marinarul 
acela obraznic şi plin de sudoare n-a căpătat de la mine pupicul 
pe care îl ceruse. Care era legătura? N-am aflat nici până azi. 
Dar aşa am simţit acolo, în acel moment. 

In seara aceea Tsvi şi Fania m-au dus să văd Tel Avivul. Am 
mers pe jos până pe strada Allenby şi bulevardul Rothschild, 
pentru că strada Ben Yahuda nu era considerată pe atunci cu 
adevărat parte din Tel Aviv. Îmi amintesc ce curat şi frumos 
părea totul la prima vedere, seara, cu băncile şi felinarele şi 
toate indicatoarele în ebraică, ca şi cum întreg Tel Avivul n-ar fi 
fost decât un aranjament foarte frumos pe terenul de joacă de la 
şcoala Tarbuth. 

Era sfârşitul lui decembrie 1938 şi de atunci n-am mai călcat 
niciodată peste hotare, decât poate în gândurile mele. Şi nici n-o 
să mai calc. Nu pentru că ţara Israelului este atât de frumoasă, 
ci pentru că acum cred că toate călătoriile sunt ridicole: singura 
călătorie din care nu te întorci întotdeauna cu mâinile goale este 


cea din tine. În mine nu există graniţe sau vămi şi pot călători 
până la cele mai îndepărtate stele. Sau să mă plimb prin locuri 
care nu mai sunt, să vizitez oameni care nu mai sunt. Pot să 
merg până şi în locuri care n-au existat niciodată, care n-ar fi 
putut exista, dar în care îmi place să fiu. Sau, cel puţin, nu îmi 
displace. Acum pot să-ţi fac un ochi la capac înainte de a pleca, 
cu nişte roşii şi brânză şi o felie de pâine? Sau nişte avocado? 
Nu? lar eşti pe fugă? Nu mai vrei măcar un pahar de ceai? 

La Universitatea Ebraică de pe Muntele Scopus sau poate într- 
una dintre acele odăi înghesuite din Kerem Avraham, Geula sau 
Ahva, în care în acea vreme studenţii săraci locuiau înghesuiți 
câte doi sau trei, Fania Mussman l-a întâlnit pe Yehuda Arieh 
Klausner. Era în 1935 sau 1936. Ştiu că mama locuia atunci într- 
o cameră de pe strada Zephaniah, la numărul 42, pe care o 
împărțea cu două prietene de la Rovno, şi ele studente, Esterka 
Weiner şi Fania Weissmann. Ştiu că era foarte curtată. 

Dar, aşa am auzit de la Esterka Weiner, avusese şi una sau 
două legături trecătoare. 

Cât despre tata, mi s-a spus că era foarte atras de compania 
femeilor, vorbea mult, cu strălucire, cu umor, atrăgea atenţia şi 
poate că şi un strop de batjocură. „Un dicţionar ambulant" îl 
numeau ceilalţi studenţi. Dacă cineva voia să ştie sau chiar dacă 
nu voia, lui îi plăcea să le arate tuturor că el cunoaşte numele 
preşedintelui Finlandei, echivalentul sanscrit al cuvântului „turn" 
sau unde anume este menţionat petrolul în Mishnah. 

Dacă îi cădea cu tronc vreo studentă, găsea o plăcere aferată 
în a o ajuta la teme, o lua seara la plimbare în Mea Sharim sau 
pe aleile din Sanhedriya, îi cumpăra o băutură gazoasă, se 
alătura excursiilor la locurile sfinte sau la şantierele arheologice, 
îi plăcea să participe la discuţii intelectuale şi citea cu glas tare, 
cu patos, din poeziile lui Mickievicz sau Cernikovski. Dar se pare 
că majoritatea relaţiilor lui cu fetele nu mergeau dincolo de 
discuţiile serioase şi plimbările pe înserat: se părea că fetele 
erau atrase doar de creierul lui. Poate că nici el nu avea mai 
mult noroc decât cei mai mulţi băieţi din vremea aceea. 

Nu ştiu cum sau când au devenit mai apropiaţi părinţii mei şi 
n-am habar dacă mai rămăsese iubire între ei înainte să apar cu. 
S-au căsătorit la începutul lui 1938, pe acoperişul clădirii 
rabinatului din Calea Jaffa, el într-un costum negru cu dungi albe 
şi cu cravată, cu un triunghi de batistă albă iţindu-se din 


buzunarul de la piept, ea într-o rochie lungă, albă, care îi sporea 
paloarea pielii şi frumuseţea părului negru. Fania s-a mutat cu 
puţinele ei lucruri din camera comună de pe strada Zephaniah 
în camera lui Arieh din apartamentul familiei Zarchi de pe strada 
Amos. 

După câteva luni, când mama era deja însărcinată, s-au mutat 
într-o clădire de peste drum, în apartamentul cu două odăi de la 
demisol. Aici s-a născut singurul lor copil. Uneori tata glumea, în 
felul lui destul de stângaci, că în vremea aceea lumea nu era cu 
siguranţă locul potrivit în care să aduci bebeluşi (îi plăcea mult 
expresia „cu siguranţă", ca şi „cu toate acestea", „într-adevăr", 
„într-un anume sens", „negreşit", „cu promptitudine", „pe de 
altă parte" şi „absolută ruşine"). Spunând că lumea nu era locul 
potrivit în care să aduci bebeluşi poate că dădea glas unui 
reproş implicit făcut mie, pentru că m-am născut în mod atât de 
nechibzuit şi de iresponsabil, împotriva planurilor şi aşteptărilor 
sale, cu siguranţă înainte de a fi dobândit ceea ce nădăjduise să 
dobândească în viaţă, şi dând de înţeles că din cauza naşterii 
mele a pierdut el trenul. Sau poate că nu dădea nimic de înţeles, 
doar făcea pe isteţul, în felul lui obişnuit: adesea tata făcea o 
glumă sau alta doar ca să spargă tăcerea. Intotdeauna îşi 
închipuia că tăcerea e cumva îndreptată împotriva lui. Sau că e 
din vina lui. 

Ce mâncau askenazii săraci din lerusalim în anii '40? Mâneam 
pâine neagră cu felii de ceapă şi măsline tăiate pe jumătate şi 
uneori cu pastă de anşoa; mâneam peşte afumat şi peşte sărat, 
care veneau din adâncurile butoaielor înmiresmate din colţul 
băcăniei domnului Auster; cu anumite ocazii mâneam sardele, 
care erau considerate o delicatesă. 

Mâneam dovlecei, dovleci şi vinete, fierte sau prăjite sau sub 
formă de salată plină de ulei, cu feliuţe de usturoi şi ceapă 
tocată. 

Dimineaţa aveam pâine neagră cu gem sau uneori cu brânză. 

(Prima dată când am mers la Paris, direct din kibbutzul Hulda, 
în 1969, gazdele mele au descoperit amuzate că în Israel erau 
doar două feluri de brânză: albă şi galbenă.) Dimineaţa mi se 
dădea ovăz Quaker, care avea gust de lipici, şi când făceam 
grevă îl înlocuiau cu griş stropit cu scorţişoară. Mama bea 
dimineaţa ceai de lămâie şi uneori înmuia în el un biscuit închis 
la culoare. Micul dejun al tatei era o felie de pâine neagră cu 


gem galben şi gros, o jumătate de ou fiert şi măsline, felii de 
roşii, ardei gras şi castraveți şi un pic de smântână Tnuva acrită, 
care se vindea într-un borcan gros. 

Tata se scula întotdeauna devreme, cu o oră sau o oră şi 
jumătate înaintea mamei şi a mea. Pe la cinci şi jumătate stătea 
deja în faţa oglinzii din baie, transformând cu pămătuful zăpada 
de pe obraji în spumă groasă, şi în vreme ce se rădea cânta 
încetişor un cântec popular, atât de fals că ţi se făcea părul 
măciucă. 

După aceea bea un pahar de ceai singur în bucătărie, în vreme 
ce citea ziarul. In sezonul citricelor storcea câteva portocale cu 
un mic storcător manual şi ne aducea mamei şi mie la pat câte 
un pahar cu suc de portocale. Şi pentru că sezonul citricelor era 
iarna, şi în acea vreme lumea credea că poţi răci dacă bei 
băuturi reci într-o zi friguroasă, grijuliul meu tată aprindea 
primusul înainte de a stoarce portocalele şi punea pe el o oală 
cu apă, iar când apa aproape că dădea în clocot scufunda cu 
atenţie cele două pahare cu suc în oală şi amesteca bine cu o 
lingură, aşa încât sucul aflat mai aproape de margine să nu fie 
mai cald decât cel din mijlocul paharului. Apoi, ras, îmbrăcat şi 
cu şorţul în carouri al mamei legat în jurul taliei, peste costumul 
ieftin, o trezea pe mama (în odaia cu cărţi) şi mă trezea pe mine 
(în odăiţa de la capătul coridorului) şi ne înmâna fiecăruia câte 
un pahar cu suc de portocale încălzit. Beam sucul ăsta călâi de 
parcă ar fi fost otravă, în vreme ce tata stătea lângă mine, cu 
şorţul lui în carouri şi cravata ştearsă şi costumul jerpelit, 
aşteptând să-i dau înapoi paharul gol. In vreme ce beam sucul 
tata căuta ceva de spus; întotdeauna se simţea vinovat când se 
lăsa tăcerea. Făcea poezii în felul lui care nu era amuzant: 

„Bea sucul, băiete, acu' / Nu vreau să te sâcâi, nu, nu". 

Sau: 

„Dacă-ţi bei sucul în fiece zi / Până la urmă voios tu vei fi". 

Sau chiar: 

„Orice strop, se povesteşte / Trup şi minte întăreşte". 

Sau, uneori, în dimineţile în care se simţea mai mult orator 
decât poet: 

„Citricele sunt mândria ţării noastre! Portocalele de Jaffa sunt 
preţuite în toată lumea. Apropo, se pare că numele Jaffa, ca şi 
numele biblic Japheth, derivă din cuvântul pentru frumuseţe, 
yoft, un cuvânt foarte vechi care e posibil să fi venit din 


akkadianul faya, iar în arabă are forma wafi, în vreme ce în 
amhară este, cred, tawafa. Şi acum, tânăra mea frumuseţe" - de 
acum zâmbea cu modestie, simțind o satisfacţie calmă pentru 
jocul lui de cuvinte - „termină-ţi frumosul suc de Jaffa şi 
îngăduie-mi să duc paharul înapoi la bucătărie în chip de pradă 
a mea". 

Astfel de jocuri de cuvinte şi vorbe de duh, pe care le numea 
calembours sau paronomasii, stârneau întotdeauna în tata un 
soi de bună dispoziţie bine intenţionată. Simţea că ele au forţa 
să împrăştie mâhnirea sau neliniştea şi să creeze o atmosferă 
plăcută. Dacă mama spunea, de exemplu, că vecinul nostru, 
domnul Lemberg, s-a întors de la spital arătând şi mai vlăguit 
decât când a plecat şi că se zice că e într-o situaţie 
dezastruoasă, tata se lansa într-o mică prelegere despre 
originea cuvintelor „situaţie" şi „dezastruos", înţesată cu citate 
biblice. Mama se arăta uimită că orice, chiar şi boala gravă a 
domnului Lemberg, îi declanşează glumele copilăreşti. Chiar îşi 
închipuie că viaţa e doar un fel de picnic de elevi sau de 
petrecere între burlaci, cu glume şi observaţii isteţe? Tata 
cântărea reproşul ei, îşi cerea scuze, dar avusese intenţii bune, 
şi la ce i-ar folosi domnului 

Lemberg dacă ne-am apuca să-l bocim cât e încă în viaţă? 
Mama zicea: „Chiar şi când ai intenţii bune izbuteşti cumva să o 
faci cu prost gust: eşti fie condescendent, fie linguşitor, şi în 
ambele cazuri trebuie să trânteşti poante". După care treceau la 
limba rusă şi vorbeau pe tonuri înăbușite, ciornicevoiene. 

Când mă întorceam la prânz de la grădiniţa doamnei Pnina 
mama se lupta cu mine, folosind mită, implorări şi poveşti 
despre prințese şi fantome, ca să-mi distragă atenţia până ce 
înghiţeam nişte dovleac bălos şi dovlecel mucos (căruia îi 
ziceam pe numele arăbesc, kusa), şi chiftele făcute din pâine 
amestecată cu un pic de carne tocată (încercau să ascundă 
faptul că era prea multă pâine punând bucățele de usturoi). 

Uneori eram silit să înghit, cu lacrimi, dezgust şi furie, tot felul 
de chiftele din spanac, mâncare de spanac, sfeclă, ciorbă de 
sfeclă, varză acră sau morcovi, cruzi sau gătiţi. Alteori eram 
condamnat să traversez pârloage de crupe de ovăz şi tărâţe, să 
răzbat mestecând prin munţi de conopidă fiartă, fără nici un 
gust, şi de tot soiul de boabe deprimante, ca fasolea uscată, 
mazărea şi lintea. Vara, tata făcea o salată gustoasă din roşii, 


castraveți, ardei gras, ceapă verde şi pătrunjel, mărunţite şi 
strălucind în uleiul de măsline. 

Din când în când aveam drept musafir câte o bucată de pui, 
scufundată în orez sau eşuată pe un banc de pireu de cartofi, cu 
catargul şi pânzele împodobite cu pătrunjel, păzită straşnic de 
morcovii fierţi şi dovleceii loviți de rahitism care stăteau în jurul 
punţii lui. O pereche de castraveți muraţi slujeau de flancuri 
acestui contratorpilor, şi dacă îl dădeai gata cu totul erai 
răsplătit cu o budincă roz făcută din lapte şi praf, sau un jeleu 
galben făcut din praf, căruia îi ziceam pe numele franțuzesc, 
gelée. Acesta era doar la un pas de Jules Verne şi de misteriosul 
submarin Nautilus, sub comanda căpitanului Nemo, care se 
lehămetise de toată omenirea şi se refugiase pe tărâmul lui 
misterios de sub oceane unde, aşa hotărâsem eu, aveam să mă 
alătur lui în curând. 

In cinstea Shabbat-ului Aov şi sărbătorilor mama aducea un 
crap, pe care îl cumpăra din vreme, pe la mijlocul săptămânii. 

Toată ziua peştele înota fără astâmpăr încolo şi încoace prin 
cadă, dintr-o parte în alta şi iar înapoi, căutând neobosit vreun 
pasaj submarin secret din cadă spre marea largă. Îl hrăneam cu 
firimituri de pâine. Tata mi-a spus că în limbajul nostru secret un 
peşte se numea Prânz. M-am împrietenit rapid cu Prânzişor: îmi 
recunoştea paşii de departe şi venea repede la marginea căzii 
să mă întâmpine, scoțând din apă o gură care mă ducea cu 
gândul la lucruri la care e mai bine să nu te gândeşti. 

O dată sau de două ori m-am sculat şi m-am furişat prin 
întuneric ca să văd dacă prietenul meu chiar dormea toată 
noaptea în apa rece, lucru care îmi părea ciudat şi chiar 
împotriva legilor firii, sau poate că, după ce se stingeau luminile, 
ziua de muncă a lui Prânzişor se încheia, iar el se strecura afară 
şi se târa încet pe burtă până în coşul cu rufe murdare, şi se 
făcea colac şi dormea în îmbrăţişarea caldă a prosoapelor şi a 
rufăriei de corp, iar dimineaţa aluneca în taină înapoi în cadă ca 
să-şi facă datoria în serviciul marinei. 

Odată, când am fost lăsat de capul meu acasă, m-am hotărât 
să îmbogăţesc viaţa bietului crap plictisit cu nişte insule, 
strâmtori, promontorii şi bancuri de nisip făcute din diferite 
ustensile de bucătărie pe care le-am băgat în cadă. Răbdător şi 
stăruitor precum căpitanul Ahab, mi-am vânat îndelung Moby 
Dick-ul cu un polonic, dar mereu se strecura şi scăpa din 


vizuinele submarine pe care le presărasem eu însumi pe fundul 
mării. La un moment dat i-am atins brusc solzii reci şi tăioşi şi 
m-am cutremurat de silă şi teamă la această descoperire care 
îmi îngheţa sângele în vine: până în acea dimineaţă orice fiinţă, 
fie ea găină, copil sau pisică, era întotdeauna moale şi caldă; 
doar ce era mort devenea rece şi rigid. Şi acum crapul ăsta 
paradoxal, rece şi rigid, însă viu, ud tot, alunecos şi uleios, 
solzos, cu branhii, care se răsucea şi se lupta cu putere, 
devenind ţeapăn şi îngheţat între degetele mele, m-a înjunghiat 
brusc cu atâta spaimă, că i-am dat drumul iute şi mi-am 
scuturat degetele, apoi le-am udat, le-am săpunit şi le-am frecat 
de trei ori. Aşa am renunţat la vânătoare. In loc să-l vânez pe 
Prânzişor, am petrecut mult timp încercând să mă uit la lume 
prin ochii rotunzi şi nemişcaţi ai unui peşte, fără pleoape, fără 
gene, fără mişcare. 

Şi aşa au dat peste mine tata, mama şi pedeapsa, pentru că s- 
au întors acasă şi s-au furişat în baie fără să-i aud, şi m-au prins 
şezând nemişcat ca Buddha pe capacul closetului, cu gura puţin 
deschisă, faţa încremenită, ochii împăienjeniţi privind fără nici o 
clipire, ca două mărgele de sticlă. Pe dată au ieşit la iveală 
ustensilele de bucătărie pe care copilul ăsta aiurit le-a pus pe 
fundul apei crapului, în chip de arhipelag sau de apărarea 
submarină de la Pearl Harbour. „înălţimea Sa", a spus tata cu 
mâhnire, „va fi din nou silit să sufere consecinţele faptelor sale. 
Îmi pare rău." 

Vineri seara au venit bunicul şi bunica, a mai venit şi prietena 
mamei, Lilenka, împreună cu umflatul ei soţ, domnul Bar- 
Samkha, a cărui faţă era acoperită cu o barbă deasă şi 
cârlionţată ca vata minerală. Urechile îi erau de mărimi diferite, 
părea un câine-lup care îşi ţine o ureche ciulită şi pe cealaltă 
pleoştită. 

După supa de pui cu kneidlach, mama a pus deodată pe masă 
cadavrul lui Prânzişor al meu, întreg, cu cap şi coadă, dar cu 
câteva tăieturi de cuţit pe lateral, splendid ca trupul unui rege 
dus pe un afet către Panteon. Cadavrul regal era aşezat într-un 
sos consistent de culoarea smântânii, peste un strat de orez 
strălucitor, ornat cu prune din compot şi felii de morcov, 
presărat cu fulgi verzi decorativi. Dar privirea vie şi acuzatoare a 
lui Prânzişor era aţintită neînduplecat asupra tuturor ucigaşilor 
lui, cu un reproş încremenit, cu suferinţă tăcută. 


Când ochii mei i-au întâlnit privirea îngrozitoare, ochii lui 
străpungători au strigat trădătorule şi ucigaşule nazist, şi am 
început să plâng în tăcere, cu capul în piept, încercând să nu 
bage de seamă ceilalţi. Insă Lilenka, cea mai bună prietenă şi 
confidentă a mamei, un suflet de educatoare de grădiniţă într-un 
trup de păpuşă de porțelan, s-a alarmat şi s-a repezit să mă 
consoleze. Mai întâi mi-a pus mâna pe frunte şi a declarat: 

Nu, n-are temperatură. Apoi mi-a tot mângâiat braţul şi a zis: 
însă da, tremură un pic. Apoi s-a aplecat spre mine, până ce 
răsuflarea ei aproape că mi-a tăiat răsuflarea, şi a zis: Se pare 
că e ceva psihologic, nu fizic. Apoi s-a întors spre părinţii mei şi 
a tras concluzia, cu o plăcere plină de sine, afirmând că le 
spusese deja de multă vreme că acest copil, ca toţi viitorii artişti 
sensibili, complicaţi, vulnerabili, se pare că intră foarte devreme 
în faza de pubertate, şi cel mai bine e să laşi lucrurile în voia lor. 

Tata a cugetat la cele spuse, le-a cântărit şi a pronunţat 
sentinţa: 

— Foarte bine. Dar mai întâi de toate îţi vei mânca, rogu-te, 
peştele, ca toţi ceilalţi. 

— Nu. 

— Nu? Şi de ce nu? înălţimii Sale îi trece cumva prin cap 
gândul de a-şi concedia perechea de bucătari? 

— Nu pot. 

In acest moment, domnul Bar-Samkha, dând pe dinafară de 
dulceaţă şi de imboldul de a face pe mijlocitorul, a început să 
mă îmbie, împăciuitor, cu vocea lui stridentă: 

— Păi, ce-ar fi să iei doar o bucăţică? O bucată simbolică, ce 
zici? De dragul părinţilor tăi şi al zilei de Shabbat? 

Însă Lilka, soţia lui, o persoană emotivă şi sentimentală, a 
intervenit în favoarea mea: 

— N-are rost să siliţi copilul! Are un blocaj psihologic! 

Lea Bar-Samkha, cunoscută şi ca Lilenka, iniţial Lilia Kalischi?, 
era un oaspete obişnuit în apartamentul nostru în cea mai mare 
parte a copilăriei mele petrecute la lerusalim. 

Era o femeie mică, tristă, palidă, fragilă, cu umerii căzuţi. 
Lucrase mulţi ani ca învăţătoare şi chiar a scris două cărţi 
despre mentalitatea copilului. Din spate arăta ca o copilă 
subţirică de doisprezece ani. Ea şi mama stăteau ore întregi 
şopăcăind, aşezate pe taburetele din răchită din bucătărie sau 


"1Am schimbat câteva dintre nume, din diferite motive. (N. a.) 


pe scaune pe care le scoteau în grădină, tăifăsuind sau 
cufundate într-o carte sau într-un album cu capodopere, cu 
capetele alăturate şi mână în mână. 

De cele mai multe ori Lilka venea când tata era la lucru. Am 
senzaţia că între ea şi tata era acea aversiune reciprocă şi 
politicoasă care există în general între soţi şi cele mai bune 
prietene ale soțiilor lor. Dacă mă apropiam de mama când 
tăifăsuia cu Lilenka, tăceau imediat amândouă şi nu-şi reluau 
discuţia decât când ajungeam destul de departe ca să nu aud. 
Lilia BarSamkha mă privea cu zâmbetul ei trist, înţeleg-şi-iert- 
orice-pe-motiv-emoţional, însă mama îmi cerea să mă grăbesc 
să spun ce vreau şi să le las în pace. Impărtăşeau o mulţime de 
secrete. 

O dată Lilenka a venit când ai mei nu erau acasă. S-a uitat o 
vreme la mine cu înţelegere şi mâhnire, a dat din cap ca şi cum 
ar fi fost cu siguranţă de acord cu ea însăşi şi a început o 
conversaţie. Ţinea cu adevărat, dar cu adevărat, la mine de 
când eram mic, şi era foarte interesată de mine. Interesată nu 
ca adulţii ăia plicticoşi care întreabă întotdeauna dacă învăţ 
bine, dacă îmi place fotbalul sau dacă mai colecţionez încă 
timbre, şi ce vreau să mă fac când o să fiu mare şi prostii de- 
astea. Nu! 

Pe ea o interesau gândurile mele! Visurile mele! Viaţa mea 
spirituală! Mă considera un copil atât de deosebit, atât de 
original! 

Sufletul unui artist în devenire! l-ar plăcea să încerce într-o zi - 
nu neapărat pe loc - să intre în legătură cu partea mai intimă, 
mai vulnerabilă a tinerei mele personalităţi (aveam vreo zece 
ani pe atunci). De exemplu, la ce mă gândesc când sunt absolut 
singur? Ce se întâmplă în viaţa tainică a imaginaţiei mele? Ce 
mă face cu adevărat fericit sau trist? Ce mă entuziasmează? Ce 
mă sperie? Ce îmi provoacă dezgust? Ce fel de peisaj mă 
atrage? Am auzit vreodată de Janusz Korczak? Am citit vreodată 
cartea lui, Yotam Magicianul? Am deja gânduri secrete despre 
sexul frumos? l-ar plăcea să-mi fie, cum să-i zicem, urechea care 
mă ascultă. Confidenta mea. În ciuda diferenţei de vârstă etc. 

Eram un copil de o politeţe obsesivă. Prin urmare, la prima ei 
întrebare, la ce mă gândesc, am răspuns politicos: La tot soiul 
de lucruri. La rafala de întrebări Ce-mă-entuziasmează-Ce-mă- 


sperie am răspuns: Nimic anume. lar la oferta ei de prietenie am 
răspuns cu tact: „Mulţumesc, tanti Lilia, eşti foarte amabilă". 

— Dacă simţi vreodată nevoia să vorbeşti despre ceva ce nu-ţi 
e uşor să le spui alor tăi, n-o să şovăi? O să vii la mine? 

Şi o să-mi spui? Şi sigur că eu o să păstrez secretul. Poţi să 
vorbeşti cu mine. 

— Iţi mulţumesc. 

— Lucrurile despre care n-ai cu cine vorbi? Gândurile care te 
fac să te simţi un pic singur? 

— iți mulţumesc. lţi mulţumesc din suflet. Vrei să-ţi aduc un 
pahar cu apă? Mama se întoarce repede. E doar după colţ, la 
Heinemann, la farmacie. Ori vrei să citeşti ziarul cât o aştepţi, 
tanti Lilia? Vrei să dau drumul la ventilator? 

După douăzeci de ani, pe 28 iulie 1971, la câteva săptămâni 
după ce a apărut cartea mea Spre moarte, am primit o scrisoare 
de la această prietenă a mamei mele, care trecuse de şaizeci de 
ani: „Simt că nu m-am purtat cum trebuie cu tine de la moartea 
tatălui tău. Am fost foarte deprimată şi nu sunt în stare să fac 
nimic. M-am închis în casă (apartamentul nostru e 
înspăimântător... dar nu am puterea să schimb nimic) şi mi-e 
frică să ies - acesta este adevărul adevărat. In bărbatul din 
povestea ta lubire târzie am recunoscut câteva trăsături 
comune - părea atât de familiar şi de apropiat. Dramatizarea 
“Cruciadei” am auzit-o odată la radio şi tu ai citit câteva 
fragmente într-un interviu televizat. A fost minunat să te văd 
aşa la televizor, pe nepusă masă, în colţul odăii mele. Sunt 
curioasă care sunt izvoarele poveştii - este excepţională. Mi-e 
greu să-mi închipui ce se petrecea în tine când aşterneai acele 
descrieri ale ororii şi morţii. lţi îngheaţă sângele în vine. 
Descrierile evreilor - figuri puternice, cu siguranţă nu victime... 
m-au impresionat. 

Ca şi imaginea apei care roade încetul cu încetul fierul... şi 
imaginea unui lerusalim care nu e o realitate şi nu e nici capătul 
călătoriei, e doar tânjirea şi însetoşarea după ceva cenueun 
loc de pe lume. Moartea îmi apare din paginile cărţii tale ca un 
lucru pe care nu mi l-am închipuit niciodată - şi totuşi am râvnit 
la ea nu demult... Imi amintesc acum mai mult ca oricând de 
vorbele mamei tale - ea mi-a prevăzut eşecul din viaţă. 

Şi mă mândream că slăbiciunea nu mi-e decât la suprafaţă, că 
sunt flexibilă. Acum simt descompunerea - ciudat, atâţia ani am 


visat să mă întorc în ţară, iar acum, că a devenit realitate - 
trăiesc aici ca într-un coşmar. Nu lua în seamă ce zic. Mi-a 
scăpat. Nu-mi răspunde. Ultima dată când te-am văzut, în 
discuţia înfierbântată cu tatăl tău, n-am perceput în tine 
bărbatul i posomorât... Toată familia mea trimite salutări alor tăi. 
O să fiu curând bunică! Cu prietenie şi drag, Lilia (Lea)". 

lar în altă scrisoare, din 5 august 1979, Lilia mi-a scris: 

„.. „dar destul cu asta pentru moment, poate că într-o zi o să 
ne întâlnim totuşi, şi atunci o să tăifăsuim despre mulţimea de 
întrebări pe care le-au stârnit în mine cuvintele tale. La ce faci 
aluzie acum, în O notă autobiografică din cartea ta... când 
vorbeşti de faptul că mama ta a murit “din dezamăgire sau 
tânjire. Ceva n-a mers cum trebuie?”? Te rog să mă ierţi, ating o 
rană. Rana răposatului tău tată, mai ales rana ta, şi chiar - a 
mea. N-ai cum să ştii cât de mult îmi lipseşte Fania, mai ales în 
ultima vreme. Am rămas atât de singură în lumea mea îngustă! 
Mi-e dor de ea. Şi de altă prietenă a noastră, o chema Stefa, 
care a plecat de pe lumea asta din mâhnire şi suferinţă, în 
1963... Era pediatru şi viaţa ei a fost un şir de dezamăgiri, poate 
pentru că avea încredere în bărbaţi. Stefa pur şi simplu refuza 
să priceapă de ce sunt în stare unii bărbaţi. Noi trei eram foarte 
apropiate în anii '30. Sunt una dintre ultimii mohicani - dintre 
prietenii care nu mai există. De două ori am încercat, în 1971 şi 
1973, să-mi iau viaţa, şi n-am reuşit. N-o să mai încerc ... Încă n- 
a venit vremea să vorbesc cu tine despre lucruri legate de 
părinţii tăi... Au trecut de atunci atâţia ani... Nu, încă nu sunt 
gata să exprim în scris tot ce aş vrea să spun. Când te gândeşti 
că odată mă puteam exprima doar în scris. Poate că ne vom mai 
întâlni - şi multe s-ar putea schimba până atunci... 

Şi, apropo, ar trebui să ştii că mama ta şi cu mine şi alte 
câteva membre ale grupului nostru din Hashomer Hatsair din 
Rovno consideram mica burghezie cel mai rău dintre toate 
lucrurile. 

Toate aveam aceeaşi origine. Mama ta n-a fost niciodată 
“adeptă a dreptei”... Cu toate că atunci când a ajuns prin măritiş 
în familia Klausner se poate să fi pretins că e ca ei". 

Şi iarăşi, dintr-o scrisoare datată 28 septembrie 1980: 

„ „„.„Mama ta venea dintr-o familie nefericită şi a făcut rău 
familiei tale. Dar nu i se poate reproşa nimic... Îmi amintesc că o 
dată, în 1963, stăteai în apartamentul nostru... şi ţi-am promis 


că o să-ţi scriu cândva despre mama ta... Dar mi-e tare greu să 
mă ţin de cuvânt. Mi-e greu chiar şi să scriu o scrisoare. 

Dacă ai şti cât de mult dorea mama ta să ajungă artistă, să fie 
o creatoare - încă din copilărie! Dacă te-ar putea vedea acum! 

Şi de ce n-a reuşit? Poate că într-o discuţie faţă în faţă aş fi mai 
îndrăzneață şi ţi-aş spune lucruri pe care nu cutez să le aştern 
pe hârtie. Cu drag, Lilia." 

Tata, înainte de a muri (în 1970) a putut citi primele mele trei 
cărţi, care nu i-au plăcut pe de-a-ntregul. Mama n-a reuşit să 
vadă decât câteva povestiri pe care le-am scris la şcoală şi nişte 
versuri copilăreşti, pe care le-am aşternut în nădejdea că o să 
înduioşez muzele despre a cărui existenţă îi plăcea să-mi 
vorbească. (Tata nu credea în muze, aşa cum a disprețuit 
întotdeauna zânele, vrăjitoarele, rabinii făcători de minuni, 
spiriduşii, orice fel de sfinţi, intuiţia, miracolele şi stafiile. Se 
considera un om cu o viziune laică asupra lumii, credea în 
gândirea raţională şi în munca intelectuală susţinută.) 

Dacă mama ar fi citit cele două povestiri din Spre moarte, ar fi 
reacţionat şi ea cu cuvinte asemănătoare celor rostite de 
prietena ei, Lilenka Kalisch, „tânjirea şi însetoşarea după ceva 
ce nu e un loc de pe lume"? Greu de spus. Un văl ceţos de 
tristeţe visătoare, emoţii nerostite şi suferinţă romantică le 
înconjura pe acele domnişoare înstărite din Rovno, ca şi cum 
vieţile le-ar fi fost zugrăvite pe veci pe pereţii liceului lor cu o 
paletă ce avea doar două culori: fie melancolică, fie 
sărbătorească. Cu toate că mama se răscula uneori împotriva 
acestei educaţii. 

Ceva din programul de studii al acelei şcoli în anii '20 sau 
poate un mucegai romantic profund care s-a infiltrat în inima 
mamei mele şi a prietenelor sale în tinereţe, o emotivitate densă 
polono-rusă, ceva între Chopin şi Mickievicz, între Suferințele 
tânărului Werther şi Lordul Byron, ceva din zona crepusculară 
dintre sublim, chinuit, visător şi singuratic, tot felul de flăcări de 
pe comori de „tânjire şi însetoşare", a amăgit-o pe mama mea în 
cea mai mare parte a vieţii şi a sedus-o până ce a cedat şi s-a 
sinucis, în 1952. Avea treizeci şi opt de ani când a murit. 

Eu aveam doisprezece şi jumătate. 

În săptămânile şi lunile care au urmat morţii mamei nu m-am 
gândit nici o clipă la suferinţa ei. Mi-am astupat urechile la 


strigătul neauzit de ajutor care a rămas în urma ei şi care poate 
că plutise întotdeauna în aerul din apartamentul nostru. 

Nu era în mine nici un strop de milă. Nici nu i-am simţit lipsa. 

N-am jelit moartea mamei mele: eram prea rănit şi furios ca să 
mai fie loc pentru altă emotie. Când, de exemplu, i-am observat 
şorţul în carouri care mai era încă atârnat de cârligul de pe uşa 
bucătăriei, la câteva săptămâni după moartea ei, am fost atât 
de mânios, de parcă mi s-ar fi presărat sare pe răni. Lucrurile ei 
de toaletă, cutia de pudră, peria de păr de pe raftul ei verde din 
baie mă răneau de parcă ar fi rămas acolo anume ca să-şi bată 
joc de mine. Cărţile ei. Pantofii ei goi. Ecoul mirosului ei ori de 
câte ori deschideam „partea mamei" din şifonier. 

Totul mă arunca într-o furie neputincioasă. Ca şi cum puloverul 
ei, care se furişase nu se ştie cum în teancul meu de pulovere, 
se holba la mine triumfător, cu un rânjet dezgustător. 

Eram furios pe ea pentru că a plecat fără să-şi ia rămas-bun, 
fără o îmbrăţişare, fără nici o explicaţie: la urma urmei, mama 
nu era în stare să se despartă nici măcar de cineva cu totul 
străin, un comisionar sau un negustor ambulant de la uşă, fără 
să le ofere un pahar cu apă, fără un zâmbet, fără o mică scuză şi 
o vorbă bună. De când mă ştiam nu m-a lăsat singur ia băcănie, 
într-o curte străină sau într-un parc. Cum a fost în stare să facă 
aşa ceva? Eram mânios pe ea şi în numele tatei, a cărui soţie l-a 
făcut astfel de ruşine, l-a arătat cu degetul, a dispărut brusc, ca 
o femeie care fuge cu un străin într-un film comic. De când mă 
ştiu, dacă dispăream vreodată, fie şi numai pentru o oră sau 
două, strigau la mine şi mă pedepseau: era o regulă stabilită, ca 
oricine pleacă să spună întotdeauna unde merge, pentru câtă 
vreme şi la ce oră se întoarce. Sau cel puţin să lase un bilet în 
locul obişnuit, sub vază. 

Noi toţi. 

Aşa se pleacă, cu grosolănie, în mijlocul unei fraze? Şi totuşi, 
ea însăşi punea întotdeauna accentul pe tact, politeţe, 
comportare curtenitoare, permanenta grijă să nu-i răneşti pe 
ceilalţi, atenţie, sensibilitate! Cum a fost în stare? 

O uram. 

După câteva săptămâni furia a dispărut. Şi odată cu mânia mi 
se părea că am pierdut un soi de strat protector, un soi de 
căptuşeală de plumb care mă apărase în primele zile de şoc şi 
de durere. De acum eram expus. 


Când am încetat să o urăsc pe mama am început să fiu 
dezgustat de mine. 

Încă nu aveam nici un ungher liber în inimă pentru durerea 
mamei, singurătatea ei, sufocarea care se strânsese în jurul ei, 
cumplita disperare a ultimelor nopţi din viaţa ei. Îmi trăiam încă 
propria criză, nu pe-a ei. Da, nu mai eram furios pe ea, ci 
dimpotrivă, mă acuzam pe mine: dacă aş fi fost un fiu mai bun, 
mai devotat, dacă nu mi-aş fi împrăştiat hainele pe toată 
podeaua, dacă n-aş fi supărat-o şi n-aş fi bătut-o la cap, dacă 
mi-aş fi făcut temele la timp, dacă aş fi dus gunoiul în fiecare 
seară de bunăvoie, fără să se strige la mine să o fac, dacă n-aş 
fi fost aşa o pacoste, făcând zgomot, uitând să sting lumina, 
venind acasă cu cămaşa ruptă, lăsând urme de noroi prin toată 
bucătăria. Dacă aş fi fost mai atent cu migrenele ei. Sau cel 
puţin dacă aş fi încercat să fac ce dorea ea şi să fi fost mai puţin 
slăbuţ şi palid, să fi mâncat tot ce-mi gătea şi-mi punea în 
farfurie şi n-aş fi fost aşa de mofturos, dacă de dragul ei aş fi 
fost un copil mai sociabil şi mai puţin singuratic, mai puţin piele 
şi os şi mai ars de soare şi atletic, aşa cum voia ea să fiu! 

Sau poate că dimpotrivă? Dacă aş fi fost mult mai slăbănog, 
veşnic bolnav, înţepenit într-un scaun rulant, tuberculos sau 
chiar orb din naştere? Cu siguranţă bunătatea şi firea ei 
generoasă nu i-ar fi îngăduit să părăsească un copil atât de 
dezavantajat, să-l lase în suferinţa lui şi să dispară? Dacă aş fi 
fost un copil handicapat, fără picioare, dacă atunci când mai era 
timp aş fi sărit în faţa unei maşini aflate în mers şi m-ar fi călcat 
şi mi-ar fi fost amputate amândouă picioarele, poate că mama 
ar fi fost plină de milă? Nu m-ar fi părăsit? Ar fi rămas, ca să 
continue să mă îngrijească? 

Dacă mama m-a părăsit aşa, fără să arunce măcar o privire 
înapoi, cu siguranţă era un semn că nu m-a iubit deloc 
niciodată: dacă iubeşti pe cineva, asta m-a învăţat ea, îi ierţi 
orice, în afară de trădare. Îl ierţi chiar şi când te bate la cap, 
când îşi pierde şapca, când lasă dovlecelul în farfurie. 

A părăsi înseamnă a trăda. Şi asta ne-a făcut ea - amândurora, 
tatei şi mie. Eu n-aş fi plecat niciodată de lângă ea aşa, în ciuda 
migrenelor ei, chiar dacă acum ştiu că nu ne-a iubit niciodată, n- 
aş fi plecat niciodată de lângă ea, în ciuda lungilor ei tăceri, a 
faptului că se închidea într-o odaie întunecoasă şi a tuturor 


toanelor ei. Mi-aş fi ieşit din fire uneori, poate chiar n-aş fi vorbit 
cu ea o zi-două, dar n-aş fi părăsit-o pe veci. 

Niciodată. 

Toate mamele îşi iubesc copiii: asta e o lege a naturii. Chiar şi 
o pisică sau o capră. Chiar şi mamele delincvenţilor şi ale 
ucigaşilor. Chiar şi mamele naziştilor. Sau ale arieraţilor băloşi. 

Chiar şi mamele monştrilor. Faptul că numai eu n-am putut fi 
iubit, că mama a fugit de mine, dovedea doar că în mine nu e 
nimic de iubit, că nu merit iubire. E ceva greşit în mine, ceva 
foarte rău, ceva dezgustător şi cu adevărat îngrozitor, mai 
nesuferit decât un defect fizic sau mental, sau chiar nebunia. E 
în mine ceva atât de iremediabil detestabil, ceva atât de 
cumplit, încât nici chiar o femeie sensibilă ca mama, care îşi 
putea revărsa iubirea asupra unei păsări sau a unui cerşetor sau 
a unui căţel vagabond, n-a mai putut să mă rabde şi a trebuit să 
fugă de mine cât de departe a putut. Este o zicală arabă, Kullu 
girdin bi-ayni ummihi ghazalun - „orice maimuţă e pentru mama 
ei o gazelă". In afară de mine. 

De-aş fi fost şi dulce, doar un pic, aşa cum toţi copiii din lume 
sunt cu mamele lor, chiar şi cei mai urâţi şi mai răi copii, chiar şi 
acei copii violenţi, cu tulburări de comportament, care sunt 
întotdeauna daţi afară de prin şcoli, chiar şi Bianca Schor care 
şi-a înjunghiat bunicul cu un cuţit de bucătărie, chiar şi Yanni 
perversul, care are elefantiazis şi îşi desface fermoarul pe stradă 
şi îşi scoate socoteala şi o arată fetelor - de-aş fi fost bun, de m- 
aş fi purtat aşa cum mi-a cerut de o mie de ori, şi ca un idiot n- 
am ascultat-o - dacă n-aş fi spart după noaptea de Seder 
castronul ei albastru pe care îl avea de la străbunica ei - dacă m- 
aş fi spălat pe dinţi cum se cuvine în fiecare dimineaţă, sus şi jos 
şi de jur împrejur şi la colţuri, fără să trişez - dacă n-aş fi 
şterpelit bancnota de o jumătate de liră din poşeta ei şi n-aş fi 
minţit apoi, tăgăduind că am luat-o - dacă nu m-aş mai fi gândit 
la acele lucruri rele şi nu mi-aş fi lăsat niciodată mâna să 
rătăcească în pantalonii de pijama noaptea - de-aş fi fost ca 
toată lumea, meritând să am şi eu o mamă... 

După un an sau doi, după ce plecasem de acasă ca să locuiesc 
în kibbutzul Hulda, am început treptat să mă gândesc şi la ea. 

La sfârşitul zilei, după şcoală, muncă şi un duş, când toţi 
ceilalţi copii din kibbutz făcuseră duş şi se îmbrăcaseră de seară 
şi plecaseră să stea un pic cu părinţii lor, lăsându-mă de unul 


singur, fără rost, printre casele goale ale copiilor, mă duceam să 
şed singur pe banca de lemn din sala de lectură. 

Şedeam acolo, pe întuneric, o jumătate de oră sau o oră, 
evocând, imagine cu imagine, sfârşitul vieţii ei. In acele zile 
încercam deja să-mi închipui un pic din lucrurile despre care nu 
s-a vorbit niciodată, nici între mama şi mine sau între mine şi 
tata, sau, se pare, nici între ei doi. 

Mama avea treizeci şi opt de ani când a murit: mai mică decât 
fiica mea cea mare şi puţin mai mare decât fiica mea cea mică 
în ziua în care am scris aceste rânduri. După zece sau douăzeci 
de ani de când terminaseră liceul Tarbuth, când mama, Lilenka 
Kalisch şi câteva dintre prietenele lor au încasat ghiontul 
realităţii dintr-un lerusalim cu valuri de căldură, sărăcie şi bârfe 
răutăcioase, când acele şcolăriţe emotive din Rovno s-au trezit 
dintr-odată pe terenul accidentat al vieţii de toate zilele, 
scutece, soţi, migrene, cozi, mirosul de naftalină şi cel al 
chiuvetei din bucătărie, a ieşit la iveală, s-ar părea, faptul că 
programul de studii al şcolii din Rovno din anii '20 nu le-a fost de 
ajutor. N-a făcut decât să înrăutăţească lucrurile. 

Sau poate că a fost altceva, ceva nici byronian, nici chopinian, 
ci mai apropiat de acel abur de singurătate melancolică de care 
sunt înconjurate domnişoarele de familie bună, introvertite, din 
piesele lui Cehov şi din povestirile lui Gnessin, un fel de 
făgăduială din copilărie care este frustrată în mod inevitabil, 
călcată în picioare şi chiar ridiculizată de monotonia vieţii înseși. 
Mama a crescut înconjurată de o viziune culturală angelică de o 
frumuseţe înceţoşată, ale cărei aripi s-au zdrobit în cele din 
urmă de caldarâmul prăfos şi fierbinte din piatră de lerusalim. A 
crescut ca fiica frumoasă şi rafinată a morarului, a devenit 
adultă în vila de pe strada Dubinska, cu livadă, bucătăreasă şi 
servitoare, unde probabil că a fost crescută ca păstoriţa din 
tabloul pe care îl ura, păstoriţa cea împodobită, cu obrajii 
trandafirii şi trei jupoane. 

Izbucnirea de care şi-a amintit mătuşa Sonia după şaptezeci de 
ani, când Fania cea de şaisprezece ani, într-o criză de furie 
neaşteptată din partea ei, a acoperit dintr-odată cu dispreţ şi 
aproape că a scuipat pe tabloul cu drăgălaşa păstoriţă cu aer 
visător şi o mulţime de jupoane de mătase, poate că a fost 
scânteia forţei vitale a mamei mele care încerca în zadar să se 
elibereze de întunericul ce începea deja să o învăluie. 


In spatele ferestrelor cu draperii care apărau atât de bine 
copilăria Faniei Mussman, într-o noapte, pane Zakrzewski şi-a 
tras un glonţ în coapsă şi altul în cap. Prinţesa Ravzova şi-a 
bătut un cui ruginit în mână, ca să primească un strop din 
durerea Mântuitorului şi să o sufere în numele Lui. Dora, fiica 
menajerei, a rămas însărcinată cu iubitul mamei ei, beţivul 
Steleţki şi-a pierdut nevasta la cărţi, iar ea, Ira, nevasta lui, în 
cele din urmă a murit arsă când a pus foc colibei pustii a 
chipeşului Anton. Insă toate aceste lucruri s-au petrecut de 
cealaltă parte a geamurilor duble, în afara cercului luminat, 
plăcut, al şcolii Tarbuth. Nici una dintre ele nu a putut răzbi 
înăuntru ca să vatăme grav farmecul copilăriei mamei mele, 
care se pare că a fost nuanţată cu un pic de melancolie ce n-a 
tulburat-o, doar a colorat-o şi a îndulcit-o. 

După câţiva ani, în Kerem Avraham, pe strada Amos, în 
apartamentul înghesuit şi umed de la subsol, dedesubtul familiei 
Rosendorff şi alături de uşa Lembergilor, înconjurată de lighene 
de tablă şi de castraveți muraţi şi de muşcata care se prăpădea 
într-un bidon de măsline ruginit, asaltată cât e ziua de lungă de 
mirosuri de varză, rufe spălate, peşte fiert şi urină uscată, 
mama a început să se ofilească. Poate că ar fi putut îndura, 
strângând din dinţi, greutăţile şi pierderile, sărăcia sau cruzimea 
vieţii casnice. Dar ceea ce n-a putut îndura, aşa mi se pare, a 
fost sordidul. 

Prin 1943 sau 1944, dacă nu şi mai devreme, ea a ştiut că toţi 
fuseseră asasinați acolo, chiar la marginea oraşului Rovno. 

Cineva trebuie să fi venit şi să fi povestit cum nemţii, 
lituanienii şi ucrainenii, înarmaţi cu puşti-mitraliere, au mânat 
tot oraşul, cu mic, cu mare, către pădurea Sosenki, unde le 
plăcea tuturor să meargă la plimbare în zilele frumoase, ca să se 
joace de-a cercetaşii, să cânte în jurul focului de tabără, să 
doarmă în saci de dormit pe malul unui pârâu, sub cerul înstelat. 
Acolo, printre tufe, păsări, ciuperci, coacăze şi mure, nemţii au 
deschis focul şi au măcelărit pe malul şanţurilor, în două zile, 
vreo douăzeci şi cinci de mii de suflete!?. Au pierit aproape toţi 
colegii de clasă ai mamei. Împreună cu părinţii lor şi cu toţi 
vecinii, cunoscuţii, concurenţii în afaceri şi duşmanii; înstăriți şi 
proletari, evlavioşi, asimilați şi botezați, conducători comunali, 


“Aproximativ populaţia oraşului Arad, în care trăiesc acum, şi mai mult decât 
numărul total al evreilor ucişi în o sută de ani de război cu arabii 


funcţionari la sinagogă, negustori ambulanți şi apari, comunişti 
şi sionişti, intelectuali, artişti şi proştii satului şi în jur de patru 
mii de prunci. Şi profesorii mamei au murit acolo, directorul, 
Issachar Reiss, cu prezenţa lui carismatică şi ochii hipnotici, a 
căror privire a pătruns în visele multor şcolăriţe adolescente, 
Isaac Berkovski cel distrat şi somnoros, Eliezer Buslik cel iute la 
mânie, care preda cultura ebraică, Fanka Zeidmann care preda 
geografia şi biologia şi, de asemenea, educaţia fizică, şi fratele 
ei, Shmuel pictorul, şi doctorul Moshe Bergmann cel pedant şi 
înăcrit, care preda cu dinţii aproape încleştaţi istoria universală 
şi poloneză. Cu toţii. 

Nu mult după aceea, în 1948, când Legiunea Arabă bombarda 
lerusalimul, a fost ucisă o altă prietenă a mamei, Piroşka, Piri 
Yannai, cu o lovitură directă de obuz. leşise doar să aducă o 
găleată şi o cârpă de şters pe jos. 

Poate că ceva din făgăduiala copilăriei fusese deja infectat de 
un fel de crustă romantică, otrăvitoare, care asocia muzele cu 
moartea? Ceva din suprarafinatul program de studii de la şcoala 
Tarbuth? Sau poate că a fost o trăsătură burgheză slavă, 
melancolică, pe care am aflat-o la câţiva ani după moartea 
mamei mele în paginile lui Cehov, Turgheniev, Gnessin şi chiar 
în unele dintre poeziile lui Rachel. Ceva care a făcut-o pe mama, 
atunci când viaţa nu i-a îndeplinit nici una dintre făgăduielile 
tinereţii, să privească moartea ca pe un iubit excitant, dar şi 
liniştitor, protector, un ultim iubit, artistic, care să vindece în 
sfârşit rănile inimii ei singuratice. 

Sunt deja de mulţi ani pe urmele acestui vechi ucigaş, acestui 
seducător bătrân şi dibaci, acestui dezgustător moşneag 
destrăbălat, sluţit de vârstă, dar deghizându-se iar şi iar într-un 
tânăr Făt-Frumos. Vânătorul ăsta iscusit al celor cu inima 
sfărâmată, amorezul ăsta vampir, cu vocea la fel de dulce şi 
amară ca a unui violoncel într-o noapte singuratică, şarlatan 
catifelat, subtil, maestru al stratagemelor, cântăreţ din flautul 
fermecat care îi atrage pe cei disperaţi şi singuri în faldurile 
mantiei lui de mătase. 

Vechiul ucigaş în serie al sufletelor dezamăgite. 

Cu ce încep amintirile mele? Cea dintâi şi dintâi dintre amintiri 
este un pantof, un pantofior nou, înmiresmat şi cafeniu, cu o 
limbă moale şi caldă. Trebuie să fi făcut parte dintr-o pereche, 
dar memoria nu l-a păstrat decât pe unul. Un pantof nou, încă 


puţin ţeapăn. Am fost atât de vrăjit de mirosul lui încântător de 
piele nouă, strălucitoare, aproape vie, şi de clei picant şi 
ameţitor, încât se pare că am încercat mai întâi să-mi pun 
pantoful cel nou pe faţă, pe nas, ca un fel de rât. Ca să mă pot 
îmbăta de miros. 

Mama a intrat în cameră, urmată de tata şi de diferiţi unchi şi 
mătuşii, sau poate simple cunoştinţe. Trebuie să fi arătat 
drăgălaş, dar ciudat, cu feţişoara băgată în pantof, pentru că au 
izbucnit cu toţii în râs arătând spre mine, şi cineva a râs în 
hohote şi şi-a plesnit genunchii cu amândouă mâinile, iar 
altcineva a mormăit şi a zis răguşit, lute, iute, aduceţi un aparat 
de fotografiat! 

Nu exista aparat de fotografiat în apartamentul nostru, dar 
aproape că îl pot vedea încă pe acel ţânc: de vreo doi ani sau 
doi ani şi un sfert, cu părul bălai şi ochii mari, rotunzi şi miraţi. 

Dar chiar sub ochi, în loc de nas, răsărea călcâiul unui pantof, 
şi o talpă nouă, sclipitoare, feciorelnică, pe care nu călcase 
nimeni. De la ochi în sus era un prunc alb la faţă, iar de la obraji 
în jos ceva ce arăta ca un peşte-ciocan sau un soi de pasăre 
primitivă, cu guşă mare. 

Ce simţea ţâncul? Pot să răspund la această întrebare destul 
de exact, deoarece am moştenit de la acel ţânc ceea ce a simţit 
atunci: o bucurie străpungătoare, o sălbatică, ameţitoare 
bucurie, răsărită din faptul că toată mulţimea aceea era atentă 
doar la el, surprinsă de el, bucurându-se de el, arătând spre el. 
In acelaşi timp, fără nici o contradicţie, pruncul mai era speriat 
şi îngrijorat de prisosul atenţiei lor, pe care era prea mic ca să o 
cuprindă, pentru că părinţii lui şi străinii şi toţi zbierau-râdeau- 
arătau spre el şi spre râtul lui şi iar râdeau, în vreme ce strigau 
unul la altul, un aparat de fotografiat, iute, aduceţi un aparat de 
fotografiat. 

Şi, de asemenea, dezamăgit, pentru că se iviseră chiar în toiul 
plăcerii senzuale îmbătătoare a inhalării mirosului proaspăt de 
piele şi aromei ameţitoare a cleiului, care îi făceau măruntaiele 
să tremure. 

In cea de-a doua imagine nu există public. Doar mama, 
punându-mi o şosetă moale şi caldă (pentru că era rece în 
cameră) şi apoi încurajându-mă, împinge, împinge tare, mai 
tare, ca şi când ar fi fost o moaşă ajutând fătul picioruşului meu 


să călătorească în jos pe canalul de naştere feciorelnic al plăcut- 
mirositorului meu pantof nou. 

Până în ziua de azi, ori de câte ori mă străduiesc să-mi vâr 
piciorul într-o gheată sau într-un pantof, chiar şi acum, că şed şi 
scriu asta, pielea mea retrăieşte plăcerea piciorului care încerca 
să se strecoare între pereţii interiori ai acelui prim pantof, 
tremurai cărnii care intra pentru prima oară în viaţa ei în 
această peşteră a comorilor, ai cărei pereţi ţepeni, şi totuşi moi, 
o învăluiau mângâietor pe când pătrundea tot mai adânc, iar 
vocea mamei mele, blândă şi răbdătoare, mă încuraja, împinge, 
împinge încă un pic. 

O mână împingea lin piciorul meu mai adânc, în vreme ce 
cealaltă, care ţinea de talpă, împingea uşor spre mine, aparent 
împotrivindu-se mişcării mele, dar de fapt ajutându-mă să intru, 
până în acel moment încântător în care, ca şi cum ar fi înfrânt 
un ultim obstacol, călcâiul meu a făcut un ultim efort şi a 
alunecat înăuntru, aşa încât piciorul a umplul cu totul spaţiul, şi 
de acum erai cu totul acolo, înăuntru, învăluit, ţinut strâns, în 
siguranţă, şi mama trăgea deja de şireturi, legându-le, şi în cele 
din urmă, ca o ultimă lingere încântătoare, limba caldă s-a întins 
sub şireturi şi sub nod, acea întindere care îmi dă întotdeauna o 
senzaţie de gădilătură de-a lungul labei piciorului. Şi iată-mă. 
inăuntru. Îmbrăţişat, prins în strânsoarea plăcută şi fermă a 
primului meu pantof. 

In noaptea aceea m-am rugat să fiu lăsat să dorm încălţat: nu 
voiam să se termine. Sau măcar să mi se dea voie să ţin pantofii 
cei noi lângă cap, pe pernă, ca să pot adormi cu acea aromă de 
piele şi clei. Doar după târguieli îndelungate şi pline de lacrimi 
au acceptat în sfârşit să pună pantofii pe un scaun aflat la 
căpătâiul patului meu, cu condiţia ca nici măcar să nu-i atingi 
până dimineaţa, pentru că te-ai spălat pe mâini, te poţi uita 
doar, poţi arunca în fiecare minut o privire între fălcile lor 
întunecate care îţi zâmbesc şi poţi trage în piept mirosul lor 
până te prăbuşeşti cu faţa spre ele, zâmbinduc-ţi în somn cu o 
plăcere senzuală, de parcă ai fi dezmierdat. 

In cea de-a doua amintire sunt încuiat, singur, într-o cuşcă 
întunecată. 

Când aveam trei ani şi jumătate, aproape patru ani, eram 
încredinţat de câteva ori pe săptămână, timp de câteva ore, 
unei vecine văduve de vârstă mijlocie care nu avea copii, o 


femeie care mirosea a lână umedă şi, mai puţin intens, a săpun 
de rufe şi a prăjeală. Se numea doamna Gat, dar toţi îi ziceam 
tanti Greta, în afară de tatăl meu, care din când în când o 
prindea pe după umeri şi îi zicea Gretschen sau Gret, şi făcea 
versuri glumeţe, după cum îi era năravul, în stilul unui şcolar din 
lumea veche: 

„Nu uita / Dumneata / Greta mea/ l-o acadea!" (Se pare că 
ăsta era felul lui de-a face curte femeilor.) Tanti Greta se înroşea 
şi pentru că îi era ruşine că se înroşeşte, devenea pe dată şi mai 
roşie, purpurie, aproape vânătă. 

Părul blond al lui tanti Greta era împletit într-o coadă groasă pe 
care şi-o răsucea ca pe o frânghie în jurul capului ei rotund. 
Părul de la tâmple îi încărunţea, ca nişte ciulini cenușii crescând 
la marginea unui câmp de galben. Braţele ei dolofane, moi erau 
presărate cu o puzderie de pistrui de un cafeniu şters. 

Pe sub rochiile ţărăneşti de bumbac pe care îi plăcea să le 
poarte avea coapse greoaie, foarte mari, care te făceau să te 
gândeşti la un cal înhămat la căruţă. Un zâmbet stingherit, de 
scuză, plutea uneori pe buzele ei, ca şi cum ar fi fost prinsă 
făcând ceva foarte urât sau spunând o minciună, şi era sincer 
mirată de sine însăşi. Avea întotdeauna două degete bandajate 
sau cel puţin unul, şi uneori trei, pentru că se rănise pe când 
tăia legumele ori îşi prinsese mâna în vreun sertar din bucătărie 
sau lăsase să-i cadă peste degete capacul pianului: în ciuda 
degetelor veşnic accidentate, dădea lecţii particulare de pian. 
Era, de asemenea, şi bonă ocazională. 

După micul dejun mama mă aşeza, în picioare, pe un taburet 
de lemn, în faţa chiuvetei din baie, îmi ştergea urmele de 
fiertură de ovăz de pe obraji şi de pe bărbie cu un prosop umed, 
îmi umezea părul şi mi-l pieptăna grijuliu cu cărare dreaptă într- 
o parte, apoi îmi înmâna o pungă de hârtie cafenie în care erau 
o banană, un măr, o bucată de brânză şi câţiva biscuiţi. Şi aşa, 
frecat, pieptănat şi nefericit, eram dus către curtea din spate a 
celei de-a patra case de la dreapta casei noastre. Pe drum 
trebuia să promit că o să fiu cuminte, că o să fac tot ce-mi zice 
tanti 

Greta, că n-o să fiu o pacoste şi, mai presus de toate, pentru 
nimic în lume n-o să zgreapţăn coaja cafenie care crescuse pe 
rana de la genunchi, pentru că acea coajă, căreia i se spune 
crustă, face parte din procesul de vindecare şi va cădea curând 


de la sine, dar dacă o atingi, Doamne fereşte, s-ar putea infecta 
şi atunci nu mai e scăpare, o să trebuiască să-ţi facă altă 
injecție. 

La uşă mama ne ura mie şi lui tanti Greta distracţie plăcută şi 
pleca. Pe dată tanti Greta îmi scotea pantofii şi mă aşeza, în 
şosete, să mă joc frumos şi în linişte pe o rogojină dintr-un colţ, 
pe care mă aşteptau în fiecare dimineaţă cărămizi, linguriţe, 
perniţe, şervete, un tigru ager din pâslă şi câteva piese de 
domino, precum şi o prinţesă-păpuşă jerpelită, care mirosea un 
pic a mucegai. 

Acest inventar îmi era de ajuns pentru câteva ore de bătălii şi 
de fapte eroice. Prinţesa fusese luată în captivitate de un 
vrăjitor rău (tigrul), care a închis-o într-o peşteră (sub pian). 
Linguriţele erau o escadrilă de avioane care zburau toate în 
căutarea prinţesei, peste mare (rogojina) şi dincolo de munţi 
(perniţele). 

Piesele de domino erau fioroşii lupi cu care înconjurase 
vrăjitorul peştera unde era închisă prinţesa. 

Sau altfel: piesele de domino erau tancuri, şervetele erau 
corturi arăbeşti, păpuşa cea moale era transformată în înaltul 

Comisar Englez, perniţele erau zidurile lerusalimului, în vreme 
ce promovam linguriţele, sub comanda tigrului, în rolul de 
luptători hasmoneeni sau trupele de gherilă ale lui Bar Kochba. 

Pe la jumătatea dimineţii tanti Greta îmi aducea nişte suc de 
zmeură, gros şi lipicios, într-o cană grea care nu semăna cu nici 
una de la noi de-acasă. Uneori îşi ridica grijulie tivul rochiei şi se 
aşeza lângă mine pe rogojină. Mă copleşea cu tot soiul de 
ciripituri şi alte semne de tandreţe, care sfârşeau întotdeauna 
cu pupături lipicioase, pline de gem. Uneori mă lăsa să 
clămpănesc - uşurel! - la pian. Dacă îmi terminam mâncarea pe 
care mi-o pusese mama în punga de hârtie, tanti Greta îmi 
oferea două pătrăţele de ciocolată sau bucăţi de marţipan. 
Obloanele apartamentului ei erau întotdeauna trase, din cauza 
soarelui. 

Ferestrele erau închise din cauza muştelor. Cât despre 
perdelele înflorate, erau întotdeauna bine împreunate, ca o 
pereche de genunchi căşti, pentru o mai mare intimitate. 

Uneori tanti Greta mă încălţa, îmi punea pe cap o şapcă kaki 
cu cozoroc ţeapăn, ca a unui poliţist englez sau a unui şofer de 
pe autobuzele Hamekasher. Apoi se uita la mine cu o privire 


cercetătoare, îmi încheia la loc cămaşa, îşi lingea degetul şi 
râcâia resturile întărite de ciocolată sau de marţipan din jurul 
gurii mele, îşi punea pălăria de pai rotundă, care îi ascundea 
jumătate de faţă, dar îi făcea trupul şi mai rotund. Când toate 
aceste pregătiri luau sfârşit, ieşeam amândoi câteva ore, „să 
vedem ce se petrece în lumea largă". 

Din cartierul nostru, Kerem Avraham, puteai ajunge în lumea 
largă fie luând autobuzul 3A, care oprea în strada Zephaniah, 
lângă grădiniţa doamnei Hasia, fie luând autobuzul 3B, care 
oprea la celălalt capăt al străzii Amos, la colţul dintre străzile 
Geulah şi Malachi. Lumea largă însăşi se întindea între Calea 
Jaffa, în jos pe Calea Regele George V, către mănăstirea 
Ratisbonne şi clădirile Agenţiei Evreieşti, pe strada Ben Yahuda 
şi în jurul ei, pe strada Hillel şi strada Shammai, în jurul 
cinematografelor Studio şi Rex, care erau în josul Căii Prințesei 
Mary, precum şi în sus pe Calea Julian, care ducea la hotelul 
Regele David. 

La intersecţia dintre Calea Julian, strada Mamilla şi Calea 
Prințesei Mary era întotdeauna un poliţist energic în pantaloni 
scurţi şi cu brasarde albe. Domnea cu mână de fier peste o 
insuliţă de ciment adăpostită sub o umbrelă de tablă. Din vârful 
insulei sale, polițistul dirija traficul, zeu atotputernic înarmat cu 
un fluier strident; mâna lui stângă oprea traficul, iar dreapta îl 
elibera. De la această intersecţie lumea largă se întindea şi 
continua spre centrul comercial evreiesc de sub zidurile Oraşului 
Vechi, şi uneori prelungirile ei ajungeau până la părţile arabe din 
jurul Porții Damascului, pe Calea Sultanul Suleiman, şi chiar în 
bazarul dinăuntrul zidurilor. 

In fiecare dintre aceste expediţii tanti Greta mă târa prin două- 
trei magazine de îmbrăcăminte, şi în fiecare îi plăcea să pună pe 
ea, să scoată şi să pună iar pe ea, în intimitatea unei cabine de 
probă, o mulţime de rochii frumoase şi o serie de fuste, bluze şi 
cămăşi de noapte minunate, şi un vraf de capoate viu colorate 
pe care le numea negligees. Odată a încercat chiar şi o blană: 
privirea din ochii chinuiţi ai vulpii ucise m-a îngrozit. 

Chipul vulpii mi-a tulburat sufletul, pentru că arăta viclean şi în 
acelaşi timp sfâşietor de nefericit. 

Incă o dată şi încă o dată se scufunda tanti Greta în cabina 
mică, de unde răsărea după ce păreau să fi trecut ani întregi, 
încă o dată şi încă o dată această Afrodită cu zâmbetul până la 


urechi se năştea din spumă, năpustindu-se de după draperie 
într-o şi mai fascinantă reîncarnare. De dragul meu, al 
vânzătorilor şi al celorlalţi cumpărători, se rotea pe călcâie de 
câteva ori în faţa oglinzii. In ciuda coapselor ei masive, îi plăcea 
să lacă o piruetă cochetă şi ne întreba pe fiecare, pe rând, oare 
e potrivită pentru ea, oare o avantajează, nu cumva se bate cap 
în cap cu culoarea ochilor ei, oare cade bine, nu o face să arate 
grasă, nu cumva e cam banală, un pic cam îndrăzneață? în 
vremea asta faţa i se înroşea şi pentru că îi era ruşine că se 
înroşeşte, devenea pe dată şi mai roşie, acel roşu purpuriu, 
aproape vânăt, în cele din urmă îi promitea cu mâna pe inimă 
vânzătorului sau vânzătoarei că aproape sigur se întoarce în 
aceeaşi zi, de fapt foarte repede, după prânz, pe la sfârşitul 
după-amiezii, după ce se mai uită şi prin alte magazine, cel mai 
târziu mâine. 

Din câte îmi amintesc, niciodată nu se întorcea. Dimpotrivă, 
avea întotdeauna mare grijă să nu mai calce a doua oară prin 
acelaşi magazin înainte de a fi trecut câteva luni. 

Şi nu cumpăra niciodată nimic. În orice caz, din toate excursiile 
în care am fost cu ea pe post de escortă, arbiter elegantiarum şi 
confident, se întorcea cu mâinile goale. Poate că nu avea destui 
bani. Poate că acele cabine de probă cu draperii din toate 
magazinele cu îmbrăcăminte femeiască ale lerusalimului erau 
pentru tanti Greta ceea ce era pentru jerpelita prinţesă-păpuşă 
castelul vrăjitorului, pe care îl construiam pentru ea din 
cărămizi, la marginea rogojinii. 

Până ce într-o zi, o zi de iarnă cu vânt puternic, cu mormane de 
frunze foşnitoare care se învârtejeau în lumina cenuşie, tanti 
Greta şi cu mine, mână-n mână, am ajuns la un magazin de 
îmbrăcăminte splendid şi mare, poate că pe una dintre străzile 
arabilor creştini. Ca de obicei, tanti Greta, încărcată cu un 
morman de capoate, cămăşi de noapte şi rochii viu colorate, a 
dispărut în cabina de probă, asta însă după ce mi-a dat un pupic 
lipicios şi m-a pus să o aştept pe un taburet de răchită din faţa 
singuraticei ei celule de detenţie, care era apărată de o draperie 
groasă. Acum promite-mi că nu pleci nicăieri, în nici un caz, 
Doamne fereşte, doar şezi aici şi mă aştepţi, şi mai ales nu vorbi 
cu vreun străin până ce iese iar tanti Greta, mai frumoasă ca 
oricând, şi dacă eşti cuminte o să capeţi o surpriză de la tanti 
Greta, ia ghici ce! 


Pe când şedeam şi o aşteptam, plin de tristeţe, însă ascultător, 
pe neaşteptate a trecut pe acolo o fetiţă cu paşi mărunţei, 
îmbrăcată ca de carnaval sau poate că doar împopoţonată. Era 
foarte tânără, dar mai în vârstă ca mine (aveam pe atunci trei 
ani şi jumătate ori poate aproape patru). O clipă mi s-a părut că 
îşi dăduse cu ruj, dar cum era cu putinţă? Şi îi făcuseră un fel de 
piept ca al femeilor, cu şanţ pe mijloc. Linia taliei şi a şoldurilor 
ei nu era de copil, ci ca o vioară. Am reuşit să văd pe picioruşele 
ei ciorapi de nailon cu dungă, care se terminau într-o pereche de 
pantofi roşii ascuţiţi şi cu tocul înalt. Nu mai văzusem niciodată 
o astfel de femeie-copil: prea mică pentru o femeie şi prea 
gătită pentru o copilă. Aşa că m-am ridicat, fascinat şi uluit, şi 
m-am luat după ea ca să mai văd o dată ce văzusem, sau mai 
degrabă ce nu văzusem, pentru că fata ţâşnise dinspre bara cu 
fuste din spatele meu şi trecuse pe lângă mine foarte repede. 
Voiam să o văd de aproape. Voiam ca ea să mă vadă pe mine. 
Voiam să fac sau să zic ceva care să o facă să mă bage în 
seamă: aveam deja un mic repertoriu care putea smulge 
strigăte de admiraţie de la adulţi şi vreo două care funcționau 
de minune şi la copii, mai ales la fetiţe. 

Fetiţa cea gătită a plutit lin printre şirurile de rafturi încărcate 
cu baloturi de ţesături şi a dispărut într-o trecere ca un tunel, 
străjuită pe ambele părţi de trunchiuri înalte de copaci cu 
ghirlande de rochii, cu crengile aproape rupte de povara 
frunzişului lor de ţesături viu colorate. În ciuda greutăţii lor, 
aceste trunchiuri puteau fi rotite cu o împingere uşoară. 

Era o lume a femeilor, un labirint întunecat şi înmiresmat de 
cărări calde, un labirint profund şi seducător, mătăsos şi 
catifelat, care se ramifica în şi mai multe căi străjuite de rochii. 

Mirosurile de lână, naftalină şi flanel se amestecau cu o urmă 
de arome nedefinite care pluteau printr-un desiş de rochii, 
pulovere, bluze şi fuste, eşarfe, şaluri, lenjerie, capoate şi tot 
soiul de corsete şi portjartiere, jupoane şi cămăşi de noapte, 
jachete cu bluze asortate, mantouri şi blănuri, în vreme ce 
mătasea foşnitoare se unduia ca o briză blândă. 

Ici şi colo, cabine mici şi întunecate învăluite în draperii închise 
la culoare se căscau în calea mea. Ici şi colo, la capătul unui 
tunel şerpuit clipea un bec chior. Ici şi colo se deschideau tainice 
alei dosnice, alcovuri, cărări înguste şi întortocheate din junglă, 
mici nişe, camere de probă închise şi tot soiul de dulapuri, 


rafturi şi tejghele. Şi erau multe colţuri ascunse după paravane 
sau draperii groase. 

Paşii copilei cu tocuri înalte erau foarte iuți şi siguri, ti-tatac, ti- 
ta-tac (în înfierbântarea mea auzeam „la taifas, la taifas", sau, 
batjocoritor, „ţânc pitic, ţânc pitic"), deloc ai unei fetiţe, şi totuşi 
vedeam bine că e mai scundă decât mine. Am îndrăgit-o pe loc. 
Râvneam din toată fiinţa mea, cu orice preţ, să-i lac ochii să se 
deschidă larg de admiraţie. 

Am iuţit pasul. Aproape că alergam după ea. Cu sufletul plin de 
basme cu prințese pe care cavalerii ca mine galopează să le 
salveze din colții balaurilor sau de farmecele vrăjitorilor răi, 
trebuia să o depăşesc, să mă uit bine la chipul acestei 
hamadriade, poate că să o salvez un pic, să răpun pentru ea un 
balaur sau doi, să-i dobândesc recunoştinţa veşnică. Mi-era 
teamă că o s-o pierd pe vecie în întunericul labirintului. 

Dar n-aveam cum să ştiu dacă fata care îşi vedea cu atâta 
sprinteneală de calea ei şerpuită prin pădurea de haine 
observase sau nu că un cavaler temerar se aţinea pe urmele ei, 
lungindu-şi paşii cei mititei ca să nu rămână în urmă. Dacă da, 
de ce n-a dat nici un semn: nici măcar o dată nu s-a întâmplat 
să întoarcă spre mine capul sau să se uite în jur. 

Brusc, micuța zână s-a aplecat sub un pom rămuros cu haine 
de ploaie, l-a agitat încolo şi încoace şi pe dată a dispărut din 
faţa mea, înghițită de frunzişul lui des. 

Inundat de o bravură ce nu mă caracteriza, electrizat de 
cutezanţă cavalerească, m-am aruncat fără teamă după ea în 
desişul de ţesături şi, înotând împotriva curentului, mi-am croit 
drum prin grămada de veşminte foşnitoare. Şi aşa, în cele din 
urmă, gâfâind de emoție, am ieşit - aproape poticnindu-mă - 
într-un fel de luminiş de pădure slab luminat. Aici am hotărât s-o 
aştept oricât va fi nevoie pe mica hamadriadă, ale cărei 
zgomote şi, într-adevăr, al cărei parfum îmi închipuiam că le pot 
percepe printre ramurile cele mai apropiate. Aveam să-mi risc 
viaţa luptând cu mâinile goale cu vrăjitorul care a închis-o în 
beciul lui. Aveam să înving monstrul, să sfărâm lanţurile de fier 
de la mâinile şi picioarele ei, să o eliberez, şi apoi să stau 
deoparte, cu capul plecat, cu modestie tăcută, şi să-mi aştept 
răsplata care nu avea să întârzie şi lacrimile ei de recunoştinţă, 
după care nu ştiam ce o să vină, dar ştiam că va veni negreşit şi 
mă va copleşi. 


Era micuță, ca un pui de găină, cu trupul fragil ca un băț de 
chibrit, aproape un prunc; şi avea o cascadă de bucle castanii. 

Şi pantofi roşii cu tocuri înalte. Şi o rochie de femeie, cu 
decolteu adânc, care dezvăluia un piept de femeie, cu şanţul 
dintre sânii unei femei adevărate. Şi avea buze late, vopsite într- 
un roşu ţipător. 

Când mi-am adunat în sfârşit curajul să mă uit la faţa ei, o 
despicătură răutăcioasă, batjocoritoare, s-a ivit brusc între 
buzele ei, un fel de zâmbet schimonosit şi veninos, care 
dezvelea dinţişori ascuţiţi printre care a sclipit deodată un 
incisiv din aur. Un strat gros de pudră împestriţat cu insule de 
roşu îi acoperea fruntea şi îi albea obrajii groaznici, care erau un 
pic traşi, scobiţi ca aceia ai unei vrăjitoare rele, ca şi cum şi-ar fi 
luat brusc chipul vulpii ucise, acel chip care păruse în acelaşi 
timp răutăcios şi sfâşietor de trist. 

Acea copilă stranie, zâna cea iute de picior, nimfa fermecată 
pe care o urmărisem ca vrăjit de-a lungul şi de-a latul pădurii, nu 
era deloc copil. Nu era nici zână şi nici hamadriadă, ci o femeie 
aproape bătrână cu un aer sardonic. O pitică. O micuță 
cocoşată. De aproape, faţa ei avea ceva dintr-o cioară cu ciocul 
încovoiat şi ochii ca  mărgelele. Mie mi se părea 
înspăimântătoare, chircită, zbârcită, cu un gât bătrân plin de 
riduri şi mâini pe care le-a desfăcut deodată larg şi le-a întins 
spre mine, cu un hohot de râs gros, groaznic, ca o vrăjitoare 
care probabil încerca să mă atingă ca să mă prindă în capcană, 
cu degetele osoase, zbârcite, ca ghearele unei păsări de pradă. 

Pe loc m-am întors şi am zbughit-o, cu răsuflarea tăiată, 
îngrozit, suspinând, am fugit, prea încremenit ca să strig, am 
fugit, ţipând înăuntrul meu, un țipăt înăbuşit, ajutor, ajutaţi-mă, 
am fugit nebuneşte prin tunelele foşnitoare în întuneric, 
rătăcindu-mă, pierzându-mă din ce în ce mai mult în labirint. 
Niciodată până atunci sau de atunci încoace n-am mai simţit aşa 
groază. Descoperisem secretul cumplit că nu e copil, că eo 
vrăjitoare travestită în copil, şi acum n-o să mă mai lase să scap 
cu viaţă din pădurea ei întunecată. 

Tot fugind am nimerit deodată la o intrare mică, cu o uşă de 
lemn care nu era nici deschisă, nici închisă, de fapt nu era o uşă 
de înălţime normală, ci o deschizătură joasă, ca a unei cuşti 
pentru câini. M-am târât înăuntru cu ultima răsuflare şi m-am 
ascuns acolo de vrăjitoare, blestemându-mă singur, de ce n-am 


închis după mine uşa ascunzişului? Dar eram paralizat de 
oroare, prea speriat ca să ies fie şi pentru o clipă din adăpostul 
meu, prea încremenit ca măcar să întind mâna şi să închid uşa 
din spatele meu. 

Aşa că m-am ghemuit într-un colţ al acestei cuşti, care probabil 
că era doar un loc de depozitare, un fel de spaţiu triunghiular 
închis de sub o scară. Acolo, printre nişte nedesluşite tuburi de 
metal răsucite, lăzi care se sfărâmau şi teancuri de ţesături 
mucegăite, strâns în mine şi încovrigat ca un fetus, cu mâinile 
acoperindu-mi capul, cu capul înghesuit între genunchi, 
încercând să-mi şterg propria existenţă, să mă retrag în propriul 
pântec, am zăcut tremurând, transpirând, necutezând să respir, 
grijuliu să nu-mi scape nici măcar un chiţcăit, îngheţat de 
spaimă din cauza respirației mele ca nişte foaie, care avea să 
mă trădeze în curând, de vreme ce cu siguranţă se auzea de 
afară. 

Mi s-a părut că aud în mai multe rânduri cum se apropie 
ţăcănitul tocurilor ei, „iudă mori, iudă mori, iudă mori", mă 
urmărea cu chipul ei de vulpe ucisă, iat-o acum, chiar deasupra 
mea, în orice clipă poate să mă prindă, să mă tragă afară, să mă 
atingă cu degete care la pipăit sunt ca de broască, să orbecăie 
după mine, să mă rănească, şi dintr-odată o să se ghemuiască 
deasupra mea, râzând cu dinţii ei ascuţiţi, şi o să-mi injecteze în 
sânge cine ştie ce vrajă îngrozitoare, ca să mă prefacă pe loc 
într-o vulpe ucisă. Sau în piatră. 

După şapte ani a trecut pe acolo cineva. Cineva care lucra în 
magazin? Mi-am ţinut respiraţia şi mi-am încleştat pumnii. 

Dar omul nu mi-a auzit inima bubuind. A trecut repede pe 
lângă cuşca mea şi din mers închizând uşa şi fără să vrea m-a 
închis înăuntru. Acum eram încuiat aici. Pe vecie. Intr-un 
întuneric deplin. Pe fundul unui ocean paşnic, tăcut. 

Nu mai fusesem în aşa întuneric până atunci, şi nici de atunci 
încolo. Nu era bezna nopţii, care de obicei este un întuneric 
albastru închis, în care poţi desluşi diferite licăriri, stele şi 
licurici, felinarele drumeţilor din depărtare, fereastra unei case, 
ici şi colo, şi orice punctează întunericul nopţii, în care poţi 
întotdeauna să călătoreşti de la un bloc de întuneric la altul cu 
ajutorul diferitelor licăriri, pâlpâiri şi sclipiri, şi întotdeauna poţi 
să încerci să bâjbâi prin întuneric după nişte umbre care sunt un 
pic mai întunecate decât noaptea însăşi. 


Nu şi aici: eram pe fundul unei mări de cerneală. 

Nici tăcerea nu era a nopţii, în care întotdeauna se aude în 
depărtare ritmul unei pompe, şi poţi auzi greierii şi un cor de 
broaşte, câini lătrând, motoare huruind slab, ţiuitul unui ţânţar, 
şi din când în când te străpunge urletul unui şacal. 

Dar aici nu eram într-o noapte vie, palpitândă, de un purpuriu 
întunecat, eram încuiat în cel mai întunecat întuneric. Şi tăcerea 
tăcerilor mă învăluia aici, tăcerea pe care o găseşti doar pe 
fundul unei mări de cerneală. 

Cât am stat acolo? 

N-a mai rămas nimeni care să ştie. Greta Gat a fost ucisă în 
asediul lerusalimului evreiesc din 1948. Un ţintaş de elită din 
Legiunea Arabă, cu diagonală din piele neagră şi keffieh roşie, a 
tras cu precizie în ea dinspre Academia de Poliţie, care era pe 
linia de încetare a focului. Glonţul, după cum spun cei de la faţa 
locului, a intrat prin urechea stângă a lui tanti Greta şi i-a ieşit 
prin ochi. Până în ziua de azi, de câte ori încerc să-mi închipui 
cum arăta faţa ei, am coşmaruri cu un ochi scurs. 

Nici nu am vreo posibilitate să stabilesc unde anume în 
lerusalim era magazinul de îmbrăcăminte, cu mulţimea lui de 
labirinturi, peşteri şi cărări prin pădure, acum vreo şaizeci de 
ani. 

Kra un magazin arăbesc? Unul armenesc? Şi ce se află acum 
pe locul acela? Ce s-a întâmplat cu acele păduri şi tunelurile 
şerpuite? Şi cu alcovurile din spatele draperiilor, tejghelele şi 
toate cabinele de probă? Şi cuşca în care am fost îngropat de 
viu? Sau vrăjitoarea travestită în hamadriadă, pe care am 
urmărit-o şi de care am fugit apoi îngrozit? Ce s-a întâmplat cu 
prima dintre cele care m-au ispitit, care m-a atras în ascunzişul 
ei din pădure până ce m-am trezit în bârlogul ei tainic, în care a 
binevoit deodată să-mi arate chipul său, pe care cu o singură 
privire am reuşit să-l prefac într-o oroare, chipul unei vulpi ucise, 
în acelaşi timp răutăcios şi de o tristeţe disperată. 

Poate că tanti Greta, când ea a catadicsit în sfârşit să iasă iar, 
strălucitoare, din acel limb, înveşmântată într-o rochie 
sclipitoare, s-a neliniştit că nu mă găseşte aşteptând-o în locul 
pe care mi-l stabilise, pe taburetul de răchită din faţa camerei 
de probă. Fără îndoială că s-a speriat şi faţa i s-a înroşit atât de 
tare, că a devenit aproape vânătă. Ce s-a întâmplat cu copilul? 


Aproape întotdeauna e un copil atât de demn de încredere şi 
de ascultător, un copil foarte prudent, deloc întreprinzător, nici 
măcar foarte curajos. 

Trebuie să ne închipuim că la început tanti Greta a încercat să 
mă găsească singură: poate că îşi închipuia că băiatul a aşteptat 
şi a tot aşteptat până ce s-a plictisit şi acum se pare că se joacă 
de-a v-aţi ascunselea cu ea, ca să o pedepsească pentru că a 
lipsit atât de mult. Poate că secătura asta mică se ascunde aici, 
în spatele rafturilor? Nu? Sau aici, printre mantouri? Poate că stă 
şi se uită la manechinele de ceară ale unor fete pe jumătate 
dezbrăcate? Poate că se uită la lumea de afară prin vitrina 
magazinului? Sau pur şi simplu a găsit singur closetul? Sau un 
robinet, ca să bea un pic de apă? Un băiat isteţ, pe care te poţi 
baza, fără îndoială, numai că un pic cu capul în nori, zăpăcit, 
pierdut în tot soiul de visuri cu ochii deschişi, veşnic rătăcindu- 
se în tot felul de poveşti pe care i le spun eu sau pe care şi le 
spune singur. Poate că a ieşit totuşi pe stradă? Speriat că poate 
am uitat de el, încercând să găsească singur drumul spre casă? 

Şi dacă a apărut un necunoscut şi a întins mâna spre el şi i-a 
promis tot felul de lucruri minunate? Şi dacă băiatul s-a lăsat 
ademenit? Şi a plecat? Cu un străin? 

Pe măsură ce îi creştea neliniştea, tanti Greta n-a mai roşit, ci 
s-a albit toată şi a început să tremure, ca şi cum ar fi fost răcită. 
In cele din urmă cu siguranţă că a ridicat vocea, a izbucnit în 
plâns, şi toată lumea din magazin, vânzători şi clienţi, de-a 
valma, i-au sărit în ajutor şi au pornit să mă caute. Probabil că 
m-au strigat pe nume, au cercetat aleile labirintice ale 
magazinului, au căutat degeaba pe toate cărările pădurii. ŞI 
pentru că se pare că era un magazin arăbesc, ne putem închipui 
că pâlcuri de copii doar un pic mai mari ca mine au fost 
chemate şi trimise ici şi colo să mă caute prin cartier, pe 
străduţele înguste, în puțuri, în crângul de măslini din apropiere, 
în curtea moscheii, pe pajiştea caprelor de pe coasta dealului, în 
pasajele care duceau în bazar. 

Era acolo vreun telefon? Oare tanti Greta a sunat la farmacia 
domnului Heinemann de la colţul străzii Zephaniah? 

A reuşit sau nu să le dea părinţilor mei vestea cea cumplită? 

Se pare că nu, altfel părinţii mi-ar fi amintit-o mereu, ani la 
rând, la orice semn de neascultare ar fi pus pe tapet încă o 
reprezentaţie cu acea experienţă groaznică a pierderii şi jelirii, 


oricât de scurtă o fi fost ea, prin care copilul cel aiurit i-a făcut 
să treacă, şi cum într-o oră sau două aproape că au albit. 

Îmi amintesc că nu am strigat acolo, în întunericul deplin. 

N-am scos nici un sunet. N-am încercat să zgâlţâi uşa încuiată 
sau să bubui în ea cu pumnişorii mei, poate din cauză că încă 
mai tremuram de teama că vrăjitoarea cu chipul vulpii ucise 
încă mai amuşina pe acolo după mine. Imi amintesc că teama a 
fost înlocuită acolo pe fundul tăcutei mări de cerneală, de o 
blândeţe ciudată: a fi acolo era un pic ca şi cum m-aş fi cuibărit 
la căldură lângă mama sub o pătură de iarnă, în vreme ce rafale 
de vânt rece izbesc geamurile pe dinafară. Şi un pic ca şi cum 
m-aş fi prefăcut că sunt un copil surd şi orb. Şi un pic ca şi cum 
m-aş fi eliberat de ei toţi. Pe deplin. 

Speram să mă găsească în curând şi să mă scoată de acolo. 

Dar numai în curând, Nu imediat. 

Aveam acolo chiar şi un obiect mic, solid, un fel de melc rotund 
de metal, neted şi plăcut la pipăit. Îmi încăpea perfect în palmă 
şi degetele mele vibrau când se închideau în jurul lui, îl pipăiau, 
îl dezmierdau, se strângeau un pic şi se desfăceau un pic, iar 
uneori trăgeau şi scoteau - doar un pic - capătul locatarului 
subţire şi mlădios dinăuntru precum capul unui melc care se 
iţeşte o clipă, curios, se arcuieşte într-o parte şi în alta şi pe dată 
se retrage în căsuţa lui. 

Era o ruletă, o bandă subţire şi mlădioasă de oţel încovrigată 
într-o cutie metalică. M-am distrat cu acest melc multă vreme în 
întuneric, îl scoteam din teacă, trăgeam de el, îl întindeam, îi 
dădeam brusc drumul şi făceam şarpele de oţel să se 
năpustească înapoi în siguranţa bârlogului lui cu viteza 
fulgerului, până ce cutia îl trăgea cu totul înapoi în pântecele ei, 
primea toată lungimea lui şi răspundea cu o uşoară cutremurare 
finală, un clic înfiorat care îi era foarte plăcut mâinii mele ce o 
învăluia. 

Şi iarăşi îl scoteam din teacă şi trăgeam, şi de data asta 
întindeam la maximum şarpele de oţel, trimiţându-l departe în 
adâncimea spaţiului întunecat, pipăind cu el ca să aflu capătul 
întunericului, ascultând pocniturile articulaţiilor lui delicate în 
vreme ce se întindea, iar capul i se îndepărta tot mai mult de 
cochilie. In cele din urmă îi îngăduiam să se întoarcă acasă 
treptat, eliberându-l doar un piculeţ şi stop, alt piculeţ şi stop, 
încercând să ghicesc - pentru că nu vedeam nimic, literalmente 


nimic - cât de multe pulsaţii pac-pac vor mai fi până să aud acel 
pac hotărât al blocării finale, care însemna că şarpele a dispărut 
de la cap la coadă înapoi în pântecul din care îi îngăduisem să 
iasă. 

Cum a ajuns brusc în posesia mea melcul cel bun? Nu-mi 
amintesc dacă l-am înşfăcat trecând pe lângă el, în călătoria 
mea de cavaler rătăcitor, într-una dintre meandrele labirintului, 
sau dacă degetele mele au dat peste el în cuşca aceea, după ce 
bolovanul fusese  rostogolit înapoi ca să astupe gura 
mormântului meu. 

Ne putem închipui fără să greşim că, după ce s-a gândit bine, 
tanti Greta a hotărât că ar fi mai bine din toate punctele de 
vedere, să nu le spună nimic părinţilor mei. Cu siguranţă că nu 
găsea nici un motiv ca să-i îngrijoreze după aceea, când totul s- 
a terminat cu bine. Poate că s-a temut că o vor considera o bonă 
pe care nu te poţi baza pe de-a-ntregul, şi astfel îşi va pierde o 
sursă de venituri modeste, dar regulate. 

Între mine şi tanti Greta, povestea morţii şi învierii mele din 
magazinul de îmbrăcăminte arăbesc nu a fost pomenită 
niciodată, n-a fost nici măcar vreo aluzie. Nici măcar o ocheadă 
complice. Poate a nădăjduit ca amintirea să se şteargă cu timpul 
şi să ajungem amândoi să credem că n-a fost decât un vis urât. 

Poate că a fost chiar un pic ruşinată de excursiile ei 
extravagante prin magazinele de îmbrăcăminte: după acea 
dimineaţă de iarnă nu m-a mai făcut niciodată complice la 
delict. Poate că a reuşit chiar, mulţumită mie, să se vindece 
întru câtva de dependenţa de rochii. După câteva săptămâni 
sau luni am fost luat de la tanti Greta şi trimis la grădiniţa 
doamnei Pnina, pe strada Zephaniah. Dar încă vreo câţiva ani 
am auzit slab, de departe, sunetul pianului lui tanti Greta, în 
amurg, un sunet stăruitor, singuratic, dincolo de zgomotele 
străzii. 

Nu a fost vis. Visele se topesc cu timpul şi lasă locul altor vise, 
în vreme ce acea vrăjitoare pitică, acel copil bătrân, întruchipare 
a vulpii ucise, încă mai rânjeşte la mine cu dinţii ei ascuţiţi, 
printre care se vede un incisiv de aur. 

Şi nu e doar vrăjitoarea: mai e şi melcul de metal pe care l-am 
adus din pădure, melcul pe care l-am ascuns de mama şi de tata 
şi pe care uneori, când eram singur, îndrăzneam să-l iau şi să 


mă joc cu el sub pătură, provocându-i erecţii lungi şi retrageri 
fulgerătoare în adâncimea bârlogului lui. 

Un bărbat cu pielea de culoarea cafelei, cu pungi mari sub 
ochii blânzi, nici tânăr, nici bătrân, având în jurul gâtului un 
metru de croitorie verde şi alb, cu capetele spânzurându-i pe 
piept. Se mişca parcă obosit. Faţa lui cafenie era lată şi 
somnoroasă şi un zâmbet sfios a pâlpâit o clipă şi s-a stins sub 
mustaţa lui cenuşie şi moale. Bărbatul s-a aplecat deasupra mea 
şi mi-a spus ceva în arabă, ceva ce n-am înţeles, însă am tradus 
totuşi în cuvinte în inima mea: „Nu-ţi fie teamă, copile, nu-ţi mai 
fie teamă". 

Imi amintesc că salvatorul meu avea ochelari de citit pătraţi, 
cu rame cafenii, care nu se potriveau unui vânzător dintr-un 
magazin de îmbrăcăminte, ci mai degrabă, poate, unui tâmplar 
îndesat, în vârstă, care fredonează în vreme ce merge cu paşi 
târşâiţi, cu un muc de ţigară stins între buze şi o ruletă veche 
iţindu-i-se din buzunarul de la piept. 

Bărbatul s-a uitat o vreme la mine, nu prin lentilele ochelarilor, 
care îi alunecaseră pe nas, ci peste ele, şi după ce m-a cercetat 
atent şi şi-a ascuns alt zâmbet sau umbra unui zâmbet sub 
mustaţa îngrijită a dat din cap pentru sine de două-trei ori şi 
apoi s-a întins şi mi-a luat mâna, care îmi îngheţase de teamă, 
între mâinile lui calde, ca şi cum ar fi încălzit un pui îngheţat, şi 
m-a scos din ungherul întunecat, m-a ridicat sus în aer şi m-a 
strâns destul de tare la piept, şi atunci am început să plâng. 

Când bărbatul mi-a văzut lacrimile, mi-a apăsat obrazul de 
obrazul lui moale şi a zis, cu vocea lui joasă, prăfuită, amintind 
plăcut de un drum de ţară umbrit, în amurg, în ebraica arabilor, 
întrebare, răspuns şi rezumat: 

— Totul în ordine? Totul în ordine. Foarte bine. 

Şi m-a dus în braţe până la biroul care se afla în măruntaiele 
magazinului, şi acolo aerul era plin de mirosuri de cafea şi ţigări 
şi stofă de lână şi aftershave-ul bărbatului care mă găsise, 
diferit de al tatălui meu, mult mai picant şi mai bogat, un miros 
pe care voiam să-l aibă şi tata. lar bărbatul care m-a găsit a 
spus câteva cuvinte în arabă celor adunaţi acolo, pentru că era 
lume în birou, în picioare sau şezând, între mine şi tanti 

Greta, care plângea într-un colţ, şi el a rostit o frază şi către 
tanti Greta, care a roşit foarte tare, şi apoi, cu o mişcare largă, 


lentă, competentă, ca un doctor care palpează ca să afle exact 
unde doare, bărbatul m-a trecut în braţele lui tanti Greta. 

Cu toate că nu eram prea dornic să fiu în braţele ei. Încă nu. 
Voiam să mai stau un pic lipit de pieptul bărbatului care mă 
salvase. 

După aceea au vorbit o vreme, ceilalţi, nu omul meu, omul 
meu n-a vorbit, doar m-a mângâiat pe obraz şi m-a bătut uşurel 
pe umăr de două ori şi a plecat. Cine ştie cum îl chema? Sau 
dacă mai trăieşte? Oare trăieşte în casa lui? Sau în murdărie şi 
sărăcie, în vreo tabără de refugiaţi? 

Apoi ne-am dus acasă cu autobuzul 3A. Tanti Greta s-a spălat 
pe faţă şi m-a spălat şi pe mine, ca să nu se vadă că am plâns. 
Mi-a dat nişte pâine cu miere, un castronel de orez fiert şi un 
pahar de lapte călduţ, iar ca desert două bucăţi de marţipan. 
Apoi m-a dezbrăcat şi m-a culcat în patul ei şi a revărsat peste 
mine o ploaie de giugiuleli şi de sunete miorlăite, care s-au 
sfârşit cu pupături lipicioase, şi pe când mă învelea a zis „Dormi, 
dormi, dragul meu". Poate că trăgea nădejde să şteargă 
mărturia. Poate că trăgea nădejde că atunci când mă voi trezi 
din somnul de după-masă o să cred că totul s-a întâmplat într-un 
vis şi n-o să le spun părinţilor, sau dacă le-aş spune ea ar putea 
să zâmbească şi să spună că întotdeauna visam astfel de 
poveşti în timpul somnului de după-masă, cineva chiar că ar 
trebui să le scrie şi să le publice într-o carte, cu poze frumos 
colorate, ca să se poată bucura de ele şi ceilalţi copii. 

Dar n-am adormit. Am stat cuminte sub pătură, jucându-mă cu 
melcul meu de metal. 

Nu le-am spus niciodată părinţilor mei despre vrăjitoare, 
despre fundul mării de cerneală sau despre bărbatul care m-a 
salvat: nu voiam să-mi confişte melcul. Şi nu ştiam cum le-aş fi 
putut explica unde l-am găsit. Nu prea puteam zice că l-am adus 
ca amintire din vis. Şi dacă le spuneam adevărul s-ar fi înfuriat 
pe tanti Greta şi p,e mine. Cum?! înălţimea Sa?! Hoţ?! 

Inălţimea Sa şi-a pierdut cumva minţile?! 

Şi m-ar fi dus drept acolo şi m-ar fi silit să dau înapoi melcul 
meu şi să spun vă rog să mă scuzaţi. 

Şi apoi pedeapsa. 

Mai târziu în acea după-amiază a venit tata să mă ia de la tanti 
Greta. Ca de obicei, a zis: „înălţimea Sa e cam palid azi. 


A avut o zi grea? l-au fost, Doamne fereşte, scufundate 
corăbiile? Sau castelele i-au fost cucerite de duşmani? " 

N-am răspuns, cu toate că aş fi putut cu siguranţă să-l 
amarase. De exemplu, aş fi putut să-i spun că din acea 
dimineaţă mai am un tată în afară de el. Un tată arab. 

În vreme ce mă încălţa glumea cu tanti Greta. Întotdeauna 
curta femeile cu vorbe de duh. Şi întotdeauna flecărea la 
nesfârşit, ca să nu lase loc nici unei clipe de tăcere. Tatei i-a fost 
frică toată viaţa de tăcere. Intotdeauna se simţea răspunzător 
de viaţa unei conversații şi considera că e un semn de eşec şi de 
vinovăţie din partea lui dacă aceasta lâncezea un moment. 

Aşa că a făcut o poezie în cinstea lui tanti Greta, cam aşa: 

„Nu-i delict deloc / Bag mâna în foc / Un flirt şi un joc / 

Cu Greta pe loc". 

Poate că a mers şi mai departe şi a zis: 

„Greta dragă-ţi faci păcat / Drept aici m-ai săgetat", arătându- 
şi inima. 

Tanti Greta a roşit pe dată şi pentru că îi era ruşine că se 
înroşeşte, a roşit şi mai tare, iar gâtul şi pieptul ei au luat 
culoarea unei vinete, însă tot a reuşit să bolborosească: 

— Nu, zău aşa, domnule doctor Klausner, însă coapsele ei au 
tremurat uşor către el, ca şi cum tânjeau să facă pentru el o 
mică piruetă. 

In seara aceea tata m-a dus într-o călătorie lungă şi 
amănunţită printre vestigiile civilizației inca: setoşi de 
cunoaştere, am trecut împreună peste oceane şi munţi, râuri şi 
câmpii din marele atlas german. Cu ochii noştri am văzut 
oraşele misterioase şi ruinele palatelor şi templelor din 
enciclopedie şi din filele unei cărţi ilustrate poloneze. Toată 
seara mama a stat într-un fotoliu, citind, cu picioarele strânse 
sub ea. Încălzitorul cu parafină ardea cu o flacără liniştită, de un 
albastru închis. 

Şi la câteva minute o dată tăcerea din odaie era subliniată de 
trei-patru bolboroseli ale bulelor de aer din venele încălzitorului. 

Grădina nu era o grădină adevărată, doar un dreptunghi 
strâmt de pământ bătucit, tare ca betonul, pe care chiar şi 
ciulinii creşteau cu greu. Era întotdeauna în umbra zidului de 
ciment, ca o curte de închisoare. Şi în umbra chiparoşilor înalţi 
de pe cealaltă parte a zidului, ce străjuiau grădina Lembergilor 
de alături. Într-un colţ, un arbust sfrijit de piper se chinuia să 


supravieţuiască, scrâşnind din dinţi; îmi plăcea să-i frec frunzele 
între degete şi să trag în piept mirosul lor excitant. În partea 
opusă, aproape de celălalt zid, era un copac sau un tufiş 
singuratic de rodii, un supravieţuitor dezamăgit al vremii în care 
Kerem Avraham era încă livadă, şi care înflorea cu încăpățânare 
în fiecare an. Noi, copiii, nu aşteptam fructele, ci tăiam fără milă 
bobocii necopţi, în formă de vază, în care băgăm un băț lung 
cam de un deget prefăcându-i astfel în pipe, ca acelea pe care le 
fumau englezii şi câţiva oameni mai înstăriți din cartier care 
voiau să-i imite pe englezi. O dată pe an deschideam o prăvălie 
de pipe într-un colţ al curţii. Datorită culorii bobocilor, uneori 
părea că e la capătul fiecărei pipe un licăr roşiatic. 

Nişte musafiri cu înclinații agricole, Mala şi Staszek Rudnicki 
din strada Cancelarului, mi-au adus odată în dar trei punguţe de 
hârtie cu seminţe de ridichi, roşii şi castraveți. Aşa că tata a 
propus să facem o parcelă cu legume. „O să fim amândoi 
fermieri", a zis el cu entuziasm. „O să facem un mic kibbutz în 
spaţiul de lângă rodiu şi o să scoatem pâinea din pământ prin 
propria trudă." 

Nici o familie de pe strada noastră nu avea hârleţ, furcă sau 
sapă. Astfel de lucruri ţineau de noii evrei, arşi de soare, care 
trăiau peste dealuri, hăt-departe - în satele şi kibbutzurile din 
Galileea, din Sharon şi din văi. Aşa că tata şi cu mine am purces 
să cucerim sălbăticia şi să facem o grădină de legume aproape 
cu mâinile goale. 

Sâmbătă dimineaţa, devreme, pe când mama încă dormea, la 
fel ca întregul cartier, noi doi ne-am furişat afară, cu veste albe, 
pantaloni scurţi şi pălării kaki, slăbănogi, cu pieptul îngust, 
orăşeni până în vârful degetelor noastre subţiri, palizi ca două 
coli de hârtie, dar bine apăraţi de un strat gros de cremă pe care 
ni l-am întins unul altuia pe umeri. (Crema, numită Velveta, avea 
rostul să dejoace toate tertipurile soarelui de primăvară.) 

Tata deschidea parada, încălţat cu ghete şi înarmat cu un 
ciocan, o şurubelniţă, o furculiţă, un ghem de sfoară, un sac gol 
şi cuțitul pentru hârtie de pe biroul său. Eu mărşăluiam pe 
urmele lui, nerăbdător, plin de bucuriile agriculturii, cărând o 
sticlă cu apă, două pahare şi o cutiuţă cu un plasture, o sticluţă 
cu iod, un beţişor cu care să pui iodul, o fâşie de tifon şi un 
bandaj, primul ajutor în caz de accidente. 


Mai întâi tata a ridicat ceremonios cuțitul pentru hârtie, s-a 
aplecat şi a trasat pe pământ patru linii. Astfel a marcat pe dată 
şi pentru totdeauna hotarele parcelei noastre, care avea cam 
doi metri pătraţi, adică un pic mai mult decât harta lumii care 
atârna pe peretele coridorului nostru, între uşile celor două 
camere. Apoi mi-a spus să mă aşez în genunchi şi să ţin bine, cu 
amândouă mâinile, un băț ascuţit la un capăt pe care îl numea 
ţăruş. Planul lui era să bată cu ciocanul câte un ţăruş în colţurile 
parcelei şi să înconjoare totul cu sfoară bine întinsă. 

Însă pământul bătucit era tare ca betonul şi a rezistat tuturor 
eforturilor tatei de a înfige ţăruşii. Aşa că a lăsat jos ciocanul, și- 
a scos ochelarii cu un aer de martir, i-a aşezat cu grijă pe 
pervazul ferestrei de la bucătărie, s-a întors pe câmpul de luptă 
şi s-a străduit şi mai tare. Transpira din belşug în vreme ce se 
lupta şi, fără ochelari, o dată sau de două ori aproape că m-a 
lovit peste degetele care ţineau ţăruşul. Intre timp, vârful 
ţăruşului s-a turtit rapid. 

Prin trudă aprigă am reuşit în cele din urmă să străpungem 
crusta de la suprafaţă şi să facem o mică depresiune. Ţăruşii au 
fost înfipţi până la o adâncime de jumătate de deget şi în ruptul 
capului n-au vrut să meargă mai departe. Am fost siliţi să-l 
sprijinim pe fiecare cu două sau trei pietre mari şi să nu 
întindem chiar aşa de bine sfoara, pentru că de câte ori o 
strângeam ţăruşii amenințau să iasă din pământ. Aşa că parcela 
a fost marcată de patru porţiuni de sfoară legată lejer. In ciuda 
tuturor acestora, reuşisem să facem ceva din nimic: de aici până 
aici era înăuntru, de fapt grădina noastră de legume, şi totul din 
jur era afară, cu alte cuvinte, restul lumii. 

— Asta e, a zis tata cu modestie, şi a clătinat de câteva ori din 
cap, ca şi cum ar fi fost de acord cu el însuşi şi ar fi confirmat 
validitatea celor săvârşite. 

lar eu am repetat după el, imitându-i inconştient clătinarea din 
cap: 

— Asta e. 

In felul acesta a dat tata semnalul unei scurte pauze. Mi-a spus 
să-mi şterg transpiraţia, să beau nişte apă, să şed pe treaptă şi 
să mă odihnesc un pic. El nu s-a aşezat lângă mine, ci şi-a pus la 
loc ochelarii, a stat lângă pătratul nostru de sfoară, a inspectat 
progresul de până acum al proiectului nostru, a chibzuit la el, s-a 
gândit la următoarea fază a campaniei, a analizat greşelile 


făcute, a tras concluziile şi mi-a spus să scot deocamdată ţăruşii 
şi sfoara şi să-i aşez în ordine lângă perete: de fapt, ar fi mai 
bine să săpăm mai întâi parcela şi abia apoi să o marcăm, altfel 
sfoara ne-ar sta în cale. De asemenea, s-a hotărât să turnăm pe 
pământ patru-cinci găleți de apă şi să aşteptăm vreo douăzeci 
de minute, până pătrunde bine şi înmoaie acoperământul de 
fier, şi abia apoi să ne reluăm atacul crâncen. 

Tata s-a luptat până la prânz, eroic şi aproape cu mâinile goale, 
cu fortificațiile pământului întărit. Încovoiat, cu spatele 
îndurerat, lac de apă, gâfâind de parcă s-ar fi înecat, cu ochii 
arătând dezgoliţi şi neajutoraţi fără ochelari, izbea iar şi iar cu 
ciocanul în pământul încăpățânat. Dar ciocanul era prea uşor: 
era un ciocan pentru treburi casnice, nu făcut să dea iureş prin 
fortificaţii, ci să spargă nuci sau să bată un cui în uşa de la 
bucătărie. lar şi iar ridica tata ciocanul lui jalnic, ca David cu 
praştia împotriva armurii masive a lui Goliat sau ca şi cum ar fi 
atacat crenelurile Troiei cu o tigaie. Partea bifurcată a ciocanului, 
făcută pentru a trage afară cuiele, slujea drept hârleţ, furcă şi 
sapă, toate de-odată. 

Curând pe pernuţele moi ale mâinilor i-au apărut băşici mari, 
dar tata a scrâşnit din dinţi şi nu le-a băgat în seamă, nici chiar 
când s-au spart şi a curs fluidul din ele şi s-au prefăcut în răni 
deschise. N-a dat atenţie nici băşicilor de pe laturile degetelor 
sale de cărturar. lar şi iar ridica ciocanul în înalturi, îl lăsa în jos, 
izbea şi bubuia şi îl ridica iar în înalturi, şi în vreme ce se lupta 
cu elementele naturii şi cu sălbăticia virgină buzele sale 
bolboroseau  imprecaţii  înfierbântate la adresa solului 
neînduplecat, în greacă şi în latină şi, după cât mă taie capul, în 
amhară, slavonă sau sanscrită. 

La un moment dat a repezit ciocanul cu toată puterea drept pe 
bombeul pantofului şi a gemut de durere; şi-a muşcat buza, s-a 
odihnit un pic, a folosit cuvintele „evident" sau „categoric" 
pentru a-şi reproşa lipsa de grijă, şi-a şters fruntea, a sorbit un 
pic de apă, a şters cu batista gura sticlei şi a insistat să beau şi 
eu un pic, apoi s-a întors pe câmpul de luptă şchiopătând, ilar 
plin de hotărâre, şi şi-a reluat eroic eforturile tenace. 

Până ce, în cele din urmă, pământului întărit i s-a făcut milă de 
el, sau poate că a fost doar uimit de devotamentul lui, şi a 
început să crape. Pe dată tata a vârât vârful şurubelniţei în 
crăpături, ca şi cum s-ar fi temut că solul s-ar putea răzgândi, 


prefăcându-se iar în beton. A trudit la crăpături, le-a adâncit şi 
le-a lărgit, şi cu degetele goale, albite de efort, a desprins 
bulgări mari pe care i-a îngrămădit unul peste altul la picioarele 
sale, cu burta în sus, ca pe nişte balauri ucişi. Rădăcini rupte se 
iţeau din aceşti bulgări de pământ, răsucindu-se şi încovrigându- 
se ca tendoanele smulse din carne vie. 

Sarcina mea era să avansez în urma eşalonului de asalt, să 
desfac bulgării cu cuțitul de hârtie, să desprind rădăcinile şi să 
le pun în sac, să îndepărtez pietrele mari şi mici, să sparg şi să 
fărâmiţez fiecare bulgăre şi, în cele din urmă, folosind furculiţa 
ca pe o greblă sau o grapă, să pieptăn părul solului afânat. 

Acum a venit vremea fertilizării. Nu aveam gunoi de la vite sau 
păsări, iar excrementele porumbeilor de pe acoperiş ieşeau din 
discuţie din cauza riscului de infecţie, aşa că tata pregătise 
dinainte o cratiţă cu resturi de mâncare. Erau nişte lături groase 
din apă în care a fiert mâncarea, coji de fructe şi legume, 
dovleci putrezi, zaț de cafea mâlos pe care pluteau frunze de 
ceai, resturi de fiertură de ovăz şi de borş cu legume fierte, 
resturi de peşte şi ulei de prăjit înnegrit, lapte acrit şi tot soiul 
de alte lichide vâscoase şi scursuri groase pline de bucăţi şi 
particule suspecte, ca un fel de supă groasă care s-a stricat. 

„Asta o să îmbogăţească solul nostru sărac", mi-a explicat tata 
pe când ne odihneam alături pe treaptă, cu vestele leoarcă de 
sudoare, simţindu-ne ca doi adevăraţi muncitori şi făcându-ne 
vânt cu pălăriile kaki. „Trebuie neapărat să hrănim solul cu orice 
poate să se transforme din resturile de la bucătărie într-un 
humus bogat în substanţe organice, ca să le dea plantelor 
noastre hrana fără de care vor creşte chircite şi bolnăvicioase." 

Probabil că a ghicit corect ideea oribilă care îmi venise în 
minte, pentru că s-a grăbit să adauge, liniştitor: „Şi să nu faci 
greşeala să te sperii că am putea ajunge să mâncăm prin 
legumele pe care le creştem ceea ce acum poate părea un 
gunoi dezgustător. Nu şi nu! In nici un caz! Gunoiul nu e mizerie, 
e o comoară ascunsă - generaţii la rând de ţărani şi de fermieri 
au perceput instinctiv acest adevăr. Tolstoi însuşi vorbeşte 
undeva despre mistica alchimie care se desfăşoară în pântecul 
pământului, acea metamorfoză minunată care transformă 
putreziciunea şi descompunerea în compost, compostul în sol 
bogat şi astfel în cereale, legume, fructe şi toate roadele bogate 
ale câmpului, grădinii şi livezii". 


In vreme ce fixam la loc ţăruşii în cele patru colţuri ale parcelei 
noastre şi întindeam cu băgare de seamă sfoara între ei, tata 
mi-a explicat cuvintele simplu, exact şi în ordine: putreziciune şi 
descompunere, compost, organic, alchimie, metamorfoză, 
roade, Tolstoi, mister. 

Când mama a venit să ne spună că prânzul va fi gata într-o 
jumătate de oră, proiectul de cucerire a sălbăticiei fusese dus la 
bun sfârşit. Noua noastră grădină se întindea de la un ţăruş la 
altul şi de la o sfoară la altă, înconjurată din toate părţile de 
pământul gol al curţii din spate, însă deosebită de acesta prin 
culoarea ei cafeniu-închis şi prin solul sfărâmicios, lucrat. 
Parcela noastră de legume era frumos săpată şi greblată, 
gunoită şi însămânţată, împărţită în trei valuri sau dâmburi 
alungite şi egale, unul pentru roşii, unul pentru castraveți şi altul 
pentru ridichi. Şi în loc de plăcuţe temporare, ca acelea care se 
pun la căpătâiul mormintelor ce nu au fost încă acoperite cu o 
piatră, am pus la capătul fiecărui strat câte un băț şi pe fiecare 
băț o punguţă în care se aflaseră seminţele. Aşa se face că 
aveam, pe moment, cel puţin până ce creşteau legumele însele, 
o grădină viu colorată de poze: o imagine plină de viaţă a unei 
tomate de un roşu înflăcărat, cu două-trei picături transparente 
de rouă care i se prelingeau pe obraji, o poză cu nişte castraveți 
într-o nuanţă atrăgătoare de verde şi o ilustrație apetisantă a 
unei legături de ridichi, spălate şi plesnind de sănătate, 
strălucind în roşu, alb şi verde. 

După ce am împrăştiat îngrăşământul şi am pus în pământ 
seminţele, am udat dâmburile gestante o dată şi încă o dată cu 
o stropitoare improvizată dintr-o sticlă cu apă şi o mică 
strecurătoare din bucătărie, care în viaţa civilă atârna de ceainic 
şi ţinea frunzele când făceam ceaiul. 

Tata a zis: 

— Aşadar, de acum în fiecare dimineaţă şi seară o să udăm 
straturile de legume, nu trebuie să le udăm nici prea mult, nici 
prea puţin, şi fără îndoială că în fiecare dimineaţă, de cum faci 
ochi, o să alergi să cauţi primele semne de încolţire, pentru că în 
câteva zile lăstarii firavi o să înceapă să-şi ridice capetele şi o să 
dea deoparte  firişoarele de pământ, aşa cum un băiat 
neascultător îşi scutură capul ca să-şi dea jos şapca. Fiecare 
plantă, spun rabinii, are propriul ei înger care stă deasupra ei, o 
atinge pe cap şi zice „Creşti!". 


Tata a mai zis: 

— Acum înălţimea Voastră cea transpirată şi murdară să facă 
bine să ia rufărie, cămaşă şi pantaloni curaţi şi să sară în cadă. 
Înălţimea Voastră să-şi amintească să folosească mult săpun, 
mai ales ştii-tu-unde. Şi să nu adoarmă în cadă ca de obicei, 
pentru că umilul Vostru servitor îşi aşteaptă cu răbdare rândul. 

În baie am scos totul de pe mine, până la chiloţi, şi apoi m-am 
căţărat pe capacul de la closet şi m-am uitat pe ferestruică. Se 
vedea deja ceva? Un prim lăstar? O mlădiţă verde? 

Chiar şi una cât o gămălie? 

Pe când mă uitam afară l-am văzut pe tata zăbovind câteva 
minute alături de noua lui grădină, modest şi smerit, fericit ca 
un artist care pozează alături de ultima lui creaţie, obosit, încă 
şchiopătând de când îşi dăduse peste deget cu ciocanul, dar 
fericit ca un erou învingător. 

Tata era un vorbitor neobosit, întotdeauna dând pe dinafară de 
citate şi proverbe, întotdeauna bucuros să explice şi să citeze, 
dornic să-ţi pună pe loc la dispoziţie vastele lui cunoştinţe. Te-ai 
gândit vreodată la modul în care limba ebraică leagă la un loc 
anumite rădăcini după sunetele lor, de exemplu, a dezrădăcina 
şi a rupe, a lapida şi a alunga, a ara şi a lipsi, a planta şi a 
scoate din pământ, sau legătura etimologică între pământ-roşu- 
om-sânge-tăcere? Un torent constant de aluzii, asocieri, 
conotaţii şi jocuri de cuvinte se scurgea din el, păduri întregi de 
fapte şi analogii, mormane peste mormane de explicaţii, 
respingeri şi argumente, străduindu-se cu disperare să-i distreze 
pe cei de faţă, să răspândească fericire, chiar să facă pe prostul, 
călcându-şi pe demnitate, doar să nu se instaleze tăcerea, fie 
doar şi pentru o clipă. 

O siluetă uscăţivă, încordată, într-o flanelă leoarcă de sudoare 
şi pantaloni scurţi kaki, care-i erau prea largi şi-i ajungeau până 
la genunchii noduroşi. Braţele şi picioarele subţiri erau foarte 
albe şi acoperite cu păr des şi negru. Arăta ca un învățăcel 
talmudic buimac, ce fusese târât brusc afară din întunericul 
lăcaşului de studiu, îmbrăcat în veşmintele kaki de pionier şi 
condus cu brutalitate în albastrul orbitor al amiezii. Zâmbetul lui 
şovăielnic te fixa o clipă, ca şi cum s-ar fi rugat, ca şi cum te-ar 
fi tras de mânecă şi te-ar fi implorat să binevoieşti să-i arăţi un 
strop de iubire. Ochii lui căprui te priveau absenţi sau chiar 
panicaţi, prin ochelarii cu rame rotunde, ca şi cum şi-ar fi amintit 


deodată că a uitat ceva, cine mai ştie ce, dar care era cel mai 
urgent şi mai important lucru de pe lume, ceva ce nu trebuia cu 
nici un preţ să uite. Dar ce anume uitase, nu-şi amintea în ruptul 
capului. Scuză-mă, ştii tu cumva ce am uitat? Ceva important. 
Ceva ce nu poate fi amânat. N-ai vrea să fii atât de drăguţ şi să- 
mi aminteşti ce anume era? Dacă mi-e îngăduită îndrăzneala. 

* 

In zilele următoare am alergat în grădina noastră de legume la 
fiecare două-trei ore, nerăbdător să descopăr vreun semn de 
încolţire, fie şi numai vreo umbră de mişcare a pământului 
afânat. Udam iar şi iar parcela, până ce pământul se prefăcea în 
noroi. In fiecare dimineaţă săream din pat şi dădeam fuga 
descult, în pijama, să văd dacă peste noapte se produsese 
minunea mult aşteptată. Şi după câteva zile, într-o dimineaţă 
devreme, am văzut că ridichile au preluat conducerea şi şi-au 
înălţat periscoapele plăpânde, înfăşurate strâns. 

Am fost atât de fericit, încât le-am udat din nou şi din nou. 

Şi am înălţat o sperietoare îmbrăcată într-un combinezon vechi 
de-al mamei, cu o cutie goală de conserve în loc de cap, pe care 
am desenat o gură şi o mustață şi o frunte peste care cădea păr 
negru, ca al lui Hitler, şi doi ochi, dintre care unul a ieşit un pic 
strâmb, ca şi cum ar fi clipit şmechereşte sau în bătaie de joc. 

După câteva zile au ieşit şi castraveţii. Dar indiferent ce au 
văzut ridichile şi castraveţii, trebuie să-i fi mâhnit sau îngrozit, 
pentru că s-au răzgândit, au pălit, trupurile li s-au încovoiat 
peste noapte, ca şi cum ar fi fost tare descurajate, capetele lor 
micuţe au atins pământul iar ele au devenit veştede, subţiri, 
cenuşii, până ce n-au mai fost decât nişte paie jalnice. Cât 
despre roşii, nici măcar n-au răsărit: au examinat condiţiile 
predominante, au discutat ce să facă şi au hotărât să ne lase 
baltă. 

Poate curtea noastră nu era în stare să rodească nimic, fiind 
atât de joasă, înconjurată de ziduri înalte şi umbrită de chiparoşi 
înalţi, încât nu ajungea la ea nici o rază de soare. Sau poate că 
sărisem peste cal cu udatul. Sau cu îngrăşământul. Poate că 
sperietoarea mea Hitler, de care nu s-au sinchisit deloc păsările, 
îngrozise de moarte lăstarii firavi. Aşa că acesta a fost sfârşitul 
încercării noastre de a crea un fel de mic kibbutz în lerusalim şi 
de a mânca într-o bună zi rodul muncii noastre. 


— De aici, a spus tata cu tristeţe, decurge concluzia gravă, dar 
inevitabilă, că am greşit cu siguranţă pe undeva. Aşa că acum 
categoric suntem obligaţi să muncim fără istov şi cu înverşunare 
ca să găsim rădăcina şi cauza eşecului nostru. Am pus prea mult 
îngrăşământ? Am udat prea mult? Sau, dimpotrivă, am sărit 
peste o fază esenţială? La urma urmei, nu suntem ţărani sau fii 
de ţărani, ci simpli amatori, adoratori ageamii care curtează 
pământul, dar nu sunt încă obişnuiţi cu calea de mijloc. 

In acea zi, când s-a întors de la munca lui desfăşurată la 
Biblioteca Naţională de pe Muntele Scopus, a adus două volume 
groase pe care le împrumutase, despre grădinărit şi despre 
cultivarea legumelor (cel de-al doilea era în germană), şi le-a 
studiat cu grijă. Atenţia lui s-a îndreptat în curând către alte 
probleme şi către cu totul alte cărţi, declinul unor limbi ale 
minorităţilor din Balcani, influenţa poeziei curteneşti medievale 
asupra originilor romanului scurt, cuvintele greceşti din Mishnah, 
interpretarea textelor ugaritice. 

Insă într-o dimineaţă, pe când pleca la lucru cu servieta lui 
cam hărtănită, tata m-a văzut aplecat peste lăstarii muribunzi, 
înlăcrimat, cufundat într-un ultim efort disperat de a-i salva cu 
ajutorul unor picături pentru nas sau pentru urechi, pe care le 
luasem fără să cer voie din dulăpiorul cu medicamente din baie 
şi acum le administram lăstarilor ofiliţi, câte o picătură fiecăruia. 
In acel moment tatei i s-a făcut milă de mine. M-a ridicat şi m-a 
strâns la piept, dar m-a pus iute jos. Era perplex, stingherit, 
aproape că se pierduse cu firea. Înainte să plece, ca şi cum ar fi 
fugit de pe câmpul de luptă, a dat de trei-patru ori din cap şi a 
îngăimat gânditor, mai degrabă pentru sine decât către mine, 
cuvintele: „O să vedem ce se mai poate face". 

