[RD] Katja Petrowskaja_Poate Estera

Raftul 

Oenisei 


Premiul Ingeborg Bachmann 

Kaţja Petrowskaja 

Poate Estera 

Povestiri 



hu/manitas 
Vicii h _-- 






Katja 

Petrowskaja 

Poate Estera 

Povestiri 

Premiul Ingeborg Bachmann 


Traducere din germană şi note de Alexandru Al. 

Şahighian 


HUMANITAS 



Google fie lăudat 


Aş prefera să nu-mi încep călătoriile aici, în deşertul din jurul 
gării, care încă mai stă mărturie pentru nimicirea acestui oraş, a 
unui oraş bombardat şi spulberat în decursul unor bătălii 
victorioase - drept represalii, după cum mi se părea, căci din acest 
oraş fusese condus războiul care provocase distrugeri înmiite 
pretutindeni în lume, un nesfârşit blitzkrieg purtat pe roţi de fier, cu 
aripi de fier. De-atunci a trecut atât de multă vreme, încât oraşul a 
devenit unul dintre cele mai paşnice de pe pământ, practicând 
aproape belicos această pace ca formă de amintire a războiului. 

De curând, gara a fost construită în mijlocul oraşului, dar, în 
ciuda păcii, s-a dovedit neprofitabilă, ca şi cum ea ar fi întruchipat 
toate pierderile pe care niciun tren nu le poate ajunge din urmă. E 
unul dintre cele mai neprofitabile locuri din Europa noastră 
unificată de-a lungul şi de-a latul, şi totuşi foarte limitată, un loc în 
care te trage tot timpul curentul, şi-n faţa ochilor ţi se deschide un 
deşert ce nu îngăduie privirii să se oprească în hăţişul urban, să 
odihnească asupra unui lucru înainte să pleci de-aici, din acest 
pustiu în mijlocul oraşului, pe care niciun guvern nu-1 poate umple 
cu niciun fel de construcţii generoase şi cu niciun fel de bune 
intenţii. 

Şi de data asta trăgea când stăteam pe peronul gării pipăind din 
nou, cu privirea, majusculele sloganului de sub acoperişul arcuit: 
Bombardier Willkommen în Berlin, Bombardier bun venit la Berlin, 
dibuindu-i contururile, plictisită, dar totodată şi uluită de ferocitatea 
acestui bun venit. 

Pe peron trăgea când un domn mai în vârstă s-a apropiat de 
mine, întrebându-mă de Bombardier. 

— Te gândeşti numaidecât la bombe, mi-a spus el, la canonade, la 



acest război îngrozitor, de neînţeles, şi de ce tocmai Berlinul - un 
oraş frumos, paşnic, distrus de bombe, conştient de toate astea - ar 
trebui să-i primească pe cei ca el, care sosesc aici, cu acest cuvânt 
scris cu majuscule, bombardându-i de-a dreptul cu el, ca să spunem 
aşa... şi-apoi: ce vrea să-nsemne aici Bun venit şi cine anume 
urmează să fie bombardat, şi cu ce? 

Mi-a spus că are urgent nevoie de-o explicaţie, căci pleacă îndată 
iar de-aici. 

I-am răspuns, puţin uimită că vocea mea interioară mi se adresa 
sub chipul unui bătrân cu ochi negri şi cu accent american care, cu 
răsuflarea tăiată şi tot mai agitat, aproape nestăpânit, mă copleşea 
cu o mulţime de întrebări pe care eu însămi le sucisem pe faţă şi pe 
dos de sute de ori, play it again - aşa mi-am zis, cufundându-mă tot 
mai mult în aceste întrebări, în această depărtare a întrebărilor pe 
peronul gării, şi i-am răspuns că şi eu mă gândesc numaidecât la 
război şi că deci nu-i o întrebare ce tine de vârstă, oricum mă 
gândesc tot timpul la acel război, şi asta mai ales aici, în această gară 
de tranzit, care pentru niciun tren nu e o gară terminus, nicio grijă, 
mergi tot mereu mai departe - aşa mi-am zis, şi mi-am mai zis că 
dumnealui nu-i primul care se-ntreabă şi mă-ntreabă şi pe mine 
asta. Vin prea des aici, mi-a trecut scurt prin minte, poate că sunt un 
CTpenouHMK, strelocinic, un acar, şi totdeauna-i vinovat acarul, dar 
asta numai în ruseşte, aşa mi-am zis când bătrânul mi-a spus: M\j 
name is Samuel, Sam. 

După care i-am spus că Bombardier e un musical care are succes la 
Berlin - ia închipuiţi-vă numai că mulţi vin în oraş doar ca să vadă 
Bombardier, povestea cu Comuna din Paris şi altele de pe-atunci, 
două nopţi la hotel plus musical inclusiv tot ce se mai oferă astăzi, şi 
că au existat deja probleme fiindcă la Gara Centrală s-a făcut 
publicitate cu acest unic cuvânt: Bombardier, fără niciun comentariu 
- s-a scris şi la ziar, am zis, mi-amintesc, am zis, că s-a scris acolo că 
acest cuvânt trezeşte asociaţii greşite, ba a existat chiar şi un proces 



în litigiul dintre oraş şi musical, au fost citaţi lingvişti, închipuiţi-vă 
numai, care au analizat cuvântul în ce priveşte potenţialul lui de 
violenţă, iar instanţa s-a pronunţat în favoarea libertăţii de a face 
publicitate. începeam să cred tot mai mult în cele ce spuneam, 
măcar că n-aveam habar ce voia să însemne acest Bombardier pe 
arcada acoperişului gării şi de unde venea; dar ceea ce povesteam 
cu-atâta entuziasm şi-atât de iresponsabil - fără a vrea nicidecum să 
consider toate astea o minciună - îmi dădea aripi, şi mă depărtam 
tot mai mult fără cea mai mică teamă că m-aş putea prăbuşi, tot 
învârtindu-mă prin meandrele unei sentinţe niciodată pronunţate, 
căci cine nu minte nu poate să zboare. 

— Dumneavoastră unde mergeţi? m-a întrebat bătrânul, iar eu i- 
am povestit tot fără a şovăi o secundă, şi cu acelaşi avânt de parcă 
intenţionam să condamn următorul musical - i-am povestit despre 
oraşul polonez din care cu o sută de ani în urmă strămoşii mei 
plecaseră la Varşovia şi apoi mai departe spre Est, poate că doar 
pentru a-mi lăsa moştenire limba rusă pe care eu, în schimb, n-o voi 
mai face nimănui cadou cu-atâta generozitate, aşadar dead end şi 
stop; şi că de aceea trebuie acum să plec acolo, aşa i-am spus, într- 
unul din cele mai vechi oraşe poloneze, acolo unde strămoşii mei, 
despre care nu se ştie nimic, cu-adevărat chiar nimic, au trăit două, 
trei sau poate chiar patru secole, poate din secolul al 
cincisprezecelea încoace când evreii din acest mic orăşel polonez au 
primit garanţiile, devenind astfel vecini, devenind astfel ceilalţi. 

— And you? m-a întrebat Sam, şi i-am spus că sunt evreică mai 
degrabă din întâmplare. 

— Şi noi aşteptăm acest tren, a spus Sam după o scurtă pauză, şi 
noi mergem cu expresul de Warszawa. Cu trenul acesta care, aşa 
cum se-arată el acum ieşind din ceată, aduce cu un cal pursânge - 
un tren expres, care circulă conform programului, dar se mişcă 
împotriva timpului, în timpul lui Bombardier, for us only, aşa mi-am 
zis; iar bătrânul a continuat spunând că şi nevastă-sa caută acelaşi 



lucru, şi-anume lumea bunică-sii care provenea dintr-un mic sat 
bielorus de lângă Biala Podlaska şi ajunsese în SUA, şi totuşi nu 
asta-i patria lui şi nici a nevestei lui, căci au trecut de-atunci o sută 
de ani şi mai multe generaţii, şi nici limba n-o mai ştie niciunul din 
ei, dar lui. Biata Podlaska îi sună ca un forgotten lullaby, Dumnezeu 
ştie de ce, e o cheie la inima lui, a spus el, şi satul se numeşte Janow 
Podlaski şi-acolo trăiau pe-atunci aproape numai evrei, şi-acum 
numai ceilalţi, şi ei doi vor merge să vadă locul, şi - spunea într- 
adevăr, iar şi iar, şi, de parcă se tot poticnea în ceva - şi sigur că 
acolo nu mai rămăsese nimic; aşa a spus: sigur şi nimic, pentru a 
sublinia lipsa de noimă a călătoriei sale, şi eu spun deseori sigur sau 
chiar natural, de parcă această dispariţie sau acest nimic ar fi ceva 
natural sau de la sine înţeles. Ţinutul, în schimb, numele locurilor 
precum şi herghelia de cai arabi, existând de la începutul secolului 
al nouăsprezecelea când a fost întemeiată după războiul 
napoleonian, şi care în cercurile de specialitate trece drept primă 
adresă - toate astea mai sunt şi astăzi, mi-au spus ei, le-au căutat şi 
găsit pe Google. Un cal de-acolo poate costa şi un milion de dolari, 
Mick Jagger a participat şi el la o licitaţie cu aceşti cai, bateristul lui 
a cumpărat trei, şi acum călătoresc acolo, la cinci kilometri de 
graniţa bielorusă, Google fie lăudat. Există acolo chiar şi un cimitir 
de cai, nu, din cimitirul evreiesc n-a mai rămas urmă, şi asta o afli 
pe internet. 

— I'm a Jeivfrom Teheran, a spus bătrânul când încă mai aşteptam 
pe peron, Samuel e noul meu nume. Am venit la New York de la 
Teheran, a spus Sam, şi mi-a mai spus că ştie aramaica şi că a 
studiat multe lucruri şi că îşi ia pretutindeni vioara cu el. In SUA ar 
fi trebuit, de fapt, să studieze fizica nucleară, dar s-a înscris la 
Conservator şi a căzut la examenul de admitere, aşa că a devenit 
bancher, şi nici asta nu mai e acum. Chiar şi după cincizeci de ani, a 
spus nevastă-sa când deja ne aşezaserăm în compartiment şi 
curcubeul metalic Bombardier Willkommen în Berlin nu ne mai apăsa 



capetele, şi-atunci nevastă-sa a spus că indiferent ce-ar fi cântat el, 
Brahms, Vivaldi sau Bach, totul sună iranian. Şi el a spus că soarta a 
vrut să le ies în drum, că semăn cu femeile iraniene din copilăria lui, 
voise să spună: cu mamele iraniene, sau poate chiar: cu mama mea, 
dar s-a reţinut, adăugând că tot soarta a vrut ca eu să mă pricep mai 
bine ca ei în genealogie şi să merg în Polonia cu-acelaşi ţel şi cu- 
acelaşi tren - asta presupunând, în general, că imboldul de a căuta 
lucruri dispărute poate fi definit ca un ţel, am replicat eu. Şi nu, nu e 
soarta, am zis, căci Google veghează asupra noastră la fel ca 
Dumnezeu, şi când căutăm ceva, el ne oferă doar propria noastră 
rimă la cele căutate, tot aşa cum, dacă ai cumpărat de pe internet o 
imprimantă, ţi se oferă încă mult timp imprimante spre vânzare, şi 
dacă ai cumpărat un ghiozdan, ţi se tot trimite ani de-a rândul 
reclama cu ghiozdanul, ca să nu mai vorbim despre căutările 
matrimoniale. Şi dacă te cauţi pe tine însuţi pe Google, se-ntâmplă 
că la un moment dat dispar până şi tizii tăi, şi tot ce rămâne eşti only 
you, ca şi cum dacă ţi-ai scrântit piciorul şi şchiopătezi, ar începe 
dintr-odată să şchiopăteze tot oraşul, poate că din solidaritate, 
milioane de şchiopi care formează un grup, aproape o majoritate, şi- 
atunci cum să funcţioneze democraţia când nu primeşti decât ce-ai 
căutat de pe-acum, şi când nu eşti decât ceea ce cauţi, astfel că 
niciodată nu te simţi singur sau, dimpotrivă, totdeauna singur, 
fiindcă n-ai nicio şansă să-i întâlneşti pe ceilalţi, aşa stă treaba şi cu 
acea căutare când dai peste tovarăşi de idei. Dumnezeu ne-ndrumă 
recurgând la Google pentru ca noi, ţinând-o tot într-o fugă, să nu 
fim azvârliţi în drum şi s-ajungem pe drumuri, mereu dau peste 
oameni care caută acelaşi lucru ca şi mine, am zis eu, şi-aşa se face 
că ne-am şi ieşit în drum, iar bătrânul a spus că tocmai asta numeşte 
el soartă. In mod vădit ajunsese mai departe ca mine în exegeza 
Bibliei. 


Deodată mi-am amintit de musicalul care într-adevăr făcuse 



furori aici cu ani în urmă, când pe panourile publicitare din oraş 
citeai cuvintele Les Miserables fără niciun comentariu, spre deosebire 
de filmul cu acelaşi titlu care-i numea pe acei sărmani şi mizerabili 
Prizonierii sorţii. Musicalul ni se adresa tuturor cu Les Miserables de 
parcă ar trebui să fim veşnic consolaţi - Vai, sărmane! - sau ar 
trebui măcar să ni se-arate că nu doar unul, ci noi toţi ne regăsim, 
uniţi, în mizerie, căci în faţa acestor litere uriaşe, în faţa desertului 
din inima oraşului suntem cu toţii nişte sărmani şi mizerabili - nu 
doar ceilalţi, ci şi eu. Şi-aşa, literele Bombardierului pe arcada 
acoperişului gării ne umplură de răsunetul lor la fel cum muzica de 
orgă umple biserica fără ca cineva să i se poată sustrage. 

Apoi am căutat cu-adevărat pe Google: „Bombardier" era una 
din cele mai mari firme constructoare de trenuri şi avioane din 
lume, şi-acest Bombardier, care acum ne hotărăşte drumul, îşi 
începuse de curând campania publicitară Bombardier Your City. 
Rapid şi sigur. Iar acum călătoream cu expresul Warszawa de la 
Berlin în Polonia, cu binecuvântarea Bombardierului şi înconjuraţi 
de perdele şi şerveţele, însemnele sale pe care scrie WARS - o 
prescurtare la fel de demodată şi apusă ca Star Wars şi alte războaie 
din viitor. 



CAPITOLUL 1 


O poveste exemplară 

Arborele familial 

Un arbore precum molidu-acesta e singuratic. 

Heinrich Heine 

La început credeam că arborele genealogic e un soi de brad, un 
pom cu podoabe scoase din lăzi vechi - fragile cum sunt, câteva 
globuri se sparg, câţiva îngeri sunt urâţi şi robuşti şi supravieţuiesc 
tuturor mutărilor dintr-o locuinţă în alta. Oricum, bradul era 
singurul arbore familial pe care-1 aveam, în fiecare an era cumpărat 
unul nou şi-apoi aruncat cu o zi înaintea zilei mele de naştere. 

îmi închipuisem că-i suficient să povesteşti despre aceşti câţiva 
oameni care întâmplător mi-erau rude, pentru a avea întreg secolul 
XX în buzunar. Unii din familia mea se născuseră spre a-şi vedea de 
vocaţia lor, în credinţa certă, dar niciodată exprimată prin viu grai, 
că vor repara lumea. Alţii păreau căzuţi din lună, nu prindeau 
nicăieri rădăcini, fugeau încolo şi-ncoace abia atingând pământul şi 
rămâneau în aer ca o întrebare, ca un paraşutist prins în rămurişul 
unui pom. în familia mea găseai de toate, aşa gândeam cu 
suficienţă, un ţăran, mulţi profesori, un provocator, un fizician şi un 
poet, dar mai ales găseai legende. 

Găseai 

un revoluţionar care se dusese la bolşevici, schimbându-şi în 
ilegalitate numele pe care noi îl purtăm acum, întru totul legal, de 



aproape o sută de ani încoace 

mai mulţi muncitori dintr-o fabrică de pantofi din Odessa, despre 
care nu se ştie nimic 

un fizician care condusese o uzină experimentală de turbine la 
Harkov şi care dispăruse în cursul epurărilor, cumnatul lui fiind 
însărcinat să-i rostească condamnarea, căci devotamentul faţă de 
partid îl măsurau după cât de dispus erai să-i sacrifici pe-ai tăi 

un erou de război pe numele lui Ghertrud, soţul mătuşii mele 
Lida, şi care se născuse când ţara proclamase munca drept scop în 
sine - la început toţi au lucrat mult, apoi prea mult şi mai târziu încă 
mai mult, căci oamenii exemplari înlocuiseră normele, iar într-o 
naţiune de proletari şi supraoameni munca dă sens, şi-aşa se face că 
viitorul meu unchi a primit la naştere numele de Gheroi truda, Erou 
al muncii, pe scurt Ghertrud 

apoi Arnold, Ozjel, Zygmunt, Mişa, Maria, Poate Estera, poate şi 
o a doua Estera, şi doamna Siskind, o elevă surdomută a lui Ozjel, 
care cosea haine pentru tot oraşul 

mulţi profesori care au întemeiat orfelinate în toată Europa şi 
care le predau copiilor surdomuţi 

Anna şi Liolia care zac în Babii Iar, şi toţi ceilalţi de-acolo 

o fantomă pe numele ei Judas Stern, fratele bunicului meu un 
păun pe care bunicii mei îl cumpăraseră pentru copiii surdomuţi, 
fiindcă aşa era frumos 

o Roza şi o Mărgărită, bunicile mele cu nume de flori 



Mărgărită primise recomandarea de intrare în partid în 1923 
direct de la Molotov, viitorul ministru sovietic de externe - aşa se 
povesteşte, ca şi cum ar fi fost un indiciu că familia noastră s-a aflat 
mereu în centrul evenimentelor 

bunica mea Roza, care avea cel mai frumos nume dintre toate 
logopedele şi care şi-a aşteptat bărbatul timp mai îndelungat decât 
Penelopa 

bunicul meu Vasilii, care a plecat la război şi s-a reîntors la 
bunica mea Roza abia după patruzeci şi unu de ani. Ea nu i-a iertat 
niciodată lunga lui călătorie, dar - la noi se găseşte mereu câte 
cineva care spune dar - dar, a spus acest cineva, cei doi s-au sărutat 
la chioşcul de lângă gura de metrou, pe-atunci ambii aveau deja 
peste şaptezeci de ani, tocmai se construia hotelul Turist, dar 
bunicul, mi-a spus mama, doar nu mai era în acea vreme în stare să 
iasă din casă, iar hotelul Turist s-a construit abia mai târziu, aşa să 
ştii 

celălalt bunic al meu, revoluţionarul, care nu doar că-şi 
schimbase numele, dar în fiecare chestionar sovietic pe care-1 
completa îi dădea şi mamei sale mereu alt nume, după cerinţele 
timpului, ale muncii şi după propriile preferinţe literare până ce a 
ajuns la Anna Arkadievna, aşa o chema pe Anna Karenina, care, în 
felul acesta, mi-a devenit străbunică. 

Eram fericiţi, şi totul în mine se opunea cuvintelor lăsate nouă 
moştenire de Lev Tolstoi, anume că familiile fericite se aseamănă în 
fericirea lor şi numai cele nefericite sunt unice în felul lor - cuvinte 
care ne-au atras în capcană, trezindu-ne înclinaţia spre nefericire ca 
şi cum doar nefericirea merită să i se dea atenţie, în timp ce fericirea 



e deşartă. 


Numere negative 

Fratele meu mai mare m-a învăţat numerele negative şi mi-a 
povestit despre găurile negre ca introducere într-un modus vivendi. 
îşi crease un univers paralel unde era veşnic inaccesibil, mie mi-au 
rămas numerele negative. Abia de-o vedeam pe singura mea 
verişoară despre care ştiam în acea vreme, o vedeam chiar mai rar 
ca pe mama ei Lida, sora mare a mamei mele. în rarele vizite pe care 
ni le făcea severul meu unchi, fratele mai mare al tatei, el îmi punea 
probleme de fizică referitoare la perpetuum mobile, de parcă mişcarea 
continuă ar fi putut să-i ascundă absenţa din viaţa noastră. Cele 
două bunici ale mele locuiau cu noi, dar nu erau întru totul 
prezente: eram încă micuţă când ele atinseseră de-acum întreaga 
nevolnicie a vârstei lor înaintate. Alte babuşka făceau piroşti şi 
cozonaci, tricotau pulovere călduroase şi căciulite multicolore, ba 
unele chiar şi şosete - şosetele care, după cum se spunea, erau vîşîi 
pilotaş, înalta şcoală de zbor a tricotatului. Duceau copiii la şcoală şi 
la ora de muzică, îi luau de-acolo, iar vara îşi aşteptau nepoţii în 
grădină, în căsuţele lor de la ţară. Cele două babuşka ale mele 
locuiau cu noi la etajul şapte, unde nu reuşiseră să prindă rădăcini 
în beton. Ambele aveau nume de flori, şi-mi ziceam într-ascuns că 
nalbele care creşteau în faţa blocului nostru de paisprezece etaje 
erau aliate în complotul pus la cale de bunicuţele mele. Roza şi 
Mărgărită, de a se reîntoarce în regnul lor vegetal. 

Nu erau în toate minţile sau, cum se spune pe nemţeşte, n-aveau 
toate ceştile pe policioară, măcar că în ruseşte nu aşa se spune, ci se 
întreabă cam aşa: Nu-ţi sunt toate strânse-acasă?! Mă temeam de 
această întrebare, deşi cele două babuşka ale mele erau, ele, acasă 
mai tot timpul, probabil ca să mă apere pe mine - şi totuşi acest „Nu 



toate strânse-acasă" sau poate pur şi simplu acest toate mă alarmase, 
de parcă ceilalţi ar fi ştiut ceva despre noi, de parcă ar fi ştiut cine 
sau ce lipseşte, de fapt, de-acasă. 

Câteodată credeam că ştiu. Doi din bunicii mei s-au născut în 
secolul al XlX-lea, şi mi se părea că în vâltoarea timpului se 
pierduse, fusese sărită o generaţie - aceştia cu adevărat nu erau 
strânşi acasă, până şi străbunicii prietenilor mei erau mai tineri ca 
bunicii mei şi din această cauză eram bună de plată pentru oalele 
sparte de două generaţii. Eram cea mai tânără dintr-o listă a celor 
mai tineri. Eram, în general, cea mai tânără. 

Fără nicio avertizare prealabilă, în lumea mea altfel veselă a 
pătruns sentimentul pierderii, plutind deasupra mea, întinzându-şi 
aripile aşa încât nu mai aveam aer şi nici lumină îndeajuns din 
pricina unui deficit ce poate că nici nu exista în realitate. Uneori se 
abătea peste mine ca fulgerul, din senin, iute ca un leşin, de parcă 
brusc mi-ar fi fugit pământul de sub picioare, iar eu dădeam din 
braţe, cu suflarea tăiată, pentru a mă salva, pentru a-mi redobândi 
echilibrul, lovită de un glonţ netras niciodată, nimeni nu strigase: 
Mâinile sus! 

Această gimnastică existenţială în lupta pentru dobândirea 
echilibrului îmi părea a fi o parte din moştenirea familială, un reflex 
înnăscut. La şcoală la ora de engleză făceam mai departe exerciţii: 
hands up, to the sides, fonvard, down. Crezusem totdeauna că 
„gimnastică" se trăgea din cuvântul „imn", în ruseşte ambele 
cuvinte încep cu G: gimnastika şi gimn, şi-mi întindeam zeloasă 
mâinile în sus căutând să ating vălul nevăzut al cerului. 

Existau mulţi care aveau şi mai puţine rude ca mine. Existau 
copii fără fraţi şi surori, fără babuşka, fără părinţi, şi existau copii 
care se sacrificaseră în războiul pentru patrie, aceşti copii morţi - 
nişte eroi temerari transformaţi în idoli - erau mereu cu noi. Nici 



noaptea n-aveam voie să le uităm numele - muriseră cu mulţi ani 
înainte să ne naştem, dar în acea vreme noi n-aveam niciun „în acea 
vreme", ci doar un „acum" în care pierderile cauzate de război 
trebuiau să constituie o inepuizabilă provizie a propriei noastre 
fericiri, căci noi trăiam, aşa ni se spunea, doar fiindcă aceia muriseră 
pentru noi, şi trebuia să le fim veşnic recunoscători pentru paşnica 
noastră normalitate, şi în general pentru tot. Am crescut în vremuri 
nu canibale, ci vegetariene, cum a spus mai întâi Ahmatova, şi apoi 
noi toţi, toate pierderile le puneam pe seama războiului demult 
încheiat, a acelui război neînsoţit de niciun epitet ori adjectiv, 
spuneam pur şi simplu „războiul", ba chiar fără articol - în ruseşte 
oricum nu există articol; şi nu spuneam care război, căci ne 
închipuiam că nu există decât unul singur, era o eroare, desigur, 
căci în vremea copilăriei noastre fericite statul tocmai ducea un alt 
război în sudul îndepărtat, pentru siguranţa noastră, aşa ni se 
spunea, şi pentru libertatea celorlalţi, un război pe care, în ciuda 
pierderilor zilnice, nu ne era îngăduit să-l luăm la cunoştinţă, şi nici 
eu nu l-am luat la cunoştinţă până când, la zece ani, am zărit în faţa 
blocului nostru sicriul de zinc în care se găseau rămăşiţele unui 
vecin de nouăsprezece ani, ale unui băiat de care încă de pe-atunci 
nu-mi mai aminteam, în schimb de maică-sa până în ziua de azi. 

N-aveam motive să sufăr. Şi totuşi am suferit de timpuriu, deşi 
eram fericită şi iubită, înconjurată de prieteni, mi-era jenă să sufăr, 
sufeream tot mereu de o singurătate uneori teribil de tăioasă, alteori 
amară ca pelinul, şi-mi ziceam că asta-mi vine numai de la ceva ce¬ 
rni lipseşte. Visul exuberant al unei mari familii strânse în jurul unei 
mese lungi mă urmărea cu persistenţa unui ritual. 

Cu toate astea, camera de zi era plină de prietenii tatălui meu şi 
de elevii adulţi ai mamei mele, zeci de elevi care i-au rămas mereu 
statornici şi din care, curând, şedeau mai multe generaţii la masa 
noastră, iar noi făceam aceleaşi fotografii ca şi alte familii: pe 
fundalul perdelelor înflorate în nuanţe închise, numai chipuri 



vesele, uşor supraexpuse, toate îndreptate spre obiectivul fotografic, 
la o masă lungă, îmbelşugată. Nu mai ştiu când exact în timpul 
petrecerilor zgomotoase, exuberante ale familiei mele am perceput 
pentru prima oară uşoara notă discordantă. 

Lista celor care puteau fi socotiţi ca aparţinând familiei mele o 
rezolvai cu zece degete. Nici n-a trebuit să exersez gama formată 
din mătuşă, unchi, verişoară, mătuşă de gradul doi şi unchiul 
aferent, verişoară şi fratele bunicului - în sus şi-n jos, în sus şi-n jos; 
în general, mă înfricoşa pianul cu plenitudinea agresivă a claviaturii 
sale. 

Intr-altă vreme, aceea dinaintea petrecerilor la masa noastră 
lungă, o familie mare era un blestem, căci printre neamuri se puteau 
afla albgardişti, sabotori, aristocraţi, culaci, expatriaţi, oameni prea 
cultivaţi, duşmani ai poporului şi copiii acestora, precum şi alţi 
suspecţi, şi toţi erau suspectaţi, de aceea familiile - adeseori pentru 
a scăpa, ceea ce nu le ajuta decât arareori - sufereau de amnezie, iar 
când noi am început să petrecem, asemenea rude, presupunând că 
existaseră în general, erau cel mai ades deja uitate, de regulă fiindu- 
le ascunse copiilor, şi-aşa familiile se împuţinau, ramuri întregi de 
familie se cufundau în uitare, stirpea se topea văzând cu ochii până 
ce n-a mai rămas decât bancul cu cei doi omonimi. Sunteţi înrudit 
cu acela? Nicidecum, nici măcar tizi nu suntem! 


Lista 

Intr-o bună zi, pe neaşteptate, m-am trezit cu rubedeniile în faţa 
mea - cu cele din trecutul îndepărtat. In felurite limbi ce-mi sunau 
familiar, au murmurat în barbă veştile lor de bun augur, şi mi-am 
zis că împreună cu ele voi reuşi să fac să-nflorească arborele 



familial, voi umple lacuna, voi vindeca sentimentul pierderii; ele 
însă stăteau în faţa mea într-o mulţime deasă, fără chipuri şi poveşti, 
ca nişte licurici ai trecutului luminând în jur mici porţiuni, câteva 
străduţe ori întâmplări, dar fără a se lumina pe sine. 

Le ştiam numele. Ii ştiam pe toţi aceşti Levi care, de-ar mai trăi, 
ar fi risipiţi cine ştie pe unde prin lume, aşa îi chema pe străbunica 
mea, pe părinţii ei şi pe fraţii ei. Ştiam că existau şi nişte Gelleri sau 
Helleri, prea bine nu se ştie. Despre un anume Şimon Geller aflasem 
doar dintr-o notiţă redactată în ruseşte, tradusă dintr-un ziar de 
limbă idiş pe care nu-1 mai găseşti azi nicăieri în lume. Mai ştiam şi 
despre ultimii Krzewini, urmaşii Hellerilor, acele rude cu numele 
scrâşnind uşor ca zăpada sub tălpi, sau precum kovrişka, turta dulce, 
între dinţi. Mai existau şi cei cu numele de Stern, aşa-1 chema pe 
bunicul meu până la douăzeci de ani, şi-aşa m-ar chema şi pe mine 
dacă revoluţia rusă n-ar fi triumfat, şi tot aşa-i chema pe numeroşii 
săi fraţi, pe părinţii săi împreună cu numeroşii lor fraţi şi pe bunicii 
împreună cu întreaga lor stirpe, presupunând că erau cu-adevărat 
aşa de numeroşi cum îmi place să-mi închipui. 

Rudele mele îndepărtate cu numele de Krzewin şi Levi au trăit la 
Eodz, Cracovia, Kalisz, Kolo, Viena, Varşovia, Kiev şi Paris, mai 
trăiau acolo şi în 1940, după cum mi-a devenit limpede de curând, 
chiar şi la Lyon, aşa mi-a spus mama. Rusja a studiat la Viena şi 
Jusek la Paris, mi-aduc aminte de această propoziţie rostită de 
bunica. Cine erau Rusja şi Jusek n-am aflat niciodată, erau nişte 
rude oarecare. Poate că a fost invers: Rusja a studiat la Paris şi Jusek 
la Viena. A fost pronunţat şi cuvântul Conservator, dar nu-mi 
amintesc cui i-a fost atribuit. Şi-mi mai amintesc de o propoziţie: 
Rusja şi Jusek au curăţat şi ei trotuarul cu periuţa de dinţi. Poate că 
la todz, Kalisz, Varşovia mai era vacanţă iar la Conservator încă nu 
începuse semestrul, aşa că erau acasă, şi nu la Paris sau Viena. Când 
am auzit această propoziţie în copilărie, m-am gândit că trebuie să fi 
fost în Elveţia, fiindcă ziarele noastre scriau în acea vreme despre 




cât de curat era totul în Elveţia şi că unii cetăţeni elveţieni şedeau pe 
vine în faţa caselor lor şi frecau trotuarul cu nişte perii mici şi cu 
şampon, şi dinaintea ochilor vedeam cum ţara se scufunda în 
clăbuci de săpun - această ţară ori o alta - în curăţenia ei 
strălucitoare, de neatins. 

Unele nume ale rudelor mele erau aşa de răspândite că nu avea 
sens să le mai cauţi. Ar fi însemnat să caut omonimi, căci în liste 
figurează cu toţii unul sub altul, şi unul lângă altul ca nişte vecini, 
amestecaţi la întâmplare, şi nu-i pot deosebi pe-ai mei de sute de 
alţii care se numeau la fel, şi nici nu mi-ar fi posibil să-i despart pe- 
ai mei de străini cum aş alege grâul de neghină, căci ar însemna să 
fac o selecţie şi nu voiam aşa ceva, nici chiar cuvântul nu-1 voiam. 
Cu cât erau mai mulţi omonimi, cu-atât era mai mică şansa de a-mi 
regăsi rudele printre ei, şi cu cât era mai mică această şansă, cu-atât 
îmi devenea mai clar că va trebui să-i socotesc pe toţi cei listaţi ca 
pe-ai mei. 

Le-am adunat numele cu acribie, am scotocit peste tot după toţi 
Levii, Krzewinii, Gellerii sau Hellerii, şi-ntr-un târziu, aflându-mă 
în Biserica militară din Varşovia în faţa unor lungi liste scrise 
minuscul care se continuau de la perete la perete, în faţa listelor cu 
numele celor ucişi la Katyn - oare de ce până şi în listele de morţi ne 
căutăm automat numele propriu? -, am dat în aceste liste peste un 
Stanislaw Geller, şi aici, în Capela celor din Katyn a Bisericii 
militare, m-am declarat de partea tuturor tizilor, inclusiv a acestui 
Stanislaw, ca şi cum el şi toţi cei pe care-i voi mai găsi ar aparţine tot 
de familia mea, toţi cei cu numele de Geller şi Heller, Krzewin şi 
Stern. Fiecare Stern 1 îmi părea a fi o rudă secretă, chiar şi stelele de 
pe cer. 


1 Stea, în germană şi idiş. 



Cu ani în urmă, când mă aflam la New York, am frunzărit prin 
Yellow Pages, o veche carte de telefon. Unde sunt fraţii bunicului 
meu? Unde fraţii tatălui său, pe care-i chema Stern şi care-au 
dispărut din Odessa în toate direcţiile? Oare urmaşii lor au cântat în 
formaţia Vel vet Underground? Ori poate au fost proprietarii unei 
bănci? Ori profesori universitari la Massachusetts, la MIT, sau poate 
tot mai munceau într-o fabrică de pantofi? La urma urmei, cineva 
mai trebuie să şi muncească. 

Existau mulţi Sterni în Paginile Galbene. Opt pagini întregi. 
Stelele galbene din cartea de telefon. Să-i fi telefonat fiecăruia dintre 
ei şi să-l fi întrebat? Ce făceaţi înainte de 1917? Tot le mai aşteptaţi 
pe rudele sărmane din Est? Chiar şi după o sută de ani? Cât despre 
celebrităţi, cum trebuie procedat: să le înscriu, eu, pe lista mea, sau 
ele, pe mine, pe lista lor? 

Oare cine mi-a povestit că unul din Levi ai noştri a fost contabil la 
o fabrică de nasturi din Varşovia? Un alt Levi făcea cei mai buni 
jeanşi pe care-i ştiam pe-atunci, când mi-am început căutarea: Jeans 
501! Cu siguranţă că nu era unul dintre noi, nu-mi pot imagina că 
vreunul de-ai mei ar fi avut vreun gust pentru câştig sau barem o 
idee cât de vagă despre cum să-ţi creezi avantaje personale. Cu cât 
mă gândeam mai mult la fabrica de nasturi din Varşovia sau de 
altundeva, cu-atât creştea şi convingerea mea că niciunul din cei 
rămaşi în Polonia nu reuşise vreodată s-ajungă pe-o asemenea listă. 

Mi-a venit în minte şi o listă de oameni salvaţi, dintr-un film, şi 
am parcurs-o de parcă ar fi fost posibil ca unul dintr-ai mei să fie 
trecut pe ea, şi prin urmare să fi fost salvat, ieşind la iveală pe 
internet. Am citit nume după nume ca şi cum căutam numere 
câştigătoare, ca şi cum aş putea recunoaşte pe vreunul. 

Niciun Levi, niciun Krzewin, în schimb am dat peste un Itzhak 
Stern, şi acesta contabil, ce-i drept la o fabrică din Cracovia, nu o 



rudă de-a mea, căci Sternii mei erau la Odessa, şi dacă nu cumva 
emigraseră cu mult înainte, făcuseră revoluţie în ilegalitate, dar cu 
un război mai târziu pentru aceştia n-au mai existat la Odessa nici 
acţiuni de salvare, nici liste de niciun fel. Cum să fac cu-acest Stern: 
să-l trec totuşi pe lista mea, pentru că ceilalţi nu mai pot fi găsiţi? 
Sau ar fi o tentativă de furt? 

Cum se ştie, există şi jocuri fără câştigător. 

Hei, eu sunt Joe şi lucrez la o fabrică de nasturi. 

Deunăzi trece pe la mine şefii şi mă-ntreabă dacă-s ocupat. 

Zic: nuu. 

Da el zice: 

Atunci fă bine şi-nvârte nastur'le cu dreapta. 

Hei, eu sunt Joe... 


Reţeta 

Descoperirea că oamenii se mai şi sfârşeau m-a luat pe 
nepregătite, s-a lăsat peste mine ca o umbră, m-a acoperit ca 
ligheanul pe care Don Quijote şi l-a pus cândva pe cap, în chip de 
coif, şi în care peste veacuri babuşka mea oarbă fierbea magiunul. 
Acum ligheanul se prăfuia de ani de zile pe dulapul din bucătărie. 

Când a murit Lida, sora mai mare a mamei mele, am înţeles ce- 
nseamnă cuvântul istorie. Dorinţa mea de cunoaştere era coaptă, 
eram pregătită să fac faţă morilor de vânt ale amintirii, când dintr- 
odată ea a murit. Mă oprisem ţinându-mi răsuflarea, gata s-o întreb, 
şi-aşa am şi rămas în continuare - de-ar fi fost o bandă desenată, 
bula ce-ar fi trebuit să conţină cuvintele mele ar fi fost goală. Istorie e 
atunci când, deodată, nu mai există oameni pe care să-i întrebi, ci 



numai surse. Nu mai aveam pe nimeni pe care să-l fi putut întreba, 
care să-şi amintească ceva despre acele vremuri. Tot ce-mi rămânea 
erau frânturi de amintiri, însemnări şi documente îndoielnice din 
arhive îndepărtate, în loc să fi pus întrebări din timp, m-am înecat 
înghiţind cuvântul istorie. Oare eram acum matură fiindcă Lida 
murise? Eram la cheremul istoriei. 

Tot ce mi-a rămas de la mătuşa Lida e o reţetă de cvas, o băutură 
răcoritoare. Reţeta a nimerit de puţină vreme în mâinile mele, 
alunecând dintr-un teanc de facturi neplătite, ca şi cum as mai avea 
datorii şi la Lida. Când am cunoscut-o pe tanti Lidija, sau Lida cum 
îi spuneam noi - după război trecea drept o frumuseţe antică a 
Institutului Pedagogic din Kiev, Lida de la Lacul tatea de 
Defectologie, aşa cum se numeşte la noi încă şi azi pedagogia 
medicală -, aşadar când am cunoscut-o pe Lida, care ne privea calm 
şi uşor nepăsătoare din fotografiile din acea vreme, ea era o fiinţă cu 
şorţ şi cu mers târşâit, care ani de zile n-a spus nimic, ci doar ne-a 
servit un fel după altul în farfurii cu marginea de aur, intrând şi 
ieşind din bucătărie. Mâncaţi!! Din familia noastră, a fost cea din 
urmă care le-a predat copiilor surdomuţi - ştia secretul, ştia ce-i 
răbdarea, gătea în tăcere, iar acum, dintr-odată, nu mai era. 

Mult timp n-am priceput ce însemna EBP.KBAC, aşa scria sus pe 
hârtiuţă, mă holbam la acest EBP, căci prescurtarea cu litere chirilice 
ar fi putut fi înţeleasă la fel de bine ca EBPonehcKnh, evropeiskii, 
european, sau ca EBPehcKnh, evreiskii, evreiesc, aşadar cvas 
european sau evreiesc, după plac. O nevinovată utopie a limbii ruse 
şi urbi et orbi al mătuşii mele, de parcă Europa şi evreii s-ar trage din 
aceeaşi rădăcină, iar aici, în această reţetă şi în această prescurtare s- 
ar găsi ipoteza înviorătoare că toţi evreii - chiar şi cei care nici 
măcar nu mai erau evrei - se puteau număra printre cei din urmă 
europeni, la urma urmei citiseră tot ce ţinea de Europa şi o definea. 
Sau poate că mătuşa mea nu voia să scrie cuvântul „evreiesc" 



întreg, caracterul său fragmentar şi prescurtarea permiţând şi o altă 
opţiune de citire, de pildă că această băutură nu e totuşi într-atât de 
evreiască, ci mai degrabă - în ciuda usturoiului conţinut - doar 
aluziv, doar un pic evreiască. 

Reţeta s-a dovedit a fi un soi de exerciţiu poetic încifrat. Nu 
observasem niciodată că mătuşa mea ar avea într-însa ceva evreiesc, 
şi nici n-avea, în afara faptului că gătea aceste feluri de mâncare pe 
care abia după moartea ei le-am putut atribui bucătăriei evreieşti; şi- 
am înţeles că tocmai ea, care nu voia să aibă nimic de-a face cu 
suferinţa că spui „evreu", şi pe loc te şi gândeşti la morminte, şi 
care, fiindcă mai trăia, nici nu putea fi evreică, aşadar că tocmai ea 
învăţase de la bunicii ei, pe-atunci încă evrei, să gătească tot ce-i 
gustos şi suculent, preluând o mulţime de lucruri despre care nici 
chiar mama ei nu mai avea habar. Aşa încât pentru Lida gefilte fiş, 
ştrudel şiforşmac erau bucătăria ei ucraineană. 

Ingrediente: 

O salată mare 

O căpătând mare de usturoi 

O legătură mare de mărar 

(Aici lipseşte un rând) 

Fierbi apa şi-o laşi să se răcească la temperatura camerei. 

Speli salata, apoi tai rădăcina şi cotorul, apoi tai totul mărunt şi cureţi 
usturoiul. 

Această epistolă mi se adresa. Cine altfel scrie reţete de bucătărie 
ca o formulă de adresare pe un ton uşor patetic? 

Să speli mărarul şi să-l tai. 

Să amesteci totul şi să-l pui într-un borcan de trei litri. 



Oare tanti Lida m-avea în vedere pe mine sau toţi oamenii în 
general? 

Borcanul de trei litri, triohlitrovaia banka, mă făcea să fiu şi mai 
nesigură pe mine. Fiindcă bucătăria de-acolo, cu borcanul ei de trei 
litri pentru păstrarea saramurilor, cu tifoanele pentru strecurarea 
zemii, cu cratiţele ei de fontă, şi bucătăria de-aici sunt despărţite de 
o generaţie de ustensile. Unde cumperi la Berlin ţesătura subţire ca 
să strecori fierturile? Acolo, în Ucraina, avem cârpuşoare şi basmale 
decolorate şi tifoane, lighean de aramă şi linguri de lemn pentru 
magiun care fuseseră cumpărate cândva, şi dacă întrebai când, ţi se 
spunea că după război. 


Dar ea a tăinuit totul, şi-odată cu ea au dispărut şi toate 
ştrudelele ei, gefiltefiş, salamurile dulci cu stafide, prăjiturelele - cele 
cu prune uscate, cele cu miere, lămâie şi nuci până şi cuvântul idiş 
zimmes, însemnând o garnitură de morcovi, l-a luat cu ea de parcă 
totul trebuia într-adevăr să rămână secret. A trecut totul sub tăcere: 
cât de frumoasă fusese cândva, cât de citită era, a trecut totul sub 
tăcere slujindu-1 pe bărbatul ei, erou de război de şapte ori rănit de 
gloanţe, cel mai frumos dintre eroi, a trecut sub tăcere, mergând la 
bucătărie şi venind înapoi, toate bolile şi grijile ei, metodele 
pedagogice, surzenia crescândă, a trecut sub tăcere zilele de naştere 



ale morţilor, ale celor omorâţi pe care le-a comemorat, decenii la 
rând, de una singură, a trecut şi altele sub tăcere, îşi amintea de 
toate şi de toţi cei care lăsaseră o urmă în viaţa ei, a trecut sub tăcere 
războiul şi ce fusese înainte şi după, şi toate trenurile şi toate 
oraşele, tristeţea pricinuită de tatăl ei care supravieţuise războiului, 
dar nu se mai întorsese la familia lui şi mai târziu trăise ani în şir în 
casa de-alături, într-un bloc de nouă etaje construit din prefabricate 
în aşezarea noastră sovietică anonimă. Când ajunsese matură şi apoi 
bătrână, tot mai aştepta, şi la un moment dat a amuţit, pricepând că 
surzeşte tot mai mult, şi s-a întors la copiii ei surdomuţi pe care-i 
instruise o viaţă întreagă, şi de-ar fi putut, şi-ar fi trecut sub tăcere şi 
propria-i moarte. N-o întrebasem de nimic, iar acum mă întreb cum 
de-am ratat-o atât de deplin pe ea şi viaţa ei, de parcă de la bun 
început îi acceptasem surdomuţenia hotărâtă, rolul ei şi felul în 
care-i servise pe alţii. Ce oare păzeam în acea vreme când ea mi-ar fi 
putut dărui toate astea, de pildă, reţeta lui EBP.KBAC, mie şi 
întregii EBpona? 


Perpetuum mobile 

Gândirea abstractă nu-i punctul tău forte, mi-a spus în glumă 
unchiul Vil, fratele mai mare al tatălui meu, când am vorbit despre 
pierderi rezultate prin frecare. Când venea la noi în vizită, obişnuia 
să mă examineze dându-mi să rezolv cele mai subtil-ingenioase 
probleme referitoare la triunghiurile egiptene ori la modelul unui 
perpetuum mobile, ca şi cum dacă aş fi găsit soluţia urma să mi se 
reveleze ceva fundamental. Dar n-am reuşit niciodată să rezolv 
problemele lui Vil. 

El însuşi era rezultatul unei metempsihoze sovietice, al 
transformării energiilor dintre stat, suflet şi maşinărie, al eternei 
mişcări a ţării mele. Vil se născuse în 1924, la opt luni după moartea 



lui Lenin, atunci când ţara îşi exprima jalea dând numele lui unor 
fabrici, oraşe şi sate - Lenin trăieşte şi numele său învârteşte 
turbinele în uzine, numele tău fie Lenin, iar becurile luminează. Aşa 
se face că bunicii mei l-au botezat pe primul lor născut Vil, după 
defunctul Vladimir Ilici Lenin, care trecea drept bunicul tuturor 
copiilor sovietici, căci Lenin avea nepoţi, dar nu şi copii. Chiar şi 
după cincizeci de ani noi tot mai eram nepoţii săi, şi-i spuneam 
deduşka Lenin, căci la noi totul era în mişcare, în afară de timp. 

Mişuna de tot felul de făpturi fabuloase precum Rabfak, 
Obimortrest, Komsomol, Molokokoopsoiuz, pe-atunci totul se 
prescurta şi se contopea, Mosselprom, Narkomproz sau Ceka, 
organizaţia cea mai longevivă transformată mai târziu în GPU, 
NKWD, KGB, FSB. Cunoşteam o Ninel, palindromul lui Lenin, un 
Rem, fiul unor adepţi ai lui Troţki din Revoluţia mondială - 
revohitsia mirovaia -, un Roi - revoluţie-octombrie-mternational -, 
cunoşteam chiar şi o foarte simpatică Stalina. 

Posibil ca alegerea numelui să fi avut de-a face şi cu faptul că 
bunicii mei mai ştiau idiş, căci în Vil se-ntrezărea şi idişul viln 
(voinţă), şi cu-adevărat nimeni din familia noastră nu era atât de 
zelos ca Vil, când era vorba să-şi urmărească ţelul, mereu îşi 
optimiza gradul de eficienţă, până şi autorităţile îi făceau jocul. 
Când a cerut în 1940 la Kiev, la şaisprezece ani, un act de identitate, 
a primit un document în care în rândul al cincilea era scris: rus, deşi 
părinţii lui erau evrei şi actele lor de identitate o consemnau ca 
atare. Cu ciuful lui bălai, ochii albaştri, umerii laţi şi talia subţire Vil 
arăta într-adevăr ca bravul Ivan din poveste. A rămas un mister în 
urma cărei operaţii matematice a rezultat din doi evrei un rus, şi 
asta nu la naşterea sa, ci după vizitarea unui oficiu pentru 
documente de identitate, dar efectul a fost că Vilja, cum îi spuneam 
noi, devenise rus sută-n sută, fără urmă de balast evreiesc. 
Adevărata origine era un simplu detaliu, un adaos inutil de care 



preferai să nu-ţi aminteşti, şi-n afară de asta nici nu exista nimic de 
care să-ţi poţi aminti, nu exista decât viitorul, căci lumea-i mare şi 
ştiinţa, infinită. 

Fratele mic al lui Vil, tatăl meu, Miron, născut cu opt ani mai 
târziu, purta numele modificat al bunicului Meir, iar în actul de 
identitate era trecut evreu. Fiindcă pentru el nu mai exista evreitate, 
Miron a devenit rus şi el, cetăţean al unei naţii de cititori. Privea- 
ndărăt, plin de respect şi gânditor, la originea lui, chiar dacă uneori 
un pic uimit că avea ceva de-a face cu toate acelea. 

întreaga Uniune Sovietică era împotriva gravitaţiei şi visa să 
zboare. Vil voia să construiască avioane, până şi corpul lui era 
aerodinamic, îndeajuns de micuţ şi agil pentru a merge prin viaţă 
fără pierderi rezultate din frecare. Vil ar fi putut proveni din imnul 
aviaţiei militare sovietice pe care pe-atunci îl cântau cu toţii: „Ne¬ 
am născut pentru ca basmele s-ajungă adevăr, să-nvingem depărtări 
şi spaţiu cosmic, raţiunea aripi ne-a dat, mâini de oţel, şi-n loc de 
inimă-un motor ce scapără scântei". Şi inima mea bătea mai iute şi 
mai tare ascultând imnul cu cincizeci de ani mai târziu, mai ales 
auzindu-i melodia ascendentă: „tot mai sus, mai sus, mai sus 
înălţăm zborul păsărilor noastre, şi fiecare elice respiră calmul 
fruntariilor noastre". 

La optsprezece ani. Vil a plecat pe front la fel ca întreaga lui clasă, 
i-au vârât în uniforme şi i-au trimis fără să aibă habar de război, ci 
numai de eroism. De cum au ajuns pe bont la Mozdok, în Caucaz, 
recruţii au luat cu asalt o tranşee antitanc aflată sub foc încrucişat. 
Când au umplut adâncitura cu trupurile lor, tancurile au trecut 
peste ele. Vilja nu le-a povestit niciodată părinţilor ce anume se 
petrecuse acolo, la Mozdok, singurul care a aflat a fost fratele lui, 
Miron, pe-atunci de unsprezece ani, şi care toată viaţa a păstrat 
pentru sine ce ştia, poate chiar în locul lui Vil. 



Când au căutat supravieţuitori în adâncitură, au dat peste Vil. 
Zăcea pe fundul gropii, strivit şi cu bazinul ciuruit. O minune că au 
mai căutat supravieţuitori, a spus tatăl meu. 

Vil avea contuzii grave şi o epilepsie traumatică, a petrecut luni 
în şir prin spitale. Familia şi-a găsit-o la Aşhabad, la mii de 
kilometri de Caucaz. Era invalid de război, dar boala nu l-a oprit 
defel, dimpotrivă, el a făcut din boală combustibilul necesar şi-a 
ajuns la cei nouăsprezece ani ai săi, ca preşedinte al Comitetului 
pentru Sport şi Serviciu Militar din Turkmenistan, cel mai tânăr 
ministru al Uniunii Sovietice. 

Şi-a întrerupt studiile de mai multe ori, fiindcă atacurile de 
epilepsie îi provocau săptămâni în şir o stare de epuizare. Trebuiau 
să-i ţină limba ca să nu şi-o înghită, tatăl meu vorbea tot mereu 
despre această limbă pe care trebuia să i-o ţină, şi de fiecare dată era 
uimit de propriile vorbe. L-am întrebat pe tatăl meu cum de-a mai 
putut Vilja să creadă în puterea sovietică după cele întâmplate în 
tranşeea antitanc, iar tatăl meu a spus că cine avea îndoieli n-a 
supravieţuit. 

In cele din urmă. Vil a studiat mecanica şi matematica la 
Leningrad, schimbând aerul pe apă şi devenind hidroacustician. 
Trebuia să rezolve aceleaşi probleme ca în cazul zborului, dar în apă 
forţa de rezistenţă e mai mare. Vilja a optimizat submarinele astfel 
că ele puteau auzi totul fără a fi auzite, evitând orice frecare şi 
păzindu-şi secretele. 

Pentru voioasa lui ştiinţă a muncit şi-a tot muncit la cercetarea 
câmpului acustic şi a proceselor inerente lui, la problemele 
hidrodinamice ale zgomotelor în regim turbulent şi la problemele 
nestaţionare ale hidroacusticii. Chiar şi umorul şi l-a pus în slujba 
gândirii dialectice, a lui perpetuum mobile al său. în numele păcii 
lucra pentru război, dar el însuşi vorbea despre echilibrul forţelor, 
de parcă şi aici tot despre mecanică era vorba. 



La fel ca Vil m-am născut şi eu ca parte a metabolismului de stat 
la o sută de ani după Lenin. Zilele de naştere mi le-am aniversat 
împreună cu Lenin, dar minus o sută. Ştiam că asta mă va ajuta să- 
mi găsesc mereu coordonatele în istoria universală, însă forţa 
tânărului stat în ascensiune, care-i fusese dăruită unchiului meu din 
născare, dispăruse demult. Când am disperat pe-atunci din cauza 
temelor pe care mi le dădea legate de perpetuum mobile, am simţit cât 
de străin mi-era. Unchiul meu ştia că nu voi reuşi niciodată să 
rezolv acele probleme. Dacă s-ar găsi o soluţie pentru perpetuum 
mobile, asta ar anula toate distanţele precum şi întrebările legate de 
apropiere, căldură, îndoială, chiar de rudenie, poate, fiindcă în 
problemele lui Vil tot ce era omenesc era socotit ca o pierdere 
rezultată prin frecare, ca piedică în eterna mişcare a energiilor 
tainice, care era visul unchiului meu. Poate că Vilja nici nu glumise 
atunci când mi-a lăsat, în locul său - Gândirea abstractă nu-i 
punctul tău forte! -, câmpul de cercetare al pierderilor rezultate prin 
frecare. 


Vecini 

O mare parte din copilăria mea la Kiev am petrecut-o într-un bloc 
nou de paisprezece etaje de pe malul stâng al Niprului, într-un 
cartier răsărit după război şi care nu părea să aibă vreun trecut, ci 
numai un viitor clar. Dar nimeni şi nimic nu trebuie uitat, cum scrisese 
poeta Olga Bergholz în amintirea celor un milion de victime ale 
Blocadei leningrădene. Versul acesta era purtat în inimi, înlocuind 
amintirea din întreaga ţară, nu puteai fugi de el căci a devenit o 
adevărată profeţie prin adevărul său evident şi prin minciunile 
ascunse, eram îndemnaţi să nu uităm de nimeni şi nimic, ca să 
uităm cine şi ce fusese de-acum uitat. Aşa că ne jucam în curtea din 



spate, jucam „elasticul" şi jucam un prinselea cu mingea, tot mereu 
ai noştri contra fasciştilor, un joc ca Hoţii şi vardiştii la treizeci şi 
cinci de ani după război. 

Strada mea se numea strada Florenţa, în onoarea frumosului 
nostru oraş italian înfrăţit, şi cei care locuiam acolo aveam noroc, 
căci în adresa noastră se manifestau ceva din frumuseţea Italiei 
precum şi apartenenţa noastră la lumea frumuseţii, faptul că şi nouă 
ne era îngăduit să fim frumoşi, că şi noi eram crescuţi în spiritul 
Renaşterii ca s-ajungem oameni noi, renăscuţi, că aveam să stăm în 
centrul universului, chiar dacă în spatele Cortinei de Fier. Strada 
Florenţa a fost inaugurată în 1975 în mod festiv, când s-a pus o 
placă comemorativă pe casa noastră. Casa aparţinea unui Minister 
sovietic, era Casa Sovmin, aşa-i spuneam noi, şi spre deosebire de 
blocurile din prefabricate de nouă etaje, în stil sovietic de cazarmă, 
care înconjurau curtea noastră. Casa Sovmin era o clădire de lux 
ridicată din cărămidă. Dar aici nu locuiau miniştri, ci funcţionari ai 
unor instituţii de stat, cadre medii, şefuleţi, învăţătoare cu tăcutele 
lor biblioteci de cărţi ferfeniţite, femei de serviciu, bucătărese, 
secretare, electricieni, ingineri. N-am aflat niciodată pentru care 
merite primiserăm şi noi o locuinţă acolo, în acest paradis socialist - 
patru camere cu dulapuri în perete, o nişă pentru frigider, două 
logii şi tavane suspendate. în primele săptămâni acolo, tatăl meu a 
întâlnit în lift un ofiţer superior KGB care-1 anchetase cu ani înainte, 
drept care a venit acasă prezentându-ne propria versiune a 
dictonului My home is my castle: Casa mea e fortăreaţa lor, a spus el. 

