Tudor Teodorescu — Braniște — Scara vieții (1976)

TUDOR TEODORESCU- 
BRANIȘTE 


st pe Ea | 


TUDOR TEODORESCU - BRANIȘTE 


SCARA VIEŢII 


| TUDOR TEODORESCU - BRANIȘTE 


Coperta colecţiei: Done Stan 


SCARA 
VETH 


ediție îngrijită și Cuvînt înainte 
ro a ir de 
CONSTANTIN DARIE 


1976 


București, Piaţa Scînteii 1 EDITURA EMINESCU 


MEMORIALISTUL BRANIȘTE 


Era în vara lui 1968. Într-o sîmbătă, către seară, po- 
poseam la Sinaia. De la Poşta din centru, încercam să 
iau legătura cu administraţia complexului de vile ale 
scriitorilor și artiștilor de pe Cumpătu. Ştiam că Bra- 
niște se retrăsese acolo ca să lucreze în liniște la volumu. 
de amintiri Scara vieţii. Voiam să-mi anunţ sosirea 
și scopul inoportunei vizite : un interviu pentru „Alma- 
nahul Literar“. De la capătul firului, invitaţia lui Bra- 
nişte era dezarmantă : „Te aştept cu plăcere. Vei lua 
masa de seară aici, cu noi, apoi vom sta de vorbă pe 
îndelete despre ce te interesează. Locuiesc în vila de 
peste drum de restaurant, la etajul I, camera nr. 2, cu 
fereastra spre curte“. 

După o jumătate de oră, soții Braniște mă întimpi- 
nau cu acea afecţiune pe care ştiau s-o arate ori de cite 
ori le făcea plăcere vizita unui oaspete, chiar nepoftit. 
A urmat cina, apoi o mică plimbare în pas rar pe aleile 
din jurul casei, pentru ca miezul nopţii să mă găsească, 
cu blocnotesul pe masă şi stiloul în mână, notând de 
zor, sorbind cu nesaf cuvintele unui încîntător causeur. 
Tema discuţiei îi era la suflet: mari scriitori, — mari 
publiciști. Și o cîrcumserisem de la început : despre cei 
alături de care lucrase în presa vremii, în anii dintre 
cele două războaie mondiale și despre care bănuiam, 
că avea să scrie sau scrisese ceva în volumul ce-l pregă- 
tea. Recitesc de pe prima filă a blocnotesului o mărtu- 
visire a lui Braniște cu valoare întrucâtva programatică : 
„Scriitorii şi publiciştii din generaţia mea n-au făcut 
niciodată deosebire între literatură şi publicistică mili- 
tantă, Înainte de primul război mondial, deosebirea 
aceasta se mai făcea poate. Împrejurările războiului ne-au 


5 


convins pe toți că faimoasa izolare în turnul de fildeş al 
literaturii e o iluzie deșartă. Am intrat cu toţii în gaze- 
tărie — şi în special în presa de stînga, conjunctura 
postbelică reclamându-ne o prezenţă activă în viaţa cul- 
turală a ţării“, Parcă-l văd aprinzînd ţigară de la ţigară, 
vorbind rar, cu voce înceată („să nu ne înjure vecinii), 
cerîndu-mi uneori să reiau în lectură fraza pentru a-și 
aduna firul gândurilor, scoțind din tolba amintirilor 
exemple vii, momente trăite, întîmplări vesele sau, triste 
din zilele cînd în coloanele presei — chiar cotidiene — 
se întîlneau semnăturile unor scriitori ca Mihail Sado- 
veanu, Gala Galaction, N. D. Cocea, Ion Vinea, Cezar 
Petrescu... Parcă-l aud povestindu-mi, cu harul omului 
pe care o memorie prodigioasă îl ajută să reconstituie 
pînă în cele mai mici amănunte fapte petrecute aievea, 
cum i-a cunoscut, cum s-au împrietenit, cum au ajuns cu 
toţii pe aceeași baricadă. Mi-a vorbit îndelung și despre 
redacția „Chemării“ lui N. D. Cocea și despre echipa „Cu- 
vântului liber“, revista pe care a scos-o în vremea celei 
mai aprige încleştări cu ideologia fascistă, reacționară, și 
despre cafeneaua literară de la „Modern“ unde Ross 
făcea caricaturile comesenilor pe şervetele de hîrtie... 
Despre unele lucruri îl mai auzisem vorbind, cu diverse 
prilejuri, uneori chiar în conferințe la radio. Alte rela- 
tări aduceau amănunte demne de a intra în atenţia ori- 
cărei istorii literare. Nu neglija să strecoare printre lu- 
crurile serioase și puţină anecdotică. „Un text care se 
adresează cititorilor cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou 
— mi-a spus la un moment dat, rugîndu-mă să nu con- 
semnez — nu poate fi lipsit şi de puţină sare.“ În tot 
ce-mi destăinuia însă, în tot ce dorea să aducă mărturie 
asupra unor mari contemporani ai săi pe care i-a pre- 
țuit, Braniște punea accentul pe profilul moral al omului, 
pe trăsăturile de caracter ale acestuia, de neconceput a fi 
ignorate în orice judecată de valoare asupra operei, 

La capătul unei adevărate peregrinări în. viaţa. lite- 
rară. românească dintre cele două războaie mondiale, 
interlocutorul .meu, neobosit, mă rugă ca, după. redacta- 
rea finală a textului, să-l revăd atent pentru ca nu cumva 
să se repete vreun detaliu. L-am revăzut, desigur curînd. 
Nu bănuiain însă că interviul acela nu avea să apară 


6 


nicicând în „Almanahul Literar“ şi cu atît mai puţin că 
numai. după cîteva luni omul Braniște avea să intre în 
eternitate. 

Cînd în martie 1969, cu cîteva zile numai înainte de 
a împlini vârsta de 70 de ani, Tudor Teodorescu-Branişte 
a închis pentru totdeauna ochii, volumul acesta era de- 
parte de a fi închegat astfel cum se prezintă astăzi citi- 
torilor. Scriitorul avea, de peste un an,:pe șantierul său 
de creație, volumul de amintiri pe care-l intitulase — ex- 
plicînd de la început, în cuvîntul introductiv, sensul ale- 
gerii titlului — Scara vieții. Dar pînă la acea o d nu 
apucase să trimită fostei „Edituri pentru literatură de- 
cât capitolul Oraşul cu case mici, care evocă perioada co- 
pilăriei petrecută în Piteștiul natal. Lucra încet lu 
această carte, cu migală şi multă grijă pentru formă, aşa 
cum mărturisea într-o scrisoare adresată lui Valeriu Râ- 
peanu, la redacția „Scînteii“, care-i solicitase spre publi- 
care un fragment : „Bunăvoinţa de a mi-l cere m-a mişcat 
profund. Recitind însă textul am văzut că trebuie să-l 
mai periu puţin. Bătrînețea e vîrsta la care chiar un 
condei umil, ca mine, stă în bătaia a două vânturi potriv- 
nice: pe de o parte ar vrea să spună cît mai mult din 
ceea ce crede că mai are de spus, fiindcă vede că se 
apropie sfârşitul ; pe de altă parte nu vrea să lase în 
urma lui lucrări nefinisate. Destul că n-am putut să evit 
erorile care au decurs din graba tinereţii, Acelea au o 
circumstanță atenuantă. Ce cauză aș putea să învoc azi, 
cînd pasul trebuie să fie măsurat şi cumpănit ?“ DE Pin 

După moartea scriitorului, în arhiva sa, am găsit în 
manuscris încă două capitole întitulate În pragul răz- 
boiului și Doi ani grei. Din păcate, aceste amintiri se 
opresc la perioada imediat următoare primului conflict 
mondial, cînd tânărul publicist, abia ieșit de pe băncile 
liceului, se stabilea la București unde avea să-l aștepte 
strălucita carieră care l-a situat printre remarcabilele 
personalităţi ale culturii româneşti din prima jumătate 
a veacului nostru. În cele aproape 150 de pagini cite a 
apucat să elaboreze, Braniște îşi descrie copilăria, tine- 
rețea, conturînd anii formării sale intelectuale, ai înce- 
puturilor activității sale pe ogorul scrisului. Projesori, 
colegi de şcoală, prieteni din. orașul natal, actori şi scrii- 


7 


tori „clasici“ întîlniți la fragedă vîrstă, oameni portreti- 
zaļi cu o extraordinară forţă evocatoare, populează aceste 
pagini memorialistice, întrerupte brusce de dispariţia 
brutală a autorului lor. O frază scurtă, șlefuită dar nici- 
odată prețioasă, un stil colorat, dar niciodată încărcat, 
un verb ales întotdeauna cu grijă, sugerează condeiul 
meșterului care a dat prin Prinţul — cum afirma Ion 
Vinea la apariţia primei ediţii, la începutul lui 1944 — 
„poate cel mai bun roman apărut în românește în ultimul 
deceniu (1934—1944 n.n.): cel mai bun prin vigoarea și 
limpezimea stilului, prin strînsa înlănțuire a episoadelor, 
prin construcția bine închegată a caracterelor, prin ade- 
vărul atmosferei și prin interesul susținut şi de bună ca- 
Zitate, pe care-l iscă de la început“. 

Cum în ultimii ani ai vieţii, Braniște a depănat multe 
din amintirile sale fie în articole, fie în interviuri sau 
conferinţe, am considerat că publicarea integrală sau par- 
țială a cîtorva (cu riscul, evident, ca unele date și idei să 
se repete) vine să întregească volumul, aducînd firul 
memoriilor scriitorului pînă în perioada celui de al doi- 
lea război mondial. Aceste pagini dau o imagine grăitoare 
asupra prezenței lui Branişte în mijlocul vieţii social- 
politice și culturale a ţării în frămîntata epocă 1920— 
1944, epocă, dealtfel, în care el şi-a afirmat în cea mai 
deplină măsură talentul ca scriitor și publicist militant 
în slujba marilor idealuri ale democraţiei şi progresului. 

Într-una din mapele de lucru ale lui Braniște am gă- 
sit însă și un dosar pe coperta căruia era notat cu creio- 
nul: „Material pentru Scara vieţii“. Între scoarţele do- 
sarului, scriitorul adunase multe din articolele selectate 
de subsemnatul din colecţiile de ziare ale Bibliotecii Aca- 
demiei pentru volumul Oameni şi paiaţe, apărut în 
1967 la „Editura pentru literatură“ şi reţinute de el 
tocmai în vederea folosirii lor, sub o formă sau alta, la 
elaborarea manuscrisului de amintiri. Cîteva din artico- 
lele acestea, care au văzut lumina tiparului cu multe 
decenii în urmă, sînt de asemenea incluse în paginile ce 
urmează. M-am oprit asupra acelora în care gazetarul 
de înaltă clasă schițează portrete de oameni, evocă sau 
comentează privind retrospectiv, aspecte dintre cele mai 


8 


semnificative ale vieții politice sau culturale din epoca 
respectivă. 

Pentru ca întreaga suită de articole, fragmente de 
interviuri şi texte de conferințe cuprinse în volum să 
ofere cititorului un material cursiv, permițindu-i astfel 
să meargă pe urmele a ceea ce a gîndit și a modului 
cum a acţionat Teodorescu-Branişte de-a lungul bogatei 
sale activităţi scriitoricești şi gazetărești, textele din ca- 
pitolele Mărturisiri literare și Alte evocări sînt rânduite 
în ordinea cronologică a apariției lor în diversele publi- 
caţii. 
Am considerat că includerea acestor texte răzlețe se 
impunea ca o necesitate pentru împlinirea unei opere 
cu caracter memorialistic, căreia autorul — prin persona- 
litatea sa — i-a imprimat nu numai o certă valoare lite- 
rară, dar şi una de preţios document asupra unei întregi 
pagini din istoria poporului nostru. 


CONSTANTIN DARIE 


SCARA VIEŢII 


Iţi mai aduci aminte, prietene ? 

Pe vremuri, se vindea prin bilciuri un fel de tablou, inti- 
tulat „Scara vieţii“. Era un desen destul de stîngaci, înfăţişînd 
o scară, care urca şi apoi cobora. Pe treapta dintîi se afla un 
copil, care se ridica treptat în vîrstă, pînă ajungea în vîrful 
scării — bărbat în toată puterea, cu mustață, cu baston în mînă, 
cu cravată la gît şi cu pălărie tare, care se numea pe atunci 
după moda pariziană — -melon, fiindcă semăna cu un pepene, 
sau „gambetă“ fiindcă fusese probabil päläria preferată a re- 
publicanului francez de la 1870, Léon Gambetta. 

Ajuns la acest punet de maximă înflorire, omul începea 
să coboare scara, reducîndu-și proporţiile încetul cu încetul, 
pentru ca pe treapta din urmă să apară ca un bătrin gîrbov şi 
cocîrjat, cam de dimensiunile copilului de la început. 

„Scara vieţii“ se bucura pe atunci de o largă răspîndire. 
Am  întilnit-o în multe case mai săltate de la țară, ornînd 
odaia de oaspeţi. Am întîlnit-o și prin casele modeste de la 
oraş. Și totdeauna am privit-o cu acea ironie superioară, care 
e panaşul tinereţii. 

Dar anii au trecut. Deprinderile şi gusturile oamenilor s-au 
schimbat, cum se schimbă toate în lumea asta. N-am mai 
văzut nicăieri „scara vieţii“ şi nici nu mi-am mai amintit de ea. 

Zilele trecute însă, memoria a scos-o din lădiţa ei cu ve- 
chituri și mi-a pus deodată imaginea ei în faţă. Şi de data asta, 
naivul tablou nu mi s-a părut atît de ridicol ca în tinereţea 
depărtată. În curgerea ei, vremea corectează urile impresii şi 
schimbă multe puncte de vedere. 


* 

Huxley, într-un roman mai puţin cunoscut, Marina di Vezza, 
ne sfătuieşte să aruncăm obiectele și hirtiile vechi, fiindcă 
toate ne întorc cu gîndul către anii care s-au dus fără întoar- 


11 


cere. N-aş crede să fie de ajuns numai atît. Amintirile stau 
mai puţin în dulapuri şi în scrinuri şi mai mult în noi înșine, 
Le purtăm cu noi fără să vrem. Ne însoțesc pretutindeni. Uneori 
sînt un balast; alte dăţi un refugiu și o mîngiiere. Pentru că 
unele sînt plăcute, iar altele dureroase, Dar şi peste acestea, tim- 
pul aruncă un pospai de poezie. Aceasta e una din cele mai 
primejdioase înşelări ale vieţii. Asperităţile şi colţurile ascuţite 
de care ne-am lovit cîndva şi am sîngerat, în amintire se nete- 
zesc şi se rotunjesc. 

Ca ielele din poveştile vechi, amintirile te cheamă şi te 
ispitesc ca să te supună vrăjii lor, ca să te „pocească“, cum 
ziceau cu teamă bătrînele de pe vremuri. 


* 


Adevăratul farmec al trecutului stă în oamenii cu care ai 
trăit puținele zile bune și multele zile grele ale vieții. 

Treci pe stradă, întilneşti prieteni noi şi cunoscuți mai 
tineri decît tine şi te bucuri din tot sufletul de amiciţia lor. 
Ea vine ca o undă de căldură peste anii pe care-i duci în spinare. 

Apoi te întorci acasă şi te aşezi la masa de lucru. Coboară 
seara. Vuietul uliței scade treptat. Se aşterne liniştea nopții. 
La ferestrele de peste drum, luminile se sting pe rînd. 

Atunci, din ungherele încăperii încep a se desprinde umbre. 
Vin mai întîi bătrînii. Ai vrea să-i întrebi o mie de lucruri 
din vremea lor, o mie de lucruri despre care nu i-ai întrebat 
cînd erau în viață pentru că erai tînăr şi credeai că o să-i ai 
totdeauna lingă tine. Dar acum nu mai poţi să-i întrebi nimic. 
Umbrele sînt mute, 

Vin apoi cei din „leatul“ tău, cei cu care te-ai avîntat în 
marile proiecte ale tinereţii și cu care ai trăit anii maturității, 
cînd ai înţeles cu: tristețe că nu toate planurile se pot înfăptui. 
Cei mai mulţi din ei s-au dus. Zadarnic îi mai chemi. 

Aceasta e virsta amintirilor... 


we 
Cînd am venit în Bucureşti — sînt cincizeci de ani de 
atunci — „studinte în drept şi publicist“ ca Rică Venturiano, 


am locuit un timp pe o uliţă de margine, unde închiriasem o 
cameră mobilată. Era o casă sărăcăcioasă, cu vecini mulţi şi 
necăjiţi. 


12 


Lîngă mine locuia un lăutar bătrîn. Către seară îşi lua 
vioara şi pleca „la local“ cum zicea el. Localul era e circiumă 
din aceeaşi mahala. Pătrunsese pînă în acel depărtat colţ al 
orașului un val de cîntece străine, mai ales tangouri, Azi sînt 
toate învechite şi uitate. Atunci însă le cerea toată lumea. 
Bătrinul se căznise să le înveţe, ca să nu-și piardă meseria. 

Se întorcea acasă tîrziu, după miezul nopții şi cîteodată, 
pe cînd îmi scriam articolul de gazetă, îl auzeam în odaia de 
alături, cîntînd în surdină, ca să nu supere pe nimeni. Erau 
cîntece vechi, pe care clienţii cei noi nu i le mai cereau. Unele 
mi-erau cunoscute, altele nu. Adesea lăsam condeiul jos şi-l 
ascultam cu plăcere. 

într-o seară, ca să-l aud mai bine, am ieșit în curte și 
m-am oprit în fața odăii lui. Cînd a sfirșit, i-am bătut înce- 
tinel în uşă. Simţeam nevoia să-i spun o vorbă bună, 

Bătrînul a ieșit în prag speriat: 

— Iertaţi-mă, v-am necăjit cumva ? 

— Dimpotrivă, te-am ascultat cu plăcere şi am venit să-ţi 
mulţumesc. 

S-a înseninat la față şi mi-a spus cu un zîmbet blajin: 

— Eh, dom'le, cîteodată lăutarul cîntă şi pentru sufle- 
tul lui... 

Fără să ştie, bătrînul lăutar își scria, în felul lui, amin- 


tirile. 


CRED O 


I. ORAȘUL 
CU CASE MICI 


„Unde sînt zăpezile de altădată ?“ 


Mi-aduc aminte, mai ales, iernile de altădată, cu vi- 
fornite de trei zile și trei nopți, cu omătul pînă la ge- 
nuchi, cu geruri de crăpa piatra. Și îmi sună în ureche 
versul poetului francez, pe care aveam să-l citesc abia 
mai tirziu : „Mais où sont les neiges d'antan ?“ Nu doar 
că aş dori şi azi, la vîrsta reumatismelor şi a bronşșitei 
cronice, zăpezile de altădată... Atunci însă, mi se păreau 
nespus de frumoase, mai ales că le priveam mai mult 
de la fereastră. 

Mama se scula cu noaptea-n cap. Abia îi auzeam pa- 
sul ușor și cu ochii împăienjeniţi de somn, abia îi zăream 
ca prin vis obrazul pe care juca flăcăruia lumiînării. Cu 
broboada pe umeri, se aşeza pe scăunașul de la gura so- 
bei. Alături se aflau pregătite decuseară, un mămunchi 
de surcele, sticla de gaz și cutia de chibrituri. După ce 
se încredința că focul s-a aprins, trecea în odaia de 
alături, unde dormeau frații mei mai mari. De acolo se 
ducea la cuhne (cuvîntul bucătărie abia începuse a se 
strecura în vorbirea curentă) ca să prepare cafelele cu 
lapte. 

Cînd ne dădeam jos din pat, odăile erau încălzite, 
Ne adunam în jurul mesei. Din cești se ridica aburirea 
laptelui fierbinte. Apoi băieţii plecau în grabă la liceu, 
iar tata, cu pasul lui tacticos, la şcoala primară de 
băieţi nr. 1, fosta Școală Domnească, unde a slujit ca 
institutor timp de treizeci şi opt de ani, din care douăzeci 
ca director, 

Neavind încă vîrsta învăţăturii, eu rămîneam acasă. 
Mama deschidea ferestrele şi împreună cu femeia de 
ajutor începea deretecatul odăilor: „Repede, fată, că 
trebuie să mă duc la piaţă !“ Apoi se îmbrăca în grabă, 


16 


îmi aducea albumul de familie din salon, cea dintii ju- 
cărie a mea, îmi spunea să fiu cuminte că se întoarce 
numaidecit, şi pleca. 

Cunoșteam, firește, toate pozele din album — daghe- 
rotipii vechi, fotografii mai noi, dar destul de vechi și 
ele. Femeile purtau pălării mari, împodobite cu pene de 
păsări sau cu buchete de flori artificiale, după moda de 
atunci. Bărbaţii erau în frac sau în redingotă, care se mai 
numea și gheroc (smochingul nu apăruse încă). Unul din 
ei purta un macferlan, cum nu văzusem niciodată prin 
Piteşti. Ofițerii erau în mare ţinută. 

De-atunci trecuseră ani mulţi. Rudele mele din album 
îmbătrîniseră. Doamna de o rară frumuseţe, în splendida 
ei rochie de bal, avea acum faţa smochinită. Falnicul sub- 
locotenent de roșiori era colonel la pensie, purta cu stin- 
găcie haina civilă, şi, cînd vorbea, îi auzeai țăcănitul 
protezei în gură. Cind veneau la noi, în vizită sau la 
masă, zădarnic căutam, pe chipurile lor veştejite de ani, 
ceva din strălucirea pozelor din album. 

Viaţa curgea lin ca o apă domoală. Pe strada liniștită, 
rar trecea cîte un precupeţ, cîte un negustor ambulant. 
Aud şi acum strigătele lor ritmate : „Peşte, pește, pesca- 
ruuu !“, „Chiob, chiob, cărbuneee !“, „Gazu, gazu, gă- 
zaruuu !%. Lăsam albumul şi mă duceam la fereastră. 
Gospodinele ieșeau în poartă. Chiar pe timp de iarnă, 
sub biciuirea gerului, toemelile erau lungi și grele. Banul 
era scump şi nevoile multe. Fiecare gologan trebuia dră- 
muit cu chibzuinţă. Gospodinele, într-o deplină solidari- 
tate, luptau să scadă preţul, pe care vînzătorul ambulant 
îl apăra cu strășnicie. 

Trecea apoi sacagiul bătrîn, pășind îndesat pe lingă 
sacaua cu apă aşezată pe două roți şi trasă de un cal, 
bătrîn şi el, şi slab de puteai să-i numeri coastele. Apa 
se vindea cu doniţa. 

Coșarul apărea negru ca un drac pe fondul alb al 
zăpezii : „Coșu, coşu, coșaruuu !“ 

Postaşul străbătea strada în zig-zag, de la o casă la 
alta şi se oprea în poartă : „Poştaaa !* Cutia de scrisori, 
cel puţin în oraşele de provincie, nu-și făcuse încă apa- 
riţia. De Anul nou, ziua tuturor bacșişurilor, postașul se 
înfățișa cu o poezioară, totdeauna aceeași. Nu-mi amin- 


17 


tesc decit primul vers: „Fie ploaie, fie vint...“. Textul 
era imprimat la mica tipografie de pe Strada Mare, care 
nu avea decît o mașină plană pentru asemenea tipărituri 
ocazionale şi pentru cărți de vizită. 

Cînd trecea vreo birjă sau, iarna, vreo sanie, ştiam 
că trebuie să fie vreun medic chemat în grabă la un 
bolnav. Asta se întimpla însă destul de rar. Oamenii se 
îngrijeau cum ştiau ei. Numai în cazuri grave recurgeau 
la doctori.. Era epoca eroică a medicinii: radiografiile, 
radioscopiile. şi analizele de laborator nu se cunoșteau. 
Mă gindesc cu admiraţie la medicii de atunci, care nu 
se puteau întemeia decit pe știința și intuiţia lor și nu 
aveau altă unealtă decît termometrul din buzunarul de 
sus al vestonului. 

Cea dintii jucărie pe care am avut-o mi-a pricinuit 
cea dintii dezamăgire. Era un căluţ de lemn, cu coama 
în vânt, cu frîu, cu șa, cu scări, așezat pe două tălpici 
arcuite în sus. Cînd l-am văzut în vitrina celui mai mare 
magazin, mi s-a părut un vis irealizabil. „Ai vrea să-l 
ai?“ m-a întrebat un văr al meu, om cu stare pe vremea 
aceea. „Aş vrea, dar trebuie să fie scump. Un cal ca 
ăsta nu poate să aibă decit băiatul lui Domnu Teodo- 
rescu negustorul“. Domnu Teodorescu negustorul locuia 
cam peste drum de noi, avea prăvălie mare în piață şi 
era foarte bogat. Îmi închipuiam că fiu-său, cam de 
aceeaşi vîrstă cu mine, trebuie să aibă toate jucăriile din 
lume, Mai tîrziu am aflat că nu avea nici una, Domnu 
Teodorescu fiind de o zgîrcenie feroce. 

În aceeaşi zi, m-am trezit cu căluțul visurilor mele 
acasă. Mi-l cumpărase văru-meu, Să vă spun cum l-am 
privit, cum l-am pipăit, cum am pus piciorul în scară, 
cum m-am avîntat în ṣa... Nu, astea nu se pot istorisi. 
Trebuie să ai patru ani, să dorești din tot sufletul un 
lucru, fiind încredințat că nu-l vei avea niciodată şi apoi 
să te trezești că ţi-l aduce cineva pe negindite, ca într-o 
poveste de necrezut. 

Pînă seara m-am hiîţinat pe tălpicile arcuite în sus, 
înainte-înapoi, înainte-înapoi. Noaptea am visat mari 
herghelii de cai. Dimineaţa am sorbit într-o clipă ca- 
feaua cu lapte şi am început iar cavalcada. Încet-încet 


18 


însă, vraja a început să se risipească. Zădarnic strigam 
„dii, căluţule, dii !“ Îmi dădeam seama că, în realitate, 
stau pe loc şi hiţinarea înainte-înapoi nu avea nici un 
sens. Calul de lemn a rămas părăsit şi uitat într-un colț 
al salonului. În aşa măsură își pierduse orice interes, 
orice farmec, încît nici nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu 
el. Probabil că mama l-a dăruit vreunui copil din familie. 

Cînd aveam cinci ani, mama mi-a adus o tăbliță de 
ardezie şi un condei: „Învață slovele, ca să scrii băie- 
ţilor la Bucureşti“. Băieţii de la București erau ceilalți doi 
fraţi mai mari, care terminaseră liceul şi se aflau acum, 
unul la Facultatea de Drept, celălalt la Școala de silvi- 
cultură de la Brăneşti. Cred că am învăţat uşor literele 
mari şi cele mici, de „tipar“ şi „de mînă“, fiindcă nu-mi 
aduc aminte să fi întîmpinat vreo greutate, care să-mi 
dea bătaie de cap. „Profesor“ trebuie să-mi fi fost unul 
din fraţii mei care se afla în liceu. În nici un caz tata, 
care era profesor numai la şcoală, acasă mulțumindu-se 
să fie un foarte bun părinte de familie. 

într-o zi, mama mi-a pus în faţă o carte poștală și 
un creion: „Acu scrie băieţilor !“. Am liniat frumos 
cartea poştală şi am început : „Dragii noştri, noi sîntem 
bine. Voi ce mai faceţi ?“ Cu slova mea cam mare, de 
începător, aceste două propoziţii ocupau cam o treime 
din micul carton dreptunghiular. Mai rămîneau însă două 
treimi, care se întindeau în fața mea, imense, nesfirşite, 
ca Bărăganul. Cu ce să le acopăr? M-am gindit, m-am 
rizgîndit, am muiat vîrful creionului în gură, m-am uitat 
în tavan, m-am uitat pe fereastră, dar nu-mi venea ni- 
mic în minte. Apoi, deodată, m-am înviorat. Mi se părea 
că găsisem ceva nemâipomenit, ceva care în vocabularul 
meu de mai tîrziu s-ar fi numit un „efect de stil“. Muind 
înc-o dată vîrful creionului în gură, am scris pe neră- 
suflate : „Pe acolo, cum e vremea ? Aici sînt niște căl- 
duri torențiale“. Socoteala mea era foarte simplă : dacă 
despre o ploaie năvalnică se spune că e torențială, de ce 
o căldură excesivă n-ar primi același adjectiv ? Şi foarte 
mindru, am încheiat: „Vă sărut cu drag“ şi am iscălit. 

Bineînţeles că în toată familia a fost un formidabil 
hohot de ris. După care mi s-a explicat că torențial vine 


19 


de la torent, adică șuvoi ; deci, despre o ploaie cu suvoaie 
se poate spune că e torențială, nu însă despre o căldură, 
oricît de mare ar fi. Astfel am învățat că nu trebuie să 
dai drumul cuvîntului, pînă nu-i pipăi bine înţelesul. 


Cea dintii întîlnire cu moartea 


Da, viaţa curgea ca o apă lină, cu unele lipsuri, cu 
unele strimtorări, dar fără suferințe mari. Deodată însă 
ne-a lovit o nenorocire năprasnică. Noaptea aceea mi s-a 
întipărit adînc în minte. 

După masa de. seară, tata a plecat la cazin, adică la 
cafenea, să mai schimbe o vorbă cu prietenii sau să facă 
o partidă de table la o miză de cîţiva gologani. Era sin- 
gura lui destindere, după o zi de muncă la scoală. Cel 
mai mare dintre frații mei a ieșit și el în oraş, Peste 
cîteva zile, trebuia să plece la Bucureşti ca să-si susțină 
teza de licență în Drept. (Pe atunci, se cerea teză tipă- 
rită nu numai la doctorat, ci și la licenţă). După aceea 
urma să se întoarcă la Piteşti şi să se înscrie în Barou 
unde i se prezicea o carieră frumoasă. Era si timpul l 
Ca să ţină copiii în şcoli, tata fusese nevoit să facă unele 
împrumuturi, 

La plecare, mama, grijulie ca totdeauna, le-a spus : 
„Vedeţi să nu veniţi tirziu“, deşi nu întîrziau niciodată. 
i Noi, cei rămaşi acasă, ne-am culcat. Mai tîrziu am 
simțit în jurul meu oarecare mişcare. Cind se lumina de 
ziuă, casa a început să se umple de rude și de prieteni. 
Tata, de obicei cumpătat în toate, acum fuma țigară după 
țigară. Mama şedea pe canapea și vorbea fără întreru- 
pere, ţinîndu-mă de mînă. Nu înțelegeam bine ce spune 
dar îmi dădeam seama că se află într-o stare de agitaţie, 
cum nu o mai văzusem niciodată. Ochii ei albastri, mari 
şi blinzi aveau acum o privire pe care nu i-ọ cunoștearn. 
Nu plingea ; numai din cînd în cînd lăcrima şi atunci 
ducea batista la ochi, vorbind mai departe. O rudă a 
noastră încerca zădarnic să o liniştească, Ceilalți frați ai 
mei, risipiţi printre prieteni şi rude, nu vorbeau între ei 


20 


şi aveau o înfățișare tristă și gravă. Se întîmplase ceva 
neaşteptat, ceva cumplit şi nu izbuteam să aflu ce. Înce- 
tul cu încetul însă, legînd cuvinte și crîmpeie de frază 
prinse din zbor, am început să înțeleg: cel mai mare 
dintre fraţii mei fusese împuşcat. El sfirșea tragic o ro- 
mantică poveste de dragoste. Era la începutul veacului și 
iubirea îmbrăca încă forme pe care mai tîrziu le voi 
găsi numai în cărţi. Totul îmi era însă nelămurit, confuz. 
Am înţeles oare bine ? Nu e o simplă închipuire a mea? 
Nu aveam pe cine să întreb. Nimeni nu avea timp pentru 
mine. Mi-am tras încetinel mîna dintre mîinile mamei. 
Cufundată în straniul ei monolog, ea n-a prins de veste. 
M-am strecurat încetinel prin mulţimea de oameni din 
casă. Nimeni nu m-a văzut, nimeni nu se mai ocupa 
de mine. 

Am ieșit în curte. Mi-aduc aminte fiecare amănunt 
cu o precizie care astăzi mă uimeşte. Sub fiecare gură 
de burlan era aşezată o piatră înaltă de vreo două palme, 
lungă de vreo trei şi scobită la mijloc, pentru ca apa 
de ploaie, venind șuvoi de pe acoperiș, să cadă mai de- 
parte de zid, ferindu-l de umezeală. M-am aşezat pe una 
din aceste pietre, cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu 
capul rezemat în palme. Am început să reiau în minte 
crimpeiele de frază pe care le prinsesem din zbor și să 
le leg între ele, ca să văd dacă concluzia la care ajunse- 
sem era întemeiată sau nu. Cît am stat pe piatra aceea, 
nu ştiu. Ştiu însă că am reluat de mai multe ori investi- 
gația mea mintală, ajungind de fiecare dată la aceeaşi 
încheiere : fratele meu cel mai mare murise, 

La un moment dat, a venit un văr al meu, judecător 
de instrucţie la tribunalul local. Văzîndu-mă singur pe 
piatra de sub burlan, m-a întrebat cu blîndeţe : „Ce faci 
aici ?“ Nu mai stiu ce i-am răspuns. l-am fost însă re- 
cunoscător că a intrat în casă, lăsîndu-mă mai departe 
în singurătatea mea. 

Din cele ce s-au întîmplat pînă la înmormântare nu-mi 
mai amintesc nimic. Mă văd însă, în fața catafalcului, 
lîngă mama, care mă ţinea de mînă, temindu-se parcă 
să nu fug. Cu mîna cealaltă mîngiia fruntea fratelui meu, 
vorbind mereu şi, din cînd în cînd, ștergîndu-şi cîte o 


23 


lacrimă. Era cel dintii mort pe care îl priveam de 
aproape, cea dinţii întîlnire a mea cu moartea. Îi priveam 
fața palidă, dar nu îndrăzneam s-o ating, Îi priveam ochii 
închişi şi nu-mi venea să cred că nu se vor mai deschide 
niciodată, că niciodată nu voi mai vedea privirea lor 
plină de bunătate şi totdeauna veselă. 

Pină la cimitir am mers în același cupeu cu mama 
şi cu o rudă a noastră. Ședeam între ele. Cupeul mergea 
încet, în urma dricului. Mama obosise. Două zile și două 
nopţi nu pusese nimic în gură și nu aţipise nici o clipă. 
Acum plingea încetişor, ca un copil. Apoi venea o nouă 
învolburare a durerii şi începea iarăşi să vorbească. 

După înmormântare, ne-am întors acasă. Rudele şi 
prietenii noştri ne-au însoțit. Au mai schimbat cîteva 
vorbe cu noi, ne-au mai spus cuvinte de mîngiiere și 
de încurajare. Către seară au început să plece pe rînd la 
casele lor. Am rămas singuri, şi abia atunci am simţit 
în toată grozăvia ei. lipsa celui ce nu avea să se mai 
întoarcă niciodată. 

Au trecut zile, săptămini, luni. Viaţa și-a reluat, apa- 
rent, cursul ei obișnuit. Fiecare trebuia să-și împlinească 
îndatoririle lui. Tata se ducea la școală, băieţii la liceu, 
iar mama trebuia să poarte grija gospodăriei. Toţi făceau 
ceea ce trebuiau să facă, dar sub acest automatism, moc- 
nea durerea cea mare. Nimeni nu mai vorbea despre cel 
plecat, dar toţi îi simțeam lipsa, toţi ne gîndeam me- 
reu la el. 

Casa în care fusese ucis se afla la vreo trei sute de 
metri de locuinţa noastră. Mama nu putea să mai su- 
porte această vecinătate ; nu putea să treacă la fie- 
care drum în oraş, prin faţa acelor ziduri care îi răsco- 
leau mai adînc suferinţa. De cîteva ori întilnise pe tatăl 
femeii care dezlănțuise această dramă, un preot bătrîn, 
şi se întorsese acasă plingind. Căutînd în grabă altă 
locuinţă, ne-am mutat într-o casă mai mică, la celălalt 
capăt al orașului, pe Trivale. 

Tata primise ştirea morţii fratelui meu pe cînd juca 
o partidă de table la cafenea. De atunci a rămas cu ò 
repulsie fizică pentru acest joc. Aveam table în casă și 
frații mei mai mari începuseră să joace. Tata se plimba 


22 


prin odaie, fumindu-și ţigara. Din cînd în -cind se oprea 
lîngă ei și urmărea jocul. Cind făceau vreo greşeală, le 
spunea ; dar nu a mai pus niciodată mîna pe zaruri, pină 
la sfîrşitul vieții lui. 


