Stefan Zweig — Lumea de ieri

Stefan Zweig 


umea de ieri 


Amintirile unui european 


MemoriiJurnale 


VINTAGE 


Á i HUMANITAS 


are 

= 
r 
R, 


În anii 1920-1930, perioada sa de 
creaţie cea mai fertilă, Stefan Zweig 
(1881-1942), scriitor şi publicist 
austriac, s-a bucurat de o mare faimă 
internaţională. „Poate că din zilele lui 
Erasmus (asupra căruia ne-a oferit o 
lucrare strălucită) nici un alt scriitor 
nu a fost atât de celebru ca Stefan 
Zweig”, spunea Thomas Mann. Este 
socotit unul dintre maeştrii nuvelei, 
însă rămâne la fel de cunoscut pentru 
biografiile sale dedicate unor mari 
personalităţi istorice şi culturale 
(Maria Antoaneta, Maria Stuart, 
Erasmus din Rotterdam,”  triadele 
Balzac-Dickens-Dostoievki,  Holderlin- 
Kleist-Nietzesche, Casanova-Stendhal- 
Tolstoi etc.) şi pentru  „miniaturile 
istorice” adunate în cea mai populară 
carte a sa, Orele astrale ale omenirii 
(în pregătire la Humanitas). 


Redactor: Oana Bârna 

Coperta: Angela Rotaru 
Tehnoredactor: Manuela Măzxineanu 
DTP: Andreea Dobreci, Dan Dulgheru 


Tipărit la Proeditură şi Tipografie 


Ştefan Zweig 

Die Welt von Gestern 

© Williams-Verlag, Zurich, 1976 
All rights reserved. 


© HUMANITAS, 2012, pentru prezenta versiune românească 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

ZWEIG, ŞTEFAN 

Lumea de ieri: amintirile unui european / Ştefan Zweig; trad.: 
Ion Nastasia. — Bucureşti: Humanitas, 2012 

ISBN 978-973-50-3465-8 

I. Nastasia, Ion (trad.) 

821.112.2-94=135.1 


EDITURA HUMANITAS 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 
www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 


Comenzi prin e-mail: vanzari Olibhumanitas.ro 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 


Stefan Zweig (1881-1942), scriitor şi publicist austriac, s-a 
bucurat de o mare faimă internaţională în anii 1920-1930, 
perioada sa de creaţie cea mai fertilă. S-a născut în familia unui 
înstărit industriaş evreu. Religia nu a jucat un rol important în 
viaţa lui şi, deşi avea să publice în Neue Freie Presse, al cărui 
prestigios „foileton” era editat de Theodor Herzl, nu va fi atras 
nici de sionism. A urmat filozofia la Universitatea din Viena şi la 
cea din Berlin. A debutat ca poet sub influenţa lui 
Hofmannsthal şi a lui Rilke, primind o importantă distincţie 
literară austriacă. Student fiind, pleacă în Belgia, la Emile 
Verhaeren, căruia îi va deveni bun prieten, traducător şi 
biograf (printre marii săi prieteni se vor număra de asemenea 
Sigmund Freud şi Arthur Schnitzler). În 1904 pleacă în Franţa, 
unde îşi face mulţi prieteni în lumea literară pariziană, de 
exemplu pe Jules Romains, şi îl cunoaşte pe Romain Rolland, pe 
care îl va admira o viaţă întreagă; apoi vizitează Anglia, Statele 
Unite, India şi alte ţări, continuându-şi în tot acest timp 
preocupările literare. În 1915 se căsătoreşte cu Friederike von 
Winternitz. În timpul Primului Război Mondial, declarându-se 
pacifist, la fel ca Romain Rolland, nu luptă pe front, slujindu-şi 
patria ca funcţionar la Arhivele Ministerului de Război. În 1919 
părăseşte Viena pentru a se stabili la Salzburg; aici, în cursul 
unui deceniu, scrie cele mai celebre dintre povestirile, eseurile 
şi biografiile sale. In 1934, când Hitler vine la putere în 
Germania, părăseşte Austria şi trăieşte o vreme în Anglia. 
Cărţile lui sunt interzise de naţional-socialişti, ceea ce, pe lângă 
traiul în exil, îi provoacă o mare suferinţă. În 1939 divorţează şi 
se recăsătoreşte cu o tânără englezoaică, Charlotte Elisabeth 
Altmann, care la scurtă vreme se îmbolnăveşte grav. În 1940 
pleacă în Statele Unite, iar în 1941 în Brazilia, unde, peste un 
an, se sinucide împreună cu soţia sa. 

Titluri importante (multe traduse în româneşte la puţin timp 
după apariţia ediţiei germane, autorul bucurându-se şi la noi de 
celebritate în epocă): Secret arzător, Scrisoarea unei 
necunoscute, Amoc, Spaima: romanul unui adulter, Simţuri 
rătăcite, Suflete zbuciumate, 24 de ore din viaţa unei femei, 
Schachnovelle (ficţiune); Emil Verhaeren; Drei Meister. Balzac 
- Dickens - Dostojewski, Romain Rolland. Der Mann und das 
Werk; Orele astrale ale omenirii; Drei Dichter ihres Lebens. 
Casanova - Stendhal - Tolstoi; Maria Antoaneta; Maria Stuart, 


4 


Erasmus de Rotterdam; Magellan (biografii şi eseuri pe teme 
istorice); Jeremias (dramaturgie); Lumea de ieri 
(memorialistică). 


Stefan Zweig 


Lumea de ieri 


Amintirile unui european 


Traducere din germană de 
ION NASTASIA 


HUMANITAS 
BUCUREŞTI 


Noi timpului să-i ținem calea, 
aşa cum el ne caută pe noi. 


SHAKESPEARE, Cymbeline’ 


1 În româneşte de Florian Nicolau. [Toate notele de subsol aparţin editurii.] 
6 


Cuvânt înainte 


Niciodată n-am considerat că persoana mea este atât de 
importantă, încât să mă încerce ispita de a relata şi altora 
povestea vieţii mele. Mai înainte de a prinde curajul să scriu o 
carte al cărei personaj principal sau, mai bine zis, punct 
esenţial să fie eul meu, au trebuit să se întâmple multe, mult 
mai multe evenimente, catastrofe şi nenorociri decât îi este dat, 
de obicei, să sufere unei singure generaţii. Nimic nu este mai 
contrar firii mele decât a mă afişa cu asemenea lucruri, fie 
Chiar şi în postura celui ce însoţeşte cu explicaţiile sale 
prezentarea unor diapozitive; timpul aduce în faţă imaginile, eu 
nu fac decât să le adaug cuvintele. De fapt, nu mă voi apleca 
atât asupra destinului meu, cât asupra aceluia al unei întregi 
generații, al generației noastre nepereche, cu încărcătura ei de 
destin cum n-a mai cunoscut istoria. Fiecare dintre noi, Chiar şi 
cel mai mic şi mai neînsemnat, a fost răscolit în existenţa sa 
cea mai intimă de convulsiile seismice aproape neintrerupte din 
viața Europei noastre. În ce mă priveşte, față de masa fără 
număr a celorlalţi nu-mi recunosc alt privilegiu decât acela că 
în calitatea mea de austriac, de evreu, de scriitor, de umanist şi 
pacifist m-am aflat de fiecare dată acolo unde aceste şocuri s-au 
resimţit în modul cel mai dureros. De trei ori mi-au fost răvăşite 
casa şi existenta. Mi s-a retezat orice legătură cu trecutul. Cu o 
violenţă ieşită din comun am fost proiectat în gol, în spațiul 
devenit mie familiar al lui „nu ştiu încotro s-o iau”. Totuşi nu 
mă plâng; de-abia cel rămas fără patrie devine, într-un alt sens, 
liber şi numai cel care nu mai este legat de nimic nu mai are 

7 


nevoie să țină seama de ceva. Aşa că sper să pot satisface 
măcar o condiție de bază a oricărei prezentări cinstite a unei 
epoci: sinceritatea şi nepărtinirea. 

Un om desprins din rădăcinile sale şi chiar de pământul care 
hrănea aceste rădăcini - iată ce sunt eu în realitate, soartă ce 
rar i-a mai fost dată cuiva. M-am născut în 1881 într-un imperiu 
mare şi puternic, în monarhia Habsburgilor. Pe aceasta să n-o 
mai căutaţi însă pe vreo hartă: a dispărut fără urmă. Am 
crescut la Viena, bimilenara metropolă multinațională, pe care 
a trebuit s-o părăsesc ca un răufăcător înainte ca ea să devină 
un biet oraş de provincie germană. Opera mea literară, în limba 
în care am scris-o, a fost arsă pe rug în aceeaşi ţară în care 
cărţile mele îşi făcuseră prieteni milioane de cititori. Aşa că nu 
mai Sunt acasă nicăieri, sunt peste tot un străin şi, în cel mai 
bun caz, un musafir; chiar şi patria pe care şi-o alesese inima 
mea, Europa, este pierdută pentru mine din momentul în care, 
pentru a doua oară, s-a aruncat în măcelul sinucigaş al unui 
război fratricid. Impotriva voinţei mele am devenit martorul 
celei mai teribile înfrângeri a rațiunii şi al celui mai îngrozitor 
triumf al brutalităţii aşa cum n-au mai consemnat niciodată 
analele istoriei. Niciodată - şi nu notez aceasta cu mândrie, ci 
cu sentimentul ruşinii - nu i s-a întâmplat unei generaţii ca de 
la o asemenea înălțime spirituală să se precipite într-un 
asemenea păcat, aşa cum a fost cazul generaţiei noastre. Într- 
un răstimp scurt, de când a început să-mi mijească mustaţa şi 
până când a început să-mi încărunţțească, în această jumătate 
de secol au avut loc mai multe schimbări şi prefaceri decăt în 
cursul a zece generații luate la un loc. E mult prea mult, şi 
fiecare dintre noi simte acest lucru. Situaţia mea de azi se 
deosebeşte aşa de mult de fiecare dintre etapele prin care am 
trecut, realizările mele şi eşecurile mele, toate acestea fac să 
mi se pară uneori că n-am avut doar o existenţă, ci mai multe, 
complet deosebite una de cealaltă. Căci mi se întâmplă adesea 
ca, după ce am rostit într-o doară „viața mea”, să-mi pun fără 
să vreau intrebarea: „Care viață?” Aceea de dinainte de 
Războiul Mondial, aceea de dinaintea primului sau aceea de 
dinaintea celui de al doilea, sau viaţa de azi? Și iarăşi mă 
surprind că-mi zic „casa mea” şi nu ştiu atunci despre care 
dintre ele este vorba, despre cea din Bath sau despre cea de la 
Salzburg sau despre casa părintească de la Viena. Sau că-mi zic 


8 


„la noi”, şi deodată realizez cu groază că de multă vreme 
pentru oamenii din patria mea reprezint tot atât de puţin ca şi 
pentru englezi sau pentru americani. Cu lumea de acolo nu mai 
am nicio legătură organică, iar în cea de aici n-am reuşit a mă 
integra cu totul. Lumea în care am crescut şi cea de azi, 
precum şi aceea prin care am ajuns de la prima la aceasta din 
urmă le simt rupându-se tot mai mult una de alta. De fiecare 
dată când povestesc prietenilor mai tineri episoade din epoca 
de dinaintea Primului Război, îmi dau seama din întrebările 
pline de uimire cât de îndepărtate în timp şi cât de incredibile 
au devenit pentru ei nişte lucruri care pentru mine încă mai 
reprezintă o realitate trăită nemijlocit. Şi un tainic instinct din 
mine le dă dreptate: între viaţa noastră de azi, viața noastră de 
ieri şi cea de alaltăieri nu mai există nicio punte de legătură. Eu 
însumi nu mă pot sustrage unui sentiment de uimire în faţa 
multitudinii şi diversităţii încercărilor prin care am trecut în 
scurtul interval de timp al unei singure vieți, ce-i drept extrem 
de incomodă şi plină de riscuri. Această viaţă, la ce s-o mai 
compar cu cea trăită de strămoşii mei? Căci ce necazuri au avut 
tatăl meu, bunicul meu? În viaţa lor n-a fost nimic deosebit. O 
aceeaşi viață de la început până la sfârşit, fără înălţări, fără 
prăbuşiri, scutită de pericole şi zguduiri, o viaţă cu scurte 
momente de tensiune, cu imperceptibile tranziții. Valul timpului 
i-a purtat în ritmul lui egal, molcom şi liniştit de la leagăn până 
la mormânt. Ei au trăit în aceeaşi ţară, în acelaşi oraş şi 
aproape toată viaţa în aceeaşi casă; cele ce se întâmplau în 
lumea exterioară nu coborau din paginile gazetelor şi nu 
ajungeau să le bată la uşă. Desigur şi pe vremea lor mai 
izbucnea pe undeva câte un război, dar, fată de dimensiunile cu 
care ne-am obişnuit, era un războiaş oarecare, ce avea loc pe la 
graniță, departe, şi care după o jumătate de an se potolea, era 
dat uitării, o filă îngălbenită din cartea istoriei, şi viaţa îşi relua 
cursul de mai-nainte. Noi însă am trăit totul la modul 
ireversibil, din ce-a fost odată n-a mai rămas nimic, nu s-a mai 
repetat nimic; nouă ne-a fost dat să pătimim cu asupra de 
măsură tot ceea ce istoria, de altfel rar, face să se abată asupra 
unei ţări întregi, asupra unui secol întreg. O generaţie trăia, 
eventual, o revoluţie, alta un puci, a treia un război, a patra o 
perioadă de foamete, a cincea era martora prăbuşirii unui stat - 
dar au fost şi ţări şi generaţii care au avut norocul să nu 


9 


cunoască nimic din toate acestea. Dar noi, cei care avem azi 
şaizeci de ani şi care de iure am mai avea de trăit o bucată de 
timp, ce n-am văzut noi, ce n-am suferit noi, ce n-am îndurat 
noi? Am parcurs de la un capăt la altul catalogul tuturor 
catastrofelor imaginabile (şi încă n-am ajuns la ultima filă). Eu 
însumi am fost contemporan celor două războaie, cele mai mari 
din istoria omenirii, cunoscându-le pe fiecare din ele de pe o 
altă parte a baricadei, pe unul din tabăra germană, pe celălalt 
din cea antigermană. Am cunoscut înainte de război forma şi 
treapta cea mai Înaltă a libertăţii individuale, iar apoi 
prăbuşirea ei până la punctul cel mai de jos ce a putut fi atins 
de sute de ani încoace. Am fost sărbătorit şi proscris, liber şi 
lipsit de libertate, bogat şi sărac. Toţi armăsarii dezlănţuiţi ai 
Apocalipsului au trecut ca o vijelie prin viața mea, revoluţie şi 
foamete, devalorizare a banilor şi teroare, epidemii şi 
emigrație. Marile ideologii de masă au crescut şi s-au extins 
sub ochii mei, fascismul în Italia, naţional-socialismul în 
Germania, bolşevismul în Rusia şi, inainte de toate, ciuma 
aceea blestemată, şovinismul care a otrăvit tot ce avea mai bun 
cultura noastră europeană. A trebuit să fiu martorul 
neputincios şi lipsit de apărare al inimaginabilei recrudescenţe 
a barbariei pe care o credeam de mult depăşită şi care şi-a 
făcut din neomenie o dogmă şi un program. Nouă ne-a fost dat 
să vedem din nou, după mai multe secole, războaie fără 
declaraţii de război, lagăre de concentrare, schingiuiri, jafuri 
de enorme proporţii şi bombardamente asupra unor oraşe 
lipsite de apărare, atrocități pe care ultimele cincizeci de 
generații nu le-au mai cunoscut şi pe care, să sperăm, 
generaţiile viitoare nu le vor mai avea de suportat. Dar; 
paradoxal, în aceeaşi epocă în care lumea noastră, din punct de 
vedere moral, a fost împinsă înapoi cu o mie de ani, am văzut 
aceeaşi omenire ridicându-se prin tehnică şi creaţie spirituală 
la performanţe nebănuite, întrecând într-o clipă tot ce s-a 
realizat în milioane de ani: cucerirea văzduhului cu ajutorul 
avionului, transmiterea cuvântului omenesc la capătul 
pământului în aceeaşi secundă şi, odată cu aceasta, victoria 
asupra întregului spațiu universal  fisiunea atomului, 
înfrângerea celor mai perfide boli, realizarea aproape zilnică a 
ceea ce până ieri încă mai părea irealizabil. Niciodată până la 
ceasul de faţă nu s-a dedat omenirea, în întregul ei, la excese 


10 


mai diabolice şi niciodată n-a creat ea lucruri mai divine ca 
acum. 

A depune mărturie despre viața noastră zbuciumată, plină de 
surprize dramatice, mi se pare o datorie, căci - repet - fiecare 
dintre noi a fost martorul unor prefaceri colosale, fiecare dintre 
noi a fost constrâns să fie martor. Pentru generaţia noastră n-a 
existat nicio posibilitate de evadare, de retragere la loc sigur, 
cum le-a fost dat generațiilor anterioare; graţie valorificării 
noilor descoperiri ale tehnicii, noi am fost atraşi în permanenţă 
în vâltoarea epocii. Când casele din Shanghai erau distruse de 
bombe, noi, în Europa, în locuinţele noastre, luam cunoştinţă 
de aceasta mai înainte ca răniții să fie scoşi de sub 
dărâmăturile caselor lor. Ceea ce se întâmpla la mii de mile, 
peste mări şi ţări, ne sărea în faţă ca o prezența materială 
imediată. N-a existat niciun adăpost, nicio asigurare impotriva 
valului care se abătea necontenit asupra noastră, ne implica. N- 
a existat nicio țară în care să ne putem refugia, nicio linişte pe 
care s-o putem cumpăra, totdeauna şi peste tot ne prindea 
mâna destinului şi ne trăgea înapoi în jocul său nesăţios. 

Permanent a trebuit să cedăm în faţa pretențiilor statului şi 
să ne lăsăm pradă celei mai stupide politici, să ne adaptăm la 
cele mai fantastice schimbări, am fost tot timpul legaţi cu 
lanțuri de tot ce este josnic, oricât de mare ne-a fost 
înverşunarea cu care ne-am opus. Imposibil de rezistat, ne lua 
pe sus. Oricine a trăit sau, mai bine zis, a fost prigonit şi 
persecutat în acest timp a trăit mai multă istorie decât oricare 
dintre înaintaşi. Şi astăzi ne aflăm din nou la o răspântie, la o 
încheiere şi la un nou început. De aceea nu fac deloc un lucru 
întâmplător atunci când pun punct la o anumită dată acestei 
retrospective asupra vieţii mele. Căci acea zi de septembrie 
1939 marchează definitiv sfârşitul unei epoci care ne-a format 
şi educat pe noi, cei care avem azi şaizeci de ani. lar dacă 
mărturia noastră, cu toată şubreda ei alcătuire, va reuşi să 
transmită generaţiei următoare fie şi numai o frântură de 
adevăr, înseamnă că osteneala nu ne-a fost cu totul în zadar. 

Îmi dau seama cât îmi sunt de nefavorabile, dar cât de 
caracteristice pentru vremea noastră, împrejurările în care 
încerc să-mi aştern pe hârtie amintirile. Le scriu în timp de 
război, le scriu în străinătate, şi fără niciun punct de sprijin 
pentru memorie. Niciun exemplar din cărțile mele, niciun fel de 


11 


notițe, niciuna din scrisorile de la prieteni nu le am la îndemână 
în camera mea de hotel. De nicăieri nu pot cere o lămurire 
pentru că în toată lumea legăturile poştale internaționale sunt 
întrerupte sau împiedicate de cenzură. Fiecare dintre noi 
trăieşte tot atât de izolat ca în urmă cu sute de ani, când nu 
fuseseră inventate nici vaporul, nici trenul, nici avionul şi nici 
poşta. Din tot trecutul meu nu mai am, aşadar, decât ceea ce 
port în spatele frunţii. Toate celelalte sunt pentru mine în 
momentul de faţă inaccesibile sau pierdute. Dar buna 
deprindere de a nu plânge după cele pierdute ne-am insuşit-o 
temeinic generaţia noastră, şi poate că lipsa de documentaţie şi 
detalii se va dovedi chiar binefăcătoare pentru această carte a 
mea. Căci eu văd în memoria noastră nu o facultate care reține 
numai accidental unele lucruri şi pe altele tot accidental le 
pierde, ci o forță care ordonează cu ştiinţă şi elimină cu 
înțelepciune. Tot ceea ce se uită din propria viaţă a fost, de 
fapt, cu mult înainte condamnat de un instinct interior să fie 
dat uitării. Numai ceea ce vrea să se păstreze pe sine are 
dreptul să fie păstrat şi pentru alţii. Aşa că aveţi cuvântul şi 
alegeți voi, amintiri, în locul meu şi faceţi să se reaprindă 
măcar un reflex palid al vieţii mele, mai înainte ca ea să se 
cufunde în întuneric. 


12 


Lumea statorniciei 


Crescuţi de mici în tihnă şi-n caldă ocrotire, 
Suntem deodat” cu toții în lume aruncați, 

Ne scaldă-n ea stihia cu valuri în neştire, 
Suntem de-atâtea-n viaţă robiţi şi fermecați, 
Dar altele ni-s contra şi-ntr-un cuprins de-o clipă 
Fiinţa ne-o încearcă un şovăit uşor 

Și toate câte-n suflet şi-n cuget se-nfiripă 

Pe loc le-nghite-al lumii tumult multicolor. 


GOETHE? 


Când încerc să găsesc o caracterizare succintă pentru anii 
dinaintea Primului Război Mondial, ani în care am devenit 
matur, mi se pare că formula cea mai pregnantă ce li se poate 
aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei. În aproape 
milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine 
pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezăşia supremă a 
acestei trăinicii. Drepturile pe care acesta le acorda cetăţenilor 
săi fuseseră aprobate de parlament, reprezentanța liber aleasă 
a poporului, iar obligaţiile, precis delimitate. Valuta noastră, 
coroana austriacă, circula sub formă de monezi de aur curat, 
ceea ce îi garanta credibilitatea. Fiecare ştia ce are şi ce i se 
cuvine, ce este permis şi ce nu. Toate îşi aveau o normă, o 
măsură şi o pondere precisă. Cine poseda o avere putea să 
calculeze cu exactitate câtă dobândă îi va aduce aceasta la 
sfârşitul fiecărui an, funcţionarul, ofiţerul, fiecare la rândul lui 
era sigur că în anul cutare va fi avansat şi că în anul cutare va 
ieşi la pensie. Fiecare familie îşi avea bugetul ei, fiecare ştia cât 
are de cheltuit pentru locuinţă şi hrană, pentru voiajurile din 
timpul verii şi pentru reuniunile de societate. Afară de aceasta, 
se îngrijeau să pună cu precauţie deoparte o mică sumă pentru 
cazuri neprevăzute, pentru boală şi pentru medic. Pentru cine o 
avea, o casă reprezenta un adăpost sigur pentru copii şi nepoti, 
gospodăria şi firma se moşteneau din tată în fiu. Încă în leagăn, 
sugarului i se punea în puşculiţă sau la casa de economii un 


2 Din An Lottchen [Către Lottchen]. 
13 


prim obol pentru când va fi mare, o mică „rezerva” pentru 
viitor. În acest vast imperiu, toate îşi aveau locul lor bine 
stabilit, nimic nu se clintea, iar sus de tot se afla, încărcat de 
ani, împăratul. Şi de i se întâmpla ca într-o bună zi să închidă 
ochii, atunci - era ştiut (sau cel puţin aşa se spunea) - venea 
altul şi nimic nu se schimba în bine-cumpănita rânduială a 
lucrurilor. Nimeni nu mai credea în posibilitatea războaielor, 
revoluțiilor şi răsturnărilor. Orice radicalism, orice fel de 
violenţă păreau ca şi excluse într-o epocă a raţiunii. 

Această siguranţă a zilei de mâine era ţinta spre care se- 
ndrepta râvna cea mai fierbinte a milioane de oameni, idealul 
de viaţă al tuturor. Numai cu condiţia acestei siguranţe merita 
viaţa să fie trăită, şi cercuri tot mai largi îşi reclamau partea lor 
din acest bun de preţ. Iniţial numai cei avuţi beneficiau de 
acest avantaj, treptat însă au început să preseze masele largi; 
secolul siguranţei zilei de mâine a fost epoca de aur a 
serviciilor de asigurări. Iţi asigurai casa contra incendiilor şi 
spargerilor, recolta contra grindinei şi intemperiilor, viaţa 
contra accidentelor şi bolilor, îţi făceai rost de o rentă viageră 
s-o ai la bătrâneţe, iar fetelor li se punea în leagăn o poliţă de 
asigurare în contul zestrei de mai târziu. În cele din urmă s-au 
organizat până şi muncitorii, au obţinut salarii mai bune şi 
dreptul la ajutor de boală. Servitorimea căuta să-şi asigure 
cheltuielile de înmormântare prin economii şi depuneri 
anticipate la casa specială pentru cazuri de deces. Numai cei 
care se simțeau la adăpost de surprizele viitorului puteau să se 
bucure, cu sufletul senin, de prezent. 

În această înduioşătoare convingere că-ţi poţi împrejmui 
viaţa cu un zid care să nu prezinte nicio fisură în faţa 
atentatelor destinului, se ascundea, în ciuda unei concepţii 
despre viaţă întemeiate pe soliditate şi modestie, un mare şi 
periculos orgoliu. Secolul al nouăsprezecelea fusese, în 
idealismul său liberalist, sincer convins că se află pe drumul 
drept şi infailibil spre „cea mai bună dintre lumi”. Se vorbea cu 
dispreţ despre epocile anterioare bântuite de războaie, foamete 
şi răscoale ca despre un timp când omenirea încă nu se 
emancipase şi nu beneficiase suficient de luminile culturii. 
Acum însă, era o chestiune de numai câteva zeci de ani până să 
fie eliminate definitiv ultimele urme ale răului şi violenţei, iar 
această credinţă în „progresul” irezistibil, neîntrerupt, avea 


14 


într-adevăr pentru acea epocă forţa unei religii; lumea credea 
în acest „progres” mai mult decât în Biblie, şi evanghelia lui 
părea a se adeveri, fără putinţă de tăgadă, prin aceea că fiecare 
zi dădea la iveală noi minuni ale ştiinţei şi tehnicii. În fapt, la 
acest paşnic sfârşit de veac, o mişcare ascendentă generală 
devenea tot mai vizibilă, tot mai rapidă, tot mai multiformă. 
Noaptea, pe străzi, în locul mohorâtelor felinare, luminau 
becurile electrice, datorită activităţii comerciale reclamele 
luminoase ademenitoare se extindeau de la centru până la 
periferia oraşelor, cu ajutorul telefonului oamenii începeau să- 
şi vorbească unii altora de la distantă, zburau de-acuma în 
trăsuri fără cai cu viteze nemaiîntâlnite, se avântau în văzduh 
ca într-un vis al lui Icar devenit realitate. Confortul pătrundea 
din casele aristocrației în cele ale burgheziei, nu mai erai 
nevoit să aduci apă de la fântână sau de la cişmea, sau să te 
mai chinui să aprinzi focul la plită, igiena câştiga teren, 
murdăria se restrângea. Oamenii deveneau mai frumoşi, mai 
viguroşi, mai sănătoşi de când începuseră să-şi călească 
trupurile prin sport, tot mai rar vedeai infirmi, schilozi, guşaţi 
pe străzi, şi toate aceste minuni le săvârşise ştiinţa, acest zeu al 
progresului. Şi pe plan social se făceau paşi înainte; de la an la 
an individul dobândea noi drepturi, justiţia se administra cu 
mai multă blândeţe şi omenie, şi chiar problema problemelor, 
sărăcia marilor mase, nu mai părea de nerezolvat. Unor 
categorii tot mai largi li se acorda dreptul de vot şi, odată cu 
acesta, posibilitatea de a-şi apăra legal interesele; sociologi şi 
profesori se  întreceau care mai de care să propună 
proletariatului un model de viaţă mai sănătos şi chiar mai 
fericit - si-atunci ce este de mirare că secolul acesta se delecta 
cu performanţele sale şi că fiecare deceniu încheiat era 
considerat ca o etapă pregătitoare a unuia mai bun? În 
asemenea întoarceri la barbarie, cum ar fi războaiele între 
popoarele Europei, lumea credea tot atât de puţin ca şi în 
vrăjitoare şi stafii; tare mai erau părinţii noştri pătrunşi de 
încrederea în puterea infailibil unificatoare a toleranţei şi bunei 
înţelegeri. Ei credeau cu toată fiinţa lor că frontierele şi 
divergenţele dintre națiuni se vor dizolva treptat în 
comunitatea umană şi că atunci întreaga omenire va avea parte 
de pace şi securitate, bunurile cele mai de preţ. 

Nouă, celor de azi, care am alungat de mult ca pe o fantomă 


15 


din vocabularul nostru cuvântul „securitate”, ne vine să 
zâmbim la iluzia optimistă pe care şi-o făcea acea generaţie 
oarbă de idealism cum că progresul tehnic al omenirii va aduce 
cu sine, necondiţionat, un progres la fel de rapid în ordinea 
morală. Noi, cei care în noul secol am învăţat să nu ne mai 
mirăm de nicio răbufnire de bestialitate colectivă, noi, cei care 
de la fiecare zi ce vine ne aşteptăm la ticăloşii şi mai mari decât 
cele pe care ni le-a servit ziua de ieri, am devenit mult mai 
sceptici cu privire la perfectibilitatea morală a oamenilor. Avea 
dreptate Freud când spunea că civilizaţia şi cultura noastră 
reprezintă numai un strat subţire care poate fi perforat în orice 
clipă de forţele distructive ale subumanului. A trebuit să ne 
obişnuim încetul cu încetul să trăim fără pământ sub picioare, 
fără drepturi, fără libertate, fără siguranţa zilei de mâine. Ca să 
putem supravieţui, a trebuit să ne lepădăm de religia părinţilor 
noştri, de credinţa lor într-o ascensiune rapidă şi ireversibilă a 
umanităţii; nouă, celor care ne-am instruit la şcoala teribilă a 
războiului, ni se pare frivol un anumit optimism faţă cu o 
catastrofa care, dintr-o singură lovitură, a anulat ani şi ani de 
străduinţe umane. Chiar dacă numai o iluzie, a fost cel puţin o 
iluzie minunată şi nobilă pe care părinţii noştri au cultivat-o, 
mai umană şi mai rodnică decât cuvintele de ordine de azi. Şi în 
ciuda tuturor surprizelor şi dezamăgirilor, ceva misterios din 
adâncul fiinţei mele nu se poate desprinde cu totul de această 
iluzie. Ceea ce spiritul epocii ţi-a insuflat încă din copilărie îţi 
rămâne ca o părticică inseparabilă a propriei fiinţe. Şi în ciuda 
a tot ceea ce fiecare zi face să-mi explodeze în urechi, în ciuda 
a tot ceea ce mie şi tovarăşilor de destin ne-a fost dat să 
cunoaştem din repertoriul umilinţelor şi suferințelor, nu pot 
totuşi să mă lepăd cu totul de credinţa din tinereţe că, în ciuda 
tuturor opreliştilor, lucrurile se vor îndrepta din nou. Chiar din 
abisul groazei în care bâjbâim azi ca orbii, cu sufletul pustiit şi 
zdrobit, privesc iarăşi şi iarăşi acolo sus, la acele stele 
nemuritoare care îmi luminau copilăria şi mă mângâi cu 
credinţa, primită de la părinţi, că această recădere se va dovedi 
cândva a fi fost numai un interval în ritmul etern al devenirii. 


Astăzi, când marea furtună a spulberat-o de mult, ştim 
pentru totdeauna că acea lume a statorniciei a fost un castel 
făcut din acelaşi material ca visurile. Şi totuşi părinţii mei au 


16 


locuit într-însa ca într-o casă de piatră. Existenţa lor caldă şi 
tihnită n-a fost niciodată tulburată nici de vreo furtună şi nici 
măcar de vreo undă de aer rece. Ce-i drept, mai aveau ei şi alt 
mijloc de apărare contra intemperiilor: erau oameni cu stare, 
care treptat au devenit bogaţi şi chiar foarte bogaţi, şi astfel pe 
vremea aceea îţi capitonai straşnic pereţii şi ferestrele. Modul 
lor de viaţă mi se părea tipic pentru aşa-zisa „bună burghezie 
evreiască”, încât cu prezentarea existenţei ei tihnite şi discrete 
eu relatez, de fapt, ceva ce aparţine istoriei: ca şi părinţii mei, 
în acel secol al valorilor asigurate au trăit la Viena zece mii sau 
douăzeci de mii de familii. 

Familia tatălui meu era originară din Moravia. Acolo, în mici 
localităţi rurale, comunităţile evreieşti trăiau în cea mai bună 
înţelegere cu țărănimea şi mica burghezie; aşa că nu se 
simțeau deloc oprimate şi, pe de altă parte, nici nu erau 
cuprinse de nerăbdarea evreilor din Galiţia răsăriteană de a se 
strecura, pe furiş, în rândurile din faţă. Tari şi vânjoşi, ca 
oameni ce trăiseră la ţară, ei îşi arau drumul vieţii cu siguranţă 
şi stăpânire de sine, aşa cum ţăranii de pe acele meleaguri îşi 
arau ogoarele. Emancipându-se de timpuriu de sub tutela 
ortodoxiei religioase, deveniseră partizani înfocaţi ai noii religii 
a „progresului” şi, în era liberalismului politic, ei trimiteau în 
parlament deputaţii cei mai respectaţi. Când s-au mutat din 
locurile lor natale la Viena, s-au adaptat cu o rapiditate 
uimitoare la mediul cultural mai înalt, iar ascensiunea lor 
personală s-a încadrat organic în avântul general al epocii. Şi 
prin această formă de transplantare, familia noastră a fost cum 
nu se poate mai tipică. Bunicul meu dinspre tată se ocupase cu 
vânzarea de mărfuri de manufactură. Apoi, în a doua jumătate 
a secolului, a început dezvoltarea industrială în Austria. Faţă de 
vechile procedee ale țesutului manual, războaiele mecanice şi 
maşinile de filatură importate din Anglia, prin efectul lor 
raţionalizator, au dus la o colosală ieftinire a produselor. Cu 
flerul lor comercial şi cu priceperea lor în materie de piaţă 
internaţională, negustorii evrei au fost primii care au sesizat 
necesitatea şi oportunitatea trecerii la producţia industrială. Cu 
capital foarte redus, au improvizat la repezeală acele fabrici 
puse în mişcare, la început, de energia apei, care apoi s-au 
transformat în puternica industrie textilă din Boemia care a pus 
treptat stăpânire pe întreaga Austrie şi pe Balcani. Aşadar, în 


17 


timp ce bunicul meu, ca reprezentant tipic al perioadei 
anterioare, slujise numai comerţului cu produse finite, tatăl 
meu a păşit hotărât în noua epocă întemeind în al treizecilea an 
al vieţii sale, în Boemia de Nord, o mică ţesătorie, căreia apoi, 
în cursul anilor, prudent şi fără grabă, i-a dat dimensiunea unei 
impunătoare întreprinderi. 

A urma o cale aşa de prudentă în extinderea afacerilor, în 
ciuda ispitelor unei conjuncturi favorabile, era cu totul în 
spiritul vremii. În plus, procedeul corespundea şi firii discrete 
şi extrem de cumpătate a tatălui meu. El se pătrunsese de acel 
credo al epocii sale, Safety first”; pentru el era mai important 
să fie posesorul unei întreprinderi „solide” (alt cuvânt preferat 
al acelei vremi), bazată pe capital propriu, decât s-o amplifice 
prin credite bancare şi ipoteci. Că atâta cât a trăit nu i-a văzut 
nimeni niciodată numele pe vreo obligaţiune sau poliţă şi că a 
figurat totdeauna numai în calitate de creditor la banca sa - se 
înţelege, la cea mai solidă, la banca Rothschild, la Institutul de 
credit - a fost singura mândrie a vieţii sale. li repugna orice 
câştig care ar fi comportat fie şi cea mai slabă umbră de risc, şi 
niciodată în viaţa lui nu s-a amestecat în afacerile altora. Dacă 
totuşi încetul cu încetul a devenit bogat, aceasta nu s-a datorat 
în niciun caz unor speculaţii îndrăzneţe şi cu atât mai puţin 
unor operaţiuni cu bătaie lungă, ci adaptării la metoda folosită 
pe scară largă în acea epocă prudentă, de a consuma 
întotdeauna numai o parte modestă a venitului şi, drept 
consecinţă, de-a spori capitalul cu sume de la un an la altul tot 
mai importante. Ca cei mai mulţi din generaţia sa, tatăl meu ar 
fi văzut un risipitor înrăit în acela care ar fi tocat fără scrupule 
jumătate din veniturile sale, fără - şi aceasta tot o expresie 
mereu folosită în acea epocă a statorniciei - „să se gândească 
la viitor”. Datorită acestei continue tezaurizări a câştigurilor, în 
acea epocă de prosperitate crescândă, când nici din cele mai 
serioase venituri statul nu se gândea să reţină mai mult de 
câteva procente sub formă de impozit, şi când, pe de altă parte, 
acţiunile statului şi ale industriei aduceau mari dobânzi, pentru 
cei avuţi a deveni tot mai bogat însemna, de fapt, ceva ce se 
realiza de la sine. Cel strângător încă nu era jefuit ca în vremea 
inflaţiei, cine era serios nu era tras pe sfoară şi cel mai mare 
câştig îl aveau numai cei mai perseverenţi, cei care nu se 


3 Siguranţa înainte de toate (engl.). 
18 


ocupau cu specula. Datorită acestei adaptări la condiţiile 
generale ale vremii sale, tatăl meu putea să treacă încă de la 
vârsta de cincizeci de ani, chiar raportat la standardele 
internaţionale, drept un om foarte înstărit. Dar modul de viaţă 
al familiei noastre numai cu mare greutate ţinea pasul cu 
creşterea tot mai rapidă a averii. Ne-am permis treptat mici 
înlesniri, ne-am mutat dintr-o locuinţă mică într-una mai mare, 
ne reţineam primăvara o trăsură închiriată pentru după-amieze, 
călătoream la casa a doua cu vagon de dormit, dar de-abia în al 
cincizecilea an al vieţii sale şi-a îngăduit tatăl meu pentru 
prima dată luxul să plece cu mama pentru o lună, iarna, la 
Nisa. În general, atitudinea noastră a rămas aceeaşi; bogăţia o 
savurai având-o, şi nu afişând-o; milionar fiind, tatăl meu n-a 
fumat niciodată ţigări de import, ci, asemenea împăratului 
Franz Josef, care fuma numai „virginii” ieftine, consuma trabuc 
simplu, inferior; iar când juca uneori cărţi, o făcea de fiecare 
dată numai cu mize mici. '[inea cu străşnicie la modul lui de 
viaţă discret, liniştit, tihnit. Deşi era net superior ca prestanţă 
şi cultură celor mai mulţi dintre colegii lui - cânta excelent la 
pian, avea un scris clar şi caligrafic, vorbea franceza şi engleza 
-, a refuzat cu îndărătnicie onorurile şi demnităţile. Cât a trăit 
nu şi-a dorit şi n-a acceptat niciun titlu, nicio distincţie din câte 
i s-au oferit, ca mare industriaş. Dar la faptul de a nu fi cerut 
niciodată nimic de la nimeni, de a nu fi fost niciodată obligat să 
spună cuiva „vă rog” sau „vă mulţumesc”, la acest amor 
propriu ascuns în el ţinea mai mult ca la orice elogiu exterior. 
În viaţa omului vine însă negreşit vremea când fiecare îşi 
reîntâlneşte tatăl în imaginea propriului eu. Această înclinare 
spre o viaţă retrasă, anonimă începe de-acum să se afirme în 
mine tot mai răspicat cu fiecare an ce trece, oricât de disonantă 
ar fi această trăsătură cu profesiunea mea, care impune întru 
câtva o anumită publicitate în jurul numelui şi persoanei. Din 
acelaşi amor propriu am refuzat şi eu din totdeauna orice formă 
de cinstire exterioară, n-am acceptat niciun ordin, niciun titlu, 
niciun loc în prezidiul vreunei reuniuni, n-am făcut parte 
niciodată din vreo academie, din vreun comitet, din vreun juriu; 
chiar participarea la o masă festivă este pentru mine un chin şi 
numai ideea de a solicita ceva cuiva - chiar dacă intervenţia 
mea e pentru o terță persoană - mă face să nu mai pot scoate 
niciun cuvânt. Ştiu cât de nelalocul lor sunt asemenea reţineri 


19 


într-o lume unde-ţi poţi păstra libertatea numai prin şiretenie şi 
fugă şi unde, cum bine spunea bătrânul Goethe, „ordinele şi 
titlurile te apără de câte un ghiont în mijlocul mulţimii”. Firea 
tatălui meu şi amorul lui propriu care sălăşluiesc în mine, iată 
ce mă constrânge să stau în umbră; şi n-am voie să mă opun, 
căci lui îi datorez ceea ce este, poate, unica mea avere sigură: 
sentimentul libertăţii interioare. 


Mama mea, pe numele ei de fată Brettauer, avea o origine 
mai cosmopolită. Se născuse la Ancona, în sudul Italiei, şi 
italiana i-a fost, ca şi germana, limba copilăriei. Ori de câte ori 
discuta cu bunica mea sau cu sora ei un lucru despre care nu 
trebuiau să afle slugile, o dădea pe italieneşte. Rizotoul şi pe 
atunci încă puţin cunoscutele anghinare, precum şi alte 
specialităţi ale bucătăriei meridionale mi-erau familiare din cea 
mai fragedă copilărie, şi, mai târziu, ori de câte ori veneam în 
Italia, mă simţeam acasă din primul moment. Dar familia 
mamei mele nu era italiană, ci premeditat cosmopolită. După 
exemplul marilor familii evreieşti de bancheri, dar fireşte la 
scară mult mai redusă, Brettauerii, care iniţial avuseseră o 
bancă, au părăsit mica localitate de la graniţa elveţiană, 
Hohenems, şi s-au răspândit de timpuriu prin lume. Unii au 
mers la St. Gallen, alţii la Viena şi Paris, bunicul în Italia, 
unchiul la New York, iar această luare de contact cu mediul 
internaţional le-a conferit o mai mare urbanitate, o perspectivă 
mai largă şi în plus un anumit orgoliu de familie. Nu mai 
existau în această familie mici negustori, samsari, ci numai 
bancheri, directori, profesori, avocaţi şi medici, fiecare vorbea 
mai multe limbi, şi mi-aduc aminte cu ce uşurinţă se trecea de 
la una la alta, la masă la mătuşa, la Paris. Era o familie grijulie 
în „a-şi păstra rangul” şi, când o fată dintre rudele mai sărace 
urma să se căsătorească, puneau toţi mână de la mână pentru 
a-i face o dotă substanţială, şi aceasta numai pentru ca tânăra 
să nu ia de bărbat pe cineva „de jos”. Tatăl meu, ca mare 
industriaş, era, ce-i drept, respectat, dar mama, deşi făcuse cu 
el cea mai fericită partidă, n-ar fi acceptat niciodată ca rudele 
lui să fie puse pe aceeaşi treaptă cu ale ei. Orgoliul de a se 
trage dintr-o familie „bună” era irepresibil la toţi membrii 
clanului Brettauer şi când, în anii de mai târziu, vreunul dintre 
ei voia să-mi demonstreze deosebita lui simpatie, îmi spunea pe 


20 


un ton protector: „Doar şi tu eşti un adevărat Brettauer”, de 
parcă ar fi vrut să-mi spună: „Vezi doar ce noroc ai avut.” 

Acest fel de nobleţe pe care unele familii şi-o atribuiau cu de 
la sine putere pe mine şi pe fratele meu uneori ne amuza, 
alteori ne irita. Tot timpul ne era dat să auzim că domnul sau 
doamna cutare sunt oameni „fini” şi că domnul sau doamna 
cutare nu sunt. Despre fiecare prieten se făceau investigaţii 
spre a se şti dacă provine sau nu dintr-o familie „bună” şi i se 
cercetau de-a fir a păr atât rudele, cât şi averea. Această 
permanentă clasificare care constituia, de fapt, obiectul 
principal al oricărei conversații de familie sau de societate ni se 
părea atunci de un ridicol şi un snobism extrem, pentru că, în 
definitiv, la mai toate familiile evreieşti era vorba de o diferenţă 
de numai cincizeci sau o sută de ani de când ieşiseră din 
acelaşi ghetou. Doar mult mai târziu m-am lămurit eu că 
noţiunea de familie „bună”, care nouă, copiilor, ni se părea o 
farsă parodistică a unei pseudo-aristocraţii de imitație, exprimă 
una dintre cele mai intime şi mai tainice tendinţe ale 
caracterului evreiesc. În general, se presupune că îmbogățirea 
reprezintă țelul suprem tipic al evreului. Nimic mai fals. 
Imbogăţirea înseamnă pentru el numai o treaptă intermediară, 
un mijloc spre adevăratul scop. Ceea ce vrea cu adevărat 
evreul, idealul său imanent, este desăvârşirea intelectuală, 
promovarea într-o categorie culturală superioară. Chiar la 
evreimea ortodoxă răsăriteană, la care atât slăbiciunile, cât şi 
calităţile întregii rase se manifestă mai pregnant, îşi găseşte o 
expresie plastică această supremație a voinţei de spiritualitate 
asupra factorului material nud: cel cucernic, învățatul în ale 
Bibliei valorează de o mie de ori mai mult în ochii comunităţii 
decât bogatul. Chiar şi cel mai înstărit îşi va mărita fiica mai 
degrabă cu un învăţat sărac lipit pământului decât cu un 
negustor. Această întâietate dată celor spirituale se manifestă 
la fel de intens în toate straturile; chiar şi cel mai sărac 
neguţător ambulant, care-şi târăşte marfa prin ploi şi zloată, va 
încerca cu preţul celor mai grele sacrificii să-şi dea cel puţin un 
fecior la învăţătură, şi pentru întreaga familie este un titlu de 
onoare să aibă printre membrii ei pe cineva care a devenit un 
intelectual de vază, un profesor, un savant, un muzician, ca şi 
când acesta ar înnobila-o prin performanţa lui. Instinctiv, ceva 
din firea evreului caută să se debaraseze de ceea ce este 


21 


moralmente dubios, respingător şi meschin, inerent oricărui 
negoţ, oricărei simple afaceri şi să se ridice în sfera mai pură, 
imaterială a valorilor spirituale, ca şi când ar vrea - ca să 
vorbim ca Wagner - să scape, el şi tot neamul lui, de blestemul 
banilor. Aşa se face că mai totdeauna la evrei năzuinţa spre 
bogăţie se stinge pe parcursul a două, cel mult trei generaţii, şi 
până şi cele mai puternice dinastii se trezesc că fiii lor nu mai 
sunt dispuşi să preia băncile, fabricile, afacerile înfloritoare ale 
părinţilor lor. Nu e deloc întâmplător că un lord Rothschild a 
devenit ornitolog, un Warburg, istoric al artei, un Cassirer, 
filozof, un Sassoon, poet; ei toţi au ascultat de acelaşi îndemn 
tainic de a se elibera de tot ce îngustează orizontul neamului, 
de goana meschină după câştiguri băneşti. Şi poate că astfel se 
exprimă dorinţa lor secretă ca prin evadare în spiritual să se 
lepede de umila condiţie iudaică şi să se dizolve în masa 
umanităţii. O familie „bună” ţinteşte, aşadar, la mai mult decât 
un simplu loc în societate; ea ţinteşte la o identitate iudaică 
nouă care, prin deschidere la o altă cultură şi, odată cu 
aceasta, la universalitate, s-a eliberat sau începe să se 
elibereze de toate neajunsurile şi servituţile pe care i le-a 
impus ghetoul. Că evadarea în spiritual printr-o îmbogăţire 
masivă a profesiunilor intelectuale le-a fost evreilor tot atât de 
fatală ca şi cantonarea de odinioară în domeniul afacerilor, 
aceasta ţine, desigur, de veşnicul paradox al destinului 
evreiesc. 


În niciun alt oraş din Europa n-a fost setea de cultură atât de 
pătimaşă ca la Viena. Tocmai pentru că monarhia, pentru că 
Austria nu mai avea de secole nici ambiţii politice, nici succese 
deosebit de mari pe plan militar, mândria naţională îşi căuta cu 
maximă intensitate compensarea într-o supremație artistică. 
Din vechiul imperiu habsburgic care dominase cândva Europa, 
se desprinseseră de mult foarte importante şi preţioase 
provincii germane şi italiene, flamande şi valone; capitala însă, 
vatră a curţii imperiale, păstrătoare a unei tradiţii milenare, 
rămăsese neatinsă în vechea ei strălucire. Romanii puseseră 
primele pietre la temelia acestui oraş destinat să servească 
drept castru, drept avanpost pentru apărarea civilizaţiei latine 
împotriva barbarilor, şi după mai bine de o mie de ani se 
sfărâmase de aceste ziduri năvala otomanilor asupra 


22 


Occidentului. Aici veniseră  Nibelungii, aici străluciseră 
deasupra lumii cei şapte aştri nemuritori ai muzicii, Gluck, 
Haydn şi Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms şi Johann 
Strauss, aici fusese punctul de confluență al tuturor curentelor 
culturii europene; la curte, în fiinţa nobilimii, a poporului, se 
aliase organic elementul german cu cel slav, ungar, spaniol, 
italian, francez, flamand, şi ceea ce a îmbinat armonios toate 
aceste contraste într-o unitate nouă şi originală, în unitatea 
culturii austriece şi vieneze, a fost tocmai geniul acestui oraş al 
muzicii. Receptiv şi înzestrat cu o deosebită capacitate de 
asimilare, acest oraş a atras spre sine forţele cele mai 
discordante, pe care le-a îmblânzit şi umanizat; era o plăcere să 
trăieşti aici, în acest climat al bunei convieţuiri spirituale, şi 
fiecare locuitor al acestui oraş devenea, pe neobservate, un 
cetăţean al lumii. 

Această artă a adaptării, a tranziţiilor delicate şi muzicale 
era deja vizibilă în aspectul exterior al oraşului. Oraşul se tot 
mărise de-a lungul secolelor, dezvoltându-se organic din 
nucleul iniţial, şi ajunsese destul de dens populat, cu cele două 
milioane ale sale, ca să poarte tot luxul şi bogăţia unei 
metropole, dar fără să fie atât de disproporționat încât să se 
rupă de natură, aşa cum e cazul Londrei sau New Yorkului. 
Ultimele case i se oglindeau în apele maiestuoase ale Dunării 
sau priveau departe în largul şesului, sau se pierdeau printre 
grădini şi ogoare, sau se căţărau pe colinele domoale până spre 
poalele împădurite ale Alpilor. Nici nu-ţi dădeai seama unde se 
sfârşea Viena şi începea natura, una se contopea cu cealaltă 
firesc şi spontan. În interior simţeai de fiecare dată cum creste 
oraşul, aidoma unui copac care adaugă inel după inel; iar 
nucleul vital şi preţios nu mai era înconjurat de vechile ziduri 
de cetate, ci de Ring, cu casele lui solemne. În interior vechile 
palate ale curţii şi ale nobilimii îşi spuneau povestea lor de 
piatră; aici la Lichnowsky cântase Beethoven, acolo la 
Esterházy fusese Haydn în vizită, când la vechea universitate 
răsunase pentru prima dată Creaţiunea lui, Hofburgul văzuse 
generaţii de împărați, Schonbrunnul îl văzuse pe Napoleon, în 
domul Sf. Ştefan prinții reuniți ai creştinătăţii aduseseră în 
genunchi rugăciune de mulţumire pentru izbăvirea Europei de 
turci, universitatea adăpostise între zidurile ei nenumărați 
savanţi. În timpul acesta se ridica mândră şi somptuoasă noua 


23 


arhitectură, cu bulevarde strălucitoare şi magazine luxoase. 
Dar aici vechiul nu se disputa cu noul mai mult decât piatra 
cioplită cu natura virgină. Era minunat să trăieşti aici, în acest 
oraş care primea cu ospitalitate tot ce era străin şi se dăruia pe 
sine cu plăcere; în ambianța lui senină, inspiratoare de mari 
elanuri, ca aceea a Parisului, viaţa putea fi gustată într-un chip 
mai firesc. Viena era, se ştie, un oraş îndrăgostit de viaţă, căci 
ce însemnează cultura altceva decât arta de a extrage din 
materia grosieră a vieţii ce are ea mai fin, mai delicat şi mai 
subtil? Cu un gust rafinat în chestiuni culinare, foarte amator 
de un vin bun, de o bere proaspătă, de prăjituri şi torturi 
delicioase, vienezul era pretenţios şi în privinţa unor lucruri 
mai subtile. A face muzică, a dansa, a juca teatru, a conversa, a 
avea o conduită amabilă şi de bun-gust aveau aici valoarea unei 
arte deosebite. Ponderea cea mai mare în viaţa individului şi în 
viaţa publică nu o aveau nici problemele militare, nici cele 
politice, nici cele comerciale; dimineaţa, când citea ziarul, 
vienezul de rând îşi arunca prima privire nu asupra 
dezbaterilor din parlament sau evenimentelor de pe arena 
internaţională, ci asupra repertoriului teatrului, care avea în 
viaţa publică o importanţă greu de înţeles pentru alte oraşe. 
Căci teatrul imperial, Burgtheaterul, era pentru vienezi, pentru 
austrieci, mai mult decât o simplă scenă pe care evoluau 
actorii, era microcosmosul care oglindea macrocosmosul, 
imaginea multicoloră în care societatea se contempla pe ea 
însăşi, unicul cortegiano adevărat al bunului-gust. Pentru 
spectator artistul de la teatrul Curţii era un model în privinţa 
modului de-a se îmbrăca, de-a păşi într-un salon, de-a conversa, 
de-a alege cuvintele corespunzătoare poziţiei unui om de bun- 
gust sau de-a le evita pe cele care nu corespundeau acestei 
cerinţe; scena nu era pur şi simplu un loc de amuzament, ci 
ghidul vorbit şi interpretat al bunelor maniere, al exprimării 
corecte, şi un nimb de respectabilitate aureola până şi lucrurile 
care aveau o cât de vagă legătură cu teatrul imperial. 
Preşedintele guvernului, magnatul cel mai bogat puteau să se 
plimbe pe străzile Vienei fără ca cineva să se întoarcă după ei; 
dar un actor de la curtea imperială, o cântăreaţă de operă erau 
recunoscute de orice vânzătoare, de orice birjar; noi, copiii, ne 
făleam ori de câte ori aveam ocazia să povestim cum am trecut 
pe lângă unul sau altul din ei (pozele şi autografele lor le 


24 


colecţiona fiecare din noi), iar acest cult aproape religios 
mergea aşa de departe, încât se extindea chiar şi asupra celor 
din jurul persoanei în chestiune. Frizerul lui Sonnenthal, 
birjarul lui Josef Kainz erau persoane respectabile, pe care 
lumea le invidia în secret; tinerii domnişori erau mândri să-si 
comande haine la acelaşi croitor. Orice jubileu, orice 
înmormântare a unui mare actor lua proporţii care eclipsau 
toate evenimentele politice. A-ţi vedea o piesă pusă în scenă la 
Burgtheater era visul suprem al oricărui scriitor vienez, pentru 
că aceasta echivala cu un fel de înnobilare pe viaţă şi-ţi aducea 
o serie de avantaje şi onoruri, ca bilete gratuite pentru tot 
restul vieţii, invitaţii la toate ceremoniile oficiale; ajungeai să fii 
invitat chiar şi la unul din palatele imperiale. Mi-amintesc si- 
acum de modul solemn în care un asemenea tratament mi s-a 
aplicat chiar mie. Dimineaţa mă poftise la el în birou directorul 
Burgtheaterului pentru ca - după felicitările de rigoare - să-mi 
comunice că mi s-a acceptat drama; când m-am întors seara 
acasă, i-am găsit cartea de vizită în locuinţa mea. El îmi făcuse 
mie, un tânăr de douăzeci şi şase de ani, o vizită formală de 
răspuns. Ca autor jucat pe scena imperială devenisem din oficiu 
un „gentleman” cu care un director al imperialei instituţii 
trebuia să stea de vorbă de la egal la egal. Şi ceea ce se 
întâmpla la teatru atingea indirect pe fiecare în parte, chiar şi 
pe cel care nu avea nimic de-a face cu acesta. Mi-aduc aminte, 
de pildă, pe la începutul tinereţii mele, cum într-o zi a dat 
buzna în cameră bucătăreasa noastră plângând pentru că 
tocmai auzise că Charlotte Wolter - celebra actriţă a 
Burgtheaterului - a murit. Caraghioslâcul acestor nestăpânite 
hohote de plâns consta tocmai în aceea că această bătrână 
bucătăreasă,  semianalfabetă, nu fusese în viaţa ei în 
simandicosul Burgtheater şi n-o văzuse niciodată pe Wolter nici 
pe scenă şi nici pe stradă; dar o mare actriţă ţinea, la Viena, 
atât de mult de patrimoniul comun al întregului oraş, încât şi 
cel din urmă ignorant îi resimțea moartea ca pe o catastrofă. 
Orice pierdere, dispariţia unui cântăreţ sau artist îndrăgit, se 
transforma automat în doliu naţional. Când s-a demolat 
„vechiul” Burgtheater în care răsunase pentru prima dată 
Nunta lui Figaro de Mozart, întreaga societate vieneză s-a 
adunat acolo, copleşită şi emoţionată ca la o înmormântare; de- 
abia a căzut cortina, că au şi dat năvală cu toţii pe scenă, 


25 


dornici să-şi ia acasă, ca pe o relicvă, măcar o aşchie din 
podeaua pe care călcaseră artiştii dragi lor, şi după zeci de ani 
încă se mai vedeau în casele multor cetăţeni aceste biete 
bucățele de lemn păstrate în casete preţioase, precum 
fragmentele din Sfânta Cruce în biserici. Noi înşine n-am 
reacţionat mult mai rezonabil când s-a demolat aşa-zisa sală 
Bâsendorf. În realitate, această mică sală de concert, rezervată 
în exclusivitate pentru muzica de cameră, era o construcţie cu 
totul nesemnificativă şi neartistică, fostă şcoală de călărie a 
prinţului Liechtenstein. Fusese adaptată fără nicio pretenţie 
noilor scopuri muzicale, numai printr-o lambrisare cu lemn a 
pereţilor. Dar avea rezonanţa unei vechi viori şi pentru iubitorii 
muzicii era loc sfânt, pentru că aici concertaseră Chopin şi 
Brahms, Liszt şi Rubinstein, pentru că multe dintre celebrele 
cvartete aici răsunaseră pentru prima dată. Şi acum clădirea 
urma să primească o altă destinaţie, lucru de neînțeles pentru 
noi, cei care trăiserăm aici clipe de neuitat. Când s-au stins 
ultimele acorduri ale lui Beethoven, interpretate de cvartetul 
Rose mai strălucit ca oricând, nimeni nu şi-a părăsit locul. Am 
început să strigăm şi să aplaudăm, câteva femei plângeau de 
emoție, nimeni nu voia să se împace cu ideea că era vorba de o 
despărţire pentru totdeauna. Au stins luminile ca să ne facă să 
părăsim sala. Niciunul din cei patru sau cinci sute de fanatici 
nu s-a mişcat de la locul lui. Am rămas acolo o jumătate de oră, 
o oră chiar, ca şi când prin prezenţa noastră am fi putut forţa 
pe cineva să cruţe acel vechi loc sfânt. Şi cât ne-am luptat noi 
ca studenţi cu petiţii, cu demonstraţii, cu articole în presă ca să 
nu se demoleze casa în care a murit Beethoven! Fiecare dintre 
aceste case istorice din Viena era ca o părticică de suflet ce ni 
se smulgea din trup. 

Acest fanatism pentru artă şi în special pentru arta teatrală 
cuprindea la Viena toate straturile societăţii. La drept vorbind, 
Viena era, prin tradiţia ei seculară, un oraş precis stratificat şi 
în acelaşi timp - cum am scris odată - minunat orchestrat. 
Pupitrul de comandă aparţinea tot casei imperiale. Palatul 
imperial era centrul, nu numai în sens spaţial, ci şi cultural, al 
monarhiei multinaționale. Casele marii nobilimi austriece, 
poloneze, cehe, ungare formau în jurul acestui palat un fel de al 
doilea val. După aceea venea „lumea bună”, formată din 
nobilimea mai mică, înalții funcţionari, industriaşii şi „vechile 


26 


familii”, şi sub acestea mica burghezie şi proletariatul. Toate 
aceste straturi trăiau fiecare în cercul său şi chiar în sectoare 
separate: marea nobilime în palatele ei din centrul oraşului, 
diplomaţii în districtul al treilea, industriaşii şi comercianții în 
apropierea Ringului, mica burghezie în districtele interioare, de 
la al doilea până la al nouălea, proletariatul în zona exterioară; 
toţi se întâlneau însă la teatru şi la marile festivități ca, de 
exemplu, la bătaia cu flori din Prater, unde de trei ori câte o 
sută de mii de oameni îi aclamau în delir pe „cei zece mii de 
sus”, în echipajele lor minunat împodobite. La Viena tot ce 
emana culoare sau muzică devenea prilej de sărbătoare, 
procesiunile religioase precum cele din Joia Verde, parăzile 
militare, „muzica de la palat”, chiar funeraliile atrăgeau o 
mulţime entuziastă, şi era ambiția oricărui vienez adevărat să 
aibă o „înmormântare frumoasă”, cu pompă şi mare alai; un 
vienez autentic îşi transforma chiar propria moarte într-un 
spectacol pentru ceilalţi. Întregul oraş era stăpânit de pasiunea 
pentru tot ce era culoare, sunet, sărbătoare, de setea de 
spectacol ca formă de imitație şi oglindire a vieţii, indiferent 
dacă avea loc pe scenă sau în lumea reală. 

Această „teatromanie” a vienezilor pe care îi vedeai gonind 
neobosiţi după cele mai neînsemnate amănunte ale vieţii 
artiştilor preferaţi, aluneca deseori în grotesc şi nu era deloc 
greu de persiflat. Şi s-ar putea prea bine ca indolenţa noastră 
austriacă în domeniul politic, rămânerea în urmă sub raport 
economic faţă de tenacele imperiu german vecin să se datoreze 
măcar în parte faptului că prea ne-am aservit plăcerilor. Dar 
acest preţ excesiv pus pe evoluţia artistică a produs în plan 
cultural ceva unic - un respect nemărginit faţă de orice 
realizare artistică şi, prin cultivarea seculară a acestei 
atitudini, o creativitate extraordinară, iar datorită acesteia un 
nivel remarcabil în toate domeniile culturii. Totdeauna artistul 
se simte cel mai bine şi, în acelaşi timp, cel mai stimulat acolo 
unde este apreciat şi chiar supra- apreciat. Totdeauna arta 
ajunge la maximă înflorire acolo unde ea devine cauză vitală a 
unui întreg popor. Şi aşa cum Florenţa sau Roma din epoca 
Renaşterii îi atrăgea pe pictori şi-i făcea să aspire la măreție 
pentru că fiecare simţea că, aflat într-o permanentă întrecere, 
trebuie, în văzul concetăţenilor săi, să-i depăşească necontenit 
pe ceilalţi ca şi pe sine însuşi, tot aşa Viena îi atrăgea pe 


27 


muzicienii şi artiştii ei şi le dădea importanţa cuvenită. La 
Opera din Viena, la Burgtheater, nimic nu se trecea cu vederea; 
orice notă falsă era imediat observată, orice intrare incorectă, 
orice simplificare era cenzurată şi acest control se exercita nu 
numai la premiere de către criticii de profesie, ci zi de zi de 
către întreaga opinie publică, cu auzul ei treaz şi rafinat printr- 
o permanentă cântărire a valorilor. Dacă pe plan politic, 
administrativ, moral unele lucruri erau deseori trecute cu 
vederea şi dacă „neseriozitatea” era privită cu o binevoitoare 
indiferenţă, iar greşelile erau tratate cu indulgență, în materie 
artistică nu se acorda niciun rabat; aici era în joc onoarea 
oraşului. Fiecare cântăreţ, fiecare actor, fiecare muzician 
trebuia să dea necontenit tot ce avea mai bun, altminteri era 
pierdut. Era splendid să fii un favorit al publicului la Viena, însă 
nu era uşor să rămâi astfel; nu se admitea niciun moment de 
oboseală. Şi, ştiindu-se supus unei permanente şi necruțătoare 
supravegheri, orice artist vienez se străduia să dea tot ce avea 
mai bun în el. Fiecare dintre noi a dobândit pe viaţă de la aceşti 
ani de tinereţe un criteriu sever şi riguros de aplicat 
spectacolului artistic. Cine a cunoscut până în detaliile ei cele 
mai infime stricta disciplină de la operă pe vremea lui Gustav 
Mahler, sau patosul legat organic cu acribia la filarmonică, 
acela rar va mai fi pe deplin satisfăcut de o punere în scenă 
teatrală sau muzicală. Dar cu aceasta am învăţat să fim exigenţi 
faţă de noi înşine cu privire la orice spectacol artistic; un nivel 
a fost şi a rămas pentru noi obligatoriu, trăsătură care în puţine 
oraşe ale lumii s-a imprimat artistului în devenire. Dar şi în 
straturile adânci ale poporului întâlneai această ştiinţă a 
măsurii şi ritmului potrivit, căci până şi cetăţeanul de rând care 
lua masa la birt ştia să ceară de la orchestră muzică bună tot 
aşa de bine cum ştia să ceară vin bun de la cârciumar; în 
Prater, poporul ştia de fiecare dată cu exactitate care orchestră 
militară are mai mult „suflu”, ungurii sau „teutonii”; cine trăia 
la Viena primea parcă din aer simţul ritmului. Şi în timp ce la 
noi, scriitorii, această muzicalitate îşi găsea expresie într-o 
proză deosebit de îngrijită, la ceilalţi simţul ritmului pătrundea 
în comportamentul social şi în viaţa cotidiană. Un vienez fără 
simt artistic şi fără cultul formei era de neconceput în aşa-zisa 
societate „bună”, dar chiar şi cetăţeanul cel mai umil, pe 
treptele cele mai de jos ale societăţii, dobândea de la peisaj, din 


28 


sfera senină a omenescului, un anumit instinct al frumosului; 
nu exista vienez adevărat fără această dragoste de cultură, fără 
acest simţ iscoditor şi în acelaşi timp receptiv faţă de această 
bagatelă - cea mai sacră - a vieţii. 


Adaptarea la mediul de viaţă al poporului sau al ţării în care 
trăiesc nu este pentru evrei numai o superficială măsură de 
apărare, ci o necesitate adânc înrădăcinată. Dorinţa lor 
fierbinte de a avea patrie, linişte, răgaz, siguranţă, adăpost îi 
împinge să se ataşeze pătimaş de cultura contextului lor uman. 
Şi nicăieri - în afară de Spania secolului al cincisprezecelea - 
nu s-a realizat o asemenea legătură într-un mod mai fericit şi 
mai rodnic decât în Austria. Aşezaţi de mai bine de două sute 
de ani în oraşul imperial, evreii au dat aici peste un popor 
vesel, conciliant din fire, căruia sub această aparenţă de 
slăbiciune îi era propriu acelaşi instinct profund pentru valorile 
spirituale şi estetice pe care şi ei le preţuiau. În ultimul secol, 
arta în Austria îşi pierduse apărătorii şi protectorii ei 
tradiţionali: casa imperială şi aristocrația. Pe când în secolul al 
optsprezecelea Maria Tereza îşi trimitea fiicele la Gluck pentru 
iniţiere în muzică, Iosif II discuta în cunoştinţă de cauză cu 
Mozart despre operele acestuia, Leopold III compunea el 
însuşi, împărații de mai târziu Francisc II şi Ferdinand nu mai 
manifestau niciun fel de interes faţă de artă, iar împăratul 
nostru, Franz Josef, care până la vârsta de optzeci de ani nu 
citise şi nici măcar nu pusese mâna pe vreo carte, afară de 
regulamentul militar, era chiar foarte pornit împotriva muzicii. 
Tot aşa, marea nobilime abandonase vechea ei poziţie de 
protector; trecuseră timpurile glorioase când familia Esterházy 
găzduise pe un Haydn, când familiile Lobkowitz şi Kinsky şi 
Waldstein se luau la întrecere care să aibă în palatul ei primele 
audiții din Beethoven, când o contesă Thun se arunca în 
genunchi în faţa marelui geniu rugându-l să nu retragă Fidelio 
de la operă. Wagner, Brahms şi Johann Strauss sau Hugo Wolf 
deja nu mai găseau nici cel mai mic sprijin; ca să se menţină 
concertele filarmonicii la înălţimea de odinioară, ca să se 
asigure pictorilor şi sculptorilor existenţa, a fost nevoie ca 
publicul să sară în ajutor. De mult îndrăgiseră evreii acest oraş 
şi se bucuraseră de el cu fiinţa lor cea mai intimă, dar numai 
prin ataşamentul faţă de arta vieneză au devenit ei cu adevărat 


29 


vienezi şi au căpătat sentimentul că au dreptul plenar la o 
patrie. In viaţa publică influenţa lor era de altminteri minoră; 
strălucirea casei imperiale eclipsa pe oricare dintre familiile 
avute, funcţiile înalte din conducerea statului se transmiteau 
ereditar, diplomaţia era rezervată aristocrației, armata şi 
slujbele importante erau pentru vechile familii, iar în ce-i 
priveşte pe evrei, ei nici măcar nu încercau să pătrundă în 
aceste cercuri privilegiate. Ei respectau aceste privilegii 
tradiţionale ca pe ceva natural; mi-aduc aminte, de pildă, că 
tatăl meu, cât a trăit, a evitat să ia masa la Sacher, şi asta nu 
din spirit de economie - căci diferenţa fată de celelalte mari 
hoteluri era derizorie -, ci din acel firesc sentiment al distanţei: 
i s-ar fi părut incorect sau necuviincios să stea la o masă în 
vecinătatea unui prinţ Schwarzenberg sau Lobkowitz. La Viena, 
numai în faţa artei se simțeau cu toţii egali, fiindcă la Viena 
dragostea de artă trecea drept un sentiment comun tuturor. 
Sensibilitatea lor şi participarea intensă la viaţa culturală a 
Vienei au propulsat personalităţi ca Goldmark, Gustav Mahler 
şi Schönberg, care au dobândit un renume internaţional în 
creaţia muzicală; prin Oscar Strauss, Leo Fall şi Kâlmân, 
tradiţia valsului şi a operetei a cunoscut o nouă înflorire; 
Hofmannsthal, Arthur Schnitzler,  Beer-Hofmann, Peter 
Altenberg au dat literaturii vieneze un prestigiu european cum 
nu mai avusese aceasta nici în vremea lui Griliparzer şi Stifter; 
Sonnenthal, Max Reinhardt au făcut ca vestea despre oraşul 
teatrelor să se răspândească în toată lumea; datorită lui Freud 
şi marilor inteligenţe ale ştiinţei, privirile se îndreptau spre 
vechea şi celebra universitate. Iubirea lor pătimaşă faţă de 
acest oraş, voinţa lor de a se identifica cu destinul celor de aici 
i-a ajutat să se adapteze perfect, şi au fost fericiţi să contribuie 
la gloria Austriei; ei îşi percepeau apartenenţa la Austria ca pe 
un titlu de nobleţe în faţa lumii. Căci geniul Vienei - geniu 
specific muzical - s-a manifestat încă de mult prin aceea că a 
armonizat în sine toate contrastele etnice şi lingvistice, prin 
sintetizarea tuturor culturilor Occidentului în cultura sa; cine 
trăia şi activa acolo se simţea liber de îngustimi şi prejudecăţi. 
Nicăieri nu era mai uşor să fii european, şi ştiu că datorită 
acestui oraş, care încă în vremea lui Marc Aureliu apăra 
spiritul roman, universal, am învăţat de timpuriu să iubesc 
ideea convieţuirii ca pe bunul cel mai de preţ al inimii mele. 


30 


Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de 
altădată, şi nemţii din nord ne priveau de sus cu ciudă şi 
dispreţ pe noi, vecinii de la Dunăre, care, în loc să fim oameni 
„Muncitori” şi să păstrăm o ordine strictă, ne abandonam 
plăcerilor vieţii, mâncam bine, ne duceam la teatre şi la 
petreceri şi, în plus, făceam o muzică excelentă. In locul 
„hărniciei” germane care, până la urmă, le-a amărât şi le-a dat 
peste cap existenţa tuturor celorlalte popoare, în locul acestei 
pofte nemăsurate de a o lua înaintea tuturor celorlalţi şi a 
goanei după cuceriri, la Viena lumea prefera să stea la o şuetă 
în tête-à-tête, la o reuniune agreabilă, şi cu o largă şi, poate, 
lejeră mărinimie lăsa fiecăruia, pe drept, partea lui. „A trăi şi a 
lăsa şi pe alţii să trăiască” era o vestită maximă vieneză, o 
maximă care mie şi astăzi mi se pare mai omenoasă decât toate 
imperativele categorice şi care se impunea irezistibil în toate 
cercurile. Săraci şi bogaţi, cehi şi germani, evrei şi creştini 
convieţuiau paşnic în ciuda unor frecuşuri ocazionale, ba chiar 
şi mişcările politice şi sociale erau lipsite de acea groaznică 
revărsare de ură care a pătruns în circuitul vital al epocii ca 
reziduu otrăvitor din Primul Război Mondial. În vechea Austrie 
oamenii încă se combăteau la modul cavaleresc, mai polemizau 
prin ziare, în parlament, dar după tiradele ă la Cicero aceiaşi 
deputaţi se aşezau la o bere sau la o cafea şi se tutuiau ca nişte 
prieteni; chiar când Lueger, şeful partidului antisemit, a ajuns 
primar al oraşului, n-a intervenit nici cea mai mică schimbare 
în viaţa de fiecare zi, şi eu, ca evreu, trebuie să recunosc că n- 
am întâmpinat niciodată nici cea mai mică piedică sau 
discriminare nici la şcoală, nici la universitate, nici în 
literatură. Ura care contrapune o ţară altei ţări, un popor altui 
popor, un grup altui grup încă nu ţâşnea zilnic din gazete, nu 
dezbina oamenii şi naţiunile; acel instinct de turmă şi de gloată 
încă nu devenise atât de monstruos cum e în viaţa publică de 
azi; libertatea de mişcare a individului trecea drept o condiţie 
firească a existenţei, lucru ce abia se mai poate concepe astăzi; 
toleranța nu era dispreţuită, cum e astăzi, ca un semn de 
slăbiciune şi lipsă de fermitate, ci se afla la loc de cinste ca o 
forţă etică. 

Căci n-a fost un secol pătimaş acela în care m-am născut şi 
m-am format eu. Era o lume ordonată, cu delimitări clare şi 


31 


tranziţii line, o lume care nu cunoştea graba. Ritmul noilor 
viteze nu se extinsese încă de la maşini, telefon, radio, avion la 
om, timpul şi vârsta aveau o altă măsură. Se ducea o viaţă mai 
tihnită, şi când încerc să-mi reconstitui plastic chipurile celor 
maturi care au vegheat asupra copilăriei mele am surpriza să 
constat că mulţi dintre ei se îngrăşau de timpuriu. Tatăl meu, 
unchii mei, profesorii mei, vânzătorii din prăvălii, membrii 
filarmonicii la pupitrele lor erau cu toţii, la patruzeci de ani, 
oameni deja corpolenţi, „respectabili”. Mergeau încet, vorbeau 
măsurat şi în timpul conversaţiei îşi netezeau bărbile bine 
îngrijite, care în multe cazuri începuseră deja să-ncărunţească. 
Dar părul cărunt era numai un nou indiciu al respectabilităţii şi 
un om „aşezat” evita cu premeditare gesturile şi exuberanţa 
tineretului, ca pe ceva nelalocul lui. Chiar la începutul 
copilăriei mele, când tatăl meu încă nu împlinise patruzeci de 
ani, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată urcând sau coborând 
în fugă scările sau, în general, făcând ceva în mare grabă. 
Graba era socotită o lipsă de eleganţă, ea era de fapt inutilă, 
căci în această lume burgheză bine clădită, cu nenumăratele ei 
mici asigurări şi măsuri de acoperire, nu se întâmpla niciodată 
ceva neaşteptat; catastrofele, câte se produceau pe la periferia 
lumii exterioare, nu pătrundeau prin peretele bine căptuşit al 
vieţii „asigurate”. Războiul cu burii, războiul ruso-japonez, 
chiar războiul balcanic nu reuşeau să tulbure existenţa 
părinţilor mei. Săreau peste reportajele de război din ziar cu 
aceeaşi indiferenţă cu care săreau peste rubrica sportivă. Şi, 
într-adevăr, ce-i interesa pe ei ce se petrecea în afara Austriei, 
ce importanţă avea asta pentru viaţa lor? În Austria lor, în 
epoca aceea cu cer senin nu existau răsturnări revoluţionare, 
distrugeri intempestive de valori; când uneori la bursă hârtiile 
de valoare scădeau cu patru sau cinci procente, aceasta căpăta 
îndată numele de „crah” şi se vorbea cu fruntea încruntată 
despre „catastrofă”. Lumea se plângea mai mult din obişnuinţă 
decât din convingere de impozitele „mari” care, la drept 
vorbind, în comparaţie cu cele de după război, reprezentau 
numai un fel de mic bacşiş plătit statului. Încă se mai stipula în 
testamente în modul cel mai precis cum să fie ajutaţi nepoţii şi 
strănepoţii să nu-şi piardă averile, ca şi când printr-un invizibil 
titlu de creanţă s-ar putea obţine garanţii de la puterile 
veşnice, şi în timpul acesta oamenii îşi trăiau viaţa lor tihnită şi- 


32 


şi mângâiau micile lor griji ca pe nişte bune şi ascultătoare 
animale domestice de care, în fond, nu se temeau. De aceea 
totdeauna când, din întâmplare, îmi cade în mână vreun ziar 
vechi din zilele acelea şi când citesc articole înfierbântate 
despre vreo mică alegere de consiliu comunal, când încerc să- 
mi reamintesc piesele de teatru cu problemele lor minuscule 
sau tonul exagerat de vehement al discuţiilor noastre din 
tinereţe despre lucruri, în fond, lipsite de importanţă, fără să 
vreau îmi vine să zâmbesc. Ce liliputane erau acele griji, ce 
senin era cerul acelei epoci. A nimerit-o mai bine generaţia 
părinţilor şi bunicilor mei, ea şi-a trăit viaţa de la un capăt la 
altul în linişte, cinste şi armonie. Şi cu toate acestea, nu ştiu 
dacă o invidiez. Ce străini au fost ei de toate adevăratele 
amărăciuni, de vicleniile şi durităţile soartei, cât de ferită le-a 
fost viaţa de toate acele crize şi probleme care-l strivesc pe om, 
dar care în acelaşi timp fac din el o făptură grandioasă! Ei, care 
n-au cunoscut grija zilei de mâine şi s-au scăldat în bogăţie şi 
confort, cât de puţin au ştiut ei că viaţa poate fi şi exces şi 
încordare, o veşnică luare pe nepregătite şi o dislocare a 
tuturor rosturilor; în optimismul şi liberalismul lor duios, 
aproape că nici n-au bănuit că orice zi care ne mijeşte-n 
fereastră poate să ne aducă moartea. Nici în nopţile lor cele 
mai pline de coşmaruri n-au putut întrezări cât de primejdios 
poate deveni omul, dar o tot atât de vagă idee au avut de câtă 
forţă are el de a învinge primejdii şi de-a trece cu bine peste 
încercări. Noi, fugăriţi prin toate vâltorile vieţii, noi, smulşi cu 
rădăcini cu tot din contextul nostru, noi, nevoiţi mereu s-o 
pornim de acolo de unde ni se pregătea un sfârşit, noi, victime, 
dar şi slugi plecate ale unor puteri necunoscute, noi, cei pentru 
care tihna a devenit o legendă şi siguranţa zilei de mâine un vis 
de copil - noi am simţit până în adâncul fiinţei noastre 
încordarea care a cuprins întreg pământul şi fiorul veşnicelor 
înnoiri. Fiecare clipă a existenţei noastre s-a legat de soarta 
umanităţii. Cu necazuri şi bucurii am trăit timpul şi istoria, cu 
mult mai mult decât putea să încapă în mica noastră existenţă, 
pe când cei de dinaintea noastră şi-au trăit viaţa lor şi numai a 
lor. De aceea oricare dintre noi, chiar şi cel mai umil din 
generaţia noastră, ştie astăzi despre viaţă de o mie de ori mai 
mult decât cei mai înţelepţi dintre înaintaşi. Dar nimic nu ni s-a 
dat pe gratis; pentru toate acestea am plătit cu vârf şi îndesat. 


33 


34 


Şcoala în secolul trecut 


Că după şcoala primară am fost trimis la liceu, iată un lucru 
care nu putea să surprindă pe nimeni. Din considerente de 
natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiş să aibă 
copii „şcoliţi”; li se dădeau lecţii de franceză şi engleză, de 
iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante şi apoi 
profesori care-i învățau bunele maniere. Dar numai aşa-zisa 
pregătire „academică” pe care o primeai la universitate era de 
natură să-ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat” un 
deplin relief individual. De aceea era ambiția oricărei familii 
„bune” ca măcar unul dintre copii să poarte înaintea numelui 
titlul de doctor. Drumul până la universitate era însă destul de 
lung şi nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ţi freci 
coatele pe băncile şcolii cinci ani de curs primar şi opt ani de 
liceu, în fiecare zi câte şase ore, iar în timpul liber să-ţi faci 
temele şi, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală” 
peste ceea ce îţi dădea şcoala, să mai înveţi şi franceza, 
engleza, italiana, limbile „vii” odată cu limbile clasice, greaca şi 
latina, deci cinci limbi plus geometrie şi fizică şi celelalte 
materii. Era mult prea mult şi nu-ţi rămânea aproape niciun fel 
de răgaz ca să-ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te 
plimbi şi, mai ales, să te joci şi să te recreezi. Vag mi-aduc 
aminte cum la vârsta de şapte ani trebuia să învăţăm pe de rost 
şi să cântăm în cor un cântec despre „vesela şi fericita vreme a 
copilăriei”. Şi azi îmi mai răsună-n urechi melodia acelui 
cântecel simplu-simpluţ, dar încă de pe-atunci nu-mi prea 
venea să-i rostesc cuvintele, căci sufletul meu nu se lăsa deloc 

35 


convins. Întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu 
cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin şi-o plictiseală 
agravată, de la un an la altul, de nerăbdarea de a scăpa odată 
de această corvoadă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată „vesel” 
şi „fericit” cât a durat acel monoton, searbăd şi rece stagiu 
şcolar care ne-a otrăvit iremediabil ceea ce ar fi trebuit să fie 
perioada cea mai frumoasă şi cea mai liberă a existenţei, ba 
chiar trebuie să mărturisesc că nici astăzi nu-mi pot reprima un 
sentiment de invidie când văd cât de fericiţi, liberi şi 
neîngrădiţi cresc copiii în acest secol. Tot nu-mi vine să-mi cred 
ochilor când observ cum copiii de azi stau de vorbă cu 
profesorii lor cu naturaleţe şi aproape ca de la egal la egal, cum 
se grăbesc voioşi spre şcoală, nu ca noi, stăpâniţi de un 
permanent complex de inferioritate, cum îşi pot mărturisi 
deschis dorinţele şi înclinațiile sufletului lor tânăr şi avid de 
cunoaştere - fiinţe libere, nesupuse  constrângerii şi 
artificialului, pe când noi nici nu intram bine în acea clădire 
blestemată, că trebuia să ne ghemuim în noi înşine ca să nu ne 
izbim cu capul de jugul invizibil. Şcoala era pentru noi 
constrângere, singurătate, plictiseală, un loc unde trebuia să-ţi 
însuşeşti „ştiinţa a ceea ce nu merită ştiut” în porţii exact 
măsurate, materii scolastice sau predate scolastic care - 
simţeam acest lucru - nu puteau să se intersecteze în niciun 
punct cu viaţa reală şi cu preocupările noastre. Să-nveţi în 
prostie şi fără noimă lucruri care nu-ţi folosesc în viaţă, să-nveţi 
numai de dragul de-a învăţa, iată la ce ne obliga vechea 
pedagogie. Şi singurul moment fericit, cu adevărat înălţător pe 
care-l datorez şcolii a fost ziua când i-am închis uşa şi i-am 
întors spatele pentru totdeauna. 

Nu vreau să spun că şcolile noastre austriece ar fi fost, în 
sine, proaste. Dimpotrivă, aşa-zisa „programă analitică” era 
alcătuită cu grijă, pe baza unei experienţe de un secol şi, dacă 
ar fi fost aplicată în mod inteligent, ar fi putut să asigure o 
pregătire consistentă şi destul de cuprinzătoare. Dar, tocmai 
prin alinierea pedantă la un plan şi prin schematismul ei uscat, 
şcoala noastră a devenit groaznic de seacă şi inertă, o rece 
maşină de învăţat care nu se regla niciodată după individ şi 
care, notându-te cu „bine”, „suficient” sau „insuficient”, nu 
făcea decât să indice automat în ce măsură corespundeai 
„exigenţelor”. Dar tocmai această lipsă de căldură umană, 


36 


această searbădă mediocritate şi atmosfera cazonă care 
caracteriza mediul şcolar erau lucrurile care ne revoltau cel 
mai mult. Trebuia să învăţăm lecţiile şi să dăm examen de 
verificare a celor învăţate; însă în opt ani niciun profesor nu ne- 
a întrebat nici măcar o dată ce-am dori noi să-nvăţăm, şi ne-a 
lipsit cu desăvârşire tocmai acel ideal însufleţitor după care 
tânjeşte în sinea lui orice tânăr. 

Această închistare emana chiar din aspectul clădirii şcolii 
noastre, o remiză în toată regula, înjghebată cu cincizeci de ani 
în urmă, în grabă, cu materiale ieftine şi fără un plan bine 
gândit. Cu coridoarele ei reci, prost văruite, cu sălile de clasă 
joase, fără vreun tablou şi fără vreo altă podoabă care să-ţi 
bucure privirea, cu cabinele ei de toaletă ce-şi răspândeau 
mirosul prin toată clădirea, această cazarmă şcolară avea ceva 
de hotel cu o mobilă veche pe care o folosiseră deja mulţi 
înaintea ta şi pe care urmau s-o folosească alţii, tot aşa de 
mulţi, cu aceeaşi indiferentă sau silă. Nici azi nu-mi iese din 
minte mirosul acela stătut, de mucegai, de care era impregnată 
această clădire, ca, de altfel, toate instituţiile de stat austriece, 
şi pe care noi îl numeam miros „oficial”, acel miros de camere 
aglomerate, supraîncălzite, niciodată bine aerisite, care îţi 
pătrundea mai întâi în haine şi apoi în suflet. Precum osândiţii 
la galere, aşa şedeam noi doi câte doi în nişte bănci de lemn 
scunde, care-ţi strâmbau şira spinării, şedeam acolo până ce ne 
durea şi ultimul oscior. Iarna, deasupra cărţilor noastre pâlpâia 
lumina albăstrie a flăcărilor cu gaz, pe când vara, dimpotrivă, 
se trăgeau cu grijă perdelele la ferestre, ca nu cumva privirea 
să ni se îndrepte visătoare spre un mic pătrat de cer albastru. 
Incă nu se descoperise în acel secol că nişte trupuri tinere, în 
formare, au nevoie de aer şi de mişcare. Se considera că zece 
minute de pauză pe coridorul rece şi îngust sunt suficiente la 
patru sau cinci ore de stat ghemuit în bancă; de două ori pe 
săptămână eram conduşi la sala de gimnastică, pentru ca acolo, 
cu ferestrele închise etanş, să tropăim fără rost pe duşumeaua 
de scânduri din care la fiecare pas ţâşneau nori de praf. Şi 
astfel se chema că ne conformăm regulilor de igienă şi că statul 
şi-a făcut „datoria” faţă de noi şi ne-a asigurat acel mens sana 
in corpore sanot. După ani şi ani, trecând prin faţa acelei clădiri 
triste şi mohorâte, încă mai încercam un sentiment de uşurare 


+ Minte sănătoasă în trup sănătos (luvenal, lat.). 
37 


la gândul că nu mai eram nevoit să intru în acea închisoare a 
tinereţii noastre; şi când la a cincizecea aniversare a 
prealuminatului aşezământ s-a organizat o festivitate, iar eu, 
premiantul de altădată, am fost solicitat să ţin discursul de 
rigoare în faţa ministrului şi primarului, am refuzat politicos. N- 
aveam de ce să-i fiu recunoscător acestei şcoli şi orice cuvânt 
pe care l-aş fi rostit într-o asemenea împrejurare ar fi fost o 
minciună. 

Cât îi priveşte pe profesorii noştri, nici ei n-aveau nicio vină 
pentru acel nefericit program. Ei nu erau nici buni, nici răi, nu 
erau tirani, dar nici camarazi amabili; erau nişte bieţi slujbaşi 
care, robi ai unei scheme, ai unei programe analitice impuse de 
sus, trebuiau şi ei, ca şi noi, să-şi facă „lecţia”, şi erau tot aşa 
de fericiţi ca şi noi - simţeam clar acest lucru - când la amiază 
suna clopoţelul şcolii, vestindu-le şi lor, şi nouă că suntem 
liberi. Nu ne iubeau şi nu ne urau, şi cum să fi fost altfel când ei 
nu ştiau nimic despre noi; pe foarte puţini ne ştiau după nume, 
şi asta numai după câţiva ani, căci, în spiritul metodei de 
predare de atunci, nu-i preocupa altceva decât să constate 
greşelile făcute de „şcolar” în ultima lucrare scrisă. Ei şedeau 
sus la catedră, iar noi jos, ei puneau întrebări şi noi trebuia să 
răspundem, altă comunicare între noi nu exista. Căci între 
profesor şi elev, între catedră şi banca elevului, între vizibila 
treaptă de sus şi vizibila treaptă de jos se afla invizibila barieră 
a „autorităţii” care împiedica orice contact. Profesorii ar fi 
trebuit să vadă în elev o individualitate, ceea ce ar fi reclamat o 
aplecare atentă asupra trăsăturilor lui caracteristice, sau chiar 
să redacteze, ceea ce azi se face în mod curent, reports, adică 
descrieri bazate pe observaţii, dar pe atunci aşa ceva ar fi fost 
peste putinţa lor. Pe de altă parte, un dialog de la om la om le- 
ar fi diminuat iarăşi autoritatea, fiindcă în felul acesta noi, 
„Şcolarii”, prea ne-am fi plasat la acelaşi nivel cu ei, 
„superiorii”. Nimic nu mi se pare mai ilustrativ pentru ruptura 
totală care exista din punct de vedere spiritual şi afectiv între 
noi şi profesorii noştri ca faptul că am uitat şi cum îi chema, şi 
cum arătau. Memoria mea încă mai păstrează cu precizie 
fotografică imaginea catedrei şi a catalogului clasei în care 
căutam mereu să tragem cu coada ochiului, pentru că acolo se 
aflau notele noastre. Văd şi acum carneţelul roşu în care 
profesorii făceau primele adnotări şi creionul negru şi scurt cu 


38 


care treceau notele. Îmi amintesc de caietele mele presărate cu 
corecturi făcute cu cerneală roşie, dar nu pot să reconstitui 
chipul nici unuia din ei - poate din cauză că în faţa lor am stat 
întotdeauna umiliţi sau indiferenți. 


Această silă de şcoală nu era numai o componentă a 
atitudinii mele. Nu-mi amintesc ca vreunul din colegi să nu fi 
simţit cu aceeaşi oroare că năzuinţele şi visurile lui cele mai 
frumoase şi-au găsit mormântul în această robie. Dar abia mult 
mai târziu mi-am dat seama că această metodă rece şi 
inumană, care stătea la baza educaţiei noastre, nu se datora 
delăsării autorităţilor, ci era, dimpotrivă, expresia unei politici 
prestabilite şi ascunse cu grijă de ochii publicului. Lumea care 
ne-nconjura şi care-şi făcuse o obsesie din fetişul statorniciei nu 
iubea tineretul sau, mai bine zis, îl suspecta în permanenţă. 
Preocupată numai de „progresul” sistemului ei, de ordinea ei, 
societatea burgheză proclama în toate sferele vieţii cuminţenia 
şi supuşenia ca singure virtuţi folositoare omului; trebuia 
evitată orice grabă în a promova tineretul. Austria era un stat 
bătrân ascultând de un împărat moşneag, guvernat de miniştri 
bătrâni, un stat care, fără altă ambiţie, mai spera un singur 
lucru, şi anume, ca prin împotrivire la orice schimbări radicale 
în spaţiul european, să se menţină neatins; tinerii care din 
instinct vor mereu schimbări radicale şi rapide treceau, de 
aceea, drept elemente nesigure care trebuiau ţinute cât mai la 
distanţă. Aşa că nu exista niciun motiv să ne facă să îndrăgim 
anii de şcoală; ci trebuia să fim lăsaţi să aşteptăm mult şi bine 
până să facem un pas înainte în cariera noastră. Prin această 
performantă punere în inferioritate, ierarhia vârstelor avea o 
cu totul altă semnificaţie decât azi. Un licean de optsprezece 
ani era tratat ca un copil, era pedepsit când se găsea asupra lui 
o ţigară, trebuia să ridice smerit mâna când voia să iasă din 
bancă pentru niscaiva necesităţi naturale. Dar şi un bărbat de 
treizeci de ani era considerat tot crud la minte, ba chiar unul 
de patruzeci era socotit încă imatur pentru o funcţie de 
răspundere. Când la un moment dat s-a făcut totuşi o uimitoare 
excepţie de la regulă şi Gustav Mahler a fost numit, la vârsta de 
treizeci şi opt de ani, director al Operei imperiale, o rumoare şi 
o stupoare a străbătut întreaga Vienă cum că s-a încredinţat 
„unui om aşa de tânăr” primul institut de artă (se uitase 


39 


complet că Mozart la treizeci şi şase, Schubert la treizeci şi unu 
de ani îşi încheiaseră opera vieţii lor). Părerea că niciun tânăr 
nu prezintă „garanţii depline” avea pe atunci valabilitate în 
toate sectoarele vieţii sociale. Tatăl meu n-ar fi primit niciodată 
un tânăr în întreprinderea lui şi cine avea ghinionul să arate 
foarte tânăr se izbea pretutindeni de zidul neîncrederii. Aşa a 
fost posibil, lucru azi aproape de neînțeles, ca tinereţea să te 
împiedice în carieră şi numai bătrâneţea să te avantajeze. Pe 
când astăzi, în condiţiile noastre complet schimbate, cei de 
patruzeci de ani fac totul ca să arate la fel cu cei de treizeci de 
ani, şi cei de şaizeci de ani la fel cu cei de patruzeci. Pe când 
astăzi tinereţea, energia, elanul şi îndrăzneala te recomandă şi 
te impun, în epoca aceea a statorniciei oricine voia să se afirme 
trebuia să recurgă la toate deghizările imaginabile ca să pară 
mai bătrân. Ziarele recomandau mijloace apte să accelereze 
creşterea bărbii, tineri medici de douăzeci şi patru sau 
douăzeci şi cinci de ani, care de-abia dăduseră examenul de 
absolvire a facultăţii, purtau nişte bărbi respectabile şi-şi 
puneau, chiar dacă ochii lor n-aveau nevoie de aşa ceva, 
ochelari cu rame de aur numai ca să apară ca „oameni cu 
experienţă” în faţa primilor lor pacienţi. Se purtau lungi 
redingote negre şi se prefera mersul tacticos şi, pe cât posibil, 
o uşoară corpolenţă, în scopul dobândirii acelui prestigiu 
pentru care merita să te zbaţi, şi cine era ambițios se străduia 
ca măcar în aparenţă să se disocieze de vârsta suspectă de 
neseriozitate a tinereţii. Încă din clasa a şasea şi a şaptea 
refuzam să mai purtăm ghiozdane spre a nu mai fi luaţi drept 
liceeni şi în locul lor ne foloseam de serviete. Tot ceea ce azi ne 
apare ca o zestre demnă de invidiat, prospetimea, sentimentul 
propriei valori, cutezanţa, curiozitatea, dragostea de viaţă a 
tinereţii, era pus sub semnul întrebării în epoca aceea care nu 
preţuia decât „seriozitatea”. 

Din această stranie atitudine, se poate vedea că statul 
transformase şcoala într-un instrument al autorităţii sale. 
Înainte de toate, trebuia să fim educați în aşa fel încât în toate 
împrejurările să ne apropiem de ordinea existentă ca de ceva 
perfect, părerea profesorului s-o luăm ca infailibilă, cuvântul 
părinţilor ca inatacabil, instituţiile statului ca valabile la modul 
absolut şi pentru eternitate. Un al doilea principiu cardinal al 
acestei pedagogii, care se aplica şi în interiorul familiei, cerea 


40 


ca tinerilor să li se reteze pofta de independenţă. Înainte de a li 
se acorda unele drepturi, ei trebuiau să înveţe că au obligaţii, şi 
înainte de toate obligaţia de a fi supuşi şi ascultători. Din capul 
locului era cazul să ne intre în cap că noi, cei care nu 
făcuserăm încă nimic în viaţă şi n-aveam experienţă, trebuia să 
avem numai cuvinte de recunoştinţă pentru tot ce ni s-a 
asigurat şi să nu venim cu pretenţia de a pune întrebări sau de 
a cere ceva. În vremea mea, această stupidă metodă de 
intimidare se aplica din cea mai fragedă copilărie. Servitoare şi 
mămici neghioabe speriau copiii de trei şi patru ani, spunându- 
le că o să vină „poliţistul” să-i ia dacă nu încetează pe loc a mai 
fi răi. Încă liceeni fiind, când veneam acasă cu o notă proastă la 
vreun obiect secundar, eram ameninţaţi că vom fi luaţi de la 
şcoală şi daţi la meserie - cea mai gravă ameninţare care exista 
în lumea burgheză: să te trezeşti din nou în rândurile 
proletariatului - şi, când tinerii animați de dorinţa cea mai 
sinceră de a se instrui cereau lămuriri de la cei mai în vârstă în 
legătură cu probleme serioase de actualitate, erau expediaţi cu 
replica arogantă „mai e până să înţelegi tu lucrurile astea”. 
Pretutindeni se recurgea la această tehnică, acasă, la şcoală, la 
birou. Nu se precupeţea niciun efort pentru a-i băga tânărului 
în cap că este încă „necopt”, că nu înţelege nimic, că nu are 
decât să asculte orbeşte şi că n-are voie să-şi dea cu părerea 
sau să contrazică. Din acest motiv trebuia ca şi bietul profesor, 
care şedea acolo sus la catedră, să rămână inaccesibil şi să 
interzică zborul sensibilităţii şi minţii noastre dincolo de 
orizontul „planului de învăţământ”. Nu interesa pe nimeni dacă 
ne simţim bine sau rău la şcoală. Adevărata misiune a şcolii, 
conform spiritului vremii, era mai degrabă să ne facă să batem 
pasul pe loc decât să ne stimuleze. În loc să ne modeleze 
sufletul, trebuia să ne încadreze ca pe nişte piese cât mai docile 
în mecanismul prestabilit; în loc să ne stimuleze energia - să 
ne-o disciplineze şi s-o plafoneze. 

O asemenea presiune psihologică sau, mai bine zis, 
nepsihologică asupra tineretului poate avea numai două efecte: 
să paralizeze sau să stimuleze. La câte „complexe de 
inferioritate” poate să conducă această absurdă metodă de 
educaţie se poate vedea din lucrările psihanaliştilor. Poate că 
nu este o întâmplare faptul că acest complex a fost descoperit 
tocmai de oameni care au trecut ei înşişi prin şcolile din vechea 


41 


Austrie. Eu personal datorez acestei presiuni o de timpuriu 
manifestată dorinţă de a fi liber, dorinţă pe care tineretul de 
astăzi nu şi-o mai manifestă atât de aprins, şi, în plus, ceva ce 
nu m-a părăsit toată viaţa: pornirea împotriva oricărei 
autorităţi, împotriva celor care-ţi vorbesc „de sus”. Ani şi ani, 
această aversiune împotriva a tot ce este apodictic şi dogmatic 
a fost la mine numai instinct, şi am uitat de unde mi se trage 
aceasta. lar când, cu prilejul unei conferinţe, mi s-a pus la 
dispoziţie marele amfiteatru al universităţii şi mi-am dat seama 
că urma să vorbesc de la înălţimea unei catedre, în timp ce 
ascultătorii trebuiau să stea jos, în bănci, drepţi şi neclintiţi, 
aşa cum stăteam noi când eram elevi, dintr-odată mi-a pierit 
orice chef. Mi-am adus aminte cât am suferit în tot timpul şcolii 
din cauza acestui rece, autoritar şi doctrinar mod de a vorbi de 
sus şi m-a cuprins teama că, vorbind de la înălţimea unei 
catedre, voi face şi eu aceeaşi impresie de om fără suflet ca şi 
profesorii noştri de odinioară. M-am inhibat atât de mult, încât 
conferinţa respectivă a fost cea mai proastă pe care am tinut-o 
vreodată. 


Până la paisprezece sau cincisprezece ani încă ne mai 
descurcam cât de cât cu şcoala. Glumeam pe seama 
profesorilor, ne făceam lecţiile cu o rece corectitudine. A venit 
apoi momentul când şcoala nu mai făcea decât să ne 
plictisească şi să ne deranjeze. Pe neobservate se produsese un 
fenomen straniu: noi, care intraserăm la liceu ca băieţi de zece 
ani, după primele patru clase lăsaserăm deja în urmă şcoala din 
punct de vedere spiritual. Simţeam instinctiv că nu mai aveam 
nimic esenţial de învăţat şi la unele dintre materiile care ne 
interesau ştiam chiar mai mult decât bieţii noştri profesori, 
care de când terminaseră şcoala nu mai puseseră mâna pe-o 
carte. De asemenea, cu fiecare zi ce trecea, se făcea tot mai 
simţit un alt contrast: în băncile în care de fapt eram prezenţi 
mai mult cu hainele şi încălţările decât cu mintea, nu ne mai 
parvenea nimic nou sau aproape nimic demn de a fi însuşit, iar 
afară era un oraş plin de mii de îndemnuri, un oraş cu teatre, 
muzee, librării, universitate, muzică, în care fiecare zi aducea 
alte surprize. Astfel nesatisfăcuta noastră sete de ştiinţă, 
curiozitatea faţă de cele ale spiritului, artei şi vieţii, curiozitate 
care nu găsea niciun fel de hrană în mediul şcolii, se arunca 


42 


pătimaş asupra a tot ce se petrecea în afara şcolii. La început 
au fost numai doi sau trei dintre noi care şi-au descoperit 
asemenea interese artistice, literare, muzicale, apoi vreo 
doisprezece şi în cele din urmă aproape toţi. 

Căci pasiunea este la tineri un fel de boală molipsitoare care 
se transmite într-o clasă de la unul la altul ca pojarul sau 
scarlatina.  Însufleţiţi cum sunt de ambiţie copilărească, 
vanitoasă şi încercând să ajungă pe culmile ştiinţei cât mai 
repede cu putinţă, neofiţii se împing unii pe alţii mai departe. 
De aceea, faptul că această pasiune ia o direcţie sau alta este, 
la drept vorbind, mai mult sau mai puţin o întâmplare. Dacă 
într-o clasă se află un colecţionar de timbre, acesta va reuşi în 
curând să mai facă din vreo doisprezece inşi nişte nebuni ca şi 
el. Dacă trei se dau în vânt după dansatoare, şi ceilalţi se vor 
posta zilnic în faţa intrării la operă. După noi a venit, trei ani 
mai târziu, o clasă care era complet nebună după fotbal, iar 
înaintea noastră a fost una care se entuziasma de socialism şi 
de Tolstoi. Că eu am nimerit întâmplător într-o clasă cu elevi 
pasionaţi de artă a fost, poate, hotărâtor pentru tot cursul vieţii 
mele. 

La drept vorbind, acest entuziasm pentru teatru, literatură şi 
artă era un lucru absolut firesc la Viena. Ziarele rezervau aici 
un spaţiu aparte tuturor evenimentelor culturale şi oriunde te 
duceai îi auzeai pe cei maturi discutând despre operă sau 
despre Burgtheater. In vitrinele tuturor librăriilor se aflau 
pozele marilor actori; sportul trecea încă drept o îndeletnicire 
brutală de care un licean trebuia mai degrabă să se ruşineze, 
iar cinematograful, cu idealurile sale pentru uzul maselor, nu 
fusese încă inventat. Nici acasă n-aveam a ne teme de vreo 
restricţie; teatrul şi literatura contau printre pasiunile 
„nevinovate”, în contrast cu jocul de cărţi sau prietenia cu 
fetele. In sfârşit, tatăl meu, ca toţi taţii din Viena, în tinereţea 
lui se îndrăgostise tot de teatru şi, la punerea în scenă de către 
Richard Wagner a lui Lohengrin, fusese acelaşi spectator 
entuziast ca şi noi la premierele lui Richard Strauss şi Gerhart 
Hauptmann. Căci nu era deloc surprinzător ca noi, liceenii, să 
alergăm la fiecare premieră; ce ne-am mai fi ruşinat în faţa 
colegilor mai norocoşi dacă în dimineaţa următoare, la şcoală, 
n-am fi fost în stare să relatăm fiecare amănunt! Dacă 
profesorii noştri n-ar fi fost cu totul indiferenți, ar fi trebuit să 


43 


observe că în fiecare după-amiază, înaintea unei mari premiere 
- pentru care trebuia să ne înfiinţăm încă de la ora trei ca să 
obţinem locuri în picioare, singurele accesibile nouă ca un 
făcut, două treimi din elevi se îmbolnăveau. Dacă ar fi fost mai 
atenţi, ar fi trebuit de asemenea să constate că printre 
coperţile manualelor noastre de gramatică latină se ascundeau 
poeziile lui Rilke şi că ne foloseam caietele de matematică 
pentru a ne copia cele mai frumoase poezii din cărţile luate cu 
împrumut. Zilnic puneam la punct noi tehnici ca să putem face 
lectură în timpul plictisitoarelor ore de clasă. In timp ce 
profesorul îşi ţinea anosta lui lecţie despre „Poezia naivă şi 
sentimentală” a lui Schiller, noi îi citeam pe sub bancă pe 
Nietzsche şi Strindberg, de numele cărora bătrânul cumsecade 
nu auzise niciodată. Ne cuprinsese un fel de febră de-a şti totul, 
de-a cunoaşte tot ce se întâmplă în toate domeniile artei, 
ştiinţei; ne  îmbulzeam după-amiaza printre studenţii 
universităţii ca să audiem prelegeri, mergeam la toate 
expoziţiile de artă, intram în sălile de anatomie ca să asistăm la 
disecţii. Pe toate la un loc şi pe fiecare în parte le adulmecam, 
cu nările mărite de pofta de a şti. Ne strecuram la repetițiile 
orchestrelor, scotoceam prin anticariate, treceam zilnic pe 
lângă vitrinele librăriilor ca să aflăm imediat ce a apărut nou de 
ieri încoace. Şi, înainte de toate, citeam tot ce ne cădea în 
mână. Luam cărţi de la orice bibliotecă publică, ni le 
împrumutam unii altora pe cele procurate. Dar cel mai bun 
locaş de cultură pentru noi rămânea cafeneaua. 

Pentru a înţelege una ca asta, trebuie să se ştie că la Viena 
cafeneaua reprezintă o instituţie cu totul deosebită, ce nu-şi 
găseşte echivalent nicăieri în lume. Este vorba, de fapt, de un 
fel de club democratic, accesibil oricui contra unei ceşti ieftine 
de cafea, unde, pentru acest mic obol, fiecare oaspete poate să 
stea ore-n şir, să discute, să scrie, să joace cărţi, să-şi 
primească poşta şi, mai ales, să citească un număr nelimitat de 
ziare şi reviste. Într-o cafenea vieneză mai de soi găseai toate 
ziarele din Viena şi nu numai din Viena, ci şi din tot imperiul 
german, precum şi ziarele din Franţa, Anglia, Italia şi America, 
plus toate revistele literare şi artistice importante din lume, 
Mercure de France, ca şi Neue Rundschau, Studio şi Burlington 
Magazine. În felul acesta, primeam ştiri de prima mână în 
legătură cu tot ce se întâmpla în lume, aflam despre orice carte 


44 


care se publica, despre orice spectacol, indiferent unde avea 
loc, şi comparam între ele comentariile din ziare. Poate că la 
mobilitatea intelectuală şi priceperea în materie de politică 
internaţională a austriacului nimic nu a contribuit aşa de mult 
ca posibilitatea pe care i-a oferit-o cafeneaua de a se informa 
atât de cuprinzător asupra tuturor evenimentelor internaţionale 
şi de a le discuta în cercul prietenilor. Zilnic şedeam acolo ore- 
n şir şi nimic nu ne scăpa. Căci datorită coincidenţei intereselor 
noastre urmăream acel orbis pictus” al evenimentelor artistice 
nu cu doi, ci cu douăzeci şi patru de ochi; ceea ce-i scăpa unuia 
observa pentru el celălalt şi, deoarece în orgoliul nostru 
copilăresc aveam ambiția aproape sportivă să ne luăm 
neîncetat la întrecere cine ştie mai multe lucruri noi şi foarte 
noi, ne găseam de fapt într-un fel de permanentă goană după 
senzaţional. Când, de pildă, discutând despre Nietzsche, care 
pe atunci încă mai era pus la index, s-a ridicat deodată unul 
dintre noi spunând cu teatrală superioritate: „Dar în ideea 
egotismului Kierkegaard îi este totuşi superior”, o nelinişte a 
pus imediat stăpânire pe noi: „Cine este Kierkegaard despre 
care X ştie, şi noi nu?” În ziua următoare am luat cu asalt 
biblioteca în căutarea cărţilor acestui filozof danez uitat, căci 
necunoaşterea unui nume, care altuia îi era familiar, o 
resimţeam ca pe o umilinţă. Tocmai ultimul strigăt, noutatea 
cea mai imediată, partea cea mai extravagantă a lucrurilor, 
neobişnuitul pe care încă nimeni - nici chiar critica literară 
oficială din respectabilele noastre cotidiene - nu le abordase, 
descoperirea şi întâietatea, aceasta era pasiunea noastră (în 
robia căreia, de altfel, eu personal m-am aflat încă mulţi ani). A 
cunoaşte tocmai lucrurile asupra cărora lumea încă nu s-a 
oprit, cele greu accesibile şi riscante, cele noi şi tulburătoare în 
felul lor, iată ce stimula interesul nostru deosebit. De aceea, 
nimic nu era atât de ascuns, sau atât de întortocheat, încât să 
nu poată fi denişat de râvna noastră colectivă, aprig 
supralicitându-se pe ea însăşi. Pe vremea când noi eram liceeni, 
Ştefan George sau Rilke, de exemplu, apăruseră în tiraje de 
două sute sau trei sute de exemplare, din care cel mult trei sau 
patru îşi făcuseră drum spre Viena; niciun librar nu le ţinea în 
depozit, niciunul dintre criticii oficiali nu pomenise vreodată 
numele lui Rilke. Dar, printr-un miracol de voinţă, ceata 


5 Lume ilustrată (lat.) . 
45 


noastră cunoştea fiecare strofă şi fiecare vers. Noi, băieţandrii 
imberbi şi necopţi care ziua trebuia să ne cocoşăm în băncile 
şcolii, formam cu adevărat publicul avid de lucruri noi, cu spirit 
critic, receptiv şi capabil să se entuziasmeze. Capacitatea 
noastră de a ne entuziasma era, într-adevăr, nelimitată; în orele 
de clasă, pe drumul spre şi de la şcoală, la cafenea, la teatru, în 
timpul plimbărilor, noi adolescenţii n-am făcut, ani de zile, 
altceva decât să discutăm despre cărţi, tablouri, muzică, 
filozofie; cine se afirma în viaţa publică fie ca actor, fie ca 
dirijor, cine publicase o carte sau scria la un ziar era ca o stea 
pe firmamentul nostru. Aproape că nu mi-a venit să cred când 
ani mai târziu am găsit la Balzac următoarea frază cu care-şi 
caracteriza tinereţea: Les gens célèbres étaient pour moi 
comme des dieux qui neparlaient pas, ne marchaient pas, ne 
mangeaient pas comme les autres hommes’. Pentru că exact la 
fel simţeam şi noi. O întâlnire cu Gustav Mahler pe stradă era 
un eveniment despre care povesteai în dimineaţa următoare 
colegilor ca despre un triumf personal, şi când, la un moment 
dat, copil fiind, am fost prezentat lui Johannes Brahms, care m- 
a bătut prieteneşte pe umăr, câteva zile am fost beat de fericire 
pentru colosala ocazie. E drept că la cei doisprezece ani ai mei 
ştiam doar foarte vag ce a realizat Brahms, dar simpla realitate 
a gloriei lui, aura creativităţii exercita o putere răscolitoare. Cu 
multe săptămâni înainte de începerea repetiţiilor, o premieră 
de Gerhart Hauptmann la Burgtheater făcea să fiarbă întreaga 
clasă; ne dădeam bine pe lângă actori şi micii figuranţi ca să 
aflăm primii - înaintea celorlalţi! — subiectul şi distribuţia; ne 
duceam să ne tundem (nu mă jenez să relatez şi prostiile pe 
care le făceam) la frizerul Burgtheaterului numai ca să prindem 
ceva din zbor despre Wolter sau Sonnenthal, iar un elev dintr-o 
clasă mai mică era cu deosebire curtat de noi, mai vârstnicii, şi 
copleşit cu tot felul de atenţii numai pentru că era nepotul unui 
maistru de lumini de la Operă şi prin el, de multe ori, eram 
introduşi pe furiş la repetiţii, pe scenă - acea scenă care, când 
o atingeam cu piciorul, ne făcea să ne-nfiorăm mai ceva ca 
Vergiliu când a urcat în cercurile sacre ale Paradisului. Era aşa 
de puternică pentru noi raza gloriei, încât, chiar refractată 
printr-un mediu cu şapte straturi, tot ne forţa admiraţia; o biată 


6€ Oamenii celebri erau pentru mine un fel de zei care nu vorbeau, nu 
mergeau, nu mâncau ca ceilalţi oameni (fr.) . 
46 


bătrânică, pentru că era strănepoata lui Franz Schubert, ne 
părea o fiinţă supranaturală, şi chiar după cameristul lui Joseph 
Kainz ne uitam pe stradă cu mult respect, pentru că el avusese 
norocul să fie în apropierea acestui foarte îndrăgit şi talentat 
actor. 


Astăzi ştiu, fireşte, exact câtă naivitate se ascundea în acel 
entuziasm lipsit de criterii, câtă maimuţăreală numai de 
circumstanţă, cât spirit de competiţie pur sportivă, câtă 
vanitate copilărească - să ai impresia că prin contactul cu arta 
te înalţi mândru şi sublim deasupra cercului meschin al 
rubedeniilor şi profesorilor. Dar şi astăzi sunt uimit când mă 
gândesc cât de multe ştiam noi pe-atunci, nişte băieţandri 
căzuţi în patima literaturii; cât de timpuriu am dobândit 
capacitatea selecţiei critice prin acele nenumărate discuţii şi 
fire despicate-n patru. La şaptesprezece ani cunoşteam nu 
numai fiecare poezie a lui Baudelaire sau Walt Whitman, ci le 
ştiam pe dinafară pe cele mai importante dintre ele şi cred că 
niciodată în viaţa mea de mai târziu n-am mai citit cu atâta spor 
ca în aceşti ani de şcoală şi de universitate. Nume pe care 
lumea a început să le preţuiască de-abia peste un deceniu nouă 
ne erau deja familiare. Pentru că le-am recepționat cu atâta zel, 
chiar şi efemeridele ne-au rămas în memorie. Povesteam odată 
stimatului meu prieten Paul Valery cât de veche este, de fapt, 
cunoştinţa mea literară cu el; îi spuneam că i-am citit şi 
îndrăgit versurile încă în urmă cu treizeci de ani. Valery mi-a 
zâmbit îngăduitor: „Nu le încurca, dragă prietene! Poeziile 
mele au apărut abia în 1916.” Dar apoi a rămas surprins când i- 
am descris de-a fir-a-păr culoarea şi formatul micii reviste 
literare în care am găsit primele sale versuri în 1898 la Viena. 
„Dar pe aceea n-o ştia nimeni, nici măcar la Paris, spuse el 
uimit, cum de-ai putut dumneata să ţi-o procuri la Viena?” - 
„Exact la fel cum dumneata ţi-ai procurat în oraşul dumitale de 
provincie poeziile lui Mallarme pe care literatura oficială le 
cunoştea tot aşa de puţin”, i-am răspuns. Şi a fost de acord cu 
mine: „Tinerii îşi descoperă poeţii lor fiindcă vor ei să şi-i 
descopere.” În realitate, adulmecam adierile mai înainte ca ele 
să fi trecut graniţa, fiindcă eram tot timpul cu nările la pândă 
încordată. Noi găseam noul fiindcă voiam noul, fiindcă jinduiam 
după ceva care să ne aparţină nouă şi numai nouă - nu după 


47 


lumea părinților noştri, nu după subiectele conversaţiei 
cotidiene. Tineretul, la fel ca anumite animale, posedă un simţ 
foarte fin pentru schimbările din atmosferă. Aşa a simţit şi 
generaţia noastră, înainte de a se fi sesizat profesorii noştri şi 
universitatea, că odată cu vechiul secol se schimba ceva şi în 
privinţa concepţiilor despre artă, că era pe cale de a se produce 
o revoluţie sau, cel puţin, o reaşezare a valorilor. Bunii şi 
respectabilii maeştri din vremea părinţilor noştri - Gottfred 
Keller în literatură, Ibsen în dramaturgie, Johannes Brahms în 
muzică, Leibl în pictură, Eduard von Hartmann în filozofie - 
întruchipau pentru noi toată cuminţenia şi prudenţa lumii 
statorniciei; în ciuda măiestriei lor tehnice, spirituale, ei nu mai 
prezentau interes pentru noi. Simţeam instinctiv că ritmul lor 
rece, bine strunit nu se împacă defel cu cel al sângelui nostru 
neliniştit şi nu mai consună cu cadenţa accelerată a timpului. 
Acum trăia chiar la Viena spiritul cel mai treaz al generaţiei 
germane mai tinere, Hermann Bahr, care cu furia 
temperamentului său bătăios se lua la harţă pentru tot ce era 
pe cale de devenire şi afirmare; cu ajutorul lui s-a deschis la 
Viena „Secesiunea”, unde, spre groaza vechii şcoli de la Paris, 
au fost expuşi impresionişti şi pointilişti, Munch din Norvegia, 
Rops din Belgia şi toţi extremiştii imaginabili; cu aceasta s-a 
deschis în acelaşi timp calea pentru predecesorii lor dispreţuiţi, 
Grunewald, Greco şi Goya. Se descoperea dintr-odată că există 
un nou mod de a vedea, iar în muzică noi ritmuri şi tonalități 
prin Musorgski, Debussy, Strauss şi Schönberg; în literatură a 
erupt cu Zola şi Strindberg şi Hauptmann realismul, cu 
Dostoievski, demonia slavă, cu Verlaine, Rimbaud, Mallarme, o 
sublimare şi rafinare a artei lirice a cuvântului necunoscute 
până atunci. Nietzsche revoluţiona filozofia; o arhitectură mai 
îndrăzneață, mai liberă proclama, în locul excesului clasicist de 
podoabe, construcţia sobră, lipsită de ornamente. Vechea, 
idilica ordine se vedea brusc periclitată, normele ei până atunci 
infailibile, referitoare la „frumosul estetic” (Hanslick) se 
vedeau puse sub semnul întrebării, şi în timp ce criticii oficiali 
de la ziarele noastre burgheze „serioase” se îngrozeau de 
experimentele adesea hazardate şi căutau să descurajeze 
irezistibilul curent cu anateme ca „decadent” sau „anarhic”, 
noi, tinerii, ne aruncam fanatici acolo unde vâltoarea spumega 
mai cu furie. Aveam sentimentul că a venit o epocă pentru noi, 


48 


epoca noastră, în care în sfârşit tineretul şi-a dobândit 
drepturile. Astfel, căutările noastre înfrigurate, pasiunea 
noastră exploratoare căpăta dintr-odată un sens: puteam şi noi, 
tinerii de pe băncile şcolii, să luăm parte la luptele acestea 
înverşunate şi adesea disperate pentru noua artă. Unde se 
punea la cale un experiment, se monta vreo piesă a lui 
Wedekind, se ţinea o conferinţă despre noua lirică, eram şi noi 
indefectibil prezenţi cu toată forţa nu numai a sufletului nostru, 
ci şi a mâinilor noastre; am fost martor cum la premiera uneia 
dintre lucrările atonale din tinereţe ale lui Arnord Schönberg 
un domn a început să fluiere şi să strige cu putere, iar prietenul 
meu Buschbeck i-a tras o palmă la fel de puternică. Peste tot 
eram echipa de şoc şi avangarda oricărei arte noi, numai 
pentru că era nouă, numai pentru că voia să schimbe lumea 
pentru noi, cei cărora le venise rândul să-şi trăiască viaţa. 
Pentru că simţeam că nostra res agitur. 

Dar mai era şi altceva care ne interesa şi ne fascina nespus 
de mult la această artă nouă: faptul că era aproape în 
exclusivitate o artă a tinerilor. În generaţia părinţilor noştri, un 
poet, un compozitor ajungea să fie luat în considerare abia 
după ce fusese „pus la încercare”, după ce se aliniase la 
tabieturile şi gusturile societăţii burgheze. Toţi bărbaţii pe care 
fuseserăm învăţaţi să-i respectăm se prezentau şi se purtau 
respectabil. Ei îşi purtau frumoasele lor bărbi argintii - 
Wilbrandt, Ebers, Felix Dahn, Paul Heyse, Lenbach, favoriţii 
acelei epoci, azi uitaţi de multă vreme - peste poeticele jachete 
de catifea. Luau un aer visător când se fotografiau, totdeauna 
într-o ţinută „demnă” şi „poetică”, se comportau ca nişte 
consilieri aulici şi ca nişte excelenţe şi erau, ca şi aceştia, 
împodobiţi cu ordine. Un poet sau un pictor sau un compozitor 
tânăr era însă în cel mai bun caz cotat drept „un talent plin de 
perspective”, acordarea unei recunoaşteri adevărate fiindu-i 
amânată şi trecută, deocamdată, pe planul al doilea; nu era pe 
placul acelei lumi circumspecte să-ţi acorde pretimpuriu o 
favoare, înainte de a te fi afirmat pe termen lung prin realizări 
„serioase”. Noii poeţi, compozitori, pictori erau însă cu toţii 
tineri: Gerhart Hauptmann, ţâşnit instantaneu din cel mai 
deplin anonimat, stăpânea la treizeci de ani scena germană, 


7 Este şi treaba noastră (trad. liberă), trimitere la un vers din Horaţiu: Nam 
tua res agitur, paries cum proximus ardet (lat.). 
49 


Ştefan George, Rainer Maria Rilke aveau la douăzeci şi trei de 
ani - aşadar, mai devreme decât prevedea legea austriacă a 
majoratului - glorie literară şi adepţi fanatici. În propriul nostru 
oraş apăruse peste noapte gruparea „Tânăra Vienă” cu Arthur 
Schnitzler, Hermann Bahr, Richard Beer-Hofmann, Peter 
Altenberg, prin care cultura specific austriacă, după ce-şi 
rafinase toate mijloacele artistice, găsea pentru prima dată o 
expresie europeană. Dar înainte de toate a existat un personaj 
care ne-a fascinat, ne-a sedus, ne-a vrăjit şi ne-a entuziasmat, 
fenomenul miraculos şi unic numit Hugo von Hofmannsthal, în 
care tineretul nostru îşi vedea întruchipate nu numai ambițiile 
lui cele mai înalte, ci şi împlinirea poetică absolută în persoana 
unuia care avea aproape aceeaşi vârstă. 

Apariţia tânărului Hofmannsthal este şi rămâne memorabilă, 
fiind unul din marile miracole ale unei împliniri timpurii; în 
literatura universală nu cunosc la o vârstă aşa de tânără ca a 
lui, afară de Keats şi Rimbaud, alt exemplu de o asemenea 
infailibilitate în stăpânirea limbii, de o asemenea amplitudine a 
zborului intelectual, de o asemenea intensitate a îmbibării cu 
substanţă poetică până în fibrele cele mai periferice ale operei 
ca acest geniu impunător care, încă de la şaisprezece şi 
şaptesprezece ani, s-a înscris în analele eterne ale limbii 
germanice cu versuri nepieritoare şi cu o proză neîntrecută nici 
până azi. Cariera lui, cantonată din capul locului pe culmile 
desăvârşirii, a fost un fenomen cum nu există de două ori în 
viaţa unei generaţii. De aceea, şocul apariţiei sale i-a uluit ca 
un eveniment aproape supranatural pe toţi cei care au avut de- 
a face cu el printre primii. Hermann Bahr îmi povestea adesea 
despre uimirea pe care i-a produs-o un articol pentru revista 
lui, trimis chiar din Viena, de către un necunoscut pe nume 
„Loris” (în timpul liceului nu aveai voie să publici ceva sub 
nume propriu); niciodată nu primise o lucrare în care cineva să 
fi risipit cu atâta nonşalanţă o asemenea bogăţie de idei într-o 
limbă de o nobleţe rară. Cine este „Loris”, cine este acest 
necunoscut, se întreba el. Desigur, un bătrân care ani şi ani si-a 
sublimat ştiinţa şi în sihăstria lui tainică a supus unei magii 
aproape voluptoase cele mai ascunse esențe ale limbii. Şi un 
asemenea înţelept, un poet atât de înzestrat trăia în acelaşi 
oraş, şi el, Bahr, nu auzise niciodată de acest om! Bahr i-a scris 
imediat necunoscutului şi si-au dat întâlnire la o cafenea - la 


50 


celebra cafenea Griensteidl, cartierul general al literaturii 
tinere. Şi iată că într-o zi se apropie de masa lui, cu paşi uşori 
şi iuți, un licean zvelt, încă imberb, cu nişte pantaloni scurţi, 
băieţeşti, se înclină şi spune scurt şi hotărât, cu o voce subţire, 
în schimbare: „Hofmannsthal! Eu sunt Loris.” Chiar după ani şi 
ani, povestind cât de uimit a fost, Bahr încă se mai simţea 
tulburat. La început nu i-a venit să creadă. Un licean care să 
posede o asemenea artă, o viziune atât de întinsă şi profundă 
asupra lucrurilor, o cunoaştere atât de uimitoare a vieţii înainte 
de a fi trăit-o! Şi aproape acelaşi lucru mi-a relatat şi Arthur 
Schnitzler. Pe atunci el era încă medic, deoarece primele lui 
succese literare nu păreau deloc să-i asigure existenţa; dar era 
deja considerat capul „Tinerei Viene”, şi mai tinerii i se adresau 
cu plăcere pentru un sfat, o sugestie. La nişte cunoştinţe 
întâmplătoare îl întâlnise pe tânărul şi lunganul licean care-l 
impresionase cu vioiciunea inteligenţei lui şi, când acest licean 
a cerut favoarea să-i citească o mică piesă de teatru în versuri, 
Schnitzler l-a invitat cu plăcere la locuinţa lui de burlac, 
desigur fără să-şi facă mari iluzii - o piesă, colea, de licean, 
sentimentală sau pseudoclasică, îşi zicea el în gând. A invitat 
câţiva prieteni; Hofmannsthal a apărut în pantalonii lui scurţi, 
băieţeşti, puţin cam nervos, puţin cam sfios, şi a început să 
citească. „După câteva minute, îmi povestea Schnitzler, ne-am 
încordat deodată auzul şi am început să schimbăm între noi 
priviri uimite, aproape înfricoşate. Versuri de o asemenea 
măiestrie, de o asemenea plasticitate fără greş, de un 
asemenea fior muzical nu mai auziserăm niciodată de la vreun 
poet în viaţă, ba nici nu mai credeam ca de la Goethe încoace 
să mai fie cu putinţă aşa ceva. Dar şi mai uimitoare decât 
această nemaiîntâlnită măiestrie a formei (pe care de-atunci n-a 
mai atins-o nimeni în limba germană) era acea ştiinţă a vieţii 
care la un băiat care-şi petrecea ziua pe băncile şcolii nu putea 
să vină decât dintr-o intuiţie magică.” Când Hofmannsthal a 
terminat, au rămas toţi muţi. „Aveam sentimentul, îmi spunea 
Schnitzler, că pentru prima dată în viaţă am întâlnit un geniu 
înnăscut, sentiment pe care niciodată în viaţa mea nu l-am mai 
încercat cu atâta intensitate.” Cel care la şaisprezece ani a 
debutat în felul acesta - sau mai bine zis n-a debutat, căci s-a 
aflat de la început pe culmile desăvârşirii - trebuia să devină un 
frate al lui Goethe şi Shakespeare. Şi, într-adevăr, desăvârşirea 


51 


părea să devină tot mai desăvârşită: după această primă piesă 
în versuri, Ieri, a venit minunatul fragment al Mortii lui Tiţian, 
în care limba germană a atins muzicalitatea celei italiene, au 
venit poeziile (fiecare din ele a fost pentru noi un eveniment) pe 
care şi azi, după atâtea decenii, le ştiu pe dinafară, vers cu 
vers; au venit micile drame şi acele articole care concentrau 
vrăjitoreşte în spaţiul minunat gândit al câtorva duzini de 
pagini bogăţie de informaţii, orientare fără greş în problemele 
artei, lărgime de orizont: tot ce scria acest licean, acest student 
la universitate era precum cristalul, luminat dinăuntru în afară, 
întunecat şi incandescent în acelaşi timp. În mâinile lui, versul 
şi proza se mlădiau precum ceara plăcut mirositoare de pe 
muntele Hymettos. Printr-o minune nerepetabilă, fiecare poezie 
îşi găsea întotdeauna măsura exactă, niciodată prea puţin, 
niciodată prea mult; întotdeauna bănuiai o forţă necunoscută, 
un demon nevăzut care-l călăuzea tainic pe tărâmuri până 
atunci neumblate. 