Pe strada Ibn Gabirol din Rehavia era pe atunci o clădire 
numită Casa Femeilor Pioniere sau poate că Ferma Femeilor 

Muncitoare sau cam aşa ceva. În spatele ei era o mică 
rezervaţie agricolă, un soi de comună, o fermă a femeilor, doar 
vreun sfert de acru de pomi fructiferi, legume, coteţe de păsări 
şi stupi. 

Pe acest loc, la începutul anilor '50, avea să se înalțe celebra 
reşedinţă din prefabricate a preşedintelui Ben Tsvi. 

Tata s-a dus după orele de muncă la această fermă 
experimentală. Probabil că i-a spus lui Rachel Yannait sau uneia 
dintre asistentele acesteia, toată povestea înfrângerii noastre 


agricole, a cerut sfaturi şi îndrumare şi, în cele din urmă, a venit 
acasă cu autobuzul, cărând o lădiţă de lemn cu pământ în care 
erau vreo douăzeci sau treizeci de răsaduri sănătoase. A adus 
pe furiş prada în casă şi a ascuns-o de mine în spatele coşului cu 
rufe murdare sau sub bufetul din bucătărie, a aşteptat până ce 
am adormit, apoi s-a furişat afară, înarmat cu lanterna, 
şurubelniţa, ciocanul lui neînfricat şi cuțitul pentru hârtie. 

Dimineaţa, când m-am trezit, tata mi s-a adresat pe un ton 
obişnuit, ca şi cum mi-ar fi spus să-mi leg şireturile sau să-mi 
închei cămaşa. Fără să-şi ridice ochii de pe ziar, a zis: 

— Da. Mi se pare că medicamentul tău de ieri le-a făcut bine 
plantelor noastre suferinde. Ce-ar fi să mergeţi să aruncaţi Voi 
înşivă o privire, înălţimea Voastră, dacă e vreun semn de 
vindecare. Sau poate că mi s-a părut. Mergeţi să vedeţi, rogu-vă, 
şi veniţi să-mi spuneţi ce credeţi, şi vom vedea dacă amândoi 
suntem mai mult sau mai puţin de aceeaşi părere, bine? 

Lăstarii mei sfrijiţi, care fuseseră atât de ofiliţi şi gălbejiţi, încât 
ieri nu mai erau decât nişte paie jalnice, se transformaseră 
peste noapte, ca prin farmec, în plante viguroase, plesnind de 
sănătate, pline de sevă şi de un verde intens. Am rămas acolo, 
uluit, copleşit de puterea magică a zece sau douăzeci de picături 
pentru nas sau urechi. 

Tot holbându-mă aşa, mi-am dat seama că minunea era chiar 
mai mare decât păruse la prima vedere. Răsadurile de ridichi 
săriseră noaptea în stratul castraveţilor. lar în stratul ridichilor se 
aşezaseră nişte plante pe care nu le recunoşteam deloc, poate 
vinete, sau morcovi. Şi lucrul cel mai de mirare: pe stratul din 
stânga, unde pusesem seminţele de roşii care nu au încolţit, 
stratul pentru care nu avusesem vreun motiv să-mi folosesc 
picăturile magice, erau acum trei sau patru plante tinere şi 
stufoase, cu muguri galbeni printre lăstarii de la vârf. 

După o săptămână boala ne-a lovit iar grădina, iar a început 
agonia, răsadurile şi-au aplecat capetele şi au început să arate 
din nou la fel de bolnăvicioase şi de slăbite ca evreii persecutați 
din diaspora, cu frunzele pleoştite, cu lăstarii ofiliţi, şi de data 
asta nici picăturile pentru nas şi nici siropul de tuse n-au avut 
nici un spor: parcela noastră de legume se usca şi murea. Timp 
de două sau trei săptămâni cei patru ţăruşi au continuat să se 
înalțe acolo, uniţi de sforile murdare, apoi au murit şi ei. Doar 
sperietoarea mea Hitler a prosperat ceva mai mult. Tata şi-a 


căutat consolarea în explorarea surselor romanului cavaleresc 
lituanian sau în naşterea romanului din poezia trubadurilor, în ce 
mă priveşte, am presărat curtea cu galaxii ticsite cu stele, luni, 
sori, comete şi planete ciudate şi am purces într-o călătorie 
primejdioasă de la stea la stea, în căutarea altor semne de 
viaţă. 

Târziu, într-o după-amiază de vară. Este sfârşitul clasei întâi ori 
începutul clasei a doua, sau vara dintre ele. Sunt singur în curte. 
Ceilalţi au plecat fără mine, Danush, Alik, Uri, Lulik, Eitan şi 
Ammi s-au dus să caute lucrurile acelea printre copacii de pe 
panta pădurilor de la Tel Arza, dar nu m-au primit în banda 
Mâinii Negre pentru că n-am vrut să suflu. Danush a găsit unul 
printre copaci, plin de ceva urât mirositor şi lipicios care se 
uscase şi l-a spălat la robinet, şi cine n-a avut curajul să-l umfle 
nu merită să facă parte din banda Mâinii Negre, iar cine n-a avut 
curajul să şi-l pună şi să facă un pic de pipi în el, ca un soldat 
englez, nici vorbă să poată fi primit în banda Mâinii Negre. 
Danush a explicat cum merge treaba. In fiecare noapte soldaţii 
englezi duc fete în pădurile de la Tel Arza şi acolo, în întuneric, 
iată ce se întâmplă. Mai întâi se sărută multă vreme, pe gură. 
Apoi el atinge trupul ei în tot felul de locuri, chiar şi sub haine. 
Apoi el dă jos pantalonii de pe amândoi şi îşi pune unul dintre 
acele lucruri şi se culcă pe ea şi tot aşa şi la sfârşit el se udă. Şi 
lucrul acesta a fost inventat pentru ca ea să nu fie udată deloc 
de el. Şi aşa se petrec lucrurile în fiecare noapte în pădurile de 
la Tel Arza, şi aşa se petrec lucrurile în fiecare noapte cu toată 
lumea. Chiar şi doamnei Sussmann, învăţătoarea, soţul ei i-o 
face noaptea. Chiar şi părinţii tăi. Da, şi ai tăi. 

Şi ai tăi. Cu toţii. Şi îţi dă tot soiul de senzaţii plăcute în corp şi 
îţi întăreşte muşchii şi e bun şi pentru curăţarea sângelui. 

S-au dus cu toţii, fără mine, şi nici părinţii mei nu sunt acasă. 

Zac pe spate pe cimentul de la capătul curţii, dincolo de 
sârmele de rufe, şi mă uit la ce a mai rămas din zi. Cimentul e 
rece şi tare sub trupul tău îmbrăcat cu vestă. Gândind, dar nu 
chiar până la capăt, că tot ce e tare şi tot ce e rece va rămâne 
tare şi rece pe vecie, iar tot ce e moale şi tot ce e cald e moale 
şi cald doar pe moment. Până la urmă totul va trebui să treacă 
de partea rece şi tare. Acolo nu te mişti nu gândeşti nu simţi nu 
încălzeşti nimic. Pe vecie. 


Zaci pe spate şi degetele găsesc o pietricică şi o vâră în gura 
ta care simte gustul de praf şi ipsos şi ceva ce parcă ar fi sărat, 
dar nu sărat de-a binelea. Limba cercetează tot soiul de mici 
ridicături şi scobituri, ca şi cum piatra ar fi o lume ca a noastră şi 
ar avea munţi şi văi. Şi dacă se dovedeşte că pământul nostru 
sau chiar întregul nostru univers, nu e decât o pietricică pe 
cimentul din curtea unor uriaşi? Ce se va întâmpla dacă în clipa 
următoare vreun copil imens, imposibil de imaginat cât de mare 
este, şi prietenii lui au râs de el şi au plecat fără el, şi acel copil 
culege pur şi simplu întregul nostru univers cu două degete şi îl 
bagă cu totul în gură şi începe şi el să-l cerceteze cu limba? 

Şi se gândeşte şi el că poate această piatră din gura lui e în 
realitate un întreg univers, cu căi lactee şi sori şi comete şi copii 
şi pisici, şi rufe atârnând pe o sârmă? Şi, cine ştie, poate că 
universul acelui băiat uriaş, băiatul în a cărui gură nu suntem 
decât o pietricică, nu e în realitate decât o pietricică din curtea 
unui băiat şi mai mare, iar el şi universul lui, şi tot aşa, ca 
păpuşile matrioşca, un univers întreg într-o pietricică într-un 
univers într-o pietricică, şi e întocmai acelaşi lucru, şi când e mai 
mic, şi când e mai mare? Orice univers e o piatră şi orice piatră 
e un univers. Până ce prinde să ţi se învârtă capul, şi între timp 
limba ta cercetează piatra ca şi cum ar fi o bomboană, şi acum 
limba ta însăşi are gust de cretă. Danuş, Alik, Uri, Lulik, Eitan şi 
Ammi şi ceilalţi din banda Mâinii Negre peste şaizeci de ani vor 
fi morţi, şi apoi cei care şi-i amintesc vor muri, şi apoi cei care îşi 
amintesc de cei care îşi amintesc de cei care îşi amintesc de ei. 
Oasele lor se vor preface în piatră ca aceasta din gura mea. 
Poate că piatra din gura mea a fost nişte copii care au murit 
acum miliarde de ani? Poate că şi ei s-au dus să caute acele 
lucruri în păduri şi era cineva de care au râs pentru că nu a avut 
curajul să-l umfle şi să şi-l pună? Şi l-au lăsat şi pe el singur în 
curtea lui, şi a stat şi el culcat pe spate şi şi-a băgat în gură o 
piatră şi piatra a fost şi ea cândva un băiat şi băiatul a fost 
cândva o piatră. Năucit. Şi între timp piatra asta a căpătat un pic 
de viaţă şi nu mai e chiar aşa de rece şi de tare, a devenit 
umedă şi caldă, chiar începe să se mişte în gura ta şi îţi întoarce 
blând gâdilăturile pe care le primeşte de la vârful limbii tale. 

In spatele chiparoşilor, dincolo de gardul Lembergilor, cineva a 
aprins lumina electrică, dar culcat cum eşti nu poţi vedea cine 
anume, doamna Lemberg sau Shula sau Eva, a aprins lumina, 


dar vezi electricitatea galbenă curgând ca un clei atât de gros 
că e greu de vărsat, de-abia se mişcă, aşa de gros e, îşi croieşte 
cu trudă drumul cel încet, în felul în care o fac lichidele 
vâscoase: mohorât şi galben şi încet, înaintează ca uleiul de 
motor dens peste seara care acum e un pic albastră-cenuşie, iar 
boarea se stârneşte şi o linge o clipă. Şi după cincizeci şi cinci 
de ani, pe când şed şi scriu într-un caiet şcolăresc la masa din 
grădina din Arad, se stârneşte exact aceeaşi boare a serii, iar 
din fereastra vecinilor şi în seara aceasta curge o lumină 
electrică groasă înceată, galbenă, ca uleiul de motor dens - ne 
cunoaştem, şi încă de multă vreme, e ca şi cum n-ar mai fi 
surprize. 

Dar sunt. Acea seară cu piatra din gură în curtea de la 
lerusalim n-a venit aici, la Arad, să-ţi amintească de cele uitate 
sau să aţâţe doruri vechi, dimpotrivă: a venit să atace seara 
aceasta. 

E ca o femeie pe care o cunoşti de multă vreme, n-o mai 
găseşti atrăgătoare sau neatrăgătoare, de câte ori daţi nas în 
nas ea zice cam aceleaşi câteva vorbe banale, întotdeauna îţi 
zâmbeşte, întotdeauna te bate uşor pe piept într-un fel familiar, 
numai că de data asta nu o face, dintr-odată întinde mâna şi te 
înşfacă de cămaşă, nu uşurel, ci cu toate ghearele, lubric, 
disperat, cu ochii strâns închişi, cu faţa schimonosită parcă de 
durere, hotărâtă să-şi impună voinţa, hotărâtă să nu-ţi dea 
drumul, nu-i mai pasă de tine, ce simţi tu, dacă vrei sau nu, ce-i 
pasă, acum trebuie să o facă, nu se poate abţine, întinde mâna 
acum şi te loveşte ca un harpon şi începe să te tragă şi să te 
sfâşie, dar de fapt nu ea e cea care trage, ea doar îşi înfige 
ghearele şi tu eşti cel care smuceşte şi scrie, smuceşte şi se 
zvârcoleşte, ca un delfin cu harponul prins în carne şi care 
smuceşte cât de tare poate, smuceşte harponul şi funia legată 
de el şi tunul legat de funie şi barca vânătorului pe care e fixat 
tunul, smuceşte şi se luptă, smuceşte ca să scape, smuceşte şi 
se răsuceşte iar şi iar în mare, smuceşte şi se scufundă în 
adâncurile întunecoase, smuceşte şi scrie şi smuceşte şi mai 
tare; dacă mai smuceşte o dată cu toată forţa lui disperată 
poate că se va elibera de lucrul înfipt în carnea sa, lucrul care 
muşcă şi sapă în tine şi nu-ţi dă drumul, smuceşti şi smuceşti şi 
el doar muşcă din carnea ta, cu cât smuceşti mai tare cu atât 
sapă mai adânc în tine şi nu poţi niciodată să-i pricinuieşti 


durere pentru această pierdere care sapă din ce în ce mai 
adânc, rănindu-te din ce în ce mai mult, pentru că e prinzătorul 
şi tu eşti prada, e vânătorul şi tu eşti delfinul străpuns de 
harpon, el dă şi tu ai primit, e acea seară de la lerusalim şi tu 
eşti în această seară de aici, din Arad, sunt părinţii tăi morţi şi tu 
doar smuceşti şi scrii mai departe. 

Ceilalţi se duseseră cu toţii în pădurile de la Tel Arza fără mine 
şi din cauză că nu aveam curajul să suflu zac aici pe spate pe 
ciment la capătul curţii, dincolo de sârmele de rufe. Privind cum 
lumina zilei se predă treptat. Curând va fi noapte. 

Odată am văzut din peştera lui Aii Baba, pe care o aveam în 
spaţiul dintre şifonier şi perete, cum bunica, mama mamei mele, 
care venise la Ierusalim din coliba din carton gudronat de la 
marginea Kiriat Motskinului, şi-a ieşit din fire din cauza mamei 
mele şi gesticula către ea cu fierul de călcat, cu ochii aruncând 
fulgere, şi scuipa către ea vorbe îngrozitoare în rusă sau polonă 
amestecate cu idiş. Nici una dintre ele nu-şi închipuia că eram 
ghemuit în acel loc, ţinându-mi respiraţia, uitându-mă afară, 
văzând şi auzind totul. Mama n-a răspuns la blestemele 
tunătoare ale mamei ei, şedea doar pe scaunul tare care îşi 
pierduse spătarul, aşezat în colţ, şedea dreaptă cu genunchii 
strânşi, cu mâinile neclintite pe genunchi şi cu ochii aţintiţi şi ei 
asupra genunchilor, de parcă totul ar fi depins de genunchii ei. 
Mama şedea acolo ca un copil certat, şi în vreme ce mama ei o 
bombarda cu întrebări veninoase, toate sfârâind, îmbibate de 
sunete şuierătoare, ea nu răspundea nimic, dar ochii îi aţinteau 
şi mai intens genunchii. Tăcerea ei continuă nu făcea decât să 
sporească furia bunicii, părea că şi-a pierdut de-a binelea 
minţile: ochii îi fulgerau, turbarea îi făcuse faţa ca de lup, 
clăbuci îi albeau colţurile buzelor deschise şi i se vedeau dinţii 
ascuţiţi, a azvârlit fierul fierbinte pe care îl ţinea, de parcă ar fi 
vrut să-l zdrobească de perete, a răsturnat cu piciorul scândura 
de călcat şi a ieşit ca o furtună din încăpere, trântind uşa atât de 
tare, încât au zăngănit toate geamurile, vaza şi ceştile. 

Mama, fără să-şi dea seama că mă uitam, s-a ridicat dintr- 
odată şi a început să se pedepsească singură, s-a plesnit peste 
obraji şi şi-a smuls părul, a înhăţat un umeraş şi s-a lovit cu el 
peste cap şi peste spate până ce a izbucnit în plâns, şi am 
început şi eu, în locşorul meu dintre şifonier şi perete, să plâng 
şi să-mi muşc amândouă mâinile atât de tare, încât mi-au 


apărut urme ca un cadran de ceas, dureroase. In seara aceea 
am mâncat cu toţii peşte umplut îndulcit, pe care l-a adus 
bunica din coliba de carton gudronat de la marginea Kiriat 
Motskinului, într-un sos dulce cu morcovi fierţi dulci, şi vorbeau 
cu toţii între ei despre speculanti şi bursa neagră, despre 
întreprinderea de stat pentru construcţii, şi economia de piaţă, 
şi fabrica de textile Ata de lângă Haifa, şi masa s-a încheiat cu o 
salată de fructe fierte, numită compot, pe care o făcuse tot 
mama mamei mele şi care ieşise tot dulce şi lipicioasă ca un 
sirop. Cealaltă bunică a mea, cea de la Odessa, bunica Shlomit, 
şi-a terminat politicos compotul, şi-a şters buzele cu un şerveţel 
alb de hârtie, a scos din geanta ei de piele un ruj şi o oglinjoară 
de buzunar şi şi-a desenat la loc conturul buzelor, şi apoi, în 
vreme ce vâra la loc cu grijă în tubul lui rujul ăla ca erecţia roşie 
a unui câine, a remarcat: 

— Ce pot să zic? N-am gustat în viaţa mea o mâncare mai 
dulce. Atotputernicul trebuie că iubeşte tare mult Volhynia, de a 
îmbibat-o aşa cu miere. Chiar şi zahărul vostru e mult mai dulce 
ca al nostru, şi sarea voastră e dulce, şi piperul vostru, şi chiar 
muştarul din Volhynia are gust de dulceaţă, şi hreanul vostru, 
oţetul vostru, usturoiul vostru, toate sunt atât de dulci, că l-aţi 
putea îndulci cu ele până şi pe Ingerul morţii însuşi. 

De îndată ce a rostit aceste vorbe a amuţit brusc, ca şi cum s- 
ar fi temut de mânia îngerului căruia cu atâta uşurinţă cutezase 
să-i pomenească numele. 

La care cealaltă bunică, mama mamei mele, a arborat un 
zâmbet plăcut, deloc răzbunător sau răutăcios, ci un zâmbet 
bine intenționat, curat şi nevinovat precum cântecul 
heruvimilor, şi la acuzaţia că gătea atât de dulce că ar fi îndulcit 
oţetul sau hreanul şi chiar pe îngerul morţii, bunica Itta i-a 
răspuns bunicii Shlomit: 

— Dar nu şi pe tine, dragă soacră a fiicei mele! 

Ceilalţi încă nu s-au întors din pădurile de la Tel Arza şi stau 
încă pe spate pe cimentul care pare să fi devenit un pic mai 
puţin rece şi tare. Lumina serii se face mai rece şi mai cenuşie 
peste vârfurile chiparoşilor. Ca şi cum cineva s-ar preda acolo, 
pe grozavele înălţimi de deasupra copacilor, acoperişurilor şi a 
tuturor celor ce se mişcă aici, pe stradă, în curtea din spate şi în 
bucătărie, mult deasupra mirosurilor de praf, varză şi gunoi, 
mult deasupra ciripitului păsărilor, la fel de sus pe cât este cerul 


faţă de pământ, deasupra sunetelor de jelanie ale rugăciunilor 
care vin în rafale zdrenţuite din sinagoga din josul străzii. 

Inalt, limpede şi nepăsător, se desfăşoară acum peste 
încălzitoarele de apă şi rufele spălate atârnate pe fiecare 
acoperiş de aici şi peste gunoaiele abandonate şi pisicile 
vagaboande şi peste tot felul de doruri şi peste toate şoproanele 
din fier ruginit de prin curţi şi peste urzeli, omlete, minciuni, 
ciubere, lozincile lipite de cei din ilegalitate, borş, paragina 
grădinilor distruse şi rămăşiţele pomilor fructiferi din vremea în 
care aici era o livadă, şi acum, chiar acum, se răspândeşte şi 
creează tihna unei seri limpezi şi line, făcând pace în cerurile 
înalte, deasupra lăzilor de gunoi şi deasupra sunetelor de pian 
şovăielnice şi sfâşietoare pe care le tot încearcă o fată ştearsă, 
Menuchele Stich, pe care am poreclit-o Nemucheleh, Pitica, 
încercând iar şi iar să cânte o gamă ascendentă simplă, 
poticnindu-se iar şi iar, întotdeauna în acelaşi loc, şi de fiecare 
dată luând-o de la capăt, în vreme ce o pasăre îi răspunde, iar şi 
iar, cu primele cinci note din Fur Elise a lui Beethoven. Un cer 
larg şi gol, din zare în zare, la capătul unei zile fierbinţi de vară. 
Sunt trei nori cirus şi două păsări întunecate. Soarele a apus 
dincolo de zidurile cazărmii Schneller, cu toate că firmamentul 
nu i-a dat drumul soarelui, ci l-a înhăţat cu ghearele şi a izbutit 
să-i sfâşie poalele pelerinei multicolore, iar acum îşi probează 
prada, folosind norii cirus ca manechine de croitorie, punându-şi 
lumina ca pe un veşmânt, scoţând-o, cercetând cât de bine i se 
potrivesc colanele de strălucire verzuie sau mantia cu multe 
culori, cu sclipirea ei aurie şi aureola de purpură albăstrie, sau 
cum se încolăcesc pe lungimea lor nişte fâşii fine de argint, 
tremurând ca liniile frânte schiţate sub apă de un banc de peşti 
care înoată iute. Şi sunt nişte sclipiri de trandafiriu cu o nuanţă 
de purpuriu şi verde ca lămâia, iar acum se dezgoleşte rapid şi 
se îmbracă într-o mantie roşiatică din care curg râuri de lumină 
cârmâzie ştearsă, iar după o clipă sau două îşi pune altă haină, 
de culoarea cărnii dezgolite care e înjunghiată dintr-odată şi 
pătată de câteva hemoragii puternice, în vreme ce trena ei 
întunecată începe să fie adunată sub falduri de catifea neagră şi 
deodată nu mai e înălţime peste înălţime, ci adâncime peste 
adâncime peste adâncime, ca şi cum valea morţii s-ar deschide 
şi s-ar întinde pe firmament, ca şi cum nu ar fi deasupra şi cel 
care zace pe spate dedesubt, ci invers, tot firmamentul e un 


abis iar cel care zace pe spate nu mai zace ci pluteşte, fiind 
supt, plonjând rapid, căzând ca o piatră spre adâncimea 
catifelată. N-o să uiţi niciodată seara asta: nu ai decât şase ani 
sau cel mult şase şi jumătate, dar pentru prima oară în mica ta 
viaţă ceva enorm şi absolut cumplit s-a deschis pentru tine, 
ceva important şi grav, ceva care se întinde de la infinit la 
infinit, şi te ia, şi ca un uriaş mut intră în tine şi te deschide, aşa 
încât şi tu pari pentru o clipă mai larg şi mai adânc decât tine 
însuţi, şi cu o voce care nu e vocea ta, ci poate că va fi vocea ta 
peste treizeci sau patruzeci de ani, cu o voce care nu îngăduie 
râsul sau uşurinţa, îţi porunceşte să nu uiţi nici un amănunt din 
această seară: să-ţi aminteşti şi să păstrezi mirosurile ei, să-ţi 
aminteşti trupul şi lumina ei, să-ţi aminteşti păsările ei, sunetele 
pianului, strigătele ciorilor şi toate ciudăţeniile cerului dezlănţuit 
din zare în zare sub ochii tăi, şi toate astea sunt pentru tine, 
toate strict în atenţia adresantului şi doar a lui. N-o să-i uiţi 
niciodată pe Danush, Ammi şi Lulik sau fetele cu soldaţii în 
păduri, sau ce i-a spus bunica celeilalte bunici, sau peştele dulce 
plutind, mort şi asezonat, într-un sos de morcovi. N-o să uiţi 
niciodată asprimea pietrei ude care a fost în gura ta cu mai bine 
de o jumătate de secol înainte, dar un ecou al gustului ei 
cenuşiu de cretă, ipsos şi sare îţi mai încântă încă vârful limbii. 
Şi toate gândurile pe care ţi le-a evocat piatra aceea nu le vei 
uita niciodată, un univers într-un univers într-un univers. Îţi vei 
aminti senzaţia ameţitoare a timpului din vreme în vreme, şi 
toate puterile cereşti  probând, amestecând şi rănind 
nenumăratele nuanţe de lumină imediat după ce a apus soarele, 
purpuriu liliachiu verde portocaliu auriu mov cârmâziu stacojiu 
albastru şi roşu-şters cu sânge şiroind, şi încet coboară peste 
toate o culoare cenuşiu-albăstruie profundă şi opacă, cum e 
culoarea tăcerii, cu miros ca al notelor repetate la pian, urcând 
şi poticnindu-se iar şi iar pe o gamă ruptă, în vreme ce o singură 
pasăre răspunde cu cele cinci note de început din Fur Elise: Ti- 
da-di-da-di. 

Tata avea o slăbiciune pentru lucrurile importante, în vreme ce 
mama era fascinată de tânjire şi capitulare. Tata era un 
admirator entuziast al lui Abraham Lincoln, Louis Pasteur şi al 
discursurilor lui Churchill, „sânge, sudoare şi lacrimi", „niciodată 
atât de mulţi nu au datorat atât de mult", „vom lupta cu ei pe 
plaje". Mama, cu un zâmbet blând, se identifica cu poezia lui 


Rahel, „Nu ţi-am cântat, patria mea, şi nu ţi-am slăvit numele cu 
fapte de vitejie, doar pe o cale au păşit picioarele mele..." Tata, 
la chiuveta din bucătărie, izbucnea din senin, fără să ne prevină, 
într-un recital avântat din Cernikovski: 
„ iar în această Ţară va creşte un neam / Care îşi rupe 
lanţurile de fier / Privind lumina drept în ochi!" Sau uneori din 
Jabotinski: „... Jotapata, Massada / Şi Beitarul capturat / S-or 
ridica iarăşi în putere şi splendoare! / O, evreule - chiar sărman / 
Sclav sau rătăcitor / Te-ai născut prinţ / încoronat cu a lui David 
cunună regală". Când era în vervă, tata zbiera atât de fals, că s- 
ar fi răsucit morţii în mormânt, „Patria mea, o, ţara mea, ţinut 
muntos acoperit cu piatră goală!" a lui Cernikovski. Până ce 
mama trebuia să-i aducă aminte că Lembergii de alături, şi 
probabil că şi alţi vecini, familia Buchovski şi familia Rosendorff, 
îi ascultă probabil recitalul şi râd, la care lata se oprea sfios, cu 
un zâmbet stingherit, de parcă ar fi fost prins furând dulciuri. 
Cât despre mama, îi plăcea să-şi petreacă seara şezând pe 
patul deghizat în canapea, cu picioarele desculţe adunate sub 
ca, aplecată peste o carte aflată pe genunchi, rătăcind ore în şir 
pe aleile din grădinile învăluite în toamnă din povestirile lui 
Turgheniev, Cehov, lwaskewicz, Andre Maurois şi U.N. Gnessin. 
Amândoi părinţii mei au venit la lerusalim direct din secolul al 
XIX-lea. Tata a crescut cu un regim concentrat de romantism de 
operetă, naţionalist, setos de luptă (Primăvara Naţiunilor, Sturm 
und Drang), ale cărui culmi de marţipan erau stropite, ca de 
nişte picături de şampanie, cu frenezia virilă a lui Nietzsche. 
Mama, pe de altă parte, trăia după cealaltă regulă romantică, 
meniul introspectiv, melancolic în cheie minoră, îmbibat de 
suferinţa proscrişilor sentimentali cu inimile zdrobite, în care se 
insuflaseră arome autumnale vagi de decadenţă fin de siècle. 
Kerem Avraham, suburbia noastră, cu vânzătorii ei ambulanti, 
prăvăliaşii şi misiţii, cu vânzătorii de articole de modă şi idişiştii, 
pietiştii cu cântecele lor tânguitoare, mica burghezie strămutată 
şi excentricii reformatori ai lumii, nu li se potrivea nici unuia. 
Întotdeauna a plutit prin casa noastră un vis şovăielnic despre 
mutarea într-un cartier mai cult, ca Beit Hakei cm sau Kiriat 
Shemuel, dacă nu chiar Talpiot sau Rehavia, nu pe loc, dar într-o 
bună zi, în viitor, când s-ar fi ivit o posibilitate, când o să punem 
ceva deoparte, când copilul o să fie un pic mai mare, când tata o 
să reuşească să pună piciorul pe scara academică, când mama 


o să aibă un post în învăţământ, când situaţia se va îmbunătăţi, 
când ţara va fi mai dezvoltată, când o să plece englezii, când 
statul evreu va fi creat, când va fi mai limpede ce se va 
întâmpla aici, când ne va fi în sfârşit un pic mai uşor. 

„Aici, în Ţara pe care au iubit-o străbunii noştri", cântau părinţii 
mei când erau tineri, ea la Rovno iar el la Odessa şi 

Vilna, la fel cu mii de alţi tineri sionişti din estul Europei în 
primele decenii ale secolului XX, „toate speranţele ni se vor 
împlini. Acolo să trăim în libertate, acolo să înflorim, curaţi şi 
neîncătuşaţi." 

Dar care erau toate speranţele astea? Ce fel de viaţă „curată şi 
neîncătuşată" se aşteptau părinţii mei să găsească acolo? 

Poate că se gândeau, nedesluşit, că vor găsi în ţara reînnoită a 
Israelului ceva mai puţin mic-burghez şi evreiesc şi mai mult 
european şi modern; ceva mai puţin brutal materialist şi mai 
idealist; ceva mai puţin febril şi volubil şi mai aşezat şi reţinut. 

Poate că mama a visat să ducă viaţa unei profesoare studioase 
şi creative de la şcoala unui sat din ţara Israelului, scriind în 
timpul liber poezii sentimentale sau poate povestiri evocatoare, 
pline de sensibilitate. Cred că spera să-şi creeze relaţii plăcute 
cu artişti subtili, relaţii marcate de deschiderea inimii şi de 
dezvăluirea sentimentelor adevărate, şi astfel să se elibereze de 
dominaţia zgomotoasă a mamei ei şi să scape de puritanismul 
sufocant, de prostul gust şi de odiosul materialism care se pare 
că făceau ravagii în locul de unde venea ea. 

Pe de altă parte, tata îşi imagina că e hărăzit să devină un 
cărturar plin de originalitate din lerusalim, un pionier cutezător 
al reînnoirii spiritului evreiesc, un demn urmaş al profesorului 
Joseph Klausner, un ofiţer curtenitor din oştirea cultă a Fiilor 
Luminii care se luptă cu forţele întunericului, un succesor 
potrivit dintr-o lungă şi glorioasă dinastie de cărturari care 
începuse cu unchiul Joseph cel fără copii şi avea să continue cu 
nepotul lui devotat, pe care îl îndrăgea ca pe un fiu. La fel cu 
celebrul lui unchi, şi fără îndoială că inspirat de acesta, tata 
putea citi lucrări ştiinţifice în şaisprezece sau şaptesprezece 
limbi. 

Studiase la universităţile din Vilna şi lerusalim (şi chiar a scris 
o teză de doctorat, mai târziu, la Londra. De ani de zile vecinii şi 
străinii i se adresau cu Herr Doktor, şi apoi, la cincizeci de ani, a 
avut în cele din urmă un doctorat adevărat, şi pe deasupra unul 


londonez). Mai studiase, în mare parte de unul singur, istoria 
antică şi modernă, istoria literaturii, lingvistica şi filologia 
generală ebraică, studiile biblice, gândirea evreiască, 
arheologia, literatura medievală, puțină filozofie, studii slavone, 
istoria Renaşterii şi studii romanice: era echipat şi pregătit să 
devină lector şi să înainteze în ierarhie până la conferenţiar şi în 
cele din urmă la profesor, să fie un cărturar deschizător de 
drumuri şi, bineînţeles, să ajungă să şadă în capul mesei în 
fiecare sâmbătă după-amiază şi să ofere un monolog după altul 
publicului copleşit de uimire, alcătuit din admiratori şi devotați, 
întocmai ca unchiul său. 

Dar nimeni nu l-a vrut, şi nici realizările sale savante. Aşa încât 
acest Treplev a fost silit să o ducă de azi pe mâine ca bibliotecar 
la Secţia ziarelor din Biblioteca Naţională, scriindu-şi noaptea 
cărţile despre istoria romanului scurt şi despre alte subiecte din 
istoria literaturii, cu puterile care îi mai rămâneau, în vreme ce 
Pescăruşul lui îşi petrecea zilele într-un apartament de la subsol, 
gătind, spălând rufe, dereticând, cocând, îngrijind un copil 
bolnăvicios, şi, când nu citea romane, stătea cu ochii aţintiţi pe 
fereastră până ce paharul cu ceai i se răcea în mână. 

Ori de câte ori putea, dădea meditații. 

Am fost singur la părinţi şi amândoi au pus întreaga povară a 
dezamăgirilor lor pe umerii mei mici. Mai întâi a trebuit să 
mănânc bine, să dorm mult şi să mă spăl cum trebuie, ca să-mi 
sporesc şansele de a creşte mare ca să împlinesc o parte din 
făgăduinţele tinereţii lor. Se aşteptau să învăţ să citesc şi să 
scriu chiar înainte de a ajunge la vârsta şcolară. Se luau la 
întrecere să-mi ofere linguşeli şi mită ca să mă facă să învăţ 
literele (şi nu era nicidecum nevoie, pentru că ele oricum mă 
fascinau şi au venit la mine de bunăvoie). Şi după ce am învăţat 
să citesc, la vârsta de cinci ani, amândoi ţineau cu tot dinadinsul 
să-mi asigure un regim de lectură gustos dar şi hrănitor, bogat 
în vitamine culturale. 

Discutau adesea cu mine subiecte care în alte case cu 
siguranţă nu erau considerate potrivite pentru copii. Mamei îi 
plăcea să-mi spună poveşti cu vrăjitori, spiriduşi, vârcolaci, 
colibe fermecate din adâncul pădurii, dar vorbea cu mine serios 
şi despre delicte, diferite emoţii, vieţile şi suferinţele unor artişti 
străluciți, boli mintale şi viaţa interioară a animalelor. („Dacă te 
uiţi atent, o să vezi că fiecare persoană are o caracteristică 


dominantă care o face să semene cu un anumit animal, pisică, 
urs, vulpe sau porc. Trăsăturile fizice ale unei persoane trimit şi 
ele la animalul cu care se aseamănă cel mai bine.") Tata, între 
timp, mă iniția în domenii ca misterele sistemului solar, 
circulaţia sângelui, Carta Albă britanică, evoluţia, Theodor Herzl 
şi uimitoarea poveste a vieţii lui, aventurile lui don Quijote, 
istoria scrisului şi tiparului şi principiile sionismului. („In diaspora 
viaţa evreilor era foarte grea; aici, în ţara Israelului, încă nu ne e 
uşor, dar curând va fi creat statul evreu şi atunci lucrurile vor fi 
îndreptate şi înnoite. Întreaga lume o să vină să se minuneze de 
ceea ce va crea aici poporul evreu.") 

Părinţii şi bunicii, prietenii sentimentali ai familiei, vecinii bine 
intenţionaţi, tot soiul de mătuşi împopoţonate, cu îmbrăţişările 
lor urseşti şi pupicii unsuroşi, erau în permanenţă uimiţi de fiece 
cuvânt care îmi ieşea pe gură: copilul e aşa de minunat de 
inteligent, aşa de original, aşa de sensibil, aşa de aparte, aşa de 
precoce, e aşa de meditativ, pricepe tot, are imaginaţia unui 
artist. 

În ce mă priveşte, eram atât de uimit de uimirea lor, încât 
inevitabil ajungeam să mă uimesc singur. La urma urmei, erau 
cu toţii adulţi, cu alte cuvinte, făpturi care ştiau tot şi aveau 
întotdeauna dreptate, şi dacă ei ziceau întotdeauna că sunt atât 
de deştept, păi, cu siguranţă aşa şi era. Dacă le păream 
interesant, nu era nefirească tendinţa mea de a fi de acord cu 
ei. Şi dacă ei credeau că sunt un copil sensibil, creativ şi destul 
de cumva şi întru totul altcumva (ambele într-o limbă străină), şi 
apoi aşa de original, aşa de dezvoltat, aşa de inteligent, aşa de 
raţional, aşa de drăguţ etc, ei bine... 

Fiind atât de conformist şi plin de respect faţă de lumea 
adulţilor şi de valorile predominante şi neavând fraţi sau surori 
sau prieteni care să contrabalanseze cultul personalităţii care 
mă înconjura, n-aveam de ales, trebuia să fiu de acord, cu 
modestie, însă pe deplin, cu părerea pe care o aveau adulţii 
despre mine. 

Şi aşa, în mod inconştient, pe la patru sau cinci ani am devenit 
un mic îngâmfat în care părinţii şi restul lumii adulţilor 
investiseră o avere considerabilă şi ofereau un credit generos 
înfumurării mele. 

Uneori, în serile de iarnă, noi trei şedeam la taifas în jurul 
mesei din bucătărie, după cină. Vorbeam încetişor, pentru că 


bucătăria era tare mică şi strâmtă, şi niciodată nu ne 
întrerupeam unul pe celălalt. (Tata considera aceasta o condiţie 
preliminară a oricărei conversații.) Vorbeam, de exemplu, despre 
ce ar înţelege din lumea noastră un orb sau o creatură de pe 
altă planetă. Poate că, în esenţă, suntem cu toţii mai degrabă ca 
un extraterestru orb? Vorbeam despre copiii din China şi din 
India, copiii beduinilor şi ai ţăranilor arabi, copiii din ghetouri, 
copiii imigranţilor ilegali şi copiii din kibbutzuri, care nu 
aparţineau părinţilor lor, ci, la vârsta mea, trăiau deja o viaţă 
obştească independentă pentru care erau răspunzători ei înşişi, 
îşi curăţau camerele prin rotaţie şi hotărau prin vot la ce oră să 
stingă lumina şi să se culce. 

Lumina electrică galbenă, slabă, lumina chiar şi ziua 
bucătărioara sărăcăcioasă. Afară, pe strada care era deja pustie 
la opt seara, fie din cauza restricţiei de circulaţie impuse de 
către englezi, fie pur şi simplu din obişnuinţă, un vânt flămând 
şuiera în nopţile de iarnă. Zăngănea capacele lăzilor de gunoi 
din afara caselor, îngrozea chiparoşii şi câinii vagabonzi şi cu 
degetele lui negre pipăia ciuberele atârnate de balustradele 
balcoanelor. 

Uneori ajungea până la noi din inima întunericului ecoul 
îndepărtat al unei împuşcături sau o explozie înăbuşită. 

După cină, stăteam toţi trei la rând, ca la paradă, întâi tata, 
apoi mama şi apoi eu, cu faţa la peretele pe care primusul şi 
maşina de gătit cu parafină îl mânjiseră cu negru, şi cu spatele 
către încăpere. Tata se apleca peste chiuvetă, spăla şi clătea pe 
rând fiecare farfurie şi pahar, punându-le apoi pe planşeta 
pentru uscare, de unde mama le lua, le ştergea şi le punea 
deoparte. 

Eu răspundeam de ştergerea furculiţelor şi a lingurilor şi mai 
trebuia să le sortez şi să le pun în sertar. De la şase ani mi s-a 
îngăduit să şterg cuţitele de masă, dar îmi era interzis cu 
desăvârşire să mânuiesc cuțitul de pâine şi celelalte cuțite. 

Pentru ei nu era destul să fiu inteligent, raţional, cuminte, 
sensibil, creativ şi meditativ, cu imaginaţia visătoare a unui 
artist. Mai trebuia să fiu şi vizionar şi ghicitor, un soi de oracol al 
familiei. La urma urmei, se ştie, copiii sunt mai aproape de 
natură, de sânul magic al creaţiunii, încă nu au fost corupți de 
minciuni sau otrăviţi de socoteli egoiste. 


Aşa că trebuia să joc rolul oracolului delfic sau al nebunului 
sfânt. Pe când mă căţăram în rodiul ofticos din curte sau 
alergam de la un zid la altul fără să calc pe liniile dintre pietrele 
pavajului, mă chemau să le dau lor şi musafirilor lor oarece 
semn spontan al cerului, ca să îi ajut să încheie o dispută, să 
meargă sau nu în vizită la prietenii lor din kibbutzul Kiriat 
Anavim, să cumpere sau nu (în rate) o masă rotundă maro cu 
patru scaune, să primejduiască sau nu vieţile supravieţuitorilor 
furişându-i în ţară în bărci prăpădite sau să invite sau nu familia 
Rudnicki la cină vineri seara. 

Sarcina mea era să rostesc o idee vagă, ambiguă, mai presus 
de vârsta mea, o frază obscură bazată pe fragmente de idei pe 
care le-am auzit de la adulţi şi le-am scuturat şi amestecat bine, 
ceva ce poate fi interpretat în ambele sensuri, ceva deschis 
oricărei interpretări. Dacă se poate, ar trebui să cuprindă vreo 
comparaţie sau să apară în ea expresia „în viaţă". De exemplu: 

„Orice călătorie e ca un sertar". „In viaţă există dimineaţă şi 
seară, vară şi iarnă." „A face mici concesii e ca şi cum ai evita să 
calci pe făpturi mititele." 

Astfel de fraze enigmatice, „din gura pruncilor şi a sugarilor", îi 
făceau pe părinţii mei să se simtă copleşiţi de emoție, ochii le 
străluceau, îmi răsuceau cuvintele pe o parte şi pe alta, 
descoperind în ele exprimarea profetică a înţelepciunii pure, 
inconştiente, a naturii înseşi. 

Mama mă strângea cu căldură la piept la auzul unor zicale atât 
de frumoase, pe care trebuia întotdeauna să le repet sau să le 
reproduc în prezenţa rudelor sau a prietenilor încremeniţi. 

Curând am învăţat să produc în serie astfel de cugetări, la 
comandă, la cererea publicului meu entuziasmat. Am reuşit să 
extrag nu una, ci trei plăceri separate din fiecare profeție. Mai 
întâi, priveliştea publicului meu, care îşi aţintea ochii flămânzi 
asupra buzelor mele, aşteptând cu nerăbdare ceea ce avea să 
se ivească, şi apoi cufundându-se într-o mulţime de interpretări 
contradictorii. In al doilea rând, experienţa ameţitoare a faptului 
că judecam precum Solomon între aceşti adulţi („N-ai auzit ce a 
zis despre micile concesii? Şi atunci de ce mai insişti că n-ar 
trebui să mergem mâine la Kiriat Anavim? "). Cea de-a treia 
plăcere era cea mai tainică şi minunată dintre toate: 
generozitatea mea. Nimic pe lume nu mă bucura mai mult decât 
încântarea de a da. Erau însetaţi, aveau nevoie de mine şi le 


dădeam ce voiau. Ce norocoşi erau să mă aibă! Ce s-ar fi făcut 
fără mine? 

De fapt, eram un copil foarte liniştit, ascultător, sârguincios, 
susţinând fără să ştiu ordinea socială stabilită (mama şi cu mine 
eram supuşi tatei, care era la picioarele unchiului Jospeh, care, 
la rândul său - în ciuda opoziţiei sale critice - se supunea lui Ben 
Gurion şi „instituţiilor autorizate"). În afară de asta, eram 
neobosit în căutarea cuvintelor de laudă din partea adulţilor, 
părinţii mei şi musafirii lor, mătuşi, vecini şi cunoştinţe. 

Totuşi, una dintre cele mai populare reprezentații din 
repertoriul familiei, o comedie favorită cu intrigă prestabilită, 
evolua în jurul unei încălcări a legii, urmată de o şedinţă de 
introspecţie şi apoi de pedeapsa potrivită. După pedeapsă 
veneau remuşcarea, căinţa, iertarea, renunţarea la o parte din 
pedeapsă sau la cea mai mare parte a ei şi, în final, o scenă de 
iertare şi împăcare plină de lacrimi, însoţită de îmbrăţişări şi de 
tandreţuri reciproce. 

De exemplu, într-o zi, îmboldit de dragostea pentru ştiinţă, 
presar piper negru în cafeaua mamei. 

Mama ia o înghiţitură, se îneacă şi scuipă cafeaua în şervetul 
ei. Ochii i se umplu de lacrimi. Deja plin de remuşcare, nu zic 
nimic, ştiu prea bine că scena următoare e a tatei. 

Tata, în rolul lui de investigator imparţial, gustă cu băgare de 
seamă cafeaua mamei. Poate că doar îşi înmoaie buzele în ea. 
Pe dată pune diagnosticul: 

— Cineva a hotărât să-ţi asezoneze cafeaua. Am bănuiala că 
este mâna unui personaj de rang înalt. 

Tăcere. Ca un copil cum nu se poate mai cuminte, car lingură 
după lingură de fiertură de ovăz din farfurie la gură, îmi şterg 
buzele cu şervetul, mă opresc un pic şi apoi iar mănânc două 
trei linguri cu vârf. Calm. Şezând drept. Ca şi cum aş exemplifica 
o carte a bunelor maniere. Azi o să-mi mănânc toată fiertura. Ca 
un copil model. Până ce farfuria va sclipi de curăţenie. 

Tata continuă, ca şi cum ar fi adâncit în gânduri, ca şi cum ne- 
ar împărtăşi liniile generale ale misterelor chimiei, fără să se 
uite la mine, vorbind doar cu mama sau cu el însuşi: 

— Şi totuşi ar fi putut fi o catastrofă. După cum se ştie prea 
bine, există o serie de amestecuri făcute din substanţe care în 
sine sunt complet nevătămătoare şi pot fi consumate de 


oameni, însă când se combină pot pune în primejdie viaţa oricui 
le gustă. 

Oricine e cel care a pus orice o fi lucrul acela în cafeaua ta ar fi 
putut să amestece alt ingredient. Şi atunci? Otrăvire. Spital. 

Chiar primejduirea vieţii. 

O tăcere de moarte umple bucătăria. De parcă ce e mai rău s- 
a întâmplat deja. 

Mama, inconştient, împinge potirul otrăvit departe de ea, cu 
dosul mâinii. 

— Şi atunci ce s-ar fi întâmplat? continuă tata, gânditor, dând 
din cap de câteva ori, de parcă ar şti foarte bine ceea ce 
aproape că s-a întâmplat, dar are prea mult tact ca să 
pomenească oroarea. 

Tăcere. 

— Prin urmare, sugerez ca oricine o fi făcut farsa asta - fără 
îndoială că fără să vrea, ca o glumă deplasată - ar trebui să aibă 
curajul să se ridice pe dată în picioare. Ca să ştim cu toţii că, 
dacă există printre noi o astfel de secătură uşuratică, măcar nu 
adăpostim un laş. O persoană lipsită de orice cinste şi respect 
de sine. 

Tăcere. 

E rândul meu. 

Mă ridic în picioare şi spun cu un ton de adult, întocmai ca al 
tatei: 

— Eu am făcut-o. Îmi pare rău. A fost un lucru cu adevărat 
prostesc. N-o să se mai întâmple niciodată. 

— Eşti sigur? 

— Categoric. 

— Pe cuvântul,tău de onoare de om care se respectă? 

— Pe cuvântul meu de onoare de om care se respectă. 

— Mărturisire, căinţă şi promisiune, toate indică o reducere a 
pedepsei. Ne vom mulţumi de data aceasta să binevoieşti să o 
bei. Da, acum. Pofteşte. 

— Cum, cafeaua asta? Cu piperul negru în ea? 

— Da, chiar aşa. 

— Cum, eu să beau asta? 

— Da, pofteşte. 

Însă după o primă înghiţitură şovăielnică intervine mama. 


Sugerează că e destul. Nu-i nevoie să exagerăm. Copilul are un 
stomac atât de sensibil. Şi cu siguranţă că de-acum şi-a învăţat 
lecţia. 

Tata nu aude pledoaria pentru compromis. Sau se preface că 
n-o aude. Intreabă: 

— Şi cum îi pare înălţimii Voastre băutura sa? Are gust de 
mană cerească? 

Imi strâmb faţa cu un dezgust absolut. Exprimând suferinţă, 
remuşcare şi tristeţe sfâşietoare. Aşa că tata declară: 

— Prea bine, atunci. E destul. O să ne mulţumim cu atât de 
data aceasta. lnălţimea Voastră şi-a manifestat pocăinţa. Aşa că 
o să tragem o linie sub cele întâmplate. Şi hai să o subliniem cu 
ajutorul unei bucăţi de ciocolată, ca să şteargă gustul rău. 

Apoi, dacă vrei, ne putem aşeza la biroul meu ca să mai 
sortăm nişte timbre. Bine? 

Fiecare dintre noi se bucura de rolul lui în această comedie. 

Tatei îi plăcea să se poarte ca un zeu răzbunător, văzând şi 
pedepsind toate faptele rele, un fel de lehova domestic care 
împrăştie scântei de mânie şi tunete cumplite, însă şi sensibil şi 
îndurător, îndelung răbdător şi mult iubitor. 

Insă câteodată era copleşit de un val orb de mânie adevărată, 
nu doar teatrală, mai ales dacă făcusem ceva ce ar fi putut fi 
periculos pentru mine, şi atunci, sărind peste prolog, mă 
plesnea de două-trei ori peste faţă. 

Uneori, după ce mă jucasem cu electricitatea sau mă 
căţărasem pe o creangă înaltă, chiar îmi poruncea să-mi trag în 
jos pantalonii şi să-mi pregătesc fundul (el nu spunea decât 
„Şezutul, rogu-te!"), apoi mă lovea nemilos de şase sau şapte 
ori cu cureaua. 

Dar, în general, mânia tatei nu se manifesta prin pogromuri, ci 
prin politeţe şi sarcasm îngheţat: 

— Inălţimea Voastră a catadicsit să umple iar cu noroiul din 
stradă coridorul: se pare că e mai prejos de demnitatea înălţimii 
Voastre să-şi şteargă picioarele pe preşul de la uşă aşa cum ne 
ostenim să o facem noi, muritorii de rând, în zilele ploioase. 

De data aceasta mă tem că Excelenţa Voastră va trebui să 
consimtă să-şi şteargă regalele urme ale paşilor cu propriile-i 
mâini gingaşe. lar apoi înălţimea Voastră Supremă va binevoi să 
se supună încuierii în baie pentru o oră, pe întuneric, ca să aibă 


ocazia să reflecteze la comportarea sa greşită şi să se hotărască 
să o îmbunătăţească pe viitor. 

Mama protesta pe dată împotriva severităţii sentinţei: 

— O jumătate de oră e destul. Şi nu pe întuneric. Ce te-a 
apucat? Data viitoare o să-i interzici să respire. 

— Ce noroc pe Excelenţa Voastră să aibă întotdeauna un 
sfetnic atât de entuziast care să-i sară în apărare. 

Mama zicea: 

— Bine ar fi să existe o pedeapsă pentru cei care au un simţ al 
umorului morbid... 

Dar nu-şi sfârşea niciodată vorba. 

După un sfert de oră era vremea scenei finale. Tata însuşi 
venea să mă scoată din baie. Întinzând mâinile pentru o 
îmbrăţişare scurtă şi stingherită, bălmăjea un soi de scuze: 

— Sigur că îmi dau seama că nu ai lăsat dinadins noroiul, eşti 
doar cu capul în nori. Dar sigur că şi tu îţi dai seama că noi te- 
am pedepsit doar pentru binele tău, ca să nu ajungi şi tu alt 
profesor cu capul în nori. 

Mă uitam drept în ochii lui căprui, nevinovaţi şi sfioşi, şi îi 
promiteam că de acum încolo voi avea întotdeauna grijă să-mi 
şterg încălţările când intru în casă. Mai mult, rolul meu stabilit 
din dramă era să spun în acest moment, cu o expresie 
inteligentă, de adult, şi cu vorbele împrumutate din arsenalul 
tatei, că înţeleg perfect, fireşte, că sunt întotdeauna pedepsit 
pentru binele meu. Rolul meu includea chiar şi o replică pentru 
mama, în care o rugam să nu mai sară aşa să mă ierte, pentru 
că accept consecinţele acţiunilor mele şi sunt pe deplin capabil 
să suport pedeapsa pe care o merit. Chiar şi două ore în baie. 
Chiar şi pe întuneric. Mi-e totuna. 

Şi cu adevărat nu-mi păsa, pentru că nu prea era mare 
diferenţă între a fi închis în baie şi singurătatea mea obişnuită, 
în odaia mea sau în curte sau la grădiniţă: cea mai mare parte a 
copilăriei mele am fost un copil singuratic, fără fraţi sau surori şi 
aproape fără prieteni. 

O mână de scobitori, câteva bucăţi de săpun, trei periuţe de 
dinţi şi un tub pe jumătate stors de pastă de dinţi Fildeş, plus o 
perie de păr, cinci dintre acele de păr ale mamei, trusa de 
toaletă a tatei, taburetul din baie, o cutie de aspirine, câţiva 
plasturi lipicioşi şi un sul de hârtie igienică îmi erau suficiente 
pentru o zi întreagă de războaie, călătorii, proiecte imense de 


construcţie şi aventuri măreţe, în cursul cărora eram pe rând 
înălţimea Sa, sclavul înălţimii Sale, un vânător, vânatul, 
acuzatul, un ghicitor, un judecător, un marinar şi un inginer care 
săpa canalele Suez şi Panama pe un teren accidentat, deluros, 
ca să unească toate mările şi lacurile în micuța sală de baie şi să 
trimită în cursă dintr-un capăt al lumii în celălalt nave 
comerciale, submarine, nave de război, vase de pirați, baleniere 
şi bărci pline de exploratori care vor descoperi continente şi 
insule pe care încă n-a călcat picior de om. 

Chiar dacă eram condamnat la carceră în întuneric, nu mă 
îngrijoram. Lăsam capacul closetului, mă aşezam pe el şi 
desfăşuram toate războaiele şi călătoriile cu mâinile goale. Fără 
săpun sau piepteni sau ace de păr, fără să mă clintesc din locul 
meu. Şedeam acolo cu ochii închişi şi aprindeam în capul meu 
oricâtă lumină voiam, lăsând tot întunericul afară. 

S-ar putea spune chiar că iubeam pedeapsa cu carcera. 
„Oricine nu are nevoie de alte fiinţe umane", îl cita tata pe 
Aristotel, „trebuie că este fie un zeu, fie un animal." Ore în şir 
mă bucuram să fiu amândoi. Mi-era totuna. 

Când tata îmi zicea ironic înălţimea Voastră sau Excelenţa 
Voastră nu mă simţeam jignit. Dimpotrivă: în sinea mea eram de 
acord cu el. Am adoptat aceste titluri şi mi le-am însuşit. 

Dar nu spuneam nimic, nu-i dădeam nici un indiciu despre 
desfătarea mea. Ca un rege exilat care a reuşit să se furişeze 
înapoi peste hotar şi se plimbă prin oraşul său îmbrăcat ca un 
om de rând. Din când în când unul dintre supuşii lui uluiţi îl 
recunoaşte, face o plecăciune şi îi spune Maiestatea Voastră, la 
coada de la autobuz sau în mulţimea din piaţa principală, dar eu 
pur şi simplu ignor plecăciunea şi titlul. Nu dau nici un semn. 
Poate că motivul pentru care m-am hotărât să mă port în acest 
fel este ceea ce m-a învăţat mama, că poţi recunoaşte regii şi 
nobilii adevăraţi după faptul că îşi dispreţuiesc titlurile şi ştiu 
foarte bine că noblețea adevărată constă în a avea faţă de 
oamenii de rând o purtare modestă, ca a unui om obişnuit. 

Şi nu doar ca orice om obişnuit, ci ca un conducător blajin, 
binevoitor, care încearcă întotdeauna să facă ceea ce doresc 
supuşii săi. Se pare că le place să mă îmbrace şi să-mi pună în 
picioare pantofii: să-i lăsăm, deci. Îmi întind bucuros toate patru 
membrele. După o vreme ei se răzgândesc brusc şi preferă să 
mă îmbrac singur şi să-mi pun singur pantofii: îmi face o plăcere 


deosebită să mă strecor singur în hainele mele, delectându-mă 
cu priveliştea încântării lor radioase, câteodată încurcând 
nasturii sau rugându-i dulce să mă ajute să-mi leg şireturile. 

Aproape că se prăbuşesc unul peste celălalt în vreme ce 
revendică privilegiul de a îngenunchea în faţa micului prinţ şi de 
a-i lega şireturile, având el obiceiul de a-şi răsplăti supuşii cu o 
îmbrăţişare. Nici un alt copil nu e mai priceput la a le mulţumi 
regeşte şi politicos pentru serviciile lor. Odată chiar le promite 
părinţilor săi (care se uită unul la altul cu ochi înceţoşaţi de 
mândrie şi de bucurie, mângâindu-l, în vreme ce pe dinăuntru se 
topesc de încântare) că atunci când vor fi foarte bătrâni, ca 
domnul Lemberg de alături, el o să le încheie nasturii şi o să le 
lege şireturile. Pentru toată bunătatea lor faţă de el. 

li încântă să-mi pieptene părul? Să-mi explice cum se mişcă 
luna? Să mă înveţe să număr până la o sută? Să-mi pună încă un 
pulover peste celălalt? Chiar şi să mă facă zilnic să înghit o 
linguriţă din uleiul ăla scârbos din ficat de cod. Sunt fericit să-i 
las să-mi facă tot ce vor, mă încântă plăcerea constantă pe care 
le-o oferă existenţa mea micuță. Aşadar, chiar dacă uleiul din 
ficat de cod mă face să-mi vină să vomit, îmi înfrâng bucuros 
dezgustul şi înghit toată lingurita dintr-odată, şi chiar le 
mulţumesc pentru că mă fac să cresc sănătos şi voinic. În 
acelaşi timp, mă încântă şi uimirea lor: e limpede că nu-i un 
copil obişnuit - copilul ăsta e atât de aparte! 

Şi astfel pentru mine expresia „copil obişnuit" a devenit un 
termen de dispreţ absolut. Era mai bine să ajung câine 
vagabond, mai bine să fiu schilod sau arierat, mai bine să fiu 
chiar şi fată, numai să nu devin un „copil obişnuit" ca toţi 
ceilalţi, numai să pot fi în continuare „atât de aparte!" sau „cu 
adevărat neobişnuit!" 

Aşadar, iată-mă, de la vârsta de trei sau patru ani, dacă nu şi 
mai devreme, deja un spectacol individual. Un program non- 
stop. O vedetă singuratică a scenei, silită permanent să 
improvizeze şi să fascineze, să entuziasmeze, să uimească şi să 
distreze publicul. Trebuia să fiu unica vedetă de dimineaţa până 
seara. De exemplu, într-o sâmbătă dimineaţa ne ducem în vizită 
acasă la Mala şi Staszek Rudnicki, pe Strada Cancelarului, colţ 
cu Strada Profeţilor. Pe drum ei îmi tot spun că nu trebuie cu nici 
un chip să uit că unchiul Staszek şi tanti Mala nu au copii, aşa că 
nici prin gând să nu-mi treacă să-i întreb, de exemplu, când o să 


aibă un bebeluş. Şi, în general, trebuie să mă port mai bine ca 
oricând. Unchiul şi tanti au deja o părere foarte bună despre 
mine, aşa că nu trebuie să fac nimica-nimicuţa care să le poată 
strica părerea bună. 

Tanti Mala şi unchiul Staszek n-or avea ei copii, dar au, 
desigur, o pereche de pisici persane cu ochi albaştri, dolofane şi 
leneşe, Chopin şi Schopenhauer (în vreme ce înaintăm pe Strada 
Cancelarului am parte de două schiţe de portret, a lui Chopin de 
la mama şi a lui Schopenhauer de la tata). In cea mai mare 
parte a timpului pisicile picotesc încovrigate una lângă alta pe 
canapea sau pe un taburet capitonat, ca o pereche de urşi polari 
în hibernare. lar în colţ, deasupra pianului negru, atârnă colivia 
cu pasărea cea bătrână şi năpârlită, nu prea sănătoasă şi 
chioară. 

Ciocul îi atârnă întotdeauna pe jumătate căscat, ca şi cum i-ar 
fi sete. Uneori Mala şi Staszek îi zic Alma, iar alteori îi zic 
Mirabelle. In colivia ei se află şi cealaltă pasăre, pe care tanti 
Mala a pus-o acolo ca să-i uşureze singurătatea, făcută dintr-un 
con de pin vopsit, cu bețe de chibrit în chip de picioare şi o 
ţandăra de lemn de un roşu închis în chip de cioc. Această nouă 
pasăre are aripi făcute din pene adevărate, care au căzut sau au 
fost smulse din aripile lui Alma-Mirabelle. Penele sunt colorate în 
turcoaz şi mov. 

Unchiul Staszek şade şi fumează. Una dintre sprâncenele lui, 
cea din stânga, e întotdeauna ridicată, de parcă ar exprima o 
îndoială: chiar aşa să fie, nu exagerezi un pic? Şi unul dintre 
incisivi îi lipseşte, dându-i aerul unui golănaş de pe stradă. 
Mama de-abia dacă scoate vreo vorbă. Tanti Mala, o femeie 
blondă cu părul împletit în două cosiţe care uneori îi cad cu 
eleganţă pe umeri şi alteori îi sunt înfăşurate pe cap, ca o 
cunună, le oferă părinţilor mei un pahar de ceai şi nişte prăjitură 
cu mere. 

Ştie să curețe merele într-o singură spirală care se răsuceşte la 
fel cu firul telefonului. Şi Staszek, şi Mala visau cândva să devină 
fermieri. Au trăit câţiva ani într-un kibbutz, şi apoi au încercat să 
trăiască alţi câţiva ani la ferma unei cooperative, până ce a 
devenit limpede că tanti Mala era alergică la majoritatea 
plantelor sălbatice, în vreme ce unchiul Staszek era alergic la 
soare (sau, după cum zicea el, soarele însuşi era alergic la el). 


Aşa că acum unchiul Staszek e funcţionar la Biroul Central al 
Poştei, în vreme ce tanti Mala lucrează duminica, marţea şi joia 
ca asistentă a unui dentist faimos. Când ne serveşte cu prăjitura 
cu mere, tata nu se poate abţine să nu o complimenteze în 
obişnuitul său stil glumet: 

— Dragă Mala, coptu-ne-ai / Prăjitura cea din rai / Şi mereu am 
adorat / Ceaiul tău cel minunat. 

Mama zice: 

— Termină, Arieh. 

lar pentru mine, cu condiţia să mănânc o felie groasă de 
prăjitură, ca un băiat mare, tanti Mala are o trataţie specială: 
cireşată făcută în casă. Cireşata ei făcută în casă compensează 
puţinătatea bulelor (e limpede că sticla cu apă gazoasă a 
suportat consecinţele şederii prea îndelungate fără pălărie) prin 
cantitatea atât de generoasă de sirop roşu, încât e aproape 
insuportabil de dulce. 

Aşa că îmi mănânc politicos toată prăjitura (nu-i rea deloc), 
atent să nu mănânc cu gura deschisă, să mănânc corect cu 
furculita şi să nu-mi mânjesc degetele, pe deplin conştient de 
diferitele pericole ale petelor, firimiturilor şi gurii umplute prea 
tare, străpungând fiecare bucată de prăjitură cu furculiţa şi 
mişcând-o prin aer extrem de grijuliu, ca şi când aş lua în calcul 
posibilitatea ca aviația inamică să-mi intercepteze zborul cu 
încărcătura pe drumul de la farfurie la gură. Mestec frumos, cu 
gura închisă, şi înghit discret, fără să mă ling pe buze. Pe 
parcurs culeg ocheadele admirative ale soţilor Rudnicki şi 
mândria părinţilor mei şi mi le prind pe uniforma de aviator. De 
asemenea, în cele din urmă câştig premiul promis: un pahar de 
cireşată făcută în casă, cu puţine bule, dar foarte bogată în 
sirop. 

Atât de bogată în sirop, într-adevăr, încât este complet, absolut 
şi cu totul de nebăut. Nu pot lua nici o înghiţitură. Nici măcar un 
strop. Are un gust mai rău decât cafeaua cu aromă de pipera 
mamei. E dezgustător de groasă şi de lipicioasă, ca siropul de 
tuse. 

Duc cupa tristeţii la buze, făcându-mă că beau, şi când tanti 
Mala se uită la mine - împreună cu restul publicului meu, 
nerăbdători să audă ce am să zic - jur în grabă (cu cuvintele 
tatei şi cu tonul tatei) că amândouă creaţiile ei, prăjitura cu 


mere şi băutura siropoasă, sunt „cu adevărat absolut 
excelente". 

Chipul lui tanti Mala se luminează. 

— Mai este! Mai este multă! Hai să-ţi mai torn un pahar! 

Am făcut o carafă întreagă! 

Cât despre părinţii mei, se uită la mine cu adoraţie mută. 

Cu urechile minţii le aud aplauzele, şi din talia minţii mă înclin 
în faţa audienței entuziaste. 

Dar ce să fac acum? In primul rând, ca să câştig timp, trebuie 
să le abat atenţia. Trebuie să rostesc o cugetare, ceva mult 
dincolo de vârsta mea, ceva care o să le placă: 

— În viaţă un lucru atât de gustos ca acesta trebuie să fie băut 
cu înghiţituri mici. 

Folosirea expresiei „în viaţă" mă ajută în mod special: Pitia a 
grăit din nou. Vocea pură, limpede a naturii înseşi a răsunat prin 
gura mea. Gustă-ţi viaţa cu înghiţituri mici. Cu încetul, gânditor. 

Astfel, cu o singură propoziţie ditirambică am reuşit să le abat 
atenţia. Aşa că n-o să bage de seamă că încă n-am băut deloc 
din cleiul lor pentru lemn. Între timp, pe când ei sunt încă în 
transă, cupa ororilor stă pe podea, alături de mine, pentru că 
viaţa trebuie băută cu înghiţituri mici. 

Cât despre mine, sunt cufundat în cugetare, cu coatele pe 
genunchi şi mâinile sub bărbie, într-o poziţie care reprezintă 
exact statuia fiului cel mic al Gânditorului. Mi-a fost arătată 
odată o poză a originalului, în enciclopedie. După o clipă-două 
atenţia lor mă părăseşte, fie pentru că nu se cuvine să se 
holbeze la mine când sufletul îmi pluteşte spre sfere mai înalte, 
fie pentru că au sosit alţi musafiri şi se încinge o discuţie despre 
navele cu refugiaţi, politica de cumpătare şi înaltul Comisar. 

Înşfac cu amândouă mâinile ocazia, mă strecor în hol cu potirul 
meu otrăvit şi îl ridic la nasul uneia dintre pisicile persane, 
compozitorul sau filozoful, nu sunt sigur care e. Ursuleţul ăsta 
polar dolofan amuşină o dată, se trage înapoi, scoate un miorlăit 
ofuscat, mişcă din mustăţi, Nu, foarte mulţumesc, şi se retrage 
cu un aer plictisit în bucătărie. Cât despre partenerul lui, trupeşa 
creatură nici măcar nu se osteneşte să-şi deschidă ochii când 
întind paharul, doar îşi încreţeşte nasul, ca şi cum ar zice: Nu, 
zău aşa, şi mişcă spre mine o ureche roz. Ca şi cum ar vrea să 
alunge o muscă. 


Aş putea oare să golesc licoarea mortală în cănuţa cu apă din 
colivie, pe care chioara şi năpârlită Alma-Mirabelle o împarte cu 
conul ei de pin cu aripi? Cântăresc argumentele pro şi contra: 
conul de pin ar putea să mă pârască, în vreme ce filodendronul 
nu m-ar da de gol nici dacă ar fi interogat sub tortură. Prin 
urmare, aleg planta şi nu perechea de păsări (care, la fel cu 
tanti Mala şi unchiul Staszek, n-au copii, şi pe care, aşadar, nu 
trebuie să le întrebi când socotesc să facă un ou). 

După o vreme tanti Mala observă paharul meu gol. Se 
dovedeşte pe dată că am făcut-o cu adevărat fericită 
savurându-i băutura. Îi zâmbesc şi zic, întocmai ca un adult! „îţi 
mulţumesc, tanti Mala, a fost tare bună". Fără să întrebe sau să 
aştepte vreo confirmare, îmi umple la loc paharul şi îmi 
aminteşte să nu pierd din vedere faptul că asta nu e tot, a făcut 
o carafă întreagă. Poate că cireşata ei n-o fi cea mai gazoasă 
posibil, dar c dulce ca ciocolata, nu-i aşa? 

Mă declar de acord, îi mulţumesc încă o dată, şi mă hotărăsc 
să aştept altă ocazie, apoi mă strecor din nou neobservat, ca un 
luptător din ilegalitate către instalaţiile fortificate ale radarului 
britanic, şi îi otrăvesc cealaltă plantă, un cactus. 

Însă în acel moment simt o nevoie imperioasă, ca un strănut 
pe care nu-l poţi reţine, ca un râs irezistibil în clasă, să 
mărturisesc, să mă ridic în picioare şi să anunţ în public că 
băutura lor e atât de scârboasă, că până şi pisicilor şi păsărilor 
lor li se pare dezgustătoare, că am vărsat-o pe toată în 
ghivecele lor cu flori, şi acum plantele lor o să moară. 

Şi să fiu pedepsit şi să-mi suport pedeapsa ca un bărbat. Fără 
regrete. 

Sigur că n-am s-o fac: dorinţa mea de a-i fermeca e mult mai 
puternică decât nevoia de a-i şoca. Sunt un rabin sfânt, nu un 
Genghis-Han. 

Pe drum spre casă, mama se uită drept în ochii mei şi zice, cu 
un zâmbet conspirativ: 

— Să nu crezi că n-am văzut. Am văzut tot. 

Deplin nevinovat şi pur, cu inima-mi cea păcătoasă zvâcnind în 
piept ca un iepure speriat, zic: 

— Ce ai văzut? 

— Am văzut că erai cumplit de plictisit. Dar ai reuşit să n-o 
arăţi, şi asta mi-a făcut plăcere. 

Tata zice: 


— Băiatul chiar că s-a purtat bine azi, dar la urma urmei şi-a 
primit răsplata, a căpătat o bucată de prăjitură şi două pahare 
de cireşată, din care nu-i cumpărăm niciodată, cu toate că ne 
cere întotdeauna, pentru că cine ştie dacă paharele de la chioşc 
sunt cu adevărat curate? 

Mama: 

— Nu sunt sigură că ţi-a plăcut într-adevăr acea băutură, dar 
am observat că ai băut-o pe toată, ca să nu o jigneşti pe tanti 
Mala, şi sunt cu adevărat mândră de tine pentru asta. 

— Mama ta, spune tata, poate vedea ce e în inima ta. Cu alte 
cuvinte, ea ştie pe dată nu numai ce ai spus şi ai făcut, dar şi 
lucrurile pe care crezi că nu le ştie nimeni altcineva. Nu e 
neapărat uşor să trăieşti cu cineva care poate vedea ce e în 
inima ta. 

— Şi când tanti Mala ţi-a oferit al doilea pahar, continuă mama, 
am observat că i-ai mulţumit şi l-ai băut pe tot, doar ca să-i faci 
plăcere. Vreau să ştii că nu sunt mulţi copii de vârsta ta, de fapt 
nu sunt prea mulţi oameni în stare de atâta consideraţie. 

În acel moment aproape că am recunoscut că plantele familiei 
Rudnicki, nu eu, merită complimentul, de vreme ce ele au băut 
beleaua aia siropoasă. 

Dar cum să smulg medaliile pe care tocmai mi le prinsese pe 
piept şi să le arunc la picioarele ei? Cum să le produc părinţilor 
mei o suferinţă absolut nemeritată? Tocmai învăţasem de la 
mama că, dacă trebuie să alegi între a spune o minciună sau a 
jigni pe cineva, trebuie să-i preferi adevărului sensibilitatea. 

Confruntat cu o alegere între a face plăcere cuiva şi a spune 
adevărul, între a nu produce durere şi a nu minţi, trebuie 
întotdeauna să-i preferi sincerităţii generozitatea. Făcând 
aceasta, te înalţi deasupra turmei celor de rând şi câştigi din 
partea tuturor onoarea supremă: un copil foarte aparte. 

Apoi tata ne-a explicat cu răbdare că în ebraică acel cuvânt 
care înseamnă „fără copii" este înrudit cu cuvântul care 
înseamnă „întuneric", pentru că amândouă implică o lipsă, o 
lipsă de copii sau o lipsă de lumină. Mai este un cuvânt înrudit 
care înseamnă a cruța sau a economisi. „“Cel care cruţă nuiaua 
îşi urăşte copilul” se spune în Cartea Proverbelor, şi sunt întru 
totul de acord cu această afirmaţie." Printr-o digresiune în limba 
arabă, el continuă, sugerând că vorba care înseamnă „întuneric" 
este legată de cea care înseamnă „a uita". „Cât despre conul de 


brad, numele lui ebraic, istrubal, derivă dintr-un cuvânt grecesc, 
strobilos, care desemnează orice se răsuceşte sau se învârteşte, 
de la strobos, actul rotirii. lar acest cuvânt are aceeaşi rădăcină 
cu cuvintele “strofă” şi “catastrofă”. Acum câteva zile am văzut 
un camion care se răsturnase pe drumul spre 

Muntele Scopus: oamenii din el au fost răniţi, iar roţile încă se 
mai învârteau - aşa că era strobos şi era şi catastrofă. De îndată 
ce ajungem acasă să binevoiască Preacinstitul Domn să-şi 
strângă toate jucăriile pe care le-a lăsat împrăştiate pe podea şi 
să le pună acolo unde le e locul." 

Părinţii mi-au pus pe umeri tot ce nu au reuşit să înfăptuiască 
ei înşişi. In 1950, în seara zilei în care s-au întâlnit pentru prima 
oară, întâmplător, pe scările Colegiului Terra Sancta, Hannah şi 
Michael (din romanul Soţul meu, Michael) se întâlnesc din nou în 
cafeneaua Atara de pe strada Ben Yahuda din 

lerusalim. Hannah îl îndeamnă pe Michael să vorbească despre 
sine, dar în loc de asta el îi povesteşte despre tatăl lui văduv: 

Tatăl lui îşi pusese în el mari speranţe. Refuza să recunoască 
faptul că fiul lui era un tânăr obişnuit... Cea mai mare dorinţă a 
tatălui era ca Michael să ajungă profesor la lerusalim, pentru că 
bunicul lui din partea tatălui predase ştiinţele naturale la 
seminarul pedagogic evreiesc din Grodno... Ar fi frumos, credea 
tatăl lui Michael, ca lanţul să se continue de la o generaţie la 
alta. 

— O familie nu e o probă de ştafetă, cu o profesie în chip de 
torţă, a zis [Hannah]. 

Mulţi ani tata nu şi-a pierdut nădejdea că în cele din urmă 
mantia unchiului Joseph va poposi la el şi că mi-ar putea-o trece 
mie la timpul potrivit, dacă urmez tradiţia familiei şi devin 
cărturar. lar dacă, din cauza muncii lui plictisitoare care nu-i lăsa 
decât orele nopţii pentru cercetare, mantia nu poposea la el, 
poate că avea să o moştenească unicul lui fiu. 

Simt că mama voia ca atunci când o să fiu mare să exprim 
lucrurile pe care ea nu a fost în stare să le exprime. 

În anii următori îmi tot aminteau, cu un chicotit amestecat cu 
mândrie, în prezenţa tuturor musafirilor lor îmi aminteau, în faţa 
familiilor Zarchi şi Rudnicki şi Hanani şi Bar-Yitzhar şi Abramski 
îmi aminteau întotdeauna cum, pe când aveam doar cinci ani, la 
câteva săptămâni după ce învăţasem literele din alfabet, am 
scris cu litere mari pe spatele uneia dintre cărţile de vizită ale 


tatei AMOS KLAUSNER SCRIITOR şi am ţintuit-o pe uşa odăiţei 
mele. 

Ştiam cum sunt făcute cărţile chiar înainte de a şti să citesc. 

Mă strecuram în încăpere şi mă ridicam pe vârfuri în spatele 
tatălui meu, cum stătea aplecat peste birou, cu capul obosit 
plutind într-o baltă de lumină de la lampa lui de birou, în vreme 
ce îşi croia drum încet, cu trudă, prin valea şerpuitoare dintre 
două teancuri de cărţi de pe birou, culegând tot soiul de 
amănunte de prin volumele care zăceau deschise în faţa lui, 
smulgându-le, ţinându-le la lumină, cercetându-le, sortându-le, 
copiindu-le pe fişe mici, şi apoi îl potrivea pe fiecare la locul lui 
din puzzle, aşa cum înşiri un colier. 

De fapt, şi eu lucrez cam ca el. Lucrez ca un ceasornicar sau ca 
un argintar de modă veche: cu un ochi mijit, cu o lupă la 
celălalt, cu o pensetă fină între degete, cu bucăţi de hârtie, nu 
fişe, aşezate pe birou în faţa mea, pe care am scris diferite 
cuvinte, verbe, adjective şi adverbe, şi bucăţi de fraze 
dezmembrate, fragmente de expresii şi descrieri şi tot felul de 
încercări de combinaţii. Din când în când culeg cu grijă, cu 
penseta, una dintre aceste particule, aceste molecule de text, o 
ridic în lumină şi o cercetez atent, o răsucesc în diferite direcţii, 
mă întind în faţă şi o frec sau o şlefuiesc, o ridic iar în lumină, iar 
o frec uşor, apoi mă aplec în faţă şi o potrivesc în textura pânzei 
pe care o ţes. Apoi mă uit intens la ea din diferite unghiuri, încă 
nu pe deplin satisfăcut, şi iar o scot şi o înlocuiesc cu alt cuvânt 
sau încerc să o potrivesc în alt locaş din aceeaşi frază, apoi o 
scot, o pilesc încă un piculeţ şi iar încerc să o potrivesc, poate că 
într-un unghi puţin diferit. Poate că mai departe în frază. Sau la 
începutul celei următoare. Sau poate că ar trebui să o tai şi săo 
fac o propoziţie de un cuvânt, de sine stătătoare? 

Mă ridic. Mă plimb prin cameră. Mă întorc la birou. Mă uit la ea 
câteva clipe sau mai mult, tai toată fraza sau rup toată pagina. 
Renunţ, disperat. Mă blestem cu voce tare şi blestem scrisul în 
general şi limba cu totul şi totuşi mă aşez şi încep să pun totul la 
un loc, iarăşi. 

A scrie un roman, am spus cândva, e ca şi cum ai încerca să 
faci munţii Edom din Lego. Sau ca şi cum ai construi întregul 
Paris, cu clădiri, pieţe şi bulevarde, până la ultima bancă de pe 
stradă, din bețe de chibrit. 


Dacă scrii un roman de optzeci de mii de cuvinte trebuie să iei 
cam un sfert de milion de hotărâri, nu doar în privinţa liniilor 
mari ale intrigii, cine trăieşte sau moare, cine se îndrăgosteşte 
sau este necredincios, cine se îmbogăţeşte sau se face de râsul 
lumii, numele şi chipurile personajelor, obiceiurile şi ocupațiile 
lor, împărţirea pe capitole, titlul cărţii (acestea sunt cele mai 
simple, cele mai generale hotărâri); nu doar ce să povesteşti şi 
ce să ascunzi sub aparenţe înşelătoare, ce vine întâi şi ce vine la 
urmă, ce să spui deschis şi la ce să faci aluzie, indirect (şi 
acestea sunt hotărâri destul de generale); dar trebuie să iei şi 
mii de hotărâri mai delicate, cum ar fi dacă să scrii, în cea de-a 
treia propoziţie de la sfârşitul paragrafului, „albastru" sau 
„albăstrui". Sau ar trebui să fie „albastru pal"? Sau „azuriu"? Sau 
„albastru regal"? Sau ar trebui cu adevărat să fie „cenuşiu 
albăstrui'? Şi acest „albastru cenuşiu" trebuie să stea la 
începutul propoziției sau trebuie să strălucească doar către 
sfârşit? Ori la mijloc? Sau ar trebui pur şi simplu să fie prins în 
curgerea unei fraze complicate, plină de propoziţii subordonate? 
Sau cel mai bine ar fi să scriu cele două cuvinte, „lumina serii" 
fără să încerc să o colorez în „albastru cenuşiu" sau „albastru 
prăfuit" sau cum o mai fi? 

Din fragedă pruncie am fost victima unei spălări a creierului 
meticuloase şi prelungite: templul cărţilor unchiului Joseph, în 
Talpiot, cămaşa de forţă, făcută din cărţi, a tatălui meu, din 
apartamentul nostru din Kerem Avraham, refugiul în cărţi al 
mamei mele, poeziile bunicului Aleksandr, romanele vecinului 
nostru, domnul Zarchi, fişele de cartoteca şi jocurile de cuvinte 
ale tatălui meu şi chiar îmbrăţişarea cu aromă picantă a lui Saul 
Cernikovski, şi domnul Agnon, cel care avea multe umbre, cu 
coacăzele lui. 

Însă adevărul e că în taină am întors spatele cărţii de vizită pe 
care o ţintuisem pe uşa odăii mele. Mulţi ani am visat doar să 
cresc şi să scap din aceste labirinturi de cărţi şi să mă fac 
pompier. Focul şi apa, uniforma, eroismul, casca de argint 
sclipitor, vaierul sirenei, privirile fetelor şi luminile fulgerând, 
panica de pe stradă, năvala tunătoare a maşinii roşii lăsând în 
urma ei o dâră de spaimă. 

Şi apoi scările, furtunurile care se descolăcesc la nesfârşit, 
strălucirea flăcărilor care se reflectă ca picurarea sângelui în 
roşul maşinii şi, în cele din urmă, punctul culminant, fata sau 


femeia inconştientă cărată pe umărul curtenitorului ei salvator, 
devotamentul faţă de datorie dus până la sacrificiul de sine, 
pielea, genele şi părul pârjolite, fumul infernal care te înăbuşă. 

Şi imediat după aceea - lauda, râurile de iubire înlăcrimată din 
partea femeilor ameţite care îţi cad leşinate la piept, cu 
admiraţie şi recunoştinţă, şi mai presus de toate cea mai 
frumoasă dintre ele, cea pe care ai salvat-o vitejeşte din flăcări 
cu forţa plină de gingăşie a braţelor tale. 

Dar cine era cea pe care în cea mai mare parte a copilăriei 
mele am tot salvat-o, în fanteziile mele, din cuptorul mistuitor şi 
a cărei iubire am câştigat-o în schimb? Poate că nu aşa trebuie 
pusă întrebarea, ci, mai degrabă: ce cumplită, incredibilă 
presimţire a pătruns în inima îngâmfată a acelui copil nesăbuit şi 
visător şi i-a sugerat, fără să-i dezvăluie deznodământul, i-a 
semnalat fără să-i dea vreo şansă să interpreteze, cât ar mai fi 
fost timp, aluzia voalată la ceea ce avea să i se întâmple mamei 
lui într-o seară de iarnă? 

Pentru că la cinci ani mă imaginam deja, iar şi iar, un pompier 
îndrăzneţ şi calm, strălucitor în uniforma şi casca lui, 
năpustindu-se vitejeşte de unul singur în flăcările turbate, 
riscându-şi viaţa şi salvând-o, inconştientă, din foc (în vreme ce 
tatăl lui cel neputincios şi palavragiu nu făcea altceva decât să 
stea acolo uluit, privind neajutorat incendiul). 

Şi astfel, întrupând în ochii proprii eroismul călit în foc al 
evreului de tip nou (întocmai aşa cum îi recomandase tatăl lui), 
se aruncă în foc şi o salvează şi, făcând aceasta, o smulge pe 
veci pe mama lui din încleştarea tatălui şi o ia sub aripa sa. 

Dar cu ce fire negre să fi ţesut eu această oedipiană fantezie 
care nu m-a părăsit mulţi ani? Să fie cu putinţă ca, în vreun fel, 
asemenea mirosului unui fum îndepărtat, acea femeie, Irina, Ira, 
să se fi strecurat în fantezia mea cu pompierul şi femeia 
salvată? Ira Steletskaya, soţia inginerului din Rovno, al cărei soţ 
obişnuia să o piardă la cărţi în fiecare noapte. Biata Ira 
Steletskaya, care s-a îndrăgostit de Anton, fiul vizitiului, şi şi-a 
pierdut copiii, până ce într-o zi a golit un bidon de parafină şi a 
murit arzând în coliba lui din carton gudronat. Dar toate astea s- 
au întâmplat cu cincizeci de ani înainte de a veni eu pe lume, 
într-o ţară pe care n-am văzut-o niciodată. Şi cu siguranţă mama 
n-ar fi putut fi atât de nebună încât să-i spună o poveste 
îngrozitoare ca aceea unui copil de patru-cinci ani? 


Când tata nu era acasă şi şedeam la masa din bucătărie 
alegând linte, în vreme ce mama stătea cu spatele la mine 
curăţând legume, storcând portocale sau făcând perişoare pe 
planşetă, îmi spunea tot felul de poveşti ciudate şi, da, 
înfricoşătoare. 

Micul Peer, fiul orfan al lui Jon, nepotul lui Rasmus Gynt, 
trebuie să fi fost chiar ca mine atunci când el şi sărmana lui 
mamă văduvă, Ase, stăteau singuri în coliba lor de pe munte în 
acele nopţi lungi, cu vânt şi zăpadă, iar el absorbea şi păstra în 
inimă povestirile ei mistice, pe jumătate nebuneşti, despre 
castelul Soria-Moria de dincolo de fiord, despre răpirea miresei, 
trolii din castelul regelui muntelui şi vârcolacii verzi, despre 
topitorul de nasturi, drăcuşori şi ondine, precum şi despre 
cumplitul Boyg. 

Bucătăria însăşi, cu pereţii ei înnegriţi de fum şi podeaua 
strâmbă, era la fel de îngustă şi de joasă ca o carceră. Lângă 
sobă aveam două cutii de chibrituri, una cu chibriturile noi şi 
cealaltă cu chibriturile arse pe care, pentru a face economie, le 
foloseam ca să aprindem un arzător sau primusul de la un 
arzător deja aprins. 

Or fi fost poveştile mamei ciudate, înfricoşătoare, dar erau 
captivante, pline de peşteri şi turnuri, sate părăsite şi poduri 
stricate atârnând deasupra abisului. Poveştile ei nu începeau cu 
începutul şi nu se sfârşeau fericit, ci licăreau în penumbră, se 
răsuceau în jurul lor însele, răsăreau o clipă din ceaţă, te 
uimeau, îţi dădeau fiori pe şira spinării, apoi dispăreau înapoi în 
întuneric înainte să fi avut timp să vezi ceea ce era în faţa 
ochilor tăi. Aşa era povestea ei despre bătrânul Aleluiev şi cea 
despre Tanicica şi cei trei bărbaţi ai ei, fraţii fierari care s-au 
omorât unul pe altul, cea despre ursul care a adoptat un copil 
mort, stafia din peşteră care s-a îndrăgostit de nevasta 
pădurarului sau stafia lui Nikita căruţaşul care s-a întors din 
moarte ca să o farmece şi să o seducă pe fiica ucigaşului. 

Poveştile ei erau pline de mure, afine, fragi, trufe şi ciuperci. 

Fără să se sinchisească de vârsta mea fragedă, mama mă 
ducea în locuri prin care puţini copii călcaseră şi astfel desfăcea 
în faţa mea un evantai captivant de cuvinte, ca şi cum m-ar fi 
luat în braţe şi m-ar fi ridicat din ce în ce mai sus, dezvăluindu- 
mi înălţimi ameţitoare ale limbii: câmpurile ei erau împestriţate 
cu soare sau scăldate în rouă, pădurile ei erau dese sau de 


nepătruns, copacii se înălţau semeţi, pajiştile erau înverzite, 
muntele, un munte necălcat de picior de om, se înălța 
ameninţător, castelele dominau, turlele erau semeţe, câmpiile 
dormeau liniştite şi se tolăneau, iar prin văi, cărora le zicea 
vâlcele, şipote, pâraie şi râuleţe ţâşneau, susurau şi şopoteau. 

Mama ducea o viaţă singuratică, închisă în casă în cea mai 
mare parte a timpului. In afară de prietenele ei Lilenka, Esterka 
şi Fania Weissmann, care fuseseră şi ele la Tarbuth Gymnasium 
din Rovno, mama nu găsea nimic interesant la lerusalim; nu-i 
plăceau locurile sfinte şi numeroasele situri antice faimoase. 

Sinagogile şi academiile rabinice, bisericile, mănăstirile şi 
moscheile îi păreau toate o apă şi un pământ, plicticoase şi pline 
de duhoarea bărbaţilor evlavioşi care nu se spălau suficient de 
des. Nările ei sensibile se trăgeau înapoi în faţa mirosului de 
carne nespălată, chiar şi sub un nor cenuşiu de tămâie. 

Nici tata nu-şi pierdea vremea cu religia. Considera că preoţii, 
indiferent de credinţă, erau bărbaţi destul de dubioşi, ignoranţi, 
care nutreau uri antice, aţâţau spaimele, scorneau doctrine 
mincinoase, vărsau lacrimi de crocodil şi negustoreau obiecte 
sfinte contrafăcute, relicve false şi tot soiul de credinţe şi 
prejudecăţi găunoase. Suspecta pe oricine trăia de pe urma 
religiei de un fel de şarlatanism îndulcit. Îi plăcea să citeze 
remarca lui Heine, că şi preotul, şi rabinul duhnesc (sau, în 
versiunea atenuată a tatei, „Nici unul dintre ei nu miroase a 
trandafiri!! Şi nici Mustim Mufti, Haj Amin cel iubitor de 
nazişti!"). Pe de altă parte, el credea uneori într-o providenţă 
vagă, un „spirit al poporului, care prezidează" sau „Stânca lui 
Israel", ori în minunile „geniului creator evreiesc", şi îşi punea 
nădejdea, de asemenea, în puterile  mântuitoare sau 
renăscătoare ale artei: „Preoţii frumuseţii şi pensula artiştilor", 
recita el cu patos din ciclul de sonete al lui Cernikovski, „şi cei 
ce stăpânesc farmecul mistic al versului / Mântuiesc lumea prin 
melodie şi cântec". Credea că artiştii sunt superiori altor 
oameni, mai pătrunzători, mai cinstiţi, neîntinaţi de urâciune. 
Gândul că unii artişti, în ciuda tuturor acestor lucruri, au putut 
să-l urmeze pe Stalin sau chiar pe Hitler, îl tulbura şi îl mâhnea. 
Adesea se certa cu sine pe acest subiect: artiştii care erau 
captivaţi de farmecul tiranilor şi se puneau în slujba represiunii 
şi răutăţii nu meritau titlul de „preoţi ai frumuseţii". Uneori 


încerca să-şi explice lui însuşi că îşi vânduseră sufletul 
diavolului, ca Faust al lui Goethe. 

Dacă pe tata îl îmbăta într-o anumită măsură fervoarea 
sionistă a celor care construiau noi suburbii, cumpărau şi 
cultivau pământ nelucrat şi pavau drumuri, pe mama n-o 
atingea deloc. 

De obicei lăsa ziarul jos după ce arunca o privire asupra 
titlurilor. Considera politica o catastrofă. Flecăreala şi bârfa o 
plictiseau. Când aveam musafiri sau când mergeam în vizită la 
unchiul Joseph şi mătuşa Zipporah, în Talpiot, sau la familiile 
Zarchi, Abramski, Rudnicki, la domnul Agnon, la familia Hanani 
sau la Hannah şi Hayim Toren, mama rareori se alătura 
conversaţiei. Şi totuşi, uneori prin simpla ei prezenţă îi făcea pe 
bărbaţi să vorbească şi iar să vorbească, din răsputeri, în vreme 
ce ea şedea şi nu zicea nimic, zâmbind uşor, ca şi cum ar fi 
încercat să descifreze din disputa lor motivul pentru care 
domnul Zarchi susţinea o părere, iar domnul Hanani pe cea 
opusă: oare disputa ar fi fost diferită dacă dintr-odată ar fi făcut 
schimb şi fiecare ar fi apărat poziţia celuilalt, în vreme ce o 
ataca pe cea pentru care pledase înainte? 

Hainele, obiectele, coafurile şi mobila o interesau pe mama 
doar ca ferestruici prin care putea privi pe furiş în vieţile 
interioare ale oamenilor. Ori de câte ori mergeam acasă la 
cineva sau chiar şi într-o sală de aşteptare, mama şedea 
dreaptă într-un colţ, cu mâinile încrucişate la piept, ca o elevă 
model dintr-un pension de domnişoare, şi se uita cu atenţie, fără 
grabă, la perdele, tapiţerie, tablourile de pe pereţi, cărţi, 
porţelanuri, obiectele de pe rafturi, ca un detectiv care adună 
din ce în ce mai multe detalii, dintre care unele ar putea în cele 
din urmă să se combine şi să ofere un indiciu. 

Secretele celorlalţi o fascinau, nu la nivel de bârfă - cui îi place 
de cine, cine umblă cu cine, cine a cumpărat oarece -, ci ca pe o 
persoană care studiază aşezarea pietrelor într-un mozaic sau a 
fragmentelor dintr-un puzzle uriaş. Asculta conversaţia cu 
atenţie şicu acel zâmbet slab plutindu-i neintenţionat pe buze; îl 
observa amănunţit pe vorbitor, urmărindu-i buzele, ridurile feţei, 
ce fac mâinile lui, ce spune trupul lui şi ce încearcă să ascundă, 
încotro îi sunt îndreptaţi ochii, orice schimbare a poziţiei şi dacă 
picioarele îi sunt fără astâmpăr sau liniştite în pantofi. Rareori 
participa la conversaţie, dar dacă ieşea din tăcerea ei şi rostea o 


frază sau două, de obicei conversaţia nu revenea la ceea ce 
fusese înainte de intervenţia ei. 

Sau poate că era doar faptul că în acea vreme femeilor li se 
atribuia rolul de public în conversații. Dacă o femeie deschidea 
brusc gura şi rostea o frază sau două provoca o oarecare 
surprindere. 

Din când în când mama dădea meditații. Uneori mergea la o 
conferinţă sau la o întrunire literară. Însă în cea mai mare parte 
a timpului stătea acasă. Nu lenevea, muncea din greu. Muncea 
în tăcere şi cu spor. N-am auzit-o niciodată fredonând sau 
mormăind în vreme ce se ocupa de gospodărie. Gătea, cocea, 
spăla, punea la locul lor cumpărăturile, călca, curăța, deretica, 
spăla vase, tăia legume, frământa aluat. Dar când apartamentul 
era în deplină rânduială, când terminase cu spălatul şi rufele 
erau împăturite şi puse frumos la locul lor, mama se încolăcea în 
colţul ei şi citea. Împăcată cu trupul ei, respirând lent şi uşor, 
şedea pe canapea şi citea. Cu picioarele desculţe trase sub ea, 
citea. Aplecată peste cartea rezemată pe genunchi, citea. Cu 
spatele arcuit, cu gâtul aplecat în faţă, cu umerii lăsaţi, cu tot 
trupul în formă de semilună, citea. Cu faţa pe jumătate ascunsă 
de părul ei întunecat, aplecată peste pagină, citea. 

Citea în fiecare seară, în vreme ce eu mă jucam afară, în curte, 
iar tata şedea la biroul lui notându-şi observaţiile pe fişe de 
cartotecă îmbâcsite, şi citea şi după ce spălam vasele de la cină, 
citea în vreme ce tata şi cu mine şedeam împreună la biroul lui, 
eu cu capul înclinat, rezemat uşor de umărul lui, triind timbre, 
verificându-le în catalog şi lipindu-le în album, citea după ce mă 
duceam la culcare şi tata se întorcea la fişele lui micuţe, citea 
după ce erau închise obloanele, iar canapeaua era desfăcută, 
dezvăluind patul dublu ascuns în ea, şi continua să citească 
chiar şi după ce era stinsă lumina din tavan şi tata îşi scotea 
ochelarii, se întorcea cu spatele la ea şi se prăbuşea în somnul 
oamenilor bine intenţionaţi, care cred cu tărie că totul va fi bine, 
şi continua să citească: suferea de insomnie, care s-a agravat cu 
timpul, până ce în ultimul an al vieţii ei diverşi doctori au 
considerat potrivit să-i prescrie pastile puternice şi tot soiul de 
poţiuni şi soluţii de dormit şi i-au recomandat două săptămâni 
de odihnă adevărată la un hotel familial din Safed sau la 
sanatoriul Fondului Sănătăţii din Arza. 


Prin urmare, tata a împrumutat câteva lire de la părinţii săi şi 
s-a oferit să aibă grijă de copil şi de casă, iar mama chiar a 
plecat singură la sanatoriul de la Arza. Insă nici măcar acolo nu 
s-a oprit din citit; dimpotrivă, a citit aproape zi şi noapte. 

De dimineaţa până seara stătea pe un şezlong în păduricea de 
pini de pe coasta dealului şi citea, iar seara citea pe veranda 
luminată, în vreme ce ceilalţi internaţi dansau, jucau cărţi sau 
participau la alte activităţi. lar noaptea cobora în micul salon de 
lângă biroul recepţiei şi îşi petrecea cea mai mare parte a nopţii 
citind, ca să nu o deranjeze pe femeia cu care împărțea camera. 
Citea din Maupassant, Cehov, Tolstoi, Gnessin, Balzac, Flaubert, 
Dickens, Chamisso, Thomas Mann, lwaskiewicz, Knut Hamsun, 
Kleist, Moravia, Hermann Hesse, Mauriac, Agnon, Turgheniev, 
precum şi din Somerset Maugham, Stefan Zweig şi Andre 
Maurois - rar şi-a ridicat ochii din carte pe toată perioada acelei 
pauze. Când s-a întors acasă, la lerusalim, arăta obosită şi 
palidă, cu umbre negre sub ochi, ca şi cum ar fi petrecut în 
fiecare noapte. Când tata şi cu mine am întrebat-o cum s-a 
bucurat de vacanţă, a zâmbit şi a zis: „Nu m-am gândit la asta". 

Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe 
când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre 
clinică sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi e adevărat 
că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca 
oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întotdeauna te 
lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine 
nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, 
o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, 
poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai 
trădat, nu-ți vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute 
şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor 
plânge. 

Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la 
trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai 
şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va 
cobori din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să- 
şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o 
facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, 
de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată. 

Care a fost numele primei poveşti pe care am citit-o singur? 


De fapt, tata mi-a citit în pat cartea atât de des, încât trebuie 
să fi ajuns să o învăţ pe de rost, cuvânt cu cuvânt, iar odată, 
când tata n-a putut să mi-o citească, am luat cartea cu mine în 
pat şi am recitat-o toată pentru mine, de la început până la 
sfârşit, făcându-mă că citesc, făcându-mă că sunt tata, 
întorcând foaia exact la acea pauză dintre două cuvinte la care 
tata obişnuia să o întoarcă în fiecare seară. 

A doua zi i-am cerut tatei să urmărească rândurile cu degetul 
când citeşte şi i-am urmărit degetul, iar când a făcut asta a 
cincea sau a şasea oară puteam identifica fiecare cuvânt după 
formă şi după locul lui pe rând. 

Apoi a venit momentul să-i surprind pe amândoi. Intr-o 
sâmbătă dimineaţă am apărut în bucătărie, încă în pijama, şi 
fără să zic nimic am deschis cartea pe masă, între ei, degetul 
meu arăta pe rând fiecare cuvânt, iar eu rosteam cu voce tare 
cuvântul în vreme ce degetul meu îl atingea. Părinţii mei, 
ameţiţi de mândrie, au căzut în capcană, incapabili să-şi 
închipuie enormitatea înşelăciunii, convinşi amândoi că acest 
copil neobişnuit a învăţat singur să citească. 

Dar până la urmă chiar am învăţat singur. Am descoperit că 
fiecare cuvânt are forma lui specială. Aşa cum se poate spune, 
de exemplu, că „câine"!: arată ca o faţă rotundă, cu profilul unui 
nas desenat într-o parte şi o pereche de ochelari în cealaltă 
parte; iar „ochi"!* arată într-adevăr ca o pereche de ochi cu 
puntea unui nas între ei. Astfel am reuşit să citesc rânduri şi 
chiar pagini întregi. 

După ce au mai trecut vreo două săptămâni am început să mă 
împrietenesc cu literele însele. F-ul din „flamură" arată ca o 
flamură fluturând la începutul flamurii. Ş-ul din „şarpe" arată 
chiar ca un şarpe. Tăticul şi mămica* sunt la fel la sfârşit, însă 
restul e foarte diferit: tăticul are la mijloc o pereche de ghete din 
care ies picioarele, în vreme ce mămica are un şir de dinţi care 
arată ca şi cum ar zâmbi. 

Prima carte pe care mi-o amintesc era o carte cu poze despre 
un urs mare şi gras care era foarte mândru de el, un urs leneş şi 
somnoros care semăna un pic cu domnul Abramski al nostru, şi 
ursului îi plăcea să lingă miere chiar şi când n-ar fi trebuit. 


13Este vorba despre cuvântul din limba engleză, dog (N. tr.) 
14idem, eye (N. tr.). 
'5idem, Daddy şi Mummy (N. tr.) 


Nu doar lingea miere, se îndopa cu ea. Cartea avea un sfârşit 
nefericit urmat de un sfârşit şi mai nefericit şi doar după aceea 
venea sfârşitul fericit. Ursul cel leneş a fost înţepat crunt de un 
roi de albine şi, de parcă asta n-ar fi fost destul, pentru că a fost 
aşa de lacom a fost pedepsit cu o durere de dinţi şi era o 
imagine cu el cu faţa umflată şi cu o cârpă albă legată în jurul 
capului, cu o fundă mare în creştet, drept între urechi. lar 
morala era scrisă cu litere mari şi roşii: 

NU E BINE SĂ MĂNÂNCI PREA MULTĂ MIERE! 

In lumea tatălui meu nu exista suferinţă care să nu ducă la 
mântuire. Sufereau evreii în diaspora? Ei bine, în curând o să se 
creeze Statul Israel şi atunci totul o să fie mai bine. S-a pierdut 
ascuţitoarea? Ei bine, mâine o să cumpărăm una nouă, mai 
bună. Azi ne doare un pic burtica? lţi trece până te însori. Și 
sărmanul urs înţepat, ai cărui ochi erau atât de jalnici că mi se 
umpleau mie ochii de lacrimi când mă uitam la el? Ei bine, iată-l 
pe pagina de alături, sănătos şi voios şi nu mai era leneş, pentru 
că învățase lecţia: a încheiat un tratat de pace cu albinele, în 
folosul ambelor părţi, şi era chiar şi o clauză în el care îi asigura 
o livrare regulată de miere, o cantitate rezonabilă, moderată, ce 
e drept, însă pe vecie. 

Şi aşa, pe ultima pagină ursul arăta vesel şi zâmbitor şi îşi 
construia o casă, ca şi cum după toate aventurile captivante 
hotărâse să intre în rândurile clasei de mijloc. Aducea un pic cu 
tatăl meu când era binedispus: arăta ca şi cum era pe cale să 
facă o poezie sau un joc de cuvinte, sau să-mi zică înălţimea 
Voastră Preacinstită („doar în glumă!"). 

Toate astea, mai mult sau mai puţin, erau scrise acolo, într-un 
singur rând de pe ultima pagină, şi acesta s-ar putea să 

fie cu adevărat primul rând din viaţa mea pe care l-am citit nu 
după formele cuvintelor, ci literă cu literă, aşa cum se cuvine, şi 
de acum fiecare literă avea să fie nu un desen, ci un sunet 
diferit: 

MOŞ MARTIN E TARE FERICIT! MOŞ MARTIN E PLIN DE 
BUCURIE! 

Numai că, într-o săptămână sau două, foamea mea avea să 
devină frenezie a hrănirii. Părinţii nu mă mai puteau despărţi de 
cărţi, de dimineaţa până seara şi chiar mai târziu. 

Ei erau cei care mă împinseseră să citesc şi acum erau ca 
ucenicul vrăjitor: eu eram apa care nu mai putea fi oprită. Hai 


numai să vezi, fiul tău şade pe jumătate dezbrăcat pe podea, în 
mijlocul coridorului, nu-ţi fie cu supărare, citind. Copilul se 
ascunde sub masă, citind. Copilul ăla aiurit iar s-a încuiat în baie 
şi şade pe closet citind, de n-o fi căzut înăuntru, cu carte cu tot, 
şi s-a înecat. Copilul doar s-a prefăcut că adoarme, de fapt 
aştepta să plec, şi după ce am ieşit din odaie a mai stat un pic, 
apoi a aprins lumina, fără să i se dea voie, şi acum se pare că 
şade cu spatele proptit în uşă, ca tu şi cu mine să nu putem 
intra, şi ghici ce face. Copilul poate citi fluent fără vocale. Chiar 
vrei să ştii ce face? Păi, copilul zice acum că aşteaptă să termin 
o parte din ziar. De acum încolo mai avem în casă un dependent 
de ziare. Copilul ăla nu s-a mişcat din pat tot weekendul, doar 
cât să meargă la closet. Şi chiar şi acolo şi-a luat cartea cu el. 
Citeşte toată ziulica, de-a valma, povestiri de Asher Barash sau 
Shoffmann, unul dintre romanele chinezeşti ale lui Pearl Buck, 
Cartea tradiţiilor evreieşti, Călătoriile lui Marco Polo, Aventurile 
lui Magellan şi Vasco da Gama, Sfaturi pentru persoanele în 
vârstă în caz de gripă, Buletinul Consiliului Districtului Beit 
Hakerem, Regii Israelului şi luda, Evenimente importante din 
1929, pamflete despre coloniile agricole, numere vechi din 
Săptămânalul Femeilor Muncitoare, dacă o ţine tot aşa în curând 
o să mănânce coperte şi o să bea cerneală de tipar. 

Trebuie să punem piciorul în prag şi să facem ceva. Trebuie să 
punem capăt situaţiei: începe deja să fie ciudat şi, de fapt, 
destul de îngrijorător. 

Clădirea din josul străzii Zecharias avea patru apartamente. 

Apartamentul familiei Nahlieli era la primul etaj, în spatele 
clădirii. Ferestrele dădeau spre curtea din spate, părăginită, în 
parte pavată şi în parte acoperită de buruieni iarna şi de ciulini 
vara. Curtea mai adăpostea sârme de rufe, lăzi de gunoi, urmele 
unui foc de tabără, o ladă de ambalaj veche, un şopron din tablă 
ruginită şi rămăşiţele din lemn ale unei sukkah. Pasiflore azurii 
înfloreau pe zid. 

Apartamentul avea o bucătărie, o sală de baie, un hol la 
intrare, două încăperi şi opt sau nouă pisici. După prânz doamna 
învăţătoare Isabella şi soţul ei Nahlieli, casierul, foloseau prima 
încăpere drept salon, iar noaptea dormeau, împreună cu oştirea 
lor de pisici, în cea de-a doua încăpere, mai micuță. Se trezeau 
devreme în fiecare dimineaţă şi împingeau toată mobila afară, în 


hol, şi puneau în fiecare cameră trei sau patru pupitre, cu trei 
sau patru bănci, pe care încăpeau câte doi copii. 

Astfel, între opt dimineaţa şi prânz casa lor devenea Şcoala 
Elementară Particulară „Tărâmul Copiilor". 

La „Tărâmul Copiilor" erau două clase şi două învăţătoare şi 
asta era tot ce putea cuprinde micul apartament, cu opt elevi în 
clasa întâi şi alţi şase în clasa a doua. Isabella Nahlieli era 
proprietăreasa şcolii şi avea rolul de directoare, magazineră, 
casieră, organizatoare a programului de cursuri, femeie de 
serviciu, învăţătoare la clasa întâi, şi răspundea de toate 
activităţile practice. li spuneam întotdeauna doamna 
învăţătoare Isabella. 

Era o femeie gălăgioasă, voioasă, zdravănă, de vreo patruzeci 
de ani, şi avea deasupra buzei de sus o aluniţă păroasă, care 
arăta ca o libarcă rătăcită pe acolo. Era irascibilă, imprevizibilă, 
severă şi totuşi bună ca pâinea caldă. In rochiile ei simple şi 
largi din bumbac imprimat, cu multele lor buzunare, arăta ca o 
peţitoare îndesată, cu ochi vultureşti din şteti, care te putea 
preţălui pe dinăuntru şi pe dinafară cu o singură privire a 
ochiului ei experimentat şi cu vreo două întrebări bine ţintite. 
Intr-o clipă afla exact cine eşti, cu toate secretele tale. In vreme 
ce te interoga, mâinile ei aspre şi roşii îşi făceau neîncetat de 
lucru prin nenumăratele ei buzunare, ca şi cum ar fi fost gata să 
scoată soţia perfectă pentru tine, o perie de păr, nişte picături 
de nas sau cel puţin o batistă curată ca să şteargă mucul acela 
verde, jenant, de la vârful nasului tău. 

Doamna învăţătoare Isabella era şi o păstoriţă de pisici. 
Oriunde mergea era înconjurată de o turmă de pisici topite de 
admiraţie care îi nimereau în picioare, i se agăţau de tivul 
rochiei, o împiedicau să înainteze şi aproape că o făceau să se 
poticnească, atât îi erau de devotate. Erau de toate culorile 
posibile, se căţărau cu ghearele pe rochia ei şi i se aşezau pe 
umerii laţi, se încovrigau în coşul cu cărţi, se instalau ca nişte 
cloşti pe pantofii ei şi se încăierau între ele, cu vaiere disperate, 
pentru privilegiul de a i se cuibări la piept. La lecţiile ei erau mai 
multe pisici decât elevi, care stăteau foarte liniştite, ca să nu 
deranjeze ora; dresate ca nişte câini, bine-crescute ca nişte 
domnişoare de familie bună, stăteau pe pupitrul ei, în poala ei, 
pe genunchii noştri mici, pe ghiozdanele noastre, pe pervaz şi 
pe cutia cu echipamentul pentru educaţie fizică şi lucru manual. 


Uneori doamna învăţătoare Isabella le certa sau le dădea 
porunci. Clătina mustrător degetul către una sau alta dintre ele 
şi o ameninţa că o trage de urechi sau îi smulge coada dacă nu 
îşi îmbunătăţeşte pe loc purtarea. In ce le priveşte, pisicile i se 
supuneau întotdeauna pe loc, necondiţionat şi fără să 
crâcnească. 

„Zerubbabel, să-ţi fie ruşine!" striga ea brusc. Imediat un biet 
păcătos se desprindea din ghemul de pe preşul din faţa 
pupitrului ei şi se furişa plin de ruşine, cu burta aproape 
târându-se pe podea, cu coada între picioare şi urechile lăsate 
pe spate, către colţul încăperii. Toţi ochii - ai copiilor şi ai pisicilor 
deopotrivă - erau aţintiţi asupra lui, martori ai dizgraţiei. Aşa că 
acuzatul se târa în colţ, jalnic, umilit, ruşinat, căindu-se pentru 
păcatele săvârşite, şi poate că sperând umil până în ultima clipă 
la vreo grațiere miraculoasă. 

Din colţ, nefericitul ne arunca o privire sfâşietoare, plină de 
vinovăţie şi de implorare. 

— Odraslă a gunoaielor ce eşti! se stropşea la el doamna 
învăţătoare Isabella, dar apoi îl ierta, cu o fluturare a mâinii. 

— Bine. Ajunge. Acum poţi veni înapoi. Dar nu uita că, dacă te 
mai prind o dată... 

Nu era nevoie să-şi sfârşească vorba, pentru că delincventul 
iertat dansa deja către ea, ca un adorator, hotărât să-i sucească 
minţile cu farmecele sale, de-abia stăpânindu-şi bucuria, cu 
coada băț, cu urechile ridicate şi îndreptate în faţă, cu arcuri în 
perniţele labelor delicate, conştient de puterea tainică a 
farmecului său şi folosind-o pentru a zdrobi inimile, cu mustăţile 
scânteind, cu blana lucioasă şi un pic înfoiată şi cu un licăr de 
viclenie felină făţarnică în ochii strălucitori, ca şi cum ne-ar fi 
făcut cu ochiul, în vreme ce jura că de acum încolo nu va fi pe 
lume pisică mai evlavioasă sau mai cinstită ca el. 

Pisicile doamnei învăţătoare Isabella erau deprinse să ducă o 
viaţă productivă şi erau pisici cu adevărat folositoare. Ea le 
învățase să-i aducă un creion, o bucată de cretă sau o pereche 
de şosete din şifonier sau să recupereze o linguriţă rătăcită pe 
sub vreo mobilă; să stea la fereastră şi să miaune a 
recunoaştere dacă se apropia o cunoştinţă, dar să scoată un 
miorlăit de alarmă dacă se apropia un străin. (Cele mai multe 
dintre aceste minuni nu le-am văzut cu ochii noştri, dar o 


credeam. Am fi crezut-o şi dacă ne-ar fi spus că pisicile ei pot 
dezlega careuri de cuvinte încrucişate.) 

Cât despre domnul Nahlieli, micul soţ al doamnei învăţătoare 
Isabella, pe el nu-l vedeam aproape deloc. De obicei pleca la 
muncă înainte de venirea noastră şi, dacă din cine ştie ce motiv 
era acasă, trebuia să stea la bucătărie şi să-şi îndeplinească 
îndatoririle acolo în linişte în timpul lecţiilor. Dacă nu am fi avut 
voie din când în când şi el, şi noi să mergem la closet, n-am fi 
descoperit niciodată că de fapt domnul Nahlieli nu era altul 
decât Getzel, băiatul cel palid care încasa banii la prăvălia 
cooperativei. Era cu aproape douăzeci de ani mai tânăr ca soţia 
lui şi, dacă ar fi vrut, puteau trece drept mamă şi fiu. 

Uneori, când trebuia (sau îndrăznea) să o strige în timpul unei 
lecţii, pentru că arsese pateurile cu carne de vită sau se opărise, 
nu o striga Isabella, ci Mami, şi probabil că aşa îi zicea şi turma 
ei de pisici. In ce o priveşte, îşi striga soţul cel tinerel cu un 
nume luat din lumea păsărilor: Vrabie, Cintezoi, Sturz sau 
Pitulice. Orice în afară de Coţofană, care e sensul literal al 
numelui Nahlieli. 

Existau două şcoli primare, la o distanţă de casa noastră pe 
care un copil o putea parcurge pe jos într-o jumătate de oră. Una 
era prea socialistă, iar cealaltă prea religioasă. Casa de Educaţie 
pentru Copiii Muncitorilor „Beri Katznelson", la capătul nordic al 
străzii Haturim, arbora pe acoperiş steagul roşu al clasei 
muncitoare, alături de drapelul naţional. Acolo se sărbătorea cu 
procesiuni şi ceremonii ziua de 1 Mai. Directorului îi spuneau 
„tovarăşe" atât profesorii, cât şi elevii. Vara profesorii purtau 
pantaloni scurţi kaki şi sandale biblice. În grădina de legume din 
curte elevii erau pregătiţi pentru viaţa de fermier şi pionieratul 
personal în noile sate. In ateliere învățau tehnici de producţie 
cum ar fi tâmplăria, metalurgia, construcţiile, repararea de 
motoare şi de încuietori şi ceva vag, dar fascinant, numit 
mecanică fină. 

In clasă copiii şedeau unde voiau; băieţii şi fetele puteau chiar 
să şadă împreună. Cei mai mulţi dintre ei purtau cămăşi albastre 
încheiate la piept cu şnururile albe sau roşii ale celor două 
mişcări de tineret. Băieţii purtau pantaloni scurţi cu crăcii 
suflecaţi până la prohab, în vreme ce pantalonii scurţi ai fetelor 
erau prinşi pe coapse cu elastic. Elevii li se adresau întotdeauna 
profesorilor doar pe numele de botez. Li se predau aritmetica, 


studii despre patrie, limba ebraică şi istorie, dar şi subiecte ca 
istoria aşezării evreilor în Ţară, istoria mişcării muncitoreşti, 
principiile satelor colective sau fazele-cheie din evoluţia luptei 
de clasă. Şi cântau tot felul de imnuri ale clasei muncitoare, 
începând cu „Internaţionala" şi sfârşind cu „Suntem cu toţii 
pionieri" şi „Cămaşa albastră e cea mai de preţ nestemată". 

Biblia era predată la Casa de Educaţie pentru Copiii 
Muncitorilor ca o culegere de pamflete despre problemele 
curente. 

Profeţii au luptat pentru progres, dreptate socială şi 
bunăstarea sărăcimii, în vreme ce regii şi preoțimea reprezentau 
toate nedreptăţile ordinii sociale din acea vreme. Tânărul David, 
păstorul, era un îndrăzneţ luptător de gherilă din rândurile unei 
mişcări naţionale de eliberare a israeliților de sub jugul filistin, 
dar la bătrâneţe a devenit un rege colonialist-imperialist care a 
cucerit alte ţări, a supus popoare, i-a furat săracului mieluşeaua 
şi a exploatat crâncen sudoarea poporului muncitor. 

La vreo patru sute de metri de această Casă de Educaţie roşie, 
chiar pe strada paralelă, era şcoala naţional-tradiţională 
Tachkemoni, fondată de mişcarea sionistă religioasă Mizrahi, 
unde elevii erau cu toţii băieţi care stăteau cu capetele 
acoperite în timpul lecţiilor. Cei mai mulţi dintre elevi proveneau 
din familii sărace, în afara câtorva care proveneau din vechea 
aristocrație sefardă ce fusese dată deoparte de nou-veniţii 
askenazi, mai siguri pe ei. Elevii de aici erau strigaţi doar pe 
numele de lamilie, în vreme ce profesorilor li se spunea domnul 
Neimann, domnul Alkalai etc. Directorului i se spunea „Domnul 
Director". In fiecare zi prima lecţie începea cu rugăciunile de 
dimineaţă, urmate de studierea Torei cu comentariile lui Rashi şi 
ore în care elevii cu calote citeau Etica Părinților şi alte lucrări 
ale înţelepciunii rabinice, Talmudul, istoria rugăciunilor şi 
imnurilor, tot felul de comandamente şi fapte bune, extrase din 
codul de legi evreiesc, Shulhan Arukh, ciclul zilelor însemnate şi 
sărbătorilor evreieşti, istoria comunităţilor evreieşti din lume, 
vieţile marilor învăţători evrei de-a lungul veacurilor, câteva 
legende şi noţiuni de etică, câteva aspecte juridice, un pic de 
poezie de Judah Hallevi şi Bialik, şi printre toate astea se predau 
şi ceva gramatică ebraică, matematică, limba engleză, muzică, 
istorie şi geografie elementară. Profesorii purtau haină chiar şi 


vara, iar directorul, domnul Han, se îmbrăca întotdeauna în 
costum cu vestă. 

Mama voia să merg din clasa întâi la Casa de Educaţie pentru 
Copiii Muncitorilor, fie pentru că nu era de acord cu riguroasa 
separare religioasă a fetelor de băieţi, fie din cauză că şcoala 
Tachkemoni, cu clădirile ei vechi din piatră construite sub 
domnia turcească, părea demodată şi posomorâtă în comparaţie 
cu Casa de Educaţie pentru Copiii Muncitorilor, care avea 
ferestre mari, lumină, clase aerisite, straturi frumoase de 
legume şi un soi de veselie tinerească molipsitoare. Poate că îi 
amintea într-un fel de Tarbuth Gymnasium din Rovno. 

Cât despre tata, îi era greu să se hotărască. Ar fi preferat să 
merg la şcoală cu copiii de profesori din Rehavia sau măcar cu 
copiii medicilor, profesorilor şi funcţionarilor civili care locuiau în 
Beit Hakerem, dar trăiam vremuri cu răzmeriţe şi Împuşcături, 
iar Rehavia şi Beit Hakerem erau la distanţă de două staţii de 
autobuz de casa noastră din Kerem Avraham. Şcoala 
Tachkemoni era străină viziunii laice a tatălui meu şi minţii lui 
sceptice, luminate. Pe de altă parte, considera Casa de Educaţie 
un izvor tulbure de îndoctrinare stângistă şi spălare a creierului 
proletară. N-avea de ales, trebuia să cântărească primejdia 
neagră şi pe cea roşie şi să aleagă răul cel mai mic. 

După o perioadă grea în care a tot cumpănit lucrurile, tata a 
hotărât, împotriva opțiunii mamei, să mă trimită la Tachkemoni. 
El credea că nu trebuie să ne temem că mă vor transforma într- 
un copil evlavios, pentru că în orice caz sfârşitul religiei era 
apropiat, progresul o înlătura cu iuţeală, şi, chiar dacă ar fi 
izbutit cei de acolo să mă transforme într-un mic cleric, curând 
aveam să ies în lumea cea largă şi să mă scutur de acel colb 
arhaic, aveam să renunţ la ţinerea riturilor, aşa cum evreii 
evlavioşi înşişi or să piară de pe faţa pământului în câţiva ani, 
fără să lase în urmă nimic altceva decât o vagă amintire. 

In schimb, Casa de Educaţie reprezenta în viziunea tatei un 
pericol serios. Valul roşu era în creştere în ţara noastră, mătura 
întreaga lume, şi îndoctrinarea socialistă era un drum fără 
întoarcere către dezastru. Dacă trimitem copilul acolo o să-i 
spele pe dată creierul, o să-i umple capul cu tot soiul de paie 
marxiste şi o să-l transforme într-un bolşevic, unul dintre 
soldăţeii lui Stalin, o să-l expedieze la unul dintre kibbutzurile 


lor, de unde n-o să se mai întoarcă niciodată. („Nimeni care 
merge acolo nu se întoarce iar", cum zicea tata.) 

Atâta doar că drumul către Tachkemoni, care era şi drumul 
către Casa de Educaţie pentru Copiii Muncitorilor, trecea pe 
lângă Cazarma Schneller. De pe poziţiile lor din vârful zidurilor, 
apărate de saci de nisip, soldaţi englezi iritaţi, care îi urau pe 
evrei sau erau pur şi simplu beţi, trăgeau uneori în cei ce 
treceau pe strada de dedesubt. Odată au deschis focul cu o 
mitralieră şi au ucis măgarul lăptarului, pentru că se temeau că 
bidoanele de lapte erau pline de explozibil, aşa cum se 
întâmplase când au fost puse bombe la hotelul Regele David. O 
dată sau de două ori şoferi englezi au trecut cu jeepurile lor 
peste pietoni, pentru că nu s-au ferit din cale destul de repede. 

Acestea erau vremurile de după cel de-al Doilea Război 
Mondial, vremurile cu ilegalişti şi terorism, cu aruncarea în aer a 
cartierelor generale britanice, cu maşini infernale plasate de 
Irgun în subsolul hotelului Regele David şi cu atacuri asupra 
cartierului general al CID din strada Mamilla şi asupra 
instalaţiilor armatei şi poliţiei. 

