Amos Oz — Subteranele Panterei

Amos Oz 


Subteranele 


Am fost numit trădător de multe ori în viaţa. Prima data a 
fost când aveam doisprezece ani şi trei luni şi locuiam într-o 
periferie a lerusalimului. Era în timpul vacanței de vara, cu mai 
puţin de un an înainte ca englezii sa părăsească ţara, într-o 
vreme când Israelul se născuse ca stat din mijlocul războiului. 

Într-o dimineaţa aceste cuvinte au apărut pe pereţii casei 
noastre, scrise cu litere groase şi negre, chiar sub fereastra 
bucătăriei: 

PROFFI BOGED SHAFEL: „Proffi este un trădător josnic”. 
Cuvântul shafel, Josnic” a făcut sa se ivească m mintea mea o 
întrebare care ma preocupa şi acum, scriind aceasta poveste. 
Este posibil ca un trădător sa fie altfel decatjosnic? Şi daca nu, 
de ce s-a mai chinuit Chita Reznik (caci îi recunoscusem scrisul) 
sa adauge cuvântul Josnic”? Lar daca este posibil, în ce condiţii 
nu este trădarea josnica? 

Fusesem poreclit Proffi de când eram considerat atât de 
important. Era prescurtarea cuvântului „profesor” şi ma 
numiseră aşa din cauza obsesiei mele de a analiza cuvinte (încă 
mai iubesc cu-vintele: îmi place sa le adun, sa le aranjez, sa le 
schimb topica, sa le inversez, sa le combin; la fel cum fac 
oamenii care iubesc banii cu monedele şi bancnotele şi la fel 
cum fac cu cărţile împătimiţii jocului de căiţi.) 

Tatăl meu văzuse cuvintele de sub fereastra bucătăriei 
când s-a dus sa ia ziarul, la şase şi jumătate, în acea dimineaţa. 
La micul dejun, în timp ce îşi întindea gem de zmeura pe o felie 
de paine neagra, a înfipt dintr-o data cuțitul m borcanul cu gem 
aproape pana la mâner şi a spus în felul sau pmdent: „Ce 
surpriza plăcută. Ce-a mai făcut Domnia Sa, ca sa merite aşa o 
onoare?” 

Mama interveni: „Nu te lua de el la prima ora a dimineţii. 
E destul ca de fiecare data se iau de el copiii ceilalţi.” 


Tata era îmbrăcat în uniforma kaki, ca toţi ceilalţi din zona 
în acea vreme. Avea gesturile şi vocea cuiva care are totdeauna 
drepta-te. Răzuind o bucata lipicioasa de zmeura de pe fundul 
borcanului şi întinzând o cantitate egala pe ambele parți ale 
feliei de paine, spuse: „Adevărul e ca aproape toată lumea 
foloseşte cuvântul „tra-dator” cu prea multa libertate, în zilele 
noastre. Dar ce este un trădător? Chiar aşa. Un om fara onoare. 
Un om care, pe ascuns, de dragul unui avantaj îndoielnic, îşi 
ajuta duşmanii împotriva propriului sau popor. Ori face rau 
familiei şi prietenilor. E mult mai vrednic de dispreţ decât un 
criminal. Termină-ţi de mâncat oul, te rog. Am citit în ziar ca se 
moare de foame în Asia”. 

Mama îmi trase farfuria din faţa şi termina de mâncat oul 
şi restul de paine cu gem, nu pentru că-l era foame, ci ca sa fie 
linişte. Spuse: „Nici un om care iubeşte nu este trădător”. 

Mama nu adresase aceste cuvinte nici mie, nici tatălui 
meu: după direcţia în care se uita, vorbea mai degrabă unui cui 
care fusese bătut în peretele bucătăriei, chiar deasupra 
frigiderului şi care nu servea unui scop anume. 

După micul dejun, părinţii mei s-au grăbit sa prindă 
autobuzul către slujba. Eram liber şi aveam o grămadă de timp 
pana seara, deoarece era vacanţa de vara. Întâi de toate am 
curăţat masa şi am pus totul la locul lui, în frigider, în dulapuri 
sau în chiuveta, pentru ca îmi plăcea sa stau acasă singur, toată 
ziua, fara sa fac ninuc. Am spălat vasele şi le-am pus pe uscător. 
Apoi am închis toate geamu-rile şi obloanele din toată casa ca 
sa ma pof bucura de umbra pana seara. Soarele şi praful 
deşertului provocau deteriorarea cărţilor tatălui meu, aliniate pe 
rafturile de pe pereţi, iar unele dintre ele erau volume rare. Am 
citit ziarul de dimineaţa, apoi l-am împăturit şi l-am pus pe masa 
din bucătărie, după care am aşezat broşa mamei la loc în cutie. 
Am făcut toate acestea nu ca un trădător josnic plin de căinţă, ci 
din placerea de a sta într-un loc în care era curăţenie. Pana 
acum îmi făcusem o obişnuinţa din a merge prin toată casa în 
flecare dimineaţa şi seara, punând fiecare lucru la locul lui. Cu 
cinci minute înainte scriam despre cum închideam geamurile şi 
obloanele. Ma oprisem din scris pentru ca mi-am amintit ca 
trebuia sa închid uşa de la baie, deşi era de preferat sa rămână 
deschisa, având în vedere huruitul pe care l-a făcut în timp ce o 
deschideam. 


Toată vara aceea mama şi tata plecau la opt dimineaţa şi 
se întorceau la şase seara. Prânzul ma aştepta în ftigider şi în 
fiecare zi eram liber ca pasarea cerului. De exemplu, puteam 
începe sa ma joc pe covoraş cu un grup mic de cinci sau zece 
soldaţi sau pio-nieri, cercetaşi, constructori de drumuri, 
constmctori de forturi şi, încetul cu încetul, puteam îmblânzi 
forţele naturii, puteam sa înfrangduşmanii, sa cuceresc spaţii 
întinse, sa construiesc oraşe şi sate şi sa fac drumuri care sa 
facă legătura între ele. 

Tatăl meu era corector şi un fel de asistent editorial într-o 
mica editura. Noaptea obişnuia sa stea pana la doua sau trei 
dimineaţa, înconjurat de umbrele rafturilor sale de cărţi, cu 
trupul cufimdat în întimeric, doar capul sau cu paml încărunţit 
plutind în cercul de lumina care venea de la lampa de pe masa, 
ca şi cum ar fi nrcat din greu o vâlcea prin munţii de cărţi 
aranjate în teancuri pe biroul sau, umplând hârtiuţe şi cartonaşe 
cu observaţii, pregătindu-se pentru marea sa carte despre 
istoria evreilor din Polonia. Era un om profund, cu principii, care 
era total dedicat conceptului dejustiţie. 

Mamei mele, pe de alta parte, îi plăcea să-şi ridice paharul 
de ceai pejumatate plin şi sa privească fix prin el la lumina 
albastra din fereastra. Şi uneori îl lipea de obraz, ca şi cum ar fi 
atras căldură prin contact cu el. Era profesoara într-o casa de 
copii pentru orfanii imigranţi, care reuşiseră sa se ascundă de 
nazişti în inanastiri sau sate îndepărtate şi ajunseseră la noi, 
cmn spunea mama, „direct din întunecimea văilor umbrei 
morţii”. Dintr-o data se corecta: „Vin dintr-un loc unde oamenii 
se comporta ca lupii unii cu alţii. Chiar şi refugiații, chiar şi 
copiii”. În imaginaţia mea asociam satele îndepărtate cu imagini 
îngrozitoare ale unor oameni-lupi şi întunecimea văilor umbrei 
morţii. Lubeam cuvintele „întunecime” şi „vale” penim ca 
trezeau în mine imaginea unei vai învăluite în întuneric, cu 
mănăstiri şi pivnițe. Şi iubeam umbra morţii pentru ca nu o 
înţelegeam. Daca murmuram „umbra morţii”, aproape ca 
puteam auzi un fel de sunet ca notele scoase de cea mai joasa 
clapa a pianului, un sunet ce atrăgea după el o urma de ecou 
abia perceptibila, ca şi cum un mare dezastru s-ar fi întâmplat şi 
nu mai exista cale de întoarcere. 

M-am întors în bucătărie. Citisem în ziar ca trăiam într-o 
perioada fatala şi, în consecinţa, trebuia sa ne angajam toate 


resursele morale. Mai scria acolo ca acţiunile englezilor 
„aruncau o umbra grea” şi ca evreii erau mobilizați sa „treacă 
testul”. 

Am plecat de acasă, uitându-mă înjurul meu, ca în timpul 
Re-zistenţei, ca sa ma asigur ca nu naa urmarea nimeni: de 
exemplu, un om ciudat cu ochelari de soare, ascuns în spatele 
nnui ziar, aşteptând în pragul uşii vreunei clădiri, pe cealaltă 
parte a drumu-lui. Însa oamenii de pe strada păreau absorbiți de 
propriile lor treburi. Zarzavagiul construia un zid din lăzi goale. 
Băiatul care lucrase la băcănia Fraţilor Sinopski trăgea după el 
un camcior care scârţâia. Bătrâna Pani Ostrowska, o femeie fara 
copii, matura pa-vajul din faţa uşii, probabil, a treia oara în acea 
dimineaţa. Doc-toriţa Gryphus stătea pe balcon completând fişe 
de dosar. Era fata bătrână, iar tata o ajuta sa adune material 
pentru memoriile sale despre viaţa evreilor din oraşul ei, 
Rosenheim din Bavaria. Lar vânzătorul de gaz mergea domol în 
căruţa lui cu frâiele atamandu-l pe genunchi, sunând dintr-un 
clopoțel şi cântându-l calului sau un cântec trist, în idiş. Aşa ca 
am stat acolo scrutând cuvintele scrise cu negru: PROFFI BOGED 
SHAFEL, „Proffi este un trădător josnic”, căutând vreun mic 
detaliu care ar fi putut să-l puna într-o alta lumina. Din graba 
sau din teama, uttima litera a cuvântului BOGED părea mai 
degrabă un R decât un D, făcându-mă nu un tradatorjosnic, ci 
un adultjosnic (BOGER). În dimineaţa aceea aş fi dat bucuros 
orice aveam ca sa fiu un adult. 

Aşadar Chita Reznik „făcuse un Balaam”. 

Domnul Zerubbabel Gihon, profesorul nostm de reiigie şi 
iuda-lsm, ne explicase în clasa: „Ce înseamnă a face un Balaam. 
Când un blestem pare o bine-cuvantare. De exemplu, ca atunci 
când ministrul Emest Bevin a spus în Parlamentul din Londra ca 
evreii sunt o rasa încăpăţânată, a făcut un Balaam”. 

Domnul Gihon avea obiceiul de a-şi condimenta lecţiile cu 
glume care nu erau deloc amuzante. Adesea îşi folosea soţia 
drept tinta a glumelor sale. De pilda, atunci când a vrut ilustreze 
pasajul din Cartea Regilor despre bice şi scorpioni, a spus: 
„Scorpionii sunt de o suta de ori mai rai decât biciul. Eu va 
pedepsesc cu biciul, iar soţia mea ma chinuie cu scorpionii”. 
Sau: „Exista un text care spune aşa: „Ca trosnetul ghimpelui sub 
oala”. Ecleziastul, capitolul şapte. Ca doamna Gihon când 
încearcă sa cânte”. 


O data am spus în timpul cinei: „îl ştii pe profesorul meu 
Gihon; nu exista zi în care sa nu-şi ponegrească soţia în clasa”. 
Tatăl meu s-a uitat la mama şi a spus: „Fiul tau cu 
siguranţa şi-a ieşit din minţi” (Tatăl meu era îndrăgostit 
decuvintele „cu siguranţa”, precum şi de „indubitabil”, 

„evident”, „într-adevăr”). 

Mama spuse: „în loc să-l insulţi, mai bine ai încerca sa vezi 
ce vrea sa spună. Nu-l asculţi niciodată. Nici pe mine. Sau pe 
oricine altcineva. Tot ce asculţi tu sunt ştirile de la radio”. 

„Orice lucru în lumea asta” a răspuns tatăl meu calm, 
refuzând, ca de obicei, sa fie atras într-o discuţie aprinsa, „are 
cel puţindoua parți. Şi asta o ştiu toţi, cu excepţia câtorva 
suflete frenetice.” 

Nu ştiam ce însemnau „suflete frenetice”, dar ştiam ca nu 
era mo-mentul potrivit sa întreb. Aşa ca i-am lăsat sa stea în 
tăcere faţa în faţa aproape un minut întreg - aveau uneori 
momente de tăcere care semănau cu luptele de skandenberg - 
şi doar după aceea am spus: „Cu excepţia unei umbre”. 

Tatăl meu m-a străfulgerat cu una din privirile sale pline 
de suspiciune, cu ochelarii lăsaţi pe lajumatatea nasului, 
clătinându-şi capul în sus şi-njos, una dintre acele priviri care 
aminteşte de ceea ce învăţasem la ora de religie, „aştepta sa 
culeagă struguri şi a cules agurida”, iar ochii lui albaştri au 
sclipit pe deasupra ochelarilor cu o dezamăgire pura, faţa de 
mine şi faţa de tineri, în general, faţa de eşecul sistemului 
educaţional căruia i se încredinţase un fluture şi dăduse la 
iveala o crisalida. 

„Cum adică „umbra”? Minteata este o umbra.” 

Mama interveni: „în loc să-l închizi gura, de ce nu încerci 
sa vezi ce are de spus? Cu siguranţa încearcă să-ţi spună ceva” 
lar tata: „Da. Intr-adevăr. Aşadar, ce vrea sa spună Domnia Sa 
în seara asta? Despre ce umbra misterioasa binevoieşti sa 
vorbeşti în seara asta? «Vezi a munţilor umbra ca pe nişte 
oameni?» «Cum un servitor doreşte urabra?» 

M-am ridicat sa ma duc la culcare. Nu-l datoram nici o 
expli-caţie. Cu toate acestea, dincolo de simţul datoriei, i-am 
spus: „Cu excepţia unei umbre, Tata. Ai spus adineanri ca orice 
în aceasta lume are cel puţin doua parți. Şi aveai în mare parte 
dreptate. Dar ai uitat ca o umbra, de exemplu, are doar o parte. 
Verifica, daca nu ma crezi. Ai putea chiar sa faci un experiment 


sau doua. Nu m-ai învăţat tu însuţi ca excepţia confinna regula 
şi ca nu trebuie sa generalizam? Ai şi uitat ce m-ai învăţat”. 

Spunând asta, m-am ridicat, am curăţat masa şi m-am dus 
în camera mea. 

Stand la biroul tatălui meu, am luat dicţionarul cel mare şi 
enci-clopedia şi, aşa cum învăţasem de la el, am început sa 
compilez o lista de cuvinte pe o bucata alba de carton. 

Trădător: cameleon, dezertor, renegat, informator, şarpe, 
cola-borator, denunţător, sabotor, spion, planta, cârtita, agent 
secret, şobolan, dublu agent, agent provocateur, Brutus 
(yeziRoma), Quisling (yezi Norvegia), luda (utilizare creştina). 
Adj.: trădător, neloial, fara credinţa, necredincios, perfid, ipocrit. 
Vb.: a trada, a înşela, a înşela credinţa, a acţiona în mod 
trădător, a juca fals, a tuma. Expr: a creşte un şarpe la san, lup 
în piele de oaie, a înjun-ghia pe la spate, ajuca murdar. Bibl.: 
încrederea într-un om lipsit de credinţa în vremuri de restrişte 
este ca un dinte rupt (Prov. 25:19); sunt toţi adulteri, o 
adunătură de trădători (ler. 9:2); Unde îi cauţi pe cei ce 
trădează? (Hab. 1:13). 

Am închis dicţionarul. Ma simţeam ametit. Aceasta lista 
îmi părea ca o pădure deasa cu multe poteci bifurcate, din care 
se ras-pandeau din ce în ce mai multe urme, pierzându-se prin 
desişuri, încolăcindu-se, întâlnindu-se pentru puţin timp şi apoi 
desparţin-du-se din nou, ce duceau în ascunzişuri pline de 
caveme, frun-zişuri, labirinturi, celule, cranii, vai uitate, surpriza 
şi uimire. Ce legătură este între dezertare şi abandon, 
infbrmator şi adulter, necredincios şi ipocrit, sabotor şi criminal, 
cârtiţa şi şobolan? Ce fapte întunecate au comis Bmtus şi 
Quisling? Şi mai mult fuga şi emigrare, încolăcire şi şarpe (Nici 
în ziua de astăzi nu îndrăznesc sa deschid o enciclopedie sau un 
dicţionar când lucrez. A-l des-chide înseamnă ojumatate de zi 
pierduta). Nu-mi mai pasace sunt, un trădător, un copil vortareţ, 
un copil nebun, toată dimineaţa am plutit pe marile întinse ale 
enciclopediei, ajungând la triburilc sălbatice din Papua, vopsite 
în culorile războiului, la ciudatele cra-tere vulcanice de pe 
suprafaţa stelara arzând asemenea focului iadului, sau 
dimpotrivă, îngheţate şi cufundate în etemul întuneric (oare de 
acolo o fi pândind umbra morţii?), aterizând pe insule, hoinărind 
prin mlaştini primordiale, întâlnind canibali şi pustnici, evrei 
negri uitaţi de Dunmezeu din vremea reginei din Sheba şi am 


mai citit despre continentele ce se îndepărtează unele de cele- 
lalte, cu o viteza de ojumatate de milimetm pe an. (Oare cat 
timp vor mai continua sa se îndepărteze? Cu siguranţa, câteva 
miliarde de ani şi cum pamantuă este sferic, ele se vor întâlni 
din nou, pe cealaltă parte!). Apoi m-am uitat la Brutus şi la 
Quisling şi aveam de gând sa ma uit şi la luda, dar între timp, m- 
am oprit la anii-lumina care m-au copleşit cu o profunda placere. 

Pe la mijlocul zilei foamea m-a readus de la originile 
univer-sului direct în bucătărie. Am înfulecat mâncarea pe care 
mi-o lăsase mama în frigider: terci de ovăz, o chiftea, supa, nu 
uita sa o încălzeşti câteva minute pe soba şi nu uita sa opreşti 
focul după aceea. Dar nu am încălzit-o: nu puteam pierde atâta 
timp. Ma grăbeam sa tennin şi sa ma întorc la evanescentele 
galaxii. Deodata, am observat sub uşa un bilet împăturit, cu 
scrisul lui Ben Hur: „Nota către josnicul trădător. Vino fara 
întârziere la ora şase şi jumătate, la locul pe care îl ştii în Tel 
Arză pentru a te prezenta în faţa unei Curți Mareşale pentru 
trădare de grad înalt şi anume fratenizarea cu persecutorul 
britanic. Semnat: 

Organizaţia LSM., înaltul Comandament, Departamentul 
de Securitate Intema şi Interogare. NB: adu-ţi un pulover, un 
bidon cu apa şi pantofi comozi, fiindcă interogatoriul ar putea 
dura toată noaptea.” 

Mai întâi am corectat cu un creion: „fraternizarea” nu 
„fratemi-zarea”; „Marţiale” nu „Mareşale”. Apoi, conform 
ordinelor im-perative, am memorat şi am ars biletul în 
bucătărie, l-am anmcat în toaleta şi am tras apa, astfel încât sa 
nu las nici un indiciu, în caz ca englezii ar întreprinde o 
cercetare din casa în casa. Apoi am revenit în birou şi am 
încercat sa ma întorc la galaxii şi la anii-lumina. Insa galaxiile se 
împrăştiaseră, iar anii-lumina dispa-rusera. Aşa ca am luat alt 
cartonaş alb din micul teanc al tatălui meu şi am scris: Situafia 
este serioasa şi creează anxietate. Apoi am scns: Darne vom 
ţine capulsus. Apoi am rupt cartonaşul şi am pus dicţionarul şi 
enciclopedia deoparte. Teama plutea în aer. 

Teama ce trebuia depăşită pe loc. 

Dar cum? 

M-am hotărât sa ma uit la nişte timbre. Barbados şi Noua 
Cale-donie, erau fiecare reprezentate în colecţia mea de un 
singur timbru. Am reuşit sa localizez ambele locuri în marele 


atlas ger-man. Am căutat nişte ciocolata, dar nu am găsit. În 
cele din urma, m-am întors în bucătărie şi am lins doua linguri 
pline din gemul de zmeura al tatălui meu. 

Nimic nu m-a ajutat. Asta era rau. 

Astfel înu amintesc eu de lerusalimul din acea ultima vara 
sub dominaţia britanica. Un oraş de piatra, întinzându-se pe 
nişte pante deluroase. Nu era atât un oraş, cat mai degrabă 
nişte aşezări izola-te, despărțite de mirişti de scaieţi şi pietre. 
Maşini blindate brita-nice staţionau uneori pe la colţuri de 
strada, cu apărătorile de soare trase, asemenea unor ochi orbiţi 
de lumina. Şi armele soldaţilor ieşind în faţa ca nişte degete 
arătând spre ceva: Hei, tu de acolo! 

În zori băieţii mergeau sa lipească afişe făcute de membrii 
Rezistenței pe pereţi şi pe stâlpii felinarelor. Sâmbătă dimineaţa, 
în curtea noastră, aveau loc discuţii în contradictoriu cu oaspeţii, 
însoţite de o procesiune de pahare cu ceai fierbinte, cu fursecuri 
făcute de mama (o ajutam imprimând forme de steluțe sau de 
flori pe aluatul moale). În timpul acestor discuţii, atât oaspeţii 
cat şi părinţii mei foloseau cuvinte precum: persecuție, 
exterminare, sal-vare, informaţii, moştenire, imigrație 
clandestina, asediu, demon-straţii, Hâj Amin, extremişti, 
kibutzuri, Cartea Alba, Haggadah*, autoconstrângere, 
reglementari, bande, conştiinţa lumii, scandaluri, proteste, 
imigranţi clandestini. Din când în când, unul dintre oaspeţi se 
lăsa luat de val - adesea unul dintre cei liniştiţi, costeliv, palid, 
cu o ţigara tremurându-l între degete şi o cămaşă închisa pana 
la gat, cu buzunarele pline de cameţele şi bucatele de hârtie -şi 
exploda cu o furie politicoasa, striga folosind expresii cum ar fi: 
„ca oile la măcel”, „evrei protejaţi”, iar apoi adăugă în graba, ca 
şi cum ar fi încercat sa îndrepte proasta impresie creata, „dar nu 
trebuie sub nici o forma sa ne lăsăm dezbinaţi, Doamne fereşte, 
suntem cu toţii în aceeaşi barca”. 

Haggadah - liturghia pentru slujba religioasa care se ţine 
cu ocazia sarba-torii evreieşti care comemorează exodul evreilor 
din Egipt (n.tr.) 

Spălătoria goala de la mansarda a fost dotata cu o 
chiuveta şi un bec electric, iar apoi ocupata de domnul Lazarus, 
un croitor din Berlin. Era un bărbat scund, care clipea şi dădea 
din cap tot timpul şi, în ciuda căldurii verii, era întotdeauna 
îmbrăcat cu ojacheta gri ponosita şi o vesta. Şi purta 


întotdeauna o panglica de măsurat verde înjurul gatului, ca pe 
un colier. Soţia şi fiicele sale, spuneau oamenii, fuseseră 
omorâte de Hitler. Cum o fi reuşit donmul Lazams sa 
supravieţuiască? Circulau diferite zvonuri. Îndoieli. Eu aveam 
îndoielile mele: Ce ştiau ei? La urma urmei, domnul Lazarus nu 
spusese nici un cuvânt legat de ceea ce se întâmplase. A pus un 
afiş la intrarejumatate în germana, pe care nu o înţele-geam 
şijumatate în ebraica, parte pe care a rugat-o pe mama sa i-l 
scrie: „Croitor expert din Berlin. Se primesc comisioane de orice 
fel. Ajustări. Articole la moda. Preţuri rezonabile. Oferte pe cre- 
dit”. După o zi-două, cineva a rupt partea scrisa în germana: aici 
nu era tolerata limba criminalilor. 

Tatăl meu a găsit un pulover vechi de lana în fundul 
dulapului şi m-a trimis la mansarda să-l rog pe domnul Lazarus 
sa fie bun sa schimbe nasturii şi sa întărească cusăturile. 

„într-adevăr, este doar o vechitura, care probabil nici nu 
poate fi purtata” a spus tata, „dar pare atât de disperat după o 
paine, iar mila este jignitoare. Aşa ca hai sa i-o trimitem sus. 
Poate să-l schimbe nasturii. Câştigă şi el un ban. Fă-l sa se simtă 
apreciat”. 

Mama spuse: „Bun, nasturi noi. Dar de ce să-l trimiţi pe 
băiat? Du-te tu şi vorbeşte cu el, invită-l la un ceai”. 

„Desigur”, zise Tata, timid şi un moment mai târziu, 
adaugă hotărât: „Da, într-adevăr. Cu siguranţa ca trebuie să-l 
invitam”. 

Domnul Lazarus îngrădise colţul îndepărtat al acoperişului 
cu nişte arcuri de pat vechi întărite cu sarma şi făcuse im fel de 
coteţ sau cuşca, împrăştiase nişte paie de la o saltea veche, 
cumpărase o jumătate de duzina de găini şi o rugase pe mama 
sa adauge în ebraica pe jumătatea rămasă a afişului: „Şi oua 
proaspete de vânzare” dar nu vindea niciodată vreuna dintre 
găinile sale penim a fi sacrificate şi mâncate, nici măcar pentru 
o zi de sărbătoare. Dimpotrivă, se spunea ca domnul Lazaros îi 
dăduse fiecărei gaiiii un nume şi ca obişnuia sa meargă pe 
acoperiş noaptea sa vadă daca dormeau. Într-o zi, Chita Reznic 
şi cu mine ne-am ascuns printre cistemele cu apa şi l-am auzit 
pe domnul Lazarus certându-se cu găinile lui. În germana. 
Declarând, explicând, insistând, chiar şi fredonându-le o 
melodie, Uneori luam nişte firimituri de paine uscata sau un 
borcan de boabe de linte aruncate din lintea pe care mama ma 


punea sa o aleg penim mâncare. Când hrăneam găinile, domnul 
Lazarus venea uneori şi îmi atingea umărul brusc cu vârfurile 
degetelor, apoi îşi scutura degetele ca şi cum s-ar fi ars. Erau o 
grămadă de oameni care vorbeau singuri. Sau cu cineva care nu 
era acolo. 

Pe acoperiş, în spatele spaţiului pentru puii domnului 
Lazarus, am instalat un post de control de unde aveam o vedere 
excelenta asupra celorlalte acoperişuri: puteam chiar sa trag cu 
ochiul în tabăra armatei britanice. Obişnuiam sa stau acolo, 
ascuns printre cistemele de apa, spionând apelul lor de seara, 
notându-mi anumite particularităţi în-tr-un cameţel, iar apoi 
ţinteam cu o puşca de trăgător de elita înspre ei şi îi ştergeam 
pe toţi cu o singura salva economica şi precisa. 

Din postul meu de control de pe acoperiş puteam sa vad 
în depărtare satele arabe risipite pe pantele dealurilor, Muntele 
Măslinilor şi Muntele Scopus după varftirile cărora începea brusc 
deşertul, iar departe, înspre sud-est, pandea marele deal pe 
care se afla clădirea Guvemului, rezidența înaltului Comisar 
britanic. Lucram în vara aceea la ultimele detalii ale unui plan. 
Care consta în a-l lua prin surprindere, din trei direcţii diferite; 
ba chiar îmi pregătisem un rezumat cu ceea ce i-aş spune 
înaltului Comisar, fara nici o ezitare, după ce era prins şi supus 
unui interogatoriu în postul meu de control, aici, pe acoperiş. 

O data eram sus pe acoperiş, inspectând fereastra lui Ben 
Hur, deoarece aveam impresia ca este urmărit, când, în iqc de 
Ben Hur, apăru în cadrul ferestrei sora lui mai mare, Yardena. 
Stătea în mijlocul camerei, iar apoi s-a răsucit pe vârful 
picioarelor de cate-vă ori, ca o dansatoare şi, dintr-o data şi-a 
desfăcut nasturii hala-tului, l-a datjos şi şi-a pus o rochie. Intre 
halat şi rochie, ieşiră la iveala câteva pete negre pe pielea ei 
alba, doua sub braţe şi o alta insula de umbra ameţitoare sub 
pântece, dar care fuseră acoperite imediat de rochia ei, care 
căzu ca o cortina de la gat înspre genunchi înainte de a apuca 
sa vad mai bine ori sa ma retrag din punctul meu de control sau 
chiar sa închid ochii. Chiar i-aş fi» ^l-” închis, numai ca se 
terminase totul într-o fracțiune de secunda şi în acea secunda 
m-am gândit: Acum voi muri, Merit sa mor pentru asta. 

Yardena avea un logodnic şi un fost logodnic şi se spunea 
ca mai exista şi un vânător din Galileea şi un poet de pe Muntele 
Scopus, precum şi un sfios admirator care doar o privea cu 


lristeţe şi nu avea curajul sa spună mai mult decât un „Buna 
ziua” sau „Ce zi frumoasa”. În timpul iemii îi arătasem câteva 
dintre poeziile mele, iar după câteva zile, mi-a spus, „Tu vei 
scrie mereu.” Acele cuvinte au fost cele mai muiunate cuvinte 
din cate am auzit de-a lungul anilor, deoarece chiar am 
continuat sa scriu. 

In seara aceea ma hotărâsem sa îi vorbesc cu curaj sau 
cel puţin, să-l scriu cu curaj, să-mi cer scuze şi să-l explic ca nu 
intenţionasem sa o privesc şi ca, de fapt, chiar nu văzusem 
nimic. Dar nu am făcut-o, pentru ca nu ştiam daca ma 
observase stand pe acoperiş. Poate ca nu ma văzuse. Ma rugam 
sa nu ma fi văzut şi totuşi speram sa fi fost invers. 

Ştiam pe dinafara toate împrejurimile, satele, dealurile şi 
tumurile care erau vizibile din postul meu de control. În băcănia 
Fraţilor Sinopsky, la coada la clinica, pe balconul familiei 
Dorzions de vizavi, în faţa standului de ziare Shibboleth, oamenii 
stăteau şi discutau aprins despre graniţele viitorului stat 
evreiesc. Vor include lerusalimul? Vor include baza navala 
britanica de la Haifa? Dar Galileea? Şi deşertul? Unii dintre ei 
sperau ca forţele lumii civilizate vor veni şi ne vor apăra de 
arabii însetaţi de sânge. (Fiecare naţiune avea un epitet 
înstăpânit, asemenea unui nume însoţit de prenume: perfidul 
Albion, pângărita Germanie, îndepar-tata China, Rusia sovietica, 
bogata America. Sub coasta fremăta Tel Avivul. Departe de noi, 
în Galileea, în vai, se afla ţinutul agricol al Israelului. Arabii 
fuseseră etichetaţi ca fiind însetaţi de sânge. Chiar şi lumea 
avea câteva epitete, m funcţie de atmosfera şi circumstanţe: 
civilizata, libera, deschisa, ipocrita. Uneori oame-nii spuneau: 
„Lumea care a ştiut şi nu a zis nimic”, iar alteori: „Lumea nu va 
privi muta acest lucru.”) între timp, pana ca britanicii sa se 
retragă şi statul evreiesc sa se ridice, în sfârşit, băcanul şi 
zarzavagiul deschideau la şapte dimi-neaţa şi închideau la şase 
seara, chiar înainte de starea de asediu. Vecinii - familia 
Dorizons, Dr. Gryphius, noi înşine, Ben Hur şi părinţii lui - ne 
adunam la locuinţa doctorului Buster, fiindcaaces-ta avea un 
aparat radio. Ascuitam ştirile într-o linişte apăsătoare la Vocea 
lerusalimului. Uneori, după ce se întuneca, foarte încet, 
ascultam postul pirat Vocea luptătorului Zion. Uneori, stăteam 
după emisiunea de ştiri sa ascultam apelurile penim rudele 
dispărute, în caz ca se menţiona numele vreunei rude despre 


care se crezuse ca a fost ucisa în Europa, dar care se dovedea a 
fi supra-vieţuit în cele din unna, reuşind sa ajungă pe teritoriul 
Israelului sau, cel puţin, la una din taberele DP înfiinţate de 
britanici în Cipru. 

Pe tot parcursul emisiunii era o linişte deplina în camera, 
asemenea unei draperii ce flutura m adierea vântului, pe 
întuneric. Dar de îndată ce radioul era oprit, toată lumea 
începea sa vorbeas-ca. Vorbeau încontinuu. Ce se mtamplase, 
ce urma sa se întâmple, ce s-ar putea, ar fi posibil sau ce ar 
trebui sa se facă, ce şanse ne mai rămăseseră: vorbeau ca şi 
cum le-ar fi fost teama ca se va întâmpla ceva teribil daca s-ar 
lăsa dintr-o data un moment de tăcere. Daca se întâmplă ca 
acea linişte sumbra sa se ivească în spatele discuţiilor şi 
disputelor, o alungau pe data. 

Toată lumea citea ziarele, iar când le terminau de citit, 
făceau schimb între ei: Davar, Hamashkif, Hatsofeh şi Ha 'arets 
treceau din mana în mana. Şi penim ca zilele erau mult mai 
lungi atunci decât acum şi nici un ziar nu avea mai mult de 
patru pagini, seara reciteau ceea ce devoraseră deja dimineaţa. 
Stăteau adunaţi într-un grup mic, pe pavaj, în faţa băcăniei 
Fraţilor Sinopsky şi comparau ceea ce se scrisese în Davar legat 
de tăria noastră morala cu ceea ce spunea Ha 'arets legat de 
importanţa răbdării; exista oare ceva esenţial ascuns înti-e 
rânduri, ceva care fusese omis la prima şi la a doua lectura? 

Pe lângă dpmnul Lazarus, mai existau şi alţi refugiaţi prin 
îm-prejurimi, din Polonia, Romania, Germania, Ungaria, Rusia. 
Majo-ritatea locuitorilor nu erau numiţi nici „refugiaţi”, nici 
„pionieri” ori „cetăţeni”: erau descriși ca fiind „comunitatea 
organizata”, care fusese clasificata undeva la mijloc, sub 
pionieri şi mai presus de refugiaţi, în opoziţie cu britanicii şi 
arabii, dar care se opuneau, de asemenea şi militanţilor. Dar 
cum puteai oare sa faci diferenţa? Aproape toţi, pionieri, 
refugiaţi şi militanţi, pronunţau r-urile guturale şi/-urile lichide, 
cu excepţia orientalilor care foloseau r-urile graseiate şi sunete 
dure, guturale. Părinţii sperau ca noi, copiii, vom creşte şi vom 
ajunge un alt fel de evrei, mai buni, cu umeri laţi, luptători şi 
truditori ai pământului şi de aceea ne îndopau cu ficat, came de 
pui şi fructe, astfel încât, atunci când va veni timpul, noi sa ne 
ridicam putemici şi bronzaţi, sa nu lăsăm inamicul sa ne duca, 
din nou, precum oile la măcel... Uneori simțeau nostalgia 


locurilor de unde veniseră: cantau melodii în limbi pe care noi 
nu le cunoşteam, cărora le făceau o traducere bruta, astfel 
încât, noi, la randul nostru, sa ştim ca odată, acolo au existat 
râuri şi pajişti, păduri şi câmpii, acoperişuri de stuf şi clopote ce 
răsunau în ceața. Deoarece aici, în lerusalim, loturile de pământ 
părăsite erau arse de soarele verii, iar clădirile erau făcute din 
piatra şi tabla ondulata şi soarele pârjolea totul, ca şi cum 
războiul ar fi început deja. Lumina orbitoare ne tortura de dimi- 
neaţa pana seara. 