Prima zi de şcoală 


Mama îmi cumpărase din timp un abecedar, o carte 
de aritmetică, o tăbliță, un condei și un burete, care 
alcătuiau laolaltă primele unelte ale unui învățăcel. Toate 
au fost aşezate cu grijă în ghiozdanul nou-nouţ, pe care-l 
purtam în spate ca pe o raniţă. Tata m-a luat de mină 
şi am pornit împreună la școală. Nu aveam nici o emoție. 
Abecedarul îl ştiam pe de rost, de la prima pagină 
— o-i, oi, — pînă la sfîrşit. Aritmetica la fel. Cunoșteam 
foarte bine pe cele două profesoare şi pe părintele Boie- 
rescu, care — împreună cu tata — alcătuiau personalul 
didactic. Cunoşteam și localul şcolii şi cancelaria profe- 
sorilor, fiindcă mă duceam adesea cu mama, ca să-l luăm 
pe tata acasă sau la vreo vizită în familie, Mergeam deci, 
fără nici o grijă, ba chiar cu bucurie. At 

Nu ştiam că în ziua aceea se sfirșea cea mai fericită 
perioadă din viaţa mea, din viața oricărui copil. Nu ştiam. 
că de atunci încolo vor urma grijile, îndatoririle şi răs- 
punderile, care vor spori an de an, pînă la sfirşitul 
vieţii. r 

Cind am ajuns în poarta şcolii, tata mi-a spus: 
„Acuma tu du-te în clasă. Profesoara are să-ți spună 
în ce bancă ai să stai. Fii cuminte şi urmăreşte cu atenţie 
lecţia. Nu te bizui pe ceea ce ai învățat acasă“. (Aci am 
remarcat o nuanţă de dispreţ pentru „succesele“ mele de 
pînă atunci.) „Cartea adevărată se învață numai la 
scoală. În recreaţie, nu te amesteca printre băieții gălă- 
gioși și bătăuşi. Stai deoparte, cu cei cuminţi şi așe- 
zaţi. La ceasul douăsprezece, cînd sună de ieşire, mă 
aștepți aici, la poartă, ca să mergem acasă.“ “Mai bine 
viu să te iau din cancelarie“ am răspuns, socotind soluţia. 
aceasta simplă şi firească. „Nu, mi-a spus tata. De azi 
înainte eşti un scolar ca toţi şcolarii. N-ai ce căuta în 


23 


cancelarie. Cred că nu ţi-ar plăcea nici ţie ca băieţii 
ceilalți să-ţi spună în batjocură «feciorul lui dom” di- 
rector» !“ 

Mărturisesc că nu eram defel încîntat de acest nou 
„mod de viaţă“ și nici nu-i înțelegeam rostul. Dar dacă 
tata spune aşa, aşa să fie... 

De la el am înţeles ce e dreptatea; de la mama am 
înţeles ce e bunătatea. 


1907 


z Pe la mijlocul lui februarie 1907, gazetele au început 
să scrie despre niște „tulburări țărănești“ în nordul Mol- 
dovei, După cîteva zile, nu mai era vorba de tulburäri, 
ci de „răscoală“, un cuvînt nou şi, pentru mine, nelămu- 
rit. Din discuţiile pe care le aud în casă, aflu că ţăranii 
au început să-i ucidă pe proprietari şi pe arendaşi, să 
dea foc conacelor boiereşti, să prade hambarele şi pătu- 
lele. Din toate acestea, nu înţeleg nimic. Eu știu că vara, 
cînd ne duceam la Borleşti, la o soră a mamei, țăranii, 
deși nu ne cunosc, își scot căciula şi spun cu supunere : 
„săru' mîna“. Știu de asemenea că în sat se află un tă- 
ran, cu care pot să zic că sînt prieten bun. Îl cheamă Ion 
Alexe şi e de meserie chirigiu. E un om mărunt de stat, 
uscățiv și cam bătrîior. Are o trăsurică veche, cam hodo- 
rogită, trasă de doi cai mici. Cînd avem de făcut vreun 
drum, eu stau pe capră, lîngă prietenul meu Ion Alexe, 
ceea ce e pentru mine o mare bucurie. A doua bucurie, 
mai mare încă, e că, din cînd în cînd, el mă lasă să mîn 
caii. Să mîn, e un fel de a vorbi; în realitate, caii lui 
Ion Alexe sînt atît de cuminţi, încît ţin singuri bătaia 
drumului, oricine i-ar mîna și chiar dacă nu i-ar mîna 
nimeni. Așa stînd lucrurile, ce s-a întîmplat, ce a putut 
să se întîmple pentru ca deodată, țăranii care ziceau cu 
atit respect „săru' mîna“ şi prietenul meu Ion Alexe si 
atiția alții la fel cu el, să pună mîna pe furci şi pe to- 
u să ucidă, să prade şi să dărîme ? S-a întors lumea 

OS... 


24 


(Mulţi ani după aceea, cînd am început să cercetez 
în colecţiile gazetelor și în dezbaterile parlamentare stă- 
rile de lucruri din 1907, am văzut că mulți bărbaţi po- 
litici, în frunte cu primul ministru conservator, îşi pu- 
neau aceleași întrebări ca şi mine, fără să aibă însă 
circumstanţa atenuantă a vîrstei mele de opt ani |). 

Între timp, tăvălugul răscoalelor se rostogolea ver- 
tiginos din Moldova în Muntenia, apropiindu-se de tinu- 
tul Argeșului și de Piteşti. În cîteva zile, orașul se um- 
plu de proprietari și arendaşi, care fugiseră de la moşiile 
lor, luînd în grabă ce bruma izbutiseră să adune. Unii 
au rămas la rudele lor din oraș. Alţii au plecat la Bucu- 
reşti. Trupele din garnizoană au fost împrăştiate în sa- 
tele din regiune. Paza Piteștiului a rămas în seama celor 
cîțiva „vardişti“, care șuierau din țignale toată noaptea, 
ca să-şi dea „coraj“. 

Seara, bărbaţii veneau devreme acasă. Nimeni nu 
mai zăbovea la cafeneaua din centru, ca să facă o tablă 
sau o partidă de cărţi. Domnu Costache, cafegiul, privea 
cu jale localul pustiu și mesele fără nici un client. Oa- 
menii încuiau cu grijă porţile şi uşile, aşezînd la înde- 
mînă, lîngă pat, toporul de tăiat lemne. Alte arme nu 
existau. Nu ştiu cine aruncase o vorbă: „Te pomeneşti 
că ne atacă într-o noapte ţiganii din Cloşenești !* Cum 
se întîmplă în asemenea vremuri de panică, vorba prin- 
sese şi piteştenii ajunseseră să se teamă de ţiganii din 
această mahala, mai mult decît de ţăranii răsculați. În 
realitate, bieţii țigani nici nu se gîndeau la un asemenea 
atac, Ei îşi duceau mai departe viața lor săracă și necă- 
jită. E drept că printre ei se aflau şi cîțiva „găinari“. 
Aceştia, în nopțile geroase de iarnă, cînd vardistul din 
post se adăpostea la bucătăreasa cu care se avea bine, 
„ciordeauk cîte o pasăre din coteţele caselor mai înstă- 
rite. Aceștia alcătuiau însă o infimă minoritate. Dar 
oamenii au obiceiul să generalizeze. Toţi cloșeneștenii au 
fost declaraţi găinari ; iar în starea de spirit creată de 
răscoale, ei au fost avansați în bloc la rangul de even- 
tuali tîlhari și asasini în stil mare, 

Nopțile de panică au trecut în deplină linişte. Cloşe- 
neştenii nu numai că n-au organizat nici un atac în stil 
mare, dar au fost siliți să renunţe chiar la măruntele 


25 


lor ciordeli, din cauză că vardiştii, puși în stare de 
alarmă, își părăsiseră bucătăresele şi cutreierau de seară 
pînă dimineața ulițele, şuierînd fără întrerupere. 

h După vreo două săptămîni, răscoala a fost înăbușită, 
Din sate au început să sosească lungi convoaie de țărani 
cei mai mulţi legaţi în lanţuri, stâlciţi în bătăi, cu că- 
măşile sfișiate şi pline de sînge închegat. Micul peniten- 
ciar din marginea oraşului se dovedi de la început neîn- 
căpător. Era o clădire șubredă, cu cîteva odăi destul de 
mici, pe măsura unui oraș cu o populaţie paşnică şi cu 
un foarte redus număr de infractori. Ţăranii aduși pen- 
tru anchetare au fost vîrîți în cazărmile care erau goale 
fiindcă regimentul de infanterie, cel de artilerie şi bata- 
lionul de vînători, cu întregul lor efectiv, erau împrăs- 
tiate prin satele „pacificate“, k 


„Guvernul“ nostru 


Un umorist francez spune că într-o familie bine or- 
ganizată, atribuţiile celor doi soţi trebuie să fie bine 
precizate, ca îndatoririle miniştrilor într-un guvern cu 
adevărat constituţional. | 

j În această privinţă, părinţii mei ajunseră la o orga- 
nizare desăvîrşită. 

Tata deţinea preşedenţia de consiliu, ministerul de 
externe, adică relaţiile cu diferitele autorităţi si ministe- 
rul de finanțe. Acest ultim departament era singurul 
care îi dădea multă bătaie de cap, fiindcă nu era deloc 
uşor ca din leafa lui de institutor, cu micul adaos pe 
care îl primea ca director al şcolii, să ţină în condiţii 
convenabile o casă destul de împovărată. i 

Mama deținea aprovizionarea, internele şi ordinea 
publică. Aprovizionarea era coșniţa zilnică, bineînţeles 
cu fondurile pe care i le furniza departamentul finan- 
telor. La început internele şi ordinea publică i-au creat 
multe și mari dificultăți, populaţia micului nostru' stat 
fiind agitată și rebelă. Copiii se certau adesea între ei 
ajungind chiar la ceea ce în codul penal francez se nu- 
meşte voix de faits, adică pumni, ghionţi şi palme. Mi- 


26 


misterul de interne începea o anchetă minuțioasă, ca să 
identifice pe vinovat şi să-i aplice sancţiunea cuvenită. 
Timp pierdut zădarnic, fiindcă fiecare din noi, ca toți 
copiii din toate vremurile şi din toată lumea, prezenta 
o versiune ticluită anume ca să tragă spuza pe turta lui 
si să arunce toată vina asupra celorlalți. După mai muite 
anchete de felul acesta, înecate în nojanul nostru de 
minciuni, ministrul de interne ne-a dat un drastic aver- 
tisment: „Dacă vă mai certați o dată, vă bat pe toţi! 
Să nu ziceţi că nu v-am spus...“ După retragerea minis- 
trului, rămînînd între noi, am izbucnit în rîs: „Cum o 
să ne bată pe toți!“. Amenințarea ni se părea irealiza- 
bilă în fapt. O simplă sperietoare bună pentru niște copii 
proşti, dar în nici un caz pentru nişte băieţi deştepţi 
ca noi... 3 

După o zi, două sau cel mult trei, ne-am certat din 
nou, fiindcă asta era principala noastră ocupaţie. Mi- 
nistrul de interne a intervenit prompt, trăgînd fiecărui 
agresor cîte o palmă. Ne-am uitat uluiţi unul la altul. 
Nu simţeam nici o durere, fiindcă Ministrul de interne 
avea palma mică, ușoară și, afară de asta, lovise cu 
milă, fiind de o nesfirşită bunătate. Ne simţeam însă 
umiliţi şi mai ales surprinși că amenintarea, care ni se 
părea irealizabilă, fusese pusă în practică atît de rapid 
si atît de ușor. Din ziua aceea am înţeles că „agresiunea 
nu renteazăt cum s-ar zice azi. Nu ne-am mai certat și 
nu ne-am mai încăierat niciodată, trăind de-a lungul 
anilor într-o. înţelegere deplină. 

Şedinţele consiliului de miniştri aveau loc seara, după 
masă, în prezența poporului, adică a copiilor. Pe ordinea 
de zi figura o singură chestiune, totdeauna aceeași : di- 
ficultăţile bugetare prin care trecea mica noastră repu- 
biică, Din discuţiile ce urmau între primul ministru, 
care deţinea și finanţele, şi ministrul aprovizionării, am 
înţeles, din cei dintii ani ai copilăriei că — dacă avem 
o haină cuviincioasă, o masă îndestulătoare și iarna foc 
în sobe — toate acestea se realizau cu multă anevoinţă 
si cu mari sacrificii din partea părinţilor noștri. Am 
fost scutiți astfel, de la început, de iluzia că am fi fe- 
ciori de bani.gata; cea mai primejdioasă dintre iluziile 
pe care şi le poate face un copil. 


27 


Cel dintii automobil, cel dintii cinematograf 


Într-o zi a apărut pe ulițele orașului cel dintii auto- 
mobil, adus de prefectura de judeţ. Auzisem de mult 
că există asemenea mașini, dar nu văzusem nici una. 

Cind se auzea de departe păcănitul motorului şi su- 
netul claxonului, toată strada intra în panică. Mamele 
ieşeau în goană ca să-şi culeagă copiii, care se jucau pe 
afară și să adune orătăniile, care ciuguleau printre pie- 
trele pavajului. Birjarii săreau de pe capra trăsurii, ca 
să apuce de dirlogi caii, care sforăiau înfricoșaţi, gata 
s-o ia razna. Cărăușşii împingeau boii către trotuar, lo- 
vindu-i fără milă, ca să-i poată stăpîni. În timpul acesta 
maşina, dacă nu mă înșel un Ford decapotabil, trecea 
maiestuoasă, cu viteza fantastică pentru vremea aceea — 
de 40 km pe oră ! 

Tot cam pe atunci s-a produs un al doilea eveni- 
ment, acesta de un şi mai mare răsunet: Domnu Nae 
Crăcănel, poreclit astfel fiindcă avea un picior mai scurt 
decît celălalt, patronul şantanului „Dacia“, a deschis în 
latura cealaltă a clădirii cel dintîi cinematograf. A 

Era o sală lungă şi îngustă, cu bănci de lemn. În 
fața pînzei albe (pe atunci nu ştiam că se numeşte ecran) 
se afla o pianistă şi un viorist. Cînd pe pînză se destă- 
şura o scenă de dragoste, ei trebuiau să cînte un vals 
ianguros. La scenele comice, trebuiau să dea o arie sàl- 
tăreaţă. În momentele de mare încordare dramatică, se 
impunea o bucată dintr-o operă clasică, 

Cel dintii. film pe care l-am văzut era o poveste de 
iubire cu Mademoiselle Robine şi Monsieur Alexandre, 
amindoi de la Comedia Franceză. Marea scenă în care 
elegantul Monsieur Alexandre își făcea declarația de 
dragoste față de frumoasa lui parteneră, avea loc... la 
picioarele turnului Eiffel, pentru ca astfel să avem pri- 
lejul de a vedea faimosul turn. 

Spectacolul se termina cu o comedie într-un act, în 
care apărea unul din cei doi populari comici francezi de 
atunci : Max Linder, cu mustăcioara subţire, cu joben 
și îmbrăcat impecabil, pentru ca hazul să fie şi mai 
mare cînd un zugrav cocoțat în virful unei scări, îi 


28 


răsturna din greșeală o căldare cu var în cap; sau 
Prince-Rigadin cu rîsul lui comunicativ, cu nasul mic 
în vint. Mulţi ani mai tîrziu, pe Prince l-am văzut „în 
carne şi oase“ la grădina Cărăbuș, într-un scheci cu 
C. Tänase. ; ARI F 

Max Linder, după o carieră destul de lungă și după 
multe succese, a făcut o neurastenie și s-a sinucis. Sfir- 
şit tragic, pe care l-au mai avut și alți comedieni şi 
umoriști, după ce înveseliseră o viață întreagă milioane 
de spectatori sau de cititori cu verva lor îndrăcită... 

Era apoi faimosul detectiv Nick Winter cu comediile 
lui polițiste, iar în dramele sentimentale „primul amo- 
rez“ nordic (danez? suedez? nu-mi mal aduc aminte) 
Valdemar Psilander, după care suspinau toate fetele de 
pension şi chiar unele cuconițe visătoare, mai mult chiar 
decît după Monsieur Alexandre de la Comedia Franceză. 

Acestia au fost pionierii cinematografiei. Stan şi Bran, 
Malec şi toţi ceilalți au apărut mai tîrziu, ca şi inega- 
labilul Charlie Chaplin, care avea să ridice filmul la 
nivelul celei mai înalte arte. 


În liceu 


În liceu am avut destui belferi, dar şi cîțiva profe- 
sori eminenţi, cărora le port o bună amintire. 

Româna şi franceza le-am făcut cu N. I. Apostolescu, 
doctor în litere de la Sorbona, cu o valoroasă teză de 
doctorat despre influenţa romanticilor francezi asupra 
poeziei române, studiu compact de peste şase sute de 
pagini, elogios prefaţat de profesorul și academicianul 
Émile Faguet. Înalt şi slab, cu faţa încadrată de o barbă 
ce-i da oarecare asemănare cu B. P. Hasdeu, al cărui 
discipol era, Apostolescu, în afară de munca lui de pro- 
fesor, a avut și o merituoasă activitate de publicist, La 
prelegeri, venea cu servieta plină de cărți din bogata lui 
bibliotecă personală, adăugînd la autorii citați în ma- 
nualul de școală, numeroase alte lecturi. Astfel, vorbin- 
du-ne despre sonet, ne-a citat o bucată alcătuită din 
versuri de o singură silabă. Nu-mi mai amintesc decît 


29 


primul catren : Touche/ A/ La/ Mouche. Autorul nu-l 
mai ştiu. În clasa a cincea, în loc de extemporale, ne 
dădea dizertaţii orale, ca să ne deprindem a vorbi liber, 
fără text scris. Fiecare dizertaţie trebuia să ţină cinci- 
sprezece minute. Cel dintii subiect a fost : caracterizarea 
zeilor în epopeea antică. Deşi tema .era vastă, primul 
elev audiat n-a izbutit să vorbească decit opt minute. 
„Cam puţin, a obiectat Apostolescu, zîmbind. Să vedem 
ce poate spune domnul Teodorescu.“ Eu am vorbit două- 
sprezece minute. „Ceva mai mult decît colegul dv“, a 
remarcat profesorul cu acelaşi zîmbet ironic. După fie- 
care dizertaţie, urma o discuţie la care participa oricine 
avea ceva de spus. La sfîrşit vorbea el, făcînd observa- 
țiile pe care le socotea necesare. 

În timpul iernii, Apostolescu organiza şezători lite- 
rare în salonul Clubului Tinerimii. Programul începea 
cu o causerie, gen în care excela, fiind un vorbitor in- 
teresant şi spiritual. După aceea, doi sau trei scriitori, 
eare își luau osteneala de a veni de la București numai 
din prietenie pentru el, citeau din scrierile lor. Astfel 
am avut prilejul să aud pe Ion Minulescu, Haralamb G. 
Lecca, Radu D. Rosetti etc. În afară de Minulescu, cei- 
lalți erau scriitori cu care se împrietenise la cenaclul 
lui Hasdeu. 

Conferinţele lui ţinute la Ateneul din București erau 
hine primite de public, ca şi cronicile literare pe care 
le publica în ziarul „Steagul“. 

În 1919, a fost chemat — în sfîrşit — la Universi- 
tatea din Iaşi, încredinţindu-i-se o catedră care i se cu- 
venea de mult. Dar decretul de numire l-a găsit bolnav 
de o pneumonie, care l-a răpus după trei zile. 

Cu totul altfel de om, dar nu mai puţin interesant, 
era N. Em. Teohari, care preda matematica la secţia 
modernă. Ce îl îndemnase să-și aleagă această speciali- 
fate, pentru care nu avea nici o tragere de inimă, n-am 
înțeles niciodată. Moldovean de baștină, și-a păstrat pină 
la urmă accentul provincial, deşi trăia de atîta vreme 
la Piteşti. Era bătrîn, dar arăta mult mai bătrîn decît 
era. Avea o figură distinsă, tăiată în linii fine şi înca- 
drată de o bărbuţă cenușie. Cenușiu îi era şi părul, și 
hainele mult purtate, şi întreaga lui ființă. Vorbea cu 


30 


glas scăzut, obosit şi mă făcea să mă gindesc la bărbaţii 
doboriţi de viaţă, învinşi, din nuvelele lui Brătescu- 
Voineşti. Cum intra în clasă ne da un extemporal, ca 
să scape de noi şi de prelegerea care, vădit, nu-l inte- 
resa defel. Apoi, scotea cîteva file de hîrtie din buzunar 
si începea să-și transcrie pe curat articolul de critică 
literară, pe care știam că îl vom citi în viitorul număr 
din „Noua revistă română“ a profesorului C. Rădulescu- 
Motru. Scoteam şi noi manualul și începeam să copiem 
cu nerusinare. Dealtfel lucrul nu avea nici o impor- 
tanță ; Teohari nu corecta niciodată tezele noastre. La 
sfîrşitul bimestrului ne asculta de formă şi ne dădea un 
cinci sau un șase, ca să nu aibă în toamnă plictiseala 
corigențelor. 

Cinta din vioară şi se pare, destul de bine, dar nu- 
mai pentru el. Își făcea plimbarea pe străzi singuratice, 
mai ales la Trivale, dar în serile cînd nu cînta fanfara 
militară și cînd aleile parcului erau pustii. 

În timpul războiului l-am întîlnit la Birlad. Era că- 
pitan de rezervă în infanterie şi comanda un convoi de 
căruţe, un tren regimentar, cum se zicea atunci. Cînd 
m-a văzut, s-a bucurat : „Ce-o mai fi, Teodorescu, prin 
bietul nostru Piteşti ?“, Apoi m-a întrebat ce fac, cum 
mă descurc. „Lucrez la un spital și dau citeva meditații.“ 
„Aha, eşti profesor vasăzică ! Sper că nu de matema- 
tici.“ «Slavă Domnului, nu.“ A fost singura dată cînd 
am văzut pe faţa lui — nu o sclipire, dar o uşoară pil- 
piire de veselie. L-am întîlnit după aceea de multe ori. 
Se oprea, mă întreba ce mai fac şi trecea mai departe, 
totdeauna trist, totdeauna singur. Mai erau la Birlad 
cîţiva profesori din Pitești. Îi întilneam la cofeiăria Han- 
dica, discutam despre mersul războiului, spunea fiecare 
ce a mai auzit. Teohari nu venea niciodată. 

După război, l-am regăsit la Piteşti. Locuia într-o 
odăiță la mansarda liceului. L-am văzut într-o seară, 
întoreîndu-se din plimbarea lui obişnuită. Era o seară 
de octombrie, cu frunze căzute, cu o burniţă măruntă 
şi deasă, cu învăluiri de vînt rece. Teohari pășea încet, 
cu gulerul paltonului ridicat, cu mîinile în buzunar. 
Ploaia, vintul, tristețea serii de toamnă alcătuiau parcă 
mediul natural, decorul firesc al tristei lui existenţe. 


31 


Trăgîndu-mă deoparte ca să nu mă zărească, m-am 
oprit locului. L-am văzut ca o umbră, descuind ușa li- 
ceului, intrînd și încuind-o pe dinlăuntru. Apoi a scăpă- 
rat un chibrit şi a aprins un căpeţel de lumînare. Apă- 
rînd cu mina flăcăruia tremurătoare, a început să urce 
încet scara. L-am urmărit cu privirea din stradă, prin 
ferestrele înalte. Păşea anevoie, ca un om trudit, care 
nu mai așteaptă nimic de la viaţă. Din cînd în cînd se 
oprea, respira greu şi pornea mai departe, tîrînd după 
sine umbra-i lungă, neverosimil de lungă, ca într-o po- 
veste fantastică. Mi se părea că-i aud pașii, că aud scîr- 
titul treptelor în clădirea imensă, pustie şi cufundată 
în beznă. Cînd a ajuns la mansardă, o fereastră mică s-a 
luminat deodată de un bec electric. În chilioara aceea 
locuia bietul Teohari. Această tristă imagine a întrîn- 
gerii şi a dezolării mă urmăreşte și azi. 

După cîtva timp, am plecat la București ca să urmez 
cursurile universitare. Prins în iureșul vieţii, n-am mai 
aflat nimic despre el. Nu ştiu cînd a murit. După mulţi 
ani, prin 1934, citind autobiografia lui N. Iorga, am des- 
coperit cu uimire un Teohari nou, neverosimil, aproape 
senzaţional. Trecîndu-şi în revistă foștii lui colegi de 
liceu de la lași, Iorga își aminteşte cu afectiune de „Ni- 
colae Teohari, atît de simpaticul «Culiţă», răsfățat” de 
toate cucoanele din Iași pentru ochii lui verzi aşa de 
trişti... «cotilionist» celebru, vrăjind şi neveste de pro- 
tesori, care îi ciştigau prietenia soților... pentru ca mai 
tîrziu să tie profesor la Pitești și un fin critic literar la 
Noua revistă a d-lui Motru, unde a însemnat cu eleganţă 
discreţie și imparţialitate şi un portret al meu“ 1, i 

Aşadar Teohari intrase în viață ca un tînăr elegant 
dansator bun, cucerind inimile femeilor, ca să TREE, 
învins, doborît, zdrobit de această cumplită maşină, mä- 
cinătoare de atîtea vieți și care se cheamă totuşi, Viaţa $ 

La germană l-am avut pe Victor Vestemean, arde- 
lean de baştină, din satul Veştem, ţinutul Sibiului, venit 
în țara liberă, ca să scape de sub stăpînirea străină, Nu 
avea nimic comun cu Marius Chicoş Rostogan, ridicolul 


1 Să 
N. Iorga, O viață de om, vol. I, p. 152 (ediţia N. Stroilă). 


dascăl ardelean, creat de verva lui Caragiale. Vestemean 
era un om de frumoasă inteligenţă şi de întinsă cultură, 
predînd cu aceeași competenţă în afară de limba şi lite- 
ratura germană, latina și romåna. Suferind de o gravă 
miopie, trebuia să-şi vire ochii în. carte ca să poată citi. 
Drept care, băieții îl porecliseră „Chiorea“. Asta nu-i 
scădea cu nimic stima pe care i-o purtam toți pentru 
marile lui calităţi. ; 
Mihalache Căprescu preda foarte bine româna şi în 
special gramatica și sintaxa, dar adevărata lui speciali- 
tate era istoria. Nu uit nici astăzi admirabilele lui pre- 
legeri despre revoluţia franceză din 1789. Cincisprezece 
sau douăzeci de lecţii în şir ne zugrăvea, cu un remarcabil 
talent oratoric si cu o bogată documentare, epoca şi oame- 
nii de atunci. Vorbea, poate, mai mult pentru el şi pentru 
cei cinci-şase elevi, care îl puteau urmări. Avea acasă o 
bibliotecă, pe care o îmbogăţea mereu cu noi achiziții 
de volume. Cind termina ciclul de prelegeri, începea să 
ne examineze. Atunci se producea dezastrul... Foarte 
nervos, biţiind mereu dintr-un picior, scoțându-și şi, pu- 
nîndu-şi mereu ochelarii pe nas, ciocănind mereu cu 
virful creionului în catedră, exploda la fiecare greşeală 
si mai ales la fiecare prostie. Primului elev din şirul 
de zece, cîţi scotea deodată la tablă, îi da tema generală : 
„Napoleon în campania din Rusia. Îl văd şi acum ‘pe 
nefericitul meu 'coleg care, mare amator de preţiozităţi 
stilistice, a spus la un moment dat: „Atunci Napoleon 
epuizînd orice speranță...“ „Cum, cum ? Ce-ai zis, mă 
nebune ? (Asta era vorba lui obişnuită, cînd se enerva.) 
Repetă ce ai zis“, Colegul meu, convins că formula lui 
e admirabilă, repetă cu glas mai puternic: „Atunci Na- 
poleon, epuizind orice speranţă...“ „Epuizînd, epuizînd, 
îl întrerupse Căprescu, dar tot miroase a tăbăcărie ! (Ta- 
tăl colegului meu era tăbăcar.) Nota 1! Următorul...“ 
Nota 1 nu impresiona însă pe nimeni. Ştiam că la 
sfîrşitul anulvi, Căprescu va da tuturor media de trecere 
pentru un motiv cu totul special: toamna, cînd se dă- 
deau corigenţele, se culegeau și viile ; iar el avea o vie 
minunată, pe care o îngrijea ca ochii din cap şi în nici 
un caz n-ar fi lipsit de .la cules, ca să fie prezent la 


examenele de corigenţă. 


33 


M. Mihăileanu, care preda limba latină, ascundea sub 
o aparență cam posomorită, un spirit caustic, o cultură 
bogată și un real talent de publicist, cum dovedeau ar- 
ticolele pe care le publica prin revistele din Bucureşti. 

G. Macarie, foarte bun profesor de zoologie și bota- 
nică, adăuga la prelegerile din clasă, plimbări prin lunca 
Argeșului, ca să prindem gize sau ca să culegem flori 
și plante pentru insectarul și pentru ierbarul pe care 
trebuia să-l aibă fiecare din noi. Era în același timp un 
iscusit fabricant de viori care, expuse sub numele lui 
în vitrina magazinului Jean Feder din Bucureşti, erau 
foarte căutate de mulţi violoniști de atunci. 

Băiulescu — înalt, slab, de o sobră eleganță — ne-a 
învăţat, în afară de geografie, logica și psihologia. Îmi 
amintesc cu plăcere prelegerile lui remarcabile în toate 
privinţele. 

Alexandru Dumitrescu, foarte bun profesor de fran- 
ceză şi tot aşa de bun avocat, cu frumoasa lui mustață 
galică, părea un parizian elegant de la sfirşitul veacului 
trecut, desprins din ilustrațiile care ornau nuvelele lui 
Maupassant în frumoasa ediţie Ollendorf, 

Mihăilescu făcea foarte atrăgătoare lecţii de geogra- 
lie și geologie. Lui îi datoresc și bucuria unei frumoase 
excursii școlare pe care am făcut-o în vara lui 1916 pe 
Valea Prahovei. Om de inițiativă şi inimos, fără să aibă 
nici o obligaţie, numai din dorința de a ne purta prin 
locuri pe care nu le cunoșteam, a obţinut pentru un în- 
treg grup de elevi o reducere de 75%, pe calea ferată, 
Ocupam o jumătate de vagon de clasa a treia. Cum a 
ieşit trenul din gara Piteşti, şi-a aprins ţigara şi, întor- 
cîndu-se către noi, ne-a spus: „Hai, aprindeţi și voi, 
fiindcă ştiu că fumaţi ! Care n-aveţi, luaţi de la mine“, 
Și ne-a întins pachetul lui... 

Tot timpul am mers într-un rîs şi o veselie, fără ca 
respectul pe care i-l datoram să scadă cu ceva. Am 
coborit la Azuga. Am vizitat fabrica de bere și cea de 
salam. Cei doi directori, bucuroşi de oaspeţi, au impro- 
vizat o masă cu bere, cu salam, ba chiar şi cu cîteva 
sticle de vin: Băieţii, care aveau voce, au cîntat La arme, 
poezia lui St. O. Iosif pe muzica lui Castaldi, Pe-al nos- 


34 


tru steag, Deşteaptă-te române şi bineînţeles Marsilieza, 
fiindcă eram în preajma războiului. à R 

Către seară, am mulțumit pentru ospătare şi am Be 
cat pe jos la Predeal. Șoseaua, neasfaltată încă şi mu 
mai îngustă decît cea de azi, ţinea malul Prahovei, care 
îşi sclipea undele iuți într-un clar de lună ca în vis. 

La Predeal ne-am lovit de opreliștea impusă de sen- 
tinelele postate la intrarea în oraș. Zonă interzisă. Tre- 
buia să avem un permis de la comandamentul e 
Fram în preajma războiului şi se luaseră măsuri pa 
pentru paza frontierei. Lămuririle acestea ni le-a E 
un tînăr căpitan de vînători. „N-am știut, a replicat i- 
hăilescu. Vă cer sprijinul ca să găsim o soluție. Nu pu- 
tem să dormim în pădure. Ar fi foarte poetic, dar a 
sîntem echipați pentru poezia asta.“ iat a începu 
să rîdă. „Poftiți cu mine la comandament. d 

Am fost cazați în localul unui internat. Paturile erau 

pregătite cu cearşafuri curate, cu păturile ese ue Ia 9 
pernele înfăţate. „Bună administraţie, am spus nol. =A 
rînduit totul pentru la toamnă, cînd vor veni elevii. 
Nu, domnilor, ne-a răspuns tînărul căpitan, zîmbind. 
Aceasta e o măsură de prevedere a comandamentului 
nostru. Vedeţi și dumneavoastră ce vremuri sînt. Tre- 
buie să fim pregătiți pentru orice eventualitate“. Am 
înţeles : internatul urma să fie spital de campanie în 
caz de război. Veselia noastră s-a cam risipit. i 

A doua zi am pornit dis-de-dimineaţă pe jos, tinind 
malul Prahovei. Mihăilescu ne dădea explicații în legă- 
tură cu pietrele și rocile pe care le găseam la tot pasul. 
Am vizitat saloanele accesibile publicului din castelul 
de la Zamora şi din palatele Peleş şi Pelişor de la Si- 
naia, La Cîmpina, am vizitat sondele și direcția nu mai 
stiu cărei societăți de exploatare a petrolului ne-a dat 
o masă îmbelșugată. d 

La intrarea în Ploiești, Mihăilescu ne-a spus: „Aici 
băieţi, nu se cade să ne vadă lumea fumiînd. Ca să nu 
vă ispitesc, iacă, arunc şi eu ţigara“. „Ne-am încolonat 
în rînduri de cîte patru și cei care cîntau au început 
iar Pe-al nostru steag şi celelalte cîntece patriotice. 
Ne-am oprit la o berărie din centru. Mihăilescu a co- 
mandat cîte o pereche de crenvurşti și cîte o bere pentru 


35 


fiecare. A venit în grabă berarul: „Domnule profesor, 
băieţii vin de la drum înfometați şi însetaţi. Daţi-mi 
voie să-i ospătez eu, cum se cuvine. De bani nu vă în- 
grijiţi, fiindcă nu aveţi să plătiți nimic&, 

„În gară, ne aștepta un vagon de clasa a treia, din care 
ni se rezervase o jumătate. După ce am ocupat locurile, 
Mihăilescu ne-a -spus iar, ca la plecarea din Piteşti: 
„Ştiu că vă arde buza de-o ţigară. Hai, aprindeţi, că 
aici nu ne vede nimeni. Şi să facem socotelile, fiindcă 
ne-au rămas destule parale. Sîntem băieţi bogaţi, ce 
credeţi voi !“ 

„Pentru întreaga excursie plătisem, după socoteala lui 
Mihăilescu, cinci lei de cap de om. (O „rublă* cum se 
zicea atunci.) Avînd însă trei. mese gratuite, s-a restituit 
fiecăruia partea ce i se cuvenea. 

După război, Mihăilescu: s-a mutat, mi se pare, la 
Tirgu Jiu. 

Maestru de gimnastică şi supraveghetor de ordine, 
cum se numea pe atunci, era Vasilică Mîndru, un mol- 
dovean bun ca pîinea caldă, vesel şi înțelegător. El se 
străduia să îndulcească rigorile unei discipline cazone, 
pe care o impuneau unii 'directori cu mentalitate de 
Moş Teacă. De această disciplină rău înţeleasă, N. Iorga 
îşi amintea cu silă şi cu groază în autobiografia lui 
O viaţă de om. Am. înţeles din cartea lui, ca și din cele 
ce-mi spuneau diferiți prieteni, veniţi de la alte licee, 
mai ales din provincie, că metodele erau pretutindeni 
aceleași. 

Trebuia să ne purtăm tunşi „cu numărul unu“ ca 
ocnașii, „ca să nu ne umplem de păduchi“. Dacă vreunul 
din noi săvirșea îngrozitoarea crimă de a veni tuns cu 
numărul trei, era trimis din nou la frizer, ca să se con- 
formeze ordinului sacrosanct, Vestonul de uniformă bine 
călcat și mai ales pantalonii „cu dungă“ erau priviţi cu 
severitate, ca o impardonabilă veleitate de eleganţă. Nu 
ni se îngăduia să ne plimbăm pe Strada Mare, unde ne-am 
fi aflat sub supravegherea părinţilor, rudelor şi profeso- 
rilor noștri. Pentru. buna noastră. educaţie, eram trimiși 
pe ulițele de periferie; unde ne puteam face de cap în 
toată voia. În sfîrşit, nu aveam voie să mergem la spec- 


36 


tacole, nict chiar cînd venea în turneu ansamblul 'Tea- 
trului Naţional cu piese din repertoriul clasic. Într-o zi, 
s-a anunţat Vlaicu Vodă cu Aristide Demetriad în rolul 
titular. Am cerut direcţiei învoirea de a merge la spec- 
tacol. „De ce să vă pierdeţi seara fără rost şi a doua zi 
să fiți obosiţi ?“ ne-a spus directorul. „Spectacolul are loc 
sîmbăta- seara, am replicat eu. A doua zi, fiind duminică, 
nu avem cursuri.“ „Lasă, Teodorescu, a răspuns pazni- 
cul bunei noastre educaţii. O să vedeţi destul teatru, 
cînd veţi fi mari !“. lar ca argument hotăritor : „lacă, nu 
mă duc nici eu“... îi 
Veneau însă trupe improvizate, cu actori mediocri și 
cu piese slabe. Impresarul, ca să-şi umple sala, se pre- 
zentă la cancelarie şi, cu plecăciunile şi temenelele de 
circumstanţă, solicita pentru elevi permisiunea. de a 
merge la spectacol. Măgulii, domnul director punea ime- 
diat în afișierul liceului încuviințarea cuvenită. Teatru 
adevărat, teatru bun n-am văzut decît în timpul vacan- 
telor şcolare sau cînd veneam la București. Din fericire, 
veneam destul de des. i 
Supravegherea noastră se făcea prin elevii din clasa a 
opta. Ei aveau voie să se plimbe pe Strada Mare, să 
meargă la spectacole, cu condiţia să-i denunțe pe cei din 
clasele inferioare, dacă şi-ar îngădui 'să calce opreliștile 
hotărîte de direcţie. Spre cinstea lor, cei mai. mulți: 
respingeau cu silă delațiunea și pîra. Erau însă, trei, 
patru sau cinci, care, neizbutind să obțină nota de tre- 
cere la. o materie ori alta, nu ezitau să se transforme în 
denunțători de rînd, dobindind astfel protecţia „domnu- 
lui director“, . i 
Prin toatel aceste procedee, liceul se transforma, cum 
spune cu drept cuvînt N. Iorga, într-o maşină menită 
să zdrobească personalitatea şi caracterul bieților elevi. 
Aveam, cum am arătat mai 'sus, un grup destul de 
numeros de profesori -eminenţi. În materie de disciplină 
însă, se aplicau practicile cele mai josnice şi cele mai 


odioase. Ca să ne salvăm, nu ne rămânea decît o singură 


cale : rezistenţa “pasivă. Orice protest ne-ar fi agrăvat 


situaţia. Aşteptam, deci, să terminăm liceul, cum aş? 


teaptă puşcăriașii să ajungă la capătul osîndei. 