Este puţin probabil să pot reda exact cât de fascinaţi am fost 
de un asemenea fenomen noi, care fuseserăm educați să 
detectăm valori. Căci ce dar mai încântător îi poate reveni unei 
generaţii tinere decât acela de a-l şti prezent trupeşte, alături 
de ea, în rândurile ei, pe poetul înnăscut, pur, sublim, pe cel pe 
care şi l-a imaginat întotdeauna numai sub înfăţişarea unui 
Holderlin, a unui Keats sau a unui Leopardi, inaccesibil, pe 
jumătate vis şi miraj? De aceea mi-amintesc şi eu aşa de clar 
ziua când l-am văzut prima dată pe Hofmannsthal în persoană. 
Aveam şaisprezece ani şi urmăream cu nesat tot ce făcea acest 
mentor ideal al nostru, de aceea am şi fost extraordinar de 
emoţionat citind o mică ştire prizărită într-un ziar cum că el 
urma să ţină la „Clubul ştiinţific” o conferinţă despre Goethe 
(de neînchipuit pentru noi ca un asemenea geniu să vorbească 
într-o sală aşa de modestă; în adoraţia noastră tinerească, ne- 
am fi aşteptat ca şi cea mai mare sală să fie plină de lume 
atunci când îşi anunţa apariţia în public un Hofmannsthal). Dar 
cu acest prilej am observat din nou în ce măsură noi, micii 
liceeni, o luaserăm înaintea marelui public şi a criticii oficiale 
în judecata noastră, în instinctul nostru, dovedit - nu numai aici 
- just, pentru valorile perene. În sala îngustă s-au adunat, în 
total, vreo sută şi ceva de ascultători, aşa că degeaba pornisem 
în nerăbdarea mea cu o jumătate de oră mai devreme ca să mă 


52 


asigur de un loc. După ce aşteptarăm câteva minute, trecu ca o 
săgeată printre rânduri un tânăr zvelt, defel bătător la ochi, 
care, îndreptându-se spre pupitru, începu atât de intempestiv, 
încât abia putui să mă dumiresc asupra lui. Cu mustăcioara 
moale, mai mult nişte tuleie, şi cu silueta lui suplă, 
Hofmannsthal arăta şi mai tânăr decât mi-l închipuisem. Faţa 
lui decis conturată, cam de italian brunet, părea cuprinsă de o 
încordare nervoasă, impresie pe care o întărea şi neastâmpărul 
ochilor săi foarte negri, catifelaţi, dar atinşi de o miopie 
înaintată; s-a aruncat parcă dintr-un salt în subiect, ca un 
înotător în mijlocul valurilor în care se simţea ca acasă, şi cu 
cât mergea mai departe pe firul expunerii, cu atât mai degajate 
îi deveneau gesturile, cu atât mai sigură ţinuta; odată intrat în 
elementul său spiritual, trecea deîndată (lucru pe care l-am 
constatat adesea şi mai târziu în discuţiile dintre noi) de la 
timiditatea iniţială la o uimitoare mobilitate şi dezinvoltură, aşa 
cum se întâmplă întotdeauna cu omul inspirat. Dacă la primele 
fraze mai apucai să constat că n-are o voce frumoasă, ci una 
frizând uneori falsetul şi cam împiedicată, expunerea sa ne 
purtă în sfere aşa de înalte şi de senine, încât nu-i mai 
observam nici vocea şi nici chipul. Vorbea liber, fără notițe, 
poate chiar fără o pregătire prealabilă, dar simţul lui magic 
pentru formă dădea fiecărei fraze o rotunjime perfectă. Era o 
desfăşurare fastuoasă a celor mai îndrăzneţe antiteze care apoi 
se cristalizau în formulări clare şi totuşi surprinzătoare. Aveai 
sentimentul irepresibil că această ofertă de idei reprezintă 
numai nişte firimituri căzute întâmplător de la o masă nespus 
de îmbelşugată, că el, înaripat cum era şi plutind în sferele de 
sus, ar mai putea vorbi încă ore în şir, fără să-şi diminueze 
bogăţia şi fără să piardă din altitudinea lui intelectuală. Chiar şi 
în discuţiile pe care le-am avut cu el în anii de mai târziu am 
simţit puterea magică a acestui „inventator al cântecului 
unduitor şi al dialogurilor scăpărătoare”, cum l-a glorificat 
Ştefan George; era neliniştit, împrăştiat, sensibil, de o umoare 
nestatornică, adesea ursuz şi nervos în relaţiile cu cei din jur, şi 
nu era uşor abordabil. Însă în clipa în care îl interesa o 
problemă se aprindea ca o torţă; apoi, dintr-o singură fulgerare 
a zborului său meteoric-incandescent, proiecta orice discuţie în 
sfera proprie lui şi numai lui accesibilă pe de-a-ntregul. 
Convorbiri de un asemenea nivel spiritual ca acelea avute cu el 


53 


n-am mai purtat decât uneori cu Valery, care avea o gândire 
mai măsurată, mai cristalină, şi cu impetuosul Keyserling. In 
acele clipe cu adevărat inspirate, totul avea prezenţa lucrurilor 
tangibile în memoria lui de o vioiciune demonică, orice carte pe 
care-o citise, orice tablou pe care-l văzuse, orice peisaj; o 
metaforă se prindea de alta tot atât de firesc precum o mână de 
cealaltă, perspectivele apăreau ca nişte deschideri neaşteptate 
dincolo de orizontul ce părea deja blocat - pentru prima dată la 
acea conferinţă şi mai târziu la întâlnirile noastre, am simţit cu 
adevărat la el acel flatus, suflul dătător de viaţă şi elan al 
genialităţii, al adevărului care nu poate fi pe deplin atins cu 
raţiunea. 

Într-un anumit sens, Hofmannsthal n-a mai depăşit niciodată 
miracolul unic pe care l-a întruchipat începând de la 
şaisprezece ani şi până la vreo douăzeci şi patru de ani. Nu mai 
puţin admir unele dintre operele sale de mai târziu, splendidele 
articole, fragmentele lui Andreas, acest tors de roman, probabil 
cel mai frumos care s-a scris vreodată în limba germană, şi 
unele părţi din dramele sale; dar odată cu legarea lui mai 
strânsă de teatrul real şi de interesele epocii, odată cu excesul 
de calcul şi ambiţie al planurilor sale, s-a pierdut ceva din 
avântul fanteziei slobode, din elevația pură a acelor prime 
poezii juvenile, şi cu aceasta şi din ceea ce încălzea şi înflăcăra 
propria noastră tinereţe. Cu intuiţia magică, proprie 
adolescenților, am anticipat că acest miracol al tinereţii noastre 
este unic şi nu se produce de două ori în cursul unei vieţi. 


Balzac a arătat cu talent incomparabil cum exemplul lui 
Napoleon a electrizat o întreagă generaţie în Franţa. 
Ascensiunea vertiginoasă a unui mărunt locotenent Bonaparte 
până la rangul de împărat al lumii n-a însemnat pentru Balzac 
numai triumful unei persoane, ci şi o victorie a ideii de tinereţe. 
Că nu trebuie să te fi născut prinţ sau nobil ca să cucereşti de 
timpuriu puterea, că poţi să te tragi dintr-o familie oarecare 
sau chiar dintr-una săracă şi totuşi s-ajungi la douăzeci de ani 
general, la treizeci de ani conducător al Franţei şi puţin după 
aceea al lumii întregi, acest succes nemaipomenit i-a făcut pe 
sute de inşi să-şi părăsească micile lor ateliere şi oraşe de 
provincie. Locotenentul Bonaparte a înfierbântat minţile unui 
întreg tineret. El l-a făcut mai ambițios; el a creat generalii 


54 


marii armate şi eroii şi ariviştii comediei umane. Un om tânăr 
care realizează indiferent în ce domeniu, din primul elan, ceea 
ce părea până la el irealizabil determină, prin simplul exemplu 
al succesului său, pe toţi ceilalţi tineri să se strângă în jurul său 
şi să-l urmeze. În acest sens, Hofmannsthal şi Rilke au 
însemnat pentru noi, mai tinerii, un imbold neobişnuit pentru 
energiile noastre încă necheltuite. Fără să ne facem iluzii că 
vreunul dintre noi ar putea să  reediteze fenomenul 
Hofmannsthal, ne-am simţit totuşi întăriţi prin simpla lui 
prezenţă fizică. Aceasta ne-a demonstrat pe viu că şi în vremea 
noastră, în oraşul nostru, în mediul nostru este posibilă apariţia 
unui poet. Tatăl său, un director de bancă, provenea în 
definitiv, ca şi noi ceilalţi, din acelaşi strat burghezo-evreiesc, 
geniul crescuse într-o casă asemănătoare cu a noastră, cu 
aceeaşi mobilă şi aceeaşi morală de castă, frecventase un liceu 
tot aşa de steril, învățase din aceleaşi manuale şi petrecuse opt 
ani pe aceleaşi bănci de lemn ale şcolii, la fel de nerăbdător ca 
şi noi, la fel de pasionat de toate valorile spiritului; şi iată că, 
prin această decolare în infinit, a reuşit, încă de pe vremea 
când mai trebuia să-şi frece coatele de băncile şcolii şi să 
tropăie prin sala de gimnastică, să depăşească spaţiul şi 
mărginirea acestuia, oraşul şi cadrul familial. Prin 
Hofmannsthal ni s-a demonstrat ad oculo că există 
posibilitatea ca şi în anii noştri şi chiar în acea atmosferă de 
temniţă a unui liceu austriac să se creeze poezie, ba chiar 
poezie perfectă. A fost chiar posibil - ce extraordinară ispită 
pentru un suflet de copil! - ca cineva să fie tipărit, slăvit şi 
vestit, în timp ce acasă şi la şcoală mai trecea drept o minte 
necoaptă, încă în formare. 

Rilke, de asemenea, a însemnat pentru noi un îndemn, dar de 
un fel deosebit, care întregea şi tempera pe acela venit prin 
Hofmannsthal. Căci a rivaliza cu Hofmannsthal i-ar fi părut o 
nebunie chiar şi celui mai năstruşnic dintre noi. Ne dădeam 
seama că el este un miracol unic de împlinire timpurie care nu 
se poate repeta, şi când noi, băieţi de şaisprezece ani, ne 
comparam versurile cu cele pline de glorie pe care el le 
scrisese la vârsta noastră ne făceam mici de ruşine; la fel de 
umiliţi ne simţeam şi în ştiinţa noastră comparând-o cu zborul 
de vultur cu care el, încă licean, măsura universul spiritului. 


8 Pentru cine avea ochi [să vadă] (trad. liberă, lat.). 
55 


Ce-i drept, Rilke începuse şi el devreme, de la şaptesprezece 
sau optsprezece ani, să scrie şi să publice versuri. Dar aceste 
versuri de începător ale lui Rilke erau, în comparaţie cu cele 
ale lui Hofmannsthal şi chiar luate în sens absolut, nişte versuri 
imature, puerile şi naive, în care numai cu indulgență puteai 
detecta câteva urme slab aurifere de talent. Numai încetul cu 
încetul, la douăzeci şi doi de ani, a început să-şi contureze 
personalitatea acest poet minunat pe care l-am iubit nespus de 
mult. Aceasta a însemnat pentru noi o consolare imensă. Nu 
trebuia, aşadar, să te realizezi ca Hofmannsthal încă din liceu, 
puteai tatona, încerca, puteai să te formezi şi să evoluezi ca 
Rilke. Nu trebuia să abandonezi imediat pentru că ai scris 
deocamdată nişte lucruri imperfecte, imature, neserioase, şi 
puteai eventual ca în loc de miracolul Hofmannsthal să 
reproduci prin tine performanţa mai potolită, mai normală a lui 
Rilke. 

Căci era în afară de orice îndoială faptul că noi toţi 
începuserăm de mult să scriem sau să ne încercăm puterile în 
poezie, să compunem sau să recităm; orice atitudine de 
pasivitate este, desigur, în sine nefirească pentru o generaţie 
tânără, pentru că este în firea ei nu numai să recepţioneze 
impresii, ci şi să le dea o replică productivă. A iubi teatrul 
înseamnă, pentru tineri cel puţin, a dori şi a visa să faci ceva 
chiar în teatru sau pentru teatru. Extazierea în faţa talentului 
în toate formele lui îi determină în mod irezistibil să scruteze în 
ei înşişi pentru a vedea dacă nu cumva s-ar putea descoperi în 
propriul lor trup necunoscut sau în semiintunericul încă 
existent în sufletul lor o urmă sau o promisiune a acestei foarte 
subtile esențe. Astfel, sub influenţa atmosferei de la Viena şi a 
circumstanțelor particulare ale acelei vremi, dorinţa de creaţie 
artistică se răspândise în clasa noastră ca o molimă. Fiecare 
căuta în sine un talent şi încerca să-l exteriorizeze. Patru sau 
cinci dintre noi voiau să se facă actori. li imitau pe actorii 
noştri de la Burgtheater, recitau şi declamau fără încetare, luau 
pe ascuns lecţii de actorie şi improvizau în pauze, cu rolurile 
precis distribuite, scene întregi din clasici, pentru care noi 
ceilalţi formam un public curios, dar extrem de critic. Doi sau 
trei aveau o pregătire muzicală excelentă, dar încă nu se 
hotărâseră ce să se facă: compozitori, interpreţi sau dirijori; lor 
le datorez prima mea cunoştinţă cu muzica nouă, care era încă 


56 


exclusă cu desăvârşire din concertele oficiale ale filarmonicii - 
aceştia, pe de altă parte, de la noi îşi luau textele pentru 
cântece şi coruri. Un altul, fiul unui pictor de societate în mare 
vogă pe-atunci, ne umplea în timpul orelor de şcoală caietele cu 
desene şi portrete ale tuturor geniilor viitoare ale clasei. Dar 
mult mai puternice erau aspiraţiile literare. Prin emulaţia 
reciprocă pentru o împlinire cât mai rapidă şi prin critica pe 
care o exercitam unii la adresa celorlalţi în legătură cu fiecare 
poezie în parte, nivelul pe care-l atinseserăm la şaptesprezece 
ani se ridica mult deasupra diletantismului şi, în unele cazuri, 
se apropia de creaţia cu adevărat valabilă, ceea ce se învedera 
prin însuşi faptul că producţiile noastre erau acceptate, tipărite 
şi - iată cel mai convingător argument - chiar onorate nu numai 
de obscure foi provinciale, ci şi de revistele de frunte ale noii 
generaţii. Unul dintre colegii mei, Ph. A., pe care-l divinizam ca 
pe un geniu, strălucea pe prima pagină a lui Pan, splendida 
revistă de lux, alături de Dehmel şi Rilke, un altul, A.M., îşi 
făcuse intrarea, sub pseudonimul „August Oehler”, în cea mai 
inaccesibilă, cea mai eclectică dintre toate revistele germane, 
în Blätter für die Kunst, pe care Ştefan George o destina în 
exclusivitate cercului său de iniţiaţi trecuţi prin cele şapte site 
ale selecției. Un al treilea compunea, încurajat de 
Hofmannsthal, o dramă despre Napoleon, un al patrulea o 
teorie estetică nouă şi sonete pline de miez; eu însumi îmi 
făcusem intrarea la Gesellschaft, foaia numărul unu a 
curentului modernist, şi la Zukunft a lui Maximilian Harden, 
acest hebdomadar hotărâtor pentru istoria culturală şi politică 
a noii Germanii. Dacă astăzi mă uit în urmă, trebuie să 
recunosc în mod obiectiv că suma cunoştinţelor noastre, 
rafinamentul tehnicii noastre literare, nivelul artistic atins erau 
pentru nişte băieţi de şaptesprezece ani într-adevăr uimitoare 
şi nu se explicau decât prin exemplul incitant al acelei 
nemaipomenite maturităţi timpurii a lui Hofmannsthal care ne- 
a constrâns să ţintim pătimaş spre cea mai înaltă treaptă. Noi 
cunoşteam toate subtilităţile şi extravaganţele şi întorsăturile 
limbii, făcuserăm nenumărate exerciţii în tehnica oricărei 
forme de versificaţie, în toate stilurile patosului pindaric până 
la simpla desfăşurare a cântecului popular; în confruntarea 
zilnică a producţiunilor noastre ne arătam reciproc cele mai 
neînsemnate inadvertenţe şi discutam fiecare detaliu de 


57 


metrică. În timp ce bravii noştri profesori nici idee n-aveau de 
ce se petrece în jurul lor şi continuau să ne semnaleze cu 
cerneală roşie absenţa virgulelor din compunerile noastre 
şcolare, noi între noi făceam oficiul criticii cu o rigoare, cu o 
cunoaştere a artei şi o acribie aşa cum niciunul dintre papii 
literari de la marile noastre cotidiene nu o făcuse cu 
capodoperele clasice; prin fanatismul nostru din ultimii ani de 
şcoală, prin competenţa judecății şi prin pecetea expresivităţii 
stilistice, noi îi depăşisem de departe chiar şi pe criticii deja 
reputați şi înscăunaţi. 

Această poveste realmente adevărată despre timpuria 
noastră maturitate literară ar putea, cine ştie, să creeze 
impresia falsă că, în ce ne priveşte, am fi fost o clasă minune. 
Dar nici vorbă de aşa ceva. Fenomenul aceluiaşi fanatism şi al 
aceleiaşi înzestrări timpurii se putea observa atunci şi în alte 
vreo zece-douăsprezece şcoli din Viena. Or, toate acestea nu 
puteau fi întâmplătoare. Trăiam într-o atmosferă deosebit de 
propice, condiţionată de humusul artistic al oraşului, de acel 
timp apolitic, de constelația în ascensiune a noii orientări 
literare şi spirituale de la sfârşitul secolului care se alia în noi 
organic cu voinţa imanentă de-a produce ceva, lucru care, de 
altfel, ţine aproape cu necesitate de această etapă a vieţii. La 
vârsta pubertăţii, de fapt, orice om tânăr este pus în mişcare de 
suflul poetic sau de aspiraţia spre poezie care, desigur, în cele 
mai multe cazuri, se manifestă ca o stihie trecătoare şi rar se 
întâmplă ca această înclinaţie să supravieţuiască tinereţii, 
deoarece este ea însăşi numai o emanatie a tinereţii. Din cei 
cinci actori ai noştri de pe băncile şcolii niciunul n-a ajuns mai 
târziu actor pe scena adevărată, iar poeţii de la Pan şi de la 
Blätter für die Kunst s-au resemnat, după această uimitoare 
primă zvâcnire, să fie nişte avocaţi sau funcţionari cumsecade 
care astăzi, poate, aruncă o zâmbitoare privire melancolică sau 
ironică spre ambițiile lor de altădată - dintre ei toţi, eu sunt 
singurul la care a rămas vie pasiunea creaţiei şi pentru care 
aceasta a devenit sensul şi miezul întregii vieţi. Dar cu câtă 
recunoştinţă mă gândesc şi astăzi la acel climat de 
colegialitate! Cât de mult m-a ajutat! Cât de timpuriu mi-am 
format mâna şi mi-am ascuţit mintea datorită acelor discuţii 
aprinse, acelor cuvinte de admiraţie sau de critică pe care ni le 
adresam reciproc, ce orizont şi ce perspectivă ne-au deschis ele 


58 


spre universul spiritual, ce aripi ne-au dat ele ca să ne ridicăm 
deasupra pustiului şi cenuşiului şcolii! „Tu, artă dragă-n câte 
clipe triste...”, totdeauna când aud liedul nemuritor al lui 
Schubert, mă văd pe mine şi pe colegii mei, ca într-o 
retrospectivă plastică, stând cu umerii lăsaţi în băncile jalnice 
ale şcolii şi apoi în drum spre casă cu privirea aprinsă, 
dogoritoare, comentând şi recitând poezii, uitând, ca nişte 
împătimiţi, de orice legătură cu spaţiul şi timpul, cu adevărat 
„transportaţi într-o lume mai buna”. 


O asemenea monomanie a fanatismului pentru artă, o astfel 
de preţuire exagerată până la absurd pe care o acordam laturii 
estetice nu puteau, desigur, să existe decât cu sacrificiul 
intereselor fireşti ale vârstei noastre. Dacă mă întreb azi unde 
găseam noi timpul să citim toate aceste cărţi, cu ziua noastră 
supraîncărcată cu ore de şcoală şi particulare, atunci îmi 
devine clar că în bună parte acesta se plătea cu nesomnul şi 
paloarea din obrajii noştri. Nu s-a întâmplat niciodată să las 
cartea din mână înainte de ora unu sau două noaptea, deşi 
trebuia să mă scol la ora şapte dimineaţa - obiceiul meu prost, 
pe care, de altfel, atunci l-am contractat pentru totdeauna, de a 
mai citi o oră sau două până după miezul nopţii. Aşa că nu-mi 
amintesc să fi mers vreodată la şcoală altfel decât împins în 
ultimul minut, nedormit şi spălat foarte superficial, înghiţindu- 
mi sandviciul din mers; nu-i de mirare că în ciuda bagajului 
nostru intelectual eram cu toţii deşiraţi şi verzi la fată ca nişte 
poame necoapte şi, pe deasupra, cam neîngrijit îmbrăcaţi. Căci 
fiecare bănuţ din fondurile noastre de buzunar se ducea pe 
bilete la teatre, concerte sau pe cărţi, şi, pe de altă parte, puţin 
ne interesa dacă plăceam fetelor sau nu, noi care totuşi aveam 
de gând să facem impresie în faţa unor instanţe mai sus-puse. A 
merge la plimbare cu fetele ni se părea o pierdere de timp, 
deoarece în aroganţa noastră de intelectuali consideram 
celălalt sex ca fiind din capul locului inferior din punct de 
vedere spiritual şi nu voiam să ne irosim orele noastre 
preţioase ascultând banalităţi. Se pare că nu-i uşor să-l faci pe 
un tânăr de azi să priceapă cât de mare era ignoranţa noastră 
şi chiar disprețul faţă de tot ce ţinea de sport. Însă în secolul 
trecut mareea sportului care venea din Anglia încă nu ajunsese 
pe continentul nostru. Nu exista încă niciun stadion unde o sută 


59 


de mii de oameni să urle de entuziasm când un boxer îi repede 
celuilalt pumnul în maxilar; ziarele încă nu trimiteau reporteri 
ca să relateze cu elan homeric, pe coloane întregi, despre un 
meci de hochei. Luptele, atletismul, recordurile la ridicarea 
greutăţii încă mai treceau la vremea noastră drept o 
preocupare a celor de la periferia oraşului, publicul propriu-zis 
al acestor întâlniri sportive fiind format din măcelari şi hamali; 
cel mult cursele de cai, mai nobile, mai aristocratice, aduceau 
la hipodrom de două ori pe an aşa-zisa „lume bună”, nu însă pe 
noi, cărora orice activitate fizică ni se părea o pură pierdere de 
timp. La treisprezece ani, când a început maladia mea 
intelectual-literară, am abandonat patinajul, banii primiţi de la 
părinţi pentru lecţiile de dans se duceau pe cărţi, la 
optsprezece ani nu ştiam nici să înot, nici să dansez, nici să joc 
tenis; nici astăzi nu ştiu nici să merg cu bicicleta, nici să 
conduc maşina, iar în probleme de sport orice copil de zece ani 
mă poate pune în inferioritate. Şi azi, în anul 1941, îmi este 
foarte neclară deosebirea dintre baseball şi fotbal, dintre 
hochei şi polo, iar pagina sportivă a unui ziar cu cifrele ei 
încâlcite îmi pare a fi scrisă în chinezeşte. In ce priveşte 
recordurile de viteză şi îndemânare sportivă, rămân neclintit la 
părerea şahului Persiei, care, invitat să asiste la un derbi, a 
răspuns cu înţelepciunea lui orientală: „Pentru ce? Doar ştiu şi 
eu că un cal poate să fugă mai repede decât altul. Care? Mi- 
este indiferent.” A ne cheltui timpul cu jocurile ni se părea tot 
atât de meprizabil ca a ne căli trupurile; numai jocul de şah se 
bucura de oarecare bunăvoință din partea noastră, fiindcă 
acesta impunea concentrare intelectuală; şi - lucru şi mai 
absurd -, deşi ne simţeam ca nişte poeţi în devenire sau oricum 
în stare potenţială, natura ne interesa puţin. În primii mei 
douăzeci de ani de viaţă n-am văzut mai nimic din 
împrejurimile minunate ale Vienei; cele mai frumoase şi cele 
mai fierbinţi zile de vară, când oraşul era pustiu, aveau pentru 
noi chiar un farmec mai mare, deoarece atunci la cafeneaua 
noastră ziarele şi revistele ne parveneau mai repede şi mai din 
abundență. Mi-au trebuit ani şi decenii ca să regăsesc o 
contrapondere la această supraîncordare de o aviditate puerilă 
şi să-mi compensez întru câtva inevitabila stângăcie în mişcări. 
Dar, în ansamblu, n-am regretat niciodată acest fanatism, 
această viaţă trăită numai cu ochii, numai cu nervii, pe vremea 


60 


când eram licean. Această viaţă a făcut să-mi intre în sânge o 
pornire pătimaşă spre cele spirituale pe care n-aş vrea s-o pierd 
niciodată, şi tot ce am citit şi învăţat de-atunci încoace stă pe 
fundamentul solid al acelor ani. Pierderile în materie de forţă 
musculară încă se pot recupera mai târziu; năzuinţa spre cele 
spirituale, forţa sufletească de captare interioară, dimpotrivă, 
se afirmă numai în acei ani hotărâtori ai formării, şi numai cine 
a învăţat de timpuriu să-şi deschidă larg sufletul e în stare mai 
târziu să-i facă loc lumii întregi în inima lui. 


Faptul că se pregătea ceva nou în artă, ceva care era mai 
înflăcărat, mai răscolitor, mai ademenitor decât ceea ce 
plăcuse părinţilor noştri şi lumii din care veneam, a fost marele 
eveniment al anilor noştri de tinereţe. Dar fascinaţi de această 
singură latură a vieţii nu ne-am dat seama că prefacerile pe 
tărâmul estetic erau numai nişte frisoane şi simptome ce 
prevesteau schimbări cu bătaie mult mai lungă, schimbări ce 
aveau să zguduie şi, în cele din urmă, să nimicească lumea 
părinţilor noştri, lumea statorniciei. O stranie reaşezare de 
straturi începea să se contureze în vechea şi adormita noastră 
Austrie. Masele care, tăcute şi supuse, lăsaseră timp de decenii 
frânele conducerii în mâinile burgheziei liberale, s-au pus 
deodată în mişcare, au început să se organizeze şi să-şi ceară 
drepturile. Tocmai în ultimul deceniu, erupția bruscă a politicii 
cu rafalele ei violente a dislocat calmul vieţii confortabil 
clădite. Noul secol cerea o ordine nouă, o aşezare nouă. 

Prima dintre aceste mari mişcări de mase în Austria a fost 
cea socialistă. Până atunci, la noi aşa-numitul drept de vot 
„universal” fusese acordat numai celor înstăriți care trebuiau 
să facă dovada că plătesc un anumit impozit. Avocaţii şi 
moşierii aleşi de această clasă credeau însă, sincer şi onest, că 
ei sunt purtătorii de cuvânt şi reprezentanţii „poporului” în 
parlament. Erau foarte mândri de a avea pregătire intelectuală, 
chiar universitară, ţineau la demnitate, prestanţă şi exprimare 
corectă; de aceea, în şedinţele parlamentului lucrurile se 
petreceau ca la serile de dezbateri de la cluburile selecte. 
Datorită credinţei lor liberale într-o lume care prin toleranţă şi 
rațiune se îndreaptă categoric spre progres, aceşti democrați 
burghezi erau sinceri în părerea lor că pe calea unor mici 
concesii şi îmbunătăţiri treptate se promovează de maniera cea 


61 


mai bună interesele tuturor cetăţenilor. Dar ei uitaseră cu 
desăvârşire că îi reprezentau numai pe cei cincizeci de mii sau 
o sută de mii de cetăţeni bine situaţi din oraşele mari, şi nu 
sutele de mii şi milioanele din întreaga ţară. Între timp, maşina 
îşi îndeplinise misiunea şi adunase în întreprinderi muncitorii 
care mai-înainte erau dispersaţi; sub conducerea unui bărbat 
eminent, dr. Victor Adler, s-a format în Austria un partid 
socialist pentru satisfacerea revendicărilor proletariatului care 
cerea drept de vot cu adevărat universal şi egal; îndată după ce 
a fost acordat sau, mai bine zis, smuls, s-a observat ce subţire, 
deşi de mare importanţă, fusese liberalismul. Cu el dispărea 
liniştea din viaţa publică şi politică, începeau să apară ciocniri 
violente de interese, începea lupta. 

Incă îmi amintesc, din copilăria mea cea mai fragedă, de ziua 
care a adus cotitura hotărâtoare în ascensiunea partidului 
socialist din Austria; muncitorii, pentru a-şi arăta pentru prima 
dată în văzul lumii forţa şi coeziunea lor, lansaseră cuvântul de 
ordine ca Întâi Mai să fie declarată zi de sărbătoare a poporului 
muncitor şi hotărâseră să meargă în masă compactă în Prater, 
şi anume pe aleea principală, unde, de obicei, în acea zi defilau 
numai trăsurile şi echipajele aristocrației şi ale burgheziei 
bogate. La această veste, buna burghezie liberală fu paralizată 
de groază. Socialist era un cuvânt care avea pe-atunci în 
Germania şi Austria ceva ca un iz terorist şi sângeros, aşa cum 
se întâmplase înainte cu cuvântul „iacobin” şi mai târziu cu 
cuvântul „bolşevic”; în primul moment părea cu desăvârşire 
exclus ca marşul acestei cete roşii de la periferia oraşului să se 
desfăşoare fără incendieri de case, fără devastări de magazine 
şi fără toate brutalităţile câte se pot închipui. Un fel de panică 
prinsese a se răspândi. Poliţia din tot oraşul şi din împrejurimi 
fusese postată pe strada Praterului, armata, gata să tragă, era 
plasată şi ea prin apropiere. Niciun echipaj, nicio trăsură nu 
mai îndrăznea să se apropie de Prater, negustorii trăseseră 
obloanele de fier la prăvălii şi mi-amintesc că părinţii ne 
interziseseră strict nouă, copiilor, să ieşim pe stradă în ziua 
aceea de groază când Viena ar fi putut fi cuprinsă de flăcări. 
Dar nu s-a întâmplat nimic. Muncitorii au defilat prin Prater cu 
nevestele şi copiii lor în rânduri strânse de câte patru şi într-o 
ordine exemplară, fiecare cu garoafa roşie, emblema partidului, 
la butonieră. În timpul marşului au cântat Internaționala, dar 


62 


copiii odată ajunşi printre frumoasele tufişuri ale „aleii nobile”, 
pe care păşeau pentru prima dată, au început să cânte 
inocentele lor cântece de şcoală. Nimeni n-a fost insultat, 
nimeni lovit, nimeni n-a făcut uz de pumni; poliţiştii şi soldaţii 
le  zâmbeau  camaradereşte. Datorită acestei atitudini 
ireproşabile, burgheziei nu i-a mai fost după aceea multă vreme 
cu putinţă să stigmatizeze muncitorimea cu epitetul de „ceată 
revoluţionară”, s-a recurs - ca întotdeauna în bătrâna şi 
înţeleaptă Austrie - la concesii reciproce; încă nu se inventase 
sistemul de azi al ciomăgelii şi exterminării, idealul de 
umanitate (care, desigur, începuse deja să pălească) mai 
subzista chiar şi la conducătorii partidelor. 

De-abia apăruse garoafa roşie ca emblemă de partid, că se şi 
ivi pe neaşteptate o altă floare la butonieră, garoafa albă, 
semnul de apartenenţă la partidul creştin-social (nu este 
mişcător faptul că pe-atunci încă se mai alegeau flori ca 
embleme de partid în loc de cizme răsfrânte, pumnale şi capete 
de mort?). Partidul creştin-social, ca partid sută la sută mic- 
burghez, era de fapt numai contramişcarea organică a celei 
proletare şi, în esenţă, la fel ca şi aceasta, un produs al 
triumfului maşinii asupra mâinii. Căci, dând muncitorilor, prin 
concentrarea marilor mase de fabrici, putere şi prilej de 
afirmare socială, maşina îi ameninţa în acelaşi timp şi pe micii 
meseriaşi. Marile magazine, producţia de masă au dus la ruină 
categoriile mijlocii şi micii meşteşugari cu atelierele lor 
manuale. Purtător de cuvânt al acestei nemulțumiri şi 
îngrijorări s-a făcut un conducător abil şi popular, dr. Karl 
Lueger, care, cu lozinca „Să ajutăm omul de rând”, a acaparat 
întreaga mică burghezie şi categoriile mijlocii dezavantajate 
care-i invidiau pe cei avuţi mult mai puţin decât se temeau să 
nu decadă de la condiţia lor burgheză la cea a proletariatului. 
Era exact aceeaşi categorie timorată pe care a strâns-o mai 
târziu Adolf Hitler în jurul său, ca primă masă de proporţii, şi 
Karl Lueger i-a fost şi în alt sens model prin aceea că l-a învăţat 
mânuirea  lozincilor antisemite, care arătau cercurilor 
nemulţumite ale micii burghezii un adversar în carne şi oase şi, 
în acelaşi timp, dădeau pe neobservate o altă direcţie urii 
împotriva marilor moşieri şi bogătaşi feudali. Dar întreaga 
vulgaritate şi brutalitate din politica de azi, decăderea 
groaznică a lumii noastre reiese tocmai din comparaţia celor 


63 


două personaje; Karl Lueger, o apariţie impunătoare cu bogata 
lui barbă blondă şi moale - „frumosul Karl”, cum i se spunea în 
limbaj popular vienez -, avea pregătire universitară şi nu 
mersese degeaba la şcoală într-un secol care punea cultura 
spirituală mai presus de orice. El ştia să vorbească popular, era 
vehement şi spiritual, dar chiar în discursurile cele mai violente 
- sau în cele care pe vremea aceea erau considerate ca atare - 
nu depăşea niciodată buna cuviinţă, iar pe ciracul său, un 
oarecare mecanic Schneider, care opera cu basme despre 
omoruri rituale şi alte asemenea vulgarităţi, îl strunea cu grijă. 
Faţă de adversari păstra - serios şi modest în viaţa particulară 
- totdeauna o anumită nobleţe, iar antisemitismul său oficial nu 
l-a împiedicat niciodată să rămână binevoitor şi amabil cu mai 
vechii săi prieteni evrei. Când, în cele din urmă, mişcarea sa a 
cucerit consiliul municipal al Vienei, şi el - după ce împăratul 
Franz Josef care detesta tendinţa antisemită îi refuzase de două 
ori confirmarea - a fost numit primar, administraţia oraşului a 
continuat să lucreze într-un ireproşabil spirit de justiţie şi chiar 
de democratism exemplar; evreii, care tremuraseră în faţa 
acestui triumf al partidului antisemit, s-au bucurat în 
continuare de aceleaşi drepturi şi de aceeaşi consideraţie. Încă 
nu pătrunseseră în circulaţia sangvină a epocii otrava urii şi 
voinţa de exterminare. 

Dar iată că îşi făcea apariţia o a treia floare, albăstreaua, 
floarea preferată a lui Bismarck şi însemnul partidului naţional 
german, care - numai că lucrul acesta nu se înţelegea atunci - 
acţiona cu o brutală forţă de soc în vederea distrugerii 
monarhiei austriece şi în favoarea unei Germanii mari - un vis 
anterior lui Hitler - sub conducere prusacă şi protestantă. În 
timp ce partidul creştin-social era ancorat la Viena şi la tară, 
iar cel socialist în centrele industriale, cel naţional-german îşi 
avea adepţi aproape în exclusivitate în ţinuturile limitrofe din 
Boemia şi de la poalele Alpilor; slab numericeşte, acesta căuta 
să-şi compenseze lipsa de identitate prin agresivitate feroce şi 
brutalitate fără măsură. Cei câţiva deputaţi ai săi deveniseră 
teroarea şi (în vechiul înţeles) ruşinea parlamentului austriac; 
în ideile lor, în tehnica lor, îşi are Hitler, tot un austriac de la 
marginea imperiului, originea. De la Georg Schonerer a preluat 
el îndemnul „Să ne separăm de Roma!”, îndemn care, urmat cu 
râvna alinierii nemţeşti, a făcut atunci ca mii de naţionali 


64 


germani să treacă, spre iritarea împăratului şi a clerului, de la 
catolicism la protestantism; de la Schonerer a preluat el teoria 
rasistă antisemită - „In rasă, acolo-i porcăria”, spunea ilustrul 
său model -, de la el, înainte de toate, ideea unor trupe de 
asalt, dezumanizate, oarbe în sălbăticia lor, şi de aici metoda 
prin care un grup mic terorizează majoritatea cu pondere 
numerică mult mai mare, dar mai slabă prin pasivitatea 
oamenilor ce-o compun. Ceea ce au făcut pentru național- 
socialism cei din SA, care împrăştiau întrunirile cu ajutorul 
bastoanelor de cauciuc, intrau noaptea peste adversari şi-i 
băteau de-i lăsau laţi la pământ, au avut grijă să facă pentru 
naţionalii germani acei Cormpsstudenten, care, la adăpostul 
imunităţii universitare, au instaurat o neegalată teroare a bâtei 
şi care la orice acţiune politică, la semnalul ordonat şi fluierat, 
porneau în marş, organizaţi milităreşte. Grupaţi în aşa-zisele 
Burschenschajfen, cu feţele desfigurate, băuţi şi brutali, ei 
stăpâneau aula, fiindcă ei nu purtau ca ceilalţi numai panglici şi 
căciuli, ci erau înarmaţi cu bastoane grele, dure; provocând 
fără încetare, ei se năpusteau când asupra studenţilor slavi, 
când asupra celor evrei, catolici, italieni şi-i alungau din 
universitate pe cei lipsiţi de apărare. La fiecare „escapadă” 
(aşa se numea acea sâmbătă a paradei studenţeşti) curgea 
sânge. Datorită unui vechi privilegiu al universităţii, poliţia n- 
avea voie să intre în aulă. Nu putea să intervină. Privea de- 
afară cum îşi făceau de cap aceşti scandalagii laşi, şi singurul ei 
aport era să ridice răniții plini de sânge pe care huliganii 
naţionalişti îi aruncau de pe scări în stradă. Oriunde 
minusculul, dar gălăgiosul partid naţional-german din Austria 
voia să smulgă ceva, trimitea înainte această trupă de asalt; 
când contele Badeni a purces, cu încuviințarea împăratului şi a 
parlamentului, la o reglementare a folosirii limbilor care urma 
să aducă pacea între naţionalităţile Austriei şi să prelungească, 
probabil, cu câteva decenii existenţa monarhiei, această mână 
de tineri studenţi exaltaţi a ocupat Ringul. A trebuit să 
intervină cavaleria, s-a făcut uz de sabie şi s-a tras. Dar în era 
aceea liberală tragic de slabă şi mişcător de umană aversiunea 
fată de orice încăierare brutală şi faţă de orice vărsare de 
sânge era atât de mare, că guvernul a dat înapoi în faţa terorii 
naţional-germane. Preşedintele guvernului a demisionat, iar 
absolut loiala reglementare privind limbile a fost anulată. 


65 


Năvala brutalităţii în politică repurta primul ei succes. Toate 
crăpăturile şi fisurile subterane dintre rase şi clase pe care 
secolul armoniei le acoperise cu atâta trudă au izbucnit la 
suprafaţă şi s-au prefăcut în hăuri şi prăpăstii. În realitate, în 
acel ultim deceniu dinaintea noului secol, în Austria începuse 
deja războiul tuturor împotriva tuturor. 

Noi însă, tinerii, prinşi cu totul în mrejele ambițiilor literare, 
nu prea sesizam aceste schimbări grele de consecinţe din 
patria noastră: pe noi ne interesau numai cărţile şi tablourile. 
Nu acordam nici cea mai mică atenţie problemelor politice şi 
sociale: ce importanţă aveau pentru noi aceste certuri 
meschine? Oraşul era cuprins de febra alegerilor, iar noi 
mergeam la bibliotecă. Masele se puneau în mişcare, iar noi 
scriam şi comentam poezii. Noi nu vedeam semnele de foc pe 
ziduri şi, nepăsători ca odinioară regele Baltazar, ne înfruptam 
din toate produsele de soi ale artei, fără să ne temem de viitor. 
Şi numai peste câteva decenii, când peste noi s-au prăbuşit 
zidurile şi acoperişurile, ne-am dat seama că fundamentele se 
măcinaseră de mult şi că, odată cu noul secol, începuse apusul 
libertăţii individuale în Europa. 


66 


Eros matutinus 


În aceşti opt ani de liceu fiecare dintre noi a parcurs un 
traseu de viaţă extrem de specific: din nişte copii de zece ani 
am devenit treptat tineri adolescenți de şaisprezece, 
şaptesprezece, optsprezece ani, şi natura a început să-şi ceară 
drepturile. Această trezire a pubertăţii pare a fi o problemă 
strict personală, pe care fiecare om în curs de maturizare are a 
o rezolva în felul lui propriu şi care, la prima vedere, nu poate fi 
nicicum subiect de dezbatere publică. Pentru generaţia noastră 
însă, această criză şi-a depăşit cadrul obişnuit. Ea a adus cu 
sine şi o trezire în alt sens, pentru că a fost prima care ne-a 
învăţat să privim cu spirit critic acea societate în care am 
crescut şi convențiile ei. Copiii şi chiar tinerii sunt, în general, 
înclinați să se conformeze respectuos legilor mediului lor. Dar 
ei se supun convențiilor ce le sunt recomandate numai în 
măsura în care văd că acestea sunt respectate ad litteram şi de 
toţi ceilalţi. O singură abdicare de la adevăr a profesorilor sau 
părinţilor îi determină în mod inevitabil să-şi scruteze întregul 
lor mediu social cu priviri neîncrezătoare şi totodată mai 
pătrunzătoare. Şi nu ne-a trebuit mult timp ca să descoperim că 
toate acele autorităţi cărora le acordasem încredere, familia şi 
morala publică, aveau, în această singură privinţă, a 
sexualităţii, o comportare ciudat de nesinceră - ba mai mult 
decât atât: ne împingeau şi pe noi să fim din acest punct de 
vedere ascunşi şi perfizi. 

Căci cu treizeci de ani sau patruzeci de ani în urmă aceste 
lucruri erau altfel privite decât în lumea noastră de azi. Poate 

67 


că în niciun domeniu al vieţii publice nu s-a produs în cursul 
unei singure vieţi de om, printr-o serie de factori ca 
emanciparea femeii, psihanaliza lui Freud, sportul şi cultura 
fizică, autoafirmarea tineretului, o transformare atât de totală 
ca în acela al relaţiilor dintre sexe. Când încercăm să definim 
deosebirea dintre morala burgheză a secolului al 
nouăsprezecelea, care, în esență, era victoriană, şi mai liberele 
şi mai fireştile concepţii azi în vigoare, poate că cel mai 
aproape de adevăr suntem atunci când spunem că, dintr-un 
sentiment al nesiguranţei interioare, acea epocă a ocolit cu 
teamă problema sexualităţii. Epocile mai vechi, încă sincer 
religioase, în special cele strict puritane, au rezolvat problema 
mai simplu. Pătrunse de convingerea nestrămutată că poftele 
simţurilor sunt zgândărite de ghimpele satanei şi că plăcerile 
trupeşti înseamnă desfrâu şi păcat, autorităţile Evului Mediu au 
abordat problema direct şi, cu ajutorul unor interdicții 
categorice şi - mai ales în Geneva calvină - al unor pedepse 
cumplite, şi-au impus morala lor austeră. Secolul nostru, 
dimpotrivă, ca unul care este tolerant şi care nu mai crede de 
mult în diavol şi de-abia mai crede în Dumnezeu, n-a avut 
curajul să recurgă la o măsură atât de drastică, dar a 
considerat sexualitatea ca un element anarhic şi deci turbulent, 
care nu se putea pune în concordanţă cu etica sa şi pe care nu 
se cădea să-l laşi să-şi facă de cap la lumina zilei, pentru că 
orice formă de dragoste liberă, extraconjugală, contravenea 
„decenţei” burgheze. Din această dilemă s-a găsit o ieşire 
curioasă. Ce-i drept, morala s-a resemnat să nu-i interzică 
tânărului să-şi trăiască viaţa sexuală, dar îi cerea să-si satisfacă 
această penibilă necesitate cumva mai cu fereală. Dacă 
sexualitatea nu mai putea fi exclusă, ea trebuia cel puţin să 
rămână invizibilă. S-a ajuns astfel la înţelegerea tacită să nu se 
dezbată acest dosar supărător nici în şcoală, nici în familie, nici 
în viaţa publică şi să se suprime tot ceea ce ar putea să 
amintească de existenta lui. 

Noi, cei care de la Freud încoace ştim că, încercând să alungi 
instinctele naturale din conştiinţă, nu faci decât să le împingi, 
pe riscul tău, în subconştient, ironizăm prea lesne azi 
primitivismul acelei naive tehnici a tăinuirii. Dar secolul al 
nouăsprezecelea trăia cu iluzia sinceră că prin recursul la 
luminile raţiunii se pot rezolva toate conflictele, că ascunzând 


68 


cât mai mult cele naturale se temperează forţele lor anarhice; 
iar dacă tinerii erau ţinuţi în întuneric, ei aveau să uite de 
propria lor sexualitate. În iluzia că a uita înseamnă a tempera, 
toată suprastructura s-a unit într-o acţiune comună de 
boicotare printr-o totală trecere sub tăcere. Şcoala şi biserica 
în calitatea lor de păstor sufletesc, saloanele şi justiţia, ziarul şi 
cartea, moda şi morala, toate evitau din principiu orice 
menționare a problemei şi, spre ruşinea ei, acestui naturalia 
sunt turpia i s-a alăturat până şi ştiinţa, a cărei datorie 
primordială este să abordeze fără prejudecăţi toate problemele. 
Chiar şi ea a capitulat sub cuvânt că ar fi sub demnitatea ei să 
se ocupe de teme aşa de scabroase. Orice carte din vremea 
aceea ai răsfoi, fie ea filozofică, juridică sau chiar medicală, 
peste tot vei constata invariabil că evita cu grijă orice 
dezbatere. Dacă penaliştii discutau la congrese metodele de 
educaţie în închisori şi daunele morale ale vieţii de detenţie, în 
schimb problema cu adevărat centrală era ocolită cu pudoare. 
Tot atât de puţin se încumetau doctorii de boli nervoase să 
dezvăluie adevărul, deşi în multe cazuri lor le era perfect clară 
etiologia unor îmbolnăviri isterice şi din scrierile lui Freud se 
poate vedea cum însuşi veneratul său profesor Charcot i-a 
mărturisit în particular că, de fapt, îi era bine cunoscută cauza 
cauzelor, dar că n-a divulgat-o niciodată în public. Cel mai 
puţin i se permitea aşa-numitei literaturi „frumoase” de atunci 
o abordare deschisă, pentru că ei i se repartizase în 
exclusivitate domeniul frumosului estetic. Pe când în secolele 
anterioare scriitorul nu se sfia să dea un tablou literar veridic şi 
cuprinzător al vremii sale, pe când la Defoe, la abatele Prevost, 
la Fielding şi Rétif de la Bretonne mai întâlnim imagini 
nefalsificate ale realităţilor, epoca aceea era de părere că 
trebuie prezentat numai „sentimentul” şi „sublimul”, nu însă 
adevărul dureros. De aceea, despre rătăcirile, bâjbâielile şi 
confuziile tineretului din marele oraş abia dacă găseşti în 
literatura secolului al nouăsprezecelea un slab ecou. Chiar şi 
când un scriitor avea curajul să pomenească de prostituție, el 
se credea obligat să o înnobileze şi făcea din eroină o 
parfumată „damă cu camelii”. Ne aflăm, aşadar, în situaţia 
stranie când un tânăr de astăzi, deschizând chiar romanele 


? Cele naturale sunt ruşinoase (lat.), cf. Naturalia non (sunt) turpia, 
cunoscutul principiu al şcolii cinice din Antichitatea greacă. 
69 


celor mai mari maeştri ai timpului, operele lui Dickens şi 
Thackeray, Gottfried Keller şi Bjornson, pentru a afla cum a 
răzbătut prin viaţă tineretul generaţiilor anterioare, nu va găsi 
în cărţile acestora - cu excepţia celor ale lui Tolstoi şi 
Dostoievski care, ca ruşi, se plasează dincolo de pseudo- 
idealismul european - decât imagini sublimate şi temperate, 
fiindcă libertatea de creaţie a acestei generaţii de scriitori s-a 
văzut stânjenită prin presiunea epocii. Şi nimic nu arată mai 
limpede hipersenzitivitatea aproape isterică a acestei morale a 
străbunicilor şi reacţiile ei, aproape de neînchipuit azi, ca 
faptul că înseşi aceste precauţii literare erau considerate 
insuficiente. Căci se mai poate oare concepe ca un roman atât 
de obiectiv ca Madame Bovary să fie condamnat de un tribunal 
francez ca imoral? Sau că pe vremea tinereţii mele romanele lui 
Zola erau socotite pornografice, sau că un povestitor clasicist 
atât de cumpătat ca Thomas Hardy a stârnit valuri de indignare 
în Anglia şi America? Oricâte restricţii şi-ar fi impus, cărţile 
acestea făcuseră prea multe dezvăluiri asupra realităţii. 

În această atmosferă sufocantă, în care duhorile se 
amestecau cu parfumurile, am crescut noi. Această morală 
nesinceră şi nepsihologică a tăinuirii şi trecerii sub tăcere a 
fost cea care ne-a apăsat ca un coşmar tinereţea şi, cum 
datorită acestei tehnici ireproşabile a  tăinuirii lipsesc 
adevăratele documente literare şi de istorie culturală, nu este 
deloc uşor să reconstitui ceea ce a şi devenit incredibil. Există 
însă un anumit punct de reper; nu ai decât să-ţi arunci privirea 
asupra modei, căci, exprimând gustul epocii, moda îi trădează, 
fără să vrea, şi morala. Şi, într-adevăr, nu poate fi numit 
întâmplare faptul că astăzi, în 1940, când la cinematograf apar 
pe ecrane femei şi bărbaţi ai societăţii de la 1900 în costumele 
lor de-atunci, publicul din orice oraş, din orice sat din Europa 
sau America izbucneşte în irepresibile hohote de râs. Şi cei mai 
simpli oameni de azi râd ca de nişte caricaturi de aceste chipuri 
ciudate de ieri, costumate caraghios, nefiresc, greoi, neigienic, 
nepractic; până şi noi, cei care le-am mai văzut pe mamele şi 
mătuşile şi prietenele noastre în aceste veşminte caraghioase, 
şi care, în copilăria noastră, am umblat noi înşine la fel de 
ridicol costumaţi, nu mai putem crede că o întreagă generaţie a 
fost în stare să se îmbrace atât de stupid. Chiar moda 
bărbătească a  gulerelor tari şi înalte, a  aşa-ziselor 


70 


Vatermorder, care anulau firescul mişcărilor, a surtucurilor 
negre, fluturătoare din coadă şi a jobenelor care aminteau de 
burlanele de sobă ne stârneşte râsul, ca să nu mai vorbim de 
„doamna” de odinioară în vestimentația ei greoaie şi exagerată, 
care brusca natura prin fiece detaliu! Cu mijlocul ca de viespe, 
strâns în corsetul cu balene tari, cu fusta, în schimb, umflată ca 
un clopot uriaş, cu gâtul ascuns până sub bărbie, cu picioarele 
acoperite până foarte aproape de degete, cu părul cu 
nenumărate buclişoare şi cocuri şi cosiţe îngrămădite sub bolta 
maiestuos legată a pălăriei, cu mâinile în mănuşi chiar şi în 
verile cele mai fierbinţi, „doamna”, această fiinţă aparţinând de 
mult trecutului, face impresia unei fiinţe nefericite, de o jalnică 
neputinţă, în ciuda norului de parfum în care plutea, în ciuda 
podoabelor cu care era încărcată, şi a horbotelor, şi a 
volănaşelor, şi a bijuteriilor de preţ. De la prima privire îţi dai 
seama că o femeie în platoşa unei asemenea toalete, ca un 
cavaler în armură, nu se mai putea mişca liber, cu graţie şi 
elan, că orice mişcare, orice gest şi în cele din urmă întreaga ei 
înfăţişare căpăta într-un asemenea costum un aer artificial, 
nefiresc. Chiar şi echiparea în costum de „doamnă” - ca să nu 
mai vorbim de educaţia socială -, îmbrăcarea şi dezbrăcarea 
acestor veşminte însemna o treabă migăloasă, ce nu putea fi 
dusă la capăt fără ajutorul cuiva. Mai întâi trebuiau încheiaţi 
nenumărați nasturi şi capse la spate, de la mijloc până la ceafa, 
corsetul trebuia strâns cu toată forţa cameristei, iar coafeza 
chemată zilnic se ocupa de părul lung - amintesc tinerilor că 
acum treizeci de ani, în afară de vreo câteva zeci de studente 
rusoaice, orice femeie din Europa îşi lăsa părul să-i crească 
până la şolduri - ce trebuia să fie ondulat, aşezat, periat, 
netezit, strâns cu o mulţime de ace de păr, agrafe şi piepteni, 
plus fierul de ondulat şi bigudiurile. Şi toate acestea trebuiau 
făcute înainte de a o înfăşură şi înveşmânta ca în nişte foi de 
ceapă cu jupoane, camizole, jachete şi jacheţele până când se 
acoperea şi ultimul rest de formă feminină. Dar această 
absurditate îşi avea sensul său ascuns. Prin aceste intervenţii, 
silueta unei femei se ascundea atât de bine, încât nici mirele, la 
masa nunţii, nu putea să-şi dea seama nici pe departe dacă 
viitoarea lui tovarăşă de viaţă este dreaptă sau strâmbă, plinuţă 
sau slabă, dacă are picioarele scurte, strâmbe sau lungi; 
această epocă „morală” considera că e foarte normal ca, în 


71 


scopul amăgirii şi alinierii la idealul general de frumuseţe, să se 
procedeze la amplificarea artificială a părului, a sânilor sau a 
altor părţi ale corpului. Cu cât o femeie trebuia să pară mai 
„doamnă”, cu atât mai puţin avea dreptul să-şi pună în valoare 
formele naturale; în fond, cu această preocupare de faţadă, 
moda nu făcea decât să se supună fără murmur tendinței 
morale generale a epocii, a cărei grijă de căpetenie era 
acoperirea şi tăinuirea. 

Dar această înţeleaptă morală uita complet că, dacă-l dai 
afară pe uşa din faţă, de cele mai multe ori diavolul se întoarce 
în casă pe horn sau pe uşa din spate. Ceea ce ne frapează pe 
noi, cei de astăzi, mai liberi de prejudecăţi, la aceste 
vestimentaţii care căutau cu disperare să acopere orice urmă 
de goliciune trupească şi de talie omenească nu este deloc 
moralitatea lor, ci, dimpotrivă, felul provocator şi dureros în 
care acea modă consacra polaritatea sexelor. Pe când bărbatul 
tânăr şi femeia tânără din vremea noastră, amândoi înalţi şi 
zvelţi, amândoi cu părul scurt, se completează ca nişte 
parteneri chiar ca înfăţişare exterioară, în acea epocă sexele se 
distanţau cât puteau de mult. Bărbaţii se afişau cu bărbile lor 
lungi sau, cel puţin, cu o mustață răsucită în sus, ca un atribut 
de departe vizibil al bărbăţiei, pe când la femeie corsetul punea 
în evidenţă la modul ostentativ conturul esențialmente feminin 
al sânilor. Şi în privinţa ţinutei pe care trebuia s-o afişeze, aşa- 
zisul sex tare era supracotat în comparaţie cu sexul slab: 
bărbatul trebuia să fie viguros, milităros şi agresiv, femeia 
trebuia să fie sfioasă, timidă şi în defensivă, vânător şi pradă, 
iar nu parteneri egali. Prin această nefirească exacerbare a 
diferenţelor de habitus exterior trebuia să se întărească şi 
tensiunea internă dintre poli, erosul, şi în felul acesta, graţie 
metodei  nepsihologice a voalării şi trecerii sub tăcere, 
societatea de-atunci ajungea la rezultatul diametral opus. Căci, 
pentru a preveni orice ispită, societatea, cu pudicitatea şi 
teama ei permanentă, se afla mereu în urmărirea imoralităţii în 
toate aspectele vieţii, literaturii, artei, îmbrăcămintei; ba era 
de-a dreptul nevoită să se preocupe în permanenţă de 
imoralitate. Cum se afla într-o vânătoare neîntreruptă după 
ceea ce ar putea fi necuviincios, ea se găsea în situaţia celui 
care permanent trebuie să fie cu ochii-n patru; lumii de-atunci i 
se părea că „decenţa” este grav periclitată cu fiecare gest, cu 


72 


fiecare cuvânt. Poate că azi mai suntem încă în stare să 
înţelegem că în vremea aceea era o crimă ca o femeie să-şi 
pună un pantalon la sport sau la joc. Dar cum să motivezi 
isterica pudibonderie care făcea ca pe-atunci o femeie să nu 
îndrăznească să pronunţe măcar cuvântul „pantalon”? Dacă 
vreodată trebuia totuşi să se refere la existenţa unui obiect atât 
de derutant ca pantalonul bărbătesc, ea trebuia să găsească 
pentru acesta un echivalent nevinovat sau să recurgă la 
denumirea evazivă, special creată, de „inexprimabili”. Era cu 
totul de neconceput sau, mai bine zis, primul gând care le 
venea în minte celor din jur era că s-ar putea „întâmpla” ceva 
în caz că doi tineri de aceeaşi condiţie, dar de sexe diferite ar 
face o excursie nesupravegheaţi. O asemenea întâlnire era 
admisibilă doar în prezenţa unor supraveghetori, mămici sau 
guvernante, care i-ar fi însoţit pe tineri pas cu pas. Ar fi fost 
scandalos ca nişte tinere fete să joace tenis, fie şi pe timp de 
vară fierbinte, în şorturi sau cu braţele descoperite, iar dacă o 
femeie de societate ar fi stat pe scaun picior peste picior 
„opinia publică” ar fi fost îngrozitor de şocată, fiindcă în felul 
acesta respectiva şi-ar fi putut dezgoli gleznele. Nici 
elementelor naturii, nici soarelui, apei, aerului nu le era 
îngăduit să vină-n contact cu pielea unei femei. La mare, în 
costume grele care le-mbrăcau de la gât până-n călcâie, se 
chinuiau ca vai de lume să facă un pas, doi înainte prin apă. În 
pensioane şi mănăstiri, ca să uite că au şi ele un trup, tinerele 
fete trebuiau până şi baia cea de toate zilele s-o facă în lungi 
cămăşi albe. Nu este legendă şi nici exagerare că femeile 
mureau, dar nimeni, în afară de mamoş, de soţ şi de persoana 
care le spăla în vederea înmormântării, nu le văzuse, din trup, 
nici măcar linia umerilor şi genunchii. Toate acestea par astăzi, 
după patruzeci de ani, basme sau şarje umoristice. De fapt, 
această teamă de tot ce ţine de trup şi de natură se răspândise 
cu vehemenţa unei nevroze în întreaga societate, de la clasele 
cele mai de sus până în straturile cele mai adânci ale poporului. 
Căci altminteri cum ar fi fost posibil ca, atunci când primele 
femei s-au urcat pe biciclete sau în şaua rezervată bărbaţilor, 
ţăranii să arunce cu pietre în aceste zvăpăiate? Ca, într-o 
vreme când eu încă mai mergeam la şcoală, ziarele vieneze să 
discute pe coloane întregi propunerea înfiorător de imorală ca 
balerinele de la opera imperială să danseze fără ciorapi de 


73 


tricot? Şi să se stârnească o vâlvă fără egal atunci când Isadora 
Duncan, în dansurile ei totuşi foarte clasice, şi-a arătat pentru 
prima dată tălpile goale de sub tunica albă tălăzuindu-se, din 
fericire, până jos, în loc să evolueze în obişnuiţii pantofiori de 
mătase? Şi acum să ne închipuim nişte tineri care au crescut 
într-o asemenea epocă vigilentă: cât de ridicole trebuie să li se 
fi părut lor aceste temeri pentru veşnic ameninţata decenţă 
îndată ce au observat că drăguţul de mantou moral pus ca un 
văl misterios în jurul tuturor acestor lucruri era totuşi foarte 
ponosit şi plin de rupturi şi de găuri. In sfârşit, nu se putea 
totuşi ca vreunul din cei cincizeci de liceeni să nu-şi întâlnească 
profesorul pe una din acele străzi întunecoase sau să nu tragă 
cu urechea la discuţiile din familie cu privire la diferite căderi 
în păcat ale unuia sau altuia dintre cei pentru care noi aveam o 
consideraţie deosebită. In realitate, nimic nu ne sporea şi nu ne 
zgândărea curiozitatea mai mult ca acea tehnică nedibace a 
disimulării; şi cum natura nu era lăsată să-si urmeze cursul, 
curiozitatea într-un mare oraş si-a creat răsuflătorile ei 
subterane şi de cele mai multe ori nu tocmai curate. Datorită 
acestei opresiuni se simţea la tineretul de toate condiţiile 
sociale un clocot subteran care se manifesta prin izbucniri 
puerile, lipsite de forţă. Cu greu se mai găsea un gard sau 
vreun loc mai retras care să nu fie mâzgălit cu cuvinte şi 
desene pornografice, cu greu dădeai peste vreun bazin de înot 
la care pereţii de lemn din partea rezervată femeilor să nu fie 
găuriţi de voyeurs. Industrii întregi care azi, când moravurile 
au devenit mai naturale, au dispărut de mult, înfloreau ilicit, 
mai ales acelea ale fotografiilor cu scene sexuale şi trupuri 
goale pe care în orice birt negustorii de ocazie le ofereau pe 
sub masă tinerilor. Sau aceea a literaturii pornografice sous le 
manteau? - deoarece literatura serioasă trebuia în mod 
obligatoriu să fie idealistă şi reţinută -, cărţi de calitatea cea 
mai rea, tipărite pe hârtie proastă, scrise într-o limbă 
execrabilă şi care totuşi se vindeau ca pâinea caldă, precum şi 
reviste „picante”, de un gen respingător şi lasciv care azi nu se 
mai întâlneşte. Alături de teatrul curţii, care trebuia să 
slujească idealului epocii întemeiat pe cultivarea sentimentului 
de nobleţe şi a purității imaculate, existau teatre şi cabarete 
care ofereau în exclusivitate cele mai ordinare distracţii; 


10 Pe dedesubt, pe sub mână (fr.). 
74 


funcţia oprimată îşi crea peste tot căi de ieşire, de răbufnire şi 
de ocolire. Aşa că, în intimitatea ei, acea generaţie căreia i se 
interzicea cu ipocrizie orice abordare şi orice apropiere fără 
prejudecăţi între sexe era de o mie de ori mai preocupată de 
problema erotică decât tineretul de azi, care are la dispoziţie 
un spaţiu mai larg pentru amorul liber. Căci numai ceea ce ţi se 
refuză devine ţintă a poftelor, numai lucrul interzis răscoleşte 
dorinţele şi, cu cât li se dădea ochilor să vadă mai puţin şi 
urechilor să audă mai puţin, cu atât mai mult visau gândurile. 
Cu cât se îngrădea mai tare contactul trupului cu aerul, lumina 
şi soarele, cu atât mai mult se învolburau simţurile. In loc să 
producă o moralitate mai înaltă, acea presiune socială asupra 
tinereţii noastre n-a făcut, aşadar, decât să ne umple de 
neîncredere şi înverşunare împotriva tuturor acestor instituţii. 
Din prima zi a trezirii noastre am simţit instinctiv că această 
morală ipocrită a tăinuirii şi acoperirii voia să ne ia ceva care 
aparţinea de drept vârstei noastre şi să subordoneze unei 
convenţii devenite de mult inactuale ataşamentul nostru pentru 
valorile cinstei şi onoarei. 


Această „morală socială” care, pe de o parte, admitea 
privatim existenţa sexualităţii şi manifestările ei naturale, iar, 
pe de altă parte, se încăpăţâna să n-o recunoască în mod public 
era însă de două ori falsă. Căci în timp ce faţă de bărbaţii tineri 
îşi închidea cu şiretenie un ochi şi cu celălalt le clipea 
încurajator ca „să-şi întindă antenele”, cum se spunea în 
binevoitor-ironicul jargon familial al acelui timp, faţă de femei 
închidea cu teamă amândoi ochii şi făcea pe surda. Că un 
bărbat are şi e normal să aibă instincte, iată un lucru pe care 
trebuie să-l recunoască până şi instituţia socială. Dar a 
recunoaşte deschis că şi o femeie e supusă acestora, că însăşi 
creaţia, pentru atingerea scopurilor ei eterne, are nevoie de 
polul feminin, ar fi însemnat să contravii concepţiei care făcea 
din femeie o sfântă. Se impusese, aşadar, în epoca dinainte de 
Freud consensul cu putere de axiomă că o persoană de gen 
feminin n-are niciun fel de dorinţe trupeşti atâta timp cât nu 
este zgândărită de un bărbat, lucru care, evident, oficial era 
permis numai în căsnicie. Dar cum atmosfera - în special la 
Viena - era şi în vremurile acelea austere plină de microbii 
periculoşi ai erosului, o fată de familie bună trebuia, de la 


75 


naştere şi până în ziua când se întorcea cu soţul ei de la altar, 
să trăiască într-un mediu complet sterilizat. Pentru a fi ferite de 
ispite, fetele nu erau nicio clipă lăsate singure. Li se punea o 
guvernantă care le purta de grijă ca nu cumva - doamne 
fereşte! — să facă vreun pas nesupravegheat dincolo de pragul 
casei, erau duse şi tot aşa aduse de la şcoală, de la ora de dans, 
de la ora de muzică. Se controla orice carte pe care-o citeau şi, 
mai ales, li se dădea tot timpul de făcut câte ceva, pentru a le 
abate de la nişte eventuale gânduri periculoase. Ele trebuiau să 
exerseze la pian şi să înveţe să cânte şi să danseze, să înveţe 
limbi străine şi istoria artei şi istoria literaturii, erau cultivate şi 
supra-cultivate. Dar, în timp ce li se dădea educaţia şi cultura 
cea mai aleasă cu putinţă, se păstra totodată vie preocuparea 
îngrijorată de-a le ţine, în ce priveşte lucrurile naturale, într-o 
ignoranță pe care noi azi nici cu gândul n-o putem gândi. O fată 
de familie bună n-avea voie să aibă niciun fel de idee despre 
forma corpului bărbătesc, nici să ştie cum sunt aduşi copiii pe 
lume, căci „ingerul” trebuia să rămână pur, trupeşte cât şi 
sufleteşte, în vederea căsătoriei. „Bine educată” echivala pe- 
atunci întru totul cu a fi străină de viaţă; şi această inaderenţă 
la viaţă le-a rămas uneori femeilor acelui timp până la sfârşitul 
zilelor. Şi astăzi mă mai amuză povestea grotescă a unei mătuşi 
de-a mea care în noaptea nunţii, pe la ora unu, a reapărut 
intempestiv în locuinţa părinţilor ei, susţinând că ea nu mai 
vrea să-l vadă niciodată pe omul acela îngrozitor căruia i-a fost 
dată de soţie, că e un dement şi un monstru, pentru că a 
încercat cu tot dinadinsul s-o dezbrace. Şi că numai cu mare 
greutate a putut să se salveze din braţele unui om cu porniri 
din acelea, vizibil patologice. 

Acum nici nu pot să trec sub tăcere faptul că, pe de altă 
parte, această lipsă de experienţă le dădea tinerelor de-atunci 
un farmec tainic. Aceste făpturi juvenile bănuiau că alături şi 
dincolo de propria lor lume exista o alta, de care ele nu ştiau 
nimic şi n-aveau voie să ştie ceva, şi acest lucru le făcea 
curioase, dornice, visătoare. Erau ispititoare prin felul lor de-a 
fi cu capu-n nori. Când le salutai pe stradă, roşeau - mai există 
oare azi fete care să roşească? Când erau numai ele între ele, 
chicoteau şi şopteau şi râdeau necontenit, de parcă erau 
cuprinse de-o uşoară beţie. Pline de speranţe în aşteptarea 
necunoscutului de care erau ţinute la distanţă, ele îşi făureau 


76 


viaţa din vise romantice, dar în acelaşi timp se ruşinau tare 
mult la gândul că cineva ar putea descoperi cât de mult le 
tânjeşte trupul după tandreţea despre care nu ştiau nimic clar. 
Un fel de vagă tulburare le răscolea neîncetat întreaga 
conduită. Ele mergeau altfel decât fetele de astăzi, ale căror 
trupuri sunt călite prin sport, care se mişcă uşor şi dezinvolt 
printre bărbaţi tineri ca printre egalii lor; atunci puteai şi de la 
o mie de paşi să distingi, după mers şi aparenţă, o fată de o 
femeie care cunoscuse deja un bărbat. Ele erau mai fete decât 
sunt fetele astăzi şi mai puţin femei, având în țesătura lor 
intimă ceva din delicateţea exotică a plantelor de seră care 
sunt crescute sub sticlă, într-o atmosferă artificial încălzită, şi 
ferite de orice adiere de vânt îngheţat: produsul alambicat al 
unei anumite educaţii şi culturi. 

Dar aşa o voia societatea de atunci pe tânăra fată, prostuţă şi 
neiniţiată, bine educată şi naivă, curioasă şi sfioasă, nesigură şi 
nepractică şi, prin această educaţie străină de cerinţele vieţii, 
sortită din capul locului ca în căsnicie să fie condusă de bărbat 
şi să se supună cu resemnare acţiunii lui modelatoare. Opinia 
publică părea a o ocroti ca pe icoana idealului ei celui mai 
scump, ca pe simbolul moralității feminine, al virginităţii, al 
purității. Dar ce tragedie atunci când uneia dintre aceste tinere 
îi trecuse timpul, când la douăzeci şi cinci, la treizeci de ani 
încă nu se căsătorise! Căci instituţia socială era neîndurătoare 
şi pretindea şi fetei de treizeci de ani ca, în interesul „familiei” 
şi al „moralei”, să se păstreze neatinsă în inocenta, 
neprihănirea şi naivitatea care nu se mai potriveau de mult cu 
vârsta ei. Dar apoi imaginea gingaşă se transforma într-o 
caricatură groaznică. Fata nemăritată se ofilea şi devenea fata 
bătrână asupra căreia se exersa necontenit gluma nesărată a 
foilor umoristice. Cine deschide astăzi o colecţie veche a lui 
Fliegende Blātter sau a uneia dintre celelalte publicaţii 
umoristice ale acelui timp va găsi, îngrozit, cele mai stupide 
înţepături la adresa fetelor bătrâne care, în dereglarea lor 
nervoasă, nu ştiau să-şi ascundă dorul lor totuşi firesc de 
iubire. În loc să manifeste înţelegere faţă de tragedia ce se 
petrecea cu aceste existenţe sacrificate care, de hatârul 
familiei şi al renumelui ei, trebuiseră să-şi reprime cerinţele 
legitime ale naturii, dorul de dragoste şi maternitate, lumea le 
ironiza cu o uşurinţă care astăzi ne scandalizează. Dar 


77 


societatea acţionează totdeauna cu cea mai mare cruzime 
împotriva celor care-i trădează secretul şi-i dau în vileag locul 
unde aceasta, falsificând natura, săvârşeşte o nelegiuire. 


Dacă morala burgheză încerca pe-atunci din răsputeri să 
menţină ficţiunea potrivit căreia o femeie din „lumea buna” nu 
posedă şi n-are voie să posede sexualitate atâta timp cât nu s-a 
căsătorit - situaţia contrară ar fi redus-o la condiţia de 
„persoană imorală”, de proscris al familiei -, ea era totuşi 
nevoită să admită existenţa unor asemenea instincte la bărbatul 
tânăr. Deoarece se ştia din experienţă că nu puteai să-i 
împiedici pe tinerii ajunşi la vârsta bărbăţiei să-şi trăiască viaţa 
sexuală, te mărgineai la cerința modestă ca aceştia să-şi 
satisfacă plăcerile lor nedemne dincolo de zidurile sfintei 
moralităţi. Aşa cum oraşele ascund pe sub străzile curat 
măturate, cu frumoasele lor magazine de lux şi elegante 
promenade, canale prin care se scurge murdăria haznalelor, tot 
aşa şi viaţa sexuală a tineretului trebuia să se ascundă şi să se 
desfăşoare sub suprafaţa morală a „societăţii”. La ce riscuri se 
expunea în felul acesta tânărul şi în ce medii nimerea nu 
interesa pe nimeni, iar şcoala, ca şi familia evitau cu teamă să-l 
îndrume în această privinţă. Numai ici şi colo existau în ultimii 
ani unii părinţi grijulii sau, cum se spunea pe-atunci, „luminaţi 
la minte”, care, îndată ce fiul lor dădea primele semne de mijire 
a pubertăţii, căutau să-l ajute în a-şi găsi calea cea bună. Era 
chemat medicul familiei; acesta îl invita pe tânăr într-o cameră 
separată, îşi ştergea tacticos ochelarii, apoi îi ţinea o prelegere 
despre gravitatea bolilor sexuale şi îi recomanda tânărului, 
care, de obicei, până la acest moment se lămurise de mult, să 
fie moderat şi să nu uite să-şi ia anumite măsuri de precauţie. 
Alţi părinţi recurgeau la o soluţie şi mai curioasă: aduceau în 
casă o servitoare drăguță care avea menirea să dea băiatului 
lecţii practice. Căci li se părea mai convenabil ca tânărul să-şi 
rezolve această penibilă problemă sub propriul lor acoperiş, 
soluţie prin care se salvau aparențele şi în plus se înlătura 
riscul ca el să încapă pe mâinile vreunei „persoane versate”. O 
metodă de rezolvare rămânea însă categoric interzisă în orice 
situaţie şi în orice împrejurare: cea deschisă şi sinceră. 


Ce posibilităţi existau, aşadar, pentru un tânăr din lumea 
78 


burgheză? În aşa-zisele clase de jos, problema nu era o 
problemă. La ţară, de la şaptesprezece ani argatul dormea cu 
servitoarea şi, de se întâmpla ca aceste legături să aibă urmări, 
faptul n-avea nicio importanţă; în cele mai multe din satele 
noastre din ţinutul Alpilor, numărul copiilor din flori depăşea cu 
mult pe al celor rezultați din căsătorie. Cât priveşte 
proletariatul, muncitorul trăia înainte de a se căsători în 
„concubinaj” cu câte o muncitoare. La evreii ortodocşi din 
Galiţia, tânărului de şaptesprezece ani, aşadar tânărului de- 
abia ajuns la maturitate, i se aducea mireasa acasă, şi la 
patruzeci de ani putea să fie şi bunic. Numai în societatea 
noastră burgheză nu era admisă adevărata rezolvare a 
problemei, căsătoria timpurie, fiindcă niciun tată de familie nu 
şi-ar fi încredinţat fiica unui tânăr de douăzeci sau de douăzeci 
şi doi de ani, căci se considera că un bărbat aşa de „tânăr” nu e 
destul de copt la minte. Şi aici se vădea tot o ipocrizie, căci 
calendarul burghez nu se suprapunea nicicum cu cel al naturii. 
În timp ce pentru natură un tânăr era deja matur la şaisprezece 
sau şaptesprezece ani, pentru societate îndeplinea această 
condiţie abia după ce-şi crease o „poziţie socială”, deci nu 
înainte de a fi atins vârsta de douăzeci şi cinci sau douăzeci şi 
şase de ani. Aşa s-a format un interval artificial de şase, opt sau 
zece ani între maturitatea reală şi aceea recunoscută de 
societate, în timpul căruia bărbatul tânăr trebuia să-şi regleze 
pe cont propriu „ocaziile” sau „aventurile”. 

Pentru aceasta, epoca de-atunci nu-i oferea prea multe 
posibilităţi. Numai foarte puţini tineri, deosebit de bogaţi, 
puteau să-şi permită luxul să „întreţină” o amantă, adică s-o 
instaleze într-o locuinţă şi să-i asigure pâinea cea de toate 
zilele. De asemenea, numai câţiva deosebit de norocoşi îşi 
vedeau împlinit idealul literar de-atunci în ce priveşte 
dragostea - singurul care avea permisiunea să fie zugrăvit în 
romane -, de-a avea o legătură cu o femeie căsătorită. Ceilalţi 
se descurcau de cele mai multe ori cu fete de prăvălie şi 
chelneriţe, ceea ce producea puţine satisfacţii sufleteşti. Căci în 
vremea aceea de dinainte de emanciparea femeii şi de 
participarea ei activă la viaţa publică, numai fetele de cea mai 
umilă extracţie aveau, pe de o parte, în suficientă măsură 
mentalitatea lui ce-am avut şi ce-am pierdut şi, pe de altă parte, 
suficientă disponibilitate pentru asemenea relaţii trecătoare, 


79 


fără intenţii serioase de căsătorie. Prost îmbrăcate, extenuate 
după o zi de muncă de douăsprezece ore, plătite ca vai de lume, 
neîngrijite (baia încă mai era în timpul acela privilegiul 
familiilor bogate) şi crescute în strâmtorare şi promiscuitate, 
aceste biete fiinţe se aflau aşa de mult sub nivelul amanţilor 
lor, încât aceştia, de cele mai multe ori, se fereau să fie văzuţi 
cu ele. E drept, prevăzătoarea convenţie socială găsise o 
rezolvare şi pentru aceste situaţii jenante, aşa-zisele chambres 
separees!! unde puteai să iei masa seara cu o fată fără să te 
expui privirilor indiscrete, iar toate celelalte treburi ţi le aranjai 
pe întunecatele străzi lăturalnice, în micile hoteluri care erau 
profilate exclusiv pe acest fel de activităţi. Dar toate aceste 
întâlniri erau lipsite de ecou şi de frumuseţe adevărată, mai 
mult sexualitate decât eros, pentru că se consumau totdeauna 
în grabă şi pe ascuns, ca un lucru interzis. Apoi mai exista, în 
cel mai bun caz, şi posibilitatea relaţiilor cu una din acele fiinţe 
amfibii care trăiau pe jumătate în afara, pe jumătate înăuntrul 
societăţii, actrițe, dansatoare, artiste, singurele femei 
„emancipate” din vremea aceea. Dar, în general, fundamentul 
vieţii erotice de dincolo de hotarul căsniciei era prostituţia; 
aceasta reprezenta oarecum bolta de subsol întunecos 
deasupra căreia se înălța cu strălucirea lui imaculată edificiul 
somptuos al societăţii burgheze. 


Despre proliferarea nemaipomenită a prostituţiei în Europa 
până la Războiul Mondial generaţia actuală nici nu are idee. În 
timp ce azi, pe străzile marilor oraşe, prostituatele sunt tot atât 
de rare ca tramvaiele cu cai, pe-atunci trotuarele erau aşa de 
înţesate cu dame de consumaţie, încât era greu să le ocoleşti. 
La acestea se adăugau numeroasele „case închise”, localurile 
de noapte, cabaretele, ringurile de dans cu dansatoarele şi 
cântăreţele lor, barurile cu animatoarele lor. La orice tarif şi la 
orice oră, se oferea spre vânzare marfa feminină şi, ca să-şi 
procure o femeie pentru un sfert de oră, o oră sau o noapte, un 
bărbat avea nevoie de tot atâta timp şi atâţia bani cât pentru a- 
şi cumpăra un pachet de ţigări sau un ziar. Nimic nu scoate mai 
bine în evidenţă decenţa şi naturaleţea modurilor actuale de-a 
trăi şi de-a iubi ca faptul că pentru tineretul de azi a devenit 
posibil şi chiar natural să se dispenseze de această instituţie 


1 (Aici) separeuri (fr.). 
80 


cândva indispensabilă şi că nu poliţia şi nici legile au fost 
acelea care au alungat prostituţia din viaţa societăţii noastre, ci 
restrângerea cererii, care a făcut ca acest tragic produs al unei 
pseudomorale să se autoelimine aproape în totalitate. 

Poziţia oficială a statului şi a moralei sale fată de această 
tenebroasă afacere n-a fost, de fapt, niciodată foarte comodă. 
Din punct de vedere moral, nu se manifesta curajul să i se 
recunoască unei femei în mod deschis dreptul de a se auto 
expune spre vânzare, din punct de vedere igienic însă nu se 
putea renunţa la prostituție deoarece aceasta canaliza agasanta 
sexualitate extra-matrimonială. Autorităţile căutau astfel să se 
descurce cu ajutorul unui echivoc, făcând o distincţie între 
prostituţia ascunsă, pe care statul o combătea ca imorală şi 
periculoasă, şi o prostituție tolerată, înzestrată cu un fel de 
permis de exercitare a profesiei şi care plătea impozit statului. 
O fată care se hotăra să devină prostituată primea de la poliţie 
un permis special şi o autorizaţie. Supunându-se controlului 
poliţiei şi îndeplinindu-şi obligaţia de-a merge la controlul 
medical de două ori pe săptămână, ea dobândea dreptul 
profesional să-şi închirieze trupul la orice preţ care i se părea 
convenabil. Prostituţia era recunoscută ca profesiune printre 
celelalte profesiuni; dar - şi aici se vedea perfidia moralei - nu 
era totuşi complet recunoscută. De pildă, dacă vânzându-şi 
marfa, adică trupul ei, unui bărbat acesta refuza să plătească 
preţul cuvenit, o prostituată nu putea să-l dea în judecată. 
Astfel cererea ei devenea dintr-odată - ob turpem causam!?, 
cum motiva legea - imorală şi se vedea lipsită de protecţia 
justiţiei. 

Chiar în asemenea amănunte se simţea duplicitatea unei 
concepţii care, pe de o parte, le încadra pe aceste femei într-o 
profesiune legalmente permisă, dar, pe de altă parte, le plasa, 
ca pe nişte persoane proscrise, în afara legii. Dar ipocrizia 
propriu-zisă consta în prezumția că toate aceste îngrădiri erau 
aplicabile numai claselor mai sărace. O balerină pe care la 
Viena orice bărbat putea s-o aibă la orice oră contra două sute 
de coroane, precum fata de pe stradă contra două coroane, n- 
avea nevoie, se-nţelege, de niciun permis de exercitare a 
profesiei; numele marilor demimondene erau menţionate până 
şi în reportajul de ziar printre cele ale persoanelor proeminente 


12? Fiind o cauză ilicită (lat., jur.). 
81 


care asistau la alergările de cai şi derbiuri, pentru că şi ele 
aparţineau  „societăţii”. Tot aşa unele dintre cele mai 
simandicoase  mijlocitoare, care  aprovizionau curtea, 
aristocrația şi clasele avute cu marfa de lux, dar se aflau la 
adăpost de legea care prevedea grele pedepse cu închisoarea 
pentru proxenetism. Disciplina strictă, supravegherea 
nemiloasă şi oprobriul public acționau numai în cazul armatei 
de mii şi mii de fiinţe care trebuiau să susțină cu trupul şi 
sufletul lor umilit o veche şi de mult depăşită concepţie morală 
împotriva formelor libere şi fireşti ale iubirii. 

Această armată uriaşă a prostituţiei era împărţită în diferite 
categorii, aşa cum armata adevărată se divide în cavalerie, 
artilerie, infanterie, artilerie de asediu. Artileriei de asediu îi 
corespundea în materie de prostituție în primul rând acea 
grupă care ţinea sub ocupaţie exclusivă anumite străzi ale 
oraşului devenite tabăra ei. Era vorba de cele mai multe ori de 
acele cartiere unde în Evul Mediu fusese ridicată 
spânzurătoarea sau unde fusese o leprozerie sau un cimitir, 
unde se aciuau gâzii, călăii şi ceilalţi proscrişi ai societăţii, 
aşadar, cartiere în care lumea evita de secole să-şi stabilească 
domiciliul. Acolo erau câteva străduţe cărora autorităţile le 
dăduseră dezlegare să funcţioneze ca obor al dragostei; în 
secolul douăzeci încă mai şedeau la vedere, la ferestrele 
locuinţelor lor de la parter, una lângă alta, două sute sau cinci 
sute de femei, ca în Joshiwara Japoniei sau în piaţa de peşte din 
Cairo, marfa ieftină care lucra în două schimburi, de zi şi de 
noapte. 

Cavaleriei sau infanteriei Îi corespundea prostituţia 
ambulantă, nenumăratele fete care-şi căutau pe stradă clienţi 
care să le cumpere trupul. Despre ele se spunea că „fac 
trotuarul”, fiindcă poliţia le delimitase cu linii invizibile locul pe 
care aveau voie să se mişte în interesul meseriei lor; zi şi 
noapte, până târziu în zori, fie ploaie, fie ninsoare, îşi plimbau 
pe străzi o falsă şi trudnic dobândită eleganţă şi îndreptau spre 
orice trecător faţa deja obosită, prost fardată, pe care se tot 
sileau să facă loc unui zâmbet ademenitor. Astăzi toate oraşele 
mi se par mai frumoase şi mai umane de când nu le mai 
populează cârdurile acelea de femei înfometate, lipsite de raza 
bucuriei, care vindeau, fără plăcere, plăceri şi care, cu toate 
peregrinările lor nesfârşite dintr-un loc într-altul, până la urmă 


82 


păşeau toate pe acelaşi drum inevitabil la capătul căruia se afla 
un pat de spital. 

Dar nici această gloată nu satisfăcea cerinţele permanente 
ale consumului. Unii voiau o rezolvare mai comodă şi mai 
discretă, iar nu să alerge pe stradă după aceşti lilieci fâlfâitori 
sau după aceste triste păsări ale paradisului. Ei voiau dragoste 
într-o ambianţă mai tihnită: cu lumină şi căldură, cu muzică şi 
dans şi cu o aparenţă de lux. Pentru aceşti clienţi existau 
„casele închise”, bordelurile. Acolo, într-un aşa-zis „salon” cu 
mobilier de un gust îndoielnic, se adunau fetele, parţial în 
toalete de damă, parţial în neglijeuri fără echivoc. Un pianist 
avea în grijă fundalul muzical, se consumau băuturi, se dansa şi 
se purtau conversații înainte ca perechea să se retragă discret 
într-un dormitor; în unele dintre casele mai simandicoase în 
special de la Paris şi de la Milano, care aveau o anumită 
reputaţie internaţională, o fire mai naivă putea să cadă pradă 
iluziei că se află într-o casă particulară cu nişte femei de 
societate cam exuberante. Fetele din aceste case arătau mai 
bine în comparaţie cu cele care practicau forma ambulantă a 
meseriei. Ele nu erau nevoite să înoate pe vânt şi ploaie, prin 
noroiul străzilor, şedeau în camere încălzite, primeau 
îmbrăcăminte bună, mâncare din abundentă şi mai ales băutură 
din abundentă. Pentru aceasta ele erau însă prizoniere ale 
patroanelor, care le obligau să-şi plătească hainele la preţ de 
speculă şi care, în ce priveşte preţul pensiunii, recurgeau la 
asemenea tertipuri contabiliceşti, că şi cea mai harnică şi mai 
muncitoare fată rămânea într-un fel de arest pentru plata 
datoriei şi nu putea niciodată să părăsească respectiva casă la 
libera ei alegere. 

A scrie istoria secretă a unora dintre aceste case ar fi 
captivant şi chiar semnificativ, din punct de vedere 
documentar, pentru cultura acelei epoci, pentru că acestea 
ascundeau tainele cele mai stranii, evident, bine-cunoscute 
autorităţilor care erau altminteri aşa de severe. Existau uşi 
secrete şi o scară specială pe unde puteau veni în vizită membri 
ai protipendadei şi, după cum se şoptea, chiar ai curţii 
imperiale, fără să fie văzuţi de ceilalţi muritori. Existau camere 
acoperite cu oglinzi şi altele cu fereastră secretă prin care 
puteai privi în camerele vecine în care perechile, sigure că nu 
le vede nimeni, îşi făceau toate poftele. Pentru anumiţi 


83 


adoratori de fetişuri se păstrau încuiate în dulapuri şi sipete 
cele mai stranii costumaţii, de la veşmântul de călugăriţă până 
la rochia de balerină. Şi acelaşi oraş, aceeaşi societate, aceeaşi 
morală care se indignau când fete tinere mergeau pe biciclete 
vedeau o înjosire a demnităţii ştiinţei în nişte adevăruri pe care 
Freud le stabilea în felul lui calm, limpede şi pătrunzător, 
adevăruri pe care refuzau să le recunoască. Aceeaşi lume care 
apăra cu atâta patos puritatea femeii tolera această oribilă 
vânzare a trupului, o organiza şi chiar profita de pe urma ei. 


Să nu ne lăsăm, aşadar, induşi în eroare de nuvelele şi 
romanele sentimentale ale acelui timp; pentru tineret a fost o 
epocă rea, cu fete tinere ermetic izolate de viaţă, puse sub 
controlul familiei, îngrădite în libera lor dezvoltare corporală şi 
spirituală, cu tineri de asemenea împinşi la şiretenii şi perfidii 
de o morală în care, de fapt, nu credea şi pe care n-o urma 
nimeni. Relaţii cinstite, spontane, aşadar, tocmai ceea ce, 
potrivit legilor naturii, ar fi trebuit să-i aducă tineretului 
fericirea şi împlinirea, erau îngăduite numai unui număr foarte 
restrâns. Şi cel din generaţia respectivă care vrea neapărat să- 
şi aducă aminte de cele mai timpurii întâlniri ale sale cu 
femeile va găsi puţine episoade pe care să şi le rememoreze cu 
o plăcere într-adevăr  neumbrită. Căci în afară de 
constrângerile sociale care împingeau permanent la prudenţă 
şi disimulare, mai exista atunci şi un alt element care oprima 
sufletul după şi chiar în momentele de cea mai mare tandreţe: 
teama de îmbolnăvire. Şi în privinţa aceasta, tineretul de-atunci 
era dezavantajat în comparaţie cu cel de azi, căci să nu se uite 
că acum patruzeci de ani maladiile sexuale erau de o sută de 
ori mai răspândite decât azi şi, mai ales, aveau urmări de o sută 
de ori mai periculoase şi mai grave, fiindcă practica medicală 
de atunci încă nu era în măsură să intervină clinic. Incă nu 
exista nicio posibilitate ştiinţifică pentru o înlăturare a lor atât 
de rapidă şi de radicală ca azi, când acestea de-abia dacă mai 
constituie un episod de viaţă. In timp ce azi, la clinicile 
universităţilor mici şi mijlocii, datorită terapiei lui Paul Ehrlich, 
adesea trec săptămâni până ce profesorul ajunge să aibă 
prilejul să semnaleze studenţilor săi un caz nou de sifilis, pe- 
atunci statistica arăta, la armată şi în marile oraşe, că din zece 
tineri cel puţin unul sau doi căzuseră victime îmbolnăvirii. 


84 


Necontenit se atrăgea tineretului atenţia asupra pericolului; 
dacă mergeai pe străzile Vienei, la fiecare a şasea sau a şaptea 
casă puteai vedea o tăbliță pe care scria „Medic specialist 
pentru boli venerice şi de piele”, şi la frica de îmbolnăvire se 
adăuga oroarea de forma nesuferită şi degradantă a 
tratamentului de-atunci, despre care, de asemenea, lumea de 
azi nu mai ştie nimic. Săptămâni întregi cel bolnav de sifilis era 
frecţionat pe tot corpul cu alifie de mercur, ceea ce iarăşi avea 
drept consecinţă căderea dinţilor şi alte neajunsuri cauzate 
sănătăţii; nefericita victimă a unei întâmplări potrivnice se 
simţea deci pângărită nu numai sufleteşte, ci şi fizic, şi chiar 
după un asemenea tratament îngrozitor cel afectat trăia tot 
restul zilelor lui cu teama că în orice clipă virusul perfid se 
poate trezi din nou, ieşind din ascunzătoarea lui din măduva 
spinării şi paralizând membrele, sau din spatele frunţii - şi 
alterând funcţiile creierului. Nu e de mirare că pe-atunci mulţi 
tineri puneau mâna pe revolver îndată ce li se preciza 
diagnosticul, deoarece pentru ei era insuportabil sentimentul 
de a fi - în propriii ochi şi în faţa rudelor apropiate - suspecți 
de o boală incurabilă. La acestea se adăugau şi celelalte griji 
ale unei vita sexualis exercitate numai pe furiş. Dacă mi-aduc 
bine aminte, n-a existat prieten al tinereţii mele care să nu fi 
venit măcar o dată palid şi dezorientat, unul pentru că se 
îmbolnăvise sau se temea de o îmbolnăvire, al doilea pentru că 
era şantajat din cauza unui avort, al treilea pentru că n-avea 
bani să urmeze un tratament fără ştirea familiei, al patrulea 
pentru că nu ştia cum să plătească alimentele pentru un copil 
pe care i-l băgase pe gât o chelneriţă, al cincilea pentru că i se 
furase geanta într-un bordel şi n-avea curaj să dea un anunţ. 
Aşadar, viaţa tineretului în acea epocă pseudo-morală era mai 
dramatică şi, pe de altă parte, mai tulbure, mult mai 
zbuciumată şi în acelaşi timp mai apăsătoare decât o zugrăvesc 
romanele şi piesele de teatru ale scriitorilor de curte. Precum 
la scoală şi acasă, tot aşa şi în sfera erosului, tineretului nu i s-a 
acordat niciodată libertatea şi fericirea la care-l îndreptăţea 
vârsta lui. 

Toate acestea trebuiau cu necesitate puse-n evidenţă într-o 
prezentare obiectivă a epocii. Căci adesea, când stau de vorbă 
cu prieteni mai tineri din generaţia postbelică, sunt nevoit să-i 
conving cu forţa că tinereţea noastră, în comparaţie cu a lor, n- 


85 


a fost nicidecum una privilegiată. Desigur, noi am beneficiat de 
mai multă libertate în sensul civic decât generaţia de azi, am 
putut să ne dedicăm netulburaţi artei noastre, înclinațiilor 
noastre spirituale, să ne modelăm existenţa într-un mod mai 
original, mai personal. Noi am putut să ducem o viaţă mai 
cosmopolită, lumea ne aştepta cu porţile deschise. Noi puteam 
călători fără paşaport şi permis oriunde pofteam, nimeni nu se 
interesa de concepţia, originea, rasa sau religia noastră. Noi 
am avut de fapt - nu neg câtuşi de puţin acest lucru - 
nemăsurat mai multă libertate individuală pe care nu numai că 
am iubit-o, ci am şi folosit-o. Dar, cum spune aşa de frumos 
Friedrich Hebbel: „Nouă ne lipseşte când vinul, când paharul.” 
Rar i-au fost date amândouă uneia şi aceleiaşi generaţii; dacă 
morala îi lasă omului libertate, vine statul cu îngrădirile lui. 
Dacă statul îi lasă libertate, atunci morala încearcă să-l 
subjuge. Noi ne-am trăit viaţa mai bine şi mai intens, tineretul 
de astăzi însă îşi trăieşte mai intens şi mai conştient propria 
tinereţe. Când mă uit azi la tinerii care vin de la şcolile şi 
liceele lor cu fruntea sus, cu feţele radioase, când îi văd 
împreună, băieţi şi fete, colegi de promoţie, liberi şi 
necomplexaţi, fără pudori şi false reţineri, la învăţătură, sport 
şi joc, zburând ca vântul pe schiuri, întrecându-se în voie, ca-n 
sporturile antice, în bazinele de înot, străbătând ca vijelia 
şoselele ţării, perechi-perechi în automobilele lor, când îi văd 
înfrăţiţi fără nicio restricţie dinăuntru sau din afară în toate 
manifestările de viaţă sănătoasă, neştiutoare de griji, am de 
fiecare dată impresia că sunt nu patruzeci, ci o mie de ani între 
ei şi noi, care, ca să ne dăruim dragostea, să primim dragostea, 
a trebuit să căutăm întotdeauna umbra şi ascunzătoarea. Sunt 
foarte bucuros să observ ce uriaşă revoluţie a moravurilor s-a 
săvârşit în favoarea tineretului, câtă libertate în dragoste şi-n 
viaţă şi-a recâştigat şi la ce însănătoşire a trupului şi sufletului 
a ajuns prin această nouă libertate; femeile mi se par mai 
frumoase de când li se permite să-şi arate formele, mersul lor 
mai drept, privirile lor mai senine, vorba lor mai neafectată. De 
ce independenţă se bucură acest nou tineret care n-are a da 
socoteală despre faptele şi omisiunile lui decât lui însuşi şi 
forului lui interior, care s-a smuls de sub controlul mămicilor şi 
tăticilor şi mătuşilor şi dascălilor şi care de mult nu mai are nici 
măcar idee despre toate piedicile, temerile şi emoţiile care au 


86 


împovărat şi marcat drumul vieţii noastre; care nu mai ştie 
nimic despre ocolişurile pe care trebuia să ne strecurăm şi 
despre subterfugiile prin care trebuia să obţinem, ca şi când ar 
fi fost ceva interzis, lucrurile pe care acest tineret le simte, pe 
drept, ca fiind ale lui. Fericit, se bucură de tinereţea lui cu 
elanul, prospeţimea, dezinvoltura şi zburdălnicia proprie 
acestei vârste. Dar partea cea mai frumoasă a acestei situaţii 
fericite este că nu trebuie să mintă faţă de ceilalţi, că poate fi 
cinstit cu sine însuşi, cu cerinţele fireşti ale sensibilităţii şi 
temperamentului său. Poate că, din cauza nepăsării cu care 
trec prin viaţă, tinerilor de azi le lipseşte ceva din pasiunea 
aceea pentru lucrurile spirituale care însufleţea tinereţea 
noastră. Poate că, datorită înlesnirii şi deschiderii de largi 
posibilităţi de a lua şi a da, lor le scapă în materie de dragoste 
unele lucruri care nouă ni se păreau deosebit de preţioase şi 
pline de farmec, o anumită tulburare tainică ivită din sfială şi 
reţinere, o anumită undă de tandreţe. Poate că ei nici nu 
bănuiesc cum fiorul pe care ţi-l dă ceea ce ţi se interzice şi ţi se 
refuză lucrează tainic şi potenţează plăcerea. Dar toate acestea 
îmi par neînsemnate în comparaţie cu această unică şi 
mântuitoare primenire, cu faptul că tineretul de azi nu mai 
cunoaşte teama şi apăsarea şi încearcă din plin ceea ce nouă ni 
s-a refuzat în acei ani: sentimentul eliberării de constrângeri şi 
al siguranţei de sine. 


87 


Universitas vitae 


În sfârşit, sosise clipa mult aşteptată când, în ultimul an al 
bătrânului secol, am putut părăsi şi liceul nesuferit, trântind 
uşa în urma noastră. După un examen de absolvire susţinut cu 
trudă - căci habar n-aveam de matematică, fizică şi de celelalte 
materii şcolare -, directorul scolii ne-a onorat cu un discurs 
vibrant pe noi cei care, cu acest prilej, a trebuit să ne punem 
straie negre de sărbătoare. Noi cei care eram de-acuma mari şi 
trebuia să facem cinste patriei noastre prin hărnicie şi 
destoinicie. Cu aceasta se risipea în cele patru zări o 
camaraderie de opt ani. Pe puţini dintre tovarăşii mei de galere 
i-am mai revăzut de-atunci. Cei mai mulţi dintre noi s-au înscris 
la universitate, iar cei care trebuiseră să se mulţumească cu 
alte meserii şi îndeletniciri se uitau cu invidie la noi. 

Căci în acele vremuri de demult universitatea mai avea în 
Austria un nimb romantic, aparte; a fi student era o situaţie 
care conferea anumite privilegii ce-l plasau pe tânărul în 
chestiune mult deasupra tovarăşilor săi de vârstă; această 
vetustă ciudăţenie pare a fi puţin cunoscută în afara lumii 
germanice şi de aceea, în aspectul ei absurd şi desuet, are 
nevoie de o explicaţie. Universitățile noastre au apărut în 
majoritatea cazurilor încă în Evul Mediu, aşadar într-o vreme 
când îndeletnicirea cu ştiinţele predate de la catedră era 
considerată drept ceva extraordinar şi când se acordau tinerilor 
anumite privilegii sociale pentru a-i atrage la învăţătură. 
Invăţăceii din Evul Mediu nu se supuneau justiţiei obişnuite, 
aprozii n-aveau voie să-i urmărească în colegii sau să le aducă 

88 


vreun afront. Aveau un strai deosebit, aveau dreptul să se 
dueleze nepedepsiţi şi erau recunoscuţi ca o breaslă închisă, cu 
propriile ei moravuri şi năravuri. Cu trecerea timpului şi cu 
democratizarea crescândă a vieţii publice, când toate celelalte 
bresle şi corporaţii medievale s-au dezvoltat, această poziţie 
privilegiată a studenţilor a dispărut din toată Europa; numai în 
Germania şi în Austria germană, unde conştiinţa de clasă a fost 
totdeauna mai puternică decât cea democratică, studenţii 
ţineau cu dinţii de aceste privilegii care de mult deveniseră 
lipsite de sens, dar pe care ei chiar le sistematizaseră într-un 
cod studenţesc propriu. În primul rând, studentul german îşi 
însuşise un fel de „onoare” studenţească alături de cea 
burgheză şi cetăţenească. Cine îl jignea trebuia să-i dea 
„satisfacţie”, adică să se prezinte la duelul cu arma, în măsura 
în care se dovedea „capabil să dea satisfacţie”. „Capabil a da 
satisfacţie”, potrivit tot acestor criterii arbitrare, nu era, la o 
adică, un negustor sau un bancher, ci numai cel cu pregătire 
superioară şi un absolvent sau un ofiţer - niciunul din restul de 
milioane nu putea să se împărtăşească din deosebita „onoare” 
de-a încrucişa spada cu un asemenea neghiob de tânăr imberb. 
Pe de altă parte, pentru a trece drept student „în toată regula”, 
trebuia să-ţi fi dovedit bărbăţia, adică să fi participat la cât mai 
multe dueluri şi chiar să porţi pe faţă cicatrici, semne vizibile 
ale unor fapte eroice; nişte obraji netezi şi un nas necrestat 
erau nedemni de un student german autentic. In felul acesta, 
pentru a-şi prilejui mereu alte „partide”, studenţii unei culori, 
adică aceia care aparţineau unei asociaţii ce-si alesese ea 
emblemă o culoare, se vedeau nevoiţi să se dedea necontenit la 
provocări, unii contra altora, şi contra unor studenţi şi ofiţeri 
cu totul paşnici. În „asociaţii”, fiecare nou student era „instruit” 
în sala de scrimă pentru această activitate de primă importanţă 
şi iniţiat în modul de viaţă al corporației. Fiecare „boboc”, 
adică fiecare nou-venit, era repartizat unui frate de breaslă 
căruia îi datora supunere oarbă şi care, pentru aceasta, îl 
introducea în ştiinţele nobile ale „codului”: să bea până dă pe 
dinafară, dintr-o sorbitură să golească o stacană mare de bere 
ca să aducă astfel dovada strălucită că nu e un „molâu”, sau să 
răcnească în cor cu ceilalţi cântece studenţeşti şi să sfideze 
poliţia cu scandalurile şi defilările în pas de gâscă, noaptea pe 
străzi. Toate acestea treceau drept fapte „bărbăteşti”, 


89 


„studenţeşti”, „nemţeşti”, şi când corporaţiile cu steagurile în 
vânt, cu găitanele şi capele lor pestriţe o porneau sâmbăta la 
„chef”, tinerii aceştia simpluţi, pe care propria lor agitaţie îi 
făcea să se umfle prosteşte în pene, se credeau adevărații 
reprezentanţi ai tineretului intelectual. Ei priveau cu dispreţ la 
„plebea” care nu ştia să le aprecieze aşa cum se cuvine cultura 
academică şi bărbăţia germană. 

Pentru un mărunt licean de provincie care venea la Viena la 
începutul tinereţii, acest senin şi „vesel timp al studenţiei” 
ajungea să reprezinte o sumă a întregului romantism, şi chiar 
peste decenii bătrânii notari şi medici de ţară, deveniți 
nostalgici la un pahar de vin, încă îşi mai ridicau ochii spre 
spadele prinse-n cruce în odaia lor şi spre atrapele pestriţe, şi 
îşi purtau cu mândrie cicatricile ca însemne ale rangului lor 
„academic”. Nouă, dimpotrivă, această tevatură prostească şi 
brutală ne repugna pur şi simplu, iar când întâlneam vreuna 
dintre aceste hoarde împodobite cu panglici o luam cuminte pe 
după colţ; căci noi, pentru care libertatea individuală însemna 
bunul suprem, ne dădeam prea bine seama că această pornire 
spre agresivitate împerecheată cu instinctul de servitute al 
hoardei reprezintă componenta cea mai rea şi cea mai 
periculoasă a spiritului german. În plus, mai ştiam că în spatele 
acestui romantism mumificat şi artificial se ascundeau nişte 
interese practice calculate cu foarte multă şiretenie, căci 
apartenenţa la una din aceste bresle „bătăioase” asigura 
fiecărui membru protecţia „domnilor seniori”, foşti membri ai 
asociaţiei, si-i înlesnea ascensiunea în cariera de mai târziu. De 
la „Boruşii” din Bonn pornea singurul drum care ducea sigur în 
diplomaţia germană, de la asociaţiile catolice din Austria se 
ajungea la o sinecură grasă în partidul creştin-social aflat la 
putere, şi cei mai mulţi dintre aceşti „eroi” ştiau precis că 
mâine-poimâine  panglicile lor colorate trebuiau să-i 
compenseze pentru ceea ce pierduseră prin neglijarea studiilor 
şi că, la ocuparea unui post, două-trei cicatrici pe frunte erau 
un atu mai puternic decât ceea ce aveai în dosul frunţii. Chiar 
numai uitându-mă la aceste cete militarizate, grosolane, la 
aceste feţe crestate şi insolent provocatoare, îmi trecea pofta 
de a mai frecventa amfiteatrele universităţii; la fel şi ceilalţi 
studenţi cu adevărat dornici de învăţătură, când mergeau la 
biblioteca universităţii, ocoleau aula şi preferau modesta uşă 


90 


din dos, pentru a evita orice întâlnire cu aceşti penibili eroi. 


În consiliul de familie se hotărâse de mult ca eu să-mi fac 
studiile la universitate. Dar la ce facultate să merg? Părinţii îmi 
lăsaseră libertatea deplină a alegerii. Fratele meu mai mare 
intrase deja în întreprinderea tatei, drept care nu mai era nicio 
grabă în privinţa celui de-al doilea fiu. În definitiv, era vorba 
numai de-a onora familia cu un titlu de doctor, indiferent care. 
Şi, în mod ciudat, alegerea era pentru mine tot aşa de 
indiferentă. În fond, pe mine, cu sufletul meu de multă vreme 
dăruit literaturii, nu mă interesa niciuna dintre ştiinţele care 
făceau obiectul prelegerilor de specialitate, ba chiar aveam faţă 
de orice ocupaţie academică o neîncredere ascunsă, de care nu 
m-am dezbărat nici până azi. Pentru mine a rămas neclintită în 
valabilitatea ei axioma lui Emerson, după care nişte cărţi bune 
înlocuiesc cea mai bună universitate, şi sunt şi azi convins că 
poţi deveni un excelent filozof, istoric, filolog, jurist şi orice 
altceva fără să fi frecventat vreodată o universitate sau chiar 
un liceu. Viaţa practică mi-a confirmat de nenumărate ori că 
anticarii deţin adesea mai multe informaţii despre cărţi decât 
profesorii de meserie, că negustorii de obiecte de artă sunt mai 
pricepuţi în această materie decât specialiştii în istoria artei, că 
o mare parte din impulsurile şi descoperirile esenţiale în toate 
domeniile emană de la nespecialişti. Pe cât este de practică, 
utilă şi bine-venită frecventarea unei facultăţi pentru indivizii 
cu înzestrare medie, pe atât de puţin obligatorie mi se pare a fi 
pentru firile creator-productive, asupra cărora poate avea chiar 
o acţiune inhibitoare. În special la o universitate ca a noastră 
de la Viena, cu cei şase sau şapte mii de studenţi ai ei, unde, 
din cauza acestui aflux, atât de fructuoasele contacte personale 
dintre profesori şi studenţi erau din capul locului condamnate 
şi, pe deasupra, rămânerea în urmă era tot mai mare, n-am 
întâlnit un singur om care să mă fi fascinat şi câştigat pentru 
ştiinţa lui. Astfel, scopul alegerii mele nu era să stabilesc ce 
specialitate mi-ar da cea mai mare satisfacţie, ci, dimpotrivă, 
care anume m-ar putea greva cel mai puţin şi mi-ar lăsa cât mai 
mult timp şi libertate pentru pasiunea mea propriu-zisă. M-am 
hotărât în cele din urmă pentru filozofie - sau mai bine zis 
pentru filozofia „exactă”, cum se spunea la noi după vechea 
schemă - dar, ce-i drept, nu îndemnat de vreo vocaţie, căci 


91 


aptitudinile mele pentru gândirea pur abstractă sunt 
insignifiante. Ideile se formează la mine, fără excepţie, în 
conexiune cu obiectele, fenomenele şi imaginile, tot ce este pur 
teoretic şi metafizic nu-mi intră-n cap. Oricum, aici era cea mai 
puţină materie de învăţat, de la cursurile sau seminarele de 
filozofie „exactă” era cel mai uşor să te eschivezi. Tot ce aveai 
de făcut era să prezinţi o disertaţie la sfârşitul semestrului opt 
şi să dai un examen. Astfel mi-am făcut de la-nceput o 
planificare a timpului: trei ani să nu merg deloc la cursuri! 
Apoi, în ultimul an, cu preţul unui efort intens, să învăţ toată 
materia şi să dau şi eu gata, la repezeală, vreo disertaţie! Astfel 
universitatea mi-a dat singurul lucru pe care-l voiam de la ea: 
câţiva ani de deplină libertate în folosul vieţii mele şi al 
ostenelii pe tărâmul artei: universitas vitae. 


Recapitulându-mi viaţa, nu-mi aduc aminte să fi avut clipe 
mai fericite decât acelea din primii ani ai studenţiei fără 
responsabilităţi de student. Eram tânăr şi de aceea nu aveam 
încă sentimentul că am obligaţia să realizez ceva. Eram destul 
de independent, ziua avea douăzeci şi patru de ore - şi toate 
îmi aparţineau. Puteam citi şi lucra după pofta inimii, fără să 
trebuiască să dau socoteală cuiva, norul examenului academic 
încă nu tulbura seninul orizontului, căci ce lungi sunt trei ani 
măsuraţi cu măsura vârstei de nouăsprezece ani, ce bogaţi, ce 
îndestulaţi, cât de bine pot fi făcuţi să rodească surprize şi 
daruri! 

Primul lucru pe care mi l-am propus a fost să fac o selecţie - 
după cum credeam eu, riguroasă - a poeziilor mele şi să le 
strâng într-un volum. Nu mi-e ruşine să recunosc că pe vremea 
aceea, ca proaspăt absolvent la nouăsprezece ani al liceului, mi 
se părea că cel mai dulce parfum de pe pământ, mai dulce 
decât uleiul trandafirilor din Şiraz, este cel al cernelii 
tipografice; orice poezie care mi-era acceptată de vreun ziar 
îmi dădea aripi noi, deşi eram destul de neîncrezător din fire. 
Nu venise oare timpul să fac pasul hotărâtor şi să încerc 
publicarea unui volum? 

Încurajarea ce-mi venea din partea colegilor care aveau mai 
multă încredere în mine decât aveam eu însumi a fost 
hotărâtoare. Am trimis manuscrisul - câtă îndrăzneală din 
partea mea! — tocmai la editura care pe-atunci era cea mai 


92 


reprezentativă pentru lirica germană, Schuster Löffler, la care 
fuseseră publicaţi Liliencron, Dehmel, Bierbaum, Mombert, 
toată acea generaţie care împreună cu Rilke şi Hofmannsthal 
crease noua lirică germană. Şi - minunea minunilor! - au venit 
una după alta acele clipe fericite de neuitat care în viaţa unui 
scriitor nu se mai repetă nici după cele mai mari succese: a 
venit o scrisoare cu antetul editurii. O ţineam cu emoție în 
mână şi n-aveam curajul s-o deschid. A venit şi secunda când, 
cu răsuflarea tăiată, am citit că editura a hotărât să publice 
cartea şi că, mai mult decât atât, îşi rezervă dreptul asupra 
celor ce vor urma. A venit pachetul cu primele corecturi pe 
care l-am desfăcut cu nemăsurată emoție ca să văd literele, 
punerea în pagină, forma embrionară a cărţii şi apoi, după 
câteva săptămâni, cartea însăşi, primele exemplare pe care nu 
mă mai săturam să le privesc, să le pipăi, să le compar, o dată 
şi încă o dată şi încă o dată. Şi apoi hoinăreala copilărească 
prin librării ca să văd dacă au expus cartea şi dacă i-au 
rezervat locul de onoare din mijloc, sau e undeva prin vreun 
ungher modest. Şi apoi aşteptarea scrisorilor, a primelor critici, 
a primei reacţii din zona necunoscutului, a imprevizibilului - 
toate aceste tensiuni, emoţii, elanuri pentru care invidiez în 
secret pe orice tânăr ce-şi trimite-n lume prima carte. Dar acest 
entuziasm al meu era doar înflăcărarea celui ce se-ndrăgosteşte 
în primul moment, şi nicidecum o stare de automulţumire. Care 
a fost părerea mea curând după aceea despre aceste versuri de 
început se vede din simplul fapt că nu numai n-am mai retipărit 
niciodată aceste Coarde de argint (acesta era titlul cărţii 
îndepărtatului meu debut), ci n-am preluat nicio poezie dintre 
acestea în Poezii complete. Erau versuri confuze, de pastişare 
mecanică, neizvorâte din experienţa mea de viaţă, ci din 
pasiunea mânuirii cuvintelor. Totuşi dovedeau o anumită 
muzicalitate şi destul simt al formei ca să se impună atenţiei 
cercurilor interesate şi n-aş putea să mă plâng că mi-a lipsit 
încurajarea. Liliencron şi Dehmel, poeţii de prim-plan pe 
atunci, au acordat tânărului de nouăsprezece ani o atenţie 
cordială şi chiar amicală; Rilke, cel pe care-l divinizam atât, a 
ţinut să se revanşeze pentru „cartea aşa de frumos oferită” 
trimiţându-mi un exemplar cu dedicație de „recunoştinţă” din 
poeziile sale cele mai recente, pe care l-am mai putut salva din 
ruinele Austriei aducându-l cu mine în Anglia, ca pe una din 


93 


cele mai scumpe amintiri ale tinereţii mele (pe unde s-o fi 
găsind astăzi?). Ce-i drept, în ultimul timp începusem să mă- 
nfior la gândul că acest prim dar prietenesc - primul dintre 
multele de acest fel - îl primisem din partea lui Rilke cu 
patruzeci de ani în urmă şi aveam impresia că scrisul cunoscut 
îmi face semn de dincolo de mormânt. Dintre toate, cea mai 
mare surpriză a fost însă faptul că Max Reger, alături de 
Richard Strauss, cel mai mare compozitor în viaţă pe-atunci, 
mi-a solicitat permisiunea să pună pe muzică şase poezii din 
acest volum; de câte ori de-atunci încoace, pe la concerte, nu 
mi-a fost dat să ascult unele sau altele dintre propriile mele 
versuri, pe care eu de mult le uitasem şi le abandonasem, 
versuri cărora arta fraternă a unui maestru le-a dat puterea să 
dăinuie în timp. 


Aceste nesperate ecouri favorabile, însoţite şi de observaţiile 
critice amicale, făcute în public, au contribuit oarecum la a mă 
determina să fac un pas pe care, altminteri, cu neîncrederea 
mea incurabilă, nu l-aş fi făcut niciodată, sau cel puţin nu aşa 
de timpuriu. Încă din vremea liceului, publicasem, în afară de 
poezii, mici nuvele şi eseuri în revistele literare ale curentului 
„modern”, dar niciodată nu cutezasem să ofer vreuna din 
aceste încercări unei gazete influente şi de largă răspândire. La 
Viena, la drept vorbind, exista numai un singur organ de presă 
de nivel înalt, şi anume Neue Freie Presse, care prin ţinuta sa 
aleasă, prin aportul cultural şi prin prestigiul său politic avea 
pentru întreaga monarhie austro-ungară cam aceeaşi pondere 
ca Times pentru englezi şi Temps pentru francezi; niciuna 
dintre gazetele imperiului german nu se străduia aşa de mult 
să-şi menţină un nivel cultural reprezentativ. Editorul, Moritz 
Benedikt, un om neobosit şi de un talent organizatoric 
fenomenal, îşi folosea întreaga energie, de-a dreptul demonică, 
pentru ca pe tărâmul literaturii şi culturii să lase în urmă toate 
gazetele germane. Dacă avea nevoie de ceva de la un autor de 
renume, nu se dădea în lături de la nicio cheltuială, îi trimitea 
zece-douăzeci de telegrame una după alta, aproba plata cu 
anticipație a oricărui onorar; numerele festive de Crăciun şi 
Anul Nou reprezentau, cu suplimentele lor literare, tomuri 
întregi ce cuprindeau cele mai mari nume ale epocii: Anatole 
France, Gerhart Hauptmann, Ibsen, Zola, Strindberg şi Shaw - 


94 


iată autori pe care îi găseai cu acest prilej reuniți în paginile 
acestei publicaţii care a făcut nemăsurat de mult pentru 
orientarea literară a întregului oraş, a întregii ţări. Neechivoc 
„Progresistă” şi liberală în programul ei, serioasă şi prudentă în 
atitudine, această publicaţie reprezenta în mod exemplar 
înaltul standard cultural al vechii Austrii. 

Acest templu al „progresului” mai adăpostea un lucru 
deosebit de preţios, aşa-zisul „foileton” care, la fel ca marile 
cotidiene pariziene Temps şi Journal des Débats, publica cele 
mai serioase şi mai reuşite articole despre poezie, teatru, 
muzică şi artă, separate printr-o strictă linie de demarcaţie de 
problemele efemere ale politicii şi faptului divers. Aici puteau 
să ia cuvântul numai autorităţile, cei deja consacraţi. Numai 
precizia judecății, experienţa îndelungată a asocierilor şi 
disocierilor şi o desăvârşită formă artistică îl puteau recomanda 
pe un autor, după ani de verificare, pentru acest loc sacru. 
Ludwig Speidel sau Eduard Hanslick aveau pentru teatru şi 
muzică aceeaşi autoritate pontificală pe care o avea Sainte- 
Beuve la Paris cu ale sale „Lundis”; un da sau un nu din partea 
lor determina la Viena succesul unei opere, al unei piese de 
teatru, al unei cărţi şi, astfel, al unui om. Oricare dintre aceste 
articole era de fiecare dată subiectul de conversaţie al zilei în 
cercurile culte; articolele erau dis cutate, criticate, admirate 
sau combătute şi, dacă la un moment dat apărea un nume nou 
printre  „foiletoniştii” de îndelungată şi  respectuoasă 
recunoaştere, aceasta avea semnificaţia unui eveniment. Din 
rândurile generaţiei mai tinere numai Hofmannsthal, cu câteva 
din splendidele sale articole, fusese primit acolo de câteva ori; 
în rest, autorii mai tineri, care intraseră pe uşa din dos în foaia 
literară, trebuiau să se resemneze la situaţia celui ce se 
furişează fără bilet în sala de spectacol. La Viena, cine scria pe 
prima pagină îşi grava numele în marmură. 

Cum de am avut temeritatea să mă prezint cu o mică lucrare 
poetică la Neue Freie Presse, oracolul părinţilor mei, este un 
lucru pe care nu-l mai înţeleg azi. Dar, în definitiv, cel mai rău 
lucru ce mi se putea întâmpla era un refuz. Redactorul 
foiletonului primea acolo numai o dată pe săptămână, între 
orele două şi trei, deoarece, prin rânduirea stabilită a 
colaboratorilor reputați şi permanenţi, numai foarte rar 
rămânea spaţiu pentru lucrarea vreunuia din afară. Nu fără 


95 


emoție am urcat mica scară de fier care te ducea în spirală la 
birou şi am rugat să fiu anunţat. După câteva minute, omul de 
serviciu a revenit spunându-mi că domnul redactor de 
foiletoane mă pofteşte înăuntru. Am intrat în camera îngustă şi 
sărăcăcioasă. 


Redactorul de foiletoane de la Neue Freie Presse se numea 
Theodor Herzl. El a fost primul om de reputaţie internaţională 
cu care viaţa mi-a dat prilejul să stau faţă-n faţă - ce-i drept, 
fără să ştiu ce întorsătură uriaşă era chemată să producă 
persoana sa în viaţa poporului evreu şi în istoria epocii noastre. 
Poziţia sa era atunci încă incoerentă şi imprevizibilă. Începuse 
cu nişte încercări poetice, dovedise de timpuriu o strălucită 
înzestrare pentru ziaristică şi devenise, la început în calitate de 
corespondent la Paris şi apoi ca foiletonist al lui Neue Freie 
Presse, favoritul publicului vienez. Articolele sale, care şi azi 
cuceresc prin bogăţia de observaţii ascuţite şi adesea înțelepte, 
prin eleganța stilistică, prin farmecul lor deosebit, care-şi 
păstrau noblețea înnăscută şi când lăudau, şi când criticau, au 
fost scrierile cele mai elevate ce s-au putut compune în materie 
de ziaristică şi au fost încântarea unui oraş ce-si cultivase 
simţul subtilităţii. Şi la Burgtheater repurtase un succes cu o 
piesă, iar acum era un om de prestigiu, divinizat de tineret, 
stimat de părinţii noştri, până când într-o zi i s-a întâmplat ceva 
cutremurător. Destinul ştie totdeauna să găsească mijlocul prin 
care să-şi apropie omul de care are nevoie pentru atingerea 
scopurilor sale ascunse, chiar dacă acesta încearcă să se 
eschiveze. 

Theodor Herzl trăise la Paris o experienţă care-i zguduise 
sufletul, unul din acele momente care modifică o întreagă 
existenţă: în calitate de corespondent asistase la degradarea în 
public a lui Alfred Dreyfus, văzuse cum i se smulg epoleţii 
omului cu faţa palidă în timp ce acesta striga în gura mare: „Nu 
sunt vinovat!” Şi în secunda aceea s-a pătruns până în adâncul 
fiinţei de convingerea că Dreyfus este nevinovat şi că şi-a atras 
suspiciunea groaznică de trădare numai şi numai pentru că era 
evreu. În mândria lui de om integru, Theodor Herzl suferise 
încă de student povara destinului evreiesc într-o vreme când 
toate acestea nu păreau să se constituie într-o soartă plină de 
vitregii. Cu sentimentul că s-a născut ca să fie conducător, 


96 


situaţie la care deosebit de impunătoarea sa înfăţişare 
exterioară îl îndreptăţea nu mai puţin decât amploarea viziunii 
şi a experienţei sale de viaţă, el concepuse pe atunci planul 
fantastic de-a pune capăt problemei evreieşti o dată pentru 
totdeauna, şi anume prin împăcarea evreilor cu creştinii pe 
calea trecerii de bunăvoie la botezul în masă. Concepând în 
permanenţă istoria ca pe ceva spectaculos, îşi imaginase cum o 
să conducă el în lung alai miile şi zecile de mii de evrei din 
Austria la biserica Sfântul Ştefan, pentru ca acolo, printr-un act 
de înaltă valoare simbolică, să-şi elibereze pentru totdeauna 
poporul de înstrăinare şi ură. 

işi dădu seama de caracterul irealizabil al acestui plan în 
momentul degradării lui Dreyfus. Dacă suferim că n-avem o 
patrie, şi-a spus el, atunci să ne făurim noi înşine o patrie a 
noastră. Astfel îşi publică broşura intitulată Statul evreiesc. 
Deşi mai eram încă la liceu când a apărut această broşură 
subţire, dar înzestrată cu forţa de penetraţie a unei săgeți de 
otel, mi-amintesc totuşi bine de consternarea şi iritarea 
cercurilor burghezo-evreieşti din Viena. Ce i-a venit, se 
întrebau cu enervare, acestui scriitor, altminteri aşa de 
inteligent, spiritual şi cultivat? Ce tâmpenii spune şi propune 
el? De ce să plecăm în Palestina? Limba noastră este germana, 
şi nu ebraica, patria noastră este Frumoasa Austrie. Nu o 
ducem noi minunat sub bunul Franz Josef? N-avem noi o viaţă 
demnă, o situaţie asigurată? Nu ne acordă nouă statul aceleaşi 
drepturi ca şi celorlalţi, nu suntem noi cetăţeni credincioşi, din 
tată-n fiu, ai acestei Viene dragi? Şi oare nu trăim noi într-o 
epocă de progres care va înlătura în câteva decenii toate 
prejudecățile confesionale? De ce el, care vorbeşte totuşi ca 
evreu şi vrea s-ajute neamul evreiesc, pune argumente la 
dispoziţia celor mai înverşunaţi duşmani ai noştri şi încearcă să 
ne rupă de ceilalţi, când totuşi fiecare zi ne leagă mai strâns şi 
mai intim de lumea germană? Rabinii tunau şi fulgerau de la 
amvoane, directorul de la Neue Freie Presse interzicea până şi 
simpla menționare a cuvântului sionism în gazeta lui 
„Progresistă”. Iar acel Tersit al literaturii vieneze, maestrul 
zeflemelei veninoase, Karl Kraus, a scris o broşură intitulată O 
coroană pentru Sion, şi când Theodor Herzl păşea în sala 
teatrului se auzeau murmure batjocoritoare printre rânduri: „A 
sosit maiestatea sa!” 


97 


În primul moment, Herzl crezuse că e neînțeles; Viena, 
oraşul în care se simţea cel mai acasă, prin popularitatea sa de 
ani în şir, se lepăda de el, ba-l lua chiar în derâdere. Dar apoi s- 
a produs replica, atât de neaşteptat şi cu atâta vuiet năucitor, 
încât el aproape s-a speriat de talazul puternic care-i trecea de- 
acum cu mult deasupra capului şi pe care el îl declanşase cu 
cele câteva zeci de pagini ale sale. Replica a venit, ce-i drept, 
nu de la camarazii bine situaţi, evreii burghezi din Occident, ci 
de la masele uriaşe ale proletariatului de ghetou din Galiţia, 
Polonia, Rusia. Fără să prevadă acest lucru, Herzl, cu broşura 
lui, făcuse să izbucnească vâlvătaia de sub cenuşa străinătăţii, 
din milenarul vis mesianic, întreţinut de cărţile sfinte, al 
întoarcerii pe pământul făgăduinţei - această speranţă şi în 
acelaşi timp religioasă certitudine care ea singură mai dădea 
un sens vieţii acelor milioane de asupriţi şi împilaţi. Totdeauna 
când cineva - profet sau impostor -, în cei două mii de ani de 
diasporă, atinsese această coardă, întregul suflet al poporului 
intrase în rezonanţă, dar niciodată cu atâta forţă ca de data 
aceasta, niciodată cu asemenea freamăt şi vibraţie. Cu câteva 
zeci de pagini, un om reuşise să transforme o masă de oameni 
risipiţi şi dezbinaţi într-o singură forţă. 

Această primă clipă, răstimpul cât ideea încă mai avea forme 
fantomatic incerte, era menită să fie cea mai fericită din scurta 
viaţă a lui Herzl. Îndată ce a început să fixeze țeluri în spaţiul 
real, să lege forţele, a trebuit să constate cât de eterogen 
devenise acest popor al său prin diversitatea popoarelor şi 
destinelor cu care se confruntase, ici evreii religioşi, colo cei 
liber-cugetători, ici socialiştii, colo capitaliştii, războindu-se 
între ei în toate limbile şi împotrivindu-se cu toţii ideii de a se 
supune unei unice autorităţi. In acel an 1901, când l-am văzut 
pentru prima dată, el se afla în miezul luptei şi poate că era în 
luptă şi cu sine însuşi; încă nu avea destulă credinţă în reuşită 
ca să renunţe la poziţia care-i hrănea pe el şi pe familia lui. 
Încă mai trebuia să se împartă între micul serviciu gazetăresc 
şi misiunea care era adevărata lui viaţă. Cel care m-a primit 
atunci încă mai era redactorul rubricii de foiletoane Theodor 
Herzl. 


Theodor Herzl s-a ridicat ca să mă salute şi, în clipa aceea, 
am avut impresia că porecla spusă în bătaie de joc „regele 


98 


Sionului” conţinea ceva adevăr: avea realmente o înfăţişare 
regească cu fruntea lui înaltă, neacoperită, cu trăsăturile clare, 
cu barba de preot, lungă, neagră cu reflexe albăstrii şi cu 
melancolicii săi ochi accentuat căprui. Gesturile lui largi, cam 
teatrale, nu păreau căutate, pentru că erau marcate de o 
nobleţe naturală, şi nici n-ar fi fost nevoie de această ocazie 
specială ca să-mi dau seama că era o persoană impunătoare. 
Chiar la biroul lui uzat, supraaglomerat de hârtii, în această 
cameră de redacţie, jalnic de îngustă şi primind lumină de la o 
singură fereastră, el părea un şeic al beduinilor deşertului; un 
burnus alb, înfoiat, l-ar fi îmbrăcat tot aşa de firesc ca şi neagra 
sa redingotă, cu croială fină, vizibil pariziană. După o scurtă 
pauză, intenţionat intercalată - după cum am remarcat mai 
târziu, îi plăceau aceste mici efecte pe care, probabil, le 
studiase la Burgtheater -, mi-a întins mâna cu superioritate şi 
totuşi cu deosebită prietenie. Invitându-mă să iau loc în fotoliul 
de lângă el, mă întrebă: „Cred că am auzit sau am citit undeva 
numele dumneavoastră. Poezii, nu-i aşa?” A trebuit să confirm. 
„Ei”, zise el şi se lăsă pe spate. „Ce mi-aţi adus?” 

I-am spus că mi-ar plăcea să-i prezint o mică lucrare în proză, 
şi i-am întins manuscrisul. S-a uitat la foaia de titlu, a răsfoit 
până la ultima pagină ca să vadă cât de mare e, apoi s-a 
înfundat şi mai adânc în fotoliu. Şi spre mirarea mea (nu mă 
aşteptasem la aşa ceva), am observat că şi începuse să 
citească. Citea încet, punând tot timpul deoparte câte o filă, 
fără să-şi ridice privirile. După ce-a citit ultima filă, a împăturit 
încet manuscrisul şi, fără să se uite la mine, l-a băgat 
ceremonios într-un plic pe care a făcut o adnotare cu creion 
albastru. Apoi, dar numai după ce m-a ţinut destul timp cu 
sufletul la gură cu aceste maşinaţiuni misterioase, şi-a ridicat 
spre mine privirea întunecată, apăsătoare şi mi-a spus cu o 
premeditată şi domoală solemnitate: „Mă bucur că am prilejul 
să vă spun că frumoasa dumneavoastră lucrare se acceptă 
pentru foiletonul nostru.” Era ca şi când Napoleon pe câmpul 
de luptă ar fi prins în pieptul unui tânăr sergent crucea de 
cavaler al legiunii de onoare. 

Pare în sine un mic episod, fără importanţă. Dar trebuie să fii 
vienez, şi vienez al acelor ani, ca să înţelegi ce salt înainte a 
însemnat pentru mine această promovare. Cu aceasta, la vârsta 
de nouăsprezece ani, mă vedeam ajuns peste noapte în primele 


99 


rânduri, şi Theodor Herzl, care din acel moment a devenit 
foarte binevoitor, s-a folosit de primul prilej ce s-a ivit pentru a 
scrie într-unul din articolele sale că nu e cazul să se vorbească 
la Viena de o decadenţă a artei şi că, dimpotrivă, există acum, 
alături de Hofmannsthal, o serie de tinere talente de la care se 
pot aştepta lucruri mari, şi menţiona pe primul loc numele meu. 
Am considerat întotdeauna ca o şansă deosebită faptul că un 
om de talia lui Theodor Herzl a fost cel care, primul, s-a 
pronunţat public în favoarea mea, şi aceasta de pe o poziţie de 
departe vizibilă şi cu atât mai încărcată de răspundere; de 
aceea, a fost pentru mine o hotărâre grea - aparent o 
ingratitudine - cea de a nu mă alătura aşa cum ar fi dorit el, 
activ şi chiar cu rol de conducere, la mişcarea lui sionistă. 
Adevărul este că nu m-am putut niciodată lega cu adevărat 
de sionişti; îmi era străin, înainte de toate, modul ireverenţios, 
pe care azi cu greu ni-l mai putem imagina, cu care tocmai 
tovarăşii de partid propriu-zişi tratau persoana lui Herzl. Cei 
din răsărit îi imputau că nu pricepe nimic din problema 
evreilor, că nu le cunoaşte nici măcar obiceiurile, specialiştii în 
ştiinţe economice vedeau în el un foiletonist, toţi aveau a-i 
reproşa ceva şi n-o făceau totdeauna în modul cel mai 
reverenţios. Eu ştiam cum tocmai atunci oameni perfect 
devotați, şi în special tineri, ar fi putut să-l ajute mult pe Herzl 
şi nu l-au ajutat, iar împotrivirea permanentă a celor îngâmfaţi 
şi puşi pe gâlceavă, lipsa de disciplină adevărată, liber 
consimţită, ce se manifesta în acest cerc m-a făcut să mă simt 
străin de mişcarea de care mă apropiasem cu sufletul deschis 
numai de hatârul lui Herzl. Când am vorbit odată despre 
această temă, i-am mărturisit deschis nemulţumirea mea în 
legătură cu lipsa de coeziune din rândurile mişcării. La care a 
schiţat un zâmbet cam amar şi a spus: „Nu uitaţi că de secole 
ne-am tot obişnuit să ne jucăm cu problemele, să duelăm cu 
ideile. Istoriceşte vorbind, noi, evreii, de două mii de ani 
încoace, am pierdut cu totul deprinderea de a construi ceva 
pozitiv. Trebuie să învăţăm mai întâi devotamentul 
necondiţionat, şi eu însumi nu mi l-am însuşit nici până azi, căci 
tot continui să scriu, printre picături, foiletoane şi să fiu 
redactor de foiletoane la Neue Freie Presse, pe când datoria 
mea ar fi să nu am nicio idee afară de una singură, să nu aştern 
pe hârtie niciun rând care să nu fie dedicat cauzei. Dar sunt 


100 


deja pe cale de-a mă îndrepta, vreau ca devotamentul 
necondiţionat să-l învăţ mai întâi eu şi, poate că după aceea, îl 
vor învăţa şi ceilalţi.” Îmi amintesc şi-acum că aceste cuvinte 
mi-au făcut o impresie profundă, căci nimeni nu înţelegea de ce 
de atâta vreme Herzl nu se putea hotări să renunţe la poziţia 
lui de la Neue Freie Presse - noi credeam că din cauza familiei. 
Că nu era aşa şi că el îşi sacrificase pentru cauză chiar averea 
proprie a aflat lumea abia mult mai târziu. Şi cât de mult a 
suferit el însuşi din cauza acestei dileme am înţeles nu numai 
din această convorbire, ci şi din însemnările pe care le conţin 
jurnalele lui. 