Din când în când cineva mai spunea: „Ce-o sa se întâmple 
oare?”, iar altcineva răspundea: „Trebuie sa speram la ceea ce 
este mai bun”, sau „Nu avem decât sa mergem mai departe”. 
Mama stătea uneori aplecata asupra unor fotografii şi suvenimri, 
cam cinci sau zece minute şi ştiam ca trebuia sa ma prefac ca 
nu vad. Părinţii şi sora ei Tanya fuseseră ucişi de Hitler în 
Ucraina, laolaltă cu toţi evreii care nu apucaseră sa ajungă aici 
la timp. Tata a spus o data: „E de neînțeles. Pur şi simplu de 
necrezut. Şi toată lumea a tăcut.” Şi el îşi plângea uneori părinţii 
şi surorile, dar fara lacrimi: stătea cam o jumătate de ora, 
afişând o figura acra, rigida, de om care are întotdeauna 
dreptate şi se uita cu atenţie la hărţile prinse pe perete pe 
culoar. Ca un general în cartierul sau general: privind fix fara sa 
spună nimic. Părerea lui era ca trebuia sa alungam ocu-panţii 
britanici şi sa punem bazele unui stat evreiesc aici, în care toţi 
evreii persecutați din toată lumea sa poată veni. Spunea: 
„Trebuie sa se ofere, în mod evident, un model dejustiţie în faţa 
lumii, chiar şi arabilor, daca ei aleg sa trăiască printre noi. Da, în 
ciuda a tot ce ne fac ei noua, din cauza oamenilor care-l instiga, 
noi îi vom trata cu o generozitate exemplara, dar, cu siguranţa, 
nu din motive de slabiciime. După ce statul evreiesc va fi în cele 
din urma definit, nici un ticălos din lumea asta nu va mai 
îndrăzni sa ucidă sau sa umilească evreii. Şi daca o va face, îl 
vom nin'uci, 

Deoarece, când acel moment va sosi vom avea, într- 
adevăr, un braţ foarte lung”. 

Când eram în clasa a patra sau a cincea la şcoala, copiam 
cu grija, cu creionul, harta luinii din atlasul Tatălui meu, pe 
hârtie de calc şi conturam statul evreiesc proiTiis: un petic verde 
între deşert şi mare. Pomindde la acestpetic verde, trageamun 
braţ lungpeste continente şi mari, iar la capătul braţului puneam 


un pumn care putea ajunge oriunde. Chiar şi în Alaska. Dincolo 
de Noua Zeelandă. 

„Dar ce am făcut”, am întrebat o data la cina, „să-l facem 
pe toţi sa ne urască aşa de tare?” 

Mama atunci mi-a spus: „E pentru ca ne-am menţinut 
poziţia. Nu ne pot icrta ca n-am omorât nici măcar o musca.” 

Cu toate ca nu am spus-o, m-am gândit ca, daca aşa stau 
lucrurile, nu merita sa ţii la propriile tale păreri. 

Şi, de asemenea: Aceasta explica atitudinea lui Ben Hur. 
Îmi menţin poziţia, dar nici nu fac nici un rau nimănui. De acum 
încolo, însa, va începe o noua era: era panterei. . 

Tata zise: „E o chestiune trista şi obscura. In Polonia, de 
exemplu, ne urau deoarece eram diferiţi, deoarece eram ciudaţi, 
vorbeam, ne îmbrăcăm şi mâncăm altfel decât cei dinjurul 
nostru. Câteva mile mai încolo, însa, peste graniţa, în Germania, 
ne urau din motive total opuse: în Germania vorbeam, mâncăm, 
ne îmbrăcăm şi ne purtam exact ca toţi ceilalţi. Aşa ca 
antisemiţii au spus: „la uite-l cum se baga pe sub pielea noastră, 
da, într-adevăr, nici nu-ţi poţi da seama care este evreu şi care 
nu este”. Asta este soarta noastră: motivele de ura se schimba, 
dar ura în sine continua la nesfârşit. Şi care-l concluzia?” „Ca ar 
trebui sa încercam sa nu uram”, spuse mama. 

Dar Tata, ai cărui ochi atbaştri clipeau des în spatele 
ochela-rilor, a spus: „Nu avem voie sa fim slabi. A fi slab este un 
păcat.” „Dar ce am făcut?” am întrebat. „Cum de i-am înfuriat 
atât de tare?” „Asta”, spuse Tata, „ar trebui să-l întrebi pe cei 
care ne perse-cuta, nu pe noi. Şi acum, o rog pe Domnia Sa să-şi 
puna sandalele la locul lor. Nu, nu acolo. Nici acolo. La locul lor.” 

Noaptea se auzeau focuri de arme şi explozii în depărtare: 
Cei din Rezistenţa ieşeau la suprafaţa din bazele lor secrete şi 
atacau centrele guvemului britanic. Inainte de ora şapte 
închideam uşile şi obloanele şi ne încuiam înăuntru pana 
dimineaţa. Noaptea era stare de asediu în oraş: de la ora şapte 
nu aveam voie sa ieşim în oraş. Un vânt uşor sufla pe străzile 
pustii, de-a lungul aleilor şi al sca-rilor şerpuitoare de piatra. 
Uneori tresăream noaptea la sunetul unui capac de gunoi 
răsturnat de vreo pisica de pe strada. Lerusa-limul stătea liniştit 
şi aştepta. În apartamentul nostru era linişte aproape toată 
seara. Tata stătea cu spatele la noi, separat de noi prin cercul 
de lumina aruncat de lampa sa de birou, cufundat în cărţile sale 


şi cartonaşele cu indexe, cu stiloul zgâriind tăcerea, oprindu-se, 
ezitând, apoi zgâriind din nou, ca şi cum ar fi săpat un tunel. 
Tata compara, verifica, probabil detecta vreun detaliu răzleţ în 
informaţiile pe care le aduna pentru marea sa carte despre 
istoria evreilor din Polonia. Mama stătea în cealaltă parte a 
camerei, în balansoar, citind sau, cu cartea aşezata cu faţa în 
jos în poala, ascultând cu atenţie vreun sunet pe care eu nu-l 
auzeam. La picioarele ei, pe covoraş, eu terminam de citit ziarul 
şi începeam sa schiţez un plan de lupta pentru raidul fulgerător 
al celor din Rezis-tenţa în punctele de guvemare cheie ale 
lerusalimului. Înfi-angeam duşmanii chiar şi în vise şi am 
continuat sa visez la războaie ani întregi după acea vara. 
Organizaţia LSM din acea vara avea în componenţa ei 
doar trei luptători: Ben Hur, comandantul-şef şi şeful unei ramuri 
speciale de securitate intema şi interogare. Eu eram adjunctul 
lui. Chita Reznic era soldat şi mai apoi a devenit un luptător 
aprig pentru promovarea în grad, atunci când organizaţia s-a 
extins. Pe lângă faptul ca eram al doilea în conducere, mai eram 
considerat şi creierul organizaţiei: ou am fost cel care a înfiinţat 
organizaţia la începutul vacanței de vara şi i-am dat numele LSM 
(prescurtare pentru „Libertate sau Moarte”. Tot ideea mea a fost 
sa strângem şi sa îndoim cuie ca sa le aruncam pe drumul ce 
ducea spre tabăra armatei, ca sa spargem cauciucurilor 
camioanelor britanice. Şi tot eu am compus sloganurile pe care 
Chita ordona sa fie pictate cu litere negre şi groase pe pereţii 
caselor învecinate: „BRITA-NICILOR, GREŞIŢI - ÎNTOARCEŢI-VĂ 
DE UNDE AŢI VE-NIT!”, „CU FOC D'E SÂNGE ŞI SUDOARE NE 
VOM OBŢINE LIBERTATEA” „PERFID ALBION, IA-ŢI MÂINILE DE PE 
SION” (învăţasem expresia „perfidul Albion” de la tata.) Planul 
nostru pentru acea vara era sa tenninam construcţia rachetei 
noas-tre secrete. Intr-o baraca abandonata, pe marginea unui 
curs de apa secat, în spatele curţii lui Chita, aveam deja im 
motor electric de la un frigider vechi, câteva piese dintr-o 
motoreta şi câteva zeci de metri de sarma electrica, fitile, o 
baferie, becuri şi şase sticluţe de lac de unghii, din care 
planificasem sa extragem acetona pentru a face exploziv. Pana 
la sfârşitul verii racheta urma sa fie gata şi sa ţintească cu 
precizie înspre faţada palatului Buckingham unde locuia regele 
George al Angliei, iar apoi urma să-l trimitem o scri-soare ferma: 


„Mai ai timp pana în Ziua Căinţei sa ieşi din ţara şi daca nu, 
Judecata noastră de Apoi va fi penim tine Ziua Socotelii.” 

Ce ar fi răspuns englezii acestei scrisori daca am mai fi 
avut doar doua sau trei săptămâni şi am fi reuşit sa terminam 
racheta? Probabil ca ar fi luat mesajul ca atare şi ar fi acţionat 
vărsând sânge atât de partea lor, cat şi de a noastră şi 
provocând suferinţa. E greu de ştiut. Dar pe la mijlocul verii a 
fost descoperita legătura mea secreta cu sergentul Dunlop. 
Sperasem sa dureze o veşnicie şi sa nu se afle niciodată. Dar 
cum fusese descoperita, a apărut mesajul pe zid şi am primit 
ordinul sa ma prezint, în seara aceea, la marginea pădurii Tel 
Arză, pentru a ma înfăţişa curţii marţiale sub acuzaţia de 
trădare. 

Problema e ca ştiam dinainte ca procesul nu însenma 
nimic. Nici o explicaţie şi nici o scuza nu m-ar fi ajuta. Ca în 
toate mişca-rile clandestine, oriunde şi în toate timpnrile, oricine 
este etichetat drept trădător ramane un trădător. Nu are nici un 
sens sa încerci sa te aperi. 

Ben Hur semăna cu o vulpe. Era blond, slab şi avea o faţa 
ascu-ţita, cu nişte ochi aproape kaki. Nu-mi plăcea de el. De 
fapt, nici nu eram prieteni. Era altceva, ceva mult mai strâns 
decât o prie-tenie. Daca Ben Hur mi-ar fi ordonat, de exemplu, 
sa mut toată apa din Marea Moarta în Galileea de Sus cu 
găleata, m-aş fi supus, fiindcă atunci când aş fi terminat aveam 
şansa să-l aud spunând cu jumătate de gura, cu mormăitul lui 
leneş, cuvintele: „Eşti băiat bun Proffi”. Ben Hur folosea 
cuvintele de parca arunca cu pietre într-un stâlp. Abia îşi 
deschidea gura când vorbea, ca şi cum nu i-ar fi pasat de nimic. 
Uneori pronunţa primul P de la Proffi cu un fel de explozie plina 
de dispreţ: Proffi. 

Sora lui Ben Hur, Yardena, canta la clarinet. O data mi-a 
cura-ţat o tăietură de la genunchi şi a acoperit-o cu un plasture 
şi mi-a părut rau ca nu mai avea încă o tăietură şi la celalalt 
genunchi. Când i-am mulţumit, a izbucnit într-un ras cristalin şi 
s-a întors spre un public care nu exista: Uite, un băiat cuminte. 
Nu ştiam ce vroia sa spună Yardena făcându-mă băiat cuminte, 
dar ştiam dej'a ca într-o buna zi voi afla, iar când voi afla se va 
dovedi ca ştiusem dintotdeauna. E un lucru complicat şi trebuie 
sa găsesc un mod mai simplu de a-l explica. Poate aşa. Aveam 
un fel de umbra ale cunoaşterii care uneori veneau cu mult 


înaintea cunoaşterii pro-priu-zise. Şi cu siguranţa dm cauza 
acestei umbre a cunoaşterii aveam sentimentul ca sunt un 
trădător josnic, în acea seara pe acoperiş, când, din greşeala, 
am văzut-o schimbându-şi hainele şi ceea ce abia văzusem îini 
tot venea în gând în multe situaţii: şi îmi repetam mereu ca n- 
am văzut aproape nimic. Eram atât de stan-jenit de fiecare data 
când se întâmpla acest lucru, încât simţeam un fior, ca atunci 
când o bucata de creta scârţâie pe tabla ori ca gustul acru al 
unei supe pe cerul gurii, acesta fiind gustul pe care îl are un 
trădător în gura în momentul trădării sau imediat după aceea. 
Vroiam să-l scriu o scrisoare, să-l explic ca nu avusesem nici o 
intenţie de a o spiona şi să-mi cer scuze. Dar cum puteam face 
asta? Mai ales ca, de atunci, de fiecare data când ma întorceam 
la punctul meu de control, nu puteam să-mi scot din minte 
faptul ca fereastra ei era acolo, vizavi şi ca nu aveam voie sa ma 
uit în direcţia aceea, nici măcar din greşeala, nici măcar 
împotriva dorin-ţei mele, nici măcar în trecere, în timp ce 
scmtam orizontul dinspre Muntele Nebi Samwil înspre Muntele 
Scopus. 

Eu şi cu Ben Hur ne-am cunoscut prin Chita, băiatul cu doi 
taţi. (Primul era întotdeauna plecat în excursii, iar celalalt pleca 
de acasă cu câteva ore înainte ca primul sa se întoarcă. Râdeam 
cu toţii de Chita, numindu-l Uşa Rotativa şi aşa mai departe, iar 
Chita ni se alătură, râzând de mama sa şi cei doi taţi ai sai, 
prostindu-se, imitând diferite gesturi de maimuța, strâmbându- 
se şi scoțând sunete de cimpanzeu care se transformau mai 
degrabă în smiorca-leli.) Chita Reznic era un baiat-sclav. El era 
cel care fugea mereu sa aducă mingile care zburau peste gard 
în vale. El cara întotdea-una grămezile de provizii cu care 
pomeam spre Tibet sa vânăm sălbaticul Omul al Zăpezilor. 
Pescuia din buzunare chibrituri, elas-tice şireturi, un tirbuşon, un 
briceag, orice îi cereai sau de care aveai nevoie. La sfârşitul 
marilor luptelor pe tancuri de pe covor, Chita stătea mereu în 
urma sa strângă piesele de domino sau piesele de lajocul de 
dame şi le punea la locul lor în cutii. 

Regizam aceste batalii pe tancuri aproape în fiecare 
dimineaţa, după ce părinţii mei plecau la lucru. Făceam 
manevre extensive pregătindu-ne pentru ziua în care englezii 
vor pleca, iar noi va trebui sa respingem un atac pus la cale de 
armatele arabe la un loc. Tatăl meu avea un raft întreg de cărţi 


despre istoria militara. Cu ajutorul acestor cărţi şi al harţilor 
mari de pe pereţii culoarului reconstituiam pe covor cele mai 
grele batalii de la Dunkirk, Stalingrad, El-Alamein, Kursk şi de la 
Ardennes, învățând lecţii vitale pentru propriul nostru război 
iminent. 

La opt dimineaţa, de madata ce uşa se închidea în urma 
mamei şi a tatălui meu, curăţam rapid bucătăria, închideam 
geamurile şi obloanele pentru a pastra răcoarea în casa şi a 
pentru ţine la depărtare curioşii, iar apoi, dispuneam piesele pe 
covor în formaţie de lupta, în poziţia de deschidere a unei batalii 
decisive. Foloseam nasturi, chibrituri, piese de domino, piese de 
dame şi de şah, steaguri prinse cu ace de gămălie şi fire de ata 
colorata pentru a marca graniţele şi liniile de lupta. Plasam 
toate unităţile de lupta ale diferitelor puteri la punctele lor de 
pornire. Şi aşteptam. Cu puţin înainte de ora noua, Ben Hur şi 
Chita băteau la uşa, întâi doua bătăi rapide şi hotărâte, iar după 
o pauza, o bătaie mai uşoara. li identificamprin vizor şi apoi 
spuneam parolele. Chita, de afara, întreba „Libertate?”, iar eu, 
dinaunim răspundeam „Sau Moarte”. 

Uneori, în toiul bătăliei, Ben Hur decreta o pauza şi ne 
condu-cea la un raid prin frigider. Imi plăceau dimineţile acelea 
şi, mai ales acele rare momente când Ben Hur murmura printre 
buzele strânse „Eşti băiat bun, Proffi”. 

Nu ştiam, totuşi, ca aceste cuvinte au valoare doar atunci 
când ti le adresezi singur. Şi cu sinceritate. 

După un sfert de vacanţa, făcusem deducţii sigure în 
legătură cu ce greşiseră Roi-nmel şi Zhukov, Montgomery şi 
George Patton şi cum vom evita sa facem aceleaşi greşeli când 
va veni momentul. Dădeam marea harta a Palestinei şi a 
împrejurimilor jos de pe perete, o puneam pe covoraş şi 
exersam alungarea englezilor şi res-pingerea armatelor arabe 
unite. Ben Hur era ofiţeml comandant, iar cu eram creierul. 
Intâmplător, chiar şi acum când scriu, am unperete în casa 
acoperit cu hărţi. Uneori stau în fata lor, îmi pun ochelarii (care 
nu sunt nimic pe lângă cei cu lentile rotunde ai tatălui meu) şi 
umiaresc cursul războiului din Bosnia sau Azerbaidjan, după 
cum cste descris la ştiri, la radio sau în ziare. Intotdeauna exista 
un război undeva în lume. Uneori presupun, uitându-mă la 
harta, ca una dintre parti a făcut vreo greşeala, ca a omis vreo 
oportunitate de a face o mişcare de surprindere prin învăluire. 


Pe la mijlocul verii, pregăteam planuri pentru armata 
evreiasca, cu distrugătoare, submarine, fregate şi transporturi 
aeriene. Planui-sem sa investighez posibilitatea unei lovituri 
fulgerătoare asupra bazelor navale britanice, înjurul întregului 
țărm al Mediteranei, în Port-Said, Malta, Farmagusta, Merşă, 
Matruh, Gibraltar. Nu aiciân Haifa, însa, pentru ca s-ar aştepta 
cu siguranţa la ceva, aici. Exista oare vreo baza britanica în 
bazinul mediteraneean? Intenţionam să-l pun aceasta întrebare 
sergentului Dunlop, la următoarea noastră întâlnire la cafeneaua 
Orient Palace. L-aş putea întreba cu o curiozitate aparent 
inocenta, genul de întrebări fireşti pe care le pune un copil care 
este interesat de geografie. Dar gândindu-mă mai bine, am 
renunţat la idee, de teama ca prin simpla pronunțare a 
întrebării, s-ar fi putut naşte suspiciuni şi astfel aş fi pus în 
pericol elementul de surpriza care era vital pentru succesul 
planului nostru. 

Mai bine l-aş întreba pe tata. 

Dar, de fapt, nu era nevoie sa întreb pe nimeni. Puteam 
căuta sin-gur. Aş putea face corelaţii între informaţia din 
enciclopedie şi cea de pe hărţile din atlas. Corelarea surselor 
puse la dispoziţie poate uneori da infonnaţii secrete valoroase. 
(încă mai cred asta. Uneori pun întrebări aparent inocente cuiva, 
cum ar fi: Care este peisajul tau preferat? Şi, mai târziu, în 
timpul conversaţiei, după aproximativ o jumătate de ora, îl 
întreb, ca din întâmplare, ce vrea sa fie când va fi mare. Compar 
cele doua răspunsuri în nunte şi ştiu.) 

Armata evreiasca nu a pomit mciodata pe mare, iar de 
acum nu o va mai face niciodată. In schimb, eu urma sa ma 
înfăţişez în faţa curţii marţiale sub acuzaţia de tradarejosnica şi 
de divulgarea de secrete duşmanilor. 

Ma gândeam: Pana şi Robin Hood putea fi numit un 
trădător. Oricum, numai o persoana meschina s-ar preocupa de 
o astfel de ipostaza a lui Robin Hood. Chiar daca aceasta 
ipostazaexista. Este un adevăr. 

Dar ce este trădarea, de fapt? 

M-am aşezat pe scaunul tatălui meu. Am aprins lampa de 
birou. Am luat un cartonaş dreptunghiular din teanc. Am scris pe 
el ceva de genul: „Verifica daca exista vreo legătură între 
cuvântul boged, „trădător” şi cuvântul beged, „haina”. Cf „un 
lup m blana (haina) de oaie”. Un trădător ascunde anuroite 


lucruri, exact ca hainele. Lar hainele se rup exact când te 
aştepţi mai puţin. De asemenea, daca te îmbraci cu haine 
groase, vremea se încălzeşte, iar când te îm-braci uşor pentru o 
vreme calda, bmsc vremea se răceşte (deşi în situaţia de faţa 
trădarea se datorează vremii, nu hainelor). La ora de religie cu 
domnul Zerubbabel Gihon am studiat un vers din lov: „Fraţii mei 
m-au trădat precum un rau”. Nu e vorba de râurile liniştite ale 
Ucrainei despre care mama vorbea aşa de frumos, ci de râurile 
de aici de pe pământurile Israelului: râuri trădătoare. Pe căldura 
verii, când ţi-e sete, ele îţi dau pietriş fierbinte în loc de apa, iar 
iarna, când te plimbi pe marginea lor, dintr-o data dau pe 
dinafara. Profetul leremia se plângea: „Casa Israelului şi casa lui 
luda m-au trădat, a spus Domnu i”. Şi leremia a fost numit 
trădător: l-aujudecat şi l-au găsit vinovat, iar apoi l-au aruncat 
într-un put. 

În timp ce expresia Josnic”, am notat pe alt cartonaş, 
înseanma ordinar sau ticălos, sau una cu pământul. Sa fii una cu 
pământul poate însemna sa fii mărunt la suflet, ori sa fii 
deprimat sau moro-canos. Dar asta poate sa însenine sa fii 
demn de mila sau umil. Sau inferior. Deci este cuvântul josnjc 
opus cuvântului mândru sau arogant? Ben Hur Tykocinski este 
arogant, dar este şi rau. (Dar eu: 

Nu aveam curajul să-l scriu Yardenei şi să-mi cer scuze 
pentru ca trăsesem cu ochiul.) Trebuie să-l întreb pe sergentul 
Dunlop cum se spune „tradatorjosnic” în engleza şi daca limba 
engleza are cone-xiuni între trădare şi îmbrăcăminte şi între 
ticăloşenie şi umilinţă. 

Oare îl voi mai vedea vreodată? 

Punându-mi întrebarea asta a început sa mi se facă dor de 
el. Fireşte, nu puteam uita nici un moment ca era din tabăra 
opusa, din tabăra duşmanilor. Dar nu era duşmanul meu, deşi 
era unul dintre soldaţi. Era al meu. 

Nu mai pot suporta. Trebuie sa vorbesc acum despre 
sergentul Dunlop şi despre relaţia noastră. Deşi îmi este destul 
de greu sa o fac. 

Obişnuiam sa ne întâlnim în secret de doua sau trei ori pe 
săptămână în camera din spate a cafenelei Orient Palace. In 
ciuda numelui sau, aceasta era o baraca de tabla dărăpănată 
acoperita în întregime cu un strat gros de floarea-patimilor, 
situata pe o mica alee înspre partea vestica a taberei. In camera 


din faţa era o masa de biliard acoperita cu postav verde, care 
era întotdeauna încon-jurata de un grup de soldaţi englezi şi 
poliţai plini de sudoare şi câţiva tineri din lerusalim cu cravate şi 
cămăşi elegante, evrei, arabi, greci, armeni cu inele de aur şi 
parul dat cu gel şi câteva fete plutind în nori de parfum. Nu 
zăbovisem niciodată în aceasta camera din faţa: îmi 
reaminteam ca eram într-o misiune. Nu am tras niciodată cu 
ochiul spre fata din spatele tejghelei. Oricine vorbea cu ea 
încerca sa o facă sa rada şi aproape toată lumea reuşea. Avea 
un obicei de a se apleca în faţa, ca şi cum ar fi făcut plecăciuni, 
de fiecare data când împingea un pahar de bere cu spuma pe 
tejghea, iar când făcea acest lucru, o falie adâncă se deschidea 
în decolteul rochiei ei; unii nu se puteau abtine sa nu se uite, eu, 
însa, nu am aruncat nici măcar o privire, niciodată. 

Traversam în graba aceasta camera din faţa, plina de 
râsete şi fum şi mergeam în camera următoare, care era mai 
liniştita şi avea doar patru sau cinci mese, acoperite cu feţe de 
masa de mu-şama imprimate cu flori sau ruine greceşti. Tinerii 
stăteau acoloju-cand table, uneori găseai cate un cuplu sau 
doua, dar, spre deo-sebire de camera din faţa, oamenii de aici 
vorbeau pe şoptite. Ser-gentul Dunlop şi eu obişnuiam sa stam 
cam o ora, o ora şijumatate la masa din colţ, cu mai multe cărţi 
deschise în faţa noastră: o Biblie evreiasca, un dicţionar de 
buzunar şi o carte de engleza pentru începători. Acum, când au 
trecut mai mult de patruzeci şi cinci de ani, când Anglia nu mai 
este duşmanul nostru, iar statul evreiesc exista, acum când Ben 
Hur Tycocinski se numeşte dom-nuă Benny Takin şi deţine un 
lanţ hotelier, când Chita Reznic îşi câştigă existenţa reparând 
boilere cu energie solara, iar eu încă mai ui-maresc cuvinte şi le 
pun la locul lor, pot scric şi acest lucm: Nu i-am divulgat nici un 
secret lui Stephen Dunlop. Niciunul măcar. Nu i-am spus nici 
cum ma cheama. Pana la sfârşit. Tot ce făceam cra sa citim 
Biblia împreuna, în ebraica şi să-l învăţ unele cuvinte noi ce nu 
se găseau în Biblie, iar în schimb, el îmi preda bazel” limbii 
engleze. Era un om dezorientat şi, după cum spunea el, 
singuratic. Era un bărbat voinic, cu umeri laţi, cu o faţa rozalie şi 
moale, cam palavragiu şi roşea foarte des. Picioarele sale ieşind 
din pantalonii scurţi păreau îndesate şi fara par, cu mici cute, ca 
acelea pe care le vezi pe picioarele unui bebeluş care nu a 
învăţat încă sa umble. 


Sergentul Dunlop vorbea un fel de ebraica, limba pe care 
o învățase în Canterbury, oraşul sau natal, de la unchiul sau 
care era vicar. (Fratele sau, Jeremy Dunlop, era şi el om al 
bisericii, misio-nar în Malaya.) Ebraica sa era moale, ca un 
cartilagiu, ca şi cumnu ar fi avut oase. Mi-a spus ca nu are 
prieteni. („Dar nu am nici duş-mani” a adăugat el fara să-l 
întreb.) Era angajat al poliţiei britanice din lerusalim pe post de 
contabil şi de casier. Uneori, când era vreo urgenţa, era trimis 
sa păzească biroul guvemului camojuma-tate de noapte sau sa 
verifice cărţile de identitate la vreun punct de control. Mi-am 
înregistrat toate aceste detalii în minte în momentui în care le 
rostea. Seara, când eram acasă şi scriam în caietul meu de 
notițe pentru a mari numărul de informaţii adunate la sediul 
urganizaţiei LSM. Sergentului Dunlop îi plăcea la nebunie sa 
împrăştie zvonuri legate de prietenii sau superiorii sai: care era 
avar, care era un dandy, care linguşitor, care şi-a schimbat 
recent loţiunea de ras, care ofiţer CID de grad înalt trebuie sa 
folosească şampon anti-matreaţa. Toate aceste detalii îl făceau 
sa chicotească, fapt ce îl făcea sa se ruşineze, însa, cu toate 
astea, nu se putea abţine. Maiorul Bentley cumpărase o brățară 
de argint pentru se-cretara colonelului Parker. Doamna Nolan 
avea o bucătăreasă noua. Doamna Sherwood părăsea camera 
dezgustata, imediat ce căpitanul Bolder intra. Eu scoteam 
exclamaţii politicoase şi înre-gistram totul m memorie. Lar 
sufletul meu se strecura în vârful picioarelor desculţe, ca un 
cerşetor, printre duci şi conți, cu ochii căscaţi de uinure, prin 
camere înalte cu panouride mahon şi luminate de candelabre, 
privindu-l pe căpitanul Bolder intrând plin de mândrie şi pe 
frumoasa doamna Sherwood întorcându-se pe călcâie şi 
năpustindu-se afara. 

Pe lângă limba profeților, sergentul Dunlop mai ştia latina 
şi ceva greaca, iarân timpul sau liber învaţă de unul singur 
araba lite-rara („astfel încât cei trei fii ai lui Noe - Sam, Ham şi 
Jafeth -puteau sălăşui împreuna în inima mea, cum era înainte 
de împar-ţirea limbilor”). Pronunţa numele Ham exact capc 
cuvântul englez ham (şunca), în loc sa pronunţe litera ca în 
ebraica, gutural şi observând cum ma înecam de ras, spunea: 
„Vorbesc şi eu cum pot.” Nu m-am putut abţine sa nu-l 
împărtăşesc faptul ca tatăl meu ştie şi el latina şi greaca, pe 
lângă alte limbi. Apoi mi-a pamt rau şi mi s-a făcut ruşine de 


mine, pentru ca nu aveam voie, sub nici o forma, sa le comunic 
celor din tabăra opusa nici cea mai inocenta informaţie, cum era 
aceasta: n-ai habar cum ar putea sa o folo-seasca. Pana la urma 
şi englezii puteau confrunta nişte fapte care le erau puse la 
dispoziţie cu altele şi puteau descoperi vreun secret de 
exploatat în dezavantajul nostm. 

Acum trebuie sa va explic cum l-am cunoscut pe sergentul 
Dunlop. Ne-am întâlnit ca duşmani. Um-laritor şi urmărit. Poliţai 
şi luptător din subterane. 

Yex* 

Târziu, în acea seara, pe la începutul vacanței de vara, ani 
pomit de unul singur sa caut ascunzători în peşterile din spatele 
Shandryei. Într-una dintre peşteri am găsit o ascunzătoare plina 
de o grămadă de pietre şi nisip. O explorare superficiala a adus 
la lumina patru cutii cu cartuşe de gloanţe de puşca şi ma 
hotărâsem ca era de datoria mea sa continuu cercetarea. Am 
ieşit afara când se întunecase, iar frigul, asemenea atingerii 
unui cadavm, începuse sa adie înspre mine din adâncurile 
peşterii. Se lăsase noaptea. Străzile se goliseră din cauza stării 
de asediu. Din pricina parucii, inima îmi batea în piept de parca 
ar fi încercat să-şi facă puţin loc, mai în spate, unde sa se 
ascundă. 

Ma hotărâsem sa ma furişez acasă prin curţile din spate. 
Încă de la începutul primăverii, organizaţia LSM pusese la cale o 
reţea de trecere de la o curte la alta. Urmând o directiva pe care 
o pnmisem de la Ben Hur şi pe care, după ce lucrasem la ea şi o 
îmbunata-ţisem, i-o transmisesem mai departe sub forma de 
ordin lui Chita Reznic, acesta constmise cărări din placi, pietre, 
lăzi şi frânghii, creând puncte de legătura strategice. Astfel, 
puteam sari gardurile şi zidurile sa ieşim sau sa ne retragem 
prin labirintul de curţi şi grădini. 

Dintr-o data, se auzi, nu foarte departe, un foc de anna. 
Unul adevărat: ascuţit, sălbatic şi înspăimântător. 

Cămaşa mi se lipise de piele de teama. Sângele îmi pulsa 
ritnuc în tâmple şi în gat. Gâfâind şi înspăimântat, am început sa 
alerg ca o maimuta, aplecat înainte, peste garduri şi printre 
tufişuri, zgariin-du-mi genunchii, izbindu-mi umerii de pereţi, 
prinzându-mi mar-ginea pantalomlor în sannele gardurilor fara a 
ma opri sa o des-prind: trăgeam de mine sa scap asemenea 


unei şopârle care-şi lasă coada, lăsând în gard cate un. Petic de 
haina sau cate o bucata de piele sfâşiată. 

Tocmai ma ridicasem de pe treptele din spatele poştei, ale 
carei ferestre întunecate erau protejate cu grilaje şi erampe 
punctul de a traversa diagonal, pe fiiriş, strada Zephaniah, când 
o raza orbitoare de lumina m-a izbit drept în ochi şi, în acelaşi 
moment ceva rece, moale şi umed, ca atingerea unei broaşte, 
se lipi de spatele meu şi urca pe coloana, pana a ajuns în parul 
meu. Îngheţasem, ca un iepure în fracțiunea de secunda 
dinainte sa fie înhăţat de ghearele prădătorului. Mana care îmi 
prinsese parul nu era una putemica, ci mare şi moale ca o 
meduza. După cum era şi vocea din spatele luminh orbitoare: nu 
un obişnuit lătrat britanic, ci o singura silaba moale ca o fiertura 
de ovăz: „Haltf” Apoi, brusc, într-o ebraica de începător, dar cu 
accent pronunţat britanic: „Unde te grăbeşti tu?” 

Era un poliţai englez stângaci, cam moale. Pe fiecare umăr 
îi strălucea o insigna de metal cu numărul de identificare. Şapca 
îi era aşezata pieziş. Gâfâiam amândoi din greu. Feţele ne 
picurau de transpiraţie. Purta un şort kaki care îi ajungeau pana 
la genunchi şi o pereche de şosete kaki care şi ele erau ridicate 
pana la genunchi. Între cele doua articole, genunchii sai licăreau 
uşor în întuneric; păreau dolofani şi moi. 

„Va rog, domnule, „i-am spus în limba inamicilor mei. „Va 
rog frumos, domnule, lăsaţi-mă sa ma duc acasă”. 

Mi-a răspuns din nou în ebraica. Nu în ebraica noastră, 
totuşi. Mi-a spus: „Nu lăsa flăcăul sa se rătăcească prin 
întimeric”. 

Apoi mi-a spus ca o sa ma duca pana la uşa casei mele şi 
ca trebuie să-l arat drumul. 

Nu ar fi trebuit sa fac acest lucru, deoarece politica 
noastră era de a nu ne supune nici unui ordin de-al lor, ca astfel 
sa punem piedici maşinăriei lor represive. Dar ce altemativa 
aveam? Ma ţinea de umăr. Pana în acea seara, nu atinsesem 
niciodată vreun englez şi nici un englez nu pusese mana pe 
mine. Citisem adesea în ziare despre mana britanica: „Luaţi-vă 
mâinile de pe supravie-ţuitorii noştri.” Sau: „Tăiată fie mana 
aroganta ridicata împotriva ultimei noastre speranţe!” Sau: 
„Blestemata fie mana data cu asupritorii noştri.” 

Şi iată-mă cu mana duşmanului pe umărul meu. Era ca o 
bucata de lana. Ma ruşinasem de parca aş fi fost atins de o fata. 


(în acea vreme, aveam concepţia ca atunci când o fata atinge 
un băiat, acest fapt îl umileşte. Un băiat care atinge o fata, pe 
de alta parte, era un act de eroism care se putea întâmpla doar 
în vise, sau în filme. Şi daca se întâmplă într-un vis, era mai bine 
sa nu-ţi aduci amin-te.) Vroiam să-l spun poliţaiului englez să-şi 
ia mana de pe mine, dar nu şti. Am cum. Şi nu eram pe de-a- 
ntregul sigur ca vroiam sa fac asta, deoarece strada era pustie 
şi sinistra, iar clădirile erau întunecate şi ferecate ca nişte epave 
scufimdate. intunericul părea opac şi înspăimântător. Durduliul 
politai englez îşi lumina calea cu o lantema şi aveam senzaţia ca 
raza de lumina proiectata în faţa, pe pavaj, ne proteja într-un fel 
de raul care pandea în oraşul pustiu. Mi-a spus: „Hei, eu sunt 
sergentul Dunlop. Sunt un englez care ar da orice pentru limba 
profeților şi a cărui inima este înrobita de Poporul Ales.” „Va 
mulţumesc frumos, domnule”, am spus aşa cum fusesem 
învăţat la şpoala şi mi s-a făcut ruşine de mine. Şi ma bucnram 
ca nu-şi putea da nimeni seama. Ma ruşinasem şi pentru ca 
uitasem ca trebuia sa pronunţ consoana inițiala a cuvântului 
„mulţumesc” (thankyou) cu limba între dinţi, pentru a produce 
un sunet special britanic, care era ceva între t şi s. Spre ruşinea 
mea, am spus „tank” în loc de „thank”. 