37 


„Doina“ şi „Junimea“ 


Aveam două societăți culturale : „Doina“ pentru ele- 
vii din cursul inferior şi „Junimea“ pentru cei din cursul 
superior. Şedinţele aveau loc simbăta la ora patru 
după amiază, cînd se terminau cursurile. Participarea nu 
era obligatorie. Sala era însă totdeauna arhiplină. Dez- 
baterile erau conduse — la „Doina“ de Victor Veste- 
mean, la „Junimea“ de N. I. Apostolescu, doi profesori 
cu mari merite, despre care am vorbit mai înainte. Ei 
nu erau obligaţi să presteze acest surplus de muncă, pen- 
tru care nu primeau nici o retribuţie. O făceau numai 
din dorinţa de a ne ajuta în dibuirile noastre pe căile 
încurcate ale literaturii, artei şi culturii generale. 

Unul din elevi ţinea o conferință cu un subiect pe 
care şi-l alegea singur, pregătindu-l după puterile lui. 
Urma o discuţie la care lua parte oricine credea că are 
de spus ceva. La sfîrşit vorbea profesorul, care prezida 
şedinţa, trăgînd concluziile cuvenite. 

Am asistat cu plăcere la toate şedinţele, dar n-am 
luat niciodată cuvîntul, fiindcă nu mă simţeam în voia 
mea decît în discuţiile purtate în cercul restrîns al prie- 
tenilor mei sau cînd mă aşezam la masa de lucru, cu 
condeiul în mînă. 

Din donaţiile- cîtorva generoşi oameni de cultură, li- 
ceul nostru ajunsese să aibă o bibliotecă de cîteva mii de 
volume. Cea mai importantă din aceste donaţii venea de 
la Ionescu-Gion, care ne lăsase prin testament toate 
cărțile lui. De acest adevărat tezaur nu ne-am putut fo- 
losi niciodată, din cauză că... nu aveam bibliotecar ! Mi- 
nisterul, care se numea totuşi al instrucției publice, nu 
a găsit în imensul lui buget o sută de lei pe lună, sumă 
pentru care orice student sărac sau oricare dintre profe- 
sorii strîmtoraţi — și erau atîția ! — şi-ar fi asumat cu 
bucurie răspunderea acestui post. E şi acesta un fapt 
caracteristic pentru mentalitatea oficialităţii de atunci... 

Astfel, de-a lungul anilor, zeci şi zeci de promoţii 
de elevi au trecut prin fața sălii în care zăceau sub la- 
căt cele cîteva mii de volume, nici măcar inventariate. 


38 


A venit războiul. Orașul a fost ocupat de trupele ina- 
mice. În localul liceului s-a instalat un spital militar. 
Cînd ne-am întors din Moldova, am aflat că biblioteca 
dispăruse. 


Cele două ispite 


Ca toţi prietenii mei, citeam tot ce-mi cădea în mină. 
Cind aveam bani, cumpăram și eu cîte o carte. Cele mai 
adesea însă, împrumutam de la ei. În clasă doua de li- 
ceu, cînd am izbutit să citesc, ajutindu-mă cu dicționa- 
rul, cea dintii carte franceză, Lettres de mon moulin de 
Alphonse Daudet, în eleganta colecţie Nelson, mi se 
părea că am descoperit America. Îmi făceam lecţiile în 
grabă și de mîntuială, ca să mă întorc la noii mei prie- 
teni — Maupassant, Zola şi Octave Mirbeau. După ce 
am citit Portretul lui Dorian Gray nu mai aveam de- 
cit un singur ideal: să scriu ca Oscar Wilde. Foarte 
citite erau şi romanele de analiză psihologică ale lui 
Paul Bourget, ca și studiile lui critice. Ana Karenina, 
într-o ediție mult prescurtată, după răul obicei al edi- 
torilor francezi de atunci, ne tulburase adînc şi toţi 
eram îndrăgostiţi de ea. Balzac, cu lungile descripții de 
case, de interioare şi de personaje, ni se părea mai greoi. 
Îl citeam cu eforturi, dar îl citeam. 

Un băiat cu vreo trei-patru ani mai mare ca noi 
vindea cu „bucata“ biblioteca tatălui său. Un bun prie- 
ten al meu cumpărase seria de „Impresii“ literare şi de 
teatru, scrise cu atîta fineţe şi eleganță de Jules Lemai- 
tre. Critica literară ne apăru într-un vestmînt nou şi 
sclipitor. Peste noapte devenirăm toți adepţii criticii im- 
presioniste. Pe același canal mi-au venit studiile com- 
pacte şi culegerile de foiletoane ale lui Emile Faguet. 
Din Anatole France am citit mai întîi Tais în admirabila 
traducere a lui N. D. Cocea, apărută chiar în anii aceia. 
Ne procurarăm în grabă celelalte romane ale lui şi 
cele patru volume de foiletoane critice, alcătuind ciclul 


29 


La vie littéraire, Îl uitai pe Oscar Wilde și mă hotării 
să scriu ca Anatole France... z i 

Cu aceeaşi pasiune îi urmăream. şi pe scriitorii noştri 
— Vlahuţă, Ibrăileanu, Sadoveanu, cele două volume de 
Pagi pe nisip ale lui E. Lovinescu, apărute puţin mai 
înainte, ca şi „revizuirile critice“ ale aceluiași din revista 
Flacăra. De la Bisericuța din răzoare a lui Galaction 
treceam la naturalismul lui Rebreanu 'din Golanii, prima 
lui culegere de nuvele. Statuile lui M. Codreanu ne tri- 
miseră la sonetele lui Her&dia, Ion Minulescu scotea ele- 
ganta lui plachetă De vorbă cu mine însumi cu desene 
de Iser şi toţi declamam : „Vorbesc cu mine însumi | Cum 
aș vorbi c-un frate | Întors rănit din lupta cu zilele de 
ieri“... Începurăm o adevărată goană după. simboliștii 
francezi. Toţi ne făceam lecţiile în grabă, ca să putem 
citi literatură pînă la ceasul unu sau două din noapte. 
A doua zi ne sculam obosiţi și cu ochii roşii de nesomn. 
Ecuaţile de gradul întîi şi de gradul doi ne plictiseau şi 
nici nu le înțelegeam. La ce puteau să ne folosească 
formulele atit de complicate de chimie anorganică ? Sau 
logaritmii, despre care — fiindcă sîntem între patru 
ochi și nu ne aude nimeni — pot să vă mărturisesc că 
niciodată n-am înţeles ce sînt şi ce utilitate pot avea... 

Joia după amiază, neavînd cursuri, ne plimbam pe 
bulevardul gării. Interdicţiile zelosului nostru director, 
care loviseră cu strășnicie Strada Mare, ne lăsaseră ac- 
cesibil frumosul bulevard, străjuit de cele două şiruri 
de castani bătrîni. Îmi plăceau mai-ales, cum îmi plac și 
azi, zilele de toamnă tîrzie, cînd ploaia țăcănea mărunt 
şi des în covorul de frunze căzute. Pe asemenea vreme 
nu prea găseam amatori de plimbare. Mergeam singur, 
caleulînd astfel încît să ajung la gară la căderea serii. 
Orient-expresul, care trecea spre Paris, se anunţa de de- 
parte prin duduitul puternic al locomotivei. Vagoanele 
de dormit şi vagonul restaurant se înşirau, elegante, în 
lungul' peronului. Priveam călătorii cu un fel de ciudă, 
socotindu-i cei mai fericiţi muritori, Nu știam că printre 
ei erau atîți oameni de afaceri frămîntaţi de nepotolita 
lor sete de bani, bolnavi trimişi la Cutare mare specia- 
list şi așteptând cu înfrigurare diagnosticul ce li se va pune, 


40 


soţii şi soţi chinuiţi de plictiseală și de neînțelegerile 
dintre ei. Vedeam numai bărbaţi eleganţi şi femei fru- 
moase. 

În zilele cu cer senin veneau şi prietenii mei, dezbă- 
tînd cu aprindere marile noastre controverse : artă pentru 
artă sau artă cu tendință, Maiorescu sau Gherea, sim- 
bolism sau parnasianism şi atîtea altele. 

Eu însă, eram — ca să zic aşa — mai „ocupat“ decît 
prietenii mei. Puteam să spun ca Faust, dar în alt sens, 
că două suflete se zbăteau în pieptul meu. La pasiunea 
pentru literatură se adăuga pasiunea pentru desen şi 
culoare., Îmi petreceam multe ceasuri libere în lunca 
Argeșului, căutînd poieni însorite și coturi ale rîului în 
lumina apusului de soare. Un bragagiu turc, bătrin şi 
uscat, cu faţa încadrată de o bărbuţă scurtă, după ce își 
vindea braga, alviţa şi romburile de susan, îmi servea 
drept model. Îl plăteam cu ţigări „de damă“ foarte ief- 
tine, din care pufăiam și eu, fiindcă începusem să fumez. 

Se construia atunci, peste Argeș, un pod de fier, care 
a înlocuit podul cel vechi de lemn. Fuseseră aduşi mulți 
lucrători italieni. Unii din ei veniseră cu nevestele şi 
copiii, locuind în mici barăci de lemn. Simpatici, gălă- 
gioși şi prietenoși, ei alcătuiau pentru mine o lume nouă 
și interesantă. Toate duminicile mi le petreceam printre 
ei, cu blocul de schițe în mină. Pe. peretele odăii mele, 
se înşira o colecţie de desene, acuarele și pasteluri, ală- 
turi de cele două rafturi de brad cu/plăcutul lor iz de 
rășină, în care adunasem vreo sută /de volume, cea din- 
tfi bibliotecă a mea. În curînd 'apărură şi cîteva carica- 
turi din familia noastră. „la-le, maică, de acolo, c-o să 
se supere oamenii“, îmi spunea mama cu îngrijorare. 

În clasa a cincea, ne-a venit un nou maestru de de- 
sen. Îl chema Iliescu, dar băieţii îl porecliseră „ciomag“, 
fiindcă era lung, subţire și avea nasul mare, ca măciu- 
lia unui ciomag. Era un om de real talent. Pînzele pe 
care le trimitea la Salonul oficial din Bucureşti erau 
apreciate şi, de cîteva ori, au fost menţionate de cronica- 
rii plastici de atunci. El făcea și foarte izbutite caricaturi 

pe care le expunea în vitrina librăriei de pe Strada Mare. 


41 


Într-o zi, Iliescu ne-a dat să desenăm un picior de 
gips din colecţia de modele ce se înşirau pe polița prinsă 
în pereiele amfiteatrului nostru. Un picior cu degetele 
frumoase, cu unghiile bine tăiate, cu călctiul rotund, cu 
glezna subţire, dar lipsit de viaţă, ca o reclamă din vi- 
trina unui pedicurist. În cîteva minute, am terminat de- 
senul, tot așa de convențional ca și modelul ce ni se 
dăduse, Apoi, întorcînd fila de bloc, am început să dese- 
nez picioare adevărate, cu unghii mari, cu bătături, cu 
călcîiul crăpat, cu glezna plină de noroi uscat, așa cum 
văzusem la prietenii mei, italienii, care lucrau la podul 
de peste Argeș. Iliescu se plimba plictisit, prin clasă, iar 
eu, cufundat în munca mea, m-am trezit deodată 'cu el 
în fața pupitrului, fără să prind de veste. Era prea tîr- 
ziu ca să mai închid blocul. A privit cele citeva desene 
și m-a întrebat: „Lucrezi şi acasă ?%. „Da.“ „Alege bu- 
căţile care ţi se par mai bune și adu-mi-le duminică, pe 
la unsprezece dimineața.“ Le-am ales şi i le-am dus. 
Le-a cercetat cu atenţie,: mi-a făcut câteva observaţii 
și mi-a dat multe îndrumări deplin întemeiate. La sfîrşit, 
mi-a spus : „Critica pe care ţi-am făcut-o, nu. trebuie să 
te descurajeze. Meseria asta de zugrav este foarte grea. 
După părerea mea, dumneata ai şanse să reuşeşti. Dar 
trebuie să munceşti mult. Cînd termini liceul, ce vrei să. 
urmezi ?%. „Facultatea de drept.“ „Cu atit mai bine! Nu 
vei avea prea multe ore de curs, asa că poţi face în 
același timp și Beleartele. Dacă vei izbuti, bine. Dacă nu, 
nu vei avea ce să regreți. Pînă atunci, te-aş ruga să-mi 
laşi aceste trei bucăţi pentru colecţia noastră.“ 

Colecţia de care vorbea Iliescu era alcătuită din dife- 
rite lucrări ale elevilor, adunate de-a lungul anilor și 
expuse în amfiteatrul de desen. Cele trei bucăţi reţinute. 
erau o caricatură în tuş a unui inspector de cale ferată 
tirînd după el un trenuleţ din tinichea, din cele ce se: 
vindeau la magazinele de jucării pentru copii, un luminiş 
din lunca Argeșului, lucrat în pastel, şi capul bătrinului! 
bragagiu turc, lucrat în acuarelă. 

Acesta a fost primul și ultimul meu „succes“ în artele 
plastice ! 

În anii care au urmat, am mai stricat multă hîrtie de 
desen, dar, pînă la urmă, am ales literatura şi gazetăria.. 


ae 


Oameni din vremea veche 


Fiecare vreme îşi are figurile ei caracteristice, unele 
comice, altele pitoreşti şi destul de multe — tragice. 
Nu mă refer la marile personalități, ci la oamenii de 
rînd, care alcătuiesc covirşitoarea majoritate. 

Nenea Nicula avea o sfoară de moşie în nordul jude- 
tului Argeș. Din satul lui pînă la Piteşti era o cale de 
cincizeci de kilometri, pe un drum păcătos, numai deal 
și vale, urcuş şi povirniș, desfundat şi plin de hiîrtoape. 
Din octombrie, cînd începeau ploile cele mari şi pînă 
la începutul lui aprilie, cînd da Dumnezeu să se zvînte 
pămîntul, nu era chip de umblat. Șase luni încheiate, 
nenea Nicula și ţaţa Vasilichia stăteau închişi în satul 
lor, fără putinţa de a mai veni la oraş. Tot ce le tre- 
buia pentru gospodăria lor — de la sare şi piper, pînă 
la zahăr, orez, untdelemn şi toate celelalte — trebuiau 
cumpărate din toamnă, în cantități îndestulătoare, ca să 
ajungă pînă în primăvară. La cîrciuma din sat nu se 
găsea aproape nimic, afară de basamac, o băutură spir- 
toasă, foarte tare, care găurea încet, dar sigur maţele 
bieţilor ţărani. 

Într-o toamnă, Nenea Nicula veni ca de obicei să-și 
cumpere cele de trebuinţă. În buzunar avea o listă cât 
toate zilele, scrisă de ţaţa Vasilichia cu slova ei mare şi 
citeaţă. 

Nenea Nicula era român din Macedonia. Despre ma- 
cedoneni se zice că sînt. oameni aprigi, iuți la minie, 
iuți la pistol, iuți la cuţit. Nenea Nicula pesemne că se ni- 
merise a fi excepţia care confirmă regula : fire domoală 
și blajină. După ce umplu căruţa cu coviltir cu nume- 
roasele cumpărături, veni să-și ia rămas bun de la noi. 
Mama îi dădu ca întotdeauna un vraf de jurnale vechi, 
păstrate anume pentru dînsul. În serile lungi de iarnă, 
acestea constituiau lectura lui favorită : „Mai aflu şi eu 
ce se petrece în lume, că vara n-am timp de citit.“ Mul- 
țumind pentru găzduire, se urcă în car, cu argatul lîngă 
el și, luînd hăţurile în mînă, dădu bici cailor. 

În vara următoare, nenea Nicula și ţaţa: Vasilichia 
ne-au invitat la ei, la ţară. Într-o seară, după masă, cînd 


43 


bătrînii au ajuns la tabietul cafelei şi al ţigării, nenea 
Nicula se întoarse către tata : „Mă tineam de mult să te 
întreb, Iancule : cum mai merge rezbelul ?* (Bătrinii de 
atunci nu ziceau război, ci „rezbel“. Chiar mai tîrziu, 
prin 1920, l-am auzit pe Alexandru Marghiloman, orator 
de mare distincţie, vorbind în parlament despre „rezbe- 
lul“ din 1916—1918.) „Care rezbel, Nicula ?* întrebă tata 
cu nedumerire, ştiind că în timpul acela, pe tot întinsul 
pămîntului era liniște şi pace. „Ei, frate, zise nenea 
Nicula cu oarecare impacienţă, rezbelul muscalului cu 
japonezul.« Abia stăpinindu-și un zîmbet, tata îl lămuri 
că războiul ruso-japonez avusese loc cu cinci ani în urină 
şi se terminase cu victoria Japoniei. „l-auzi, dom'le ! 
zise nenea Nicula cu mirare. Eu am citit toată iarna 
gazetele pe care mi le-aţi dat voi astă-toamnă, dar nu 
m-am uitat la dată și credeam că se bat şi acuma. Vasă- 
zică s-a terminat de mult. Foarte bine ! De ce să moară 
atîta lume degeaba ?% š 
Multă vreme am fäcut haz între noi pe seama bunului 
bătrîn care, din vizuina lui de la ţară, habar n-avea de 
crîncena încleştare dintre Rusia şi Japonia, de Port-Ar- 
thur şi de toate celelalte episoade dramatice ce pasiona- 
seră o lume întreagă... Mai tîrziu însă, cînd a trebuit să 
trecem şi noi prin cele două războaie mondiale, și chiar 
în perioada zbuciumată dintre ele, cînd aproape în fiecare 
zi primeam la redacţie teancuri de telegrame vestind noi 
primejdii şi noi conflicte, mă gîndeam adesea ce viaţă fe- 
ricită a dus nenea Nicula, care şi-a putut îngădui luxul 
de a ignora complet singurul mare eveniment din vremea 
lui — „rezbelul muscalului cu japonezul 1% 
Bătrinul a închis ochii liniștit şi în altă privinţă: 

n-a apucat să vadă prăbuşirea fără vină a propriei lui 
familii. Dezastrul nu s-a produs, cum se întîmpla pe vre- 
mea aceea, din cauza unei vieţi de risipă şi huzur. Țața 

Vasilichia, în văduvia ei, a dus mai departe aceeași muncă 

încordată, cu banul socotit pînă la ultima centimă. Dar 

cîțiva ani de secetă au forţat-o să contracteze un îm- 

prumut la Creditul rural. Neputind să-l achite la 

termen, a urmat un proces pierdut şi fatala execuţie si- 
lită, Atunci a răsărit ca din pămînt fericitul cumpărător, 
un chiabur dibaci în tot felul de matrapazlicuri. 


44 


Izgonită din așezarea ei de la ţară, tața Vasilichta a 
rămas figura tragică a familiei noastre. Venind la Bucu- 
reşti, a încercat să-şi caute dreptatea printr-un lung şir 
de procese. Neavînd bani ca să poată angaja un avocat 
destoinic şi cinstit, a intrat pe mîna avocăţeilor nepri- 
cepuţi şi necinstiţi. Ani si ani, biata bătrină ilăminzea 
zile în şir, dormea adesea la Azilul de noapte, strîngea 
de la rude şi cunoscuţi leu cu leu, ca să poată duce mai 
departe acest interminabil șir de procese, La fiecare ter- 
men, fericitul cumpărător al moșiei venea însoțit de avocaţi 
iscusiţi, care ştiau ce şi unde trebuie uns şi dres în com- 

licata maşinărie a justiției pentru ca balanța să încline 
de partea lor. 3 3 e 

Unele rude ale noastre ajunseră să o creadă maniacă, 
dar tata, care nu-și formula niciodată opinia pină nu se 
încredința de temeinicia ei, spunea totdeauna : „Vasili- 
chia a fost jefuită ca în codru. Păcat că nu are mijloacele 
băneşti necesare ca să-şi poată dobindi dreptatea“. 

Din cînd în cînd, între două termene de judecată, 
pătrîna venea la noi, la Piteşti. O dată a sosit cu un 
tren de noapte şi, ca să nu ne trezească din somn, s-a 
culcat în camera de serviciu. d i 

A doua zi, mama, care-i era soră mai mică, a doje- 
nit-o cu blîndețte : „Se poate să nu trimiți femeia să mà 
scoale ?%“ „Lasă, Nastasio, c-am dormit eu şi mai rău! 
Nu-i nimic.“ e 

Era înaltă, lată în umeri și avea un suflet de o rară 
bunătate. Marile ei suferințe nu oO înrăiseră defel. La 
masă, cînd închina paharul, îmi făcea totdeauna aceeași 
urare : „Să crești mare și să dea Dumnezeu să te văd 
barem ministru de rezbel!“ Apoi începea să vorbească 
despre procesele ei. Mama şi tata o ascultau cu înţe- 
legere și compasiune. Rămînea la noi două-trei zile, ca 
să se odihnească. Apoi ne spunea cu lotărire : „Mâine 
dimineaţă trebuie să plec t“ Părinţii mei, cunoscînd via- 
ţa de lipsuri şi zbuciumări pe care o ducea la Bucureşti, 
încercau să o reţină: „E iarnă, e ger... De ce nu mai 
stai? Nu te simţi bine aici ?* „Ba da, dragii mei ! Dar 
nu pot. Am treabă. Am găsit acuma un avocat bun şi 
cinstit. Cu ăsta cîştig sigur procesul !“ Punea în geaman- 
tănaşul ei puţinele lucruri pe care le avea, își lua rămas 


45 


bun şi pleca. Mama o însoțea pină la poartă, stăruind 
să vină cît mai grabnic și să stea mai mult. Apoi se în- 
torcea în casă cu ochii în lacrimi. 

Într-o zi, după un asemenea popas, şi-a luat ca de 
obicei geamantanașul în mînă şi a plecat în zori de zi, 
dar nu s-a mai întors. După atitea suferinţe, după atîta 
zbucium, moartea venise ca o alinare. 


Preşedintele Crasan 


Domnu Crasan, preşedintele tribunalului nostru, era 
magistrat de modă veche. La ceasul douăsprezece şi ju- 
mătate, se ducea la slujbă în redingotă și cu joben. Nu 
știu cîtă carte cunoştea domnia sa, dar toată lumea îl 
saluta cu respect, fiindcă era om drept. Pașnic și liniș- 
tit de felul său, cînd vedea o nedreptate, izbucnea cu 
mînie. Una din aceste izbucniri a rămas de pomină. 

O bătrînă croitoreasă, care își petrecuse toată viața 
cocîrjată asupra mașinii de cusut, izbutise să strîngă 
vreo trei mii de lei. Ca să fie sigură de ei, îi depusese 
la „Casa de depuneri și consemnaţiuni“. Neavînd copii, 
înfiase o nepoată și cu banii aceştia voia s-o înzestreze, 
cînd se va ivi un „pretendent“. 

Dar anii treceau, fata se cam ofilea şi pretendentul 
așteptat nu se ivea. Bătrina începu a vorbi cu clientele 
ei, cînd proba cîte o rochie, despre banii adunaţi și 
despre destinaţia lor. În felul acesta, voia ca lumea să 
afle că fata nu e săracă de tot, că are o fărîmă de 
zestre. Poate că se va ivi totuşi un „om serios“, care 
să-i ceară mina. 

Pînă să vină omul serios, veni un negustor din piaţă, 
încercînd a o ispiti: „De ce ţii banii închiși la Casa 
de depuneri, cînd poţi să iei douăzeci la sută pe an de la 
un particular ?* „Mi-e frică să nu-i pierd, dom'le, răs- 
punse cusătoreasa. Ştii dumneata cum sînt oamenii!“ 
„Adevărat, sint şi oameni de aceștia, dar sînt și negus- 
tori cinstiţi, cucoană. Iacă, eu aş avea nevoie de niscai 
bani pentru o lună sau două, ca să cumpăr ceva marfă 
de la Bucureşti. Mi-i dai cu împrumut, îți dau poliţă, îţi 


46 


plătesc dobinda cu anticipație, aduc marfa, o vind şi îţi 
achit datoria !“ „Să mă mai gîndesc, dom'le !“ „Gîndeș- 
te-te, dar în trei-patru zile să-mi dai răspunsul, că n-am 
timp de așteptat, M-am adresat dumitale, fiindcă te cu- 
nosc şi vreau să-ți fac un serviciu. Altminteri, cu îscăli- 
tura mea găsesc bani berechet. Vorba ceea : lac să fie, 
că broaşte sînt !“ 

Bătrîna s-a chibzuit în toate felurile. Nu era lacomă 
de cîştig, dar se gîndea că dobinda ce i se oferea s-ar 
fi adăugat la micul ei capital şi, astfel, zestrea fetei ar fi 
sporit. A treia zi a retras banii de la Casa de depuneri, 
s-a dus la prăvălia negustorului şi i-a dat. Trei hirtii 
albastre, subţiri, foșnind ca mătasea cea mai fină. Ne- 
gustorul le-a băgat în buzunar şi scoţind o poliţă din 
sertar a iscălit-o şi i-a numărat dobinda în palmă. La 
plecare, bătrîna i-a spus cu glas tremurat : „Vezi, dom'le, 
să nu mă viri în vreun necaz, c-ar fi păcat de muncu- 
lița mea de-o viață întreagă“. „N-ai grijă, cucoană ! Cite 
afaceri d-astea am făcut, n-ai dumneata păr în cap!“ 

Negustorul a prelungit polița de cîteva ori, spunînd 
mai întîi că n-a găsit la București marfa care îi trebuia, 
apoi că a găsit-o, dar n-a vrut s-o vîndă, fiindcă aşteaptă 
bilciul de la Rîureni, unde va lua preț mai bun şi așa 
mai departe. Primindu-și de fiecare dată dobînda, bătrîna 
n-avea nici o bănuială şi nici un motiv de supărare. 
Banii pe care îi lua de la negustor, îi ducea la Casa de 
depuneri, urmînd a se adăugi la zestrea fetei. 

Într-o zi, negustorul îi spuse că n-are timp pentru 
„nimicuri“ d-astea. Nu-şi vede capul de treburi. Bătrîna 
să vină săptămîna viitoare. 

După nenumărate aminări, bătrîna a înțeles că nu-i 
rămîne decît să-l „cheme“ în judecată. A căutat un 
avocat „ieftin“ după cât putea ea să plătească și a înce- 
put procesul, căindu-se pentru greşeala ce făcuse şi dind 
acatiste la biserici. 

Negustorul avea avocat „cu anul“, specialist în ami- 
nări şi tergiversări. La fiecare înfățișare, grefierul cori- 
stata că procedura nu e îndeplinită, iar tribunalul tre- 
buia să fixeze un nou termen de judecată, cînd scena se 
repeta aidoma. Era o tactică binecunoscută pe vremea 
aceea: „un proces amînat, nu e un proces pierdut“. 


47 


Avocatul bătrînei nu se pricepea în asemenea chiţibu- 
şuri şi n-avea nici bani ca să dea bacşișuri portăreilor. 
Președintele Crasan asista neputincios la aceste și- 
cane și sufletul lui de om cinstit clocotea de revoltă. 
Într-o zi, cînd procesul era iar pe rol, avocatul ne- 
gustorului începu cu glas mieros, ca de obicei : „Avem 
un incident de procedură, domnule președinte“. Un mo- 
ment, domnule avocat, răspunse cu glas tăios” Crasan. 
Dumneata pîrîtul, poftim încoace !“ Negustorul se apropie 
cam stînjenit. „Recunoști că ai împrumutat banii ăştia 
de la dumneaei ?* „Recunosc“, răspunse negustorul cu 
jumătate glas. „l-ai dat înapoi ?* întrebă Crasan. „Nu“ 
zise negustorul, după ce se codi cîteva secunde. „Păi cu 
incidente de procedură vrei dumneata să-ți plătești da- 
toriile ? izbucni Crasan miînios. Tribunalul respinge toate 
incidentele prezente și viitoare ! Aveţi cuvîntul în fond 
domnule avocat...“ 
în fond, domnul avocat nu avea ce să spună. Tribu- 
nalul admise acţiunea croitoresei, condamnînd pe ne- 
gustor să plătească cei trei mii de lei împrumutaţi, do- 
bînzile întîrziate şi cheltuielile de judecată. i 
Astfel împărțea dreptatea preşedintele Crasan. Și de 
aceea, cînd se ducea la tribunal în redingotă și cu joben, 
nimeni nu zîmbea ; toată lumea îl saluta cu respect. 


Coco Dimitrescu-laşi 


Într-o vară şi-a făcut apariția în oraşul nostru un 
domn în vîrstă, care — chiar în zilele cele mai calde — 
purta un costum de ştofă neagră, cu haina încheiată la 
două rînduri, ţinînd în mînă un baston subţire de abanos 
cu măciulie de argint. În toată înfăţişarea lui, avea o 
eleganţă sobră care impunea. Era unul din acei oameni 
pe lingă care nu poți trece fără să te întrebi: „cine o fi 
domnul acesta ?“ i 

A doua zi, tot oraşul ştia că străinul era C. Dimi- 
trescu-lași, rectorul Universităţii din București; că a 
tras la Hotelul Bristol, clădit de curînd și destul de ele- 
gant pentru vremea de atunci; că medicii recomandîn- 


48 


du-i o lună de odihnă într-o localitate liniştită de mică 
altitudine, el alesese Piteștiul. 

C. Dimitrescu-laşi sau Coco, cum îi ziceau prietenii, 
a fost una din cele mai strălucite inteligențe ale vremii 
de atunci. Prelegerile lui se bucurau de aceeaşi faimă ca 
şi cele pe care le ţinea Titu Maiorescu. Partidul liberal 
făcuse eforturi ca să-l atragă în rîndurile sale, văzînd în 
el un viitor ministru de instrucție publică, singurul pe 
care ar fi putut să-l opună talentului şi prestigiului lui 
Maiorescu. : 

Dar Coco Dimitrescu-laşi era un boem incorigibil. 
Toate onorurile, care i se pregăteau fără nici un efort 
din partea lui, îl lăsau nepăsător. El nu voia decit să-şi 
ducă în tihnă viața care îi plăcea, înconjurat de un 
restrîns grup de prieteni, Avea oroarea orei precise şi 
a punctualității, Îşi anunţa prelegerea la ora şase seara, 
dar venea la opt. Studenţii, care îl ascultau cu admiraţie, 
se învăţaseră şi ei cu acest orar și veneau la opt fără 
un sfert. Întîrziată totdeauna cu două ore, prelegerea era 
însă o încîntare. Expunere clară, cultură vastă, talent 
oratoric, Coco avea toate însuşirile unui mare dascăl. 
La rectorat, anunţase că vine la douăsprezece dimineaţa 
şi ceruse ca toate hirtiile să fie gata de semnat. Coco 
însă îşi făcea apariţia pe la trei după amiază.. Funcţio- 
narii îl aşteptau flămânzi şi posomoriţi. După o lună, au 
înțeles că în această aparentă nepunctualitate, Coco îşi 
avea punctualitatea lui: venea cu trei ore mai tîrziu. 
Au tras deci concluzia logică: la ora unu se duceau 
acasă, luau masa, trăgeau un pui de somn şi se întor- 
ceau la trei fără un sfert. Astfel toată lumea era mul- 
țumită. 

Serile le petrecea la „Căpitanul“ sau la „Mircea“, cele 
două bodegi vestite, cea dintii peste drum de Univer- 
sitate, cea de a doua ceva mai sus, către Calea Victoriei. 
Prietenii cărora le da întîlnire la ora opt, veneau la 
unsprezece fără un sfert, iar el apărea la unsprezece. 
Minca foarte puţin și bea cu măsură. Pasiunea lui era 
să discute, fumînd ţigară după ţigară. În politică, în 
literatură, în filozofie, comentariul lui se desfăşura în- 
tr-o improvizație scînteietoare. Prietenii lui spuneau că, 
dacă s-ar fi aflat alături un stenograf, care să înregistreze 


49 


această generoasă risipă de vederi originale, de caracte- 
rizări lapidare, de argumentări ingenioase, ar fi rămas 
de pe urma lui adevărate pagini de antologie. 

În vara aecea, fratele meu Alexandru, profesor de 
liceu şi funcţionar la rectoratul Universităţii din Bucu- 
reşti, îl însoțea în plimbările lui prin oraș şi, după 
aceea, ne vorbea cu entuziasm de strălucitele expuneri 
ale lui Coco pe cele mai variate teme ale actualităţii. 

În fiecare zi, Dimitrescu-laşi lua dejunul la restau- 
rantul din Grădina publică. Credincios programului. său 
de la București, venea totdeauna la ora trei. Îşi alesese 
o masă retrasă, ca să fie la adăpost de privirile celor- 
lalţi. Cînd sosea el, „titularul“ mesei, un medic holtei, își 
achita nota de plată. Schimbau un salut și Coco ocupa 
scaunul abia eliberat. Întilnindu-se în fiecare zi, me- 
dicul se socoti îndreptăţit, cum se întîmplă cu unii oameni 
care au pasiunea indisereţiei, să intre în vorbă cu el: 
„lertaţi-mă, domnule, că îmi permit să vă adresez cu- 
vintul, deşi nu am onoarea să vă cunosc. Vă vorbesc 
însă ca doctor. Bănuiesc că aţi venit aici ca să vă odih- 
niţi*. „Exact!“ — răspunse Coco politicos, dar sec. 
„Atunci pentru ce luaţi masa atît de tîrziu? Pentru 
ce duceţi o viaţă atît de neregulată ?“ „Dumneavoastră 
la ce oră aţi dejunat ?* — întrebă Coco. „La unu și ju- 
mătate.i „În fiecare zi?“ „Bineînțeles!“ „Eu dejunez 
în fiecare zi la trei. Întrucât viața mea e mai neregulată 
decît a dumneavoastră ?“ Şi ridicind un deget în sus, 
cum făcea la prelegerile lui, continuă : „A, dacă într-o 
zi aş mînca la unu și jumătate, iar în ziua următoare la 
trei, atunci obiecțiunea dumneavoastră ar fi întemeiată, 
Dar aşa cum se prezintă lucrurile, logica arată că nu 
aveţi dreptate“. Bietul doctor îngăimă două-trei cu- 
vinte, salută şi plecă... 

Seara, Coco venea la cină la unsprezece, ora lui 
obișnuită. După o scurtă plimbare pe Strada Mare, pustie 
la ora aceea, se urca în camera lui de hotel. Fereastra 
rămînea luminată pînă la trei sau patru dimineaţa. De- 
sigur că citea. Îi lipseau prietenii de la „Mircea“ și de 
la „Căpitanul“. 

De atunci au trecut saizeci și mai bine de ani. Nu- 
mele lui C. Dimitrescu-laşi a fost pe nedrept uitat. Cu 


50 


toate acestea, Dicţionarul enciclopedic român! îl men- 
ţionează, arătînd că Dimitrescu-lași a atras atenţia asupra 
importanței bazei materiale a societăţii, că „a conceput 
societatea ca un mare atelier pentru crearea mijloacelor 
de trai (Maragna sau nevoia de hrană, 1891). Influențat. 
de mişcarea socialistă, Dimitrescu-lași a criticat exploa- 
tarea capitalistă, morala burgheză ipocrită (Două mo- 
rale, 1906) şi pe intelectualii care disprețuiau poporul. 
El a luat apărarea țărănimii oprimate și a susținut nece- 
sitatea industrializării ţării, (.....) a militat pentru un 
învățămînt realist, legat de viaţă. (ze) AC Dimitrescu- 
Iaşi a întemeiat și a condus Revista pedagogică (1891 — 

98)“. i 
i Da de la aceste aprecieri din Dicţionarul enci- 
clopedic, poate că într-o zi se va găsi un cercetător, care 
să consacre lui Dimitrescu-lași studiul pe care îl merită 
ca unul din întemeietorii culturii şi şcolii moderne în 
țara noastră. 