Mai târziu s-au mutat aici şi familiile consulatului american, şi 
odată, de Independence Day, au arborat pe balcoanele lor un steag 
mare american, ca şi când ne cuceriseră fortăreaţa. Când în 1977 a 
sosit la Kiev pitoreasca şi zgomotoasa echipă de fotbal a Florenţei, 
strada noastră a fost inaugurată pentru a doua oară, deşi locuiam 
acolo de mult timp - italienii ne-au descoperit în Florenţa noastră 
kieveană de parcă am fi fost indienii descoperiţi de europeni în 



America: ce noutate că aici trăiesc oameni! Iar placa comemorativă a 
fost mutată de pe o parte a casei pe cealaltă. 

Casa era plină de femei care în tinereţea lor se mutaseră de la sat 
la oraş. Cu cât îmbătrâneau, cu-atât mai iute uitau rusa lor învăţată 
în pripă şi niciodată bine fixată, lăsându-se în voia îmbrăţişării calde 
a ucrainenei lor. Când ieşeau la pensie, scoteau la iveală basmalele 
înflorate cu nodul legat în faţă, redevenind într-atât de sătence, de 
parcă nici nu le-ar fi dat jos vreodată; se strângeau jos pe banca din 
faţa colosului de paisprezece etaje, cojeau seminţe de floarea- 
soarelui şi schimbau între ele cele mai noi bârfe. Unul din puţinii 
bătrâni care locuiau în casa noastră - bărbaţii mureau cu decenii 
înaintea femeilor - şedea la un balcon undeva sus de tot şi cânta la 
muzicuţă melodii populare care pluteau nostalgic peste curtea 
noastră monumentală, însoţindu-ne în toate drumurile noastre. 

Nu cunoşteam decât puţini vecini şi doar superficial, de pildă pe 
o femeie fermecătoare şi pe bărbatul ei, un medic militar, care se 
purtau totdeauna amabil şi cu distincţie. Aveau o fată căreia nu 
ştiam cum să-i spunem, nu ne duceam la ea, pe-atunci încă nu ştiam 
nimic despre sindromul Down. Nimeni nu ţinea pe-atunci un 
asemenea copil în familie, poate că era şi interzis, dar, din sfială şi 
admiraţie, nimeni din casă nu şi-ar fi permis să trăncănească despre 
asta. Mama îmi spusese că femeia frumoasă era unul dintre copiii 
orfani din Războiul Civil din Spania, care la sfârşitul anilor '30 
fuseseră aduşi în Uniunea Sovietică înfrăţită. 

Mai cunoşteam doi vecini, ambii născuţi în anul de război 1941: 
Serghei, un orfan de război din Oseţia, şi Vădim, care crescuse la 
partizanii din Polesia. In aripa cealaltă locuia Boris, un bărbat 
vorbăreţ de vârstă incertă, mereu voios şi săritor, singurul care a 
ieşit dintr-o groapă comună într-un mic orăşel evreiesc, în 1941, 
după ce fuseseră ucişi toţi locuitorii, de la copii până la bătrâni. 
Abia mult mai târziu am înţeles că îngrozitorul monstru de care noi, 
fetiţele din curtea dintre blocuri, ne temuserăm totdeauna. 



spunându-i „Nebunii" - că el, aşadar, era fiul plăpândului Boris, 
fiind astfel poate cel din urmă vlăstar al orăşelului evreiesc 
dispărut. 

Uneori primeam scrisori pe adresa strada Veneţia. Intr-adevăr, 
casa noastră se afla pe malul unui canal, lucru pe care nu toţi cei 
care ne scriau îl ştiau. Dar scrisorile ne parveneau fiindcă la Kiev nu 
exista nicio stradă Veneţia, aşa încât întreaga Italie era de 
competenţa noastră. Din cauza acestei Veneţii, în visele mele a 
pătruns apa inundând totul, dar când apa ajungea la etajul meu 
şapte, reuşeam mereu să mă salvez într-o gondolă de aur sosită, 
exclusiv pentru mine, dintr-o depărtare neguroasă. La vecinii de jos, 
potopiţi de ape, nici nu mă gândeam, uitam de ei în visele mele. 

Cu trei etaje mai jos locuia singuratica Makarovna, o bătrână 
ucraineancă de la ţară, care copil fiind supravieţuise colectivizării 
doar pentru a-şi pierde apoi în război părinţii şi logodnicul. Ani la 
rând a stat în papuci şi basma pe banca din faţa casei noastre - era 
cea mai plină de temperament dintre toate, cea mai impertinentă şi 
cea mai nefericită, mereu aghesmuită, uneori cu haz, dar niciodată 
veselă; nouă, copiilor, ne dădea bomboane care erau aşa de vechi de 
parcă ar fi provenit din „raţia de fier" din timpul războiului. Pe cap 
cu basmaua de-un galben strident cu flori vişinii şi verzi 
strălucitoare, şi în capotul ei albastru închis - care era uniforma 
pensionarelor -, cu privirea de berbec a ochilor ei uşor bulbucaţi, ea- 
mi părea unul din ultimii exponenţi ai poporului ei puternic, 
sălbatic, frumos care se stabilise odinioară aici, unde începea stepa 
ucraineană. Mai târziu, mi-a făcut cadou cele mai inutile lucruri din 
lume, pâslari pentru sugaci ori batiste împodobite cu broderii 
groase pe care le mai păstrez şi-acum - ea făcea aceste cadouri 
având nevoie de bani, dar asta n-am înţeles-o la vremea aceea, şi în 
răstimpuri povestea nişte crâmpeie încâlcite despre război, despre 
familia care pierise şi despre colhozuri. Dar fie că, fiind mereu în 
trecere, nu ascultam atent, fie că în delirul ei femeia încurca între ele 



catastrofele sovietice, fapt e că anii nu se potriveau, familia când 
pierea în război, când murea de foame în colhoz, iar mirele ori nu se 
mai întorsese, ori, după cum mă temeam în secret, nici nu existase 
vreodată; oricum ar fi fost, vinovat era războiul, acesta era singurul 
lucru care se potrivea. 


La muzeu 

Voiam să urc din nou să văd bicornul lui Napoleon pe care-1 
pierduse la Waterloo, dar fiica mea mă tot trăgea spre parter, unde 
era secolul douăzeci, eu căutam să-i distrag atenţia cu Diirer şi 
Luther, dar degeaba, ea mă trăgea spre anii '20, iute prin şirul de 
greve, prin foamete şi Epoca de aur a Berlinului, căci voia s-ajungă 
altundeva, şi când ne-am apropiat de anii '30 am devenit nervoasă, 
ea m-a tras mai departe, apoi s-a alăturat unui grup de adulţi 
conduşi de o ghidă, mai bine nu, i-am zis, dar ea m-a consolat, 
mămico, ştiu foarte bine, iar consolarea ei m-a neliniştit încă mai 
mult decât ceea ce ştia; avea unsprezece ani. Am străbătut, aşadar, 
venirea la putere a fiihrerului, interdicţia de asociere, urmărirea 
comuniştilor, şi când ne-am oprit în faţa tabelului cu Legile de la 
Niirnberg, iar ghida, die Fiihrer în, altfel spus: fiihrera - ce ciudat că 
germana nu are un alt cuvânt pentru asta, căci ghida tocmai despre 
fiihrer povestea -, iar ghida, aşadar, a început să explice cine, ce şi 
câte procente, fata mea m-a întrebat, şoptind tare, noi unde suntem 
aici? unde suntem pe acest tabel, mămico? De fapt, întrebarea ar 
trebui pusă nu la timpul prezent, ci la trecut şi la modul condiţional 
optativ, unde-am fi fost dacă am fi trăit pe-atunci, dacă am fi trăit 
atunci în această fără - dacă am fi fost evrei şi-am fi trăit aici. 
Cunosc bine această lipsă de respect faţă de gramatică, îmi pun şi eu 
asemenea întrebări - în tabloul ăsta, eu unde figurez? - care mă 
proiectează din lumea închipuirii în realitate, căci evitarea 



condiţionalului optativ face dintr-o închipuire, un fapt, sau poate 
chiar o dare de seamă, iei locul altcuiva, te catapultezi în acea 
poziţie, de pildă pe acest tabel: în felul ăsta probez pe mine însămi 
orice rol ca şi cum n-ar exista niciun trecut fără un de-parcă, dar- 
dacă ori în-caz-că. 

Noi unde suntem pe acest tabel, mămico, aşa m-a întrebat fata 
mea, iar pe mine m-a speriat felul ei direct, şi pentru a-i cruţa 
spaima am vrut s-adaug iute că pe acest tabel nu figurăm nicăieri, 
că doar am fi fost ahmci la Kiev sau deja evacuate, şi în fond, nici nu 
ne născuserăm încă pe-atunci, tabelul ăsta n-are nimic de-a face cu 
noi - şi-acum mai că aş fi rostit totuşi dacă, dar şi de parcă, moment în 
care un individ din grupul organizat s-a întors spre mine, spunând: 
La urma urmei, noi am plătit! 

încă înainte de a pricepe bine ce voia să spună, şi-anume că 
explicaţiile ghidei nu erau pe gratis şi c-aş face bine să plătesc şi eu, 
dacă nu vrem să fim nişte hoaţe, eu şi fiică-mea, aşa de parcă am fi 
şterpelit această istorie de opt euro, deşi, s-avem pardon şi 
mulţumesc frumos, aşa o istorie n-am s-o şterpelesc niciodată - deci, 
încă înainte de-a pricepe bine că, fără plată, n-avem voie nici să 
stăm în faţa tabelului, nici să figurăm pe el, că, deci, ne-am alăturat 
prea târziu cercului de plătitori, încă înainte sau deja pe când 
gândeam toate astea, mi-au dat lacrimile; deşi nu plângeam defel, 
ceva plângea în mine, ceva mă plângea şi-l plângea şi pe individul 
acela, măcar că el n-avea nevoie să fie plâns, căci avea dreptate: noi 
nu plătiserăm sau, ia stai puţin - de fapt chiar plătiserăm, dar 
totdeauna există careva care nu plăteşte. 



CAPITOLUL 2 


Roza si cei muţi 

9 9 

Şimon, cel ce aude 

Dacă cineva nu se găseşte pe sine, 
va fi cu totul înghiţit de tribul său. 
Veche înţelepciune chinezească 

Vreme de şapte generaţii, spunea mama mea, două sute de ani la 
rând noi i-am învăţat pe copiii surdomuţi să vorbească - mama 
spune totdeauna noi, deşi ea nu le predase niciodată copiilor 
surdomuţi, ci preda istoria, şi doar nu-şi închipuia că a-i instrui pe 
surdomuţi şi a preda istoria ar fi una şi aceeaşi meserie. Auzind-o 
vorbind ai fi zis că eram pe veci prizonierele acestui devotament 
altruist, ca şi cum nici generaţiilor viitoare nu le era îngăduit să se 
elibereze de datoria lui „noi", de datoria de a-i instrui pe alţii, de a 
trăi pentru alţii şi, mai ales, pentru copiii acelora. Aceste şapte 
generaţii păreau scoase dintr-un basm, ca şi cum şapte generaţii ar fi 
de ajuns pentru a ajunge la eternitate, pentru a ajunge la cuvânt. 

întotdeauna am predat, spunea mama mea, noi toţi am fost 
profesori, şi altceva nu ne e dat. O spunea cu-atâta convingere ca şi 
cum era una din zicerile atât de des verificate în ţara noastră, ca de 
pildă A predica în deşert sau Nimeni nu-i profet în ţara lui. 

Sora ei, mama ei, bunicul şi toţi fraţii bunicului ei, tatăl său şi 
tatăl tatălui său instruiau copiii surdomuţi, au înfiinţat şcoli şi 
orfelinate trăind cu aceşti copii sub acelaşi acoperiş, împărţind tobil 
cu ei, nu cunoşteau ruptura dintre profesie şi viaţă, aceşti altruişti - 



mama iubea cuvântul ăsta erau cu toţii altruişti, spunea mama, fiind 
sigură că purta şi ea înlăuntrul ei moştenirea altruistă, eu însă ştiam 
că în mine nu mai era. 

Când mama mi-a povestit cum strămoşii noştri s-au răspândit în 
întreaga Europă şi au întemeiat şcoli pentru surdomuţi în Austro- 
Ungaria, în Franţa şi Polonia, mi-am amintit de acel pasaj din 
Vechiul Testament, cum credeam, dar în fapt se găseşte în Noul: 
Avraam a născut pe Isaac. Isaac a născut pe Iacov. Iacov a născut pe 
Iuda şi fraţii lui. Luda a născut pe Fares şi Zara, din Tamar - şi alte 
nume străine. Pasajul acesta îl ştiam la fel de vag ca şi propria 
genealogie, mi se părea însă că şirul strămoşilor noştri era şi el fără 
sfârşit, că unul după altul, dincolo de capacitatea noastră vizuală şi 
îndărătul orizontului amintirilor noastre de familie, ei îi învăţaseră 
pe copiii surdomuţi să vorbească. Auziţi şoaptele lor înflăcărate? 

Sh'ma Israel, dimineaţa şi seara, Sh'ma Israel, ascultă Israel, ascultă-mă 

Primul pe care-1 ştiam după nume se chema Şimon Heller, în 
ruseste Simon Geller. Poate că si-a urmat chemarea numelui său 

» 9 9 

ebraic, fiindcă Şimon înseamnă Cel ce aude, cel ce-a auzit de 
Dumnezeu şi e auzit de Dumnezeu. Primul ucenic care l-a ascultat 
pe Isus şi l-a urmat tot Şimon se numea, mi-am zis, deşi această 
poveste n-avea vreo semnificaţie pentru rudele mele evreieşti. 
Şimon al meu a întemeiat o şcoală pentru copii surdomuţi la Viena, 
în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ii învăţa pe copii să 
vorbească pentru a se face auziţi, altfel coreligionarii lui îi luau 
drept alienaţi mintal, căci inteligenţa şi raţiunea - aşa se credea pe- 
atunci - îşi aveau sălaşul în limba vorbită. Cine-i auzit are parte de 
cei ce-1 aud. 


Sunet cu sunet, cuvânt cu cuvânt, zi de zi copiii învăţau să se 



roage. Am crescut în familia popoarelor înfrăţite ale Uniunii 
Sovietice, toţi erau egali şi toţi trebuiau să înveţe limba mea 
maternă, nu însă şi rugăciuni, de „noi" al meu aveam cu toţii parte 
şi făceam parte din el. Eram convinsă, nu fără mândrie, că strămoşii 
mei îi instruiau pe orfanii tuturor popoarelor. Mi-a trebuit nepermis 
de mult timp până să aflu ce limbă vorbeau strămoşii mei pe-atunci 
şi ce limbă îi învăţau pe copii. Din perspectiva prezentului meu 
cosmopolit îmi închipuiam că îi învăţau pe surdomuţi vorbirea în 
toate limbile de pe lume, de parcă surdomuţenia şi starea de orfan 
ar fi o pagină virgină - adică libertatea de a face să devină a ta orice 
limbă şi orice istorie. Pentru mine, evreitatea noastră rămăsese 
surdomută şi surdomuţenia era evreiască. Aceasta era istoria mea, 
originea mea, dar nu asta eram eu. 

Sh'ma Israel, ascultă-mă Israel, unde e Israel? 

Mă mişcăm printre teancuri de documente, căutând să dau peste 
familia noastră în scrieri vechi şi pe internet. Motorul de căutare 
marca „surd" cu galben de parcă Google ar şti că galben e culoarea 
evreităţii, aşa cum ştiu şi eu că Google marchează tot ce cauţi cu un 
galben strălucitor. Fiecare poveste cu „surd" marcat în galben a 
devenit un element constitutiv al trecutului meu, al evreităţii mele 
de internet. Poate că ai mei proveneau direct din Talmud, din istoria 
celor doi surdomuţi care nu locuiau departe de rabin şi mergeau 
după el la şcoala la care preda, şi se aşezau acolo lângă el, 
observându-1 cu atenţie şi mişcându-şi buzele în timp ce-1 priveau. 
Rabinul se ruga pentru ei, şi într-o bună zi s-a constatat că ştiau tot 
ce le predase rabbi elevilor săi, că învăţaseră totul cu ochii. Am 
căutat să urmăresc toate celelalte istorii cu „surd" marcat în galben, 
citeam pasajele din jurul marcajelor galbene şi m-aşteptam ca aceste 
istorii surde să se ridice în zbor şi să-nceapă să trăiască. 



La începutul poveştii familiei mele se afla o traducere, în 1864 
scriitorul şi iluministul Faivel Goldschmidt a scris într-un ziar idiş 
din Lemberg, Liov, un articol despre Şimon Geller şi şcoala 
înfiinţată de acesta, articol plin de entuziasm pentru personalitatea 
lui Şimon şi cele înfăptuite de acesta. Cu şaizeci de ani mai târziu 
textul a fost tradus în ruseşte de Ozjel Krzewin, nepotul lui Şimon, 
şi după alţi şaizeci de ani mama a descoperit într-o arhivă din Kiev 
traducerea lui Ozjel, împreună cu alte documente despre şcolile 
strămoşilor noştri. Dar ziarul idiş cu articolul lui Goldschmidt era 
de negăsit. Astfel, originea familiei noastre se întemeiază pe o 
traducere îndoielnică fără original, şi eu povestesc acum în germană 
istoria acestei familii, fără să fi existat vreodată pentru ea vreun 
original rusesc. 

Mama îmi zicea: Totdeauna cu creionul, toţi învăţau cu creionul, 
vârful era în gura profesorului, capătul în gura copilului. Articolul 
lui Goldschmidt nu pomenea nimic despre asta, dar mama o ştia, ea 
povestea despre creion fiind amuzată de simplitatea tertipului şi 
totuşi niţel speriată de apropierea gurilor. Creionul vibra, iar copiii 
simţeau cum limba dă naştere vorbirii. 

„Domnul Dumnezeul nostru aduce lecuire oricăreia din boli, 
chiar şi celei mai grele", tradusese Ozjel Krzewin din articolul 
despre bunicul său, ca şi cum acesta ar fi fost unul din sfinţii vieţii 
evreieşti. După doi ani copiii ştiau să citească şi să scrie în ebraică şi 
germană, şi puteau citi fluent de pe buze ce se vorbea. După cinci 
ani, elevii lui Geller s-ar părea că puteau chiar vorbi într-un fel ce 
abia dacă se deosebea de vorbirea celor dăruiţi cu auz. îşi urneau 
greu limbile ridicând cu ele povara sunetelor - profetul lor, Moise, 
avusese şi el o gură zăbavnică şi o limbă care se urnea greu. 


Pe când Simon se mai afla la Viena, la şcoala lui a venit un adult. 

1 ' 5 



îi murise tatăl, dar el nu ştia să rostească rugăciunile fiindcă era 
surdomut. Voia să-nveţe să se roage în limba sunetelor, şi când a 
învăţat s-o facă, s-a dus la cimitir la mormântul tatălui său care 
murise cu mulţi ani în urmă, pentru a rosti kadişul. Chiar şi ziarele 
relataseră despre asta. 

în traducere, Ozjel a adăugat la numele Geller propriul său 
nume, Krzewin. Oare voia să semnaleze astfel relaţia lor de 
rudenie? Sau cuvântul apărea deja şi în original, ca poreclă pe care 
Şimon şi-o dobândise? Krzewin - îmi spune un prieten polonez - e 
cineva care răspândeşte cultura, iar un altul îmi zice: krzew 
înseamnă tufiş, Krzewinii tăi poate că au plantat copaci. Dar evreii 
n-aveau ţară, îmi ziceam, ei îşi plantau pomii în aer, şi-mi plăcea că 
până şi numele strămoşilor mei era o mărturie a năzuinţei lor 
fecunde de cultură. Am răsfoit Istoria iudaismului, şase volume. 
Istoria iudaismului răsăritean, două volume. Istoria evreilor, un volum, 
parcurgeam în sus şi-n jos rafturile cu literatură iudaică ale 
bibliotecii. în numeroasele foliante despre Viena şi instituţiile sale 
privitoare la surdomuţi n-am dat peste niciun Şimon Geller. în 
lucrarea fundamentală Institutul General austriaco-israelit pentru 
surdomuţi din Viena, 1844-1926, figurează un Şimon Heller, asta 
chiar în perioada lui Heller sau Geller al nostru, dar era şeful unui 
institut pentru orbi. Ăsta trebuie să fie, a zis doamna de la arhivă, în 
mica lume a pedagogiei pentru handicapaţi nu poate să fi existat 
decât un singur Şimon Heller. 

Şcoala a plecat din Viena străbătând provincia poloneză, 
străbătând Galiţia ca un circ ambulant, se opreau scurt timp într-un 
oraş, într-un orăşel, un ştetl, după care Şimon pleca mai departe cu 
familia sa, cu orfanii şi cu acei copii pe care-i trimiseseră aici părinţii 
lor. 

Mă uitam în cărţi şi ascultam, gândindu-mă la numeroşii bărbaţi 



altruişti ai iluminismului evreiesc care, însufleţiţi de ideea 
răspândirii culturii, o treceau din gură în gură. Pentru poporul 
acesta obsedat de a auzi, limba vorbită era totul. Gesticulam, 
strigam, îmi deschideam buzele, exersam Stima Israel iar şi iar. Stima 
Israel, de parcă n-aş mai fi vorbit niciodată până atunci, scuturam 
aerul. Stima Israel, voiam aşa de tare să fiu auzită, îmi exersam 
limba, vorbirea, spuneam poveştile una după alta, dar eu însămi n- 
auzeam ce spuneam. 


Un zbor 

Nu-1 scăpăm din ochi pe învăţătorul Şimon, care, întorcându-se 
dintr-o călătorie de strângere de fonduri, păşea grăbit prin orăşelul 
cu case povârnite de vreme, pe aceste străduţe lăturalnice locuia 
Dumnezeu, Polonia, Polyn, Polania, po-lan-ia, aici-locuieşte- 
Dumnezeu, trei cuvinte ebraice care făceau din Polonia slavă un 
pământ al făgăduinţei pentru evrei, iar ei toţi, pe care-i mâna limba, 
trăiau aici; nu-1 scăpăm din ochi în timp ce el străbătea străduţele 
înguste, iar apoi, după colţul următor, s-a desprins de pământ 
zburând pe cerul înstelat de deasupra oraşului - şi de ce n-ai zbura 
când ai aşa de multe griji, să zbori îndrăgostit, visător, atâţia copii, 
ai tăi proprii şi orfanii, câte stele-s pe cer, precum şase sute 
treisprezece porunci, mai mult nu poţi număra în cursul unei 
plimbări, am încercat-o eu însămi, ei zboară în direcţia lui mâine 
paralel cu timpul şi cu spaţiul, uneori în curmeziş cu-acestea, 
urmându-şi traiectoria proprie şi cea trasată de cărţile cele înţelepte 
şi severe, pe care nu le vom citi şi înţelege niciodată, drumurile 
oraşului sclipesc verde întunecat, plimbarea mea nocturnă, goana 
mea după Şimon, învăţătorul, care strecoară nişte biluţe de sticlă 
colorată în buzunarele pardesiului - lapserdak, spun polonezii -, a 
pardesiului său mai negru ca noaptea, biluţele sunt dropsuri din 



Lemberg, uşor acrişoare căci limba trebuie să aibă un gust, are 
totdeauna cu el şi un creion, zburând pe cer îl urmăresc o kosciot - 
„biserică", în poloneză -, un urcior, un sfeşnic, o vâlva-vânturilor, 
ceru-i plin de obiecte zburătoare, încă o biserică din cele cu turnuri 
de aramă în formă de bulb şi, pieziş, o cruce de aur, apoi vioara şi 
floarea albastră a unui băiat cu ochii mari şi genele lungi, se mai 
rotesc de câteva ori peste pământul iubit al Polaniei lor, peste 
pământul făgăduit al Poloniei lor, al casei Domnului, şi de-aici ar 
putea începe istoria unei familii, a unui clan şi poate chiar această 
istorie. 


Poarta 

Prima mea călătorie în străinătate m-a dus în Polonia. Era în vara 
lui 1989 şi ţara se cutremura sub terapia de şoc, cum s-a numit 
experimentul economic care consta în liberalizarea preţurilor. 
Aveam doar şase zile la dispoziţie, una din ele pentru Oswişcim 2 . 
îmi amintesc de perspectiva pe i are-o aveam din fereastră asupra 
peisajului neted, un peisaj ce-mi părea familiar ca şi cum nu mă 
aflam într-o călătorie, un peisaj cu dealuri micuţe şi un şes întins, cu 
vegetaţie modestă şi culori niţel spălăcite. Mi-amintesc de vecinii 
mei din autocar, de discuţiile despre un festival muzical la Cracovia 
şi de o prăvălie micuţă la intrarea în Oswişcim, plină de lucruri care 
nu aveau nimic de-a face cu acest loc comemorativ, în prăvălie 
puteai cumpăra foarte ieftin argintărie, lănţişoare, inele, crucifixe, 
poate că mai existau şi alte obiecte de care nu-mi amintesc precis. 
Toţi cei care mai fuseseră odată în Polonia se-ntorseseră de-aici cu 
argintărie. Cumpăraţi argint! - asta era deviza. Prindeai rapid 


2 Auschwitz, în polonă, în original. 



gustul pentru asemenea afaceri, şi unele cucoane din autocar 
luaseră cu ele fiare de călcat şi bigudiuri pentru a le vinde profitabil 
în Polonia. Mi-amintesc cum în mine lăcomia de-a cumpăra cu tot 
dinadinsul ceva - un colier sau lănţişor, de pildă, măcar că nu-mi 
trebuia aşa ceva cu-adevărat - se lupta cu ruşinea că tocmai aici, în 
faţa acestei porţi, mă gândeam la bani şi la profit, la urma urmei 
proveneam dintr-o familie bună, ceea ce la noi însemna să-ţi 
înfrânezi dorinţa de profit, lucru deloc dificil la lipsa noastră de 
bani, iar asta conferea demnitate şi-ţi confirma propria integritate. 
Dar timpurile se schimbaseră, şi ceva nu mai era în regulă cu 
normele noastre morale aşa-zis valabile pentru eternitate. îmi 
ziceam că dacă nu cumpăr acum lănţişorul, cu siguranţă că mai 
târziu voi regreta c-am ratat ocazia să iau şi eu parte, să am şi eu, în 
sfârşit, parte de ceilalţi, să fac parte din toţi ceilalţi care puteau 
cumpăra fiindcă exista, în sfârşit, ceva de cumpărat, şi dacă o făceau 
toţi, precis că era o bună investiţie. Investiţie era unul din aceste 
cuvinte noi-nouţe, aşa că nu putea fi aşa de rău să cumperi aici, la 
intrarea în Oswişcim, un lănţişor de argint veritabil. Nu era un act 
imoral, ci era în pas cu timpul să-ţi procuri aici bunuri lumeşti, ca 
semn al victoriei asupra fascismului, de pildă. Dar cu cât căutam 
mai mult să mă conving de asta, cu-atât creşteau în mine sfâşierea 
lăuntrică şi sentimentul că aici pragmatismul e nelalocul lui. 
Ţinându-mi răsuflarea, parcă aşa-mi amintesc, m-am decis pentru 
un compromis şi-am cumpărat trei lănţişoare în chip de cadou, ca şi 
cum faptul că le dăruiam elimina întrebarea dacă-i bine sau rău. 
Unul pentru mama, unul pentru cea mai bună prietenă, unul pentru 
orice eventualitate. Mai târziu, pe-al treilea l-am păstrat totuşi 
pentru mine până când un soi de sentiment neplăcut m-a împins - 
doar pe jumătate conştient şi c-un uşor regret - să-l las să se piardă. 
Karl Marx scrisese şi el ceva despre lanţurile pe care le pierzi pe 
drumul spre libertate. 



Pe când stăteam în faţa porţii de intrare la Oswişcim, cumpărând 
cele trei lănţisoare, deodată memoria mea s-a oprit. începând din 
acea clipă nu-mi mai amintesc de nimic. Am încercat de mai multe 
ori să-mi las memoria să se furişeze pe poartă, pentru o simplă 
vizită - însă în van. Nicio urmă. Am fost acolo, dar n-am păstrat 
nicio senzaţie şi nu reapar decât în ziua următoare, când am ajuns 
cu autocarul într-un mic oraş frumuşel din sudul Poloniei, cu o 
piaţă pitorească şi o koscioi, o biserică nou construită, de un 
modernism auster. Mi-am revenit abia la vederea tânărului preot pe 
care-1 cercetam ca pe o creatură necunoscută mie şi întregii ştiinţe, 
de parcă era primul om pe care-1 vedeam şi tocmai ieşisem din 
coasta lui, şi de parcă el n-avea cum să ştie că sunt de soi 
asemănător, după Potop. Mă uitam la nările sale precis desenate, la 
ochii cu gene în evantai, ridicaţi înspre Maica Domnului, la mâinile 
sale cu degete lungi mult prea cuminţi - mă uitam în aşa fel de 
parcă tot ce-i omenesc mi-era nou, întreaga anatomie care acum. 
Dumnezeu ştie de ce, îi era acoperită de sutană, şi când ne-a vorbit 
cu entuziasm, cu voce scăzută, despre noua vi parohie, nu m-am 
putut concentra asupra grijilor sale, într-atât era de frumos. Dacă m- 
aş fi putut concentra, ar fi trebuit să accept şi amintirea zilei de ieri, 
cuvântul şi actul de a-i concentra pe alţi oameni şi de a te concentra 
tu însuţi, şi-n loc de asta în mine stăruia întrebarea, cum stă treaba 
cu celibatul şi cu voinţa divină când mi-eşti aşa de drag? M i- 
amintesc foarte precis că, în chiar momentul în care confundam 
frumuseţea cu dorinţa, credeam cu tărie în Dumnezeu - o credinţă 
ajunsă posibilă abia prin faptul că uitasem ceva, fără însă a şti exact 
ce. 

împodobiţi şi echipaţi cu argint, tovarăşii mei de călătorie din 
Kiev, care, pe-atunci, treceau în Polonia drept ruşi, erau în această zi 
neobişnuit de tăcuţi, nu mai troscăneau şi trăncăneau, ci-i puneau 
preotului întrebări judicioase despre Dumnezeu, despre comunişti 
şi mai ales despre reformele economice, iar seriozitatea cu care o 



făceau dovedea că nici ei încă nu se treziseră cu totul din coşmar, şi 
că pe dinaintea lor arătările acestuia încă mai galopau pe picioare 
lungi, subţiri. 

Bineînţeles că ştiu că am păşit pe această poartă, ştiu şi ce scrie pe 
această poartă tot aşa cum ştiu cât fac doi şi cu doi, sau cântecul cu 
„Frere Jacques", sau „Tatăl nostru", pe-acesta îl ştiu mai puţin, ştiu 
bine ce scrie deasupra porţii: Arbeit macht frei, Munca-te-eliberează, 
şi mai ştiu că din această pricină şi urăsc aşa de tare munca, ba chiar 
şi simplul cuvânt - care nu se va mai putea niciodată elibera de 
această sentinţă-blestem nici cu bani, nici cu versuri - şi că în 
general nu reuşesc să mă raportez la muncă fiindcă mereu îmi pun 
întrebarea unde mă mână munca asta, fiindcă-i adevărat ce se spune 
aici despre libertate, şi că nu există aici nicio soluţie. Ştiu unde duc 
drumurile, ştiu ce era de văzut şi ce-aş fi putut vedea acolo, căci mai 
târziu am văzut, de mai multe ori, şi barăcile, şi containerele 
întocmai ca cele din comerţul angro, şi întreg amplasamentul, le-am 
văzut îndeajuns de des pentru a-mi imprima totul în memorie, dar 
din acea zi nu mi-a rămas nimic în amintire. 

Peste această amnezie, care-mi părea ca o sticlă mată groasă, am 
încercat să lipesc impresiile de mai târziu, dar nimic nu s-a păstrat, 
totul dispărea precum frunzişul de anul trecut, şi nu vedeam decât 
o zi de toamnă aurie cu o pădure mixtă la marginea unui tablou. 


Firul Ariadnei 

Au trecut mulţi ani de când a murit babuşka mea Roza, şi tot mai 
dau peste acele ei de păr, nişte spelci sovietice negre făcute dintr-un 
metal flexibil necunoscut mie, care odată cu prăbuşirea imperiului 
sovietic au dispărut din comerţ - poate că materialul brut era 
produs într-una din republicile noastre, în vreme ce spelcile ca atare 



într-o altă republică, pentru ca apoi să fie ambalate în hârtiuţe cine 
ştie pe unde în Asia şi mai târziu din nou transportate „la centru", 
din moment ce pe-atunci totul era fabricat în conformitate cu 
arbitrarul economiei de plan centralizate. Dau peste spelcile Rozei 
în toate oraşele din lume, în hoteluri, în gări moderne, în culoarele 
trenurilor şi în locuinţe străine, de parcă Roza ar fi trecut prin toate 
aceste locuri cu puţin înaintea mea, de parcă ar şti cât mă simt de 
pierdută şi-mi arată, cu spelcile ei, drumul înapoi acasă - ea, care nu 
fusese niciodată în străinătate. 

In ultimii ani de viaţă Roza scria neîncetat şi în mare grabă la 
memoriile ei, cu creionul pe hârtie albă. Hârtia se-ngălbenea repede, 
ai fi zis că voia s-o ia înaintea învechirii ei naturale, dar Roza îşi 
pierdea vederea încă mai rapid. Nu numerota foile, ci doar le aşeza 
una peste alta. Oare bănuia că-i inutil să mai fixeze ordinea lor câtă 
vreme rândurile scrise nu mai erau descifrabile? Deseori uita să ia o 
foaie nouă, scriind mai multe pagini pe aceeaşi hârtie. Un rând intra 
în următorul, un altul se suprapunea, rândurile se acopereau 
precum învălurările nisipului pe-o plajă, supunându-se unei forţe 
naturale, se-ncâlceau în zmângălelile creionului, o dantelărie 
croşetată şi ţesută. 

Roza îşi zmângălea rândurile opunându-se orbirii, ea croşeta 
rândurile lumii ei pe cale de dispariţie. Cu cât totul se-ntuneca mai 
mult în jurul ei, cu-atât i se îndesa scriitura pe foi. Unele pasaje erau 
inextricabile ca lâna împâslită, preţurile la cartofi de la sfârşitul 
anilor '80 se înnodau cu povestiri din război şi relatări ale unor 
întâlniri fugitive. Câte-un cuvânt sau altul se strecura prin hăţişul 
de lână, „bolnavii", „Moscova", „trup şi suflet". Ani în şir am crezut 
că foile vor putea fi descifrate, în America există aparate care 
descâlcesc asemenea rânduri, până ce în cele din urmă am înţeles că 
însemnările Rozei nu fuseseră concepute pentru a fi citite, ci pentru 
a fi conservate - un fir al Ariadnei trainic, indestructibil. 



Ea şedea, ca la o masă, la pervazul de la fereastra apartamentului 
nostru din strada Florenţa. Vedea afară la fel de puţin ca înăuntru, 
şi scria. 

Tot ce mai scriu azi de mână sunt numerele de telefon, le notez 
într-un carneţel de telefoane împodobit cu scrisul lui Leonardo da 
Vinci, carneţelul l-am cumpărat cu ani în urmă la Florenţa, şi de câte 
ori mă uit la scriitura rafinat înzorzonată a lui Feonardo, dintr-o 
epocă în care se mai credea că omul e măsura tuturor lucrurilor, mi- 
amintesc de ilizibilele zmângăleli dantelate ale babuşkăi mele. 

Mâinile Rozei, a căror gestică era mereu plină de viaţă, nu s-au 
liniştit nici după ieşirea la pensie, voia să gătească, dar nu mai 
putea, căci nu vedea nimic, iar mâinile i se supuneau acum altor 
legi. îşi petrecuse toată viaţa cu surzii, zilnic vorbea în limbajul 
gestual, elevii ei îi spuneau Rozei: Mi-ni-a-tur-na-ia-mi-mi-ka, 
mimică-miniaturală, de parcă acesta ar fi numele ei, de parcă ar fi 
numărat silabele numelui ei întreg, Ro-za-li-ia-A-zi-li-iev-na, le-ar fi 
transpus în gestică şi apoi îndărăt în limbajul sunetelor ca să 
înţelegem şi noi. Roza avea cea mai drăgălaşă şi sfioasă mimică 
dintre toţi cei care auzeau, aşa mi-a povestit o profesoară bătrână de 
la şcoala ei. 



Când am cunoscut-o pe Roza, era aproape oarbă, abia dacă mai 
putea desluşi nişte contururi şi mă confunda pe mine cu tatăl sau cu 
fratele meu. Niciodată totuşi cu mama mea, fiica ei, căci mama era 
rareori acasă. Roza intrase într-o asociaţie a orbilor, iar acum 
mergea prin tot oraşul pentru a duce altor orbi pachete cu raţia de 
alimente distribuită de asociaţie: un pui slab şi vânăt, o pungă de 
hrişcă, niţel lapte condensat şi o conservă de şprot. Multă vreme n- 
am priceput cum de tocmai Roza îi ajuta pe alţii care deseori erau 
mai puţin orbi ca ea, în timp ce pe ea n-o ajuta nimeni. 

Odată am văzut-o traversând strada, semafoarele şi maşinile nu 
le vedea, în schimb - dar asta le rămânea ascuns celorlalţi trecători - 
îşi vedea telul secret, anume orbii şi pachetele lor de alimente. S-a 
năpustit pe carosabil de parcă îşi făcea intrarea pe o scenă. înainte 
să apuc să ţip, se şi afla în mijlocul fluxului de maşini care treceau 
vâjâind. Automobilele au frânat ca şi cum o mână nevăzută le 
oprise cu blândeţe, nu s-a auzit niciun scrâşnet de frâne, ai fi zis că 
pentru o clipă ne mutaserăm cu toţii în lumea surzilor. în mod 
vădit. Roza avea îngeri care vegheau asupra ei. Mai rămâne şi azi 
un mister pentru mine cum de reuşea să găsească staţiile de 
autobuz, numerele, adresele, intrările, etajele, apartamentele şi 
oamenii. 

Roza era independentă şi încăpăţânată, nu permitea nimănui s-o 
ajute, nici măcar nu-i trecea prin cap c-ar putea avea nevoie de 
ajutor. Economisea bani, în secret, pentru propria-i înmormântare, 
aşa cum făceau mulţi bătrâni care nu voiau să fie o povară pe capul 
nimănui, nici chiar după moarte. Apoi a venit perestroika, preţurile 
au crescut precum uriaşii în basmele noastre, şi de economiile Rozei 
s-a ales praful. 


De câte ori devia acul indicator al unui aparat de măsură pe care 



noi nu-1 cunoşteam, babuşka cobora până jos la brutărie, de unde 
cumpăra un sfert de pâine pe care apoi o ascundea sub perna ei. 
Aşa păcăleşti moartea: îţi procuri un coltuc de pâine şi moartea n- 
are ce să-ţi mai facă. Cu cât îmbătrânea, cu-atât se prăbuşea îndărăt 
în perioada războiului. Mama era îngrozită de câte ori găsea o 
asemenea bucată de pâine, era un sindrom de război răspândit, şi 
nimeni nu cunoştea un remediu. 

îmi amintesc de babuşka şezând dreaptă în faţa televizorului, în 
partea din stânga şi cu nasul în ecran, şedea ore în şir fără ochelari, 
căci ochelarii nu-i mai slujeau la nimic. Profilul ei se desena pe 
imaginea alb-negru a ecranului. Nu mă uitasem niciodată la 
televizor fără babuşka, şi chiar mulţi ani după aceea, când mă mai 
uitam la televizor sau mergeam la cinema, tot îi mai simţeam silueta 
dinaintea ochilor, de parcă aş fi racordat-o pe-atunci la nervul meu 
optic. Odată a cântat Internaţionala în faţa ecranului, ţinând isonul 
programului de la televizor: „Sculaţi, nu-i nicio mântuire în regi, 
ciocoi sau dumnezei! Unire, muncitori, unire, şi lumea va scăpa de 
ei!" în ruseşte, noi toţi ne regăseam încă mai uniţi în mizerie - aşa 
credea ea, şi eu o cred pe ea până-n ziua de azi. 

Oricât îi îngreuna viaţa cotidiană, orbirea crescândă părea 
totodată a fi şi o distincţie onorifică, pentru că Roza a fost, în 
schimb, cruţată de surzenie. Auzul i s-a ascuţit şi rafinat, până ce a 
început s-audă voci care nu mai existau de mult. Cu cât orbea mai 
tare, cu-atât mai mult invoca în cântece lumea tinereţii ei. 

Roza voise să devină cântăreaţă de operă sau dansatoare la 
operetă, fiindcă adora să danseze, deseori tânără femeie plecase pe 
furiş de-acasă, din această instituţie altruistă de învăţământ pentru 
surdomuţi, pentru a merge de plăcerea ei la operetă. A ajuns 
logopedă şi pedagogă pentru surzi, şi ori de câte ori putea, dansa şi 



cânta pentru elevii ei. Chiar şi la şaptezeci şi cinci de ani încă îmi 
mai cânta cântecele ei favorite din Voievodul ţiganilor, Liliacul, 
Baiadera, iar pe Verdi îl fredona tot timpul. 

Cânta: „O, Dumnezeule, cu ce-s eu vinovată că-1 iubesc pe 
Alfredo", aşa cum în mod ciudat sună traducerea rusească - 
„L'amore d’Alfredo perfino mi manca". Cu ani mai târziu am 
descoperit că era aria Violettei din La Traviata, şi de fiecare dată mă 
înfricoşa pasiunea cu care o cânta Roza, într-atât de străină şi, 
totodată, prezentă, îmi părea să fie această pasiune pentru babuşka 
mea, care de patruzeci de ani trăia fără bărbat. Roza ştia zeci de arii 
italieneşti în ruseşte şi, cântându-le, se acompania, oarbă, singură la 
pianul negru care se găsea în camera mea. 

Ea şi cu fiica ei mai mare, Lida, le mai predaseră copiilor 
surdomuţi, mama mea şi cu mine n-am mai făcut-o. Dar ne 
rămăseseră gestica, semnele. Vorbind, lucram cu mâinile ca şi cum 
vorbirea noastră nu însemna mare lucru fără acest acompaniament, 
ca şi cum era incompletă fără el. Ridicând o mână sau cealaltă, 
împreunându-ne degetele - mici mişcări fără noimă şi scop, care se 
contraziceau ele însele - ţeseam în aer ornamente, noi, 
descendentele, acompaniindu-ne gestic, nimeni nu ne înţelegea 
acordurile, nici chiar noi însene, nu mai cântam la pian, şi treptat 
ne-am dezvăţat de limbajul mâinilor începând să bâjbâim în gol. 

Când Roza a îmbătrânit şi nu mai preda - n-am văzut-o niciodată 
întreţinându-se cu cineva în limbajul gestual - făcea, când ne 
aşezam la masă în apartamentul nostru din strada Florenţa, mişcări 
inutil de frumoase, de parcă s-ar fi născut cu-adevărat în Italia, şi nu 
înceta să le facă nici mânuind cuţitul şi furculiţa, deseori tacâmurile 
îi scăpau pe jos, cuţitele zburau prin aer. Alţii moşteniseră tacâmuri 
de argint, noi, în schimb, doar stângăcia în manevrarea tacâmurilor 



din oţel inoxidabil. Când tanti Lida, fiica Rozei, a încetat să mai 
lucreze la şcoala de surdomuţi, ea a început să fumeze, când vorbea, 
îşi înfrâna mâinile, mereu gata să-şi ia zborul, cu ţigara şi chibritul. 
Trage-un fum. Dă-1 afară. Basta! Fiica Lidei, Marina, tricota fără 
întrerupere - dar nu în aer, ca surzii şi profesorii lor, ci pulovere, 
şosete, fuste, tricota absolut tot, chiar şi bikini, doar eu am rămas cu 
mâna goală în faţa tastaturii computerului. 

Dar mai importante erau picioarele ei, spunea mama. Roza era 
mândră de picioarele ei şi, între noi fie vorba. Roza chiar avea cele 
mai frumoase picioare din toate femeile din familia noastră. Babuşka 
mea avea într-adevăr picioare foarte frumoase, şi pe deasupra, 
sprintene, chiar şi la spital, cu puţin înainte de a muri, ea tot le-a 
mai demonstrat infirmierelor cum se dansează charleston, asta s-a 
întâmplat atunci când infirmierele aeriseau camerele şi Roza a 
trebuit să se scoale din pat în ciuda durerilor - ea nu mai putea 
decât ori să zacă, ori să danseze. Mama mea tocmai venise în vizită 
la ea şi-a văzut-o pe mama ei dansând, după infarctul suferit îi era 
strict interzis să danseze, şi toată lumea ştia asta, şi-apoi, aşa-mi 
povestea mama. Roza a ţinut un discurs în faţa tuturor bolnavilor 
vorbindu-le despre anii '20 la Moscova când învăţase să danseze, şi 
tot dansând în continuare le-a povestit despre NEP, Noua Politică 
Economică, şi cum avusese prilejul să-l audă vorbind pe Troţki la 
Molokoopsoiuz, Uniunea cooperatistă a laptelui, iar el adusese la 
tribună o vacă - mă rog, poate că nu el personal, spunea mama, ci 
altcineva în timp ce Troţki îşi ţinea discursul -, iar eu mi-am zis că 
charlestonul o făcuse pe Roza mea să-şi amintească de Troţki şi de 
vaca lui, şi că ea dansa sprintenă în plină istorie universală. 

Picioarele femeilor din familia noastră au devenit cu fiecare 
generaţie tot mai nevolnice, până s-au atrofiat de-a dreptul, aşa 
spunea mama mea - şi o spunea cu toată seriozitatea, deşi altminteri 



îi plăcea să glumească - asta se explica prin faptul că femeile din 
familia noastră stătuseră în picioare sute de ani, şase zile pe 
săptămână, în faţa elevilor lor. Aşa încât picioarele li s-au strâmbat 
tot mai mult şi tălpile li s-au aplatizat, devenind plate ca ale 
lebedelor, aşa spunea mama, ca şi cum ar fi crezut concomitent în 
evoluţionismul lui Darwin şi în Metamorfozele lui Ovidiu, iar acum 
părea alarmată de ce-avea să se mai întâmple cu mine. 

Fotografia îl arată pe bunicul meu Vasilii, un bărbat frumos cu 
chip îngust şi trăsături fine. Se sprijină în genunchiul stâng, pe 
masă-i întinsă o faţă de masă grea, cu franjuri, iar pe ea este un coş 
plin cu roze. Roza mea, zvăpăiată, dansează pe masă ceva dintr-o 
operetă de Kâlmân, „Frumoasa, frumoasa, frumoasa din cabaret". 
Nu pot modifica nimic în această poză, pot doar împinge niţel într-o 
parte coşul cu roze, e vorba aici de-o cerere în căsătorie, aşa ni s-a 
povestit, un coş plin cu roze şi Roza, logopeda, pe masă. 

Când durerile de inimă s-au înteţit şi Roza a strigat numele 
Annei şi Lioliei, ale mamei şi surorii ei, care păşiseră pe Bolşaia 
Jitomirskaia în întâmpinarea morţii, mama mi-a trimis o telegramă 
la Leningrad. Roza a murit la unul din etajele de sus ale spitalului. 
La zece minute după moartea ei, mama s-a dus la fereastră şi m-a 
văzut străbătând în grabă curtea uriaşă şi lăsând urme în zăpada 
căzută peste noapte - ca de pasăre, aşa mi-a spus. 

Ultima mamă 

Fugind de război şi rătăcind luni în şir, în cele din urmă bunica 
mea Roza a găsit de lucru într-o mică localitate din Uralii de Sud, 
numită Kinel-Cerkasii. Şeful administraţiei raionale i-a încredinţat 

9 9 9 

două sute de copii; Roza trebuia să înfiinţeze, să conducă şi să 



administreze un orfelinat pentru două sute de copii din Leningrad 
pe jumătate morţi de foame, niciunul n-avea voie să moară. Şeful 
administraţiei raionale ar fi vrut să mai adauge ceva, mi-a povestit 
mama, dar încercând s-o facă, se înecase, iar apoi i-a promis bunicii 
mele c-o va ajuta, dar ceva nespus rămăsese în aer, ceva de genul: de 
nu... împuşcarea. Cuvântul rămăsese suspendat în aer poate doar ca 
o veche deprindere, o rutină din vremuri de război, chiar şi 
faimoasa formulă Niciun pas înapoi! în spatele nostru-i Moscova! 
conţinea aceeaşi ameninţare. Cuvintele: de nu, împuşcarea îţi stăteau 
pe limbă, trebuia să te-nfrânezi ca să nu-ţi iasă pe gură uite-aşa, pur 
şi simplu, precum croncănitul din ciocul ciorii. Dar poate că şeful 
raional voise să spună doar atât: copiii fiind foarte slăbiţi, viaţa le-ar 
fi fost în primejdie dacă Roza nu se grăbea. 

Şi-aşa, în urma unui ordin de război. Roza Krzewina-Ovdijenko, 
fostă directoare a Şcolii de surdomuţi din Kiev, a ajuns în primăvara 
lui 1942, în Urali, directoarea Orfelinatului celor două sute de copii 
leningrădeni scăpaţi din Blocadă. Roza s-a grăbit, într-adevăr, şi i-a 
ajutat pe toţi. Unităţile militare care plecau pe front le-au cedat 
copiilor o parte din proviziile lor, colhozurile din apropiere şi 
populaţia locală i-au ajutat cu lucruri mărunte, toţi erau înfometaţi. 
Copiii erau slăbiţi, iar unii dintre ei, scăpaţi din Blocada 
Leningradului pe aşa-numita Stradă a Vieţii, peste lacul Ladoga, se 
aflau de-acum într-un stadiu avansat de înfometare: distrofiki. De 
murit, n-a murit niciunul din orfanii Rozei. 

Nu pot să nu mă gândesc la rocadele pe care le face destinul, la 
întâmplările din spaţiu şi timp. Căci tot atunci a fost evacuat şi 
Janusz Korczak, vecinul şi colegul din Varşovia al lui Ozjel, tatăl 
Rozei, şi el tot cu două sute de copii orfani, şi el în urma unui ordin 
de război. Lui Janusz Korczak i s-a oferit să se salveze pe sine însuşi, 
fără copii. 



La Kiev, în timpul Primului Război Mondial, Janusz Korczak 
începuse să-şi scrie cartea Cum se cere iubit un copil, dar trebuie spus 
că în titlul polonez nu exista niciun se cere, care apărea numai în 
traducerea germană, în poloneză se numea Cum să iubeşti un copil, 
doar trei cuvinte, de fapt: Cum iubit copil. Korczak şi-a început cartea 
la Kiev chiar în strada unde mai târziu avea să locuiască bunica 
mea, şi din nou erau, fără s-o ştie, vecini în spaţiu şi timp, el îşi scria 
cartea la Kiev fiindcă Primul Război Mondial îl adusese în oraşul 
meu, mai apoi s-a reîntors la Varşovia. Dacă străbunicul meu Ozjel 
şi bunica mea Roza s-ar fi înapoiat atunci, ei şi orfelinatele lor, copiii 
orfani precum şi copiii lor ar fi devenit vecinii lui Janusz Korczak la 
toate adresele ce-au urmat. 

Ca directoare, misiunea cea mai importantă a Rozei consta în 
procurarea hranei. Trebuia să ia ceva de la gura cuiva pe jumătate 
mort de foame ca să-i dea altui înfometat. Cutreiera zi şi noapte 
satele cu scopul de a strânge de la localnici ceva provizii, odată a 
fost cât pe-aci să fie executată. De la un colhoz îndepărtat primise în 
dar, pentru copii, două butoaie de ulei, un noroc nesperat. Când s-a 
întors noaptea cu căruţa, un butoi era gol, însă în documente scria: 
două butoaie. Asta însemna curtea marţială pentru furt. Nimeni nu 
credea că Roza ar fi fost în stare să fure, dar legea războiului era mai 
tare decât orice credinţă. Lida, fiica mai mare a Rozei, sora mai mare 
a mamei mele, pe-atunci în vârstă de cincisprezece ani, a convins 
autorităţile să parcurgă îndărăt drumul pe care venise Roza, şi după 
zeci de kilometri s-au găsit urme de ulei. 

Incet-încet copiii s-au întremat, încet-încet şi-au venit în simţiri. 
S-a dovedit acum că erau mici muzicieni şi dansatori, evacuaţi din 
ordinul Palatului Pionierilor din Leningrad, unde urmau cursuri, 
printre însoţitorii lor se aflau profesori de muzică şi de balet. Nu 
existau pantofi de balet, şi-n felul ăsta sărăcia încuraja modernitatea. 



copiii dansau desculţi şi liberi, plutind în pelerine improvizate chiar 
de ei prin holul vast al orfelinatului. Dădeau concerte în 
împrejurimi şi pentru soldaţi. 

Regimentul trupelor aeriene de rezervă numărul 5 era mai bine 
aprovizionat decât alte unităţi şi-şi împărţea proviziile cu 
orfelinatul. Piloţii se jucau uneori cu cei mici, le era dor de copiii lor, 
iar copiilor le lipseau taţii. Mama avea în acea vreme două rochii 
minunate de mătase, una roşu închis şi o alta albastru închis, tatăl ei 
le adusese din Lituania recent cucerită de Uniunea Sovietică, fusese 
acolo ca agronom, în 1940, ca să cumpere vaci. Roza luase cele două 
rochii pentru fiica ei atunci când la sfârşitul lui iulie 1941 s-a 
refugiat din Kiev, n-aveau lucruri de iarnă cu ei, poate se gândeau 
că ne-ntoarcem până în iarnă, poate că nu se gândeau la nimic în 
graba plecării. 

Roza, care pe-atunci avea treizeci şi şase de ani, nu auzise vreme 
de doi ani nimic despre bărbatul ei, era convinsă că suntem cu toţii 
uniţi în suferinţă, aşa încât n-avea niciun fel de pretenţii personale 
de la viaţă. Locuia în holul orfelinatului împreună cu cele două fiice 
ale ei, acolo unde aveau loc şi repetiţiile, laolaltă cu dansul, 
cântecele şi preludiile orchestrale, despărţită de artă doar printr-o 
perdea subţire. 

Erau aceşti copii orfani cu-adevărat? Sau li se spunea aşa doar 
pentru că fuseseră evacuaţi fără părinţii lor? îşi dăduse cineva 
osteneala să-i mai caute pe părinţii lor? Sau exista certitudinea că 
părinţii muriseră? Se spunea că părinţii copiilor muriseră de foame 
în timpul Blocadei ori căzuseră pe front - nimeni nu-şi bătea capul 
cu asta. 

Odată însă tot a venit o mamă. Purta uniformă şi era grav 
bolnavă. Poate că era cea din urmă mamă a copiilor orfani. îşi căuta 
de multă vreme copiii, care se aflau aici, un băieţel micuţ şi o fetiţă 



de zece ani. Când a sosit mama lor, copiii tocmai erau la şcoală. A 
discutat mult cu Roza care voia să-i pregătească pe copiii pentru 
vizita mamei. Bunica mea încercase să convingă femeia să plece fără 
să-şi mai vadă copiii, mi-a povestit mama mea. 

Mama celor doi copii fusese detaşată de pe front, avea 
tuberculoză deschisă şi nu voia decât să-şi mai revadă copiii. Era 
contagioasă în cel mai înalt grad şi nu putea rămâne în orfelinat, aşa 
că Roza i-a găsit o cameră în apropiere, unde copiii o puteau vizita. 
După două săptămâni mama a murit, copiii erau la şcoală. In 
aceeaşi zi se dădea un concert. Corul Reunit al Orfelinatului cânta în 
faţa soldaţilor care a doua zi plecau pe front. Roza i-a spus fetiţei că 
ei doi nu trebuiau să cânte. Dar fetiţa a spus: ba nu, vom cânta. 


Maghen David 

In cursul călătoriei mele în Polonia din anul 1989 am ajuns şi la 
Varşovia, oraşul în care, în 1905, se născuse bunica mea Roza, pe- 
atunci Polonia mai ţinea de Rusia. 