Prin urmare, părinţii mei au hotărât să amâne încă doi ani 
alegerea frustrantă între întunericul Evului Mediu şi capcana 
stalinistă şi să mă trimită deocamdată la „Tărâmul Copiilor" al 
doamnei Isabella Nahlieli. Marele avantaj al şcolii ei bântuite de 
pisici era că se afla literalmente la o aruncătură de băț de casa 
noastră. leşi din curte şi o iei la stânga, treci de intrarea 
Lembergilor şi de băcănia domnului Auster, traversezi cu băgare 
de seamă strada Amos în faţa balconului Zahavilor, mergi în jos 
pe strada Zechariah vreo treizeci de metri, o traversezi atent şi 
ai ajuns: un perete acoperit de pasiflore şi o pisică alb cu gri, 
pisica de serviciu, anunţându-ţi de la fereastră sosirea, în sus pe 
douăzeci şi două de trepte şi îţi atârni sticla cu apă de cârligul 
de la intrarea în cea mai mică şcoală din lerusalim: două clase, 
două învăţătoare, o duzină de elevi şi nouă pisici. 

Când am terminat clasa întâi am trecut de pe tărâmul vulcanic 
al doamnei învăţătoare Isabella, păstoriţa de pisici, în mâinile 
liniştite ale domnişoarei învăţătoare Zelda de la clasa a doua. 

Ea nu avea pisici, însă o înconjura un fel de nimb cenuşiu- 
albăstrui care pe dată m-a ademenit şi m-a fascinat. 

Domnişoara învăţătoare Zelda vorbea atât de încet, încât dacă 
voiam să auzim ce zice nu numai că trebuia să nu mai vorbim, 


dar mai trebuia şi să ne aplecăm în faţă peste pupitre. Prin 
urmare, ne petreceam toată dimineaţa aplecaţi în faţă, pentru 
că nu voiam să pierdem nici un cuvânt. Tot ce spunea 
domnişoara învăţătoare Zelda era încântător şi neaşteptat. Era 
ca şi cum am fi învăţat de la ea altă limbă, nu foarte diferită de 
ebraică şi totuşi distinctă şi înduioşătoare. Ea numea stelele 
„stelele cerului", abisul era „puternicul abis" şi vorbea despre 
„râuri tulburi" şi „deserturi nocturne". Dacă spuneai la oră ceva 
ce îi plăcea, domnişoara învăţătoare Zelda arăta spre tine şi 
zicea încet: „Priviţi cu toţii, acesta este un copil inundat de 
lumină." 

Dacă una dintre fete visa cu ochii deschişi, domnişoara 
învăţătoare Zelda ne spunea că aşa cum nimeni nu poate fi 
învinovăţit dacă nu poate dormi, tot aşa nu o poţi considera pe 
Nora răspunzătoare pentru că uneori nu e în stare să rămână 
trează. 

Domnişoara învăţătoare Zelda numea orice fel de batjocură 
„otravă". Minciunii îi zicea „o cădere". Lenevia era „plumburie", 
iar bârfa, „ochii cărnii". Numea îngâmfarea „pârjolirea aripilor", 
iar renunţării la ceva, chiar şi la lucrurile mici, cum ar fi o gumă 
sau rândul tău la distribuirea hârtiei de desen, îi zicea „a face 
scântei". Cu vreo două săptămâni înainte de sărbătoarea Purim, 
care era preferata noastră din tot anul, a anunţat dintr-odată: 
Poate că anul acesta n-o să fie Purim. Poate că o să fie stins 
înainte să ajungă aici. 

Stinsă? O sărbătoare? Ne-am speriat cu toţii: nu ne temeam 
doar că o să pierdem Purimul, ci simţeam o groază întunecată 
faţă de aceste forţe puternice şi ascunse despre a căror 
existenţă nu ni se mai pomenise până atunci, care erau în stare, 
dacă aşa voiau, să aprindă sau să stingă sărbătorile ca şi cum ar 
fi fost bețe de chibrit. 

Domnişoara învăţătoare Zelda nu s-a ostenit să ne dea 
amănunte, doar ne-a sugerat că hotărârea de a stinge sau nu 
sărbătoarea depindea în primul rând de ea: ea însăşi era legată 
cumva de forţele invizibile care făceau diferenţa între 
sărbătoare şi ne-sărbătoare, între sacru şi profan. Aşa că, dacă 
vrem ca sărbătoarea să nu fie stinsă, ne spuneam unul altuia, 
cel mai bine ar fi să ne străduim anume ca să facem măcar 
puţinul ce ne stă în puteri pentru a ne asigura că îi intrăm în 


graţii domnişoarei învăţătoare Zelda. Puţinul nu e puţin, spunea 
domnişoara învăţătoare Zelda, pentru cel care nu are nimic. 

Îmi amintesc ochii ei: vioi şi căprui, tainici, dar nu fericiţi. 

Ochi evreieşti care aveau în ei ceva tătăresc. 

Uneori încheia rapid lecţia şi ne trimitea în curte la joacă, dar 
ne reţinea pe vreo doi dintre noi, care considera că merităm să 
continuăm. Exilaţii din curte erau mai puţin bucuroşi de timpul 
liber şi mai mult invidioşi pe cei aleşi. 

Şi uneori, când se terminau lecţiile, când elevii doamnei 
învăţătoare Isabella fuseseră trimişi de mult pe la casele lor, 
pisicile, eliberate, se răspândeau prin tot apartamentul, pe scări 
şi prin curte, şi numai noi păream uitaţi sub aripile poveştilor 
domnişoarei învăţătoare Zelda, aplecaţi în faţă pe pupitrele 
noastre ca să nu scăpăm un cuvinţel, până ce o mamă 
neliniştită, purtând încă şorţul de bucătărie, venea şi stătea în 
uşă, cu mâinile în şolduri, şi aştepta, la început nerăbdătoare, 
apoi cu surprindere care se prefăcea în curiozitate, ca şi cum şi 
ea ar fi devenit o fetiţă plină de uimire, întinzându-se în faţă, ca 
noi, ceilalţi, ca să audă şi să nu scape ceea ce avea să se 
întâmple la sfârşitul poveştii cu norul rătăcit, norul pe care nu-l 
iubea nimeni, a cărui mantie se agăţase de razele stelei aurii. 

Dacă ziceai că ai ceva de spus tuturor, chiar dacă era în 
mijlocul lecţiei, domnişoara învăţătoare Zelda te aşeza pe dată 
la pupitrul ei, iar ea şedea pe băncuţa ta. Astfel te promova 
printr-un simplu salt minunat în rolul de învăţător, cu condiţia ca 
povestea ta să aibă sens sau să prezinţi o idee interesantă. Câtă 
vreme reuşeai să reţii interesul ei sau pe cel al clasei, puteai 
continua să ţii frâiele. In schimb, dacă spuneai o prostie sau 
încercai doar să atragi atenţia, dacă nu aveai cu adevărat ceva 
de spus, domnişoara învăţătoare Zelda te întrerupea cu cea mai 
rece şi mai calmă voce a ei, o voce care nu îngăduia 
neseriozitatea: 

— Dar asta e o mare prostie. 

Sau: 

— Nu te mai prosti. 

Sau chiar: 

— Isprăveşte: nu faci decât să te cobori singur în ochii noştri. 

Aşa că te întorceai la locul tău copleșit de ruşine şi tulburare. 

Am învăţat iute să fim cu băgare de seamă. Tăcerea e de aur. 


Cel mai bine e să nu faci pe vedeta dacă nu ai ceva rezonabil 
de spus. Nu-i vorbă, era plăcut să fii ridicat deasupra celorlalţi şi 
să şezi la pupitrul învăţătoarei, putea chiar să ţi se urce la cap, 
însă căderea putea fi rapidă şi dureroasă. Prostul gust sau 
încercarea de a face pe deşteptul te puteau duce la umilire. Era 
important să te pregăteşti înainte de orice cuvântare în faţa 
publicului. Trebuia întotdeauna să chibzuieşti şi să te întrebi 
dacă nu ar fi mai bine să-ţi ţii gura. 

Ea a fost prima mea iubire. O femeie necăsătorită, de vreo 
treizeci de ani, domnişoara învăţătoare Zelda; domnişoara 
Schneersohn. Nu împlinisem încă opt ani şi m-a prins într-un 
vârtej, mi-a pus în mişcare un fel de metronom interior care nu 
bătuse înainte şi care nu s-a mai oprit de atunci. 

Dimineaţa, când mă trezeam, îi invocam imaginea încă 
dinainte de a deschide ochii. Mă îmbrăcam şi înghiţeam micul 
dejun dintr-o suflare, nerăbdător să termin, să trag fermoarul, să 
închid, să iau, să alerg direct la ea. Creierul îmi fierbea de 
strădania de a pregăti în fiecare zi ceva nou şi interesant pentru 
ea, aşa încât să primesc lumina privirii ei şi să arate spre mine 
zicând: „Priviţi, în această dimineaţă e printre noi un băiat 
inundat de lumină". 

In fiecare dimineaţă şedeam la orele ei ameţit de iubire. Sau 
plin de funinginea geloziei. Încercam tot timpul să descopăr care 
dintre farmecele mele i-ar putea câştiga favorurile. Plănuiam 
mereu cum să zădărnicesc farmecele celorlalţi şi să mă pun 
între ei şi ea. 

La prânz veneam acasă de la şcoală, mă întindeam pe pat şi 
îmi închipuiam cum ea şi cu mine... 

lubeam culoarea vocii ei, mirosul zâmbetului ei şi foşnetul 
rochiilor ei (cu mâneci lungi şi de obicei cafenii, bleumarin sau 
cenușii, cu un simplu şirag de mărgele de culoarea fildeşului sau 
câteodată o eşarfă de mătase în culori delicate). La sfârşitul zilei 
închideam ochii, îmi trăgeam pătura până peste cap şi o luam 
cu mine. În vise o strângeam în braţe şi ea aproape că mă 
săruta pe frunte. Un nimb de lumină o înconjura şi mă învăluia şi 
pe mine, ca să mă facă un băiat inundat de lumină. 

Fireşte, ştiam deja ce e iubirea. Devorasem atâtea cărţi, cărţi 
pentru copii, cărţi pentru adolescenţi şi chiar cărţi care erau 
considerate nepotrivite pentru mine. Aşa cum orice copil îşi 
iubeşte mama şi tatăl, tot aşa fiecare se îndrăgosteşte, când 


creşte un pic, de cineva din afara familiei. Cineva care înainte 
era străin, dar dintr-odată, ca şi cum ai găsi o comoară într-o 
peşteră din pădurile de la Tel Arza, viaţa îndrăgostitului este 
alta. Şi ştiam din cărţi că atunci când iubeşti, ca şi atunci când 
eşti bolnav, nu mănânci şi nu dormi. Şi nu prea mâneam, într- 
adevăr, însă dormeam foarte bine noaptea, iar în timpul zilei 
aşteptam să se întunece ca să mă pot culca. Somnul ăsta nu se 
potrivea cu simptomele iubirii descrise în cărţi şi nu ştiam prea 
bine dacă sunt îndrăgostit în felul adulţilor, în care caz ar fi 
trebuit să sufăr de insomnie, sau dacă iubirea mea era încă una 
copilărească. 

Şi mai ştiam din cărţi şi din filmele pe care le văzusem la 
cinematograful Edison şi aşa, pur şi simplu, că dincolo de 
îndrăgostire, ca dincolo de Munţii Moabului, pe care îi puteam 
vedea de pe Muntele Scopus, se află alt peisaj, cam înfricoşător, 
care nu e vizibil de aici şi probabil că e foarte bine că nu se 
vede. E ceva ce stă la pândă acolo, ceva îmblănit, ruşinos, ceva 
ce ţine de întuneric. Ceva ce ţine de acea poză pe care mă 
străduisem atât de tare să o uit (şi totuşi, în acelaşi timp, să-mi 
amintesc vreun detaliu al ei, la care nu reuşisem să mă uit bine), 
fotografia pe care mi-a arătat-o atunci prizonierul acela italian, 
prin sârma ghimpată, şi eu am fugit aproape înainte de ao 
vedea. Şi mai ţine de acele articole de îmbrăcăminte ale 
femeilor pe care noi, băieţii, nu le avem şi încă nu le au nici 
fetele din clasa noastră. In întuneric e altceva care trăieşte şi se 
mişcă, se agită, şi c umed şi plin de păr, un ceva despre care, pe 
de o parte, e mult mai bine pentru mine să nu ştiu nimic, dar, pe 
de alta, dacă nu ştiu nimic despre el, reiese că iubirea mea nu e 
decât a unui copil. 

lubirea unui copil e ceva diferit, nu doare şi nu e jenantă, ca 
Yoavi cu Noa sau Ben-Ammi cu Noa sau chiar ca Noa cu fratele 
lui Avner. Însă în cazul meu nu era o fată din clasa mea sau 
cineva din vecinătate, o fată de vârsta mea sau un pic mai 
mare, ca sora mai mare a lui Yoezer: mă îndrăgostisem de o 
femeie. Şi era mult mai rău, pentru că era învăţătoare. 
Învăţătoarea mea. Şi nu era nimeni pe lume la care să mă duc şi 
să-l întreb despre asta fără să-şi bată joc de mine. Ea numea 
batjocura „otravă". Minciuna o considera „cădere". Numea 
dezamăgirea  „mâhnire" sau  „mâhnirea visătorului". lar 


înfumurarea era cu siguranţă „pârjolirea aripilor". Şi în limbajul 
ei „a-ţi fi ruşine" era „imaginea lui Dumnezeu". 

Şi cum rămânea cu mine, către care arăta uneori, la lecţie, şi 
mă numea un băiat inundat de lumină, şi care acum, din cauza 
ei, eram inundat de întuneric? 

Şi dintr-odată n-am mai vrut să merg la şcoala „Tărâmul 
Copiilor". Voiam să merg la o şcoală adevărată, cu săli de clasă, 
clopoțel şi teren de joacă, nu în apartamentul familiei Nahlieli, 
cu mişuneala peste tot, chiar şi la closet, a pisicilor care ţi se 
agăţau de trup prin haine, fără veşnicul miros de pipi de pisică 
vechi care s-a uscat pe sub vreo mobilă. O şcoală adevărată, în 
care directorul nu vine brusc să-ţi scoată un muc din nas și nu e 
căsătorit cu un casier de la prăvălia cooperativei şi unde nu s-ar 
spune despre mine că sunt inundat de lumină. O şcoală fără 
îndrăgostire şi chestii de-astea. 

Şi, într-adevăr, după o ceartă între părinţii mei, o ceartă pe 
şoptite în limba rusă, o ceartă de genul tihtichciavoinii, din care 
se pare că a ieşit învingător tata, s-a hotărât ca la sfârşitul clasei 
a doua, când termin cursurile la „Tărâmul Copiilor", după 
vacanţa de vară, să intru în clasa a treia la Tachkemoni, şi nu la 
Casa de Educaţie pentru Copiii Muncitorilor: din două rele, cel 
roşu era mai rău decât cel negru. 

Dar între mine şi Tachkemoni se întindea încă o vară întreagă 
de iubire. 

— Ce cauţi iar acasă la domnişoara învăţătoare Zelda? La 
şapte şi jumătate dimineaţa? N-ai prieteni de vârsta ta? 

— Dar ea m-a invitat. A zis că pot merge când vreau. Chiar şi 
în fiecare dimineaţă. 

— Foarte frumos. Dar spune-mi, rogu-te, nu ţi se pare că e un 
pic nefiresc ca un copil de opt ani să se ţină de fusta 
învăţătoarei? De fapt, a fostei lui învăţătoare? In fiecare zi? La 
şapte dimineaţa? In vacanţa de vară? Nu crezi că sari un pic 
peste cal? Nu e cam nepoliticos? Gândeşte-te la asta, te rog. 

In mod raţional! 

Mă mutam de pe un picior pe celălalt, nerăbdător, aşteptând 
să se termine predica, şi am rostit iute: „Bine, bine! O să mă 
gândesc! In mod raţional!" 

Fugeam deja în timp ce vorbeam, purtat pe aripi de vultur 
către apartamentul ei de la parter, pe strada Zephaniah, peste 
drum de staţia autobuzului 3, în faţa grădiniţei doamnei Hassia, 


în spatele lăptarului, domnul Langermann, cu bidoanele lui mari 
de lapte, care venea pe străduţele noastre mohorâte direct din 
ţinutul muntos al Galileei, „din câmpiile scăldate în soare, cu 
roua sub noi şi luna deasupra". Dar luna era aici: domnişoara 
învăţătoare Zelda era luna. Acolo sus, în Văi, în Sharon şi în 
Galileea, se întindeau ţinuturile soarelui, tărâmul acelor pionieri 
aspri şi bronzaţi. Nu aici. Aici, pe strada Zephaniah, chiar şi într- 
o dimineaţă de vară era încă umbra unei nopţi cu lună. 

In fiecare dimineaţă, înainte de ora opt, eram în faţa ferestrei 
ei, cu părul lipit pe cap cu apă şi cu cămaşa curată vârâtă 
frumos în pantalonii scurţi. Mă oferisem s-o ajut la treburile de 
dimineaţă. Alergam pe la prăvălii pentru ea, măturam curtea, îi 
udam muşcatele, atârnam pe sârma de afară cele câteva rufe 
spălate şi le duceam înăuntru pe cele uscate, pescuiam pentru 
ea o scrisoare din cutia de scrisori al cărei lacăt ruginise. Îmi 
oferea un pahar cu apă, pe care nu o numea simplu apă, ci „apă 
limpede". 

Vânticelului de vest îi zicea „apuseanul", şi când agita acele 
pinilor se bălăcea printre ele. 

Când isprăveam cele câteva treburi casnice, scoteam două 
taburete de papură în curtea din spate şi ne aşezam sub 
fereastra domnişoarei învăţătoare Zelda, cu faţa spre nord, către 
Şcoala de Poliţie şi satul arab Shuafat. Călătoream fără să ne 
mişcăm. 

Fiind un copil al hărților, ştiam că dincolo de moscheea din 
Nebi Samwil, de pe culmea celor mai depărtate şi mai înalte 
dealuri tic la orizont, se află valea Beit Horon şi ştiam că dincolo 
de ea sunt ţinuturile Benjamin şi Ephraim, Samaria şi apoi 
Muntele Gilboa şi după ele Văile, Muntele Tabor şi Galileea. Nu 
fusesem niciodată prin acele locuri: o dată sau de două ori pe an 
mergeam la Tel Aviv la câte o sărbătoare; de două ori am fost la 
coliba din carton gudronat a bunicii şi bunicului, de lângă Kiriat 
Motskin, dincolo de Haifa, o dată am fost la Bat Yam, şi în afară 
de acestea nu văzusem nimic. Cu siguranţă nu locurile minunate 
pe care domnişoara învăţătoare Zelda mi le descria în cuvinte, 
torentul Harodului, munţii Safedului, țărmurile Kinneretului. 

In vara de după vara noastră, lerusalimul avea să fie 
bombardat de pe culmile dealurilor în faţa cărora şedeam toată 
dimineaţa. Lângă satul Beit Iksa şi lângă dealul Nebi Samwil 
aveau să fie instalate tunurile bateriei din artileria britanică 


aflată în serviciul Legiunii Arabe Transiordaniene şi aveau să 
toarne mii de bombe asupra oraşului asediat şi înfometat. Şi 
după mulţi ani culmile dealurilor pe care le vedeam aveau să fie 
acoperite cu case înghesuite între ele, Ramot Eshkol, Ramot 
Alon, Maalot Dafna, Dealul Muniţiei, Givat Hamivtar, Dealul 
Francez, „şi dealurile toate se vor topi”. Însă în vara lui 1947 
toate erau încă dealuri părăginite şi pietroase, coaste 
împestriţate cu petice de roci luminoase şi tufe întunecate. Ici şi 
colo tânjea câte un pin bătrân, singuratic şi încăpățânat, 
încovoiat de vânturile aprige care îi îndoiseră pe veci spatele. 

Imi citea ceea ce poate că voia oricum să citească în 
dimineaţa aceea: povestiri hasidice, legende rabinice, poveşti 
destul de obscure despre cabalişti sfinţi care au reuşit să 
combine literele alfabetului şi să facă minuni. Uneori, când nu 
fuseseră destul de grijulii, pe când aceşti mistici se străduiau să- 
şi mântuiască propriile suflete sau pe cele ale sărmanilor şi 
asupriţilor, ori chiar pe cele ale întregului popor evreu, provocau 
dezastre cumplite, care întotdeauna erau rezultatul unei greşeli 
de combinaţie sau al unui simplu grăunte de necurăţenie care 
intrase în formulele sacre ale îndrumării spirituale. 

La întrebările mele dădea răspunsuri ciudate, neaşteptate. 

Uneori păreau destul de departe de subiect, amenințând să 
submineze într-un mod înspăimântător regulile stricte de logică 
ale tatălui meu. 

Insă alteori mă surprindea cu un răspuns previzibil, simplu şi 
totuşi hrănitor ca pâinea neagră. Chiar şi cele mai previzibile 
lucruri ieşeau din gura ei într-un fel totuşi neaşteptat. Şi o 
iubeam şi eram fascinat de ea pentru că, practic, în tot ce 
spunea şi făcea era ceva ciudat şi tulburător, aproape 
înspăimântător. 

La fel cu „săracii cu duhul", despre care spunea că ţin de Isus 
din Nazaret, dar că este multă sărăcie a duhului şi printre noi, 
evreii din lerusalim, şi nu neapărat în sensul la care se gândea 
„Omul Acela". Sau cu cei „săraci cu duhul" care apar în poezia 
lui Bialik „Soarta noastră fie aceeaşi", care în realitate sunt cei 
treizeci şi şase de drepţi ce păstrează viu universul. Altă dată 
mi-a citit poezia lui Bialik despre tatăl său cel cu sufletul curat, a 
cărui viaţă s-a împotmolit în mizeria cârciumilor, însă el însuşi a 
rămas neatins de mizerie şi necurăţenie. Doar fiul lui, poetul, a 
fost atins de ele, şi încă cum!, aşa cum scrie Bialik însuşi în 


primele două versuri din „Tatăl meu", în care nu vorbeşte decât 
despre el însuşi şi necurăţenia sa, chiar înainte de a începe să 
ne spună despre tatăl, său. Ei i se părea ciudat că învățații n-au 
observat că poezia despre viaţa curată a tatălui începe de fapt 
cu o mărturisire atât de amară a necurăţeniei vieţii fiului. 

Sau poate că ea n-a spus toate acestea; la urma urmei, nu 
şedeam acolo cu un creion şi un carnet, scriind tot ce-mi 
spunea. Şi au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani. 
Multe dintre cele auzite de la Zelda în acea vară îmi depăşeau 
înţelegerea, însă zi de zi ea ridica mai sus ştacheta înţelegerii 
mele. 

De exemplu, îmi amintesc că mi-a spus despre Bialik, despre 
copilăria lui, dezamăgirile şi dorurile lui neîmplinite. Chiar şi 
lucruri care îmi depăşeau vârsta. Printre alte poezii, cu siguranţă 
mi-a citit „Tatăl meu" şi mi-a vorbit despre ciclurile curăţeniei şi 
necurăţeniei. 

Dar ce anume a spus? 

Acum, în biroul meu din Arad, într-o zi de vară de la sfârşitul lui 
iunie 2001, încerc să reconstruiesc sau mai degrabă să ghicesc, 
să evoc, aproape să recreez din nimic: la fel cu acei paleontologi 
de la muzeul de istorie naturală care pot reconstrui un dinozaur 
întreg după două sau trei oase. 

Imi plăcea felul în care domnişoara învăţătoare Zelda aşeza un 
cuvânt lângă altul. Uneori punea un cuvânt obişnuit, de fiecare 
zi, alături de alt cuvânt care era şi el destul de obişnuit, şi, dintr- 
odată, pur şi simplu pentru că se aflau alături două cuvinte 
obişnuite care în mod normal nu stăteau alături, un fel de 
scânteie electrică ţâşnea între ele şi mă lăsa fără suflare. 

Pentru prima oară mă gândesc la o noapte în care constelaţiile 
sunt doar un zvon... 

In vara aceea Zelda era încă nemăritată, însă uneori apărea în 
curte un bărbat; nu mi se părea tânăr, şi după înfăţişare era un 
evreu evlavios. Pe când trecea printre noi sfâşia fără să-şi dea 
seama mulţimea de invizibile pânze de păianjen ale dimineţii 
care se ţesuseră între noi doi. Uneori îmi arunca o rămăşiţă de 
zâmbet şi, stând cu spatele la mine, purta cu domnişoara 
învăţătoare Zelda o discuţie care dura şapte ani, dacă nu 
şaptezeci şi şapte. Şi în idiş, ca să nu înţeleg o boabă. O dată 
sau de două ori a reuşit chiar să-i smulgă un hohot de râs 
copilăresc, cum n-am reuşit niciodată să scot de la ea. Nici 


măcar în vise. Disperat, îmi imaginam în amănunt betoniera 
zgomotoasă care s-a agitat la capătul străzii Malachi timp de 
câteva zile: azvârleam trupul bufonului ăstuia în pântecele 
betonierei, în zori, după ce îl omorâsem la miezul nopţii. 

Eram un copil al cuvintelor. Un vorbitor fără răgaz, neobosit. 
Chiar înainte de a face ochi, dimineaţa, începusem o cuvântare 
care continua aproape fără întrerupere până ce se stingea 
lumina seara şi, mai departe, în somn. 

Dar nu aveam pe nimeni care să mă asculte. Pentru ceilalţi 
copii de vârsta mea, tot ce ziceam suna a swahili sau a 
păsărească, iar în ce priveşte adulţii, cu toţii ţineau şi ei 
cuvântări, la fel ca mine, de dimineaţa până seara, şi nici unul 
nu-i asculta pe ceilalţi. Nimeni nu asculta pe nimeni la lerusalim 
în vremea aceea. Şi poate că nici măcar nu se ascultau cu 
adevărat pe ei înşişi (în afară de bunul meu bunic Aleksandr, 
care putea să asculte cu atenţie şi chiar îi făcea multă plăcere 
ceea ce auzea, dar nu asculta decât doamnele, nu pe mine). 

Prin urmare, nu exista în toată lumea nici măcar o ureche 
deschisă spre mine, cu foarte rare excepţii. Şi chiar dacă cineva 
catadicsea să mă asculte, se plictisea de mine după două-trei 
minute, cu toate că pretindea, politicos, că ascultă în 
continuare, şi chiar se prefăcea că se delectează. 

Doar Zelda, învăţătoarea mea, mă asculta. Nu ca o mătuşă 
amabilă care oferă de milă, cu un aer obosit, o ureche 
cunoscătoare unui tânăr turbat care îşi iese brusc din fire în faţa 
ei. 

Nu, mă asculta lent şi serios, ca şi cum ar fi învăţat de la mine 
lucruri care o încântau sau îi trezeau curiozitatea. 

Mai mult, Zelda, învăţătoarea mea, îmi făcea onoarea de a-mi 
aţâţa cu blândeţe flăcările atunci când voia să vorbesc, punând 
crenguţe pe rugul meu, dar când se sătura nu şovăia să zică: 

— E destul. Te rog să nu mai vorbeşti. 

Alţi oameni încetau să asculte după trei minute, dar mă lăsau 
să trăncănesc în voie timp de o oră sau mai mult, pretinzând în 
tot acest timp că ascultă, în vreme ce se gândeau la ale lor. 

Toate acestea se petreceau după sfârşitul clasei a doua, după 
ce terminasem cu şcoala „Tărâmul Copiilor" şi înainte să încep 
cursurile la Tachkemoni. Nu aveam decât opt ani, dar mă 
obişnuisem deja să citesc ziare, buletine şi tot felul de reviste, 
peste cele o sută sau două de cărţi pe care le devorasem până 


atunci (aproape orice îmi cădea în mâini, de-a valma: 
scormoneam prin biblioteca tatii şi ori de câte ori dădeam peste 
o carte scrisă în ebraica modernă îmi înfigeam colții în ea şi o 
luam să o mursec în ungherul meu). 

De asemenea, scriam poezii: despre batalioane evreieşti, 
despre luptătorii din ilegalitate, despre losua cuceritorul, chiar şi 
despre un gândac strivit sau tristeţea toamnei. Dimineaţa îi 
arătam poeziile acestea Zeldei, învăţătoarea mea, iar ea le 
mânuia cu grijă, ca şi cum ar fi fost conştientă de răspunderea 
ei. 

Nu-mi mai amintesc ce spunea despre fiecare. De fapt, am 
uitat şi poeziile. 

Dar îmi amintesc ce mi-a spus despre poezii şi sunete: nu 
despre sunetul vocilor de sus care glăsuiesc în sufletul poetului, 
ci despre diferitele sunete pe care le scot unele cuvinte: de 
exemplu, „foşnind" e un cuvânt care şopteşte, „strident'" e un 
cuvânt care ţipă, cuvântul „mârâit" are un sunet adânc, gros, în 
vreme ce „ton" are un sunet delicat, iar cuvântul „zgomot" este 
el însuşi zgomotos. Şi aşa mai departe. Avea un întreg repertoriu 
de cuvinte cu sunetele lor şi îi cer acum memoriei mele mai 
mult decât e în stare să ofere. 

Poate că am auzit şi asta de la Zelda, învăţătoarea mea, în 
acea vară în care eram apropiaţi: dacă vrei să desenezi un 
copac, desenează doar câteva frunze. Nu-i nevoie să le desenezi 
pe toate. Dacă desenezi un om nu trebuie să desenezi fiecare fir 
de păr. Insă în această privinţă nu era consecventă: zicea că 
într-un loc sau altul am scris un pic prea mult, în vreme ce altă 
dată zicea că de fapt ar fi trebuit să scriu un pic mai mult. Dar 
cum să-ţi dai seama? Răspunsul îl caut şi în ziua de azi. 

Domnişoara învăţătoare Zelda mi-a dezvăluit, de asemenea, o 
ebraică pe care n-o mai întâlnisem niciodată, în casa 
profesorului Klausner, la noi acasă, pe stradă sau în vreuna 
dintre cărţile pe care le citisem până atunci, o ebraică stranie, 
anarhică, ebraica din poveştile cu sfinţi, din povestirile hasidice, 
din proverbe, ebraica plămădită cu idiş, încălcând toate regulile, 
încurcând  masculinul cu femininul, trecutul cu prezentul, 
pronumele cu adjectivele, o ebraică neglijentă, chiar 
dezarticulată. Dar câtă viaţă era în acele povestiri! Intr-o 
poveste despre zăpadă, scrisul însuşi părea format din cuvinte 
îngheţate. Intr-o poveste despre focuri, cuvintele însele 


scăpărau. Şi ce dulceaţă ciudată, hipnotică, era în povestirile ei 
despre tot felul de fapte miraculoase! 

De parcă autorul şi-ar fi înmuiat pana în vin: cuvintele se 
clătinau şi ţi se împleticeau în gură. 

Domnişoara învăţătoare Zelda mi-a mai deschis în acea vară 
nişte cărţi de poezie care nu erau deloc, dar deloc potrivite 
pentru cineva de vârsta mea: poezii de Leah Goldberg, Uri Tsvi 
Greenberg, Yocheved Bat-Miriam, Esther Raab şi Y.Z. Rimon. 

De la ea am învăţat că există unele cuvinte care trebuie să fie 
înconjurate de tăcere deplină, ca să aibă suficient spaţiu, ca 
atunci când pui pe perete tablouri şi sunt unele care nu suportă 
să aibă vecini. 

Am învăţat foarte multe de la ea, în clasă şi de asemenea în 
curtea ei. Se pare că nu avea nimic împotrivă să-şi împartă cu 
mine unele secrete. 

Insă numai unele. De exemplu, nu am avut habar şi nu mi-a 
dat niciodată de înţeles că pe lângă învăţătoarea mea mai era şi 
poeta Zelda, unele dintre poeziile căreia fuseseră publicate în 
suplimente literare şi în una sau două reviste puţin cunoscute. 

Nu ştiam că, la fel ca mine, era singură la părinţi. Nici că era 
înrudită cu o celebră dinastie de rabini hasidici, că era verişoară 
primară cu Lubavitcher Rebbe, Mehachem Mendel Schneersohn 
(taţii lor erau fraţi). Şi nu ştiam că făcuse şi cursuri de desen sau 
că făcea parte dintr-un grup de teatru şi nici măcar că se bucura 
de o oarece faimă în micile cercuri de iubitori ai poeziei. Nu-mi 
închipuiam că rivalul meu, celălalt adorator al ei, era rabinul 
Chaim Mişkovski sau că după doi ani de la vara noastră, a ei şi a 
mea, avea să se însoare cu ea. Nu ştiam aproape nimic despre 
ea. 

La începutul toamnei lui 1947 am intrat în clasa a treia la 
Şcoala Băieţilor Evlavioşi Tachkemoni. Viaţa mi s-a umplut de noi 
emoţii puternice. Şi, oricum, nu se cuvenea să mă mai ţin ca un 
bebeluş de fusta unei învăţătoare din clasele primare: vecinii 
ridicau din sprâncene, copiii lor începuseră să râdă de mine şi 
chiar şi eu râdeam de mine. Ce nu-i în ordine cu tine de tot fugi 
la ea în fiecare dimineaţă? Cum o să-ţi şadă când tot cari ierul o 
să înceapă să vorbească despre băiatul cel aiurit care îi strânge 
rufele de pe sârmă şi îi mătură curtea şi probabil chiar visează 


să se însoare cu ea în toiul nopţii, când strălucesc stelele? 
* 


La câteva săptămâni după asta au izbucnit la lerusalim ciocniri 
violente, apoi au venit războiul, bombardamentul, asediul şi 
foametea. M-am îndepărtat de domnişoara învăţătoare Zelda. 

Nu mai fugeam la ea în fiecare dimineaţă la şapte, bine spălat 
şi cu părul lipit de cap, ca să şedem împreună în curtea ei. Nu-i 
mai duceam poeziile pe care le scrisesem în noaptea dinainte. 

Dacă ne întâlneam pe stradă mormăiam în grabă „Bună 
dimineaţa, ce mai faceţi, domnişoară învăţătoare Zelda", fără 
semnul întrebării, şi fugeam fără să aştept răspunsul. Îmi era 
ruşine de tot ce se petrecuse. Şi îmi mai era ruşine şi de felul în 
care am părăsit-o dintr-odată, fără să mă ostenesc măcar să-i 
spun că am părăsit-o şi fără să-i dau măcar o explicaţie. Şi îmi 
era ruşine de gândurile ei, pentru că ea ştia cu siguranţă că în 
gândurile mele încă nu am părăsit-o. 

După care ne-am eliberat în sfârşit de Kerem Avraham. 

Ne-am mutat în Rehavia, zona la care visa tata. Apoi mama a 
murit, iar eu m-am dus să trăiesc şi să muncesc în kibbutz. 

Voiam să las lerusalimul în urma mea o dată pentru totdeauna. 

Toate legăturile erau tăiate. Din când în când dădeam peste o 
poezie a Zeldei într-o revistă şi aşa ştiam că mai trăieşte şi că 
mai este încă o persoană cu sentimente. Însă de la moartea 
mamei dădeam înapoi în faţa tuturor sentimentelor şi mai ales 
voiam să mă ţin departe de femeile cu sentimente. În general. 

In anul în care mi-a apărut cea de-a treia carte, Soţul meu, 
Michael, a cărei acţiune se desfăşoară mai mult sau mai puţin în 
cartierul nostru, a apărut şi primul volum de poezii al Zeldei, 
Tihnă. M-am gândit să-i scriu câteva cuvinte de felicitare, dar n- 
am făcut-o. M-am gândit să-i trimit cartea mea, dar n-am făcut- 
o. De unde să ştiu dacă mai locuieşte pe strada Zephaniah sau 
s-a mutat altundeva? In orice caz, am scris Soţul meu, Michael 
ca pentru a trage o linie între mine şi lerusalim, nu ca pentru a 
intra din nou în legătură cu ea. Printre poeziile din Tihnă am 
descoperit familia domnişoarei învăţătoare Zelda şi i-am întâlnit 
şi pe unii dintre vecinii noştri. Apoi i-au apărut alte două cărţi de 
poezie, Carmelul invizibil şi Nici munte, nici foc, care au stârnit 
iubirea a mii de cititori şi i-au adus premii literare de prestigiu şi 
salve de aplauze de care domnişoara învăţătoare Zelda, o 
femeie singuratică, pare să se fi ferit şi la care părea indiferentă. 

Tot lerusalimul din copilăria mea, în ultimii ani ai guvernării 
britanice, stătea acasă şi scria. In acea vreme puţină lume avea 


radio şi nu existau televizoare, videocasetofoane, CD-playere, 
internet sau e-mail. Dar toată lumea avea un creion şi un carnet 
de notițe. 

Intregul oraş era încuiat în casă la opt seara, din cauza 
restricţiilor de circulaţie britanice, iar în serile în care nu erau 
restricţii de circulaţie Ierusalimul se încuia de bunăvoie, iar pe 
afară nu se mişcau decât vântul, pisicile vagaboande şi bălțile 
de lumină ale felinarelor. Şi chiar şi acestea se ascundeau în 
umbre când trecea pe lângă ele un jeep englezesc care patrula 
pe străzi cu proiectorul şi puşca lui. Serile erau mai lungi, pentru 
că soarele şi luna se mişcau mai încet, şi lumina electrică era 
chioară, pentru că toată lumea era săracă: făcea economie la 
becuri şi la iluminare. Şi uneori curentul era tăiat câteva ore sau 
câteva zile, iar viaţa continua la lumina lămpilor cu parafină 
pline de funingine şi a lumânărilor. Ploile de iarnă erau şi ele 
mult mai puternice ca acum şi împreună cu ele băteau în 
obloanele ferecate pumnii vântului şi ecourile tunetului. 

Aveam un ritual de seară al încuierii în casă. Tata ieşea să 
închidă obloanele (nu puteau fi închise decât din exterior); intra 
cu vitejie între fălcile ploii, întunericului şi primejdiilor neştiute 
ale nopţii, ca acei bărbaţi hirsuţi din epoca de piatră care ieşeau 
cu îndrăzneală din peşterile lor calde ca să caute hrană sau să-şi 
apere femeile şi copiii sau ca pescarul din Bătrânul şi marea; 
aşa mergea tata singur să înfrunte elementele feroce, 
acoperindu-şi capul cu un sac gol în vreme ce se confrunta cu 
necunoscutul. 

In fiecare seară, când se întorcea din Operaţiunea Obloane, 
încuia pe dinăuntru uşa de la intrare şi punea bara la locul ei: pe 
tocul uşii, în amândouă părţile, erau fixate scoabe, şi în ele tata 
aşeza bara de fier plată care păzea uşa de jefuitori sau de 
invadatori. Zidurile groase de piatră ne apărau de rău, împreună 
cu obloanele de fier şi cu muntele întunecat care stătea greoi de 
cealaltă parte a zidului din spate, păzindu-ne ca un luptător 
gigantic şi taciturn. Întreaga lume din jur era încuiată afară şi în 
cabina noastră blindată nu eram decât noi trei, soba şi pereţii 
acoperiţi de cărţi din podea până-n tavan. Aşa era etanşat 
întregul apartament în fiecare seară şi se scufunda încet, ca un 
submarin, sub suprafaţa iernii. Pentru că imediat lângă noi 
lumea se sfârşea brusc: ieşeai din curtea din faţă şi o luai la 
stânga, la vreo două sute de metri mai departe, în capătul 


străzii Amos, coteai iar la stânga, mai mergeai trei sute de 
metri, până în dreptul ultimei case de pe strada Zephaniah, şi 
acela era şi capătul străzii şi capătul oraşului şi capătul lumii. 
Mai departe nu erau decât coaste sterpe, bolovănoase, în 
întunericul gros, râpe, peşteri, munţii goi, văi, sate din piatră, 
întunecate, biciuite de ploaie: 

Lifta, Shuafat, Beit Iksa, Beit Hanina, Nebi Samwil. 

Şi aşa, în fiecare seară, toţi locuitorii lerusalimului se încuiau în 
casele lor, la fel ca noi, şi scriau. Profesorii şi cărturarii din 
Rehavia, Talpiot, Beit Hakerem şi Kiriat Shemuel, poeţii şi 
prozatorii, ideologii, rabinii, revoluționarii, apocalipsiştii şi 
intelectualii. Dacă nu scriau cărţi, scriau articole. Dacă nu scriau 
articole, scriau versuri sau compuneau tot felul de pamflete şi 
manifeste. Dacă nu scriau afişe ilegale împotriva englezilor 
scriau scrisori către ziare. Sau îşi trimiteau scrisori unul altuia. 
Tot lerusalimul stătea seara aplecat peste o coală de hârtie, 
corectând, ştergând, scriind şi cizelând. Unchiul Joseph şi 
domnul Agnon, de o parte şi de alta a străduţei lor din Talpiot. 
Bunicul Aleksandr şi domnişoara învăţătoare Zelda. Domnul 
Zarchi, domnul Abramski, profesorul Buber, profesorul Scholem, 
profesorul Bergman, domnul Toren, domnul Netanyahu, domnul 
Wislawski şi poate chiar şi mama mea. Tata făcea cercetare şi 
scotea la lumină motivele sanscrite care se strecuraseră în epica 
naţională lituaniană sau influenţele homerice asupra poeziei 
ruşilor albi. Ca şi cum ar fi înălţat în noapte periscopul micului 
nostru submarin şi ar fi privit spre Danzig sau Slovacia. Vecinul 
nostru din dreapta, domnul Lemberg, şedea şi îşi scria amintirile 
în idiş, în vreme ce vecinii noştri din stânga, familia Bukovski, 
probabil că scriau şi ei în fiecare seară, ca şi Rosendorffii de 
deasupra şi familia Stich de peste drum. Numai muntele, vecinul 
de dincolo de zidul din spate, tăcea întotdeauna şi nu scria nici 
măcar un rând. 

Cărţile erau firavul cablu de siguranţă care lega submarinul 
nostru de lumea de afară. Eram înconjurați din toate părţile de 
munţi, peşteri şi deserturi, englezi, arabi şi luptători din 
ilegalitate, rafale de mitraliere în noapte, explozii, ambuscade, 
arestări, razii, groaza înăbușită de ceea ce ne mai aştepta în 
zilele următoare. Printre toate acestea firavul cablu de siguranţă 
încă se mai încolăcea către lumea adevărată. În lumea 
adevărată erau lacul şi pădurea, cabana, câmpul şi pajiştea, 


precum şi palatul cu turlele, cornişele şi frontoanele lui. Acolo 
căminul, împodobit cu aur, catifea şi cristal, era luminat de 
candelabre cu o mulţime de lumini la fel cu cele şapte ceruri. 

În acei ani, cum am spus, speram că atunci când o să fiu mare 
o să fiu o carte. 

Nu un scriitor, ci o carte. Şi asta de frică. 

Întrucât cei ale căror rubedenii nu ajunseseră în Israel 
începeau să priceapă că nemţii i-au omorât pe toţi. Teama 
bântuia prin lerusalim, dar oamenii se străduiau din răsputeri să 
o îngroape adânc în piepturile lor. Tancurile lui Rommel au ajuns 
aproape la porţile Ţării Israelului. Avioanele italiene au 
bombardat Tel Avivul şi Haifa în timpul războiului. Şi cine ştie ce 
ne-ar putea face englezii înainte de a pleca. lar după ce pleacă, 
hoarde de arabi setoşi de sânge, milioane de musulmani fanatici 
cu siguranţă o să ne măcelărească pe toţi în câteva zile. N-o să 
lase viu nici măcar un prunc. 

Fireşte, adulţii aveau mare grijă să nu vorbească despre ororile 
astea în faţa copiilor. În orice caz, nu în ebraică. Dar uneori se 
strecura câte un cuvânt sau cineva ţipa în somn. Toate 
apartamentele noastre erau micuţe şi înghesuite ca nişte colivii. 
Seara, după ce se stingea lumina, îi puteam auzi şoptind în 
bucătărie, în vreme ce beau ceai cu biscuiţi, şi am prins din zbor 
Chelmno, nazişti, Vilna, partizani, Aktionen, lagăre de 
exterminare, trenuri ale morții, unchiul David, mătuşa Malka şi 
verişorul Daniel, care era de o vârstă cu mine. 

Cumva, teama a pătruns în mine. Copiii de vârsta ta nu apucă 
întotdeauna să crească. Uneori oameni răi vin şi îi ucid în leagăn 
sau la grădiniţă. Pe strada Nehemiah era cândva un legător de 
cărţi care avusese o depresie şi ieşea pe balcon şi ţipa, evrei, 
ajutor, iute, în curând o să ne ardă pe toţi. Aerul era greu de 
atâta groază. Şi poate că bănuiam deja cât de uşor e să ucizi 
oameni. 

Nici cărţile nu sunt greu de ars, e adevărat, dar dacă atunci 
când mă fac mare o să fiu o carte erau multe şanse ca măcarun 
exemplar să reuşească să supravieţuiască, dacă nu aici, atunci 
în vreo altă ţară, în vreun oraş, în vreo bibliotecă dosnică, într-un 
colţ al unei etajere uitate de oameni şi de Dumnezeu. La urma 
urmei, am văzut cu ochii mei cum cărţile reuşesc să se pitească 
în întunericul prăfos dintre rafturile ticsite, sub mormane de 


articole tipărite separat şi jurnale, sau îşi găsesc o ascunzătoare 
în spatele altor cărţi... 

După vreo treizeci de ani, în 1976, am fost invitat să petrec 
câteva luni la lerusalim şi să ţin câteva cursuri ca invitat al 
Universităţii Ebraice. Mi s-a oferit o garsonieră în campusul de 
pe Muntele Scopus şi în fiecare dimineaţă lucram la povestirea 
„Domnul Levi" din Dealul sfatului nelegiuit. Povestea se petrece 
pe strada Zephaniah, la sfârşitul Mandatului Britanic, aşa că m- 
am dus să mă plimb pe strada Zephaniah şi pe străzile 
învecinate, ca să văd ce s-a schimbat de atunci. Şcoala 
Particulară „Tărâmul Copiilor" fusese închisă de mult. Curțile 
erau pline de gunoaie. Pomii fructiferi muriseră. Învăţătorii, 
funcţionarii, traducătorii şi casierii, legătorii de cărţi, intelectualii 
casnici şi scriitorii de scrisori către ziar dispăruseră în cea mai 
mare parte, şi cartierul s-a umplut de-a lungul anilor cu evrei 
ultraortodocşi săraci. Aproape toate numele vecinilor noştri 
dispăruseră de pe cutiile de scrisori. Singura persoană 
cunoscută pe care am văzut-o a fost doamna Stich, mama 
invalidă a lui Menuchele Stich, fata cu gheb căreia îi ziceam 
Nemucheleh, „Pitica"; am zărit-o de departe, picotind pe un 
taburet într-o curte dosnică, în apropierea lăzilor de gunoi. Toate 
zidurile erau împodobite cu ghirlande de manifeste care fluturau 
prin aer pumni anemici şi îi amenințau pe păcătoşi cu diferite 
forme de moarte nefirească: „Hotarele decenţei au fost 
încălcate", „Am suferit o mare pierdere", „Nu vă atingeţi de cei 
sfinţiţi", „Pietrele din zid strigă împotriva decretului nelegiuit", 
„Cerul vede cumplita ticăloşie cum n-a mai fost vreodată în 
Israel" şi tot aşa. 

Timp de treizeci de ani n-o mai văzusem pe învăţătoarea mea 
din clasa a doua de la Şcoala Particulară „Tărâmul Copiilor" şi 
iată-mă acum deodată în pragul ei. In locul lăptăriei care îi 
aparţinea domnului Langermann, care ne vindea lapte din 
bidoane de metal rotunde şi grele, partea din faţă a clădirii era 
ocupată acum de o prăvălie ultraortodoxă care vindea tot soiul 
de mărunţişuri, ţesături, nasturi, copci, fermoare şi cârlige 
pentru perdele. Cu siguranţă că domnişoara învăţătoare Zelda 
nu mai locuia aici? 

Dar iată-i cutia de scrisori, cea din care când eram mic îi 
pescuiam corespondenţa, pentru că lacătul ruginise şi nu mai 
putea fi deschis. Acum uşiţa era deschisă: cineva, cu siguranţă 


un bărbat, trebuie să fi fost mai nerăbdător decât domnişoara 
învăţătoare Zelda şi decât mine şi a smuls de-a binelea lacătul. 
Se schimbase şi numele: în loc de „Zelda Schneersohn'" era 
acum „Schneersohn Mişkovski". Nici Zelda, dar nici cratimă sau 
„ŞI . 

Şi ce mă fac dacă soţul ei e cel care îmi deschide uşa? Ce aş 
putea să-i spun lui? Sau ei? 

Aproape că am dat bir cu fugiţii, ca un adorator speriat dintr- 
un film comic. (Nu ştiusem că a fost măritată sau că a rămas 
văduvă, nu mă gândisem că aveam opt ani când am părăsit 
apartamentul ei şi acum am treizeci şi şapte, mai mult decât 
avea ea când am părăsit-o.) 

Şi de data aceasta, ca şi atunci, era dimineaţa, destul de 
devreme. 

Chiar că ar fi trebuit să o sun înainte de a veni să o văd. Sau 
să-i fi scris un bilet. Poate că e supărată pe mine? Poate că nu 
m-a iertat pentru că am lăsat-o baltă? Pentru această tăcere 
îndelungată? Pentru că nu am felicitat-o nici pentru publicarea 
cărţilor sale, nici pentru premiile literare pe care le-a câştigat? 

Poate că, la fel ca alţi câţiva locuitori din lerusalim, îmi poartă 
pică pentru că în Soţul meu, Michael am scuipat în fântâna din 
care băusem. Poate că s-a schimbat atât de mult încât e de 
nerecunoscut? Şi dacă e cu totul altă femeie acum, după 
douăzeci şi nouă de ani? 

Am stat în faţa uşii vreo zece minute, m-am dus în curte, am 
fumat o ţigară sau două, am atins sârma de rufe de pe care 
strângeam cândva fustele ei modeste, cafenii sau cenuşii. Am 
recunoscut bucata de pavaj pe care am crăpat-o eu însumi, 
când am încercat să sparg migdale cu o piatră. Şi m-am uitat 
peste acoperişurile roşii ale cartierului bucharian către dealurile 
pustii care fuseseră la nord. Insă acum dealurile nu mai erau 
pustii, ci acoperite de case: Ramot Eshkol, Maalot Dafna, Givat 
Hamivtar, Dealul Francez şi Dealul Muniţiei. 

Dar ce ar trebui să-i spun? Bună ziua, dragă domnişoară 
învăţătoare Zelda? Sper că nu vă deranjez. Numele meu este, 
hm, cutare şi cutare? Bună dimineaţa, doamnă Schneersohn 
Mişkovski? V-am fost cândva elev, nu ştiu dacă vă amintiţi? 

Vă rog să mă iertaţi, aş putea să vă răpesc doar câteva 
minute? 


Îmi place poezia dumneavoastră? încă arătaţi minunat? Nu, n- 
am venit să vă iau un interviu? 

Probabil că uitasem cât de întunecoase erau la lerusalim 
apartamentele micuţe de la parter, chiar şi într-o dimineaţă de 
vară. 

Întunecimea mi-a deschis uşa: întunecimea plină de mirosuri 
cafenii. Şi din întunecime vocea proaspătă pe care mi-o 
aminteam, vocea unei fete pline de încredere care iubea 
cuvintele, mi-a spus: 

— Intră, Amos. 

Şi imediat după aceea: 

— Probabil că vrei să şedem afară, în curte? 

Şi apoi: 

— Îţi place limonada nu prea concentrată. 

Şi apoi: 

— Trebuie să mă corectez: îţi plăcea limonada nu prea 
concentrată. Poate că de atunci s-a schimbat ceva. 

Fireşte,  reconstruiesc din memorie acea dimineaţă şi 
conversaţia noastră - ca şi cum aş încerca să restaurez o clădire 
veche, ruinată, pe baza a şapte sau opt pietre care mai sunt în 
picioare. Însă printre cele câteva pietre rămase exact aşa cum 
erau, nici reconstruite, nici inventate, sunt aceste cuvinte: 
„Trebuie să mă corectez... Poate că de atunci s-a schimbat 
ceva". 

Este exact ceea ce mi-a spus Zelda în acea dimineaţă de vară, 
de la sfârşitul lui iunie 1976. La douăzeci şi nouă de ani după 
vara noastră de miere. Şi cu douăzeci şi cinci de ani înainte de 
dimineaţa de vară în care scriu această pagină (în biroul meu 
din Arad, pe un caiet plin de ştersături, pe 30 iulie 2001: prin 
urmare, aceasta este o amintire a unei vizite care avea şi ea 
rostul, în acel moment, să evoce o amintire sau să zgândăre răni 
vechi. In toate aceste amintiri, sarcina mea este cam ca a celui 
care încearcă să construiască ceva din pietre vechi pe care le 
scoate din ruinele a ceva ce fusese la vremea lui construit cu 
pietrele dintr-o ruină). 

— Trebuie să mă corectez, a spus domnişoara învăţătoare 
Zelda. Poate că de atunci s-a schimbat ceva. 

Ar fi putut să o spună în atât de multe feluri. De exemplu, ar fi 
putut spune: Poate că nu-ţi mai place limonada? Sau: Poate că 


acum îţi place foarte concentrată? Sau ar fi putut să întrebe, 
simplu: Ce ai vrea să bei? 

Era o persoană care iubea precizia. Intenţia ei a fost să facă 
aluzie pe loc, cu bucurie, fără urmă de amărăciune, la trecutul 
nostru particular, al ei şi al meu (limonada nu prea concentrată), 
dar să o facă fără să subordoneze prezentul trecutului („Poate 
că de atunci s-a schimbat ceva?" - cu semnul întrebării - 
oferindu-mi astfel posibilitatea alegerii şi de asemenea 
împărțind cu mine răspunderea pentru ceea ce va urma, pentru 
restul vizitei. Pentru care eu făcusem primul pas). 

Am spus (fireşte, nu fără un zâmbet): 

— Vă mulţumesc. Mi-ar plăcea nişte limonada ca înainte. 

Ea a spus: 

— Aşa îmi ziceam şi eu, dar am simţit că trebuie să întreb. 

Apoi am băut amândoi limonada de la gheaţă (în locul 
răcitorului era acum un frigider mic, un model învechit care îşi 
arăta vârsta). Ne-am lăsat pradă amintirilor. Intr-adevăr, îmi 
citise cărţile, şi eu pe ale ei, dar am trecut peste asta în cinci- 
şase fraze, ca şi cum ne-am fi grăbit să trecem de o porţiune de 
drum nesigură. 

Am vorbit despre ce s-a întâmplat cu soţii Nahlieli, Isabella şi 
Getzel. Despre alte cunoştinţe comune. Despre schimbările care 
au avut loc în Kerem Avraham. Părinţii mei şi răposatul ei soţ, 
care murise cu cinci ani înainte de vizita mea, au fost şi ei 
pomeniţi în fugă, apoi ne-am întors la ritmul de plimbare ca să 
vorbim despre Agnon şi poate şi despre Thomas Wolfe (Priveşte, 
îngere, către casă a fost tradusă cam pe atunci în ebraică, deşi 
se poate să o fi citit amândoi în engleză). Când ochii mi s-au 
obişnuit cu întunericul am fost uimit să văd cât de puţin se 
schimbase apartamentul. Oribila servantă cafenie, cu lacul ei 
gros, încă mai stătea ghemuită în colţul ei, ca un câine bătrân. 

Serviciul de ceai din porțelan încă dormita în spatele uşilor ei 
cu geamuri. Pe servantă erau fotografii cu părinţii Zeldei, care 
arătau mai tineri decât ea, şi portretul unui bărbat despre care 
mi-am închipuit că trebuie să fie soţul ei, dar tot am întrebat 
cine este. Ochii ei s-au luminat brusc şi au scânteiat ştrengar; 
mi-a zâmbit, ca şi cum tocmai am fi făcut împreună o poznă, 
apoi şi-a revenit şi a spus, simplu: 

— E Chaim. 


Masa cafenie rotundă părea că s-a împuţinat odată cu trecerea 
anilor. In bibliotecă erau cărţi de rugăciune vechi, cu coperte 
întunecate şi roase, şi câteva cărţi de religie noi, în splendide 
legături din piele cu incrustaţii aurite, precum şi istoria poeziei 
ebraice din Spania, de Schirmann, o mulţime de cărţi de poezie 
şi romane moderne în ebraică şi un rând de cărţi broşate. Când 
eram copil biblioteca asta mi se părea foarte, foarte mare; acum 
îmi ajungea doar până la umăr. Pe servantă şi pe rafturi erau 
sfeşnice de argint pentru Shabbat, câteva lămpi de Hanukkah, 
mici ornamente din lemn de măslin sau aramă, o plantă tristă 
într-un ghiveci pe comodă şi încă vreo două pe pervaz. Întreaga 
scenă era dominată de o lumină slabă saturată cu mirosuri 
cafenii: era, neîndoios, odaia unei femei credincioase. Nu un loc 
ascetic, ci unul retras şi reţinut şi cumva deprimant. Fusese, într- 
adevăr, după cum spusese ea, o schimbare. Nu pentru că 
îmbătrânise sau pentru că devenise iubită şi celebră, ci poate 
pentru că devenise sinceră. 

Şi totuşi, ea a fost întotdeauna o persoană care iubea precizia, 
sinceritatea şi seriozitatea interioară. E greu de explicat. 

N-am mai văzut-o niciodată după acea dimineaţă. Am auzit că 
s-a mutat în sfârşit într-o zonă nouă. Am auzit că în decursul 
vremii a avut multe prietene apropiate care erau mai tinere 
decât ea şi mai tinere decât mine. Am auzit că a avut cancer şi 
că într-o noapte de vineri din 1984 a murit în dureri cumplite. 
Dar nu m-am mai dus niciodată să o văd, nu i-am scris, nu i-am 
trimis nici o carte de-a mea şi n-am mai dat ochii cu ea, doar de 
vreo două ori în suplimente literare şi încă o dată, în ziua morţii 
ci, pentru mai puţin de o jumătate de minut, spre sfârşitul 
ştirilor de la televizor (şi am scris despre ea, şi odaia ei, în 
Aceeaşi mare). 

Când m-am ridicat să plec, s-a dovedit că tavanul coborâse 
odată cu trecerea anilor. Aproape că îmi atingea capul. 

Anii nu au schimbat-o prea mult. Nu devenise urâtă, sau grasă, 
sau stafidită, lumina din ochii ei încă mai scânteia câteodată, pe 
când vorbeam, ca un fascicul de raze trimis să-mi scotocească 
toate ungherele ascunse. Şi totuşi, ceva se schimbase. 

(la şi cum în deceniile în care n-am văzut-o domnişoara 
învăţătoare Zelda ajunsese să semene cu apartamentul ei de 
modă veche. 


Era ca un sfeşnic de argint, ca un sfeşnic licărind stins într-un 
vid întunecat. Şi aş vrea să mă exprim aici cât mai exact posibil: 
la acea ultimă întâlnire Zelda mi se părea la fel ca lumânarea, 
sfeşnicul şi ca vidul întunecat. 

In fiecare dimineaţă, puţin înainte sau după răsărit, obişnuiesc 
să ies ca să descopăr ce e nou în deşert. Deşertul începe aici, la 
Arad, la capătul străzii noastre. Un vânticel de dimineaţă de la 
est vine dinspre Munţii Edom, stârnind ici şi colo mici vârtejuri 
de nisip, care încearcă în van să se ridice de la pământ. 

Fiecare dintre ele luptă, îşi pierde forma de trombă şi în cele 
din urmă moare. Dealurile însele sunt încă ascunse de ceata 
care urcă dinspre Marea Moartă şi acoperă soarele ce răsare şi 
ţinuturile muntoase cu un văl cenuşiu, ca şi cum ar fi deja 
toamnă în loc de vară. Dar e o toamnă falsă: în vreo două ore 
aici o să fie iar uscat şi fierbinte. La fel ca ieri. La fel ca alaltăieri, 
ca acum o săptămână, ca acum o lună. 

Până atunci răcoarea nopţii rămâne la putere. E un miros 
plăcut de praf care s-a înmuiat în multă rouă, amestecat cu un iz 
de sulf, de excremente de capră, ciulini şi focuri de tabără 
stinse. Acesta este mirosul Ţării Israelului din vremuri 
imemoriale. Cobor în ued şi înaintez pe o cărare şerpuită către 
culmea dealului de pe care văd Marea Moartă, la aproape o mie 
de metri mai jos, la o distanţă de douăzeci şi cinci de kilometri. 

Umbra dealurilor de la est cade peste apă şi îi dă o culoare de 
aramă veche. Ici şi colo o rază ascuţită reuşeşte să străpungă o 
clipă norul şi să atingă marea. Ea răspunde cu o lucire orbitoare, 
ca şi cum în adâncuri s-ar fi dezlănţuit o furtună electrică. 

De aici până acolo se întind coaste goale de calcar presărate 
cu stânci negre. Printre aceste stânci, exact pe linia orizontului 
de pe creasta dealului din faţa mea, se află dintr-odată trei 
capre negre, iar printre ele stă în picioare o siluetă omenească 
nemişcată, înveşmântată în negru din cap până în picioare. O 
femeie beduină? Şi acela de lângă ea e un câine? Şi dintr-odată 
au dispărut cu toţii dincolo de linia dealurilor, femeia, caprele şi 
câinele. Lumina cenuşie te face să te îndoieşti de orice mişcare. 
Intre timp alţi câini dau glas în depărtare. Puțin mai de parte, 
printre stâncile de pe marginea cărării, zace un tub de obuz 
ruginit. Cum a ajuns aici? Poate că într-o noapte o caravană de 
cămile a contrabandiştilor a trecut pe aici, pe drumul dintre 
Sinai şi partea sudică a Muntelui Hebron, şi unul dintre 


contrabandişti a pierdut tubul sau l-a aruncat după ce s-a 
întrebat ce-ar putea face cu el. 

Acum poţi auzi până în străfunduri ale tăcerii deşertului. 

Nu este calmul dinainte de furtună, nici tăcerea de la sfârşitul 
lumii, ci o tăcere care doar acoperă altă tăcere, şi mai profundă. 

Stau acolo trei-patru minute, trăgând în piept tăcerea ca pe un 
miros. Apoi mă întorc. Merg înapoi în sus din ued până la capătul 
străzii mele, certându-mă cu un cor de căini mânioşi care încep 
să mă latre din fiecare grădină. Poate că îşi închipuie că ameninţ 
să ajut deşertul să cotropească oraşul. 

In ramurile primului copac din grădina primei case un întreg 
parlament de vrăbii e prins într-o dezbatere zgomotoasă, | 
iecare întrerupându-le pe celelalte cu ţipete asurzitoare: mai 
degrabă urlă decât ciripesc. Ca şi cum faptul că noaptea pleacă 
şi faptul că se crapă de ziuă ar fi evenimente fără precedent 
care justifică o întrunire urgentă. 

Pe stradă o maşină veche porneşte cu un acces de tuse 
răguşită, ca de fumător înrăit. Băiatul cu ziarele încearcă 
zadarnic să se împrietenească cu un câine neînduplecat. Un 
vecin îndesat, ars de soare, cu o tufă de păr cenuşiu pe pieptul 
gol, un colonel în retragere, al cărui trup pătrăţos îmi aminteşte 
de un cufăr de tablă, stă pe jumătate dezbrăcat, în pantaloni de 
trening albaştri, udând stratul de trandafiri din faţa casei sale. 

— Trandafirii dumneavoastră arată minunat. Bună dimineaţa, 
domnule Shmuelevici. 

— De ce-ar fi aşa bună? mă atacă el. A renunţat în sfârşit 

Shimon Perez să-i vândă lui Arafat toată ţara? 

Şi când remarc că unii văd lucrurile altfel adaugă cu 
amărăciune: 

— Se pare că un holocaust n-a fost de ajuns ca să învăţăm 
lecţia. Chiar numiţi dezastrul ăsta pace? Aţi auzit vreodată de 
Sudetenland? Sau de Munchen? Sau de Chamberlain? Ei bine? 

Am într-adevăr un răspuns amănunţit şi raţional la asta, dar 
mulţumită rezervelor de calm pe care mi le-am făcut mai 
devreme, în ued, schimb vorba: 

— Cineva cânta Sonata Lunii în casa dumneavoastră aseară, 
pe la opt. Treceam pe aici şi chiar m-am oprit să ascult câteva 
minute. Era fiica dumneavoastră? Cânta minunat. Vă rog să-i 
transmiteti. 


Trece furtunul la stratul următor şi îmi zâmbeşte ca un şcolar 
sfios care a fost ales brusc monitorul clasei, prin vot secret. „Nu 
era fiica mea", zice, „e plecată la Praga. Era fiica ei. Nepoata 
mea, Daniella. A ieşit a treia din întreaga Regiune Sudică în 
Concursul Tinerelor Talente. Deşi toată lumea, fără excepţie, 
zice că ar fi trebuit să fie a doua. Scrie şi poezii frumoase. 

Atât de sensibile. Aţi avea vreme să vă uitaţi la ele? Poate aţi 
putea să o încurajați un pic. Sau chiar să le trimiteţi la un ziar, 
să le publice. Ar trebui să le publice dacă le trimiteţi 
dumneavoastră." 

Îi promit domnului Shmuelevici că o să citesc poemele 
Daniellei când o să am timp. Bucuros. Cu siguranţă. De ce nu. 

N-aveţi pentru ce. 

În adâncul meu, înregistrez această promisiune ca pe o 
contribuţie la progresul păcii. Inapoi în biroul meu, cu o cană de 
cafea în mână şi ziarul de dimineaţă desfăcut pe canapea, stau 
la fereastră încă zece minute. Aud la ştiri despre o arăboaică de 
şaptesprezece ani care a fost rănită grav de o rafală de gloanţe, 
după ce a încercat să înjunghie un soldat israelian la un baraj de 
lângă Bethleem. Lumina din zori, care fusese amestecată cu o 
ceaţă cenuşie, a început să strălucească şi a devenit de un 
albastru dur, neînduplecat. 

Sub fereastra mea e o grădină mică, cu câteva tufe, o plantă 
căţărătoare şi un lămâi bolnăvicios: încă nu ştiu dacă o să 
trăiască sau o să moară, are frunzişul gălbejit şi trunchiul îndoit 
ca un braţ pe care cineva îl împinge spre spate. Cuvântul ebraic 
pentru „îndoit", care se întâmplă să înceapă cu literele AK, îmi 
aminteşte ce spunea tata, că toate cuvintele care încep cu AK 
înseamnă ceva rău. „Şi probabil aţi observat singur, înălţimea 
Voastră, că propriile voastre iniţiale, întâmplător sau nu, sunt tot 
AK." 

Poate că ar trebui să scriu azi un articol pentru Yediot 
Aharonot, ca să încerc să-i explic domnului Shmuelevici că 
părăsirea teritoriilor cucerite nu va slăbi Israelul, ci în realitate 
ne va întări. Şi că e o greşeală să vezi peste tot holocaustul şi pe 
Hitler şi Munchenul. 

Domnul Shmuelevici mi-a povestit odată, într-una dintre acele 
seri lungi de vară, când ţi se pare că lumina serii nu se va stinge 
niciodată, când şedeam amândoi în vestă şi sandale pe gardul 
grădinii lui, cum a fost dus în lagărul de exterminare Maidanek 


pe când avea vreo doisprezece ani, împreună cu părinţii, trei 
surori şi bunica lor, şi el a fost singurul care a supravieţuit. 

N-a vrut să-mi spună cum a supravieţuit. A promis că o să-mi 
spună altă dată. Dar de fiecare altă dată prefera să-mi deschidă 
ochii, ca să nu cred în pace, să nu mai fiu naiv, să-mi intre bine 
în cap că singurul lor scop era să ne măcelărească pe toţi şi că 
toate vorbele lor despre pace sunt o capcană sau o licoare 
adormitoare pe care întreaga lume îi ajută să o fiarbă şi să ne-o 
dea ca să ne adoarmă. La fel ca atunci. 

M-am hotărât să amân scrierea articolului. Un capitol 
neterminat al acestei cărţi mă aşteaptă pe birou, într-un 
morman de schiţe mâzgălite, note îmbâcsite şi jumătăţi de 
pagină pline de tăieturi. Este capitolul despre doamna 
învăţătoare Isabella Nahlieli de la Şcoala Elementară Particulară 
„Tărâmul Copiilor" şi oştirea ei de pisici. Va trebui să fac nişte 
concesii acolo şi să şterg unele incidente cu pisici şi cu Getzel 
Nahlieli, casierul. Au fost incidente tare amuzante, însă nu 
contribuie cu nimic la progresul povestirii. Contribuie? Progres? 
Nu ştiu ce poate contribui la progresul povestirii, pentru că încă 
nu am habar încotro se îndreaptă povestirea şi, de fapt, de ce ar 
avea nevoie de contribuţii. Sau de progres. 

Intre timp, ştirile de la ora zece s-au terminat, am băut a doua 
cană de cafea şi încă mă uit pe fereastră. O păsăruică frumoasă, 
turcoaz, se uită la mine o clipă-două din lămâi: se mişcă încolo şi 
încoace, sare de pe o ramură pe o rămurică şi face paradă cu 
penajul ei scânteietor în lumina bălţată cu umbră. Capul îi este 
aproape violet, gâtul e de un albastru închis, metalic, şi poartă o 
gingaşă vestă galbenă. Bun venit înapoi. Ce ai venit să-mi 
aminteşti în dimineaţa asta? Pe soţii Nahlieli? Poezia lui Bialik O 
rămurică a căzut pe un zid şi a aţipit? Pe mama, care stătea ore 
întregi la fereastră, cu un pahar cu ceai răcindu-i-se în mână, cu 
faţa către tufişul de rodii şi spatele către odaie? Gata. 

Trebuie să mă apuc de lucru. Acum trebuie să folosesc restul 
de calm pe care l-am adunat în ued în dimineaţa asta, înainte de 
răsăritul soarelui. 

La unsprezece merg cu maşina în oraş să rezolv una sau două 
treburi la poştă, la bancă, la clinică şi la papetărie. Un soare 
tropical pârjoleşte străzile cu copacii lor prăfuiţi, care arată 
firavi. Lumina deşertului s-a încins acum atât de tare că e 


aproape albă şi atât de crudă cu ochii tăi, că ei se transformă de 
bunăvoie în două crăpături înguste. 

E o coadă mică la bancomat şi alta la standul de ziare al lui 
Ouaknine. La Tel Aviv, în vacanţa de vară a lui 1950 sau 1951, 
nu departe de apartamentul în care locuiau mătuşica Haya şi 
unchiul Tsvi, vărul meu Yigal mi-a arătat un chioşc de ziare pe 
care îl ţinea fratele lui David Ben Gurion şi mi-a spus că oricine 
vrea poate merge pur şi simplu acolo să vorbească cu el, cu 
acest frate al lui Ben Gurion, care chiar seamănă mult cu el. Poţi 
chiar să-i pui întrebări. Cum ar fi, ce mai faceţi, domnule Gruen? 

Cât costă o napolitană cu ciocolată, domnule Gruen? O să fie 
curând alt război, domnule Gruen? Singurul lucru pe care nu 
trebuie să-l faci e să-l întrebi despre fratele lui. Asta e. Pur şi 
simplu nu-i place să fie întrebat despre fratele lui. A 

Am fost foarte invidios pe oamenii din Tel Aviv. In Kerem 
Avraham nu aveam nici o celebritate sau măcar fraţi ai 
celebrităților. Nu-i aveam decât pe Profeţii Mici în numele 
străzilor noastre: strada Amos, strada Obadiah, strada 
Zephaniah, Haggai, Zechariah, Nahum, Malachi, Joel, Habakkuk, 
Hosea, Micali şi Jonah. Toată trupa. 

Un emigrant rus stă în picioare la colţul pieţii din centrul 

Aradului. Cutia viorii e deschisă în faţa lui, pe caldarâm, pentru 
bani. Melodia e liniştită, sfăşietoare, amintind de pădurile de 
brazi cu cabane, pâraie şi pajişti, care îmi aduc în minte 
poveştile mamei, pe când ea şi cu mine şedeam împreună 
alegând linte sau curăţând mazăre în bucătărioara noastră 
mânjită cu funingine. 

Însă aici, în piaţa din centrul Aradului, lumina deşertului alungă 
stafiile şi împrăştie orice amintire a pădurilor de brazi şi a 
toamnelor ceţoase. Muzicianul, cu chica lui cenuşie şi mustaţa 
groasă şi albă îmi aminteşte un pic de Albert Einstein şi un pic şi 
de profesorul Samuel Hugo Bergman, care i-a predat mamei 
mele filozofia pe Muntele Scopus; de fapt am asistat eu însumi 
la nişte cursuri ale sale de neuitat, în 1961, în campusul Givat 
Ram, despre istoria filozofiei dialogice de la Kierkegaard la 
Martin Buber. 

lată două tinere, care poate că se trag din nordul Africii, una 
dintre ele foarte slabă, cu bluză aproape transparentă şi fustă 
roşie, cealaltă într-un costum cu pantalon plin de cordoane şi 


catarame. Se opresc în faţa muzicianului şi îl ascultă un minut 
sau două cum cântă. El cântă cu ochii închişi şi nu-i deschide. 

Femeile şoptesc între ele, îşi deschid poşetele şi fiecare pune 
în cutie câte un shekel. 

Femeia cea slabă, a cărei buză de sus e un pic ridicată spre 
nas, zice: 

— Dar de unde ştim dacă sunt chiar evrei? Am auzit că 
jumătate dintre ruşii care vin aici sunt pur şi simplu goyim care 
doar profită de noi ca să scape naibii din Rusia şi să vină aici să 
primească pomană. 

Prietena ei zice: 

— Ce ne pasă nouă, lasă-i să vină, lasă-l să cânte pe stradă, 
evreu, rus, druz, georgian, ce-ţi pasă ţie? Copiii lor o să fie 
israelieni, o să intre în armată, o să mănânce perişoare înpitta, 
cu murături, o să facă o ipotecă şi o să se vaite cât e ziua de 
lungă. 

Fusta roşie observă: 

— Ce-i în capul tău, Sărit, păi dacă primesc pe oricine vrea să 
vină pe gratis, inclusiv muncitori străini şi arabi din Gaza şi din 
teritorii, cine o să... 

Dar restul discuţiei se îndepărtează de mine către parcare. Îmi 
atrag singur atenţia că nu am înaintat deloc azi şi dimineaţa e 
pe sfârşite. Înapoi în biroul meu. Căldura începe sa fie 
insuportabilă şi un vânt cu praf aduce deşertul înăuntru, închid 
ferestrele şi obloanele şi trag draperiile, astup toate crăpăturile, 
aşa cum Greta Gat, în grija căreia eram lăsat, care era şi 
profesoară de pian, îşi etanşa întotdeauna apartamentul, 
prefăcându-l într-un submarin. 

Acest birou a fost construit de muncitori arabi cu puţini ani 
înainte. Au pus podeaua şi au verificat-o cu o nivelă cu bulă de 
aer. Au înălţat uşa şi ramele ferestrelor. Au ascuns ţevăria şi 
cablurile electrice în pereţi şi au pus o priză pentru telefon. 

Un tâmplar masiv, amator de operă, a făcut dulapurile şi a 
aşezat biblioteca. Un antreprenor care imigrase din România la 
sfârşitul anilor '50 a trimis undeva după un camion de pământ 
arabil bogat pentru grădină şi l-a pus peste calcarul, creta, 
cremenea şi sarea care se întindeau dintotdeauna pe aceste 
dealuri, ca şi cum ar fi pus un plasture peste o rană. In pământul 
cel bun locatarul dinainte a plantat tufe şi copaci şi o pajişte, pe 
care mă străduiesc cât pot eu mai bine să le îngrijesc, dar fără 


să sar peste cal cu iubirea, ca grădina asta să nu aibă aceeaşi 
soartă ca aceea pe care tata şi cu mine am făcut-o cu intenţii 
atât de bune. 

Câteva duzini de pionieri, printre care lupi singuratici care 
iubeau deşertul sau căutau singurătatea, precum şi câteva 
cupluri tinere, s-au stabilit aici la începutul anilor '60: mineri, 
muncitori la carieră, ofiţeri activi şi muncitori din industrie. Lova 
Eliav, cu o mână de alţi proiectanți de oraşe cuprinşi de 
entuziasmul sionist, a proiectat, a schiţat şi a construit imediat 
acest oraş, cu străzile, pieţele, bulevardele şi grădinile lui, nu 
departe de Marea Moartă, într-un loc retras care în acea vreme, 
la începutul anilor '60, nu avea nici un drum principal, conductă 
de apă sau curent electric, în care nu erau copaci, cărări, clădiri, 
corturi, semne de viaţă. Chiar şi cele mai multe dintre aşezările 
beduine de aici au apărut după ce s-a construit oraşul. Pionierii 
care au pus temeliile oraşului erau pasionaţi, nerăbdători, 
vorbăreţi şi activi. Fără să stea pe gânduri, au jurat „să 
cucerească sălbăticia şi să îmblânzească deşertul". 

Cineva trece acum pe lângă casă într-o dubită roşie; se opreşte 
la cutia de scrisori din colţ şi scoate scrisorile pe care le-am pus 
ieri. Altcineva a venit să înlocuiască dala spartă a pavajului de 
peste drum. Trebuie să găsesc o cale să le mulţumesc tuturor, 
aşa cum un băiat la bar mitzvah le mulţumeşte în public tuturor 
care l-au ajutat să ajungă acolo: mătuşii Sonia, bunicului 
Aleksandr, Gretei Gat, domnişoarei învăţătoare Zelda, arabului 
cu pungi sub ochi care m-a salvat din celula întunecată în care 
am fost prins în capcană în magazinul acela de îmbrăcăminte, 
părinţilor mei, domnului Zarchi, Lembergilor de alături, 
prizonierilor de război italieni, bunicii Shlomit, cu războiul ei 
împotriva germenilor, doamnei învăţătoare Isabella şi pisicilor ei, 
domnului Agnon, Rudnickilor, bunicului Papa, căruţaşul din Kiriat 
Motskin, lui Saul Cernikovski, lui tanti Lilenka Bar-Samkha, soţiei 
mele, copiilor mei, nepoților mei, constructorilor şi electricienilor 
care au făcut această casă, tâmplarului, băiatului cu ziarele, 
bărbatului din dubita roşie, muzicianului care cânta la vioară în 
colţul pieţei, care mi-a amintit de Einstein şi de Bergman, femeii 
beduine şi celor trei capre pe care le-am văzut azi-dimineaţă 
înainte de răsărit sau doar mi le-am închipuit, unchiului Joseph, 
care a scris ludaism şi umanitate, vecinului meu Shmuelevici, 
care se teme de un alt holocaust, nepoatei sale Daniella, care a 


cântat ieri Sonata Lunii, ministrului Shimon Perez, care ieri s-a 
dus din nou să vorbească cu Arafat, în nădejdea că vor găsi 
totuşi o formă de compromis, şi păsării turcoaz care îmi 
vizitează uneori lămâiul. Şi lămâiului însuşi. 

Şi mai ales tăcerii deşertului chiar înainte de răsăritul soarelui, 
care are mai multe şi mai multe tăceri înfăşurate înăuntrul ei. 

Asta a fost a treia cafea a dimineţii. Gata. Pun cana goală pe 
marginea mesei, având mare grijă să nu fac nici cel mai mic 
zgomot care ar putea vătăma tăcerea care încă n-a dispărut. 
Acum o să mă aşez şi o să scriu. 

Până în acea dimineaţă nu mai văzusem o astfel de casă. 

Era înconjurată de un zid gros de piatră care ascundea o livadă 
umbroasă cu viţă de vie şi pomi fructiferi. Ochii mei uluiţi au 
căutat instinctiv pomul vieţii şi pomul cunoaşterii. În faţa casei 
era o fântână, aşezată pe o terasă largă, pavată cu blocuri de 
piatră netedă, trandafirie cu vinişoare albăstrii. O boltă de 
verdeață din viţă groasă umbrea un colţ al acestei terase. 
Câteva scaune din piatră şi o masă lată şi joasă te îmbiau să 
zăboveşti sub boltă, să te tolăneşti, să te odihneşti la umbra 
viței şi să asculţi bâzâitul albinelor de vară, cântecul păsărilor în 
livadă şi susurul fântânii - pentru că la unul din capetele boitei 
de verdeață era un mic bazin în formă de stea în cinci colţuri, 
făcut din piatră şi căptuşit cu plăci de faianţă albastră 
împodobite cu cuvinte arăbeşti. In mijlocul bazinului o fântână 
gâlgâia încetişor. Grupuri de peştişori aurii înotau agale încolo şi 
încoace printre mănunchiuri de nuferi. 

De pe terasă noi trei, tulburaţi, politicoşi şi modeşti, am urcat 
treptele de piatră către o verandă largă cu vedere către zidurile 
de la nordul Oraşului Vechi, cu minaretele şi cupolele de 
dedesubt. Pe verandă erau scaune de lemn cu perne şi taburete 
pentru rezemat picioarele şi câteva mese acoperite cu mozaic. 

Şi aici, ca şi sub bolta de verdeață, simţeai nevoia să te 
tolăneşti cu faţa către zidurile oraşului, să aţipeşti la umbra 
frunzişului sau să sorbi în tihnă tăcerea dealurilor şi a pietrei. 

Însă n-am zăbovit în livadă, sub boltă sau pe verandă, ci am 
tras mânerul clopoţelului de lângă uşile duble de fier care erau 
vopsite în culoarea mahonului şi erau modelate iscusit în relief 
cu tot felul de rodii, struguri, cârcei şerpuitori şi flori simetrice. 

Pe când aşteptam să se deschidă uşa, unchiul Staszek şi-a 
întors iar capul spre noi şi a dus încă o dată degetul la buze, ca 


şi cum ne-ar fi dat un ultim avertisment lui tanti Mala şi mie: 
Bună-cuviinţă! Stăpânire de sine! Diplomaţie! 

De-a lungul celor patru pereţi ai salonului spaţios erau 
canapele moi, cu spătarele din lemn sculptat alăturate, 
atingându-se. 

Mobila era sculptată cu frunze, muguri şi flori, ca pentru a 
reprezenta înăuntrul casei grădina şi livada care o înconjurau. 
Canapelele erau tapiţate cu diferite ţesături în dungi, în nuanţe 
de roşu şi azuriu. Pe fiecare canapea erau o mulţime de perniţe 
brodate în culori vii. Pe podea erau covoare groase, unul dintre 
ele ţesut cu păsări ale paradisului. In faţa fiecărei canapele era o 
masă joasă având drept tăblie o tavă rotundă de metal, mare, şi 
fiecare tavă era gravată cu o mulţime de desene abstracte cu 
forme întreţesute care aminteau de scrierea arabă, şi de fapt se 
prea poate să fi fost inscripţii arabe stilizate. 

Pe fiecare latură a încăperii se deschideau şase sau opt uşi. 

Pereţii erau acoperiţi cu carpete, iar printre carpete se vedea 
tencuiala, care avea şi ea un model floral în culorile roz, lila şi 
verde pal. Ici şi colo, sub tavanul înalt, erau atârnate arme vechi 
în chip de ornamente: săbii de Damasc, un iatagan, junghere şi 
sulițe, pistoale, muschete cu ţeava lungă şi puşti cu două ţevi 
ghintuite. Cu faţa către intrare şi având de o parte o canapea cu 
tapiţerie bordo, iar de cealaltă o canapea cu tapiţerie galbenă 
ca lămâia, stătea un bufet imens, bogat împodobit, în stil baroc, 
arătând ca un mic palat, cu multe compartimente cu geam în 
care se aflau ceşti de porțelan, pocale de cristal, pocale de 
argint şi de alamă şi numeroase podoabe din sticlă de Hebron 
sau Sidon. 

Intr-o nişă adâncă din perete, între două ferestre, era cuibărită 
o vază verde cu intarsii de sidef din care se înălţau câteva pene 
de păun. Alte nişe adăposteau ulcioare mari din alamă şi cupe 
de sticlă sau de ceramică. Patru ventilatoare atârnau din tavan, 
scoțând tot timpul un bâzâit ca de viespe şi mişcând aerul 
încărcat de fum. Între ventilatoare răsărea din tavan un imens 
candelabru de alamă, splendid, cu o bogăţie de ramuri, crengi, 
crenguţe şi lăstare, toate înflorite cu stalactite strălucitoare de 
cristal, şi o mulţime de becuri în formă de pară care erau toate 
aprinse, în ciuda luminii dimineţii de vară ce intra în valuri prin 
ferestrele deschise. Arcurile ferestrelor erau împodobite cu 


vitralii reprezentând cununi de trifoi şi fiecare dădea luminii zilei 
altă culoare: roşu, verde, auriu şi violet. 

Două colivii atârnau de cârlige pe pereţi opuși şi în ele erau o 
pereche de papagali solemni ale căror pene erau o dezlănţuire 
de portocaliu, turcoaz, galben, verde şi albastru. Din când în 
când unul dintre ei exclama, cu vocea răguşită a unui fumător 
înrăit: „Sill vous plait! Bucură-te!" Şi din cealaltă colivie, la 
celălalt capăt al încăperii, o voce ademenitoare de soprană 
răspundea pe dată în engleză: „Oh, ce drăguţ, tare drăguţ! Ce 
minunat!" 

Deasupra tocurilor uşilor şi ferestrelor şi pe tencuiala înflorată 
erau scrise versete coranice sau versuri, în scrierea arabă 
încârligată, iar între carpetele de pe pereţi erau tablouri de 
familie. In unele erau nişte effendi impunători, cu faţa durdulie 
şi complet rasă, purtând fesuri roşii cu ciucuri negri şi îndesaţi în 
costume albastre groase, cu lanţuri de aur atârnate peste buri 
şi dispărând în buzunarul vestei. Predecesorii lor erau bărbaţi 
mustăcioşi cu aer autoritar şi înfăţişare ursuză, învăluiţi într-un 
aer de responsabilitate, inspirând o teamă respectuoasă, cu o 
prezenţă impozantă, purtând robe brodate şi keffiyeh-uri 
strălucitor de albe prinse cu cercuri negre. Erau şi două sau trei 
personaje călare, bărbaţi bărboşi cu aer fioros călare pe cai 
magnifici, galopând atât de iute, încât keffiyeh-urile le fâlfâiau în 
spate iar coamele cailor se vălureau; aveau înfipte la cingătoare 
junghere lungi şi iatagane prinse la şold sau ridicate deasupra 
capului. 

Ferestrele adânci ale acestui salon dădeau spre nord şi est, 
spre Muntele Scopus şi Muntele Măslinilor, o pădurice de pini, 
coaste stâncoase, Ophel şi ospiciul Augusta Victoria, cu turnul 
lui încoronat, ca o cască imperială, de un acoperiş prusac 
cenuşiu şi înclinat. Puțin la stânga ospiciului Augusta Victoria se 
afla o clădire fortificată cu deschizături înguste şi acoperită cu o 
cupolă: era Biblioteca Naţională, unde lucra tata, iar în jurul ei 
erau aşezate celelalte clădiri ale Universităţii Ebraice şi ale 
Spitalului Hadassah. Sub linia orizontului se desluşeau nişte 
căsuțe din piatră împrăştiate pe coastele dealurilor, mici turme 
printre bolovani şi mărăcinişuri şi din loc în loc câte un măslin 
care părea că a părăsit de mult lumea celor vii şi a ajuns pe 
tărâmul celor neînsufleţite. 


In vara lui 1947 părinţii mei s-au dus la nişte cunoştinţe din 
Netanya şi m-au lăsat în timpul weekendului cu unchiul Staszek 
şi tanti Mala, Chopin şi Schopenhauer Rudnicki. („Să te porţi 
cum se cuvine acolo! Fără cusur, auzi? Şi să o ajuţi pe tanti Mala 
la bucătărie şi să nu-l deranjezi pe unchiul Staszek, să-ţi găseşti 
ceva de făcut, citeşte o carte şi nu le sta în cale, şi lasă-i să 
doarmă mai mult sâmbătă dimineaţa! Să fii cuminte ca un 
îngeraş! Poţi, când vrei cu adevărat!") 

Scriitorul Hayyim Hazaz a decretat odată că unchiul Staszek 
trebuie să se descotorosească de numele lui polonez, „care 
miroase a pogromuri", şi l-a convins să-şi ia prenumele Stav, 
care înseamnă în ebraică „toamnă", pentru că sună un pic ca 
Staszek, dar are un iz de Cântare a Cântărilor. Şi de aceea a 
apărut pe uşa apartamentului lor o carte de vizită scrisă de 
mâna lui tanti Mala: 

Malka şi Stav Ruanicki 

Vă rugăm să nu bateti la uşă în timpul orelor obişnuite de 
odihnă. 

Unchiul Staszek era un bărbat îndesat, masiv, cu umeri 
puternici, cu nări păroase şi întunecate ca nişte grote şi 
sprâncene stufoase, una dintre ele fiind întotdeauna ridicată 
întrebător. Işi pierduse unul dintre incisivi, ceea ce îi dădea 
uneori un aer de răufăcător, mai ales când zâmbea. Işi câştiga 
pâinea la departamentul recomandatelor de la oficiul poştal 
central din Ierusalim şi în timpul liber culegea material pe mici 
fişe pentru o lucrare de cercetare originală despre poetul evreu 
medieval Immanuel de la Roma. 

Ustaz! Najib Mamduh al-Silwani, care locuia în Sheikh Jarrah, 
ni nord-vestul oraşului, era un bogat om de afaceri şi agentul 
local al multor firme franceze mari, ale căror afaceri se 
extindeau până în Alexandria şi Beirut, şi de acolo se ramificau 
la Haifa, Nablus şi lerusalim. S-a întâmplat ca la începutul verii 
să dispară un cec cu o sumă considerabilă sau o poliţă, sau 
poate că un certificat de acţiuni. Bănuiala a căzut asupra lui 
Edward al-Silwani, fiul cel mare al lui Ustaz Najib şi partenerul 
său la lirma Silwani şi Fiii. Tânărul a fost interogat, aşa ni s-a 
spus, i le însuşi directorul adjunct al CID-ului şi după aceea a 
fost dus l.i centrul pentru cercetări din Haifa pentru o interogare 
şi mai amănunţită. Ustaz Najib, după ce a încercat în diferite 


'%în arabă, „dascăl de religie" (N. tr.). 


feluri să-şi salveze fiul, în cele din urmă, disperat, s-a adresat 
domnului Kenneth Orwell Knox-Guildford, Directorul General al 
Poştei, rugându-l să caute un plic pierdut pe care, jura, îl 
trimisese personal în iarna dinainte, recomandat. 

Din nefericire, rătăcise recipisa. A dispărut ca şi cum diavolul 
însuşi ar fi înghiţit-o. 

In ce-l priveşte, domnul Kenneth Orwell Knox-Guildford, după 
ce l-a asigurat pe Ustaz Najib de simpatia sa, informându-l însă 
cu sinceritate şi tristeţe că nu prea sunt speranţe ca o astfel de 
cercetare să aibă vreun rezultat pozitiv, l-a însărcinat totuşi pe 
Staszek Rudnicki să cerceteze problema şi să descopere tot ce 
se poate descoperi despre soarta unei scrisori recomandate 
trimise cu câteva luni înainte, o scrisoare care poate că a existat 
sau poate că nu, care poate că s-a rătăcit sau poate că nu, o 
scrisoare despre care nu există vreo urmă nici la trimiţător, nici 
în registrul poştei. 

Unchiul Staszek s-a apucat pe loc să cerceteze şi a descoperit 
nu numai că nu există vreo înregistrare a respectivei scrisori, 
dar că întreaga pagină fusese ruptă cu grijă din registru. Nu era 
nici urmă de ea. Pe dată Staszek a intrat la bănuieli. A făcut 
cercetări, a aflat care funcţionar fusese de serviciu la ghişeul de 
recomandate în acea vreme şi i-a întrebat şi pe ceilalţi 
funcţionari, până ce a descoperit când fusese văzută pentru 
ultima oară foaia în registru. După ce a făcut asta, n-a mai durat 
mult până l-a identificat pe vinovat (tânărul care a ridicat plicul 
în lumină şi a văzut cecul, iar tentaţia a fost prea mare). 

Aşa că bunul pierdut a fost restituit posesorului, tânărul 
Edward al-Silwani a fost eliberat din custodie, onoarea 
respectabilei firme Silwani şi Fiii a strălucit din nou nepătată pe 
antetul firmei, în vreme ce dragul domn Stav a fost invitat, cu 
soţia, la o cafea la vila Silwani din Sheikh Jarrah, sâmbătă 
dimineaţa. 

Cât despre dragul copil, fiul prietenilor lor care stătea la ei, pe 
care nu aveau cu cine să-l lase sâmbătă dimineaţa, fireşte, ce 
întrebare, trebuie să vină cu ei, întreaga familie Silwani arde de 
nerăbdare să-şi exprime recunoştinţa faţă de domnul Stav 
pentru eficienţa şi integritatea sa. 

Aşadar sâmbătă, după micul dejun, chiar înainte de a porni, 
mi-am pus cele mai bune haine, pe care părinţii mi le lăsaseră la 
tanti Mala anume pentru vizită („Arabii dau mare importanţă 


aspectului exterior!" a stăruit tata): o cămaşă strălucitor de 
albă, proaspăt călcată, cu mânecile răsucite în sus cu splendidă 
precizie; pantaloni bleumarin cu manşete şi dungă bine călcată 
şi o curea sobră de piele neagră cu o cataramă de metal 
strălucitoare care, cine ştie de ce, avea imaginea vulturului 
bicefal imperial rus. In picioare aveam sandale, pe care unchiul 
Staszek mi le-a lustruit cu aceeaşi perie şi aceeaşi cremă neagră 
pe care le folosise la cei mai buni pantofi ai lui şi ai lui tanti 
Mala. 

In ciuda căldurii de august, unchiul Staszek a ţinut să îmbrace 
costumul negru de lână (era singurul lui costum), cămaşa de 
mătase albă ca zăpada care călătorise cu el acum cincisprezece 
ani din casa părinţilor lui, din Lodz, şi cravata discretă de 
mătase albastră pe care o purtase în ziua nunţii. Cât despre 
tanti Mala, s-a chinuit trei sferturi de oră în faţa oglinzii, şi-a pus 
rochia de seară, s-a răzgândit, şi-a pus o fustă plisată neagră cu 
o bluză uşoară de bumbac, iar s-a răzgândit, şi s-a uitat cum îi 
stă în rochia tinerească de vară pe care o cumpărase de curând, 
cu o broşa şi o eşarfă de mătase, sau cu un colier şi fără broşa şi 
eşarfă, sau cu colierul şi altă broşa, dar fără eşarfă, cu sau fără 
cercei? 

Brusc a hotărât că rochia uşoară de vară, cu broderia din jurul 
gâtului, era prea frivolă, prea populară pentru acea ocazie, şi s-a 
întors la rochia de seară cu care începuse. In disperare, tanti 
Mala a apelat la unchiul Staszek şi chiar la mine şi ne-a făcut să 
jurăm că spunem adevărul şi numai adevărul, oricât ar fi el de 
dureros: nu cumva veşmântul ăsta era prea elegant, prea teatral 
pentru o vizită neoficială într-o zi călduroasă? Nu era nepotrivit 
cu coafura ei? Şi dacă tot ne uităm la părul ei, ce credem, cu 
mâna pe inimă, ar trebui să-şi prindă cosiţele pe cap sau să le 
despletească şi să-şi lase părul să atârne liber pe un umăr, şi 
dacă da, pe care umăr? 

In cele din urmă, călcându-şi pe inimă, a ales o fustă cafenie 
simplă, o bluză cu mâneci lungi pusă în valoare de o broşa 
frumoasă cu turcoaze şi cercei de care atârnau două pietre 
preţioase bleu ce se potriveau cu ochii ei frumoşi. lar părul şi l-a 
despletit şi l-a lăsat să cadă liber peste amândoi umerii. 

Pe drum, unchiul Stav, cu trupul lui îndesat prins ca în chingi în 
costumul gros, mi-a explicat unele dintre realităţile vieţii care 
rezultă din diferenţele istorice dintre culturi. Familia Silwani, a 


zis el, este o familie europenizată foarte respectată, ai cărei 
membri au fost educați în şcoli excelente din Beirut şi Liverpool 
şi care vorbeau cu toţii bine limbi occidentale. Cât despre noi, 
eram fără îndoială europeni, chiar dacă poate că într-un alt sens 
al cuvântului. Noi, de exemplu, nu puneam mare preţ pe 
aspectul exterior, ci doar pe valorile interioare, morale şi 
culturale. Chiar şi un geniu universal ca Tolstoi nu şovăise să 
umble îmbrăcat ca un ţăran, iar un mare revoluţionar ca Lenin 
dispreţuia profund îmbrăcămintea burgheză şi prefera să poarte 
o scurtă de piele şi o şapcă de muncitor. 

Vizita noastră la familia Silwani nu era ca atunci când Lenin 
vizita muncitorii sau când Tolstoi se amesteca printre oamenii de 
rând: era o situaţie specială. În ochii vecinilor noştri arabi mai 
respectabili şi mai luminaţi, care adoptau de cele mai multe ori 
o cultură europeană mai occidentală, a explicat unchiul Staszek, 
noi, evreii moderni, apăream în mod eronat ca un fel de gloată 
gălăgioasă de sărăntoci neciopliţi, prost crescuţi şi încă 
nemeritând să stăm nici pe cea mai de jos treaptă a 
rafinamentului cultural. Chiar şi unii dintre conducătorii noştri se 
pare că apăreau într-o lumină negativă în ochii vecinilor noştri 
arabi, pentru că se îmbrăcau foarte simplu şi purtarea lor era 
grosolană şi familiară. De mai multe ori în timpul lucrului la 
poştă, atât la ghişeele publice, cât şi în culise, avusese ocazia să 
observe că noul stil evreiesc, sandale şi haine kaki, mâneci 
suflecate şi guler descheiat, pe care noi îl considerăm 
pionieresc, democratic şi egalitarist, era privit de englezi şi în 
special de arabi ca grosolan sau ca un fel de paradă vulgară, 
dovedind lipsă de respect faţă de ceilalţi şi dispreţ faţă de 
serviciile publice. Desigur, această impresie e fundamental 
greşită şi nu e nevoie să repetăm că noi credem în viaţa simplă, 
în frugalitate şi în renunţarea la tot spectacolul exterior. Însă în 
împrejurările de faţă, o vizită la vila unei familii bine-cunoscute 
şi foarte respectate, ca şi în alte ocazii asemănătoare, se 
cuvenea să ne purtăm ca şi cum am fi fost investiţi cu o misiune 
diplomatică. In consecinţă, trebuia să fim foarte atenţi la 
înfăţişarea noastră, la purtarea noastră şi la felul nostru de a 
vorbi. 

De exemplu, a stăruit unchiul Staszek, la astfel de întruniri 
copiii şi chiar adolescenţii nu trebuie în nici un caz să se 
amestece în discuţia celor mari. Dacă li se vorbeşte, şi numai în 


acest caz, trebuie să răspundă politicos şi cât mai scurt. Dacă se 
servesc răcoritoare, copilul trebuie să aleagă doar lucruri care 
nu se varsă şi nu fac firimituri. Dacă i se oferă a doua porţie 
trebuie să refuze foarte politicos, chiar dacă moare de dorinţa 
de a se servi. Şi pe tot parcursul vizitei copilul trebuie să 
binevoiască să şadă drept şi să nu se holbeze şi mai presus de 
toate nu trebuie în nici un caz să se strâmbe. O comportare 
nepotrivită, mai ales în societatea arabă, despre care se ştie 
foarte bine, ne-a asigurat el, că e foarte sensibilă, foarte 
susceptibilă şi înclinată să se simtă ofensată (şi chiar, tindea el 
să creadă, să se răzbune), ar fi nu numai nepoliticoasă şi un 
abuz de încredere, ci ar putea şi să deterioreze viitoarea 
înţelegere reciprocă dintre două popoare învecinate, exacerbând 
astfel - se încinsese pe tema asta - ostilitatea într-o perioadă de 
nelinişte legată de primejdia unui conflict sângeros între cele 
două naţiuni. 

Pe scurt, a spus unchiul Staszek, foarte mult, poate că mult 
mai mult decât poate duce pe umeri un copil de opt ani, 
depinde de tine în această dimineaţă, de inteligenţa şi de 
purtarea ta bună. Apropo, şi tu, Malenka dragă, ai face mai bine 
să nu zici nimic acolo, nimic în afară de politeţurile necesare: 
după cum se ştie, în tradiţiile vecinilor noştri arabi, aşa cum era 
şi la strămoşii noştri, nu se consideră acceptabil ca o femeie să 
deschidă brusc gura în compania bărbaţilor. Prin urmare, ai face 
bine cu această ocazie, draga mea, să-ţi laşi buna-creştere 
înnăscută şi farmecul feminin să vorbească în locul tău. 

Şi astfel mica noastră solie diplomatică a purces la ora zece 
dimineaţa, strălucitoare şi instruită aşa cum se cuvine, din 
apartamentul de o cameră şi jumătate al Rudnickilor, de la colţul 
străzii Profeţilor cu strada Cancelarului, chiar deasupra florăriei 
„Belşugul Florilor", lăsându-i în urmă pe Chopin şi 
Schopenhauer, pasărea schiloadă Alma-Mirabelle şi conul de pin 
pictat, şi am purces spre est, către vila Silwani din partea 
nordică a cartierului Sheikh Jarrah, în susul drumului către 
Muntele Scopus. 

Primul lucru pe lângă care am trecut a fost zidul casei numite 
Thabor, în care a locuit cândva un arhitect neamt excentric pe 
nume Conrad Schick, un creştin evlavios îndrăgostit de 
lerusalim. Deasupra porţii sale Conrad Schick a construit un 
foişor în jurul căruia ţeseam eu tot felul de poveşti pline de 


cavaleri şi prințese. De acolo am mers în jos pe strada Profeţilor 
către Spitalul Italian, care, judecând după turnul crenelat şi 
cupolele acoperite cu ţiglă, era inspirat după un palat florentin. 

In dreptul Spitalului Italian, fără o vorbă, am luat-o spre nord, 
către strada St. George, ocolind cartierul evreiesc ultraortodox 
Mea Shearim, intrând în lumea chiparoşilor, grilajelor, cornişelor 
şi zidurilor de piatră. Acesta era celălalt lerusalim, lerusalimul pe 
care nu-l cunoşteam aproape deloc, lerusalimul abisinian, arab, 
pelerin, otoman, misionar, german, grec, adâncit în gânduri, 
armean, american, monahal, italian, rus, plin de pini, 
ameninţător şi totuşi fascinant, cu clopotele şi farmecele lui 
înaripate care îţi erau interzise pentru că erau străine şi 
duşmănoase, un oraş aflat sub văl, care ascunde taine 
primejdioase, ticsit cu cruci, foişoare, moschei şi mistere, un 
oraş demn şi tăcut, pe străzile căruia oficianţi ai unor culte 
străine învăluiţi în mantii negre sau veşminte preoţeşti se 
mişcau fără zgomot ca nişte umbre întunecate, călugări şi 
călugăriţe, kadi-i şi muezini, oficialități, adoratori, pelerini, femei 
cu văl şi popi în sutane. 

Era o dimineaţă din vara lui 1947, cu câteva luni înainte de 
încăierările sângeroase care au izbucnit la lerusalim, cu mai 
puţin de un an înainte de plecarea englezilor, înainte de asediu, 
de bombardament, de tăierea apei şi de împărţirea oraşului. În 
sâmbăta în care am mers către casa familiei Silwani din Sheikh 
Jarrah asupra acestor cartiere de la nord-est domnea încă o 
linişte încărcată. Însă în această linişte puteai percepe deja o 
undă de nerăbdare, o răbufnire insesizabilă de ostilitate 
înăbuşită. 

Ce caută aici trei evrei, un bărbat, o femeie şi un copil, de 
unde au răsărit deodată? Şi acum, că sunteţi aici, în partea asta 
a oraşului, aţi face bine să nu zăboviţi mai mult decât e nevoie. 
Strecuraţi-vă iute pe străzile astea. Cât mai e... 

Când am ajuns noi, în încăpere erau deja vreo cincisprezece 
sau douăzeci de oaspeţi şi membri ai familiei, care parcă 
pluteau pe un nor de fum de ţigară, cei mai mulţi dintre ei 
aşezaţi pe canapelele înşirate de-a lungul celor patru pereţi, 
câţiva stând în picioare în grupuleţe, prin colţuri. Printre ei erau 
domnul Cardigan, precum şi domnul Kenneth Orwell Knox- 
Guildford, Directorul General al Poştei şi şeful unchiului Staszek, 
care stătea în picioare împreună cu alţi domni şi l-a salutat pe 


unchiul Staszek ridicând un pic paharul. Cele mai multe dintre 
uşile care dădeau în odăile celelalte erau închise, dar printr-una 
care era dată de perete am zărit trei fete de vârsta mea, 
îmbrăcate în rochii lungi, înghesuite pe o băncuţă, uitându-se la 
oaspeţi şi şuşotind între ele. 

Ustaz Najib Mamduh al-Silwani, gazda noastră, ne-a prezentat 
câţiva membri ai familiei şi pe câţiva dintre ceilalţi oaspeţi, 
bărbaţi şi femei, printre care două doamne englezoaice de 
vârstă mijlocie în costume cenuşii, un cărturar francez mai în 
vârstă şi un preot grec în sutană, cu o barbă pătrată şi 
cârlionţată. Gazda noastră le-a lăudat tuturor oaspetele, în 
engleză şi uneori în franceză, şi a explicat în vreo două fraze 
cum dragul domn Stav a alungat marele necaz care atârnase 
deasupra capului familiei Silwani timp de câteva săptămâni 
întunecate. 

La rândul nostru, am strâns mâini, am flecărit, am zâmbit, am 
făcut mici plecăciuni şi am murmurat „Ce frumos!", „Enchante " 
şi „îmi face plăcere să vă cunosc". l-am oferit familiei 

Silwani chiar şi un modest dar simbolic: o carte cu fotografii 
ale vieţii din kibbutz, cu poze ale scenelor din viaţa de toate 
zilele din sala de mese comună, pionieri pe câmp şi la lăptărie, 
copii goi bălăcindu-se voioşi sub stropitori şi un ţăran arab 
bătrân, ţinând strâns frâul măgarului său în vreme ce se uită la 
un tractor gigantic pe şenile care trece într-un nor de praf. 

Fiecare fotografie era însoţită de câteva explicaţii în ebraică şi 
engleză. 

Ustaz al-Silwani a răsfoit cartea cu fotografii, zâmbind amabil 
şi dând de câteva ori din cap, ca şi cum ar fi înţeles în sfârşit 
ceea ce voiau fotografii să spună în imagini. l-a mulţumit 
oaspetelui pentru dar şi l-a pus într-una dintre nişe sau poate că 
pe un pervaz. Papagalul cu voce înaltă a intonat brusc din 
colivia sa, în engleză: „Cine o să fie ursitul meu? Cine o să fie 
prinţul meu? ", şi din celălalt capăt al încăperii papagalul răguşit 
a răspuns: „Kalamat, ya sheikh! Kalamat, ya sheikh! Kalamatf" 

Două săbii încrucişate atârnau pe perete deasupra capetelor 
noastre, în colţul în care ne-am aşezat. Am încercat în zadar să 
ghicesc care sunt oaspeţii şi care sunt membrii familiei. Cei mai 
mulţi dintre bărbaţi aveau cincizeci sau şaizeci de ani şi unul era 
un bărbat foarte bătrân, într-un costum cafeniu ros care era cam 
destrămat pe la mâneci. Era un bătrân zbârcit, obrajii îi erau 


scofâlciţi, mustaţa argintie îi era îngălbenită de tutun, aşa cum 
erau şi mâinile lui muncite, de zidar. Semăna bine cu unul dintre 
portretele atârnate pe perete, în ramele lor aurite. Să fi fost 
bunicul? Sau chiar străbunicul? Pentru că la stânga lui Ustaz al- 
Silwani era alt bărbat bătrân, vânos, înalt şi gârbov, arătând ca 
un trunchi de copac rupt, cu capul arămiu acoperit de peri 
țepoşi. Era îmbrăcat neglijent, cu o cămaşă în dungi încheiată 
doar la jumătate din nasturi şi cu pantaloni care păreau prea 
mari pentru el. Mi-am amintit de bătrânul Aleluiev din povestea 
mamei, care se îngrijea în coliba lui de un bărbat şi mai bătrân. 
Erau câţiva tineri în haine albe de tenis, şi o pereche de 
bărbaţi burtoşi, de patruzeci şi ceva de ani, care păreau gemeni; 
şedeau unul lângă altul, somnoroşi, şi unul îşi făcea de lucru cu 
un şirag de mătănii de chihlimbar, în vreme ce fratele lui fuma 
ţigară de la ţigară, aducându-şi contribuţia la vălul cenuşiu care 
plutea în aer. În afară de cele două doamne englezoaice mai 
erau câteva femei aşezate pe canapele sau plimbându-se prin 
încăpere, având grijă să nu se ciocnească de servitorii cu papion 
care duceau tăvi încărcate cu băuturi reci, dulciuri, pahare de 
ceai şi ceşcuţe de cafea. Care dintre femei era stăpâna casei, 
era greu de spus: câteva dintre ele păreau să fie acasă la ele. O 
femeie voinică într-o rochie de mătase înflorată de aceeaşi 
culoare cu vaza în care se aflau penele de păun, ale cărei braţe 
cărnoase erau împodobite cu atâtea brățări şi cercuri de argint, 
încât clincheteau la orice mişcare, stătea în picioare şi vorbea 
înflăcărat cu nişte tineri în pantaloni scurţi de tenis. Altă 
doamnă, într-o rochie de bumbac imprimat cu o droaie de fructe 
care păreau să-i accentueze rotunjimea pieptului şi a coapselor, 
i-a întins mâna gazdei ca să i-o sărute şi l-a răsplătit îndată cu 
trei pupături pe obraji, dreapta, stânga şi iar dreapta. Fata şi o 
matroană mai bătrână, cu mustață cenuşie şi nările păroase 
umflate, precum şi câteva tinere fermecătoare, cu şolduri 
înguste, cu unghii roşii, şuşotind fără încetare, cu coafuri 
elegante şi fuste de sport. Staszek Rudnicki, în costumul său 
negru, ca de popă, cu care emigrase din Lodz cu vreo 
cincisprezece ani înainte, şi soţia lui, Mala, cu fusta ei cafenie, 
bluza cu mâneci lungi şi cerceii de care atârnau pietre preţioase, 
păreau să fie persoanele cu îmbrăcămintea cea mai protocolară 
din încăpere (cu excepţia chelnerilor). Chiar şi Directorul General 
al Poştei, domnul Knox-Guildford, purta o cămaşă albastră 


simplă, fără haină sau cravată. Deodată, papagalul care vorbea 
ca un fumător pătimaş a glăsuit din colivia sa de la un capăt al 
încăperii: „Metis oui, mais oui, chere mademoiselle, mais oui, 
absolument, naturellement." 

Din capătul celălalt soprana răzgâiată i-a răspuns pe loc: „Bas! 
Bas, ya einif Bas min fadlak! Usqut! Bas wahalas". 

Din când în când servitorii în negru, alb şi roşu se materializau 
din norul de fum şi încercau să ne ispitească cu bol după bol de 
migdale, nuci, arahide, seminţe de dovleac şi de pepene, şi tăvi 
încărcate de plăcinte calde, fructe, felii de pepene verde, alte 
ceşcuţe de cafea, pahare de ceai şi pahare înalte, cu buza 
îngheţată, cu sucuri de fructe şi suc de rodii cu bucăţi de 
gheaţă, şi castronele cu gelatină de migdale mirosind delicios a 
scorţişoară şi împodobită cu migdale tocate. Dar m-am mulţumit 
cu doi biscuiţi şi un singur pahar de suc de fructe şi am refuzat 
politicos, dar hotărât, toate bunătăţurile următoare, conştient de 
obligaţiile care decurgeau din statutul meu de tânăr diplomat 
care acceptă ospitalitatea unei mari puteri ce îmi scruta cu 
suspiciune comportamentul. 

Domnul al-Silwani s-a oprit lângă noi şi a flecărit câteva minute 
în engleză cu tanti Mala şi unchiul Staszek, glumind, zâmbind, 
poate complimentând-o pentru cercei. Apoi, pe când se scuza şi 
era gata să se întoarcă la ceilalţi oaspeţi, a şovăit, s-a întors 
deodată spre mine şi a spus cu un zâmbet amabil, în ebraica lui 
împiedicată: 

— Poate că tânărului domn i-ar plăcea să iasă în grădină. 

Sunt nişte copii în grădină. 

In afară de tata, căruia îi plăcea să-mi zică înălţimea Voastră, 
nimeni nu-mi mai spusese până atunci domn. Timp de o clipă 
glorioasă chiar m-am văzut ca un tânăr domn evreu al cărui 
statut nu e cu nimic mai prejos decât cel al tinerilor domni 
străini care erau afară, în grădină. Când avea să se pună în 
sfârşit temelia statului evreiesc liber, obişnuia tata să citeze cu 
entuziasm din Vladimir Jabotinski, națiunea noastră va putea să 
se alăture comitetului naţiunilor „ca un leu care înfruntă alţi lei". 

Aşadar, ca un leu care înfruntă alţi lei am părăsit încăperea 
plină de fum. De pe veranda largă am cuprins cu ochii 
priveliştea zidurilor Oraşului Vechi, turnurile şi cupolele. Apoi, cu 
încetineală, autoritar, cu sentimentul puternic al conştiinţei 


naţionale, am coborât treptele de piatră şi am mers spre bolta 
de verdeață şi dincolo de ea, în livadă. 

Sub bolta de verdeață erau vreo cinci-şase fete, în plină 
adolescenţă. Le-am ocolit de departe. Apoi nişte puşti gălăgioşi 
au trecut agale pe lângă mine. O fată şi un băiat se plimbau pe 
sub copaci, adânciţi într-o conversaţie şoptită, dar fără să se 
atingă. La celălalt capăt al livezii, aproape de colţul zidului, în 
jurul trunchiului aspru al unui dud stufos, cineva înjghebase o 
bancă fără picioare, şi acolo şedea cu genunchii lipiţi o fată cu 
chipul palid. Avea părul şi genele negre, gâtul subţire, umerii 
firavi şi părul ei tuns scurt cădea peste o frunte care îmi părea 
luminată pe dinăuntru de strălucirea curiozităţii şi bucuriei. 
Purta o bluză crem pe sub o rochie lungă bleumarin cu dungi 
late. Pe bluză avea o broşa de fildeş care îmi amintea de una pe 
care o purta bunica mea Shlomit. 

La prima vedere fata aceasta părea de vârsta mea, dar după 
mica arcuire a bluzei şi licărul deloc copilăresc de curiozitate şi, 
de asemenea, de avertizare din ochii ei când i-au întâlnit pe ai 
mei (pentru o clipă, înainte ca ochii mei să se ferească) trebuie 
să fi avut cu doi-trei ani mai mult, poate unsprezece sau 
doisprezece. Am reuşit totuşi să văd că sprâncenele îi erau 
destul ele groase şi îmbinate, în contrast cu delicateţea 
celorlalte trăsături. La picioarele ei era un copil, un băieţel de 
vreo trei ani, cu părul cârlionţat, care poate că îi era frate; 
stătea în genunchi pe pământ şi culegea, preocupat, frunzele 
căzute pe care le aşeza în cerc. 

Cu îndrăzneală, dintr-o suflare, i-am oferit fetei un sfert din 
întreg vocabularul meu de cuvinte străine, poate că mai puţin ca 
un leu care înfruntă alţi lei şi mai mult ca papagalii din 
încăperea aflată în susul treptelor. Fără să-mi dau seama, am 
făcut chiar o mică plecăciune, dornic să creez contactul şi astfel 
să împrăştii orice prejudecăţi şi să grăbesc împăcarea dintre 
popoarele noastre. 

— Sabah al-beir, domnişoară. Ana ismi Amos. Wa-inti, ya bint? 
Votre nom s'il vous plait, Mademoiselle? Vă rog numele, dacă 
sunteţi bună? 

S-a uitat la mine fără să zâmbească. Sprâncenele îmbinate îi 
dădeau un aer sever, care îi depăşea vârsta. A dat din cap de 
câteva ori, ca şi cum ar fi luat o hotărâre şi era de acord cu ea 
însăşi, punând capăt deliberării şi confirmând constatările. 


Rochia ei bleumarin îi ajungea până sub genunchi, dar în spaţiul 
dintre rochie şi pantofii cu catarame în formă de fluture am zărit 
pielea pulpelor ei, cafenie şi netedă, feminină, deja matură; ra- 
am îmbujorat şi ochii mi-au fugit iar în altă parte, spre frăţiorul 
ei, care m-a privit şi el liniştit, fără neîncredere, dar şi fără 
zâmbet. Dintr-odată semăna foarte mult cu ea, cu chipul lui 
negricios şi liniştit. 

Tot ce auzisem de la părinţi, de la vecini, de la unchiul Joseph, 
de la învățătorii mei, de la unchi şi mătuşi şi din zvonuri mi-a 
venit în minte în acel moment. Tot ce spuseseră la un pahar de 
ceai în curtea noastră din spate, sâmbăta sau în vreo seară de 
vară, despre tensiunea care creştea între arabi şi evrei, despre 
neîncredere şi ostilitate, rodul cel putred al intrigilor britanice şi 
al incitării fanaticilor musulmani, care ne arătau într-o lumină 
înspăimântătoare ca să-i aţâţe pe arabi să ne urască. Sarcina 
noastră, a spus odată domnul Rosendorff, era să înlăturăm 
bănuielile şi să le explicăm că suntem de fapt un popor pozitiv şi 
chiar blând. Pe scurt, un simţ al misiunii mi-a dat curajul să mă 
adresez acestei fete ciudate şi să încerc să stau de vorbă cu ea: 
aveam de gând să-i explic în câteva cuvinte convingătoare cât 
de curate sunt intenţiile noastre, cât de dezgustătoare e 
uneltirea menită să stârnească un conflict între popoarele 
noastre şi cât de bine va fi pentru publicul arab - în forma 
acestei fete cu buze arcuite grațios - să petreacă un pic de timp 
în compania poporului evreu politicos şi plăcut, în persoana 
mea, solul cel meşter la vorbă, în vârstă de opt ani şi jumătate. 
Aproape. 

Dar nu mă gândisem dinainte ce o să fac după ce voi fi folosit 
cea mai mare parte din stocul meu de cuvinte străine în prima 
frază. Cum o voi lumina pe această fată neştiutoare şi o voi face 
să priceapă o dată pentru totdeauna dreptul evreilor de a se 
întoarce în Sion? Prin pantomimă? Prin mişcări de dans? 

Şi cum o fac să recunoască dreptul nostru la Ţară fără să 
folosesc cuvinte? Cum aş putea să-i traduc fără nici un cuvânt 
„O, ţara mea, patria mea" a lui Cernikovski? Sau „Acolo arabi, 
nazarineni şi noi / In bucurie-om bea pe săturate / Când malurile 
râului lordan / Prin steagul nostru pur vor fi spălate" a lui 

Jabotinski? într-un cuvânt, eram ca un nătărău care a învăţat 
să mute cu două pătrate pionul din faţa regelui şi a făcut asta 
fără şovăială, dar după aceea nu mai ştie nimic despre şah, nici 


măcar numele pieselor, sau cum se mişcă, sau încotro, sau de 
ce. 

Dezorientat. 

Dar fata mi-a răspuns, şi încă în ebraică, fără să se uite la 
mine, cu mâinile odihnindu-i-se deschise pe bancă, de-o parte şi 
de cealaltă a rochiei, cu ochii aţintiţi asupra fratelui ei, care 
punea câte o pietricică în mijlocul fiecărei frunze din cercurile 
lui: 

— Mă cheamă Aisha. Micuţul e fratele meu. Awwad. 

A mai spus: 

— Eşti fiul oaspeţilor de la poştă? 

Aşa că i-am explicat că nu eram deloc fiul oaspeţilor de la 
poştă, ci al prietenilor lor. Şi că tata era un cărturar destul de 
însemnat, un ustaz, şi că unchiul tatălui meu era un cărturar şi 
mai însemnat, care era chiar o celebritate mondială, şi că 
onoratul ei tată, domnul al-Silwani, a fost cel care a sugerat 
personal să vin în grădină şi să vorbesc cu copiii din casă. 

Aisha m-a corectat şi a spus că ustaz Najib nu e tatăl ei, ci 
unchiul mamei ei: ea şi familia ei nu locuiesc aici, în Sheikh 
Jarrah, ci în Talbieh, şi ea a luat în ultimii trei ani lecţii de pian de 
la o profesoară din Rehavia şi a învăţat un pic de ebraică de la 
profesoară şi de la ceilalţi elevi. E o limbă frumoasă, ebraica, şi 
Rehavia e o zonă frumoasă. Bine îngrijită. Liniştită. 

Talbieh e şi ea bine îngrijită şi liniştită, m-am grăbit să răspund, 
răspunzând la compliment cu alt compliment. Ar vrea să stăm 
un pic de vorbă? 

Nu vorbim deja? (Un mic zâmbet a pâlpâit o clipă pe buzele ei. 
Şi-a îndreptat cu amândouă mâinile tivul rochiei, şi-a descrucişat 
şi încrucişat iar picioarele. Şi, pentru o clipă, genunchii, 
genunchii unei femei mature deja, apoi rochia s-a aşezat la loc. 
Acum privea puţin în stânga mea, acolo unde zidul grădinii se 
itea spre noi dintre copaci.) 

Prin urmare am adoptat o expresie reprezentativă şi mi-am 
exprimat părerea că e destul loc în această ţară pentru 
amândouă popoarele, nu trebuie decât să aibă bunul-simţ să 
trăiască în pace şi respect reciproc. Cumva, din stinghereală sau 
îngâmfare, vorbeam cu ea nu în ebraica mea obişnuită, ci în cea 
a tatei şi a musafirilor săi: protocolară, îngrijită. Ca un măgar 
îmbrăcat în rochie de bal şi cu pantofi cu toc înalt: convins, cine 
ştie de ce, că acesta era singurul fel potrivit de a vorbi cu arabii 


şi cu fetele. (Nu prea avusesem ocazia să vorbesc cu o fată sau 
cu un arab, dar îmi închipuiam că în amândouă cazurile se cere 
o delicateţe specială: trebuie să vorbeşti în vârful picioarelor, 
cum s-ar zice.) 

S-a dovedit că nu avea cunoştinţe prea mari de ebraică sau 
poate că părerea ei era diferită de a mea. In loc să-mi răspundă 
la provocare, a preferat să treacă pe lângă ea: fratele ei mai 
mare, mi-a spus ea, e la Londra, unde învaţă ca să fie 
„jurisconsult şi avocat". 

Umflându-mă în pene de atâta reprezentativitate, am întrebat- 
o ce vrea să studieze când o să fie mai mare. 