„Casa mea este în oraşul Canterbury, iar inima mea, în 
lerusalim şi îndată ce zilele mele din lerusalim se vor sfârşi, ma 
voi ridica şi ma voi întoarce pe pământul meu, exact cum am 
venit aici.” în ciuda conşriinţei mele, în ciuda principiilor, în 
ciuda raţiunii mele, m-am simţit, dintr-o data, atras de el. (Ar 
trebui, oare, un asemenea poliţai englez, care este de partea 
noastră, chiar daca aceasta este împotriva ordinelor regelui sau, 
sa fie considerat un trădător?) în cele trei poezii pe care le 
scrisesem despre eroii din timpul regelui David şi pe care i le 
arătasem doar Yardenei şi eu alesesem un limbaj solemn. De 
fapt, era foarte norocos sergentul acesta ca eu fusesem prins în 
acea noapte pe strada şi nu Chita sau Ben Hur: ei ar fi ras de 
ebraica lui bombastica. Cu toate astea, o voce grava dinauniml 
meu îmi şoptea: Mai bine ai avea grija. Nu tii prea credul. După 
cum ne învățase domnul Zerubbabel Gihon: „Ei sunt trufaşi şi 
rostesc cuvinte grele, penim ca au şapte monstruozităţi în 
inimile lor”, „plini de viclenie şi minciuna” (şi ce este „viclenia, 
de fapt?), „cu mâinile patate de sânge”. Şi mai îmi răsună în 
minte, desigur, invariabila expresie a tatălui meu, unul din 


sloganurile compuse în engleza pentru Rezistenţa: perfidul 
Albion. 

Mi-e ruşine sa scriu acest lucru, dar, cu toate astea, 
recunosc: 

Puteam fugi cu mare uşurinţa. Puteam sa ma desprind din 
stran-soare şi sa dispar în gradina. Poliţaiul era stângaci, 
neatent şi-mi amintea, mai degrabă, de domnul Gihon: 
dezorientat, dar bine intenţionat. Chiar şi uşoara panta a străzii 
Zephaniah îl făcea sa gâfâie. (Mai târziu am aflat ca suferea de 
astm.) Nu numai ca puteam sa scap; dar daca aş fi fost, într- 
adevăr o pantera a subte-ranei, mi-ar fi fost uşor să-l înhaţ 
pistolul, care în loc sa atame la locul lui, pe şold, alunecase pe 
curea, la spate, unde se balansa şi îl lovea uşor pe sergent la 
fiecare pas pe care îl făcea, asemenea unei uşi care nu este 
bine închisa. Era, clar, de datoria mea să-l iau dintr-o smucitura 
pistolul şi sa o iau la goana. Sau să-l înhaţ şi să-l îndrept înspre 
el, chiar între ochi (cred ca era şi miop) şi sa strig în engleza 
„Mâinile sus',, sau, mai bine „Nu mişca!” (Gary Cooper, Clark 
Gable, Humphrey Bogart, oricare dintre ei ar fi dovedit cu mare 
uşurinţa, cu o singura mana, cincizeci asemenea inamici molai.) 
Dar în loc sa preiau puterea şi sa câştig o arma preţioasa în 
favoarea naţiunii noastre, recunosc ca, dintr-o data, mi-a părut 
rau ca drumul nu era mai lung. Şi în acelaşi timp simţeam ca e 
dezgus-tator sa am asemenea sentimente şi ca ar trebui să-mi 
fie mşine. Şi chiarâmi era ruşine. 

Sergentul spuse cu un accent moale: „în cartea profetului 
Samoil e scris aşa: „Şi flăcăul era doar un flăcău”. Rogu-te, nu-ţi 
fie frica. Sunt un strain care iubeşte Israelul.” îi cântăream 
cuvintele. Am decis ca era de datoria mea să-l spun adevărul 
pur şi simplu, în numele meu şi în numele naţiunii. Lata ce i-am 
spus (în engleza): „Nu te supăra pe mine, domnule. Noi 
rămânem duşmeni pana ne înapoiezi pământul.) 

SS a Ste, 

Daca ma aresta pentro cuvintele acestea îndrăzneţe? Şi 
ce daca, gândeam eu. Nu ma sperie ei cu cu închisorile lor, cu 
eşafoadele şi cu spânzurătorile lor. Îmi veniseră în cap regulile 
pe care le învaţa-sem de la Ben Hur Tykocinski în întâlnirea 
generala a înaltului Co-mandament: patru moduri de a rezista 
interogatoriului prin tortura. 


Prin întuneric am simţit zâmbetul sergentului Dunlop, 
aseme-nea limbii pline de saliva a unui caine bland şi stângaci: 
„în curând toţi locuitorii lemsalimului vor avea linişte. Pace între 
zidurile sale şi prosperitate în palatele sale.! N limba engleza, 
tinere, noi spunem duşmani, nu duşmeni. Doreşti a continua sa 
ne mai vedem la faţa şi sa învăţăm împreuna limba fiecăruia? Şi 
care e numele tau, tinere?” într-o fracțiune de secunda, rece şi 
cu mintea limpede, am analizat situaţia din toate unghiurile. 
Invăţasem de la tatăl meu ca la o testare, un om inteligent ar 
trebui sa vizualizeze toată informa-ţia pusa la dispoziţie într-o 
imagine de ansamblu, sa distingă raţio-nal între ceea ce este 
posibil şi ceea ce este necesar şi întotdeauna sa cântărească la 
rece diferitele opţiimi posibile şi doar atunci poa-te alege raul 
cel mai mic. (Tata nu folosea doar expresiile „cu siguranţa”, 
„indubitabil”, ci şi „raţiona!” şi „veritabil”.) în acel moment mi- 
am adus aminte de noaptea când imigranții clandestini 
ajunsesesa la mal. Cum eroii din Rezistenţa cărau 
supraviețuitorii în spate de pe nava trasa pe țărm. Cum o 
întreaga brigada britanica i-a înconjurat pe plaja. Cum eroii din 
Rezistenţaşi-au distrus actele de identitate şi le-au amestecat cu 
cele ale imigranţilor, astfel încât englezii sa nu-şi dea seama 
care sunt locuitori şi care ar trebui aiungaţi ca nişte imigranţi 
ilegali. Cum i-au închis englezii pe toţi cu sarma ghimpata şi i-au 
interogat pe rand cerându-le sa le spună numele, adresa, 
ocupaţia şi cum la toate întrebările, imigranții şi luptătorii din 
rezistenţa au dat acelaşi răspuns cu mândrie: Sunt un evreu de 
pe pământul Israelului. 

In acel moment, m-am hotărât şi eu sa nii-mi dau numele. 
Chiar daca ma torturau. Totuşi, din considerente de tactica, am 
ales sa ma prefac ca nu înţelesesem întrebarea. Sergentul a 
repetat cu blândeţe: „Daca doreşti şi tu, haide sa ne întâlnim la 
cafeneaua Orient Palace. Acolo îmi petrec eu timpul liber. Voi 
învăţa ebraica după vorba ta, iar eu te voi recompensa cu lecţii 
de engleza. Numele meu este Stephen Dunlop. Lar al tau, 
tinere?” „Eu sunt Proffi!” şi am adăugat cu îndrăzneală: „Un 
evreu de pe pământul Israelului.” 

Ce-mi pasa. Proffi era doar o porecla. Într-un film, mi-am 
adus aminte - cred ca se numea Lightening Bolt, cu Olivia de 
Havilland şi Humphrey Bogart - Humphrey Bogart a fost prins de 
inamici. Rănit, neras, cu hainele mpte şi un firicel subţire de 


sânge prelingându-se din colţul gurii şi-a înfruntat interogatorii, 
cu o umbra de zâmbet care era politicos şi totuşi zeflemitor. 
Atitudinea sa rece exprima un subtil dispreţ pe care cei care l-au 
capturat nu puteau să-l sesizeze. 

Sergentul Dunlop se poate sa nu fi înţeles de ce i-am spus: 
„Un evreu de pe pământul Israelului”, în loc să-mi spun numele. 
Nu a protestat, însa. Mana lui moale s-a mişcat puţin de pe 
spatele meu pe ceafa, m-a lovit prieteneşte de câteva ori şi s-a 
aşezat din nou pe umărul meu. Tatăl meu îşi punea foarte rar 
mana pe umărul meu. Lar când făcea asta scopul lui era să-mi 
spună: „Mai gandeş-te-te, cântăreşte totul raţional, într-adevăr 
şi răzgândeşte-te”. In timp ce mana sergentului Dunlop îmi 
spunea, mai mult sau mai puţin, ca întro noapte întunecata cum 
era aceea era mai bine pen-tm doi oameni sa fie împreuna, 
chiar daca erau duşmani. 

Tata obişnuia sa spună despre englezi: „Aventurierii aceia 
aroganti, care se poarta de parca întreaga lume e a lor”. Mama 
mea a spus o data: „Nu sunt decât nişte tineri plini de bere şi de 
dor de casa. Infometaţi după o femeie şi de o vacanţa.” (Ştiam 
şi parca nu ştiam ce înseamnă „înfometați după o femeie”. Nu 
găseam în asta, însa, nici un motiv de a-l ierta. Şi, cu siguranţa, 
nici un motiv de a ierta femeile. Din contra.) 

Ne-am oprit sub felinaml ce se afla la răscrucea străzilor 
Zephaniah şi Amos, pentru ca polițistul să-şi traga sufletul. 
Stătea şi îşi făcea vânt cu şapca feţei transpirate. Dintr-o data, 
mi-a pus şapca pe cap, a început sa chicotească, iar apoi şi-a 
pus-o înapoi pe cap. Pentru un moment, mi se păru ca arata ca 
o păpuşă de cauciuc ce fusese umflata. Nu arata deloc ca un 
aventurier. Şi totuşi, nu puteam să-mi scot din minte faptul ca 
nu trebuia sa nu ma gândesc la el ca la un aventurier. 

Mi-a spus: „Parca mi s-a tăiat aerur'. 

Am profitat de ocazie, dintr-o data, să-l răsplătesc penim 
că-mi corectase engleza, mai devreme. l-am spus: „în ebraica 
noi nu spunem mi s-a tăiat aerul, ci ini s-a tăiat respiraţia”. 

Şi-a luat mana de pe umaml meu şi şi-a scos o batista în 
carouri cu care şi-a şters transpiraţia de pe frunte. Era 
momentul perfect sa fug. Sau sa înhaţ arma, De ce stăteam 
acolo, oare, ca un nătâng, în noaptea aceea pustie, la rascmcea 
strazalor Zephaniah şi Amos, aşteptându-l, de parca era vreun 
unchi aiurit, pe care fusesem însărcinat să-l însoțesc, în caz ca 


uita unde trebuia sa ajungă? De ce simţeam nevoia, în acel 
moment, când sergentului „parca i se tăiase aerul”, sa fiig şi să-l 
aduc un pahar cu apa? Daca semnul trădării este un gust acru 
sau o senzaţie ca ai dinţii strepeziţi, ca atunci când mesteci 
coaja de lămâie sau săpun, sau ca atunci când tabla e zgâriată 
de creta, atunci se poate ca în acel moment sa ma fi simţit ca 
un trădător. Deşi nu pot nega ca mai încercam şi un fel de 
placere ascunsa. Acum, când scriu aceasta poveste, cu mai mult 
de 25 de ani mai târziu, când statul evreiesc exista şi şi-a 
cucerit duşmanii cu vârf şi îndesat, mai simt încă nevoia sa trec 
peste acel moment. 

Pe de alta parte, ma uit înapoi cu mare afecţiune. 

Am scris deja, atât aici cat şi în alte scrieri, ca orice lucru 
are cel puţin doua parti (cu excepţia unei umbre). Îmi amintesc 
cu uimire ca în acel moment straniu era un întuneric 
patnmzatorpeste tot înjurul nostru şi o insuliţa de lumina slaba 
tremura dedesubtul lantemei poliţistului şi era un gol 
înspăimântător şi multe umbre mişcătoare. Dar nici sergentul 
Dunlop şi nici eu nu eram o umbra. Lar faptul ca nu fugisem nu 
era o umbra, ci o rămânere. La fel ca şi faptul ca nu am înhăţat 
arma. În acel moment se formase o hotărâre în capul meu, ca şi 
cum un clopoțel sunase în mine: într-adevăr. 

Cu siguranţa. 

Şi definitiv. 

Aveam să-l accept propunerea. 

Aveam să-l întâlnesc la Orient Palace, pentru ca apoi, sub 
pretextul ca ne dădeam lecţii de engleza şi ebraica unul altuia, 
să-l smulg cu şiretenie informaţii vitale legate de desfăşurarea 
forţelor trupelor inamice şi schiţe ale regimului represiv. Astfel 
le-aş fi de o mie de ori mai folositor celor din Rezistenţa decât 
fugind sau chiar decât înhăţând un pistol. De-acum aveam sa fiu 
nn spion. O cârtiţă. Un agent secret deghizat într-un copil 
interesat de limba engleza. De acum încolo acţionam ca într- 
unjoc de şah. de coniac tare pe care tatăl meu într-o zi m-a pus 
sa îl beau ca sa ma vindece o data pentru totdeauna de 
tentaţie. 

Tot ce învăţasem vreodată despre generaţii întregi de 
evrei umiliţi şi calcaţi în picioare, Humprey Bogart, prizonierul 
mândru, totul mi-a rămas în gâtlej şi mi-am vârât mana 
încleştata adânc în buzunar. Am lăsat mana duşmanului 


atamand surprinsa în aer, pana când a trebuit sa renunţe şi sa 
transforme strânsoarea de mana intenţionata într-un fel de 
semn de rămas-bun. A dat din cap şi a plecat. Demnitatea mea 
rămăsese intacta. Atunci de ce am simţit din nou gustul trădării 
în gura, ca şi cum aş fi mestecat săpun? 

Tata stătea în pragul uşii de la intrare, spunând cu 
engleza sa lenta, cu r-urile sale care sunau ruseşte ca nişte 
patine cu rotile scrâşnind pe un asfalt denivelat: „Mulţumesc, 
doinnule ofiţer, ca ne-aţi adus înapoi acasă oaia rătăcită. 
Începusem sa ne îngrijoram. Mai ales soţia mea. Va suntem 
recunoscători”. 

„Tata, am şoptit, e un tip O. K. îi plac evreii. Da-l un pahar 
de apa şi fii atent, înţelege ebraica”. 

Tata nu a auzit, ori s-a hotărât sa nu ţină seama de ce i- 
am spus. A zis: „Cat despre micul derbedeu, nu va faceţi griji, 
domnule, o sa avem noi grija de el. Va mulţumesc încă o data. 
La revedere, sau shalom, pace, cum suntem obişnuiţi sa 
spunem noi, evreii, de mii de ani şi chiar asta vrem sa spunem, 
în ciuda a ceea ce a trebuit sa înduram”. 

Sergentul Dimlop a început sa spună în engleza, dar 
lajumatate a dat-o pe ebraica: „Flăcăul şi eu am vorbit pe drum. 
E un băiat deştept şi cuminte. Sa nu fiţi prea aspru cu el. Cu 
îngăduinţa dumneavoastră, am sa folosesc şi eu cuvântul ebraic 
shalom. Pace. «Pace, pace cui e aproape, pace cui e departe.» 
„ Şi în tot acest timp a stat cu mana lui dolofana pe umărul meu 
care se obişnuise cu aceasta mana şi care voia sa mai fie atins 
astfel. Şi, făcându-mi cu ochiul, mi-a şoptit: „Orient Palace. 
Maine la şase”. 

Am spus la revedere. Mulţumesc. Sufletul meu m-a 
mustrat: 

Ruşine să-ţi fie, sluga, laşule, lingăule, de ce, pentru 
numele lui Dumnezeu, să-l mulţumeşti lui? Deodata un val de 
stima faţa de propria mea persoana mi-a maturat întreaga 
fiinţa, precum paharul. 

Tata a închis uşa. De pe hol, i-a spus mamei: „Te rog, nu 
te amesteca.” 

Apoi m-a întrebat încet: „Ce ai de spus în apărarea ta?” 
„Am întârziat. Îmi pare rau. A început starea de asediu. Eram 
deja în drum spre casa când m-a prins polițistul”. 


„Ai întârziat. De ce ai întârziat?” „Am întârziat. Îmi pare 
rau.” „Şi mie, „a spus tata trist, adăugând: „într-adevăr. Îmi 
pare rau şi mie.” 

Mama a spus: „S-a întâmplat ceva în Haifa. Un băiat de 
vârsta ta era afara în timpul stării de asediu. Englezii l-au prins, 
l-au acuzat ca lipea manifeste şi l-au condamnat la 
cincisprezece lovituri. De bici. Doua zile mai târziu, părinţii lui l- 
au găsit într-un spital arab, iar spatele lui, nu vreau sa descriu 
cum arata...” 

Tata i-a zis: „Ma laşi, te rog, sa tennin?” 

Apoi mi-a spus: „Într-adevăr. Te rog, fii atent: nu ai voie 
să-ţi părăseşti camera pana la sfârşitul săptămânii; ai voie doar 
sa mergi la baie. Aşa ca vei lua cina singur. Astfel vei avea 
destul timp sa reflectezi la ceea ce s-a întâmplat şi, de 
asemenea, la ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Pe lângă asta, 
Domnia Ta va trebui sa se confrunte cu o criza economica, 
deoarece nu va mai primi bani de buzunar pana pe 1 
septembrie. Mai mult, acvariul şi excursia la Talpiot nici nu se 
mai discuta. Stai. Nu am terminat încă. Luminile raman stinse 
sapta-mana asta între zece şi un sfert seara şi noua dimineaţa. 
Excelenţa sa, cu siguranţa, înţelege legătura: este penim a-şi 
putea cântări comportamentul pe întuneric. Se ştie ca pe 
întuneric, un om raţional gândeşte cu o mare proftmzime decât 
cu luminile aprinse. Asta e tot. Acum Domnia Sa se va duce pe 
loc în camera sa. Într-adevăr. Fara masa de seara. Nu, trebuie 
sa te rog încă o data sa nu te amesteci: asta e între noi doi.”,. 
“iâffi 1" "W”a”feas. 

După ce am fost eliberat din arestul casei, i-am sugerat lui 
Ben Hur sa facă o adunare de personal la înaltul Comandament 
al LSM HQ în ascunzătoarea noastră din pădurea Tel Arză. Fara 
prea multe detalii, i-am spus despre descoperirea unei surse 
vitale de informaţii şi i-am cerut aprobarea de a-mi continua 
activitatea de spionaj. Chita Reznik a exclamat: „Oho!” 

Ben Hur i-a aruncat lui Chita una dintre privirile sale kaki 
vulpeşti şi nu mi-a spus nici da, nici nu. În cele din urma, se 
adresa unghiilor sale: „înaâtul Comandament trebuie ţinut la 
curent tot timpul.” 

Am interpretat aceste cuvinte ca o autorizare sigura de a 
prelua misiunea. l-am spus: „Cu siguranţa. Cum aflu ceva, asta 
e.” Şi i-am atras atenţia asupra faptului ca pana şi în filmul 


Panther în the Basement. Lui Tyrone Power i s-a dat mana 
libera, nu-l aşa, sa dispară în ceața, să-şi ascundă sau să-şi 
asume o identitate aşa cum vroia el. Chita a spus: „Aşa e. ŞI 
apoi a devenit un contrabandist de diamante şi apoi proprietarul 
unui circ.” „Un circ, „a spus Ben Hur. „Asta e numai bun pentru 
Proffi. Ma îndoiesc de pantera din subterane, însa.” 

Nu mi-am închipuit niciodată ca aş putea fi pus sub 
suprave-ghere. Ca detaşamentul de securitate intema va intra 
în acţiune chiar în acea zi: Ben Hur nu supoita sa nu fie la cnrent 
cu tot ce se întâmplă. Avea o sete de nestavilife Setea se putea 
citi pe faţa lui, în mişcările, în vocea lui. De exemplu, când 
nejucam fotbal (el era mijlocaşul, iar eu eram comentatoml), 
rămâneam uiniiţi cumpe la jumătatea jocului Ben Hur putea bea 
cinci sau şase pahare de limonada acidulata, unul după altul, 
apoi bea apa de la robinet şi în cele din urma, încă mai părea 
însetat. Mereu. Nu pot să-mi explic acest lucru. Nu cu mult timp 
în urma am dat de el în timp ce aşteptam un zbor al companiei 
El-AIl, purta un costum de om de afaceri şi pantofi din piele de 
crocodil, cu un impenneabil scump împăturit pe braţ şi o valiza 
cu catarame, afişând un nume tipărit cu litere argintii. Nu se mai 
numea Ben Hur Tykocinski, numele sau era domnul Benny Takin 
şi deţinea un lanţ hotelier, dar tot însetat mi s-a părut a fi. 

De ce anume îi era sete? Ce n-aş da sa ştiu. 

Este posibil ca astfel de oameni sa fie condamnaţi sa 
peregrineze prin deşerturi interioare, cu dune gălbui şi aride, cu 
nisipuri miş-catoare, prin sălbăticie. Mii de ape neputându-le 
stinge setea şi nici potopul neputând sa o înece. Pana în ziua de 
azi am rămas fascinat de oameni de acest fel, exact ca atunci 
când eram copil. Însa, cu trecerea anilor, am învăţat sa ma 
feresc de ei. Sau, mai degrabă, nu atât sa ma tem de ei, cat sa 
ma feresc de a fi fascinat de ei. 

În acea zi de vineri dimineaţa, m-am furişat înspre 
cafeneaua Orient Palace. După cum am mai spus deja, în 
ciudanumelui sau, aceasta era, de fapt, o baraca dărăpănată, pe 
jumătate îngropata într-o mare încâlceală de floarea-patinulor. 
Nici nu se afla măcar înspre est, era în partea de vesta 
lerusalimului, pe una dintre acele alei înguste cu case vechi şi 
dărăpănate nemţeşti, în spatele tabarei armatei, pe drumul ce 
ducea înspre Romema. Aceste case miste-rioase, cu ziduri 
groase, aveau geamuri cu arcade, acoperişuri de ţigla, pivnițe şi 


mansarde, cisteme de apa şi grădini împrejmuite cu ziduri în 
care creşteau copaci stufoşi ce aruncau în curţi o umbra blândă, 
stranie, de parca ai fi ajuns la marginile pământului făgăduinţei 
ai cărui locuitori duceau o viaja paşnica, liniştita, un pământ al 
făgăduinţei pe care doar îl puteai vedea de la distanţa, fara a 
ajunge acolo niciodată. 

In drum spre Orient Palace am făcut câteva ocolişuri prin 
spatele grădinilor, peste loturile de pământ pustii şi, ca sa fiu în 
siguranţa, am făcut un ocol înspre sud, înjurul şcolii 
Takhkemoni. Din când în când, aruncam priviri rapide peste 
umăr ca sa ma asigur ca reuşisem sa scap de oricine m-ar fi 
urmărit. Imi doream, de asemenea, să-mi fac drumul cat mai 
lung, pentru ca nu accep-tasem niciodată ideea ca o linie 
dreapta este distanţa cea mai scurta între doua puncte. Îmi 
spuneam: 

Linie dreapta: şi ce daca? 

În timpul detenţiei în camera mea, pe întuneric, îmi 
folosisem raţiunea, exact cum îmi ceruse tatăl meu: îmi 
reevaluasem fiecare pas, fals sau nu, pe care îl făcusem în 
noaptea în care am fost prins de polițistul englez. Şi trăsesem o 
concluzie clara. In primul rand, nu exista nici un dubiu ca părinţii 
mei avuseseră dreptate în legătură cu faptul ca întârziasem. Era 
un risc care nu-şi avea rostul. Nici un luptător din Rezistenţa 
inteligent nu se confrunta cu un inamic daca nu o face din 
proprie iniţiativa şi cu scopul de a obţine un avantaj. Orice 
contact între inamic şi un luptător din Rezistenţa, în cazul în 
care nu este inipat de cel din urma, aduce avantaje doar 
inamicului. Riscasem inutil stand în peştedle Shahedriya pana 
când începuse starea de asediu, deoarece începusem sa visez 
aiurea. Un adevărat luptător de rezistenţa trebuie să-şi 
folosească chiar şi visele în scopul victoriei. Într-un timp când 
soarta naţiunii stătea m balanţa, sa visezi de dragul de a visa 
este un lux pe care doar fetele şi-l puteau îngădui. Un luptător 
trebuie sa fie în garda, să-şi reprime visele, în special cele 
legate de Yardena, care, deşi avea aproape douăzeci de ani, mai 
avea încă obiceiul copilăresc de a-şi aranja fusta după ce se 
aşeza, de parca genunchii ei erau un nou-născut care trebuia 
bine învelit, nu prea puţin ca sa nu răcească şi nu prea mult ca 
sa nu se sufoce. Lar când canta la clarinet, muzica parca nu 
venea din instrument, ci direct din corpul ei, trecând prin 


clarmet doar ca sa culeagă puţin farmec şi puţina tristeţe, ca 
apoi sa te duca într-un loc real şi liniştit, unde nu exista 
duşmani, lupta şi unde nu exista ruşine şi trădare şi nici 
asemenea gânduri. 

Destul, idiotule. 

Cu astfel de gânduri am ajuns la Orient Palace, cu o voce 
din interior care ma îndemna sa ma întorc din drum şi sa merg 
acasă înainte sa dau de bucluc, iar alta râzând de mine pentni 
ca eram un laş şi oa treia, care era mai puţin o voce şi mai 
degrabă o menghina de oţel ce ma trăgea înăuntru. Aşa ca am 
intrat în bar, evitandjucatorii de biliard din camera din faţa, 
sperând sa nu ma observe, stapanindu-mi impulsul de a atinge 
postavul verde cu varfiil degetelor. (Pana şi în ziua de azi mi-e 
foarte greu sa ma abţin sa nu o ating pentru a-l simţi fineţea, 
când vad o bucata de postav). Doi soldaţi englezi cu bereta 
roşie, genul de soldaţi pe care noi îi numeam „maci” cu armele 
atamandu-le pe umeri, discu-tau încet cu chelneriţa, râzând în 
timp ce ea se apleca sa le dea canile pline cu bere cu spuma şi 
uitându-se lung la decolteul ei, dar eu nu am aruncat nici măcar 
o privire. Am traversat fumul, mirosul de bere şi intrigile şi am 
ajuns în siguranţa în camera din spate. În capătul camerei, la o 
masa acoperita cu muşama înflorata, l-am va-zut pe omul meu. 
Nu era chiar cum mi-l anunteam eu. Era un strain, mai serios, 
mai britanic. Era aplecat asupra unei cărţi; stătea cu coapsele 
lui groase încrucişate, iar uniforma îi era mototolita şi neîngrijita. 
Purta un şort kaki pana la gpnunchi şi o cămaşă mare mototolita 
de un kaki verzui (opus kakiului gălbui al ţesăturii din fabrica 
locala pe care îl purta tatăl meu). Pe umerii lui puteam zări 
licărirea argintie a numărului de identitate, pe care îl 
memorasem în prima noapte: 4497. Un număr uşor şi plăcut. 
Pis-tolul îi alunecase din nou la spate, înghesuit între fese şi 
spătarul scaunului. În faţa lui, pe masa am zărit o Biblie, un 
dicţionar, un pahar cu o limonada gălbuie trezita, încă vreo doua 
cărţi, un caiet de exerciţii, o batista mototolita şi un pachet 
desfăcut de bomboa-ne. Aşa cum se uita la mine şi îmi zâmbea, 
faţa sa părea rozalie şi moale, de parca ar fi avut prea multa 
piele, care avea o nuanţa cam bolnăvicioasă, ca îngheţata topita 
de vanilie. Şapca lui, pe care mi-o pusese un moment pe cap în 
acea seara, era aşezata pe marginea mesei, părând mai 
autoritara şi mai oficiala decât sergentul Dunlop însuşi. Parul 


sau era castaniu, cu firul subţire şi avea o cărare dreapta exact 
pe mijlocul capului, precum cumpăna apelor despre care am 
învăţat la geografie. 

Din zâmbetul sau incert, mi-am dat seama ca ma uitase. 
„Buna, sergent Dunlop, „i-am spus în ebraica. Continua sa 
zâmbească, dar începuse sa clipească puţin. „Sunt eu. Ne-am 
întâlnit după ce s-a dat ordinul de încetare a circulaţiei pe străzi. 
M-ai arestat pe strada, m-ai dus acasă şi mi-ai dat drumul. Mi-ai 
propus sa ne învăţăm unul pe altul ebraica şi engleza, domnule. 
Aşa ca iată-mă.” Sergentul Dunlop roşi şi spuse: „Oh. Ah.” încă 
nu-şi amintea nimic. Aşa ca i-am reamintit: „«Nu lăsa flăcăul sa 
se rătăcească prin întuneric.» Nu va aduceţi aminte, domnule? 
Cu o săptămână în urma. «Se spune mamic, nu enenuc?> „ „Oh. 
Aha, tu eşti. Staijos. Şi care e dorinţa dumitale, de aceasta 
data?” „Mi-ai propus sa studiem împreuna. Ebraica şi engleza. 
Eu sunt pregătit.” „Oh. Aşa. Venit-ai după cum ai pronus. 
Binecuvântat fie cel ce aşteaptă şi vine.” 

Şi aşa a început lecţia noastră. La a doua întâlnire îusesem 
de acord să-mi comande o limonada, deşi, în principiu, nu ar 
trebui sa acceptam ninuc de la ei, nici măcar un fir de aţa sau 
un şiret. Dar ma gândisem bine şi am hotărât ca era de datoria 
mea să-l câştig încrederea şi să-l şterg orice urma de suspiciune 
din minte, astfel încât să-l fac să-mi dea mfonnaţiile de care 
aveam nevoie. Acesta este singurul motiv penim care m-am 
fbrtat sa iau câteva sorbituri din limonada pe care mi-o 
cumpărase şi am mai acceptat nişte napolitane. 

Am citit câteva capitole împreuna din Samoil şi Cartea 
Regilor. Am discutat despre ei în ebraica moderna, pe care 
sergentul Dunlop o înţelegea cu mare greutate. Cuvintele cocor, 
creion, cămaşa îl umpleau de uimire, deoarece se formaseră din 
cuvintele vechi. Intre timp eu am învăţat ca limba engleza are 
un timp care nu are echivalent în ebraica, prezentul continuu, în 
care fiecare verb se termina cu un sunet asemenea clinchetului 
a doua pahare: ing. De fapt, clinchetul a doua pahare m-a ajutat 
sa înţeleg acest timp englezesc: îmi imaginam un uşor clinchet 
de pahare unnat de un uşor dangăt al acestui prezent continuu, 
mergandmai departe şi mai departe, slăbind, pălind din ce în ce 
mai mult, stingându-se în depărtare cu o continuitate 
încântătoare, pe care îţi făcea placere sa o asculţi, pana la 
sfârşit, fara a face nimic altceva, în timp ce sune-tul pălea, 


dispărea, se risipea şi pierea. Ascultându-l astfel, puteai, într- 
adevăr, să-l numeşti prezentul continuu. 

Când i-am spus sergentului Dunlop despre sunetul 
paharelor care m-au ajutat sa rețin prezentul continuu, el a 
încercat sa ma laude, dar s-a zăpăcit şi a rostit nişte cuvinte în 
engleza pe care eu nu le puteam înţelege în totalitate. Ceea ce 
înţelegeam era ca, exact ca toţi cei de partea noastră, îi era mai 
uşor sa exprime idei decât sentimente. Simţeam şi eu ceva în 
acel moment (un amestec de afecţiune şi timiditate), un 
sentiment pe care, însa, l-am înăbuşit, fiindcă un duşman 
ramane un duşman, iar eu nu eram fata. (Ei şi? Ce e cu fetele? 
Ce au ele de ne atrag atât de tare? Nu ca un pahar ciocnit de alt 
pahar, ci mai degrabă ca o linie de limiina pe un pahar? Şi pana 
când ne sunt interzise? Pana creştem? Pana nu mai avem 
duşmani?) După a treia sau a patra întâlnire, am dat mana, 
deoarece spionii au voie sa facă asta şi penim ca reuşisem să-l 
învăţ pe sergentul Dunlop diferenţa dintre tăcutul şi 
schimbatoml shva din ebraica. Nu fusesem niciodată profesor, 
totirşi, îl aveam aici pe sergentul Dunlop care îmi spunea ca 
sunt un profesor mi-nunat şi eram mulţumit, dar, cu toate astea, 
spuneam: „Exageraţi, donmule.” (A trebuit sa explic cuvântul 
evreiesc pentru „a exa-gera”, penim ca nu exista în Biblie. 
Totuşi, exista un fel de lăcustă sau cosaş cu un nume similar. 
Trebuie sa verific daca exista vreo legătură.) 

Sergentul Dunlop era un profesor răbdător, puţin aiurit, 
însa când schimbam rolurile, devenea un elev liniştit şi atent. 
Când scria în ebraica, era atât de concentrat încât rămânea cu 
limba scoasa în colţul gurii, ca a unui bebeluş. O data a 
murmurat „Hristoase!”, dar imediat s-a corectat jenat şi a spus 
în ebraica „Dumnezeule preaputemic”. Aveam un motiv special 
sa dau mana cu el călduros la sfârşitul celei de-a patra lecţii, 
deoarece reuşisem sa scot de la el o informaţie preţioasa. 

„Vara e pe sfârşite, „a spus, „ma voi ridica şi ma voi 
întoarce pe pământul pe care m-am născut, pentru ca zilele 
unităţii noastre în lerusalim se apropie cu paşi repezi de sfârşit.” 

Am încercat să-mi ascund entuziasmul sub o masca a 
politeţii şi am întrebat: „Care este unitatea voastră?” „Poliţia 
lerusalimului. Sectorul nordic. Secţia noua. Curând parasiv-or 
britanicii acest pământ. Suntem obosiţi. Ziua noastră se apropie 
de seara.” „Dar când?” „Depinde de timpul vieţii, probabil.” „Ce 


noroc binecuvântat, gândeam, ca sunt eu aici, nu Chita sau Ben 
Hur, deoarece ei n-ar fi ştiut ca „depinde de timpul vieţii” 
înseanma exact încă un an. Şi astfel, ar fi eşuat sa descopere un 
secret militar vital. Era de datoria mea să-l comunic cu viteza 
luminii organizaţiei LSM şi adevăratei Rezistenţe. (Darcum? Prin 
tatăl meu? Sau prin Yardena? Inima îmi canta în piept asemenea 
unei pantere din subterane. Niciodată în viaţa mea nu făcusem 
un lucru atât de minunat şi probabil nu voi mai face. Şi totuşi 
simţeam în gura acel gust acru, scârbos, al tradariijosnice: un 
fior ca atunci când creta scârţâie pe tabla. 

„Şi ce se va întâmpla după evacuarea britanica, sergent 
Dunlop?” „Totul e scris în Carte: „Fiindcă voi apăra acest oraş 
pentru a-l salva.” „Adversarii şi duşmanii nu vor intra pe porţile 
acestui oraş.” „Femei şi bărbaţi bătrâni vor mai locui încă pe 
străzile lerusa-limului, iar străzile oraşului vor fi pline de fete şi 
băieţi jucăuşi.” 

Cum puteam să-mi imaginez ca aceste întâlniri ma 
puseseră deja sub semnul suspiciunii? Ca echipa de securitate 
intema a înaltului comandament al LSM îmi urmarea fiecare 
mişcare? Nu simţeam nici o urma de nelinişte. Eram convins ca 
Ben Hur şi Chita erau mulţumiţi de metoda mea de a culege 
informaţii. Pana când, într-o zi, Chita, din ordinul lui Ben Hur, 
pictase pe peretele casei noastre cuvintele despre care am scris 
la începutul povestirii mele, cuvinte pe care mi-e greu sa le 
repet, iar la prânz am găsit un bilet sub uşa: trebuia sa ma 
înfăţişez în pădurile Tel Arză, pentru a fi interogat, pentru a 
fijudecat pentru trădare. În loc de o pantera a subteranei, ma 
văzuseră ca un şarpe târându-se prin iarba. 