Totul mirosea altfel. Am hoinărit prin oraşul vechi reconstruit, 
am intrat în fiecare biserică, m-am plimbat prin parc. Apoi am mers 
pe străzile noi, lungi, cu blocuri înalte, cenuşiu deschis, fără chip, 
care semănau cu nişte creaturi antediluviene cu orbite goale. Vechea 
Warszawa nu mai exista. Undeva, la capătul uneia din străzile 
prelungi, am zărit case vechi pe jumătate distruse. Stăteau acolo ca 
nişte cărţi deschise, despuiate, cu interiorul răsfrânt în afară înspre 
cer şi oameni, şi le era frig la soare. In mare parte erau demolate, 
numai cotorul şi coperta mai stăteau în picioare, conţinutul le fusese 
smuls. Pe pagina de gardă, urme de viaţă străină, o intimitate 
întoarsă pe dos, mici pătrate multicolore formate din dormitoare, 
camere de zi şi bucătării, tapete felurite acoperite de cuvinte pe care 
am început să le descifrez; cu cât înţelegeam mai mult, cu atât 



descifram mai încet, până am priceput că erau cuvinte pline de ură 
îndreptate împotriva celor care nu mai erau aici. Nu mi-aş fi putut 
imagina aşa ceva pe casele rănite, lipsite de apărare din acest oraş, 
în capitala primei mele ţări străine, în oraşul natal al bunicii mele. 
Privirea mea dibuia mai departe prin anfiladele de camere 
inexistente, fără să pot înţelege de ce mă uitam atât de îndelung la 
această batjocorire, de ce fixam această goliciune care se căsca în 
faţa mea aşa cum, într-un parc însorit, dintr-odată un exhibiţionist 
şi-ar desface paltonul, şi n-ai găsi nicăieri unde să fugi de această 
întâlnire nedorită. Şi cum mi-aş fi putut întoarce privirea, şi încotro 
s-o îndrept în acest oraş, cândva cel mai evreiesc din Europa? 

Şi-aşa m-am plimbat prin oraşul cu nou construita lui istorie şi, 
nu departe de monumentul lui Chopin, mi-am cumpărat un disc, 
într-atât eram de surprinsă. Pe învelişul lui trona un Maghen David, 
steaua lui David. De curând auzisem pentru prima oară cuvintele 
Maghen David, care desemnau steaua în şase colturi. Pe învelişul 
discului scria ceva de genul Zydoivskie Piosenki wschodniej Europy. 
Am transcris pe-atunci cuvintele poloneze în ruseşte, iar acum le 
traduc în germană. Cântece evreieşti din Europa de Est. Maghen David 
se lăfăia şi se lăţea pe înveliş la fel de firesc cum se întinde ţara 
noastră din Europa până la Pacific. Mă uitam la stea ca la un animal 
necunoscut ce s-ar putea mişca în clipa următoare, îi pipăiam fiecare 
din cele şase vârfuri, fiecare răsucire, fiecare unghi. Toată viaţa 
noastră pictaserăm stele în cinci colţuri, cele de pe pământ şi cele de 
pe cer, stelele Kremlinului nostru aşa cum le proslăveam într-un 
cântec, cunoşteam şi-un alt cântec în care o stea discută cu alta, 
cântecul se cânta când porneai singur la drum - dar niciuna din 
stelele astea n-avea şase colţuri. In toată patria mea întinsă la infinit 
nu dădusem niciodată până atunci peste un Maghen David, nici ca 
semn, nici ca obiect. 

Steaua în şase colţuri m-a surprins nu pentru că mi-aş fi dorit 
dintotdeauna să văd un Maghen David, nici nu-mi dădea prin cap 



că ţi-ai putea dori aşa ceva, dorinţa fusese spoliată de conţinut, 
acesta fusese smuls din rădăcină la fel cum fusese smuls şi 
conţinutul camerelor din casele părăsite. Uimirea m-a făcut să mă 
simt stânjenită la vederea acestui Maghen David, pictat grijuliu cu 
albastru întunecat pe fond alb, la mijloc cu un porumbel colorat. 

Reîntoarsă la Kiev am pus discul, iar bunica mea, care vorbise 
toată viaţa cu un uşor accent polonez - mi-amintesc de vorbuliţa 
cacki, un cuvânt polonez pentru giuvaier, pe care Roza îl folosea 
pentru toate mărunţişurile mele, cacki, un cuvânt ca un drops, un 
ledenieţ cu un ţ plescăit din limbă bunică-mea care, de când o ştiam, 
şi de când o ştia şi mama, nu rostise niciodată un cuvânt în idiş, a- 
nceput dintr-odată să cânte şi ea, laolaltă cu discul, acele cântece 
zglobii într-o tonalitate minoră fără căpătâi, mai întâi urmând 
cuvintele, mergând după ele, apoi cu precizie în pas cu ele şi, 
deodată, luând-o înaintea lor, voioasă, precipitându-se, iar eu, 
ascultând-o, eram la fel de incredulă ca atunci când pipăisem 
Maghen David pe învelişul discului. De n-ar fi fost perestroika, de 
n-ar fi fost călătoria în Polonia şi nici acest disc, atunci fereastra 
sigilată a primei ei copilării nu s-ar mai fi deschis pentru noi 
niciodată, iar eu n-aş fi înţeles niciodată că babaşka mea provenea 
dintr-o Varşovie care nu mai exista şi că tot de-acolo suntem şi noi, 
fie că vreau sau nu - din această lume pierdută de care-şi amintea 
bunica mea deja plecând dintre noi, depărtându-se, ajungând pe-o 
margine de ultim hotar. De parcă ar fi fost luat prin surprindere, 
amintindu-şi, timpul s-a întins după Roza, prin intermediul discului 
a ajuns la mine şi a trezit amintirile Rozei care, aşa se părea, 
amuţiseră cu totul fiind îngropate sub dărâmături la fel ca şi ceea ce 
trebuie să fi fost, cândva, limba ei maternă uitată de noi, şi poate 
chiar de ea însăşi. De când cu aceste cântece, pe care babuşka mea le 
cânta laolaltă cu discul, zvâcnind în mod bizar şi stângaci în timp ce 
şedea - o mişcare pe care n-o mai văzusem niciodată la ea -, mă 
gândesc fără încetare la nesfârşitele variante ale destinului nostru. 



care-ar fi putut răsuna în cu totul altfel de cântece. Ce-ar fi fost dacă, 
ce-ar fi fost în caz că, ce ar fi fost de nu s-ar fi întâmplat, sau ce-ar fi 
fost dacă ei ar fi rămas în 1915 la Varşovia sau ar fi emigrat, cu toţii, 
în America. 

La rândul meu am zvâcnit şi eu în mod bizar şi stângaci, precum 
acul pe un disc uzat, sărind peste întreg războiul ca peste un ţinut 
nesubordonat fanteziilor mele salvatoare, şi aterizând în anii '70 ai 
copilăriei mele din care părinţii mei ar fi putut deja pleca. Dar au 
rămas pentru a păstra mişcări şi obiecte de mult ieşite din uz, şi care 
azi nu se mai găsesc în comerţ. 


Bagheta magică 

Bunica mea Roza nu ne-ar fi înţeles pe niciunul din noi, pe fratele 
meu şi pe mine. Puţin înainte de-a împlini treizeci de ani el a învăţat 
ebraica, iar eu, germana. Din senin, aşa gândeam cu toţii, el s-a 
orientat spre un iudaism ortodox, în timp ce eu m-am îndrăgostit de 
un neamţ - şi una, şi alta erau la fel de departe de cum vedea Roza 
viaţa. Ebraica lui şi germana mea, aceste limbi ne-au modificat 
ambilor ritmul în viaţă. Trecere pe propriul risc. Eram o familie 
sovietică, rusească şi nereligioasă, rusa era mândra moştenire a 
tuturor celor care ştiau ce-i disperarea, văzând destinul ţării lor - 
cum spune poetul: „Numai tu mi-eşti reazem şi ajutor, o, tu, limbă 
rusă măreaţă, puternică, adevărată şi liberă" 3 , iar azi aud în aceste 
cuvinte ca un ecou dintr-un cântec german, „o, tu, voioasă, o, tu, 
preasfântă", nu ne mai defineam prin rudele vii şi cele moarte, şi 
prin locurile de unde proveneau ele, ci prin limbile noastre. Când 
fratele meu a început să-nveţe ebraica pentru a-şi consacra viaţa 


3 Ivan Turgheniev, Limba rusă - poem în proză. 



iudaismului, el a tăbărât asupra acestei limbi fără spaima 
începătorului tardiv, cu pofta nemăsurată a unui neofit. Iară să ştie 
ce făcea şi recucerind pentru sine întreaga tradiţie odată cu ştiinţa 
apusă a unor epoci trecute. Alegerea mea a fost nereflectată, dar 
logică. Prin aceste limbi noi doi împreună, fratele meu şi cu mine, 
am creat un echilibru în raport cu originea noastră. 

Germana mea şi-a păstrat tensiunea inaccesibilului şi m-a ferit de 
rutină. Pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, m-am plătit de trecutul meu în 
această limbă dobândită târziu, şi am făcut-o cu pasiunea unui june 
amant. Doream cu-atâta ardoare germana fiindcă nu mă puteam 
contopi cu ea, mânată de-un dor de neîmplinit, de o iubire ce nu 
cunoştea nici obiect, nici sex, o iubire fără destinatar, căci acolo nu 
existau decât sunete care nu se lăsau prinse în mreje, sunete 
sălbatice şi de neatins. 

Am luat calea germanei ca şi cum lupta împotriva muţeniei 
continua, căci germana, nemeţki, este în rusă limba celor muţi, 
nemţii sunt pentru noi cei muţi, nemoi nemet, neamţul doar nici nu 
ştie să vorbească. Germana asta mută era pentru mine o baghetă 
magică în căutarea alor mei, care sute de ani îi învăţaseră pe copiii 
surdomuţi să vorbească - de parcă trebuia mai întâi să-nvăţ 
germana mută pentru a putea vorbi, iar această dorinţă îmi rămânea 
inexplicabilă. 

Voiam să scriu în germană, cu orice preţ în germană, scriam şi 
mă scufundam sub povara nutreţului de vorbe care se umfla, de 
parcă eram şi vacă, şi viţică nenăscută, urlam şi mugeam, 
zămisleam şi eram zămislită, merita efortul, stelele mele 
intraductibile mi-arătau calea, scriam rătăcindu-mă pe cărările 
secrete ale gramaticii, scrii aşa cum respiri, alean şi alinare pe care 
mereu am vrut să le-mpac, de parcă împăcarea asta mi-ar putea 



dărui o gură de briza mării. 


Deseori ţineam cu dinţii de limbă, o făceam cu dreptul puterii 
ocupante, voiam această putere de parcă trebuia să iau cu-asalt 
fortăreaţa, să astup crenelul cu trupul meu, a la guerre comme a la 
guerre, de parcă germana mea ar fi fost premisa păcii, pierderile 
omeneşti erau considerabile, fără noimă şi cruţare, aşa cum se 
obişnuieşte pe la noi, dar dacă până şi eu mă foloseam de germană, 
atunci cu-adevărat nimic şi nimeni nu-i uitat, şi-s îngăduite chiar şi 
poezia şi pacea pe pământ. 

Germana mea, adevăr şi amăgire, limba duşmanului, era o ieşire 
din impas, o a doua viaţă, o iubire nestinsă pentru că neatinsă 
vreodată, ofrandă şi otravă, ca şi cum aş fi slobozit în înaltul cerului 
o păsărică. 


Trenul 

In iulie 1941, când mama mea a părăsit Kievul, încă nu-mplinise 
şase ani. Tot ce mi-a povestit despre copilăria ei se-nvârtea în jurul 
războiului. îşi amintea şi de unele lucruri de dinainte, însă războiul 
îi oferise ceea ce-i astâmpăra setea de marile sentimente şi dorinţa ei 
naturală de dreptate. Pentru ea, războiul era etalonul pentru tot ce 
s-a întâmplat după. 

Războiul a adus cu sine despărţirea de tată, sfârşitul copilăriei şi 
prima călătorie anevoioasă prin ţara uriaşă. Când războiul s-a 
sfârşit, bunicul ei nu mai trăia, bunica ei Anna şi mătuşa Liolia 
fuseseră omorâte, tatăl ei Vasilii dispăruse, îmi părea că amintirile ei 
dinainte - mersul cu bunicul la cinema, casa Ginsburg de la capătul 
străzii, pe-atunci cea mai înaltă casă din oraş - erau menite doar 
pentru o revedere de mai târziu, căci războiul lumina în ambele 



direcţii, dinaintele nu mai exista şi amintirea rămânea singura 
dovadă a trecutului. 

îmi povestea mereu despre război deşi aproape că n-avea ce să 
povestească, doar câteva istorii, dar plecând de la aceste culori 
primare ea-şi desfăşura în faţa ta toate celelalte istorii ale vieţii ei. 
Războiul ei a devenit al meu, la fel cum a devenit a mea şi 
deosebirea dintre înainte şi după, şi la un moment dat nu mi-a mai 
fost cu putinţă să deosebesc războiul ei de visele mele şi nici să-i las 
amintirile să stea în linişte pe etajerele memoriei mele. 

Tot mereu mă trezeam într-un tren arhiplin, oameni întinşi pe 
saci, mama mea în vârstă de şase ani, sora ei Lida, babuşka mea Roza 
- toate trei ghemuite într-un colţ al vagonului de vite, călătoria dura 
deja de zile în şir. Mama zăcea pe fundul vagonului acoperit de 
câteva fire de paie, avea pojar. Ideea „vagonului de vite" nu mă 
preocupa în mod special, căci ştiam că ele se-ndreptau în cealaltă 
direcţie, nu în a morţii, ci în necunoscut. 

„Mama mea Roza", aşa mi-a povestit mama mea, „aducea apă de 
câte ori avea prilejul, asta era posibil doar atunci când trenul oprea 
în apropierea vreunei gări, şi nu în câmp deschis". Trenurile opreau 
fără anunţ prealabil, şi tot fără anunţ prealabil porneau din nou, 
sute de mame coborau din tren când acesta oprea. S-a întâmplat că 
odată trenul s-a pus în mişcare când Roza încă mai aştepta la 
fântână cu urciorul în mână. 

în acest moment le văd pe toate concomitent: pe babuşka mea, pe 
mama, copil, pe sora ei şi pe mine. Aruncă urciorul! Fugi! Dar Roza 
şi urciorul sunt una, ea aleargă, apa s-a vărsat de mult, pentru o 
clipă totul pare pierdut şi că niciodată nu va mai prinde trenul din 
urmă, dar tocmai când, cu excepţia urciorului, totul pare pierdut, 
iat-o c-ajunge la tren, ca după o tăietură de film, ca şi cum ne-am fi 
întors, scurt, capul în altă direcţie. Cum altfel să-ţi explici că un om 
ajuns la capătul puterilor sale e dintr-odată mai rapid ca un tren 
care ia viteză? Celelalte femei întind mâinile spre ea prin uşa 



glisantă, reuşind s-o tragă sus pe mama mamei mele, pe babuşka 
mea care tocmai a împlinit treizeci şi cinci de ani. Văd scena mai 
întâi în ritm accelerat, apoi se produce un ralanti ca şi cum ai reuşi 
să explici ceva dacă încetineşti în aşa fel evenimentul, încât punctul 
turnant să devină vizibil. 

Toată viaţa mama a fost convinsă că ele două s-ar fi pierdut 
pentru totdeauna, dacă Roza n-ar fi ajuns din urmă trenul, şi că ea 
ar fi murit de pojar chiar în vagonul acela de vite, în ciuda 
eforturilor surorii ei. 

„E-acelaşi vis pe care-1 visez mereu", spune cântecul pe care 
obişnuia să-l cânte fratele meu în ritm rapid, impetuos, 
acompaniindu-se la chitară, şi el cânta „Visez că trenul pleacă 
lăsându-mă în urmă". In copilăria noastră mai existau şi alte trenuri, 
ca de pildă acel faimos „tren blindat ce-aşteaptă pe linia de rezervă" 
dintr-un cântec sovietic, căci doar eram cu toţii „paşnici oameni 
sovietici" - dar acesta nu era trenul meu, căci al meu plecase şi eu 
trebuia să-l ajung din urmă. 

Trenul se pune tot mereu în mişcare, văd gurile deschise, ţipetele 
neauzite ca într-un film mut, ca şi cum toate simţurile s-ar fi 
transformat în mişcare, ca şi cum n-ar mai exista decât lucruri de 
văzut si nimic de auzit. Si din nou, tânăra femeie în rochie de 
culoare deschisă aleargă ştafeta cu urciorul, pentru a-1 trece altora 
mai departe, căci fără apă nu supravieţuieşte nimeni, picioarele îi 
sclipesc ca într-un film de desene animate, femeia e mai tânără ca 
mine azi. Alerg mai bine ca tine, babuşka! şi deşi nu vreau, încep s- 
alerg, alerg pentru ea ori de câte ori mi-amintesc de această scenă, 
alerg pentru ea, nu-i o amintire, alerg pe viaţă şi pe moarte - pe 
viaţa şi pe moartea ei! în toiul alergării mă trezesc - alerg şi trenul ia 
viteză. De sus văd mâinile întinse, am ajuns sus, sau nu, sus e Roza 



mea, eu sunt jos şi trenul trece în viteză pe lângă mine şi e înghiţit 
de peisajul gri. 


Facebook 1940 

Uneori aveam senzaţia că mă mişc prin molozul Istoriei. Nu doar 
căutarea, ci şi viaţa mea deveneau încet-încet absurde. Voiam să 
readuc la viaţă mult prea mulţi morţi, fără să fi elaborat în acest 
scop o strategie anume. Citeam cărţi întâmplătoare, călătoream prin 
oraşe întâmplătoare făcând mişcări inutile, ba chiar greşite. Dar cine 
ştie - asta nu-i decât o presupunere temerară -, poate că prin 
mişcările mele am stârnit fantasmele trecutului din cotloane, am 
atins undeva o delicată membrană, acolo, în stratul ceresc cel mai de 
jos pe care omul încă-1 mai poate atinge, deşi cu greu. Şi-mi ziceam 
că mama, o profesoară tenace, îşi petrecuse dintotdeauna timpul în 
această ambianţă. 

De data asta a sunat telefonul. Revelion 2011 la Kiev. Mama a 
ridicat receptorul. 

— Mă numesc Dina, a spus o doamnă bătrână, am auzit că 
strângeţi informaţii despre Şcoala nr. 77 din Kiev, am absolvit 
această şcoală în anul 1940. Telefonez de la Ierusalim. 

Nu mai primisem de mult niciun telefon din anul 1940, sufla de- 
acolo un vânt glacial ca şi cum telefonul ar fi sunat direct din lumea 
cealaltă. Ierusalimul era dovada în acest sens, o staţie intermediară. 
Mama parcă înmărmurise cu receptorul în mână, spunând cu o voce 
răguşită, dar fermă, doar atât: Da, vă ascult. 

Telefonul a fost pus pe difuzor. 

Invitaţii de Revelion au amuţit. 



— Am părăsit Kievul de cum a început războiul, a spus Dina pe 
un ton hotărât. Am fost evacuaţi în Daghestan. In anii '70 am 
emigrat de-acolo în Israel, nu m-am mai întors niciodată la Kiev. 
Tocmai mi-am regăsit pe Facebook una din prietenele mele din 
clasa de absolvire, în 1940. Ea mi-a spus că ne căutaţi. Da, am 
optzeci şi opt de ani, cu computerul mă descurc, fiica mea mă ajută. 
Sunteţi funcţionară la arhive? 

— Nu, sunt profesoară de istorie, a zis mama mea şi i-a mai spus 
că lucrează la această şcoală de patruzeci de ani şi că se străduieşte 
să reconstituie istoria şcolii, deşi eu aş spune mai degrabă că mama 
reinventează istoria şcolii. Acum multă vreme am pus în scenă cu 
elevii noştri o piesă despre absolvenţii care, chiar în ziua de după 
balul de absolvire, în prima zi de război, au plecat pe front, pe unii 
dintre ei i-am mai găsit şi i-am adus pe scenă. 

In loc să-i răspundă. Dina a enumerat numele colegilor ei de 
clasă, apoi ale tuturor profesorilor şi ale câtorva părinţi. Şi-i amintea 
pe toţi la şaptezeci de ani de la absolvire. 

După război, când supravieţuitorii s-au reîntors încetul cu încetul 
la Kiev, fie de pe front, fie de unde fuseseră evacuaţi, nimeni nu ştia 
nimic despre Dina. Un sfert din clasă căzuseră în război şi la un 
moment dat oamenii au încetat să se mai caute între ei. Dina era 
evreică şi-ar fi putut să dispară înghiţită de râpa Babii Iar sau cine 
ştie pe unde. Uneori nu mai căutau fiindcă erau siguri. Dar Dina 
trăia. 


— Unde aţi locuit la Kiev? a întrebat-o mama. 

— Nu departe de şcoală, pe strada Instituţkaia. 
Când mama a auzit numele ăsta, s-a tulburat foarte. 

— Unde exact? 

— Colţ cu strada Karl Liebknecht. 

— In casa gri de pe colţ? Vizavi de farmacie? 



— Da! a răspuns Dina, prima intrare pe stânga. 

— Dar şi noi locuiam acolo! a ţipat mama mea. 

— Dar nu exista niciun Petrovski în casa noastră, a zis Dina. 

— Dar eu sunt Ovdijenko! 

— Svetocika! a ţipat acum Dina. 

Cei de faţă tăceau cu toţii ca şi cum ar fi cunoscut povestea. Tata 
a fost primul care a scos un sughiţ de plâns. Mamei îi telefonase 
cineva care era deja o persoană adultă atunci când mama mai era un 
copil. Nu mai exista nimeni altcineva din această generaţie. 

Dina fusese într-adevăr o vecină de-a mamei mele, era cu 
treisprezece ani mai mare ca Svetocika. Şi îşi amintea de toţi 
membrii familiei noastre şi de alţi vecini din casa de dinainte de 
război. 

După lunga enumerare, ea-i spuse mamei mele: 

— Mulţumesc, Svetocika. 

— Pentru ce? a întrebat Svetocika. 

Dina îi mulţumea cu şaptezeci de ani mai târziu pentru faptul că 
bunica mea Roza, pe-atunci directoare a Şcolii de surdomuţi, i-a 
încredinţat ei, care căuta de lucru, propriii elevi. Aşa ajunsese Dina 
la profesiunea vieţii ei, fiindcă după război devenise învăţătoare 
pentru surzi, la fel ca mai târziu şi fiica ei, predându-le celor cu 
dizabilităţi de auz mai întâi în Daghestan, apoi în Israel, iar copiii 
fiicei deveniseră şi ei învăţători pentru surzi, şi logopezi, şi tot aşa şi 
câţiva dintre nepoţi: Mulţumită vouă, Svetocika. 

Apoi Dina a mai spus că-şi aducea aminte de moartea 
străbunicului meu, Ozjel Krzewin, în 1939. 

— Am auzit cum a căzut la podea, şi-am alergat atunci sus, era 
toamna. 

— Aveam patru ani, a spus mama mea, şi mai ştiu că toţi adulţii 
erau uluiţi fiindcă spusesem: Lăsaţi-1, e obosit. 

Şi Dina a spus: 



— Aşa-i, ai spus asta! 



CAPITOLUL 3 


Frumoasa mea Polonie 

Polşa 

I bore my chalice safely througb a throng offoes . 4 

James Joyce 

In vremea copilăriei mele la Kiev, Polonia - cea mai apropiată 
vecină, în ruseşte: Polşa - era o frumoasă ţară străină inaccesibilă. 
Acolo trăiau femei pline de graţie, bărbaţii aveau maniere, lumea 
credea în Dumnezeu în ciuda comunismului sau graţie lui, dar 
poate că dintotdeauna, şi oamenii frecventau bisericile lor gotice 
înalte până la cer. Ba chiar şi gumă de mestecat puteai cumpăra în 
Polonia. 

Deseori anunţam fără motiv că bunica mea Roza, Rozalia, se 
născuse la Varşovia, de parcă în această ştire se ascundea o anume 
îndârjire. Eram mândră că bunica mea provenea din Polonia, era un 
atu într-un joc pe care îl jucam doar eu singură. Unii colegi de clasă 
purtau nume vădit poloneze precum Studzinski sau Şceghelskaia, 
eram însă copii sovietici, cu toţii la fel, cu aceeaşi ceată în istoria 
noastră familială care poate că era însăşi premisa egalităţii dintre 
noi. Eram mândră de parcă aş fi avut şi eu o fărâmă din graţia, 
manierele şi credinţa polonezilor, de parcă aş fi manifestat şi eu o 


4 „îmi duceam potirul în siguranţă printr-o mulţime de duşmani." Citat 
din povestirea „Arabia", trad. de Radu Paraschivescu, în voi. James Joyce, 
Oameni din Dublin, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012, p. 45. 



atitudine de frondă - deseori umilită, niciodată îngenuncheată, 
jeszeze Polska nie zginşta, Polonia încă nu-i pierdută, şi asta în ciuda 
faptului că n-aveam să fiu niciodată una de-a lor, şi că atunci, în 
1905, când bunica a venit pe lume, acea parte a Poloniei era supusă 
Imperiului Rus şi că familia mea era evreiască. In anii sovietici, nu 
mi-am jucat niciodată atuul polonez, kozyrnaia karta, dar l-am 
păstrat bine până ce, ajunsă la Varşovia, mi-a căzut neaşteptat din 
nou în mână. 

Făcând cunoştinţă cu noii polonezi, obişnuiam să mă scuz mai 
întâi pentru cele trei împărţiri ale ţării, şi apoi pentru că, în 1944, 
Armata sovietică aşteptase pe malul Vistulei să fie înăbuşită 
Răscoala din Varşovia; mă scuzam la polonezii europeni moderni, 
făcându-i prizonieri ai conştiinţei mele, mă scuzam pentru Katyn şi 
pentru Canal, fiindcă ştiusem de ele, dar nu putusem face nimic 
împotrivă, mă scuzam chiar şi pentru anul 1981, de parcă la cei 
unsprezece ani ai mei de-atunci ar fi trebuit să salvez Solidarnosc. 
Căci vinovaţi eram cu toţii. îmi declarasem apartenenţa la imperiul 
sovietic, având conştiinţa realizărilor sale, dar împărtăşeam 
suferinţa pe care noi le-o cauzasem altora. 

Tatăl meu era îndrăgostit de această biată Polonie, de poezia 
poloneză şi de muzicalitatea limbii, de această Polşa care jeszeze nie 
zginşta. Ea, Polşa, era figura cea mai feminină din întreaga noastră 
lume socialistă. Tata citea multe cărţi în polonă, fiindcă nu erau 
traduse în rusă, chiar şi Oamenii din Dublin ai lui James Joyce îi citise 
în polona înrudită, ba chiar şi unele cărţi ruseşti, inaccesibile în 
original, el şi prietenii săi le citeau în polonă. în iubirea lui era ceva 
care mă tulbura. Tatăl meu, un copil al războiului, un membru al 
poporului ales, care în oraşul său Kiev, dar mai ales în Polonia, 
fusese ucis aproape în întregime, resimţea un adânc doliu generos 
pentru Polonia - Canalul, Răscoala din Varşovia, împărţirile ţării, 
Katyn. Tragedia poloneză îl îndurera ca şi cum nu-şi putea 
recunoaşte propria durere decât în a altora, printr-un soi de 



translaţie. I s-ar fi părut necuviincios să nutrească suferinţa din 
lăuntrul lui. Mulţi dintre prietenii săi, care în anii cincizeci, şaizeci şi 
mai târziu se simţeau atraşi de Polonia, erau evrei, şi erau la curent 
cu tot ce se-ntâmpla acolo, inclusiv în perioada de după război, şi de 
felul cum erau trataţi supravieţuitorii. Niciodată nu le-au luat-o în 
nume de rău polonezilor, fiindcă în inimile lor exista cealaltă 
Polonie, şi când l-am întrebat odată pe tata cum e posibil ca ei să 
iubească cu-atâta ardoare o Polonie care nu-i iubeşte, tata mi-a spus 
că iubirea nu trebuie să fie reciprocă. 


Azilul lui Ozjel 

Ozjel Krzewin, tatăl bunicii Roza, era învăţător, directorul unui 
mic internat pentru copii surdomuţi la Varşovia, în majoritate 
orfani; cunoşteam adresa casei unde familia locuise înaintea 
Primului Război Mondial şi unde Roza şi cei doi fraţi ai ei veniseră 
pe lume. Familia şi copiii orfani locuiau împreună, şi-mi imaginam 
un cămin modest, dar plin de voioşie, munca istovitoare de zi cu zi. 
Asta nu era o profesiune, ci o obsesie familială: cei şase fraţi ai lui 
Ozjel înfiinţaseră şi ei şcoli pentru copii surdomuţi în Ungaria, 
Franţa şi Austria. Dar nici chiar părinţii mei n-ar mai fi putut da 
informaţii exacte despre niciunul din ei. In căutarea lui Ozjel am 
călătorit de la Berlin direct spre Răsărit, într-o Varşovie din 
Antichitatea antebelică. 

Ozjel se născuse cu o sută de ani înaintea mea la Viena, în anul 
1870. Şi asta mă făcea să fiu mândră - eram originari din Viena. Ca 
prin minune în casa noastră s-au păstrat o carte de muncă a 
străbunicului meu, precum şi o notiţă biografică din care reieşea că 
fusese învăţător pentru surdomuţi la Kolo, Kalisz, Limanova, 
Varşovia şi Kiev. După moartea tatălui său, a preluat şcoala aceluia 
la Varşovia. II chema Ozjel, eu însă auzeam Azil sau Azilii, fiindcă în 



ruseşte O-ul neaccentuat se pronunţă A. Mai întâi am crezut că 
prenumele îi venea de la Azalien, poate pentru că pe bunica o 
chema pe numele ei întreg Rozalia Azilievna, unii îi spuneau 
Rozalia Azalievna. Crescând, am început să mă gândesc la acest 
străbunic cu nume de o sonoritate ciudată, un nume care-mi oferea 
deopotrivă o origine şi un sălaş - Azilii şi azilul său care însemna 
ocrotire, un loc de refugiu şi siguranţă, un adăpost pentru toţi. Mă 
trăgeam dintr-un om care se îngrijea de cele mai abandonate fiinţe. 
Orfanii surdomuţi erau cei mai însemnaţi locuitori ai azilului lui 
Azilii. Existau părinţi care-şi trimiteau copiii de la Cracovia, Vilnius 
şi Kiev la şcoala lui Ozjel din Varşovia. 

Nu ne-am aşteptat ca după numai trei luni fiica noastră să ştie să scrie 
şi să pronunţe cuvinte ruseşti şi idiş grele. Că va şti scrie şi o scrisoare! Ne 
adresăm la toţi părinţii nefericiţi, fraţi de nefericire, suntem alături de voi. 
Trimiteţi, fraţi, copiii voştri surdomuţi, sărmanii, la cel mai bun profesor 
care există. Adresa este: O. Krzewin - Warszazoa - Ciepla. 

Trecea drept un vindecător, deşi nu era decât învăţător. Ziarele 
idiş scriau despre Ozjel şi mica lui şcoală din Ulica Ciepla şi 
publicau scrisorile de mulţumire. In aceste scrisori se aud glasurile 
unor părinţi extenuaţi, o fericire stângace răzbate din sintaxa 
fracturată. 



Pana nu poate scrie ce simt eu. Oricât v-aş mulţumi tot e nimic faţă de 
ce aţi făcut. Nu pot pune pe hârtie fericirea mea, nu gândeam că fiul meu 
va şti scrie şi vorbi aşa curând! Am văzut surdomuţi la şcoala 
dumneavoastră care vorbesc aşa fel că nu ştiam că erau surdomuţi. Am 
plâns de bucurie când copilul meu a vorbit cu mine. Să vă ajute Dumnezeu 
mereu noroc să aveţi. 

Scrisoarea e trimisă din Kiev, în mai 1914. Apoi a venit războiul, 
şi în 1915 Ozjel şi sora lui Maria au fost acuzaţi de spionaj în 
favoarea Austriei şi întemniţaţi la Sedlecka. Ce li s-a reproşat? 
Cumva că ascundeau tineri care ar fi trebuit încorporaţi? Ori poate, 
aşa cum se-ntâmplă în războaie, surdomuţii erau luaţi drept spioni? 
Cine nu vorbeşte are ceva de ascuns. 

La numai câteva ore după eliberarea din puşcărie, Ozjel şi-a făcut 
geamantanul şi a părăsit Varşovia împreună cu familia - cu nevastă- 
sa Anna Levi-Krzewina şi cei trei copii Roza, Liolia şi Arnold în 
vârstă de nouă, şase şi respectiv doi ani, precum şi cu zece orfani 
surdomuţi de la şcoala sa şi cu profesorul surdomut Abram 
Silberstein. 




Ozjel avea un fiu din prima căsătorie, pe Zygmunt, aşa mi-a 
povestit mama, care în 1915, când tatăl lui a emigrat la Kiev, trebuie 
să fi avut şaisprezece ani. El a rămas în Polonia. Cincisprezece ani 
mai târziu, Zygmunt a sosit la Kiev cu nevasta lui Helena, Hela, ca 
să-şi viziteze tatăl. Bunicul meu Vasilii, soţul Rozei, flirtase cu 
poloneza Helena, mama nu ştia mai multe despre Zygmunt. 

Fugind de război, sute de mii de polonezi au sosit la Kiev, făcând 
din Kiev pentru câţiva ani un oraş polonez viu. Ozjel a înfiinţat aici 
prima şcoală pentru surdomuţi, şi când majoritatea refugiaţilor s-au 
întors la Varşovia, el a rămas. La Varşovia n-a mai revenit niciodată. 
Ozjel şi-a început lucrul cu cei zece copii din Varşovia, trăiau 
împreună în aceeaşi casă, ca întotdeauna. 


în această fotografie pot fi văzuţi cu toţii. în dreapta este 
Silberstein, profesorul surdomut venit împreună cu ei de la 
Varşovia, şi poate că noi suntem singurii care mai ştim că el a 
existat. S-a sinucis în 1916 din cauza unei iubiri imposibile, se 
îndrăgostise de o tânără care vorbea şi voiau să se căsătorească, dar 
părinţii ei s-au opus. 


în timpul Primului Război Mondial şcoala s-a mărit, erau primiri 
aici nu numai copii surdomuţi din născare. în relatarea unui 




vizitator am putut citi că în 1919, Ozjel găsise la periferia oraşului o 
fetiţă - o „fetiţă dintr-un pogrom", aşa scria acolo ca şi cum asta ar fi 
fost o noţiune normală. O mare parte din orfanii surdomuţi 
proveneau din familii trecute printr-un pogrom, aşa scria într-un 
articol despre şcoala lui Ozjel, apărut în 1924 în Proletarskaia Pravda 
fără niciun alt comentariu. 


Mai târziu, orfelinatul s-a mutat într-o clădire mai mare din 
strada Bolşaia Jitomirskaia, pe-atunci numită încă strada Lvovskaia. 
Studenţi, pedagogi, muncitori şi oameni de ştiinţă de la Moscova şi 
Leningrad veneau să viziteze şcoala, unii din curiozitate, alţii din 
însărcinarea Ministerului Educaţiei. Graţie acestor vizitatori ştim 
câte ceva despre atmosfera de aici, despre dăruirea profesorilor, 
despre aptitudinile copiilor şi spiritul lor deschis, ca şi cum s-ar fi 
trezit la o nouă viaţă. Limbajul prin semne deja nu mai era sprijinit 
de autorităţi în acea epocă, dar rudele mele încă îl mai stăpâneau. 
Erau angajaţi profesori surdomuţi, elevii mai mari îi instruiau pe cei 
mai mici. 

în plin oraş copiii creşteau găini, iepuri, capre, un cal roşcat şi 
vaci. în afară de asta mai exista un păun - un păun într-o şcoală 
sovietică, o fiinţă divină ce nu se încadra în nicio teorie marxist- 
leninistă a claselor sociale, după cum nici şcoala n-o făcea. Păunul 



era frumos, frumuseţea era la fel de importantă ca şi cunoaşterea, 
iar copiii surzi se bucurau de frumuseţea celor o sută de ochi într-un 
mod pe care n-avem cum să-l ştim, vedeau roata sa sclipitoare care 
acoperea orizontul fără să-i audă ţipătul discordant. învăţau lucruri 
utile, coseau pentru ei înşişi, fabricau pantofi pentru alte orfelinate, 
legau cărţi şi mape pentru clienţi privaţi şi de stat, şi făcând toate 
astea se îmbibau de frumuseţea lumii, jucau pantomimă şi se 
plimbau prin oraş, frământau lutul şi creau sculpturi, şi mergeau la 
operă, căci deşi nu auzeau sunetele erau într-atât de fascinaţi de cele 
ce vedeau, încât multă vreme după aceea mai pictau scene din Faust 
al lui Gounod, pictau şi portrete ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor 
săi - în orice caz aşa scria într-un raport. întreaga familie participa 
la muncă, nevasta lui Ozjel, Anna Levi, şi mezinul ei Arnold; fiica ei 
cea mare. Roza, bunica mea, începuse să lucreze în şcoală de la 
şaisprezece ani, şi poate că ea fusese cea care, cu pasiunea ei pentru 
operă, începuse să-i ducă pe copii la balet şi la operă, şi care după 
aceea dansa şi picta împreună cu ei. Şi ea părea să creadă în Karl 
Marx şi urmaşii săi. „Nu cu urechile, ci cu inima auzim chemarea 
lui Lenin la comunism", aşa scria pe un afiş din şcoală. 

în anii '30, tonul rapoartelor s-a schimbat, vizitatorii erau deseori 
neprietenoşi, expertizele lor, nimicitoare. Mai întâi au fost 
suprimate rugăciunile, ebraica şi idişul, apoi planul de învăţământ 
neconvenţional al lui Ozjel. Mai târziu a fost interzis limbajul prin 
semne, care trecea drept o particularitate vizibilă a unei minorităţi, a 
unei societăţi închise, iar în Uniunea Sovietică nu trebuiau să mai 
existe minorităţi. Toate porţile le erau deschise internaţionaliştilor - 
o mare familie şi o mare limbă. Ozjel a căutat să-şi salveze limbile, s- 
a opus, a făcut compromisuri, a negociat. Fiica lui. Roza, i-a urmat 
în postul de director al şcolii. 

A murit la timp - după cum obişnuim să spunem despre acele 
vremuri - de infarct, la începutul lui octombrie 1939 în încă paşnicul 
Kiev. Pe întâi septembrie Germania ataca Polonia. Pe 17 septembrie 



trupele Armatei Roşii invadau Polonia venind din cealaltă parte. 
Când a căzut Varşovia şi Polonia a capitulat, Ozjel tocmai fierbea 
apă pentru a face baie, căci era duminică. Odată cu Varşovia a căzut 
şi Ozjel, care nu şi-a mai revăzut niciodată Polonia natală. 


Ulica Ciepla 

Voiam să ajung la Varşovia, pe-atunci era în Imperiul Rus, acum 
e în Uniunea Europeană. Intre Varşovia de azi şi Varşovia de-atunci 
se află unul dintre cele mai distruse oraşe din Europa. Voiam să mă 
duc acolo fie şi numai pentru a adulmeca aerul. 

Am plecat, ca rusoaică, din Germania în Varşovia evreiască a 
rudelor mele, în Polonia, în Polşa, îmi părea că cele două limbi ale 
mele mă făceau să fiu o reprezentantă a puterilor ocupante. Ca 
descendentă a luptătorilor împotriva muţeniei eram gata de luptă, 
dar fără glas, căci nu stăpâneam niciuna din limbile strămoşilor mei, 
nici poloneza, nici idişul, nici ebraica, nici limbajul prin semne, nu 
ştiam nimic despre ştetl, nu ştiam nicio rugăciune, eram o 
începătoare în toate disciplinele pentru care înaintaşii mei 
dovediseră că au chemare. Cu limbile mele slave încercam să 
ghicesc polona, intuiţia înlocuia cunoştinţele. Polonia era surdă, eu 
eram mută. 

O. Krzewin. Şcoala de surdomuţi, Ulica Ciepla 14, Warszawa. 

Mai întâi, Heinrich Schliemann n-a observat Troia sa, fiindcă 
săpase prea adânc. Eu am călătorit într-o Varşovie care fusese cu 
două epoci mai înainte. Pentru a putea efectiv să văd ceva, trebuia 
să ignor dărâmăturile care existau între mine şi acea vreme dinainte 
cu o sută de ani. 

E suficient să rosteşti cuvintele „Varşovia" şi „evrei", şi dintr- 



odată toţi vorbesc despre ghetou ca şi cum ar fi o ecuaţie 
matematică: Varşovia plus evreii egal ghetou. Ghetou, spun istoricii, 
ghetou, spun prietenii mei, ghetou, latră internetul. Am încercat să 
mă plâng pe internet de asta, luând internetul drept Zid al Plângerii 
pentru necredincioşi, dar şi acolo m-am ciocnit de zidurile 
ghetoului. Am căutat să mă opun, repetând că ghetoul e desigur 
lucrul cel mai important, dar că eu caut aici istoria mea personală 
care începe cu mult mai devreme, bunica s-a născut în 1905 la 
Varşovia, străbunicul a avut aici o şcoală pentru surdomuţi până în 
1915, şi basta. Dar interlocutorul meu, opozantul meu, istoriografia 
varşoviană şi avanposturile lor bine înarmate de pe internet şi din 
ştiinţă erau prea numeroşi, şi cu toţii spuneau: ghetou. Ghetto qua, 
ghetto lă, ghetto sa, ghetto giu. Sclipeau în armurile lor şi-mi orbeau 
raţiunea. Şi în cele din urmă m-am predat. Bunica mea s-a născut 
aici. In miezul târgului. Să spunem, în fine, „în ghetou", în 1905 nu 
exista ghetou, şi nu există nici acum. Unde a fost cândva un ghetou, 
acum se înalţă clădirile unor bănci. Ghetoul e pretutindeni. 

Când Ozjel părăsise Varşovia, în urmă rămăseseră mama lui şi 
Maria, sora lui, nu mă gândisem niciodată la asta, dar încet-încet 
câteva cuvinte au pus stăpânire pe mine. Când Ozjel a murit în 
1939, nu i-am spus nimic mamei lui la Varşovia, împlinise deja 
nouăzeci şi unu de ani. Şi-apoi, alte câteva cuvinte s-au umplut de 
lumină. încă în 1940 mai trimiteam pachete la Varşovia, mai târziu 
n-au mai fost acceptate. Oare câţi ani am păstrat în mine cele două 
propoziţii până să le aud? 

Le trimiteam pachete. Am simţit grandoarea acestei mici 
propoziţii şi mă gândeam fără încetare, oare cu ce umpleam aceste 
pachete trimise de la Kiev la Varşovia, şi dacă la Varşovia mai 
mâncau după ritual, cuşer, în vara lui 1940, când s-a decretat 
ghetoul, şi dacă rudele mele de la Kiev mai mâncau tot aşa, şi-n 
general cum stăteau lucrurile la Kiev cu mâncarea cuşer, şi cuvântul 
ăsta, cuşer, ce culcuş moale între ai tăi, dar oare în 1940 mai era un 



cuvânt important, când principalul era mâncarea, şi mă mai 
gândeam că şi cu evreitatea treaba stătea cum stătea şi cu pachetele 
astea, în care nu-ţi mai poţi arunca privirea. Spui evreiesc, dar nu 
mai ştii cu ce este umplut cuvântul. 

Am dat peste Ulica Ciepla în harta ghetoului. în plus, mi-am 
desenat şi eu propria schiţă. Şase linii orizontale, şi şase verticale, în 
a doua coloană de jos, cam la mijloc, am însemnat cu o cruce locul 
casei noastre, Ciepla 14. 

Era frig. De ce călătoresc totdeauna numai iarna? Urbanizarea 
părea să se fi făcut haotic. Drumul prin ghetou: un magazin mare, o 
clădire de birouri, un centru Wellness, un hotel Westin, prăvălii 
micuţe, un frizer, un internet-cafe, o brutărie, o ruină din timpuri 
incerte, încă un hotel. Cine locuieşte în toate aceste hoteluri? 

Mă tot plimbam în sus şi în jos pe Ulica Ciepla. Bineînţeles că 
ştiusem dinainte că din cartierul meu nu mai rămăsese nici urmă, şi 
totuşi, căutarea mea încolo şi-ncoace era ca o mişcare de pendul, de 
instrument de măsură, era precum însăşi scurgerea timpului, fără 
vreo încetinire, ca şi cum prin această pendulare îndeplineam un 
ritual pe care-1 tatonam şi-l inventam eu însămi, sperând să disting 
contururile timpului. într-un loc mirosea a pâine, într-altul a 
conexiuni la internet, aş fi putut intra într-o cafenea să mă-ncălzesc, 
să beau ceai şi să mănânc piroşti, să trăiesc, eu însă umblam de colo- 
colo. Mergeam şi mergeam, imaginându-mi că vechile case se vor 
ivi în faţa mea şi că trecutul îşi va arăta chipul său din respect 
pentru absurdele mele sforţări. Dar pentru asta nu-mi mergea încă 
îndeajuns de rău. 

La un moment dat mi s-a făcut aşa de frig încât am intrat într-un 
supermarket şi am mai cercetat o dată schiţa mea cu ghetoul. Ştiam 
pe de rost Ulica Ciepla, dar nici acum nu ştiam pe locul cărui bloc se 
aflase casa mea. în faţa mea nişte polonezi bine îmbrăcaţi formaseră 
o coadă, îşi făceau cumpărăturile în timp ce pe mine mă preocupa 
lumea dispărută, care odinioară fusese şi oraşul înaintaşilor lor, nu 



doar oraşul cine ştie căror altora. Mi-erau simpatici, şi voiam să le 
fiu şi eu simpatică, voiam tare mult ca cineva dintre ei să-nţeleagă 
ce caut aici. 


Două oraşe 

Ca turist trebuie să te decizi cu ce catastrofă păşeşti în oraş, cu 
Răscoala din Varşovia sau cu ghetoul, ca şi cum ar fi existat două 
Varşovii, iar unii chiar aşa cred, că într-adevăr au existat două, 
separate prin timp şi spaţiu. 

în Stare Miasto, oraşul vechi, casele poartă tăbliţe precum un 
veteran de război îşi poartă medaliile sale, tăbliţele amintesc de 
Răscoala din Varşovia şi sunt în număr aşa de mare, că nu doar 
casele din centru s-ar putea sprijini pe ele, ci întreg poporul 
polonez. înainte de război la Varşovia se credea, se mânca şi se 
vorbea evreieşte, spre deosebire de Kievul copilăriei mele. Urmele 
acestei vieţi îţi lasă acum impresia unor corpuri străine. în 1939, 
când a izbucnit războiul, la Varşovia trăiau un milion de oameni, 
treizeci şi nouă la sută dintre ei erau evrei. Sunt de fiecare dată 
uimită să constat că ucigaşii şi cei ce-şi amintesc de această crimă 
ştiu totdeauna precis cum să numere, pentru mine aceste treizeci şi 
nouă de procente schimbă totul. Când sunt treizeci şi nouă, nu mai 
este vorba despre noi şi ceilalţi, ci despre tine şi vecinul tău, aşa-mi 
ziceam, este vorba despre fiecare al doilea sau al treilea, despre tine 
şi mine. în anul treizeci şi nouă, treizeci şi nouă la sută. 

Cum să-ţi aminteşti de această jumătate de oraş? Şi cum să mai 
trăieşti aici? Dacă ai îngloba în trotuar, ca la Berlin, de fiecare om 
câte o piatră spre neuitare, străzile Varşoviei ar fi pavate cu pietre 



aurite. 5 Oamenii şi ceilalţi oameni, victimele şi celelalte victime, 
mereu au existat şi ceilalţi indiferent de unde veneai, polonezi şi 
evrei, evrei şi polonezi, şi dacă pieriseră la Katyri aveau dreptul să 
fie polonezi, însă femeile şi copiii lor rămâneau evrei şi trăiau în 
ghetou. 


Family Heritage 

Acolo unde am căutat Jewish Genealogy & Family Heritage Center 
am dat peste un zgârie-nori al lui Peugeot îmbrăcat în sticlă albastru 
închis, un perete nesfârşit la dreapta, la stânga şi în sus. M-am retras 
câţiva paşi şi am cercetat suprafaţa zgârie-norului ca şi cum făceam 
un examen ocular, căutând să descopăr pe faţada de sticlă Family 
Heritage până ce am dat peste un panou din plexiglas pe care nu l-ar 
fi zărit decât cei care oricum pentru asta şi veniseră. M-am apropiat 
şi am citit. Aici s-a aflat cea mai mare sinagogă din Varşovia, 
construită în cutare an, distrusă în cutare an, plus o fotografie. La 
parter, lângă un supermarket şi o expoziţie de maşini, am 
descoperit Family Heritage şi-am deschis uşa masivă. 

Căutarea a decurs mai rapid decât mă aşteptam. Am găsit, a spus 
Anna arătându-mi tabelul pe ecranul computerului. Stăteam 
înghesuite una lângă cealaltă la masa din birou, după numai câteva 
secunde aflaserăm cum se scriu corect toate numele. Ozjel Krzewin 
se căsătoreşte în 1895 cu Estera Patt, mi-a explicat ea, iar în 1898 se 
naşte Szymon, fiul lor, Zygmunt al dumneavoastră. Mă aflam abia 
de zece minute la institut, şi aveam de-acum noi date şi un nou 


5 Autoarea se referă la faptul că la Berlin au fost montate în pavaj cuburi 
de beton cu plăci comemorative ce poartă fiecare numele câte unei victime 
a naţional-socialismului. 



nume, Estera Patt, prima soţie a lui Ozjel. Aveţi noroc că familia 
dumneavoastră nu e originară din Varşovia, a spus Anna. Noroc? 

Din familiile varşoviene aproape că nu se păstrase urmă, toate 
arhivele fuseseră distruse. 

— La naştere, căsătorie şi moarte creştinii erau de două ori 
înregistraţi, la biserică şi la primărie, evreii în schimb doar o dată, a 
spus Anna, de aceea datele polonezilor mai pot fi, parţial, 
reconstituite, dar pentru evrei pierderea a fost, fireşte, fatală, a spus 
Anna. Am reflectat la acest fireşte, fatal - nu doar că oamenii 
dispăruseră, dar aproape că nici nu se păstraseră indicii că ei ar fi 
existat vreodată. Şi din nou Anna a pomenit despre norocul meu ca 
şi cum era ceva de câştigat în jocul ăsta şi aş fi avut în mână toate 
atuurile. La asta se mai adaugă, a continuat ea, că familia 
dumneavoastră avea un nume rar. 

Lamilia Krzewin provine din regiunea Kalisz. Anna mi-a arătat 
tabelele cu liste de nume ale prezumtivelor mele rude, zeci de Hawa 
şi de Ozjel, de Rivka şi Bajla, Rajzla, Icek, Lrajda, Jozef, Natan, din 
nou Rajla şi un Tobiasz. Toţi aceştia erau Krzewini din Kolo, un ştetl 
nu departe de Kalisz. 

M-a uimit în special Tobiasz Krzewin. Era unul din primii 
menţionaţi în tabelele familiale, primul lui copil se născuse în anul 
când Joseph Haydn scria II ritorno di Tobia, întoarcerea lui Tobias. Pe 
soţul meu îl cheamă Tobias, nu cunoşteam numele decât în context 
nemţesc şi nu mă gândisem niciodată la Tevie, lăptarul, Tevie - 
Tobias, romanul lui Şal om Alehem, şi la musicalul FidAler On The 
Roof Anatevka. 

Mai rămâneau Zygmunt şi Hela. 

— Iată, aici, îi văd pe amândoi. 

Anna a întors ecranul spre mine şi am văzut două death records pe 
lista Yad Vashem. Poate că plecasem la Varşovia doar pentru a 
primi din mâinile Annei această descoperire de pe internet: 



Zygmunt Krzewin, născut la Kalisz, trăind la Varşovia în timpul 
războiului, deportat la Lublin, împuşcat în 1943. Hela Krzewina 
(Hammer), născută la Kalisz, trăind la Varşovia în timpul 
războiului, deportată la Treblinka, data morţii august 1942. 

— îmi mai trebuie casa mea, m-am grăbit să-i spun Annei. Şi 
deodată totul a părut să se desfăşoare foarte încet, ca în ralanti. 

— St ar a Warszawa, mi-a arătat Anna o pagină de iveb, Varşovia 
antebelică. Iată şi o fotografie cu Ulica Ciepla, ce-i drept nu cu 
porţiunea de care aveţi nevoie. - Mergeţi să vorbiţi cu Janek, a mai 
spus Anna, el are totul. 


Ebay now 

Jan Jagielski avea la vreo şaptezeci de ani şi m-a primit cu 
politeţea exuberantă a unui gentleman din altă epocă. M-a condus 
într-o cameră spaţioasă a Zydowski Instytut Historyczny. Dulapuri cu 
uşi groase de sticlă şi cadre masive, mese care se sprijineau pe labe 
de leu, scaune din lemn de culoare întunecată, rafturi cu sute de 
clasoare. 

— Caut Ulica Ciepla 14, i-am spus, povestindu-i întreaga mea 
istorie. 

— Ciepla! a exclamat Janek. Eu locuiesc după colţ, ăsta a fost un 
cartier de oameni săraci. A extras din raft un clasor cu eticheta 
Districtul Mirow, arătându-mi poze ale cartierului. L-a citat pe 
Louis Aragon, murmurând în barbă ceva într-un amestec de 
franceză, rusă şi polonă. Deodată şi-a îndreptat spatele cu aerul că- 
mi aduce un omagiu, şi-a spus: Asta-i fotografia. 

Mulţi, foarte mulţi oameni pe stradă, unii se uită la mine plini de 
spaimă, ca şi cum dinspre mine ar emana o primejdie, ca şi cum eu 
aş fi fotograful, un făptaş. Poartă stelele în şase colţuri. 

— Iată casa. Aveţi noroc, a spus Janek, e unica fotografie. 



Nu mai pricepeam cum de-mi putusem închipui cândva că eu 
fusesem cruţată. Intr-un fel ştiusem, fireşte, că rudele mele poloneze 
muriseră toate, fraţii şi surorile lui Ozjel, mama sa, Zygmunt, Hela, 
familia sa, cum altfel, dar nu mă gândisem niciodată la ei. 

— Ce noroc? l-am întrebat pe Janek. 

— Am cumpărat fotografia de pe ebay, mi-a spus el, de câtva timp 
ebay e o bună sursă, sute de noi fotografii, bătrânii le vând înainte de 
a se stinge din viaţă, sau copiii lor, fotografia asta am cumpărat-o de 
la un membru al Wehrmacht, pentru şaptezeci de euro, un preţ bun. 

Repetiţia 

Seara, ducându-mă la o întâlnire cu dramaturgul polonez care 
tocmai fusese distins cu Nike de Aur, cel mai mare premiu literar 
polonez, pentru piesa lui despre o clasă de elevi în vremea 
războiului, m-am întâlnit pe stradă cu vecinul meu de la Berlin, ceea 
ce ar fi fost o frumoasă coincidenţă dacă n-aş fi citit chiar atunci o 
piesă de teatru bazată pe o carte cu titlul Vecini, în care e vorba 
despre nişte colegi de clasă, polonezi şi evrei, care au crescut 
împreună, au trăit împreună şi s-au iubit unii pe alţii înainte să 
înceapă să se duşmănească şi să se omoare unii pe alţii, just gness 
cine pe cine; şi tocmai mă gândeam la vecinii din orăşelul polonez 
Jedwabne, pentru mine un nume de nepronunţat, şi la cum ajungi 
să-ţi omori vecinii - în delir, cu minţile întunecate, ca un turbat sau 
de plăcere -, când iată-1 ieşindu-mi deodată în cale aici, la Varşovia, 
pe vecinul meu, care la Berlin locuieşte vizavi pieziş de mine şi cu 
care îmi place să mai schimb o vorbă. 

— Chiar acum vin de la repetiţii, a spus vecinul meu care-i 
cântăreţ de operă şi se numeşte Tobias ca bărbatul meu şi ca 
înaintaşul pe care tocmai l-am regăsit. 



Tobias primise un rol într-o producţie varşoviană a operei 
Oresteia, ca să vezi, a lui Xenakis, stăteam amândoi în frig şi eram 
surprinşi de întâlnirea noastră, nu-mi dădeam seama la ce încercare 
eram supuşi, şi-am amintit în discuţie că eram preocupată de 
problematica legată de vecini şi de cele întâmplate aici în timpul 
războiului, când toţi erau vecinii tuturor, iar el mi-a povestit 
entuziasmat despre violenţa conţinută în opera lui Xenakis, despre 
nesfârşitul şir al celor sacrificaţi şi ucişi, Agamemnon o omoară pe 
fiica sa, Ifigenia, mama Ifigeniei, Clitemnestra, îl omoară pe soţul ei, 
Agamemnon, la întoarcerea lui din Războiul Troian, şi Oreste o 
ucide pe mama sa, Clitemnestra, fiind urmărit de Erinii... şi apoi 
percuţia, celebra scenă a percuţiei, şi ce grozav e că ne-am întâlnit 
din întâmplare, tare drăguţ, te pup, dar mergând mai departe am 
auzit Eriniile mărşăluind prin oraşul peste care întunericul se lăsa 
rapid. 