S-a uitat drept în ochii mei şi în acel moment în loc să roşesc 
m-am albit. Pe dată mi-am ferit privirea şi m-am uitat în jos spre 
frăţiorul ei cel serios, Awwad, care deja făcuse la poalele dudului 
patru cercuri perfecte din frunze. 

— Dar tu? 

— Păi, să vezi, am zis eu, stând încă în picioare în faţa ei şi 
ştergându-mi pe pantalonii scurţi palmele transpirate, păi, să 
vezi, uite care e treaba... 

— O să fii şi tu avocat. După felul în care vorbeşti. 

— Ce anume te face să crezi asta? 

In loc să-mi răspundă, a zis: 

— O să scriu o carte. 

— Tu? Ce fel de carte o să scrii? 

— Poezie. 

— Poezie? 

— In franceză şi engleză. 

— Scrii poezii? 

Scria poezii şi în arabă, dar nu le-a arătat nimănui. Ebraica e şi 
ea o limbă frumoasă. A scris cineva vreodată poezii în ebraică? 

Şocat de întrebarea ei, înfoiat de indignare şi cu simţul 
misiunii, i-am dat pe loc un recital pasionat de frânturi de 
poezie. 

Cernikovski. Levin Kipnes. Rahel. Vladimir Jabotinski. Şi o 
poezie de-a mea. Tot ce-mi venea în minte. Turbat, rotindu-mi 
braţele prin aer, ridicând vocea, cu simţire, gesturi şi expresii 
ale feţei şi câteodată chiar închizând ochii. Până şi frăţiorul ei, 
Awwad, şi-a ridicat capul cârlionţat şi m-a aţintit cu ochi căprui 
şi nevinovaţi, ca de miel, plini de curiozitate şi cu un strop de 
teamă, şi deodată a declarat într-o ebraică limpede:,, 'mai o 


clipă! Stai o clipă!" Intre timp, Aisha nu zicea nimic. Brusc m-a 
întrebat dacă ştiu să mă caţăr în copaci. 

Emoţionat cum eram, poate că un pic îndrăgostit de ea, şi 
totuşi cutremurat de fiorul reprezentativităţii naţionale, setos să 
fac tot ce voia ea, m-am transformat pe loc din Jabotinski în 
Tarzan. Lepădându-mi sandalele pe care unchiul Staszek le 
lustruise în dimineaţa aceea până ce pielea a ajuns de un negru 
strălucitor, uitând de hainele mele bine călcate, am făcut un salt 
şi m-am agăţat de o creangă joasă, am pipăit cu picioarele goale 
trunchiul zgrunţuros şi fără să şovăi o clipă m-am aburcat în 
copac, de la o cracă la alta şi în sus, către ramurile din vârf, fără 
să mă sinchisesc de zgârieturi, neluând în seamă vânătăile, 
juliturile şi petele de dude, în sus, dincolo de vârful zidului, 
dincolo de vârful celorlalţi copaci, afară din umbră, în sus până 
în creştetul copacului, până ce burta mi s-a lipit de o creangă 
înclinată care s-a lăsat sub greutatea mea ca un arc şi am 
bâjbâit cu mâinile şi am dat deodată peste un lanţ ruginit cu o 
bilă grea de fier, şi ea ruginită, prinsă la capătul lui, dracu' ştie 
la ce slujea şi cum ajunsese în creştetul dudului. Micul Awwad s- 
a uitat la mine gânditor, şovăielnic, şi a zis iar: 'mai o clipă! Stai 
o clipă! 

Se pare că erau singurele cuvinte ebraice pe care le ştia. 

M-am ţinut cu o mână de creanga mea care gemea, iar cu 
cealaltă, scoțând sălbatice strigăte de război, am scuturat lanţul 
şi am rotit bila de fier în cercuri repezi, ca şi cum aş fi ridicat în 
aer vreun fruct rar pentru tânăra de dedesubt. De şaizeci de 
generaţii încoace, după cum ni se spusese, ei ne-au considerat o 
naţiune jalnică de învăţăcei înghesuiți în yesbiva, molii fragile 
care sar în sus de frică la orice umbră, awlad al-mawt, copii ai 
morţii, şi acum în sfârşit urca pe scenă iudaismul musculos, 
strălucitorul tânăr evreu în deplinătatea forţei lui, făcându-i pe 
toţi cei ce-l văd să tremure la răgetul lui: un leu printre lei. 

Însă acest teribil leu de copac al cărui rol îl jucam triumfător în 
faţa Aishei şi a fratelui ei nu-şi dădea seama că i se apropie 
osânda. Era un leu orb, surd, nătărău. Avea ochi, dar nu vedea, 
urechi, şi nu auzea. Nu făcea decât să învârtă lanţul, călărind pe 
creanga lui legănătoare, străpungând aerul cu rotiri din ce în ce 
mai puternice ale mărului lui de fier, ca acei cowboy viteji pe 
care îi văzuse la cinematograf descriind prin aer cercuri cu 
lasourile lor, din goana calului. 


N-a văzut şi n-a auzit, nu şi-a închipuit şi nu s-a păzit, acest 
zelos păzitor al fraţilor, acest leu zburător, cu toate că Nemesis 
era deja pe drum şi totul era pregătit pentru oroarea ce avea să 
vină. Bila de fier ruginit din capătul lanţului se învârtejea prin 
aer, amenințând să-i smulgă braţul din umăr. Îngâmfarea lui. 

Nesăbuinţa lui. Otrava pubertăţii. Beţia şovinismului trufaş. 

Ramura pe care era culcat ca să-şi facă numărul gemea deja 
sub greutatea lui. lar fata delicată, gânditoare, cu sprâncenele 
negre şi groase, poeta, se uita în sus la el cu un zâmbet 
compătimitor, nu un zâmbet de admiraţie sau de venerație faţă 
de noul evreu, ci o expresie uşor dispreţuitoare, un zâmbet 
amuzat, îngăduitor, ca şi cum ar fi spus, asta nu e nimic, toate 
eforturile astea ale tale nu înseamnă nimic, am văzut noi mult 
mai mult decât asta, nu ne poţi impresiona cu asta, dacă chiar 
vrei să mă uimeşti într-o bună zi va trebui să te străduieşti de 
şapte ori mai mult. 

(Şi din adâncurile unui puț întunecat se poate să-i fi fluturat 
prin faţă, o frântură de clipă, amintirea unei păduri dese dintr-un 
magazin de îmbrăcăminte pentru femei, o junglă virgină prin 
care urmărise cândva o fetiţă şi când a ajuns-o, în sfârşit, s-a 
dovedit a fi o oroare.) 

lar fratele ei era încă acolo, la poalele dudului, îşi terminase 
misterioasele cercuri perfecte din frunze căzute şi acum, ciufulit, 
serios, arătând competent şi adorabil, umbla şovăielnic după un 
fluture alb, în pantalonaşii lui scurţi şi cu pantofiori roşii, când 
deodată, din vârful dudului, cineva i-a rostit numele cu un 
răcnet îngrozit, Awwad, Awwad, fugi, şi poate că n-a avut timp 
decât să se uite în sus în copac cu ochii lui rotunzi, poate că n-a 
avut timp decât să vadă mărul de fier ruginit care se 
desprinsese din capătul lanţului şi se năpustea spre el ca un 
obuz, drept spre el din ce în ce mai întunecat şi mai mare şi 
zburând drept către ochii copilului, şi cu siguranţă i-ar fi strivit 
ţeasta dacă nu ar fi trecut la un fir de păr de capul lui şi nu i-ar fi 
vâjâit drept pe lângă nas, aterizând cu o bufnitură grea şi surdă 
şi strivindu-i picioruşul prin pantoful mic şi roşu, pantoful ca de 
păpuşă care s-a umplut deodată de sânge şi a început să 
reverse sânge prin găurile şireturilor şi să picure pe la cusături şi 
peste partea de sus. Atunci un singur țipăt de durere lung, 
străpungător, sfâşietor s-a înălţat peste vârfurile copacilor şi 
apoi întreg trupul ţi-a fost prins de tremurături ca nişte ace 


îngheţate şi totul a tăcut în jurul tău într-o clipă, de parcă ai fi 
fost închis într-un aisberg. 

Nu-mi amintesc chipul copilului leşinat când sora lui l-a dus de 
acolo în braţe şi nu-mi amintesc dacă a ţipat şi ea, dacă a strigat 
după ajutor, dacă mi-a vorbit şi nu-mi amintesc când sau cum 
am coborât din copac sau dacă am căzut cu creanga care s-a 
prăbuşit sub mine, nu-mi amintesc cine mi-a îngrijit tăietura de 
pe bărbie din care picura sânge pe cea mai bună cămaşă a mea 
(am până în ziua de azi semnul pe bărbie) şi nu-mi amintesc 
aproape nimic din cele petrecute între singurul țipăt al băiatului 
rănit şi cearşafurile albe din seara aceea, încă mai tremuram din 
cap până-n picioare, ghemuit cu genunchii la gură, cu câteva 
cusături în bărbie, în patul dublu al unchiului Staszek şi al lui 
tanti Mala. 

Dar îmi amintesc până în ziua de azi ochii ei ca doi cărbuni 
aprinşi, sub bordura de doliu a sprâncenelor negre îmbinate la 
mijloc: scârbă, disperare, groază şi fulgere de ură veneau din 
ochii ei şi dincolo de scârbă şi de ură mai era un soi de clătinare 
mohorâtă a capului, ca şi cum ar fi fost de acord cu ea însăşi, ca 
şi cum ar fi spus aş fi putut ghici pe loc, chiar înainte să deschizi 
gura ar fi trebuit să bag de seamă, ar fi trebuit să fiu atentă, 
asta se simţea de departe. Ca o duhoare. 

Şi îmi amintesc, vag, cum cineva, un bărbat scund şi păros, cu 
o mustață stufoasă, cu un ceas de aur pe o brățară foarte lată, 
poate că era unul dintre oaspeţi sau unul dintre fiii gazdei, mă 
târa brutal de acolo, ţinându-mă de cămaşa ruptă, aproape de-a 
fuga. Şi din mers am văzut un bărbat furios care stătea lângă 
fântâna din mijlocul terasei pavate lovind-o pe Aisha, nu izbind- 
o cu pumnii, nu plesnind-o peste obraji, ci lovind-o tare, iar şi 
iar, cu palma deschisă, lent, meticulos, peste cap, peste spate, 
peste umăr, peste faţă, nu aşa cum pedepseşti un copil, ci aşa 
cum îţi verşi furia pe un cal. Sau pe o cămilă încăpăţânată. 

Desigur, părinţii mei au vrut, ca şi Staszek şi Mala, să-i 
contacteze şi să întrebe ce face micul Awwad şi cât de grave 
erau rănile lui. Desigur, voiau să găsească o modalitate de a-şi 
exprima regretul şi ruşinea. Poate că s-au gândit să ofere o 
compensație potrivită. Poate că era important pentru ei să le 
facă pe gazde să vadă cu ochii lor că nici partea noastră nu a 
scăpat nevătămată, ci şi-a tăiat bărbia şi a fost nevoie de două 
sau trei cusături. Poate că părinţii mei şi soţii Rudnicki 


plănuiseră chiar o vizită la vila Silwani, în care să ducă daruri 
pentru tânărul rănit, în vreme ce sarcina mea ar fi fost să-mi 
exprim umilele remuşcări prosternându-mă în prag sau 
acoperindu-mă cu pânză de sac şi cenuşă, ca să dovedim 
familiei al-Silwani în particular şi poporului arab în general cât 
de mâhniţi, de ruşinaţi şi de stingheriţi suntem, dar în acelaşi 
timp prea nobili ca să căutăm scuze sau circumstanţe atenuante 
şi destul de responsabili ca să purtăm pe umeri întreaga povară 
a stingherelii, remuşcării şi vinii. 

Însă pe când se tot sfătuiau, contrazicându-se în privinţa 
momentului şi a modalităţii, poate că sugerând ca unchiul 
Staszek să meargă la şeful lui, domnul Knox-Gulilford, şi să-l 
roage să întindă pentru noi nişte antene neoficiale şi să afle în 
ce ape se scaldă familia Silwani, cât de mânioşi mai sunt şi cum 
pot fi îmblânziţi, cât de folositoare ar fi prezentarea personală a 
scuzelor şi în ce spirit ar primi ei oferta noastră de a îndrepta 
lucrurile, pe când chibzuiau încă la planuri şi la măsuri de 
cercetare, au venit sărbătorile evreieşti mari. Şi chiar înainte de 
aceasta, în prima zi din septembrie 1947, Comitetul Special al 
Naţiunilor Unite pentru Palestina i-a prezentat Adunării Generale 
recomandările sale. 

Şi la lerusalim, chiar dacă încă nu izbucnise violenţa, a fost ca 
şi cum un muşchi invizibil s-ar fi încordat dintr-odată. Nu era o 
idee bună să mai calci prin acele zone. 

Aşa că tata a telefonat cu vitejie la biroul firmei Silwani şi Fiii 
din strada Prinţesa Mary, s-a prezentat în engleză şi în franceză 
şi a cerut, în amândouă limbile, să fie pus în legătură cu domnul 
al-Silwani senior. Un secretar tânăr i-a răspuns cu politeţe rece, 
i-a cerut în engleză şi franceză fluentă să aibă amabilitatea de a 
aştepta câteva clipe şi a revenit spunând că a fost împuternicit 
să primească un mesaj pentru domnul Silwani. 

Aşa că tata a dictat un mesaj scurt despre sentimentele 
noastre, regretele noastre, grija noastră faţă de sănătatea 
dragului de copil, faptul că suntem gata să plătim toate 
cheltuielile medicale şi dorinţa noastră sinceră de a ne întâlni 
cât mai curând pentru a limpezi lucrurile şi a încerca să 
îndreptăm răul. (Tata vorbea engleza şi franceza cu un accent 
foarte rusesc. Când pronunţa the se auzea „zi", în vreme ce 
locomotive era „locomoţif".) 


N-am primit nici un răspuns de la familia Silwani, nici direct, 
nici prin intermediul domnului Knox-Guilford, şeful lui 

Staszek Rudnicki. Oare tata s-a străduit pe alte căi să afle cât 
de grave erau rănile lui Awwad? Ce a spus şi ce n-a spus Aisha 
despre mine? Dacă o fi reuşit într-adevăr să afle ceva, mie nu 
mi-au spus nimic. Până în ziua în care a murit mama şi mai apoi, 
până în ziua morţii sale, tata şi cu mine n-am vorbit niciodată 
despre acea sâmbătă. Nici măcar întâmplător. Şi chiar după 
mulţi ani, la vreo cinci ani după Războiul de Şase Zile, la slujba 
de pomenire a Malei Rudnicki, când bietul Staszek a vorbit o 
jumătate de noapte, aşezat în fotoliul său cu rotile, şi a amintit 
de tot soiul de lucruri bune şi rele, n-a pomenit de acea sâmbătă 
de la vila Silwani. 

Şi odată, în 1967, după ce cucerisem lerusalimul de est, am 
fost acolo de unul singur, într-o sâmbătă de vară, destul de 
devreme, pe acelaşi drum pe care am mers în acea sâmbătă 
dinainte. Erau porţi de fier noi şi în faţa casei era parcată o 
maşină nemţească strălucitoare, cu perdeluţe gri. Pe vârful 
zidului care înconjura grădina erau cioburi de sticlă de care nu- 
mi aminteam. Vârfurile verzi ale copacilor se arătau deasupra 
zidului. 

Steagul unui consulat important flutura pe acoperiş şi lângă 
porţile noi de fier erau o placă de alamă lucitoare cu numele 
statului respectiv, în litere arabe şi latine, şi stema lui. Un paznic 
în haine civile a ieşit şi s-a uitat la mine curios. Am mormăit 
ceva şi mi-am continuat drumul către Muntele Scopus. 

Tăietura din bărbie s-a vindecat în câteva zile. Doctorul 
Hollander, pediatrul de la clinica din strada Amos, mi-a scos 
aţele puse la camera de gardă în acea sâmbătă dimineaţă. 

Din ziua în care au fost scoase aţele un văl a coborât asupra 
întregului episod. Tanti Mala şi unchiul Staszek erau şi ei înrolați 
în acţiunea de înăbuşire a chestiunii. Nici o vorbă. Nici despre 
Sheikh Jarrah, nici despre copilaşi arabi, lanţuri de fier, livezi, 
duzi sau cicatrice de pe bărbie. Tabu. Nu s-a întâmplat niciodată. 
Doar mama, în felul ei obişnuit, a înfruntat zidurile cenzurii. 
Odată, în locul nostru special, la masa din bucătărie, în 
momentul nostru special, când tata nu era acasă, mi-a spus o 
fabulă indiană: 

Au fost cândva doi călugări care se supuneau la tot soiul de 
restricţii şi suferinţe. Printre altele, s-au hotărât să traverseze 


întreg subcontinentul indian pe jos. Şi au mai hotărât să facă 
drumul în tăcere deplină: să nu rostească un cuvinţel, nici măcar 
în somn. Însă odată, pe când mergeau pe malul unui râu, au 
auzit strigătele de ajutor ale unei femei care se îneca. Fără o 
vorbă, călugărul mai tânăr a sărit în apă, a dus-o pe femeie în 
cârcă până la mal şi a lăsat-o pe nisip fără să spună nimic. Cei 
doi asceţi şi-au continuat drumul în tăcere. 

Au trecut şase luni sau un an şi dintr-odată călugărul mai tânăr 
l-a întrebat pe însoţitorul său: „Spune-mi, crezi că am păcătuit 
ducând femeia aceea în cârcă? " Prietenul lui i-a răspuns cu o 
întrebare: „Cum, o mai duci încă?" _ 

În ceea ce-l priveşte, tata s-a întors la cercetările lui. În acel 
moment era cufundat adânc în literaturile Orientului Apropiat 
antic, Akkadia şi Sumeria, Babilonia şi Asiria, descoperirile unor 
arhive antice în Tel el-Amarna şi Hatushash, legendara bibliotecă 
a regelui Assurbanipal, pe care grecii l-au numit Sardanapalius, 
povestirile lui Ghilgameş şi scurtul mit al lui Adapă. Monografii şi 
lucrări de referinţă se îngrămădeau pe biroul lui, înconjurate de 
armata de note şi fişe. Incerca să ne amuze pe mama şi pe mine 
cu una dintre poantele lui obişnuite: Dacă furi de la un autor eşti 
plagiator; dacă furi din cinci cărţi eşti cărturar; dacă furi din 
cincizeci de cărţi eşti un mare cărturar. 

Zi de zi acel muşchi invizibil de sub pielea lerusalimului se 
încorda. Zvonuri nebuneşti circulau prin cartierul nostru; unele 
dintre ele îţi îngheţau sângele în vine. Unele ziceau că guvernul 
britanic de la Londra e pe cale să-şi retragă armata, ca să 
permită forţelor regulate ale statelor membre ale Ligii Arabe, 
care nu erau altceva decât un braţ al englezilor îmbrăcat în 
veşminte din deşert, să-i înfrângă pe evrei, să cucerească ţara şi 
apoi, după ce evreii vor fi plecat, să-i primească înapoi pe 
englezi pe uşa din dos. lerusalimul, susțineau câţiva dintre 
strategii din băcănia domnului Auster, va fi curând capitala 
regelui Abdullah al Transiordaniei, iar noi, locuitorii evrei, vom fi 
urcați pe nave şi duşi în lagărele de refugiaţi din Cipru. Sau am 
putea fi împrăştiaţi prin lagărele pentru persoane strămutate 
aflate în insulele Mauritius şi Seychelles. 

Alţii nu pregetau să afirme că mişcările evreieşti ilegale, Irgun, 
Banda lui Stern şi Haganah, prin acţiunile lor sângeroase 
împotriva englezilor, mai ales pentru că aruncaseră în aer 
cartierul general britanic din hotelul Regele David, au adus 


asupra noastră nenorocirea. Nici un imperiu din istorie n-a fost 
orb la aşa provocări umilitoare, iar englezii hotărâseră deja să 
ne pedepsească printr-o sălbatică baie de sânge. Ofensele 
necugetate ale fanaticilor noştri conducători sionişti au făcut 
publicul englez să ne urască atât de tare, încât Londra a hotărât 
pur şi simplu să-i lase pe arabi să ne măcelărească până la unul: 
până acum forţele armate engleze au stat între noi şi un 
masacru general săvârşit de naţiunile arabe, dar acum ei o să se 
dea deoparte, şi sângele nostru va cădea pe capetele noastre. 

Unii spuneau că unor evrei cu relaţii, bogătaşi din Rehavia, 
antreprenori şi angrosişti care aveau legături cu englezii, 
slujbaşi civili de rang înalt din Administraţia Mandatară, li s-a 
suflat la ureche că ar fi mai bine să plece în străinătate cât mai 
iute sau măcar să-şi trimită familiile într-un loc sigur. Ei 
pomeneau despre cutare şi cutare familie care a fost trimisă în 
America şi despre diferiţi oameni de afacere prosperi care au 
părăsit peste noapte lerusalimul şi s-au stabilit cu familiile lor la 
Tel Aviv. Cu siguranţă ştiu ei ceva ce noi, ceilalţi, nu putem decât 
să ne închipuim. Sau ei puteau să-şi închipuie ceea ce pentru 
noi nu era decât un coşmar. 

Alţii vorbeau despre grupuri de tineri arabi care cercetau 
noaptea străzile noastre, înarmaţi cu cutii de vopsea şi pensule, 
marcând casele evreieşti şi repartizându-le dinainte. Ei afirmau 
că bande de arabi înarmate, sub comanda Marelui Muftiu din 
lerusalim, luaseră deja în stăpânire toate dealurile din jurul 
oraşului, iar englezii se făceau că nu-i văd. Ziceau că forţele 
Legiunii Arabe Transiordaniene, sub comanda generalului de 
brigadă englez Sir John Glubb, Glubb-paşa, erau deja 
desfăşurate în diferite poziţii-cheie din ţară, astfel încât să-i 
poată strivi pe evrei înainte ca aceştia să poată măcar încerca 
să-şi ridice capetele. Şi că luptătorii din Frăția Musulmană, 
cărora englezii le-au permis să vină din Egipt înarmaţi şi să-şi 
creeze poziţii fortificate pe dealurile din jurul lerusalimului, se 
instalează în tranşee chiar peste drum de kibbutzul Ramat 
Rahel. Unii îşi exprimau speranţa că, atunci când englezii o să 
plece, preşedintele american, Truman, o să intervină, fie ce-o fi. 
O să-şi trimită degrabă armata, două avioane de transport 
americane gigantice au fost văzute deja în largul Siciliei, 
îndreptându-se spre est; cu siguranţă că preşedintele Truman nu 
va îngădui să se petreacă aici al doilea holocaust la mai puţin de 


trei ani după Holocaustul celor Şase Milioane. Cu siguranţă că 
evreii americani bogaţi şi influenţi o să-l preseze. Ei n-ar putea 
să stea pur şi simplu cu mâinile în sân. 

După părerea unora, conştiinţa lumii civilizate sau opinia 
publică progresistă, ori clasa muncitoare internaţională, sau larg 
răspânditele sentimente de vinovăţie faţă de soarta tristă a 
evreilor supraviețuitori vor acţiona toate împotriva „complotului 
anglo-arab de a ne distruge". Unii dintre prietenii şi vecinii noştri 
se  încurajau singuri la începutul acelei toamne ciudate, 
amenințătoare, cu un gând consolator: în cel mai rău caz, chiar 
dacă arabii nu ne vor aici, ultimul lucru pe care şi-l doresc 
popoarele europene este să ne întoarcem şi să inundăm iar 
Europa. Şi, dat fiind că europenii sunt mult mai puternici decât 
arabii, rezultă că există o şansă ca la urma urmei să fim lăsaţi 
aici. Ei o să-i silească pe arabi să înghită ceea ce Europa 
încearcă să scuipe. 

Intr-un fel sau altul, practic toată lumea prezicea războiul. 

Cei din ilegalitate difuzau pe unde scurte cântece înflăcărate. 

Crupele, uleiul, lumânările, zahărul, laptele praf şi făina 
aproape că au dispărut de pe rafturile din băcănia domnului 
Auster: oamenii începeau să-şi facă rezerve, pregătindu-se 
pentru ce avea să vină. Mama a umplut bufetul din bucătărie cu 
pungi de făină de grâu şi matso, pachete de pesmeţi, ovăz 
Quaker, ulei, conserve de legume şi de carne, măsline şi zahăr. 
Tata a cumpărat două canistre de parafină etanşate şi le-a pus 
sub bazinul din baie. 

Tata încă mai pleca în fiecare zi, ca de obicei, la şapte şi 
jumătate dimineaţa, la serviciul lui de la Biblioteca Naţională de 
pe Muntele Scopus, cu autobuzul 9, care mergea din strada 
Geula prin Mea Sharim şi traversa Sheikh Jarrah, nu departe de 
vila Silwani. Se întorcea acasă puţin înainte de cinci, cu cărţi şi 
articole în servieta jerpelită şi altele îndesate sub braţ. Insă 
mama l-a rugat de mai multe ori să nu şadă în autobuz la 
fereastră. Şi adăuga nişte cuvinte în rusă. Ne-am întrerupt pe 
moment obişnuita plimbare de sâmbătă după-masa până la 
unchiul Joseph şi mătuşa Zipporah. 

Aveam abia nouă ani şi eram deja un zelos cititor de ziare. 

Un consumator avid al ultimelor ştiri. Un excelent comentator 
şi orator. Un expert politic şi militar ale cărui opinii erau preţuite 
de copiii vecinilor. Un strateg cu chibriturile, nasturii şi piesele 


de domino de pe rogojină. Trimiteam trupe, executam mişcări 
tactice de învăluire prin flanc, făuream alianţe cu una sau alta 
dintre puterile străine, adunam argumente tranşante care erau 
în stare să cucerească cele mai împietrite inimi britanice şi 
compuneam discursuri care nu numai că i-ar fi adus pe arabi la 
înţelegere şi împăcare şi i-ar fi făcut să ne ceară iertare, dar ar fi 
putut chiar să aducă în ochii lor lacrimi de simpatie pentru 
suferinţa noastră, amestecate cu admiraţia profundă faţă de 
inimile noastre nobile şi măreţia noastră morală. 

Purtam în acea vreme discuţii mândre şi totuşi pragmatice cu 
Downing Street, Casa Albă, Papa de la Roma, Stalin şi 
cârmuitorii arabi. „Stat evreu! lImigrare liberă! " strigau 
demonstranţii din comunitatea afiliată, în timpul marşurilor sau 
întrunirilor; la una sau două dintre acestea mama i-a îngăduit 
tatei să mă ia şi pe mine. In vreme ce în fiecare vineri mulţimi 
de arabi, mărşăluind furioase după ce ieşiseră din moschei, 
urlau „Idbah alYahudv (Să-i măcelărim pe evrei!) şi „Falastin hi 
ar duna wa al-Yahud kilbuna!" (Palestina este ţara noastră, iar 
evreii sunt câinii noştri!). Dacă aş fi avut ocazia, i-aş fi putut 
convinge cu uşurinţă, în mod raţional, că în vreme ce lozincile 
noastre nu conţineau nimic care să-i vatăme, lozincile lor, 
strigate de gloate înfierbântate, nu erau prea amabile ori 
civilizate şi că de fapt ele îi puneau într-o lumină ruşinoasă pe 
cei care le strigau. In zilele acelea eram mai puţin copil şi mai 
mult un snop de argumente fariseice, un mic şovin travestit în 
iubitor al păcii, un naţionalist făţarnic şi mieros, un propagandist 
sionist de nouă ani. 

Noi eram cei buni, noi aveam dreptate, noi eram victime 
nevinovate, noi eram David împotriva lui Goliat, un miel printre 
lupi, mielul de sacrificiu, în vreme ce ei - englezii, arabii şi toată 
lumea neevreiască - erau lupii, răul, lumea ipocrită întotdeauna 
însetată de sângele nostru; cu atât mai mult să le fie ruşine. 

Când guvernatorul britanic şi-a anunţat intenţia de a-şi încheia 
cârmuirea în Palestina şi de a returna mandatul Organizaţiei 
Naţiunilor Unite, ONU a creat un Comitet Special pentru 
Palestina (UNSCOP) care să examineze situaţia din Palestina şi, 
de asemenea, pe cea a sutelor de mii de evrei strămutați, 
supraviețuitori ai genocidului nazist, care trăiau de doi ani sau 
de mai multă vreme în lagărele din Europa pentru persoane 
strămutate. 


La începutul lui septembrie 1947, UNSCOP şi-a dat publicităţii 
raportul majoritar, recomandând ca mandatul britanic să se 
încheie cât mai curând. In locul lui, Palestina să fie împărţită în 
două state independente, unul pentru arabi şi unul pentru evrei. 
Zonele alocate celor două state erau aproape la fel de mari. 

Granița complicată, şerpuitoare, care le despărţea era trasată 
în general conform distribuției demografice a populațiilor 
respective. Cele două state să aibă în comun economia, moneda 
etc. Comitetul recomanda ca lerusalimul să fie un corpus 
separatum neutru, sub tutelă internaţională, cu un guvernator 
numit de ONU. 

Aceste recomandări erau supuse aprobării Adunării Generale şi 
era nevoie de o majoritate de două treimi. Evreii au scrâşnit din 
dinţi şi au acceptat împărţirea propusă: teritoriul alocat lor nu 
includea lerusalimul sau Galileea de Sus şi de Vest, şi trei 
sferturi din statul evreu propus era teren deşertic necultivat, în 
schimb, conducerea arabilor palestinieni şi toate naţiunile Ligii 
Arabe au declarat pe loc că nu vor accepta nici un compromis şi 
că intenţionează „să se opună cu forţa transpunerii în fapt a 
acestor propuneri şi să înece în sânge orice încercare de a crea 
o entitate sionistă pe vreo palmă de pământ palestinian". Ei 
susțineau că întreaga Palestina a fost pământ arab de sute de 
ani, până ce au venit englezii şi au încurajat hoardele de străini 
să se răspândească peste tot, să niveleze dealurile, să scoată 
din rădăcini bătrânele crânguri de măslini, să cumpere pământ, 
parcelă cu parcelă, prin subterfugii, de la moşieri corupți, şi să-i 
alunge pe ţăranii care îl cultivaseră de generaţii întregi. Dacă nu 
erau opriţi, şmecherii ăştia de colonişti evrei aveau să înghită 
întreaga ţară, ştergând orice urmă a vieţii arabe, acoperind-o cu 
coloniile lor europene cu acoperişuri roşii, corupând-o cu 
comportarea lor îngâmfată şi desfrânată, şi foarte repede vor 
pune mâna pe locurile sfinte ale Islamului şi apoi se vor revărsa 
în ţările arabe învecinate. Cât ai bate din palme, datorită 
vicleniei şi superiorității lor tehnice şi cu sprijinul imperialismului 
britanic, vor face aici exact ceea ce le-au făcut albii populațiilor 
indigene din America, Australia şi din alte părţi. 

Dacă li se îngăduie să-şi întemeieze aici un stat, chiar şi unul 
mic, nu încape îndoială că îl vor folosi drept cap de pod, se vor 
revărsa înăuntru cu milioanele lor, ca lăcustele, se vor aşeza pe 
orice deal şi vale, vor jefui de caracterul lor arab aceste peisaje 


străvechi şi vor înghiţi totul înainte ca arabii să fi avut timp să se 
trezească din somn. 

La mijlocul lui octombrie înaltul Comisar britanic, generalul Sir 
Alan Cunningham, a rostit în faţa lui David Ben Gurion, care era 
şeful executivului din Agenţia Evreiască, o ameninţare voalată: 
„Dacă încep tulburările", a spus el cu tristeţe, „mă tem că nu 
vom fi în stare să vă ajutăm; nu vom fi în stare să vă apărăm". ” 

Tata a zis: 

— Herzl a fost profet şi o ştia. La primul Congres Sionist, în 
1897, a spus că, în cinci ani sau cel mai târziu în cincizeci de 
ani, va exista un stat evreu în Ţara Israelului. Şi acum au trecut 
cincizeci de ani şi statul stă literalmente în faţa porţii. 

Mama a zis: 

— Nu stă. Nu e nici o poartă. E un abis. 

Dojana tatei a sunat ca o plesnitură de bici. A vorbit în rusă, ca 
să nu înţeleg. 

lar eu am zis, cu o bucurie pe care nu mi-o puteam ascunde: 

— O să fie curând război la lerusalim! Şi o să-i învingem pe 
toţi! 

Dar uneori, când eram singur în curte, spre amurg sau 
sâmbăta dimineaţa, când părinţii mei şi toţi cei din cartier 
dormeau încă, îngheţam, înjunghiat de groază, pentru că 
imaginea Aishei care lua de jos copilul leşinat şi îl ducea în 
tăcere în braţe semăna brusc ca un tablou creştin 
înspăimântător pe care tata mi l-a arătat şi mi l-a explicat în 
şoaptă odată, pe când vizitam o biserică. 

Îmi aminteam de măslinii pe care i-am văzut de la fereastra 
acelei case, care părăsiseră de veacuri întregi lumea celor vii şi 
deveniseră o parte a tărâmului celor neînsufleţite. 

Prin noiembrie un soi de perdea începuse să împartă 
lerusalimul în două. Autobuzele încă mai mergeau acolo şi se 
întorceau, iar vânzătorii de fructe din satele arabe învecinate 
încă îşi mai făceau apariţia obişnuită pe strada noastră, cărând 
tăvi cu smochine, migdale şi fructe de cactus, însă unele familii 
de evrei se mutaseră deja din cartierele arabe, şi familiile arabe 
începuseră să părăsească vestul oraşului, ducându-se în părţile 
sudice şi estice. 


17Dov Joseph, The Faithful City: the Siege of Jerusalem, 1948 (Londra, 1962), 
pag. 31. (N. a.) 


Doar în gândurile mele puteam să merg uneori până la 
prelungirea străzii St. George către nord-est şi să mă uit cu ochii 
larg deschişi la celălalt lerusalim: un oraş cu chiparoşi bătrâni, 
mai mult negri decât verzi, străzi cu ziduri de piatră, grilaje 
împletite, cornişe şi ziduri întunecate, lerusalimul străin, tăcut, 
retras, înfăşurat în văluri, oraşul abisinian, musulman, pelerin, 
otoman, oraşul ciudat, misionar, al cruciaților şi templierilor, 
oraşul grec, armean, italian, adâncit în gânduri, anglican, greco- 
ortodox, oraşul monahal, copt, catolic, luteran, scoţian, sunit, 
şiit, sufit, alawit, străbătut de sunetele clopotelor şi de jelania 
muezinului, înţesat cu pini, înspăimântător şi totuşi ademenitor, 
cu toate farmecele lui ascunse, cu labirinturile de străduţe 
înguste care ne erau interzise şi ne amenințau din întuneric, un 
oraş secretos, vătămător, purtând în pântece nenorocirea. 

* 

Întreaga familie Silwani, mi s-a spus după Războiul de Şase 
Zile, a părăsit lerusalimul iordanian în anii '50 şi la începutul 
anilor '60. Unii au mers în Elveţia şi Canada, alţii s-au stabilit în 
emiratele din Golf, câţiva s-au mutat la Londra şi alţii în America 
Latină. 

Şi ce s-a întâmplat cu papagalii lor? „Cine o să fie ursitul meu? 
Cine o să fie prinţul meu?" 

Şi ce s-a întâmplat cu Aisha? Şi cu fratele ei olog? Unde oare 
cântă ea la pian, presupunând că mai are unul, presupunând că 
nu a ajuns bătrână şi stafidită printre şandramalele pline de praf 
şi de arşiţă din cine ştie ce tabără de refugiaţi, unde zoaiele se 
scurg pe străzile nepietruite. 

Şi cine sunt evreii norocoşi care trăiesc acum în casa care era 
cândva a familiei ei, în Talbieh, un cartier construit din piatră 
albăstruie şi trandafirie, cu bolți şi arcade? 

Nu din cauza războiului care se apropia, ci din alt motiv, mai 
profund, aveam să fiu cuprins dintr-odată de spaimă în acele zile 
din toamna lui 1947 şi aveam să simt durerea tânjirii 
amestecate cu ruşine şi cu certitudinea pedepsei iminente şi, de 
asemenea, un soi de durere nu prea bine definită: un fel de dor 
interzis, amestecat cu vinovăţie şi mâhnire. După acea livadă. 

După acea fântână acoperită cu o placă de metal verde şi 
bazinul cu plăci de faianţă albastre, unde peştişori aurii 
străluceau o clipă în soare înainte să dispară în pădurea de 
nuferi. După perniţele moi, brodate cu dantelă fină. După 


covoarele groase, dintre care unul înfăţişa păsări ale paradisului 
printre copaci ai paradisului. După firele de trifoi din vitralii, care 
colorau fiecare lumina în altă nuanţă: frunză roşie, frunză verde, 
frunză aurie, frunză violetă. 

Şi după papagalul care vorbea ca un fumător înrăit: „ Tfadadal! 
S'ilvousplait! Enjoyl" şi perechea lui soprană care răspundea cu 
o voce ca un clopoțel de argint: „Mais oui, mais oui, chere 
mademoiselle". 

Am fost acolo cândva, în acea livadă, înainte de a fi alungat 
din ea în mod ruşinos, am atins-o cândva, cu vârfurile 
degetelor... 

„Bas! Bas, ya eini! Bas min fadlak! Usqut! Bas wahalas!" 

Dimineața, devreme, mă trezeam la mirosul primei raze de 
lumină şi zăream printre lamelele de fier ale obloanelor închise 
rodiul care creştea în curtea noastră. Ascunsă în acest copac, în 
fiecare dimineaţă, o pasăre nevăzută repeta voios şi exact 
primele cinci note din Fur Elise. 

Ce nătărău meşter la vorbire, ce nătărău mic şi gălăgios. 

In loc să-i vorbesc aşa cum Noul Tineret Evreu i-ar vorbi 
Nobilului Popor Arab sau cum ar aborda un leu alţi lei, poate că 
aş fi putut pur şi simplu să-i vorbesc ca un băiat care îi vorbeşte 
unei fete. Sau n-aş fi putut? 

„Uite numai cum strategul ăla de copil a ocupat iar tot 
apartamentul. Nu te mai poţi mişca pe coridor, e înţesat de 
fortificaţii şi turnuri făcute din cuburi, castele făcute din piese de 
domino, mine făcute din dopuri de plută şi graniţe făcute din 
beţişoare. In odaia lui, din perete în perete, sunt câmpuri de 
luptă din nasturi. Nu suntem îngăduiţi acolo, e interzis. E un 
ordin. Şi chiar şi în odaia noastră a împrăştiat cuțite şi furculiţe 
pe toată podeaua, probabil ca să marcheze vreo Linie Maginot, 
nişte efective de marină sau blindate. Dacă o mai ţine aşa, tu şi 
cu mine o să trebuiască să ne mutăm în curte. Sau pe stradă, 
însă în clipa în care vine ziarul odrasla ta lasă totul baltă, 
probabil că a declarat un armistițiu general, se tolăneşte pe 
canapea şi îl citeşte de la un capăt la celălalt, chiar şi mica 
publicitate. 

Acum trage o linie telefonică din cartierul lui general din 
spatele şifonierului până la apartamentul din Tel Aviv, care se 
pare că e pe marginea căzii. Dacă nu mă înşel, tocmai se 
pregăteşte să se folosească de ea ca să vorbească cu Ben 


Gurion. La fel ca şi ieri. Să-i explice ce ar trebui să facem în 
acest moment şi la ce ar trebui să fim atenţi. Poate că a şi 
început să-i dea ordine lui Ben Gurion." 

Intr-unui dintre sertarele de jos, în biroul meu de aici, din Arad, 
am găsit aseară o cutie de carton ponosită, cu diferite însemnări 
pe care le-am făcut pe când scriam romanele scurte ce 
alcătuiesc Dealul sfatului nelegiuit, acum mai bine de douăzeci 
şi cinci de ani. Printre altele, sunt nişte însemnări încâlcite pe 
care le-am făcut într-o bibliotecă din Tel Aviv în 1974 sau 1975, 
după ziarele din septembrie 1947. Şi aşa, la Arad, într-o 
dimineaţă din vara lui 2001, ca o imagine reflectată într-o 
oglindă reflectată în altă oglindă, însemnările mele de acum 
douăzeci şi şapte de ani îmi amintesc ce anume citea „strategul 
ăla de copil" în ziarul din 9 septembrie 1947: 

Poliţia rutieră evreiască a început să acţioneze în Tel Aviv cu 
consimţământul guvernatorului britanic. Ea e formată din opt 
poliţişti care lucrează în două ture. O arăboaică de treisprezece 
ani va apărea în faţa tribunalului militar, acuzată fiind că deţine 
o puşcă, în satul Hawara, districtul Nablus. 

Imigranții „ilegali' de pe Exodus sunt deportaţi la Hamburg şi 
spun că vor lupta până în pânzele albe ca să nu fie debarcaţi. 
Paisprezece gestapovişti au fost condamnaţi la moarte la 
Lübeck. Domnul Solomon Chmelnik din Rehovot a fost răpit şi 
bătut cu cruzime de o organizaţie extremistă, dar a fost înapoiat 
viu şi nevătămat. Orchestra „Vocea lerusalimului" va fi dirijată 
de Hanan Schlesinger. Este a doua zi de post a lui Mahatma 
Gandhi. Cântărețul Edis de Philippe nu va putea cânta 
săptămâna aceasta la lerusalim, iar Teatrul de Cameră a fost 
obligat să amâne reprezentaţia lui cu N-o poţi lua cu tine. In 
schimb, acum două zile s-a deschis noua Clădire a Colonadelor 
de pe Calea Jaffa, în care se află, printre alte magazine, 
Mikolinski, Freidmann & Bein şi doctorul podolog Scholl. Conform 
conducătorului arab Musa Alami, arabii nu vor accepta niciodată 
împărţirea ţării; la urma urmei, regele Solomon a hotărât că 
mama care s-a împotrivit împărţirii e mama adevărată, iar evreii 
ar trebui să recunoască semnificaţia parabolei. Pe de altă parte, 
tovarăşa Golda Myerson [ulterior Meir], din Comitetul Executiv al 
Agenţiei Evreieşti, a declarat că evreii vor lupta pentru 
includerea Ierusalimului în statul evreu, deoarece Ţara Israelului 
şi lerusalimul sunt sinonime în inimile noastre. 


După câteva zile ziarul spunea: 

Seara trecută, târziu, un arab a atacat două fete evreice în 
apropiere de Bernardiya Cafe, între Beit Hakerem şi Bayit Vagan. 
Una dintre fete a fugit, iar cealaltă a strigat după ajutor şi unii 
dintre locuitorii de acolo au auzit şi au reuşit să-l împiedice pe 
suspect să fugă. In cursul investigaţiilor făcute de agentul de 
poliţie O'Connor a reieşit că bărbatul e angajat la Serviciul de 
Radiodifuzare şi se înrudeşte pe departe cu influenta familie 
Nashashibi. In ciuda acestui lucru, eliberarea pe cauţiune i-a fost 
refuzată, din cauza gravităţii presupusului delict. In apărarea sa, 
prizonierul a declarat că ieşise din cafenea beat şi a avut 
impresia că cele două fete se fâţâiau pe acolo în întuneric, în 
pielea goală. 

Şi altă zi din septembrie 1947: 

Locotenent-colonelul Adderley a prezidat curtea marţială care 
a judecat cazul lui Shlomo Mansoor Shalom, distribuitor de 
manifeste ilegale, care a fost declarat alienat. Judecătorul de 
instrucţie, domnul Gardewicz, a cerut ca prizonierul să nu fie 
trimis la un azil de nebuni, de teamă că starea lui se va 
înrăutăţi, şi le-a cerut în schimb judecătorilor ca el să fie izolat 
într-o instituţie particulară, pentru ca mintea lui slabă să nu fie 
exploatată de fanatici în scopurile lor criminale. Lt.-col. Adderley 
a regretat că nu poate îndeplini cererea domnului Gardewicz, 
aceasta ieşind din competenţa sa; era obligat să-l pună pe 
nefericit în custodie, în aşteptarea unei decizii a înaltului 
Comisar, care reprezintă Coroana, în privinţa unei posibile 
manifestări a unei indulgenţe speciale. La radio, Cilla Leibowitz 
va da un recital de pian şi după ştiri ni s-a promis un comentariu 
făcut de domnul Goerdus; în încheierea serii, domnişoara Bracha 
Tsefira va oferi un buchet de melodii populare. 

Într-o seară, tata le-a explicat prietenilor săi care veniseră la 
un pahar de ceai că încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, cu 
mult înainte de apariţia sionismului modern şi fără legătură cu 
el, evreii reprezentau majoritatea netă a populaţiei 
lerusalimului. 

La începutul secolului XX, tot înainte de începutul emigraţiilor 
sioniste, lerusalimul, sub guvernare otomană, era deja cel mai 
populat oraş din ţară: avea cincizeci şi cinci de mii de locuitori, 
dintre care vreo treizeci şi cinci de mii erau evrei. lar acum, în 
toamna lui 1947, trăiau la lerusalim vreo sută de mii de evrei şi 


vreo şaizeci şi cinci de mii de neevrei, printre care musulmani şi 
arabi creştini, armeni, greci, englezi şi multe alte naţionalităţi. 

însă la nordul, estul şi sudul oraşului erau cartierele arabe 
întinse, printre care Sheikh Jarrah, Colonia Americană, cartierele 
musulmane şi creştine din Oraşul Vechi, Colonia Germană, 
colonia greacă, Katamon, Bakaa şi Abu Tor. Erau şi oraşe arabe 
pe dealurile din jurul lerusalimului, Ramallah şi el-Bireh, Beit 
Jalla şi Bethlehem, precum şi multe sate arabe: el-Azaria, 
Silwan, Abu-Dis, et-Iur, Isawiya, Qalandria, Bir Naballah, Nebi 
Samwil, Biddu, Shuafat, Lifta, Beit Hanina, Beit Iksa, Qoloniya, 
Sheikh Badr, Deir Yassin (unde peste o sută de locuitori aveau 
să fie măcelăriți de Irgun şi Banda lui Stern în aprilie 1948), 
Suba, Ein Karim, Beit Mazmil, el-Maliha, Beit Safafa, Umm Tuba 
şi Sur Bahir. 

La nordul, sudul, estul şi vestul lerusalimului erau zone arabe 
şi doar câteva aşezări evreieşti erau presărate ici şi colo în jurul 
oraşului: Atarot şi Neve Yaakov la nord, Kalya şi Beit ha-Arava pe 
malul Mării Moarte, la est, Ramat Rahel şi Gush Etsion la sud şi 
Motsa, Kiriat Anavim şi Maale ha-Hamisha la vest. In războiul din 
1948 cea mai mare parte a acestor aşezări evreieşti, împreună 
cu Cartierul Evreiesc dinăuntrul zidurilor Oraşului Vechi, au căzut 
în mâinile Legiunii Arabe. Toate aşezările evreieşti capturate de 
arabi în timpul Războiului de Independenţă, fără excepţie, au 
fost rase de pe faţa pământului, iar locuitorii lor evrei au fost 
ucişi, luaţi în captivitate sau au fugit, însă armatele arabe nu au 
permis nici unui supravieţuitor să se întoarcă acolo după război. 
Arabii au efectuat în teritoriile cucerite o „purificare etnică" mai 
intensă decât evreii: sute de mii de arabi au fugit sau au fost 
alungaţi de pe teritoriul Statului Israel în acel război, însă o sută 
de mii au rămas, în vreme ce în Cisiordania sau în Fâşia Gaza, în 
timpul guvernării iordaniene şi egiptene nu mai erau deloc evrei. 
Nici unul. 

Aşezările erau distruse, iar sinagogile şi cimitirele rase de pe 
faţa pământului. 

Şi în viaţa oamenilor, şi în cea a popoarelor, cele mai mari 
conflicte sunt adesea cele care izbucnesc între cei persecutați. 

Nu e decât o iluzie ideea că persecutaţii şi asupriţii se unesc, 
din solidaritate, şi stau împreună pe baricade împotriva unui 
asupritor nemilos. In realitate, doi copii ai aceluiaşi tată brutal 
nu se solidarizează întotdeauna, uniţi fiind de soarta comună. 


Adesea fiecare vede în celălalt nu un tovarăş de suferinţă, ci, 
în realitate, imaginea asupritorului lor comun. 

Acesta ar putea fi cazul conflictului vechi de o sută de ani 
dintre arabi şi evrei. 

Europa care i-a maltratat, umilit şi asuprit pe arabi prin 
imperialism, colonialism, exploatare şi represiune este aceeaşi 

Europă care i-a asuprit şi persecutat pe evrei şi în cele din 
urmă le-a îngăduit nemților sau chiar i-a sprijinit să-i smulgă din 
rădăcini din orice colţişor al continentului şi să-i ucidă aproape 
pe toţi. Însă când arabii se uită la noi nu văd o ceată de 
supraviețuitori pe jumătate isterizaţi, ci o nouă mlădiţă a 
Europei, cu colonialismul, sofisticarea tehnică şi exploatarea ei, 
care s-a întors în mod iscusit în Orientul Mijlociu - în formă 
sionistă de data asta - ca să o ia de la capăt cu exploatarea, 
izgonirea şi asuprirea. In vreme ce, atunci când ne uităm la ei, 
nici noi au vedem tot victime, fraţi în vremuri de restrişte, ci, 
cumva, vedem cazaci care fac pogromuri, antisemiţi însetaţi de 
sânge, nazişti deghizați, ca şi cum persecutorii noştri europeni 
ar fi apărut iar, aici, în Ţara Israelului, şi-ar fi pus pe cap keffiye- 
uri şi şi-ar fi lăsat mustăţi, dar sunt tot vechii noştri ucigaşi, care 
nu vor altceva decât să se distreze retezând beregate de evrei. 

* 

In septembrie, octombrie şi noiembrie 1947 nimeni din Kerem 
Avraham nu ştia dacă trebuie să se roage ca Adunarea 

Generală ONU să aprobe raportul majoritar al UNSCOP-ului sau 
mai bine să tragă nădejde că englezii n-o să ne lase în voia 
soartei, „singuri şi fără apărare într-o mare de arabi". Mulţi 
sperau că va fi întemeiat în sfârşit un stat evreu liber, că vor fi 
ridicate restricţiile de imigrare impuse de englezi şi că sutelor de 
mii de supraviețuitori evrei, care de la prăbuşirea lui Hitler 
tânjeau în lagărele din Cipru pentru persoane strămutate, li se 
va îngădui în sfârşit să vină în ţara pe care cei mai mulţi dintre 
ei o considerau singura lor casă. Şi totuşi, în spatele acestor 
speranţe, într-un fel, se temeau (în şoaptă) că cei un milion de 
arabi de aici, cu ajutorul armatelor regulate ale ţărilor din Liga 
Arabă, s-ar putea ridica să-i omoare pe cei şase sute de mii de 
evrei de îndată ce se retrag englezii. 

La băcănie, pe stradă, la farmacie, oamenii vorbeau în gura 
mare despre o mântuire iminentă, ziceau că Moshe Shertok şi 
Eliezer Kaplan o să devină miniştri în guvernul evreu care va fi 


creat de Ben Gurion la Haifa sau la Tel Aviv şi vorbeau (în 
şoaptă) despre faptul că generali evrei faimoşi din străinătate, 
din Armata Roşie, din Aviația Militară Americană şi chiar din 
Marina Regală au fost chemaţi să ia comanda forţelor armate 
evreieşti care vor fi create când pleacă englezii. 

Dar în taină, acasă, sub pături, după ce se stingea lumina, îşi 
şopteau unul altuia că, cine ştie - poate că englezii o să-şi 
anuleze totuşi plecarea, poate că nu aveau intenţia să plece şi 
toată chestiunea nu era decât un complot viclean din partea 
Perfidului Albion, cu scopul de a-i face pe evrei să se întoarcă ei 
înşişi spre englezi, când se vor confrunta cu anihilarea iminentă, 
şi să-i roage să nu-i lase în voia soartei. Atunci Londra ar putea 
cere, în schimbul menţinerii protecţiei britanice, ca evreii să 
înceteze orice activitate teroristă, să scoată din uz unele stocuri 
de arme ilegale şi să-i predea CID-ului pe conducătorii 
luptătorilor ilegali. Poate că englezii o să se răzgândească în 
ultima clipă şi n-o să ne lase pe toţi la mila cuţitelor arăbeşti. 

Poate că măcar aici, la lerusalim, o să lase trupe regulate care 
să ne apere de pogromul arab. Sau poate că Ben Gurion şi 
prietenii săi de acolo, din Tel Avivul confortabil, care nu era 
înconjurat din toate părţile de arabi, ar putea să-şi vină în fire în 
ultima clipă şi să renunţe la această aventură a unui stat evreu, 
în favoarea unui compromis modest cu lumea arabă şi cu 
masele musulmane. Sau poate că Naţiunile Unite vor trimite, cât 
mai e timp, nişte trupe din ţări neutre să preia ştafeta de la 
englezi şi să apere cel puţin Oraşul Sfânt, dacă nu întreaga Ţară 
Sfântă, de pericolul unei băi de sânge. 

Azzam-paşa, Secretarul General al Ligii Arabe, i-a prevenit pe 
evrei că, „dacă îndrăznesc să încerce să creeze o entitate 
sionistă pe un singur centimetru de pământ arab, arabii o să-i 
înece în propriul sânge", iar Orientul Mijlociu o să vadă orori „în 
comparaţie cu care o să pălească atrocitățile cuceririlor 
mongole". Prim-ministrul irakian, Muzahim al-Bajaji, le-a cerut 
evreilor din Palestina „să-şi facă bagajele şi să plece cât mai e 
vreme", pentru că arabii au jurat că după victorie o să-i cruţe 
doar pe puţinii evrei care trăiesc în Palestina dinainte de 1917, şi 
chiar şi acestora „li se va îngădui doar să se refugieze sub aripa 
Islamului şi vor fi toleraţi sub flamura lui cu condiţia să se 
trezească o dată pentru totdeauna din otrava sionismului şi să 
redevină o comunitate religioasă care îşi cunoaşte locul sub 


protecţia Islamului şi trăieşte după legile şi obiceiurile 
Islamului". Evreii, adăuga un predicator la marea moschee din 
Jaffa, nu sunt un popor şi nici nu au cu adevărat o religie: toată 
lumea ştie că Allah însuşi, cel îndurător, cel milos, nu-i putea 
suferi şi prin urmare i-a condamnat să fie blestemaţi şi 
dispreţuiţi pe veci în ţările în care s-au împrăştiat. Evreii erau cei 
mai încăpăţânaţi dintre încăpăţânaţi: Profetul le-a întins mâna, şi 
ei l-au scuipat; Issa (Isus) le-a întins mâna, şi ei l-au ucis, ba 
chiar i-au ucis mereu cu pietre pe profeţii propriei lor credinţe 
demne de dispreţ. Nu degeaba toate naţiunile Europei s-au 
hotărât să scape de ei o dată pentru totdeauna, şi acum Europa 
plănuieşte să ni-i pună pe toţi în cârcă, dar noi, arabii, nu vom 
îngădui europenilor să-şi arunce peste noi mizeriile. Noi, arabii, 
vom zădărnici cu săbiile planul drăcesc de a transforma ţara 
sfântă a Palestinei într-un morman de gunoi pentru toate 
rămăşiţele lumii. 

Şi cum rămâne cu bărbatul din magazinul de îmbrăcăminte al 
lui tanti Greta? Arabul milos care m-a salvat din capcana 
întunecată şi m-a dus în braţe când aveam doar patru sau cinci 
ani. Bărbatul cu pungi mari sub ochii blânzi şi cu miros cafeniu, 
adormitor, cu metrul de croitorie verde şi alb pe după gât, cu 
capetele bălăbănindu-se pe pieptul lui, cu obrazul cald şi ţepii 
cenuşii şi plăcuţi de pe faţă, bărbatul acela somnoros şi blând, 
cu un zâmbet sfios care a pâlpâit o clipă şi s-a stins sub mustaţa 
lui cenuşie şi moale? Cu ochelarii săi de citit pătraţi, cu rame 
cafenii, pe care îi ţinea coborâţi până la jumătatea nasului, ca un 
tâmplar bătrân şi bun la inimă, un fel de Gepetto, bărbatul care 
mergea atât de agale, târşâindu-şi picioarele ca şi cum ar fi fost 
obosit, prin desişul de haine pentru femei, şi care, când m-a 
scos din carceră, mi-a zis cu vocea lui răguşită, o voce pe care 
întotdeauna o să mi-o amintesc cu dor: „Gata copil nu-i nimic 
copil nu-i nimic". Cum, şi el? Tocmai îşi „ascute jungherul 
încovoiat, dându-i la tocilă tăişul şi pregătindu-se să ne 
măcelărească pe toţi"? Şi el o să se furişeze pe strada Amos în 
toiul nopţii, ţinând în dinţi un cuţit lung şi încovoiat, ca să-mi 
reteze beregata şi beregatele părinţilor mei şi să „ne înece pe 
toţi în sânge"? 

Îmbălsămată-i noaptea-n Canaan şi briza peste tot e revărsată. 

Hiene dinspre Nil îngână ai Siriei şacali, pe dată. 

Abd el-Qadr, Spears şi Khoury clocesc fiertura-nveninată. 


Vântul de marte se-nfoaie şi urlă cu nori cerul iar potopeşte. 

Din tânărul, înarmatul şi aprigul 

Tel Aviv, să zburăm vitejeşte, 

Manara cu fală veghează ochiul lui Huleh n-aţipeşte...18 

Însă lerusalimul evreiesc nu era nici tânăr, nici înarmat şi 
aprig, era un oraş cehovian, derutat, îngrozit, bântuit de bârfe şi 
zvonuri false, gata să-şi iasă din minţi, paralizat de tulburare şi 
groază. Pe 20 aprilie 1948, David Ben Gurion şi-a notat în 
jurnalul său, în urma unei discuţii cu David Shealtiel, 
comandantul miliției Haganah din Ierusalim, impresia sa despre 
lerusalimul evreiesc: 

Elementele constitutive din lerusalim: 20% oameni normali, 
20% privilegiați (universitari etc), 60% ciudaţi (provinciali, 
medievali etc.).1° 

(E greu de spus dacă Ben Gurion a zâmbit sau nu când a scris 
aceasta în jurnalul lui; în orice caz, Kerem Avraham nu era inclus 
în prima categorie, şi nici în a doua.) 

La aprozar vecina noastră, doamna Lemberg, a zis: 

— Dar deja nu mai am încredere în ei. Nu mai am încredere în 
nimeni. Nu e decât o mare uneltire. 

Doamna Rosendorff a zis: ` 

— În nici un caz nu trebuie să vorbeşti aşa. Îmi pare rău. 

Trebuie să mă ierţi, rogu-te, că ţi-o spun: a vorbi aşa pur şi 
simplu strică moralul întregii naţiuni. Ce-ţi închipui? Că băieţii 
noştri o să fie de acord să meargă să lupte pentru tine, să-şi 
rişte vieţile lor tinere, dacă zici că totul nu e decât o uneltire? 

Proprietarul, domnul Babaiof, a zis: 

— Nu-i invidiez pe arabii ăia. Sunt ceva evrei în America, o să 
ne trimită curând aici nişte bombe atomice. 

Mama mea a zis: 

— Ceapa asta n-arată bine. Nici castraveţii. 

lar doamna Lemberg (care avea întotdeauna un iz de ouă 
fierte tari, transpiraţie şi săpun rânced) a zis: 

— Totul nu e decât o mare uneltire, ascultați ce vă spun! 

Joacă teatru! Comedie! Ben Gurion a acceptat deja pe ascuns 
să vândă tot lerusalimul mulftiului, bandelor de arabi şi regelui 


"Natan Alterman, „Nopți în Canaan", din A cincea coloană, vol. 1 (Tel Aviv, 
1950), pag. 364. (N. a.) 

'*David Ben Gurion, Jurnal de război 1948, ed. G. Rivlin & Dr. E. Oren, vol. 1 
(Tel Aviv, 1983), pag. 359. (N. a.) 


Abdullah, şi pentru asta englezii şi arabii au acceptat poate să-i 
lase kibbutzurile şi Nahalalul şi Tel Avivul. Şi doar de astea le 
pasă! Şi ce-o să se întâmple cu noi, dacă o să ne omoare sau o 
să ne ardă pe toţi, pe ei îi doare-n cot. La lerusalim cel mai bine 
e să fie cu toţii faifen, aşa încât apoi, în statul pe care vor să şi-l 
facă, să le rămână ceva mai puţini revizionişti, ceva mai puţini 
ultraortodocşi, ceva mai puţini intelligentsia. 

Celelalte femei s-au grăbit să o facă să tacă: Ce te-a apucat? 

Doamnă Lemberg! Şa! Bist du meshigge? Es shteit da a kind! 

A farshtandiker kind! (Taci! Ai înnebunit? E un copil aici! 

Un copil care pricepe!) 

Farshtandiker kind-ul, copilul strateg, a recitat ce auzise de la 
tatăl lui sau de la bunic: 

— Când englezii o să plece acasă, Haganah, Irgun şi Banda lui 
Stern cu siguranţă o să se unească şi o să înfrângă duşmanul. 

Intre timp, pasărea nevăzută din rodiu o ţinea una şi bună: era 
de neclintit. „Ti-da-di-da-di". lar şi iar: „Ti-da-di-da-di". 

Şi după un răstimp de cugetare: „Ti-da-di-da-di!" 

In septembrie şi octombrie 1947 ziarele erau pline de estimări, 
analize, afirmaţii şi presupuneri. O să se voteze oare în 
Adunarea Generală împărţirea? O să reuşească arabii să facă să 
se schimbe recomandările sau să se anuleze votarea? Şi dacă se 
ajunge la votare, oare o să avem o majoritate de două treimi? 

In fiecare seară tata şedea între mama şi mine la masa din 
bucătărie şi, după ce se usca muşamaua, întindea nişte fişe şi 
începea să calculeze, cu creionul, în lumina galbenă şi chioară, 
şansele de a câştiga votarea. Seară după seară moralul îi 
scădea. 

Toate calculele sale arătau o înfrângere sigură şi zdrobitoare. 

— Toate cele douăsprezece state arabe şi musulmane vor vota, 
fireşte, împotriva noastră. lar Biserica Catolică exercită cu 
siguranţă presiuni asupra statelor catolice ca să voteze 
împotrivă, pentru că un stat evreiesc contrazice credinţa 
fundamentală a Bisericii şi nimeni nu se compară cu Vaticanul 
când e vorba de tras sforile în culise. Aşa că probabil vom pierde 
toate cele douăzeci de voturi ale ţărilor din America Latină. lar 
Stalin, fără îndoială, o să-şi instruiască toţi sateliții din blocul 
comunist să voteze în conformitate cu atitudinea lui rigidă 
antisionistă, ceea ce înseamnă alte douăsprezece voturi 
împotriva noastră. Ca să nu mai vorbim de Anglia, care 


întotdeauna agită spiritele împotriva noastră peste tot şi mai 
ales în dominioanele ei, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi 
Africa de Sud, şi o să se asocieze toate ca să zădărnicească 
orice şansă a unui stat evreu. Cum rămâne cu Franţa şi cu 
statele care o urmează? 

Franţa n-o să rişte niciodată să-şi atragă mânia milioanelor de 
musulmani din Tunisia, Algeria şi Maroc. Grecia are strânse 
legături comerciale cu întreaga lume arabă şi există mari 
comunităţi greceşti în toate ţările arabe. lar America însăşi? Este 
America un sprijin pentru secvenţa finală a planului de 
împărţire? Ce se întâmplă dacă uneltirile companiilor petroliere 
gigantice şi ale duşmanilor noştri din Ministerul Afacerilor 
Externe înclină balanţa şi atârnă mai greu decât conştiinţa 
preşedintelui Truman? 

Tata calcula iar şi iar echilibrul voturilor din Adunare. Seară 
după seară încerca să amortizeze lovitura, să născocească vreo 
coaliţie de state care de obicei urmau Statele Unite, ţări care ar 
putea avea propriile lor motive să-i ponegrească pe arabi şi ţări 
mici şi respectabile ca Danemarca sau Olanda, care au fost 
martore ale ororilor genocidului poporului evreu, iar acum şi-ar 
putea sufleca mânecile ca să acţioneze aşa cum le dictează 
conştiinţa, nu pe considerente de egoism şi petrol. 

Oare şi cei din familia Silwani, în vila lor din Sheikh Jarrah (la 
numai patruzeci de minute de mers pe jos de aici), şed chiar în 
momentul ăsta în jurul unei bucăţi de hârtie de pe masa lor din 
bucătărie şi fac aceleaşi socoteli, invers? li îngrijorează şi pe ei, 
ca şi pe noi, cum o să voteze Grecia şi ronţăie capătul unui 
creion cugetând la hotărârea finală a ţărilor scandinave? îşi au şi 
ei optimiştii şi pesimiştii, cinicii şi profeţii apocalipsei? Tremură şi 
ei în fiecare noapte, închipuindu-şi că urzim planuri, aţâţăm 
lumea, tragem cu viclenie sforile? întreabă şi ei, cu toţii, ce o să 
se întâmple aici, ce o să fie? Sunt şi ei la fel de speriaţi de noi 
cum suntem noi de ei? 

Şi ce e cu Aisha şi cu părinţii ei din Talbieh? Sade toată familia 
ei într-o încăpere plină de bărbaţi mustăcioşi şi femei care 
poartă bijuterii, cu feţe mânioase şi sprâncene îmbinate 
deasupra nasului, strânşi roată în jurul unor boluri cu coji de 
portocale zaharisite, şuşotind între ei şi plănuind să „ne înece în 
sânge"? Mai cântă uneori Aisha melodii învăţate de la 
profesoara ei de pian evreică? Sau i s-a interzis? 


Sau poate că stau într-un cerc tăcut în jurul patului băieţelului 
lor? Awwad. Piciorul i-a fost amputat. Din cauza mea. 

Sau moare de septicemie. Din cauza mea. Ochii lui curioşi şi 
nevinovaţi, ca de căţeluş, sunt închişi. Strâns închişi de durere. 

Faţa îi e trasă şi palidă ca gheaţa. Fruntea îi e scurmată de 
durere. Cârlionţii lui drăgălaşi zac pe perna albă. 'mai o clipă stai 
o clipă. Gemând şi zbuciumându-se de durere. Sau plângând 
încetişor, cu o voce ascuţită, de bebeluş. Şi sora lui şade lângă 
pat, urându-mă pentru că a fost din vina mea, totul a fost din 
vina mea, din vina mea a fost bătută cu atâta cruzime, atât de 
meticulos, iar şi iar, peste spate, peste cap, peste umerii ei 
firavi, nu aşa cum e bătută uneori o fată care a făcut ceva rău, 
ci un cal încăpățânat. A fost din vina mea. 

Bunicul Aleksandr şi bunica Shlomit veneau uneori în acele seri 
din septembrie 1947 să stea cu noi şi să participe la bursa tatei 
de numărare a voturilor. Veneau şi Hannah şi Hayim Toren sau 
soţii Rudnicki, tanti Mala şi unchiul Staszek, soţii Abramski sau 
vecinii noştri, Rosendorffii şi Tosia şi Gustav Krochmal. Domnul 
Krochmal avea o prăvălioară cu puţini muşterii în josul străzii 
Geula, unde şedea toată ziua cu un şorţ de piele şi ochelari cu 
ramă de baga, reparând păpuşi: 

Tămăduitor garantat din Danzig, doctor de jucării 

Odată, pe când aveam vreo cinci ani, unchiul Gustav mi-a 
reparat pe gratis păpuşa-balerină cu păr roşu, Tsilly, în atelierul 
lui miniatural. Nasul ei plin de pistrui fusese rupt. Cu 
îndemânare, folosind un clei special, domnul Krochmal a 
reparat-o atât de bine, încât cu greu puteai distinge cicatricea. 

Domnul Krochmal credea în dialogul cu vecinii noştri arabi. 

După părerea sa, locuitorii din Kerem Avraham ar trebui să 
alcătuiască o delegaţie mică şi aleasă care să meargă să 
vorbească cu mukhtar-'u, şeicii şi alţi demnitari din satele arabe 
cele mai apropiate. La urma urmei, am avut întotdeauna relaţii 
de bună vecinătate şi, chiar dacă restul ţării îşi ieşise din minţi, 
nu era nici un motiv raţional ca aici, în lerusalimul de nord-vest, 
unde nu fusese niciodată vreun conflict sau duşmănie între cele 
două părţi... 

Dacă ar vorbi un pic de arabă sau engleză, el însuşi, Gustav 
Krochmal, care mulţi ani la rând şi-a folosit talentul de 
vindecător la păpuşi arabe şi evreieşti deopotrivă, fără osebire, 
şi-ar lua bastonul, ar traversa câmpul gol care ne desparte de ei, 


ar bate la uşile lor şi le-ar explica, în cuvinte simple, mergând 
din casă în casă... 

Sergentul Wilk, unchiul Dudek, un bărbat chipeş care arăta ca 
un colonel englez dintr-un film şi chiar îi slujea pe englezi în 
acea vreme, ca poliţist, a venit într-o seară pe la noi şi a stato 
vreme, şi ne-a adus o cutie de langues de chat de la o fabrică de 
ciocolată specială. A băut o ceaşcă de amestec de cafea şi 
cicoare, a mâncat vreo doi biscuiţi şi mi-a luat ochii cu uniforma 
sa frumoasă, neagră, cu şirul ei de nasturi argintii, cureaua de 
piele care îi trecea de-a curmezişul pieptului şi pistolul lui negru 
care se odihnea într-un toc de pe şold, ca un leu adormit (doar 
patul se itea, dându-mi fiori de câte ori mă uitam la el). Unchiul 
Dudek a stat cam un sfert de oră şi numai după ce părinţii mei şi 
musafirii lor s-au rugat de el a făcut în cele din urmă una-două 
aluzii voalate la ceea ce culesese din aluziile voalate ale unor 
ofiţeri englezi de rang înalt din poliţie, care ştiau ce spun: 

— E păcat de toate calculele şi estimările voastre. N-o să fie 
nici o împărţire. N-o să fie două state, dat fiind care [sic!] 

Întregul Negev o să rămână în mâinile englezilor, ca să-şi 
poată proteja bazele din Suez, şi englezii o să se agate şi de 
Haifa, atât oraşul, cât şi portul, şi de principalele aeroporturi din 
Lydda, Ekron şi Ramat David, şi de grupul lor de tabere militare 
din Sarafand. Tot restul, inclusiv lerusalimul, o să-l ia arabii, dat 
fiind care America vrea ca ei să fie de acord în schimb să-i lase 
pe evrei să aibă un soi de buzunar între Tel Aviv şi Hadera. 
Evreilor o să li se permită să-şi întemeieze un canton autonom în 
buzunarul ăsta, un fel de Vatican evreiesc, şi treptat o să fim 
lăsaţi să aducem în buzunarul ăsta până la o sută sau cel mult o 
sută cincizeci de mii de supraviețuitori din lagărele de persoane 
strămutate. La nevoie, buzunarul ăsta evreiesc o să fie apărat 
de câteva mii de marinari americani din Flota a Şasea, de pe 
avioanele lor transportoare gigantice, dat fiind care ei nu cred 
că evreii o să fie în stare să se apere singuri în condiţiile astea. 

— Dar e un ghetou! a strigat domnul Abramski cu o voce 
cumplită. Un domiciliu forţat! O închisoare! Carceră! 

In ce-l priveşte, Gustav Krochmal a zâmbit şi a sugerat, cu 
amabilitate: 

— Ar fi mai bine dacă americanii ar lua Lilliputul ăsta pe care 
vor să ni-l dea nouă şi să ne dea în loc pur şi simplu cele două 


avioane de transport: am fi mai în largul nostru acolo, şi mai în 
siguranţă. Şi un pic mai puţin înghesuiți. 

Mala Rudnicki l-a rugat pe poliţist, l-a implorat, ca şi cum ar fi 
pledat în faţa lui pentru vieţile noastre: 

— Şi cum rămâne cu Galileea? Galileea, dragă Dudek? Şi 
Văile? N-o să ne dea nici măcar Văile? De ce nu ne pot lăsa cel 
puţin asta? De ce trebuie să-i ia săracului cea din urmă 
mieluşea? 

Tata a observat cu tristeţe: 

— Nu există aşa ceva, cea din urmă mieluşea a săracului, 
Mala: săracul nu avea decât o mieluşea şi au venit şi i-au luat-o. 

După o scurtă pauză, bunicul Aleksandr a explodat furios, 
înroşindu-se la faţă, umflându-se de parcă era pe cale să dea în 
clocot: 

— Chiar că avea dreptate, secătura aia din moscheea din Jaffa! 
Chiar că avea dreptate! Suntem cu adevărat nişte rahaţi! 

Nu, ce: ăsta-i sfârşitul! Vsiol Kvatiti Gata! Toţi antisemiţii tlin 
lume au mare dreptate. Khmelnicki avea dreptate. Petliura avea 
dreptate. Şi Hitler avea dreptate: nu, ce. Chiar că suntem 
blestemaţi! Dumnezeu ne urăşte cu adevărat! In ce mă priveşte, 
a mormăit bunicul, roşu ca racul, împroşcând firişoare de salivă 
în toate părţile, dând cu pumnul în masă până ce a făcut să 
zăngăne linguriţele în pahare, nu, ce, ti skazal, aşa cum 
Dumnezeu ne urăşte pe noi şi eu îl urăsc pe el! îl urăsc pe 
Dumnezeu! 

De-ar muri! Antisemitul de la Berlin e scrum, dar acolo sus 
sade alt Hitler! Mult mai rău! Nu, ce! Sade acolo şi râde de noi, 
ticălosul! 

Bunica Shlomit ha înhăţat de braţ şi a poruncit: 

— Zisya! Termină! Şto ti govoriş! Genug! Iber genug! 

Cumva, au reuşit să-l potolească. Tau turnat un pic de coniac şi 
i-au pus în faţă nişte biscuiţi. 

Dar unchiul Dudek, sergentul Wilk, se pare că a considerat că 
vorbe ca acelea urlate cu atâta disperare de bunicul nu trebuie 
să fie rostite în prezenţa poliţiei, aşa că s-a ridicat, şi-a pus 
splendida şapcă de poliţist, cu cozoroc, şi-a potrivit tocul 
pistolului pe şoldul stâng şi, din prag, ne-a oferit o şansă de 
păsuire, o rază de lumină, ca şi cum i-ar fi fost milă de noi şi ar fi 
catadicsit să răspundă pozitiv jalbei noastre, cel puţin până la 
un punct: 


— Dar mai e un ofiţer, un irlandez, o mare figură, care o ţine 
una şi bună, că evreii au mai multă minte decât restul lumii la 
un loc şi că reuşesc întotdeauna să aterizeze pe picioare. Asta 
zice el. Problema e, pe ale cui anume picioare aterizează? 
Noapte bună tuturor. Trebuie să vă rog să nu spuneţi nimănui ce 
v-am spus, dat fiind care sunt informaţii secrete. (Toată viaţa, 
chiar şi la bătrâneţe, după ce a trăit la lerusalim şaizeci de ani, 
unchiul Dudek zicea întotdeauna „dat fiind care" şi trei generaţii 
de fervenţi apărători ai purității limbii n-au izbutit să-l înveţe să 
spună altfel. N-au fost de folos nici măcar anii în care a fost 
ofiţer superior de poliţie şi până la urmă şeful poliţiei din 
lerusalim, iar mai târziu director general-adjunct al Ministerului 
Turismului. A rămas întotdeauna exact aşa cum era - „dat fiind 
care nu-s decât un evreu căpos!") 

Tata a explicat la cină, într-o seară, că la Adunarea Generală a 
Naţiunilor Unite care se va ţine pe 29 noiembrie la Lake Success, 
aproape de New York, va fi nevoie de o majoritate de cel puţin 
două treimi ca să fie adoptat raportul UNSCOP, ce recomandă 
crearea a două state pe teritoriul Mandatului Britanic, unul evreu 
şi celălalt arab. Cei din blocul musulman, împreună cu Anglia, 
vor face tot ce le stă în puteri ca să nu se ajungă la această 
majoritate. Ei vor ca întreg teritoriul să devină un stat arab sub 
protecţie britanică, aşa cum alte state arabe, ca Egipt, 
Transiordania şi lrak, sunt defacto sub protecţie britanică. Pe de 
altă parte, preşedintele Truman acţiona, împotriva propriului 
Minister al Afacerilor Externe, pentru acceptarea împărțirii 
propuse. 

Uniunea Sovietică a lui Stalin se alăturase, în mod 
surprinzător, Statelor Unite, sprijinind şi ea întemeierea unui stat 
evreu alături de unul arab: poate că prevăzuse că votarea în 
favoarea împărţirii ar putea duce la mulţi ani de conflicte 
sângeroase în zonă, care ar permite URSS-ului să pună piciorul 
în zona de influenţă britanică din Orientul Mijlociu, aproape de 
câmpurile petroliere şi de Canalul Suez. Socotelile complicate pe 
care şi le făceau marile puteri coincideau între ele şi se pare că 
se intersectau cu ambițiile religioase: Vaticanul spera să câştige 
o influenţă decisivă la lerusalim, care în planul de împărţire 
trebuia să fie sub control internaţional, adică nici musulman, nici 
evreiesc. Considerentele ţinând de conştiinţă şi de simpatie se 
împleteau cu altele cinice, egoiste: câteva guverne europene 


căutau o cale de a compensa cumva faptul că poporul evreu îşi 
pierduse o treime în mâinile ucigaşilor nemți, precum şi 
generaţiile întregi de victime ale persecuțiilor. Insă aceleaşi 
guverne nu erau potrivnice canalizării valului de sute de mii de 
evrei săraci est-europeni, strămutați, care zăceau în lagăre de la 
înfrângerea Germaniei încoace, cât mai departe posibil de 
propriul teritoriu şi, de fapt, de Europa. 

Până în clipa votării efective a fost greu de prevăzut rezultatul. 
Presiunile şi tentaţiile, amenințările şi uneltirile, chiar şi mita, au 
reuşit să mute într-o parte sau în alta voturile a trei-patru mici 
republici din America Latină şi Extremul Orient. Guvernul 
statului Chile, care fusese în favoarea împărţirii, a cedat 
presiunii arabe şi şi-a instruit reprezentantul la ONU să voteze 
împotrivă. Haiti şi-a anunţat intenţia de a vota împotrivă. 
Delegaţia greacă avea de gând să se abţină, dar a decis şi ea în 
ultima clipă să sprijine poziţia arabă. Reprezentantul Filipinelor a 
refuzat să se implice. Paraguayul şovăia; delegatul său la ONU, 
doctorul Cesar Acosta, s-a plâns că nu a primit instrucţiuni clare 
de la guvernul său. In Siam fusese o lovitură de stat, iar noul 
guvern şi-a chemat înapoi delegaţia şi n-a trimis alta în loc. 
Liberia a promis să sprijine propunerea. Haiti s-a răzgândit, sub 
presiunea americană, şi a hotărât să voteze pentru. Intre timp, 
pe strada Amos, în băcănia domnului Auster sau la domnul 
Caleko, cel cu presa şi papetăria, se vorbea despre un chipeş 
diplomat arab care şi-a exercitat farmecul asupra reprezentantei 
unui stat mic şi a reuşit să o determine să voteze împotriva 
planului de împărţire, cu toate că guvernul ei le promisese 
evreilor să-i sprijine. „Dar pe dată", a spus domnul Kolodni, 
proprietarul Tipografiei Kolodni, „au trimis un evreu isteţ care 
să-i vândă pontul soţului diplomatei îndrăgostite şi o evreică 
isteaţă care să-i vândă pontul soţiei Don Juanului diplomat, iar în 
cazul în care asta n-ar fi mers, aranjaseră şi să..." (aici 
conversaţia a continuat în idiş, ca să nu pricep eu). 

Sâmbătă dimineaţă, ziceau ei, Adunarea Generală avea să se 
întrunească într-un loc numit Lake Success şi acolo ne vor hotărî 
soarta. „Cine e pentru viaţă şi cine e pentru distrugere", a zis 
domnul  Abramski. Şi doamna Tosia Krochmal a adus 
prelungitorul de la maşina de cusut din spitalul de păpuşi al 
soţului ei, ca Lembergii să poată scoate din casă aparatul lor de 
radio negru şi greu şi să-l pună pe masa de pe balcon. (Era 


singurul aparat de radio de pe strada Amos, dacă nu chiar din 
întregul Kerem Avraham.) O să-l dea la maximum şi noi o să ne 
adunăm în apartamentul Lembergilor, în curte, pe stradă, pe 
balconul apartamentului de deasupra şi pe balconul de peste 
drum, şi aşa toată strada o să poată auzi transmisia în direct şi o 
să afle verdictul şi ce ne rezervă viitorul („dacă o mai fi vreun 
viitor după această sâmbătă"). 

— Numele Lake Success, a observat tata, este opusul Mării 
Lacrimilor, care simbolizează la Bialik soarta poporului nostru, 
înălţimii Voastre, a continuat el, i se va îngădui să participe la 
acest eveniment, întrucât se potriveşte cu noul său rol de cititor 
fervent al ziarelor şi de al nostru analist politic şi militar. 

Mama a spus: 

— Da, dar cu un pulover pe el: e frig afară. 

Dar sâmbătă dimineaţă s-a dovedit că fatidica şedinţă ce urma 
să aibă loc în acea după-amiază la Lake Success va începe aici 
de-abia seara, din cauza diferenţei orare între New York şi 
lerusalim sau poate din cauză că lerusalimul era un loc atât de 
izolat, atât de departe de lumea mare, peste dealuri şi hăt 
departe, încât tot ce se petrece acolo nu ajunge la noi decât 
slab şi întotdeauna cu întârziere. Votarea, au descoperit ei, se va 
face când va fi foarte târziu la lerusalim, aproape de miezul 
nopţii, oră la care copilul ăsta trebuie să fie de mult în pat, 
pentru că trebuie să ne trezim dimineaţă să mergem la şcoală. 

Mama şi tata au schimbat câteva fraze rapide, o scurtă 
conversaţie în polonă şcifien-ick şi rusă ianihaciu-ică, la sfârşitul 
căreia mama a zis: 

— Poate că ar fi mai bine, la urma urmei, să mergi în seara 
asta la culcare ca de obicei, dar noi o să stăm afară, la gard, şi o 
să ascultăm transmisia din balconul Lembergilor, şi dacă 
rezultatul e pozitiv o să te trezim chiar şi la miezul nopţii şi o să- 
ţi spunem. Iţi promitem. 

După miezul nopţii, spre sfârşitul votării, m-am trezit. Patul 
meu era sub fereastra care clădea spre stradă, aşa că tot ce 
aveam de făcut era să mă ridic în genunchi şi să mă uit printre 
lamelele obloanelor. M-am cutremurat. 

Ca într-un vis de groază, mulţimi de umbre stăteau strânse 
laolaltă în tăcere la lumina galbenă a felinarului, în curtea 
noastră, în curţile învecinate, pe balcoane, pe mijlocul străzii, ca 
o adunare uriaşă de stafii. Sute de oameni care nu scoteau nici 


un sunet, vecini, cunoştinţe şi străini, unii în hainele de culcare 
şi alţii cu haină şi cravată, unii bărbaţi cu pălării sau şepci, unele 
femei cu capul descoperit, altele în capoate şi cu eşarfe pe cap, 
unii ţinând pe umeri copii somnoroşi, iar la marginea mulţimii 
am observat ici şi colo câte o femeie bătrână şezând pe un 
taburet sau un bărbat foarte bătrân care fusese cărat în stradă 
cu scaun cu tot. 

Întreaga mulţime părea să fi fost prefăcută în piatră în acea 
tăcere înspăimântătoare a nopţii, de parcă nu ar fi fost oameni 
adevăraţi, ci sute de siluete întunecate pictate pe pânza 
întunericului pâlpâitor. De parcă ar fi murit în picioare. Nu se 
auzea nici o vorbă, tuse sau pas. Nici un ţânţar nu bâzâia. Doar 
vocea profundă, aspră, a crainicului american zbiera din radioul 
dat la maximum şi făcea să tremure aerul nopţii sau poate că 
era vocea preşedintelui Adunării, brazilianul Oswaldo Aranha. 

Unul după altul, citea numele ultimelor ţări de pe listă, în 
ordinea alfabetică engleză, urmat imediat de răspunsul 
reprezentantului acestora. URSS: da. Anglia: se abţine. Regatul 
Unit: se abţine. URSS: da. USA: da. Uruguay: da. Venezuela: da. 

Yemen: nu. lugoslavia: se abţine. 

Aici vocea s-a oprit brusc şi o tăcere ca de pe altă lume a 
coborât şi a îngheţat întreaga scenă, o tăcere îngrozită, lugubră, 
o tăcere a sute de oameni care îşi ţin răsuflarea, aşa cum n-am 
mai auzit în viaţa mea, nici înainte, nici de atunci încoace. 

Apoi vocea profundă, un pic răguşită s-a întors, făcând aerul să 
tremure în vreme ce totaliza, cu o uscăciune aspră debordând 
de emoție: treizeci şi trei pentru. Treisprezece împotrivă. Zece 
abţineri şi o ţară absentă de la votare. Rezoluţia este aprobată. 

Vocea lui a fost înghițită de un urlet care a izbucnit din radio, 
revărsându-se din galeriile sălii de la Lake Success şi după vreo 
două clipe de şoc şi neîncredere, de buze desfăcute ca de sete 
şi ochi larg deschişi, strada noastră îndepărtată, de la marginea 
cartierului Kerem Avraham din nordul lerusalimului, a urlat şi ea 
pe loc, într-un prim strigăt cumplit care şi-a croit drum prin 
întuneric, clădiri şi copaci, pătrunzător, nu un strigăt de bucurie, 
neavând nimic din strigătele spectatorilor de pe terenurile de 
sport sau ale mulțimilor entuziaste care se dezlănţuie, poate 
mai degrabă ca un țipăt de groază şi uimire, un strigăt 
cataclismic, un strigăt care ar fi putut muta stâncile, care-ţi 
îngheţa sângele, ca şi cum tuturor morţilor care au murit 


vreodată aici şi tuturor celor care urmează să moară li s-a oferit 
o scurtă ocazie să strige, şi în clipa următoare ţipătul de groază 
a fost înlocuit de urlete de bucurie şi de un amestec de strigăte 
răguşite şi „Poporul evreu trăieşte" şi cineva încerca să cânte 
„Hatikvah" şi femeile ţipau şi băteau din palme şi „Aici, în Ţara 
pe care au iubit-o străbunii noştri", şi întreaga mulţime a început 
să se învârtă încet în jurul ei, ca şi cum ar fi fost într-o imensă 
betonieră şi nu mai existau interdicții, şi am sărit în pantaloni, 
dar nu m-am mai obosit să-mi pun cămaşă sau pulover şi am 
țâşnit pe uşă şi un vecin sau un străin m-a cules de jos ca să nu 
fiu călcat în picioare şi am fost trecut din mână în mână până ce 
am aterizat pe umerii tatei, aproape de poarta noastră din faţă. 
Tata şi mama stăteau acolo îmbrăţişaţi ca doi copii pierduţi în 
pădure, aşa cum nu i-am mai văzut nici înainte, nici după aceea, 
şi pentru o clipă am fost între ei, în îmbrăţişarea lor, şi peste o 
clipă eram înapoi pe umerii tatei, iar tatăl meu cel foarte cult şi 
politicos stătea acolo strigând cât îl ţineau bojocii, nu vorbe sau 
jocuri de cuvinte sau lozinci sioniste, nici măcar strigăte de 
bucurie, ci un singur strigăt lung şi dezgolit, ca înainte de a fi 
fost născocite cuvintele. 

Dar ceilalţi cântau acum, toată lumea cânta, însă tata, care nu 
putea să cânte şi nu ştia cuvintele cântecelor îndrăgite, nu s-a 
oprit, ci a ţinut-o mai departe cu strigătul lui lung, până la 
capătul plămânilor aaaahhh şi când a rămas fără suflare a tras 
aer în piept ca un om care se îneacă şi a continuat să strige, 
bărbatul acesta care voia să fie un profesor faimos şi merita să 
ajungă aşa ceva şi acum nu mai era decât aaahhhh. Şi am fost 
surprins să văd mâna mamei mângâindu-l pe capul ud şi pe 
ceafă şi apoi am simţit mâna ei pe capul şi pe spatele meu, de 
asemenea, pentru că poate că fără să-mi dau seama îl ajutam 
pe tata să strige, şi mâna mamei ne mângâia pe amândoi iar şi 
iar, poate ca să ne aline sau poate că nu, poate că din adâncuri 
încerca şi ea să împărtăşească strigătul cu el şi cu mine şi cu 
întreaga stradă întreg cartierul întreg oraşul şi întreaga ţară 
mama mea cea tristă încerca să participe de data aceasta - nu, 
cu siguranţă nu întreg oraşul, doar zonele evreieşti, pentru că 
Sheikh Jarrah, Katamon, Bakaa şi Talbieh trebuie să ne fi ascultat 
în noaptea aceea învăluite într-o tăcere ce poate că semăna cu 
tăcerea îngrozită aşternută peste cartierele evreieşti înainte de 


anunţarea rezultatului votării. In casa Silwanilor din Sheikh 
Jarrah, în casa 

Aishei din Talbieh şi în casa bărbatului din magazinul de 
îmbrăcăminte, bărbatul cel drag Gepetto cu pungile de sub ochii 
lui milostivi, nu era sărbătoare în noaptea asta. Ei trebuie să fi 
auzit sunetele bucuriei de pe străzile evreieşti, poate că au stat 
la ferestre să vadă cele câteva focuri voioase de artificii care au 
sfâşiat întunericul, strângând din buze în tăcere. Chiar şi 
papagalii tăceau. Şi fântâna din bazinul din grădină. Chiar dacă 
nici Katamon, nici Talbieh sau Bakaa nu ştiau şi n-aveau cum să 
ştie că peste cinci luni o să cadă goale, neatinse, în mâinile 
evreilor şi că alţi oameni aveau să se mute în casele acelea 
boltite din piatră trandafirie şi în acele vile cu multele lor cornişe 
şi arcade. 

Apoi au fost dansuri şi planşete pe strada Amos, în întregul 
Kerem Avraham şi în toate cartierele evreieşti; au apărut 
steaguri şi lozinci scrise pe fâşii de pânză, claxoanele maşinilor 
mugeau, şi „înalţă flamura sus către Sion" şi „Aici, în ţara pe 
care au iubit-o străbunii noştri", se auzeau sunete puternice de 
shofar din toate sinagogile, iar sulurile cu Tora erau scoase din 
chivoturile sfinte şi se prindeau în dans, şi „Dumnezeu va reclădi 
Galileea" şi „Vino să vezi / ce măreaţă e această zi" şi, mai 
târziu, la orele mici ale dimineţii, domnul Auster şi-a deschis 
dintr-odată prăvălia şi toate chioşcurile de pe strada Zephaniah 
şi strada Geula şi strada Cancelarului şi Calea Jaffa şi Calea 

Regele George s-au deschis şi barurile s-au deschis în tot 
oraşul şi au oferit răcoritoare şi gustări şi chiar băuturi alcoolice 
până ce s-a crăpat de ziuă, sticle cu sucuri de fructe, bere şi vin 
treceau din mână în mână şi de la o gură la alta, străinii se 
îmbrăţişau pe stradă şi se sărutau, înlăcrimaţi, şi poliţişti englezi 
uluiţi erau traşi şi ei în cercurile de dansatori şi îmblânziţi cu 
cutii de bere şi cu lichioruri dulci, şi petrecăreţi frenetici se 
căţărau pe maşinile blindate englezeşti şi fluturau drapelul 
statului ce nu se întemeiase încă, dar în noaptea asta, acolo, la 
Lake Success, se hotărâse că are dreptul să fie întemeiat. ŞI 
avea să fie întemeiat după o sută şi şaizeci şi şapte de zile şi 
nopţi, vineri, 14 mai 1948, însă unul din fiecare sută de bărbaţi, 
femei, bătrâni, copii şi sugari din acele mulţimi de evrei care 
dansau, chefuiau, beau şi plângeau de bucurie, un întreg 
procent din oamenii entuziasmați care s-au revărsat pe străzi în 


acea noapte aveau să moară în războiul pe care arabii l-au 
pornit înainte de a trece şapte ore de la decizia Adunării 
Generale de la Lake Success - şi aveau să fie ajutaţi, după 
plecarea englezilor, de forţele armate regulate ale Ligii Arabe, 
coloane de infanterie, blindate, artilerie, avioane de vânătoare şi 
bombardiere, de la sud, de la est şi de la nord, armatele 
regulate din cinci state arabe care ne-au invadat cu intenţia de a 
pune capăt noului stat în răstimp de una-două zile de la 
proclamarea lui. 

Însă tata mi-a spus, pe când rătăceam pe acolo, în noaptea de 
29 noiembrie 1947, şi eram călare pe umerii lui, printre cercurile 
de dansatori şi petrecăreţi, nu ca şi cum mi-ar fi cerut-o, ci de 
parcă ar fi ştiut şi ar fi bătut în cuie ceea ce ştia, uită-te bine, 
copile, uită-te foarte bine, fiule, să nu-ţi scape nimic, pentru că 
n-o să uiţi noaptea asta până la ultima ta suflare şi o să le spui 
copiilor, nepoților şi strănepoţilor tăi despre noaptea asta când 
noi o să fim de mult duşi de pe lume. 

Şi foarte târziu, la o oră la care copilul ăsta n-a avut niciodată 
voie să nu doarmă buştean în patul lui, poate la trei sau patru, 
m-am târât sub pătura mea pe întuneric, complet îmbrăcat. ŞI 
după o vreme mâna tatei a ridicat pătura pe întuneric, nu ca să 
mă certe că am intrat în pat cu hainele pe mine, ci ca să intre şi 
el şi să se culce lângă mine, şi era şi el cu hainele, care erau 
leoarcă de sudoare din înghesuiala mulţimii, la fel ca ale mele (şi 
aveam o regulă de fier: niciodată, indiferent din ce motiv, să nu 
intri în aşternut cu hainele de stradă). Tata a stat lângă mine 
câteva minute şi nu a zis nimic, cu toate că în mod normal nu 
putea suferi tăcerea şi se grăbea să o izgonească. Insă de data 
asta nu s-a atins de tăcerea care era între noi, era părtaş la ea, 
atâta doar că mâna lui îmi mângâia uşor părul. Ca şi cum în 
această beznă tata se transformase în mama. 

Apoi mi-a spus în şoaptă, fără să mă numească vreodată 
înălţimea Voastră sau Preacinstitul Domn, ce le-au făcut nişte 
huligani lui şi fratelui său, David, la Odessa, şi ce i-au făcut nişte 
băieţi neevrei la şcoala lui poloneză din Vilna, iar fetele s-au 
amestecat şi ele, iar a doua zi, când tatăl său, bunicul 
Aleksandr, a venit la şcoală să înregistreze o plângere, brutele 
au refuzat să-i înapoieze pantalonii rupţi şi l-au atacat pe tatăl 
lui, bunicul, sub ochii lui, l-au silit să se întindă pe pavaj şi i-au 
scos şi lui pantalonii, în mijlocul terenului de sport, iar fetele 


râdeau şi făceau glume neruşinate, zicând că evreii sunt aşa şi 
pe dincolo, în vreme ce profesorii se uitau şi nu ziceau nimic sau 
poate că râdeau şi ei. 

Şi tot cu o voce de întuneric, cu mâna încă rătăcindu-i prin 
părul meu (pentru că nu era obişnuit să mă mângâie), tata mi-a 
spus sub pătura mea în primele ore ale lui 30 noiembrie 1947, 
„Brutele s-ar putea să se ia şi de tine cândva pe stradă sau la 
şcoală. S-ar putea să o facă tocmai pentru că eşti un pic ca 
mine. 

însă de acum încolo, din clipa în care avem statul nostru, 
niciodată n-o să fii brutalizat doar pentru că eşti evreu şi pentru 
că evreii sunt aşa şi pe dincolo. Asta nu. N-o să se mai întâmple. 

Din noaptea asta s-a terminat. Pe veci." 

Am întins mâna somnoros să-i ating faţa, chiar sub fruntea lui 
înaltă, şi dintr-odată, în loc de ochelari, degetele mele au dat de 
lacrimi. Niciodată în viaţa mea, înainte sau după acea noapte, 
nici măcar când a murit mama, nu l-am văzut pe tata plângând. 
Şi, de fapt, nu l-am văzut plângând nici în noaptea aceea: era 
prea întuneric. Doar mâna mea stângă l-a văzut. 

După câteva ore, la şapte, în vreme ce noi şi probabil şi toţi 
vecinii noştri dormeam, în Sheikh Jarrah s-a tras într-o 
ambulanţă evreiască aflată în drum spre centrul oraşului, spre 
spitalul Hadassah de pe Muntele Scopus. În toată ţara arabii au 
atacat autobuzele evreieşti de pe şosele, au ucis şi au rănit 
pasagerii şi au tras cu arme uşoare şi cu mitraliere în suburbii şi 
în aşezările izolate. Comitetul Suprem Arab condus de Jamal 
Husseini a declarat grevă generală şi a trimis mulțimile pe străzi 
şi în moschei, unde conducătorii religioşi au cerut un jihad 
împotriva evreilor. După câteva zile, sute de arabi înarmaţi au 
ieşit din Oraşul Vechi, intonând cântece sângeroase, răcnind 
versete din Coran, urlând „idbah al-Yahud" (să-i măcelărim pe 
evrei) şi trăgând rafale în aer. Poliţia engleză îi însoțea, iar 
maşinile blindate englezeşti, după cum s-a spus, au condus 
mulţimea care a năvălit în centrul comercial evreiesc din capătul 
de est al străzii Mamilla şi a jefuit şi a ars toată zona. Patruzeci 
de magazine au ars din temelii. Soldaţii şi poliţiştii englezi au 
format bariere pe strada Prinţesa Mary şi au împiedicat forţele 
de apărare Haganah să vină în ajutorul evreilor care au fost 
prinşi în centrul comercial, ba chiar le-au confiscat armele şi au 
arestat şaisprezece dintre ei. În ziua următoare, ca represalii, 


organizaţia paramilitară Irgun a ars complet cinematograful Rex, 
al cărui proprietar se pare că era arab. 

In prima săptămână a tulburărilor au fost ucişi vreo douăzeci 
de evrei. Până la sfârşitul celei de-a doua săptămâni au murit, în 
toată ţara, circa două sute de evrei şi arabi. De la începutul lui 
decembrie 1947 până în martie 1948 iniţiativa a fost în mâinile 
forţelor arabe; evreii din Ierusalim şi de prin alte părţi au fost 
siliţi să se mulţumească cu apărarea statică, deoarece englezii 
au zădărnicit încercările Haganahului de a lansa contraatacuri, i- 
au arestat membrii şi le-au confiscat armele. Forţele arabe 
semiregulate, împreună cu sute de voluntari înarmaţi din ţările 
arabe învecinate şi vreo două sute de soldaţi englezi care 
fugiseră la arabi şi luptau alături de ei, au blocat şoselele şi au 
redus prezenţa evreiască la un mozaic spart de aşezări asediate 
şi grupuri de aşezări care nu puteau fi alimentate cu hrană, 
combustibil şi muniții decât prin intermediul convoaielor. 

In vreme ce englezii continuau să guverneze şi îşi foloseau 
puterea în principal ca să-i ajute pe arabi în războiul lor şi ca să 
lege mâinile evreilor, lerusalimul evreiesc era treptat despărţit 
de restul ţării. Singurul drum care îl lega de Tel Aviv era blocat 
de forţele arabe, iar convoaiele care cărau hrană şi alte provizii 
nu-şi puteau croi drum decât în sus dinspre coastă, şi asta cu 
preţul unor pierderi grele. Pe la sfârşitul lui decembrie 1947 
părţile evreieşti din lerusalim erau asediate defacto. Forţele 
regulate irakiene, cărora administraţia britanică le permisese să 
preia controlul asupra staţiei de pompare a apei de la Rosh ha- 
Ayin, au aruncat în aer instalaţiile de pompare şi Ierusalimul 
evreiesc a rămas fără altă apă decât cea din puțuri şi 
rezervoare. Zonele evreieşti izolate, cum erau cartierul Evreiesc 
dintre zidurile Oraşului Vechi, Yemin Moshe, Mekor Hayim şi 
Ramat Rahel, au suferit un asediu în interiorul asediului, fiind 
izolate de celelalte părţi evreieşti ale oraşului. Un „comitet de 
criză" creat de Agenţia Evreiască dirija raţionalizarea hranei şi 
cisternele care treceau pe străzi între bombardamente, 
distribuind o găleată de apă de persoană la două sau trei zile. 
Pâinea, legumele, zahărul, laptele, ouăle şi alte alimente erau 
raţionalizate cu stricteţe şi se distribuiau familiilor pe baza unui 
sistem de cupoane, până ce proviziile s-au epuizat şi primeam în 
loc, din când în când, raţii sărăcăcioase de lapte praf, pesmeţi şi 
praf de ouă cu miros ciudat. Medicamentele şi alte articole 


medicale aproape că se epuizaseră. Răniţii erau uneori operaţi 
fără anestezie. Alimentarea cu curent electric s-a întrerupt şi, 
dat fiind că era practic imposibil să faci rost de parafină, am trăit 
luni întregi în întuneric sau la lumina lumânărilor. 

Apartamentul nostru înghesuit, care era ca un fel de subsol, s- 
a transformat într-un adăpost antiaerian pentru locuitorii din 
apartamentele de deasupra noastră, fiind considerat mai sigur 
în caz de bombardament şi focuri de armă. Toate geamurile au 
fost scoase şi am baricadat ferestrele cu saci cu nisip. Am trăit 
într-un întuneric neîntrerupt, ca de peşteră, zi şi noapte, din 
martie 1948 până în august sau septembrie. In acest întuneric 
adânc şi în aerul rău mirositor, care nu avea pe unde să iasă, ni 
se alăturau din când în când vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci 
de persoane, vecini, străini, cunoştinţe, refugiaţi din cartierele 
de pe linia frontului, care dormeau pe saltele şi pe rogoijini. 
Printre ei erau două femei foarte bătrâne care şedeau toată ziua 
pe podeaua coridorului privind în gol, un bătrân pe jumătate 
nebun care îşi zicea profetul leremia şi jelea mereu distrugerea 
lerusalimului şi prevestea pentru noi toţi camerele de gazare 
arabe de lângă Ramallah „unde au început deja să gazeze 2100 
de evrei pe zi", precum şi bunicul Aleksandr, bunica Shlomit şi 
fratele mai mare, văduv, al bunicului Aleksandr (mătuşa 
Zipporah murise în 1946), unchiul Joseph însuşi - profesorul 
Klausner - cu cumnata sa Haya Elitsedek: cei doi au reuşit, 
practic în ultimul minut, să fugă din Talpiot, care fusese izolat şi 
încercuit, şi s-au refugiat la noi. Acum stăteau culcaţi, îmbrăcaţi 
complet şi încălţaţi, ba dormind, ba treji - pentru că din cauza 
întunericului era greu de deosebit noaptea de zi - pe podeaua 
bucătărioarei noastre, care era considerat locul cel mai puţin 
zgomotos din apartament. (Şi domnul Agnon, ni s-a spus, 
plecase din Talpiot împreună cu soţia sa şi stăteau în Rehavia, la 
nişte prieteni.) 

Unchiul Joseph deplângea necontenit, cu vocea sa stridentă, 
aproape înlăcrimată, soarta bibliotecii şi a manuscriselor sale 
preţioase pe care a trebuit să le lase în urmă în Talpiot şi pe care 
cine ştie dacă o să le mai vadă vreodată. Cât despre Haya 
Elitsedek, unicul ei fiu, Ariei, se înrolase şi lupta ca să apere 


Talpiotul, şi multă vreme n-am ştiut dacă era viu sau mort, rănit 
sau prizonier.2 

Soții Miudovnik, al căror fiu, Grişa, era cine ştie unde, înrolat în 
Palmach, fugiseră din casa lor de pe linia frontului, din Beit 
Yisrael, aterizând şi ei în apartamentul nostru, alături de alte 
familii ce se înghesuiau toate în cămăruţa care înainte de război 
fusese odaia mea. Mă uitam la domnul Miudovnik cu venerație, 
pentru că s-a dovedit că este cel care a scris cartea verzuie pe 
care o foloseam cu toţii la şcoala Tachkemoni: Aritmetica pentru 
clasa a treia, de Matityahu Miudovnik. Domnul Miudovnik a 
plecat într-o dimineaţă şi seara nu a venit înapoi. 

Nu s-a întors nici a doua zi. Aşa că soţia lui s-a dus la morga 
municipală, s-a uitat bine peste tot şi s-a întors fericită, liniştită 
că soţul ei nu se află printre morţi. 

Cum domnul Miudovnik n-a venit înapoi nici în ziua următoare, 
tata a început să glumească, aşa cum făcea de obicei când voia 
să alunge tăcerea sau să împrăştie mâhnirea. E limpede că 
dragul nostru Matya, a declarat el, şi-a găsit vreo frumuseţe 
combatantă în fustă kaki şi acum e camaradul ei de trup (asta 
era jalnica lui încercare de a face o poantă). 

Dar după un sfert de oră de veselie căznită, tata a devenit 
brusc serios şi s-a dus el însuşi la morgă, unde, datorită unei 
perechi de şosete de-ale sale pe care i le împrumutase lui 
Matityahu Miudovnik, a reuşit să identifice cadavrul care fusese 
lovit de un obuz; se pare că doamna Miudovnik nu reuşise să-l 
recunoască pentru că nu mai avea faţă. 

In lunile de asediu mama, tata şi eu am dormit pe o saltea la 
capătul coridorului, şi toată noaptea procesiuni de oameni se 
căţărau peste noi în drum spre closet, care putea până la ceruri 
pentru că nu aveai ce apă să tragi şi pentru că fereastra era 
blocată cu saci de nisip. La câteva minute o dată, când cădea un 
obuz, se zgâlţâia tot dealul, iar casele construite din piatră se 
zgâlţâiau şi ele. Mă trezeau uneori strigăte înfiorătoare, când 
vreunul dintre cei care dormeau în apartament avea un coşmar. 

Pe 1 februarie o maşină-capcană a explodat în dreptul clădirii 
ziarului evreiesc de limbă engleză, Palestine Post. Clădirea a fost 
distrusă în întregime şi bănuiala a căzut pe poliţiştii englezi care 
au dezertat, trecând de partea arabilor. Pe 10 februarie, cei care 


20Vărul tatălui meu, Ariel Elitsedek, a scris despre cele trăite de el în Războiul 
de Eliberare în cartea sa Sabia însetată (lerusalim, Ahiasaf, 1950). (N. a.) 


apărau Yemin Moshe au reuşit să respingă un atac masiv al 
trupelor arabe semiregulate. Duminică 22 februarie, la zece şi 
şase minute dimineaţa, o organizaţie care îşi zicea „Armata 
Britanică Fascistă" a aruncat în aer trei camioane încărcate cu 
dinamită pe strada Ben Yehuda, în inima lerusalimului evreiesc. 
Clădirile cu şase etaje au fost transformate în moloz şi dintr-o 
mare parte a străzii au mai rămas doar ruine. 

Cincizeci şi doi de evrei care locuiau acolo au fost ucişi în 
casele lor, iar circa o sută cincizeci au fost răniţi. 

In acea zi, tatăl meu cel miop s-a dus la cartierul general al 
Gărzii Naţionale, care fusese amplasat pe o alee îngustă ce se 
desprindea din strada Zephaniah, şi s-a oferit să se înroleze. A 
trebuit să recunoască faptul că experienţa lui militară anterioară 
se limita la compunerea unor afişe ilegale, în engleză, pentru 
Irgun („Ruşine perfidului Albion!", „Jos cu represiunea britanică 
nazistă!" şi altele asemenea). 

Pe 11 martie maşina bine cunoscută a consulului general 
american, cu şoferul arab al consulului general la volan, a intrat 
în curtea clădirii Agenţiei Evreieşti, sediul birourilor organizaţiilor 
din lerusalim şi din întreaga ţară. O parte a clădirii a fost 
distrusă în explozie şi zeci de oameni au fost ucişi sau răniţi. 

In cea de-a treia săptămână din martie încercările de a aduce 
convoaie cu provizii dinspre coastă au eşuat: asediul s-a 
înăsprit, iar oraşul era în pragul foametei, lipsit de apă şi riscând 
epidemii. 

Şcolile din zona noastră erau închise de la jumătatea lui 
decembrie 1947. Noi, copiii din clasele a treia şi a patra de la 
Tachkemoni şi Casa de Educaţie, am fost adunaţi într-o 
dimineaţă într-un apartament gol din strada Malachi. Un tânăr 
ars de soare, îmbrăcat lejer în kaki, care fuma o ţigară şi care 
ne-a fost prezentat pe numele lui conspirativ, Garibaldi, ne-a 
vorbit foarte serios timp de vreo douăzeci de minute, cu un soi 
de neutralitate ironică, pe care n-o mai întâlnisem decât la 
adulţi. 

Garibaldi ne-a dat sarcina să scotocim prin toate curţile şi 
magaziile după saci goi („o să-i umplem cu nisip") şi după sticle 
(„cineva ştie cum să le umple cu un cocteil care o să-i pară 
inamicului foarte gustos"). 

Am mai fost instruiți şi să culegem nalbă sălbatică, pe care o 
ştiam cu toţii pe numele ei arab, hubeizeh, de pe parcele 


necultivate sau din curţi dosnice părăginite. Această hubeizeh 
ajuta întru câtva la îndepărtarea ororii foametei. Mamele o 
fierbeau sau o prăjeau şi apoi făceau din ea chiftele sau piure, 
care erau verzi ca spanacul, dar aveau gust mult mai rău. Mai 
aveam şi o misiune îndeplinită prin rotaţie: câtă vreme era 
lumină, doi dintre noi trebuia să supraveghem de pe un acoperiş 
bine amplasat din strada Obadiah tabăra armatei engleze din 
Cazarma Schneller, iar din când în când unul dintre noi fugea 
până la centrul de operaţiuni din apartamentul de pe strada 
Malachi ca să-i spună lui Garibaldi sau unuia dintre adjuncţii săi 
cu ce se îndeletnicesc englezii şi dacă sunt semne de pregătire 
a plecării. 

Băieţii mai mari, din clasele a patra şi a cincea, au fost instruiți 
de Garibaldi să ducă mesaje între diferitele posturi ale 
Haganahului de la capătul străzii Zephaniah şi din jurul 
cartierului buharian. Mama m-a poftit să „dau dovadă de 
adevărată maturitate şi să mă las de jocurile astea copilăreşti", 
dar n-am putut să-i fac pe plac. Eram deosebit de priceput la 
adunarea sticlelor: într-o singură săptămână am izbutit să adun 
o sută patruzeci şi şase de sticle goale şi le-am cărat, în cutii şi 
în saci, la cartierul general. Garibaldi însuşi m-a bătut pe spate 
şi mi-a aruncat o căutătură piezişă. Îmi amintesc exact vorbele 
pe care mi le-a spus, în vreme ce îşi scărpina părul de pe piept 
prin cămaşa descheiată: „Foarte frumos. S-ar putea să mai 
auzim de tine într-o bună zi." Cuvânt cu cuvânt. Au trecut de 
atunci cincizeci şi trei de ani şi n-am uitat nici în ziua de azi. 

După mulţi ani am descoperit că o femeie pe care o cunosc din 
copilărie, doamna Abramski, Zerta, soţia lui Yakov-David 

Abramski (amândoi veneau des pe la noi), a ţinut în aceste zile 
un jurnal. Parcă îmi amintesc că mama şedea uneori într-un 
ungher al coridorului, în timpul bombardamentului, cu un caiet 
sprijinit de o carte închisă de pe genunchii ei, scriind, ignorând 
obuzele care explodau şi mortierele şi rafalele de mitralieră, 
surdă la gălăgia hoardei de colocatari care se ciondăneau cât e 
ziua de lungă în submarinul nostru întunecat şi urât mirositor, 
scriind în caietul ei, indiferentă la mormăielile încărcate de 
apocalipsă ale profetului leremia, jeluirile unchiului Joseph şi 
plânsul străpungător, ca de sugar, al unei femei bătrâne, căreia 
fiica ei mută îi schimba scutecele ude în faţa noastră. Nu voi şti 
niciodată ce scria mama: n-a ajuns la mine nici un caiet de-al ei. 


Poate că le-a ars pe toate înainte de a se sinucide. Nu am nici 
măcar o pagină întreagă scrisă de mâna ei. 

In jurnalul Zertei Abramski am găsit scris, printre altele: 

24 februarie 1948 

Sunt obosită... atât de obosită... magazia plină de lucrurile 
celor ucişi şi răniţi... Nu vine aproape nimeni să ceară aceste 
obiecte: n-are cine să le ceară, proprietarii lor sunt ucişi sau zac 
răniţi în spital. A venit un bărbat care a fost rănit la cap şi la 
braţ, dar putea merge. Soţia i-a fost ucisă. l-a găsit lucrurile, 
fotografiile şi nişte rufărie... Şi lucrurile acestea care au fost 
cumpărate cu atâta dragoste şijoie de vivre sunt îngrămădite în 
acest subsol... Şi a venit un tânăr, G., căutându-şi lucrurile. Şi-a 
pierdut tatăl şi mama, cei doi fraţi şi sora în explozia maşinilor- 
capcană din strada Ben Yehuda. 

El a scăpat pentru că în noaptea aceea n-a dormit acasă, era 
de serviciu... Apropo: nu-l interesau atât obiectele, cât 
fotografiile. Printre sutele de fotografii... care au supravieţuit 
încerca să descopere câteva fotografii de familie. 

14 aprilie 1948 

În această dimineaţă au anunţat... că pentru un cupon din 
carnetul pentru parafină (carnetul capului de familie) poţi primi 
un sfert de găină de familie, la anumiţi măcelari. Unii dintre 
vecini m-au rugat să le iau şi raţia lor, dacă tot stau la coadă, 
pentru că aveau de lucru şi nu o puteau face chiar ei. Yoni, fiul 
meu, s-a oferit să-mi ţină loc la coadă înainte de a merge la 
şcoală, dar i-am spus că mă duc eu. L-am dus pe Yair la 
grădiniţă şi am mers la „Geula", unde era măcelarul. Am ajuns 
la opt fără un sfert şi am dat peste o coadă de vreo şase sute de 
persoane. 

Ziceau că unii au venit la trei sau patru dimineaţa, pentru că 
zvonul că se dă carne de găină începuse să circule înainte de 
lăsarea serii. N-aveam nici un chef să stau la coadă, dar le 
promisesem vecinilor că le aduc rațiile şi nu voiam să mă întorc 
acasă fără ele. M-am hotărât să „stau" ca toţi ceilalţi. 

Cât eram la coadă s-a auzit că „zvonul" care circula de ieri s-a 
confirmat: da, o sută de evrei au fost arşi de vii ieri, lângă 

„Sheikh Jarrah"; erau într-un convoi care suia spre Hadassah şi 
Universitate. O sută de oameni. Printre ei erau distinşi oameni 
de ştiinţă şi cărturari, doctori şi surori, muncitori şi studenţi, 
funcţionari şi pacienţi. 


E greu de crezut. Sunt atât de mulţi evrei în lerusalim şi n-au 
fost în stare să-i salveze pe aceşti o sută de oameni care şi-au 
aflat moartea la o depărtare de numai un kilometru... 

Au zis că englezii nu i-au lăsat. Ce mai contează un sfert de 
găină când se petrec astfel de orori chiar în faţa ochilor tăi? 

Şi totuşi lumea stătea răbdătoare la coadă. Şi tot timpul nu 
auzi decât: „Copiii devin străvezii... n-au mai pus gura pe carne 
de luni de zile... nu e lapte, nu-s legume..." E greu să stai la 
coadă şase ore, dar merită: va fi supă pentru copii... 

Ceea ce s-a întâmplat la Sheikh Jarrah e cumplit, dar cine ştie 
ce ne aşteaptă pe noi toţi aici, la lerusalim... Morţii sunt morţi, 
iar cei vii continuă să trăiască... Coada înaintează încet. 
„Norocoşii" pleacă acasă strângându-şi la piept sfertul de găină 
de familie... În cele din urmă trece pe lângă noi o 
înmormântare... La două după-masa mi-am primit raţia, ca şi pe 
cele ale vecinilor, şi m-am dus acasă.’ 

Tata trebuia să meargă pe Muntele Scopus chiar în acel convoi, 
din 13 aprilie 1948, în care au fost ucişi şaptezeci şi şapte de 
doctori şi surori, profesori şi studenţi, mulţi dintre ei arşi de vii. 
Primise instrucţiuni de la Garda Naţională sau poate de la şefii 
săi de la Biblioteca Naţională să meargă şi să încuie anumite 
secţiuni ale depozitelor din subsolul bibliotecii, de vreme ce 
Muntele Scopus era izolat de restul oraşului. Însă în seara 
dinaintea zilei în care trebuia să meargă a făcut temperatură şi 
doctorul i-a interzis cu desăvârşire să se scoale din pat. (Era 
miop şi firav şi ori de câte ori făcea temperatură ochii i se 
înceţoşau până ce ajungea aproape orb şi îşi pierdea şi 
echilibrul.) 

La patru zile după ce Irgun şi Banda lui Stern au capturai satul 
arab Deir Yassin, de la vestul lerusalimului, şi au măcelărit mulţi 
dintre locuitori, arabi înarmaţi au atacat convoiul care la nouă şi 
jumătate dimineaţa trecea prin Sheikh Jarrah, în drum spre 
Muntele Scopus. Secretarul de Stat britanic pentru Co 

lonii, Arthur  Creech-jones, îi promisese personal 
reprezentantului Agenţiei Evreieşti că atâta vreme cât armata 
britanică se află în lerusalim va garanta programul regulat al 


“Zerta Abramski, „Extrase din jurnalul unei femei în timpul asediului 
lerusalimului 1948", în Corespondenţa lui Yakov-David Abramski, editată şi 
comentată de Shula Abranski (Tel Aviv, Sifriat Poalim, 5751/1991), pag.'288- 
289. (N. a.) 


convoaielor care să schimbe grupul minim ce păzea spitalul şi 
Universitatea. 

(Spitalul Hadassah nu se ocupa doar de populaţia evreiască, ci 
de toţi locuitorii lerusalimului.) 

In convoi erau două ambulanţe, trei autobuze ale căror 
ferestre fuseseră întărite cu plăci de metal, de teama ţintaşilor 
de elită, câteva camioane cu provizii, inclusiv articole medicale, 
şi două maşini mici. La intrarea în Sheikh Jarrah era un ofiţer de 
poliţie englez care a semnalat convoiului, ca de obicei, că 
drumul e liber şi sigur. In inima cartierului arab, aproape la 
poalele vilei Marelui Muftiu Haj Amin al-Husseini - conducătorul 
pronazist exilat al arabilor palestinieni -, la vreo sută cincizeci de 
metri de vila Silwani, vehiculul din frunte a trecut peste o mină 
terestră. Pe dată o grindină de împuşcături a asaltat convoiul din 
ambele părţi ale drumului, plus grenade de mână şi sticle cu 
cocteil Molotov. Impuşcăturile au continuat toată dimineaţa. 

Atacul a avut loc la mai puţin de două sute de metri de postul 
militar britanic, al cărui rol era să asigure calea către spital. 

Câteva ore în şir soldaţii englezi au stat şi au privit atacul fără 
să mişte un deget. La 9.45 generalul Gordon H.A. MacMillan, 
comandantul suprem al forţelor britanice din Palestina, a trecut 
pe acolo cu maşina fără să oprească. (Mai târziu a susţinut, fără 
să clipească, că i s-a părut că atacul se terminase deja.) 

La ora unu, şi din nou după o oră, câteva vehicule englezeşti 
au trecut pe acolo fără să oprească. Când ofiţerul de legătură al 
Agenţiei Evreieşti a contactat cartierul general britanic şi a cerut 
permisiunea să trimită Haganah ca să evacueze răniții şi 
muribunzii, a fost informat că „armata controlează situaţia" şi 
cartierul general interzice Haganahului să intervină. Totuşi, 
forţele de salvare ale Haganahului au încercat să ajute convoiul 
prins în capcană, atât dinspre oraş, cât şi dinspre Muntele 
Scopus. Au fost împiedicaţi să se apropie. La 13.45 rectorul 
Universităţii Ebraice, profesorul Judah Leon Magnes, i-a telefonat 
generalului MacMillan şi a cerut ajutor. Răspunsul a fost că 
„armata încearcă să ajungă la faţa locului, dar s-a încins o 
bătălie mare". 

Nu era nici o luptă. Pe la ora trei două dintre autobuze luaseră 
foc şi aproape toţi pasagerii, dintre care cei mai mulţi erau deja 
răniţi sau pe moarte, au fost arşi devii. 


Printre cei şaptezeci şi şapte de morţi se aflau directorul 
Organizaţiei Medicale Hadassah, profesorul Chaim  Yasski, 
profesorii Leonid  Doljanski şi Moshe Ben-David, membri 
londatori ai Facultăţii de Medicină a Universităţii, fizicianul 
doctor Guenther Wolfsohn, profesorul Enzo Bonaventura, 
conducătorul Facultăţii de Psihologie, doctorul Abraham Chaim 
Freiman, expert în dreptul ebraic, şi doctorul Binyamin Klar, 
lingvist. 

Ulterior, Comitetul Suprem Arab a dat o declaraţie oficială în 
care măcelul era descris ca o faptă eroică săvârşită „sub 
comanda unui ofiţer irakian". In declaraţie englezii erau criticaţi 
pentru intervenţia lor din ultima clipă şi se spunea: „Dacă nu s- 
ar fi amestecat armata, nici un pasager evreu n-ar fi rămas în 
viaţă"??. Doar printr-o coincidenţă, din cauza febrei şi poate şi 
pentru că mama se pricepea să-i ţină în frâu fervoarea 
patriotică, tata n-a fost printre cei care au murit arşi în acel 
convoi. 

Nu mult după acest masacru Haganah a lansat pentru prima 
oară ofensive de mare amploare în toată ţara şi a ameninţat că 
o să ridice armele împotriva armatei britanice dacă îndrăzneşte 
să intervină. Drumul principal de la coastă până la lerusalim a 
fost deblocat printr-o ofensivă de mari proporţii, apoi blocat iar, 
şi iar deblocat, însă asediul lerusalimului evreiesc a fost reluat 
odată cu invazia armatelor arabe regulate. Din aprilie şi până la 
jumătatea lui mai mari oraşe arabe şi mixte - Haifa, Jaffa, 
Tiberias şi Safed - precum şi zeci de sate arabe din nord şi din 
sud au fost capturate de Haganah. Sute de mii de arabi şi-au 
pierdut casele în acele săptămâni şi au devenit refugiaţi. Unii 
dintre ei au rămas refugiaţi până în ziua de azi. 

Mulţi au fugit, dar mulţi au fost înlăturați cu forţa. Câteva mii 
au fost ucişi. 