Noaptea, după ce se stingeau luminile, obişnuiam sa stau 
pe întuneric şi sa ascult. Afara, de cealata parte a zidului, 
începea o lume pustie şi sinistra. Nici măcar familiara noastră 
gradina, cu pomul în care creşteau rodii şi satul pe care-l 
construisem din chibrituri sub el, nu ne mai aparţinea noaptea: 
era a stării de asediu şi a Răului. Din gradina în gradina, grupuri 
de luptători înaintau prin întuneric cu misiuni diferite. Patrule 
britanice înarmate cu lanteme şi copoi cutreierau străzile pustii. 
Spioni, detectivi, trada-tori se luptau într-un război al nervilor. 
Aşezându-şi capcanele. Plănuind ambuscade viclene. Trotuarele 
goale erau luminate de lumina fantomatica a felinarelor 
învăluite în negura nopţii de vara. Dincolo de străzi, dincolo de 


limitele împrejurimilor noastre, se întindeau din ce în ce mai 
multe străzi pustii, cărări, alei, trepte, arcade, toate inundate de 
întunericul plini de ochi şi străpunse de lătratul câinilor. Chiar şi 
şirul de clădiri de cealaltă parte a dru-mului părea, în acele nopţi 
de asediu, despărţit de noi de un rau de adânc întuneric. De 
parca familia Dorzion, doamna Ostrwska, doctorul Gryphius, Ben 
Hur şi sora lui, Yardena, se aflau toţi de cealaltă parte a munţilor 
întunericului. Dincolo, de aceeaşi parte a muntelui întunecos, se 
aflau standul de ziare Shibboleth şi băcănia fraţilor Sinipski, 
ferecata cu obloane de fier şi doua lacăte. Sim-ţeam ca fraza 
„dincolo, de aceeaşi parte a muntelui întunecos” putea fi pipăita 
cu degetele, asemenea unei bucăţi de postav groasa şi neagra. 
Deasupra capctelor noastre, acoperişul domnului Laza-rus era 
învăluit în întuneric, iar găinile erau înghesuite una într-alta. În 
acele nopţi toate dealurile care înconjurau lemsalimul erau nişte 
munţi de întuneric. Şi ce se afla oare dincolo de dealuri? Sate 
constmite din piatra, îngrămădite în jurul minaretelor. Vai pustii 
cutreierate de vulpi şi şacali şi uneori chiar de hiene. Bande 
însetate de sânge. Şi fantome furioase ale timpurilor trecute. 

Stăteam ghemuit, treaz de-a binelea, pana tăcerea 
devenea mai încărcată decât puteam suporta, ca apoi sa fie 
străpunsă de împuş-caturi. Uneori izbucniri răzlețe de foc 
veneau dinspre Wadi Joz sau Isawiya. Alteori erau ropote 
ascuţite ca de cuțite, probabil dinspre Sheikh Jarrah sau focuri 
sacadate de mitraliere dinspre Sanhedryia. 

Erau ai noştri? Adevărata Rezistenţa? Flăcăii viteji ce-şi 
dădeau semnale unul altuia de pe acoperişuri, cu lumini slabe 
ale lanteme-lor de buzunar? Uneori, după miezul nopţii, un şir 
de explozii pu-temice venea dinspre partea de sud a oraşului, 
dinspre coloniile germane sau şi de mai departe, dinspre valea 
Hinnom sau Abu Tor sau din tabăra Allenby ori de pe dealurile 
Mar Illias înspre Bethleeem. Un huruit înăbuşit, care se auzea 
rostogolindu-se în adâncul pământului, sub asfaltul drumurilor şi 
al fundațiilor cla-dirilor, zgâlţâind geamurile şi ajungând de pe 
podea în patul meu, îmi producea un fior rece. 

Singurul telefon din vecinătate era la farmacie. Uneori, 
noaptea târziu, mi se părea că-l aud sunând în mod repetat, la 
câteva străzi mai încolo, un sunet insistent acolo unde nu exista 
nici o fiinţa. Şi cel mai apropiat aparat de radio era în 
apartamentul doctorului Buster, la şase clădiri depărtare înspre 


est. Nu aflam nimic pana în zori. Nici măcar daca englezii au 
plecat pe furiş din lerusalim şi ne-au lăsat singuri, înconjurați de 
mase de arabi. Nici măcar daca hoarde de prădători înarmaţi au 
intrat cu forţa în oraş. Nici măcar daca cei din Rezistenţa au luat 
cu asalt clădirea guvemului. 

Prin celalalt perete, din dormitorul părinţilor mei, nu se 
auzea nimic. Mama poate ca citea, în cămaşa de noapte, sau 
făcea o lista de cumpărături pentru institutul la care lucra. Tatăl 
meu stătea pana la unu noaptea, uneori chiar pana la doua, 
încovoiat, cu capul încoojurat de un halou de lumina ce venea 
de la lampa de birou, concentrat în completarea cartonaşelor cu 
informaţiile de care avea nevoie pentru cartea de istorie a 
evreilor din Polonia. Uneori nota cu creionul pe marginea cărții: 
„Dovada este neconcludenta”, sau „Aceasta poate fiinterpretata 
altfel”, sau chiar, „Aici autorul a gre-şit cu desăvârşire.” Uneori 
îşi înclina capul autoritar şi obosit şi-l şoptea vreunui tom de pe 
rafturi: „Va trece şi vara asta. Va veni iama. Şi nu va fi deloc 
uşor.” lar mama îi răspundea: „Te rog, nu spune asta.” Tata: 
„De ce nu-ţi aduc eu o ceaşca de ceai. După ce-l vei bea, o sa 
dormi şi tu puţin. Eşti atât de obosita.” Avea o ezitare în voce, o 
blândeţe de miez de noapte. În timpul zilei vorbea aproape tot 
timpul ca unjudecator ce împărțea sentinţe. 

Într-o zi, s-a întâmplat o mica minune: una dintre găinile 
dom-nului Lazarus a făcut nişte oua şi le-a clocit pana au ieşit 
din ele cinci puişori gălăgioşi. Cu toate astea, nu văzusem 
niciodată vreun cocoş. Mama a făcut nişte remarci glumeţe, însa 
tata a mustrat-o: „Taci din gura. Te poate auzi băiatul.” 

Domnul Lazarus nu a vrut sa vanda puii. Le-a dat fiecăruia 
un nume. Îşi petrecea toată ziua pe acoperişul ars de soare, cu o 
expresie de uşoara mirare, purtând mereu o vesta şi pangtica 
de măsurat înjurul gatului. Nu prea avea nimic de lucru, 
Aproape tot timpul se certa în germana cu găinile sale, ţipa la 
pui şi apoi îi ierta, împrăştia seminţe, fredona cântece de 
leagăn, schimba rumeguşul ori se apleca şi lua de pejos puiul lui 
preferat, pe care îl legăna la piept ca pe un nou-născut. 

Tata spunea: „Daca ne ramane ceva paine sau vreo 
ceaşca de supa...” lar mama spunea: „l-am trimis ceva. l-a dus 
băiatul. Şi nişte mâncare de ovăz de ieri; trebuie să-l spunem ca 
e penim pui, ca sa nu-l jignim. Dar ce-o sa fie mai încolo?” 


Tata răspundea: „Trebuie sa facem ce putem şi sanu ne 
pierdem speranţa.” 

_ Mama spunea: „Uite, iar vorbeşti ca un aparat de radio. 
Incetează. Te poate auzi băiatul.” în fiecare seara stăteam toţi în 
bucătărie, după cina şi după ce începea starea de 
asediujucandu-ne Monopoly. Mama lua cate un pahar de ceai în 
mâini, absorbindu-l căldura, deşi era vara. Ori sortam timbre şi 
le lipeam în album. Tatălui meu îi plăcea să-şi amintească tot 
felul de lucruri despre ţările prin care trecusem. Mama înmuia 
timbrele de pe hârtie. După douăzeci de minute pescuiam 
timbrele din apa şi le aşezam sa se usuce pe o bucata de 
sugativa. Timbrele stăteau aşezate cu faţa în jos, exact ca 
fotografiile prizonierilor de război italieni, capturați de mareşalul 
Montgomery în Deşertul de Vest: stăteau în rânduri pe nisipul 
fierbinte, cu mâinile legate la spate şi cu feţele ascunse între 
genunchi. 

Apoi tata identifica timbrele cu ajutorul marelui catalog 
engle-zesc, care avea pe coperta un desen mărit cu timbrul cu o 
lebădă neagra, cel mai valoros timbm din lume, cu toate ca 
valoarea lui era de numai unpenny. li întindeam mana să-l dau 
cadrele trans-parente, fixându-mi ochii pe buzele lui. Tata 
vorbea despre unele țari cu un fel de ura politicoasa, iar despre 
altele cu un respect impus. Vorbea despre populaţie, economie, 
oraşele principale, resursele naturale, siturile arheologice, 
regimurile politice, tezau-rele artistice. Vorbea mereu, în special, 
de marii pictori, muzicieni şi poeţi care, după cum spunea el, 
erau aproape toţi evrei, sau de origine evreiasca, sau, cel puţin, 
pe jumătate evrei. Uneori îmi punea mana pe cap sau pe spate, 
căutând înăuntrul lui vreun sen-timent reprimat şi, dintr-o data 
spunea: „Maine mergem împreuna la papetărie. O să-ţi cumpăr 
un penar. Sau ce altceva vrei tu. Nu pari prea fericit.” o data mi- 
a spus: „Am să-ţi spun ceva, un secret pe care nu l-am spus 
nimănui. Aş vrea sa rămână între noi. Am o uşoara 
acromatopsie, nu disting bine culorile. Aceste lucruri se mai 
întâmpla. Este un defect ereditar. Se pare ca va trebui sa vezi 
unele lucmri pentru amândoi. Într-adevăr. La urma urmei, eşti 
inteligent şi ai imaginaţie.” 

Erau nişte cuvinte pe care tata le folosea fara să-şi dea 
seama ca o întristau pe mama. Carpaţii, de exemplu. Sau 
clopotniţa. De asemenea opera, trăsură, balet, cornişa, plată cu 


orologii. (Ce era o comisă, de fapt? Sau un fronton? O girueta? O 
poarta? Cum arata un mire? Sau un cancelar? Unjandarm? O 
sonerie?) 

Conform înţelegerii noastre, tata sau mama veneau în 
camera mea exact la zece şi un sfert sa se asigure ca 
închisesem într-ade-var veioza de pe noptiera. Mama rămânea 
uneori cinci sau zece minute, se aşeza pe marginea patului şi se 
lăsă în voia amintirilor. O data, mi-a spus cum, pe când era o 
fetiţa de opt ani, stătea într-o dimineaţa pe marginea unui rau în 
Ucraina, lângă o moara. Apa era plina de rațe. Descria cotitura 
răului care dispărea în pădure. În acel loc, toate lucrurile duse 
de apa dispăreau întotdeauna: coji de copaci sau frimze căzute. 
In curtea morii găsise un oblon rupt de un albastm pal pe care îl 
aruncase în rau. Avea impresia ca acest rau, care pomea din 
pădure şi dispărea din nou acolo, avea mai multe cotituri în 
pădure care completau acest cerc. Aşa ca stătuse acolo vreo 
doua sau trei ore, aşteptând ca oblonul să-şi încheie drumul şi 
sa reapară. Insa numai rațele se întorceau înapoi. 

La şcoala învățase ca apa întotdeaiuia curge în jos, 
deoarece acestea sunt legile naturii şi nu alteie. Dar, cu 
siguranţa, în tim-purile trecute oamenii credeau în alte legi 
naturale; de exemplu, credeau ca pământul era plat şi ca 
soarele se învârtea înjurul pa-mantului şi ca stelele erau aşezate 
pe cer ca sa ne protejeze. Poate ca legile naturale din vremea 
noastră sunt şi ele nişte legi tempo-rare, care vor fi înlocuite de 
altele noi? 

A doua zi s-a întors la rau, dar oblonul albastru nu se 
întorsese. În zilele care au urmat stătuse şi aşteptase cam o 
jumătate de ora sau o ora pe malul răului, deşi îşi dăduse seama 
ca faptul ca oblonul nu se întorsese nu dovedea nimic: raul 
putea fi circular, dar oblonul se poate sa se fi agăţat undeva pe 
un mal. Ori într-o parte mai îngusta. Ori se poate sa fi plutit 
pana dincolo de moara, o data sau de doua ori, ori chiar de mai 
multe ori, dar era posibil sa se fi întâmplat în timpul nopţii, ori în 
timpul mesei, sau poate ca s-a întâmplat când stătea şi aştepta, 
dar ca exact în acel moment în care a trecut ea se uita cum 
zbura vreo pasare şi nu văzuse oblonul. Fiindcă toamna, 
primăvară şi chiar şi vara zburau carduri mari de păsări fara nici 
o legătură cu perioada lor de migrare. De fapt, cum puteai să-ţi 
dai seama cat de mare era cercul pe care-l descria raul înainte 


de a se întoarce înapoi la moara? Cat dura? O săptămână? Un 
an? Poate mai mult? Poate ca exact în acel moment, când 
stătea pe patul meu şi-mi povestea asta, în timpul stării de 
asediu, în lerusalim, în o mie noua sute patruzeci şi şapte, 
oblonul albastru al copilăriei ei încă mai plutea acolo pe rau, în 
Ucraina, sau în văile munţilor Carpaţi, trecând pe lângă mfe 
proaspăt spălate, fântâni, cornişe şi clopotniţe. Plutind mai 
departe de acea moara şi cine ştie când va ajunge la capăt ca 
să-şi poată începe drumul de întoar-cere. S-ar putea sa mai 
dureze încă vreo zece ani. Sau şaptezeci. Sau o suta şapte. 
Unde putea fi oblonul albastru, când îmi povestea mama mea 
despre el, la mai mult de douăzeci de ani după ce îl aruncase în 
apa? Unde erau rămăşiţele lui? Bucăţile lui zdrobite. 
Sfărâmăturile lui putrezite? Trebuie sa fi rămas ceva din el. Şi 
trebuie sa fi rămas ceva, chiar acum în seara în care scriu asta, 
la şaptezeci de ani după acea dimineaţa de vara când mama îl 
anmcase în rau. 

In ziua în care oblonul se va întoarce, în cele din unna, în 
locul în care mama l-a aruncat în apa, sub moara, nu va mai 
putea fi văzut de ochii noştri, caci ei nu vor mai exista, ci de alţi 
ochi. Ochii vreunui bărbat sau ai vreunei femei care nu şi-ar 
putea nici măcar imagina ca obiectul ce pluteşte pe rau a pomit 
de aici, iar acum s-a întors. Ce păcat, a spus mama: daca cineva 
îmi vede semnul plutind dincolo de moara, daca măcar îl 
observa, cum vor şti ca este un semn, o dovada ca totul este 
circular? De fapt, e posibil ca acea persoana care se întâmplă sa 
fie acolo chiar în acea zi şi chiar în acel moment când se 
întoarce oblonul, sa îl ia drept un semn, ca sa vadă daca raul 
este circular sau nu. Dar pana să-şi încheie drumul din nou, nici 
acea persoana nu va mai exista. Un alt strain va sta acolo şi din 
nou nu va avea nici cea mai vaga idee despre ce a fost. Şi de 
aici şi nevoia imperioasa de a spune. 

Procesul meu pentru trădare din pădurea Tel Arză a durat 
mai puţin de un sfert de ora, deoarece ne era frica sa nu fim 
surprinşi de restricţia ieşirii pe străzi. Nu a fost o interogare sub 
tortura şi nici un val de insulte. A fost un proces calm şi destul 
de politicos. Chita Reznic l-a deschis cu următoarele cuvinte: 
„Sa se ridice acuzatul.” (La cinematograful Edison rula un film în 
care Gary Cooper juca rolul unui şerif taliar din Montana. 
Audierea mea se baza pe procesul-fulger al şerifului taliar.) 


Ben Hur Tykocinski, preşedintele completului de judecata, 
procuror, magistrat examinator, unic martor şi legislator, vorbea 
fara a-şi mişca buzele: „Profii, membru al înaltului 
Comandament. Adjunct şi şefde operaţiuni. Membru principal al 
organizaţiei noastre. Ljn om capabil. Demn de lauda.” 

Am murmurat: „Mulţumesc, Ben Hur.” (Eram atât de 
mândru încât mi se pusese un nod m gat.) 

Chita Reznic a spus: „Acuzatul va vorbi doar atunci când 
este întrebat. Acuzatul acumsataca.” 

Ben Hur a replicat: „Taci, Chita.” 

După un moment de tăcere Ben Hur rosti o propoziţie 
dureroasa, doar din doua cuvinte: „Ce păcat.” 

Tăcu din nou. Apoi, gânditor, aproape cu compasiune, a 
continuat: „Avem trei întrebări. Curtea va hotărî pedeapsa în 
funcţie de sinceritatea răspunsurilor la aceste întrebări. II va 
ajuta foarte mult pe acuzat daca va raspunde cu precizie. Care 
era motivul? Ce a aflat inamicul? Şi care era recompensa 
trădării? Curtea va aprecia răspunsurile scurte.” 

Am spus: „Bun. E cam aşa. A: Nu sunt un trădător. 
Dimpotrivă. Am ob-ţinut informaţii importante de la inamic sub 
pretextul ca ne predam reciproc lecţii de engleza şi ebraica. 
Acesta este... Punctul A.” 

Chia Reznic spuse: „Minte. E un tradatorjosnic şi un 
mincinos.” 

Şi apoi Ben Hur: „Chita. E ultimul avertisment. Acuzat. 
Continua. Şi mai scurt, te rog.” 

Am continuat: „Bun. B: Nu am dat iQfomiaţii. Nici nu mi- 
am dat măcar numele. Şi, cu siguranţa, nu am făcut nici o aluzie 
la existenţa subteranelor. Sa continui?” „Daca nu eşti prea 
obosit.” 

Chita rase nervos şi servil şi spuse: „Lasă-mă să-l fierb pe 
Proffi puţin. Doar cinci nunuţe. Şi apoi o sa cânte ca un canar.” 

Ben Hur zise: „Eşti dezgustător, Chita. Vorbeşti exact ca 
un mic nazist. Ridica piatra de colo, nazistule - nu, cealalta-şi 
pune-o în gura. Aşa. Acum închide gura. Acum vom avea linişte 
pe toată durata procesului. Trădătorul este rugat să-şi încheie 
discursul, daca nu a făcut-o deja.” „C, „ am spus, forţându-mă 
sa nu trag cu ochiul înspre Chita, care aproape ca se îneca cu 
piatra. Eram hotărât sa privesc fix în acei ochi gălbui, ca de 
vulpe, care nu clipeau. „C: Nu am primit nimic de la inamic. Nici 


un fir de aţa sau un şiret. Din principiu. Am tenninat. Nu am fost 
trădător, am fost spion. Mi-am urmat instrucţiunile întocmai.” 
„Ai cam exagerat” a spus Ben Hur trist, „cu firul de aţa sau cu 
şiretul şi aşa mai departe. Dar simtem obişnuiţi cu asta. Ai 
vorbit foarte bine, Proffi.” „Sunt achitat? Sunt liber?” „Acuzatul a 
tenninat. Acum acuzatul sa tacă.” 

Urma un alt moment de tăcere. Ben Hur Tykocinski îşi 
aţinti privirea la trei rămurele. Încerca de vreo patru sau cinci ori 
sa le facă sa stea ca un trepied, dar de fiecare data cădeau. Şi-a 
scos bnceagul, a scurtat o rămurea, a cioplit alta pana a reuşit 
sa le facă sa stea într-un aranjament perfect geometric. Dar nu 
şi-a pus bri-ceagul la loc, îl balansa pe dosul mâinii întinse, cu 
lamasclipitoare în direcţia mea. A spus: „Curtea îl crede pe 
trădător cu privire la faptul ca are informaţii de la inamic. 
Aceasta curte chiar accepta faptul ca trădătorul nu ne-a 
informat. Curtea respinge cu dezgust falsa mărturie ca nu a 
primit nimic: trădătorul a primit napolitane, limonada, o bucata 
de camat, lecţii de engleza şi o Biblie cu Noul Testament, o 
carte care ataca popoml nostru.” „Nu am primit nici o bucata de 
camat” am spus aproape şoptit. 

„Trădătorul mai este şi meschin. lroseşte timpul Curţii cu 
camaţi şi alte lucruri neînseinnate.” „Ben Hur!” Un sunet bmsc 
şi disperat ieşi din mine. Un strigat de protest împotriva 
nedreptăţii: „Ce ţi-am făcut? Nu i-am spus nimic. Nici măcar un 
cuvânt. Şi nu uita ca eu am pus bazele acestei organizaţii şi eu 
te-am numit comandant-şef. Dar acum s-a ter-minat. Drept care 
dizolv organizaţia LSM. Jocul s-a terminat. Aţi auzit vreodată de 
Dreyfus? Emile Zola, scriitorul? Sigur ca nu. Dar nici nu mai îmi 
pasa. Organizaţia e dizolvata şi acum ma duc acasă.” „Pleacă 
atunci, Proffi.” „Plec acasă şi va dispreţuiesc pe amândoi.” „Du- 
te.” „Nu sunt un trădător. Nu sunt un informator. E o calomnie. 
Cat despre tine, Ben Hur, eşti doar un copil cu maniapersecuţiei. 
Am o grămadă de material despre asta în enciclopedie.” „Ei? De 
ce nu pleci atunci? Tot spui ca pleci, pleci şi-ai prins radacim 
acolo. Cat despre tine, Chita, spune-mi, ţi-ai ieşit din minţi? Nu 
mai manca pietre. Da. Poţi sa o scoţi. Nu, nu o arunca. Păstreaz- 
o. S-ar putea sa mai ai nevoie de ea.” „Ce vreţi să-mi faceţi?” „O 
sa vezi, Proffi. Asta nu e scris în enciclopedie.” 

Aproape fara a scoate un sunet, am spus: „Dar n-am 
divulgat nimic.” „Asta-l adevărat.” „Şi nu am primit nimic de la 


el.” „Şi asta e mai mult sau mai puţin adevărat. Sau aproape.” 
„Atunci de ce naiba?” „De ce. Trădătorul a citit cinci enciclopedii 
şi încă nu înţelege ce a făcut. Să-l explicam? Ce zici, Chita? Să-l 
deschidem ochii? Da? Foarte bine, atunci. Noi nu suntem nazişti. 
Aceasta Curte crede în explicarea raţionala a deciziilor sale. 
Bine. Este pentru ca îţi iubeşti duşmanul, Proffi. A iubi duşmanul, 
Proffi, este mai rau decât a trada nişte secrete. Mai rau decât a 
trada nişte luptători. Mai rau decât a informa. Mai rau decât a le 
vinde arme. Chiar mai rau şi decât a merge şi a lupta de partea 
lor. A-ţi iubi duşmanul este culmea trădării. Haide, Chita. Mai 
bine sa plecam. O sa se dea restricţia de ieşire pe străzi în 
curând. Şi nu e sănătos sa respiri acelaşi aer cu trădătorii. De 
acum încolo, Chita, tu eşti secundul. Numai ţine-ţi gura.” (Eu? 
Stephen Dunlop? Intreg stomacul mi se prăbuşi şi totul era 
împins înjosJos, aveam o senzaţie ca aceea când te prăvăleşti 
într-o fântână. De parca mai aveam un stomac în stomac, o 
groapa adâncă şi totul curgea în ea. Să-l iubesc? Pe el? Era o 
minciuna. Culmea trădării? Cimi putea spune mama ca oricine 
iubeşte nu poate fi un trădător?) 

Ben Hur şi Chita erau foarte departe. Am izbucnit într-un 
urlet: „Sunteţi nebuni! Sunteţi demenţi! Il urăsc pe Dunlop ala, 
cu faţa aia de meduza! Il urăsc! Il detest. Il dispreţuiesc!” 
(Trădător. Mincinos. Josnic.) între timp, pădurea s-a golit. Înaltul 
Comandament a dispărut. Se întuneca în curând şi urma 
restricţia de ieşire pe străzi. Nu voiam sa merg acasă. Voiam sa 
merg în munţi sa devin un băiat al muntelui. Sa trăiesc de unul 
singur. Pentru totdeauiia. Sa nu aparţin nici unei lumi. Şi astfel 
nu voi fi im trădător. Oricme aparţine unei lumi sau cuiva 
anume, trădează. 

Pinii munnurau şi chiparoşii foşneau: Taci, josnic trădător. 

Acestea erau căile care-mi erau deschise, conformplanului 
logic pe care-l învăţasem de la tatăl meu să-l fac în momente de 
criza. Le-am scris pe toate pe un cartonaş alb de pe birou. Unu: 
să-l câştig pe Chita de partea mea (Timbre? Monede? Să-l spun 
o poveste de groaza pe episoade?) lar apoi să-l scoatem pe Ben 
Hur din poziţia de comandant-şef. Doi: separarea. Sa găsesc o 
noua mişcare de rezistenţa şi sa pun pe lista noi luptători. Trei: 
Sa fug în peşterile Sanhedryia şi sa stau acolo pana îmi 
recâştigam inocenţa. Ori să-l spun totul sergentului Dunlop, 
acum ca nu mai aveam nimic de pierdut. Ben Hur şi Chita ar 


merge la închisoare, iar eu aş fi dus în Anglia, pentru a începe o 
noua viaţa cu o alta identitate. Acolo, în Anglia, mi-aş face 
legături, m-aş împrieteni cu miniştrii guvemului şi cu regele, 
pana aş găsi momentul potrivit sa lovesc direct în inima 
regimului şi sa scap pământul nostm de ei. Doar eu, singur. Lar 
apoi, le-aş da lui Ben Hur şi lui Chita o amnistie plina de dispreţ. 

Sau nu. 

Mai bine sa aştept. 

Ma voi înarma cu o răbdare de fier şi-mi voi ţine ochii 
deschişi. Încă îmi mai dau sfaturi de acest gen. însa nu le 
respect) 

Voi aştepta calm. Daca Ben Hur complotează împotriva 
mea, voi supravieţui. Nu voi face nici un pas care poate slabi 
sau separa subteranele. După răzbunarea lor şi după pedeapsa 
(şi ce altceva mai pot să-mi facă?), ma vor ruga, aproape sigur, 
sa ma alătur lor, din nou. Oricum, ce pot face ei fara mine? Sunt 
doar nişte scursuri. Nişte pui cu capctele tăiate. Dar nu ma voi 
grăbi sa accept. li voi lăsa sa se roage. Sa ma implore. Să-şi 
ceara iertare. Sa recunoască faptul ca nu-au făcut o nedreptate. 

„Tata, „ am spus în acea seara, „ce am face daca arveni 
engle-zii, sa zicem, înaltul Comisar sau chiar regele şi ar 
recunoaşte ca ne-au făcut o mare nedreptate? Şi ne-ar ruga sa îi 
iertam? 

Mama zise: „Sigur ca i-am ierta. Cum sa nu. Cevis 
minunat ai.” „Englezii” a spus tata. „întâi trebuie sa verificam cu 
grija cat de sinceri sunt. Daca ar exista vreun motiv ulterior. Cu 
ei orice este posibil.” „Dar daca vin germanii şi ne implora să-l 
iertam?” „Asta e greu” a spus mama „Asta va dura mult. 
Probabil ca mulţi ani. Poate tu o sa trăieşti asta. Eu nu.” 

Tata se gândea adânc. In cele din urma, m-a atins pe 
umăr şi mi-a spus: „Atât timp cat noi, evreii, suntem puţini şi 
slabi, englezii şi toţi păgânii vor continua sa ne cotropească 
pana în ţinuturile arabe. Când vom fi putemici, când vom fi mulţi 
şi ne vom putea apăra, într-adevăr, este posibil ca ei sa vina sa 
ne vorbească mieros. En-glezi, germani, ruşi, întreaga lume va 
veni şi ne va canta serenade. În acea zi îi vom primi cu politeţe, 
Nu le vom respinge mâinile întinse, dar nici nu-l vom îmbrăţişa 
ca pe nişte fraţi de mult pier-duţi. Din contra. Vom respecta şi 
vom suspecta. Apropo, ar fi de preferat sa ne aliem, nu cu 
naţiunile europene, ci cu vecinii noştri arabi. Pana la urma, 


musulmanii sunt singura noastră legătură de sânge. Desigur ca 
toate acestea sunt departe, probabil chiar foarte departe. Îți 
aduci aminte de războiul troian? Despre care am citit împreuna 
iama trecuta? De bine-cunoscuta zicala: „Fereşte-te de greci 
când îţi aduc daruri”? Ei, bine, înlocuieşte-l pe greci cu en-glezii. 
Cat despre germani, atâta timp cat ei înşişi nu-şi acorda 
iertarea, este posibil ca într-o buna zi sa îi iertam. Dar daca ei 
înşişi se vor ierta, noi nu o să-l iertam niciodată.” 

Nu am renunţat: „Dar în cele din urma ne vom ierta 
duşmanii sau nu?” (Aveam o imagine în cap în acel moment, o 
imagine precisa, plina de detalii: mama şi tata şi sergentul 
Dunlop stand împreuna în aceasta camera, într-o sâmbătă 
dimineaţa. Band ceai şi discu-tand în ebraica despre Biblie şi 
despre siturile arheologice din leru-salim, comentând în latina 
sau în greaca clasica despre grecii ce aduceau daruri. Și 
Yardena şi cu mine eram într-un colţ al tabloului; ea cântând la 
clarinet, iar eu, aşezat pe covor, nu departe de picioarele ei, o 
fericita pantera a subteranei.) 

Mama zise: „Da, îi vom ierta. Sa nu poţi ierta este cao 
otrava.” 

Ar trebui sa ma duc îa Yardena să-l cer iertare pentru ceea 
ce aproape ca nu am văzut, nu cu intenţie. Pentru gândurile 
care îmi veniseră în minte de atunci. Dar cum puteam s-o fac? 
Ca să-l cer iertare ar trebui să-l spun ce s-a întâmplat, iar 
povestea în sine era un fel de trădare. Astfel încât să-l cer 
Yardenei iertare ar fi un fel de trădare a trădării? Complicat. 
Oare trădarea unei trădări anulea-za trădarea inițiala? Ori o face 
de doua ori mai mare? 

Asta chiar este o întrebare. 

Nu ai voie sa duci niciodată un luptător rănit la spital, 
deoarece acesta este primul loc în care CID se va grăbi după 
orice operaţie, în căutarea luptătorilor răniţi. De aceea 
subteranele au propriile lor puncte de prim ajutor, pentru a avea 
grija de cei răniţi şi unul din acestea era apartamentul nostru, 
deoarece mama a făcut şcoala de asistente medicale la spitalul 
Hadassah, când a ajuns în tara. (A studiat doar doi ani, însa, 
deoarece în al doilea an s-a căsătorit, iar în al treilea m-am 
născut eu, astfel întrerupându-l studiile.) în dulapul de la baie 
era un sertar care era încuiat cu lacăt. Nu aveam voie sa întreb 
ce era în el şi nici măcar sa observ ca era mereu încuiat. Dar, o 


data, când părinţii mei erau la lucru, l-am deschis cu grija (cu o 
bucata de sarma îndoita) şi am descoperit o rezerva de bandaje, 
pansamente, seringi, diferite pachete cu medicamente, 
recipiente, sticle sigilate, unguente pe care era scris în limbi 
străine. Şi ştiam ca daca într-o noapte, în timpul stării de asediu, 
auzeam vreun scârţâit furişat, urmat de vocijoase, şoapte, un 
chibrit aprinzaridu-se, şuieratul ceainicului, nu aveam voie să-mi 
părăsesc camera. Ca sa nu vad salteaua de rezerva întinsa pe 
podeaua de pe hol sub hărţile mari, care va fi dispărut fara urma 
pana dimineaţa. De parca aş fi visat. Neştiind ca este una dintre 
cele mai grele datorii ale unui om al subteranelor. 

Tatăl meu era aproape orb pe întimeric şi de aceeanua 
fost niciodată implicat în raidurile de noapte pe baricade sau la 
staţiile de poliţie fortificate. Dar avea o sarcina speciala: aceea 
de a compune sloganuri în engleza, denunţând perfidul Albion, 
care promisese în mod public ca ne va ajuta sa ne construim un 
pământ evreiesc de baştina aici, iar acum, într-un act de cinica 
trădare, îi ajuta pe arabi sa ne zdrobească. L-am întrebat pe tata 
ce înseamnă trădare cinica. (De fiecare data când tata îmi 
explica vreo idee străină mie, părea concentrat, responsabil, 
asemenea unui om de ştiinţa care tuma un lichid preţios dintr-o 
eprubeta în alta.) A spus: „Cinic: rece şi calculat. Egoist. 
Cuvântul vine de la kyon, cu-vantul din greaca veche care 
înseamnă caine. Când se va ivi vreo ocazie potrivita, o să-ţi 
explic legătura dintre cinism şi câini, care, destul de ironic, sunt, 
în mod normal, consideraji simbolul loialității. E o poveste destul 
de lunga, care arata ingratitudinea oamenilor faţa de animalele 
care le sunt cele mai folositoare lor, cum ar fi câinele, cataml, 
calul, măgarul, ale căror nume au devenit nişte injurii, în timp ce 
animalelor sălbatice periculoase cum ar fi leul, tigrul, lupul şi 
chiar vulturul de prada, li se acorda un respect nemeritat în 
majo-ritatea limbilor. Oricum, pentru a ne întoarce la întrebarea 
ta, trada-rea cinica este o trădare cu sânge rece, imorala şi fara 
sentimente.” întrebam (pe mine, nu pe tata): Exista oare 
trădare care sa nu fie cinica? Care sa nu fie egoista şi calculata? 
Exista oare trădător care sa nu fie josnic? (Astăzi cred ca exista.) 
în sloganurile din engleza ale tatălui meu pentru Rezistenţa, 
perfidul Albion era acuzat de continuarea crimelor naziştilor, de 
vinderea ultimelor speranţe ale unei na {iuiu decimate pentru 
petro-lul arabilor şi bazele militare din Orientul Mijlociu. 


„Poporul din care s-au ivit Milton şi Lord Byron ar trebui 
să-şi dea seama ca petrolul cu care se încălzeşte iama este 
pătat de sângele vărsat de supraviețuitorii neamului 
persecutat.” „Guvemul laburist britanic stoarce de la noi pentru 
a corupe regimele arabe care se plâng mereu ca nu au destul 
spatiu între oceanul Atlantic şi golful Persic şi de la muntele 
Ararat înspre nord spre Bab al-Manadab înspre partea cea mai 
îndepărtată spre sud.” (Am veri-ficat pe harta: chiar aveau 
destul spaţiu. Pământul nostru era un punct mic în marea 
expansiune a lumii arabe, un varfde gămălie în Imperiul 
Britanic.) Când terminani de construit racheta, unna sa o ţintim 
înspre palatul regal, chiarân inima Londrei şi să-l fortam sa plece 
de pe pământul nostru. 


(Şi ce se va întâmpla cu sergentul Dunlop? El iubea Biblia 
şi pe noi. Ar fi lăsat sa stea aici, ca un oaspete de onoare special 
al sta-tului evreiesc? M-aş asigura eu de acest lucru. Aş scrie o 
recoman-dare pentru el.) 