Nike 

Citind în copilărie Legendele şi miturile Greciei Antice, obişnuiam să 
desenez cu creionul o galerie de zei şi de eroi, câte un personaj pe o 
foaie. Citeam şi reciteam cu atenţie miturile tipărite cu caractere 
mărunte, aşa încât cu timpul hârtia lucioasă a acelei ediţii de lux şi-a 
pierdut strălucirea din cauza amprentelor lăsate de degetele mele - 




a unicei cărţi de identitate pe care-o aveam în acea vreme, atestarea 
persoanei mele lăsată în urmă pe câmpiile, stâncile şi mările lumii 
antice greceşti. La un moment dat pe paginile cărţii a curs şi sângele 
meu, pentru prima oară mi-a curs sânge din nas, pe dată absorbit de 
glia grecească şi dându-le miturilor culoarea de teracotă a ceramicii 
antice, de s-ar fi zis că fusesem de faţă la bătăliile vechilor greci şi 
nu mergeam la şcoala sovietică decât în pauze. 

Am desenat întregul Olimp şi împrejurimile sale, pe Apolo, 
Atena, Zeus şi Artemis, pe Hercule, Polifem, Ulise, Pan cu naiul său, 
ba chiar şi cârlionţatele oi. Aveam nouă sau zece ani şi mă înfiora cu 
cât firesc zeii şi eroii si-arătau trupurile lor, muşchii goi, pieptul, 
organele genitale. Nu-mi puteam imagina că cineva dintre noi sau 
dintre adulţi ar fi în stare să arboreze o asemenea poză în eternul 
repaus al bucuriei fizice - şi asta nici măcar dacă ar fi singur şi nu 1- 
ar vedea nimeni. îmi plăcea că grecii ăştia inaccesibili erau altfel, dar 
nu ştiam ce să fac cu organele lor genitale întoarse spre mine, cum 
să le redau în galeria mea de zei şi eroi care creştea treptat, până ce 
am găsit o soluţie radicală. I-am pictat pe zei şi pe eroi cu spatele la 
privitor, ca şi cum îşi întorceau faţa de la noi, ca şi cum aş fi ştiut că 
zeii ne vor părăsi; i-am pictat în aşa fel, încât atributele lor divine 
erau vizibile, nu însă şi avuţiile lor lumeşti. 

Din întreaga mea galerie doar Nike, zeiţa victoriei, a supravieţuit 
tuturor epocilor şi regimurilor. Mai am şi astăzi foaia cu ea, o siluetă 
cu dosul bine conturat şi cu două aripi largi, fără faţă şi fără sex, ca 
un înger. 


Casa greşită 


I-am telefonat mamei mele şi-am făcut un efort de sinteză: auzi, 
mamă, l-am găsit pe Zygmunt, fiul cel mai mare al lui Ozjel, şi pe 
Helena, nevasta lui, ştii tu, cei doi care pe-atunci au venit din 



Polonia într-o scurtă vizită la Kiev. Ambii sunt pe lista Yad Vashem. 
Nu, nu-i o greşeală. Pe internet. Nu, nimic în ce-o priveşte pe mama 
lui Ozjel şi pe Maria. Apoi am scuturat ca dintr-un Corn al 
Abundenţei toate acele nume: Rivka, Bajla, Rajzla, Icek, Frajda, 
Jozef, Natan, toate noile noastre rude vechi - şi ştii, mamă, că pe 
prima nevastă a lui Ozjel o chema Estera Patt? Da, a spus mama 
mea, fireşte că ştiu, era mută, da, Ozjel s-a căsătorit mai întâi cu o 
femeie surdomută, care a murit foarte tânără, ţi-am mai povestit 
asta de o mie de ori. Nu-mi venea să cred, nu-mi povestise asta 
niciodată. Dar mama a stăruit că mi-ar fi povestit despre Estera Patt, 
şi încă de mai multe ori, a insistat aşa de mult de parcă m-ar fi 
legănat în somn cu povestea primei soţii a străbunicului meu, care 
era surdomută, Estera Patt era m-mută, mm, Estera Patt era m- 
mută. 

Iar apoi am spus, închipuie-ţi, mamă, am găsit casa, Ulica Ciepla 
14, nu, numai fotografia, şi mama a spus, da, de necrezut, într- 
adevăr formidabil, dar ce rău îmi pare, am uitat cu totul să-ţi spun, 
însă casa pe care o căutai era numărul 16, nu 14. Iartă-mă, Katenka, 
am scris peste tot numărul 14, aşa-i, însă orfelinatul şi şcoala şi 
locuinţa erau la numărul 16. 

M-a luat cu ameţeală. Mă simţeam în acelaşi timp înşelată şi 
înşelătoare, pe câţi nu-i stârnisem să-mi caute numărul meu 14, şi 
când colo era greşit, casa mea nu mai era a mea. 

Fotografia asta din 1940 cu Ulica Ciepla 14, cu toţi acei oameni 
care peste trei ani vor fi morţi - va trebui să mă duc înapoi şi să-i 
spun lui Janek că degeaba am găsit şi trăit toate astea, fiindcă 
înaintea Primului Război Mondial rudele mele au locuit şi lucrat la 
numărul 16, ia-ţi, te rog, morţii îndărăt, eşti în faţa casei greşite şi la 
timpul greşit. 


M-am mai uitat o dată la fotografie. Ce noroc! în fotografia 



cumpărată de Janek de pe ebay se vedeau două case. Numărul 14 şi 
numărul 16. Am privit contururile caselor pe harta ghetoului. 
Ambele figurează aici, posed două case laolaltă cu oamenii din faţa 
lor, nu-mi închipui că ar mai putea veni altcineva la Janek în 
căutarea numărului 14, fie şi numai ca urmare a unei confuzii. 


Kozyra 

Pretutindeni în oraş erau puse afişe pentru un casting, cuvântul îl 
mai zărisem şi în ghetou, anunţul unei expoziţii a artistei video 
Katarzyna Kozyra. Numele Kozyra mi-a mers şi el la inimă, kozîr 
înseamnă atu pe ruseşte, kozîrnaia karta, m-am lăsat în voia jocului 
meu de noroc şi-am adulmecat aerul, nicăieri nu m-am simţit aşa de 
pe deplin pierdută ca aici, la Varşovia. Gândeam în ruseşte, îmi 
căutam rudele evreieşti şi scriam în germană. Aveam norocul să mă 
mişc în abisul căscat între limbi, în transferul, în confundarea 
rolurilor şi perspectivelor. Cine pe cine l-a cucerit, cine tine de-ai 
mei şi cine de ceilalţi, care e malul meu? 

De mai multe ori locuitorii ghetoului au fost folosiţi în filme de 
propagandă, în Film Unfinished, un film turnat în Ghetoul din 
Varşovia cu scene documentare şi altele reconstituite, astfel încât nu 
se mai pot deosebi între ele şi nici nu pricepi pentru cine şi de ce au 
fost făcute filmările, fiind silit să te uiţi la oamenii din ghetou cu 
ochiul dezorientat al cameramanului din Wehrmacht, care nici el 
singur nu ştia în ce scop făcea toate astea. 

Intr-o încăpere întunecată erau proiectate videouri. Mâinile mele 
încă mai erau reci, Kozyra, care-şi lipise o barbă, se furişase într-o 
saună de bărbaţi, acoperită de prosoape părea să fie un tânăr bărbat 
graţios. Eu mai eram tot în războiul meu, mi-era frig şi vedeam cum 



ea-i cerceta pe bărbaţii asudaţi, pe aceşti ceilalţi pentru care ea era 
unul de-al lor, ţinea de ei, lor aşa li se părea, dar ea obţinuse asta 
doar deghizându-se, prin înşelăciune. Se plimba victorioasă, ca pe 
un podium, pe lunga masă din vestiarul bărbaţilor, cu pieptul şi 
şoldurile înfăşurate în prosoape până ce, brusc, a lăsat un prosop să- 
i cadă şi i s-a văzut penisul lipit - eu, şocată, ca, triumfătoare. 

Nu ştiam ce înţeles să dau la toate astea după plimbarea mea prin 
ghetou, cu dorul meu după ceilalţi. Ce-i drept, voiai să te joci - nu 
de-a război şi pace, ci un joc în care I ai juca pe-un altul -, dar ea şi-a 
schimbat chiar şi sexul, aşa că m-am strecurat după cortina neagră 
pe care scria cu litere mari Casting şi-am ajuns într-o cameră. 
Trebuiau semnate nişte hârtii prin care declaram că particip 
deliberat la casting şi că sunt gata să răspund la întrebările ce mi se 
vor pune, apoi ceva despre protecţia datelor etc. 

Am fost condusă într-o cameră cu zeci de pălării, ochelari de 
soare şi truse de machiaj. Mi-am pus o pălărie roşie, ochelari de 
soare, am găsit un ruj de care m-am îndrăgostit pe loc şi m-am zgâit 
la mine în oglindă, aşa voisem să fiu dintotdeauna, temerară şi 
inaccesibilă chiar pentru mine însămi. Apoi a venit castingul. Mi s- 
au pus întrebări, de pildă cum mă simt într-o saună, printre bărbaţi, 
când eu nu mai fusesem până atunci niciodată într-o saună de 
bărbaţi, ba nici măcar într-una mixtă, cu toate că mereu mă simt ca 
într-o saună de bărbaţi: camuflată cu limba mea germană, toţi îşi 
închipuie că sunt de-a lor când de fapt nu sunt. Am dat răspunsuri 
stângace şi nepotrivite, cameramanul care ştia cu precizie ce are de 
făcut, şi pentru cine, şi de ce, era iritat, şi treptat am priceput că 
trebuia s-o joc pe Katarzyna şi să răspund la întrebări ca şi cum aş fi 
fost Katarzyna. Şi din nou n-am reuşit să joc un rol străin. 

M-am dus în sala de machiaj ţinând în mână rujul, descoperirea 
mea în acest joc, un joker, niciodată în viaţă nu avusesem ceva care 
să mi se potrivească mai bine, o amăgire, să fi fost din cauza luminii 
ori a întunericului, şi mi-am zis că peste asemenea lucruri nu dai 



decât intrând într-un joc străin. Rujul era o invitaţie la acţiune, l-am 
vârât şi l-am scos din geantă de câteva ori, voiam să-l iau cu mine, 
dar n-aveam destul curaj să-l fur, puteam însă alege: fie să rămân 
credincioasă propriului eu - adică să nu-1 fur fie s-o apuc pe alt 
drum, să acţionez şi să fur, căci îmi doream acest ruj şi nu era 
nimeni altcineva care să-l dorească, aici nu era decât o recuzită. Dar 
n-am reuşit s-o fac şi, cu sentimentul că am pierdut şi la acest joc, 
am pus rujul la loc pe masă. 

noaptea n-am putut dormi, am visat sauna, ghetoul, corpuri 
goale încovrigate în moarte sau în desfătare, am visat să fiu 
altcineva, bărbaţi şi femei, amestecat, aveam febră, i-am spus 
katarzynei că şi pe mine tot katerina mă cheamă, tremuram, şi eu aş 
putea fi poloneză, i-am spus, la double vie, ce frig e-aici, nici nu 
trebuie să joc teatru, aş putea fi orice altă femeie, dar mai bine nu, n- 
o s-o fac niciodată, nu, prefer să nu fac nimic, şi eu m-am ascuns 
printre ceilalţi, sau nu, mai degrabă m-am exhibat printre ei uite-aşa 
şi aşa, nu eu am spus shoa, tu ai spus shoa, tu sau eu, sau-sau, nu ştiu 
dacă am fost vreodată printre ai mei şi cine-s ăia, ai mei, aceste 
ruine din jurul nostru şi din noi, şi limbile pe care le alternez pentru 
a locui de ambele părţi, pentru a simţi totodată că-s eu şi ne-eu, ce 
pretenţie, sunt altfel, dar nu m-ascund, cald, altminteri sunt aşa 
sfioasă, aşa, shoa, nu căuta că-i rece, iar foarte rece, dar mă pot 
preface, şi eu şi eu şi eu, ce curios cuvânt, cu vânt, mă suflă vântul 
din loc în loc, ca şi cum ar exista un loc unde-aş aparţine de cineva, 
de o familie, de o limbă, vorbe-n vânt deşi uneori chiar pare să fie 
aşa, nu mă pot ascunde, şi toate astea în germană, limba asta, sexul 
meu lipit, în germană cuvântul „limbă" e feminin, iar în rusă, 
masculin, cu ce m-am ales din această schimbare? îmi pot lipi 
chestia la fel de bine ca tine, katarzyna, mă pot urca pe masă şi pot 
s-o demonstrez, ia uite-aici la mine, uite chestia, uite-o jos! o, 
nemţeasca mea! transpir cu limba germană lipindu-mi-se de limbă 



Life Records 


Nume, date, trei locuri: naştere, război, moarte, nimic mai mult. 
Ecranul afişează cele două Death Records a lui Zygmunt Krzewin şi a 
soţiei sale Hela Krzewina-Hammer. Kalisz-Varşovia-Lublin, Kalisz- 
Varşovia-Treblinka. Dintre neamurile noastre poloneze ei doi erau 
ultimii de care familia mea din Kiev îşi mai amintea întru câtva. 

Cuvântul death, acest disc uzat al lui Death Records, mă preocupa 
într-atât de mult prin caracterul său definitiv, încât am trecut cu 
vederea cuvântul testimony. Dacă Yad Vashem poseda un document 
referitor la moarte, un certificat, asta însemna că cineva trebuie să fi 
supravieţuit, cineva era în cunoştinţă de cauză şi certifica nume, 
date şi locuri. îmi trebuiseră luni ca să-mi cobor privirea de la 
rândurile mortuare din susul documentului, la acest semn de viaţă 
din josul lui. Acolo erau scrise un nume, o adresă şi cuvântul: 
„nepoată". Mira Kimmelman, Oak Ridge, TN, USA, 1992. Nu-mi 
făceam iluzii că femeia mai trăia, dar când am introdus în computer 
Mira Kimmelman Oak Ridge, un val uriaş s-a rostogolit peste mine. 
Mira, o supravieţuitoare a Holocaustului cunoscută mult dincolo de 
hotarele statului Tennessee, care de-ar fi fost să mai trăiască ar fi 
avut optzeci şi şapte de ani. Mira - nepoata Helei Krzewina, care 
venise pe-atunci cu bărbatul ei, Zygmunt, la Kiev. în mod vădit 
Mira nu-i cunoştea pe străbunicii mei, părinţii lui Zygmunt, căci 
coloana lor din Death Records rămăsese goală. 

La Berlin era noapte, dar la Oak Ridge încă plină zi atunci când 
Google mi-a furnizat conferinţele ţinute de Mira şi data când 
fuseseră ţinute, oferte de cărţi precum şi un interviu cu ea din 5 mai 
2009, apărut pe oakridge.com, era noaptea târziu când i-am scris 
jurnalistei un e-mail, nutrind temerara speranţă că mi-ar putea 
înlesni contactul cu Mira - te rog, fă ca Mira să mai fie în viaţă, căci 



azi e ziua mea de naştere, dar numai aici, la Berlin, la Oak Ridge 
încă mai este ieri; şi iată, cu două ore mai înainte încă nu exista nicio 
Mira, când deodată am şi primit răspunsul jurnalistei, deşi aveam 
impresia că nici nu-mi trimisesem încă mailul referitor la Mira 
Kimmelman - my relative ; jurnalista era la fel de surescitată ca şi 
mine, căci dintr-un timp demult trecut ea primise un mail din ziua 
de mâine, şi mi-a promis că-i va duce de îndată Mirei, care n-avea 
computer, ştirea despre înrudirea noastră, cum o numea. Oak 
Ridge, Oak Ridge, am repetat eu, ţipătul unei păsări de noapte, 
primul reactor nuclear din lume aici fusese construit. In timp ce în 
Europa de Est, în 1943, erau lichidate ghetourile, în America a fost 
întemeiat oraşul Oak Ridge ca urbe închisă consacrată dezvoltării 
Proiectului Manhattan. Pe pagina zveb a lui Oak Ridge Naţional 
Laboratory se mai poate citi şi acum: „Creat pentru bomba atomică 
ce a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial." Oak Ridge a 
salvat lumea. 

Căutând să pricep legăturile lăuntrice ale familiei mele, 
laitmotivele noastre, mi-am petrecut ore în şir citind despre 
reactorul nuclear din Oak Ridge, şi tocmai când îmi ziceam că n-ar 
trebui ca cineva să locuiască lângă un reactor, am dat peste o dată. 
Reactorul cu grafit din Oak Ridge a fost pus în funcţiune pe data de 
4 noiembrie 1943. Această dată o ştiam de la şcoală, în acea zi 
începuse bătălia pentru eliberarea Kievului, a oraşului meu natal. 
Stalin voia ca pe 7 noiembrie, data aniversară a Revoluţiei, trupele 
sovietice să mărşăluiască prin oraş, iar profesorii noştri voiau ca noi 
să ne amintim de asta. îmi aminteam, şi aşteptam o ştire de la Mira. 

în dimineaţa următoare i-am găsit răspunsul în computer, i-1 
dictase jurnalistei. Mira se bucura ca un copil. Era plină de 
nerăbdare să afle ştiri de la o rudă de foarte departe, dar cu cât am 
rămas mai puţini, cu-atât ne simţim mai apropiaţi. îmi punea 
întrebări despre familia mea, despre mine, îmi recomanda cele două 
cărţi ale ei, în special Life Beyond the Holocaust, şi-mi povestea despre 



verişoarele mele din Anglia. Mă întreba ce limbă prefer, engleza sau 
germana, asta în îi mp ce eu mă temusem că până şi simpla mea 
adresă din Berlin ar putea fi o problemă. In capul meu era înfipt 
cuvântul beyond, în germană jenseits, „dincolo" şi „lumea cealaltă", 
un cuvânt apocaliptic: Dincolo de bine şi de rău. La sfârşitul 
mailului am dat peste numărul ei de telefon. Dar eram prea 
tulburată, parcă eram îndrăgostită, şi n-am sunat-o. 

Mi-am comandat imediat cărţile ei de pe Amazon, Livrarea în 4-6 
săptămâni şi Rugăm nu răspundeţi la acest e-mail, mesajul a fost 
trimis automat. Am scris la adresa de comandă, shipsfrom the UK, la 
serviciul de expediere din Anglia şi America, la nişte depozite 
oarecare numerotate, care îmi promiteau să livreze cărţile în patru 
până la şase săptămâni. Le-am explicat de ce trebuia să am imediat 
cărţile Mirei, am dat lămuriri maşinilor ce înseamnă să 
supravieţuieşti Holocaustului şi să fii găsită după mai bine de 
şaptezeci de ani de mine, ruda Mirei şi clienta fidelă a Amazonului, 
şi că e vorba de unul din rarele cazuri când timpul e totul! A avut 
efect. Un anume Hagar Abdelfattah mi-a răspuns prompt, 
promiţând să facă totul pentru a mă ajuta, dar că mai devreme de 
trei zile e cu neputinţă, sorry. Mi-am imaginat cum el - poate un 
egiptean? - cutreieră pe înserat, cu o lanternă micuţă în mână, 
nesfârşitele şiruri de containere din docurile londoneze pentru a-mi 
găsi Life Beyond the Holocaust. Am simţit forţa Mirei, care scăpase de 
moartea anonimă, iar acum făcea să se ivească din anonimat voci 
omeneşti. La drept vorbind, la asta mă şi aşteptasem. 

Am văzut pe internet că din rudele apropiate ale Mirei nu 
supravieţuiseră decât doi oameni, ea şi cu tatăl ei, Moritz. După 
război emigraseră în America. Trăiau deja la Oak Ridge, când 
Moritz, cu scrisul său ferm de negustor cândva influent la Danzig, a 
pus pe hârtie douăzeci de testimonies pentru Yad Vashem - pentru 
fiul său, soţia sa, părinţii săi, fraţii şi surorile sale şi copiii acelora. 
Benno, Şlomo, Sara, Rozka, Leon, Celina, David, Genia, Joseph, 



Gucia, Aron, Estera, Efraim, Maryla, Hella, Roma, Tillie. Citesc 
Deatb Records ale acestor rude, pe care le-am găsit pe internet la 
şaptezeci de ani după moartea lor, pierzându-le imediat din nou, şi 
iau hotărârea să-i telefonez, luni, Mirei. 


Related through Adam 

Duminică seara a sunat telefonul, era Viktor Rajkovski, un vechi 
prieten al tatălui meu, care nu mă sunase niciodată până acum. Nu 
mă simţeam în stare să mă mai mir. Viktor, la fel ca şi tatăl meu, 
făcuse parte din disidenţa moscovită, cum spune lumea azi fără să- 
şi bată prea mult capul. La începutul anilor'70 emigrase în SUA şi 
nimerise pe undeva prin provincia americană, unde el, care studiase 
sociologia filmului, devenise un rabin reformist. II întâlnisem odată 
întâmplător la Berlin, la un concert dat la cineva acasă. Se cântase 
mai întâi Schubert, apoi se discutase în numeroase limbi, în italiană, 
germană, ebraică, rusă, engleză, polonă. Am povestit despre Kiev, 
când deodată un bătrân a sărit de pe scaun şi m-a întrebat cu 
severitate: Care-i numele dumneavoastră întreg? I l-am spus, şi- 
atunci a zis: Păi atunci eşti fata lui Miron! La treizeci şi cinci de ani 
după ce emigrase din Moscova, Viktor Rajkovski mă recunoscuse 
într-un oraş străin amândurora, fără să se fi gândit la mine, fără să 
mă fi văzut vreodată înainte, doar auzind cuvântul Kiev şi datorită 
asemănării cu părinţii mei, de care eu însămi nu eram conştientă. 
Deloc rău pentru un rabin, mi-am zis eu. 

Asta se întâmplase în urmă cu cinci ani, iar acum îmi telefona. 

— Katia, ştiţi de ce vă telefonez? m-a întrebat el, şi pe dată am 
ştiut deşi mi se părea absurd. El a continuat: Mergând pe la membrii 
comunităţii mele şi vizitându-i, ca de obicei, pe bătrâni, o doamnă, 
pe care lumea aici o venerează, mi-a spus că o rudă de-a ei din 
Berlin a reuşit s-o găsească, şi mi-a arătat apoi o scrisoare. Am citit 



mai întâi despre o familie polono-rusă, şi la sfârşit am văzut numele 
dumneavoastră - Katia! 

Unicul rabin pe care-1 cunoşteam era rabinul unicei 
supravieţuitoare a rudelor noastre poloneze. Nici Viktor n-avea o 
explicaţie pentru asta, iar Mira n-avea nevoie de ea. Mi-au telefonat 
apoi împreună, Viktor şi Mira. Viktor a vorbit primul. M-am gândit 
la paradoxul celor două nume ale lor, era de parcă victoria (Viktor) 
şi pacea ([Mup] - Mir) îmi telefonau concomitent, dar apoi Mira a 
început să vorbească în germană cu mine. Mi-a tăiat răsuflarea. Nu 
doar că vorbea germana mai bine ca mine, ci era o germană 
dinaintea războiului, lentă şi îngrijită, pe care-o vorbea cu 
tărăgănarea unor actori bătrâni, şi aveam impresia că auzeam în 
acelaşi timp pârâitul gramofonului sau un foşnet de celuloid. Nicio 
urmă de idiş, niciun accent polonez. Germana era limba maternă a 
Mirei. Era originară din Zoppot, lângă Danzig, crescuse la Danzig şi 
se născuse cu patru ani înaintea lui Giinter Grass. învăţase acolo la 
un liceu german atât timp cât mai era cu putinţă. Când nu mai 
avusese acest drept, a mers la o şcoală poloneză, în vremea aceea 
polona ei încă nu era prea bună. 

— De fapt, nu suntem rude de sânge, s-a scuzat deodată Mira, 
poate că cealaltă istorie o veţi găsi mai interesantă. Există o rudă 
consangvină cu dumneavoastră care a supravieţuit războiului, a 
spus Mira, Gutek Krzewin, Gutek, Gustaw, singurul copil al lui 
Zygmunt şi-al Helei. Când maică-sa a fost dusă din ghetoul din 
Varşovia, un prieten polonez al familiei i-a făcut rost de acte de 
arian, şi s-a putut salva sub numele de Tadeusz Podkulecki. Ca 
tânăr muncitor polonez căruia îi plăceau maşinile a sosit la Graz în 
timpul războiului, mai târziu a obţinut un post la Opel, la Viena, şi 
în cele din urmă a reuşit s-ajungă chiar la Berlin, unde a construit 
poduri şi străzi pentru Organizaţia Todt. La sfârşitul războiului a 
fugit în Italia, s-a alăturat armatei britanice, a ajuns în Anglia unde a 
fost primit într-o familie catolică. N-a suflat nimănui o vorbă de 



vechiul lui nume, despre ghetou sau despre părinţii săi. Se numea 
acum Anthony Gorbutt. Aceşti Gorbutt sunt rudele dumneavoastră, 
a zis Mira, trăiesc la Londra. 

Mă aşteptasem ca Mira să-mi relateze despre trecut, despre 
Zygmunt şi Hela, despre părinţii lor, dar ea îmi povestea despre 
noile mele rubedenii şi despre viitor, despre Karen şi Sarah, cele 
două fiice englezoaice ale lui Tony Gorbutt, Gutek Krzewin, şi 
despre cei în total patru copii ai lor care trăiau toţi la Londra, şi mi-a 
mai povestit şi despre un fiu al lui Tony născut mai târziu, pe care-1 
chema Simon. Fără s-o ştie, verisoarele mele Karen si Sarah 
continuau tradiţia familiei Krzewin, erau profesoare ca mulţi dintre 
ai noştri generaţii la rând, dar despre care verisoarele mele n-aveau 
habar. Se mai adăugau Didi cu alţi trei copii şi tatăl lui Didi, Mietek, 
din Israel, şi la un moment dat n-am mai putut-o urmări pe Mira, 
făcea mereu noi volte, cine cu cine, unde trăiau şi în ce relaţii de 
rudenie erau ei între ei, şi cu mine. Niciodată nu mă interesasem de 
nişte rude atât de îndepărtate - oare într-adevăr deveneam tot mai 
apropiaţi? 

Tony Gorbutt murise pe la mijlocul anilor '80. De ce-şi luase un 
nume în mod vădit aşa de străin? Să fi fost numele salvatorului său 
polonez? Ori numele unui prieten căzut în război? Abia prin anii 
'60, după o îndelungată căutare. Mira dăduse de Gutek în Anglia, el 
învăţase aici meseria de tehnician optic, lucrase apoi la o firmă de 
catering cuşer şi mai târziu pentru nişte cluburi de noapte. 

— Era un bărbat foarte frumos, mi-a spus Mira, şi ştia să se 
folosească de acest avantaj în munca lui. Numele de Anthony 
Gorbutt şi-l luase din cartea de telefon. La întâmplare. 

Mira auzea prost şi trebuia să ţip, aşa se face că din apartamentul 
meu din Berlin îmi ţipam întrebările până în Oak Ridge: despre 
Zygmunt, fratele vitreg al bunicii mele, despre Hela, despre 



Varşovia şi Kalisz, despre Life Beyond the Holocaust, după care m-am 
încuiat în baie întrebându-mă dacă nu cumva şi vecinii din imobilul 
berlinez cu ziduri subţiri îmi putuseră urmări întrebările. Da, Mira îl 
mai cunoscuse personal pe Zygmunt, era tipograf şi tipărea biletele 
de film pentru toate cele cinci cinematografe din Kalisz, iar vara, 
când Mira se afla la bunicii ei la Kalisz, se uita la câte filme putea, 
fiindcă Zygmunt îi dădea biletele pe gratis. Mira mai ştia şi că 
Zygmunt şi Hela fuseseră la Kiev să-şi viziteze rudele - ori poate că 
Mira nu făcea decât să repete ceea ce tocmai îi explicam? Voiam 
amândouă atât de mult ca totul să corespundă. 

— Katia, să vă duceţi neapărat la Malaga la nuntă, a spus Mira. 
Şimon, mezinul lui Gutek, se căsătoreşte în mai. 

Şi-aşa am dobândit o nouă familie, related through Adam, ca să zic 
aşa, pe după şapte colţuri şi cotituri. 

Se spune că-i un amestec de dorinţă de viaţă, de hazard şi noroc, 
dar în ce proporţii fiecare? Mira nu-i nici încrâncenată, nici zdrobită. 
S-a căsătorit, a născut doi fii, a lucrat şi a predat. Dacă ar exista un 
concurs în domeniul ăsta. Mira ar deţine recordul în supravieţuire. 
Ea crede că totul i se datorează micului blid de tinichea pe care 
trebuia să-l salveze, aşa-i promisese tatălui ei. Şi reuşise s-o facă. 
Trecând prin mai multe lagăre unde n-ai fi putut ascunde nici chiar 
un ac cu gămălie, ea reuşise să păstreze blidul cu fotografii de 
familie şi hârtii, mai târziu avea să-şi ilustreze cărţile cu ele. Până la 
urmă, nu ea salvase blidul, ci blidul o salvase pe ea. 

M-am uitat la hartă. Calea străbătută de Mira în timpul 
războiului, ruta ei prin Europa, era superbă. Drumul descria 
aproape o circumferinţă, ca zidul împrejmuitor uşor împodobit al 
unui oraş, cel al oraşului Lucea, de pildă, sau Dubrovnik. Staţiile se 
numesc Danzig, Varşovia, Tomaszow Mazowiecki şi Blizyn- 
Majdanek, Auschwitz-Birkenau, Hindenburg, Gleiwitz, Mittelbau- 
Dora, Bergen-Belsen. Un ghetou, cinci lagăre de concentrare şi un 



marş al morţii. De câte ori ar fi putut să moară? Când Ghetoul din 
Varşovia încă nu fusese închis, dar toţi evreii trebuiau de pe-acum 
să poarte o banderolă cu steaua în şase colţuri, ea-şi scosese 
banderola şi se urcase într-un tren care pleca din Varşovia. Trenul a 
fost controlat de mai multe ori, dar nu i s-au cerut actele, asta ar fi 
însemnat moartea ei. In ghetoul din Tomaszow Mazowiecki a plecat 
înainte de vreme din spital, din pură încăpăţânare, la scurt timp 
după asta au fost omorâţi toţi bolnavii şi medicii. Apoi a avut 
norocul să nimerească mai întâi într-un lagăr de muncă, şi nu de-a 
dreptul la Treblinka. Aruncă ochelarii, i-a şoptit cineva la 
Auschwitz atunci când toţi miopii au fost trimişi la camerele de 
gazare. Apoi s-a dat drept secretară fără să fi scris niciodată ceva la 
maşina de scris. In lagărul Hindenburg, un lagăr auxiliar al celui de 
la Auschwitz, a supravieţuit tifosului, prieteni pe care-i avea la 
bucătărie i-au procurat nişte porţii suplimentare de mâncare. Pe 
când zăcea istovită şi bolnavă controlorii SS i-au notat numărul, toţi 
ştiau ce-nseamnă asta, dar n-au venit s-o ia fiindcă Adolph Taube, 
comandanbil lagărului, căruia i se spunea îngerul Morţii, a acoperit 
afacerea - aşa credea ea. A supravieţuit şi unui marş de zece zile pe 
minus 30° şi fără mâncare, şi chiar dacă poate că nu fuseseră exact 
zece zile şi exact 30°, ce schimba asta? Un bătrân soldat SS i-a dăruit 
perechea sa de cizme de rezervă. In lagărul Hindenburg deţinuţii 
aveau o trupă de teatru, iar ea a declamat poezia Regele ielelor. Mira 
şi Imre Kertesz, deţinut la Buchenwald, au fost, poate, singurii din 
întreg Reichul german care au îndrăznit să mai amintească la 
sfârşitul războiului de poezia lui Goethe despre moartea unui copil. 


Kalisz 


Când am sosit la Kalisz, burniţa. A burniţat trei zile în şir, şi am 
crezut că la capătul acestei călătorii ajunsesem la origini: ghidul de 



călătorie mi-a dat dreptate, în el scria că rădăcina celtică a 
cuvântului Kalisz chiar asta înseamnă, izvor sau origine - iar aici, la 
Kalisz şi în împrejurimi, Krzewinii mei trăiseră timp de mai multe 
veacuri, neamurile mele care răspundeau la numele de Rivka, 
Raizla, Natan, Ozjel, Jozef. Nu mai ştiam de ce-i caut şi care era 
întrebarea din început, căutarea mea devenise de mult timp 
obsesivă, dar bănuiam că dacă aş găsi aici ceva, atunci mă voi 
întoarce, măcar că nici nu ştiam dacă acest acasă la care m-aş 
reîntoarce se găsea în limbă, în spaţiu ori în legăturile de rudenie. 
Voiam o reîntoarcere totală, asemenea celei din basmul despre 
cheiţa de aur aflată pe fundul mlaştinii şi care se presupune că 
deschide o uşă; multă vreme nu se ştie care uşă, şi-n cele din urmă 
se dovedeşte că-i cea de acasă, de acolo de unde ai plecat. Rădăcina 
slavă a lui Kalisz înseamnă mlaştină, smârc, scria şi asta în ghidul 
de călătorie, ceea ce mi-a confirmat că eram pe drumul cel bun. 

La sfârşitul secolului al XlX-lea, când străbunicul meu mai trăia 
aici, Kalisz era oraşul cel mai vestic al Imperiului Rus, la numai 
câţiva kilometri distanţă de graniţa prusacă. 

Peste tot se ţesea şi cosea, oraşul era plin de fabrici şi fabricuţe, 
deoarece Kalisz aproviziona întreaga Rusie cu dantelărie, peste tot 
femeile ţeseau dantele, koronka în poloneză, krujevo în ruseşte, eu îi 
căutam pe Krzewinii mei care şi ei ieşiseră dintr-o ţesătură, din 
acest ornament lingvistic. Oare de ce atunci când se strămutase cu 
familia lui la Kiev, străbunicul meu Ozjel îl lăsase pe fiul său 
Zygmunt în Polonia? Străbăteam smârcuri şi voaluri de dantelă. 

Pe internet dădusem peste Hila care cunoştea bine trecutul 
oraşului, probabil că e de profesie istoric, mi-am zis. 



o reprezentantă oficială a istoriei evreieşti. în realitate, avea o 
firmă imobiliară în centrul oraşului şi se ocupa din vocaţie de istoria 
dispărută a acestuia. Hila ştia mai bine ca mine ce căutam, nu eram 
prima pe care o ajuta, înaintea mea pe la Hila mai trecuseră 
canadieni, americani, israelieni care îşi căutau strămoşii. în arhivă 
am găsit actul matrimonial, datând din 1895, al lui Ozjel Krzewin şi 
al Esterei Patt, spre surprinderea mea fiind caligrafiat în ruseşte. 
Actul părea să înfăţişeze o scenă din teatrul popular, personajele 
fiind: 

Hudesa Krzewina, mama lui Ozjel Krzewin, analfabetă 
Ozjel Krzewin, mirele, fiul Hudesei, tatăl necunoscut, în vârstă de 
douăzeci de ani 

Estera Patt, mireasa, surdomută şi minoră 
Zelig şi Chaja Patt, părinţii Esterei 
Juda Wolfovich Erdberg, martorul 
un notar cu numele de Sikorsky 
rabinul 

Se înţeleg între ei fără dificultate în limbajul semnelor, aşa a 
consemnat scribul rus în actul matrimonial, iar eu mi-am notat: tatăl 
necunoscut, mama analfabetă, mireasa surdomută. 

Dar să nu povesteşti asta în cartea ta, mi-a spus mama când i-am 



relatat ce descoperisem. Am crezut că o deranjase precizarea 
„analfabetă", căci susţinuse totdeauna despre noi că eram cu ştiinţă 
de carte încă de la Adam şi Eva încoace, şi aleşi să-i formăm pe alţii, 
dar în realitate ce-o indignase era „tatăl necunoscut" - odată ce 
şcoala şi profesiunea i le transmisese tatăl său, mi-a spus ea, şi dacă 
n-a vorbit niciodată despre faptul că era un copil nelegitim, n-a 
făcut-o pentru că-i ştirbea onoarea, şi nici tu nu procedezi onorabil 
dacă povesteşti asemenea lucruri, poate că a fost o iubire deosebită 
despre care noi nu ştim nimic. 

Am mai găsit şi alte documente, iar când am dat în registrul de 
comerţ din Kalisz, din 1931, peste însemnarea Ad. Krzewin, mi-am 
zis: iată şi un Adam, ce frumos, mama se va bucura, în orice caz pe 
mine mă bucura mica fantă pe care numele părea s-o deschidă 
asupra paradisului. Cu toţii ne-nrudim prin Adam. Ad. Krzewin, 
proprietar al tipografiei Polonia. De la Mira ştiam că şi Zygmunt 
lucrase mult timp ca tipograf. Era o meserie răspândită printre 
surdomuţi şi rudele lor, aşa-mi povestise odată mama, căci ei nu 
auzeau zgomotul maşinilor, erau concentraţi asupra vederii şi 
preocupaţi să fixeze literele, rând cu rând, şi să alcătuiască scriitura. 
Funcţionara din biroul Stării civile a deschis un registru mare: 
Adolf! a exclamat ea, Adolf Krzewin, născut 1899, mort 1938, fiul lui 
Ozjel şi al Esterei. Un Adolf printre evreii mei, related through - era 
ultimul lucru la care mă aşteptam. Era fratele lui Zygmunt şi nimeni 
nu ştia de el. Oare lucraseră împreună la tipografie? Adolf fusese 
surdomut? 

Mama surdomută a amândurora, Estera Patt, aşa mi s-a spus, 
murise încă la începutul secolului, apoi Ozjel se căsătorise cu Anna 
Levi, şi astfel a venit pe lume bunica mea Roza. Fineam în mână fisa 
de evidentă a Esterei cu toate adresele la care locuise, se mutase 
adeseori. 

1931: Targowa, 9 

1931: Brzezina 



1932: Margowiska 
1933: Piaskowa, 7 

Estera nu murise timpuriu, ea trăise cu un an mai mult decât 
Ozjel care murise în 1939 la Kiev. Era limpede acum că Zygmunt, 
primul fiu al străbunicului meu Ozjel, rămăsese în Polonia la mama 
lui, Estera, ca de altfel şi Adolf - am continuat să citesc adresele 
Esterei: 

1935: Winiary 
1935: zam. Pilsudskiego, 35 
1936: Stawiszynska, 13 
1938: Stawiszynska, 13 
ultimul rând e scris în germană 
28/1 1940: plec. în dir. necun. 

Burniţa. Am fotografiat casele sub burniţă. Ne notaserăm un lung 
şir de adrese, cine unde locuise, dedesubt adresa unei fabrici de 
dantele care-i aparţinuse unuia dintre ai mei, fiind distrusă încă în 
Primul Război Mondial, nici măcar nu-mi doream să găsesc ceva 
aici, principalul era să căutăm, ce conta era restituirea spiritului, mai 
clar de-atât nu reuşeam să văd căci burniţa, şi-am fotografiat 
burniţa ca să iau ceva cu mine din Kalisz. 

Hila a descuiat poarta cimitirului evreiesc. Puţinele morminte 
rămase se ridicau din pământ ca nişte bălării. Mi-a arătat 
mormântul rabinului din Kalisz, care-i cununase pe Zygmunt 
Krzewin şi Hella Hammer. Iarba era udă, mi-era frig, voiam să plec 
de-aici, dar Hila mi-a spus: Ai şi tu un mormânt aici la Kalisz, 
mormântul lui Adolf, care nu s-a păstrat; dar asta a spus-o aşa, de 
parcă era de ajuns să ştiu că fusese cândva aici, ca să devină al meu. 

Am căutat pe internet toţi Krzewinii din Polonia şi-am dat peste 
o Kunigundă romano-catolică din Kalisz şi, deşi nu putea aparţine 
neamului nostru, am trecut şi pe la casa ei s-o vedem, la parter era 
un magazin de lenjerie. Apoi am mai găsit un Hary Krzewin, unul 



de-al nostru. Murise încă de sugar. Uimirea că existase cântărea mai 
greu decât faptul că abia dacă trăise, m-am gândit la el, la Adolf, la 
acea Kunigunde care n-avea nimic de-a face cu noi, şi la un roman 
cu titlul Adolf, Hary şi Kunigunde, dar îmi lipsea materia narativă 
pentru el. 

Trecutul îmi înşela aşteptările, îmi scăpa din mâini şi comitea 
gafa după gafă. Strămoşul meu, care istorisea glorioasa poveste a 
familiei mele, era un copil nelegitim, dar asta n-aveam voie să scriu, 
pe lângă asta Ozjel nici nu rămăsese văduv de timpuriu, şi pe 
deasupra şi acest Adolf, pe-atunci un nume banal, dar pentru mine 
alarmant. Adolf mi-a confirmat temerile că n-aveam putere asupra 
trecutului - acesta trăieşte după cum vrea, atât doar că nu reuşeşte 
să moară. 


Litere pierdute 

Surdomuţii dispărură pe sub arcul statului-major ţesând mai 
departe, dar deja cu mult mai liniştiţi, părea că mâinile lor 
trimiteau porumbei călători în toate direcţiile. 

Osip Mandelştam 

Din poveştile Krzewinilor nu rezulta o linie dreaptă, ele se roteau 
şi roteau, rupându-se precum dantelele din Kalisz, nu vedeam un 
ornament, ci doar mici petice, copii nelegitimi, nume neauzite 
vreodată, fire pierdute, detalii inutile. Trebuia să ţes, dar nu mă 
pricepeam la munca manuală. In acest moment am primit întăriri în 
persoana lui Pani Ania. Era îndrăgostită nu doar de oraşul Kalisz, 
dar şi - lucru cu totul neobişnuit în Polonia - de Nicolae al II-lea, 
ultimul ţar al ruşilor. Mi-a arătat cele mai frumoase koscioly ale 
oraşului, relicvele Sfintei Ursula, voiam să văd neapărat cupa 
regelui Cazimir, dar când mi-am exprimat admiraţia pentru 



catolicism. Pani Ania m-a lămurit într-o engleză îngrijită că este 
musulmană practicantă şi a studiat patru ani la Londra, iar acum 
lucrează la închisoarea din Kalisz. Era perfecta Cealaltă, străină şi cu 
toate astea ca mine, şi mi-am zis că într-adevăr Polonia nu-i 
pierdută cu asemenea oameni. Şi tocmai Pani Ania mi-a arătat 
literele ebraice în caldarâmul din Kalisz. 

Oamenii mergeau prin Kalisz în ritm alert, încă mai burniţa şi 
nimeni nu părea să ştie că unele străzi ale oraşului erau pavate cu 
pietre funerare din vechiul cimitir evreiesc, încă în timpul 
războiului, când la Kalisz nu mai existau evrei, din cimitir au fost 
îndepărtate maţevot, pietrele funerare evreieşti, care au fost tăiate în 
pătrate şi aşezate pe străzi cu dosul în sus, în aşa fel încât literele 
ebraice să nu se vadă când călcâi pe ele. Era un sistem de nimicire 
multiplu asigurat. Fie că se ştie sau nu de asta, oricine păşeşte de-a 
lungul străzilor din Kalisz calcă în picioare pietrele funerare. 


Acum câţiva ani în oraş au fost montate noi ţevi de canalizare, 
pietrele au fost scoase şi apoi puse la loc, dar de data asta nimeni n- 
a mai dat vreo atenţie, unele pietre au fost puse pe faţă, şi-aşa 
literele ebraice au ieşit la iveală. Ania mi-a arătat câteva, iar eu am 
încercat să găsesc şi altele. Trebuia s-aştept trecerea maşinilor, căci 
literele nu existau decât pe carosabil. Am descoperit două sau trei, 
apoi douăzeci de metri nimic, apoi din nou o piatră cu literă, cu trei 
metri mai departe alte câteva, o loterie cu reguli de nimeni fixate şi 




deschisă tuturor, un Memory pentru adulţi, dar nimeni nu participa 
la joc fiindcă nimeni nu vedea literele. 

Eram atât de fixată pe literele mele, încât nici nu auzeam maşinile 
claxonând, ci doar un cântec răsunând în mine: 

„Hey, Jude", îmi zumzăia în cap, „and any time you feel the pain, 
hey Jude, refrain". Mergeam din casă în casă, din piatră în piatră, 
aici locuise unul de-ai mei, colo un cinema, o tipografie, o literă, 
burniţa, iar eu strângeam pietre, iată încă una, aici o alta, 
întreprindeam o îndoielnică restituire a unor lucruri dispărute, pe 
care nu le puteam nici avea şi nici desluşi, chiar meseria tipică a 
surdomuţilor, tipograful, de-ar fi fost cândva aşa - acum nu mai 
exista. 

Nu voiam însă ca, în plimbările lor prin oraş, oamenii să se- 
ntristeze în acest cimitir invizibil al vecinilor străini ce nu mai erau 
aici. Nu voiam ca locuitorii din Kalisz, ridicându-şi banii de-acolo 
unde înainte era o sinagogă, iar acum se înalţă o clădire bancară, să 
se gândească în acest timp la morţii ce le erau străini, de parcă ar 
plăti astfel dobândă pentru propria lor viaţă. 

Când, înserându-se, literele au început să dispară, mi-am amintit 
de un vis pe care-1 avusesem în copilărie. Visul venea ca un străin în 
noapte, mi-era frică şi ştiam că mi se încredinţează o misiune pe 
care n-o pot îndeplini, şi speram că solul rătăcise adresa. 

Era întuneric, o biserică plana deasupra oraşului, sus pe colină, şi 
Sfântul Andrei a zis, la fel cum spune şi legenda: aici să fie construit 
un oraş. In vis bănuiam că nu-i vis, căci oraşul cu numele de Kiev a 
fost într-adevăr construit, şi-acolo m-am născut eu. 

Era una din cele mai frumoase străzi din Kiev, am mers singură 
în josul străzii abrupte simţind că în spatele meu biserica plutea şi, 
de asemenea, că două figuri mă însoţeau şi-mi arătau drumul în 
tăcere, eu peregrinam, ei o ştiau, şi totul era acoperit de zăpadă. 



însoţitorii mei mi-au spus, du-te într-acolo, acolo vei găsi totul scris, 
iar eu mergeam prin zăpadă, drumul era neaşteptat de lung, mă 
scufundam adânc în zăpadă. Acolo unde începea colina şi unde ar fi 
trebuit să fie peretele din spate al unei case ce nu mai exista, se 
găsea un postament acoperit şi el de zăpadă. Ştiam că aici trebuie să 
fie o carte şi m-am dus la soclul înalt cât un stativ de note muzicale, 
şi cartea cu-adevărat era în faţa mea, inima mai să-mi sară din piept, 
acum! acum! Dar ceea ce odinioară fusese o carte, sau ar fi trebuit să 
fie, acum era un bloc de gheaţă, mi se părea că brusc se luminase de 
ziuă, şi-am priceput că venisem prea târziu, ştiinţa se pierduse şi 
nu-mi stătea în puteri s-o readuc îndărăt, întârziasem, întârziasem 
să mă nasc şi întârziasem în general, nu era o vină, era doar prea 
târziu. Şi-apoi, în blocul de gheaţă poros am desluşit o literă 
aproape topită în zăpadă, era din pământ şi din ea se iţea un unic fir 
subţire de iarbă. Am căutat să citesc litera, dar nici măcar n-am 
înţeles din ce alfabet făcea parte. 



CAPITOLUL 4 


/V 

In lumea materiei neorganizate 

Percheziţie 

Această lege n-o cunosc, spuse K. 

Cu-atât mai rău pentru dumneata, spuse gardianul. 

Franz Kafka 

Când în ziua de 8 mai 1932, spre amiază, tatăl meu a venit pe 
lume, în jurul lui stăteau agenţi ai serviciului secret GPU precum 
păstorii în jurul ieslei. Sugarul era rezultatul nemijlocit al unei 
percheziţii făcute la Odessa, naşterea sa prematură indiciul unui 
atentat care avusese loc cu două luni înainte. 

In 5 martie 1932 Judas Stern, fratele bunicului meu, a tras în plină 
Moscovă asupra consilierului Ambasadei germane Fritz von 
Twardowski. Acesta a fost rănit, şi Judas Stern arestat pe loc. 

Stern pândise multă vreme la colţul străzii Herzen cu strada 
Leontiev, nu departe de Kremlin şi la doar câţiva metri de 
conservatorul Ceaikovski. Când o maşină diplomatică având 
drapelul german a cotit după colţ, el a tras în maşină. Două gloanţe 
l-au rănit pe consilier la gât şi la mână, alte trei au rămas înfipte în 
perna scaunului. Când doi trecători s-au precipitat în direcţia 
atentatorului, el a tras din nou. Un glonţ a atins peretele 
cinematografului Union, celălalt a nimerit un cal. Judas Stern a 
aruncat pistolul şi s-a lăsat arestat de doi agenţi secreţi apăruţi ca 
din neant, de-ai fi zis că fuseseră dintotdeauna aici. 



Judas Stern era fratele bunicului meu Semion şi, prin urmare, 
răspunzător nu doar pentru atentat, ci şi pentru naşterea prematură 
a tatălui meu, deşi aceasta a avut loc postum, la o lună după 
moartea lui Stern. 

Lui Semion, fratele cel mai mare al lui Judas, nu i s-a dat imediat 
de urmă, căci deşi el trăia încă la Odessa, unde se născuseră toţi 
fraţii săi, purta un alt nume de familie. Când în timpul Revoluţiei 
Semion intrase în ilegalitate, îşi luase numele conspirativ de Semion 
Petrovski, iar când bolşevicii au venit la putere, el nu şi-a reluat 
vechiul nume de Şimon Stern, ci şi l-a păstrat pe cel nou, în orice caz 
aşa ni s-a povestit. Aşadar, mulţumită lui şi Revoluţiei port şi eu 
acest lung şi frumos nume, care se trage din micul cler rus ortodox. 
Aflând de numele nostru de familie originar, am ştiut imediat că 
suntem totuşi autentici, căci Sternii sunt şi rămân nişte fantome, nu 
voi ajunge niciodată o Stern, o stea. Semion a parcurs un botez 
revoluţionar ce le promitea oamenilor mărunţi egalitate în drepturi: 
„Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; 
nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască" 6 , fiindcă toţi 
sunteţi oameni şi proletari. 

De-atunci Semion a fost singurul dintre fraţii săi care purta 
numele de Petrovski, o piatră printre stele, şi nu mai auzise de mult 
de fratele lui dintotdeauna un pic ciudat, al cărui nume venea dintr- 
un trecut îndepărtat, dintr-o lume la care nu mai ducea niciun 
drum. 

Când, la două luni după atentat şi la o lună după execuţia lui 
Stern, oamenii serviciului secret au năvălit în locuinţa lui Semion 
din Odessa, el nu era acasă. Toţi cei de fată au fost interogaţi. 


6 Galateni, 3, 28 - fireşte urmat de „fiindcă toţi sunteţi una în Hristos". 



camerele metodic întoarse cu susul în jos. De spaimă, bunica mea 
Rita, gravidă, a intrat în durerile facerii înainte de vreme. 


Van der Lubbe 

Deşi tatăl meu îi datora unchiului Judas naşterea sa prematură, 
multă vreme abia de-a ştiut de el, căci pentru siguranţa lui şi a 
familiei i se ascunsese existenţa acestuia. Să simpatizezi cu Judas ar 
fi putut stârni bănuieli, dar nu se ştie de nimeni care să fi simpatizat 
vreodată cu el. Era pericol de moarte să-ţi aminteşti de Judas Stern. 
El însuşi nu se gândise o clipă la urmările faptei sale pentru cei 
apropiaţi. Şi-atunci, de ce să-l păstrezi în amintirea familiei? 

Când, la sfârşitul anilor cincizeci, tatăl meu a citit întâmplător 
două rânduri despre atentat în Istoria diplomaţiei sovietice, a ştiut 
imediat că Jeguda Mironovici Stern şi cu mai tânărul frate dispărut 
al tatălui său sunt una şi aceeaşi persoană. L-a întrebat pe tatăl său, 
dar acela a tăcut. L-a întrebat din nou şi tatăl s-a eschivat dând din 
mână, implorându-1 apoi pe fiul său să nu-1 mai întrebe niciodată 
despre fratele său, şi-n cele din urmă i-a interzis fie şi numai să-i 
pomenească numele. 

Tatăl meu s-a încăpăţânat şi n-a respectat interdicţia, mulţi ani 
după aceea l-a întrebat din nou, până ce bunicul meu Semion a 
comentat scurt cele întâmplate pentru ca mai apoi să nu mai 
pomenească un cuvânt despre atentatul fratelui său mai mic. 

Van der Lubbe, a icnit Semion. Van der Lubbe. 

Am priceput imediat, mi-a spus tata, ce voia să spună, anume că 
fratele lui mai mic nu era nici el în toate minţile, la fel ca 
incendiatorul Reichstagului. Spunând Van der Lubbe, el sugera nu 
doar că Judas Stern fusese şi el prelucrat şi pus sub presiune, ci şi că 
fusese manipulat de anumite forţe care îl instigaseră la această faptă 



pentru a-i învinovăţi mai târziu pe alţii. Oare bunicul meu 
pricepuse că şi fapta lui Judas se afla la începutul unui lung şir de 
evenimente? Dezvăluise el mai mult decât şi-ar fi dorit, pomenindu- 
1 pe Van der Lubbe? 

Ani la rând l-am tot întrebat pe tata dacă asta fusese într-adevăr 
tot ce-i spusese bunicul Semion atunci, şi la un moment dat, cu mult 
mai târziu, tata a crezut că-si mai aminteşte de cuvântul 
meschuggener. Van der Lubbe şi aşa un meschuggener, îi spusese tatăl 
lui atunci. Dar tata nu-şi mai amintea dacă tatăl lui îi explicase chiar 
de-atunci sau el singur a priceput abia mai târziu că Judas Stern 
fusese încă din copilărie niţel nebun. Tata îşi aminteşte cum tatăl lui, 
tot aşa, cu ani mai târziu, şi fără un motiv anume, i-ar fi spus că în 
orice familie evreiască există un meschuggener, ba poate chiar: nicio 
familie evreiască fără meschuggener- ul ei. Bunicul meu avea cinci 
fraţi şi-şi putea permite asemenea cuvinte. Eu am doar un frate. El 
sau eu? 

Cuvântul meschuggener e unicul cuvânt idiş rămas în familia mea. 
Nebunia să fie ultima mea legătură cu evreitatea? 


Sabia lui Damocles 

Spaima că pentru atentatul fratelui său să nu plătească în cele din 
urmă copiii au făcut din bunicul meu Semion omul cel mai tăcut din 
perioada de după război. Tata nu ştia să spună în ce consta exact 
munca lui Semion. Tot ce ştia tatăl meu despre tatăl lui, fratele lui 
Judas Stern, era că lucrase pentru Organe, cum li se spunea pe- 
atunci Serviciilor secrete, în administraţie şi mai târziu la 
aprovizionare. In 1937 a făcut imposibilul, s-a retras din Serviciile 
secrete după ce i-au pus pe masa de lucru cazul cumnatului său, al 
fratelui nevestei sale Rita, care conducea o uzină de turbine la 



Harkov. Sau fusese doar citat ca martor? Situaţia era fără ieşire. 
Dacă Semion l-ar fi achitat pe cumnatul lui, ar fi fost declarat 
vinovat ca membru al unui presupus complot familial, iar dacă l-ar 
fi acuzat, s-ar fi putut spune că Semion însuşi era aşa de adânc 
amestecat în afacere, încât îşi sacrifica ruda ca să iasă el basma 
curată. Semion s-a retras, şi l-au cruţat. Fusese oare protejat de un 
înalt funcţionar? Dar şi aceştia erau de cele mai multe ori înlăturaţi 
cu protejaţii lor cu tot, astfel încât, în afară de pura întâmplare, chiar 
nu există nicio explicaţie pentru faptul că nu l-au împuşcat pe 
bunicul meu, cu-atât mai mult cu cât existau cel puţin trei motive 
pentru asta: era fratele unui terorist, cumnatul unui duşman al 
poporului, şi se retrăsese din Serviciile secrete. 

Semion se temea pentru copiii săi şi de copiii săi, şi această teamă 
spânzura deasupra capului tatălui meu blând şi iubitor de pace 
precum sabia lui Damocles. 


Megalomanie 

Era tot o sâmbătă când în 6 iulie 1918 trimisul german, contele 
Mirbach, a fost împuşcat mortal. 

Kolnische Zeitung, 9 martie 1932 

Fratele bunicului meu a ţintit drept în plexul solar al timpului 
său. Căci el, acest terorist sovietic numit Judas Stern, a tras asupra 
unui diplomat german la Moscova cu o săptămână înainte de 
alegerile prezidenţiale ale Reichului. Era ultimul an dinaintea lui 
Hitler şi primul an de foamete din Uniunea Sovietică: două ţări care, 
în alianţă, s-au împins reciproc înspre demenţă. Şi-acesta a fost 
momenbil când Stern al meu a tras. 

A tras ca şi cum ar fi vrut să realizeze chiar mai mult decât 
asasinii ambasadorului german, contele von Mirbach, în 1918 la 



Moscova - era mult de-atunci, dar evenimentul mai era proaspăt în 
capetele din acea vreme, căci împuşcăturile duseseră la ruperea 
relaţiilor dintre cele două ţări. Primul Război Mondial începuse şi el 
cu un atentat. 