Probabil că în acea vreme n-a fost nimeni în lerusalimul 
asediat care să jelească soarta refugiaților palestinieni. Cartierul 

Evreiesc din Oraşul Vechi, în care evreii locuiau de mii de ani 
(cu o singură întrerupere, după ce au fost cu toţii masacrați sau 
expulzați de cruciați, în 1099), a căzut în mâinile Legiunii Arabe 
Transiordaniene, toate clădirile au fost jefuite şi demolate, iar 
locuitorii au fost ucişi, expulzați sau luaţi prizonieri. Şi aşezările 


*Pe baza unor surse diferite, printre care Dov Joseph, The Faithful City: The 
Siege of Jerusalem, 1948 (Londra, 1962), pag. 78. (N. a.) 


din blocul Etzion au fost capturate şi distruse, iar locuitorii lor au 
fost ucişi sau luaţi prizonieri. Atarot, Neve Yaakov, Kaliya şi Beit 
Ha-Arava au fost evacuate şi distruse. Cei o sută de mii de 
locuitori ai Ierusalimului se temeau că îi aşteaptă şi pe ei 
aceeaşi soartă. Când postul de radio Vocea Apărătorului a 
anunţat fuga locuitorilor arabi din Talbieh şi Katamon, nu-mi 
amintesc să-mi fi părut rău pentru Aisha şi fratele ei. Doar am 
lărgit, împreună cu tata, graniţa noastră din chibrituri pe harta 
lerusalimului: lunile de bombardament, foame şi frică îmi 
înăspriseră inima. Unde s-au dus Aisha şi frăţiorul ei? La Nablus? 
Damasc? Londra? Sau în tabăra de refugiaţi de la Deheisha? 
Astăzi, dacă mai trăieşte, Aisha este o femeie de şaizeci şi cinci 
de ani. lar frăţiorul ei, al cărui picior poate că l-am strivit, ar 
avea aproape şaizeci de ani acum. Ce-ar fi să mă apuc să-i caut? 
Să descopăr ce s-a întâmplat cu toate ramurile familiei Silwani, 
în Londra, America de Sud şi Australia? 

Dar să zicem că o găsesc pe Aisha, undeva în lume, sau pe 
persoana care a fost cândva acel băieţel dulce: cum să mă 
prezint? Ce aş putea spune? Ce aş putea să explic cu adevărat? 

Ce aş putea oferi? 

Işi mai amintesc oare? Şi dacă da, ce îşi amintesc? Sau ororile 
prin care trebuie să fi trecut de atunci i-au făcut pe amândoi să 
uite spectacolul prostesc din pom? 

N-a fost numai vina mea. Nu în întregime. N-am făcut decât să 
vorbesc şi să tot vorbesc. Şi Aisha e vinovată. Aisha e cea care 
mi-a spus, hai, să vedem cum te cateri în copac. Dacă nu in-ar fi 
îmboldit nu mi-ar fi dat prin cap să mă caţăr în pom, iar fratele 
ei... 

S-a terminat, definitiv. Nu poate fi schimbat. 

La postul Gărzii Naţionale din strada Zephaniah i-au dat latei o 
puşcă foarte veche şi l-au pus de gardă în schimbul de noapte 
pe străzile din Kerem Avraham. Era o puşcă grea, neagră, cu tot 
soiul de cuvinte şi iniţiale străine crestate pe patul ei ros. Tata a 
încercat, nerăbdător, să descifreze scrisul înainte de a se apuca 
să studieze puşca însăşi. Se poate să fi fost o puşcă italiană din 
Primul Război Mondial sau o carabină americană veche. Tata a 
pipăit-o peste tot, a bâjbâit, a tras şi a împins fără succes şi, în 
cele din urmă, a pus-o pe podea şi s-a apucat să verifice 
încărcătorul. Aici a avut un succes imediat şi uluitor: a izbutit să 
scoată gloanţele. A ridicat o mână plină de gloanţe, iar în 


cealaltă a luat încărcătorul gol şi le-a fluturat, jubilând, spre 
silueta mea firavă din prag, în vreme ce făcea un soi de glumă 
despre  îngustimea spiritului celor care au încercat să-l 
stăvilească pe Napoleon Bonaparte. 

Insă când a încercat să vâre gloanţele înapoi în încărcător 
triumful lui s-a prefăcut într-o înfrângere totală: gloanţele 
prinseseră gustul libertăţii şi refuzau cu încăpățânare să se 
întoarcă în închisoare. Toate stratagemele şi linguşirile lui n-au 
avut nici cel mai mic efect. A încercat să le vâre în direcţia 
corectă şi a încercat să le vâre cu spatele în faţă, a încercat să o 
facă delicat şi a încercat cu toată forţa degetelor sale delicate 
de cărturar, ba chiar a încercat să le vâre alternativ, unul cu faţa 
în sus şi unul cu faţa în jos şi aşa mai departe, dar totul în zadar. 

Fără să se descurajeze, tata a încercat să le vrăjească să intre 
în încărcător recitându-le poezii cu o voce plină de patos: le-a 
oferit fragmente din poezia patriotică polonă, precum şi din 
Ovidiu, Puşkin şi Lermontov, poezii întregi de dragoste ebraice 
din Spania medievală - toate în limbile originale şi cu accent 
rusesc, şi totul fără succes. Intr-un acces final de furie, a 
declamat din memorie fragmente din Homer în greaca veche, 
Nibelungenlied în germană, Chaucer în engleza medievală şi, 
din câte ştiu eu, din Kalevala în traducerea ebraică a lui 
Cernikovski, din epopeea lui Ghilgameş, în toate limbile şi 
dialectele posibile. Zadarnic. 

Prin urmare, abătut, s-a înapoiat la postul Gărzii Naţionale din 
strada Zephaniah, cu puşca grea într-o mână şi în cealaltă cu 
gloanţele preţioase puse într-o pungă brodată, care iniţial era 
pentru sendvişuri, iar în buzunar (dea Domnul să nu-l uite acolo) 
cu încărcătorul gol. 

La postul Gărzii Naţionale s-au îndurat de el şi i-au arătat la 
iuţeală ce uşor e să vâri gloanţele în încărcător, dar nu i-au dat 
înapoi arma sau muniţia. Nu în ziua aceea şi nici în zilele 
următoare. Niciodată. In schimb i-au dat o lanternă, un ţignal si 
o brasardă impresionantă cu cuvintele „Garda Naţională". 

Tata s-a întors acasă bucuros de nu-şi mai încăpea în piele. Mi- 
a explicat ce înseamnă „Garda Naţională", a aprins şi a stins 
lanterna, a suflat iar şi iar în ţignal, până ce mama l-a atins uşor 
pe umăr şi a zis: Gata acum, Arieh? Te rog? 

La miezul nopţii dintre vineri 14 şi sâmbătă 15 mai 1948 şi la 
capătul a treizeci de ani de Mandat Britanic, s-a născut statul n 


cărui întemeiere o anunţase Ben Gurion la Tel Aviv cu câteva ore 
înainte. După o pauză de vreo nouăsprezece secole, a declarat 
unchiul Joseph, cârmuirea evreiască a fost statornicită încă o 
dată aici. 

Dar la un minut după miezul nopţii, fără să se fi declarat 
război, coloanele de infanterie, artileria şi blindatele armatelor 
arabe regulate s-au revărsat în ţară, la sud din Egipt, la est din 
Transiordania şi lrak şi la nord din Liban şi Siria. Sâmbătă 
dimineaţa Tel Avivul a fost bombardat de avioanele egiptene. 

Legiunea Arabă, armata pe jumătate engleză a regatului 
Transiordaniei şi trupele regulate irakiene, precum şi voluntari 
musulmani înarmaţi din alte câteva ţări, fuseseră cu toţii invitaţi 
de englezi să ocupe punctele-cheie din ţară înainte de sfârşitul 
oficial al Mandatului. 

Laţul se strângea în jurul nostru. Legiunea Transiordaniană a 

capturat Cartierul Evreiesc din Oraşul Vechi, a tăiat şoseaua 
spre Tel Aviv şi spre câmpia de coastă cu forţe masive, a preluat 
controlul asupra districtelor arabe din oraş, a amplasat artilerie 
pe dealurile din jurul  lerusalimului şi a început un 
bombardament masiv al cărui scop era să producă pagube în 
rândul populaţiei civile, să o descurajeze şi să o facă să se 
supună. Regele Abdullah, protejatul Londrei, se vedea deja rege 
al lerusalimului. 
_ Bateriile legiunii erau comandate de ofiţeri de artilerie englezi. 
In acelaşi timp, armata egipteană a ajuns la periferia sudică a 
lerusalimului si a atacat kibbutzul Ramat Rahel, care a trecut de 
două ori de la o tabără la cealaltă. Avioanele egiptene aruncau 
asupra lerusalimului bombe incendiare şi, printre altele, au 
distrus căminul de bătrâni din Romema, nu departe de noi. 

Mortierele egiptene s-au alăturat artileriei transiordaniene la 
bombardarea populaţiei civile. De pe un deal din apropierea 
mânăstirii Mar Elias egiptenii pisau lerusalimul cu obuze de 4,2 
toli. Obuzele cădeau peste zonele evreieşti în ritm de unul la 
două minute, iar străzile erau scurmate de împuşcături 
permanente. Greta Gat, cea care avea grijă de mine şi cânta la 
pian, care mirosea întotdeauna a lână udă şi săpun de rufe, tanti 
Greta, care obişnuia să mă târască după ea prin magazinele de 
îmbrăcăminte şi pentru care tata obişnuia să compună versuri 
stupide, a ieşit într-o dimineaţă pe verandă să atârne la uscat 
rufele spălate. Glonţul unui trăgător de elită iordanian, zicea 


lumea, i-a intrat prin ureche şi a ieşit prin ochi. Zipporah Yannai, 
Piri, prietena cea sfioasă a mamei mele, care locuia pe strada 
Zephaniah, a ieşit o clipă în grădină să aducă o cârpă de şters 
pe jos şi o găleată şi a fost ucisă pe loc de o lovitură directă de 
obuz. 

Şi aveam o broscuţă ţestoasă. In timpul vacanței de Paşte din 
1947, cu vreo şase luni înainte de începutul războiului, tata s-a 
alăturat unui grup de la Universitatea Ebraică într-o excursie de 
o zi la Jerash, în Transiordania. A plecat dis-de-dimineaţă, cu o 
pungă de sendvişuri şi un bidon de apă din cele soldăţeşti, 
original, pe care îl purta, mândru, atârnat de curea. 

S-a întors în seara aceea, plin de poveşti fericite despre 
excursie şi despre minunile marelui teatru roman, şi mi-a adus 
în dar o broscuţă ţestoasă pe care o găsise acolo, „la poalele 
unei uimitoare arcade de piatră romane". 

Cu toate că nu avea simţul umorului, şi poate că n-avea o idee 
limpede despre ce este simţul umorului, tatei îi plăceau 
întotdeauna glumele, vorbele de duh şi jocurile de cuvinte şi, ori 
de câte ori făcea pe cineva să zâmbească cu observaţiile lui, 
chipul i se lumina de mândrie modestă. Aşadar, a hotărât să-i 
dea ţestoasei numele comic de Abdullah-Gershon, în onoarea 
regelui Transiordaniei şi a oraşului Jerash (Gerash în ebraică). 

Când aveam musafiri o chema solemn pe broscuţă pe numele 
întreg, ca un maestru de ceremonii care anunţă sosirea vreunui 
duce sau ambasador, şi era întotdeauna uluit că nimeni dintre 
cei de faţă nu se ţine cu mâinile de burtă de râs. Prin urmare, 
simţea că e nevoie să-i lumineze în privinţa motivelor celor două 
nume. Poate trăgea nădejde că, dacă gluma nu li s-a părut 
amuzantă înainte de explicaţie, după aceea o vor considera 
comică. 

Uneori era atât de entuziast sau de neatent, că le spunea 
toată povestea unor musafiri care o mai auziseră de cel puţin 
două ori şi o ştiau de la cap la coadă şi de la coadă la cap. 

lubeam micuța ţestoasă, care se târa în fiecare dimineaţă 
până la ascunzătoarea mea de sub rodiu şi mânca frunze de 
salată şi coji zemoase de castravete direct din mâna mea. Nu se 
temea de mine şi nu-şi trăgea capul în carapace, iar în vreme ce 
înfuleca făcea cu capul nişte mişcări amuzante, ca şi cum ti-ar fi 
aprobat vorbele. (Semăna cu un anumit profesor chel din 
Rehavia, care şi el obişnuia să dea din cap cu entuziasm până ce 


terminai de vorbit, dar apoi aprobarea lui se transforma în 
batjocură, întrucât continua să dea din cap către tine în vreme 
ce îţi sfâşia ideile în bucățele.) 

Mângâiam capul ţestoasei mele cu degetul în vreme ce mânca, 
uimit de asemănarea dintre orificiile nărilor şi ale urechilor ei. In 
adâncul adâncurilor mele şi pe ascuns de tata, îi ziceam Mimi în 
loc de Abdullah-Gershon. 

In timpul bombardamentului nu erau castraveți sau frunze de 
salată şi nu mi se îngăduia să ies în curte, dar tot deschideam 
uneori uşa şi aruncam afară nişte resturi de mâncare pentru 
Mimi. Uneori o vedeam de departe şi alteori dispărea timp de 
mai multe zile. 

În ziua în care au fost ucise Greta Gat şi prietena mamei, Piri 
Yannai, a fost ucisă şi broasca mea ţestoasă, Mimi. A fost tăiată 
pe jumătate de o bucată de şrapnel. Când l-am întrebat pe tata, 
plângând, dacă pot măcar să o îngrop sub rodiu şi să pun o 
piatră de mormânt în amintirea ei, tata mi-a explicat că nu se 
poate, în principal din motive de igienă. Mi-a spus că a 
îndepărtat deja rămăşiţele. A refuzat să-mi spună unde le-a dus, 
dar a profitat ca să-mi ţină o mică prelegere despre înţelesul 
ironiei: Abdullah-Gershon al nostru era un imigrant din Regatul 

Transiordaniei, aşa că era o ironie faptul că bucata de şrapnel 
care l-a ucis venea dintr-un obuz tras de unul dintre tunurile 
regelui Abdullah al Transiordaniei. 

In noaptea aceea nu am putut adormi. Am stat culcat pe spate 
pe salteaua noastră din colţul îndepărtat al coridorului, 
înconjurat de sforăieli, mormăieli şi gemetele neîntrerupte ale 
bătrânilor. Picura sudoarea de pe mine, cum stăteam culcat 
între părinţii mei, şi la lumina slabă şi tremurătoare a singurei 
lumânări din baie, în aerul împuţit, mi s-a părut dintr-odată că 
văd forma unei țestoase, nu Mimi, broscuţa ţestoasă pe care îmi 
plăcea să o mângâi cu degetul (nu putea fi vorba de o pisică sau 
de un căţel: nu-ți face iluzii!), ci o ţestoasă-monstru îngrozitoare, 
gigantică, din care curgeau sânge şi oase zdrobite, plutind prin 
aer, mişcându-şi labele cu gheare ascuţite şi chicotind 
batjocoritor către mine de deasupra tuturor celor ce dormeau pe 
coridor. Faţa îi era oribilă, strivită şi sfâşiată de un glonţ care 
intrase prin ochi şi ieşise prin locul în care până şi o ţestoasă are 
un soi de gaură a urechii, cu toate că nu are o ureche adevărată. 


Poate că am încercat să-l trezesc pe tata. Nu s-a trezit: stătea 
pe spate, nemişcat, respirând adânc, ca un prunc mulţumit. Insă 
mama mi-a luat capul şi l-a apăsat pe pieptul ei. La fel ca toţi 
ceilalţi, dormea îmbrăcată, iar nasturii bluzei ei mi-au împuns un 
pic obrazul. M-a îmbrăţişat strâns, dar n-a încercat să mă 
consoleze; a suspinat împreună cu mine, înăbuşindu-şi plânsul, 
ca să n-o audă nimeni, şi buzele ei şopteau mereu: Piri, 
Piroshka, Piriii. N-am putut decât să o mângâi pe păr şi pe obraji 
şi să o sărut, şi era ca şi cum eu aş fi fost adultul şi ea era 
copilul meu, şi am şoptit: Linişteşte-te, mămico, e în ordine, sunt 
aici. 

Apoi am mai şuşotit un pic, ea şi cu mine. Înlăcrimaţi. Şi mai 
târziu, după ce lumânarea slabă şi pâlpâitoare de la capătul 
coridorului s-a stins şi numai vaierele obuzelor mai spărgeau 
tăcerea şi dealul de pe cealaltă parte a peretelui nostru se 
cutremura la fiecare obuz care cădea, în loc de capul meu pe 
pieptul ei, mama şi-a pus capul ud pe pieptul meu. In noaptea 
aceea am înţeles pentru prima dată că o să mor şi eu. Că toată 
lumea o să moară. Şi că nimic pe lume, nici chiar mama, nu mă 
poate salva. Şi că eu n-o pot salva. Mimi avea o carapace şi la 
orice semn de primejdie se retrăgea, cu mâinile, picioarele şi 
capul, în carapacea ei. Şi asta n-a salvat-o. 

În septembrie, în timpul unui armistițiu care a întrerupt luptele 
din lerusalim, într-o sâmbătă dimineaţa am avut musafiri: 
bunicul şi bunica, soţii Abramski şi poate şi alţii. Au băut ceai în 
curte şi au discutat despre izbânzile armatei israeliene şi 
cumplitele pericole ale planului de pace prezentat de mediatorul 
ONU, contele suedez Bernadotte, o schemă în spatele căreia 
pândesc, fără îndoială, englezii şi al cărei scop este să 
zdrobească definitiv tânărul nostru stat. Cineva adusese de la 
Tel Aviv o monedă nouă, destul de mare şi urâtă: era prima 
monedă evreiască emisă şi a trecut cu emoție din mână în 
mână. 

Era o monedă de douăzeci şi cinci deprutot şi avea pe ea 
imaginea unui ciorchine de struguri, un motiv despre care tata a 
spus că a fost luat direct de pe o monedă evreiască din perioada 

Celui de-al Doilea Templu, şi deasupra ciorchinelui era o 
inscripţie ebraică limpede: ISRAEL. Pentru mai multă siguranţă, 
nu scria doar în ebraică, ci şi în engleză şi arabă. 

Doamna Zerta Abramski a zis: 


— Ce bine ar fi fost dacă părinţii noştri răposaţi şi părinţii lor şi 
toate generaţiile ar fi avut privilegiul de a vedea şi de a atinge 
această monedă. Bani evreieşti... 

Vocea i s-a înecat. Domnul Abramski a zis: 

— Potrivit este să înălţăm mulţumire cu binecuvântarea de 
cuviinţă. Binecuvântat eşti, o Doamne Dumnezeul nostru, 
Stăpânitorul Universului, care ne-ai dat viaţă, ne-ai păzit şi ne-ai 
îngăduit să apucăm aceste vremuri. 

Bunicul Aleksandr, elegantul, hedonistul meu bunic, atât de 
iubit de sexul frumos, n-a zis nimic, doar a dus la buze moneda 
de nichel exagerat de mare şi a sărutat-o de două ori, încetişor, 
şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Apoi a dat-o mai departe. In 
acel moment strada a tresărit la vaietul unei ambulante aflate în 
drum spre strada Zephaniah, şi după zece minute sirena ei a 
urlat din nou, întorcându-se, iar tata poate că a văzut în asta un 
pretext ca să facă o glumă trasă de păr despre trâmbiţa 

Judecăţii de Apoi sau ceva de soiul ăsta. Au discutat mai 
departe şi poate că au mai băut un pahar de ceai, iar după vreo 
jumătate de oră soţii Abramski s-au ridicat să plece, urându-ne 
toate cele bune, şi domnul Abramski, căruia îi plăceau 
înfloriturile retorice, probabil că a rostit câteva fraze pompoase. 
Pe când stăteau încă în prag a venit un vecin şi i-a chemat cu 
delicateţe într-un colţ al curţii şi s-au grăbit atât de tare să-l 
urmeze încât tanti Zerta şi-a uitat poşeta. După un sfert de oră 
au venit Lembergii, arătând consternaţi, să ne spună că, în 
vreme ce părinţii lui erau în vizită la noi, Yonatan Abramski, Yoni 
cel de doisprezece ani, se juca pe strada Nehemiah, când un 
trăgător de elită iordanian care trăgea dinspre Şcoala de Poliţie 
l-a lovit cu un singur glonţ în mijlocul frunţii, şi băiatul a zăcut 
acolo, pe moarte, timp de cinci minute, a vomitat şi şi-a dat 
duhul înainte de sosirea ambulanţei. 

Am găsit aceasta în jurnalul Zertei Abramski: 

23 septembrie 1948 

Pe optsprezece septembrie, la zece şi un sfert, sâmbătă 
dimineaţa, Yoni al meu, Yoni, copilul meu, viaţa mea, a fost 
ucis... 

A fost lovit de un trăgător de elită arab, îngeraşul meu, n-a mai 
putut decât să zică „mămico", să fugă câţiva metri (băiatul meu 
minunat, nevinovat, era lângă casă) înainte să se prăbuşească... 
Nu i-am auzit ultimul cuvânt şi nu i-am răspuns când m-a 


chemat. Când m-am întors, copilul meu dulce, iubit, nu mai 
trăia. L-am văzut la morgă. Arăta minunat de frumos, părea că 
doarme. L-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. li puseseră sub cap o 
piatră. Piatra s-a mişcat, şi capul lui, capul lui îngeresc, s-a 
mişcat un pic. Inima mea a zis: 

Nu e mort, fiul meu, se mişcă... Ochii îi erau pe jumătate 
închişi. Apoi au venit „ei" - cei de la morgă -, au venit şi m-au 
insultat şi m-au dojenit aspru şi m-au tulburat: nu aveam dreptul 
să-l îmbrăţişez şi să-l sărut... Am plecat. 

Dar după câteva ore m-am întors. Era o „restricţie de 
circulaţie" (îi căutau pe ucigaşii lui Bernadotte). La fiecare colţ 
de stradă m-au oprit poliţiştii... Mi-au cerut permisul de a umbla 
pe afară în timpul restricţiei de circulaţie. El, fiul meu ucis, era 
singurul meu permis. Poliţiştii m-au lăsat să intru în morgă. 
Adusesem cu mine o perniţă. Am luat piatra şi am pus-o 
deoparte: nu puteam suferi să văd cum capul lui drag, minunat, 
se odihneşte pe o piatră. Apoi „ei" s-au întors şi au încercat să 
mă facă să plec. Au spus că nu trebuie să-l ating. Nu i-am băgat 
în seamă. Am continuat să-l îmbrăţişez şi să-l sărut, comoara 
mea. Ei au ameninţat că încuie uşa şi mă lasă cu el, cu miezul 
întregii mele vieţi. Era tot ce voiam. Apoi s-au răzgândit şi au zis 
că o să cheme soldaţii. 

Nu mi-era frică de ei... Am plecat de la morgă a doua oară. 

Înainte de a pleca l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. A doua zi 
dimineaţă am venit iarăşi la el, la copilul meu... L-am îmbrăţişat 
şi l-am sărutat încă o dată. M-am rugat încă o dată la Dumnezeu 
pentru răzbunare, răzbunare pentru pruncul meu, şi încă o dată 
m-au alungat... Şi când am venit iar copilul meu minunat, 
îngeraşul meu, era într-un sicriu închis, dar tot îmi amintesc 
chipul lui, pe el întreg, îmi amintesc totul despre el. 

Două doamne finlandeze, misionare, locuiau într-un 
apartament micuţ de la capătul străzii Ha-Turim din Mekor 
Baruh, Aili Havas şi Rauha Moisio. Tanti Aili şi tanti Rauha. Chiar 
şi atunci când discuţia ajungea la penuria de legume ele 
vorbeau o ebraică pompoasă, biblică, pentru că era singura 
ebraică pe care o ştiau. Dacă băteam la uşa lor să cer nişte 
lemn pentru rugul de Lag Baomer, tanti Aili zicea cu un zâmbet 
blând, în vreme ce-mi înmâna o ladă veche de portocale: „Şi 
lumina unui foc învâlvorat în noapte!" Dacă veneau pe la noi 
pentru un pahar de ceai şi o conversaţie erudită în vreme ce eu 


luptam împotriva uleiului de peşte, tanti Rauha se întâmpla să 
zică: 

„Peştii din mare se vor cutremura la ivirea Lui!" 

Uneori noi trei le făceam o vizită în garsoniera lor spartană, 
care semăna cu un pension de fete auster din secolul al XIX-lea: 
două paturi simple de fier stăteau faţă în faţă, de o parte şi de 
cealaltă a unei mese de lemn dreptunghiulare acoperite cu o 
faţă de masă albastru-închis, cu trei scaune simple de lemn. 
Lângă fiecare dintre paturile asemănătoare era o mică noptieră 
cu o veioză, un pahar cu apă şi câteva cărţi sfinte cu coperte 
negre. 

Două perechi de papuci de casă identici se iţeau de sub paturi, 
în mijlocul mesei era întotdeauna o vază cu un buchet de 
imortele de pe câmpurile din apropiere. Un crucifix din lemn de 
măslin sculptat atârna în mijlocul peretelui, între cele două 
paturi. lar la picioarele fiecărui pat era un scrin făcut dintr-un 
lemn gros şi strălucitor din care nu aveam la Ierusalim, şi mama 
spunea că e numit stejar şi mă îndemna să îl ating cu vârfurile 
degetelor şi să-mi trec mâna peste el. Mama susţinea 
întotdeauna că nu e destul să cunoşti diferitele nume ale 
obiectelor, ci trebuie să le cunoşti mirosindu-le, atingându-le cu 
vârful limbii, pipăindu-le cu vârfurile degetelor, să le afli căldura 
şi netezimea, mirosul, rugozitatea şi duritatea, sunetul pe care îl 
scot când le loveşti uşurel, toate acele lucruri pe care ea le 
numea „reacţia" sau „rezistenţa". Orice material, zicea ea, orice 
veşmânt sau mobilă, orice unealtă, orice obiect are diferite 
caracteristici de reacţie şi de rezistenţă care nu sunt fixe, ci se 
pot schimba în funcţie de anotimp sau de momentul din zi sau 
din noapte, de persoana care le atinge sau le miroase, de 
lumină şi de umbră, şi chiar nişte înclinații vagi pe care noi nu 
avem cum să le înţelegem. Nu din întâmplare, zicea ea, limba 
ebraică foloseşte acelaşi cuvânt pentru un obiect neînsufleţit şi 
o dorinţă. 

Nu numai noi simţim sau nu dorinţă faţă de un lucru sau altul, 
obiectele neînsufleţite şi plantele au şi ele o dorinţă interioară 
proprie şi doar cineva care ştie cum să pipăie, să asculte, să 
guste şi să miroasă într-un mod lipsit de lăcomie poate uneori să 
o desluşească. 

Tata observa, glumet: 


— Mămica noastră merge mai departe decât regele Solomon. 
Legenda spune că el înţelegea limba fiecărui animal şi pasăre, 
dar mămica noastră stăpâneşte chiar şi limba prosoapelor, 
cratiţelor şi periilor. 

Şi continua, zâmbind maliţios: 

— Ea poate face copacii şi bolovanii să vorbească atingându-i: 

Atinge munţii şi ei vor fumega, după cum spun psalmii. 

Tanti Rauha zicea: 

— Sau, cum a spus profetul loil, Muntele va picura vin nou, iar 
dealurile vor revărsa lapte. Şi e scris în Psalmul 29: Vocea 

Domnului face cerboaicele să fete. 

Tata zicea: 

— Venind de la cineva care nu e poet aceste vorbe sună 
cumva, cum să zic, împodobit. Ca şi cum ar încerca să sune 
foarte profund. Foarte mistic. Foarte hilozoic. A încerca să faci 
cerboaicele să fete. Permiteţi-mi să vă explic înţelesul acestor 
cuvinte dificile, mistic şi hilozoic. În spatele ambelor e o dorinţă 
limpede, destul de nesănătoasă, de a înceţoşa realităţile, de a 
micşora lumina raţiunii, de a toci tăişul definiţiilor şi de a 
confunda între ele domenii distincte. 

Mama zicea: 

— Arieh? 

lar tata, cu un ton împăciuitor (pentru că, deşi îi plăcea să o 
tachineze, să o sâcâie, şi uneori asta chiar îl încânta, îi plăcea şi 
mai mult să se căiască, să-şi ceară iertare şi să strălucească de 
bunăvoință, întocmai ca tatăl său, bunicul Aleksandr), zicea: 

— Nu, gata, Fanicica. Am isprăvit. Mă distram şi eu oleacă. 

Cele două misionare n-au părăsit lerusalimul în timpul 
asediului: aveau un puternic simţ al misiunii lor. Mântuitorul 
însuşi părea să le fi încredinţat sarcina de a le ridica moralul 
asediați lor şi de a ajuta ca voluntare la îngrijirea răniților de la 
spitalul Shaarei Tsedek. Ele credeau că orice creştin are datoria 
de a încerca să răscumpere, mai degrabă prin fapte decât prin 
vorbe, ceea ce le făcuse Hitler evreilor. Considerau că 
întemeierea sta tului Israel este degetul lui Dumnezeu. Cum 
spunea tanti Rauha în limbajul ei biblic şi cu pronunția ei 
bolovănoasă: „E ca ivirea curcubeului în nor, după potop". lar 
tanti Aili, cu un zâmbet mic, nu mai mult decât o tresărire a 
colţurilor buzelor: „Pentru că a însemnat pocăinţa în faţa lui 
Dumnezeu pentru tot acel mare rău şi El nu i-a mai distrus". 


Între bombardamente ele mergeau prin cartierul nostru, cu 
ghetele lor până la glezne şi capetele acoperite de eşarfe, 
cărând o geantă încăpătoare din iută cenuşie şi oferind un 
borcan cu castraveți muraţi, o jumătate de ceapă, o bucată de 
săpun, o pereche de şosete de lână, o ridiche sau câteva boabe 
de piper negru oricui era pregătit să le primească de la ele. Cine 
ştie cum rostuiau acele comori. Unii dintre evreii ultraortodocşi 
respingeau dezgustaţi aceste daruri, unii le alungau cu trufie de 
la uşa lor pe cele două doamne, alţii primeau darurile, dar 
scuipau pe locul călcat de picioarele misionarelor de îndată ce 
acestea se întorceau cu spatele. 

Ele nu se supărau. Citau mereu versete de consolare din 
Profeţi, care ni se păreau ciudate, cu accentul lor finlandez ce 
suna la fel ca ghetele lor grele călcând pe pietriş. „Căci voi 
apăra acest oraş şi-l voi mântui." „Nici un vrăjmaş sau neprieten 
nu va pătrunde prin porţile acestui oraş." „Cât de frumoase sunt 
pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, ce vesteşte pacea 

căci răul nu va ajunge la tine..." „Nu te teme, o, lacov, 
slujitorul meu, zice Domnul: căci sunt cu tine; căci voi stârpi 
toate naţiunile de acolo unde te-am mânat." 

Uneori, una sau cealaltă dintre ele se oferea să stea în locul 
nostru la coada lungă pentru apa care se distribuia dintr-o 
cisternă, o jumătate de găleată de familie doar sâmbăta, marţea 
şi joia, cu condiţia ca cisterna să nu fi fost străpunsă de un 
şrapnel înainte să ajungă pe strada noastră. Sau una dintre ele 
trecea prin apartamentul nostru mic şi baricadat, înmânând câte 
o jumătate de tabletă de „complex de vitamine" fiecărui locuitor. 

Copiii primeau o tabletă întreagă. De unde  rostuiau 
misionarele aceste daruri minunate? Unde îşi umpleau la loc 
geanta de iută cenuşie? Unii ziceau una, alţii alta, şi unii mă 
avertizau să nu primesc nimic de la ele pentru că singurul lor 
scop era să „profite de nefericirea noastră ca să convertească 
oamenii la acel Isus al lor". 

Odată mi-am luat inima-n dinţi şi am întrebat-o pe tanti Aili - 
chiar dacă ştiam care va fi răspunsul: „Cine a fost Isus? " 

Buzele i-au tremurat uşor când a răspuns, şovăielnic, că el 
trăieşte încă şi că ne iubeşte pe toţi, mai ales pe cei care îl 
batjocoresc sau îl dispreţuiesc, şi că, dacă îmi umplu inima cu 
iubire, el o să vină să locuiască în inima mea şi să-mi aducă 


suferinţă, clar şi o mare fericire, iar fericirea va străluci din 
suferinţă. 

Aceste cuvinte păreau atât de ciudate şi de pline de 
contradicții, încât am simţit nevoia să-l întreb şi pe tata. El m-a 
luat de mână şi m-a dus la salteaua din bucătărie, care era 
refugiul unchiului Joseph, şi l-a rugat pe celebrul autor a cărţii 
Isus din Nazaret să-mi explice cine şi ce e Isus. 

Unchiul Joseph stătea culcat pe salteaua lui, arătând epuizat, 
posomorât şi palid, cu spatele rezemat de peretele înnegrit şi cu 
ochelarii ridicaţi pe frunte. Răspunsul lui a fost foarte diferit de 
cel al lui tanti Aili: Isus din Nazaret a fost, după părerea sa, unul 
dintre cei mai mari evrei din toate timpurile, un moralist 
minunat care îi dispreţuia pe cei cu inima necircumcisă şi care s- 
a luptat să readucă iudaismul la simplitatea sa iniţială şi să-l 
smulgă din ghearele rabinilor chiţibuşari. 

Nu ştiam cine sunt cei cu inima necircumcisă sau rabinii 
chiţibuşari. Nici nu ştiam cum să-l împac pe Isus al unchiului 

Joseph, care dispreţuia şi lupta să smulgă, cu cel al lui tanti 
Aili, care nici nu dispreţuia şi nici nu lupta sau smulgea, ci făcea 
taman pe dos, îi iubea şi mai mult pe păcătoşi şi pe cei ce îl 
dispreţuiau. 

Intr-un dosar vechi am dat peste o scrisoare pe care tanti 
Rauha mi-a scris-o de la Helsinki în 1979, în numele 
amândurora. A scris în ebraică şi, printre altele, spunea: 

„„. Şi noi ne-am bucurat că aţi câştigat concursul Euroviziunii. 
Şi ce mai cântec! 

Noi, credincioşii de aici, am fost bucuroşi că cei din Israel au 
cântat: Aleluia! Nu există cântec mai potrivit... Am reuşit, de 
asemenea, să văd filmul Holocaustul, care a iscat lacrimi şi 
mustrări de conştiinţă ţărilor ce au persecutat în aşa măsură, 
fără nici un scop, fără nici un rost. Ţările creştine trebuie să le 
ceară multă iertare evreilor. Tatăl tău zicea odată că nu poate 
înţelege cum Dumnezeu îngăduie astfel de lucruri cumplite... l- 
am spus întotdeauna că taina Domnului este în ceruri. Isus 
suferă şi el toate suferinţele poporului lui Israel. Cei credincioşi 
trebuie să-şi rabde şi ei partea din suferinţele lui Isus pe care el 
îi lasă să o rabde... Totuşi, ispăşirea lui Hristos pe cruce acoperă 
toate păcatele lumii, ale întregii omeniri. Însă asta nu se poate 
înţelege niciodată cu creierul... Au fost nazişti care au avut 
remuşcări şi s-au pocăit înainte de moarte. Insă pocăirea lor nu 


i-a înviat pe evreii care au murit. Isus spune: Nu te teme de cei 
care ucid trupul, căci ei nu sunt în stare să ucidă sufletul. 
Această scrisoare e de la mine şi de la tanti Aili. M-am lovit rău 
la spate acum şase săptămâni, când am căzut în autobuz, iar 
tanti Aili nu vede prea bine. 

Cu dragoste, Rauha Moisio 

Şi odată, când am fost la Helsinki, pentru că una dintre cărţile 
mele a fost tradusă în finlandeză, ele au apărut deodată în 
cafeneaua hotelului meu, amândouă cu şaluri negre care le 
acopereau capul şi umerii, ca două ţărănci bătrâne. Tanti Rauha 
se rezema într-un baston şi ţinea cu blândeţe mâna lui tanti 

Aili, care era aproape oarbă. Tanti Rauha a ajutat-o să ajungă 
până la o masă dintr-un colţ. Amândouă mi-au cerut îngăduinţa 
să mă sărute şi să mă binecuvânteze. N-a fost uşor să le 
conving să-mi permită să le comand câte o cană de ceai, „dar 
nimic altceva, te rog!". 

Tanti Aili a zâmbit uşor: nu era atât zâmbet, cât o mică 
tresărire a buzelor; era pe cale să spună ceva, s-a răzgândit, şi-a 
aşezat pumnul drept în mâna stângă, de parcă ar fi pus un 
scutec pe un prunc, a dat din cap o dată sau de două ori, ca într- 
o tânguire şi în cele din urmă a zis: 

— Lăudat fie Dumnezeu că ne-a îngăduit să te vedem aici, în 
ţara noastră, cu toate că nu pricep de ce scumpilor tăi părinţi nu 
le-a fost dat să fie printre cei vii. Dar cine sunt eu ca să pricep? 
Domnul are răspunsurile. Noi putem doar să ne întrebăm. Te 
rog, iartă-mă că îndrăznesc, îmi dai voie să-ţi pipăi faţa ta 
dragă? Asta pentru că ochii nu mă mai slujesc. 

Tanti Rauha a spus despre tatăl meu: „Binecuvântată fie 
amintirea lui, era cel mai scump dintre oameni! Avea un spirit 
atât de nobil! Un spirit atât de uman!" Şi despre mama a zis: 

„Ce suflet chinuit, odihnească în pace! A suferit mult, pentru 
că vedea în inimile oamenilor şi ceea ce vedea nu îi era uşor să 
rabde. Cum spune profetul leremia: “Inima e cea mai înşelătoare 
dintre toate lucrurile şi cumplit de păcătoasă: cine o poate 
şti?” 

Afară, la Helsinki, cădea lapoviţă. Lumina zilei era slabă şi 
mohorâtă, iar fulgii erau cenuşii şi se topeau. Cele două bătrâne 
purtau rochii negre aproape identice şi şosete cafenii groase, ca 
fetele de la un pension respectabil. Când le-am sărutat, 
amândouă miroseau a săpun de rufe, pâine neagră şi 


aşternuturi. Un îngrijitor scund a păşit iute pe lângă noi, cu un 
pumn de creioane şi pixuri în buzunarul salopetei. Tanti Rauha a 
scos dintr-o geantă mare care era sub masă un pachet înfăşurat 
în hârtie cafenie şi mi l-a înmânat. Dintr-odată am recunoscut 
geanta: era aceeaşi geantă de iută cenuşie din care ne dădeau 
bucățele de săpun, şosete de lână, biscuiţi, chibrituri, lumânări, 
ridichi sau un pachet preţios de lapte praf, în timpul asediului 
lerusalimului, cu treizeci de ani înainte. 

Am desfăcut pachetul, şi era o Biblie tipărită la Ierusalim, în 
ebraică şi finlandeză, pe pagini alăturate, o cutie muzicală mică, 
din lemn pictat, cu capac de alamă, şi mai multe flori uscate, 
flori finlandeze necunoscute care erau frumoase chiar şi în 
moarte, flori pe care nu le puteam numi şi de care nu mai 
văzusem până în acea dimineaţă. 

— Ne-au fost foarte dragi, a spus tanti Aili, în timp ce ochii ei 
nevăzători îi căutau pe ai mei, părinţii tăi scumpi. Viaţa lor pe 
această lume nu a fost uşoară şi nu întotdeauna au fost milostivi 
unul cu celălalt. Uneori era multă umbră între ei. Dar acum 
sălăşluiesc în sfârşit în taina Atotputernicului, la adăpostul 
aripilor Domnului, acum cu siguranţă că între părinţii tăi există 
numai bunătate şi adevăr, ca doi copii nevinovaţi care nu au 
cunoscut nici un gând nedrept, doar lumină, iubire şi milă între 
ei pe veci, mâna lui stângă sub capul ei şi mâna ei dreaptă îl 
îmbrăţişează, şi orice umbră s-a îndepărtat de mult de ei. 

In ce mă priveşte, aveam de gând să le dăruiesc două 
exemplare din traducerea finlandeză a cărţii mele, însă tanti 
Rauha a refuzat: O carte evreiască, a spus ea, o carte despre 
lerusalim scrisă în oraşul lerusalim, trebuie să o citim, rogu-te, în 
ebraică, şi nu în vreo altă limbă! Şi apoi, a spus ea cu un zâmbet 
de scuză, tanti Aili cu adevărat nu mai poate citi nimic, pentru 
că Domnul o luat la el ultima rămăşiţă de lumină din ochii ei. li 
citesc eu, dimineaţa şi seara, doar din Vechiul şi Noul Testament, 
din cartea noastră de rugăciuni şi din cărţile sfinţilor, cu toate că 
şi ochii mei slăbesc, şi în curând vom fi amândouă oarbe. 

lar când nu îi citesc şi tanti Aili nu ascultă vorbele mele, atunci 
şedem amândouă la fereastră şi ne uităm la copaci şi păsări, 
zăpadă şi vânt, dimineaţă şi seară, lumina zilei şi luminile nopţii, 
şi amândouă îi mulţumim cu toată smerenia bunului Dumnezeu 
pentru toată îndurarea Sa şi toate minunile Sale: 


Facă-se voia Sa precum în ceruri, aşa şi pe pământ. Nu vezi şi 
tu uneori, doar atunci când eşti liniştit, cum cerul şi pământul, 
copacii şi pietrele, câmpurile şi pădurile sunt toate pline de mari 
minuni? Toate sunt luminoase şi strălucesc şi cu toate, ca o mie 
de martori, dovedesc măreţia miracolului graţiei divine. 

lar în iarna dintre 1948 şi 1949 războiul s-a sfârşit. Israelul a 
semnat un acord de armistițiu cu ţările învecinate, mai întâi cu 
Egiptul, apoi cu Transiordania şi, în cele din urmă, cu Siria şi 
Libanul. Irakul şi-a retras forţa expediţionară fără să semneze 
nici un document. In ciuda tuturor acestor acorduri, toate ţările 
arabe au continuat să proclame că într-o bună zi vor porni o „a 
doua rundă" a războiului, ca să termine cu un stat pe care 
refuzau să-l recunoască; ei declarau că însăşi existenţa lui este 
un act de permanentă agresiune şi îl numeau „statul artificial", 
„al-dawla al-mazuma". 

La lerusalim, comandantul transiordanian, locotenent-colonelul 
Abdullah al-Tall, şi cel israelian, locotenent-colonelul 

Moshe Dayan, s-au întâlnit de mai multe ori pentru a trasa o 
linie de demarcaţie între cele două părţi ale oraşului şi a ajunge 
la o înţelegere în privinţa trecerii convoaielor către campusul 
universităţii de pe Muntele Scopus, care rămânea o enclavă 
israeliană în zona aflată sub controlul armatei transiordaniene. 
Pereţi înalţi de beton au fost ridicaţi de-a lungul liniei, pentru a 
bloca străzile care erau jumătate în lerusalimul israelian şi 
jumătate în lerusalimul arab. Din loc în loc au fost puse 
paravane din fier ruginit ca să-i ascundă pe trecătorii din 
lerusalimul de vest de trăgătorii de elităde pe acoperişurile din 
partea estică a oraşului. O fâşie de sârmă ghimpată, terenuri 
minate, poziţii de tragere şi posturi de observaţie traversau 
întregul oraş, încercuind secţiunea israeliană la nord, est şi sud. 
Doar vestul rămăsese deschis, şi un singur drum şerpuit lega 
lerusalimul de Tel Aviv şi de restul noului stat. Dar întrucât o 
parte a acestui drum era încă în mâinile Legiunii Arabe, trebuia 
să se construiască o derivație şi să se instaleze o nouă conductă 
de apă de-a lungul acesteia, în locul celei instalate de englezi, 
care fusese parţial distrusă, şi să se înlocuiască staţiile de 
pompare care rămâneau sub controlul arabilor. Noul drum a fost 
numit Calea Burma. După un an sau doi a fost construită şi 
asfaltată o nouă derivație; a fost botezată Calea Eroismului. 


In acele zile aproape totul din noul stat a primit numele celor 
care au murit în luptă sau nume legate de eroism sau de luptă, 
de imigrarea ilegală şi de împlinirea visului sionist. Israelienii 
erau foarte mândri de victoria lor şi se adăposteau în dreptatea 
cauzei lor şi în sentimentul superiorității lor morale. 

Oamenii nu stăteau să se gândească la soarta sutelor de mii 
de refugiaţi palestinieni şi de persoane strămutate, dintre care 
multe fugiseră şi multe altele fuseseră alungate din oraşele şi 
satele cucerite de armata israeliană. 

Războiul era un lucru cumplit, desigur, şi plin de suferinţă, 
zicea lumea, dar cine i-a pus pe arabi să-l înceapă? La urma 
urmei, noi acceptasem compromisul împărţirii care a fost 
aprobat de ONU, şi arabii au fost cei care au respins orice 
compromis şi au încercat să ne măcelărească pe toţi. In orice 
caz, se ştie bine că orice război îşi cere victimele, milioane de 
refugiaţi din cel de-al Doilea Război Mondial încă mai bântuiau 
prin Europa, populaţii întregi au fost dezrădăcinate şi altele s-au 
stabilit în locul lor, nou-createle state Pakistan şi India au 
schimbat între ele milioane de persoane, aşa cum au făcut şi 
Grecia, şi Turcia. Şi apoi noi am pierdut Cartierul Evreiesc din 
Oraşul Vechi al lerusalimului, am pierdut aşezările din blocul 
Etzion, Kfar Darom, Atarot, Kalia şi Neve Yaakov, aşa cum au 
pierdut şi ei Jaffa, Ramla, Lifta, el-Maliha şi Ein Karim. In locul 
sutelor de mii de arabi strămutați au venit aici sute de mii de 
refugiaţi evrei care au fost alungaţi din ţările arabe. Oamenii se 
fereau de cuvântul „expulzare". Masacrul de la Deir Yassin a fost 
lepădat la uşa „extremiştilor iresponsabili”. 

S-a lăsat o cortină de beton, care ne-a despărţit de Sheikh 
Jarrah şi de celelalte cartiere arabe ale lerusalimului. 

De pe acoperişul nostru puteam vedea minaretele din Shuafat, 
Biddu şi Ramallah, turnul singuratic de peste Nebi Samwil, 
Şcoala de Poliţie (de unde a ţintit un trăgător de elită iordanian 
şi l-a împuşcat pe Yoni Abramski pe când se juca în curtea casei 
sale), împresuratul Munte Scopus şi Muntele Măslinilor, care 
erau acum în mâinile Legiunii Arabe, şi acoperişurile din Sheikh 
Jarrah şi Colonia Americană. 

Uneori îmi închipuiam că pot identifica, printre coroanele dese 
ale copacilor, un colţ al acoperişului vilei Silwani. Credeam că o 
duc mult mai bine decât noi: n-au fost bombardati luni întregi, n- 
au suferit de foame şi de sete, n-au fost siliţi să doarmă pe 


saltele în subsoluri urât mirositoare. Şi totuşi, adesea vorbeam 
cu ei în sinea mea. La fel ca domnul Gustav Krochmal, 
reparatorul de păpuşi din strada Geula, tânjeam să-mi pun cele 
mai bune haine şi să merg la ei în fruntea unei delegaţii de pace 
şi împăcare, să le dovedim că noi avem dreptate, să ne cerem 
iertare şi să primim scuzele lor, să fim serviţi cu biscuiţi şi cu 
coajă de portocală confiată, să le demonstrăm clemenţa şi 
mărinimia noastră, să semnăm cu ei un acord de pace, prietenie 
şi respect reciproc, şi poate, de asemenea, să-i conving pe Aisha 
şi pe fratele ei şi pe întreaga familie Silwani că accidentul nu a 
fost în întregime din vina mea sau nu numai din vina mea. 

Uneori eram treziţi dis-de-dimineaţă de rafale de mitralieră din 
direcţia liniei de armistițiu, cam la un kilometru şi jumătate de 
casa noastră, sau de vaierul muezinului din cealaltă parte a 
noului hotar: ca o jelanie care îţi face părul măciucă, zbieretul 
rugăciunii lui ne pătrundea în somn. 

Apartamentul nostru s-a golit de toţi vizitatorii care se 
adăpostiseră în el. Familia Rosendorff s-a înapoiat în 
apartamentul de deasupra noastră; bătrâna doamnă cu mintea 
dusă şi fiica ei şi-au împăturit aşternuturile într-un sac şi au 
dispărut; a plecat şi Gita Miudovnik, văduva bărbatului care a 
scris manualul de aritmetică şi al cărui corp mutilat a fost 
identificat de tatăl meu datorită şosetelor pe care i le 
împrumutase. lar unchiul Joseph, împreună cu cumnata sa Haya 
Elitsedek, s-a întors în casa lui Klausner din Talpiot, cu placa de 
alamă pe care era motoul IUDAISM ŞI UMANISM, deasupra uşii 
de la intrare. 

Au avut destul de lucru la casă, pentru că a fost deteriorată în 
timpul luptelor. Câteva săptămâni profesorul şi-a jelit miile de 
cărţi care fuseseră azvârlite de pe rafturi pe podea sau folosite 
pentru baricadarea ferestrelor şi construirea de adăposturi 
împotriva gloanţelor trase prin ferestrele casei, care deveniseră 
poziţii de tragere. Ariei Elitsedek, fiul risipitor, a fost găsit viu şi 
nevătămat după război, dar se tot certa şi îl blestema pe 
ticălosul de Ben Gurion care ar fi putut elibera Oraşul Vechi şi 
Muntele Templului şi n-a făcut-o, care ar fi putut să-i mâne pe 
toţi arabii în ţările arabe şi n-a făcut-o, toate astea pentru că el 
şi tovarăşii lui roşii care au înşfăcat conducerea statului nostru 
iubit au fost pervertiţi de pacifismul socialist şi vegetarianismul 
tolstoian. Curând, credea el, o să se ridice o nouă şi mândră 


conducere naţională, şi forţelor noastre li se va da frâu liber să 
elibereze în sfârşit toate părţile patriei de sub jugul cuceritorului 
arab. 

Insă cei mai mulţi dintre locuitorii lerusalimului nu râvneau la 
alt război, şi nu le păsa de soarta Zidului Plângerii şi a 
Mormântului Raşelei, care dispăruseră dincolo de cortina de 
beton şi de câmpurile de mine. Oraşul zdrobit îşi lingea rănile. În 
toată acea iarnă şi în primăvara şi vara următoare cozi lungi şi 
cenuşii se formau în faţa băcăniilor, aprozarelor şi măcelăriilor. 
Venise regimul de austeritate. Se făceau cozi în spatele căruţei 
omului care vindea gheaţă, se adunau cozi în spatele căruţei 
omului care vindea parafină. Alimentele erau distribuite în 
schimbul cupoanelor din carnetele de raţii. Vânzarea ouălor şi a 
unor bucățele de găină era limitată la copii şi la invalizii cu 
certificat medical. Laptele era drămuit. Rareori se vedeau fructe 
şi legume la lerusalim. Uleiul, zahărul, crupele şi făina apăreau 
cu întreruperi, lunar sau o dată la două săptămâni. Dacă voiai să 
cumperi haine simple, încălțări sau mobilă trebuia să foloseşti 
cupoane preţioase din carnetele de raţii care se topeau. Pantofii 
erau făcuţi din imitație de piele, iar tălpile lor erau subţiri ca un 
carton. Mobila era proastă. In loc de cafea lumea bea erzaţ sau 
cicoare, iar praful de ouă şi de lapte înlocuia produsele 
adevărate. Şi cu toţii ajunseserăm să urâm fileul de cod 
congelat pe care trebuia să-l mâncăm în fiecare zi, un surplus al 
stocurilor norvegiene pe care noul guvern îl cumpărase la un 
preţ derizoriu. 

In primele luni de după război era nevoie de un permis special 
ca să pleci din Ierusalim şi să te duci la Tel Aviv şi în restul ţării. 
Însă tot soiul de tipi isteţi sau arivişti, oricine avea nişte bani şi 
se pricepea la bursa neagră, oricine avea pile la noua 
administraţie, nu simțeau restricţiile. Şi unii au reuşit să înşface 
apartamente şi case din prosperele cartiere arăbeşti ale căror 
locuitori au fugit sau au fost alungaţi sau din zonele închise în 
care trăiseră înainte de război familiile englezilor din armată şi 
din serviciile civile: Katamon, Talbieh, Bakaa, Abu Tor şi Colonia 
Germană. Arabii mai săraci din Musrara, Lifta şi el-Maliha au fost 
înlocuiţi de mii şi mii de familii de evrei săraci care au fugit sau 
au fost azvârlite din ţările arabe. Tabere de tranzit uriaşe au fost 
create în Talpiot, Cazarma Allenby şi Beit Mazmil, şiruri de barăci 
din fier ruginit, fără curent, canalizare sau apă curentă. larna 


cărările dintre barăci deveneau un terci cleios, iar frigul 
pătrundea până la os. Contabili din lrak, aurari din Yemen, 
comercianţi şi prăvăliaşi din Maroc şi ceasornicari din Bucureşti 
erau înghesuiți în aceste colibe şi angajaţi, pentru o leafă de 
mizerie, în proiecte guvernamentale de curăţare de bolovani sau 
reîmpădurire a dealurilor lerusalimului. 

Gata cu „anii eroici" ai celui de-al Doilea Război Mondial, 
genocidul evreilor europeni, înrolarea în masă în armata 
britanică şi Brigada Evreiască pe care o formaseră englezii 
pentru războiul cu nazismul, anii de luptă împotriva englezilor, 
ilegalitatea, imigrarea ilegală, noile aşezări săteşti „turn şi 
palisadă", războiul pe viaţă şi pe moarte cu palestinienii şi cu 
armatele regulate din cinci state arabe. 

Acum, că se sfârşiseră anii de euforie, trăiam brusc în 
„dimineaţa de după": cenuşiu, jilav, mediocru şi meschin. (Am 
încercat mai târziu să-i prind aroma în romanul Soţul meu, 
Michael.) Aceştia au fost anii cu lame Okava boante, pastă de 
dinţi Fildeş fără nici un gust, ţigări Knesset puturoase, 
comentatorii sportivi  urlători Nehemia  Ben-Avraham şi 
Alexander Alexandroni de la Vocea Israelului, ulei de peşte, 
carnete de raţii, Shmulik Rozen şi programele lui „cine ştie 
câştigă",  comentatorul politic Moshe  Medzini, ebraizarea 
patronimicelor, raţionalizarea alimentelor, proiecte de muncă 
guvernamentale, cozi la băcănie, cămări ascunse în zidurile 
bucătăriilor, sardele ieftine, conserve de carne Inkoda, Comitetul 
Mixt Israelo-lordanian de Armistiţiu, infiltraţi arabi de dincolo de 
linia armistiţiului, companii de teatru - Ohel, Habima, Doh-Re-Mi, 
Chisbatron, comicii Djigan şi Schumacher, trecerea Porții 
Mandelbaum, raiduri de represalii, spălarea părului copiilor cu 
parafină pentru a scăpa de păduchi, „Ajutor pentru Taberele de 
Tranzit", „proprietate abandonată", Fondul de Apărare, spaţiul 
neutru dintre tranşeele inamice şi „Sângele nostru nu va mai fi 
vărsat fără pedeapsă." 

Şi din nou am mers la cursuri în fiecare dimineaţă la Şcoala 
Băieţilor Evlavioşi „Tachkemoni", de pe strada Tachkemoni. 

Elevii erau copii săraci, învăţaţi cu bătăile, ai căror părinţi erau 
artizani, muncitori cu braţele şi mici comercianţi; veneau din 
familii de opt sau zece suflete, unora dintre ei le lăsa 
întotdeauna gura apă după sendvişurile mele; unii erau raşi în 
cap şi cu toţii purtam berete negre înclinate într-o parte. Se 


coalizau împotriva mea la robinetele din curte şi mă împroşcau 
cu apă, pentru că au descoperit iute că doar eu sunt singurul 
copil la părinţi, cel mai slab dintre ei, şi că sunt uşor de jignit sau 
de necăjit. Când săreau peste cal cu noile umilinţe pe care le 
născoceau pentru mine, uneori stăteam, gâfâind, în mijlocul 
cercului călăilor mei care rânjeau, bătut, plin de praf, un miel 
printre lupi, şi dintr-odată, spre uimirea duşmanilor mei, 
începeam să mă lovesc singur, să mă zgării isteric şi să-mi muşc 
braţul atât de rău, încât apărea un contur ca de ceas însângerat. 
Aşa cum a făcut mama în prezenţa mea de două sau de trei ori, 
când era copleşită. 

Insă uneori născoceam pentru ei povestiri cu suspans, în 
serial, poveşti care îi ţineau cu sufletul la gură, în spiritul filmelor 
de acţiune pe care le vedeam la cinematograful Edison, în 
aceste povestiri nu şovăiam să-l prezint pe Tarzan lui Flash 
Gordon sau pe Nick Carter lui Sherlock Holmes, sau să amestec 
lumea indienilor şi cowboy-ilor a lui Karl May şi Mayne Reid cu 
Ben Hur, cu misterele spaţiului cosmic sau cu bande de tipi răi, 
„baddies" din suburbiile New Yorkului. Obişnuiam să le dau câte 
un episod în fiecare recreaţie, ca Şeherezada când îşi amâna 
sfârşitul cu poveştile ei, oprindu-mă întotdeauna în momentul de 
maximă încordare, chiar când părea că eroul e osândit şi nu mai 
e nici o nădejde, lăsând nemilos urmarea (pe care încă nu o 
născocisem) pe a doua zi. 

Aşa că în recreaţii mă preumblam pe terenul de joacă precum 
Rabbi Nahman cu ceata lui de discipoli nerăbdători să-i soarbă 
învăţăturile; o luam într-o direcţie şi în alta, înconjurat de 
ascultătorii care se înghesuiau, trudindu-se să nu piardă nici un 
cuvinţel, şi printre ei se aflau uneori capii persecutorilor mei, pe 
care de fiecare dată îi invitam cu mărinimie în cercul cel mai 
apropiat şi le făceam favoarea de a le oferi un indiciu preţios 
despre o posibilă cotitură a intrigii sau vreun eveniment care îţi 
făcea părul măciucă, din următorul episod, transformându-l 
astfel pe deţinător într-o figură influentă care avea puterea de a 
dezvălui sau de a păstra pentru sine, după bunul plac, informaţii 
nepreţuite. 

Primele mele povestiri erau pline de peşteri, labirinturi, 
catacombe, păduri, adâncuri de oceane, temnițe, câmpuri de 
bătălie, galaxii locuite de monştri, poliţişti viteji şi războinici fără 
frică, conspirații, trădări groaznice însoţite de minunate acte de 


cavalerism şi generozitate,  cotituri baroce, incredibil 
devotament, gesturi foarte emoţionante de abnegaţie şi iertare. 
Din câte îmi amintesc, personajele din primele mele opere erau 
atât eroi, cât şi ticăloşi. Şi erau unii ticăloşi care se pocăiau şi îşi 
ispăşeau păcatele prin acte de devotament sau printr-o moarte 
eroică. Erau şi sadici însetaţi de sânge, şi tot soiul de nemernici 
şi de coţcari mărunți, precum şi personaje modeste care îşi 
jertfeau viaţa cu un surâs. Pe de altă parte, personajele feminine 
erau toate, fără excepţie, nobile: iubeau în ciuda faptului că 
erau exploatate, sufereau, dar erau miloase, erau chinuite şi 
chiar umilite, însă întotdeauna mândre şi neîntinate, plăteau 
preţul nebuniei bărbaţilor, şi totuşi erau generoase şi iertătoare. 

Insă dacă strângeam prea tare hăţurile, sau nu destul, atunci, 
după câteva episoade sau la sfârşitul povestirii, în clipa în care 
răul era zădărnicit şi mărinimia îşi primea în sfârşit răsplata, 
sărmana Şeherezadă era azvârnlită în cuşca leilor şi plouau 
asupra ei loviturile şi insultele la adresa neamului lui. De ce nu 
era niciodată în stare să-şi ţină gura? 

Tachkemoni era şcoală de băieţi. Chiar şi profesorii erau cu 
toţii bărbaţi. În afară de asistenta medicală a şcolii nu călca pe 
acolo picior de femeie. Băieţii mai îndrăzneţi se cocoţau uneori 
pe zidul Şcolii de Fete „Laemel'", ca să arunce o privire la viaţa 
de dincolo de cortina de fier. Fetele cu fuste albastre lungi şi 
bluze cu mâneci scurte şi bufante, aşa umbla vorba, se plimbau 
în pauze pe terenul de joacă, două câte două, jucau şotron, îşi 
împleteau una alteia părul şi uneori se stropeau una pe alta cu 
apa de la robinete, întocmai cum făceam şi noi. 

In afara mea, aproape toţi băieţii de la Tachkemoni aveau 
surori mai mari, cumnate şi verişoare, aşa că am fost chiar cel 
din urmă care a auzit şoapte despre ceea ce au fetele şi noi nu, 
şi invers, şi ce le fac fraţii mai mari prietenelor lor pe întuneric. 

Acasă nu se sufla un cuvinţel pe această temă. Niciodată. 

Poate cu excepţia vreunui musafir dus de val care făcea glume 
legate de viaţa boemă sau de soţii Bar-Yizhar-ltselevici, care 
respectau atât de scrupulos porunca de a rodi şi a te înmulţi, şi 
era imediat amuţit de ceilalţi cu dojana: Şto s toboi?! Vidiş 
malcik riadom s namiW (Ce te-a apucat? Nu vezi că e aici 
băiatul!) 

Băiatul o fi fost el acolo, dar nu pricepea o boabă. Când colegii 
lui îi azvârleau în faţă cuvântul arab pentru ceea ce au fetele, 


când se adunau şi treceau din mână în mână o poză cu o femeie 
sumar îmbrăcată sau când cineva aducea un pix în care era o 
fată în costum de tenis, iar când întorceai pixul cu susul în jos 
hainele dispăreau, chicoteau cu toţii răguşit, dându-şi coate unul 
altuia în coaste, străduindu-se din răsputeri să sune ca fraţii lor 
mai mari, şi numai eu simţeam o groază cumplită, ca şi cum un 
dezastru vag începea să ia formă departe, la orizont, încă nu era 
aici, încă nu mă atingea, însă făcea deja să-mi îngheţe sângele 
în vine, ca un foc în pădurile de pe culmile îndepărtate ale 
dealurilor de jur împrejur. Nimeni nu avea să scape din el 
nevătămat. Nimic nu avea să fie ca înainte. 

Când şopteau cu răsuflarea tăiată în recreaţii despre o anume 
„Tali săracă cu duhul care locuieşte pe alee", care bântuie prin 
pădurile de la Tel Arza şi i-o dă oricui îi oferă o jumătate de liră, 
sau despre văduva grasă de la prăvălia cu ustensile de 
bucătărie care duce câţiva băieţi din clasa a VIITa în magazia din 
spatele prăvăliei ei şi le arată ce are, şi în schimb se uită la ei 
cum se masturbează, eu simţeam un strop de tristeţe 
ciugulindu-mi inima, ca şi cum o mare grozăvie ne aştepta pe 
fiecare, bărbaţi şi femei de-a valma, o grozăvie crudă, 
răbdătoare, o grozăvie târâtoare care ţesea alene o pânză de 
păianjen lipicioasă şi invizibilă, şi poate că eram deja infectat, 
fără să o ştiu. 

Când am ajuns în clasa a Vl-a sau a VH-a asistenta medicală a 
şcolii, o femeie posacă, milităroasă, a venit brusc în clasa 
noastră şi a stat acolo timp de o lecţie dublă, singură în faţa a 
treizeci şi opt de băieţi buimăciţi, dezvăluindu-ne toate 
adevărurile. 

Fără teamă, ne-a descris organele şi funcţiile, a desenat pe 
tablă cu cretă colorată schemele instalaţiei, nu ne-a cruțat de 
nimic: sămânță şi ouă, glande, membrane şi tuburi. Apoi a 
trecut la spectacolul de groază şi ne-a oferit descrierile 
înspăimântătoare ale celor doi monştri care pândesc la poartă, 
monstrul lui Frankenstein şi vârcolacul lumii sexului, calamităţile 
gemene ale gravidităţii şi infecţiei. 

Căpiaţi şi copleşiţi de ruşine, am plecat de la conferinţă şi am 
intrat în lumea care acum îmi părea un imens câmp minat sau o 
planetă asuprită de ciumă. Copilul care eram pe atunci a 
priceput, mai mult sau mai puţin, ce anume se presupunea că 
trebuie să fie împins în ce, ce anume se presupunea că trebuie 


să primească ce, dar nici în ruptul capului nu înţelegea de ce un 
bărbat sau o femeie în toate minţile ar vrea să se aventureze în 
acele labirintice vizuini de balauri. Asistenta îndrăzneață care n- 
a pregetat să dezgolească totul în faţa noastră, de la hormoni 
până la regulile de igienă, a uitat să pomenească, fie şi doar 
tangenţial, că s-ar putea să fie ceva plăcere implicată în toate 
procedurile acelea complicate şi primejdioase, fie pentru că voia 
să ne apere inocenţa, fie pentru că pur şi simplu nu ştia. 

Profesorii noştri de la Tachkemoni purtau în general costum 
cenuşiu-închis sau cafeniu, un pic ros, sau sacouri vechi şi 
pretindeau în permanenţă de la noi respect şi teamă: domnul 
Monzon, domnul Avisar, domnul Neimann senior şi domnul 
Neimann junior, domnul Alkalai, domnul Duvshani, domnul 
Ophir, domnul Michaeli, autoritarul domn Ilan, directorul, care 
purta întotdeauna un costum cu vestă, şi fratele lui, tot domnul 
Ilan, dar cu costum fără vestă. 

Trebuia să ne ridicăm în picioare când unul dintre aceşti 
bărbaţi intra în clasă şi nu ne puteam aşeza până ce nu ne arăta 
el cu mărinimie că merităm să o facem. Ne adresam profesorilor 
cu „domnul profesor" şi întotdeauna la persoana a treia. 

„Domnul profesor mi-a cerut să aduc o notă de la părinţii mei, 
dar părinţii mei au plecat la Haifa. Imi îngăduie el să aduc nota 
duminică?" Sau: „Dacă îngăduie domnul profesor, nu crede el 
oare că el exagerează un pic aici? " (Cel de-al doilea „el" din 
frază nu se referea, desigur, la profesor - pe care nici unul dintre 
noi n-ar fi cutezat vreodată să-l acuze că exagerează un pic -, ci 
la profetul leremia sau poetul Bialik, a cărui mânie aprinsă o 
studiam în acel moment.) 

Cât despre noi, elevii, ne pierdusem cu totul prenumele din 
clipa în care păşisem pragul şcolii. Profesorii ne strigau doar 
Bozo, Saragosti, Valero, Ribatski, Alfasi, Klausner, Hajaj, 
Schleifer, De La Mar, Danon, Ben-Naim, Cordovero sau Axelrod. 

Aveau o droaie de pedepse, acei profesori de la Şcoala 
Tachkemoni. O palmă peste faţă, o lovitură cu rigla peste mâna 
întinsă, scuturatul de ceafă, alungarea pe terenul de joacă, 
chemarea părinţilor la şcoală, notă proastă în carnet, copierea 
de douăzeci de ori a unui capitol din Biblie, să scrii de cinci sute 
de ori: „Nu trebuie să trâncănesc la oră" sau „lemele pentru 
acasă trebuie să fie făcute la timp". Cei care nu scriau destul de 
frumos erau puşi să scrie acasă pagini peste pagini cu o 


caligrafie „la fel de curată ca un pârâu din munţi". Cei care nu 
aveau unghiile tăiate, ale căror urechi nu erau imaculate sau 
care aveau gulerul cămâăşii un pic murdar erau trimişi acasă, 
căzuţi în dizgrație, dar nu înainte de a fi puşi să stea în faţa 
clasei şi să recite tare şi răspicat: 

„Sunt băiatul cel murdar / Murdăria-i un păcat / 

Dacă nu am să mă spăl / La gunoi voi fi aruncat!" 

În fiecare dimineaţă prima lecţie la Tachkemoni o începeam 
cântând „Modeh ani": 

A mea mulţumire ţi-am dat / O, tu, Doamne cel veşnic şi viu, 
Care în mila ta sufletul mi-ai napoiat / Mare cinstire Ţie. 

După care scoteam triluri stridente, dar pline de entuziasm: 

O, al lumii Stăpân, ce domneai / Pe când nici o făptură n-a 
fost... 

Şi după ce toate se vor săvârşi / Doar cel temut singur va 
domni... 

Numai după ce toate cântecele şi rugăciunile de dimineaţă 
(prescurtate) erau împlinite ne porunceau profesorii noştri să 
deschidem manualele şi caietele, să ne pregătim creioanele, şi 
în general se lansau direct într-o dictare lungă şi plicticoasă care 
continua până ce răsuna clopoţelul libertăţii sau uneori chiar 
mai mult. Acasă trebuia să învăţăm pe de rost: fragmente din 
Biblie şi în întregime poezii şi vorbele rabinilor. Până în ziua de 
azi pot să recit chiar şi trezit în toiul nopţii replica dată de profet 
lui Rabshakeh, trimisul regelui Asiriei: „Fecioara, fiica Sionului / 
Te-a disprețuit şi ţi-a râs în nas; / Fiica lerusalimului / A scuturat 
din cap către tine. / Pe cine ai mustrat şi ai blestemat? / ŞI 
împotriva cui ridicat-ai glasul? ... Am să-mi pun cârligul în nasul 
tău, / Şi zăbala între buzele tale, / Şi am să te întorc îndărăt pe 
calea pe care ai venit." Sau din Etica Părinților: „Pe trei lucruri se 
reazemă lumea... Vorbeşte puţin şi fă mult... N-am aflat nimic 
mai prielnic trupului ca tăcerea... 

Să ştii ce e deasupra ta... Nu te despărţi de adunare şi nici nu 
te încrede în tine până în ziua morţii şi nu-ţi judeca tovarăşul 
până ce nu te-ai pus în locul lui... iară într-un loc în care nu sunt 
oameni străduieşte-te să fii om". 

La Şcoala Tachkemoni am studiat ebraica. Era ca şi cum 
sfredelul nimerise un filon bogat în minerale, pe care l-am atins 
pentru prima oară la orele şi în curtea domnişoarei învăţătoare 
Zelda. Eram atras puternic de expresiile solemne, de cuvintele 


aproape uitate, de sintaxa exotică şi ocolişurile limbii puţin 
călcate de picior de om de veacuri încoace şi de emoţionanta 
frumuseţe a limbii ebraice: „Dar când s-a făcut ziuă, iată era 
Lia"; „înainte să fi luat formă vreo creatură"; „cu inima 
necircumcisă"; „o seah? de suferinţă“; sau „Încălzeşte-te la 
focul înţelepţilor; dar păzeşte-te de jăraticul lor înroşit, să nu te 
arzi, căci muşcătura lui e muşcătura unei vulpi, iar înţepătura lui 
e înţepătura unui scorpion... şi toate vorbele lor sunt ca jăraticul 
din foc". 

Aici, la Tachkemoni, am studiat Pentateuhul cu comentariul 
spiritual, înaripat, al lui Rashi, aici m-am îmbibat de învăţătura 
înţelepţilor, folclor şi legi, rugăciuni, imnuri, comentarii, 
supracomentarii, cărţi de rugăciuni pentru Shabbat şi pentru 
sărbători şi legile din Masa Pusă. Am întâlnit şi prieteni de 
acasă, ca războaiele macabeilor, răscoala lui Bar Kochba, istoria 
comunităţilor evreieşti din diaspora, vieţile marilor rabini şi 
povestirile hasidice cu morala ataşată. De asemenea, câte ceva 
din juriştii rabinici şi poezia ebraică din Spania şi Bialik şi, 
uneori, la lecţiile de muzică ale domnului Ophir, vreun cântec al 
pionierilor din Galileea şi din Văi, care era la fel de nelalocul lui 
la Tachkemoni ca o cămilă în zăpezile Siberiei. 

Domnul Avisar, profesorul de geografie, ne lua cu el în călătorii 
aventuroase spre Galileea, Negev, Transiordania, Mesopotamia, 
piramide şi grădinile suspendate din Babilon, cu ajutorul hărților 
de pe pereţi şi din când în când al unei lanterne magice uzate. 
Domnul Neimann junior ne declama furia profeților în cascade 
bubuitoare, urmate pe dată de râuleţe blânde de încurajare şi 
consolare. Domnul Monzon, profesorul de engleză, ne bătea la 


cap cu eterna diferenţă între „/ do", „| did", „Il have done", „l 
have been doing", „| would have done", „| should have done" şi 
„| should have been doing": „Chiar şi regele Angliei în 


persoană!" tuna el ca Domnul pe Muntele Sinai, „chiar şi 
Churchill! Shakespeare! Gary Cooper! - toţi se supun acestor 
reguli ale limbii, fără nici o scuză şi numai tu, Onorabile, 
domnule Abulafia, se pare că eşti mai presus de lege! Cum, eşti 
mai presus de Churchill?! Eşti mai presus de Shakespeare?! Eşti 
mai presus de regele Angliei?! Ruşine să-ţi fie! Dezonoare! Acum 
observă te rog asta, atenţie toată clasa, scrieţi-o, ca să 


25Măsură biblică. (N. tr.) 


înţelegeţi bine: Este o ruşine, dar tu, Prea-Onorabile Domn 
Abulafia, eşti o dezonoare!!!" 

însă profesorul meu preferat dintre toţi era domnul Michaeli, 
Mordechai Michaeli, ale cărui mâini moi erau întotdeauna 
parfumate, ca ale unui dansator, şi a cărui faţă era sfioasă, ca şi 
cum veşnic s-ar fi ruşinat de ceva; se aşeza, îşi scotea pălăria şi 
o punea pe catedră, în faţa lui, îşi aranja calota micuță şi, în loc 
să ne bombardeze cu cunoştinţe, petrecea ore întregi spunându- 
ne poveşti. De la Talmud trecea la poveşti folclorice ucrainene, 
iar apoi plonja brusc în mitologia greacă, povestiri beduine şi 
farse în idiş şi continua până ce ajungea la basmele Fraţilor 
Grimm şi ale lui Hans Christian Andersen şi la povestirile proprii, 
pe care le compunea, cum făceam şi eu, pe măsură ce le 
povestea. 

Cei mai mulţi dintre băieţii din clasa mea profitau de firea 
blândă şi de neatenţia domnului Michaeli şi picoteau la orele lui, 
cu capul odihnindu-se pe braţele puse pe pupitru. Sau uneori îşi 
trimiteau bilete sau chiar aruncau o minge de hârtie printre 
pupitre: domnul Michaeli nu observa sau poate că nu-i păsa. 

Nici mie nu-mi păsa. Se uita ţintă la mine cu ochii lui obosiţi şi 
blânzi şi îmi spunea doar mie poveştile lui. Sau doar la doi sau 
trei dintre noi, care nu ne luam ochii de la buzele lui ce păreau 
să creeze lumi întregi în faţa ochilor noştri. 

Prietenii şi vecinii au început iar să apară în curticica noastră în 
serile de vară, ca să vorbească despre politică sau probleme 
culturale la un pahar de ceai şi o prăjitură. Mala şi Staszek 
Rudnicki, Hayim şi Hannah Toren, soţii Krochmal, care îşi 
redeschiseseră prăvălioara de pe strada Geula şi din nou 
reparau păpuşi şi făceau părul să crească iar pe ursuleţi ce 
năpârleau. 

Yakov-David şi Zerta Abramski erau şi ei musafiri obişnuiţi. 

(Amândoi încărunţiseră mult în lunile scurse de la uciderea 
fiului lor, Yoni. Domnul Abramski era şi mai vorbăreţ ca înainte, 
în vreme ce Zerta devenise foarte tăcută.) Părinţii tatei, bunicul 
Aleksandr şi bunica Shlomit, veneau şi ei uneori, foarte eleganţi 
şi înveşmântaţi în suficienţă odesită. Bunicul Aleksandr înlătura 
pe loc orice zicea fiul lui cu un „Nu, ce" şi o mişcare 
dispreţuitoare a mâinii, dar niciodată n-avea curaj să o 
contrazică pe bunica Shlomit. Bunica îmi trântea pe obraji două 
ţocăituri umede şi îndată îşi ştergea buzele cu un şerveţel de 


hârtie, şi obrajii mei cu alt şerveţel, strâmba din nas la 
aperitivele pregătite de mama sau la şerveţelele care nu erau 
împăturite cum se cuvine, ori la sacoul fiului ei, care i se părea 
prea ţipător şi apropiat de prostul gust oriental: 

— Zău aşa, Lonia, e atât de ieftin! Unde ai găsit cârpa asta? 

În vreo prăvălie arăbească din Jaffa? Şi fără să-i acorde mamei 
mele măcar o ocheadă adăuga cu tristeţe: Doar în cele mai mici 
ştetluri, unde cultura era doar un pic mai mult decât un zvon, ai 
fi putut vedea pe cineva îmbrăcat aşa! 

Şedeau cu toţii roată în jurul căruciorului negru pentru servit 
ceaiul, care fusese scos pe post de masă de grădină, 
binecuvântau unanim vânticelul de seară răcoros şi, în vreme ce 
beau ceai şi mâncau prăjituri, analizau ultima mişcare vicleană a 
lui Stalin sau hotărârea de care dădea dovadă preşedintele 
Truman, discutau declinul Imperiului Britanic sau împărţirea 
Indiei, iar de acolo conversaţia trecea la politica tânărului stat şi 
devenea mai animată. Staszek Rudnicki ridica vocea, în vreme 
ce domnul Abramski îl ridiculiza cu mişcări exuberante ale 
mâinii şi într-o ebraică pompoasă, biblică. Staszek credea cu 
tărie în kibbutzuri şi în noile ferme colective şi susţinea că 
guvernul ar trebui să trimită acolo en masse toţi noii imigranţi, 
direct de pe vapoare, cu sau fără voia lor, ca să se vindece o 
dată pentru totdeauna de mentalitatea şi de complexul 
persecuției din diaspora; acolo, prin muncă grea la câmp, se va 
făuri Noul Evreu. 

Tata îşi exprima resentimentul faţă de despotismul bolşevic al 
conducerii Histadrutului, care nu le permitea să muncească 
celor ce nu aveau cartea roşie. Domnul Gustav Krochmal afirma 
cu timiditate că Ben Gurion, în ciuda greşelilor lui, era eroul 
vremii: ne-a fost trimis în mod providenţial într-o vreme în care 
politicarzii cu minţi înguste ar fi putut fi descurajaţi de 
enormitatea acţiunii şi ar fi ratat momentul potrivit pentru 
întemeierea statului. „Tineretul nostru a fost acela!" a zbierat 
bunicul Aleksandr. „Tineretul nostru minunat a fost cel care ne-a 
adus victoria şi miracolul! Fără nici un Ben Gurion! Tineretul!" 
Drept care bunicul s-a aplecat spre mine şi m-a mângâiat de 
câteva ori, cu gândul în altă parte, ca şi cum ar fi răsplătit lânăra 
generaţie pentru câştigarea războiului. 

Femeile nu se amestecau aproape niciodată în discuţie. In 
vremea aceea se obişnuia să le faci femeilor complimente 


pentru că sunt „minunate ascultătoare", pentru prăjituri şi 
biscuiţi sau pentru atmosfera plăcută, dar nu pentru contribuţia 
la conversaţie. De exemplu, Mala Rudnicki dădea fericită din 
cap, aprobator, când vorbea Staszek şi clătina din cap dacă 
cineva îl întrerupea. Zerta Abramski îşi prindea umerii cu 
mâinile, de parcă i-ar fi fost frig. De la moartea lui Yoni şedea, 
chiar şi când era cald, cu capul înclinat, ca şi cum s-ar fi uitat la 
vârfurile chiparoşilor din grădina învecinată, ţinându-şi umerii în 
palme. 

Bunica Shlomit, care era o femeie hotărâtă, voluntară, 
intervenea uneori, cu vocea ei profundă de alto: „Cât de 
adevărat este!" sau „E mult mai rău decât ai zis, Staszek, mult, 
mult mai rău!" Sau: „Nuuu! Ce vrei să zici, domnule Abramski! E 
pur şi simplu imposibil!" 

* 


Doar mama încălca uneori această regulă. Când era o clipă de 
tăcere, zicea ceva ce la prima vedere putea să pară fără nici o 
legătură, dar apoi se putea vedea că deplasase cu blândeţe, dar 
total, centrul de greutate, fără să schimbe subiectul sau să-i 
contrazică pe cei care vorbiseră înainte, ci mai degrabă ca şi 
cum ar fi deschis o uşă într-un perete din spate al conversaţiei, 
care până atunci nu păruse să aibă în el vreo uşă. 

După ce făcea observaţia tăcea, zâmbind amabil şi privind 
triumfătoare nu la musafiri sau la tata, ci la mine. După ce 
vorbea mama întreaga conversaţie părea că şi-a mutat 
greutatea de pe un picior pe celălalt. Curând după aceea, 
continuând să surâdă cu surâsul ei delicat care părea că se 
îndoieşte de ceva în vreme ce descifrează altceva, se ridica şi le 
oferea musafirilor săi alt pahar de ceai: Mai vrei? Cât de tare? Şi 
încă o bucată de prăjitură? 

Pentru copilul care eram pe atunci, intervenţia scurtă a mamei 
în conversaţia bărbaţilor era destul de neplăcută, poate pentru 
că percepeam o undă invizibilă de stinghereală printre vorbitori, 
o căutare aproape imperceptibilă a unei scăpări, ca şi cum ar fi 
simţit pe moment o teamă vagă că au spus sau au săvârşit din 
neatenţie ceva ce a făcut-o pe mama să râdă pe ascuns de ei, 
dar nici unul nu ştia ce anume. Poate că frumuseţea ei retrasă, 
iradiind, era cea care îi stingherea întotdeauna pe bărbaţii aceia 
inhibaţi şi îi făcea să se teamă că s-ar putea să nu-i placă de ei 
sau să-i pară un pic respingători. 


Cât despre femei, intervenţia mamei stârnea în ele un amestec 
ciudat de nelinişte şi speranţă că într-o zi tot o să calce greşit şi 
poate că şi un dram de plăcere văzând zăpăceala bărbaţilor. 

De exemplu, Hayim Toren, scriitorul şi scribul Uniunii 
Scriitorilor, zice: 

— Cu siguranţă toată lumea îşi dă seama că nu poţi conduce 
un stat aşa cum ţii o băcănie. Sau precum consiliul municipal al 
unui şteti uitat de Dumnezeu. 

Tata zice: 

— Poate că e prea devreme ca să judecăm, dragul meu Hayim, 
însă oricine are ochi de văzut distinge din când în când în 
tânărul nostru stat motive de dezamăgire profundă. 

Domnul Krochmal, doctorul păpuşilor, adaugă sfios: 

— Ca să nu mai spunem că nici măcar nu repară caldarâmul. 
Două scrisori i-am trimis primarului şi n-am primit nici un 
răspuns. Nu zic asta ca să contrazic ce a spus domnul Klausner, 
ci în acelaşi spirit. 

Tata îndrăzneşte să facă unul dintre jocurile sale de cuvinte: 

— Singurele lucruri care merg în ţara asta a noastră sunt 
lucrările la drumuri. 

Domnul Abramski citează: 

— „Sângele vărsat curge peste sânge", a spus profetul Osea, 
„pentru aceasta ţara e în mare jale". Ceea ce a mai rămas din 
națiunea evreiască a venit aici ca să reclădească regatul lui 
David şi Solomon şi am căzut cu toţii în mâinile transpirate ale 
diferiților vistiernici înfumuraţi, cu puţină credinţă, din kibbutz şi 
ale altor politicarzi rubiconzi cu inima necircumcisă, „a căror 
lume e mai îngustă decât cea a unei furnici". Prinţi rebeli şi 
părtaşi de hoţi, asta sunt toţi, care îşi împart între ei parcelă cu 
parcelă fâşia jalnică din patrie pe care naţiunile au lăsat-o în 
mâinile noastre. De ei, şi nu de alţii, vorbea profetul lezechiel 
când a spus: „De strigătul cârmacilor tăi se vor cutremura 
împrejurimile". 

lar mama, cu zâmbetul ei care pluteşte în jurul buzelor şi abia 
le atinge: 

— Poate că atunci când o să isprăvească de împărţit parcelele 
o să se apuce să repare pavajul? Şi atunci o să repare 
caldarâmul din faţa prăvăliei domnului Krochmal. 

Acum, la cincizeci de ani după ce a murit, îmi închipui că aud 
în vocea ei, pe când rosteşte aceste vorbe sau altele de felul 


acesta, un amestec încordat de seriozitate, scepticism, sarcasm 
ascuţit, fin, şi tristeţe omniprezentă. 

In anii aceia ceva a măcinat-o. In mişcările ei începuse să se 
facă simțită o încetineală sau ceva ce aducea cu o uşoară 
neatenţie. Nu mai dădea meditații la istorie şi literatură. Uneori, 
pentru o plată de mizerie, corecta gramatica şi stilul unor 
articole scrise, într-o ebraică nemţească schiloadă, de profesori 
din Rehavia şi le edita pentru publicare. Incă mai făcea singură 
toată treaba din casă, îndemânatică şi sprintenă: toată 
dimineaţa fierbea, prăjea, cocea, mergea la cumpărături, tăia, 
amesteca, ştergea, curăța, freca, spăla, atârna la uscat, călca, 
împăturea, până ce tot locul sclipea, iar după prânz şedea într- 
un fotoliu şi citea. 

Avea un fel ciudat de a şedea când citea: cartea era 
întotdeauna sprijinită de genunchi, iar spatele şi gâtul îi erau 
aplecate peste ea. Când şedea aşa citind arăta ca o fetişcană 
sfioasă care îşi apleacă ochii către genunchi. Adesea stătea la 
fereastră, privind îndelung strada noastră liniştită. Sau îşi scotea 
pantofii şi se întindea pe spate îmbrăcată, peste cuvertură, cu 
ochii deschişi aţintiţi asupra unui punct de pe tavan. Uneori se 
ridica deodată, îşi punea cu înfrigurare hainele de stradă, 
promitea că se în toarce într-un sfert de oră, îşi îndrepta fusta, 
îşi netezea părul fără să se uite în oglindă, îşi punea pe umăr 
geanta simplă din paie şi ieşea iute, ca şi cum i-ar fi fost teamă 
că pierde ceva. Daca îi ceream să merg cu ea sau dacă o 
întrebam unde se duce, mama zicea: „Am nevoie să fiu singură 
un pic. Ce-ar fi să stai şi tu singur". Şi iarăşi: „Mă întorc într-un 
sfert de oră". 

Se ţinea întotdeauna de cuvânt: se întorcea foarte repede, cu 
o sclipire în ochi şi cu obrajii îmbujoraţi, ca şi cum ar fi mers prin 
aer foarte rece. Ca şi cum ar fi alergat pe tot drumul. Sau ca şi 
cum i s-a întâmplat pe drum ceva foarte emotionant. Era mai 
frumoasă când se întorcea decât atunci când pleca. 

Odată m-am luat după ea fără să mă vadă. Am urmărit-o de 
departe, furişându-mă pe lângă pereţi şi tufe, aşa cum 
învăţasem de la Sherlock Holmes şi din filme. Nu era prea rece 
afară şi mama nu alerga, mergea iute, de parcă îi era teamă că 
a întârziat. La capătul străzii Zephaniah a făcut la dreapta şi a 
păşit mai departe sprintenă, cu pantofii ei albi, până ce a ajuns 
la capătul străzii Malachi. Acolo s-a oprit lângă cutia poştală şi a 


şovăit. Tânărul detectiv care o urmărea a ajuns la concluzia că a 
ieşit să trimită pe furiş scrisori şi eram plin de curiozitate şi de o 
teamă nedefinită. Insă mama n-a pus nici o scrisoare. 

A stat un moment lângă cutia de scrisori, pierdută în gânduri, 
şi apoi brusc şi-a dus o mână la frunte şi s-a întors, pornind spre 
casă. (După ani şi ani cutia aceea de scrisori roşie era tot acolo, 
prinsă pe un zid de beton şi purtând literele RG, de la Regele 
George V.) Aşa că am trecut printr-o curte care m-a dus la o 
scurtătură prin a doua curte şi am ajuns acasă cu un minut sau 
două înainte să apară ea, gâfâind un pic, cu obrajii îmbujoraţi ca 
şi cum ar fi mers prin zăpadă, cu un licăr ştrengar şi afectuos în 
ochii ei căprui pătrunzători. In acel moment mama semăna 
foarte mult cu tatăl său, bunicul Papa. Mi-a luat capul, l-a apăsat 
uşor pe burta ei şi mi-a spus cam aşa: 

— Dintre toţi copiii mei, tu eşti cel pe care îl iubesc cel mai 
mult. Poţi să-mi spui, o dată pentru totdeauna, ce anume din 
tine mă face să te iubesc cel mai mult? 

Precum şi: 

— E mai ales candoarea ta. N-am mai întâlnit în viaţa mea 
candoare ca a ta. Chiar şi după ce vei fi trăit mulţi ani şi vei fi 
avut tot felul de experienţe, candoarea n-o să te părăsească. 
Niciodată, întotdeauna o să rămâi candid. 

Precum şi: 

— Există femei care pur şi simplu îi devorează pe candizi şi 
există altele, iar eu mă număr printre ele, care iubesc bărbaţii 
candizi şi simt o dorinţă tainică să-şi întindă asupra lor o aripă 
ocrotitoare. 

Precum şi: 

— Cred că atunci când o să creşti o să fii un fel de căţeluş 
flecar ca tatăl tău şi o să fii, de asemenea, un bărbat tăcut şi 
plin şi închis ca o fântână dintr-un sat părăsit de toţi locuitorii. 
Ca mine. Poţi fi amândouă, da. Sunt convinsă că poţi. Ti-ar 
plăcea să ne jucăm acum de-a născocirea unei poveşti? O să 
povestim pe rând până facem un capitol. Incep eu? A fost odată 
un sat părăsit de toţi locuitorii. Până şi de pisici şi câini. Până şi 
păsările îl părăsiseră. Aşa că satul a stat tăcut şi părăsit ani la 
rând. 

Acoperişurile de paie erau răvăşite de ploaie şi vânt, pereţii 
colibelor erau crăpaţi de grindină şi zăpadă, grădinile de 
zarzavaturi erau năpădite de bălării, doar copacii şi tufele 


continuau să crească şi, cum nu era nimeni care să îndepărteze 
uscăturile, se îndeseau din ce în ce. Intr-o seară de toamnă un 
călător care se rătăcise a ajuns în satul părăsit. Şovăielnic, a 
bătut la uşa primei colibe şi... vrei să zici tu mai departe? 

Cam în acea vreme, în iarna dintre 1949 şi 1950, cu doi ani 
înainte de moarte, a început să aibă des dureri de cap. Avea 
adesea gripă şi durere în gât şi nici când se făcea bine nu-i 
treceau migrenele. Îşi ducea scaunul la fereastră şi şedea acolo 
ore în şir, într-un capot albastru din flanelă, privind ţintă ploaia, 
cu cartea deschisă pusă în poală cu coperta în sus, şi în loc să 
citească tamburina cu degetele pe copertă. Şedea ţeapănă o 
oră sau două, uitându-se la ploaie sau la vreo pasăre udă 
leoarcă, şi nu înceta o clipă să tamburineze pe carte cu toate 
cele zece degete. Ca şi cum ar fi repetat la pian aceeaşi 
melodie, iar şi iar. 

Treptat a trebuit să renunţe la o parte din treburile casnice, 
încă mai izbutea să rânduiască farfuriile, să strângă şi să arunce 
orice  hârtiuţă sau  firimitură. Încă mai mătura zilnic 
apartamentul şi spăla podeaua o dată la două sau trei zile. Dar 
nu mai făcea mâncăruri complicate. Se mulțumea cu hrană 
simplă: cartofi fierţi, ochiuri, legume crude. Din când în când 
bucăţi de găină plutind în supă de găină. Sau orez fiert cu ton 
din conservă. Nu se plângea aproape niciodată de cumplitele ei 
dureri de cap care ţineau uneori zile întregi. Tata mi-a spus de 
ele. Mi-a spus încetişor, nu de faţă cu ea, într-un soi de discuţie 
de la bărbat la bărbat. Mi-a înconjurat umerii cu braţul şi m-a 
rugat să promit că vorbesc încet de-acum când e mama acasă. 

Că nu strig şi că nu fac tărăboi. Şi trebuie să promit în mod 
special că n-o să trântesc uşile, ferestrele sau obloanele. Trebuie 
să am grijă să nu scap din mână oale, conserve sau capacele 
cratiţelor. Şi n-o să bat din palme în casă. 

Am promis şi m-am ţinut de cuvânt. Mi-a zis că sunt un băiat 
minunat şi o dată sau de două ori mi-a zis „tinere". 

Mama îmi zâmbea tandru, dar era un zâmbet fără zâmbet, în 
iarna aceea i s-au înmulţit ridurile de la colţul ochilor. 

Aveam puţini musafiri. Lilenka - Lilia Kalish, Lea BarSamkha, 
învăţătoarea care scrisese două cărţi renumite despre psihologia 
copilului - venea uneori; şedea în faţa mamei şi flecăreau în rusă 
sau polonă. Aveam senzaţia că vorbesc despre oraşul lor natal, 
Rovno, şi despre prietenii şi profesorii lor care au fost împuşcaţi 


de nemți în pădurea Susenki. Pentru că pomeneau uneori 
numele lui Issachar Reiss, carismaticul lor director de care erau 
îndrăgostite toate fetele de la Tarbuth, precum şi numele altor 
profesori - Buslik, Berkowski, Fanka Zeidmann - şi ale unor străzi 
şi parcuri din copilăria lor. 

Bunica Shlomit venea câteodată, inspecta răcitorul şi cămara, 
se strâmba, discuta un pic în şoaptă cu tata la capătul 
coridorului, lângă uşa băii mici care era şi closet, apoi privea pe 
furiş în camera în care se odihnea mama şi o întreba cu vocea 
mieroasă: 

— Ai nevoie de ceva, draga mea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Atunci de ce nu te culci? 

— Mi-e bine aşa. Mulţumesc. 

— Nu ţi-e frig? Să-ţi aprind radiatorul? 

— Nu, mulţumesc, nu mi-e frig. Mulţumesc. 

— Şi doctorul? Când a venit? 

— N-am nevoie de doctor. 

— Zău? Nu, şi cum anume ştii că nu ai nevoie de doctor? 

Tata îi spunea ceva mamei lui în rusă, sfios, şi imediat îşi cerea 
iertare de la amândouă. Bunica îl dojenea: 

— Ţine-ţi gura, Lonia. Nu te băga. Vorbesc cu ea, nu cu tine. 

Ce exemplu, fie-mi iertat, îi dai copilului. 

Copilul se grăbea să o şteargă de acolo, însă o dată a reuşit să 
o audă pe bunica şoptindu-i tatei, pe când o conducea către uşă: 

— Da. Teatru. Ca şi cum i s-ar cuveni luna de pe cer. Nu mă 
mai contrazice. S-ar zice că e singura care o duce greu aici. 

S-ar zice că toţi ceilalţi ne lăfăim în lux. Ar trebui să-i deschizi 
un pic fereastra. Poţi muri de-a binelea înăbuşit acolo. 

Doctorul a fost chemat totuşi. La puţină vreme după aceea a 
fost chemat iar. Mama a fost trimisă la clinică pentru analize 
complete şi chiar a trebuit să petreacă vreo două nopţi la 
spitalul Hadassah, în localul lui temporar din Piaţa Davidka. 
Rezultatele analizelor au fost neconcludente. La două săptămâni 
după ce s-a întors de la spital, palidă şi abătută, doctorul nostru 
a fost chemat din nou. O dată a fost chemat chiar în toiul nopţii 
şi m-a trezit vocea lui blândă, groasă şi aspră precum cleiul de 
lemn, glumind cu tata pe coridor. Lângă canapeaua care se 
deschidea noaptea într-un pat dublu, pe partea mamei, au 
apărut tot felul de cutii şi sticluţe, vitamine, pilule pentru 


migrenă, ceva numit APC şi flacoane de medicamente. Ea refuza 
să stea în pat. Şedea liniştită pe scaunul ei de lângă fereastră 
ore în şir şi uneori părea să fie foarte binedispusă. In iarna aceea 
vorbea cu tata blând şi amabil, ca şi cum el ar fi fost bolnavul, 
ca şi cum el ar fi fost cel care se cutremura dacă cineva ridica 
vocea. 

Se obişnuise să i se adreseze ca unui copil, cu dulceaţă, 
tandru, uneori chiar în limbajul copiilor. În vreme ce mie îmi 
vorbea aşa cum te adresezi unui confident. 

— Te rog să nu te superi pe mine, Amos, zicea, străpungându- 
mi sufletul cu ochii ei. Nu mi-e prea uşor în acest moment. Vezi 
şi tu cât mă străduiesc ca totul să meargă bine. 

Mă trezeam devreme şi măturam prin casă înainte de a merge 
la şcoală, iar de două ori pe săptămână spălam podeaua cu apă 
cu săpun şi apoi o ştergeam. Am învăţat să tai legumele pentru 
salată, să ung pâinea cu unt, să-mi fac un ou ochi pentru cină, 
pentru că mama suferea în general de o uşoară greață seara. 

Cât despre tata, în această perioadă a început dintr-odată să 
dea semne de voioşie, fără vreun motiv vizibil, şi se străduia din 
răsputeri să le ascundă. Fredona, chicotea fără motiv, şi odată, 
când nu m-a observat, l-am văzut sărind şi ţopăind prin curte de 
parcă l-ar fi înţepat ceva. Adesea ieşea seara şi nu se întorcea 
decât după ce adormeam. Trebuia să iasă, zicea el, pentru că la 
mine în cameră lumina se stingea la ora nouă, iar în odaia lor 
mama nu putea suporta lumina electrică. In fiecare seară ea 
şedea pe întuneric pe scaunul de lângă fereastră. El încerca să 
şadă cu ea, alături de ea, în tăcere, ca şi cum i-ar fi împărtăşit 
suferinţa, însă firea lui voioasă, nerăbdătoare, nu-l lăsa să stea 
aşa nemişcat mai mult de trei-patru minute. _ 

La început tata se retrăgea seara în bucătărie. incerca să 
citească sau să-şi împrăştie cărţile şi fişele pe muşamaua roasă 
şi să lucreze un pic. Dar bucătăria era prea mică şi înghesuită şi 
se simţea ca în cuşcă. Era un bărbat căruia îi pria anturajul, îi 
plăcea să se contrazică şi să glumească, iubea lumina, şi dacă 
era silit să şadă de unul singur seară de seară în acea bucătărie 
deprimantă, fără jocuri de cuvinte iscusite, fără dezbateri 
istorice sau politice, ochii i se înceţoşau cu un soi de îmbufnare 
copilărească. 

Mama izbucnea în râs şi-i zicea: 

— Du-te şi joacă-te un pic pe-afară. 


Şi adăuga: 

— Numai să ai grijă. Pe acolo sunt tot soiul de oameni. Nu toţi 
sunt la fel de buni la inimă şi sinceri ca tine. 

— Şto tiponimaieş?! exploda tati. Ti ne normalnaia? Vidiş 
malcik!! 

Mama zicea: 

— Scuză-mă. 

El îi cerea întotdeauna voie să plece. Niciodată nu pleca 
înainte de a fi terminat corvezile: să pună la locul lor 
cumpărăturile, să spele, să atârne rufele, să strângă rufele. Apoi 
îşi lustruia pantofii, făcea duş, îşi dădea cu noul aftershave pe 
care şi-l cumpărase, lua o cămaşă curată, alegea cu grijă o 
cravată potrivită şi, cu sacoul încă în mână, se apleca spre 
mama şi zicea: 

— Eşti sigură că nu te superi dacă merg la nişte prieteni? 

Să stăm la taclale despre politică? Să vorbim despre muncă? 

Spune-mi adevărul. 

Mama nu se împotrivea niciodată. Dar refuza cu încăpățânare 
să-l asculte când voia să-i spună unde se duce. 

— Doar încearcă să nu faci prea mult zgomot când vii, Arieh. 

— Bine. 

— Noapte bună. Du-te. 

— Chiar nu te superi dacă mă duc? N-o să întârzii mult... 

— Chiar nu mă supăr. Şi poţi să vii acasă când vrei. 

— Iţi mai trebuie ceva? 

— Mulţumesc. Nu, nu-mi trebuie nimic. E aici Amos care să 
aibă grijă de mine. 

— N-o să întârzii. 

Şi după altă mică tăcere şovăielnică: 

— Bine, atunci. E în ordine? Plec? Pe curând. Sper să te simţi 
mai bine. Aşază-te în pat, nu adormi pe scaun. 

— Aşa o să fac. 

— Atunci, noapte bună? Pe curând? Promit să nu fac nici un 
zgomot când vin, n-o să fie târziu. 

= Du-te. 

Işi îndrepta sacoul, îşi aranja cravata şi pleca, fredonând pe 
când trecea pe sub fereastra mea, cu o voce caldă, dar atât de 
fals, că ţi se făcea părul măciucă: „Ce lungă e calea şi drumul 
şerpuit, tu eşti mai departe ca luna..." Sau „Ce spun ei, ochii tăi, 
ochii tăi, fără să rostească vreodată o vorbă..." 


Insomnia ei venea de la migrenă. Doctorul i-a prescris tot felul 
de somnifere şi tranchilizante, dar nici unul n-a fost de folos. Îi 
era frică să se culce şi îşi petrecea nopţile pe scaun, înfăşurată 
într-o pătură, cu o pernă sub cap şi alta peste faţă; poate că 
încerca să adoarmă aşa. Cel mai mic zgomot o făcea să tresară: 
jelania pisicilor înamorate, împuşcăturile îndepărtate, în Sheikh 
Jarrah sau Isawia, chemarea muezinului în zori, de pe un minaret 
din lerusalimul arab, peste graniţă. Dacă tata stingea toate 
luminile, îi era teamă de întuneric; dacă lăsa o lumină pe coridor 
i se agrava migrena. Se pare că el se întorcea puţin înainte de 
miezul nopţii, binedispus, dar copleşit de ruşine, şi o găsea 
aşezată pe scaun, trează, aţintind cu ochii uscați fereastra 
întunecată. O întreba dacă vrea nişte ceai sau lapte cald, o ruga 
să încerce să se urce în pat şi să doarmă oferindu-se să şadă în 
locul ei pe scaun, dacă asta ar ajuta-o să doarmă un pic, în 
sfârşit. Uneori se simţea atât de vinovat, încât îngenunchea şi îi 
punea şosete de lână, dacă avea picioarele reci. 

Când venea acasă în toiul nopţii probabil că făcea duş 
îndelung, fredonând voios, neruşinat de fals, „Am o grădină / Şi 
am o fântână", dându-şi seama pe la jumătate şi amuţind pe loc, 
ruşinat şi zăpăcit, se dezbrăca într-o tăcere vinovată, îşi punea 
pijamaua cu dungi, repeta amabil oferta de ceai, lapte sau o 
băutură rece, şi poate că încerca încă o dată să o facă să se 
culce, alături de el sau în locul lui. Şi o ruga să-şi alunge 
gândurile negre şi să se gândească în schimb la lucruri plăcute. 
În vreme ce se aşeza în pat şi se ghemuia sub pătură propunea 
tot felul de lucruri plăcute la care ea s-ar putea gândi, şi în cele 
din urmă adormea ca un prunc cu toate acele gânduri plăcute. 
Însă îmi închipui că, fiind un bărbat plin de simţul răspunderii, se 
trezea de două sau de trei ori pe noapte ca să vadă ce face 
bolnava de pe scaun, îi aducea medicamentele şi un pahar de 
apă, îi aşeza pătura şi apoi adormea iar. 

Pe la sfârşitul iernii ea a încetat aproape cu totul să mănânce. 

Uneori înmuia un pesmet într-un pahar cu ceai şi spunea că îi e 
destul, îi este un pic greață şi nu are poftă de mâncare. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, Arieh, nu ies aproape deloc din 
casă. Dacă aş mânca aş ajunge la fel de grasă ca mama mea. 

Nu-ţi face griji. 

Tata îmi spunea, cu tristeţe: 


— Mami nu se simte bine şi doctorii nu pot descoperi ce are. 
Am vrut să chem alţi doctori, dar nu mă lasă. 

Şi odată mi-a spus: 

— Mama ta se pedepseşte singură. Anume ca să mă 
pedepsească pe mine. 

Bunicul Aleksandr a zis: 

— Nu, şto. Chestiune psihică. Melancholia. Toane. E semn că 
inima e încă tânără. 

Tanti Lilenka mi-a spus: 

— Nu poate fi uşor nici pentru tine. Eşti un copil atât de 
strălucit, de simţitor. Intr-o zi o să fii scriitor. lar mama ta zice că 
eşti o rază de soare în viaţa ei. Chiar eşti o rază de soare. Nu ca 
o anumită persoană, căreia egoismul copilăresc îi îngăduie să 
iasă la cules de boboci de trandafir într-un astfel de moment, 
fără să-şi dea seama că nu face decât să înrăutăţească lucrurile. 

Nu contează. Vorbeam cu mine acum, nu cu tine. Eşti un copil 
mai singuratic şi poate că acum eşti şi mai singuratic ca de 
obicei. Aşa că, de câte ori ai nevoie să stăm de vorbă de la 
suflet la suflet, să nu şovăi, aminteşte-ţi, te rog, că Lilia nu e 
doar o prietenă a mamei tale, ci, dacă îmi îngădui, şi buna ta 
prietenă. 

O prietenă care nu se uită la tine doar aşa cum se uită adulţii 
la copii, ci este cu adevărat un spirit înrudit. 

Se poate să fi înţeles că atunci când tanti Lilia a zis „să iasă la 
cules de boboci de trandafir" se referea la obiceiul tatei de a ieşi 
seara să-şi vadă prietenii, cu toate că nu vedeam ce boboci de 
trandafir credea ea că or creşte în apartamentul înghesuii al 
soţilor Rudnicki, cu pasărea năpârlită şi cea făcută dintr-un con 
de pin şi turma de animale din rafie din spatele uşilor cu 
geamuri ale bufetului, sau în apartamentul mizer, dărăpănat, 
singurul pe care şi-l puteau permite soţii Abramski şi în care 
aproape că încetaseră să curețe şi să facă ordine de când îşi 
jeleau fiul. Sau poate în acei boboci de trandafir ai lui tanti Lilia 
ghiceam ceva imposibil. Şi poate că de aceea refuzam să înţeleg 
sau să fac vreo legătură cu lustruirea grijulie a pantofilor sau cu 
noul lui aftershave. 

Memoria mă înşală. Tocmai mi-am amintit un lucru pe care l- 
am uitat cu totul după ce s-a întâmplat. Mi l-am mai amintit o 
dată când aveam şaisprezece ani şi l-am uitat din nou. lar în 
această dimineaţă mi-am amintit nu evenimentul însuşi, ci 


amintirea anterioară, care ea însăşi a fost acum mai bine de 
patruzeci de ani, ca şi cum o lună de odinioară s-a oglindit într- 
un geam din care s-a oglindit într-un lac, de unde memoria 
scoate nu oglindirea însăşi, care nu mai există, ci numai oasele 
ei albite. 

Aşadar, iată. Aici şi acum, la Arad, într-o zi de toamnă, la şase 
şi jumătate dimineaţa, pot vedea foarte clar imaginea mea şi a 
prietenului meu Lolik mergând pe Calea Jaffa, aproape de Piaţa 
Sion, într-o amiază noroasă din iarna lui 1950 sau 1951, şi Lolik 
îmi dă un pumn uşor în coaste şi şopteşte, hei, ia uită-te, nu-i 
tăticul tău cel care şade acolo? Hai s-o tundem până nu ne vede 
şi se prinde că am chiulit de la ora lui Avisar. Aşa că am şters-o, 
dar pe când ne îndepărtam l-am văzut pe tata prin geamul de la 
Sichel's Cafe cum şedea înăuntru, râzând, împreună cu o tânără 
aflată cu spatele la geam, şi îi ţinea mâna - ea avea o brățară - 
lipită de buzele lui; şi am fugit de-acolo, am fugit de Lolik, şi nici 
până acum nu m-am oprit de-a binelea din fugă. 

Bunicul Aleksandr săruta întotdeauna mâna tuturor femeilor. 
Tata o făcea uneori, dar de obicei le prindea doar mâna şi se 
apleca să se uite la ceas şi să-l compare cu al lui, făcea asta 
întotdeauna, cu aproape toată lumea, ceasurile erau hobby-ul 
său. Aceea a fost singura dată când am chiulit şi am făcut-o 
atunci doar ca să văd tancul egiptean ars pe care îl expuseseră 
în Complexul Rusesc. Nicicând n-aveam să mai chiulesc. 
Niciodată. 

L-am urât. Vreo două zile. De ruşine. Şi după două zile am 
început să o urăsc pe mama, cu migrenele şi teatrul ei şi 
şederea pe scaunul ei de la fereastră, ea era vinovata, pentru că 
ea l-a împins să caute semne de viaţă. Apoi m-am urât pe mine 
pentru că l-am lăsat pe Lolik să mă ispitească, precum vulpea şi 
pisica din Pinocchio, să chiulesc de la ora domnului Avisar. De ce 
n-am nici măcar un strop de tărie de caracter? De ce sunt atât 
de uşor de influenţat? lar după o săptămână îmi ieşise cu totul 
din cap şi nu mi-am adus aminte ceea ce văzusem prin geamul 
din faţă de la Sichel's Cafe decât într-o noapte rea din kibbutzul 

Hulda, când aveam şaisprezece ani. Am uitat, aşa cum am 
uitat cu totul de dimineaţa în care m-am întors de la şcoală 
devreme şi am găsit-o pe mama stând liniştită în capotul ei 
albastru de flanelă nu pe scaunul de la geam, ci afară, în curte, 
pe un şezlong, sub rodiul desfrunzit, stând acolo calmă, cu o 


expresie care arăta a zâmbet, dar nu era; cartea îi era pusă ca 
de obicei în poală, cu coperta în sus, şi ploaia torențială curgea 
peste ea şi trebuie să fi curs o oră sau două, pentru că atunci 
când am ridicat-o în picioare şi am tras-o în casă era udă până 
la piele şi îngheţată ca o pasăre murată care n-o să mai zboare 
niciodată. 

Am făcut-o să intre în baie şi i-am dus nişte haine uscate din 
şifonier şi am dojenit-o ca un adult şi i-am dat instrucţiuni prin 
uşa băii, şi nu mi-a răspuns, dar a făcut tot ce i-am spus să facă, 
numai că nu şi-a întrerupt zâmbetul acela care nu era deloc 
zâmbet. Nu i-am spus nimic tatei, pentru că ochii mamei m-au 
rugat să păstrez secretul. lar lui tanti Lilia i-am spus cam aşa: 

— Dar te înşeli cu totul, tanti Lilia. N-o să fiu niciodată scriitor 
sau poet, şi nici vreun cărturar, în nici un caz n-am să fiu, pentru 
că n-am sentimente. Sentimentele mă scârbesc. O 

să fiu fermier. O să trăiesc într-un kibbutz. Sau poate că într-o 
zi o să fiu un otrăvitor de câini. Cu o seringă plină de arsenic. 

410 

Primăvara s-a simţit mai bine. În dimineaţa sărbătorii de 
primăvară Tu Biskvat, în ziua în care Chaim Weizmann, ca 
Preşedinte al Consiliului Provizoriu de Stat, a deschis şedinţa 
Adu nării Constituante care a devenit primul Knesset, mama şi-a 
pus rochia albastră şi ne-a rugat pe tata şi pe mine să mergem 
cu ea la o mică plimbare prin pădurile de la Tel Arza. Mă 
gândeam că se comportă bine şi e frumoasă în rochia aceasta, 
iar când în cele din urmă am părăsit subsolul nostru plin de cărţi 
şi am ieşit în soarele de primăvară, în ochii ei s-a ivit un licăr 
cald de tandreţe. Tata a luat-o de braţ, iar eu am alergat înainte, 
la o mică distanţă de ei, ca un căţel, ca să le dau ocazia să-şi 
vorbească sau poate doar pentru că eram atât de fericit. 

Mama făcuse câteva sendvişuri cu brânză şi felii de roşie, ou 
fiert tare, ardei iute şi anşoa, iar tata umpluse o ploscă cu suc 
călduţ de portocale pe care le storsese el însuşi. Când am ajuns 
în pădure am pus pe jos o bucată de prelată şi ne-am întins pe 
ea, trăgând în piept mirosul pinilor care băuseră pe săturate 
ploile de iarnă. Coaste stâncoase pe care crescuse un puf gros 
verde trăgeau cu ochiul la noi printre copaci. Zăream casele din 
satul arab Shuafat, de dincolo de hotar, şi minaretul din Nebi 
Samwil se desena în zare, subţire şi înalt. Tata a remarcat că 
acel cuvânt ebraic care înseamnă „păduri" este asemănător cu 


cuvintele care înseamnă „surd", „tăcut", „industrie" şi „arând", 
ceea ce a dus la o scurtă conferinţă despre farmecul limbii. 
Mama, dat fiind că era într-o dispoziţie atât de bună, i-a dato 
listă de alte cuvinte asemănătoare. 

Apoi ea ne-a povestit despre un vecin ucrainean, un băiat ager 
şi chipeş care putea să prezică exact ziua în care avea să răsară 
secara şi aveau să se ivească primele lujere de sfeclă. Toate 
fetele neevreice erau moarte după băiatul ăsta, Stephan, îi 
ziceau Stepaşa sau Stiopa, dar el era îndrăgostit până peste cap 
de o profesoară evreică de la Şcoala Tarbuth, aşa de tare încât 
odată a încercat să se înece într-un vârtej din râu, însă era atât 
de bun înotător, încât nu s-a putut îneca, apa l-a dus până lao 
moşie de pe mal, iar moşiereasa l-a cucerit şi după câteva luni i- 
a cumpărat un han, şi probabil că e încă acolo, urât şi burtos de 
la atâta băutură şi umblat după fuste. 

De data asta tata a uitat să o facă să tacă atunci când a folosit 
expresia „umblat după fuste" şi nici măcar n-a strigat „ Vidiş 
malcik! " Şi-a pus capul pe genunchiul ei, s-a întins pe prelată şi 
a ronţăit un fir de iarbă. Am făcut şi eu la fel: m-am culcat pe 
prelată, mi-am pus capul pe genunchiul mamei, am ronţăit un fir 
de iarbă şi mi-am umplut plămânii cu aerul călduţ, ameţitor, plin 
de mirosuri proaspete şi de zumzetul insectelor îmbătate de 
primăvară şi limpezit de vântul şi ploaia din iarnă. 

Ce bine ar fi fost să se oprească timpul şi să se oprească şi 
scrierea aceasta, cu vreo doi ani înainte de moartea ei, la 
tabloul cu noi trei în pădurea de la Tel Arza la acea sărbătoare 
de primăvară: mama în rochia ei albastră, cu o eşarfă de mătase 
roşie legată grațios în jurul gâtului, şezând dreaptă şi arătând 
minunat, apoi rezemându-se cu spatele de trunchiul unui copac, 
cu capul tatei pe un genunchi şi al meu pe celălalt, mângâindu- 
ne faţa şi părul cu mâna ei răcoroasă, cu mulţimi de păsări 
ţipând asurzitor deasupra noastră, prin pinii dezgoliţi de 
primăvară. 

* 

Chiar s-a simţit mult mai bine în acea primăvară. Nu mai şedea 
ziua şi noaptea pe scaunul de la fereastră, nu se ferea de lumina 
electrică şi nu mai tresărea la orice zgomot. Nu mai neglija 
treburile casei şi orele de lectură pe care le iubea. Avea mai 
puţine migrene şi aproape că şi-a recăpătat pofta de mâncare. 
Şi din nou a fost destul să petreacă cinci minute în faţa oglinzii, 


un pic de pudră, o umbră de ruj şi de creion de ochi, o periere a 
părului, alte câteva minute alegând cu atenţie în faţa uşii 
deschise a şifonierului, ca să ni se arate tuturor misterioasă, 
frumoasă şi radioasă. Musafirii obişnuiţi au apărut iar în 
apartamentul nostru, soţii Bar-Yitzahar-ltselevici, soţii Abramski, 
revizionişti fervenţi care urau guvernul laburist, Hannah şi 
Hayim Toren, soţii Rudnicki, precum şi Tosia şi Gustav Krochmal 
din Danzig, care aveau „Spitalul de Păpuşi" de pe strada Geula. 
Bărbaţii îi aruncau uneori mamei o privire iute, stingherită, după 
care se grăbeau să se uite în altă parte. 

Şi din nou ne-am dus în serile de vineri să aprindem Iti mânări 
şi să mâncăm gefilte fish sau gâturi de găină umplute şi cusute 
la loc cu ac şi aţă, la masa cea rotundă de la bunica Shlomit şi 
bunicul Aleksandr. Sâmbăta dimineaţa mergeam uneori în vizită 
la soţii Rudnicki, iar după-masa, aproape în fiecare sâmbătă, 
traversam tot lerusalimul, de la nord la sud, în pelerinajul la 
unchiul Joseph, în Talpiot. 

Odată, după cină, mama s-a pornit dintr-odată să ne vorbească 
despre un lampadar care stătea lângă fotoliul din camera pe 
care o închinase la Praga, pe când era studentă acolo. A doua zi, 
când se întorcea acasă de la lucru, tata s-a oprit la două 
magazine de mobilă de pe Calea Regele George V şi la un 
magazin de articole electrice de pe strada Ben Yehuda: a 
comparat, s-a întors la primul magazin şi a venit acasă cu cel 
mai frumos lampadar, îl costase aproape un sfert din salariul 
lunar. Mami ne-a sărutat pe amândoi pe frunte şi ne-a promis, 
cu zâmbetul ei ciudat, că lampadarul o să ne dea lumină mult 
după ce ea n-o să mai fie. Tata, îmbătat de victorie, n-a auzit 
aceste vorbe ale ei, pentru că niciodată n-a fost un bun 
ascultător şi pentru că torentul lui de energie verbală îl furase 
deja, către rădăcina protosemitică însemnând „lumină", NWR, 
forma aramaică menarta şi echivalentul arab manar. 

Eu am auzit, dar n-am priceput. Sau am priceput, dar n-am 
prins tâlcul. 

Apoi ploaia s-a pornit din nou. Din nou tata cerea voie, după ce 
eram trimis la culcare, „să iasă să vadă nişte oameni". 

Promitea să nu se întoarcă prea târziu şi să nu facă nici un 
zgomot, îi aducea o cană de lapte cald şi ieşea, cu pantofii lui 
superstrălucitori, cu un triunghi de batistă albă iţindu-se din 
buzunarul sacoului, la fel ca tatăl său, lăsând în urmă o aromă 


de aftershave. Când trecea pe sub fereastra mea îl auzeam 
deschizând umbrela cu un clic, în timp ce fredona fals, „Ce mâini 
gingaşe avea / Nici un bărbat nu cuteza să o ati-i-ingă" sau 
„Ochii ei erau ca Steaua Polară / Dar inima îi era fierbinte ca 
deşe-e-ertul". 

Însă mama şi cu mine trişam când nu ne vedea. Cu toate că 
era atât de ferm în privinţa orei mele de culcare, „nouă fix şi nici 
o secundă mai târziu", de cum se stingea sunetul paşilor lui pe 
strada udă săream din pat şi fugeam la ea, să tot ascult poveşti. 
Ea şedea pe scaun într-o odaie ai cărei pereţi erau căptuşiţi cu 
cărţi, cu alte cărţi îngrămădite pe podea, şi eu îngenuncheam pe 
preş la picioarele ei, în pijama, cu capul rezemat de coapsa ei 
caldă, ascultând cu ochii închişi. Nu era altă lumină în 
apartament în afara noului ei lampadar de lângă scaun. Vântul şi 
ploaia izbeau în obloane. Din când în când salve de tunete se 
rostogoleau peste lerusalim, la mică înălţime. Tata plecase şi ne 
lăsase pe mama şi pe mine cu poveştile ei. Odată mi-a povestit 
despre apartamentul gol de deasupra camerei pe care o 
închinase la Praga, când era studentă. Nimeni nu locuia acolo de 
doi ani, în afară de fantomele a două fetiţe, după cum spuneau 
în şoaptă vecinii. Fusese un mare incendiu în apartament şi a 
fost imposibil săsalveze fetiţele, Emilia şi Jana. După tragedie 
părinţii fetelor au emigrat. Apartamentul înnegrit de funingine a 
fost încuiat şi obloanele au fost închise. Nu a fost renovat sau 
închiriat din nou. Uneori, şopteau vecinii, se auzeau sunete 
înăbuşite de râs şi de pozne sau planşete în toiul nopţii. N-am 
auzit niciodată astfel de sunete, a zis mama, dar uneori eram 
aproape sigură că erau deschise robinetele, era mutată mobila, 
picioare desculţe lipăiau prin încăperi. Poate folosea cineva 
apartamentul drept cuib de amoruri tainice sau în alt scop 
dubios. Când o să creşti o să descoperi că aproape tot ce aud 
urechile tale noaptea poate fi interpretat în mai multe feluri. De 
fapt, nu numai noaptea şi nu numai urechile tale. Şi ceea ce văd 
ochii tăi, chiar în plină lumină a zilei, aproape întotdeauna poate 
fi înţeles în mai multe feluri. 

În alte nopţi mi-a povestit despre Euridice, Hades şi Orfeu. 

Mi-a vorbit despre fata de opt ani a unui nazist faimos, un 
ucigaş brutal care a fost spânzurat de aliaţi la Niirenberg după 
război: fetiţa a fost trimisă într-o instituţie pentru delincvenţi 
juvenili doar pentru că a fost surprinsă pe când punea flori la 


fotografia lui. Mi-a povestit despre un tânăr vânzător de lemne 
dintr-un sat de lângă Rovno care s-a rătăcit în pădure într-o 
noapte cu viscol şi a dispărut, însă după şase ani cineva a aşezai 
pe furiş în crucea nopţii cizmele lui scâlciate la picioarele patului 
văduvei. Mi-a povestit despre bătrânul Tolstoi care la capătul 
vieţii şi-a părăsit casa şi şi-a dat duhul în căsuţa şefului de gară 
de la un nod de cale ferată îndepărtat, numit Astapovo. 

Mama şi cu mine eram ca Perer Gynt şi mama sa, Ase, în acele 
nopţi de iarnă: 

Flăcăiaşul meu şi cu mine eram tovarăşi de mâhnire... 

Cum şedeam aici, în casă, micul meu Peer şi cu mine - 
mângâiere cătând şi binecuvântată liniştire... 