Tata îşi scria sloganurile noaptea, când nu făcea cercetări 
pen-tru istoria evreilor din Polonia. Scria în ele citate din poeziile 
englezeşti, penim a stami sentimentele. Dimineaţa, în drum 
spre lucru, îi dădea cate o bucata de hârtie, ascunsa într-un ziar, 
omului sau de contact (baiatut care arata ca o barza, ucenic la 
băcănia fraplor Sinopsky). Sloganurile erau duse apoi la 
tipografia secreta (înpivniţa lui Kolodny). Douazile mai târziu, ele 
apăreau pe zidu-rile clădirilor, pe felinare şi chiar pe zidurile 
staţiilor de poliţie unde lucra sergentul Dunlop. 

Daca CID ar descoperi sertarul mamei mele sau 
sloganurile tatălui meu, ar fi amândoi închişi în lagărul rusesc, 
iar eu aş fi lăsat singur. Aş pleca în munţi şi aş trai ca un băiat al 
muntelui. 

Am văzut un film la cinematograful Edison despre o banda 
de falsificatori: o întreaga familie, fraţi, veri, cumnaţi. Când am 
ajuns acasă am întrebat-o pe mama daca erain şi noi o familie 
de proscrişi. Ea mi-a spus: „Ce am făcut? Am jefuit noi pe 
cinevaPAm înşelat noi pe cineva? Am vărsat sângele cuiva, 
ferească sfântul?” lar tata: „Cu siguranţa ca nu. Dimpotrivă: 
legea britanica este, de fapt, ilegala. Legea lor se bazează pe 
represiune şi falsitate, pentru ca li s-a dat lerusalimul de către 
celelalte naţiuni ale lumii pe baza angajamentului de a construi 


un pământ al evreilor, iar acnm ei îi îndeamnă pe arabi sa 
distrugă acest pământ, ba mai mult, chiar îi ajuta sa o facă.” în 
timp ce vorbea, furia i se întrezărea în ochii sai albaştri măriţi de 
lentilele ochelarilor. Mama şi cu mine schimbam priviri pe fariş, 
deoarece fiiria tatălui meu era una blândă, o furie literara. 
Pentru a alunga englezii şi a înfrunta armatele arabe aveai 
nevoie de un alt fel de furie, o furie sălbatică ce nu poate fi 
expli-cata în cuvinte, un fel de furie ce nu exista în casa noastră 
sau în cele din vecinătate. Poate ca a existat doar în Galileea, în 
vai, în kibutzurile din Negev, în munţi, unde se antrenau în 
fiecare noapte luptătorii adevăratei Rezistenţe. Poate ca m 
acele locuri se forma acest fel de furie. Noi nu ştiam cum arata 
acea furie, dar ştiam ca fara ea am fi fost pierduţi. Acolo, în 
deşert, în câmpii, în lanţul munţilor Carmel, în valea fierbinte 
Beit Shean, creştea o noua rasa de evrei; nu erau palizi şi miopi 
ca noi, ci bronzaţi şi putemici şi aveau în ei izvoare nesecate de 
furie crinunala. O furie plina de indj. Yiare care din când în când 
străfulgeră prin ochelarii tatălui m”u şi care ne făceau pe mine 
şi pe mama sa zâmbim uşor. Mai puţin decât o clipire. O 
miniconspiraţie, o subterana în alta subte-rana, de parca o clipa 
ar fi deschis un sertar interzis în prezenţa mea. De parca îmi 
sugera ca existau, cu siguranţa, doi adulţi şi un copil în camera, 
dar ca în mintea ei, cel puţin, nu neapărat eu eram copilul. Nu 
întotdeauna, oricum. M-am dus bmsc înspre ea şi am îmbrăţişat- 
o cu putere în timp ce tata aprindea lampa de birou şi se aşeza 
pentru a aduna informaţii despre istoria evreilor în Polonia. Și 
atunci de ce gustul dulce al acelui moment era amestecat cu 
sentimentul amărui al unei bucăţi de creta care scârţâie pe 
tabla, gustul mocnit al trădării? 

In acel moment ma hotărâsem sa le spun: „Am terminat-o 
cu Ben Hur şi Chita. Nu mai suntem prieteni.” 

Tata stătea cu spatele la noi şi cu faţa înspre teancurile de 
cărţi deschise de pe biroul lui. M-a întrebat: „Ce ai mai făcut de 
data asta? Când ai sa înveţi sa le fii loial prietenilor tai?” 

l-am spus: „Ne-am despărţit.” 

Tata şi-a întors scaunul şi a întrebat cu vocea sa plina de 
sine: „Despărţire? Între Fiii Luminii şi Fiii întunericului? 

Şi mama: „Se trage din nou. Se aude destul de aproape.” 

Am spus deja cat de fascinat eram de oameni ca Ben Hur, 
oameni care sunt tot timpul însetaţi, a căror sete de nepotolit le 


da o cruzime sonmoroasa ca aceea a unei feline sălbatice - o 
auto-ritate rece, cu ochii pejumatate închişi. Asemenea eroilor 
regelui David despre care am studiat la ora de religie, am 
întotdeauna aceasta pomire de a le oferi tot ce am. De a-mi 
risca viaţa pentru a le aduce apa din fântânile duşmanilor. Şi 
toate acestea cu slaba speranţa de a auzi după aceea din colţul 
gurii de leopard cuvintele magice: „Eşti băiat bun, Proffi, ,„ 

Exista şi un altfel de oameni care ma captivează, pe lângă 
aceşti leoparzi însetaţi. Pe feţele acestor oameni vad ceva 
diametral opus expresiei de pe faţa leoparzilor, însa au ceva în 
comun care nu se poate defini, dar care nu este greu de 
observat. Vreau sa spun, oame-nii care sunt întotdeauna 
rătăciţi. Cum e sergentul Dunlop, de exem-plu. Şi în perioada 
despre care scriu, ca şi acum, când scriu, am descoperit mereu 
ceva dureros de atrăgător la oamenii rătăciţi, care merg prin 
viaţa de parca lumea ar fi o staţie de autobuz necunoscuta, într- 
un oraş necimoscut, în care au coborât din greşeala şi acum 
habar nu au unde au greşit, cum sa se descurce, unde sa 
meargă. 

Era un om destul de bine făcut şi înalt, un om mare şi 
îndesat, dar bland. Mai degrabă cartilaginos. În ciuda uniformei 
şi a armei, a treselor de sergent pe mâneci, a strălucirii argintii 
a numerelor de pe umerii sai, a chipiului negru, părea im om 
care tocmai se trezise dintr-un loc luminos în întuneric, sau 
invers. Părea ca un om care a pierdut cândva ceva foarte 
preţios şi acum nu-şi poate aminti ce a pierdut, cum arata, sau 
ce ar face cu acel lucru daca l-ar găsi. Era acolo, cutreierându-şi 
mereu propriile sale încăperi interioare, pivnițele, magaziile şi 
chiar daca s-ar fi împiedicat de lucrul pe care-t pierduse, cum l- 
ar fi putut recunoaşte? Ar trece cu greu pes-te el şi ar continua 
sa caute. Ar paşi greoi înainte în ghetele sale mari, ajungând şi 
mai departe şi din ce în ce mai obosit. Nu uitasem ca el 
reprezenta inamicul şi totuşi simţeam nevoia să-l întind mana. 
Nu ca sa dam mana, ci ca să-l sprijin. Ca pe un copil sau pe un 
orb. 

Ma furişam aproape în fiecare noapte în Orient Palace, cu 
nişte exemplare din Engleza pentru străini şi Limba noastră 
pentru imigranţi şi pionieri sub braţ. Nu îmi mai pasa daca 
leopardul şi aghiotantul lui ma mai unnareau pe alei. 

Ce mai aveam de pierdut? 


Am traversat rapid camera decadenta cu fumul de ţigara 
şi halb>; te ei de bere, ignorând rasul desfrânat, abţinându-mă 
sa atinfe postavul verde de pe masa de biliard, fara sa ma uit la 
decolteul fetei de la bar, mergând drept, cu determinarea unei 
săgeți în zbor, m-am grăbit spre camera din spate şi m-am 
aşezat la masa lui. 

O data mai mult, mi-am dat seama ca venisem degeaba: 
nu era acolo, deşi stabiliserăm data. Uneori uita. Uneori se 
împotmolea. Uneori, după ce-şi termina ziua de lucru în 
departamentul de con-tabilitate, era dintr-o data trimis într-o 
misiune în aer liber, făcând de garda la vreun oficiu poştal sau 
verificând acte de identitate la vrcun punct de control. Şi, 
uneori, aşa îmi sugera mie, eraânchis în baraca, fiindcă salutase 
prea încet ori pentru ca unul dintre bocanci era mai lustruit 
decât celalalt. 

Cine-o fi văzut oare, în realitate sau în filme, vreun 
duşman zăpăcit? Sau unul timid? Sergentul Dunlop era un 
duşman zăpăcit şi foarte sfios. O data, l-am întrebat daca îl 
aştepta vreo soţie sau nişte copii acasă la el în Canterbury. 
(Aceasta intenţiona sa fie un mod inofensiv de a-l sugera ca a 
venit, cu siguranţa, vremea ca englezii sa ne părăsească 
pământul, spre propriul lor bine cat şi al nostru.) Pe sergentul 
Dunlop îl alannase întrebarea mea, capul i s-a retras între umeri 
ca al unei broaşte țestoase speriate, mâinile sale mari şi 
pistruiate se mişcau rapid, confuze, de la genunchi pe masa şi 
invers, iar apoi a roşit de la obraji pana la frunte şi urechi, 
asemenea unei pete de vin întinzându-se pe o faţa de masa 
alba. A început un şir lung de scnze în ebraica sa rococo: pentru 
moment „îşi urma dnimul în singurătate”, deşi bunul Dumnezeu 
ne-a spus în mod precis ca „nu e bine pentru om sa fie singur”. 

Uneori îl găseam pe sergentul Dunlop stand şi aşteptându- 
mă la aceeaşi masa, cu colţurile cămăşii atamand din pantaloni, 
cu burta căzută peste curea, acoperind catarama strălucitoare - 
un om moale şi campuhav. Se întâmplă sajoace singur dame şi 
la sosi-rea mea dădea sa înceapajocul, se scuza şi punea rapid 
piesele în cutie. Spunea ceva de genul: „Oricum, voi pierde în 
curând” şi îmi arunca un zâmbet ce vroia sa zică te-rog-nu-mi- 
lua-în-seama-zambetul şi pejumatate zâmbind, începea sa 
roşească, părând ca roşeaţa îi creştea stânjeneală şi devenind şi 
mai stânjenit după ce roşea. 


„Dimpotrivă”, i-am spus o data, „oricum, vei câştiga.” 

S-a gândit, a înţeles mesajul şi mi-a zâmbit dulce, ca şi 
cum aş fi rostit o remarca care îl depăşea şi pe cel mai inteligent 
filosof. După ce s-a gândit mai bine mi-a spus: „Nu aşa. În 
victoria mea ma voi înfrânge pe mine.” 

Cu toate astea, a fost de acord sajoace cu mine încă o 
data şi a câştigat, ceea ce l-a umplut de ojena lamentabila. A 
început sa se scuze ca şi cum, bătându-mă pe mine, adăugase 
personal ceva în plus la crimele opresivului regim britanic. 

Uneori, în timpul lecţiilor de engleza, se scuza pentru 
structura complicata a timpului şi numarui mare de verbe 
neregulate. Părea ca se învinovăţeşte pe el însuşi şi caracterul 
sau confiiz pentru faptul ca limba engleza foloseşte un singur 
cuvânt acolo unde ebraica foloseşte doua: de exemplu se spune 
un „pahar (glass) cu apa” şi „un ochi de geam (glass) „; „o masa 
(table) de seara” şi „un tablou (table) statistic”, „un urs (bear) 
cenuşiu” şi „a purta (to bear) o povara”; „o zi fierbinte (hot) „ şi 
„un curry iute (hot) „, „a aranja o întâlnire (date) „şi „a manca o 
curmala (date) „. În timp ce la lecţiile de ebraica, de cate ori îi 
dădeam tema de casa, ma întreba umil: „Pai? O bruta nu ştie? Și 
nici un prost nu înţelege?” 

Daca îi lăudam munca, ochii lui copilăroşi se luminau şi un 
zâmbet modest, afectuos îi tremura pe buze, înainte de a i se 
revărsa pe obrajii sai rotunzi, părând ca i se întinde pe tot corpul 
pe sub uniforma. Murmura: „Nu am meritul acestei laude.” 

Dar, uneori, chiar pe la mijlocul lecţiei, lăsa treaba la o 
parte şi începea sa vorbească. Uneori se lasă purtat de val şi 
începea să-mi relateze toate bârfele din baraca, chicotind de 
parca era şocat de răutăţile care-l ieşeau din gura: cine mina 
autoritatea cui, cine strângea pe ascuns dulciuri şi ţigări, cine nu 
se spala niciodată, cine fusese văzut band în bar cu o femeie 
despre care susţinea ca era sora lui. 

Daca discutam despre situaţia politica, eu deveneam un 
profet furios, iar el doar încuviinţa şi spunea „într-adevăr” sau 
„Vai”. O data a spus: „Poporul Profeţilor. Popoml Cărţii. Măcar 
daca ar putea inlra în posesia moşterurii lui fara vărsare de 
sânge nevinovat.” 

Uneori conversaţia se transfonna în poveşti biblice şi 
atunci era randul meu sa ascult cu gura căscată în timp ce el ma 
uimea cu observaţiile sale pe care profesorul nostru, donmul 


Zerubbabel Gihon, nu le-ar fi putut contempla nici în cele mai 
fanteziste vise ale sale. Se dovedea, de exemplu, ca sergentului 
Dunlop nu-l plăcea de regele David, deşi îi era mila de el. David 
al sau era un băiat de la ţara, care era croit penim un poet şi un 
iubit, dar pe care Dumnezeu l-a făcut rege, ceea ce nu i se 
potrivea şi l-a condamnat la o viaţa plina de război şi intrigi. Nu 
trebuie sa ne nuram ca la sfârşitul vieţii, David era chinuit de 
acelaşi duh rau, pe care el însuşi l-a vârât în sufletul 
predecesorului sau, Saul, care era un om mai bun decât el... În 
cele din urma, cei doi, cel care mana măgarii şi pastorul, au 
avut aceeaşi soarta. 

Sergentul Dunlop vorbea despre Saul, David, Micol, 
lonatan, Absalom şi loab cu tonuri de uşoara mirare, de parca şi 
ei erau nişte tineri din subteranele evreieşti cu care stătuse 
odată în Orient Palace, învățând de la ei ebraica şi predându-le 
puţina filistina. Avea un sentiment de afecţiune şi compasiune 
penim Saul şi lonatan, dar, dintre toţi, cel mai mult o îndrageape 
Micol, fiica lui Saul, care nu a avut niciodată copii şi-l mai plăcea 
şi de Paltiel, fiu al lui Laiş, care a plâns-o pana ce Abner l-a 
exilat şi, astfel, urmărindu-şi soţia, care nu mai era a lui şi totuşi 
fara a o urmări, a fost şi el exilat la randul lui, dispărând din 
cronici. 

Dar cu excepţia lui Paliel, ma gândeam eu, aproape toţi 
erau trădători: lonatan şi Micol l-au trădat pe tatăl lor, Saul; loab 
şi ceilalţi fii ai lui Teruia; dreptul Absalom, Amnon; Adonia, fiu 
haghitei -erau toţi trădători şi cel mai mare trădător dintre toţi 
era regele David însuşi, David despre care noi cantam: „David, 
regele Israelului, mai trăieşte, trăieşte, trăieşte încă.” Cu toţii 
păreau uşor comici în versiunea sergentului Dunlop: nişte 
amaraţi de agitaţi, care semănau, mai degrabă, cu ofiţerii CID 
pe care mi-l bârfea: unul era gelos, altul slugamic, altul 
suspicios. În povestirile sale toţi păreau prinşi într-o panza 
suprarealista de îndrăgostiri, dorinţe, gelozii şi intrigi, dorinţa de 
putere şi răzbunare. (lata-l din nou pe aceşti oameni însetaţi, 
aceşti leoparzi înfierbântaţi a căror sete nu poate fi stăpânită 
niciodată de nici o apa a lumii. Urmăritori şi unnariţi. Orbi ce 
sapa o groapa şi cad în ea.) 

Căutăm, în zadar, un răspuns zdrobitor, care sa salveze 
onoarea regelui David şi a domnului Gihon - şi, de fapt, onoarea 
întregului nostru popor. Ştiam ca era de datoria mea ca în 


aceste conversații sa contrazic ceva din ceea ce spunea 
sergentul Dunlop. Dar ce ar fi trebuit sa apar? Nu ştiam atunci 
(şi nici astăzi nu ştiu bine). Şi, totuşi, inima mea se îndrepta 
înspre ei toţi, spre Saul, părăsit şi dezamăgit, judecat de Samuel 
pentru trădare şi condamnat la a plati cu coroana şi cu viaţa sa 
pentru faptul ca nu avea o inima de piatra. Inspre Micol şi 
lonatan, ale căror suflete erau atât de legate de sufletul 
duşmanului familiei lor, încât nu au ezitat să-şi trădeze tatăl şi 
tronul şi sa urmeze leopardul. Chiar aveam un sentiment de 
simpatie faţa de David, regele trădător care i-a trădat pe toţi 
aceia care l-au iubit şi a fost trădat, la randul sau, de aproape 
toţi. 

De ce nu ne puteam aduna cu toţii, măcar o data, în 
camera din spate a cafenelei Orient Palace, sergentul Dunlop, 
mama, tata, Ben Gurion; Ben Hur, Yardena, Marele Muftiu Hâj 
Amin; profesorul meu domnul Gihon, conducătorii subteranei; 
donmul Lazarus şi înaltul Comisar, toţi, chiar şi Chita cu mama 
lui şi cei doi taţi altemativi ai sai şi sa ne înţelegem unii pe alţii, 
în cele din urma, sa facem anumite concesii, sa ne împăcăm, sa 
ne iertam unii pe alţii. De ce nu puteam merge cu toţiijos, pe 
maâul răului, sa vedem daca oblonul albastru s-a întors? 

„E destul pentru astăzi”, îmi reteza sergentul Dunlop 
reveria. „Hai sa plecam şi sa ne întoarcem maine: în sudoarea 
frunţilor noastre sa ne îmbogăţim cunoştinţele, ca sa nu ne 
îmbogăţim şi durerea.” 

După care ne despărţeam fara a ne da mana, deoarece 
înţelesese singur ca nu aveam voie sa dau mana cu opresorii 
străini. Aşa ca ne despiuţeam dând din cap la întâlnire şi la 
plecare. Şi care era informaţia secreta pe care reuşisem sa o 
scot de la sergentul Dunlop, ca urmare a relaţiei noastre? 

Nu prea mult. Puțin de ici şi de colo. 

Cate ceva despre programul de somn în staţia de poliţie 
fortificata. 

Cate ceva (de fapt destul de important) despre lista cu 
serviciul de noapte. 

Relaţii personale între ofiţeri şi între soțiile lor. Unele 
detalii despre activitatea de rutma m baraci. 

Şi încă ceva care, probabil, nu poate fi considerat ca un 
rezultat al spionajului meu, dar pe care îl voi menţiona totuşi. La 
un mo-ment dat sergentul Dunlop mi-a spus ca, după părerea 


lui, manda-tul britanic în statul evreiesc se sfârşeşte aici şi ca 
vorbele profe-ţilor se vor dovedi a fi adevărate exact aşa cum 
spune Biblia şi totuşi, îi părea rau de oamenii din Canaan, 
referindu-se la arabii locali şi, în special de săteni. Credea ca 
după ce armata britanica va fi plecat, evreii se vor ridica şi-şi 
vor înfrânge inamicii, ca satele din piatra vor fi distmse, ca 
pajiştile şi grădinile vor fi transformate în sălaşuri ale şacalilor şi 
ale vulpilor, ca fântânile vor seca, ca sătenii şi fermierii şi 
culegătorii de măsline şi îngrijitorii de smochini şi pastorii şi cei 
care mana măgarii vor fi cu toţii alungaţi în sălbăticie. Poate ca 
era voia Creatorului ca ei sa devina nişte oameni persecutați, în 
locul evreilor, care se întorceau, în cele din urma, la moştenirea 
lor. „Necunoscute sunt căile Donmului”, a spus sergentul Dunlop 
cu tristeţe şi cu un aer de uşoara uimire, de parca ajunsese, 
dintr-o data, la o concluzie care-l aştepta de mult timp: „Pe cel 
pe care îl iubeşte îl pedepseşte aspru şi pe cel pe care-l 
dezrădăcinează, îl iubeşte.” 

Umbla un zvon prin împrejurimi; britanicii urmau sa 
impună o stare de asediu generala, pe timp de zi şi de noapte, 
pentru a face percheziţie din casa în casa ca să-l descopere pe 
luptătorii din Rezistenţa şi depozitele secrete de armament. 

Când Tata a venit de la lucm în acea după-amiază ne-a 
chemat sa ne adunam toţi trei în bucătărie pentru o scurta 
şedinţa. Avea de discutat ceva serios şi cu caiţile pe faţa. A 
închis uşa şi geamul, s-a aşezatjos, îmbrăcat în hainele sale kaki 
bine calcate, cu buzunarele mari şi a pus pe masa, în faţa lui, un 
pachet învelit cu o hârtie maro. Era ceva în el, a spus el, sau 
strict vorbind, nişte lucruri pe care trebuia sa le ascundem pana 
se termina totul. Era, cu siguranţa, logic sa presupunem ca nu 
vom scăpa de cercetări, dar se considera ca era mai uşor sa 
găsim o ascunzătoare pentru acest obiect în aparta-mentul 
nostru. Şi eram absolut pregătiţi sa rezistam încercării. 

Ma gândeam: are dreptate sa nu ne spună ce este în 
pachet, pentru a nu o alanna pe mama. (Dar daca nici el nu 
ştie?) E im-posibil: tata trebuie sa ştie. Cat despre mine, am 
presupus imediat ca trebuie sa conţină dinamita sau TOT, sau 
nitroglicerina sau ceva mult mai putemic, ceva nou descoperit, 
o substanţa exploziva revoluţionara de care nu se mai pomenise 
înainte: vreun compus apocaliptic pe care l-am creat aici, în 


laboratoarele secrete ale Rezistenței. O lingura din el ar putea 
arunca în aer jumătate din oraş. 

Dar eu? 

O linguriţa ar fi de ajuns pentru racheta noastră cu care 
am ameninţa palatul regelui din Londra. 

Aceasta era ocazia pe care o aşteptam. Trebuia, cu orice 
preţ, sa extrag, în secret, cantitatea de care aveam nevoie din 
pachet. 

Daca reuşeam, cei din LSM m-ar imptora în genunchi să-l 
iert şi sa ma întorc. 

Şi i-aş ierta. Plin de dispreţ. Şi aş accepta sa ma întorc. 
Dar va trebui sa pun câteva condiţii serioase: să-mi reorganizez 
comanda de la în”eput, să-l pun pe Ben Hur la locul lui, sa 
desfiinţez depar-tamentul de Securitate Intema şi Interogare şi 
sa găsesc un mod de a preveni deciziile arbitrare şi sa protejez 
luptătorii de pericolele invidiei. 

Tata ne-a spus: „Daca şi când suntem căuta”, este 
important ca voi doi sa ştiţi despre ce este vorba, din doua 
motive; nu avem prea mult spaţiu aici şi cineva l-ar putea găsi 
din greşeala şi ar putea provoca un incident. În al doilea rand, 
daca ei găsesc ascunzătoarea, ne-ar putea interoga separat şi 
vreau ca toţi sa avem o explicaţie identica pregătită. Pentru a 
nu ne contrazice unul pe celalalt.” (Explicaţia pe care tata ne-a 
pus sa o memoram avea legătură cu profesorul Schlossberg, 
care locuise singur m apartamentul de deasupra noastră şi a 
murit iama trecuta. El i-a lăsat tatălui meu vreo cincizeci sau 
şaizeci de cărţi prin testament. Răspunsul nostru unanim era ca 
pachetul învelit cu hârtie maro a ajuns în aparta-mentul nostru 
împreuna cu cărţile răposatului profesor.) „Va fi o minciuna 
nevinovata, „a spus tata, iar ochii lui miopi albaştri priveau prin 
ramele ochelarilor direct în ochii mei. Pentru o secunda, o 
strălucire cruda şi răutăcioasă sclipi în ochii sai, o sclipire pe 
care o zăream foarte rar, când povestea cum trântea cate o 
replica usturătoare vreunui om de ştiinţa sau vreunui scriitor, 
care rămânea „mut, de parca ar fi fost lovit de fulger”. Ne vom 
permite sa folosim aceasta minciuna nevinovata daca va fi 
nevoie, doar datorita pericolului şi o vom face cu regret, 
deoarece o minciuna ramane tot o minciuna. Întotdeauna. Chiar 
şi o minciuna nevinovata ramane tot o minciuna. Ţine minte 
acest lucru.” 


Mamaa spus: „în loc să-l dai lecţii, de ce nu-ţi găseşti puţin 
timp sa tejoci cu el, din când în când? Sau, cel puţin, sa vorbeşti 
cu el. O conver-sa (ie: îţi aduci aminte? Doi oameni stand 
împreuna, vorbind aman-doi şi ascultând amândoi. Amândoi 
încercând sa unnareasca ce spune celalalt?” 

Tata lua pachetul, îl legăna în mana ca pe un copil şi îl 
duse din bucătărie în camera ce servea drept dormitor al 
părinţilor, camera de studiu a tatălui meu şi camera de zi pentru 
noi toţi. Pereţii erau aliniaţi cu rafturi de cărţi de la podea pana 
la tavan. Nu mai era loc nici măcar pentru im tablou sau un 
omament. 

Rafturile tatălui erau aranjate cu o logica de fier în secţiuni 
şi subsecţiuni, în funcţie de subiect, domeniu şi limba şi în 
ordine alfabetica, după numele autorului. Alămurile din vârf, 
mareşalii şi generalii librăriei, însenmand tomurile speciale care 
înu dădeau întotdeauna un fior de respect, erau nepreţuite, cărţi 
grele acoperite cu legături de piele speciale. Pe suprafaţa de 
piele aspra degetele mele căutau cu o senzaţie de placere 
litercle aurii, asemenea pieptului unui mareşal de la ştirile de la 
Fox Movietone împodobit cu şiruri întregi de medalii 
strălucitoare şi decoraţii. Când o singura raza de lumina de la 
lampa de birou a tatălui meu cădea pe omamentele anrii, o 
sclipire pâlpâitoare îmi sarea în ochi, părând ca ma invita sa ma 
alătur lor. Aceste cărţi erau prinții, ducii, conții şi baronii mei. 

Deasupra lor, pe raftul de sub plafon, plutea cavaleria 
uşoara: periodice în învelitori multicolore, aranjate în funcţie de 
subiect, data, ţara de origine. Intr-un contrast izbitor faţa de 
acea armura grea a ofiţerilor comandanţi, aceşti soldaţi de 
cavalerie erau îmbra-cati uşor, în culori aprinse. 

In jurul grămezii de mareşali şi generali erau aşezate 
tomuri mari de brigade şi de ofiţeri de regiment, cărţi aspre cu 
margini dure, fbarte bine legate, prăfuite, uşor şterse, de parca 
ar fi fost camuflate cu un material de război soios, ori ca 
materialul stea-gurilor vechi, încercat de batalii şi greutăţi. 

Unele dintre cărţi aveau un spaţiu îngust între legătura şi 
trunchi, asemenea decolteului chelneriţei de la Orient Palace. 
Daca trăgeam cu ochiul înăuntru nu puteam sa vad decât o 
întunecime înmiresmata şi sa adulmec decât un vag ecou al 
mirosului trupului cărţii, vag, fascinant şi interzis. 


Maijos de cărţile legate în piele ale ofiţerilor lor erau sutele 
şi sutele de cărţi simple cu coperţi de carton tare, mirosuid a 
lipici ieftin - soldaţii gri şi maro ai bibliotecii. Şi mai jos de aceşti 
soldaţi, în evaluarea mea, era gloata armatei semi-permanente: 
cărţi nelegate ale căror pagini erau ţinute laolaltă cu benzi de 
cauciuc obosite sau fâşii late de hârtie adeziva. Mai erau şi 
câteva bande zdrenţuroase de taliari, cu coperţi dintr-o hârtie 
gălbuie ce se destramă. In cele din urma, sub acestea, cele 
maijos dintre cele dejos, non-carţile, o multitudine 
amestecatade broşuricerşetoare, foi volante, extrase, pe cel mai 
jos braţ al bibliotecii resturi îngrămădite pe raftul cel mai dejos, 
aşteptându-l pe tata sa le mute într-un azil de publicaţii nedorite 
şi stand între timp aici, adapos-tite temporar din bunăvoință şi 
nu fiindcă aveau acest drept, puse în teancuri, îngrămădite pana 
când azi sau maine vântul de est o data cu păsările deşertului, 
le vor matura cadavrele, pana azi sau maine, sau cel târziu 
până-n iama, când tata va găsi timp sa le sor-teze fara mila şi sa 
arunce majoritatea acestor adunături (broşuri, gazete, 
revistejumale, pamflete) afara, pentru a face spaţiu pentru alţi 
cerşetori, care nu vor întârzia sa vina în locul lor. (Tatălui meu n 
era mila de ele, oricum. Işi tot promitea sa le sorteze, sa facă o 
selecpe, sa scape de unele, dar aveam sentimentul ca nici 
măcar una dintre paginile tipărite nu va părăsi vreodată 
apartamentul nostru, deşi dădeau pe dinafara.) 

Un miros fin, prăfuit plutea înjurul acestor rafturi, 
asemenea urmelor lăsate de un vânt strain turbulent şi totuşi 
incitant. Pana şi în ziua de azi, daca cineva m-ar duce într-o 
camera cu ochii închişi şi cu urechile astupate, aş putea spune 
din primul moment, fara cel mai mic dubiu, daca este o camera 
plina de cărţi. Inspir mirosul unei biblioteci vechi nu prin nări, ci 
prin piele, un loc grav şi gânditor încărcat cu un praf de cărţi 
mai fin decât orice praf, amestecat cu savoarea ce o emana 
hârtia veche şi mirosul antic şi modem al lipiciului, arome 
înţepătoare de migdala, acre-dulci, adezivi ameţitori pe baza de 
alcool, o adiere îndepărtată a lumii ierburilor de mare şi a 
iodului şi nuanțele domoale ale mirosului de plumb a cemelei 
groase de tipar şi un miros de hârtie putrerita, mâncată de 
umezeala şi mucegai şi de hârtie ieftina ce se fărâmiţează 
contrastând cu aromele bogate, exotice şi ameţitoare emanate 
de hârtia fina de arta ce-ţi stameşte un gust de placere în cerul 


gurii. Totul fiind învăluit de o copertina de aer întunecat care a 
rămas nemişcata an după an, prinsa în spaţiile secrete între 
rândurile de cărţi şi zidul din spatele lor. 

In marea şi greoaia biblioteca din stânga biroului tatălui 
meu, stăteau volununoasele lucrări de referinţa, asemenea 
artileriei grele din spatele tmpelor de atac: rand după rand de 
volume de enci-clopedii în diferite limbi, dicţionare, un gigantic 
index biblic, un atlas, lexicoane şi tratate eleroentare (incluzând 
o carte intitulata Indexul indexurilor, în care speram sa găsesc 
secrete adânci, dar care nu conţineau decât liste de mii de cărţi 
cu nume ciudate). Enciclopediile, dicționarele şi lexicoanele erau 
aproape toate mareşali şi generali, adică tomuri splendid legate 
în piele cu un scris auriu pe care degetele mele tânjeau sa le 
mângâie şi sa le dezmierde, care ma fascinau nu numai prin 
placerea atingerii, dar şi prin dorinţa nesfârşită de cunoaştere 
care ma depăşea, deoarece erau în limbi străine - cunoaşterea 
unor lucruri cum ar fi crucea, huzărul, clopotniţa, pădurea, 
bordeiele şi pajiştea, trăsură, tramva-lul, comisă, poarta şi 
frontonul. Şi ce sunt eu prin comparaţie? Nimic decât un tânăr 
luptător evreu al subteranei, a cărui viaţa este închinat alungării 
opresorului strain, dar al cărui suflet este legat de el, deoarece 
opresorul, la fel ca mine, vine de pe pământuri cu râuri şi păduri 
unde clopotniţele stau semeţe şi giruetele se învârt netulbnrate 
pe acoperişuri. 

In jurul literelor aurii imprimate pe legăturile de piele, erau 
flori decorative şi rămurele, embleme ale editurii sau ale biblio- 
tecii, care îmi păreau asemenea armelor şi blazoanelor multor 
case regale şi nobile. Erau chiar şi dragoni înaripaţi şi perechi de 
lei aurii furioşi care susțineau un pergament desfăcut sau închis 
sau imaginea unui castel, ori cruci răsucite ca şarpele încovoiat 
şi sfredelitor şi despre care am învăţat la ora de religie. 

Uneori tata îşi punea mana pe umărul meu şi ma invita la 
un tur organizat. Aceasta este ediţia rara din Amsterdam. 
Talmud-ul tipărit de văduvă şi fraţii lui Romm. Acestea sunt 
emblemele rega-tului Boemiei care nu mai exista. Legătura este 
făcută din piele de căprioară, de aceea este rozalie, culoarea 
camii crude. Şi aici avem ediţia nepreţuita a Anului Creaţiei 
5493 (corespunzând anului civil 1733), probabil din librăria 
marelui Moses Hayym Luzzatto, care se pare ca a folosit-o el 
însuşi. Este fara egal, chiar şi între colecţia de cărţi rare de la 


biblioteca naţionala de pe Muntele Scopus şi, cine ştie, poate ca 
în întreaga lume au mai rămas doar o duzina de exemplare sau 
şapte, sau mai puţine. (Cuvintele tatălui meu ma făceau sa ma 
gândesc la târguială lui Abraham cu Dumnezeu în legătură cu 
numarulde oameni drepţi din Sodoma.) 

De aici pana aici se afla greaca. Pe raftul de mai sus, 
latina, limba veche a Romei. Acolo, de-a lungul zidului dinspre 
nord, se întinde lumea slava, al cărui alfabet este un mister 
pentru mine. Aici sunt secţiunile franceze şi spaniole şi pe raftul 
de acolo, părând întunecat şi serios de parca era îmbrăcat de 
ocazie, lucrările reprezentative ale lumii germanice şuşoteau 
împreuna în propriul lor colţ. (Litere complicat ondulate, „Litere 
gotice” spimea tata, fara a dezvolta ideea şi aceasta scriere 
gotica îmi părea ca un labirint cu poteci ce se intersectau.) lar 
acolo, într-o biblioteca acoperita cu sticla, o grămadă de texte 
aranjate ale străbunilor noştri (niciodată ale străbunelor: 
străbuni, stra-strabuni, străvechi fantome): 

Mishnah, cele doua Talmuduri, babilonienii şi ierusalemiţii, 
lege şi ştiinţa, imnuri şi studii despre îngeri, Mekhilta şi Zohar, 
nuvele şi scrisori rabinice, glosare şi gramatici. Profesorul 
ştiinţei şi Piatra de ajutor, Poteca vieţii, Platoşa judecaţii, fabule, 
vieţile sfinţilor, constituind un fel de periferie întunecoasa, 
stranie, un peisaj mohorât ca o grămadă de cocioabe amarate 
luminate de o torta slaba şi totuşi parca nu mi se păreau străine 
aceste legături îndepărtate, deoarece chiar şi textele bizare cum 
ar fi Tosefta, Masa întinsa, Yossipon sau Datoriite inimii erau 
scrise cu caractere ebraice, ceea ce îmi dădeau cel puţin dreptul 
sa speculez în legătură cu ce se afla pe Masa întinsa sau care 
erau datoriile acelor Inimi. 