Si care nu-i o nebunie că el a tras exact în momentul când 

» 

naţional-socialismul în ascensiune se ciocnea de bolşevismul iudaic 
care, după cum se spunea în Germania, guverna în Uniunea 
Sovietică? La rândul său, Stalin voia să-i dezbine pe socialiştii şi pe 
comuniştii germani. Asta se ştie astăzi, dar nimeni nu ştie că fratele 
bunicului meu avea de-a face cu toate astea. 

Cu cât aflam mai multe, cu-atât mi se părea mai sinistru. Cine 
avea nevoie de acest atentat, şi de ce? Cine voia să dirijeze istoria şi 
în ce direcţie? în 1932 relaţiile dintre Germania şi Uniunea Sovietică 
păreau armonioase, cele două ţări erau legate prin multiple 
acorduri, într-o direcţie plecau maşinile pentru industrie, din 
cealaltă erau livrate cereale şi lemn, Reichswehr, armata germană, a 
primit titlul de învăţător al Armatei Roşii - aşa erau vremurile. 
Războiul părea imposibil, domnea o cvasiprietenie, cel puţin aşa 
părea până ce Stern a tras focurile sale de armă. După asta nimic n-a 
mai fost ca înainte, de parcă acest atentat venit din familia mea ar fi 
distrus ceva din fragila constelaţie a timpului, de parcă ar fi 
anticipat, aici ca şi acolo, catastrofe viitoare, de parcă noi - şi mă 
refer şi la mine - am fi fost răspunzători, într-un fel pe care-1 înţeleg 
doar în parte, pentru cea mai mare nenorocire a secolului XX. 


La Arhivă 

Existau atâtea motive să-l declari nebun pe Stern, încât nu sunt 
sigură că-ntr-adevăr era. Ca terorist avea să rămână mereu un străin 
pentru noi - doar nu împuşti alţi oameni! în ciuda sfârşitului său 
violent, n-a fost o victimă. Fiindcă era nebun nu puteam să vorbim 



despre responsabilitatea lui, şi de aceea l-am închis undeva departe 
de noi, în trecut. 

îmi rămânea Arhiva serviciilor secrete în Lubianka, la Moscova. 
Fusesem numai o dată acolo, în această monstruoasă clădire, 
cartierul general al serviciilor, era pe la jumătatea anilor '90 când m- 
am dus la Muzeul Serviciilor Secrete în speranţa ridicolă că acestea 
se vor căi. în loc de asta mi s-a servit o lecţie în materie de 
continuitate şi succesiune a feluritelor servicii: Ceka, GPU, NKVD, 
KGB şi FSB, vizitatorilor li se povestea despre faptele eroice şi acele 
vremuri grele, când „şi noi am suferit de pe urma represiunilor". 

Pe-atunci nu ştiam că fratele meu încercase şi el la Arhivă să dea 
de dosarul lui Judas Stern şi că luase legătura cu un colonel de la 
Lubianka. Colonelul îi explicase că singurele dosare accesibile erau 
cele la care exista un drept la reabilitare, adică acuzatul fusese 
nevinovat. Dar aici nu era cazul, considerase colonelul declarând 
dosarul închis. A fost vinovat, fără îndoială, spusese fratele meu, 
dar ia imaginaţi-vă, domnule colonel, că un evreu fără lucru şi fără 
de partid se duce la Leningrad, fură un revolver, se întoarce la 
Moscova, dă târcoale ambasadei mai multe zile fără ca nimeni să-l 
bage în seamă, într-un loc unde există mai multe iscoade decât 
oameni, şi la urmă împuşcă un diplomat german - şi asta la 
Moscova în 1932. 

— Domnule colonel, poate că dosarul conţine o aluzie la cui i-ar 
fi folosit un asemenea atentat? 

— Dosarul e sumar, nimic important. Avem fotografia 
doveditoare de după execuţie şi două gloanţe. 

— Aceste gloanţe mi-au fost de ajuns, mi-a spus fratele meu. 

De câte ori mă gândeam la Lubianka, închisoarea şi centrul de 
tortură unde dispăruse şi Judas Stern, mă gândeam la Organe. 



Această instituţie o desemnam între noi totdeauna drept Organele, 
lucrează la Interne, pentru Organe, aşa se spunea, ei aveau, aşadar, 
putere asupra a ceea ce era înăuntrul nostru - sau se spunea pur şi 
simplu: tipu' lucrează în Organe, de parcă exista un organism care ne 
înghiţise pe toţi. De copil mi-am imaginat aceste Organe ca pe nişte 
enorme viscere întunecate în care unii oameni lucrează, şi cine intra 
acolo era digerat de viu, căci asta era funcţia organelor. Simpla idee 
de a trebui să merg la Arhiva din Lubianka mi-era de ajuns ca să mă 
copleşească o spaimă atavică. 

Intri în Arhivă, atingi o foaie de hârtie şi deja lucrezi în Organe, 
eşti una de-a lor, te ţii de regulile lor, dar ei te regulează, eşti în 
mâinile lor. Le respiri aerul, aerul doar e pentru toţi, şi gata, te-ai şi 
infectat. De câte ori doar mă gândeam să merg la Arhivă, pe dată 
mă şi moleşeam, iar neputinţa inactivităţii mă paraliza de parcă 
această slăbiciune ar fi trebuit să mă ferească de întrebarea, cine 
atinge aici colbul celor omorâţi. Acest refuz involuntar mă putea 
totuşi scoate în afara oricărui pericol, căci cine nu face nimic, acela 
nici nu cade pe mâna lor, şi cine nu face nimic, acela nici ucigaş nu 
este. 

Deşi nu era niciun pericol pentru vizitatorii Liubiankăi, n-am 
călcat niciodată în Arhivă. 

— Asta-i pentru început, a spus arhivarul punându-mi pe masă 
trei volume groase. 

Aici, la fosta Bancă a Reichului, pericolele erau mai previzibile - 
ori poate ştiam eu mai puţin despre ele? -, aici îşi păstrau naziştii 
aurul lor, şi pentru că Aliaţii au vrut să împiedice ca aurul să ajungă 
în mâna civililor, clădirea a fost una dintre puţinele din centrul 
Berlinului care n-a fost bombardată. Mai târziu, aici s-a instalat 
Comitetul Central al Partidului Socialist Unit German, iar azi în 
această clădire se află arhiva Ministerului de Externe. 



O nesperat de cuprinzătoare moştenire: trei volume cu privire la 
atentat, redactate în germană. Rapoarte ale Ambasadei germane din 
Moscova, schimburi de scrisori şi telegrame, notiţele Ministerului 
de Externe, articole de ziar, traduceri, procese-verbale ale 
procesului, emisiuni radio. Sute de documente referitoare la 
atentatul lui Judas Stern. Credeam că sunt prima din familie al cărei 
nume apare în texte de limbă germană, şi când colo dădeam acum 
pe fiecare pagină peste numele Judas Stern. 

Şed în faţa unui maldăr de hârtii, aproape sfârşită de tulburare, 
fără să ştiu ce voi construi din acest maldăr. învăţ scriitura gotică, 
aşa că voi putea citi acum cărţi nemţeşti vechi. Articolele de ziar din 
1932 se destramă în mâinile mele. Poate că sunt prima care citeşte 
acest clasor. Pretutindeni zac răspândite fiţuici galbene. Zilnic, când 
mă reîntorc acasă, în urma mea rămân pe masa de lucru mici petice 
de hârtie cu litere gotice pe ele, din primăvara lui 1932. 

©aţ Sutaf Stern tn bas Suta bes beutjcţen Sotfdpftei* 

SW mit bec Sbftdjt, ctnen poUttftţen Cffeft ju et)ielen, 

:ftuert ţat, fteţt eimoanbfret feft. ©et ţJrojefc, meUţet flţ 
bem antlttfirfenat bes Oberftcn <5ett<ţtsţofes abtoKte, falite 
ii$t erft bteje latfadţe betoelfen. SBas man mlflen raotlte, 
en bie Bemeggtiinbe biefer lat, Iţie 3hR unb bie poli* 
eben ftxflfte, bte ţintei biejem Sttentat fteţen. ©atţ 
rţeit ţat biefer Btojefj ntiţt gebtaiţt. Suf bei Snttagebnid 


Germania se fărâmiţează, devine tot mai puţin sesizabilă. 
Fiţuicile se agaţă de îmbrăcăminte, de tastatura computerului, 
plimb anul 1932 de jur-împrejur, îl întind, scutur prin aer rezerva de 
aur în inima Berlinului, toamna, şi-l iau cu mine acasă. Muncitori 
naţional-socialişti se încaieră cu comuniştii, în cinematografe 
rulează Knhle Wampe sau: Cui îi aparţine lumea? femeile protestează, 
creşte teroarea politică. Cu cât citesc mai mult, cu-atât se destramă 
mai rapid paginile. N-am chef să citesc mai departe, în fiecare zi 
citesc mai departe. îmi imaginez cum, la sfârşitul lecturii, hârtia va 



fi complet distrusă şi va dispărea tot ce se ştie. 


Citesc încet, mai încet decât s-au petrecut lucrurile, mai încet 
decât actualitatea grăbită, şi cu cât sunt mai înceată, cu-atât se întind 
şi aceste luni nu cu totul constante, dar încă frumoase, aprilie, mai, 
iunie 1932, tot mai mult soare, încă si-acum lumea-i înaintea lui 
Hitler, înaintea incendierii Reichstagului, şi nu găsesc nimic ce duce 
într-acolo; deşi totu-i de-acum în plin mers, lumea încă-mi pare 
intactă, heil, cum zic germanii, iar când nu va mai fi aşa, lumea se va 
saluta cu Heil - şi-aici mă opresc din citit. 


Voci 

în primele zile după atentat întreaga ţară s-a arătat indignată, 
căci Judas Stern, acest trădător, batjocorise pacea sovietică. 
Investigaţiile abia începuseră, dar în ziare citeai deja totul: Stern 
avea un complice cu numele de Vasiliev, exista o organizaţie 
contrarevoluţionară, şi aceasta voia război. Un cor de sute de voci 
urla unul şi-acelaşi lucru: 

„Asasinii!" 

„Gloanţe provocatoare!" 

„Planuri politice!" 

„Agitatorii războiului la lucru!" 

„Terorişti burghezi!" 

„Imperialiştii polonezi speră să dezlănţuie războiul!" 

„Franţa se-amestecă din nou!" 

în nenumărate fabrici din ţară au avut loc manifestaţii împotriva 
agentului provocator şi instigatorului Stern, căci ţara voia pace. 
Orice tentativă a mea de a vrea să disting şi vocea lui Judas Stern e 



de la bun început sortită eşecului. Duşmanii s-au coalizat demult 
pentru a provoca un război împotriva Uniunii Sovietice, aşa 
proclamă vocea poporului. 


„Atentatori şi albgardişti!" 

„Capitalul mondial şi sabotorii!" 

„Nu permitem!" 

„Cu acest atentat am urmărit provocarea unor tensiuni între 
Uniunea Sovietică şi Germania şi ca urmare o înrăutăţire a situaţiei 
internaţionale a Uniunii Sovietice." Aud pentru prima oară că 
spune şi el ceva, dar la anchetă Stern spune exact acelaşi lucru pe 
care-1 urlă toţi. Poate că spune şi alte lucruri, dar aşa scrie în ziare şi 
nu dispunem decât de aceste cuvinte. 

în presa germană, numele de Judas Stern agită spiritele, apărând 
mereu între Ernst Thălmann, Adolf Hitler şi Paul von Hindenburg, 
căci sunt alegerile prezidenţiale ale Reichului. Ruda mea a devenit 
faimoasă dintr-odată, chiar dacă doar pentru scurt timp. Să fi fost 
acesta de fapt scopul său? 

Nimeni din corul dezlănţuit în martie 1932 n-a părut să observe 
că Judas Stern era evreu. Ambasada germană din Moscova nu s-a 
lăsat contaminată de isteria sovietică împotriva instigatorului la 
război, bănuind că motivele atentatului trebuie căutate mai degrabă 
în nemulţumirea populaţiei ce suferea de foame - nu în ultimul 
rând şi din cauza forţării exportului de cereale necesar pentru 
finanţarea importurilor din Germania. Trăgând focurile de armă. 
Stern protestase împotriva acestei stări de lucruri. Părea că tocmai 
personalul Ambasadei germane avea înţelegere pentru fapta sa, ca 
şi cum ar fi vrut să-l reabiliteze moral. 



Ambasadorul Herbert von Dirksen era îngrijorat mai ales de 
faptul că articolele din presa sovietică, preluate şi de ziarele 
comuniste germane, atribuiau Poloniei vina. „Pilsudski l-a tocmit pe 
atentatorul Stern", se putea citi în Rote Faime, fără a se aduce nicio 
dovadă în acest sens, iar von Dirksen i-a rugat pe corespondenţii 
ziarelor germane să nu numească în niciun caz Polonia ca posibilă 
sursă a atentatului. Dar chiar acesta părea să fie scopul principal al 
vociferărilor sovietice: să convingă Germania că îndărătul 
atentatului se ascunde Polonia şi că agresiunea vine din Polonia. Şi 
cu toate astea tocmai Uniunea Sovietică era cea care aspira la un mic 
război înviorător între vecini, fiind de altfel înarmată pe măsură. 
Spre deosebire totală de Germania. O descoperire care m-a neliniştit 
şi preocupat încă mai mult decât căutarea nebunului meu de Stern. 


Serviciul secret al lui Goethe 

Procesul a trebuit s-aştepte, căci mai întâi a fost sărbătorit cu 
mare pompă un jubileu. Când consilierul secret Johann Wolfgang 
von Goethe a murit în data de 22 martie 1832, nimeni nu şi-ar fi 
închipuit ce însemnătate politică va dobândi în Rusia celebrarea 
centenarului morţii sale printr-o sumedenie de festivităţi, lecturi 
publice şi concursuri dedicate lui Goethe. Consilierul secret a 
conferit atentatului politic un cadru poetic, ca şi cum titlul său ar fi 
fost consfinţit de înseşi serviciile secrete sovietice, ca şi cum Goethe 
ar fi fost şeful secret al acestor servicii, preocupat de relaţiile 
sovieto-germane. Aşteaptă, curând odihni-vei şi tu - peste ţară pluteau 
aceste cuvinte ale lui Goethe reluate, în traducerea lui Lermontov, 
de un faimos cântec rusesc. Tara tremura şi recita. Istoria lui Faust 
devenea, şi ea, mai actuală ca niciodată. In economia naţionalizată 
nu mai puteai vinde nimic în afara propriului suflet. Comisarul 
Poporului pentru Instrucţia publică Anatoli Lunacearski a călătorit 



la Weimar pentru a reprezenta acolo Uniunea Sovietică ca ţară a 
iubitorilor lui Goethe şi pentru a participa la festivităţi. Nu pentru 
că poporul sovietic l-ar fi venerat într-adevăr pe scriitorul Goethe, 
„ci pentru a ameliora climatul germano-sovietic după atentat", cum 
scria Time Magazine. Cu cât mai mult Goethe, cu-atât mai puţin 
Stern. Aşteaptă, curând odihni-vei şi tu! spune călăul către 
condamnat într-un banc sovietic apărut, poate, chiar în timpul 
jubileului Goethe, poate că şi din cauza lui Judas Stern. 


Un meschuggener 

— Ce nebunie să-l cheme aşa, i-am spus tatălui meu, e cel mai 
evreiesc nume cu putinţă. 

— Ba era un nume cât se poate de normal, de obişnuit, mi-a 
răspuns el. 

— Papă! îl chema Jeguda, Jehude, şi chiar dacă-1 chema Judas, 
asta vrea să-nsemne evreu, şi nu altceva, şi pe deasupra încă şi 
Stern. Iuda e versiunea rusească, şi Judas traducerea germană, o 
eroare fatală, căci aşa-1 chema pe trădătorul lui Isus, pe nimeni 
altcineva; poate că Serviciile secrete voiau ca poporului să-i sune în 
ureche acest nume, Judas trăieşte, un trădător al politicii noastre şi- 
al vieţii noastre - el se numea însă Jeguda Stern, Jehuda au fost 
mulţi printre profeţi, filosofi, poeţi, violonişti, ar fi stat undeva între 
Itzhak şi Menuhin. In alte circumstanţe, fireşte, într-o tradiţie 
puternică, loial şi devotat strămoşilor, şi-ar fi lăsat urmele într-o altă 
limbă, Jeguda Stern ar fi ajuns un vizionar şi-ar fi intrat pentru 
totdeauna în memoria omenirii. Ei, da, circumstanţele. 

— Papă, cum începe nebunia? Inchipuie-ţi numai cum un 
asemenea Judas biblic se plimbă prin Moscova anilor '30 cu un 
pistol în buzunar, şi pe dată se va eradica religia în ţară. Poate că 



Bulgakov, atunci când scria în anii '30 despre eternul oraş tot mai 
vehement ateist, vedea Moscova sa modernă ca pe un decor pentru 
Patimile lui Hristos, şi figura lui Pilat din Pont n-a descoperit-o 
decât din cauza lui Judas al nostru, străzile erau pline de Judas, 
fiecare trădase deja pe cineva, poate că Bulgakov îl extrăsese pe 
Mefisto al său chiar din procesul intentat lui Judas Stern - stop, mi-a 
spus tata, te-alină, copile, ascultă-mi cuvântul 7 , pentru evreii 
credincioşi istoria lui Isus nu era semnificativă, iar numele de Judas 
nu le-a fost niciodată suspect, dar papă, evreii doar nu mai erau 
împreună şi nu mai erau între ei, şi nu mai existau nici credinţă, nici 
cunoaştere şi nici Noi, Judas al nostru era cu tot poporul sovietic pe 
drumul spre nicăieri, o armată de cavalerie, papă, pe căluţi de lemn 
şi în cârje: Intr-acolo! Intr-acolo duce calea noastră! 8 Ce credea el însuşi 
despre numele său? Cum te-ai fi simţit tu cu numele ăsta? 

Lui Goebbels şi propagandei sale i-ar fi picat grozav de bine un 
evreu care comite un atentat asupra unui diplomat german, ar fi fost 
creatura perfectă. De n-ar fi existat Stern, Goebbels ar fi trebuit să-l 
inventeze ca pe un Golem bolşevic. 

— Judas şi Stern, cine, papă, nu se gândeşte imediat la steaua 
galbenă când pronunţ acest nume? Steaua îi străluceşte în frunte ca 
la frumoasa din basmul rusesc, dar aici e o stea evreiască, un 
Maghen David, steaua lui David. Doar cu puţini ani mai târziu - 
eroul nostru era de-acum mort - steaua se purta în ghetouri la 
mânecă, un gând prematur, precum durerile facerii la mama ta, 
papă. 


— Dar ştiu că faci comparaţii temerare, a spus tatăl meu. 


7 Vers din balada Regele ielelor, de J.W. Goethe, în traducerea lui N. 
Argintescu-Amza. 

8 Vers dintr-un cunoscut poem al lui J.W. Goethe, Mignon 



Judas al nostru era oare simbol sau parodie, simptom sau factor 
declanşator? Trage câteva focuri în întuneric şi peste ani, întunericul 
trage îndărăt. 

Să fi fost cu-adevărat nebun, ori spaima celorlalţi l-a forţat să-şi 
între în rol? Căci tot ce ştim despre el a fost povestit fie de martori 
înspăimântaţi de moarte, care nu rosteau propriile cuvinte, fie de 
criminalii care-1 împinseseră la crimă. 


„Papă, văd ceva ce tu nu vezi, e fotografia unui copil. Fatal tău şi 
toţi fraţii lui. Dar cine goneşte prin noapte şi vânt? 9 Tatăl tău, Semion, 
cel mai mare dintre fraţi, tine de mână un băieţel, îl ţine strâns, îl 
ţine pe micuţul cu privirea rătăcită, pe Judas, ori Jeguda, n-o vom şti 
niciodată, are doi sau trei ani, tatăl tău avea zece ani, dar arată mai 
mare. Să-l fi făcut să pară mai în vârstă nevoia de a-1 ţine strâns de 
mână? Nu-ţi voi povesti niciodată despre această fotografie. 
Privirea lui Jeguda spune de pe-acum totul, ca şi cum şi-ar şti deja 
viitorul şi viitorul acesta i s-ar oglindi în ochii săi plini de spaimă şi 
derută, ca şi cum ar fi văzut-o pe Gorgona Medusa şi, papă, am zărit 
în ochii lui şi spaima ta pentru noi." 


9 Primul vers din balada Regele ielelor, de J.W. Goethe, în trad. lui N. 
Argintescu-Amza. 



Procesul 


Procesul a început pe 4 aprilie 1932. Mai mult de o sută cincizeci 
de persoane s-au strâns în sala de tribunal în prima zi a procesului - 
Comisari ai Poporului şi înalţi funcţionari, ziarişti sovietici şi 
membri a numeroase ambasade. Presa străină era toată prezentă. In 
faţa instanţei compăreau doi bărbaţi: Judas Mironovici Stern, 
douăzeci şi opt de ani, fost student al Facultăţii de Etnografie, 
şomer, şi complicele său, Serghei Sergheevici Vasiliev, douăzeci şi 
nouă de ani, dintr-o familie înstărită, fost student al Academiei de 
Finanţe din Moscova. 

Procurorul general şi acuzatorul principal Nikolai Krîlenko, 
Comisar al Poporului, a ţinut un lung discurs despre starea lumii 
moderne. Cu fiecare frază gravitatea crimei creştea, lăsându-te fără 
suflare, ca şi cum ai zbura tot mai sus, întrucât cazul era atât de vast 
şi dificil de desluşit, încât te obliga să-l survolezi pentru a dobândi o 
perspectivă - şi Comisarul Poporului pentru Justiţie vorbea şi 
vorbea, s-ar fi zis că, desprinzându-se de pământ, apoi şi de justiţia 
însăşi, debarasându-se de dovezi şi plutind, scurt, pe deasupra 
materialismului, el privea de la mare înălţime în meandrele 
dialecticii, şi-aşa se face că procurorul general Nikolai Krîlenko a 
dobândit rolul celest al unui martor omnipotent. Acolo sus se afla în 
elementul său. După care şi-a început zborul în picaj asupra 
acuzaţilor. „Nu putem considera această crimă ca pe un fapt izolat, 
de sine stătător... Cu mii de fire... acest act e legat de probleme 
grave din cele mai însemnate, de soluţionarea cărora depinde, 
desigur, soarta nu doar a acestor doi indivizi ori a sute de alţii, ci 
soarta a milioane de oameni nu numai ai poporul nostru, ci din 
multe ţări." 



Când publicul era gata să se lase în voia măreţiei momentului, 
Krîlenko a prezentat dintr-odată o organizaţie poloneză 
contrarevoluţionară formată din profesorii lui Vasiliev şi din 
membrii familiilor acelora. El s-a referit la atentatele plănuite de 
acest grup, în majoritatea lor dejucate de GPU. Acesta-i şi motivul 
pentru care onoratul public aude acum pentru prima oară despre 
asta, fiindcă prin munca lor, serviciile secrete au împiedicat aceste 
lucruri să se-ntâmple. 

De altfel, toţi cei care aşa-zicând aparţineau de organizaţie sau 
ştiau ceva despre ea erau morţi, după principiul că un martor bun e 
doar un martor mort. 

Cum dovezile lipseau, acuzarea s-a îndepărtat tot mai mult de 
atentat, scormonind în schimb în hăţişurile muncii subversive a 
acelei organizaţii, ai cărei martori fuseseră omorâţi de serviciile 
secrete fiindcă se presupunea că ar fi fost membri ai ei - cel mai 
probabil era însă că fuseseră forţaţi să spună că aparţineau unei 
organizaţii despre care, în afara serviciilor secrete, nimeni nu avea 
habar. Ei mărturisiseră fiindcă altfel ar fi fost omorâţi imediat, dar 
tot fuseseră omorâţi; în caz contrar, ce-i drept, i-ar fi torturat mai 
îndelung. Un argument îndoielnic îl cerea pe următorul, şi cu cât 
erau mai îndoielnice părţile izolate ale acestei construcţii, cu-atât 
mai credibil apărea întregul. 

Nu toţi membrii organizaţiei teroriste poloneze putuseră să fie 
eradicaţi până acum, a remarcat Krîlenko după lungul său discurs 
despre cotloanele cele mai întunecate ale grupului, aceasta fiind şi 
cauza pentru care contrarevoluţia prinsese noi rădăcini - şi-ajuns 
aici, Krîlenko îşi va fi ridicat solemn glasul, căci era înflăcărat de 
sine însuşi şi de puterea sa de convingere: „Chiar acest atentat e 



dovada". 


Atentatul a slujit ca dovadă pentru munca subversivă a unei 
organizaţii, a cărei existenţă era cunoscută doar serviciilor secrete, 
iar tribunalul nici măcar n-a încercat să stabilească o verigă de 
legătură între pista poloneză şi atentatul lui Stern. Deşi era unicul 
lucru întâmplat în mod real, atentatul devenise o chestiune 
secundară. Nu apărea decât la sfârşitul actului de acuzare: Vasiliev 
şi Stern purtaseră, pare-se, discuţii politice şi ajunseseră la ideea să 
comită un atentat împotriva ambasadorului german cu scopul să-l 
omoare şi să agraveze astfel relaţiile cu Germania, luând în calcul 
chiar şi un război. 

Răspunsurile lui Vasiliev sunt scurte şi clare, felul cum se 
prezintă e cel al unui erou. Cu modul său hotărât de a fi cucereşte 
respectul publicului. Ziariştii germani îl numesc un Mefisto, fiind 
încă îmbătaţi de jubileul lui Goethe. Stern a fost unealta mea, spune 
Vasiliev, dacă nu era el, aş fi găsit pe un altul. Vasiliev - capul. Stern 
- mâna, Vasiliev - păpuşarul. Stern - marioneta, Vasiliev un 
adversar hotărât. Stern unul dezorientat, aşa apare în toate ziarele 
sovietice, iar corespondenţii străini împărtăşesc această părere. 



A acţionat în numele unei terţe persoane, spune Vasiliev, ceea ce 
trebuia să-i convingă pe Krîlenko şi pe cei din sală că era vorba de o 
organizaţie contrarevoluţionară, nenumită însă de Vasiliev, căci 
acesta este un om care ştie ce-i onoarea. Vasiliev repetă acuzaţia lui 
Krîlenko aproape cuvânt cu cuvânt, ca şi cum ar fi exersat-o 
îndelung, şi Krîlenko îl ascultă cu respect de parcă Vasiliev ar fi un 
duşman curajos, a cărui forţă n-o tăgăduieşte. 

în timp ce Krîlenko şi Vasiliev vorbesc. Stern pare abătut, aşa 
reiese din relatări, el a semnat deja toate mărturisirile: da, a vrut să, 
da, îl cunoştea pe Vasiliev, da, pe ambasador, da, ca să perturbe 
relaţiile, da, război, da, da, da. 

Dar când i se dă cuvântul lui Judas Stern, pentru a îndeplini 
formalităţile în bună regulă, el se întoarce lent spre public, cuprinde 
sala cu privirea lui melancolică şi spune tulburat, dar clar: Retrag 
totul fiindcă ancheta s-a desfăşurat cu metode ne-europene. La asta 
nu se aşteptase nimeni şi pentru un moment toată lumea tace - 
acuzarea, judecătorul, complicele lui Stern. Stern contrazice toate 
acuzaţiile, îşi neagă depoziţiile anterioare, îşi retrage semnăturile, 
retractează mărturisirea. 

Ziarele străine se-agită în privinţa acestei metode ne-europene, 
toată lumea pricepe că asta înseamnă tortură, dar cuvântul nu-1 
găsesc nicăieri. 

Dacă a treia persoană, a cărei misiune a îndeplinit-o Vasiliev, 
erau serviciile secrete, atunci e limpede de ce această colaborare 
armonioasă îl mulţumise pe Krîlenko, căci Vasiliev trebuia să apară 
ca un adversar puternic, inflexibil, sprijinind astfel acuzaţia, trebuia 
să joace rolul unui duşman, unul din numeroşii duşmani, unul pe 
care serviciile secrete îl prinseseră - şi prin aceasta el era o 
marionetă adevărată, un instrument al procesului înscenat. Stern 



primise şi el, probabil, o misiune: să fie un agent, un nefericit de 
Van der Lubbe, aşa cum şi-l închipuia bunicul meu. Dar Stern era 
nesupus sau incapabil să se supună. Poate că a încălcat regulile 
stabilite de GPU. Sau acţionase singur? 


Trei automobile 


într-o pauză a procesului, Krestinski, Vicecomisar al Poporului 
pentru Afacerile Externe, îl întreabă pe consilierul Ambasadei 
germane, Hilger, care este numărul de rulare al automobilului său 
personal. Hilger i-1 dă fără să ezite. Cu zece minute mai târziu Stern 
e întrebat în instanţă ce numere de automobile ale Ambasadei 
germane cunoaşte - iar el rosteşte trei numere, printre care pe cel al 
lui Hilger. 

Gustav Hilger, care a urmărit şi comentat procesul, şi care a fost 
traducătorul german oficial la semnarea pactului Ribbentrop- 
Molotov, omul care pe data de 1 septembrie 1939 a informat la ora 
11 în mod oficial guvernul sovietic de invadarea Poloniei, cel care a 
rămas la Moscova până în 1941 şi a fost martorul multor altor 
procese şi mari crime, acest Gustav Hilger ne oferă în amintirile sale 
Wir und der Kremlin (Noi şi Kremlinul) o privire asupra metodelor 
procedurii judiciare şi a felului în care a fost tratat acuzatul Judas 
Stern. „Din îndelungata mea practică în observarea proceselor 
sovietice înscenate nu-mi amintesc de un alt exemplu în care 
colaborarea dintre procuror, tribunal şi o autoritate de stat 
interesată de deznodământul procesului să se manifeste sub o 
formă atât de izbitoare ca în cazul acestui incident provocat 
personal de un Vicecomisar al Poporului pentru Afacerile Externe." 



Din întâmplare 


După pauză începe duelul dintre Krîlenko şi Judas Stern. 

— Cetăţeanul Stern a murmurat ceva despre ne-european, nu 
apare însă clar ce e european şi ce ne-european. Dar de ce a vrut 
cetăţeanul Stern să tragă asupra ambasadorului german? 

— A fost o întâmplare. Voiam să trag asupra unui ambasador 
oarecare, şi locuiam în apropiere. 

— Cum au nimerit gloanţele maşina? 

— Din întâmplare. N-am zburat după ele să văd. 

— Şi aceste patru gloanţe sunt şi ele o întâmplare? 

Krîlenko arată fotografiile cu maşina ambasadorului străpunsă 
de gloanţe. 

— N-aveţi decât să întrebaţi gloanţele! Nu sunt expert artilerist. 

Cei o sută cincizeci de oameni râd din toată inima. Stern 
zâmbeşte. Râd şi eu ca toţi cei din sală, dar mi se face pielea de 
găină. Recunosc stilul nostru familial. O glumă e mai importantă 
decât un răspuns corect, cuvântul înseamnă mai mult decât 
rezultatul. Mai bine să fii un clovn decât să accepţi nişte reguli pe 
care nu le respecţi. Gluma ca armă a celor lipsiţi de putere. Voia 
oare Stern să arate cu degetul farsa care se juca aici în faţa tuturor? 

Sala de tribunal plină de fast, chipuri surâzătoare. în centru, un 
om nesigur cu privirea întunecată, scânteietoare, care vorbeşte 
poticnindu-se şi e înfăţişat de toţi cei care scriu despre asta drept un 
tip ridicol şi labil, expresia feţei lui oscilează între o cloceală surdă şi 
un zâmbet pieziş, năuc. Un meschuggener? 



Stern spune că a acţionat singur. Din întâmplare a tras asupra 
consilierului Ambasadei germane, ar fi putut fi şi un altul. Ştiţi 
doar. Facultatea de Etnografie e chiar în apropiere, repetă el tot 
mereu, acolo mi-am făcut studiile. Stern continuă în felul ăsta, 
punând totul pe seama întâmplării. Da, din întâmplare. 

Când totul e reglementat, când totul decurge după plan, când 
până şi cincinalul industrializării urmează să fie lichidat în patru 
ani, astfel încât aici în ţară totul eşuează după plan, atunci 
întâmplarea e un semnal. Stern voia să tragă asupra cuiva oarecare, 
să dea un semnal. 

Stern nu se apără, tot ce face e să-şi apere independenţa voinţei şi 
să contrazică acuzaţia, el contrazice cele contrazise şi îşi pierde firul, 
sau aşa pare doar, fiindcă n-ai cum să fii sigur că ceva din ce se 
poate auzi astăzi s-a petrecut acolo cu-adevărat. 

Din întâmplare, din întâmplare, spune Judas Stern. Din protest, 
din protest, spune cu un an mai târziu Van der Lubbe. 

Vălul e-atât de dens încât încep să mă-ntreb dacă Stern chiar a 
tras. Şi-apoi dintr-odată el se-ntoarce şi-l întreabă pe Krîlenko: 

— Când mă trimiteţi în lumea materiei neorganizate? 


Lacrimile Măriei 

Maria, sora lui mai mare, e chemată de la Leningrad ca martor, 
îşi croieşte drum prin sala de tribunal, îl caută pe fratele ei în partea 
greşită, în rândurile spectatorilor, ca şi cum n-ar şti cine-i acuzatul 
aici, se rătăceşte în sală. Cei prezenţi simt adierea unei drame de 
familie. Dintr-odată se face tăcere. Ea plânge. Când şi-a găsit în 



sfârşit locul ei, Krîlenko îi întinde un pahar de apă. Toţi aşteaptă, 
publicul tace. Ea povesteşte plângând despre fratele ei, despre 
copilăria lui, despre eşecurile lui. Este veşnicul perdant. A fost un 
elev prost, un frate rău. Spune că a fost dintotdeauna un copil rău. 

Corespondenţii scriu despre lacrimile Măriei, despre tăcerea din 
sală, despre privirea lui Judas. Stern şade pe banca acuzaţilor şi se 
uită ţintă la sora lui. Maria plânge şi povesteşte mai departe. Pentru 
Revoluţie a venit prea târziu. N-a făcut nimic ca să sbidieze serios. 
Nici în fabrică n-a vrut să muncească. Judas a furat revolverul de la 
bărbatul ei. Fratele ei n-a fost niciodată un prieten al Uniunii 
Sovietice. Mereu a vrut să plece în străinătate, spune ea plângând. 

Citesc procesul-verbal şi observ că răbdarea mea e pe terminate. 
Oare plânge fiindcă spune adevărul sau fiindcă e silită să mintă? 

Maria nu i-a supravieţuit decât puţină vreme lui Judas, dar de 
moartea ei nu se face vinovat el. Moartea Măriei survine din 
întâmplare. Din însărcinarea Camerei de Comerţ sovietice, urma să- 
1 însoţească în America pe bărbatul ei, căruia Judas îi furase 
revolverul. S-a supus unui examen medical de pe urma căruia a 
murit. Bărbatul ei a plecat singur în America, şi-a îndeplinit 
îndatoririle şi cinci ani mai târziu a fost acuzat ca spion american şi 
împuşcat. Nu se ştie dacă istoria lui Judas Stern a influenţat 
evenimentele. Cei doi fii care, nimeni nu ştie de ce, se numeau la fel 
ca tatăl meu şi fratele său, Miron şi Vil, sosiile tatălui şi unchiului 
meu, au dispărut în orfelinatele anonime ale Uniunii Sovietice. 



Şorţul 


E chemat şi ultimul martor. Este un şef de echipă din cea mai 
mare fabrică de textile din ţară. Roza Roşie, numită astfel în onoarea 
Rosei Luxemburg - ultimul loc de muncă al lui Stern. 

Stern îşi aminteşte precis. 

In prima lui zi în fabrică, ar fi trebuit să îmbrace un şorţ. Dar a 
refuzat, spune şeful de echipă. 

— E jegos, plin de păduchi, spune Stern. Nu vreau să fac tifos. 

— Nu-i jegos, îi răspunde şeful de echipă. 

— Ba da, şi încă cum! 

— Pur şi simplu nu vrei să munceşti. 

— Ba da, ba da, vreau să muncesc. Dar nu vreau un tifos. 

— Toţi poartă aceste şorţuri. N-a murit încă nimeni din cauza lor. 

— Dar jegoase tot sunt. 

— Când vrei să munceşti, sunt îndeajuns de curate. 

— Şi păduchii... vor şi ăia să muncească? întreabă Stern, iar şeful 
de echipă îi replică: 

— Care păduchi? Nu există păduchi. 

Discuţia începe din nou, se-nvârte în cerc, apoi încă un cerc, şi-n 
cele din urmă e cu neputinţă să mai pricepi cine are dreptate. Stern 
sau şeful de echipă, fiindcă nimeni dintre noi n-a văzut acest şorţ, 
şorţul care a contribuit la prăbuşirea lui Stern. 

— Deci îmbraci sau nu şorţul? 

— Nu se poate lucra şi fără şorţ? 

— Ai mai văzut pe cineva lucrând fără şorţ? 

— Si crezi că nu s-a-mbolnăvit nimeni? 

9 



— Tovarăşe judecător! spune Krîlenko, orice fapt, orice acţiune, şi 
cu-atât mai mult o acţiune în faţa tribunalului trebuie să aibă un 
sens oarecare, îndărătul oricărei acţiuni, al oricărui cuvânt trebuie să 
existe un minimum de sens raţional - şi el continuă arătând că tot ce 
face şi ce spune Stern n-are sens, dar nu vrea să-l declare nebun, ci 
povesteşte cu un uşor dezgust, ironic şi inutil de detailat despre 
buzunarele murdare ale paltonului lui Stern, de parcă această 


dovadă ce pledează împotriva curăţeniei sale e totodată şi o 
dovadă a crimei săvârşite. Descrie, delectându-se, mărunţişurile 
găsite în aceste buzunare, spunând că vrea să cruţe publicul de 
această relatare după ce deja a povestit totul. 

Stern zâmbeşte, privirea i-a încremenit şi el cade într-un soi de 
stare de ironie, ca şi cum i-ar fi indiferent că de rezultatul procesului 
depinde însăşi viaţa sa, poate şi pentru că rezultatul procesului e 
demult stabilit şi din această cauză este liber să nu-şi mai facă griji. 

— Atunci de ce în buzunarul paltonului aveaţi un articol de ziar 
despre un atentat în Japonia, cumva din întâmplare? 

— Am fost singur, n-a existat niciun ajutor. 


Poate că Stern avea destule motive pentru refuzul său. Nu mai 



putea, nu putea să poarte acel şorţ ca toată lumea. Nu era ca toată 
lumea. întreaga viaţă era pentru el ca acest şorţ forţat. Supunere, 
umilire, gunoaie. Nu voia şi nu putea să se supună, iar pentru 
celelalte roluri îi lipseau forţa şi convingerea. Ei vor doar asta, să 
înghit gunoaie împreună cu ceilalţi, să îmbrac gunoaie şi să produc 
gunoaie cu entuziasm şi cu inima uşoară! Mai întâi pui şorţul pe 
tine, apoi totul merge de la sine. Să fii un adevărat om sovietic 
înseamnă să te dezbari de orice sensibilitate. Nu sunt un astfel de 
om. în fabrică spuneau că nu pot lucra dacă nu-mi pun şorţul, în 
facultate spuneau că nu vreau să studiez fiindcă pentru asta trebuie 
să intru în sindicat, şi eu nu voiam s-o fac - în orice caz sunt curat în 
comparaţie cu această măruntă lume murdară. Trebuie să faci ceva, 
arată-ne, îmi spuneau ei, arată-ne ce ştii să faci, să dai un semnal - 
am arătat că nu sunt de acord, cu nimic, eu, eu, eu... 

în timpul procesului. Stern încearcă mereu să ia cuvântul. Prin 
întrebări şi întreruperi e împiedicat cu abilitate s-o facă. La un 
moment dat renunţă, se cufundă în tăcere şi renunţă chiar şi la 
cuvântul de încheiere. Sentinţa repetă capetele de acuzare ale lui 
Krîlenko ca şi cum n-ar exista contradicţii între depoziţia lui Stern şi 
acbil de acuzare. Retractarea lui Stern e ignorată de parcă n-ar fi 
spus nimic, de parcă n-ar fi fost de faţă, de parcă n-ar fi existat 
niciun Stern. Vasiliev, în schimb, renunţă la rolul său de dur 
mărturisindu-şi vinovăţia. Stern şi-o recunoaşte şi el, căci a tras 
gloanţele, chiar dacă nu în sensul stabilit de acuzare. 

La două zile după asta Stern şi Vasiliev au fost împuşcaţi. 


Instinct de autoconservare 


Kiev, 14 iulie 2013 



Dragă Katia, 

Multe mulţumiri pentru gloanţe. Gândurile tale nimeresc drept la ţintă 
în răni (aşa spun experţii balistici). Ar trebui să continuăm să vorbim 
despre ele. Ştim şi noi să tragem. 

în această poveste fascinează simplitatea procesului, căci în fapt avem 
de-a face cu o tragedie greacă unde, pentru oricine ştie „cum erau 
vremurile", finalul e în orice caz dinainte stabilit. 

Au fost împuşcaţi toţi. întrebarea cum anume au fost împuşcaţi încă ne 
mai frământă, poate tocmai pentru că noi toţi, cum se pare, înţelegem că 
nu exista nicio speranţă. Dar eroul nostru încă mai crede în ea, încă mai 
speră, o insectă se roteşte într-un pahar ca şi cum ar mai fi în libertate, ca 
şi cum n-ar observa că e prizonieră. Poţi muri acum, poţi muri mai târziu, 
nu-i nicio diferenţă. Tocmai aceste izbucniri neaşteptate ale lui Stern şi ale 
tale, înfrigurarea lui în faţa morţii, orice speranţă, chiar dacă nu-i decât a 
ta, tocmai acestea sunt interesante, ciudate şi tulburătoare, şi de-aici începe 
literatura şi sfârşeşte istoria. La ce-ţi trebuie omul acesta, de ce-i 
scormoneşti prin cenuşă? Şi cum e să fii legată de el? 

Spui că textul tău e încercarea disperată de a stabili această legătură. 
Dar îţi reuşeşte asta? în aceste clipe instinctul de autoconservare veghează 
şi ne observă îndeaproape. 

Din perete ies lame de cuţit şi se mişcă, nu departe de corp. Spânzură 
într-un loc oarecare şi câteodată alunecă foarte pe-aproape, iar tu le descrii 
teoretic (eu nici măcar asta nu pot), dar nu reuşeşti să redai această groază 
şi oroarea prezenţei lor, fiindcă a reda înseamnă să admiţi cele petrecute şi 
să le laşi să pătrundă în tine. într-atât de rele sunt aceste lucruri. 

A ta, Z. 


Uită-1 pe Erostrat 


Ambasadorul german Herbert von Dirksen - ţinta atentatului, 
după cum credeau mulţi - era convins că fratele bunicului meu 



acţionase de unul singur. Considerându-1 pe Judas Stern ca pe un 
individ imatur, nestatornic şi vanitos, el îl compara cu Erostrat, acel 
cetăţean din Efes care, căutând gloria şi aspirând la nemurire, a 
incendiat templul zeiţei Artemis pentru a-şi înscrie numele în 
eternitate. Deşi apoi s-a interzis să-i fie pomenit numele, istoricii au 
scris despre el, cazul l-a transformat în reprezentantul unui tip 
uman şi ni s-a transmis până şi data crimei comise, căci la un 
moment dat s-a constatat că Alexandru cel Mare se născuse chiar în 
noaptea când Erostrat incendia templul. Judas Stern devenise 
reprezentantul unui tip uman chiar înainte de crimă, despre el 
scriau ziarele citite şi de alţi doritori de glorie şi protestatari, poate 
că şi de Van der Lubbe. 

în timp ce mai relatau despre insuficienţele justiţiei sovietice, 
despre „ispăşire fără clarificare", presa emigraţiei ruse îl ridica în 
slăvi pe teroristul Stern: „Un erou, care s-a ridicat de unul singur 
împotriva puterii sovietice şi care întrupează noua intelighenţie 
rusă". De la Paris la Harbin unii încă se mai legănau în iluzia că 
puterea bolşevică e trecătoare, că se vor putea întoarce cândva 
acasă, că Stern e unul dintre miile de oameni care nu sunt de acord 
cu samavolnicia sovietică şi care vor începe acum să protesteze în 
public. 

Atentatul lui făcuse valuri, dar Stern nu produsese niciun erou, ci 
doar eliberase djinul din sticlă. Aţâţat de relatările din presă, Pavel 
Gorgulov, un imigrant rus la Paris aflat în căutarea dreptăţii, a tras 
în data de 6 mai 1932, în timpul Târgului de Carte de la Paris, 
asupra preşedintelui francez Paul Doumer, rănindu-1 mortal, 
întreaga Franţă era şocată: le dăduse azil imigranţilor, şi unul dintre 
ei îl ucidea pe preşedintele lor. Gorgulov era un ofiţer apatrid, un 
medic fără dreptul să practice şi un literat care-şi scria operele sub 
pseudonimul rusesc Bred, ceea ce înseamnă delir. 



Sindromul lui Erostrat s-a răspândit printre ghinioniştii nevrotici, 
nemulţumiţi şi labili: ei considerau atentatul ca pe o ultimă şansă să 
dobândească faimă, să protesteze, să le-arate altora ceva - erau 
nemulţumiţi, deseori cu deplină îndreptăţire, şi luau arma în mână. 


Gorgona Medusa 

A tras cu arma, a vrut să ucidă un om şi asta mă împiedică să-l 
înţeleg. 

eşti în mâinile lor, nu te vor omorî imediat, fiecăruia după gustul 
său, vor controla ştiinţific transformarea ta dintr-o fiinţă umană 
într-o halcă sângerândă, moartea e harul suprem, ei te vor învăţa 
asta, nu dumnezeu, speri, le răspunzi, ţi se promite că dacă o spui, 
te mai lasă o dată să dormi, speri din nou că te lasă în pace, corpul 
te duce mai departe, corpul tău, nu te-ai aşteptat, mai rosteşti şi 
aceste nume în scurtul moment în care eşti aici, toate numele pe care 
le cunoşti, şi toate locurile, ele fac parte din conspiraţie căci tu le 
cunoşti, vine o clipă când vorbele dispar, nu poţi face altceva decât 
să repeţi ce ţi se spune, sau să tăgăduieşti totul, altceva nimic, am 
omorât eu un cal? acum ei pot face totul cu tine, dar te menţin la 
marginea vieţii, a unui teritoriu neexplorat 

totuşi nu mi-e frică, de parcă n-aş simţi chinurile lui stern cel 
torturat, da, a tras. Aş muri acolo imediat, n-aş opune rezistenţă, mi- 
aş denunţa toţi prietenii dacă aş fi supus unor metode ne-europene, 
imediat, fie că noi am făcut ceva sau nu, dacă-i numesc pe toţi nu-1 
vor ridica pe niciunul, aşteaptă numai, în siguranţă şi pentru 
siguranţă, dar să te chinuiască timp de-o lună, mereu aceste 
întrebări şi promisiuni, apoi iar întrebări şi promisiuni, tortură, 
promisiuni, apoi tortură, şi poate că totuşi fără execuţie, lăsaţi orice 



speranţă, de asta n-avem parte, când mă vor trimite în lumea 
materiei neorganizate? 

ştiu, ar trebui să-mi fie frică, nu vreau nici măcar să mă uit, ştiu 
că dacă laşi această frică să pătrundă în tine, împietreşti ca la 
vederea gorgonei medusa, frica asta e medusa însăşi, eu însă am o 
apărare, un scut, numele meu. Numele meu poartă cu sine o piatră, 
petru, petru, o piatră, datorită unuia din bunici, a meritat să fie 
schimbat numele, nu voi rămâne împietrită, sunt şi nevinovată, 
caterina cea pură, imaculată, aş putea-o privi pe medusa, dar mă 
reţine ceva, ca şi cum între mine şi stern ar sta un erou cu scut, 
perseu care ţine un scut şi zăresc medusa oglindită în el, nu direct, 
cu refracţii de frică, frică în cioburi, văd cioburi de frică, ele mă 
rănesc, oriunde trebuie plătit un preţ, trebuie cedată o bucăţică de 
suflet, nu, la început nu vor să cumpere tot sufletul, ci doar părţi din 
el, o cotizaţie pentru sindicat, o alta pentru tânărul partid, pentru 
proletariat, şuruburi, suntem cu toţii nişte şuruburi în uzina cea 
mare, şi dacă te-ncearcă dureri-fantomă, nu te văita, fă mai degrabă 
o glumă, şi-acum zâmbeşte, te rog, doar o fotografie, un 
instantaneu, aşa-zicând, ca să fie tranziţia mai blândă, cine râde 
trăieşte mai mult, curând odihni-vei şi tu, nu mi-e frică, perseu îmi 
ţine scutul înaintea ochilor, imaginea în oglindă a fricii, instinctul de 
autoconservare 

scrâşnetul maşinilor, aorta ruptur, oase, maşini care pulverizează 
conştiinţa, iar acum vine un al doilea val, foamete, ne sunt luate 
grânele, o parte din ele merge în străinătate de unde se primesc 
maşini care, când nu ştii cum să le foloseşti, sunt mai inutile ca 
oamenii care mor, maşinile macină şi fărâmă, totul se transformă în 
praf sau în pâine şi se duce naibii, şi nu mai există loc fără de 
pierzanie şi fără crimă, şi toţi au tras de-acum numai eu nu 



Karl versus Judas 


în vara lui 1932, comunistul şi liderul sindical sovietic Karl 
Albrecht e întemniţat la închisoarea de tristă faimă Butîrka pentru 
că a criticat corupţia din industria forestieră. în celula lui e adus un 
necunoscut - un membru al serviciilor secrete după cum bănuieşte 
Albrecht, ajuns mai târziu naţional-socialist 10 , ceea ce era neobişnuit 
fiindcă de regulă agenţii nu erau puşi de-a valma împreună cu alţi 
deţinuţi, iar acest agent necunoscut povesteşte despre procesul 
împotriva lui Stern şi Vasiliev. El susţinea că Stern şi Vasiliev ar fi 
fost agenţi GPU, având misiunea să-l asasineze pe ambasadorul von 
Dirksen, dar că eşuaseră lamentabil. 


10 Karl Ivanovici Albrecht (1897-1969), comunist, apoi nazist şi scriitor 
german. Au existat destule cazuri celebre de ex-comunişti care şi-au 
descris apoi experienţa (ca să nu-i cităm aici decât pe Arthur Koestler, 
Ignazio Silone şi Milovan Djilas). Dar nici unul din ei n-a mai optat după 
despărţirea de comunism pentru o altă formă de totalitarism. Cu excepţia 
lui Albrecht, a cărui biografie o amintesc pe scurt: după ce luptă de partea 
Germaniei ca plutonier în Primul Război Mondial, fiind rănit grav, pleacă 
în 1924 în Uniunea Sovietică pentru a ajuta la „construcţia socialismului", 
devine ofiţer al Armatei Roşii, face carieră ajungând Vicecomisar al 
Poporului pentru Economie Forestieră şi e arestat în 1932 ca „spion al 
Reichswehr". Ca cetăţean german apelează la Ambasada germană şi, după 
o întemniţare de aproape doi ani, e expulzat în 1934 în Germania (nu 
înainte de a fi condamnat la moarte de un colegiu de judecători din care 
făcea parte şi Krîlenko). După câteva luni de închisoare în Germania şi o 
anchetă a Gestapoului, e eliberat şi, după un timp, „schimbă culoarea" 
devenind naţional-socialist. In 1938 îi apare în editura Nibelungen, 
subordonată direct Ministerului Propagandei Publice al lui Goebbels, 
cartea de succes Socialismul trădat care, după ce difuzarea ei e întreruptă în 



Asasinatul urma să forţeze Germania să decreteze un ultimatum 
de război, convingerea lui Stalin fiind că unirea revoluţiilor în 
ambele ţări ar fi însemnat război. Agentul mai spunea că celor doi li 
se promisese că vor putea dispărea clandestin pentru a-şi redobândi 
apoi libertatea cu acte noi, dar asta abia după un proces desfăşurat 
în bună regulă, culminând cu o execuţie cu muniţie falsă, înscenată 
pentru presă şi observatorii străini. Agenţii Stern şi Vasiliev ar fi 
urmat după aceea să lucreze mai departe pentru GPU. Şi-aşa se face 
că ambii se pomenesc stând cu faţa la zid. In ultima clipă Stern 
simte că execuţia nu-i o înscenare. Se întoarce spre călăul său, 
strigându-i: Frăţioare! Dar ce am... şi cade mort. Necunoscutul mai 
relatează despre nişte saci plini de sânge, care sunt transportaţi din 
Butîrka, la scurt timp după asta necunoscutul dispare şi el. 


Roza vânturilor 

Aproape că mă simt mândră, ca şi cum unchiul meu mare ar fi 
săvârşit o faptă eroică. Voia el să provoace cu împuşcăturile lui un 
război între Uniunea Sovietică şi Germania? Sau voia să-i salveze pe 
oamenii mărunţi, întreg poporul amărât? Sau voia, poate, ambele - 
ca marionetă, ca agent, ca om liber care întâmplător purta numele 


timpul Pactului de neagresiune germano-sovietic, devine apoi într-o 
„ediţie populară" un bestseller absolut care depăşeşte în 1944 două 
milioane de exemplare. Cartea relatează din experienţa trăită personal de 
autor despre consecinţele catastrofale ale economiei forţate sovietice şi 
despre efectele aplicării arbitrare a legilor. Povestea lui Karl Albrecht e 
fără „morală": ajunge în acelaşi an 1944 Hauptsturmfiihrer SS, îşi cumpără 
din drepturile de autor o frumoasă vilă în apropiere de Berlin şi devine 
proprietarul unei firme de comerţ angro cu legume. Moare în 1969 la 
Tiibingen la vârsta de şaptezeci şi doi de ani. 



de Judas Stern. 

Cu treisprezece ani mai târziu, în ziua eliberării, în ziua victoriei 
asupra fascismului - iar noi cei de-acolo, de cealaltă parte, vom 
spune mereu: în ziua victoriei, referindu-ne la 9 mai -, pe 8 mai, 
tatăl meu împlinise treisprezece ani, şi dacă ar mai fi fost de rit 
evreiesc, în ziua asta ar fi avut Bar Mitzvah a sa, ar fi ajuns la 
maturitatea religioasă, ziua în care ar fi preluat responsabilitatea, şi 
asta tocmai în ziua victoriei asupra fascismului, dar el a ajuns să afle 
cuvântul Bar Mitzvah şi semnificaţia sa abia cu patruzeci de ani mai 
târziu. 

Dintotdeauna am vrut să mă ocup de istorie, mi-a spus tatăl meu, 
dar n-am vrut niciodată ca ea să se ocupe de mine, şi mi-a mai spus 
că n-ai nevoie de rubedenii pentru a avea un raport cu istoria. Iar eu 
am spus, ba da, uite că eu am această înclinaţie, şi vreau să înscriu 
totul într-o vastă panoramă, ca şi cum ne-am găsi noi înşine în roza 
vânturilor Istoriei, chiar dacă numai datorită unei rude nebune, de 
la care n-avem ce învăţa. 



CAPITOLUL 5 


Babii Iar 

O plimbare 

— Vă spun un cuvânt, şi-mi spuneţi ce-nseamnă, da? 

— Okay. 

— Babii Iar. 

— Are vreo legătură cu indienii, ceva? 

— Nu chiar. 

— Dar atunci? 

— E o râpă lângă Kiev. 

(Bărbatul gol de pe terenul de sport, 
film de Konrad Wolf, 1974) 

N-am mai fost de multă vreme aici. Babii Iar nu mai e la 
marginea oraşului. Azi poţi merge cu metroul până la râpă. Babii Iar 
e de mult înconjurată de metropola Kiev. Un stand Tuborg, un 
chioşc, un monument pentru copiii ucişi. Pe soclu e o mică şosetă 
albastră. Cineva a pierdut-o. îmi lipseşte oxigenul. Nişte sportive 
fac jogging, băieţii joacă fotbal, pe bănci bărbaţii beau bere, 
pensionarii adună sticlele goale - foarte banalul metabolism citadin. 
Locuinţele din zonă nu sunt mai ieftine ca altundeva, căci Babii Iar e 
un parc. Caut aici drumul meu. Babii Iar. Râpa muierilor. Un nume 
ciudat de benign. Vreţi să spuneţi Baby Year? m-a întrebat o 
bibliotecară la Berlin când m-am interesat de cărţi pe această temă. 
Dar nu, nu mă voi rătăci aici, am la mine mai multe planuri ale 
oraşului, ba chiar şi o hartă de orientare sportivă în parcul Babii Iar, 



din anul 2006. 

Oare un loc rămâne acelaşi loc dacă asasinezi aici oameni, apoi îi 
îngropi, dinamitezi locul, dezgropi, arzi, sfărâmi, presari, taci, 
plantezi, minţi, depozitezi gunoaie, inunzi, betonezi, taci din nou, 
interzici accesul, îi arestezi pe cei îndoliaţi, mai târziu ridici zece 
monumente, comemorezi o dată pe an propriile victime sau, 
dimpotrivă, îţi zici că n-ai nimic de-a face cu asta? 