Teatrul în provincie 


Turneele teatrale se făceau atunci în condiţii foarte 
grele. Actorii, rău plătiţi, erau nevoiți să călătorească 
în promiscuitatea vagoanelor de clasa a treia, ducîndu-și 
singuri geamantanul încărcat cu rufele de schimb, COS- 
tumul de scenă şi cutia cu farduri. Înghesuiţi printre 
precupeţii cu paporniţele încărcate de pasări, ouă, zar- 
zavaturi şi fructe și printre ţăranii puşi pe drumuri de 
cine ştie ce necazuri, actorii trebuiau să suporte o atmos- 
feră îmbiesită de fum de mahorcă și iz de sudoare. 
Numai protagoniștii trupei își îngăduiau luxul unui bilet 
de clasa a doua. , 

Sala de spectacol, în care abia se făcuse focul, avea 
zidurile reci. Spectatorii care cutezau să înfrunte o ase- 
menea ghețărie şedeau încotoșmănați în blănuri, în 
paltoane, cu căciula trasă pe urechi şi cu şoșonii În pi- 
cioare. Şi totuși, cînd suna gongul, bieţii actori uitau 


1 Vol. II, Editura politică, 1964, p. 113. 


de frig, uitau de necazurile lor şi jucau cu convingere 
şi elan. Era pasiunea scenei şi mirajul rampei. 

: După spectacol, porneau în grabă la restaurant. Dar 
şi aici focul se stinsese de mult în sobă. Chelnerii înce- 
peau să pună scaunele pe mese. Patronul striga: „Luaţi 
muștarul că vin actorii !“ fiindcă mulţi din ei, rebegiţi 
de frig şi flămînzi, pînă să li se aducă o mîncare sleită 
saui o friptură perpelită mai mult în cenuşă, îşi poto- 
leau foamea mincind muștar cu piine: După aceea îi 
aştepta o cameră rece la hotel, cearșaful neschimbat de 
mult, dacă programul turneului nu-i obliga să plece 
chiar în noaptea aceea mai departe, căutîndu-și un loc 
în alt vagon de clasa a treia, printre alţi călători ce 
sforăiau cumplit pe boccelele lor. 

Uneori lucrurile mergeau şi mai rău. După cinci-șase 
orașe, conducătorul turneului, făcîndu-și socotelile la o 
masă de cafenea sau în restaurantul unei gări, constata 
că încasările nu acoperă cheltuielile. Actorii protestau, 
invocînd angajamentele încheiate. Ceartă zădarnică : nu 
sînt bani și gata ! Bieţii oameni se întorceau acasă, unde 
îi aşteptau nevestele şi copiii. A doua zi porneau în cău- 
tarea altui angajament, în altă trupă, care va avea, poate, 
mai mult noroc... 

Şi totuşi, au fost actori, care au dus pînă la capăt 
această viaţă chinuită. Prin strădania lor s-a putut crea 
în micile oraşe de provincie un public iubitor de teatru. 

Mi-adue aminte de Valeria Salater. Remarcîndu-se 
încă din Conservator, a fost angajată la Teatrul Naţional 
din Iași. Ea dovedi de la început talent, sensibilitate şi 
inteligență scenică. Dar Iaşul era dominat atunci de 
mişcarea huliganică, Valeria Salater, fiind epreică, fu 
huiduită şi fluierată. Spectatorii pașnici protestară. Deşi 
alcătuiau majoritatea, protestul lor se pierdu sub vacar- 
mul stârnit de minoritatea turbulentă. Valeria Salater 
se văzu nevoită să părăsească scena vechiului teatru din 
capitala Moldovei. Ziarele de stînga din lași și din 
Bucureşti i-au luat apărarea, dar soarta ei era pecetluită. 
Nici un director nu mai avu curajul s-o angajeze. Jig- 
nită, umilită şi îndurerată, ea rămase „actriţă de turnee“. 

Am văzut-o la Piteşti în Dama cu camelii. (Nu știu 
de ce, piesa lui Dumas-fiul se juca sub titlul acesta, 


52 


cînd traducerea corectă ar fi fost Doamna cu camelii.) 
Valeria Salater a fost una dintre cele mai bune Mar- 
gueritte Gautier. Deşi avea alături un „Armand Duval 
bătrîn, gras şi burtos, deși rolurile celelalte erau încre- 
dinţate unor actori de umplutură, ea ducea . singură 
spectacolul, obţinînd aplauze și repetate chemări la 
rampă. 

Câţiva ani am mai citit prin gazete, la rubrica ştirilor 
teatrale, cîte o notiţă, anunțind noi turnee ale ei, cu 
alte piese. Apoi. nu i-am mai întîlnit numele nicăieri. 
S-a retras din teatru? A murit? Nu ştiu. În orice caz, 
a fost împiedicată să dea adevărata măsură a talentu- 
lui ei. 

Leonescu-Vampiru reprezintă un caz similar, dar nu 
atît de dramatic, De ce agăţase la numele său fiorosul 
adaos „Vampiru“, nu știu, fiindcă era un comedian 
care, de cum intra în scenă, stirnea risul. lar de vreo 
eventuală confuzie între el şi Vasile Leonescu, marele 
actor de la Naţionalul din Bucureşti, azi cu totul uitat, 
nici vorbă nu putea fi. 

Spre deosebire de Valeria Salater, Vampiru a înțeles 
de la început că, fiind evreu, nu are ce căuta pe nici una 
din principalele scene de stat. Avea însă un tempera- 
ment fericit: nu lua: nimic în tragic și nici măcar în 
serios. Înalt, spătos şi gras, cu faţa rotundă și cu o mi- 
miică de o rară expresivitate, umplea scena (cum se 
zice în argoul actoricesc) la propriu și la figurat. Avea 
un umor bogat, suculent, pe care îl folosea cu pricepere, 
Neavind timp să înveţe rolurile, adesea improviza si 
improviza cu haz şi cu inteligenţă. Cutreierînd de. atiţia 
ani orașele de provincie, cunoștea personalitățile mar- 
cante şi chiar detalii de viaţă, pe care le folosea în felu- 
rite aluzii şi apropouri atît de spirituale şi atît de bine 
plasate, încît nimeni nu putea să se supere. Toată lumea 
rîdea şi aplauda. Era un fel de commedia del? arte, dar 
în maniera lui Vampiru. După un şir mai lung de spec- 
tacole, aceste adăugiri ale lui se adunau într-un număr 
atit de mare, încît — printre ele — cu greu puteai 
să mai descoperi textul inițial. Am vorbit despre el cu 
N. Soreanu şi V. Maximilian și amîndoi erau de acord 
că, dacă ar fi putut să lucreze în condiții mai bune, ar. 


53 


fi fost unul din cei mai buni actori de comedie. Dar viața 
lui Leonescu-Vampiru a fost o lungă și crîncenă luptă cu 
sărăcia, Neavînd posibilităţi băneşti ca să înjghebe o 
trupă bună, era nevoit să joace cu parteneri slabi. Obli- 
gat să vină mereu cu alte piese, nu avea timp să le pre- 
gătească pe îndelete. 

L-am văzut în Haine vechi, unde Vampiru a avut o 
creaţie puternică și, desigur, cel mai răsunător succes din 
zbuciumata lui carieră. Nu-mi mai amintesc numele au- 
torului, dar era o comedie amară din viaţa evreilor 
săraci, din viaţa sumbră a ghetoului ; o comedie în care 
gluma se îmbina cu tristeţea şi zîmbetul cu lacrima. 
Vampiru juca rolul bătriînului telal, care abia își duce 
zilele. El a înţeles că aici nu mai era loc pentru obişnui- 
tele lui adăugiri, pentru aluziile la cutare președinte de 
comunitate evreiască sau la cutare primar de mică urbe 
provincială. În Haine vechi, a respectat textul şi perso- 
najul interpretat de el avea viaţă, culoare şi relief. 


Maestrul Nottara 


Marele artist care a fost Constantin Nottara organiza 
din cînd în cînd, vara, turnee cu cei mai buni dintre 
elevii săi de la Conservatorul de artă dramatică, 

Nottara era un „domn“, un monsieur cum zic fran- 
cezii, nu numai pe scenă, ci și în' viața de toate zilele. 
El s-a ţinut totdeauna deasupra intrigilor şi obişnui- 
telor rivalități de culise, dispreţuind clevetirea și bucu- 
rîndu-se de un mare prestigiu personal. 

L-am văzut întîia oară într-o vară, la Piteşti. Specta- 
colul avea loc în grădina „Dacia“ de pe Strada Mare. 
Intrarea era printr-un gang. La stinga era „cafe-șantanul“ 
cu același nume. La capătul gangului, se ridica o scară, 
care ducea la etaj. Aci se înşirau cîteva camere, în care 
locuiau „domnișoarele artiste“ de la santan, De-a lungul 
culoarului, pe friînghiuţe subţiri, erau puse la uscat că- 
mășuţele lor foarte decoltate şi străvezii şi chiloţii cu 
dantelă, după moda vremii. Cînd avea loc un specta- 
col în grădina de jos, domnişoarele apăreau la fereastră 


54 


în capot, cu părul pus pe bigudiuri şi urmăreau piesa, 
aplaudînd împreună cu spectatorii din grădină. 

Noi, liceenii, l-am aşteptat pe Nottara în fața gan- 
gului şi, cînd a venit, l-am rugat să ne lase să intrăm 
fără bilet. Marele actor a zimbit şi cu vocea lui bine 
timbrată, ne-a spus: „Poftiţi cu mine“. Avea aceeași 
intonaţie ca și pe scenă. 

Sărmanul muzicant avînd numai două acte, Nottara 
completa spectacolul declamînd la început Vara la țară 
de Depărăţeanu şi partea întîi din Scrisoarea a treia de 
Eminescu. Cînd s-a ridicat cortina, el a apărut în smo- 
ching. Publicul l-a primit fireşte cu aplauze. Nottara a 
mulțumit, înclinîndu-se cu o demnitate de senior. Apoi 
a început să spună versurile lui Depărăţeanu, binecu- 
noscute pe atunci : „Locuinţa mea de vară | E la țară...“ 
îmi sună și acum în ureche glasul lui de neuitat; văd 
şi azi mișcarea elegantă a mifinii, subliniind — cînd tre- 
buia — un vers sau un singur cuvînt. Cunoșteam din 
școală poezia lui Depărăţeanu, dar — mărturisesc — mi 
se păruse cam naivă pentru vremea noastră, cam îmbă- 
trînită. Nottara însă, în magistrala lui interpretare, îi 
dădea tonul adecvat de bucolică ușoară, gingaşă, ca o 
mică bijuterie, foarte veche, de pe care o mînă pricepută 
ștersese cu grijă praful, punîndu-i în valoare toate scli- 
pirile de piatră prețioasă. 

Cind a trecut la Scrisoarea a treia era, parcă, alt 
om, alt actor. Și nu unul, ci doi. Fiindcă în dialogul din- 
tre sultan şi Mircea cel Bătrîn (— Tu ești Mircea ? — Da 
-mpărate. — Am venit să mi te-nchini etc...) Nottara, ră- 
mânînd acelaşi domn în smochingul lui impecabil, era 
— cînd sultanul atotputernic şi trufaş, cînd domnitorul 
Ţării Româneşti, în măreaţa lui modestie. Mai departe, 
cînd rostea admirabila tiradă a lui Mircea, Nottara pu- 
nea în glasul său toată iubirea de ţară a unui popor care, 
de-a lungul secolelor, a luptat şi a pătimit ca să-și apere 
pămîntul, neamul şi credința. Şi parcă deodată artistul 
de statură potrivită, creştea şi se înălța, luînd proporții 
de statuă. Urma descripţia bătăliei, cu oastea duşmană 
„cîtă frunză, cîtă iarbă“, cu eroicul pile de români, cu 
miscarea unora și a altora, cu ciocnirea și încleștarea 
lor. Jar după aceea, cînd cîmpul de luptă se linişteşte și 


55 


cind unul din ostaşi trimite veste doamnei sale (De din 
vale de Rovine | Grăim doamnă, către tine), Nottara 
se întorcea la intonaţia uşoară cu care rostise -mai 
înainte versurile lui Depărăţeanu. 

Nu, oricît m-aș strădui, toate acestea nu se pot 
spune, nu se pot scrie! Trebuia să-l auziţi şi să-l vedeţi 
pe acest mare vraci, pe acest inegalabil magician, ca 
să vă daţi seama câtă strălucire, cîte valori și cîte nuanţe 
cuprinde un vers de Eminescu rostit de un interpret ca 
Nottara. Era, desigur, mult meșteșug. Era, fără îndoială, 
o îndelungată experienţă şi o muncă fără istov. Dar 
pe lîngă toate acestea, era acea selipire neasemuită, acea 
putere de vrajă pe care nu o au decit talentele exceptio- 
nale. Şi toate, toate acestea s-au dus odată cu Nottara. 

După aceste două recitări, a urmat Sărmanul. muzi- 
cant, o dramă în două acte. Era povestea unui pianist 
bătrîn, căzut în mizerie. În scena finală, portăreii vin 
să-i ia cel din urmă lucru de valoare, care îi rămăsese 
în casă — pianul. Desnădăjduit, bătrinul se roagă, le 
cerșeşte mila și, cînd vede că totul e zădarnic, se aruncă 
asupra pianului, încearcă să-l cuprindă cu braţele, să-l 
apere de miinile străine, să-l reţină. În toată piesa, dar 
mai ales în acest moment culminant, Nottara folosea cu 
mare artă toate resursele lui de tragedian. Ropotele de 
aplauze l-au adus de mai multe ori la rampă. 

Personajele secundare, puţine la număr, erau inter- 
pretate de cei mai buni dintre elevii lui de la Conserva- 
tor. Toţi își cunoșteau perfect rolul și, după siguranţa cu 
care se mișcau în scenă, se vedea bine că spectacolul fu- 
sese pregătit în numeroase repetiţii. Respectindu-și deo- 
potrivă publicul şi propriul său prestigiu, Nottara nu 
dădea niciodată spectacole improvizate. 

În legătură cu aceasta, Ion Iancovescu mi-a povestit 
o întîmplare caracteristică. Pe vremea cînd conducea 
Teatrul Mic de pe strada Const. Mille, el s-a decis să 
deschidă una din stagiuni cu o foarte bună comedie de 
Sacha Guitry, din viaţa actoricească. Un act întreg -se 
petrecea între culise şi se rezema numai pe două per- 
sonaje : un bătrîn tragedian și un actor mai tînăr, care 
era dealtfel eroul principal al piesei. Iancovescu urma 
să fie actorul mai tînăr. Rolul bătrînului tragedian pä- 


56 


rea scris anume pentru Nottara, Iancovescu se duce să 
i-l propună. Nottara, bucuros totdeauna să joace, „acceptă 
în principiu, dar cere mai întîi să citească piesa. Peste 
două zile, Iancovescu vine să ia răspunsul. „Îmi place 
rolul, îi spune Nottara. E mic, dar cred că am să scot 
ceva din el.“ Iancovescu încearcă să discute latura bă- 
nească a chestiunii.  Bătîndu-l uşor pe umăr, Nottara 
răspunde zîmbind : „Lasă asta, Puiule! După cum ştii, 
eu nu joc pentru bani, joc pentru că am patima pleste- 
mată a scenei. Spune-mi mai bine, cînd începem repe- 
tițiile“. „Miine, la două după amiază, Maestre.“ 

A doua zi, la două fără cinci minute, Nottara vine 
la teatru, dar găseşte ușa închisă. “Ciocăne, bate, nu 
răspunde nimeni. „O fi prea devreme“ își zice bătrînul 
așteptînd în stradă. Două şi un sfert, două și jumătate... 
Nu apare nici Puiu, nu apar nici alți actori. Nottara 
se întoarce acasă. 

În timpul acesta, Iancovescu alerga după un împru- 
mut. Trebuia să dea un aconto fiecărui actor, ca și ma- 
şiniștilor, plasatorilor şi garderobierei ; trebuia să achite 
la tipografie plata afişelor şi a biletelor de intrare ; îi 
trebuiau bani şi pentru publicitate... Dar cîte nu trebuie 
la un început de stagiune! Către seară, Iancovescu își 
amintește de întilnirea cu Maestrul. Îi telefonează, ce- 
rîndu-i scuze şi explicîndu-i situaţia. Nottara, foarte în- 
țelegător, acceptă o nouă întîlnire pentru a-doua-zi la 
aceeași oră. 

` Ca şi în ajun, Nottara vine la două fără cinci, dar 
iarăşi aşteaptă în zadar. Iancovescu alerga mai departe 
după bani. Seara, își dă seama că nu mai e de ajuns un 
simplu telefon. Jenat de situația ce se crease, sună la ușa 
Maestrului, Urmează scuze și explicaţii. „Nu e nimic, 
zice Nottara îngăduitor. Dă-mi însă o zi şi o oră precisă.“ 
„Maestre, răspunde Puiu, fericit că a găsit soluţia sal- 
vatoare, ce nevoie avem de repetiții? Dumneata eşti 
decanul teatrului românesc. Cît despre mine, am și eu 
destulă experienţă. Amîndoi cunoaștem meseria, sîntem 
oameni inteligenţi şi ştim să ne descurcăm în scenă. 
învăţăm rolurile acasă şi ne întîlnim la premieră 16 
„Cum se poate una ca asta, măi Puiule ! răspunse Not- 


57 


tara cu uimire. Tu nu te gindești la cariera mea, măi 
băiete ?“ 

„Nottara era atunci în culmea gloriei, îmi spunea 
Iancovescu, istorisind această întîmplare. Rolul episodic 
din comedia lui Guitry era pentru un actor cu talentul, 
cu experiența lui un fleac, o jucărie. Te asigur că ar fi 
putut foarte bine să-l înveţe acasă și să vină la pre- 
mieră, cum îi spusesem. Ar fi avut acelaşi succes. Dar 
cînd am văzut uimirea de pe faţa lui, cînd l-am auzit 
exclamind aproape cu indignare : «Iu nu te gindeşti la 
cariera mea, măi băiete ?» deşi era încununat cu laurii 
atîtor succese, îți mărturisesc că m-am simțit ruşinat 
de propunerea pe care i-o făcusem. A doua zi am început 
repetițiile. L-am văzut cum își lucra, cum își șlefuia rolul 
pînă în cele mai mici detalii. Și n-am încetat să repetăm 
decît în ziua cînd mi-a spus: «acuma merge !»“ 

Nottara nu a fost numai un mare talent, ci şi o mare 
conştiinţă actoricească. 

Dar să mă întorc la spectacolul pe care l-a dat la 
Piteşti, cu Sărmanul muzicant. leşind din grădina Dacia 
cu vreo doi-trei prieteni, ne-am oprit în stradă, mai deo- 
parte, și l-am așteptat. Peste cîteva minute a ieșit şi 
el, cu pasul ferm, cu ținuta dreaptă şi a pornit către 
un restaurant de pe Strada Mare. Fiind o seară caldă, 
clienţii şedeau la mesele așezate pe trotuar. Nottara a 
trecut repede printre ei şi a intrat în sala restauran- 
tului, unde nu se afla nimeni. Într-un colţ, departe de 
vitrină, era o singură masă pregătită pentru el, cu un 
buchet de flori într-o vază. Eu și cu prietenii mei am 
ocupat o masă de pe trotuar, chiar în fața vitrinei, ca 
să-l putem privi. Domnu Buţăneseu, patronul localului, 
scund și cu mustața stufoasă, a venit să-l salute şi să-l 
servească personal, aducind un pui fript şi — într-o 
frapieră — o sticlă mică de șampanie. 

Mai tîrziu, la Bucureşti, cînd l-am cunoscut pe Nottara, 
ducîndu-mă într-o zi să-i iau un interviu, i-am povestit 
cum l-am urmărit în seara aceea, la restaurantul din 
Piteşti, Bătriînul mi-a răspuns, zîmbind cu bunătate: 
„Văd că ai înregistrat foarte bine toate detaliile. În fie- 
care oraș, rugam pe impresar să-mi reţină la restaurant 
o masă cît mai retrasă și iată de ce: întîi, fiindcă m-aş 


58 


fi simţit foarte stinjenit să văd pe cei de la mesele vecine 
privindu-mă cu curiozitate, cum tai puiul, cum îmi umplu 
cupa cu șampanie şi aşa mai departe ; în al doilea rînd, 


pentru că un actor, după credinţa mea, nu trebuie să se 


amestece cu publicul cel mare. Dacă îl întîlnești prea 
des prin cafenele, prin berării, mîncînid o pereche de 
crenvurști şi bînd un ţap, e foarte greu să-l mai crezi 
seara, cînd apare pe scenă în Hamlet. Un actor de co- 
medie, cum e Iancu Brezeanu, își poate permite acest 
lux, dar un actor de dramă sau de tragedie — cate- 
goric nu. Poate că greşesc, dar asta e convingerea mea : 
actorul trebuie să pună o distanță între el şi public. Cît 
despre menu-ul de care mi-ai vorbit, trebuie să-ţi spun 
că îl repetam la prînz ca şi seara, în toate turneele pe 
care le făceam. Un pui fript, rece și o sticlă mică „de şam- 
panie mă puneau la adăpost de surprizele neplăcute pe 
care le-aș fi puiut avea cu mîncărurile şi cu vinurile 
restaurantelor noastre de provincie“. AGT 

L-am văzut pe Nottara în toate marile creații din 
ultima perioadă a vieții sale. O viață întreagă a rămas 
credincios Teatrului Național, pe care nu l-a părăsit 
decît o singură dată, din cauza unui incident cu Alexan- 
dru Davila. S-a întors însă după scurtă vreme, reocu- 
pîndu-şi locul cu toată cinstea cuvenită. A jucat deopo- 
trivă în piesele din marele repertoriu străin și în nenu- 
mărate piese româneşti. El rămîne unul din ctitorii tea- 
trului românesc, căruia i-a adus — ca profesor la Conser- 
vator, ca actor, şi ca director de scenă — servicii imense, 

Ultima oară l-am văzut într-un rol mic din Medicul 
în dilemă de Bernard Shaw. A fost o încîntare... 

Cînd a simţit că bătrinețea îl doboară, Nottara s-a re- 
tras în chilia lui şi nu l-a mai văzut nimeni. 


Radovici 


Din generaţia care se ridica în anii dinaintea pri- 
mului război, Radovici s-a impus de la început. Cu mij- 
loace foarte simple, cu un joc sobru și natural, înlătu- 
rind cu grijă orice artificiu convenţional, creaţiile lui 


59 


erau un model de interpretare realistă. Puţini actori de 
atunci şi chiar de mai tîrziu au izbutit să aducă pe scenă 
atîta viață trăită, cîtă aducea Radovici în fiecare din 
apariţiile lui. Mi-l amintesc în Samson, una din.-piesele 
de mare succes ale lui H. Bernstein. E vorba de un Sam- 
son modern din lumea marilor oameni de afaceri. El a 
început prin a fi hamal în port, muncind din greu cu 
braţele şi cu spinarea, dar obsedat de marele lui vis : 
să se îmbogăţească şi să aibă o femeie frumoasă. Ca să-şi 
ajungă scopul, nu-și alege mijloacele. Total lipsit de 
scrupule şi convins că biruința e de partea celui mai tare, 
dă lovituri peste lovituri, ruinîndu-și fără milă adversarii 
si sfărîmînd tot ce cutează să-i stea în cale. Bogat, pu- 
ternic şi temut, acest neîndurat om de afaceri are totuşi 
un punct slab: își iubește cu patimă soţia. Ea însă îl 
detestă. Coborind dintr-o veche familie de aristocrați 
ruinaţi, nu s-a căsătorit cu el decît pentru imensa lui 
avere. Suportîndu-i cu silă mingiierile, îşi găsește com- 
pensaţia în braţele amantului, un aristocrat ruinat ca și 
ea. Astfel se realizează „triunghiul“ — soţ, soție și amant 
(sau amantă) — pe care îl vom găsi în toate dramele lui 
Bernstein, Bataille şi ale celorlalți autori de succes din 
acea vreme. Teatru convenţional, schematizat, dar care 
plăcea publicului de atunci. Amantul ruinat își reface 
averea, jucînd la bursă după indicaţiile date de omul de 
afaceri. Fiindcă acesta poate tot aşa de uşor să îmbo- 
găţească pe cineva, după cum poate să-l ruineze. 

Dar într-o zi, omul de afaceri își dă seama că soţia 
îl înşeală cu „prietenul“ lui, pe care l-a îmbogăţit peste 
noapte. Firea lui pătimaşă, aprigă, cere o răzbunare 
cumplită. Nu cu revolverul, nici încrucișînd spada în- 
tr-un duel, ci altfel. Îşi invită prietenul la un dejun, în- 
tr-o cameră separată a unui restaurant de lux, sub pre- 
textul că are de discutat cu el chestiuni de afaceri. Actul 
al treilea se petrece între ei doi. E un act puternic şi 
bine construit. Amantul nerăbdător vrea să afle despre 
ce e vorba. Soţul amînă discuţia. Dialogul se desfăşoară, 
la început, în banalităţi mărunte. Amantul, din ce în ce 
mai impacientat, revine cu întrebările lui : ce se întîm- 
plă ? pentru ce a fost invitat.? Soţul zîmbește; de ce: 


60 


atita grabă? Afaceri, mereu afaceri —- s-a plictisit de 
ele. Mai există în viaţă și altceva. De pildă femeile. Prie- 
tenul lui le cunoaşte mai bine: a avut atîtea succese. 
El, omul de afaceri, nu a avut acest noroc. Amantul în- 
cepe a bănui ceva. Neliniştit încearcă să obțină o clari- 
ficare. E 

Deodată, vînzătorii de ziare încep a striga afară, în 
stradă, ediţiile speciale cu „marele crah de la Bursă“. 
Într-o clipă amantul își dă seama că a fost atras într-o 
cursă : în timp ce lua parte la acest bizar dejun în doi, 
agenţii omului de afaceri, executind ordinele acestuia, 
puneau în vînzare masive stocuri de acţiuni ; cursurile 
scădeau vertiginos ; amantul, de curind îmbogăţit, se 
vede iar în pragul mizeriei. În această răzbunare, omul 
de afaceri, ruinîndu-si rivalul, se ruina bineînţeles şi el. 
Dar pe el asta nu-l interesează. Pierzindu-și soţia, pe care 
o iubea nebunește, ce importanţă mai au banii ? Miine, 
astă-seară chiar, va fi iar sărac, ca la începutul vieţii. 
Dar va avea satisfacția că a azvîrlit în: aceeaşi sărăcie 
pe acest prieten, care l-a trădat. Ca şi biblicul Samson 
care, zgtlțiind cu mîinile lui puternice coloanele templu- 
lui, îl doboară, pierind şi el sub dărimături, omul de 
afaceri îşi trăiește cu o sadică satisfacție răzbunarea. 
Amantul (care în piesă, se numește, cred, Le Govain) 
înţelege în fulgerarea unei clipe întreaga situație. El 
vrea să alerge la Bursă, ca să salveze ce mai poate salva 
din averea lui, dar omul de afaceri, cu braţele lui vin- 
joase de fost hamal, îi pune mîna în git, răsturnîndu-l 
pe masă: să stea acolo, în camera separată a marelui 
restaurant, pînă cînd se va termina operația, pînă cînd 
pachetele lor de acţiuni, ale amîndurora, vor rămîne două 
yrafuri de hirtii fără nici o valoare. În această încăierare, 
Le Govain e imobilizat pe masă, sub genunchiul omului 
de afaceri. 

Acest act al treilea, scris cu acea tehnică teatrală în 
care Bernstein excela, cerea doi interpreţi de înaltă 
clasă, Radovici în. omul de afaceri şi G. Storin în Le 
Govain au jucat magistral. Au trecut cincizeci de ani 
de atunci, dar îmi amintesc şi azi momentele mai im- 
portante și aproape întreaga lor mișcare în scenă. 


61 


Storin mi-a povestit mai tirziu, cînd l-am cunoscut, 
că la un spectacol i-a. făcut „una bună“ lui Radovici : 
cînd acesta i-a pus mîna în beregată ca să-l răstoarne 
pe masă, Storin, tot aşa de vînjos ca şi Radovici, a rezis- 
tat. Radovici, văzînd că nu-l poate dobori, i-a şoptit prin- 
tre dinţi : „Ai înnebunit ?“ Storin rezista mai departe. După 
cîteva secunde, s-a lăsat însă biruit şi piesa şi-a urmat 
cursul. Bineînţeles că spectatorii n-au observat nimic. 

Actul ultim din Samson nu mai prezintă interes. 
Femeia, zguduită de drama pe care a provocat-o, şi mai 
ales de puternica dovadă de iubire pe care i-a dat-o soţul 
ei, se întoarce către acesta. E un final melodramatic, 
lucrat însă cu mijloace sobre de Bernstein. În rolul soției, 
Agepsina Macri-Eftimiu, cu talentul ei fin şi nuanțat, a 
fost admirabilă. Într-un rol episodic, Ion Iancovescu, 
tînăr pe atunci, a schițat minunat un tip giovine, uşu- 
ratice, care nu înţelege aproape nimic din drama ce se 
desfăşoară în jurul lui. 

În Samson, Radovici a avut una din marile lui 
creații. Personajul lui Bernstein, destul de convențional 
şi cu trăsături de un romantism cam ieftin, în inter- 
pretarea lui părea desprins din realitatea de fiecare zi. 
Teatrul cu ghilimete rămînea undeva, foarte departe. În 
scenă răzbătea — tumultoasă — viața trăită. Radovici 
se mişca, vorbea şi gesticula ca la el acasă. Economia 
lui de mijloace era uimitoare. Într-unul din momentele 
cele mai încordate din piesă, sta cu spatele la public 
şi cu mîinile în buzunar. Nu i se vedeau decît umerii 
lați şi — fiindcă aşa cerea textul — puţin încovoiați. 
Expresia feței şi privirea, cu care orice actor se ajută 
mai ales în momente de acestea, rămîneau cu totul 
ascunse spectatorului. Radovici domina sala numai prin 
inflexiunea vocii, folosită şi aceasta cu sobrietatea marei 
arte. Publicul îl asculta într-o tăcere deplină. 

După Samson l-am văzut în Bujoreștii, o foarte bună 
piesă a lui Caton Theodorian. Amos Bujorescu e un tip 
diametral opus brutalului om de afaceri din drama lui 
Bernstein. De o mare bunătate sufletească și înzestrat cu 
o rară sensibilitate, personajul lui Caton Theodorian e 
sortit a fi un învins. “Şi Radovici i-a dat viaţă cu atita 


€2 


naturaleţe, de parcă n-ar fi fost tot el, cu cîteva seri 
mai înainte, neînduratul om de bursă din Samson. 

În primele luni ale războiului din 1916, Radovici a 
fost mobilizat ca soldat, într-o mică unitate de „mili- 
tieni“ care, prin vîrsta lor, nu mai puteau fi trimişi pe 
front. Pus să păzească un pod de cale ferată lingă Bucu- 
rești, după o noapte de ploaie a făcut o pneumonie, care 
l-a răpus în câteva zile, Cu puţină bunăvoință putea să 
fie repartizat într-un birou, unde ar fi fost mai util 
decît la paza unui pod. Dar Radovici, cu demnitatea lui, 
nu a cerut nimic, iar oficialitatea de atunci nu era să 
poarte grija unui actor, oricît de talentat... 

După război, Samson a fost reluat cu G. Storin în 
rolul creat de Radovici şi cu Tony Bulandra în Le Govain. 
Drama lui Bernstein a realizat şi de data aceasta un 
lung şir de spectacole. Cum pe atunci făceam . cronica 
teatrală la Adevărul, am scris în deplină sinceritate că 
Storin l-a egalat pe Radovici. În seara următoare, luînd 
masa împreună, Storin mi-a spus : „Nu trebuia să scrii 
asta. Radovici era inegalabil...“ 

A fost prima şi ultima oară în atiţia ani de presă, 
cînd un actor m-a dojenit fiindcă l-am lăudat prea mult... 


Cazimir Belcot 


Astăzi numele acesta sună în gol... Și totuşi, Belcot 
a fost un mare actor, A murit în plină tinereţe. Dar 
în cei cîţiva ani de activitate, a izbutit să-şi cucerească 
un loc de frunte între colegii săi. 

În Conservator, Cazimir Belcot a fost în aceeaşi pro- 
moţie cu Ion Manolescu, care era clasificat întîiul la 
dramă, Belcot fiind întîiul la comedie. După rînduiala 
de atunci, care era foarte bună, amândoi premianții au 
fost angajaţi la Teatrul Naţional. Director era Alexan- 
dru Davila. Iată însă că Davila, cu toată indiscutabila 
lui competenţă în materie de teatru, comite o dublă 
eroare de apreciere : după judecata lui, nici Manolescu, 
pici Belcot nu au ce căuta pe scenă! În anul următor, 
cei doi premianţi de la Conservator sînt concediaţi. Adică 


63 


aruncaţi pe drumuri, fiindcă alt teatru în București, la 
uşa căruia să bată, nu exista. Noroc că în același timp, 
Davila, cu temperamentul lui violent, intră în conflict 
cu Petre Liciu. Irascibil ca şi Davila, Liciu îi trintește 
demisia pe birou şi porneşte să-și alcătuiască o trupă 
pentru un turneu prin țară. Manolescu şi Belcot sînt 
angajați imediat. 

Ion Manolescu, în Amintirile 1 sale, povesteşte cu în- 
dreptățită amărăciune acest episod din viața sa şi a lui 
Belcot. 

După cîteva luni, partidul conservator căzînd de la 
putere, Davila trebui să demisioneze. Aşa :era „obiceiul 
pămîntului“ ; odată cu guvernul, se schimba cea mai 
mare parte din funcționărime. Alți prefecți, alți subpre- 
fecți, alți polițai, ba chiar și alți directori de: închisori, 
pînă în cele mai depărtate orășele de provincie, Cum 
spunea Caragiale : „toată administraţia ţării, şi cea: de 
stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală — de la prefecţi 
și secretari generali de minister, pînă la cel din urmă 
agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala — se înlo- 
cuieşte... pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale 
telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine ; flămînzii trec 
la masă, sătuii la penitenţă. Și asta așa, mereu şi pe rînd 
din trei în trei ani, ba și mai des uneori“ (1907 — din 
primăvară pînăn toamnă).? Aceasta a fost „blestemata 
sistemăt (cum a numit-o tot Caragiale) care ne-a împie- 
dicat decenii de-a rîndul să avem un bun aparat admi- 
nistrativ. 

Dar tot răul are un bine, cum spune o veche zicală 
românească. Dacă nu totdeauna, cel puţin cîteodată. În 
locul lui Davila, e numit la Naţional Pompiliu Eliade, 
profesor de limba și literatura franceză la Universitatea 
din București și cărturar cu mare faimă. Numirea aceasta 
nu face, însă, o impresie bună. Ce caută în fruntea tea- 
trului un „belfer?“ Că „belterul“ cu pricina absolvise 
strălucit Haute Ecole Normale, cea mai înaltă şcoală de 
cultură din Franţa, că publicase cîteva studii valoroase 
în limba franceză ca Filozofia lui La Fontâine, Grigore 


1 Editura „Meridiane“, 1962, p. 56—65. 
2 Editura „Viaţa românească“, 1920, p. 12—13. 


Ei 


Alexandrescu şi dascălii săi francezi şi îndeosebi Influ- 
ența franceză asupra spiritului public în România nu are 
nici o importanţă. Ce caută la teatru ? Iar cînd se află 
că e cumnat cu ministrul de instrucţie publică, Spiru 
Haret, care făcuse această numire, scandalul ajunse la 
culme. În fruntea protestatorilor se afla N. D. Cocea, 
care — prieten bun cu Davila — îi trânti lui Eliade în Facla 
un portret cu totul nedrept, dar distrugător. 

în această atmosferă ostilă urcă scările Naţionalului 
Pompiliu Eliade, scund, slăbuţ, cu o bănbuţă tăiată scurt 
şi cu o sobră eleganţă pariziană. 

„Ce poate să facă «belferul» ăsta, mai mult decit a 
tăcut Davila, om de teatru pînă în vîrful unghiitor ?“ 
— se întrebau partizanii, destul de numeroși, ai fostu- 
lui director. 

„Belterul“ dovedi însă că mai erau multe de făcut. 
Mai întîi el aduse înapoi pe Constantin Nottara și pe 
Petre Liciu, cei doi mari artişti care demisionaseră din 
cauza lui Davila. 

În privinţa repertoriului, Davila, ca să creeze un pu- 
plic de teatru, făcuse mari concesii, mergând pînă la 
Sherlock Holmes. Eliade, găsind acest public — de bine, 
de rău — creat sau cel puţin în perioada de formaţie, s-a 
putut îndrepta către literatura dramatică de bună cali- 
tate, mergind chiar pină la tragedia clasică. 

Davila nu promova prea mult literatura dramatică 
românească. Pompiliu Eliade îi acordă acesteia un spri- 
jin larg, fără să meargă însă pînă la reprezentarea piese- 
lor lipsite de orice valoare. Davila nu dădea mare im- 
portanță traducerilor, pe care le corecta el însuşi, în 
timpul repetițiilor. Eliade le încredințează celor mai buni 
scriitori români : G. Coşbuc, George Murnu, Ovid Den- 
suşianu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, 
D. Anghel, I. A. Bassarabescu, Emil Girleanu, N. Dună- 
reanu. 

La toate aceste schimbări în bine, se adaugă încă 
una : Ion Manolescu și Cazimir Belcot, cărora Davila nu 
le reînnoise angajamentul din... lipsă de talent, au fost 
reangajaţi și puși să joace. 