Apoi urma secţiunea de istorie: patru corpuri de biblioteca 
ticsite, într-una dintre ele fiind înghesuite tomuri refiigiate, 
lucrări venite târziu care nu-şi găsiseră locul de odihna şi 
trebuiseră sa se lase cu grija pe umerii de mult stabiliţilor 
predecesori. Doua dintre aceste biblioteci erau dedicate istoriei 
naţiunilor şi doua istoriei poporului israelit. În ultimele doua am 
găsit pe raftul dejos apariţia omenirii şi începutul civilizaţiei şi pe 
raftul de mai sus istoria antica şi apoi epoca medievala (desene 
ce-ţi îngheţau sângele în vine, doctori îmbracaţi în negru cu 
măşti diabolice aplecaţi asupra victimelor muribunde ale Morţii 
Negre.) Deasupra acestora, ivin-du-se m lumina strălucitoare a 


zilei, Renaşterea şi Revoluţia franceza, iar şi mai sus, atât de sus 
ca aproape atingeau tavanul, erau cărţile despre Revoluţia din 
Octombrie şi războaiele mondiale, din care ma străduiam sa 
studiez pentru a învăţa din greşelile generalilor. Acele cărţi pe 
care nu le puteam citi, deoarece erau în limbi străine, le scanam 
totuşi pagina cu pagina într-o neobosita căutare de ilustraţii şi 
cărţi. Multe dintre acestea ini-au rămas înti-parite în memorie 
pana în ziua de aar. Exodul din Egipt. Căderea Zidurilor 
lerihonului. Bătălia de la Tennopile: păduri dese de lănci, sulițe, 
harpoane şi coiiuri în care se reflecta lumina soarelui. Harta de 
călătorii a lui Alexandm cel Mare, cu săgeți îndrăzneţe 
întinzându-se de la graniţele Greciei panaân Persia şi chiar pana 
în India. Şi o ilustrație a ereticilor arşi într-o piaţa, cu flăcările 
deja pâlpâindu-le la picioare şi totuşi ochii lor sunt închişi, plini 
de pioşenie şi concentrare spirituala, de parca ar fi auzit, în cele 
din urma, muzica sferelor. Şi explozia de evrei din Spania: mase 
de refugiaţi purtând pachete şi toiage înghesuiți pe un vapor 
şubred, pe o mare în plina fiutuna clocotind, cu monştri ce 
păreau ca se bucura de soarta evreilor surghiumţi. Sau un plan 
detaliat al Diasporei de est, cu cercuri groase înjurul Salonicului, 
Smymei şi Alexandriei. O imagine în culori vii a vechii sinagogi 
din Aleppo. Şi comunităţi îndepărtate ale evreilor împrăştiaţi 
încolţind pe marginile harţii, m Yemen, Cochin; Etiopia (care se 
numea Abyssinia în acea vreme). Şi o pictura a lui Napoleon la 
Moscova şi Napoleon, din nou, în Cairo, la poalele piramidelor: 
un om mic şi corpolent Cu un tricom pe cap, cu o mana ţintind 
cu îndrăzneală înspre întinsul orizont şi cu cealaltă ascunsa 
timid în haina. Războaiele mişcării hasidice* şi duşmanii ei: 
portretele unor rabini cu feţe fioroase. O harta detaliata a 
înimderii mişcării hasidice şi liniile de apărare dând înapoi, în 
spatele cărora trupele Mitnagged în retragere se apărau fara a- 
şi abandona pozi” iile. Şi istorii despre explorări şi desco-periri 
cu flote ale carorprore sculptatetreceaupnn strâmtori înspre 
arhipelaguri necunoscute, istorii despre continente inaccesibile, 
imperii, Marele Zid Chinezesc, desprepalatejaponeze în care nici 
un om nu a putut intra sa locuiască, despre sălbatici îmbracaţi în 
pene, cu omamente de os care le străpungeau nările. Şi harţi 
ale vânătorilor de balene, ale Marii Polare şi ale Marii Bering, îm- 


* Hasidism: secta întemeiata în Polonia secolului XVII de 
Israel Baal Shem-Tov, caracterizata prin accentul pemisticism, 
nigaciune, zel religios şi seninătate (n.tr.). « e 

* Mitnagged, plural Mitnagdim: mişcare a evreilor din 
Europa de Est şi centrul Europei, în secolele al XVH-lea sau al 
XIX-lea, care predicau o viziune intelectuala, legala, a 
iudaismului, în opoziţiecuvizhmea emoţionala şi mistica a 
mişcării hasidice (n.tr.) preuna cu Alaska şi golful Murmansk. ŞI 
iată-l şi pe Theodor Herzl sprijinindu-se de ungrilaj de fier, 
privind mândru şi visător lacul ce se întindea la pic'ioarele sale. 
Imediat după Herzl, apar primii pionieri, puţini şi amarati, 
îngrămădiţi, asemenea unei epave, pe un pământ pustiu pe care 
nu se afla nimic, decât nisip şi un singur măslin, uşor înclinat 
într-o parte. Şi o harta a vechilor aşezări evreieşti: câteva 
pământuri risipite, întinzându-se de la o harta la alta şi, 
devenind mai putemice de la o imagine la alta. Şi iată-l şi pe 
tovarăşul Lenin ţinând un discurs, umplând de entu-ziasm 
mulțimile care gesticulau cu pumnii încleştaţi. Acest Lenin îmi 
părea ca semăna puţin cu doctorul nostru Wietzman, care nu 
înceta sa pledeze în favoarea britanicilor, în loc sa lovească în 
ei. (Dar sergentul Dunlop? Ar trebui sa lovim şi în el?) lata o 
harta a lagărelor naziste cu fotografii ale scheleticilor 
supraviețuitori evrei. Aici sunt planurile faimoaselor batalii, 
Tobruk, Stalingrad, Sicilia şi aici, în sfârşit, marşurile brigadelor 
evreieşti, luptătorii evrei cu stele cu şase colţuri pe mâneci, în 
Afhca şi Italia şi imagini ale chibuţelor cu tumuri şi palisade pe 
dealuri, m deşerturi, m vai, pionieri îndrăzneţi pe cai sau 
tractoare, cu puştile aruncate pieziş pe piept, cu feţele pline de 
calm şi curaj. 

Închideam cartea şi o pimeam la locul ei, apoi luam alta şi 
ras-foiam din nou căutând, în special, ilustraţii şi baiţi. După o 
ora sau doua ma simţeam oarecum intoxicat, o pantera a 
subteranelor ce izbucneşte înjuraminte şi promisiuni, foarte 
conştient de ce aveam de făcut şi cărui scop trebuia să-mi dedic 
viaţa, iar când avea sa sosească momentul adevărului, trebuia 
sa ma sacrific. 

Pe primele pagini ale marelui atlas german, chiar înainte 
de harta Europei, era o harta ameţitoare a întregului univers, cu 
nebu-loase întinzându-se dincolo de graniţele imaginaţiei şi 
întinderi nesfârşite de stele necunoscute. Biblioteca tatălui meu 


semăna cu acea harta. Conţinea planete cunoscute, dar avea şi 
nebuloase misterioase, lituaniene şi latine, ucrainiene şi slovace 
şi chiar şi o limba foarte veche numita sanscrita. Şi mai erau şi 
aramaica şi idişul, care era un fel de satelit al ebraicii, o sfera 
stâncoasă plutind uşor peste capctele noastre, printre norii 
zdrenţuiţi. Şi la ani-lu-mina depărtare de idiş, erau din ce în ce 
mai multe firmamente, unde Epopeea lui Ghilgameş strălucea în 
depărtare şi Enuma Elish şi imnurile homerice şi Siddhartha şi 
minunatele poeme numite, de exemplu, Nibelungenlied, 
Hiawafha, Kalevala. Nume muzicale ce îmi înfioară variul limbii 
şi cerul gurii în timp ce le articulez şi le pronunţ inspirând, 
şoptit, doar pentru mine, Dante Alighieri, Montesquieu, Chaucer, 
Shchendrin, Aristofan, Till Buhoglinda. Şi recunoşteam fiecare 
carte după culoare şi după legătura şi după locul ei în galaxie şi 
ştiam care u erau vecinii. 

Dar eu? Cine eram eu în acest univers? O pantera oarba. 
Un sălbatic ignorant, un neispravit care-şi pierdea timpul 
umblând creanga prin pădurile Tel Arză. Ojucarie nenorocita în 
mâinile lui Ben Hur. În loc sa ma închid pe loc, de astăzi, din 
aceasta di-mineaţa, aici printre aceste cărţi. 

Pentru zece ani? 

Pentru treizeci? 

Respirând adânc, anmcandu-mă în fântână, începând sa 
desci-frez enigma după enigma? 

Ce călătorie lunga, cate secrete năucitoare conâin aceste 
tomuri ale căror nume abia daca le pot descifra. Nici nu-mi pot 
imagina unde aş putea găsi prima legătură în lanţul de chei 
legat de cheia cutiei ce conţine cheia de la seiful în care cheia 
locului cel mai puţin ascuns poate ca ma aşteaptă pe mine. 

Inainte de toate, trebuia sa depăşesc dificultatea 
alfabetului roman. Mama mi-a spus ca ar putea sa ina înveţe în 
mai puţin de o jumătate de ora. După aceea, daca o ajutam cu 
spălatul vaselor după cina, mi-a promis ca ma va învăţa 
alfabetul chiliric. Estimase ca poate sa ma înveţe cam într-o ora 
sau o ora şi jumătate. Cat despre Tata, m-a asigurat ca alfabetul 
grec este foarte asemănător cu cel chiliric. 

După aceea aş învăţa şi sanscrita. 

Şi aş mai învăţa încă un dialect, pe care tata îl numea 
Hochdeusch, pe care îl traducea „gennana elevata”. 


Numele de germana elevata avea aroma unor timpuri 
trecute, ale nnor cetăţi împrejmuite de ziduri, cu poduri mobile 
de lemn păzite de tumuri gemene cu acoperişuri conice. 
Înăuntrul zidurilor acestor cetăţi trăiau oameni de ştiinţa austeri 
cu robe negre şi capctele descoperite, care stăteau noapte de 
noapte studiind şi scriind la lumina lumânărilor în vreo celula a 
carei singura fe-reastra era acoperita cu gratii. Voi fi asemenea 
acestor oameni: celula, zabrele, lunnanare noaptea, birou, teanc 
de cărţi şi linişte. 

Rafturile de cărţi reduceau considerabil mărimea camerei. 
Şi nu era o camera prea mare. Aici, sub rafturile de cărţi, era 
patul părinţilor mei. Noaptea îl desfăceau sa doanna în el, iar 
dimineaţa îl închideau ca pe o carte, cu salteaua înăuntru, astfel 
transfor-mandu-se într-o sofaverde. Pe ea se găseau cinci peme 
brodate, pe care le foloseam pentru cele cinci dealuri ale Romei 
când condu-ceam forţele Bar Kochba la poalele Capitoliului şi 
cuceream Im-periul. Alta data ele reprezentau dealurile ce 
mărgineau drumul înspre Negev, sau balenele albe pe care le 
urmăream de-a lungul celor Şapte Mari pana la țărmurile 
Antarcticii. 

Între sofa şi biroul Tatei şi măsuţa penim cafea şi cele 
doua scaune din nuiele şi între ele şi balansoaml mamei, se 
aflau canale şi strâmtori, toate întâlnindu-se în covoraşul întins 
la picioarele balansoarului. Aranjamentul mobilei îmi oferea 
oportunităţi fasci-nante de a dispune în poziţie de lupta şiruri de 
flote şi annate teresc-tre, făcând posibile descinderi, mişcări de 
învăluire, luări cu asalt, ambuscade, rezistenţe îndărătnice în 
zonele cu multe clădiri. 

Tata a pus pachetul într-un loc ales cu grija, în mijlocul 
unui rand al edițiilor în uniforma a nestematelor literaturii 
universale traduse în poloneza. Aceasta serie avea coperţile de 
un maro des-chis, astfel încât pachetul aproape ca dispărea 
printre cărţi. Aseme-nea unui dragon adevărat într-o pădure 
tropicala deasa, plina de copaci gigantici ce semănau cu toţii cu 
nişte dragoni. Ne-a mai avertizat o data pe mine şi pe mama: nu 
îl atingeţi. Nu va apropiaţi de el. intreaga biblioteca era de acum 
înainte de neatins. Daca cineva avea nevoie de o carte, era 
rugat sa i se adreseze lui. (Acest lucru mi se pareajignitor. Sa 
presupunem ca mama ar putea face o greşeala sau aruita ce 
face în timp ce şterge praful, dar eu? Cu-noşteam toată 


biblioteca pe dinafara. Puteam localiza legat la ochi fiecare 
secţiune, fiecare district sau crăpătură. Puteam sa ma des-curc 
aproape la fel de bine ca tata. Asemenea unei tinere pantere în 
jungla în care s-a născut şi a crescut.) Am hotărât sa nu 
protestez: pana maine dimineaţa la ora opt vor fi amândoi 
plecaţi, iar eu voi fi înaltul Comisar al acestui regat. Inclusiv al 
locului dragonului. Inclusiv al dragonului însuşi. În dimineaţa 
următoare, în momentul în care am închis uşa în urma lor, m-am 
apropiat de raft şi m-am oprit foarte aproape de el, fara a-l 
atinge. Am încercat să-mi dau seama daca pachetul emana 
vreun miros chimic, măcar o boare? Însa doar mirosul bibliotecii, 
nurosul de prafde lipici şi de vremuri trecute, ma înconjura. M- 
am întors în bucătărie penim a strange ce mai rămăsese de la 
micul dejun. Am spălat vasele şi le-am pus pe uscător. Am mers 
din ca-mera în camera închizând obloanele şi ferestrele pentru a 
preveni invazia căldurii de vara. Apoi am început sa patrulez pe 
drumul din-tre uşa din faţa şi ascunzătoare, înainte şi înapoi, o 
pantera în sub-terane. Eram de-a dreptul incapabil sa ma întorc 
la planurile de atac asupra Casei Guvemului, lucru cu care ma 
îndeletnicisem pana ieri. Pachetul acela maro, distins ca o 
nestemata literara în poloneza, dormind inocent pe raft, ma 
fascina ca un fel de cutie a Pandorei. 

La început tentaţiile erau slabe şi sfioase, neîndrăznind 
nici măcar să-mi sugereze ce vroiam într-adevăr. Dar, încetul cu 
înce-tul, deveneau mai îndrăzneţe, mai explicite, lingându-mi 
degetele de la picioare, gâdilându-mă în palme, strigându-mă cu 
neobra-zare, trăgându-mă cu neruşinare de mânecă. 

Tentaţiile sunt ca strănuturile, care mcep din nunic, o 
uşoara senzaţie de usturime la baza nasului, care apoi, încetul 
cu încetul, capătă proporţii, încât nu le mai poţi opri. Tentaţiile 
încap prin o scurta patmlare de verificare a terenului, mici unde 
ale unui entuziasm vag, nedefinit şi, înainte de a-ţi da seama ce 
vor de la tine, începi sa simţi treptat o lumina calda în interiorul 
tau, ca atunci când dai drumul unui radiator şi firele de sarma 
prin care trece cnrentul electric sunt încă cenușii, dar încep sa 
scoată nişte pocnete mici, apoi se înroşesc uşor şi din ce în ce 
mai tare şi în curând luminează cu fiirie, iar tu te umpli de o 
ameţeala plina de indiferența; ei şi, ce Dumnezeu, de ce nu, ce 
rau poate să-ţi facă, asemenea unui sunet adânc, din interior, 
vag dar violent, fara rezerve, ce încearcă sa te convingă: haide, 


de ce nu, doar apropie vârful degetului de hârtia pachetului 
misterios, doar simte-l fara a-l atinge, doar încearcă sa simţi, cu 
porii pielii de lângă unghie, ce radiaţie poate pomi dinăuntru. O 
JR cald? O fi rece? Oare vibrează uşor ca electricitatea? De fapt, 
de ce nu, ce Dumnezeu, ce rau îţi poate face daca îl atingi uşor, 
doar o data? Foarte repede. Pana la unna, acesta este doar 
învelişul exterior, inofensiv, ca orice alta hârtie de împachetat, 
tare (sau fina?), moale (sau doar puţin aspra, ca postavul verde 
de pe masa de biliard?) şi plata (sau poate ca are nişte 
protuberanţe invizibile care, la pipăit, ţi-ar putea da anumite 
indicii?) Ce rau poate să-ţi facă o atingere? Doar una foarte 
uşoara, abia daca e o atingere. Ca şi cum ai atinge o banca sau 
un gard pe care scrie „proaspăt vopsit”. 

De fapt, de ce nu mai mult de o atingere: o apăsare 
grijulie. Uşoara. Asemenea mâinii unui doctor ce pipăie cu grija 
abdomenul unui bolnav pentru a localiza durerea, daca este 
relaxat sau încordat. Sau asemenea unui deget ce atinge cu 
grija o para: este coapta? Tare? Aproape coapta? De fapt, ce e 
aşa de rau în a-l lua de pe raft penim un moment? Doar zece 
secunde, sau mai puţin, doar să-l cântăresc în mana? Sa vad 
daca e uşor sau greu? O fi compact? Sau ţeapăn? O fi ca un 
lexicon? Sau ca o publicaţie periodica legata? Ori o fi ca un 
pahar fragil învelit cu paie, vata sau rumeguş, astfel încât sa 
simţi moliciunea materialului cu care este împachetat şi 
duritatea obiectului prinmaterialul moale. Ori o fi greu, atamand 
în jos, asemenea unei casete pline cu plumb? Ori se va dovedi a 
fi ceva ca o blana, cedând degetelor prin hârtia maro, pliindu-se 
între mâini, ca o pema, sau un ursuleţ de pluş, sau o pisica. Ce 
Dumnezeu poate fi? Doar o idee de atingere, aşa, un sărut al 
degetului, doar o atingere asemenea unui val de ceața, ca nişte 
buze şi doar ca o mângâiere, nici măcar o mângâiere, aşa, da, 
apoi o mica apăsare, foarte repede şi să-l scot foarte uşor - aşa 
- astfel încât sa simt ambele par (i ale pachetului şi sa pipai 
hârtia lipicioasa şi ce Dumnezeu, de ce nu, să-l scot din 
biblioteca şi să-l ţin în braţe un moment, asemenea unui 
luptător ce-şi cara camaradul rănit în lupta, numai, pentru Dum- 
nezeu, ai grija sa nu îl loveşti de mobila, nu-l lovi, nu-l lăsa sa 
scape. 


Şi, pentru Dumnezeu, nu uita cu care parte era în sus. Şi 
nu uita sa foloseşti batista pentru a nu lăsa amprente şi apoi 
schimba batista în caz ca a absorbit vreun miros. 

Pachetul s-a dovedit a fi rece şi destul de greu, lunguieţ, 
exact ca o carte învelita în hârtie, fin, dar nu alunecos. 
Greutatea părea şi ea asemănătoare greutăţii unei cărţi groase; 
mai uşor decât un in-dice alfabetic, dar puţin mai greu decât un 
dicţionar geografic. 

Şi cu asta, speram, am terminat. M-am eliberat. Ispitele îşi 
prin-sesera prada şi acum puteau pleca, satisfăcute, iar eu 
puteam să-mi vad de treaba mea, în sfârşit. 

Dar ma înşelam. 

Era exact invers. 

Asemenea unei haite de câini de vânătoare care au 
adulmecat camea însângerată, au gustat-o şi s-au transformat 
în lupi, la zece minute după ce am pus pachetul la locul lui, 
tentaţiile ro-au atacat pe neaşteptate pe un flanc deschis: să-l 
chem pe Ben Hur. Să-l aduc aici. 

să-l spun secretul a ceea ce ascundeam aici. Şi daca nu 
m-ar crede, i-aş arata pachetul şi l-aş uimi, în cele din urma, 
măcar o data, aş vedea cu propriii mei ochi acea indiferența 
exterioara de leopard transformându-se într-o uimire totala. 
Acele buze subţiritiranice, de obicei prea leneşe penim a se 
mişca, s-ar deschide larg de uimire. Dintr-odată, asemenea ceţii 
de dimineaţa ce dispare o data cu cal-dura soarelui, povestea cu 
Orient Palace ar dispărea complet. L-aş pune sajure ca nu va 
spune niciodată ceea ce văzuse. Nici măcar lui Chita. Şi, în orice 
caz, va avea voie sa arunce o singura privire pachetului, iar apoi 
va trebui sa uite imediat ceea ce văzuse. 

Insa el n-ar uita. Niciodată. Şi astfel, sub umbra fricii de 
închi-soare, ce va atama de atunci încolo deasupra capctelor 
noastre, vom fi legaţi din nou, printr-o prietenie putemica şi 
deschisa. Pre-cum David şi lonatan. Am spiona şi am aduna 
secrete împreuna. Chiar am învăţa engleza împreuna de la 
sergentul Dunlop, deoa-rece un om care stăpâneşte limba 
inamicului îi controlează, de asemenea şi modul de gândire. 

Aveam sentimentul ciudat, aproape insuportabil, ca acolo, 
singur în apartament toată dimineaţa şi toată după-amiaza, 
eram singurul stăpân al unui taifun feroce ce donnita înăuntrul 
unui 


Pachet, în aparenţa inofensiv, destul de bine camuflat între 
neste-matele literaturii de pe acel raft. 

Nu. Nici nu se punea problema să-l aduc pe Ben Hur. 
Aveam sa ma descurc singur, fara el. 

Spre amiaza, o noua tentaţie nebuneasca îmi rabufiu în 
piept şi stomac: totul sta în puterea ta acum. De acum înainte, 
daca tu vrei, orice este posibil. Totul depinde de dorinţa ta. la 
acest pachet. Poţi să-l înlocuieşti cu un pachet identic, o carte 
împachetata în hârtie identica, pe care să-l pui în locul lui pe raft 
între nestematele lite-rare şi nimeni nu-şi va da seama, nici 
măcar tata. 

Cat despre tine, fiu al omului, ia acest dispozitiv 
distrugător, pune-l în ghiozdanul tau şi du-l direct la Guvem. 
Fixează-l cu sar-mă sub maşina din parcare a înaltului Comisar. 
Ori stai şi aşteap-ta-l după poarta, iar când vine arunca-l-l la 
picioare. 

Sau altceva: un tânăr evreu din lerusalim se sinucide 
arun-candu-se în aer pentru a trezi conştiinţa lumii şi pentru a 
protesta împotriva siluirii patriei sale. 

Sau poate să-l rog cu candoare pe sergentul Dunlop sa 
puna pachetul în biroul comandantului CID? Nu: ar putea sari în 
aer ori ar putea fi intra în încurcătura el însuşi. 

Sau aş putea amplasa pachetul în vârful rachetei şi şi aş 
putea să-l ameninţ ca voi şterge Londra de pe harta lumii daca 
nu se eli-bereaza lerusalimul. 

Ori să-l elimin pe Ben Hur şi pe Chita. Asta i-ar învăţa 
minte. 

Şi aşa mai departe, pana la ora unu, când o noua tentaţie 
îngro-zitoare îşi arata capul veninos. Şi începu să-şi facă o 
vizuina în mine şi sa ma roada orbeşte asemenea unei cârtiţe. 
(Am găsit în dicţionar cuvântul potrivit penim aceasta tentaţie 
care părea ca ma absoarbe pentru a îndepărta interdicţia şi ma 
face sa cedez che-lnarii păcatului: se numeşte „seducţie”. Un 
cuvânt care pare a fi rezultatul unei încrucişări între „sediţiune” 
şi „sucţiune”.) 

Aceasta nevoie seducătoare se agăța de mine necontemt, 
tra-gandu-mi inima şi diafragma printre coaste, penetrandu-mi 
cele mai adânci cotloane, insistând hidos, implorând şi făcând 
cu ochiul linguşitor, şoptindu-mi promisiuni febrile, dulcegării ale 


placerii corupte, bucurii ascunse pe care nu le gustasem 
niciodată, sau le gustasem doar în vise: 

Sa las pachetul la locul lui, între nestematele literaturii 
univer-sale, pana la urma. Sa nu ma ating de el. 

Sa ies afara. Sa încui apartamentul. Sa ma duc direct la 
Orient Palace. 

Daca nu era acolo, s-o las balta. Ar fi un semn. Dar daca 
era acolo, era un semn ca trebuia sa merg mai departe. Ar fi un 
semn ca trebuia sa se întâmple, ca fie ce-o fi, aceasta dulceata 
greţoasa trebuia sa se reverse şi sa prindă fonna. 

Să-l spun ce este ascuns în apartamentul nostru. 

Să-l întreb ce sa fac. 

Şi sa fac orice mi-ar spune. 

Seducţie. 

Chiar înainte de ora patru a fost un moment în care 
aproape ca aş fi făcuto. 

Dar am reuşit sa rezist. În loc sa merg la Orient Palace, am 
naancat o chiftea şi nişte fasole din frigider şi doi cartofi, toate 
reci: nu aveam răbdare sa le încălzesc. Apoi am închis uşa de la 
camera părinţilor mei pe dinafara şi uşa dormitorului meu pe 
dinăuntru, ca sa ma întind, nu pe pat, ci pe podeaua rece, în 
spaţiul ce semăna cu o celula, dintre pat şi dulap şi acolo, prin 
lumina dungata care se filtra asemenea unei scări de umbre 
prin fantele oblonului, am citit o ora şijumatate. Ştiam cartea 
deja: era despre Magellan şi Vasco da Gama, despre insule, 
golfuri şi vulcani şi creste cu păduri dese. 

N-am sa uit niciodatajunghiurile fricii: asemeneaunui inel 
rece de oţel strângându-se în jurul inimii care batea repede. 
Foarte devreme, după băiatul cu ziare, dar înainte de venirea 
lăptarului, în zorii zilei, o maşina blindata britanica apamse 
înjosul străzii cu o portavoce şi m-a trezit. Ne-a trezit pe toţi. 
Anunţau în engleza şi ebraica o interdicţie de ieşire pe străzi ce 
dura de la şase şi jumătate pana la următorul anunţ. Oricine 
ieşea afara îşi risca viaţa. 

În picioarele goale şi cu ochii lipiţi, m-am tarat în patul pa- 
rinţilor mei. Îngheţasem, nu de frig, ci de strânsoarea 
prevestitoare a pitonului: îl vor găsi. Pe loc. Ce ascunzătoare 
ridicola. Nici nu e o ascunzătoare, ci un pachet maro deschis, 
înghesuit într-un rand de căiţi cu un acoperământ uşor mai 
închis. Sare în ochi printre carai, deoarece este mai gros, mai lat 


şi mai înalt, asemenea unui taliar care s-a înfăşurat într-un 
material de sac şi s-a vârât într-o procesiune de călugăriţe. 
Mama şi tata vor fi închişi în lagărul rusesc, sau duşi în temniţa 
Acre. S-ar putea sa fie chiar deportaţi cu cătuşe la mâini în Cipru 
ori în Insulele Mauritius ori Eritrea, ori poate în Seychelles. 
Cuvântul „surghiun” mi-a străpuns pieptul asemenea unui mic 
pumnal. 

Şi ce voi face de unul singur în apartamentul acesta, ştiind 
bine cat de repede se poate transforma dintr-un loc mic şi 
plăcut într-unul imens şi sinistru, în nopţile, săptămânile şi anii 
ce vor unna, singur acasă, singur în lerusalim şi singur, cu 
desăvârşire, din moment ce bunicii mei (şi din partea mamei şi 
din partea tata-lui), mătuşile şi unchii au fost cu toţii ucişi de 
Hitler şi ma vor ucide şi pe mine când vor ajunge aici şi ma vor 
trage afara din nenorocita mea ascunzătoare din debara. Soldaţi 
britanici antisemiţi beţi sau bande arabe însetate de sânge. 
Deoarece noi suntem cei puţini şi ne menţinem poziţia şi 
întotdeauna ne-am menţinut-o şi întotdeauna am fost puţini, 
înconjurați din toate părţile, fara nici un prieten pe lume. (Cu 
excepţia sergentului Dunlop? Lar tu mergi să-l spionezi şi sa furi 
secrete de la el. Trădător trădător. Eşti condamnat.) 

Pentru câteva momente am stat întinşi în pat toţi trei. Nu 
vor-beam. Apoi se auzi vocea tatălui meu, o voce care părea sa 
picteze în întunericul camerei un cerc, o idee de bun simţ. 

„Ziarul. Mai avem încă treizeci şi doua de minute. Cu 
siguranţa am timp sa aduc ziaml.” 

Mama a spus: „Te rog, stai. Nu pleca.” 

Am susţinut-o încercând să-mi fac vocea sa sune mai mult 
ca a lui decât ca a ei: „Da, serios, tata, nu pleca. Este absolut 
irațional sa rişti pentru un ziar.” 

S-a întors puţin mai târziu, încă în pijamaua sa albastra şi 
cu san-dalele negre decupate la spate, zâmbind ca şi cum s-ar fi 
întors de la vânătoarea unui leu dinjungla, pentru noi. Şi i-a 
întins ziarul mamei. 

l-am ajutat să-şi strângă patul, care de îndată ce a fost 
rabatat, arata ca o sofa onesta. Nimic suspect în ceea ce ma 
priveşte, nici nu-ţi imagina ca aş avea o latura cu totul şi cu 
totul secreta, saltele ascunse, peme, cearşafuri şi o cămaşă de 
noapte. N-am anzit niciodată de ele. 


Am împrăştiat cele cinci peme pe sofa, aranjându-le la 
distanţe precise. Mi-am făcut şi patul meu. Am reuşit sa spălăm, 
sa aco-perim şi sa aranjam totul, sa netezim faţa de masa şi 
chiar sa as-cundem papucii mamei sub sofa, tot timpul, printr-o 
înţelegere tacita, având grija sa evitam sa aruncam vreo privire 
în direcţia pa-chetului, care, dintr-un motiv anume, luase 
hotărârea în acea noapte de a atrage atenţia. Leşea în evidenţa 
prmtre nestematele literaturii universale în poloneza ca un 
soldat stângaci la apelul de dimineaţa. Exact în momentul în 
care mama dădea sa aranjeze florile în vaza, tata schimba 
sugativa de pe birou, iar eu fusesem trimis la bucătărie pentru a 
pune masa, se auzi o bătaie în uşa. O voce britanica întreba 
politicos daca era cineva înăuntru. Tata a răspuns pe loc, tot în 
engleza, la fel de politicos: „Un nrinut, va rog.” “Şi a deschis 
u$a. 

Am fost surprins sa vad ca erau doar trei: doi soldaţi 
obişnuiţi (unul dintre ei avea o unna de arsura pe faţa care-l 
faceajumatate din fat? 

Oşie, precum camea de la măcelărie) şi un tânăr ofiţer cu 
pieptul îngust şi o faţa lunguiaţa şi îngusta. Toţi trei purtau 
şorturi lungi şi şosete kaki care aproape ca se uneau cu şortul în 
apro-pierea genunchiului. Cei doi soldaţi erau înarmaţi cu anne 
auto-mate ale căror ţeava tintea înspre pământ ca şi cum şi-ar fi 
plecat ochii şi pe buna dreptate, de mşine. Ofiţerul ţinea un 
pistol, tot cu ţeava înj os; arata exact ca anna sergentului 
Dunlop (poate ca erau cunoştinţe sau prieteni de-ai lui? Daca le- 
aş spune chiar acum ca sunt un prieten de-al sergentului? Ar 
renunţa la percheziţie, sau chiar s-ar aşeza cu noi la masa sa 
luam micul dejun? Astfel încât sa putem sta de vorba cu ei şi, în 
cele din urma sa le deschidem ochii în privinţa nedreptăţii pe 
care ne-o făceau.) 

Tata pronunţase cuvintele „Va rog intraţi”, cu o curtoazie 
deo-sebita şi insistenta. Ofiţeml subţirel rămăsese nemişcat o 
secunda, ca şi cum politeţea tatălui meu transforma percheziţia 
apartamen-tului într-un act de extrema grosolănie. S-au scuzat 
ca ne deranjau aşa de dimineaţa, ne-a explicat ca, din 
nefericire, era de datoria lui sa arunce o privire prin apartament 
şi sa se asigure ca totul era aşa cum trebuia sa fie şi fara sa se 
gândească şi-a pus pistolul înapoi în toc şi i-a închis capsa. 


A fost un moment de ezitare, atât din partea lor, cat şi a 
noastră: nu era clar cum trebuia sa continuam. Mai era ceva de 
spus, din partea noastră sau a lor, înainte sa continue inspectia? 

De fiecare data când tânăra doctoriţa Gryphius de la 
clinica de pe strada Obadiah ma consulta, îi era întotdeauna 
greu să-şi ga-seasca cuvintele ca sa ma roage să-mi dau 
hainelejos. Mama şi cu inine stăteam aşteptând cuminţi, în timp 
ce ea îşi lua inima în dmţi sa spună într-o ebraica germana 
colţuroasa: „Da-ţi, te rog, toate hainelejos, doar ca nu e nevoie 
să-ţi scoţi şi chiloţii”. În timp ce pronunţa cuvântul „chiloţii” era 
clar ca se simţea extrem de stan-jenita. Ca şi cum avea impresia 
ca ar trebui sa existe alt cuvânt mai puţin nrat, mai puţin incisiv 
(şi, de fapt, cred ca avea dreptate). La puţin timp după fonnarea 
Statului, doctoriţa Gryphius s-a îndra-gostit de un poet annean 
orb şi l-a urmat în Cipru; trei ani mai târziu s-a întors singura şi a 
reaparutla clinica noastră. Se schim-base: avea în ea ceva amar 
şi firav. Deşi, de fapt, nu slăbise; se micşorase, parca intrase la 
apa. Dar, cnm am spus mai devreme, nu puteam trai şi nici 
măcar nu puteam sa ma duc la culcare fara un ordin. Astfel, 
Magda Gryphius şi poetul ei armean orb şi flautul pe care l-a 
adus înapoi din Famagusta şi ciudatele melodii pe care le canta 
uneori pe la doua sau trei dimineaţa şi, de asemenea, cel de-al 
doilea soţ al ei, care era importator de produse de cofetărie şi 
inventator al licorii împotriva uitării şi, de asemenea, întreaga 
poveste a cuvintelor potrivite sau nepotrivite pentru părţile 
intime aie corpului şi articolele intime de îmbrăcăminte vor 
trebui sa aştepte alta istorie. 

Ofiţerul s-a întors cu respect către tata, ca un elev 
politicos adresându-se unui profesor: „Ma scuzaţi. Ne vom 
strădui sa terminam repede, dar, între timp, mi-e teama ca va 
trebui sa va cer sanu va mişcaţi de aici.” 

Mama a spus: „Doriţi o ceaşca cu ceai?” 

Ofiţerul răspunse scuzându-se: „Nu, mulţumesc. Simt în 
timpul serviciului.” lar tata, în ebraica, cu vocea sa corecta, de 
necâintit, a protestat: „Exagerezi. Nu era necesar.” 

Percheziţia nu a primit aprobarea mea, profesional 
vorbind. (înaintasem, pe furiş, încă vreo câţiva metri, pana în 
colţul holului care îmi oferea o poziţie avantajoasa din care 
vedeam aproape tot apartamentul.) 


Soldaţii au aruncat o privire sub patul meu, au deschis 
dulapul din dormitorul meu, au dat umeraşele cu haine la o 
parte, au um-blat în rafturile cu cămăşi şi lenjerie intima, au 
aruncat o privire în bucătărie şi foarte rapid în baie, 
concentrându-se din vreun motiv anume asupra frigiderului, 
cercetând partea de deasupra, de dede-subt şi din spate, au 
ciocănit pereţii în doua locuri, iar, între timp, ofiţeml inspecta 
hărţile tatălui de pe perete. Soldatul cu faţa arsa a descoperit im 
cuier de haine şubred, în hol şi încerca sa vadă cat de şubred 
era pana când ofiţeml bombăni ca daca nu era atent, îl va mpe. 
Soldatul l-a lăsat ascultător în pace. Când au intrat cu toţii în 
domutorul părinţilor, i-am urmat. Se părea ca ofiţeml uitase ca 
noi trebuia sa stam într-un colţ al holului. Mărimea bibliotecii l-a 
surprins în mod evident şi l-a întrebat ezitant pe tata: „Ma 
scuzaţi, aceasta este o şcoaâai Sau e uh' loc de închmare? 