Cu mulţi ani în urmă l-am întrebat pe prietenul meu David, care 
de ziua aia se ducea totdeauna la Babii Iar, dacă are pe cineva din 
familie îngropat aici. Mi-a spus atunci că-i pusesem cea mai stupidă 
întrebare pe care-o auzise vreodată. Abia acum înţeleg ce voia să 
spună. Căci n-are importanţă cine eşti şi dacă-i jeleşti aici pe morţii 
tăi - sau poate îşi dorea numai să n-aibă importanţă? -, pentru el era 
o chestiune de decenţă. Aş vrea să povestesc în aşa fel despre 
această plimbare, ca şi cum ar fi posibil să trec sub tăcere că aici au 
fost omorâţi şi înaintaşi de-ai mei, ca şi cum ar fi posibil să mă 
plimb prin locul acesta straniu, numit Babii Iar, ca om abstract, ca 
om în sine, şi nu doar ca urmaşă a poporului evreiesc, de care mă 
mai leagă numai căutarea unor pietre funerare lipsă. Babii Iar este 
parte a istoriei mele şi altceva nu mi-e dat, şi totuşi nu din această 
cauză mă aflu aici, sau nu numai. Ceva mă aduce încoace, căci îmi 
zic că nu există străini atunci când e vorba de victime. Fiecare om 
are pe cineva aici. 

M-am gândit întotdeauna că evreii din ghetou fuseseră 
privilegiaţi, aproape c-aş fi spus că avuseseră noroc. Aveai mai mult 
timp să pricepi în ce direcţie evoluau lucrurile şi că, probabil, vei 
muri curând. La zece zile după intrarea nemţilor în Kiev, la sfârşitul 
lui septembrie 1941, aici, la Babii Iar, a fost omorâtă întreaga 
populaţie evreiască rămasă la Kiev, aproape în văzul celorlalţi 
locuitori ai oraşului şi cu ajutorul poliţiei din vestul Ucrainei. Kiev, 
cel mai vechi oraş rusesc, în care şi evreii trăiau de o mie de ani, a 



fost epurat de evrei. Da, aceste victime sunt de obicei numite evrei, 
dar pentru mulţi ei nu înseamnă decât ceilalţi. Asta-i înşelător, 
fiindcă cei ce trebuiseră să moară nu erau ceilalţi, ci prietenii de 
şcoală, copiii din curtea din spate, vecinii, bunicile şi unchii, bătrânii 
biblici şi nepoţii lor sovietici care în ziua de 29 septembrie au fost 
văzuţi mergând în Kiev de-a lungul străzii Bolşaia Jitomirskaia într- 
un nesfârşit convoi al propriei înmormântări. 

N-am înţeles niciodată de ce această nenorocire trebuia mereu să 
fie nenorocirea celorlalţi. „Evreii din oraşul Kiev şi împrejurimi 
trebuie să se prezinte în totalitate luni, 29 septembrie 1941, la ora 8 
dimineaţa, la răscrucea străzilor Melnik şi Dokterivski (lângă 
cimitire)." Wehrmacht lipise afişe cu această înştiinţare, şi 
administratorii caselor îşi pregătiseră registrele pentru a se asigura 
că evreii se duceau într-adevăr în totalitate. Ajunşi la Babii Iar au 
trebuit să se dezbrace, fiind mânaţi goi printre şirurile de poliţişti 
care urlau la ei şi-i loveau - iar acolo unde deasupra se întrezărea 
cerul, într-o margine de prăpastie, au fost mitraliaţi din ambele 
părţi. Sau altfel: oameni despuiaţi, vii zac peste leşuri despuiate, şi 
abia acum se trage asupra lor, copiii sunt aruncaţi pur şi simplu 
peste cadavre, pentru a fi îngropaţi de vii, asta economiseşte 
muniţia. 

Străbat un peisaj întins năpădit de hăţişuri. Acţiunea a decurs 
fără probleme, a informat şeful comandoului special Berlinul la 
începutul lui octombrie 1941. Oare aici a fost? Oamenii se plimbă la 
soare, discută, gesticulează. N-aud nimic. Trecutul înghite toate 
sunetele prezentului. Nimic nu se mai adaugă. Niciun pic de spaţiu 
pentru ceva nou. Am impresia că trecătorii şi cu mine ne mişcăm pe 
ecrane diferite. Există în gestica lor ceva care să trădeze originea 
violenţei umane? Sau predispoziţia să devină victime? Oare aş 
prefera ca Babii Iar să arate azi ca un peisaj lunar? Exotic? Toxic? 
Toţi oamenii - devoraţi de suferinţă? Cum de ei nu văd ceea ce văd 



eu? 


Kiev a fost unul din numeroasele locuri unde s-a întâmplat, se 
spune că, pe durata de numai două zile, a fost cel mai mare masacru 
din întreg holocaustul. In două zile au fost omorâţi 33 771 de 
oameni. O cifră ciudat de exactă. Si mai târziu încă 17 000 de evrei, 
şi încă mai târziu n-au mai fost număraţi. Primii ucişi la Babii Iar au 
fost pacienţii spitalului psihiatric. Au fost omorâţi în cea mai mare 
tăcere, la marginea râpei, în dube cu gaz, pe terenul clinicii 
psihiatrice. După câteva zile le-a venit rândul şi evreilor. Vreme de 
doi ani aici au fost ucişi prizonieri de război, partizani, marinari ai 
flotei din Kiev, tinere femei, alţi evrei din regiune, trecători arestaţi 
în stradă, trei şatre întregi de ţigani, preoţi precum şi naţionalişti 
ucraineni, care mai întâi colaboraseră cu nemţii pentru ca apoi şi ei 
să le cadă victime. După diverse estimări la Babii Iar au fost omorâţi 
între o sută şi două sute de mii de oameni. Plus sau minus o sută de 
mii - nici măcar nu se ştie dacă au existat un Babii Iar sau două. 

Mai înainte, când aici încă nu exista metrou, părinţii mei şi cu 
mine ajungeam la Babii Iar venind din cealaltă parte. Mai întâi ne 
uitam în biserica St. Chirii la frescele din secolul al doisprezecelea, 
la Judecata de Apoi, la cum îngerul înfăşoară cerul ca pe un sul, 
apoi la frescele Jugendstil ale lui Mikhail Vrubel, la Fecioara Maria 
cu privirea ei mult prea gravă şi la turnarea Duhului Sfânt peste 
apostoli, pentru care nebunii din clinica învecinată slujiseră drept 
model. Astfel burduşiţi spiritual păşeam prin Babii Iar, şi eu nu 
ştiam decât foarte vag ce fel de loc este acesta, nu ştiam nici măcar 
dacă locul avea vreo legătură cu familia mea şi ce exact semnifica 
ritualul optimist, după cum mi se părea, pe care-1 împlineam aici 
noi singuri. Bunicii lor zăceau aici pe undeva, aşa mi-au povestit 
părinţii abia mult mai târziu, da, frumoasa Liolia şi ea. Babuşka mea 
tot la Babii Iar odihneşte, mi-a povestit tata, doar că n-a ajuns până 



aici. 

In cele din urmă ne opream în faţa monumentului, a primului şi 
pe-atunci singurului monument, care fusese inaugurat la treizeci şi 
cinci de ani după masacru, în locul greşit şi în ziua greşită. Eroi 
sovietici musculoşi - un marinar, un partizan şi o ucraineancă - 
cuceresc trecutul. Cuvintele eroism, curaj, patrie, cutezanţă ricoşau, 
ciocnindu-se de mine, ca nişte mingi de ping-pong. Nu se pomenea 
niciun cuvânt că aici zăceau şi evreii din Kiev. 

Când în vara lui 1943 Armata Roşie se apropia de Kiev, cei trei 
sute de prizonieri de război din Sîreţki, lagărul de concentrare 
învecinat, au trebuit să dezgroape morţii zi şi noapte, să ridice 
teancuri de câte două mii cinci sute de cadavre, să le ardă şi să le 
fărâmiţeze oasele. Pulberea nu poate fi numărată. Deţinuţii au fost 
siliţi să şteargă orice urmă, ca apoi şi ei să fie omorâţi, aşa încât cei 
care văzuseră toate astea să se şteargă şi ei iar în final să nu mai 
rămână nimic, nicio urmă, niciun om, nicio poveste. Prizonierii au 
bănuit ce soartă-i aşteaptă şi-au încercat să fugă. Din cei trei sute n- 
au supravieţuit decât cel mult paisprezece - unicii martori. 

După război s-au făcut aici cercetări măcar că nu mai exista mai 
nimic de cercetat, iar politica antisemită a lui Stalin le-a pus oricum 
rapid capăt. Autorii unor cărţi cum au fost Cartea neagră a nimicirii în 
masă a evreilor, care culegeau elemente faptice şi întocmeau rapoarte, 
au fost prigoniţi, apoi şi medicii evrei care au fost acuzaţi de 
asasinate prin otrăvire. Una din ultimele acţiuni ale lui Stalin a fost 
împuşcarea Comitetului Evreiesc Antifascist. Printre membrii 
Comitetului se găseau şi scriitori, cei din urmă care mai scriau în 
idiş. 

Hitler i-a ucis pe cititori şi Stalin pe scriitori, aşa a rezumat tatăl 
meu dispariţia limbii idiş. Cei care supravieţuiseră războiului erau 
din nou în pericol. Evrei în întregime, evrei pe jumătate sau pe sfert 
- se reînvăţa cum e să guşti procentele, şi limba parcă-ţi îngheţa ca 



lipită de un metal rece. Erau stigmatizaţi drept cosmopoliţi apatrizi, 
poate pentru că erau omorâţi neţinându-se seamă de frontiere, ei, 
care întreţineau relaţii interzise cu străinătatea şi din această cauză 
nu le era permis să aparţină marii familii a popoarelor sovietice 
frăţeşti. 

Douăzeci de ani n-a existat aici, la Babii Iar, niciun semn care să 
amintească de masacre, niciun monument, nicio piatră, niciun 
panou. Omorului i-a urmat tăcerea. 

Caut astăzi impunătoarea râpă - înainte de război avea o 
lungime de doi kilometri şi jumătate, o adâncime de până la şaizeci 
de metri şi era foarte abruptă -, dar n-o mai găsesc. Vreme de zece 
ani o fabrică de cărămizi a evacuat în râpă deşeuri, nisip, argilă şi 
apă, guvernul sovietic voia să suprime cu totul acest loc. Dar în 1961 
s-a prăbuşit un dig de pământ din faţa râpei, şi o lavină de mâl s-a 
revărsat peste oraş omorând o mie cinci sute de oameni. S-a trecut 
sub tăcere şi asta. Mâlul însă a fost dus înapoi la Babii Iar şi râpa 
umplută cu el. 

Câteva luni mai târziu, Literaturnaia Gazeta a publicat o poezie a 
lui Evgheni Evtuşenko. 

La Babii Iar nu-i niciun monument. / Un povârniş abrupt - o piatră 
funerară necioplită. / Mi-e frică. / Sunt, azi, bătrân, / de-o vârstă cu 
poporul evreu. / îmi pare, dintr-odată, că sunt acum / evreu. 

Oamenii îşi telefonau unii altora, îmi povestea mama, plângeam 
cu toţii de bucurie că în sfârşit se vorbea public despre această 
tragedie. Un poet rus se frământa pentru victimele evreieşti, pentru 
toate, părea ca o minune. In poezia lui nu mai era vorba de morţii 
lor, de morţii veşnic ai celorlalţi, şi asta apăruse tipărit în ziar. 

Fiecare moşneag împuşcat aici / sunt eu. Fiecare copil împuşcat aici / 



sunt eu. în decurs de o lună, poezia a fost tradusă în şaptezeci de 
limbi, în germană de Paul Celan, iar Şostakovici a transpus-o 
muzical în Adagio-ul Simfoniei nr. 13. Părea că această nenorocire 
universală nu mai era nesocotită, că onoarea memoriei fusese 
restabilită. 

Nu însă la Kiev. Abia cu şase ani mai târziu la Babii Iar a fost 
aşezată o mică piatră comemorativă. Dar când în fiecare an în data 
de 29 septembrie a început să vină lume care aducea flori, miliţia a 
căutat să împiedice aceste „acţiuni", cum le numea ea. Prietenul 
meu David şi mulţi alţii au emigrat din Kiev nu doar pentru că li se 
îngreuna, în prezent, viaţa, ci şi pentru că li se furau trecutul, doliul, 
locurile lor. Odată, când David depusese flori la rădăcina unui 
copac din Babii Iar, l-au arestat pe timp de cincisprezece zile „ pentru 
încălcarea ordinii publice şi aruncarea de gunoaie într-un loc public 

Trebuie să fi existat sute, mii de oameni care văzuseră la sfârşitul 
lui septembrie 1941 evreii străbătând oraşul, trebuie să fi existat zeci 
de mii care auziseră despre asta. în octombrie tot oraşul ştia ce fel 
de „strămutare" avusese loc, mai ales atunci când îmbrăcămintea şi 
obiectele de preţ ale celor ucişi au fost distribuite armatei germane. 
Când în noiembrie 1943 Kievul a fost eliberat, în oraş nu mai trăia 
decât o cincime din populaţie. Unii erau pe front, mulţi îşi căutaseră 
scăparea refugiindu-se în adâncul ţării, o mare parte fuseseră ucişi 
sau deportaţi în Germania. Cine atunci să mai povestească despre 
Babii Iar, şi cui? 

Anatoli Kuzneţov a crescut nu departe de râpă. Avea unsprezece 
ani când au avut loc execuţiile chiar în vecinătatea casei sale 
părinteşti. După război a studiat baletul şi a dansat la Opera din 
Kiev, dar Babii Iar l-a urmărit şi n-a mai putut îndura tăcerea. Ani 
de-a rândul a strâns câte urme a mai putut găsi din cele întâmplate 
şi a vorbit cu martori oculari. în 1966 a publicat prima carte despre 
Babii Iar, şi i-a condus pe mulţi prin râpă, printre care şi pe poetul 



Evgheni Evtuşenko, spre a arăta că nu mai e nimic de arătat, ci 
numai de povestit. 

Merg din monument în monument. Bunicile se plimbă cu nepoţii 
lor şi privesc monumentele, deseori doar pentru că eu tocmai asta 
fac. Când în urmă cu douăzeci de ani Ucraina a ajuns independentă, 
toate grupurile de victime şi-au primit, cu timpul, fiecare 
monumentul său: o cruce de lemn pentru naţionaliştii ucraineni, un 
monument pentru muncitorii din Est, unul pentru doi membri ai 
rezistenţei religioase, o placă pentru ţigani. Zece monumente, dar 
nicio memorie comună, selecţia continuă până şi în comemorare. 

Ce-mi lipseşte e cuvântul „om". Cui aparţin aceste victime? Sunt 
ele orfanii memoriei noastre eşuate? Sau sunt ele toate... ale 
noastre? Pe colină se înalţă ca un copac carbonizat o menoră - 
primul monument evreiesc pentru Babii Iar, inaugurat cu cincizeci 
de ani mai târziu. Mai cu seamă nu-mi dă pace o placă pusă la 
sfârşitul anilor optzeci spre a cinsti, acum şi în idiş, eroismul şi 
temeritatea sovieticilor. Oare câţi oameni din acest oraş mai ştiu azi 
să citească idiş? Douăzeci? Limbile dispar ele de la sine? Sau placa i 
se adresează direct lui Dumnezeu? 

Una din marile sinagogi din Kiev adăpostea după război un 
teatru naţional de marionete. Una din păpuşăresele teatrului a fost 
Dina Proniceva, care în 29 septembrie 1941 s-a putut salva din râpă 
şi mai târziu a compărut ca martor în multe procese. Ultimul capitol 
al acestei metamorfoze, după cum mi se pare, este teatrul de păpuşi 
dintr-o sinagogă unde lucrează o supravieţuitoare din Babii Iar. 

Mergând mai departe pe lângă monumente, mă-ndrept spre 
biserica Sf. Chirii, urc colina, desişurile se sălbăticesc, lumea 
dispare, nu se mai aude zgomotul circulaţiei din bulevard. In stânga 
se deschide un perete vertical acoperit de vegetaţie deasă şi zăresc 



trei morminte cu cruci metalice. Mormintele neautorizate din Babii 
Iar. Pe unul din ele scrie: „Şi aici au fost executaţi oameni în 1941. 
Daţi pace sufletelor lor!" 

N-am mai văzut până acum un mormânt cu inscripţia: „Şi aici". 
Am ajuns acum la Babii Iar. Sunt în pădure, de un copac, sus, 
spânzură o coroană funerară. Cine o fi adus-o? Oare aici cresc 
coroane în copaci? Ar trebui să lăsăm ca Babii Iar să se 
sălbăticească? Cu tot cu animale şi plante? 

Deodată răzbate până la mine un sunet limpede, metalic, şi-n faţa 
ochilor îmi apare o imagine surprinzătoare. Intr-o poiană luminată 
de frunziş auriu, zeci de tineri în veşminte grele, bogat împodobite, 
joacă Stăpânul inelelor al lui Tolkien. Nu duce niciun drum aici. îl 
întreb pe Stăpânul inelelor cum pot ieşi de-aici înspre biserică, şi-mi 
spune că mă va ajuta îngerul. Aşa-1 cheamă pe băiatul care mă 
conduce, Angelo. Ne scufundăm până la genunchi în frunziş, zărim 
câteva pietre funerare cu litere ruseşti sau ebraice, năpădite de 
vegetaţie. Cândva au existat aici cimitire, vechiul cimitir evreiesc, 
cel al soldaţilor ruşi şi cel al cârâiţilor, după război ele au fost 
demolate, iar pe o porţiune din suprafaţa uriaşă se află azi un turn 
de televiziune şi un studio TV. Prin jur mai sunt împrăştiate câteva 
morminte, pietrele funerare li se iţesc din pământ ca nişte ciuperci, 
de parcă şi-ar urma impulsul unei creşteri lăuntrice. Mergem pe un 
drum oprit şi e ca şi cum am face ceva interzis, ca şi cum ne-am 
mişca împotriva cursului timpului în direcţia clinicii psihiatrice şi a 
bisericii unde un înger desfăşoară cerul ca pe un sul, şi când îl 
întreb, precaută, pe îngerul meu unde ne aflăm, el îmi răspunde: 
înainte aici era Babii Iar. 


Riva, Rita, Mărgărită 


Când eram mică, bunica mea Mărgărită - mama tatălui meu. 



căreia îi spuneam Rita, deşi la origine pe ea o chema Rebekka, deci 
Riva, pe scurt - mergea pe balconul locuinţei noastre din Kiev, de la 
etajul şapte, privea în depărtare peste copaci şi peste canal la insula 
artificială cu clădirile construite din prefabricate şi ţipa: Ajutor! 
Fasciştii vor să mă omoare! Cu cât îmbătrânea mai tare, cu-atât erau 
mai mulţi fascişti, şi la un moment dat rămăseseră numai fascişti în 
jurul ei, era înconjurată de cercul familial apropiat, dar şi noi 
ajunseserăm pentru ea nişte fascişti. 

Nu voiam să povestesc despre ea pentru că n-am cunoscut-o 
lucidă, şi simt cum cu fiecare privire în direcţia ei ridic ceva mai sus 
un văl care mai bine ar rămâne coborât, căci îndărătul lui se- 
ascunde o nebunie neagră, încremenită, tot ce-i mai intim cu 
putinţă. Din consideraţie pentru cei care tac nu mi-e îngăduit să 
povestesc îngrozitoarele chinuri în care a murit când aveam şapte 
ani, agăţându-se cu disperare de viaţa pe care-o ura. 

Când tatăl meu povestea despre mama lui, spunea că avusese păr 
foarte frumos blond închis, răsucit în spirale ample şi, da, 
neobişnuit de frumos, repeta el, ştii, avea ca un soi de vălurire care - 
şi el îşi trecea mâna prin păr - îi luneca peste cap în ciuda tuturor 
gândurilor; el însuşi avea o ondulaţie asemănătoare pe cap. Se 
străduia mereu să spună despre ea ceva de bine, şi-o spunea, şi asta 
era frumos, dar simţeam ce efort făcea şi cât îi era de greu să 
vorbească despre ea. 

La începutul anilor douăzeci, când Rita mai trăia la Harkov şi 
avea în faţa ei întreaga viaţă, a vrut să intre în partid. Primise o 
recomandare de la Veaceslav Molotov, vecinul ei. Pentru scurtă 
vreme au locuit uşă în uşă în aceeaşi casă a scărilor, dar pe-atunci 
încă nimeni nu bănuia că Molotov avea s-ajungă cunoscut în lumea 
întreagă împreună cu Ribbentrop şi cu pactul amândurora. In 



schimb, despre bunica mea nu se ştie nimic, n-a lăsat moştenire vreo 
urmă istorică, nici fapte măreţe, ci numai pe noi. Dar anonimatul şi 
nebunia Ritei mi se par de preferat divizării Europei provocate de 
Molotov şi sunetului strident al numelui său. 

Rita predase din când în când copiilor din şcolile profesionale, 
disciplina ei era mai ales îndoctrinarea ideologică. Era severă şi 
nedreaptă, mi-a spus tata odată, şi ştiu că pe el nedreptatea ei şi 
puterea pe care-o avea asupra copiilor îl dureau, căci ai vrea s-o poţi 
iubi pur şi simplu pe mama ta, şi asta lui nu-i venea uşor. Era 
îngrijorată, anxioasă şi bolnăvicioasă, iar eu ştiam că dintotdeauna 
fusese aşa: îngrijorată, anxioasă şi bolnăvicioasă, nu abia după 
război, ci şi mai înainte. 

Poate că nebunia Ritei a fost declanşată de ceea ce văzuse ea de 
copil, şi asta mi s-a mai povestit. Fratele îi fusese omorât ca sugar în 
1905, în pogromul de la Odessa, fiind lovit cu capul de perete. Ea 
avea şapte ani şi pare-se că văzuse asta. Cum de supravieţuise ea 
însăşi nu mai ştie astăzi nimeni, poate c-o lăsaseră în viaţă cu 
gândul fugar că principalul nu-i moartea, ci puterea asupra 
sufletului omenesc. Nu mai ştiu cine mi-a spus povestea asta, şi nu 
ştiu nici dacă-i adevărată, căci nu reuşesc să mi-o închipui, dar dacă 
povestea există, atunci n-ar fi putut fi, de fapt, decât tatăl meu care 
mi-a povestit-o, şi încă şi mai puţin îmi pot închipui cum istoriseşte 
el povestea asta, şi-aşa se face că mai târziu n-am îndrăznit 
niciodată să-l mai întreb de ea, să-l chinuiesc cu repetarea ei, cu 
moartea copilului. Această poveste a declanşat în mine o vibraţie, 
dar ea rămâne atât de vagă de parcă s-ar fi născut din interacţiunea 
dintre o imaginaţie bolnavă şi o memorie slabă. Or, prin ce alt mijloc 
se poate demonstra veridicitatea istorică a acestui eveniment? 


Pe-atunci însă, pe când încă nu împlinisem şapte ani şi nu ştiam 



nimic despre Rebekka şi Riva, ci numai despre bunica mea Rita, 
Mărgărită, nu i-am închis numele în vastul trecut întunecat, ci în 
propria mea lume micuţă. Pentru mine ea era Rita, Mărgărită, 
Margaritka, o floare, o floricică, o părăluţă - iar astea creşteau peste 
tot. 


Anna şi Liolia 

Când străbunica mea Anna şi Liolia, sora mai mică a bunicii mele 
Roza, păşeau împreună cu mulţimea de oameni pe Bolşaia 
Jitomirskaia, slujnica lor Nataşa le-a însoţit o bucată de drum. 
Plângea necontenit şi Anna o certa pe Nataşa pentru lacrimile ei: 
Linişteşte-te odată, cu nemţii am avut totdeauna bune relaţii. Când 
Nataşa a regăsit-o după război pe bunica mea Roza, fiica Annei, i-a 
vorbit despre această tulburătoare propoziţie din urmă a Annei. 

Am întrebat-o pe mama de ce bunica ei Anna rămăsese la Kiev. 
N-a vrut să plece de lângă mormântul soţului ei Ozjel, a spus mama 
cu deplină certitudine, adăugând apoi, ceva mai puţin sigură, că 
Anna nu crezuse necesar să fugă, ori poate că era prea bătrână 
pentru a mai fugi, a spus mama, şi că de fapt nu ştie nici ea prea 
bine de ce. 

Anna a fost asasinată la Babii Iar, deşi părinţii mei nu spuneau 
niciodată „asasinată". Spuneau: Anna zace la Babii Iar, de parcă 
astfel zăcând, sufletele Annei şi ale părinţilor mei şi-ar putea găsi 
liniştea, şi era înlăturată şi întrebarea cu privire la cei vinovaţi. Se 
sfiau să se întrebe cine erau vinovaţii, căci nu voiau să se mânie pe 
nimeni, nu puteau urî pe nimeni. In ochii lor, evenimentul avea 
trăsături mitice, devenea inaccesibil pentru noi, oamenii, era un fapt 
incontestabil ce nu permitea nicio verificare. 

Imaginea mea a Annei e ţesută din fire străine care nu se 



potrivesc între ele. Ştiam doar că Anna se născuse la Lodz ca fată de 
morar, cea mai frumoasă morăriţă a lui Schubert, îmi ziceam, şi mai 
ştiam şi că fraţii ei lucrau în industria textilă la todz şi în alte oraşe, 
şi că prosperaseră. Anna, în schimb, lucrase o viaţă întreagă în 
îndepărtatul Kiev în uriaşa gospodărie a şcolii de surdomuţi a lui 
Ozjel, preda cursuri şi ajuta la munca din ateliere, fiind mereu în 
mişcare şi făcând tot ce trebuia făcut pentru copii. Anna purta un 
şorţ până şi în fotografia păstrată de Nataşa în tot timpul războiului. 
Fotografia nu-i un instantaneu, Anna pozează de parcă s-ar fi gătit 
anume, privirea îi este mândră şi sfidătoare. 

Anna ştia destule pentru a nu crede în propriile-i cuvinte despre 
bunele relaţii cu nemţii, la urma urmei trimisese de la izbucnirea 
celui de-al Doilea Război Mondial destule pachete în Varşovia sub 
ocupaţie, primind de-acolo scrisori până în 1941. Pe cine voia să 
mângâie, să ruşineze ori să amăgească cu aceste bune relaţii? 
Mătuşa mea Lida avea treisprezece ani când a văzut-o pe bunica ei 
Anna pentru ultima oară, şi ea şi-a petrecut o mare parte din viaţă 
purtând un sort asemănător. La şaizeci de ani de la moartea Annei, 
când Lida era de-acum bătrână şi bolnavă, a spus deodată: Mă duc 
la babuşka Anna, de parcă s-ar fi gândit neîncetat la Anna, deşi nu 
vorbea niciodată despre ea. Poate că Lida purta acel şorţ al ei in 
memoriam? Pe toţi i-au zguduit cuvintele Lidei, era ca o adiere de 
dincolo, şi-au înţeles toţi că Lida renunţase, dar că totodată făcuse o 
alegere - voia să plece la fel cum şi Anna făcuse o alegere, 
rămânând la Kiev. Lida nu credea în resemnarea Annei în faţa 
destinului. Profesorii care le predau surdomuţilor nu-şi pot permite 
resemnarea, aşa spusese Lida odată, se pare. Poate-şi închipuia că 
asta fusese mândria Annei. Mândria unei profesoare care credea că 
poate transforma oamenii, pe timp de război ca şi pe timp de pace - 
era o aroganţă, poate, să creadă că ea, Anna Levi-Krzewina, putea 
să împiedice dacă nu invazia, atunci barem escaladarea răului, şi 
asta nu printr-un act eroic, ci prin dezaprobarea, sau refuzul, sau 



simpla ignorare a violenţei. Era prea mândră să fugă din faţa 
duşmanului, să-i întoarcă spatele, a rămas ca să-i arate duşmanului 
întreaga ei demnitate şi pentru a-1 reeduca, poate, în felul acesta, de 
parcă dacă rămânea, dacă nu credea în răul din om, dacă refuza să 
creadă în răul din om şi în special în răul din germani, atunci şi 
germanii ar fi crezut în bunele lor relaţii cu Anna Levi-Krzewina şi 
nu în răul din ei; de parcă dacă ea însăşi credea într-asta ori măcar 
se făcea că aşa crede, atunci şi aceia ar fi crezut sau s-ar fi făcut că 
aşa cred, Anna şi germanii aşa-zicând în reciprocitate, fiindcă dacă 
de-atâta demnitate această femeie nu cunoştea frica, atunci nici nu 
trebuia să creezi motive de frică, şi cum ar fi putut vizaviul ei să 
respingă o ofertă atât de generoasă? Anna provocase invincibila 
armată germană la un duel, germanii însă nu erau dispuşi să 
recunoască arma ei. Să fi fost pentru ea mândria mai importantă 
decât supravieţuirea? Sau credea, poate, că doar perdanţii îşi 
păstrează onoarea, perdanţii în sens militar, desigur, în clipa când li 
se răpea orice brumă de demnitate, sau nu voia să mai trăiască 
fiindcă dacă aşa ceva se putea întâmpla, nu mai exista onoare? 

Şi Liolia, sora mai mică a bunicii mele Roza, zace la Babii Iar. De 
ce n-a convins-o Anna pe fiica ei să părăsească oraşul? Pe Liolia o 
chema, de fapt. Elena, i se spunea frumoasa Liolia, desigur pentru a 
evita comparaţia cu frumoasa Elena, căci pentru aceasta se duseseră 
războaie, iar ai mei fuseseră dintotdeauna împotrivă. Liolia nu 
rămăsese la Kiev doar din pricina mamei ei, aşa cum o voia destinul 
cu cel mai tânăr copil, nu, ea avea deja treizeci de ani şi era 
căsătorită, iar bărbatul ei, Vladimir Grudin, mult mai în vârstă ca ea, 
profesor la Conservator şi compozitor, care scosese nişte discuri cu 
muzică scrisă pe versurile lui Puşkin şi compusese un balet Alice în 
Ţara Minunilor, Vladimir se săturase de puterea sovietică, aşa mi s-a 
povestit, şi era convins că ar fi mai bine să vină germanii. In ciuda 
iubirii sale pentru Gustav Mahler, care de mult fusese ostracizat din 



sălile de concert germane, el credea că sub germani va fi mai bine 
pentru simplul motiv că mai rău nu putea să fie. Şi Liolia, prinţesa 
visătoare, l-a crezut aşa cum mulţi, sub o putere sau alta, credeau 
pe-atunci că războiul va aduce vremuri mai bune pentru viaţa de zi 
cu zi, pentru muncă şi pentru muzică. Liolia era pianistă, mi-a spus 
cineva, dar şi cosea, mi-a spus altcineva, ba chiar lucra într-o fabrică 
de confecţii. Vladimir nu voia ca ea să lucreze, ori nu voia ca ea să 
cânte? Trăiau în bune condiţii în strada Bolşaia Jitomirska, la numai 
trei case distanţă de Anna, n-aveau copii, în schimb un 
impresionant pian cu coadă şi o pianină, multe pisici şi multe perne 
pe canapele. O singură dată am văzut o fotografie a Lioliei stând 
lângă un râu îngust, scânteietor şi aplecându-se peste apă de parcă 
începuse o mişcare nu prea clară, graţioasă şi stângace totodată, şi 
după cum mi-amintesc, petele de lumină ale soarelui jucând pe 
suprafaţa apei păreau s-o orbească nu numai pe ea, ci şi pe mine. 

Toată copilăria mea m-am temut de pianul care ajunsese la Kiev 
ca pradă de război şi în anii şaizeci aterizase în familia noastră. Era 
depus în camera mea ca un obiect necunoscut din lumi străine, 
purtând inscripţia cu litere aurite: „C. Hoffmann, furnizor al Curţii 
imperiale". Cu fiecare oră de pian mă scufundam mai adânc în 
fluviul unei spaime inexplicabile ce creştea mereu, şi la un moment 
dat am terminat cu lecţiile de pian. 

La şaptesprezece ani am scăpat din mână o ceaşcă, şi mătuşa 
Lida, care din cauza acestei stângăcii m-a perceput la suprafaţa 
vieţii ei, a spus deodată: Eşti ca Liolia. Ştiam de pe-atunci cine 
fusese Liolia, şi observaţia ei m-a paralizat în aşa hal încât n-am 
îndrăznit s-o mai întreb pe Lida ce voise să spună cu al ei: „ca 
Liolia". 

Când anunţurile adresate evreilor „în totalitate" au fost lipite pe 
zidurile oraşului, Vladimir Grudin a dispărut. Zile la rând n-a mai 
dat pe-acasă şi unii au zis că s-a străduit să obţină de la 



comandament o autorizaţie pentru Liolia ca să împiedice 
„strămutarea" ei. Bunica mea Roza, sora Lioliei, nu credea asta, 
chiar dacă nu mi-a spus nicicând că o socotea o minciună, dar 
simţeam că nu l-a iertat niciodată. Vladimir a dispărut pentru a 
reapărea cu ani mai târziu în SUA. A mai trăit patruzeci de ani, şi 
bunica mea Roza credea chiar că-1 auzise pe cumnatul ei la radio, la 
Voi ce of America. Liolia însă aştepta, mai aştepta chiar şi când se 
îndrepta, mergând cu maică-sa pe Bolşaia Jitomirskaia, înspre râpă. 
Dar poate că Vladimir nici nu-i vinovat cu nimic. De ce însă atunci 
bunica mea spunea câteodată: Orice, dar nu Mahler, ca şi cum ar fi 
cerut îndurare? Era înfricoşător cu ce repeziciune îl recunoştea pe 
Mahler - ca pe un pericol, ca pe ceva alarmant, şi de fiecare dată se- 
nchidea, din reflex, ca o scoică, de parcă Mahler ar fi fost vinovat de 
toate, de parcă ar fi fost un simbol. Era rezultatul greşit de la capătul 
unui întreg şir de erori incorigibile. Era o greşeală a nemţilor să-l 
interzică pe Mahler şi să nu recunoască armele Annei, era o greşeală 
a lui Vladimir Grudin să se fi încrezut în nemţi, şi era o greşeală a 
Lioliei să-l creadă pe Vladimir că totul se va termina cu bine, şi să 
rămână, şi să-l aştepte. 

Acum câţiva ani, într-o zi din aprilie fiica Lidei, Marina, a sunat-o 
pe mama mea pentru a o felicita de ziua fiului ei, deci a fratelui 
meu, căci la noi e tradiţie să-i feliciţi pe părinţi de ziua copiilor lor, 
chiar şi atunci când aceştia sunt de mult adulţi şi locuiesc departe. A 
felicitat-o şi a adăugat: Te felicit cu ocazia a trei zile de naştere. 
Mama era la curent cu două din ele, fiindcă fiul şi nepotul ei s-au 
născut în aceeaşi zi, ceea ce-i destul de nostim - dar a treia?! Liolia, a 
spus Marina, Liolia s-a născut şi ea astăzi. Niciunul dintre noi nu se 
interesase vreodată când fusese ziua de naştere a acestei femei 
dispărute aşa de tânără. Bunica mea Roza, sora Lioliei, nu pomenise 
niciodată de asta, nici măcar atunci când propria-i fiică, mama mea, 
născuse chiar în această zi primul ei copil. Nici mătuşa Lida nu i-a 



spus asta vreodată mamei mele, deşi toată viaţa ştiuse de ziua de 
naştere a Lioliei ca şi de straniul hazard al celor trei aniversări, la 
baza căruia părea să stea un principiu mnemotehnic. Cândva, Lida 
trebuie să i-o fi spus şi fiicei sale Marina, dar de ce vorbea Marina 
despre asta pentru prima oară abia la şaptezeci de ani de la moartea 
Lioliei, ca şi cum după şaptezeci de ani s-ar fi deschis şi arhivele 
metafizice - şi ce voia să-nsemne că Marina, care nu mai ştie nimic 
despre evreitate, o felicita pe mama pentru cele trei aniversări 
tocmai în ziua când Şlomo, fiul fratelui meu, al celui de-al treilea 
din acest lanţ aniversar, se afla în ajun de Bar Mitzvah sa, urmând 
astfel, conform tradiţiei, să devină adult şi să preia responsabilitatea 
pentru sine şi pentru neamul său? De parcă ziua de naştere a unei 
femei, care fusese ucisă ca evreică deşi nu mai avea nimic evreiesc 
în ea, şi care murise fără copii, îşi găsise ecoul în ziua de naştere a 
unui băiat, a cărui familie se reîntorsese la iudaism. 


Arnold cu cămaşă şi căită 

Arnold era cel mai norocos dintre toţi, lumea credea că se 
născuse cu cămaşă, cum zic ruşii, şi căită. Tot ce se istorisea despre 
el era ca o fabulă. Copil fiind a căzut pe fereastră, dar a supravieţuit. 
Din cauza unei boli grave l-au operat scoţându-i două coaste, dar a 
rămas în viaţă, ba chiar s-a însănătoşit. Mereu păţea accidente şi 
ghinioane, dar de fiecare dată scăpa neatins. Mi s-au povestit 
nesfârşite scenarii despre supravieţuirile lui Arnold, toate pe acelaşi 
calapod: poveştile salvării sale începeau invariabil cu Arnold având 
deja ştreangul de gât. Mi-1 imaginam pe Arnold, şi-mi imaginam 
ştreangul, dar ştreangul nu se potrivea cu acest Arnold roşcovan, 
pistruiat şi ştrengar. Apoi se auzea răpăitul tobelor, ba nu, mai întâi 
călăul îşi sufleca mânecile şi abia apoi se-auzeau cu adevărat tobele 
răpăind, trebuia să-ngenuncheze, sau nu, nu, îl duceau să-l împuşte. 



era în timpul războiului într-un sat ucrainean, unde nimeni n-avea 
habar că e evreu, lucrase ca măcelar şi vânduse carne stricată, sau 
era cizmar şi cuiul în talpă era chinuitor chiar şi după ce pantoful 
fusese reparat, sau era revoluţionar, partizan, rebel, sau cineva îl 
trădase pe Arnold şi era dus la execuţie mai mult de o dată, ca şi 
cum ar fi posibil să te împuşte de mai multe ori; oameni înarmaţi îl 
arestau pe Arnold, ei ca nişte contururi negre, el ca un clovn rătăcit, 
şi se-ndreptau spre pădure, totul arată într-atât de grotesc, aproape 
hazos, încât n-are cum să sfârşească rău şi, da, în acest moment 
armata noastră ia oraşul cu asalt şi-l eliberează de nemţi, de 
albgardişti, de venetici, şi-l eliberează pe Arnold, şi-l eliberează pe 
Abraşa, şi-l eliberează pe Abram, unul şi-acelaşi om, unchiul meu, 
fratele Rozei şi-al Lioliei, fiindcă aşa-1 chema de fapt, Abram, 
Abraşa. Când eram mică nu reuşeam să-mi dau seama ce război se 
dezlănţuise acolo, care armată, cea roşie sau cea albă, năvălise în 
oraş, mereu se spunea a noastră , da, bun, dar nu pricepeam dacă era 
de pe-acum eroica noastră armată sovietică sau a noastră de 
altădată, cea roşie, cea albă, cea ţaristă, şi nici de ce parte se afla 
Arnold şi cine tot încerca să-l execute. îmi părea că Arnold fusese 
salvat trecând prin toate războaiele, abia mai târziu am reuşit să 
plasez salvările sale la timpul potrivit şi în războiul potrivit, şi încă 
mai târziu am înţeles că Arnold era evreu sau că trecea drept evreu, 
şi că tot ce se întâmpla pe-atunci cu el şi cu ceilalţi avea de-a face cu 
asta. Că-1 chemase cândva Abram am aflat-o abia de curând. Toată 
viaţa mea s-ar fi desfăşurat altfel, mai comic, dar şi mai evreieşte, 
aşa cred azi, dacă aş fi ştiut de la început că aveam în familie un 
Abraşa, un nume ce nu-1 cunoşteam din viaţă, ci numai din 
bancurile generate în suite nesfârşite la fel ca fabulele cu 
supravieţuirile lui Arnold, şi poate că şi aceste fabule nu existau 
decât din cauza bancurilor. 

Când războiul s-a apropiat, Abram a vrut să fugă din Kiev, dar s- 
a ocupat mai întâi de organizarea evacuării Asociaţiei de surdomuţi. 



iar după asta n-a mai avut nici timp şi nici maşină ca să-şi mai pună 
familia şi pe sine la adăpost. 

Când s-a anunţat ordinul dat evreilor „în totalitate", el s-a făcut 
nevăzut în apropiere de Kiev şi a supravieţuit în timpul războiului 
ascunzându-se la ţară cu ajutorul ţăranilor ucraineni. Uneori se 
dădea drept meşteşugar, căutând de lucru prin sate unde nimeni nu 
ştia că era evreu. Nevasta lui rusoaică Zinaida şi Tolia, băiatul lor de 
trei ani, rămăseseră acasă în Kievul ocupat. Poate că Abram nu ştia 
că salvările erau valabile numai pentru el, aşa se face că din când în 
când trecea noaptea pe-acasă şi le aducea mâncare de la ţară. Vecinii 
au denunţat-o pe Zinaida la poliţie pretinzând că avea contacte cu 
partizanii sau spunând că-1 ascunde pe bărbatul ei evreu. Probabil 
că erau tineri din vecini, geloşi pe Zina pentru că se căsătorise cu 
evreul Abraşa, şi care după ce el dispăruse căutaseră din nou s-o 
curteze. Zinaida a fost arestată şi împuşcată în noaptea următoare, 
aşa spuneau unii, iar alţii spuneau că fusese torturată de Gestapo. 
Când poliţia a ridicat-o pe Zinaida, micuţul Tolia se juca în grădina 
din spatele casei, şi a avut norocul că se juca pe partea greşită a 
casei, cine ştie dacă nu cumva moştenise supravieţuirea de la taică- 
său. Vecina Marusia l-a luat la ea şi l-a crescut în timpul războiului, 
până la reîntoarcerea lui Abram. 

După război, Arnold a lucrat toată viaţa cu surdomuţii, ca 
profesor de sport, ca portar sau ca administrator al Asociaţiei, şi toţi 
îl iubeau. Avea o căldură a inimii cum nu întâlneşti decât în basme, 
şi pe deasupra avea simţul afacerilor, în orice caz când era vorba de 
afacerile altora. Cât despre abilitatea lui de a negocia şi a realiza un 
profit în interes propriu, o probă ne-o oferă schimbarea numelui 
său, întreprinsă din teama de antisemitismul de stat care crescuse în 
anii de după război: şi-a schimbat numele din Abram în Arnold, cu 
toate că acest nume abia dacă suna mai puţin evreiesc, deşi poate că 
întru câtva mai nobil şi mai decent, ba chiar niţel vienez, însă în 
afară de evrei nu existau alţii pe care să-i cheme Arnold. Era ca în 



bancul cu Abraşa, care cumpără cu zece ruble un ou, îl fierbe şi-l 
revinde apoi tot pe zece ruble, şi când e întrebat care-i câştigul, el 
răspunde: Da' zeama lungă?! 

Spre sfârşitul vieţii s-a căsătorit pentru a treia oară dovedindu-şi 
încă o dată norocul, căci nici chiar Ida cea severă, care-ţi cerea tot 
timpul să faci economie pentru ca totul să fie în perfectă ordine, n-a 
reuşit să-i strice norocul şi fericirea. O chema, de fapt, ca pe prima 
lui soţie, Zinaida, gătea incredibil de bine şi-mi dăruia în fiecare an 
de ziua mea o cutie cu ecleruri de ciocolată în formă de lebede, 
pentru ca şi la noi acasă totul să fie în această zi în cea mai perfectă 
ordine. Verişoara mea Marina spunea mereu: Ei, da, ea ar mai 
merge, dar familia ei! Rudele ei ca dintr-un album de caricaturi, 
lacome, gălăgioase şi agresive în toate privinţele. 

Când a murit Arnold, întreg Kievul surdomut a venit la 
înmormântarea lui, sute, mii de surdomuţi cu un aer paşnic şi 
liniştit, domnea o tăcere cum nu există decât între oameni care se 
înţeleg unii cu alţii doar din priviri. Surdomutismul lor părea să fie 
doar un pretext pentru o pantomimă funebră ocultă, parcă erau gata 
să se dezlănţuie într-un dans. Arnold era eroul lor, regele lor şi 
clovnul lor, şi cât timp el era de fată, nimic nu avea cum să 
sfârşească rău. 


Poate Bstera 

Fie ca Domnul să te facă să ştii pe-atât de multe, pe cât ştiu eu de 
puţine, spunea babuşka tatălui meu tot mereu. Repeta această frază 
pe un ton uşor ofensat, dar şi cu mândrie. Nepotul ei Marik, adică 
tatăl meu Miron, citea enorm. La vârsta de nouă ani devorase deja 
sute de cărţi punându-le adulţilor întrebări care lui i se păreau cât se 
poate de simple, elementare. De regulă, babuşka nu ştia ce să-i 



răspundă. Nu cunoştea nici maxima lui Socrate: Ştiu că nu ştiu 
nimic. Poate că tot repeta fraza ei pentru a se consola, sau pentru a-1 
mustra pe nepotul ei cel deştept, fapt e că babuşka persista în deviza 
ei care amintea de un aforism antic: Fie ca Domnul să te facă să ştii 
pe-atât de multe, pe cât ştiu eu de puţine. 

De la străbunica mea, de la babuşka tatălui meu, n-au mai rămas 
în afara acestui enunţ decât două lucruri: o fotografie şi o poveste. 

Când în august 1941 familia a părăsit Kievul, fugind de armata 
germană, iar bunicul meu Semion a trebuit să plece pe front, babuşka 
a rămas acasă singură în apartamentul din strada Engels, o stradă 
care cobora abrupt în splendidul bulevard Kresciatik. 

N-au luat-o pe babuşka. Abia se mai putea mişca, şi în toată 
această vară de război nu reuşise să coboare scara şi să iasă în 
stradă. Era exclus s-o ia cu ei, n-ar fi rezistat la acest drum. 

Evacuarea semăna cu o excursie la căsuţa lor de vară şi babuşka a 
fost lăsată în urmă în ideea că la sfârşitul verii se vor revedea cu 
toţii. Luna iulie cerea schimbarea, şi toţi aceşti oameni de pe stradă 
duceau cu ei valize şi boccele ca totdeauna vara, însă precipitarea şi 
numărul lor prea mare trădau că, în ciuda anotimpului potrivit şi a 
prezenţei obişnuitelor bagaje, ceea ce se întâmpla n-avea nimic, dar 
chiar nimic în comun cu o excursie la căsuţa lor de vară. 

— Cred că o chema Estera, a spus tatăl meu. Da, poate Estera. 
Am avut două bunici, şi pe una din ele o chema Estera, da, 
întocmai. 

— Cum aşa, poate? l-am întrebat indignată, nu ştii cum o chema 
pe bunica ta? 

— Nu i-am spus niciodată pe nume, mi-a răspuns tata, îi 
spuneam babuşka, şi părinţii mei îi spuneau mamă. 



Aşadar Poate Estera a rămas la Kiev. Se deplasa cu dificultate 
prin locuinţa rămasă dintr-odată goală, mâncarea i-o aduceau 
vecinii. 

— Credeam, a mai adăugat tata, că ne reîntoarcem în curând, dar 
ne-am întors abia după şapte ani. 

La început nu s-a schimbat nimic fundamental în oraş. Pur şi 
simplu veniseră nemţii. Când i-a ajuns la urechi apelul „Toţi evreii 
din Kiev trebuie să se prezinte punctual etc.", a început pe dată să 
se pregătească. Vecinii au căutat s-o facă să renunţe. Nu vă duceţi! 
Nici nu sunteţi în stare să mergeţi! 

Controlul a fost efectuat fără cusur. Administratorii caselor au 
cercetat cu de-amănuntul toate adresele, listele cu locatari. Pentru a 
scăpa de Toţi evreii (pe ruseşte) şi de Evreii în totalitate (pe 
nemţeşte), au fost verificate şcoli, spitale, orfelinate şi cămine de 
bătrâni. Operaţia a fost controlată de patrulele germane şi 
ucrainene. Dar în casa cu numărul 11 din strada Engels 
administratorul era dispus să nu raporteze prezenţa acestei bătrâne, 
s-o treacă cu vederea, şi asta nu pentru a o salva de la moarte, nu, 
căci nimeni nu se gândea la moarte, sau mai bine spus, nimeni nu 
gândea până acolo, evenimentele nu erau gândite cu-adevărat până 
la capăt, oamenii şchiopătau în urma lor. Dar gândiţi-vă şi 
dumneavoastră: la ce bun să pornească o bătrână la drum, chiar de- 
ar fi s-ajungă pe Pământul Făgăduinţei, când nu mai poate merge? 
Nu vă duceţi, i-au spus vecinii. Dar Poate Estera s-a încăpăţânat. 

Centrul oraşului ardea de mai multe zile. Exploziile neîncetate îi 
terorizau pe locuitori. Casele săreau în aer cu o ritmicitate funestă. 
Mai întâi clădirea arhiplină a administraţiei forţelor de ocupaţie, 
apoi un cinematograf în timpul unui film, un club militar şi un 
depozit de muniţie. Nu se mai sfârşea. Clădirile erau minate de 



Armata Roşie care se retrăgea şi detonate prin comandă radio. în 
doar câteva zile bulevardul Kresciatik era în ruine. Tot centrul era 
cuprins de flăcări. Nemţii, care la început se instalaseră aproape 
paşnic în oraş, au fost mai întâi dezorientaţi, apoi cuprinşi de panică 
şi de turbare în faţa acestei forme de război de partizani, pe-atunci 
încă necunoscută. Părea că apelul către „Toţi" şi „în totalitate" era o 
consecinţă logică, o acţiune de reprimare întreprinsă împotriva celor 
presupus vinovaţi, ca şi cum ei n-ar fi fost din capul locului 
consideraţi vinovaţi şi dinainte condamnaţi, ca şi cum apelul acesta 
ar fi fost lansat spontan, ca şi cum n-ar fi urmat ca totul să fie pus în 
practică într-o succesiune demult stabilită. Dar despre asta şi despre 
ce se-ntâmpla în oraş la nici 500 de metri de casa ei, Poate Estera nu 
ştia, pare-se, nimic. 

Până şi brutăria de vizavi, de la colţul străzii Engels cu 
Meringovskaia, mai era permanent deschisă, după cum îi relatau 
vecinii. Cu numai trei etaje mai jos. Nu auzise exploziile? Nu 
simţise mirosul de ars? Nu văzuse incendiile? 

Toţi, asta vrea să-nsemne Toţi, şi-a spus ea de parcă ar fi fost o 
chestiune de onoare. Şi-a coborât. Totul în jur sta neclintit. Povestea 
nu ne spune cum exact a coborât. Deşi, nu. Trebuie s-o fi ajutat 
vecinii, altfel cum? 

La intersecţie, jos, străzile se înscriau într-o curbă, arcuindu-se în 
depărtare, şi simţeai că, totuşi. Pământul se-nvârteşte. Ajunsă în 
stradă a rămas singură. 

Nu se zărea nimeni în acest moment, în afara unei patrule. Poate 
că Toţi plecaseră deja. Doi bărbaţi foarte bălai, zdraveni, aproape 
eleganţi se plimbau agale şi pătrunşi de simţul datoriei lor prin 
intersecţie. Era luminos şi pustiu ca într-un vis. Când Poate Estera s- 
a îndreptat spre ei, a văzut că era o patrulă germană. 



Nimeni n-a numărat câţi poliţişti ucraineni s-au aflat în prima zi 
a operaţiunii pe străzile Kievului pentru a controla că Toţi se 
prezentau. Erau mulţi ucraineni, dar probabil, ba chiar în mod cert, 
babuşka a preferat să se apropie de aceşti germani decât de nişte 
ucraineni în care nu avea încredere. Oare avea de ales? 

A mers spre ei, dar cât o fi durat acest mers ? Fiecare să se ghideze 
aici după propria-i respiraţie. 

Mersul ei s-a derulat ca un eveniment epic, şi nu doar pentru că 
Poate Estera se mişca precum ţestoasa din aporiile lui Zenon, pas cu 
pas - încet, dar sigur -, era atât de înceată încât nimeni n-o putea 
ajunge din urmă, şi cu cât mergea mai încet, cu-atât mai imposibil 
era s-o ajungi din urmă, s-o opreşti, s-o readuci acasă, şi cu-atât mai 
puţin să i-o iei înainte. Nici chiar Ahile cel iute de picior n-ar fi 
putut-o face. 

A coborât câţiva metri pe strada Engels, care înainte se numea 
Luteranskaia iar azi se numeşte din nou aşa, da, după Martin 
Luther, o stradă străjuită de copaci magnifici, unde în secolul al 
nouăsprezecelea se stabiliseră oameni de afaceri germani şi unde se 
construiseră două biserici germane, una foarte sus în capul străzii, şi 
cealaltă la colţul cu Bankovaia, una din ele se afla chiar în faţa 
primei mele şcoli. La patruzeci de ani după mersul babuşkăi pe-aici, 
treceam în fiecare zi pe lângă aceste biserici germane. 

Mai întâi s-a numit strada Luteranskaia, apoi strada Engels - 
adică strada lui Engels sau a îngerilor, căci Engel asta-nseamnă în 
germană. Oricine uita în ce Stat se găsea strada ar fi putut crede, 
într-adevăr, că era o stradă a îngerilor. Căci fiind atât de pieptişă, de 
abruptă, îi dădea aripi oricui cobora pe ea. Eram un copil sovietic, 
ştiam cine-i Friedrich Engels şi-mi împământam paşii. 



Poate că mersul zăbavnic al lui Poate Estera reflecta o eroare 
lingvistică. Idişul încă mai era limba maternă a evreilor mai în 
vârstă, fie că erau religioşi şi respectau tradiţiile, fie că se precipitau 
în urma copiilor lor înaintând în linie dreaptă spre un luminos 
viitor sovietic. Mulţi bătrâni evrei erau mândri de germana lor, şi 
când au venit germanii se prea poate să se fi gândit - în ciuda a tot 
ce se povestea deja, şi plutea în aer, şi nu mai putea fi numit 
minciună - că ei, tocmai ei sunt rudele cele mai apropiate ale 
trupelor de ocupaţie, înzestraţi cu privilegiul celor pentru care 
cuvântul înseamnă totul. Pur şi simplu nu dădeau crezare 
zvonurilor şi relatărilor care ajunseseră la Kiev din Polonia şi din 
Ucraina în cea mai mare parte deja ocupată. Şi cum ai fi putut crede 
asemenea zvonuri? 

Bătrânii mai aveau în amintire anul 1918, când după tulburările 
militare şi nesfârşitele volte ale caruselului puterii, germanii 
intraseră în oraş şi se îngrijiseră să instaureze o anumită ordine. Şi 
iată că din nou părea să se instaleze o asemenea ordine odată cu 
venirea germanilor. Aceste indicaţii precise în ruseşte: „Toţi evreii 
din oraşul Kiev şi împrejurimi trebuie să se prezinte luni, 29 
septembrie 1941, până la ora 8 dimineaţa, la răscrucea străzilor 
Melnik şi Dokterivski (lângă cimitire)." Trebuie să aibă asupra lor 
acte, bani şi obiecte de valoare, precum şi îmbrăcăminte călduroasă, 
rufărie etc. Explicit, clar şi inteligibil. Toţi, la ora 8 şi adresa exactă. 
Nu i-au neliniştit nici cimitirele, nici termenul depreciativ zyd de pe 
afişele ruseşti. Poate că asta se explica printr-o uşoară răsfrângere 
percepută din limba polonă şi a celei din vestul Ucrainei, unde 
pentru evrei nu există alt cuvânt în afară de zyd, deşi în ruseşte el 
sună atât de jignitor. Mai scria ceva şi despre împuşcare. în caz de 
încălcare a dispoziţiei - împuşcarea. în caz de furt săvârşit de evrei 
- împuşcarea. Deci numai dacă nu respectai regulile. 




Cât timp a durat mersul babuşkăi, s-ar fi putut dezlănţui bătălii şi 
Homer ar fi început să enumere corăbiile. 

Una dintre primele poveşti pe care mi le-a citit mama şi pe care 
după aceea, cine ştie de ce, mi le-a repovestit de mai multe ori, de-ai 
fi zis că în aceste repetiţii exista o forţă călăuzitoare, a fost povestea 
despre Ahile şi călcâiul său. Când maică-sa l-a scăldat în râul 
nemuririi, ţinându-1 de călcâi, mi-a spus mama cu o voce 
mângâietoare de parcă povestea s-ar fi sfârşit deja... îl ţinea de 
călcâi, a spus mama, nu mai ştiu dacă era stângul sau dreptul - dar 
poate că mama nici n-a pomenit de asta, şi doar pe mine mă 
preocupă dacă era stângul sau dreptul, măcar că n-are nici cea mai 
mică importanţă. 