L-am mai văzut şi după aceea de mai multe ori, dar din toate 
întâlnirile una a rămas pentru mine de neşters, poate din cauză 
că a fost ultima. Fusesem în străinătate, timp în care cu Viena 
nu mai tineam legătura decât prin scrisori; în sfârşit, îl 
întâlnesc într-o zi în parcul oraşului. Venea, evident, de la 
redacţie, mergea foarte încet şi puţin cocoşat; nu mai avea 
pasul vioi de altădată. L-am salutat respectuos şi am vrut să 
trec mai departe, dar el a venit spre mine întins şi mi-a dat 
mâna: „De ce vă ascundeţi? N-aveţi dumneavoastră nevoie de- 
aşa ceva.” El punea mare preţ pe faptul că mă refugiam aşa de 
des în străinătate. „E singura noastră cale”, spunea. „Tot ce 
ştiu am învăţat în străinătate. Numai acolo te deprinzi să 
gândeşti în perspectivă. Sunt convins că aici n-aş fi avut 
niciodată curajul să elaborez acea primă versiune, orice 
încercare în direcţia aceasta ar fi fost înăbuşită în faşă. Dar, 
slavă Domnului, când am adus-o aici era deja gata, şi ei n-au 
mai putut să facă altceva decât să-mi pună beţe-n roate.” A 
vorbit apoi plin de amărăciune despre Viena, cum că aici a dat 
peste cele mai mari obstacole şi că, dacă n-ar veni noi 
impulsuri din afară, din răsărit în special şi acum şi din 
America, s-ar lăsa păgubaş. „În general, spunea el, greşeala 
mea a fost că am început prea târziu. Viktor Adler, la treizeci 
de ani, era conducător al social-democraţiei, în anii săi de 
luptă, prin definiţie cei mai buni, ca să nu mai vorbesc despre 
personalităţile mari ale istoriei. Dacă aţi şti cât sufăr când mă 
gândesc la anii pierduţi, la faptul că nu m-am apucat mai din 
timp de treabă. Dacă şi sănătatea mi-ar fi tot aşa de bună ca 
voinţa, atunci totul ar fi în ordine, dar anii nu-i mai poţi 
răscumpăra.” L-am însoţit încă mult, până acasă la el. Acolo s-a 


101 


oprit şi mi-a dat mâna spunându-mi: „De ce nu treceţi niciodată 
pe la mine? Niciodată nu mi-aţi făcut o vizită acasă. Telefonaţi- 
mi dinainte şi-mi fac timp.” l-am promis, ferm hotărât să nu-mi 
ţin promisiunea, deoarece cu cât iubesc un om mai mult, cu 
atât mai mult îi respect timpul. 

Cu toate acestea m-am dus la el, şi anume peste câteva luni. 
Boala care începuse să-l frângă l-a doborât dintr-odată, şi 
numai la cimitir am mai avut prilejul să-l conduc. O zi 
nemaiîntâlnită a fost aceea, o zi de iulie, de neuitat pentru 
oricine a apucat-o. Căci, deodată, în gările oraşului au început 
să vină, ziua şi noaptea, trenuri încărcate cu oameni din toate 
colţurile lumii, deodată şi-au făcut apariţia valuri de evrei din 
răsărit şi apus, din Rusia, Turcia, din toate provinciile şi 
orăşelele, cu groaza de ce se întâmplase încă întipărită pe 
feţele lor; niciodată nu s-a simţit mai clar - acum, când erau 
date uitării interminabilele discuţii şi certuri - că cel care era 
dus la groapă era conducătorul unei mari mişcări. Era un 
cortegiu nesfârşit. Dintr-odată, Viena îşi dădea seama că aici a 
murit nu un scriitor sau un poet minor, ci unul din făuritorii de 
idei care se ridică triumfători într-o ţară, din rândurile unui 
popor, numai la uriaşe intervale de timp. La cimitir s-a produs o 
mare învălmăşeală; prea mulţi au dat năvală spre sicriul lui 
plângând, bocind, ţipând, într-o explozie oarbă de disperare, s-a 
ajuns la busculadă, la vacarm chiar; printr-un fel de dezlănţuire 
a stihiilor durerii şi extazului, întreaga ordine a fost dată peste 
cap, aşa cum n-am mai văzut niciodată nici înainte şi nici după 
aceea la o înmormântare. Şi prin această durere uriaşă, 
răbufnind din profunzimea unui popor de milioane, am putut 
pentru prima dată să-mi fac o idee de câte patimi şi speranţe a 
răspândit în lume, prin forţa cugetului său, acest om unic. 


Efectul propriu-zis al admiterii mele în mod solemn la rubrica 
de foiletoane de la Neue Freie Presse s-a făcut simţit şi în viaţa 
mea particulară. Prin aceasta, dobândeam o neaşteptată 
independenţă faţă de familie. Părinţii mei studiau prea puţin 
literatura şi n-aveau niciun fel de părere în privinţa acesteia; 
pentru ei, ca pentru întreaga burghezie vieneză, era important 
ceea ce era lăudat în Neue Freie Presse şi indiferent ceea ce 
aceasta ignora sau cenzura. Ceea ce se scria în „foileton” părea 
pentru ei garantat de către o autoritate supremă, căci cel care 


102 


formula acolo păreri şi concluzii îşi atrăgea respectul numai 
prin simplul fapt că lua cuvântul. Şi acum, închipuiţi-vă o 
asemenea familie care-şi îndreaptă zilnic, cu teamă şi speranţă, 
privirea spre această primă filă a ziarului ei, şi într-o dimineaţă 
descoperă  uluită că destul de  dezordonatul tânăr de 
nouăsprezece ani care stă la masa ei, care nu excelează prin 
nimic la şcoală şi ale cărui mâzgăleli ea le tratează cu 
indulgență ca pe o joacă „nevinovată” (mai bună oricum decât 
jocul de cărţi sau flirtul cu fete uşuratice), poate să ia cuvântul 
în acest loc de mare răspundere, alături de oameni cu reputaţie 
şi experienţă şi să-şi susţină opiniile (de care acasă până în 
prezent nu s-a făcut foarte mare caz). Dacă aş fi scris cele mai 
frumoase poezii ale lui Keats, Holderlin sau Shelley, lucrul 
acesta n-ar fi produs o răsturnare aşa de totală în cercul 
familiei şi cunoscuţilor; când mergeam la teatru, lumea arăta 
cu degetul spre enigmaticul beniamin care pătrunsese într-un 
chip misterios în rezervaţia sacră a vârstnicilor şi merituoşilor. 
Şi cum publicam des şi aproape cu regularitate în foileton, m- 
am confruntat în curând cu riscul de-a deveni o persoană 
purtătoare de aureolă şi respectabilitate locală; însă, din 
fericire, am scăpat la timp de acest pericol, uluindu-mi părinţii 
într-o dimineaţă cu declaraţia că vreau să studiez semestrul 
următor la Berlin. lar familia mă respecta prea mult pe mine, 
sau mai bine zis pe Neue Freie Presse în a cărei umbră aurie 
şedeam, ca să nu-mi satisfacă dorinţa. 


Se înţelege de la sine că n-aveam de gând să „studiez” la 
Berlin. Acolo am mers la universitate, ca şi la Viena, numai de 
două ori într-un semestru, o dată ca să mă înscriu la cursuri şi a 
doua oară ca să fac, chipurile, dovada că am frecventat-o. Ceea 
ce căutam eu la Berlin nu erau nici colegiile, nici profesorii, ci 
un tip mai înalt şi mai desăvârşit de libertate. La Viena mă 
simţeam, oricum, încă legat de mediu. 'Tovarăşii de activitate 
literară cu care aveam de-a face proveneau aproape toţi din 
aceeaşi lume ca mine; în strâmtul oraş în care fiecare îl ştia pe 
fiecare, rămâneam veşnic fiul care se trage dintr-o familie 
„bună”, şi mă săturasem de aşa-zisa societate „bună”; voiam 
măcar o dată o societate pronunţat „rea”, o formă de existenţă 
liberă de constrângere şi control. Nu căutasem nici măcar în 
catalog ca să aflu cine predă filozofia la universitatea din 


103 


Berlin; mi-era de-ajuns să ştiu că literatura „nouă” se afirmă 
acolo mai activ, mai impulsiv decât la noi, că acolo îi poţi întâlni 
pe Dehmel şi alţi poeţi din generaţia tânără, că acolo se 
întemeiază necontenit reviste, cabarete, teatre, pe scurt, că 
acolo „ceva se clinteşte”, cum se spunea în limbaj vienez. 
Într-adevăr, sosisem la Berlin într-un moment istoric foarte 
interesant. Din 1870, când Berlinul, din cam prozaica, mărunta 
şi sărăcuţa capitală a regatului Prusiei devenise oraşul de 
reşedinţă al împăratului german, neînsemnata aşezare de pe 
Spree luase un puternic avânt. Dar Berlinul încă nu preluase 
conducerea în chestiunile de artă şi cultură; Munchenul trecea, 
cu pictorii şi poeţii săi, drept adevăratul centru artistic, opera 
din Dresda domina în muzică, micile oraşe de reşedinţă 
atrăgeau elemente valoroase; dar, înainte de orice, Viena, cu 
tradiţia ei seculară, cu concentrarea ei de forţe, cu talentul ei 
natural, se situase până acum cu mult deasupra Berlinului. În 
schimb, în ultimii ani, odată cu ascensiunea economică rapidă a 
Germaniei, începuse să se întoarcă foaia. Marile concerne, 
familiile avute se mutau la Berlin, şi noua bogăţie, asociată cu o 
viguroasă cutezanţă, deschidea aici arhitecturii, teatrului, 
posibilităţi mai mari decât într-un alt mare oraş german. 
Muzeele se măreau sub patronajul împăratului Wilhelm, teatrul 
îşi găsea conducătorul ideal în persoana lui Otto Brahm şi 
tocmai faptul că nu exista o tradiţie adevărată, o cultură veche 
de secole, îndemna tineretul să încerce. Căci tradiţia înseamnă 
totdeauna şi oprelişte. Viena, legată de cele vechi, divinizându- 
şi propriul trecut, se arăta circumspectă şi neîncrezătoare faţă 
de tineri şi de experimentele îndrăzneţe. Însă la Berlin, oraşul 
care voia să evolueze rapid şi într-o manieră originală, se căuta 
noutatea. Aşa că era prea firesc ca tinerii din întregul imperiu 
şi chiar din Austria să se precipite spre Berlin, şi succesele au 
adus celor mai înzestrați dintre ei consacrarea; vienezul Max 
Reinhardt trebuise să aştepte două decenii la Viena ca să 
dobândească o poziţie pe care la Berlin a cucerit-o în doi ani. 
Era tocmai acest moment, al trecerii de la stadiul de simplu 
oraş naţional la cel de oraş internaţional, când am sosit eu la 
Berlin. După frumuseţea saturată a Vienei pe care aceasta o 
moştenise de la nişte mari strămoşi, primul contact cu Berlinul 
a fost mai degrabă  decepţionant; de-abia începuse 
semnificativa orientare spre noua arhitectură, care avea să ia 


104 


locul celei cam pretenţioase a cartierelor elegante; strada 
Friedrich cu arhitectura ei monotonă şi strada Leipzig cu fastul 
ei greoi încă mai formau centrul oraşului. In suburbii ca 
Wilmersdorf, Nikolassee, Steglitz de abia ajungeai, şi numai cu 
tramvaiul, iar a te duce să vezi lacurile din jur, cu frumuseţea 
lor sălbatică, încă mai era, la vremea aceea, o aventură. În 
afară de vechea „Unter den Linden”, nu exista un centru 
propriu-zis, un „corso”, ca la noi „Am Graben”, şi datorită 
vechii parcimonii prusace lipsea cu desăvârşire orice adiere de 
eleganţă. Femeile mergeau la teatru în rochii lipsite de gust pe 
care şi le coseau singure, peste tot se simţea lipsa acelei mâini 
uşoare, pricepute şi risipitoare care, la Viena ca şi la Paris, ştia 
să facă din te miri ce o bagatelă fermecătoare. In orice 
amănunt se simţea intervenţia aceea de mână strânsă, 
drămuitoare, a la Friedrich cel Mare; cafeaua era apătoasă şi 
proastă, fiindcă se ţinea socoteală la fiecare boabă, mâncarea 
era fără gust, n-avea sare, nici piper. Curăţenia şi o ordine 
strictă domneau pretutindeni, în locul elanului muzical de la 
noi. Pentru mine nimic nu era mai frapant decât contrastul 
dintre gazda mea de la Viena şi cea de la Berlin. Cea de la 
Viena era o femeie veselă, guralivă, care nu prea se omora cu 
curăţenia, uita de la mână pân’ la gură ba una, ba alta, dar 
care-ţi făcea cu dragă inimă orice serviciu. Cea de la Berlin era 
corectă şi ţinea totul într-o ordine fără cusur, dar în prima ei 
notă de plată lunară am găsit trecut, cu un scris curat, abrupt, 
fiecare mic serviciu pe care mi-l făcuse: trei pfenigi pentru 
cusutul unui nasture la pantaloni, douăzeci de pfenigi pentru 
scosul unei pete de cerneală de pe faţa de masă şi aşa mai 
departe, până la o apăsată linie de adunare sub care apărea 
ridicola sumă de 67 pfenigi pe care i-o datoram pentru câte 
făcuse pentru mine. La început am râs de asta; interesant este 
însă faptul că şi eu, după câteva zile, m-am molipsit de această 
penibilă manie prusacă a ordinii şi, pentru prima şi ultima dată 
în viaţa mea, mi-am întocmit o evidentă exactă a cheltuielilor. 
De la prietenii din Viena adusesem cu mine o serie întreagă 
de recomandări. Dar nu m-am folosit de absolut niciuna. Doar 
de aceea plecasem, ca să evit orice confort burghez şi, în 
schimb, să trăiesc slobod şi numai pe picioarele mele. Voiam să 
cunosc în exclusivitate oamenii spre care-mi tăiasem drum prin 
propriile mele realizări literare - şi oameni cât mai interesanţi; 


105 


doar nu degeaba citisem La Boheme, iar ca tânăr de douăzeci 
de ani doream să cunosc şi eu ceva asemănător. 

De fapt, nici nu mi-a trebuit prea mult până să găsesc un 
asemenea cerc gălăgios, înjghebat fără criterii şi la voia 
întâmplării. Încă de la Viena colaborasem la foaia numărul unu 
a curentului „modern” de la Berlin, care se numea aproape 
ironic Societatea şi era condusă de Ludwig Jacobowski. Acest 
tânăr poet întemeiase, cu puţin înainte de moartea lui timpurie, 
o asociaţie cu numele seducător pentru tineret de „Cei care 
vin”, ale cărei întruniri aveau loc o dată pe săptămână la etajul 
întâi al unei cafenele din piaţa Nollendorf. În această rotondă 
uriaşă, concepută după modelul „Closeriei des Lilas” de la 
Paris, se strângeau elementele cele mai eterogene, poeţi şi 
arhitecţi, snobi şi ziarişti, fete tinere care se dădeau drept 
specialiste în arta decorativă sau sculptoriţe, studenţi ruşi şi 
fete cu părul blond-auriu din Scandinavia care voiau să-şi 
perfecţioneze limba germană. Germania însăşi avea de faţă 
reprezentanţi din toate provinciile sale, westfalieni osoşi, 
bavarezi cumsecade, evrei silezieni: toţi aceştia se aruncau în 
discuţii aprinse şi o făceau cu totală dezinvoltură. Din când în 
când se citeau poezii sau drame, dar scopul principal al tuturor 
era cunoaşterea reciprocă. În mijlocul acestor tineri, care se 
comportau intenţionat ca nişte boemi, şedea, impresionant ca 
un Moş Crăciun, un bătrân cu barba căruntă, respectat şi iubit 
de toţi, pentru că era un poet adevărat şi un boem adevărat: 
Peter Hille. Septuagenarul acesta, cu ochii lui albaştri de câine, 
veşnic înfofolit în raglanul lui cenuşiu care acoperea un costum 
din cale-afară de jerpelit şi o lenjerie de corp foarte murdară, 
privea blajin şi împăcat la ciudatul cârd de copii din jur; de 
fiecare dată, ceda cu plăcere insistentelor noastre de a scoate 
dintr-unul din buzunarele hainei nişte manuscrise groaznic de 
mototolite şi de a ne citi poeziile sale. Erau poezii neomogene, 
de fapt improvizații ale unui geniu liric, numai că aveau o formă 
prea dezlânată, prea nefinisată. Le scria cu creionul în tramvai 
sau la cafenea, după aceea le uita şi, când voia să le citească-n 
public, cu greu le regăsea printre hârtiile şterse şi pătate. Bani 
n-avea niciodată, dar nu se sinchisea de bani, dormea când la 
unul, când la altul dintre cunoscuţi, iar în condiţia sa de om 
uitat de lume şi lipsit de absolut orice ambiţie avea ceva 
mişcător de autentic. De fapt, nu ştia nimeni când şi cum 


106 


ajunsese acest faun blând în marele oraş Berlin şi ce căuta el 
aici. Dar el nu voia nimic, nu voia să fie lăudat şi nici sărbătorit, 
şi datorită firii sale de rătăcitor pe tărâmurile reveriei poetice 
era un om cu totul lipsit de griji, aşa cum nu mi-a mai fost dat 
să întâlnesc. În jurul lui se agitau şi se opinteau polemişti 
ambiţioşi; el asculta îngăduitor, nu se contrazicea cu nimeni, cu 
o expresie prietenească te întâmpina uneori cu paharul ridicat, 
dar nu se amesteca niciodată în discuţie. Aveai impresia că, 
până şi-n timpul celei mai aprige încăierări, în capul său zbârlit 
şi cam obosit versurile şi cuvintele se căutau fără să se atingă 
şi să se găsească cu adevărat. 

Simplitatea şi inocenţa care emanau de la acest poet naiv - 
care astăzi chiar în Germania este aproape uitat - mi-au abătut, 
poate, într-un fel atenţia de la cel ce fusese ales conducător al 
asociaţiei „Cei care vin”, deşi era vorba despre un om ale cărui 
idei şi cuvinte au intervenit mai târziu hotărâtor în evoluţia şi 
devenirea a nenumărați oameni. În el, în Rudolf Steiner, căruia 
ca întemeietor al antropozofiei i s-au construit mai târziu, de 
către adepţii săi, cele mai strălucite şcoli şi academii, am 
întâlnit, după Theodor Herzl, din nou un om căruia destinul 
avea să-i încredinţeze misiunea de a fi călăuzitorul a milioane 
de oameni. Ca persoană, el n-avea prestanţa de conducător a 
lui Herzl, dar era mai seducător. În ochii săi negri îşi avea 
sediul o forţă hipnotică, şi îl evaluam mai bine şi mai critic dacă 
nu mă uitam la el, căci faţa sa ascetic-uscăţivă, marcată de 
pasiune spirituală, era probabil făcută să acţioneze convingător 
nu numai asupra femeilor. În vremea aceea, Rudolf Steiner încă 
nu-şi elaborase învăţătura, el însuşi aflându-se încă în postura 
celui care caută şi învaţă; ocazional, ne făcea comentarii pe 
marginea teoriei culorilor a lui Goethe, a cărui imagine, în 
expunerea lui, devenea faustică, paracelsiană. Era un deliciu 
să-l asculţi, deoarece cultura lui era extraordinară şi, în 
comparaţie cu a noastră, care se mărginea numai la literatură, 
uimitor de multilaterală; de la conferințele lui şi de la unele 
frumoase convorbiri în cerc restrâns, mă întorceam acasă 
mereu entuziasmat şi totodată cam abătut. Cu toate acestea, 
stând să mă întreb astăzi dacă aş fi fost în stare să-i prezic 
tânărului de atunci o asemenea influenţă filozofică şi etică 
asupra maselor, trebuie, spre ruşinea mea, să spun că nu. De la 
spiritul lui iscoditor aşteptam performanţe grandioase în 


107 


ştiinţă, şi nu m-ar fi mirat deloc să aud de o mare descoperire 
în biologie făcută de spiritul său intuitiv; dar când, ani şi ani 
mai târziu, am văzut la Dornach măreţul Goetheanum, acea 
„şcoală a înţelepciunii” pe care i-au întemeiat-o discipolii săi, ca 
academie platonică de „antropozofie”, am fost mai degrabă 
deziluzionat de faptul că influenţa sa a pătruns atât de mult în 
domeniul larg al cotidianului şi pe alocuri chiar al banalului. 
Nu-mi permit nicio judecată asupra antropozofiei, căci până 
astăzi mie nu mi-este absolut clar ce vrea şi ce înseamnă 
aceasta; ba înclin să cred că, în fond, acţiunea ei seducătoare n- 
a fost legată de o idee, ci de persoana fascinantă a lui Rudolf 
Steiner. Oricum, faptul că am întâlnit un om de o asemenea 
forţă magnetică tocmai în faza aceea timpurie, când el încă mai 
putea comunica la modul prietenesc, nedogmatic, cu cei care 
erau mai tineri, a fost pentru mine un câştig inestimabil. În 
contact cu cultura lui fantastică şi în acelaşi timp profundă, mi- 
am dat seama că adevărata universalitate, pe care noi, cu trufia 
noastră de liceeni, credeam că am şi cucerit-o, se poate 
dobândi nu prin discuţii şi lecturi pripite, ci numai prin eforturi 
pasionate de ani şi ani. 

Dar în acel timp al receptării, când e mai uşor de legat 
prietenii şi când diferenţele sociale sau politice încă nu s-au 
accentuat prea tare, un tânăr, la drept vorbind, învaţă 
esenţialul mai bine de la tovarăşii de aspirații decât de la cei 
superiori prin cultură. Din nou simţeam - de data aceasta însă 
dintr-o perspectivă mai înaltă şi mai cuprinzătoare decât în 
liceu - cât de fecund este entuziasmul colectiv. În timp ce 
prietenii mei vienezi proveneau aproape toţi din burghezie, ba 
în proporţie de nouă zecimi din burghezia evreiască, în timp ce 
noi, aşadar, numai ne împăunam şi făceam caz de înclinațiile 
noastre, tinerii acestei noi lumi veneau din zone diametral 
opuse, de sus, de jos, aristocrat prusac unul, fiu de armator din 
Hamburg celălalt, al treilea din neam de ţărani westfalici; m-am 
trezit dintr-odată într-un cerc unde exista şi mizerie adevărată, 
cu zdrenţe în loc de haine, cu ghete scâlciate, o sferă deci cu 
care la Viena nu intrasem niciodată în contact. Şedeam la 
aceeaşi masă cu băutori înrăiţi, cu homosexuali şi cu 
morfinomani, îi strângeam mâna - foarte mândru - unui escroc 
certat cu legea (care şi-a publicat mai târziu memoriile şi în 
felul acesta a intrat în rândurile noastre, ale scriitorilor). Toate 


108 


lucrurile din romanele realiste cărora cu greu le-aş fi dat 
crezare se busculau şi se-nghesuiau în micile bombe şi cafenele 
în care eram introdus şi, cu cât era mai proastă reputaţia unui 
om, cu atât mai mare era interesul meu de a-l cunoaşte 
personal. Această simpatie aparte sau curiozitate faţă de 
oameni cu destin precar m-a însoţit, de altfel, toată viaţa; chiar 
în anii când de-acum s-ar fi cuvenit să fac selecţii mai 
riguroase, prietenii mei mă certau pentru oamenii atât de 
imorali, neserioşi şi cu adevărat compromiţători pe care-i 
frecventam. Poate tocmai mediul de sobrietate din care veneam 
şi faptul că eu însumi mă simţeam într-o anumită măsură 
împovărat cu complexul „siguranţei” m-au făcut să văd nişte 
fiinţe fascinante în toţi aceia care erau risipitori şi aproape 
dispreţuitori cu viaţa lor, timpul lor, banii lor, sănătatea lor, 
reputaţia lor, în aceşti împătimiţi, în aceşti maniaci ai existenţei 
pentru existenţă, şi poate că se observă în romanele şi nuvelele 
mele această preferinţă pentru firile aprinse şi exuberante. La 
acestea se adaugă şi farmecul exoticului, al străinătăţii; 
aproape fiecare din ei aducea un dar din altă lume pentru 
curiozitatea mea. În desenatorul E.N. Lilien, fiul unui biet 
tâmplar ortodox din Drohobycz, am întâlnit pentru prima dată 
un adevărat evreu răsăritean şi totodată un caracter evreiesc a 
cărui forţă şi al cărui fanatism tenace îmi rămăseseră 
necunoscute până atunci. Un tânăr rus îmi traducea paginile 
cele mai frumoase din romanul lui Dostoievski Frații 
Karamazov, încă necunoscut pe-atunci în Germania, o tânără 
suedeză îmi arăta pentru prima dată tablourile lui Munch; mă 
învârteam prin atelierele pictorilor (însă ale celor slabi) ca să le 
observ tehnica, un credincios m-a introdus într-un cerc spiritist 
- în mii de forme şi înfăţişări percepeam viaţa şi tot nu mă 
săturam de ea. Energia care în timpul liceului se cheltuise 
numai în formele nude, în rimă şi vers şi cuvânt, se descărca 
acum asupra oamenilor; la Berlin, din zori şi până-n noapte, îmi 
petreceam timpul mereu cu alţii şi alţii care mă entuziasmau, 
mă decepţionau, ba chiar mă pungăşeau. Cred că în zece ani n- 
am participat la atâtea întruniri ale spiritului ca în acest scurt 
semestru la Berlin, primul de libertate deplină. 


Ar fi fost absolut logic ca această neobişnuită multitudine de 
imbolduri să se traducă printr-o extraordinară stimulare a 


109 


poftei mele de creaţie. În realitate s-a întâmplat exact 
contrariul; elanul meu, care în atmosfera de exaltare reciprocă 
de la liceu se ridicase brusc la o cotă înaltă, se răci în mod 
îngrijorător. Patru luni după publicare, nu mai înţelegeam cum 
de am avut curajul să scot acel volum de versuri puerile; 
versurile încă mi se păreau a da dovadă de oarecare măiestrie, 
izvorâtă dintr-o arzătoare pasiune a jocului cu formele, dar 
erau total false în sentimentalismul lor. Tot aşa, de la venirea în 
contact cu realitatea, primele mele nuvele îmi păreau a fi 
pătrunse de un miros de hârtie parfumată; scrise în totală 
necunoaştere a realităţilor, ele utilizau, fiecare la momentul ei, 
o tehnică de mâna a doua, prost însuşită. Un roman pe care-l 
adusesem la Berlin gata până la ultimul capitol, ca să-mi 
fericesc editorul, ajunse în curând material de-ncălzit soba, căci 
credinţa mea în competenţa colegilor de liceu primise o grea 
lovitură cu această primă luare de contact cu viaţa reală. 
Aveam senzaţia că la şcoală am fost dat înapoi cu câţiva ani. De 
fapt, între primul meu volum de versuri şi cel de-al doilea, am 
făcut o pauză de şase ani, şi numai după trei sau patru ani am 
publicat prima carte de proză; dând curs sfatului lui Dehmel, 
căruia-i sunt şi azi recunoscător, îmi foloseam timpul ca să 
traduc din limbi străine, ceea ce şi astăzi socotesc a fi 
modalitatea cea mai bună pentru un poet tânăr, dornic să 
înţeleagă mai profund şi mai creator spiritul propriei limbi. Am 
tradus poeziile lui Baudelaire, câteva de-ale lui Verlaine, Keats, 
William Morris, o mică dramă de Charles van Lerberghe, un 
roman de Camille Lemonnier, pour me faire la main!*. Tocmai 
faptul că orice limbă străină, cu întorsăturile ei cele mai 
specifice, creează obstacole în calea traducerii mobilizează 
rezerve de expresivitate care altminteri nu-şi găsesc 
valorificarea, şi această luptă aprigă de a-i smulge limbii 
străine specificul ei cel mai propriu şi de a-l forţa să se 
încorporeze la fel de plastic în propria limbă a însemnat 
totdeauna pentru mine o plăcere artistică. Pentru că cerea 
răbdare şi perseverenţă, virtuţi pe care la liceu, din 
superficialitate şi  nechibzuinţă, le-am  nesocotit, această 
îndeletnicire discretă şi în fond nerăsplătită mi-a devenit 
nespus de dragă; căci în această activitate modestă de mijlocire 
a unor valori artistice de excepţie am avut pentru prima dată 


13 Ca să-mi fac mâna (fr.). 
110 


certitudinea că fac ceva cu adevărat inteligent, o justificare a 
existentei mele. 


În sinea mea, mă clarificasem de-acum asupra drumului de 
urmat în anii următori; să văd mult, să învăţ mult şi abia după 
aceea să încep! Să nu mă pripesc să ies în lume cu cărţi 
publicate, ci mai întâi să-i aflu lumii ce are ea esenţial! Berlinul, 
cu tăria pe care mi-o dădea să beau, nu făcea decât să-mi aţâţe 
setea şi mai mult. Şi mă tot întrebam în ce ţară să-mi fac voiajul 
de vară. Alegerea mea a căzut asupra Belgiei. Această ţară 
luase la sfârşitul secolului un neobişnuit avânt artistic şi într-un 
anumit sens întrecuse în intensitate chiar Franţa. Khnopff, 
Rops în pictură, Constantin Meunier şi Minne în plastică, van 
der Velde în arta decorativă, Maeterlinck, Eckhoud, Lemonnier 
în poezie dădeau măsura strălucită a noului spirit european. 
Mai presus de toţi însă, Emile Verhaeren era acela care mă 
fascina pentru că el deschidea liricii o perspectivă cu totul 
nouă; îl descoperisem oarecum privatim, pe el, care în 
Germania era încă absolut necunoscut - literatura oficială l-a 
confundat multă vreme cu Verlaine, aşa cum pe Rolland îl lua 
drept Rostand. Şi a iubi în exclusivitate pe cineva înseamnă 
întotdeauna a iubi la puterea a doua. 

Poate că aici este nevoie să fac o mică paranteză. Lumea 
noastră trăieşte prea iute şi prea intens ca să-şi mai poată 
păstra o memorie proaspătă şi nu ştiu dacă numele lui Emil 
Verhaeren îi mai spune astăzi ceva. Verhaeren a fost primul 
dintre toţi poeţii francezi care a încercat să dea Europei ceea 
ce Walt Whitman dăduse Americii: credinţa în epocă, credinţa 
în viitor. El începuse să iubească lumea modernă şi voia s-o 
cucerească pentru poezie. În timp ce pentru alţii maşina 
întruchipa răul, oraşele, abjectul, prezentul, nepoeticul, el se 
entuziasma la fiecare nouă invenţie, la fiecare realizare tehnică, 
şi se entuziasma de propriul său entuziasm, se entuziasma cu 
bună ştiinţă, ca să se simtă mai tare în această pasiune. După 
micile poezii ale începutului au venit imnurile puternice, 
năvalnice. Admirez-vous les uns les autres!“ era îndemnul său 
către popoarele Europei. Tot optimismul generaţiei noastre, 
acest optimism care în condiţiile de azi, ale recidivei noastre 


14 Să vă admiraţi unii pe alţii (fr.), aluzie la „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 
13:34). 
111 


celei mai îngrozitoare, a devenit de mult de neînțeles, şi-a găsit 
la el prima expresie poetică, iar unele dintre poeziile sale cele 
mai bune vor depune multă vreme mărturie despre Europa şi 
omenirea pe care le visam noi atunci. 

De fapt, eu venisem la Bruxelles ca să-l cunosc pe Verhaeren. 
Dar Camille Lemonnier, acest poet viguros din grupul „Mâle”, 
pe nedrept dat azi uitării, căruia i-am tradus eu însumi în 
germană un roman, mi-a spus, cu părere de rău că Verhaeren 
vine doar rareori din sătucul lui la Bruxelles şi că acum este 
absent. Ca să mă despăgubească pentru dezamăgirea mea, mi- 
a dat cele mai cordiale recomandări la ceilalţi artişti belgieni. 
Astfel l-am întâlnit pe căruntul maestru Constantin Meunier, 
acest muncitor eroic şi excepţional sculptor al muncii, şi după 
el pe van der Stappen, al cărui nume este astăzi destul de rar 
amintit în manualele de istoria artei. Şi totuşi ce om cumsecade 
era acest flamand mărunt, bucălat şi cu câtă căldură m-au 
primit el şi soţia sa, o olandeză voinică, durdulie şi veselă. Mi-a 
arătat lucrările lui, ne-am întreţinut îndelung în acea dimineaţă 
senină despre artă şi literatură, şi bunătatea acestor doi 
oameni mi-a alungat în curând orice sfială. Le-am spus direct 
cât de mult regretam că n-am întâlnit la Bruxelles tocmai 
persoana pentru care venisem: Verhaeren. _ 

Spusesem prea mult? Spusesem vreo neghiobie? In orice caz, 
observai că atât van der Stappen, cât şi soţia sa au început să 
zâmbească discret şi să-şi arunce priviri pe furiş. Simţii că 
vorbele mele le înlesniseră o secretă punere de acord. Mă 
simţeam încurcat şi vrui să-mi iau rămas-bun, dar amândoi se 
opuseră spunându-mi că trebuie neapărat să rămân la masă. 
Văzui din nou ciudatul zâmbet furişându-se de la o pereche de 
ochi la cealaltă. Simţeam că era vorba aici de un secret, dar nu 
putea fi decât unul prietenesc, aşa că renunţai cu plăcere la 
ideea de-a face o călătorie la Waterloo. 

Veni repede şi prânzul, luaserăm deja loc în sufragerie - 
aceasta se afla la nivelul solului, ca în toate casele belgiene - şi 
din încăpere ne uitam prin geamurile colorate în stradă, când o 
umbră se opri brusc în faţa ferestrei. Se auzi o bătaie în geamul 
colorat şi deodată sună clopoţelul. Le voilà! spuse doamna van 
der Stappen şi se ridică de pe scaun. N-am ştiut ce să spun, dar 
uşa se şi deschise şi-şi făcu apariţia, cu pasul greu, apăsat, 
Verhaeren. Am recunoscut din primul moment chipul ce-mi 


112 


devenise de mult familiar din fotografii. Ca în atâtea rânduri, şi 
de data aceasta Verhaeren venea în vizită la ei şi, când auziseră 
că l-am căutat zadarnic prin tot ţinutul, se înţeleseseră dintr-un 
rapid schimb de priviri să nu-mi spună nimic despre aceasta, ci 
să-mi facă o surpriză cu prezenţa lui. Şi acum iată-l în faţa mea, 
zâmbind de festa reuşită ce mi se făcuse. Pentru prima dată i- 
am simţit strângerea mâinii vânjoase, pentru prima dată i-am 
surprins privirea clară şi blândă. Venea în casă - ca 
întotdeauna - parcă încărcat cu roadele vieţii şi plin de 
entuziasm. Povestea chiar şi în timp ce mânca. Fusese la 
prieteni şi la o galerie de artă, şi ora petrecută acolo încă îl mai 
făcea să radieze. Aşa se întorcea totdeauna de peste tot, 
îmbogăţit prin trăiri şi atingeri ocazionale, şi acest entuziasm 
devenise modul sacru al existentei sale - ca o flacără mereu 
repetată ce-i ţâşnea de pe buze. Şi cât de minunat ştia el să 
sublinieze cu gesturi precise cele rostite. De la primul cuvânt 
stabilea legătura cu oamenii, fiindcă era cu toate ferestrele 
sufletului deschise, receptiv la tot ce e nou, nu respingea nimic. 
Se arunca, aş zice cu toată fiinţa, în întâmpinarea celuilalt şi, ca 
în această primă oră, tot aşa, de sute şi sute de ori am fost 
norocosul martor al copleşitoarei, furtunoasei coliziuni dintre 
fiinţa sa şi alţi oameni. Nu ştia nimic despre mine, dar mi-a 
acordat încredere numai pentru că aflase că sunt familiarizat 
cu opera lui. 

După masa de prânz, la prima plăcută surpriză s-a adăugat a 
doua. Van der Stappen, care de mult voia să-şi satisfacă o 
veche dorinţă a lui şi a lui Verhaeren, lucra de câteva zile la un 
bust al acestuia; astăzi, urma să fie ultima şedinţă. Prezenţa 
mea era, după cum spunea van der Stappen, un dar prietenesc 
al destinului, căci el avea nevoie tocmai de cineva care să-l 
întreţină pe neastâmpăratul poet în timp ce poza. Aşa se face 
că timp de două ore am contemplat chipul acela cu fruntea cea 
înaltă şi de neuitat, deja brăzdată de şapte ori de plugul unor 
ani grei, cu cascada ruginie a părului castaniu, cu trăsături 
dure şi cu pielea maronie tăbăcită de vânt, cu bărbia 
proeminentă ca un colţ de stâncă şi cu mustaţa de 
Vercingetorix atârnându-i, mare şi puternică, deasupra buzelor 
subţiri. Nervozitatea se simţea în mâini, în acele mâini subţiri, 
îndemânatice, delicate şi totuşi puternice sub a căror piele fină 
pulsau insistent venele. Întreaga tărie a voinţei sale se 


113 


exterioriza în umerii largi, rustici, pentru care capul vioi, osos, 
părea aproape prea mic; abia când făcea câţiva paşi îţi dădeai 
seama de forţa lui. Când mă uit azi la bustul lui - niciodată nu i- 
a reuşit lui van der Stappen o lucrare ca aceea de atunci -, îmi 
dau seama cât e de veridic şi cât de perfect i-a prins esenţa. 
Este imaginea unui geniu poetic, monumentul unei forţe 
nepieritoare. 


În aceste trei ore am învăţat să-l îndrăgesc cu o pasiune care 
de-a lungul vieţii mele nu m-a mai părăsit niciodată. În fiinţa lui 
era o siguranţă de sine care nu degenera niciun moment în 
aroganță. Era mai presus de bani, prefera să ducă o existentă 
de sătean decât să scrie vreun rând care să servească numai 
clipei trecătoare. Era mai presus de succese pe care nu căuta 
să le multiplice prin concesii, amabilităţi şi relaţii - el se 
declara mulţumit cu prietenii săi şi cu credinţa lor de oameni 
integri. A rămas mai presus până şi de nefasta ispită a 
celebrităţii, a gloriei, când aceasta a venit în sfârşit la cel ce se 
afla pe culmea cea mai înaltă a vieţii. A rămas deschis în toate 
sensurile, neîmpovărat de complexe, cu sufletul nealterat de 
vreo vanitate, un om liber, exuberant, gata să se aprindă la 
flacăra oricărui entuziasm; când erai cu el, te simţeai întărit în 
voinţa de a trăi. 

Acum se afla, în carne şi oase, în faţa tânărului care eram, el, 
poetul, aşa cum îl voisem, aşa cum îl visasem. Şi chiar din 
primul moment al întâlnirii noastre, m-am hotărât să slujesc 
acestui om şi operei sale. Era o hotărâre cu adevărat temerară, 
pentru că acest rapsod al Europei era pe-atunci încă puţin 
cunoscut şi ştiam dinainte că tălmăcirea monumentalei sale 
opere poetice şi a celor trei drame ale sale în versuri îmi va 
răpi doi sau trei ani de creaţie proprie. Dar hotărându-mă să-mi 
pun timpul şi întreaga energie şi pasiune în serviciul unei opere 
străine, mi-am asumat eu însumi cea mai frumoasă obligaţie: 
aceea de a duce la îndeplinire o sarcină morală. Şovăitoarele 
mele căutări şi încercări aveau acum un sens. Şi, dacă ar fi să 
dau azi un sfat unui scriitor tânăr care încă nu şi-a găsit 
drumul, aş căuta să-l determin ca mai întâi să se apuce de 
interpretarea sau  tălmăcirea unei opere mari. Orice 
întreprindere care comportă un asemenea sacrificiu aduce 
începătorului mai mult folos decât propria lui creaţie, şi nimic 


114 


din ce s-a făcut vreodată cu uitare de sine nu s-a făcut în zadar. 


În cei doi ani pe care i-am folosit aproape în exclusivitate 
pentru a pregăti o biografie a lui Verhaeren şi pentru a-i 
traduce operele poetice am făcut, printre altele, şi multe 
călătorii, parţial şi pentru a ţine conferinţe. De altfel n-a trecut 
mult timp până când am primit un semn de recunoştinţă pentru 
aparent ingrata osteneală cu opera lui Verhaeren; prietenii lui 
din străinătate îşi îndreptară atenţia asupra mea, oferindu-mi şi 
mie prietenia lor. Astfel am cunoscut-o pe Ellen Key, acea 
suedeză minunată, care în vremurile acelea potrivnice lupta cu 
un curaj fără egal pentru emanciparea femeilor şi care în 
cartea ei Secolul copilului a avertizat, cu mult înaintea lui 
Freud, asupra vulnerabilităţii sufleteşti a tineretului; prin ea 
am fost introdus în Italia la Giovanni Gena şi în cercul lui de 
poezie şi am câştigat în norvegianul Johan Bojer un prieten de 
valoare. Georg Bran des, cunoscutul istoric literar, s-a aplecat 
cu interes asupra activităţii mele, şi curând, datorită publicităţii 
făcute de mine, numele de Verhaeren a început să fie mai 
cunoscut în Germania decât în patria lui. Kainz, cel mai mare 
actor, şi Moissi recitau în public poeziile lui în traducerea mea, 
Max Reinhardt prezenta pe scena germană Mănăstirea lui 
Verhaeren: aveam dreptul să fiu mulţumit. 

Dar acum era, la drept vorbind, timpul să-mi aduc aminte că- 
mi asumasem şi alte obligaţii în afară de cele faţă de 
Verhaeren. Trebuia, în sfârşit, să-mi închei cariera de student şi 
să revin acasă cu pălăria de doctor. Acum se punea problema 
ca în câteva luni să parcurg întreaga materie şcolară cu care 
studenţii mai conştiincioşi îşi bătuseră capul aproape patru ani; 
îmi petreceam nopţile tocind împreună cu Erwin Guido 
Kolbenheyer, un prieten de tinereţe în ale literaturii, care 
astăzi nu-si mai aminteşte poate cu plăcere de acele vremuri 
deoarece a devenit unul dintre poeţii şi academicienii oficiali în 
Germania lui Hitler. Dar examenul n-a fost greu. Pentru că ştia 
prea multe despre mine, din activitatea mea literară publică, 
bunul profesor nu m-a mai sâcâit cu mărunţişuri şi mi-a spus, 
zâmbind, într-o preliminară convorbire în particular: „Presupun 
că la logica exactă preferaţi totuşi să nu fiţi examinat”, şi apoi 
m-a condus uşurel spre domeniile în care mă ştia mai stăpân pe 
materie. Era prima dată când luam un examen cu nota maximă 


115 


şi, după cum speram, şi ultima. Acum mă eliberasem de orice 
obligaţie exterioară şi toţi anii de atunci încoace i-am consacrat 
luptei - care devine în timpurile noastre tot mai dură - ca şi din 
punct de vedere spiritual să fiu la fel de liber. 


116 


Paris, oraşul eternei tinereţi 


Cadoul pe care mi-l promisesem pentru primul an după 
cucerirea libertății era Parisul. Cunoşteam acest oraş 
inepuizabil numai din fuga a două călătorii anterioare şi ştiam 
că orice tânăr care apucă să trăiască un an acolo îi păstrează 
toată viaţa o amintire fericită. Nicăieri simţurile proaspăt 
trezite nu se identifică atât de bine cu tinereţea ca în acest oraş 
care se dăruieşte oricui şi a cărui realitate profundă nu poate fi 
totuşi cunoscută de nimeni în întregime. 

Ştiu bine, Parisul tinereţii mele, acel oraş exaltat şi exaltant 
la modul euforic, nu mai există; poate că nu-şi va mai redobândi 
niciodată spontaneitatea aceea minunată, de când pumnul cel 
mai brutal de pe pământ l-a stigmatizat trufaş cu fierul încins al 
războiului. La ora când am început să scriu aceste rânduri, se 
apropia tăvălugul armatelor germane, al tancurilor germane 
care înaintau ca o hoardă de termite cenuşii ca să distrugă din 
rădăcini coloritul divin, luminozitatea euforică, emailul şi 
podoaba florală a acestei alcătuiri armonice. lar acum faptul e 
consumat: steagul cu crucea încârligată flutură pe Turnul 
Eiffel, întunecatele trupe de asalt mărşăluiesc sfidător pe 
Champs-Elysees-ele lui Napoleon, şi simt şi eu, de departe, cum 
se stă în cămine cu inima strânsă, cât de umiliţi privesc 
cetăţenii aşa de blajini odinioară spre cizma răsfrântă a 
cotropitorului care tropăie prin intimitatea bistrourilor şi 
cafenelelor lor. Niciodată o nenorocire proprie nu m-a afectat 
aşa de mult, nu m-a zguduit aşa de mult, nu m-a aruncat cu 
atâta putere în braţele disperării ca înjosirea acestui oraş care, 

117 


ca niciun altul, fusese înzestrat cu harul de a face fericit pe 
oricine se apropia de el. Va mai fi el vreodată în stare să dea 
generaţiilor ceea ce ne-a dat nouă: învăţătura cea mai 
înţeleaptă, exemplul cel mai minunat de-a fi liber şi creator în 
acelaşi timp, deschis oricui şi devenind tot mai bogat prin 
această frumoasă risipă? 

Ştiu, ştiu, astăzi nu suferă numai Parisul; decenii de acum 
încolo nici restul Europei nu va mai fi ceea ce a fost înainte de 
Primul Război Mondial. De-atunci, de pe orizontul cândva aşa 
de senin al Europei, nu s-a mai risipit complet o anumită pâclă; 
răceala şi neîncrederea între ţări şi între oameni a rămas ca o 
otravă ce-şi continuă opera în trupul mutilat. Oricât progres în 
domeniul social şi tehnic a adus acest sfert de secol dintre un 
război mondial şi altul, practic nu există naţiune în mica 
noastră lume a Occidentului care să nu fi pierdut nemăsurat de 
mult din pofta de viaţă şi spontaneitatea de altădată. Zile-ntregi 
mi-ar trebui ca să povestesc cât de prietenoşi, cât de veseli şi 
copilăroşi erau înainte, chiar şi-n cea mai neagră mizerie, 
italienii, cum râdeau şi cântau ei în tratoriile lor şi cum 
trimiteau înţepături la adresa unui rău governo, iar acum 
trebuie să mărşăluiască sumbri, cu bărbia aruncată-n sus şi cu 
mâhnirea-n inimă. Ne mai putem oare imagina o Austrie aşa de 
laxă şi slobodă în blândeţea ei, aşa de cuvios-creştineşte 
punându-şi nădejdea în împărat şi-n Dumnezeu, care îi făcuseră 
viaţa aşa de plăcută? Toate popoarele simt că o umbră străină, 
lată şi grea, atârnă deasupra capului lor. Noi însă, cei care-am 
cunoscut lumea libertăţii individuale, noi ştim şi putem depune 
mărturie că Europa era fericită şi fără griji cândva, în 
caleidoscopica ei diversitate multicoloră. Şi ne îngrozim când 
vedem câtă umbră, cât întuneric, câtă robie apasă pe lumea 
noastră din cauza furiei sinucigaşe de care a fost cuprinsă. 

Or, nicăieri, dar absolut nicăieri, n-aveai un prilej mai bun 
de-a simţi naiva şi în acelaşi timp miraculos de înţeleaptă 
nevinovăție a existenţei ca la Paris, unde frumuseţea formelor, 
blândeţea climei, bogăţia şi tradiţia o confirmau la tot pasul. 
Noi, tinerii, împărtăşeam această uşurătate şi-i adăugam 
fiecare în parte câte ceva; chinezi şi scandinavi, spanioli şi 
greci, brazilieni şi canadieni, fiecare se simţea pe malurile 
Senei ca acasă. Nu exista nicio restricţie, puteai vorbi, gândi, 
râde, înjura după pofta inimii, fiecare trăia cum îi plăcea, în 


118 


anturaj sau singur, era risipitor sau calculat, luxos sau boem, 
exista loc pentru orice capriciu şi toate posibilităţile îţi stăteau 
la îndemână. Existau excelentele restaurante cu toate 
seducţiile culinare şi soiurile de vin de două sute sau trei sute 
de franci, cu coniacuri diabolic de scumpe din zilele de la 
Marengo şi Waterloo; dar puteai să mănânci şi să te cinsteşti 
tot aşa de împărăteşte şi la primul Marchand de vin" din colţul 
străzii. In  supraaglomeratele restaurante studenţeşti din 
Quartier Latin, pentru câteva centime ţi se serveau cele mai 
delicioase gustări, înainte şi după un biftec suculent şi stropit 
cu vin roşu sau alb şi însoţit de un baton respectabil de franzelă 
gustoasă. Puteai să te-mbraci cum ţi-era voia; studenţii ieşeau 
la promenadă pe Boulevard Saint-Michel cu beretele lor 
cochete, iar pictorii, acei reapins!, îşi făceau plimbările zilnice 
cu pălăriile lor mari în formă de ciupercă şi cu romantice 
jachete de velur negru; muncitorii umblau nepăsători pe cele 
mai elegante bulevarde în bluze albastre sau în cămăşi, doicile 
cu bonetele lor bretone cu largi pliseuri, ospătarii în şorţurile 
lor albastre. Nu trebuia neapărat să fie 14 Iulie ca după miezul 
nopţii câteva perechi tinere să-nceapă să danseze pe stradă, iar 
polițistul să nu facă altceva decât să râdă: strada aparţinea 
doar tuturor! Nimeni nu se jena de nimeni; fetele cele mai 
drăguţe nu se sfiau să intre în primul petit hotel braţ la braţ cu 
un negru tuciuriu sau cu un chinez cu ochii oblici - cine se 
interesa la Paris de asemenea poveşti cu căpcăuni care au 
început să se vânture mai târziu pe tema rasei, clasei şi 
originii? Fiecare mergea, vorbea, dormea cu cel sau cu cea 
care-i plăcea, şi nici că avea habar de ce zic ceilalţi. Ah, trebuia 
să fi trăit înainte la Berlin ca să iubeşti cum se cuvine Parisul, 
trebuia să fi venit în atingere cu servilismul înnăscut al 
nemților, cu aspra şi dureros de precis fasonata lor conştiinţă a 
stărilor sociale; la ei, soţia de ofiţer privea de sus la soţia de 
învăţător şi aceasta la madama negustorului, iar ultima, la 
rândul ei, nici nu concepea să aibă de-a face cu o soţie de 
muncitor. La Paris însă, moştenirea Revoluţiei era încă vie; 
muncitorul proletar se simţea şi el, ca şi patronul lui, cetăţean 
liber şi neatârnat, ospătarul la cafenea strângea mâna colegial 


15 Negustor de vinuri (fr.). 
16 Aici, numele dat pictorilor cu înfăţişare excentrică, boemă, din Parisul 
anilor 1900-1920 (fr.). 

119 


generalului cu galoane şi eghileţi, harnicele, serioasele, 
curatele doamne din mica burghezie nu strâmbau din nas la 
prostituata care locuia pe acelaşi coridor, ci stăteau la şuetă cu 
ea pe scări, iar copiii lor îi ofereau flori. Odată am văzut cum 
nişte ţărani bogaţi din Normandia care veneau de la un botez s- 
au oprit la un restaurant de lux - Larue, lângă Madeleine; 
îmbrăcaţi ca la ei în sat, au intrat pocnind din cizmele lor grele 
ca din nişte copite, cu părul dat cu o pomadă aşa de groasă, 
încât i se simţea mirosul până-n bucătărie. Vorbeau tare şi, pe 
măsură ce dădeau duşcă pahar după pahar, deveneau tot mai 
gălăgioşi şi, râzând fără jenă, îşi ciupeau de coapse nevestele 
grase. Nu-i deranja câtuşi de puţin să stea, ei, nişte ţărani get- 
beget, la masă printre fracuri şi toalete strălucitoare, şi nici 
chelnerul ras şi spilcuit n-a strâmbat din nas, aşa cum s-ar fi 
întâmplat în Germania sau Anglia cu nişte oaspeţi aşa de 
rustici, ci i-a servit la fel de politicos şi ireproşabil ca pe 
miniştri sau excelenţe, iar maître d'hôtel a fost chiar încântat 
să-i întâmpine cu deosebită cordialitate pe oaspeţii aceştia cam 
cheflii. Parisul cunoştea numai armonia contrastelor, nu 
diferenţierea dintre sus şi jos; între străzile de lux şi pasajele 
murdare nu trecea nicio graniţă vizibilă şi peste tot era aceeaşi 
atmosferă veselă şi însufleţită. In curţile de la periferie se 
produceau muzicanţii ambulanți, de la ferestre se auzeau 
midinetele cântând în timp ce lucrau; totdeauna parcă cineva 
din văzduh îţi râdea sau îţi adresa o chemare blajină şi 
prietenească. Când ici-colo doi birjari s'engueulaient'”, puţin 
după aceea îşi dădeau mâna, se omeneau cu un pahar de vin şi- 
şi ofereau şi câteva stridii, care erau derizoriu de ieftine. Nimic 
nu era greoi sau rigid. Relaţiile cu femeile se înnodau uşor şi se 
rupeau uşor, fiecare oală îşi găsea capacul, fiecare tânăr o 
prietenă veselă şi fără false pudori. Ah, ce uşor era de trăit, ce 
dulce era viaţa la Paris, mai ales dacă erai tânăr! Chiar simpla 
hoinăreală era o plăcere şi în acelaşi timp o lecţie permanentă, 
pentru că totul era deschis în faţa oricui - şi puteai să intri într- 
un anticariat şi să răsfoieşti prin cărţi un sfert de oră fără 
bombăneli şi mârâieli din partea negustorului. Puteai să 
cutreieri micile galerii şi să savurezi pe îndelete priveliştea 
obiectelor de artă, puteai să te strecori în hotelul Drouot la 
licitaţii şi să stai la taifas, în grădini, cu guvernantele; odată 


1 Se înjurau (fr.). 
120 


intrat în horă, nu era uşor să te abţii, strada te atrăgea cu forţa 
unui magnet şi-ţi arăta de fiecare dată, ca-ntr-un caleidoscop, 
ceva nou. Dacă erai obosit puteai să iei loc pe terasa uneia din 
cele zece mii de cafenele şi să scrii scrisori pe hârtia oferită 
gratuit şi, pe lângă asta, să priveşti la negustorii ambulanți 
etalându-şi întregul lor inventar de bagatele şi extravagante. 
Un singur lucru era greu: să rămâi acasă sau să mergi acasă, 
mai ales când se desprimăvăra, când lumina deasupra Senei 
avea ceva argintiu şi moale, când începea expansiunea-n verde 
a arborilor de pe bulevarde şi când tinerele fete îşi cumpărau 
cu o centimă bucheţelul de viorele pe care şi-l prindeau în 
piept; dar nu trebuia să fie neapărat primăvară ca să fii 
binedispus la Paris. 


Oraşul, la vremea când l-am cunoscut eu, nu era încă o 
entitate complet sudată cum e azi datorită metroului şi 
automobilelor; circulaţia se mai făcea încă în majoritatea 
cazurilor cu masivele omnibuze trase de cai zdraveni, asudaţi. 
Însă de nicăieri nu era mai uşor de descoperit Parisul ca din 
„imperială”, de la primul etaj al acelor trăsuri încăpătoare, sau 
din birjele deschise care nici ele nu mergeau cu viteză 
ameţitoare. Dar din Montmartre până în Montparnasse era pe- 
atunci, oricum, o distanţă şi, având în vedere zgârcenia mic- 
burghezilor parizieni, mi se părea absolut credibilă legenda că 
existau încă parizieni de pe rive droite!* care nu fuseseră 
niciodată pe rive gauche, şi copii care se jucau numai în 
grădina Luxembourg şi care nu văzuseră niciodată grădina 
Tuileries sau parcul Monceau. Parizianul cum scrie la carte 
prefera să rămână chez soi!'”, în cartierul lui; el îşi crea în 
interiorul marelui Paris micul său Paris şi de aceea fiecare 
dintre aceste arondismente încă îşi mai avea caracterul său 
bine definit şi chiar provincial. Astfel că pentru un străin 
alegerea locului în care să-şi pună cortul avea semnificaţia unei 
anumite opţiuni. Cartierul Latin nu mă mai atrăgea. În timpul 
unei scurte vizite, ca tânăr de douăzeci de ani acolo mă 
repezisem în primul rând, direct de la gară; în prima seară mă 


18 „Malul drept”, iar mai jos în text „malul stâng” [al Senei], în sensul de 
cartiere ale Parisului aflate de o parte şi de alta a Senei în raport cu un 
observator care priveşte în aval (fr.). 
19 Acasă (fr.). 

121 


şi înfiinţasem la Cafe Vachette şi rugasem politicos să mi se 
arate locul lui Verlaine şi masa de marmură în care, atunci 
când era beat, bătea mânios cu bastonul lui greu ca să i se 
acorde respectul cuvenit. În cinstea lui, eu, abstinentul, golisem 
un pahar de absint, deşi băutura aceea verzuie nu era pe gustul 
meu, dar, ca tânăr respectuos, mă simţeam obligat ca în 
Cartierul Latin să mă ţin de ritualul poeţilor lirici ai Franţei; cel 
mai mult mi-ar fi plăcut atunci, din considerente de stil, să 
locuiesc într-o mansardă la Sorbona, ca să mă transpun mai 
deplin în atmosfera adevărată şi necontrafacută a Cartierului 
Latin, aşa cum o ştiam eu din cărţi. La douăzeci şi cinci de ani, 
dimpotrivă, nu mai aveam aceste porniri naiv-romantice, 
cartierul studențesc îmi părea prea cosmopolit, prea 
neparizian. Şi mai ales nu mai voiam să-mi aleg sediul 
permanent în funcţie de reminiscenţe literare, ci în aşa fel încât 
să-mi desfăşor cât mai bine propria mea activitate. Mă uitam cu 
luare aminte în jurul meu. Parisul elegant, Champs-Elysées, nu 
oferea în acest sens nici cea mai mică posibilitate, şi cu atât 
mai puţin cartierul din jurul lui Cafe de la Paix, unde îşi dădeau 
randevu toţi străinii bogaţi din Balcani şi unde, în afară de 
chelneri, nimeni nu vorbea franceza. Farmec pentru mine avea 
mai degrabă zona Saint-Sulpice umbrită de biserici şi 
mănăstiri, unde Rilke şi Suaresz locuiseră şi ei cu plăcere; cel 
mai mult mi-ar fi plăcut să-mi găsesc adăpost în Ile Saint-Louis, 
pentru ca să am aceeaşi legătură cu ambele părţi ale Parisului, 
rive droite şi rive gauche. Dar, plimbându-mă, am reuşit chiar 
din prima săptămână să găsesc ceva şi mai frumos. Hoinărind 
prin galeriile lui Palais Royal, am descoperit că printre casele 
acestui careu uriaş, construite simetric de „Prince Egalite” în 
secolul al optsprezecelea, un palat unic, mândru cândva, 
decăzuse acum la condiţia unui mic hotel cam primitiv. Am 
rugat să mi se arate una din camere şi am observat cu 
încântare că de la fereastra acesteia vedeai în grădina lui Palais 
Royal, care se închidea odată cu lăsarea întunericului. Se auzea 
numai zgomotul înfundat al oraşului, vag şi cadenţat, ca 
veşnica înfruntare a valurilor cu un țărm îndepărtat, în lumina 
lunii se vedeau statuile şi în primele ore ale dimineţii vântul 
aducea uneori din apropiatele Hale un miros de legume 
proaspete. În acest pătrat istoric al lui Palais Royal locuiseră 
poeţii, oamenii de stat ai secolului al optsprezecelea, al 


122 


nouăsprezecelea, vizavi era casa unde Balzac şi Hugo urcaseră 
de atâtea ori cele o sută de trepte înguste până la mansarda 
poetesei, atât de dragă mie, Marceline Desbordes-Valmore; 
acolo se afla, marmorean, locul de unde Camille Desmoulins 
chemase poporul la asaltul Bastiliei, acolo era pasajul acoperit 
pe unde micuțul locotenent Bonaparte îşi căutase o favorită 
printre doamnele la promenadă, nu foarte virtuoase. Istoria 
Franţei vorbea aici din fiecare piatră; iar Biblioteca Naţională, 
unde îmi petreceam dimineţile, şi Muzeul Luvru cu tablourile 
sale, şi bulevardele cu afluenţa lor umană se aflau toate în 
apropiere; eram, în sfârşit, acolo unde îmi dorisem, acolo unde 
de secole bătea, fierbinte şi ritmic, inima Franţei, în miezul 
Parisului. Mi-aduc aminte că la un moment dat, vizitându-mă, 
Andre Gide mi-a spus, minunându-se de liniştea aceasta din 
inima Parisului: „Noi trebuie să-i chemăm pe străini să ne arate 
locurile cele mai frumoase ale propriului nostru oraş.” Şi într- 
adevăr, n-aş fi putut găsi ceva mai parizian şi în acelaşi timp 
mai retras decât această odaie romantică în interiorul cercului 
vrăjit al celui mai viu oraş din lume. 


Ce mai cutreieram străzile, ce mai scrutam în toate direcţiile, 
ce mă mai împingea nerăbdarea să caut, să tot caut! Căci nu 
voiam să cunosc numai Parisul anului 1904; căutam cu 
simţurile, cu inima şi Parisul lui Henri IV şi al lui Ludovic XIV şi 
al lui Napoleon şi al Revoluţiei, Parisul lui Retif de la Bretonne 
şi Balzac, al lui Zola şi Charles Louis Philippe, cu toate străzile, 
chipurile şi întâmplările sale. Ca totdeauna în Franţa, vedeam 
acum pe viu câtă forţă de-a dăinui prin veacuri dă poporului 
său o mare literatură preocupată de adevăr, căci, prin arta 
evocatoare a poeţilor, romancierilor, istoricilor, moraliştilor, la 
Paris toate mi-erau, la drept vorbind, familiare cu anticipație, 
înainte de-a le fi văzut cu ochii proprii. Era suficient să le 
întâlneşti că toate reînviau, contemplarea devenea, de fapt, 
reîntâlnire, acea plăcere a grecescului anagnosisl” pe care 
Aristotel o lăuda ca pe cea mai importantă şi cea mai 
misterioasă componentă a receptării artistice. Şi totuşi: în ce 
are el mai intim şi mai ascuns, un popor sau un oraş nu poate fi 
cunoscut niciodată prin cărţi şi nici chiar bătându-i străzile şi 
drumurile cu simţurile gata să recepteze orice amănunt, ci 


2% Recunoaştere (gr.). 
123 


numai prin cei mai buni oameni ai săi. Numai prietenia cu 
oameni în carne şi oase îţi deschide o fereastră spre 
configuraţia reală a unei ţări şi a unui popor; orice observare 
din exterior îţi dă o idee neveridică şi superficială. 

Asemenea prietenii mi-au fost date mie, şi cea mai bună a 
fost aceea cu Leon Bazalgette. Datorită legăturii mele strânse 
cu Verhaeren, pe care-l vizitam de două ori pe săptămână la St. 
Cloud, n-am nimerit, ca cei mai mulţi străini, în cercul pictorilor 
şi literaţilor cosmopoliţi care populau Cafe du Dôme şi care, în 
fond, erau aceiaşi pretutindeni, la Munchen, Roma şi Berlin. Cu 
Verhaeren, dimpotrivă, mergeam la pictori, poeţi care în 
mijlocul acestui oraş exuberant şi plin de temperament trăiau, 
fiecare în liniştea sa creatoare, ca pe o singuratică insulă a 
muncii; am văzut şi atelierul lui Renoir şi pe cei mai buni dintre 
elevii săi. Din afară, existenţa acestor impresionişti, ale căror 
lucrări se plătesc astăzi cu zeci de mii de dolari, nu se deosebea 
cu nimic de aceea a unui mic-burghez sau pensionar; o 
oarecare căsuţă cu construcţia adăugată a unui atelier, niciun 
fel de decor ca la vilele luxoase cu stilul lor imitat pompeian cu 
care se afişau la Munchen Lenbach şi celelalte celebrităţi. Tot 
aşa de simplu ca şi pictorii, trăiau poeţii cu care am făcut în 
curând cunostinţă. Ei deţineau, de cele mai multe ori, mici 
funcţii în aparatul de stat în care n-aveau de fapt o muncă 
precisă; marele respect pentru activitatea spirituală, care în 
Franţa se cultivă de la treptele cele mai de jos până la cele mai 
de sus, dusese deja de ani şi ani la metoda inteligentă de-a 
acorda sinecure modeste poeţilor şi scriitorilor care n-aveau 
mari venituri din munca lor; erau numiţi, de exemplu, ca 
bibliotecari la Ministerul Marinei sau la Senat. Aceasta 
însemna un mic salariu şi muncă puţină, căci senatorii cereau 
extrem de rar o carte, şi în felul acesta fericitul beneficiar al 
unui asemenea venit, instalat în vechiul palat al Senatului de 
unde privea direct spre grădina Luxembourg, putea să-şi scrie 
versurile, în linişte şi pace, în orele de serviciu. Or, această 
asigurare modestă le era suficientă. Alţii erau medici, cum a 
fost mai târziu cazul lui Duhamel şi Durtain, aveau un mic 
magazin de tablouri ca Charles Vildrac, sau erau profesori de 
liceu ca Romains şi Jean Richard Bloch, sau îşi făceau orele la 
agenţia Havas ca Paul Valery, sau îi ajutau pe editori. Dar spre 
deosebire de urmaşii lor, răsfăţaţi de filme şi de tirajele mari, 


124 


niciunul nu se încumeta ca, pe baza unei prime afirmări 
artistice, să-ncerce să-si întemeieze imediat o existentă de 
liber-profesionist. Ceea ce voiau aceşti poeţi de la aceste mici 
funcţii alese fără pretenţii nu era altceva decât stropul de 
siguranţă pentru traiul de toate zilele care să le dea 
independenţa creatoare. Datorită acestei asigurări puteau 
trece, fără să se uite, pe lângă marile ziare pariziene corupte, 
puteau să scrie fără onorariu pentru micile lor reviste, 
menținute tot timpul numai cu sacrificii personale, şi să se 
resemneze cu calm ca piesele lor să fie jucate numai în mici 
teatre literare, ca pentru început numele lor să rămână 
cunoscute numai în cercul propriu: timp de decenii, Claudel, 
Peguy, Rolland, Suaresz, Valery au fost cunoscuţi numai de o 
infimă elită. În mijlocul oraşului grăbit şi aferat, ei erau singurii 
care nu se grăbeau. Preferau să trăiască liniştit, să lucreze 
liniştit pentru un cerc liniştit dincolo de foire sur la place”, nu 
alergau după notorietate şi nu le era ruşine să ducă o viaţă 
strâmtorată, de simplu muritor, pentru ca, în schimb, să aibă 
curajul şi libertatea gândirii pe terenul artei. Soţiile lor găteau 
şi se ocupau de gospodărie; aveau o notă de naturaleţe şi, de 
aceea, de mai mare cordialitate serile petrecute între prieteni. 
Se şedea pe taburete ieftine, din paie, în jurul unei mese 
acoperite cu un postav moale, în carouri, nu mai fin decât cel 
de la instalatorul de pe acelaşi etaj, dar te simţeai liber şi 
nestânjenit. N-aveau telefoane, n-aveau nici maşină de scris, 
nici secretară, evitau orice instrumentar tehnic, ca şi aparatul 
intelectual al propagandei, îşi scriau cărţile ca şi acum o mie de 
ani, cu mâna. Nimic nu se cheltuia pentru lucruri exterioare, 
pentru prestigiu şi reprezentare; toţi aceşti tineri poeţi francezi 
trăiau ca şi întregul popor pentru bucuria de-a trăi, desigur, în 
forma ei cea mai sublimă, bucuria creatoare a muncii. Cât de 
mult m-au ajutat prietenii acelor ani cu disciplina lor umană să- 
mi reconsider imaginea poetului francez, ce diferit era modul 
lor de viaţă de acela pe care-l zugrăveau Bourget şi alţi celebri 
romancieri ai timpului, pentru care „salonul” era identic cu 
realitatea! Şi cât de mult m-au ajutat soțiile lor să-mi dau 
seama de condamnabila falsitate a imaginii franţuzoaicei pe 
care ne-o formaserăm noi acasă din lectura cărţilor, care o 


21 Aluzie la titlul voi. 5 al ciclului Jean-Christophe de Romain Rolland, La 
Foire sur la Place (în româneşte Bâlciul, trad. Oscar Lemnaru). 
125 


înfăţişau ca pe o mondenă preocupată în exclusivitate de 
aventură, lux şi risipă! Niciodată n-am întâlnit gospodine mai 
bune, mai liniştite ca acolo, în cercul acela fratern, chibzuite, 
modeste şi binedispuse chiar şi în situaţiile cele mai grele, 
vrăjitoare în ale bucătăriei, unde pe o minusculă plită făceau 
adevărate minuni, grijulii cu copiii şi, pe lângă toate acestea, 
foarte devotate muncii de creaţie a soţilor lor. Numai cel care a 
trecut prin aceste cercuri ca prieten, ca bun camarad, numai 
acela are idee despre adevărata Franţă. 

În ce-l priveşte pe Leon Bazalgette, acest prieten al 
prietenilor mei, al cărui nume este pe nedrept omis în cele mai 
multe lucrări despre literatura franceză modernă, ceea ce avea 
el extraordinar în mijlocul acestei generaţii de poeţi era faptul 
că-şi consacra forţa creatoare exclusiv pentru operele altora şi- 
şi rezerva în întregime minunata lui energie pentru oamenii 
care-i erau dragi. În el am cunoscut „camaradul” înnăscut, 
întruchiparea absolută a omului cu spirit de sacrificiu, omul cu 
adevărată dăruire de sine, pentru care unica rațiune a vieţii 
constă în a înlesni afirmarea valorilor esenţiale ale epocii lui şi 
căruia îi este străină până şi pretenţia îndreptăţită de a fi 
socotit descoperitorul sau promotorul lor. Entuziasmul lui activ 
nu era altceva decât o funcţie naturală a conştiinţei morale. Cu 
o înfăţişare cam cazonă, deşi anti-militarist înfocat, în relaţiile 
cu cei din jur avea cordialitatea unui camarad autentic. Oricând 
gata să ajute, să dea un sfat, neclintit în corectitudinea lui, 
punctual ca un ceasornic, îl preocupa binele celuilalt, dar 
niciodată avantajul personal. Timpul n-avea nicio importanţă 
pentru el, banii nicio importanţă când era-n joc situaţia unui 
prieten, şi avea prieteni în toată lumea, o echipă mică, dar 
formată din oameni unul şi unul. Zece ani muncise ca să-l 
împământenească pe Walt Whitman în Franţa prin traducerea 
tuturor poeziilor şi redactarea unei biografii monumentale a 
acestuia. Scopul vieţii lui a fost ca prin exemplul unui om liber 
şi iubitor de umanitate să deschidă spiritualităţii franceze o 
fereastră spre cele de dincolo de graniţele naţionale, să facă 
din compatrioţii săi oameni mai energici şi buni camarazi. 

Ne-am legat în curând printr-o prietenie de suflet, fraternă, 
pentru că gândirea nici unuia din noi nu suferea de şovinism, 
pentru că amândurora ne plăcea să ne dedicăm cu abnegaţie 
operelor altora, fără vreun avantaj exterior, şi pentru că 


126 


preţuiam independenţa spirituală ca primum şi ultimum al 
vieţii. În el am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu acea 
Franţă „subterană”; iar când mai târziu am citit la Rolland cum 
Olivier îl întâmpină pe neamţul Johann Christof, mi s-a părut că 
văd, transfigurată, o întâmplare a propriei noastre vieţi. Dar 
lucrul cel mai frumos în prietenia noastră, lucrul cel mai 
memorabil, a rămas faptul că aceasta era permanent 
confruntată cu un punct delicat a cărui rezistenţă îndârjită ar fi 
trebuit, în condiţii normale, să împiedice intimitatea, altfel 
sinceră şi cordială, dintre doi scriitori. Acest punct delicat 
consta în aceea că Bazalgette, cu sinceritatea lui cuceritoare, 
respingea categoric tot ceea ce scriam eu atunci. El, personal, 
mă iubea, avea consideraţia cea mai profundă pentru 
ataşamentul meu faţă de opera lui Verhaeren. Ori de câte ori 
veneam la Paris, mă aştepta credincios la gară, era primul care 
mă întâmpina; era prezent oriunde avea posibilitatea să-mi dea 
o mână de ajutor, în toate problemele importante ne 
înţelegeam mai bine ca fraţii. Dar propriilor mele lucrări le 
opunea un nu hotărât. Cunoştea proză şi poezii de-ale mele în 
traducerea lui Henri Guilbeaux (care ulterior a jucat un rol 
important în Războiul Mondial şi ca prieten al lui Lenin) şi le 
respingea franc şi tăios. Toate astea n-au nicio legătură cu 
realitatea, mă dojenea el cu asprime, asta este literatură 
ezoterică (pe care o detesta din toată inima). Se supăra că 
tocmai eu scriam aşa ceva. Absolut sincer cu sine însuşi, el nu 
aplica niciun rabat în privinţa acestui punct, nici măcar din 
politeţe. Când, de exemplu, a luat conducerea unei reviste, mi-a 
solicitat ajutorul - adică m-a rugat să-i fac rost de colaboratori 
serioşi din Germania, deci de contribuţii care să fie mai bune 
decât ale mele proprii; de la mine însumi, prietenul lui cel mai 
apropiat, n-a cerut şi n-a publicat, consecvent, niciun rând, deşi 
în acelaşi timp, din pură prietenie, mi-a revăzut, cu sacrificiu de 
sine şi fără niciun onorariu, traducerea franceză a uneia din 
cărţile mele pentru o editură. Faptul că prin această ciudată 
împrejurare camaraderia noastră frăţească n-a cunoscut, timp 
de zece ani, nici măcar o oră de răceală m-a făcut s-o preţuiesc 
şi mai mult. Şi nicio reacţie de aprobare nu m-a bucurat 
vreodată mai mult ca aceea venită chiar de la Bazalgette atunci 
când, în timpul Războiului Mondial, am ajuns, în sfârşit, la o 
formă de rostire personală. Căci ştiam că acel da al lui la noile 


127 


mele lucrări era tot aşa de sincer cât şi acel aspru nu pe care-l 
opusese timp de zece ani. 


Dacă pe fila consacrată zilelor petrecute la Paris consemnez 
numele scump al lui Rainer Maria Rilke, deşi el era poet 
german, aceasta se întâmplă deoarece la Paris am fost cel mai 
adesea împreună cu el şi cel mai apropiat de el, iar chipul lui îl 
văd, ca într-un vechi tablou, detaşându-se pe fundalul acestui 
oraş pe care l-a iubit mai mult ca pe oricare altul. Când mi- 
amintesc azi de el şi de ceilalţi maeştri ai cuvântului cizelat ca 
de mâna unui bijutier sublim, când mi-amintesc de aceste nume 
venerate care străluceau în tinereţea mea ca nişte constelații 
inaccesibile, pe dată mă asaltează irezistibil întrebarea plină de 
amărăciune: e cu putinţă să mai apară asemenea poeţi puri, 
slujitori în exclusivitate ai plăsmuirii lirice, într-o vreme de 
dezmăţ şi rătăcire generală cum este cea de azi? Cei pe care eu 
îi plâng cu lacrimile iubirii nu sunt ei o generaţie de mult 
apusă, o generaţie fără urmaşi direcţi în zilele noastre bântuite 
de toate uraganele destinului - aceşti poeţi care nu cereau 
nimic de la viaţa exterioară, nu cereau respect de la gloata 
amorfa, nici distincţii şi demnități şi nici vreun câştig, care, în 
strădania lor discretă şi totuşi pasionată, nu-şi doreau altceva 
decât să lege, rotunjite, strofele între ele, să îmbibe cu muzică 
fiecare rând, luminând în culori, dogorind de imagini. Ei formau 
o breaslă, aproape un ordin călugăresc în mijlocul vacarmului 
contemporan, ei, aceşti voluntari ai lepădării de cotidian, 
pentru care nu exista pe lume ceva mai important decât sunetul 
gingaş şi totuşi biruitor peste vuietul vremii, când o rimă, 
îmbinându-se cu alta, declanşa acel fior inefabil care era mai 
şoptit decât tonul unei frunze căzând scuturate de vânt şi care 
totuşi făcea să vibreze sufletele oamenilor din cele mai 
îndepărtate locuri. Dar cât de înălţătoare era pentru noi, tinerii, 
prezenţa unor asemenea oameni consecvenţi cu ei înşişi, cât de 
exemplari erau aceşti înfocaţi slujitori şi păstrători ai limbii, 
care-şi  dăruiau dragostea numai cuvântului decantat, 
cuvântului destinat să nu rămână în vreme şi vremelnicie, ci să 
trăiască în durată şi dincolo de ea. Aproape că ne ruşinam să 
privim spre ei, căci ce discret trăiau, cât de modest, cât de 
retras, unul ducea o viaţă de ţăran într-un sat, altul trăia dintr-o 
mică slujbă, al treilea colinda lumea ca un pelerin pasionat, 


128 


fiecare dintre ei cunoscut numai de către puţini, dar cu atât 
mai pătimaş iubit de puţinii aceştia. Unul se afla în Germania şi 
altul în Franţa, unul în Italia, şi totuşi ei se aflau cu toţii în 
aceeaşi patrie, pentru că trăiau cu toţii numai în poezie şi, 
evitând cu atâta străşnicie tot ce este efemer, ei îşi 
transformau, creând opere de artă, propria lor viaţă într-o 
operă de artă. De fiecare dată, mi se pare o minune că în 
tinereţea noastră am avut printre noi asemenea poeţi 
neprihăniţi. Dar mă întreb, de aceea, de fiecare dată, cu un fel 
de îngrijorare ascunsă: va mai fi cu putinţă ca asemenea fiinţe 
dăruite trup şi suflet artei lirice să mai apară şi în vremurile de 
azi, în noile noastre forme de viaţă care în furia lor ucigaşă 
alungă oamenii din intimitatea cuiburilor lor aşa cum un 
incendiu într-o pădure alungă vieţuitoarele din ascunzişurile 
cele mai retrase? Ştiu bine, de fiecare dată se întâmplă 
minunea apariţiei unui poet, şi mişcătoarele cuvinte din nenia 
lui Goethe închinată lordului Byron rămân de-a pururi valabile: 
„Căci pământu-i scoate iarăşi, cum i-a scos dintotdeauna.” 
Mereu şi mereu se vor ivi prin binecuvântată reiterare 
asemenea poeţi, căci nemurirea acordă din când în când acest 
privilegiu şi epocii celei mai nevrednice. Dar nu este tocmai 
epoca noastră cea care refuză linişte şi celui mai nevinovat, 
celui mai neînsemnat om, acea linişte a aşteptării, şi 
maturizării, şi reflectării, şi reculegerii, aceea care încă nu ne 
era refuzată în vremurile mai bune şi mai tihnite ale lumii 
europene de dinainte de război? Nu ştiu ce trecere mai au azi 
toţi aceşti poeţi, Valery, Verhaeren, Rilke, Pascoli, Francis 
Jammes, în ce măsură mai sunt ei ai unei generaţii ale cărei 
timpane, în loc de o muzică mai plăcută, au parte, de ani şi ani, 
de uruitul de moară înfundată al propagandei şi, de două ori, 
de bubuitul tunurilor. Ştiu numai că e de datoria mea să arăt cu 
recunoştinţă cât de mult ne-a învăţat şi cât de fericiţi ne-a făcut 
apariţia unor asemenea robi sacri ai perfecțiunii în mijlocul 
unei lumi pe cale de mecanizare. Şi în retrospectiva vieţii mele 
cu greu aş găsi o favoare mai deosebită decât aceea că mi-a 
fost dat ca unora dintre ei să le fiu omeneşte aproape şi că de 
mai multe ori am putut să adaug la veneraţia ce le-o purtam o 
prietenie durabilă. 

Dintre toţi aceştia, nimeni n-a trăit, poate, mai discret, mai 
ascuns, mai invizibil ca Rilke. Dar nu era o solitudine căutată, 


129 


forţată sau preoţeşte drapată, cum o cultiva Ştefan George în 
Germania; liniştea creştea parcă în jurul lui, oriunde mergea şi 
oriunde se afla. Deoarece evita agitația şi până şi propria glorie 
- această „sumă a tuturor neînțelegerilor care se adună în jurul 
unui nume”, cum a spus el însuşi aşa de frumos odată valul 
zadarnic învâlvorat al curiozităţii i-a atins doar numele şi 
niciodată persoana. Rilke era greu accesibil. El n-avea casă, n- 
avea adresă unde să-l poţi căuta, n-avea domiciliu, nici locuinţă 
permanentă, nici slujbă. Totdeauna era călător prin lume, şi 
nimeni, nici măcar el însuşi, nu ştia dinainte încotro o va lua. 
Pentru sufletul lui nemăsurat de sensibil şi vulnerabil, orice 
hotărâre rigidă, orice programare şi orice angajament erau o 
povară. Aşa că numai întâmplarea ţi-l mai scotea în cale. Şedeai 
într-o galerie italiană şi simţeai că-ţi vine în întâmpinare, fără 
să vezi propriu-zis de la cine, un zâmbet fluturat, prietenesc. 
Abia după aceea îi recunoşteai ochii albaştri care, când te fixau, 
îi însufleţeau, cu lumina lor interioară, trăsăturile la drept 
vorbind şterse. Dar tocmai această faţă ştearsă constituia 
secretul cel mai profund al fiinţei lui. Mii de oameni trebuie să 
fi trecut pe lângă acest tânăr cu mustaţa blondă atârnându-i 
uşor melancolic, cu trăsăturile puţin slave ale feţei care nu se 
remarca prin nimic deosebit fără a bănui că acesta era un poet, 
şi încă unul din cei mai mari ai secolului nostru; 
particularitatea lui ţi se revela abia atunci când aveai de-a face 
mai de-aproape cu el: atitudinea neobişnuit de reţinută a fiinţei 
sale. Avea un fel extrem de sfios de-a apărea şi de-a se exprima. 
Când intra într-o cameră unde era adunată mai multă lume, 
făcea acest lucru într-un mod atât de discret, încât trecea 
aproape neobservat. Ascultând cu luare-aminte, lua loc, ridica 
uneori fruntea dacă i se părea ceva interesant şi când începea 
să vorbească el însuşi o făcea fără niciun fel de afectare sau 
sublinieri vehemente. Povestea simplu şi firesc, aşa cum 
povesteşte o mamă copilului ei un basm, şi tot aşa de afectuos; 
era minunat să-l asculţi. Şi cel mai banal subiect se îmbiba, la 
el, cu sens şi cu imaginaţie. Dar îndată ce simţea că într-un 
cerc mai cuprinzător a devenit centrul atenţiei, punea punct şi 
se cufunda din nou în ipostaza ascultării atente, taciturne. În 
fiecare mişcare, în fiecare gest avea această sfială; iar când 
râdea, o făcea pe un ton abia perceptibil. A pune surdină 
oricărui gest sau cuvânt era pentru el o necesitate şi de aceea 


130 


nimic nu putea să-l deranjeze în aşa măsură ca agitația şi, în 
materie de sentimente, stridenţa. „îmi scot sufletul aceşti 
oameni care-şi scuipă sentimentele cum scuipă sânge“, mi-a 
spus odată, „de aceea pe ruşi îi consum ca pe lichior, în doze 
foarte mici”. Ca şi cumpătarea în comportament, ordinea, 
curăţenia şi liniştea erau pentru el nişte necesităţi de-a dreptul 
fizice; când era nevoit să se deplaseze într-un tramvai 
aglomerat sau să ia loc într-un local zgomotos, treceau câteva 
ore până-şi revenea. Tot ce era vulgar îi era insuportabil şi, deşi 
trăia în condiţii de strâmtorare, îmbrăcămintea lui dovedea 
totdeauna un summum de îngrijire, curăţenie şi gust. Această 
îmbrăcăminte era, în acelaşi timp, o bine gândită şi bine 
compusă capodoperă de discreţie, şi totuşi totdeauna cu o notă 
minusculă foarte personală, un mic adaos de care se bucura în 
taină, ceva în genul unei subţiri brățări de argint la încheietura 
mâinii. Căci până în amănuntul cel mai intim şi cel mai 
personal mergea simţul său estetic pentru desăvârşire şi 
simetrie. Odată l-am văzut în locuinţa sa cum, înainte de 
plecare, îşi punea lucrurile în geamantan (refuzase, pe bună 
dreptate, ajutorul meu ca necalificat). Aveai impresia că asişti 
la o lucrare de mozaicar, văzând cum aranjează aproape cu 
delicateţe piesă lângă piesă în spaţiul ales cu grijă pentru 
fiecare; mi s-ar fi părut o nelegiuire să distrug această armonie 
prin încercarea de a da o mână de ajutor. Un elementar simţ al 
frumosului îl însoțea până în detaliul cel mai prozaic; nu numai 
că-şi scria manuscrisele conştiincios pe cea mai frumoasă 
hârtie, cu scrisul său caligrafic, rotund, încât fiecare rând se 
aşeza sub celălalt ca măsurat cu centimetrul; chiar şi pentru 
cea mai banală scrisoare alegea hârtie de calitate, şi scrisul său 
caligrafic se încadra curat şi exact în spaţiul paginii. Niciodată 
nu-şi permitea o ştersătură, nici în comunicarea cea mai 
grăbită, ci, cu răbdarea lui remarcabilă, scria a doua oară 
întreaga scrisoare îndată ce i se părea că o frază sau o expresie 
nu era pe deplin reuşită. Niciodată nu pleca din mâna lui Rilke 
ceva care să nu fi fost absolut perfect. 

Această tonalitate specială, împreună cu discreţia fiinţei sale, 
îi cucerea pe toţi cei care-i veneau în preajmă. Aşa cum era cu 
neputinţă să ţi-l imaginezi pe Rilke vehement, tot aşa, nu era de 
conceput ca, în prezenţa sa şi prin undele tăcerii sale, cineva să 
nu-şi piardă stridenţa şi infatuarea. Căci atitudinea sa reţinută 


131 


emitea un fel de energie morală, educativă, de o misterioasă 
eficacitate. După orice convorbire mai lungă cu el erai ore sau 
chiar zile întregi incapabil de vreo vulgaritate. Ce-i drept, pe de 
altă parte, felul său temperat de-a fi, de-a-nu-se-dărui-niciodată- 
în-întregime împiedica din capul locului orice familiaritate prea 
accentuată; cred că puţini oameni se pot lăuda că au fost 
„prieteni” cu Rilke. În ale sale şase volume de scrisori publicate 
nu întâlneşti aproape niciodată acest apelativ, iar acel „tu” cu 
nota lui confidenţial-fraternă nu pare să-l mai fi acordat cuiva 
de la terminarea scolii încoace. Sensibilitatea lui extraordinară 
nu suporta o apropiere prea mare de cineva sau ceva, şi mai 
ales tot ce era subliniat masculin îi producea o repulsie de-a 
dreptul fizică. Cu femeile intra mai uşor în vorbă. Lor le-a scris 
mult şi cu plăcere şi în prezenţa lor se simţea mult mai liber. 
Poate că absenţa elementelor guturale din vocile lor era ceea 
ce-i pria lui, pentru că o voce neplăcută îl făcea pur şi simplu să 
sufere. Îl văd şi-acum într-o conversaţie cu un aristocrat, 
comprimat cu totu-n sine însuşi, cu umerii strânşi şi fără să 
ridice măcar ochii ca să nu trădeze cât de mult îl făcea să 
sufere fizic falsetul dezagreabil al acestuia. Dar ce bine era să 
fii cu el, odată ce-i captai bunăvoința! După aceea, deşi se 
exterioriza cu zgârcenie în cuvinte şi gesturi, îi simţeai 
bunătatea ca un fascicul de raze calde, binefăcătoare care-ţi 
pătrundea până în străfundul sufletului. 

Rilke părea timid şi rezervat la Paris, în acest oraş incitam, 
de departe cel mai deschis, poate şi din cauză că aici încă nu se 
cunoştea nici opera şi nici numele său, dar el, ca anonim, se 
simţea liber şi fericit. L-am vizitat în două rânduri diferite, în 
două camere în care stătea cu chirie. Fiecare din ele era 
simplă, chiar sărăcăcioasă, şi totuşi dobândea imediat stil şi 
prestanţă prin omniprezentul său simţ al frumosului. Nu i-ar fi 
trebuit niciodată o casă mare, cu vecini gălăgioşi, prefera una 
veche, chiar şi mai incomodă, în care să se simtă ca acasă, şi 
spaţiul interior, oriunde ar fi fost, ştia el, cu simţul lui de 
ordine, să-l aranjeze pe măsura temperamentului său. 
Totdeauna în jurul lui erau doar foarte puţine lucruri, dar 
totdeauna se vedeau flori într-o vază sau ulcică, poate primite 
de la femei, poate aduse de el însuşi ca nişte lucruri dragi. 
Totdeauna se vedeau pe perete cărţi legate frumos sau 
îmbrăcate cu grijă în hârtie, căci el iubea cărţile aşa cum 


132 


iubeşti nişte fiinţe mute. Pe birou se aflau creioane, peniţe în 
linie dreaptă ca lumânarea, colile de hârtie nescrisă aranjate 
exact în dreptunghi; o icoană rusească, un crucifix catolic, care, 
cred, îl însoţiseră în toate călătoriile lui, dădeau chiliei unde 
lucra un caracter vag religios, deşi religiozitatea sa nu era 
legată de o anumită dogmă. Se simţea că fiecare amănunt 
fusese ales cu grijă şi păstrat cu afecţiune. O carte încă 
necunoscută lui pe care i-o împrumutaseşi ţi-o restituia 
îmbrăcată în hârtie de mătase netedă, cu legătură multicoloră, 
ca un cadou festiv; mi-aduc şi acum aminte cum mi-a adus în 
cameră, ca pe un dar de preţ, manuscrisul Poveştii iubirii şi 
morții, şi îi păstrez şi azi legătura în care era învelit. Dar cel 
mai frumos lucru era să te plimbi cu Rilke prin Paris, pentru că 
aceasta însemna a vedea cu ochi receptivi şi a avea revelaţia 
sensului care zace şi în cele mai neinteresante privelişti; el 
observa orice amănunt cât de mic şi-şi spunea cu glas tare şi cu 
plăcere chiar şi numele firmelor când acestea îi păreau a suna 
ritmic; a cunoaşte acest oraş Paris până în ultimele lui 
străfunduri şi unghere era pasiunea lui, aproape singura pe 
care am observat-o vreodată la el. Odată, cu prilejul unei 
întâlniri la nişte prieteni comuni, i-am povestit că în ziua 
precedentă ajunsesem din întâmplare la vechea „Barriere”, la 
cimitirul Picpus, unde fuseseră îngropate ultimele victime ale 
ghilotinei, printre ele şi Andre Chenier; i-am descris mica 
pajişte cu mormintele ei risipite, pe care străinul rar le vede, şi 
cum la întoarcere, pe una din străzi, am zărit, printr-o uşă 
deschisă, o mănăstire şi pe o beghină care, cu rozariul în mână, 
se rotea neîncetat ca într-un vis cucernic. A fost una din 
puţinele ocazii când l-am văzut aproape nerăbdător pe acest om 
aşa de delicat, înzestrat cu stăpânire de sine: trebuie să văd 
asta, mormântul lui Andre Chenier şi mănăstirea - a spus el. M- 
a întrebat dacă vreau să-l conduc până acolo. Ne-am dus 
imediat în ziua următoare. A rămas într-un fel de tăcere 
extaziată în fata acestui cimitir singuratic pe care l-a numit „cel 
mai liric din Paris”. Dar la întoarcere am găsit închisă uşa 
acelei mănăstiri. Acum puteam să-i pun la încercare răbdarea 
tăcută de care a dat dovadă în viaţă nu mai puţin decât în 
operă. „Să aşteptăm hazardul”, a spus el. Şi cu capul uşor 
aplecat într-o parte, s-a aşezat în aşa fel ca să poată privi 
printre canaturile porţii când aceasta avea să se deschidă. Am 


133 


aşteptat, probabil, douăzeci de minute. Apoi veni din lungul 
străzii o călugăriţă care apăsă pe butonul soneriei. „Acum”, 
zise el pe un ton şoptit şi emoţionat. Dar călugăriţa îi observă 
pânda tăcută - am spus deja că la el se simţea totul de departe, 
prin undele pe care le stârnea - din câţiva paşi fu lângă el şi-l 
întrebă dacă aşteaptă pe cineva. El o învălui cu zâmbetul acela 
moale care încălzea imediat atmosfera şi spuse cu candoare că 
i-ar face plăcere să vadă mănăstirea. Îi pare rău, spuse 
zâmbind de data aceasta călugăriţa, dar nu poate să-i dea voie 
să intre. Totuşi îl sfătui să meargă la căsuţa grădinarului de- 
alături pentru că de la fereastra acestuia, de la catul de sus, se 
poate vedea bine mănăstirea. Şi astfel i s-a dat şi acest lucru, 
ca multe altele. 

După aceea drumurile noastre s-au mai încrucişat de câteva 
ori, dar ori de câte ori mă gândesc la Rilke îl văd la Paris - din 
fericire, destinul l-a scutit de-a fi martorul celor mai triste 
momente din existenţa acestui oraş. 


Oamenii de această rară calitate erau un mare câştig pentru 
un începător; dar învăţătura cea mai importantă urma abia s-o 
primesc, o învăţătură care avea să-mi rămână pentru tot restul 
vieţii. Aceasta a fost un dar al hazardului. La Verhaeren am 
intrat în vorbă cu un istoric al artei care se plângea că a trecut 
vremea marii sculpturi şi picturi. Am protestat cu vehemenţă. 
Nu există oare un Rodin încă printre noi, cu nimic inferior 
marilor creatori din trecut? Am început să-i enumăr operele şi, 
ca întotdeauna când îl combaţi pe cel ce te contrazice, mă lăsai 
furat de o vervă aproape mânioasă. Verhaeren zâmbea în sinea 
lui. „Cineva care-l iubeşte aşa de mult pe Rodin se cade să-l 
cunoască şi personal”, spuse el la sfârşit. „Mâine mă duc la el, 
la atelier. Dacă vrei, te iau şi pe tine.” 

Dacă voiam? N-am mai putut dormi de bucurie. Dar la Rodin 
am rămas fără grai. N-am putut să-i adresez nici măcar un 
cuvânt şi stăteam ca o statuie printre alte statui. E curios că pe 
el zăpăceala mea părea să-l amuze, deoarece la despărţire 
bătrânul m-a invitat să-i fac o vizită la atelierul lui de la 
Meudon şi m-a poftit la masă. Prima învăţătură pe care o 
trăgeam era că oamenii mari sunt totdeauna cei mai buni. 

A doua era că, de-a lungul vieţii lor, ei sunt aproape mereu 
cei mai simpli. La acest om, a cărui glorie se răspândise în 


134 


toată lumea, ale cărui opere ocupau în sufletul generaţiei 
noastre acelaşi loc ca şi cei mai apropiaţi prieteni, aveai la 
masă acelaşi meniu nepretenţios ca la un ţăran mijlociu: o bună 
şi consistentă bucată de carne, câteva măsline, legume din 
belşug, în plus un vin de ţară sănătos. Astfel am căpătat curaj, 
la sfârşit am vorbit chiar degajat, ca şi când pe bătrânul acesta 
şi pe soţia lui i-aş fi cunoscut de ani de zile. 

După masă ne-am dus dincolo, în atelier. Era o sală spațioasă 
ce reunea cele mai importante dintre operele sale în replică, 
printre acestea însă se aflau cu sutele mici şi încântătoare 
studii de detaliu - o mână, un braţ, o coamă de cal, o ureche de 
femeie, cele mai multe plăsmuite numai în ghips; îmi stăruie şi 
azi vii, în amintire, câteva din aceste schiţe făcute de el numai 
ca exerciţiu; şi aş putea să povestesc ore-n şir despre acea oră 
petrecută acolo. În cele din urmă, maestrul mă conduse la un 
soclu pe care şedea ascunsă, acoperită cu pânză umedă, ultima 
sa lucrare, un portret de femeie. Cu mâinile sale grele, crăpate, 
de ţăran, dădu la o parte fâşiile de pânză şi se dădu înapoi. Un 
admirable! scosei fără să vreau, cu glasul gâtuit, şi pe loc mă 
ruşinai de această banalitate. Dar cu obiectivitatea calmă în 
care nu găseai nici măcar un grăunte de vanitate, el scoase, 
contemplându-şi propria lucrare, numai un murmur aprobator: 
N'est-ce pas?” Apoi avu un moment de ezitare. „Numai aici, la 
umăr... O clipă!” Lepădă de pe el jacheta de casă, îmbrăcă 
halatul alb, luă în mână un şpaclu şi cu o mişcare de maestru 
netezi la umăr pielea de femeie, moale şi palpitândă de parcă 
ar fi fost vie. Din nou se dădu înapoi. „Şi apoi aici”, murmură. 
Din nou, cu un detaliu infim obținea un efect sporit. După aceea 
nu mai vorbi. Păşea înainte şi înapoi, examina figura într-o 
oglindă, mormăia şi scotea sunete ininteligibile, schimba, 
corija. Ochiul său, la masă prieteneşte absent, avea acum nişte 
ciudate lumini fulgerătoare, el însuşi părea mai mare şi mai 
tânăr. Muncea, muncea, muncea cu toată râvna şi vigoarea 
trupului său greu şi puternic; de fiecare dată când păşea furios 
înainte şi înapoi, trosnea duşumeaua. Dar el n-auzea asta. El nu 
observa că în spatele lui stă, fără glas şi cu sufletul la gură, un 
tânăr, fericit să poată vedea cum lucrează un asemenea unic 
maestru. Uitase cu totul de mine. Eu nu mai existam pentru el. 
Numai chipul, opera exista pentru el şi în spatele ei, invizibilă, 


22 Nu-i aşa? (fr.). 
135 


perspectiva absolutei desăvârşiri. 

A trecut un sfert de oră, o jumătate de oră, nici nu mai ştiu 
cât. Clipele importante sunt totdeauna dincolo de timp. Rodin 
era aşa de adâncit, aşa de cufundat în lucrarea lui, că niciun 
tunet nu l-ar fi putut trezi. Mişcările sale deveneau tot mai 
apăsate, tot mai aprinse; fu cuprins de un fel de încrâncenare 
sau beţie. Lucra tot mai înfierbântat. Apoi mâinile îi deveniră 
mai şovăitoare. Păreau să fi ajuns la concluzia că nu mai aveau 
nimic de făcut. O dată, de două ori, de trei ori, s-a dat înapoi 
fără să mai schimbe ceva. Apoi murmură ceva în barbă, puse 
tot aşa de tandru fâşiile de pânză în jurul figurii cum pui un şal 
pe umerii femeii iubite. Răsuflă uşurat, adânc şi deconectat. 
Trupul lui părea să devină mai greu. Focul se potolise. Apoi 
veni pentru mine clipa cea mai măreaţă a marii învățături: îşi 
scoase halatul, îmbrăcă din nou jacheta de casă şi porni spre 
uşă. Uitase complet de mine în această oră de maximă 
concentrare. Nu mai ştia că un tânăr, pe care el însuşi îl 
condusese la atelier ca să-i arate lucrările sale, stătuse uimit în 
spatele lui, cu respiraţia tăiată, nemişcat ca statuile lui. 

Ajunse la uşă. Când vru s-o închidă, dădu cu ochii de mine şi 
mă fixă aproape supărat: cine era străinul acesta tânăr care se 
strecurase în atelierul lui? Dar în clipa următoare îşi aminti şi 
veni aproape ruşinat la mine. Pardon, monsieur, începu el. Dar 
nu-l lăsai să vorbească mai departe. M-am mulţumit să-i strâng 
mâna cu recunoştinţă: cel mai mult mi-ar fi plăcut să i-o sărut. 
În acea oră am văzut dezvăluindu-se în faţa mea misterul etern 
al marii arte, de fapt, al oricărei creaţii omeneşti: concentrare, 
punerea la contribuţie a tuturor forţelor, a tuturor facultăţilor, 
autodepăşirea, capacitatea artistului de a se ridica deasupra 
prozei cotidiene. Am rămas cu o învăţătură pentru tot restul 
vieţii mele. 


Avusesem intenţia ca la sfârşitul lui mai să plec de la Paris la 
Londra. Dar m-am văzut nevoit să-mi devansez plecarea cu 
paisprezece zile, fiindcă încântătoarea mea locuinţă, printr-o 
împrejurare  neaşteptată, nu-mi mai convenea. Această 
întâmplare a rămas ca un episod curios care m-a amuzat foarte 
mult şi care în acelaşi timp m-a lămurit asupra mentalităţii 
celor mai diferite medii franţuzeşti. 

Lipsisem de la Paris cele două zile de sărbătoare a Rusaliilor 


136 


ca să vizitez împreună cu nişte prieteni minunata catedrală de 
la Chartres, pe care încă n-o cunoşteam. Când marţi dimineaţa, 
în camera mea de hotel, am vrut să-mi schimb hainele, nu mi- 
am mai găsit geamantanul care în toate aceste luni stătuse 
paşnic într-un colţ. Am coborât la proprietarul micului hotel, un 
marsiliez roşcovan, gras şi mărunt cu care glumisem adesea şi 
chiar jucasem uneori la cafeneaua de vizavi trie-trac, jocul său 
preferat. Dintr-odată se emoţionă teribil şi, bătând cu pumnul 
în masă, răcni furios cuvintele misterioase: „Deci aşa!” În timp 
ce se grăbea să-si îmbrace haina - era, ca de obicei, în cămaşă 
- şi să-si schimbe comozii papuci cu nişte pantofi, îmi explică 
situaţia, dar poate că e necesar, pentru o mai bună înţelegere, 
să reamintesc mai întâi o particularitate a caselor şi hotelurilor 
din Paris. La Paris, hotelurile mai mici, precum şi cele mai 
multe case particulare n-au chei, iar uşa este deschisă automat 
din loja de la intrare de către concierge, portarul casei, îndată 
ce se sună de-afară. In hotelurile şi casele mai mici nici 
proprietarul, nici concierge-ul nu rămâne toată noaptea în 
cabină, iar uşa casei o deschide direct din pat - de cele mai 
multe ori, pe jumătate adormit - prin apăsare pe un buton; cine 
părăseşte casa trebuie să strige Je cordon, s'il vous plait*, şi tot 
aşa, ca să intri de-afară înăuntru, trebuie să-ţi spui numele, 
astfel că teoretic niciun străin nu se putea strecura noaptea în 
casă. La ora două spre dimineaţă, cineva a tras de clopoțel la 
hotelul meu şi, intrând, a spus un nume care părea a fi al unui 
locatar, apoi a luat una din cheile care încă mai atârnau în 
cabina de la intrare. La drept vorbind, ar fi fost de datoria 
cerberului să verifice prin ochiul magic identitatea întârziatului 
vizitator, dar, vădit lucru, fusese prea somnoros ca s-o facă. 
Când însă, după o oră, cineva, de data aceasta dinăuntru, a 
strigat cordon, s'il vous plait, ca să iasă din casă, stăpânului, 
după ce deja deschisese uşa, i s-a părut totuşi ciudat ca vreun 
locatar să mai iasă din casă după ora două noaptea. S-a sculat 
şi, uitându-se în lungul străzii, a constatat că cineva părăsise 
casa cu un geamantan în mână. A pornit imediat, în halat de 
noapte şi papuci, în urmărirea suspectului. Îndată însă ce a 
văzut că acela a dat colţul şi a intrat într-un mic hotel din Rue 
des Petits Champs, s-a gândit, fireşte, că nu putea fi vorba de 


23 Cordonul, vă rog (fr.) (în alte vremuri, portarul deschidea uşa trăgând de 
un şnur/cordon). 
137 


vreun hoţ sau spărgător şi s-a întins din nou liniştit în pat. 

Înciudat, cum era, de eroarea sa, dădu fuga împreună cu 
mine la cel mai apropiat post de poliţie. Se făcu imediat o 
descindere la hotelul din Rue des Petits Champs şi se constată 
că, într-adevăr, geamantanul meu se afla încă acolo, nu însă şi 
hoţul care, de bună seamă, ieşise să-şi ia cafeaua de dimineaţă 
în vreun bar din apropiere. Din cabina portarului hotelului din 
Rue des Petits Champs, doi detectivi îl pândeau acum pe 
răufăcător; când, după o jumătate de oră, nebănuind ce-l 
aşteaptă, apăru şi el, fu arestat imediat. 

Acum trebuia ca amândoi, hotelierul şi cu mine, să ne 
prezentăm la poliţie ca să asistăm la începerea procedurii. Am 
fost conduşi în camera comisarului, un domn mustăcios, 
cumsecade, colosal de gras, care şedea descheiat la haină la 
biroul său încărcat de hârtii claie peste grămadă. Întreaga 
încăpere mirosea a tutun, iar o sticlă mare de vin pe masă arăta 
că omul nu făcea parte nicidecum din categoria slujitorilor 
înrăiţi şi abstinenţi ai sfintei hermandad. Mai întâi, la ordinul 
lui, s-a adus geamantanul; eu trebuia să stabilesc dacă lipseşte 
vreun lucru important. Singurul obiect de valoare mai acătării 
era o scrisoare de credit de două mii de franci, din care 
ciupisem zdravăn în acele luni petrecute-n deplasare, care însă 
nu putea fi utilizată de altă persoană şi, de fapt, zăcea neatinsă 
pe fundul geamantanului. După ce s-a consemnat într-un 
proces-verbal declaraţia mea cum că geamantanul îmi aparţine 
şi că nu s-a înstrăinat niciun obiect, comisarul ordonă să fie 
adus hoţul, a cărui înfăţişare am cercetat-o nu fără curiozitate. 

Şi a meritat osteneala. Încadrat de doi vlăjgani de sergenţi şi 
cu un aer de prăpădit care-l făcea şi mai grotesc, apăru un biet 
oarecare, destul de jerpelit, fără guler, cu o mustăcioară 
pleoştită şi o faţă mohorâtă, de şoarece vizibil hămesit. Era, 
dacă pot să mă exprim aşa, un hoţ nereuşit, lucru dovedit şi de 
tehnica sa neîndemânatică, prin faptul că nu s-a topit cu 
geamantanul imediat, în primele ore ale dimineţii. Cu 
deznădejdea-n ochi, tremurând de parcă i-ar fi fost frig, stătea 
în picioare în faţa comisarului masiv şi, spre ruşinea mea, 
trebuie să spun că nu numai că-l compătimeam, dar că-mi 
inspira chiar un fel de simpatie. Şi acest interes binevoitor ce i-l 
purtam crescu şi mai mult când un funcţionar al poliţiei expuse, 
aranjate solemn pe o scândură mare, toate obiectele care se 


138 


găsiseră asupra lui la percheziţia corporală. Cu greu se putea 
închipui o colecţie mai stranie: o batistă foarte murdară şi 
ruptă, o diversificată duzină muzical-zornăitoare de paspartuuri 
şi şperacle, prinse pe un port-chei, un portofel uzat, dar din 
fericire nicio armă, ceea ce demonstra că hoţul îşi exercita 
profesia într-un mod cu adevărat competent, dar totuşi paşnic. 

În faţa noastră a fost controlat mai întâi portofelul. 
Rezultatul a fost surprinzător. Nici vorbă să conţină bancnote 
de o mie sau o sută de franci, sau măcar o singură bancnotă - 
în portofel erau nu mai puţin de douăzeci şi şapte de fotografii 
de foarte decoltate dansatoare şi actriţe celebre, precum şi trei 
sau patru fotografii de nuduri, ceea ce nu dădea în vileag alt 
delict decât acela că acest băiat uscăţiv şi necăjit era un mare 
iubitor de frumuseţe, care voia cel puţin în poză să poarte 
lângă inimă stelele inaccesibile lui din lumea teatrală a 
Parisului. Deşi comisarul cerceta cu o privire artificial severă, 
una câte una, aceste fotografii de femei şi trupuri goale, am 
observat că de fapt îl amuza şi pe el această stranie pasiune de 
colecţionar la un delincvent de o asemenea condiţie socială. 
Trebuie să recunosc că şi simpatia mea pentru acest biet 
infractor sporise sensibil în intensitate datorită înclinaţiei pe 
care acesta o vădea spre frumosul estetic, şi când comisarul - 
luând acum solemn tocul în mână - mi s-a adresat cu întrebarea 
dacă doresc de porter plainte deci să-l dau în judecată pe 
infractor, i-am răspuns cu un nu prompt şi categoric. 

Aici, pentru înţelegerea situaţiei, este, poate, nevoie de o 
nouă paranteză. În timp ce la noi şi în multe alte ţări în cazul 
unei infracţiuni punerea sub acuzare se face ex officio, adică 
statul, cu autoritatea lui, ia în mâinile lui procedura judiciară, 
în Franţa partea vătămată are alegerea între a acţiona în 
judecată sau nu. Mie personal, acest mod de administrare a 
justiţiei mi se pare mai just decât aşa-zisa justiţie rigidă. Căci 
ea dă posibilitatea unui om căruia i s-a făcut un rău să ierte, în 
timp ce, de exemplu, dacă în Germania o femeie şi-a rănit 
iubitul într-un acces de gelozie cu revolverul, bărbatul 
respectiv, oricât ar ruga şi-ar implora, nu poate s-o apere de 
condamnare. Statul intervine, femeia, pe care cel atacat într-un 
moment de surescitare o iubeşte poate şi mai mult tocmai din 
cauza acestei ieşiri, este smulsă cu brutalitate de lângă bărbat 


24 Să depun plângere (fr.). 
139 


şi aruncată în închisoare. În Franţa, dimpotrivă, după 
acordarea iertării, cei doi se întorc braţ la braţ acasă şi pot să 
considere chestiunea reglată între ei. 

De-abia mi-am pronunţat nu-ul meu hotărât, că s-a şi produs 
un întreit incident. Omul uscăţiv dintre cei doi poliţişti îşi 
îndreptă deodată ţinuta şi se uită la mine cu o indescriptibilă 
privire de recunoştinţă, pe care n-o voi uita niciodată. 
Comisarul puse mulţumit tocul deoparte; era vădit că şi lui îi 
convenea situaţia: prin refuzul meu de a-l urmări în justiţie pe 
hoţ era şi el scutit de-a mai continua birocraţia. Dar altfel 
stăteau lucrurile cu gazda mea. Acesta, vânăt de mânie, începu 
să mă apostrofeze cu vehemenţă că n-am voie să procedez aşa, 
că golanii ăştia, cette vermine, trebuie să fie stârpiţi. Că habar 
n-am eu ce pagube e-n stare să aducă soiul ăsta. Că un om 
serios trebuie să fie zi şi noapte cu ochii în patru din cauza 
acestor ticăloşi şi că punerea în libertate a unuia dintre ei 
înseamnă încurajare pentru alţi o sută. Ceea ce exploda aici era 
întreaga onorabilitate şi respectabilitate a unui mic-burghez 
deranjat în afacerile sale; îmi cerea, pe un ton de-a dreptul 
grosolan şi ameninţător, ca, având în vedere necazurile pe care 
i le-a pricinuit această treabă, să revoc iertarea pe care o 
dădusem. Dar eu am rămas ferm. Mi-am redobândit 
geamantanul, spusei eu hotărât, şi deci n-am a mă plânge de 
nimic. Mai spusei că în viaţa mea n-aş face o reclamaţie 
împotriva altui om şi că-mi mănânc la prânz biftecul cu mult 
mai multă plăcere când ştiu că nimeni nu ia masa la închisoare 
din cauza mea. Gazda mea reacţionă cu tot mai multă furie şi, 
când comisarul spuse că nu el, ci eu trebuie să decid, şi că prin 
refuzul meu problema s-a rezolvat, făcu o întoarcere de o sută 
optzeci de grade, părăsi încăperea spumegând şi trânti uşa în 
urma lui. Comisarul se ridică, zâmbi în urma celui scandalizat 
şi-mi întinse mâna cu o discretă complicitate. Cu aceasta, 
procedura oficială se încheia, drept care apucai de geamantan 
ca să mi-l duc la hotel. Dar în acest moment se întâmplă ceva 
remarcabil. Cu faţă de pocăit, hoţul se apropie de mine în 
grabă. Oh, non, monsieur, spuse el. „Vi-l duc eu acasă.” Şi aşa 
străbătui din nou cele patru străzi până la hotel în timp ce în 
urma mea venea hoţul recunoscător cu geamantanul în mână. 

In felul acesta se părea că o afacere neplăcut începută îşi 
găsise o încheiere foarte veselă şi mulţumitoare. Dar la foarte 


140 


scurt interval avură loc două scene finale cărora le datorez 
câteva elemente edificatoare asupra psihicului francez. Când a 
doua zi m-am dus la Verhaeren, acesta m-a întâmpinat cu un 
zâmbet maliţios. „Dar văd că trăieşti aventuri foarte ciudate 
aici, la Paris”, spuse el în glumă. „În primul rând, habar n- 
aveam că eşti un flăcău putred de bogat.” La început n-am 
înţeles ce voia să zică. Îmi întinse ziarul şi, ca să vezi, un 
ditamai reportajul despre incidentul de ieri, numai că, desigur, 
foarte greu mai recunoşteai faptele reale în această descriere 
romantică. Cu remarcabil meşteşug gazetăresc se arăta cum, 
într-un hotel din incinta oraşului, unui distins cetăţean străin - 
devenisem distins, pentru ca întâmplarea să fie mai interesantă 
- i se furase un geamantan care conţinea o serie de obiecte de 
cea mai mare valoare, printre care o scrisoare de credit de 
douăzeci de mii de franci - cei două mii se înzeciseră peste 
noapte -, precum şi alte obiecte de neînlocuit (care în realitate 
erau în exclusivitate cămăşi şi cravate). Şi că la început păruse 
cu neputinţă să se descopere vreo urmă, deoarece hoţul 
săvârşise fapta cu un rafinament ieşit din comun şi, după toate 
aparențele, cu o desăvârşită cunoaştere a topografiei locului. 
Dar că domnul comisar al arondismentului, cu „cunoscuta sa 
energie” şi cu a sa grande perspicacite”, a luat imediat toate 
măsurile. Că la intervenţia lui telefonică, în interval de numai o 
oră au fost cercetate milimetru cu milimetru toate hotelurile şi 
pensiunile din Paris şi că aceste măsuri, organizate cu 
obişnuita rigoare, au condus la arestarea în cel mai scurt timp 
a răufăcătorului. Că şeful poliţiei l-a evidenţiat numaidecât în 
mod deosebit pe eminentul funcţionar pentru această 
excepţională performanţă, pentru că acesta, prin dârzenia şi 
perspicacitatea lui, a dat din nou o dovadă strălucită despre 
organizarea exemplară a poliţiei pariziene. Acest reportaj nu 
conţinea, fireşte, niciun pic de adevăr; bunul comisar nu se 
urnise niciun moment de la biroul lui, noi i-l dusesem plocon pe 
hoţ cu geamantan cu tot. Dar el se folosea de această ocazie 
prielnică pentru a-şi face un capital publicitar. 

Dacă în felul acesta pentru hoţ, ca şi pentru înalta poliţie 
episodul a luat o turnură veselă, nu de acelaşi lucru am avut 
parte eu. Căci din acel moment gazda mea, înainte atât de 
jovială, a făcut totul ca să-mi taie pofta de a mai rămâne în 


5 Mare agerime (fr.). 
141 


hotel. Coboram scările şi-i dădeam, politicos, bună ziua soţiei 
sale care şedea în cabina portarului; ea nu-mi răspundea şi, 
ofensată, îşi întorcea în altă parte capul de burgheză 
cumsecade. Servitorul nu-mi mai făcea cu conştiinciozitate 
curăţenie în cameră, scrisorile destinate mie se pierdeau într- 
un chip enigmatic. Chiar şi la prăvăliile învecinate şi la debitul 
de tutun, unde din cauză că eram mare consumator de ţigări 
eram privit de obicei ca un copain” nu mai întâlneam acum 
decât nişte mutre devenite dintr-odată acre. Impotriva mea se 
coalizase ofensata morală mic-burgheză a casei în care locuiam 
şi a întregii străzi, ba chiar şi a arondismentului, pentru că îl 
„ajutasem” pe hoţ. Iar în cele din urmă, nu mi-a mai rămas 
altceva de făcut decât să-mi iau geamantanul recuperat şi să 
părăsesc cu coada-ntre picioare confortabilul hotel, ca şi când 
eu eram infractorul. 


După Paris, Londra a avut asupra mea acelaşi efect ca atunci 
când, pe o zi toridă, nimereşti dintr-odată la umbră: în primul 
moment te scutură fără să vrei nişte frisoane, dar ochii şi 
simţurile ţi se obişnuiesc repede cu situaţia. Din capul locului 
îmi asumasem ca un fel de obligaţie să stau două până la trei 
luni în Anglia - căci cum să înţelegi lumea noastră şi cum să-i 
cântăreşti forţele, fără să cunoşti ţara care de secole imprimă 
acestei lumi sensul mişcării? In plus, speram ca, prin 
conversaţie intensivă şi participare activă la viaţa de societate, 
să-mi mai şlefuiesc engleza ruginită (care, de altfel, n-a devenit 
niciodată cu adevărat fluentă). Din păcate, acest lucru nu mi-a 
reuşit; aveam - asemenea tuturor continentalilor - puţine 
contacte literare dincolo de Canal, şi la toate convorbirile de 
breakfast sau la acele small talks” despre Curte şi curse şi 
reuniuni pe care le aveam în mica noastră pensiune mă 
simţeam jalnic de neajutorat. Când discutau politică, nu puteam 
să-i urmăresc, pentru că vorbeau de Joe, fără să ştiu că aceasta 
voia să zică Chamberlain, şi tot aşa pe siri îi desemnau 
totdeauna numai cu prenumele; pe de altă parte, faţă de 
cockney”-ul vizitiilor, aveam parcă urechea astupată cu ceară. 


26 Camarad, prieten (fr.). 
21 Pălăvrăgeli, bârfe (engl.). 
28 Engleza (neliterară) vorbită la Londra, cu precădere de către locuitorii din 
East End (engl.). 
142 


Aşa că n-am făcut acele progrese rapide pe care le scontasem. 
Un pic de pronunție bună încercam să învăţ prin biserici de la 
predicatori, de două sau trei ori am tras cu urechea pe la 
procese în tribunale, mergeam la teatru ca să aud engleza 
corectă - dar totdeauna trebuia să caut mult şi bine ceea ce la 
Paris mi se oferea din abundență: anturaj, camaraderie şi bună- 
dispoziţie. Nu găseam pe nimeni cu care să discut despre 
lucrurile care pentru mine erau cele mai importante; pe de altă 
parte, prin nemărginita mea indiferenţă faţă de sport, jocuri, 
politică şi celelalte preocupări ale lor, englezilor de treabă le 
apăream, probabil, ca un individ cam necioplit şi anost. Nicăieri 
n-am izbutit să mă leg sufleteşte de un mediu, de un cerc; aşa 
că, la drept vorbind, nouă zecimi din timpul sejurului meu la 
Londra le-am petrecut lucrând în cameră sau la British 
Museum. 

Mai întâi am încercat, fireşte, cât am putut mai bine, să-mi 
găsesc o compensație în plimbări. În primele opt zile am bătut 
Londra în lung şi-n lat de-mi ardeau tălpile. Cu zel studenţesc, 
am făcut turul tuturor obiectivelor turistice menţionate în 
Baedeker, de la Madame Tussaud până la Parlament, am 
învăţat să beau ale şi am înlocuit ţigara pariziană cu pipa neaoş 
englezească, m-am străduit în fel şi chip să mă adaptez; dar un 
veritabil contact n-am reuşit să stabilesc nici pe plan social şi 
nici literar şi, cine vede Anglia numai pe din afară, acela trece 
neştiutor pe lângă esenţial - aşa cum trece prin faţa sediilor 
companiilor milionare din City, la care, de-afară, nu observă 
altceva decât lustruita şi stereotipa firmă de alamă. Dacă eram 
introdus într-un club, nu ştiam ce să fac acolo: numai vederea 
jilţului adânc de piele mă îmbia, ca de altfel întreaga atmosferă, 
la un fel de somnolenţă spirituală, fiindcă eu, spre deosebire de 
ceilalţi, nu savuram această înţeleaptă destindere după o 
activitate intensă sau după sport. Oraşul elimina energic, ca pe 
un corp străin, pe leneş, pe simplul observator din afară, în 
măsura în care acesta nu era un milionar capabil să-şi umple 
timpul liber cu arta înaltă a cultivării relaţiilor de societate, în 
timp ce Parisul îşi făcea o plăcere din a-l lăsa să alunece în mai 
calda lui vâltoare. Greşeala mea a fost, de asta mi-am dat 
seama prea târziu, că în aceste două luni petrecute la Londra 
nu m-am angajat şi eu într-o activitate, de exemplu, ca ajutor 
într-un magazin, ca secretar la un ziar; în felul acesta aş fi 


143 


pătruns măcar cu o lăţime de deget mai adânc în modul de 
viaţă englezesc. Ca simplu observator din afară, puţine lucruri 
am învăţat şi numai după mulţi ani de zile, în timpul războiului, 
mi-am făcut o idee despre ce înseamnă Anglia. 

Dintre poeţii englezi l-am întâlnit numai pe Arthur Symons. 
Acesta, la rândul lui, mi-a mijlocit o invitaţie la W.B. Yeats, ale 
cărui poezii îmi plăceau foarte mult şi din care tradusesem din 
pură pasiune o parte a excelentei drame în versuri The Shadow 
Waters. Nu ştiam că am să particip la o seară de lectură; fusese 
invitat un mic cerc de iniţiaţi; şedeam destul de înghesuiți într- 
o încăpere nu tocmai spațioasă, unii pe taburete sau chiar pe 
duşumea. În sfârşit, începu Yeats, după ce aprinsese lângă un 
pupitru negru (sau îmbrăcat în negru) şi înalt două uriaşe 
lumânări de altar, ca mâna de groase. Toate celelalte lumini din 
încăpere fură stinse, astfel că energicul cap cu plete negre 
ieşea pregnant în evidenţă pe fundalul creat de lumânările 
aprinse. Yeats citea încet, cu o voce melodic-înfundată, fără 
căderi în declamaţie; fiecare vers îşi primea întreaga lui 
pondere metalică. Era frumos. Era o adevărată sărbătoare. 
Singurul lucru care mă deranja era preţiozitatea decorului, 
haina neagră, monahală, care-i dădea lui Yeats ceva sacerdotal, 
pâlpâirea lumânărilor groase de ceară care, cred, răspândeau 
un vag parfum; prin aceasta, manifestarea literară devenea - 
ceea ce, pe de altă parte, avea pentru mine farmecul noutăţii - 
mai degrabă o liturghie poetică decât o spontană deschidere 
spre public. Or, în contrast cu aceasta, mă duceam cu gândul la 
felul cum îşi recita Verhaeren poeziile: în cămaşă, ca să poată 
puncta mai bine ritmul cu mâinile lui nervoase, fără pompă şi 
artificii scenice, sau cum te-ntâmpina uneori Rilke cu câteva 
versuri dintr-o carte, simplu, clar, truditor tăcut în slujba 
cuvântului. A fost primul recital de poezie „înscenat” la care am 
asistat vreodată şi dacă, în ciuda dragostei pe care o nutream 
pentru opera lui, am avut o oarecare reacţie de neîncredere 
fată de acest ritual, aceasta nu înseamnă totuşi că Yeats n-a 
avut atunci în mine un oaspete recunoscător. 

Dar adevărata descoperire în materie de poezie de care am 
avut parte la Londra n-a fost un contemporan în viaţă, ci un 
artist cu desăvârşire uitat la ora aceea: William Blake, acest 
geniu solitar şi problematic care mă fascinează şi astăzi cu 
amestecul lui de stângăcie şi perfecţiune sublimă. Un prieten 


144 


mă sfătuise să merg la print room” la British Museum, al cărui 
director era atunci Lawrence Binyon, şi să solicit cărţile 
ilustrate în culori Furopa, America, Cartea lui lov, care în 
anticariatele acelor zile deveniseră rarisime. Văzându-le, am 
fost ca vrăjit. Aici am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu 
una din acele făpturi magice care, fără să-şi ştie clar drumul, 
sunt purtate de viziuni, ca pe aripi de îngeri, prin toate 
coclaurile fanteziei; zile şi săptămâni, am încercat să pătrund 
mai adânc în labirintul acestui suflet naiv şi totuşi demonic şi să 
redau în germană câteva din poeziile sale. A poseda o lucrare 
ieşită din mâna lui devenise aproape o obsesie, dar aşa ceva 
părea la început a ţine aproape în exclusivitate de domeniul 
visului. Intr-o zi am auzit de la prietenul meu Archibald G.B. 
Russel, încă de atunci cel mai bun cunoscător al lui Blake, că în 
expoziţia pe care o organizase e de vânzare unul din acele 
visionary portraits“, King John, după părerea lui (şi a mea) cel 
mai frumos desen în creion al maestrului. „N-o să te saturi 
niciodată privindu-l, m-a asigurat el, şi a avut dreptate. Dintre 
cărţile şi tablourile mele, acest desen m-a însoţit mai mult de 
treizeci de ani, şi de câte ori nu m-a fixat din perete privirea 
magic-inspirată a acestui rege smintit; din tot ce-am pierdut şi 
din tot ce mi-a rămas departe, acest desen este lucrul care-n 
pribegia mea îmi lipseşte cel mai mult. Geniul Angliei, pe care 
mă străduisem zadarnic să-l descopăr pe străzi şi în oraşe, mi s- 
a revelat deodată în chipul cu adevărat astral al lui Blake. Şi la 
multele iubiri s-a mai adăugat una. 


29 (Aici) sală de „tipărituri” în sens larg (gravuri, desene, acuarele, 
fotografii, cărţi vechi ilustrate) (engl.). 
30 Portrete vizionare (engl.), pe care William Blake le desena noaptea, 
făcând apel la personaje din Biblie, la istoria romană şi istoria Angliei. 

145 


Căi ocolite în căutarea drumului spre mine 
însumi 


Paris, Anglia, Italia, Spania, Belgia, Olanda, această 
peregrinare de om dornic de noutăţi, această mutare a şatrei 
dintr-un loc într-altul, a fost în sine bine-venită şi în multe 
privinţe folositoare. Dar în cele din urmă ai totuşi nevoie - când 
am simţit eu mai mult ca azi că peregrinarea mea prin lume nu 
mai este una liber consimţită, ci condiţia celui hăituit? - de un 
punct stabil din care să pleci şi la care să te-ntorci. Incă din 
anii de scoală, îmi strânsesem o mică bibliotecă, plus tablouri şi 
amintiri; manuscrisele începeau să ia forma unor stive groase şi 
până la urmă nu puteam să tot înghesui în geamantane şi să 
târăsc prin lume acest nobil bagaj. Aşa că mi-am luat o mică 
locuinţă la Viena, dar aceasta n-avea să fie un adevărat 
adăpost, ci numai un pied-à-terre’, cum atât de pătrunzător 
spun francezii. Căci până la Războiul Mondial viaţa mea a fost 
în chip misterios stăpânită de sentimentul provizoratului. În tot 
ce puneam la cale, îmi spuneam că încă nu este exact ceea ce 
trebuie, adevărul adevărat, că în aceeaşi situaţie sunt şi 
lucrările mele, pe care le simţeam numai ca o sondare a 
realului, şi la fel era şi cu femeile de care mă apropiasem. 
Astfel dădeam tinereţii mele sentimentul de-a nu-şi fi asumat 
încă extrem de multe angajamente şi în acelaşi timp şi acel 
diletto? al degustării, probării şi savurării fără consecinţe. 


31 Literal, picior-pe-pământ, locuinţă pe care o foloseşti la nevoie (fr.). 
32 Plăcere (it.). 
146 


Ajuns deja la anii când alţii erau de mult căsătoriţi, aveau copii 
şi poziţii importante şi încercau din răsputeri să dea tot ce- 
aveau mai bun în ei, eu mă consideram tot tânăr, începător, 
debutant, având în faţă timp berechet, şi ezitam să mă fixez în 
vreun fel definitiv. Aşa cum lucrările mele îmi apăreau doar ca 
nişte preliminarii la ceea ce avea să fie, ca o carte de vizită 
menită să aducă la cunoştinţa literaturii că exist, tot aşa şi 
locuinţa mea nu trebuia să reprezinte, deocamdată, mai mult 
decât o adresă. Am ales-o în mod intenţionat mică şi la periferia 
oraşului, ca să nu mă văd stânjenit în libertatea mea prin nişte 
cheltuieli prea mari. Nu mi-am cumpărat mobilă prea bună, 
căci nu voiam să am ce „cruţa”, aşa cum văzusem la părinţii 
mei, unde fiecare fotoliu îşi avea husa lui care se scotea numai 
când ne vizita vreun musafir. Am evitat cu tot dinadinsul să-mi 
fixez domiciliul la Viena şi prin aceasta să mă leg sentimental 
de un anumit loc. Ani de-a rândul mi s-a părut o greşeală a-mi 
face din această obişnuinţă a provizoratului cea de-a doua 
natură, dar mai târziu, când la tot pasul am fost silit să 
părăsesc fiecare cămin pe care mi-l construiam şi când am 
văzut destrămându-se tot ceea ce prinsese formă în jurul meu, 
acest misterios instinct vital care m-a împiedicat să prind 
rădăcini mi-a fost de mare ajutor. IÎnsuşit de timpuriu, el m-a 
făcut să suport mai uşor pierderile şi despărţirile. 