Aşa porneam să toarcem tot soiul de-ntâmplări cu prinți şi troli 
şi fel de fel de dobitoace; precum şi mirese răpite. O, dar cine ar 
fi crezut că poveştile alea afurisite îi vor rămâne-n minte?2* 

In acele nopţi jucam adesea un joc, născoceam o poveste, pe 
rând: mama începea, eu continuam, apoi firul trecea înapoi la 
ea, şi iar la mine şi tot aşa. Tata se întorcea acasă puţin înainte 
sau după miezul nopţii şi la sunetul paşilor lui afară stingeam pe 
loc lumina, săream în paturi ca doi copii neascultători şi ne 
făceam că dormim buştean. Pe jumătate adormit îl auzeam 
mişcându-se prin apartamentul micuţ, dezbrăcându-se, bând 
lapte din răcitor, mergând la baie, deschizând robinetul, 
închizându-l, trăgând apa la closet, deschizând şi închizând iar 
robinetul, fredonând încetişor un vechi cântec de dragoste, mai 
bând nişte lapte şi lipăind desculţ până la odaia cu cărţi şi cu 
canapeaua care fusese desfăcută în pat dublu, probabil 
culcându-se lângă mama care se făcea că doarme, cotinuând să 
fredoneze în gând, fredonând în sine încă un minut sau două şi 
apoi scufundându-se în somn şi dormind ca un prunc până la 
şase dimineaţa. La şase se trezea primul, se rădea, se îmbrăca 
şi îşi punea şorţul mamei ca să ne stoarcă nouă portocale, şi 
încălzea sucul, ca întotdeauna, într-o cratiţă cu apă clocotită, 
pentru că se ştie că sucul rece te face să răceşti, şi apoi ne 
aducea fiecăruia la pat câte un pahar de suc. 

Într-una dintre aceste nopţi mama iar n-a putut dormi. N-a 
răbdat să stea culcată pe canapea, lângă tata care dormea 
buştean, în vreme ce ochelarii lui dormeau liniştiţi pe raft, lângă 
el, aşa că s-a ridicat şi, în loc să meargă să se aşeze pe scaunul 


*Henrik Ibsen, Peer Gynt, actul Il, scena 2. (N. a.) 


ei de lângă fereastră sau în bucătăria sumbră, a venit în patul 
meu, m-a strâns în braţe şi m-a sărutat până ce m-am trezit. 

Apoi m-a întrebat în şoaptă, vorbindu-mi chiar în ureche, dacă 
n-aş vrea să şuşotim amândoi în noaptea asta. Doar noi doi. 

Imi pare rău că te-am trezit, dar am cu adevărat nevoie să 
vorbesc cu tine în noaptea asta. Şi de data aceasta am auzit 
prin întuneric în vocea ei un zâmbet care era adevărat, nu 
umbra unui zâmbet: 

Când Zeus a descoperit că Prometeu a izbutit să fure o 
scânteie din focul pe care el îl interzicea muritorilor, ca 
pedeapsă, aproape că a explodat de furie. Rareori îl văzuseră 
ceilalţi zei pe regele lor aşa de ursuz şi de mânios. Zi după zi îşi 
lăsa tunetul să se rostogolească şi nimeni nu cuteza să se 
apropie de el. In turbarea lui, mâniosul părinte al zeilor s-a 
hotărât să aducă o mare nenorocire pe capul muritorilor, sub 
forma unui dar minunat. Aşa că i-a poruncit lui Hefaistos, zeul 
fierar, să facă din lut o femeie frumoasă. Zeița Atena a învăţat-o 
să toarcă şi să coasă şi a înveşmântat-o în haine minunate. 
Zeița Afrodita a înzestrat-o cu farmece graţioase, care îi vrăjeau 
pe toţi bărbaţii şi le aţâţau dorinţa. 

Hermes, zeul negustorilor şi al hoţilor, a învăţat-o să mintă fără 
să clipească, să cucerească şi să înşele. Frumoasa ademenitoare 
a fost numită Pandora, însemnând „cea care are toate darurile". 
Şi apoi Zeus, însetat de răzbunare, a poruncit să-i fie dată de 
nevastă nechibzuitului frate al lui Prometeu. În zadar l-a prevenit 
Prometeu pe fratele lui să se păzească de darurile zeilor. Când 
fratele a văzut-o pe această frumoasă între frumoase s-a repezit 
fericit la Pandora, care adusese cu ea ca zestre o cutie plină cu 
daruri de la toţi zeii din Olimp. Într-o zi Pandora a ridicat capacul 
cutiei cu daruri şi din ea s-au revărsat boala, singurătatea, 
nedreptatea, cruzimea şi moartea. lată cum au ajuns pe lumea 
asta toate necazurile pe care le vedem în jur. Dacă n-ai adormit, 
vreau să-ţi spun că, după părerea mea, necazurile existau deja. 
Erau necazurile lui Prometeu şi ale lui Zeus, şi necazurile 
Pandorei înseşi, ca să nu mai vorbesc de cele ale oamenilor de 
rând, ca noi. Necazurile n-au venit din cutia Pandorei, cutia 
Pandorei a fost născocită din pricina necazurilor. Şi deschisă a 
fost tot din pricina necazurilor. Mâine după ore să te duci să te 
tunzi. Uite cum ţi-a crescut părul. 


Uneori părinţii mei mă luau cu ei când mergeau „în oraş", 
adică pe Calea Regele George V sau pe strada Ben Yehuda, la 
una dintre cele trei sau patru mari cafenele care poate că 
aminteau de cafenelele din Europa Centrală interbelică. In 
aceste cafenele, ziarele în ebraică şi în limbi străine erau la 
dispoziţia clienţilor, prinse pe bețe lungi, ca şi o serie de 
publicaţii săptămânale şi lunare în diferite limbi. Sub 
candelabrele din alamă şi cristal un murmur străin reţinut se 
amesteca cu fumul cenuşiu-albăstrui de ţigară şi în izul de alte 
lumi, în care vieţi liniştite de studiu şi tovărăşie se scurgeau într- 
un ritm paşnic. 

Doamne îngrijite şi domni cu înfăţişare distinsă şedeau la 
mese, discutând liniştiţi. Chelneri şi chelneriţe cu haină albă şi 
şervet alb împăturit frumos pe braţ pluteau printre mese, 
servind cafea aburindă pe care pluteau îngeri curaţi şi cârlionţaţi 
de frişca, ceai de Ceylon cu esenţa servită separat, în ceainice 
de porțelan, prăjituri umplute cu lichior, croissants, ştrudel cu 
mere şi smântână, tort de ciocolată cu glazură de vanilie, vin 
fiert cu mirodenii în serile de iarnă şi păhărele de coniac şi de 
vişinată. (în 1949 şi 1950 cafeaua încă mai era erzaţ, iar 
ciocolata şi smântână erau probabil tot erzaț.) 

In aceste cafenele părinţii mei se întâlneau uneori cu un grup 
de cunoştinţe diferit, foarte departe de cercul lor obişnuit de 
reparatori de păpuşi sau funcţionari la poştă. Aici ne întreţineam 
cu cunoscuţi importanţi, ca domnul Pfeffermann, care era şeful 
tatei de la Secţia de ziare a bibliotecii, publicistul Joshua 
Czaczik, care venea uneori de la Tel Aviv la Ierusalim cu treburi, 
tineri şi promiţători filologi şi istorici de vârsta părinţilor mei, 
care tocmai îşi începeau cariera universitară, şi alţi cărturari 
tineri, printre care asistenţi universitari al căror viitor părea să 
fie asigurat. Uneori părinţii mei se întâlneau cu un grup mic de 
scriitori din lerusalim, pe care tata se simţea onorat să-i 
cunoască: Dov Kimche, Shraga Kadari, Itzhak Shenhar, Yehuda 
Yaari. Azi sunt aproape uitaţi, până şi cei mai mulţi dintre cititorii 
lor au plecat pe drumul tuturor celor făcuţi din carne, însă în 
vremea lor erau foarte cunoscuţi, iar cărţile lor erau citite de 
multă lume. 

Tata se pregătea pentru aceste întâlniri spălându-se pe cap, 
lustruindu-şi pantofii până ce sclipeau, prinzându-şi cravata 
preferată, cea cu dungi cenuşii şi albe, cu un ac de cravată de 


argint şi explicându-mi nu o dată, ci de mai multe ori regulile 
comportării politicoase şi datoria mea de a răspunde la orice 
întrebare scurt şi frumos. Uneori se rădea anume înainte de a 
pleca de-acasă, cu toate că o făcuse deja dimineaţa. Mama 
purta cu această ocazie colierul de coral, care îi punea în 
valoare perfect tenul măsliniu şi adăuga o notă exotică 
frumuseţii ei destul de reţinute, făcând-o să arate a italiancă sau 
grecoaică. 

Faimoşii cărturari şi scriitori erau impresionați de precizia şi 
erudiţia tatei. Ştiau că se pot baza întotdeauna pe cunoştinţele 
lui vaste atunci când dicționarele şi lucrările lor de referinţă îi 
lăsau baltă. Dar chiar mai mult decât se foloseau de tata şi 
profitau de ştiinţa lui, erau încântați făţiş de compania mamei 
mele. 

Atenţia ei profundă, stimulatoare îi îmboldea spre neobosite 
tururi de forţă verbale. Ceva din prezenţa ei meditativă, 
întrebările ei neaşteptate, înfăţişarea ei, observaţiile ei puneau 
într-o lumină nouă şi surprinzătoare subiectul discutat şi îi făcea 
să vorbească şi iar să vorbească, de parcă ar fi fost chercheliţi, 
despre munca lor, strădaniile lor creatoare, planurile şi realiză 
rile lor. Uneori mama dădea un citat ales în mod pertinent din 
propriile scrieri ale vorbitorului, observând o anumită 
asemănare cu ideile lui Tolstoi, sau identifica o calitate stoică în 
ceea ce se spusese, sau observa, cu o uşoară înclinare a capului 
- în astfel de clipe vocea ei devenea întunecată, ca un vin - că 
aici urechea ei prindea o notă aproape scandinavă în lucrarea 
unui scriitor dintre cei de faţă, un ecou al lui Hamsun sau 
Strindberg, sau chiar al scrierilor mistice ale lui Emmanuel Swe 
denborg. Cu aceasta mama îşi relua tăcerea dinainte şi atenţia 
vie, ca un instrument bine acordat, în vreme ce ei revărsau 
încântați asupra ei tot ce aveau sau nu aveau în minte, 
întrecându-se să-i atragă atenţia. 

După ani de zile, când s-a întâmplat să dau nas în nas cu unul 
sau doi dintre ei, mi-au spus că mama a fost o femeie absolut 
fermecătoare şi o cititoare cu adevărat inspirată, genul de cititor 
la care visează orice scriitor când munceşte din greu în 
singurătatea biroului lui. Ce păcat că n-a lăsat scrieri proprii: s- 
ar putea ca moartea ei prematură să ne fi lipsit pe toţi de un 
scriitor plin de talent, într-o vreme când femeile care scriau în 
ebraică puteau fi numărate pe degetele de la o mână. 


Dacă aceste persoane remarcabile îl întâlneau pe tata la 
bibliotecă sau pe stradă flecăreau un pic cu el despre scrisoarea 
ministrului educaţiei, Dinur, către conducerea Universităţii, sau 
despre încercarea lui Zalman Shneour de a deveni la bătrâneţe 
Walt Whitman, sau cine o să ia catedra profesorului Klausner 
când se va pensiona, şi apoi îl băteau pe umăr şi ziceau, cu o 
lucire în ochi şi o expresie radioasă: Te rog să o saluţi călduros 
pe soţia ta din partea mea, ce femeie cu adevărat minunată, ce 
femeie cultă şi pătrunzătoare! Cu atâta gust! 

In vreme ce îl băteau afectuos pe umăr, în adâncul inimii lor 
poate că îl invidiau pentru soţie şi se mirau ce-o fi găsit ea la el, 
pedantul ăla, chiar dacă era extraordinar de cult şi de 
sârguincios şi chiar, relativ vorbind, nu era un cărturar 
neînsemnat, dar, între noi fie vorba, o persoană destul de 
scolastică, deloc creativă. 

Eu aveam un rol bine definit în aceste conversații de la 
cafenea, întâi de toate trebuia să dau răspunsuri politicoase şi 
inteligente, ca un adult, la întrebări atât de grele cum ar fi câţi 
ani am, în ce clasă sunt, dacă fac colecţie de timbre sau am un 
album cu tăieturi din presă, ce se învaţă în zilele noastre la 
geografie, ce ne învaţă la ebraică, dacă sunt cuminte, ce am 
citit de Dov Kimche (sau Yaari, sau Kadari, sau Even-Zahav, sau 
Shenhar), îmi plac toţi profesorii mei? Şi câteodată: am început 
deja să fiu interesat de domnişoare? Şi ce vreau să mă fac când 
o să fiu mare - tot profesor? Sau pionier? Sau feldmareşal în 
armata Israelului? (în acea vreme ajunsesem în adâncul inimii la 
concluzia că scriitorii sunt cam impostori şi chiar cam ridicoli.) 

In al doilea rând trebuia să nu le stau în cale. 

Trebuia să fiu non-existent, invizibil. 

Conversaţia lor de la cafenea dura cel puţin şaptezeci de ore în 
şir şi pe toată durata acestei eternităţi trebuia să întrupez o 
prezenţă şi mai tăcută decât a ventilatorului din tavan care 
zumzăia uşurel. 

Pedeapsa pentru abuzul de încredere în prezenţa străinilor 
putea fi arestul complet în casă, din momentul în care ajungeam 
de la şcoală, în fiecare zi, timp de o săptămână, sau pierderea 
privilegiului de a mă juca cu prietenii, sau anularea dreptului de 
a citi în pat în următoarele douăzeci de zile. 

Marele premiu pentru o sută de ore de singurătate era o 
îngheţată. Sau chiar porumb fiert. 


Aproape niciodată nu aveam voie să mănânc îngheţată, căci 
era dăunătoare pentru gât şi te făcea să răceşti. Cât despre 
porumbul fiert, care se vindea la colţuri de stradă dintr-un vas 
cu apă clocotită aşezat pe un primus, acel porumb fierbinte, 
aromat, pe care bărbatul cel neras ţi-l înfăşură într-o frunză 
verde şi-l presăra cu sare, nu-mi era îngăduit aproape niciodată, 
pentru că bărbatul cel neras arăta clar nespălat, iar prin apa lui 
probabil că mişunau în voie germenii. „însă dacă înălţimea 
Voastră se poartă desăvârşit azi la Cafe Atara, i se va îngădui să 
aleagă în drum spre casă: îngheţată ori porumb fiert, ce 
preferă." 

Aşa că acolo, în cafenele, pe fondul unor conversații nesfârşite 
între părinţii mei şi prietenii lor, despre politică, istorie, filozofie 
şi literatură, despre luptele pentru putere dintre profesori şi 
intrigile redactorilor şi editorilor, conversații al căror conţinut nu- 
| puteam înţelege, acolo am devenit treptat un mic spion. 

Am creat un mic joc pe care îl puteam juca ore în şir fără să 
mă mişc, fără să vorbesc, fără accesorii, nici măcar creion şi 
hârtie. Mă uitam la străinii din cafenea şi încercam să ghicesc, 
după hainele şi gesturile lor, după ziarele pe care le citeau sau 
băuturile pe care le comandau, cine sunt, de unde vin, ce fac, ce 
au făcut înainte de a intra acolo şi unde se duc de acolo. Acea 
femeie care tocmai zâmbise singură de două ori - încercam să 
deduc după expresia ei la ce se gândeşte. Acel tânăr slab, cu 
şapcă, nu-şi lua ochii de la uşă şi era dezamăgit de câte ori intra 
cineva: la ce se gândeşte? Cum arată persoana pe care o 
aşteaptă? îmi ciuleam urechile şi prindeam din aer frânturi din 
discuţii. Mă aplecam şi-mi mijeam ochii să văd ce citeşte fiecare. 

Observam cine se grăbeşte să plece şi cine se instalează 
pentru multă vreme. 

Pe baza unor semne exterioare nesigure născoceam poveşti 
complicate, dar captivante, despre viaţa lor. De exemplu, acea 
femeie cu buze crispate de amărăciune şi rochie decoltată care 
şedea la o masă din colţ învăluită într-un nor gros de fum de 
ţigară: în răstimpul unei ore bătute de ceasul mare de pe 
peretele din spatele casei de marcat de trei ori s-a ridicat, a 
dispărut la toaleta doamnelor şi s-a întors să şadă în faţa cănii 
goale, fumând ţigară de la ţigară cu portţigaretul ei cafeniu, 
aruncând din când în când o privire către personajul bronzat, cu 
vestă, aşezat la o masă de lângă cuierul cu pălării. O dată s-a 


ridicat şi s-a dus la bărbatul cu vestă, s-a aplecat, i-a spus 
câteva cuvinte la care el a răspuns doar înclinând capul, şi acum 
ea şade iar şi fumează. Câte posibilităţi există! Cât de ameţitor 
de bogat e caleidoscopul de intrigi şi poveşti pe care le pot ţese 
din aceste fragmente! Sau poate că l-a întrebat doar dacă poate 
să-i dea ei ziarul pe care îl citeşte, după ce termină. 

Ochii mei încearcă zadarnic să se ferească de profilul pieptului 
bogat al femeii, dar când îi închid el se apropie, pot să-i simt 
căldura, aproape că îmi învăluie faţa. Genunchii încep să-mi 
tremure. Femeia îşi aşteaptă iubitul, care i-a promis că vine, dar 
a uitat, şi de aceea şade ea aici fumând cu atâta disperare 
ţigară de la ţigară, bând şvarţ după şvarţ, ca să-i dispară nodul 
din gât. Dispare din când în când în toaleta doamnelor ca să-şi 
pudreze faţa şi să-şi ascundă urmele de lacrimi. Chelneriţa i-a 
adus bărbatului cu vestă o cupă de lichior, ca să-şi înece amarul 
pentru că nevasta l-a părăsit pentru un iubit mai tânăr. Poate că 
exact în acest moment perechea e îmbarcată pe un vapor al 
iubirii, dansând cu obrajii lipiţi la lumina lunii care se reflectă în 
ocean, la un bal dat de căpitan, muzica visătoare de la 
cinematograful Edison plutind în jurul lor în vreme ce dansează, 
în drum spre vreo staţiune scandaloasă: St. Moritz, San Marino, 
San Francisco, Sao Paulo, Sans Souci. 

Imi ţes mai departe .pânza. lubitul mai tânăr, pe care mi-l 
imaginez cu chipul marinarului mândru, viril, de pe pachetul de 
tutun Nelson Navy Cut, este de fapt bărbatul care i-a promis 
femeii ce fumează ţigară de la ţigară că se va întâlni cu ea aici 
astă-seară, iar acum el e hăt departe. Ea aşteaptă în zadar. 

„Şi dumneavoastră, domnule, aţi fost lăsat baltă? ŞI 
dumneavoastră, ca şi mine, aţi fost lăsat singur-singurel?" lată 
cum i s-a adresat, în limbajul vechilor povestiri romantice, 
bărbatului cu vestă când s-a dus la masa lui, puţin mai înainte, 
s-a aplecat către el, iar el i-a răspuns dând din cap. In curând cei 
doi abandonaţi vor pleca din cafenea împreună, şi afară, pe 
stradă, se vor lua de braţ fără să fie nevoie de cuvinte. 

Unde o să meargă împreună? 

Inchipuirea mea pictează bulevarde şi parcuri, o bancă 
luminată de lună, o alee ce duce la o căsuţă din spatele unui zid 
din piatră, lumina lumânărilor, obloanele închise, muzică, şi aici 
povestea îmi devine prea dulce şi cumplită ca să mi-o mai spun 
sau ca să o îndur, şi mă grăbesc să o părăsesc. In schimb îmi 


aţintesc privirea asupra celor doi bărbaţi de vârstă mijlocie, de 
la o masă apropiată de a noastră, care joacă şah şi vorbesc 
ebraică germană. Unul dintre ei suge şi mângâie o pipă 
neaprinsă din lemn roşietic, celălalt îşi şterge din când în când 
transpiraţia invizibilă de pe fruntea înaltă cu o batistă în carouri. 

chelneriţă vine şi îi şopteşte ceva bărbatului cu pipa, care îi 
cere celuilalt scuze în ebraica lui germană, îi cere scuze şi 
chelneriţei şi traversează localul către telefonul aflat lângă 
ghişeul pentru servit. Când termină de vorbit închide, stă o clipă 
acolo, arătând stingher şi pierdut, apoi se împleticeşte până la 
masa lui şi se pare că îl roagă pe partenerul de şah să-l scuze, 
apoi îi explică ceva, în germană de data aceasta, pune grăbit pe 
mas;i câteva monede şi se întoarce să plece; prietenul lui e 
supăra! 

şi încearcă aproape cu forţa să-i pună banii înapoi în buzunar, 
dar celălalt se împotriveşte, şi deodată monedele zăngăne pa 
podea pe sub câteva mese, iar cei doi domni s-au oprit din 
ciorovăială şi s-au lăsat în genunchi ca să le culeagă. 

Prea târziu: am hotărât deja că sunt veri, singurii 
supraviețuitori ai unei familii asasinate de nemți. Le-am 
îmbogăţit deja povestea cu o moştenire enormă şi un testament 
excentric conform căruia câştigătorul partidei de şah va primi 
două treimi din moştenire, în vreme ce învinsul va trebui să se 
mulţumească cu o treime. Apoi introduc în poveste o orfană de 
vârsta mea care a fost trimisă din Europa cu Aliya Tineretului 
într-un kibbutz sau o instituţie de învăţământ, şi ea, nu jucătorii 
de şah, este adevărata moştenitoare. In acest punct intru eu 
însumi în poveste, în rolul cavalerului în armură strălucitoare, 
apărătorul orfanilor, care va smulge moştenirea legendară din 
ghearele celor ce nu au dreptul la ea şi o va înapoia posesoarei 
îndreptăţite, nu pe degeaba, ci în schimbul iubirii. Dar când 
ajung la iubire ochii mi se închid iar şi simt nevoia presantă să 
opresc brusc povestea şi să încep să spionez altă masă. Sau pe 
chelneriţă şchioapă cu ochii ei negri, profunzi. Şi acesta este, se 
pare, începutul vieţii mele de scriitor: în cafenele, aşteptând 
îngheţata sau porumbul fiert. 

Până în ziua de azi şterpelesc aşa. Mai ales de la străini. Mai 
ales în locuri publice aglomerate. La coada de la clinică, de 
exemplu, sau în vreo sală de aşteptare de la servicii publice, în 


gară sau în aeroport. Uneori chiar şi când conduc maşina, într-un 
ambuteiaj, privind pe furiş în maşina de lângă mine. 

Privind pe furiş şi născocind poveşti. Privind iarăşi pe furiş şi 
născocind alte poveşti. De unde vine ea, după haine, expresie, 
gesturile cu care îşi reface machiajul? Cum arată casa ei? Cum 
arată soţul ei? Sau iată-l pe băiatul acela cu favoriţi demodat de 
lungi, care ţine telefonul mobil în mâna stângă, în vreme ce cu 
cealaltă mână face mişcări de tăiere, semne de exclamaţie, 
semnale de îngrijorare: de ce se pregăteşte să zboare mâine la 
Londra? Ce afacere i se prăbuşeşte? Cine îl aşteaptă acolo? 

Cum arată părinţii lui? De unde vin? Cum arăta când era mic? 

Şi cum are de gând să-şi petreacă seara şi noaptea după ce 
aterizează la Londra? (Acum nu mă mai opresc îngrozit la uşa 
dormitorului. Plutesc înăuntru, nevăzut.) 

Dacă străinii îmi prind privirea cercetătoare le zâmbesc 
absent, în chip de scuză, şi mă uit în altă parte. Nu vreau să-i 
stingheresc. Trăiesc cu teama că voi fi prins asupra faptului şi o 
să mi se ceară să dau .explicaţii. Dar, oricum, după un minut 
sau două nu mai am nevoie să-i privesc pe furiş pe eroii 
poveştilor mele accidentale: am văzut destul. O jumătate de 
minut şi sunt prinşi în invizibilul meu aparat foto de paparazzi. 

De exemplu, aşteptând la casa de la supermarket: femeia din 
faţa mea e scundă şi durdulie, la patruzeci şi ceva de ani, foarte 
atrăgătoare pentru că ceva din atitudinea sau din expresia ei 
sugerează că a încercat tot ce se poate şi acum nu mai poate fi 
şocată, chiar şi cea mai ciudată experienţă nu va reuşi decât să- 
i trezească o curiozitate amuzată. Tânărul soldat cu aer 
melancolic din spatele meu, care n-are decât vreo douăzeci de 
ani, o aţinteşte pe femeia aceasta cunoscătoare cu o privire 
lihnită. 

Fac o jumătate de pas într-o parte, ca să nu-i împiedic privirea, 
şi pregătesc pentru ei o odaie cu covor gros, închid obloanele, 
stau rezemat cu spatele de uşă, şi acum viziunea e în plină 
desfăşurare, cu toate amănuntele, inclusiv nota comică a 
febrilităţii lui sfielnice şi nota înduioşătoare a generozităţii ei 
milostive. 

Până ce femeia de la casă trebuie să ridice vocea: Următorul, 
vă rog! Cu un accent care nu e de-a binelea rusesc, ci poate că 
vine dintr-o republică din Asia Centrală? Şi iatâă-mă deja la 
Samarkand, în minunata Bukhara: cămile bactriene, moschei din 


piatră trandafirie, săli de rugăciune rotunde cu cupole senzuale 
şi covoare mă însoțesc în stradă, cu cumpărăturile mele. 

După ce mi-am făcut stagiul în armată, în 1961, Comitetul 
kibbutzului Hulda m-a trimis la lerusalim să studiez doi ani la 
Universitatea Ebraică. Am studiat literatura pentru că în kibbutz 
era nevoie urgentă de un profesor de literatură şi am studiat 
filozofia pentru că am stăruit să o fac. In fiecare duminică, de la 
patru la şase după-masa, ne adunam o sută de studenţi în 
marea sală din Clădirea Meiser să-l ascultăm pe profesorul 

Samuel Hugo Bergman ţinând o prelegere despre „Filozofia în 
dialoguri, de la Kierkegaard la Martin Buber". Şi mama mea, 
Fania, a studiat filozofia cu profesorul Bergman în anii '30, când 
Universitatea era încă pe Muntele Scopus, înainte să se mărite 
cu tata, şi avea amintiri dragi despre el. In 1961 Bergman se 
pensionase deja, era profesor emerit, dar eram fascinaţi de 
înţelepciunea lui lucidă, aprigă. Mă electriza gândul că bărbatul 
care stătea în faţa noastră fusese coleg de şcoală cu Kafka la 
Praga şi, aşa cum ne-a spus odată, chiar a stat în aceeaşi bancă 
cu el doi ani, până ce a apărut Max Brod şi i-a luat locul lângă 
Kafka. 

În iarna aceea Bergman ne-a invitat pe cinci sau şase dintre 
discipolii lui preferaţi sau cei mai interesanţi să mergem la el 
acasă pentru câteva ore, după cursuri. În fiecare duminică, la 
ora opt, luam autobuzul 5 din campusul nou, de pe Givat Ram, 
până la modestul apartament din Rchavia al profesorului 
Bergman. Un miros plăcut de cărţi vechi, pâine proaspătă şi 
muşcate umplea întotdeauna încăperea. Şedeam pe canapea 
sau pe jos, la picioarele marelui nostru maestru, prieten din 
copilărie cu Kafka şi Martin Buber şi autor al cărţilor din care am 
învăţat istoria epistemologiei şi principiile logicii. Aşteptam în 
tăcere să grăiască. Samuel Hugo Bergman era un bărbat 
viguros, în ciuda vârstei înaintate. Cu coama lui de păr alb, 
ridurile ironice, amuzate, din jurul ochilor, o privire 
străpungătoare care arăta sceptică şi totuşi nevinovată ca a 
unui copil curios, Bergman semăna izbitor cu Albert Einstein în 
fotografiile de la bătrâneţe. Cu accentul lui din Europa Centrală, 
se plimba prin limba ebraică nu cu pas firesc, ca şi cum ar fi fost 
în largul lui, ci cu un soi de exaltare, ca un pretendent fericit că 
iubita l-a acceptat în sfârşit şi hotărât să se depăşească pe sine 
ca să-i dovedească ei că n-a ales greşit. 


Aproape unicul subiect care îl interesa pe profesorul nostru la 
aceste întâlniri era supraviețuirea sufletului sau şansele, dacă 
este vreuna, de existenţă după moarte. Despre asta ne-a vorbit 
în serile de duminică în toată acea iarnă, cu ploaia biciuind 
ferestrele şi vântul urlând în grădină. Uneori ne cerea părerea şi 
asculta cu atenţie, deloc ca un profesor răbdător care îndrumă 
paşii elevilor, ci mai curând ca un om care ascultă o anumită 
notă dintr-o piesă muzicală complicată, ca să hotărască dacă e 
corectă sau falsă. 

— Nimic, ne-a spus el într-una din serile de duminică, şi eu n- 
am uitat, în aşa măsură încât cred că pot repeta aproape cuvânt 
cu cuvânt ce a spus, nu dispare vreodată. Insuşi cuvântul 
„dispare" implică faptul că universul este, ca să zic aşa, finit, şi 
că este posibilă plecarea din el. Dar ni-i-i-mic (lungea anume 
cuvântul) nu poate pleca vreodată din univers. Şi nimic nu poate 
intra în el. Nici un firişor de praf nu poate să apară sau să 
dispară. Materia se transformă în energie şi energia în materie, 
atomii se adună şi se risipesc, totul se schimbă şi este 
transformat, dar ni-i-i-mic nu poate trece vreodată de la a fila a 
nu fi. Nici măcar cel mai mic perişor care creşte pe coada 
vreunui virus. Conceptul de infinit este într-adevăr deschis, 
infinit de deschis, dar în acelaşi timp este şi închis, şi etanşat. 
Nimic nu pleacă şi nimic nu intră. 

Pauză. Un surâs şiret şi inocent s-a întins ca un răsărit de soare 
peste peisajul încreţit al feţei lui puternice, fascinante: 

— Şi atunci de ce, dacă poate cineva să-mi explice şi mie, o ţin 
ei morţiş că singura excepţie de la regulă, singurul lucru dintre 
toate care e sortit pieirii, care poate să devină nimic, singurul 
lucru dintre toate care e sortit curmării, în întregul univers din 
care nici măcar un atom nu poate fi eliminat, este sărmanul meu 
suflet? Oare totul, fiece firişor de praf, fiece strop de apa o să 
continue să existe veşnic, chiar dacă în forme diferite, în afară 
de sufletul meu? 

— Nimeni, a murmurat un tânăr geniu deştept dintr-un ungher 
al încăperii, n-a văzut vreodată sufletul. 

— Nu, a fost pe dată de acord Bergman. Nici nu întâlneşti 
legile fizicii sau matematicii într-o cafenea. Sau înţelepciunea, 
sau nesăbuinţa, sau dorinţa, sau teama. Nimeni n-a luat încă un 
eşantion de bucurie sau de dor şi l-a pus într-o eprubetă. 


Dar cine este, tânărul meu prieten, cel care îţi vorbeşte în clipa 
asta? Sunt umorile lui Bergman? Splina lui? Poate că vorbeşte 
intestinul gros al lui Bergman? Cine a fost acela care, scuză-mă 
că spun asta, a lăţit zâmbetul acela deloc plăcut pe faţa ta? Nu 
era sufletul tău? Erau cartilajele tale? Sucurile tale gastrice? 

Altă dată a spus: 

— Ce ne aşteaptă după ce murim? Ni-i-i-meni nu ştie. In nici un 
caz nu ştie ceva care poate fi verificat sau demonstrat. 

Dacă vă spun în seara asta că aud uneori vocea morţilor şi că 
îmi pare mult mai limpede şi mai inteligibilă decât cele mai 
multe dintre vocile celor vii, sunteţi îndreptăţiţi să ziceţi că 
bătrânul ăsta a dat în mintea copiilor. Şi-a pierdut minţile de 
groaza morţii iminente. Aşadar, n-o să vă vorbesc în seara asta 
despre voci, în seara asta o să vorbesc despre matematică: dat 
fiind că ni-i-i-meni nu ştie dacă e ceva de cealaltă parte a morții 
noastre sau dacă nu este nimic, putem deduce din această 
completă ignoranță că şansele ca să fie ceva acolo sunt exact la 
fel de mari ca şansele să nu fie nimic. Cincizeci la sută pentru 
pieire şi cincizeci la sută pentru supravieţuire. Pentru un evreu 
ca mine, un evreu din Europa Centrală, din generaţia 
holocaustului nazist, o astfel de probabilitate a supravieţuirii nu 
e rea deloc. 

Gershom Scholem, prietenul şi rivalul lui Bergman, a fost şi el 
fascinat şi poate chiar chinuit de problema vieţii de după 
moarte. In dimineaţa în care i-au anunţat la radio moartea, am 
scris: 

Gershom Scholem a murit în noaptea asta. Şi acum ştie. 

Şi Bergman ştie acum. Şi Kafka. La fel şi mama şi tatăl meu. 

Şi prietenii şi cunoştinţele lor şi cei mai mulţi dintre bărbaţii şi 
femeile din acele cafenele, atât cei pe care i-am folosit ca să-mi 
spun singur poveşti, cât şi cei uitaţi cu desăvârşire. Cu toţii ştiu 
acum. Intr-o zi o să ştim şi noi. lar până atunci o să continuăm 
să culegem mici amănunte. Pentru orice eventualitate. 

Pe când eram în clasele a patra şi a cincea la Şcoala 
Tachkeinoni eram un copil de un naționalism înverşunat. Am 
scris un roman istoric în serial intitulat Sfârşitul domniei lui luda 
şi câteva poezii despre cucerire şi despre măreţia naţională, 
care semănau cu versurile patriotice ale bunicului Aleksandr şi 
voiau să imite marşurile naţionaliste ale lui Vladimir Jabotinski, 
cum este Imnul Beitar: „... Sângele dă-ţi, şi sufletul prinos! / 


Sporeşte ardoarea / l-un smârc nemişcarea / Al luptei noastre ţel 
e luminos!" Eram influenţat şi de cântecul partizanilor evrei din 
Polonia şi al răsculaților din ghetou: „... Sângele ni-l vărsăm, ce- 
are-a face? / Spiritul nostru cu fapte viteze-nfloreşte!" 

Şi de poeziile lui Saul Cernikovski pe care mi le citea adesea 
tata, cu patos tremurător în voce: „...un cânt de foc şi sânge! / 

Deci, sus pe deal, supune valea, şi tot ce vezi cu ochii - 
cucereşte!" Poezia care mă entuziasma cel mai tare era Ostaşii 
fără de nume, de Avraham Stern, alias Yair, conducătorul Bandei 
lui Stern. O recitam cu patos, dar în şoaptă, în pat, după ce 
eram trimis la culcare: „Suntem fără de nume ostaşi, libertăţii 
deplin cauzaşi; / împrejur umbra morții răsare. / Pe veci ne-am 
angajat în asalt necurmat - / Pân' la ultima noastră suflare... / 

In ziua în roşu-mbrăcată, cu sângele nostru scăldată / în a 
nopţii de chinuri fântână, / Peste oraşe ca şi peste sate, steagul 
nostru în vânt se va zbate / Căci dreptatea la luptă ne mână!" 

Torentele de sânge, pământ, foc şi fier mă îmbătau. Mă 
închipuiam iar şi iar căzând eroic pe câmpul de luptă, îmi 
închipuiam tristeţea şi mândria părinţilor mei, şi în acelaşi timp, 
fără vreo contradicţie, după moartea mea eroică, după ce 
savuram înlăcrimat entuziasmantele discursuri funebre rostite 
de Ben Gurion, Begin şi Uri Tsvi, după ce jeleam după mine şi aii 
miram cu emoție şi cu un nod în gât statuile de marmură şi 
cântecele de laudă în memoria mea, întotdeauna mă ridicam viu 
şi nevătămat din moartea temporară, scăldat în auto-admiraţie, 
mă numeam singur comandant suprem al forţelor ar mate 
israeliene şi îmi conduceam legiunile la eliberarea prin sânge şi 
foc a tot ceea ce viermele lui lacob cel efeminat şi crescut în 
diaspora nu cutezase să smulgă din mâinile duşmanului. 

Menachem Begin, legendarul comandant din ilegalitate, era în 
acea vreme cel mai mare dintre idolii copilăriei mele. Chiar şi 
mai devreme, în ultimul an al Mandatului Britanic, comandantul 
fără nume al mişcării ilegale îmi aprinsese imaginaţia. 

In minte îi vedeam forma învăluită în nori de triumf biblic. 

Mi-l închipuiam în cartierul lui general secret din râpele 
sălbatice ale Deşertului ludaic, desculţ, încins cu o curea de 
piele, aruncând scântei ca profetul Ilie printre stâncile Muntelui 
Cârmei, trimițând ordine din peştera lui retrasă prin nişte tineri 
cu înfăţişare nevinovată. Noapte după noapte braţul lui lung 
ajungea până în inima forţei britanice de ocupaţie, dinamitând 


cartiere generale şi instalaţii militare, trecând prin ziduri, 
aruncând în aer depozite de muniții, revărsându-şi mânia asupra 
fortăreţelor inamicului care era numit în afişele compuse de tata 
„duşmanul anglo-nazist", „Amalek", „perfidul Albion". (Mama a 
spus odată despre englezi: „Amalek sau nu, cine ştie dacă n-o 
să le ducem curând dorul.") 

După ce a fost întemeiat statul Israel, comandantul suprem al 
forţelor ilegale evreieşti şi-a părăsit în sfârşit ascunzătoarea, şi 
poza i-a apărut într-o zi în ziar, deasupra numelui: nu ceva eroic 
ca Ari Ben-Shimshon sau lvriahu Ben-Kedumin, ci Menachem 
Begin. Am fost şocat: numele Menachem Begin s-ar fi potrivit 
unui negustor de mărunţişuri vorbitor de idiş din strada 
Zephaniah sau unui tip cu dinţi de aur care confecţionează 
sbeitel-e şi corsete pe strada Geula. Mai mult, spre dezamăgirea 
mea, eroul copilăriei arăta în fotografia din ziar ca un bărbat 
şubred şi slăbănog, cu ochelari mari căţăraţi pe faţa palidă. Doar 
mustaţa stătea mărturie puterilor lui ascunse; însă după câteva 
luni mustaţa a dispărut. Chipul, vocea, accentul şi dicţia 
domnului Begin nu-mi aminteau de cuceritorii biblici ai 
Canaanului sau de luda Macabeul, ci de profesorii mei plăpânzi 
de la Şcoala Tachkemoni, care erau şi ei bărbaţi debordând de 
fervoare naționalistă şi de mânie dreaptă, însă din spatele 
eroismului lor izbucneau câteodată o ipocrizie nervoasă şi o 
acreală tăinuită. 

Şi într-o bună zi, mulţumită lui Menachem Begin, mi-am 
pierdut brusc dorinţa ca „sângele să-mi dau, şi sufletul prinos" şi 
de „să lupt pentru țelul luminos". Am abandonat ideea că „i-un 
smârc nemişcarea"; după o vreme am ajuns la părerea opusă. 

O dată la câteva săptămâni jumătate de Ierusalim se aduna la 
ora unsprezece, sâmbătă dimineaţa, ca să asculte discursurile 
înflăcărate ale lui Menachem Begin la adunările mişcării Herut 
din sala de conferinţe Edison, care era cea mai mare sală din 
oraş. Pe faţada ei erau afişe mari care anunțau apariţia iminentă 
a Operei Israelului, sub bagheta lui Fordhaus Ben-Zisi. Bunicul îşi 
punea cu această ocazie minunatul lui costum negru şi o 
cravată de satin bleu. Un triunghi de batistă albă răsărea din 
buzunarul de la piept ca un fulg de zăpadă într-un val de 
căldură. 

Când am intrat în sala de conferinţe, cu o jumătate de oră 
înainte de începerea adunării, şi-a ridicat pălăria în toate 


direcţiile, salutând, şi chiar s-a înclinat în faţa prietenilor săi. Am 
mers alături de bunicul, solemn şi frumos pieptănat, cu cămaşă 
albă şi pantofi lustruiţi, până la rândul al doilea sau al treilea, 
unde erau rezervate locuri de onoare pentru cei ca bunicul 
Aleksandr, membri ai comitetului de la lerusalim al „Mişcării 
Herut - fondată de Irgun, Organizaţia Militară Naţională". 

Ne-am aşezat între profesorul Yosef Yoel Rivlin şi domnul Eliahu 
Meridor sau între Doctorul Israel Sheib-Eldad şi domnul Hanocn 
Kalai, sau lângă domnul Isak Remba, redactorul ziarului Herut. 

Sala era deja plină până la refuz cu suporteri ai Irgunului şi 
admiratori ai legendarului Menachem Begin, aproape toţi 
bărbaţi, printre care părinţii multor dintre colegii mei de clasa de 
la Tachkemoni. Insă exista o linie fină de demarcaţie, invizibilă, 
între primele trei-patru rânduri, rezervate membrilor de frunte ai 
intelectualităţii, veteranilor din campaniile Frontului 

Naţional, activiştilor din mişcarea  revizionistă, foştilor 
comandanţi ai lrgunului, care veneau mai ales din Polonia, 
Lituania, Rusia albă şi Ucraina, şi gloata de sefarzi, bukharieni, 
yemeniţi, kurzi şi evrei din Alep care umpleau restul sălii. 
Aceasta gloată uşor de aţâţat umplea galeriile şi gangurile, se 
înghesuia în pereţi şi se revărsa în foaier şi în piaţa din faţa sălii 
de conferinţe. In primele rânduri vorbirea era naționalistă, 
vorbire revoluţionară cu înclinaţie către victoriile glorioase, şi 
citau din 

Nietzsche şi Mazzini, dar era o atmosferă dominantă mic- 
burgheză de bună-creştere şi curtoazie: pălării, costume şi 
cravate, etichetă şi un anumit formalism de salon, plin de 
înflorituri, care chiar şi atunci, la începutul anilor '50, avea un iz 
de mucegai şi naftalină. 

In spatele acestui miez se întindea un ocean de credincioşi 
adevăraţi şi înflăcăraţi, o gloată loială, devotată, de mici 
comercianţi, prăvăliaşi, muncitori, mulţi dintre ei cu calote, 
venind direct de la sinagogă ca să-l asculte pe eroul lor, 
conducătorul lor, domnul Begin, evrei îmbrăcaţi sărăcăcios, care 
munceau din greu, vibrând de idealism, cu inima fierbinte, 
supărăcioşi, uşor de aţâţat şi gălăgioşi. 

La începutul adunării au intonat cântece ale Beitar-ului şi la 
urmă au cântat imnul Mişcării şi imnul de stat, Hatikva. 

Scena era împodobită cu o mulţime de steaguri israeliene, o 
fotografie uriaşă a lui Vladimir Jabotinski, erau două rânduri 


perfect aliniate de membri ai Tineretului Beitar, strălucitori în 
uniformele lor şi cu cravate negre - tare mai râvneam să intru în 
rândurile lor când aveam să mă fac mai mare - şi lozinci 
mobilizatoare ca „Jotapata, Masada, Beitar!", „De te-oi uita, o, 
lerusalimule, fie ca mâna mea dreaptă să sece!" şi „Prin sânge şi 
foc ludeea s-a prăbuşit, prin sânge şi foc ludeea se va înălța 
iarăşi!". 

După câteva cuvântări „de încălzire" rostite de membrii 
comitetului filialei din lerusalim, toată lumea a părăsit deodată 
scena. Chiar şi cei din Tineretul Beitar au mărşăluit afară. 

Peste sala de conferinţe Edison s-a lăsat o tăcere profundă, 
evlavioasă, ca un foşnet uşor de aripi. Toţi ochii erau aţintiţi 
asupra scenei goale şi toate inimile erau pregătite pentru ce 
avea să vină. Această tăcere plină de aşteptare a durat destul 
de mult şi deodată ceva s-a mişcat în spatele scenei, cortina de 
catifea s-a despicat şi un bărbat scund şi slab, singur, a păşit 
grațios până la microfon şi a rămas în picioare în faţa publicului, 
cu capul aplecat modest, ca şi cum ar fi fost copleşit de propria 
sfială. De-abia după câteva secunde de tăcere pătrunsă de 
venerație s-au înălţat din public câteva aplauze şovăielnice, ca 
şi cum mulţimii nu-i venea să-şi creadă ochilor, ca şi cum ar fi 
fost buimăciţi, de fiecare dată, să descopere că Begin nu e un 
uriaş care aruncă pe gură flăcări, ci un bărbat firav, arătând 
aproape şubred. Dar pe dată au izbucnit în aplauze, iar în spate 
aplauzele s-au transformat rapid în urlete de afecţiune care au 
însoţit aproape întreg discursul lui Begin. 

Câteva secunde bărbatul a stat nemişcat, cu capul aplecat, cu 
umerii căzuţi, ca şi cum ar fi spus: „Nu merit aceste semne de 
aprobare", sau „Sufletul meu este înclinat până în praf sub 
povara iubirii voastre". Apoi şi-a întins braţele de parcă ar fi 
binecuvântat mulţimea, a zâmbit timid, a făcut linişte şi a 
început şovăielnic, ca un tânăr actor cuprins de trac: 

— Shabbat bun tuturor, fraţilor şi surorilor. Camarazilor evrei. 
Locuitori ai lerusalimului, veşnicul nostru oraş sfânt. 

Şi s-a oprit. Dintr-odată a spus liniştit, trist, aproape funebru: 

— Fraţilor şi surorilor. Acestea sunt zile triste pentru iubitul 
nostru stat tânăr. Zile din cale-afară de grele. Zile cumplite 
pentru noi toţi. 

Incetul cu încetul şi-a învins tristeţea, şi-a adunat puterile şi a 
continuat, încă liniştit, dar cu o forţă reţinută, ca şi cum dincolo 


de vălul calmului pândea o ameninţare înăbuşită, dar foarte 
gravă: 

— Din nou duşmanii noştri scrâşnesc din dinţi în întuneric şi 
urzesc răzbunare pentru înfrângerea ruşinoasă pe care i-am 
făcut să o sufere pe câmpul de luptă. Marile Puteri uneltesc 
iarăşi. Nu e o noutate. La fiecare generaţie sunt oameni ce se 
ridică împotriva noastră, să ne nimicească. Dar noi, fraţilor şi 
surorilor, îi vom înfrunta iarăşi. Aşa cum i-am înfruntat nu o dată 
sau de două ori, ci în multe rânduri în trecut. li vom înfrunta cu 
curaj şi dăruire. Cu capul sus. Niciodată, niciodată n-or să mai 
vadă națiunea asta în genunchi. Niciodată! Până la ultima 
generaţie! 

La cuvintele „Niciodată, niciodată" a ridicat vocea până la un 
strigăt răsunător scos din inimă, plin de vibrații îndurerate. 

De data asta publicul n-a strigat, ci a urlat cu turbare şi teamă. 

— Cel Veşnic al lui Israel, a spus el cu o voce liniştită, 
autoritară, ca şi cum tocmai s-ar fi întors de la o şedinţă 
operativă de la cartierul general al Celui Veşnic al lui Israel, 
Stânca lui Israel, se va înălța iarăşi şi va zădărnici şi va sfărâma 
toate urzelile duşmanilor noştri. 

Acum mulţimea era îmbătată de recunoştinţă şi de afecţiune, 
lucru pe care îl exprima scandând „Begin! Begin!" Şi eu am 
ţâşnit în picioare şi i-am urlat numele cu toată puterea pe care 
am reuşit s-o adun în vocea mea, care în acea vreme era în 
schimbare. 

— Cu o condiţie, a spus vorbitorul solemn, aproape aspru, 
ridicându-şi mâna, şi apoi s-a oprit, ca şi cum ar fi cântărit 
natura acestei condiţii şi s-ar fi întrebat dacă se cuvine sau nu 
să o împărtăşească publicului. O condiţie unică, crucială, vitală, 
fatidică. 

lar s-a oprit. Capul i s-a aplecat. Ca şi cum ar fi fost încovoiat 
de cumplita povară a condiţiei. Publicul asculta atât de 
concentrat, încât auzeam zumzetul ventilatoarelor de pe tavanul 
înalt al sălii. 

— Cu condiţia ca în fruntea noastră, fraţilor şi surorilor, să fie o 
conducere naţională şi nu o adunătură de evrei din ghetou 
panicaţi care se tem şi de umbra lor! Cu condiţia ca guvernul cel 
nevolnic - care ne face nevolnici -, înfrânt, defetist, demn de 
dispreţ al lui Ben Gurion să facă loc pe dată unui guvern 
evreiesc mândru şi cutezător, un guvern de criză care să ştie 


cum să-i facă pe duşmani să tremure de groază, întocmai cum 
armata noastră glorioasă, armata Israelului, aduce teamă şi 
tremur în inimile tuturor inamicilor Israelului, oriunde s-ar afla 
ei! 

La aceste vorbe tot publicul a clocotit şi a părut că-şi sfărâmă 
malurile. Pomenirea „guvernului demn de dispreţ al lui Ben 
Gurion" a stârnit fornăieli de ură şi dispreţ din toate părţile. De 
la una dintre galerii cineva a strigat răguşit „Moarte 
trădătorilor!", şi din alt colţ al sălii s-a înălţat scandarea 
sălbatică „Begin prim-ministru, Ben Gurion du-te acasă!" 

Însă vorbitorul i-a făcut să tacă şi a declarat lent, calm, ca un 
profesor care îşi dojeneşte elevii: 

— Nu, fraţilor şi surorilor. Nu aceasta este calea. Strigătele şi 
violenţa nu sunt calea cea dreaptă, ci alegerile paşnice, pline de 
respect, democratice. Nu cu metodele acelor roşii, nu cu 
înşelăciune şi huliganism, ci cu purtarea integră şi demnă pe 
care am învăţat-o de la marele nostru mentor Vladimir 
Jabotinski. Curând o să-i vedem cum îşi iau tălpăşiţa, nu cu ură 
între fraţi, nu cu răzmeriţă, ci cu dispreţ rece. Da, o să-i facem 
pe toţi să-şi ia tălpăşiţa pe cei care vând pământul patriei 
noastre şi pe cei care şi-au vândut sufletele lui Stalin. 
Înfumuraţii ăia din kibbutzuri, şi tiranii aroganţi, condescendenţi, 
din Histadrutul bolşevic, toţi Jdanovii meschini laolaltă cu tâlharii 
cei mari. Afară cu ei! Nu ne tot împuiază ei urechile cu munca 
manuală şi asanarea mlaştinilor? Păi, foarte bine. O să-i 
trimitem, cu ma-a-are respect, să facă nişte muncă manuală. Au 
uitat demult ce înseamnă vorba muncă. Va fi interesant să 
vedem dacă vreunul dintre ei mai ştie să ţină o cazma! Noi, 
fraţilor şi surorilor, o să facem o treabă bună cu asanarea 
mlaştinilor - foarte curând, fraţilor şi surorilor, foarte curând, 
aveţi un pic de răbdare - o să asanăm o dată pentru totdeauna 
mlaştina acestui guvern laburist! O dată pentru totdeauna, 
fraţilor şi surorilor! 

O să o asanăm definitiv, ireversibil! Acum repetaţi după mine, 
oameni buni, ca un singur om, tare şi limpede, acest jurământ 
solemn: O dată pentru totdeauna! O dată pentru totdeauna! 

O dată pentru totdeauna! lreversibil! lreversibil! lreversibil! 

Mulțimea a înnebunit. Şi eu. Ca şi cum am fi devenit cu toţii 
celule ale unui singur trup uriaş, arzând de mânie, clocotind de 
indignare. 


Şi acesta este punctul în care s-a întâmplat. Căderea. Izgonirea 
din rai. Domnul Begin a vorbit mai departe despre războiul 
iminent şi despre cursa înarmărilor care se desfăşura în întreg 
Orientul Mijlociu. Insă domnul Begin vorbea ebraica generaţiei 
sale şi era evident că nu ştia de schimbările de sens. O linie de 
demarcaţie îi separa pe cei sub vârsta de aproximativ douăzeci 
şi cinci de ani, care crescuseră în Israel, de cei peste această 
vârstă sau care învăţaseră ebraica din cărţi. Cuvântul care 
pentru domnul Begin, ca şi pentru alţii din generaţia sa, din 
toate partidele, însemna „armă", pentru noi ceilalţi însemna 
organul sexual masculin şi nimic altceva. lar verbul lui, „a 
înarma", însemna pentru noi acţiunea corespunzătoare. 

Domnul Begin a luat câteva înghiţituri de apă, a privit atent 
publicul, a dat din cap de câteva ori, ca şi cum şi-ar fi dat singur 
dreptate sau s-ar fi plâns şi, cu o voce răguşită, acuzatoare, ca 
un procuror care înşiră nişte acuzaţii incontestabile, s-a lansat în 
tiradă: 

— Preşedintele Eisenhower i-o trage regimului Nasser! 
Bulganin i-o trage lui Nasser! Guy Mollet şi Anthony Eden i-o 
trag lui Nasser! 

Intreaga lume le-o trage duşmanilor noştri arabi zi şi noapte! 

Pauză. Vocea i s-a umplut de ură şi dispreţ: 

— Dar cine i-o va trage guvernului Ben Gurion? 

O tăcere uluită s-a lăsat peste sală. Însă domnul Begin n-a 
observat. Şi-a înălţat vocea şi a croncănit triumfător: 

— Dacă eu aş fi prim-ministru astăzi - toată lumea, toată 
lumea ne-ar trage-o nouă!! Toa-tă lu-mea!! 

S-au auzit câteva aplauze slabe de la askenazii din primele 
rânduri. Însă restul celor din mulţimea imensă şovăiau, părând 
că nu-şi pot crede urechilor sau poate că erau șocați. În acel 
moment de tăcere stânjenită numai un copil naţionalist, un copil 
de doisprezece ani care era implicat politic până în vârful 
unghiilor, un beginit devotat cu cămaşă albă şi pantofi bine 
lustruiţi, nu a reuşit să se abţină şi a izbucnit în râs. 

Copilul încerca din răsputeri să-şi stăpânească râsul, îi venea 
să intre în pământ de ruşine, însă râsul lui contorsionat, isteric, 
era de neoprit: era un râs sugrumat, aproape cu lacrimi, un râs 
răguşit cu urlete stridente, un râs care semăna cu suspinul şi cu 
sufocarea. 


Priviri îngrozite şi alarmate îl aţinteau din toate părţile. De 
fiecare parte sute de degete erau apăsate pe sute de buze, în 
vreme ce-l şâşâiau şi ştştâiau. Ruşine! Scandal! Personajele 
importante din jur se uitau mânioase, cu reproş, la bunicul 
Aleksandr care era oripilat. Copilul avea impresia că departe, în 
fundul sălii, un râs turbulent a răsunat ca un ecou, urmat de 
altul. Dar acele râsete, dacă au fost cu adevărat, izbucniseră în 
suburbiile îndepărtate ale naţiunii, în vreme ce izbucnirea lui 
explodase în mijlocul celui de-al treilea rând, care era plin de 
veterani din Beitar şi demnitari din Herut, cu toţii personaje 
bine-cunoscute şi respectabile. 

Şi acum vorbitorul l-a observat şi şi-a întrerupt discursul; 
aştepta răbdător, cu un zâmbet indulgent, plin de tact, în vreme 
ce bunicul Aleksandr, roşu la faţă şi clocotind ca un om a cărui 
lume s-a prăbuşit în jurul lui, a înşfăcat urechea copilului, l-a 
ridicat furios în picioare şi l-a târât de ureche, în faţa întregului 
rând al treilea, în faţa înghesuiţilor iubitori ai patriei din 
lerusalim, zbierând disperat în vreme ce smucea şi trăgea. (Cam 
aşa trebuie să fi fost târât bunicul Aleksandr însuşi până la 
rabinul din New York de către formidabila bunică Shlomit atunci 
când, după ce se logodise cu ea, s-a îndrăgostit brusc de altă 
doamnă pe vapor, în drum către America.) 

Şi după ce toţi trei au ieşit din sala de conferinţe Edison, cel 
care târa, clocotind de furie, cel care era târât, înecându-se şi 
râzând cu lacrimi, şi sărmana ureche care de-acum se făcuse 
roşie ca sfecla, bunicul şi-a ridicat mâna dreaptă şi mi-a tras 
tata-marele unei palme pe obrazul drept, apoi şi-a ridicat mâna 
stângă şi m-a pălmuit pe celălalt obraz cu toată puterea urii lui 
pentru stânga şi, pentru că era atât de mult de dreapta, mi-a 
mai dat o palmă pe cel drept, nu o palmă diasporică slabă, 
slugarnică, în spiritul viermelui lui lacob, ci o cutezătoare, 
şoimană, pa triotică palmă, mândră, magnifică şi furioasă. 

Jotapata, Masada şi Beitar pierduseră: poate că se vor înălța 
iar cu adevărat în glorie şi putere, însă fără mine. Cât despre 

Mişcarea Herut şi partidul Likkud, au pierdut pe cineva care ar 
fi putut deveni un mic moştenitor al lor, un orator înflăcărat, 
poate că un membru elocvent al Knessetului sau chiar un 
ministru-adjunct fără portofoliu. 

De atunci nu m-am mai amestecat niciodată cu încântare într- 
o mulţime extatică şi n-am mai fost o moleculă oarbă a unui 


trup gigantic suprauman. Dimpotrivă, am prins o frică morbidă 
de mulţimi. Versul „l-un smârc nemişcarea" îmi pare acum 
dovada unei maladii periculoase, larg răspândite. In expresia 
„foc şi sânge" pot simţi gustul sângelui şi mirosi carnea 
omenească arsă. Ca pe câmpiile de la nord de Sinai în timpul 
Războiului de Şase Zile şi printre tancurile în flăcări de pe 
înălțimile Golan în Războiul de Yom Kippur. 

Autobiografia profesorului Klausner, unchiul Joseph, din care 
m-am inspirat pentru cele scrise aici despre istoria familiei 

Klausner, se numeşte Calea mea către renaştere şi mântuire. 

In acea sâmbătă, în vreme ce blândul bunic Alexandru, fratele 
unchiului Joseph, mă târa de ureche afară făcând nişte zgomote 
care sunau a suspine de groază şi de nebunie, se pare că am 
început să fug de renaştere şi de mântuire. Încă mai fug. 

Însă nu era singurul lucru de care am fugit. Sufocarea vieţii din 
acel subsol, între tata şi mama şi între ei doi şi toate acele cărţi, 
ambițiile, dorul reprimat, refuzat, de Rovno şi Vilna, de o Europă 
întrupată într-un cărucior negru pentru servit ceaiul şi şervete 
strălucitor de albe, povara ratării vieţii lui, rănile ei, ratări pe 
care eu eram însărcinat tacit cu responsabilitatea de a le 
preface în victorii când va veni vremea, toate acestea mă 
apăsau atât de tare, încât aş fi vrut să fug. In alte vremuri, 
tinerii părăseau casa părintească şi mergeau să se regăsească - 
sau să se piardă - în Eilat sau în Deşertul Sinai, mai apoi la New 
York sau Paris, şi mai târziu în ashramuri din India sau jungle din 

America de Sud, sau în Himalaia (unde merge copilul singur la 
părinţi, Rico, din cartea mea Aceeaşi mare, după moartea 
mamei lui). Însă la începutul anilor '50 polul opus apăsării din 
casa părintească era kibbutzul. Acolo, departe de lerusalim, 
„peste dealuri şi hăt departe", în Galileea, Sharon, Negev sau în 
Văi - aşa ne închipuiam la Ierusalim în acea vreme - se năştea o 
nouă rasă aspră de pionieri, puternici, serioşi, dar nu complicati, 
laconici, putând să ţină un secret, în stare să se lase purtaţi de 
valul turbulent al dansului ameţitor, dar putând şi să fie 
singuratici şi gânditori, potriviţi pentru viaţa pe câmpuri şi sub 
pânza cortului: tineri şi tinere plini de forţă, gata pentru orice soi 
de muncă grea, şi totuşi cu o viaţă culturală şi intelectuală 
bogată şi cu sentimente delicate, reţinute. Voiam să fiu ca ei, ca 
să nu fiu ca tata sau ca mama sau ca oricare dintre acei 
cărturari refugiaţi mohorâţi de care era plin lerusalimul evreiesc. 


După o vreme m-am înscris în mişcarea cercetaşilor, ai cărei 
membri intenționau în acea vreme să se înscrie la terminarea 
şcolii în Nahal, formațiunea militară specializată în crearea de 
noi kibbutzuri de-a lungul graniţei, şi să continue „munca, 
apărarea şi kibbutzul". Tatei nu i-a căzut bine, dar pentru că 
râvnea să fie un liberal adevărat s-a mulţumit să observe cu 
tristeţe: „Mişcarea cercetaşilor. Prea bine. Aşa să fie. De ce nu. 
Dar kibbutzul? Kibbutzul e pentru oameni simpli şi puternici, şi 
tu nu eşti nici una, nici alta. Eşti un copil talentat. ŞI 
individualist. 

Cu siguranţă că ar fi mai bine ca atunci când vei fi mare să 
slujeşti ţara noastră dragă cu talentele tale, nu cu muşchii. Care 
nu sunt prea dezvoltați." 

Mama era pe atunci departe. Ne întorsese spatele. 

Şi am fost de acord cu tata. De aceea m-am silit să mănânc de 
două ori mai mult şi să-mi întăresc muşchii nevolnici prin 
alergare şi gimnastică. 

După trei sau patru ani, după moartea mamei şi recăsătorirea 
tatei, în kibbutzul Hulda, într-o dimineaţă de sâmbătă, la patru şi 
jumătate, i-am spus lui Ephraim Avneri despre Begin şi arme. Ne 
trezisem devreme pentru că fusesem puşi să culegem mere. 
Aveam cincisprezece sau şaisprezece ani. Ephraim Avneri, la fel 
ca ceilalţi care au fondat Hulda, avea patruzeci şi ceva de ani, 
dar el şi prietenii săi erau numiţi - de noi, şi îşi ziceau chiar între 
ei - „bătrânii". 

Ephraim a ascultat istorisirea şi a zâmbit, dar timp de un minut 
a părut să nu priceapă care e poanta, pentru că şi el aparţinea 
generaţiei pentru care „înarmarea" era o chestiune cu tancuri şi 
puşti. După un moment a zis: 

— A, da, îmi dau seama, Begin vorbea despre „înarmare" 

cu arme şi tu ai luat-o în sensul argoului. Chiar că e destul de 
hazliu. Dar ascultă aici, tinere prieten (stăteam pe scări, pe 
părţile opuse ale aceluiaşi copac, vorbind în vreme ce culegeam, 
însă frunzişul ne împiedica să ne vedem unul pe altul), mi se 
pare că nu te-ai prins de poanta principală. Treaba atât de hazlie 
cu ei, Begin şi toată gaşca lui gălăgioasă, nu este că folosesc 
cuvântul „armă", ci felul în care folosesc cuvintele în general. Ei 
împart totul în „evreiesc diasporic slugarnic", pe de o parte, şi 
„evreiesc viril", pe de altă parte. Nu observă cât de evreiesc 
diasporică este însăşi împărţirea. Toată obsesia lor copilărească 


a paradelor militare, a machismului găunos şi a armelor vine 
drept din ghetou. 

Apoi a adăugat, spre marea mea surprindere: 

— În esenţă e un om bun, Begin ăla. Demagog, ce-i drept, dar 
nu fascist sau din cei care aţâţă la război. Dimpotrivă, e un om 
mai degrabă moale. De o mie de ori mai moale ca Ben Gurion. 
Ben Gurion e tare ca granitul, dar Menahem Begin e făcut din 
carton. Şi e tare demodat, Begin. Tare anacronic. 

Un soi de yeshiva bocher perimat care crede că dacă noi, 
evreii, începem să strigăm cât ne ţin bojocii că nu suntem aşa 
cum obişnuiau să fie evreii, nu suntem turmă pentru abator, nu 
suntem nevolnici, ci dimpotrivă, acum suntem periculoşi, acum 
suntem lupi îngrozitori, atunci toate adevăratele animale de 
pradă o să se sperie de noi şi o să ne dea tot ce poftim, o să ne 
lase nouă întreaga ţară, o să ne lase să luăm toate locurile 
sfinte, să înghiţim Transiordania, şi o să mai fim şi trataţi cu 
respect şi admiraţie de întreaga lume civilizată. Ei, Begin şi 
fârtaţii lui, vorbesc de dimineaţa până seara despre putere, dar 
n-au nici cea mai mică ideea ce e puterea, din ce e ea făcută, 
care sunt slăbiciunile ei. La urma urmei, în putere e şi ceva 
foarte primejdios pentru cel ce o are. N-a zis odată ticălosul ăla 
de Stalin [sic] că religia e opiul maselor? Ei pine, ascultă un pic 
aici la moşu': îţi zic eu că puterea e opiul claselor conducătoare. 

Şi nu numai al claselor conducătoare. Puterea e opiul întregii 
omeniri. Puterea e ispita diavolului, aş zice, dacă aş crede în 
diavol. De fapt, chiar cred un pic în el. Ei pine, unde 
rămăsesem? (Ephraim şi unii dintre camarazii lui galiţieni 
pronunţau întotdeauna „pine" în loc de „bine".) Vorbeam de 
Begin şi râsul tău zdravăn. Ai râs de el în ziua aceea dintr-un 
motiv greşit, flăcăule. Ai râs de el pentru că vorba „armă" poate 
fi luată în mai multe feluri. Ei pine, aşa să fie. Dar ştii de ce ar fi 
trebuit să râzi cu adevărat? N-ar fi trebuit să râzi de „înarmare", 
ci pentru că Menachem Begin chiar crede că, dacă ar fi el prim- 
ministru cu toţii, lumea întreagă, i-ar părăsi pe dată pe arabi şi 
ar trece de partea lui. De ce? De ce ar face ei asta? Pentru ce? 

Pentru ochii lui frumoşi? Pentru vorbirea lui şlefuită? In 
memoria lui Jabotinski, poate? Ar fi trebuit să te ţii cu mâinile de 
burtă râzând de el, pentru că asta e exact politica după care se 
dădeau în vânt pierde-vară ăia din ştetl. Cât e ziulica de lungă 


şedeau lângă sobă în casa de învăţătură şi făceau soiul ăsta de 
politică. Gesticulau cu degetele mari, ca învățătorii talmudici: 

„Mai întâi trimitem o delegaţie la Ţarul Nicolae, o delegaţie 
importantă, care o să-i vorbească foarte frumos şi o să-i promită 
ţarului că-i aranjăm ceea ce vrea Rusia mai mult ca orice, o 
ieşire la Mediterana. Apoi îi cerem Ţarului ca în schimb să pună 
o vorbă bună pentru noi la prietenul său, Kaizerul Wilhelm, aşa 
încât Ţarul să-l facă pe Kaizerul ăsta să-i spună bunului său 
prieten, Sultanul Turciei, să le dea evreilor pe loc, fără cârteală, 
întreaga Palestina, de la Eufrat la Nil. Doar apoi, când am 
rezolvat întreaga mântuire o dată pentru totdeauna, putem 
hotărî, după cum avem chef, dacă Ponia (aşa-i ziceam noi 
Ţarului Nicolae) merită să ne ţinem de cuvânt şi să-i dăm o 
ieşire la 

Mediterana, sau nu." Dacă ai terminat cumva acolo, ei pine, 
hai să mergem amândoi să ne golim coşurile în container şi să 
trecem la pomul următor. Pe drum putem vedea dacă Alee sau 
Alioşka şi-au amintit să ia cu ei o carafă cu apă, ori o să 
trebuiască să mergem să ne plângem Ţarului Nicolae. 

Peste un an sau doi clasa mea participa deja la gărzile de 
noapte în Hulda; învăţasem la antrenamentul premilitar să 
folosim o puşcă. Erau nopţile cu fedaini şi raiduri de represalii 
dinaintea campaniei din Sinai din 1956. Aproape în fiecare 
noapte fedainii atacau un moshav, un kibbutz sau suburbia unui 
oraş, aruncau în aer case cu oamenii dinăuntru, împuşcau sau 
aruncau grenade de mână prin ferestrele oamenilor şi lăsau în 
urma lor mine. 

La zece zile o dată era rândul meu să fac de gardă de-a lungul 
gardului ce înconjura kibbutzul, care era la doar vreo patru 
kilometri de linia de armistițiu dintre Israel şi lordania, la Latrun. 
In fiecare oră mă furişam în clubul pustiu, încălcând 
regulamentul, ca să ascult ştirile de la radio. Retorica fariseică, 
eroică, a societăţii asediate domina acele transmisii, aşa cum 
domina educaţia noastră din kibbutz. Nimeni nu folosea în acea 
vreme cuvântul „palestinieni" - li se zicea „terorişti", „fedaini", 
„duşmanul" sau „refugiaţi arabi însetaţi de răzbunare". 

Intr-o seară de iarnă m-am nimerit de gardă cu Ephraim 
Avneri. Purtam bocanci, uniforme de camuflaj uzate şi pălării de 
lână aspră. Plescăiam prin noroi de-a lungul gardului din spatele 
magaziilor şi staulelor. O duhoare de coji de portocale care 


fermentau, de la siloz, se amesteca cu alte mirosuri agricole: 
compost, paie putrezinde, aburi calzi dinspre ţarcurile cu oi, praf 
cu miros de pene din coteţele de găini. L-am întrebat pe 
Ephraim dacă a omorât vreodată, în Războiul de Independenţă 
sau în timpul tulburărilor din anii '30, pe careva dintre ucigaşii 
ăia. 

In întuneric nu puteam vedea faţa lui Ephraim, dar era o 
limpede ironie subversivă, o ciudată tristeţe sarcastică în vocea 
lui când a răspuns, după a scurtă tăcere meditativă: 

— Ucigaşi? Dar la ce te aşteptai de la ei? Din punctul lor de 
vedere noi suntem extratereştri care am aterizat în ţara lor şi le- 
am încălcat proprietatea, am pus treptat gheara pe părţi din ea 
şi, în vreme ce le jurăm că am venit aici ca să-i scăldăm în tot 
soiul de bunătăţi - să-i vindecăm de tenie şi trahomă, să-i 
eliberăm de înapoiere, ignoranță şi oprimare feudală -, am 
înşfăcat cu viclenie din ce în ce mai mult din ţara lor. Ei pine, ce- 
ţi închipuiai? Că o să ne pupe mâinile? Că o să ne iasă în cale cu 
surle şi trâmbiţe? Că o să ne înmâneze cu plecăciuni cheile 
întregii ţări doar pentru că strămoşii noştri au trăit aici cândva? 
E de mirare că au ridicat armele împotriva noastră? 

Şi acum, că am avut o victorie zdrobitoare asupra lor şi sute de 
mii dintre ei trăiesc în tabere de refugiaţi - ce, te aştepţi să 
sărbătorească împreună cu noi şi să ne ureze noroc? 

Am fost şocat. Chiar dacă mă îndepărtasem mult de retorica 
Herutului şi de familia Klausner, eram încă un produs conformist 
al unei educaţii sioniste. Vorbele lui Ephraim care răsunau în 
noapte m-au uimit şi chiar m-au înfuriat. Pe atunci acest fel de 
gândire era considerat trădare. Eram atât de uluit, încât l-am 
întrebat sarcastic: 

— In cazul ăsta ce faci aici cu puşca în mână? De ce nu 
emigrezi? Sau să-ţi iei puşca şi să lupţi de partea lor? 

Îl puteam auzi zâmbind în întuneric: 

— De partea lor? Dar partea lor nu mă vrea. Nicăieri în lume 
nu mă vor. Nimeni pe lume nu mă vrea. Asta e toată problema. 

Se pare că sunt prea mulţi ca mine în orice ţară. Asta e 
singurul motiv pentru care sunt aici. Asta e singurul motiv 
pentru care am o puşcă, pentru ca să nu-mi dea un şut în spate 
de aici aşa cum mi-au dat şuturi în spate de peste tot. Dar n-o 
să mă auzi folosind cuvântul „ucigaşi" în legătură cu arabii care 
şi-au pierdut satele. Cel puţin, nu cu uşurinţă. Despre nazişti, da. 


Despre Stalin, la fel. Şi despre oricine fură pământul altor 
oameni. 

— Nu reiese oare din ce spui că şi noi am furat pământul altor 
oameni? Dar n-am trăit noi aici acum două mii de ani? 

N-am fost alungaţi de aici? 

— Uite cum stă treaba, a spus Ephraim. E foarte simplu. 

Unde e ţara evreilor, dacă nu aici? în adâncul mării? Pe lună? 

Sau poporul evreu o fi singurul popor de pe lume care nu 
merită să aibă o ţărişoară a lui? 

— Şi cum rămâne cu ce am luat de la ei? 

— Ei pine, poate oi fi uitat că în '48 au încercat să ne omoare 
pe toţi? Atunci, în '48, a fost un război cumplit şi ei înşişi au pus 
problema simplu, ori ei, ori noi, şi noi am câştigat şi am luat 
pământul de la ei. Nu-i nimic cu care să te mândreşti! însă, dacă 
ne-ar fi învins în '48, am fi avut şi mai puţin de ce să ne 
mândrim: ei n-ar mai fi lăsat în viaţă nici un evreu. Şi e adevărat 
că azi nu mai e picior de evreu în sectorul lor. Dar asta e esenţa: 
pentru că am luat ce am luat de la ei în '48 avem ceea ce avem 
acum. Şi pentru că acum avem ceva, nu mai trebuie să luăm 
nimic de la ei. Asta e. Şi asta e întreaga diferenţă între mine şi 
domnul Begin al tău: dacă luăm şi mai mult de la ei într-o zi, 
acum, că avem deja ceva, va fi un mare păcat. 

— Şi dacă fedainii apar aici, acum? 

— Dacă apar, a oftat Ephraim, ei pine, nu ne rămâne decât să 
ne trântim în noroi şi să tragem. Şi o să facem pe dracu-n patru 
ca să tragem mai bine şi mai iute ca ei. Dar n-o să tragem în ei 
pentru că sunt un neam de ucigaşi, ci pentru simplul motiv că şi 
noi avem dreptul să trăim şi pentru simplul motiv că şi noi avem 
dreptul la o ţară a noastră. Nu numai ei. Şi acum, mulţumită ţie, 
uite-mă vorbind ca Ben Gurion. Acum, cu îngăduinţa ta, mă duc 
în staul să fumez în tihnă, iar tu să fii cu ochii în patru aici până 
mă întorc. Fii cu ochii în patru pentru amândoi. 

La câţiva ani după această conversaţie nocturnă, cu opt sau 
nouă ani după ce Menachem Begin şi tabăra lui m-au pierdut în 
sala de conferinţe Edison, l-am întâlnit pe David Ben Gurion. 

In vremea aceea era prim-ministru şi Ministrul Apărării, dar era 
considerat de mulţi „marele om al vremii sale", fondatorul 
statului, marele învingător în Războiul de Independenţă şi în 
Campania Sinai. Duşmanii săi îl urau şi ridiculizau cultul 
personalităţii care îl înconjura, în vreme ce admiratorii săi îl 


vedeau deja ca „Părintele Neamului", un soi de amestec 
miraculos între regele David, luda  Macabeul, George 
Washington, Garibaldi, un Churchill evreu şi chiar Mesia al lui 
Dumnezeu Atotputernicul. 

Ben Gurion se vedea pe sine nu doar ca un om de stat, ci şi - 
poate că în primul rând - ca un gânditor original şi mentor 
intelectual. A învăţat singur greaca, pentru a-l citi pe Platon în 
original, s-a scufundat în Hegel şi Marx, s-a interesat de budism 
şi de gândirea extrem-orientală şi l-a studiat pe Spinoza atât de 
profund, încât se considera un spinozist. (Filozoful Isaiah Berlin, 
un bărbat cu mintea ascuţită ca briciul, pe care Ben Gurion 
obişnuia să-l ia cu el când dădea iama prin librăriile din Oxford 
în căutare de cărţi de filozofie, pe când era deja prim-ministru, 
mi-a spus odată: „Ben Gurion s-a dat peste cap să treacă drept 
intelectual. Treaba asta s-a bazat pe două greşeli. Prima, el 
credea, greşit, că Chaim Weizmann era intelectual. A doua, 
credea, de asemenea, tot greşit, că Jabotinski era intelectual." 

Astfel, Isaiah Berlin a ucis fără milă trei păsări de vază cu o 
singură piatră isteaţă.) 

Din când în când prim-ministrul Ben Gurion umplea 
suplimentul de weekend al lui Davar cu lungi reflecţii teoretice 
pe teme filozofice. Odată, în ianuarie 1961, a publicat un eseu în 
care susţinea că egalitatea între oameni e imposibilă, cu toate 
că ei pot ajunge la un anumit grad de fraternitate. 

Considerându-mă un apărător al valorilor kibbutzului, am 
aşternut un răspuns scurt în care am afirmat, cu cuvenită 
modestie şi respect, că tovarăşul Ben Gurion se înşală! Când a 
apărut, articolul meu a stârnit mare mânie în kibbutzul Hulda. 

Membrii lui erau înfuriaţi de impertinenţa mea: „Cum cutezi să 
nu fii de acord cu Ben Gurion? " 

Insă după numai patru zile porţile Raiului mi s-au deschis: 

Părintele Neamului a coborât din înălțimile lui şi a catadicsit să 
publice un răspuns lung şi curtenitor la articolul meu; întins pe 
câteva coloane ce săreau în ochi, apăra părerile „marelui om al 
vremii sale" împotriva criticii celui mai umil dintre umili. 

Aceiaşi membri ai kibbutzului care cu doar câteva zile înainte 
voiau să mă trimită în vreo instituţie de reeducare din cauza 
impertinenţei mele acum zâmbeau cu gura până la urechi şi se 
grăbeau să-mi strângă mâna sau să mă bată pe spate: „Ei pine, 
ai reuşit! Ai ajuns nemuritor! Numele tău o să fie într-o zi în 


indexul culegerii de scrieri ale lui Ben Gurion! Şi acolo o să fie şi 
numele kibbutzului Hulda, mulţumită ţie!" 

Însă Epoca Miracolelor de-abia începuse. 

După câteva zile a venit convorbirea telefonică. 

N-a venit la mine - nu aveam încă telefon în odăiţele noastre -, 
ci la oficiul poştal al kibbutzului. Bella P., o membră veterană 
care se nimerise să fie la poştă în acel moment, a venit în goana 
mare la mine, palidă şi tremurând ca frunza, aşa de tulburată de 
parcă tocmai ar fi văzut carele zeilor învăluite în flăcări, şi mi-a 
spus, ca şi cum ar fi fost ultimele ei cuvinte, că secretarul prim- 
ministrului-şi-ministrului-apărării m-a convocat a doua zi 
dimineaţa devreme, exact la ora şase, la biroul ministrului 
apărării, la Tel Aviv, pentru o întâlnire personală cu prim- 
ministrul-şi-ministrul-apărării, la invitaţia personală a lui David 
Ben Gurion. Pronunţa cuvintele „prim-ministrulşi-ministrul- 
apărării" de parcă ar fi zis „Cel Preasfânt Binecuvântat Fie El". 

Acum a fost rândul meu să pălesc. Mai întâi că eram încă în 
uniformă, eram soldat înrolat, sergent-major în armată, şi mă 
temeam un pic că încălcasem vreo normă sau regulă când mă 
lansasem într-o dispută ideologică în coloanele ziarului cu 
comandantul meu suprem. In al doilea rând, nu aveam nici o 
încălţăminte în afară de bocancii mei militari cu ţinte. Cum să 
mă arăt în faţa prim-ministrului-şi-ministrului-apărării? In 
sandale? In al treilea rând, era absolut imposibil să ajung la 

Tel Aviv la şase şi jumătate dimineaţa: primul autobuz din 
kibbutzul Hulda nu pornea decât la şapte şi nu ajungea la Staţia 
Centrală de Autobuze decât la opt şi jumătate, asta dacă aveam 
noroc. 

Aşa că am petrecut toată noaptea rugându-mă în sinea mea să 
vină o catastrofă: război, cutremur, atac de cord - al lui sau al 
meu, oricare ar fi fost bun. 

lar la patru şi jumătate mi-am lustruit pentru a treia oară 
bocancii cu ţinte, i-am încălţat şi am legat strâns şireturile. 
Purtam pantaloni civili kaki bine călcaţi, o cămaşă albă, un 
pulover şi un vindiac. Am ieşit la şoseaua principală şi printr-un 
miracol am reuşit să găsesc o ocazie şi am ajuns, pe jumătate 
leşinat, la biroul ministrului apărării. Acesta nu era în 
monstruoasa clădire a ministerului apărării, înţesată de antene, 
ci într-o curte din spate, într-o cabană fermecătoare, idilică, în 
stil bavarez, cu două etaje, cu acoperiş de ţiglă roşie şi învelită 


de o plantă căţărătoare verde, construită în secolul al XIX-lea de 
templierii germani care au fondat o colonie agricolă liniştită în 
nisipurile de la nord de Jaffa şi în cele din urmă au fost azvârliţi 
din ţară de englezi la începutul celui de-al Doilea Război 
Mondial. 

Secretarul cel amabil mi-a ignorat trupul tremurător şi gâtul 
teapăn; m-a instruit rapid, cu o căldură aproape intimă, de parcă 
ar fi uneltit cu mine în spatele divinității din odaia învecinată: 

— Bătrânul, a început el, folosind porecla afectuoasă care era 
folosită pe larg de când Ben Gurion avea cincizeci de ani, are în 
aceste zile, mă-nţelegi, cum să-i zicem, o tendinţă să se lase 
prins în lungi conversații filozofice. Însă timpul lui, sunt sigur că 
îţi închipui, e ca praful de aur. Incă se mai ocupă el însuşi practic 
de toate treburile statului, de la pregătirile de război şi relaţiile 
cu marile puteri până la greva poştaşilor. Desigur, ai să execuţi o 
retragere plină de tact după douăzeci de minute, aşa încât să 
putem salva cumva programul lui pentru restul zilei. 

Nu exista pe lume vreun lucru pe care să mi-l doresc mai aprig 
decât să „execut o retragere plină de tact", nu după douăzeci de 
minute, ci chiar atunci. Pe loc. Doar gândul că Atotputernicul 
însuşi era acolo, în persoană, chiar în spatele uşii aceleia 
cenuşii, şi că peste un minut o să fiu în puterea sa, aproape că 
mă făcea să leşin de venerație şi groază. 

In aşa măsură, încât secretarul n-a avut de ales, a trebuit să 
mă împingă cu blândeţe de la spate în Sfânta Sfintelor. 

Uşa s-a închis în spatele meu şi am rămas acolo, tăcut, cu 
spatele lipit de uşa pe care intrasem, cu genunchii tremurându- 
mi. Biroul regelui David era o încăpere obişnuită, cu puţină 
mobilă, doar un pic mai mare decât una dintre odăile noastre 
modeste din kibbutz. In faţa mea era o fereastră acoperită cu o 
perdea rustică, adăugând puţină lumină naturală celei electrice. 
La dreapta şi la stânga ferestrei era câte un fişier de metal. 

Un birou mare, acoperit cu sticlă, era în mijlocul încăperii, 
ocupând aproape un sfert din spaţiu; pe el se aflau trei sau 
patru teancuri de cărţi, reviste şi ziare, precum şi diferite hârtii 
şi dosare, unele deschise şi altele închise. De o parte şi de alta a 
biroului era câte un scaun de birou cenuşiu, din metal, din cele 
pe care le poţi vedea zilnic în orice birou administrativ sau 
militar, din cele pe al căror fund scria întotdeauna „Proprietatea 
Statului Israel". In încăpere nu erau alte scaune. Un perete 


întreg, din tavan până la podea şi de la un colţ la altul era 
ocupat de o hartă mare a întregului bazin mediteranean şi a 
Orientului Mijlociu, de la Strâmtoarea Gibraltar până la Golful 
Persic. 

Israelul, de mărimea unui timbru, era marcat cu o linie groasă. 

Pe alt perete erau trei rafturi pline până la refuz cu cărţi, ca şi 
cum pe cineva l-ar fi putut apuca brusc o frenezie a cititului care 
nu îngăduia întârziere. 

In această odaie spartană se afla un bărbat care se plimba 
încolo şi-ncoace cu paşi mici şi iuți, cu mâinile împreunate la 
spate şi ochii în podea, cu capul lui mare împins în faţă, ca 
pentru a izbi. Bărbatul arăta întocmai ca Ben Gurion, dar n-avea 
cum să fie cu adevărat Ben Gurion. In acea vreme orice copil din 
Israel, chiar şi de la grădiniţă, ştia şi în somn cum arată Ben 
Gurion. Dar întrucât încă nu exista televizor, pentru mine era 
limpede că Părintele Neamului e un uriaş al cărui cap ajunge la 
nori, în vreme ce impostorul ăsta era un bărbat scund, dolofan, 
care nu avea nici măcar un metru şaizeci. 

Eram neliniştit. Aproape ofensat. 

Şi totuşi, în cele două-trei minute de tăcere neîntreruptă care 
au părut o eternitate, cu spatele încă lipit de uşă, îngrozit, m-am 
desfătat privind înfăţişarea ciudată, hipnotică, a acestui bărbat 
mititel şi masiv, plin de forţă, ceva între un muntean puternic, 
patriarhal, şi un pitic bătrân plin de energie, care se plimba 
neîncetat încolo şi-ncoace, cu mâinile la spate, cu capul împins 
înainte ca un berbece de spart porţi, cufundat în gânduri, 
îndepărtat, care nu catadicsea să dea nici cel mai mic semn că 
şi-ar fi dat seama de aterizarea bruscă în biroul său a cuiva, a 
ceva, a unui firişor de praf plutitor. David Ben Gurion avea la 
vremea aceea vreo şaptezeci şi cinci de ani, iar eu abia 
împlinisem douăzeci. 

Avea o coamă argintie de profet care-i înconjura chelia din 
creştet, ca un amfiteatru. La marginea de jos a frunţii lui masive 
erau două sprâncene cenuşii groase, stufoase, de sub care o 
pereche de ochi albaştri-cenuşii ascuţiţi ca briciul străpungeau 
aerul. Avea un nas mare şi gros, un nas neruşinat de urât, un 
nas pornografic, ca o caricatură antisemită. In schimb, buzele 
sale erau subţiri şi supte, însă falca lui îmi părea falca 
proeminentă, sfidătoare, a unui bătrân lup de mare. Avea pielea 
aspră şi roşie cum e carnea crudă. Sub un gât scurt, umerii erau 


laţi şi puternici. Pieptul era masiv. Cămaşa descheiată la gât îi 
dezvăluia pe o lăţime de palmă pieptul păros. Burta ţuguiată 
neobrăzat, semănând cu cocoaşa unei balene, arăta la fel de 
solidă de parcă ar fi fost din beton. Insă toată această măreție 
se sfârşea, spre uimirea mea, cu o pereche de picioare de pitic 
pe care, dacă nu ar fi fost o blasfemie, ai fi fost tentat să le 
numeşti aproape ridicole. 

Incercam să răsuflu cât mai puţin. Poate că-l invidiam pe 
Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka, cel care a reuşit să se 
împuţineze, prefăcându-se într-un gândac. Sângele mi-a fugit 
din extremităţi şi mi s-a adunat în ficat. 

Primele cuvinte care au spart tăcerea au fost rostite de vocea 
străpungătoare, metalică, pe care cu toţii am auzit-o practic în 
fiecare zi la radio şi până şi în visele noastre. Atotputernicul mi-a 
azvârlit o privire mânioasă şi a zis: 

— Nu! Da' de ce nu şezi! Şezi! 

M-am aşezat fulgerător pe scaunul din faţa biroului. Şedeam 
drept ca un par, dar numai pe marginea scaunului. Nici nu putea 
fi vorba să mă reazem de spătar. 

Tăcere. Părintele Neamului continua să se plimbe încolo şi 
încoace, cu paşi mici şi grăbiţi, ca un leu în cuşcă sau ca o 
persoană hotărâtă să nu întârzie undeva. După o jumătate de 
eternitate a spus dintr-odată: 

— Spinoza! 

Şi s-a oprit. După care s-a dus până la fereastră, s-a răsucit şi a 
zis: 

— L-ai citit pe Spinoza? L-ai citit. Dar poate că nu ai înțeles? 
Puţini îl înţeleg pe Spinoza. Foarte puţini. 

Şi apoi, încă plimbându-se încolo şi încoace, încolo şi încoace, 
între fereastră şi uşă, a izbucnit într-o amplă prelegere matinală 
despre gândirea lui Spinoza. 

In toiul prelegerii uşa s-a crăpat şovăielnic şi secretarul lui şi-a 
vârât capul încetişor, a zâmbit şi a încercat să îngaime ceva, 
însă asupra lui s-a dezlănţuit răgetul unui leu rănit: 

— leşi de-aici! Du-te! Nu ne deranja! Nu vezi că port una dintre 
cele mai interesante conversații pe care le-am avut de nu ştiu 
când? Aşa că şterge-o! 

Bietul om a dispărut cât ai clipi. 

Până atunci nu scosesem nici o vorbă. Nici un sunet. 


Însă Ben Gurion, după cum s-a dovedit, adora să ţină prelegeri 
despre Spinoza înainte de şapte dimineaţa. Şi a continuat, într- 
adevăr, câteva minute, fără întrerupere. 

Deodată s-a oprit în mijlocul unei propoziţii. Aproape că-i 
simţeam răsuflarea pe ceafa mea împietrită, dar n-am cutezat 
să mă întorc. Am şezut mai departe ţeapăn, cu genunchii strâns 
lipiţi unul de altul în unghi drept şi coapsele în unghi drept cu 
spatele meu încordat. Fără vreo urmă de semn de întrebare în 
voce, Ben Gurion a azvârlit spre mine: 

— Nu ai mâncat nimic de dimineaţă! 

N-a aşteptat vreun răspuns. Eu n-am scos nici un sunet. 

Pe neaşteptate, Ben Gurion s-a făcut nevăzut în spatele 
biroului său, ca un bolovan în apă; până şi coama lui argintie s-a 
făcut nevăzută. 

După o clipă a revenit la suprafaţă, ţinând într-o mână două 
pahare şi în cealaltă o sticlă de suc ieftin de fructe. Plin de 
energie, a umplut un pahar pentru el, apoi a umplut unul şi 
pentru mine şi a declarat: 

— Bea-l! 

L-am băut pe tot, dintr-o suflare. Până la ultima picătură. 

Intre timp, David Ben Gurion a sorbit de două ori, ca un ţăran 
însetat, şi şi-a reluat prelegerea despre Spinoza. 

— Ca spinozist îţi spun fără umbră de îndoială că toată esenţa 
lui Spinoza poate fi rezumată după cum urmează. Un om trebuie 
să rămână întotdeauna liniştit! Nu trebuie niciodată să-şi piardă 
calmul! Tot restul e tăierea firului de păr în patru şi parafrază. 
Stăpânire de sine! Calm în orice situaţie! lar restul - 
farafastâcuri! (Cu intonaţia lui aparte, Ben Gurion apăsa pe 
ultima silabă a fiecărui cuvânt cu un fel de mic răcnet.) 

Dar de-acum nu mai puteam răbda terfelirea onoarei lui 
Spinoza. Nu puteam rămâne tăcut fără să-mi trădez filozoful 
preferat. Aşa că mi-am luat inima în dinţi, am cilipit şi prin nu 
ştiu ce minune am îndrăznit să deschid gura în prezenţa 
Stăpânului întregii Creaţiuni, şi chiar să chiţăi uşurel: 

— E adevărat că există calm şi stăpânire de sine la Spinoza, 
dar cu siguranţă că nu e corect să zicem că aceasta este 
întreaga esenţă a gândirii lui Spinoza! Cu siguranţă că mai este 
şi... 
Atunci foc şi pucioasă şi şuvoaie de lavă topită au erupt peste 
mine din gura vulcanului: 


— Am fost spinozist toată viaţa mea! Am fost spinozist încă din 
tinereţe! Stăpânire de sine! Calm! Asta e esenţa întregii gândiri 
a lui Spinoza! Asta e miezul ei! Linişte! La bine sau la rău, în 
victorie sau în înfrângere, un om nu trebuie să-şi piardă 
niciodată liniştea sufletească! Niciodată! 

Pumnii lui puternici, de tăietor de lemne, au izbit dintr-odată cu 
mânie sticla de pe birou, făcând cele două pahare ale noastre să 
sară şi să zăngăne speriate. 

— Un om nu trebuie niciodată să-şi iasă din fire! (Cuvintele 
acestea au fost azvârlite către mine ca tunetul din ziua Judecăţii 
de Apoi.) Niciodată! Şi dacă nu eşti în stare să vezi asta, nu 
meriţi să fii numit spinozist! 

Cu asta s-a liniştit. S-a luminat la faţă. 

Tăcere. Părintele Neamului continua să se plimbe încolo şi 
încoace, cu paşi mici şi grăbiţi, ca un leu în cuşcă sau ca o 
persoană hotărâtă să nu întârzie undeva. După o jumătate de 
eternitate a spus dintr-odată: 

— Spinoza! 

Şi s-a oprit. După care s-a dus până la fereastră, s-a răsucit şi a 
ZIS: 

— L-ai citit pe Spinoza? L-ai citit. Dar poate că nu ai înţeles? 
Puţini îl înţeleg pe Spinoza. Foarte puţini. 

Şi apoi, încă plimbându-se încolo şi încoace, încolo şi încoace, 
între fereastră şi uşă, a izbucnit într-o amplă prelegere matinală 
despre gândirea lui Spinoza. 

In toiul prelegerii uşa s-a crăpat şovăielnic şi secretarul lui şi-a 
vârât capul încetişor, a zâmbit şi a încercat să îngaime ceva, 
însă asupra lui s-a dezlănţuit răgetul unui leu rănit: 

— leşi de-aici! Du-te! Nu ne deranja! Nu vezi că port una dintre 
cele mai interesante conversații pe care le-am avut de nu ştiu 
când? Aşa că şterge-o! 

Bietul om a dispărut cât ai clipi. 

Până atunci nu scosesem nici o vorbă. Nici un sunet. 

Însă Ben Gurion, după cum s-a dovedit, adora să ţină prelegeri 
despre Spinoza înainte de şapte dimineaţa. Şi a continuat, într- 
adevăr, câteva minute, fără întrerupere. 

Deodată s-a oprit în mijlocul unei propoziţii. Aproape că-i 
simţeam răsuflarea pe ceafa mea împietrită, dar n-am cutezat 
să mă întorc. Am şezut mai departe ţeapăn, cu genunchii strâns 
lipiţi unul de altul în unghi drept şi coapsele în unghi drept cu 


spatele meu încordat. Fără vreo urmă de semn de întrebare în 
voce, Ben Gurion a azvârlit spre mine: 

— Nu ai mâncat nimic de dimineaţă! 

N-a aşteptat vreun răspuns. Eu n-am scos nici un sunet. 

Pe neaşteptate, Ben Gurion s-a făcut nevăzut în spatele 
biroului său, ca un bolovan în apă; până şi coama lui argintie s-a 
făcut nevăzută. 

După o clipă a revenit la suprafaţă, ţinând într-o mână două 
pahare şi în cealaltă o sticlă de suc ieftin de fructe. Plin de 
energie, a umplut un pahar pentru el, apoi a umplut unul şi 
pentru mine şi a declarat: 

— Bea-l! 

L-am băut pe tot, dintr-o suflare. Până la ultima picătură, între 
timp, David Ben Gurion a sorbit de două ori, ca un ţăran însetat, 
şi şi-a reluat prelegerea despre Spinoza. 

— Ca spinozist îţi spun fără umbră de îndoială că toată esenţa 
lui Spinoza poate fi rezumată după cum urmează. Un om trebuie 
să rămână întotdeauna liniştit! Nu trebuie niciodată să-şi piardă 
calmul! Tot restul e tăierea firului de păr în patru şi parafrază. 
Stăpânire de sine! Calm în orice situaţie! lar restul - 
farafastâcuri! (Cu intonaţia lui aparte, Ben Gurion apăsa pe 
ultima silabă a fiecărui cuvânt cu un fel de mic răcnet.) 

Dar de-acum nu mai puteam răbda terfelirea onoarei lui 
Spinoza. Nu puteam rămâne tăcut fără să-mi trădez filozoful 
preferat. Aşa că mi-am luat inima în dinţi, am cilipit şi prin nu 
ştiu ce minune am îndrăznit să deschid gura în prezenţa 
Stăpânului întregii Creaţiuni, şi chiar să chiţăi uşurel: 

— E adevărat că există calm şi stăpânire de sine la Spinoza, 
dar cu siguranţă că nu e corect să zicem că aceasta este 
întreaga esenţă a gândirii lui Spinoza! Cu siguranţă că mai este 
şi... 
Atunci foc şi pucioasă şi şuvoaie de lavă topită au erupt peste 
mine din gura vulcanului: 

— Am fost spinozist toată viaţa mea! Am fost spinozist încă din 
tinereţe! Stăpânire de sine! Calm! Asta e esenţa întregii gândiri 
a lui Spinoza! Ăsta e miezul ei! Linişte! La bine sau la rău, în 
victorie sau în înfrângere, un om nu trebuie să-şi piardă 
niciodată liniştea sufletească! Niciodată! 


Pumnii lui puternici, de tăietor de lemne, au izbit dintr-odată 
cu mânie sticla de pe birou, făcând cele două pahare ale noastre 
să sară şi să zăngăne speriate. 

— Un om nu trebuie niciodată să-şi iasă din fire! (Cuvintele 
acestea au fost azvârlite către mine ca tunetul din ziua Judecăţii 
de Apoi.) Niciodată! Şi dacă nu eşti în stare să vezi asta, nu 
meriţi să fii numit spinozist! 

Cu asta s-a liniştit. S-a luminat la faţă. 

S-a aşezat în faţa mea şi şi-a desfăcut braţele larg pe birou, ca 
şi cum era pe cale să strângă la piept tot ce era acolo. O lumină 
plăcută, care îţi încălzea inima, a radiat din el când a arborat 
deodată un zâmbet simplu şi fericit şi părea că nu numai faţa şi 
ochii îi zâmbesc, ci tot trupul lui strâns ca un pumn s-a destins şi 
a zâmbit odată cu el, şi întreaga încăpere a zâmbit şi ea, ba 
chiar şi Spinoza. Ochii lui Ben Gurion, care din cenuşiul noros 
deveniseră de un albastru sclipitor, mă cercetau peste tot, fără 
să se sinchisească de bunele maniere, ca şi cum m-ar fi pipăit 
cu degetele. Era ceva negustoresc în el, ceva neliniştit şi feroce. 
Argumentele lui erau ca loviturile de pumn. Şi totuşi, când s-a 
luminat brusc, pe nepusă masă, s-a transformat dintr-o zeitate 
răzbunătoare într-un bunic încântător, radiind sănătate şi 
mulţumire. O căldură cuceritoare izvora din el şi pentru o clipă 
şi-a arătat acea calitate fermecătoare, ca un copil obraznic cu o 
curiozitate nestinsă. 

— Şi cum e cu tine? Scrii poezii? Da? 

A făcut cu ochiul ştrengăreşte. Ca şi cum mi-ar fi întins în 
glumă o mică cursă. Şi câştigase jocul. 

Am fost uimit din nou. Tot ce publicasem până în acel moment 
erau două-trei poezii nevrednice în publicaţii trimestriale de 
mâna a şaptea, editate de mişcarea kibbutzurilor (şi care sper 
că s-au prefăcut în praf până acum, împreună cu jalnicele mele 
încercări poetice). Insă Ben Gurion probabil le-a văzut. 

Se spunea că are obiceiul să cerceteze atent tot ce se publica: 
reviste lunare de grădinărit, reviste pentru iubitorii naturii sau ai 
şahului, studii despre ingineria agricolă, jurnale de statistică. 

Curiozitatea sa nu avea margini. 

De asemenea, se părea că are o memorie fotografică: atunci 
când vedea ceva nu mai uita niciodată. 

Am mormăit ceva. 

Însă prim-ministrul şi ministrul apărării nu mai era cu mine. 


Spiritul lui neastâmpărat trecuse deja mai departe. Acum, că 
explicase o dată pentru totdeauna, într-o lovitură zdrobitoare, 
tot ce rămăsese neexplicat din gândirea lui Spinoza, a început 
să-mi ţină o prelegere pasionată despre alte subiecte: scăderea 
fervorii sioniste în rândurile tineretului nostru sau poezia ebraică 
modernă, care se bălăcea prin tot soiul de experimente stranii în 
loc să-şi deschidă ochii şi să cânte miracolul care se petrecea 
aici zilnic, în faţa ochilor noştri: renaşterea neamului, renaşterea 
limbii ebraice, renaşterea Deşertului Negev! 

Şi, pe neaşteptate, din nou fără veste, în mijlocul monologului, 
aproape în mijlocul unei propoziţii, s-a săturat. 

A sărit de pe scaun ca din puşcă, m-a pus să mă ridic şi eu şi, 
în vreme ce mă împingea spre uşă - mă împingea fizic, aşa cum 
secretarul lui mă împinsese înăuntru cu trei sferturi de oră 
înainte -, a spus cu căldură: 

— Ce plăcut a fost să stăm de vorbă! Tare plăcut! Şi ce-ai mai 
citit în ultima vreme? Ce citeşte tineretul? Te rog să vii să mă 
vezi de câte ori eşti în oraş. Treci pur şi simplu pe-aici, nu te 
teme! 

Şi în vreme ce mă împingea pe uşă, cu bocancii mei cu ţinte şi 
cu cea mai bună cămaşă a mea albă, de Shabbat, tot striga 
voios: 

— Treci pe-aici! Oricând! Uşa mi-e întotdeauna deschisă! 

Au trecut mai bine de patruzeci de ani de la acea dimineață 
spinozistă din biroul spartan al lui Ben Gurion. Am întâlnit de 
atunci oameni celebri, printre care şi conducători politici, 
personalități fascinante, unii dintre ei emanând mult farmec 
personal, însă nimeni nu mi-a lăsat o impresie atât de limpede a 
prezenței sale fizice sau a voinței sale electrizante. Ben Gurion 
avea, cel puţin în acea dimineaţă, o energie hipnotică. 

Isaiah Berlin avea dreptate cu observaţia sa crudă. Ben Gurion 
n-a fost intelectual, cu tot Platon şi Spinoza. Nici gând. 

După părerea mea, a fost un ţăran vizionar. Era ceva primitiv 
în el, ceva ce nu ţinea de vremea aceasta. Simplitatea minţii lui 
era aproape biblică; voinţa lui părea o rază de laser. In tinereţea 
sa din ştetlul Plonsk, din estul Poloniei, se pare că avea două 
idei simple: că evreii trebuie să-şi restabilească patria în Ţara 
Israelului şi că el era omul potrivit ca să-i conducă. Niciodată în 
viaţa lui nu s-a clintit din aceste două hotărâri din tinereţe; tot 
restul le era subordonat lor. 


Era un om cinstit şi crud; ca toţi vizionarii, nu s-a oprit să 
judece preţul. Ori poate că s-a oprit o clipă şi a hotărât: cu orice 
preţ. 

Dat fiind că mi-am petrecut copilăria printre Klausneri şi 
semenii lor anti-stângişti din Kerem Avraham, mi s-a spus 
întotdeauna că Ben Gurion e răspunzător pentru toate 
necazurile poporului evreu. Acolo unde am crescut el era cel 
rău, întruparea tuturor calamităţilor regimului de stânga. 

Însă când am crescut m-am împotrivit lui Ben Gurion din 
unghiul opus, din stânga. La fel ca mulţi din elita intelectualilor 
israelieni din vremea mea, îl consideram o personalitate 
aproape despotică şi dispreţuiam felul dur în care se purtase cu 
arabii în Războiul de Independenţă şi în raidurile de represalii. 
Doar în ultimii ani am început să citesc despre el şi să mă întreb 
dacă nu cumva avea dreptate. 

Nu e simplu să-ţi faci o părere despre el. 

Şi pe neaşteptate, scriind cuvintele „felul dur", revăd cu 
deplină limpezime felul în care Ben Gurion ţinea paharul cu suc 
ieftin, pe care şi-l turnase lui mai întâi. Şi paharul era ieftin, era 
din sticlă groasă, şi degetele lui erau groase şi scurte, strângând 
paharul ca pe o grenadă. Eram neliniştit: dacă fac un pas greşit 
şi zic ceva ce i-ar declanşa mânia, Ben Gurion ar putea să-mi 
arunce în faţă conţinutul paharului sau să dea cu paharul de 
perete. Sau şi-ar putea înteţi strânsoarea pe sticlă, spărgând-o. 
Acela era felul uluitor în care ţinea paharul. Până ce s-a luminat 
dintr-odată şi mi-a arătat că ştie totul despre încercările mele de 
a scrie poezie şi a zâmbit încântat văzându-mi zăpăceala, şi 
pentru o clipă a arătat aproape ca un hâtru bun de glume care a 
jucat un mic renghi şi acum se întreabă: ce facem mai departe? 

Toamna, spre sfârşitul lui 1951, starea mamei s-a înrăutățit din 
nou. l-au revenit migrenele, precum şi insomnia. larăşi şedea 
toată ziua pe la fereastră numărând păsările sau norii. Şedea 
acolo şi noaptea, cu ochii larg deschişi. 

Tata şi cu mine ne împărţeam treburile din casă. Eu curăţăm 
legumele şi el le tăia, făcând o salată gustoasă. El tăia pâinea şi 
eu o ungeam cu margarina şi brânză sau margarina şi gem. Eu 
măturam, spălam podeaua şi ştergeam praful de peste tot, iar 
tata golea coşurile de gunoi şi cumpăra pentru răcitor o treime 
dintr-un bloc de gheaţă, o dată la două-trei zile. Eu mergeam la 
cumpărături la băcănie şi la aprozar, în vreme ce tata se ocupa 


de măcelărie şi farmacie. Amândoi adăugam lucrurile necesare 
pe lista de cumpărături pe care o scriam pe una dintre fişele lui 
de cartotecă şi o ţintuiam pe uşa bucătăriei. Pe măsură ce 
cumpăram lucrurile, le ştergeam de pe listă. In fiecare sâmbătă 
seara începeam o listă nouă: 

Roşii. Castraveţi. Ceapă. Cartofi. Ridichi. 

Pâine. Ouă. Brânză. Gem. Zahăr. 

Să vedem dacă există clementine şi când apar portocalele. 

Chibrituri. Ulei. Lumânări pentru penele de curent. 

Detergent pentru vase. Săpun de rufe. Pastă de dinţi Fildeş. 

Parafină. 

Un bec de 40 de waţi. De reparat fierul de călcat. Baterii. 

Garnitură nouă pentru robinetul chiuvetei din baie. De reparat 
robinetul, pentru că nu se deschide complet. 

laurt. Margarina. Măsline. 

De cumpărat şosete de lână pentru mama. 

In acea vreme, scrisul meu a început să semene din ce în ce 
mai mult cu al tatei, aşa încât era aproape imposibil să 
deosebeşti care din noi a scris „parafină" sau a adăugat „Avem 
nevoie de o nouă cârpă de spălat pe jos". Până în ziua de azi 
scrisul meu arată ca al tatei: viguros, nu întotdeauna citeţ, dar 
întotdeauna energic, ascuţit şi arătând o apăsare puternică 
asupra uneltei de scris, spre deosebire de scrisul mamei calm, 
rotunjit, cu litere ca nişte perle, uşor aplecate pe spate, precis şi 
plăcut la vedere, scris cu o mână uşoară şi disciplinată, literele 
perfecte şi cu spaţii egale, ca dinţii ei. 

Eram foarte apropiaţi în acea vreme, tata şi cu mine: ca o 
pereche de brancardieri care duc un rănit pe o pantă abruptă, îi 
duceam un pahar cu apă şi o puneam să ia tranchilizantele 
prescrise de doi doctori. Aveam şi pentru asta una dintre micile 
fişe ale tatei: scriam numele fiecărui medicament şi orele la care 
trebuia să-l ia, le bifam pe cele luate şi puneam o cruce în 
dreptul celor pe care refuzase să le înghită sau pe care le 
vomase. 

De cele mai multe ori era ascultătoare şi lua medicamentul 
chiar când îi era greață. Uneori se silea să ne ofere un mic 
surâs, care era şi mai dureros decât paloarea ei sau decât 
semilunile întunecate care îi apăruseră sub ochi, pentru că era 
un surâs atât de găunos, ca şi când n-ar fi avut nimic de-a face 
cu ea. Şi uneori ne făcea semn să ne aplecăm şi ne mângâia 


amândouă capetele cu o mişcare circulară uniformă. Ne 
mângâia multă vreme, până ce tata îi lua blând mâna şi o aşeza 
pe pieptul ei. Şi eu făceam la fel. 

In fiecare seară, la cină, tata şi cu mine tineam un fel de 
şedinţă de lucru în bucătărie. li spuneam cum a fost la şcoală şi 
el îmi spunea câte ceva despre lucrul lui din acea zi, la 
Biblioteca Naţională, sau îmi descria un articol pe care voia să-l 
termine la timp pentru următorul număr al lui Tarbiz sau 
Metsuda. 

Vorbeam despre politică, despre asasinarea regelui Abdullah 
sau despre Begin şi Ben Gurion. Vorbeam de la egal la egal. 

Inima mi se umplea de dragoste pentru acest bărbat obosit 
când conchidea serios: 

— Se pare că au rămas zone considerabile de dezacord între 
noi. Aşadar, pe moment va trebui să fim de acord că nu suntem 
de acord. 

Apoi vorbeam despre treburile casei. Notam pe una dintre 
micile fişe ale tatei ceea ce mai aveam de făcut şi tăiam 
lucrurile pe care le făcusem deja. Tata vorbea uneori cu mine 
chiar şi despre bani: încă două săptămâni până la leafă, şi am 
cheltuit deja atâta şi atâta. In fiecare seară mă întreba despre 
temele pentru acasă, iar eu îi înmânam lista de teme de la 
şcoală şi caietul în care îmi făcusem temele date, pentru 
comparaţie. Uneori se uita la ce scrisesem şi făcea comentariile 
potrivite; ştia, de fapt, mai multe despre orice subiect decât 
profesorii mei şi chiar decât autorii manualelor. De cele mai 
multe ori zicea: 

— Nu-i nevoie să te verific. Ştiu că mă pot baza pe tine şi îţi 
pot acorda încredere absolută. 

Când auzeam aceste cuvinte mă simţeam inundat de o 
mândrie tainică şi de recunoştinţă. Uneori simţeam şi un val de 
milă. 

Pentru el, nu pentru mama. In acea vreme nu-mi era milă de 
ea: nu era decât o serie lungă de îndatoriri şi cerinţe zilnice. 

Şi o sursă de stinghereală şi de ruşine, pentru că trebuia să le 
explic cumva prietenilor de ce nu pot veni niciodată pe la mine 
şi trebuia să le răspund vecinilor care mă interogau mieros la 
băcănie de ce n-o mai văd deloc. Ce s-a întâmplat cu ea? Nici 
măcar unchilor şi mătuşilor, nici măcar bunicului şi bunicii tata şi 


cu mine nu le spuneam întregul adevăr. Minimalizam lucrurile. 
Ziceam că are gripă chiar şi când nu avea. Ziceam: Migrenă. 

Ziceam: O sensibilitate specială la lumina zilei. Uneori ziceam 
şi: E foarte obosită. Încercam să spunem adevărul, dar nu 
întregul adevăr. 

Nu cunoşteam întregul adevăr. Dar ştiam, chiar şi fără să ne 
scriem unul altuia bilete, că nici unul dintre noi nu spune cuiva 
tot ce ştim amândoi; nu împărtăşeam lumii exterioare decât 
câteva lucruri. Noi doi nu vorbeam niciodată despre starea ei. 
Nu vorbeam decât despre ce avem de făcut a doua zi, 
împărţirea treburilor zilnice şi nevoile gospodăriei. Nici măcar o 
dată n-am vorbit despre ce nu era în ordine cu ea, în afară de 
refrenul tatei: „Doctorii ăia, habar n-au de nimic. De nimic." 

N-am vorbit nici după moartea ei. Din ziua morţii mamei până 
în ziua morţii tatei, după douăzeci de ani, n-am vorbit nici măcar 
o dată despre ea. Nici un cuvânt. Ca şi cum ea n-ar fi trăit 
niciodată. Ca şi cum viaţa ei ar fi fost doar o pagină cenzurată, 
ruptă dintr-o enciclopedie sovietică. Sau ca şi cum, la fel cu 
Atena, m-aş fi născut direct din capul lui Zeus. Eram un fel de 
Isus răsturnat: născut dintr-un bărbat virgin, prin duhul nevăzut. 
Şi în fiecare dimineaţă, la ivirea zorilor, eram trezit de glasul 
unei păsări din ramurile rodiului din grădină, care saluta ziua cu 
primele cinci note din Fur Elise a lui Beethoven: 

„Ti-da-di-da-di!" Şi iar, mai emoţionată: „Ti-da-di-da-di!" 

Şi de sub pătură o completam cu entuziasm: „da-di-da-da!" 

In sinea mea i-am pus păsării numele Elise. 

În acea vreme îl compătimeam pe tata. Ca şi cum ar fi căzut 
victimă, cu toate că nu era vinovat cu nimic, unui soi de abuz 
prelungit. Ca şi cum mama se purta rău cu el dinadins. Era 
foarte obosit şi trist, chiar dacă se străduia, ca întotdeauna, să 
fie voios şi vorbăreţ tot timpul. Ura dintotdeauna tăcerile şi îşi 
reproşa orice tăcere ivită. Ochii lui, la fel ca ai mamei, aveau 
dedesubt semilune întunecate. 

Uneori pleca de la lucru în timpul zilei ca să o ducă la 
controale. Ce controale n-au făcut în acele luni: inima, plămânii 
şi undele cerebrale, digestia, hormonii, nervii, problemele 
feminine şi circulaţia. Fără rost. El nu s-a uitat la bani, a chemat 
diferiţi doctori şi a dus-o la specialişti particulari; poate că a 
trebuit chiar să împrumute nişte bani de la părinţii săi, cu toate 
că nu suporta să aibă datorii şi ura felul în care mama lui, bunica 


Shlomit, se bucura să fie „ţinută la curent" şi îşi băga nasul în 
căsnicia lui. 

Tata se trezea în fiecare zi înainte de ivirea zorilor ca să 
deretice prin bucătărie, să sorteze rufele pentru spălat, să 
stoarcă fructe şi să ne aducă mamei şi mie sucul la temperatura 
camerei, ca să ne întărească, şi mai reuşea înainte de a pleca la 
lucru să scrie răspunsuri rapide la scrisori primite de la redactori 
şi de la cărturari. Apoi se grăbea spre staţia de autobuz, cu o 
plasă de sfoară pentru cumpărături împăturită în servieta 
ponosită, ca să ajungă la timp la Blocul Terra Sancta, în care a 
fost transferată Secţia ziarelor de la Biblioteca Naţională atunci 
când campusul Universităţii de pe Muntele Scopus a fost izolat 
de restul oraşului, în vremea Războiului de Independenţă. 

Venea acasă la cinci, după ce se oprise pe drum la măcelărie, 
la magazinul cu articole electrice sau la farmacie, şi se ducea 
direct la mama să vadă dacă se simte mai bine, sperând că 
poate izbutise să pună geană pe geană cât a fost el plecat. 
Încerca să-i dea cu lingura un pic de piure de cartofi sau de orez 
fiert, pe care el şi cu mine reuşisem cumva să învăţăm să-l 
gătim. Apoi încuia uşa pe dinăuntru, o ajuta să se schimbe şi 
încerca să-i vorbească. Poate chiar încerca să o distreze cu 
glume citite în ziar sau auzite la bibliotecă. Inainte de lăsarea 
întunericului se grăbea din nou să meargă la cumpărături, să 
rezolve diferite lucruri, fără să se odihnească, studiind 
prospectul vreunui medicament nou, fără să se aşeze măcar, 
încercând să o atragă pe mama într-o discuţie despre viitorul 
Balcanilor. 

Apoi venea în odaia mea să mă ajute să-mi schimb aşternutul 
sau să-mi pună naftalină în şifonier, pentru iarnă, în vreme ce 
fredona vreo baladă sentimentală, criminal de fals, sau încerca 
să mă atragă într-o dispută pe tema viitorului Balcanilor. 

După căderea nopţii ne vizita uneori tanti Lilenka - tanti Lilia, 
tanti Leah Kalish-Bar-Samkha -, cea mai bună prietenă a mamei, 
care era din acelaşi oraş, Rovno, şi a fost în aceeaşi clasă cu ea 
la Tarbuth Gymnasmm, cea care scrisese două cărţi despre 
psihologia copilului. 

Tanti Lilia aducea nişte fructe şi un chec cu stafide. Tata servea 
ceaiul cu biscuiţi şi checul ei cu stafide, în vreme ce eu spălam 
şi aduceam fructele, cu farfurii şi cuțite, şi apoi le lăsam singure. 
Tanti Lilia stătea închisă cu mama o oră sau două, şi când ieşea 


ochii îi erau înroşiţi. Însă mama era la fel de liniştită şi senină ca 
întotdeauna. Tata îşi înfrâna suficient de mult antipatia faţă de 
această doamnă cât să o invite politicos să rămână la cină. Ce- 
ar fi să ne dai ocazia să te răsfăţăm un pic? Şi asta ar bucura-o 
şi pe Fania. Dar ea se scuza întotdeauna stingherită, ca şi cum i 
s-ar fi cerut să participe la o faptă indecentă. 

Nu voia să deranjeze, Doamne fereşte, şi oricum o aşteptau 
acasă, şi în curând ar începe să-şi facă griji pentru ea. 

Uneori veneau bunicul şi bunica, îmbrăcaţi la patru ace, ca 
pentru bal. Bunica, în pantofi cu tocuri înalte şi rochie de catifea 
neagră, cu colierul ei alb, făcea un tur al bucătăriei înainte de a 
se aşeza lângă mama. Apoi examina pachetele de pilule şi 
sticluţele, îl trăgea pe tata spre ea şi se uita la interiorul 
gulerului lui şi se strâmba dezgustată când îmi inspecta 
unghiile. Găsea de cuviinţă să observe cu tristeţe că ştiinţa 
medicală este de-acum conştientă că majoritatea bolilor, dacă 
nu chiar toate, îşi au originea în minte şi nu în trup. Intre timp 
bunicul Aleksandr, mereu fermecător şi neastâmpărat ca un 
căţel jucăuş, îi săruta mâna mamei şi îi lăuda frumuseţea, „chiar 
şi bolnavă fiind, cu atât mai mult când o să te faci bine cu totul, 
mâine, dacă nu chiar în seara asta. Nu, şto! Deja eşti 
înfloritoare! întru totul fermecătoare! Krasavitsa!" 

Tata încă ţinea morţiş să mă culc la nouă fix în fiecare seară. 

Mergea în vârful picioarelor în cealaltă încăpere, cea cu cărti, 
salon-cameră-birou-şi-dormitor, punea un şal pe umerii mamei, 
pentru că toamna se apropia şi nopţile se răceau, şedea lângă 
ea, îi lua mâna rece în mâna lui care era întotdeauna caldă şi 
încerca să o antreneze într-o conversaţie simplă. La fel ca prinţul 
din poveste, încerca să o trezească pe Frumoasa Adormită. Dar 
chiar dacă ar fi sărutat-o, nu o putea trezi: vraja mărului nu 
putea fi ruptă. Poate că nu o săruta cum trebuie sau poate că ea 
nu aştepta în visurile sale o moară neferecată cu ochelari, un 
expert în toate ramurile cunoaşterii, care tot timpul făcea glume 
şi îşi făcea griji pentru viitorul Balcanilor, ci cu totul alt fel de 
prinţ. 

El îi şedea alături pe întuneric, pentru că în acea vreme ea nu 
suporta lumina. În fiecare dimineaţă, înainte să plece la lucru 
sau înainte să plec eu la şcoală, trebuia să închidem toate 
obloanele şi să tragem draperiile, ca şi cum mama ar fi devenit 
sărmana femeie îngrozitoare din pod, din Jane Eyre. El şedea pe 


întuneric, ţinând-o pe mama de mână în tăcere, fără să se 
mişte. 

Sau poate că îi ţinea amândouă mâinile în mâna lui. 

Când nu mai putea suporta întunericul şi tăcerea îşi ducea 
cărţile şi nenumăratele fişe în bucătărie, îşi făcea un pic de loc 
pe muşama, şedea pe un taburet şi lucra un pic. Dar curând îl 
deprima izolarea asta singuratică în bucătăria înnegrită de 
funingine. Aşa că o dată sau de două ori pe săptămână se ridica, 
ofta, îşi punea costumul, se pieptăna, se spăla bine pe dinţi, îşi 
dădea cu nişte aftershave şi arunca pe furiş o privire în odaia 
mea, să vadă dacă dorm dus (de dragul lui mă prefăceam 
întotdeauna că dorm). Apoi mergea la mama, îi spunea ce-i 
spunea, îi promitea ce-i promitea, şi ea cu siguranţă nu-l oprea, 
dimpotrivă, îl mângâia pe cap şi zicea, du-te, Arieh, du-te şi 
joacă-te pe-afară, nu toată lumea e pe jumătate adormită, ca 
mine. 

Când pleca, purtând o pălărie gen Humphrey Bogart şi cu o 
umbrelă legănându-i-se pe braţ, pentru orice eventualitate, tata 
trecea pe sub fereastra mea fredonând cumplit de fals şi cu un 
distinct accent askenaz: „Capul meu pe pieptu-ţi mi-am lăsat / 
Rugile mele cuibul şi-au aflat" sau „Precum două turturele ochii 
tăi cei minunaţi / lară vocea ta răsu-u-u-nă ca un clo-o-o-pot!" 

Nu ştiam unde se duce şi cumva ştiam fără să ştiu şi cumva nu 
voiam să ştiu şi cumva îl iertam pe tata. Speram că se distrează 
acolo un pic. Nu aveam nici un chef să-mi închipui ce se 
petrecea acolo, în acel „acolo" al lui, dar ceea ce nu voiam să-mi 
închipui venea la mine noaptea şi mă azvârlea într-o învolburare 
şi nu mă lăsa să dorm. Eram un băiat de doisprezece ani. Trupul 
meu începuse să fie un duşman necruţător. 

Uneori aveam senzaţia că atunci când casa se golea, în fiecare 
dimineaţă, mama de fapt se aşeza în pat şi dormea în timpul 
zilei. Şi uneori se ridica şi se plimba prin casă, întotdeauna 
desculţă, în ciuda rugăminţilor tatei şi a papucilor de casă pe 
care i-i adusese: în sus şi în jos în sus şi în jos străbătea mama 
coridorul care fusese adăpostul nostru în timpul războiului şi 
acum era ticsit de cărţi şi, cu hărţile de pe pereţi, întruchipa 
centrul de operaţiuni din care tata şi cu mine supravegheam 
securitatea Israelului şi apărarea Lumii Libere. 