Râul era rece, sugarul n-a ţipat, povestea se-ntâmpla pe tărâmul 
umbrelor şi toţi semănau cu nişte umbre, chiar şi sugarul dolofan 
părea că a fost decupat din hârtie. L-a scăldat în râu, povestea 
mama, ca să devină nemuritor, dar uitase de călcâiul lui. Mi- 
amintesc cum auzind asta, mi se făcea de fiecare dată atât de frică, 
încât sufletul îmi cădea în călcâie, cum se spune în ruseşte când te 
apucă spaima, poate că sufletul e mai în siguranţă când se refugiază 
în călcâie, rămânând acolo până ce trece primejdia. In acele clipe nu 
mă mai puteam mişca şi abia dacă respiram, fiindcă ştiam: călcâiul 
pe care-1 ţinea mama lui Ahile întruchipa ceva ineluctabil, ceva 
funest. Mă gândeam şi la vrăjitorul cel rău din basme, la 
KorrţeMEeccMepTHBra Beccmepthbiâi, Koşcei Besmertnîi, Koşcei Făr- 
de-Moarte care, ce-i drept, era muritor, numai că moartea lui se- 
ascundea în vârful de ac, acul în ou, oul în raţă, raţa locuia într-un 
stejar iar stejarul creştea pe o insulă, despre care nimeni nu ştia 
unde era. Iar în cazul ăsta - un călcâi gol! 

Zăream pe perete umbra mamei mele arătând ca o figură pe o 
amforă din teracotă, mă gândeam la mama lui Ahile, la Styxul cel 



negru şi la tenebroasa împărăţie a umbrelor, apoi la râul nostru lat 
pe care-1 traversam zi de zi în drumul meu spre şcoală, la împărăţia 
noastră a umbrelor şi din nou la mama mea, care-mi povestea într- 
un mod incredibil de lung, epic şi digresiv istoria lui Ahile cel iute 
de picior, îmi povestea despre Troia, despre prietenia lui Ahile cu 
Patrocle şi despre mânia lui. Rostea de mai multe ori cuvântul 
„mânie", şi povestea mânioasă mai departe cum Ahile a murit din 
cauza prieteniei lui cu Patrocle, fiind nimerit drept în călcâi de 
săgeata trasă de Paris şi dirijată de Apolo. Nu pricepeam de ce 
Apolo, patronul şi protectorul muzelor, dirijase această săgeată 
chiar în locul unde în acele clipe se ascundea şi sufletul meu 
înfricoşat. 

Şi-aşa, povestea lui Ahile a devenit propria mea vulnerabilitate, 
punctul meu slab - căci mama m-a scăldat în această poveste, în 
râul nemuririi, ca şi cum asta mi-ar fi asigurat protecţia 
nemuritorilor, însă călcâiul meu a uitat-o, călcâiul unde sufletul 
meu, chinuit de spaimă şi presimţind ceva funest, s-a înfăşurat ca 
un sul, şi-am înţeles că fiecare din noi trebuie să aibă ceva 
vulnerabil, călcâiul, sufletul, moartea - unica dovadă a nemuririi 
noastre, în fond. 

în fond, decisive erau mijloacele de transport. Cine o putea face 
fugea din Kiev. Când Semion şi-a strigat familia să coboare în zece 
minute la camionul care-i aştepta, hârdăul cu ficusul se găsea deja 
pe platforma de încărcare. Năucit de haos, vecinul îl dusese acolo, 
gata să fie evacuat. Pe platformă mai erau două familii, saci, valize, 
boccele şi tocmai ficusul acesta în hârdău, un simbol al casei şi 
căminului. Nu mai era loc pentru încă o familie. Cu un gest brusc, 
Semion a dat jos ficusul din camion şi a depărtat valizele pentru a le 
face loc soţiei şi celor doi fii ai săi. Aşa a rămas ficusul pe marginea 
abruptei străzi Luteranskaia. 



Văd frunzele acestui ficus care acum, în anul 1941, îşi clatină 
capul în tactul evenimentelor mondiale. îmi datorez existenţa 
acestui ficus. 

Citesc ce-a scris tatăl meu despre evacuarea sa. Totul corespunde, 
nu lipseşte decât ficusul despre care îmi povestise altădată. Totu-i 
intact şi la locul său: un băieţel miop şi buimac - viitorul meu papă 
tatăl lui decis, într-o nouă uniformă, camionul, vecinii, valizele, 
boccelele, haosul, graba. Totu-i aici. Ce lipseşte e numai ficusul în 
hârdău. Constatând pierderea, simt cum îmi fuge pământul de sub 
picioare. Au dispărut pârghia şi punctul fix al poveştii mele. 

Cu toate astea văd limpede ficusul în faţa mea, stând singur şi 
părăsit în dreptul casei părinteşti a tatălui meu. Frunzele-i tremură 
în tactul armatei germane mărşăluind în oraş. Auzind tropăiala pe 
care-ai putea-o acompania fluierând Şostakovici, realizez că tatăl 
meu n-a supravieţuit decât pentru că ficusul a fost îndepărtat din 
camion. Bineînţeles că ficusul trebuia îndepărtat. Ar fi fost absurd ca 
ficusul să fie evacuat în locul băiatului. Dar ţinând seamă de logica 
evenimentelor de-atunci, ar fi putut fi normal şi-aşa ceva. Simpla 
ipoteză că printr-o întâmplătoare, fie ea şi fictivă, înlănţuire de 
împrejurări - ia imaginaţi-vă numai! - acest băietei ar fi trebuit să 
rămână la Kiev mă lasă fără posibilitatea să-mi spun povestea, îmi 
pune existenţa la îndoială. Pierzi din mână o singură carte, şi gata, 
nu mai poţi juca în continuare. 

Congenerii acestui băiat, cei rămaşi în oraş - deşi, gândindu-mă 
mai bine, „congeneri" e un termen neutru, haideţi să spunem 
„evreii", e mai simplu, mai simplu în sensul că se-nţelege mai bine, 
ca şi cum ai putea să-nţelegi mai bine, dar din nefericire, sau în mod 
fatal, chiar este mai inteligibil, postfactum, fireşte abia postfactum, 
când ştii ce s-a întâmplat apoi, ceea ce tot nu justifică defel ceea ce s- 



a întâmplat -, aşadar cei rămaşi au fost mânaţi la Babii Iar sau, cum 
obişnuieşte să scrie mama, la Bl, ca şi cum toată lumea ar şti ce- 
nseamnă Bl sau ca şi cum ea n-ar putea cu-adevărat, şi vreau să 
spun: cu-adevărat, să-i spună locului pe numele său întreg. Iar acolo 
i-au împuşcat. Dar cu siguranţă că ştiţi asta. Kiev e la fel de departe 
de-aici ca şi Parisul. 

Si acum ştiu la ce-mi trebuie ficusul. 

» » 

— Papă, ai uitat ficusul. 

— Care ficus? Nu-mi amintesc de niciun ficus. Valize, boccele, 
saci, lăzi. Dar un ficus? 

— Papă, doar mi-ai povestit despre ficusul care a fost dat jos din 
camion. 

— Ce ficus? Nu-mi amintesc de el. Poate că am uitat de asta. 

Eram fixată pe-acest ficus, eram ficusată, ca să zic aşa. Nu 
pricepeam cum se poate uita aşa ceva. Nu pricepeam ce-ar trebui să 
fi păţit cineva ca să uite de asta. 

Ficusul îmi pare că este personajul central dacă nu al istoriei 
universale, cel puţin al istoriei mele familiale. In versiunea mea 
ficusul a salvat viaţa tatălui meu. Dar dacă nici chiar tata nu-şi mai 
aminteşte de el, atunci poate că ficusul nici n-a existat în realitate. 
Când mi-a povestit despre evacuare, se prea poate ca în închipuire 
eu să fi umplut golurile din stradă cu detaliile ce lipseau. 

A existat ficusul sau este o ficţiune? Oare ficţiunea s-a născut din 
ficus, sau invers? Poate că nu voi afla niciodată dacă ficusul care l-a 
salvat pe tata chiar a existat cândva. 

Ii telefonez tatălui meu şi el mă consolează. 

— Chiar dacă n-a existat, un asemenea act ratat spune uneori mai 



mult decât o inventariere foarte meticuloasă. Uneori tocmai stropul 
de poezie face amintirea veridică. 


Astfel a fost reabilitat ficusul meu fictiv ca obiect literar. 

Nu trecuse încă nicio săptămână, când tata mi-a spus: Cred că-mi 
amintesc de un ficus. Poate. Sau tu mi-ai vârât ficusul ăsta în cap? 

Dacă bunicul meu n-ar fi dat jos din camion acel ficus ipotetic, 
băiatul de nouă ani, care mai târziu a devenit tatăl meu, n-ar mai fi 
încăput în Arca acelui camion, n-ar mai fi apărut pe lista de 
supravieţuitori, iar eu n-aş mai fi existat. Cum n-a existat niciun 
ficus, dar noi existăm, asta-nseamnă că el totuşi a existat sau în orice 
caz trebuie să fi existat unul, căci de n-ar fi fost aşa, nici noi n-am fi 
existat, nu ne-am fi putut salva, spun „noi" şi mă gândesc la tatăl 
meu, căci dacă tata n-ar fi fost salvat, cum şi-ar mai fi putut el 
aminti de acest ficus şi cum l-ar fi putut mai înainte uita? S-a 
dovedit, aşadar, sau s-ar putea dovedi că ne datorăm viaţa unei 
ficţiuni. 

Cherr Ofiţeer, a început babuşka cu inflexiunile ei inconfundabile, 
convinsă că vorbeşte germana, zain Zi zo fain, sagen Sie mir, vas zoi ih 
denn machenl Ih hob di plakatn gezen mit instruktţies far yidn, aber ih kan 
nişt loifn azoi şnel . 11 

Au împuşcat-o pe loc cu o rutină nepăsătoare, fără să-şi întrerupă 
discuţia şi fără ca vreunul să se fi întors cu totul spre ea, absolut în 
treacăt. Sau nu, nu. Poate că ea i-a întrebat: Fiţi aşa amabil, Cherr 
Ofiţeer, şi spuneţi-mi, vă rog, cum ajung eu la Babii Iar? Trebuie să fi 


11 Fiţi aşa drăguţ, mi-aţi putea spune ce trebuie să fac? Am văzut afişele 
cu instrucţiunile pentru evrei, dar nu pot să merg aşa repede. 



picat într-adevăr inoportun. Şi cui îi place să răspundă la întrebări 
stupide? 

Observ această scenă, ca Dumnezeu, din fereastra casei de vizavi. 
Poate că aşa se scriu romanele. Poate şi basmele. Sunt sus, văd totul! 
Uneori îmi iau inima în dinţi şi mă apropii plasându-mă în spatele 
ofiţerului ca să trag cu urechea la discuţia lor. De ce stau cu spatele 
la mine? Mă-nvârtesc în jurul lor şi nu le văd decât spatele. Oricât 
mă străduiesc să-i privesc în faţă, pe babuşka şi pe ofiţer, oricât mă- 
ntind ca să le văd fetele, încordându-mi toţi muşchii memoriei mele, 
ai imaginaţiei mele şi ai intuiţiei mele - nu-i nimic de făcut. Nu le 
văd feţele, nu înţeleg, iar cărţile de istorie tac. 

De unde cunosc amănunţit povestea asta? Unde am auzit-o? Cine 
ne şopteşte poveştile pentru care nu există martori şi la ce bun? Are 
vreo importanţă dacă această bătrână e babuşka tatălui meu? Şi ce 
dacă ea n-ar fi fost nicicând bunica lui preferată? 

Pentru această poveste s-au găsit într-adevăr nişte martori. In 
1948 familia tatălui meu s-a reîntors la Kiev, la şapte ani după 
evacuarea lor semănând cu o excursie la căsuţa de vară, după şederi 
la Rostov, la Aşgabat şi mai mulţi ani la Barnaul din regiunea Altai. 
Casa din strada Engels fusese distrusă, ca de altfel întreg cartierul. 
Tot ce mai rămăsese din casă era o cutie, un schelet. Pe balconul de 
la etajul cinci era un pat, dar niciun drum nu mai ducea la el. 
Interiorul casei dispăruse complet, la fel şi scara. Intr-o fotografie 
aeriană făcută de nemţi în noiembrie 1941 se mai vedea patul acesta 
pe care tatăl meu de nouă ani pe-atunci încă se mai lungise la soare 
în prima vară de război. 



Când Poate Estera păşea singură împotriva timpului, au existat 
în povestea noastră o mulţime de martori nevăzuţi: trecători, 
vânzătoarele din brutăria cu trei etaje mai jos şi vecinii din spatele 
perdelelor acestei străzi foarte populate, o masă fără chip 
nemenţionată nicăieri, pentru marile coloane de refugiaţi. Ei sunt cei 
din urmă povestitori. Unde s-au mutat cu toţii? 

Bunicul meu Semion a căutat multă vreme un om care să ştie 
ceva despre babuşka. Cel care i-a povestit totul a fost administratorul 
casei ce nu mai exista. Mi se pare că în acel 29 septembrie 1941 era 
cineva la fereastră. Poate. 



CAPITOLUL 6 


Deduska 

9 

Tăcerea bunicului 

Zâmbea blajin, stânjenit de fericirea de care avea parte, de parcă 
simplul fapt că şedea aşa era apogeul existenţei sale. Şedea în 
fotoliu, le zâmbea nepoţilor şi tăcea. Puteai crede că nu doar firea 
lui, ci viaţa pe care-o dusese îi dăruise pacea sufletească. în iunie 
1941 plecase la război, nimerind la Kiev într-o încercuire, îşi 
petrecuse apoi aproape patru ani ca prizonier de război, 
supravieţuind, dar nu se mai întorsese la familia lui. Cu patruzeci şi 
unu de ani mai târziu am fost martora reîntoarcerii sale din război. 

Nebuna din tramvai avea dreptate. Afară erau deja anii optzeci, 
dar când tramvaiul a intrat în curbă, ea i-a întrebat mai întâi pe 
călătorii de lângă ea, apoi pe controloarea grasă şi transpirată, şi în 
cele din urmă pe mine, care aveam unsprezece ani, cum se 
terminase războiul şi dacă se terminase cu-adevărat. întreba de 
sfârşitul războiului aşa cum ai fi întrebat de o staţie de tramvai, de 
parcă de răspunsul primit depindea unde urma să coboare. S-a 
terminat războiul? 

Cu jumătate de an mai târziu s-a întors şi bunicul. Multă vreme 
n-avusesem bunic, şi deodată, iată-1. Mai întâi l-am vizitat în 
grădina lui, apoi s-a mutat la noi - acasă, a spus el, vreau acasă. 

Bunicul meu, unicul ucrainean din familia noastră, tocmai el, a 
nimerit la Mauthausen, după cum mi s-a povestit. Reîntors în 



Uniunea Sovietică, a fost trimis într-un aşa-numit lagăr „de filtrare" 
şi anchetat. O femeie l-a ajutat să fugă din lagărele noastre. Pentru 
mine, „lagărele noastre" suna aproape tandru, nu ştiam că există 
pentru asta un cuvânt tăios, gulag, pe-atunci nimeni nu-1 folosea. 
Bunicul meu a rămas la femeia care îl salvase, lucru logic şi clar, aşa 
mi s-a spus, doar îl salvase, aşa că a rămas la ea, trăind în Kiev dar 
neîntorcându-se la familia lui, nu la Roza lui şi la cele două fete care 
pe-atunci aveau deja zece şi optsprezece ani. Eu aveam doisprezece 
când s-a întors după patru decenii de absenţă. Şedea tot timpul în 
fotoliu şi zâmbea. A murit peste un an, acasă. 

în această versiune compactă totul se potrivea. Prin faţa mea 
defilau în ritmul unei balade cele câteva rânduri din viaţa sa. Nu 
puneam întrebări şi nu mă îndoiam de nimic. Fusese plecat, şi-acum 
era aici. 

Mi-am repetat povestea sa şi-ahmci, şi mai târziu, ca şi cum 
voiam s-o învăţ pe de rost, dar ceva rămânea neclar, tulburându- 
mă. Să fi fost cariera lui spectaculoasă din Ministerul Agriculturii? 
Lagărul? Reîntoarcerea? înainte de război avusese o ascensiune 
rapidă ca agronom şi zootehnist, era un lucrător destoinic, 
prezentabil şi frumos, spunea mama, şi avea succes la femei. 
Cândva, prin anii treizeci, obţinuse un post înalt în Ministerul 
Agriculturii, mergea la conferinţe în ţările baltice, cumpăra de-acolo 
vite de prăsilă pentru Ucraina, rochii şi ciorapi de mătase pentru 
Roza, a doua lui soţie. în timpul marilor epurări n-a fost pedepsit 
pentru călătoriile lui în străinătate. Poate că plecase acolo abia după 
ce ţările baltice nu mai erau străinătate, ci o parte a marii noastre 
familii forţate - după acel pact când războiul deja izbucnise pentru 
baltici, dar nu încă pentru noi. 

Când l-am cunoscut pe bunicul meu, era slab şi înalt, avea 
trăsături fine şi ochi de-un albastru spălăcit, arăta mai degrabă ca un 
bătrân german distins, aşa cum mi-i imaginam pe-atunci pe bătrânii 



germani, decât ca un pensionar şi fost agronom sovietic. Foarte rar 
spunea da sau haraşo, şi-mi părea că vorbeşte cu accent, într-atât de 
curios şi de străin sunau cuvintele în gura lui. Era un sentiment 
ciudat să mă trezesc la doisprezece ani cu un bunic de parcă el se 
născuse după mine. 

Zâmbetul îi nutrea tăcerea. Nicio povestire din război, nicio 
vorbă despre trecut, despre cele trăite, niciun: Ce timpuri. Azi mi se 
pare bizar că noi, copiii, nu l-am întrebat niciodată nimic despre ce i 
se întâmplase - noi, copiii anilor şaptezeci, îmbibaţi de spiritul 
acestui război, de acest război care pentru noi era cea mai 
importantă introducere în istoria universală, un război care 
impunea o educaţie sentimentală, pierdere şi iubire, prietenie şi 
trădare, cu toţii ne inspiram din izvorul nesecat al acestui război. 

De 9 Mai, de ziua Victoriei, grupul nostru de cinci fete se găsea în 
faţa staţiei de metrou felicitându-i pe veteranii de război. Pe lângă 
noi au trecut mii de asemenea veterani care se întorceau de la 
parada festivă din centrul oraşului acasă, la periferie. Strânseserăm 
banii pe care părinţii ni-i dăduseră să ne luăm prăjituri şi îngheţate, 
puseserăm deoparte fiecare copeică şi cumpăraserăm sute de cărţi 
poştale şi de flori. De 9 Mai narcisele nu costau decât trei copeici 
firul, şi lalele, cinci. 

Vreme de trei săptămâni scrisesem pe cărţile poştale, după 
şcoală, ore în şir: Dragi veterani! Vă felicităm cil ocazia acestei sărbători 
a bucuriei! Văzându-i apoi pe bărbaţii în vârstă, deseori erau şi 
femei, cu medaliile lor, fugeam la ei şi le dădeam câte o carte poştală 
şi o floare - şi asta nu la festivităţile rituale desfăşurate în faţa 
monumentelor, nu la şcoală când veteranii ne vizitau, spunându-ne 
poveştile lor, nu, ci în staţia de metrou de lângă hotelul Turist. Cel 
mai surprinzător era că o făceam de bunăvoie. Făceam exact ceea ce 
ne cereau şi ideologii şcolari: Cinstiţi-i pe veterani!, numai că o 



făceam ignorând constrângerea şi în ciuda permisiunii, având 
sentimentul că făceam ceva revoluţionar. Nimeni nu ne dăduse 
nicio misiune, nimeni nu ne dăduse ideea, nimeni nu ne lăudase. Ne 
simţeam ca nişte aventuriere. Ii felicitam din toată inima pe cei care 
ne salvaseră, după cum suna formula sovietică oficială, care pe 
deasupra mai era şi adevărată având în vedere acel război de 
exterminare. Cine-ar avea dreptul să spună că urmam propaganda 
de război sovietică? Veteranii ne întrebau cine ne trimisese, căci şi ei 
simţeau că încălcăm nişte reguli. 

Dar tot l-am ratat pe bunicul meu. El nu exista în mulţimea asta 
de eroi festivi, nu avea medalii şi nu se alătura cetelor care cântau şi 
dănţuiau de ziua Victoriei, amintindu-şi de tinereţea lor sălbatică de 
soldaţi. Iar eu n-am pus întrebări. Despre milioanele de prizonieri 
de război nu se vorbea, nici nu erau pomeniţi, cuvântul nu era 
folosit decât pentru nemţii care după război trebuiseră să 
reconstruiască oraşul Kiev. Prizonierii noştri de război erau excluşi 
din Marele Război de Apărare a Patriei, şi şterşi din memorie. Ce-i 
de mirare că bunicul meu nu exista? El venea dintr-o altă istorie, 
dintr-un alt război. 

E interzis să fii făcut prizonier, şi dacă totuşi se-ntâmplă, e 
interzis să supravieţuieşti. Aceasta era una din aporiile sovietice de 
război trecute sub tăcere. Cine supravieţuieşte e un trădător, şi mai 
bine să mori decât să trădezi. De aceea, cine se-ntoarce din 
prizonierat e-un trădător şi trebuie pedepsit. Aceste silogisme ne 
erau inculcate cu o implacabilă logică antică şi erai fără apărare în 
faţa lor, într-atât de clasice păreau aceste fraze şlefuite parcă pentru 
veşnicie, iar cine nu-i cu noi e împotriva noastră, asta deşi Statul nu 
ne lămurise defel că era vina lui că soldaţii n-aveau muniţie, că 
luptau cu o tehnică învechită şi că marii noştri strategi erau cei care 
permiseseră încercuirea armatei lor de milioane de oameni. 



O gaură neagră se căsca între încercuirea de la Kiev şi fotoliul în 
care şedea bunicul. 

Pauză de prânz la Mauthausen 

Este ora douăsprezece fără nouă minute când telefonez la 
Mauthausen, altădată lagăr de concentrare, astăzi loc comemorativ. 
Mult timp nu-mi răspunde nimeni. Undeva, departe, telefonul sună 
şi sună. Am senzaţia că telefonez în trecut şi că nu-i nimeni acolo. 

Nu telefonez în fiecare zi unui lagăr de concentrare. La drept 
vorbind, e pentru prima oară. Orele de lucru le găseşti pe internet. 
Pauză de prânz de la orele 12.00 la 13.00. Prin urmare cineva ar mai 
trebui să lucreze încă nouă minute. Am devenit atât de nemţoaică? 
Las să sune şi iar să sune la celălalt capăt. Pe ecran e deschisă încă o 
pagină iveb. Aş vrea să cumpăr câteva cadouri de Crăciun. 

îmi imaginez camera de la celălalt capăt al firului. Cu fiecare 
ţârâit ea se extinde tot mai mult, dintr-un birou obişnuit se 
transformă într-un tunel infinit. Privirea-mi cercetează scara în 
spirală, umbrele, contralumina. Hitchcock sau Orson Welles, un 
uşor vertij, o pâlnie. Aşa-mi imaginez biroul din memorialul 
Mauthausen. 

Când pâlnia aproape că m-a-nghiţit, ţârâitul se opreşte şi-aud o 
voce depărtată de femeie. Mă informează ceva într-o austriacă 
rapidă şi închide. îmi trebuie ceva timp ca să pricep că n-a fost 
robotul telefonic. 

Eu sunt clienta. Pemeia de la celălalt capăt al firului este 
prestatoarea de servicii. Ea munceşte iar eu sunt beneficiara muncii 
ei. Ştiu că femeia a spus la sfârşitul propoziţiei ceva de genul: Nu 
răspunde nimeni. Nu mi-a dat nicio şansă s-o întreb cum se face că 



nu răspunde nimeni, din moment ce ea tocmai vorbeşte cu mine. 

Mai formez numărul o dată. După multă vreme aceeaşi doamnă 
ridică iar receptorul. Pentru a doua oară scuipă din ea fraza perfect 
lustruită. După al ei Nu răspunde nimeni, strecor rapid un: Şi de ce 
nu? Ecranul computerului afişează şase interlocutori pentru 
Mauthausen, dar aceştia nu se află la Mauthausen, ci la Viena în 
Ministerul de Interne. E pauza de prânz, spune femeia. Mai sunt 
nouă minute, zic eu. Mint, e deja douăsprezece fără şapte minute. 
Nu mănâncă după ceas la secundă, spune ea. Atunci să revin într-o 
oră? încercaţi. Nu-mi vine în minte s-o întreb pe cucoană de ce nu 
vorbeşte chiar ea cu mine din moment ce tot vorbeşte cu mine. Oare 
în ce-i transformă munca pe oameni, de fapt? 


Grădina 

Când şi când vreun peregrin 
Vine-n poartă pe o sumbră cale. 
Auriu dă pomul harului în floare 
Din al gliei rece must sorbind. 

Georg Trakl 

Pe bunicul meu Vasilii Ovdijenko, căruia eu îi ziceam deduska 
Vasia, toţi ceilalţi îl numeau Ded Vasia căci, socoteau ei, lui nu i se 
potrivea un nume de alint. Când în 1982 reapăruse în familie după 
peregrinarea sa determinată de război, adusese cu sine şi grădina. 
Era un miracol, o fericire, o normalitate. Toţi în jurul nostru aveau o 
grădină, o căsuţă de vară, o bucată de pământ de unsprezece ari şi o 
babuşka la ţară - noi însă, nu. Toţi care aveau ceva bani sau lucrau în 
fabrici şi institute ştiinţifice cu nume sonore, funcţionari oarecare, 
ingineri, vânzătoare, medici, muncitori constructori, da, aceştia în 
special, cu toţii aveau câte o căsuţă de vară. Numai noi, nu. Era 



sărăcie sau neputinţa de a agonisi ceva, eu însă credeam că ar fi 
blestemul cărţilor. Aveam mii de cărţi pe care le căram după noi la 
toate mutările, şi dacă în general se mai putea respira în 
apartamentul nostru, asta doar graţie prietenilor de familie care nu 
mai înapoiau cărţile împrumutate. îmi ziceam că fuseserăm 
blestemaţi din cauza cărţilor şi visam la o babuşka purtând basma 
colorată şi având mâini negre, bătucite, la o grădină cu meri, la o 
bucată de pământ pe care să crească florile mele, doar ale mele. 
Poate că simţeam în mine ceva din inerţia ţării mele agrare de care 
aparţineai numai dacă aveai şi tu o bucată de pământ. Mie mi-ar fi 
ajuns un trandafir pe o planetă micuţă, l-aş fi îngrijit, pentru el aş fi 
renunţat la somn şi n-aş fi respirat decât pentru el, precum Micul 
Prinţ. Noi însă n-aveam pe nimeni care să trăiască pentru noi la ţară, 
n-aveam nicio bucată de pământ şi împărţeam o singură planetă cu 
omenirea întreagă. Mama preda istorie, tata scria, şi florile din 
balcon nu-mi ofereau consolare. 

Şi pe neaşteptate, un bunic, un agronom, un ucrainean. Care avea 
o grădină, şi prin urmare aveam şi eu grădină. Toţi ceilalţi n-aveau 
decât nişte căsuţe de vară, pretutindeni acelaşi paradis de căsuţe de 
vară, unsprezece ari cu căsuţă, strat de legume şi chestii practice de 
la felurite ierburi până la tomate pentru agrementarea 
supravieţuirii. Bunicul meu avea o grădină plină de trandafiri. 

Ca să ajungem la grădină luam tramvaiul, noul tramvai rapid 
care după un drum lung ne ducea direct la bunicul meu. Nu exista 
decât în această parte a oraşului, departe de centru, o atracţie 
futuristă: şinele nu aveau nici rosturi, nici ramă, iar tramvaiul 
mergea fără să frâneze la intersecţii sau s-o cotească în străduţe 
înguste, impetuos ca o pasăre pe cer, un zbor impetuos până la 
ultima staţie, şi pe fereastră zăream blocurile, fabricile, faimosul 
Institut de Construcţii Aeronautice - groaznicele progrese ale 
civilizaţiei noastre groaznice. Şi aici locuiau oameni. înainte ca 



tramvaiul să închidă cercul pentru a zbura apoi la fel de impasibil în 
cealaltă direcţie, angajându-se în rigoarea fără de ieşire a şinelor 
bine fixate, el oprea scurt şi noi coboram. Care noi? Nu-mi amintesc 
de nimeni care să mă însoţească. Nu eram decât eu şi bunicul meu, 
care mă aştepta în grădină. 

Şi-aşa ajungeam la el străbătând aglomerarea de căsuţe de vară 
cu toţi aceşti oameni, care dăruiau lucrurilor lor vechi o a doua 
viaţă, pantaloni jerpeliţi, fuste de vară ale căror fermoare se 
deschideau tot timpul, pantofi uzaţi, deseori femeile erau în desuuri 
de in, şi ce dacă ne vede careva, doar suntem pe proprietatea 
noastră. Mulţi stăteau o veşnicie în dreptul gardului, spărgând între 
dinţi seminţe de floarea-soarelui şi răsucindu-se ca floarea-soarelui 
tot mereu după soare, iar când acesta apunea erau precum 
solanaceele, precum tomatele rele dintr-o carte pentru copii. Era o 
societate destinsă, vegetativă, fără pudoare, mi-era un pic frică de ei. 
Nu le cunoşteam legile, aş fi vrut să fiu dintre ei ca să mă întorc şi 
eu după soare. Se uitau la noi fără să clipească, arătam mult prea 
citadini, anti-căsuţe de vară şi străini. Ştiau ceva despre viaţă ce noi 
nu ştiam. Nu ne puteam adapta niciodată, nu ne creşteau rădăcini, 
nici măcar nu reuşeam să ne mişcăm mai încet, ţâşneam înainte ca 
nişte păsări. Grădina bunicului se afla la capătul aşezării lângă 
liziera pădurii. 

Acolo creşteau zeci de soiuri de trandafiri din cei galbeni, albi, 
roşii, roz, aproape negri, mici roşu-portocalii, violeţi, maronii. N-am 
văzut asemenea trandafiri nici chiar în cele mai frumoase straturi de 
flori plantate în cinstea realizărilor sovietice. Grădinile noastre 
botanice erau pline de trandafiri din toată lumea, prevăzuţi cu 
tăbliţe pe care erau scrise cele mai ciudate nume: ele evocau ţări 
îndepărtate, lumi pierdute şi dorurile noastre nevisate, care şi ele 
ajungeau la mabiritate. In marea grădină a ţării s-a încercat decenii 
la rând altoirea cât mai multor soiuri, în special a soiurilor de mere. 



lucrându-se în acelaşi timp zelos la reducerea tipurilor umane 
existente. 

Bunicul avea nişte meri din soiul Glorie învingătorilor - un 
adevărat deliciu al victoriei asupra fascismului. El însă nu era un 
învingător. Pe de altă parte, în mijlocul grădinii sale creştea un măr 
din soiul Paradis care arăta ca un pitic distins printre giganţi. 

Aveam deja paradisul meu, grădina mea Eden din centrul 
marelui oraş: la capătul străzii unde mă născusem şi unde trăise 
bunica înainte de război, se găsea un palat, un fost institut pentru 
fetele de aristocraţi, care mai târziu a fost rebotezat în Palatul lui 
Octombrie - în aripa lui stângă dansasem ani în şir, în timp ce în 
aripa lui dreaptă cântasem ani în şir. Acolo, în faţa palatului, 
creşteau trandafiri de lună de toate culorile posibile, erau sute din 
aceştia. Ceea ce aparţine tuturor, aşa ştiam, nu aparţine nimănui, şi 
de aceea le luam apărarea. De la acelaşi mare Nimeni mi-am 
apropriat, spre folosul meu personal, şi dealul pe care se afla 
palatul. Mi-am petrecut ani întregi din copilărie şezând pe acest 
frumos deal din Kiev, mai sus de cea mai importantă stradă din 
oraş, direct deasupra pieţei Maidan. Marţi, joi şi sâmbătă: balet. 
Miercuri, vineri şi duminică: cor. Intr-un mic luminiş de pe deal, 
printre castani străvechi şi tufişuri parfumate, creştea un măr 
Paradis. Cu nişte minuscule mere amărui şi proaspete pe care le 
mâneam dintr-o înghiţitură, cu cotor cu tot. Primăvara tot 
povârnişul era plin de violete sălbatice. Natura triumfa în plin oraş, 
ea triumfa iar eu îmi petreceam nişte minunate ceasuri de plictis pe 
acest deal, şi mai târziu, mult mai târziu am auzit un cântec care 
începea chiar aşa: „Şezând pe-un deal frumos". 

Când am auzit pentru prima oară cântecul, am aflat şi că în anii 
treizeci palatul meu fusese locul principal unde NKVD-ul îi tortura 
pe arestaţi, mii de oameni fuseseră executaţi aici. Frumosul meu 
deal se depărta de mine, în derivă, stropit cu un roşu-carmin, cu 



pământul îngrăşat de amarele merişoare Paradis care acum mi se 
păreau îmbibate în sânge. Execuţiile aveau loc de cealaltă parte a 
dealului, mi-a explicat de curând un istoric, de parcă astfel merele 
mele rămăseseră de o puritate imaculată şi eu fusesem scutită de 
păcatul originar. De câte ori mă gândesc la merişoarele Paradis în 
gură îmi persistă un gust ca şi cum merele din grădina bunicului ar 
fi fost şi ele contaminate de sânge străin. In anii treizeci, când el 
lucra deja ca agronom, colectivizarea dusese la marea foamete care, 
în treacăt fie spus, exterminase ţărănimea; dar oare el, atât de 
competent şi de zelos, încât îl promovaseră în funcţia de şef-adjunct 
al regiunii Kiev în sectorul creşterii vitelor - şi asta chiar în perioada 
când prospera ţară a pământului negru începea să moară—, aşadar 
el, care iubea atât de mult vitele şi pământul, nu cumva se făcuse şi 
el vinovat? 

Lângă liziera pădurii, în grădina bunicului meu creşteau nişte 
zmeure albe uriaşe, aşa cum nu mai văzusem niciodată. Existau 
roze roşii şi roze albe, şi nu era război. Trandafiri de lună chinezeşti şi 
Stelele lui Octombrie, Marea Iubire şi mulţi alţii ale căror nume nu le 
ştiam, printre care şi Gloria Dei, eu credeam că Dei e numele de 
familie al unei doamne frumoase, sau Gamburg - unde vine asta, 
Gamburg? - şi desigur Dolce Vita. In mijlocul acestei grădini de 
trandafiri stătea bunicul meu lângă micuţa lui gheretă de paznic. Şi 
când îmi amintesc acum de toate astea şi-ncerc să mai pătrund o 
dată în regatul acesta parfumat şi zumzăitor, nu reuşesc s-o fac, ci 
văd doar o imagine înrămată: trandafirii, tufişurile, zmeura şi mărul 
Paradis. încerc să-mi vâr capul în tablou precum Alice în Ţara 
Minunilor, când zice: „Vreau să intru în grădină!" Doar în această 
grădină mai vreau să intru, această grădină care s-a contopit cu 
toate basmele din lume, cu potecile ei misterioase şi urmele lăsate 
de nişte animale necunoscute. Numele rozei, Gloria Dei, a rose is a rose, 
Dolce Vita. 



în mijlocul paradisului de la liziera pădurii, bunicul meu stă 
tăcut, zâmbitor, fericit, şi-şi cultivă grădina. 


Scrisorile de vineri 

Dinspre mal am auzit o voce: „Haide, vino, rusule", şi-am văzut un 
soldat neamţ cu puşca aţintită asupra mea. L-am implorat: „Nu mă omorî, 
te rog, mama nu mă are decât pe mine V vorbeam ruseşte, nu m-a înţeles, 
dar i-afost milă, în orice caz n-a tras în mine şi m-a ajutat să ies din apă, 
apoi a aşteptat să-mi revin niţel şi m-a dus la ceilalţi prizonieri. Aşa a 
început viaţa din lagărele naziste. 

In fiecare vineri primesc, tradusă în germană, câte o scrisoare 
electronică de la un prizonier de război sovietic, un e-mail 
provenind de pe una din numeroasele liste de distribuţie care-mi 
inundă mailboxul. Scrisorile au fost scrise în ultimii ani, adunate şi 
în general traduse benevol, apoi trimise prin lista de distribuţie şi 
numerotate precum prizonierii de război. Au existat mai mult de 
cinci milioane de prizonieri de război sovietici, două treimi din ei au 
murit. 

Te trezeai în fiecare dimineaţă şi lângă tine zăceau cei morţi. Cine mai 
trăia se scula şi mergea la muncă, iar pe morţi îi aruncau pe toţi într-o 
groapă. 

Apoi s-a găsit un ţăran mai milostiv, care m-a luat cu el. în primele zile 
mi-a dat o muncă uşoară şi m-a hrănit bine, aşa încât am prins repede 
puteri. Pe ţăran îl chema Heinrich S. 

în tot timpul călătoriei de şase zile n-au primit decât o singură dată o 



găleată de apă pentru tot vagonul... Când au sosit, jumătate din prizonieri 
muriseră deja... Asmuţeau câinii pe ei... Un gardian a sărit să completeze 
şirul acolo unde lipsea un deţinut... postaţi pe marginea unei gropi pe 
care-o săpaseră... Medicii aflaţi acolo spuneau „Mă, n-ai decât să mori" 
(„Ah, mori odată"). Uram regimul totalitar al georgianului ciupit de 
vărsat, dar nu mă atrăgea defel să lupt împotriva propriilor mei oameni... 
50 de grame de pâine cu aşchii de lemn... într-un târziu am ajuns la 
Vriezen... „Toni, Germania e o ţară muzicală. Spune-mi, te rog, cine-i Leo 
Blech?" 

Scrisorile electronice sunt trimise între orele cinci şi opt 
dimineaţa, una în fiecare vineri. De când am un iPhone, citesc aceste 
scrisori dimineaţa în pat. Mesajele de pe Facebook ale unor păsări 
de noapte se-ntâlnesc cu salutul de dimineaţă al unui prizonier de 
război. Cine citeşte împreună cu mine aceste scrisori vinerea 
dimineaţă la şapte, cine-mpărtăşeşte cu mine ritualul meu de vineri? 

Sunt numite zeci, sute de localităţi, Konigsberg, Niirnberg, 
Ktistrin, Bielefeld, Hannover, Miinchen, Bochum, Graz, Strafiburg. 
In fiecare vineri sper să primesc câte o scrisoare în care să fie 
menţionate opririle bunicului meu: septembrie 1941, încercuirea de 
la Kiev, un an şi jumătate lagărul de tranzit Vladimir-Volinski, din 
vara lui 1943 Stalag [Stammlager, „lagărul de bază"] XVIII din St. 
Johann im Pongau, din 8 martie 1945 Mauthausen, din 25 martie 
1945 Gunskirchen. In două scrisori se pomeneşte de St. Johann, într- 
o alta de Vladimir-Volinski din Ucraina occidentală. In prima iarnă 
acolo au murit aproape toţi, dar nu şi bunicul meu. 


Perle 


Căci dreapta mea cărare o pierdui. 

Dante 



Pe fişa de înregistrare de la Mauthausen a bunicului meu Vasilii 
Ovdijenko, cu numărul 137 616, scrie „civil rus" şi nu „ofiţer 
sovietic", ca soţie e trecută Natalia Hutorna şi nu Rozalia Krzewina, 
şi în loc de comunist scrie „ortodox rus". Doar adresa e corectă, 
Instituţkaia 44. Bunicul meu voia să supravieţuiască şi era 
consecvent. Am căutat în apropiere de Salzburg fostul Stalag pentru 
prizonieri de război şi cimitirul rusesc, purtând un război inegal cu 
internetul şi cu ofertele sale de vacanţă. Ce-i drept, locurile pe care 
le căutam existau, dar tot acolo se mai găseau trasee pentru 
excursionişti, piscine şi case de vacanţă pentru întreaga familie. 
Există trasee pentru îndrăgostiţi şi trasee pentru familii, şi dacă 
există case de vacanţă trebuie să ai şi o familie pentru a umple o 
casă de vacanţă, şi asta mai ales în Austria. St. Johann im Pongau, la 
o distanţă de cincizeci de minute de tren de Salzburg. O casă de 
vacanţă, încă o casă de vacantă, băi şi distracţie. 

Călătoream singură cu intenţia să ignor ţinutul care se desfăşura 
dinaintea mea. Nu trebuia să văd mai mult decât putuse vedea 
bunicul meu pe-atunci. 

în martie 1945, poliţia din Salzburg l-a transferat din Stalag, la 
Mauthausen, apoi el, ucraineanul numit Ovdijenko, a ajuns la 
Gunskirchen împreună cu Bourdier, Kurtîg, Zibulski, Brioni, 
Hollander, Borchuladze: un francez, un ungur, un polonez, un 
italian, un german, un georgian - o Internaţională exemplară, care 
în data de 25 martie a părăsit lagărul Mauthausen, supraaglomerat, 
pentru a mărşălui până la Gunskirchen, cincizeci şi cinci de 
kilometri pe jos. O Internaţională deconcertantă, ca şi cum visurile 
de fraternitate şi unire şi-ar fi atins apogeul în lagărul de 
concentrare, ca şi cum doar lagărul le-ar fi înlesnit. în acel moment, 
când Auschwitz fusese deja eliberat, aici se mai lucra la construcţia 
micului lagăr Gunskirchen. La sfârşitul lui aprilie, evreii unguri 





parcurgeau de la Mauthausen la Gunskirchen acelaşi drum ca 
bunicul meu cu puţin timp înainte; pentru evreii unguri acesta era 
un marş al morţii cu două săptămâni înainte de sfârşitul războiului. 

Străbat ţara ca un călător, visez ca un vagabond, somnambulă, cu 
desaga mea, voioasă, plutind, un vas gol pentru viitor, dar cu o 
uşoară presimţire că sunt pedepsită pentru ceva, poate pentru 
această lejeritate, de parcă mersul meu voios e doar consecinţa 
faptului că pe-atunci, cu mulţi ani înainte, aici s-a întâmplat ceva. 
Merg pe jos, cu pas măsurat, aşa cum ai scrie o poezie urmând un 
ritm interior, căci toate poeziile ruseşti despre drum sunt scrise în 
trohei cu cinci picioare, Vino-şu-o-din-ia-na-do-ro-gu: Singur merg pe 
drumul meu. 

în visul acesta eram atât de naivă, încât acolo unde munţi şi văi 
alternau în ritmul respiraţiei vedeam nu străzile asfaltate, ci 
păşeam, în Austria mea visată, pe marginea drumului prin praf şi 
buruieni, iar maşinile mă depăşeau, maşini, printre care şi unele 
foarte noi, care intraseră în visul meu direct din publicitatea 
televizată, pline cu oameni care circulau dintr-un loc într-altul, care 
ştiau exact de ce o făceau, maşinile treceau pe lângă mine şi praful 
răscolit mă atingea şi învăluia în trâmbele sale, ei ajungeau cu mult 
mai repede ca mine la ţintă fiindcă o cunoşteau sau, mai bine spus, 
fiindcă luau punctul de sosire drept ţinta lor, iar ţinta, drept soluţie. 
Mă încredeam în drum precum în curgerea unui râu prin văi largi, 
care se răsuceau lenevos ca nişte femei buimace de somn, 
deschizând mereu noi unghiuri asupra peisajului. Am fost înghiţită 
de verdele din jur, de soare, de cerul albastru. Câmpurile de rapiţă 
erau într-atât de galbene, că trebuia să clipesc de fericire. în acest vis 
de drumeţie am uitat şi că sunt femeie, tot mergeam înainte ca o 
calfă călătoare cu desaga sa, am uitat de mine cu totul şi nu mai 
vedeam înaintea mea decât drumurile. 



După ce m-am trezit am studiat hărţile. Austria seamănă cu un 
falus bătrâior în uşoară erecţie. Am căutat Mauthausen, apoi 
lagărele auxiliare, apoi Stalag XVIII C (317). în ruseşte secolele se 
scriu cu cifre romane: când văd Stalag XVIII mă gândesc la secolul al 
XVIII-lea, la Iluminism, la Ermitajul din St. Petersburg, la Ecaterina 
cea Mare. Harta de pe internet indică toate lagărele de pe teritoriul 
austriac: lagărele de prizonieri de război, lagărele de muncă şi 
lagărele de concentrare. Austria e semănată cu punctişoare ca cerul 
într-o noapte înstelată. Sute de punctişoare, miriade, cu numele şi 
funcţiile lor. Dacă am transpune harta la scara realităţii, poate că am 
putea înţelege că oamenii nu ştiau ce se petrece în săbii învecinat, 
fiindcă între stele sunt mii de ani-lumină, dar la scara cercetării mele 
erau prea multe puncte, mult prea multe puncte pentru această 
frumoasă ţară. 

în vis îmi apăreau covoare verzi de catifea semănând cu nişte 
păşuni alpine şi aparţinând feluritelor imperii şi case regale, 
covoare împodobite cu perle şi granate care odihneau pe catifeaua 
verde, blândă, fragedă. Am brodat catifeaua cu mici nestemate - în 
auriu, verde, roşu închis, alb. Motivele decorative erau dinainte 
stabilite, ornamente misterioase, constelaţii nemaivăzute, broderia 
necesita multă muncă sau magie. Când m-am trezit, totul era deja 
gata ca în basmele cu Vasilisa cea înţeleaptă care gătea, cosea şi 
ţesea când toţi ceilalţi dormeau, fiindcă dimineaţa-i mai deşteaptă 
ca seara. Mă uimeau munca mea, magia mea. 

Dimineaţa, când s-a stins şi acest vis şi catifeaua verde a 
redevenit harta Austriei, perlele s-au transformat şi ele din nou în 
lagărele auxiliare ale lagărului Mauthausen. 

în avion l-am citit pe Thomas Bernhard, căci şi pentru această 
călătorie trebuia să ating un anumit grad de cunoştinţe ca să pot 



pune piciorul în ţară, altfel vameşii nu mi-ar fi permis să intru. Nu-i 
necesar să exersez frica, aud urletele din Piaţa Eroilor şi văd 
mulţimea jubilând de parcă m-aş afla chiar în marginea pieţei. 
Urletele de-atunci acoperă zgomotele motoarelor de avion, şi 
trecutul mă apasă ca un vis înăbuşitor. Dacă nu mă trezesc acum, 
mă sufoc. 


La bunicul meu 

Oamenii şed pe priciuri. Eu m-am oprit în prag. Nu sunt mulţi, ar 
trebui să fie mult mai mulţi. Ar trebui să fie peste măsură de 
aglomerat. Baraca este nesfârşit de lungă, nici nu ştiu dacă sfârşeşte 
undeva, văd doar primele rânduri de priciuri. Aici ar trebui să fie 
bunicul, chiar aici. Mereu îţi zici că cel pe care-1 cauţi şade cuminte 
în primul rând. Şi că e de-ajuns să soseşti aici, că pe loc eşti 
recunoscut şi salutat. Bun venit la Mauthausen! Haide, intraţi! 

Nu intru. Rămân în prag. Oamenii se uită la mine. Sunt numai 
ochi. Se uită la mine de parcă aş fi Mesia. Eu m-am oprit chiar acolo, 
în prag, pe unde trebuie el să intre. Ei îl aşteaptă pe Mesia. îmi 
doresc ca ei să aştepte. îmi doresc să le dăruiesc aerul de-afară. 

Din buzunarele pantalonului scot benzi colorate. Tot scot, încă şi 
încă. Culori strălucitoare din alb-negrul spălăcit. Ca un clovn. Pot 
face de toate. Ei aşteaptă. Sunt descumpănită. Extrag din buzunare 
benzi colorate fără sfârşit, vreau să răspândesc bucurie. Cum ar 
trebui să mă comport aici? Aici, în lagărul de concentrare? 

Nu voiam să intru în barăci, să respir acest aer, să văd aceste 
corpuri. Acum intrăm aici fără să batem la uşă, de parcă ar fi o 
plimbare. Doar pentru că nu există uşi? Aş vrea să-i apăr pe aceşti 



oameni de privirile noastre, să le cos perdele. Voaluri. 


Bunicul meu era agronom, crescător de vite. Ce credea el despre 
aceste barăci? încerc să-l recunosc în şirurile de ochi. încerc să 
descifrez chipuri. Nu poţi decât număra aici. Dar nu sunt bună la 
numărătoare. Nu prea ştiu ce ar trebui adunat sau adăugat ca să 
ajungi la o faţă normală, ca să recunoşti o fiinţă umană. 

Toţi au aceşti ochi. 

Ar trebui să fie gunoi peste tot. Am citit despre asta. Ar trebui ca 
moartea să pută. Dar eu nu miros nimic. Nu aud nimic. Doar văd. Ei 
sunt nişte strigoi. E-adevărat, nu toţi sunt oameni buni. Trebuie 
făcute deosebiri. Dar la ce bun, doar sunt cu toţii aici. 

îl caut pe bunicul meu. Am venit să-l iau cu mine. Ştiu că acum 
cântăreşte patruzeci şi nouă de kilograme. Dar aici nu bate la ochi. 
Niciunul nu cântăreşte mai mult. Credeţi că această imagine e din 
cale-afară? Fiţi fără grijă. E pe potriva celor întâmplate. Am învăţat 
de curând acest cuvânt. „Conceptul artistic al locului nostru de 
informare aduce un omagiu pe potriva catastrofei". 

Insuportabilă, am putea spune. Este insuportabilă. Dar pentru 
insuportabil nu există cuvânt. Dacă l-ar suporta vreun cuvânt, 
atunci ar fi suportabil. 

Rămânem în prag. Aici totu-i pe potrivă, barăcile, greutatea, 
ochii. Cineva trebuie să fi chibzuit la toate astea, cineva cu simţ 
pentru proporţii. Un agronom? Un arhitect? Un optician? 

De fapt, ce caut aici? Ce m-a adus aici? Acestor oameni li s-a luat 
totul - aşa spun toţi, şi-o spun şi eu. Stau în pragul peste care 



păşeşte şi călăul. 

Bunicul meu şade în această baracă. Oare asta-mi conferă 
drepturi deosebite? Este o invitaţie? O scuză? O misiune? Nu sunt 
catapultată în trecut. Se-ntâmplă acum. Când, unde şi cui i se- 
ntâmplă n-are nicio importanţă. 

Cine sunt eu aici? Am oare dreptul să mă uit? 

Soţul meu spune. Te afli aici ca nepoată, ai acest drept 
Tatăl meu spune. Ai o misiune dificilă 
Fratele meu spune. Cercetează, cercetează, cercetează 
Mama mea spune. Ai tărâţe în cap, dar o inimă bună 
Prietena mea spune. Război şi pace tot în două limbi s-a scris, în 
limba războiului şi în limba păcii 

îngerul meu spune, E cu urmare. Apoi suflă în trâmbiţă 

Bunicul meu tace şi zâmbeşte 

De la Dumnezeu - nicio ştire. Nici pâs 

Iar eu rămân unde sunt, în prag. Nu-1 găsesc pe bunicul în 
această baracă. Am sperat că-mi va face semn cu mâna şi-mi va 
şopti. Aici, aici, sunt aici! 


Calea Lactee 

Voiam să citesc despre biserici şi muzee, însă primul titlu care 
mi-a picat în plasa internetului a fost Im Schatten der Mozartkngel, o 
carte despre locurile din Salzburg legate de trecutul nazist. Motorul 
de căutare îmi ştie preferinţele + mai întâi catastrofele. în regiunea 
Salzburg existau 33 000 de nazişti înregistraţi, la fel de mulţi ca 
evreii ucişi în cursul primului masacru din oraşul meu natal. Nu 
doar naturii, ci şi istoriei îi place simetria. 

Bunicul meu a fost, poate, doar o singură zi la Salzburg. Cum de 



l-au mutat numai pe el la Mauthausen? Lucrase într-o gospodărie 
ţărănească şi-ncercase să fugă? Istoricii estimează că ar fi trebuit s- 
ajungă la Dachau. Cum de ei nu se miră că n-a fost ucis pe loc? 
Peste tot deţinuţii erau ucişi sau lăsaţi să moară, cum de s-au ocupat 
de un individ izolat? 

Telefonul m-a lăsat chiar în mijlocul întrebării, de parcă cineva 
îmi tăiase cordonul ombilical ce mă lega de lume. Am luat-o ca pe 
un afront personal. Universul părea că nu-mi mai sprijină eforturile, 
şi mă-ndoiam că mai circulă vreun tren la St. Johann, dacă nici chiar 
telefonul meu nu mai funcţiona. 

In magazinul celui mai mare furnizor austriac de telefoane 
mobile o doamnă m-a lămurit că nu sunt clienta ei, şi când i-am 
spus că trebuie neapărat să telefonez şi-am întrebat-o dacă mă poate 
ajuta, vă rog, ştiţi, la Salzburg nu sunt cabine telefonice, mi-a spus 
nu, şi-avea dreptate, doar nu eram clienta ei, clienţii ei nu s-ar agita 
în aşa hal ca mine la cea mai mică nedreptate, şi nu e nu, dar am 
continuat să-i cer un ajutor sau o soluţie ca şi cum ar fi fost cu- 
adevărat vital să telefonez, ca şi cum aici, pe loc, aş fi făcut un copil 
sau un infarct, îmi imaginam cum ar fi fost să mor, şi ea să-mi 
spună: Nu, doar pentru clienţi, iar cine se agită aşa ca mine de parcă 
celălalt ar urma să-l ucidă - deşi tot ce se-ntâmplă aici e că nu 
primeşti ajutorul necesar + oricum nu poate fi vreun client, căci dacă 
aş fi clienta ei m-ar putea ajuta, doar nu era ea de vină că trebuia să 
plec, eu eram de vină că nu eram clienta ei, locul meu nu era în 
paradisul strident luminat al filialei ei situate între Casa Mozart şi 
Casa Trakl, n-aveam bluetooth cu geniile, n-aveam nici măcar reţea. 

Trenurile circulau totuşi. Am luat unul până la St. Johann im 
Pongau şi-am străbătut un peisaj liniştit, controloarea glumea în 
engleză cu un om de afaceri kuweitian, te salut. Austrie, râul ne 



urma în mişcarea noastră rapidă de parcă era aliatul meu secret, în 
dreptul podurilor erau postate canistre de lapte cu www.milch.com 
scris pe burţile lor, laptele curgând în internet în şuvoaie albe în 
timp ce eu tot nu aveam reţea, niciun acces la sânul universului, 
nicio protecţie, măcar că nu beau lapte deloc, însă urmam calea 
laptelui. Calea Lactee a unui agronom şi crescător de vite. 

Poate că natura integrase de mult orice formă de violenţă în ciclul 
ei, paşii grei ai armatelor în marş, satele bogate murind de foame, 
craterele obuzelor, gropile şi cei neîngropaţi, iar acolo unde căutăm 
liniştea, transformarea a şi avut loc demult, cu fiecare respiraţie şi 
fiecare muşcăbiră din măr devenim tot mai mult parte a otrăvirii şi 
a păcatului pe care nu l-am comis, şi necunoaşterea legilor naturii 
nu ne poate elibera de acest păcat. Dacă Abel a fost ucis de Cain, şi 
Abel n-a avut copii, atunci noi cine suntem? 


Cimitirul rusesc 


Mortalitatea, diferită 
La dreapta şi la stânga şinei. 

Erich Fried 

Această cale de acces există abia de câţiva ani, o profesoară de 
istorie din St. Johann im Pongau s-a zbătut s-o obţină ca de altfel şi 
panoul postat la drumul naţional. Cimitirul rusesc, la o oră distanţă 
de Salzburg. Te aştepţi să găseşti acolo ceva ortodox rusesc, 
somptuos, cu cruci şi aur, şi dai numai peste obeliscuri cu o stea 
roşie în vârf. In stânga cinci morminte pentru ofiţeri, la mijloc un 
monument mare pentru trei mii de anonimi, apoi încă un 
monument pentru treizeci şi unu de morţi şi două monumente 
pentru sârbi care sunt menţionaţi nominal. Un loc construit de 



eliberatori la scurt timp după război, nimeni nu ştie exact când şi 
după ce plan. 

La Stalag XVIII au fost aduşi mai întâi francezii, apoi sârbii, 
începând cu 1941 au sosit prizonierii de război sovietici, două treimi 
din ei au murit în timpul călătoriei. în lagărul Sud francezii aveau 
voie să muncească şi să mănânce, să oficieze mesa, aveau propriul 
lor teren de sport, propriul lor ziar. Le Stalag XVIII C vous parle, 
aveau o trupă de teatru şi puteau vedea filme, primeau poşta şi 
pachete cu alimente de la Crucea Roşie. De ziua lor naţională pe 
străzile din St. Johann, care pe-atunci se numea Mar kt Pongau, 
răsuna Marseilleza. în schimb, prizonierii sovietici din lagărul Nord, 
aliaţii francezilor, mâncau iarbă. Mureau de subnutriţie şi de boli, 
fiind trataţi mai rău ca vitele, animalele productive erau un produs 
al civilizaţiei, bolşevicii însă, nu. Bunicul meu avusese norocul să nu 
fie evreu - soldaţii şi ofiţerii evrei fuseseră împuşcaţi încă în lagărul 
VladimirVolinski -, iar el supravieţuia acum şi lagărului Nord din 
Stalag XVIII. 