Tata i-a oferit grăbit o explicaţie şi un tur organizat. Mama 
i-a şoptit: „Nu te lăsa dus de val”, dar degeaba. Era deja luat de 
valul pedagogiei şi a început sa explice în engleza: „Aceasta 
este o biblioteca strict privata. Pentru cercetare, domnule”. 

Ofiţerul părea ca nu înţelege. L-a întrebatpoliticos daca 
tata era librar. Sau un legător de cărţi. 

„Nu, sunt un om de ştiinţa, domnule” a spus tata cu 
emfaza, silaba cu silaba, în engleza lui cu accent slav. Şi a 
adăugat: „Istoric.” „Interesant, „ remarca ofiţerul roşindu-se de 
parca ar fi fost mustrat. 

După un moment, după ce-şi recăpătă respectul de sine şi 
probabil îşi aduse aminte de gradul sau şi de misiunea sa, a 
repetat cu fermitate: „Foarte interesant”. 

i Apoi a întrebat daca era şi vreo carte în engleza. 
Intrebarea îl jigni pe tata, dar îl şi stami. Era ca şi cum ai fi 
aruncat muniţie peste foc. Cu un singur foc, arogantul ofiţer 
rănise mândria de colecţionar de cărţi şi om de ştiinţa a Tatei, 
dar şi mândria lui de istoric recunoscut ca fiind unul dintre marii 
oameni de cultura ai lumii. Ce-şi imagina acest goy înfumurat, 
ca se afla în vreo cocioaba de indigeni într-un sat din Malaiezia? 
Ori într-o coliba a unui trib din Uganda? 

Dintr-o data, debordând de entuziasm, de parca ar fi 
aparat cauzele zionismului, tata a început sa scoată carte după 
carte în engleza, anunțând cu voce tare titlul, data publicării şi 
ediţia şi vârându-le una cate una în braţele ofițerului, de parca îi 


făcea cunoştinţa, în mod protocolar, cu nişte oaspeţi vechi ai 
casei unui nou-venit la o petrecere. „Lord Byron. Ediţia 
Edinburgh. Milton. Shelley şi Keats. Şi aici se afla o ediţie a lui 
Chaucer cu un comentariu. Robert Browning, o ediţie veche 
limitata: Operele complete ale lui Shakespeare: ediţia Johnson, 
Stcevens şi Reed. Şi iată, pe acest raft, trăiesc filosofii: aici sunt 
Bacon, Mill, Adam Smith, John Locke, Bishop Berkeley şi 
incomparabilul David Hume. Şi aici se afla ediţia de lux a lui... 

Ofiţerul aproba, oarecum relaxat şi din când în când avea 
cura-jiul de a atinge cu degetul, uşor, mvelitoarea acestor 
compatrioți. Între dmp tata se mişca repede, triumfator, înainte 
şi înapoi între vizitatori şi rafturile de cărţi, luând cărţi din 
stânga, dreapta şi centru, dându-l din ce în ce mai multe. Mama 
încerca, prin grimase disperate din locul ei de lângă sofa, să-l 
atragă atenţia ca în curând va aduce o mare nenorocire asupra 
noastră cu propriile hâi mâini. 

Invan. 

Tata uitase de tot: uitase de pachet, de Rezistența, de 
suferințele poporului nostru şi de aceia care se ridicau împotriva 
noastră la fiecare generație pentru a ne anihila, uitase de mama 
şi de mine. Era transportat pe înălţimi inimaginabile ale 
extazului misionar: daca ar reuşi, în cele din urma, să-l convingă 
pe britanici, care erau un popor fundamental civilizat şi moral, 
ca noi, supuşii lor ce sufereau aici în colţul îndepărtat al 
Imperiului, eram nişte oameni într-adevăr minunati, cultivați, 
civilizaţi, citiţi, iubitori de poezie şi filosofie, atunci li se vor 
schimba sentimentele şi toate neînţele-gerile vor fi înlăturate. 
Atunci, în sfârşit, se vor simţi liberi sa stea faţa în faţa cu noi şi 
sa discute despre acele lucruri care, după ce totul a fost spus şi 
făcut, rămâneau sensul şi scopul vieţii. 

O data sau de doua ori ofiţerul a încercat sa strecoare o 
vorba, sa puna o întrebare sau poate doar ca să-şi ia rămas bun 
şi să-şi continue treaba, dar nici o forţa din lume nu-l putea opri 
pe tata în plina revărsare: orb şi surd în faţa lumii, continua cu 
ardoarea unui fanatic descoperind comori ale altarului sau. 

Ofiţerul uscăţiv putea doar sa munnure din când în când, 
„într-adevăr” sau „Cat de interesant”, de parca era vrăjit. Cei 
doi soldaţi din hol au început sa şuşotească între ei. Cel cu fata 
arsa se uita prosteşte la mama. Pritenul sau chicotea şi se 
scărpina. Cat despre mama, ea apucase marginea draperiei, iar 


degetele ei se mişcau cu disperare de la un pliu la altul, 
îndreptându-l, framan-tandu-l, întinzând fiecare pliu separat. 

Dareu? 

Eu trebuia sa găsesc un mod secret de a-l avertiza pe 
tata, care-l trăgea uşor pe ofiţerul britanic înspre raftul fatal. Dar 
cum aş fi putut? Tot ce puteam face era măcar sa nu ma uit în 
direcţia în care era mai bine sa nu ma uit. Dintr-o data, hârtia 
maro ceda impulsului de a se transfonna în trădător: începuse 
sa sara în ochi, sa se distmga în randul de cărţi, asemenea iniui 
colţ între dinţii de lapte, ieşind în evidenţa, diferita de celelalte 
prin culoare, înălţime şi grosime. 

Dintr-odată începu sa ma învăluie, din nou, seducţia. Cum 
se întâmplă imeori cu niine la furtunoasele lecţii de religie ale 
dom-nului Zerubbabel Gihon, caad începe cu o mica senzaţie în 
piept, un gâdilat în gat, nimic interesant, pomeşte şi se opreşte 
şi pomeş-te din nou şi începe sa devina mai putemica apăsând 
stăvilarele, în van încerc sa mai rezist un nunuţ, o secunda, înii 
strang buzele, îmi încleştez dinţii, înu încordez muşchii, însa 
rasul izbucneşte ca o cascada, da pe dinafara, aşa ca trebuie sa 
ies rapid din clasa. Ace-laşi lucru mi s-a întâmplat în acea 
dimineaţa în timpul percheziţiei, numai ca nu era un gâdilat al 
rasului, ci unul al trădării. Seducţie. 

Ca atunci când îp vine sa stranuâi şi începe prelingându-se 
din creier şi o pişcătură la baza nasului pana începi sa lăcrimezi 
şi chiar daca încerci sa înăbuși strănutul, este evident ca nu ai 
nici o speranţa, ca trebuie sa se întâmple, aşa ca am început sa 
călăuzesc duşmanul înspre pachetul pe care oamenii din 
Rezistenţa ne ruga-sera să-l ascundem, pachetul care se părea 
ca avea un dispozitiv de detonare a bombei atomice evreieşti, 
care ne putea elibera acum şi pentru totdeauna de destinul de a 
fi mereu nişte miei fara apărare la cheremul lupilor. 

„Destul de cald, „ am spus. Apoi: „Foarte cald.” „Mai 
rece.” „Călduţ.” „Mai rece, din nou.” „Gheaţa.” 

Şi puţin mai târziu: „Se încălzeşte. Şi mai cald. Fierbinte. 
Aproape frige.” Nu-mi pot explica. Nici pana în ziua de azi. Se 
poate sa fi fost o vaga dorinţa de a se întâmpla în cele din urma 
ceea ce trebuia sa se întâmple. Ca sa nu mai atame ca un 
pietroi deasupra capctelor noastre. Ca atunci când îţi scoţi o 
măsea de minte: hai sa scăpăm deea. 

Pentru ca era insuportabil. 


Cu toate astea, simţul responsabilităţii a scos ceea ce era 
mai bun din mine. Nu am spus cald şi rece cu voce tare, ci 
înăuntru, în spatele buzelor mele pecethiite. 

Ofiţerul englez lăsa cu grija pe măsuţa de cafea muntele 
de cărţi care-l ftisese pus teancuri m braţe şi aproape că-l 
ajungeau la barbie. l-a mulţumit tatălui de doua ori, i-a cerut 
scuze mamei, din nou, pentru neplăcerea şi dezordinea creata şi 
l-a mustrat pe unul dintre soldaţi în şoapta fiindcă atinsese cu 
degetul una dintre harţi. În timp ce plecau, când erau în prag, 
dar nu închiseseră încă uşa, ofiţerul s-a răsucit şi s-a uitat la 
mine şi dintr-o data mi-a făcut cu ochiul, ca şi cum ar fi spus: 

Ce putem face? 

Şi duşi au fost. 

Doua zile mai târziu, ordinul de a nu ieşi pe strada a fost 
anulat şi a fost dinnou instituit doar în timpul nopţii. Umblau 
zvonuri prin împrejurimi ca în apartamentul doinnului Vitkin, 
domnul Vitkin de la banca Barclay, găsiseră un depozit de 
muniții plin cu gloanţe. Se spunea ca a fost dus cu cătuşe la 
mâini în lagărul rusesc. Lar pachetul cu hârtie maro a dispărut 
dintre nestematele literaturii universale după doua zile. Se 
evaporase. Nu mai eranici un spaţiu în raft. Ca şi cum totul 
fusese un vis. 

Am povestit deja despre sertarul medical încuiat al mamei 
şi despre rolul mamei mele în Rezistenţa. În timpul stării de 
asediu de noapte, când eram trezit de Împuşcături sau de 
bubuitul vreunei explozii, încercam sa nu mai adorm când se 
lăsă din nou liniştea. Stăteam cu sufletul la gura sperând sa aud 
zgomote de paşi grăbiţi pe pavajul de sub fereastra, un zgâriat 
la uşa, gemete de durere înăbuşite, cu dinţii înleştaţi. Era de 
datoria mea sa nu aflu cine fusese rănit. Sa nu vad, sa nu aud 
nimic, nici măcar sa încerc să-mi imaginez salteaua de rezerva, 
întinsa pe podeaua în bucătărie în timpul nopţii, care dispărea 
când se lumina. 

Am aşteptat toată vara aceea. Nu a venit nici un luptător 
rănit. 

Cu patru zile înainte de sfârşitul vacanţeide vara, înainte 
de trece în clasa a şaptea, părinţii mei s-au dus la Tel Aviv 
pentru a lua parte la o seara memoriala pentru oraşul din care 
veniseră. 


Mama spuse: „Asculta cu atenţie. Yardena s-a oferit sa 
stea peste noapte aici, ca sa aibă grija de tine fiindcă noi vom 
dormi în Tel Aviv. Sa fii cuminte. Sa nu fii obraznic. Sa o ajuţi pe 
Yardena. Sa mănânci ce ţi se da, nu uita ca au murit atâţia copii 
în lumea asta, care ar fi supravieţuit încă o săptămână daca ar fi 
avut măcar mâncarea pe care o laşi tu în farfurie.” 

Exista o cavitate în stomac pe care ştiinţa nu a descoperit- 
o încă şi tot sângele se scurgea în acea cavitate din cap, inima, 
genunchi, transfbrmandu-se într-un ocean şi făcând un zgomot 
asemenea oceanului. 

Mi-am adunat ce mai rămăsese din vocea mea şi i-am 
răspuns mamei, îndoind ziarul ce stătea pe masa în doua, în 
patm, în opt: „O sa ma descurc. Duceţi-vă.” 

Şi am încercat sa pliez ziarul încă o data, dar nu mai 
puteam. 

Intrebarea pe care mi-o puneam m timp ce îndoiam ziarul 
era daca ştiinţa descoperise şi daca nu, daca voi putea 
descoperi eu în următoarele doua ore un mod de a face pe 
cineva sa dispară fara urma cam pentru vreo douăzeci şi patru 
de ore. Sa dispară complet. Sa nu existe. Nu doar sa lase un gol, 
cum ar fi, sa zicem, golurile dintre stele, ci sa dispară, sa 
continue sa fie aici, sa vadă şi sa audă totul. Sa fiu eu şi, în 
acelaşi timp, o umbra. Sa fiu prezent fara a fi prezent. 

Penim ca ma întrebam ce aveam sa fac eu singur cu 
Yardena? Ce ma făceam cu ruşinea mea? Şi, pe deasupra şi în 
casa noastră? Sa o rog sa ma ierte? Înainte sau după ce aflam 
(cum poţi afla, idiotule?) daca s-a uitat sau nu şi a observat pe 
cineva privind-o de pe acoperiş, de cealaltă parte a străzii? Şi 
daca s-a uitat, daca a observat cine era? Chiar trebuia sa 
mărturisesc? Şi daca trebuia, cum puteam eu sa o conving ca a 
fost doar un accident? Ca nu văzusem chiar nimic. Ca nu eram 
voyeur-vĂ care fusese văzut pe acoperişurile din vecini, cel 
despre care oamenii vorbeau în şoapta şi pe care încercau fara 
succes să-l prindă de mai multe luni. Şi ca atunci când am 
văzut-o (doar o data şi doar zece secunde!) nu ma gândeam la 
trupul ei, ci la schiţele ocupanților britanici. Ca a fost doar o 
întâmplare? (Ce era? Ce văzusem? Nimic. Un petic întune-cos, 
unul luminos, un alt petic întunecos.) Poate ca ar trebui să-l 
spun o minciuna. Ce minciuna? Cum? Dar gândurile pe care le- 
am avut de atunci? 


Mai bine mi-aş ţine gura. 

Mai bine am încerca sa ne prefacem amândoi ca ceea ce 
s-a întâmplat nu s-a întâmplat. Exact cum părinţii mei nu au 
spus nimic despre pachetul care era ascuns aici în timpul 
percheziţiei. Cum nu au spus nimic despre o mulţime de lucmri, 
acele dureroase tăceri. 

Părinţii mei au plecat pe la trei, nu înainte de a scoate de 
la mine un şir întreg de promisiuni: ţine minte, ai grija, nu uita, 
asigură-te, sub nici o forma, fii foarte atent, Doamne fereşte. 
Când erau gata sa plece mi-au spus: „Frigiderul e plin cu 
mâncare şi nu uita să-l araţi unde este fiecare lucru şi sa fii 
drăguţ şi sa o ajuţi şi nu fii obraznic. Şi nu uita, mai ales, să-l 
spui ca sofaua din donnitor se desface ca sa doarmă şi spune-l 
ca i-am lăsat un bilet în bucătărie şi ca frigideml e plin şi ca tu 
trebuie sa te culci pana la ora zece şi nu uita sa încui uşa de la 
intrare cu amândouă cheile şi adu-l aminte sa stingă luminile.” 

Eram singur. Aşteptam. M-am dus de o mie de ori prin 
fiecare camera sa ma asigur ca totul era la locul lui. Îmi era 
frica. Imi era teama şi în acelaşi timp speram ca era posibil ca 
ea sa fi uitat ca promisese sa vina. Ori ca nu va reuşi sa ajungă 
înainte de a începe restricţia de ieşire pe străzi şi ca voi ramane 
singur toată noaptea. Apoi am scos din dulap coşuleţul de cusut 
şi mi-am cusut un nasture la cămaşa, nu pentru ca se 
descususe, ci pentru ca se lărgise cusătură şi nu vroiam sa cada 
când era Yardena aici. Apoi am luat chibriturile folosite pe care 
le ţineam într-o cutie separata lângă cele noi ca sa le refolosim, 
ca o măsură economica, penim aprinde aragazul de la primus 
sau invers. Le-am ascuns chiar în spate, după cutiile cu 
condimente, pentru ca îmi era teama ca Yardena le-ar putea 
vedea şi ar crede ca suntem saraci sau zgârciţi ori nu prea 
ordonaţi. Apoi m-am aşezat în faţa oglinzii mari de pe spatele 
uşii dulapului, respirând mirosul uşor al pungilor de naftalina 
care stăteau mereu agăţate în dulap şi care îmi aduceau aminte 
de iama. M-am uitat în oglinda un timp şi am încercat sa 
hotărăsc o data pentru totdeauna, obiectiv, cum mi-a cerut tata, 
cum arătăm. 

Arătam ca un copil palid, slab şi ascuţit, cu o faţa având o 
expresie mereu schimbătoare şi cu ochii neliniştiţi. 

Este oare privirea aceasta a unui trădător? 

Ori a unei pantere a subteranelor? 


Am simţit o durere trista la gândul ca Yardena aproape ca 
era un om mare. 

Daca măcar ar ajunge sa ma cunoască bine şi-ar putea da 
seama ca sunt pur şi simplu închis în carapacea unui copil 
vorba-reţ, dar din acea carapace, privind pe furiş în afara... 

Nu: mai bine opreşte-te. Cuvântul „privind pe ftiriş” ma 
arsese ca o palma peste faţa. Pe care o meritam din plin. Daca 
s-ar în-tampla ca Yardena sa simtă nevoia sa îmi dea o palma în 
aceasta seara, s-ar putea sa ma simt mai bine. Sper ca a uitat, 
sper sa nu vina niciodată, ma gândeam şi am alergat sa ma uit 
pe furiş - nu sa ma uit pe furiş - sa arunc o privire din colţul 
geamului de la baie, fiindcă de acolo puteai vedea aproape pana 
la băcănia din colţ a fraţilor Sinopsky. Fiindcă tot eram în baie, 
am hotărât sa ma spăl pe faţa şi pe gat, nu cu săpunul obişnuit 
pe care îl foloseam eu şi tata, ci cu săpunul parfumat al mamei. 
Apoi mi-am udat paml cu apa, l-am pieptănat şi mi-am îndreptat 
cărarea, apoi mi-am făcut vânt cu ziarul pentru a mi se usca 
parul repede, pentru ca ce s-ar întâmpla daca Yardena ar veni 
chiar în acest moment şi şi-ar da seama ca mi-am udat parul 
pentru ea. Mi-am tăiat şi unghiile puţin, deşi le tăiasem deja 
vineri, doar ca sa fiu sigur, dar apoi mi-a parut' rau pentru ca 
acum unghiile mele arătau de parca le-aş fi ros. 

Am aşteptat pana la şapte fara noua minute. Trebuia sa 
înceapă starea de asediu. De multe ori de atunci, când aşteptam 
o femeie, ma întrebam daca va veni sau nu şi daca va veni, ce 
am face, cum arătam, ce să-l spun, dar nici o aşteptare nu a fost 
mai tensionata şi mai chinuitoare ca atunci, când Yardena 
aproape ca nu a venit. 

Tocmai am scris cuvintele „aşteptam o femeie”, deoarece 
Yardena avea atunci aproape douăzeci de ani, iar eu aveam 
doispre-zece ani şi trei luni, ceea ce însemna abia şaizeci şi doi 
la suta din vârsta ei; cu alte cuvinte, eram despărţit de un 
procent de treizeci şi opt la suta de vârsta ei, după cum am 
calculat cu un creion pe unul dintre cartonaşele goale de pe 
biroul tatălui meu, când ceasul se apropia de ora şapte şi se 
apropia ora interdicţiei de ieşire pe strada şi eram convins ca 
asta era situaţia, ca nu mai exista nici o speranţa, Yardena ma 
uitase şi din motive bine întemeiate. 

Am ajuns la următoarea concluzie: Peste încă zece ani, 
când voi ajunge la vârsta de douăzeci şi doi şi trei luni şi 


Yardena va avea treizeci, eu voi avea şaptezeci şi patru la suta 
din vârsta ei, ceea ce e cu siguranţa mai bine decât şaizeci şi 
doi şi totuşi destul de sumbru. Cu trecerea anilor distanţa s-ar 
micşora puţin cate puţin (procentual), dar partea deprimanta 
era ca aceasta distanţa care se micşora s-ar reduce din ce în ce 
mai încet. Asemenea unui mara-tonist obosit. Am recalculat de 
trei ori şi, de fiecare data, distanţa se micşora din ce în ce mai 
încet. Mi se părea absolut nedrept şi ilogic ca în anii ce vor urma 
voi înainta spre ea în salturi de zeci de procente şi apoi, în anii 
noştri de maturitate şi de bătrâneţe, dis-tanţa procentuala 
dintre noi s-ar micşora cu viteza melcului. De ce? Şi era oare 
posibil ca distanţa ce se micşora sa se acopere com-plet? 
Vreodată? (Legile naturii. Bim. Ştiu. Dar când mama mi-a 
povestit despre oblonul albastru, mi-a spus ca mai demult legile 
naturii erau total diferite. Era o vreme când pământul era plat, 
iar soarele şi stelele se roteau înjurul lui. Acum tot ce se mai 
învârte înjuml nostru este luna şi cine ştie daca aceasta lege va 
fi revo-cata într-o zi, în viitor? Se pare ca schimbările, în general, 
erau schimbări înspre mai rau.) 

Când Yardena ar avea o suta de ani, m-am gândit eu, eu 
aş avea nouăzeci şi doi şi trei luni şi distanţa procentuala dintre 
noi ar fi redus la mai puţin de opt (ceea ce nu era rau, în 
comparaţie cu cele treizeci şi opt din aceasta seara.) Dar la ce 
mai folosea micşorarea acestei distanţe dintre vârstele noastre 
pentru un bătrân cuplu decrepit? 

Am pus capăt acestui gând şi am stins lampa de birou, am 
rupt calculele şi le-am aruncat la toaleta, apoi am tras apa şi 
daca tot eram în baie, m-am hotărât sa ma spăl pe dinţi. In timp 
ce ma spălam m-am hotărât sa fiu altfel: de acum înainte voi fi 
un bărbat liniştit, direct, logic şi, mai presus de toate, curajos. 
Cu alte cu-vinte: daca s-ar întâmpla un miracol în ultimul 
moment şi Yardena ar apărea în cele din urma, chiar daca 
starea de asediu aproape ca începuse, i-aş spune direct, simplu 
şi concis ca îmi pare rau în legătură cu ce s-a întâmplat pe 
acoperiş şi ca nu se va mai în-tampla. Niciodată. 

Dar cum aş fi putut? 

A ajuns la şapte fara cinci minute. A adus nişte chifle 
proaspete de la brutăria lui Angel, unde lucra ea. Purta o rochiţa 
uşoara fara mâneci, imprimata cu ciclame şi un şir de nasturi 


mari de sus pana jos în faţa, ca nişte pietricele de rau spălate şi 
aranjate în şir de un copil. 

A spus: „Ben Hur nu ma lăsa sa vin. Nu vrea să-mi spună 
ce s-a întâmplat. Ce e între voi doi, Proffi? V-aţi certat din nou?” 

Tot sângele care se scursese în cavitatea de sub stomac a 
dat pe dinafara şi s-a ridicat într-un şuvoi fierbinte în faţa şi 
urechi. Chiar şi propriul meu sânge ma trada şi ma făcea sa ma 
simt stânjenit în faţa Yardenei. Ce îi este mai apropiat unui om 
decât propriul sau sânge? Şi acum, chiar şi sângele meu se 
transformase într-un tra-dator. 

„Nu a fost o cearta personala. A fost o despărţire.” 

Yardena a spus: „Aha. O daspartire. Proffi, de fiecare data 
când foloseşti cu-vinte din acestea, parca ai fi Vocea 
Luptătorului Zion. Unde îţi sunt cuvintele taie? Nu ai aşa ceva? 
Ai avut vreodată?” „Uite, „ am spus foarte serios. 

Şi câteva momente mai târziu am repetat: „Uite.” „Nu 
prea vad nimic la ce sa ma uit.” „Ceea ce vreau sa ştii şi asta 
nu-l priveşte pe fratele tau, ci sunt nişte chestiuni de 
principiu...” „Bun. Chestiuni de principiu. Daca vrei o sa 
discutam mai târziu despre despărţirile din subteranele tale şi 
despre chestiunile de principiu. Dar nu acum, Proffi.” 
(Subterane? Ce ştia ea despre noi? Şi cine a îndrăznit să-l 
spună? Ori doar intuise?) „Mai târziu. Acum mi-e foame. Hai sa 
pregătim o cina pe cinste. Nu numai salata şi iaurt. Ceva mult 
mai interesant.” 

Cerceta în toată bucătăria: uitându-se prin dulapuri şi 
sertare, aruncând o privire prin borcane şi tigăi, inspectând 
frigiderul, verificând mirodeniile şi condimentele, examinând 
cele doua arzătoare cu gaz. Apoi s-a gândit puţin, scoțând tot 
felul de sunete vagi, mmm şi ufşi ah şi apoi s-a adâncit în 
gânduri asemeneaunui general care făcea planurile de lupta, îmi 
dădu ordin sa curăţ şi sa tai nişte legume - nu, nu acolo, acolo - 
roşii, ardei, ceapa, cam atâta. Apoi a pus fundul de lemn pe 
tejghea, a luat cuțitul mare penim came din sertar şi, 
descoperind borcanul cu supa de pui din frigider, a luat o ceaşca 
din el. Apoi a tăiat puiul în bucăţi şi a încălzit nişte ulei în tigaie. 
A pus legumele pe care ma pusese sa le tai într-un colţ pe 
uscător. Când uleiul a început sa sfârâie, a prăjit nişte caţei de 
usturoi şi a rumenit bucăţile de pui pe ambele parți, pana ce 
mirosul amestecat de pui, usturoi şi ulei prăjit ma făcu sa salivez 


de pofta şi-mi trimise spasme rapide în cerul gurii, pe gat şi în 
stomac. Yardena a spus: „De ce nu aveţi măsline? Nu măslinele 
alea din borcan, pros-tutule, măsline din acelea vegetariene. De 
ce nu aveţi măsline spe-ciale? Care te ameţesc puţin? Când 
găseşti nişte măsline adevărate, să-mi aduci. Poţi chiar sa ma 
trezeşti la miezul nopţii.” (Am găsit nişte măsline adevărate. 
Câţiva ani mai târziu. Dar eramprea timid ca să-l duc măslinele 
la miezul nopţii.) 

Când a decis ca bucăţile de pui erau destul de rumenite, 
le-a scos din tigaie şi le-a pus pe platou. Apoi a spălat şi a şters 
tigaia. 

„Aşteaptă un minut, Proffi, „ a spus. „Ţine-te bine. Aceasta 
este doar începutul. Intre timp pune masa.” 

Apoi a mai încălzit nişte ulei în tigaie şi, lăsând puiul 
condi-mentat cu usturoi sa aştepte, a prăjit ceapa bine tăiată şi, 
în timp ce ceapa devenea aurie şi apoi maronie în faţa ochilor 
mei larg des-chişi, a mai adăugat nişte bucăţi mici de roşii şi 
ardei de pe uscător, apresarat nişte pătrunjel tăiat şi a 
amestecat ingredientele bine în timp ce le prăjea. In curând 
sufletul meu agoniza antici-pand mirosurile delicioase şi ma 
gândeam ca nu mai puteam în-dura nici măcar un minut, o 
secunda, o respiraţie, însa Yardena râdea şi-mi spunea sa nu ma 
ating de chifle sau de altceva, ar fi păcat să-mi stric pofta; ce-l 
cu tine, ce te grăbeşti, abţine-te. Şi a pus bucăţile de pui înapoi 
în tigaie şi le-a învârtit în ulei pana se s-au înmuiat pana la os şi 
doar atunci a tumat ceaşca cu supa peste ele. A aşteptat sa 
fiarbă. 

Au trecut şaptezeci şi şapte de ani de agonie, încet ca o 
tortura, pana la limita îndurării şi mai încolo şi mai departe pana 
la pragul disperării şi mai departe pana ce inima-mi suspina, 
înainte ca zeama sa înceapă sa fiarbă şi ca uleiulsa înceapă sa 
bolborosească şi sa sara. Yardena a dat focul mai mic şi a 
presărat nişte sare şi puţin piper negru. Apoi a pus capacul pe 
tigaie, lăsând o mica deschizătura ca sa iasă ispititorii aburi. In 
timp ce mâncarea fierbea, a adăugat câteva cuburi de cartofi şi 
câteva cuburi şi mai mici de ardei iute roşu. A aşteptat cu 
cruzime pana s-a evaporat zeama, lăsând un sos gros divin ce 
învăluia bucăţile de pui prăjit cărora părea ca le-au crescut aripi 
transformându-se într-un psalm sau un vis. Întregul apartament 
era uimit de acest stol de mirosuri putemice ce pluteau dinspre 


bucătărie, invadând fiecare colţişor asemenea unor răzvrătiți 
frenetici. Nu existaseră asemenea miro-suri de când se 
construise clădirea. 

Intre timp, aprins de dormţa şi anticipare şi chinuit 
dejunghiu-rile foamei, înghițind saliva abundenta, am pus masa 
pentru noi doi, faţa în faţa, cum stăteau mama şi tata. Am 
hotărât sa las locul unde stăteam de obicei gol. În timp ce 
puneam masa o vedeam pe Yardena cu coada ochiului răsucind 
bucăţile de pui în tigaie, pentru a le reaminti ce erau, gustând 
sosul, potrivind condimente, punându-le în mâncare cu lingura 
care prinsese o nuanţa minunata de alama şlefuita ori de aur 
vechi şi braţele ei, umerii ei şi şoldu-rile prinseră viaţa într-un fel 
de dans înăuntrul rochiei ei, peste care îşi pusese şortul mamei 
de parca ar fi vrut sa se apere, ca şi cum bucăţile de pui ar fi 
încercat sa o manevreze şi ele pe ea în timp ce le învârtea în 
tigaie. 

După masa, am stat faţa în faţa ciugulind dintr-un 
ciorchine de struguri dulci; apoi am devorat o jumătate de 
pepene roşu şi apoi am băut împreuna cafea, deşi i-am spus 
Yardenei cinstit şi vitejeşte ca nu aveam voie sa beau cafea, mai 
ales seara, înainte de a merge la culcare. 

Yardena a spus: „Ei nu sunt aici.” 

Şi a mai spus: „Acum o ţigara. Doar eu. Tu nu. Da-mio 
scrumiera”. Dar nu aveam nici o scrumiera şi nici nu avea cum 
sa fie, pentru ca în apartamentul nostru fumatul era interzis. 
intotdeauna. În orice situaţie. Nici măcar oaspeţii nu aveau voie 
sa fumeze. Tata se opunea total fumatului. Şi ţinea cu tărie la 
ideea ca vizitatorii ar trebui sa observe regulile casei, asemenea 
unui călător pe un ţinut strain. Îşi susţinea acest punct de 
vedere cu un proverb pe care îi era foarte drag sa îl citeze, 
despre cum trebuie sa te porţi când ajungi în Roma. (Câţiva ani 
mai târziu, când am descoperit prima data Roma, am fost uimit 
sa descopăr ca era plina de fumători. Însa când tata spunea 
Roma, se referea în general la Roma antica, nu la Roma de 
astăzi.) 

Yardena a fumat doua ţigări şi a băut doua ceşti de cafea 
(mie mi-a dat doar una). În timp ce fuma şi-a întins picioarele pe 
scaunul meu, care era gol în aceasta seara. Am hotărât ca era 
de datoria mea sa ma ridic, sa curăţ masa, sa pun mâncarea 


rămasă în frigider şi sa spăl vasele. Singuml lucm pe care nu-l 
puteam face era sa duc gunoiul afara din cauza stării de asediu. 

Cine şi-a mai petrecut întreaga noapte singur în 
apartament cu o fata, în timp ce afara e stare de asediu de 
noapte şi toate străzile sunt goale şi tot oraşul era închis şi 
încercuit? Ştiind ca nimeiu pe lumea asta nu te poate tulbura? Şi 
într-o linişte mare şi adâncă ce se lasă peste noapte asemenea 
unei pâcle? 

Stăteam deasupra chiuvetei de la bucătărie, răzuind 
funduă tigăii cu un burete metalic, cu spatele la Yardena şi cu 
sufletul exact invers (cu spatele la chiuveta şi la tigaie şi cu 
toată fiinţa îndreptata spre Yardena). Brusc, am spus repede, cu 
ochii strâns închişi, de parca înghiţeam o pastila: „Oricum, îmi 
pare rau în legătură cu ce s-a întâmplat atunci. Pe acoperiş. Nu 
se va mai repeta.” 

Yardena mi-a răspuns: „Sigur ca se va mai întâmpla. Şi 
încă cum. Numai sa încerci măcar sa o faci mai puţin prosteşte 
decât ai făcut-o atunci.” o musca singura stătea pe marginea 
ceştii. Îmi doream sa fiu în locul ei. 

Apoi, tot în bucătărie (Yardena şi-a folosit ceaşca drept 
scru-miera), m-a rugat să-l explic, pe scurt, ce cearta am avut 
cu fratele ei. Pardon, nu cearta, neînțelegere. 

Era de datoria mea sa nu spun nimic. Sa păstrez mantia 
secre-tului, chiar daca aş fi fost torturat. Văzusem m multe filme 
cum femeile îi făceau sa spună totul chiar şi pe bărbaţii foarte 
putemici, cum ar fi Gary Cooper sau chiar Douglas Fairbanks. Și 
la ora de religie domnul Gihon spun” pe seama soţiei sale: 
„Samson a fost distrus fiindcă a căzut în ghearele unei femei 
perverse”. Era de aşteptat ca după toată aceasta vreme în care 
clocotisem de ura uitându-mă la filme în care bărbaţii cedau şi 
divulgau secretele femeilor şi ceva groaznic se întâmplă 
întotdeauna, sa nu mi se întâmple acelaşi lucru şi mie. Dar în 
acea noapte nu ma puteam opri. Era ca şi cum un alt Proffi 
încolţise înăuntrul meu şi începuse sa ţâşnească neastâmpărat, 
după cum spune în Biblie, ca şi cum, dintr-o data, toate fântânile 
foarte adânci se deschiseseră. Acest alt Proffi a început să-l 
spună tot şi nu-l puteam opri, chiar daca ma străduisem din 
răsputeri să-L conving sa se oprească, însa el doar dădea din 
umeri şi râdea de mine: Yardena ştie oricum, a spus clar 


„subteranele tale”, Ben Hur este un trădător şi atât tu, cat şi eu 
suntem în afara oricărei bănuieli. 

Acest Proffi interior nu-l ascundea nimic Yardenei. Subte- 
ranele. Separarea. Racheta. Sertarul încuiat al mamei şi 
sloganurile despre perfidul Albion ale tatălui meu. Pachetul. 
Tentaţia. Seduc-ţia. Nici măcar nu l-am ascuns adevărul despre 
sergentul Dunlop. Eram sedat de vreo licoare sau vreun drog pe 
care Yardena le strecurase printre bucăţile de pui prăjit? Ori o fi 
fost sosul ei de vrăjitoare? Ori cafeaua care era tare şi amara? 
Aşa a fost drogat detectivul şchiop din filmul Panther în the 
Basement. (Dar el era un personaj secundar. Normal ca nu 
îndrăzniseră să-l drogheze tocmai pe eroul principal.) 

Şi daca ea era un agent dublu? Ori poate fusese trimisa de 
unitatea speciala de Securitate Interna şi Interogare a lui Ben 
Hur (căreia Proffi cel de dinăuntru îi răspundea sarcastic: „Ei şi? 
Ce secrete se i”nai pot pastra între un trădător şi o trădătoare?) 

Yardena zise: „Drăguţ.” 

Şi apoi spuse: „Ce cste foarte dcosebit la tine este ca de 
fiecare data când povesteşti ceva pot sa vad totul în faţa 
ochilor.” 