Cu multe lucruri de preţ încă n-aveam a mă lăuda în această 
primă locuinţă. Dar îmi împodobisem deja pereţii cu desenul 
acela de Blake pe care mi-l procurasem la Londra şi cu una din 
cele mai frumoase poezii ale lui Goethe, fixată pe hârtie cu 
scrisul lui liber şi avântat, pe-atunci piesa cea mai importantă 
din colecţia mea de manuscrise pe care o începusem încă din 
liceu. Acelaşi instinct gregar al imitaţiei care făcea ca întreaga 
noastră grupare literară să compună poezii ne împingea încă 
din adolescenţă să forţăm mâna poeţilor, actorilor, cântăreților 
ca să ne dea semnăturile lor. Însă, dacă odată cu şcoala, cei 
mai mulţi dintre noi am părăsit acest sport, ca şi maimuţăreala 
poetică, pasiunea mea pentru umbrele pământeşti ale unor 
chipuri geniale n-a făcut decât să crească în intensitate şi în 
acelaşi timp să se adâncească. După cum simplele autografe 
mi-au devenit cu timpul indiferente, tot aşa nu mă mai interesa 
nici cota de celebritate internaţională sau evaluarea unui om pe 
bază de preţuri curente; ceea ce căutam eu erau semnăturile 


147 


sau ciornele de poezii sau compoziţii, fiindcă, mai mult ca orice, 
mă preocupa problema naşterii unei opere de artă atât sub 
aspect biografic, cât şi psihologic. Acea misterioasă secundă a 
tranziţiei, când un vers, o melodie descinde din invizibil, din 
viziunea şi intuiţia unui geniu, şi prin fixare grafică ia formă 
concretă, unde în altă parte este ea perceptibilă, reperabilă 
dacă nu în manuscrisele maeştrilor? Consider că nu ştiu 
suficient despre un artist dacă-i am în faţă numai opera finită şi 
mă aliniez la părerea lui Goethe că marile creaţii, pentru a le 
înţelege întru totul, nu trebuie numai să le fi văzut în 
desăvârşirea lor, ci şi să fi fost numai ochi şi urechi în a le 
urmări devenirea. Dar pe mine şi pur optic mă impresionează o 
primă schiţă de partitură a lui Beethoven, cu trăsăturile ei 
abrupte şi nervoase, cu talmeş-balmeşul ei de motive începute 
şi abandonate, cu ceea ce s-a comprimat aici în câteva trăsături 
de creion, cu alte cuvinte, cu clocotul creator al preaplinului 
demonic al firii sale, care te tulbură într-un sens de-a dreptul 
fizic; în ceea ce mă priveşte, o asemenea foaie murdară, 
acoperită de hieroglife, pot s-o sorb cu ochii celui îndrăgostit şi 
căzut sub puterea unei vrăji, aşa cum se întâmplă cu alţii în faţa 
unui tablou perfect. O coală de corectură provenind de la 
Balzac, unde aproape fiecare frază este sfâşiată, fiecare rând 
făcut şi refăcut, marginea albă înnegrită de atâtea linii, semne 
şi ştersături, echivalează pentru mine cu erupția unui Vezuviu 
uman; şi a vedea pentru prima dată, în manuscrisul original, în 
prima ei nuditate, o poezie pe care o-ndrăgesc de zeci de ani 
îmi umple sufletul de o religiozitate plină de evlavie; aproape că 
nu îndrăznesc s-o ating. Mândriei de a fi posesorul câtorva 
asemenea coli i se asocia şi plăcerea aproape sportivă de-a le 
achiziţiona, de a fi pe urmele lor la licitaţii sau în cataloage; 
câte ore trăite cu sufletul la gură nu datorez eu acestei 
vânători, câte întâmplări tulburătoare! Aci venisem cu o zi mai 
târziu, acolo o piesă mult râvnită s-a dovedit a fi un fals, după 
aceea iarăşi se producea o minune: posedam un mic manuscris 
al lui Mozart, şi totuşi bucuria era numai pe jumătate, fiindcă o 
fâşie de text muzical fusese tăiată de-acolo. Şi pe neaşteptate 
apărea la o licitaţie din Stockholm această fâşie smulsă de- 
acolo acum cincizeci sau o sută de ani de către un vandal 
îndrăgostit de muzică, şi aria putea fi din nou reconstituită 
exact aşa cum o lăsase Mozart cu o sută cincizeci de ani în 


148 


urmă. Pe vremea aceea, veniturile mele literare încă nu erau, 
fireşte, îndestulătoare ca să cumpăr în stil mare, dar orice 
colecţionar ştie cât de mare e bucuria unei achiziţii când, de 
dragul ei, trebuie să-ţi interzici o altă plăcere. În plus, i-am pus 
la contribuţie pe toţi prietenii mei poeţi. Rolland mi-a dat un 
volum din Jean Christophe, Rilke opera sa cea mai populară, 
Povestea iubirii şi morţii, Claudel Annonce faite à Marie, Gorki 
o schiţă mare, Freud un tratat; ei ştiau cu toţii că niciun muzeu 
nu le-ar fi păstrat cu mai multă dragoste manuscrisele. Câte din 
acestea împreună cu alte valori, mai mici, nu zac astăzi 
împrăştiate de furtună! 

Că cea mai ciudată şi prețioasă piesă de muzeu literar se 
ascundea nu în dulapul meu, dar totuşi în aceeaşi casă de la 
marginea oraşului aveam s-o aflu abia mai târziu, printr-o 
întâmplare. Deasupra mea îşi avea locuinţa la fel de modestă o 
domnişoară cam în vârstă, căruntă la păr, de meserie 
profesoară de pian; într-o zi, întâlnindu-ne pe scară, mi s-a 
adresat în modul cel mai prevenitor, spunându-mi cât de mult 
regreta că în timp ce lucrez trebuie să-i audiez lecţiile, dar că 
totuşi spera să nu mă deranjeze prea tare cu imperfecţiunile 
artistice ale elevelor ei. Din discuţie a rezultat că locuieşte 
împreună cu mama ei, care, fiind pe jumătate oarbă, nu mai 
iese aproape deloc din cameră, şi că această femeie de optzeci 
de ani nu era altcineva decât fiica medicului personal al lui 
Goethe, dr. Vogel, care în 1830 fusese ridicată din cristelniţă 
de către Ottilie von Goethe, de faţă fiind însuşi Goethe. M-a 
apucat un fel de ameţeală - în 1910 mai exista pe pământ un 
om pe care poposiseră privirile sacre ale lui Goethe! Am nutrit 
întotdeauna un deosebit respect faţă de orice manifestare 
pământească a geniului, şi în afară de foile de manuscris mi-am 
strâns ca relicve unele lucruri la care am putut avea acces, o 
cameră din casa mea a devenit mai târziu - în „a doua viaţă” - 
un lăcaş de cult, dacă pot spune aşa. Aici era biroul lui 
Beethoven şi mica sa casetă de bani din care, bolnav la pat 
fiind, încă mai scosese, cu mâna tremurătoare, deja atinsă de 
moarte, micile sume pentru femeia de serviciu; aici era o filă 
din cartea lui de bucate şi o şuviţă din părul său deja încărunţit. 
O pană de scris a lui Goethe am păstrat-o ani de zile sub sticlă, 
ca să pot scăpa de ispita de-a o lua în mâna mea nevrednică. 
Dar cât de superior acestor lucruri oricum lipsite de viaţă era 


149 


totuşi un om, o fiinţă vie, în carne şi oase, pe care ochiul rotund 
şi negru al lui Goethe încă o mai privise lucid şi afectuos - un 
ultim fir subţire, care putea să se rupă în orice clipă, lega prin 
această fragilă făptură pământească lumea olimpiană a 
Weimarului cu această neînsemnată casă de periferie de pe 
Kochgasse 8. Am cerut permisiunea să-i fac o vizită doamnei 
Demelius; bătrâna m-a primit cu plăcere şi bunăvoință, şi în 
odaia ei am regăsit diverse obiecte ale nemuritorului pe care le 
primise de la nepoata lui Goethe, prietena ei din copilărie: 
perechea de sfeşnice care a stat pe masa lui Goethe şi alte 
asemenea repere ale casei de pe Frauenplan din Weimar. Dar 
nu era ea însăşi adevărata minune, cu existenţa ei, această 
bătrână cu scufiţă Biedermeier peste părul ei alb, de-acuma 
rar, a cărei gură smochinită povestea cu plăcere cum şi-a 
petrecut primii cincisprezece ani ai tinereţii în casa de pe 
Frauenplan, care atunci încă nu era muzeu ca azi şi care păstra 
neatinse lucrurile din clipa când cel mai mare poet german a 
părăsit pentru totdeauna căminul şi lumea? Aşa cum se 
întâmplă întotdeauna cu bătrânii, ea avea despre vremea 
tinereţii ei imaginea cea mai concretă; şi era înduioşător s-o 
auzi spunând cu indignare cum că societatea Goethe a săvârşit 
o gravă indiscreţie publicând „de pe acum” scrisorile de 
dragoste ale prietenei ei din copilărie, Ottilie von Goethe - „de 
pe acum” -, vai, uitase că Ottilie era moartă de o jumătate de 
secol! Pentru ea, preferata lui Goethe era încă printre cei vii şi 
era încă tânără, pentru ea încă mai ţineau de prezent lucruri 
care pentru noi se pierduseră de mult în noaptea timpului şi a 
legendei! În prezenţa ei, aveam totdeauna senzaţia că alunec 
printre fantome. Şi când te gândeşti că locuiam în această casă 
făcută din piatră, vorbeam la telefon, foloseam lumina 
electrică, dictam scrisori la maşina de scris, şi iată, urcam 
douăzeci şi două de trepte şi mă transferam în alt secol şi mă 
trezeam în umbra sacră a universului lui Goethe. 

Mai târziu am mai avut prilejul să întâlnesc femei care 
atingeau cu creştetul lor alb bolta lumii eroice şi olimpiene. 
Cosima Wagner, fiica lui Liszt, dură, severă şi totuşi sublimă în 
gesturile ei patetice, Elisabeth Forster, sora lui Nietzsche, 
gingaşă, micuță, cochetă, Olga Monod, fiica lui Aleksandr 
Herzen, care, copil fiind, şezuse adesea pe genunchii lui 
Tolstoi; îl auzisem pe Georg Brandes povestind la bătrâneţe 


150 


despre întâlnirile lui cu Walt Whitman, Flaubert şi Dickens, sau 
pe Richard Strauss relatând cum l-a văzut el pe Richard 
Wagner pentru prima dată. Dar nimic nu m-a impresionat mai 
mult decât chipul acelei bătrânici, ultima printre cei în viaţă 
care încă mai fusese privită de ochiul lui Goethe. Şi poate că, 
pe de altă parte, eu însumi sunt ultimul care poate să spună 
azi: am cunoscut un om pe al cărui cap a mai apucat să 
zăbovească o clipă, mângâietor, mâna lui Goethe. 


Aveam acum unde să poposesc în intervalul dintre călătorii. 
Totuşi mai important era un alt adăpost pe care l-am găsit în 
acelaşi timp - editura care de-a lungul a treizeci de ani mi-a 
protejat şi promovat întreaga operă. O asemenea alegere are 
semnificaţia unei decizii capitale în viaţa unui autor, şi mai 
inspirat decât am făcut-o nici că se putea. Cu câţiva ani în 
urmă, unui poet diletant de cea mai cultivată specie îi venise 
ideea să-şi investească bogăţia nu în cai de curse, ci într-o 
operă spirituală. Alfred Walter Heymel, ca poet o figură 
ştearsă, îşi propunea să înfiinţeze în Germania, unde activitatea 
editorială era organizată în principal pe baze comerciale, o 
editură care să funcţioneze nu în vederea câştigului material, ci 
care, dimpotrivă, să ia în calcul pierderi în lanţ, având drept 
criteriu hotărâtor pentru publicarea unei opere nu desfacerea, 
ci ţinuta spirituală a acesteia. Literatura de divertisment, oricât 
de aducătoare de venituri ar fi fost, urma să fie exclusă, 
acordându-se în schimb drept de intrare în cetate lucrărilor 
celor mai subtile şi greu accesibile. A selecta numai lucrări de 
cea mai pură finalitate artistică, în cea mai pură formă de 
prezentare, iată cuvântul de ordine la această editură exclusivă 
şi orientată în primul rând numai spre publicul restrâns al 
adevăraţilor cunoscători. De aceea se şi intitulase, cu intenţia 
mândră a izolării, „Die Insel” (Insula) şi mai târziu „Insel- 
Verlag” (Editura Insula). Acolo nu se tipărea nimic după criterii 
comerciale, căci fiecărei lucrări literare trebuia să i se dea din 
punct de vedere tipografic o formă exterioară pe măsura 
gradului ei de finisare artistică. Astfel, orice lucrare luată în 
parte, cu desenul titlului, punerea în pagină, literă, hârtie, 
devenea de fiecare dată o problemă cu pretenţii proprii; chiar 
şi prospectele, ca şi hârtia de scrisori deveneau la această 
ambițioasă editură obiect de preocupare pasionată. Nu-mi 


151 


amintesc, de exemplu, să fi găsit în treizeci de ani greşeală de 
tipar în vreuna din cărţile mele sau chiar vreun rând corectat 
de editură în vreo scrisoare: ambiția era ca totul, chiar şi cel 
mai mic amănunt, să se situeze la un nivel exemplar. 

Opera lirică a lui Hofmannsthal, ca şi a lui Rilke, se editase la 
Insei Verlag şi prin aceasta se instituise din capul locului 
obligativitatea celui mai înalt nivel calitativ. Se poate deci 
imagina bucuria mea, mândria mea, când la vârsta de douăzeci 
şi şase de ani am devenit demn de a fi cetăţean permanent al 
„Insulei”. Această apartenenţă însemna, pe de o parte, o 
promovare în ierarhia literară şi, în acelaşi timp, obligaţii în 
plus. Cine intra în acest cerc de aleşi trebuia să-şi impună 
disciplină şi măsură, n-avea voie să cadă în păcatul frivolităţii 
literare, al superficialităţii gazetăreşti, căci emblema editurii pe 
o carte însemna de la început pentru mii, şi mai târziu pentru 
sute de mii, atât garanţia calităţii intrinseci, cât şi perfecțiunea 
execuţiei tehnice. 

Un autor nu poate avea parte de o întâmplare mai fericită 
decât aceea ca, tânăr fiind, să dea peste o editură tânără şi să 
urce împreună cu ea treptele afirmării; numai o asemenea 
evoluţie în paralel creează de fapt o intercondiţionare organică 
în care sunt prinşi el, opera şi lumea. De directorul editurii, 
profesorul Kippenberg, m-a legat în curând o prietenie 
adevărată care s-a întărit şi mai mult, care n-a avut decât de 
câştigat de pe urma pasiunii noastre de colecționari, căci, 
amplificându-se în paralel cu îmbogățirea colecţiei mele, 
colecţia de manuscrise Goethe a lui Kippenberg a atins în 
aceşti treizeci de ani petrecuţi împreună volumul cel mai mare 
realizat vreodată de o persoană particulară. El îmi dădea 
sfaturi preţioase şi tot aşa de des şi cu aceeaşi eficacitate îmi 
semnala când trebuia să renunţ la ceva. Eu, pe de altă parte, 
datorită perspectivei largi pe care o aveam asupra literaturii 
străine, am putut să-i sugerez importante iniţiative; astfel, la o 
propunere a mea, s-a născut colecţia „Insel Bucherei”, care cu 
multele ei milioane de exemplare a făcut să apară un adevărat 
oraş în jurul „turnului de fildeş” iniţial şi a transformat „Insula” 
în cea mai reprezentativă editură germană. După treizeci de 
ani, situaţia noastră se deosebea de cea de la care porniserăm: 
mărunta întreprindere devenise una dintre cele mai puternice 
edituri, iar autorul, cunoscut la început numai într-un cerc 


152 


restrâns, a ajuns totuşi să fie printre cei mai citiţi în Germania. 
Şi a fost nevoie de o catastrofă mondială şi de cea mai brutală 
violenţă deghizată în mantia legii ca să se dizolve această 
legătură, fericită şi binefăcătoare în aceeaşi măsură pentru 
amândoi. Trebuie să mărturisesc că mi-a fost mai uşor să-mi 
părăsesc casa şi ţara decât să nu mai văd emblema editurii pe 
cărţile mele. 

Acum calea era deschisă. Începusem să public aproape 
exagerat de timpuriu şi totuşi aveam convingerea intimă că la 
douăzeci şi şase de ani încă nu dădusem lucrări cu adevărat 
artistice. Ceea ce fusese cea mai frumoasă cucerire a anilor 
mei de tinereţe, frecventarea şi prietenia celor mai buni 
creatori ai epocii, se resimțea în activitatea mea, în mod ciudat, 
ca un obstacol inhibitor. Învăţasem prea bine ca să nu-mi dau 
seama de adevăratele valori; aceasta mă făcea să stau în 
cumpănă. Datorită acestei şovăieli, tot ce publicasem până 
acum, cu excepţia traducerilor, se reducea, din prudenţă şi 
economie, la lucrări de dimensiuni mai mici, ca nuvele şi poezii; 
a mai trecut multă vreme (aproape treizeci de ani) până să 
găsesc curajul să mă apuc de un roman. Prima încercare de 
abordare a unei lucrări de mai mare anvergură a fost pe 
tărâmul dramei. Şi odată cu aceasta a început o mare ispită 
spre care mă împingeau unele semne de bun augur. În 1905 
sau 1906, în timpul verii, scrisesem o piesă. Era, după cum 
cerea stilul epocii noastre, o dramă în versuri, şi anume în 
maniera anticilor. Se numea Tersit, dar să spun ce gândesc 
astăzi despre această piesă, care mai prezintă interes numai 
din punct de vedere formal, este de prisos, căci n-am mai 
încuviinţat niciodată retipărirea ei, tratament pe care l-am 
aplicat aproape tuturor cărţilor mele publicate înainte de 
împlinirea vârstei de treizeci şi doi de ani. Oricum, această 
dramă anunţa deja o anumită trăsătură specifică a atitudinii 
mele morale, care nu simpatizează niciodată cu aşa-zişii „eroi”, 
tragicul văzându-l totdeauna numai în condiţia învinsului. În 
nuvelele mele, totdeauna cel supus de destin este cel care mă 
atrage, în biografii, chipul celui care se impune nu în spaţiul 
material al succesului, ci numai în sens moral, Erasm, şi nu 
Luther, Maria Stuart, şi nu Elizabeta, Castellio, şi nu Calvin; 
astfel nici atunci nu l-am luat ca figură eroică pe Ahile, ci pe cel 
mai şters dintre adversarii săi, pe Tersit - pe omul care suferă, 


153 


nu pe cel care, prin forţa şi aroganţa sa, provoacă suferinţe 
celorlalţi. Drama fiind de-acuma gata, nu m-am grăbit s-o arăt 
vreunui actor, nici măcar unuia care mi-era prieten, având 
oricum suficientă experienţă de viaţă ca să ştiu că dramele în 
versuri albe şi în costume greceşti, fie ele şi de Sofocle sau 
Shakespeare, nu sunt apte să asigure pe scena reală spectacol 
cu casa închisă. Numai de formă am trimis câteva exemplare la 
marile teatre şi am uitat după aceea cu totul de această 
afacere. 

De aceea, mare mi-a fost uimirea când după vreo trei luni am 
primit o scrisoare pe al cărei plic erau imprimate cuvintele 
„Teatrul Regal din Berlin”. Spre surprinderea mea, directorul 
Ludwig Barnay, cândva unul dintre cei mai mari actori 
germani, mă informa că piesa i-a făcut o impresie foarte 
puternică şi că este deosebit de bine-venită, deoarece în Ahile 
găseşte, în sfârşit, rolul de mult căutat pentru Adalbert 
Matkowsky; şi că mă roagă să acord Teatrului Regal din Berlin 
dreptul primei puneri în scenă. 

Aproape că mi-am pierdut capul de bucurie. Națiunea 
germană avea pe-atunci doi mari actori, Adalbert Matkowsky şi 
Josef Kainz; primul, un german din nord, neîntrecut prin 
temperamentul său vulcanic, prin forţa înrobitoare a pasiunii 
sale - celălalt, vienezul nostru Josef Kainz, cuceritor prin graţia 
spiritului său, prin a sa artă a vorbirii pe care nimeni n-a mai 
depăşit-o vreodată, prin puterea de a face cuvântul să vibreze 
ca un metal. Acum urma ca Matkowsky să dea viaţă 
personajului creat de mine, să dea glas versurilor mele. Teatrul 
cel mai prestigios din capitala imperiului german urma să fie 
naş la botezul artistic al dramei mele. O carieră dramatică de 
excepţie părea să se deschidă în faţa mea, deşi nu-mi 
propusesem niciodată aşa ceva. 

De atunci am învăţat însă că niciodată nu e bine să-ţi faci 
prea multe iluzii în legătură cu o punere în scenă, înainte de a 
se fi ridicat cortina cu adevărat. Ce-i drept, începuseră 
repetițiile, una după alta, şi prietenii mă asigurau că 
Matkowsky n-a fost niciodată aşa de impunător, aşa de plin de 
forţă ca atunci când declamă versurile mele. Îmi comandasem 
deja loc la vagonul de dormit pentru Berlin, când îmi parveni, 
în ultimul moment, o telegramă: spectacolul se amână din 
cauza îmbolnăvirii lui Matkowsky. Am considerat că este vorba 


154 


de un pretext, aşa cum se întâmplă cu teatrele când nu pot să-şi 
respecte un termen sau o promisiune. Dar opt zile mai târziu a 
apărut în ziare ştirea că Matkowsky a murit. Ultimele versuri în 
care s-a exersat minunata lui artă a rostirii au fost ale mele. 

S-a terminat, mi-am zis. S-a dus. E drept că acum piesa era 
solicitată de alte două marcante teatre de curte, cele din 
Dresda şi Kassel, însă nu mai aveam puterea sufletească să mă 
interesez de această acţiune. După Matkowsky nu-mi mai 
puteam imagina un alt Ahile. Dar iată că-mi parvine o ştire şi 
mai uluitoare: un prieten mă trezeşte într-o dimineaţă 
spunându-mi că e trimis de Josef Kainz, care dăduse 
întâmplător peste piesă şi care găsea în aceasta un rol pentru 
el, nu cel al lui Ahile, pe care intenţionase să-l interpreteze 
Matkowsky, ci acela tragic al lui Tersit. Şi că el, Kainz, va intra 
imediat în legătură cu Burgtheaterul. Directorul Schlenther 
venise tocmai de la Berlin ca deschizător de drum al 
realismului, care tocmai începuse a se purta, şi conducea (spre 
marele necaz al vienezilor) de pe aceste poziţii teatrul Curţii; 
mi-a comunicat imediat în scris că sesizează bine partea 
interesantă a dramei mele, dar că, din păcate, dincolo de 
premieră, nu vede posibilitatea unui succes de durată. 

S-a terminat, mi-am zis încă o dată, sceptic aşa cum am fost 
dintotdeauna faţă de mine şi opera mea literară. Kainz, 
dimpotrivă, era furios. M-a invitat imediat la el; aveam pentru 
prima dată în faţă pe zeul tinereţii mele, căruia noi, ca liceeni, 
i-am fi sărutat cu cea mai mare plăcere mâinile şi picioarele: cu 
corpul suplu ca o plantă, cu faţa spiritualizată şi însufleţită de 
nişte superbi ochi negri, deşi trecuse deja de cincizeci de ani. 
Era o desfătare să-l auzi vorbind. Chiar şi în conversaţia de la 
om la om, fiecare cuvânt îşi avea conturul cel mai pur, fiecare 
consoană avea acuitatea cea mai cizelată, fiecare vocală avea o 
vibraţie plină şi clară; unele poezii pe care le-am auzit odată 
recitate de el nici azi nu le pot citi fără suportul vocii lui, cu 
desfăşurarea ei de forţă a scandării, de ritm desăvârşit, de 
avânt eroic; niciodată, în nicio împrejurare în care am auzit-o 
vorbită, limba germană nu mi-a mai făcut o asemenea plăcere. 
Şi iată, acest om pe care-l adoram ca pe un zeu cerea scuze 
tânărului care eram pentru că nu reuşise să impună piesa mea. 
Dar de-acum încolo noi nu trebuie să ne mai pierdem unul pe 
celălalt, sublinie el. Căci, de fapt, are o rugăminte la mine - mai 


155 


că mi-a venit să zâmbesc: Kainz are o rugăminte la mine! -, şi 
anume: el este acum prins într-un turneu pentru care a pregătit 
două piese într-un act. l-ar mai trebui una, şi lucrul la care se 
gândeşte ar fi o mică piesă, dacă se poate în versuri, şi cel mai 
bine ar fi una cu cascade lirice, pe care el - singurul în arta 
teatrală germană, datorită impresionantei lui tehnici de-a vorbi 
ţinându-şi respiraţia - ar putea să le prăvălească într-un şuvoi 
cristalin asupra unei mulţimi împietrite în ascultare. N-aş putea 
să-i scriu eu o asemenea piesă? 

I-am promis că voi încerca. Şi voinţa poate uneori, cum spune 
Goethe, „să comande poezia”. Am făcut schiţa unei piese într- 
un act, Comediantul transformat, o compunere sprinţară, stil 
rococo, cu elementele încorporate a două mari monologuri 
lirico-dramatice. Fără să-mi dau seama, am lucrat fiecare 
cuvânt în spiritul lui Kainz, transformându-mă senzorial, cu 
toată pasiunea, în felul lui de-a fi şi chiar de-a vorbi; astfel, 
această lucrare ocazională a devenit unul din acele rezultate 
fericite la care nu se ajunge niciodată prin simplă îndemânare, 
ci numai prin entuziasm. După trei săptămâni puteam să-i arăt 
lui Kainz schiţa pe jumătate gata, cu o „arie” deja înglobată 
structural. Kainz a fost sincer entuziasmat. A recitat imediat 
din manuscris de două ori acea cascadă, a doua oară cu o 
măiestrie pe care nu pot s-o uit. De cât timp mai ai nevoie? m-a 
întrebat el, vizibil nerăbdător. O lună. Splendid! Merge 
minunat! Mi-a spus că acum pleca pentru câteva săptămâni 
într-un turneu prin Germania, că după ce se întoarce ar trebui 
să înceapă imediat repetițiile, pentru că aceasta este o piesă de 
Burgtheater. Şi apoi, mi-a promis el, oriunde va merge, o va 
include în repertoriul său, pentru că îi vine ca o mănuşă. „Ca o 
mănuşă!” A continuat să repete aceste cuvinte, strângându-mi 
mâna cu cordialitate de trei ori. 

Era clar că, încă înainte de plecare, răscolise spiritele la 
Burgtheater, căci directorul îmi ceru confidenţial la telefon să-i 
arăt piesa, chiar în schiţă. O acceptă imediat, în mod anticipat. 
Rolurile celelalte au fost îndată transmise spre lectură 
actorilor. Din nou se părea că jocul cel mai important a fost 
câştigat fără o miză deosebită - Burgtheater, mândria oraşului 
nostru, şi la Burgtheater actorul care, alături de Duse, se 
număra printre cei mai mari actori ai timpului juca într-o operă 
de-a mea: era aproape prea mult pentru un începător. Acum 


156 


numai un singur pericol mai exista, anume, ca în faţa 
produsului finit, Kainz să-şi schimbe părerea, dar aşa ceva era 
cu totul improbabil. Oricum, de data aceasta eu eram cel 
nerăbdător. În sfârşit, citesc în ziar că Josef Kainz a revenit din 
turneu. Din politeţe, am stat două zile în aşteptare, ca să nu-l 
atac imediat ce-a sosit. A treia zi mi-am luat inima-n dinţi şi i- 
am înmânat bine-cunoscutului portar bătrân de la hotel Sacher, 
unde locuia pe-atunci Kainz, cartea mea de vizită: „Domnului 
Kainz, actor la teatrul Curţii!” Bătrânul mă fixă prin pince-nez 
cu o privire uimită. „Dar 'mneavoastră încă nu ştiţi, domnule 
doctor?” Nu, eu nu ştiam nimic. „Doar azi dimineaţă ce l-au dus 
la spital.” Acum aflam de-abia: Kainz se întorsese grav bolnav 
din turneul în care, stăpânindu-şi eroic cele mai cumplite dureri 
în faţa publicului neştiutor, îşi jucase pentru ultima oară marile 
lui roluri. În ziua următoare fu operat de cancer. Citeam 
buletinele din ziare şi încă mai îndrăzneam să sper într-o 
însănătoşire. Era obosit, măcinat, ochii lui negri pe faţa suptă 
păreau şi mai mari ca de obicei. M-am speriat: deasupra 
buzelor altădată veşnic tinereşti, atât de suverane în arta 
declamaţiei, apărea pentru prima oară desenul unei 
mustăcioare de un cenuşiu îngheţat; în faţa mea se afla un om 
bătrân, muribund. Mi-a zâmbit melancolic: „Îmi va mai da oare 
bunul Dumnezeu răgazul să joc piesa noastră? Asta ar mai 
putea să mă pună pe picioare.” Dar câteva săptămâni mai 
târziu ne aflam în jurul sicriului său. 


Se înţelege că nu-mi venea uşor să stărui în încercările mele 
de dramaturg şi că acum mă cuprindea o stare de nelinişte 
îndată ce predam unui teatru o piesă nouă. Faptul că cei doi 
foarte mari actori ai Germaniei muriseră după ce cu versurile 
mele îşi făcuseră ultima lor repetiţie, mă făcea, nu mi-e ruşine 
s-o mărturisesc, superstiţios. Abia peste câţiva ani am mai găsit 
tăria să-mi reiau încercările în acest domeniu şi, când noul 
director al Burgtheaterului, Alfred Baron Berger, un specialist 
eminent al teatrului şi maestru al declamaţiei, mi-a acceptat 
imediat drama, am parcurs aproape înfricoşat lista cu 
distribuţia rolurilor şi am avut un paradoxal moment de 
uşurare sufletească: „Slavă domnului, pe listă nu figura 
niciunul dintre cei proeminenţi!” Fatalitatea nu mai avea pe 
contul cui să-şi facă de cap. Şi totuşi improbabilul s-a produs şi 


157 


de data aceasta. Căci dacă îi închizi nenorocirii o uşă, găseşte 
ea alta pe care să se strecoare înăuntru. Eu mă gândisem 
numai la actori, nu şi la director, care-şi rezervase personal 
conducerea punerii în scenă a tragediei mele Casa de la mare 
şi care făcuse deja proiectul caietului de regie, nu şi la Alfred 
Baron Berger. Şi într-adevăr: cu paisprezece zile înainte de 
începerea repetiţiilor, a murit. Blestemul care părea să apese 
asupra lucrărilor mele dramatice încă acţiona; chiar şi peste un 
deceniu şi ceva, când, după Războiul Mondial, Ieremia şi 
Volpone erau reprezentate pe scenă în toate limbile 
pământului, eu tot nu mă simţeam liniştit. Şi în mod premeditat 
am acţionat împotriva interesului meu atunci când, în 1931, am 
terminat o nouă piesă, Mielul celor săraci. La o zi după ce i-am 
trimis manuscrisul, am primit de la prietenul meu Alexander 
Moissi o telegramă prin care mă ruga să-i rezerv lui rolul 
principal în premiera absolută. Moissi, care din patria lui 
italiană aducea pe scena germană o euforie sentimentală a 
limbii cum nu se mai întâlnise niciodată înainte, era atunci 
singurul mare urmaş al lui Josef Kainz. Cuceritor ca înfăţişare, 
inteligent, vioi şi în plus un om bun şi apt să întreţină flacăra 
entuziasmului, el transmitea fiecărei opere ceva din farmecul 
lui personal; n-aş fi putut să-mi doresc un interpret mai 
desăvârşit pentru acest rol. Dar totuşi, făcându-mi propunerea, 
Moissi mi-a răscolit amintirile despre Matkowsky şi Kainz. Am 
recurs deci la un subterfugiu ca să-l refuz, fără a-i dezvălui 
adevăratul motiv. Ştiam că preluase de la Kainz aşa-numitul 
inel al lui Iffland, pe care cel mai mare actor al Germaniei îl 
lăsa întotdeauna moştenire celui mai mare dintre urmaşii săi. 
Avea oare, până la urmă, să împărtăşească şi soarta lui Kainz? 
În orice caz, în ce mă priveşte, nu voiam să împing a treia oară 
fatalitatea împotriva celui care era cel mai mare actor german 
al timpului. Astfel că, din superstiție şi din dragoste pentru el, 
am renunţat la ceea ce ar fi putut fi un triumf scenic aproape 
decisiv pentru piesa mea. Şi totuşi, nici chiar prin această 
renunțare n-am putut să-l apăr, deşi i-am refuzat rolul, deşi de- 
atunci n-am mai dat scenei nicio piesă nouă. Aveam să continui 
a fi implicat, fără să am nici cea mai mică vină, în nenorocirea 
altuia. 


S-ar putea naşte bănuiala - sunt conştient de aceasta - că 
158 


aici este vorba de o poveste cu stafii. Matkowsky şi Kainz, asta 
s-ar putea explica prin răutatea hazardului. Dar cum să explici 
că întâmplarea cu cei doi s-a repetat şi în cazul lui Moissi, deşi 
i-am refuzat rolul şi deşi de-atunci n-am mai scris nicio dramă? 
S-a petrecut astfel: cu ani şi ani mai târziu - aici relatarea mea 
anticipează evenimentele în vara lui 1935, mă aflam, liber de 
orice presimţire la Zurich, când pe neaşteptate primesc o 
telegramă de la Milano prin care Alexander Moissi mă anunţa 
că avea să sosească în aceeaşi seară, special pentru mine, la 
Zurich şi că mă roagă să-l aştept necondiţionat. Ciudat, gândii 
în sinea mea. Ce-o fi având el aşa de urgent, doar n-am nicio 
piesă nouă şi teatrul mi-a devenit de ani de zile perfect 
indiferent. Dar, se înţelege de la sine, l-am aşteptat bucuros, 
căci îl iubeam ca pe un frate pe acest om cu inima fierbinte. Din 
vagon mi-a sărit în faţă, ne-am îmbrăţişat italieneşte şi chiar în 
maşină, la întoarcere de la gară, mi-a explicat cu splendidul lui 
debit precipitat ce pot să fac eu pentru el. Că are o rugăminte 
către mine, o rugăminte mare de tot. Că Pirandello i-a făcut o 
cinste deosebită încredinţându-i premiera absolută a noii sale 
piese Non si să come”, şi nu pur şi simplu pe plan italian, ci 
internaţional - că aceasta urmează să aibă loc la Viena şi în 
limba germană. Că este prima dată că un asemenea maestru dă 
întâietate publicului din afara Italiei, că în privinţa aceasta nici 
pentru Paris nu şi-a dat niciodată acordul. Că acum Pirandello, 
care se teme că în traducere s-ar putea pierde muzicalitatea şi 
semitonurile intermediare ale prozei sale, are o dorinţă 
deosebit de fierbinte. Că acesta ar dori mult ca piesa să fie 
transpusă în germană nu de un traducător de ocazie, ci de unul 
ca mine, a cărui stăpânire a limbii o apreciază de multă vreme. 
Că Pirandello, fireşte, a ezitat să mi se adreseze mie; cum ar 
putea el să-mi ceară să-mi irosesc timpul cu traduceri! Şi că de 
aceea el, Moissi, şi-a asumat sarcina să-mi prezinte rugămintea 
lui Pirandello. Acum, era adevărat că de ani şi ani nu mă mai 
ocupam de traduceri, dar îl iubeam prea mult pe Pirandello, cu 
care avusesem câteva întâlniri plăcute, ca să-l tratez cu răceală 
şi mai ales eram bucuros să pot da unui prieten atât de 
apropiat ca Moissi un semn al afecțiunii mele. Pentru una sau 
două săptămâni mi-am lăsat deoparte propriile lucrări; câteva 
săptămâni mai târziu, se programa la Viena în premieră 


33 Jucată în româneşte sub titlul Nu se ştie cum. 
159 


absolută internaţională piesa lui Pirandello în traducerea mea, 
care pe deasupra, datorită substratului politic, urma să aibă o 
montare de zile mari. Pirandello promisese că va veni personal 
la premieră, şi deoarece Mussolini pe-atunci încă mai trecea 
drept protectorul declarat al Austriei, toate cercurile oficiale, 
cu cancelarul în frunte, îşi şi anunţaseră participarea. Seara 
trebuia să fie totodată o demonstraţie politică a prieteniei 
austro-italiene (în realitate, a protectoratului Italiei asupra 
Austriei). 

Eu însumi mă găseam, întâmplător, la Viena în zilele când 
urmau să înceapă repetițiile. Mă bucuram de revederea cu 
Pirandello, eram oricum curios să aud cuvintele traducerii mele 
în muzica vorbită a lui Moissi. Dar, după un sfert de veac, se 
repeta, în condiții misterios de asemănătoare, aceeaşi 
întâmplare. Când dis-de-dimineaţă am deschis ziarul, am aflat 
că Moissi se întorsese din Elveţia cu o gripă gravă şi că, din 
cauza îmbolnăvirii lui, repetițiile se amână. O gripă, mă 
gândeam eu, nu poate fi ceva prea serios. Dar inima-mi bătea 
cu putere când m-am apropiat de hotel - slavă domnului, mă 
mângâiam eu, că nu e hotel Sacher, ci Grand Hotel! - ca să-mi 
vizitez prietenul bolnav; amintirea acelei triste vizite la Kainz 
m-a străbătut ca un fior. Şi exact acelaşi lucru se repeta peste 
un sfert de veac, tot cu cel mai mare actor german al vremii 
sale. Nu mi s-a dat voie să-l văd pe Moissi; începuse să delireze 
din cauza febrei. Două zile mai târziu, în loc să asist la 
repetiţie, mă aflam înaintea sicriului cu trupul neînsufleţit al 
actorului. 


Cu relatarea acestei ultime împliniri a acelui blestem legat 
de încercările mele în materie de teatru, am sărit peste un 
anumit interval de timp. Evident, în repetarea acestor momente 
triste nu văd altceva decât o întâmplare. Dar, fără îndoială, 
rapiditatea cu care s-au succedat moartea lui Matkowsky şi cea 
a lui Kainz a avut la vremea respectivă o influenţă 
determinantă asupra cursului vieţii mele. Dacă atunci când 
aveam douăzeci şi şase de ani Matkowsky la Berlin, Kainz la 
Viena mi-ar fi pus în scenă primele drame, datorită artei lor, 
care putea transforma într-un succes şi cea mai slabă piesă, eu 
m-aş fi remarcat mai repede şi poate nejust de repede în faţa 
opiniei publice; în felul acesta însă n-aş mai fi avut parte de anii 


160 


de ucenicie şi de descoperire a lumii. Se înţelege că atunci mă 
simţeam persecutat de destin, deoarece încă de la primele 
începuturi teatrul îmi oferise perspective îmbietoare la care 
nici nu îndrăznisem să visez vreodată, pentru ca apoi, în ultima 
clipă, să mi le închidă cu brutalitate. Dar numai în primii ani ai 
tinereţii întâmplarea şi destinul mai par a se identifica. Mai 
târziu aflăm că adevăratul drum al vieţii este determinat din 
interior; oricât de mult şi de inexplicabil pare acest drum a se 
abate de la calea anticipată de dorinţele noastre, până la urmă 
el ne conduce totuşi în mod constant către ţinta nevăzută a 
existenţei noastre. 


161 


Dincolo de Europa 


Trecea oare pe-atunci timpul mai repede decât azi, când s-a 
umplut peste măsură cu evenimente, care pentru secole de- 
acum înainte vor modifica lumea noastră de la suprafaţă până 
în cuta cea mai adâncă? Sau aceşti ultimi ani ai tinereţii mele 
de dinainte de primul război european par destul de estompaţi 
numai din cauză că i-am petrecut lucrând cu regularitate? 
Scriam, publicam, numele meu era deja cunoscut într-o 
oarecare măsură în Germania şi în afară, aveam adepţi şi ceea 
ce, în fond, este mai semnificativ - chiar şi adversari; toate 
marile ziare ale imperiului îmi stăteau la dispoziţie, nu mai 
trebuia să le trimit eu materiale, ci eram solicitat. Dar în sinea 
mea nu-mi fac nicio iluzie şi mi-este absolut clar că tot ce am 
făcut şi am scris în acei ani astăzi nu mai are importanţă; toate 
ambițiile noastre, grijile noastre, dezamăgirile şi revoltele 
noastre de-atunci îmi par azi de-a dreptul liliputane. Zguduirile 
acestei epoci ne-au constrâns să ne modificăm optica. Dacă aş 
fi început această carte acum câţiva ani, aş fi povestit despre 
nişte convorbiri cu Gerhart Hauptmann, cu Arthur Schnitzler, 
Beer-Hofmann, Dehmel, Pirandello, Wassermann, Schalom 
Asch şi Anatole France (convorbirea cu cel din urmă a fost, ce-i 
drept, veselă, pentru că bătrânul ne-a înşirat toată după-amiaza 
poveşti licenţioase, dar spuse cu o gravitate calmă şi un farmec 
indicibil). Aş putea să relatez despre marile premiere, despre a 
zecea simfonie a lui Gustav Mahler la Munchen, despre 
Cavalerul rozelor la Dresda, despre Karsavina şi Nijinski, 
pentru că, în calitatea mea de oaspete itinerant în căutare de 

162 


noutăţi, am fost martor la multe evenimente artistice „istorice”. 
Dar tot ce nu mai are legătură cu problemele timpului nostru 
de azi nu mai corespunde severelor criterii cu care definim 
esenţialul. Astăzi îmi pare că acei oameni din tinereţea mea 
care mi-au îndreptat privirile spre literatură au devenit mult 
mai puţin importanţi decât aceia care mi le-au întors spre 
realitate. 

Printre aceştia se numără în primul rând un om care, într- 
una din cele mai tragice epoci, a avut de ţinut în mână soarta 
imperiului german şi care, de fapt, a fost prima victimă a 
naţional-socialiştilor, cu unsprezece ani înainte de venirea lui 
Hitler la putere: Walther Rathenau. Relaţiile noastre 
prieteneşti erau vechi şi cordiale; avuseseră de altfel un 
început curios. Unul dintre primii bărbați cărora le sunt 
îndatorat pentru încurajarea ce mi-au dat-o încă de pe vremea 
când aveam nouăsprezece ani a fost Maximilian Harden, al 
cărui Viitor a jucat un rol hotărâtor în ultimele decenii ale 
imperiului wilhelminian; Harden, vârât în politică de Bismarck 
personal, care se folosea de el cu plăcere ca de un purtător de 
cuvânt sau ca de un paratrăsnet, debarca miniştri, declanşa 
scandaluri, precum cel legat de afacerea Eulenberg, făcea în 
fiecare săptămână palatul imperial să tremure de noi atacuri şi 
dezvăluiri; dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, adevărata 
dragoste a lui Harden a rămas teatrul şi literatura. Intr-o zi 
apărură în Viitorul o serie de aforisme care erau semnate cu un 
pseudonim de care nu-mi amintesc şi care m-au frapat printr-o 
inteligenţă neobişnuită, precum şi prin concizia cu care erau 
formulate. În calitatea mea de colaborator permanent, i-am 
scris lui Harden: „Cine este acest nou-venit? De ani buni n-am 
mai citit nişte aforisme aşa de bine şlefuite.” 

Răspunsul n-a venit de la Harden, ci de la un domn care 
semna Walther Rathenau şi care, aşa cum am aflat din 
scrisoarea lui, precum şi din alte surse, nu era altcineva decât 
fiul  atotputernicului director al societăţii berlineze de 
electricitate, el însuşi mare om de afaceri, mare industriaş, 
membru în consiliul de administraţie a nenumărate societăţi, 
unul dintre noii negustori germani „cu relaţii mondene” (ca să 
folosesc o sintagmă a lui Jean Paul). Îmi spunea cu foarte multă 
cordialitate şi gratitudine că scrisoarea mea a fost primul ecou 
pe care l-a primit în legătură cu acea încercare literară. Deşi cu 


163 


cel puţin zece ani mai în vârstă decât mine, îmi mărturisea 
deschis că nu ştie dacă să publice sau nu o carte întreagă cu 
reflecţiile şi aforismele sale. Că în definitiv el este totuşi un 
diletant şi că până acum şi-a investit întreaga lui capacitate în 
domeniul economic. Sincer l-am încurajat, am rămas în 
corespondenţă cu el şi, la următorul meu popas la Berlin, i-am 
telefonat. Mi-a răspuns o voce  şovăitoare: „A, da, 
dumneavoastră sunteţi. Dar ce păcat că mâine-dimineaţă la 
şase plec în Africa de Sud...” L-am întrerupt: „Atunci să ne 
vedem, bineînţeles, altă dată.” Dar vocea a continuat pe un ton 
domol, reflexiv: „Nu, aşteptaţi... un moment... După-amiază 
sunt prins cu nişte conferinţe... Diseară trebuie să merg la 
minister şi apoi la un dineu la club... Dar poate că totuşi aţi 
putea veni la mine la ora unsprezece şi un sfert?” l-am spus că 
sunt de acord. Am stat la taifas până la ora două dimineaţa. La 
ora şase pleca într-o călătorie - după cum am aflat mai târziu, 
din însărcinarea împăratului german - spre Africa de Sud-Vest. 

Povestesc acest detaliu, pentru că el este teribil de 
caracteristic pentru Rathenau. Acest om extrem de ocupat avea 
totdeauna timp. L-am văzut în zilele cele mai grele ale 
războiului şi cu puţin înainte de conferinţa de la Locarno, iar cu 
câteva zile înainte de asasinarea lui am mai străbătut împreună 
aceeaşi stradă, în acelaşi automobil în care a fost împuşcat. 
Avea în permanenţă ziua planificată minut cu minut, dar cu 
toate acestea putea în orice clipă să treacă fără dificultate 
dintr-un domeniu  într-altul, deoarece creierul său era 
totdeauna de veghe, un instrument de precizie şi rapiditate aşa 
cum n-am mai întâlnit niciodată la nimeni. Vorbea curgător, de 
parcă ar fi citit de undeva, de pe o filă invizibilă, şi-şi rotunjea 
totuşi fiecare frază aşa de plastic şi clar, încât, dacă s-ar fi 
stenografiat, relatările sale s-ar fi constituit într-un expozeu apt 
să meargă imediat la tipar. Cu aceeaşi siguranţă cu care vorbea 
germana, vorbea franceza, engleza şi italiana - niciodată nu-l 
trăda memoria, n-avea niciodată nevoie de pregătire specială, 
indiferent ce subiect ar fi urmat să abordeze. Când vorbeai cu 
el te simţeai în acelaşi timp prost, deficitar la capitolul cultură, 
nesigur, deconcertat în faţa calm-cumpănitoarei, 
atotcuprinzătoarei sale capacităţi de-a stabili contacte directe 
cu realul. Dar în această orbitoare risipă de lumină, în această 
claritate de cristal a gândirii sale, întocmai ca şi în cea mai 


164 


aleasă mobilă, în cele mai frumoase tablouri din locuinţa sa, era 
ceva care îţi dădea o senzaţie de inconfortabil. Faţa lui era ca 
un aparat construit de un inventator genial, locuinţa lui era ca 
un muzeu şi în castelul său feudal „Regina Luise” din 
împrejurimile oraşului nu-ţi tihnea din cauza excesului pedant 
de ordine şi curăţenie. Gândirea lui avea ceva din transparenţa 
sticlei şi de aceea părea fără substanţă: cu toată evidenta lui 
înzestrare, era măcinat de o adâncă nelinişte şi incertitudine. 
Ceilalţi prieteni ai mei, ca de exemplu Verhaeren, Ellen Key, 
Bazalgette, n-aveau nici a zecea parte din inteligenţa lui, nici a 
suta parte din cultura şi experienţa lui de viaţă, dar erau siguri 
de ei înşişi. La Rathenau am simţit întotdeauna că, în ciuda 
neobişnuitei lui inteligenţe, el nu-şi găsea o bază. Întreaga lui 
existenţă a fost un conflict continuu, doar contradicţiile erau de 
fiecare dată altele. Moştenise de la tatăl său tot ce există în 
materie de putere şi totuşi nu voia să-i fie moştenitor, era 
negustor şi se voia artist, poseda milioane şi se lăsa câştigat de 
idei socialiste, se simţea evreu şi cocheta cu Cristos. Prin 
gândire depăşea mărginirea naționalistă şi totuşi diviniza 
Prusia, visa la o democraţie a poporului şi se simţea de fiecare 
dată foarte onorat să fie primit şi consultat de împăratul 
Wilhelm, ale cărui slăbiciuni şi vanităţi le sesiza cu pătrundere, 
fără ca prin aceasta să-şi poată stăpâni propria-i vanitate. În 
felul acesta, activitatea lui febrilă era poate numai un opiu 
menit să potolească nervozitatea ascunsă şi să alunge 
singurătatea de care se simţea invadat în forul cel mai ascuns 
al fiinţei sale. Abia în ceasul de mare răspundere când, în 1919, 
după prăbuşirea armatelor germane, i-a revenit foarte greaua 
sarcină istorică de-a reda vieţii un stat aflat în haosul 
destrămării, uriaşele forţe potenţiale din el s-au transformat 
instantaneu în forţă activă. Şi a devenit celebru, trăsătură 
preexistentă în geniul său, prin angajarea vieţii sale în serviciul 
unei singure idei: salvarea Europei. 

Pe lângă unele deschideri datorate însufleţitoarelor dialoguri 
care, ca intensitate şi luciditate spirituală, ar intra poate în 
competiţie numai cu cele purtate cu Hofmannsthal, Valery şi 
contele Keyserling, pe lângă lărgirea orizontului prin 
completarea perspectivei literare cu cea istorică, îi datorez lui 
Rathenau şi primul îndemn de-a călători în afara Europei. „Nu 
puteţi înţelege Anglia atâta timp cât cunoaşteţi numai insula”, 


165 


îmi spunea el. „Şi nici continentul nostru, atâta timp cât 
dumneavoastră nu i-aţi depăşit nici măcar o dată fruntariile. 
Sunteţi un om liber, folosiţi-vă libertatea! Literatura este o 
meserie minunată fiindcă nu lasă loc grabei. Un an mai 
devreme sau mai târziu n-are nicio importanţă pentru o carte 
adevărată. De ce nu vă duceţi măcar o dată în India sau în 
America?” Îndemnul acesta întâmplător n-a rămas fără efect şi 
m-am hotărât să dau imediat curs sfatului său. 

India mi s-a părut mai înspăimântătoare şi mai apăsătoare 
decât mă aşteptam. Eram îngrozit de mizeria chipurilor 
pământii, de încordarea dureroasă din privirile întunecate, de 
monotonia adesea înfiorătoare a peisajului şi, înainte de toate, 
de rigida stratificare a claselor şi raselor, din care mi s-a oferit 
o mostră chiar în timpul călătoriei cu vaporul. Două fete 
adorabile, suple şi cu ochii negri, culte şi manierate, cuminţi şi 
elegante, călătoreau cu vaporul nostru. Chiar din prima zi am 
observat că şedeau deoparte, sau o barieră invizibilă mie le 
ţinea deoparte. Nu veneau la dans, nu se amestecau în discuţie, 
ci şedeau pe de lături, citind cărţi englezeşti sau franţuzeşti. 
Abia a doua sau a treia zi descoperii că nu ele erau cele care 
evitau societatea engleză, ci ceilalţi erau cei care nu voiau să 
aibă de-a face cu half-castes", deşi aceste fete erau fiicele unui 
mare negustor pars şi ale unei franţuzoaice. La pensionatul din 
Lausanne, la finishing-school” din Anglia, ele se bucuraseră 
timp de doi sau trei ani de absolut aceleaşi drepturi; pe vaporul 
spre India însă, s-a instalat de îndată acea barieră rece, 
invizibilă şi totuşi nu mai puţin îngrozitoare a discriminării 
rasiale. Vedeam pentru prima dată ciuma demenţei rasiale, 
care, pentru lumea noastră, a devenit mai funestă decât ciuma 
reală din veacurile timpurii. 

Această primă experienţă mi-a ascuţit, ca să spun aşa, 
privirile. Oarecum jenat, am beneficiat apoi de respectul - de 
mult dispărut la ora actuală - ce se acorda europeanului ca 
unui fel de zeu alb care, atunci când făcea o expediţie turistică 
în genul celei spre piscul Adam din Ceylon, trebuia neapărat să 
fie însoţit de doisprezece până la paisprezece servitori; altfel ar 
fi fost sub „demnitatea” lui. Nu-mi dădea pace sentimentul 


34 Metise (engl.). 


35 Şcoală privată pentru fete, unde se predau bunele maniere şi deprinderi 
necesare unei vieţi de societate armonioase (engl.). 


166 


apăsător că deceniile şi secolele viitoare aveau să supună 
această absurdă stare de lucruri unor transformări şi reaşezări 
pe care noi, în confortabila şi iluzoriu sigura noastră Europă, 
nici nu îndrăzneam să le anticipăm. Datorită acestor observaţii, 
eu n-am văzut India, ca Pierre Loti, în trandafiriul visului 
„romantic”, ci ca un avertisment; şi nu splendoarea templelor, 
nu ruinele palatelor, nu peisajele din Himalaia au fost cele care 
în această călătorie mi-au îmbogăţit cel mai mult sufletul, ci 
oamenii pe care i-am cunoscut, oameni din alt colţ de lume şi 
de altă factură decât cei care, de regulă, ieşeau în calea unui 
scriitor în incinta europeană. Cine călătorea pe-atunci, când se 
făceau socoteli mai strânse şi încă nu se organizau turneele de 
agrement Cook, în afara Europei era aproape întotdeauna, prin 
starea şi condiţia sa, un om de un fel deosebit, negustorul nu 
era un mic băcan cu vederea-ngustă, ci un mare comerciant, 
medicul un adevărat explorator, întreprinzătorul era din rasa 
conchistadorilor, temerar, generos, implacabil; chiar şi 
scriitorul era un om cu o curiozitate mai vie. În zilele lungi, în 
nopţile lungi ale călătoriei, pe care atunci încă nu le umplea 
radioul cu vorbăria lui, din contactul cu un alt tip de oameni, 
am aflat despre forţele şi tensiunile care mişcă lumea noastră 
mai mult decât dintr-o sută de cărţi. Alta fiind distanţa la care 
te afli de casă, altele sunt şi criteriile judecății la care supui 
lumea. Multe mărunţişuri, care înainte mă preocupaseră mai 
mult decât s-ar fi cuvenit, au început să pălească la întoarcerea 
din călătorie, iar Europa noastră n-a mai fost nici pe departe 
axa eternă a universului nostru. 

Printre oamenii pe care i-am întâlnit în călătoria mea în India 
a fost unul care a avut asupra istoriei timpului nostru o 
influenţă imensă, chiar dacă nu vizibilă. Făcând o excursie de la 
Calcutta spre nordul Indiei şi apoi pe cursul superior al râului 
Irawadi, am petrecut zilnic ore întregi cu Karl Haushofer şi 
soţia lui. Acesta fusese trimis ca ataşat militar german în 
Japonia. Acest bărbat drept, uscăţiv, cu faţa lui osoasă şi un nas 
ascuţit de vultur mi-a dat prima imagine despre calităţile 
extraordinare şi ţinuta intelectuală a unui ofiţer german de 
stat-major. Se înţelege că şi înainte avusesem la Viena din când 
în când de-a face cu militari, tineri prietenoşi, amabili şi chiar 
veseli, care, de cele mai multe ori, fiind de provenienţă 
modestă, găsiseră în armată un refugiu şi căutau să valorifice 


167 


partea cea mai agreabilă a serviciului. Haushofer, dimpotrivă, 
asta se simţea imediat, venea dintr-o familie cultă, din marea 
burghezie - tatăl său publicase destul de multe poezii şi fusese, 
cred, profesor la universitate - şi avea o pregătire multilaterală 
care depăşea de departe cerinţele funcţiei sale. Însărcinat să 
studieze la faţa locului teatrul de operaţiuni al războiului ruso- 
japonez, atât el, cât şi soţia lui se familiarizaseră cu limba 
japoneză, ba chiar şi cu poezia japoneză; exemplul lui mi-a 
arătat din nou că orice ştiinţă, chiar şi cea militară, când este 
superior înţeleasă, ajunge să depăşească domeniul îngust al 
specialităţii şi să vină în contact cu toate celelalte ştiinţe. Pe 
vas lucra toată ziua, cerceta cu binoclul orice amănunt, scria 
jurnale sau referate, studia lexicoane; rar l-am văzut fără o 
carte în mână. Ca observator exact, ştia să prezinte bine o 
problemă; din discuţiile cu el am aflat multe despre enigma 
Orientului şi, după ce m-am întors acasă, am păstrat legături 
prieteneşti cu familia Haushofer; ne trimiteam scrisori şi ne 
făceam vizite la Salzburg şi Munchen. O grea afecţiune 
pulmonară, care l-a pironit un an de zile la Davos sau Arosa, 
ţinându-l departe de preocupările militare, i-a facilitat trecerea 
în activitatea ştiinţifică; însănătoşit, a putut să preia apoi o 
comandă în timpul Războiului Mondial. În zilele înfrângerii mă 
gândeam adesea cu mare simpatie la el; îmi imaginam cât de 
mult trebuie să fi suferit el, care ani de-a rândul, din izolarea 
sa, contribuise la consolidarea poziţiei de mare putere a 
Germaniei şi poate şi a maşinii de război germane, să vadă 
printre adversarii victorioşi Japonia, unde îşi făcuse mulţi 
prieteni. 

În curând s-a vădit că el a fost unul dintre primii care s-au 
gândit sistematic şi în ansamblu la o redresare a poziţiei de 
mare putere a Germaniei. Edita o revistă de geopolitică şi, cum 
se întâmplă ades, la început n-am înţeles sensul mai adânc al 
acestei mişcări noi. Credeam cu naivitate că este vorba numai 
de-a urmări jocul forţelor în interacţiunea dintre naţiuni, şi 
chiar cuvântul de „spaţiu vital” al popoarelor, pe care, cred, el 
l-a conceput primul, îl înţelegeam în sensul lui Spengler, doar 
ca pe o energie relativă, variabilă în timp, pe care fiecare 
naţiune o degajă la un moment dat în succesiunea ciclurilor. 
Chiar şi cererea lui Haushofer, de-a se studia mai îndeaproape 
trăsăturile individuale ale popoarelor şi de-a se organiza un 


168 


aparat permanent de informaţii de natură ştiinţifică, mi se 
părea întru totul justă, deoarece părerea mea era că această 
activitate de cercetare serveşte în exclusivitate tendinţelor de 
apropiere între popoare; poate că - nu pot să mă pronunţ în 
privinţa aceasta - şi în realitate intenţia iniţială a lui Haushofer 
a fost departe de a avea un caracter politic. Îi citeam în orice 
caz cărţile (în care el, de altminteri, m-a citat o dată şi pe mine) 
cu mare interes şi fără nicio suspiciune, auzeam cum din toate 
părţile prelegerile sale erau lăudate ca fiind extraordinar de 
instructive, şi nimeni nu-i imputa că ideile sale ar sluji unei noi 
politici de agresiune şi de mare putere şi că ar avea menirea să 
dea într-o formă nouă o motivare ideologică vechilor planuri 
privind marea Germanie. Într-o zi însă, când la Minchen i-am 
pomenit întâmplător numele, cineva spuse cu tonul cu care se 
spune un lucru de la sine înţeles: „A, prietenul lui Hitler?” 
Uimirea mea n-ar fi putut fi mai mare. Căci, în primul rând, 
soţia lui Haushofer era departe de a fi pură rasial, şi fiii lui 
(foarte înzestrați şi simpatici) nu corespundeau câtuşi de puţin 
standardelor fixate în legile antievreieşti de la Nümberg; în 
afară de aceasta, nu vedeam nicio posibilitate de legătură 
spirituală directă între un învăţat de mare cultură, gândind în 
termeni de universalitate, şi un agitator deşănţat care s-a 
cramponat de germanitate în înţelesul ei cel mai îngust şi 
brutal. Dar unul dintre discipolii lui Haushofer fusese Rudolf 
Hess, şi el făcuse legătura; Hitler, în fond puţin receptiv la 
ideile celorlalţi, a avut de la început instinctul de a-şi însuşi tot 
ce putea fi de folos scopurilor lui personale; de aceea, pentru 
el, „geopolitica” se vărsa şi se sfârşea perfect în politica 
naţional-socialistă, şi se folosea de ea în măsura în care slujea 
planurilor lui. Aceasta a fost dintotdeauna tehnica național- 
socialismului: de-a asigura instinctelor sale de putere cât se 
poate de egoiste o temelie ideologică şi pseudomorală; şi cu 
această noţiune de „spaţiu vital” şi-a găsit în sfârşit o 
măntăluţă filozofică pentru a acoperi goliciunea intenţiilor sale 
agresive, o deviză care, fiind vag încadrabilă într-o definiţie, 
pare nevinovată, o deviză care la nevoie putea să justifice orice 
anexiune, chiar şi cea mai samavolnică, ca necesitate etică şi 
etnologică. Aşa că vechiul meu tovarăş de călătorie este cel 
care - nu ştiu dacă a făcut-o cu intenţie şi bună-ştiinţă - a 
provocat acea fundamentală şi pentru omenire nefastă 


169 


regrupare a priorităţilor lui Hitler - iniţial axate strict pe 
chestiunea naţională şi puritatea rasială -, care apoi, prin 
teoria „spaţiului vital”, a degenerat în sloganul: „Azi Germania 
e a noastră, iară mâine-ntreaga lume”; o singură formulare 
pregnantă care, prin forţa imanentă a cuvântului, se poate 
traduce în faptă şi blestem - un exemplu tot atât de grăitor ca 
şi tezele enciclopediştilor privind domnia raţiunii, care în final 
s-a transformat în contrariul ei, în teroare şi agitaţie de masă. 
În partid, Haushofer, din câte ştiu, n-a ocupat niciodată o 
poziţie fruntaşă, poate că nici membru de partid n-a fost; spre 
deosebire de iscusiţii gazetari de azi, eu nu văd nicidecum în el 
o demonică „eminenţă cenuşie” care, din umbră, urzeşte 
planurile cele mai sinistre şi le suflă Fuhrerului. Dar că teoriile 
sale au fost acelea care, mai mult decât cei mai înrăiţi consilieri 
ai lui Hitler, au împins, cu intenţie sau nu, politica agresivă a 
naţional-socialismului din cadrul naţional îngust în arena 
internaţională nu mai încape nicio îndoială; numai posteritatea, 
mai bine documentată decât am fost noi, contemporanii, va 
pune această figură în locul istoriceşte potrivit. 


Acestei prime călătorii peste mări i-a urmat, după câtva timp, 
una în America. Şi pe aceasta am făcut-o nu cu altă intenţie 
decât aceea de-a vedea lumea şi, pe cât posibil, o porţiune din 
viitorul care ne aştepta; cred că, într-adevăr, am fost unul 
dintre foarte puţinii scriitori care au făcut o călătorie dincolo 
de ocean nu ca să facă bani sau să valorifice comercial- 
gazetăreşte America, ci numai pentru a confrunta o imagine 
destul de confuză a noului continent cu realitatea. 

Imaginea pe care o aveam eu era - nu mi-e ruşine s-o spun - 
una tipic romantică. America era pentru mine Walt Whitman, 
ţara noului ritm, a viitoarei fraternităţi universale; înainte de-a 
pleca într-acolo, am mai citit o dată versurile năvalnice şi 
prelung vuitoare ca o cascadă ale marelui camerado“* şi am 
păşit în Manhattan cu sufletul deschis, frăţeşte receptiv, nu cu 
obişnuita aroganță a europeanului. Mi-aduc aminte şi-acum că 
primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l întreb pe portarul 
hotelului de mormântul lui Walt Whitman, pe care voiam să-l 
vizitez; cu această solicitare l-am pus, desigur, pe bietul italian 


36 Cuvânt forjat de Walt Whitman de la camarada (span. coleg de cameră), v. 
de ex. poemul As I Lay with My Head in Your Lap Camerado. 
170 


într-o încurcătură teribilă. El n-auzise niciodată de acest nume. 

Prima impresie a fost copleşitoare, deşi New Yorkul nu avea 
încă acea ameţitoare frumuseţe de noapte pe care o are azi. 
Incă nu se vedeau orbitoarele cascade de lumină în Times 
Square şi nici cerul feeric înstelat al oraşului, care noaptea dă 
ceva din strălucirea miliardelor de stele artificiale şi celor 
autentice şi reale ale cerului. Priveliştea oraşului, ca şi traficul 
erau lipsite de temerara grandoare de azi, pentru că noua 
arhitectură se aventura încă foarte şovăielnic în câte-o 
construcţie înaltă; chiar şi avântul uluitor al gustului în materie 
de vitrine şi decoraţiuni se afla atunci abia într-o timidă fază de 
început. Dar a privi de pe podul Brooklyn, care, din cauza 
mişcării, avea tot timpul o vibraţie imperceptibilă, în jos, spre 
port şi a hoinări prin defileele de piatră ale bulevardelor 
însemna să trăieşti făcând descoperiri şi lăsându-te surprins la 
tot pasul, sentiment care, desigur, după două sau trei zile, a 
cedat locul unuia mai acaparator: sentimentului de extremă 
singurătate. N-aveam nicio treabă în New York, şi cred că 
nicăieri altundeva un om fără ocupaţie nu s-ar fi putut simţi aşa 
de  nelalocul lui ca atunci acolo. Încă nu existau 
cinematografele unde, timp de o oră, te puteai relaxa, nici 
micile şi ospitalierele cafenele, nici atâtea magazine de artă, 
biblioteci şi muzee ca azi. Din punct de vedere cultural, totul 
încă se afla cu mult în urma Europei noastre. După ce în două 
sau trei zile am trecut cu conştiinciozitate în revistă muzeele şi 
locurile mai importante, am rătăcit ca o barcă fără cârmă pe 
străzile îngheţate, bătute de vânt. În cele din urmă, sentimentul 
acesta al zădărniciei deveni atât de puternic, încât nu am putut 
să-l înving decât făcându-mi hoinăreala mai interesantă cu 
ajutorul unui artificiu. Mă autosugestionam că rătăcesc pe-aici 
complet singur, că sunt unul dintre nenumăraţii emigranţi care 
nu ştiu bine de unde să înceapă şi că am numai şapte dolari în 
buzunar. Fă deci şi tu, îmi ziceam, ce trebuie să facă aceştia. 
Inchipuie-ţi că eşti silit, cel mai târziu peste trei zile, să-ţi 
câştigi pâinea. Uită-te şi tu în dreapta şi-n stânga, vezi cum 
procedează aici un străin fără relaţii şi prieteni ca să-şi 
găsească imediat o slujbă! Aşa începui să umblu din birou de 
plasare în birou de plasare şi să studiez anunţurile de pe uşi. Ici 
se căuta un brutar, acolo un ajutor de copist care să ştie 
franceza şi italiana, dincolo un ajutor de librar; acesta din urmă 


171 


era oricum o primă şansă pentru eul meu imaginar. Aşa că am 
urcat trei etaje pe nişte scări de fier în spirală, m-am interesat 
de salariu şi l-am comparat cu ce publicau ziarele cu privire la 
preţurile pentru o cameră în Bronx. După două zile de „căutare 
a unei slujbe”, găsisem teoretic cinci posturi care ar fi putut de 
bine, de rău să mă hrănească; în felul acesta, mai mult ca în 
cazul în care m-aş fi mulţumit pur şi simplu să flanez, m-am 
convins de cât spaţiu, câte posibilităţi există în această ţară 
tânără pentru oricine e dornic să muncească, iar acest lucru 
mi-a făcut o impresie deosebită. De asemenea, tot bătând pe la 
uşile agenţiilor, tot spunând prin prăvălii cine sunt şi ce vreau, 
mi-am făcut o imagine despre superba libertate care domneşte 
în această ţară. Nimeni nu mă întreba de naţionalitate, de 
religie, de provenienţă şi călătoream - fantastic pentru lumea 
noastră de azi a amprentelor digitale, vizelor şi documentelor 
de poliţie - fără paşaport. Dar aici era de făcut treabă; or, 
acesta era singurul lucru important. În aceste timpuri de 
libertate devenită de acum legendară, contractul era încheiat 
într-un minut, fără intervenţia stânjenitoare a statului, fără 
formalităţi şi sindicate. Datorită acestor drumuri în „căutarea 
unei slujbe”, am învăţat, chiar din primele zile, despre America 
mai mult decât în toate săptămânile ulterioare când, ca turist 
instalat confortabil, am străbătut Philadelphia, Boston, 
Baltimore, Chicago, de regulă singur, petrecând câteva ore în 
anturaj numai la Boston, la Charles Loeffler, care pusese pe 
muzică unele din poeziile mele. O singură dată o întâmplare 
neprevăzută a întrerupt acest anonimat total al existenţei mele. 
Mi-aduc aminte încă limpede de această clipă. Mergeam agale 
în lungul unui larg bulevard din Philadelphia; m-am oprit în faţa 
unei mari librării pentru ca măcar în legătură cu numele 
autorilor să găsesc ceva cunoscut, ceva care să-mi fie deja 
familiar. Pe loc am tresărit. În vitrina acestei librării se aflau în 
stânga jos şase sau şapte cărţi germane şi, de pe coperta uneia, 
mi-a sărit în ochi propriul meu nume. Mă uitam ca vrăjit şi 
începui să mă las furat de gânduri. Ceva din eul meu, care 
rătăcea necunoscut şi aparent fără rost pe-aici, pe-aceste străzi 
străine, de nimeni întâmpinat cu un bună ziua, de nimeni băgat 
în seamă, sosise deci înaintea mea pe aceste meleaguri; 
probabil că librarul scrisese numele meu pe o fişă de comandă 
pentru ca această carte să traverseze în zece zile oceanul. 


172 


Pentru o clipă mi-a dispărut sentimentul însingurării şi când, cu 
doi ani în urmă, am trecut din nou prin Philadelphia, fără să 
vreau am căutat aceeaşi vitrină. 

Să mai merg la San Francisco - încă nu se inventase 
Hollywoodul la vremea aceea - nu mai aveam curaj. Am avut 
însă ocazia ca măcar din alt loc să-mi arunc privirea - prilej 
mult aşteptat - asupra Oceanului Pacific, care mă fascinase din 
copilărie datorită descrierilor despre primele călătorii cu 
vaporul în jurul lumii, şi anume dintr-un loc care astăzi nu mai 
există, dintr-un loc pe care nu-l va mai privi niciodată un ochi 
de muritor: de pe ultimele ridicături de pământ ale canalului 
Panama, care atunci se afla încă în construcţie. Coborâsem cu 
un mic vapor pe lângă Bermude şi Haiti - generaţia noastră de 
poeţi fusese educată de Verhaeren să admire minunile tehnicii 
timpului nostru cu acelaşi entuziasm cu care strămoşii noştri 
admirau antichităţile romane. Însuşi canalul Panama era o 
privelişte de neuitat, această albie dragată de maşini, colorată 
în galbenul ocrului care-ţi ardea ochii chiar prin ochelarii 
întunecaţi, un joc diavolesc, întrepătruns de zbârnâitul a 
miliarde de țânțari, ale căror victime se vedeau în rânduri 
nesfârşite la cimitir. Câţi îşi dăduseră viaţa pentru această 
operă pe care o începuse Europa şi avea s-o termine America! 
Şi care abia după treizeci de ani de catastrofe şi dezamăgiri a 
devenit realitate, încă vreo câteva luni pentru ultimele lucrări 
la ecluze, şi apoi o apăsare pe butonul electric şi, după milenii, 
cele două mări îşi uniră apele pentru totdeauna; eu însă sunt 
unul dintre ultimii oameni ai acestei epoci care, cu sentimentul 
plin şi treaz al reperelor istoriei, le-am mai văzut despărțite. A 
fost cel mai potrivit fel de a-mi lua rămas-bun de la America 
această privire aruncată asupra celei mai mari dintre faptele ei 
creatoare. 


173 


Lumini şi umbre deasupra Europei 


Petrecusem deja zece ani din noul secol, văzusem India, o 
parte din America şi Africa; începusem să privesc Europa 
noastră cu bucurie nouă, mai chibzuită. Niciodată n-am iubit 
vechiul nostru continent mai mult ca în aceşti ultimi ani 
dinaintea Primului Război Mondial, niciodată nu mi-am pus mai 
multe speranţe în unificarea Europei, niciodată n-am crezut în 
viitorul ei mai mult ca acum, când ni se părea că se iveşte o 
nouă auroră. Dar, de fapt, era geana de cer înroşit care anunţa 
deja apropierea incendiului universal. 

Este foarte greu să descrii generaţiei de azi, care a crescut în 
mijlocul catastrofelor, prăbuşirilor şi crizelor, pentru care 
războiul a fost o potenţialitate permanentă şi o certitudine 
aproape zilnică, optimismul, încrederea în umanitate care ne-a 
însufleţit pe noi, tinerii de la confluenţa celor două veacuri. 
Patruzeci de ani de pace întăriseră organismul economic al 
naţiunilor, tehnica dăduse vieţii ritm, descoperirile ştiinţifice 
umpluseră de mândrie sufletul acelei generaţii; începuse un 
avânt care se făcea simţit aproape cu aceeaşi intensitate în 
toate ţările Europei noastre. Oraşele deveneau, de la an la an, 
mai frumoase şi mai animate, Berlinul din 1905 nu mai semăna 
cu cel pe care-l cunoscusem eu în 1901, dintr-un oraş 
rezidenţial devenise un oraş internaţional şi era deja din nou 
depăşit ca amploare de Berlinul anului 1910. Viena, Milano, 
Paris, Londra, Amsterdam - de fiecare dată când le revedeai, 
erai uimit şi entuziasmat; străzile deveneau mai largi, mai 
somptuoase, edificiile publice mai impozante, magazinele mai 

174 


luxoase şi mai pline de gust. În toate se simţea cum creşte şi 
proliferează bogăţia; chiar şi noi, scriitorii, observam aceasta 
după ediţiile care, în acest interval de zece ani, crescuseră de 
trei ori, de cinci ori, de zece ori. Peste tot apăreau noi teatre, 
biblioteci, muzee; utilităţi ca baia şi telefonul, care înainte 
fuseseră privilegiul unor cercuri restrânse, pătrundeau în viaţa 
micii burghezii şi de jos se ridica, de când se redusese timpul 
de lucru, proletariatul, pentru a se împărtăşi măcar din micile 
bucurii şi înlesniri ale vieţii. Peste tot se făceau paşi înainte. 
Cine era îndrăzneţ câştiga. Cine cumpăra o casă, o carte rară, 
un tablou avea prilejul să-şi vadă sporind valoarea investită; cu 
cât o întreprindere era mai îndrăzneață, mai amplu concepută, 
cu atât mai sigure erau profiturile. Cu aceasta se instalase în 
lume o minunată viaţă dulce, căci ce-ar fi putut opri această 
ascensiune, ce-ar fi putut împiedica elanul care-şi trăgea noi şi 
noi puteri din propria lui energie de pornire? Niciodată n-a fost 
Europa mai puternică, mai bogată, mai frumoasă, niciodată n-a 
crezut ea mai din adâncul inimii într-un viitor şi mai bun; doar 
câţiva moşnegi zaharisiţi mai continuau a boci după „bunele 
timpuri de odinioară”. 

Dar nu numai oraşele, ci şi oamenii înşişi deveneau mai 
frumoşi şi mai sănătoşi, datorită sportului, hranei mai bune, 
reducerii timpului de muncă şi legăturii mai strânse dintre om 
şi natură. Iarna, altădată anotimpul uşilor şi ferestrelor închise, 
petrecut de oameni în umoarea cenuşie a jocurilor de cărţi prin 
crâşme sau în plictisul odăilor supraîncălzite, se revelase, la 
munte, ca teasc şi filtru al mustului din soare, ca nectar pentru 
plămâni, ca un deliciu pentru pielea îmbujorată. Şi munţii, 
lacurile, marea nu mai erau aşa de îndepărtate ca altădată. 
Bicicleta, automobilul, trenurile electrice scurtaseră distantele 
şi dăduseră lumii un nou sentiment al spaţiului. Duminica, mii 
şi zeci de mii de turişti, în jachete sport viu-colorate, coborau 
ca o vijelie pe schiuri şi săniuţe pantele acoperite de zăpadă, 
peste tot apăreau palate ale sportului şi bazine de înot. Or, 
tocmai la bazinul de înot se putea observa limpede schimbarea; 
în timp ce în anii când eram tânăr un bărbat cu adevărat bine 
construit făcea notă discordantă printre gâturi groase, burţi 
proeminente şi piepturi supte, acum se provocau ca-n veselele 
competiţii antice trupuri călite prin sport, bronzate de soare, 
cizelate prin gimnastică. Nimeni, în afară de cei mai săraci, nu 


175 


mai rămânea acasă duminica, tot tineretul călătorea, se căţăra 
pe munte, lupta, antrenat în toate categoriile de sport; cine 
avea vacanţă nu se mai deplasa, ca pe vremea părinţilor mei, în 
apropierea oraşului sau, în cel mai bun caz, în Salzkammergut; 
se răspândise dorinţa de a cunoaşte lumea, de a vedea dacă 
pretutindeni este frumoasă şi dacă frumuseţea ei are şi alte 
înfăţişări; pe când înainte numai privilegiaţii călătoreau în 
străinătate, acum funcţionari de bancă şi mici meseriaşi 
mergeau în Italia, în Franţa. Devenise mai ieftin, mai comod să 
faci o călătorie, şi mai ales era vorba de noul curaj, noua 
cutezanţă a oamenilor. Aceştia erau mai imaginativi în materie 
de călătorii, mai puţin temători şi economi în materie de viaţă - 
da, ti-era ruşine să ai teamă de ceva. Intreaga generaţie 
hotărâse să ducă o viaţă mai tinerească; spre deosebire de 
lumea părinţilor mei, fiecare era mândru să fie tânăr; peste 
noapte au dispărut bărbile, mai întâi la cei de o vârstă mai 
tânără, apoi s-au luat după ei şi bătrânii, ca să nu mai fie 
consideraţi ca atare. Tinerețe, prospeţime, ne-am săturat de 
morgă - acesta era cuvântul de ordine. Femeile aruncau 
corsetele care le strângeau pieptul, renunţau la umbrelele de 
soare şi la voaluri, pentru că nu se mai temeau de aer şi de 
soare, îşi scurtau fustele ca să poată fi mai iuți de picior la tenis 
şi nu se mai jenau să-şi arate coapsele. Moda devenea tot mai 
naturală, bărbaţii purtau pantaloni de golf, femeile se avântau 
pe cai bărbăteşte, nu se mai deghizau, nu se mai fereau. Lumea 
devenise nu numai mai frumoasă, ci şi mai liberă. 

Prin sănătate, prin încredere în sine, noua generaţie venită 
după noi îşi cucerea şi libertatea în privinţa moravurilor. 
Pentru prima dată puteai vedea fete tinere neînsoţite de 
guvernante plecând în excursii şi făcând sport cu prieteni 
tineri, într-o camaraderie deschisă şi neumbrită de suspiciuni; 
nu mai erau sperioase şi mofturoase, ştiau ce vor şi ce nu vor. 
Scăpate de sub controlul unor părinţi cu inima cât un purice să 
nu se întâmple ceva cu fetele lor, câştigându-şi singure 
existenţa ca secretare, funcţionare, îşi luaseră dreptul să-şi 
aranjeze ele însele viaţa. Prostituţia, singura instituţie pe care 
o tolera vechea societate în domeniul erosului, scădea văzând 
cu ochii datorită acestei noi şi sănătoase libertăţi; fasoanele de 
tot felul căzuseră în categoria desuetului. În bazinele de înot, 
gardul de scânduri, care până atunci separase fără milă partea 


176 


rezervată bărbaţilor de cea rezervată femeilor, era tot mai des 
dat jos; femei şi bărbaţi nu se mai jenau să-şi arate trupurile; în 
aceşti zece ani se  recâştigase mai multă libertate, 
personalitate, spontaneitate decât, înainte, într-o sută de ani. 
Căci un alt ritm însufleţea lumea. Un an, câte nu se 
întâmplau într-un an! Invențiile, descoperirile se succedau în 
mare viteză, şi fiecare din ele devenea, din prima clipă, bun 
comun; pentru prima dată comunitatea de simtire a naţiunilor 
se amplifica, acum, când era în joc ceea ce aveau comun. În 
ziua când zeppelinul a pornit în prima călătorie aeriană, mă 
aflam întâmplător la Strasbourg, în drum spre Belgia, unde, în 
delirul aclamaţiilor mulţimii, a făcut un cerc deasupra domului 
de parcă voia, el, plutitorul în văzduh, să se plece în faţa 
milenarului efort uman. Seara, în Belgia, la Verhaeren, a 
parvenit ştirea că nava aeriană s-a prăbuşit la Echterdingen. 
Verhaeren avea lacrimi în ochi şi era extrem de emoţionat. Nici 
vorbă ca el, belgian, să rămână indiferent în faţa catastrofei 
germane; ca european, ca om al epocii noastre, se simţea 
solidar cu ceilalţi atât în victoria asupra legilor naturii, cât şi în 
înfrângere. Noi, la Viena, am jubilat când Bleriot a străbătut în 
zbor Canalul Mânecii, ca şi când eroul ar fi fost un compatriot 
de-al nostru; din mândrie pentru triumfurile tehnicii noastre, 
ştiinţei noastre, care se succedau ceas de ceas, era pentru 
prima dată în proces de formare un sentiment de comunitate 
europeană, o conştiinţă de naţiune europeană. Ce lipsite de 
sens, ne spuneam noi, sunt aceste graniţe când orice avion 
trece peste ele cu uşurinţă, ce provinciale, ce artificiale sunt 
aceste bariere vamale şi grănicereşti, în ce contratimp sunt ele 
cu epoca noastră, care reclamă în mod vădit uniune şi 
fraternitate universală! Acest avânt înaripat al sentimentului nu 
era mai puţin minunat decât acela al aeroplanelor; 
compătimesc pe oricine n-a trăit ca tânăr aceşti ultimi ani ai 
încrederii în Europa. Căci aerul din jurul nostru nu este mort şi 
nici steril, el poartă în sine vibrația şi ritmul clipei. El imprimă 
sângelui nostru acest ritm ale cărui unde se propagă până 
adânc în inimă si-n creier. În aceşti ani fiecare din noi a sorbit 
puteri din elanul general al epocii şi un plus de certitudine din 
optimismul celor din jur. Poate că noi oamenii, nerecunoscători 
cum suntem, nu ştiam atunci cât de sigur şi de puternic ne 
poartă valul. Dar numai cine a trăit acei ani, când toţi oamenii 


177 


credeau în toţi oamenii, ştie că de-atunci totul a fost numai 
regres şi întuneric. 


Splendide erau tonicele izvoare de forţă ale acelei epoci, care 
de pe toate laturile Europei pompau spre inimile noastre. Dar 
ceea ce ne făcea fericiţi ne pregătea, fără să ne dăm seama, şi 
necazurile de mai târziu. Furtuna de orgoliu şi încredere care 
vuia atunci deasupra Europei antrena şi nori cu sine. 
Ascensiunea se produsese, probabil, prea repede, viteza cu 
care se dezvoltau statele, oraşele era exagerată, iar posesiunea 
puterii te ispiteşte întotdeauna să faci uz sau abuz de ea. 
Franţa dădea pe dinafară de bogăţie. Dar voia şi mai mult, mai 
voia o colonie, deşi n-avea oameni suficienţi nici pentru cele 
vechi; din cauza Marocului, cât pe-aci să-nceapă războiul. Italia 
voia Cirenaica, Austria şi-a anexat Bosnia. Serbia şi Bulgaria se 
ridicau iarăşi împotriva Turciei, iar Germania, deocamdată încă 
ţinută deoparte, îşi încorda laba pentru lovitura de graţie. Peste 
tot, statelor li se urca sângele la cap. Din voinţa constructivă de 
consolidare internă începea de pretutindeni, de parcă se 
smintise toată lumea, să-şi arate colții pofta de expansiune. 
Industriaşii francezi, cei cu profituri grase, aţâţau împotriva 
celor germani, care şi ei erau plini de osânză, pentru că şi unii, 
şi alţii voiau mai multe comenzi de tunuri, Krupp şi Schneider- 
Creusot. Armatorii din Hamburg cu dividendele lor uriaşe 
acționau împotriva celor din Southampton, agricultorii unguri 
împotriva celor sârbi, unele concerne împotriva celorlalte - 
conjunctura îi făcuse pe toţi, aici şi acolo, să alerge ca 
descreieraţii după nesăbuitul mai mult, tot mai mult. Când azi, 
reflectând în linişte, te-ntrebi de ce a intrat Europa în 1914 în 
război, nu găseşti niciun argument de origine raţională şi nici 
măcar un motiv. Nu era vorba de niciun fel de idei, erau în 
discuţie doar micile probleme de frontieră; nu pot explica 
fenomenul decât prin acest surplus de forţă, urmarea tragică a 
acelei energii interne care se acumulase în aceşti patruzeci de 
ani de pace şi care voia să se descarce cu violenţă. Fiecare stat 
se trezise peste noapte cu senzaţia că este puternic, fiecare 
voia şi mai mult şi fiecare voia ceva de la celălalt. Şi cel mai rău 
lucru a fost că ne-a înşelat tocmai sentimentul la care tineam 
cel mai mult; optimismul nostru, al tuturor. Căci fiecare credea 
că în ultimul minut celălalt o să bată în retragere; aşa îşi 


178 


începură diplomaţii jocul lor de reciprocă tragere pe sfoară. De 
patru ori, de cinci ori, la Agadir, în războiul balcanic, în 
Albania, nu s-a depăşit faza de joacă; dar marile coaliţii 
creşteau tot mai mult în coeziune, în forţă militară. In 
Germania se introdusese, în plină pace, un impozit de război, în 
Franţa se prelungise serviciul militar; în cele din urmă, excesul 
de forţă trebuia să răbufnească, şi semnele vremii în Balcani 
arătau din ce parte veneau norii spre Europa. 

Încă nu izbucnise panica, dar mocnea o permanentă 
nelinişte; ne simţeam oarecum neliniştiţi de fiecare dată când 
în Balcani răsunau împuşcături. Era oare posibil ca războiul să 
se abată asupra noastră fără ca noi să ştim de ce şi pentru ce? 
Încet - mult prea încet, mult prea şovăielnic, după câte ştim 
azi! - se adunau forţele de opoziţie. Exista partidul socialist, 
milioane de oameni aici şi milioane acolo, care în programul lor 
respingeau războiul, existau puternicele grupuri catolice sub 
conducerea papei şi câteva concerne ramificate în mai multe 
ţări, existau câţiva - puţini la număr - politicieni lucizi care se 
opuneau acelor maşinaţiuni subterane. Şi chiar şi noi, scriitorii, 
luam poziţie împotriva războiului, însă ca întotdeauna izolat, 
fiecare pe cont propriu, în loc să fim uniţi şi hotărâți. Atitudinea 
celor mai mulţi intelectuali era, din păcate, una indiferent- 
pasivă, căci, datorită optimismului nostru, problema războiului, 
cu toate consecinţele lui morale, era încă departe de a figura în 
evidenţele conştiinţei noastre - în niciuna din scrierile esenţiale 
ale marilor scriitori din acea vreme nu se găseşte nici măcar o 
singură disociere principială sau un avertisment impresionant. 
Noi credeam că facem destul dacă gândim pe plan european şi 
ne înfrăţim pe plan internaţional, dacă în sfera noastră - care 
influenţează actualitatea totuşi numai pe căi ocolite - 
îmbrăţişăm idealul înţelegerii paşnice şi al înfrăţirii spirituale 
mai presus de limbi şi de graniţe. lar noua generaţie a fost cea 
care s-a ataşat cel mai puternic de aceste idei. La Paris am 
găsit, strânsă în jurul prietenului meu Bazalgette, un grup de 
tineri care, spre deosebire de generaţia anterioară, îşi 
exprimase refuzul faţă de orice naționalism îngust şi 
imperialism agresiv. Jules Romains, care apoi, în plin război, a 
scris marea sa poezie Furopa, Georges Duhamel, Charles 
Vildrac, Durtain, René Arcos, Jean Richard Bloch, grupaţi mai 
întâi la „Abbaye”, apoi la Effort libre, erau pasionaţi campioni 


179 


ai înţelegerii între popoare şi erau neclintiţi, după cum a arătat 
proba de foc a războiului, în aversiunea lor faţă de orice 
militarism - un tineret cum numai rar a produs Franţa unul mai 
viteaz, mai înzestrat, mai hotărât moralmente. În Germania era 
Werfel cu al său Prieten al umanităţii, cel care dădea înfrăţirii 
universale cele mai puternice accente lirice; René Schickele, ca 
alsacian plasat fatalmente între cele două naţiuni, lucra cu 
pasiune pentru înţelegere reciprocă, din Italia ne venea salutul 
camaraderesc al lui C.A. Borgese, din ţările scandinave, slave, 
primeam încurajări. „Dar veniţi odată la noi!” îmi scria un mare 
scriitor rus. „Arătaţi-le panslaviştilor, care vor să ne împingă în 
război, că voi în Austria nu vreţi aşa ceva.” Ah, nouă tuturora 
ne era dragă epoca noastră care ne purta pe aripile ei, ne era 
dragă Europa! Dar această credinţă copilărească în rațiune, 
credinţa că ea va împiedica în ceasul al doisprezecelea 
nebunia, a fost în acelaşi timp singura noastră vină. Desigur, n- 
am ştiut să privim semnele cu suficientă neîncredere, dar nu e 
oare în firea tineretului să privească mai degrabă cu încredere 
decât cu suspiciune în viitor? Noi ne bizuiam pe Jaures, pe 
Internaționala Socialistă, noi credeam că muncitorii de la calea 
ferată mai degrabă vor arunca în aer şinele decât să permită ca 
tovarăşii lor să fie încărcaţi şi duşi pe front ca vitele la tăiere, 
noi contam că femeile vor refuza să-i dea pe copiii şi soţii lor 
molohului, eram convinşi că forţa spirituală, morală a Europei 
va ieşi biruitoare în ultimul moment, cel critic. Idealismul 
nostru comun, optimismul nostru întemeiat pe progres ne făcea 
să ignorăm şi să dispreţuim pericolul comun. 

Şi apoi: ceea ce ne lipsea era un organizator care să 
mobilizeze forţele latente din noi şi să le dea conştiinţa 
scopului. Noi, scriitorii, aveam un singur dascăl de conştiinţă 
printre noi, şi nu ştiam mai nimic despre el, despre acest 
bărbat ales de destin să ne fie conducător. Pentru mine a fost 
una dintre ocaziile fericite şi hotărâtoare să-l descopăr fie şi în 
ceasul al doisprezecelea. Era greu să-l descoperi, pentru că 
trăia în mijlocul Parisului, la adăpost de Ja foire sur la place. 
Când cineva, odată, îşi va propune să scrie o istorie cinstită a 
literaturii franceze în secolul al douăzecilea, nu va trebui să 
treacă pe lângă acest fenomen uimitor: că atunci, în ziarele 
pariziene, erau preamăriţi toţi poeţii şi scriitorii imaginabili, 
dar tocmai numele celor trei cei mai importanţi nu erau 


180 


cunoscute sau erau amintite într-un context nepotrivit. Din 
1900 până în 1914, numele lui Paul Valery, ca poet, nu l-am 
văzut menţionat nici în Figaro, nici în Matin; Marcel Proust 
trecea drept un fante al saloanelor, Romain Rolland, drept 
învăţat de mare erudiție în domeniul muzicii; cei trei aveau 
aproape cincizeci de ani când prima rază timidă a gloriei a 
ajuns să le aureoleze numele, şi marea lor operă se făurea în 
anonimat în mijlocul celui mai avid de noutăţi, celui mai 
spiritual oraş din lume. 


Faptul că l-am descoperit la timp pe Romain Rolland s-a 
datorat întâmplării. O sculptoriţă rusoaică din Florenţa mă 
invitase la ceai ca să-mi arate lucrările ei şi, de asemenea, ca să 
încerce să-mi facă o schiţă. M-am înfiinţat punctual la ora 
patru, uitând că ea este rusoaică şi ca atare fără noţiunea 
timpului şi a punctualităţii. O babuşcă în vârstă, care, după 
câte am auzit, fusese şi doica mamei sculptoriţei, m-a condus în 
atelierul aflat în cea mai pitorească dezordine şi m-a rugat să 
aştept. Erau expuse cu totul şi cu totul doar patru sculpturi 
mici pe care în două minute le-am şi văzut. Şi, ca să nu pierd 
timpul, întinsei mâna după o carte sau, mai bine zis, după nişte 
caiete maro, aruncate într-un colţ. Se numeau Cahiers de la 
Quinzaine şi mi-am amintit că la Paris auzisem de acest titlu. 
Dar cine putea să urmărească toate micile reviste ce răsăreau 
la tot pasul ca nişte flori efemere şi dispăreau la fel de repede? 
Răsfoii volumul, descoperii Zorile de Romain Rolland şi începui 
să citesc cu o uimire şi un interes tot mai mari. Cine era acest 
francez care cunoştea Germania aşa de bine? In curând îi 
devenii recunoscător rusoaicei pentru nepunctualitatea ei. 
Când în cele din urmă apăru şi ea, prima mea întrebare a fost: 
„Cine-i acest Romain Rolland?” Ea nu putu să dea un răspuns 
exact, şi abia când mi-am procurat şi restul volumelor (ultimele 
erau de-abia în curs de elaborare) mi-am dat seama: iată că 
dădusem, în sfârşit, peste opera care nu servea unei singure 
naţiuni europene, ci tuturora şi înfrăţirii tuturora, iată-l pe el, 
bărbatul, creatorul care punea în mişcare toate forţele morale: 
înţelegerea iubitoare şi voința sinceră de înțelegere, 
obiectivitate probată şi confirmată şi o înălţătoare credință în 
misiunea unificatoare a artei. În timp ce noi ne risipeam în mici 
încercări, el trecea cu calm şi răbdare la fapta de a arăta 


181 


popoarele în acele ipostaze în care fiecare apărea cu trăsăturile 
cele mai plăcute; ceea ce se rotunjea aici era primul roman 
scris cu conştiinţă europeană, primul apel hotărât la înfrățire 
care, pentru că venea în atingere cu masele largi, era mai 
eficace decât imnurile lui Verhaeren, mai penetrant decât toate 
pamfletele şi protestele; aici se împlinea în linişte ceea ce 
pentru noi toţi se constituise spontan în obiect al speranţelor şi 
dorurilor noastre. 

Primul lucru pe care l-am făcut la Paris a fost să mă interesez 
de el, având în minte cuvintele lui Goethe: „El a-nvăţat, ne 
poate fi învăţător.” Am întrebat de el pe la prieteni. Verhaeren 
spunea că-şi aminteşte de o dramă Lupii care s-ar fi jucat la 
socialistul Théâtre du Peuple. Bazalgette auzise şi el că Rolland 
ar fi un muzicolog şi că ar fi scris o cărticică despre Beethoven; 
în catalogul Bibliotecii Naţionale am găsit câteva lucrări despre 
muzica veche şi nouă, şapte sau opt drame, toate apărute la 
mici edituri sau în Cahiers de la Quinzaine. In cele din urmă, ca 
să-mi creez posibilitatea unui prim contact, i-am trimis o carte 
de-a mea. În curând am primit o scrisoare prin care mă invita la 
el, şi aşa a început o prietenie care, alături de cea cu Freud şi 
Verhaeren, a devenit cea mai fructuoasă şi, chiar, în unele 
momente, cea mai deschizătoare de drumuri din viaţa mea. 


Zilele de excepţie ale vieţii au o luminozitate mai puternică 
decât cele obişnuite. Astfel, încă mi-aduc aminte până în cele 
mai mici detalii de această primă vizită. Am urcat cinci scări 
înguste şi întortocheate ale unei case dosnice din aproprierea 
Bulevardului Montparnasse şi în faţa uşii simţeam deja o linişte 
aparte; se auzea rumoarea bulevardului un pic mai mult decât 
şuieratul vântului care se zbenguia pe sub ferestre, prin arborii 
grădinii unei vechi mânăstiri. Rolland mi-a deschis şi m-a 
condus în mica lui încăpere înţesată cu cărţi până-n tavan; 
pentru prima dată mă uitam în ochii lui care radiau o ciudată 
lumină albastră, cei mai limpezi şi în acelaşi timp cei mai blânzi 
ochi pe care i-am văzut vreodată la un om, acei ochi care, în 
timpul conversatiei, îşi trăgeau culoarea şi focul din vatra cea 
mai ascunsă a sensibilităţii, acoperindu-se de umbre întunecate 
în momente de întristare, devenind parcă mai adânci în 
momente de îngândurare, scânteind în momente de izbucnire 
temperamentală, acele pupile unice între pleoapele cam 


182 


obosite, uşor înroşite de lectură şi veghe, în stare să se aprindă 
de o lumină comunicativă şi binefăcătoare. Îi priveam chipul 
cam cu frică. Foarte înalt şi zvelt, mergea puţin înclinat, de 
parcă nenumăratele ore la masa de scris i-ar fi îndoit grumazul; 
arăta mai degrabă bolnăvicios cu obrajii săi subţiri, de o 
accentuată paloare. Vorbea foarte încet, aşa cum, de fapt, îşi 
menaja trupul cu cea mai mare grijă; nu mergea aproape 
niciodată la plimbare, mânca puţin, nu bea şi nu fuma, evita 
orice efort fizic; dar cu admiraţie a trebuit să constat mai târziu 
ce rezistenţă uriaşă sălăşluia în acest trup ascetic, ce 
capacitate de efort spiritual se afla în spatele acestei aparenţe 
de slăbiciune. Ore-n şir scria la masa lui mică, aglomerată, ore- 
n şir citea stând în pat, neacordând niciodată trupului extenuat 
mai mult de patru sau cinci ore de somn, şi unica relaxare pe 
care şi-o îngăduia era muzica; cânta minunat la pian, cu un 
tuşeu delicat, de neuitat pentru mine, dezmierda clapele, de 
parcă nu voia să le smulgă prin forţă tonurile, ci să le obţină 
numai prin amăgire. Niciun virtuos - şi i-am auzit pe Max 
Reger, Busoni, Bruno Walter în cerc foarte strâns - nu mi-a dat 
în aşa măsură sentimentul comunicării nemijlocite cu maeştrii 
iubiţi. 

Erudiţia lui era uluitor de multilaterală; trăind de fapt numai 
prin ochiul care citeşte, stăpânea literatura, filozofia, istoria, 
problemele tuturor ţărilor şi epocilor. Cunoştea orice tact în 
muzică; până şi lucrările cele mai neînsemnate ale lui Galuppi, 
Telemann, ba chiar şi ale compozitorilor de mâna a şasea şi a 
şaptea îi erau familiare; pe lângă aceasta, participa cu pasiune 
la orice eveniment al actualităţii. In această celulă de o 
simplitate monahală se reflecta, ca într-o cameră obscură, 
universul. Ca om, se bucurase de familiaritatea cu cei mari ai 
timpului său, fusese elev al lui Renan, oaspete în casa lui 
Wagner, prieten al lui Jaures; Tolstoi îi adresase acea scrisoare 
celebră care, ca document uman, îi stă cu cinste alături de 
opera literară. Aici simţeam - şi aceasta îmi dă totdeauna o 
senzaţie de fericire - superioritatea umană, morală, o libertate 
interioară fără orgoliu, libertate ca atribut al unui suflet 
puternic. De la prima vedere am recunoscut în el - şi timpul mi- 
a dat dreptate - pe omul care, în ceasul hotărâtor, avea să fie 
conştiinţa Europei. Am vorbit despre Jean-Christophe. Rolland 
mi-a explicat că prin această carte a încercat să exprime o 


183 


întreită preocupare a sufletului său, recunoştinţa lui faţă de 
muzică, credinţa lui în unitatea Europei şi un îndemn la rațiune 
adresat popoarelor. Noi ar trebui acum să acţionăm fiecare, 
fiecare din locul său, fiecare din ţara sa, fiecare în limba sa. 
Spunea că e timpul să devenim vigilenţi, tot mai vigilenţi. Că 
forţele care aţâţă la ură sunt, potrivit naturii lor inferioare, mai 
vehemente şi mai agresive decât cele care militează pentru 
conciliere; că în spatele lor se află de asemenea interese 
materiale, care în sine sunt nelegitime. Că absurdul s-a pus în 
mod vădit pe treabă şi că lupta împotriva lui este mai 
importantă chiar decât arta noastră. Mi-am dat seama că 
tristeţea pe care-o producea fragilitatea structurii umane este 
îndoit sfâşietoare la un om care, în întreaga sa operă, 
celebrează perenitatea artei. „Ea ne poate consola pe noi, ca 
indivizi”, mi-a răspuns el, „dar e neputincioasă împotriva 
realităţii”. 

Era în anul 1913. A fost prima convorbire din care am înţeles 
că e de datoria noastră să nu întâmpinăm nepregătiţi şi pasivi 
eventualitatea neîndoielnic potenţială a unui război european; 
ulterior, în clipa decisivă, ceea ce i-a dat lui Rolland o 
asemenea uriaşă superioritate morală asupra tuturor celorlalţi 
a fost faptul că el îşi pregătise în mod anticipat sufletul pentru 
proba de rezistenţă la durere. Noi, în cercul nostru, am făcut şi 
noi câte ceva, eu tradusesem mult, adusesem în centrul atenţiei 
pe poeţii din ţările vecine, îl însoţisem pe Verhaeren în 1912 
într-un turneu de conferinţe prin întreaga Germanie, turneu 
care se transformase într-o simbolică manifestaţie de înfrățire 
germano-franceză: la Hamburg, Verhaeren şi Dehmel, cel mai 
mare liric francez şi marele liric german, s-au îmbrăţişat în 
public. Îl câştigasem pe Reinhardt pentru o nouă dramă de 
Verhaeren, niciodată nu fusese colaborarea noastră de o parte 
şi de alta a graniţei mai cordială, mai intensă, mai fecundă şi, 
în unele momente de entuziasm, ne îmbătăm cu iluzia că am 
arătat lumii calea cea dreaptă care duce la salvare. Dar lumii 
puţin îi păsa de asemenea manifestări literare, ea îşi urma 
drumul ei nefast. Fricţiuni invizibile produceau câte o flamă 
electrică prin schelărie, tot timpul sărea câte o scânteie - 
afacerea Zabern, crizele din Albania, un interviu neîndemânatic 
-, de fiecare dată numai o scânteie, dar oricare dintre acestea 
ar fi putut aduce la punctul de detonare materialul exploziv 


184 


care se acumulase. În special noi, în Austria, simţeam că ne 
aflăm în miezul zonei de turbulenţă. În 1910 împăratul Franz 
Josef trecuse de optzeci de ani. Moşneagul devenit deja simbol 
nu mai putea s-o ducă mult, iar asupra stării de spirit generale 
începea să-şi pună amprenta sentimentul mistic că după 
dispariţia persoanei sale nu va mai putea fi stăvilit procesul de 
destrămare a milenarei monarhii. Înăuntru creştea presiunea şi 
se disputau naţionalităţile, în afară Italia, Serbia, România şi, 
într-un anume sens, chiar Germania îşi aşteptau partea lor din 
imperiu. Războiul balcanic, în care Krupp şi Schneider-Creusot 
îşi testau tunurile unul împotriva celuilalt pe „material uman” 
străin, aşa cum au făcut mai târziu nemţii şi italienii cu 
avioanele lor în războiul civil spaniol, ne atrăgea tot mai mult în 
vâltoarea cascadei. De fiecare dată tresăream de spaimă, 
pentru ca de fiecare dată să ne vină din nou inima la loc: „Bine 
că n-a fost nimic nici de data asta. Şi poate că n-o să fie 
niciodată!” 


După cum a arătat experienţa, este de o mie de ori mai uşor 
să reconstitui faptele unei epoci decât atmosfera ei. Aceasta îşi 
lasă urmele nu în marile evenimente din planul oficial, ci în 
micile episoade de genul acelora pe care aş vrea să le 
intercalez aici. Sincer vorbind, n-am crezut atunci în război. 
Dar de două ori l-am visat oarecum cu ochii deschişi şi am sărit 
ca ars. Prima dată mi s-a întâmplat acest lucru cu ocazia 
„afacerii Redl”, care, ca toate episoadele importante din 
arierplanul istoriei, este puţin cunoscută. 

Pe acest colonel Redl, eroul uneia dintre cele mai complicate 
drame ale spionajului, îl cunoscusem personal, dar numai în 
treacăt. Locuiam la o distantă de o stradă unul de celălalt, în 
acelaşi sector, iar la un moment dat prietenul meu, procurorul 
T., mi l-a prezentat într-o cafenea unde acest domn, un 
bonvivant, cu aer de om cumsecade, îşi fuma ţigara; de atunci 
ne salutam ori de câte ori ne întâlneam. Dar abia mai târziu am 
descoperit cât de mult ne împresoară misterul chiar şi în viaţa 
de zi cu zi şi cât de puţin ştim noi despre oameni, chiar dacă 
respiră acelaşi aer ca noi. Acest colonel care, pe dinafară, arăta 
ca un ofiţer austriac oarecare, era omul de încredere al 
moştenitorului tronului; lui i se încredinţase sarcina importantă 
de-a conduce serviciul secret al armatei şi de-a contracara 


185 


serviciul omolog al adversarului. Între timp, ieşise la iveală 
faptul că în 1912, în timpul crizei războiului balcanic, când 
Rusia şi Austria făcuseră mobilizări, „planul de intervenţie” al 
armatei austriece, document cu caracter strict secret de 
importanţă deosebită, fusese vândut Rusiei, ceea ce în caz de 
război ar fi însemnat o catastrofa fără precedent, pentru că 
ruşii cunoşteau dinainte pas cu pas orice mişcare tactică a 
armatei austriece pregătite de ofensivă. Această trădare a 
declanşat o panică îngrozitoare în cercurile statului-major; era 
acum de datoria colonelului Redl, ca specialist numărul unu, să- 
l descopere pe trădător, care nu putea fi găsit decât în cercul 
foarte restrâns al celor foarte sus-puşi. In acelaşi timp însă, 
ministerul de externe, care n-avea foarte mare încredere în 
eficacitatea autorităţilor militare, a dat ordin - un exemplu tipic 
pentru gelozia şi rivalitatea dintre departamente -, fără să 
înştiinţeze statul-major, să se facă investigaţii separate, şi a 
însărcinat poliţia ca, pe lângă toate celelalte măsuri întreprinse 
în acest scop, să se deschidă toate scrisorile sosite post-restant 
din străinătate, fără a se ţine seama de inviolabilitatea 
corespondenţei. 

Într-o zi a sosit la un oficiu poştal un plic din localitatea 
rusească de frontieră Podvolociska pe adresă post-restant, cod 
„Balul Operei”, iar atunci când acesta a fost deschis s-a 
constatat că nu conţinea nicio scrisoare, ci şase sau opt 
bancnote de o mie de coroane austriece noi-nouţe. Obiectul 
suspect a fost anunţat de îndată la direcţia poliţiei, care a 
dispus instalarea la ghişeu a unui detectiv care să aresteze pe 
loc persoana venită să reclame acea scrisoare. 

Pentru moment tragedia a luat apoi o turnură de cancan 
vienez. La ora prânzului se prezentă un domn care ceru o 
scrisoare cu menţiunea „Balul Operei”. Funcţionarul de la 
ghişeu îl avertiză imediat, printr-un semnal secret, pe detectiv. 
Dar detectivul tocmai plecase să-şi ia halba de dimineaţă, iar 
când a revenit nu s-a putut constata altceva decât că domnul 
străin a luat o trăsură şi a plecat într-o direcţie necunoscută. 
Repede a început însă cel de-al doilea act al comediei vieneze. 
În epoca aceea a trăsurilor, a acelor elegante şi mondene 
echipaje cu doi cai, birjarul se considera o persoană prea 
simandicoasă ca să-şi curețe vehiculul cu mâna lui. In locul 
unde staţionau trăsurile se găsea, de aceea, un aşa-zis 


186 


„adăpător”, a cărui funcţiune era aceea de a hrăni caii şi de a 
spăla harnaşamentul. Din fericire, omul de acolo reţinuse 
numărul trăsurii care tocmai plecase; într-un sfert de oră au 
fost alertate toate posturile de poliţie şi trăsura a fost 
descoperită. El a dat o descriere a acelui domn, care trecuse pe 
la cafeneaua Kaiserhof, unde îl întâlneam totdeauna pe 
colonelul Redl, iar în plus, printr-o întâmplare fericită, s-a mai 
găsit în trăsură briceagul cu care necunoscutul deschisese 
plicul. Detectivii s-au repezit imediat la cafeneaua Kaiserhof. 
Între timp, cel pe care-l căutau plecase, dar ospătarii explicară 
foarte convingător că domnul respectiv nu e nimeni altul decât 
vechiul şi credinciosul lor oaspete, colonelul Redl, şi că acesta 
se dusese la hotelul Klomser. 

Detectivul încremeni. Misterul fusese dezlegat. Colonelul 
Redl, şeful suprem al serviciului de spionaj al armatei 
austriece, era în acelaşi timp spion cumpărat al statului-major 
rus. Nu numai că vânduse secretele şi planurile de intervenţie; 
acum devenise dintr-odată clar de ce în ultimii ani toţi spionii 
austrieci trimişi de el în Rusia fuseseră cu regularitate arestaţi 
şi condamnaţi. Telefoanele începură să zbârnâie nebuneşte, fu 
în sfârşit găsit Konrad von Hötzendorf, şeful statului-major 
austriac. Un martor ocular al acestei scene mi-a povestit că, 
după primele cuvinte, acesta s-a făcut alb ca varul. Telefonul 
continuă să zbârnâie la Hofburg, o şedinţă era urmată de alta. 
Ce era de făcut? În ceea ce o privea, poliţia luase între timp 
măsuri ca Redl să nu scape. Când vru din nou să părăsească 
hotelul Klomser şi după ce apucase doar să dea o comandă 
portarului, un detectiv îl abordă discret cu întrebarea formulată 
politicos: „Nu cumva aţi uitat, domnule colonel, acest briceag 
în trăsură?” În acea secundă, Redl îşi dădu seama că era 
pierdut. Oriîncotro se îndrepta, vedea feţele bine-cunoscute ale 
celor din poliţia secretă care-l supravegheau, iar când se 
întoarse la hotel fu urmat până în cameră de doi ofiţeri care-i 
întinseră un revolver. Căci între timp la Hofburg se decisese să 
se lichideze fără tevatură această afacere atât de dezonorantă 
pentru armata austriacă. Până la ora două noaptea au patrulat 
cei doi ofiţeri prin faţa camerei lui Redl din hotelul Klomser. 
Abia într-un târziu s-a auzit dinăuntru pocnetul revolverului. 

În ziua următoare, apăru în ziarele de seară un scurt 
necrolog pentru emeritul colonel Redl, care - se spunea - 


187 


murise subit. Dar prea multe persoane fuseseră implicate în 
această urmărire ca să se poată păstra secretul. Încetul cu 
încetul s-au aflat amănunte care, psihologic, aduceau multă 
lumină. Colonelul Redl avusese - ceea ce nu ştiau superiorii şi 
camarazii săi - înclinații homosexuale - şi de ani de zile se afla 
în mâinile unor şantajişti care, în cele din urmă, l-au silit să 
facă acel act disperat pentru a-şi procura bani. Un fior de 
groază trecu prin toată armata. Toţi îşi dădeau seama că în caz 
de război, din cauza acestui om, sute de mii de oameni ar fi 
plătit cu viaţa şi monarhia ar fi ajuns la marginea prăpastiei; 
abia în acea secundă pricepurăm noi, în Austria, cât de aproape 
fuseserăm de un război mondial. 


Era pentru prima dată că mă simţeam gâtuit de spaimă, 
întâmplător, am întâlnit-o în ziua următoare pe Bertha von 
Suttner, nobila şi generoasa Casandră a epocii noastre. 
Aristocrată dintr-una din cele mai vechi familii, ea văzuse la 
începutul tinereţii, aproape de castelul strămoşilor ei, în 
Boemia, grozăviile războiului din 1866. Şi, cu pasiunea unei 
Florence Nightingale, nu concepea altă misiune a vieţii decât 
aceea de-a împiedica un al doilea război, războiul în general. A 
scris astfel un roman, Jos armele, care s-a bucurat de succes în 
toată lumea, a organizat nenumărate adunări pacifiste, dar 
triumful vieţii ei a constat în aceea că a găsit drum spre 
conştiinţa lui Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, şi l-a convins 
să instituie - drept răscumpărare pentru răul făcut lumii cu 
dinamita lui - Premiul Nobel pentru pace şi înţelegere între 
popoare. Foarte agitată, s-a oprit drept în faţa mea. „Oamenii 
nu pricep ce se întâmplă”, a strigat ea foarte tare în plină 
stradă, deşi altminteri era domoală şi blândă la vorbă. „Asta a 
fost război în toată regula, şi ei, din nou, s-au ascuns de noi şi 
au ţinut totul secret. De ce nu faceţi nimic voi, tinerii? E înainte 
de toate interesul vostru în joc! Luaţi odată atitudine, strângeţi 
rândurile! Nu lăsaţi mereu totul pe seama noastră, a câtorva 
femei bătrâne, pe care nu le-aude nimeni.” I-am spus că plecăm 
la Paris; poate că aveam să realizăm o manifestaţie comună. 
„De ce numai poate că?” insistă ea. „Situaţia e mai rea ca 
oricând, maşinăria s-a pus în mişcare.” Neliniştit eu însumi, îmi 
venea greu s-o liniştesc şi pe ea. 

Dar tocmai în Franţa aveam să trăiesc un alt episod menit să- 


188 


mi arate cu ce dar profetic văzuse viitorul bătrâna femeie, pe 
care la Viena puţini o luau în serios. A fost un episod foarte 
mărunt, dar mie mi-a lăsat o impresie deosebită. In primăvara 
lui 1914 am făcut cu o prietenă din Paris o călătorie în 
Touraine, ca să vedem mormântul lui Leonardo da Vinci. Ne-am 
plimbat în lungul domoalelor şi însoritelor maluri ale Loarei, 
aşa că seara eram obosiţi de-a binelea. De aceea ne-am hotărât 
să mergem la un cinema în cam adormitul Tours, oraş unde eu 
fusesem mai înainte la casa în care se născuse Balzac, ca să-mi 
prezint omagiile. 

Era un mic cinematograf de periferie, care nu semăna prin 
nimic cu palatele moderne din crom şi sticlă sclipitoare. Numai 
o sală sărăcăcios amenajată, plină cu oameni de rând, 
muncitori, soldaţi, precupeţe, norod cum scrie la carte, care 
trăncănea ca acasă şi, în ciuda interdicţiei de a fuma, sufla în 
aerul înăbuşitor nori albaştri de Scaferlati şi Caporal. La 
început ni se serviră pe ecran „noutăţile din toată lumea”. O 
cursă de bărci în Anglia: oamenii trăncăneau şi râdeau. A 
urmat o paradă militară franceză: şi de data aceasta publicul a 
manifestat puţin interes. Apoi secvenţa a treia: „Împăratul 
Wilhelm în vizită la împăratul Franz Josef”. În aceeaşi clipă 
apăru pe ecran bine-cunoscutul peron al nesuferitei Gări de 
Vest din Viena, cu câţiva poliţişti care aşteptau trenul ce se 
apropia. Apoi un semnal: bătrânul împărat Franz Josef trecu 
prin faţa gărzii de onoare ca să-şi întâmpine oaspetele. Cum 
apăru bătrânul împărat pe ecran şi, un pic gârbovit, un pic 
ramolit, trecu prin faţa şirului de ostaşi, localnicii din Tours 
începură să râdă îngăduitor de domnul acela bătrân cu favoriţi 
albi. Apoi apăru în imagine trenul, primul vagon, al doilea, al 
treilea. Uşa vagonului cu salon se deschise şi cobori, cu 
mustaţa zbârlită în sus, în uniformă de general austriac, 
Wilhelm II. 

În clipa apariţiei împăratului Wilhelm în imagine, în sala 
întunecată izbucni un vacarm infernal de fluierături şi bătăi din 
picioare. Toţi strigau şi fluierau; femei, bărbaţi, copii urlau de 
parcă cineva i-ar fi jignit personal. Paşnicii localnici din Tours, 
care totuşi în materie de politică şi situaţie internaţională nu 
ştiau mai mult decât ceea ce scria în ziar, pentru o secundă 
înnebuniseră. Am înlemnit de spaimă. Căci îmi dădeam seama 
cât de departe se răspândise otrava urii prin propaganda dusă 


189 


de ani şi ani, dacă până şi aici, în acest orăşel de provincie, 
nişte soldaţi şi nişte cetăţeni cumsecade erau atât de porniţi 
împotriva împăratului, împotriva Germaniei, încât o simplă 
imagine fugară pe ecran putuse să le provoace o asemenea 
ieşire. A fost numai o secundă, o singură secundă. Au venit apoi 
alte imagini şi totul a fost dat uitării. Oamenii râdeau să se 
spargă la filmul comic care se derula acum în faţa lor şi, de 
plăcere, se băteau cu palmele peste genunchi, de totul era 
numai un pocnet şi-un trosnet. Fusese numai o secundă, dar 
una care mi-a arătat ce uşor ar fi, într-un moment de criză 
serioasă, să aţâţi popoarele aici şi acolo, în ciuda tuturor 
încercărilor de înţelegere, în ciuda propriilor noastre eforturi. 

Toată seara am fost întors pe dos. N-am putut dormi. Dacă 
asta s-ar fi întâmplat la Paris, tot m-ar fi neliniştit, dar nu m-ar 
fi zguduit aşa de tare. Dar faptul că ura îşi săpase galeriile 
adânc în provincie, adânc în sufletul poporului blajin şi naiv mă 
făcea să mă cutremur. În zilele următoare am povestit acest 
episod; cei mai mulţi nu l-au luat în serios: „Ce-am mai râs noi, 
francezii, de grăsana regină Victoria, pentru ca doi ani mai 
târziu să încheiem o alianţă cu Anglia. Tu nu-i cunoşti pe 
francezi: ăştia nu prea ştiu ce-i politica.” Numai Rolland vedea 
lucrurile altfel. „Cu cât un popor este mai naiv, cu atât mai uşor 
îl duci de nas. Lucrurile nu stau deloc bine de când a fost ales 
Poincaré. Călătoria lui la Petersburg n-o să fie o călătorie de 
agrement.” Am vorbit mult despre congresul socialist 
internaţional, care fusese convocat pentru vara viitoare la 
Viena, dar şi în privinţa aceasta Rolland era mai sceptic decât 
ceilalţi. „Cine ştie câţi o să reziste când se vor afişa ordinele de 
mobilizare? Am intrat într-o epocă a vânzolelilor de masă, a 
isteriilor colective, a căror putere de distrugere în caz de război 
este încă absolut imprevizibilă.” 

Dar, cum am mai spus, asemenea momente de îngrijorare 
treceau repede, se destrămau ca pânza de păianjen în vânt. Ce- 
i drept, ne gândeam din când în când la război, dar nu altfel 
decât cum te gândeşti uneori la moarte - ca la ceva posibil, dar 
totuşi îndepărtat. Parisul era prea frumos în acele zile, şi noi 
eram prea tineri şi prea fericiţi. Îmi amintesc şi-acum de farsa 
încântătoare pe care a născocit-o Jules Romains ca să 
încoroneze, spre luarea în derâdere a lui prince des poètes, un 


190 


prince despenseurs", un om cumsecade, cam naiv, care s-a 
lăsat condus solemn de studenţi pe dinaintea statuii lui Rodin 
din faţa Panteonului. Şi seara, la banchetul-parodie, ne-am 
dezlănţuit cu o exuberanţă demnă de nişte tineri şcolari. Pomii 
înfloreau, aerul era moale şi catifelat; cine să se gândească în 
mijlocul atâtor încântări la ceva atât de îngrozitor? Prietenii 
erau mai prieteni ca oricând, şi pe lângă ei mai câştigaserăm 
alţii noi în ţara străină şi „duşmană”, oraşul era mai nonşalant 
ca oricând şi propria noastră nonşalanţă îşi dădea mâna cu a 
lui. În aceste ultime zile l-am însoţit pe Verhaeren la Rouen, 
unde urma să ţină o conferinţă. Am stat noaptea în faţa 
catedralei, ale cărei turnuri aveau o strălucire magică în lumina 
lunii. Ne-am luat rămas-bun în gara de la Rouen, în acelaşi loc 
unde, doi ani mai târziu, una dintre maşinile cântate de el avea 
să-l zdrobească. M-a îmbrăţişat. „La întâi august la mine, la 
Caillou-qui-bique!” I-am promis că aşa voi face, căci îl vizitam 
doar în fiecare an la vila lui de la ţară, pentru ca mână-n mână 
cu el să-i traduc noile versuri. De ce nu şi în acest an? Cu inima 
uşoară, mi-am luat rămas-bun de la Paris, un distrat, 
nesentimental rămas-bun, ca atunci când îţi părăseşti pentru 
câteva săptămâni propria casă. Planul meu pentru lunile 
următoare era clar. În Austria acum, retras undeva la ţară, să 
continui lucrarea despre Dostoievski (care avea să apară abia 
peste cinci ani), şi cu aceasta să completez cartea Trei maeştri, 
care avea să prezinte cândva câte una din marile naţiuni prin 
cel mai mare romancier al ei. Apoi la Verhaeren şi, la iarnă 
probabil, de mult plănuita călătorie în Rusia, ca să formez acolo 
un grup pentru uniunea noastră spirituală. Totul era clar şi 
neted în faţa mea în acest al treizeci şi doilea an al vieţii mele; 
frumoasă şi armonioasă ca un fruct delicios se oferea lumea în 
această vară însorită. Şi eu tineam la ea de dragul prezentului 
ei şi de dragul viitorului ei şi mai minunat. 

Dar la 28 iunie 1914 a şuierat acel glonte la Sarajevo, iar 
lumea statorniciei şi a raţiunii creatoare, în care fuseserăm 
crescuţi, educați şi asimilați, s-a făcut într-o secundă ţăndări, 
ca un vas de argilă gol pe dinăuntru. 


37 „Prinţul gânditorilor”, în contrast cu „prinţul poeţilor” (v. mai devreme). 
Este vorba de Jean-Pierre Brisset, cel care susţinea că omul descinde din 
broască, spre deliciul suprarealiştilor şi al grupului l'Abbaye de Créteil, din 
care făcea parte Jules Romains. 

191 


Primele ore ale războiului din 1914 


Chiar şi fără nenorocirea pe care a adus-o asupra 
continentului european, acea vară a lui 1914 tot ar fi rămas 
pentru noi de neuitat. Căci rar am cunoscut una care să fi fost 
mai îmbelşugată, mai frumoasă şi, aproape că aş putea spune, 
mai estivală. De un albastru mătăsos zile de-a rândul cerul, 
moale însă neapăsător aerul, calde şi pline de arome fânețele, 
întunecate şi dese pădurile cu verdele lor tânăr; şi azi, când 
pronunţ cuvântul vară, gândul îmi zboară fără să vreau la acele 
însorite zile de iulie pe care le-am petrecut atunci la Baden, 
lângă Viena. Mă retrăsesem pentru ca în acest orăşel romantic, 
pe care Beethoven şi l-a ales cu atâta plăcere ca reşedinţă de 
vară, să-mi consacru acea lună lucrului cu toată sârguinţa şi 
apoi să petrec restul verii la Verhaeren, stimatul meu prieten, 
în căsuţa lui de la ţară din Belgia. La Baden nu trebuie să 
părăseşti orăşelul ca să te bucuri de natură. Frumoasa pădure 
aşezată pe coline pătrunde pe neobservate printre casele joase 
în stil Biedermaier, care au păstrat simplitatea şi graţia din 
timpul lui Beethoven. În cafenele şi restaurante, pretutindeni 
se stă sub cerul liber, poţi să te amesteci după plac în mulţimea 
veselă a celor veniţi la cură, care-şi fac plimbarea prin parcul 
staţiunii, sau să te pierzi pe drumuri singuratice. 

Şi în ajunul acelui 29 iunie, pe care Austria catolică l-a ţinut 
întotdeauna ca sărbătoare a Sfinţilor Petru şi Pavel, veniseră 
mulţi oaspeţi de la Viena. În haine deschise, de vară, veselă şi 
împăcată, mulţimea trecea valuri-valuri prin parc, prin faţa 
orchestrei. Ziua era senină; un cer fără nori se boltea deasupra 

192 


coroanelor largi ale castanilor; era cu adevărat o zi făcută 
pentru ca oamenii să fie fericiţi. Repede sosise vacanţa pentru 
oameni, copii, şi cu această primă sărbătoare estivală ei îşi luau 
parcă un avans asupra întregii veri cu aerul ei îmbătător, cu 
verdele ei saturat şi cu toate grijile zilnice date uitării. Mă 
aşezasem în ziua aceea mai departe de îmbulzeala din parcul 
staţiunii şi citeam o carte - ştiu şi astăzi ce carte era: Tolstoi şi 
Dostoievski de Merejkovski -, o citeam cu atenţie şi încordare. 
Şi totuşi în conştiinţa mea se interferau în acelaşi timp vântul 
alergând prin copaci, ciripitul păsărilor şi muzica plutind din 
parc spre mine. Auzeam şi eu clar melodiile, fără ca prin 
aceasta să mă simt deranjat, căci urechea noastră este aşa de 
adaptabilă, încât un zgomot prelungit, larma unei străzi, 
murmurul unui râu se transformă în câteva minute într-un 
zgomot de fond şi numai o întrerupere bruscă a ritmului ne 
face să părăsim obiectul asupra căruia suntem concentrati. 

Astfel, continuam să fiu adâncit în lectură, când deodată, în 
plină desfăşurare, muzica s-a întrerupt. Nu ştiu ce lucrare 
muzicală era aceea pe care o interpreta orchestra staţiunii. Ştiu 
numai că muzica s-a întrerupt dintr-odată. Instinctiv mi-am 
ridicat privirile din carte. Chiar şi mulţimea aflată la 
promenadă, care se revărsa ca un singur val masiv ondulându- 
se printre arbori, păru să se schimbe; chiar şi ea a luat dintr- 
odată forma unui talaz încremenit. Se vede treaba că se 
întâmplase ceva. M-am ridicat în picioare şi am văzut cum 
muzicanţii părăseau pavilionul. Şi acest lucru era ciudat, căci 
concertul dura de obicei o oră sau mai mult. Ceva îi 
determinase să se oprească atât de brusc; făcând câţiva paşi 
spre locul cu pricina, am observat că oamenii se înghesuiau în 
grupuri agitate în faţa pavilionului orchestrei, unde tocmai se 
afişase în loc vizibil un anunţ. Era, după cum am aflat peste 
câteva minute, depeşa care spunea că alteţa sa imperială, 
moştenitorul tronului Franz Ferdinand, şi soţia sa, care 
plecaseră să asiste la manevrele din Bosnia, căzuseră victime 
unui mişelesc asasinat politic. 

Tot mai mulţi oameni se strângeau în jurul acestui afiş. 
Neaşteptata veste se transmitea din gură-n gură. Dar ca să 
dăm adevărului ce este al adevărului: pe chipuri nu se citea 
nicio emoție sau o amărăciune deosebită. Căci moştenitorul 
tronului nu fusese deloc simpatizat. Încă mi-aduc aminte, din 


193 


cea mai fragedă copilărie, de o altă zi, când prinţul moştenitor 
Rudolf, unicul fiu al împăratului, fusese găsit împuşcat la 
Mayerling. Atunci întregul oraş fusese cuprins de emoție, o 
uriaşă mulţime de oameni se masase în stradă, ca să vadă 
catafalcul; se exterioriza copleşitor sentimentul de compasiune 
pentru împărat, pierise în floarea vârstei singurul său fiu şi 
moştenitor care, ca Habsburg neobişnuit de simpatic şi cu 
vederi înaintate, trezise cele mai mari speranţe. Lui Franz 
Ferdinand, dimpotrivă, i-a lipsit tocmai ceea ce în Austria era 
deosebit de important pentru o popularitate în adevăratul 
înţeles al cuvântului: amabilitatea, şarmul personal şi 
naturaleţea manierelor. Il observasem adesea la teatru. Şedea 
în loja lui, remarcându-se prin grosime şi lăţime, cu ochii reci, 
ficşi, fără să îndrepte o singură privire prietenească spre public 
sau să-i încurajeze pe artişti cu aplauze venite din inimă. N-a 
fost văzut niciodată zâmbind, în nicio fotografie nu apare într-o 
atitudine necrispată. N-avea niciun fel de sensibilitate pentru 
muzică, era lipsit complet de simţul umorului, iar soţia lui avea 
o căutătură la fel de neprietenoasă. În preajma acestui cuplu 
plutea un aer îngheţat; se ştia că n-au niciun fel de prieteni, se 
ştia că bătrânul împărat îl detesta pe arhiduce pentru că 
acesta, ca moştenitor al tronului, nu se pricepea să-şi ascundă 
cu tact nerăbdarea de-a accede la domnie. Presentimentul meu 
aproape mistic că de la acest om cu ceafa de buldog şi cu ochi 
reci, ficşi ni se va trage o nenorocire nu-l încercam, aşadar, 
numai eu, ci era larg răspândit în întreaga naţiune; ştirea 
despre asasinarea lui n-a produs de aceea niciun fel de 
compătimire adâncă. Două ore mai târziu nu se mai zărea 
niciun semn de doliu adevărat. Oamenii şedeau la taifas şi 
râdeau, în localuri răsună din nou muzica până seara târziu. 
Existau mulţi în ziua aceea în Austria care, în particular, 
răsuflau uşuraţi că acest moştenitor al bătrânului împărat a fost 
lichidat în favoarea incomparabil mai îndrăgitului tânăr 
arhiduce Carol. 

În ziua următoare ziarele au publicat, fireşte, necrologuri 
detaliate, exprimându-şi totodată indignarea de rigoare faţă de 
atentat. Nimic nu indica însă că acest eveniment avea să fie 
folosit ca pretext pentru o acţiune politică împotriva Serbiei. 
Pentru casa imperială această moarte a creat mai întâi o cu 
totul altă problemă, aceea a ceremonialului înmormântării. 


194 


Potrivit rangului lui de moştenitor al tronului şi, mai ales, 
datorită faptului că murise în exerciţiul atribuţiilor sale în 
serviciul monarhiei, locul lui ar fi fost în mod normal în cripta 
capucinilor, locul istoric de înmormântare al Habsburgilor. Dar 
Franz Ferdinand, după lungi şi înverşunate lupte cu familia 
imperială, se însurase cu o contesă Chotek, o femeie din înalta 
aristocrație, ce-i drept, dar, potrivit  multisecularului 
regulament secret al casei de Habsburg, de condiţie egală cu a 
lui, astfel că la marile ceremonii arhiducesele îşi susțineau cu 
îndârjire precăderea faţă de soţia moştenitorului tronului, ai 
cărei copii nu aveau drept la succesiune. Ba chiar şi împotriva 
morţilor se manifesta vanitatea Curţii. Cum să depui o contesă 
Chotek în cripta imperială a Habsburgilor? Nu, aşa ceva n-avea 
voie să se întâmple! Au început nişte intrigi teribile; 
arhiducesele se dezlănţuiră ca o vijelie asupra bătrânului 
împărat. În timp ce din partea poporului se pretindea oficial 
doliu profund, la Hofburg se încâlcea jocul deşănţat al 
maşinaţiunilor şi, ca de obicei, mortul era de vină. Maeștrii de 
ceremonii născociră teoria cum că propria dorinţă a răposatului 
ar fi fost să fie înmormântat la Artstetten, o mică localitate de 
provincie, iar recurgând la acest subterfugiu de pseudopietate 
se puteau, pare-se, evita expunerea publică a catafalcului, 
alaiul funerar şi toate litigiile legate de rang. Sicriele celor 
două victime au fost duse pe tăcute la Artstetten şi îngropate 
acolo. Viena, a cărei veşnică poftă de spectacol se vedea în felul 
acesta deposedată de un mare prilej, începea deja să uite 
tragicul incident. În definitiv, în Austria, de când cu moartea 
violentă a împărătesei Elisabeth şi a prinţului moştenitor, de 
când cu fuga scandaloasă a tot felul de membri ai casei 
imperiale, ne obişnuiserăm de mult cu ideea că bătrânul 
împărat va supravieţui singur şi neclintit casei sale blestemate, 
încă vreo câteva săptămâni, şi numele şi figura lui Franz 
Ferdinand aveau să dispară pentru totdeauna din istorie. 