Cimitirul se găseşte între drumul naţional şi râul Salzach într-o 
vale îngustă, adăpostit ca în căuşul unei mâini. Şi eu mă simt la 
adăpost în verdele proaspăt, la umbra copacilor dintre monumente. 
Numele ruseşti care lipsesc pe obeliscuri sunt trecute într-un 
registru. Elevi ai liceului de-aici împreună cu profesoara lor au 
căutat ani de-a rândul reuşind să „restituie numele" celor morţi, 
fără vreun îndemn sau o misiune din partea oficialităţilor. Şi-au 
asumat de bunăvoie această moştenire, ce-i interesează este tara lor. 

Cartea de oaspeţi o găseşti într-o căsuţă, tot acolo e şi lista cu 
numele celor îngropaţi aici. 


De mulţi ani încoace, de fiecare dată când trec cu maşina prin aceste 
locuri îi salut pe toţi cei îngropaţi aici. Sunt acum pentru prima oară aici, 



şi măreţia lăuntrică şi liniştea locului sunt de nedescris. Mulţumiri 
tuturor celor care îl îngrijesc! De-aş putea face ceva, aş construi o fântână 
din care să curgă apă proaspătă, limpede, dătătoare de viaţă, ca semn că 
Vinerile Seci ale vieţii noastre nu au niciodată ultimul cuvânt. 

Lângă cartea de oaspeţi sunt câteva caiete ale Crucii Negre 
Austriece, ale asociaţiei care se ocupă de îngrijirea mormintelor de 
război, care pe pagina lor iveb promovează „reconcilierea dincolo de 
morminte". 

Şi eu am fost prizonier de război, mai întâi la Borodino, apoi la 
Moscova, şi cinstesc aici memoria soldaţilor sovietici, dar şi a numeroşilor 
mei camarazi morţi în prizonierat. 

Nu-i o întâmplare că am venit aici în Vinerea Patimilor 
întâmplarea ne-a adus aici pe mine şi pe câinele meu 
Moîi oTerţ 6b7i 34ecb 
suntem aici graţie internetului 

De ce-i zice Cimitirul rusesc când aici sunt îngropaţi şi sârbi? 

Myfather zvas bere 
pocivajte v miru 
I visited here as my grandpa... 
in grosser Dankbarkeit und Trauer 
ă la memoire de mon grand-pere 

Cartea se află aici de trei ani. Copiii şi nepoţii prizonierilor de 
război mai vin şi-acum - sau abia acum. De cimitir se îngrijeşte Adi, 
un Adolf născut în timpul războiului, care a creat din acest loc ceva 
idilic, ca şi cum mormintele l-ar ajuta să se reconcilieze cu numele 
său. 

Again zve returned to this hallozved site and zve are glad to see the 
entries ofso many visitors. We escaped Hitlers Holocaust în 1939 but lost 



all our relatives in Poland. We hopefor peace 


Ne gândim aici la bieţii prizonieri de război sovietici, dar şi la primul 
meu soţ care e dat dispărut la Stalingrad 

Această însemnare e datată 24.07.2010. La şaizeci şi şapte de ani 
după bătălia de la Stalingrad, această femeie scrie „e dat dispărut" 
ca şi cum tocmai a primit înştiinţarea. 


Hans 

Bunicul meu s-a născut la Rovno, numele însemnând ceva gen 
„suprafaţă" - un şes drept şi neted. Bunicul a lucrat la Rovno, la 
Kiev şi în zona rurală a Ucrainei occidentale. Deşi înainte de război 
deţinuse o funcţie înaltă, nu s-au găsit niciun fel de acte şi nu se ştia 
nimic precis despre activitatea lui. Doar perioada prizonieratului 
său mi-a fost accesibilă, ea putea fi documentată şi o aveam înaintea 
ochilor în cursul călătoriilor mele, al plimbărilor în jurul acelui 
Stalag, visam la drumeţii prin ţară, fusese agricultor, şi unde 
altundeva l-aş fi putut găsi, dacă nu la ţară? 

Am plecat în direcţia Dachau cu toţii împreună, profesoara de 
istorie care se zbătuse pentru cimitir, istoricul Michael, ai cărui 
părinţi luaseră pământ în arendă pe domeniul contelui Plaz, şi care 
ştia totul despre istoria acestui ţinut, scriitorul O.P. Zier şi cu mine. 
Nu fusesem încă niciodată cu-adevărat „în drumeţie", în limba mea 
maternă nici măcar nu există cuvântul potrivit pentru aşa ceva, în 
ruseşte putem doar să peregrinăm sau să ne plimbăm. Drumeţia 
noastră a început în locul unde mai multe femei cu numeroşi copii 
şedeau pe pământ, la numai douăzeci de metri de parcare, toate 
îmbrăcate în negru. Noi am zâmbit uşor nesiguri. Sunt saudiţi, a 



spus Michael în cunoştinţă de cauză. Ce fac aici în stradă? l-am 
întrebat. Se răcoresc, a spus Michael fără ironie, la începutul 
drumului lor se aşază mereu pe jos şi rămân aşa o vreme. Vin cu 
avionul din oraşele lor toride, călătoresc cu trenul şi apoi cu 
maşinile lor, şi au ajuns acum în locul care pentru noi e punctul 
nostru de plecare. 

Anul trecut, a mai spus Michael, au fost aici nişte evrei ortodocşi 
din Israel, şi ei cu zeci de copii, toţi îmbrăcaţi în negru, ca şi saudiţii, 
în plină vară, total aiurea în raport cu vremea. Când a început să 
plouă, au fugit cu toţii în stradă, localnicii au rămas acasă, dar 
străinii s-au dus afară, salutând cu mare bucurie ploaia - saudiţii şi 
evreii deopotrivă. 

De-a lungul unui pârâu micuţ, mai zgomotos decât ţi-ai fi 
închipuit, am mers la Hans, un ţăran care trăia în munţi complet 
singur, fără nevastă-sa, după cum ne-a povestit Michael. Hans îi 
explicase că aerul era pentru el, jos, mult prea dens, iar pentru ea, 
sus, mult prea rarefiat. 

Când ne-am apropiat de casă ne-a ieşit în întâmpinare un uriaş, 
care cu statura lui punea în umbră munţii înşişi. Era chiar Hans, cu 
ochii scânteietori ai unui aventurier, păros ca un brigand, viril, prea 
viril, aşa unul s-ar fi cuvenit să plece în lumea largă ca să ucidă ori 
să izbăvească, dar el era încătuşat de gospodăria lui. Hans purta 
cizme grele cu şireturi roşii şi o caschetă sovietică cu secera şi 
ciocanul în Steaua Roşie. Atenţie, nepoata unui prizonier de război 
rus e prin preajmă! aşa-i strigaseră munţii, şi-ntr-adevăr era pregătit 
pentru venirea mea începând imediat să povestească, de parcă îl 
tocmisem s-o facă pe ghidul. Crucea asta de-aici a cioplit-o un 
prizonier rus încă în Primul Război Mondial, ne-a povestit Hans şi 
ne-a arătat lângă uşă o fragilă cruce ortodoxă rusă din lemn. Rusul a 
trăit aici îndrăgostindu-se de-o fată din vale, şi au avut un fiu, a 
spus Hans şi ne-a privit scurt, parcă amuzat el însuşi de simplitatea 
întâmplării, ca şi de legile de neclintit ale naturii, iar apoi 



prizonierul a plecat în patria sa, a spus Hans, şi fiul lui a crescut fără 
el, şi la următorul război fiul a trecut de partea naziştilor, dar de-a 
binelea, a spus Hans privindu-ne triumfător, de parcă era mândru 
de asta, el însă era mândru de povestea lui - şi-apoi a mers ca 
gardian la Dachau sau Mauthausen. Acolo s-a întâmplat ceva 
despre care nimeni nu ştie nimic, a spus Hans, dar toată lumea din 
sat ştia că din această cauză fiul rusului s-a dus pe front ca voluntar. 
A căzut chiar acolo de unde provenea taică-său, la Smolensk. 

Amuţiserăm cu toţii, deşi eram şi sceptici în privinţa basmului 
povestit atât de perfect rotund de Hans, sceptici şi în privinţa lui 
Hans însuşi care se prezenta în faţa noastră ca un fenomen al 
naturii, şi în privinţa crucii autentice, a mascaradei sale - 
deveniserăm cu toţii sceptici şi tăcuţi, ca totdeauna când eşti 
impresionat. 

în grajd se juca un pui de căprioară cu un puişor, în curte câinele 
alerga după un iepure de casă, apoi au apărut şi nişte gâşte. Şedeam 
la o masă lungă şi Hans gătea: pusese la bătaie toate ouăle din 
gospodărie şi-şi dăduse duhul ca să ne prepare ca desert un 
kaiserschmarm, cel mai bun kaiserschmarrn din imperiu. Apoi a 
compus versuri în onoarea mea, mi-a ghicit profesiunea, mi-a făcut 
complimente: Nu vă scapă nimic! Rareori dau peste bărbaţi mai 
intenşi ca mine. Am vorbit despre război râzând mai tot timpul, 
poate că şi numai din cauza nostimadei animalelor şi a aerului 
înviorător. Şedeam înconjuraţi de munţi, roşiatică, păşunea de 
munte se cufunda în ceaţă, Michael culesese bujori de munte pentru 
mine, nepoata unui prizonier de război, deşi era interzis, şi mi-am 
zis că noi toţi, împreună şi cu saudiţii din începutul nostru de drum, 
şi cu evreii ortodocşi care anul acesta nu mai veniseră, că noi toţi 
eram parte integrantă a unei mari epopei, o parte peste care doar 
întâmplător căzuse lumina, un mic segment de drum. 



E timpul s-aduc vacile, a spus Hans urcându-se în jeepul lui. 
Maşina a luat-o cu noi în sus, în direcţia zăpezii. Experienţa mea 
ucraineană nu mă-nvăţase că poţi aduce vacile cu jeepul, la noi între 
jeep şi vaci e o distanţă de lumi întregi, de cele mai multe ori 
mlăştinoase, impracticabile. 

Când ne-am întors şi începusem deja să mă gândesc la muls şi la 
faptul că dacă i-aş mulge vacile, aş rămâne aici pentru totdeauna, 
căci laptele şterge amintirile, l-am auzit dintr-odată pe Hans 
anunţând: Am o cămăruţă frumuşică pentru tine, n-o să te deranjez, 
şi deşi nimeni n-a spus nimic, simţeam că ceilalţi nu erau împotrivă 
şi căutau să mă convingă în tăcere, căci bunicul meu, agronomul, 
fusese aici doi ani în captivitate, iar acum îmi dăruia frumuseţea 
acestei lumi dimpreună cu toate libertăţile; aici intrau în joc legi ale 
naturii uneori atât de manifeste, încât efectul îl observă nu numai 
doi oameni, ci toţi cei prezenţi, chiar şi cei care n-au nicio relaţie cu 
natura, şi de mi-ar fi permisă o continuare, aş rămâne aici precum 
odinioară prizonierul, oferindu-mă benevol şi învăţând să mulg, 
aşa-mi ziceam în sinea mea, cu totul abstrasă din realitate. 

Când în auzul tuturor, Hans mi-a oferit o cameră pentru noapte, 
i-am spus că va trebui atunci, mâine, să mă ducă cu jeepul la 
Mauthausen - şi vocea mea lăuntrică mi-a zis: Stop. 

De trei ori îl întrebasem cum se numea câinele care fugărise 
iepurele şi gâştele prin curte, binedispunându-ne şi amuzându-ne 
până într-atât, încât am uitat cu toţii de orice amărăciune. Doi ani 
mai târziu Hans avea să-l calce cu maşina, căzând apoi într-o tristeţe 
care-1 făcea aspru, inabordabil - numele câinelui l-am uitat. 

Dar în ziua aceea mă gândeam la câinele dăruit de Tristan 
Isoldei, într-atât de veselă era creatura asta a lui Hans, Tristan îi 



dăruise Isoldei un câine - trecuseră ani de la întâlnirea lor, cu toate 
astea erau de două ori mai tineri ca noi astăzi îi dăruise un câine 
cu zurgălăi ca s-o înveselească şi s-o ajute să-l uite. Ori, dimpotrivă, 
ca să-şi amintească de el, dar cu voioşie? Am uitat şi numele acestui 
câine, am uitat aproape şi de tristeţea ce m-a cuprins când l-am 
părăsit pe brigandul Hans, căci trebuia s-ajung la Mauthausen, 
Dumnezeu ştie de ce, şi o călătorie cu jeepul nu cadra cu epopeea 
mea. 

Am plecat şi Hans ne-a făcut semn cu mâna. 


Călătorie la Mauthausen 

Am impresia că lumea din tren - un ciudat amestec de fiinţe 
sportive în pantaloni scurţi şi pantofi sport, de japonezi somnolenţi 
şi de bărbaţi în costume proaspăt călcate care merg la lucru la 
Salzburg, poate chiar la Viena -, am impresia că toată lumea ştie 
unde mă duc şi că nu fac parte dintre ei. Călătoresc singură acolo. 
Nu fac parte din clasele de elevi care trebuie să meargă acolo, nu 
sunt niciuna din persoanele care consideră asta ca pe o călătorie 
educativă, o cale sigură de a dobândi o mai acută conştiinţă istorică 
sau ca pe un soi de imperativ moral. Sunt singură în această 
călătorie, dar mi-aş dori ca cei din jurul meu să ştie, sau cel puţin să 
ghicească, să simtă unde mă duc. De parcă ar fi aşa de important şi 
de neobişnuit să mergi la Mauthausen. Unii trăiesc totuşi 
permanent acolo, în acest oraş baroc modern, eu însă vreau ca ei s-o 
ştie, ca şi cum abia această ştiinţă a lor ar da un sens călătoriei mele 
şi mi-ar permite să proclam iniţiativa mea personală ca pe o 
călătorie de pelerinaj. Şi deşi călătoresc singură la Mauthausen, o fac 
pentru toţi ceilalţi călători din tren fără să-i mai întreb. Da, o să 
transmit acolo salutări din partea dumneavoastră, sigur o fac, 
oameni buni, nu trebuie să mergeţi voi înşivă acolo, continuaţi-vă 



călătoria, doar dacă mergeţi în drumeţie vă rog, atunci, să nu mă 
uitaţi, şi vom fi chit. 

O bătrână doamnă e uimită văzându-mă cu tot echipamentul 
meu electronic, cu GPS-ul care-mi indică drumul, cu iPhone-ul ale 
cărui funcţii n-am reuşit să le-nvăţ niciodată, cu căştile şi cablurile 
de diferite culori din diferite epoci, pe care zadarnic încerc să le 
conectez între ele - acest conglomerat, această caracatiţă, această 
reţea care ar trebui să mă propulseze mă leagă de mâini şi de 
picioare. Mă mai gândesc oare la aparatul de muls şi la vacile lui 
Hans? O ajut să-şi ducă valiza pe această doamnă pe care de uimire 
au cam lăsat-o puterile. Coboară la Salzburg, se-ntoarce spre mine 
şi-mi spune neaşteptat de severă: Gute Weltreise, drum bun în jurul 
lumii. Voia, de fapt, să spună: Gute Weiterreise, drum bun în 
continuare, dar iată că-mi serveşte o inadvertenţă care mă prinde în 
flagrant delict de megalomanie. In autogara din Linz întreb ce 
autobuz merge la Mauthausen. Şi-ntr-adevăr, acolo merge numărul 
360 - o dată înconjurul lumii. 

Aştept în staţie în enorma autogară. Numărul 360 îmi confirmă 
că mă aflu pe drumul cel bun, că mă mişc în cerc. El ar mai fi o 
dovadă şi că încă mai sunt la începutul tuturor călătoriilor, dar 
continui să calculez şi scad numărul 360 al autobuzului din zilele 
anului, gândindu-mă la rest. Cinci, uneori şase zile. Sunt ele cele 
mai importante? Sunt ele zilele când într-adevăr se-ntâmplă ceva, 
singurele care au sens, şi mai mult de-atât nu vor fi într-un an? 

Am fotografiat panouri, orare şi afişaje electronice pentru a 
dovedi că am fost aici - nu celorlalţi, ci mie însămi. De regulă nu fac 
aşa ceva, n-am adus fotografii nici din cele mai frumoase călătorii 
ale mele, nu pot să trăiesc şi să fotografiez concomitent, dar de data 




asta Acelei clipe aş putea să-i spun, întâia oară: Rămâi, că eşti atâta de 
frumoasă! 12 Clic. O să-nţeleg mai târziu. 

La început eram singură în staţie întrebându-mă dacă autobuzele 
chiar circulă până acolo. Nu făceam diferenţa între lagărul de 
concentrare, memorial şi oraş. Credeam că lumea întreagă vede că 
mă duc la Mauthausen, când de fapt aici nu era nimeni care să mă 
poată vedea. Apoi însă au sosit nişte tineri cu sacoşe de plajă şi 
colaci de înot, în mod vădit mergeau cu 360 să facă baie, şi eu am 
găsit toate astea acceptabile până ce a urcat şi o doamnă cu un colac 
de WE, şi acesta de 360 de grade, un cerc, deşi fireşte nu atât de 
perfect - pe drumul într-acolo mi s-ar fi părut mai potrivit un colac 
de salvare. Hai, lasă, nu mai fi supărată pe ei, de la război s-au scurs 
o mie de ani - care război?! -, şi e voie să mergi la closet, e voie să te 
caţări pe munte, să înoţi şi e voie să fie şi vreme frumoasă. Un 
război petrecut demult nu-i în contradicţie cu un bikini, nu te mai 
gândi atâta la doamna asta, nu-i o făptaşă şi nici victimă nu e, şi iată 
că aceste vorbe tot au trebuit să cadă, doamna fumează, face 
rotocoale de fum, 360 de grade plus cinci zile, rotocoale aşa de 
frumoase nu făcea decât Marlene Dietrich, poate că doamna joacă şi 
şah, tot ce-a făcut a fost să-şi cumpere un colac de WC, astăzi e 
miercuri. 

Războiul s-a sfârşit de mult, dar tu ai vrea să-i înregimentezi pe 
paşnicii locuitori ai regiunii Linz cu colacii lor de înot şi de WE, şi 
asta tocmai acum când e aşa de cald şi ei merg să facă baie, pur şi 
simplu s-au născut aici şi locuiesc aici. Nu-i vina lor că războiul 
acesta e originea ta, povestea ta. Antichitatea ta, şi tu mergi de-aici 
până acolo şi plăteşti pentru asta cu doar cinci sau şase zile, cu-acest 


12 J.W. Goethe, Faust I, trad. de Lucian Blaga, ESPLA, Bucureşti, 1955, p. 
523. 




rest de cerc, şi de n-ar exista războiul nici tu n-ai avea nicio poveste 
cu toate motivele aferente, de parcă te-ai fi născut din capul lui Zeus 
în plină armură, dar cu călcâiul gingaş. 

Apoi am străbătut oraşul Linz, Dunărea sclipea în soare orbindu- 
mă la fiecare intersecţie, eram în bună dispoziţie fie pentru că erau 
frumoase casele, fie pentru că asta şi voiam, să-mi placă locurile 
prin care treceam. Poate că nu voiam decât să pot spune că Linz e 
un oraş frumos. Coborau şi urcau numeroşi tineri din categoria 
celor care, în locul serviciului militar, aleg să presteze serviciul civil, 
Zivis, cum li se spune pe-aici, garda mea albă. Cumva lucrau aici cu 
toţii în asemenea locuri comemorative? Un castel pe munte. 
Dunărea, şoferul căruia îi plăcea să conducă autobuzul cu noi şi 
care-mi spunea să stau în faţă de tot, lângă el, Scumpă doamnă, de- 
aici se vede mai bine, şi că-mi va arăta unde trebuie să cobor, şi eu 
mă gândeam cât e de ciudat că în aceste văi atât de primitoare au 
fost exterminaţi oameni, ca şi cum în Siberia, acolo unde-i frig şi 
pământu-i golaş şi întins, ar fi acceptabil. 

în capul meu se intersectau două citate, pe care le iubisem foarte 
mult pe când mai eram tânără şi iubeam citatele şi-mi ziceam că cel 
înarmat cu literatură are trei vieţi ca de basm: „Manuscrisele nu 
ard" şi: „O scrisoare ajunge totdeauna la destinaţie". Aceste 
propoziţii mă făcuseră să sper că totul e numai o chestiune de 
interpretare şi că nimic nu se pierde, acum însă ele îmi păreau de-o 
stupiditate arogantă şi cleioasă, un sirop al dorinţelor pioase, dar 
poate că era doar prea cald aici. Mă uitam pe fereastră şi vedeam 
câmpurile gălbui, culorile şi texturile moi ale peisajului. Citatele 
astea-i mai bine să le consumi separat, mi-am zis în sinea mea, dar 
acum le-am aruncat de-a valma pentru a le lăsa să zacă aici, cu 
gustul lor amar, pe aceste pajişti şi câmpuri - manuscrisele ard mai 
bine ca lemnul, şi scrisorile se tot pierd mereu, presupunând că 



cineva le scrie, şi dacă o face, mai sunt şi greşit înţelese aproape 
totdeauna, mai ales scrisorile electronice acum. 

Caut din nou să mă concentrez pe materiale istorice, la urma 
urmei merg la Mauthausen, dar nu reuşesc, gândul îmi zboară la 
nori şi pajişti, la rochii din materiale frumos colorate, la flori, dar 
istoria, evenimentele - ah, n-am idee, totu-i material, materiale. Se 
pot coase o mulţime de lucruri din ele. Materiale istorice sunt 
pentru mine catifeaua, satinul, crepe de Chine, sau cum îi spuneam 
noi pe-atunci pe ruseşte, krepdişin. 

Babuşka mea Roza, care aşteptase întreaga viaţă reîntoarcerea 
bărbatului ei Vasia, Vasilii, din toate aceste lagăre pe care le vizitez 
acum, avusese asemenea rochii. Ea, care în timpul războiului 
salvase două sute de copii, arăta la bătrâneţe ca un copil umflat de 
foame. Era foarte slabă, dar burta îi era mare şi nu i se potrivea nicio 
rochie, aşa că o croitoreasă făcuse anume pentru ea nişte rochii din 
krepdişin sau din mătase. Verde deschis cu dungi albe, puncte 
violete la orizontul unei zile însorite, albastru închis cu valuri albe şi 
negre care se rostogolesc prin peisaj, şi materialul acesta parfumat, 
uşor lucios cu crini şi trandafiri, o minune în lumea noastră 
modestă. O jumătate de regat aş da, şi pe deasupra toate materialele 
istorice, pentru a avea în mână o bucăţică din mătasea asta. Omul ar 
face orice pentru a escamota moartea, ca şi cum n-ar exista 
dispariţie, ci numai primire şi bună sosire. 

Ajunşi într-un orăşel, mai urcă nişte oameni: piaţa şi oamenii - 
totu-i drăgălaş. Următoarea staţie e Gusen, lagăr auxiliar al celui de 
la Mauthausen, am citit despre el. Trecem rapid mai departe. Zidul 
cenuşiu al memorialului, cu muchia lui ascuţită, e orientat pieziş 
faţă de stradă de parcă vrea să taie peisajul. Mai simt tăietura asta la 
gâtul meu chiar după ce de mult am lăsat zidul în urmă. O durere 



fantomă, nu pot înghiţi. Puţin înainte de Mauthausen simpaticul 
meu şofer prinde o elevă cu abonamentul expirat. Devine nemilos, 
coroziv, ea e abătută şi plăteşte cei patru euro cuveniţi. Toţi tac în 
unanimitate, omul are dreptate. Când cobor pentru Mauthausen la 
staţia Wasserwerk, e supărat şi pe mine. Am văzut cum a fost 
păcălit, el s-a simţit înjosit şi a ripostat, şi asta am văzut-o ca 
martoră a călătoriei, iar martorii fac ca totul să fie şi mai rău. 

Valiza mi se înţepeneşte, toţi aşteaptă, şoferul autobuzului 
aşteaptă şi el nescoţând o vorbă. Fac eforbiri disperate, dar valiza 
nu vrea să iasă. îmi pare rău! Şoferul tace, împietrit în dreptatea care- 
i de partea lui. In sfârşit îmi eliberez valiza şi salut solul din 
Mauthausen. Sudoarea îmi curge şiroaie pe spinare. 


Sisif 

Sisif, care conform legendei greceşti e condamnat să împingă 
o stâncă în susul unui munte abrupt, de unde cu puţin înainte 
de vârf stânca se rostogoleşte iar la vale; numele i se scrie [în 
germană] în prima silabă cu i, şi în a doua cu y. La fel şi: 
muncă de Sisif 

Dicţionarul Duden 

In vârful dealului am zărit o fortăreaţă, o reminiscenţă a Evului 
Mediu cu ziduri masive, turnuri înalte şi o geometrie impecabilă, 
perfectă, pe care aş califica-o drept frumoasă ori cel puţin agreabilă. 
Nu mă gândisem că ar putea fi şi frumos aici, credeam că nu-i 
permis ca acest loc să fie frumos. Ce vedeam trezea în mine un simţ 
al măsurii, al proporţiilor şi armoniei care în mod vădit îi animase şi 
pe inventatorii unor asemenea locuri. Lângă mine se află Wolfgang 
care lucrează aici, însoţitorul meu uşor visător în costum de bumbac 



şi cu o elegantă pălărie de vară. Prezenţa lui înviorătoare, cu o 
surprinzătoare nuanţă mozartiană, îmi face plăcere. 

Mă aşteptam la claritate, credeam că în jurul marilor lagăre de 
concentrare nu mai există secrete, cel puţin nu de ordin arhitectonic, 
că totul a fost deja descris şi verificat şi că ne putem acum consacra 
tramei narative, sensului a tot ce-a fost, dar încă înainte de a intra, 
Wolfgang mi-a arătat un bazin de stingere a incendiilor, prevăzut cu 
trambuline, cu o zonă adâncă şi una de apă mică precum şi cu 
deversoare la margine, dar ca piscină e totuşi prea adâncă, a 
adăugat el. M-am uitat uimită la această gaură de beton de parcă ar 
fi fost un vestigiu arheologic, vreo moştenire a triburilor maya sau 
aztece, nişte construcţii misterioase ale unor civilizaţii dispărute a 
căror logică ne este incomprehensibilă. 

Stăm în tăcere pe trepte ca şi cum ar fi necesară o scurtă pauză de 
fumat pentru acomodare, şi ne uităm la adolescenţii care se agită 
sporovăind în susul şi în josul scării. Mauthausen se găseşte, iată, în 
faţa noastră în tot firescul său. 

Am venit aici din cauza bunicului meu, a celor şaptesprezece zile 
ale lui de aici. Nu mă gândesc la el, ci numai la ceilalţi, dar nu 
reuşesc să-mi asum cei o sută de mii. Azi e 13 iulie, cea mai toridă zi 
a acestei veri, în lagăr nu e umbră. Pe un tricou citesc cuvântul 
Team, şi-ntr-adevăr e o întreagă echipă aici, regiunea-i parcă făcută 
pentru ciclişti profesionişti - cu pantofii lor de ciclişti coboară cu 
stângăcie scara morţii securizată, pe spatele lor e scris Team, 
vizitează memorialul în cursul circuitului pe care-1 întreprind. Mica 
vale a carierei de piatră, locul unde se muncea, aminteşte de un parc 
naţional undeva în America, un teren stâncos cu multă verdeaţă, 
ceva mai încolo o cascadă mică, două biciclete legate de grilajul 
unui şantier, deasupra lor un panou: Scăldatul interzis pe terenul 
memorialului! Fără să se pronunţe, Wolfgang povesteşte despre 



crima de atunci şi normalitatea de astăzi, o normalitate care-şi 
cucereşte spaţiul ei în orice epocă. In cap nu-mi rămân decât cifre. 

Aici erau reprezentate treizeci de naţiuni, fiecare naţiune îşi are 
monumentul ei. Politicieni, muncitori, preoţi, aici îmi pot mai bine 
imagina Parlamentul european decât la Bruxelles, cine-a fost într-un 
lagăr de concentrare are voie să intre şi în UE. Cinci sute de ofiţeri 
sovietici au încercat să evadeze, toţi locuitorii din zonă au pornit la 
vânătoare - la „vânătoare de iepuri", cum îi spuneau, morţii au fost 
strânşi la un loc ca vânatul ucis, nu animale mari, ci nişte iepuri mici 
şi fricoşi, nu-i mare scofală, însemnările mele reţin cifra de patruzeci 
şi şapte de mii de gazaţi, printre cifre un cuvânt ciudat, majoritatea 
au murit de subnutriţie şi de boli, poate că-i greşit, vreau să zic că 
cifra e greşită, ca şi cum asemenea cifre ar putea fi corecte, la 
Mauthausen au fost ucişi sau au pierit din cauza muncii grele în jur 
de o sută de mii de oameni. Dacă omul e cu-atâta mai mare ca 
atomul precum e soarele faţă de om, care-ar fi atunci punctul de 
mijloc între moartea unui individ şi moartea a milioane de oameni? 
Ar fi oare o cifră sau locul în care mă aflu acum? Pricep 1, pricep şi 
10, 100 pricep cu efort, dar 1000? Deseori deţinuţii evrei erau 
aruncaţi în cariera de piatră de la cincizeci de metri înălţime, li se 
spunea „paraşutişti". Cu ocazia vizitei lui Heinrich Himmler în 
primăvara lui 1941 se pare că o mie de deţinuţi evrei au fost împinşi 
de pe stâncă, avea să povestească mai târziu un deţinut. în locul 
acesta creşte un măr plin de fructe îmbietoare. Comandantul 
lagărului i-a oferit fiului său la a paisprezecea aniversare 
paisprezece deţinuţi, care au fost spânzuraţi de mărul din grădina 
comandantului, pentru a orna pomul, se spune. Oare cei 
paisprezece fac mai mult decât o mie, 14 > 1000, mai mult din ce, din 
ceva nenumărabil - e felul morţii lor, sau 14 este un număr pe care-1 
mai putem concepe, după care întreaga noastră matematică se 
prăbuşeşte? începând cu care cifră dispare omul? Sus pe munte, sub 



teiul din Marbach au fost îngropaţi zece mii de oameni executaţi, 
dacă nu mă-nşel - cum mi-aş putea imagina asta când în şcoala mea 
eram şase sute cu totul şi n-am fost niciodată într-un stadion? Dacă 
mai adaug un zero va trebui să-ncep să gândesc strategic, îmi 
imaginez marile cartiere-dormitor, în blocurile înalte de pe insula 
de vizavi de casa mea din Kiev trăiesc exact o sută de mii de 
oameni, fără a le tulbura somnul îi introduc pe furiş în statistica de 
mai sus a morţii - nu pentru totdeauna, desigur, ci numai pentru a 
înţelege acest număr, după care îi las să revină la viaţa lor. 

Noi am crescut cu douăzeci de milioane de morţi în război, apoi 
s-a dovedit că erau cu mult mai mulţi. Am fost răsfăţaţi şi stricaţi de 
cifre, violaţi de reprezentarea violenţei, să înţelegi aceste cifre 
înseamnă să accepţi şi violenţa. Mă copleşeşte o tristeţe profundă, 
nu ştiu de ce toate astea sună aşa de banal, aproape plicticos. 

Am vrut să găsesc o soluţie pentru mine şi pentru cei care 
locuiesc şi muncesc azi aici, am vrut să-mi amintesc şi să scriu 
despre asta, dar este o activitate fără sfârşit. Sisif a vrut să 
păcălească moartea şi Thanatos l-a pedepsit cu o muncă fără sfârşit, 
din împărăţia umbrelor l-a adus îndărăt la viaţă condamnându-1 la 
ocupaţie perpetuă, trudă perpetuă, rememorare perpetuă. Sisif tot 
rostogolea bolovanul în sus, în sudoarea frunţii sale, şi ştim cu toţii 
cum s-a terminat asta. 

Aveau grijă ca lagărul să fie curat, sălile şi aleile, în faţa barăcilor 
montaseră lădiţe de flori, drumurile cu nisip le nivelau cu 
compresorul fiindcă lumea-i frumoasă, numai deţinuţii erau 
murdari şi bolnavi, nevrednici să trăiască, buni doar de muncă, şi 
munca avea să-i şi nimicească, tot cărau şi cărau bolovanii sus, pas 
cu pas, unul după altul în şiruri strânse, ca într-o scenă de masă din 
filme, iar dacă unul se-mpiedica îi trăgea pe ceilalţi după el, cădeau 



cu zecile ca nişte piese de domino, răniţi sau morţi, şi dacă unul se 
dovedea totuşi mai tare ca munca, puteai să-l şi împuşti, la urma 
urmei. Existau aici şi poeţi, poate că voiseră să păcălească şi ei 
moartea şi-acum erau pedepsiţi. 

Vedeam vârful dealului, simţeam greutatea, m-am gândit la 
primejdie şi-am început să rostogolesc bolovanul în sus, dar istoriile 
mele nu dibuiseră locul, nu puteam să povestesc nimic, nici chiar 
faptul că aici unui om nu-i e îngăduit să reuşească. Nu rezultau 
nicio sumă şi niciun sens. De ce nu lăsăm bolovanul să zacă? 

Memorialul era deja închis când am plecat, şi un om mai în vârstă 
în maiou alb a alergat în direcţia noastră, mai întâi de-a lungul aleii 
centrale a memorialului, trecând pe lângă toate cele treizeci de 
naţiuni, apoi scara morţii în jos şi scara morţii în sus, pe lângă 
toboganul de piatră ridicat în amintirea copiilor morţi, şi din nou 
de-a lungul monumentelor înapoi în localitate, depărtându-se de 
frumosul deal. Face zilnic jogging pe acest traseu, a spus Wolfgang. 


Marşul morţii străbătut de rudele străine 

Ziua în care coloana evreilor unguri a ajuns la Gunskirchen era o 
zi fără dată - cu douăzeci de zile înaintea sfârşitului războiului şi cu 
şaisprezece sau şi mai puţine până la eliberare. După ce aflasem că 
bunicul meu era acolo unde se duceau ei, nu mi-am mai putut 
dezlipi ochii de ei, Mauthausen-Gunskirchen, 55,2 kilometri, marşul 
morţii. 

Femei, copii şi bătrâni, soldaţi unguri care luptaseră la Stalingrad 
de partea germană, profesori universitari, avocaţi, „o coloană de 
evrei ce nu se mai termina", cum scria un preot din Gunskirchen ca 



şi cum ar fi stat în puterile lor ca ea să se termine. Unii făcuseră pe 
jos tot drumul din Ungaria, însoţiţi de jandarmi unguri, asta nu mai 
semăna deloc cu un marş. 

In arhivă am dat peste rapoartele unor funcţionari austrieci 
despre americanii care descoperiseră în pădure un lagăr 
necunoscut, şi peste o culegere de materiale a unui istoric din Linz. 
După douăzeci şi cinci de ani acesta refăcuse ruta marşului, vorbind 
cu toţi cei întâlniri în drum, cu ţărani, preoţi, cu persoane pe-atunci 
copii încă, el descrie biserici, cotiturile drumului şi cimitire. 
Povesteşte despre ţărani care văzuseră trecând pe lângă ei nişte 
muribunzi, dar le era interzis să-i ajute şi chiar numai să se uite la ei, 
era perioada când se plantau cartofii, ţăranii le aruncau pe furiş 
mâncare în stradă ori o-nghesuiau între ostreţele gardurilor. 
Evreilor le plăcea ceapa, relatează o femeie, nu le-o puteam strecura 
în mână şi le aruncam cepele în drum, dar un gardian mi-a spus că 
la o adică mă-mpuşcă şi pe mine, o fetită a denunţat nişte evrei care 
se ascunseseră în cimitir şi o altă fetiţă se mira că cei care nu mai 
puteau merge erau nu doar împuşcaţi, ci şi bătuţi până mureau în 
acest frumos ţinut; un om pe care-1 obligaseră să adune cadavrele cu 
căruţa lui şi-a amintit de numerele cu pricina, şi din nou femei şi 
copii şi celelalte femei şi copiii care priveau toate astea; şi o femeie 
povestea că pomii rămăseseră fără frunze după trecerea lor, şi-mi 
amintesc şi de prune, mi-amintesc chiar şi de un tânăr gardian 
german care culegea prune pentru evrei, dar asta se-ntâmpla în 
aprilie, trebuie să ştii, nu erau nici prune şi nici fapte bune, un 
băieţel a încercat să-l care pe tatăl său epuizat, deseori însă lipseşte 
tocmai sfârşitul acestor povestiri, ţăranii nu auzeau toate 
împuşcăturile, iar eu am citit şi-am tot citit până ce coloana lor a 
ajuns chiar acolo unde bunicul meu se afla deja, la Gunskirchen. 



3 


. \W. iy. 2 t-P a. 

t y) ţij*/-•+* cttrd&y lx*+*L+l *r*l<l 44 

t*4E itovtp *'h w*- 4 ld&+r. M* j 

Hjjor oO^tn, a*A *p-Qjl I U-*4. faJUSt t+«\u/6, 

&ţ>. 5PO ' / 000 ew£c« 0^*{*JU*K~*. Koyt^lAp* v*l». . 
3«tt btfaUd el «tuAtA^Q ^' 1 * CrK*r*U~ 4 . %*+ < 


t|M\ 




(■M* 


f îS 


\ ; 


A 



OUMbJff *+lk a lohvţAs ■ Ol&c c 1^%HU t&n»* 

CA»ni yo SjfafiJ ^tJbL, <fA\m is*'c*< &Vt*e/-4sUZ . 


L^O^cM- 

^oA*yfc^rcA«Jvi/»t. 


B«lUm T 


Am căutat să-mi închipui cum i-a perceput el pe nou-veniţi şi ce 
s-a mai întâmplat după aceea, dar n-am reuşit, şi-apoi am mai citit şi 
traducerile din maghiară, „Am obţinut totuşi un loc bun, unchiul 
Geza s-a luptat pentru el", până când în cele din urmă n-am mai 
putut face nici asta, cămările mele sufleteşti se umpluseră cu morţii 
din pădure, şi-am început să fotocopiez foi disparate, căci, după 
cum se ştie, aparatele există pentru a ne compensa neputinţele, şi- 
am copiat, aşadar, ca şi cum prin copiere aş fi putut prelungi sau 
chiar multiplica viaţa cuiva, nici nu mă mai uitam la ce era pe foi, 
acolo erau desene ce nu mi-erau destinate, aruncam uneori doar o 
scurtă privire şi eram sigură că nu le voi mai privi niciodată, dar 
aveam nevoie de ele! şi apăsam butonul producând astfel alte 
kilograme de atrocităţi, însă datorită acestei multiplicări se întâmpla 
ceva - chiar din acest motiv ne şi folosim de asemenea aparate -, şi 
iar apăsam pe buton de parcă acest copiator ar fi putut salva ceva, 
şi-am copiat totul simţind cum propriul meu viitor devenea tot mai 
mare şi mai cuprinzător pe măsură ce continuam să fotocopiez 
Gunskirchen şi-mi extindeam tot mai mult această cercetare care 
poate că nici nu-mi este permisă, şi-am fotocopiat până ce-am 
început să bănuiesc că din nou nu-1 distingeam în germană pe e de 




a, gerettet - salvat, Gerăte - aparate, şi că din această cauză căutam 
din neatenţie salvarea în acest aparat. 

La ce mă gândeam - 

când evreii unguri au ajuns la Gunskirchen, bunicul meu era deja 
acolo, oare neevreii le-or fi făcut ceva rău deţinuţilor evrei? 

că au supravieţuit cei mai răi 

la toate câte fac pentru a înţelege cele patruzeci şi două de zile ale 
sale la Gunskirchen şi cei treizeci şi şapte de ani ai vieţii sale din 
patrie - fie şi numai pentru un singur rând 

că vreau să mă-ntorc acasă 

că era de aceeaşi vârstă cu mine acum 

că iar l-am pierdut din ochi 

că dacă lumea-i aşa n-are niciun sens să trăieşti, acest gând nu-i 
un semn de slăbiciune 

la un copil în poala maică-sii 

că aproape nu exista apă în lagăr, şi că dacă bunicul meu a 
supravieţuit asta înseamnă că cineva a trebuit să moară în locul lui, 
dar asta am mai spus-o deja 

la cuvântul Kazettler - deţinut dintr-un lagăr de concentrare, 
peste care-am dat în documente, un Kazettler, opt Kazettler, Kazettler 
ici, Kazettler colo 



la doi americani bătrâni, care se întâlnesc undeva în Statele Unite, 
poate că în Texas, şi vorbesc despre Gunskirchen şi despre cum 
unitatea lor a dat din întâmplare în pădure peste mii de înfometaţi 
şi că mii dintre aceştia au murit în zilele următoare după ce-au 
primit hrană de la salvatorii lor 

la o familie israeliană care călătoreşte la Gunskirchen după ce a 
descoperit jurnalul intim al tatălui decedat, acesta a supravieţuit 
lagărelor Mauthausen, Guns şi Gunskirchen ca tânăr de 
şaptesprezece ani din Budapesta, a supravieţuit fiindcă număra 
neîncetat totul ca un apucat: trepte, copaci, oameni, linii, orice. 
Copiilor nu le povestise nimic şi iată-i acum aici, patru fraţi adulţi, 
în pădurea din Gunskirchen încercând să-l găsească pe tatăl lor 
ajuns pentru ei un necunoscut. Unul din fraţi turnează un film 
despre asta, intitulându-1 Six Million and One, de parcă socotelile lui 
ar fi retransformat un număr monolitic în persoane individuale, six 
million devenind six million ones 

că omul vede sau face lucruri, şi că o face pentru totdeauna 

că nu ştiu de unde-mi venea această convingere, dar chiar acolo, 
în acest lagăr micuţ, s-a întâmplat ceva - după toate cele deja 
întâmplate - care a făcut imposibilă reîntoarcerea acasă a bunicului 
meu, aşa încât, întors la Kiev, n-a mai putut rămâne cu familia sa, cu 
fiicele şi cu nevasta lui. Roza, ale cărei mamă şi soră zac la Babii Iar, 
ceea ce te face pentru totdeauna evreu - ştiu doar că reîntoarcerea 
lui ratată avea ceva de-a face cu marşul morţii al evreilor unguri 

că poate bunicul meu descoperise în mulţimea aceea de femei şi 
de copii pe cineva care semăna cu ai săi 



că certitudinea rezidă tocmai în supoziţie 


la Benno, fratele de şaptesprezece ani al rudei mele regăsite Mira 
Kimmelman, numărul 133 836 de la Mauthausen, a fost împuşcat în 
martie 1943 în cursul unuia din numeroasele marşuri de la 
Mauthausen spre cine-ştie-unde, neputând să mai meargă, după 
cum spune un martor ocular 

că rudele se întâlnesc pe asemenea drumuri, iar aici toţi sunt 
înrudiţi 

la marşul morţii de pe Google Map 

la Ivan Miacin, de el nici n-am pomenit până acum, un alt tânăr 
de şaptesprezece ani. Singurul despre care vorbea bunicul meu, 
Ivan lucra în bucătăria lagărului, şi când a auzit că Vasilii avea două 
fete, a încercat să-i procure resturi, căci după părerea lui mai bine să 
supravieţuiască Vasilii decât nişte tineri fără copii, Vasia a 
supravieţuit şi-şi închipuia că asta se-ntâmplase datorită lui Ivan, 
dar poate că nu voia decât să-i fie recunoscător cuiva pentru că 
supravieţuise, altfel ce rămâne e doar vina, dar în ce lagăr se 
întâlniseră nu ştim, pe listele de la Mauthausen nu există niciun 
Ivan Miacin 

că după război în Uniunea Sovietică erau cu zece milioane mai 
multe femei decât bărbaţi, sau poate cu douăzeci 

că bunicul meu Vasilii se-ntorsese acasă, dar numai pentru scurt 
timp. Toţi îl aşteptaseră, bunica mea Roza îi salvase pe parcursul 
întregului război mantaua lui favorită de piele, şi asta în pofida 
evacuării şi a morţii unor rude apropiate. Vasilii revenise acum, iar 
cei doi se certau poate că nu tot timpul, însă deseori. Mai întâi a 



dispărut mantaua, apoi a plecat şi Vasilii dintre noi. 


Sfârşitul Imperiului 

Sunt convinsă că această călătorie a mea prin Austria a fost un 
spectacol înscenat, atât doar că nu ştiu de către cine, în ce mă 
priveşte am mers pe urmele unei captivităţi, am întâlnit nişte 
saudiţi, pe Hans cel uriaş şi apoi doi preşedinţi de stat care au 
aterizat cu elicopterele lor pe pajiştea din faţa lagărului 
Mauthausen, ca în Apocalypse Now, acompaniaţi de cântecul 
walkiriilor, iar în oraşe bărbaţi necunoscuţi mă lăsau, politicos, să 
trec înainte. Când am ajuns în sfârşit la Viena unde se găseau 
arhivele de război şi unde se născuse Ozjel, tatăl bunicii mele Roza, 
Otto von Habsburg tocmai murise şi ziarele scriau despre sfârşitul 
bătrânei Europe, despre şapte sute de ani de Habsburgi, o dinastie 
care marcase istoria mai multor secole, şi despre Primul Război 
Mondial şi toate câte s-ar mai fi petrecut în acest secol acum 
încheiat, dacă Otto von Habsburg ar fi ajuns împărat sau măcar o 
influentă personalitate în politica europeană, şi ziarele mai scriau şi 
că acesta-i cu-adevărat sfârşitul. Şi nicio vorbă despre cum această 
dinastie condusese Europa în Primul Război Mondial. Oraşul se 
împodobise pentru fastuoasele funeralii, oamenii mergeau mai lent 
decât ne-o îngăduie epoca, iar eu păşeam lent şi solemn pe străzile 
şi străduţele Vienei, precum dansatorii în ultimul act când el şi ea, 
mână în mână, trec în revistă şirurile supuşilor lor ajungând 
triumfători la sfârşitul spectacolului. Mergeam singură şi-am văzut 
cum la ferestre pe drumul convoiului funerar fuseseră atârnate 
văluri negre, şi m-am gândit atunci la un alt convoi, cu mintea tot 
mai eram la coloana mea ce nu se mai termina. 

La-la-la Human Step se numea spectacolul de dans unde am mai 
cunoscut un Hans. Ne-am dus apoi să dansăm. Hans era un DJ din 



Germania, mi-a povestit despre Dionis, despre cultul şi despre 
femeile sale, despre uitarea de sine în ritm, despre fervoare şi 
transă, despre vibraţiile masei în lumea noastră globalizată, sute de 
oameni dansau cu noi şi la un moment dat am vorbit despre bunicii 
noştri care ambii fuseseră prizonieri de război, al lui ca neamţ în 
Siberia, al meu ca rus în Austria, ne cufundam în muzica rave sau we 
were raving for peace toată noaptea, şi pentru pacea mondială, pentru 
Dionis şi în memoriam Otto von Habsburg. In ziua următoare am 
plecat, traversând încă o dată Viena pe lângă baraje, jandarmi, 
căleşti, cavalerişti şi militari, pe străzi erau şi bătrâni în veşminte 
colorate şi cu pălării împodobite de parcă-i resuscitase cineva dintr- 
un spectacol în jurul lui Sissi, supuşi ai propriului trecut, dar 
înmormântarea lui Otto von Habsburg am ratat-o, ca de altfel şi 
sfârşitul anunţat al Europei. 


încrucişare 


Provin din încrucişarea a două străzi cu nume germane, Engels şi 
Karl Liebknecht. Părinţii mei au venit pe lume în aceste două străzi, 
tatăl meu în strada Engels şi mama în strada Liebknecht colt cu 
Institutkaia, iar şcoala mea se găsea tot la această încrucişare de 
străzi. Dacă există o culpă, în sensul că toate îşi au raţiunea lor, 
atunci ea se află în această încrucişare germană, sonorităţile ei au 
pătruns în mine pe când mergeam la şcoală. Cu toţii îl ştiam pe 
Engels, scrisese Originea familiei şi era prieten cu Marx, se numea, 
simplu, Engels, clasicii aveau nume scurte, sonore şi-i vedeai 
totdeauna din profil şi totdeauna pe toţi împreună, nu priveau spre 
noi, ci numai spre viitor, Karl Marx, ca două împuşcături sau ca un 
ordin: înainte, Marx! Pe lângă asta fabrica noastră de prăjituri îi 
purta numele. Karl Liebknecht, în schimb, cu numele lui poticnit şi 
croncănitor, nu avea profil, Karl, lieber Knecht - sluga mea dragă. 



cărătorul meu în cârje, de care nimeni nu ştia şi pe care-1 preferam 
fie şi numai din acest motiv, intuindu-i, poate, destinul funest pe 
malul canalului. Străduţa Roşa Luxemburg se încrucişa cu strada 
Karl Liebknecht, sfârşind în strada Cekiştilor - o topografie care nu 
se estompează ca un poem. 

Noapte, stradă, farmacie, felinar, 

Absurd în ceaţă turnul ochi gălbui. 

De-o să mai prinzi din secol un pătrar, 

Totul va fi la fel. Ieşire nu-i. 

Tu vei muri. Un drum iniţial 
Va fi bătut de alţii, iar şi iar: 

Noapte şi riduri îngheţate pe canal, 

Vânt, farmacie, stradă, felinar. 13 

Rămâne un mister pentru mine cum de noi n-am întrebat 
niciodată cine-i acest lieber Knecht şi de ce n-am priceput încă de- 
atunci că din basmele germane s-au furişat în copilăria noastră şi 
numeroşii prinţi cu castelele şi caii lor bălani. 

Când m-am dus din nou la încrucişarea străzilor Instituţkaia şi 
Liebknecht, în direcţia felinar, farmacie şi casa unde murise Ozjel şi 
mă născusem eu, m-am gândit la faptul că în casa noastră, după 
cum îmi povestea mama, la mulţi ani după război încă se mai 
vedeau numerele negre deasupra uşilor; în timpul ocupaţiei aici 
fusese încartiruit un stat-major al nemţilor, dar vecinii spuneau că 
nu, că fusese poliţia ucraineană, şi în ciuda tuturor eforturilor 
vopseaua neagră nu putea fi îndepărtată. Deşi acolo nu mai trăia 
nimeni din acea perioadă, ba nici măcar din perioada mea, şi între 
timp existau instalaţii de climatizare şi balcoane închise cu 
termopan, tot mă trăgea aţa într-acolo. Când m-am oprit vizavi de 


13 Poezia îi aparţine lui Aleksandr Blok, iar traducerea lui Aureliu Busuioc. 



casa pe care-o puteam declara a mea, reflectând dacă atunci când 
mă născusem locuiam la etajul doi sau la trei, o doamnă în vârstă 
tocmai ieşea din farmacie. Zâmbea şi i-am zâmbit şi eu, era 
îmbrăcată în alb, purta un lung mantou alb şi pantofi albi, părul, alb 
şi el, strălucea în blânda lumină albă a acestei zile ceţoase. Un lung 
minut am stat amândouă alături la răscrucea străzilor, la noi, în 
Ucraina semafoarele indică secundele, după treizeci de secunde ea 
încă mai zâmbea, m-a privit ca şi cum m-ar fi recunoscut şi-ar fi 
sigură că eu n-o voi recunoaşte niciodată, iar apoi a zis - ori poate 
mi-a reproşat? -, în ultimul timp vă întâlnesc un pic prea des pe- 
aici! Şi eu i-am răspuns uimită că n-am mai fost aici de ani de zile. 
Asta n-are nicio importanţă, a zis ea. 

Semaforul a trecut pe verde. Eram aşa de surprinsă că am rămas 
pe loc şi n-am văzut cum doamna a dispărut. Când m-am uitat în 
jur, semaforul era din nou pe roşu şi doamna parcă se topise în aer, 
şi mi-am zis că are dreptate, revin un pic prea des aici, da, chiar aşa, 
mi-am zis, un pic prea des. 



Mulţumiri 

9 


Le mulţumesc părinţilor mei, Miron Petrovski şi Svetlana 
Petrovskaia, pentru încredere şi pentru că m-au surprins 
dovedindu-şi înţelegerea faţă de o carte scrisă pentru ei şi despre ei, 
într-o limbă pe care ei n-o cunosc. 

Mai mult ca tuturor celorlalţi îi mulţumesc soţului meu Tobias 
Miinchmeyer. El a fost primul căruia tatăl meu i-a încredinţat 
povestea lui Poate Estera, şi tot el este cel căruia această carte i-a fost 
destinată şi care totodată a declanşat-o. Mi-a fost alături încă de la 
început şi-i mulţumesc pentru ajutorul său devotat şi neobosit dat în 
alegerea cuvintelor, elaborarea ideilor şi în buna gestionare a vieţii 
cotidiene. 

De-a lungul întregii perioade de zămislire a cărţii m-a însoţit de 
asemenea Sieglinde Geisel, care m-a ajutat la căutarea expresiei 
potrivite. S-a lansat în această întreprindere temerară - fără 
răbdarea şi entuziasmul ei, şi fără prietenia noastră această carte n- 
ar fi fost posibilă. 

Redactorul meu Katharina Raabe m-a întărit în ideea să scriu 
această carte, sprijinindu-mă cu atenţie şi încredere în toate fazele 
scrierii ei. 

Le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat în cercetările mele, 
deseori cu o generozitate ce a depăşit cu mult strictul necesar; 
aceştia sunt: Hallna Hila Marcinkowska şi Anna Gawrzyjaf (Kalisz), 
Anna Przybyszewska Drozd, Yale J. Reisner şi Jan Jagielski (The 
Emanuel Ringelblum Jewish Historical Institute, Varşovia), iubitul 
meu frate Yohanan Petrovsky-Shtern (Northwestern University, 
Chicago), Annemarie Zierlinger (St. Johann), Michael Mooslechner 
(Flachau), Wolfgang Schmutz (Memorialul Mauthausen), Mira 
Kimmelman şi familia ei (Oak Ridge, Washington), Rosalyn şi 



Eshagh Shaoul, care-au dovedit că familia e cu mult mai mare decât 
îţi închipui; Kornel Miglus, Maciej Gutkowski, Grzegorz Kujawa, 
Michael Abramovich, Yevgenia Belorusets. 

Le mulţumesc tuturor profesorilor şi prietenilor mei. 

Mulţumesc şi Fundaţiei Robert Bosch pentru sprijinul acordat în 
cadrul programului „Grenzgănger", precum şi Casei artiştilor 
Lukas (şi landului Mecklenburg-Vorpommern) pentru bursa de 
lucru oferită. 



Lista ilustraţiilor 

9 


P. 26: Lida. Lidia Siniakova cca 1957. Arhiva de familie. - P. 50: 
Roza. Rozalia Krzewina cca 1991. Arhiva de familie. - P. 76: Ozjel 
Krzewin şi elevul său. - P. 77: Şcoala de surdomuţi a lui Ozjel 
Krzewin. Kiev, 1916. Arhiva de familie. - R 78: Ab ram Silberstein. - 
P. 88: Graffiti la Varşovia, 2012. Foto: K.P. - P. 104: Dantelărese, 
1925. Din: Seifer Kalisz. Tel-Aviv, 1968. - P. 109: Pavaj de piatră 
brută. Kalisz, 2012. Foto: K.P - P. 122: Nikolaus Basseches, Prozess 
der Toten Seelen. 18 aprilie 1932. Arhiva Ministerului de Externe 
Berlin. - P. 128 şi p. 139: Judas Stern. - P. 131: Procesul intentat lui 
Serghei Vasiliev şi Judas Stern. Vossische Zeitung din 17. 04. 1932. - 
P. 183: Luteranskaia colţ cu Meringovskaia, 25 noiembrie 1941. Din: 
Malakov, D.: Kiev, 1941-1943, album de fotografii. Kiev, 2000. - P. 225: 
Relatarea unui deţinut de la Gunskirchen. Arhiva Memorialului 
lagărului de concentrare Mauthausen, Ministerul de Interne, Viena. 



Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o reţea 
pentru promovarea literaturii din care fac parte Ministerul Federal 
pentru Europa, Integrare şi Afaceri Externe al Republicii Austria, 
Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, 
Fundaţia Culturală Elveţiană Pro Helvetia, Cancelaria Federală a 
Republicii Austria, Kulturkontakt Austria, Goethe-Institut, Agenţia 
Slovenă de Carte JAK, Ministerul Culturii din Republica Croaţia, 
Resortul pentru Cultură al guvernului Principatului Liechtenstein, 
Fundaţia Culturală Liechtenstein, Ministerul Culturii din Republica 
Albania, Ministerul Culturii şi Informaţiei din Republica Serbia, 
Ministerul Culturii din România şi Fundaţia S. Fischer. 

Traduki