Puse mana pe umărul meu stâng, destul de aproape de 
locul unde se articula braţul şi adăugă: „Nu fi trist. Aşteaptă 
liniştit şi nu te înjosi în faţa lui. Ben Hur se va întoarce la tine, 
fiindcă fara tine, numai gândeşte-te, pe cine mai poate el 
domina? Şi pur şi simplu trebuie sa domine pe cineva. Nu poate 
sa meargă la culcare fara sa fi dominat pe cineva mai întâi. Asta 
e problema cu dominarea: o data ce ai început, nu te mai poţi 
opri. Nu-ţi face griji, Proffi, pentru ca nu cred ca te vei molipsi. 
Deşi este destul de contagioasa. ŞI, în afara de asta... ,„ 

S-a oprit. Şi-a mai aprins o ţigara şi a zâmbit, nu mie, ci 
proba-bil ca sieşi, un fel de zâmbet de amuzament lăuntric, un 
zâmbet inconştient ca exista. 

„Şi în afara de asta, ce?” am îndrăznit sa întreb. 

„Nimic. Subterane şi tot felul de lucruri din astea. Spune- 
mi despre ce vorbeam. Nu vorbeam despre subterane?” 

Răspunsul corect era: Nu. Fiindcă înainte de a se opri să-şi 
aprindă ţigara vorbisem despre pomirea de a domina. In ciuda 
acestui lucru, am spus: „Da. Despre subterane.” 

Yardena spuse: „Subterane. Uita de subterane. Mai bine ai 
continua sa tragi cu ochiul, doar sa fie într-un mod mai 


inteligent decât atunci. Şi, mai bine, Proffi, în loc sa tragi cu 
ochiul, mai bine ai învăţa sa ceri. Daca ştii sa ceri, nu e nevoie 
sa tragi cu ochiul. Problema e ca, în afara de filme, nu exista 
aproape nici un bărbat care sa ştie cum sa ceara. Aşa e în ţara 
asta, oricum. În loc sa ceara, ori cad în patru labe şi cerşesc, ori 
te forţează, ori trişează. Şi asta fara sa mai amintim de cei mai 
vulgari care se furişează, cum sunt aproapetoţi pe aici. Poate tu 
vei ştii cum sa faci asta. Într-o zi. Adică poate într-o zi vei învăţa 
cum sa ceri. De fapt, chiar daca oamenii uneori înnebunesc şi 
mor din cauza unui băiat sau a unei fete sau a unei poveşti de 
dragoste, e mult mai probabil ca asta sa se întâmple în 
subterane şi din cauza tuturor prostiilor astea cu mântuirea. Sa 
nu crezi ce vezi în filme. În realitate oamenii cer tot felul de 
lucruri, numai ca nu! E cer cum trebuie. Apoi încetează sa mai 
ceara şi doar dau şi primesc insulte. In cele din urma se 
obişnuiesc şi nu se mai deranjează şi când se întâmplă asta nu 
mai este timp. Viaţa c aproape de sfârşit.” „Vrei o perna?” am 
întrebat-o. „Mamei mele n place sa stea în bucătărie seara cu o 
pema la spate.” 

Yardena are aproape douăzeci de ani şi încă mai are 
obiceiul de fetiţa de a-şi aranja marginea rochiei de parca 
genunchii ei ar fi un bebeluş şi trebuie să-l acopere mereu bine, 
nu prea puţin ca sa nu răcească şi nu prea mult ca sa aibă 
destul aer sa respire. 

„Fratele meu, „ a spus ea „prietenul tau nu va avea 
niciodată un prieten. Mai ales o prietena. Doar supuşi. Şi femei. 
Va avea o gra-mada de femei, fiindcă lumea asta e plina de 
sărmane nenorocite care se arunca la picioarele tiranilor. Dar nu 
va avea nici o prie-tena. Adu-mi un pahar cu apa, te rog, Proffi. 
Nu de la robinet, de la frigider. De fapt, nu mi-e sete. Tu vei 
avea prietene. Şi îţi şi şpun de ce. Pentru ca oricând ţi se oferă 
ceva, chiar şi o chifla, un şer-veţcl de hârtie, o linguriţa, te porţi 
de parca ai fi primit un cadou. Ca şi cum s-ar întâmpla o 
minune.” 

Nu eram întru totul de acord cu ea dar m-am hotărât sa 
nu o contrazic. Mai ales în legătură cu un lucru, menţionatmai 
devreme în conversaţie, un lucru pe care nu puteam să-l trec 
sub nici o forma sub tăcere: „Dar, Yardena, ce spuneai mai 
devreme despre subterane, cu siguranţa ca fara Rezistenţa 
englezii nu ne-ar mai da niciodată pământul înapoi.” 


Izbucni dintr-o data în ras, un ras deschis, muzical, pe care 
îl au numai fetele cărora le place sa fie fete. Şi încerca sa dea la 
o parte fumul de ţigara cu mana, ca pe o musca: „lar începi, „a 
spus, „sa vorbeşti ca Vocea Luptătorului Zion. Tu nu eşti din 
subterane, tu şi Ben Hur şi nu ştiu-cum-îl-cheama, celalalt, 
maimuţoiul ala mic. Un om din Rezistenţa e total diferit. Ceva 
uimitor. Ceva mortal. Chiar şi când nu ai de ales şi trebuie sa 
lupti, subteranele sunt ceva ucigător. Pe lângă asta, britanicii 
ăştia o să-şi ia catrafusele repede şi vor pleca în curând. Sper 
numai sa nu-l regretam amar când o sa rămânem aici fara ei.” 
` Aceste cuvinte mi se păreau periculos de iresponsabile. 
Intr-un fel, semănau cu remarca sergentului Dunlop ca arabii 
erau cei slabi şi ca în curând ei vor deveni noii evrei. Care era 
legătura între ce spunea Yardena şi părerea lui despre arabi? 
Niciuna. Şi totuşi, era o legătură. Eram furios pe mine ca nu 
puteam vedea legătura şi cram supărat pe Yardena pentru ca 
spunea lucruri care mai bine ar fi rămas nerostite. Poate ca era 
de datoria mea să-l spun unui adult responsabil aceste gânduri? 
Poate lui tata? Să-l avertizeze pe cei care trebuie sa ştie, sa le 
spun ca Yardena era cam frivola. 

Chiar daca am decis sa raportez ceea ce a spus, nu 
trebuia sa trezesc nici o suspiciune. 

Am spus: „Sunt de alta părere. Trebuie să-l alungam pe 
englezi cu forţa.”' „O să-l alungam”, a spus Yardena, „Dar nu în 
seara asta. Uită-te la ceas, e aproape unsprezece fara un sfert 
şi, ia spune-mi, tu dormi adânc?” întrebarea ma izbi fiindcă mi 
se părea ciudata şi puţin supicioasa. l-am răspuns cu grija: „Da. 
Nu. Depinde.” „Ei, mai bine am dormi buştean în seara asta. Şi 
daca se întam-pla sa te trezeşti, poţi sa aprinzi lumina şi sa 
citeşti pana dimineaţa, din partea mea. Numai sa nu îndrăzneşti 
sa părăseşti camera, deoa-rece când bate de miezul nopţii şi 
daca este luna, ma transform în lup, sau mai precis, într-un 
vampir şi am înfulecat deja o suta de copii ca tine. Aşa ca, orice 
ai face, nu deschide uşa la miezul nopţii. Promite-mi.” 

l-am promis. Pe cuvântul meu de onoare. Însa am devenit 
şi mai bănuitor. Am hotărât ca trebuie sa încerc sa raman treaz. 
Şi ma gândeam ca sigur nu-mi va fi greu, datorita cafelei pe 
care o băusem şi a mirosului de fum din toată casa şi din cauza 
a ceea ce spu&ese Yardena în legătură cu latura mea putemica 
şi alte lucruri ciudate. In hol, după ce ma spălasem şi înainte de 


a-l spune noapte buna, s-a apropiat brusc şi şi-a pus mana pe 
capul meu. Mana ei nu era nici moale, nici putemica, destul de 
diferita de a mamei. Mi-a zburlitpaml şi mi-a spus: „Asculta cu 
atenţie, Proffi. Sergentul de care mi-ai povestit. Pare destul de 
drăguţ, poate chiar îi plac copih şi nu cred ca eşti în pericol, 
fiindcă e un tip înhibat. Cel puţin aşa reiese din descrierea ta. Și 
apropo, din moment ce te cheama Proffi, prescurtarea de la 
Profesor, de ce nu începi pnn a fi profesor în loc de a fi spion sau 
general? Jumătate dintre oamenii din lumea asta sunt spioni sau 
generali. Nu tu. Tu eşti un copil. Noapte buna. Şi-ţi voi spune ce 
mi s-a părut ca e foarte drăguţ din partea ta: ai spălat vasele 
fara sa te rog. Ben Hur spala vasele doar daca este mituit.” 

De ce oare m-am închis pe dinăuntru în acea noapte? 
Chiar şi acum, după mai mult de patruzeci de ani, nu ştiu. Ştiu 
chiar mai puţin decât ştiam în acea vreme. (Exista tot felul de 
moduri şi de grade ale neştiinţei. Exact cum o uşa poate fi nu 
numai închisa sau deschisa, ci şi pejumatate deschisa, ori o 
parte poate fi închisa şi cealaltă deschisa, ori poate fi doar puţin 
întredeschisa, sau poate fi acoperita cu un oblon pe dinafara şi 
cu o draperie groasa pe dinaunim, ori chiar bătută în cuie.) 

Am închis uşa şi m-am dezbrăcat cu o hotărâre ferma de a 
nu ma gândi nici măcar puţin la Yardena care se afla de cealaltă 
parte a zidului, care poate ca se dezbraca chiar în acest 
moment ca şi mine, desfăcând cate unul după altul nasturii 
netezi şi rotunzi care închideau în faţa rochia ei uşoara fara 
mâneci şi m-am hotărât sa nu ma gândesc pur şi simplu la acei 
nasturi, nici la cei de sus de lângă gat, nici la cei de jos de lângă 
genunchi. 

Am aprins veioza de lângă pat şi am început sa ma uit 
într-o carte, însa îmi era greu sa ma concentrez. („în loc sa tragi 
cu ochiul, mai bine ai învăţa sa ceri.” Ce vroia sa spună cu asta? 
Şi „Eşti un copil al cuvintelor!” Dar cum asta? Nu văzuse în mine 
o pantera a subteranei?) 

Am pus carteajos şi am stins lumina fiindcă era aproape 
miezul nopţii, însa, în loc sa dorm, îmi veneau în cap tot felul de 
gânduri şi pentru a le alunga am aprins din nou lumina şi am 
luat cartea. Nu ma ajuta la nimic. 

Noaptea aceea a fost mare şi adâncă. Nici măcar un greier 
nu s-a auzit în timpul restricţiei de a ieşi pe străzi. Nici măcar un 
foc de arma. Încetul cu încetul submarinele din carte s-au 


transformat în submarine făcute din ceata, plutind uşor 
printre'bancuri de ceața '^ ^.: purtate de vânt. Marea era lina şi 
calda. Apoi eram un copil al muntelui construindu-mi o coliba 
din ceața în munţi şi dintr-o data s-a auzit un zgomot de 
rozătoare sau de ferăstrău la marginea colibei, ca şi cum o 
balena aruncata de valuri pe tann se freca de nisip. Incercam sa 
îl fac sa înceteze şi m-am trezit cu un zgomot în urechi, şşşş şi 
deschizandu-lni ochii mi-am dat seama ca adormisem cu lumina 
aprinsa şi ca sunetul acela din vis încă nu se oprise. Continua sa 
se audă. 

Într-o fracțiune de secunda m-am ridicat în pat, în alerta şi 
pre-caut ca un hot. Nu erau chinurile morţii, nici o balena; era 
zgâriatul noctum pe care-l aşteptasem toată vara. Un zgâriat 
foarte uşor, dar rapid şi persistent. Venea cu siguranţa dinspre 
intrare, dinspre uşa noastră de la intrare. Era un luptător al 
Rezistenței rănit, care, probabil, pierdea sânge. Trebuia să-l 
bandajam rana şi să-L aşezam m bucătărie pe salteaua de 
rezerva şi va trebui sa se întoarcă înapoi înainte de a se lumina. 
Dar tata. Mama? Ei dorm? Nu aud zgo-motul de la uşa? Ar trebui 
să-l trezesc? Sau sa deschid uşa singur? Nu sunt aici. Sunt 
plecaţi. Alături era Yardena şi i-am dat cuvan-tul meu de onoare 
ca nu voi părăsi camera. Şi mi-am adus aminte cum o data, pe 
când aveam zece ani, mi-a curăţat şi mi-a bandajat o rana şi îmi 
părea rau ca nu ma tăiasem şi la celalalt genunchi. 

Apoi am auzit nişte picioare, alergând desculţe de-a lungul 
culoarului. Zgomotul surd al zavomlui şi cheia răsucindu-se m 
încuietoare. Şoapte. Şi mai multi paşi. Propoziţii repezite, cu 
voce joasa, veneau acum dinspre bucătărie. Sunetul unui chibrit 
aprinzan-du-se. Apa curgând la robinet. Şi alte sunete pe care 
nu le puteam identifica prea bine de acolo de unde eram eu, în 
pat. Şi din nou li-nişte totala. A fost doar un vis? Ori era de 
datoria mea sa ma trezesc, sa nu ma ţin de promisiune şi sa 
merg sa aflu ce se întâmplă? Linişte. 

Paşi fantomatici. 

Dintr-o data rezervorul de la toaleta hurui. Murmurul apei 
curgând pe ţeava din zid. Apoi mai multe voci joase şi picioare 
goale trecând pe lângă uşa camerei mele, aceasta fiind cu 
siguranţa Yardena şoptindu-l luptătorului raiut, „Aşteaptapuţin, 
taci, aşteap-ta acolo.” Apoi un scrâşnet din domutorul părinţilor 


mei: mutau mobila? Un sertar? Şi apoi un râset înăbuşit, ori 
poate un suspin, auzindu-se parca de sub apa. 

Când voi fi un luptător rănit al subteranei, fugar disperat, 
voi avea şi eu oare tăria de caracter sa rad ca acest om, când 
rana va fi curățată şi tratata prin arsuri, cu un lichid usturător şi 
apoi înfa-şurata strâns cu un bandaj? 

Presupuneam ca nu. Şi, între timp, râsetul de cealaltă 
parte a peretelui se transforma într-un geamăt şi, câteva 
momente mai târziu, Yardena gemu şi ea. Apoi mai multe 
sunete şi şoapte. Ur-mara mai multe focuri de arma care 
începuseră în depărtare în întuneric, apoi rărindu-se, de parca şi 
ele erau obosite. Şi probabil ca am adormit. 

Y. 

Esenţa trădării nu consta în faptul ca un trădător se ridica 
dintr-o data şi părăseşte acel cerc strâns al credincioşilor. Numai 
un trădător superficial face asta. Trădătorul adevărat, profund 
este acela care înăuntrul sau are dreptate. În inima iiumilor: cel 
care este cel mai devotat, care aparţine cel mai mult cauzei, 
care este cel mai implicat. Acela care este cel mai asemănător 
celorlalţi, chiar mai mult decât ceilalţi. Aceta care chiar îi 
iubeşte pe cei pe care-l trădează, caci ce trădare poate exista 
fara dragoste? (Recu-nosc ca aceasta este o problema foarte 
complicata care ţine de alta poveste. Un om cu adevărat 
ordonat ar tăia aceste rânduri şi le-ar trece într-o alta poveste. 
Cu toate acestea, nu am de gând sa le tai. Puteţi sari peste ele, 
daca vreţi.) 

Vara lua sfârşit. La începutul lunii septembrie am început 
clasa a şasea. Incepea o noua faza, cea a canistrelor de benzina 
goale, din care încercam sa construim submarine 
subcontinentale care pot circula liber prin oceane de lava topita 
pe sub crusta pământului, de unde ar putea lovi prin surprindere 
şi ar distruge oraşe întregi de dedesubt, de sub fundaţiile lor. 
Ben Hur fusese numit căpitan al submarinului şi, ca de obicei, eu 
eram secundul, inventatorul şi proiectantantul-şef, responsabilul 
cu navigația. Chita Reznik, ca ordonanța de ofiţer, aduna sute 
de metri de sarma veche, bobine, baterii, întrerupătoare şi 
banda adeziva. Planul nostru era sa ajun-gem cu submarinul 
într-un punct sub palatul regal din Londra. Mai încolo, Chita avea 
un scop personal de a folosi submarinul pentru a-şi captura cei 
doi taţi, care-şi petreceau doua sau trei săptămâni alternativ cu 


mama lor, ca să-l duca pe o insula pustie. Îşi iubea şi îşi 
respecta mama şi voia ca ea sa aibă linişte şi pace, fiindcă în 
tinereţea ei fusese o faimoasa cântăreaţă de opera în 
Budapesta, iar acum suferea de atacuri de melancolie. (Cineva a 
scris pe peretele lor cu vopsea roşie: „Chita ar trebui sa fie 
foarte bucuros -majoritatea copiilor au doar un tata. Dar şi mai 
fericita este mama lui Chita: mai întâi îl are pe unul, apoi pe 
celalalt.” Chita a zgâriat scrisul cu unghia, l-a frecat cu săpun, a 
dat cu vopsea peste el fara succes.) La ora de religie domnul 
Zerubabel Gihon ne-a spus cum bestiile babiloniene au cucerit 
lerusalimul şi templul şi le-au ras de pe faţa pământului. Ca de 
obicei, făcea glume pe seama soţiei sale: daca doamna Gihon ar 
fi trăit în lerusalim în acele zile, babilo-nienii ar fi scăpat ca prin 
urechile acului. Profita de ocazie sa ne explice expresia „ca prin 
urechile acului”. 

Mama a spus: „Este o fetiţa la orfelinat, o cheama 
Henrietta. Trebuie sa aibă cinci sau şase ani. Cu pistrui peste 
tot. A început să-mi spună ma-ma, nu în ebraica, ci în idiş, 
«Mama», le spune tuturor ca sunt mama ei şi nu-mi dau seama 
ce ar trebui sa fac: daca ar trebui să-l spun ca nu sunt mama ei, 
ca mama ei a murit - dar cum pot să-l omor mama pentru a 
doua oara - sau sa nu reacţionez, sa aştept să-l treacă. Dar 
atunci ce voi face când ceilalţi copii vor fi geloşi?” 

Tata zise: „E dificil. Din punct de vedere moral. Oricum 
cineva va avea de suferit. Şi gândeşte-te la cartea mea: cine o 
va mai citi? Au murit cu toţii.” 

Nu l-am găsit pe sergentul Dunlop la Orient Palace. M- 
amuitat după el din nou după sărbători, de vreo trei ori şi tot nu 
l-am găsit. Nici când a sosit toamna şi nori grei au acoperit 
lemsalimul penim a ne reaminti ca nu tot timpul în lumea asta 
exista vara şi submarine şi luptători ai Rezistenței. 

Ma gândeam: poate a aflat printr-o reţea complexa de 
informa-tori şi agenţi dubli ca îl trădasem. Ca i-am spus 
Yardenei despre el şi ca ea îi povestise luptătorului rănit din 
acea noapte, iar el a raportat luptătorilor Rezistenței, iar ei l-au 
răpit. Sau invers: poate ca CID ne urmarea când ne întâlneam şi 
sergentul Dunlop a fost închis pentru trădare şi poate ca din 
cauza mea a fost mutat din iubitul sau lerosalim şi exilat mtr-un 
avanpost îndepărtat al impe-riului, în Noua Caledonie, Noua 
Guinee sau poate ca în Uganda sau în Tanganyka? 


„Yo! A^ag^h^ e 

Ce îmi rămăsese de la el? Doar o Biblie mica în ebraica şi 
en-gleza pe care mi-o dăduse. O mai am încă. Nu o puteam 
duce la şcoala deoarece conţinea şi Noul Testament, despre 
care domniil Gihon spunea ca este o carte anti-evreiasca (dar eu 
am citit-o şi am găsit, pe lângă alte lucruri, povestea 
tradatomlui luda). 

De ce nu-l scriam sergentului Dunlop? În primul rand 
fiindcă nu mi-a lăsat nici o adresa. În al doilea rand îmi era 
teama ca daca ar fi primit o scrisoare de la mine, i-aş fi creat 
probleme şi mai mari şi l-ar fi pedepsit şi mai rau. În al treilea 
rand, ce puteam să-l spun? 

Dar el? El de ce nu mi-a scris? Pentru ca nu putea. Şi, în 
fond, nici nu spusesem cum ma cheama („Sunt Proffi” i-am 
spus, „un evreu de pe pământul Israelului”. Aceasta nu este o 
adresa poştala la care pot ajunge scrisorile.) 

Unde în lumea asta eşti tu, sergent Dunlop, sfiosul meu 
duşman? Oriunde ai fi, în Singapore sau Zanzibar, oare ţi-ai 
găsit alt prieten care să-mi ia locul. Nu un prieten, ci un profesor 
şi un elev. Nici măcar asta nu e descrierea potrivita. Atunci ce 
fusesem noi? Ce existase între noi? Nici pana în ziua de azi nu- 
mi pot explica ce a fost. Şi ce-ţi mai aminteşti din tema pe care 
te puneam sa o faci? 

Vorbesc şi eu degeaba. 

Am câteva cunoştinţe în Canterbury. Le-am scris cu zece 
ani în urma rugându-le sa încerce sa afle ceva despre el. 

Fara succes. 

Într-una din zile îmi voi face bagajul şi voi pleca eu la 
Canterbury. Voi căuta prin cărţile de telefon. Voi verifica prin 
biserici. Voi cerceta la arhivele municipale. PE 4479. Stephen 
Dunlop, astmatic, îi place sa trăncănească, un Goliat rozaliu şi 
pu-fos. Un inamic bland şi singuratic. Crede în profeţi. Daca 
printr-o minune, Stephen, aceasta carte cade în mâinile tale, te 
rog scrie-mi şi mie un rand. Trinute-mi măcar o fotografie. Nişte 
rânduri în ebraica sau engleza, cum preferi. În septembrie au 
avut loc mai multe percheziţii. Arestări, restricţii de ieşire pe 
străzi. Un cui de la o grenada de mana a fost găsit în 
apartamentul lui Chita şi unul dintre taţii lui a fost dus la 
interogatoriu (unul dintre ei a apărut în aceeaşi seara). 
Profesorul Zambbabel Gihon îi acuza din nou pe babiloniem în 


clasa şi îşi exprima şi îndoiala daca profetul leremia spunea ce 
trebuia sa spună un profet pe timp de război şi asediu. Din 
punctul de vedere al domnului Gihon, când duşmanul se afla la 
poarta, datoria profetului este de a ridica moralul oamenilor, de 
a le uni rândurile, de a-şi vărsa ura asupra inamicilor de dincolo 
de ziduri, nu asupra fraţilor sai. Şi, mai presus de toate, un 
profet ce-şi merita numele nu trebuie sa insulte familia regala şi 
eroii naţionali. Însa profetul leremia era un om înveninat şi 
trebuie să-l înţelegem şi să-l iertam. 

Mama a adus doi orfani la noi în casa pentru câteva 
săptămâni. Erau imigranţi clandestini şi se numeau Oleg şi 
Hirsch, dar tata a declarat ca de acum înainte vor fi cunoscuţi 
sub numele de Tzi şi Eyal. Le-a întins salteaua de rezerva pe 
podea în dormitorul meu. Aveau opt şi noua ani; nici ei nu ştiau 
caţi ani au şi i-am luat din greşeala drept fraţi, deoarece aveau 
acelaşi nume de familie, Brinn (pe care tata l-a transformat în 
ebraica ca Bar-On). Însa s-a dovedit ca nu erau fraţi, nu erau nici 
măcar rude; de fapt se urau. Oricum, duşmănia lor se manifesta 
liniştit, fara violenţa şi aproape fara cuvinte: nu ştiau ebraica şi 
păreau ca abia ştiau sa vorbească în alta limba. În ciuda urei pe 
care şi-o purtau, au adomiit noaptea pe saltea încolăciţi unul 
într-altul ca doi căţeluşi. Am încercat să-l învăţ ebraica şi sa 
învăţ de la ei cate ceva ce nu înţelegeam şi ceea ce nu pot 
explica nici în ziua de azi, deşi ştiam ca era ceva ce acei doi 
orfani înțelegeau de o mie de ori mai bine decât mine şi mai 
bine decât adulţii. După sărbători au fost duşi cu un camion într- 
un sat de pionieri tineri. Tata le-a dat geamantanul nostru vechi, 
iar mama l-a umplut cu haine care îmi rămăseseră mici, i-a 
rugat sa le împartă fara sa se certe şi i-a mângâiat pe capctele 
care au fost tunse de teama păduchilor. În timp ce stăteau 
ghemuiţi în colţul cainionului, tata le-a spus: „Un nou capitol 
începe în viaţa voastră.” lar mama a spus: „Sa veniţi sa ne 
vizitaţi. Salteaua o sa va aştepte mereu acolo.” 

Da, le-am spus părinţilor mei despre Yardena. Trebuia. £ 
vorba de noaptea când au fost plecaţi la comemorare în Tel Aviv 
şi ea a dormit în. Camera lor şi după miezul nopţii a apărut un 
rănit şi Yardena i-a bandajat rana înainte sa se lumineze, iar el 
s-a furişat afara din apartament, a plecat şi a dispărut. Am auzit 
tot, dar nu am văzut nimic. 


Tata a spus: „Hei, copile, chiar aşa a fost sau doar ai 
visat?” 

Am răspuns furios: „Nu am visat... Chiar s-a întâmplat. A 
fost un om rănit aici. Acum îmi pare rau ca v-am spus, fiindcă 
radeţi de mine.” Mama spuse: „Băiatul spune adevărul.” Şi tata: 
„într-adevăr? Daca este aşa, înseamnă ca va trebui sa avem o 
discuţie cu domnişoara asta.” Mama a spus: „Nu e treaba ta.” 
iar tata: „Dar cu siguranţa ne-a trădat încrederea.” Mama zise: 
„Yardena nu mai e un copil.” Şi tata: „Nu, dar copilul acesta este 
un copil. Şi a fost şi în patul nostru şi cine ştie ce vagabond o fi 
fost. Oricum, vom discuta despre asta nnai târziu, doar noi doi. 
Cat despre Donmia Ta”, a spus el, „du-te în camera şi fă-ţi 
lecţiile.” Ceea ce era nedrept, pentru ca tata ştia ca-rni făceam 
întotdeauna lecţiile de îndată ce ma întorceam de la şcoala, 
înainte chiar de a manca mâncarea care ma aştepta în frigider. 
Însa o meritam, deoarece fusese nedrept dm partea mea sa le 
spun despre Yardena şi despre rănit. Pe de alta parte, cum sa nu 
le spim? Nu-mi era datoria mea? Al treilea. Al patmlea. Am spus 
tot ce nu trebuia; tot ce trebuia sa spun nu am spus. Aşa ca m- 
am dus în camera mea, de data asta închizând uşa pe dinăuntru 
şi am reftizat sa o deschid şi nu le-am răspuns pana dimineaţa. 
Chiar şi când m-au ameninţat cu pedeapsa. Chiar şi atunci când 
au fost foarte alarmaţi (şi îmi era chiar mila de ei, dar nu m-am 
lăsat). Chiar atunci când tata i-a spus mamei, de cealaltă parte 
a uşii, ridicându-şi vocea dinadins: „Nici o problema. Nu e aşa 
groaznic. Nu-l face nici un rau sa se gândească în întuneric.” 
(Avea dreptate în aceasta privinţa.) în acea seara, singur în 
camera, înfometat, dar mandm şi plin de resentimente, ma 
gândeam cam aşa: Cu siguranţa ca exista şi alte secrete în 
lume, în afara de eliberarea patriei şi de Rezistenţa şi de 
britanici. Hirsch şi Oleg, care fuseseră luaţi cu camionul pentru a 
deveni pionieri, erau oare fraţi care se prefăceau a fi, dintr-un 
motiv al lor, străini şi duşmani? Sau dimpotrivă, erau nişte 
străini care uneori pretindeau ca sunt fraţi? Trebuie sa observi şi 
sa păstrezi liniştea. Totul este acoperit de im fel de umbra. 
Poate chiar şi umbra are o umbra. 

La mai puţin de un an după acea vara, englezii au plecat. 
Fusese creat Statul evreiesc. În noaptea în care a fost creat, a 
fost atacat din toate paiţile şi invadat de armatele arabe, însa a 
luptat şi a învins şi de atunci a tot luptat şi a învins. Mama, care 


urmase un curs de asistente la spitalul Hadassah, a îngrijit răniții 
la punctul de prim-ajutor de la standul de ziare Shibboleth. 
Noaptea era trimisa sa anunţe rudele celor răniţi împreuna cu 
tânăra doctoriţa Magda Gryphius. Când nu se ocupa de răniţi şi 
morţi, stătea la casa de copii, având grija de orfani. Donnea cate 
doua sau trei ore pe noapte într-un pat de campanie în magazie. 
Abia daca mai venea acasă. In timpul lunilor cat a durat războiul 
s-a apucat de fiimat şi de atunci a fumat mereu, cu o expresie 
amara, de parca ţigările o umpleau de dezgust. Tatăl meu 
continua sa compună sloganuri, însa acum redacta şi manifeste 
şi fluturaşi pentru unităţile de război şi mai frecventa şi un curs 
rapid de utilizare a mortierelor. Punan-du-şi ochelarii înclinându-l 
puţin prin ridicarea braţelor, dezasam-bla responsabil şi logic, 
ungea cu ulei şi apoi reasambla mortiere, înşurubând fiecare 
şurub cu putere, de parca adăugă o nota de subsol foarte 
importanta la cartea sa. Ben Hur, Chita şi eu umpleam sute de 
saci cu nisip, ajutam la săparea şanţurilor şi duceam mesaje 
alergând ghemuiţi dintr-un loc în altul în zilele în care 
lemsalimul era asediat şi bombardat din greu de armele 
regatului Transior-dania. Un obuz a decapitat un măslin şi pe 
mezinul familiei Sinopsky în timp ce stătea sub un copac cu 
fratele sau, mâncând sardine. După război fratele mai mare s-a 
mutat la Afula, iar băcănia a fost preluata de cei doi taţi ai lui 
Chita ca parteneri. 

Imi amintesc de noaptea de la sfârşitul lui noiembrie când 
la radio s-a anunţat ca în America, Naţiunile Unite, într-un loc 
numit Lake Success, hotărâseră sa ne lase sa cream Statul 
evreiesc, chiar daca era un stat foarte mic divizat în trei parți. 
Tata a venit acasă de la doctorul Buster, unde se adunaseră sa 
asculte la radio ce se mai spunea despre rezultatul votului de la 
Naţiunile Unite, apoi s-a aplecat şi m-a mângâiat pe faţa cu 
mana sa calda: „Trezeşte-te. Nu dormi.” 

Cu aceste cuvinte a tras cearşaful şi s-a urcat în pat lângă 
nune complet îmbrăcat (el cel care insista cu atâta stricteţe ca 
nu ai voie sa te sui în pat în hainele de zi). A stat în linişte 
câteva minute, încă mângâindu-mi faţa, iar eu abia daca mai 
îndrăzneam sa respir şi, dintr-o data a început sa vorbească 
despre lucruri pe care nu le spusese în casa înainte, deoarece 
era interzis, lucruri despre care ştiam ca nu aveai voie sa întrebi 
şi cu asta basta. Nu puteam să-l întreb pe el, nici pe mama şi 


erau o grămadă de subiecte despre care cu cat se vorbea mai 
puţin cu atât era mai bine şi iată ca toate astea au luat sfârşit. 
Cu o voce întunecata mi-a spus cum a fost când el şi mama erau 
vecini când erau copii într-un mic oraş din Polonia. Cum brutele 
care locuiau în acelaşi bloc îi insultau şi-l băteau cu sălbăticie 
deoarece toţi evreii erau bogaţi, leneşi şi iscnsiţi. Şi cum o data 
l-au dezbrăcat în clasa cu forţa, în faţa fete-lor, în faţa mamei, 
ca sa rada de el fiindcă era circumcis. Şi chiar tatăl lui, adică 
bunicul, unul dintre bunicii care, mai târziu, a fost omorât de 
Hitler, a venit, într-un costum cu o cravata de mătase, sa se 
plângă directorului, însa în timp ce pleca, ticăloşii l-au prins şi l- 
au dezbrăcat şi pe el cu forţa, în clasa, în faţa fetelor. Şi tot cu o 
voce întunecata, Tata mi-a spus: „Dar de acum încolo va exista 
un Stat evreiesc.” Şi, dintr-o data m-a îmbrăţişat, nu uşor, ci 
aproape violent. Dincauza întunericului i-am lovit cu mana 
fruntea şi în loc de ochelari mana mea găsise lacrimi. Nu l-am 
văzut niciodată pe tata plângând, nici înainte de noaptea aceea 
şi nici după. De fapt, nici măcar atunci nu-l vazu-sem, îl văzuse 
doar mana mea. 

Aceasta este povestea noastră: vine din întuneric, 
hoinăreşte şi se întoarce în întuneric. Lăsă în urma o amintire în 
care durerea se amesteca cu rasul, cu părerea de rau, cu 
uimirea. Căruţa cu gaz trecea dimmeaţa, vânzătorul de gaz 
stătea în vârf, cu frâiele atamand lejer în mâini, sunând din 
clopoțel şi cântându-l calului sau un cântec în idiş de mult uitat. 
Ucenicul de la băcănia fraţilor Sinopsky avea o pisica ciudata 
care-l unna peste tot şi nu-t scapa din ochi. Domnul Lazarus, 
croitorul de la Berlin, un om care dădea din cap şi clipea, îşi 
scutura capul incredul: cine a mai auzit sa existe o pisica 
credincioasa? A spus: „Poate ca este un Geist, un spirit. 
Doctorita Magda Gryphius, pe când era necăsătorită, s-a 
îndrăgostit de un poet armean şi s-a dus după el în Famagusta, 
în Cipru. Câţiva ani mai târziu s-a întors, aducând cu ea un flaut 
şi uneori ma trezesc în toiul nopţii şi-l aud, un fel de şoapta 
interioara care îmi spune: Niciodată nu uita asta, acesta este 
miezul lucru-rilor, totul este doar o umbra. 

Şi care ar fi opusul a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat? 
Mama obişnuia să-mi spună: „Opusul a ceea ce s-a 
întâmplat e ceea ce nu s-a întâmplat.” lar tata: „Opusul a ceea 

ce s-a întâmplat este ceea ce se va întâmpla.” o data, 


paisprezece ani mai târziu, l-am pus aceasta întrebare Yardenei, 
când ne-am întâlnit din întâmplare într-un mic restaurant 
pescăresc, în Tiberias, pe malul marii Galileea. În loc să-mi 
răspundă, a izbucnit în rasul ei luminos, acel ras care le este 
propriu fetelor cărora le place sa fie fete şi care ştiu foarte bine 
ce este posibil şi ce este interzis. Aprinzându-şi o ţigara, a 
răspuns: „Opusul a ceea ce s-a întâmplat este ce s-ar fi putut 
întâmpla daca n-ar fi existat lacrimi şi teama.” 

Aceste cuvinte ale ei m-au dus cu gândul înapoi la sfârşitul 
acelei veri, la sunetul clarinetului, la cei doi taţi ai lui Chita, care 
au continuat sa locuiască acolo după ce mama lui a murit, la 
domnul Lazams care creştea găini pe acoperiş şi care câţiva ani 
mai târziu s-a hotărât sa se recăsătorească şi-a făcut un costum 
din trei piese de un albastru închis şi ne-a invitat pe toţi la o 
masa vegetariana, dar în acea seara după nunta şi după 
petrecere, s-a aruncat de pe acoperiş, la numărul 4479 şi la 
pantera din subterane, la Ben Hur şi la racheta pe care n-am 
trimis-o niciodată la Londra, dar şi la obionul albastru care încă 
mai pluteşte pe rau în călătoria lui circulara înapoi înspre moara. 
Care este legătura? E greu de spus. Dar povestea în sine? l-am 
trădat din nou spunând povestea? Sau este invers: i-aş fi trădat 
daca nu aş fi spus-o? 


SFÂRŞIT