Dar iată că după aproximativ o săptămână au început pe 
neaşteptate încrucişările de spadă prin ziare, încrucişări al 
căror crescendo era prea sincronizat ca să fie cu totul 
întâmplător. Guvernul Serbiei era acuzat de complicitate şi, cu 
jumătăţi de cuvinte, se dădea de înţeles că Austria n-are voie să 
lase nepedepsită asasinarea, chipurile, a atât de iubitului ei 
moştenitor al tronului. Nu se putea să nu rămâi cu impresia că 


195 


se pregăteşte cu ajutorul presei ceva, dar nimeni nu se gândea 
la război. Nici băncile, nici magazinele, nici persoanele 
particulare nu şi-au schimbat conduita. Ce ne interesa pe noi 
această interminabilă ciorovăială cu Serbia, care, aşa cum 
ştiam cu toţii, apăruse în fond numai în urma unor contracte 
comerciale privind exportul sârbesc de porci? Geamantanele 
mele erau gata pentru călătoria în Belgia la Verhaeren, lucrul 
mergea bine, ce-avea a face arhiducele mort de-acolo, din 
sarcofagul lui, cu viaţa mea? Vara era frumoasă ca niciodată şi 
promitea să devină şi mai frumoasă; priveam nepăsători spre 
lume. Îmi amintesc cum chiar în ultima zi petrecută la Baden 
am făcut cu un prieten o plimbare printre vii şi cum un bătrân 
podgorean ne-a spus: „Aşa o vară ca asta n-am mai avut de 
mult. Dac-o ţine aşa, atunci o să avem un vin ca niciodată. O să 
ţină minte oamenii vara asta!” 

Dar el, bătrânul în haina lui albastră de pivnicer, nu ştia ce 
adevăr înfiorător exprimau cuvintele lui. 


Şi la Le Coq, mica staţiune maritimă de lângă Ostende, unde 
voiam să petrec două săptămâni, înainte de a fi, ca în fiecare 
an, musafirul lui Verhaeren în căsuţa lui de la ţară, domnea 
aceeaşi viaţă lipsită de griji. Vilegiaturiştii şedeau întinşi sub 
corturile lor colorate la plajă sau se scăldau, copiii înălţau 
zmeie, tinerii dansau pe digul din faţa cafenelelor. Toate 
naţiunile imaginabile se întâlneau în această petrecere paşnică, 
se auzea vorbindu-se în special germana, căci la fel ca în 
fiecare an Țara Rinului îşi trimitea oaspeţii amatori de vacanțe 
însorite mai ales pe litoralul belgian. Singurii care-ţi stricau 
cheful erau tinerii vânzători de ziare: aceştia, ca să-şi învioreze 
negoţul, strigau cât îi ţinea gura titlurile amenințătoare ale 
ziarelor pariziene: L'Autriche provoque la Russie, L'Allemagne 
prepare la mobilisation. Se vedea cum se întunecau feţele 
oamenilor când îşi cumpărau ziarele, dar totdeauna numai 
pentru câteva minute. În definitiv, cunoşteam de ani de zile 
aceste conflicte diplomatice; li se găsise întotdeauna o 
rezolvare fericită în ultimul moment, înainte ca situaţia să 
devină serioasă. De ce nu şi de data aceasta? O jumătate de oră 
mai târziu vedeai aceeaşi oameni bălăcindu-se în apă, din nou 
beţi de plăcere, zmeiele se înălţau, pescăruşii se roteau în înalt, 


Austria provoacă Rusia, Germania pregăteşte mobilizarea (fr.). 
196 


şi pământul paşnic se bucura de zâmbetul cald şi luminos al 
soarelui. 

Dar  veştile proaste se adunau şi deveneau tot mai 
amenințătoare. Mai întâi ultimatumul Austriei către Serbia, 
răspunsul evaziv al acesteia, telegrame între monarhi şi în 
sfârşit mobilizările din ce în ce mai făţişe. Nu mai aveam 
răbdare să stau în mica localitate izolată. Mergeam în fiecare zi 
cu micul tren electric la Ostende, ca să primesc mai repede 
ştirile; şi acestea erau tot mai rele. Oamenii încă se mai 
scăldau, hotelurile erau încă pline, încă se mai îmbulzeau pe 
dig, la promenadă, oaspeţii sezonului estival, cu voie bună şi 
poftă de viaţă. Dar pentru prima dată interveni un element nou 
în peisaj. Pe neaşteptate au apărut soldaţi belgieni care, de 
regulă, nu călcau niciodată pe plajă; şi am văzut mitralierele 
transportate - o ciudăţenie a armatei belgiene - pe cărucioare 
trase de câini. 

Mă aflam atunci într-o cafenea împreună cu nişte prieteni 
belgieni, un tânăr pictor şi poetul Crommelynck. Petrecuserăm 
după-amiaza la James Ensor, cel mai mare pictor modern al 
Belgiei, un om foarte ciudat, retras şi închis, care era mult mai 
mândru de micile şi nereuşitele sale polci şi valsuri, pe care le 
compusese pentru nişte orchestre militare, decât de tablourile 
sale fantastice, lucrate în culori luminoase. Ne-a arătat 
lucrările lui, de fapt cam în silă, căci - şi aici era caraghioslâcul 
- pe el îl chinuia teama că cineva ar putea să-i cumpere vreuna 
din pânze. Visul său era, de fapt, după cum mi-au povestit 
râzând prietenii, să le vândă scump, dar în acelaşi timp să le 
păstreze la el pe toate, căci era la fel de ahtiat după bani ca şi 
după oricare dintre lucrările lui. Ori de câte ori dădea vreuna, 
câteva zile era disperat. Cu toate sucelile lui, genialul harpagon 
reuşise să ne binedispună; şi când trecu prin faţa noastră un alt 
grup de soldaţi cu mitraliera trasă de câini, unul din noi se 
ridică în picioare şi mângâie câinele, spre marea supărare a 
ofițerului însoțitor care se temea ca nu cumva, prin această 
drăgălăşenie faţă de un obiect din dotarea de război, să se 
ştirbească demnitatea unei instituţii militare. „La ce bun 
marşurile astea prosteşti de colo până colo?” murmură unul din 
cercul nostru. Dar un altul îi răspunse iritat: „Trebuie totuşi 
luate nişte măsuri. Pentru că nemţii, în cazul unui război, vor să 
facă o străpungere pe la noi.” - „Exclus!” am zis eu cu sinceră 


197 


convingere, căci pe vremea aceea lumea încă mai credea în 
sfinţenia tratatelor. „Dacă ar fi să se întâmple ceva şi Franţa şi 
Germania să se nimicească reciproc până la ultimul om, voi, 
belgienii, puteţi să vă vedeţi în linişte de treburile voastre!” Dar 
pesimismul nostru nu cedă nici el. Asta trebuie să însemne 
ceva, susţinea el, faptul că în Belgia se ordonă asemenea 
măsuri. Încă de-acum câţiva ani se zvonise că statul-major 
german are un plan secret după care, în cazul unui atac asupra 
Franţei, urmează să înainteze prin Belgia, în ciuda tuturor 
tratatelor semnate şi ratificate. Dar nici eu nu m-am lăsat. Mi 
se părea complet absurd ca, în timp ce mii şi zeci de mii de 
germani beneficiau aici în voie şi netulburaţi de ospitalitatea 
acestei ţărişoare neutre, la graniţă să fie masată o armată gata 
să se năpustească asupra ei. „E o inepţie!” am spus eu. „Aici, 
de felinarul ăsta să mă spânzurați dacă nemţii invadează 
Belgia!” Şi azi trebuie să le fiu recunoscător prietenilor mei că 
n-au ţinut cont de vorbele mele. 

Dar apoi veniră cele de pe urmă zile critice ale lui iulie şi 
veştile care se contraziceau de la o oră la alta, telegramele 
împăratului Wilhelm către ţar, telegramele ţarului către 
împăratul Wilhelm, declaraţia de război a Austriei împotriva 
Serbiei, asasinarea lui Jaures. Se simţea că situaţia devine 
serioasă. Dintr-odată, pe plajă se porni vântul rece al spaimei - 
care o pustii. Oamenii părăseau cu miile hotelurile, trenurile 
erau luate cu asalt, chiar şi cei care se încăpăţânaseră să vadă 
lucrurile în roz începeau acum să-şi facă în mare grabă 
geamantanele. Chiar şi eu, îndată ce-am primit ştirea despre 
declaraţia de război a Austriei împotriva Serbiei, mi-am făcut 
rost de bilet, şi era şi timpul. Căci acest expres de la Ostende a 
fost ultimul tren care a mai circulat din Belgia spre Germania. 
Şedeam pe culoare, nervoşi şi plini de nerăbdare, fiecare 
vorbea cu cel de-alături. Nimeni nu era în stare să stea jos sau 
să citească, în fiecare gară dădeam buzna afară, ca să aflăm 
veşti noi, plini de speranţa secretă că o mână hotărâtă va opri 
destinul dezlănţuit. Tot nu credeam în război şi încă mai puţin 
într-o străpungere a Belgiei; nu puteai să crezi aşa ceva, pentru 
că nu voiai să crezi o asemenea neghiobie. Treptat, trenul s-a 
apropiat de graniţă, trecuserăm de Verviers, gara belgiană de 
frontieră. Au urcat în tren controlori germani, în zece minute 
aveam să fim pe teritoriul german. 


198 


Dar, la jumătatea drumului spre Herbesthal, prima gară 
germană, trenul se opri deodată în plin câmp. Noi ne 
înghesuiam pe culoare, la ferestre. Ce se-ntâmplase? Şi iată că 
am văzut în întuneric, trecând pe lângă noi, marfar după 
marfar, vagoane deschise, acoperite cu prelate, sub care 
desluşeam vag contururile amenințătoare ale tunurilor. Mi-a 
îngheţat sângele în vine. Asta trebuia să însemne intrarea în 
acţiune a armatei germane. Dar poate, mă consolam eu, era 
totuşi numai o măsură de apărare, numai o ameninţare cu 
mobilizarea, şi nu mobilizarea însăşi. Totdeauna, în momentele 
de primejdie, creşte nemăsurat voinţa de a spera în continuare. 
În sfârşit, s-a dat lumină verde, trenul şi-a continuat drumul şi a 
intrat în gara Herbesthal. Dintr-un salt am fost jos ca să iau un 
ziar şi să aflu noutăţi. Dar gara era ocupată de militari. Când 
am vrut să trec în sala de aşteptare, în faţa uşii închise era 
postat, într-o atitudine de aici-nu-se-intră, un funcţionar 
încruntat şi cu barba albă: nimeni n-avea voie să păşească în 
sălile gării. Dar eu auzisem deja pe la uşi, în spatele geamurilor 
cu perdelele bine trase, zăngănitul discret al săbiilor, zgomotul 
dur al puştilor mişcate de colo-colo. Nicio îndoială, măcelul 
pornise, nemţii străpungeau Belgia, în disprețul tuturor 
normelor de drept internaţional. Cutremurat, m-am urcat din 
nou în tren şi mi-am continuat călătoria spre Austria. Acum nu 
mai exista nicio îndoială: era călătoria mea spre război. 

A doua zi dimineaţa, în Austria! În fiecare gară erau afişe 
care anunțau mobilizarea generală. Trenurile se umpleau cu 
recruți proaspăt încorporaţi, steagurile fâlfâiau, muzica răsuna, 
la Viena am găsit întregul oraş în delir. Un entuziasm 
instantaneu se substituise primei spaime inspirate de războiul 
pe care nu-l voise nimeni, nici popoarele, nici guvernele, un 
război pe care-l scăpaseră, fără să vrea, din mâna lor 
neîndemânatică, diplomaţi care se jucaseră şi trişaseră cu el. 
Pe străzi se formau cortegii, dintr-odată izbucnise o explozie 
generală de steaguri, galoane şi muzică, tinerii recruți 
mărşăluiau în triumf, iar feţele lor erau radioase pentru că erau 
aclamaţi, ei, oamenii neînsemnaţi din viaţa de toate zilele, pe 
care altminteri nimeni nu-i sărbătorea şi nu-i băga în seamă. 

Ca să dau adevărului locul ce i se cuvine, trebuie să recunosc 
că în această primă ridicare a maselor era ceva grandios, 
acaparator şi chiar seducător, căruia cu greu i te puteai 


199 


sustrage. Şi cu toată ura şi aversiunea mea împotriva 
războiului, n-aş vrea să mi se şteargă din memorie amintirea 
acelor prime zile. Ca niciodată, miile şi sutele de mii de oameni 
simțeau ceea ce ar fi fost mai bine să simtă în timp de pace: că 
vieţile lor erau legate între ele prin nenumărate fire. Un oraş de 
două milioane, o ţară de aproape cincizeci de milioane simțeau 
în ceasul acesta că trăiesc împreună un moment de istorie 
universală, că trăiesc împreună o clipă pe veci ireversibilă şi că 
fiecare este chemat să-şi arunce eul său minuscul în această 
masă incandescentă, ca să se purifice acolo de orice egoism. 
Toate deosebirile de stare socială, de limbă, de clasă, de religie 
dispăreau în acest moment sub valul impetuos al sentimentului 
de fraternitate. Oameni care nu se cunoşteau intrau în vorbă pe 
stradă, oameni care ani de zile se evitaseră dădeau mâna unul 
cu celălalt, pretutindeni vedeai chipuri aprinse de însufleţire. 
Fiecare individ simţea că eul său creşte în importanţă, nu mai 
era omul izolat de mai înainte, se contopea cu masa, era popor, 
iar persoana lui, persoana lui altminteri nebăgată în seamă, 
căpătase un rost. Micul funcţionar de poştă, care de dimineaţă 
până seara nu făcea decât să sorteze şi iarăşi să sorteze 
scrisori, să sorteze fără întrerupere de lunea până sâmbăta, 
conţopistul, cizmarul aveau deodată ceea ce nu mai avuseseră 
în viaţa lor, perspectiva romantică de a deveni eroi, şi oricine 
purta o uniformă era sărbătorit de femei, era întâmpinat cu 
respect şi salutat ca un erou. Oamenii descoperiră forţa 
necunoscută care-i scotea din proza vieţii de toate zilele; în 
aceste ceasuri ale primei efuziuni, chiar şi mamele îndoliate, 
femeile înspăimântate se fereau să-şi exteriorizeze preafireasca 
lor stare sufletească. Dar se poate ca în această beţie să fi fost 
la lucru şi o forţă mai adâncă, mai misterioasă. Atât de violent, 
atât de intempestiv s-a abătut aceste talaz asupra omenirii, 
încât, după ce i-a înecat suprafaţa cu spuma lui, a scos din 
adânc obscurele porniri şi instincte ale bestiei umane - ceea ce 
Freud a numit cu pătrundere „sila de cultură”, nerăbdarea de a 
evada odată din lumea obişnuită a legilor şi paragrafelor şi de a 
slobozi din cuşcă străvechile instincte sângeroase. Poate că şi 
aceste forţe întunecate au participat la deşănţata beţie în care 
se amesteca totul, spirit de sacrificiu şi alcool, poftă de 
aventură şi pură credulitate, vechea magie a steagurilor şi a 
cuvintelor patriotice - la această ciudată beţie a milioane de 


200 


oameni, greu de zugrăvit în cuvinte, beţie care pentru o clipă a 
dat un impuls violent şi aproape irezistibil celei mai mari crime 
a epocii noastre. 


Generaţia de astăzi, care a fost martoră numai la izbucnirea 
celui de-al Doilea Război Mondial, îşi pune probabil întrebarea: 
de ce n-am reacţionat şi noi la fel? De ce în 1939 masele nu s- 
au mai aprins de acelaşi entuziasm ca în 1914? De ce ne-am 
supus ordinului, conştiincioşi şi corecţi, tăcuţi şi resemnaţi? Nu 
era acelaşi lucru, nu era de fapt vorba de ceva chiar mai 
important, de ceva mai sacru, mai înalt în războiul nostru 
actual care este un război pentru idei, şi nu numai pentru 
graniţe şi colonii? 

Răspunsul este simplu: pentru că lumea noastră din 1939 nu 
mai este aşa de pueril-naivă ca aceea din 1914. Atunci poporul 
încă mai credea orbeşte în autorităţi: nimeni în Austria n-ar fi 
îndrăznit să creadă că mult stimatul părinte al naţiunii, 
împăratul Franz Josef, în al optzeci şi patrulea an al vieţii sale, 
şi-ar fi chemat poporul la luptă fără o necesitate extremă, ar fi 
cerut jertfa de sânge dacă nişte adversari răi, perfizi şi 
criminali n-ar fi ameninţat pacea imperiului. Nemţii citiseră şi 
ei telegramele împăratului lor către ţar, în care se pronunţa 
insistent pentru pace; un respect nemărginit faţă de „cei de 
sus”, faţă de miniştri, faţă de diplomaţi şi faţă de sagacitatea 
lor, sinceritatea lor îi mai însufleţea încă pe oamenii simpli. 
Dacă s-a ajuns la război, asta nu s-a putut întâmpla decât 
împotriva voinţei propriilor lor oameni de stat; ei înşişi nu 
puteau avea nicio vină, nimeni în toată ţara n-avea nici cea mai 
mică vină. Aşadar, criminalii, provocatorii războiului, trebuie să 
fi fost dincolo, în cealaltă ţară; din necesitatea apărării legitime 
s-a recurs la arme, apărarea legitimă împotriva unui duşman 
şiret şi perfid care, fără niciun motiv, „a atacat” paşnica Austrie 
şi Germanie. In 1939, dimpotrivă, această credinţă aproape 
religioasă în sinceritatea sau cel puţin în competenţa propriului 
guvern dispăruse deja din toată Europa. Lumea dispreţuia 
diplomaţia de când văzuse, cu amărăciune, cum la Versailles 
aceasta a trădat şansele unei păci trainice; popoarele îşi 
aminteau prea clar cu câtă neruşinare au fost înşelate cu 
promisiuni de dezarmare, de desființare a diplomaţiei secrete. 
In fond, în 1939 niciunul din oamenii de stat nu se mai bucura 


201 


de respect şi nimeni nu-şi mai lăsa cu credinţă soarta în mâinile 
lor. Cel mai mărunt muncitor rutier din Franţa îşi râdea de 
Daladier, în Anglia, de când cu Munchenul - Peace for our 
time!” -, dispăruse orice încredere în perspicacitatea lui 
Chamberlain, în Italia, în Germania, masele se uitau cu teamă 
la Mussolini şi Hitler: spre ce ne-o mai împinge? Ce-i drept, nu 
puteai să te opui, era în joc patria: astfel, soldaţii au pus mâna 
pe arme, astfel, femeile şi-au lăsat copiii să plece, dar nu ca 
altădată, în credinţa nestrămutată că sacrificiul era inevitabil. 
Oamenii se supuneau, dar nu mai aclamau. Mergeau pe front, 
dar nu mai visau să fie eroi; popoarele şi indivizii simțeau deja 
că sunt numai victime, fie ale nebuniei politice de-aici, de pe 
pământ, fie ale unei fatalităţi insesizabile şi vrăjmaşe. 

Şi apoi, ce ştiau marile mase în 1914 despre război, după 
aproape o jumătate de secol de pace? Nu-l cunoşteau, aproape 
niciodată nu se gândiseră la el. Războiul era o legendă, şi 
tocmai depărtarea în timp îi dădea o aparenţă eroică şi 
romantică. Ele îl vedeau din perspectiva cărţilor date spre 
lectură în şcoli şi a tablourilor din galerii: fastuoase atacuri de 
cavalerie în uniforme strălucitoare, împuşcătura mortală ţintită 
de fiecare dată cu generozitate drept în inimă, întreaga 
campanie, un răsunător marş triumfal - „De Crăciun vom fi din 
nou acasă”, strigau recruţii voioşi către mamele lor în august 
1914. Cine la ţară sau la oraş îşi mai amintea de războiul 
„adevărat”? În cel mai bun caz, câţiva moşnegi care luptaseră 
la 1866 contra Prusiei, aliatul de azi, şi ce război rapid, 
nesângeros, îndepărtat fusese acela, o campanie de trei 
săptămâni şi fără multe victime, terminată înainte de-a te 
dumiri cum şi ce fel! O scurtă escapadă în lumea visului 
romantic, o aventură îndrăzneață şi bărbătească - aşa se 
înfăţişa războiul din 1914 în imaginaţia omului simplu, iar 
tinerii mergeau până acolo încât se temeau cu adevărat ca nu 
cumva să rateze ocazia unică de-a încerca minunatele senzaţii 
tari; de aceea se îmbulzeau cu înflăcărare la steaguri, de aceea 
chiuiau şi cântau în trenurile care-i duceau la tăiere cu furie; 
febrilitate pulsa valul de sânge roşu prin venele întregului 


39 „Pace pentru timpul nostru” (engl.), celebră propoziţie rostită de 


Chamberlain la întoarcerea în Anglia (30 septembrie 1938), după semnarea 
Acordului de la Miinchen; deşi l-a semnat la rândul său, Daladier s-a îndoit 
la vremea aceea că acesta va fi rezultatul acordului. 

202 


imperiu. Generaţia de la 1939 cunoştea însă războiul. Ea nu-si 
mai făcea iluzii. Ştia că războiul nu este romantic, ci barbar. 
Ştia că acesta va dura ani şi ani, irecuperabile anotimpuri ale 
vieţii. Ştia că la atac împotriva inamicului nu mergi împodobit 
cu frunze de stejar şi galoane strălucitoare, ci vegetezi 
săptămâni în şir prin şanţuri şi adăposturi, plin de păduchi şi 
chinuit de sete, că din depărtarea aceea te-ntorci distrus şi 
mutilat, fără să-l fi privit vreodată pe adversar în lumina 
ochilor. Se cunoşteau dinainte, din ziare, din filme, noile 
metode tehnico-diavoleşti de nimicire, se ştia că uriaşele 
tancuri în drumul lor zdrobesc răniții şi că aeroplanele ucid 
femei şi copii în paturile lor, se ştia că un război mondial, în 
1939, din cauza monstruoasei mecanizări, va fi de o mie de ori 
mai cumplit, mai bestial, mai inuman decât toate războaiele 
anterioare ale umanităţii. Nimeni din generaţia de la 1939 nu 
mai credea într-o legitimitate divină a războiului, ba mai grav: 
nu mai credea nici măcar în legitimitatea şi trăinicia păcii ce 
urma să fie cucerită prin luptă. Căci era încă prea vie amintirea 
tuturor dezamăgirilor pe care le adusese ultimul război: 
pauperizare în loc de îmbogăţire, amărăciune în loc de 
satisfacţie, foamete, devalorizarea banilor, răscoale, pierderea 
libertăţilor cetăţeneşti, înrobirea individului de către stat, o 
nesiguranţă distrugătoare de nervi, neîncrederea tuturor faţă 
de gândul şi fapta tuturor. 

Aici era deosebirea. Războiul din 1939 avea un sens spiritual, 
era vorba de libertate, de apărarea unui patrimoniu moral; şi 
când luptă pentru o valoare spirituală, omul devine ferm şi 
hotărât. Războiul din 1914 nu ştia în schimb nimic despre 
realităţi, el se mai afla încă în slujba unei iluzii, în slujba visului 
despre o lume paşnică, dreaptă şi mai bună. Şi numai iluzia, nu 
conştiinţa lucidă te face fericit. De aceea chiuiau, de aceea 
mergeau atunci victimele bete la tăiere, împodobite cu coroane 
de flori şi cu frunze de stejar la căşti, şi străzile vuiau de sunet 
şi lumină ca la o sărbătoare. 


Faptul că eu însumi nu m-am îmbătat instantaneu de 
patriotism nu-l datoram nicidecum unei lucidităţi sau clar 
viziuni deosebite, ci modului în care îmi trăisem viaţa până 
atunci. Cu două zile înainte mă aflasem încă în „ţara duşmană”, 
şi în felul acesta putusem să mă conving că marile mase din 


203 


Belgia erau tot aşa de paşnice şi neştiutoare ca şi propriii noştri 
compatrioți. În afară de aceasta, trăisem prea multă vreme 
printre cei de altă limbă ca să pot deveni peste noapte 
duşmanul unei lumi care-mi aparţinea în aceeaşi măsură ca şi 
patria mea. De ani şi ani, dădusem politicii votul meu de 
neîncredere şi chiar în ultimii ani discutasem de nenumărate 
ori cu prietenii mei francezi sau italieni despre absurditatea 
unei încercări de-a declanşa războiul. Aşa că, într-o anumită 
măsură, eram imunizat împotriva îmbolnăvirii de entuziasm 
patriotic; şi pregătit, cum eram, împotriva acestui prim acces 
de febră, am rămas hotărât să nu mă las influenţat de lupta 
fratricidă provocată de nişte diplomaţi ageamii şi de nişte 
brutali cavaleri ai industriei de armament şi să-mi păstrez 
neatinsă încrederea în Europa. 

Sufleteşte, ca cetăţean al comunităţii universale a oamenilor, 
eram, aşadar, asigurat din primul moment; mai greu era să-mi 
găsesc locul potrivit ca cetăţean al statului. Deşi aveam doar 
treizeci şi doi de ani, n-aveam niciun fel de obligaţii militare, 
deoarece la toate recrutările fusesem declarat inapt, lucru de 
care, la vremea respectivă, m-am bucurat din inimă. Căci în 
primul rând această respingere mă scutea de un an irosit cu 
stupida cătănie; în afară de aceasta, mi se părea că este un 
anacronism criminal ca în secolul douăzeci să fii instruit în 
mânuirea unor instrumente de ucidere. Atitudinea corectă 
pentru un om de convingerea mea ar fi fost ca, în caz de război, 
să mă declar drept conscientious objector, lucru care în Austria 
(spre deosebire de Anglia) atrăgea după sine pedepsele cele 
mai grele şi necesita o tărie sufletească de adevărat martir. Dar 
nu-mi stăteau în fire - nu mi-e ruşine să mărturisesc deschis 
acest defect - faptele eroice. In situaţiile periculoase am fost 
mereu înclinat să mă eschivez, şi nu numai cu acest prilej mi- 
am atras, pe bună dreptate, reproşul că sunt nehotărât, reproş 
care i s-a făcut aşa de frecvent veneratului meu maestru din alt 
secol, Erasm din Rotterdam. Pe de altă parte, era de-a dreptul 
insuportabil ca într-o asemenea vreme un om relativ tânăr să 
aştepte până când cineva îl scoate din ungherul lui si-l aruncă 
într-un loc unde n-are ce să caute. De aceea, mi-am întins 
antenele în căutarea unei activităţi în care oricum puteam face 
ceva fără să devin instigator, şi împrejurarea că unul dintre 
prietenii mei, un ofiţer superior, era la arhiva de război mi-a 


204 


facilitat angajarea la acea instituţie. Aveam de făcut o treabă 
de bibliotecar, în care puteam fi util prin cunoştinţele mele 
lingvistice, sau de stilizat unele comunicări destinate opiniei 
publice - evident, cu umilinţă recunosc, o activitate câtuşi de 
puţin glorioasă, dar totuşi una care mie personal mi se părea 
mai convenabilă decât să-i scot cu baioneta intestinele vreunui 
ţăran rus. Ceea ce conta însă pentru mine era faptul că după 
acest nu foarte istovitor serviciu îmi rămânea timp pentru cel 
care, pentru mine, era cel mai important în acest război: 
serviciul consacrat viitoarei înţelegeri dintre oameni. 


Mai dificilă decât cea de la serviciu s-a dovedit poziţia mea în 
cercul prietenilor din Viena. Frecventând prea puţin şcoala 
europeană, cu viaţa circumscrisă în întregime de orizontul 
german, cei mai mulţi dintre poeţii noştri erau de părere că-şi 
fac datoria în modul cel mai potrivit potenţând entuziasmul 
maselor şi exaltând pretinsa frumuseţe a războiului prin apeluri 
poetice sau ideologii ştiinţifice. Aproape toţi poeţii germani, cu 
Hauptmann şi Dehmel în frunte, întocmai ca pe vremea 
triburilor germanice, se credeau obligaţi, ca barzi, să aprindă 
prin cântece şi rime patosul morţii în victorioşii luptători. Era 
şocant să vezi cum plouă cu poezii care rimau Krieg (război) cu 
Sieg (victorie), Not (necesitate) cu Tod (moarte). Cu jurământ 
solemn se legau scriitorii să nu mai aibă niciodată legături 
culturale cu vreun francez, cu vreun englez, ba chiar mai mult: 
se trezeau peste noapte negând că ar fi existat vreodată o 
cultură engleză, o cultură franceză; că acestea ar fi 
neînsemnate şi lipsite de valoare în comparaţie cu creaţia 
germană, cu arta germană şi cultura germană. Şi mai 
încrâncenaţi erau învățații. Filozofii uitaseră subit orice altă 
înţelepciune afară de aceea care-i făcea să declare războiul 
drept o „baie de oţel” care ar avea o influenţă binefăcătoare 
asupra forţelor popoarelor pe care le-ar feri de moleşire. 
Alături de ei păşeau medicii care îşi lăudau într-atât protezele, 
încât aproape îţi venea pofta să-ţi amputezi un picior, înlocuind 
astfel pe cel sănătos printr-un suport artificial. Preoţii de toate 
confesiunile nu voiau nici ei să rămână mai prejos şi intrau în 
cor; uneori aveai impresia că auzi urlând o hoardă de apucaţi, 
şi toţi aceştia erau totuşi aceiaşi oameni a căror inteligenţă, a 
căror forţă modelatoare, a căror conduită umană o admirasem 


205 


cu o săptămână în urmă, cu o lună în urmă. 

Cel mai zguduitor lucru în această nebunie era însă că cei 
mai mulţi dintre ei erau de bună credinţă. Cei mai mulţi, prea 
bătrâni sau inapţi fizic pentru serviciul militar, considerau că 
decenţa îi obligă să dea şi ei o mână de ajutor. Ceea ce 
creaseră ei datorau limbii, şi cu aceasta poporului. Aşa că ei 
voiau să-şi slujească poporul prin limbă şi să-i dea posibilitatea 
să audă ceea ce el voia să audă: că în această luptă dreptatea 
este numai de partea lui şi că partea cealaltă n-are defel 
dreptate, că Germania o să învingă şi adversarii o să sufere o 
înfrângere ruşinoasă - fără să-şi dea seama câtuşi de puţin că, 
în felul acesta, ei trădează adevărata misiune a poetului: de-a fi 
păstrătorul şi apărătorul esenței umane a omului. Unii, ce-i 
drept, au simţit în curând gustul amar al scârbei de propriile 
lor cuvinte când aburii primului entuziasm s-au risipit. Dar, în 
acele prime luni, cel care urla mai tare era auzit mai mult, 
astfel că aici şi acolo izbucnise un cor turbat de cântece şi 
ţipete. 

Cel mai tipic, cel mai zguduitor caz al unui asemenea extaz 
sincer şi în acelaşi timp aberant a fost pentru mine cel al lui 
Emst Lissauer. Pe omul acesta îl cunoşteam bine. Scria mici 
poezii concise, bătăioase şi era totodată omul cel mai de suflet 
ce se poate închipui. Şi astăzi îmi mai amintesc cât de tare a 
trebuit să mă stăpânesc ca să nu surâd atunci când mi-a făcut 
prima vizită. Fără să vreau, mi-l imaginasem pe acest liric ca pe 
un tânăr zvelt, osos, căci îl judecam după versurile lui 
viguroase, germanice, care în general tindeau spre concizia 
maximă. În camera mea a intrat, clătinându-se, gros cât un 
butoi, cu o faţă blajină susţinută de o guşuliţă dublă, un omuleţ 
plesnind de zel şi vanitate, împiedicându-se la vorbă, obsedat 
de poezie şi pe care nu era chip să-l împiedici a-şi cita şi recita 
necontenit versurile. Cu toate caraghioslâcurile lui, nu puteai 
totuşi să nu-l iubeşti, fiindcă era om de omenie, bun camarad, 
sincer şi îndrăgostit aproape nebuneşte de arta lui. 

Se trăgea dintr-o familie germană înstărită, învățase la liceul 
Friedrich-Wilhelm din Berlin şi a fost poate evreul cel mai 
prusac sau cel mai prusacizat pe care l-am cunoscut. În afară 
de germană, nu vorbea niciuna dintre limbile vii, nu trecuse 
niciodată dincolo de graniţele Germaniei. Germania era pentru 
el totul; şi cu cât un lucru era mai german, cu atât mai tare îl 


206 


entuziasma. Yorck şi Luther şi Stein erau eroii lui preferaţi, 
războiul german pentru libertate tema cea mai apropiată inimii 
lui. Bach era pentru el zeul muzicii; îl interpreta minunat, în 
ciuda degetelor lui mici, scurte, groase. Nimeni nu cunoştea 
mai bine lirica germană, nimeni nu era mai îndrăgostit, mai 
vrăjit de limba germană - ca mulţi evrei ale căror familii se 
convertiseră târziu la cultura germană, el credea în Germania 
mai mult decât cel mai credincios german. 

Când apoi a izbucnit războiul, primul lucru pe care l-a făcut a 
fost să dea fuga până la cazarmă şi să se înscrie ca voluntar. 
Imi închipui ce-au mai râs plutonierul şi caporalii când l-au 
văzut pe rotofeiul ăsta gâfâind pe scări. L-au trimis imediat la 
plimbare. Lissauer era disperat; dar, ca şi ceilalţi, s-a hotărât 
atunci să slujească Germania prin poezie. Pentru el tot ce 
anunțau ziarele germane şi comunicatele armatei germane era 
adevărul cel mai adevărat. Țara sa fusese atacată, şi cel mai 
odios criminal, în deplină concordanţă cu versiunea de pe 
Wilhelmstrasse, era acel perfid lord Grey, ministrul de externe 
al Angliei. Acestui sentiment că Anglia era vinovată faţă de 
Germania pentru declanşarea războiului i-a dat expresie într-un 
Cântec de ură împotriva Angliei, o poezie - n-o am în faţă - care 
în versuri bătăioase, concise, impresionante ridica ura până la 
demnitatea legământului etern de a nu-i ierta niciodată Angliei 
„crima”. Era fatal să se vădească în curând cât este de uşor să 
lucrezi cu ura (Lissauer, acest mic evreu grăsan, ieşit din minţi, 
a anticipat exemplul lui Hitler). Poezia a căzut ca o bombă într- 
un depozit de muniții. Poate că niciodată o poezie, nici chiar 
Straja de la Rin, n-a făcut aşa de repede ocolul Germaniei ca 
acest nefast Cântec de ură împotriva Angliei. Împăratul a fost 
entuziasmat şi i-a conferit lui Lissauer Ordinul Roşu al 
Vulturului; poezia a fost reprodusă în toate ziarele, învățătorii o 
citeau copiilor în scoli, ofiţerii ieşeau în faţa frontului şi o 
recitau soldaţilor până când fiecare învăţa pe de rost litania 
urii. Dar asta n-a fost de-ajuns. Mica poezie, pusă pe muzică şi 
cântată în cor, a intrat în repertoriul teatrelor; dintre cei 
şaptezeci de milioane de germani n-a mai existat cu timpul nici 
un singur om care să nu cunoască acest Cântec de ură 
împotriva Angliei de la primul până la ultimul vers, şi în curând 
avea să-l cunoască - ce-i drept, cu mai puţin entuziasm - 
întreaga lume. Emst Lissauer dobândise peste noapte gloria 


207 


cea mai strălucitoare de care a avut parte vreodată un poet în 
acest război -, ce-i drept, o glorie care mai târziu avea să ia foc 
pe el precum cămaşa lui Nessus. Căci îndată ce s-a terminat 
războiul şi negustorii şi-au reluat afacerile şi politicienii au 
început să se străduiască sincer pentru împăcare, compatrioţii 
au făcut totul pentru a se disocia de o poezie care declara 
duşmănie eternă Angliei. Şi ca să se lepede de propria lor parte 
de vină, l-au țintuit la stâlpul infamiei pe bietul „Lissauer - 
propagatorul urii” ca singurul vinovat de această aberantă 
isterie, care în realitate, în 1914, fusese împărtăşită de toţi, de 
la primul la ultimul. Toți cei care în 1914 îl preaslăveau îi 
întorceau spatele în 1919. Ziarele nu-i mai publicau poeziile; 
când apărea printre colegi, se lăsa o tăcere penibilă. Din 
Germania, ţara de care era legat cu toate fibrele inimii lui, 
acest om abandonat a fost după aceea izgonit de Hitler şi a 
murit uitat, o victimă tragică a acestei singure poezii care îl 
ridicase aşa de sus numai ca să-l azvârle, cu atât mai adânc, în 
abis. 


Ca Lissauer au fost toţi ceilalţi. Că aceşti poeţi, aceşti 
profesori, aceşti patrioţi iviţi peste noapte erau în sinea lor de 
bună credinţă şi erau convinşi că fac o faptă bună nu contest. 
După foarte puţin timp, s-a văzut însă ce rău îngrozitor au făcut 
cu osanalele lor aduse războiului şi cu orgiile lor de ură. In 
1914 toate popoarele beligerante se aflau şi fără asta în stare 
de surescitare; zvonul cel mai stupid era luat imediat drept 
adevăr, calomniei celei mai absurde i se dădea crezare. Cu 
zecile jurau oamenii în Germania că au văzut cu propriii lor 
ochi, chiar înainte de izbucnirea războiului, automobile 
încărcate cu aur mergând din Franţa spre Rusia; basmele 
despre ochii scoşi şi mâinile tăiate, care apar prompt în orice 
război a treia sau a patra zi, umpleau ziarele. Vai, nu ştiau ei, 
aceşti nevinovaţi care puneau în circulaţie asemenea minciuni, 
că tehnica de a-i învinui pe soldaţii inamici de toate atrocitățile 
imaginabile face parte din arsenalul războiului la fel ca 
muniţiile şi avioanele şi că în orice război, fără excepţie, este 
scoasă din magazii chiar din primele zile. Războiul nu face casă 
bună cu raţiunea şi cu simţul dreptăţii. El are nevoie de o 
înfierbântare a simţurilor, are nevoie de entuziasm pentru 
cauza proprie şi de ură împotriva adversarului. 


208 


Este însă în firea omului ca această stare de înfierbântare să 
nu se lase prelungită la infinit nici la nivel de individ, nici la 
nivel de popor, or, acest lucru îl ştie suprastructura militară. Ea 
trebuie, aşadar, întreţinută în mod artificial, „dopată” 
permanent, iar această operaţiune de biciuire trebuie s-o 
asigure - cu bună sau rea credinţă, din convingere sau din 
rutină profesională - intelectualii, poeţii, scriitorii, ziariştii. Ei 
bătuseră toba urii şi au bătut-o în continuare, până când 
oricărui gură-cască au început să-i vâjâie urechile şi să-i salte 
inima. În Germania, în Franţa, în Italia, în Rusia, în Belgia, în 
loc să combată războiul au adus cu toţii fără să crâcnească 
servicii „propagandei de război” şi deci cauzei impregnării 
maselor cu nebunia şi ura de care războiul are nevoie. 

Urmările au fost dezastruoase. Pe vremea aceea, popoarele, 
în ciuda miilor de decepţii, încă mai luau drept adevăr tot ce se 
tipărea. Şi astfel entuziasmul generos, frumos, curat al 
primelor zile s-a transformat treptat într-o orgie a celor mai 
rele şi mai stupide porniri. Se vocifera împotriva Franţei şi 
Angliei la Viena şi Berlin, pe Ringstrasse şi Friedrichstrasse, 
ceea ce era cu mult mai comod. Firmele franţuzeşti, englezeşti 
de la prăvălii trebuiau să dispară, chiar o mănăstire, „Zu den 
Englischen Fräulein”, a trebuit să-şi schimbe numele, pentru că 
poporul se scandaliza, neştiind că Englisch se referă la îngeri, 
nu la anglo-saxoni. Negustori cumsecade lipeau sau imprimau 
pe plicuri „Dumnezeu să pedepsească Anglia”, femei de 
societate jurau (şi trimiteau la ziare scrisori în sensul acesta) că 
în viaţa lor nu vor mai pronunţa un cuvânt franțuzesc. 
Shakespeare era alungat de pe scenele germane, Mozart şi 
Wagner din sălile de concert franţuzeşti, englezeşti, profesorii 
germani declarau că Dante a fost neamţ, cei francezi că 
Beethoven a fost belgian, se reclamau fără scrupule valori 
cultural-spirituale din ţările inamice de parcă era vorba de 
cereale şi minereu. Nu era de-ajuns că mii de cetăţeni paşnici 
ai acestor ţări se omorau zilnic pe câmpul de luptă, în spatele 
frontului cele două tabere îşi insultau şi împroşcau reciproc 
marii morţi care zăceau muţi de sute de ani în mormintele lor. 
Tot mai gravă devenea întunecarea minţilor. Bucătăreasa de la 
plită, care nu ieşise niciodată din oraşul ei şi care de când 
terminase şcoala nu mai deschisese vreun atlas, credea că 
Austria nu poate trăi fără „Sandjak” (un mic teritoriu de graniţă 


209 


pe undeva prin Bosnia). Birjarii se contraziceau pe stradă în 
legătură cu despăgubirea de război ce trebuie impusă Franţei, 
cincizeci de miliarde sau o sută, fără să ştie ce înseamnă un 
miliard. Nu exista oraş, nu exista grup care să nu se fi molipsit 
de această groaznică isterie a urii. Preoţii predicau în faţa 
altarelor, social-democraţii, care cu o lună înainte înfieraseră 
militarismul ca pe cea mai mare crimă, făceau o gălăgie pe cât 
se poate şi mai mare decât ceilalţi, ca să nu treacă, vorba 
împăratului Wilhelm, drept „indivizi fără patrie”. Acesta era 
războiul unei generaţii care nu ştia ce-o aşteaptă, şi tocmai 
rezerva necheltuită de credinţă a popoarelor în dreptatea 
unilaterală a cauzei lor devenea cea mai mare primejdie. 


Treptat, în aceste prime săptămâni de război din 1914, a 
devenit cu neputinţă să porţi o discuţie raţională cu cineva. Cei 
mai paşnici, cei mai blânzi erau parcă beţi de mirosul sângelui. 
Prieteni pe care îi ştiam din totdeauna ca pe nişte individualişti 
hotărâți şi chiar anarhişti se transformaseră peste noapte în 
patrioţi fanatici şi din patrioţi în anexionişti nesătui. Orice 
discuţie se încheia cu fraze stupide, ca „Cine nu poate uri nici 
nu poate iubi cum se cuvine”, sau cu suspiciuni grosolane. 
Camarazi, cu care de-a lungul anilor n-am avut niciodată nicio 
ceartă, mă acuzau în mod grosolan că nu mai sunt austriac; că 
ar trebui să mă duc în Franţa sau în Belgia. Ba îmi dădeau 
chiar cu discreţie a înţelege că o părere potrivit căreia acest 
război este o crimă ar trebui, la drept vorbind, adusă la 


cunoştinţa autorităţilor, căci „defetiştii” - frumosul cuvânt 
fusese inventat chiar în Franţa - sunt cei mai mari trădători de 
patrie. 


Nu-ţi rămânea decât un singur lucru: să te retragi în tine 
însuţi şi să taci atâta timp cât ceilalţi se agitau şi urlau. Nu era 
uşor. Căci e mai uşor în exil - eu am cunoscut îndeajuns 
această situaţie - decât să trăieşti singur în patrie. La Viena 
vechii mei prieteni se înstrăinaseră de mine, iar ca să-mi caut 
unii noi nu era momentul. Numai cu Rainer Maria Rilke aveam 
uneori câte o convorbire de la suflet la suflet. I se crease şi lui 
un loc la dosnica noastră arhivă de război, căci ar fi fost un 
soldat absolut imposibil cu hipersensibilitatea lui nervoasă, 
căreia murdăria, mirosurile, zgomotul îi provocau o adevărată 
greață fizică. Totdeauna mă pufneşte râsul când mi-l aduc 


210 


aminte în uniformă. Intr-o zi cineva mi-a bătut la uşă. Dincolo 
de prag se afla un soldat cam sfios. În clipa următoare, am 
tresărit din toată fiinţa: Rilke - Rainer Maria Rilke în haine 
militare! Arăta aşa de înduioşător în stângăcia lui, îl incomoda 
gulerul, îl deranja gândul că pe orice ofiţer trebuia să-l salute 
pocnind din cizme. Şi cum, în nevoia lui magică de desăvârşire, 
voia să execute exemplar şi aceste neînsemnate formalităţi ale 
regulamentului, se găsea într-o stare de continuă 
descumpănire. „Am urât, îmi spunea cu vocea lui înceată, 
aceste haine militare de când eram la şcoala de cădeţi. 
Credeam că am scăpat pentru totdeauna de ele. Şi acum încă o 
dată, la vârsta de aproape patruzeci de ani!” Din fericire, s-au 
găsit oameni care să-i dea o mână de ajutor, să-l protejeze şi în 
curând, graţie unui bun examen medical, a fost lăsat la vatră. A 
mai intrat apoi o dată în camera mea - era deja în haine civile - 
ca să-şi ia rămas-bun, aş putea spune că a intrat ca o undă de 
aer (atât de extraordinar de silenţioşi îi erau paşii). Voia să-mi 
mulţumească încă o dată pentru că încercasem prin Rolland să- 
i salvez de la confiscare biblioteca pe care o avea la Paris. 
Pentru prima dată nu mai arăta tânăr, părea că îl epuizaseră 
gândurile la grozăviile din lume. „În străinătate, spunea el, 
dacă s-ar mai putea merge în străinătate! Războiul este 
totdeauna o închisoare.” Apoi a plecat. Eram din nou singur- 
singurel. 

Hotărât să nu mă las contaminat de această gravă psihoză de 
masă, peste câteva săptămâni m-am mutat într-o suburbie 
rustică, pentru ca în plin război să încep războiul meu personal: 
lupta împotriva căderii raţiunii în robia patimilor de azi ale 
mulţimii. 


211 


Lupta pentru fraternitate spirituala 


În fond, retragerea în sine nu ajuta la nimic. Atmosfera 
rămânea apăsătoare. Şi tocmai de aceea am ajuns la concluzia 
că nu este suficient să ai o atitudine pur şi simplu pasivă, să te 
ţii la distanţă de aceste deşănţate ocări la adresa adversarului. 
În definitiv, eram scriitor, aveam cuvântul şi deci datoria să-mi 
exprim convingerile, în măsura în care lucrul acesta era posibil 
într-o epocă a cenzurii. Am încercat. În opoziţie netă şi 
categorică cu fanfarele urii, am scris un articol intitulat 
„Prietenilor din străinătate”, unde mă angajam să rămân 
credincios, oricât de imposibilă era acum stabilirea unei 
legături, tuturor prietenilor din străinătate, pentru ca la prima 
ocazie să lucrăm din nou împreună la edificarea unei culturi 
europene. L-am trimis la ziarul german cel mai citit. Spre 
surprinderea mea, Berliner Tageblatt n-a ezitat să-l publice 
nemutilat. Numai o singură propoziţie - „oricui i-ar reveni 
victoria” - a căzut victimă cenzurii, fiindcă pe-atunci nu se 
admitea nici cea mai mică îndoială cu privire la faptul, 
considerat ca sigur, că Germania va ieşi victorioasă din acest 
război mondial. Dar, şi cu această tăietură, articolul mi-a adus 
câteva scrisori indignate din partea unor superpatrioţi care 
declarau că nu înţeleg cum e posibil ca într-un asemenea 
moment să mai ai de-a face cu adversarii ticăloşi. Asta nu m-a 
afectat prea mult. Niciodată în viaţa mea nu mi-am propus să-i 
fac pe alţii să-mi îmbrăţişeze convingerile. Mi-a fost de-ajuns să 
le pot exprima, şi anume să le exprim public. 

Paisprezece zile mai târziu, după ce aproape că uitasem de 

212 


acel articol, am găsit, marcată cu timbru elveţian şi împodobită 
cu ştampila cenzurii, o scrisoare pe care, judecând după scrisul 
ce mi-era deja familiar, am recunoscut-o ca fiind de mâna lui 
Romain Rolland. Probabil că citise articolul, pentru că scria: 
Non, je ne quitterai jamais mes amis.“ Înţelesei imediat că 
acele puţine rânduri erau o încercare de a stabili dacă e posibil 
ca în timpul războiului să intri în corespondenţă cu un prieten 
austriac. I-am răspuns imediat. Din momentul acela ne-am scris 
cu regularitate, şi schimbul acesta de scrisori a continuat după 
aceea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, până când al doilea 
război, mai brutal decât primul, a rupt orice legătură între ţări. 

Scrisoarea aceasta a fost unul dintre marile momente fericite 
din viaţa mea: ea a venit ca un porumbel alb ce-şi luase zborul 
de pe arca faunei urlătoare, tropăitoare, mugitoare. Nu mă mai 
simţeam singur; în sfârşit mă simţeam din nou legat de oameni 
care gândeau la fel ca mine. Marea forţă sufletească a lui 
Rolland îmi dădea şi mie putere. Căci ştiam cât de minunată 
este, dincolo de graniţă, manifestarea de umanitate a lui 
Rolland. El găsise singurul drum corect pe care trebuie să 
apuce scriitorul în asemenea timpuri: să nu fie complicele celor 
ce ucid şi distrug, ci - după ilustrul exemplu al lui Walt 
Whitman, care servise ca infirmier în războiul de secesiune - să 
ia parte la opera de ajutorare şi alinare. Trăia în Elveţia, şi din 
cauza sănătăţii lui şubrede fusese dispensat de orice activitate 
legată de război. La Geneva, unde se afla la izbucnirea 
războiului, s-a pus imediat la dispoziţia Crucii Roşii şi a lucrat 
acolo, în sălile supraaglomerate, zi de zi, la opera minunată 
pentru care mai târziu, într-un articol, „Inima Europei”, am 
încercat să-i aduc mulţumiri publice. După bătăliile sângeroase 
din primele săptămâni, se întrerupsese orice legătură; în nicio 
ţară nicio familie nu ştia dacă fiul, fratele, tatăl a căzut sau e 
numai dispărut sau luat prizonier, şi nu ştia pe cine să întrebe, 
căci de la „duşman” nu era de aşteptat nicio veste, îndrumând 
spre patrie scrisorile prizonierilor aflaţi în ţările beligerante, 
Crucea Roşie îşi asumase sarcina ca, în mijlocul groazei şi 
coşmarului, să-i scutească măcar pe oameni de chinul cel mai 
cumplit: incertitudinea torturantă cu privire la soarta celor 
dragi. Ce-i drept, organizaţia pregătită de decenii nu fusese 
concepută la asemenea scară, comportând cifre de milioane; zi 


+9 Nu, n-am să-mi părăsesc niciodată prietenii (fr.). 


213 


de zi, ceas de ceas, trebuia sporit numărul colaboratorilor 
voluntari, pentru că fiecare oră de aşteptare chinuitoare 
însemna pentru familii o veşnicie. La sfârşitul lui decembrie 
1914, în fiecare zi soseau deja câte treizeci de mii de scrisori; 
până la urmă, în strâmtul Musée Rath de la Geneva se 
înghesuiau o mie două sute de oameni ca să sorteze, să 
răspundă la poşta zilnică. Şi în loc să-şi vadă egoist de propriile 
treburi, lucra alături de ei cel mai uman dintre scriitori: Romain 
Rolland. 

Dar el nu uitase nici de cealaltă datorie a lui, datoria 
artistului de a da glas convingerii sale, fie şi înfruntând opoziţia 
țării proprii, ba chiar nemulţumirea întregii lumi beligerante. 
Încă din toamna lui 1914, când cei mai mulţi scriitori se 
apostrofau cu ură, se înjurau şi se împroşcau reciproc, scrisese 
acea confesiune de neuitat, Au-dessus de la mêlée, în care 
combătea învrăjbirea dintre forţele spirituale ale naţiunilor şi în 
care cerea ca artistul să promoveze simţul dreptăţii şi al 
umanităţii chiar în plin război - un articol care ca niciun altul 
din vremea aceea a răscolit minţile şi a atras după sine o 
întreagă literatură cu luări de poziţie pro şi contra. Căci prin 
aceasta s-a diferențiat Primul Război Mondial în sens pozitiv de 
al doilea: cuvântul încă mai avea pe-atunci putere. Încă nu 
fusese călărit şi deşelat de către minciuna organizată, oamenii 
încă îşi mai plecau urechea la cuvântul scris, îl aşteptau. In 
timp ce în 1939 nicio luare de cuvânt din partea vreunui 
scriitor, în bine sau în rău, n-a mai avut nici cel mai mic efect, 
în timp ce nicio carte, nicio broşură, niciun articol, nicio poezie 
n-a mai ajuns la sufletul maselor şi nu le-a mai influenţat 
intelectul, în 1914 o poezie de paisprezece rânduri ca acel 
Cântec de ură al lui Lissauer, o manifestaţie ca aceea 
nebunească a celor „93 de intelectuali germani” şi, de partea 
cealaltă, iarăşi un articol de opt pagini ca Au-dessus de la 
mêlée al lui Rolland, un roman ca Le Feu al lui Barbusse au 
putut să ia proporţiile unui eveniment. Conştiinţa morală 
universală încă nu era, se vede treaba, aşa de tocită şi sfârşită 
ca astăzi, ea reacţiona vehement, cu întreaga forţă a unei 
convingeri seculare, la orice minciună făţişă, la orice încălcare 
a dreptului internaţional şi a legilor umanităţii. Pe-atunci încă 
mai putea să zguduie lumea de la un capăt la celălalt o violare 
a dreptului ca invadarea de către Germania a Belgiei neutre, 


214 


care astăzi, de când Hitler a făcut din minciună un principiu 
natural şi din neomenie o lege, de-abia dacă şi-ar mai atrage o 
mustrare serioasă. Datorită valului universal de indignare 
morală, împuşcarea guvernantei Cavell, torpilarea Lusitaniei au 
fost pentru Germania mai fatale decât o bătălie pierdută. 
Aşadar, pentru poet, pentru scriitor nu era deloc lipsit de sens 
să vorbească în acel timp, când urechea şi sufletul încă nu 
fuseseră acoperite de undele de incontinenţă verbală ale 
radioului, dimpotrivă: manifestarea spontană a unui mare 
scriitor avea un efect de o mie de ori mai mare decât toate 
discursurile oficiale ale oamenilor de stat, despre care se ştia 
că sunt turnate în tiparul tactic şi politic al momentului şi 
conţin, în cel mai bun caz, numai jumătate de adevăr. Chiar şi 
în acest sentiment de încredere în scriitor ca în cetăţeanul cel 
mai curat la suflet, acea generaţie - mai târziu atât de 
decepţionată - punea infinit mai multă religiozitate. Conştienţi 
însă de autoritatea de care se bucurau scriitorii, militarii, 
oficialităţile căutau la rândul lor să înhame la carul 
propagandistic şi instigator pe toţi oamenii cu prestigiu moral 
şi spiritual: ei trebuiau să explice, să demonstreze, să confirme, 
să convingă prin jurământ că tot ce este injust, tot ce este rău 
se află de partea cealaltă, că toată dreptatea, tot adevărul este 
de partea propriei naţiuni. Cu Rolland nu le-a reuşit acest 
lucru. El considera că misiunea lui constă nu în a agrava 
atmosfera deja supraîncălzită prin toate mijloacele de aţâţare, 
încărcată de duhorile urii, ci dimpotrivă, în a o curăța. 

Cine reciteşte astăzi cele opt pagini ale celebrului articol Au- 
dessus de la mêlée probabil că nu-i mai poate înţelege imensul 
răsunet; tot ceea ce postula Rolland aici nu era totuşi, la o 
lectură făcută la rece, cu capul limpede, decât cerința cea mai 
banală a simțului comun. Dar aceste cuvinte erau rostite într-o 
vreme a nebuniei de masă care astăzi de-abia se mai poate 
reconstitui. Când a apărut acest articol, superpatrioţii francezi 
au început să tipe de parcă ar fi luat din greşeală un fier încins 
în mână. Rolland se pomeni peste noapte boicotat de cei mai 
vechi prieteni ai săi; librarii nu mai îndrăzneau să expună Jean- 
Christophe, autorităţile militare, care foloseau ura ca mijloc de 
stimulare a soldaţilor, puneau deja la cale măsuri împotriva lui, 
broşurile apăreau în lanţ, fiecare cu argumentaţia: Ce qu'on 


215 


donne pendant la guerre à l'humanite est volé à la patrie.*! Dar, 
ca întotdeauna, scandalul demonstra că lovitura atinsese ţinta 
din plin. Nu mai putea fi oprită discuţia asupra atitudinii 
intelectualului în război, punerea problemei la nivelul fiecărui 
individ nu mai putea fi evitată. 


În timp ce-mi scriu aceste amintiri, nimic nu regret mai mult 
decât faptul că nu-mi mai sunt accesibile scrisorile lui Rolland 
din acei ani; gândul că ar putea să fie distruse în acest nou 
potop sau să se piardă mă apasă ca o povară. Căci deşi opera 
lui mi-este aşa de dragă, consider că nu e exclus ca mai târziu 
aceste scrisori să fie trecute printre lucrurile cele mai frumoase 
şi mai umane pe care le-au scos vreodată la iveală inima lui 
mare şi inteligenţa lui pasionată. Scrise cu sufletul peste 
măsură de zguduit de suferinţele celorlalţi, cu întreaga forţă a 
disperării neputincioase, aceste scrisori adresate unui prieten 
de peste hotare, deci unui „duşman“ oficial, reprezintă poate 
cele mai penetrante documente morale ale unui timp când, ca 
să înţelegi ceva, trebuia să faci un uriaş tur de forţă, iar ca să 
rămâi credincios şi numai propriilor convingeri îţi trebuia un 
curaj neobişnuit. Din această corespondenţă prietenească a 
noastră, s-a cristalizat în curând o propunere practică: Rolland 
a venit cu ideea de a invita cele mai importante personalităţi 
ale vieţii spirituale ale tuturor naţiunilor la o conferinţă în 
Elveţia, pentru a se ajunge la o atitudine unitară şi mai demnă, 
şi poate chiar pentru a adresa lumii un apel la solidaritate şi 
înţelegere. El se angaja să-i invite pe intelectualii francezi şi 
din alte ţări; eu, din Austria, urma să-i sondez pe scriitorii şi 
savanții noştri şi pe cei germani, în măsura în care aceştia încă 
nu se compromiseseră prin propaganda publică a urii. M-am 
apucat imediat de treabă. Cel mai important, cel mai 
reprezentativ scriitor german era atunci Gerhart Hauptmann. 
Ca să-i uşurez acordul sau refuzul, n-am vrut să mă adresez lui 
direct. De aceea i-am scris prietenului nostru comun, Walther 
Rathenau, să-l întrebe el, confidenţial, pe Hauptmann. 
Rathenau a refuzat - n-am aflat niciodată dacă a făcut-o în 
înţelegere sau nu cu Hauptmann - sub cuvânt că încă n-a sosit 
timpul să iniţiem o pace între intelectuali. Cu aceasta, 
încercarea de fapt eşuase, pentru că Thomas Mann se afla 


11 Ceea ce se oferă umanităţii în timpul războiului i se fură patriei (fr.). 


216 


atunci în cealaltă tabără şi, într-un articol despre Friedrich cel 
Mare, îmbrăţişase chiar punctul de vedere german; Rilke, pe 
care-l ştiam de partea noastră, se eschiva din principiu de la 
orice acţiune comună şi publică; Dehmel, fostul socialist, în 
mândria lui pueril-patriotică, îşi semna scrisorile „locotenent 
Dehmel”; din convorbirile mele particulare a rezultat că pe 
Hofmannsthal şi Jakob Wassermann nu se putea conta. Astfel, 
din partea germană nu te puteai aştepta la mult, iar lui Rolland 
nu-i mergea mai bine în Franţa. În 1914—1915 era încă prea 
devreme, războiul era încă prea departe pentru cei din spatele 
frontului. Am rămas singuri. 

Singuri, însă nu chiar singuri. Ceva totuşi câştigaserăm prin 
schimbul nostru de scrisori: o primă evidenţă a celor câteva 
zeci de oameni pe conştiinţa cărora se putea conta şi care, în 
ţările neutre sau beligerante, gândeau la fel ca noi; ne puteam 
semnala reciproc cărţi, articole, broşuri aici şi dincolo, se 
formase un anumit punct de cristalizare, în jurul căruia - 
şovăitor la început, dar tot mai mult prin presiunea tot mai 
accentuată a timpurilor - puteau să se polarizeze elemente noi. 
Acest sentiment că nu atârnăm chiar în vid îmi dădea curaj să 
scriu mai des articole, pentru ca, prin răspunsuri şi luări de 
poziţie, să-i scot la lumină pe toţi însinguraţii şi retraşii care 
simțeau ca noi. Aveam oricum la dispoziţie marile ziare ale 
Germaniei şi Austriei, şi astfel un important teren de acţiune; n- 
aveam a mă teme de o împotrivire principială din partea 
autorităţilor, deoarece nu mă băgăm niciodată în probleme de 
actualitate politică. Sub influenţa spiritului liberal, respectul 
faţă de tot ce ţine de literatură era încă foarte mare, iar când 
recitesc articolele pe care am reuşit să le strecor atunci în cele 
mai largi cercuri ale opiniei publice nu pot să nu le acord 
funcţionarilor militari austrieci respectul meu pentru mărinimia 
lor; în orice caz, în plin război mondial, am putut să aduc laude 
entuziaste întemeietoarei pacifismului, Bertha von Suttner, 
care a înfierat războiul ca fiind crima crimelor, şi să relatez pe 
larg într-un ziar austriac despre Le Feu al lui Barbusse. Ca să 
răspândim în cercuri largi, în timp de război, aceste incomode 
concepţii ale noastre, a trebuit desigur să ne punem la punct o 
anumită tehnică. Ca să prezinţi grozăvia războiului, indiferența 
celor din spatele frontului, în Austria era desigur necesar să 
evidenţiezi într-un articol despre Le Feu suferinţa unui 


217 


infanterist „franceza, dar sutele de scrisori de pe frontul 
austriac îmi dovedeau cât de clar îşi recunoşteau ai noştri 
propria lor soartă. Sau, ca să ne exprimăm convingerile, cream 
aparenţa unui atac reciproc. Astfel, unul din prietenii mei 
francezi polemiza în Mercure de France contra articolului meu 
Prietenilor din străinătatea dar, traducându-l şi reproducându-l 
în pretinsa polemică până la ultimul cuvânt, el l-a introdus 
printr-o contrabandă reuşită în Franţa, şi fiecare a putut să-l 
citească acolo (aceasta şi fusese intenţia). In felul acesta, se 
trimiteau dintr-o parte într-alta semnale luminoase, care nu 
erau altceva decât semne de recunoaştere. În ce măsură erau 
înţelese de către cei cărora le erau destinate am aflat mai 
târziu dintr-un mic episod. Când, în mai 1915, Italia a declarat 
război Austriei, fosta ei aliată, s-a stârnit la noi un val de ură. 
Tot ce era italienesc era batjocorit. Intâmplător, tocmai 
apăruseră amintirile unui tânăr italian din Risorgimento pe 
nume Carlo Poerio, care evoca o vizită la Goethe. Pentru ca, în 
mijlocul urletelor de ură, să arăt că italienii au avut de secole 
cele mai strânse legături cu cultura noastră, am scris 
demonstrativ articolul Un italian la Goethe şi, cum acea carte 
era prefațată de Benedetto Croce, m-am folosit de ocazie ca să-i 
dedic lui Croce câteva cuvinte exprimând cel mai înalt respect. 
Într-o vreme când nu se cuvenea să acorzi preţuire vreunui 
scriitor sau savant dintr-o ţară duşmană, a adresa din Austria 
cuvinte de admiraţie unui italian însemna, se înţelege, o 
demonstraţie clară, şi ea a fost înţeleasă până departe peste 
graniţă. Croce, care atunci era ministru în guvernul italian, mi- 
a povestit mai târziu cum un salariat al ministerului său, care 
nu ştia nemţeşte, l-a informat cam uluit că în ziarul principal al 
inamicului se scrie ceva împotriva lui (căci, evident, nu putea 
concepe că o menţiune se poate face altfel decât în termeni de 
adversitate). Croce a cerut să i se aducă Neue Freie Presse şi a 
găsit acolo, spre uimirea şi chiar amuzamentul lui, în loc de 
polemică, expresia unui sentiment de respect. 


Nu-mi propun însă în niciun caz să supraestimez aceste mici 
încercări izolate. Se înţelege că ele n-au exercitat nici cea mai 
mică înrâurire asupra mersului evenimentelor. Dar ne-au fost 
de ajutor nouă înşine şi multor cititori necunoscuţi. Ele au 
atenuat izolarea teribilă, disperarea sufletească în care se 


218 


găsea un om al secolului douăzeci care simţea cu adevărat 
omeneşte. Astăzi, după douăzeci şi cinci de ani, acel om se 
găseşte la fel de neputincios faţă-n faţă cu excesul de putere şi 
faţă-n faţă, mă tem, chiar cu ceva şi mai rău. Încă de pe-atunci 
eram pe deplin conştient că, prin aceste mici proteste şi 
subterfugii, nu puteam să mă scutur de propria povară; încet, 
începea să se maturizeze în mine planul unei lucrări în care să 
înfăţişez nu numai nişte amănunte, ci întreaga mea aşezare în 
configuraţia epocii şi poporului, a catastrofei şi războiului. 

Dar, ca să prezint războiul într-o sinteză poetică, îmi lipsea 
ce era mai important: eu nu-l văzusem. Şedeam de aproape un 
an pironit în acest birou, iar într-o depărtare învăluită în ceaţă 
se derula războiul în ce avea el „propriu”, real şi îngrozitor. 
Ocazia să merg pe front mi se oferise de mai multe ori, de trei 
ori fusesem solicitat de nişte mari ziare să lucrez pentru ele ca 
reporter de război. Dar orice relatare de pe front ar fi adus cu 
sine obligaţia de a prezenta războiul într-o lumină exclusiv 
pozitivă şi patriotică, iar eu jurasem - un legământ pe care l-am 
ţinut şi în 1940 - să nu scriu niciodată vreun cuvânt de 
aprobare a războiului sau de discreditare a vreunei naţiuni. 
Totuşi întâmplarea a făcut să se ivească o ocazie. Prin marea 
ofensivă din primăvara lui 1915, armata austro-germană 
străpunsese linia rusească la Tarnów şi, printr-un singur atac 
concentric, cucerise Galiţia şi Polonia. Arhiva de război voia 
acum să adune pentru fondul ei originalele tuturor 
proclamaţiilor şi afişelor ruseşti din teritoriul austriac ocupat, 
înainte ca acestea să fi fost smulse sau distruse. Colonelul, care 
din întâmplare îmi cunoştea înclinațiile de colecţionar, mă 
întrebă dacă n-aş vrea să mă ocup eu de această treabă; se 
înţelege de la sine că m-am apucat imediat de lucru; mi s-a 
eliberat o legitimaţie valabilă peste tot, astfel că, fără să depind 
de vreo autoritate anume şi fără să fiu subordonat direct 
vreunei instanţe sau vreunui superior, puteam călători cu orice 
tren militar şi mă puteam mişca oriunde voiam, ceea ce a dus 
ulterior la cele mai stranii incidente: eu nu eram, vasăzică, 
ofiţer, ci numai plutonier şi purtam o uniformă fără însemne 
speciale. Când arătam straniul meu document, acesta trezea un 
respect deosebit, pentru că ofiţerii de pe front şi funcţionarii îşi 
ziceau că trebuie să fiu vreun ofiţer deghizat de la statul-major 
sau că am o misiune secretă. Deoarece evitam căminele 


219 


ofiţerilor şi descindeam numai la hoteluri, am câştigat în plus 
avantajul de-a sta în afara marii maşinării şi de-a putea vedea, 
fără niciun fel de călăuză, tot ceea ce voiam să văd. 

Misiunea propriu-zisă de a aduna proclamaţiile nu-mi dădea 
prea mare bătaie de cap. De fiecare dată când soseam într-unul 
din acele oraşe galiţiene, la Tarnów, la Drohobycz, la Lemberg, 
dădeam la gară peste câţiva evrei, aşa-zişii „factori”, a căror 
ocupaţie era să-ţi facă rost de tot ceea ce aveai nevoie; era 
suficient să spun unuia dintre aceşti meşteri la toate că vreau 
proclamaţiile şi afişele ocupaţiei ruseşti, că factorul o şi lua la 
fugă, sprinten ca o nevăstuică, şi transmitea comanda pe căi 
tăinuite la zeci de subfactori; peste trei ore aveam, fără să mă fi 
mişcat din loc, materialul strâns frumos în setul cel mai 
complet ce se poate închipui. Datorită acestei organizări 
exemplare, îmi rămânea timp să văd multe, şi am văzut multe. 
Am văzut, înainte de toate, mizeria înspăimântătoare a 
populaţiei civile în ochii căreia încă mai persista, ca o umbră, 
groaza celor trăite. Am văzut ceea ce nici prin cap nu-mi 
trecuse vreodată, mizeria populaţiei din ghetourile evreieşti, 
unde oamenii locuiau câte opt, câte doisprezece în camere la 
nivelul solului şi la subsol. Şi am văzut prima dată „duşmanul”. 
La Tarnów am dat peste primul transport de soldaţi ruşi 
prizonieri. Şedeau pe jos într-un mare patrulater împrejmuit de 
un gard, fumau şi trăncăneau, păziţi de vreo douăzeci-treizeci 
de rezervişti mai vârstnici, în cea mai mare parte tirolezi 
bărboşi care erau tot aşa de jerpeliţi şi de neîngrijiţi ca 
prizonierii şi care semănau foarte puţin cu soldaţii fercheşi, 
proaspăt raşi, îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare, prezentaţi la 
noi acasă în revistele ilustrate. Dar această pază n-avea câtuşi 
de puţin un caracter marţial sau draconic. Prizonierii nu 
manifestau nicio tendinţă, firească de altfel, de-a evada, iar 
rezerviştii austrieci nu se grăbeau defel să-şi ia misiunea de 
pază în litera şi spiritul regulamentului. Ei şedeau la un loc cu 
prizonierii şi tocmai faptul că, din cauza limbii, nu se puteau 
înţelege, îi amuza la culme şi pe unii, şi pe alţii. Făceau schimb 
de ţigări, îşi zâmbeau. Un rezervist tirolez tocmai scotea dintr- 
un portmoneu foarte vechi şi murdar fotografiile soţiei şi ale 
copiilor lui şi le arăta „duşmanilor” care le admirau pe rând şi 
întrebau, arătând cu degetele, dacă un copil are trei sau patru 
ani. Aveam sentimentul irepresibil că aceşti oameni simpli, 


220 


primitivi înțelegeau războiul mult mai corect decât poeţii şi 
profesorii noştri universitari: şi anume, ca o nenorocire care se 
abătuse asupra lor şi împotriva căreia nu puteau face nimic; şi 
înțelegeau că toţi oamenii care nimeriseră în dezastrul acesta 
sunt ca şi fraţi. Gândul acesta m-a însoţit consolator în toată 
călătoria prin oraşele distruse de tunuri şi magazinele jefuite, 
al căror mobilier zăcea pe străzi ca nişte membre zdrobite, ca 
nişte măruntaie smulse. La rândul lor, ogoarele bine lucrate 
dintre zonele de operaţiuni îmi dădeau speranţa că în câţiva ani 
vor fi dispărut din nou toate semnele distrugerii. Ce-i drept, pe- 
atunci încă nu-mi trecea prin cap că, aşa cum dispar urmele 
războiului de pe faţa pământului, tot aşa de repede ar putea să 
se şteargă din memoria oamenilor şi amintirea grozăviilor lui. 
În primele zile, încă nu m-am întâlnit cu partea propriu-zis 
înspăimântătoare a războiului; chipul lui adevărat a depăşit 
însă presimţirile mele cele mai negre. Deoarece trenurile 
regulate de pasageri erau ca şi inexistente, la un moment dat 
am călătorit într-un vagon deschis al artileriei, stând pe 
chesonul unui tun, altă dată într-unul din acele vagoane de vite 
unde oamenii zăceau ca morţii, claie peste grămadă, în cea mai 
compactă duhoare şi, în timp ce erau duşi la tăiere, aveau deja 
aerul vitelor sacrificate. Dar cele mai înfiorătoare erau 
trenurile-spital pe care a trebuit să le folosesc de două sau de 
trei ori. Vai, ce puţin semănau cu acele trenuri sanitare bine 
luminate, albe, ireproşabil spălate, în care se fotografiau, la 
începutul războiului, arhiducesele şi doamnele distinse din 
societatea vieneză! Ceea ce mi-era dat să văd cu oroare erau 
vagoane obişnuite de transport, fără ferestre propriu-zise, 
numai cu o gură de aer şi iluminate de lămpi de gaz înnegrite 
de funingine. Tărgi primitive una lângă alta, toate ocupate de 
oameni având paloarea morţii, crispaţi de durere, uzi de 
transpiraţie, care horcăiau fără aer în mirosul înăbuşitor de 
excremente şi iodoform. Soldaţii sanitari mai degrabă se 
clătinau pe picioare decât mergeau, atât de istoviţi erau; nu se 
vedea nimic din aşternuturile strălucind de curăţenie ce 
apăreau în fotografii. Acoperiţi cu nişte scoarţe îmbibate cu 
sânge, oamenii zăceau pe paie sau pe tărgi tari şi în fiecare 
dintre aceste vagoane erau doi sau trei morţi în mijlocul 
muribunzilor şi al celor care gemeau de durere. Am stat de 
vorbă cu medicul care, aşa cum mi-a mărturisit, fusese, de fapt, 


221 


numai dentist într-un mic orăşel maghiar şi care de ani şi ani 
nu mai practicase chirurgia. Era disperat. Cu şapte staţii în 
urmă, după cum mi-a spus, ceruse deja telegrafic morfină. Mi-a 
zis că totul s-a consumat, că nici vată nu mai are, nici bandaj 
proaspăt pentru cele douăzeci de ore până la spitalul din 
Budapesta. M-a rugat să-l ajut, pentru că oamenii săi nu mai 
puteau de oboseală. Am încercat şi, deşi eram neîndemânatic, 
am putut măcar să mă fac util sărind din tren în fiecare gară şi 
dând o mână de ajutor la aducerea câtorva găleți de apă, apă 
sălcie, murdară, bună, de fapt, numai pentru locomotivă, care 
însă acum era totuşi mană cerească pentru că ne dădea cel 
puţin posibilitatea să spălăm cât de cât oamenii şi să curăţăm 
duşumeaua de sângele care picura în permanenţă. La acestea 
se adăuga şi faptul că soarta soldaţilor, care erau de cele mai 
diferite naţionalităţi şi fuseseră aruncaţi unii peste alţii în acest 
coşciug pe roate, era îngreunată de amestecul babilonic al 
limbilor. Nici medicul, nici infirmierii nu înțelegeau ruteana sau 
croata; singurul care putea să dea oarecare ajutor era un preot 
bătrân, cu părul alb, care - la fel ca medicul disperat că n-avea 
morfină - se plângea că nu poate să-şi îndeplinească sacra lui 
datorie deoarece îi lipsea uleiul pentru maslu. Spunea că de 
când e el n-a dat „ultima împărtăşanie” la atâţia oameni ca în 
această din urmă lună. Pe el l-am auzit rostind cu voce aspră şi 
mânioasă nişte cuvinte pe care nu le voi mai uita niciodată: 
„Am şaizeci şi şapte de ani şi am văzut multe. Dar n-am crezut 
că e cu putinţă ca omenirea să săvârşească o asemenea crimă.” 


Acel tren-spital, cu care am făcut călătoria la întoarcere, a 
ajuns la Budapesta în primele ore ale dimineţii. M-am dus 
imediat la hotel, ca până una alta să dorm un pic; singurul loc 
de şedere în acel tren fusese geamantanul meu. Extenuat cum 
eram, am dormit până către ora unsprezece şi apoi m-am 
îmbrăcat la repezeală ca să merg la micul dejun. Dar chiar 
după primii paşi am avut sentimentul stăruitor că ar trebui să- 
mi frec ochii, să văd de nu cumva visez. Era una din acele zile 
radioase care, dimineaţa fiind încă primăvăratice, la amiază 
poartă deja culorile verii, iar Budapesta părea mai frumoasă şi 
mai fericită ca niciodată. Femeile în rochii albe îşi făceau 
promenada braţ la braţ cu ofiţeri care mă surprindeau cu 
înfăţişarea lor de militari dintr-o cu totul altă armată decât cea 


222 


văzută abia ieri, abia alaltăieri. Păstram încă în haine, în gură, 
în nas mirosul de iodoform din trenul de ieri, cu răniţi, iar pe ei 
îi vedeam cum cumpără buchete de violete şi cum le oferă cu 
galanterie doamnelor, vedeam cum trec pe străzi limuzine 
impecabile cu domni impecabil îmbrăcaţi şi pomădaţi. Şi toate 
astea la o distanţă de front de opt sau nouă ore de mers cu 
expresul! Dar avea oare cineva dreptul să-i învinovăţească pe 
aceşti oameni? Nu era, la drept vorbind, lucrul cel mai firesc să 
trăiască şi să încerce să se bucure de viaţă? Poate că tocmai 
sentimentul că totul era pus sub semnul întrebării îi îndemna să 
culeagă ce mai era de cules, să îmbrace ce au mai bun, să-şi 
petreacă ultimele ore frumoase! De-abia când ai văzut ce fiinţă 
slabă şi fragilă este omul, căruia o bucată mică de plumb îi 
poate reteza într-o miime de secundă firul vieţii, cu toate 
amintirile şi descoperirile şi bucuriile ei, înţelegi că bulevardul 
plimbărilor matinale de-a lungul fluviului lucitor cheamă mii de 
oameni să iasă la soare, să simtă şi mai deplin că există, că-şi 
trăiesc viaţa, că le bate o inimă-n piept. Aproape că mă şi 
împăcasem cu ceea ce la început îmi produsese oroare. Dar, din 
nefericire, iată că îndatoritorul ospătar mi-aduce un ziar vienez. 
Am încercat să-l citesc; mai întâi, m-a cuprins dezgustul sub 
forma unei adevărate descărcări de mânie. Aveam în faţă toată 
frazeologia despre voinţa neclintită de-a învinge, despre 
pierderile neînsemnate ale trupelor noastre şi despre cele 
uriaşe ale inamicului; mă împungea direct, nudă, uriaşă şi 
neruşinată, minciuna războiului! Nu, nu amatorii de plimbări, 
indolenţii, nepăsătorii erau vinovaţi, ci numai cei care cu 
cuvântul lor aţâţau războiul. Dar vinovaţi eram şi noi dacă nu 
ne îndreptam cuvântul împotriva lor. 


De-abia acum primisem impulsul potrivit: trebuia să luptăm 
împotriva războiului! Subiectul se afla în mine gata pregătit, 
îmi lipsise numai această ultimă confirmare intuitivă a 
instinctului ca să încep. Reperasem adversarul împotriva căruia 
aveam de luptat - falsul eroism, care mai cu dragă inimă 
împingea pe alţii la suferinţă şi moarte, optimismul ieftin al 
profeților lipsiţi de conştiinţă, atât politici, cât şi militari, care, 
promițând fără scrupule victoria, prelungesc măcelul, şi, în 
spatele lor, corul pe care ei înşişi şi l-au tocmit, toţi acei 
„făcători de vorbe ai războiului”, cum i-a stigmatizat Werfel în 


223 


frumoasa sa poezie. Cine îşi exprima o îndoială, acela îi deranja 
în afacerea lor patriotică, cine anticipa pericolul, despre acela 
se spunea, în bătaie de joc, că vede totul în negru, cine 
combătea războiul în care ei înşişi nu vărsau nicio picătură de 
sânge, acela era înfierat ca trădător. Era mereu aceeaşi bandă, 
nelipsită de-a lungul timpului, care-i eticheta drept laşi pe cei 
cu scaun la cap, drept slăbănogi pe cei care militau pentru 
omenie, ca apoi să se trezească lipsită de resurse în ceasul 
catastrofei pe care ea însăşi, cu descântecele ei imprudente, o 
adusese. Era mereu aceeaşi bandă, aceeaşi, care îi luase în 
derâdere pe Casandra la Troia, pe Ieremia la Ierusalim, şi 
niciodată n-am înţeles tragismul şi măreţia acestor figuri aşa de 
bine ca în aceste mult prea asemănătoare ceasuri. Din capul 
locului n-am crezut în „victorie” şi mi-a fost clar un singur 
lucru: că şi de-ar fi să fie obţinută cu nemăsurate sacrificii, 
preţul acesta tot nu s-ar justifica. Dar cu un asemenea semnal 
de alarmă rămâneam mereu în minoritate printre prietenii mei, 
iar urletele asurzitoare de „trăiască victoria” înainte de primul 
foc de armă, repartizarea prăzii înainte de prima bătălie mă 
făceau adesea să mă-ntreb cu sufletul îndoit de n-oi fi eu însumi 
nebunul printre toate aceste capete înțelepte, sau mai bine zis 
de n-oi fi eu singurul groaznic de lucid la masa beţiei şi orgiei 
lor. În acest caz era cât se poate de firesc ca propria, tragica 
mea situaţie de „defetist” - se inventase acest cuvânt pentru a 
se arunca vina înfrângerii asupra celor care se osteneau pentru 
cauza înţelegerii - s-o zugrăvesc sub forma unei drame. Am 
ales ca simbol chipul lui Ieremia, cel care strigă-n pustiu. Dar 
dorinţa mea nu era deloc să scriu o piesă „pacifistă” care să 
transpună în cuvinte şi în versuri platitudinea că pacea e mai 
bună decât războiul, ci să demonstrez că acela care în toiul 
uralelor entuziaste este disprețuit ca slab şi fricos se dovedeşte 
în ceasul înfrângerii a fi singurul în stare nu numai s-o suporte, 
ci şi s-o ţină-n frâu. De la prima mea piesă, Tersity a continuat 
să mă preocupe problema superiorității sufleteşti a celui învins. 
Eram mereu înclinat să arăt dezumanizarea interioară pe care- 
o produce în om orice formă de putere, împietrirea inimii pe 
care orice victorie o determină la popoare întregi şi să-i 
contrapun răscolitoarea putere a înfrângerii, cea care trage 
brazde dureroase şi teribile pe ogorul sufletului. În plin război, 
pe când ceilalţi, jubilând prematur, încă îşi mai aduceau unii 


224 


altora dovezi privind certitudinea victoriei, eu mă aruncam în 
prăpastia cea mai adâncă a catastrofei şi căutam ieşirea la 
lumină. 

Acum aveam pentru prima dată sentimentul că vorbesc în 
acelaşi timp din miezul eului meu şi al epocii. Încercând să-i 
ajut pe ceilalţi, m-am ajutat atunci pe mine însumi: cu lucrarea 
mea cea mai personală, cea mai intimă, alături de Frasm, cu 
ajutorul căreia aveam să mă smulg în 1934, în zilele lui Hitler, 
dintr-o criză asemănătoare. Din clipa când am încercat s-o 
plăsmuiesc, n-am mai suferit atât de mult de pe urma tragediei 
prezentului. 

Nu crezusem nicio clipă într-un succes deosebit al acestei 
lucrări. Prin confluenţa atâtor probleme legate de profeţi, 
pacifişti, evrei, prin structura corală a scenelor finale, care se 
constituie într-un imn pe care cel învins îl adresează destinului, 
volumul acestei compoziţii depăşea în aşa măsură pe cel 
normal al unei drame, încât o punere propriu-zisă în scenă ar fi 
necesitat, cu siguranţă, două sau trei seri de spectacol. Şi-apoi 
- cum ar fi putut să se prezinte pe scena germană o piesă care 
vestea înfrângerea şi chiar o preamărea, în timp ce ziarele 
trâmbiţau zilnic: „Victorie sau moarte!”? Ar fi o minune, îmi 
ziceam, dacă piesa s-ar putea tipări, dar chiar în cazul cel mai 
rău, dacă acest lucru n-ar fi reuşit, ea tot îmi era de folos: mă 
ajuta să traversez perioada cea mai grea. Am pus în dialog 
poetic tot ceea ce în relaţiile cu oamenii din jurul meu trebuia 
să trec sub tăcere. Povara care-mi apăsa sufletul am aruncat-o 
cât colo şi am regăsit drumul spre sine; în momentul când toată 
fiinţa mea se împotrivea lumii exterioare, am reuşit să mă pun 
de acord cu mine însumi. 


225 


În inima Europei 


Când în 1917, de Paşti, tragedia mea Ieremia a apărut sub 
formă de carte, am avut o mare surpriză. O scrisesem cu starea 
sufletească a celui mai îndârjit adversar al lumii în care trăiam 
şi trebuia, de aceea, să mă aştept la o îndârjită adversitate. Dar 
s-a întâmplat exact contrariul. S-au vândut imediat douăzeci de 
mii de exemplare, o cifră fantastică pentru o dramă publicată 
sub formă de carte; a fost susţinută în mod public nu numai de 
prieteni ca Romain Rolland, ci şi de aceia care înainte se 
situaseră mai degrabă de cealaltă parte, ca Rathenau şi 
Richard Dehmel. Directorii de teatre, cărora nici nu le fusese 
trimis textul dramei - prezentarea piesei pe o scenă germană 
era de neconceput în timpul războiului -, îmi scriau şi mă rugau 
să le rezerv lor premiera după terminarea războiului; chiar şi 
opoziţia, susţinătorii războiului, se arăta curtenitoare şi 
respectuoasă. La orice mă aşteptasem, numai la asta nu. 

Ce se întâmplase? Nimic altceva decât că războiul dura deja 
de doi ani şi jumătate: timpul îşi făcuse lucrarea sa de amarnică 
trezire a conştiinţelor la realitate. După îngrozitoarea lăsare de 
sânge de pe câmpurile de luptă, febra a început să cedeze. 
Oamenii priveau războiul în faţă, cu ochi mai lucizi, mai realişti 
decât în primele luni de delir. Sentimentul solidarităţii începea 
să se răcească, pentru că din marea „purificare morală” care 
fusese anunţată cu surle şi trâmbiţe de către filozofi şi poeţi nu 
se mai zărea nici cea mai mică urmă. O fisură adâncă se 
produsese în întregul edificiu social; ţara era ca şi împărţită în 
două lumi diferite, de-o parte cea a soldaţilor care luptau şi 

226 


sufereau lipsurile cele mai cumplite, de cealaltă parte aceea a 
celor rămaşi acasă, care îşi trăiau mai departe viaţa lor dulce, 
care populau teatrele şi mai încasau şi profituri de pe urma 
mizeriei celorlalţi. Buruiana pilelor şi protecţiei se furişa în 
chip şi fel pe sub uşile birourilor şi cancelariilor; se ştia că, pe 
bază de bani şi relaţii, unii dobândeau avantaje grase, în timp 
ce ţăranii sau muncitorii erau necontenit mânaţi în tranşee. De 
aceea fiecare începuse să dea cât putea din coate, fără să se 
uite în dreapta sau în stânga. Din cauza unui neruşinat comerţ 
intermediar, bunurile de necesitate curentă se scumpeau de la 
o zi la alta, alimentele le găseai pe sponci, iar deasupra 
mlaştinii cenuşii a mizeriei maselor sclipea fosforescent ca o 
lumină rătăcitoare luxul aţâţător al îmbogăţiţilor de război. O 
neîncredere ireductibilă începea să se instaleze treptat în 
sufletul populaţiei - neîncredere faţă de banii care se 
devalorizau tot mai mult, neîncredere fată de orice comunicat 
al guvernului şi statului-major, neîncredere faţă de ziare şi fată 
de informaţiile lor, neîncredere fată de războiul însuşi şi de 
oportunitatea lui. Nu era, aşadar, nici pe departe calitatea 
artistică aceea care-i asigurase cărţii mele surprinzătorul 
succes; eu exprimasem numai ceea ce ceilalţi nu îndrăzneau să 
spună deschis: ura împotriva războiului, neîncrederea în 
victorie. 

Ca să prezinţi însă prin viu grai, pe scenă, asemenea stare 
sufletească era, aparent, imposibil. S-ar fi produs în mod 
inevitabil demonstraţii, aşa că mi-am spus că trebuie să renunţ 
la ideea de-a vedea jucându-se în timp de război această primă 
dramă antirăzboinică. In această situaţie, mi-a parvenit pe 
neaşteptate o scrisoare prin care directorul teatrului orăşenesc 
din Zurich îmi spunea că ar dori să pună imediat în scenă 
Ieremia şi mă invita să asist la premieră. Aproape că uitasem că 
încă mai exista - la fel ca şi în acest al doilea război - un mic, 
dar preţios petic de pământ german căruia îi fusese hărăzit să 
se poată ţine deoparte, o ţară democratică unde cuvântul 
rămăsese încă liber, unde gândirea nu se pervertise. Se 
înţelege că am acceptat imediat. 

Acceptarea mea, ce-i drept, nu putea fi deocamdată decât 
una de principiu; căci ea presupunea permisiunea de a părăsi 
pentru câtva timp serviciul şi ţara. Un concurs fericit de 
împrejurări făcea însă ca în toate ţările beligerante să existe - 


227 


lucru cu totul necunoscut în acest al doilea război - o secţiune 
care se numea „propaganda culturală”. Ca să punem în 
evidenţă deosebirea de atmosferă spirituală între Primul şi al 
Doilea Război Mondial, suntem totdeauna nevoiţi să ne referim 
la faptul că pe-atunci ţările, conducătorii, împărații, regii, 
crescuţi în tradiţia umanistă, în subconştientul lor încă se mai 
ruşinau de război. O ţară după alta respingea, ca pe o calomnie 
josnică, acuzaţia că este sau a fost „militaristă”; dimpotrivă, 
fiecare se întrecea în a arăta, în a demonstra, în a explica, în a 
afişa că este o „naţiune cultă”. In 1914, în faţa unei lumi care 
punea cultura mai presus de violenţă şi căreia i-ar fi repugnat 
ca imorale sloganuri ca sacro egoismo şi „spaţiu vital”, lucrul 
cel mai râvnit erau performanţele spirituale de nivel 
internaţional. Toate ţările neutre erau din cauza aceasta 
inundate cu oferte de produse artistice. Germania îşi trimitea 
orchestrele sub conducerea unor dirijori de renume mondial în 
Elveţia, Olanda, Suedia; la fel proceda şi Viena cu filarmonica 
ei; până şi poeţii, scriitorii, oamenii de ştiinţă erau trimişi afară, 
şi anume nu pentru a glorifica isprăvi militare sau tendinţe 
anexioniste, ci numai pentru a demonstra, prin versurile, prin 
operele lor, că nemţii nu sunt nişte „barbari” şi nu produc 
numai aruncătoare de flăcări sau gaze otrăvitoare, ci şi valori 
absolute şi semnificative pe plan european. În anii de graţie 
1914-1918, conştiinţa universală mai era încă - trebuie să revin 
mereu cu această subliniere - o putere a cărei bunăvoință 
merita s-o captezi, resorturile morale, artistic-productive ale 
unei naţiuni în război încă mai reprezentau o forţă care era 
luată în considerare ca sursă de influenţă, statele încă se mai 
osteneau să câştige simpatiile oamenilor, spre deosebire de 
Germania anului 1939 care foloseşte bâta şi-şi domină 
adversarii exclusiv prin teroare. Astfel că cererea mea de a 
pleca în Elveţia pentru punerea în scenă a unei drame avea, în 
fond, şanse de rezolvare; de dificultăţi mă temeam mai mult 
pentru că era vorba de o dramă antirăzboinică, în care un 
austriac anticipa - fie şi în formă simbolică - posibilitatea 
înfrângerii. Am cerut o audienţă la minister, la şeful 
departamentului, căruia i-am expus dorinţa mea. Spre marea 
mea uimire, acesta mi-a promis imediat că va apăsa pe toate 
butoanele şi, în plus, mi-a dat o remarcabilă motivare: 
„Dumneata, slavă Domnului, nu te-ai aflat niciodată printre 


228 


neghiobii care au urlat în favoarea războiului. Haide - fă acolo 
tot ce depinde de dumneata, ca să se pună odată capăt acestei 
situaţii.” Patru zile mai târziu aveam aprobarea şi paşaportul 
pentru călătoria în străinătate. 


Am fost într-o oarecare măsură uimit să aud în plin război pe 
unul dintre cei mai sus-puşi funcţionari ai unui minister 
austriac vorbind aşa de liber. Dar, nefamiliarizat cum eram cu 
dedesubturile politicii, nu bănuiam că în 1917, sub noul 
împărat Carol, în cercurile înalte începuse o oarecare mişcare 
vizând ruperea de dictatura militariştilor germani care 
continuau să ţină Austria, dispreţuind-o şi împotrivindu-se 
voinţei ei intime, legată la carul anexionismului lor nesătul. Cei 
de la statul nostru major urau aroganţa brutală a lui 
Ludendorff, la ministerul de externe se opunea o rezistenţă 
disperată pentru a opri extinderea războiului submarin, care 
avea să facă din America duşmanul nostru, însuşi poporul îşi 
manifesta nemulţumirea surdă faţă de „îngâmfarea prusacă”. 
Toate acestea se exprimau deocamdată prin murmure 
circumspecte şi prin comentarii aparent lipsite de adresă. Dar 
în zilele următoare aveam să aflu şi mai multe şi să mă apropii 
pe negândite de unul dintre marile secrete politice ale acelui 
timp. 

Aceasta s-a petrecut astfel: în drum spre Elveţia, m-am oprit 
două zile la Salzburg, unde îmi cumpărasem o casă în care îmi 
propusesem să locuiesc după război. În acest oraş exista un mic 
cerc de oameni cu convingeri strict catolice, dintre care doi 
aveau să devină cancelari şi să joace, aşadar, un rol hotărâtor 
în istoria Austriei postbelice, Heinrich Lammasch şi Ignaz 
Seipel. Primul era unul dintre cei mai eminenţi profesori de 
drept din vremea aceea şi deținuse preşedinţia conferinţelor de 
la Haga; celălalt, Ignaz Seipel, un preot catolic de o inteligenţă 
aproape monstruoasă, era sortit ca după prăbuşirea monarhiei 
austriece să preia conducerea micii Austrii, prilej cu care şi-a 
dovedit cu strălucire geniul politic. Amândoi erau pacifişti 
convinşi, catolici habotnici, adepţi înflăcăraţi ai vechii Austrii 
şi, ca atare, adversari înverşunaţi ai militarismului german, 
prusac, protestant, pe care-l considerau incompatibil cu ideile 
tradiţionale ale Austriei şi cu misiunea ei catolică. Opera mea, 
Ieremia, îşi atrăsese simpatia fierbinte a acestor cercuri 


229 


religios-pacifiste, iar consilierul aulic Lammasch - Seipel 
tocmai plecase într-o călătorie - m-a invitat la el, la Salzburg. 
Bătrânul şi distinsul învăţat mi-a vorbit cu multă căldură despre 
cartea mea, care - spunea el - promova ideea noastră austriacă 
privind necesitatea de-a acţiona în spirit conciliant. Mi-a mai 
spus că nădăjduieşte din tot sufletul ca această carte să aibă 
ecou şi dincolo de domeniul literar. Cu francheţea care 
constituie marca unui suflet viteaz, mi-a spus - mie, unui om pe 
care nu-l întâlnise niciodată înainte - că ne găseam în Austria la 
o răscruce a istoriei. Că de la eliminarea militară a Rusiei nu 
mai exista nici pentru Germania, în măsura în care voia să se 
lepede de tendinţele ei agresive, nici pentru Austria vreo 
piedică reală în calea păcii; că nu trebuia ratat acest moment. 
Că dacă tabăra pangermanistă din Germania continuă să se 
opună tratativelor, atunci Austria trebuie să preia conducerea 
şi să acţioneze pe cont propriu. Mi-a dat de înţeles că tânărul 
împărat Carol promisese că va încuraja aceste tendinţe; că 
probabil, cât de curând, aveau să se arate rezultatele acestei 
noi politici. Totul depindea de un lucru: dacă Austria va da 
dovadă de suficientă energie ca să îndrepte lucrurile spre o 
pace bazată pe înţelegere în locul „păcii obţinute prin victorie” 
pe care o reclama clanul militarilor germani, nepăsători faţă de 
plusul de sacrificii. În caz de necesitate însă, trebuia să se 
recurgă la soluţia extremă: Austria să se desprindă la timp din 
alianţă, înainte ca militariştii germani s-o târască într-o 
catastrofa. „Nimeni nu ne poate acuza de neloialitate, spunea el 
pe un ton ferm şi hotărât. Avem peste un milion de morţi. Am 
făcut destul şi am acceptat destule sacrificii! Acum nu mai 
vrem să pierdem niciun om, nici măcar unul, pentru hegemonia 
nemţească!” 

Am simţit că mi se taie respiraţia. Toate acestea noi ni le 
spuseserăm în gând, numai că nimeni n-avusese curajul să 
clameze la lumina zilei: „Să ne disociem la timp de nemți şi de 
politica lor anexionistă”, pentru că aceasta ar fi echivalat cu o 
„trădare” a frăţiei de arme. Iar acum lucrul acesta îl spunea un 
om care, după cum ştiam dinainte, câştigase în Austria 
încrederea împăratului, iar în străinătate se bucura, datorită 
activităţii lui la Haga, de cea mai înaltă stimă. Mi-o spunea mie, 
unuia care-i era aproape străin, cu asemenea calm şi hotărâre, 
încât mi-am dat numaidecât seama că o acţiune austriacă 


230 


separatistă depăşise de mult stadiul de pregătire, aflându-se 
acum în plină desfăşurare. Ideea era îndrăzneață şi prezenta 
două posibilităţi: fie, prin ameninţarea cu o pace separată, 
Germania să fie determinată să accepte tratative, fie, la nevoie, 
să se pună în aplicare ameninţarea; aceasta era - istoria stă 
mărturie - singura şi ultima soluţie care atunci ar mai fi putut 
salva imperiul, monarhia şi deci Europa. Din păcate, ulterior a 
lipsit fermitatea care ar fi putut duce la realizarea planului, 
împăratul Carol l-a trimis, într-adevăr, pe fratele soţiei sale, 
prinţul de Parma, cu o scrisoare secretă la Clemenceau, pentru 
ca, fără acordul prealabil al Curţii de la Berlin, să sondeze şi, 
eventual, să transpună în realitate posibilităţile de încheiere a 
păcii. Pe ce căi a ajuns această misiune secretă la cunoştinţa 
Germaniei este, cred, un episod încă nelămurit pe deplin; din 
nenorocire, împăratul Carol n-a avut însă curajul să-şi susţină 
pe faţă convingerea, fie din cauză că - după cum afirmă unii - 
Germania ameninţa Austria cu o invazie militară, fie din cauză 
că el, ca Habsburg, nu voia să-şi atragă oprobriul de a fi 
denunţat în clipa hotărâtoare o alianţă încheiată de Franz Josef 
şi pecetluită cu atâta sânge. În orice caz, în fruntea guvernului 
nu l-a chemat nici pe Lammasch, nici pe Seipel, singurii care, 
ca internaţionalişti catolici, ar fi avut tăria, din intimă 
convingere morală, să-şi asume riscul unei rupturi cu 
Germania, şi această ezitare i-a fost fatală. Amândoi au devenit 
prim-miniştri ai republicii austriece, nu în vechiul Imperiu 
Habsburgic; şi totuşi nimeni n-ar fi fost mai capabil să apere în 
faţa lumii cauza patriei ca aceste importante şi respectate 
personalităţi. Cu o ameninţare deschisă de denunţare a alianţei 
sau cu denunţarea efectivă, Lammasch nu numai că ar fi salvat 
existenţa Austriei, ci ar fi apărat şi Germania de primejdia cea 
mai insidioasă, pofta nemăsurată de anexiuni. Europa noastră 
şi-ar fi găsit un echilibru mai bun dacă acţiunea de care mi-a 
vorbit atunci acel om înţelept şi profund credincios n-ar fi fost 
compromisă prin slăbiciune şi stângăcie. 

Reluându-mi călătoria, în ziua următoare am trecut graniţa 
elveţiană. Este greu să-ţi imaginezi ce însemna atunci să treci 
dintr-o ţară beligerantă închisă, pe jumătate înfometată, într- 
una neutră. Drumul de la o staţie la alta dura numai câteva 
minute, dar din prima secundă te năpădea simţământul că, 
brusc, treci dintr-o atmosferă închisă, înăbuşitoare, în aerul 


231 


tare şi saturat parcă de adierile unei zăpezi proaspete, un fel de 
euforie care, simţeai, îţi iriga creierul şi toţi nervii. Chiar şi 
după ani şi ani, când, venind din Austria, treceam prin această 
gară Buchs (denumire care, altminteri, nu mi-ar fi rămas 
niciodată în memorie), retrăiam fulgerător această senzaţie de 
primenire bruscă. Am sărit din tren şi am mers la bufet, unde - 
prima surpriză - mă aşteptau toate acele lucruri despre care şi 
uitasem că înainte ţinuseră de categoria bunurilor de fiecare zi 
ale vieţii; erau aici portocale aurii, sănătoase, banane, era aici, 
la îndemâna oricui, ciocolată şi şuncă, pe care la noi ți le 
procurai numai pe ascuns, pe uşa din spate, era aici pâine şi 
carne fără cartelă de pâine, fără cartelă de carne - iar călătorii 
s-au năpustit pur şi simplu ca nişte animale flămânde asupra 
acestor bunătăţi. Exista aici un oficiu telegrafic, un oficiu 
poştal, de unde puteai să scrii şi să trimiţi mesaje spre toate 
colţurile globului. Aici se găseau ziare franţuzeşti, italieneşti, 
englezeşti pe care fără teamă le puteai cumpăra, despături şi 
citi. Ceea ce era interzis acolo, la distanţă de cinci minute, era 
permis aici, şi ceea ce era interzis aici era permis acolo. Dat 
fiind că spaţiul dintre acolo şi aici era cel dintre doi vecini 
apropiaţi, toată stupiditatea războaielor europene mi-a devenit 
mai limpede ca niciodată; acolo, în micul orăşel de graniţă, ale 
cărui firme se puteau citi de-aici cu ochiul liber, bărbaţii erau 
scoşi din fiecare căsuţă, din fiecare cabană şi îmbarcaţi pentru 
Ucraina şi pentru Albania, ca să ucidă şi să fie ucişi - aici, la 
distantă de cinci minute, bărbaţii de aceeaşi vârstă şedeau 
liniştiţi cu nevestele lor în faţa porţilor acoperite de iederă şi-şi 
fumau pipa; fără să vreau, mă întrebam dacă peştii din acest 
pârâu de graniţă n-or fi şi ei împărţiţi în două tabere: pe 
dreapta beligeranţii, pe stânga neutrii. La o secundă după ce 
am trecut graniţa, gândeam deja altfel, mai liber, mai activ, mai 
demn, şi aveam să constat chiar în ziua următoare cum în 
mijlocul lumii devastate de război scăzuse nu numai tonusul 
nostru sufletesc, ci şi vigoarea fizică; fiind în vizită la rude, am 
băut după masă liniştit o ceaşcă de cafea neagră şi am fumat şi 
o havană, şi m-am trezit cuprins de amețeli şi cu inima 
bătându-mi să-mi spargă pieptul. După multe luni în care se 
hrăniseră cu surogate şi înlocuitori, trupul meu, nervii mei se 
dovedeau a nu mai fi capabili să asimileze cafeaua adevărată şi 
tutunul adevărat; după regimul nenatural al războiului, trebuia 


232 


şi corpul să se readapteze la regimul natural al păcii. 

Această slăbiciune, această ameţeală plăcută se extindea şi 
asupra facultăţilor perceptive. Fiecare copac mi se părea mai 
frumos, fiecare munte mai liber, fiecare peisaj mai înflorit, 
pentru că în interiorul unei ţări beligerante ochilor trişti li se 
pare a vedea în pajiştea paşnică indiferența provocatoare a 
naturii, în purpura oricărui apus de soare sângele vărsat; aici, 
în condiţiile naturale ale păcii, nobila intimitate a naturii 
redevenise naturală, iar eu iubeam Elveţia cum niciodată 
înainte n-o iubisem. Totdeauna venisem cu plăcere în această 
ţară, măreaţă între fruntariile-i înguste şi inepuizabilă în 
diversitatea ei. Niciodată însă nu-i sesizasem aşa de bine sensul 
existentei: ideea elveţiană a convieţuirii naţiunilor pe acelaşi 
teritoriu, fără să se duşmănească, această maximă foarte 
înţeleaptă care cere, prin stimă reciprocă şi o democraţie 
sincer practicată, să se facă din deosebirile de limbă şi 
naţionalitate temeiul frăţiei - ce exemplu pentru întreaga 
noastră Europă pradă confuziei!  Refugiu al tuturor 
persecutaţilor, de secole leagăn al păcii şi libertăţii, adăpost 
ospitalier al libertăţii de opinie, păstrându-şi cu sfinţenie felul 
deosebit de a fi - ce important s-a dovedit pentru lumea noastră 
faptul că exista acest unic stat ocrotitor de naţiuni! Pe bună 
dreptate, această ţară mi se înfăţişă binecuvântată cu 
frumuseţe, înzestrată cu bogăţie. Nu, aici nu te simţeai străin; 
un om independent, liber se simţea aici, în acest tragic ceas de 
istorie universală, mai acasă decât în propria lui patrie. La 
Zurich am umblat ore-n şir, chiar şi noaptea, pe străzi şi pe 
malurile lacului. Luminile licăreau a pace, aici oamenii încă se 
bucurau de tihna binefăcătoare a vieţii. Simţeam că în spatele 
ferestrelor mamele nu-şi petreceau nopţi de nesomn cu gândul 
la fiii duşi departe, nu vedeam răniţi, mutilaţi de război, nici 
soldaţi tineri care mâine-poimâine aveau să fie îmbarcaţi în 
trenuri -, aici simţeai deplin că ai dreptul la viaţă, pe când într- 
o ţară beligerantă te şi jenai şi aproape te simţeai vinovat să te 
numeri printre cei încă nemutilaţi. 

Dar, pentru mine, problema cea mai presantă nu erau 
discuţiile privind montarea piesei mele, nici întâlnirea cu 
prietenii elveţieni şi străini. Voiam înainte de toate să-l văd pe 
Rolland, omul despre care ştiam că mă poate impulsiona să fiu 
mai ferm, mai lucid şi mai activ, iar eu voiam să-i mulţumesc 


233 


pentru ceea ce a însemnat pentru mine îmbărbătarea, prietenia 
pe care mi-a arătat-o în zilele cele mai grele de singurătate 
sufletească. La el trebuia să fac primul drum, aşa că am plecat 
imediat la Geneva. Acum noi, „duşmanii”, e drept, ne găseam 
într-o situaţie destui de complicată. Se înţelege că guvernele 
ţărilor aflate-n război nu vedeau cu ochi buni faptul că cetăţenii 
lor întreţineau pe teritoriu neutru relaţii personale cu cei 
proveniţi din rândul naţiunilor inamice. Dar, pe de altă parte, 
acest lucru nu era oprit de nicio lege. Nu exista niciun paragraf 
care să te pedepsească pentru o asemenea întâlnire. Interzisă, 
şi stigmatizată ca înaltă trădare, rămânea numai iniţierea de 
afaceri, „comerţul cu inamicul”, iar ca să nu fim suspectaţi nici 
de cea mai vagă eludare a acestei interdicții, noi, prietenii, 
evitam, din principiu, chiar şi să ne oferim o ţigară, căci n- 
aveam niciun dubiu că eram urmăriţi în permanenţă de 
nenumărați agenţi. Ca să nu trezim nicio bănuială, de parcă 
făcuserăm vreun rău sau aveam conştiinţa încărcată, noi, 
prietenii din diferite ţări, recurgeam la metoda cea mai simplă: 
aceea a contactelor deschise. Nu ne scriam la adrese camuflate 
sau la post-restant, nici vorbă să ne strecurăm unul la altul 
noaptea pe ascuns, ci mergeam pe stradă împreună şi 
împreună ne afişam prin cafenele. Astfel, îndată după sosirea la 
Geneva, am anunţat - dându-mi numele şi prenumele - prin 
portarul hotelului că doresc să-l văd pe domnul Romain 
Rolland, tocmai pentru că era mai bine ca biroul de ştiri 
german sau francez să poată anunţa cine sunt şi pe cine vizitez; 
pentru noi era totuşi ceva normal ca doi vechi prieteni să nu- 
nceapă netam-nesam să se evite pe motiv că întâmplător provin 
din două naţiuni diferite, care întâmplător se află în război. Nu 
ne simţeam obligaţi să ne implicăm într-o absurditate numai 
pentru că întreaga lume îşi ieşise din minţi. 

Şi iată-mă, în sfârşit, în locuinţa lui - mi se părea căe 
aproape la fel cu cea de la Paris. Ca şi acolo, masa şi scaunul 
gemeau de cărţi. Biroul se îneca sub valul de reviste, scrisori şi 
hârtii, era aceeaşi chilie a muncii, monahal claustrată şi totuşi 
deschisă spre întreaga lume, care se clădea în jurul lui din 
esenţa propriei fiinţe, oriunde s-ar fi aflat. O clipă mi-a lipsit 
cuvântul de bună regăsire, ne-am întins numai mâna - prima 
mână de francez pe care puteam s-o strâng din nou după ani 
buni; Rolland era primul francez căruia îi vorbeam după trei 


234 


ani, dar în aceşti trei ani ne apropiaserăm unul de altul mai 
mult ca oricând. Acestui străin îi vorbeam în limba lui mai 
deschis şi mai cald decât oricăruia dintre compatrioţii mei. 
Eram pe deplin conştient că prietenul care stătea în faţa mea 
era omul cel mai important în acest ceas al istoriei universale, 
că acela care-mi vorbea era însăşi conştiinţa morală a Europei. 
De-abia acum înţelegeam tot ce făcuse şi făcea în nobila lui 
strădanie dedicată înţelegerii între popoare. Muncind zi şi 
noapte, mereu singur, fără ajutor, fără secretar, el urmărea 
toate  luările de poziţie din toate ţările, întreținea 
corespondenţă cu nenumărați oameni care-i cereau sfatul în 
probleme de conştiinţă, scria în fiecare zi multe pagini în 
jurnalul său; ca niciunul dintre contemporani, îşi dădea seama 
ce responsabilitate îşi asuma trăind într-un anumit timp istoric 
şi simţea nevoia să se explice în faţa posterităţii. (Unde sunt 
astăzi acele nenumărate file de manuscris ale jurnalelor, care, 
cândva, vor da imaginea perfectă a tuturor conflictelor morale 
şi spirituale ale acelui Prim Război Mondial?) În acelaşi timp îşi 
publica articolele, care fiecare în parte avea mare răsunet 
internaţional, lucra la romanul Clerambault - se dedicase întru 
totul, îşi sacrificase existenţa pentru a îndeplini uriaşa obligaţie 
ce şi-o asumase de a opune erupției demenţiale ce zguduia 
omenirea acţiunea lui de umană şi exemplară afirmare a 
dreptăţii. Nu lăsa nicio scrisoare fără răspuns, citea orice 
broşură referitoare la problemele actualităţii; slab, delicat, cu 
sănătatea pusă tocmai atunci sub un foarte serios semn de 
întrebare, acest om căruia îi lipsea puterea de a vorbi tare şi 
care avea tot timpul de luptat cu o tuse uşoară, acest om care 
niciodată nu putea face o plimbare fără fular în jurul gâtului şi 
care, după orice efort la mers, trebuia să facă o pauză, acest 
om  desfăşură atunci nişte forţe care, confruntate cu 
adversitatea epocii, erau de-a dreptul incredibile. Nimic nu 
putea să-l clintească, niciun atac, nicio perfidie; cu curaj şi 
pătrundere, scruta tumultul universal. În el am descoperit 
celălalt eroism, cel spiritual, cel moral, monumental întruchipat 
într-un om în carne şi oase - poate că în cartea pe care i-am 
consacrat-o nu i-am făcut un portret suficient de viu (fiindcă 
atunci când e vorba de cei în viaţă te sfieşti să-i elogiezi prea 
mult). Zile-n şir am resimţit cutremurul şi, dacă pot spune aşa, 
„purificarea” ce s-a produs în adâncul fiinţei mele când l-am 


235 


văzut în acea cameră minusculă de la care plecau spre toate 
zările lumii nevăzute fascicule de raze dătătoare de putere; şi 
mai ştiu un lucru: forţa tonică, regeneratoare, pe care Rolland 
o punea în mişcare prin faptul că lupta singur, sau aproape 
singur, împotriva valului otrăvit al urii care inunda milioane de 
suflete aparţine acelor imponderabile ce sfidează orice 
tentativă de calcul şi măsurare. Numai noi, martorii acelui 
timp, ştim ce a însemnat atunci faptul că a existat unul ca el, cu 
fermitatea lui exemplară. Prin el, Europa cuprinsă de turbare 
şi-a păstrat conştiinţa morală. 

În discuţiile din acea după-amiază şi din zilele următoare m-a 
impresionat unda de tristeţe care-i scălda toate cuvintele, 
aceeaşi ca a lui Rilke, atunci când venea vorba de război. Era 
foarte indignat de politicieni şi de aceia care, din vanitate, 
voiau să-i provoace celeilalte tabere pierderi şi mai mari. Dar în 
acelaşi timp vibra mereu compasiunea pentru cei mulţi care 
sufereau şi mureau pentru o rațiune pe care n-o înțelegeau şi 
care era de fapt negația oricărei raţiuni. Mi-a arătat telegrama 
lui Lenin, care - înainte de-a părăsi Elveţia în acel de pomină 
vagon plumbuit - îl implora să vină în Rusia, pentru că el, 
Lenin, îşi dădea bine seama cât de importantă ar fi fost pentru 
cauza lui autoritatea morală a lui Rolland. Dar Rolland a rămas 
ferm pe poziţia de a nu se alătura nici unui grup şi de a sluji, 
independent şi numai cu propria persoană, cauza căreia i se 
dedicase: cauza comună. Aşa cum nu căuta să impună nimănui 
ideile sale, tot aşa refuza orice subordonare. Cine-l iubea 
trebuia să rămână el însuşi nealiniat şi singurul lucru pe care-l 
voia era să arate cum poţi rămâne liber şi credincios propriilor 
convingeri în ciuda tuturor. 

La Geneva m-am întâlnit chiar în prima seară cu micul grup 
de francezi şi de alţi străini care se adunaseră în jurul a două 
mici ziare independente, La Feuille şi Demain, ].P. Jouve, Rene 
Arcos, Frans Masereel. Ne-am legat printr-o prietenie strânsă, 
animați de acel elan impetuos cu care, de altfel, se încheagă 
numai prieteniile din tinereţe. Dar instinctul ne spunea că ne 
aflăm la începutul unei vieţi cu totul noi. Din pricina orbirii 
şovine a camarazilor de până ieri, cele mai multe dintre vechile 
noastre relaţii îşi pierduseră eficacitatea. Aveam nevoie de 
prieteni noi şi, cum ne aflam pe acelaşi front, în aceleaşi 
tranşee ale luptei spirituale împotriva aceluiaşi duşman, s-a 


236 


format spontan între noi o strânsă camaraderie; după douăzeci 
şi patru de ore, ne obişnuiserăm aşa de mult unii cu alţii, de 
parcă ne cunoşteam de ani de zile şi, aşa cum se întâmplă pe 
orice front, trecuserăm deja la apelativul frăţesc „tu”. Odată cu 
primejdiile ce înconjurau persoana fiecăruia în parte, intuiam 
cu toţii - we few, we happy few, we band of brothers” - şi 
riscul suprem care pândea comunitatea noastră; ştiam că, la o 
distanţă de cinci ore, orice neamt care prindea, străpungea cu 
baioneta ori omora cu grenada de mână un francez, sau orice 
francez care proceda la fel cu un neamţ primea pentru aceasta 
o decoratie, ştiam că milioane de oameni de-o parte şi de alta 
nu visau altceva decât să se extermine şi să se radă unii pe alţii 
de pe suprafaţa pământului, că ziarele vorbeau numai cu 
spume la gură despre „adversari”, în timp ce noi, un mic 
mănunchi, pierdut printre milioane şi milioane, nu numai că 
şedeam liniştiţi la aceeaşi masă, ci ne şi uneam în cea mai 
sinceră şi lucid-exaltată fraternitate. Ştiam cât de flagrant 
încălcăm noi toate dispoziţiile şi ordinele autorităţilor, ştiam că 
prin manifestarea deschisă a prieteniei noastre ne expuneam 
personal la pedepse severe în ţările ai căror cetăţeni eram; dar 
tocmai cutezanţa era aceea care ne imprima un avânt aproape 
extatic. Da, noi voiam să cutezăm. Şi ne complăceam în această 
cutezanţă, căci numai cutezanţa dădea protestului nostru o 
pondere reală. Astfel, în ce mă priveşte (caz unic în acest 
război), am mers până acolo încât la Zürich am prezentat în 
public împreună cu P.J. Jouve lucrări de-ale noastre - el şi-a 
citit în franceză poeziile, eu am citit în germană din piesa mea 
Ieremia -, dar tocmai punând cărţile cu atâta sinceritate pe 
masă dovedeam că suntem cinstiţi în acest joc îndrăzneţ. Ce se 
spunea despre asta în consulatele şi legaţiile noastre ne era 
indiferent, chiar dacă în felul acesta călcam poate pe urmele lui 
Cortez şi ardeam corăbiile cu care ar fi trebuit să ne întoarcem 
acasă. Căci eram pătrunşi până-n adâncul sufletului de ideea că 
nu noi eram „trădătorii”, ci aceia care, de dragul unor 
conjuncturi trecătoare, au abdicat de la misiunea umanistă a 
scriitorului. Şi ce eroic trăiau aceşti francezi şi belgieni tineri! 
Aici era Frans Masereel care, cu gravurile lui în lemn, 
concepute ca protest împotriva ororilor războiului, cioplea, în 


42 „Noi, cei puţini, puţini şi norocoşi, legaţi ca fraţii”, vers din Shakespeare, 
Henric al V-lea, în româneşte de Ion Vinea. 
237 


faţa ochilor noştri, monumentul plastic nepieritor al războiului, 
memorabile foi în alb şi negru care, ca expresie viguroasă a 
mâniei, nu erau cu nimic mai prejos decât acele desastres de la 
guerra? ale lui Goya. Zi şi noapte, bărbatul acesta neobosit şi 
energic scotea chipuri şi scene noi din lemnul mut, camera 
îngustă şi bucătăria erau ticsite cu blocuri de lemn, iar în 
fiecare dimineaţă La Feuille publica una dintre gravurile lui, 
care niciodată nu erau îndreptate contra vreunei naţiuni, căci 
toate îl vizau numai pe unul şi acelaşi duşman, duşmanul nostru 
comun: războiul. Ce-am mai fi vrut noi ca din aeroplane, în loc 
să se arunce bombe asupra oraşelor şi trupelor, să se 
împrăştie, ca foi volante, aceste teribile, răscolitoare 
rechizitorii pe care le-nţelegea fără cuvinte, fără limbă, până şi 
cel din urmă om; acestea ar fi înăbuşit, sunt sigur, mai din 
vreme războiul. Dar, din păcate, ele apăreau numai în micuța 
La Feuille, care cu greu răzbătea dincolo de Geneva. Tot ce 
spuneam şi încercam noi rămânea închis în îngustul cerc 
elveţian şi ajungea cunoscut atunci când era prea târziu. In 
sinea noastră nu ne făceam iluzii că am avea vreo putere 
împotriva marelui mecanism al birocraţiei politice şi al statelor- 
majore. Şi dacă acestea nu ne urmăreau, era probabil din cauză 
că noi, cu surdina ce se punea cuvântului nostru, cu piedicile ce 
se puneau acţiunii noastre, nu puteam reprezenta o ameninţare 
pentru ele. Dar tocmai pentru că ştiam cât de puţini, cât de 
singuri suntem, simţeam nevoia să ne unim mai strâns în cuget 
şi în faptă. Niciodată în anii maturității mai înaintate n-am mai 
încercat un aşa de entuziast sentiment al prieteniei ca în zilele 
acelea la Geneva, iar legăturile pe care le-am stabilit atunci au 
rezistat tuturor vicisitudinilor de mai târziu. 


Din punct de vedere istoric şi psihologic (nu artistic), figura 
cea mai remarcabilă a acestui grup a fost Henri Guilbeaux; în 
cazul lui mi s-a confirmat mai convingător decât în oricare altul 
legea de neclintit a istoriei care face ca în epocile de răsturnări 
bruşte, în special în timpul unui război sau unei revoluţii, 
îndrăzneala şi aplombul să conteze mai mult decât valoarea 
intrinsecă, iar gălăgioasa paradă a convingerilor să fie mai 
importantă decât caracterul şi seriozitatea. Totdeauna când 
timpul o ia înainte şi se precipită, avantajul revine firilor care 


13 Dezastrele războiului (span.), celebru ciclu de gravuri. 
238 


înţeleg să se arunce, din primul moment, în valuri. Guilbeaux, 
un omuleţ blond, firav, sprinten la vorbă, cu nişte ochi de un 
albastru-cenuşiu, neliniştiţi şi pătrunzători, nu era de fapt un 
talent. Deşi el fusese acela care, cu aproape un deceniu înainte, 
îmi tradusese poeziile în franceză, obiectivitatea mă obligă să 
spun că înzestrarea lui literară era neglijabilă. Ca mânuitor al 
limbii nu se ridica deasupra mediocrităţii, cultura lui n-a fost 
niciodată profundă. Latura lui tare era polemica. Printr-o 
nefericită trăsătură a caracterului, el intra în categoria acelor 
oameni care sunt mereu „contra”, indiferent contra cui. Se 
simţea bine numai când avea prilejul să se ia la bătaie, ca un 
autentic gamin“, şi să înfrunte pe cineva mai tare decât el. La 
Paris, înainte de război, deşi pe planul vieţii de toate zilele era 
un băiat cumsecade, pe plan literar se risipise în atacuri 
polemice la adresa diferitelor orientări şi persoane, pentru ca 
apoi să-şi caute un loc în partidele radicale, printre care însă n- 
a găsit niciunul care să fie suficient de radical. Acum, în război, 
antimilitaristul din el s-a trezit peste noapte faţă-n faţă cu un 
adversar colosal: războiul mondial. Frica, laşitatea celor mai 
mulţi, iar de cealaltă parte temeritatea, nebunia cu care el se 
arunca în luptă l-au făcut ca pentru o clipă în care se hotăra 
soarta lumii să devină important, ba chiar indispensabil. Pe el îl 
atrăgea tocmai ceea ce-i înfricoşa pe ceilalţi: primejdia. Faptul 
că ceilalţi aveau aşa de puţin, iar el singur aşa de mult curaj a 
făcut ca acest om, care era în fond un literat oarecare, să 
crească dintr-odată în ochii opiniei publice, iar aptitudinile lui 
de luptător şi publicist să reverbereze dincolo de limita pe care 
le-o impusese natura - un fenomen care s-a observat şi în 
Revoluţia Franceză la micii avocaţi şi jurişti ai Girondei. Pe 
când ceilalţi tăceau, pe când noi înşine băteam pasul pe loc şi 
de fiecare dată cumpăneam şi iar cumpăneam ce trebuie şi ce 
nu trebuie făcut, el s-a apucat serios de treabă, şi va rămâne un 
merit nepieritor al lui Guilbeaux faptul că a întemeiat şi condus 
singura revistă antirăzboinică spiritualmente importantă din 
vremea Primului Război Mondial, Demain, un document la care 
va trebui să apeleze oricine va dori să înţeleagă cu adevărat 
curentele spirituale ale acelei epoci. El a creat ceea ce ne era 
de trebuinţă: un centru de dezbatere internaţională neîngrădită 
în plin război. Punând umărul alături de Guilbeaux, Rolland a 


4 (Aici) puşti parizian obraznic (fr.). 
239 


contribuit la creşterea prestigiului acestei reviste, căci datorită 
legăturilor şi autorităţii lui morale au putut fi atraşi cei mai 
valoroşi colaboratori din Europa, America şi India; li s-au 
alăturat apoi şi revoluționarii ruşi, Lenin, Troțki şi Lunacearski, 
aflaţi pe-atunci încă în exil, care au dobândit încredere în 
radicalitatea lui Guilbeaux şi au scris cu regularitate pentru 
Demain. Astfel, timp de douăsprezece sau douăzeci de luni n-a 
existat în lume revistă mai independentă, mai interesantă, una 
care, dacă ar fi supravieţuit războiului, ar fi influenţat poate în 
mod hotărâtor opinia publică. Concomitent, Guilbeaux a preluat 
în Elveţia reprezentarea grupurilor radicale din Franţa cărora 
mâna dură a lui Clemenceau le pusese căluş la gură. La 
celebrele congrese de la Kienthal şi Zimmerwald, el a jucat un 
rol istoric; în timpul războiului, niciun francez, nici măcar acel 
căpitan Sadoul care trecuse în Rusia la bolşevici, n-a fost aşa 
de temut şi de urât de către cercurile militare şi politice 
pariziene ca această fărâmă de omuleţ blond. În cele din urmă, 
spionajul francez a reuşit să-l prindă în cursă. Într-un hotel din 
Berna, s-au furat din camera unui agent german nişte sugative 
şi nişte copii care, desigur, nu dovedeau altceva decât că 
serviciile germane se abonaseră la unele exemplare ale lui 
Demain - în sine o faptă nevinovată, deoarece aceste 
exemplare, având în vedere meticulozitatea nemţească, erau 
solicitate probabil de diverse biblioteci şi oficii. Dar pretextul a 
fost suficient la Paris pentru a-l eticheta pe Guilbeaux drept 
agitator vândut Germaniei şi pentru a-i intenta un proces. A 
fost condamnat la moarte în contumacie - absolut pe nedrept, 
după cum dovedeşte chiar şi faptul că, după zece ani, această 
sentinţă a fost casată într-un proces de revizuire. Dar puţin 
după aceea, din cauza vehemenţei şi intransigenţei lui care 
treptat deveniseră un pericol şi pentru Rolland, şi pentru noi 
toţi, a intrat în conflict şi cu autorităţile elveţiene, care l-au 
arestat şi întemnițat. Numai Lenin, ce nutrea pentru Guilbeaux 
o simpatie personală şi un sentiment de recunoştinţă pentru 
ajutorul pe care-l primise de la el într-un moment de mare 
ananghie, l-a salvat, transformându-l cu o singură trăsătură de 
condei în cetăţean rus şi înlesnindu-i venirea la Moscova cu al 
doilea tren sigilat. De-abia acum ar fi putut, de fapt, să-şi 
afirme puterea de creaţie. Căci el, care avea toate meritele 
unui revoluţionar autentic, el, care fusese închis şi condamnat 


240 


la moarte în contumacie, avea la Moscova, pentru a doua oară, 
asigurate toate condiţiile de a-şi manifesta activismul. Aşa cum 
la Geneva, cu ajutorul lui Rolland, realizase ceva, tot aşa, 
datorită încrederii lui Lenin, ar fi putut contribui concret la 
reedificarea Rusiei; pe de altă parte, nu era nimeni care prin 
atitudinea curajoasă în timpul războiului să fi fost într-o măsură 
aşa de mare predestinat să joace un rol hotărâtor în 
parlamentul şi viaţa publică a Franţei de după război, căci toate 
grupurile radicale vedeau în el omul ales, activ, curajos, 
conducătorul înnăscut. Dar în realitate s-a dovedit că Guilbeaux 
nu era, prin firea lui, un conducător, ci numai, ca atâţia poeţi ai 
războiului şi politicieni ai revoluţiei, produsul unei clipe 
trecătoare, iar după ascensiuni bruşte firile neechilibrate 
sfârşesc totdeauna prin a se surpa în ele însele. În Rusia, ca 
altădată la Paris, Guilbeaux, polemist incorijibil, şi-a irosit 
forţele în hărţuieli şi ciorovăieli, şi treptat şi-a stricat relaţiile şi 
cu cei care-i admiraseră curajul, cu Lenin în primul rând, apoi 
cu Barbusse şi Rolland şi în cele din urmă cu noi toţi. Astfel, a 
sfârşit aşa cum începuse, cu broşuri insignifiante şi polemici 
fără ecou; ignorat de toţi, a murit într-un cartier mărginaş al 
Parisului, la scurtă vreme după ce fusese reabilitat. Omul cel 
mai temerar şi viteaz în războiul contra războiului, care, dacă 
ar fi ştiut să valorifice şansa pe care i-a oferit-o istoria şi să 
profite de ea, ar fi putut deveni una din marile figuri ale epocii 
noastre, este astăzi complet uitat, iar eu sunt, poate, unul 
dintre ultimii care îşi mai aminteşte de el cu recunoştinţă 
pentru faptele sale de luptător de la Demain. 

De la Geneva m-am întors peste câteva zile la Zurich, pentru 
a începe tratativele privind punerea-n scenă a piesei mele. 
Îndrăgisem de multă vreme acest oraş pentru frumoasa sa 
aşezare pe malul unui lac la poalele munţilor şi nu mai puţin 
pentru excelenta şi cam conservatoarea sa cultură. Datorită 
statutului paşnic al Elveţiei printre statele beligerante, Zurichul 
ieşise însă din ritmul lui domol şi devenise peste noapte oraşul 
cel mai important al Europei, punctul de întâlnire al tuturor 
mişcărilor spirituale, ce-i drept şi al tuturor afaceriştilor, 
speculanţilor, spionilor, propagandiştilor, care erau priviţi cu 
îndreptăţită neîncredere de către populaţia locală, tocmai din 
pricina acestui subit amor pentru oraşul ei... În restaurante, în 
cafenele, în tramvaie, pe stradă auzeai vorbindu-se toate 


241 


limbile. Peste tot întâlneai cunoscuţi, agreabili şi dezagreabili, 
şi te pomeneai, cu voie sau fără voie, în vâltoarea unor discuţii 
aprinse. Căci existenţa tuturor acestor oameni pe care valul 
destinului îi mânase aici era legată de deznodământul 
războiului, unii având sarcini din partea guvernelor lor, alţii 
fiind persecutați şi proscrişi, fiecare însă fiind smuls din viaţa 
lui obişnuită şi proiectat în braţele hazardului. Deoarece cu 
toţii duceau lipsa unui cămin, erau în permanenţă în căutarea 
unui anturaj camaraderesc şi, pentru că nu stătea în puterea 
lor să influenţeze evenimentele militare şi politice, discutau zi 
şi noapte într-un fel de febră spirituală, iritantă şi obositoare în 
acelaşi timp. După luni şi ani petrecuţi acasă punându-ţi lacăt 
la gură, cu greu puteai rezista ispitei de-a vorbi, te mâncau 
palmele să scrii, să publici, acum când aveai din nou voie să 
gândeşti şi să scrii necenzurat; fiecare individ îşi atinsese 
nivelul maxim al potenţialului său, ba chiar şi naturile mediocre 
- cum am arătat în cazul lui Guilbeaux - erau mai interesante 
decât fuseseră înainte şi decât urmau să fie după aceea. Dintre 
scriitori şi politicieni îşi dădeau mâna oameni de toate nuantele 
şi limbile; Alfred H. Fried, laureat al Premiului Nobel pentru 
pace, îşi edita aici Observatorul păcii, Fritz von Unruh, fost 
ofiţer prusac, ne citea dramele sale, Leonhard Frank îşi scria 
incitantul său volum Omul este bun, Andreas Latzko făcea 
senzaţie cu Oameni în război, Franz Werfel venise aici să ţină o 
conferinţă; în vechiul meu „hotel Schwerdt”, unde poposiseră, 
la vremea lor, Casanova şi Goethe, mă întâlneam cu oameni de 
toate naţionalităţile. Vedeam ruşi care ulterior s-au afirmat în 
timpul revoluţiei şi ale căror nume adevărate nu le-am aflat 
niciodată, italieni, preoţi catolici, socialişti intransigenţi şi 
militanţi de aceeaşi factură din tabăra germană favorabilă 
războiului; dintre elveţieni, erau de partea noastră minunatul 
pastor Leonhard Ragaz şi poetul Robert Faesi. In librăria 
franceză îl întâlneam pe traducătorul meu Paul Morisse, în sala 
de concerte pe dirijorul Oscar Fried - aici se strângeau toţi, se 
derulau toate, se exprimau toate opiniile, de la cele mai 
absurde la cele mai judicioase, lumea se supăra şi se 
entuziasma, se întemeiau reviste, se stârneau polemici, 
extremele se atingeau sau se supralicitau, se formau sau se 
destrămau grupări; niciodată nu mi-a mai fost dat să întâlnesc 
un amalgam de opinii şi de oameni atât de multicolor şi de 


242 


pătimaş ca în aceste zile sau, mai bine zis, nopţi de la Zurich 
(căci discutam până când se stingeau luminile în cafeneaua 
Bellevue sau Odeon, şi apoi ne mutam în locuinţa unuia dintre 
noi). Nimeni în lumea aceasta vrăjită nu mai vedea peisajul, 
munţii, lacurile şi pacea lor învăluitoare; viaţa se îmbibase cu 
ceea ce scriau ziarele, cu ştiri şi zvonuri, cu opinii, cu 
controverse. Şi, lucru ciudat: în spirit resimţeai aici războiul cu 
mai multă intensitate decât în patria ta aflată pe picior de 
război, deoarece problema aceasta se obiectivase oarecum şi se 
rupsese complet de preocuparea naţională privind victoria sau 
înfrângerea. Nu mai era punctul de vedere politic, ci cel 
european care făcea ca războiul să apară ca o teribilă şi 
violentă erupție ce avea să modifice nu numai câteva linii de 
frontieră de pe hartă, ci însăşi forma şi viitorul lumii noastre. 