65 


În privinţa lui Manolescu, Davila și-a schimbat păre- 
rea, angajindu-l în compania Davila, unde a făcut o ca- 
rieră strălucită, , 

Cazimir Belcot a rămas la Naţional, Făcea parte din 
şcoala lui Petre Liciu, folosind însă mijloace personale, 
care i-au creat în rîndul actorilor de atunci un loc de 
frunte. Unind talentul cu o inteligenţă fină și cu lecturi 
mereu împrospătate, își studia rolul pînă în cele mai 
mici amănunte. Ca şi Liciu, ca şi Al. Mihalescu, era un 
maestru al acestor amănunte, din care izbutea să scoată 
totdeauna „detaliul caracteristic“, cum zice Cehov, fă- 
cînd totdeauna o creaţie rotundă, unitară, armonioasă. 
Avea, apoi, o adevărată măiestrie în a-și schimba nu 
numai „capul“, ținuta şi mersul, dar chiar şi gesticu- 
laţia, privirea şi glasul, încît, după ce intra în scenă, 
îți trebuia un timp ca să-l poţi recunoaște. 

A murit tinăr, răpus de tifos exantematic, în timpul 
campaniei din 1916—1918. 

Moartea lui Radovici. şi Belcot şi, după cîţiva ani, 
plecarea lui Al. Mihalescu la Paris au fost trei lovituri 
grele pentru teatrul românesc. 


Zaharia Bîrsan şi „Trandafirii roşii“ 


Zaharia Bîrsan a fost un actor de mare talent, dar 
adevărata lui pasiune a fost literatura. Ardelean de baş- 
tină, părăsește de timpuriu Brașovul în care își făcuse 
primele studii, ca să vină în „ţara liberă“ cum ziceau 
pe atunci fraţii noștri de peste munţi. Se întorcea însă 
adesea la Brașov, ca să-și vadă mama şi prietenii din 
copilărie. 

Versurile lui dorm uitate în colecțiile revistelor dina- 
intea. primului război mondial şi mai ales în Semănătorul 
unde Bîrsan se bucura de prețuirea lui N. Iorga, St. O. 
Iosif, Ilarie Chendi și Mihail Sadoveanu. Mulţi ani mai 
tîrziu, Sadoveanu îşi amintea cu plăcere poemele lui 
Birsan şi l-am auzit adesea recitind unele din ele. În 
Anii de ucenicie Sadoveanu istoriseşte împrejurările. în 
care Bîrsan, împuternicit de Iosif şi Chendi, a venit la 


66 


“Fălticeni şi l-a decis să: se mute la Bucureşti,. ca să intre 


în redacţia Semănătorului. i 

N-am avut prilejul să-l cunosc personal pe Zaharia 
Bîrsan, dar l-am văzut adesea pe scenă și prin cafene- 
lele literare de după primul război, înalt şi lat în umeri, 
cu faţa tăiată în linii drepte ; avea o ţinută impunătoare 
şi un glas puternic care reda cu aceeaşi vigoare accen- 
tele de mînie și pe cele de adîncă durere sufletească. 

Poemul dramatic Trandafirii roşii, reprezentat pe 
scena Naţionalului, a fost deopotrivă de bine primit de 
marele public şi de critica de atunci. 

Legenda e simplă, dar frumoasă, ca toate. vechile le- 
gende. Era pe vremea cînd în lume nu existau decit 
trandafiri albi. O tată de împărat cade greu bolnavă şi 
visează că nu se va însănătoși decît dacă i se va aduce 
în fiecare zi un trandafir roşu. Împăratul cel. pătrin, 
curtenii şi vracii se străduiesc zadarnic să găsească floa- 
rea cerută de biata fată. Un tînăr poet, care poartă fetei 
o. dragoste umilă, nemărturisită, înroşește în - fiecare 
noapte un trandafir alb cu propriul lui sînge și dimi- 
neaţa îl duce la palat. Cu fiecare noapte el dă'o parte 
din viața lui, ca să prelungească viaţa celei pe care o 
iubea în taină şi fără nici o speranţă. : 

Frumuseţea literară. a celor trei acte în versuri nu 
este egalată decît de buna lor construcţie. dramatică, 
Trandafirii roşii sînt în aceeaşi măsură opera unui poet 
şi a unui om de teatru. Sper că într-o zi această scriere 
a lui Zaharia Bîrsan va fi scoasă din uitare. 

Ca multe alte producţii literare româneşti, Trandafirii 
roşii au avut şi ei mica lor poveste meschină... Un critic 
a descoperit oarecare. asemănare între subiectul piesei şi 
o mică poemă. în versuri a lui Oscar Wilde. Zaharia 
Birsan nu a fost însă âcuzat de plagiat. Marea lui ones- 
titate, unânim recunoscută, făcea imposibilă o asemenea 
învinuire. Criticul cu pricina voise să arate numai 0 „În- 
tâmplaret, dacă vreţi o` simplă coincidență, şi mai ales să 
demonstreze întinsele lui cunoştinţe literare... În lumea 
culiselor: însă, şi în zonele periferice ale literaturii au 
început: oarecare murmure.: Poemul: lui Wilde a fost tra- 
dus şi publicat. Zaharia Bîrsan a răspuns în deplină sin- 
ceritate că habar nu avea ide acest poem și nimeni hu 


67 


a pus la îndoială cuvântul său, Incidentul a fost închis. 
Din punct de vedere literar, asemănarea despre care s-a 
vorbit acum cincizeci şi mai bine de ani nu are nici o 
importanţă. Trandafirii roșii nu trăiesc prin legenda care 
stă la temelia lor, ci prin realizarea ei într-o operă dra- 
matică puternică și armonioasă, 

În rolul poetului, Aristide Demetriad a făcut una din 
marile lui creaţii. Continuînd marea linie a lui Nottara, 
Demetriad a adus în interpretările lui o notă nouă și 
profund personală. Concepţia şi mai ales mijloacele lui 
de lucru erau de un realism mult mai accentuat. Glasul 
lui cu inflexiuni calde și adinci, gesticulaţia şi mişcarea 
lui în scenă dădeau o puternică impresie de naturaleţe. 
Şi cu câtă artă ştia să spună versurile ! 

Tragedian de înaltă clasă, Demetriad ne-a dat şi un 
admirabil Hamlet. Zadarnic unii critici, căutători de 
noduri în papură, au încercat să scormonească nu știu 
ce înrîurire a lui Moissi. L-am văzut şi pe Moissi, care 
avea incontestabil o creație magnitică, dar Hamletul 
lui Demetriad era numai al lui. Că a căutat ca şi Moissi 
să umanizeze acest rol, să facă din nefericitul prinţ un 
biet om cu sufletul îndurerat şi sfişiat de cumplite în- 
doieli și bănuieli, e adevărat. Dar Demetriad a lucrat cu 
bogatele lui resurse personale şi creaţia pe care a făcut-o 
îi aparține. Nottara, Tony Bulandra, Aristide Demetriad 
şi Ion Manolescu au dat fiecare un Hamlet al lui, văzut 
de el, şi era o adevărată încîntare să-i urmărești în 
această înaltă competiţie ! A pune problema cine a fost 
mai bine, ar fi o naivitate, Fiecare aducea semnul perso- 
nalității lui distincte şi bine conturate. 

O altă creație de neuitat a lui Demetriad a fost Vlaicu 
Vodă. De la scenele de voită, de prefăcută umilință în 
fața Doamnei Clara şi pînă la momentul culminant, cînd 
Vlaicu îşi poate rosti cu tărie cuvîntul și porunca, De- 
metriad desfăşura o vastă gamă de nuanţe și posibilităţi 
actoricești, cum rar mi-a fost dat să văd. 

Chiar cînd era distribuit într-o melodramă destul de 
ieftină ca Uliul lui F, de Croisset, Demetriad ridica rolul 
la nivelul uriașului său talent, făcînd dintr-un convenţio- 
nal tip de măsluitor. de cărți un personaj veridic, real 


68 


şi profund uman. Şi după toate acestea, cu câtă siguranță. 
de sine şi cu ce mijloace noi şi nebănuite trecea la Tipă- 
tescu, faimosul prefect din O scrisoare pierdută ! Marea 
scenă dintre el şi Caţavencu (Mircea Pella), numărătoa- 
rea steagurilor lui Pristanda (N. Soreanu) erau adevărate 
modele de comedie fină, aşa cum trebuie jucat Caragiale, 


al cărui teatru se cuvine a fi cruțat de ieftinele efecte. 


exagerate și șarjate. 

Dar Aristide Demetriad a murit ca şi toți colegii lui 
din marea generaţie. Dintre cei care i-au aclamat cu en- 
tuziasm, chemîndu-i de zeci și zeci de ori la rampă, câți 
mai sînt în viaţă ? Și ce putem spune cu bietele noastre 
cuvinte despre marea lor artă ? 


Mibail Sorbul şi „Patima roşie“ 
~ 

În anii dinaintea primului război, Mihail Dragomi- 
rescu, profestor la Facultatea de litere din București, avea 
un cenaclu literar şi conducea revista Convorbiri critice. 
Dragomirescu se socotea continuatorul lui Titu Maiorescu, 
deşi îi lipsea cea mai de seamă dintre însușirile acestuia : 
simţul măsurii. Spirit sectar, Dragomirescu exagera la ma- 
ximum calitățile scriitorilor din preajma lui, contestînd 
celorlalți orice valoare. Astfel, cînd D. Anghel şi St. O. 
Iosif au început să publice în Viaţa românească sub pseu- 
donimul A. Mirea, admirabila lor serie de cronici rimate, 
Dragomirescu s-a grăbit să declare colaborarea celor doi 
poeţi „o combinaţie hibridă“. A. Mirea i-a răspuns cu un 
necruţător pamflet în versuri, din care nu-mi mai amin- 
tesc decit o singură strofă : „Hibrid ești tu ilustru critic, | 
Făptuitor de triple crime, | Poet, estet şi om politic, / 
Tu, imposibilă treime“. 

Dragomirescu era convins că a descoperit o adevă- 
rată „ştiinţă“ a literaturii şi nu admitea nici o obiecție 
la clasificările, catalogările şi etichetările sale, Critica 
lui a fost întimpinată cu ironie. La tot ce s-a seris îm- 
potriva lui, am adăugat şi eu, în primii mei ani de publi- 
cistică, o serie de articole defavorabile. Astăzi le regret. 
Pentru că Dragomirescu, cu toate gravele lui erori de 


69 


apreciere, a fost un om de bunăcredinţă. Și cînd mă în- 
tore cu gindul la polemicile de atunci, îmi spun: mult 
i se va:ierta, fiindcă mult a iubit literatura română... 

Nu a avut norocul să descopere mulţi scriitori de 
talent. După marea generaţie de la Convorbiri literare 
— Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, etc. .— pro- 
moţia următoare s-a îndreptat mai mult către Viaţa româ- 
nească de la Iași. Totuși în paginile Convorbirilor critice 
ale lui. Dragomirescu au debutat poetul Panait Cerna, 
Liviu Rebreanu, cu nuvelele lui de la început, şi Mihail 
Sorbul. i ; ' 

Cele dintîi încercări ale lui Sorbul nu învederau 
prin nimic un talent excepțional. Deodată însă, el veni 
cu Patima roşie care îl clasă între dramaturgii noştri 
cei mai înzestrați. Piesa e prea cunoscută ca să-i mai 
rezum subiectul. Dealtfel ea nu trăieşte atît prin su- 
biect, „cît prin personajele viguros conturate şi încleştate 
într-un. conflict -pasionant. Intriga propriu-zisă — Tofana 
şi Crina iubind acelaşi bărbat, pe Rudy — reeditează 
vechiul „triunghi“ adus de atîtea ori pe scenă, pentru 
că îl întâlnim. de tot atîtea ori în viaţă. Tofana e un ne- 
istovit. clocot de patimă şi orgoliu. Crina e personajul 
suay şi pur. Rudy neputind înţelege pe Tofana trece la 
Crina, dezlănţuind, fără să-şi dea seama, întreaga dramă. 

"în jocul cam. banal al acestui trio, Sorbul introduce 
un al patrulea personaj, cu totul nou în teatrul nostru, 
care face originalitatea. acestei piese. Îl cheamă Sbilţ, e 
rudă cu Tofana şi descinde dintr-un neam de hingheri. 
(De aici şi numele lui, sbilțul fiind laţul cu care sînt 
prinşi cîinii de pe uliţă şi aruncaţi în duba care-i duce 
la moarte.) 

Sbilț e un ratat şi, ca- toți rataţii, un cinic şi un infa- 
tuat. Cultivînd paradoxul ieftin, el înalţă neamul hinghe- 
rilor din care descinde la rang de nobleţe. Pentru el, 
Rudy, care a înşelat-o pe Tofana în iubirea ei pătimașă 


şi care a umilit-o în nemăsuratul ei orgoliu, e un câine. 


hoinar, căruia trebuie. să i se aplice: legea: hingherească : 
„haţ cu șbilţul !“ Numai- că șbilțul va fi.un revolver, pe 
care îl aduce chiar Sbilţ şi pe-care Tofana îl va descărca 
în-capul amantului necredincios. i 


70 


G. Ibrăileanu a supus Patima roşie unei analize se- 
veret, Aproape toate obiecțiile sale în privința psiholo- 
giei personajelor sînt întemeiate. Dar, cum recunoaşte 
și Ibrăileanu, „d. Sorbul are o calitate, care lipseşte de 
obicei scriitorului român — dramatismul.  Romancierii, 
nuveliştii şi dramaturgii noştri cei mai însemnați știu să 
pună probleme, să creeze tipuri, să zugrăvească natura, 
să evoce sentimente, dar știu mult mai puţin să inven- 
teze acţiuni dramatice [...] Acţiunea din Patima roșie e. 
repede, e condusă cu putere, e condensată [...} Dacă 
d. Sorbul are concepția vieţii cam naivă şi cam obtuză, 
în schimb posedă remarcabile însușiri de dramaturg și. 
nu e lipsit de poezie. Patima roşie e teatru și,la noi, 
aceasta nu e puţin lucru“. 

Bine construită, în scene scurte și iuți, Patima roșie, 
a mai avut şi norocul să fie slujită de o interpretare 
excepțională. | m i 

Elvira Popescu, cu temperamentul ei năvalnic, cu ma- 
rele ei talent şi cu marea ei frumusețe, a făcut în Tofana; 
o creație de neuitat. De mulţi ani Elvira Popescu e una 
din cele mai mari şi mai aplaudate actriţe ale Franței.. 
Am văzut-o în 1968 la Paris în Locomotiva, o amuzantă 
comedie în două acte. După atîția ani şi-a păstrat fru- 
museţea şi puternicul ei farmec personal, ca şi jocul nuan-, 
țat şi fin. Bastonul subțire cu care intră în scenă şi pe. 
care dealtfel îl agaţă de la început de spătarul unui 
jilt, pare mai mult o cochetărie. Cînd are de spus cîteva 
cuvinte în limba polonă, fiindcă interpretează rolul unei 
femei poloneze, le spune în româneşte. Urmărind-o, îmi 
aminteam nenumăratele comedii în care a jucat pe vrei 
muri la București, dar îmi aminteam mai ales de Tofâna, în 
care marea actriță a dovedit toată vigoarea ei dramatică. 

Ion Brezeanu, care trecea biruitor. de la cetățeanul 
turmentat din O scrisoare pierdută la Ion nebunul din, 
Năpasta, a realizat în Sbilț tipul .desăvîrşit al ratatului. 

“Ton Iancovescu, foarte tinăr pe atunci, a fost un.Rudy 
autentic. Îl interpreta pe Rudy, cu chitara împodobită 
cu un mănunchi de panglicuţe, cu veselia lui de tînăr 

1 Vezi Note și impresii, Editura „Viaţa românească“, .1920,- 
p. 101—111. 


71 


fluturatic. De cîte ori îl întilneam, îmi răsărea în fața 
ochilor imaginea lui de atunci. Succesul l-a întimpinat 
de la început pe Iancovescu, dar: la Teatrul Naţional, 
într-un ansamblu atît de numeros, posibilitățile de ma- 
nifestare ale unui tînăr, oricît de înzestrat, erau pe 
atunci limitate. Iancovescu avea pasiunea scenei, voia să 
joace mult, voia să se afirme. A părăsit deci prima 
scenă, ca atîţia alții din generaţia lui, a jucat în trupe 
particulare, a fost asociat în compania „Bulandra“ și a 
întemeiat „Teatrul Mic“ cu Elvira Popescu și cu Miha- 
lescu. Noua înjghebare s-a luptat cu destule dificultăţi 
materiale, dar a repurtat și destule succese, cu comedii 
din repertoriul parizian al vremii — Flers şi Caillavet, 
Tristan Bernard, Sacha Guitry etc. 

După scurt timp, Elvira a plecat la Paris, unde și-a 
întemeiat teatrul ei, mergînd din izbîndă în izbindă, Miha- 
lescu a luat şi el drumul Parisului. 

Rămas singur, lancovescu s-a războit cu greutăţile, 
dar n-a cedat. Ani de zile a tradus singur piese și singur 
le-a pus în scenă cu o ingeniozitate și o fantezie care 
l-au clasat între cei mai buni regizori ai noștri. Artist 
de rasă, n-a speculat niciodată gustul publicului medio- 
cru din vremea aceea şi niciodată nu s-a coborit la 
farsă şi la bufonerie. A cultivat totdeauna comedia de 
bună calitate, iar mai tîrziu a montat cîteva din cele mai 
bune piese ale neorealismului italian. Tot ce a izbutit în 
perioada dintre cele două războaie a fost rezultatul unor 
strădanii pe care le tăinuia cu demnitate. 

Nu l-am auzit niciodată mvăitîndu-se. Învăluia totul 
în glumă şi surîs. Mulţi nu-l înțelegeau. Ar fi dorit să-l 
vadă serios și grav. Nu știau că Puiu avea ceva din 
Cyrano, pe care l-a şi. jucat dealtfel, și că surîsul era 
panașul lui. 

În fresca marilor noștri actori ide comedie, chipul 
lui va rămîne. 

În anii din urmă, chinuit de astm, nu mai ieşea din 
casă. Și-a încordat totuşi puterile, ca să -creioneze un 
rol în filmul Faust XXt. 


n 1 Amintirile despre Iancovescu, din medalionul Iancovescu, 
în „Contemporanul“ din 6 ianuarie, 1967. 


72 


Dar să revin la autorul Patimii roșii. Dintre piesele 
de mai tîrziu ale lui Sorbul, cea mai puternică a fost 
Dezertorul, smulsă din tragicele realităţi ale războiului 
nostru din 1916—1918. Tot lui îi datorăm o foarte bună 
dramatizare a lui Ion, romanul lui Liviu Rebreanu, în care 
— între ceilalţi interpreţi excelenți — Aura Buzescu a 
realizat o zguduitoare figură de ţărancă, prigoniiă şi în- 
şelată în dragostea ei atît de curată. 

Sînt încredinţat că Sorbul ar fi putut să dea şi alte 
piese tot atât de valoroase. Din păcate însă, el şi-a tre- 
cut anii care ar fi trebuit să fie cei mai rodnici, într-o 
continuă strimtorare bănească. La un moment dat, a tre- 
buit să lucreze la o foaie săptămînală pentru sate, susți- 
nînd partidul liberal. Ce legătură putea să fie între 
bietul Sorbul, figură tipică de boem, și partidul marilor 
bănci şi al marii industrii? Fără să mai spunem că 
Sorbul nu avea nici o înclinare pentru gazetărie. El 
avea o singură chemare, o singură pasiune: teatrul. 

Rareori mi-a fost dat să văd un om atât de dezarmat 
în viaţă. De o mare blindeţe şi de o rară modestie, era 
parcă mereu preocupat să nu tulbure, să nu deranjeze 
pe cineva. Cred că ar fi fost incapabil să solicite 'ceva 
pentru el. Sub rezerva și timiditatea lui, am bănuit 
totdeauna un sentiment de demnitate personală. În pe- 
rioada dintre cele două războaie, fiindcă la asta mă 
refer, ştiu că greutăţile zilnice nu l-au cruțat defel. 
Casa în care locuia atunci, în cartierul Vatra Luminoasă, 
a obținut-o prin stăruința lui Liviu Rebreanu, care îi 
era cumnat. 

Nu l-am auzit niciodată vorbind despre piesele lui 
sau despre proiectele lui de viitor. În toată înfățișarea 
şi chiar în veşnicul lui zâmbet blajin era o notă de 
tristețe, dar şi de demnitate. Alţi scriitori mai obțineau, 
în împrejurările de atunci, cîte o sinecură pe la vreun 
minister. Sorbul se descurca însă cel mai greu. 

A trecut prin dificultățile vieţii cu o rară discreţie. 
După cenaclul lui Dragomirescu, nu a mai frecventat nici 
un alt cere literar. Om de teatru prin excelenţă, Sorbul 
s-a ţinut totuşi departe de intrigile din lumea culiselor. 

În anii puterii socialiste, s-a văzut, în sfîrşit, ca toti 
ceilalţi scriitori, pus la adăpost de grija zilei de mîine, 


73 


care îl chinuise o viaţă întreagă. În locul vechii case. din 
Vatra Luminoasă, atît de departe de centrul oraşului și 
avînd pe deasupra inconvenientul de a fi încălzită cu 
lemne, i se.dăduse un apartament în centru şi cu încăl-, 
zire centrală. Cînd l-am întîlnit la Uniunea Scriitorilor, 
l-am întrebat : „Eh, acuma ce mai scrii?“ A dat din cap 
cu. veșnicul lui surîs blajin. „E prea tîrziu ! Sint prea 
bătrîn !“ > 

_ Din „promoția“ lui, nu mai rămăsese în viață decît 
Alexandru Cazaban. Diferența de vîrstă era totuşi mare. 
Cazaban era decanul întregii bresle, fiind născut în 1872. 
Sorbul era născut în 1885, cu treisprezece ani mai tîrziu. 
Cum însă cea mai mare parte dintre ceilalți scriitori 
muriseră mai de timpuriu, ei doi erau singurii în viață 
din vechea generație. Credincioşi fideli ai cafenelelor 
literare de pe vremuri, se întâlneau zilnic la amiază, la 
„Nestor“ pe Calea Victoriei. Cazaban, cu spiritul lui 
caustic, înţepa în dreapta şi în stînga pe cei tineri şi pe 
cei bătrîni, pe morţi şi pe vii. Sorbul asculta distrat, 
cu veșnicul lui zîmbet blajin pe faţa-i uscățivă, cu băr- 
buţa ajustată tot mai mult din foarfecă. Bunul meu 
prieten M. Spandori, care — după ce şi-a trecut o mare. 
parte din viață la Viena, ca eminent specialist în anti- 
cariat — se întorsese mai de mult în țară, frecventa şi 
el, după obiceiul vienez, cafeneaua. Împrietenindu-se. cu 
Cazaban. şi Sorbul, îmi aducea totdeauna vești despre 
amîndoi. 

Într-o zi, s-a stins din viaţă Cazaban şi nu mult după 
aceea, Sorbul. Masa lor de la „Nestor“ era tot ce mai ră- 
măsese din vechile noastre cafenele literare. 

Sorbul a avut satisfacția de a vedea reluindu-se 
Patima roșie, primită de noua generaţie de spectatori cu 
aceleași aplauze ca şi la premieră. Lui Cazaban i s-au 
retipărit de asemenea cîteva dintre cele mai bune nu- 
vele ale lui, care își au locul lor în producţia literară 
dintre cele două războaie. 

Dar m-a prins condeiul în fuga lui. Acesta este eter- 
nul inconvenient al amintirilor, în şuvoiul lor tumultos. 
A trebuit să mă întorc cu cincizeci și mai bine de ani 
înapoi. 


H. ÎN PRAGUL 
RĂZBOIULUI 


„O vară fierbinte“ 


Vara lui 1914 se anunţa liniștită. Parlamentul luase 
vacanță. Deputaţii şi senatorii se întorseseră acasă. Zia- 
rele nu anunțau nici un eveniment politic. Regele îşi 
luase, ca de obicei, reședința de vară la Sinaia. Deci, 
pînă la toamnă, nici o criză de guvern, nici măcar vreo 
remaniere ministerială. 

Piteştenii nu aveau obiceiul să plece „în vilegiatură“. 
Își petreceau luna de concediu acasă. „Aer curat, li- 
niște, răcoare, ce poţi să-ţi dorești mai mult ?“ 

Împreună cu prietenii mei, foloseam din plin cele 
două luni şi jumătate de vacanţă. Citeam cu toţii tot ce 
ne cădea în mînă. Ne împrumutam cărțile unul altuia și 
apoi, ne afundam în discuţii lungi şi pasionate. Drept 
vorbind nu citeam, ci înghițeam pe nemestecate şi pe 
nerăsuilate, înfulecam, hăpăiam orice carte, orice re- 
vistă, cum hăpăie animalele flămînde hrana ce li se dă. 
Mi-aduc aminte că în vara aceea am „descoperit“ la un 
prieten pe Baudelaire și pe Verlaine. M-am simţit stră- 
mutat deodată într-o lume de mari încîntări. 

În această atmosferă calmă, primirăm într-o după 
amiază gazetele din București în ediţii speciale, anun- 
țînd în litere mari, cu titlul și textul pe toată pagina 
„Atentatul de la Serajevo“. Cred că aceasta a fost cea 
dintii ediție specială pe care am citit-o. Nici prin gînd 
nu-mi trecea atunci că, cinci ani mai tirziu, voi intra 
în presă şi voi fi cuprins şi eu de graba şi întrigurarea 
cu care se alcătuiește o asemenea foaie, ca să nu-ţi ia 
înainte altă gazetă. 

O telegramă din Viena, cuprinzînd numai cîteva rîn- 
duri, anunţa că, în aceeași zi, un tînăr sîrb cu numele 
Prinţip a împușcat în plină stradă pe arhiducele Frantz- 


76 


Ferdinand al Austro-Ungariei şi pe soția lui, pe cînd 
aceştia vizitau oraşul Serajevo, capitala Bosniei, pe 
atunci provincie a imperiului austriac. 

Habar n-aveam unde e Bosnia, unde e Serajevo și ce 
socoteli încurcate avea guvernul din Viena cu Serbia. 
Nu numai noi, cei ce ne aflam în pragul vieţii și nu ne 
ocupam decît de literatură, dar nici cei mai vîrstnici 
decît noi nu cunoșteau nimic din toate acestea. Am so- 
cotit deci că e vonba de un atentat politic care, ca toate 
atentatele de acest fel, nu va rezolva nimic și că Prinţip, 
săvîrşind crima pe teritoriul Austriei, va fi judecat şi 
pedepsit potrivit legilor din această ţară. 

A doua zi însă, ziarele începură să arate oarecare 
îngrijorare. În zilele următoare, îngrijorarea aceasta 
crescu. Presa vieneză făcea răspunzător guvernul sîrb 
de crima lui Prinţip. La început printre rînduri, apoi din 
ce în ce mai clar începu a se vorbi de posibilitatea unei 
„conflagrații“, pseudonimul elegant sub care se ascunde, 
în limbajul diplomaților si al cronicarilor de politică 
externă, hîda realitate .a războiului, Mai mult şi mai 
grav decât atît : se spunea că în acest război am putea 
să fim tîrîți şi noi pe temeiul tratatului defensiv pe 
care îl aveam cu Austro-Ungaria. 

Părăsirăm pe un colț de masă pe Verlaine şi Baude- 
laire și ne repezirăm la ziarele politice din care, pînă 
atunci, nu citeam decit cronicile literare, teatrale şi plas- 
tice. Micul nostru turn de fildeş se prăbuşise în cî- 
teva zile... 

Citeam articolele de politică externă, citeam telegra- 
mele din străinătate, dar nu înțelegeam mai nimic. Ce 
are aface atentatul săvirșit de Prinţip cu Serbia și mai 
ales cu România ? Despre ce tratat defensiv e vorba ? 
Și dacă e defensiv, cum poate fi invocat, cînd Serbia 
n-a atacat Austro-Ungaria şi nici nu se gîndeşte s-o 
atace ? Prinţip e sârb, în adevăr, dar nu reprezintă Ser- 
bia și nici n-a fost trimis la Serajevo de guvernul 
țării lui. Aceste chibzuinţe simple, elementare, le fä- 
ceam și noi, și cei mai virstnici ca noi. 

Dar oricît de absurdă ne apărea situația, evenimen- 
tele se desfășurau vertiginos, complicîndu-se de la o zi 
la alta. 


77 


La 23. iulie Austro-Ungaria trimite o notă. ultimativă 
Serbiei, cuprinzînd condiţii dure. Serbia acceptă totuşi 
unele din ele, cerînd discuţii asupra celorlalte. Drept 
răspuns, la 28 iulie Austro-Ungaria declară război Ser- 
biei. La 1 august, Germania declară război Rusiei. iar 
la 3 — Franţei. În aceeași zi, trupele germane intră 
în Belgia, violînd neutralitatea acestei ţări. Bethmann- 
Hollweg, cancelarul Germaniei, declară că tratatele sînt 
simple „petece de hîrtie !“ 

n zece zile, cea mai mare parte din Europa se afla 
în piîrjolul războiului. Vilvătaia lui ajungea pînă la Car- 
paţi şi la Prut. 

În aceeași zi de 3 august, ziarele noastre anunțau că 
regele a convocat la Sinaia un consiliu de coroană, care 
trebuia să decidă atitudinea României, Toată lumea aş- 
tepta rezultatul dezbaterilor cu inima strînsă de îngri- 
„jorare. Către seară, edițiile speciale ne vestiră că s-a 
decis neutralitatea sau, cum suna formula oficială, „ex- 
pectativa armată“. Oamenii. respirară mai liniștiți, desi 
tragedia Belgiei, cu toată neutralitatea ei mai bine ga- 
rantată decît a noastră, nu era deloc încurajatoare. 

A doua zi după invadarea Belgiei, la 4 august, Anglia 
declară război Germaniei, . 

În zilele următoare, soldaţii și ofițerii din trupele 
noastre de rezervă începură. a fi chemaţi în serii, la 
regimente, pentru concentrări de cîte o lună sau două. 
Pe centura Carpaţilor se săpau tranșee şi se „trăgeau 
rețele de sîrmă ghimpată. Cei ce fuseseră scutiţi de 
serviciul militar pentru diferite motive erau chemaţi la 
revizuire și, în cea mai mare parte, trimiși să facă-o 
scurtă perioadă de instrucție, după care trebuiau să tie 
înrolați în trupele combatante. 

Am înțeles astfel ce înseamnă „expectativă armată“ : 
nu eram încă, în viltoarea războiului, dar nu mai eram 
nici în fericita tihnă a anilor de pace: Ne aflam într-un 
provizorat, care într-o zi sau alta trebuia să se sfir- 
șească. Ă : 

„Sub biciuirea acestor îngrijorări, citeam în fiecare zi 
gazetele. Acum parcurgeam lungi articole de politică 
“externă și toate comunicatele militare de pe diferitele 


78 


m 


fronturi de luptă. Aflarăm nume de localități străine şi 
începurăm să le căutăm pe hartă. Ne dădeam seama că 
în acest sinistru joc al suferinţei și al morţii, va fi 
prinsă într-o zi şi ţara noastră. 


Ion Minulescu 


Cu toate aceste griji şi frământări, viaţa își urma 
cursul. Erau teatre și cinematografe ; la Bucureşti erau 
şi concerte, şi expoziţii de pictură ; revistele literare își 
duceau mai departe polemicele lor; editurile scoteau 
cărţi noi. i z 

Împreună cu cei cîțiva prieteni le urmăream pe 
toate cu acea pasiune pe care nu o ai şi nu o poţi avea 
decît cînd te afli în pragul vieţii. a 

Într-o zi, apăru în vitrina librăriei elegantul caiet de 
versuri al lui Ion Minulescu, De vorbă cu mine însumi, 
cu desene de Iser. Îl citirăm cu înfrigurare : Minulescu 
se bucura de o mare popularitate, mai ales în rândurile 
tineretului. Mai înainte, citisem Romanțele pentru mai 
tîrziu. Oricîte rezerve au făcut şi oricite obiecţii au ri- 
dicat unii critici, Minulescu a avut un rol important 
în lansarea poeziei noi. Viafa nouă a lui Ovid Densu- 
șianu şi a grupului său are, pe aceeași linie, un loc 
important. Dar această revistă foarte bună nu s-a bu- 
curat niciodată de o largă răspindire. Macedonski însuși, 
cu tot uriașul lui talent, n-a ajuns a fi căutat şi citit 
decît în anii în care trăim. În timpul vieţii a fost un 
izolat şi un nedreptăţit. p ; 

Minulescu, cu poezia lui în stil și ton de manifest, 
a deschis drumul cel nou. La aceasta a contribuit şi fap- 
tul că o mare parte din versurile lui au apărut în Viaţa 
românească, revistă de mare prestigiu. i { 

Cu cîțiva ani mai înainte, Minulescu își termina cea 
dintîi Romamţă pentru mai tîrziu- cu versurile : „Dar 
poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare | Era prin 
anul una mie şi nouă sute opt îmi pare.“ 

În anul 1915 sau 1916, cind a apărut cel de al doilea 
volum al său, poarta era de mult deschisă și o mare 


79 


parte din tineretul cu înclinație către literatură declama : 
„Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate întors 
rănit din lupta cu zilele de ieri / Și parcă tot nu-mi vine 
să cred că n-am dreptate | Că El și Eu nu sîntem decât 
același frate, | Și-aceeaşi rană îi doare pe ambii scutieri.“ 

Pentru noi, piteștenii, Minulescu mai avea şi o altă 
calitate : urmase clasa a cincea și a şasea la liceul nostru 
şi luase parte la întemeierea „Junimii“, societate literară 
a elevilor din cursul superior. Mi-aduc aminte că într-o 
cronică de pe atunci, am găsit cîteva procese verbale de 
ședință redactate de el. i 

În multe din versurile. scrise în ultima perioadă a 
vieţii, Minulescu a introdus notații de un umor fin. Încă 
de la primul volum, Romante pentru mai târziu, poezia 
lui s-a bucurat de o largă răspîndire. Ba chiar, citeva 
din romanţele minulesciene, puse pe note, se cîntau cu 
mare succes. Cu o rară generozitate sufletească, el de- 
dica fiecare poezie nu numai unuia sau altuia dintre 
prieteni, dar și celor care îl atacaseră cu cruzime. Dar 
Minulescu a fost şi un publicist activ. Îmi amintesc de 
articolul lui săptăminal dintr-o gazetă de după amiază, 
intitulat Din duminică în duminică. Era o cronică a 
săptămînii, scrisă cu vervă scînteietoare. Urmărea cu 
interes viaţa literară, teatrul, plastica. A fost bun prie- 
ten cu Iser, lubitor de artă (a adunat o frumoasă colecție 
de tablouri), Minulescu era totodată un sprijinitor al 
oricăror inițiative noi. El a publicat mai tîrziu în Cu- 
vîntul liber cîteva din poeziile lui, atras de formula gra- 
fică, nouă pentru vremea aceea, a revistei, dar. bineînțe- 
les și de programul ei. În același timp, soția sa, Claudia 
Millian, colabora cu note culturale și însemnări de călă- 
torie din ţară și din străinătate. 

Înalt, masiv, cu faţa rasă, cu o meşă de păr care îi 
cădea mereu pe frunte, intra la „Capşa“ aruncînd tot- 
deauna din uşă aceeași comandă : „O dulceaţă, dar mai 
mare !“ Şi Titu, chelnerul, îi aducea o dulceaţă triplă. 
Era îmbrăcat totdeauna cu eleganţă. Schimba mereu cra- 
vatele şi fularele. Lîngă el, şedea adesea Iser, tot așa de 
înalt și de masiv, dar totdeauna tăcut. Celelalte scaune 
erau ocupate de poetul D. Naum, Corneliu Moldovan, 
compozitorul Castaldi și alţii. 


80 


“NI 


George Enescu 


într-o zi din iarna lui 1915, George Enescu anunţă 
un concert în oraşul nostru. În seara hotărită, un grup 
de lăutari de pe Trivale aștepta la intrarea Teatrului 
comunal, de curînd construit. Piteştii au dat mulți lău- 
tari buni. Mi-aduc aminte de colegul meu din școala 
primară, Teodorescu, poreclit „Gură-cusută“ pentru că 
în copilărie avusese nu ştiu ce accident, își spărsese gura 
şi medicii trebuiseră să-i coase gura de o parte şi de 
alta, iar urmele cusăturii i-au rămas vizibile toată viața. 
În cariera lui de viorist şi de gurist apreciat mai ales în 
cîntecele populare, el și-a luat — nu știu de unde şi 
de ce — numele de Zavaidoc, sub care a cîntat la multe 
restaurante din Bucureşti, unele din cîntecele lui fiind 
imprimate pe plăci de fonograf. (Patefonul va apare 
mult mai tîrziu). Erau apoi fraţii Dumitrescu, lăutari 
subțiri, angajaţi cu „jazz“-ul lor la restaurantele de lux 
din Bucureşti. Mai era Dură, angajat în fiecare vară la 
Călimăneşti, unde se ducea cu întreaga familie. Dură era 
şi un povestitor plin de haz. „Anul trecut, îmi spunea 
într-o zi, aflindu-mă la Călimăneşti cu toată liota după 
mine, i-am spus băiatului ăl mare, ca să-i dau a înţe- 
lege că-mi datorează oarecare recunoștință : «Tu vezi, 
mă, ce fac eu pentru voi? V-am luat cu mine, ca să vă 
distraţi, ca să respiraţi aer curat»... Da-el ce credeţi 
că-mi răspunde ? «Lasă, mă, tată, mă, că tot așa o să 
ne îngrijim şi noi de copiii noştri !»“ 

Aceștia şi mulţi alţii din breasla lor îl așteptau în 
acea seară din iarna lui 1915 pe George Enescu la ușa 
Teatrului comunal din orașul nostru. Cînd maestrul își 
făcu apariţia, nici nu mai aşteptă rugămintea lor (desi- 
gur că scena se repeta în fiecare oraş) şi dădu ordin să 
li se dea intrarea liberă la galerie. Noi ne luasem bilete: 
din timp şi ocupasem prima bancă. Lăutarii se grămă- 
diseră buluc în spinarea noastră. 