Chiar şi în timpul zilei pe coridor era beznă, în afară de cazul în 
care aprindeai lumina. In beznă mama plutea încolo şi încoace, 


monoton, timp de o jumătate de oră sau o oră, aşa cum merg 
prizonierii în jurul curţii unei închisori. Şi uneori începea să 
cânte, de parcă s-ar fi luat la întrecere cu tata, dar cu mult mai 
puţine note false. Vocea cu care cânta era întunecată şi caldă, 
ca gustul vinului fiert cu mirodenii într-o seară de iarnă. Nu 
cânta în ebraică, ci în rusă cu sunet dulce, în polonă visătoare 
sau, uneori, în idişul, sunând a lacrimi înăbuşite. 

In nopţile în care pleca de acasă, tata se ţinea întotdeauna de 
cuvânt şi se întorcea înainte de miezul nopţii. II auzeam cum se 
dezbracă până la lenjeria de corp, apoi îşi face un ceai, se aşază 
pe un taburet din bucătărie şi îngână liniştit o melodie în vreme 
ce înmoaie un biscuit în ceaiul dulce. Apoi făcea un duş rece (ca 
să ai apă caldă trebuia să faci focul în boiler cu trei sferturi de 
oră înainte, cu lemne pe care trebuia să le stropeşti cu parafină). 
Apoi venea pâş-pâş în odaia mea ca să se asigure că dorm şi să- 
mi îndrepte aşternutul. Doar apoi se ducea în vârful picioarelor 
în camera lor. Uneori îi auzeam vorbind încetişor până ce 
adormeam în cele din urmă. Şi alteori era o tăcere deplină, ca şi 
cum n-ar fi fost nici o fiinţă acolo. 

Tata a început să se teamă că el însuşi este de vină pentru 
insomnia mamei, pentru că stă în patul cel mare. Uneori insista 
să o culce pe canapeaua care se transforma în fiecare seară în 
pat (când eram mic noi îi ziceam „canapeaua lătrătoare", pentru 
că atunci când o deschideai arăta ca fălcile unui câine furios), 
iar el să doarmă pe scaunul ei. Zicea că ar fi cu adevărat mai 
bine pentru toată lumea dacă el ar dormi pe scaun şi ea în pat, 
pentru că el dormea buştean oriunde îl puneai, „chiar şi pe un 
grătar încins". De fapt, ar dormi mult mai bine pe scaun ştiind că 
ea doarme în pat, decât în pat ştiind că ea stă trează ore în şir 
pe scaun. 

Şi odată, spre miezul nopţii, uşa camerei mele s-a deschis fără 
zgomot şi silueta tatei s-a aplecat peste mine prin întuneric. 

Ca de obicei, m-am prefăcut la iuţeală că dorm. În loc să-mi 
îndrepte aşternutul l-a ridicat şi s-a aşezat în pat lângă mine. 

Ca atunci. Ca pe 29 noiembrie, după votul pentru crearea 
statului, când mâna mea i-a văzut lacrimile. M-am îngrozit şi mi- 
am tras repede genunchii în sus şi i-am apăsat tare pe burtă, 
sperând şi rugându-mă să nu-şi dea seama ce anume mă 
împiedicase să adorm: dacă ar fi observat, aş fi murit pe loc. Mi- 
a îngheţat sângele-n vine când tata s-a culcat lângă mine şi 


eram atât de disperat să nu mă prindă în spurcăciune, încât a 
trecut o vreme până am priceput, ca într-un coşmar, că silueta 
care se strecurase în patul meu nu era a tatei. 

Ea a tras aşternutul până peste capetele noastre, m-a strâns în 
braţe, şi a şoptit, Dormi mai departe. 

lar dimineaţa nu mai era acolo. În noaptea următoare a venit 
iar în odaia mea, dar de data asta luase cu ea una dintre 
saltelele de pe „canapeaua lătrătoare" şi a dormit pe podea, la 
picioarele patului meu. In noaptea următoare am stăruit, 
străduindu-mă să imit cât mai bine stilul autoritar al tatei, ca ea 
să doarmă în patul meu şi eu pe saltea, la picioarele ei. 

Era ca şi cum am fi jucat o variantă îmbunătăţită a scaunelor 
muzicale. Prima rundă: normal - amândoi părinţii mei pe patul 
lor dublu şi eu în patul meu. Apoi, în runda următoare, mama 
dormea pe scaun, tata pe canapea şi eu tot în patul meu. În 
runda a treia mama şi cu mine eram în patul meu de o 
persoană, în vreme ce tata era singur în patul dublu. În runda a 
patra tata era tot acolo şi eu eram iar singur în patul meu, iar 
mama pe saltea la picioarele mele. Apoi ea şi cu mine 
schimbam locurile, ea trecea sus, eu treceam jos, iar tata 
rămânea la locul lui. 

Dar încă nu terminasem. 

Pentru că după câteva nopţi în care am dormit pe saltea în 
camera mea, la picioarele mamei, ea m-a speriat în toiul nopţii 
cu sunete sparte care erau aproape tuse, dar nu întru totul. Apoi 
s-a liniştit şi am adormit la loc. Dar după o noapte sau două iar 
m-a trezit tuşea ei care nu era tuse. M-am sculat, cu ochii lipiţi, 
am pornit-o pe coridor buimac, înfăşurat în pătură şi m-am 
căţărat alături de tata în patul dublu. Pe dată am adormit la loc. 
Şi am dormit acolo şi în nopţile următoare. 

Aproape până în ultimele ei zile mama a dormit în odaia mea, 
în patul meu, şi eu am dormit cu tata. După câteva zile toate 
tabletele şi sticluţele cu tranchilizante, pilule pentru migrenă şi 
alte medicamente s-au mutat în locul ei cel nou. 

N-am scos nici o vorbă despre schimbările legate de dormit. 

Nici unul dintre noi nu le-a pomenit. Era ca şi cum totul se 
întâmplase de la sine. 

Şi chiar aşa a fost. Fără vreo hotărâre luată în familie. Fără o 
vorbă. 


Dar în săptămâna dinainte de cea din urmă mama n-a petrecut 
noaptea în patul meu, ci s-a întors pe scaunul ei de la fereastră, 
atâta doar că scaunul fusese mutat din camera noastră - a mea 
şi a tatei - în odaia mea care devenise a ei. 

Nici măcar când s-a terminat totul n-am vrut să mă întorc în 
acea cameră. Voiam să stau cu tata. Şi când în cele din urmă m- 
am întors în fosta mea cameră n-am putut dormi: era ca şi cum 
ea ar fi fost încă acolo. Zâmbindu-mi fără zâmbet. Tuşind fără 
tuse. Sau ca şi cum mi-ar fi lăsat moştenire insomnia care o 
urmărise până la sfârşit şi acum mă urmărea pe mine. Noaptea 
în care m-am întors în patul meu a fost atât de rea, încât în 
nopţile următoare tata a trebuit să-şi aducă una dintre saltelele 
de pe „canapeaua lătrătoare" şi a dormit acolo cu mine. Timp de 
o săptămână sau poate două tata a dormit la picioarele patului 
meu. După aceea s-a întors la locul lui şi ea, sau insomnia ei, l-a 
urmat. 

Era ca şi cum un vârtej mare ne-ar fi supt, ne-ar fi adunat şi 
ne-ar fi despărţit, ne-ar fi repezit încolo şi încoace şi ne-ar fi 
învălmăşit, până ce fiecare dintre noi a fost azvârlit pe un țărm 
care nu era al nostru. Şi eram cu toţii atât de osteniţi, încât am 
acceptat în tăcere mutarea. Pentru că eram tare osteniţi. Nu 
doar mama şi tata aveau semiluni întunecate sub ochi: în acele 
săptămâni le-am văzut în oglindă şi sub ochii mei. 

Eram legaţi şi înghesuiți laolaltă în toamna aceea ca trei 
condamnaţi împărțind aceeaşi celulă. Şi totuşi fiecare dintre noi 
era de unul singur. Căci ce ar fi putut el sau ea să ştie despre 
murdăria nopţilor mele? Despre spurcăciunea trupului meu 
hain? Cum ar fi putut părinţii mei să ştie că mă avertizasem 
singur de nu ştiu câte ori, cu dinţii încleştaţi de ruşine, Dacă nu 
termini cu asta, dacă nu te opreşti în noaptea asta, atunci jur pe 
viaţa mea că o să înghit toate pilulele mamei şi cu asta am 
terminat. 

Părinţii mei nu bănuiau nimic. Ne despărţeau o mie de ani- 
lumină. Nu ani-lumină: ani-întuneric. 

Dar ce ştiam eu despre cele pe care le îndurau ei? 

Şi ei doi? Ce ştia tata despre chinul ei? Cât înţelegea mama din 
suferinţa lui? 

O mie de ani-întuneric despărţeau toată lumea. Chiar şi trei 
prizonieri dintr-o celulă. Chiar şi în ziua aceea la Tel Arza, în acea 
dimineaţă de duminică în care mama şedea cu spatele rezemat 


de copac iar tata şi cu mine ne-am aşezat capetele pe genunchii 
ei, câte un cap pe fiecare genunchi, şi mama ne-a mângâiat pe 
amândoi, chiar şi în acea clipă, care este cel mai preţios 
moment din copilăria mea, ne despărţeau o mie de ani fără 
lumină. 

In culegerea de poezii ale lui Jabotinski, după „Cu sânge şi 
sudoare / Vom înălța o rasă", „Două maluri are lordanul" şi „Din 
ziua în care am fost chemat către minunatele / Beitar, Sion şi 
Sinai" veneau traducerile lui melodioase din poezia universală, 
printre care Corbul şi Annabel Lee ale lui Edgar 

Allan Poe, Prinţesa îndepărtată a lui Edmond Rostand şi 
sfâşietorul Cântec de toamnă al lui Paul Verlaine. 

Foarte repede am învăţat pe de rost aceste poezii şi umblam 
cât e ziulica de mare îmbătat de neliniştea romantică şi de 
chinurile macabre care o învăluiau. 

Alături de versurile militar-patriotice pe care le scriam în 
splendida agendă neagră, un dar din partea unchiului Joseph, 
am început să scriu şi poezii de Weltschmertz, pline de furtuni, 
păduri şi mare. Şi unele poezii de dragoste, înainte chiar de a şti 
despre ce e vorba. Sau nu înainte de a şti, dar încercam 
zadarnic să aflu vreo potrivire între westernurile în care cel ce 
ucidea mai mulţi indieni primea ca premiu o fată frumoasă şi 
jurămintele înlăcrimate făcute de Annabel Lee şi iubitul ei, şi 
iubirea lor de dincolo de mormânt. Nu era uşor să le împac. 

Şi cu atât mai greu să fac un soi de pace între ele şi labirintul 
de membrane-ouă-şi-tuburi-falopiene ale asistentei medicale de 
la şcoală. Şi spurcăciunea nocturnă care mă tortura atât de 
crud, încât aş fi vrut să mor. Sau să fiu iar aşa cum eram înainte 
de a cădea în ghearele acelor cotoroanţe de noapte 
batjocoritoare: în fiecare noapte mă hotărâm să le omor o dată 
pentru totdeauna şi în fiecare noapte Şeherezadele alea 
dezvăluiau privirii mele uimite intrigi atât de îndrăzneţe, încât 
cât era ziua de lungă aşteptam cu nerăbdare să ajung înapoi în 
pat. Uneori nu mai aveam răbdare şi mă închideam în closetul 
împuţit de pe terenul de joacă de la Tachkemoni sau în baia 
noastră de acasă şi ieşeam după câteva minute cu coada între 
picioare şi simţindu-mă mizerabil ca o cârpă. 

Dragostea faţă de fete şi tot ce era legat de ea îmi părea o 
catastrofă, o cursă îngrozitoare din care nu puteai scăpa: 


începeai plutind visător într-un palat fermecat de cristal şi te 
trezeai scufundat până-n gât într-o hazna. 

Am fugit şi mi-am căutat adăpost în cetatea sănătoasă a 
cărţilor de mister, aventuri şi bătălii: Jules Verne, Karl May, 
Fenimore Cooper, Mayne Reid, Sherlock Holmes, Cei trei 
muşchetari, Căpitanul Hatteras, Fiica lui Montezuma, Prizonierul 
din Zenda, Prin foc şi sabie, Cuore a lui De Amicis, Insula 
comorilor, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Prin deşert şi prin 
junglă, Aurul din Caxamalca, Insula misterioasă, Contele de 
Monte Cristo, Ultimul mohican, Copiii căpitanului 

Grant, cele mai întunecate unghere ale Africii, grenadieri şi 
indieni, răufăcători, cavalerişti, hoţi de vite, jefuitori, cowboy, 
pirați, arhipelaguri, hoarde de indigeni însetaţi de sânge, cu 
pene în păr şi vopsiți în culorile de război, strigăte de luptă care 
îţi îngheaţă sângele în vine, vrăji, cavaleri ai dragonului şi 
călăreţi sarazini cu iatagane, monştri, vrăjitori, împărați, tipi răi, 
stafii şi mai ales poveşti despre adolescenţi scunzi şi palizi 
meniţi unor fapte măreţe dacă izbutesc să-şi învingă propria 
abjecţie. Voiam să fiu ca ei şi voiam să fiu în stare să scriu ca 
oamenii care i-au creat. Poate că nu făceam încă deosebirea 
între a scrie şi a învinge. 

Mihail Strogoff al lui Jules Verne a imprimat în mine ceva ce mă 
însoţeşte şi azi. Ţarul rus l-a trimis pe Strogoff într-o misiune 
secretă, să ducă un mesaj fatidic forţelor ruseşti asediate în 
adâncul Siberiei. Pe drum trebuie să treacă prin regiuni aflate 
sub dominaţia tătarilor. Mihail Strogoff e prins de străjile tătare 
şi e dus la conducătorul lor, Marele Han, care porunceşte să fie 
orbit cu o sabie încinsă în foc, aşa încât să nu-şi poată continua 
misiunea în Siberia. Strogoff învățase pe de rost mesajul fatidic, 
dar cum să se strecoare printre tătari şi să ajungă în Siberia 
dacă nu mai vede? Chiar şi după ce fierul strălucitor i-a atins 
ochii, mesagerul credincios îşi continuă drumul pe bâjbâite spre 
est, până ce, într-un moment crucial al intrigii, cititorului i se 
dezvăluie faptul că el nu şi-a pierdut vederea, de fapt: pe când 
se apropia de ochi, sabia încinsă până la alb a fost răcită de 
lacrimile lui! 

Pentru că, în momentul crucial, Mihail Strogoff s-a gândit la 
familia lui iubită pe care nu avea să o mai vadă niciodată, şi 
gândul i-a umplut ochii de lacrimi, care au răcit lama şi i-au 
salvat vederea, precum şi fatidica misiune, care a fost 


încununată cu izbândă şi a dus la victoria ţării sale asupra 
tuturor duşmanilor. 

Aşadar, lacrimile lui Strogoff au fost cele care l-au salvat pe el 
şi întreaga Rusie. Însă acolo unde trăiam eu bărbaţilor nu li se 
îngăduia să verse lacrimi! Lacrimile erau ruşinoase! Doar 
femeilor şi copiilor li se permitea să plângă. Chiar şi la cinci ani 
mi-era ruşine să plâng, iar la opt sau nouă ani am învăţat să mă 
stăpânesc, aşa încât să pot intra în rândul bărbaţilor. De aceea 
am fost atât de mirat în noaptea de 29 noiembrie, când mâna 
mea stângă a atins pe întuneric obrazul ud al tatei. De aceea n- 
am vorbit niciodată despre asta, nici cu tata, nici cu altcineva. ŞI 
uite-l acum pe Mihail Strogoff, un erou fără prihană, un bărbat 
de fier care putea răbda orice greutăţi sau torturi, şi totuşi când 
se gândeşte deodată la iubire nu dovedeşte nici o stăpânire de 
sine: plânge. Mihail Strogoff nu plânge de teamă sau de durere, 
ci din cauza intensității sentimentelor sale. 

Mai mult, plânsul lui Mihail Strogoff nu-l coboară la statutul de 
nemernic demn de milă, de femeie sau de epavă umană; el este 
acceptabil atât pentru autor, Jules Verne, cât şi pentru cititor. Şi, 
ca şi cum n-ar fi destul că dintr-odată este acceptabil ca un 
bărbat să plângă, şi el, şi întreaga Rusie sunt salvaţi de lacrimile 
lui. Şi astfel, acest bărbat între bărbaţi îşi învinge toţi inamicii 
datorită „laturii lui feminine" care s-a ridicat din adâncurile 
sufletului lui în momentul crucial fără să-i vatăme sau să-i 
slăbească „latura masculină" (aşa cum ne îndoctrinau să zicem 
în acea vreme): dimpotrivă, o completa şi făcea pace cu ea. 
Aşadar, poate că exista o cale onorabilă de a ieşi din dilema 
care mă chinuia în acele zile, alegerea între emoție şi bărbăţie? 

(După doisprezece ani, Hannah din Soţul meu, Michael e şi ea 
fascinată de personajul Mihail Strogoff). 

Şi apoi a fost căpitanul Nemo din Douăzeci de mii de leghe sub 
mări, mândrul, viteazul indian care detesta regimurile 
exploatatoare şi oprimarea popoarelor şi a indivizilor de către 
tiranii lipsiţi de inimă şi puterile egoiste. Ura lui faţă de 
condescendenţa arogantă a ţărilor nord-occidentale aminteşte 
de Edward Said, dacă nu de Franz Fanon, aşa că a hotărât să se 
despartă de toate acestea şi să creeze o mică utopie în adâncul 
oceanului. 

Aceasta se pare că a stârnit în mine, printre altele, o pulsaţie 
de sensibilitate sionistă. Lumea întotdeauna ne persecuta şi ne 


nedreptăţea: de aceea ne-am retras într-o parte, să ne creăm 
mica bulă de aer independentă în care să putem duce „o viaţă 
de puritate şi libertate", departe de cruzimea prigonitorilor 
noştri, însă, precum căpitanul Nemo, n-o să continuăm să fim 
victime neajutorate, ci, prin forţa geniului nostru creativ, ne vom 
înarma Nautilusul cu rafinate raze ale morţii. Nimeni nu va mai 
cuteza să uneltească împotriva noastră. Braţul nostru lung va 
ajunge până la capătul lumii, dacă va fi nevoie. 

In Insula misterioasă a lui Jules Verne un grup de 
supraviețuitori dintr-un naufragiu reuşesc să creeze un petic de 
civilizaţie pe o insulă pustie şi aridă. Supraviețuitorii sunt toţi 
europeni, bărbaţi, cu toţii bărbaţi raţionali şi generoşi, plini de 
intenţii bune, cu toţii axaţi pe tehnologie, cutezători şi inventivi: 
sunt însăşi imaginea felului în care secolul al XIX-lea dorea să 
vadă viitorul, sănătos, luminat, viril, capabil să rezolve orice 
problemă prin forţa raţiunii şi în conformitate cu principiile noii 
religii a progresului. (Cruzimea, instinctele josnice şi răul se pare 
că au fost exilate pe altă insulă, de mai târziu: cea din împăratul 
muştelor a lui William Golding.) 

Prin hărnicie, bun-simţ şi entuziasm pionieresc grupul reuşeşte 
să supravieţuiască şi să construiască pe insula pustie, pornind 
de la zero, cu mâinile goale, o gospodărie prosperă. Asta m-a 
încântat, pătruns cum eram de etosul pionieresc al sionismului 
pe care îl moştenisem de la tata: laic, luminat, raţional, idealist, 
optimist militant şi progresiv. 

Şi totuşi, erau momente în care pionierii din Insula misterioasă 
erau ameninţaţi de forţele naturii cu o catastrofă, momente în 
care erau încolţiţi şi creierele lor nu le mai erau de folos, şi în 
astfel de momente fatidice o mână misterioasă intervenea 
întotdeauna în intrigă, o providenţă miraculoasă, atotputernică, 
salvându-i iar şi iar de la pieire. „Dacă există dreptate, atunci să 
strălucească pe loc", a scris Bialik: în Insula misterioasă era 
dreptate şi chiar strălucea pe loc, iute ca fulgerul, când nu mai 
era nici o speranţă. 

Insă acesta era tocmai celălalt etos, diametral opus 
raționalismului tatei. Era logica povestirilor pe care mi le spunea 
mama noaptea, poveşti cu demoni, miracole, povestea unui 
bătrân care adăpostea sub acoperişul lui un bărbat şi mai 
bătrân, poveşti despre rău, mister şi îndurare, cutia Pandorei, în 
care la sfârşit rămânea speranţa dincolo de toată disperarea. 


Era şi logica plină de miracole a povestirilor hasidice în faţa 
cărora m-a pus mai întâi domnişoara învăţătoare Zelda şi pe 
care profesorul meu povestitor de la Tachkemoni, Mordechai 
Michaeli, le-a continuat de unde le lăsase ea. 

Era ca şi cum aici, în Insula misterioasă, ar fi avut în sfârşit loc 
un sos de împăcare între cele două ferestre opuse prin care mi-a 
fost dezvăluită lumea, la începutul vieţii mele: fereastra de bun- 
simţ, optimistă, a tatei, opusă ferestrei mamei, care se 
deschidea spre peisaje sumbre, forţe supranaturale ciudate, rău, 
dar şi milă şi blândeţe. 

La sfârşitul Insulei misterioase se dovedeşte că forţa 
providenţială care intervenise iar şi iar ca să salveze 
„întreprinderea sionistă" a supravieţuitorilor naufragiului ori de 
câte ori erau ameninţaţi cu pieirea a fost de fapt intervenţia 
discretă a căpitanului Nemo, căpitanul cu ochi mânioşi din 
Douăzeci de mii de leghe sub mări. Insă aceasta n-a scăzut 
deloc plăcerea împăcării pe care mi-a dat-o cartea, eliminarea 
contradicţiei dintre fascinația mea copilărească faţă de sionism 
şi nu mai puţin copilăreasca mea fascinaţie faţă de gotic. 

Era ca şi cum tata şi mama reuşiseră în cele din urmă să se 
împace şi trăiau împreună în deplină armonie. E adevărat că nu 
aici, la lerusalim, ci pe o insulă pustie. Insă tot puteau să se 
împace. 

Bunul domn Marcus, care vindea cărţi noi şi la mâna a doua în 
strada Jonah, aproape de colţul cu strada Geula, avea şi o 
bibliotecă de împrumut şi în cele din urmă mi-a permis să 
schimb cartea în fiecare zi. Uneori chiar de două ori pe zi. La 
început n-a crezut că am citit cu adevărat toată cartea şi când 
înapoiam o carte la numai câteva ore de când o luasem mă 
verifica punându-mi tot soiul de întrebări iscusite şi chichiţoase. 
Treptat neîncrederea i s-a transformat în uluială şi, în fine, în 
adoraţie. 

Era convins că dotat fiind cu o astfel de memorie uimitoare şi 
capacitatea de a citi aşa de repede, mai ales dacă învăţam şi 
limbile principale, într-o zi aş putea ajunge secretarul particular 
ideal al unuia dintre marii noştri conducători. Cine ştie, poate că 
aş putea ajunge secretarul lui Ben Gurion sau al lui Moshe 
Sharet. Prin urmare, a hotărât că merit o investiţie pe termen 
lung, că ar trebui să-şi împrăştie pâinea deasupra apei: cine ştie, 
poate că va avea într-o zi nevoie de un permis, ar putea avea 


nevoie să nu stea la o coadă sau să ungă roţile afacerii cu 
editura la care plănuia să se asocieze, şi atunci cu siguranţă că 
legăturile sale de prietenie cu secretarul particular al unuia 
dintre cei mai mari din lumea mare vor valora cât greutatea lui 
în aur. 

Uneori domnul Marcus le arăta cu mândrie unor clienţi aleşi pe 
sprânceană fişa mea de cititor plină până la refuz, ca şi cum s-ar 
fi bucurat de roadele investiţiei sale. la uitaţi ce avem aici! 

Un şoarece de bibliotecă! Un fenomen! Un copil care 
devorează în fiecare lună nu doar cărţi, ci rafturi întregi cu cărţi! 

Aşa că am primit permisiunea specială a domnului Marcus să 
mă simt ca la mine acasă în biblioteca lui. Puteam împrumuta 
patru cărţi deodată, ca să nu flămânzesc în timpul sărbătorilor, 
când biblioteca era închisă. Puteam să răsfoiesc - cu grijă! - 
cărţile de-abia apărute, care erau la vânzare, nu la împrumut. 

Puteam chiar să mă uit la cărţi ce nu erau de nasul cuiva de 
vârsta mea, cum ar fi romanele lui Somerset Maugham, O. 
Henry, Ştefan Zweig, chiar şi picantul Maupassant. 

lama alergam în întuneric, prin torente de ploaie 
pătrunzătoare şi vânt puternic, ca să ajung la prăvălia domnului 
Marcus înainte de închidere, la şase seara. Era foarte frig la 
lerusalim în acele zile, un frig muşcător, şi urşi polari flămânzi 
veneau din Siberia să bântuie pe străzile din Kerem Avraham în 
acele nopţi de la sfârşitul lui decembrie. Alergam fără palton, 
aşa că puloverul se făcea leoarcă şi împrăştia toată seara un 
miros deprimant şi înţepător de lână udă. 

Câteodată se întâmpla să rămân fără nimic de citit, în acele 
lungi sâmbete pustii când pe la zece dimineaţa terminasem 
toată muniţia adusă de la bibliotecă. Înhăţam frenetic tot ce-mi 
cădea în mână din biblioteca tatei: TUI Eulenspiegel în 
traducerea lui Shlonsky, O mie şi una de nopţi tradusă de Rivlin, 
cărţile lui Israel Zarchi, Mendele Mocher Sforim, Sholem 
Aleichem, Kafka, Berdiczewski, poeziile lui Rahel, Balzac, Knut 
Hamsun, Yigal Mossensohn, Feierberg, Natan Shaham, Gnessin, 
Brenner, Hazaz, chiar şi cărţile domnului Agnon. Nu pricepeam 
aproape nimic, în afară poate de ceea ce vedeam prin ochelarii 
tatei, adică faptul că viaţa în şteti era vrednică de dispreţ, 
respingătoare şi chiar ridicolă. În inima mea nechibzuită, nu 
eram deloc surprins de sfârşitul ei groaznic. 


Tata avea cele mai multe dintre lucrările de căpătâi ale 
literaturii universale în limbile originale, aşa că nu puteam nici 
să mă uit la ele. Dar tot ce era acolo în ebraică, dacă n-am citit 
de-a binelea, măcar am amuşinat. N-am lăsat nici un ungher 
nescormonit. 

Desigur, am citit şi secţiunea săptămânală pentru copii din 
Davar şi acele cărţi pentru copii care erau în meniul de desert al 
tuturor: poezii de Leah Goldberg şi Fania Bergstein, Insula 
copiilor de Mira Lobeh, precum şi toate cărţile lui Nahum 
Guttmann. Africa lui Lobengula, Parisul lui Beatrice, Tel Avivul 
înconjurat de dune, livezi şi mare, toate acestea au fost 
destinațiile primelor mele hoinăreli hedonistice prin lume. 
Diferenţa dintre lerusalim şi Tel Avivul-care-era-legat-de-restul- 
lumiimari mi se părea diferenţa dintre viaţa noastră iernatică, în 
alb şi negru, şi o viaţă plină de culori, vară şi lumină. 

O carte care mi-a captivat în mod special imaginaţia a fost 
Peste ruine de Tsvi Liebermann-Livne, pe care am citit-o şi 
recitit-o. Cândva, în vremea Celui de-al Doilea Templu, era un 
sat evreiesc îndepărtat, culcuşit în tihnă printre dealuri, văi şi 
podgorii. Intr-o zi au venit legiunile romane, i-au măcelărit pe 
toţi locuitorii, bărbaţi, femei şi bătrâni, au prădat, au pus foc 
caselor şi şi-au văzut de drum. Dar sătenii reuşiseră înainte de 
masacru să-şi ascundă într-o peşteră dintre dealuri copiii mai 
mici, cei care nu împliniseră doisprezece ani şi nu puteau lua 
parte la apărarea satului. 

După nenorocire copiii au ieşit din peşteră, au văzut prăpădul 
şi, în loc să dispere, au hotărât, într-o discuţie care semăna cu 
adunarea generală dintr-un kibbutz, că viaţa trebuie să continue 
şi că trebuie să reconstruiască satul ruinat. Aşa că au alcătuit 
comitete, în care erau şi fetele, pentru că aceşti copii nu erau 
doar curajoşi şi harnici, ci şi uimitor de progresişti şi luminaţi la 
minte. Treptat, muncind ca furnicile, au reuşit să recupereze 
vitele rămase, să repare staulele şi grajdurile, să reclădească 
locuinţele arse, au cultivat din nou câmpurile şi au creat o 
comunitate-model a copiilor, un fel de kibbutz idilic: o comună a 
lui Robinson Crusoe fără vreun Vineri. 

Nici un nor nu umbrea traiul în tovărăşie şi egalitate al acestor 
copii din vis: fără lupte pentru putere, fără rivalități şi invidii, 
fără sex scârbos sau fantome ale părinţilor morţi. Era exact 
opusul lucrurilor care li s-au întâmplat copiilor din împăratul 


muştelor. Tsvi Livne a încercat, cu siguranţă, să le ofere copiilor 
din Israel o însufleţitoare alegorie sionistă: întreaga generaţie a 
sălbăticiei a murit şi în locul ei s-a înălţat generaţia Ţării, 
cutezătoare, ridicându-se prin propriile eforturi din catastrofă la 
eroism şi din întuneric la lumina mare. In versiunea mea, din 
lerusalim, în urmarea pe care am compus-o în minte, copiii nu 
se mulţumeau să mulgă vacile şi să culeagă măsline şi struguri, 
ci descopereau o ascunzătoare cu arme sau, şi mai bine, 
reuşeau să născocească şi să construiască mitraliere, mortiere şi 
blindate. Sau Palmach-ul reuşea să ducă pe ascuns aceste arme 
cu o sută de generaţii înapoi, către mâinile întinse ale copiilor 
din Peste ruine. Ilnarmaţi cu toate acestea, copiii lui Tsvi Livne (şi 
ai mei) mergeau degrabă la Masada şi ajungeau în ultima clipă. 
Cu un foc de baraj devastator, din spate, cu salve lungi, de mare 
precizie, şi cu salve mortale de mortiere îi luau prin surprindere 
pe legionarii romani - tocmai legionarii care le omorâseră 
părinţii şi acum construiau o rampă de pe care să dea iureş 
asupra cetăţii de pe stânci, Masada. Şi aşa, chiar în clipa în care 
Eleazar Ben Yair era pe cale să-şi încheie nemuritorul discurs de 
adio şi ultimii apărători ai Masadei se pregăteau să se înfigă în 
propriile săbii, ca să nu cadă în mâinile romanilor, tinerii mei şi 
cu mine ne năpusteam în sus pe munte, salvându-i pe ei de la 
moarte şi neamul nostru de dezonoarea înfrângerii. 

Apoi duceam război pe teritoriul inamicului: ne amplasam 
mortierele pe cele şapte dealuri ale Romei, făceam ţăndări Arcul 
lui Titus şi îl îngenuncheam pe împărat. 

* 

Poate că era ascunsă aici şi altă plăcere interzisă, una care 
fără îndoială că nu i-a trecut prin cap lui Tsvi Livne pe când scria 
cartea, o plăcere întunecată, oedipiană. Pentru că acei copii și- 
au îngropat părinţii. Pe toţi. N-a mai rămas nici un adult în tot 
satul. Nici o rudă, nici un învăţător, vecin, unchi, bunic, bunică, 
domn Krochmal, unchi Joseph, Mala şi Staszek Rudnicki, soţii 
Abramski, soţii Bar-Yizhar, tanti Lilia, Begin şi Ben Gurion. Și 
astfel a fost îndeplinită în mod miraculos o dorinţă adânc 
tăinuită a etosului sionist şi a copilului care eram pe atunci: ca ei 
să moară. Pentru că erau atât de străini, erau o povară atât de 
mare. Aparţineau diasporei. Erau generaţiile sălbăticiei. Erau 
întotdeauna plini de pretenţii şi porunci, nu te lăsau deloc să-ţi 
tragi sufletul. Doar după moartea lor vom putea să le arătăm în 


sfârşit că putem face totul noi înşine. Tot ce voiau să facem, tot 
ce aşteptau de la noi, o să facem în mod strălucit: o să arăm şi o 
să culegem, o să construim, o să luptăm şi o să învingem, numai 
că fără ei, pentru că noua naţiune evreiască trebuie să se 
elibereze de ei. Pentru că totul aici e făcut să fie tânăr, sănătos 
şi dur, în vreme ce ei sunt bătrâni, hodorogiţi, complicaţi, un pic 
dezgustători şi mai mult decât un pic ridicoli. 

Aşa că în Peste ruine întreaga generaţie a sălbăticiei s-a 
evaporat, lăsând în urmă orfani fericiţi şi sprinteni, liberi ca 
păsările pe cerul senin, azuriu. N-a mai rămas nimeni care să-i 
bată la cap cu accent din diaspora, să peroreze, să impună 
purtări mucegăite, să otrăvească viaţa cu tot soiul de depresii, 
traume, cerinţe şi ambiţii. N-a supravieţuit nici unul ca să ţină 
predici cât e ziua de lungă - asta-i voie, asta-i interzis, asta-i 
dezgustător. Doar noi. Singuri pe lume. 

Moartea tuturor adulţilor ascundea o vrajă misterioasă şi 
puternică. Şi aşa, la vârsta de paisprezece ani şi jumătate, la 
vreo doi ani după moartea mamei, am omorât pe tata şi întregul 
lerusalim, mi-am schimbat numele şi m-am dus de capul meu în 
kibbutzul Hulda să trăiesc acolo peste ruine. 

L-am omorât mai ales prin schimbarea numelui. Mulţi ani tata 
a trăit în umbra imensă a învățatului său unchi, cu „reputaţia lui 
mondială" (un concept pe care tata îl rostea cu o voce scăzută, 
evlavios). Mulţi ani Yehuda Arieh Klausner a visat să calce pe 
urmele profesorului Joseph Gedalyahu Klausner, care a scris Isus 
din Nazaret, De la Isus la Pavel, O istorie a perioadei Celui de-al 
Doilea Templu, O istorie a literaturii ebraice şi Când un popor 
luptă pentru libertatea sa. In adâncul inimii lui, tata visa chiar să 
fie succesorul profesorului care nu avea copii, atunci când ar fi 
venit vremea. De aceea a învăţat la fel de multe limbi străine 
precum unchiul lui. De aceea şedea încovoiat peste biroul său 
noaptea, cu micile fişe îngrămădite în jur. Şi când a început să-şi 
piardă nădejdea că va ajunge într-o zi profesor celebru poate că 
a început în adâncul inimii lui să se roage ca torţa să-mi fie 
trecută mie şi ca el să fie acolo să vadă asta. 

Tata se asemuia câteodată, în glumă, cu neînsemnatul 
Mendelssohn, bancherul Abraham Mendelssohn, a cărui soartă a 
fost să fie fiul celebrului filozof Moses Mendelssohn şi tatăl 
marelui compozitor Felix Mendelssohn-Bartholdy. („Mai întâi am 


fost fiul tatălui meu, apoi am devenit tatăl fiului meu", a glumit 
odată Abraham Mendelssohn.) 

Ca într-o farsă, ca şi cum ar fi râs de mine din cauza unor 
sentimente de afecţiune nedezvoltate, tata ţinea morţiş să mi se 
adreseze încă de când eram foarte mic cu „Preacinstitul Domn" 
sau „înălţimea Voastră". De-abia după mulţi ani, în noaptea zilei 
în care a murit, mi-a dat brusc prin cap gândul că în spatele 
acestei glume fixe, enervante, aproape supărătoare, poate că se 
ascundeau propriile ambiţii zădărnicite, precum şi o tristă nevoie 
de a se împăca cu propria mediocritate şi dorinţa tainică de a-mi 
încredința mie misiunea să îndeplinesc, la vremea potrivită, 
obiectivele pe care le-a ratat. 

Mama, în singurătatea şi deprimarea ei, mi-a spus poveşti cu 
minuni, orori şi duhuri, care poate că nu erau prea diferite de 
cele pe care văduva Ase i le spunea tânărului Peer Gynt în 
nopţile de iarnă. Tata, în felul lui, era Jon Gynt, tatăl lui Peer, 
pentru mama mea-Âse, nădăjduind la „lucruri mari”. 

„Kibbutzul", a observat tata cu tristeţe, „poate că nu e un 
fenomen nesemnificativ, însă are nevoie de muncitori manuali 
puternici cu nivel de inteligenţă mediu. Tu ştii de-acuma că nu 
eşti cu siguranţă de nivel mediu. Nu vreau să defăimez kibbutzul 
în sine, kibbutzurile au merite clare în viaţa statului, însă tu nu o 
să te poţi dezvolta acolo. În consecinţă, mă tem că nu pot fi de 
acord cu asta. Sub nici o formă. Şi cu asta, basta. Am încheiat 
discuţia." 

După moartea mamei şi recăsătorirea lui, cam la un an după 
aceea, noi doi aproape că nu mai vorbeam decât despre nevoile 
vieţii de zi cu zi, politică, descoperirile ştiinţifice sau valori şi 
teorii morale. (De acum locuiam în alt apartament, pe 
Bulevardul Ben Maimon, la numărul 28, în Rehavia, acea zonă 
din lerusalim în care tânjea de ani de zile să locuiască.) 
Neliniştile anilor mei de adolescenţă, a doua lui căsătorie, 
sentimentele lui, sentimentele mele, ultimele zile de viaţă ale 
mamei, moartea ei, absenţa ei, toate acestea erau subiecte 
despre care nu vorbeam niciodată. Uneori ne înfruntam, cu 
ostilitate reciprocă politicoasă, însă foarte intensă, în privinţa lui 
Bialik, a lui Napoleon, a socialismului, care începuse să mă 
fascineze şi pe care tata îl considera „epidemia roşie", şi o dată 
am avut o ceartă cumplită pe tema Kafka. Însă de cele mai 
multe ori ne purtam ca doi colocatari dintr-un apartament mic. 


Baia e liberă. E nevoie de margarina şi de hârtie igienică. Nu ţi 
se pare că s-a făcut cam rece? 

Să aprind radiatorul? 

Când am început să plec în weekend şi de sărbători în vizită la 
surorile mamei, Haya şi Sonia, la Tel Aviv sau la casa bunicului 
Papa din Kiriat Motskin, tata îmi dădea bani de drum şi adăuga 
câteva lire „Ca să nu fie nevoie să ceri bani de la nimeni de- 
acolo". „Şi nu uita să spui cuiva de-acolo că nu trebuie să 
mănânci nimic prăjit." Sau „Te rog să nu uiţi să întrebi pe cineva 
de acolo dacă vor să pun lucrurile din sertarul ei într-un plic, 
pentru data viitoare când te duci". 

Cuvântul „ea" acoperea amintirea mamei ca o piatră fără nici o 
inscripţie. Cuvintele „cuiva de acolo" sau „cineva de acolo" 
semnalau ruperea tuturor legăturilor dintre el şi familia mamei 
mele, care nu se mai refăcuseră. Ei îl acuzau pe el. Relaţiile lui 
cu alte femei, aşa credeau surorile mamei, la Tel Aviv, umbriseră 
viaţa surorii lor. Pe lângă toate acele nopţi în care el şedea la 
birou, cu spatele la ea şi cu mintea la cercetările lui şi la fişe. 
Tata a fost şocat de această acuzaţie şi rănit profund. 

Privea călătoriile mele la Tel Aviv şi la Haifa cam aşa cum 
statele arabe, în acele vremuri de boicot şi respingere, priveau 
vizita în Israel a unor personalităţi neutre: nu vă putem opri să 
mergeţi, duceţi-vă unde poftiţi, dar vă rugăm să nu rostiţi în faţa 
noastră numele acelui loc şi să nu ne spuneţi nimic despre el 
când vă întoarceţi. Nici bune, nici rele. Şi să nu le pomeniţi de 
noi. Nu vrem să auzim şi nu ne interesează. Şi aveţi grijă să nu 
vă pună pe paşaport vreo ştampilă nedorită. 

La vreo trei luni după sinuciderea mamei a fost ziua bar 
mitzvah-ului meu. N-a fost nici o petrecere. S-au mulţumit să fiu 
chemat să citesc Tora sâmbătă dimineaţa, la sinagoga 
Tachkemoni, şi să bolborosesc lectura acelei săptămâni. A venit 
întreaga familie Mussman, de la Tel Aviv şi Kiriat Motskin, însă şi- 
au găsit un colţ separat în sinagogă, cât mai departe posibil de 
Klausneri. Cele două tabere nu au schimbat între ele nici un 
cuvânt. Poate că Tsvi şi Buma, soţii mătuşilor mele, au dat din 
cap aproape imperceptibil. lar eu alergam într-o parte şi în alta 
ca un căţel zăpăcit, între cele două lagăre, încercând din 
răsputeri să arăt ca un băieţel fericit, vorbind fără încetare, ca o 
imitație a tatei, care ura întotdeauna tăcerile, dădea vina pe 
sine pentru orice tăcere şi se simţea obligat să o împrăştie. 


Numai bunicul Aleksandr a traversat fără şovăială cortina de 
fier, le-a sărutat pe bunica de la Haifa şi pe cele două surori ale 
mamei pe amândoi obrajii, de trei ori, stângul dreptul stângul, în 
stilul rusesc, şi m-a strâns lângă el, exclamând încântat: „Nu, 
şto? Nu-i aşa că e un tânăr fermecător? Un tânăr molodiets! Şi 
foarte talentat! Foarte, foarte talentat! Foarte!" 

La câtva timp după ce tata s-a recăsătorit, activitatea mea 
şcolară a intrat într-un declin atât de puternic, încât am fost 
ameninţat cu exmatricularea (în anul de după moartea mamei 
fusesem mutat de la Tachkemoni la liceul Rehavia). Tata a luat-o 
ca pe un afront personal şi a fost scandalizat; m-a pedepsit în 
diferite feluri. Treptat, în minte i-a încolţit bănuiala că aceasta 
era forma mea de gherilă, care nu se va opri până ce n-o să-l 
determin să mă lase să merg în kibbutz. A ripostat şi el: de câte 
ori intram în bucătărie se ridica şi pleca fără o vorbă. 

Însă într-o vineri şi-a dat osteneala să mă însoţească până la 
vechea staţie a autobuzelor Egged, la mijlocul Căii Jaffa. Inainte 
de a mă urca în autobuzul de Tel Aviv a spus dintr-odată: 

— Te rog, dacă vrei, întreabă-i pe cei de acolo ce cred despre 
această idee a ta cu kibbutzul. Nu mai e nevoie să spun că 
părerea lor nu ne obligă şi nici nu ne prea interesează, însă de 
data asta nu mă împotrivesc să aud ce cred ei despre această 
posibilitate. 

Cu mult înainte de moartea mamei, de la începutul bolii ei, şi 
poate chiar mai devreme, mătuşile mele de la Tel Aviv îl 
considerau pe tata un bărbat egoist şi poate că un pic 
dominator; erau convinse că de la moartea ei gemeam sub jugul 
oprimării lui şi că, de când s-a recăsătorit, mama vitregă mă 
maltratează şi ea. Mereu ţineam cu tot dinadinsul, de parcă 
voiam anume să le supăr pe mătuşi, să spun lucruri frumoase 
despre tata şi soţia lui, cu cât devotament se îngrijesc de mine 
şi se străduiesc din răsputeri să nu duc lipsă de nimic. Mătuşile 
refuzau să asculte: mă priveau surprinse, erau furioase, erau 
jignite, ca şi cum aş fi încercat să-i ridic în slavă pe Abdel Nasser 
şi regimul său sau i-aş fi apărat pe fedaini. Amândouă îmi 
spuneau să tac de câte ori începeam să-l preaslăvesc pe tata. 
Mătuşa Haya zicea: 

— Gata. Te rog să termini. Mă răneşti. Se pare că-ţi spală 
creierul foarte bine. 


Mătuşa Sonia nu-mi făcea reproşuri în aceste momente: pur şi 
simplu izbucnea în plâns. 

În ochii lor iscoditori adevărul vorbea de la sine: arătam slab 
ca un ţâr, palid, nervos şi nu spălat aşa cum se cuvine. Probabil 
că cei de acolo mă neglijează. Dacă nu mai rău. Şi ce-i cu rana 
aia de pe obraz? Cei de-acolo nu te trimit la doctor? Şi zdreanţă 
aia de pulover - e singurul pe care-l ai? Şi când ti-au cumpărat 
ultima oară lenjerie? Şi cum e cu banii de întoarcere? 

Au uitat să-ţi dea? Nu? De ce eşti aşa de căpos? Decenune 
laşi să-ţi băgăm în buzunar câteva lire, pentru orice 
eventualitate? 

De cum ajungeam la Tel Aviv mătuşile se repezeau la geanta 
cu lucrurile pentru weekend şi scoteau cămaşa, pijamaua, 
şosetele, lenjeria şi chiar batista de rezervă, se tot ţâţâiau fără 
alte vorbe şi condamnau totul la spălare, fierbere, aerisire 
zdravănă câteva ore, pe balcon, călcat aprig cu fierul şi, uneori, 
la distrugere totală, ca şi cum ar fi eliminat riscul de ciumă sau 
ar fi trimis toate lucrurile mele la un curs de reeducare. 
Întotdeauna eram pus mai întâi să fac duş şi în al doilea rând 
era: Şezi pe balcon, la soare, o jumătate de oră, eşti alb ca 
peretele, şi nu vrei un strugure? Un măr? Nişte morcov crud? 
Apoi o să mergem să-ţi cumpărăm nişte lenjerie. Sau o cămaşă 
ca lumea. Sau nişte şosete. Amândouă încercau să mă facă să 
înghit ficat de pasăre, ulei de peşte, sucuri de fructe şi grămezi 
de legume crude. Ca şi cum aş fi venit direct din ghetou. 

Cât despre a mă duce în kibbutz, mătuşa Haya a declarat pe 
loc: A 

— Da, cu siguranţă. Trebuie să pleci de la ei o vreme. Intr-un 
kibbutz o să creşti şi o să te întăreşti şi treptat o să duci o viaţă 
mai sănătoasă. 

Mătuşa Sonia a propus cu tristeţe, cu braţul pe după umerii 
mei: 

— Încearcă kibbutzul, da. Şi dacă, Doamne fereşte, o să te 
simţi la fel de nefericit acolo, pur şi simplu mută-te aici, la noi. 

Spre sfârşitul celui de-al nouălea an (clasa a cincea la Şcoala 
Rehavia) am renunţat brusc la cercetaşi şi aproape că nu m-am 
mai dus la şcoală. Zăceam pe spate în camera mea toată ziua, 
doar în chiloţi, devorând o carte după alta şi mormane de 
dulciuri, care erau aproape singurul lucru pe care puneam gura 
atunci. Eram deja îndrăgostit până peste urechi, cu lacrimi 


înăbuşite şi fără umbră de speranţă, de una dintre prinţesele din 
clasa mea: nu iubire tinerească dulce-amară ca în cărţile pe care 
le citeam, în care se arăta cum sufletul suferă de durere, dar se 
înalţă şi înfloreşte, ci ca şi cum aş fi fost lovit în cap cu o rangă. 

Şi, ca să înrăutăţească şi mai tare lucrurile, trupul meu, în acea 
vreme, mă chinuia fără încetare noaptea şi chiar şi ziua cu 
spurcăciunea lui nesătulă. Voiam să mă eliberez, să scap o dată 
pentru totdeauna de aceşti doi duşmani, trupul şi sufletul. Voiam 
să fiu un nor. Să fiu o piatră de pe suprafaţa lunii. 

În fiecare seară mă sculam, ieşeam din casă şi rătăceam pe 
străzi două-trei ore sau mă plimbam pe câmpurile pustii din 
afara oraşului. Uneori mă simţeam atras de gardul de sârmă 
ghimpată şi de zonele minate care împărțeau oraşul şi, o dată, 
în întuneric, rătăcind poate printr-una dintre zonele neutre, am 
călcat din greşeală pe o cutie goală, făcând un zgomot ce s-a 
auzit la fel de tare ca o alunecare de teren, şi pe dată au răsunat 
două împuşcături destul de aproape în întuneric şi am fugit. Insă 
m-am întors în a doua seară şi în cele următoare la marginea 
zonei neutre, ca şi cum m-aş fi săturat de toate. Ba chiar am 
coborât în uedurile îndepărtate, până ce nu mai vedeam nici o 
lumină, doar silueta dealurilor şi o mână de stele, în mirosul de 
smochini şi de măslini, de pământ de vară însetat. 

Ajungeam acasă la zece, unsprezece sau la miezul nopţii, 
refuzând să spun unde am fost, ignorând ora de culcare, cu 
toate că tata o extinsese de la nouă la zece, nebăgând în seamă 
plângerile lui, fără să răspund la eforturile lui şovăielnice de a 
face din glumele lui răsuflate un pod peste tăcerea dintre noi: 

— Şi pe unde oare, dacă îmi este îngăduit să întreb, şi-a 
petrecut Excelenţa Voastră seara până aproape de miezul 
nopţii? 

A avut un randevu? Cu o tânără frumoasă doamnă? A fost 
poftită înălţimea Voastră la o orgie în palatul reginei Sheba? 

Tăcerea mea îl speria chiar mai mult decât scaieţii agăţaţi de 
hainele mele sau faptul că nu mai învăţam. Când şi-a dat seama 
că mânia şi pedepsele nu aveau nici un efect le-a înlocuit cu un 
sarcasm meschin. Bombănea, dând din cap: „Dacă asta vrea 
înălţimea Voastră, aşa să fie." Sau: „Când eram de vârsta ta 
aproape terminasem Gymnasium. Nu floare la ureche ca şcoala 
ta! Gymnasium clasic! Cu disciplină de fier, militărească! 


Cu lecţii de greacă veche şi latină! li citisem pe Euripide, 
Ovidiu şi Seneca în original! Şi tu ce faci? Zaci pe spate 
douăsprezece ore în şir citind prostii! Benzi desenate! Reviste 
scârboase! 

Dwarf şi Stalag! Zdrenţe dezgustătoare destinate scursurilor 
omenirii! Când te gândeşti că nepotul profesorului Klausner a 
ajuns un terchea-berchea! Un huligan!" 

Până la urmă sarcasmul lui a fost înlocuit de tristeţe. La micul 
dejun se uita o clipă la mine cu ochi căprui şi trişti ca de căţel şi 
pe dată îşi ferea privirea şi-o ascundea în dosul ziarului. 

Ca şi când el era cel care o luase razna şi trebuia să se 
ruşineze. 

In sfârşit, cu inima grea, tata a propus un compromis. Nişte 
prieteni din kibbutzul Sde Nehemia, în Galileea de Sus, erau de 
acord să stau acolo în lunile de vară: puteam să văd cum mă 
împac cu muncile agricole şi să aflu dacă mi se potriveşte sau 
nu viaţa printre tinerii de vârsta mea, dormind în dormitorul 
comun. Dacă se dovedea că experienţa din vară îmi ajunge, 
trebuia să îmi iau angajamentul că mă întorc la şcoală şi mă 
ocup de studii cu seriozitatea pe care o merită. Insă dacă până 
la sfârşitul verii tot nu mi-a venit mintea la cap, atunci noi doi o 
să şedem iar şi o să avem o discuţie de adevăraţi adulţi şi o să 
încercăm să găsim o soluţie acceptabilă pentru amândoi. 

Unchiul Joseph însuşi, bătrânul profesor pe care partidul Herut 
îl numise în acea vreme candidat la preşedinţia ţării împotriva 
profesorului Chaim Weizmann, candidatul Centrului şi al Stângii, 
a auzit despre intenţia mea supărătoare de a mă alătura unui 
kibbutz şi s-a alarmat. El considera kibbutzurile o ameninţare la 
adresa etosului naţional, dacă nu chiar o extensie a ideilor lui 
Stalin. Aşa că m-a invitat la el acasă pentru o discuţie 
particulară serioasă, între patru ochi, nu într-unui dintre 
pelerinajele noastre de Shabbat, ci, pentru prima oară în viaţa 
mea, într-o zi de lucru. M-am pregătit pentru această întâlnire cu 
inima bubuindu-mi în piept şi chiar mi-am notat trei sau patru 
idei principale. Aveam să-i amintesc unchiului Joseph de ceea ce 
proclama chiar el întotdeauna: nevoia de a înota împotriva 
curentului. Individul hotărât trebuie întotdeauna să apere cu 
vitejie lucrurile în care crede cu tot sufletul, chiar şi împotriva 
opoziţiei puternice a celor mai dragi fiinţe de pe lume. 


Însă unchiul Joseph a fost silit să-şi retragă invitaţia în ultima 
clipă din cauza unei chestiuni urgente care i-a stârnit indignarea 
profundă. 

Aşa că, fără binecuvântarea lui, şi fără această înfruntare 
dintre David şi Goliat, m-am trezit la cinci dimineaţa în prima zi 
din vacanţa de vară, ca să merg la staţia centrală de autobuze 
de pe Calea Jaffa. Tata se trezise cu o jumătate de oră înaintea 
mea: până când a sunat deşteptătorul meu îmi pregătise deja 
două sendvişuri groase cu brânză şi roşii, două cu ouă şi roşii, 
un castravete curăţat, un măr şi o bucată de cârnat, şi le-a 
împachetat în hârtie cerată, plus o sticlă cu apă cu dopul strâns 
foarte bine, să nu curgă pe drum. Se rănise la deget tăind 
pâinea şi sângera, aşa că înainte de a pleca l-am bandajat. La 
uşă m-a îmbrăţişat nehotărât, apoi m-a îmbrăţişat iar, mai 
puternic, şi-a aplecat capul spre umăr şi a zis: 

— Dacă te-am rănit în vreun fel în ultima vreme, te rog să mă 
ierţi. Nici mie nu mi-a fost uşor. 

Dintr-odată s-a răzgândit, şi-a pus repede un sacou şi cravată 
şi m-a condus până la staţia de autobuz. Căram împreună sacul 
de voiaj, în care se aflau toate bunurile mele de pe lume, pe 
străzile lerusalimului pustii înainte de ivirea zorilor. Pe tot 
drumul din tata au ţâşnit glume şi jocuri de cuvinte. A vorbit 
despre originile hasidice ale termenului kibbutz, care înseamnă 
„a se strânge laolaltă", şi paralela interesantă între ideologia 
kibbutzului şi ideea grecească de koinonia, comunitate, de la 
koinos, care înseamnă „comun". A arătat că koinonia era 
originea cuvântului ebraic kenounia, „ciocnire", şi poate că şi a 
termenului muzical „canon". S-a urcat cu mine în autobuzul de 

Haifa şi m-a contrazis în privinţa locului în care ar trebui să 
şed, apoi şi-a luat din nou rămas-bun, şi trebuie să fi uitat că 
asta nu era una dintre vizitele mele de sâmbătă la mătuşile din 
Tel 

Aviv, pentru că mi-a urat Shabbat plăcut, cu toate că era luni. 

Inainte să coboare din autobuz a glumit cu şoferul şi l-a rugat 
să conducă deosebit de grijuliu, pentru că transportă o mare 
comoară. Apoi a fugit să cumpere un ziar, s-a oprit pe peron 
căutându-mă cu privirea şi şi-a fluturat mâna spre alt autobuz. 

La sfârşitul verii mi-am schimbat numele şi m-am mutat cu 
sacul de voiaj de la Sde Nehemia la Hulda. La început am fost 
un elev extern în pensiune la liceul local (care îşi zicea cu 


modestie „şcoală complementară"). Când am terminat cursurile, 
chiar înainte de a-mi începe serviciul militar, am devenit 
membru al kibbutzului. Hulda avea să fie casa mea din 1954 
până în 1985. 

Tata s-a recăsătorit cam la un an după moartea mamei mele, şi 
apoi, după un an, după ce m-am mutat în kibbutz, el şi soţia lui 
s-au dus la Londra. Ela trăit acolo vreo cinci ani. La Londra s-au 
născut sora mea Marganita şi fratele meu David, acolo a învăţat 
tata în cele din urmă - cu imensă greutate - să şofeze, şi la 
Universitatea din Londra a obţinut titlul de doctor în filologie cu 
teza „Un manuscris necunoscut al lui I.L. Peretz". Ne trimiteam 
periodic ilustrate. Din când în când îmi trimitea articole de-ale 
sale. Uneori îmi trimitea cărţi şi mici obiecte care se voiau aluzii 
delicate la adevăratul meu destin, cum ar fi tocuri şi penare, 
agende frumoase şi un cuţit ornamental pentru hârtie. 

In fiecare vară venea acasă în vizită, ca să vadă cum o duc cu 
adevărat şi dacă viaţa din kibbutz chiar îmi prieşte, şi în acelaşi 
timp să vadă starea apartamentului şi ce mai face biblioteca lui. 
Intr-o scrisoare amănunţită tata mă anunţa la începutul verii lui 
1956 că în ziua de miercuri din săptămâna viitoare, dacă nu e 
prea mare deranjul pentru tine, mi-am propus să vin să-ţi fac o 
vizită la Hulda. M-am interesat şi am aflat că există un autobuz 
care pleacă din staţia centrală de autobuze din Tel Aviv în 
fiecare zi la ora 12 şi ajunge la Hulda în jurul orei 13.20. 

Acum iată întrebările mele: 1. Poţi să mă aştepţi în staţia de 
autobuz? (Dar dacă ţi-e greu - de exemplu, dacă eşti ocupat, pot 
să întreb unde eşti şi să te găsesc singur.) 2. Trebuie să mănânc 
ceva înainte de a urca în autobuz la Tel Aviv sau putem mânca 
împreună când ajung în kibbutz? Cu condiţia să nu fie nici un 
deranj pentru tine, fireşte. 3. Am aflat că după-masa este doar 
un autobuz de la Huida la Rehovot, de unde pot lua al doilea 
autobuz până la Tel Aviv şi apoi al treilea până la lerusalim. Dar 
în cazul acesta n-o să avem la dispoziţie decât vreo două ore şi 
jumătate. Oare o să ne ajungă? 4. Sau, altă variantă, poate că 
aş putea rămâne peste noapte şi să plec de la Huida cu 
autobuzul de la 7 dimineaţa? 

Aceasta cu trei condiţii: A. să nu-ţi fie greu să-mi găseşti un loc 
în care să stau (un pat foarte simplu sau chiar şi o saltea ar fi de 
ajuns); B. ca acest lucru să nu fie văzut cu ochi răi în kibbutz; C. 


ca pe tine însuţi să nu te deranjeze o vizită atât de lungă. Te rog, 
anunţă-mă pe dată orice hotărăşti. 

5. Ce ar trebui să iau cu mine, în afară de obiectele personale? 
(Prosop? Cearşafuri? N-am mai stat niciodată într-un kibbutz!) 
Fireşte, o să-ţi spun toate noutăţile (nu-s multe) 

când ne vedem. Şi o să-ţi spun despre planurile mele, dacă te 
interesează. Şi dacă vrei, poţi să-mi vorbeşti şi tu despre 
planurile tale. Sper că eşti sănătos şi în dispoziţie bună (este o 
legătură certă între cele două!). Cât despre restul, o să vorbim 
foarte curând. 

Cu drag, Tati 

In acea miercuri am terminat cursurile la unu şi am cerut să fiu 
scutit de cele două ore de muncă pe care trebuia să le efectuăm 
după prânz (în acea vreme lucram la coteţele de găini). 

Şi totuşi, după ultima oră de curs m-am repezit acasă să-mi 
pun salopeta albastră plină de praf şi bocancii grei, apoi am 
alergat la şopron, am găsit cheile tractorului Massey-Ferguson 
ascunse sub perna de pe scaun, am pornit motorul şi am huruit 
până la staţia de autobuz, într-un nor de praf, la câteva minute 
după sosirea autobuzului de la Tel Aviv. Tata, pe care nu-l 
văzusem de mai bine de un an, era deja acolo, cu mâna 
streaşină la ochi, aşteptând nervos să vadă de unde o să-i vină 
ajutorul. Purta - spre totala mea uimire - pantaloni kaki, cămaşă 
bleu cu mâneci scurte şi o pălărie ca de kibbutz, fără urmă de 
sacou şi cravată. 

De la distanţă arăta aproape ca unul dintre „bătrânii" noştri, 
îmi închipui că se gândise mult până să se îmbrace aşa, în semn 
de respect faţă de o civilizaţie pe care o stima întru câtva, chiar 
dacă nu se potrivea cu etosul şi cu principiile lui. Într-o mână îşi 
ţinea servieta ponosită, iar în cealaltă avea o batistă cu care îşi 
ştergea fruntea. Am huruit până la el, am frânat aproape în 
dreptul nasului lui şi, aplecându-mă spre el, cu o mână pe volan 
şi cealaltă aşezată pe aripă, cu un gest de proprietar, am zis: 

Shalom. S-a uitat în sus la mine cu ochii măriţi de ochelari, aşa 
încât arăta ca un copil înspăimântat, şi mi-a răspuns în grabă la 
salut, cu toate că nu prea ştia cine sunt. Când m-a recunoscut a 
părut uimit. 

După o clipă azis: 

— Tu eşti? 

Şi după altă clipă: 


— Ai crescut atât de mult. Arăţi mai sănătos. 

Şi în sfârşit, după ce şi-a revenit: 

— Dă-mi voie să observ că n-a fost prea prudentă năvala asta 
a ta. Ai fi putut să mă calci. 

L-am rugat să aştepte acolo, ferit de soare, şi am dus înapoi în 
şopron Massey-Fergusonul: rolul lui în dramă se încheiase. 

Apoi l-am dus pe tata la sala de mese, unde ne-am dat brusc 
seama că suntem acum la fel de înalţi; am fost amândoi 
stingheriţi, şi tata a glumit pe tema asta. Mi-a pipăit muşchii, 
curios, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă să mă cumpere sau nu, şi 
a făcut altă glumă despre culoarea întunecată a pielii mele în 
comparaţie cu pielea lui albă: „Micuţul negru Sambo! Eşti la fel 
de negricios ca un yemenit!" 

In sala unde se mânca, cele mai multe dintre mese fuseseră 
strânse; mai era doar una aşternută, şi l-am servit pe tata cu pui 
fiert cu morcovi şi cartofi şi cu un castron de supă de pui cu 
crutoane. A mâncat cu mare grijă, manierat, ignorând felul meu 
de a mânca dinadins zgomotos, țărănesc. In vreme ce beam 
ceai din pahare de plastic, tata s-a pornit să discute politicos cu 
Tsvi Butnik, unul dintre cei vechi, care şedea la masa noastră. 
Tati era foarte atent să nu atingă nici un subiect care ar putea 
degenera într-o dispută ideologică. L-a întrebat pe Butnik din ce 
tară vine, şi când acesta a spus că e din România chipul tatei s-a 
luminat şi a început să vorbească o română pe care, nu se ştie 
de ce, Tsvi n-o prea pricepea în felul în care o vorbea tata. Apoi 
a trecut la frumuseţea peisajului şi a câmpiei litorale, la 
prorocită biblică Hulda şi la Porţile Huldei din Templu, subiecte 
care probabil că i s-au părut fără nici un risc de dezacord. Insă 
înainte de a ne despărţi de Tsvi tata n-a rezistat să nu-l întrebe 
cum se simt avându-l între ei pe fiul lui. Reuşea el să se 
aclimatizeze? Tsvi Butnik, care habar n-avea dacă mă 
aclimatizez în 

Hulda şi în ce fel, a zis: 

— Ce întrebare! Foarte bine! 

Şi tata a răspuns: 

— Ei bine, pentru aceasta vă sunt recunoscător tuturor! 

In vreme ce plecam din sala de mese i-a spus lui Tsvi, fără să 
se sinchisească de sentimentele mele, ca atunci când iei un 
câine lăsat în pensiune: 


— Era în stare destul de proastă din mai multe puncte de 
vedere când a venit, şi acum pare să fie într-o formă excelentă. 

L-am târât într-un tur complet de-a lungul şi de-a latul 
kibbutzului. Nu m-am ostenit să-l întreb dacă n-ar vrea mai 
degrabă să se odihnească. Nu m-am ostenit să-i ofer un duş 
rece sau să-i arăt unde sunt toaletele. Ca un sergent-major de la 
o bază pentru recruți, l-am zorit pe bietul tata, roşu ca racul, 
gâfâind, ştergându-şi tot timpul faţa, de la staulele oilor la 
coteţele de găini şi la grajduri, şi apoi la atelierul de tâmplărie şi 
atelierul de lăcătuşerie şi fabrica de ulei de măsline de pe 
culmea dealului, şi tot timpul i-am predicat despre principiile 
kibbutzului, economia agricolă, avantajele socialismului, 
contribuția kibbutzului la victoriile militare ale Israelului. Nu l-am 
cruțat de nici un amănunt. Eram posedat de un soi de zel 
didactic răzbunător prea puternic ca să-l pot reprima. Nu l-am 
lăsat să scoată nici un cuvânt. l-am respins încercările de a pune 
întrebări. Am vorbit şi-am vorbit şi-am vorbit. 

De la blocul copiilor l-am târât, cu ultimele lui puteri, la 
locuinţele veteranilor, la clinică şi la sălile de clasă, până ce în 
sfârşit am ajuns la căminul cultural şi la bibliotecă, unde am dat 
peste bibliotecarul Sheftel, tatăl lui Nily, cea care avea să-mi 
devină soţie peste câţiva ani. Blândul şi zâmbitorul Sheftel 
şedea acolo, în haine albastre de lucru, fredonând abia auzit o 
melodie hasidică şi dactilografiind ceva cu două degete pe un 
şablon din hârtie cerată. Ca un peşte muribund care printr-o 
minune a fost aruncat înapoi în apă în ultima clipă, tata, care 
abia mai răsufla de căldură şi de praf şi era sufocat de mirosul 
bălegarului, şi-a revenit: vederea cărţilor şi a unui bibliotecar i- 
au redat viaţa, şi pe loc s-a pornit să reverse păreri. 

Cei doi viitori cuscri au stat la taclale vreo zece minute despre 
lucrurile discutate între bibliotecari. Apoi sfiala lui Sheftel a 
învins, şi tati l-a lăsat şi s-a întors să cerceteze aşezarea 
bibliotecii şi toate ungherele şi cotloanele, ca un ataşat militar 
vigilent care observă cu ochi de profesionist manevrele unei 
oştiri străine. 

Apoi ne-am mai plimbat un pic, tati şi cu mine. Am primit cafea 
şi prăjituri acasă la Hanka şi Ozer Huldai, care se oferiseră să fie 
familia mea adoptivă. Aici tata şi-a desfăşurat deplin 
cunoştinţele despre literatura polonă şi, după ce le-a cercetat un 
pic biblioteca, a avut chiar o conversaţie însufleţită cu ei în 


polonă: el a citat din Julian Tuwim, iar Hanka i-a răspuns citându- 
| pe Slovacki; el l-a pomenit pe Mickievicz, şi ei au replicat cu 
Iwaszkiewicz, el a pomenit numele lui Rejmont, şi ei au răspuns 
cu Wyspianski. Tati părea că merge în vârful picioarelor când 
vorbea cu oamenii din kibbutz, ca şi cum ar fi avut mare grijă să 
nu lase să-i scape ceva cumplit, cu consecinţe iremediabile. Le 
vorbea cu mare delicateţe, ca şi cum socialismul lor i s-ar fi 
părut o boală incurabilă ai cărei nefericiţi purtători nu-şi dădeau 
seama cât de gravă e starea lor, iar el, vizitatorul din afară care 
vedea şi ştia, trebuia să aibă grijă să nu spună din greşeală ceva 
care ar putea să-i alerteze în privinţa gravităţii situaţiei lor. 

Aşa că a avut grijă să-şi exprime admiraţia faţă de ceea ce 
vedea, a arătat un interes politicos, a pus câteva întrebări 
(„Culturile merg bine?", „Cum o duc animalele?") şi şi-a exprimat 
iar admiraţia. Nu i-a înecat într-o etalare a erudiţiei sale, nici n-a 
încercat să facă jocuri de cuvinte. S-a stăpânit. Poate că se 
temea să nu-mi facă mie rău. 

Însă spre seară asupra lui a coborât un fel de melancolie, ca şi 
cum i se terminaseră vorbele de duh şi îi secase fântâna de 
anecdote. A întrebat dacă am putea şedea împreună pe o bancă 
umbrită din spatele căminului cultural, aşteptând apusul. 

Când soarele a început să apună s-a oprit din vorbit şi am 
şezut alături în tăcere. Antebraţul meu cafeniu, pe care răsărise 
deja un puf blond, se rezema de spătarul băncii aproape de 
braţul lui alb cu păr negru. De data aceasta tata nu mi s-a 
adresat cu înălţimea Voastră sau Preacinstitul Domn, nici măcar 
nu s-a purtat ca şi cum ar fi fost responsabil cu izgonirea oricărei 
tăceri. Arăta atât de stângaci şi de trist, încât eram gata-gata 
să-i ating umărul. Dar n-am făcut-o. M-am gândit că încearcă să- 
mi spună ceva, ceva important şi chiar urgent, şi nu e în stare să 
înceapă. Pentru prima oară în viaţa mea, tatăl meu părea să se 
teamă de mine. Mi-ar fi plăcut să-l ajut, chiar să încep o discuţie 
în locul lui, însă eram la fel de inhibat ca el. In cele din urmă a 
spus brusc: 

— Bine, atunci. 

Şi am repetat după el: 

— Bine. 

Şi am tăcut iar. Mi-am amintit deodată de grădina de legume 
pe care am încercat să o facem împreună pe pământul tare ca 
betonul al curţii noastre din spate în Kerem Avraham. Mi-am 


amintit cuțitul pentru hârtie şi ciocanul obişnuit, care îi erau 
uneltele agricole. Răsadurile pe care le-a adus de la Casa 
Femeilor Pioniere sau Ferma Femeilor Muncitoare şi le-a plantat 
noaptea, pe ascuns de mine, ca să compenseze eşecul 
seminţelor pe care le semănasem noi. 

Tata mi-a adus în dar două dintre cărţile scrise de el. Pe prima 
pagină din Romanul scurt în literatura ebraică a scris această 
dedicație: „Fiului meu crescător de găini, de la tatăl tău (fost) 
bibliotecar", în vreme ce în textul de pe Istoria literaturii poate 
că era un reproş voalat care îi exprima dezamăgirea: „Fiului 
meu, Amos, cu nădejdea că o să-şi graveze un loc în literatura 
noastră". 

Am dormit într-un dormitor gol cu două paturi de copii şi un 
cufăr de transport cu o draperie, pentru aşezarea hainelor. 

Ne-am dezbrăcat şi am vorbit vreo zece minute pe întuneric. 

Despre alianţa NATO şi Războiul Rece. Apoi ne-am spus noapte 
bună şi ne-am întors cu spatele unul la altul. Poate că, la fel ca 
mine, tata nu reuşea să adoarmă. Trecuseră câţiva ani de când 
noi doi n-am mai dormit în aceeaşi încăpere. Răsuflarea lui 
părea greoaie, ca şi cum n-ar fi avut destul aer sau ar fi respirat 
pe gură, printre dinţii încleştaţi. N-am mai dormit în aceeaşi 
încăpere de la moartea mamei, din ultimele ei zile, când s-a 
mutat în odaia mea, iar eu am fugit şi m-am culcat alături de el, 
în patul dublu, şi în primele nopţi după moartea ei, când ela 
trebuit să vină şi să doarmă pe o saltea aşezată pe podeaua 
camerei mele, pentru că eram îngrozit. 

Şi de data aceasta a fost o clipă de groază. M-am trezit speriat 
spre dimineaţă şi mi s-a părut la lumina lunii că patul tatei e gol, 
că el şi-a tras fără zgomot un scaun şi şade la fereastră liniştit, 
nemişcat, cu ochii deschişi, privind ţintă toată noaptea luna şi 
numărând norii care trec. Mi-a îngheţat sângele în vine. 

Dar, de fapt, el dormea profund şi liniştit în patul pe care i-l 
aşternusem, şi ceea ce arăta ca o persoană şezând tăcută pe 
scaun, cu ochii deschişi aţintiţi spre lună, nu era tatăl meu sau 
vreo stafie, ci hainele lui, pantalonii kaki şi cămaşa bleu simplă, 
pe care le alesese cu atâta chibzuială, ca să nu pară superior 
membrilor kibbutzului. Ca să nu-i ofenseze, Doamne fereşte. 

* 

La începutul anilor '60 tata s-a întors de la Londra la lerusalim, 
împreună cu soţia şi copiii. S-au stabilit într-o suburbie numită 


Beit Hakerem. Din nou tata s-a dus zilnic la lucru la Biblioteca 
Naţională, nu la Secţia ziarelor, ci în Secţia bibliografică, creată 
în acea vreme. Acum, că avea în fine un doctorat de la 
Universitatea din Londra şi o carte de vizită frumoasă, chiar 
dacă modestă, care atesta acest lucru, a încercat din nou să 
obţină un post în învăţământ, dacă nu la Universitatea Ebraică 
din lerusalim, domeniul răposatului său unchi, atunci poate 
măcar la una dintre universităţile noi: Tel Aviv, Haifa, Beersheba. 
Şi-a încercat norocul o dată chiar şi la universitatea religioasă, 
Bar Han, cu toate că se considera un anticlerical declarat. 

In zadar. 

Trecut de-acum de cincizeci de ani, era prea bătrân ca să 
devină asistent sau lector şi nu suficient de apreciat pentru a 
aspira la o poziţie academică superioară. Nu era dorit nicăieri. 

(Aceea era şi o perioadă în care reputaţia profesorului Klausner 
a suferit un declin dramatic. Prin anii '60 toate lucrările unchiului 
Joseph legate de literatura ebraică începuseră să pară depăşite 
şi destul de naive.) Aşa cum scrie Agnon despre unul dintre 
personajele sale, în povestirea „Pe vecie": 

Timp de douăzeci de ani Adiel Amzeh a cercetat tainele din 
Gumlidatha, care a fost un mare oraş şi mândria unor neamuri 
puternice, până ce hoardele gotice s-au lăsat peste el şi l-au 
prefăcut într-un morman de praf iar pe locuitorii lui în sclavi 
veşnici, şi în toţi anii în care a trudit nu s-a înfăţişat înţelepţilor 
din universităţi şi nici femeilor şi copiilor lor; acum, că venea să 
le ceară o favoare, ochii lor radiau atâta mânie rece, încât 
ochelarii lor scânteiau pe când i se adresau cu aceste cuvinte: 
Cine sunteţi, domnule, noi nu vă cunoaştem. Umerii i s-au lăsat 
în jos şi s-a despărţit de ei dezamăgit. Şi totuşi, treaba nu a fost 
fără folos, pentru că a învăţat că, dacă doreşti să fii recunoscut 
de oameni, trebuie să fii apropiat de ei. Insă nu era un bărbat 
care să ştie cum să fie apropiat de oameni... 

Tata n-a învăţat niciodată „cum să se apropie de oameni", cu 
toate că s-a străduit întotdeauna din răsputeri să o facă, prin 
glume şi vorbe de duh, o permanentă bucurie de a ajuta cu 
orice preţ pe oricine, etalarea erudiţiei şi jocuri de cuvinte. N-a 
ştiut niciodată să linguşească şi nu stăpânea arta de a se ataşa 
de grupuri academice influente şi de cabale; nu era sluga 
nimănui şi n-a scris vreodată laude despre oameni decât după 
moartea lor. 


In cele din urmă se pare că s-a resemnat. Timp de încă vreo 
zece ani şi-a petrecut zilele într-o celulă fără ferestre, în 
secţiunea bibliografică din noua clădire a Bibliotecii Naţionale 
din Givat Ram, strângând note de subsol. Când se întorcea 
acasă de la lucru se aşeza la birou şi compila articole pentru 
Enciclopedia ebraică, elaborată în acea vreme. A scris mai ales 
despre literatura polonă şi lituaniană. Treptat a transformat 
unele capitole din teza lui de doctorat despre J.L. Peretz în 
articole pe care le-a publicat în ziare ebraice, şi o dată sau de 
două ori a reuşit chiar să publice în franceză. Printre articolele 
tipărite separat pe care le am aici, în casa din Arad, am găsit 
lucrări despre Saul Cernikovski („Poetul în patria lui"), Immanuel 
din Roma, Daphnis şi Chloe a lui Longos, şi un articol intitulat 
„Studii despre Mendele" pe care tata a scris: 

In amintirea soţiei mele, o femeie cu discernământ şi bun-gust, 
care m-a părăsit pe 8 Tebeth 57121 

In 1960, cu câteva zile înainte de căsătoria mea cu Nily, tata a 
avut primul atac de cord. Asta l-a împiedicat să asiste la 
ceremonia care a avut loc la Hulda sub un baldachin sprijinit pe 
patru furci. (Era o tradiţie înrădăcinată la Hulda ca baldachinul 
pentru miri să fie sprijinit pe două puşti şi două furci, 
simbolizând unirea dintre muncă, apărare şi kibbutz. Nily şi cu 
mine am stârnit un scandal cu refuzul nostru de a ne căsători la 
umbra puştilor. La adunarea generală a kibbutzului, Zalman P. 
m-a numit „suflet gingaş", în vreme ce Tsvi K. s-a interesat 
batjocoritor dacă în unitatea militară în care eram mi se 
permitea să patrulez înarmat cu o furcă sau cu o mătură.) 

Tata şi-a revenit la două-trei săptămâni după căsătorie, însă 
chipul lui nu mai arăta la fel: era cenuşiu şi obosit. De pe la 
jumătatea anilor '60 vioiciunea l-a părăsit treptat. Încă se mai 
trezea dis-de-dimineaţă plin de entuziasm şi dornic de muncă, 
însă după prânz capul începea să-i cadă în piept, obosit, şi pe la 
sfârşitul după-amiezii se aşeza în pat să se odihnească. Apoi 
vigoarea a început să-i scadă pe la prânz. La sfârşit nu mai avea 
decât primele două-trei ore ale dimineţii, după care devenea 
cenuşiu şi stins. 

Incă îi plăceau glumele şi jocurile de cuvinte şi încă se delecta 
explicându-mi, de exemplu, că termenul ebraic pentru robinet, 
berez, derivă din termenul neogrec vrisi, „arc“, iar ebraicul 
mahsan, „prăvălie", ca şi cuvântul magazine din engleză vin din 


arabul mahzan, „depozit", care poate că derivă din rădăcina 
semitică HSN, însemnând „puternic". Cât despre cuvântul 
balagan, „zăpăceală" sau „confuzie", spunea el, pe care mulţi îl 
considerau în mod eronat cuvânt rusesc, vine de fapt din 
persanul balakan, ce desemna o verandă dosnică unde erau 
azvârlite cârpele netrebuincioase, din care a derivat cuvântul 
englez balcony. 

Se repeta din ce în ce mai mult. În ciuda memoriei sale 
odinioară excelente, acum spunea de câte două ori o glumă sau 
o explicaţie în aceeaşi discuţie. Era obosit şi retras şi uneori îi 
era greu să se concentreze. În 1968, când mi-a apărut cartea 
Soţul meu, Michael, a citit-o în câteva zile şi apoi mi-a telefonat 
la Hulda să-mi spună că „există nişte descrieri destul de 
convingătoare, dar de fapt cărţii îi lipseşte o scânteie a viziunii 
inspiratoare, îi lipseşte o idee principală". lar când i-am trimis 
povestirea mea „lubire târzie" mi-a scris o scrisoare în care îşi 
exprima bucuria că fiicele tale sunt minunate şi principalul e că 
o să ne vedem în curând... Cât despre povestire, nu e rea. 
Totuşi, în afară de personajul principal, restul sunt doar 
caricaturi, după umila mea părere. Însă personajul principal, aşa 
neatrăgător şi ridicol cum este, e viu. Câteva observaţii: 1. Pg. 
3, „enormul fluviu al galaxiilor": „galaxie“ vine de la grecescul 
gala, „lapte", şi înseamnă „Calea Laptelui". Este preferabil 
singularul. Din câte ştiu eu, nu există nici o bază pentru plural. 

Şi tot aşa şi iar aşa, până la observaţia numărul 23, când nu i-a 
mai rămas la sfârşitul paginii decât un spaţiu mic în care a scris 
„Salutări de la noi toţi, Tați". 

Insă după câţiva ani Hayim Toren mi-a spus: „Tatăl tău alerga 
prin camerele Bibliotecii Naţionale, radios, arătându-ne ce a 
scris Gershom Shaked despre cartea ta Acolo unde urlă şacalii şi 
cum a lăudat Avraham Shanaan Altundeva, poate. 

Odată mi-a explicat mânios cum s-a apucat profesorul Kurzweil 
să împroaşte cu noroi Soţul meu, Michael. Cred că l-a sunat 
chiar şi pe Agnon, anume ca să i se plângă de recenzia lui 
Kurzweil. Tatăl tău era mândru de tine în felul lui, chiar dacă era 
prea timid ca să ţi-o spună şi poate că se temea şi să nu ţi se 
urce la cap. 

* 

In ultimul an de viață umerii i s-au prăbuşit. Avea crize 
cumplite de furie, când azvârlea cu reproşuri şi acuzaţii în toți 


cei din jur şi se închidea în biroul lui, trântind uşa. Însă după 
cinci sau zece minute ieşea şi îşi cerea scuze pentru izbucnire, 
dând vina pe sănătatea lui proastă, pe oboseală, pe nervi, şi ne 
ruga sfios să-l iertăm pentru că a spus lucruri atât de nedrepte 
şi nemeritate. 

Folosea adesea cuvintele „nedrept şi nemeritat", aşa cum 
spunea adesea „categoric", „desigur'", „fără îndoială", „cu 
siguranţă" şi „din mai multe puncte de vedere". 

În acea vreme, când tata nu se simţea bine, bunicul Aleksandr, 
trecut deja de nouăzeci de ani, era încă în culmea prosperității 
lui fizice şi în plină înflorire romantică. Trandafiriu la chip ca un 
prunc, plin de vlagă ca un mire, se perinda pe acolo toată ziua, 
explodând şi exclamând: „Nu, ştol" sau „Cepaskudniaks!Ce 
nemernici! Juliksl Escroci!" sau „Nu, davai!înainte, marş! Horoşo! 
Terminaţi odată!" Femeile se îmbulzeau în jurul lui. Adesea, chiar 
şi dimineaţa, sorbea „o picăturică de coniac" şi pe dată faţa lui 
trandafirie se făcea roşie ca răsăritul soarelui. Dacă tata şi 
bunicul stăteau de vorbă în grădină sau se plimbau pe trotuar în 
faţa casei, contrazicându-se, cel puţin prin limbajul lor corporal 
bunicul Aleksandr părea mult mai tânăr decât fiul lui cel mic. 
Avea să trăiască cu patru decenii mai mult decât fiul cel mare, 
David, şi primul nepot, Daniel Klausner, care au fost ucişi de 
nemți la Vilna, cu două decenii mai mult decât soţia sa şi cu 
şapte ani mai mult decât ultimul fiu. 

Într-o zi, pe 11 octombrie 1970, la vreo patru luni după cea de- 
a şaizecea sa aniversare, tata s-a sculat devreme, ca de obicei, 
cu mult înaintea celorlalţi din casă, s-a ras, şi-a dat cu nişte apă 
de toaletă, şi-a udat părul înainte de a-l peria pe spate, a 
mâncat o chiflă cu unt şi a băut două căni de ceai, a citit ziarul 
şi a oftat de câteva ori, a aruncat o privire spre agenda care 
stătea întotdeauna deschisă pe biroul lui, ca să poată tăia de pe 
listă ceea ce făcuse, şi-a pus un sacou şi o cravată, şi-a făcut o 
mică listă de cumpărături şi a luat-o în jos spre Piaţa 
Danemarca, unde Bulevardul Beit Hakerem se întâlneşte cu 
Calea Herzl, ca să cumpere nişte articole de papetărie de la 
mica prăvălie de la subsol de unde cumpăra tot ce-i trebuia 
pentru birou. A parcat şi a încuiat maşina, a coborât cele şase 
trepte, a stat la coadă şi chiar i-a cedat politicos locul unei femei 
în vârstă, a cumpărat tot ce era pe listă, a glumit cu 
proprietăreasa prăvăliei pe tema cuvântului „clamă" care poate 


fi şi substantiv, şi verb, i-a spus ceva despre neglijenţa 
primăriei, a plătit, a numărat restul, şi-a luat sacoşa cu 
cumpărături, i-a mulţumit proprietăresei cu un zâmbet, a rugat- 
o să nu uite să-i transmită salutări dragului ei soţ, i-a urat o zi 
bună şi împlinită, a salutat doi necunoscuţi care stăteau la 
coadă după el, s-a întors şi a pornit spre uşă şi a căzut mort din 
cauza unui atac de cord. 

Şi-a donat trupul cercetării ştiinţifice, iar eu i-am moştenit 
biroul. La el sunt scrise aceste pagini, nu cu lacrimi, pentru că 
tata era în mod fundamental împotriva lacrimilor, în special la 
bărbaţi. 

lată ce am găsit scris în agenda lui de pe birou: „Papetărie: 1. 
Bloc de scris. 2. Carnet cu spirală. 3. Plicuri. 4. Clame. 5. Să 
întreb de dosare de carton." Toate acestea, inclusiv dosarele, se 
aflau în sacoşa pe care erau încă încleştate degetele lui. Aşa că 
atunci când am ajuns la casa tatei, în lerusalim, la o oră sau o 
oră şi jumătate după ce a murit, am luat creionul lui şi am tăiat 
lista, aşa cum tati tăia întotdeauna lucrurile de îndată ce le 
îndeplinea. 

Când am plecat de acasă şi m-am dus să trăiesc în kibbutz, la 
cincisprezece ani, am scris câteva hotărâri pe care le luasem, ca 
un test pe care trebuia cu orice preţ să-l trec. Dacă voiam cu 
adevărat să încep o nouă viaţă trebuia mai întâi să mă bronzez 
în două săptămâni, ca să arăt ca oricare dintre ei; trebuia să mă 
opresc o dată pentru totdeauna din visarea cu ochii deschişi; 
trebuia să-mi schimb numele de familie; trebuia să fac zilnic 
două sau trei duşuri reci; trebuia neapărat să mă silesc să nu 
mai fac noaptea lucrul acela spurcat; nu mai trebuia să scriu 
poezii; trebuia să mă opresc din trăncănit; şi nu trebuia să spun 
poveşti: trebuia să apar în noua mea casă ca un bărbat tăcut. 

Apoi am rupt lista. In primele patru sau cinci zile chiar am 
reuşit să nu fac lucrul spurcat şi să nu trăncănesc. Când eram 
întrebat ceva de felul „O să fie de-ajuns o pătură" sau „Vrei să te 
aşezi în colţul clasei, aproape de fereastră", răspundeam cu o 
mişcare a capului, fără nici un sunet. La întrebarea dacă mă 
interesează politica sau dacă aş vrea să mă alătur unui cerc de 
lectură a ziarelor răspundeam „Hm". Dacă eram întrebat despre 
viaţa mea dinainte, de la lerusalim, răspundeam în mai puţin de 
zece cuvinte, pe care le rosteam dinadins după câteva secunde, 


ca şi cum aş fi fost cufundat în gânduri: lasă-i să ştie că sunt un 
soi de bărbat rezervat, ascuns, cu viaţă interioară. 

Am reuşit chiar şi în privinţa duşurilor reci, cu toate că era un 
act de eroism să mă despoi la duşurile băieţilor. Se părea chiar 
că în primele săptămâni am putut să mă opresc din scris. 

Dar nu din citit. 

In fiecare zi, după lucru şi şcoală, copiii din kibbutz mergeau 
acasă la părinţii lor, în vreme ce pensionarii externi se odihneau 
la club sau jucau baschet. Seara erau diferite activităţi - de 
exemplu, dans sau cor - pe care le evitam ca să nu par ridicol. 
Când toţi ceilalţi dispăreau, mă tolăneam pe jumătate gol în 
iarba din faţa dormitorului nostru, la soare, şi citeam până se 
întuneca. (Aveam mare grijă să evit să stau culcat pe patul meu 
în camera goală, pentru că acolo mintea mea spurcată mă 
aştepta plină de fantezii din lumea Şeherezadei.) 

O dată sau de două ori pe săptămână, spre seară, îmi 
verificam în oglindă bronzul, înainte de a-mi pune cămaşa, apoi 
îmi luam inima-n dinţi şi mergeam la blocul veteranilor ca să 
beau un pahar de suc de fructe şi să mănânc o bucată de 
prăjitură cu „părinţii“ mei din kibbutz, Hanka şi Oizer Huldai. 
Acest cuplu de dascăli, amândoi din Lodz, Polonia, prezidau an 
după an viaţa culturală şi educativă a kibbutzului. Hanka, 
învăţătoare la şcoala primară, era o femeie durdulie şi energică, 
întotdeauna încordată ca un arc şi înconjurată de un nimb de 
dăruire şi fum de ţigară. Pe umerii ei se sprijinea întreaga 
sarcină a organizării sărbătorilor evreieşti, nunţilor, aniversărilor, 
organizarea producţiilor artistice şi modelarea tradiţiei locale de 
viaţă proletară rustică. Această tradiţie, în viziunea Hankăi, 
trebuia să îmbine aroma Cântării Cântărilor cu gustul ebraic 
măsline-şiroşcove al noilor plugari biblici, melodiile hasidice din 
Europa de est cu purtarea grosolană însă energică a ţăranilor 
polonezi şi a altor copii ai naturii, care îşi trag inocenta, 
puritatea spiritului şi mistica joie de vivre de-a dreptul din Rodul 
pămânCât despre Ozer sau Cizer Huldai, directorul „şcolii 
complementare" sau al liceului, era un bărbat dur, vânos, ale 
cărui riduri evreieşti erau arate de suferinţă şi de o agerime a 
minţii plină de ironie. Uneori o scânteie ştrengărească de 
zburdălnicie anarhică licărea o clipă printre liniile astea chinuite. 
Era un bărbat uscăţiv, ciolănos, scund, dar cu privire de oţel, 
nimicitoare, şi o prezenţă hipnotică. Avea darul vorbirii şi un 


sarcasm radioactiv. Putea emana o tandreţe a cărei căldură 
topea până la supunere totală pe toţi cei expuşi la ea, dar era în 
stare şi de accese de furie vulcanice care îi puteau umple pe cei 
din jurul lui de groaza Judecăţii de Apoi. 

Oizer combina ascuţimea intelectuală a cărturarului talmudic 
lituanian cu un extaz ditirambic hasidic, care îl putea face să-şi 
mijească brusc ochii şi să izbucnească într-un cântec extatic ce 
încerca să se elibereze din legăturile lumii trupeşti. In altă vreme 
sau alt loc, Oizer Huldai ar fi putut deveni un venerat rebbe 
hasidic, un făcător de minuni carismatic cu o ceată de 
admiratori fermecaţi înghesuindu-se în jurul lui. Ar fi putut 
ajunge departe dacă ar fi ales să fie politician, tribun al 
poporului, lăsând în urmă o dâră înspumată de admiraţie 
viscerală la unii şi de ură nu mai puţin viscerală la alţii. Însă 
Oizer Huldai a ales să ducă o viaţă de director de şcoală din 
kibbutz. Era un bărbat puternic, cu principii de neclintit, căruia îi 
plăcea să lupte şi putea fi dominator şi chiar tiranic. Preda, cu 
acelaşi grad de competenţă amănunţită şi zel aproape erotic, ca 
un predicator rătăcitor din şteti, Biblia, biologia, muzica barocă, 
arta Renaşterii, gândirea rabinică, principiile ideologiei 
socialiste, ornitologia, taxonomia, flautul şi subiecte ca 
„Napoleonul istoric şi reprezentarea lui în literatura şi arta din 
Europa secolului al XIX-lea”. 

Inima îmi bubuia în piept când pătrundeam în căsuţa cu o 
cameră şi jumătate, cu un mic cerdac în faţă, din blocul din 
nord, la marginea locuinţelor veteranilor, faţă în faţă cu aleea de 
chiparoşi. Pereţii erau împodobiţi cu reproduceri după tablouri 
de Modigliani şi Paul Klee şi cu un desen precis, aproape 
japonez, al unei flori de migdal. Între două fotolii simple, pe o 
măsuţă de cafea, se afla o vază înaltă care aproape întotdeauna 
conţinea nu flori, ci un aranjament artistic din crenguţe. 
Perdelele luminoase, în stil rustic, erau brodate manual cu un 
model vag oriental, amintind de orientalismul modificat şi 
adaptat al cântecelor populare evreieşti scrise de compozitorii 
evrei germani care încercau să încorporeze captivantul spirit 
arab sau biblic al Orientului Mijlociu. 

Oizer, dacă nu mergea cu paşi repezi încolo şi încoace pe 
aleea din faţa casei lui, cu mâinile la spate şi bărbia 
proeminentă despicând aerul, şedea în colţul lui, fumând, 
fredonând şi citind. 


Sau cerceta cu lupa vreo plantă înflorită, răsfoind manualul de 
botanică. Între timp, Hanka mergea energic prin cameră, cu pas 
milităros, îndrepta o rogojină, golea şi spăla o scrumieră, cu 
buzele strânse, aranja cuvertura de pe pat sau tăia forme 
ornamentale din hârtie colorată. Dolly mă întâmpina cu câteva 
lătrături, până ce Oizer o speria cu o dojana tunătoare: „Ruşine 
să-ţi fie, Dolly! Uite la cine latri! Uite la cine cutezi să ridici 
glasul!" Sau uneori: „Zău aşa! Dolly! Sunt revoltat! Sunt de-a 
dreptul revoltat de purtarea ta! Cum cutezi?! Cum de nu-ţi 
tremură glasul?! Nu faci decât să te înjoseşti cu acest spectacol 
ruşinos!" 

Căţeaua, la auzul acestor torente de furie profetică, se 
dezumfla ca un balon, căuta cu disperare în jur un loc în care să- 
şi ascundă ruşinea, şi în cele din urmă se târa sub pat. 

Hanka Huldai îmi zâmbea şi se adresa unui public invizibil: 
„lată! lată cine e aici! O cană de cafea? Prăjitură? Sau nişte 
fructe? " Nici nu apucau bine aceste opţiuni să se desprindă de 
pe buzele ei că, parcă la fluturarea unei baghete magice, 
cafeaua, prăjitura şi fructele aterizau pe masă. Ascultător, dar 
cu o strălucire caldă în mine, beam politicos cafeaua, mâneam 
nişte fructe, cu măsură, şi stăteam la taclale cu Hanka şi Cizer 
vreun sfert de oră despre chestiuni presante, cum ar fi pedeapsa 
cu moartea sau dacă natura omenească este cu adevărat bună 
din naştere şi este coruptă de către societate sau instinctele 
noastre sunt înnăscut rele şi numai educaţia le-ar putea 
ameliora într-o anumită măsură şi în anumite condiţii. Cuvintele 
„decadenţă", „rafinament", „caracter“, „valori" şi „ameliorare" 
umpleau adesea acea încăpere rafinată, cu rafturile ei albe 
pentru cărţi, atât de diferite de rafturile din casa părinţilor mei, 
din lerusalim, pentru că aici cărţile erau despărțite de fotografii, 
figurine, o colecţie de fosile, colaje de flori sălbatice presate, 
ghivece cu plante bine îngrijite şi, într-un colţ, un gramofon cu o 
grămadă de discuri. 

Uneori conversaţia despre rafinament, corupţie, valori, 
eliberare şi oprimare era însoţită de sunetul tânguitor al viorii 
sau de behăitul liniştit al unui flaut: Shai cel cârlionţat stătea 
acolo şi cânta, cu spatele la noi. Sau Ron îi şoptea viorii lui, 
Ronny cel costeliv, căruia mama lui îi zicea întotdeauna „cel 
mic", şi cu care era mai bine să nu încerci să vorbeşti, nici 
măcar ce-maifaci-ce-se-mai-aude, pentru că era întotdeauna 


închis în sfiala sa zâmbitoare şi rareori îţi oferea o propoziţie 
scurtă, cum ar fi „Bine'", sau una mai lungă, cum ar fi „Nu-i 
nimic". Aproape la fel cu căţeaua Dolly care se ascundea sub pat 
până ce-i trecea stăpânului mânia. 

Uneori îi găseam pe toţi trei băieţii Huldai, Oizer, Shai şi 
Ronny, aşezaţi pe iarbă sau pe treptele cerdacului din faţă, ca 
un grup klezmer din şteti, stârnind aerul serii cu notele prelungi, 
obsedante, ale flautului, care îmi dădeau o senzaţie plăcută de 
dor amestecat cu o umbră de tristeţe pentru nevrednicia mea, 
pentru că eram altfel, pentru faptul că nici un bronz de pe lume 
nu m-ar fi putut face să fiu cu adevărat unul dintre ei, 
întotdeauna aveam să fiu doar un cerşetor la masa lor, cineva 
din afară, un prâslea răzvrătit din Ierusalim, dacă nu chiar un 
jalnic impostor. (L-am înzestrat pe Azaria Gitlin din cartea mea 
Opace deplină cu unele dintre rămăşiţele acestei senzaţii.) 

* 


La asfințit mergeam cu cartea la Casa Herzl, căminul cultural, 
aflat la marginea kibbutzului. Acolo era o sală cu ziare unde 
găseai în fiecare seară câţiva dintre burlacii mai bătrâni din 
kibbutz care devorau jurnalele şi săptămânalele şi se angajau în 
dezbateri politice înflăcărate care îmi aminteau un pic de 
disputele din Kerem Avraham între Staszek Rudnicki, domnul 
Abramski, domnul Krochmal, domnul Bar-Yizhar şi domnul 
Lemberg. (Când am ajuns eu acolo, „burlacii mai bătrâni din 
kibbutz" aveau în jur de patruzeci sau patruzeci şi cinci de ani.) 

In spatele sălii ziarelor era o alta, aproape pustie, numită 
camera de studiu, folosită uneori pentru întruniri ale comitetelor 
sau pentru diferite activităţi de grup, însă de cele mai multe ori 
era liberă. Într-o vitrină erau rânduri peste rânduri mohorâte de 
exemplare ponosite, pline de praf, din Tânărul muncitor, Revista 
lunară a femeilor muncitoare, Câmpul, Ceasul şi Anuarul Davar. 

Acolo mergeam în fiecare seară ca să citesc până aproape de 
miezul nopţii, până ce mi se lipeau pleoapele. Şi tot acolo m-am 
apucat iar de scris, când nu mă privea nimeni, ruşinat de mine 
însumi, simţindu-mă josnic şi nevrednic, dezgustat de mine: 
doar n-am părăsit Ierusalimul şi m-am mutat în kibbutz ca să 
scriu poezii şi povestiri, ci ca să renasc, să întorc spatele 
mormanelor de cuvinte, să mă bronzez până în măduva oaselor 
şi să devin agricultor, unul dintre cei ce lucrează pământul. 


Dar curând am priceput la Hulda că până şi cel mai agricol 
dintre muncitorii agricoli de aici citea noaptea cărţi şi discuta 
despre ele cât era ziua de lungă. In vreme ce culegeau măsline 
se certau aprig în privinţa lui Tolstoi, Plehanov şi Bakunin, în 
privinţa revoluţiei permanente faţă de revoluţia într-o ţară, în 
privinţa social-democraţiei lui Gustav Landauer şi a veşnicei 
tensiuni dintre valorile egalităţii şi libertăţii şi dintre acestea 
două şi idealul de fraternitate. În vreme ce sortau ouă în cotet 
discutau despre modalitatea de a reînsufleţi vechile sărbători 
evreieşti pentru a le celebra într-un cadru rural. În vreme ce 
curăţau rândurile de viță-de-vie se contraziceau în privinţa artei 
moderne. 

Unii dintre ei chiar scriau articole modeste, în ciuda faptului că 
se dedicaseră agriculturii şi a totalului lor devotament faţă de 
munca manuală. In general scriau despre aceleaşi subiecte pe 
care le dezbăteau între ei toată ziua, însă în textele pe care le 
publicau o dată la două săptămâni în buletinul local îşi 
îngăduiau din când în când să dea frâu liber lirismului, între un 
argument zdrobitor şi un contraargument şi mai zdrobitor. 

Întocmai ca acasă. 

Încercasem să întorc spatele o dată pentru totdeauna lumii de 
erudiție şi dezbateri din care veneam şi m-am trezit sărind din 
lac în puț, „ca atunci când un om fuge de un leu şi dă nas în nas 
cu un urs". E adevărat, aici dezbătătorii erau mai bronzaţi decât 
cei care şedeau în jurul mesei de la unchiul Joseph şi tanti 
Zipporah, purtau şepci de pânză, haine de lucru şi bocanci grei, 
şi în loc de ebraică pompoasă cu accent rusesc vorbeau o 
ebraică glumeaţă cu o aromă savuroasă de idiş galiţian sau 
basarabean. 

Bibliotecarul Sheftel, la fel ca domnul Marcus, proprietarul 
librăriei şi bibliotecii de împrumut de pe strada Jonah, s-a 
îndurat de setea mea nestinsă de cărţi. Mi-a îngăduit să 
împrumut câte cărţi voiam, mult mai multe decât permiteau 
regulile bibliotecii, pe care le alcătuise el însuşi şi le 
dactilografiase la maşina de scris a kibbutzului, cu litere de-o 
şchioapă, şi le ţintuise în diferite puncte vizibile de pe domeniul 
său, al cărui miros puţin prăfos de lipici vechi şi de alge mă 
atrăgea cum e atrasă viespea de dulceaţă. 

Ce n-am citit la Hulda în acea vreme? l-am devorat pe Kafka, 
Yigal Mossensohn, Camus, Tolstoi, Moshe Shamir, Cehov, Natan 


Shaham, Brenner, Faulkner, Pablo Neruda, Hayyin Guri, 
Alterman, Amir Gilboa, Leah Goldberg, Shlonski, O. Hillel, Yizhar, 
Turgheniev, Thomas Mann, Jakob Wassermann, Hemingway, Eu, 
Claudius, toate volumele din Cel de-al Doilea Război Mondial de 
Winston Churchill, Bernard Lewis despre arabi şi islam, Isaac 
Deutscher despre Uniunea Sovietică, Pearl Buck, Procesul de la 
Nürnberg, Viaţa lui Troţky, Stefan Zweig, istoria aşezării sioniste 
în Ţara Israelului, saga scandinavă şi originile ei, Mark Twain, 
Knut Hamsun, mitologia greacă, 492 

Memoriile lui Hadrian şi Uri Avneri. Totul. În afară de cărţile pe 
care Sheftel nu m-a lăsat să le citesc, în ciuda tuturor 
implorărilor mele, de exemplu Cei goi şi cei morţi (cred că şi 
după ce m-am însurat Sheftel ezita să mă lase să-i citesc pe 
Norma Mailer şi pe Henry Miller). 

Arcul de triumf, un roman pacifist al lui Erich Măria Remarque, 
a cărui acţiune se petrece în anii '30, începe cu descrierea unei 
femei singure care se reazemă de parapetul unui pod, noaptea, 
pe cale să-şi ia viaţa sărind în râu. În ultima clipă un necunoscut 
se opreşte şi vorbeşte cu ea, o ia de braţ, îi salvează viaţa şi 
petrece cu ea o noapte toridă. Asta era fantezia mea: aşa 
aveam să întâlnesc şi eu iubirea. Ea va sta singură pe un pod 
pustiu într-o noapte cu furtună, şi eu am să mă ivesc în ultima 
clipă ca să o salvez de ea însăşi şi să ucid balaurul - nu un 
balaur în carne şi oase ca aceia pe care îi omoram cu zecile 
când eram mic, ci balaurul lăuntric al disperării. 

Aveam să ucid acest balaur lăuntric pentru femeia pe care o 
iubeam şi aveam să-mi primesc răsplata de la ea, aşa că 
fantezia se dezvolta în direcţii prea dulci şi prea grozave ca să 
mă mai gândesc la ele. Nu mi-am dat seama atunci că femeia 
disperată de pe pod era, de fiecare dată, mama mea moartă. Cu 
disperarea ei. Propriul ei balaur. 

Sau să luăm Pentru cine bat clopotele a lui Hemingway, o carte 
pe care am citit-o de patru sau cinci ori în acei ani, plină de 
femmes fatales şi de bărbaţi cu înfăţişare aspră, care ascundeau 
un suflet poetic în spatele înfăţişării dure. Visam că într-o zi o să 
fiu ca ei: un bărbat posac, viril, cu trupul unui toreador şi faţa 
plină de dispreţ şi mâhnire, poate cam ca în fotografia lui 
Hemingway însuşi. Şi dacă nu izbuteam să fiu ca ei într-o bună 
zi, cel puţin aveam să învăţ şi eu să scriu despre astfel de 
bărbaţi: viteji care ştiu să zeflemisească şi să dispreţuiască sau 


cum să pocnească în bărbie vreo brută dacă e cazul, care ştiu 
exact ce să comande într-un bar şi ce să-i spună unei femei, 
unui rival sau unui camarad, cum să folosească o puşcă şi cum 
să facă dragoste minunat. Şi, de asemenea, despre femei 
nobile, nişte seducătoare vulnerabile şi totuşi de neatins, femei 
enigmatice care îşi împart cu generozitate favorurile, însă numai 
unor bărbaţi aleşi pe sprânceană, care ştiu să-şi bată joc şi să 
deteste, să bea whisky, să dea tare cu pumnul etc. 

Filmele care ne erau date în fiecare miercuri în sala din Casa 
Herzl sau pe o pânză albă ridicată pe pajiştea de lângă cantină 
aduceau dovezi clare că lumea cea mare e populată mai ales de 
bărbaţi şi femei din paginile lui Hemingway sau Knut Hamsun. 

Acelaşi tablou răsărea şi din poveştile spuse de soldaţii cu 
beretă roşie din kibbutz care veneau acasă în permisia de 
weekend direct din raidurile de represalii efectuate de celebra 
unitate 101, bărbaţi puternici şi tăcuţi, strălucitori în uniformele 
lor de paraşutişti, înarmaţi cu Uzi, „în veşminte de lucru, cu 
bocanci încălţaţi şi în roua tinereţii evreieşti îmbăiaţi”. 

Aproape că renunţasem, disperat: era sigur că pentru a scrie 
ca Remarque sau Hemingway trebuie să pleci de aici în lumea 
reală, să te duci în locuri în care bărbaţii sunt virili ca un pumn 
strâns şi femeile tandre ca noaptea, în care poduri încalecă râuri 
late, iar serile strălucesc de luminile barurilor în care se 
desfăşoară cu adevărat viaţa adevărată. Nimeni care nu are 
experienţa acestei lumi n-ar putea primi nici măcar jumătate 
dintr-un permis temporar de a scrie povestiri sau romane. Locul 
unui scriitor adevărat nu e aici, ci acolo, afară, în lumea cea 
mare. Până ce nu plec şi nu trăiesc într-un loc adevărat nu-i nici 
o nădejde să pot găsi ceva despre care să scriu. 

Un loc adevărat: Paris, Madrid, New York, Monte Carlo, 
deserturile africane sau pădurile scandinave. La nevoie, s-ar 
putea scrie despre un oraş provincial din Rusia sau chiar despre 
un ştetI evreiesc din Galiţia. Însă aici, în kibbutz, ce există aici? 

Un coteţ, un staul, casele copiilor, comitete, registrul turelor, 
magazioara de provizii. Femei şi bărbaţi obosiţi care se trezesc 
devreme în fiecare dimineaţă ca să meargă la lucru, se 
contrazic, fac duş, beau ceai, citesc un pic în pat şi adorm 
epuizați înainte de ora zece seara. Chiar şi în Kerem Avraham, 
de unde veneam, nu părea să fie nimic despre care să merite să 
scrii. Ce era acolo, în afară de oameni şterşi care duc vieţi 


cenuşii, sordide? Cam ca aici, la Hulda. Ratasem până şi 
Războiul de Independenţă: m-am născut prea târziu ca să capăt 
altceva decât firimituri jalnice, să umplu saci cu nisip, că adun 
sticle goale, să alerg cu mesaje de la postul Apărării Civile la 
postul de veghe de pe acoperişul familiei Slonimsky şi înapoi. 

E adevărat, în biblioteca kibbutzului am dat peste doi sau trei 
romancieri puternici care au reuşit să scrie povestiri aproape 
hemingway-ene despre viaţa din kibbutz: Natan Shaham, Yigal 
Mossensohn, Moshe Shamir. Insă ei aparţineau generaţiei care a 
adus în ţară pe furiş imigranţi şi arme, a aruncat în aer cartiere 
generale britanice şi a respins armatele arabe; povestirile lor îmi 
păreau învăluite în ceţuri de coniac, ţigări şi miros de praf de 
puşcă. Şi trăiau cu toţii la Tel Aviv, care era mai mult sau mai 
puţin legat de lumea adevărată, un oraş cu cafenele în care 
tinerii artişti şed la un pahar de lichior, un oraş cu cabarete, 
scandaluri, teatre şi o viaţă boemă plină de iubire interzisă şi 
pasiune disperată. Nu ca lerusalimul sau Hulda. 

Cine a mai văzut coniac la Hulda? Cine a mai auzit aici de 
femei îndrăzneţe sau de iubire sublimă? 

Dacă voiam să scriu ca acei scriitori trebuia mai întâi să ajung 
la Londra sau la Milano. Dar cum? Fermierii de rând din 
kibbutzuri nu merg dintr-odată la Londra sau la Milano ca să se 
inspire pentru scrisul lor creativ. Dacă voiam să am o şansă să 
ajung la Paris sau la Roma trebuia mai întâi să fiu celebru. 
Trebuia să scriu o carte de succes, ca unul dintre acei scriitori. 
Insă înainte de a putea să scriu cartea de succes trebuia să 
locuiesc la Londra sau la New York. Un cerc vicios. 

Sherwood Anderson a fost cel care m-a scos din cercul vicios şi 
„mi-a eliberat mâna care scrie". li voi fi veşnic recunoscător. 

In septembrie 1959 „Biblioteca pentru toţi" a Editurii Am Oved 
a scos o traducere ebraică a cărţii lui Anderson Winesburg, Ohio, 
făcută de Aharon Amir. Înainte de a citi această carte nu ştiam 
că Winesburg există şi nu auzisem niciodată de Ohio. Sau poate 
că îmi aminteam vag de el din Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. 
Apoi a apărut această carte modestă şi m-a entuziasmat până în 
străfunduri: aproape o întreagă noapte de vară, până la trei şi 
jumătate dimineaţa, m-am plimbat pe aleile kibbutzului ca beat, 
vorbind singur, tremurând ca un flăcău pălit de iubire, cântând 
şi ţopăind, suspinând de atâta bucurie pătrunsă de venerație şi 
de atâta extaz: Evrika! 


La trei şi jumătate dimineaţa mi-am pus hainele de lucru şi 
bocancii, am alergat la şopronul tractorului cu care ne-am dus la 
un câmp numit Mansura să plivim bumbacul, am înhăţat o 
săpăligă din grămadă şi până la prânz m-am năpustit printre 
rândurile de bumbac, depăşindu-i pe ceilalţi de parcă mi-ar fi 
crescut aripi, ameţit de fericire, alergând şi dând cu săpăliga şi 
vociferând, alergând şi dând cu săpăliga şi predicându-mi mie şi 
dealurilor şi adierii, dând cu săpăliga şi făcând jurăminte, 
alergând, aţâţat şi înlăcrimat. 

intreg Winesburg, Ohio este un şirag de povestiri şi episoade 
care cresc unul din celălalt şi sunt legate între ele, în primul 
rând pentru că toate se petrec într-un singur oraş de provincie 
sărac, uitat de Dumnezeu. Este plin de oameni neînsemnaţi: un 
tâmplar bătrân, un tânăr distrat, un proprietar de hotel şi o 
slujnică. Povestirile sunt legate între ele şi pentru că personajele 
alunecă dintr-uha în alta: cele care au fost personaje principale 
într-o poveste reapar în alta ca personaje secundare, de decor. 

Toate povestirile din Winesburg, Ohio se învârtesc în jurul unor 
întâmplări banale, de zi cu zi, bazate pe frânturi de bârfă locală 
sau pe visuri neîmplinite. Un tâmplar bătrân şi un scriitor bătrân 
discută despre facerea unui pat, în vreme ce un tânăr visător pe 
nume George Willard, care lucrează ca reporter novice la ziarul 
local, îi ascultă gândindu-se la ale lui. Şi există un bătrân 
excentric pe nume Biddlebaum, poreclit „Aripă" Biddlebaum. ŞI 
o femeie înaltă cu părul negru care dintr-un motiv oarecare se 
mărită cu un bărbat numit doctorul Reefy, dar moare peste un 
an. Apoi sunt Abner Groff, brutarul oraşului, şi doctorul Percival, 
„un bărbat mare cu gura fleşcăită acoperită de o mustață 
galbenă. Purta veşnic o vestă albă din buzunarele căreia se 
iteau multe trabucuri dintre cele negre, numite stogies1", şi alte 
personaje de acelaşi soi, indivizi care până în noaptea aceea 
presupuneam că nu-şi au locul în literatură, în afară de cazul în 
care sunt personaje de decor care le oferă cititorilor în cel mai 
bun caz o jumătate de minut de zeflemea amestecată cu milă. 
lar aici, în Winesburg, Ohio, evenimente şi persoane despre care 
eram sigur că nu sunt nici pe departe demne de literatură, cu 
mult sub pragul ei de acceptare, ocupă centrul scenei. 

Femeile lui Sherwood Anderson n-au nimic îndrăzneţ, nu sunt 
nişte seducătoare misterioase. lar bărbaţii lui nu sunt tipi 


puternici şi tăcuţi învăluiţi în fum de ţigară şi mâhnire 
bărbătească. 

Aşa încât povestirile lui Sherwood Anderson au adus înapoi 
ceea ce lăsasem în urmă când am plecat din lerusalim sau mai 
degrabă pământul pe care au călcat picioarele mele pe toată 
durata copilăriei şi spre care nu mă ostenisem nicicând să mă 
aplec ca să-l ating. Caracterul sordid al vieţii părinţilor mei. Izul 
de pastă de făină şi apă şi de hering murat care plutea 
întotdeauna în jurul soţilor Krochmal, cuplul care dregea păpuşi 
şi alte jucării stricate. Apartamentul sărăcăcios şi cafeniu al 
domnişoarei învăţătoare Zelda, cu servanta ei de pe care se 
cojea lacul. Domnul Zarchi, scriitorul bolnav de inimă, şi soţia lui 
care avea veşnice migrene. Bucătăria plină de funingine a Zertei 
Abramski şi cele două păsări pe care le ţineau în colivie Staszek 
şi Mala Rudnicki, cea bătrână şi năpârlită şi cealaltă, făcută 
dintr-un con de pin. Şi casa plină de pisici a doamnei învăţătoare 
Isabella Nahlieli şi soţul ei Getzel, casierul cu gura căscată din 
prăvălia cooperativei. Şi Stakh, bătrânul câine trist al bunicii 
Shlomit, cu ochii lui melancolici din nasturi, pe care îl îndopau cu 
naftalină şi îl băteau cu cruzime ca să scape de praf, până ce 
într-o zi ea nu l-a mai vrut, l-a înfăşurat într-un ziar vechi şi l-a 
aruncat în coşul de gunoi. 

Am înţeles de unde veneam: dintr-o încâlceală mohorâtă de 
tristeţe şi amăgire, de tânjire, absurditate, inferioritate şi fudulie 
provincială, educaţie sentimentală şi idealuri anacronice, traume 
reprimate, resemnare şi disperare. Disperare din soiul acru, 
casnic, în care mincinoşi mărunți pretind că sunt terorişti 
periculoşi şi luptători pentru libertate plini de eroism, în care 
legători de cărţi nefericiţi născocesc formula pentru mântuirea 
universală, în care dentişti le spun în mare taină tuturor vecinilor 
despre îndelungata lor corespondenţă personală cu Stalin, în 
care profesoare de pian, educatoare şi casnice se foiesc în pat 
toată noaptea, înlăcrimate, din cauza tânjirii înăbuşite după o 
viaţă artistică plină de emotie, în care scriitori compulsivi aştern 
nesfârşite scrisori pline de iritare către redactorul lui Davar, în 
care brutari în vârstă îi văd în vis pe Maimonides şi pe Baal 
Shem Tov, în care sindicalişti înfipţi şi farisei supraveghează cu 
ochi de apparatcik restul localnicilor, în care casieri de la 
cinematograf sau de la prăvălia cooperativei scriu noaptea 
poezii şi pamflete. 


Şi aici, în kibbutzul Hulda, trăiau un văcar expert în mişcarea 
anarhistă din Rusia, un învăţător care fusese pus cândva pe 
locul optzeci şi patru de pe lista candidaţilor laburişti la alegerile 
pentru Al Doilea Knesset, precum şi o cusătoreasă nurlie 
îndrăgostită de muzica clasică şi care îşi petrecea serile 
desenând peisajul satului ei natal din Basarabia, aşa cum şi-l 
amintea, înainte să fie distrus. Mai era şi un burlac bătrâior 
căruia îi plăcea să şadă singur pe o bancă în răcoarea serii şi să 
se uite la copilite, un şofer de camion cu voce plăcută de bariton 
care visa în taină să ajungă cântăreţ de operă, doi ideologi 
aprigi care se copleşeau reciproc cu batjocuri şi dispreţ, prin viu 
grai şi în tipărituri, de douăzeci şi cinci de ani încoace, o femeie 
care fusese cea mai frumoasă fată din clasa ei pe când era în 
Polonia şi chiar a apărut o dată într-un film mut, iar acum şedea 
în fiecare zi pe un taburet grosolan în partea din spate a 
magaziei de alimente, cu un şorţ pătat, grasă, roşie la faţă şi 
şleampătă, curăţând mormane de legume şi ştergându-şi din 
când în când faţa cu şorţul - o lacrimă, transpiraţia sau 
amândouă. 

Winesburg, Ohio mi-a arătat cum era lumea în viziunea lui 
Cehov înainte ca eu să fi dat peste Cehovinsuşi: nu mai era 
lumea lui Dostoievski, Kafka sau Knut Hamsun, nici cea a lui 
Hemingway sau Yigal Mossensohn. Fără femei misterioase, 
poduri sau bărbaţi cu gulerul ridicat în baruri pline de fum. 

Această carte modestă m-a izbit ca o revoluţie coperniciană 
inversată. În vreme ce Copernic a arătat că lumea noastră nu 
este centrul universului, ci doar o planetă printre celelalte din 
sistemul solar, Sherwood Anderson mi-a deschis ochii ca să scriu 
despre ceea ce este în jurul meu. Mulțumită lui am înţeles dintr- 
odată că lumea scrisă nu depinde de Milano sau de Londra, ci se 
roteşte întotdeauna în jurul mâinii care scrie, oriunde se 
întâmplă să scrie: acolo unde eşti este centrul universului. 

Aşa că mi-am ales o masă din colţul camerei de studiu pustii şi 
aici, în fiecare seară, deschideam caietul şcolăresc cafeniu, pe 
care scria „maculator" şi „patruzeci de pagini". Alături de el 
aşezam un pix marca Globus, un creion cu gumă la un capăt, pe 
care era gravat numele unui magazin sindical şi o cană de 
plastic cu apă de la robinet. 

Şi acesta era centrul universului. 


În sala ziarelor, de cealaltă parte a zidului subţire, Moishe 
Kalker, Alioşka şi Alee au o dispută furibundă în privinţa 
discursului lui Moshe Dayan, care a „aruncat o piatră pe 
fereastra de la etajul cinci" din Blocul Sindicatelor, unde se 
întruneşte Comitetul Central. Trei bărbaţi, nici unul chipeş sau 
încă tânăr, care se ceartă psalmodiind ca studenţii la yeshiva. 
Alee, un bărbat viguros, energic, încearcă întotdeauna să joace 
rolul tipului cumsecade căruia îi place să spună lucrurilor pe 
nume. 

Soţia lui, Zuşka, nu se simte bine, dar el îşi petrece cele mai 
multe seri cu burlacii. Încearcă zadarnic să se bage în vorbă 
între Alioşka şi Moishe Kalker: „Staţi o clipă, vă înşelaţi 
amândoi", sau: „Daţi-mi doar un minut să vă zic ceva ce o să 
rezolve disputa voastră". 

Alioşka şi Moishe Kalker sunt amândoi burlaci, au concepţii 
opuse în aproape toate privinţele şi totuşi aproape întotdeauna 
sunt împreună seara: întotdeauna mănâncă împreună la 
cantină, apoi se plimbă împreună şi merg împreună în sala 
ziarelor. Alioşka, timid ca un băieţel, e un bărbat modest şi 
cumsecade cu o faţă rotundă şi zâmbitoare, însă ochii lui 
nedumeriţi sunt întotdeauna abătuţi, de parcă viaţa însăşi ar fi 
ceva ruşinos şi umilitor. Însă atunci când discută se aprinde 
uneori şi începe să arunce scântei, iar ochii aproape că îi ies din 
orbite. Atunci chipul lui blând şi copilăros nu arată atât mânios, 
cât speriat şi ofensat, ca şi cum propriile lui păreri ar fi ceea ce-l 
umileşte. 

Pe de altă parte, Moishe Kalker, electricianul, este un bărbat 
subţire, vânos, sardonic şi când se prinde într-o dispută se 
strimbă şi aproape că îţi trage o ocheadă lubrică, îţi zâmbeşte 
cu un aer maliţios şi mulţumit de sine şi iar face cu ochiul, cu 
veselie mefistofelică, de parcă ar fi descoperit în sfârşit ceea ce 
căuta în toţi aceşti ani, locul unui smârc pe care ai izbutit să-l 
ascunzi de lume dar nu-l poţi ascunde de acei ochi ai lui, care îţi 
străpung masca şi se bucură tocmai de smârcul pe care l-au 
descoperit în tine: toată lumea te crede un om atât de rezonabil, 
de respectabil, cu o imagine atât de pozitivă, însă amândoi 
cunoaştem adevărul dezgustător, chiar dacă în cea mai mare 
parte a timpului reuşeşti să-l acoperi cu şaptezeci şi şapte de 
văluri. Le văd pe toate, frăţâne, chiar şi firea ta ticăloasă, totul 
se arată ochilor mei şi asta nu-mi aduce decât desfătare. 


Alee încearcă, amabil, să stingă cearta dintre Alioşka şi Moishe 
Kalker, însă cei doi adversari se aliază împotriva lui şi amândoi 
strigă la el, pentru că după părerea lor el nici măcar n-a început 
să priceapă despre ce e vorba. 

Alioşka zice: 

— Scuză-mă, Alee, dar pur şi simplu nu te rogi după aceeaşi 
carte de rugăciuni ca noi. 

Moishe Kalker zice: 

— Alee, când toată lumea mănâncă borş tu cânţi imnul de stat; 
când toată lumea posteşte de Tisha Be-Av tu sărbătoreşti 
Purimul. 

Alee, jignit, se ridică să plece, însă cei doi burlaci, ca de obicei, 
stăruie să-l însoţească până la uşa casei lui, în vreme ce 
continuă să discute, iar el, ca de obicei, îi pofteşte să intre, De 
ce nu, Zuşka o să fie încântată şi o să bem nişte ceai, însă ei 
refuză politicos. Refuză întotdeauna. De ani de zile el îi invită pe 
amândoi la ceai acasă la el, după sala ziarelor, Intraţi, intraţi un 
pic, o să bem un pahar de ceai, de ce nu, Zuşka o să fie 
încântată, însă an după an ei îi refuză întotdeauna invitaţia, 
politicos. Până într-o zi... 

lată, aşa am să scriu povestirile. 