Printre aceşti oameni, cei care mă impresionau cel mai mult 
erau - ca şi când mi-aş fi presimţit propria mea soartă de mai 
târziu - oamenii fără patrie sau, şi mai rău, cei care, în loc deo 
patrie, aveau două sau trei şi nici ei nu ştiau căreia din ele îi 
aparţineau. Se afla aici, de cele mai multe ori singur într-un 
ungher al cafenelei Odeon, un tânăr cu o idee de bărbuţă 
castanie, cu nişte ochi negri, pătrunzători, după nişte ochelari 
exagerat de groşi; mi s-a spus că este un scriitor englez foarte 
înzestrat. Când, după câteva zile, am făcut cunoştinţă cu el, 
James Joyce a respins categoric ideea că ar avea ceva comun cu 
Anglia şi englezii. Spunea că este irlandez şi că scrie, ce-i 
drept, în engleză, dar nu gândeşte în engleză şi nu vrea să 
gândească în engleză - „aş vrea, mi-a spus el atunci, o limbă 
care să stea deasupra tuturor limbilor, o limbă căreia să-i 
slujească toate celelalte limbi. În engleză nu mă pot exprima 
integral fără a mă închide prin aceasta într-o tradiţie“. Mie nu 
mi-era cu totul clar acest lucru, căci nu ştiam că încă de pe 
atunci scria la Ulise; îmi împrumutase numai cartea Portret al 
artistului la tinerețe, singurul exemplar pe care-l poseda, şi 
mica dramă Exilaţii, pe care atunci voiam chiar s-o traduc, ca 
să-l ajut. Cu cât îl cunoşteam mai mult, cu atât mă uimea prin 
fantastica sa cunoaştere a limbilor; în spatele acelei frunţi 
bombate, energice, care la lumina becului electric avea luciul 
neted al porţelanului, se aflau imprimate toate vocabulele din 
toate idiomurile, pe care el le combina cu brio. La un moment 


243 


dat, când m-a întrebat cum aş reda eu în germană o frază 
dificilă din Portret al artistului, am încercat împreună să găsim 
o formulare în italiană şi franceză; el avea la îndemână pentru 
fiecare cuvânt patru sau cinci din fiecare idiom, chiar şi din 
dialecte, şi le ştia valoarea şi ponderea până la nuanţă. Firea sa 
era impregnată de o anumită amărăciune care rareori îl 
părăsea; eu cred însă că tocmai iritabilitatea era forţa care-l 
făcea vehement şi productiv din punct de vedere intelectual. 
Resentimentul faţă de Dublin, faţă de Anglia, faţă de anumite 
persoane îmbrăcase la el forma unei energii dinamice şi, de 
fapt, s-a exteriorizat abia în opera sa poetică. Dar el părea că 
ţine la această duritate a sa; nu l-am văzut niciodată râzând sau 
fiind vesel cu adevărat. Tot timpul aveai impresia că-l mână o 
forţă întunecată, iar când îl vedeam pe stradă, cu buzele lui 
subţiri strânse într-o expresie severă şi cu pasul veşnic grăbit, 
de parcă mergea spre ceva precis localizat în spaţiu, simţeam, 
chiar mai apăsat decât în convorbirile noastre, închisoarea şi 
izolarea în care îl mânase firea sa. lar mai târziu n-a fost niciun 
fel de surpriză pentru mine faptul că tocmai el a scris opera cea 
mai solitară, cea mai desprinsă de contingent, prăvălită 
oarecum meteoric asupra epocii noastre. 

Un alt personaj cu existenţă amfibie între două naţiuni a fost 
Feruccio Busoni, italian prin naştere şi educaţie, neamţ prin 
mod de viaţă. Încă din tinereţe l-am iubit cum n-am mai iubit pe 
niciun alt virtuoz. Când cânta la pian, în ochii lui se aprindea o 
lumină miraculos de visătoare. Jos, ca dintr-un izvor natural, 
ţâşnea din mâinile lui muzica, unică desăvârşire, iar sus, uşor 
lăsat pe spate, frumosul cap asculta cu atenţie şi se pătrundea 
de muzica pe care o zămislea. Părea apoi că-l ia mereu în 
stăpânire un fel de transfigurare. De câte ori în sălile de 
concert nu m-am uitat ca vrăjit la acest chip iluminat pe 
dinăuntru, în timp ce tonurile catifelat răscolitoare, şi totuşi de- 
o claritate cristalină mă pătrundeau până-n adâncul fiinţei. 
Acum îl aveam din nou în faţă, dar de data aceasta avea părul 
cărunt şi ochii umbriţi de cearcănele tristeţii. „Eu al cui sunt?” 
m-a întrebat odată. „Noaptea-n vis vorbesc italieneşte. Dar 
dacă scriu, gândirea mea operează cu cuvinte nemţeşti.” Elevii 
lui erau împrăştiaţi prin toată lumea - „Poate că în clipa 
aceasta trag unii-ntr-alţii” -, iar de adevărata lui operă, Doctor 
Faust, încă nu îndrăznea să se apuce, pentru că se simţea 


244 


descumpănit. Ca să se elibereze, a scris o mică piesă muzicală 
într-un act, dar cât a ţinut războiul n-a fost nicio clipă cu capul 
limpede. Râsul care înainte îmi plăcea aşa de mult la el, râsul 
acela de mare senior, ă la Pietro Aretino, rar l-am mai auzit. lar 
o dată, noaptea târziu, l-am întâlnit în restaurantul gării: era 
singur, golise două sticle de vin. Trecând pe lângă el, l-am auzit 
strigându-mă. „Uite-aşa uiţi de necazuri!” a zis, arătând spre 
sticle. „Cică să nu bei! Dar uneori trebuie să tragi câte o duşcă, 
altminteri nu rezişti. Muzica nu te poate ajuta mereu, iar cheful 
de muncă îţi vine numai în momentele bune.” 

În situaţia cea mai grea se găseau însă alsacienii cu sufletul 
lor scindat între două sentimente opuse, şi printre ei răul cel 
mai mare îl aveau de suportat cei precum Rene Schickele, care 
cu inima erau alături de Franţa şi scriau în nemţeşte. Pentru 
provincia lor se ducea de fapt războiul a cărui coasă le tăia 
inima-n două. Unii voiau să-i tragă spre dreapta, ceilalţi spre 
stânga şi încercau să le smulgă jurământul de credinţă fată de 
Germania sau fată de Franţa, ei însă aveau oroare de acest 
„ori-ori” pe care nu-l puteau suporta. Doreau, ca noi toţi, o 
înfrățire între Germania şi Franţa, înţelegere în loc de 
învrăjbire, şi de aceea sufereau cu amândouă şi pentru 
amândouă. 

Apoi, pe unde te-ntorceai dădeai de mulţimea dezorientată a 
celor legaţi pe jumătate de una din părţi, a celor amestecati, 
englezoaice căsătorite cu ofiţeri germani, franţuzoaice mame 
de diplomaţi austrieci, familii în care un fiu era ostaş aici şi 
celălalt dincolo, în care părinţii aşteptau scrisori aici şi acolo, 
cu bruma de avut confiscată aici, cu situaţia compromisă acolo; 
toţi oamenii aceştia cu existenţa despicată-n două se 
refugiaseră în Elveţia, ca să scape de bănuielile care-i 
urmăreau în egală măsură în noua, ca şi în vechea patrie. De 
teama de a nu compromite pe unii sau pe alţii, evitau să 
vorbească, indiferent în ce limbă, şi se strecurau ca nişte 
umbre, existenţe distruse, sfărâmate. 


Între timp se apropiase ziua spectacolului cu Jeremia. A fost 
un frumos succes, iar faptul că Frankfurter Zeitung a transmis 
în chip de denunţ în Germania că la reprezentaţie au asistat 
trimisul american şi câteva proeminente personalităţi din 
tabăra aliaţilor nu m-a neliniştit din cale-afară. Simţeam că 


245 


resorturile interioare ale războiului, aflat acum în al treilea an, 
slăbeau tot mai mult şi că rezistenţa împotriva continuării lui, 
impusă în exclusivitate de Ludendorff, nu mai comporta atâtea 
riscuri ca în prima lui perioadă de glorie, când orice gest 
antirăzboinic era o crimă. Toamna lui 1918 trebuia să aducă 
deznodământul definitiv. Dar eu nu voiam să petrec la Zurich 
acest timp al aşteptării. Căci ochii mei deveniseră treptat mai 
ageri şi mai vigilenţi. În primul entuziasm al sosirii mele, 
crezusem că printre toţi aceşti pacifişti şi antimilitarişti voi găsi 
adevăraţi tovarăşi de idei, luptători ferm hotărâți pentru o 
înţelegere europeană. În curând am prins de veste că printre 
cei care se dădeau drept refugiaţi şi martiri ai unor convingeri 
eroice se strecurasem câteva figuri dubioase, care se aflau în 
slujba serviciului german de informaţii şi care erau plătite să 
ne spioneze şi să ne supravegheze. Liniştita, solida Elveţie s-a 
dovedit, după cum avea să constate în curând fiecare pe contul 
lui, a fi săpată pe dedesubt de activitatea subversivă a agenţilor 
secreţi din ambele lagăre. Fata de serviciu care golea coşul de 
hârtii, telefonista, chelnerul care te servea suspect de 
prevenitor şi lent se aflau în solda unei puteri duşmane; adesea 
se ajungea până acolo, încât una şi aceeaşi persoană era în 
slujba ambelor părţi. Se deschideau valize în mod misterios, se 
fotografiau documente, dispăreau scrisori pe drumul de la sau 
spre poştă; femei elegante îţi zâmbeau insistent în holurile 
hotelurilor, pacifişti ciudat de zeloşi, despre care nu auziserăm 
niciodată, apăreau ca din senin şi te invitau să semnezi 
proclamaţii sau te rugau ipocrit să le dai adresele unor prieteni 
„de încredere”. Un „socialist” mi-a oferit un onorariu suspect 
de mare pentru o conferinţă pe care, chipurile, o ţinusem eu în 
faţa muncitorilor de la Chaux-de-Fonds; trebuia să fii în 
permanenţă cu ochii în patru. N-a trebuit să treacă foarte mult 
timp până să-mi dau seama cât de mic este numărul acelora pe 
care-i puteai considera oameni absolut cinstiţi şi, cum nu voiam 
să mă las târât în politică, m-am izolat tot mai mult. Dar şi la 
oamenii cinstiți mă plictiseau sterilitatea discuțiilor 
interminabile şi  compartimentarea arbitrară în grupări 
radicale, liberale, anarhiste, bolşevice şi apolitice. A rămâne 
mai departe în vâltoarea aceasta spumegândă însemna să mă 
înec, să intru în combinaţii fără perspectivă şi să pun în 
chestiune însuşi fundamentul moral al propriilor mele 


246 


convingeri. Aşa că m-am retras. De altfel, dintre toţi aceşti 
complotişti de cafenea, unul nu s-a găsit care să pună la cale 
vreun complot, dintre toţi improvizații specialişti în materie de 
politică internaţională, unul nu s-a priceput să facă politică 
atunci când realmente a fost nevoie de aşa ceva. Îndată ce s-a 
pus problema trecerii la o activitate constructivă, de refacere 
după război, ei au rămas blocaţi în negativismul lor cârcotaş şi 
îmbufnat, exact ca în cazul poeţilor antirăzboinici ai acelor zile, 
din rândurile cărora numai foarte puţini au mai reuşit să creeze 
ceva esenţial după război. Epoca, febrilitatea ei, fusese cea 
care îi determinase să compună, să discute şi să facă politică, şi 
ca orice grupare care-şi află liantul într-o conjunctură de 
moment, iar nu într-o idee trăită şi gândită, tot aşa şi acest cerc 
de oameni interesanti, înzestrați s-a dizolvat fără urmă, îndată 
ce obiectul împotrivirii lor, războiul, a devenit de domeniul 
trecutului. 

Ca loc de retragere, am găsit la vreo jumătate de oră de 
Zurich un mic hotel în Ruschlikon, de pe dealurile căruia aveai 
vedere spre toată întinderea lacului şi de unde se mai zăreau 
doar turnurile oraşului, micşorate-n ceața depărtării. Aici mi- 
era de-ajuns să-i văd numai pe cei pe care-i invitam la mine, pe 
adevărații prieteni, şi aceştia, Rolland şi Masereel, mă vizitau. 
Aici puteam să lucrez pentru mine şi să valorific timpul care, cu 
fiecare clipă, îşi urma cursul implacabil. Intrarea Americii în 
război i-a făcut pe toţi aceia cărora frazeologia patriotardă nu 
le tocise văzul şi auzul să înţeleagă că înfrângerea Germaniei 
este inevitabilă; când împăratul german a anunţat netam- 
nesam că de-acum încolo vrea să domnească în chip 
„democratic”, noi am priceput că venise ceasul. Mărturisesc 
deschis că noi, austriecii şi germanii, în ciuda faptului că prin 
limbă şi suflet eram ceea ce eram, aşteptam cu nerăbdare să se 
producă inevitabilul, pentru că înfrângerea devenise 
inevitabilă; ziua în care împăratul Wilhelm, cel ce jurase să 
lupte până la ultimul om şi până la ultimul cal, a fugit peste 
graniţă, iar Ludendorff, cel ce sacrificase milioane de oameni 
pentru „pacea lui victorioasă”, a şters-o, cu ochelarii lui 
albaştri, în Suedia, a fost o zi fastă pentru noi. Căci noi 
credeam - şi atunci întreaga lume împărtăşea credinţa noastră 
- că prin acest război se pune capăt războiului pentru 
totdeauna, că bestia care făcuse atâtea victime fusese strunită 


247 


şi chiar sugrumată. Noi credeam în programul grandios al lui 
Wilson, care era în totalitate programul nostru, vedeam mijind 
în răsărit, în zilele acelea, când revoluţia rusă îşi celebra 
mariajul cu idealismul şi omenia, o vagă rază de lumină. Am 
fost nişte neghiobi, ştiu asta. Dar n-am fost numai noi. Cine a 
trăit în vremea aceea îşi aminteşte cum străzile tuturor 
oraşelor vuiau de aclamații în aşteptarea lui Wilson, cum 
soldaţii din ambele tabere se îmbrăţişau şi se sărutau; niciodată 
n-a existat atâta fervoare în Europa ca în primele zile ale păcii. 
Căci acum, în sfârşit, se făcuse loc pe pământ pentru mult 
aşteptata împărăție a dreptăţii şi fraternității, acum ori 
niciodată sosise ceasul pentru Europa unită pe care o 
visaserăm noi. ladul rămăsese în urmă, de ce am mai fi avut a 
ne teme? O altă lume îşi începea evoluţia. Şi, cum eram tineri, 
ne spuneam: a noastră va fi lumea pe care am visat-o, o lume 
mai bună, mai umană. 


248 


Reîntoarcerea în Austria 


Logic vorbind, cea mai mare neghiobie pe care am putut s-o 
fac după prăbuşirea fronturilor german şi austriac a fost să mă 
întorc în Austria, în acea Austrie care mai vegeta pe harta 
Europei ca o fantomă incertă, cenuşie şi lipsită de viaţă a fostei 
monarhii imperiale. Cebhii, polonezii, italienii, slovenii îşi 
smulseseră ţările lor din trupul fostei împărăţii; ceea ce mai 
rămăsese era un trunchi mutilat, sângerând din toate vinele. 
Din cele şase sau şapte milioane de oameni care fuseseră 
constrânşi să se declare „austrieci germani”, numai în capitală 
se înghesuiau două milioane, care sufereau de foame şi de frig; 
fabricile care mai înainte contribuiseră la prosperitatea ţării se 
aflau acum pe teritoriu străin, căile ferate deveniseră nişte 
lamentabile cioturi, băncii naţionale i se luase aurul şi în 
schimb i se aruncase-n spinare povara uriaşă a împrumutului 
de război. Granițele încă nu erau fixate; întrucât conferinţa de 
pace abia începuse, obligaţiile încă nu erau stabilite, nu se 
găsea faină, nu se găsea pâine, cărbune, gaz; părea iminentă o 
revoluţie sau un deznodământ catastrofal. După toate 
previziunile omeneşti, această ţară nu putea să trăiască în mod 
de sine stătător şi - toate partidele, socialiste, clericale, 
naţionale, clamau acest lucru într-un glas - nici nu voia să 
trăiască în mod de sine stătător. Pentru prima dată, după 
ştiinţa mea, în cursul istoriei a apărut situaţia paradoxală în 
care se impunea unei ţări un statut de independenţă pe care 
aceasta îl refuza cu îndărătnicie. Austria dorea fie să se 
unească din nou cu vechile state vecine, fie să se unească cu 

249 


ruda de sânge, Germania; însă în niciun caz nu dorea să ducă, 
mutilată cum era, o existenţă mizerabilă. Statele vecine, 
dimpotrivă, nu mai voiau să se constituie în comunitate 
economică cu această Austrie, în parte pentru că o considerau 
prea săracă, în parte de teama unei reîntoarceri a 
Habsburgilor; în schimb, alipirea la Germania era interzisă de 
aliaţi, care nu voiau să vadă Germania învinsă întărindu-se pe 
această cale. In felul acesta s-a decretat: Republica Austria 
trebuie să fie menţinută în viaţă. Unei ţări i s-a poruncit - caz 
unic în istorie: „Tu trebuie să exişti!” 

Azi, mie însumi îmi vine greu să mai explic ce m-a determinat 
atunci, în vitregia cea mai mare care s-a abătut vreodată 
asupra unei ţări, să revin acasă de bunăvoie. Dar noi, oamenii 
din epoca antebelică, crescuserăm, în ciuda tuturor 
neajunsurilor, într-un mai pronunţat sentiment al datoriei; 
credeam că într-un asemenea moment de extremă necesitate 
aparţinem mai mult ca oricând patriei, familiei. Mi se părea că 
aş fi laş dacă din comoditate m-aş distanţa de tragedia care se 
pregătea acolo şi mă simţeam obligat - tocmai ca autor al lui 
Ieremia - să contribui şi eu, prin cuvântul meu, la depăşirea 
înfrângerii. De prisos în timpul războiului, mi se părea că sunt, 
acum, după înfrângere, bine-venit, mai ales că prin împotrivirea 
mea faţă de continuarea războiului dobândisem o anumită 
autoritate morală în special faţă de tineret. Şi chiar dacă nu 
puteam face nimic, rămâneam cel puţin cu satisfacția de-a 
prelua asupra-mi o părticică din suferinţa generală pe care o 
anticipasem. 

O călătorie în Austria necesita atunci pregătiri întocmai ca o 
expediţie într-o ţară arctică. Trebuia să te echipezi cu haine 
groase şi lenjerie de lână, căci se ştia că dincolo de graniţă nu 
sunt cărbuni - şi iarna bătea la uşă. Íți dădeai încălţămintea la 
pingelit, căci dincolo găseai numai tălpi de lemn. Iți luai cu tine 
provizii şi ciocolată, atât cât permitea legea elveţiană, ca să nu 
suferi de foame până ţi se eliberau primele cartele de pâine şi 
de grăsime. Îţi luai tot bagajul cu tine, în măsura în care era 
posibil, căci cele mai multe vagoane de bagaje erau jefuite, şi 
orice articol de încălţăminte sau îmbrăcăminte era de 
neînlocuit; pregătiri asemănătoare am mai făcut numai atunci 
când, zece ani mai târziu, am întreprins o călătorie în Rusia. O 
clipă am stat încă nehotărât în staţia de frontieră Buchs, prin 


250 


care trecusem aşa de fericit cu mai mult de un an în urmă, şi m- 
am întrebat dacă n-ar fi mai bine ca în ultimul moment să fac 
cale întoarsă. A fost, am simţit lucrul acesta, un moment 
hotărâtor în viaţa mea. Dar în cele din urmă am optat pentru ce 
era greu şi foarte greu. M-am urcat din nou în tren. 

La sosirea mea cu un an în urmă, trăisem un moment 
emoţionant în staţia elveţiană de graniţă Buchs. Acum, la 
întoarcere, aveam să trăiesc un moment nu mai puţin 
memorabil în staţia austriacă Feldkirch. Încă de la coborârea 
din tren am observat o ciudată agitaţie printre grăniceri şi 
poliţişti. Aceştia aproape că nu s-au uitat la noi, iar controlul l- 
au făcut într-un mod extrem de superficial: era evident că 
aşteptau ceva mai important. In sfârşit, s-a auzit bătaia 
clopotului care anunţa apropierea unui tren din partea 
austriacă. Poliţiştii s-au aliniat, toţi impiegaţii au ieşit în grabă 
din birouri, nevestele acestora, evident la curent, s-au 
îngrămădit pe peron; printre cei care aşteptau, m-a frapat o 
doamnă în vârstă, îmbrăcată în negru, cu cele două fiice ale ei, 
probabil o aristocrată, judecând după ţinută şi îmbrăcăminte. 
Era vizibil emoţionată şi-şi tot ducea batista la ochi. 

Trenul s-a apropiat încet, aş zice chiar maiestuos, un tren de 
un fel deosebit, nu cel cu obişnuitele şi uzatele vagoane de 
pasageri spălăcite de ploi, ci unul cu vagoane încăpătoare, 
proaspăt vopsite, un tren cu saloane. Locomotiva s-a oprit. Un 
freamăt s-a simţit trecând prin rândurile celor care aşteptau, 
dar eu tot nu pricepeam de ce. În momentul acela, i-am 
recunoscut în spatele geamului vagonului pe împăratul Carol, 
ultimul împărat al Austriei, şi pe soţia lui îmbrăcată în negru, 
împărăteasa Zita. Am simţit că mă trec fiorii: ultimul împărat al 
Austriei, moştenitorul dinastiei habsburgice care domnise şapte 
sute de ani, îşi părăsea imperiul! Deşi formal refuzase să 
abdice, republica i-a permis să plece acordându-i toate 
onorurile sau, mai bine zis, l-a forţat să plece. Acum, bărbatul 
falnic şi grav şedea la fereastră şi privea pentru ultima oară 
munţii, casele, oamenii ţării sale. Trăiam nişte clipe istorice - şi 
de două ori zguduitoare pentru unul ca mine, crescut în tradiţia 
imperiului, care ca prim cântec de şcoală învățase imnul 
imperial, pentru unul ca mine care, mai târziu, în vremea 
serviciului militar, jurase „credinţă pe uscat, pe apă şi în aer” 
acestui bărbat care acum, în haine civile, privea trist şi 


251 


îngândurat. Pe împăratul dinaintea lui îl văzusem de 
nenumărate ori în ţinuta lui de gală devenită legendară, îl 
văzusem cum din marele balcon al Schânbrunnului, înconjurat 
de familie şi de uniformele strălucitoare ale generalilor, primea 
jurământul de credinţă al celor optzeci de mii de şcolari vienezi 
aliniaţi pe vasta esplanadă verde, cântând cu glasurile lor 
subţiri într-un imens cor emoţionant imnul compus de Haydn. Il 
văzusem în uniformă sclipitoare la balul curţii, la 
reprezentațiile de théâtre paré", şi iarăşi îl văzusem cu pălăria 
stiriană cea verde pe cap mergând la vânătoare la Ischl, îl 
văzusem păşind cu capul plecat într-un gest de evlavie la 
procesiunea din Joia Verde de la biserica Sfântul Ştefan şi în 
acea umedă şi neguroasă zi de iarnă pe catafalc, când în plin 
război moşneagul a fost depus, spre veşnică odihnă, în cripta 
capucinilor. „Împăratul”, acest cuvânt semnifica pentru noi 
toată puterea şi toată bogăţia, era simbolul intangibilităţii 
Austriei, şi de mic copil erai învăţat să pronunţi cu respect 
aceste patru silabe. Iar acum, în faţa mea, se afla moştenitorul 
lui, ultimul împărat al Austriei, silit să părăsească ţara. Şirul 
glorios al Habsburgilor care de-a lungul veacurilor îşi trecuseră 
din mână-n mână coroana şi globul imperial se sfârşea în acest 
minut. În acea clipă tragică, toţi cei din jur simțeau cruzimea 
istoriei, a istoriei universale. Jandarmii, poliţiştii, soldaţii 
păreau stingheriţi şi se uitau într-o parte, uşor ruşinaţi, pentru 
că nu ştiau dacă mai trebuie să dea onorul ca altădată, femeile 
nu prea îndrăzneau să-şi ridice privirile, nimeni nu vorbea, 
când deodată s-auzi plânsul înăbuşit al bătrânei în doliu, care 
cine ştie de la ce depărtare venise să-l mai vadă o dată pe 
împăratul „ei”. În sfârşit s-a dat semnalul de plecare a trenului. 
Fiecare din noi tresări fără voie, timpul se scurgea de-acum 
ireversibil. Locomotiva se urni cu o smucitură puternică, de 
parcă şi ea pleca forţată de împrejurări, trenul se îndepărtă 
treptat. Împiegaţii se uitau cu respect de-a lungul căii ferate. 
Apoi, cu acel aer deprimat cu care te întorci de la o 
înmormântare, se întoarseră în birourile lor. De-abia în acea 
clipă monarhia aproape milenară înceta cu adevărat să mai 
existe. Ştiam că era o altă Austrie, o altă lume aceea în care mă 
întorceam. 


45 Spectacol la care invitaţii vin în ţinută de mare gală (fr.). 
252 


De-abia dispăruse trenul în depărtare, că ne şi strigară să ne 
mutăm din vagoanele elveţiene, strălucind de curăţenie, în cele 
austriece. Şi trebuia să faci numai un pas în cele austriece ca 
să ştii dinainte ce se întâmplase cu această ţară. Conductorii 
care arătau pasagerilor unde să se aşeze umblau de colo-colo, 
slabi, lihniţi de foame şi îmbrăcaţi pe jumătate în zdrenţe; le 
atârnau uniformele rupte şi ponosite pe umerii căzuţi. Curelele 
pentru închisul şi deschisul geamurilor fuseseră tăiate şi luate, 
pentru că orice bucată de piele era un lucru de valoare. Şi prin 
pernele de la scaune dăduseră iama nişte cuțite sau baionete 
tâlhăreşti; bucăţi întregi de material fuseseră smulse în mod 
barbar de vreun individ lipsit de scrupule care voia să-şi dea 
ghetele la peticit, drept care fura piele de oriunde putea. Tot 
aşa fuseseră furate şi scrumierele, şi asta numai pentru câteva 
grame de nichel şi cupru. De afară, prin geamurile sparte, 
pătrundea, odată cu vântul de toamnă târzie, funingine şi zgură 
de la lignitul mizerabil cu care se încălzeau acum locomotivele; 
acesta înnegrea duşumeaua şi pereţii, dar mirosul de cărbune 
mai atenua măcar izul iute de iodoform ce-ţi amintea de 
mulţimea de bolnavi şi răniţi care fuseseră transportaţi în 
timpul războiului cu aceste epave de vagoane. Oricum, faptul 
că trenul mergea totuşi înainte era o minune, însă una cu 
momente de incertitudine; de fiecare dată când roţile neunse 
scârţâiau mai puţin ascuţit, ne cuprindea teama că maşina 
deşelată a rămas în pană. Pentru o distanţă care se parcurgea 
cu trenul de obicei într-o oră, îţi trebuiau acum patru sau cinci, 
iar odată cu amurgul se făcu întuneric beznă. Becurile electrice 
fuseseră sparte sau furate, cine avea ceva de căutat trebuia să- 
şi facă drum pe pipăite şi cu ajutorul beţelor de chibrit, iar dacă 
nu îngheţam se datora numai faptului că de la bun început ne- 
nghesuiserăm unii-ntr-alţii câte şase sau opt inşi. Dar chiar de 
la prima staţie, odată cu urcarea a noi pasageri, înghesuiala 
deveni tot mai mare, şi toţi erau frânţi de oboseală din cauza 
aşteptării de ore-n şir. Culoarele erau ticsite şi chiar şi pe scări 
se ghemuiau oamenii în noaptea rece; în plus fiecare îşi 
strângea cu spaimă la piept bagajele şi pachetul cu alimente; în 
întuneric nimeni n-avea curajul să lase ceva din mână, nici 
măcar pentru un minut. Dintr-o ambianţă paşnică, mă 
întorceam în grozăvia războiului, căruia crezusem că i se 
şterseseră urmele. 


253 


Înainte de Innsbruck, locomotiva începu pe neaşteptate să 
horcăie şi în ciuda gâfâielilor şi opintelilor nu mai reuşi să urce 
o mică pantă. Cuprinşi de agitaţie, împiegaţii alergau de colo- 
colo prin întuneric cu felinarele lor afumate. A durat o oră până 
să vină cu chiu, cu vai o maşină, şi apoi ne-au trebuit, în loc de 
şapte, şaptesprezece ore ca să ajungem la Salzburg. În toată 
gara, cât era ea de mare, nu exista niciun hamal; în cele din 
urmă, câţiva soldaţi cu hainele jerpelite s-au oferit să m-ajute 
să-mi duc bagajul până la o trăsură; dar calul era aşa de bătrân 
şi de nemâncat, încât părea că hulubele erau mai degrabă 
menite să-l susţină pe el decât el să tragă de ele. N-am găsit în 
mine suficient curaj ca să încarc trăsura cu geamantanele mele 
şi astfel să pun în cârca acestui animal fantomatic încă o 
povară şi le-am lăsat în depozitul gării, ce-i drept, cu teama de 
a nu le mai revedea niciodată. 

În timpul războiului îmi cumpărasem o casă la Salzburg, 
pentru că răceala care intervenise între mine şi prietenii mei de 
mai înainte, ca urmare a părerilor opuse în privinţa războiului, 
a trezit în mine dorinţa de a nu mai locui în oraşe mari, cu lume 
multă; mai târziu, acest mod de viaţă retras s-a dovedit 
profitabil muncii mele şi în alte locuri. Dintre toate orăşelele 
austriece, Salzburgul mi se părea a fi locul ideal nu numai prin 
peisaj, ci şi prin poziţia lui geografică, prin aşezarea lui la 
marginea Austriei, la două ore şi jumătate de mers cu trenul 
până la Munchen, cinci ore până la Viena, zece ore până la 
Zurich sau Veneţia şi douăzeci de ore până la Paris, aşadar, un 
adevărat punct de plecare spre Europa. Desigur, pe-atunci 
Salzburgul încă nu era, graţie festivalurilor sale, celebrul (în 
timpul verii, snobul) oraş unde-şi dădeau randevu „somităţile” 
(altminteri nu l-aş fi ales ca loc unde să-mi desfăşor activitatea), 
ci un patriarhal, somnolent şi romantic orăşel pe ultimul 
versant al Alpilor, acolo unde munţii şi dealurile se aplatizează 
lin în câmpia germană. Micul deal împădurit pe care se afla 
casa mea era parcă ultimul val pe care această uriaşă tălăzuire 
de munţi îl trimitea să se potolească pe plajă; inaccesibil pentru 
maşini şi putând fi urcat numai pe un drum al calvarului vechi 
de trei secole, cu mai mult de o sută de trepte, dealul îţi oferea 
de pe terasa lui, drept răsplată pentru această osteneală, o 
fermecătoare privelişte a acoperişurilor şi frontoanelor oraşului 
cu multe turnuri. În spate panorama cuprindea strălucitorul 


254 


lanţ al Alpilor (ce-i drept, şi  Salzbergul de lângă 
Berchtesgaden, unde în curând avea să locuiască, vizavi de 
mine, un om pe-atunci complet necunoscut, pe nume Adolf 
Hitler). Casa însăşi s-a dovedit pe cât de romantică, pe atât de 
nepractică. Construită în secolul al şaptesprezecelea ca mic 
castel de vânătoare al unui arhiepiscop şi sprijinită de 
puternicul zid de cetate, ea fusese lărgită la sfârşitul secolului 
al optsprezecelea cu o cameră în dreapta şi cu una în stânga; 
un splendid tapet vechi şi o bilă pictată cu care împăratul 
Franz, în 1807, cu ocazia unei vizite la Salzburg, jucase 
personal popice în lungul coridor al acestei case a noastre, pe 
lângă câteva vechi pergamente privitoare la diferite drepturi 
fundamentale, erau martorii vizibili ai trecutului ei totuşi 
impunător. 

Faptul că acest mic castel - datorită unei faţade lungi, făcea 
impresia unei construcţii pompoase, dar n-avea mai mult de 
nouă încăperi, pentru că nu se întindea în adâncime - era o 
vechitură nostimă a fost mai târziu o mare încântare pentru 
musafirii noştri; de data aceasta însă obârşia lui istorică îi 
fusese fatală. Ne-am găsit căminul într-o stare care-l făcea 
aproape de nelocuit. Picăturile de ploaie pătrundeau fluierând 
în camere, după fiecare ninsoare se inundau coridoarele, iar o 
adevărată reparaţie a acoperişului era cu neputinţă, pentru că 
dulgherii n-aveau lemn pentru căpriori, tinichigiii n-aveau tablă 
pentru jgheaburi; anevoie au fost astupate găurile cele mai 
mari cu carton gudronat, dar la o nouă ninsoare nu era altă 
soluţie decât să te caţeri cu lopata pe acoperiş ca să cureţi cât 
mai repede zăpada. Telefonul se defecta, deoarece la 
confecţionarea cablului se folosise fier în loc de cupru; pentru 
că nimeni nu-ţi livra nimic la domiciliu, orice lucru, cât de 
neînsemnat, trebuia cărat de noi până-n vârful dealului. Dar cel 
mai greu de suportat era frigul, pentru că nu exista nici urmă 
de cărbune pe o rază de şapte poşte, lemnele din grădină erau 
prea verzi şi, în loc să încălzească, şuierau ca şerpii, iar în loc 
să ardă, scuipau şi trosneau. Neavând încotro, ne foloseam de 
turbă care, cel puţin, dădea o aparenţă de căldură, dar timp de 
trei luni mi-am scris lucrările aproape numai în pat, cu degetele 
învineţite de frig. Cum terminam o pagină, mi le vâram sub 
cuvertură ca să le-ncălzesc. Dar şi pentru aceste mizerabile 
condiţii de locuit trebuia să te zbaţi, pentru că la lipsa generală 


255 


de alimente şi încălzire se mai adăuga în acest an catastrofal şi 
lipsa de locuinţe. Timp de patru ani nu se mai construise nimic 
în Austria, multe case se degradaseră, iar acum se revărsa spre 
noi valul uriaş al soldaţilor lăsaţi la vatră şi al prizonierilor de 
război, care se trezeau dintr-odată fără acoperiş, aşa că, vrând, 
nevrând, în orice cameră disponibilă trebuia să se cazeze o 
familie. De patru ori ne-au vizitat nişte comisii, noi însă 
cedaserăm cu mult înainte două încăperi; pe de altă parte, lipsa 
oricărui confort şi frigul din casă, resimţite ca ostile, de data 
aceasta au acţionat în favoarea noastră: nimeni nu voia să 
escaladeze cele o sută de trepte ca apoi să îngheţe aici. 
Pe-atunci, după orice coborâre în oraş, te întorceai cu 
sufletul zguduit; pentru prima dată am privit foametea în ochii 
ei galbeni şi agresivi. Pâinea era ceva din care te alegeai cu 
nişte firimituri negre şi avea gust de smoală şi clei, cafeaua era 
o fiertură de orz prăjit, berea, o apă galbenă, ciocolata, nisip 
colorat, cartofii, degeraţi; ca să nu uite cu totul cum e la gust 
carnea, cei mai mulţi creşteau iepuri de casă, în grădina 
noastră un tânăr vâna veveriţe pentru masa de duminică, iar 
câinii şi pisicile bine hrănite rar se mai întorceau acasă după 
plimbări mai lungi. Ceea ce se punea-n vânzare ca stofă era în 
realitate hârtie preparată, surogatul unui surogat; bărbaţii 
înotau aproape în exclusivitate în nişte uniforme vechi, chiar 
ruseşti, pe care le luaseră din vreun depozit sau spital şi în care 
muriseră cine ştie câţi oameni; pantaloni făcuţi din saci vechi 
întâlneai peste tot. La fiecare pas, pe străzile unde vitrinele 
arătau de parcă le jefuise cineva, unde de pe casele dărăpănate 
mortarul se dezlipea ca pielea mâncată de pecingine, şi unde 
oamenii, vizibil subalimentaţi, numai cu greu se mai târau la 
muncă, dădeai de o privelişte sfâşietoare. Mai uşor se rezolva 
la ţară problema hranei; în situaţia de prăbuşire generală a 
moralei, nici prin cap nu-i trecea ţăranului să-şi vândă untul, 
ouăle, laptele la „preţurile maximale” stabilite prin lege. 
Ascundea cât putea în hambarele lui şi aştepta să-i vină acasă 
cumpărătorul care să-i ofere un preţ mai bun. În curând a 
apărut o nouă profesiune, de „procurare”. Oamenii îşi luau câte 
unul sau două rucsacuri şi mergeau din casă-n casă pe la ţară, 
ba chiar se deplasau şi cu trenul spre localităţi unde prada era 
mai bogată, ca să strângă în mod ilegal alimente pe care apoi le 
vindeau pe sub mână la oraş, la un preţ de patru sau cinci ori 


256 


mai ridicat. La început, ţăranii s-au bucurat de mulţimea de 
bani de hârtie care le ploua în casă în schimbul ouălor şi 
untului lor, bani pe care şi ei, la rândul lor, îi „procurau”. Dar 
îndată ce au început să vină la oraş cu portofelele lor doldora, 
ca să cumpere mărfuri, au constatat cu amărăciune că, pe când 
ei pretinseseră pentru alimentele lor numai de cinci ori preţul, 
coasa, ciocanul, ceaunul pe care voiau să le cumpere se 
scumpiseră între timp de douăzeci de ori sau de treizeci de ori. 
De-atunci încolo au căutat să-şi procure articole industriale şi 
cereau schimb de bunuri echivalente, marfa contra marfa; după 
ce omenirea, cu tranşeele ei, se reîntorsese senină şi fericită la 
viaţa de cavernă, ea a anulat şi convenţia milenară a banilor şi 
a făcut cale întoarsă spre trocul primitiv. Un comerţ grotesc s-a 
răspândit în toată ţara. Lucrurile de care se puteau lipsi erau 
duse de orăşeni ţăranilor: vaze de porțelan şi covoare 
chinezeşti, săbii şi puşti, aparate de fotografiat şi cărţi, lămpi şi 
podoabe; astfel că, dacă intrai într-o ogradă ţărănească de 
lângă Salzburg, puteai să vezi cu surprindere cum te fixează un 
Buddha indian sau să dai peste o bibliotecă rococo cu cărţi 
franţuzeşti legate în piele, cu care noii proprietari se făleau 
nevoie mare. „Piele adevărată! Franţa”, se fudulea câte un 
fălcos. Bunuri tangibile, în niciun caz bani, aceasta era parola. 
Unii au fost nevoiţi să-şi scoată verigheta de la deget şi cureaua 
din jurul mijlocului numai ca să-şi hrănească trupul. 

În cele din urmă au intervenit autorităţile, punând capăt 
acestui comerţ pe sub mână de pe urma căruia profitau tot 
numai cei înstăriți; de la o provincie la alta au fost instalate 
adevărate cordoane cu misiunea de a le confisca speculanţilor 
marfa şi de a o repartiza magazinelor alimentare orăşeneşti. La 
aceasta speculanţii au răspuns după modelul Vestului Sălbatic, 
organizând transporturi nocturne sau mituindu-i pe controlori, 
care şi ei aveau acasă copii înfometați; uneori se ajungea la 
adevărate bătăi cu revolvere şi cuțite, pe care aceşti băieţi, 
după un antrenament de patru ani pe front, se pricepeau să le 
mânuiască tot aşa de bine cum se pricepeau să se ascundă, 
după toate regulile artei militare, atunci când se răspândeau în 
teren. Haosul şi nemulţumirea populaţiei creşteau de la o 
săptămână la alta. Căci din zi în zi devalorizarea banilor se 
resimțea tot mai puternic. Ca prim indiciu al neîncrederii din 
partea populaţiei, au dispărut banii metalici, pentru că o mică 


257 


bucată de cupru sau nichel reprezenta totuşi o „substanţă” faţă 
de hârtia pur şi simplu imprimată. Statul, ce-i drept, se îngrijea 
ca presa de bancnote să lucreze la parametri maximi, pentru a 
obţine, după reţeta lui Mefistofel, cât mai mulţi asemenea bani 
artificiali, dar nu mai putea să ţină pasul cu inflaţia; de aceea, 
fiecare oraş, fiecare orăşel şi, în cele din urmă, fiecare sat a 
început să-şi imprime singur nişte „bani pentru starea de 
necesitate”, care în satul vecin erau refuzaţi de la bun început 
şi care, mai târziu, când li s-a constatat cu precizie lipsa de 
valoare, au fost pur şi simplu azvârliţi. Un specialist în 
problemele economiei naţionale care s-ar pricepe să descrie 
plastic toate aceste faze, inflaţia mai întâi în Austria şi apoi în 
Germania, uşor ar putea, am sentimentul, să întreacă prin 
tensiune orice roman, pentru că haosul îmbrăca forme tot mai 
fantastice. În curând, n-a mai ştiut nimeni ce şi cât costă. 
Preţurile urcau după bunul plac al unuia sau altuia; o cutie de 
chibrituri costa într-o prăvălie care majorase preţul la timp de 
douăzeci de ori mai mult decât în cealaltă, unde un om 
cumsecade continua, neştiutor, să-şi vândă marfa tot la preţul 
de ieri; drept răsplată pentru buna lui credinţă, i se golea într-o 
oră prăvălia, căci cineva povestea altcuiva şi fiecare alerga şi 
cumpăra tot ce se găsea de vânzare, indiferent dacă-i trebuia 
sau nu. Chiar şi un peştişor de acvariu sau un telescop vechi 
reprezenta o „substanţă”, şi toată lumea voia substanţă, nu 
hârtie. Cel mai grotesc s-au manifestat nepotrivirile în materie 
de chirii, la care guvernul, ca să-i apere pe chiriaşi 
(reprezentând marea masă) şi să lovească în proprietari, a 
interzis orice majorare. În curând, în Austria o locuinţă de 
mărime medie a ajuns să-l coste pe chiriaş, pe un an întreg, mai 
puţin decât un prânz; întreaga Austrie a locuit de fapt cinci sau 
zece ani (căci şi ulterior s-a interzis rezilierea contractului) mai 
mult sau mai puţin pe degeaba. Din pricina acestui haos 
demential, situaţia devenea de la o săptămână la alta mai 
anormală şi mai imorală. Cine făcuse economii timp de 
patruzeci de ani şi pe deasupra îşi plasase banii, din patriotism, 
în împrumutul de război a ajuns cerşetor. Cine avea datorii 
scăpa de ele. Cine era corect şi se conforma regulilor de 
distribuire a alimentelor suferea de foame; numai cine avea 
tupeu mânca pe săturate. Cine ştia să dea mită prospera; cine 
specula se-mbogăţea. Cine vindea la preţul de achiziţie era 


258 


prădat; cine calcula cu bună-credinţă rămânea cu buza friptă. 
Nu exista nicio măsură, nicio valoare în mijlocul acestei 
disoluţii şi evaporări a banilor; singura virtute consta în a fi 
descurcăreţ, abil, fără scrupule şi a sări în şa din fuga calului, 
pentru a nu te lăsa zdrobit sub copitele lui. 

La aceasta se adăuga şi faptul că, în timp ce oamenii de la 
noi pierduseră orice măsură sub furtuna produsă pe 
firmamentul valorilor, străinii descoperiseră că în Austria se 
puteau face afaceri. În timpul inflaţiei - care a durat trei ani şi 
s-a desfăşurat într-un ritm accelerat -, singurul lucru din 
interiorul ţării care avea o valoare stabilă era valuta străină. 
Deoarece coroanele austriece se topeau ca gelatina printre 
degete, toată lumea voia franci elveţieni, dolari americani, şi 
mase impresionante de străini profitau de conjunctură ca să se 
înfrupte din cadavrul coroanei austriece. „Descoperiseră” 
Austria, care trăia acum un funest „sezon turistic”. Toate 
hotelurile din Viena erau luate cu asalt de aceşti corbi nesătui 
care cumpărau totul, de la periuţe de dinţi până la terenuri, 
goleau colecţiile particulare şi anticariatele, mai înainte ca 
proprietarii aflaţi la ananghie să-şi dea seama de jaful şi 
spolierea la care erau supuşi. Portari de mici hoteluri elveţiene, 
stenodactilografe din Olanda locuiau în apartamentele 
princiare ale hotelurilor de pe Ring. Oricât ar părea de 
incredibil, pot să confirm ca martor că celebrul hotel de lux 
L'Europe din Salzburg a fost un timp destul de îndelungat 
închiriat în întregime unor şomeri englezi care, datorită 
substanţialului ajutor de şomaj de care beneficiau, trăiau mai 
bine aici decât în slumurile lor de-acasă. Ceea ce nu era bine 
fixat locului dispărea; treptat s-a răspândit tot mai departe 
vestea că în Austria viaţa este ieftină; din Suedia, din Franţa, 
veneau noi musafiri lacomi, pe străzile din interiorul Vienei se 
auzea vorbindu-se mai mult italiana, franceza, turca şi româna 
decât germana. Ba chiar şi Germania, unde la început inflaţia 
înregistra un ritm mult mai scăzut - ce-i drept, pentru ca mai 
târziu s-o întreacă pe a noastră de un milion de ori -, îşi folosea 
marca împotriva coroanei muribunde. Salzburgul, ca oraş de 
graniţă, mi-a dat cea mai bună ocazie să observ aceste zilnice 
incursiuni de jaf. Cu sutele şi miile veneau bavarezii din satele 
şi oraşele învecinate şi se revărsau asupra micului oraş. Işi 
dădeau aici hainele la făcut, maşinile la reparat, mergeau la 


259 


farmaciile şi la medicii de-aici; firme mari din Munchen îşi 
expediau din Austria telegrame şi scrisori pentru străinătate, 
ca să bage-n buzunar diferenţele de taxe poştale. În fine, la 
insistenţele guvernului german, s-a instituit o pază a frontierei 
menită să pună capăt deprinderii ca toate obiectele de primă 
necesitate să fie cumpărate nu din prăvăliile germane, ci din 
Salzburgul mai ieftin, unde în cele din urmă pentru o marcă 
primeai şaptezeci de coroane austriece. Astfel, la vamă a 
început să fie confiscată fără milă orice marfa de provenienţă 
austriacă. Doar un articol a rămas liber, întrucât nu putea fi 
confiscat: berea pe care o încorporai în tine. Şi, orientându-se 
după buletinul bursei, bavarezii băutori de bere stabileau de la 
o zi la alta dacă, în urma devalorizării coroanei, pot să bea cinci 
sau şase sau zece litri de bere de Salzburg la un preţ pe care 
acasă trebuiau să-l plătească pentru un singur litru. O tentaţie 
mai irezistibilă nici că se putea imagina. Şi aşa, din învecinatul 
Freilassing şi din Reichenhall, veneau cârduri-cârduri, cu femei 
şi copii, aici, unde-şi puteau permite luxul să bage-n ei bere 
câtă le-ngăduia burta. În fiecare seară, gara se transforma într- 
un adevărat pandemoniu al unor hoarde de oameni beţi care 
răcneau, râgâiau, scuipau; înainte ca trenul răsunând de 
cântece şi zbierete infernale să-i ducă înapoi în ţara lor, cei ce 
se încărcaseră cu prea multe trebuiau să fie duşi la vagoane cu 
ajutorul unor cărucioare care, altminteri, se foloseau pentru 
transportul geamantanelor. Desigur, nu bănuiau ei, veselii 
bavarezi, ce îngrozitoare răsplată îi aştepta. Căci atunci când s- 
a stabilizat coroana şi marca s-a prăbuşit până-n fundul 
abisului, luau trenul din aceeaşi gară de data aceasta austriecii, 
care se deplasau dincolo pentru ca, la rândul lor, să chefuiască 
pe un preţ de nimic, şi acelaşi spectacol începea pentru a doua 
oară, însă cu rolurile schimbate. Acest război al berii din timpul 
celor două inflaţii este unul dintre cele mai stranii episoade ce 
se păstrează în amintirea mea, pentru că, în mic şi la modul 
plastic-grotesc, dă, poate, cel mai bine la iveală întreaga 
nebunie a acelor ani. 


Cel mai ciudat este că, oricâtă bunăvoință aş avea, nu-mi mai 
pot aminti azi cum a reuşit familia noastră s-o scoată la capăt în 
acei ani, cum făcea rost orice om în Austria mereu de alte mii şi 
zeci de mii de coroane, şi apoi în Germania de milioanele de 


260 


care era nevoie pentru pâinea cea de toate zilele. Straniu era 
însă faptul că lumea avea aceşti bani. Te obişnuiai, te adaptai la 
haos. În mod logic, un străin care n-a apucat acel timp ar trebui 
să-şi închipuie că într-o vreme când în Austria un ou costa cât 
costa înainte un automobil de lux, ou care mai târziu în 
Germania se plătea cu patru miliarde de mărci - aproximativ 
cât valorau înainte toate casele din marele Berlin -, femeile 
alergau pe străzi ca nebunele, cu părul despletit, că se 
devastau magazinele, pentru că nimeni nu mai putea să 
cumpere nimic şi că, mai ales, nimeni nu mai mergea la teatru 
sau la vreun local de petrecere. Dar, uimitor lucru, se întâmpla 
exact contrariul. Voința de continuitate a vieţii se dovedea mai 
tare decât labilitatea banilor. În mijlocul haosului financiar, 
viaţa de toate zilele îşi urma, aproape nestingherită, cursul. La 
nivel individual se schimbau foarte multe, oameni bogaţi 
sărăceau, deoarece banii depuşi la bănci, în fonduri de stat, se 
devalorizaseră, speculanţii se îmbogăţeau. Roata vieţii se 
învârtea însă mai departe, nepăsătoare, în acelaşi ritm; nimic 
nu stătea pe loc; brutarul cocea pâine, cizmarul făcea cizme, 
scriitorul îşi scria cărţile, ţăranul lucra ogorul, trenurile 
circulau cu regularitate, în fiecare dimineaţă, la ora obişnuită, 
găseai ziarul în faţa uşii, iar localurile de petrecere, barurile, 
teatrele erau supraaglomerate. Căci tocmai surpriza de-a vedea 
că lucrul care cândva era cel mai stabil, banii, pierdea zilnic din 
valoare îi determina pe oameni să preţuiască şi mai mult 
adevăratele valori ale vieţii - munca, dragostea, prietenia, arta 
şi natura - şi, în mijlocul catastrofei, întregul popor trăia mai 
intens şi mai din plin ca oricând; băieţi şi fete colindau munţii şi 
se întorceau bronzaţi de soare, muzica în localurile de dans se 
auzea până noaptea târziu, peste tot apăreau noi fabrici şi 
magazine; eu însumi cred că n-am trăit şi n-am lucrat niciodată 
mai intens ca în acei ani. Ceea ce înainte avusese importanţă 
pentru noi devenea şi mai important; noi, în Austria, n-am iubit 
niciodată arta mai mult ca în acei ani de haos, pentru că, 
văzându-ne trădaţi de bani, simţeam că numai valoarea creaţiei 
umane este cu adevărat durabilă. 

Nu voi uita niciodată, de pildă, un spectacol de operă din 
acele zile de mare strâmtorare. Se mergea pe dibuite pe 
străzile semiintunecate, pentru că iluminatul se făcea cu 
restricţii din cauza lipsei de cărbune, se plătea un loc la galerie 


261 


cu un teanc de bancnote care mai înainte ar fi fost de ajuns 
pentru abonamentul pe un an al unei loji de lux. Şedeai cu 
paltonul pe tine pentru că sala nu era încălzită şi te-nghesuiai 
în vecinul de-alături ca să te-ncălzeşti; şi cât de tristă, cât de 
cenuşie era această sală care altădată strălucea de uniforme şi 
de toalete scumpe! Nimeni nu ştia dacă va mai fi posibil ca 
opera să-şi continue activitatea şi săptămâna următoare, în 
condiţiile în care banii ar fi continuat să dispară şi livrările de 
cărbune să fie suspendate chiar şi numai o săptămână; 
disperarea părea să fie de două ori mai mare în această casă a 
luxului şi fastului imperial. La pupitre şedeau muzicanţii, nişte 
umbre cenuşii şi ei, în fracurile lor vechi şi uzate, epuizați şi 
copleşiţi de tot felul de lipsuri, iar noi înşine eram ca nişte 
fantome în casa devenită fantomatică. Dar apoi s-a ridicat 
bagheta dirijorului, cortina s-a dat la o parte şi ce-a urmat a 
fost mai minunat ca oricând. Fiecare cântăreţ, fiecare muzicant 
a dat ce a avut mai bun în el, căci simțeau cu toţii că era, poate, 
ultimul spectacol în casa aceea îndrăgită. Iar noi am fost numai 
ochi şi urechi, mai atenţi ca niciodată, căci ne gândeam că 
poate aceasta era ultima ocazie. Aşa trăiam toţi, mii, sute de 
mii, fiecare îşi dădea şi ultima resursă în acele săptămâni şi 
luni şi ani când ne aflam la un pas de pieire. Niciodată n-am 
simţit aşa de puternic la un popor şi în mine însumi voinţa de 
viaţă ca atunci, când era în joc totul: existenţa, supraviețuirea. 


Cu toate acestea şi în ciuda tuturor, m-aş vedea pus în mare 
dificultate dacă aş încerca să explic cuiva cum a rezistat atunci 
prădata, săraca, nefericita Austrie. În dreapta, în Bavaria, se 
instaurase o republică comunistă a sfaturilor, în stânga, sub 
Bela Kun, Ungaria devenise bolşevică; şi astăzi rămâne de 
neînțeles pentru mine cum de revoluţia nu s-a revărsat şi 
asupra Austriei. De material exploziv, desigur, nu ducea lipsă. 
Pe străzi rătăceau, pe jumătate înfometați şi cu hainele în 
zdrenţe, soldaţii întorşi la vatră care se uitau cu ură la luxul 
neruşinat al profitorilor de pe urma războiului şi inflaţiei, în 
cazărmi aştepta cu mâna pe trăgaci un batalion „gardă roşie”; 
două sute de bărbaţi hotărâți ar fi putut atunci să pună mâna 
pe Viena şi pe întreaga Austrie. Dar nimic grav nu s-a 
întâmplat. O singură dată un grup nedisciplinat a încercat un 
puci care a fost reprimat fără dificultate de patru sau cinci 


262 


duzini de poliţişti înarmaţi. În felul acesta, minunea a devenit 
realitate; această ţară amputată de teritoriile unde se găseau 
izvoarele ei de energie, fabricile, minele de cărbune, câmpurile 
petroliere, această ţară cu o monedă de hârtie devalorizată, 
alunecând în prăpastie cu viteza unei avalanşe, s-a menţinut, s- 
a afirmat - poate datorită slăbiciunii ei, pentru că oamenii erau 
prea sfârşiţi, prea înfometați ca să mai lupte pentru ceva, poate 
însă şi datorită forţei ei celei mai tăinuite, tipic austriece: 
spiritului ei conciliant. Căci cele două foarte mari partide, 
social-democrat şi creştin-social, s-au unit în acest moment 
foarte greu, în ciuda divergenţelor lor adânc înrădăcinate, şi au 
format împreună guvernul. Fiecare din ele i-a făcut celuilalt 
concesii pentru a împiedica o catastrofă în care s-ar fi văzut 
târâtă întreaga Europă. Încetul cu încetul, situaţia a început să 
se aşeze, să se consolideze şi, spre propria noastră uimire, s-a 
produs incredibilul: Austria a continuat să existe, ba mai târziu 
si-a afirmat chiar voinţa de a-şi păstra independenţa - atunci 
când Hitler a venit să răpească sufletul acestui popor 
credincios, gata de sacrificiu, viteaz la modul sublim în vremuri 
de restrişte. 

Dar numai pe dinafară şi în sens politic s-a reuşit evitarea 
unei răsturnări radicale; pe dinăuntru a avut loc o revoluţie 
uriaşă în aceşti primi ani de după război. Odată cu armata s-a 
mai prăbuşit ceva: credinţa în infailibilitatea autorităţilor, 
credinţa care de tineri ni s-a imprimat cu scopul de a face din 
noi nişte fiinţe mai mult decât supuse. Dar ar fi trebuit oare 
nemţii să continue a se extazia în faţa împăratului lor care 
jurase să lupte „până la ultimul om şi până la ultimul cal” şi 
care a şters-o hoţeşte peste graniţă? Sau în faţa căpeteniilor lor 
militare, politicienilor lor ori poeţilor care au rimat necontenit 
război (Krieg) cu victorie (Sieg) şi necesitate (Not) cu moarte 
(Tod)? Grozăvia se arăta în toată amploarea ei abia acum, când 
fumul prafului de puşcă se risipea deasupra ţării, când 
distrugerile provocate de război deveniseră vizibile. Cum să 
mai treacă drept sfânt un principiu moral care, în numele 
eroismului şi al sacrificiului pentru patrie, îngăduise, timp de 
patru ani, jaful şi omorul? Cum să mai creadă un popor în 
promisiunile statului care-şi încălcase, pentru că-i deveniseră 
incomode, toate obligaţiile pe care le avea faţă de cetăţean? Iar 
apoi aceiaşi oameni, aceeaşi tagmă a bătrânilor, a celor cu aşa- 


263 


zisă experienţă, întrecuseră nebunia războiului prin felul în 
care realizaseră pacea. Toată lumea ştie azi - şi noi, cei puţini, 
o ştiam deja de-atunci - că această pace a fost o şansă morală, 
poate cea mai mare, a istoriei. Wilson o intuise. Gândind în 
perspectivă, el concepuse proiectul unei adevărate şi durabile 
înţelegeri între toate popoarele lumii. Dar vechii generali, 
vechii oameni de stat, vechile interese au tocat şi forfecat 
grandiosul plan până când din el n-au mai rămas decât nişte 
bucăţi de hârtie fără valoare. Marea, sacra promisiune care se 
făcuse milioanelor de oameni cum că acest război va fi ultimul, 
această promisiune care ea singură îi mai făcea pe soldaţii pe 
jumătate disperaţi şi epuizați, pe jumătate dezamăgiţi să-şi dea 
şi ultima picătură de sânge, a fost sacrificată în mod cinic 
pentru interesele fabricanţilor de muniții şi pentru patimile 
politicienilor, care au ştiut să facă în aşa fel ca vechea, nefasta 
lor tactică a tratatelor secrete şi a tratativelor cu uşile închise 
să triumfe asupra propunerii înțelepte şi umaniste a lui Wilson. 
În măsura în care n-a avut ochii închişi, lumea a văzut că a fost 
înşelată. Au fost înşelate mamele care si-au sacrificat copiii, au 
fost înşelaţi soldaţii care s-au întors ca nişte cerşetori, au fost 
înşelaţi toţi aceia care, din patriotism, au subscris la 
împrumutul de război, a fost înşelat oricare cetăţean care a 
crezut în promisiunile statului, am fost înşelaţi noi toţi, care 
visaserăm la o lume nouă şi mai bine întocmită, noi, care acum 
vedeam cum se reia jocul de către aceiaşi sau de către noii 
obsedaţi ai riscului, joc în care miza o reprezenta existenţa 
noastră, fericirea noastră, timpul nostru, avutul nostru. Ce-i de 
mirare că întreaga nouă generaţie privea cu mânie şi dispreţ la 
părinţii ei, care mai întâi lăsaseră să li se ia victoria şi apoi 
pacea? Cum să privească la aceia care făcuseră fără cap totul, 
care nu prevăzuseră nimic şi care greşiseră toate socotelile? 
Era ceva de neînțeles în faptul că la noile serii de tineri 
dispăruse orice formă de respect? Un întreg nou tineret nu mai 
credea în părinţi, în politicieni, în dascăli; orice măsură, orice 
proclamaţie din partea statului era privită cu neîncredere. 
Dintr-odată, generaţia de după război s-a lepădat cu brutalitate 
de toate valorile de până atunci şi a întors spatele oricărei 
tradiţii, hotărâtă să-şi ia soarta în propriile mâini şi, dintr-un 
salt, a părăsit vechile stări de lucruri, lansându-se spre viitor. O 
lume cu desăvârşire nouă, o cu totul altă rânduială urma să 


264 


înceapă cu această generaţie în toate domeniile vieţii; şi, se 
înţelege, totul a început cu nişte exagerări violente. Dacă ceva 
sau cineva era de altă vârstă era scos din joc. In loc să 
călătorească împreună cu părinţii lor, ca mai înainte, copii de 
unsprezece-doisprezece ani peregrinau prin ţară, până în Italia 
şi la Marea Nordului, în grupuri organizate şi temeinic 
instruite. În şcoli se înfiinţau, după model rusesc, consilii ale 
elevilor care-i supravegheau pe profesori; „planul de 
învăţământ” era dat peste cap, căci copiii trebuiau şi voiau să 
înveţe numai ceea ce le făcea plăcere. Din simpla plăcere de-a 
se revolta, se revoltau împotriva oricărei rânduieli valabile, ba 
chiar şi împotriva naturii, împotriva eternei diferențieri a 
sexelor. Fetele îşi tăiau părul şi şi-l tăiau aşa de scurt, încât, 
datorită modei à la garçonne, nu le mai puteai deosebi de 
băieţi; tinerii, pe de altă parte, îşi rădeau bărbile ca să semene 
cât mai mult cu fetele; homosexualitatea şi lesbianismul 
ajunseseră la modă nu dintr-o pornire interioară, ci ca protest 
contra formelor normale, legale, de veche tradiţie ale amorului. 
Se făceau eforturi de-a transforma orice manifestare a 
existenţei în prilej de afirmare, cu pretenţii radicale şi 
revoluţionare; se înţelege că nici arta nu se lăsa mai prejos. 
Noii pictori declarau depăşit tot ceea ce creaseră Rembrandt, 
Holbein şi Velâzquez şi se angajau în cele mai gălăgioase 
experimente cubiste şi suprarealiste. Peste tot elementul 
natural era pus la index, muzica nu mai avea melodie, portretul 
nu mai semăna cu nimic, limba nu mai era inteligibilă. 
Articolele der, die, das erau excluse, topica frazei era pusă cu 
capul în jos, se scria „abrupt” şi „nostim” ca-n telegrame, cu 
interjecţii temperamentale; afară de aceasta, orice literatură 
care nu era activistă, care, adică, nu-şi asuma un rol politic, era 
aruncată la gunoi. Muzica, la rândul ei, căuta cu înfrigurare o 
tonalitate nouă şi descompunea ritmul, arhitectura întorcea 
casele, ca pe haine, cu căptuşeala-n afară, în materie de dans 
valsul bătea în retragere în faţa figurilor cubaneze şi a 
dansurilor negrilor, moda, cu pronunţată tendinţă spre 
nuditate, dădea la iveală alte şi alte absurdităţi, la teatru se 
juca Hamlet în frac şi se încerca o dramaturgie explozivă. În 
toate domeniile începea o epocă a celor mai hazardate 
experimente; dorinţa arzătoare era ca în doi timpi şi trei 


+ De la garçon, băiat (fr.). 
265 


mişcări să se treacă peste tot ce a fost, peste toate etapele 
devenirii, peste tot ce s-a realizat; cu cât erai mai tânăr, cu cât 
învăţaseşi mai puţin, erai, prin independenţa faţă de orice 
tradiţie, cu atât mai bine-venit - în sfârşit se dezlănţuise, 
triumfătoare, furtuna marii răzbunări a tineretului împotriva 
lumii părinţilor noştri. Dar în mijlocul acestui carnaval ameţitor 
n-am avut un spectacol mai tragicomic decât acela oferit de 
mulţi intelectuali din generaţia mai bătrână, care, cuprinşi de 
panica de-a nu rămâne de căruţă şi de-a nu trece drept 
„inactuali”, nu ştiau cum să-şi picteze mai repede masca unui 
primitivism artificial, căutând să se ţină şontâc-şontâc fie şi în 
coada celor mai evidente excese. Profesori de la institute de 
artă, cărunţi, serioşi, cumsecade, îşi acopereau vechile lor 
„naturi moarte”, devenite acum nevandabile, cu nişte prisme şi 
cuburi simbolice, fiindcă tinerii directori (peste tot se căutau 
acum tineri, ba chiar mai mult: foarte tineri) scoseseră din 
galerii toate celelalte tablouri ca prea „clasicizante” şi le 
puseseră la magazie. Scriitorii care timp de decenii scriseseră 
într-o germană limpede, coerentă îşi chinuiau din servilism 
frazele şi se întreceau în „activism”; prusaci greoi, cu rang de 
consilieri privaţi, predicau de la catedră învăţătura lui Karl 
Marx; vârstnice balerine de curte, pe trei sferturi goale, dansau 
cu smuceli şi bâţâieli Appassionata lui Beethoven şi Noaptea 
transfigurată a lui Schönberg. Pretutindeni bătrânii alergau cu 
limba scoasă după ultimele noutăţi ale modei; deodată, s-au 
trezit toţi cu unica ambiţie de a fi „tânăr” şi de-a descoperi în 
spatele a ceea ce ieri era încă actual o orientare inedită, şi mai 
actuală, şi mai radicală. 

Ce vreme incredibilă, anarhică, zgomotoasă în acei ani când, 
în Austria şi Germania, odată cu subţierea valorii banilor, 
începuseră s-o ia la vale toate celelalte valori! O epocă de extaz 
înflăcărat şi de răsunătoare trageri pe sfoară, un amestec unic 
de nerăbdare şi fanatism. Tot ce era extravagant şi 
incontrolabil îşi trăia acum epoca de glorie: teozofie, ocultism, 
spiritism, somnambulism, antropozofie, chiromanţie, grafologie, 
yoga indiană şi misticism à la Paracelsus. Tot ce promitea 
senzații de maximă intensitate, necunoscute până atunci, orice 
tip de stupefiante, morfina, cocaina şi heroina, se vindeau ca 
pâinea caldă; singura tematică ce avea căutare în teatru erau 
incestul şi paricidul; categoric proscrisă era, dimpotrivă, orice 


266 


formă de normalitate şi moderație. Dar n-aş fi vrut să lipsească 
această epocă haotică nici din propria mea viaţă, nici din 
evoluţia artei. Ca în toate cazurile similare, această revoluţie 
spirituală care a avut, în momentul primului elan, caracter de 
stihie orgiastic dezlănţuită a curăţat atmosfera de ceea ce era 
tradiţionalism sufocant, a înlesnit descărcarea tensiunilor 
acumulate pe parcursul multor ani şi, în ciuda tuturor 
neajunsurilor, unele sugestii de valoare au rămas de pe urma 
temerarelor ei experimente. Oricât ne-ar fi deranjat exagerările 
lui, simţeam totuşi că n-aveam dreptul să-l mustrăm şi să-i 
opunem o atitudine de superioritate, căci, în fond, acest nou 
tineret încerca să dreagă - deşi într-un mod intempestiv, prea 
nechibzuit - ceea ce generaţia noastră stricase prin teamă şi 
neparticipare. În esenţă, instinctul îi şoptea corect acestui 
tineret că perioada de după război trebuie să se deosebească 
de cea de dinainte; dar un timp reînnoit, o lume mai bună - nu 
erau acestea lucruri la care, înainte de război şi în timpul 
războiului, am aspirat şi noi, mai vârstnicii? Ce-i drept, şi după 
război noi, mai vârstnicii, am dovedit din nou că suntem 
incapabili să acţionăm împotriva repolitizării lumii. Încă în 
timpul negocierilor de pace, Henri Barbusse, căruia romanul Le 
Feu îi adusese o notorietate internaţională, încercase, ce-i 
drept, să-i unească pe toţi intelectualii europeni în jurul ideii de 
reconciliere. Acest grup urma să se numească Clarte - cei ce 
gândesc clar - şi să-i adune laolaltă pe scriitorii şi artiştii 
tuturor naţiunilor sub semnul angajamentului ca pe viitor să se 
împotrivească la orice tentativă de învrăjbire a popoarelor. 
Barbusse îmi propusese mie şi lui Rene Schickele să conducem 
împreună grupul german. În felul acesta, nouă ne revenea 
partea mai dificilă a sarcinii, pentru că în Germania încă 
dogorea mânia în legătură cu tratatul de pace de la Versailles. 
Existau şanse puţine de-a câştiga nemţii de seamă pentru o 
uniune spirituală supranaţională atâta timp cât Renania, Saarul 
şi capul de pod de la Mainz mai erau ocupate de trupele 
străine. Ar fi fost totuşi posibil să creăm o organizaţie ca aceea 
realizată mai târziu de Galsworthy cu PEN-Clubul, dacă 
Barbusse n-ar fi mers şi mai departe, întâmplarea a făcut ca o 
călătorie în Rusia, prilej de a fi purtat pe sus de stihia 
entuziasmului marilor mase, să-l ducă la convingerea că statele 
şi democraţiile burgheze nu sunt capabile să realizeze o 


267 


adevărată înfrățire a popoarelor şi că numai în comunism este 
posibilă o înfrățire universală. Pe neobservate, el a încercat să 
facă din Clarte un instrument al luptei de clasă, noi însă ne-am 
opus unei radicalizări care ar fi dus cu necesitate la slăbirea 
rândurilor noastre. În felul acesta, s-a prăbuşit de timpuriu şi 
acest proiect, la drept vorbind, important. Din prea mare 
dragoste faţă de propria libertate şi independenţă, eşuaserăm 
din nou în luptă. 

Aşa că nu mai rămânea decât o singură soluţie: să-mi văd, 
liniştit şi retras, de propria mea operă. La cei treizeci şi şase de 
ani ai mei, expresioniştii şi - dacă pot spune aşa - excesioniştii 
mă şi încadraseră în generaţia mai vârstnică, în generaţia de 
fapt deja apusă, pentru că refuzam să mă adaptez modei. 
Lucrările mele mai de început nu-mi mai plăceau nici mie, n-am 
mai încuviinţat reeditarea nici uneia dintre cărţile din perioada 
mea „estetică”. Prin urmare, se punea problema s-o iau de la 
capăt şi să aştept să se retragă valul grăbit al tuturor acestor 
„isme“, iar în această situaţie, de om resemnat a sta în banca 
lui, de mare ajutor mi-a fost faptul că nu eram un ambițios. Am 
început marea serie de Ctitori ai umanităţii tocmai ca să am 
certitudinea că voi avea de lucru ani de zile; am scris nuvele ca 
Amoc şi Scrisoarea unei necunoscute într-o stare de totală 
neimplicare în agitația curentă. În jurul meu, ţara, lumea 
începea treptat să intre în tiparele ei, aşa că nici eu nu mai 
aveam dreptul să bat pasul pe loc; trecuse timpul când puteam 
să mă-nşel cu ideea că toate câte întreprind sunt numai nişte 
pregătiri. Ajunsesem la jumătatea vieţii, vârsta promisiunilor 
simple şi exclusive trecuse; acum era necesar să dovedesc că 
sunt în stare să-mi ţin cuvântul dat şi să confirm speranţele 
puse-n mine, sau să mă las păgubaş pentru totdeauna. 


268 


Din nou în lume 


Cei trei ani, 1919, 1920, 1921, cei mai grei ani de după 
război ai Austriei, i-am petrecut retras la Salzburg, la drept 
vorbind fără speranţa de a mai revedea vreodată lumea. 
Prăbuşirea după război, ura străinilor împotriva oricărui 
german sau împotriva oricui scria în germană, devalorizarea 
banilor erau aşa de catastrofale, încât te resemnai din capul 
locului cu ideea că tot restul vieţii vei rămâne captiv în mica ta 
ogradă. Dar până la urmă lucrurile au luat o întorsătură mai 
bună. Se putea din nou mânca pe săturate. Puteai din nou să 
stai la masa ta de scris, fără să te deranjeze cineva. 
Scăpaserăm nejefuiţi, n-avusese loc nicio revoluţie. Trăiam, ne 
simţeam puternici. Oare nu era cazul să ne satisfacem din nou 
plăcerea tinerească de a porni spre cele patru zări? 

De nişte călătorii în locuri foarte îndepărtate încă nu putea fi 
vorba. Dar Italia era aproape, la numai opt sau zece ore 
distanţă. Merita îndrăzneala. Austriac era dincolo echivalent cu 
„duşman din moşi-strămoşi”, deşi noi înşine nu ne-am simţit 
niciodată astfel. Să accept să mi se închidă uşa în nas, să nu-mi 
mai revăd vechii amici ca să nu-i pun într-o situaţie penibilă? 
lată că mi-am luat inima-n dinţi şi într-o zi, pe la amiază, am 
trecut graniţa. 

Seara am sosit la Verona şi am tras la un hotel. Mi s-a dat un 
formular pe care l-am completat; portarul s-a uitat peste foaia 
cu pricina şi a rămas uimit când la rubrica naţionalitate a citit 


269 


cuvântul austriaco. Lei è austriaco?” a întrebat. Acum mă dă 
pe uşă afară, mi-am zis eu. Dar, când i-am răspuns că da, 
aproape că a sărit în sus de bucurie. Ah, che piacere! 
Finalmente!'* Acestea au fost primele cuvinte de bun-venit şi 
mi-au confirmat presimţirea pe care am avut-o încă din timpul 
războiului că întreaga propagandă de ură şi aţâţare nu 
produsese decât o scurtă febră intelectuală care, în fond, nu 
atinsese niciodată sufletul maselor largi ale Europei. Un sfert 
de oră mai târziu, m-am pomenit în cameră cu portarul care 
venise special să vadă dacă am tot ce-mi trebuie. S-a arătat 
entuziasmat de italiana mea, iar la despărţire ne-am strâns 
mâinile prieteneşte. 

În ziua următoare eram la Milano; am revăzut domul, am 
colindat prin Galleria. Te ungea la inimă să auzi vocalele 
muzicale ale limbii italiene, să constaţi că toate străzile îţi sunt 
familiare şi să te simţi în această lume ca printre ai tăi. 
Mergând pe stradă, am văzut pe una din marile clădiri firma 
Corriere della Sera. Mi-am amintit numaidecât că aici, în 
redacţie, vechiul meu prieten C.A. Borgese are o funcţie de 
conducere, Borgese, în compania căruia eu - împreună cu 
contele Keyserling şi Benno Geiger - petrecusem la Viena şi la 
Berlin câteva seri de elevaţie intelectuală. Unul dintre cei mai 
buni şi mai temperamentali scriitori ai Italiei, cu o priză 
extraordinară la tineret, Borgese luase în război o poziţie 
ascuţit critică la adresa Germaniei şi Austriei, deşi tradusese 
Suferințele tânărului Werther şi era un fanatic al filozofiei 
germane, şi umăr la umăr cu Mussolini (de care mai târziu s-a 
despărţit) militase pentru intrarea în război. In tot timpul 
războiului, m-a obsedat gândul că de partea adversă se află un 
vechi camarad; cu atât mai mare era dorinţa mea să văd un 
asemenea „duşman”. Totuşi nu voiam să risc un refuz. De aceea 
am dat să i se transmită cartea mea de vizită, pe care i-am scris 
adresa de la hotel. Dar nici n-ajunsesem la capătul de jos al 
scării că şi aud pe cineva venind în fuga mare după mine: cu 
faţa scânteind de vioiciune, radiind de bucurie - era Borgese; 
după cinci minute, conversaţia noastră era parcă mai animată 
ca altădată. Şi el învățase ceva din acest război. Cu toate că el 
venea de pe un țărm, eu de pe celălalt, apropierea dintre noi 


47 Sunteţi austriac? (it.). 
48 Ce plăcere! În sfârşit! (it.). 
270 


era acum mai mare ca oricând. 

Aceeaşi primire mi s-a făcut peste tot. La Florenţa, pe stradă, 
vechiul meu prieten Albert Stringa, un pictor, mi-a sărit de gât 
şi m-a îmbrăţişat aşa de impetuos, încât soţia mea, care era cu 
mine şi nu-l cunoştea, a crezut că acest străin cu barbă vrea să 
atenteze la viaţa mea. Totul era ca mai înainte, ba nu, era şi 
mai cordial. Am respirat uşurat: războiul fusese înmormântat. 
Războiul trecuse. A 

Totuşi nu trecuse. Numai că noi nu ştiam acest lucru. In 
naivitatea noastră, ne înşelam cu toţii şi credeam că dorinţa 
noastră este şi cea a lumii. Dar nu trebuie să ne ruşinăm de 
această eroare, căci nu mai puţin decât noi s-au înşelat 
politicienii, economiştii, bancherii, care în aceşti ani au luat şi 
ei o conjunctură amăgitoare drept o însănătoşire şi oboseala 
drept mulţumire. În realitate, lupta nu făcuse decât să se 
deplaseze de pe planul naţional pe cel social; şi chiar în primele 
zile am fost martorul unei scene pe care abia mai târziu aveam 
s-o înţeleg în semnificaţia ei profund anticipatoare. Pe-atunci 
noi, în Austria, nu ştiam despre viaţa politică italiană decât că, 
odată cu dezamăgirea de după război, în ţară se iviseră grupări 
radicale cu tendinţe socialiste şi chiar bolşevice. De pe orice zid 
te întâmpina, scris cu litere făcute neîndemânatic cu cărbunele 
sau creta, Viva Lenin. Mai departe se auzise că în timpul 
războiului unul dintre conducătorii socialişti, pe nume 
Mussolini, se dezisese de partid şi organizase un oarecare grup 
de opoziţie. Dar asemenea veşti erau tratate numai cu 
indiferentă. Ce influenţă putea să aibă un asemenea grupuleţ? 
În fiecare provincie germană existau pe-atunci asemenea cete: 
în ţinuturile baltice hoinăreau partizani, în Renania, în Bavaria 
se formau grupuri separatiste, peste tot aveau loc demonstraţii 
şi puciuri, care de cele mai multe ori erau înăbuşite. Şi nimănui 
nu-i trecea prin cap să acorde acestor „fascişti” care, în loc de 
cămăşile roşii garibaldiene, îşi puseseră unele negre, un rol 
esenţial în viitoarea evoluţie europeană. 

La Veneţia însă, simplul şi nudul cuvânt a dobândit pentru 
mine pe neaşteptate un conţinut concret. Sosisem, venind de la 
Milano, în îndrăgitul oraş al lagunelor după-amiaza. Aici nici 
urmă de hamal, nici urmă de gondolă, muncitori şi impiegati 
şedeau degeaba, cu mâinile vârâte demonstrativ în buzunare. 
Deoarece căram cu mine două geamantane destul de grele, m- 


271 


am uitat rugător în jur şi am întrebat un domn mai în vârstă 
unde se poate găsi un hamal pe-aici. „Aţi nimerit într-o zi 
proastă, a răspuns el cu părere de rău. Dar acum avem des 
asemenea zile. Iar e grevă generală.” Nu ştiam de ce e grevă şi 
n-am cerut amănunte. Cu asemenea lucruri eram obişnuit din 
Austria, unde social-democraţii, spre marea lor nenorocire, 
recurgeau mult prea des la acest mijloc extrem, fără ca după 
aceea să se aleagă cu vreun folos real. Aşadar, am continuat să- 
mi car geamantanele până când, de pe un canal lateral, a 
apărut în sfârşit, făcându-mi în grabă şi pe furiş semne, un 
gondolier care m-a luat la bord împreună cu cele două 
geamantane. Într-o jumătate de oră, după ce am navigat pe 
dinaintea unor pumni strânşi ameninţător spre spărgătorul de 
grevă, am ajuns la hotel. Cu automatismul unei vechi 
deprinderi, m-am dus imediat în piaţa San Marco. Aceasta era 
neobişnuit de pustie. Cele mai multe prăvălii aveau obloanele 
trase, nimeni nu era în cafenele, numai un mare număr de 
muncitori şedeau grupuri-grupuri pe sub arcade, ca nişte 
oameni care aşteptau un eveniment deosebit. Am aşteptat şi eu 
cu ei. Şi evenimentul s-a produs pe neaşteptate. De pe o stradă 
lăturalnică, sosi în marş sau, mai bine zis, veni alergând în 
cadență un grup de tineri perfect aliniaţi, care cântau într-un 
ritm bine exersat un cântec al cărui text nu-l cunoşteam - mai 
târziu am aflat că era Giovinezza. În pas alergător, învârtind 
nişte bastoane-n mâini, aceştia apucaseră să treacă înainte ca 
masa de o sută de ori mai numeroasă să fi avut timp să se 
năpustească asupra adversarului. Micul grup organizat reuşise 
să străpungă cu atâta repeziciune şi îndrăzneală masa de 
oameni, încât ceilalţi şi-au dat seama de provocare abia atunci 
când nu mai puteau să pună mâna pe adversari. Tunând şi 
fulgerând, s-au grupat şi ei şi au început să strângă din pumni, 
dar era prea târziu. Micul detaşament de asalt nu mai putea fi 
ajuns din urmă. 

Impresiile vizuale au totdeauna ceva convingător. Pentru 
prima dată mi-am dat seama că acest fascism, despre care 
circulau fel de fel de legende şi care mie mi-era prea puţin 
cunoscut, era ceva real şi ceva foarte bine organizat şi că 
reuşise să fanatizeze în favoarea lui nişte tineri îndrăzneţi, 
hotărâți. Din acel moment n-am mai putut să fiu de acord cu 
prietenii mei mai vechi din Florenţa şi Roma, care, cu un 


272 


dispreţuitor ridicat din umeri, îi tratau pe aceşti tineri drept o 
„bandă de mercenari” şi care-l luau în zeflemea pe acel „Fra 
Diavolo” al lor. Din curiozitate, am cumpărat câteva numere ale 
lui Popolo d'Italia şi, în stilul plastic, latinesc-concis şi ascuţit al 
lui Mussolini, am simţit aceeaşi dârzenie ca în asaltul acelor 
tineri asupra pieţei San Marco. Bineînţeles că nu puteam bănui 
dimensiunile pe care această luptă avea să le ia un an mai 
târziu. Dar faptul că aici şi pretutindeni era pe punctul să se 
declanşeze o luptă şi că pacea noastră încă nu era pace mi-a 
devenit clar din acest moment. 

Acesta a fost pentru mine primul semnal că sub pojghiţa 
liniştită Europa noastră era străbătută de periculoşi curenţi 
subterani. Ai doilea semnal nu s-a lăsat mult timp aşteptat. 
Imboldit din nou de pasiunea călătoriei, m-am hotărât ca în 
vara următoare să merg la Westerland, în zona germană a 
Mării Nordului. Pentru un austriac, o vizită în Germania mai 
avea pe-atunci ceva încurajator. Faţă de coroana noastră 
prăpădită, marca se  comportase excelent, procesul de 
însănătoşire părea să se desfăşoare sub cele mai bune auspicii. 
Trenurile aveau o punctualitate de ceasornic, hotelurile erau 
bine întreţinute şi străluceau de curăţenie, peste tot la stânga 
şi la dreapta căii ferate se vedeau case noi, fabrici noi, peste tot 
ordine desăvârşită, ireproşabilă, pe care lumea o ura înainte de 
război şi pe care, în mijlocul haosului, a învăţat din nou s-o 
preţuiască. O anumită încordare plutea, ce-i drept, pe deasupra 
capetelor, căci întreaga ţară se întreba dacă negocierile de la 
Genova şi Rapallo, primele la care Germania participa pe picior 
de egalitate alături de foştii adversari, vor aduce mult aşteptata 
uşurare a obligaţiilor de război sau cel puţin un început timid 
de reală înţelegere. Conducătorul acestor negocieri nu era 
nimeni altul decât vechiul meu prieten Rathenau. Genialul său 
instinct organizatoric se verificase în mod strălucit încă în 
timpul războiului; el descoperise chiar din primul moment 
punctul cel mai slab al economiei germane, în care aceasta 
avea să primească mai târziu şi lovitura de graţie: 
aprovizionarea cu materii prime; însă organizase la momentul 
potrivit (luând-o şi aici înaintea timpului), de la centru, întreaga 
economie. Când după război s-a pus apoi problema să se 
găsească un om care să se poată angaja într-o confruntare 
diplomatică cu cei mai inteligenţi şi versaţi dintre adversari - în 


273 


calitate de ministru de externe german -, se înţelege că 
alegerea a căzut asupra lui. 

Cu sfială i-am format la Berlin numărul de telefon. Cum să 
deranjezi un om ocupat cu treburi atât de însemnate? „Da, e 
greu, mi-a spus el la telefon, acum trebuie să sacrific şi 
prietenia pe altarul serviciului.” Dar, cu extraordinara lui 
tehnică de a exploata fiecare minut, a găsit imediat 
posibilitatea de a mă primi. Mi-a spus că trebuie să treacă şi să- 
şi lase cartea de vizită pe la diferite legaţii; pentru aceasta - 
mi-a mai spus - trebuia ca de la Grünewald să facă un ocol de o 
jumătate de oră cu automobilul, drept care socotea că cel mai 
simplu ar fi să merg eu la el şi să stăm la taifas în automobil în 
timpul acestei jumătăţi de oră. Într-adevăr, capacitatea sa de 
concentrare intelectuală, uşurinţa uimitoare cu care trecea de 
la un subiect la altul erau atât de mari, încât putea vorbi în 
orice moment fie în automobil, fie în tren tot aşa de profund şi 
precis ca şi în camera lui. Nu voiam să pierd ocazia şi cred că şi 
el a fost fericit că putea să-şi deschidă inima în faţa cuiva care 
nu era angajat din punct de vedere politic şi cu care avea de 
ani mulţi legături de prietenie. Am avut o convorbire lungă, şi 
pot depune mărturie că Rathenau, care de felul lui nu era deloc 
lipsit de vanitate, preluase postul de ministru de externe 
german cu inima grea, nu-l dorise şi nici nu se zbătuse pentru 
el. Ştia dinainte că sarcina sa era încă irealizabilă şi că în cel 
mai bun caz putea să obţină un succes parţial, câteva concesii 
minore, dar că o pace reală, un tratament generos nu era încă 
de aşteptat. „Asta, poate, peste zece ani, mi-a spus el, cu 
condiţia să le meargă rău tuturor, nu numai nouă. Întâi trebuie 
eliminată din diplomaţie vechea generaţie, iar generalii trebuie 
să înceteze a mai fi prezenţi altfel decât ca monumente mute în 
pieţele publice.” Era perfect conştient de dubla răspundere pe 
care i-o crea povara sângelui său evreiesc. Pesemne că rar în 
istorie un om şi-a asumat cu atâta scepticism şi cu sufletul plin 
de atâtea incertitudini o sarcină despre care ştia că nu el, ci 
timpul ar putea s-o rezolve, şi cunoscând riscurile ce-i pândesc 
propria persoană. De la asasinarea lui Erzberger, care preluase 
obligaţia neplăcută a armistiţiului, de la care Ludendorff se 
eschivase prudent, plecând în străinătate, nu mai avea nicio 
îndoială că şi el, ca militant pentru înţelegere, va avea o soartă 
asemănătoare. Dar cum era necăsătorit, fără copii şi, în fond, 


274 


un om foarte singur, se expunea cu bună ştiinţă primejdiei; nici 
eu n-am avut curajul să-l îndemn să fie prudent în ce-l priveşte. 
Că Rathenau şi-a făcut datoria la Rapallo cât a putut de bine şi 
cât i-au îngăduit împrejurările este astăzi un fapt confirmat de 
istorie. Niciodată nu s-au afirmat cu mai multă strălucire 
extraordinara lui aptitudine de-a valorifica rapid orice moment 
prielnic, abilitatea politică şi prestigiul lui personal. Dar existau 
deja multe grupări în ţară care ştiau că vor găsi audienţă numai 
dacă vor da poporului învins asigurări peste asigurări că nu 
este învins şi că orice negociere şi concesie înseamnă trădare 
de patrie. Ligile secrete - intens împănate cu elemente 
homosexuale - erau deja mai puternice decât presupuneau 
conducătorii de-atunci ai republicii, care, în concepţia lor 
despre libertate, îi lăsau să-şi facă de cap pe toţi cei ce voiau să 
desființeze pentru totdeauna libertatea în Germania. 

În oraş mi-am luat rămas-bun de la el în faţa ministerului, 
fără să bănuiesc că era pentru totdeauna. Mai târziu am dedus 
din fotografii că strada pe care merseserăm împreună era 
aceeaşi unde, peste puţin timp, asasinii aveau să ţină calea 
aceluiaşi automobil: într-adevăr, puţin a lipsit să fiu martorul 
acelei scene de fatalitate istorică. In felul acesta, am fost şi mai 
mişcat şi am reacţionat cu şi mai mare strângere de inimă la 
tragicul episod cu care a început nenorocirea Germaniei, 
nenorocirea Europei. 

În ziua aceea eram deja la Westerland, unde sute şi sute de 
vilegiaturişti veseli îşi petreceau vremea pe plajă. În timp ce în 
faţa fericiţilor amatori de soare estival cânta din nou o 
orchestră, ca în ziua când se anunţase asasinarea lui Franz 
Ferdinand, iată, că nişte păsări albe ale furtunii, vânzătorii de 
ziare năvălind asupra promenadei: „Walther Rathenau a fost 
asasinat!” De îndată a izbucnit panica ce avea să zguduie 
întregul Reich. Dintr-odată marca s-a năruit şi nu s-a mai oprit 
din prăbuşire până când n-au fost atinse cifre fantastico- 
nebuneşti de miliarde. Abia atunci a început adevăratul sabat 
vrăjitoresc al inflaţiei, în comparaţie cu care inflaţia noastră 
austriacă, fie şi cu absurdul ei raport de unu la cincisprezece 
mii, a fost numai un biet joc de copii. Pentru a evoca această 
situaţie cu toate amănuntele ei, cu toate enormităţile ei, ar 
trebui o carte, şi oamenilor de azi li s-ar părea că în această 
carte se povesteşte un basm. Am trăit zile când dimineaţa 


275 


cumpăram ziarul cu cincizeci de mii de mărci şi seara cu o sută 
de mii; cine avea de schimbat valută străină eşalona 
operaţiunea pe ore, pentru că la ora patru primea de mai multe 
ori suma de la ora trei, iar la ora cinci iarăşi de mai multe ori 
suma pe care ar fi primit-o cu şaizeci de minute mai înainte. Am 
trimis, de pildă, editorului meu un manuscris la care lucrasem 
un an şi am crezut că sunt asigurat dacă-i pretind să-mi facă 
anticipat plata pentru zece mii de exemplare; până să-mi fie 
transferat, cecul de-abia a mai acoperit cheltuielile de francare 
a pachetului trimis cu o săptămână în urmă; biletele de tramvai 
costau milioane; banii de hârtie erau căraţi cu camioanele de la 
banca Reichului la celelalte bănci, şi paisprezece zile mai târziu 
s-au găsit bancnote de o sută de mii de mărci în şanţ: un 
cerşetor le aruncase cu dispreţ. Un şiret de ghete costa mai 
mult decât costa o gheată înainte, nu, mai mult decât un 
magazin de lux cu două mii de perechi de ghete, reparatul unui 
geam spart mai mult decât mai înainte întreaga casă, o carte 
mai mult decât înainte tipografia cu sutele ei de maşini. Cu o 
sută de dolari puteai să cumperi în serie case de câte şase etaje 
pe Kurfurstendamm. Erau fabrici care, după recalculare, nu 
costau mai mult decât costa mai înainte o roabă. Nişte 
adolescenţi care găsiseră o ladă cu săpun uitată în port au 
umblat haihui cu automobilul luni în şir şi au trăit ca nişte 
prinți vânzând în fiecare zi câte o bucată, în timp ce părinţii lor, 
cândva oameni bogaţi, îşi târau zilele ca nişte cerşetori. 
Comisionarii întemeiau bănci şi speculau în toate valutele. 
Deasupra lor, a tuturor, se ridica, gigantică, figura marelui 
profitor Stinnes. Lărgindu-şi creditul în condiţii de exploatare a 
situaţiei create de prăbuşirea mărcii, el cumpăra tot ce se 
putea cumpăra, mine de cărbuni şi vapoare, fabrici şi pachete 
de acţiuni, castele şi terenuri, totul, în fond, cu nimic, fiindcă 
orice sumă, orice datorie devenea zero. În curând a pus mâna 
pe un sfert din Germania, şi poporul, care în Germania s-a 
extaziat întotdeauna în faţa succesului vizibil, a ajuns să-l 
aclame ca pe un geniu. Şomerii se strângeau cu miile şi 
amenințau cu pumnii pe cei ce treceau în automobile de lux, 
şnapani şi străini care acaparau câte o stradă întreagă de parcă 
ar fi băgat în buzunar o cutie de chibrituri; orice individ care nu 
ştia decât să citească şi să scrie acţiona, specula şi câştiga, dar 
în sinea lui avea sentimentul că toţi se înşelau reciproc şi erau 


276 


înşelaţi la rândul lor de o mână ascunsă care înscenase cu 
foarte mare dibăcie acest haos pentru a elibera statul de datorii 
şi obligaţii. Cred că am o cunoaştere destul de temeinică a 
istoriei, dar, după ştiinţa mea, n-a existat niciodată o epocă în 
care balamucul să atingă asemenea proporţii. Toate valorile 
erau cu semn schimbat şi nu numai din punct de vedere 
material; reglementările iniţiate de stat erau luate în derâdere, 
nu se mai respecta nicio normă, nicio morală, Berlinul se 
transformase într-un fel de Turn Babel al lumii. Baruri, crâşme, 
localuri de distracţie răsăreau ca ciupercile. Ceea ce văzuserăm 
noi în Austria s-a dovedit a fi numai un inocent şi timid preludiu 
la acest sabat vrăjitoresc, căci nemţii puneau în această 
perversiune întreaga lor vehemenţă şi întregul lor spirit de 
sistematizare. De-a lungul Kurfurstendammului ieşeau la 
promenadă tineri sulemeniţi în corsaje fistichii, şi nu numai 
profesionişti; orice licean voia să câştige un ban, iar în barurile 
întunecoase vedeai cum secretari de stat şi oameni sus-puşi din 
lumea finanţelor curtau şi linguşeau fără ruşine marinari beti. 
Nici chiar Roma lui Suetoniu n-a cunoscut orgii ca balurile în 
travesti de la Berlin, unde sute de bărbaţi în haine de femei şi 
femei în haine de bărbaţi dansau sub privirile binevoitoare ale 
poliţiei. Un fel de demenţă antrena spre prăbuşirea tuturor 
valorilor chiar cercurile burgheze, care până atunci ţinuseră cu 
dinţii de modul lor de viaţă. Tinerele se făleau nevoie mare că 
sunt perverse; a mai fi la şaisprezece ani bănuită de virginitate 
era pe-atunci în orice şcoală din Berlin, o ruşine, orice fată voia 
să aibă ce povesti în materie de aventuri personale; şi cu cât 
mai exotice, cu atât mai bine. Dar lucrul cel mai dezgustător în 
această paradă era caracterul ei de stridentă imitație. In fond, 
destrăbălarea nemţească care a izbucnit odată cu inflaţia era 
numai o maimuţăreală febrilă; era limpede că aceste tinere de 
familie bună burgheză ar fi preferat să poarte o cărare simplă, 
nu coafura linsă a bărbaţilor, ar fi preferat să savureze un tort 
de mere cu frişcă, nu să bea şnapsuri tari; peste tot apăreau 
semne incontestabile că această exacerbare, această zilnică 
tragere a nervilor pe roata inflaţiei era nesuferită întregului 
popor şi că întreaga naţiune, sătulă până-n gât de război, 
jinduia în fond numai după ordine, linişte, după un pic de 
siguranţă şi moralitate. Ajunsese să urască republica nu pentru 
că ar fi atentat cumva la această libertate nesăbuită, ci 


277 


dimpotrivă, pentru că ţinea prea slab frâiele în mână. 

Cine a trăit el însuşi, cu dezgust şi exasperare, aceste luni 
apocaliptice, aceşti ani, acela şi-a dat seama că avea să se 
producă o contralovitură, o reacţie îngrozitoare. Şi în culise 
aşteptau zâmbind, cu ceasul în mână, aceiaşi indivizi care 
împinseseră poporul german în haos: „Cu cât e mai rău în ţară, 
cu atât e mai bine pentru noi.” Ei ştiau că va sosi momentul lor. 
În jurul lui Ludendorff, chiar mai mult decât în jurul lui Hitler, 
încă lipsit de putere pe-atunci, se cristaliza în văzul lumii 
contrarevoluţia; ofiţerii cărora li se smulseseră epoleţii se 
organizau în ligi secrete, mic-burghezii care se vedeau 
pungăşiţi de economiile lor îşi strângeau rândurile pe tăcute şi 
se declarau din capul locului gata să îmbrăţişeze orice parolă în 
stare să promită măcar ordine. Cea mai mare nenorocire a 
republicii germane a fost încercarea ei idealistă de-a da 
libertate poporului, şi chiar duşmanilor ei. Căci poporul 
german, un popor al ordinii, n-a ştiut ce să facă cu libertatea lui 
şi privea deja foarte nerăbdător spre aceia care aveau să i-o 
răpească. 


Ziua când a încetat inflaţia în Germania (1924) ar fi putut să 
devină un punct de cotitură în istorie. Când, la un semnal, 
marca urcată la înălţimea ameţitoare a miliardelor a fost 
schimbată cu o marcă nouă, atunci s-a dat o normă. Într- 
adevăr, valul tulbure cu toată murdăria şi noroiul lui s-a retras 
în curând, barurile, crâşmele au dispărut, situaţia s-a 
normalizat, fiecare putea acum să facă o socoteală clară: ce a 
câştigat, ce a pierdut. Cei mai mulţi, masa uriaşă, pierduseră. 
Dar n-au fost traşi la răspundere cei care se făcuseră vinovaţi 
de declanşarea războiului, ci cei care, cu spirit de sacrificiu - 
chiar dacă răsplătiți cu ingratitudine -, au luat asupra lor 
povara reorganizării. Pe poporul german nimic nu l-a îndârijit 
aşa de mult, nimic nu i-a turnat atâta ură-n suflet, nimic nu l-a 
predispus aşa de mult la ideea de a-l accepta pe Hitler ca 
inflaţia. Căci războiul, oricât de pustiitor a fost, dăruise totuşi 
momente de jubilaţie, cu sunet de clopote şi cu fanfarele 
victoriei. Şi, ca naţiune iremediabil militaristă, Germania se 
simţea, prin victoriile ei temporare, mai mândră, pe când 
inflaţia i-a dat starea sufletească a celui care n-are altă soartă 
decât aceea de-a fi împroşcat cu noroi, înşelat şi umilit; o 


278 


întreagă generaţie n-a uitat şi nu i-a iertat republicii germane 
aceşti ani şi a preferat să-i recheme pe călăi. Dar toate acestea 
erau încă învăluite în ceața depărtării. La suprafaţă se părea că 
în 1924 încâlcita fantasmagorie se mistuise ca flăcările de pe 
false comori. Eram din nou în plină zi, se vedea pe unde să ieşi 
şi pe unde să intri. lar în ordinea care se înstăpânea tot mai 
mult noi vedeam deja începutul unei lungi perioade de linişte. 
lar noi, nebuni incurabili, cum am fost întotdeauna, ne 
spuneam din nou că războiul a fost depăşit. Iluzia aceasta 
înşelătoare a fost însă capabilă să ne dăruiască un deceniu de 
muncă, de speranţă şi chiar de certitudine. 


Văzut de la distanţa zilei de azi, comprimatul deceniu dintre 
1924 şi 1933, de la sfârşitul inflaţiei în Germania până la 
acapararea puterii de către Hitler, în ciuda a toate şi a toţi, 
reprezintă o pauză în succesiunea de catastrofe având ca 
martori şi victime generaţia noastră de la 1914 încoace. Nu că 
în cuprinsul acestei epoci ar fi lipsit unele tensiuni, tulburări şi 
crize - în primul rând, cea economică din 1929 dar se părea că 
în acest deceniu în Europa s-a instaurat pacea, or, această 
aparenţă a însemnat mult. Germania a fost primită cu toate 
onorurile în Liga Naţiunilor, cu ajutorul împrumuturilor a fost 
înlesnită refacerea ei economică - în realitate, reînarmarea ei 
pe ascuns -, Anglia şi-a redus efectivele, în Italia Mussolini a 
preluat protecţia Austriei. Lumea părea că vrea să se 
întemeieze din nou. Paris, Viena, Berlin, New York, Roma, 
oraşele învingătorilor, ca şi cele ale învinşilor deveneau mai 
frumoase ca oricând, avionul facilita circulaţia, formalităţile de 
paşaport se simplificau. Fluctuaţiile valutare încetaseră, omul 
ştia cât încasează, cât poate să cheltuiască, atenţia nu se mai 
îndrepta cu atâta înfrigurare spre acele probleme de suprafaţă. 
Din nou puteai să lucrezi, să te concentrezi, să gândeşti la cele 
spirituale. Ba chiar se putea din nou visa şi spera la o Europă 
unită. Pentru o clipă de istorie universală - pentru aceşti zece 
ani părea că încercatei noastre generaţii îi este dat din nou să 
trăiască o viaţă normală. 

În viaţa mea personală, cel mai remarcabil lucru a fost 
sosirea în acei ani, în casa mea, a unui oaspete care a avut 
bunăvoința să se instaleze aici, a unui oaspete la care nu m-am 
aşteptat niciodată - succesul. Este lesne de priceput că nu-mi 


279 


vine foarte la îndemână să vorbesc despre succesul de public al 
cărţilor mele; într-o situaţie normală n-aş fi făcut nici cea mai 
vagă aluzie, pentru că aceasta ar putea fi interpretată ca laudă 
de sine sau fanfaronadă. Dar am o îndreptăţire specială, ba 
sunt chiar constrâns să nu trec sub tăcere acest fapt în 
povestea vieţii mele, căci succesul a dobândit de şapte ani 
încoace, de la venirea lui Hitler, un caracter istoric. Dintre 
sutele de mii, ba chiar milioanele mele de cărţi care îşi aveau 
locul asigurat în comerţul de carte şi în nenumărate case, nu se 
mai găseşte astăzi în Germania nici măcar una; cine mai posedă 
vreun exemplar îl ţine ascuns cu grijă, iar bibliotecile publice le 
ţin sub obroc în aşa-zisul „dulap cu otravă”, unde sunt 
accesibile doar posesorilor unui permis special din partea 
autorităţilor, care vor să le analizeze „ştiinţific” - de cele mai 
multe ori pentru a le defăima. Dintre cititorii, dintre prietenii 
care-mi scriau, niciunul nu mai îndrăzneşte de multă vreme să- 
mi pună numele pe un plic. Şi asta încă nu e de ajuns: şi în 
Franţa, în Italia, în toate ţările actualmente înrobite, în care 
cărţile mele traduse erau bine-cunoscute, acum ele sunt puse la 
index tot din ordinul lui Hitler. Eu sunt astăzi ca scriitor, cum 
spunea Grillparzer al nostru, cel care „din timpul vieţii merge 
în urma propriului său cadavru”; totul sau aproape tot ce-am 
edificat ca valoare de interes universal în patruzeci de ani a 
fost distrus de acest pumn. Aşa că, atunci când îmi menţionez 
„succesul”, nu vorbesc de ceva care-mi aparţine, ci despre ceva 
care mi-a aparţinut cândva precum casa mea, patria mea, 
liniştea mea, libertatea mea, independenţa mea; aşadar, n-aş 
putea să învederez în toată adâncimea şi dimensiunea lui abisul 
în care m-am prăbuşit mai târziu, dacă în prealabil n-aş arăta 
înălţimea de la care s-a produs căderea, şi nici n-aş putea să 
zugrăvesc modul unic de exterminare a unei întregi generaţii 
literare, pentru care, în fond, nici nu găsesc termen de 
comparaţie în istorie. 

Succesul nu a dat buzna în casa mea; el a venit încet, 
prudent, dar a rămas cu mine, statornic şi credincios, până în 
momentul când l-a alungat Hitler cu harapnicul decretelor sale. 
Răsunetul lui a crescut de la an la an. Chiar prima carte pe 
care am publicat-o după Ieremia, primul volum din ciclul Ctitori 
ai umanităţii, trilogia Trei maeştri mi-a deschis calea; 
expresioniştii, activiştii, experimentaliştii îşi pierduseră suflul, 


280 


pentru cei înarmaţi cu răbdare şi perseverenţă drumul spre 
popor era din nou liber. Nuvelele mele Amoc şi Scrisoarea unei 
necunoscute s-au bucurat de o popularitate de care altminteri 
numai romanele au parte, au fost dramatizate, prezentate în 
public, ecranizate; o cărticică, Orele astrale ale omenirii - citită 
în toate şcolile -, a atins în scurt timp un tiraj de două sute 
cincizeci de mii de exemplare. În câţiva ani, mi-am creat ceea 
ce, în opinia mea, reprezintă pentru un autor atributul cel mai 
valoros al succesului: o colectivitate, un grup statornic de 
oameni care să aştepte cu interes fiecare carte nouă, care să 
cumpere fiecare carte nouă, care să aibă încredere în tine şi a 
cărui încredere să nu ai voie s-o dezamăgeşti. Treptat, grupul 
acesta s-a lărgit tot mai mult; din fiecare carte pe care o 
publicam, se vindeau în Germania în prima zi douăzeci de mii 
de exemplare, încă înainte să fi apărut vreun anunţ în ziare. 
Uneori încercam în mod premeditat să evit succesul, dar acesta 
se ţinea scai de mine cu o tenacitate surprinzătoare. Astfel, am 
scris pentru plăcerea mea personală o carte, biografia lui 
Fouché; când i-am trimis-o editorului, acesta mi-a scris că va 
trimite imediat la tipar zece mii de exemplare. L-am rugat 
insistent să nu tipărească această carte în aşa de multe 
exemplare. I-am spus că Fouché este un personaj antipatic, că 
în carte nu se găseşte nici măcar un episod cu femei şi că nu e 
cu putinţă să atragă un cerc prea larg de cititori; că ar fi mai 
bine ca deocamdată să tipărească numai cinci mii. Peste un an 
se vindeau în Germania cincizeci de mii de exemplare, în 
aceeaşi Germanie care astăzi n-are voie să citească niciun rând 
scris de mine. La fel s-a întâmplat şi atunci când m-a cuprins o 
teamă aproape patologică în legătură cu succesul prelucrării 
mele după piesa Volpone. Intenţionam să fac o variantă în 
versuri şi, în nouă zile, fără efort şi crispare, am terminat, în 
proză, scenele. Deoarece întâmplarea făcea ca teatrul Curţii 
din Dresda, faţă de care mă simţeam obligat moralmente 
pentru premiera întâiului meu născut, Tersit, să se intereseze 
în acele zile de noi planuri de creaţie, i-am trimis versiunea în 
proză, scuzându-mă că aceasta era numai o primă schiţă pe 
care îmi propusesem s-o prelucrez în versuri. Dar teatrul mi-a 
telegrafiat imediat, rugându-mă ca nu cumva să schimb ceva; 
într-adevăr, în această formă, piesa s-a jucat după aceea pe 
toate scenele lumii (la New York, la Theatre Guild, cu Alfred 


281 


Lunt). În orice puneam la cale în acei ani - succesul şi un public 
cititor german în continuă creştere mă urmau cu credinţă. 

Deoarece am socotit totdeauna de datoria mea ca în cazul 
operei şi personalităţii altora să merg, biografic sau eseistic, pe 
urma cauzelor răsunetului lor sau lipsei lor de răsunet în epocă, 
în unele momente de meditaţie n-am putut să nu mă-ntreb în ce 
calitate deosebită a cărţilor mele se află, la drept vorbind, 
originea succesului lor, atât de neaşteptat pentru mine. In 
ultimă instanţă, cred eu, aceasta provine dintr-un defect 
personal, anume din faptul că sunt un cititor lipsit de răbdare şi 
plin de temperament. Orice prolixitate, orice exces şi vagă 
reverie, orice obscuritate şi imprecizie, orice superfluitate 
temporizantă într-un roman, într-o biografie, într-o controversă 
de idei mă irită. Mă satisface pe deplin numai o carte care în 
permanenţă, filă de filă, rămâne la înălţime şi care până la 
ultima pagină mă ţine-n tensiune şi cu sufletul la gură. Nouă 
zecimi din toate cărţile care mi-au picat în mână le găsesc mult 
prea încărcate cu descrieri de prisos, cu dialoguri, vorbă lungă 
şi inutile figuri secundare, şi de aceea prea puţin captivante, 
prea puţin dinamice. Chiar la capodoperele clasice mă 
deranjează multe locuri unde acţiunea trenează şi lâncezeşte, şi 
adesea am propus editorilor ideea îndrăzneață de-a scoate 
cândva într-o serie surprinzătoare, curățată temeinic - de la caz 
la caz - de ceea ce e în plus, întreaga literatură universală, de 
la Homer prin Balzac şi Dostoievski până la Muntele vră;jit; în 
acest fel, toate aceste opere care, indubitabil, prin conţinutul 
lor sfidează timpul, ar putea să pulseze cu o forţă reînnoită în 
vremea noastră. 

Această reacţie de respingere faţă de tot ce reprezintă 
vorbărie interminabilă şi abatere de la subiect în operele altora 
trebuia să se repercuteze cu necesitate asupra propriului meu 
scris şi să mă facă deosebit de exigent în această privinţă. 
Obiectiv vorbind, eu scriu uşor şi repede; în prima redactare a 
unei cărţi, las pana să alerge în voie şi fabulez după pofta 
inimii. Tot aşa într-o biografie, caut în primul rând să pun în 
valoare amănuntele documentare posibile şi admisibile care-mi 
stau la dispoziţie: într-o biografie ca Maria Antoaneta, am 
verificat de fapt fiecare notă de cheltuieli în parte, pentru a 
stabili consumul personal al reginei, am studiat toate ziarele şi 
pamfletele apărute în epocă, am cercetat din scoarţă-n scoarță 


282 


tot dosarul procesului. Dar din toate acestea nu se mai 
regăseşte niciun rând în cartea tipărită, căci numai după ce-am 
scris pe curat prima formă aproximativă a unei cărţi începe 
pentru mine munca propriu-zisă, aceea a condensării şi 
structurării, o muncă prin care elimin versiune după versiune, 
până ajung la una care să mă satisfacă. Este o necontenită 
aruncare a balastului peste bord, o permanentă cristalizare şi 
limpezire a arhitecturii interioare; pe când mulţi alţii nu se pot 
hotări să păstreze pentru ei nimic din ştiinţa lor şi, foarte 
mândri de orice rând care le-a reuşit, caută să pară mai 
importanţi şi mai profunzi decât sunt în realitate, ambiția mea 
este să ştiu totdeauna mai mult decât scriu negru pe alb în 
cărţile mele. 

Acest proces de condensare, şi deci de dramatizare, se 
repetă apoi încă o dată şi încă o dată - şi iar pe şpalturile 
tipărite; şi se transformă în cele din urmă într-o cursă pătimaşă 
în căutarea a încă unei fraze, sau chiar doar a unui cuvânt a 
cărui lipsă nu doar că n-ar diminua precizia, ci, în plus, ar 
accelera ritmul. Dintre toate laturile muncii mele, pentru mine 
cu adevărat cea mai plăcută este aceea de suprimare a 
inutilului. Şi mi-amintesc că o dată când, deosebit de mulţumit 
de munca mea, m-am ridicat de la masă şi soţia mi-a spus că 
am aerul unui om care a obţinut un succes extraordinar, i-am 
răspuns, mândru de mine însumi: „Da, am reuşit să şterg o 
frază întreagă şi să găsesc în felul acesta o tranziţie mai 
rapidă.” Aşadar, când lumea laudă uneori ritmul cuceritor al 
cărţilor mele, trebuie ţinut seama că această calitate nu se 
trage nicidecum dintr-o fire aprinsă sau dintr-un clocot interior, 
ci pur şi simplu din acea metodă sistematică de eliminare 
permanentă a tuturor inutilelor pauze şi zgomote secundare, 
iar dacă mă consider posesorul vreunei arte, apoi aceasta este 
arta capacităţii de-a renunţa, căci eu unul nu mă supăr dacă, 
din o mie de pagini scrise, opt sute merg la coş şi numai două 
sute rămân ca esenţă trecută prin filtru. Dacă ceva explică într- 
o oarecare măsură succesul cărţilor mele, apoi aceasta e 
disciplina severă care m-a obligat să mă concentrez cu 
precădere asupra formelor mai concise, totdeauna asupra a 
ceea ce este absolut esenţial. Şi a fost cu adevărat norocul 
meu, al celui care de la bun început şi-a îndreptat meditaţia 
spre ceea ce este european, universal, ca apoi să fiu solicitat şi 


283 


de editori străini, francezi, bulgari, armeni, portughezi, 
argentinieni, norvegieni, letoni, finlandezi, chinezi. În curând, a 
trebuit să-mi cumpăr un mare dulap de perete, ca să depozitez 
toate exemplarele din traduceri, iar într-o zi am citit în 
statistica din Coopération Intellectuelle a Ligii Naţiunilor de la 
Geneva că eu as fi fost la data aceea cel mai tradus autor din 
lume (tot din cauza temperamentului meu, am considerat că e o 
informaţie greşită). In altă zi, mi-a parvenit scrisoarea unei 
edituri ruseşti care mă anunţa că ar dori să publice o ediţie 
completă a operelor mele în limba rusă şi mă întreba dacă aş fi 
de acord ca Maxim Gorki să scrie cuvântul înainte. Dacă as fi 
de acord? Când eu, în şcoală fiind, citisem pe sub bancă 
nuvelele lui Gorki, pe care-l iubeam şi-l admiram de ani întregi! 
Dar nu mi-am imaginat niciodată că el avea să audă vreodată 
de numele meu, necum să citească ceva din scrierile mele; mi 
se părea peste putinţă să existe considerente suficient de 
importante care să-l determine pe un asemenea maestru să 
scrie un cuvânt înainte la opera mea. Şi iarăşi, într-o zi m-am 
pomenit acasă la Salzburg cu un editor american înarmat cu o 
recomandare - de parcă ar fi fost nevoie de aşa ceva -, care-mi 
propunea să-mi preia în totalitate opera şi s-o publice imediat. 
Era Benjamin Huebsch de la Viking Press, care de-atunci a 
devenit cel mai de nădejde prieten şi sfătuitor al meu şi care, 
după ce toate celelalte au căzut sub jugul şi apăsarea cizmelor 
răsfrânte ale lui Hitler, mi-a păstrat o ultimă patrie în cuvânt, 
deoarece pe cea veche, propriu-zisă, germană, europeană, am 
pierdut-o. 


Era mare riscul ca un asemenea succes de public să 
ameţească pe cineva care înainte crezuse mai degrabă în 
bunăvoința celorlalţi decât în capacitatea sa şi eficacitatea 
muncii sale. În sine, orice formă de publicitate înseamnă o 
tulburare a echilibrului natural al unui om. Intr-o situaţie 
normală, numele pe care-l poartă un om nu este mai mult decât 
foita pentru ţigară: un semn de recunoaştere, un obiect 
exterior, aproape neglijabil, având numai nişte slabe legături cu 
subiectul real, cu eul propriu-zis. In cazul succesului, acest 
nume dă parcă pe dinafară, se desprinde de omul care-l poartă 
şi devine el însuşi o putere, o forţă, un lucru în sine, un articol 
comercial, un capital, iar pe planul conştiinţei, în replică 


284 


violentă, devine tot o forţă care începe să-l influenţeze, să-l 
domine, să-l transforme pe omul care-l poartă. Firile norocoase, 
cu conştiinţa propriei valori, se identifică însă spontan cu 
influenţa pe care o exercită. Un titlu, o poziţie, un ordin şi mai 
ales publicitatea în jurul numelui pot să producă în ele un mai 
pronunţat sentiment de siguranţă, de mândrie, precum şi iluzia 
că au de jucat un rol deosebit de important în societate, în stat 
şi în epocă, iar aceste persoane, fără să vrea, se umflă-n pene, 
pentru a ajunge în felul acesta la egalitate de volum cu 
influenţa lor exterioară. Dar cel care a primit de la natură 
înclinația de-a se judeca mereu pe sine însuşi percepe orice tip 
de succes de public ca obligaţie de-a se menţine neschimbat 
tocmai în această situaţie dificilă. 

Cu aceasta nu vreau să spun că nu m-am bucurat de succesul 
meu. Dimpotrivă, succesul m-a făcut foarte fericit, dar numai în 
măsura în care s-a limitat la produsul ieşit din mintea şi mâinile 
mele, la cărţile mele şi la fantoma care bântuie în jurul acestora 
şi care e numele meu. Era mişcător când, aflându-te 
întâmplător într-o librărie din Germania, vedeai cum, fără să 
cunoască pe nimeni, un mic licean intra, cerea Orele astrale şi 
plătea din puţinii săi bani de buzunar. Vanitatea putea să te 
gâdile plăcut când, în vagonul de dormit, conductorul, după ce 
citea numele, îţi răsfoia respectuos paşaportul; sau când un 
vameş italian, după ce vedea o carte pe care-o citise şi el, 
renunţa generos să-ţi mai cotrobăiască prin geamantane. 
Pentru un autor, chiar şi latura pur cantitativă a prestigiului 
personal are ceva ademenitor. Din întâmplare, am nimerit 
odată la Leipzig tocmai în ziua când începea livrarea unei noi 
cărţi de-ale mele. Am avut o senzaţie stranie să văd câtă muncă 
umană pusesem, automat, în mişcare prin ceea ce, timp de trei 
sau patru luni, aşternusem pe trei sute de pagini de hârtie. 
Muncitori care ambalau cărţi în lăzi voluminoase, alţii care se 
opinteau să le tragă până jos la camioanele care, la rândul lor, 
le duceau la vagoanele ce urmau să le transporte spre toate 
colţurile lumii. Zeci de fete stivuiau în tipografie colile de 
hârtie, zeţarii, legătorii, expeditorii, comisionarii munceau din 
zori până noaptea, şi puteai să-ţi faci o idee despre strada 
maiestuoasă ce s-ar fi putut construi cu aceste cărţi aşezate ca 
nişte cărămizi. Nici folosul material nu l-am privit vreodată cu 
dispreţuitoare aroganță. În anii debutului nu îndrăznisem 


285 


niciodată să gândesc că aş putea vreodată să câştig bani cu 
cărţile mele, sau chiar să-mi construiesc o existenţă pe această 
bază. Acum, cărţile îmi aduceau pe neaşteptate sume 
importante şi tot mai mari, care păreau să mă scutească pentru 
totdeauna de orice grijă. (Cine-ar fi putut să se gândească la 
timpurile de azi?) Puteam să mă las fără teamă în voia vechii 
pasiuni a tinereţii mele de-a colecţiona manuscrise, şi unele 
dintre cele mai frumoase şi valoroase dintre aceste minunate 
relicve au găsit la mine un adăpost păzit cu afecţiune. În 
schimbul lucrărilor mele care, în comparaţie cu altele, sunt 
totuşi efemere, am putut să-mi procur manuscrise ale unor 
opere nemuritoare, manuscrise de Mozart şi Bach şi 
Beethoven, de Goethe şi Balzac. Aş face o figură rizibilă dacă aş 
afirma că neaşteptatul succes de public m-a găsit indiferent sau 
chiar m-a deranjat în viaţa mea particulară. 

Dar sunt sincer când spun că succesul a fost pentru mine un 
prilej de bucurie numai atâta timp cât s-a referit la cărţile mele 
şi la numele meu literar şi că a devenit mai degrabă o povară 
când curiozitatea s-a transferat asupra persoanei mele fizice. 
Din cea mai fragedă tinereţe, nimic nu s-a manifestat în mine 
aşa de puternic ca dorinţa instinctivă de-a rămâne liber şi 
independent. Şi simţeam că publicitatea fotografică stânjeneşte 
şi desfigurează ceea ce este mai bun în libertatea personală a 
oricărui om. În afară de aceasta, ceea ce începusem dintr-o 
înclinaţie a firii mele ameninţa să ia forma unei meserii şi chiar 
a unei industrii. Cu fiecare poştă îmi soseau teancuri de 
scrisori, invitaţii, apeluri, solicitări care aşteptau răspuns, iar 
dacă lipseam de-acasă o lună, pierdeam după aceea de fiecare 
dată două sau trei zile ca să prelucrez maldărul de 
corespondenţă şi să fac din nou ordine în „întreprindere”. Fără 
să vreau, din pricina ritmului de desfacere a cărţilor mele m-am 
pomenit implicat într-un fel de negustorie care, pentru a fi 
făcută corect, cerea ordine, evidenţă, punctualitate, pricepere - 
toate acestea, virtuţi foarte respectabile, dar care, din păcate, 
nu se împăcau nici pe departe cu preocupările mele şi 
amenințau să-mi tulbure în modul cel mai supărător pura, 
independenta mea existenţă de om al reflexiei şi reveriei. De 
aceea, cu cât mi se cerea mai mult în materie de participare, 
conferinţe, prezenţă la acţiuni festive, cu atât mă retrăgeam 
mai mult în mine însumi, iar această teamă aproape patologică 


286 


de-a nu trebui să fiu chezaş cu persoana mea pentru numele 
meu n-am reuşit s-o înving niciodată. Chiar şi astăzi, mă simt 
îmboldit cu totul instinctiv ca într-o sală, la un concert, la un 
spectacol de teatru să mă aşez în rândul din fund, cel mai ferit 
de privirile celorlalţi. Şi mi-este cel mai nesuferit lucru să mă 
afişez pe un podium sau în orice loc expus; anonimatul 
existenţei în orice ocazie este pentru mine o necesitate vitală. 
Incă de copil n-am putut să-i înţeleg niciodată pe acei scriitori 
şi artişti ai generaţiei anterioare care voiau să se facă 
remarcaţi şi pe stradă prin jachetele de catifea şi claia de păr, 
prin buclele coborâte pe frunte, ca, de pildă, stimaţii mei 
prieteni Arthur Schnitzler şi Hermann Bahr, sau prin 
proeminenţa bărbii şi extravaganţa hainelor. Sunt convins că 
plasarea persoanei fizice în centrul atenţiei publice îl duce pe 
om automat în ispita de-a trăi, după vorba lui Werfel, ca „omul 
din oglindă” al propriului eu, de a-şi construi cu fiecare gest o 
anumită poză, iar odată cu această modificare a ţinutei 
exterioare se pierde, de obicei, nota de cordialitate, libertate şi 
autenticitate a naturii interioare. De aceea, dacă astăzi aş mai 
putea s-o iau de la capăt, m-aş strădui, prin publicarea operelor 
mele sub alt nume, sub un nume inventat, sub pseudonim, să 
scot un profit sufletesc oarecum dublu din cele două stări de 
fericire, succesul literar şi anonimatul persoanei; căci şi aşa 
viaţa este în sine încântătoare şi plină de surprize, darmite 
când o trăieşti în două ipostaze! 


287 


Apus de soare 


Pentru Europa a fost - îmi voi aminti întotdeauna cu 
recunoştinţă de acest lucru - o perioadă relativ liniştită acel 
deceniu 1924-1933, până când acel om a început să tulbure 
lumea în care trăiam. Tocmai pentru că suferise atât de mult de 
pe urma agitatelor evenimente, generaţia noastră a luat pacea 
relativă drept un cadou nemaipomenit. Noi toţi aveam 
sentimentul că trebuiau făcute eforturi pentru a recupera ceea 
ce anii vitregi ai războiului şi de după război furaseră din 
zestrea de fericire, libertate, creativitate a vieţii noastre; se 
muncea mai mult şi totuşi mai în voie, se călătorea, se 
experimenta, se redescoperea Europa, lumea. Niciodată n-au 
călătorit oamenii atât de mult ca în acei ani - era la mijloc 
nerăbdarea tinerilor să îndrepte în grabă ceea ce stricase 
războiul? Era poate presentimentul obscur că trebuia ieşit din 
ţarc cât încă mai era timp, înainte de a se zăvori din nou 
porţile? 

Şi eu am călătorit mult în vremea aceea, numai că de data 
aceasta era vorba de un alt mod de-a călători decât în zilele 
tinereţii mele. Căci nu mai eram un străin în niciuna dintre 
ţările în care mergeam, pretutindeni aveam prieteni, editori, un 
public; cel care venea acum nu mai era curiosul anonim de 
altădată, ci autorul cărţilor sale. Aceasta îmi aducea tot felul de 
avantaje. Puteam să militez cu autoritate sporită şi cu mai 
multă eficacitate pentru ideea care de ani mulţi devenise 
raţiunea vieţii mele: pentru unirea în spirit a Europei. Am ţinut 
în acest sens conferinţe în Elveţia, în Olanda, am vorbit 

288 


franţuzeşte în Palais des Arts, la Bruxelles, italieneşte la 
Florenţa, în istorica Sala dei Dugento, unde şezuseră 
Michelangelo şi Leonardo, englezeşte în America într-un 
lecture tour“ de la Atlantic până la Oceanul Pacific. Era un alt 
mod de-a călători; peste tot şedeam de vorbă ca-ntre prieteni 
cu fruntaşii vieţii intelectuale ai ţării respective, fără să fiu 
nevoit să-i caut eu; oamenii spre care în tinereţea mea 
ridicasem priviri respectuoase şi cărora n-aş fi îndrăznit 
niciodată să le scriu vreun rând îmi deveniseră prieteni. 
Pătrundeam în cercuri care de obicei închideau uşa cu 
aroganță în faţa străinului; am văzut vestitele Palais du 
Faubourg Saint-Germain,  palazzo-urile Italiei, colecțiile 
particulare; în bibliotecile publice nu mai şedeam rugător la 
ghişeul de eliberare a cărţilor, ci directorii în persoană îmi 
arătau comorile ascunse, la anticariatele milionarilor, ca dr. 
Rosenbach din Philadelphia, pe lângă vitrinele cărora micul 
colecţionar trecuse cu timiditate, veneam acum în calitate de 
oaspete. Aveam pentru prima dată drum deschis în aşa-zisa 
lume „de sus” şi în plus mulţumirea, înlesnirea de a nu mai 
trebui să solicit nimănui accesul, căci totul îmi venea de-a gata. 
Dar în felul acesta am cunoscut oare lumea mai bine? La tot 
pasul mă urmărea dorul după călătoriile tinereţii mele, când nu 
mă aştepta nimeni şi când viaţa trăită departe de restul lumii 
făcea mai gros vălul de mister care înconjoară toate lucrurile; 
de aceea nu voiam să ies cu totul din vechiul tipar al 
călătoriilor. Când veneam la Paris, nu voiam să-i anunţ din 
prima zi a sosirii nici chiar pe cei mai buni prieteni, ca Roger 
Martin du Gard, Jules Romains, Duhamel, Masereel. Mai întâi 
voiam să hoinăresc din nou pe străzi, nestânjenit şi neînsoţit, 
cum făceam în vremea studenţiei. Revedeam vechile cafenele şi 
micile cabarete, era un joc care mă făcea să-mi retrăiesc 
tinereţea; tot aşa, când voiam să lucrez, mă duceam în locurile 
cele mai incredibile, în mici localităţi de provincie ca Boulogne 
sau Tirano sau Dijon; era minunat să fii un necunoscut, să 
locuieşti în mici hoteluri după ce trecuseşi prin cele nesuferit 
de luxoase, să fii când printre primii, când printre ultimii, să 
alternezi lumina cu umbra după bunul tău plac. lar amintirea 
plăcută a acelui deceniu trăit după pofta inimii şi în cea mai 
deplină libertate, pe aceasta Hitler n-a putut nici să mi-o 


^ Turneu de conferinţe (engl.). 
289 


confişte, nici să mi-o tulbure, deşi avea să-mi răpească atâtea 
lucruri mai târziu. 


Dintre acele călătorii, una a fost pentru mine deosebit de 
răscolitoare şi instructivă: călătoria în noua Rusie. În 1914, cu 
foarte puţin înainte de război, când lucram la cartea mea 
despre Dostoievski, eram deja pregătit pentru această 
călătorie; atunci s-a abătut în şuier ucigător coasa războiului, şi 
din momentul acela mi-a fost parcă mereu teamă de-a reveni 
asupra hotărârii mele. Pentru toţi intelectualii, Rusia devenise, 
prin experimentul bolşevic, ţara cea mai fascinantă de după 
război, ţara care, fără să fie cunoscută prea bine, era în aceeaşi 
măsură admirată cu entuziasm şi duşmănită cu fanatism. 
Nimeni nu ştia cu certitudine - din cauza propagandei şi în 
aceeaşi măsură din cauza furibundei contrapropagande - ce s-a 
întâmplat acolo. Dar se ştia că s-a încercat ceva cu totul nou, 
ceva care în bine sau în rău ar putea fi hotărâtor pentru 
înfăţişarea viitoare a lumii noastre. Shaw, Wells, Barbusse, 
Istrati, Gide şi mulţi alţii se duseseră acolo, întorcându-se unii 
entuziasmați, alţii dezamăgiţi, iar eu n-aş fi fost un om 
spiritualmente angajat, preocupat de ceea ce e nou, dacă nu m- 
ar fi încercat tentaţia să merg să-mi fac o imagine cu propriii 
ochi. Cărţile mele cunoşteau acolo o răspândire neobişnuit de 
mare, nu numai ediţia completă prefațată de Gorki, ci şi ediţii 
mici, de câteva copeici exemplarul, care pătrunseseră până în 
straturile cele mai largi; puteam, aşadar, să fiu sigur de o bună 
primire. Dar ceea ce mă deranja era faptul că pe-atunci orice 
călătorie în Rusia însemna încă de la început un fel de luare de 
poziţie şi te obliga să-ţi declari în public adeziunea sau 
dezacordul, în timp ce eu, ca unul care detestam din adâncul 
inimii politica şi dogmele, nu voiam ca, după câteva săptămâni 
de trecut cu privirea pe deasupra unei ţări imense şi a unei 
probleme încă nerezolvate, să mi se pretindă o judecată. Aşa 
că, în ciuda faptului că ardeam de curiozitate, n-am putut 
niciodată să mă hotărăsc la o călătorie în Rusia Sovietică. 