Măiestria cu care a cîntat Enescu nu o pot tălmăci în 
cuvinte. Oricine l-a auzit, fie şi numai o singură dată, 
nu-l va uita toată viaţa. Îl văd și acum cu vioara virită. 
adînc sub bărbie, aplecat asupra ei, cu părul negru că- 


81 


zut în jos, făcînd una cu unealta din care scotea atîtea 
armonii și încîntări... Sala întreagă îl asculta într-o tă- 
cere, care avea ceva din clipele de adincă reculegere. 
Nu se auzea nici o respirație. Numai la sfîrşit, după 
ultima notă, se dezlănţuiau ropotele de aplauze şi acla- 
maţii. Mi-aduc aminte îndeosebi de Humoresque a lui 
Dvorak. 

După nenumărate bisuri pe care Enescu le-a acceptat 
cu bunăvoință, după aplauze şi aclamații îndelungate 
ne-am îndreptat către ieşire. Toţi ne aflam încă sub 
vraja marelui muzician. Atunci am asistat la o scenă pe 
care n-am s-o uit toată viaţa. Prietenii mei, lăutarii 
cuprinși de un delir în care entuziasmul se învirtoşa cu 
un fel de desperare, strigau din străfundul rărunchilor : 
„Să ne spargem diblili, mă, că de nimic nu sint bune 
nici ele, nici noi!“ şi cu fețele încordate, cu pumnii 
strînși, băteau cu picioarele în pămînt zobind parcă vio- 
rile ce li se păreau bicisnice şi inutile. 

a Au trecut anii. Prin 1934, George Enescu a binevoit 
să acorde Cuvîntului liber, revistă pe care o conduceam 
atunci, un important interviu în cadrul campaniei pentru 
apărarea păcii. M-am dus să-i mulțumesc. Cu acest pri- 
lej, i-am relatat şi întimplarea din 1915, cu lăutarii din 
Piteşti. După ce m-a ascultat zimbind cu bunătate, 
Enescu mi-a spus: „Mărturisesc că istorisirea dumitale 
m-a mișcat, Dezlănţuirea acelor oameni simpli şi necă- 
jiţi, cu patima caracteristică rasei lor, îmi este mai plă- 
cută decît multe din laudele pe care'am avut norocul să 
le primesc în viaţa mea. Cu mai mult sau mai puţin 
talent, lăutarii duc muzica, bineînţeles, aceea pe care o 
pot face ei, în păturile cele mai umile, unde noi nu 
putem ajunge. Ei alină o durere şi stirnesc o undă de 
veselie. Trebuie să ştii că printre ei sînt elemente în- 
zestrate care, cu un dram de noroc și cu mai multă 
şcoală, s-ar fi putut sälta mai sus. Unii s-au şi săltat, 
ocupând locuri într-o orchestră sau alta. Cei mai mulţi 
însă rămîn să-și poarte cîntecele pe unde pot. Ei își 
împlinesc datoria cu cinste și, să nu uităm, cu sensibili- 
tate, cu multă sensibilitate... a A 

Şi am -văzut pe faţa lui Enescu o undă de tristeţe. 


82 


Câţiva oratori politici 


Pe la începutul lui 1915, cînd exista o campanie 
susținută pentru intrarea României în război, aproape 
în fiecare duminică avea loc o întrunire publică în vechea 
sală „Dacia“ din Piaţa de flori. Dintre oratorii anunţaţi, 
mă interesau mai cu osebire Barbu Delavrancea şi Octa- 
vian Goga, pentru că îi cunoșteam din scrierile lor. | 

Delavrancea se bucura atunci de o mare populari- 
tate, mai ales în rîndurile tineretului. Citisem toţi nu- 
velele lui, care mergeau de la romantismul Trubadurului 
pînă la realismul Paraziţilor şi al lui Hagi Tudose. Ne 
încîntăse limba lui bogată şi înflorită, fraza scurtă, saca- 
dată şi dialogul plin de viaţă. Nu băgasem de seamă. că 
printre rînduri apărea uneori prea mult oratorul, cu re- 
torica si patosul lui de tribună. Acestea aveam să le 
simţim mai tîrziu, la a doua sau a treia lectură. Veniseră 
apoi dramele lui istorice, dintre care ne fermecase mai 
ales Apus de soare cu admirabila creaţie a lui Const. 
Nottara în Ştefan cel Mare. -. i 

Citisem de asemenea strălucita pledoarie a lui De- 
lavrancea în apărarea prietenului său, arhitectul Soco- 
lescu, publicată în broşură sub titlul Inocent. Din toate 
marile lui pledoarii la juraţi, e singura care s-a păstrat. 
Mi-o amintesc şi azi şi regret că nu mai am textul. E. 
un adevărat model al genului. 

Dar pe lîngă toate acestea, aveam despre Delavrancea 
şi o amintire — ca să zic aşa — personală, deși el habar 
n-avea de existența mea pe' suprafața pămîntului... Cu 
vreo patru ani mai înainte, cînd abia intrasem în liceu, 
mă aflam într-o vacanţă de vară, împreună cu părinții 
mei, la vărul meu Traian Naum, în satul Borleşii de 
lîngă Piteşti. Într-o zi, vărul meu ne-a anunțat că .în 
simbăta următoare vom avea la masă pe Delavrancea. 
împreună cu Const. Cernescu, cu care de asemenea ne 
înrudeam. Delavrancea și Cernescu, legaţi printr-o bună 
prietenie, erau socotiți atunci drept cei mai buni avocaţi 
în procesele penale. Cînd Delavrancea era angajat de 
„partea civilă“,. Cernescu. punea concluzii în apărarea 
acuzatului — şi invers. Într-unul din. aceste procese, De- 


83 


lavrancea spusese că Cernescu, cu talentul său, „izbu- 
teşte să îmbrace crima în falduri de mătase“, "ceea ce 
era un elogiu deplin îndreptăţit. Ca înfăţişare fizică 
însă — nici o asemănare între cei doi rivali la bară şi 
buni amici în viaţa de toate zilele. Cu capul lui leonin. 
cu pletele zburlite, Delavrancea era „Trubadurul“. Cer- 
nescu, de statură potrivită și cam gras, părea un burghez 
oarecare ; cînd începea însă să vorbească, te cucerea. 
Pe lingă știința dreptului și pe lîngă talentul oratoric, el 
aducea şi o întinsă cultură literară. 
În seara aceea de vară, Delavrancea şi Cernescu au 
luat loc în capul mesei. Se îngirau apoi rudele noastre, 
iar la sfârşit grămădiţi unii în alţii, noi, copiii, în uni- 
forme de liceu, eram numai ochi și urechi. Cînd ni s-au 
servit puii fripți, am început să operăm cu furculița şi 
cuțitul. În clipa aceea însă, răsună glasul puternic al lui 
Delavrancea : „O vietate ucisă o dată, nu se cade a fi 
omorâtă a doua oară!“ Şi destăcînd cu mîna puiul în 
două, începu să rupă cu dinţii carnea de pe os. A fost 
pentru noi, poşididhii, o uşurare generală... La cafea, 
se iscă o discuţie aprinsă. Privind cerul plin de stele, 
Delavrancea susținea că această „mașinărie perfectă“ 
trebuie să fie condusă de un spirit superior, de o forță 
care stă deasupra noastră, a tuturora. Cernescu îl com- 
bătea : totul e rezultatul unui echilibru natural. 

Răsfirînd aceste amintiri, mergeam la „Dacia“ în acea 
splendidă duminică din primăvara lui 1915, ca să-l văd 
pe Delavrancea la tribună. i 

„Pe Octavian Goga îl știam de asemenea din scrierile 
lui. Era „cîntăreţul Ardealului“. Poezia sa Oltul se de- 
clama la toate serbările şcolare. Cu cîteva săptămîni 
înainte, văzusem la Teatrul Naţional Domnul notar care 
făcuse un lung şir de reprezentații. Fotografia lui apărea 
adesea în reviste și ziare. Iser îi făcuse un admirabil 
portret în Flacăra, însoţit de textul lui P. Locusteanu. 

Deşi am ajuns la „Dacia“ pe la nouă și jumătate, iar 
adunarea unma să înceapă la zece, sala era arhiplină. 
SStrecurîndu-mă pe lingă perete, am răzbătut pînă către 
mijloc. Mai departe nu era chip de înaintat. Un grup 
‘compact de studenți cînta La arme şi Pe-al nostru steag 
e scris unire. Publicul aplauda cu entuziasm. Glasuri 


84 


răzlețe strigau: „Bravo, băieți!“ — „În voi ne e nă- 
dejdea !“ 

Pe scenă, era o masă lungă și îngustă acoperită cu 
postav roşu, iar în planul prim, la rampă, o măsuţă pe 
care se aflau o carafă cu apă și cîteva pahare. 

Fruntașii „Acţiunii Naţionale“ au fost primiţi cu ova- 
ţii şi au luat loc la masa din fundul scenei. Unul din 
ei a propus ca președinte al adunării pe un bătrin, nu 
mai ştiu care, Acesta a ocupat scaunul din mijloc și, 
după cîteva cuvinte de mulțumire, a început să dea 
cuvîntul oratorilor. Mai întîi au vorbit, după rînduiala 
consacrată, cei tineri. Microfonul nu apăruse încă și 
mă întreb cum de se auzeau discursurile atît de clar. 

Goga a luat cuvîntul printre primii. Avea, după so- 
coteala pe “care o fac astăzi, treizeci și patru de ani. 
Poeziile, drama Domnul notar şi articolele pe care le 
publica în Adevărul lui Const. Mille şi în Epoca lui 
N. Filipescu îi aduseseră o mare popularitate. Scund de 
stat, lat în umeri, cu faţa rasă, desenată în linii drepte 
şi cu pasul hotărît, avea o înfăţişare de om energic, 
autoritar. Cuvîntarea se desfăşura cînd în fraze scurte, 
tăiate parcă în piatră, cînd în perioade ample și armo- 
nioase. În spatele oratorului, zăreai scriitorul, poetul, 
preocupat de forma literară, de cuvîntul bine ales, de 
ritmul întregului discurs. L-am auzit după aceea de 
multe ori în parlament. Fiecare discurs era bine pre- 
gătit, ceea ce nu e defel o scădere. Cind trebuia să 
răspundă însă, unui adversar, replica lui se resimțea de 
lipsa unei prealabile pregătiri. Ca foarte mulţi oameni ai 
condeiului, nu avea darul improvizaţiei. O bună parte 
din articolele şi cuvintările rostite în epoca neutralității 
au apărut în volumul Strigăte în pustiu. 

N. Titulescu era oratorul înnăscut. Înalt, slab, cu 
picioarele foarte lungi, cu figura atît de caracteristică, 
era din doi-trei paşi la tribună. Vorbirea curgea lin, fără 
nici un efort. Avea o frază de orator, bine încheiată, ele- 
gantă, dar fără preţiozităţi literare. Pe lingă marele lui 
talent, se simţea experiența de avocat şi de profesor 
universitar. Nu căuta să farmece, ci să convingă. Argu- 
mentele cădeau unul după altul, într-o logică impeca- 


85 


bilă. Între ele nici o fisură. Toate erau strînse ca în- 
tr-un bloc. 

Nicolae Filipescu îţi da de la început o impresie de 
forță şi dîrzenie. De statură potrivită; cu umerii laţi, 
cu părul ţepos tuns perie, cu privirea pătrunzătoare sub 
sprîncenele groase, cu pasul îndesat, era omul deprins 
să porumcească. Fraza îi era scurtă şi tăioasă. Nu argu- 
menta, ci enunta, iar enunţările lui cădeau ca nişte po- 
runci, Temperament irascibil, avea la tribună, ca si în 
discuțiile personale, izbucniri de mare violență. Din 
cauza aceasta era temut, mai ales că mînuia cu dibăcie 
floreta şi pistolul şi era oricînd gata să arunce adver- 
sarului său o "provocare la duel. Mulţi fruntaşi con- 
servatori căutau să-și ascundă convingerile reacționare. 
Filipescu, dimpotrivă, îşi făcea dim ele un panaş, procla- 
mându-le făţiş şi situîndu-se astfel la extrema dreaptă 
a vieţii publice de atunci. Orice propunere cu: cel mai 
vag iz de democraţie găsea în el — nu un adversar, ci 
un dușman feroce, ca un cîine de pază, gata să rupă și 
să sfișie, ca să apere vechile şi nedreptele întocmiri ale 
trecutului, cu temelia de mult şubrezită. În această în- 
verşunare nu-şi dădea seama că se lupta cu neînduple- 
catul curs al vremii, pe care nici o forţă din lume nu-l 
poate abate din matca lui. După cum nu-și dădea seama 
că războiul, în care cerea cu pasiune să intrăm, avea 
să. rupă multe oprelişti şi să deschidă atitea căi noi. 
Ca. o perdea .de nepătruns, convingerile lui reacționare 
nu-i îngăduiau să vadă viitorul. 

Doborît de o boală de cord, s-a stins din viaţă, în- 
durerat și amärît, în toamna lui 1916, cînd trupele ina- 
mice mărşăluiau spre Bucureşti. 

Dacă Filipescu era gata să ia oricând taurul de coarne, 
Take lonescu era, dimpotrivă, omul tuturor abilităţilor. 
Oratoria lui. era numai farmec și eleganţă. Nu practica 
niciodată atacul direct. Argumentarea lui se desfășura 
pe o linie sinuoasă. În discursurile lui politice, simţeai 
mereu prezența avocatului, cu toate. resursele deprinse 
la bară. Partizanii lui îi ziceau „gură de-aur“. În dumi- 
nica aceea, la „Dacia“, l-am ascultat și eu cu încîntare, 
l-am aplaudat, dar — din cuvintarea lui — nu mi-a 
rămas nimic. Era ca un minunat foc de artificii, care 


86 


lumina o clipă cerul, dar după aceea se stingea fără 
urmă. 

Barbu Delavrancea era o combinaţie. de trubadur şi 
muşchetar. Coama de păr cărunt și creţ, cam rărită în 
vremea din urmă, fruntea înalt-boliită și lavaliera îi 
dădeau. înfățișarea de trubadur romantic, iar mustaţa 
Zburlită în sus amintea pe vechii muschetari. Era în 
toată înfăţişarea lui ceva desuet. Purta o haină la un 
singur rînd de nasturi, închisă pînă sub bărbie. Părea 
un bătrin boem. Rostite cu o voce profundă, frazele 
cădeau la început rare și cu pauze între cuvinte, Cred 
că nu-și pregătea discursurile decît în linii largi. Restul 
era improvizație. Treptat, se înfierbinta şi atunci frazele 
veneau ca o avalanșe. Toate aveau o întorsătură lite- 
rară necăutată, firească. Avea. un vocabular imens și 
variat, în care se îmbina armonios vorbirea populară 
cu arhaismele vechilor cronicari, mireasma de pămînt 
reavăn cu izul de colb din vechile hrisoave, fără a ocoli 
neologismul, atunci cînd avea nevoie de el, Acestea erau 
elementele noi, neobişnuite, personale, pe care Dela- 
vrancea le. aducea, faţă de toți ceilalţi oratori politici, 
pe care i-am. auzit. În adunarea de la .„Dacia“ a fost cel 
mai aplaudat. 

A murit și el în timpul războiului, la Iași. 


Cele dintii scrieri 


În timpul acesta, neutralitatea se prelungea şi, cum 
am spus, începusem să o credem definitivă. - 

În afară de gazetele politice, citeam literatură, de- 
senam, făceam caricaturi, acuarele şi pasteluri. Incepusem 
să scriu schiţe şi nuvele, dar nu'eram mulțumit de ele. 
Pe unele le rupeam, pe altele le puneam în sertar. Mai 
mult mă mulţumeau mici articole de critică şi impresii 
literare. Prin octombrie 1915, am trimis ceva la Rampa, 
un bun ziar de teatru şi de literatură. Mi-am luat pseu- 
donimul Andrei Branişte, folosind titlul unei piese a lui 
Marin Simionescu-Rîmniceanu, care se jucase de curînd 
la Teatrul Naţional. Spre marea mea surprindere, arti- 


87 


colul a apărut. Am mai trimis și altele ; au apărut toate. 
Despre această ispravă a mea nu vorbisem nimănui. Ni- 
meni nu ştia cine e Andrei Braniște. La revista Cronica, 
pe care o scoteau T. Arghezi şi Gala Galaction, am tri- 
mis un mic pamflet împotriva lui George Cair, scriitor 
minor, urmărind succesul facil, dar — cum l-am cu- 
noscut mai tîrziu — bărbat elegant şi cu bune maniere. 
După război, în iarna cumplită din 1919, pe o viforniță 
cumplită, a fost ucis în locuinţa lui dintr-un cartier mai 
depărtat, de nişte tilhari, pe care poliția nu a izbutit 
să-i prindă. Am mai publicat ceva în Ziarul meu, o re- 
vistă pe care o scotea P. Locusteanu şi o nuvelă (sau 
mai multe) în Solia, o revistă pe care nu mai ştiu cine 
o conducea. Am dat cîteva foiletoane la Gazeta, un ziar 
condus de A. Clarnet, care îmi va fi mai tirziu coleg de 
redacţie și prieten. 

A fost cea mai fericită epocă din toată cariera mea : 
nimeni nu ştia cine e Andrei Braniște, aşa că puteam 
să ascult unele laude ale prietenilor mei, cu certitu- 
dinea că sînt în adevăr sincere. 

Dar marile fericiri sînt de seurtă durată. Publicasem 
în Rampa un articol violent, pe care astăzi îl regret, 
împotriva lui Al. Macedonski. Bătrînul era atunci ata- 
cat din mai multe părți. Împotriva acestor adversari ai 
săi a scos un mic pamflet „Zackerlina în continuare“, 
împrumutînd un titlu folosit mai înainte de Hasdeu. 
Zackerlina era un praf contra puricilor, foarte răspîn- 
dit pe vremea aceea. După ce se răluia cu cîţiva scrii- 
tori şi publicişti cunoscuți, la sfîrșit, în coada broșurii, 
am citit cu groază cîteva rînduri, care începeau cam 
așa : „Și mai este unul, Andrei Branişte, pe numele său 
Teodorescu, elev la liceul din Pitești, care...“ ete.  _ 
- De unde a aflat Macedonski că eu sînt Andrei Bra- 
nişte, cînd eram încredinţat că izbutisem să păstrez 
secretul deplin, nu ştiu nici azi. Dar scurta mea fericire 
luase sfîrșit. Ba mă temeam chiar că Rampa nu-mi va 
mai publica nici un articol. Vreo lună de zile n-am mai 
trimis nimic la redacţie. După aceea, mi-am spus că 
mai bine ar fi să fac totuși o încercare. Am trimis un 
articol și redacţia l-a publicat. Apoi, am continuat cola- 
borarea pînă la intrarea ţării în război, cînd toate publi- 


88 


caţiile literare și-au încetat apariţia din lipsă de hirtie. 
Au rămas humai ziarele politice. 

După război, în 1918, cînd am venit la Bucureşti și 
cînd mi-am reluat colaborarea la Rampa, care reapăruse, 
am aflat că nimeni nu dăduse crezare lui Macedonski. 
Toţi erau convinși că sînt profesor la liceul din Pitești... 

Am mai avut cîţiva colegi, ispitiți și ei de demonul 
literaturii. 

M. D. Ioanid, ucenic al parnasienilor francezi şi al 
lui Mihai Codreanu, care publicase tocmai atunci volu- 
mul intitulat Statui, scria sonete îndelung cizelate, vă- 
dind un remarcabil talent poetic. După strălucite studii 
la Facultatea de litere, a fost un eminent profesor de 
franceză la Craiova. În perioada dintre cele două răz- 
boaie, a publicat cu succes versuri, proză şi cronici lite- 
zare în revistele vremii, avînd o apreciată colaborare şi 
la Cuvântul liber. Unele din scrierile lui au fost reunite 
în volume foarte bine primite de criticii literari. Îmi 
amintesc îndeosebi de poemele atît de personale, apă- 
rute sub titlul Poteci înlăuntrul meu. Am citit în ma- 
nuscris şi o foarte izbutită piesă de teatru. Firea lui 
retrasă îşi găsea satisfacţiile în scrierile pe care foarte 
adesea le punea în sertar, în lecturile foarte întinse și 
în muzică. A stat departe de orice cenaclu. 

Prin clasa a cincea ne-a venit, nu ştiu de la ce liceu, 
un băiat scund, slăbuţ, delicat pînă la timiditate, dar 
apropiat și prietenos. Îl chema Drăgușanu. După război, 
a făcut literatură şi gazetărie sub pseudonimul Tudor 
Soimaru. Împreună cu Victor Rodan şi cu Legrel, a scos 
revista de satiră politică Încotro, bine apreciată de publicul 
cititor. A scris cîteva piese de succes, Între care Aface- 
riştii, si mai ales Cuza Vodă, care au făcut în Bucureşti 
şi în provincie lungi serii de reprezentații. S-a stins din 
viaţă acum un an, în plină putere de muncă *. 

Tot prin clasa a cincea ne-a venit un coleg nou — 
Ion Ursei. Era un băiat bine legat la trup, spătos, cu 
părul bălai-roșcat şi cu pasul apăsat. Avea un talent 
deosebit la declamaţie, „spunînd“ versurile fără să caute 


* Tudor Şoimaru a încetat din viaţă în luna septembrie 1967. 


89 


ei 


efectele obișnuite şi ieftine, cum se obişnuia atunci: Bu- 
căţile lui de rezistenţă erau Oltul şi Clăcașii de Octa- 
vian Goga. M-am împrietenit repede cu el. Într-o zi, 
mi-a destăinuit că a scris cîteva nuvele. Mi: le-a citit. 
Erau fragmente de viaţă de un realism puternic, ici și 
colo cu o „tentă“ de: naturalism, care însă nu mă supăra, 
fiindcă şi eu eram sub influenţa lui Zola și mai ales 
a lui Octave Mirbeau. Nu a publicat însă, nimic. Prin 
1920, am aflat că era avocat la București. Nu l-am mai 
întîlnit însă niciodată şi, după anii de liceu, nu mai știu 
nimic despre el. 

Cu C. Teodorescu, feciorul unui vrednic învăţător 
din comuna Stroeşti, de pe Valea Vilsanului, am fost 
coleg din prima clasă de liceu şi am rămas buni prieteni 
pînă la stingerea lui din viaţă. Spre deosebire de noi 
toți, naturalismul nu avusese asupra lui nici o înrîurire. 
Era adeptul unui realism ponderat, dublat de o fină ana- 
liză psihologică, fără a cădea însă sub influența lui Paul 
Bourget, mult citit în anii aceia. Își lua subiectele din 
viaţa de toate zilele şi le rezolva cu un remarcabil simț 
al realităţii și al măsurii. Foarte exigent cu el însuși, 
punea în sertar tot ce scria. „Să vedem... mai tirziu.“ 
Nu a încercat să publice nimic. După război, a fost ma- 
gistrat şi apoi, notar public prin Banat. Cînd venea la 
Bucureşti, petreceam cîteva zile împreună. Lucra la un 
roman, dar nu voia să-mi dea nici un detaliu. „Ce-ai 
putea să înţelegi, istorisindu-ți subiectul? i-l voi da 
să-l citeşti cînd îl voi termina. Vei fi primul meu citi- 
tor!“ Dar anii treceau şi textul romanului nu venea. 
„Ce vrei să fac? îmi spunea acest prieten al meu. Și 
mai e ceva, care mă preocupă : voi fi un debutant bă- 
trîn. Nu-mi e permis să mă fac de rîs. Nu mai am scuza 
tinereții.“ Acum cîţiva ani, am aflat că a murit. Nu știu 
ce s-a ales din romanul la care a muncit toată viața. 


15/28 august 1916 
Ziarele anunţaseră că în dimineaţa de 15 august, la 
ora zece, se va întruni consiliul de coroană la palatul 


Cotroceni. Această informaţie, care ar fi trebuit să ne 


90 


îngrijoreze, a trecut aproape neobservată. Ne deprinse- 
sem 'cu gîndul că. neutralitatea se va prelungi: la infinit. 
Aşa se întîmplă cu orice. stare de provizorat, care du- 
rează prea mult. Proverbul francez:e: plin de înţelepciune. 

După amiază nu a venit de la Bucureşti nici .o: ediţie 
specială. Am conchis. că nu. s-a luat.nici o hotărîre -im- 
portantă. îi e METIS CE mia 

“Seara am pornit către Grădina publică, unde avea 
loc o Bătaie de confeti. Prietenii mei veniseră cu citeva 
minute mai înainte: Am văzut cu mirare-că' chioşcul mu- 
zicii militare era gol. „Don căpitan Matache. a 'întîrziat* 
a glumit cineva. Bătrînii ședeau pe bănci, aşteptînd în- 
ceperea serbării. Tineretul da semne de nerăbdare. Fie- 
care ţinea în mînă o pungă de confeti. La vreo trei-patru 
măsuţe, cîte o domnişoară şi un „cavaleri vindeau mici 
cartoane pentru alegerea fericitei regine a serbării. 

Deodată apăru un locotenent de la Comenduirea pie- 
tii, însoţit de un plutonier şi un gornist. În urma lor, 
doi soldaţi aduceau de la restaurantul din grădină o 
masă şi un scaun. Gornistul sună „adunarea“. Ne aduna- 
răm buluc în jurul lor. Locotenentul puse un picior pe 
scaun şi celălalt pe masă. Scoase din buzunar două foi 
de hîrtie, tuşi ca să-și îndrepte glasul și începu a citi, 
Era decretul de mobilizare generală, după care urmă 
proclamația către ţară. împăturindu-și hiîrtiile, locote- 
nentul cobori sprinten și plecă, urmat de plutonier, de 
cei doi soldaţi și de gornist. Masa şi scaunele rămaseră 
în mijlocul grădinii. 

Oamenii se împărţiră în grupuri, discutind şi comen- 
tînd. Toţi erau stăpiniţi de un sentiment de mirare şi 
nedumerire : am intrat în război ? Li se părea că totul 
se petrecuse prea simplu, prea repede, prea pe neaştep- 
tate. Peste cinci minute se stinseră toate luminile de pe 
străzi şi oraşul rămase cufundat în întuneric. 

Cînd am ajuns acasă, mama era cu ochii plînși, iar 
tata, împotriva obiceiului lui, fuma țigară după țigară. 

Am trecut în odaia mea. Am privit desenele, acua- 
relele şi pastelurile, care acopereau un perete întreg, şi 
cele două rafturi de brad pline de cărți. Toate mi se 
păreau pierdute undeva, într-o mare depărtare, tinind 
de o altă vreme şi poate de o altă viaţă. Am încercat să 


91 


iğ L 


citesc, dar gîndul mi se întorcea mereu la mica scenă 
din grădină : gornistul, care suna adunarea, locotenentul, 
care se urca sprinten pe masă... Îmi dădeam seama că 
s-a sfîrşit o vreme de tihnă și că începe alta, de frămin- 
tare şi zbucium, 

Am stins lumina, am deschis fereastra și am aprins 
o țigară. Strada era pustie. Peste tot orașul, stăpinea o 
liniște de moarte. Nici un glas, nici un rîset, nici o vorbă. 
Tirziu, se auzi un bocănit de cizme. Era o patrulă mili- 
tară. Şi abia atunci mă gîndii că, în clipa aceea, trupele 
noastre treceau Carpaţii... 


III. DOI ANI 
GREI 


Primii dispăruţi 


A doua zi am fost convocați la liceu. Un bătrîn căpi- 
tan de rezervă ne-a distribuit cîte o banderolă cu crucea 
roşie şi cu ştampila Comenduirii pieții, pe care trebuia 
să o purtăm pe miîneca stingă a hainei precum și o le- 
gitimaţie care ne da dreptul să circulăm în timpul nop- 
ţii (de la nouă seara pînă la cinci dimineaţa circulaţia 
era interzisă) şi chiar în timpul bombardamentelor ae- 
riene. Eram repartizat la spitalul de război numărul 52, 
care îşi avea sediul într-o şcoală primară de pe bule- 
vardul gării. „Prezentarea miine dimineaţă la ora opt! 
Altul la rînd.....“ 

Ce frumos e un spital de război înainte de-a începe 
războiul! Sălile curate, păturile noi-nouţe, cearșaturile 
și pernele albe ca zăpada... Directorul spitalului era un 
profesor tipicar cu care avusesem cîteva ciocniri. Dar 
acum venise timpul tuturor reconcilierilor. Trecutul nu 
mai avea nici o importanţă. „Veniţi și voi pe aici în fie- 
care dimineaţă, pînă vor începe să sosească răniții. După 
aceea la lucru, băieți!“ ne spuse profesorul. 

Fratele meu mai mare, Ștefan Teodorescu, magistrat 
în „civilitate“ şi sublocotenent de rezervă, trebuia să 
plece a doua zi pe front. În emoția despărțirii, mama 
şi-a adus aminte că uitase să-i dea cîteva mărunţişuri şi 
cîteva pachete de şocolată : „Du-te repede și du-i-le, că 
o să-i prindă bine“, mi-a spus mama cu ochii în lacrimi 
și cu glasul tremurat. 

Am urcat în grabă dealul cazărmilor. Batalionul se 
pregătea de plecare. Unii soldaţi își încercau bocancii şi 
vedeau că sînt prea mici, alţii trăgeau pe umeri tunicile, 
care erau prea înguste. Se întorceau la magazie să ceară 
altele. Sergenţii răcneau și înjurau, spunînd că n-au de 


94 


unde să le dea. Era o larmă.și o neorînduială cumplită, 
din care se vedea că toate concentrările din cei doi ani 
de neutralitate fuseseră zadarnice. 

Mai departe, era tras un car țărănesc plin cu curmeie 
de tei. Doi gradaţi luau cite un mănunchi și îl dădeau 
soldaţilor, ca să-şi lege pușca în loc de curea. Bieţii oa- 
meni luau mănunchiul, îl înnodau la capătul de sus și 
la cel de jos, dar cînd puneau arma.la umăr, teiul se 
răsucea ca o stforicică subţire, şi, sub greutatea puștii, le 
tăia umărul. „Don caporal, ziceau soldaţii, mai daţi-ne 
niscai tei d'ăsta că uite cum s-a răsucit! Cum pot să 
duc arma ?“ „De unde să vă dau, mă? striga gradatul. 
Nu vedeţi că se golește carul, iar oameni uite cîți mai 
sînt la rînd... Mai ţineţi şi voi arma cu mîna, cum oţi 
putea !“ 

Ofițerii, în frunte cu maiorul Ștefaniu, priveau scena 
tăcuţi, dar pe feţele lor se vedea descurajarea. Nu aveau 
îndeajuns nici măcar curele de armă! Unde erau stră- 
lucitoarele parăzi de la 10 mai, cu care an de an ne 
amăgisem singuri ? 

Peste cîteva zile, cînd au venit cei dintii răniți, am 
auzit întîia' oară plingerea lor: „Ce putem să facem, 
dom'le, dacă n-avem scule ?“ Cuvîntul acesta aveam să-l 
auzim apoi, de sute şi sute de ori, în Moldova refugiului. 

Au început să vină apoi cele dinţii liste de morţi și 
prizonieri. Pierderile erau grele. Pe străzi se iveau tot 
mai multe femei în doliu. 

Printre cei căzuţi, am citit şi numele criticului literar 
Ion Trivale. Era piteştean de baștină. De aceea își luase 
ca pseudonim numele frumosului pare din marginea ora- 
sului nostru. Profesorul Œ. Rădulescu-Motru îi încredin- 
tase cronica literară la publicaţia lui, de mare prestigiu, 
Noua revistă română. O parte din recenziile şi eseurile 
lui Trivale apăruseră la Socec, în 1915, sub titlul modest 
Cronici literare. Îl cunoscusem şi avusesem cu el cîteva 
discuţii interesante. Era înalt şi spătos, dar, suferind de 
o miopie gravă, fusese scutit de armată. În 1915, cind 
s-a făcut revizuirea celor. scutiţi și dispensaţi, a fost tri- 
mis la scoala militară de la Tîrgovişte, anume înființată 
pentru aceştia. Cu ochelarii lui cu multe dioptrii, purta 
cu stîngăcie haina ostăşească. După trei sau patru luni 


95 


de instrucţie, a ieşit cu gradul de plutonier. A căzut în 
primele lupte din Dobrogea, cu pieptul sfirtecat de baio- 
netele inamice, aşa cum a fost găsit de trupele noastre, 
cînd au reocupat poziţia. 

În necrologul pe care i l-a făcut 1, Perpessicius amin- 
teşte de articolele lui Trivale despre „teatrul lui Sorbul, 
viabilitatea şi adîncimea poeziei lui Grigore Alexan- 
drescu, importanța de eveniment a traducerii Iliadei, 
poezia lui Cerna, etc“. Și adaugă : „..ce logică susţinută, 
ce grijă pentru claritate şi mai ales cîtă pasiune pentru 
fenomenul literar contemporan ! O cultură intensă, o 
vastă cunoaștere a literaturilor străine îl puneau în si- 
tuaţia de a stabili ascciaţiile cele mai plastice“. 

Moartea lui Ion Trivale a fost o reală pierdere pen- 
tru critica noastră literară. 

Cum o reală pierdere pentru poezie a fost moartea 
lui Mihail Săulescu, căzut în luptele care au avut loc în 
septembrie, deasupra Predealului. Săulescu a fost unul 
din scriitorii, care — după ce a susținut intrarea în răz- 
boi — s-a dus pe front ca voluntar. Avea douăzeci şi 
opt de ani. Publicase două volume de versuri, Departe 
si Viaţa, bine primite de critica literară de atunci. Avea 
și o dramă într-un act, Săptămîna luminată, care a ză- 
cut mulți ani în cartoanele Teatrului Naţional. Desprinsă 
din viața aspră a ţăranilor de atunci, cu eresurile și su- 
perstiţiile lor, Săptămîna luminată aduce pe scenă o at- 
mosferă sumbră, care ne amintește uneori Năpasta lui 
Caragiale. Lui Victor Eftimiu îi revine meritul de-a fi 
scos textul lui Săulescu din uitarea în care zăcea şi de 
a-l fi reprezentat în 1921, în timpul primului său direc- 
torat. Piesa a repurtat un frumos succes de scenă si de 
stimă literară, dar Săulescu, care căzuse pe front, nu s-a 
mai putut bucura de această prea tirzie biruinţă. 

După aceea uitarea a căzut ca o lespede grea peste 
opera poetului. Prietenii săi, Liviu Rebreanu, Mihail Sor- 
bul, Corneliu Moldovan, etc. scriau cînd şi cînd despre el. 
N. Iorga îl amintea, cînd vorbea despre scriitorii căzuţi 
pe front. E. Lovinescu îi fixa locul ce i se cuvenea în 
literatura dinaintea războiului. Dar poemele lui și drama 


1 Vezi Dictando divers, vol. I, p. 114. 


zotămâna luminată zăceau uitate sub colbul anilor care 
i in Și aşa ar fi rămas, dacă in 1940 Eugen Jebe- 
leanu nu le-ar fi strîns într-un volum de aproape i 
sute de pagini, intitulat Opere, însoţindu-le de w Ra 
mirabil studiu introductiv şi de o bibliografie completă. 
Jebeleanu s-a apropiat de poezia lui Săulescu cu o mare 
sensibilitate şi cu o adîncă înţelegere. În afară de pri 
mele cuprinse în cele două volume. publicate de. ău- 
lescu, Jebeleanu a cules toate versurile risipite prin Ea 
viste, iar în bibliografia minuţios întocmită a înc ( e 
toate titlurile articolelor de şi despre Săulescu. E un a 
de pietate şi totodată o valoroasă contribuție la tezauru 


literaturii noastre. 