Şi pentru că afară e noapte şi şacalii urlă flămânzi foarte 
aproape de gardul din jurul kibbutzului, am să-i bag şi pe ei în 
poveste. De ce nu. Lasă-i să jelească pe sub ferestre. Şi pe 
paznicul de noapte, care şi-a pierdut fiul într-un raid de 
represalii. Şi pe văduva bârfitoare căreia i se zice pe la spate 
Văduva Neagră. Şi câinii care latră şi mişcarea chiparoşilor care 
tremură uşor în adiere, în întuneric, ceea ce mă face deodată să 
mă gândesc la ei ca la un şir de oameni care se roagă 
murmurând. 

Şi era la Hulda o educatoare sau învăţătoare pe care am săo 
numesc Orna, o învăţătoare de vreo treizeci şi cinci de ani, 
angajată de altundeva, care locuia în ultima cameră într-unui 
dintre blocurile vechi. In fiecare marţi pleca la soţul ei şi se 
întorcea duminică dis-de-dimineaţă. Intr-o seară m-a invitat 
împreună cu câteva fete din clasa mea în odaia ei, să vorbim 
despre o carte de poezii a lui Natan Alterman, Stele afară, şi să 
ascultăm concertul de vioară de Mendelssohn şi octetul de 
Schubert. Gramofonul stătea pe un taburet de răchită într-un 
colţ al odăii în care mai erau un pat, o masă, două scaune, o 


cafetieră electrică, un şifonier acoperit cu o draperie înflorată şi 
un tub de obuz în chip de vază, din care izbucnea un aranjament 
de ciulini purpurii. 

Orna împodobise pereţii camerei cu două reproduceri după 
tablourile lui Gauguin, cu tahitiene dolofane, somnoroase, pe 
jumătate dezbrăcate, şi câteva desene în creion făcute de ea, 
pe care le înrămase singură. Poate că sub influenţa lui Gauguin 
desenase şi ea femei goale cu trup plin, culcate sau rezemate 
pe spate. Toate femeile, ale lui Gauguin şi ale ei, arătau 
satisfăcute şi destinse, ca şi cum tocmai ar fi făcut dragoste. ŞI 
totuşi, atitudinea lor îmbietoare sugera că erau dornice să mai 
dea multă plăcere oricui nu se săturase încă. 

Pe etajera cu cărţi de la capul patului Ornei am descoperit 
Rubaiatele lui Omar Khayaam, Ciuma lui Camus, Peer Gynt, 
Hemingway, Kafka, poezii de Alterman, Rahel, Shlonski, Leah 
Goldberg, Hayyim Guri, Natan Yonatan şi Zerubbabel Gilead, 
povestirile scurte ale lui S. Yizhar, Calea unui bărbat de Yigal 
Mossensohn, Poemele zorilor de Amir Gilboa, Ţara amiezii de O. 
Hillel şi două cărţi de Rabindranath Tagore. 

(După câteva săptămâni i-am cumpărat Licuricii lui din banii 
mei de buzunar şi pe foaia albă i-am scris o dedicație 
sentimentală care includea cuvântul „emoţionat".) 

Orna avea ochi verzi, gât suplu, voce mângâietoare, 
melodioasă, mâini mici cu degete delicate, însă pieptul îi era 
plin şi tare, iar coapsele puternice. Faţa ei de obicei liniştită şi 
serioasă se schimba atunci când zâmbea: avea un zâmbet 
cuceritor, aproape sugestiv, ca şi cum ar fi putut privi în cele 
mai tainice unghere ale minţii tale, dar te ierta. Subsuorile îi 
erau rase, dar inegal, ca şi cum şi-ar fi umbrit una dintre ele cu 
creionul de desen. Când stătea în picioare de obicei se lăsa pe 
piciorul stâng, astfel încât îşi arcuia inconştient coapsa dreaptă. 
li plăcea să-şi exprime părerile despre artă şi inspiraţie şi a găsit 
în mine un ascultător devotat. 

După câteva zile mi-am luat inima-n dinţi şi m-am înarmat cu 
Fire de iarbă a lui Walt Whitman, în traducerea lui Halkin (despre 
care îi spusesem în prima seară), şi am bătut la uşa ei seara - de 
data aceasta singur. Era exact felul în care alergam acasă la 
domnişoara învăţătoare Zelda cu zece ani înainte. Orna purta o 
rochie lungă, încheiată în faţă cu un şir de nasturi mari. 


Rochia era de culoare crem, însă lumina electrică filtrată 
printr-un abajur din rafie portocalie îi dădea o nuanţă roşiatică. 
Când a stat între mine şi lampă, prin țesătură s-a desenat linia 
coapselor şi a chiloţilor ei. De data aceasta pusese la gramofon 
Peer Gynt. S-a aşezat lângă mine pe patul cu cuvertura lui tipică 
din Orientul Mijlociu şi mi-a explicat sentimentele evocate de 
fiecare dintre părţi. Cât despre mine, i-am citit din Fire de iarbă 
şi m-am lansat într-o ipoteză privind influenţa lui Walt Whitman 
asupra poeziei lui O. Hillel. Orna mi-a curăţat mandarine, mi-a 
turnat apă rece dintr-un urcior de lut acoperit cu o bucată de 
muselină, şi-a pus mâna pe genunchiul meu ca să-mi semnaleze 
să mă opresc din vorbit un moment şi mi-a citit o poezie 
morbidă de Uri Tsvi Greenberg, nu din colecţia Străzile râului, 
din care îi plăcea tatei să recite, ci dintr-un volum subţire, 
necunoscut mie, cu titlul ciudat Anacreon la Polul Tristeţii. Apoi 
mi-a cerut să-i spun câte ceva despre mine, şi n-am ştiut ce şi 
am zis tot soiul de lucruri încâlcite despre ideea de frumuseţe, 
până ce Orna şi-a aşezat palma pe ceafa mea şi a spus: E 
destul, ce-ar fi să şedem un pic în tăcere? La zece şi jumătate 
m-am ridicat, am spus noapte bună şi m-am dus să mă plimb la 
lumina stelelor printre staule şi coteţe de găini, plin de fericire 
pentru că Orna mă invitase să merg iar într-o seară, poimâine, 
chiar mâine. 

Intr-o săptămână sau două s-a dus vestea în tot kibbutzul şi mi 
se spunea de-acum „noul tăuraş al Ornei". Avea în kibbutz mai 
mulţi adoratori sau parteneri de conversaţie, dar nici unul dintre 
ei nu avea doar şaisprezece ani şi nici unul dintre ei nu putea 
recita pe de rost poezii de Natan Alterman sau de Leah 
Goldberg, ca mine. 

Din când în când unul dintre ei pândea în întuneric lângă 
eucalipţii din faţa casei ei, aşteptând să plec. Gelozia mă făcea 
să zăbovesc pe la gard şi reuşeam să-l văd intrând în odaia în 
care ea tocmai îmi făcuse cafea arăbească groasă, îmi spusese 
că sunt „remarcabil" şi îmi îngăduise să fumez o ţigară împreună 
cu ea, cu toate că încă nu eram decât un mic palavragiu din 
clasa a XI-a. Stăteam acolo cam un sfert de oră, o siluetă 
umbroasă între umbre, până ce stingeau lumina. 

O dată, în acea toamnă, m-am dus acasă la Orna la opt, dar nu 
era acolo. Intrucât lumina slabă, portocalie, a lămpii ei se 
revărsa printre draperiile trase şi întrucât uşa nu era încuiată, 


am intrat şi m-am culcat pe preş ca să o aştept. Am aşteptat 
mult, până ce vocile bărbaţilor şi femeilor de pe verande s-au 
stins şi au fost înlocuite de sunetele nopţii, urletul şacalilor, 
lătratul câinilor, mugetul vacilor în depărtare, ceac-ceac-ul 
aspersoarelor şi coruri de broaşte şi greieri. Două molii se 
zbăteau între bec şi abajurul portocaliu. Ciulinii din vaza făcută 
dintr-un tub de obuz aruncau un fel de umbră strivită pe plăcile 
de gresie şi pe preş. Femeile lui Gauguin de pe pereţi şi schiţele 
în creion de nuduri ale Ornei mi-au dat brusc o idee vagă despre 
cum ar arăta trupul ei gol sub duş sau în acest pat, noaptea, 
după ce plec eu, nu singură, poate cu Yoav sau Mendi, cu toate 
că avea pe undeva un soţ, ofiţer de carieră. 

Fără să mă scol de pe preş am ridicat draperia din faţa 
şifonierului ei şi am văzut lenjerie albă şi colorată şi o cămaşă 
de noapte ca piersica, aproape transparentă. Cum eram întins 
pe spate pe preş, degetele au bâjbâit după această piersică a ei 
iar cealaltă mână a trebuit să caute ridicătura din pantalonii mei 
şi ochii mi s-au închis şi ştiam că ar trebui să mă opresc, trebuie 
să mă opresc, dar nu chiar acum, încă un pic numai. In cele din 
urmă, chiar pe muchie, m-am oprit şi fără să-mi desprind 
degetele de pe piersică sau mâna de pe ridicătura din pantaloni 
am deschis ochii şi am văzut că Orna se întorsese fără să-mi dau 
seama şi stătea la marginea preşului, uitându-se la mine, cu 
greutatea lăsată pe piciorul stâng, astfel încât şoldul ei drept era 
puţin ridicat, şi cu o mână rezemată pe acest şold, în vreme ce 
cu cealaltă îşi mângâia uşor umărul, pe sub părul lăsat liber. 
Aşadar stătea şi se uita la mine cu zâmbetul cald şi maliţios pe 
buze şi râsul din ochii ei verzi, ca şi cum ar fi spus: Ştiu, ştiu că 
ai vrea să mori pe loc, ştiu că ai fi mai puţin speriat dacă ar sta 
aici un hoţ cu o mitralieră aţintită spre tine, ştiu că din cauza 
mea te simţi cum nu se poate mai nenorocit, dar de ce ar trebui 
să te simţi nenorocit? Uită-te la mine, nu sunt deloc şocată, aşa 
că n-ar mai trebui să te simţi nenorocit. 

Eram atât de îngrozit şi disperat, încât am închis ochii şi m-am 
făcut că dorm, ca Orna să-şi poată închipui că nu s-a întâmplat 
nimic sau că, dacă s-a întâmplat, a fost doar în vis, în care caz 
eram într-adevăr vinovat şi dezgustător, însă mult mai puţin 
decât dacă aş fi făcut-o treaz. 

Orna a zis: Te-am întrerupt. Nu râdea când a spus asta, dara 
continuat zicând: îmi pare rău, şi apoi a executat un soi de dans 


complicat din şolduri şi a spus voioasă că nu, de fapt nu-i pare 
chiar rău, i-a plăcut să se uite la mine, pentru că faţa mea arăta 
chinuită şi iluminată în acelaşi timp. Apoi n-a mai zis nimic, a 
început să-şi descheie rochia, de la nasturele de sus către talie, 
şi stătea în faţa mea ca să pot vedea şi să continui. Dar cum aş 
fi putut? Am închis ochii strâns şi apoi am clipit şi apoi m-am 
uitat pe furiş la ea şi zâmbetul ei încântat mă ruga să nu mă 
tem, nu-i nimic rău, totul e în ordine, iar sânii ei tari păreau şi ei 
să mă roage. Şi apoi a îngenuncheat pe preş la dreapta mea şi 
mi-a luat mâna de pe ridicătura din pantaloni şi a pus în loc 
mâna ei şi apoi a desfăcut şi a eliberat şi o dâră de scântei dure, 
ca o ploaie deasă de meteoriți, mi-a trecut prin tot trupul şi am 
închis iar ochii, dar nu înainte de a o vedea cum se ridică şi se 
ghemuieşte şi apoi s-a culcat peste mine şi s-a încovoiat şi mi-a 
luat mâinile şi le-a îndrumat, acolo şi acolo, şi buzele ei mi-au 
atins fruntea şi mi-au atins ochii închişi şi apoi a dus mâna în jos 
şi m-a făcut să intru cu totul şi pe dată m-au străbătut câteva 
tunete blânde urmate de fulgere străpungătoare şi pentru că 
pereţii din carton erau atât de subţiri a trebuit să-şi apese mâna 
tare pe gura mea şi când a crezut că s-a terminat şi şi-a ridicat 
degetele ca să pot răsufla a trebuit să le pună la loc iute pentru 
că nu se terminase. Şi după aceea a râs şi m-a mângâiat ca pe 
un băieţel şi m-a sărutat iar pe frunte şi mi-a înfăşurat capul în 
părul ei şi eu cu lacrimi în ochi am început să presar sărutări 
sfioase de recunoştinţă pe faţa ei pe părul ei pe dosul mâinii ei 
şi voiam să spun ceva, dar nu m-a lăsat şi mi-a acoperit iar gura 
cu mâna ei până ce am renunţat. 

După o oră sau două m-a trezit şi trupul meu i-a cerut mai 
mult şi eram plin de ruşine şi stinghereală, dar ea nu m-a cruțat, 
mi-a şoptit ca şi cum ar fi zâmbit: Vino, ia, şi a şoptit: Uite ce 
sălbăticuţ, şi picioarele îi erau cafenii-gălbui şi pe coapsele ei 
era un pufuşor auriu aproape invizibil, şi după ce mi-a înăbuşit 
iar cu mâna strigătele ţâşniturii m-a tras în picioare şi m-a ajutat 
să-mi închei hainele şi mi-a turnat apă rece din urciorul ei de lut 
cu acoperământul lui de muselină albă, şi m-a mângâiat pe cap 
şi mi l-a apăsat pe sânii ei, m-a mai sărutat o dată pe vârful 
nasului şi m-a trimis afară în îngheţul tăcerii groase de la ora trei 
dintr-o dimineaţă de toamnă. Însă când m-am întors a doua zi ca 
să spun că îmi pare rău, sau ca să mă rog să se repete minunea, 


a spus: Uite la el, e alb ca varul. Ce-i cu tine, uite, ia un pahar cu 
apă. Şi m-a aşezat pe un scaun şi a spus ceva de genul: 

Uite, nu-i nici o supărare, dar de acum încolo vreau ca totul să 
fie ca înainte de ieri, bine? 

Îmi era greu să-i fac pe voie şi Orna trebuie să fi simţit şi ea 
asta, aşa că serile noastre de poezie însoţită de muzica lui 

Schubert, Grieg sau Brahms la gramofon s-au veştejit, şi după 
vreo două încercări au încetat, iar surâsul ei mă aţintea doar de 
departe, când ne încrucişam drumurile, un zâmbet care radia 
bucurie, mândrie şi afecţiune, nu ca o binefăcătoare care îi 
zâmbeşte cuiva căruia i-a dat ceva, ci mai degrabă ca o artistă 
privind tabloul pe care l-a pictat, şi cu toate că a trecut mai 
departe la alte tablouri încă e mulţumită de munca ei, e mândră 
să i se amintească de el şi bucuroasă să se uite iar la el, de 
departe. 

Şi de atunci încoace m-am simţit bine în compania femeilor. La 
fel ca bunicul meu Aleksandr. Şi chiar dacă, în timp, am învăţat 
unul sau două lucruri şi uneori mi-am ars degetele, încă am 
senzaţia - ca în acea seară din odaia Ornei - că femeile deţin 
cheile desfătării. Expresia „ea i-a acordat favorurile" pare mai 
corectă, pare să fie mai pertinentă decât celelalte. Favorurile 
femeilor stârnesc în mine nu doar dorinţă şi minunare, ci şi o 
recunoştinţă copilărească şi dorinţa de a mă înclina adânc în 
faţa lor: nu sunt demn de aceste minuni; aş fi recunoscător şi 
pentru un strop, darmite pentru oceanul acesta. Şi întotdeauna 
mă simt ca un cerşetor la poartă: doar o femeie are puterea de 
a alege să acorde sau nu. 

Mai poate fi şi o urmă de gelozie faţă de sexualitatea feminină: 
o femeie e infinit mai bogată, mai blândă, mai subtilă, ca 
diferenţa dintre o vioară şi o tobă, sau poate fi un ecou al unei 
amintiri de la începutul însuşi al vieţii mele: un sân faţă de un 
cuţit. De cum am venit pe lume era acolo o femeie care mă 
aştepta şi, cu toate că i-am produs o durere cumplită, ea m-a 
răsplătit cu blândeţe şi mi-a dat sânul ei. Pe de altă parte, sexul 
masculin aştepta deja, cu mâna încleştată pe cuțitul de 
circumcizie. 

In acea noapte Orna avea vreo treizeci şi cinci de ani, mai mult 
decât încă o dată vârsta mea. A presărat un întreg râu de 
purpură, carmin şi azur şi o puzderie de perle în faţa unui 
purceluş care n-a ştiut să facă cu ele altceva decât să înşface şi 


să înghită pe nemestecate, încât aproape că m-am sufocat. 
După câteva luni ea a renunţat la postul din kibbutz. N-am ştiut 
unde s-a dus. După câţiva ani am auzit că a divorţat şi s-a 
recăsătorit, iar o vreme a avut o rubrică într-o revistă pentru 
femei. Nu demult, în America, după o conferinţă, înainte de 
recepţie, dintr-o masă de oameni care întrebau şi discutau dintr- 
odată a strălucit spre mine Orna, cu ochii ei verzi, luminată, 
doar un pic mai bătrână decât atunci când eram adolescent, 
într-o rochie deschisă la culoare cu nasturi, cu ochii scânteind de 
zâmbetul ei ştiutor, seducător, milostiv, zâmbetul din acea 
noapte, şi ca într-o vrajă m-am oprit la mijlocul unei fraze, mi- 
am croit drum către ea prin îmbulzeală, împingându-i pe toţi din 
cale, chiar şi pe bătrâna cu faţa inexpresivă din scaunul cu rotile 
pe care îl împingea Orna, şi am prins-o, am strâns-o în braţe, i- 
am rostit de două ori numele şi am sărutat-o cu căldură pe 
buze. Ea s-a desprins uşurel şi, fără să stingă acel zâmbet care 
vorbea de favoruri şi care m-a făcut să roşesc ca un adolescent, 
a arătat spre scaunul cu rotile şi a spus în engleză: Ea e Orna. 
Eu nu sunt decât fiica ei. Din nefericire, mama nu mai poate 
vorbi. 

Şi aproape că nu mai recunoaşte pe nimeni. 

Cu vreo săptămână înainte de moarte mama s-a simţit 
deodată mult mai bine. Un nou somnifer prescris de un nou 
doctor a făcut peste noapte minuni. A luat două pastile seara, a 
adormit complet îmbrăcată la şapte şi jumătate, pe patul meu 
care devenise patul ei şi a dormit aproape douăzeci şi patru de 
ore, până a doua zi la cinci după-amiaza, când s-a sculat, a făcut 
duş, a băut un pic de ceai şi trebuie să fi luat altă pastilă sau 
poate două, pentru că a adormit iar la şapte şi jumătate şi a 
dormit până dimineaţa, iar când tata s-a trezit, s-a ras şi a stors 
două pahare de suc de portocale şi le-a încălzit până la 
temperatura camerei, mama s-a sculat şi ea, şi-a pus un capot şi 
un şorţ, s-a pieptănat şi ne-a pregătit un mic dejun adevărat, ca 
înainte de a se îmbolnăvi, cu ochiurile făcute pe amândouă 
părţile, salată, borcanele de iaurt şi felii de pâine pe care mama 
ştia să le taie mult mai fin decât „scândurile“ tatei, cum le 
numea ea tandru. 

Aşa că am şezut din nou la şapte dimineaţa pe cele trei 
taburete de răchită la masa din bucătărie cu muşamaua ei 
înflorată şi mama ne-a spus o poveste despre un blănar bogat 


care trăise în oraşul ei natal, Rovno, un evreu curtenitor care era 
vizitat de cumpărători chiar şi de la Paris şi Roma, datorită 
blănurilor lui rare de vulpe argintie, care scânteiau precum 
chiciura la lumina lunii. 

Într-o bună zi acest blănar s-a lepădat de carne şi a devenit 
vegetarian. A lăsat întreaga afacere, cu toate filialele ei, în 
mâinile socrului său, care îi era partener. După o vreme şi-a 
construit o colibă în pădure şi s-a mutat acolo, pentru că îi părea 
rău de miile de vulpi pe care vânătorii lui le omorâseră pentru 
el. In cele din urmă bărbatul a dispărut şi n-a mai fost văzut 
niciodată. Şi, a spus ea, când surorile mele şi cu mine voiam să 
ne speriem una pe alta stăteam culcate pe podea pe întuneric şi 
povesteam pe rând cum blănarul cel odată bogat bântuie gol 
prin pădure, poate că bolnav de turbare, scoțând prin tufişuri 
urlete de vulpe care îngheaţă sângele în vine, şi dacă cineva are 
ghinionul să dea în pădure peste bărbatul-vulpe părul îi 
încărunţeşte pe loc de groază. 

Tata, căruia nu-i plăceau deloc astfel de poveşti, s-a strâmbat 
şi a zis: 

— Scuză-mă, ce-ar vrea să fie asta? O alegorie? O superstiție? 
Un fel de bubbe-meiseh? 

Insă era atât de mulţumit să o vadă pe mama arătând mult 
mai bine, încât a adăugat: 

— N-are importanţă. 

Mama ne-a grăbit să plecăm, ca tata să nu întârzie la lucru şi 
eu să nu întârzii la şcoală. La uşă, pe când tata îşi trăgea galoşii 
peste pantofi şi eu mă încălţam cu cizmele de cauciuc, am scos 
brusc un urlet lung, din cele care îngheaţă sângele în vine, care 
l-a făcut să tresară şi să se cutremure de spaimă, iar când şi-a 
revenit tocmai era pe cale să-mi tragă una când s-a aşezat 
mama între noi, m-a strâns la piept şi ne-a liniştit pe amândoi, 
spunând, „Asta e din cauza mea. Îmi pare rău". Atunci m-a 
strâns în braţe pentru ultima oară. 

Am plecat de acasă pe la şapte şi jumătate, tata şi cu mine, 
fără să ne vorbim, pentru că era încă supărat pe mine din cauza 
urletului de vulpe turbată. La poarta din faţă el a luat-o la 
stânga, spre Blocul Terra Sancta, iar eu la dreapta, spre Şcoala 
Tachkemoni. 

Când m-am întors de la şcoală am găsit-o pe mama îmbrăcată 
cu fusta ei uşoară, cu două rânduri de nasturi şi puloverul 


marinăresc. Arăta frumoasă şi copilăroasă. Faţa îi arăta bine, ca 
şi cum toate lunile de boală ar fi dispărut peste noapte. Mi-a 
spus să-mi las jos ghiozdanul, dar să rămân cu haina pe mine, 
şi-a pus şi ea trenciul, avea o surpriză pentru mine: 

— Azi nu mâncăm acasă. Am hotărât să-i duc pe cei doi 
bărbaţi ai vieţii mele să prânzească la restaurant. Dar tata nu 
ştie încă nimic. Ce zici, să-i facem o surpriză? Hai să facem o 
plimbare prin oraş şi apoi ne ducem la Blocul Terra Sancta şi-l 
scoatem cu forţa de-acolo, ca pe o molie cu ochii mijiţi dintr-un 
morman de praf de pe cărţi, iar apoi mergem cu toţii să 
mâncăm într-un loc pe care nu ţi-l spun nici ţie, ca să ai şi tu 
parte de un pic de suspans. 

N-o mai recunoşteam pe mama. Vocea nu îi era cea obişnuită, 
era solemnă şi puternică, de parcă ar fi rostit o replică într-o 
piesă de la şcoală; era plină de lumină şi căldură când a zis „hai 
să facem o plimbare", dar a tremurat un pic la cuvintele „molie 
cu ochii mijiţi" şi „praf de pe cărţi"; o clipă m-a făcut să simt o 
teamă nedesluşită, care a făcut loc pe dată fericirii pentru 
surpriză, pentru veselia mamei, pentru bucuria întoarcerii ei la 
noi. 

Părinţii mei nu mâncau aproape niciodată în oraş, cu toate că 
ne întâlneam adesea cu prietenii lor în cafenele de pe Calea 
Jaffa sau de pe Calea Regele George V. 

O dată, în 1950 sau 1951, când noi trei am fost la mătuşile de 
la Tel Aviv, în ultima zi, literalmente înainte de a pleca la 

lerusalim, tata, contrar firii lui, s-a declarat „baronul Rothschild 
din acea zi" şi a invitat toată lumea, surorile mamei cu soţii 
respectivi şi fiii lor unici, să ia masa de prânz la restaurantul 
Hamozeg de pe strada Ben Yehuda, colţ cu strada Sholem 
Aleichem. A fost aranjată o masă pentru toţi nouă. Tata şedea în 
capul mesei, între cele două cumnate, şi ne aşezase în aşa fel 
încât nici una dintre surori nu şedea lângă soţul ei şi nici unul 
dintre copii nu şedea între părinţii săi: ca şi cum şi-ar fi pus în 
cap să amestece toate cărţile. Unchiul Tsvi şi unchiul Buma erau 
un pic bănuitori, pentru că nu pricepeau ce urmăreşte, şi au 
refuzat cu hotărâre să bea cu el un pahar de bere, întrucât nu 
erau obişnuiţi cu băutura. Au preferat să nu vorbească şi i-au 
lăsat scena tatei, care se pare că a considerat că subiectul cel 
mai presant şi interesant trebuie să fie Manuscrisele de la Marea 


Moartă care fuseseră găsite în Deşertul ludaic. Aşa că s-a 
lansat într-o prelegere amănunţită care a ţinut cât am mâncat 
supa şi felul doi, despre semnificaţia manuscriselor găsite în 
nişte peşteri de lângă Qumran şi posibilitatea ca alte şi alte 
nepreţuite comori ascunse să aştepte să fie descoperite printre 
râpele din deşert. In cele din urmă mama, care şedea între 
unchiul Tsvi şi unchiul Buma, a spus uşurel: 

— Poate că e destul, Arieh? 

Tata a priceput şi s-a oprit şi până la sfârşitul mesei 
conversaţia s-a împărţit în discuţii separate. Vărul meu mai 
mare, Yigal, a întrebat dacă poate merge cu vărul meu mai mic, 
Ephraim, pe plaja din apropiere. După câteva minute am hotărât 
şi eu că mi-a ajuns tovărăşia adulţilor şi am plecat din 
restaurantul Hamozeg să caut plaja. 

Dar cine şi-ar fi închipuit că mama o să hotărască deodată să 
ne scoată în oraş la prânz? Prea ne obişnuisem să o vedem 
şezând zi şi noapte cu privirea aţintită pe fereastră, fără să se 
mişte. Doar cu câteva zile mai devreme renunţasem la 
dormitorul meu şi fugisem de tăcerea ei ca să dorm cu tata în 
patul cel dublu de pe canapea. Ea arăta aşa de frumoasă şi de 
elegantă cu jerseul ei marinăresc şi fusta uşoară, cu ciorapii ei 
de nailon cu dungă şi pantofii cu toc înalt, încât necunoscuţii se 
întorceau să se uite după ea. Îşi ţinea pe un braţ trenciul şi cu 
celălalt ţinea braţul meu în vreme ce mergeam: 

— Azi o să fii cavalerul meu. 

Şi, ca şi cum ar fi adoptat şi rolul normal al tatei, a adăugat: 

— Un cavaler este un călăreț: cheval înseamnă în franceză cal, 
iar chevalier înseamnă călăreț sau cavaler. 

Apoi a zis: 

— Sunt o mulţime de femei atrase de bărbaţi tiranici. Ca 
moliile de o flacără. Şi există femei care nu au nevoie de un erou 
şi nici măcar de un iubit furtunos, ci de un prieten. Aminteşte-ţi 
când o să fii mare. Fereşte-te de iubitoarele de tirani şi încearcă 
să le găseşti pe cele care caută un bărbat ca prieten nu pentru 
că ele însele se simt goale pe dinăuntru, ci pentru că le place să 
te facă să te simţi şi tu plin. Şi aminteşte-ţi că prietenia dintre o 
femeie şi un bărbat este ceva mult mai preţios şi rar decât 
iubirea: iubirea este în realitate ceva destul de grosolan şi chiar 
stângaci în comparaţie cu prietenia. In prietenie există o doză 


de sensibilitate, atenţie, generozitate şi un foarte fin simţ al 
măsurii. 

— Bine, am zis eu, pentru că voiam să nu mai vorbească 
despre lucruri care nu aveau nimic de-a face cu mine şi să 
vorbească mai bine despre altceva. 

Nu vorbisem de săptămâni întregi şi era păcat să irosim timpul 
acestei plimbări, care era doar al ei şi al meu. Pe când ne 
apropiam de centrul oraşului şi-a strecurat iar braţul pe sub al 
meu, a râs uşurel şi a întrebat deodată: 

— Ti-ai dori un frăţior? Sau o surioară? 

Şi fără să aştepte răspunsul a adăugat, cu un fel de tristeţe 
glumeaţă, sau mai curând o tristeţe învăluită într-un zâmbet pe 
care nu-l puteam vedea, însă îl auzeam în vocea ei când a spus: 

— Intr-o zi, când o să te însori şi o să ai o familie a ta, sper din 
tot sufletul să nu ne iei pe mine şi pe tatăl tău ca exemplu de 
cum ar trebui să fie viaţa conjugală. 

Nu creez din nou aceste cuvinte din amintire, aşa cum am 
făcut cu vreo zece rânduri mai sus în privinţa vorbelor ei despre 
iubire şi prietenie, pentru că îmi amintesc această implorare a 
ei, să nu iau ca exemplu căsătoria părinţilor mei, exact aşa cum 
mi-a fost adresată, cuvânt cu cuvânt. Şi îmi amintesc exact şi 
vocea ei plină de zâmbet. Eram pe Calea Regele George V, 
mama şi cu mine, trecând braţ la braţ pe lângă clădirea numită 
Talitha 

Kumi, în drum spre Blocul Terra Sancta ca să-l luăm pe tata de 
la lucru. Era unu şi jumătate după-masa. Un vânt rece 
amestecat cu stropi mărunți de ploaie sufla dinspre apus. Era 
destul de puternic ca să-i facă pe trecători să-şi închidă 
umbrelele care altfel s-ar fi dat peste cap. Noi nici măcar n-am 
încercat să le deschidem pe ale noastre. Braţ la braţ, mămica şi 
cu mine treceam prin ploaie pe lângă Talitha Kumi şi Blocul 
Frumin, care era sediul temporar al Knessetului, şi apoi am 
trecut de clădirea Hamaalot. Era începutul primei săptămâni din 
ianuarie 1952. 

Cu cinci sau patru zile înainte de moartea ei. 

* 

Şi, cum ploaia se tot întețea, mama a zis, pe un ton aproape 
amuzat: 

— Ce-ar fi să stăm un pic într-o cafenea? Tăticul nostru n-o să 
fugă nicăieri. 


Am şezut vreo jumătate de oră într-o cafenea germano- 
evreiască de la intrarea în Rehavia, pe strada JNF, peste drum 
de clădirea Agenţiei Evreieşti unde se afla în acea vreme biroul 
prim-ministrului. Până s-a oprit ploaia. Intre timp mămica a scos 
din poşetă o pudrieră mică şi un pieptene şi a reparat 
stricăciunile produse părului şi feţei ei. Simţeam un amestec de 
emoţii: mândrie faţă de înfăţişarea ei, bucurie că îi este mai 
bine, responsabilitatea de a o apăra de o umbră a cărei 
existenţă nu puteam decât să o ghicesc. De fapt nu ghiceam, 
doar simţeam pe jumătate o uşoară nelinişte, ciudată, la nivelul 
pielii. Aşa cum un copil pricepe fără să priceapă cu adevărat 
lucrurile care îi depăşesc înţelegerea, le simte şi e neliniştit fără 
să ştie de ce: 

— Te simţi bine, mămico? 

A comandat o cafea tare şi neagră pentru ea şi o cafea cu 
lapte pentru mine, cu toate că n-aveam voie niciodată, 
cafeauanu-i-pentru-copii, şi o îngheţată de ciocolată, cu toate că 
ştiam cu toţii prea bine că îngheţata îţi dă dureri de gât, mai 
ales într-o zi friguroasă de iarnă. Ca să nu mai vorbim că era 
înainte de masa de prânz. Simţul răspunderii m-a silit să iau 
doar două sau trei linguriţe de îngheţată şi să o întreb pe mama 
dacă nu îi este frig aşezată acolo. Dacă nu e obosită. Sau 
ameţită. La urma urmei, de-abia îşi revenise dintr-o boală. Şi ai 
grijă, mămico, atunci când mergi la toaletă, e întuneric şi sunt 
două trepte. Inima îmi era plină de mândrie, sinceritate şi 
nelinişte. Ca şi cum câtă vreme noi doi şedeam aici, la 
cafeneaua Rosh-Rehavia, rolul ei era să fie o fată neajutorată 
care are nevoie de un prieten generos, iar eu eram cavalerul ei. 
Sau poate că tatăl ei: 

— Te simţi bine, mămico? 

Când am ajuns la Blocul Terra Sancta, unde au fost mutate 
câteva dintre facultăţile Universităţii Ebraice după ce drumul 
către campusul de pe Muntele Scopus a fost blocat, în Războiul 
de Independenţă, am întrebat unde este Secţia ziarelor şi am 
urcat scările către etajul doi. (Intr-o zi de iarnă ca aceasta 
Hannah din Soţ ul meu, Michael alunecă tocmai pe aceste trepte 
şi şi-ar fi putut scrânti glezna, iar studentul Michael Gonen o 
prinde de cot şi deodată zice că îi place cuvântul „gleznă". 
Mama şi cu mine am fi putut foarte bine să trecem pe lângă 
Michael şi 


Hannah fără să-i observăm. Treisprezece ani despărţeau ziua 
de iarnă în care am fost cu mama în Blocul Terra Sancta de ziua 
de iarnă în care am început să scriu Soţul meu, Michael.) 

Când am intrat în Secţia ziarelor l-am văzut cu faţa spre noi pe 
director, blândul, amabilul Doctor Pfeffermann, care şi-a ridicat 
privirea de pe vraful de hârtii de pe birou, a zâmbit şi ne-a făcut 
semn cu amândouă mâinile să intrăm. L-am văzut şi pe tata, din 
spate. A trecut destul de mult până să-l recunoaştem, pentru că 
purta un halat cenuşiu de bibliotecar ca să-şi protejeze hainele 
de praf. Stătea în picioare pe o scăriţă, cu spatele la noi şi cu 
toată atenţia concentrată asupra sertarelor mari cu fişe pe care 
le scotea dintr-un raft de sus, scotocea printr-unul şi-l punea la 
loc, apoi lua altul şi altul, pentru că se pare că nu reuşea să 
găsească ceea ce căuta. 

In toată această vreme blândul Doctor Pfeffermann n-a scos o 
vorbă, ci a rămas aşezat comod pe scaunul lui, în spatele 
biroului mare, cu zâmbetul amabil din ce în ce mai larg, într-un 
fel amuzat, şi două sau trei alte persoane care lucrau în acea 
secţie s-au oprit din lucru şi au rânjit uitându-se la noi şi la 
spatele tatei, fără să zică nimic, ca şi cum s-ar fi prins în jocul 

Doctorului Pfeffermann şi aşteptau cu o curiozitate amuzată să 
vadă când o să-şi observe omul vizitatorii care stăteau răbdători 
în prag, privindu-i spatele, femeia cea frumoasă cu mâna 
rezemată pe umărul băieţelului. 

De acolo de unde stătea, pe ultima treaptă a scării, tata s-a 
răsucit către şeful lui şi a zis, „Scuzaţi-mă, domnule Doctor 

Pfeffermann, cred că aici e ceva..." şi deodată a observat 
zâmbetul larg al directorului - şi poate că s-a neliniştit, pentru că 
nu pricepea ce anume îl face să zâmbească - şi ochii Doctorului 
Pfeffermann au călăuzit privirea ascunsă după ochelari a tatei 
de la birou la uşă. Şi când ne-a văzut cred că s-a albit la faţă. 

A pus sertarul mare cu fişe pe care îl ţinea cu amândouă 
mâinile la locul lui, pe ultimul raft de sus şi a coborât cu atenţie 
scara, s-a uitat în jur şi a văzut că toţi ceilalţi angajaţi zâmbesc 
şi, ca şi când n-ar fi avut de ales, şi-a amintit să zâmbească şi el 
şi ne-a spus: „Ce surpriză! Ce mare surpriză!", şi cu o voce mai 
scăzută a întrebat dacă totul e în ordine, dacă, Doamne fereşte, 
s-a întâmplat ceva. 

Faţa îi era la fel de crispată şi de neliniştită ca a unui copil care 
în toiul unui joc de-a sărutatul de la o petrecere cu alţi copii se 


uită în sus şi-şi vede părinţii stând ţepeni în uşă, şi cine ştie de 
câtă vreme or sta acolo în linişte, uitându-se, sau ce or fi văzut. 

Mai întâi a încercat să ne alunge uşurel afară, cu ambele 
mâini, spre coridor, şi privind înapoi a spus către întreaga secţie, 
şi în special către Doctorul Pfeffermann: „Vă rog să mă scuzaţi 
câteva minute". 

Însă după o clipă s-a răzgândit, nu ne-a mai îndepărtat, ci ne-a 
tras înapoi înăuntru, în biroul directorului, şi a început să ne 
prezinte, după care şi-a amintit şi a spus: „Domnule Doctor 
Pfeffermann, îmi cunoaşteţi deja soţia şi fiul". Şi apoi ne-a 
răsucit şi ne-a prezentat oficial restului angajaţilor din Secţia 
ziarelor, cu cuvintele: „Aş dori să vi-i prezint pe soţia mea, Fania, 
şi pe fiul meu, Amos. Elev. In vârstă de doisprezece ani şi 
jumătate". 

Când am ieşit cu toţii pe coridor, tata a întrebat îngrijorat şi cu 
o urmă de reproş: 

— Ce s-a întâmplat? Părinţii mei sunt bine? Şi părinţii tăi? 

Toată lumea e bine? 

Mama l-a liniştit. Însă ideea de a merge la restaurant l-a 
tulburat: la urma urmei, doar nu e azi ziua de naştere a nimănui. 
A şovăit, a pornit să zică ceva, s-a răzgândit, şi după o vreme a 
ZIS: 

— Desigur. Desigur. De ce nu. O să mergem să sărbătorim 
vindecarea ta, Fania, sau, în orice caz, această clară şi bruscă 
ameliorare a stării tale. Da. Cu siguranţă trebuie să sărbătorim. 

Însă expresia lui, în vreme ce vorbea, era mai degrabă 
neliniştită decât sărbătorească. 

Dar apoi tata s-a înveselit brusc şi, aprins de entuziasm, ne-a 
luat pe amândoi pe după umeri, a obţinut permisiunea 
Doctorului Pfeffermann să plece de la lucru puţin mai devreme, 
şi-a luat rămas-bun de la colegi, şi-a scos halatul cenuşiu şi ne-a 
oferit un tur amănunţit al câtorva secţii ale bibliotecii, subsolul, 
secţia manuscriselor rare, ne-a arătat până şi noua maşină de 
fotocopiat şi ne-a explicat cum funcţionează, şi ne-a prezentat 
cu mândrie tuturor celor pe care îi întâlneam, entuziasmat ca un 
adolescent care îşi prezintă părinţii cei faimoşi profesorilor de la 
şcoala sa. 

Restaurantul era un loc plăcut, aproape gol, retras pe o 
străduţă îngustă dintre strada Ben Yahuda şi strada Shammai 
sau Hillel. Ploaia s-a pornit iar în clipa în care am ajuns, lucru pe 


care tata l-a considerat semn bun, ca şi când ar fi aşteptat să 
ajungem noi la restaurant. Ca şi cum astăzi cerul ne-ar fi zâmbit. 

S-a corectat imediat: 

— Adică asta aş spune dacă aş crede în semne sau dacă aş 
crede că cerul se sinchiseşte de noi. In afară de homo sapiens, 
întregul univers este indiferent. Cei mai mulţi oameni sunt şi ei 
indiferenți, că veni vorba. Cred că indiferența este cea mai 
proeminentă trăsătură a întregii realităţi. 

S-a corectat din nou: 

— Şi, în orice caz, cum aş putea spune că cerul ne zâmbeşte 
când e atât de întunecat şi jos, şi plouă cu găleata? 

Mama a zis: 

— Nu, voi doi comandaţi primii pentru că azi eu fac cinste. 

Şi o să fiu foarte mulţumită dacă alegeţi cele mai scumpe 
feluri din meniu. 

Însă meniul era modest, potrivit cu acei ani de lipsuri şi de 
austeritate. Tata şi cu mine am comandat ciorbă de legume şi 
chiftele de pui cu pireu. Ca un conspirator, m-am abținut să-i 
spun tatei că pe drumul spre Terra Sancta mi s-a îngăduit să 
gust pentru prima oară cafeaua. Şi să mănânc îngheţată de 
ciocolată înainte de masă, cu toate că era iarnă. 

Mama s-a uitat multă vreme la meniu şi apoi l-a aşezat cu faţa 
în jos pe masă şi numai după ce tata i-a amintit iar a comandat 
în cele din urmă un bol de orez fiert fără nimic altceva. 

Tata s-a scuzat amabil faţă de chelneriţă şi a explicat că aşa şi 
pe dincolo şi că mama încă nu şi-a revenit pe de-a-ntregul. In 
vreme ce tata şi cu mine ne-am înfipt cu poftă în mâncare, 
mama a ciugulit un pic din orez, ca şi cum s-ar fi forţat să 
mănânce, după care s-a oprit şi a comandat o cafea neagră şi 
tare. 

— Te simţi bine, mămico? 

Chelneriţa s-a întors cu o ceaşcă de cafea pentru mama şi un 
pahar de ceai pentru tata şi mi-a pus în faţă un bol cu un jeleu 
galben care tremura. Pe dată tata şi-a scos nerăbdător portofelul 
din buzunarul interior al sacoului. Însă mama şi-a apărat 
drepturile. Pune-l la loc, te rog. Azi sunteţi amândoi oaspeţii mei. 
lar tata s-a supus, nu înainte de a face o glumă trasă de păr 
despre cum a moştenit ea, se pare, un puț de petrol, ceea ce Îi 
explica noua bogăţie şi extravaganţa. Am aşteptat să se mai 
domolească ploaia. Tata şi cu mine şedeam cu faţa spre 


bucătărie, iar chipul mamei, aşezată în faţa noastră, privea 
printre umerii noştri la ploaia încăpăţânată, prin fereastra care 
dădea spre stradă. Nu-mi amintesc despre ce am vorbit, dar 
probabil tata a alungat orice tăcere. Poate că ne-a vorbit despre 
relaţiile Bisericii Creştine cu poporul evreu sau ne-a oferit o 
trecere în revistă a istoriei aprigei dispute care a izbucnit la 
mijlocul secolului al XVIII-lea între Rabbi Jacob Emden şi adepţii 
lui Shabbetai Tsvi, în special Rabbi Jonathan Eybeschiitz, care 
era suspectat de înclinații sabbatiene. 

Singurii clienţi care mai erau în restaurant în acea amiază 
ploioasă erau două doamne în vârstă care vorbeau o germană 
foarte rafinată, cu voci scăzute, bine educate. Arătau la fel, cu 
păr cenuşiu ca oţelul şi trăsături ca de pasăre accentuate de 
mărul lui Adam proeminent. Cea mai bătrână dintre ele arăta de 
peste optzeci de ani şi după ce m-am uitat mai bine am 
presupus că este mama celeilalte. Şi am hotărât că mama şi 
fiica sunt amândouă văduve şi locuiesc împreună, pentru că nu 
mai au pe nimeni altcineva pe lume. In gând le-am numit 
doamna Gertrude şi doamna Magda şi am încercat să-mi 
imaginez apartamentul lor micuţ, strălucind de curăţenie, aflat 
poate pe undeva prin această parte a oraşului, să zicem în faţa 
hotelului Eden. 

Dintr-odată una dintre ele, doamna Magda, cea mai puţin 
bătrână dintre ele, a ridicat vocea şi a azvârlit spre bătrâna din 
faţa ei un singur cuvânt în germană. L-a pronunţat cu furie 
veninoasă, străpungătoare, ca un vultur care se năpusteşte 
asupra prăzii, după care şi-a azvârlit ceaşca în perete. 

In liniile adânc săpate pe obrajii femeii mai bătrâne, pe care o 
numisem Gertrude, au început să curgă lacrimi. Plângea fără 
sunet şi fără să se schimonosească. Plângea cu chipul neclintit. 

Chelneriţa s-a aplecat şi a adunat în tăcere cioburile ceştii. 
Când a terminat s-a făcut nevăzută. Nu s-a rostit nici un cuvânt 
după strigăt. Cele două femei au şezut în continuare faţă în faţă 
fără să scoată un sunet. Amândouă erau foarte slabe şi 
amândouă aveau păr cenuşiu cârlionţat care începea foarte sus 
pe frunte, ca la un bărbat care cheleşte. Cea mai bătrână dintre 
văduve încă mai plângea, fără să-şi boţească faţa, cu lacrimi 
tăcute; i se scurgeau în jos până la bărbia ascuţită de unde 
picurau pe piept ca stalactitele dintr-o peşteră. N-a încercat să-şi 
stăpânească plânsul sau să-şi şteargă lacrimile. Cu toate că fiica 


ei, cu o expresie crudă, i-a întins în tăcere o batistă albă frumos 
călcată. Dacă o fi fost într-adevăr fiica ei. Nu şi-a retras mâna, 
care stătea întinsă pe masă în faţa ei, cu batista frumos călcată 
pusă deasupra. Întreaga imagine a stat încremenită multă 
vreme de parcă mama şi fiica nu erau decât o fotografie sepia 
veche şi ştearsă dintr-un album prăfuit. Deodată am întrebat: 

— Te simţi bine, mămico? 

Asta pentru că mama, nesocotind regulile de bună purtare, îşi 
răsucise puţin scaunul şi se uita ţintă la cele două femei. In acel 
moment m-a izbit faptul că faţa mamei devenise iar foarte 
palidă, ca în toată vremea când a fost bolnavă. Puțin mai târziu 
a zis că îi pare foarte rău, se simte un pic obosită şi vrea să 
meargă acasă şi să se culce puţin. Tata a dat din cap, s-a ridicat, 
a întrebat chelneriţa unde este cea mai apropiată cabină 
telefonică şi s-a dus să cheme un taxi. Când am ieşit din 
restaurant mama a trebuit să se sprijine pe braţul şi pe umărul 
tatei; eu le-am ţinut uşa deschisă, le-am atras atenţia asupra 
treptei şi le-am deschis portiera taxiului. După ce am aşezat-o 
pe mama pe bancheta din spate tata s-a întors în restaurant ca 
să achite nota. 

Ea a şezut în taxi foarte dreaptă şi cu ochii ei căprui larg 
deschişi. Prea larg. 

În seara aceea a fost chemat doctorul cel nou şi când a plecat 
tata a trimis şi după cel vechi. Nu era nici un dezacord între ei: 
amândoi doctorii au prescris odihnă totală. In consecinţă, tata a 
culcat-o pe mama în patul meu, care devenise patul ei, i-a dus 
un pahar cu lapte cald cu miere şi a implorat-o să ia câteva 
înghiţituri împreună cu noile ei somnifere. A întrebat-o câte 
lumini vrea să fie lăsate aprinse. După un sfert de oră am fost 
trimis să trag cu ochiul prin crăpătura uşii şi am văzut că 
doarme. A dormit până a doua zi dimineaţa, când iarăşi s-a 
trezit devreme şi s-a sculat să ne ajute pe tata şi pe mine la 
diferitele treburi de dimineaţă. Ne-a făcut iar ochiuri, în vreme 
ce eu am pus masa, iar tata a tăiat foarte mărunt diferite 
legume pentru salată. Când a venit vremea să plecăm, tata la 
Terra Sancta, iar eu la Şcoala Tachkemoni, mama s-a hotărât 
brusc să iasă şi ea şi să mă conducă până la şcoală, pentru că 
prietena ei bună Lilenka, Lilia Bar-Samkha, locuia aproape de 
Tachkemoni. 


Mai târziu am aflat că Lilenka nu era acasă, aşa că s-a dus la 
altă prietenă, Fania Weissmann, şi ea fostă colegă de la 

Tarbuth Gymnasium din Rovno. De la Fania Weissmann s-a dus 
aproape de amiază la staţia centrală a autobuzelor Egged, la 
jumătatea Căii Jaffa, şi s-a urcat într-un autobuz spre Tel Aviv, ca 
să-şi vadă surorile, sau poate că voia să ia alt autobuz la Tel 
Aviv şi să se ducă la Haifa şi Kiriat Motskin, la coliba părinţilor ei. 
Însă când a ajuns la staţia centrală de autobuze din Tel Aviv 
mama se pare că s-a răzgândit: a băut o cafea neagră într-o 
cafenea şi s-a întors la lerusalim spre sfârşitul după-amiezii. 

Când a ajuns acasă s-a plâns că este foarte obosită. A mai luat 
două sau trei din noile somnifere. Sau poate că a încercat să se 
întoarcă la cele vechi. Insă în noaptea aceea n-a putut să 
adoarmă, i-a revenit migrena şi a şezut la fereastră, complet 
îmbrăcată. La două noaptea mama s-a hotărât să calce. A aprins 
lumina în odaia mea, care devenise odaia ei, a aşezat scândura 
de călcat, a umplut o sticlă cu apă ca să stropească hainele şi a 
călcat câteva ore în şir, până ce s-a crăpat de ziuă. Când a 
terminat hainele a luat lenjeria de pat din dulap şi a călcat-o din 
nou. Când a terminat şi cu asta a călcat până şi cuvertura de pe 
patul meu, însă era atât de obosită sau de slăbită, încât a ars-o; 
mirosul de ars l-a trezit pe tata care m-a trezit şi pe mine şi 
amândoi am constatat cu uimire că mama călcase fiecare 
şosetă, batistă, şervet şi faţă de masă din casă. Ne-am repezit 
să ducem cuvertura cuprinsă de flăcări în baie şi apoi am 
aşezat-o pe mama la loc pe scaunul ei şi am îngenuncheat ca 
să-i scoatem pantofii: tata i-a scos unul, iar eu i l-am scos pe 
celălalt. 

Apoi tata mi-a spus să plec din cameră câteva minute şi m-a 
rugat să închid uşa după mine. Am închis uşa, dar de data asta 
m-am lipit de uşă pentru că voiam să aud. Au vorbit între ei o 
jumătate de oră în limba rusă. Apoi tata m-a rugat să am grijă 
de mama câteva minute şi s-a dus la farmacie să cumpere nişte 
pastile sau sirop şi de acolo l-a sunat pe unchiul Tsvi la biroul lui 
de la spitalul Tsahalon din Jaffa şi l-a sunat şi pe unchiul 

Buma la lucru, la clinica Zamenhof din Tel Aviv. După aceste 
telefoane tata şi mama au căzut de acord ca ea să plece la Tel 
Aviv chiar în dimineaţa aceea, joi, ca să stea la una dintre 
surorile ei, să se odihnească un pic şi să schimbe aerul şi 
mediul. 


Putea sta cât de mult dorea, până duminică sau chiar până luni 
dimineaţa, pentru că luni după-masa Lilia Bar-Samkha reuşise 
să-i aranjeze o consultaţie pentru un test la spitalul Hadassah de 
pe strada Heneviim, consultaţie pentru care fără legăturile 
speciale ale lui tanti Lilenka ar fi trebuit să aşteptăm câteva luni. 

Şi, pentru că mama se simţea slăbită şi se plângea de ameteli, 
tata a insistat ca de data aceasta să nu călătorească singură 
până la Tel Aviv, ci să meargă el cu ea şi să o ducă până la 
mătuşica 

Haya şi unchiul Tsvi, şi ar putea sta chiar şi peste noapte: dacă 
ia primul autobuz înapoi a doua zi de dimineaţă, vineri, ar putea 
reuşi să ajungă la serviciu pentru câteva ore măcar. N-a ţinut 
seama de protestele mamei că nu e nevoie să meargă cu ea şi 
să lipsească o zi de la lucru, că e perfect capabilă să ia singură 
autobuzul până la Tel Aviv şi să ajungă acasă la sora ei. N-o să 
se rătăcească. 

Însă tata nu voia să asculte. De data aceasta era posomorât şi 
încăpățânat, şi nu s-a dat bătut. l-am promis că după ore mă 
duc direct la bunica Shlomit şi bunicul Aleksandr, pe Aleea 

Praga, le explic ce s-a întâmplat şi rămân la ei peste noapte, 
până ce se întoarce tăticul. Da' să nu fii pacoste pe capul bunicii 
şi bunicului, să-i ajuţi frumos, să strângi masa după cină şi să te 
oferi să duci afară gunoiul. Şi fă-ţi toate temele: nu lăsa nici una 
pentru weekend. Mi-a zis că sunt un fiu deştept. Poate că mi-a 
zis chiar tinere. Şi de afară ni s-a alăturat în acel moment 
pasărea Elise, care a trilurit frântura ei matinală din Beethoven 
de trei sau patru ori, cu voioşie luminoasă şi limpede: „Ti-dadi- 
da-di"... Pasărea cânta cu uimire, venerație, recunoştinţă, 
exaltare, de parcă niciodată până atunci nu s-ar mai fi sfârşit 
vreo noapte, ca şi cum dimineaţa aceasta era prima dimineaţă 
din univers şi lumina ei era o lumină minunată, aşa cum nu mai 
izbucnise vreuna până acum, traversând imensa întindere a 
întunericului. 

Aveam vreo cincisprezece ani când m-am dus la Hulda, la doi 
ani şi jumătate după moartea mamei: o faţă palidă printre cei 
arşi de soare, un tânăr costeliv printre uriaşi bine clădiţi, un 
palavragiu neobosit printre taciturni, un versificator printre 
muncitorii agricoli. Toţi noii mei colegi de clasă aveau minte 
sănătoasă în trup sănătos, numai eu aveam o minte visătoare 
într-un trup aproape străveziu. Ba mai rău: m-au prins de câteva 


ori şezând prin unghere retrase ale kibbutzului şi încercând să 
pictez acuarele. Sau pitindu-mă în sala de studiu din spatele sălii 
ziarelor de la parterul Casei Herzl şi măzgălind de zor. 

In curând s-a răspândit o rumoare mccarthiană că sunt legat 
cumva de partidul Herut, că am crescut într-o familie 
revizionistă şi am fost suspectat de legături cu detestatul 
demagog 

Menachem Begin, duşmanul de moarte al Mişcării Laburiste. 

Pe scurt: o educaţie deformată şi gene stricate definitiv. 

Faptul că venisem la Hulda pentru că m-am răsculat împotriva 
tatălui meu şi a familiei lui nu mi-a fost de nici un folos. 

Nu mi s-a acordat încredere pentru că eram un renegat al 
Herutului şi nici pentru râsul meu imposibil de stăpânit în timpul 
discursului lui Begin la sala de conferinţe Edison: tocmai viteazul 
băieţel din „Hainele noi ale împăratului" era bănuit aici, la 
Hulda, că e în slujba croitorilor escroci. 

Degeaba m-am străduit să fiu bun la munca în fermă şi să 
eşuez la şcoală. Degeaba m-am prăjit ca un biftec în efortul de a 
deveni la fel de cafeniu ca toţi ceilalţi. Degeaba în Grupul de 

Discuţii despre Treburile Curente m-am dovedit cel mai 
socialist socialist din Hulda, dacă nu din întreaga clasă 
muncitoare. 

Nimic nu mi-a fost de folos: pentru ei eram un soi de 
extraterestru, astfel încât colegii mei de clasă mă hărţuiau fără 
milă ca să mă facă să renunţ la comportamentul meu ciudat şi 
să devin o persoană normală, ca ei. O dată m-au trimis în goana 
mare la staul cu o lanternă, în toiul nopţii, ca să verific şi să 
raportez dacă vreuna dintre vaci e în călduri şi necesită atenţia 
urgentă a taurului. Altă dată m-au înscris la curăţarea prin 
rotaţie a closetelor. lar altă dată am fost trimis la ferma copiilor 
ca să triez bobocii după sex. Nu cumva, Doamne fereşte, să uit 
de unde am venit sau să-mi fac idei greşite despre locul în care 
am aterizat. 

In ce mă priveşte, am răbdat totul cu umilinţă, pentru că ştiam 
că procesul de eliminare a lerusalimului din mine şi zvârcolirile 
renaşterii pricinuiesc pe drept suferinţe. Consideram justificate 
farsele şi umilinţa nu pentru că aş fi suferit de vreun complex de 
inferioritate, ci pentru că eram cu adevărat inferior. Ei, băieţii 
aceia voinici pârjoliţi de soare şi de praf şi fetele acelea cu pas 
mândru, erau sarea pământului, stăpânii creaţiunii. La fel de 


chipeşi ca nişte semizei, la fel de frumoase ca nopţile din 
Canaan. 

Toţi, în afară de mine. 

Nimeni nu se lăsa păcălit de bronzul meu: cu toţii ştiau prea 
bine - o ştiam eu însumi - că în ciuda faptului că în cele din urmă 
pielea mea a prins un bronz cafeniu-închis, pe dinăuntru 
rămâneam palid. Cu toate că m-am silit să învăţ cum să întind 
furtunuri de irigație prin fânețe, să conduc un tractor, să lovesc 
ţinta la poligon cu o puşcă cehoslovacă veche, încă nu reuşisem 
să mă curăţ de pete: prin toate plasele de camuflaj cu care mă 
acopeream încă se vedea băiatul acela de la oraş, nevolnic, 
milos, flecar, care îşi lăsa fantezia să zburde şi născocea tot 
soiul de povestiri ciudate care nu s-ar fi putut întâmpla niciodată 
şi nu interesau pe nimeni. 

In vreme ce ei îmi păreau magnifici: băieţii aceia zdraveni care 
puteau să bage un gol de la douăzeci de metri cu stângul, să 
frângă fără clipire gâtul unei găini, să spargă noaptea magaziile 
ca să şterpelească provizii pentru un ospăț nocturn, şi fetele 
acelea îndrăzneţe care puteau face un drum de cincisprezece 
kilometri cărând în spate o povară de peste treizeci de 
kilograme şi încă le mai rămânea destulă vigoare ca să danseze 
până noaptea târziu, cu fustele lor albastre rotindu-se ca şi cum 
forţa de gravitație ar fi fost anulată în cinstea lor, apoi să şadă în 
cerc cu noi până în zori şi să ne cânte sub cerul înstelat, să 
cânte melodii sfâşietoare, în canon, să cânte rezemate spate în 
spate, să cânte în vreme ce radiază o strălucire nevinovată care 
îţi taie picioarele tocmai pentru că e atât de nevinovată, atât de 
cerească, la fel de pură cum sunt corurile îngerilor. 

Da, într-adevăr: îmi cunoşteam lungul nasului. Nu te întinde 
mai mult decât ţi-e plapuma. Nu-ţi face gânduri mai presus de 
tine. Nu-ţi băga nasul în ceea ce este destinat celor mai buni ca 
tine. E adevărat, toţi oamenii se nasc egali, acesta este 
principiul fundamental al kibbutzului, însă domeniul dragostei 
tine de tărâmul naturii, nu de Comitetul Egalitarist. Şi domeniul 
dragostei aparţine cedrilor puternici, nu buruienilor firave. 

Totuşi, până şi o pisică se poate uita la un rege, cum zice 
proverbul. Aşa că mă uitam la ei cât e ziua de lungă, şi noaptea, 
în pat, când ochii îmi erau închişi, nu încetam niciodată să le 
contemplu, frumuseţile acelea cu părul înfoiat. Şi mai ales mă 
uitam la fete. Cum mă mai uitam! îmi aţinteam asupra lor ochii 


înfierbântaţi. Chiar şi în somn îmi întorceam cu disperare spre 
ele ochii de vițel melancolic. Nu că aş fi nutrit vreo nădejde 
falsă: ştiam că nu sunt pentru mine. Băieţii aceia erau cerbi 
superbi, iar eu eram un vierme jalnic. Fetele erau gazele 
graţioase, iar eu eram un şacal vagabond care urlă dincolo de 
gard. Şi printre ele - perla coroanei - era Nily. 

Toate fetele acelea erau strălucitoare ca soarele. Fiecare dintre 
ele. Însă Nily - ea era înconjurată întotdeauna de un cerc 
fremătător de bucurie. Nily cânta întotdeauna când mergea, pe 
cărare, pe pajişte, în pădure, între straturile de flori, cânta 
singură mergând. Şi chiar şi când mergea fără să cânte arăta de 
parcă ar fi cântat. Ce-i cu ea, mă întrebam uneori din adâncurile 
celor şaisprezece ani ai mei chinuiţi, de ce cântă tot timpul? 

Ce-o fi atât de grozav în lumea asta? Cum poate cineva să 
scoată „Din astă soartă crudă / Din lipsuri şi-ntristare / Dintr-un 
ieri necunoscut / Şi-un mâine fără zare" o astfel de joie de vivre? 

N-a auzit ea oare că „Munţilor lui Ephraim, iată / Din nou 
tânără jertfă le-a fost dată / ...Şi ca tine-ntocmai ne vom da / 

De dragul ţării ale noastre vieţi"? 

Era o minune. Aproape că mă scotea din sărite, dar mă 
fascina: ca un licurici. _ 

Kibbutzul Hulda era înconjurat de întuneric adânc. In fiecare 
noapte un abis negru începea la câţiva metri dincolo de 
cercurile galbene de lumină ale lămpilor de pe gardul 
înconjurător şi continua până la capetele nopţii, până la stelele 
depărtate de pe cer. Dincolo de gardul cu sârmă ghimpată 
pândeau câmpuri pustii, livezi părăsite, dealuri fără suflare de 
om, plantaţii abandonate vântului nopţii, ruine ale satelor 
arăbeşti - nu ca astăzi, când vezi peste tot în jur blocuri dense 
de lumină, în anii '50 noaptea în exteriorul Huldei era complet 
pustie. Şi în această mare pustietate agenţi infiltraţi, fedaini, se 
strecurau în inima nopţii. Şi în această mare pustietate erau 
pădurea de pe deal, crângul de măslini, lanurile, printre care 
bântuiau şacali cu balele curgânde, ale căror urlete lunatice, 
care îngheaţă sângele în vine, pătrundeau în somnul nostru şi 
ne îngheţau spre dimineaţă. 

Chiar şi înăuntrul complexului kibbutzului, înconjurat cu gard şi 
păzit, nu era prea multă lumină noaptea. Din loc în loc câte o 
lampă slabă arunca o baltă de lumină săracă, şi apoi întunericul 
gros domnea până la următoarea lampă. Paznicii de noapte 


înfofoliţi îşi făceau rondul printre coteţele de găini şi staule şi la 
fiecare jumătate de oră sau oră femeia de gardă din sectorul 
copiilor mici îşi lăsa lucrul de mână şi făcea o tură de la creşă 
până la locuinţele copiilor şi înapoi. 

Trebuia să facem zgomot în fiecare seară ca să nu cădem în 
ghearele pustietăţii şi tristeţii. In fiecare seară ne adunam şi 
făceam ceva zgomotos, aproape sălbatic, până la miezul nopţii 
sau mai târziu, ca să împiedicăm întunericul să se furişeze în 
odăile noastre şi în oasele noastre şi să ne stingă sufletele. 
Cântam, strigam, ne îndopam, ne certam, înjuram, bârfeam, 
glumeam, toate astea ca să alungăm întunericul, tăcerea şi 
urletul şacalilor. In vremea aceea nu era televizor, nu era video, 
nu erau casetofoane, nu erau internet sau jocuri pe calculator, 
nu erau nici măcar discoteci şi baruri şi nu era muzică disco; era 
doar un film la Casa Herzl sau pe pajiştea principală o dată pe 
săptămână, miercurea. 

In fiecare seară trebuia să ne strângem laolaltă şi să încercăm 
să ne creăm singuri nişte lumină şi distracţie. 

Printre membrii mai vechi ai kibbutzului, cărora le ziceam 
bătrânii, cu toate că majoritatea de-abia împliniseră patruzeci 
de ani, erau câţiva a căror lumină interioară pălise de la prea 
multe sarcini, angajamente, dezamăgiri, şedinţe, comitete, 
amănunte ale culesului fructelor, discuţii, registre ale turelor, 
zile de studiu şi activităţi de partid, prea mult culturalism şi 
uzura rutinei zilnice. Câţiva dintre ei erau deja stinşi. La nouă şi 
jumătate sau zece fără un sfert luminile chioare se stingeau una 
după alta la ferestrele apartamentelor minuscule din sectorul 
veteranilor: a doua zi iar se sculau la patru şi jumătate ca să 
culeagă fructe, să mulgă vacile, să muncească pe câmp sau la 
bucătăriile comunale. In acele nopţi lumina era la Hulda un 
produs rar şi preţios. 

lar Nily era un licurici. Mai mult decât un licurici: un generator, 
o întreagă centrală electrică. 

Nily emitea un fel ătjoie de vivre îmbelşugată. Bucuria ei era 
nemărginită şi neînfrânată, exista pur şi simplu, fără motiv, nu 
era nevoie să se întâmple ceva anume ca ea să fie plină ochi de 
veselie. Desigur, o vedeam uneori tristă, plângând fără să se 
ascundă atunci când credea, pe drept cuvânt sau nu, că fusese 
nedreptăţită sau jignită, sau suspinând fără jenă la un film trist, 
sau plângând la o pagină dureroasă dintr-un roman. Însă 


tristeţea ei era întotdeauna bine închisă într-o paranteză de joie 
de vivre puternică, la fel cu un izvor de apă fierbinte pe care nici 
zăpada, nici gheaţa nu-l pot răci, pentru că fierbinţeala i se 
trage de-a dreptul din miezul pământului. 

Se prea poate ca asta să-i fi venit de la părinţi. Mama, Riva, 
auzea muzică în mintea ei chiar şi atunci când nu era muzică în 
jur. lar Sheftel, bibliotecarul, cânta în vreme ce umbla prin 
kibbutz în tricoul lui cenuşiu, cânta muncind în grădină, cânta 
săltând saci grei pe umăr, şi când îţi spunea „O să fie bine" 

Intotdeauna credea că este adevărat, fără umbră de îndoială 
sau de reţinere: „Nu-ţi face griji, curând o să fie bine". 

Ca intern de cincisprezece sau şaisprezece ani la şcoala din 
kibbutz, mă uitam la bucuria care radia din Nily aşa cum priveşti 
luna plină: depărtată, de neatins, dar fascinantă şi încântătoare. 

Desigur, numai de la distanţă. Eram nevrednic. Celor de soiul 
meu nu li se îngăduia decât să privească la aşa lumini 
strălucitoare. In ultimii doi ani de şcoală şi pe perioada 
serviciului militar am avut o prietenă din afara Huldei, în vreme 
ce Nily avea un şirag strălucitor de adoratori princiari, şi în jurul 
lor avea al doilea cerc, o suită de admiratori năuciţi, vrăjiţi, şi 
apoi al treilea cerc de adoratori blânzi, umili, şi al patrulea cerc 
de admiratori de la distanţă, iar în cercurile cinci şi şase intram 
şi eu, o buruiană firavă care era atinsă uneori, pe neaşteptate, 
de o unică rază somptuoasă, care nu-şi putea închipui ce a făcut 
atingerea ei trecătoare. 

Când am fost prins mâzgălind poezii în odaia sărăcăcioasă şi 
dosnică a căminului cultural din Hulda a fost limpede în sfârşit 
pentru toată lumea că n-o să iasă niciodată ceva bun din mine. 

Şi totuşi, ca să scoată un folos chiar şi din pacoste, au hotărât 
să-mi dea sarcina să compun versuri potrivite pentru diferite 
ocazii: festivități, sărbători familiale, cununii şi sărbători 
religioase şi, la nevoie, elogii funebre şi texte pentru broşuri 
comemorative. Cât despre poeziile sentimentale, izbuteam să le 
ascund (adânc, în paiele unei saltele vechi), însă uneori nu mă 
puteam abtine şi i le arătam lui Nily. 

De ce tocmai Nily? 

Poate că simţeam nevoia să văd dacă poeziile mele de 
întuneric o să se facă mici fărâme în clipa în care o să fie 
înfăţişate razelor soarelui şi dacă o să supravieţuiască ceva. 
Până în ziua de azi Nily este primul meu cititor. Când găseşte 


într-o ciornă ceva greşit zice: Asta nu merge. Taie. Aşază-te şi 
scrie din nou. 

Sau: Am mai auzit asta. Ai scris-o deja altundeva. Nu-i nevoie 
să te repeţi. Insă când îi place ceva ridică ochii de pe foaie şi îmi 
aruncă o anumită privire şi camera se face mai mare. lar când 
apare ceva trist zice: Mi-au dat lacrimile la pasajul acesta. 

Sau dacă e ceva amuzant râde în hohote. După ea citesc 
fiicele şi fiul meu: toţi au ochi ageri şi ureche bună. După o 
vreme, câţiva prieteni citesc ce am scris, şi apoi cititorii, şi după 
ei vin experţii literari, cărturarii, criticii şi plutoanele de execuţie. 
Dar atunci eu deja nu mai sunt acolo. 

În anii aceia Nily umbla cu stăpânii creaţiunii, iar eu nu ţinteam 
sus: dacă prinţesa, înconjurată de un roi de adoratori, trecea pe 
lângă coliba unui rob, el nu putea decât cel mult să se uite în 
sus la ea o clipă, să fie năucit şi să înalțe rugi de mulţumire 
pentru acest noroc. De aceea s-a stârnit vâlvă în Hulda şi chiar 
şi în satele din jur atunci când s-a dovedit într-o zi că soarele a 
luminat dintr-odată faţa întunecată a lunii. In acea zi la Hulda 
vacile au făcut ouă, din ugerele oilor a ieşit vin iar eucalipţii au 
revărsat lapte şi miere. Urşi polari s-au arătat de după ţarcul 
oilor, împăratul Japoniei a fost văzut preumblându-se pe lângă 
spălătorie şi recitând din operele lui A.D. Gordon, munţii au 
picurat vin, iar dealurile s-au topit. Soarele a stat neclintit 
şaptezeci şi şapte de ceasuri deasupra chiparoşilor şi a refuzat 
să apună. lar eu m-am dus la duşurile băieţilor, care erau pustii, 
m-am încuiat înăuntru, m-am aşezat în faţa oglinzii şi am 
întrebat cu glas tare: Oglindă-oglinjoară, spune-mi cum s-a 
întâmplat asta? Ce am făcut ca să o merit? 

Mama avea treizeci şi opt de ani când a murit. La vârsta mea 
de acum aş fi putut să fiu tatăl ei. 

După înmormântarea ei tata şi cu mine am stat câteva zile 
acasă. El nu s-a dus la lucru şi eu nu m-am dus la şcoală. Uşa 
apartamentului era deschisă toată ziua. Era o perindare 
continuă de vecini, cunoştinţe şi neamuri. Vecinii cumsecade 
aveau grijă să fie răcoritoare pentru toţi vizitatorii şi cafea, 
prăjituri şi ceai. Din când în când eram chemat acasă la ei ca să 
mănânc ceva cald. Inghiţeam politicos o lingură de supă şi o 
jumătate de chiftea, apoi fugeam înapoi la tata. Nu voiam să-l 
las acolo singur. Nu că ar fi fost singur. De dimineaţă până la 
zece sau zece şi jumătate seara apartamentul nostru era ticsit 


de consolatori. Vecinii au făcut rost de nişte scaune şi le-au 
aşezat roată de-a lungul pereţilor din camera cu cărţi. Mormane 
de paltoane străine zăceau cât e ziua de mare pe patul părinţilor 
mei. 

Bunicul şi bunica erau exilați în cealaltă odaie în cea mai mare 
parte a zilei, la cererea tatei, pentru că prezenţa lor i se părea 
prea greu de suportat. Bunicul Aleksandr izbucnea într-un plâns 
rusesc zgomotos, întrerupt de sughiţuri, în vreme ce bunica 
Shlomit tot timpul fugea încolo şi încoace printre vizitatori, 
aproape că le smulgea din mâini ceştile şi farfuriile de desert, le 
spăla straşnic cu detergent de vase, le clătea bine, le usca şi le 
punea în bufet. Orice linguriţă care nu era spălată imediat după 
folosire îi părea bunicii Shlomit un agent periculos al forţelor 
care ne aduseseră pe cap nenorocirea. 

Aşa încât bunicul şi bunica stăteau în cealaltă odaie cu aceia 
dintre vizitatori care stătuseră destul cu tata şi cu mine, însă 
simțeau că se cuvine să mai stea un pic. Bunicul Aleksandr, care 
îşi iubise nora şi întotdeauna s-a temut de tristeţea ei, păşea 
încolo şi încoace prin cameră, dând din cap cu un fel de ironie 
furioasă, şi din când în când izbucnea în vaiete puternice: 

— De ce?! Of, de ce?! Aşa de frumoasă! Aşa de tânără! 

Şi aşa de talentată! Aşa de înzestrată! De ce?! Spuneţi-mi şi 
mie, de ce?! 

Şi stătea într-un colţ, cu spatele spre cameră, suspinând tare, 
ca şi cum ar fi sughiţat, cu umerii cutremurându-i-se puternic. 

Bunica îl dojenea: 

— Zusia, încetează, te rog. Gata. Lonia şi copilul nu suportă să 
te porţi aşa. Termină! Stăpâneşte-te! Zău aşa! învaţă de la 

Lonia şi de la copil cum să te porţi! Zău aşa! 

Bunicul îi dădea pe loc ascultare, se aşeza şi-şi îngropa faţa în 
mâini. Dar după un sfert de oră alt răcnet disperat izvora din 
inima lui: 

— Aşa de tânără! Aşa de frumoasă! Ca un înger! Aşa de 
tânără! Aşa de talentată! De ce?! Spuneţi-mi şi mie, de ce?! 

Au venit prietenele mamei: Lilia Bar-Samkha, Ruchele Engel, 
Esterka Weiner, Fania Weissmann şi încă o femeie sau două, 
prietene din copilărie, de la Tarbuth Gymnasium. Au băut ceai şi 
au vorbit despre şcoala lor. Şi-au amintit de mama când era 
copilă, de directorul lor carismatic, Issachar Reiss, de care 
fuseseră îndrăgostite în taină toate fetele, şi de căsnicia lui 


destul de nereuşită. Au vorbit şi despre alţi profesori. Apoi tanti 
Lilenka s-a gândit un pic şi l-a întrebat pe tata cu delicateţe 
dacă îl supără că ele vorbesc aşa, amintindu-şi, povestind. Ar 
prefera oare să vorbească despre altceva? 

Insă tata, care şedea toată ziua, arătând obosit, neras, pe 
scaunul pe care îşi petrecuse mama nopţile fără somn, a dat 
doar din cap, apatic, şi le-a făcut semn să continue. 

Tanti Lilia, Doctor Lilia Bar-Samkha, a stăruit ca ea şi cu mine 
să avem o discuţie de la suflet la suflet, cu toate că am încercat 
să scap în mod politicos. Dat fiind că odaia cealaltă era ocupată 
de bunicul şi bunica şi de alţi membri ai familiei tatei, iar 
bucătăria era plină de vecinii cumsecade şi bunica Shlomit era 
într-un veşnic du-te-vino, ca să curețe orice bol şi linguriţă, tanti 
Lilia m-a luat de mână, m-a dus în baie şi a încuiat uşa în urma 
noastră. Mi s-a părut ciudat şi destul de dezgustător să fiu 
zăvorât împreună cu femeia asta în baie. Însă tanti Lilia mi-a 
zâmbit, s-a aşezat pe capacul closetului şi m-a aşezat în faţa ei, 
pe marginea căzii. M-a privit în tăcere un minut sau două, cu 
milă, cu lacrimi izvorându-i din ochi, şi apoi a început să 
vorbească, nu despre mama sau despre şcoala din Rovno, ci 
despre marea putere a artei şi legătura dintre artă şi viaţa 
interioară a sufletului. Ceea ce spunea ea mă făcea să mă 
crispez. 

Apoi, cu altă voce, mi-a vorbit despre noua mea răspundere de 
adult, să am grijă de acum încolo de tata, să aduc nişte lumină 
în viaţa lui întunecată şi să-i dau un pic de mulţumire - de 
exemplu, învățând foarte bine. Apoi a trecut la sentimentele 
mele: trebuia să ştie ce am gândit când am aflat ce s-a 
întâmplat. 

Ce simţeam în acest moment? Ce simţeam acum? Ca să mă 
ajute, a început să enumere diferite sentimente, ca şi cum m-ar 
fi invitat să aleg sau să le tai pe cele care nu se potriveau. 
Tristeţe? Teamă? Nelinişte? Dor? Un pic de mânie, poate? 
Surpriză? Vinovăţie? Pentru că ai auzit poate sau ai citit că, în 
astfel de cazuri, pot să apară uneori sentimente de vinovăţie? 

Nu? Dar poate o senzaţie de neîncredere? Durere? Sau refuzul 
de a accepta noua realitate? 

Am spus frumos că îmi pare rău şi m-am ridicat să plec. 

O clipă m-am îngrozit la gândul că atunci când a încuiat uşa ar 
fi putut să ascundă cheia în buzunar şi n-o să mi se îngăduie să 


plec decât după ce voi fi răspuns la toate întrebările ei, una câte 
una. Dar cheia era în broască. Plecând îi auzeam încă în urma 
mea vocea îngrijorată: 

— Poate că această conversaţie are loc puţin prea devreme 
pentru tine. Ţine minte doar că în clipa în care hotărăşti că eşti 
pregătit pentru ea nu mai trebuie să şovăi, vino la mine şi o să 
vorbim. Cred că Fania, sărmana ta mamă, ar fi vrut foarte mult 
să rămână între tine şi mine o legătură profundă. 

Am fugit. 

Trei sau patru personaje bine-cunoscute ale partidului Herut 
din lerusalim stăteau cu tata, se întâlniseră mai înainte cu soțiile 
lor într-o cafenea şi au venit împreună, ca o mică delegaţie, să-şi 
prezinte condoleanţele. Stabiliseră dinainte să încerce să-i abată 
tatei gândurile cu discuţii despre politică: în acea vreme 
Knessetul era pe cale să dezbată acordul de compensare a 
daunelor pe care prim-ministrul Ben Gurion îl semnase cu 
Cancelarul Adenauer al Germaniei Federale, acord pe care 
partidul Herut îl considera o ruşine şi o mârşăvie, o terfelire a 
amintirii victimelor nazismului şi o pată de neşters pe conştiinţa 
tânărului stat. Unii dintre consolatorii noştri susțineau ideea că e 
de datoria noastră să contracarăm cu orice preţ acest acord, 
chiar dacă asta ar însemna vărsare de sânge. 

Tata n-a participat aproape deloc la conversaţie, doar a dat din 
cap de câteva ori, însă eu am găsit curajul să le spun câteva 
fraze acestor granguri de la lerusalim, ca să mai elimin din 
suferinţa pe care mi-o provocase discuţia din baie: vorbele lui 
tanti Lilia încă mă zgâriau pe dinăuntru ca o cretă pe tablă. Mulţi 
ani după aceea faţa mi se crispa involuntar ori de câte ori îmi 
aminteam de acea discuţie din baie. Până şi în ziua de azi când 
mi-o amintesc mă simt de parcă aş fi muşcat dintr-un fruct 
putred. 

Apoi şefii Herutului s-au dus în cealaltă odaie, ca să-i aducă 
alinare bunicului Aleksandr cu indignarea lor în privinţa 
acordului de compensare a daunelor. M-am dus cu ei, pentru că 
voiam să particip în continuare la discutarea planurilor unei 
lovituri care să combată aceast acord abominabil cu ucigaşii 
noştri şi, în cele din urmă, să răstoarne regimul roşu al lui Ben 
Gurion. Şi mai era un motiv pentru care i-am însoţit: tanti Lilia 
venise din baie şi îl sfătuia pe tata să ia un sedativ excelent pe 
care îl adusese cu ea, asta o să-l facă să se simtă mult mai bine. 


Tata s-a strâmbat şi a refuzat. De data asta a uitat până şi să-i 
mulţumească. 

Au venit soţii Toren şi Lembergii, şi familiile Rosendorff, şi Bar- 
Yizhar, au venit Getzel şi Isabella Nahlieli de la „Tărâmul 
Copiilor", şi alte cunoştinţe şi vecini din Kerem Avraham, unchiul 
Dudek, şeful poliţiei, a venit împreună cu prietenoasa lui soţie 
Tosia, a venit Doctorul Pfeffermann, împreună cu personalul din 
secţia ziarelor, au venit şi alţi bibliotecari, din toate secţiile 
Bibliotecii Naţionale. Au venit Staszek şi Mala Rudnicki şi tot 
soiul de cărturari şi librari, şi domnul Joshua Czeczik, editorul de 
la Tel Aviv al tatei. Chiar şi unchiul Joseph, profesorul Klausner, a 
venit într-o seară, foarte mâhnit şi tulburat; a lăcrimat 
bătrâneşte, în tăcere, pe umărul tatei şi a murmurat nişte 
condoleanţe oficiale. Au venit cunoştinţele noastre din cafenele 
şi scriitorii din lerusalim, Yehuda Yaari, Shraga Kadari, Dov 
Kimche şi ltzhak Shenhar, şi profesorul Halkin cu soţia, şi 
profesorul Bennet, specialistul în istoria islamică, şi profesorul 
ltzhak (Fritz) Baer, specialistul în istoria evreilor din Spania 
creştină. Au venit şi trei sau patru conferenţiari tineri, stele în 
ascensiune pe firmamentul Universităţii. Au venit doi dintre 
profesorii mei de la Şcoala Tachkemoni şi câţiva dintre colegii 
mei de clasă, şi soţii Krochmal, Tosia şi Gustav, reparatorii de 
păpuşi şi de alte jucării, a căror prăvălioară fusese rebotezată 
„Spitalul de Păpuşi". Au venit Zerta şi Yakov-David Abramski: cei 
al căror fiu mai mare, Yonatan, fusese ucis de un trăgător de 
elită iordanian la sfârşitul Războiului de Independenţă. Glonţul 
trăgătorului de elită l-a lovit în frunte pe Yoni cel de doisprezece 
ani pe când se juca în curtea lor, în acea dimineaţă de sâmbătă 
de acum câţiva ani, şi în acel moment părinţii lui erau la noi, 
bând ceai şi mâncând prăjituri. Şi ambulanţa a trecut urlând pe 
strada noastră ca să-l ia şi după câteva minute a trecut înapoi 
cu sirena văicărindu-se, spre spital, şi când mama a auzit sirena 
a zis: Ne petrecem toată vremea făcând planuri şi totuşi e 
cineva acolo, în întuneric, care râde de noi şi de planurile 
noastre. Şi Zerta Abramski a zis: E adevărat, aşa e viaţa, şi 
totuşi oamenii o să-şi facă întotdeauna planuri, pentru că altfel 
ne-ar copleşi disperarea. După zece minute a venit un vecin şi i- 
a chemat cu delicateţe pe soţii Abramski şi nu le-a spus întregul 
adevăr, iar ei s-au grăbit atât de tare să alerge după el, încât 
tanti Zerta şi-a uitat poşeta cu portofelul şi toate actele. Când 


ne-am dus la ei a doua zi ca să le prezentăm condoleanţe, tata i- 
a înmânat în tăcere poşeta, după ce i-a îmbrăţişat pe ea şi pe 
domnul Abramski. Acum ei ne-au îmbrăţişat înlăcrimaţi pe tata 
şi pe mine, dar nu ne-au adus o poşetă. 

Tata îşi reţinea lacrimile. In orice caz, n-a plâns niciodată în 
faţa mea. Era ferm convins că lacrimile sunt potrivite pentru 
femei, dar nu şi pentru bărbaţi. Şedea cât e ziua de mare pe 
scaunul vechi al mamei, cu faţa din ce în ce mai întunecată, dat 
fiind că nu se mai rădea, în semn de doliu, şi îşi saluta vizitatorii 
cu o aplecare a capului şi dădea din nou din cap către ei când 
plecau. In acele zile nu a vorbit aproape deloc, ca şi cum 
moartea mamei l-ar fi vindecat de obiceiul de a rupe orice 
tăcere. 

Acum şedea tăcut zile în şir, lăsându-i pe ceilalţi să vorbească, 
despre mama, despre cărţi şi cronici ale cărţilor, despre 
meandrele politicii. Mă străduiam să şed în faţa lui: nu-mi luam 
aproape deloc ochii de la el toată ziua. Şi de câte ori treceam pe 
lângă el mă mângâia ostenit, o dată sau de două ori, pe braţ sau 
pe spate. Nu erau decât aceste atingeri, nu vorbeam între noi. 

Părinţii mamei şi surorile ei nu au venit la lerusalim în perioada 
de doliu şi în zilele de după ea: stăteau şi jeleau separat, în 
apartamentul din Tel Aviv al mătuşii Haya, pentru că îl învinuiau 
pe tata pentru cele petrecute şi nu suportau să-l vadă. Chiar şi 
la înmormântare, după cum mi s-a spus, tata a mers împreună 
cu părinţii lui, în vreme ce surorile mamei au mers cu părinţii lor, 
şi nu a fost schimbat nici un cuvânt între cele două tabere. 

Nu am fost la înmormântarea mamei: tanti Lilia, LeahKalish- 
Bar-Samcha, care era considerată specialistă în sentimente în 
general şi în creşterea copiilor în special, se temea că 
înmormântarea ar putea avea un efect negativ asupra psihicului 
copilului. Şi de atunci Mussmanii n-au mai pus piciorul în casa 
noastră din lerusalim, iar tata, în ce-l priveşte, nu s-a dus să-i 
vadă şi nu i-a contactat în nici un fel, pentru că era rănit profund 
de bănuielile lor. Ani de zile am fost mijlocitorul. In prima 
săptămână chiar am dus mesaje indirecte în legătură cu 
lucrurile mamei şi de câteva ori am transportat acele lucruri. In 
anii următori mătuşile mă întrebau prudent despre viaţa de zi cu 
zi de acasă, despre sănătatea tatei şi a bunicilor, despre noua 
soţie a tatei şi chiar despre starea noastră materială, însă de 


fiecare dată îmi retezau răspunsurile cu: Nu mă interesează să 
aflu. 

Sau: E destul; ceea ce am auzit deja ajunge şi prisoseşte. 

Şi tata, pe partea lui, îmi punea uneori una sau două întrebări 
vagi despre mătuşi, familiile lor sau bunicii din Kiriat Motskin, 
însă la două minute după ce începusem să răspund faţa i se 
îngălbenea de durere şi îmi făcea semn să mă opresc şi să nu 
intru în amănunte. Când a murit bunica Shlomit, în 1958, 
mătuşile mele şi bunicii din partea mamei mi-au cerut să-i 
transmit condoleanţe bunicului Aleksandr, pe care Mussmanii îl 
considerau singurul membru al familiei Klausner care are inima 
cu adevărat caldă. Şi după cincisprezece ani, când i-am spus 
bunicului Aleksandr de moartea celuilalt bunic, şi-a frânt mâinile 
şi apoi şi-a astupat cu ele urechile şi a ridicat glasul, mai mult cu 
mânie decât cu tristeţe, şi a zis: „Boje moi! Era încă atât de 
tânăr! Un bărbat simplu, dar interesant! Profund! lar tu să le 
spui tuturor că inima mea plânge pentru el! Ai grijă să le spui 
chiar cu vorbele astea: inima lui Aleksandr Klausner plânge la 
moartea prea timpurie a dragului domn Hertz Mussman!" 

Chiar şi după ce s-a încheiat perioada de doliu, când 
apartamentul s-a golit în sfârşit, iar tata şi cu mine am încuiat 
uşa şi am rămas singuri, nu vorbeam între noi aproape deloc. 
Doar despre lucrurile absolut esenţiale. S-a înţepenit uşa 
bucătăriei. 

Azi n-au venit scrisori. Baia e liberă, dar nu este hârtie igienică. 

Ne feream şi să ne privim în ochi, ca şi cum am fi fost ruşinaţi 
de ceva ce făcusem amândoi şi ar fi fost mai bine să n-o fi făcut, 
şi ar fi fost mai bine dacă măcar am fi putut cel puţin să fim 
ruşinaţi în linişte, fără un partener care să ştie despre tine tot ce 
ştii tu despre el. 

Nu am vorbit niciodată despre mama. Nici un cuvânt. Sau 
despre noi. Sau despre orice avea cât de cât de-a face cu 
emoţiile. Vorbeam despre Războiul Rece. Vorbeam despre 
asasinarea regelui Abdullah şi ameninţarea unei a doua runde 
de lupte. 

Tata îmi explica diferenţa dintre un simbol, o parabolă şi o 
alegorie, şi diferenţa dintre o saga şi o legendă. Îmi oferea, de 
asemenea, o prezentare limpede şi exactă a diferenţei dintre 
liberalism şi democraţie socială. Şi în fiecare dimineaţă, chiar şi 
în acele dimineţi de ianuarie cenuşii, umede, ceţoase, la prima 


rază de lumină venea întotdeauna dinspre crengile îmbibate cu 
apă şi golaşe de afară ciripitul jalnic al păsării rebegite, Elise: 
„Tida-di-da-di..." dar în toiul iernii nu relua cântecul de câteva 
ori, aşa cum o făcuse vara, ci spunea ce avea de spus o dată şi 
tăcea. N-am vorbit aproape deloc despre mama până acum, 
până ce am ajuns să scriu aceste pagini. Nici cu tata, nici cu 
soţia mea, nici cu copiii mei sau cu altcineva. După ce a murit 
tata n-am vorbit aproape deloc nici despre el. De parcă aş fi fost 
un copil de pripas. 

In primele săptămâni de după nenorocire casa a fost lăsată în 
paragină. Nici tata, nici eu nu curăţăm resturile de mâncare de 
pe masa din bucătărie acoperită cu muşama, nu ne atingeam de 
farfuriile pe care le scufundam în apa întunecată din chiuvetă, 
până ce nu mai rămânea nici una curată şi trebuia să pescuim 
câteva farfurii, furculiţe şi cuțite şi să le clătim la robinet, şi 
după ce le foloseam le puneam înapoi pe teancul de farfurii care 
începuse să duhnească. Coşul de gunoi dădea pe dinafară şi 
putea, pentru că nici unul dintre noi nu voia să-l golească. 

Ne aruncam hainele pe cel mai apropiat scaun şi dacă aveam 
nevoie de un scaun pur şi simplu azvârleam tot ce era pe el pe 
podeaua care era acoperită cu un strat gros de cărţi şi hârtii şi 
coji de fructe şi batiste murdare şi ziare îngălbenite. 
Ghemotoace cenuşii de praf se rostogoleau pe podea. Chiar şi 
când se înfunda closetul nici unul dintre noi nu mişca un deget. 
Mormane de rufărie murdară se revărsau din baie pe coridor, 
unde se uneau cu o harababură de sticle goale, cutii de carton, 
plicuri folosite şi hârtie de împachetat. (Cam aşa descriu 
apartamentul Fimei din Fima.) 

Şi totuşi, în tot haosul, un respect reciproc profund predomina 
în casa noastră tăcută. Tata a renunţat în sfârşit la ora mea de 
culcare fixă şi m-a lăsat să hotărăsc când sting lumina, în ce mă 
priveşte, când mă întorceam de la şcoală în apartamentul gol şi 
neîngrijit îmi făceam ceva simplu de mâncare: un ou fiert tare, 
brânză, legume şi nişte sardele sau ton din conservă. Şi 
pregăteam câteva felii de pâine cu ou şi roşii şi pentru tata, 
chiar dacă el de obicei mâncase câte ceva, mai devreme, la 
cantina de la Terra Sancta. 

În ciuda tăcerii şi ruşinii, tăticul şi cu mine eram apropiaţi în 
acea vreme, aşa cum fusesem în iarna cealaltă, cu un an şi o 
lună înainte, când starea mamei s-a înrăutățit, iar el şi cu mine 


eram ca o pereche de brancardieri care duc un rănit în sus pe un 
drum foarte înclinat. 

De data asta ne duceam unul pe celălalt. 

Toată acea iarnă n-am deschis niciodată vreo fereastră. Ca şi 
cum ne-am fi temut că pierdem mirosul special al 
apartamentului. Ca şi cum fiecare dintre noi s-ar fi simţit bine cu 
mirosurile celuilalt. Chiar şi atunci când deveneau foarte grele şi 
intense. Sub ochii tatei au apărut semilune întunecate, ca 
acelea ale mamei când nu putea să doarmă. Mă trezeam 
noaptea speriat şi trăgeam cu ochiul în odaia lui ca să văd dacă 
şade ca ea, cu privirea tristă aţintită pe fereastră. Însă tata nu 
şedea la fereastră privind fix norii sau luna. Şi-a cumpărat un 
mic radio Philips fără antenă, cu un ochi verde, l-a pus lângă 
pat, şi stătea culcat pe întuneric ascultând tot. La miezul nopţii, 
când Vocea Israelului îşi încheia emisia, înlocuită de un bâzâit 
monoton, întindea mâna şi căuta BBC World Service de la 
Londra. 

Intr-o după-amiază, târziu, s-a ivit brusc bunica Shlomit cu 
două farfurii cu mâncare pe care o făcuse pentru noi. În clipa în 
care am deschis uşa s-a îngrozit de ceea ce i-au văzut ochii sau 
de duhoarea care i-a asaltat nările. Aproape fără o vorbă s-a 
răsucit şi a fugit mâncând pământul. Însă a doua zi dimineaţă la 
şapte era înapoi, de data asta înarmată cu două femei de 
serviciu şi un întreg arsenal de materiale de curăţenie şi 
dezinfectante. Şi-a stabilit cartierul general tactic pe o bancă din 
curtea aflată în faţa uşii principale, de unde dirija operaţiunile de 
dereticare ce au durat trei zile. 

Aşa că apartamentul a fost pus în ordine, iar tata şi cu mine n- 
am mai neglijat treburile gospodăreşti. Una dintre femeile de 
serviciu a fost angajată să vină de două ori pe săptămână. 

Apartamentul a fost aerisit şi curăţat cum se cuvine, iar după 
câteva luni am hotărât chiar să zugrăvim. 

Insă de la acele săptămâni de haos sufăr de o dorinţă 
compulsivă de ordine, care face un iad viaţa celor din jurul meu. 

Orice bucăţică de hârtie care nu e la locul ei, orice ziar care nu 
e bine împăturit sau ceaşcă nespălată îmi ameninţă seninătatea, 
dacă nu chiar sănătatea mintală. Până în ziua de azi, ca un soi 
de poliţist din forţele secrete sau ca monstrul lui Frankenstein, 
sau cu ceva din obsesia bunicii Shlomit faţă de curăţenie şi 
rânduială, cutreier casa o dată la câteva ore şi exilez fără milă în 


fundul Siberiei orice biet obiect care are ghinionul să se afle pe o 
suprafaţă, sau ascund în vreun sertar uitat de Dumnezeu orice 
scrisoare sau broşură pe care a lăsat-o cineva pe masă pentru 
că a fost chemat la telefon, şi golesc, clătesc şi pun cu gura în 
jos în maşina de spălat vase o ceaşcă cu cafea pe care una 
dintre victimele mele a lăsat-o să se răcească un pic, curăț fără 
cruţare masa de chei, ochelari, note, medicamente, o bucată de 
prăjitură de la care cineva a fost destul de neînţelept, încât să-şi 
ia o clipă ochii: toate cad între fălcile acestui monstru lacom, 
aşa încât să fie în sfârşit un pic de rânduială în casa asta cu 
fundul în sus. Aşa încât să nu fie nici măcar o aluzie la felul în 
care tata şi cu mine am trăit în acea vreme în care am căzut 
tacit de acord că ar trebui să şedem în cenuşă şi să ne 
scărpinam cu un ciob, aşa încât ea să ştie. 

* 

Şi apoi într-o zi tata a atacat furios sertarele mamei şi partea ei 
din şifonier: singurele lucruri care au supravieţuit mâniei sale au 
fost câteva lucruri pe care surorile şi părinţii ei le ceruseră ca 
amintire, prin mine, şi chiar le-am luat cu mine într-una dintre 
călătoriile mele la Tel Aviv, într-o cutie de carton legată cu o 
sfoară zdravănă. Pe toate celelalte, rochii, fuste, pantofi, lenjerie 
de corp, agende, ciorapi, eşarfe, baticuri şi chiar plicuri pline cu 
fotografii din copilăria ei, le-a îndesat în saci impermeabili pe 
care i-a adus de la Biblioteca Naţională. L-am însoţit ca un căţel 
din odaie în odaie şi m-am uitat la activitatea lui frenetică: nici 
nu l-am ajutat, nici nu i-am stat în cale. Fără să scot un sunet, 
mă uitam la tata cum trage furios sertarul noptierei ei şi goleşte 
tot conţinutul, bijuterii ieftine, agende, cutii cu medicamente, o 
carte, o batistă, fard de ochi şi nişte mărunţiş împrăştiat, într- 
unui din sacii lui. N-am spus nimic. Şi cutia cu pudră a mamei, şi 
peria de cap, şi lucrurile ei de toaletă şi periuţa ei de dinţi. Totul. 
Mă rezemam, amuţit şi îngrozit, de tocul uşii şi mă uitam cum 
tata îi smulge capotul albastru din cârligul din baie, cu un sunet 
de sfâşiere, şi îl îndeasă într-unui dintre saci. Oare aşa stăteau 
vecinii creştini şi priveau, consternaţi, neştiind ce simt cu 
adevărat din cauza emoţiilor care se băteau cap în cap, cum 
vecinii lor evrei sunt luaţi cu forţa şi înghesuiți în camioane 
pentru vite? Unde a dus sacii, dacă a dat totul oamenilor 
sărmani din lagărele de tranzit sau victimelor inundaţiilor din 
acea iarnă, nu mi-a spus. Până seara nu a mai rămas nici o urmă 


a ei. Însă după un an, când s-a instalat la noi noua soţie a tatei, 
a apărut un pachet cu şase ace de păr simple, care reuşise să 
supravieţuiască un an întreg ascuns într-o crăpătură mică dintre 
noptieră şi latura şifonierului. Tata a strâmbat din buze şi l-a 
aruncat şi pe el. 

La câteva săptămâni după ce au venit femeile de serviciu şi 
apartamentul a fost curăţat, tata şi cu mine am reînceput 
treptat să ţinem un soi de consiliu zilnic în bucătărie, seara. 
Începeam eu, spunându-i pe scurt despre cele petrecute la 
şcoală. 

El îmi povestea despre conversaţia interesantă pe care a avut- 
o în acea zi, în picioare printre etajerele cu cărţi, cu profesorul 
Goitein sau cu Doctorul Rotenstreich. Ne împărtăşeam părerile 
despre situaţia politică, despre Begin şi Ben Gurion sau despre 
lovitura militară a generalului Neguib din Egipt. Din nou atârnam 
în bucătărie o fişă şi notam, cu scrisurile noastre care nu mai 
erau identice, ce trebuie să cumpărăm de la băcănie sau de la 
aprozar şi că trebuie să mergem amândoi să ne tundem luni 
după-masa sau să cumpărăm un mic cadou pentru tanti Lilenka, 
pentru diploma ei, sau pentru ziua bunicii Shlomit, a cărei vârstă 
era un secret bine păzit. 

După alte câteva luni tata iar a început să-şi lustruiască 
pantofii până străluceau atunci când ajungea la ei lumina 
electrică, să se radă la şapte seara, să-şi pună o cămaşă 
apretată şi o cravată de mătase, să-şi umezească părul înainte 
de a-l peria pe spate, să-şi dea cu aftershave şi să iasă „să stea 
la taclale cu prietenii" sau „la o discuţie despre muncă". 

Rămâneam singur acasă, să citesc, să visez, să scriu şi să 
rescriu. Sau mă duceam să bântui prin ueduri, verificând starea 
gardurilor din jurul teritoriului neutru şi al câmpurilor de mine 
de-a lungul liniei de încetare a focului care împărțea lerusalimul 
între Israel şi lordania. In vreme ce mergeam prin întuneric 
îngânam Ti-da-di-da-di. Nu mai tânjeam „să mor sau să cuceresc 
muntele". Voiam să se termine totul. Sau cel puţin voiam să plec 
de-acasă şi să plec din lerusalim pentru totdeauna şi să trăiesc 
într-un kibbutz: să las în urmă toate cărţile şi sentimentele şi să 
duc o viaţă sătească simplă, o viaţă de frăţie şi de muncă 
manuală. 

Mama şi-a pus capăt vieţii în apartamentul surorii ei, pe strada 
Ben Yehuda, la Tel Aviv, în noaptea dintre sâmbătă şi duminică, 


pe 6 ianuarie 1952. În acel moment în ţară era o dispută 
isterică, dacă trebuie sau nu ca Israelul să ceară şi să accepte 
despăgubiri din partea Germaniei în privinţa proprietăţilor 
evreilor ucişi în vremea lui Hitler. Unii erau de acord cu Ben 
Gurion că nu trebuie să li se îngăduie ucigaşilor să moştenească 
proprietatea jefuită de la evrei şi că valoarea în bani trebuie cu 
siguranţă să fie returnată deplin Israelului, pentru a ajuta la 
absorbirea supravieţuitorilor. Alţii, conduşi de liderul opoziţiei, 
Menahem Begin, declarau cu durere şi mânie că este imoral şi o 
pângărire a memoriei celor ucişi ca propria ţară a victimelor să-i 
vândă Germaniei o iertare lesnicioasă în schimbul unui câştig 
spurcat. 

In acea iarnă 1951-1952 a plouat cu găleata peste întreg 
Israelul, aproape fără întrerupere. Râul Ayyalon, Wadi Musrara, 
şi-a ieşit din matcă şi a inundat cartierul Montefiore din Tel Aviv 
şi a ameninţat să inunde şi alte cartiere. Inundaţiile mari au 
provocat pagube mari în lagărele de tranzit cu corturile şi 
colibele din fier ruginit sau din pânză unde erau înghesuiți sute 
de mii de refugiaţi evrei care fugiseră din ţările arabe, lăsând în 
urmă tot ce aveau, şi cei care fugiseră de Hitler din Europa de 
Est şi din Balcani. Unele lagăre de tranzit erau izolate de către 
ape şi exista pericolul de foamete şi de epidemii. Statul Israel 
încă nu împlinise patru ani şi trăiau în el puţin peste un milion 
de cetăţeni; aproape o treime dintre ei erau refugiaţi fără un ban 
în buzunar. Din cauza cheltuielilor mari pentru apărare şi 
absorbției imigranţilor, ca şi din cauza excesului de birocraţie şi 
a administrării nepricepute, vistieria statului era goală, iar 
educaţia, sănătatea şi serviciile sociale erau pe punctul de a se 
prăbuşi. 

La începutul acelei săptămâni, Daniel Horowitz, directorul- 
general al Trezoreriei, a luat avionul spre America, în misiune de 
urgenţă, să obţină într-o zi sau două un credit pe termen scurt 
de vreo zece milioane de dolari ca să prevină dezastrul. Tata şi 
cu mine am vorbit despre toate astea când s-a întors de la Tel 
Aviv. O dusese joi pe mama la mătuşica Haya şi unchiul Tsvi şi 
dormise acolo, iar când s-a întors, vineri, aflase de la bunica 
Shlomit şi bunicul Aleksandr că eu păream să fi răcit, dar am 
ţinut morţiş să mă scol şi să mă duc la şcoală. Bunica ne-a 
propus să stăm şi să petrecem cu ei Shabbat-ul: i se părea că 
amândoi arătam ca şi cum am fi luat oarece virus. Insă noi am 


preferat să mergem acasă. Pe când ne întorceam de la casa lor 
de pe aleea Praga, tata a găsit de cuviinţă să-mi povestească 
sincer, ca între adulţi, că atunci când au ajuns la mătuşica Haya 
starea de spirit a mamei s-a îmbunătăţit pe dată: toţi patru s-au 
dus joi seara la o cafenea micuță de la colţul străzilor Dizengoff 
şi Jabotinski, la o azvârlitură de băț de locuinţa lui Haya şi Tsvi. 
Intenţia lor era să stea doar un pic, dar iată că au rămas până 
aproape de ora închiderii, vorbind despre oameni şi cărţi. 

Tsvi a povestit tot soiul de lucruri interesante despre viaţa de 
la spital, iar mama arăta bine şi participa la conversaţie, şi în 
noaptea aceea a dormit câteva ore bune, cu toate că se pare că 
s-a sculat spre dimineaţă şi s-a dus în bucătărie, ca să nu 
deranjeze pe nimeni. Dis-de-dimineaţă, când tata a plecat de 
acolo ca să ajungă la lerusalim la timp pentru câteva ore de 
lucru, mama l-a asigurat că nu trebuie să-şi facă griji pentru ea, 
ce-a fost mai rău a trecut, şi l-a rugat să aibă mare grijă de 
copil: cu o zi înainte, când au plecat la Tel Aviv, avusese 
impresia că l-a prins o răceală. 

Tata a zis: 

— Mama ta a avut dreptate cu răceala, aşa că să sperăm că a 
avut dreptate şi când a zis că ceea ce a fost mai rău a trecut. 

Eu am zis: 

— Mi-a mai rămas doar un pic din teme de făcut. După ce 
termin ai timp să lipim în album câteva dintre timbrele noi? 

Sâmbătă a plouat aproape toată ziua. A plouat şi a tot plouat. 
Nu se mai oprea. Tata şi cu mine am petrecut câteva ore 
cercetând colecţia mea de timbre. Uneori capetele ni se 
atingeau. Comparam fiecare timbru cu imaginea lui din 
catalogul englezesc gros, iar tata îi găsea locul potrivit în album, 
fie într-o serie pe care o începusem deja, fie pe o pagină nouă. 
Sâmbătă după-masa ne-am culcat amândoi, el în patul lui şi eu 
în patul care devenise de curând patul de boală al mamei. După 
odihnă eram invitaţi din nou la bunica şi bunicul să mâncăm 
peşte gefilte într-un sos auriu, înconjurat de felii de morcov fiert, 
însă cum eram deja amândoi răciţi zdravăn şi tuşeam, iar afară 
încă ploua, am hotărât că ar fi mai bine să stăm acasă. Cerul era 
atât de întunecat, încât la ora patru a trebuit să aprindem 
lumina. Tata s-a aşezat la biroul lui şi a lucrat câteva ore la un 
articol la care prelungise deja de două ori termenul de predare, 
cu ochelarii alunecându-i pe nas, încovoiat peste cărţile şi fişele 


lui. În vreme ce lucra eu stăteam culcat pe covor la picioarele lui 
citind o carte. Mai târziu am jucat dame: tata m-a bătut o dată, 
eu am câştigat o dată, iar a treia oară am făcut remiză. E 

greu de spus dacă el a făcut să iasă aşa sau a fost pură 
întâmplare. Am mâncat ceva uşor şi am băut ceai fierbinte şi am 
luat amândoi câteva tablete de Palgin sau APC din colecţia de 
pilule a mamei. Ca să ne ajute să învingem răceala. Apoi m-am 
dus la culcare şi amândoi ne-am sculat la şase dimineaţa, iar la 
şapte Tsippi, fiica farmacistului, a venit să ne spună că tocmai 
ne-au căutat la telefon de la Tel Aviv şi o să sune iar în zece 
minute, domnul Klausner trebuie să meargă imediat la farmacie, 
şi tatăl ei a zis că e foarte urgent, vă rog. 

Mătuşica Haya mi-a spus că vineri unchiul Tsvi, care era 
directorul administrativ al spitalului Tsahalon, chemase un 
specialist de la spital, care s-a oferit să treacă pe la ei după 
lucru. 

Specialistul a consultat-o pe mama cu de-amănuntul, fără 
grabă, oprindu-se ca să stea la taifas cu ea şi continuând apoi 
consultaţia, iar când a isprăvit a spus că e obosită, tensionată şi 
la capătul puterilor. In afară de insomnie nu i-a găsit nici o 
problemă. Adesea sufletul este cel mai mare duşman al trupului: 
nu lasă trupul să trăiască, nu-l lasă să se simtă bine atunci când 
ar vrea sau să se bucure de odihna de care are mare nevoie. De- 
am putea măcar să-l scoatem, aşa cum scoatem amigdalele sau 
apendicele, am duce cu toţii vieţi sănătoase şi mulţumite până 
la o sută de ani. Credea că nu prea are rost să facă luni acele 
teste la spitalul 

Hadassah din lerusalim, dar n-au ce să strice. Ta recomandat 
repaus total şi evitarea oricărei emoţii. Era deosebit de 
important, a spus el, ca pacienta să iasă din casă cel puţin o oră 
sau chiar două ore în fiecare zi, s-ar putea îmbrăca gros şi să ia 
o umbrelă şi pur şi simplu să se plimbe prin oraş, uitându-se la 
vitrine sau la tinerii chipeşi, n-are importanţă, lucrul esenţial era 
să iasă la aer. De asemenea, i-a scris o reţetă pentru nişte 
somnifere noi, foarte puternice, care se pare că erau chiar mai 
noi şi mai puternice decât noile pilule pe care i le prescrisese 
noul doctor din lerusalim. Unchiul Tsvi s-a repezit la farmacia de 
serviciu de pe strada Bugrashov ca să cumpere pilulele, pentru 
că era vineri după-masa şi toate celelalte farmacii se încinseseră 
deja pentru Shabbat. 


Vineri seara au venit mătuşica Sonia şi unchiul Buma cu un vas 
pentru mâncare cu mâner în care era supă pentru toată lumea 
şi un compot ca desert. Cele trei surori s-au înghesuit în 
bucătărioară vreo oră, pregătind cina. Mătuşica Sonia a propus 
ca mama să stea la ea, pe strada Wessely, ca Haya să se poată 
odihni un pic, dar mătuşica Haya nici n-a vrut să audă şi chiar a 
dojenit-o pe sora ei mai mică pentru această propunere ciudată. 
Mătuşica Sonia a fost jignită de perdaful ăsta, dar n-a zis nimic. 
La cina de Shabbat atmosfera a fost un pic umbrită de 
îmbufnarea Soniei. Mama se pare că a preluat rolul obişnuit al 
tatei şi a încercat să menţină cu orice preţ conversaţia. La 
sfârşitul serii s-a plâns că se simte obosită şi le-a cerut iertare 
lui Haya şi Tsvi că nu se simte în stare să-i ajute să strângă 
masa şi să spele vasele. A luat noile tablete pe care i le 
prescrisese specialistul de la Tel Aviv şi, pentru orice 
eventualitate, a luat şi câteva dintre noile tablete pe care i le 
dăduse specialistul de la lerusalim. La ora zece a căzut într-un 
somn adânc, dar s-a trezit după câteva ore şi şi-a făcut o cafea 
tare şi a petrecut restul nopţii aşezată pe un taburet din 
bucătărie. Puțin înainte de Războiul de Independenţă camera în 
care stătea mama a fost închiriată şefului serviciului de 
informaţii din Haganah, Yigael Yadin, care mai târziu, când s-a 
creat statul, a devenit generalul maior Yigael Yadin, adjunctul 
şefului de stat-major şi şeful operaţiunilor din noua armată a 
Israelului, dar a continuat să stea acolo cu chirie. Prin urmare, 
bucătăria în care a stat mama în noaptea aceea, ca şi în 
noaptea dinainte, era o bucătărie istorică, deoarece în timpul 
războiului s-au ţinut acolo câteva întruniri care au influenţat în 
mod crucial cursul conflictului. Nu se poate şti dacă mama s-a 
gândit sau nu la asta în noaptea aceea, între o cafea tare şi alta, 
însă dacă a făcut-o nu e sigur că i s-a părut interesant. 

Sâmbătă dimineaţa le-a spus Hayei şi lui Tsvi că s-a hotărât să 
urmeze sfatul specialistului şi să meargă la plimbare şi să se 
uite la tinerii chipeşi, aşa cum sunau recomandările doctorului. 

A împrumutat de la sora ei umbrelă şi o pereche de cizme de 
cauciuc căptuşite şi s-a dus să se plimbe prin ploaie. Nu puteau 
fi prea mulţi oameni pe străzile din nordul Tel Avivului în acea 
dimineaţă de sâmbătă cu ploaie şi vânt. În acea dimineaţă, pe 5 
ianuarie 1952, temperatura la Tel Aviv era de cinci sau şase 
grade Celsius. Mama a plecat din apartamentul surorii ei, de pe 


strada Ben Yehuda, numărul 175, pe la opt sau opt şi jumătate. 
Poate că a traversat strada Ben Yehuda şi a luat-o spre stânga, 
sau spre nord, către Bulevardul Nordau. A trecut pe lângă puţine 
vitrine în drumul ei, în afară de vitrina neluminată de la Lăptăria 
Tnuva, în care un afiş verzui prins pe dinăuntrul geamului cu 
patru fâşii de hârtie de lipit cafenie înfăţişa o tânără săteancă 
durdulie pe un fundal de pajişti verzi, iar deasupra capului ei, pe 
cerul de un albastru strălucitor, o legendă voioasă declara: 
„Lapte-n fiecare dimineaţă, lapte seara la culcare / Atunci o să ai 
în viaţă sănătate, desfătare". In iarna aceea mai erau printre 
clădirile de pe strada Ben Yehuda multe spaţii goale, rămăşiţele 
dunelor, pline de ciulini morţi şi ceapă-de-mare, năpădite de 
melci albi şi fier vechi şi gunoaie îmbibate de ploaie. 

Mama a văzut şirurile de clădiri tencuite care, la trei-patru ani 
după construire, dădeau deja semne de deteriorare: vopsea 
care se cojeşte, tencuială care se sfărâmă şi se înverzeşte de la 
igrasie, balustrade de fier care ruginesc în aerul sărat al mării, 
balcoane închise cu panouri din lemn sau placaj, ca într-o tabără 
de refugiaţi, firme de prăvălii scoase din balamale, prin grădini 
copaci muribunzi din lipsa îngrijirii iubitoare, magazii dărăpănate 
printre clădiri, făcute din scânduri refolosite, tablă ruginită şi 
pânză gudronată. Şiruri de lăzi de gunoi, unele dintre ele 
răsturnate de pisicile vagaboande, cu conţinutul revărsat pe 
dalele de pavaj din beton cenuşiu. Sârme de rufe întinse peste 
stradă, de la un balcon la altul. Ici şi colo rufe albe şi colorate se 
răsuceau deznădăjduit pe sârme în rafalele de vânt. Mama era 
foarte obosită în dimineaţa aceea şi capul trebuie să-i fi fost 
greu de la lipsa de somn, foame şi toată acea cafea tare şi 
somnifere, aşa încât mergea încet, ca somnambulii. Poate că a 
părăsit strada Ben 

Yehuda înainte de a ajunge la bulevardul Nordau şi a cotit la 
dreapta, pe aleea Belvedere, care în ciuda numelui ei nu are nici 
o privelişte, ci clădiri tencuite joase, din blocuri de ciment, cu 
balustrade ruginite, şi această alee a dus-o pe bulevardul 
Motskin, care nu era deloc un bulevard, ci o stradă scurtă, lată şi 
goală, doar pe jumătate construită şi în parte nepavată, şi de la 
bulevardul Motskin picioarele ei obosite au purtat-o spre Calea 
Tahon şi strada Dizengoff, unde a început să plouă cu găleata, 
dar ea a uitat de umbrela care îi atârna pe braţ şi a mers prin 
ploaie cu capul gol, cu poşeta ei frumoasă atârnată pe umărul 


impermeabilului, şi a traversat strada Dizengoff şi s-a dus 
încotro au purtat-o picioarele, poate pe strada Zangwill şi apoi 
pe aleea Zangwill, şi acum se rătăcise de-a binelea, nu mai avea 
nici cea mai mică idee cum să se întoarcă acasă la sora ei sau 
de ce trebuia să se întoarcă şi nu ştia de ce ieşise din casă, în 
afară de nevoia de a urma recomandările specialistului care îi 
spusese să se plimbe pe străzile Tel Avivului ca să se uite la 
tinerii chipeşi. Dar nu erau tineri chipeşi în această dimineaţă 
ploioasă de sâmbătă, nici pe strada Zangwill sau pe aleea 
Zangwill, sau pe strada Sokolov din care a ajuns pe strada Basle, 
şi nici pe strada Basle sau altundeva. Poate că s-a gândit la 
livada deasă şi umbroasă din spatele casei părinteşti de la 
Rovno sau la Ira Steletskaya, soţia inginerului din Rovno care şi- 
a dat foc în coliba părăsită a lui Anton, fiul vizitiului Phillip. Sau 
la Tarbuth Gymnasium şi la priveliştile cu râu şi pădure. Sau la 
străduţele din vechea Pragă şi la zilele ei de studenţie de acolo 
şi la cineva despre care se pare că mama nu ne-a vorbit 
niciodată nouă, nici surorilor, nici celei mai bune prietene, 
Lilenka. Din când în când trecea în fugă cineva pe lângă ea, 
grăbit să scape de ploaie. 

Din când în când trecea câte o pisică şi mama o chema, 
încercând să întrebe ceva, să schimbe păreri, sau sentimente, 
să ceară vreun sfat felin simplu, dar toate pisicile cărora li se 
adresa fugeau de ea speriate, ca şi cum ar fi mirosit chiar şi de 
departe că e osândită. 

Pe la prânz s-a întors acasă la sora ei, unde au fost șocați 
văzând cum arată, pentru că era îngheţată şi udă până la piele, 
şi pentru că s-a plâns în glumă că nu era nici un tânăr chipeş pe 
străzile Tel Avivului: dacă ar fi dat peste unul poate că ar fi 
încercat să-l seducă, bărbaţii se uitau întotdeauna la ea cu ochii 
plini de dorinţă, dar curând, foarte curând, nu va mai rămâne 
nimic de dorit. Sora ei Haya s-a grăbit să-i pregătească o baie 
fierbinte şi mama a intrat în cadă; a refuzat să pună gura pe 
mâncare, pentru că orice mâncare o îngreţoşa; a dormit câteva 
ore şi spre sfârşitul după-amiezii s-a îmbrăcat, şi-a pus 
impermeabilul ud şi cizmele care erau încă umede şi reci de la 
plimbarea de dimineaţă şi a ieşit iar, pentru că doctorul i-a 
prescris să caute pe străzile Tel Avivului tineri chipeşi. Şi în 
această după-amiază, pentru că ploaia a mai slăbit, străzile nu 
mai erau aşa de goale, şi mama n-a mai umblat fără ţintă, a 


reuşit să ajungă la colţul străzii Dizengoff cu Bulevardul JNF şi de 
acolo a mers în jos pe strada Dizengoff dincolo de intersecțiile 
cu strada Gordon şi cu strada Frishman, cu frumoasa ei poşetă 
neagră atârnată pe umărul impermeabilului, uitându-se la 
vitrinele minunate ale magazinelor şi la cafenele şi făcându-şi o 
idee despre ceea ce Tel Avivul considera viaţă boemă, cu toate 
că în ochii ei se arăta atât de ţipătoare şi ieftină, ca imitaţia unei 
imitații a ceva, care îi părea jalnică. Toate astea păreau să 
merite şi să aibă nevoie de milă, însă mila ei se isprăvise. Spre 
seară s-a întors acasă, a refuzat iar să mănânce, a băut o 
ceaşcă de cafea neagră şi apoi încă una şi s-a aşezat să se uite 
la o carte care a căzut cu faţa în jos la picioarele ei când i s-au 
închis ochii, şi timp de vreo zece minute mătuşicii Haya şi 
unchiului Tsvi li s-a părut că aud un sforăit uşor, neregulat. Apoi 
s-a trezit şi a spus că are nevoie de odihnă, că simte că 
specialistul a avut mare dreptate când i-a spus să se plimbe prin 
oraş câteva ore în fiecare zi şi că simte că în noaptea asta o să 
adoarmă curând şi o să reuşească în sfârşit să doarmă foarte 
adânc. Pe la opt şi jumătate sora ei i-a făcut din nou patul, cu 
cearşafuri curate, şi a pus sub pătură o sticlă cu apă caldă, 
pentru că nopţile erau reci şi ploaia tocmai se pornise iar şi 
izbea în obloane. Mama s-a hotărât să doarmă complet 
îmbrăcată şi ca să se asigure că nu se mai trezeşte iar ca să 
petreacă o noapte chinuită în bucătărie, şi-a turnat un pahar de 
ceai din termosul pe care sora ei i-l lăsase lângă pat, a aşteptat 
să se răcească un pic, şi când l-a băut a luat somniferele. Dacă 
aş fi fost în acel moment acolo cu ea, în acea odaie care dădea 
spre curtea din spate a apartamentului lui Haya şi Tsvi, la opt şi 
jumătate sau la nouă fără un sfert, în acea seară de sâmbătă, cu 
siguranţă că as fi încercat din răsputeri să-i explic de ce nu 
trebuie să o facă. Şi dacă nu aş fi reuşit aş fi făcut tot posibilul 
ca să-i stârnesc mila, să o fac să se îndure de unicul ei copil. Aş 
fi plâns şi aş fi implorat-o fără nici o ruşine şi i-aş fi îmbrăţişat 
genunchii, poate m-aş fi făcut chiar că leşin sau m-aş fi lovit şi 
zgâriat până îmi dădea sângele, aşa cum am văzut-o pe ea 
făcând în clipele de disperare. Sau aş fi atacat-o ca un ucigaş, i- 
aş fi spart în cap o vază fără şovăială. Sau aş fi lovit-o cu fierul 
de călcat care stătea pe un raft în colţul odăii. 

Sau aş fi profitat de slăbiciunea ei ca să mă culc peste ea şi să- 
i leg mâinile la spate şi aş fi luat pilulele şi tabletele şi punguţele 


şi soluţiile şi poţiunile şi siropurile alea ale ei şi le-aş fi distrus pe 
toate. Dar nu mi s-a îngăduit să fiu acolo. Nu mi s-a îngăduit nici 
măcar să merg la înmormântarea ei. Mama a adormit şi de data 
asta a dormit fără coşmaruri, n-a avut insomnie, spre dimineaţă 
a vomitat şi a adormit iar, tot îmbrăcată, şi pentru că Tsvi şi 
Haya au început să bănuiască ceva au chemat o ambulanţă 
puţin înainte de ivirea zorilor şi doi brancardieri au purtat-o cu 
grijă, ca şi cum nu voiau să-i tulbure somnul, şi la spital ea n-a 
vrut să-i asculte nici pe cei de acolo şi, cu toate că au încercat 
prin diferite metode să-i tulbure somnul cel bun, ea nu i-a băgat 
în seamă, şi nici pe specialistul de la care auzise că sufletul e cel 
mai mare duşman al trupului, şi nu s-a trezit nici dimineaţa, şi 
nici când s-a luminat mai tare, şi din crengile ficusului din 
grădina spitalului pasărea Elise a chemat-o cu uimire şi a 
chemat-o iar şi iar zadarnic, şi totuşi a continuat să o tot cheme 
iar şi iar, şi încă mai încearcă uneori.