În aceste împrejurări, mi-a parvenit la începutul verii lui 
1928 o invitaţie de a participa, ca delegat al scriitorilor 
austrieci, la aniversarea la Moscova a o sută de ani de la 
naşterea lui Lev Tolstoi şi de a lua cuvântul la adunarea festivă 
de acolo. N-aveam niciun motiv să mă eschivez de la o 


290 


asemenea manifestare, căci, prin obiectul ei situat mai presus 
de interesele partinice, vizita era la adăpost de atingerea cu 
politica. Tolstoi ca apostol al nonviolenţei nu putea fi 
categorisit în vreun fel şi a vorbi despre el ca scriitor era 
dreptul meu incontestabil, deoarece cartea mea cu acest 
subiect fusese difuzată în multe mii de exemplare; de 
asemenea, mi se părea că ar fi un lucru important pentru 
întreaga Europă ca scriitorii tuturor ţărilor să se întrunească 
pentru a aduce un omagiu celui mai mare dintre ei. Am 
acceptat deci, şi n-am avut de ce să regret intempestiva mea 
hotărâre. Chiar şi trecerea prin Polonia a fost ceva de neuitat. 
Am văzut cât de repede poate lumea noastră să-şi vindece 
rănile pe care ea însăşi şi le-a făcut. Aceleaşi oraşe ale Galiției 
pe care le văzusem în ruine în 1915 arătau curate şi reînnoite; 
iarăşi făceam constatarea că zece ani, care în viaţa unui individ 
înseamnă o bună bucată din existenţa lui, în viaţa unui popor 
durează cât ai clipi din ochi. La Varşovia nu mai era nicio urmă 
care să arate că pe aici se scurseseră de două ori, de trei ori, 
de patru ori valuri de armate victorioase şi învinse. Cafenelele 
străluceau de femei elegante. Ofițerii care ieşeau la promenadă 
pe străzi, zvelţi şi cu talia marcată, păreau mai degrabă nişte 
desăvârşiţi actori de curte care joacă roluri de soldaţi. Peste tot 
simţeai elan, încredere şi o îndreptăţită mândrie că noua 
republică a Poloniei s-a ridicat cu atâta elan de sub ruinele 
veacurilor. De la Varşovia mi-am continuat călătoria spre 
graniţa rusească. Terenul devenea mai neted şi mai nisipos; în 
fiecare gară aştepta întreaga populaţie a satului în costume 
ţărăneşti variat colorate, căci pe-atunci nu trecea dincolo, în 
ţara închisă şi interzisă, decât un singur tren de persoane pe zi 
şi era un mare eveniment să vezi vagoanele strălucind de 
curăţenie ale unui tren expres care lega lumea Răsăritului cu 
lumea Occidentului. În sfârşit, am ajuns la staţia de frontieră, 
Niegorolie. Pe deasupra căii ferate se întindea o pancartă de un 
roşu aprins cu nişte litere chirilice pe care n-am putut să le 
citesc. Cineva mi le-a tradus: „Proletari din toate ţările, uniți- 
vă!” Trecând pe sub acest panou de un roşu aprins, păşeam 
deja în imperiul proletariatului, în Republica Sovietică, într-o 
lume nouă. Trenul cu care călătoream, ce-i drept, nu era nici pe 
departe proletar. Am aflat că era un tren cu vagoane de dormit 
din vremea ţarului, mai confortabil şi mai comod decât 


291 


trenurile de lux europene, pentru că era mai spaţios şi mergea 
cu viteză mai redusă. Pentru prima dată călătoream pe 
teritoriul rusesc şi, straniu, n-aveam senzaţia că mă aflu în 
străinătate. Totul mi se părea ciudat de familiar, întinsa stepă 
goală cu discreta ei melancolie, micile colibe şi orăşelele cu 
turnurile lor cu cupolă în formă de ceapă, bărbaţii cu barbă 
lungă, jumătate ţărani, jumătate profeţi, care ne întâmpinau cu 
râsul lor blajin, cu gura până la urechi, femeile cu basmalele lor 
înflorate şi cu fustele albe, care vindeau cvas, ouă şi castraveti. 
Cine mă familiarizase cu toate acestea? Splendida literatură 
rusă - Tolstoi, Dostoievski, Aksakov, Gorki - care a zugrăvit 
viaţa poporului cu atâta măiestrie şi realism. Deşi nu 
cunoşteam limba, aveam impresia că-i înţelegeam pe oameni 
când vorbeau, pe aceşti oameni mişcător de simpli care şedeau, 
masivi şi molatici, în bluzele lor ample, şi pe tinerii muncitori 
din tren care jucau şah sau citeau sau discutau, acel spirit 
neliniştit, neastâmpărat al tineretului care, prin mobilizarea 
tuturor forţelor, cunoştea o nouă resurecţie. Să fi fost iubirea 
de popor a lui Tolstoi şi Dostoievski care învia ca o amintire în 
mine? În orice caz, încă din tren mă luase-n stăpânire un 
sentiment de simpatie pentru acel ceva pueril şi înduioşător, 
inteligent şi încă neinstruit pe care-l aveau aceşti oameni. 

Cele paisprezece zile pe care le-am petrecut în Rusia 
Sovietică au fost zile de mare tensiune. Vedeai, auzeai, admirai, 
te scandalizai, te entuziasmai, te supărai, tot timpul era o 
pendulare între fierbinte şi rece. Moscova era ea însăşi o 
dualitate - aici impunătoarea Piaţă Roşie cu zidurile şi turnurile 
cu cupolă în formă de ceapă, ceva surprinzător de tătăresc, 
oriental, bizantin şi de aceea cu aer de Rusie străveche, iar 
alături, ca o hoardă străină de uriaşi americani, blocuri 
moderne, ultramoderne. Totul era numai contrast; în biserici 
luceau crepuscular, încă înnegrite de fum, vechile icoane şi 
altarele bogate în aur şi argint ale sfinţilor, iar la o sută de paşi 
mai încolo se afla, în sicriul lui de sticlă, trupul lui Lenin 
proaspăt îmbălsămat, în costum negru. Alături de câteva 
automobile sclipitoare, nişte izvozciki bărboşi, murdari îşi 
îndemnau căluţii lor slabi cu biciul şi cu alintări rostite din gură 
şi din vârful buzelor; marea Operă, unde a avut loc întâlnirea, 
strălucea de pompă şi grandoare ţaristă pentru publicul 
proletar, iar în cartierele mărginaşe apăreau, ca nişte bătrâne 


292 


decrepite, vechile case dărăpănate care trebuiau să se sprijine 
una de cealaltă ca să nu se prăbuşească. De prea multă vreme 
se învechiseră toate, trăiau în virtutea inerţiei şi se acoperiseră 
de rugină, iar acum voiau să devină dintr-odată moderne, 
ultramoderne, supertehnice. Din cauza acestei grabe, Moscova 
făcea impresia unui oraş supraaglomerat, suprapopulat şi 
învolburat. Peste tot era aglomeraţie, în magazine, în faţa 
teatrelor, şi peste tot oamenii trebuiau să aştepte; totul era 
excesiv de organizat şi din cauza aceasta nu funcţiona cum 
trebuie; noua birocraţie chemată să facă ordine încă se 
complăcea în a completa fişe şi a tărăgăna totul. Marea 
întrunire de seară care trebuia să înceapă la ora şase a început 
la nouă şi jumătate; când, mort de oboseală, la ora trei noaptea, 
am părăsit Opera, lista vorbitorilor încă nu se încheiase; la 
orice recepţie, la orice întâlnire soseai cu un ceas mai devreme. 
Timpul ţi se pulveriza printre degete şi totuşi fiecare secundă 
plesnea de prea multele prilejuri de-a privi şi de-a observa şi 
de-a discuta; în toate acestea era o anumită febrilitate şi 
simţeai că te invadează pe tăcute acea tainică aprindere 
rusească a sufletului şi plăcerea nepotolită de-a proiecta în 
afară sentimente şi idei încă în stare incandescentă. Fără să ştii 
bine de ce şi pentru ce, te cuprindea o uşoară exaltare, 
atmosfera, agitată şi nouă, era de-aşa natură; părea că în piept 
începea deja să-ţi bată o inimă de rus. 

Multe lucruri erau extraordinare, Leningradul înainte de 
toate, acest oraş conceput genial de nişte prinți temerari, cu 
largile lui bulevarde, cu palatele lui imense - şi totuşi încă mai 
subzista Petersburgul apăsător al Nopților albe şi al lui 
Raskolnikov. Impozant Ermitajul şi de neuitat priveliştea 
oamenilor adunaţi în pâlcuri şi scoţându-şi respectuos pălăria 
ca altădată în faţa icoanelor: muncitori, soldaţi, ţărani mergeau 
cu încălţările lor greoaie prin sălile cândva împărăteşti, se 
uitau la tablouri cu o mândrie secretă şi parcă spuneau: 
acestea sunt acum ale noastre şi vom învăţa şi noi să înţelegem 
asemenea lucruri. Învăţătorii conduceau copii bucălaţi prin săli, 
comisari cu problemele artei le vorbeau ţăranilor întru câtva 
intimidaţi despre Rembrandt şi Tiţian; ori de câte ori li se 
arătau niscaiva detalii, ridicau cu sfială ochii de sub pleoapele 
grele. Şi aici, ca pretutindeni, era un mic motiv de râs în 
această curată şi cinstită strădanie de-a smulge peste noapte 


293 


poporul din analfabetism şi de a-l ridica la înţelegerea lui 
Beethoven şi Vermeer, dar în această încercare - de-a face ca 
valorile cele mai înalte să devină pe de o parte accesibile din 
primul foc, iar pe de altă parte să fie înţelese în mod efectiv - 
erau cu toţii la fel de nerăbdători. În şcoli copiii erau puşi să 
deseneze lucrurile cele mai extravagante, cele mai năstruşnice, 
pe băncile fetelor de doisprezece ani vedeai operele lui Hegel şi 
Sorel (pe care atunci eu însumi încă nu-l cunoşteam), vizitii 
care încă nu puteau citi ca lumea ţineau cărţi în mână, numai 
pentru că erau cărţi şi cărţile însemnau „cultură”, deci o 
datorie şi o chestiune de onoare a noului proletariat. Ah, ce ne 
mai venea să zâmbim când ni se arăta vreo fabrică modestă şi 
se aştepta de la noi o reacţie de uimire, ca şi când noi nu mai 
văzuserăm niciodată aşa ceva în Europa sau America; 
„electrică”, mi-a spus foarte mândru un lucrător, arătând spre 
o maşină de cusut, şi s-a uitat la mine foarte convins că am să 
chiui de admiraţie. Pentru că vedea pentru prima dată toate 
aceste lucruri tehnice, poporul, în simplitatea lui, credea că 
revoluţia şi tătuca Lenin au imaginat şi născocit toate acestea. 
Aşa că zâmbeai în timp ce admirai şi admirai în timp ce te 
amuzai în sinea ta; ce copil minunat şi dotat şi bun şi mare e 
această Rusie, îţi spuneai întruna şi te-ntrebai: va învăţa ea 
oare cu adevărat colosala lecţie pe care şi-o propusese? Se va 
realiza şi mai departe cu succes acest plan sau se va împotmoli 
în vechiul oblomovism rusesc? Acum erai încrezător, acum 
deveneai neîncrezător. Cu cât vedeam mai mult, cu atât eram 
mai nedumerit. 

Dar contradicţia se afla oare în mine? Nu-şi avea ea 
rădăcinile mai degrabă în firea rusului, nu se afla ea chiar în 
sufletul lui Tolstoi, pe care veniserăm să-l aniversăm? În tren 
spre Iasnaia Poliana, am vorbit pe această temă cu 
Lunacearski. „Ce a fost el de fapt, se întreba Lunacearski, un 
revoluţionar sau un reacţionar? El însuşi o fi ştiut ce era? Ca 
rus get-beget, voia totul prea dintr-odată, după milenii să 
schimbe întreaga lume cât ai bate din palme. Întocmai ca noi, 
adăugă el zâmbind, şi cu o singură formulă, întocmai ca noi. 
Suntem greşit înţeleşi noi, ruşii, atunci când ni se spune că 
suntem răbdători. Noi suntem răbdători cu trupurile noastre şi 
chiar cu sufletul nostru. Dar cu intelectul nostru suntem mai 
nerăbdători decât oricare alt popor, noi vrem toate adevărurile, 


294 


vrem totdeauna să cunoaştem imediat adevărul. Şi pentru 
aceasta ce s-a mai chinuit bătrânul.” Într-adevăr, mergând prin 
casa lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana, tot timpul n-am simţit 
altceva decât acest „ce s-a mai chinuit bătrânul”. Am văzut 
masa la care şi-a scris nepieritoarele opere, masă pe care o 
părăsea ca să peticească alături, într-o odaie sărăcăcioasă, 
încălţăminte, încălţăminte scâlciată. Iată uşa, iată poarta prin 
care a vrut să evadeze din această casă, din contradicţia 
existentei sale. Am văzut puşca cu care a ucis duşmani în 
război, el, care a fost totuşi duşmanul oricărui război. Întreaga 
problemă a existenţei sale mi se înfăţişă concret şi cu putere în 
această scundă şi albă casă boierească; dar, ca prin minune, 
acest sentiment al tragismului existenţei lui s-a potolit când ne- 
am dus la locul de veci al scriitorului. 

N-am văzut în Rusia ceva mai extraordinar, ceva mai 
emoţionant ca mormântul lui Tolstoi. Solitar şi lăturalnic este 
acest nobil loc de pelerinaj, ca un pat în adăpostul pădurii. O 
potecă îngustă duce la această movilă care nu e altceva decât 
un dreptunghi de pământ îngrămădit, de nimeni vegheat, de 
nimeni păzit, umbrit numai de câţiva arbori înalţi. Aceşti arbori 
falnici au fost sădiţi, după cum mi-a povestit la mormânt chiar 
nepoata lui, de însuşi Tolstoi. Fratele său Nikolai şi cu el 
auziseră în copilărie de la o săteancă o poveste cum că acolo 
unde se sădesc arbori îşi face fericirea sălaş. Aşa că mai în 
joacă, mai în serios au pus în pământ câţiva puieţi. Mult mai 
târziu şi-a amintit bătrânul de această minunată făgăduială din 
poveste şi şi-a exprimat îndată dorinţa de a fi înmormântat sub 
acei arbori sădiţi de mâna lui. S-a întâmplat după cum i-a fost 
voia; prin simplitatea lui tulburătoare, este mormântul cel mai 
impresionant din lume. In mijlocul pădurii, o mică movilă 
dreptunghiulară peste care dau în floare arborii, nulla crux, 
nulla corona!” - nicio cruce, nicio piatră funerară, nicio 
inscripţie. Marele om, care a suferit ca nimeni altul din pricina 
numelui său şi a gloriei sale, este înmormântat ca un anonim, 
întocmai ca un vântură-ţară care s-a întâmplat să moară pe 
drum, ca un soldat necunoscut. Nimănui nu-i este interzis să se 
apropie de locul de veci al scriitorului, gărduţul de uluci care-l 
înconjoară nu este închis. Numai respectul oamenilor păzeşte 


50 „Nici cruce, nici coroană” (lat.), deviză protestantă atribuită lui Florian 
Geyer, conducător al Războiului Ţărănesc German (1524-1526). 
295 


somnul celui neliniştit. De obicei, somptuozitatea unui mormânt 
este aceea care aţâţă curiozitatea, dar aici, aspra simplitate 
descurajează pe orice amator de spectacol. Vântul şuieră pe 
deasupra mormântului celui fără nume precum cuvântul lui 
Dumnezeu, altminteri nicio voce, ai putea să treci mai departe, 
crezând că aici este înmormântat un oarecare, că un rus 
oarecare îşi doarme somnul de veci în pământul Rusiei. Nici 
cripta lui Napoleon sub arcul de marmură al Domului 
Invalizilor, nici sicriul lui Goethe în cavoul princiar, nici acele 
monumente funerare de la Westminster nu te zguduie precum 
acest mormânt emotionant de anonim, sublim în tăcerea lui, 
acest mormânt aflat undeva în pădure, înconjurat numai de 
şoaptele vântului şi care nici vorbă nu rosteşte, nici mesaj nu 
transmite. 


Paisprezece zile petrecute în Rusia, şi încă mă mai aflam în 
starea aceea de încordare interioară, în ceața aceea în care 
pluteşte intelectul cuprins de o uşoară ameţeală. Care erau de 
fapt acele lucruri care mă impresionaseră aşa de mult? În 
curând aveam să-mi dau seama: erau oamenii şi cordialitatea 
pe care o emanau. Toţi, de la primul până la ultimul, erau 
convinşi că sunt părtaşi la o operă formidabilă ce priveşte 
întreaga omenire, toţi erau pătrunşi de ideea că lipsurile şi 
restricţiile pe care trebuiau să şi le impună proveneau din 
necesitatea îndeplinirii unei misiuni mai înalte. Vechiul complex 
de inferioritate în faţa Europei se preschimbase în mândria 
nemăsurată de a fi primii, înaintea tuturor. Ex oriente lux”! - de 
la ei venea mântuirea; aceasta era părerea lor sinceră şi 
cinstită. Adevărul ei îl descoperiseră; lor le fusese dat să 
înfăptuiască ceea ce celorlalţi numai în vis li s-a arătat. Când îţi 
arătau te miri ce bagatelă, le străluceau ochii: „Noi am făcut 
asta.” Şi acest „noi” era pe buzele întregului popor. Când arăta 
cu biciul spre vreo casă nouă, vizitiului care te ducea cu trăsura 
i se transfigura chipul de satisfacţie: „Noi” am construit asta. 
Pe coridoarele facultăţilor, tătarii, mongolii veneau la tine şi-ţi 
arătau, plini de mândrie, cărţile lor: „Darwin!” spunea unul, 
„Marx!” spunea celălalt, cu aerul de parcă ei le scriseseră. Era 
ceva care-i îmboldea în permanenţă să-ţi arate, să-ţi explice; 
erau aşa de mulţumiţi că a venit cineva să le vadă opera. 


51 Lumina [vine] de la Răsărit (lat.). 
296 


Fiecare avea - cu ani înaintea lui Stalin! - încredere 
nemărginită faţă de europeni; te priveau cu ochi în care luceau 
bunătatea şi credinţa şi-ţi strângeau mâna zdravăn, ca unui 
frate. Dar în acelaşi timp chiar şi cei mai de jos îţi dădeau de 
înţeles că ei, ce-i drept, te îndrăgesc, dar nu fac „plecăciuni” - 
eram doar cu toţii fraţi, tovarăşi. Nici la scriitori nu era altă 
atmosferă. In casa care aparținuse altădată lui Aleksandr 
Herzen ne aflam reuniți nu numai europeni şi ruşi, ci şi tunguşi 
şi georgieni şi caucazieni; pentru Tolstoi fiecare republică 
sovietică îşi trimisese delegatul propriu. Cu cei mai mulţi nu 
puteai discuta, şi totuşi ne-nţelegeam. Uneori câte unul se 
scula de la locul lui, venea la tine, îţi numea titlul unei cărţi pe 
care-o scriseseşi, îţi arăta spre inimă pentru a-ţi spune „îmi 
place foarte mult”, apoi te prindea de mână şi ţi-o strângea mai 
să ţi-o zdrobească de-atâta dragoste. Şi mai mişcător era faptul 
că fiecare aducea câte un dar. Erau încă vremuri grele pe- 
atunci; obiectele de valoare lipseau, dar fiecare voia să-ţi ofere 
câte o amintire: o veche gravură fără valoare, o carte ce nu se 
putea citi, o sculptură ţărănească. Mie în schimb îmi venea, 
desigur, mai uşor, pentru că puteam să le ofer mici daruri pe 
care Rusia nu le mai cunoscuse de ani şi ani - o lamă de ras 
Gillette, un stilou, câteva coli albe de hârtie de calitate pentru 
scrisori, o pereche de papuci din piele moale, astfel că m-am 
întors acasă cu un bagaj redus la maximum. Chiar cordialitatea 
aceasta mută şi totuşi debordantă avea ceva copleşitor; era 
vorba de un mod de a te cuceri prin căldură şi generozitate, 
care aici acţiona direct şi nemijlocit - ceva necunoscut la noi, 
căci noi nu eram de fapt niciodată în legătură cu poporul -, iar 
orice contact cu aceşti oameni se transforma într-o seducţie 
periculoasă căreia unii dintre scriitorii străini care au vizitat 
Rusia n-au putut să-i reziste. Pentru că se vedeau primiţi, ca 
niciodată, cu onoruri şi iubiţi de masele adevărate, se simțeau 
îmboldiţi să laude regimul care le asigurase un public care-i 
citea şi îi iubea aşa de mult; este cu totul în firea omului de a 
răsplăti generozitatea cu generozitate, exuberanţa cu 
exuberanţă. Trebuie să mărturisesc că eu însumi în unele 
momente în Rusia am fost cât pe-aci să-ncep a cânta osanale şi 
să mă molipsesc de entuziasmul celorlalţi. 

Nu era oare purul adevăr că în mijlocul acestei sincere 
cordialităţi, în acest minunat climat de amiciţie n-avusesem, la 


297 


drept vorbind, nici măcar un prilej de a sta de vorbă cu cineva, 
nestingherit, între patru ochi? Necunoaşterea limbii mă 
împiedicase să prind cu adevărat pulsul vieţii aşa cum o trăiau 
oamenii din popor. Şi apoi, cât văzusem eu din imensul imperiu 
în aceste paisprezece zile? O părticică infimă! Dacă voiam să 
fiu cinstit faţă de mine şi faţă de alţii, trebuia să admit că 
impresia mea, oricât de răscolitoare ar fi fost şi oricât elan mi- 
ar fi inspirat în unele privinţe, nu putea totuşi să-mi garanteze 
accesul la realitatea obiectivă. Aşa se face că, pe când aproape 
toţi ceilalţi scriitori europeni care s-au reîntors din Rusia au 
publicat imediat câte o carte, exprimându-şi adeziunea 
entuziastă sau dezacordul înverşunat, eu n-am scris decât 
câteva articole. Şi această reţinere a fost bine-venită, căci trei 
luni mai târziu multe lucruri arătau deja altfel decât le văzusem 
eu, şi un an mai târziu, din cauza rapidelor transformări, 
faptele ar fi dezminţit orice cuvânt. Cu toate acestea, în Rusia 
am simţit ca niciunde valurile timpului în creşterea lor 
năvalnică. 


La plecarea din Moscova, geamantanele mele erau destul de 
goale. Ce-am putut să dau am dat şi, în ce mă priveşte, m-am 
ales numai cu două icoane care după aceea mi-au împodobit 
camera multă vreme. Dar lucrul cel mai de valoare pe care l-am 
adus cu mine a fost prietenia lui Maxim Gorki, pe care l-am 
întâlnit personal pentru prima dată la Moscova. Drumurile 
noastre s-au încrucişat din nou peste un an sau doi, la Sorrento, 
unde trebuise să vină din cauza sănătăţii lui precare. Acolo, ca 
oaspete în casa lui, am petrecut trei zile de neuitat. 

Faptul că am petrecut împreună câtva timp a fost, în sine, 
foarte curios. Gorki nu stăpânea nicio limbă străină, eu, pe de 
altă parte, nu ştiam ruseşte. După toate regulile logicii, ar fi 
trebuit deci să stăm ca doi muţi unul în faţa celuilalt sau să 
întreţinem o conversaţie numai prin intermediul stimatei 
noastre prietene, Maria, baroneasă de Budberg. Dar Gorki n-ar 
fi fost unul dintre cei mai geniali povestitori ai literaturii 
universale dacă n-ar fi ştiut povesti cu întreaga sa fiinţă. In 
procesul povestirii, viaţa lui se muta în cele povestite, iar eu l- 
am înţeles, fără să înţeleg limba, încă de la început, datorită 
expresivităţii mimicii sale. Ca om - nu se poate spune altfel - 
avea o înfăţişare exclusiv „rusească”. Nimic nu era remarcabil 


298 


în trăsăturile lui; pe bărbatul înalt şi uscăţiv cu părul galben ca 
paiul şi cu maxilarele late ţi l-ai fi putut imagina ca ţăran pe 
câmp, ca vizitiu pe-o droşcă sau ca mic cizmar, ca hoinar 
sărman - totul în el era numai „poporanitate”, numai 
concentrată formă arhetipală a rusului dintotdeauna. Pe stradă 
ai fi putut trece pe lângă el ca pe lângă un ins oarecare, fără să- 
ti dai seama că ai fost o clipă în apropierea unui om deosebit. 
Numai când şedeai faţă-n faţă cu el şi începea să povestească 
înţelegeai cu cine ai de-a face. Căci el devenea automat omul 
pe care-l portretiza. Mi-aduc aminte cum a descris - am înţeles 
mai înainte de a mi se traduce - un bătrân cocoşat, obosit, pe 
care-l întâlnise odată, în peregrinările sale. Fără să-şi dea 
seama, capul i-a dispărut între umerii încovoiaţi, ochii, la 
început albaştri şi scânteietori, au obosit şi s-au întunecat, 
vocea i s-a dogit; fără să-şi dea seama, se transformase în 
bătrânul cocoşat. Şi îndată a început să povestească ceva vesel, 
a izbucnit în râs cu gura până la urechi, s-a lăsat uşor pe spate, 
o rază îi însenina fruntea; era o mare desfătare să-l asculţi, în 
timp ce el, cu mişcări precise, ca de creator, rânduia în juru-i 
oameni şi peisaje. Totul la el avea simplitatea naturii, felul cum 
mergea, cum şedea, cum îşi încorda auzul, exuberanţa lui; într- 
o seară s-a travestit în boier, şi-a pus o sabie la cingătoare şi pe 
chipul lui s-a aşternut imediat o expresie aristocratică. 
Sprâncenele i s-au încordat a poruncă, a început să măsoare cu 
paşi energici camera în lung şi-n lat, de parcă ar fi chibzuit 
asupra prevederilor aspre ale unui ucaz, iar în ultima clipă, 
când şi-a scos acest costum, a izbucnit într-un râs copilăresc, 
de flăcăiaş de la ţară. Vitalitatea lui era un miracol; cu 
plămânul lui bolnav, trăia de fapt împotriva tuturor legilor 
medicinii, dar o extraordinară voinţă de-a trăi, un viu 
simţământ al datoriei îl ajutau să stea cu fruntea sus; în fiecare 
dimineaţă îşi scria, cu scrisul lui clar şi caligrafic, marele său 
roman, răspundea la sutele de întrebări care-i erau adresate de 
către tineri scriitori şi muncitori din patria sa; a fi în compania 
lui însemna pentru mine a mă transpune în mediul vital al 
Rusiei, nu al celei de odinioară şi nici al celei de azi, ci în cel al 
sufletului mare, puternic şi profund al poporului nemuritor. În 
forul lui intim, în acei ani, el încă nu făcuse o alegere clară. Ca 
vechi revoluţionar, dorise această răsturnare, fusese prieten 
bun cu Lenin, dar nu se hotărâse încă „să devină popă sau 


299 


papă“, cum spunea el, şi totuşi îl mustra conştiinţa că nu era la 
un loc cu ai săi în acei ani, când în fiecare săptămână se 
petreceau lucruri importante. 

Întâmplarea a făcut ca în acele zile să fiu martorul unei scene 
foarte caracteristice, absolut neo-ruseşti, care mi-a dezvăluit 
întreaga lui sfâşiere lăuntrică. Pentru prima dată intrase în 
portul Neapole un vas rusesc de război aflat într-o călătorie de 
antrenament. Tinerii marinari care nu fuseseră niciodată în 
Occident se plimbau în uniformele lor fercheşe pe Via Toledo şi 
nu se mai săturau uitându-se cu marii, curioşii lor ochi de ţăran 
la toate lucrurile inedite de-aici. În ziua următoare câţiva dintre 
ei au hotărât să facă o călătorie la Sorrento pentru a se întâlni 
cu scriitorul „lor”. Nu şi-au anunţat sosirea; în concepţia lor 
rusească de fraternitate, ei considerau ca un lucru de la sine 
înţeles că scriitorul „lor” trebuie să-i primească în orice 
moment. Când s-au pomenit în faţa casei lui au constatat că 
intuiseră corect: Gorki nu i-a lăsat s-aştepte şi i-a invitat 
înăuntru. Dar - avea să relateze cu haz în ziua următoare însuşi 
Gorki - aceşti tineri care puneau mai presus de orice „cauza” 
au avut la început o atitudine cam dură faţă de el. „Ce locuinţă 
ai”, au zis ei îndată ce-au intrat în frumoasa vilă confortabilă. 
„Trăieşti întocmai ca un burghez. Şi, la urma urmei, de ce nu te 
întorci în Rusia?” Gorki a trebuit să le explice totul de-a fir a 
păr. Dar, în fond, aceşti tineri cumsecade nu erau chiar aşa de 
duri. Ei voiseră numai să arate că nu se ploconesc în faţa 
renumelui şi că îl judecă pe om mai întâi prin prisma 
convingerilor sale. S-au aşezat degajaţi pe scaune, au băut ceai, 
au stat la taifas şi, în încheiere, în chip de bun rămas, l-au 
îmbrăţişat pe rând. Era minunat cum descria Gorki scena, 
îndrăgostit din suflet de comportarea liberă şi lejeră a acestei 
noi generaţii şi fără să se simtă câtuşi de puţin jignit de 
manierele lor zgomotoase. „Ce deosebire între ei şi noi, repeta 
el de fiecare dată, noi sau plecam capul, sau ne ridicam plini de 
vehemenţă, dar nu eram niciodată siguri de noi înşine.” Toată 
seara a avut o strălucire în priviri. Şi când i-am spus: „Cred că 
cel mai bine ar fi fost dacă te-ai fi întors cu ei în ţară”, a rămas 
pe gânduri, s-a uitat la mine sfredelitor. „Cum se face că ştii 
asta? Într-adevăr, până în ultimul moment m-am tot gândit 
dacă n-ar fi cazul să le las pe toate baltă, cărţile, hârtiile şi 
lucrul, şi cu aceşti băieţandri, paisprezece zile pe vasul lor, să 


300 


merg spre zările albastre. Aşa aş fi descoperit din nou ce 
înseamnă Rusia. Departe de ţară, uiţi partea cea mai bună din 
ceea ce ai învăţat, în exil niciunul dintre noi n-a mai produs 
ceva bun.” 


Dar Gorki greşea când numea Sorrento un exil. La urma 
urmei, putea totuşi să se întoarcă în orice zi în ţară, cum de 
fapt s-a şi întors. De fapt nu era un surghiunit, cu cărţile şi 
persoana lui, ca Merejkovski - l-am întâlnit la Paris pe acest om 
cu sufletul plin de o tragică amărăciune -, nu era cum suntem 
noi astăzi, după frumoasa expresie a lui Grillparzer, „între două 
lumi străine şi fără nicio patrie la mijloc”, rătăcitori prin limbi 
împrumutate şi bătuţi de vânt. Un adevărat exilat însă, şi unul 
de un fel deosebit, am găsit în zilele următoare la Neapole: 
Benedetto Croce. Decenii la rând el fusese conducătorul 
spiritual al tineretului, ca senator şi ministru avusese parte de 
toate onorurile exterioare în ţara sa, până în momentul când 
opoziţia sa faţă de fascism l-a adus în conflict cu Mussolini. A 
renunţat la funcţii şi s-a retras; dar aceasta nu era de-ajuns 
pentru intransigenţi; ei voiau să-i frângă rezistenţa şi, la 
nevoie, chiar să-l pedepsească. Studenţii, transformați în 
detaşament de şoc al reacţiunii, i-au luat cu asalt casa şi i-au 
spart geamurile. Dar omuleţul scund care, cu ochii lui 
inteligenţi şi cu bărbuţa lui ascuţită, arăta mai degrabă ca un 
burghez comod nu s-a lăsat intimidat. N-a părăsit ţara, a rămas 
în casa lui, în spatele meterezelor formate din cărţile sale, deşi 
fusese chemat să predea la universităţi americane şi străine. A 
continuat să scoată revista Critica în acelaşi spirit, şi-a publicat 
mai departe cărţile; autoritatea lui era aşa de mare, încât 
cenzura, de obicei necruțătoare, la ordinul lui Mussolini a bătut 
în retragere, în timp ce elevii lui, tovarăşii lui de idei au fost 
complet înlăturați. O vizită la el cerea un curaj deosebit din 
partea unui italian şi chiar din partea unui străin, pentru că 
autorităţile ştiau bine că el, în citadela lui, în locuinţa lui 
supraîncărcată cu cărţi, vorbea fără reticenţe şi ocolişuri. 
Croce trăia, aşadar, ca într-un spaţiu închis, etanş, ca într-o 
butelie, în mijlocul celor patruzeci de milioane de compatrioți ai 
săi. Această izolare ermetică a unui om într-un oraş de 
milioane, într-o ţară de milioane, avea pentru mine ceva 
fantomatic şi totodată grandios. Încă nu ştiam că aceasta încă 


301 


mai însemna o formă blândă de înăbuşire a spiritului, mult mai 
blândă decât aceea de care urma să avem noi parte mai târziu, 
şi nu puteam să nu admir prospeţimea şi supleţea inteligenţei 
de care acest om, de-acuma bătrân, dădea dovadă în lupta de 
fiecare zi. Dar el râdea. „Tocmai rezistenţa este aceea care 
întinereşte omul. Dacă aş fi rămas senator, aş fi avut o viaţă 
uşoară, dar din punct de vedere intelectual aş fi devenit de 
mult un leneş şi un inconsecvent. Nimic nu este mai dăunător 
pentru un intelectual ca lipsa spiritului de rezistenţă; de-abia 
de când sunt singur şi de când nu mai am tineretul în jurul meu 
sunt nevoit să devin eu însumi din nou tânăr.” 

Dar a trebuit să treacă un număr de ani până să înţeleg la 
rândul meu că încercarea provoacă, persecuția întăreşte şi 
însingurarea potenţează, dar numai în măsura în care nu te 
zdrobeşte. Ca toate lucrurile esenţiale ale vieţii, asemenea 
cunoştinţe nu se dobândesc niciodată din experienţa altora, ci 
totdeauna numai din trăirea propriului destin. 


Faptul că nu l-am văzut niciodată pe omul cel mai important 
al Italiei, Mussolini, se explică prin incapacitatea mea de a mă 
apropia de personalităţi politice; chiar şi în patria mea, în mica 
Austrie, nu m-am întâlnit niciodată cu niciunul dintre oamenii 
politici aflaţi la cârma statului, nici cu Seipel, nici cu Dollfuss, 
nici cu Schuschnigg. Şi totuşi ar fi fost de datoria mea ca lui 
Mussolini, care, după cum am aflat de la nişte prieteni comuni, 
a fost unul dintre primii şi cei mai asidui cititori ai cărţilor mele 
în Italia, să-i transmit personal mulţumiri pentru felul spontan 
în care mi-a satisfăcut prima rugăminte pe care am adresat-o 
vreodată unui om de stat. N 

Faptele s-au petrecut după cum urmează. Intr-o zi am primit 
o scrisoare expres de la un prieten din Paris, care-mi spunea că 
o doamnă de origine italiană vrea să-mi facă o vizită la 
Salzburg într-o chestiune importantă. Eram rugat s-o primesc 
imediat. Ea a venit în ziua următoare şi ceea ce mi-a relatat 
era, într-adevăr, zguduitor. Soțul ei, un eminent medic dintr-o 
familie săracă, fusese crescut de către Matteotti pe cheltuiala 
acestuia. Asasinarea brutală a acestui lider socialist de către 
fascişti determinase istovita conştiinţă universală să mai 
reacționeze o dată cu revoltă împotriva unei crime fără 
precedent. Intreaga Europă se ridicase plină de indignare. 


302 


Credinciosul prieten a fost atunci unul dintre cei şase curajoşi 
care au îndrăznit să poarte în public pe străzile Romei sicriul 
celui asasinat; la scurt timp după aceea, boicotat şi ameninţat, 
a plecat în exil. Dar soarta familiei lui Matteotti nu-i dădea 
pace; el voia ca, în amintirea binefăcătorului său, să-i scoată 
ilegal din Italia pe copiii acestuia. În timp ce încerca să 
realizeze acest lucru, a căzut în mâinile unor spioni sau agenţi 
provocatori şi a fost arestat. Deoarece orice amintire legată de 
Matteotti era penibilă pentru Italia, un proces în acest context 
cu greu ar fi putut avea un deznodământ prea rău pentru cel în 
cauză; procurorul a reuşit însă, printr-un tertip, să-l implice în 
acelaşi timp în alt proces, care avea la bază punerea la cale a 
unui atentat cu bombă împotriva lui Mussolini. Şi medicul care 
pe câmpul de luptă primise cele mai înalte decoraţii de război a 
fost condamnat la zece ani de temniţă grea. 

Tânăra femeie era, se-nţelege, extrem de îngrijorată. Ea 
spunea că trebuie făcut ceva contra acestei sentinţe căreia 
soţul ei nu-i va putea supravieţui. Că toate numele literare ale 
Europei trebuie să se unească într-un protest ferm - şi mă ruga 
s-o ajut. Am sfătuit-o imediat să renunţe la ideea de a încerca 
ceva pe calea protestelor. Ştiam cât de contraindicate 
deveniseră de la război încoace toate aceste manifestări. Am 
încercat s-o lămuresc că, din mândrie naţională în primul rând, 
nicio ţară nu acceptă să modifice sub presiune externă o 
hotărâre a justiţiei şi că protestul european în cazul Sacco şi 
Vanzetti din America a avut mai degrabă un efect negativ decât 
pozitiv. Am rugat-o insistent să nu întreprindă nimic de felul 
acesta. N-ar face decât să agraveze situaţia soţului ei, pentru 
că Mussolini niciodată nu va ordona - nici n-ar putea, chiar 
dacă ar vrea - o uşurare a pedepsei, dacă se încearcă să i se 
impună din afară acest lucru. Dar i-am promis, fiind eu însumi 
realmente zguduit, să fac tot ce-mi stă în puteri. l-am spus că 
întâmplător săptămâna următoare plecam în Italia, unde aveam 
prieteni binevoitori, care ocupau poziţii foarte influente. Poate 
că aceştia vor fi în măsură să facă ceva, în mod discret, în 
favoarea medicului. 

Am încercat chiar din prima zi. Dar am văzut ce şanţuri 
adânci săpase teama în sufletele oamenilor. Îndată ce 
pomeneam numele respectiv, fiecare se simţea pus în 
dificultate: nu, el nu poate influenţa cu nimic... este absolut 


303 


imposibil. În felul acesta, problema s-a plimbat de la unul la 
altul. M-am întors oarecum încurcat acasă, pentru că, cine ştie, 
nefericita femeie ar fi putut să creadă că nu epuizasem toate 
posibilităţile. Şi acest lucru era adevărat. Îmi mai rămânea o 
cale: să merg pe drum drept, deschis, la omul în mâinile căruia 
se afla decizia, să-i scriu lui Mussolini însuşi. 

Ceea ce am şi făcut. I-am adresat o scrisoare scrisă cu, reală 
convingere. Nu vreau să încep cu vorbe măgulitoare, îi scriam, 
şi vreau să spun încă de la început că nu cunosc nici omul şi 
nici gravitatea faptei. Dar i-am cunoscut soţia care este, fără 
îndoială, nevinovată, or, tocmai asupra ei ar cădea toată 
greutatea pedepsei, dacă ar trebui ca soţul ei să petreacă 
aceşti ani în temniţă. Nu vreau să critic câtuşi de puţin 
sentinţa, dar îmi dau seama că pentru această femeie ar fi o 
salvare de la moarte dacă soţul ei, în loc să stea în temniţă, ar fi 
dus pe una din acele insule cu deţinuţi unde li se permite 
soțiilor şi copiilor să locuiască cu exilaţii. 

Am depus scrisoarea adresată lui Mussolini într-o cutie 
poştală obişnuită din Salzburg. Patru zile mai târziu, legația 
italiană de la Viena îmi scria că a dat curs cererii mele. In 
acelaşi timp, mi-a parvenit din Italia o telegramă care confirma 
aprobarea transferului solicitat. 


Era bine de călătorit în anii aceia, cu puţin înainte de 
dezlănţuirea furtunii. Dar la fel de frumos era să te întorci 
acasă. Ceva deosebit se petrecuse fără să prindem de veste. 
Micul oraş Salzburg, cu cei patruzeci de mii de locuitori ai săi, 
pe care mi-l alesesem tocmai pentru aşezarea lui într-un 
romantic colţ de provincie, trecuse prin transformări uimitoare: 
în timpul verii devenise capitala artistică nu numai a Europei, 
ci a întregii lumi. Pentru a-i scoate din dificultate pe artiştii şi 
muzicienii care vara rămâneau fără pâine, Max Reinhardt şi 
Hugo von Hofmannsthal organizaseră în anii postbelici cei mai 
grei câteva spectacole, mai ales celebrul spectacol în aer liber 
cu piesa lui Hofmannsthal Toți şi fiecare-n parte, din piaţa 
domului din Salzburg, care atrăgeau în primul rând spectatori 
din zona imediat învecinată; mai târziu s-a încercat acest lucru 
şi cu spectacole de operă, cu un succes tot mai mare, tot mai 
strălucitor. Treptat, lumea a început să manifeste interes. Cei 
mai buni dirijori, cântăreţi, actori se străduiau să ajungă aici, 


304 


bucuroşi de ocazia de a-şi arăta măiestria şi în faţa unui public 
internaţional, nu numai în faţa celui autohton. Festivalurile de 
la Salzburg au devenit dintr-odată o atracţie pentru întreaga 
lume, un fel de festivaluri olimpice moderne ale artei, la care 
toate naţiunile se întreceau în a-şi prezenta cele mai bune 
producţii. Toţi voiau să asiste la aceste manifestări 
extraordinare. Regi şi prinți, stele de cinema şi milionari 
americani, prietenii muzicii, artişti, poeţi şi snobi îşi dădeau în 
ultimii ani randevu la Salzburg; niciodată nu se reuşise în 
Europa o asemenea concentrare de valori teatrale şi muzicale 
ca în acest mic oraş din mica şi multă vreme dispreţuita 
Austrie. Salzburgul prospera. Vara, pe străzile oraşului, orice 
ins venit din Europa sau America în căutarea unui spectacol 
artistic de cea mai bună calitate se îmbrăca în costumele 
naţionale ale localnicilor din Salzburg - pantaloni din pânză 
albă de în şi jachete pentru bărbaţi, pestriţul costum tirolez, 
pentru femei -, micuțul Salzburg devenise peste noapte arbitrul 
modei universale. În hoteluri se dădea lupta pentru camere, 
alaiul automobilelor spre locul festivalului era tot aşa fastuos ca 
şi cel de odinioară spre balul de la curtea imperială, gara era 
permanent inundată de pasageri; unele oraşe au încercat să 
abată spre ele acest flux aurifer, dar n-au reuşit. Salzburgul a 
fost şi a rămas timp de un deceniu locul de pelerinaj artistic al 
Europei. 

Aşa se face că în oraşul în care locuiam m-am pomenit dintr- 
odată înconjurat de oameni din întreaga Europă. Din nou soarta 
îmi îndeplinea o dorinţă pe care nici n-aş fi avut curajul s-o 
schiţez în gând, iar casa noastră de pe Kapuzinerberg a devenit 
o casă europeană. Cine n-a trecut ca oaspete pe-acolo? Cartea 
noastră de oaspeţi ar putea să aducă în privinţa aceasta o 
mărturie mai convingătoare decât simpla mea amintire, dar şi 
această carte, împreună cu casa şi cu multe altele, a căzut în 
mâinile naţional-socialiştilor. Cu cine n-am petrecut acolo 
momente de neuitat, când priveam de pe terasă spre frumosul 
şi paşnicul peisaj, fără să bănuim că exact vizavi, pe muntele 
Berchtesgaden, se afla omul care avea să distrugă toate 
acestea! Romain Rolland a locuit la noi, şi Thomas Mann; dintre 
scriitori au fost întâmpinați cu căldură H.G. Wells, 
Hofmannsthal, Jakob Wassermann, van Loon, James Joyce, Emil 
Ludwig, Franz Werfel, Georg Brandes, Paul Valery, Jane 


305 


Adams, Schalom Asch, Arthur Schnitzler, dintre muzicieni 
Ravel şi Richard Strauss, Alban Berg, Bruno Walter, Bartok şi- 
atâţia şi-atâţia dintre pictorii, actorii, savanții veniţi din toate 
colţurile lumii! Câte momente bune şi senine de dialog 
intelectual nu ne aduceau adierile fiecărei veri! Intr-o zi a urcat 
coasta abruptă Arturo Toscanini şi, din acelaşi moment, a 
început o prietenie care m-a făcut să iubesc şi să gust muzica şi 
mai mult, cu o şi mai profundă cunoaştere decât înainte. Apoi i- 
am fost ani şi ani oaspete nelipsit la repetiţii, şi de fiecare dată 
descopeream pasiunea pe care-o punea în lupta pentru 
atingerea acelei perfecţiuni care apare în concertele publice ca 
miracol de spontaneitate (am încercat odată să evoc într-un 
articol aceste repetiţii care, prin forţa exemplului, îndeamnă pe 
orice artist să nu se lase până nu ajunge pe treapta cea mai de 
sus a desăvârşirii). Aveam confirmarea strălucită a cuvintelor 
lui Shakespeare: „Muzica este hrana sufletului.” Şi urmărind 
emulaţia artelor, binecuvântam destinul care îmi hărăzise să-mi 
întemeiez creaţia pe legătura permanentă cu acestea. Ce 
bogate, ce pline de culoare erau aceste zile de vară, când arta 
şi binecuvântatul peisaj se potenţau reciproc! Şi totdeauna, 
când mă întorceam în amintire la orăşelul decăzut, cenuşiu, 
oropsit, cum fusese el imediat după război, la casa noastră în 
care, îngheţaţi, ne luptam cu ploaia care pătrundea prin 
acoperiş, îmi dădeam seama ce au însemnat aceşti 
incomparabili ani de pace pentru viaţa mea. Era din nou 
îngăduit să crezi în oameni, în umanitate. 


Au venit mulţi oaspeţi dragi, de seamă, în casa noastră în 
acei ani, dar şi în ceasurile de singurătate se forma în jurul meu 
un cerc magic de chipuri sublime ale căror umbre şi urme am 
reuşit treptat să le conjur: în deja amintita mea colecţie de 
manuscrise, se reuniseră maeştrii cei mai mari ai tuturor 
timpurilor. Datorită unei bogate experienţe, mijloacelor mai 
îndestulătoare şi, mai ales, datorită unei pasiuni încă tenace, 
ceea ce începusem ca diletant de cincisprezece ani se 
transformase în toţi aceşti ani dintr-o simplă acumulare într-o 
structură organică şi, îndrăznesc să spun, într-o adevărată 
operă de artă. În primii ani, ca la orice începător, strădania 
mea exclusivă a fost să adun la repezeală nume, nume celebre; 
apoi, dintr-un imbold psihologic, am strâns mai mult 


306 


manuscrise - versiuni iniţiale sau fragmente de opere - care îmi 
înlesneau accesul la modul de creaţie al unui maestru îndrăgit. 
Dintre nenumăratele enigme impenetrabile ale universului, cea 
mai profundă şi cea mai misterioasă rămâne totuşi aceea a 
creaţiei. Aici natura te pune în imposibilitate de-a trage cu 
urechea la uşa ei; nu-ţi va permite niciodată să zăreşti măcar 
cu coada ochiului prin ce supremă ştiinţă a făcut ea să apară 
pământul, o mică floare, o poezie sau un om. Aici, 
neîndurătoare şi inflexibilă, se ascunde în spatele vălurilor ei. 
După ce-a trecut, clipa inspiraţiei nu va mai putea fi descrisă 
nici de poet, nici de muzician. După ce creaţia şi-a găsit 
rotunjimea perfectă, artistul nu mai ştie nimic despre originea 
şi nici despre creşterea şi devenirea ei în timp. El nu va putea 
niciodată sau aproape niciodată să explice cum în mintea lui 
inspirată cuvintele s-au înlănţuit într-o strofă, cum din tonuri 
disparate s-au închegat melodii care vor răsuna prin secole. 
Singurul lucru care poate să dea o vagă idee despre acest 
insesizabil proces al creaţiei sunt filele de manuscris, şi mai 
ales acelea nedestinate încă tiparului, acelea presărate cu 
corecturi, schiţele iniţiale încă incerte, din care apoi numai 
treptat se cristalizează forma viitoare, definitivă. A strânge la 
un loc asemenea file provenind de la toţi marii poeţi, filozofi şi 
muzicieni, asemenea corecturi, martori ai luptei lor pentru 
creaţie, a reprezentat în viaţa mea de colecţionar de 
manuscrise epoca a doua, trăită cu conştiinţa mai clară a 
scopului. Era pentru mine o plăcere să le vânez pe la licitaţii, o 
osteneală asumată cu dragă inimă să le dibui prin locurile cele 
mai ascunse şi în acelaşi timp un fel de ştiinţă, pentru că, pe 
lângă colecţia mea de manuscrise autografe, a apărut încetul 
cu încetul o a doua, care cuprindea toate cărţile ce s-au scris 
vreodată despre manuscrisele autografe, toate cataloagele care 
s-au tipărit vreodată, în număr de peste patru mii, o bibliotecă 
fără egal şi fără rival, deoarece negustorii înşişi nu puteau să 
investească atâta timp şi pasiune în acest domeniu special. Pot 
spune, într-adevăr - ceea ce n-as îndrăzni niciodată să afirm în 
privinţa literaturii sau a unui alt domeniu al vieţii -, că în aceşti 
treizeci sau patruzeci de ani de activitate de colecţionar 
devenisem o autoritate de mâna întâi în domeniul 
manuscriselor şi că ştiam despre orice filă importantă unde se 
află, cui aparţine şi cum a ajuns în mâinile posesorului ei; 


307 


devenisem deci un adevărat cunoscător care putea, de la prima 
privire, să se pronunţe asupra autenticităţii şi care în materie 
de evaluare era mai versat decât cei mai mulţi dintre 
profesionişti. 

Dar, treptat, ambiția mea de colecţionar a început să tindă 
mai departe. Nu mă mai mulţumeam să am o simplă galerie de 
manuscrise ale literaturii universale şi ale muzicii, o oglindă a 
miilor de modalităţi şi metode de creaţie; simpla extindere a 
colecţiei nu mă mai satisfăcea; ceea ce mi-am propus în ultimii 
zece ani ai activităţii mele de colecţionar a fost un permanent 
spor de calitate. Dacă la început mă mulțumea să am nişte file 
provenind de la un scriitor sau un muzician, cu timpul mi-am 
îndreptat efortul spre momentul cel mai fericit al creaţiei unui 
artist, acela al maximei lor performanţe. La un poet, aşadar, nu 
căutam numai manuscrisul uneia dintre poeziile sale, ci al 
uneia dintre cele mai frumoase poezii ale sale şi, pe cât posibil, 
al uneia dintre acele poezii care şi-a asigurat viaţa fără de 
moarte, din minutul în care inspiraţia şi-a găsit, cu ajutorul 
cernelii sau al creionului, pentru prima dată întruchipare 
pământească. De la nemuritori, din relicvariul manuscriselor 
lor, voiam - temerară ambiţie! - tocmai ceea ce i-a făcut 
nemuritori în conştiinţa omenirii. 


În felul acesta, colecţia se afla, de fapt, într-o continuă 
prefacere; orice filă necorespunzătoare acestei foarte înalte 
exigenţe o dădeam la o parte, o vindeam sau o schimbam, 
îndată ce se ivea ocazia, cu una mai semnificativă, mai 
caracteristică, mai - dacă pot spune aşa - aptă pentru 
eternitate. Şi miracolul a făcut ca acest lucru să-mi reuşească 
în multe cazuri, căci în afară de mine existau numai foarte 
puţini care colecţionau piese esenţiale cu o asemenea 
pricepere, cu o asemenea sârguinţă şi în acelaşi timp cu o 
asemenea ştiinţă. Aşa s-au strâns până au umplut mai întâi o 
mapă şi apoi o ladă întreagă făcută din metal şi azbest, ca să fie 
ferite de distrugere, manuscrise iniţiale de opere sau din opere 
aparţinând celor mai durabile manifestări ale umanităţii 
creatoare. Constrâns cum sunt astăzi la condiţia de nomad, nu 
am aici la îndemână catalogul acelei colecţii de multă vreme 
risipite şi pot enumera numai la întâmplare câteva din lucrurile 
în care geniul pământesc s-a întruchipat într-un moment sortit 


308 


să rămână etern. 

Aveam o filă din caietul de lucru al lui Leonardo, observaţii în 
scris inversat la nişte desene, de la Napoleon ordinul către 
soldaţii săi înainte de Rivoli într-un scris de-abia lizibil, risipit 
pe patru pagini, de la Balzac aveam un întreg roman pe coli de 
tipar, unde pe fiecare filă era un câmp de bătaie cu mii de 
corecturi şi se vedea, cu o claritate extraordinară, lupta lui 
titanică de la o corectură la alta (din fericire s-a salvat o 
fotocopie pentru o universitate americană). Aveam Naşterea 
tragediei a lui Nietzsche într-o primă versiune, necunoscută, pe 
care o scrisese pentru Cosima Wagner cu mult înainte de 
publicare, o cantată de Bach, aria Alcestei de Gluck şi o altă 
arie de Händel, ale cărui manuscrise muzicale sunt, dintre 
toate, cele mai rare. Totdeauna căutam, şi de cele mai multe ori 
găseam, lucrurile cele mai caracteristice; de la Brahms 
Cântecele ţigăneşti, de la Chopin Barcarola, de la Schubert 
nemuritoarea piesă Către muzică, de la Haydn nepieritoarea 
melodie „Dumnezeu să te aibă în pază” din Cvartetul Imperial. 
În unele cazuri am reuşit chiar să realizez din forme particulare 
ale creaţiei un tablou general al unei individualităţi creatoare. 
Astfel, de la Mozart am avut nu numai o foaie scrisă cu 
stângăcie de către băiatul de unsprezece ani, ci şi - indiciu al 
artei sale de compozitor de lieduri - nemuritoarea Viorea pe 
versurile lui Goethe, din muzica lui de dans menuetele care 
parafrazau „Non piu andrai” a lui Figaro, iar din Figaro însuşi 
aria lui Cherubino; pe de altă parte, am avut fermecător de 
indecentele scrisori către verişoara lui, al căror text complet n- 
a fost niciodată încredinţat tiparului public, şi un canon scabros 
şi, în sfârşit, încă o filă pe care a scris-o cu foarte puţin timp 
înainte de a muri, o arie din Titus. Tot aşa de departe 
mersesem cu rotunjirea arcului existenţial la Goethe: prima filă, 
o traducere făcută de băiatul de nouă ani din latină, ultima, o 
poezie scrisă la vârsta de optzeci şi doi de ani, cu foarte puţin 
timp înaintea morţii, şi, între acestea, o filă importantă din 
piesa de vârf a operei sale, un in-folio de două pagini din Faust, 
un manuscris referitor la ştiinţele naturii, numeroase poezii şi 
în plus nişte desene din cele mai diferite etape ale vieţii sale; 
aceste cincisprezece file îţi dădeau o vedere de ansamblu 
asupra întregii vieţi a lui Goethe. Ce-i drept, la Beethoven, 
primul dintre idolii mei, nu mi-a mai reuşit o asemenea perfectă 


309 


cuprindere. Aşa cum m-am confruntat în cazul lui Goethe cu 
editorul meu, profesorul Kippenberg, tot aşa aici l-am avut ca 
rival şi contraofertant pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
Elveţia, care strânsese un tezaur beethovenian fără egal. Dar, 
abstracţie făcând de agenda din tinereţe, de liedul Sărutul şi de 
nişte fragmente din muzica la Egmont, am reuşit ca măcar un 
moment, cel mai tragic al vieţii lui, să-l pot reprezenta în 
întregime într-un fel pe care niciun muzeu din lume n-ar putea 
să-l ofere. O întâmplare fericită a făcut să intru de la prima 
încercare în posesia tuturor pieselor încă existente care-i 
mobilaseră camera şi care după moartea sa fuseseră scoase la 
licitaţie şi achiziţionate de consilierul aulic Breuning: înainte de 
toate, marea masă de scris în al cărei sertar se aflau ascunse 
cele două portrete ale iubitelor lui, al contesei Giulietta 
Guicciardi şi al contesei Erdody, caseta de bani pe care a ținut- 
o până în ultima clipă lângă patul lui, micul pupitru pe care-şi 
scrisese, bolnav fiind, ultimele compoziţii şi scrisori, o şuviţă 
albă de păr care i-a fost tăiată când se afla pe patul de moarte, 
invitaţia la ceremonia înmormântării, ultima listă de rufe date 
la spălat pe care a scris-o cu mâna tremurândă, documentul 
inventarului casnic scos la licitaţie şi subscripţia prietenilor săi 
vienezi pentru bucătăreasa Sali, rămasă fără mijloace de 
existenţă. Şi întrucât adevăratului colecţionar întâmplarea îi 
întinde totdeauna o prietenească mână de ajutor, am avut 
ocazia ca, scurt timp după ce am achiziţionat toate aceste 
lucruri din camera unde a murit, să obţin şi cele trei desene 
care-l înfăţişează pe patul de moarte. Din relatările 
contemporanilor, se ştia că un tânăr pictor şi prieten al lui 
Schubert, Josef Teltscher, încercase în ziua de 27 noiembrie, 
când Beethoven se lupta cu moartea, să-l deseneze pe 
muribund, dar fusese dat afară din cameră de către consilierul 
aulic Breuning, care vedea în aceasta o impietate. Timp de o 
sută de ani nu s-a mai ştiut nimic despre aceste desene, până 
când, la o mică licitaţie la Brno, s-au vândut la un preţ derizoriu 
mai multe zeci de mape ale pictorului în care s-au descoperit 
imediat şi aceste schiţe. Şi cum pe de altă parte o întâmplare se 
leagă de alta, într-o zi am fost întrebat de un negustor dacă nu 
m-ar interesa originalul desenului care-l înfăţişează pe 
Beethoven pe patul de moarte. I-am răspuns că acesta se afla 
deja în posesia mea, dar ulterior s-a dovedit că foaia ce-mi 


310 


fusese oferită era originalul litografiei lui Danhauser care-l 
arăta pe Beethoven pe patul de moarte, litografie devenită atât 
de celebră mai târziu. În felul acesta, reunisem tot ceea ce era 
în măsură să fixeze şi să redea acel ultim moment, memorabil şi 
cu adevărat nepieritor. 

Că nu m-am considerat niciodată posesorul acestor lucruri, ci 
numai păstrătorul lor în timp, iată ceva care nu are nevoie de 
demonstraţie. Nu dorinţa de-a avea, de-a acapara pentru mine 
însumi era cea care-mi dădea ghes, ci pasiunea de-a reconstitui 
un context, de-a ridica o colecţie la rangul de operă de artă. 
Eram conştient că această colecţie luată în totalitatea ei era 
mai aptă să biruiască vicisitudinile decât propriile mele opere. 
În ciuda a multe propuneri, nu m-am grăbit să întocmesc un 
catalog, pentru că mă aflam încă în plină muncă de construcţie 
şi, potrivit exigenţelor pe care mi le impuneam, unele nume şi 
unele piese încă nu le deţineam în starea cea mai 
satisfăcătoare. Planul meu îndelung cumpănit era ca după 
moartea mea această colecţie unică să rămână acelui institut 
care va îndeplini o condiţie, şi anume aceea de-a fixa o anumită 
sumă anuală care să asigure completarea colecţiei în sensul 
dorit de mine. În felul acesta, colecţia n-ar fi rămas un sistem 
osificat, ci un organism viu, apt să se dezvolte încă cincizeci 
sau o sută de ani după ce eu nu voi mai fi în viaţă, devenind un 
ansamblu tot mai frumos. 

Dar vitregitei noastre generaţii îi este interzis să-şi facă 
planuri dincolo de orizontul de timp al vieţii ei. Când a început 
epoca lui Hitler şi eu a trebuit să-mi părăsesc casa, am pierdut 
cheful de a mai colecţiona, precum şi posibilitatea de a mai 
păstra ceva în siguranţă. O vreme am lăsat unele piese în 
seifuri şi pe la prieteni, dar apoi - ţinând seama de vorba 
profetică a lui Goethe, cum că muzeele, colecţiile şi panopliile 
se transformă în nişte privelişti încremenite dacă nu li se 
asigură dezvoltarea în continuare - am hotărât că e mai bine 
să-mi iau rămas-bun de la o colecţie căreia nu-i mai puteam 
consacra efortul meu creator. O parte am dăruit-o, când am 
plecat, Bibliotecii Naţionale din Viena, în principal acele piese 
pe care eu însumi le primisem în dar de la contemporani, 
prietenii mei, o parte am înstrăinat-o, iar ceea ce s-a întâmplat 
sau se întâmplă cu restul nu mă preocupă din cale-afară. 
Totdeauna pasiunea mea a fost actul creaţiei, şi mai puţin 


311 


rezultatul acestuia. Aşa că nu plâng după colecţionarul care am 
fost cândva. Căci, dacă în aceste timpuri ostile oricărei arte şi 
oricărei colecţii, noi, hăituiţii şi surghiuniţii, a trebuit să 
învăţăm o artă, apoi aceasta a fost arta de a ne lua rămas-bun 
de la tot ceea ce cândva am iubit şi cu care ne-am mândrit. 


În felul acesta, cu lucrări şi călătorii, cu studii, lecturi, 
achiziţii şi bucurii, anii au trecut. Într-o dimineaţă de noiembrie 
a anului 1931 m-am trezit că împlineam cincizeci de ani. Pentru 
bravul poştaş cu părul alb de la Salzburg, această zi n-a fost 
prea uşoară. Cum în Germania domnea bunul obicei ca a 
cincizecea aniversare a unui autor să fie marcată pe larg în 
ziare, bătrânul a trebuit să urce treptele abrupte cu un maldăr 
impresionant de scrisori şi telegrame. Înainte de-a le deschide 
şi a le citi, am reflectat asupra semnificației pe care o avea 
această zi pentru mine. Al cincizecilea an de viaţă înseamnă un 
moment de cotitură; neliniştit, te uiţi înapoi, măsori cât din 
drumul tău ai parcurs deja şi te întrebi în sinea ta dacă şi de- 
acum încolo te va mai duce spre culmi. Am reflectat asupra 
timpului pe care l-am trăit; aşa cum din casa mea priveam spre 
lanţul Alpilor şi spre valea domoală, am privit în urmă spre 
aceşti cincizeci de ani şi a trebuit să-mi spun că aş comite o 
nelegiuire dacă aş încerca să fiu nerecunoscător. La urma 
urmelor, mi se dăduse mai mult, infinit mai mult decât m-aş fi 
aşteptat sau aş fi sperat să primesc. Mijlocul prin care mi-am 
propus să-mi dezvolt şi să-mi afirm personalitatea, producţia 
literară, poetică, a dat rezultate cu mult peste ceea ce 
întrezărisem în cele mai îndrăzneţe visuri ale copilăriei. Aveam 
în faţă, ca dar din partea editurii Insula la a cincizecea mea 
aniversare, o bibliografie a cărţilor mele apărute în toate 
limbile, ea însăşi o carte; nicio limbă nu lipsea, nici bulgara şi 
nici finlandeza, nici portugheza şi nici armeana, nici chineza şi 
nici maratti. În scriere pentru orbi, sub formă stenografică, în 
toate caracterele şi idiomurile exotice, plecaseră de la mine 
spre oameni cuvinte şi idei; prezenţa mea se extinsese 
nemăsurat de mult dincolo de limitele fiinţei mele. Câtorva 
dintre cei mai buni oameni ai timpului nostru le câştigasem 
prietenia, asistasem la cele mai reuşite montări de spectacole; 
am putut vedea şi admira oraşele eterne, tablourile 
nemuritoare, cele mai frumoase peisaje ale pământului. Am 


312 


rămas un om liber, nelegat de vreo slujbă sau profesie, munca 
mea a fost bucuria mea şi, mai mult decât atâta, ea a adus 
bucurie şi în sufletul altora! Ce rău putea să se întâmple? 
Existau pe lume cărţile mele: putea oare cineva să le prefacă în 
neant? (In naivitatea mea, aşa puneam problema.) Exista o casă 
care era a mea - putea oare cineva să mă alunge dintr-însa? 
Existau pe lume prietenii mei - era cu putinţă să-i pierd 
vreodată? Mă gândeam fără teamă la moarte, la boală, dar nu- 
mi trecea prin cap nici cel mai vag gând despre câte aveam să- 
ndur, despre faptul că va trebui să rătăcesc încă o dată din 
ţară-n ţară, peste mări şi oceane, fără patrie, prigonit şi hăituit 
ca un proscris, că înseşi cărţile mele aveau să fie arse, 
interzise, puse la index, că numele meu în Germania va fi 
acoperit de ocară ca acela al unui criminal şi că aceiaşi 
prieteni, ale căror scrisori şi telegrame s-au aflat cândva pe 
masă, în faţa mea, acum s-ar face galbeni ca ceara dacă 
întâmplător m-ar întâlni. Că tot ceea ce am înfăptuit în treizeci 
sau patruzeci de ani de sârguinţă ar putea să dispară fără 
urmă, că toată această viaţă, clădită cărămidă cu cărămidă, 
trainică şi în aparenţă de neclintit, aşa cum se arăta ea privirii 
mele, şi-ar putea ieşi din rosturi şi încheieturi şi că eu, ajuns 
aproape de culme, voi fi nevoit, cu forţe aflate deja la începutul 
declinului şi cu sufletul pustiit, s-o iau încă o dată de la capăt. 
Într-adevăr, niciodată, nici în vis n-am imaginat lucruri atât de 
absurde şi de contrare raţiunii. Puteam fi mulţumit. Imi iubeam 
îndeletnicirea şi de aceea iubeam şi viaţa. Eram scutit de griji, 
chiar dacă n-aş mai fi scris niciun rând, aveau grijă de mine 
cărţile mele. Toate planurile mele păreau să se fi realizat, 
destinul părea să se fi îmblânzit. Siguranţa zilei de mâine, pe 
care o cunoscusem la începutul vieţii mele în casa părintească 
şi care se pierduse în timpul războiului, o redobândisem acum 
prin propriile puteri. Ce-aş mai fi putut să-mi doresc? 

Dar, ciudat lucru, tocmai faptul că în acest moment toate 
dorinţele mele erau satisfăcute mi-a dat o misterioasă senzaţie 
de insatisfacţie. Ar fi într-adevăr bine, întreba cineva în mine - 
nu eu eram acela - dacă viaţa ta ar continua să se deruleze în 
climatul acesta, aşa de lipsit de intemperii, aşa de bine rânduit, 
aşa de aducător de foloase, aşa de comod, aşa de pus la 
adăpost de noi tensiuni şi încercări? Nu este ea în contradicţie 
cu tine, cu ceea ce este esenţial în tine, această existenţă 


313 


privilegiată, asigurată pe toate laturile? Umblam prin casă cu 
capul plin de gânduri. Viaţa devenise frumoasă în aceşti ani, 
exact aşa cum o voisem eu. Şi totuşi, să trăiesc mereu aici, să 
stau mereu la aceeaşi masă de scris şi să scriu cărţi, o carte şi 
încă o carte şi apoi să primesc tantieme, tot mai multe 
tantieme, să devin treptat un domn respectabil având a-şi 
administra, decent şi demn, numele şi opera, la distanţă de 
toate surprizele, tensiunile şi primejdiile? Să las lucrurile să tot 
meargă aşa până la şaizeci, până la şaptezeci de ani, pe drum 
drept şi neted? N-ar fi mai bine pentru mine - aşa continua să 
viseze cineva în mine - să survină ceva deosebit, ceva nou, ceva 
care să mă facă mai agitat, mai încordat, ceva care să mă facă 
mai tânăr, provocându-mă la o luptă nouă şi poate mai plină de 
riscuri? Totdeauna, sufletul oricărui artist este sfâşiat de o 
contradicţie misterioasă - dacă viaţa îl împinge cu furie dintr-o 
parte-ntr-alta, atunci tânjeşte după linişte, dar dacă i s-a 
acordat linişte, atunci din nou tânjeşte după o viaţă agitată. Aşa 
că la această a cincizecea aniversare nutream în ungherul cel 
mai ascuns al sufletului numai o dorinţă nelegiuită: să se 
întâmple ceva care să mă disloce încă o dată din această 
siguranţă şi comoditate, care să mă forţeze nu să continui pur 
şi simplu, ci s-o iau din nou de la început. Să fi fost aceasta 
teama de bătrâneţe, de pierderea suflului, de căderea în 
somnolenţă? Sau era o presimţire misterioasă care mă făcea 
atunci să doresc o altă viaţă, mai dură, de dragul perfecţionării 
spirituale? Nu ştiu. 

Nu ştiu. Căci ceea ce ţâşnea în momentul acela straniu din 
semiîntunericul inconştientului nu era deloc o dorinţă limpede 
conturată şi desigur nimic care să aibă vreo legătură cu voinţa 
trează. Era numai un gând fugar, pe care mi-l aduceau, parcă, 
adierile, poate că nici nu era un gând al meu, ci al unei forţe 
care venea din adâncuri şi pe care eu nu o cunoşteam. Dar 
obscura forţă stăpână pe viaţa mea, ea, insesizabila, ea, care 
mi-a îndeplinit atâtea dorinţe pe care eu însumi n-aş fi îndrăznit 
niciodată să le exprim, probabil că l-a interceptat. Şi, promptă, 
a şi ridicat mâna ca să-mi facă viaţa ţăndări şi să mă forţeze ca, 
din ruinele ei, să-mi clădesc din temelii o cu totul altă viaţă, 
una mai dură şi mai grea. 


314 


Incipit Hitler 


Rămâne ca o lege de neclintit a istoriei faptul că tocmai 
contemporanilor li se refuză posibilitatea de a recunoaşte, încă 
de la primele începuturi, marile mişcări care-şi pun amprenta 
asupra epocii. Aşa se face că nu-mi pot aminti când am auzit 
prima dată de numele lui Adolf Hitler, acest nume pe care, de 
câţiva ani încoace, suntem nevoiţi să-l evocăm sau să-l rostim în 
fiecare zi, ba chiar în fiecare secundă, într-un context sau altul, 
numele omului care a adus lumii mai multă nenorocire decât 
oricare altul de-a lungul timpului. Trebuie să fi fost în orice caz 
destul de devreme, pentru că Salzburgul nostru, aflat la două 
ore şi jumătate de mers cu trenul, era un fel de vecin al 
Munchen-ului, aşa că până şi problemele strict locale ale 
acestuia ne ajungeau repede la ureche. Ştiu numai că, într-o zi 
- data n-aş putea s-o mai reconstitui -, un cunoscut a venit la 
noi şi s-a plâns că la Munchen sunt din nou tulburări. Că e 
vorba mai ales de un netrebnic de agitator pe nume Hitler, care 
ţine întruniri ce se termină cu nişte încăierări nebuneşti şi care 
aţâţă în chipul cel mai vulgar împotriva republicii şi a evreilor. 

Numele a căzut în mine ca ceva găunos şi lipsit de 
importanţă. În continuare nu m-a mai preocupat. Căci câte 
nume de agitatori şi pucişti, azi de multă vreme uitate, nu 
apăreau pe-atunci dintre ruinele Germaniei, ca tot aşa de 
repede să reintre în neant? Acela al căpitanului Ehrhardt cu 
trupele lui baltice, acela al generalului Kapp, acelea ale 
ucigaşilor care acționau în numele unor aşa-zise tribunale în 
Westfalia, ale separatiştilor renani, ale conducătorilor de 


315 


franctirori. Sute de asemenea mici băşici pluteau, izbindu-se 
unele de altele, în vâltoarea generală, însă, îndată ce plesneau, 
nu lăsau în urmă altceva decât un miros urât care vădea în mod 
clar un latent proces de putrefacție în rana încă deschisă a 
Germaniei. Chiar şi fiţuica acelei nou-apărute mişcări național- 
socialiste mi-a picat la un moment dat în mână, Miesbacher 
Anzeiger (care avea să se transforme mai târziu în Volkischer 
Beobachter). Dar Miesbachul nu era decât un sat oarecare, iar 
ziarul era scris ca din topor. Cine se sinchisea de-aşa ceva? 

Dar apoi, în localităţile de graniţă din apropiere, Reichenhall 
şi Berchtesgaden, prin care treceam aproape în fiecare 
săptămână, au apărut dintr-odată cete, la început mai mici şi 
apoi tot mai mari, de băieţi tineri în cizme cu carâmbul răsfrânt 
şi în cămăşi brune, purtând pe mânecă o brasardă ţipător 
colorată, cu o svastică. Organizau mitinguri şi demonstraţii, 
mărşăluiau pe străzi cu cântece şi lozinci strigate-n cor, lipeau 
pe ziduri afişe uriaşe pe care mâzgăleau cruci încârligate; 
atunci mi-am dat seama pentru prima dată că în spatele acestor 
bande apărute ca din senin existau nişte forţe influente nu 
numai din punct de vedere financiar. Un singur individ, Hitler, 
care pe-atunci încă îşi mai ţinea cuvântările prin berăriile 
Bavariei, n-ar fi putut să ofere acestor mii de băieţi tineri un 
echipament aşa de costisitor. Trebuie să fi fost nişte mâini mai 
puternice care împingeau de la spate această nouă „mişcare”. 
Pentru că uniformele erau noi-nouţe, iar într-o vreme de 
sărăcie, când adevărații veterani ai armatei încă mai umblau în 
uniforme zdrenţăroase, „cetele de asalt”, care erau trimise din 
oraş în oraş, dispuneau de un uimitor parc de automobile, 
motociclete şi camioane în stare perfectă. In afară de aceasta, 
era evident că şefii armatei le făceau acestor tineri instruirea 
tactică - sau, cum se spunea atunci, educaţia „paramilitară” - şi 
că însuşi Reichswehrul, în al cărui serviciu secret Hitler 
activase ca spion încă de la început, îşi controla cu regularitate 
pregătirea tehnică pe un material ce i se punea cu generozitate 
la dispoziţie. Intâmplarea a făcut ca în curând să am ocazia să 
asist la una dintre aceste „acţiuni de luptă” puse dinainte la 
punct. Într-una dintre localităţile de graniţă, unde se ţinea o 
foarte paşnică adunare social-democrată, au pătruns patru 
autocamioane arhipline cu băieţi, membri ai partidului național- 
socialist, înarmaţi cu bastoane de cauciuc, şi exact ca în scena 


316 


pe care o văzusem în piaţa San Marco din Veneţia, cei de faţă, 
nepregătiţi pentru o asemenea eventualitate, au rămas blocaţi, 
atât de intempestiv a fost atacul. Era aceeaşi metodă, învățată 
de la fascişti, doar că, din punct de vedere militar, era mai 
precis însuşită şi, aşa cum cere spiritul nemţesc, pregătită până 
în cele mai mici amănunte. La un fluierat, echipele SA au sărit 
cu iuţeala fulgerului din autocamioane, au început să dea cu 
bastoanele lor de cauciuc în oricine le ieşea în cale şi, mai 
înainte ca poliţia să poată interveni sau muncitorii să se adune, 
au sărit la loc în autocamioane şi au plecat la fel de vijelios 
precum veniseră. Ceea ce mă uluia era tehnica exactă cu care 
săreau din şi în autocamioane, mişcări care, de fiecare dată, se 
executau la un singur fluierat scurt al conducătorului de bandă. 
Se vedea că fiecărui individ i se întipărise dinainte în muşchi şi- 
n nervi planul de atac, indicându-i-se mişcarea şi roata 
autovehiculului şi locul unde trebuia să sară, pentru ca să nu-şi 
stingherească vecinul şi să nu pună în primejdie întreaga 
acţiune. Nu era nicidecum vorba de măiestrie personală, căci 
fiecare dintre aceste manevre trebuie să fi fost exersată de 
zeci, poate de sute de ori în cazărmi şi pe câmpurile de 
instrucţie. De la bun început - s-a văzut de la prima 
demonstraţie -, trupa fusese dresată pentru atac, violenţă şi 
teroare. 

În curând aveau să se audă mai multe despre aceste manevre 
subterane din ţinutul Bavariei. La ora când toată lumea 
dormea, băieţii aceştia tineri ieşeau pe furiş din case şi se 
adunau pentru „exerciţii de teren” nocturne; ofiţeri ai 
Reichswehrului, activi sau în retragere, plătiţi de către stat sau 
de către misterioşii creditori ai partidului, instruiau aceste 
bande fără ca autorităţile să dea mare atenţie dubioaselor 
manevre nocturne. Dormeau oare cu adevărat sau numai 
închideau ochii? Considerau ele mişcarea drept o cantitate 
neglijabilă sau chiar o ajutau pe ascuns să se extindă? In orice 
caz, chiar şi cei care sprijineau din umbră mişcarea au fost 
înspăimântați de saltul brutal prin care aceasta s-a ridicat, 
brusc, în picioare. Într-o dimineaţă, autorităţile s-au trezit în 
faţa faptului împlinit: Muinchen-ul se afla în mâinile lui Hitler, 
toate instituţiile erau ocupate, ziarele erau silite, sub 
ameninţarea revolverului, să anunţe pe un ton triumfător 
revoluţia care avusese loc. Din cerul spre care inocenta 


317 


republică privea pur şi simplu distrată, a coborât acel deus ex 
machina, generalul Ludendorff, primul dintre cei mulţi care 
credeau că-l pot dirija pe Hitler şi care, în schimb, au fost ei 
înşişi traşi pe sfoară de acesta. Celebrul puci care urma să 
cucerească Germania a început înainte de amiază, iar la prânz 
(nu povestesc aici un fapt de istorie universală) era, după cum 
se ştie, deja lichidat. Hitler a fugit, dar a fost în curând arestat; 
cu aceasta se părea că mişcarea a încetat să mai existe. În 
acest an 1923 au dispărut crucile încârligate, detaşamentele de 
asalt, iar numele lui Adolf Hitler a fost aproape dat uitării. 
Nimeni nu se mai gândea la el ca la un posibil factor în luptă 
pentru putere. 

După câţiva ani însă a reapărut, de data aceasta săltat cu 
repeziciune în sus de către valul înfuriat al nemulțumirii. 
Inflaţia, şomajul, crizele politice şi nu în ultimul rând neghiobia 
străinătăţii răscoliseră poporul german; o teribilă nevoie de 
ordine se făcea simțită în toate straturile poporului german, 
pentru care ordinea a avut dintotdeauna o importanţă mai 
mare decât libertatea şi dreptul. Şi cine promitea ordine - 
însuşi Goethe a spus că dezordinea îi este mai nesuferită chiar 
decât nedreptatea -, pe acela îl urmau din primul moment sute 
de mii. 

Dar noi continuam să ignorăm primejdia. Puţinii scriitori care 
realmente îşi dăduseră osteneala de-a citi cartea lui Hitler, în 
loc să se ocupe de programul lui, luau în râs zorzoanele prozei 
lui fade. Marile ziare democratice - în loc să-şi pună cititorii în 
gardă - dădeau zilnic asigurări liniştitoare, susţinând că foarte 
curând întreaga mişcare, care abia reuşea să-şi finanţeze 
enorma agitaţie cu banii industriei grele şi cu aceia pe care şi-i 
procura făcând, fără nicio reţinere, datorii, avea să se 
prăbuşească. Dar poate că în străinătate nu s-a înţeles 
niciodată adevăratul motiv pentru care în toţi aceşti ani 
Germania a subapreciat şi minimalizat în aşa măsură persoana 
şi influenţa lui Hitler: nu numai că Germania a fost întotdeauna 
un stat întemeiat pe existenţa claselor, dar ea s-a împovărat în 
plus prin veneraţia exagerată faţă de tot ce însemna „cultură”. 
Abstracţie făcând de câteva posturi de generali, funcţiile înalte 
în stat au rămas în exclusivitate la dispoziţia celor cu „studii 
academice”; pe când în Anglia un Lloyd George, în Italia un 
Garibaldi şi Mussolini, în Franţa un Briand se ridicaseră cu 


318 


adevărat din popor până la cele mai înalte funcţii în stat, pentru 
neamt era de neconceput ca un om care n-a terminat nici 
măcar şcoala medie, necum să fi absolvit vreo şcoală 
superioară, ca un ins care a înnoptat prin cămine de burlaci şi 
care ani în şir a dus o viaţă obscură, cu mijloace nici astăzi 
scoase la lumină, să poată vreodată să aspire la o poziţie pe 
care a deținut-o un baron von Stein, un Bismarck, un prinţ 
Bülow. Nu altceva decât această aroganță de oameni şcoliţi i-a 
indus în eroare pe intelectualii germani care au continuat să 
vadă-n Hitler tot un agitator de berărie care n-ar putea să 
devină niciodată realmente periculos, în timp ce el, trăgând 
nenumărate sfori invizibile, îşi câştigase încă de mult 
susţinători puternici în cele mai diverse cercuri. Şi chiar şi 
atunci când, în acea zi de ianuarie 1933, a devenit cancelar, 
atât marea masă, cât şi aceia care-l împinseseră în acest post îl 
considerau a fi doar un locţiitor provizoriu, iar în domnia 
naţional-socialistă vedeau un simplu episod. 

Atunci a ieşit la iveală pentru prima dată, în stil mare, 
tehnica cinic-genială a lui Hitler. De ani şi ani făcuse 
promisiuni cui vrei şi cui nu vrei şi-şi atrăsese din toate 
partidele exponenţi importanţi, care cu toţii credeau că pot să 
folosească puterile mistice ale „soldatului necunoscut” în 
scopurile lor. Iar acum îşi sărbătorea primul ei triumf această 
tehnică, pe care Hitler a aplicat-o mai târziu în marea politică, 
de-a încheia, cu jurământ şi credinţă nemţească, alianţe tocmai 
cu aceia pe care voia să-i nimicească şi să-i extermine. Aşa de 
perfectă era ştiinţa lui de-a înşela făcând în dreapta şi-n stânga 
promisiuni, încât, în ziua când a venit la putere, aceeaşi 
explozie de bucurie s-a produs în tabere despărțite între ele 
prin cele mai ireductibile contraste politice. Monarhiştii din 
Doorn vedeau în el cel mai devotat adept al împăratului, dar tot 
atât de mult jubilau la München monarhiştii bavarezi, adepţii 
casei Wittelsbach, care îl considerau şi ei omul „lor”. Cei din 
partidul naţional german sperau ca el să fie omul care să le taie 
lemnele cu care să-şi încălzească sobele; conducătorul lor, 
Hugenberg, îşi asigurase contractual locul cel mai important în 
cabinetul lui Hitler şi credea că în felul acesta pusese piciorul 
în prag - fireşte că, în ciuda înţelegerii întărite prin jurăminte, 
a zburat după primele săptămâni. Industria grea simţea că prin 
Hitler se eliberează de teama de bolşevici, doar îl vedea 


319 


instalat la putere pe omul pe care, de ani buni, îl finanța pe 
ascuns; şi în acelaşi timp răsufla uşurată şi entuziasmată mica 
burghezie pauperizată, căreia el îi promisese în sute de 
mitinguri că va sfărâma lanţurile „sclaviei cămătăreşti”. Micii 
negustori îşi aminteau că le făgăduise că va închide marile 
magazine, concurenţii lor cei mai periculoşi (o promisiune care 
n-a fost ţinută niciodată). Dar în special militarilor le era Hitler 
agreabil, pentru că avea o mentalitate militaristă şi tuna şi 
fulgera contra pacifismului. Nici chiar social-democraţii nu-i 
priveau ascensiunea cu ochi prea răi, cum ar fi fost de aşteptat, 
deoarece sperau că el îi va lichida pe duşmanii lor de moarte, 
pe comuniştii care le suflau atât de supărător în ceafă. 
Partidele cele mai diferite, despărțite de opoziții ireductibile, îl 
considerau un prieten al lor pe acest „soldat necunoscut” care 
jurase şi promisese totul fiecărei categorii, fiecărui partid, 
fiecărei formaţiuni. Nici chiar evreii germani nu-şi făceau prea 
mari probleme. Îşi imaginau că un ministre jacobin nu mai este 
un iacobin, că un cancelar al Reichului german se va dezice, 
cum e şi firesc, de vulgarităţile unui agitator antisemit. Şi în 
definitiv ce violenţe putea el să pună la cale într-un stat unde 
dreptul era solid ancorat, unde în parlament majoritatea îi 
stătea împotrivă şi, în ce priveşte libertatea şi egalitatea în 
drepturi, fiecare cetăţean se simţea asigurat prin constituţia 
adoptată sub jurământ solemn? 

Apoi a venit incendierea Reichstagului, parlamentul a 
dispărut, Göring a dat mână liberă bandelor sale, dintr-un foc a 
fost doborât orice drept în Germania. Cu groază s-a aflat că în 
plină pace există lagăre de concentrare şi că în cazărmi s-au 
amenajat încăperi secrete în care oameni nevinovaţi sunt 
lichidaţi fără judecată şi fără formalităţi. Nu poate fi vorba 
decât de izbucnirea unei stupide furii de moment, îşi spuneau 
oamenii. Aşa ceva nu poate fi de durată în secolul douăzeci. Dar 
acesta era numai începutul. Lumea a tresărit şi în primul 
moment a refuzat să dea crezare incredibilului. Dar chiar în 
acele zile am văzut primii refugiaţi. Escaladaseră noaptea 
munţii din apropierea Salzburgului sau traversaseră înot râul 
de frontieră. Înfometaţi, jerpeliţi, dezorientaţi, se holbau la cei 
din jur; cu ei începea fuga înspăimântată din calea neomeniei, 
care ulterior avea să cuprindă întreg pământul. Dar atunci când 
i-am văzut pe aceşti oameni izgoniți din ţara lor încă nu 


320 


bănuiam că feţele lor palide vesteau deja propria-mi soartă şi 
că noi toţi, noi toţi vom deveni victimele unui om posedat de o 
nesăbuită poftă de putere. 


E greu să te dezbari în câteva săptămâni de treizeci sau 
patruzeci de ani de înrădăcinată credinţă omenească. Ancoraţi 
în concepţiile noastre asupra dreptului, noi credeam în 
existenţa unei conştiinţe germane, a unei conştiinţe europene, 
a unei conştiinţe universale şi eram convinşi că neomenia se va 
compromite o dată pentru totdeauna în faţa omenirii. Deoarece 
vreau să fiu aici cât mai obiectiv cu putinţă, trebuie să recunosc 
că în 1933 şi chiar în 1934 nimeni dintre noi, dintre cei din 
Germania şi Austria, nu considera ca posibilă nici măcar a suta 
parte, nici măcar a mia parte din cele câte aveau să se abată 
asupra noastră peste câteva săptămâni. Evident, era limpede că 
noi, scriitorii liberi şi independenţi, trebuia să ne aşteptăm la 
anumite greutăţi, neplăceri, adversităţi. 

Îndată după incendierea Reichstagului i-am spus editorului 
meu că în curând în Germania se va sfârşi şi cu cărţile mele. N- 
am să uit cât de uluit a fost. „Cărţile dumneavoastră - cine să le 
interzică?” se întreba el atunci, în 1933, încă foarte nedumerit. 
„Doar n-aţi scris niciodată un cuvânt împotriva Germaniei, şi în 
politică nu v-aţi băgat.” Vedeţi bine: la o lună după luarea 
puterii de către Hitler, toate aceste monstruozităţi ca arderile 
de cărţi şi ţintuirile la stâlpul infamiei, care câteva luni mai 
târziu aveau să devină realităţi curente, încă se mai aflau, chiar 
pentru mințile clarvăzătoare, dincolo de orice prag al 
inimaginabilului. Căci, adoptând tehnica lipsită de scrupule a 
disimulării, naţional-socialismul s-a ferit să arate întreaga 
radicalitate a scopurilor sale înainte de a-i fi tocit lumii 
sensibilitatea. Aşa că dovedeau prudenţă în aplicarea metodei 
lor: administrau o doză şi după aceea făceau o pauză. 
Totdeauna numai o singură pilulă, şi apoi un moment de şedere 
în expectativă pentru a se vedea dacă n-a fost prea puternică, 
dacă conştiinţa universală mai suportă şi această doză. Şi cum 
conştiinţa europeană - spre paguba şi spre ruşinea civilizaţiei 
noastre - s-a grăbit foarte tare să declare că n-o priveşte şi nu 
se bagă, pe motiv că aceste samavolnicii se petreceau „dincolo 
de graniţă”, dozele au devenit tot mai puternice, până când, în 
cele din urmă, din cauza lor a sucombat întreaga Europă. 


321 


Nicăieri n-a fost Hitler mai genial ca în aplicarea acestei tactici 
a tatonării discrete şi a permanentei intensificări a dozei contra 
unei Europe tot mai slabe moralmente şi, în curând, şi militar. 
Chiar şi acţiunea de suprimare în Germania a oricărui cuvânt 
liber şi a oricărei cărţi independente, hotărâtă cu multă vreme 
înainte, s-a desfăşurat după aceeaşi metodă a sondării 
prealabile. La început nu s-a scos nicio lege - aceasta a apărut 
abia peste doi ani - care să interzică în mod categoric cărţile 
noastre; în loc, s-a organizat o discretă acţiune momentană de 
luare a pulsului, pentru a vedea până unde se poate merge, 
împingând grupul fără responsabilitate oficială al studenţilor 
naţional-socialişti să lanseze primul atac împotriva cărţilor 
noastre. Potrivit aceluiaşi sistem după care  înscenau 
manifestări de „mânie a poporului” pentru a pune în practică 
boicotarea hotărâtă de multă vreme a evreilor, s-a dat 
studenţilor directiva secretă de a-şi afişa public „indignarea” 
împotriva cărţilor noastre. Şi studenţii germani, bucuroşi de 
orice posibilitate de a-şi exprima vederile reacționare, s-au 
conformat întocmai şi s-au constituit în bande la toate 
universităţile, au început să scoată din librării exemplare din 
cărţile noastre şi, cu această pradă, sub steagurile fluturând în 
vânt, au pornit în marş spre o piaţă publică. Acolo, cărţile fie 
erau ţintuite, după un vechi obicei german - Evul Mediu 
devenise dintr-odată model de referinţă! - la stâlpul infamiei, al 
oprobriului public (eu însumi am avut un asemenea exemplar 
din cărţile mele găurit cu un cui, exemplar pe care un prieten 
de-al meu student l-a salvat după execuţie şi mi l-a făcut 
cadou), fie, întrucât din păcate nu era voie să arzi oameni, erau 
puse pe ruguri mari şi, în timp ce se recitau versuri patriotice, 
erau transformate în cenuşă. Ce-i drept, după multă ezitare, 
ministrul propagandei, Goebbels, hotărâse în ultimul moment 
să dea binecuvântarea lui oficială arderii cărţilor, dar aceasta a 
rămas tot o măsură semioficială, iar faptul că atunci Germania 
era încă departe de a se identifica total cu asemenea acte se 
vede foarte clar din aceea că publicul n-a schiţat nici cel mai 
neînsemnat gest de adaptare la situaţie. Deşi librarilor li se 
atrăsese atenţia să nu mai expună în vitrine niciuna din cărţile 
noastre şi deşi niciun ziar nu le mai semnala, adevăratul public 
nu s-a lăsat câtuşi de puţin influenţat. Atâta timp cât temniţa şi 
lagărul de concentrare încă nu atârnau deasupra capului, 


322 


cărţile mele, în ciuda tuturor greutăților şi şicanelor, încă se 
mai vindeau în 1933 şi 1934 aproape în număr tot aşa de mare 
ca înainte. Întâi a trebuit să capete putere de lege acea sublimă 
ordonanţă referitoare la „protejarea poporului german”, care 
făcea din tipărirea, vânzarea şi difuzarea cărţilor noastre o 
crimă contra statului. Aceasta în scopul de a ne despărţi cu 
brutalitate de sutele de mii şi milioanele de germani care şi 
acum ne citesc cu mai multă plăcere pe noi decât pe oricare 
dintre intempestiv gălăgioşii poeţi ai sângelui şi gliei şi care 
sunt dispuşi a ne însoţi cu credinţă în acţiunea noastră. 

Pentru mine a fost mai degrabă o onoare decât o ruşine 
faptul de-a împărtăşi soarta de scriitor exclus cu desăvârşire 
din viaţa literară a Germaniei cu nişte contemporani aşa de 
eminenţi ca Thomas Mann, Heinrich Mann, Werfel, Freud, 
Einstein şi alţi câţiva, a căror operă o consider incomparabil 
mai importantă decât a mea. Şi orice gest de martir îmi 
repugnă în asemenea măsură, încât numai în silă menţionez 
situaţia mea de copărtaş la soarta lor. Dar în mod bizar tocmai 
mie mi-a fost dat să-i pun într-o situaţie deosebit de penibilă pe 
naţional-socialişti, şi chiar pe Hitler în persoană. Dintre toţi 
proscrişii, tocmai poziţia mea literară a fost, în cercurile înalte 
şi foarte înalte de la Berchtesgaden, obiectul mereu reluat al 
unor interminabile dezbateri şi al celei mai aprinse dezlănţuiri 
a patimilor, aşa că lucrurilor plăcute ale vieţii mele pot să le 
adaug modesta satisfacţie de a-i fi pricinuit necazuri omului 
celui mai puternic, deocamdată, al epocii moderne, lui Adolf 
Hitler. 

Încă din primele zile ale noului regim, mă făcusem vinovat 
fără vină de provocarea unui fel de răscoală. Rula pe atunci în 
întreaga Germanie un film care fusese realizat şi intitulat după 
nuvela mea Secret arzător. Nimeni nu găsea în asta nici cel mai 
mic motiv de-a se scandaliza. Dar în ziua de după incendierea 
Reichstagului, faptă pe care naţional-socialiştii au încercat 
zadarnic s-o treacă în contul comuniştilor, s-a întâmplat ca în 
faţa reclamelor cinematografice şi a afişelor referitoare la 
Secret arzător să se adune oamenii, să se îmbulzească, 
aruncându-şi unii altora priviri complice, şi să râdă. Oamenii 
Gestapoului au înţeles repede de ce râde lumea la acest titlu. Şi 
încă în aceeaşi seară au dat năvală poliţiştii pe motociclete, 
spectacolele au fost interzise; în ziua următoare, titlul nuvelei 


323 


mele Secret arzător a dispărut fără urmă din toate ziarele şi de 
pe toţi stâlpii de afişaj. Dar, ca să interzică un cuvânt care-i 
deranja, ba chiar să ardă şi să distrugă toate cărţile noastre, 
fusese totuşi o treabă destul de simplă. Exista însă o situaţie în 
care ei nu puteau lovi în mine fără să-l păgubească pe omul de 
care aveau extrem de mare nevoie tocmai în acel moment critic 
pentru prestigiul lor în faţa lumii, pe cel mai mare, pe cel mai 
celebru muzician în viaţă al naţiunii germane, Richard Strauss, 
împreună cu care tocmai compusesem o operă. N 
Fusese prima mea colaborare cu Richard Strauss. Inainte, 
toate textele de operă, începând cu Electra şi Cavalerul 
Rozelor, i le scrisese Hugo von Hofmannsthal, iar eu nu mă 
întâlnisem niciodată cu Richard Strauss. După moartea lui 
Hofmannsthal mi-a trimis vorbă prin editorul meu că i-ar face 
plăcere să înceapă o nouă lucrare şi mă întreba pe această cale 
dacă aş fi dispus să-i scriu un text de operă. M-am simţit foarte 
onorat de o asemenea ofertă. De când Max Reger îmi pusese pe 
note primele poezii, trăisem tot timpul în lumea muzicii şi a 
muzicienilor. O strânsă prietenie m-a legat de Busoni, 
Toscanini, Bruno Walter, Alban Berg. Dar în vremea noastră, 
dintre muzicienii productivi, cel pe care aş fi fost dispus să-l 
servesc cu cea mai dragă inimă era Richard Strauss, ultimul 
din marea familie a muzicienilor germani născuţi, nu făcuţi, 
care cuprindea epoca de la Hândel şi Bach, prin Beethoven şi 
Brahms, până-n zilele noastre. M-am declarat imediat de acord 
şi chiar de la prima întâlnire i-am propus lui Strauss să ia ca 
motiv al unei opere tema din The Silent Woman de Ben Jonson, 
şi a fost pentru mine o surpriză plăcută să constat cât de 
repede, cu câtă clarviziune îmbrăţişează Strauss toate 
sugestiile mele. Niciodată nu bănuisem la el o inteligenţă 
artistică atât de rapid perceptivă, o cunoaştere atât de 
uimitoare a problemelor dramaturgiei. Încă din momentul în 
care se povestea un subiect, el îi şi dădea o formă dramatică şi- 
l adapta imediat - ceea ce era şi mai uimitor - la limitele 
propriei lui puteri de creaţie, limite pe care le vedea cu o 
claritate aproape înspăimântătoare. În viaţa mea am întâlnit 
mulţi artişti mari; dar niciodată unul care să se judece pe el 
însuşi cu o obiectivitate atât de rece şi de necruțătoare. Aşa se 
face că încă din primul moment Strauss mi-a mărturisit deschis 
că ştie bine că, la vârsta de şaptezeci de ani, un muzician nu 


324 


mai posedă forţa iniţială a inspiraţiei muzicale. Că anevoie s-ar 
mai ridica la înălţimea unor opere simfonice ca Till 
Eulenspiegel sau Moarte şi transfigurare, pentru că tocmai 
muzica pură necesită maximum de vigoare. Dar cuvântul - 
spunea el - continuă încă să-l inspire. Că încă este capabil să 
ilustreze complet din punct de vedere dramatic o temă dată, o 
substanţă care a prins deja contur, fiindcă temele muzicale i se 
dezvoltă spontan din situaţii şi cuvinte şi de aceea acum, în anii 
lui din urmă, s-a consacrat în exclusivitate operei. Ce-i drept, 
ştie bine că timpul operei ca formă artistică a trecut. Ştie că 
Wagner este un pisc atât de inaccesibil, încât nimeni nu poate 
să-l depăşească. „Dar”, a adăugat el râzând din toată inima, „eu 
m-am descurcat ocolindu-l”. 

După ce ne-am înţeles asupra liniilor principale, mi-a mai dat 
câteva mici instrucţiuni. Mi-a spus că vrea să-mi lase libertate 
absolută, pentru că pe el nu-l inspiră niciodată un text de operă 
croit cu anticipație, în sens verdian, ci totdeauna numai o 
lucrare poetică. Că ar fi bucuros dacă aş putea să introduc 
câteva forme complexe care ar permite o largă desfăşurare 
cromatică. „Nu m-ajută inspiraţia să compun melodii lungi, ca 
Mozart. Mie îmi reuşesc totdeauna numai temele scurte. Dar 
mă pricep să răsucesc o temă în aşa fel, s-o parafrazez, încât să 
scot din ea tot ceea ce ţine ascuns, şi cred că azi nimeni nu mai 
face aşa ceva.” Din nou am fost uimit de această francheţe, 
pentru că, într-adevăr, la Strauss cu greu găseşti o melodie 
care să conţină mai mult de câteva măsuri; dar aceste puţine 
măsuri - de exemplu acelea din valsul Cavalerul Rozelor - ce 
potenţate şi pătrunse de ritmul fugii sunt şi ce sunet plin au! 

La fel ca la această primă întâlnire, şi la cele ce au urmat am 
fost de fiecare dată uimit văzând cu câtă siguranţă şi 
obiectivitate acest bătrân maestru se confrunta cu sine însuşi 
în opera lui. Odată am asistat numai eu cu el la o repetiţie fără 
public a piesei Elena egipteanca la Opera din Salzburg. Nimeni 
altcineva nu era în sală, era complet întuneric în jurul nostru. 
El asculta. Deodată, am observat că, discret şi nervos, bate 
tactul cu degetele pe speteaza scaunului. Apoi mi-a spus în 
şoaptă: „Prost! Foarte prost! Aici n-am fost deloc inspirat.” Ca 
să revină peste câteva minute: „Ce-ar fi să scot asta? O, 
doamne, doamne, partea asta tare sună a gol şi este prea 
lungă, mult prea lungă!” Şi iarăşi, după câteva minute: „Vezi 


325 


dumneata, aici merge!” îşi judeca propria operă aşa de obiectiv 
şi nepărtinitor, ca şi când auzea pentru prima dată această 
muzică şi ca şi când autorul ei ar fi fost un compozitor de la 
marginea pământului, iar acest uimitor sentiment al propriei lui 
măsuri nu-l părăsea niciodată. Totdeauna ştia cu exactitate cine 
este şi cât poate. Cât de puţină sau cât de multă importanţă 
aveau ceilalţi în comparaţie cu el nu-l interesa din cale afară şi 
tot aşa de puţin îl interesa cât valora el în ochii celorlalţi. 
Munca era viaţa lui. 

La Strauss, munca are ceva cu totul remarcabil. Nimic 
demonic, nimic din acel „raptus” al artistului, nimic din acele 
deprimări şi disperări pe care le cunoaştem din relatările 
despre viaţa lui Beethoven, Wagner. Strauss lucrează la modul 
obiectiv şi rece, compune - ca Johann Sebastian Bach, ca toţi 
aceşti sublimi slujitori ai artei lor - cu calm şi ritmicitate. La 
ora nouă se aşază la birou şi reia lucrul exact din locul în care l- 
a lăsat ieri; şi-a făcut o regulă din a scrie cu creionul prima 
schiţă, cu cerneală partiturile pentru pian, şi aşa, fără pauză, 
lucrează până la ora douăsprezece sau unu. După-amiază joacă 
scat, transcrie două, trei pagini din partitură şi seara dirijează, 
eventual, la teatru. li este străină orice fel de nervozitate, zi şi 
noapte intelectul lui artistic este la fel de clar şi netulburat. 
Când servitorul bate la uşă ca să-i dea fracul de dirijor, se 
ridică de la masa de lucru, pleacă la teatru şi dirijează cu 
aceeaşi siguranţă şi cu acelaşi calm cu care joacă după-amiaza 
scat, iar inspiraţia revine în dimineaţa următoare şi-l ajută să-şi 
reia lucrul exact de-acolo de unde a rămas. Pentru că Strauss, 
după expresia lui Goethe, îşi „comandă” inspiraţia; pentru el, 
arta înseamnă a putea şi chiar a putea totul, după cum o 
dovedeşte această amuzantă maximă a lui: „Cine vrea să fie un 
muzician cum scrie la carte, acela trebuie să fie în stare să 
pună pe note şi o listă de bucate.” Dificultăţile nu-l sperie, îi fac 
numai plăcere spiritului său creator. Mi-amintesc amuzat cum 
îi scânteiau micii ochi albaştri când mi-a spus pe un ton 
triumfător, indicând un pasaj: „l-am dat ceva bătaie de cap 
cântăreţei! Ce chin trebuie să fi fost pe ea până i-a reuşit.” În 
asemenea rare momente, când în ochii lui se aprind scântei, 
simţi că undeva adânc se ascunde ceva demonic în acest om 
remarcabil care la început îţi inspiră o uşoară neîncredere prin 
ceea ce este punctual, metodic, serios, meşteşugăresc, aparent 


326 


lipsit de nerv în felul lui de-a lucra, după cum însuşi chipul său 
respiră mai degrabă un aer de banalitate, cu obrajii plini ca ai 
copiilor, cu rotunjimea comună a trăsăturilor şi cu fruntea prea 
puţin boltită spre spate. Dar o privire în ochii lui, în aceşti ochi 
senini, albaştri, intens strălucitori, este suficientă ca să-ţi dai 
seama imediat că dincolo de această mască burgheză se află o 
forţă magică deosebită. Sunt, probabil, ochii cei mai treji pe 
care i-am întâlnit vreodată la un muzician, nu demonici, ci mai 
degrabă clarvăzători, ochii unui om căruia raţiunea existenţei 
sale i s-a revelat până la ultima articulaţie. 

Intors la Salzburg după o întâlnire atât de încurajatoare, m- 
am apucat imediat de treabă. Curios să văd dacă versurile mele 
îi vor plăcea, i-am şi trimis peste două săptămâni primul act. 
Indată mi-a scris o scrisoare cu un citat din Maeşitrii cântăreți: 
„Prima cântare a reuşit.” La al doilea act mi-a trimis, sub 
semnul unei şi mai pronunţate cordialităţi, măsurile de început 
ale cântecului său Ah, te-am găsit, copile drag!, iar această 
bucurie a lui, ba mai mult, acest entuziasm m-a făcut să 
continui lucrarea cu o plăcere extraordinară. La întregul libret 
scris de mine, Richard Strauss n-a schimbat nici măcar un 
rând, şi numai o dată, de hatârul unei voci, m-a rugat să adaug 
trei sau patru rânduri. Aşa s-au statornicit între noi relaţiile 
cele mai cordiale ce se pot închipui; el a venit în casa noastră, 
iar eu l-am vizitat la Garmisch, unde cu lungile lui degete 
subţiri a interpretat la pian după schiţă, fragment de fragment, 
întreaga operă. Şi fără vreun contract şi angajament, a devenit 
lucru de la sine înţeles că, după terminarea acestei opere, voi 
schiţa imediat o a doua, ale cărei baze el le şi încuviinţase cu 
anticipație şi fără rezerve. 


În ianuarie 1933, când a venit Hitler la putere, opera 
noastră, Femeia tăcută, era, în ce priveşte partitura de pian, ca 
şi gata, iar actul întâi era aproape orchestrat. Câteva 
săptămâni mai târziu, s-a interzis cu stricteţe să se mai prezinte 
pe scenele germane opere de nearieni, ba chiar şi opere la care 
colaborase, într-o formă sau alta, un evreu; chiar şi asupra 
morţilor s-a extins marea excomunicare şi, spre revolta 
prietenilor din întreaga lume a muzicii, statuia lui Mendelssohn 
a fost îndepărtată din faţa sălii de concerte Gewandhaus din 
Leipzig. Cu această interdicţie mi s-a părut că soarta operei 


327 


noastre era pecetluită. Socoteam că este inevitabil ca Richard 
Strauss să renunţe la ideea de-a mai colabora cu mine şi să 
înceapă o altă lucrare cu altcineva. In loc să procedeze aşa, el 
mi-a trimis scrisoare după scrisoare, întrebându-mă ce idei mai 
am; îmi spunea că, dimpotrivă, acum când se apucă deja de 
orchestrație, eu trebuie să-i pregătesc textul pentru opera 
următoare; că nici prin cap nu-i trece să-i permită cuiva să 
interzică în vreun fel colaborarea noastră. Şi trebuie să 
recunosc deschis că, atâta timp cât au îngăduit-o împrejurările, 
s-a comportat faţă de mine în tot cursul acestei agitaţii ca un 
camarad credincios. Ce-i drept, în acelaşi timp a avut 
manifestări care mie mi-au stârnit mai puţină simpatie - s-a 
apropiat de potentaţii regimului, a început să se întâlnească 
mai des cu Hitler şi Goring şi Goebbels şi a acceptat ca, într-o 
vreme când însuşi Furtwângler îşi declara totuşi deschis 
împotrivirea, să fie numit preşedinte al Camerei muzicienilor 
nazişti. 

Participarea lui deschisă alături de naţional-socialişti era în 
acel moment de o importanţă capitală pentru aceştia. Căci, 
spre supărarea lor, le întorseseră spatele în văzul tuturor nu 
numai cei mai buni scriitori, ci şi cei mai importanţi muzicieni, 
iar puţinii care erau de partea lor sau li s-au alăturat erau nişte 
necunoscuţi pentru cercurile cele mai largi ale publicului. Intr- 
un asemenea moment penibil, atragerea de partea lor a celui 
mai celebru muzician al Germaniei însemna, în sens pur 
decorativ, un câştig imens pentru Goebbels şi Hitler. După cum 
mi-a povestit Strauss, Hitler îi arăta un respect ostentativ, ca 
unul care încă în anii săi de boem făcuse anevoie rost de nişte 
bani ca să meargă la Graz, pentru a asista la premiera 
Salomeei; la toate seratele festive de la Berchtesgaden, în afară 
de Wagner, se interpretau aproape numai lieduri de Strauss. În 
cazul lui Strauss participarea avea un scop mult mai precis. 
Egoismului său de artist, pe care îl recunoştea oricând, în mod 
deschis şi fără reţinere, i se asocia o profundă indiferenţă faţă 
de orice regim. Împăratului german îi slujise în calitate de 
capelmaistru şi-i orchestrase marşuri militare, apoi îl servise pe 
împăratul Austriei în calitate de capelmaistru al curţii din 
Viena, dar fusese la fel de bine persona gratissima? în 


52 Persoană foarte agreată (cf. persona non grata, persoană indezirabilă) 
(at.). 
328 


republica austriacă şi în cea germană. În afară de aceasta, era 
vital interesat în a merge cât mai mult în întâmpinarea 
naţional-socialiştilor deoarece, în sens naţional-socialist, el se 
afla într-o culpă teribilă. Fiul lui se însurase cu o evreică şi 
probabil că Strauss se temea ca nepoţii lui, la care ţinea mai 
mult ca la orice pe lume, să nu fie daţi afară din şcoli; noua lui 
operă purta stigmatul colaborării cu mine, operele anterioare îi 
erau compromise prin coautoratul lui Hugo von Hofmannsthal, 
cel lipsit de „puritate” ariană, editorul lui era un evreu. Cu atât 
mai presantă îi apărea necesitatea de a-şi asigura o bază de 
susţinere şi acţiona în această direcţie cu cea mai mare 
stăruinţă. Dirija exact acolo unde i-o cereau noii stăpâni, a pus 
pe muzică un imn pentru jocurile olimpice. În acelaşi timp, îmi 
mărturisea în scrisorile lui foarte cordiale că nu prea îl 
entuziasmează aceste solicitări. In realitate, în egoismul său 
sacru de artist, un singur lucru îl preocupa: să-şi menţină suflul 
creaţiei viu şi activ şi mai ales să-si vadă pusă-n scenă noua 
operă, faţă de care avea o slăbiciune deosebită. 

Asemenea concesii făcute  naţional-socialismului mă 
descurajau, bineînţeles, cât se poate de mult. Căci foarte uşor 
se putea crea impresia că sunt, pe ascuns, complicele 
regimului, sau că pur şi simplu sunt de acord ca acesta să se 
folosească de persoana mea pentru a face o breşă serioasă în 
boicotul teribil din jur. Prietenii mă presau din toate părţile să 
protestez public împotriva reprezentării unui spectacol cu 
textul meu în Germania naţional-socialistă. În primul rând însă, 
eu detest din principiu gesturile publice şi patetice, iar în afară 
de aceasta îmi repugna ideea de a-i face greutăţi unui geniu de 
talia lui Richard Strauss. Strauss era, în definitiv, cel mai mare 
muzician în viaţă şi avea şaptezeci de ani, investise trei ani în 
această lucrare şi în tot acest timp avusese faţă de mine o 
atitudine prietenească, se manifestase ca un om corect şi chiar 
curajos. De aceea, am socotit că este de datoria mea să aştept 
în tăcere şi să las lucrurile să-şi urmeze cursul. În afară de 
aceasta, ştiam că prin pasivitate desăvârşită le pot face cele 
mai multe greutăţi noilor paznici ai culturii germane. Căci 
Camera de Literatură a Reichului  naţional-socialist şi 
Ministerul Propagandei de-abia aşteptau un prilej ca să 
motiveze mai temeinic o interdicţie împotriva celui mai mare 
muzician al Germaniei. Aşa se face, de exemplu, că toate 


329 


instanţele şi persoanele imaginabile au cerut să li se prezinte 
libretul, în speranţa secretă de a-i găsi nod în papură. Ce 
comod ar fi fost dacă Femeia tăcută ar fi conţinut un episod ca, 
de pildă, acela din Cavalerul Rozelor, unde un tânăr iese din 
dormitorul unei femei căsătorite! În acest caz s-ar fi putut crea 
aparenţa necesităţii de a apăra morala germană. Dar, spre 
dezamăgirea lor, libretul meu nu conţinea nimic imoral. Apoi s- 
a scotocit prin toate cartotecile imaginabile ale Gestapoului şi 
prin cărţile mele anterioare. Dar nici pe calea aceasta nu s-a 
putut găsi vreo situaţie în care eu să fi rostit vreodată un 
cuvânt jignitor la adresa Germaniei (sau la adresa oricărei alte 
naţiuni de pe pământ) ori să fi desfăşurat vreo activitate 
politică împotriva ei. Orice ar fi făcut şi încercat, ei nu puteau 
ieşi din următoarea dilemă: sau să-l lipsească în văzul întregii 
lumi pe bătrânul maestru, căruia ei înşişi îi puseseră în mâini 
steagul muzicii naţional-socialiste, de dreptul de a-şi monta 
opera, sau să permită - zi a ruşinii naţionale! - ca numele lui 
Stefan Zweig, pentru a cărui menționare ca autor al textului 
insista în mod expres Richard Strauss, să pângărească şi acum, 
ca de atâtea ori, afişele teatrelor germane. Ce mă bucuram în 
sinea mea văzându-i ce griji îşi făceau şi câtă bătaie de cap 
aveau; prevedeam că şi fără să întreprind eu ceva sau, mai bine 
zis, tocmai pentru că nu întreprindeam nimic nici pro, nici 
contra, comedia mea muzicală se va transforma inevitabil într- 
un cor de miorlăituri pentru partid. 

Partidul a tărăgănat luarea unei decizii atâta timp cât a mai 
fost posibil acest lucru. Dar la începutul lui 1934 a trebuit, în 
sfârşit, să hotărască dacă îşi încalcă propria lege sau loveşte în 
cel mai mare muzician al epocii. Problema nu mai suporta 
niciun fel de amânare. Partitura, adaptările pentru pian, 
libretul se tipăriseră de mult; la Hoftheater din Dresda se 
comandaseră costumele, se distribuiseră şi chiar se învăţaseră 
rolurile, dar diferitele instanţe, Goring şi Goebbels, Camera 
Literară a Reichului şi Consiliul Culturii, Ministerul 
învăţământului şi garda lui Streicher tot nu putuseră ajunge la 
un acord. Oricât de mult s-ar asemăna toate acestea cu 
lucrarea unei minţi de nebun, afacerea cu Femeia tăcută s-a 
transformat în cele din urmă într-o sâcâitoare problemă de stat. 
Niciuna dintre instanţe nu avea curajul să-şi asume întreaga 
răspundere pentru izbăvitorul „se aprobă” sau „se interzice”; 


330 


aşa că nu mai rămânea decât ca această problemă să fie supusă 
deciziei personale a stăpânului Germaniei şi al partidului, Adolf 
Hitler. Cărţile mele avuseseră încă dinainte onoarea de a fi 
citite cu asiduitate de către naţional-socialişti; mai ales Fouché, 
pe care-l tot studiaseră şi discutaseră ca pildă a lipsei de 
scrupule în politică. Dar ca, după Goebbels şi Goring, însuşi 
Adolf Hitler să trebuiască odată a-şi da osteneala să studieze ex 
ofticio”* cele trei acte ale libretului meu liric, la aşa ceva, într- 
adevăr, nu m-am aşteptat. Nu i-a venit uşor să ia decizia. S-a 
mai ţinut, după cum am aflat ulterior pe tot felul de căi ocolite, 
încă un şir nesfârşit de şedinţe. În cele din urmă, Richard 
Strauss a fost citat în faţa atotputernicilor şi Hitler în persoană 
i-a comunicat că face o excepţie şi aprobă punerea în scenă, cu 
toate că acest lucru contravine tuturor legilor noului Reich 
german, o decizie luată probabil călcându-şi pe inimă şi cu rea 
credinţă, ca şi aceea din cazul semnării pactului cu Stalin şi 
Molotov. 

Aşa a venit această zi neagră pentru Germania național- 
socialistă când s-a mai reprezentat o dată o operă care a 
prilejuit ca numele surghiunit al lui Stefan Zweig să se 
lăfăiască pe toate afişele. Se înţelege că eu n-am asistat la 
spectacol, deoarece ştiam că sala va geme de uniforme brune şi 
că însuşi Hitler era aşteptat la una din reprezentații. Opera a 
avut foarte mare succes şi trebuie să constat, spre cinstea 
criticilor muzicali, că nouă zecimi din ei s-au folosit bucuroşi de 
acest prilej pentru a-şi exprima încă o dată, pentru ultima dată, 
opoziţia faţă de punctul de vedere rasist, pronunţându-se în 
modul cel mai prietenesc cu putinţă asupra libretului meu. 
Toate teatrele germane din Berlin, Hamburg, Frankfurt, 
Munchen au anunţat imediat includerea acestei opere în 
repertoriul stagiunii următoare. 

Deodată, după al doilea spectacol, s-a produs ceva ca un 
trăsnet din senin. Totul s-a contramandat, opera a fost interzisă 
peste noapte, la Dresda şi în întreaga Germanie. Ba chiar mai 
mult decât atât: lumea a citit uluită că Richard Strauss şi-a dat 
demisia din funcţia de preşedinte al Camerei muzicienilor 
Reichului. Fiecare îşi spunea că trebuie să se fi întâmplat ceva 
deosebit. Dar a mai trecut câtva timp până să aflu întregul 
adevăr. Strauss îmi scrisese şi de data aceasta o scrisoare în 


53 În calitate oficială (lat.). 
331 


care mă zorea să mă apuc mai repede de libretul unei noi opere 
şi în care se exprima cu prea mare francheţe asupra poziţiei lui 
politice. Această scrisoare a căzut în mâinile Gestapoului. A 
fost arătată lui Strauss, care imediat după aceea a trebuit să-şi 
dea demisia, iar opera a fost interzisă. Ea a fost pusă în scenă 
în limba germană numai în libera Elveţie şi la Praga, mai târziu 
şi în italiană la Scala din Milano, cu încuviințarea expresă a lui 
Mussolini, care pe-atunci încă nu se subordonase politicii 
rasiste. Poporul german n-a mai avut însă niciodată 
posibilitatea să audă vreun ton din această operă de bătrâneţe, 
într-o privinţă captivantă, a celui mai mare muzician al său aflat 
încă în viaţă. 


La data când se petrecea cu mare vâlvă această poveste, eu 
locuiam în străinătate, pentru că îmi dădusem seama că 
frământările din Austria m-ar fi împiedicat să-mi desfăşor în 
linişte activitatea. Casa mea de la Salzburg era aşa de aproape 
de graniţă, încât puteam să văd cu ochiul liber muntele 
Berchtesgaden pe care se afla casa lui Adolf Hitler, o 
vecinătate puţin îmbucurătoare şi foarte neliniştitoare. Faptul 
că eram aproape de graniţa cu Reichul german mi-a dat însă 
posibilitatea să evaluez mai bine decât prietenii mei din Viena 
gravitatea situaţiei în care se afla Austria. Acolo, clienţii 
cafenelelor şi chiar oamenii din ministere considerau național- 
socialismul ca pe o chestiune care-i priveşte pe cei de „dincolo” 
şi nu poate afecta câtuşi de puţin Austria. Nu exista oare 
partidul social-democrat, strict organizat, care strânsese în 
jurul său aproape jumătate din populaţie? Nu exista şi partidul 
clerical, care împreună cu cel social-democrat se constituise 
într-o înverşunată contrapondere, din momentul în care 
„creştinii germani” ai lui Hitler au început să persecute pe faţă 
creştinismul şi să proclame sus şi tare că Fuhrerul lor este „mai 
mare decât Cristos”? Nu se bucura Austria de protecţia 
Franţei, Angliei, Ligii Naţiunilor? Nu se angajase Mussolini în 
mod expres să protejeze şi chiar să garanteze independenţa 
Austriei? Nici evreii nu-şi făceau probleme şi se comportau de 
parcă privarea de drepturi a medicilor, avocaţilor, savanților, 
artiştilor se făcea în China, şi nu dincolo, la trei ore distanţă, în 
acelaşi spaţiu lingvistic. Ei continuau să beneficieze de 
confortul caselor şi automobilelor lor. In plus, fiecare avea la 


332 


îndemână mica frază consolatoare: „Asta nu poate dura mult.” 

Ce-i drept, de la Salzburg, de la doi paşi de graniţă, lucrurile 
se vedeau mai limpede. A început un permanent du-te-vino 
peste îngustul râu de frontieră, tinerii se strecurau noaptea 
dincolo, unde erau instruiți, agitatorii veneau peste graniţă în 
automobile sau echipați cu alpenştocuri ca „turişti” de rând şi 
îşi organizau „celulele” lor cu oameni din toate stările sociale. 
Au început să recurgă la linguşeli şi totodată la ameninţări cum 
că cine nu aderă la timp va trebui să plătească mai târziu. Ceea 
ce era de natură să-i intimideze pe poliţişti, pe funcţionarii de 
stat. Dintr-o anumită nesiguranţă în gesturi, a devenit pentru 
mine tot mai clar că oamenii încep să nu mai fie stăpâni pe ei 
înşişi. Dar în viaţă numai micile păţanii personale sunt cele mai 
convingătoare. Aveam la Salzburg un prieten din tinereţe, un 
scriitor foarte cunoscut, cu care fusesem timp de treizeci de ani 
în relaţiile cele mai strânse, cele mai cordiale. Ne spuneam 
unul altuia tu, ne dedicaserăm unul altuia cărţi, ne întâlneam în 
fiecare săptămână. Dar iată că într-o zi îl văd pe stradă pe acest 
vechi prieten împreună cu un domn străin şi observ că se 
opreşte deodată la o vitrină pentru el perfect indiferentă şi, cu 
spatele către mine şi cu aerul că este extrem de ocupat, îi arată 
ceva acestui domn. Ciudat, mi-am zis eu, oare să nu mă fi 
văzut? S-ar fi putut să fie totuşi o întâmplare. A doua zi, pe 
neaşteptate, mă pomenesc cu un telefon de la el: mă întreba 
dacă după-amiază ar putea să vină la mine, la o şuetă. l-am 
răspuns afirmativ, eu însumi fiind oarecum nedumerit, pentru 
că de obicei ne întâlneam la cafenea. A reieşit că, în ciuda 
faptului că insistase să-mi facă această vizită, nu avea să-mi 
spună nimic deosebit. Şi mi-a devenit imediat clar ce voia de 
fapt: pe de o parte, să nu strice prietenia noastră, dar, pe de 
altă parte, pentru a nu fi suspectat că e prieten cu un evreu, să 
nu se mai arate prea intim cu mine în micul oraş. Asta m-a pus 
pe gânduri. Şi în curând am observat că în ultima vreme o serie 
întreagă de cunoscuţi, care de obicei veneau deseori la mine 
acasă, începuseră să mă evite. Lucrurile luau o întorsătură 
periculoasă. 

Atunci încă nu mă gândeam să părăsesc definitiv Salzburgul, 
dar ajunsesem la concluzia că e mai bine să petrec iarna în 
străinătate, ca să mă pun la adăpost de toate aceste mici 
neplăceri. Evident, nu bănuiam că-mi iau un fel de rămas-bun 


333 


atunci când, în octombrie 1933, mi-am părăsit frumoasa mea 
casă. 


Îmi propusesem să petrec ianuarie şi februarie lucrând în 
Franţa. lubeam această frumoasă ţară a spiritului ca pe o a 
doua patrie şi într-însa nu mă simţeam străin. Valery, Romain 
Rolland, Jules Romains, Andre Gide, Roger Martin du Gard, 
Duhamel, Vildrac, Jean Richard Bloch, fruntaşii literaturii, mi- 
erau vechi prieteni. Cărţile mele aveau aici aproape tot atâţia 
cititori ca în Germania, nimeni nu mă lua drept scriitor străin, 
drept venetic. lubeam acest popor, iubeam această ţară, 
iubeam oraşul Paris, şi senzaţia că aici mă aflu printre ai mei 
era aşa de puternică, încât de fiecare dată când trenul intra în 
Gare du Nord mi se părea că m-am întors acasă. De data 
aceasta însă, din cauza împrejurărilor deosebite, plecasem mai 
devreme ca de obicei, deşi n-aş fi vrut să ajung la Paris înainte 
de Crăciun. Or, încotro s-o apuc până una, alta? Cu ocazia 
aceasta mi-am amintit că, de fapt, nu mai fusesem în Anglia de 
mai bine de un sfert de veac, de când eram student. De ce 
mereu numai la Paris, îmi ziceam. De ce să nu petrec zece sau 
paisprezece zile şi la Londra, de ce după ani şi ani să nu văd 
din nou, dar cu alţi ochi, muzeele, ţara şi oraşul? Aşa că, în loc 
de expresul de Paris, l-am luat pe cel de Calais şi, după treizeci 
de ani, am coborât din nou, în ceața obligatorie a unei zile de 
noiembrie, în Victoria Station, iar singurul lucru care m-a mirat 
la sosire a fost faptul că drumul până la hotel nu l-am mai făcut 
ca atunci, într-o trăsură, ci într-un automobil. Ceaţa, cenuşiul 
moale, răcoros erau ca atunci. Nici n-apucasem să văd ceva din 
oraş, că nasul meu şi recunoscuse, după trei decenii, aerul 
straniu de aspru, compact, umed şi învăluitor. 

Bagajele pe care le adusesem cu mine erau mici şi tot aşa 
perspectivele de a mă aranja în vreun fel. Legături de prietenie 
în Londra nu aveam; iar din punct de vedere literar existau 
puţine contacte între noi, scriitorii continentali, şi cei englezi. 
Aceştia aveau un fel de viaţă a lor, împrejmuită cu un gard, o 
viaţă trăită în cercul ei propriu, în interiorul unei tradiţii nu pe 
deplin accesibile nouă: nu-mi amintesc ca printre multele cărţi 
care-mi veneau acasă din toată lumea să fi găsit vreodată pe 
masa mea vreuna pe care să mi-o fi trimis, ca atenţie colegială, 
un autor englez. Cu Shaw m-am întâlnit o dată la Hellerau, 


334 


Wells mi-a făcut cândva o vizită acasă la Salzburg; cărţile mele 
erau, ce-i drept, toate traduse, dar puţin cunoscute. Anglia a 
fost totdeauna ţara în care ele au avut cel mai slab ecou. În 
timp ce editorul meu american, editorul meu francez, editorul 
meu italian, editorul meu rus mi-au devenit prieteni personali, 
în Anglia n-am întâlnit pe niciunul din directorii editurii care 
mi-au publicat cărţile. Mă aşteptam, aşadar, ca în această ţară 
să mă simt la fel de străin ca şi cu treizeci de ani în urmă. 

Dar n-a fost aşa. După câteva zile m-am simţit la Londra 
extraordinar de bine. Nu că Londra s-ar fi schimbat esenţial. 
Dar eu însumi mă schimbasem. Devenisem cu treizeci de ani 
mai bătrân şi, după anii de încordare şi supraîncordare din 
vremea războiului şi de după război, eram foarte dornic să 
trăiesc şi eu o dată liniştit şi să nu mai aud nimic de politică. 
Bineînţeles, existau şi în Anglia partide, whig şi tory, un partid 
conservator şi unul liberal, şi un Labour Party, dar discuţiile 
din sânul acestora nu prezentau niciun interes pentru mine. 
Existau, fără îndoială, şi în literatură tabere şi curente, lupte şi 
rivalități ascunse, dar eu eram cu totul în afara acestor 
confruntări. Ceea ce a avut însă un efect cu adevărat 
binefăcător asupra mea a fost faptul că, în sfârşit, m-am simţit 
din nou înconjurat de un climat de civilizaţie, politeţe, calm, 
împăcare. Ceea ce îmi otrăvise cel mai mult viaţa în ultimii ani 
fusese faptul de-a simţi în permanenţă ura şi încordarea care 
domneau în ţară, în oraş, în jurul meu, de-a trebui să mă zbat în 
permanenţă ca să nu fiu târât în astfel de discuţii. Aici 
populaţia nu era manevrată chiar aşa, justiţia şi decenţa 
domneau în viaţa publică într-o măsură mai mare decât în ţările 
noastre devenite imorale prin marea perversiune a inflaţiei. 
Oamenii aveau o viaţă mai liniştită, mai plină de satisfacţii şi 
purtau de grijă mai mult grădinilor şi micilor lor diletantisme 
decât vecinilor lor. Aici se putea respira, gândi şi chibzui. Dar 
ceea ce mă preocupa era o nouă activitate. 

lată cum s-au petrecut lucrurile. Tocmai îmi apăruse Maria 
Antoaneta şi verificam şpalturile cărţii mele despre Erasm, 
lucrare unde încercam un portret spiritual al umanistului care, 
deşi sesizase nebunia epocii mai profund decât reformatorii de 
profesie, n-a fost totuşi în stare - aceasta a fost tragedia 
destinului său - să se opună cu întreaga lui rațiune acestei 
nebunii. Intenția mea era ca, după terminarea acestei 


335 


autobiografii deghizate, să scriu un roman pe care-l purtam de 
multă vreme în minte. Mă săturasem de biografii. Dar s-a 
întâmplat ca a treia zi, mânat de pasiunea mea pentru 
manuscrise autografe, să merg la British Museum şi să 
cercetez piesele expuse în sălile destinate publicului. Printre 
acestea era relatarea manuscrisă a execuţiei Mariei Stuart. 
Fără să vreau, mă întrebam: ce a făcut, la drept vorbind, Maria 
Stuart? A fost ea cu adevărat părtaşă la asasinarea soţului ei 
de-al doilea? Cum n-aveam nimic de citit seara, am cumpărat o 
carte despre ea. Era un imn care o prezenta ca pe o sfântă, o 
carte plată şi stupidă. Mânat de incurabila mea curiozitate, mi- 
am procurat în ziua următoare o altă carte, ce susţinea exact 
contrariul. Din momentul acela cazul a început să mă 
intereseze. Am căutat o carte cu adevărat demnă de crezare. 
Nimeni n-a putut să-mi dea o indicație şi, tot căutând şi 
interesându-mă, m-am pomenit, fără să vreau, că fac 
confruntări de date; fără să ştiu cum o voi scoate la capăt, am 
început o carte despre Maria Stuart, carte care apoi m-a țintuit 
săptămâni în şir în biblioteci. Când, la începutul lui 1934, am 
revenit în Austria, eram decis să mă întorc la Londra, care-mi 
devenise dragă, pentru ca acolo să termin în linişte această 
carte. 


În Austria nu mi-au trebuit mai mult de două sau trei zile ca 
să-mi dau seama cât de tare se înrăutăţise situaţia în ultimele 
câteva luni. Să vii din atmosfera liniştită şi sigură a Angliei în 
această Austrie scuturată de friguri şi lupte era ca şi când, pe o 
toridă zi de iulie new-yorkeză, ai fi ieşit dintr-o încăpere 
răcoroasă, air-conditioned, direct în strada încinsă de căldură. 
Presa naţional-socialistă începea să macine treptat nervii 
cercurilor clericale şi burgheze; acestea simțeau din ce în ce 
mai mult strânsoarea şurubului economic, presiunea subversivă 
a Germaniei nerăbdătoare. Guvernul Dollfuss, care voia să 
păstreze independenţa Austriei şi s-o păzească de Hitler, căuta 
tot mai disperat un ultim punct de sprijin. Franţa şi Anglia erau 
prea departe şi prea indiferente, Cehoslovacia încă mai nutrea 
vechea ranchiună şi ostilitate împotriva Vienei - aşa că nu 
rămânea decât Italia, care pe-atunci tindea spre un protectorat 
economic şi politic asupra Austriei, pentru a-şi apăra trecătorile 
Alpilor şi Triestul. Pentru această apărare, Mussolini cerea însă 


336 


un preţ piperat. Austria trebuia să accepte orientările fasciste, 
să lichideze parlamentul şi, cu aceasta, democraţia. Acest lucru 
nu era însă posibil fără să înlături sau să lipseşti de drepturi 
partidul social-democrat, partidul cel mai puternic şi cel mai 
bine organizat al Austriei. Ca să-i frângi rezistenţa, nu exista 
altă soluţie decât aceea a forţei brutale. 