Veşti rele de pe front 


ie 1916, comunicatele militare erau din 
zi a Eee Da ele noastre se „băteau admirabil, 
dar ele nu puteau acoperi un front atât de lung care 2 
întindea pe toată linia Carpaților, apoi pe Beran A 
de-aci pe frontiera Dobrogei, pînă la Marea Neagră. E 
primeam de nicăieri nici un ajutor. Răniţii care venea 
i rau descurajați. > 
e i pie et pe a ai dirijabil Zeppelin bom- 
barda Bucureştii. Întorcîndu-se la baza lui, trecea pe 
deasupra oraşului nostru. Îl vedeam profilîndu-se pe cer, 
i s trabuc de foi. - 
a "n cala începură și bombardamentele de Zi ale 
aviaţiei inamice. Noi aveam piloţi viteji şi iscusiţi, dar 
aparate foarte puţine. În cei doi ani de neutralitate, sus- 
pectaţi de amîndouă taberele în luptă, nu primisem ni- 
mic din ceea ce comandasem în străinătate. 4 
La spital, fusesem repartizat împreună cu prietenul 
meu Mircea Bădescu la. depozitul de efecte. Primeam 
uniformele răniților pline de sînge închegat, le dădeam 
la etuvă, apoi le împachetam și le puneam în rafturi, cu 
eticheta purtind numele soldatului respectiv. Erau uni- 
forme deteriorate, rupte, care ar fi trebuit reparate. Nu 


97 


aveam, însă, nici un croitor. Toate cererile noastre în 
acest sens rămăseseră fără răspuns. 

Administratorul spitalului, Lupescu, un bătrîn profe- 
sor ardelean, mă chemă şi îmi spuse că plutonierul cu 
aprovizionarea „fură ca-n codru“. Va trebui să-l înso- 
tesc în fiecare zi la piață şi să-i controlez cumpărăturile. 
În cumplita dezorganizare de care te loveai la tot pasul, 
aprovizionarea spitalului se făcea din piaţa oraşului, 
foarte săracă şi foarte scumpă, fiindcă țăranii începuseră 
a veni tot mai rar cu produsele lor. Le păstrau, aşteptind 
noi urcări de preţuri. Îmi dădui seama din prima zi că, 
în adevăr, plutonierul nostru fura din plin. Era un re- 
zervist tinăr, care „se învirtise“ să rămînă la partea 
sedentară. A fost cel dintii exemplar pe care l-am întil- 
nit, din odioasa tagmă a îmbogăţiţilor de război. După 
război, își va continua — ca atâţia alții — afacerile ve- 
roase ca deputat într-un partid, care își propunea să 
reformeze și să moralizeze viaţa politică a țării. O lege 
pentru controlul averilor acumulate prin traficuri şi 
fraude, cerută de toată presa de stînga în primii ani de 
pace, nu s-a votat niciodată, deşi — sau tocmai pentru 
că — ea ar fi redat statului atîția bani furaţi și ar fi 
trimis la puşcărie atîţia vinovaţi. 

În timpul acesta, la spital, se împuţina văzînd cu ochii 
materialul sanitar. Cererile noastre, înaintate la direcţia 
respectivă din Bucureşti, rămîneau fără răspuns. Profe- 
sorul Lupescu, care începuse să creadă că mă pricep la 
orice, îmi spuse într-o zi: „Trebuie să pleci imediat la 
Bucureşti. M-aş duce eu, dar n-am cui să las administra- 
tia. Expune-le situaţia şi să nu vii fără vată, tifon, me- 
dicamente și tot ce e scris pe lista asta! Poftim foaia 
de drum...%. 

Am plecat în seara aceea, convins că mă voi întoarce 
peste două zile. N-am putut să mă întorc însă, decit 
după doi ani. 

Din cele cîteva trenuri pe zi, care ne legau de 
București, nu mai circula decit unul singur, noaptea. Va- 
goanele erau cufundate în întuneric. Rar, ici şi colo, 
Tlăcăruia unei lumînări. Vîslind din coate, abia m-am 
putut căţăra la capătul unui culoar. Îmi aminteam cât 


98 


de comod călătoream altădată. Cît timp trecuse de 
atunci ? Patru-cinci luni. Mi se părea un veac. Distanţa, 
care ne lua atunci o oră şi trei sferturi, ne cerea acum 
o noapte întreagă. Compartimentele bine luminate, cu 
fiecare om pe locul său, cu culoarele libere, erau amin- 
tiri pierdute undeva, într-un trecut foarte depărtat. 
Lungi opriri în fiecare gară şi în fiecare haltă, prin care 
altădată treceam în goană, abia zărind sclipirea lumină- 
rilor din birouri. Acum, peste tot, o beznă de nepătruns. 
Numai ceferiştii treceau pe peron cu cîte un mic feli- 
nar, cu lumina ascunsă sub un petec de hîrtie albastră. 
Pe lîngă noi, treceau cu precădere, cum era firesc, tre- 
nurile militare. 

Am ajuns la Bucureşti pe la ceasul nouă dimineaţa. 
Nu ni s-a îngăduit să ieşim din gară. Se dăduse alarma 
şi se aştepta un atac al aviaţiei inamice. Am auzit explo- 
zia bombelor lansate asupra orașului. Le auzisem și la 
Piteşti, cînd fusese bombardată gara. Mi-am dat seama 
încă o dată că tineretul suportă aceste emoţii mai ușor 
decît bătrînii. 

Către amiază, clopotul de la Mitropolie şi echipe de 
cercetași, gonind pe biciclete și şuierind din ţignale, au 
dat de veste că „s-a ridicat“ alarma. M-am dus de-a 
dreptul la Direcţia generală a Serviciului sanitar. Am 
fost îndrumat la un funcționar bătrin, cu fața foarte 
obosită. După ce a citit adresa pe care i-am înaintat-o, 
s-a uitat ia mine ca la un nebun : „Dumneata nu ştii că 
spitalul 52 va fi evacuat zilele acestea ? De ce să vă mai 
trimitem material sanitar ? Să cadă şi ăsta în mîna ina- 
micului ?% 

Voiam să mă intorc cît mai grabnic la Piteşti, lîngă 
părinţii mei, care rămăseseră singuri. Trebuia să ne sfă- 
tuim şi să vedem ce-i de făcut. La Gara de Nord, mult 
mai mică decit cea de astăzi, un casier bătrin, obosit şi 
posomorît mi-a răspuns: „trenul nu mai merge decit 
pînă la Titu !“ „Dar azi noapte am venit de la Piteşti“, 
am ripostat eu. „Ehe, făcu bătrînul dînd din mînă, azi 
noapte a fost una şi acu e alta! Dumneata nu vezi cum 
merg treburile ?% 


99 


Am rămas la cei doi fraţi ai mei, care se aflau la 
București. Cel de al treilea era pe front. Părinţii rămă- 
seseră, “cum am spus, acasă. Familia noastră, atît de 
strîns unită, se afla deodată risipită, ca atîtea alte fa- 
milii. Cînd ne vom mai regăsi cu toţii laolaltă ? 


La drum 


Rudele şi prietenii noştri din București se chibzuiau 
în toate felurile. Unii erau deciși să rămînă, alţii să 
plece, dar cei mai mulți ezitau între aceste două soluţii. 
Cel mai mare dintre fraţii mei, inginerul Paul Teodo- 
rescu, om energic şi hotărît, făcu rost de un car cu boi. 
Ridicind deasupra un coviltir de lemn, pe care îl acoperi 
cu covoare din casa lui, înjghebă un destul de bun adă- 
post pentru un drum lung. Într-o dimineață de toamnă 
țirzie, — rece dar însorită — pornirăm spre Rimnicu 
Sărat, unde știam că vom găsi adăpost la rudele tatălui 
meu. Nu știu de ce, eram încredinţaţi că Bucureştii nu 
au să cadă în mîna inamicului. Era dealtfel o convingere 
nu numai a noastră, ci a tuturor celor ce porneau in 
pribegie. În împrejurările cele mai grele oamenii îşi fac 
totdeauna iluzii. E singurul antidot împotriva desperării. 

Dar tot în' împrejurările cele mai grele se ivește ade- 
sea şi o notă comică, Cu spiritul lui metodic, fratele meu 
își procurase un admirabil ghid al Automobil-Clubului 
Român, cu toate drumurile, satele şi cătunele din ţară. 
El calculase distanţa pe care o puteam parcurge cu carul 
nostru cu boi în fiecare zi şi popasurile la care trebuia 
să ne oprim. Nu aveam automobil, dar aveam cel puţin 
un ghid al automobiliştilor... Rideam amîndoi, atîta cît 
mai puteam ride în acele zile de tristețe și îngrijorare. 

Cind am ieșit din oraş, șoseaua era aproape tot aşa 
de aglomerată ca o stradă din București. Imagini de 
atunci îmi stau şi astăzi în fața ochilor. Am văzut pă- 
rinți mergind pe jos, bărbatul cu o biată boccea în mină, 
iar femeia împingîind un cărucior alb cu un copil înă- 
untru. Pînă unde aveau să ajungă? Cît puteau să țină 
roțile subțiri ale căruciorului ? Şi mai ales, cît putea să 


100 


reziste bietul prunc, înfășurat în scutece ? Am văzut bă- 
trini cocirjaţi de ani în brişti vechi, trase cu anevoinţă, 
de cîte un cal famelic. Trăsuri, care abia se mai ţineau 
pe arcuri, clătinîndu-se prin hiîrtoapele drumului, ca 
nişte bărci pe valuri. Grupuri de „cercetași“ de cîte trei- 
sprezece-paisprezece ani, purtînd cîte un ghiozdan înţe- 
sat cu două-trei schimburi şi cu merinde pe două-trei 
zile, sub conducerea cîte unui biet institutor bătrîn. Sol- 
daţi răniţi, cu sîngele ieşit prin bandajele vechi, murdare 
şi rău mirositoare, spunînd cu resemnare : „La spital, 
ne-a zis că putem să ne ivacuăm pe jos! Mult o mai fi 
pîn’ la Buzău, dom'le? Că acolo ne-a dat bilet de in- 
ternare... 

În marginea drumului, zăceau ici şi colo hoituri de 
cai, „les jambes en Vair comme une femme lubrique“ 
cum zice Baudelaire. Unii se vedeau a fi fost înalţi, pu- 
ternici și frumoși, cum au regimentele de artilerie și de 
cavalerie. Alţii erau bieţi căluţi de povară, cu coastele 
ieșite, cu cozile lungi, pline de scaieţi uscați. Acum ză- 
ceau doborîți de osteneala drumurilor lungi, de goana 
acestei retrageri înfricoșate. Pe burţile lor se băteau 
ciorile, croncănind sinistru, şi câinii, mîrîind întăritaţi. 
Cînd am citit Les fleurs du mal? Mi se părea că a 
trecut de atunci un veac și că am intrat în altă lume și 
în alt crug al vremii. 

Era exodul, adevăratul exod, în toată grozăvia lui, 

așa cum îl citisem în reportajele din Illustration despre 
invazia Belgiei și a Franţei de nord. 
În sate, nu vedeai nici un ţăran în puterea vârstei. 
Toţi erau la oaste. Nu rămăseseră decît moșnegii, fe- 
meile și copiii. Stăteau în porţi, împietriţi şi muţi, pri- 
vind jalnicul nostru cortegiu cu acea figură neclintită 
şi impenetrabilă pe care o iau ţăranii în faţa unei în- 
timplări neobișnuite. 

Cînd şi cînd, auzeam în spate un automobil, claxo- 
nînd iute, nervos, poruncitor. Trăgeam cu grabă boii la 
șanț şi prin fața noastră trecea în goană o limuzină de 
lux. Între valizele elegante, şedeau femei în blănuri 
scumpe, privindu-ne cu acea curiozitate cu care magnații 
din colonii privesc o biată ceată de indigeni nenorociţi. 


101 


Adesea, la geamul din spate se iţea cîte un cățeluș de 
rasă, întrebîndu-se parcă şi el ce neam de oameni sîntem. 
La căderea serii, ne opream într-un sat sau într-un 
cătun. Cele mai multe case erau ocupate de refugiați, 
care sosiseră înaintea noastră, sau de soldați în retra- 
gere. Cind găseam cu anevoință un adăpost, maam 
ceva din merindele noastre şi ne culcam repede, înghe- 
suindu-ne cum puteam. A doua zi, în zori, înjugam ȘI 
porneam iar la drum. y h A 4 
La fiecare popas, convoiul se, împuţina. Erau oameni 
care îşi pierdeau curajul şi hotărau peste noapte să T 
întoarcă înapoi, la casele lor. Dar în fiecare oraş, alți 
oameni cu alte vehicule intrau în şirul nostru de care, 
brişti şi trăsuri din ce în ce mai hodorogite. Intram în 
vorbă cu ei, ba se legau chiar prietenii, sub apăsarea 
necazurilor şi a îngrijorări. "E i 
Mi-aduc aminte de o mică familie de italieni. Erau 
trei la număr : tatăl, fata şi băiatul. Toţi trei erau slabi, 
uscați, gălbejiți la faţă, ca oamenii rau hrăniți. Goniţi 
de sărăcie, plecaseră de mult din țara lor şi își ciştigau 
pîinea dînd reprezentații pe la bâlciuri. Aveau un îel de 
camion, foarte mic, improvizat din citeva scîniduri şi tras 
de un biet căluţ bătrin şi costeliv. Bătrinul mergea pe 
lîngă cal, îndemnîndu-l cu vorba. Băiatul păşea în urmă, 
punînd umărul cînd drumul era mai greu. Fata şedea pe 
o ladă în care își ţineau probabil costumele de saltim- 
banci, ce bruma de rufe or fi avut şi merindea de drum. 
“Băiatul şi fata erau mereu cufundaţi în tăcere şi tris- 
teţe. Bătrânul, înalt şi şui, încerca” să mai glumească, 
Cînd trecea pe lîngă noi și ne-o lua înainte, îmi arăta cu 
un gest comic echipajul, avînd aerul să spună : „Ai mai 
văzut dumneata aşa minunăție ?“ După o bucată de drum, 
îi găseam însă căznindu-se să cîrpească un şleau de îrîn- 
hie rupt, o roată căreia îi sărise o spiţă sau o ulubă frîntă. 
n vreme ce băiatul meşterea fără îndemînare, bătrînul 
îmi spunea zîmbind şi arătînd către carul nostru : „Lento, 
ma bene !“ E; = A 
Drăgan, băiatul care mîna boii noștri, se ducea să le 
dea ajutor și, cu priceperea lui de țăran, izbutea să dreagă 
stricăciunea. Adesea, scotea din lădița aşezată în fundul 
carului nostru un căpeţel de fringhie, ciocanul şi două- 


102 


trei cuie sau alt lucru de trebuință. Cînd se întorcea, îmi 
spunea cu mirare : „Ce fel de oameni or fi talienii ăștia, 
dom'le ? Au pornit la drum, fără o unealtă“. 

Cerul era senin și vremea tot mai rece. „Talienii“ 
mergeau zgribuliţi în hainele lor ponosite. „Mai bine era 
în Italia“, îi spuneam bătrinului. „Bene, molto benet, 
îmi spunea cu un zîmbet de blajină încîntare pe fața-i 
slabă şi uscată, 

Ştiam că nu puteau să rămînă în teritoriul ocupat. Ar 
fi fost trimiși în lagăr, fiindcă Italia se afla în război cu 
Germania. Mă întrebam cu tristeţe : unde se duc și cum 
își vor scoate amărita lor bucată de piine ? Bilciurile se 
desfiinţaseră de la începutul războiului. 

Într-o zi, nu știu cînd, nu ştiu în ce sat sau oraş, 
italienii mei nu au mai apărut în convoiul nostru de 
refugiați. Biruiţi de greutăţile drumului, s-au resemnat 
să accepte rigorile ocupaţiei inamice şi mizeria lagă- 
rului de concentrare, de care nimic nu-i putea scăpa ? 
Sau au luat drumul Galaţilor în speranța unei vagi posi- 
bilități de repatriere ? Mai tîrziu, cînd a început cum- 
plita iarnă din 1917, cu viscolul care ridica troienele cît 
un stat de om şi cu gerurile neîndurate, mă gîndeam 
adesea cu tristeţe la soarta celor trei prieteni ai mei. 

În timpul acesta, convoiul nostru își urma drumul. 
Într-o după amiază, ne ajunse din urmă o trăsură cu coşul 
ridicat, trasă de doi cai tineri şi bine hrăniți. Înlăuntru, 
se aflau părinţii mei. Îmbrăţișări, lacrimi, explicaţii date 
în grabă... Un văr al meu, trecînd în ultimul moment 
prin Piteşti, le pusese la dispoziţie o trăsură, care altfel 
ar fi pornit goală spre Moldova. Era o întîmplare ca în 
poveşti. Dar în asemenea împrejurări, se ivesc adesea în- 
tîimplări de felul acesta. 

La Rimnicu Sărat, le-am găsit pe rudele noastre pre- 
gătindu-se de plecare. Tăiau păsări şi le puneau la fri- 
gare. Făceau pîine albă, cum nu mai văzusem de la înce- 
putul războiului. Jandarmii desfundau butoaiele cu vi- 
nuri, ţuică şi rachiu din această vestită regiune a ţării 
şi le goleau în șanțul șoselei. Pretutindeni plutea un 
miros pătrunzător de băutură. 

Ne-am odihnit două zile, am dormit în paturi curate, 
am mîncat pe săturatele, gustînd și cîte un ţoi de ţuică 


103 


şi un pahar de vin, după care, punînd în car noi provizii, 
am pornit iar la drum. Comunicatul oficial anunţase 
căderea Bucureştilor. Cea din urmă speranţă a noastră 
se spulberase. 

Cînd am intrat în Moldova, ne-a întimpinat crivățul, 
cu mari învăluiri de zăpadă. În marginea Tecuciului, 
am văzut o mare tabără de cercetași, adăpostiţi în bor- 
deie improvizate în grabă. Majoritatea erau copii de doi- 
sprezece-treisprezece ani. Băteau din picioare și își su- 
flau în pumni, ca să nu îngheţe. Am aflat după aceea 
că cei mai mulţi au murit în timpul iernii. Cine a porun- 
cit aducerea lor, cine i-a lăsat fără îngrijire în tabăra 
aceea, nu s-a știut niciodată. Jertfe inutile, cum vor mai 
fi fost atitea altele... 

În oraș, am poposit la niște prieteni. Ne-au primit 
cu dragă inimă, dar nu mai aveau nici ei decât o singură 
cameră. În celelalte fuseseră încartiruiţi nişte ofiţeri. În 
toate casele — aceeași situaţie. 

A doua zi am pornit mai departe. 

Ningea mereu cu aceeași furie îndirjită. Viforul bătea 
fără milă. Mergeam pe lîngă car, luptîndu-ne cu troienii 
care, peste noapte, crescuseră de necrezut. Boii osteniţi 
trăgeau din greu, gifiind. Prin sate, nici ţipenie de om. 
Pînă şi ciinii de pază se trăseseră în cotloanele lor. Sin- 
gurul semn de viaţă era şuvița de fum care ieșea pe 
horn, spulberată îndată de suflarea vântului. Eram ca 
într-o pustietate albă şi îngheţată de pe un alt tărîm. 
La Birlad, ne-am oprit. Mai departe, nu era chip de mers. 


Oaspeți nepoftiţi... 


Bieţii moldoveni, oameni primitori și blajini de felul 
lor, se treziră deodată cu această cumplită năvală de 
oaspeţi nepoftiţi. Speculanţii se bucurau, vînzînd scump 
și băgînd banii la buzunar. Dar aceștia erau puţini. Func- 
ționarii, pensionarii şi, în genere, toată orășenimea ne- 
voiașă o duceau greu. Între pribegi şi băștinași se iscau 
la tot pasul frecături şi neînţelegeri. Atunci a început 
să circule prin toată Moldova o vorbă de duh a marelui 


104 


actor Ion Brezeanu. „Nu vă necăjiţi, fraţilor, spunea el 
către moldoveni. De data asta am venit noi la dumnea- 
voastră. La războiul celălalt o să poftiți dumneavoastră 
la noi !“ Ceea ce s-a şi întîmplat în 1940. 

Am găsit adăpost într-o căsuță bătrinească de pe 
Bulevardul Parcului. Fratele meu, inginerul, deşi nu 
făcea parte din cadrele armatei, a început să lucreze la 
un serviciu de specialitate, primind, pe lîngă soldă, oare- 
care alimente, care preţuiau mai mult decît solda. Eu 
am fost repartizat la administraţia unui spital instalat 
într-o cazarmă la vreo doi kilometri de oraş. 

Ca să poţi obţine un litru de ulei sau de gaz, un chil 
de fasole, de cartofi sau de mălai, trebuia să-ţi iei rîndul 
la „coada“ respectivă de la ceasul patru dimineaţa. Bîj- 
biind prin întuneric şi înfruntînd viforniţa, ajungeai cu 
chiu cu vai la prăvălia cu pricina, dar totdeauna găseai 
zece-douăzeci de inși, care veniseră înaintea ta. Îţi luai 
locul cuvenit. Alţii veneau necontenit, ca niște mogildeţe 
bătute de vînt, așezîndu-se în urma ta. Printre ei zăreai 
bătrîne cocîrjate cu broboada pe cap și copii dirdîind de 
frig. După un timp, toţi începeau să tușească. Tuse gi- 
jiită şi hîrîită de moşnegi. Tuse subțirică de copii. Tuse 
mai puternică de oameni în puterea vîrstei. Toate acom- 
paniate de tropăitul din picioare, fiindcă toţi începeam 
să înghețăm. Timpul trecea greu. Se iveau certuri. Cîte 
unul încerca să ocupe un loc mai în faţă susținînd că a 
venit mai devreme. Ceilalţi protestau. Întunericul se sub- 
ţia treptat. Mogildeţele prindeau contur şi faţă aproxi- 
mativ omenească. Obrajii erau crispaţi. Nasurile înroşite 
de ger. Ochii lăcrimau. Păreau niște morți care, prin nu 
ştiu ce miracol, plîng. Şi-ţi dădeai seama că şi tu arăţi, 
desigur, la fel ca ei... 

După patru-cinci ceasuri de chin, te întorceai acasă 
rebegit, zgribulit, cu ce bruma izbuiiseşi să cumperi. 
Beai un surogat de cafea și te trăgeai lingă soba încăl- 
zită cu economie, fiindcă lemnele erau puţine şi scumpe. 
Dar abia începeai să te dezmorțeşti, că îndată trebuia să 
pleci la munca pe care o aveai. 

Am făcut citeva cunoștințe şi am legat câteva prie- 
tenii. Liceele fiind închise, mi-am găsit o profesie nouă : 
după amiaza, cînd nu aveam de lucru la spital, dădeam 


105 


lecţii particulare. Pe lîngă plata în bani, primeam și 
daruri, care erau mult mai preţioase : cîte o pîine albă, 
făcută în casă, cîte un borcănaş de marmeladă și, din 
cînd în cînd, dar nepreţuit, cîte o bucată de carne. În- 
tr-o zi, prin nu ştiu ce împrejurare, am primit veste şi 
de la fratele meu Ștefan, care se afla cu regimentul său 
în munţii Vrancei. Viaţa noastră, ca dealtfel a fiecărei 
familii de pribegi, se lega din nou în împletitura ei 
firească. Numai de la celălalt frate, Alexandru, care în 
ultimul moment nu mai izbutise să plece din Bucureşti, 
nu am avut nici o veste pînă la încheierea armistițiului. 


Al. Vlahuţă 


Într-o zi, un biîrlădean mi-a spus : — A sosit Vlahuţă ! 
Am primit vestea cu emoție. Fiecare generaţie îşi are zeii 
şi semizeii ei. La cei 18 ani ai mei de-atunci, Vlahuţă 
era scriitorul cel mai apropia; de sufletul nostru. Pen- 
tru ceilalţi aveam un simțămînt de admiraţie. Pe Vlahuţă 
însă — îl admiram și-l iubeam. El ne deschisese drumul 
către marea poezie a lui Eminescu. El se bucurase de 
prietenia lui Eminescu și a lui Caragiale. Și tot el era 
răzvrătitul, care — în vîlvătaia răscoalelor din 1907 — 
aruncase acel strigăt de revoltă : „Minciuna stă cu regele 
la masă“. În 1917, protestul acesta era mai actual ca 
oricînd. Războiul scosese la iveală toate racilele şi toate 
păcatele vremii de-atunci. lar omul, care le denunţase 
şi le înfierase cu putere și curaj se afla în mijlocul nos- 
tru, — un biet pribeag ca şi noi. 

În adevăr, Vlahuţă îşi părăsise aşezarea lui din satul 
Dragosloveni, ţinutul Rîmnicu Sărat, încărcînd în vreo 
trei care cu boi ce bruma încăpuse — și, mai ales, co- 
lecţia de picturi de Grigorescu, celălalt mare prieten al 
său. Cu firea lui de răzvrătit, Vlahuţă nu putea să ceară 
stăpînirii de-atunci nici o favoare, nici un ajutor. El îm- 
părtășea soarta tuturor necăjiţilor din acel an de sufe- 
rință. Se oprise la Birlad, unde își făcuse anii de liceu şi 
unde mai avea încă prieteni și cunoscuți. 


106 


Într-o zi, l-am văzut pe Vlahuţă pe stradă. L-am cu- 
noscut îndată după fotografiile şi desenele din revistele 
literare. Scund de stat şi lat în spete, cu căciula înfun- 
dată pe urechi, cu gulerul ridicat, cu mustaţa stufoasă 
pe cală, sprijinindu-se într-un băț gros, avea înfățișarea 
unui răzeș moldovean din vremea veche. Mergînd în urma 
lui, am ajuns la mica tipografie a domnului Lupaşcu, unde 
se imprima comunicatul Marelui Cartier general cu ulti- 
mele ştiri de pe front. De acest mic petec de hîrtie 
atirnau atunci speranţele întregii ţări. Vlahuţă a cum- 
părat un exemplar, și-a pus ochelarii pe nas, s-a tras 
lîngă fereastră şi a citit textul cu luare-aminte. Apoi, 
împăturindu-l cu grijă, a mormăit un „bună ziua“ abia 
înţeles şi a pornit înapoi spre casă. 

Aşa l-am văzut aproape în fiecare zi. 

Cînd a venit primăvara, îl vedeam trecînd către seară 
pe frumosul Bulevard al Parcului. Era însoţit de cîțiva 
prieteni mult mai tineri decît el. Unul din ei — scund, 
slăbuţ și cu o bărbuţă scurtă — era Vasile Voiculescu, 
poetul şi medicul care îmi va fi mai tîrziu un prieten 
de neuitat. Altul — tot aşa de slăbuţ şi cu o bărbuţă la 
fel — era doctorul Proca ce îşi semna poemele cu pseu- 
donimul O. Carp. Al treilea era poetul George Tuto- 
veanu, institutor la o școală primară din oraș. Mai tîrziu, 
s-a ivit în grupul lor pictorul Iser, dominîndu-i pe toţi 
cu statura lui de uriaș, într-o uniformă de soldat mult 
prea strimtă şi cu mînecile mult prea scurte. 

După doi ani, cînd s-a sfîrşit războiul, ne-am întors 
— fireşte — la vetrele noastre. 

Prin 1919, am publicat — nu mai ţiu minte în ce 
revistă — un portret al lui Vlahuţă, aşa cum îl văzusem 
în anii de pribegie, la Birlad. Puțin după aceea, am 
primit de la el o carte de vizită cu un cuvint amabil și 
cu adausul că e bucuros să mă primească în orice zi, între 
11 şi 12, acasă la el. Bineînţeles că m-am dus chiar a 
doua zi. 

Mi-aduc aminte că era o iarnă tot aşa de grea ca şi 
cea din 1917, în Moldova. Vlahuţă locuia într-o casă 
modestă, pe strada Vissarion. M-a primit în camera de 
lzeru, care cred că servea și drept dormitor. Şedea pe 


107 


marginea patului, cu paltonul pe umăr, cu un pled pe 
picioare şi cu o măsuţă de brad trasă în faţă. Își scria 
articolul pentru ziarul Dacia pe care îl conducea îm- 
preună cu prietenul său Brătescu- Voinești. Soba de tera- 
cotă dădea căldură puţină. Întinzîndu-mi mîna, mi-a spus 
cu glasul lui profund : „La mine, e cam frig“. Apoi, pri- 
vind fulgii de zăpadă care se zbăteau în dreptunghiul 
ferestrei, a adăugat: „Probabil că și la d-ta e tot aşa, 
dacă nu chiar mai rău“ şi fața brăzdată de cute adinci 
s-a încreţit într-un zîmbet plin de bunătate. 

Părea însă foarte trist şi foarte obosit, Capul avea un 
tremur uşor şi, în totul, arăta mult mai bătrin decît cei 
șaizeci de ani pe care îi avea. Numai ochii îşi păstraseră 
aceeaşi privire vie și pătrunzătoare. 

Ştiam că avea necazuri multe și grele, Peste așezarea 
de la Dragosloveni, războiul trecuse ca un tăvălug uriaş, 
stărîmînd totul, La gazeta Dacia şi el și Brătescu-Voineşti 
se izbiseră de un oarecare Zăvoianu, om de afaceri veros, 
pe care însă nu-l puteau îndepărta. Douăzeci de ani mai 
tirziu, acest Zăvoianu avea să-și sfirsească viața în faţa 
plutonului de execuţie, pentru crimele săvîrşite în timpul 
rebeliunii legionare. Înţelegeam, deci, prea bine înfăţi- 
șarea tristă şi preocupată a lui Vlahuţă. Mai ales că 
sănătatea lui, de mult șubredă, dădea acum medicilor 
săi mari îngrijorări. 

În citeva clipe însă, s-a desprins din amărăciunile 
vieţii lui și a început să mă întrebe ce fac, cum trăiesc, 
ce scriu, cu acea grijă părintească pe care a avut-o toată 
viața faţă de scriitorii tineri. S-a interesat de asemenea 
de mulţi confraţi din leatul meu și am rămas uimit cînd 
am văzut că, fără să ne cunoască, urmărea activitatea 
tuturor. 

După aceea, fără să aibă aerul că-mi dă sfaturi, a 
vorbit îndelung despre „necesitatea adevărului“, cum zi- 
cea el, repetînd cu stăruință : „Adevărul şi numai ade- 
vărul, în viaţă, în politică, în artă, pretutindeni! Asta 
e lupta pe care trebuie s-o duceţi dvs. cei tineri, cum 
am dus-o și noi, la vremea noastră“. S-a oprit o-secundă 
şi mi-am dat seama că avea respiraţia scurtă, întretăiată, 


108 


mai ales cînd se înflăcăra în vorbă. Apoi a continuat: 
„Ai văzut ce a ieșit la iveală în timpul războiului. De- 
cenii de-a rîndul, totul s-a clădit pe minciună. Asta nu 
trebuie să se mai repete“. 

Am replicat că, din păcate, în război au pierit vieţi 
omenești şi bunuri agonisite cu trudă, dar vechile nă- 
ravuri au ieşit parcă mai întărite decît în trecut. „Știu, 
ştiu tot, mi-a răspuns cu îndîrjire, dar, cu toate ticălo- 
şiile de azi, am credinţa că va veni o schimbare. Poate 
că eu n-am s-o mai apuc. Sint bătrin, sînt bolnav... Dar 
generaţia d-tale are să trăiască această prefacere. Să nu 
vă închipuiţi însă că va veni de-a gata. În viaţă, ca să 
obţii o îndreptare, trebuie să lupţi pentru ea. Nu se poate 
să fi murit milioane de oameni, pe toate fronturile de 
luptă din lume, zadarnic. Nu se poate !* Cuvintele acestea 
le-a rostit cu adincă încredințare. 

L-am mai văzut de două sau trei ori. De fiecare dată 
îl găseam mai slăbit fizicește, dar tot aşa de înverșunat 
în critica societăţii şi tot aşa de optimist în vremea ce 
avea să vină. 

Academia de-atunci i-a acordat un premiu literar, 
căutînd să îndrepte — tîrziu şi incomplet — nedrep- 
tățile pe care i le făcuse în trecut. Gala Galaction se 
zbătea şi el în necazuri şi nedreptăți. „Vlahuţă — scrie 
Galaction într-un articol de confesiuni — sărăcit de 
război și strimtorat ca şi mine, aflase despre trista mea 
situaţie [...] şi prima lui grije a fost să rupă o părticică 
din acest premiu și s-o trimită fratelui, pe care îl ştia 
lipsit şi necăjit“. Gestul acesta îl zugrăvește pe Vlahuţă 
așa cum a fost de-a lungul vieţii : înverșunat cînd trebuia 
să-și apere convingerile, dar de o nesfirşită bunătate şi 
dăruire față de prietenii necăjiţi şi obidiţi. 

În anii din urmă au apărut trei volume compacte de 
Scrieri alese din opera lui Vlahuţă, întocmite de Valeriu 
Râpeanu, care după aceea a pus la îndemîna publicului 
şi un valoros studiu, întitulat Vlahuţă și epoca sa. Repe- 
ziciunea cu care s-au epuizat aceste cărți dovedeşte că 
generaţia care se ridică, ştie să cinstească aşa cum se 
cuvine pe marii ei înaintași. 


109 


Iser şi ororile războiului 


La tipografia domnului Lupaşcu, așteptînd să iasă de 
sub teasc comunicatul oticial, începeau discuţii și se legau 
cunoștințe. Uniforma mea de liceu, cam hărtănită chiar 
înainte de plecarea din Piteşti, suferise grave avarii în 
timpul expediției pînă la Birlad. Mînecile tunicii făcu- 
seră niște respectabile mustăţi, iar prin coatele tocite 
se vedea cămaşa, Despre şapcă, nu mai vorbesc ; bătută 
de ploi și de vânturi, luase aspectul unei stranii ciuperci, 
căreia nici cel mai savant botanist nu ar îi putut să-i 
găsească numele într-un tratat de specialitate, Era impo- 
sibil să mă mai înfăţișez în acest jalnic vestmânt la medita- 
tiile pe care le dădeam, După îndelungi căutări, am găsit 
la un foarte modest croitor de mahala o stofă ieftină, 
din care a ieșit un costum decent, cu haina încheiată 
pînă sub bărbie. La aceasta s-a adăugat o pălărie cu 
boruri late, rămasă cine știe cum în rafturile deșarte ale 
unui negustoraș, care își lichida cu tristețe ultimul rest 
de marfă. Cînd m-am privit în oglindă, am constatat cu 
satisfacție că nu mai aveam nimic din înfățișarea licea- 
nului de pînă ieri. Împlinisem optsprezece ani și aveam 
oarecum un aer de boem, E ştiut că o haină convenabilă 
îţi dă încredere și curaj în exprimarea gîndurilor tale. 

La dezbaterile de la tipografia domnului Lupaşcu, 
unde pînă atunci stătusem în ungherul cel mai din fund, 
trecînd neobservat, am început să iau și eu parte, bine- 
înțeles cu modestia și măsura pe care am ținut să le 
păstrez pînă în ziua de azi. Aveam grijă să închei scur- 
tul meu comentariu cu precizarea că aceasta era opinia 
mea, dar că s-ar putea prea bine să mă înșel, cum — în 
acele împrejurări grele ale războiului — s-au înșelat 
bărbaţi mult mai experimentați și mai bine informaţi 
decît mine. Eram totdeauna gata să ascult orice opinie 
contrarie, 

Era acolo, în conclavul de la domnul Lupaşcu, un 
distins bătrîn, înalt și falnic, drept ca lumînarea, cu o 
bărbuţă bine potrivită din foarfece. Îl chema Toader Ioan 

şi era unul din cei mai buni avocaţi. Conu Toader a 
prins oarecare simpatie pentru mine și — cinste rară fiind- 


110 


că ducea o viaţă de singuratic — m-a poftit în frumoasa 
domniei sale casă de pe strada principală, Acolo „am 
găsit tocmai ceea ce îmi lipsea: o bibliotecă bogată şi 
bine selecționată, în care — pe lîngă nenumărate tra- 
tate de drept şi colecţii de jurisprudențe = avea foarte 
bune cărţi de literatură și filozofie. Mi-aduc aug A 
cea dintii pe care am înghiţit-o pe nerăsuflate a fos 
L’ Evolution créatrice a lui Bergson. Mi-am completat 
apoi cunoştinţele despre prozatorii francezi, englezi şi 
ruşi, cu cărţi pe care la Piteşti nu le avusesem. k 
“Bietul conu Toader Ioan ! Dumnezeu. să-l odihnească 
în pace, că mult mi-a alinat necazurile pribegiei cu cărţile 
din biblioteca domniei sale... FĂ ` 
În fiecare seară citeam pînă noaptea, tîrziu, la o lampă 
chioară. Afară, viscolul gemea sub fereastră sau chiuia 
biruitor, cînd scăpa la colțul casei. Uneori lăsam lectura 
şi începeam să scriu o schiță sau o nuvelä, „Oroarea 
războiului mă făcea să mă refugiez în lumea și subiec- 
tele din timp de pace. Mă cuiundam în scris ca într-o 
baie de uitare, ca într-o evadare din realitatea imediată. 
Focul se stingea în sobă. În casă, se făcea frig. Mîna ca 
îngheţa pe condei. Lucram însă mai departe cu un fe 
de înverșunare, ca să scap de grijile şi preocupările Si 
ani grei. Nu stingeam lampa decît cînd mă dobora obo- 
seala. Și mă culcam îndată pe cele două valize de pai, 
care îmi ţineau loc de pat. Adesea nu-mi rămîneau de 
dormit decît două sau trei ore. După aceea porneam prin 
întunerec ca să-mi iau locul la coadă pentru raţia de 
gaz, de ulei, de mălai şi de toate celelalte lucruri, care 
se dobindeau cu atita anevoinţă. ni, 
La tipografia domnului Lupaşcu l-am cunoscut într-o 
zi pe Iser, Îl știam din tabloul lui Camil Ressu „Acade- 
mia Terasa“, care se află acum la Muzeul Republicii, 
şi dintr-un desen (de Ressu sau autoportret ?) apărut în 
Facla dinainte de război, cu textul de N. D. Cocea. l 
urmărisem în paginile Faclei şi apoi în Flacăra, unde își 
continuase seria de portrete care au alcătuit volumul 
Cincizeci de figuri contemporane, cu text de 1, Locus- 
teanu. Îl admirasem iarăși în De vorbă cu mine însumi, 
elegantul volum de poeme scos de Ion Minulescu în 1915. 