În vederea acestei acţiuni teroriste se crease încă de pe 
vremea predecesorului lui Dollfuss, Ignaz Seipel, o organizaţie, 
aşa-numită Heimwehr (Apărarea patriei). Văzută din afară, 
aceasta reunea în bună măsură categoriile cele mai mizere ce 
se pot imagina, mici avocaţi de provincie, ofiţeri concediati, 
fiinţe obscure, ingineri fără serviciu, toţi nişte dezamăgite 
mediocrităţi care se urau între ele de moarte. În cele din urmă, 
s-a găsit în persoana tânărului prinţ Starhemberg un aşa-zis 
conducător, care cândva se prosternase în faţa lui Hitler şi 
tunase şi fulgerase împotriva democraţiei şi care acum, cu 
soldaţii lui năimiţi, apărea peste tot ca adversar al lui Hitler şi 
promitea că „va face să cadă nişte capete”. Ce voiau, la drept 
vorbind, oamenii din Heimwehr era cu totul neclar. In realitate, 
Heimwehrul n-avea alt scop decât acela de a acapara 
conducerea, şi întreaga lui forţă era pumnul lui Mussolini care-l 
împingea de la spate. Habar n-aveau aceşti pretinşi patrioţi 
austrieci că îşi tăiau craca pe care şedeau cu baionetele lor 
primite din Italia. 

Partidul social-democrat a înţeles mai bine de unde venea 
pericolul propriu-zis. În fond, n-avea de ce să se teamă de lupta 
deschisă. Acest partid îşi avea armele lui şi, printr-o grevă 
generală, putea să paralizeze toate căile ferate, toate uzinele 
de apă, toate centralele electrice. Dar el mai ştia că Hitler de- 
abia aştepta o aşa-zisă „revoluţie roşie”, care i-ar fi oferit un 
pretext să intre în Austria ca „salvator”. Aşa că, pentru a 
ajunge la un compromis acceptabil, a considerat că e mai bine 
să-şi sacrifice o bună parte din drepturi şi chiar parlamentul. 
Toţi oamenii cu scaun la cap se pronunţau pentru o asemenea 
învoială, având în vedere starea de necesitate în care se afla 
Austria, în umbra amenințătoare a hitlerismului. Până şi 
Dollfuss, un om maleabil, ambițios, dar foarte realist, părea să 
încline spre o înţelegere. Dar tânărul Starhemberg şi tovarăşul 
lui de chefuri, maiorul Fey, care mai târziu a jucat un rol 
important în asasinarea lui Dollfuss, cereau ca Liga Apărării să 


337 


predea armele şi să se şteargă orice urmă de libertăţi 
democratice şi cetăţeneşti. Această pretenţie n-a fost însă 
acceptată de social-democraţi: cele două tabere au început să 
se amenințe reciproc. Un deznodământ, se intuia acest lucru, 
era acum iminent, iar eu, ca unul ce simţeam încordarea 
generală, plin de presimţiri, mă gândeam la cuvintele lui 
Shakespeare: So foul a sky clears not without a storm.” 


La Salzburg am zăbovit numai câteva zile, după care am 
plecat imediat la Viena. Şi tocmai în aceste prime zile de 
februarie a izbucnit furtuna. La Linz, Heimwehrul s-a năpustit 
asupra Casei L.ucrătorilor pentru a confisca armele pe care le 
bănuia ascunse acolo. Muncitorii au răspuns cu greva generală, 
Dollfuss, la rândul lui, a dat ordin să fie înăbuşită cu armele 
această „revoluţie” ivită din necesitate. Astfel armata regulată 
a început să tragă cu mitralierele şi tunurile asupra caselor 
muncitorilor vienezi. Trei zile s-a luptat cu înverşunare pentru 
fiecare casă în parte; a fost, înainte de Spania, ultima dată când 
în Europa democraţia s-a ridicat împotriva fascismului. Trei zile 
au rezistat muncitorii, după care au cedat în faţa superiorității 
tehnice. 

In aceste trei zile am fost la Viena, şi astfel am fost martor al 
acestei lupte hotărâtoare şi deci al sinuciderii independenţei 
Austriei. Dar, ca martor cinstit, trebuie mai întâi să recunosc 
faptul, în aparenţă paradoxal, că eu însumi n-am văzut absolut 
nimic din această revoluţie. Cine-şi propune să dea o imagine 
cât mai veridică şi cât mai concretă a epocii lui trebuie să aibă 
şi curajul de-a se opune unor romantice idei preconcepute. Şi 
nimic nu mi se pare mai caracteristic pentru tehnica şi 
specificul revoluțiilor moderne decât faptul că ele se desfăşoară 
numai în câteva puncte - foarte puţine la număr - pierdute în 
spaţiul uriaş al unei metropole moderne, şi rămân de aceea 
celor mai mulţi locuitori cu totul necunoscute. Oricât ar părea 
de straniu, în acele zile istorice ale lui februarie 1934 am fost la 
Viena, dar n-am văzut niciunul din evenimentele decisive care 
aveau loc în marele oraş şi n-am auzit nimic, dar absolut nimic 
despre ele în acel moment. S-a tras cu tunurile, au fost ocupate 
case, sute de cadavre au fost adunate şi duse - eu n-am văzut 


5 Un cer atât de mohorât ca ăsta / Se-nseninează doar printr-o furtună 
(Regele Ioan, în româneşte de Dan Botta). 
338 


nimic din toate acestea. Oricine citea ziarul la New York, 
Londra, Paris ştia mai multe despre cele ce se petreceau cu 
adevărat decât noi, care eram, chipurile, martori. Şi acest 
uimitor fenomen, care constă în aceea că în vremea noastră, la 
zece străzi depărtare de locul evenimentului, ştim mai puţin 
despre acesta decât cei aflaţi la distanţă de mii de kilometri, 1l- 
am reîntâlnit mai târziu de nenumărate ori. Când, câteva luni 
mai târziu, Dollfuss a fost asasinat la Viena în plină amiază, la 
ora cinci şi jumătate după-masă am văzut pe străzile Londrei 
afişe cu relatări despre eveniment. Am încercat imediat să 
telefonez la Viena; spre uimirea mea, am obţinut imediat 
legătura şi am constatat, spre şi mai marea mea uimire, că la 
Viena, la cinci străzi dincolo de ministerul de externe, se ştia 
mult mai puţin decât la orice colţ de stradă din Londra. 
Referindu-mă, aşadar, la modul în care am trăit acele momente 
revoluţionare de la Viena, pot să evidenţiez numai un lucru 
negativ, şi anume cât de puţin observă în ziua de azi un 
contemporan - dacă nu se află din întâmplare în locul hotărâtor 
- din evenimentele care schimbă faţa lumii şi propria lui viaţă. 
Pentru mine, tot ce a marcat ziua aceea a fost faptul că seara 
aveam o întâlnire cu regizoarea Operei, Margareta Wallmann, 
într-o cafenea de pe Ringstrasse. Mergeam, aşadar, pe jos spre 
Ringstrasse şi voiam neapărat să ajung înaintea ei. La un 
moment dat, s-au oprit brusc în fata mea câţiva oameni 
înarmaţi, îmbrăcaţi în nişte uniforme vechi, puse pe ei la 
repezeală, şi m-au întrebat unde merg. După ce le-am explicat 
că vreau să merg la cafeneaua J., m-au lăsat să trec liniştit. Nu 
ştiam nici de ce au apărut aşa, deodată, gardieni pe stradă, nici 
ce urmăreau ei de fapt. În realitate, în cartierele mărginaşe se 
dădeau deja de mai multe ore lupte înverşunate, dar în centrul 
oraşului nimeni n-avea habar. Numai seara, când am venit la 
hotel şi am vrut să-mi achit nota de plată, pentru că 
intenţionam să mă întorc în dimineaţa următoare la Salzburg, 
portarul mi-a spus că, din păcate, acest lucru nu era posibil 
deoarece trenurile nu mai circulau. Cei de la căile ferate erau 
în grevă şi, în afară de aceasta, în cartierele mărginaşe se 
întâmpla ceva. 

În ziua următoare ziarele au publicat relatări destul de 
confuze despre o răscoală a social-democraţilor care însă ar fi 
fost mai mult sau mai puţin înăbuşită. In realitate, în ziua aceea 


339 


luptele atinseseră maxima lor intensitate, iar guvernul 
dispusese ca, după mitraliere, să se tragă şi cu tunurile în 
casele muncitorilor. Dar nici tunurile nu le-am auzit. Dacă 
atunci întreaga Austrie ar fi fost ocupată, fie de socialişti, fie de 
naţional-socialişti sau comunişti, eu aş fi ştiut tot atât de puţin 
că la vremea lor locuitorii Munchen-ului care s-au trezit 
dimineaţa şi numai din Miinchner Neueste Nachrichten au aflat 
că oraşul lor se află în mâinile lui Hitler. În centrul oraşului 
viaţa îşi urma cursul ei liniştit şi rectiliniu obişnuit, în timp ce 
în cartierele mărginaşe lupta era în toi, iar noi credeam 
prosteşte în comunicatele oficiale cum că deja conflictul a fost 
aplanat şi lichidat. În biblioteca naţională unde voiam să caut 
ceva într-o carte, studenţii şedeau în sala de lectură şi citeau şi 
studiau ca întotdeauna, toate prăvăliile erau deschise, oamenii 
nu erau deloc neliniştiţi. De-abia a treia zi, când totul se 
terminase, s-au aflat nişte frânturi de adevăr. Indată ce 
trenurile au reînceput să circule, a patra zi, m-am reîntors la 
Salzburg, unde câţiva cunoscuţi pe care i-am întâlnit pe stradă 
m-au asaltat imediat cu întrebări în legătură cu cele petrecute 
la Viena. Şi eu, care fusesem, chipurile, „martorul ocular” al 
revoluţiei, a trebuit să le spun cinstit: „Nu ştiu. Cel mai bun 
lucru e să vă cumpăraţi un ziar străin.” 


Printr-o stranie coincidenţă, în ziua următoare s-a petrecut, 
în contextul acestor evenimente, ceva hotărâtor pentru propria 
mea viaţă. Revenisem după-amiază de la Viena acasă, la 
Salzburg, unde mă aşteptau teancuri de corecturi şi scrisori; 
am lucrat până noaptea târziu ca să lichidez toate restanţele. În 
dimineaţa următoare, când mă aflam încă în pat, am auzit nişte 
bătăi în uşă; bătrânul nostru servitor, care altminteri nu mă 
trezea decât la ora stabilită de mine în mod expres, se înfiinţă 
cu o mină consternată. Mă rugă să cobor, pentru că jos erau 
nişte domni de la poliţie care doreau să stea de vorbă cu mine. 
M-a cam surprins treaba aceasta, mi-am pus halatul şi am 
coborât la parter. Acolo erau patru poliţişti în civil care mi-au 
făcut cunoscut că au ordin să-mi percheziţioneze casa şi că 
trebuie să predau imediat tot ce ascund în materie de arme ale 
Ligii Republicane de Apărare. 

Trebuie să mărturisesc că în primul moment am fost prea 
uluit ca să mai spun ceva. Arme ale Ligii Republicane de 


340 


Apărare în casa mea? Nu făcusem parte niciodată din vreun 
partid, nu mă amestecasem niciodată în politică. Lipsisem 
multe luni de zile din Salzburg şi, abstracţie făcând de toate 
acestea, ar fi fost lucrul cel mai ridicol din lume să se 
amenajeze un depozit de arme tocmai în această casă care se 
afla pe un munte, în afara oraşului, încât orice ins care ar fi 
adus o puşcă sau orice altă armă ar fi putut fi observat. Nu le- 
am răspuns decât cu un rece: „Vă rog să controlaţi.” Cei patru 
detectivi s-au preumblat prin casă, au deschis câteva dulapuri, 
au ciocănit în vreo doi pereţi, dar după felul neglijent în care 
procedau mi-am dat imediat seama că această descindere se 
făcea pro forma şi că niciunul dintre ei nu credea cu adevărat 
că în această casă se află un depozit de arme. După o jumătate 
de oră au declarat cercetarea încheiată şi au dispărut. 

Ca să explic de ce m-a revoltat atunci aşa de mult această 
farsă trebuie să fac o incursiune în istorie. Căci în ultimele 
decenii Europa şi lumea aproape că au uitat ce lucru sfânt erau 
înainte dreptul persoanei şi libertatea cetăţeanului. Incepând 
din 1933, percheziţiile, arestările samavolnice, confiscările de 
avere, expulzările din casă şi din ţară, deportările şi toate 
formele imaginabile de umilire au devenit realităţi aproape 
curente; nu ştiu ca vreunul dintre prietenii mei europeni să nu 
fi avut parte de aşa ceva. Dar atunci, la începutul lui 1934, o 
percheziţie domiciliară în Austria reprezenta încă un afront 
monstruos. Pentru ca cineva care se ţinea departe de orice fel 
de politică şi care, de ani buni, nu-şi mai exercitase nici măcar 
dreptul de alegător să fie cercetat, trebuia să existe un motiv 
serios, şi într-adevăr un asemenea mod de-a proceda era tipic 
pentru Austria. Şeful poliţiei din Salzburg fusese nevoit să ia 
măsuri drastice contra naţional-socialiştilor, care noapte de 
noapte recurgeau la bombe şi explozibili, tulburând liniştea 
populaţiei, iar aceasta presupunea un mare curaj, căci încă de 
pe-atunci partidul nazist se folosea de teroare. Autorităţile 
primeau zilnic scrisori de ameninţare că o să plătească dacă 
mai continuă să-i „persecute” pe naţional-socialişti, şi într- 
adevăr - în privinţa răzbunării, naţional-socialiştii şi-au 
respectat întotdeauna cuvântul întocmai - cei mai credincioşi 
funcţionari austrieci au fost aruncaţi în lagărul de concentrare 
chiar din prima zi de după invazia lui Hitler. Era evident că 
printr-o percheziţie la domiciliul meu urmăreau să demonstreze 


341 


că nu vor ezita să ia asemenea măsuri de intimidare împotriva 
oricui. Din acest episod, în fond nesemnificativ, am înţeles însă 
cât de mult se înrăutăţise situaţia în Austria, cât de 
copleşitoare devenise presiunea din partea Germaniei. De la 
acea vizită poliţienească nu mi-a mai plăcut casa mea, iar un 
glas interior îmi spunea că asemenea episoade sunt numai un 
preludiu timid al unor abuzuri cu consecinţe mult mai grave. În 
aceeaşi seară am început să-mi împachetez hârtiile cele mai 
importante, hotărât să mă stabilesc de-acuma pentru totdeauna 
în străinătate; or, aceasta însemna mai mult decât o rupere de 
casă şi ţară, pentru că familia mea se simţea legată de această 
casă ca de patria ei, îşi iubea ţara. Pentru mine însă, libertatea 
personală era lucrul cel mai important de pe pământ. Fără să 
aduc la cunoştinţa vreunuia dintre prieteni şi cunoscuţi intenţia 
mea, m-am reîntors peste alte două zile la Londra; primul lucru 
pe care l-am făcut acolo a fost să comunic autorităţilor de la 
Salzburg că renunţasem definitiv la domiciliul meu. Era primul 
pas care mă rupea de patria mea. Dar eu ştiam, din acele zile 
de la Viena, că Austria e pierdută. Ce-i drept, încă nu-mi 
dădeam seama de dimensiunea acestei pierderi. 


342 


Agonia păcii 


The sun of Rome is set. 

Our day is gone. 

Clouds, dews and dangers come: 
our deeds are done.” 


SHAKESPEARE, Iulius Cezar 


În primii ani, Anglia a însemnat pentru mine un exil în la fel 
de mică măsură ca Sorrento, la vremea lui, pentru Gorki. 
Austria a continuat să existe chiar şi după acea aşa-zisă 
„revoluţie” şi după ce naţional-socialiştii au încercat, printr-o 
lovitură neaşteptată şi prin asasinarea lui Dollfuss, să pună 
mâna pe conducerea ţării. Agonia patriei mele avea să dureze 
încă patru ani. Mă puteam întoarce acasă în orice moment, nu 
eram exilat, nici proscris. Încă nu-mi deranjase nimeni cărţile 
în casa de la Salzburg, încă eram posesorul paşaportului meu 
austriac, patria încă îmi era patrie, încă eram cetăţean al ei - 
cetăţean cu depline drepturi. Incă nu intrasem în acea cenușie 
condiţie de apatrid, greu de explicat cuiva care n-a simţit-o 
niciodată pe propria lui piele, acea senzaţie înnebunitoare că, 
treaz fiind şi cu ochii deschişi, calci cu paşi nesiguri în gol, 
ştiind că, din orice loc în care ai pus piciorul, poţi fi alungat 
oricând. Dar mă aflam de-abia la începutul începutului. Oricum, 
împrejurările erau altele când, la sfârşitul lui februarie 1934, 
am coborât în Victoria Station; un oraş în care te-ai hotărât să 
rămâi îţi apare altfel decât atunci când treci prin el, fiind numai 
în vizită. Nu ştiam cât timp voi locui la Londra. Un singur lucru 
şi numai unul era important pentru mine: să-mi reiau lucrul, să- 
mi apăr libertatea interioară şi exterioară. Pentru că orice 
proprietate înseamnă să te legi de un anumit loc, nu mi-am mai 


55 Se-ascunde-al Romei soare. / Sfârşită-i ziua noastră. Norii vin (în 


româneşte de Tudor Vianu). 
343 


luat nicio casă, ci am închiriat un mic flat numai bun ca să 
îngăduie adăpostirea în două dulapuri de perete a puţinelor 
cărţi de care nu voiam să mă despart şi instalarea unui birou. 
În felul acesta aveam, de fapt, tot ce este necesar celui care 
munceşte cu mintea. Pentru reuniuni nu rămânea, ce-i drept, 
niciun pic de spaţiu. Dar am preferat să locuiesc într-un spaţiu 
foarte strâmt pentru ca, din când în când, să pot călători liber: 
fără să-mi dau seama, nu-mi mai trăiam viaţa sub semnul 
duratei, ci sub cel al provizoratului. 

În prima seară - se întuneca deja, iar contururile pereţilor se 
estompau în clarobscurul amurgului -, am intrat în mica 
locuinţă care era, în sfârşit, la dispoziţia mea şi m-am speriat. 
Căci în acea secundă am avut impresia că păşesc în cealaltă 
locuinţă, la fel de mică, pe care mi-o amenajasem la Viena cu 
aproape treizeci de ani în urmă, cu aceleaşi camere mititele şi 
având drept unică privelişte îmbucurătoare aceleaşi cărţi 
rânduite la perete şi ochii halucinaţi ai lui King John care mă 
urmăreau pretutindeni. Am avut într-adevăr nevoie de un 
moment ca să mă reculeg, pentru că ani de-a rândul nu-mi mai 
amintisem de acea primă locuinţă. Era ceva simbolic în faptul 
că viaţa mea - atâta timp avântată spre viitor - acum se 
restrângea la ceea ce fusese în trecut şi că eu însumi deveneam 
pentru mine o umbră? Când cu treizeci de ani în urmă îmi 
alesesem acea cameră la Viena, fusese vorba de un început. 
Încă nu creasem nimic, sau nimic esenţial; cărţile mele, numele 
meu încă nu trăiau în conştiinţa compatrioţilor. Acum - printr-o 
stranie revenire la acea stare iniţială - cărţile mele încetaseră 
să mai existe în limba lor; Germania nu mai cunoştea ceea ce 
scrisesem eu. Prietenii erau departe, vechiul cerc fusese 
distrus, casa cu colecţiile şi tablourile şi cărţile ei o pierdusem; 
exact ca atunci, eram din nou înconjurat de străini. Tot ceea ce 
între timp încercasem, făcusem, învăţasem, gustasem părea că 
s-a spulberat în vânt; trecut de cincizeci de ani, mă aflam din 
nou la un început de drum, eram din nou studentul care şade la 
masa de scris şi dimineaţa cotrobăie prin biblioteci - numai că 
nu mai eram aşa de credul, aşa de entuziast; o şuviţă argintie 
îmi licărea în păr şi o vagă umbră crepusculară de descurajare 
se lăsase peste sufletul obosit. 

Nu-mi vine să povestesc mult despre acei ani, din 1934 până 
în 1940, petrecuţi în Anglia, pentru că în felul acesta m-apropii 


344 


deja de epoca noastră, epocă pe care o trăim cu toţii cu aceeaşi 
intensitate, cu aceeaşi nelinişte întreţinută de radio şi ziare, cu 
aceleaşi speranţe şi aceleaşi griji. Nouă tuturor ne e ruşine 
astăzi când ne gândim la orbirea politică de care am suferit şi 
ne e groază când vedem unde am ajuns; cine ar vrea să explice 
ar trebui să acuze, dar cine, dintre noi toţi, ar avea dreptul s-o 
facă? Şi apoi: cât am trăit în Anglia m-am abținut cu străşnicie 
de la orice activitate politică. Am fost aşa de neghiob, încât n- 
am putut să-mi înfrâng un complex inutil şi de aceea, în toţi 
aceşti ani de semiexil şi exil, am trăit exclus de la orice dialog 
sincer cu societatea, din pricina ideii fixe că într-o ţară străină 
nu-mi este permis să intervin în discuţii pe teme de actualitate. 
În Austria nu putusem face nimic împotriva neghiobiei 
cercurilor conducătoare. Cum era să încerc să fac acest lucru 
aici, unde mă simţeam oaspete al acestei insule cumsecade, eu, 
care ştiam bine că dacă - făcând uz de informaţiile mele mai 
clare şi mai temeinice - aş semnala lumii primejdia care-o 
ameninţă din partea lui Hitler, aş trece drept un ins care-o face 
dintr-un interes personal? Ce-i drept, uneori era greu să-ţi pui 
lacăt la gură în faţa unor greşeli evidente. Era dureros să vezi 
cum o propagandă exemplar orchestrată abuza tocmai de 
virtutea de căpetenie a englezilor, de loialitatea lor, de pornirea 
cinstită a firii lor de-a crede de la început pe cuvânt pe oricine. 
Mereu şi mereu se alimenta iluzia că Hitler nu vrea decât să-i 
atragă spre el pe nemţii din ţinuturile mărginaşe şi că apoi se 
va declara mulţumit şi, drept recunoştinţă, va stârpi 
bolşevismul; această momeală acţiona de minune. Turişti 
întorşi de la Berlin, unde fuseseră grijuliu pilotaţi şi flataţi, 
lăudau ordinea şi pe noul stăpân de acolo; în Anglia începea 
treptat şi discret să-şi facă loc părerea că „pretenţiile” lui la o 
Germanie mare sunt îndreptăţite - nimeni nu pricepea că 
Austria este piatra unghiulară şi că Europa se va prăbuşi îndată 
ce această piatră va fi aruncată-n aer. Eu însă, cu ochii avizaţi 
ai celui care acasă la el văzuse de-aproape chipurile celor din 
batalioanele de asalt şi-i auzise cântând: „Azi Germania e-a 
noastră, iară mâine întreg pământul”, îmi dădeam seama cu 
câtă naivitate şi blajină credulitate se lăsau ameţiţi englezii şi 
conducătorii lor. Pe măsură ce încordarea politică devenea mai 
acută, mă abţineam tot mai mult de la discuţii şi de la orice 
acţiune publică. Anglia este singura ţară a lumii vechi în care n- 


345 


am publicat niciodată în niciun ziar vreun articol pe teme de 
actualitate, în care n-am vorbit niciodată la radio, în care n-am 
participat niciodată la o discuţie publică; am trăit acolo în mica 
mea locuinţă mai anonim decât, cu treizeci de ani în urmă, ca 
student la Viena. Aşadar, n-am dreptul să vorbesc în calitate de 
martor valabil despre Anglia, cu atât mai puţin cu cât mai 
târziu a trebuit să-mi mărturisesc mie însumi că, înainte de 
război, nu i-am cunoscut niciodată cu adevărat forţa cea mai 
ascunsă, închisă cu totul în ea însăşi şi care se dezvăluie numai 
în ceasul celei mai mari primejdii. 

Nici pe scriitori nu i-am văzut. Tocmai pe cei doi de care 
începusem să mă apropii mai mult, pe John Drinkwater şi Hugh 
Walpole, mi i-a răpit moartea de timpuriu; însă nici pe cei mai 
tineri nu i-am întâlnit des, deoarece, apăsat de nefericita 
povară a acelui sentiment de nesiguranţă al unui foreigner, 
evitam cluburile, dineurile şi reuniunile publice. Totuşi am avut 
o dată plăcerea deosebită şi cu adevărat memorabilă să văd 
cele două inteligenţe foarte ascuţite, pe Bernard Shaw şi pe 
H.G. Wells, într-o controversă cavalerească şi strălucitoare în 
exterior, plină însă de tensiune mocnită. Era la un lunch într-un 
cerc foarte restrâns la Shaw, iar eu mă aflam în situaţia parţial 
plăcută, parţial penibilă a unuia care nu fusese prevenit despre 
lucrul aflat la originea acelei încordări mocnite care se simţea - 
din modul în care se salutau, din familiaritatea aceea uşor 
impregnată de ironie - ca un curent electric circulând între cei 
doi patriarhi. Trebuie să fi existat între ei nişte divergențe de 
principiu ce fuseseră aplanate cu puţin înainte sau care urmau 
să fie aplanate cu ocazia acestui lunch. Cu o jumătate de secol 
în urmă, cele două mari figuri, fiecare o glorie a Angliei, 
luptaseră umăr la umăr în cercul „fabienilor” pentru 
socialismul încă tânăr la data aceea. De-atunci încoace ei au 
evoluat, în acord cu personalitatea foarte conturată a fiecăruia, 
la distanţă din ce în ce mai mare unul de altul: Wells 
perseverând în idealismul lui activ, constructor neobosit al 
viziunii despre viitorul omenirii, Shaw dimpotrivă, făcând tot 
mai mult, din cele viitoare ca şi din cele prezente, obiectul 
contemplaţiei sale sceptic-ironice, pentru ca intelectul lui să 
aibă pe ce să-şi încerce jocul superior- amuzat. Cu anii, ei se 
constituiseră şi ca prezenţă fizică în cei doi termeni ai unei 
opoziții tot mai marcate. Shaw, octogenarul neverosimil de vioi 


346 


care la masă ronţăia numai nuci şi fructe, înalt, uscăţiv, veşnic 
încordat, totdeauna cu un zâmbet caustic în colţul gurii, uşor 
predispus la flecăreală şi îndrăgostit mai mult ca oricând de 
focul de artificii al paradoxurilor proprii; Wells, septuagenarul 
bucuros de viaţă, mai amator ca oricând de plăceri şi confort, 
mic, rumen la faţă şi neînduplecat de serios sub aparenţa 
veseliei de circumstanţă. Shaw scăpărător în agresivitate, 
schimbând rapid şi îndemânatic direcţia de atac, celălalt tare în 
tactica apărării, de neclintit aşa cum este totdeauna omul unei 
credinţe şi al unei convingeri. Am avut pe dată impresia că 
Wells nu venise aici ca să ia parte pur şi simplu la o conversaţie 
amicală prelungită cu un Junch, ci la un fel de confruntare pe 
terenul principiilor. Şi tocmai pentru că nu eram informat cu 
privire la substratul conflictului de idei, simţeam cu atât mai 
mult cât de încărcată era atmosfera. În fiecare gest, în fiecare 
privire, în fiecare cuvânt al lor, răbufnea o poftă de harţă, 
adesea exuberantă, dar care într-un fel avea totuşi o motivaţie 
destul de serioasă; era ca şi când doi maeştri ai scrimei, înainte 
de a se ataca viguros, îşi încearcă propria supleţe cu mici 
lovituri de sondaj. Shaw avea o mobilitate intelectuală mai 
mare. Fulgera mereu pe sub sprâncenele lui stufoase când 
dădea un răspuns sau când para; pasiunea pentru vorba de 
duh, pentru jocul de cuvinte, care de-a lungul a şaizeci de ani îl 
condusese la o virtuozitate fără egal, se transformase într-un 
fel de voluptate. Barba lui stufoasă, albă, tremura uneori de un 
vag râs sarcastic şi, plecându-şi capul uşor într-o parte, făcea 
totdeauna impresia că-şi urmăreşte săgeata, să vadă dacă şi-a 
atins ţinta. Wells, cu fălcuţele lui roşii şi cu ochii mijiţi şi calmi, 
avea o judecată mai ascuţită şi mai directă; şi inteligenţa lui 
lucra neobişnuit de rapid, dar el nu făcea acrobaţii sclipitoare, 
ci lovea mai degrabă uşor şi chiar cu o anumită nonşalanţă. 
Toate acestea se petreceau atât de rapid, cu schimburi scurte, 
în stilul „parează şi loveşte, loveşte şi parează”, pe un ton în 
aparenţă glumeţ, încât cel din afara jocului nu putea admira 
îndeajuns scânteierea şi încrucişarea floretelor. Dar în spatele 
acestui dialog sprinten, purtat permanent la cel mai înalt nivel, 
se afla un fel de furie a spiritului care se potolea la modul 
generos-englezesc, luând forma celei mai desăvârşite urbanităţi 
dialectice. Era - şi aceasta făcea ca discuţia să fie aşa de 
interesantă - un amestec de joacă şi seriozitate, un ascuţit 


347 


contrast între două caractere opuse, ce scăpărau la atingerea 
cu lucruri aparent banale, dar care, în realitate, mocneau din 
pricini şi dedesubturi necunoscute mie. În orice caz, i-am văzut 
pe cei doi oameni extraordinari ai Angliei într-unul din 
momentele lor extraordinare, iar continuarea acestei polemici 
în coloanele lui Nation nu mi-a mai făcut nici a suta parte din 
plăcerea pe care mi-a provocat-o acel dialog plin de 
temperament, pentru că în spatele argumentelor devenite 
abstracte nu mai simţeam nemijlocit prezenţa omului viu, pura 
esenţialitate. Dar rar mi-a fost dat imensul privilegiu de-a mă 
afla faţă-n faţă cu fosforescenţa produsă la atingerea a două 
spirite, în nicio comedie teatrală n-am văzut arta dialogului - 
nici înainte şi nici după - exersându-se cu atâta virtuozitate ca 
în acest context, deoarece ea se revela aici spontan, neteatral şi 
în formele cele mai nobile. 


În acei ani am fost însă prezent în Anglia numai cu trupul, nu 
cu întreg sufletul. Or, tocmai grija pentru Europa, această grijă 
ce apăsa dureros asupra nervilor noştri, a fost cea care m-a 
făcut, în aceşti ani dintre venirea lui Hitler la putere şi 
izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, să călătoresc mult 
şi chiar să traversez de două ori Oceanul. Poate presentimentul 
nu-mi dădea răgaz, şoptindu-mi că acum, cât lumea mai era 
deschisă şi vapoarele îşi mai puteau urma paşnic calea de-a 
lungul mărilor, era momentul ca oamenii să strângă pentru zile 
negre cât mai multe impresii şi experienţe; poate că acest 
îndemn se ivea şi din dorinţa de-a şti că, în timp ce lumea 
noastră se autodistrugea prin neîncredere şi vrajbă, o altă lume 
se clădea; poate era vorba şi de intuiţia încă foarte vagă că 
viitorul nostru şi chiar al meu personal se află dincolo de 
Europa. Un turneu de conferinţe de-a lungul şi de-a latul 
Statelor Unite mi-a oferit ocazia binevenită de-a vedea, de la 
răsărit la apus, de la nord la sud, această ţară uriaşă, atât de 
diversă şi totuşi atât de unitară lăuntric. Dar, poate, o impresie 
şi mai puternică mi-a făcut America de Sud, unde m-am dus în 
urma  invitaţiei de-a participa la congresul PEN-Clubului 
Internaţional; niciodată ca în acel moment nu mi s-a părut atât 
de importantă ideea afirmării solidarităţii spirituale mai presus 
de graniţe geografice şi lingvistice. 

Ultimele evenimente europene dinaintea acestei călătorii m- 


348 


au făcut deja să plec la drum cu grave presimţiri. În acea vară a 
lui 1936 a început războiul civil din Spania, care, aparent, nu 
era decât o învrăjbire a oamenilor acelei ţări frumoase şi 
tragice, dar care în realitate era manevra pregătitoare în 
perspectiva viitoarei ciocniri dintre cele două tabere ideologice. 
Îmbarcat la Southampton pe un vapor englezesc, plecasem la 
drum cu ideea că, pentru a se ţine la distanţă de zona 
operaţiunilor de război, nava nu va face ca altădată obişnuitul 
prim popas la Vigo. Spre surprinderea mea, am intrat totuşi în 
port, iar nouă, pasagerilor, ni s-a permis chiar să mergem 
câteva ore pe uscat. Vigo se găsea atunci în mâinile oamenilor 
lui Franco şi de aici până la teatrul de război propriu-zis era 
distanţă mare. Totuşi, în aceste puţine ore, am reuşit să văd 
unele lucruri care, pe bună dreptate, puteau să inspire gânduri 
apăsătoare. În faţa primăriei pe care flutura steagul lui Franco, 
stăteau aliniaţi, în prezenţa preoţilor, tineri feciori în hainele 
lor ţărăneşti, aduşi, evident, de prin satele vecine. În primul 
moment n-am înţeles care era rostul lor aici. Erau niscaiva 
lucrători mobilizați pentru vreun serviciu obligatoriu? Erau 
niscaiva şomeri cărora urma să li se dea de mâncare? După un 
sfert de ceas, i-am văzut însă pe aceşti feciori ieşind din 
primărie transformați la înfăţişare. Purtau nişte strălucitoare 
uniforme noi, puşti şi baionete; sub supravegherea unor ofiţeri, 
au fost urcați în automobile la fel de noi şi strălucitoare, care 
au pornit ca o vijelie pe străzi, dispărând dincolo de marginea 
oraşului. Am înlemnit. Unde oare mai văzusem aşa ceva? Mai 
întâi în Italia şi apoi în Germania! Şi aici, şi acolo apăruseră 
dintr-odată aceleaşi ireproşabile uniforme noi, automobile şi 
mitraliere noi. Şi iarăşi m-am întrebat: cine livrează, cine 
plăteşte aceste uniforme noi, cine-i organizează pe aceşti tineri, 
cine-i mână împotriva puterii de stat existente, împotriva 
parlamentului ales, împotriva propriilor reprezentanţi legali? 
Tezaurul public se afla, din câte ştiam, în mâinile guvernului 
legal, şi la fel depozitele de arme. Aceste automobile, aceste 
arme trebuiau, aşadar, să le fi fost livrate din afară, şi ele 
veniseră, fără îndoială, de peste graniţă, din Portugalia vecină. 
Dar cine le livrase, cine le plătise? Era o putere nouă care voia 
să-şi instaureze hegemonia, una şi aceeaşi putere care acţiona 
şi dincolo, o putere căreia îi plăcea violenţa, care avea nevoie 
de violenţă şi în ochii căreia toate ideile de care ne ataşaserăm 


349 


şi de care ne legaserăm viaţa, pace, umanitate, spirit conciliant, 
treceau drept nişte slăbiciuni de oameni bătrâni. Existau 
grupări misterioase, ascunse în birourile şi concernele lor, care 
se foloseau cu cinism de idealismul naiv al tineretului pentru 
afacerile şi voinţa lor de putere. Voința de violenţă era aceea 
care, cu o tehnică nouă, mai subtilă, căuta să aducă asupra 
nefericitei noastre Europe vechea barbarie a războiului. 
Totdeauna o imagine senzorială, luată pe viu, are asupra 
sufletului o putere mai mare decât o mie de broşuri şi articole 
de ziar. Şi presimţirea a ceea ce ni se pregătea nouă, Europei, 
nu m-a năpădit niciodată mai copleşitor ca în acel ceas când am 
văzut cum, din arierplan, nişte sforari misterioşi dădeau pe 
mâna unor feciori tineri, nevinovaţi, arme pe care urmau să le 
folosească împotriva altor feciori la fel de tineri şi nevinovaţi 
din propria lor ţară. Când, apoi, după câteva ore de şedere în 
port, vasul a pornit din nou la drum, am coborât repede în 
cabină. Era prea dureros pentru mine să arunc încă o privire 
spre acea ţară frumoasă care, din culpa altora, căzuse pradă 
unei pustiiri îngrozitoare; Europa îmi părea sortită morţii din 
pricina propriei ei sminteli. Europa, patria noastră sacră, 
leagănul şi Partenonul civilizaţiei noastre de la soare-apune. 

Cu atât mai bucuros am fost de priveliştea pe care mi-a 
oferit-o apoi Argentina. Aici întâlneam a doua oară Spania, 
vechea ei cultură, păzită şi păstrată într-un pământ nou, mai 
vast, încă neîngrăşat cu sânge, încă neotrăvit cu ură. Aici era 
hrană berechet, bogăţie şi belşug, aici era spaţiu nesfârşit şi 
deci hrană pentru generaţiile viitoare. Mă simţeam cuprins de o 
fericire nemărginită şi de un fel de nouă credinţă. Căci, din 
cordialitatea cu care întreaga populaţie a acestui nou oraş de 
milioane de locuitori a luat parte la congresul nostru, mi-am dat 
seama că aici nu eram străini şi că aici credinţa în unitatea 
spirituală, căreia îi consacraserăm partea cea mai bună a vieţii 
noastre, era încă vie şi se afirma şi acţiona, astfel că în epoca 
noilor viteze nici oceanul nu ne mai desparte. In locul celei 
vechi, o nouă sarcină se ridică în faţa noastră: să reconstruim 
la scară mai vastă şi în sinteze mai îndrăzneţe comunitatea la 
care visaserăm. Dacă din clipa când am aruncat acea ultimă 
privire asupra războiului ce se apropia pusesem cruce Europei, 
am început, în schimb, sub Crucea Sudului, să cred şi să sper 
din nou. 


350 


O experienţă nu mai puţin copleşitoare, o perspectivă nu mai 
puţin promițătoare a reprezentat pentru mine Brazilia, această 
ţară înzestrată de natură cu toate darurile imaginabile, această 
ţară în care am cunoscut cel mai frumos oraş de pe pământ, 
această ţară ale cărei întinderi nesfârşite nici până azi n-au fost 
învinse cu totul nici de tren, nici de automobil şi aproape nici 
de avion. Aici trecutul era păstrat mai cu grijă decât în Europa 
însăşi, aici încă nu se produsese îndobitocirea moravurilor, a 
spiritului naţiunilor, pe care o adusese cu sine Primul Război 
Mondial. Mai paşnică era aici convieţuirea oamenilor, înseşi 
relaţiile dintre cele mai diferite rase erau mai civilizate, nu aşa 
de învrăjbite. Aici nu se puneau bariere între oameni prin teorii 
absurde despre sânge, neam şi origine, aici încă se mai putea - 
lucrul acesta se întrezărea cu o remarcabilă claritate - trăi 
paşnic; în timp ce în Europa, pentru cel mai amărât peticuţ de 
pământ, se războiau statele şi se dondăneau politicienii, aici 
spaţiul stătea, în toată vastitatea lui, la dispoziţia viitorului. Aici 
pământul era încă în aşteptarea omului care să-l valorifice şi să- 
l] domesticească cu prezenţa lui. Ceea ce crease Europa în 
materie de civilizaţie aici se putea continua şi dezvolta splendid 
în forme noi şi variate. Cu ochiul scăldat în frumuseţea 
multiformă a acestei naturi virgine, aruncasem o privire spre 
viitor. 


Dar călătoriile, şi chiar călătoriile în locuri depărtate, pe sub 
alte constelații şi în alte lumi, nu însemnau o fugă de Europa şi 
nicio eliberare de grijile pentru Europa. Pare aproape o răutate 
a naturii faţă de om faptul că toate cuceririle tehnicii, datorită 
căreia el a stăpânit forţele ei cele mai ascunse, îi răpesc în 
acelaşi timp liniştea sufletească. Cea mai rea osândă pe care 
tehnica a făcut-o să se abată asupra noastră este faptul că ne 
împiedică să evadăm din prezent fie şi numai pentru o clipă. 
Generaţiile anterioare puteau, la vremea catastrofelor, să se 
retragă în singurătate şi izolare; numai nouă ne-a fost dat să 
aflăm şi să simţim totul pe pielea noastră în acelaşi ceas şi în 
aceeaşi secundă când undeva pe planeta noastră se întâmplă 
ceva rău. Oricât de mult m-aş fi îndepărtat de Europa, destinul 
ei mă însoțea pas cu pas. Acostând noaptea la Pernambuco, cu 
Crucea Sudului deasupra capului, mergând pe străzi înconjurat 
de oameni de culoare, am citit pe un afiş ştirea despre 


351 


bombardarea Barcelonei şi despre împuşcarea unui prieten 
spaniol împreună cu care petrecusem, cu două-trei luni în 
urmă, câteva ore plăcute. In Texas, alergând ca vântul cu 
vagonul Pullman între Houston şi un alt oraş petrolier, am auzit 
deodată pe cineva ţipând şi zbierând cu furie în nemţeşte: un 
pasager imprudent pusese radioul pe frecvenţa Germaniei, şi 
aşa am fost nevoit ca, străbătând în goana trenului Texasului, 
să ascult un discurs incendiar al lui Hitler. Nu exista nicio 
posibilitate de evadare nici ziua, nici noaptea; chinuit de griji, 
trebuia să mă gândesc mereu la Europa şi mereu la Austria. 
Poate să pară patriotism meschin faptul că, în imensul 
păienjeniş care se întindea din China până la Ebro şi 
Manzanares, pe mine mă preocupa în mod deosebit tocmai 
soarta Austriei. Dar eu ştiam că soarta întregii Europe era 
legată de această mică ţară, patria mea. Când se va încerca, 
retrospectiv, să se pună în evidenţă greşelile politicii de după 
Primul Război Mondial, se va constata că cea mai mare dintre 
ele nu a fost aceea că politicienii europeni, ca şi cei americani 
n-au aplicat planul clar, simplu al lui Wilson, ci că l-au mutilat. 
Ideea lui a fost să se dea micilor naţiuni libertate şi neatârnare, 
dar el arătase în mod corect că această libertate şi neatârnare 
ar putea să reziste numai în cazul când toate statele mari şi 
mici s-ar integra într-o unitate supraordonată. Nerealizându-se 
această organizaţie supraordonată - adevărata, totala ligă a 
naţiunilor - şi aplicându-se numai cealaltă parte a programului 
său referitoare la neatârnarea statelor mici, s-a creat în loc de 
linişte o permanentă stare de tensiune. Căci nimic nu e mai 
primejdios decât megalomania celor mici, şi primul lucru pe 
care l-au făcut statele mici, îndată ce au fost create, a fost să 
ţeasă intrigi unele împotriva altora, iar în cadrul acestor 
rivalități cea mai slabă poziţie o avea minuscula Austrie faţă în 
faţă cu super-puternica Germanie. Această ţară îmbucătăţită, 
mutilată, ai cărei suverani dispuneau cândva de Europa, era, 
trebuie s-o repet mereu, veriga slabă a lanţului. Eu ştiam ceva 
ce toţi aceşti oameni din oraşul englezesc de milioane de 
locuitori, de care eram înconjurat, nu puteau pricepe - că odată 
cu Austria ar cădea şi Cehoslovacia şi că Peninsula Balcanică ar 
cădea cu uşurinţă pradă lui Hitler; că, datorită poziţiei ei 
deosebite, Viena ar deveni în mâna grosolană a național- 
socialismului pârghia cu care ar putea submina şi face să sară 


352 


din ţâţâni întreaga Europă. Numai noi, austriecii, ştiam cât îl 
împungeau pe Hitler resentimentul şi pofta de-a pune mâna pe 
Viena, oraşul în care trăise în cea mai neagră mizerie şi în care 
voia să intre ca învingător. De aceea, de fiecare dată când, 
după ce făceam o scurtă vizită în Austria, îi treceam din nou 
graniţa spre exterior, răsuflăm uşurat: „Deocamdată încă nu”, 
şi mă uitam înapoi ca şi când ar fi fost pentru ultima dată. 
Vedeam cum se apropia implacabil catastrofa; în toţi acei ani, 
de sute de ori dimineaţa, când alţii întindeau cu nepăsare mâna 
spre ziar, eu am tremurat de teama de a nu citi pe prima 
pagină titlul: Finis Austriae. Ah, cât de mult m-am înşelat pe 
mine însumi când mi-am închipuit că m-am debarasat de multă 
vreme de soarta ei! De la distanţă am trăit şi eu zilnic agonia ei 
înceată şi scuturată de frisoane - mult mai mult decât prietenii 
mei din ţară, care se înşelau pe ei înşişi cu demonstraţii 
patriotice şi care-şi dădeau zilnic unii altora asigurări: „Franţa 
şi Anglia nu pot să ne lase de izbelişte. Şi mai ales Mussolini n- 
o să admită niciodată una ca asta.” Ei credeau în Liga 
Naţiunilor, în tratatele de pace precum bolnavii în 
medicamentele cu etichete frumoase. Se complăceau în 
nepăsarea şi fericirea lor, în timp ce mie, ca unuia care vedea 
lucrurile mai clar, inima stătea să-mi plesnească de atâtea griji. 

Chiar şi ultima mea călătorie în Austria n-a fost determinată 
de altceva decât de un asemenea acces de spaimă în faţa 
catastrofei care se apropia tot mai mult. In toamna lui 1937 
fusesem la Viena în vizită la bătrâna mea mamă şi nu mai 
aveam nicio problemă grabnică de rezolvat acolo; nicio urgenţă 
nu mă chema în direcţia aceea. Câteva săptămâni mai târziu 
însă, într-o zi pe la amiază - trebuie să fi fost către sfârşitul lui 
noiembrie -, mergând pe Regent Street către casă, mi-am 
cumpărat în drum un Evening Standard. Era în ziua când lordul 
Halifax zbura spre Berlin pentru o primă încercare de-a trata 
personal cu Hitler. În această ediţie a lui Evening Standard 
erau enumerate pe prima pagină - le văd şi-acum, de parcă ar fi 
fost ieri: textul era tipărit în dreapta cu aldine - punctele 
asupra cărora Halifax voia să ajungă la o înţelegere cu Hitler. 
Printre ele, se afla şi paragraful referitor la Austria. Şi printre 
rânduri am citit, sau mi s-a părut că citesc: abandonarea 
Austriei, căci ce altceva putea să însemne o convorbire cu 
Hitler? Noi, austriecii, ştiam prea bine că Hitler nu va ceda 


353 


niciodată în privinţa acestui punct. Ciudăţenia a fost că această 
enumerare programatică a temelor de discuţie a apărut numai 
în acea ediţie de amiază a lui Evening Standard şi că toate 
ediţiile de la sfârşitul după-amiezii ale aceluiaşi ziar n-au mai 
suflat un cuvânt despre asta. (După cum s-a zvonit mai târziu, 
informaţia fusese, pare-se, strecurată în presă de către legația 
italiană, căci în 1937 de nimic nu se temea Italia mai mult ca de 
o alianţă între Germania şi Anglia ce s-ar fi realizat în spatele 
ei.) Cât adevăr sau neadevăr o fi conţinut acea notiţă pe care 
marea masă, probabil, nici n-a observat-o, nu pot să apreciez. 
Pot numai să spun ce spaimă teribilă am simţit eu la gândul că 
Hitler şi Anglia negociază deja asupra Austriei; nu mi-e ruşine 
să spun că-mi tremura ziarul în mână. Falsă sau adevărată, 
ştirea mă alarmase într-o măsură pe care n-o mai cunoscusem 
de ani de zile, pentru că-mi dădeam seama că, de s-ar fi 
adeverit fie şi numai parţial, aceasta ar fi însemnat începutul 
sfârşitului, prăbuşirea stâlpului de rezistenţă şi, odată cu el, a 
clădirii. Am făcut imediat stânga-mprejur, am sărit în primul 
autobuz pe care scria „Victoria Station“ şi m-am dus la Imperial 
Airways ca să întreb dacă mai sunt locuri la avionul din 
dimineaţa următoare. Voiam să-mi mai văd o dată mama 
bătrână, familia, patria. Intâmplarea m-a ajutat să găsesc un 
bilet de avion, am aruncat la repezeală câteva lucruri în 
geamantan şi am zburat la Viena. 

Prietenii mei au fost surprinşi de faptul că mă întorsesem 
atât de repede şi intempestiv. Dar ce s-au mai veselit ei pe 
contul meu când le-am povestit cât sunt de îngrijorat. Ai rămas 
tot vechiul Ieremia, mă zeflemiseau ei şi se-ntrebau cum de nu 
ştiu că la ora actuală întreaga populaţie austriacă îl urmează 
sută la sută pe Schuschnigg. Nu mai pridideau cu laudele la 
adresa impresionantelor demonstraţii ale Frontului Patriotic; 
eu însă observam chiar la Salzburg că cei mai mulţi dintre 
aceşti demonstranți purtau la reverul hainei insigna de rigoare 
a unităţii numai pentru a nu-şi periclita poziţia, dar în acelaşi 
timp, pentru orice eventualitate, se înscriseseră de mult, la 
Munchen, la naţional-socialişti. IÎnvăţasem şi scrisesem prea 
multă istorie ca să nu ştiu că întotdeauna marea masă se 
rostogoleşte spre partea unde în momentul respectiv se află 
centrul de greutate al puterii. Ştiam că aceiaşi care strigă azi 
Heil Schuschnigg vor striga mâine cât îi ţine gura Heil Hitler. 


354 


Dar la Viena toţi cei cu care am stat de vorbă erau de bună- 
credinţă în nepăsarea lor. Se invitau unii pe alţii să ia parte în 
smoching ori frac la reuniuni de societate (nebănuind că în 
curând aveau să poarte costumul de internaţi în lagărele de 
concentrare), făceau turul magazinelor pentru cumpărături de 
Crăciun destinate frumoaselor lor case (nebănuind că peste 
câteva luni aveau să fie deposedaţi şi prădaţi de tot). Şi această 
eternă nepăsare a vechii Viene la care înainte am ţinut aşa de 
mult şi după care, de fapt, tânjesc de-o viaţă întreagă, această 
nepăsare pe care poetul naţional, vienezul Anzengruber, a 
sintetizat-o în axioma lapidară: „Nu poţi păţi nimic, dom'le”, mă 
făcea acum pentru prima dată să sufăr. Dar poate că, într-un 
sens mai profund, toţi aceşti prieteni din Viena erau mai 
înţelepţi decât mine, fiindcă ei au suportat toate acestea numai 
atunci când relele respective s-au petrecut în mod real, pe când 
eu a trebuit să suport nenorocirea o dată prin anticipare în 
fantezie şi a doua oară ca realitate efectivă. Oricum, eu pe ei 
nu-i mai înţelegeam şi nu mă puteam face înţeles de ei. Dea 
doua zi, n-am mai tras niciun semnal de alarmă pentru nimeni. 
La ce să tulbur liniştea unor oameni care nu voiau să fie 
tulburaţi? 

Dar să nu se ia ca o ulterioară înfrumusețare a faptelor, ci ca 
pur adevăr, atunci când spun: în acele ultime zile la Viena, la 
fiecare dintre străzile familiare, la fiecare biserică, la fiecare 
grădină, la fiecare vechi colţişor al oraşului în care m-am 
născut, la toate am privit cu un disperat şi mut „Adio, pe vecie”. 
Mi-am îmbrăţişat mama cu acel tăcut „E pentru cea din urmă 
oară”. Am trecut pe lângă toate ale acestui oraş, ale acestei 
ţări, spunându-le „Adio, pe vecie!” şi având conştiinţa că-mi iau 
rămas-bun, rămas-bun pentru totdeauna. Prin Salzburg, oraşul 
unde se afla casa mea în care am lucrat douăzeci de ani, am 
trecut fără măcar să cobor în gară. Aş fi putut, ce-i drept, să 
văd de la fereastra vagonului casa mea de pe colină, cu toate 
amintirile anilor îngropaţi într-însa. Dar eu nu m-am uitat spre 
ea. La ce bun? N-aveam să mă mai duc să locuiesc a doua oară 
acolo. Şi, în clipa când trenul a trecut graniţa, am ştiut 
întocmai ca străbunul Lot din Biblie că în urma mea totul este 
pulbere şi cenuşă, sare a amărăciunii în care s-a mineralizat 
trecutul. 


355 


Credeam că anticipasem toate ororile ce s-ar putea întâmpla 
dacă s-ar împlini visul de răzbunare al lui Hitler şi dacă acesta, 
în chip de învingător, ar ocupa Viena, oraşul din care, la 
vremea tinereţii, fusese respins ca un neisprăvit şi ca un ratat. 
Dar ce timidă, ce slabă, ce săracă s-a dovedit fantezia mea, 
orice fantezie omenească faţă-n faţă cu descărcarea de 
neomenie ce s-a produs în acel 13 martie 1936, ziua când 
Austria a căzut pradă forţei brutale! Atunci au căzut măştile. 
Cum celelalte state şi-au arătat pe faţă teama, brutalitatea nu 
se mai vedea confruntată cu niciun fel de impediment moral, ea 
nu se mai folosea - ce mai conta Anglia, ce mai conta Franţa, ce 
mai conta lumea? - de niciunul dintre pretextele ipocrite cu 
privire la „marxiştii” care urmau să fie eliminaţi din viaţa 
politică. Acum lucrurile nu s-au mai limitat la simplul jaf şi furt, 
ci s-a dat frâu liber poftei de răzbunare a oricărui individ. 
Profesori universitari au trebuit să frece cu mâinile goale 
străzile, evrei evlavioşi cu barba albă au fost târâţi în templu şi 
siliţi - în urletele derbedeilor - să facă mătănii şi să strige-n cor 
Heil Hitler. Oameni nevinovaţi erau vânaţi ca iepurii pe stradă 
şi târâţi în cazărmi să curețe closetele; tot ceea ce născocise 
maladiv execrabila fantezie a urii în nenumărate nopţi de orgie 
răbufnea cu violenţă la suprafaţă. Că pătrundeau ca tâlharii în 
locuinţe şi smulgeau cerceii de la urechile femeilor care 
tremurau de spaimă - aşa ceva se mai întâmplase, probabil, şi 
cu sute de ani în urmă, când se jefuiau oraşele în timpul 
războaielor medievale; nouă însă era plăcerea cu care se 
puneau la cale schingiuirile în public, torturile sufleteşti, 
tehnica rafinată a umilirilor. Toate acestea le-a simţit pe pielea 
lui nu un singur om, ci mii de oameni care au avut de suferit, 
iar o generaţie mai liniştită, nu epuizată moraliceşte ca a 
noastră, se va-nfiora citind cândva despre ceea ce a săvârşit un 
singur om orbit de ură în acest oraş al culturii, în secolul 
douăzeci. Căci, dintre victoriile militare şi politice ale lui Hitler, 
acesta a fost triumful lui cel mai diabolic - acest om, acest 
singur om a reuşit ca printr-o continuă supralicitare să 
tocească orice concept juridic. Înainte de instaurarea puterii 
naziste, uciderea fără hotărâre judecătorească şi fără un temei 
clar a unui singur om încă ar mai fi zguduit o lume-ntreagă; 
tortura era de neconceput în secolul douăzeci, exproprierilor 
încă li se mai spunea, fără ocol, furt şi jaf. Acum însă, după 


356 


succesiunea tot mai rapidă a acestor nopţi ale Sfântului 
Bartolomeu, după zilnicele schingiuiri şi asasinate în celulele 
SA şi în spatele gardurilor de sârmă ghimpată, ce mai conta, 
acum, o fărădelege oarecare, ce mai conta suferinţa umană? În 
1938, după Austria, lumea noastră s-a obişnuit cu 
inumanitatea, cu încălcarea dreptului şi cu brutalitatea într-o 
măsură cum nu se mai cunoscuse de sute de ani. Pe când 
înainte numai ceea ce s-a întâmplat în acest nefericit oraş, 
Viena, ar fi fost de-ajuns ca să atragă asupra făptaşului 
oprobriul internaţional, în anul 1938 conştiinţa universală a 
tăcut sau numai a murmurat puţin, ca după aceea să uite şi să 
ierte. 


Acele zile, când în permanenţă mă asaltau strigătele de 
ajutor din ţară, când ştiam că prieteni apropiaţi sunt deportaţi, 
schingiuiţi şi umiliţi şi când tremuram neputincios pentru 
fiecare dintre cei dragi, ţin de perioada cea mai îngrozitoare a 
vieţii mele. Şi nu mi-e ruşine să spun - aşa ne-a pervertit timpul 
inimile - că n-am tresărit, n-am plâns când am aflat că bătrâna 
mea mamă, pe care o lăsasem la Viena, a murit; ci, dimpotrivă, 
am simţit un fel de uşurare s-o ştiu acum la adăpost de toate 
suferinţele şi primejdiile, în vârstă de optzeci şi patru de ani, 
aproape complet surdă, ea deţinea un apartament în casa 
familiei noastre, de unde, pentru moment, nu putuse fi 
evacuată nici după noile „legi ariene”; noi speraserăm ca, după 
un anumit timp, s-o putem aduce într-un fel oarecare în 
străinătate. Una dintre primele ordonanţe date la Viena o lovise 
din plin. La cei optzeci şi patru de ani ai ei, se ţinea greu pe 
picioare şi obişnuia ca, în timp ce-şi făcea mica ei plimbare 
zilnică, să se odihnească după fiecare cinci sau zece minute de 
mers anevoios, pe o bancă de pe Ringstrasse sau din parc. Nu 
trecuseră nici opt zile de când Hitler devenise stăpânul 
oraşului, că s-a şi dat dispoziţia bestială care interzicea evreilor 
să se aşeze pe-o bancă - una dintre acele interdicții care, în 
mod evident, au fost concepute numai cu scopul sadic de a 
chinui în mod perfid. Căci a jefui evrei, aceasta mai avea 
oricum o logică şi un sens, deoarece cu veniturile însuşite 
tâlhăreşte de pe urma fabricilor, cu mobilierul din locuinţe şi 
vile şi cu locurile devenite vacante se putea da de mâncare 
oamenilor regimului, puteau fi recompensaţi vechii ciraci; la 


357 


urma urmei, galeria de tablouri a lui Göring îşi datorează 
splendoarea, în principal, acestei practici generos utilizate. Dar 
să refuzi unei femei bătrâne sau unui moşneag la capătul 
puterilor dreptul de a-şi trage sufletul câteva minute pe-o 
bancă, lucrul acesta a fost apanajul secolului douăzeci şi al unui 
om pe care milioane de oameni îl slăvesc ca pe cel mai mare al 
acestei epoci. 

Din fericire, mama mea n-a trebuit să îndure multă vreme 
asemenea brutalităţi şi umilinţe. A murit la câteva luni după 
ocuparea Vienei şi nu pot să nu rețin un episod legat de 
moartea ei; tocmai pentru ca asemenea amănunte să nu treacă 
neobservate, mi se pare important a fi semnalate generaţiilor 
viitoare, cărora aceste lucruri li se vor părea, probabil, de 
neconceput. Într-o dimineaţă, bătrâna de optzeci şi patru de ani 
şi-a pierdut pe neaşteptate cunoştinţa. Medicul chemat la faţa 
locului a declarat că e puţin probabil ca ea să mai trăiască până 
la sfârşitul nopţii următoare şi a pus să-i stea la căpătâi o 
îngrijitoare, o femeie de vreo patruzeci de ani. Nu eram acolo 
nici eu, nici fratele meu, singurii ei copii, şi, fireşte, nu puteam 
veni, deoarece până şi gestul celui care se-ntoarce ca să-şi 
revadă mama aflată pe patul de moarte ar fi echivalat cu o 
crimă în ochii reprezentanţilor culturii germane. De aceea, un 
văr de-al nostru şi-a asumat obligaţia să rămână peste noapte 
în apartament, pentru ca măcar cineva din familie să fie 
prezent la moartea bătrânei. Acest văr al nostru avea pe-atunci 
şaizeci de ani, era el însuşi bolnav şi urma să moară la rândul 
lui peste un an. Când tocmai făcea pregătirile pentru a-şi 
aranja pentru noapte un pat în camera de-alături, apăru - spre 
cinstea ei fie spus, destul de jenată - îngrijitoarea, care îi zise 
că, din păcate, potrivit noilor legi naţional-socialiste, îi este cu 
neputinţă să rămână peste noapte lângă muribundă. Căci vărul 
meu este evreu şi ea, ca femeie sub cincizeci de ani, n-are voie 
să înnopteze, fie şi lângă o muribundă, sub acelaşi acoperiş cu 
el - după mentalitatea lui Streicher, era obligatoriu ca primul 
gând al unui evreu să fie acela de-a o necinsti rasial. Se 
înţelege de la sine, spuse ea, că această dispoziţie îi este tare 
penibilă, dar e nevoită să se supună legilor. Aşa că, pentru ca 
îngrijitoarea să poată rămâne lângă mama mea muribundă, 
vărul meu de şaizeci de ani s-a văzut silit să părăsească, la 
lăsarea serii, casa; poate că acum se înţelege de ce am 


358 


considerat că a avut noroc mama că n-a trebuit să trăiască mai 
multă vreme printre asemenea oameni. 


Căderea Austriei a adus în existenţa mea particulară o 
modificare pe care la început am socotit-o ca fiind cu totul 
lipsită de importanţă, ea neavând decât un caracter formal: mi- 
am pierdut paşaportul austriac şi a trebuit să solicit 
autorităţilor engleze un înlocuitor de culoare albă, paşaportul 
de apatrid. Adesea în reveriile mele cosmopolite mi-am 
imaginat ce superb ar fi, cât de conform cu simţămintele mele 
intime, să nu fiu supusul nici unui stat, să n-am obligaţii faţă de 
nicio ţară şi de aceea să aparţin tuturor într-o mai egală 
măsură. Dar şi de data aceasta a trebuit să constat ce 
neajutorată este fantezia noastră omenească şi cum efectul 
celor mai importante mutații îl înţelegi abia în momentul când 
le-ai suferit tu însuţi pe pielea ta. Cu zece ani în urmă, când l- 
am întâlnit pe Dimitri Merejkovski la Paris şi când mi s-a plâns 
că scrierile lui sunt interzise în Rusia, nepriceputul şi destul de 
nesocotitul care încă eram încercase să-l consoleze spunându-i 
că asta nu mai contează cine ştie ce faţă de difuziunea 
universală a operei lui. Dar când, apoi, propriile mele cărţi au 
dispărut din limba germană, cât de clar l-am înţeles pe cel care 
se plângea că nu poate să-şi prezinte creaţia decât prin 
intermediul traducerilor, într-o formă diluată, schimbată! Tot 
aşa, abia în momentul când, după o lungă aşteptare în 
anticameră, pe banca petiţionarilor, am fost introdus în biroul 
respectiv, am înţeles ce înseamnă să primeşti în locul 
paşaportului tău un document de străin. Căci pe baza 
paşaportului austriac avusesem un drept al meu. Orice consul 
austriac sau funcţionar al poliţiei austriece era obligat să-mi 
elibereze imediat acest document, ce mi se cuvenea ca unui 
cetăţean cu depline drepturi; pe când, dimpotrivă, documentul 
de străin emis de autorităţile engleze mi-a fost eliberat doar 
după multe solicitări. Era o favoare obţinută după numeroase 
rugăminţi şi, în plus, o favoare care-mi putea fi retrasă în orice 
moment. Peste noapte alunecasem din nou cu o treaptă mai jos. 
Ieri încă oaspete străin şi într-o oarecare măsură gentleman 
care îşi risipea aici veniturile realizate pe piaţa internaţională 
şi-şi plătea impozitele, devenisem acum emigrant, un refugee. 
M-am văzut împins într-o categorie inferioară, dacă nu chiar 


359 


dezonorantă. În afară de aceasta, de-acum încolo trebuia ca 
orice viză străină pe această foaie albă de hârtie să fie obţinută 
după multă insistenţă, pentru că în toate ţările era privit cu 
neîncredere „soiul” de om căruia am început pe neaşteptate să- 
i aparţin, omul fără drepturi, omul fără patrie, pe care însă, 
când devenea incomod şi tindea să nu mai plece, nu puteai să-l 
expulzezi şi să-l expediezi la el acasă, ca pe ceilalţi. Şi a trebuit 
să mă gândesc tot timpul la cuvântul pe care mi-l spusese, cu 
ani în urmă, un rus exilat: „Mai înainte omul avea numai un 
trup şi-un suflet. Astăzi are nevoie şi de un paşaport, altminteri 
nu e tratat ca om.” 

Într-adevăr, probabil că nimic nu ilustrează mai bine regresul 
înspăimântător în care a fost antrenată lumea după Primul 
Război Mondial ca îngrădirea libertăţii de mişcare a omului şi 
restrângerea dreptului lui de-a fi liber, înainte de 1914 
pământul aparţinea tuturor. Fiecare mergea unde voia şi 
rămânea într-un loc atât cât voia. Nu era nevoie nici de 
permise, nici de aprobări; şi ce mă mai amuză uimirea tinerilor 
când le povestesc că înainte de 1914 am călătorit în India şi 
America fără să am asupra mea vreun paşaport şi, în general, 
fără măcar să fi văzut vreodată aşa ceva. Urcai şi coborai din 
tren sau vapor fără să întrebi şi fără să fii întrebat, nu erai 
obligat să completezi nici măcar unul din sutele de formulare 
care se cer azi. Nu existau permise, vize, sâcâieli; aceleaşi 
graniţe pe care azi, datorită neîncrederii patologice a tuturor la 
adresa tuturor, vameşii, poliţiştii, jandarmii le-au transformat 
într-un gard de sârmă ghimpată, nu semnificau altceva decât 
nişte linii simbolice peste care treceai la fel de liniştit ca peste 
meridianul de la Greenwich. De-abia după război a început 
agitația universală şi, ca primă manifestare vizibilă a acesteia, 
a apărut xenofobia: ura faţă de străini sau, în orice caz, teama 
de străini. Străinul stârnea peste tot o reacţie de respingere, 
era exclus de peste tot. Orice călător trebuia să suporte acum, 
înaintea sau în timpul unei călătorii, toate umilirile care 
anterior fuseseră născocite în exclusivitate pentru criminali. 
Trebuia să te fotografiezi din dreapta şi din stânga, din profil şi 
din faţă, să te tunzi scurt ca să se poată vedea urechile, trebuia 
să-ţi dai amprentele, la început numai de la policar, apoi de la 
toate cele zece degete; în plus, trebuia să-ţi procuri dovezi, 
certificate de sănătate, certificate de vaccin, certificate de bună 


360 


purtare eliberate de poliţie, recomandări; trebuia să fii în 
măsură a prezenta invitaţii şi adrese de la rude; trebuia să 
prezinţi garanţii morale şi financiare, să completezi formulare 
şi să le semnezi în trei, patru exemplare; şi era suficient să-ţi 
lipsească numai una din maldărul acesta de hârtii, că erai 
pierdut. 

Toate acestea par meschine. Şi la prima vedere poate să pară 
o meschinărie din partea mea însuşi faptul că amintesc 
asemenea lucruri. Dar, cu aceste „meschinării” absurde, 
generaţia noastră şi-a irosit un timp preţios, cu care nu se va 
mai întâlni niciodată. Când stau să socotesc câte formulare am 
completat în aceşti ani, câte declaraţii la fiecare călătorie, câte 
declaraţii de impozit, dovezi de deţinere de devize, permise de 
trecere a graniţei, aprobări de şedere, aprobări de ieşire din 
ţară, notificări de sosire şi plecare, câte ore am făcut 
anticameră pe la consulate şi autorităţi, în faţa a câţi 
funcţionari, prietenoşi şi neprietenoşi, plictisiţi şi 
superirascibili, am stat, prin câte percheziţii la graniţă şi prin 
câte interogatorii am trecut, de-abia atunci îmi dau seama cât 
s-a pierdut din demnitatea umană în acest secol pe care, în 
reveriile noastre de tineri creduli, îl vedeam ca pe un secol al 
libertăţii, ca pe era apropiată a oamenilor deveniți cetăţeni ai 
universului. Cât s-a răpit din producţia noastră, din creaţia 
noastră, din lucrarea intelectului nostru din cauza acestei 
tracasări sterile şi în acelaşi timp ucigătoare de elanuri! Căci 
fiecare dintre noi a studiat în aceşti ani mai mult decrete 
oficiale decât cărţi cu conţinut intelectual; primul drum într-un 
oraş străin, într-o ţară străină nu mai ducea ca altădată la 
muzee, la peisaje, ci la un consulat, la un birou de poliţie, 
pentru a-ţi procura un „permis”. Când ne strângeam laolaltă, 
aceiaşi care mai înainte comentam poezii de Baudelaire şi 
dezbăteam aprins diferite probleme, ne surprindeam discutând 
despre declaraţii şi permise şi despre alegerea între o viză 
permanentă şi una de turist; a cunoaşte la un consulat o mică 
amploiată care putea să-ţi scurteze timpul de aşteptare 
cântărea în ultimul deceniu mai greu decât prietenia unui 
Toscanini sau a unui Rolland. Permanent trebuia să te pătrunzi 
de ideea că tu, născut om liber, eşti obiect, şi nu subiect, că 
dreptul nostru nu este nimic şi că totul depinde numai de 
bunăvoința autorităţilor. Permanent erai interogat, înregistrat, 


361 


numerotat, verificat, ştampilat, astfel că eu, ca reprezentant 
incorigibil al unei epoci mai libere şi ca unul ce se visa cetăţean 
al unei republici universale, mai simt şi astăzi ca pe o 
stigmatizare fiecare dintre aceste  ştampile aplicate 
paşaportului meu, ca pe o înjosire fiecare dintre acele 
interogatorii şi percheziții. Sunt mărunţişuri, numai şi numai 
mărunţişuri, ştiu asta, mărunţişuri într-o vreme când valoarea 
vieţii omeneşti s-a prăbuşit mai rapid decât aceea a valutelor. 
Dar numai reţinând aceste mărunte simptome va fi posibil ca o 
epocă mai târzie să consemneze adevărata stare clinică a 
climatului spiritual şi a rătăcirii spirituale care a cuprins lumea 
noastră între cele două războaie mondiale. 

Poate că din capul locului fusesem răsfăţat prea mult. Poate 
că mutaţiile bruşte din ultimii ani acţionează şi asupra nervilor 
mei, făcându-mă să devin treptat hipersensibil. Orice formă de 
emigrație duce în mod inevitabil la un fel de tulburare a 
echilibrului. Se pierde ceva - şi acest lucru trebuie trăit spre a 
putea fi înţeles - din rectitudinea ţinutei când nu ai sub picioare 
pământul tău, devii mai nesigur, mai neîncrezător în tine însuţi. 
Şi nu mă feresc să spun că, din ziua în care a trebuit să trăiesc 
cu documente şi paşapoarte străine, nu m-am mai simţit 
niciodată ca aparţinându-mi mie în întregime. Ceva din 
identitatea naturală a eului meu propriu şi originar s-a 
destrămat pentru totdeauna. Am devenit mai reţinut decât îmi 
este firea şi nu mă mai părăseşte - pe mine, cosmopolitul de 
odinioară - sentimentul că acum trebuie să fiu deosebit de 
recunoscător pentru orice gură de aer pe care i-o sorb unui 
popor străin. Judecând lucid, îmi dau seama, fireşte, de 
absurditatea acestor suceli, dar când a putut oare raţiunea să 
învingă în confruntarea cu sentimentul? Nu mi-a fost de niciun 
ajutor faptul că aproape o jumătate de secol mi-am educat 
inima să bată la unison cu universalul, ca inima unui citoyen du 
monde. Nu, în ziua când mi-am pierdut paşaportul, am 
descoperit, la cincizeci şi opt de ani, că pierderea patriei 
înseamnă mai mult decât pierderea unui petic de pământ 
hotărnicit. 


Dar nu numai eu aveam acest sentiment de nesiguranţă. 
Neliniştea a început treptat să se răspândească în toată 


56 Cetăţean al lumii (fr.). 
362 


Europa. Orizontul politic s-a întunecat din ziua când Hitler s-a 
năpustit asupra Austriei, iar în Anglia aceiaşi oameni care îi 
neteziseră pe ascuns drumul, în speranţa că în felul acesta vor 
dobândi pacea pentru propria lor ţară, începeau acum să se 
neliniştească. Începând din 1938 n-a mai existat la Londra, la 
Paris, la Roma, la Bruxelles, în toate oraşele şi satele vreo 
discuţie care, oricât de îndepărtat i-ar fi fost pe moment 
subiectul, să nu ajungă în final la inevitabila problemă: dacă şi 
cum ar mai putea războiul să fie evitat sau măcar amânat. 
Privind în urmă la toate aceste luni de permanentă şi crescândă 
teamă de război care domnea în Europa, îmi amintesc numai de 
două sau trei zile în care lumea s-a simţit realmente în 
siguranţă, de două sau trei zile când încă o dată, ultima dată, 
am avut cu toţii sentimentul că norul va trece şi că se va putea 
din nou respira în pace şi libertate, ca odinioară. Perversitatea 
destinului a făcut ca aceste două sau trei zile să fie tocmai 
acelea care astăzi sunt considerate drept cele mai nefaste din 
istoria mai recentă; zilele întâlnirii lui Chamberlain cu Hitler la 
Munchen. 

Ştiu că astăzi lumea îşi aminteşte fără plăcere de această 
întâlnire în care Chamberlain şi Daladier, reduşi la neputinţă, 
au capitulat în faţa lui Hitler şi Mussolini. Dar ca să nu mă abat 
de la adevărul obiectiv, trebuie să recunosc că, pentru orice om 
care a petrecut aceste trei zile în Anglia, ele au fost de-a 
dreptul miraculoase. Situaţia era disperată în acele ultime zile 
ale lui septembrie 1938. Chamberlain tocmai se întorsese din a 
doua călătorie cu avionul pe care o făcuse pentru a se întâlni cu 
Hitler, şi câteva zile mai târziu se ştia deja ce se întâmplase. 
Chamberlain venise pentru ca la Godesberg să-i acorde fără 
rezerve lui Hitler tot ceea ce acesta îi ceruse anterior la 
Berchtesgaden. Dar ceea ce Hitler considerase suficient cu 
puţine săptămâni înainte acum nu-l mai satisfăcea, în isteria lui 
de obsedat al puterii. Politica lui appeasement” şi a lui try and 
try again” eşuase în chip lamentabil, epoca credulităţii se 
sfârşise peste noapte în Anglia. Anglia, Franţa, Cehoslovacia, 
Europa aveau de ales: ori să se umilească în faţa aroganţei şi 
voinţei de putere a lui Hitler, ori cu arma în mână să i se 


57 Conciliere (engl.), referire la politica de concesii făcute lui Hitler de către 
britanici, pentru a evita conflictele, în anii 1930. 
58 Încearcă şi iar încearcă [până reuşeşti] (proverb engl.). 

363 


opună. Anglia părea hotărâtă să recurgă la soluţia extremă. Nu 
s-au mai trecut sub tăcere înarmările, ci au fost prezentate 
deschis, în chip demonstrativ. Pe neaşteptate, au apărut 
lucrători care au început să construiască în grădinile Londrei, 
în Hyde Park, în Regent's Park şi mai ales vizavi de ambasada 
germană adăposturi în perspectiva bombardamentelor 
iminente. Flota a fost mobilizată, ofiţerii de stat-major zburau 
permanent între Paris şi Londra, ca să ia împreună ultimele 
măsuri, vapoarele spre America erau luate cu asalt de către 
străinii care voiau să se pună din timp la adăpost; din 1914 
Anglia nu mai cunoscuse o asemenea trezire. Oamenii au 
devenit mai gravi şi mai îngânduraţi. Vedeai casele şi străzile 
aglomerate şi te-ntrebai în sinea ta: nu se vor prăvăli mâine 
bombele asupra lor? Şi în spatele uşilor lumea se aduna în jurul 
aparatelor de radio ca să asculte buletinul de ştiri. Invizibilă şi 
totuşi detectabilă în fiecare om şi în fiecare secundă, o 
încordare teribilă se aşternea peste întreaga ţară. 

Apoi a venit acea şedinţă istorică a parlamentului, la care 
Chamberlain a anunţat că încercase încă o dată să ajungă cu 
Hitler la o înţelegere, încă o dată, pentru a treia oară, i-a făcut 
propunerea să-l întâlnească în Germania, în orice loc, pentru a 
salva pacea grav ameninţată. Şi că încă nu primise răspunsul la 
propunerea lui. Apoi a sosit în plină şedinţă - prea spectaculos 
regizată - acea depeşă care anunţa acordul lui Hitler şi 
Mussolini pentru o întrunire comună la München, iar în 
secunda aceea parlamentul englez - un caz aproape unic în 
istoria Angliei - şi-a pierdut capul. Deputaţii au sărit în sus, au 
început să strige şi să aplaude, galeriile răsunau de aclamații. 
De ani şi ani, onorabilul edificiu nu se mai cutremurase de o 
asemenea explozie de bucurie ca în acel moment. Omeneşte 
privit, era un spectacol minunat: entuziasmul sincer, stârnit de 
faptul că pacea încă mai putea fi salvată, învingea atitudinea de 
reţinere pe care, altminteri, englezii o practicau cu atâta 
virtuozitate. Dar, din punct de vedere politic, această izbucnire 
a reprezentat o imensă greşeală, căci, cu explozia lui de 
bucurie, parlamentul a dezvăluit cât de mult detesta războiul, 
cât de dispus era la orice sacrificiu, la abandonarea propriilor 
interese şi chiar a propriului prestigiu de dragul păcii. Din 
capul locului, Chamberlain era considerat omul care s-a dus la 
Munchen nu ca să cucerească pacea prin luptă, ci ca s-o obţină 


364 


prin rugăminţi. Dar nimeni nu bănuia pe-atunci ce capitulare îi 
aştepta. Toţi erau de părere - inclusiv eu însumi, nu neg acest 
lucru - că Chamberlain merge la Munchen ca să negocieze, nu 
ca să capituleze. Apoi au urmat alte două zile, trei zile de 
aşteptare încordată, trei zile în care întreaga lume a fost cu 
răsuflarea tăiată. Se săpa în parcuri, se lucra în fabricile 
industriei de război, se montau tunuri antiaeriene, se 
distribuiau măşti de gaze, se puneau la punct planuri de 
evacuare a copiilor din Londra şi se făceau pregătiri secrete pe 
care nimeni nu le înţelegea, dar al căror scop era totuşi 
cunoscut fiecăruia. Din nou au mai trecut o dimineaţă, o după- 
amiază, o seară, o noapte cu aşteptarea ziarului, cu urechile 
ciulite la aparatul de radio. Din nou s-au repetat acele clipe din 
iulie 1914, când lumea aştepta îngrozită şi cu nervii la pământ 
un da sau un nu. 

Şi apoi, dintr-odată, ca prin efectul unei extraordinare rafale 
de vânt, norul apăsător a fost împrăştiat, inimile despovărate, 
cugetele din nou libere. Sosise ştirea că Hitler şi Chamberlain, 
Daladier şi Mussolini au ajuns la o înţelegere deplină şi mai 
mult decât atât - că Chamberlain a reuşit să încheie cu 
Germania un acord care prevedea pe termen nelimitat 
reglementarea paşnică a tuturor conflictelor care ar putea să 
apară între cele două ţări. Părea o victorie hotărâtoare a voinţei 
ferme de pace a unui om de stat în sine şters şi anost, şi toate 
inimile îl întâmpinau pline de recunoştinţă în acea primă oră. 
La radio s-a recepționat prima dată mesajul peace for our time, 
care vestea încercatei noastre generaţii că poate încă o dată să 
trăiască în pace, că poate încă o dată să fie fără grijă, să 
contribuie şi ea încă o dată la edificarea unei lumi noi, mai 
bune, şi ar minţi acela care ar încerca acum să nege vraja pe 
care a exercitat-o asupra noastră acest cuvânt magic. Căci cine 
putea crede că unul care se întorcea bătut acasă se mai 
pregătea şi de un marş triumfal? Dacă în dimineaţa aceea când 
Chamberlain se întorcea de la München mulţimea din Londra 
ar fi ştiut ora exactă a sosirii, sutele de mii de oameni s-ar fi 
revărsat ca un fluviu spre aeroportul din Croydon, ca să-l salute 
şi să-l aclame pe omul care, cum credeam noi toţi în acel 
moment, salvase pacea Europei şi onoarea Angliei. Apoi au 
venit la rând ziarele. Acestea arătau o imagine în care 
Chamberlain, a cărui faţă dură avea de altfel o funestă 


365 


asemănare cu capul unei păsări înfuriate, flutura mândru şi 
radios din uşa avionului acel document istoric care vestea 
peace for our time şi pe care el îl aducea poporului său ca pe 
darul cel mai de preţ. Seara, scena era deja prezentată pe 
ecranele cinematografelor; oamenii săreau de bucurie de pe 
scaunele lor şi aclamau şi strigau - mai că se îmbrăţişau între 
ei, îmbătaţi de sentimentul noii fraternităţi care urma să 
cuprindă lumea. Pentru oricine a fost atunci la Londra, în 
Anglia, a fost zi nemaipomenită, o zi care a înaripat sufletele. 
Îmi place în asemenea zile istorice să rătăcesc pe străzi, ca 
să simt mai puternic, mai nemijlocit atmosfera, ca să respir, în 
cel mai deplin înţeles al cuvântului, aerul timpului. În grădini, 
lucrătorii încetaseră săparea adăposturilor, oamenii şedeau şi 
flecăreau veseli în jurul lor, căci prin peace for our time 
deveniseră de prisos pivnițele menite să-i apere de atacuri 
aeriene; am auzit doi tineri glumind, în cel mai autentic 
cockney, cum că aceste adăposturi urmează probabil să devină 
locuri unde oamenii o să-şi facă necesităţile, întrucât Londra 
cam duce lipsă de aşa ceva. Fiecare participa cu plăcere la 
veselia generală, toţi oamenii păreau mai binedispuşi, mai plini 
de viaţă, ca plantele după furtună şi ploaie. Mersul lor era mai 
drept ca-n ziua precedentă şi mai degajat, iar în ochii lor de 
englezi altminteri aşa de reci licărea o lumină mai caldă. Casele 
păreau mai viu colorate de când nu mai atârna deasupra lor 
ameninţarea bombelor, autobuzele păreau mai fercheşe, 
soarele mai strălucitor, viaţa a mii şi mii de oameni părea că a 
primit un spor de demnitate şi vigoare prin efectul acestui 
cuvânt îmbătător. Şi simţeam cum prin acelaşi efect îmi cresc 
mie însumi aripi. Mergeam fără să simt oboseala şi picioarele 
îmi deveneau tot mai iuți şi mai slobode; şi pe mine mă purta cu 
un plus de forţă şi bucurie valul care-i ducea pe cei care 
căpătaseră o nouă încredere în viitor. În colţ la Piccadilly, m-am 
pomenit deodată cu cineva care venea grăbit spre mine. Era un 
funcţionar al guvernului englez, funcţionar pe care-l 
cunoşteam, de fapt, numai din vedere, un bărbat foarte reţinut, 
de un perfect sânge rece. În împrejurări obişnuite ne-am fi 
salutat, cel mult, formal şi niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să 
mă abordeze. Dar acum iată-l în faţa mea cu ochii strălucind de 
bucurie. „Ce ziceţi de Chamberlain”, zise el radios. „Nimeni n-a 
crezut în el şi totuşi a făcut ce trebuia să facă. N-a cedat şi uite 


366 


că a salvat pacea.” 

Aşa simțeau cu toţii; aşa simţeam şi eu în ziua aceea. Şi ziua 
următoare a fost şi ea tot o zi a fericirii. Ziarele, în unanimitate, 
jubilau, cursul la bursă urca vertiginos, din Germania veneau 
din nou, pentru prima dată după ani şi ani, voci prieteneşti, în 
Franţa s-a propus să i se ridice o statuie lui Chamberlain. Dar, 
vai! era numai ultima pâlpâire luminoasă a flăcării, înainte ca 
ea să se stingă definitiv. În zilele următoare au şi început să 
transpire amănuntele neplăcute, s-a aflat cât de totală a fost 
capitularea în faţa lui Hitler, cât de ruşinos a fost modul în care 
fusese abandonată Cehoslovacia, ţară căreia i se dăduseră 
asigurări solemne de sprijin şi ajutor, iar în săptămâna 
următoare era deja evident că Hitler nu se va mulţumi nici cu 
această capitulare, că el, chiar înainte de a se fi uscat cerneala 
cu care semnase acordul, l-a şi violat în toate prevederile lui. 
Fără jenă striga Goebbels acum, pe toate cărările, că Anglia a 
fost strânsă cu uşa la Munchen. O mare rază de speranţă 
dispărea. Dar ea a luminat timp de o zi, de două zile, şi ne-a 
încălzit inimile. Nu pot şi nu vreau să uit acele zile. 


Din momentul în care am ştiut ce s-a întâmplat în realitate la 
München, în mod paradoxal n-am mai văzut mulţi englezi în 
Anglia. Vina era a mea, pentru că eu îi evitam, sau mai bine zis 
eu evitam să intru în vorbă cu ei, deşi trebuia să-i admir mai 
mult ca oricând. Faţă de refugiații care veneau acum cu droaia, 
erau generoşi şi-şi manifestau cea mai nobilă simpatie şi 
dispoziţia de a-i ajuta cu dragă inimă. Dar între ei şi noi a 
crescut pe dinăuntru un fel de zid care delimita ceea ce-i acolo 
de ceea ce este dincoace: nouă ni se întâmplase deja ceva care 
lor încă nu li se întâmplase. Noi înţelegeam ce s-a întâmplat şi 
ce se va mai întâmpla, ei însă încă refuzau să înţeleagă - în 
parte, în ciuda faptului că în sinea lor aveau o imagine mai 
bună asupra situaţiei. Ei încercau, în pofida oricărei evidențe, 
să stăruie în iluzia că un cuvânt dat este un cuvânt, că un acord 
este un acord şi că se poate trata cu Hitler, cu singura condiţie 
să-l iei cu binişorul, să-i vorbeşti ca de la om la om. Pe linia 
tradiţiei lor democratice, cercurile conducătoare engleze, 
legate prin jurământ secular de instituţia dreptului, nu puteau 
sau nu voiau a recunoaşte că în preajma lor se pregătea o nouă 
tehnică a imoralităţii premeditat cinice şi că noua Germanie, 


367 


îndată ce-i deveneau incomode, nu mai respecta regulile jocului 
valabile, de la caz la caz, în viaţa popoarelor şi în cadrul 
dreptului. Englezilor cu mintea clară şi departe văzători, care 
renunţaseră de mult la orice aventură, li se părea prea puţin 
probabil ca acest om, care atât de repede, atât de uşor obținuse 
atât de mult, să îndrăznească să meargă şi mai departe; ei tot 
mai credeau şi sperau că se va îndrepta mai întâi împotriva 
altora şi că între timp s-ar putea ajunge la o înţelegere cu el. 
Noi, dimpotrivă, ştiam că lumea trebuie să se aştepte la răul cel 
mai mare cu aceeaşi certitudine cu care se aşteaptă ca la 
sfârşitul zilei soarele să apună. Fiecare dintre noi avea, 
înregistrată pe retină, imaginea unui prieten asasinat, a unui 
coleg schingiuit, şi de aceea ochii noştri erau mai severi, mai 
pătrunzători, mai  necruţători. Noi, proscrişii,  hăituiţii, 
deposedaţii de drepturi, noi ştiam că niciun pretext nu este 
prea absurd, prea mincinos când este vorba de pradă şi de 
putere. Aşa se face că noi, cei trecuţi prin încercări şi cei 
cărora încă nu le fusese dat să treacă prin aceste încercări, noi, 
emigranții şi englezii, vorbeam limbi diferite; cred că nu 
exagerez când spun că, în afara unui număr absolut neglijabil 
de englezi, noi eram atunci singurii din Anglia care nu-şi făceau 
nicio iluzie cu privire la adevărata dimensiune a primejdiei. 
Precum altădată în Austria, tot aşa şi în Anglia mi-a fost dat, cu 
inima zdrobită şi cu o chinuitoare clarviziune, să sesizez 
inevitabilul, cu deosebirea că aici, ca străin, ca oaspete tolerat, 
n-aveam voie să dau alarma. 

Aşa că noi, cei deja marcați cu stigmatul destinului, nu ne-am 
avut decât pe noi când presimţirea amară a ceea ce urma să 
vină ne-a ars inima, şi ce ne-am mai chinuit existenţa cu grija 
pentru ţara care ne-a primit ca pe nişte fraţi! Că o convorbire 
cu un om de spirit de cel mai înalt nivel moral poate să fie, 
chiar şi în epoca cea mai întunecată, un prilej de nemăsurată 
consolare şi întărire mi-au demonstrat-o în chip memorabil 
orele prieteneşti pe care le-am petrecut cu Sigmund Freud în 
acele ultime luni dinaintea catastrofei. Luni de-a rândul mă 
apăsase gândul că bolnavul de optzeci şi trei de ani a rămas în 
Viena lui Hitler, până când, în sfârşit, minunata prinţesă Marie 
Bonaparte, eleva lui cea mai credincioasă, a reuşit să-l salveze 
pe acest om eminent care trăia în Viena subjugată, aducându-l 
la Londra. A fost o zi mare şi fericită în viaţa mea când am citit 


368 


în ziar că sosise în ţară şi când l-am văzut reîntorcându-se din 
Hades pe cel mai venerat dintre prietenii mei, pe care-l 
crezusem ca şi pierdut. 

Pe Sigmund Freud, acest spirit mare şi sever, care ca nimeni 
altul în epoca noastră a extins şi adâncit ştiinţa despre sufletul 
omenesc, îl cunoscusem la Viena încă de pe vremea când acolo 
era duşmănit şi socotit drept un excentric penibil şi bizar. Un 
fanatic al adevărului, dar în acelaşi timp perfect conştient de 
limitele oricărui adevăr - o dată mi-a spus: „Există adevăr sută 
la sută tot atât de puţin pe cât există alcool sută la sută!” -, el 
se izolase de universitate şi de precauţiile ei academice prin 
modul ferm şi îndrăzneala cu care pătrunsese în zone până 
atunci neexplorate şi evitate cu teamă din lumea subterană a 
instinctelor, deci tocmai în sfera pe care acea epocă o 
declarase cu solemnitate „tabu”. Fără să-şi dea seama, lumea 
optimist-liberală simţea că, prin psihologia lui abisală, acest 
spirit intransigent subminează inexorabil teza ei despre 
înăbuşirea treptată a instinctelor prin „raţiune” şi „progres”, că 
prin nemiloasa lui tehnică a dezvăluirii el este periculos pentru 
metoda ei de ignorare a tot ce este incomod. Dar nu numai 
universitatea, nu numai tagma demodaţilor doctori de boli 
nervoase s-a coalizat împotriva acestui incomod outsider - ci 
întreaga lume, întreaga lume veche, vechiul mod de a gândi, 
„convenţia” morală, întreaga epocă, toţi şi toate se temeau de 
el ca de unul care le dezvăluie dedesubturile, încetul cu încetul 
s-a format un boicot al medicilor împotriva lui; şi-a pierdut 
clientela şi, cum tezele lui şi chiar cele mai îndrăzneţe dintre 
ipotezele lui nu puteau fi combătute ştiinţific, au încercat să-i 
lichideze la modul vienez teoriile despre vis, transformându-le, 
prin ironii şi banalităţi, într-un hazliu joc de societate. Numai 
un mic cerc de credincioşi se aduna în jurul solitarului la serile 
de discuţii din fiecare săptămână, în cadrul cărora şi-a dobândit 
prima ei configuraţie noua ştiinţă a psihanalizei. Cu mult 
înainte să-mi dau seama de întreaga amploare a revoluţiei 
spirituale care se pregătea începând cu primele lucrări 
fundamentale ale lui Freud, fusesem câştigat de atitudinea 
energică, de-o moralitate neclintită a acestui om extraordinar. 
Exista în sfârşit un om de ştiinţă aşa cum un tânăr, în visele lui, 
şi l-ar fi putut lua de model, prudent cu fiecare afirmaţie atâta 
timp cât nu avea dovada ultimă şi nu era absolut sigur, dar 


369 


neclintit faţă de împotrivirea întregii lumi îndată ce o ipoteză i 
se transforma în certitudine, un om modest ca nimeni altul în 
privinţa persoanei proprii, dar luptător hotărât pentru fiecare 
dogmă a învăţăturii sale şi credincios până la moarte 
adevărului imanent pe care-l apăra în descoperirile lui. Nu-ţi 
puteai imagina un om mai intrepid pe terenul spiritului; Freud 
avea în orice moment curajul să spună ce gândeşte, chiar dacă 
ştia că, prin această clară, neînduplecată debutonare 
intelectuală, tulbură şi deranjează; niciodată nu căuta să-şi 
uşureze poziţia dificilă nici prin cea mai mică - fie şi numai 
formală - concesie. Sunt sigur că Freud ar fi putut, fără să se 
împiedice în vreo rezistenţă academică, să-şi susţină patru 
cincimi din teoriile lui dacă ar fi fost dispus să şi le drapeze cu 
prudenţă, să spună „erotism” în loc de „sexualitate”, „eros” în 
loc de „libido”, şi dacă în loc să se înverşuneze a trage ultimele 
consecinţe s-ar fi mulţumit să le menţioneze pur şi simplu 
aluziv. Dar unde era vorba de doctrină şi de adevăr, era 
intransigent; cu cât era împotrivirea mai dură, cu atât mai 
fermă devenea hotărârea lui. Când caut un simbol pentru 
noţiunea de curaj moral - singurul eroism de pe pământ care 
nu cere niciun fel de sacrificii străine -, văd mereu în faţa mea 
chipul frumos, cu o strălucire virilă, al lui Freud, cu căutătura 
dreaptă şi calmă a ochilor săi negri. 

Omul care, după ce îşi părăsise patria pe care o făcuse 
cunoscută pe tot pământul şi pentru toate timpurile, se 
refugiase acum la Londra devenise cu anii un bătrân, şi încă 
unul grav bolnav. Dar nu era un om obosit şi nu se gârbovise. 
În sinea mea mă cam temusem să nu-l regăsesc cătrănit şi 
înspăimântat după momentele chinuitoare prin care trebuie să 
fi trecut la Viena, dar l-am găsit mai degajat şi chiar mai vesel 
decât altădată. M-a condus în grădina casei lui dintr-o suburbie 
londoneză. „Am avut vreodată o locuinţă mai frumoasă?” a 
întrebat el cu un zâmbet luminos în jurul gurii aşa de severe 
cândva. Mi-a arătat iubitele lui statuete egiptene pe care i le 
salvase Maria Bonaparte. „Nu sunt din nou acasă la mine?” Pe 
birou erau întinse marile pagini in-folio ale manuscrisului său 
şi, la vârsta de optzeci şi trei de ani, scria în fiecare zi, cu 
acelaşi scris rotund şi clar, cu mintea la fel de lucidă ca în zilele 
lui cel mai bune şi la fel de neobosit; tăria voinţei lui învinsese 
totul, boala, bătrâneţea, exilul, şi acum, pentru prima dată, se 


370 


revărsa bunătatea firii sale, reţinută de-a lungul anilor de luptă. 
Vârsta îl făcuse mai blând, încercările vieţii îl făcuseră mai 
indulgent. Câteodată avea gesturi de tandreţe pe care nu le 
întâlnisem niciodată la omul reticent care fusese înainte; îţi 
punea braţul pe după umeri şi din spatele ochelarilor 
strălucitori ochii săi te priveau cu mai multă căldură. Oricând 
ar fi avut loc, o convorbire cu Freud se rânduia printre 
supremele mele plăceri spirituale. Învăţai şi admirai în acelaşi 
timp, cu fiecare cuvânt te simţeai înţeles de acest remarcabil 
om lipsit de prejudecăţi, pe care nu-l speria nicio mărturisire, 
nu-l irita nicio afirmaţie şi pentru care voinţa de a-i deprinde pe 
alţii să vadă clar, să simtă clar devenise de mult o instinctivă 
voinţă de a trăi. Dar niciodată n-am simţit cu atâta recunoştinţă 
substanţa de neînlocuit a acestor lungi convorbiri ca în acel an 
întunecat, ultimul al vieţii lui. În clipa când intrai în camera lui, 
nebunia lumii exterioare nu mai avea parcă niciun ecou. 
Lucrurile cele mai îngrozitoare se abstractizau, lucrurile cele 
mai încâlcite se limpezeau, lucrurile actual-temporale se aliniau 
cu umilinţă în marile faze ciclice. Pentru prima dată cunoşteam 
un om cu adevărat înţelept, un om care se ridica deasupra lui 
însuşi, care nu mai percepea nici durerea şi nici moartea ca pe 
nişte trăiri personale, ci ca pe un obiect suprapersonal al 
contemplaţiei, al observaţiei: moartea lui a fost o faptă morală 
la fel de grandioasă ca şi viaţa lui. Freud suferea atunci cumplit 
de boala care avea să ni-l răpească în curând. Era vizibil că-i 
vine greu să vorbească având o placă în cerul gurii, şi aveai o 
strângere de inimă pentru fiecare cuvânt pe care ţi-l acorda, 
fiindcă vorbirea îi făcea rău. Dar nu te lăsa să pleci; era o 
chestiune de ambiţie deosebită pentru sufletul lui de oţel să 
arate prietenilor că voinţa lui a rămas mai tare decât 
meschinele cazne la care-l supune trupul. Cu gura crispată de 
durere, a scris la biroul lui până în ultima zi şi, când suferinţa l- 
a ajuns din urmă şi-i hărţuia somnul - minunatul lui somn 
sănătos, viguros, care timp de optzeci de ani constituise izvorul 
primordial al forţei lui -, refuza somniferele şi orice injecție 
tranchilizantă. Nu voia nici măcar pentru o singură oră să-şi 
aburească oglinda minţii prin calmante; prefera să sufere şi să 
rămână treaz, prefera să se chinuiască şi să gândească decât să 
nu gândească, erou al spiritului până la cea din urmă, până la 
cea mai din urmă clipă. Era o luptă înverşunată, o luptă care 


371 


devenea tot mai măreaţă pe măsură ce se prelungea. De la o 
clipă la alta, moartea îi aşternea o umbră tot mai deasă pe chip, 
îi vrâsta obrajii, îi adâncea tâmplele, îi strâmba gura, îi amuţea 
vorba pe buze: numai împotriva ochiului era neputincioasă 
sumbra maşteră, împotriva acestui inexpugnabil turn de pază 
din care spiritul eroic privea către lume: ochiul şi spiritul şi-au 
păstrat claritatea până în ultima clipă. O dată, la una din 
ultimele mele vizite, l-am luat cu mine şi pe Salvador Dali, după 
părerea mea cel mai înzestrat pictor al noii generaţii. Dali îl 
adora nespus pe Freud. În timp ce stăteam de vorbă cu 
amfitrionul, pictorul a făcut o schiţă. N-am îndrăznit niciodată 
să i-o arăt lui Freud, căci Dali, cu intuiţia lui, îi prinsese în 
trăsăturile schiţate însăşi imaginea morţii. 

Tot mai îndârjită devenea lupta pe care cea mai puternică 
voinţă, spiritul cel mai pătrunzător al epocii noastre, o dădea 
împotriva neantului; numai când şi-a dat seama el însuşi, el, 
căruia dintotdeauna claritatea i-a fost virtutea supremă a 
gândirii, că nu va mai putea să scrie, să acţioneze, numai 
atunci, întocmai ca un erou roman, i-a permis medicului să-i 
pună capăt durerii. Era încheierea admirabilă a unei vieţi 
admirabile, o moarte memorabilă chiar în mijlocul 
hecatombelor din aceste vremuri cumplite. Şi când noi, 
prietenii, i-am coborât sicriul în mormânt, am ştiut că 
încredinţăm pământului englezesc pe cel mai valoros om al 
patriei noastre. 


În acele ore discutasem adesea cu Freud despre 
monstruozitatea rânduielilor lui Hitler şi ale războiului. Ca om 
de omenie, el era profund zguduit, dar ca gânditor nu era 
câtuşi de puţin surprins de această îngrozitoare izbucnire a 
bestialităţii. După cum spunea el însuşi, totdeauna fusese 
etichetat ca pesimist pentru că tăgăduise capacitatea culturii 
de-a ţine-n frâu instinctele; şi acum, iată - desigur, el nu-şi 
făcea din aceasta un titlu de glorie - că i se confirma în modul 
cel mai înfiorător părerea că barbaria, că instinctul elementar 
de distrugere nu poate fi extirpat din sufletul omenesc. Poate 
că în veacurile viitoare se va găsi o modalitate ca măcar în 
viaţa colectivă a popoarelor să fie ţinute sub control aceste 
instincte; în viaţa de toate zilele însă şi în intimitatea cea mai 
ascunsă a naturii, ele există ca forţe irepresibile şi, poate, 


372 


necesare pentru menţinerea tensiunii vitale. În aceste ultime 
zile, pe Freud îl preocupa şi mai mult problema evreilor şi 
tragedia lor actuală: în privinţa aceasta, omul de ştiinţă din el 
nu cunoştea nicio formulă şi spiritul său lucid n-avea niciun 
răspuns. Cu puţin timp înainte îşi publicase studiul asupra lui 
Moise, în care susţinea că acesta n-a fost evreu, ci egiptean, şi 
cu această alegaţie greu demonstrabilă ştiinţific îi supărase pe 
evreii evlavioşi tot aşa de mult ca pe cei cu conştiinţă naţională. 
Regreta că publicase această carte tocmai în momentul cel mai 
îngrozitor din viaţa evreilor, „acum când li se ia totul, le mai iau 
şi eu pe omul lor cel mai bun”. A trebuit să fiu de acord cuelcă 
acum orice evreu devenise de şapte ori mai sensibil, deoarece 
în mijlocul acestei tragedii universale ei erau principalele 
victime, peste tot victimele, căci ei cădeau chiar înainte de a 
primi lovitura, peste tot ştiind că tot ce este rău întâi şi-ntâi pe 
ei îi atingea şi că omul cel mai posedat de demonul urii al 
tuturor timpurilor tocmai pe ei voia să-i înjosească şi să-i 
alunge până la marginea pământului şi sub pământ. Săptămână 
de săptămână, lună de lună, soseau tot mai mulţi refugiaţi, şi 
de la o săptămână la alta erau mai săraci, mai dezorientaţi 
decât aceia care sosiseră înaintea lor. Primii, cei care 
părăsiseră repede Germania şi Austria, încă îşi mai putuseră 
salva hainele, geamantanele, mobilierul, şi unii chiar ceva bani. 
Dar cu cât s-au încrezut în Germania mai multă vreme, cu cât 
le-a venit mai greu să se desprindă de patria iubită, cu atât mai 
usturătoare a fost pedeapsa. Întâi li s-a luat evreilor dreptul de 
exercitare a profesiei, li s-a interzis să mai frecventeze teatrele, 
cinematografele, muzeele, iar cercetătorilor nu li s-a mai 
permis accesul în biblioteci: au rămas însă pe loc din credinţă 
sau din lene, din laşitate sau din mândrie. Preferau să fie 
înjosiţi la ei în patrie decât să fie înjosiţi ca cerşetori în 
străinătate. Apoi n-au mai avut dreptul de a ţine servitori şi li s- 
au luau radiourile şi telefoanele din locuinţe, apoi locuinţele 
înseşi, apoi au fost constrânşi să-şi prindă în piept steaua lui 
David - astfel ca oricine, chiar pe stradă, să-i poată recunoaşte, 
evita şi batjocori ca pe nişte leproşi, ca pe nişte indivizi 
indezirabili, alungaţi în afara societăţii. Au fost lipsiţi de toate 
drepturile, li s-au aplicat, fără scrupule, toate înjosirile morale, 
corporale, încât pentru orice evreu vechea zicală populară 
rusească a devenit dintr-odată de o îngrozitoare actualitate: 


373 


„De traista de cerşetor şi de puşcărie nimeni nu e la adăpost.” 
Cine nu pleca era aruncat într-un lagăr de concentrare, unde 
milităria nemţească îl înmuia chiar şi pe cel mai orgolios, şi, 
după ce era jefuit şi rămânea numai cu un rând de haine şi zece 
mărci în buzunar, era expulzat din ţară, să se ducă unde-o şti. 
Apoi şedeau la graniţă, cerşeau pe la consulate, aproape mereu 
în zadar, căci ce ţară era dornică să primească nişte oameni 
prădaţi de avutul lor, nişte cerşetori? N-am să uit niciodată 
priveliştea ce mi s-a înfăţişat când, odată, la Londra, am nimerit 
într-o agenţie de voiaj; era ticsită cu refugiaţi, aproape toţi 
evrei, şi toţi voiau să plece undeva, indiferent în ce ţară, în 
gheţurile de la Polul Nord sau în cazanul de nisip arzător al 
Saharei, numai să plece, căci viza de şedere le expirase. 
Trebuia să te duci şi să te tot duci, cu nevastă şi copii, sub alte 
constelații, într-o lume unde se vorbea altă limbă, printre 
oameni pe care nu-i cunoşteai şi care nu te voiau. Am întâlnit 
acolo un industriaş din Viena, cândva foarte bogat şi în acelaşi 
timp unul dintre colecţionarii noştri de artă cei mai inteligenţi; 
nu l-am recunoscut de prima dată, aşa de mult îmbătrânise, 
albise, obosise. Cu mâinile tremurânde se ţinea de masă. L-am 
întrebat unde vrea să meargă. „Nu ştiu”, a răspuns el. „Cine te 
mai întreabă astăzi care ţi-e vrerea? Te duci acolo unde încă ţi 
se mai dă voie. Cineva mi-a povestit că aici s-ar putea obţine o 
viză pentru Haiti ori Santo Domingo.” Am înlemnit; un bătrân la 
capătul puterilor, cu copii şi nepoți, care tremură să nu fie 
cumva împiedicat să meargă într-o ţară pe care înainte nici nu 
ştia s-o localizeze cum trebuie pe hartă, numai pentru ca acolo 
să se descurce cerşind în dreapta şi-n stânga şi să rămână mai 
departe un străin şi un om fără rost! Alături, unul întreba, 
nerăbdător şi disperat, cum se poate ajunge la Shanghai, 
pentru că auzise el că în China încă se mai primesc refugiaţi. Şi 
aşa se înghesuiau unii într-alţii, foşti profesori universitari, 
directori de bancă, comercianţi, proprietari de terenuri, 
muzicieni, fiecare gata să-şi târască ruinele jalnice ale 
existenţei oriunde peste mări şi ţări, să facă orice, să-ndure 
orice, numai să fie cât mai departe de Europa, cât mai departe, 
cât mai departe! Era o ceată de fantome. Dar cel mai 
cutremurător a fost pentru mine gândul că aceşti cincizeci de 
oameni chinuiţi nu reprezentau decât o avangardă răzleaţă, 
absolut neînsemnată din punct de vedere numeric, a uriaşei 


374 


armate de cinci, de opt, poate de zece milioane de evrei care 
porniseră deja la drum şi se îmbulzeau, toate aceste milioane 
de oameni prădaţi, zdrobiţi apoi de tăvălugul războiului, care 
aşteptau pachete de la instituţiile de binefacere, aprobări de la 
autorităţi şi bani de drum, o masă imensă care, fugărită de 
hăitaşi sângeroşi şi fugind ca vânatul cuprins de panică din 
pădurea incendiată de hitlerişti, inunda gările pe la toate 
graniţele Europei şi umplea închisorile, un întreg popor izgonit 
căruia i se refuza dreptul de a fi un popor, şi totuşi un popor 
care de două mii de ani n-avusese dorinţă mai fierbinte decât 
aceea de a nu mai trebui să rătăcească şi de a simţi sub 
picioarele ostenite pământ, pământ liniştit, paşnic. 

Dar latura cea mai tragică a acestei tragedii evreieşti a 
secolului douăzeci a constat în aceea că cei care au trăit-o nu i- 
au mai putut găsi niciun sens, iar lor înşişi nicio vină. Toţi 
prigoniţii din vremurile Evului Mediu, străbunii şi strămoşii lor, 
măcar au ştiut pentru ce suferă: pentru credinţa lor, pentru 
legea lor. Ei încă mai posedau ca talisman al sufletului ceva pe 
care cei de azi l-au pierdut de mult: încrederea nestrămutată în 
Dumnezeul lor. Ei trăiau şi sufereau amăgindu-şi orgoliul că în 
calitate de popor ales sunt meniţi unui destin deosebit şi unei 
misiuni deosebite de către Creatorul lumii şi al oamenilor, iar 
cuvântul dătător de speranţe al Bibliei era pentru ei lege şi 
poruncă. Când erau aruncaţi pe rug, strângeau la piept 
scrierea sfântă, şi această dogoare interioară îi făcea să nu mai 
simtă aşa de tare flăcările ucigaşe. Când erau hăituiţi dintr-o 
ţară într-alta, le mai rămânea totuşi o ultimă patrie, patria lor 
întru Domnul din care nu-i putea alunga nicio putere 
pământească, niciun împărat, niciun rege, nicio inchiziţie. Cât 
timp au fost sudaţi prin religie, ei au mai reprezentat o 
comunitate, şi deci o forţă; prin prigoana şi persecuțiile la care 
erau supuşi, îşi ispăşeau vina de a se fi izolat ei înşişi, cu bună 
ştiinţă, prin religia lor, prin obiceiurile lor, de celelalte popoare 
ale pământului. Evreii secolului douăzeci încetaseră de mult a 
mai constitui o comunitate. Ei nu mai aveau o credinţă comună, 
iar de originea lor evreiască se simțeau mai degrabă împovăraţi 
decât mândri, şi nu mai aveau conştiinţa misiunii lor. Duceau o 
viaţă în afara poruncilor din cărţile lor odinioară sfinte şi nici 
nu mai voiau să audă de vechea lor limbă comună. Să se 
împământenească, să intre în rândul popoarelor care-i 


375 


înconjurau, să se dizolve în obşte, spre aceasta năzuiau ei tot 
mai insistent, numai să scape de persecuții, de condiţia celui 
veşnic fugărit. Aşa că nu se mai înțelegeau unii pe alţii, 
contopiţi cum erau în masa celorlalte popoare şi cu sentimentul 
de veche înrădăcinare că sunt mai mult francezi, nemti, 
englezi, ruşi decât evrei. De-abia acum, când au fost aruncaţi 
cu toţii şi măturaţi ca nişte gunoaie de pe străzi, unul peste 
altul, directori de bănci din palatele lor berlineze şi oameni de 
serviciu ai sinagogilor din comunităţile lor ortodoxe, profesori 
de filozofie parizieni şi birjari români, spălători de cadavre şi 
laureați ai Premiului Nobel, cântărețe de operă şi bocitoare la 
morţi, scriitori şi povarnagii, avuţi şi nevoiaşi, suspuşi şi 
oameni umili, habotnici şi minţi luminate, cămătari şi înţelepţi, 
sionişti şi asimilați, aşkenazi şi sefarzi, vinovaţi şi nevinovaţi, şi 
în urma lor mulţimea dezorientată a acelora care credeau că s- 
au izbăvit de mult de blestem, botezați şi amestecați - de-abia 
acum, pentru prima dată după sute de ani, evreii au fost 
constrânşi din nou la solidaritate, sentiment pe care-l 
pierduseră de mult, de la Egipt încoace, veşnic reiterata 
solidaritate a celor prigoniţi. Dar de ce să aibă totdeauna ei şi 
numai ei această soartă? Care era temeiul, care era sensul, 
care era scopul acestor persecuții fără sens? Erau daţi afară 
din ţări, dar nu li se spunea unde ar avea şi ei dreptul să 
trăiască. Erau puşi sub acuzare şi li se refuza orice posibilitate 
de-a se explica. Şi aşa, pe drumul pribegiei, se priveau unii pe 
alţii cu ochi arzători - de ce eu? De ce tu? De ce eu cu tine, pe 
care nu te cunosc, nu-ţi înţeleg limba, nu-ţi pricep modul de-a 
gândi şi de care nu mă leagă nimic? De ce noi toţi? Şi nimeni 
nu era în stare să răspundă. Nici chiar Freud, mintea cea mai 
lucidă a acestei epoci, cu care am discutat adesea în acele zile, 
nu vedea nicio ieşire, niciun sens în acest contrasens. Dar 
poate că ţine de însăşi menirea ultimă a neamului evreiesc ca, 
prin enigmatic dăinuitoarea sa existenţă, să-i pună mereu lui 
Dumnezeu veşnica întrebare a lui lov, ca să nu fie uitată cu 
totul pe pământ. 


Nu există întâmplare mai stranie ca aceea care-ţi readuce 
brusc în faţă, sub aceeaşi formă şi în acelaşi înveliş, ceva care 
credeai că a murit şi a fost îngropat de mult. Venise vara lui 
1939, Munchen-ul cu iluzia lui de scurtă respiraţie, peace for 


376 


our time, trecuse de mult; încălcându-şi jurământul şi 
promisiunea, Hitler se şi  năpustise asupra ciopârţitei 
Cehoslovacii şi şi-o anexase, Memelul fusese deja ocupat, presa 
germană artificial încălzită până la temperatura furiei 
demenţiale cerea Danzigul cu coridorul polonez. Pentru Anglia 
veniseră pe neaşteptate zile de amarnică trezire din somnul 
naivităţii ei loiale. Chiar şi oamenii simpli, fără carte, care 
detestau războiul numai din instinct, începeau să-şi exprime 
indignarea. Oricare dintre englezii altminteri aşa de reţinuţi te 
aborda cu această problemă, portarul de la blocul imens în care 
locuiam, băiatul din ascensor, îngrijitoarea, în timp ce-ţi făcea 
curăţenie în cameră. Niciunul dintre ei nu înţelegea prea bine 
ce se întâmplă, dar fiecare îşi amintea de un lucru mai presus 
de orice îndoială, de faptul că Chamberlain, prim-ministrul 
Angliei, zburase de trei ori spre Germania ca să salveze pacea 
şi că nici măcar această prevenitoare cordialitate nu-l 
satisfăcuse pe Hitler. Deodată au început să se audă în 
parlamentul englez voci ferme: Stop aggression!, peste tot 
simţeai că se fac pregătiri pentru sau, la drept vorbind, contra 
războiului care se apropia. Din nou au început să plutească 
deasupra Londrei baloane lansate în scopuri de apărare - 
acestea încă mai arătau ca elefanții cenuşii cu care se joacă 
copiii -, din nou au început să se construiască adăposturi 
antiaeriene şi să se verifice cu grijă măştile de gaze care 
fuseseră distribuite. Situaţia devenise la fel de încordată ca în 
urmă cu un an, poate şi mai încordată, pentru că de data 
aceasta, în spatele guvernului, nu se mai afla o populaţie naivă 
şi blajină, ci una hotărâtă şi îndârjită. 

În acele luni părăsisem Londra şi mă retrăsesem la ţară, la 
Bath. Niciodată în viaţa mea n-am avut un sentiment mai acut 
al neputinței omului de a influenţa mersul lumii. Aici eram eu, 
cu veghea şi gândurile mele, cu activitatea mea străină de tot 
ceea ce avea legătură cu politica, lucrând calm şi stăruitor la 
scrierile mele. lar acolo, undeva în depărtare, existau nişte 
oameni străini, pe care nu-i cunoşteam, pe care nu-i văzusem 
niciodată, câţiva oameni pe Wilhelmstrasse, la Berlin, pe Quai 
d'Orsay, la Paris, în Palazzo Venezia, la Roma, şi pe Downing 
Street, la Londra, şi aceşti zece sau douăzeci de oameni, dintre 
care până acum foarte puţini dovediseră o înţelepciune sau o 
pricepere deosebită, vorbeau şi scriau şi telefonau şi negociau 


377 


asupra unor lucruri pe care nu le cunoşteam. Ei luau hotărâri la 
care noi nu eram părtaşi şi de care nu luam cunoştinţă în 
detaliu, şi totuşi în felul acesta ei decideau definitiv asupra 
propriei mele vieţi şi a vieţii oricărui alt om din Europa. Soarta 
mea se afla acum în mâinile lor, şi nu într-ale mele. Ei ne 
ucideau sau ne cruţau pe noi, cei lipsiţi de putere, ei ne lăsau 
liberi sau ne mânau în robie, ei hotărau pentru milioane de 
oameni războiul sau pacea. Şi mă vedeam pe mine, şezând în 
camera mea ca toţi ceilalţi, lipsit de apărare ca o muscă, lipsit 
de putere ca un melc, în timp ce undeva se puneau probleme de 
viaţă şi de moarte privind eul meu cel mai intim şi viitorul meu, 
gândurile ce se ivesc în creierul meu, planurile născute şi 
nenăscute, somnul şi starea mea de veghe, voinţa mea, avutul 
meu, întreaga mea fiinţă. Şedeam şi aşteptam cu sufletul la 
gură şi priveam în gol ca un osândit în celula lui, zidit şi 
înlănţuit în această disperare şi aşteptare lipsită de sens şi 
perspectivă, iar în dreapta şi-n stânga tovarăşii de captivitate 
întrebau şi se interesau şi flecăreau, ca şi când careva dintre 
noi ar fi ştiut sau ar fi putut să ştie cum şi ce s-a hotărât în 
privinţa noastră. Uneori suna telefonul, şi câte un prieten mă 
întreba ce gânduri mai am. Ziarul venea şi el şi mă zăpăcea şi 
mai tare. Deschideam radioul şi un comunicat se bătea cap în 
cap cu celălalt. Mergeam pe stradă şi primul om pe care-l 
întâlneam mă întreba pe mine, care eram la fel de neştiutor, ce 
părere am: Va fi sau nu va fi război? Şi în neliniştea noastră 
reveneam noi înşine cu întrebările şi vorbeam şi flecăream şi 
discutam, deşi ne era foarte clar că toată ştiinţa, toată 
experienţa, toate darurile anticipării pe care le adunaserăm şi 
ni le însuşiserăm de-a lungul anilor n-aveau nicio valoare în 
cumpănă cu decizia acestei duzini de oameni străini, că ne 
aflam pentru a doua oară, în răstimp de douăzeci şi cinci de 
ani, fără putere şi fără voinţă în faţa destinului, iar gândurile ne 
zumzăiau fără sens în tâmplele înfierbântate. In cele din urmă 
n-am mai suportat marele oraş, pentru că la fiecare colţ de 
stradă te luau în primire ca nişte câini agresivi afişele, acele 
posters cu textele lor stridente, pentru că, fără să vreau, 
trebuia să-i citesc de pe frunte gândurile fiecăruia din marea de 
mii de oameni care se tălăzuia în jurul meu. Or, noi ne 
gândeam cu toţii la acelaşi lucru, ne gândeam numai la acel da 
sau nu, la bila neagră sau roşie din jocul decisiv în care miza 


378 


era viaţa mea în întregul ei, ultimele mele rezerve de ani de 
trăit, cărţile mele nescrise, tot ceea ce până atunci simţisem că 
este menirea mea, sensul vieţii mele. 

Dar îţi măcina nervii încetineala cu care bila, nehotărâtă, se 
învârtea încoace şi-ncolo pe discul de ruletă al diplomaţiei, 
încoace şi-ncolo, încolo şi-ncoace, negru şi roşu şi roşu şi 
negru, speranţă şi dezamăgire, veşti bune şi veşti proaste şi 
niciodată bila decisivă, ultima. Las-o baltă! îmi spuneam. Fugi, 
fugi în desişul cel mai ascuns al fiinţei tale, în opera ta, acolo 
unde eşti numai eul tău palpitând, nu obiect al acestui joc 
infernal, acolo unde numai stropul tău de inteligenţă mai poate 
acţiona raţional într-o lume ce şi-a ieşit din minţi. 

De lucru nu duceam lipsă. De ani buni tot acumulasem 
elemente pregătitoare pentru o amplă prezentare în două 
volume a lui Balzac şi a operei lui, dar n-avusesem niciodată 
curajul să încep o lucrare aşa de mare, concepută pe termen 
lung. Dar tocmai mâhnirea a fost aceea care mi-a dat curaj. M- 
am retras la Bath şi nu în alt loc fiindcă acest oraş, unde au 
scris mulţi dintre fruntaşii glorioasei literaturi a Angliei, 
Fielding, mai ales, oferă privirii contemplative, mai mult ca 
oricare alt oraş al Angliei, oglinda cea mai fidelă şi mai clară a 
unui secol mai paşnic, al optsprezecelea. Dar ce contrast 
dureros între acest peisaj domol, dăruit cu o blândă frumuseţe, 
şi neliniştea crescândă care cuprinsese lumea şi gândurile 
mele! După cum în 1914 a fost cea mai frumoasă lună iulie din 
câte stăruie în amintirile mele din Austria, tot aşa şi acest 
august 1939 era sfidător de însorit în Anglia. Din nou cerul 
moale, de un albastru mătăsos, ca un cort paşnic al lui 
Dumnezeu, din nou această lumină binefăcătoare a soarelui 
peste pajişti şi păduri şi, în plus, o nemaipomenită bogăţie de 
flori - aceeaşi pace cuprinzătoare asupra pământului, în timp 
ce oamenii lui se pregăteau de război. Ca şi atunci, nebunia 
părea de necrezut în contextul acestei calme, stăruitoare, 
exuberante înfloriri, al acestei tihne savurându-se pe ea însăşi 
în văile de la Bath care, prin farmecul lor, îmi aminteau în taină 
de acel peisaj de la Baden din 1914. 

Şi iarăşi nu voiam să cred. Iarăşi mă pregăteam, ca şi atunci, 
pentru un voiaj estival. Pentru prima săptămână a lui 
septembrie 1939 se fixase congresul PEN-Clubului la 
Stockholm, şi prietenii suedezi mă invitaseră ca oaspete de 


379 


onoare, deoarece, ca fiinţă amfibie, nu mai reprezentam totuşi 
nicio naţiune; amabilele gazde programaseră deja câte ceva 
pentru fiecare din amiezile şi serile acelor săptămâni. Imi 
reţinusem de mult locul pe vapor, dar iată că ştirile 
amenințătoare privind iminenta mobilizare deveneau tot mai 
frecvente şi mai precipitate. După toate legile raţiunii, ar fi 
trebuit să-mi împachetez degrabă cărţile şi manuscrisele şi să 
părăsesc insula britanică, posibilă ţară beligerantă, pentru că 
în caz de război, eu, ca străin, aş fi devenit în Anglia, în mod 
automat, om al inamicului, şi libertatea mea ar fi fost supusă 
tuturor restricţiilor imaginabile. Dar ceva inexplicabil se 
împotrivea în mine ideii de a mă salva plecând. Pe de o parte, 
era sfidarea necesităţii de-a mai fugi încă o dată şi încă o dată, 
întrucât destinul şi aşa se afla pretutindeni pe urmele mele; pe 
de altă parte, era şi o anumită oboseală. „Noi timpului să-i 
ţinem calea, aşa cum el ne caută pe noi”, îmi spuneam eu 
împreună cu Shakespeare. Dacă timpul te vrea, atunci, la cei 
aproape şaizeci de ani ai tăi, nu i te mai opune! Ceea ce-i mai 
bun în tine, viaţa ta trecută, şi-aşa n-are cum să-i cadă-n 
stăpânire. Aşa că am rămas pe loc. Oricum, mai întâi voiam să- 
mi pun cât de cât în ordine starea civilă, exterioară, a existentei 
mele şi, întrucât aveam intenţia să contractez o a doua 
căsătorie, nu voiam să pierd nicio clipă, ca nu cumva, printr-o 
internare sau prin cine ştie ce alte măsuri, să mă văd despărţit 
pentru multă vreme de viitoarea mea tovarăşă de viaţă. Aşa că 
în dimineaţa aceea - era 1 septembrie, într-o vineri - m-am 
prezentat la oficiul stării civile din Bath, ca să-mi declar 
căsătoria. Funcţionarul care ne-a luat documentele s-a arătat 
neobişnuit de amabil şi zelos. El a înţeles, ca toată lumea în 
acele vremuri, că eram extrem de grăbiţi. Cununia urma să fie 
programată pentru ziua următoare; şi-a luat condeiul şi a 
început să ne scrie numele cu frumoase litere rotunde în 
registrul lui. 

În această clipă - trebuie să fi fost către ora unsprezece - s-a 
deschis brusc uşa camerei de-alături. Un tânăr funcţionar dădu 
buzna înăuntru, îmbrăcându-şi haina din mers. „Nemţii au 
atacat Polonia. Asta înseamnă război!” a strigat el cu voce tare 
în liniştea încăperii. Acest cuvânt m-a izbit ca un ciocan drept 
în inimă. Dar inima generaţiei noastre era deja obişnuită cu tot 
felul de lovituri dure. „Cred că încă nu e vorba de război”, 


380 


spusei eu cu sinceră convingere. Dar funcţionarul fu cât pe-aci 
să se revolte. „Nu, strigă el vehement, ne-am săturat! Nu se 
poate admite ca toate astea să se repete din şase-n şase luni! 
Acum trebuie să li se pună capăt!” 

În timpul acesta, funcţionarul, care începuse deja să ne 
completeze certificatul de căsătorie, a rămas pe gânduri, 
oprindu-se din scris. Ne-a spus că, în definitiv, noi suntem 
totuşi străini şi că în caz de război intrăm automat în categoria 
duşmanilor. Că el nu ştie dacă în acest caz mai este posibilă 
încheierea unei căsătorii. Că îi pare rău, dar trebuie neapărat 
să se adreseze Londrei pentru instrucţiuni. Au urmat două zile 
de aşteptare, speranţă, teamă, două zile de cea mai 
îngrozitoare tensiune. În dimineaţa zilei de duminică s-a 
anunţat la radio că Anglia a declarat război Germaniei. 


A fost o dimineaţă stranie. Fără grai, ne-am dat înapoi din 
faţa aparatului de radio care lansase în eter un mesaj ce avea 
să dăinuiască peste secole, un mesaj ce avea să modifice din 
temelii lumea şi viaţa fiecăruia dintre noi. Un mesaj care vestea 
moarte pentru unii dintre aceia care-l ascultaseră în tăcere, 
doliu şi nenorocire, disperare şi ameninţare pentru noi toţi şi, 
poate, abia peste ani şi ani, vreun sens constructiv. Era din nou 
război, un război mai înspăimântător şi mai vast decât a fost 
vreodată vreun război pe pământ. Iarăşi se încheia o epocă, 
iarăşi începea o nouă epocă. Şedeam tăcuţi în camera în care 
deodată nu ni s-a mai auzit decât respiraţia şi evitam să privim 
unul la altul. De-afară venea nepăsătorul ciripit al păsărilor 
care, în jocul poznaş al dragostei, se lăsau purtate de vântul 
călduţ, iar în revărsarea aurie a luminii se legănau arborii, de 
parcă frunzele lor ar fi fost nişte buze dornice să se atingă 
mângâietor. Ea din nou nu ştia nimic, străvechea matrice, 
natura, de grijile făpturilor ei. 

M-am dus dincolo în camera mea şi mi-am aranjat lucrurile 
într-un mic geamantan. Dacă era să se adeverească ceea ce-mi 
spusese din timp un prieten sus-pus, noi, austriecii din Anglia, 
urma să fim categorisiţi ca germani şi trebuia să ne aşteptăm la 
aceleaşi îngrădiri; poate că începând din seara acelei zile nici 
nu mai aveam voie să dorm în patul meu. Iarăşi coborâsem cu o 
treaptă mai jos, de o oră de când nu mai eram pur şi simplu un 
străin în această ţară, ci un ennemy alien, un străin neprieten, 


381 


împins cu forţa într-un loc pe care inima ce bătea cu putere nu 
putea să-l dorească. Căci se putea imagina oare o situaţie mai 
absurdă decât aceea a unui om de mult expulzat dintr-o 
Germanie în care, din cauza rasei şi concepţiilor lui, fusese 
stigmatizat ca antigerman şi care acum, într-o altă ţară, se 
vedea, în baza unui decret birocratic, rânduit cu forţa într-o 
comunitate căreia el, ca austriac, nu-i aparținuse totuşi 
niciodată? Dintr-o întorsătură de condei, sensul unei vieţi 
întregi se transforma într-un nonsens; continuam să scriu şi să 
gândesc tot în limba germană, dar fiecare gând pe care-l 
concepeam, fiecare dorinţă pe care-o nutream aparţinea ţărilor 
care luaseră arma-n mână pentru libertatea lumii. Orice altă 
legătură, toate câte le făcusem şi toate la care năzuisem erau 
anulate şi sfărâmate, iar eu ştiam că după acest război toate 
vor trebui să fie luate de la capăt. Căci opera cea mai scumpă 
inimii mele, convieţuirea paşnică în Europa, operă în care, de-a 
lungul a patruzeci de ani, îmi investisem toată forţa convingerii, 
aceasta se destrămase. Lucrul de care mă temusem mai mult 
ca de propria moarte, războiul tuturor contra tuturor, se 
dezlănţuise acum pentru a doua oară. Şi din cauza acestei 
intempestive discriminări, cel care o viaţă întreagă militase cu 
ardoare, în numele umanităţii şi al spiritului, pentru strângerea 
rândurilor, se simţea, în ceasul acesta care reclama mai mult ca 
oricând nestrămutată solidaritate, inutil şi singur cum nu se 
simţise niciodată în viaţa lui. 

Ca să arunc o ultimă privire spre peisajul păcii, am coborât 
încă o dată în oraş. Acesta se întindea liniştit în lumina amiezii 
şi-l regăseam aşa cum era el de obicei. Oamenii îşi urmau, cu 
pasul lor obişnuit, drumul lor obişnuit. Nu se grăbeau, nu se 
adunau la taifas. Tihna şi calmul duminical marcau conduita 
lor, şi pentru o fracțiune de secundă m-am întrebat: Oare ei 
încă nu ştiu? Dar ei erau englezi şi aveau deprinderea de a-şi 
stăpâni sentimentele. Ei n-aveau nevoie de steaguri şi tobe, de 
muzică şi tărăboi, ca să se întărească în ferma şi recea lor 
hotărâre. Câtă deosebire faţă de acele zile de iulie 1914 din 
Austria, dar şi câtă deosebire între tânărul fără experienţă de 
atunci şi mine, cel de astăzi, împovărat de atâtea amintiri! 
Ştiam ce însemna războiul şi, privind la magazinele pline, 
curate, le-am revăzut, în fulgerarea unei viziuni, pe acelea din 
1918, goale şi pustii şi care parcă te fixau cu ochii holbaţi. 


382 


Vedeam ca într-un vis cu ochii deschişi cozile lungi pe care le 
făceau femeile în faţa prăvăliilor cu alimente, mamele în doliu, 
răniții, schilozii, toate acele arătări nocturne de odinioară 
reveneau fantomatic în lumina strălucitoare a amiezii. Mi-am 
amintit de vechii noştri soldaţi, sfârşiţi şi jerpeliţi, aşa cum 
veniseră de pe câmpul de luptă; inima mea, gata să-mi spargă 
pieptul, simţea toată grozăvia războiului trecut în cel care 
începuse azi şi care încă nu-şi dăduse pe faţă ororile. Iar eu 
ştiam prea bine: încă o dată era nimicit tot trecutul, tot ce se 
realizase - Europa, patria noastră, pentru care trăisem, avea să 
fie distrusă pentru multe generaţii de-acum înainte. Ceva de 
altă natură, o epocă nouă începea, dar până acolo câte drumuri 
de infern şi purgatoriu mai rămâneau încă de străbătut! 

Soarele strălucea în toată plinătatea şi puterea lui. Cum 
mergeam spre casă, am observat deodată în faţa mea propria- 
mi umbră, aşa cum văzusem umbra celuilalt război în spatele 
celui de-acum. În tot acest timp, ea, această umbră, nu s-a 
desprins de mine, zi şi noapte s-a aşternut peste fiecare gând al 
meu; poate că şi pe unele pagini ale acestei cărţi şi-a aplicat 
conturul întunecat. Dar, în definitiv, orice umbră este şi ea un 
copil al luminii şi numai cine a cunoscut vreme însorită şi 
vreme întunecată, război şi pace, elan şi prăbuşire, numai acela 
a trăit cu adevărat. 


383 


Cuprins: 


Cuvânt înainte 

Lumea statorniciei 

Şcoala în secolul trecut 

Eros matutinus 

Universitas vitae 

Paris, oraşul eternei tinereţi 

Căi ocolite în căutarea drumului spre mine însumi 
Dincolo de Europa 

Lumini şi umbre deasupra Europei 
Primele ore ale războiului din 1914 
Lupta pentru fraternitate spirituală 
În inima Europei 

Reîntoarcerea în Austria 

Din nou în lume 

Apus de soare 

Incipit Hitler 

Agonia păcii 


384