111 


Acum Iser era mobilizat ca soldat la Cartierul Arma- 
tei I-a și ilustra menu-urile pentru mesele domnilor ofi- 
teri superiori, Dacă i se găsise o ocupaţie, nu i se putea 
găsi însă o uniformă pe măsura staturii lui de uriaș. 
Minecile tunicii abia îi veneau pînă ceva mai jos de cot, 
restul brațului rămînînd numai sub adăpostul cămăşii pe 
care o avea de-acasă. Pantalonii abia treceau de genunchi 
şi ades evadau din strînsoarea moletierelor, care se do- 
vedeau și ele prea scurte. Abia după cîteva luni a izbutit 
să aibă o uniformă care să-l îmbrace convenabil, 

Cu imensa lui bunătate sufletească, Iser a trăit războ- 
iul într-o suferință aproape fizică. Acea revărsare de 
sălbăticie îl descumpănise cu totul, În fiecare discuție, 
se întreba de zeci de ori: „Cum e cu putință ?“ După 
care venea a doua întrebare: „Cînd se vor sfirşi toate 
acestea ?* Era ca un copil bun şi inocent, care se vede 
deodată aruncat într-o lume de groază și spaime. Nu-i 
venea să creadă ceea ce auzea, ceea ce vedea cu ochii. 

Pentru că îi plăceau și lui, cum îmi plăceau şi mie, 
priveliştile de iarnă, porneam adesea împreună către 
parcul orașului, primind viforniţa în faţă. Aleile erau 
pustii. Cine să se încumete a face o asemenea plimbare 
pe o vreme atit de crîncenă ? Copacii, scufundaţi în omăt 
pînă la mijlocul trunchiului, își ridicau în văzduh cren- 
gile, pe care viscolul le zgilţiia fără îndurare. Cînd con- 
teneau pentru cîteva clipe cele o mie de glasuri ale 
urgiei, se lăsa o tăcere ca de pe alt tărim. Într-un ase- 
menea răstimp de linişte, l-am auzit pe Iser spunînd: 
„Nu te mai poţi bucura de nimic. În fiecare moment îţi 
vine în gînd întrebarea : cîți oameni mor în secunda asta 
pe toate fronturile și în toate spitalele din lume ?% Am 
înțeles atunci că socialismul lui Iser nu pornea nici din 
cărți, nici din ziare, nici din reviste, nici din discursurile 
de la club, ci din sufletul lui bun şi drept. 

Mai tirziu, cînd s-a aflat că fruntaşul socialist Max 
Wexler a fost împușcat tilhăreşte, fără vină, și fără mă- 
car un simulacru de judecată, Iser m-a întrebat cu ton 
de mustrare: „Cum poţi să crezi una ca asta?“ În 
adevăr, crima era atît de atroce şi, totodată, atît de stu- 
pidă, încît părea de necrezut. Max Wexler era un socia- 

list convins. Activitatea lui se desfăşura în limitele 


112 


stricte ale legii. Iser îl cunoscuse şi nu putea concepe că 
omul acesta, atât de înțelept şi atît de ponderat, s-ar fi 
făcut vinovat cu ceva. În judecata lui cinstită, Iser avea 
dreptate : Max Wexler era inocent, Cu toate acestea 
fusese executat mişeleşte, Era prima execuţie sumară 
de acest fel. După aceea, de-a lungul anilor dintre cele 
două războaie, au căzut mulţi socialişti şi comunişti. 
Max Wexler a fost, fără voia lui, un precursor. Iser n-a 
vrut să creadă faptul decît tirziu, cînd confirmările 
curgeau din toate părţile şi cînd nu mai încăpea nici o 
îndoială. Revolta lui se topise într-o mare decepţie. 
(După război, cînd l-am cunoscut pe Liviu Rebreanu, 
care se situase și el pe o linie de stînga, l-am găsit stă- 
pînit şi pe el de aceeași revoltă. Asasinarea lui Max 
Wexler i-a slujit ca punct de plecare în puternica lui 
nuvelă Ițic Ștrul dezertor.) i A 

După semnarea armistițiului, Iser, îmbrăcînd haina 
civilă, a deschis la Birlad prima lui expoziţie de după 
război. Era într-o sală destul de mică, unde fusese mai 
înainte o modestă cofetărie, pe care bietul cofetar, cind 
n-a mai avut „materie primă“, s-a văzut nevoit să o 
închidă. Iser expunea o serie de desene, unele în creion, 
altele în tuş, toate din timpul războiului. Cu discreția 
pe care a păstrat-o toată viața, el nu vorbea niciodată 
despre lucrările lui. Nu ştiam şi nici nu bănuiam că, în 
acele zile grele, găsise răgazul sufletesc ca să facă și 
altceva decît florile şi floricelele care împodobeau menu- 
urile de la popota Comandamentului Armatei I-a şi care 
erau atît de diametral opuse preocupărilor lui de artă. 
Dar pe tăcute şi pe neştiute, Iser fixase multe din aspec- 
tele dureroase ale războiului : „cozi“ interminabile în faţa 
magazinelor de alimente, răniţi tîrîndu-se anevoie în cîrji, 
alții întinzînd mîna la colţ de stradă și așteptînd banul 
milei, ţărani privind descumpăniţi învălmășşala de pe 
ulițele oraşului, copii cu feţele supte de foame şi cu 
hainele zdrenţuite... Era războiul văzut din dosul fron- 
tului, în toată oroarea şi cu toate suferinţele lui. 

Despre această expoziţie am scris cîteva cuvinte, care 
au apărut în Omul liber, ziarul pe care N. D. Cocea îl 
scosese la Iaşi, îndată după armistițiu. 


113 


Cu Marin Simionescu-Rîmniceanu 
despre Caragiale 


Întilneam ades pe străzile Biîrladului un bărbat 
care îmi atrăsese atenţia prin înfățișarea lui de o rară 
distincţie. Înalt de stat, purta o căciuliță rotundă si o 
blană lungă, încinsă peste mijloc cu o curea îngustă. 
Chipul slab, tăiat în linii drepte, semăna uimitor cu 
Dante Alighieri, așa cum îl văzusem în cărti şi în 
micile statuete ce împodobeau înainte de război vitri- 
nele librăriilor. În totul avea eleganţă discretă, care e 
adevărata eleganţă. Voiam să aflu cine e, dar nu aveam 
pe cine să întreb. Cei cîțiva birlădeni pes carei cu 
noşteam, îmi răspunseseră vag: „Trebuie să fie un 
refugiat“. 

Într-o zi, pe cînd mă plimbam cu Iser pe Bulevar- 
dul Parcului, văd venind din jos pe bizarul meu necu- 
noscut, „Nu ştii cine e domnul acela ?“ îl întreb pe Iser. 
„Nu-l cunoşti? Asta e nostim.. E Simionescu-Rimni- 
ceanu !“ și, înainte de-a avea timp să-l prind de mînă 
şi să-l rețin, Iser îl strigă: „Marine ! Îţi recomand pe 
prietenul meu Andrei Branişte...“ 

Am rămas locului, stînjenit. Marin Simionescu- 
Rimniceanu era autorul dramei Andrei Branişte care 
se jucase la Teatrul Naţional din București prin 1915. 
Piesa făcuse puţine spectacole, avînd însă un cert succes 
de stimă literară. Îndeosebi T. Arghezi îi consacrase o 
cronică elogioasă în Viaţa românească. Nu apucasem 
să văd spectacolul, dar citisem textul, apărut în volum 
cam în același timp. Rămăsesem cu o impresie puter- 
nică : personaje interesante şi noi pentru teatrul nostru, 
conflict dur, bine strîns în chingi, dialog sobru, fără 
preocuparea de-a fi pe gustul marelui public. Aflînd 
că Simionescu-Rîmniceanu publicase și un volum de 
studii critice intitulat Propilee literare, mi l-am pro- 
curat și l-am citit cu același interes. Nu era un scriitor 
comod și ușor de citit, Dimpotrivă, avea fraze col- 
țuroase, ceea ce arăta un proces de elaborare anevoios. 
Analiza critică era, însă, fină și pătrunzătoare, iar 
aprecierile bine cumpănite și temeinic argumentate, 


114 


m 


În acelaşi timp, Iser a deschis la Bucureşti cea din- 
îi expoziţie de pictură. Pînă atunci, el era cunoscut 
numai prin excelentele portrete din Facla lui N. D. Cocea 
și din Flacăra lui C. Banu, care îl situaseră în fruntea 
graficienilor din acea vreme. Prin noutatea și origina- 
litatea ei, pictura lui Iser nu era ușor de înţeles şi nici, 
mai ales, uşor de analizat. În trei numere consecutive 
din Noua revistă română a prof. C. Rădulescu-Motru, 
publicație de mare prestigiu intelectual, Marin Simio- 
nescu-Rîmniceanu a publicat un admirabil studiu, care 
l-a situat definitiv pe Iser între cei dintii pictori ai 
vremii. De atunci, pictorul și comentatorul său au ră- 
mas legaţi printr-o trainică şi caldă prietenie. 

În noiembrie 1915, cînd am început să trimit pu- 
blieaţiilor din Bucureşti cele dintii cronici literare, nu- 
vele și schiţe, am luat pseudonimul Andrei Branişte, 
titlul piesei lui Simionescu-Rîmniceanu, fără să-i cer 
măcar autorizaţia. Sub acest pseudonim criticasem scrii- 
tori şi purtasem polemici violente, fără să mă gîndesc 
că năzdrăvăniile mele puteau să fie atribuite autorului 
lui Andrei Branişte. Şi acum, deodată, mă aflam în fața 
acestui scriitor, căruia — în nesocotinţa tinereții mele — 
îi furasem pur şi simplu titlul unei piese. Cum să nu 
mă simt descumpănit şi stînjenit ? 

Dar Marin Simionescu-Rîmniceanu mi-a întins mina, 
zîmbind : „Bucuros de cunoștință !* A schimbat cîteva 
cuvinte cu Iser şi s-a întors către mine, întrebîndu-mă 
cum „mă descurc“ în viața necăjită de pribeag. Aflind 
că dau lecţii particulare, m-a întrebat dacă aş avea timp 
să prepar şi pe fiul său, Dan, și, la răspunsul meu afir- 
mativ, m-a poftit acasă la el, în ziua următoare. Astfel 
a început prietenia mea cu acest om, care a durat 
pină la stingerea lui din viaţă. 

Marin Simionescu-Rîmniceanu făcuse la Berlin stu- 
dii strălucite de literatură, filozofie, psihologie şi istoria 
artelor, Îl interesase şi teatrul, lucrînd o vreme pe lîngă. 
marele regizor Max Reinhardt. În anii studenţiei se îm- 
prietenise cu doi colegi, V. Pârvan și Dim. Gusti. După 
plecarea acestora în ţară, el a mai rămas un timp în 
capitala Germaniei, unde s-a şi căsătorit. S-a întors mai 
tîrziu, în preajma războiului. În cei doi ani de neutra- 


115 


litate, colaborase la Moldova, ziarul lui Petre P. Carp 
susținînd teza intrării în război alături de Germania. 
Cînd a venit ceasul înfrîngerii, deși ar fi putut să rămînă 
liniştit acasă, la Focșani, și-a părăsit averea si a venit 
în pribegie la Birlad, socotind că în acel ceas de grea 
cumpănă pentru ţară, convingerile personale trec pe 
planul al doilea. Toate acestea mi le-a spus simplu şi 
firesc, ca niște lucruri care nu puteau să se întîmple 
în alt fel, Era revoltat de nepregătirea militară si de 
dezmăţul unei mari părți din pătura conducătoare, dar 
toate acestea urmau a fi răfuite mai tîrziu. A deschide 
asemenea dezbateri şi procese în plin război, ar fi ne- 
patriotic. 

Mi-am dat seama că acest nou cunoscut al meu e 
un om serios şi onest. Prietenia noastră s-a legat de la 
început destul de strîns. Ne întilneam de cîteva ori pe 
săptămînă și discutam îndelung. 

Deţin de la Marin Simionescu-Rîmniceanu cîteva 
amănunte în legătură cu I. L. Caragiale, care cred câ 
vor interesa pe cititorii acestei cărți. 

„După cum se ştie, Caragiale şi-a petrecut ultimii 
ani la Berlin, unde s-a şi stins din viaţă în 1912. 
V. Pârvan, Dim. Gusti şi Marin Simionescu-Rîmniceanu 
ailîndu-se acolo la învăţătură, au căutat si au izbutit să 
se apropie de el, cu toată admiraţia pe care i-o purtau. 

«Caragiale — îmi spunea Rîmniceanu — era, după 
cum vei fi auzit, un admirabil causeur, iar noi eram feri- 
ciți să-i servim drept public. Era o adevărată încîntare 
să-l asculți, Aborda toate subiectele — literatură, muzică, 
pictură, politică, probleme sociale — aducînd totdeauna 
un punct de vedere nou. Ştiam, fireşte, că își trăise viața 
intens. Cînd mai avusese timp să acumuleze atîtea cunoş- 
tinţe în domenii atît de diverse şi să mediteze asupra 
atitor chestiuni atît de variate şi atît de complexe, e 
pentru noi şi astăzi un mister. Sub vraja lui, orele treceau 
pe nesimţite și ne trezeam în zori de zi regretînd că 
trebuie să ne despărțim de el. 

“La un 24 ianuarie, ministrul nostru la Berlin a con- 
vocat ca de obicei colonia românească în localul unei 
berării, închiriată anume pentru această festivitate. Ne-am 
dus şi noi, împreună cu Caragiale, și ne-am aşezat în 


116 


fundul sălii. Ministrul, care era un tip submediocru, tre- 
buia să ţină conferinţa despre Unirea Principatelor. „Să-l 
vedem cum o să se descurce“, ne-a spus Caragiale, pri- 
vindu-ne pe deasupra ochelarilor. În adevăr, situaţia ne- 
fericitului diplomat cerea, ca să zic aşa, foarte multă 
diplomaţie, fiindcă el trebuia să facă elogiul lui Vodă 
Cuza și, în acelaşi timp, să menajeze susceptibilităţile lui 
Carol I, care nu l-a simpatizat niciodată pe predecesorul 
său la tron. Zbătîndu-se în această contradicţie, minis- 
trul intrase în una din acele fraze nenorocite, intermi- 
nabile, și încîlcite, care nu-şi mai găsea parcă sfirşșitul. 
„Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, spunea ministrul, se 
împarte în două faze, care la rîndul lor pot fi împărțite 
în alte două, dintre care una, care e cea mai importantă 
în raport cu cea de a doua, pe care o putem privi 
ca mai puţin importantă...“ şi tot aşa, în timp ce 
bietul om transpira de parcă ar fi tras la plug, trecîn- 
du-şi mereu batista pe frunte, vorbirea mergea hurducată 
din greu prin bolovănișul acestui nesfîrşit şir de „care“, 
și „pe care“, „din care“, „pentru care“, „cu care“ şi așa 
mai departe. Urmărindu-l cu privirea lui de o necruţă- 
toare ironie, Caragiale ne întrebă în șoaptă : „Acu de care 
«care» o fi vorba ?“ 

«După cum știi, continuă Simionescu-Rîmniceanu, s-a 
discutat îndelung de ce Caragiale, în anii din urmă, cînd, 
cu moștenirea pe care o primise, avea condiţii de viață 
în adevăr bune, n-a mai scris aproape nimic. Unii au fost 
de părere că omul spusese tot ce avea de spus şi că vina 
lui creatoare era secătuită. Cred că explicaţia aceasta e 
falsă, Caragiale avea nenumărate subiecte de schiţe, nu- 
vele și povestiri, pe care ni le istorisea sau, mai degrabă, 
ni le juca, fiindcă acesta e cuvîntul potrivit, cu arta lui 
inegalabilă. Cînd porţi în cap atitea subiecte, nu poate 
fi vorba de o istovire a inspiraţiei. Avea, mai ales, un 
proiect care ne fermecase : o continuare a Scrisorii pier- 
dute, în care trebuiau să apară urmașii lui Caţavencu, 
Pristanda, Tipătescu, etc., adică noua generaţie de de- 
magogi şi flecari, tot aşa de ridicoli, găunoşi şi necinstiți 
ca şi părinţii lor, dar cu un lustru de pseudocultură și 
cu un spor de şarlatanie. Despre această viitoare piesă 
a lui, Caragiale ne vurbea foarte des, schiţîndu-ne perso- 


117 


najele şi jucînd chiar mici fragmente de scenă. Apoi 
conchidea : „Vi-o mai dau şi p-asta şi-apoi, mă lăsați în 
pace, fiindcă am şi eu dreptul la cîţiva ani de odihnă“. 
Deţin de la Alexandru Davila informaţia că şi lui i-a 
vorbit Caragiale despre această piesă, dîndu-i aceleaşi 
amănunte și spunîndu-i : „P-asta n-o mai joc la Naţional, 
o joc la.teatrul tău. Tu să joci pe Tipătescu-junior, 'Tipă- 
tescu ediția a doua. Pentru ceilalţi o să găsim interpreţi 
fiindcă ai actori buni“, | 
(= «Nu încape deci nici o îndoială, adăugă Simionescu- 
Riîmniceanu, că, în perioada de la Berlin, Caragiale avea 
piesa aceasta în cap şi că era decis s-o scrie. Cînd ne du- 
ceam acasă la el, descuia sertarul biroului, scotea un caiet 
gros şi, bătînd cu dosul palmei în coperta de piele, spu- 
nea : „lacă, am început!“ după care punea caietul la 
loc, încuia sertarul şi punea cheia în buzunarul jiletcii. 
Mi-aduc aminte că într-o vară, plecînd în vilegiatură, 
ne-a spus, zâmbind: „Să nu vă miraţi, măi, băieţi, dacă 
la toamnă mă voi întoarce cu piesa terminată. Bineîn- 
teles, după aceea o să trebuie s-o dichisesc şi s-o mere- 
metisesc așa cum se cuvine, ca să nu mă fac de rîs la 
bătrîneţe ! Principalul e s-o pun pe hîrtie în prima 
formă. Restul vine de la sine“. 

«S-a întors, cred, după vreo două luni. Părea preocu- 
pat de ceva, iar de piesă nu mai pomenea nimic. Cînd am 
încercat să-l iscodim, ne-a răspuns cam fără chef: 
„Merge, merge !“ şi a schimbat repede vorba. 

«Într-o dimineață, ne chemase la el acasă, nu mai ştiu 
pentru ce şi, fiindcă nu se îmbrăcase încă, am fost poftiţi 
în camera de lucru ca să-l așteptăm. Pe birou, se afla 
caietul cel gros, legat în piele. Dornici să aflăm ce a scris 
în vacanță marele meşter, l-am deschis. Aproape jumă- 
tate din file fuseseră smulse şi aruncate. Celelalte albe 
imaculate, păreau că-şi așteaptă resemnate aceeași soartă. 
Caragiale, cînd a intrat, a luat repede caietul, l-a zvîrlit 
în sertar și a întors cheia. Ne-am dat seama că era foarte 
contrariat. 

Peste cîteva săptămîni sau poate mai tîrziu, ne aflam 
iarăşi în camera lui de lucru, așteptîndu-l. Pe birou se 
afla o telegramă despăturită : Alexandru Davila îşi anunţa 
sosirea la Berlin pe a doua zi și 1i ruga să-i comunice 


118 


la hotel unde urmează a se întîlni, ca să dejuneze îm- 
preună. În coşul de hirtii și pe jos erau aruncate citeva 
ghemotoace de hîrtie. Mînaţi de același demon al curiozi- 
tăţii, am desfăcut vreo trei-patru din ele. Erau ciornele 
unuia şi aceluiaşi răspuns, prin care Caragiale îi fixa 
locul întîlnirii. Nemulțumit de aşezarea cuvintelor, le 
schimba în toate felurile, căutînd forma cea mai po- 
trivită. 

«Se ştie că marele meşter acorda unei scrisori sau 
chiar unei telegrame aceeași importanţă ca şi unei pa- 
gini de literatură. Tot ce ieşea din mîna lui de faur 
ncîntrecut trebuia să fie desăvirşit. Chiar după ce tri- 
mitea un articol în ţară, cînd recitea ciorna, mai găsea 
de schimbat un cuvînt sau un semn de punctuație şi nu 
pregeta să telegrafieze la redacţie, indicînd schimbarea 
ce trebuia făcută. De aceea, chiar din cele mai neînsem- 
nate articolașe ale lui, nu se poate modifica nici un 
rind, nici o iotă. Ca şi Eminescu, ca şi Creangă, Cara- 
giale a fost chinuit toată viaţa de demonul perfecțiunii. 
Cu cît înainta în vîrstă, cu atît năzuinţa lui către desă- 
vârşire sporea. Dacă în anii din urmă nu a mai scris 
aproape nimic, aceasta nu se datorește unei istoviri a 
vînei creatoare — fiindcă, slavă Domnului, avea su- 
biecte să mai dea şi altora ! — ci acelui demon al perfec- 
țiunii, care în ultima parte a vieţii îl făcea să nu mai 
fie mulţumit de nici un rînd aşternut pe hîrtie.» 

Marin Simionescu-Rimniceanu avea multe amintiri 
interesante, pe care le istorisea, cînd se ivea prilejul. 
Ele ar fi constituit un aport valoros la memorialistica 
noastră. N-a avut însă răgaz să le scrie, fiind mereu 
prins de alte preocupări. 


Locotenentul Mişu 


în aceeași iarnă criîncenă, direcţia spitalului la care 
fusesem repartizat, m-a trimis la laşi, ca să grăbesc 
expedierea unor medicamente care, deşi cerute de multă 
vreme, întîrziau. Mă deprinsesem de la Birlad cu con- 
trastul dintre cele două lumi cu totul deosebite : de o 


119 


parte sărăcimea zdrenţuită, refugiații rău îmbrăcaţi, os- 
taşii veniţi de pe front şi răniții abia ieșiți din spitale 
în uniformele lor ponosite, iar de partea cealaltă, oamenii 
avuţi, în haine impecabile, cucoanele în blănuri scumpe, 
ofițerii de la Cartier eleganti şi spilcuiţi. La Iaşi, unde 
se adunase toată așa-zisa elită a Bucureştilor, acest con- 
trast era mult mai izbitor. Prăpastia dintre cele două 
lumi se vedea la tot pasul, în adîncimea ei. 

La direcţia serviciului sanitar al armatei era o ade- 
vărată năvală de ofiţeri, subofițeri şi curieri veniți de 
la diferite spitale sau de la unităţile de pe front, fiecare 
fluturînd în mînă o cerere, desigur la fel cu cea pe care 
o aveam și eu, toţi îmbulzindu-se şi vociferind, ca să 
obţină „aprobarea“ de care aveau nevoie. La un birou 
încărcat de dosare şi hirtii, un maior bătrîn şi chel se 
străduia cu toată bunăvoința să împace această lume de 
solicitanţi, din care nimeni nu cerea nimic pentru el, dar 
toţi trebuiau să execute ordinul primit. „De unde să vă 
dau cantitatea aceasta de vată ? spunea bietul maior, 
obosit şi hărțuit de atîtea solicitări. Nu avem, vă spun 
pe onoarea mea că nu avem. Aşteptăm să ne vină un 
transport. Trebuie să sosească într-o săptămînă sau cel 
mult două. Vă dau cuvîntul meu de onoare... Acum nu 
vă pot da decît jumătate din ceea ce cereţi dumnea- 
voastră. Asta e maximum... Pe onoarea mea !“ „Vai de 
mine, domnule maior, răspundea ofițerul, subofițerul sau 
curierul cu cererea respectivă, dar cum să mă întorc la 
unitate numai cu ceea ce îmi daţi dumneavoastră ? Sîn- 
tem într-o situaţie desperată, credeţi-mă !* „Știu, dragul 
meu, cum să nu ştiu, replica maiorul. Dumneata cunoşti 
lipsurile de la unitatea dumitale. Crezi că în alte părți 
e mai bine ? Peste tot aceleaşi nevoi și aceleaşi cereri. 
Mi se rupe inima, dragul meu. Pe onoarea mea ! Dar ce 
pot să fac?“ Și aceeaşi luptă continua pentru tinctura 
de iod, pentru feșele de pansament, pentru apa oxige- 
nată și pentru toate celelalte materiale. 

Am plecat şi eu, ca toţi ceilalţi, cu lista înjumătăţită, 
dîndu-mi seama că altfel nu se putea, fiindcă — la nu- 
mai şase luni după intrarea în război — ne lipseau toate 
cele necesare. Pe culoar, şedeau de vorbă vreo trei- 
patru medici militari, care veniseră să-și susțină perso- 


120 


nal cererile, sperînd că astfel vor obţine mai pachy Toţi 
erau de acord: „Bietul maior n-are nici o vină: „Dar 
toţi adăugau cu amărăciune : „Cât material a e T 
în teritoriul ocupat, pentru că n-a fost transportat di 
i în Moldova !“ f 
E tîrziu, abia mi-am găsit un Jocşor în odia 
curier“ care, fäcînd ruta Iaşi-Tecuci, trecea prin Birla . 
Era un vagon de marfă, în care ofiţeri, soldaţi, Su a 
răniți ieşiţi din spitale .se înghesuiseră ca sardelele. aE 
mijloc, cum vedeai foarte des pe atunci, podeaua e 
lemn avea o deschizătură rotundă, cu marginile arse. 
Asta însemna că vagonul servise la transportul trupelor 
pe front sau în interior şi, pe parcurs, soldații, aia 
țați de ger, aprinseseră focul. Acum, prin deschiză m 
aceasta se vedeau, în gări, șinele şi traversele drumului 
de fier, iar în timpul mersului pătrundea un puternic 
de frig. ÎN dati 
i: Împins iile parte şi din alta, m-am trezit lîngă 
un locotenent îmbrăcat într-o manta lungă şi îmblănită. 
În faţa lui, avea un maldăr de valize care-i pa jucau 
pînă la piept, iar deasupra lor o carte deschisă și Sa i 
miînărică de pom de Crăciun, din ceară verde, împletită, 
a cărei flăcăruie o apăra cu palma, ca să poată citi. : 
Aruncîndu-mi ochii peste umărul lui, am văzut că 
erau poemele în proză ale lui Oscar Wilde, în p a 
Înalt și slab, cu fața rasă, desenată în linii fine, a ah 
părea a fi englez, dar purta uniformă a n 
jurul lui, ceilalți călători vorbeau despre necazurile or, 
făceau și cîte o glumă şi fumau, El stătea în picioar g 
neclintit, şi citea. Ciudată apariție, mai ales în timpurile 
acelea ! Lumînärica era pe sfirşite. Ofiţerul o aruncă n: 
stingînd-o cu talpa cizmei. Apoi, scoase din buzunar alta, 
de ceară albastră, pe care o aprinse. Cele două lumiînă- 
rele îmi evocau un pom de Crăciun bogat împodobit şi 
o masă copioasă, ca în vremurile bune ! Observînd Rer 
virea mea ațintită, locotenentul mă întrebă cu Dren F 
prietenos : „Cunoaşteţi, poate, scrierile lui Oscar i S ? 
E unul din autorii mei preferați, i-am răspuns. Din 
păcate, nu știu englezeşte, aşa că nu-l poran decît în 
limba franceză.“ „Ce v-a plăcut mai mult ? „Tot ce am 
citit: Balada temniţei din Reading, De profundis, care 


121 


e o carte zguduitoare, Portretul lui Dorian Gray, care e 
un roman încîntător, Crima lordului Arthur Saville, 
Evantaiul lady-ei Windermer care s-a jucat la Bucu- 
reşti, Tony Bulandra făcînd o creație admirabilă. Am 
citit şi un volum de eseuri, unde erau cîteva din confe- 
rințele ţinute în America.“ „O, exclamă tînărul ofițer, 
(pronunţind mai degrabă aoh, ca englezii), dar cunoaş- 
teţi toate scrierile lui importante !“ Apoi, avînd aerul 
că îşi amintește ceva. îşi ceru scuze că a început discuţia 
fără să se prezinte și îşi spuse numele: locotenentul 
Mişu.. „Sînteţi rudă cu ministrul nostru plenipotenţiar 
la Londra ?& „Sînt fiul lui, îmi răspunse zîmbind. Pînă 
acum am fost pe front, în artileria grea. Acum am pri- 
mit ordin să mă prezint la comandamentul din Birlad, 
fiindcă zilele acestea trebuie să vină o misiune militară 
engleză şi sînt ataşat pe lîngă ea.“ I-am spus că şi eu 
locuiesc la Birlad. „Aoh, atunci avem să ne vedem mai 
des. Vă cer scuze că nu vorbesc prea bine româneşte. 
Mi-am făcut studiile în Anglia.“ 

Trenul curier, cum se intitula pompos, mergea ca un 
biet tren de marfă, cu opriri lungi chiar în stațiile cele 
mai mici. Cînd se stingea o lumînărică, locotenentul 
Mişu scotea din buzunar alta şi o aprindea. Erau de 
toate culorile curcubeului : galbene, roz, albastre... La 
lumina lor pîlpiită, am continuat discuţia toată noaptea. 
Era un om inteligent, agreabil şi cu o cultură întinsă. 
L-am văzut și la Birlad foarte des. Mi-a împrumutat 
multe cărți tranţuzeşti. Îndatoririle lui militare îl obli- 
gau să însoțească pe front misiunea militară engleză, 
Uneori lipsea cîte o săptămînă, cîte zece zile. Cind se 
întc-cea, îmi împărtășea impresiile. Vorbea cu admiraţie 
despre vitejia ofițerilor și soldaților noștri. În privinţa 
armamentului și a pregătirii tehnice, avea însă rezerve, 
pe care le formula cu măsura și discreţia, care ţineau 
de firea lui, dar şi de educaţia primită în Anglia. 

Despre englezi îmi spunea, cu veşnicul lui zîmbet 
blajin : „Nu sînt prea inteligenţi. Vorbesc, fireşte, de 
englezul de rînd, de omul de pe stradă, nu de intelec- 
tuali, scriitori, artişti, oameni de ştiinţă, care sînt figuri 
excepționale. Marea calitate a englezului obișnuit e te- 
nacitatea. De aceea ei pot pierde multe bătălii, dar cîş- 


122 


tigă aproape totdeauna războaiele. Cînd își „hotărăsc un 
scop, îl urmăresc cu încredere pînă la înfăptuirea lui. 
Să nu aveţi nici o grijă : ei vor cîştiga şi războiul acesta. 
Şi apoi, dacă Anglia va fi în primejdie, vor interveni 
americanii. Raporturile lor sînt ciudate : se detestă re- 
ciproc ; au cea mai rea părere unii despre alții. Englezul 
se socoate infinit superior americanului şi invers. Dar 
la primejdie sînt solidari. Marea Britanie e un fel de 
mandatară pentru Europa a Statelor Unite. Ea trebuie 
să vegheze ca nici o altă mare putere să nu poată face 
din continentul nostru o bază de atac împotriva Ameri- 
cii. Dacă la un moment dat nu va putea să-și mai împli- 
nească această misiune, va interveni America directă. 
„Dar izolaţionismul american ?% „Politica izolaționistă își 
are limitele ei. Ca şi englezii, americanii sînt oameni 
practici, realişti. Ei respectă o formulă, atît timp cît le 
e de folos. Cînd se dovedeşte nefolositoare, primejdioasă, 
o abandonează.“ Ceea ce a făcut Wilson în primul război 
mondial și Roosevelt în cel de al doilea. r 

După retragerea de la Dunquerque, am citit un foarte 
scurt interviu al lui Bernard Shaw. Regret că nu mai 
am textul la îndemînä. Îl voi reproduce din memorie. 
La Dunquerque, spunea Shaw, toată lumea şi-a dat seama 
că Anglia a pierdut războiul. Englezii, nefiind prea inte- 
ligenți, n-au înțeles lucrul acesta, așa că ei luptă singuri 
mai departe şi, fiind foarte stăruitori, îl vor cîştiga. 

Într-o zi, locotenentul Mişu a dispărut. Mai tîrziu, 
s-a răspîndit zvonul că ar fi pierit în catastrofa de cale 
ferată de lîngă Iaşi, cînd au murit foarte mulți oameni. 
Am întrebat în dreapta, în stînga, dar n-am putut să 
aflu nici o ştire precisä în privința lui. La Bucureşti, nu 
i-am mai dat de urmă. Au trecut ani. Prins de preocu- 
pările vieții, l-am uitat. Acum, scriind aceste amintiri, 
figura lui mi-a reapărut deodată în fața ochilor şi am 
încercat s-o creionez, așa cum mi-a rămas în amintire. 
În timp de război, cunoşti mulţi oameni. Te împrieteneşti 
cu ei şi împarţi aceleași gînduri. Cu unii rămii legat 
multă vreme sau chiar pînă la sfîrşitul vieții. De alţii, 
împrejurările vieţii te răzleţesc şi le pierzi cu totul urma... 


IV. MĂRTURISIRI 
LITERARE 


„Băiatul popii“ 


— Se anunţă apariția unui nou roman al d-tale : 
Băiatul popii. Ceecuel? 

— Băiatul popii? Am început să-l scriu în 1930. 
Primele fragmente au apărut în reviste. Prin urmare mă 
aflu în faţa unui roman la care am lucrat trei ani, apli- 
cind sistemul meu de activitate. L-am seris de la început 
într-o primă versiune, ca apoi să reviu de mai multe ori 
asupra manuscrisului. 

Ca fel de a fi, Băiatul popii este un roman social 
care se integrează în seria de romane inaugurată cu 
Fundătura Cimitirului No. 13 și continuată cu Domnul 
Negoiţă, serie care tinde să redea aspectele caracteris- 
tice ale vieţii şi ale societăţii de după război. 

— Care e acţiunea romanului, ? 

— Acţiunea romanului? Incontestabil că judecat 
după ea, voi fi din nou socotit ca un scriitor de roman- 
pamilet. Pamflet sau nu, Băiatul popii pune problema 
generaţiei postbelice. O generaţie pe care războiul a for- 
mat-o, a maturizat-o şi care reintră în prima zi de ar- 
mistiţiu în viața de toate zilele. Aicea ea întîlnește o 
lume frământată de diferite curente politice şi sociale, de 
anumite idei şi dominată de cîteva personalităţi. Eroul 
meu pornește către această lume cu tot elanul, pentru 
ca din prima clipă să se lovească de toate obstacolele ce 
îi stau în cale şi să îngenuncheze în fața lor. 

Acţiunea pleacă dintr-un sat. Aşadar o viaţă a satu- 
lui ocupă primele capitole. În această privinţă însă, ca 
să preîntimpin. viitoarele critici, ţin să precizez că n-am 
redat satul convenţional, pe care îl cultivă încă ultimii 
sămănătorişti, ci am aplicat procedeele realiste cu care 


126 


lucrez de la primul meu volum de nuvele și pînă astăzi. 
Alături de băiatul popii îl înfăţişez şi pe şeiul de 
cabinet al ministrului, pe fata ministrului și pe priete- 
nele ei, — psihologia lor este urmărită în mai multe capi- 
tole, —şi a căror vacanţă la plajă mi-a oferit prilejul 
cîtorva privelişti caracteristice, cred, pentru viaţa de 
astăzi, 

— Romanul e cu cheie ? 

— Toate personajele, şi femei și bărbaţi, sînt des- 
prinse din realitate. Sînt convins că cei mai mulţi din- 
ire ei se vor recunoaşte imediat. , 

— Cum îl suportă gazetarul pe scriitor ? Cînd şi unde 
ați scris Băiatul popii? E 

-— Nu scriu decît noaptea şi îmi este perfect egală 
localitatea geografică în care scriu. Singurul lucru abso- 
lut necesar este confortul. 

— Dar titlul ? 

— Titlul indică profesia eroului : băiat de popă! Dar 
fiu de preot eroul nu e decît din întîmplare. Ar putea să 
fie tot aşa de bine băiat de învăţător sau de cîrciumar, 
Esenţialul e că face parte din ceea ce am numit eu odată 
„aristocrația satului“ şi că are toate calitățile şi defectele 
psihologice ale acestei categorii sociale. 


Dintr-un interviu apărut în Rampa, 1933 


Despre „Prinţul“ 


— Ce problemă afi urmărit în romanul dv. 
Prințul? l 

— Întrebarea dv. îmi dă prilejul să lichidez nedume- 
rirea care pare a stăpîni o parte a presei noastre lite- 
rare. S-a spus că Prințul a surprins pe unii recenzenti. 
De ce? Fiindcă pune o problemă de ordin psihologic, 
jar nù — cum se aşteptau cei mai mulți — de ordin 
social. E drept că, în celelalte romane ale mele, m-a 
preocupat mai mult socialul. Recunosc chiar că Pundă- 
tura Cimitirului, Domnul Negoiţă şi Băiatul popii au o 


127 


destul de puternică „tentă“ pamfletară. Nu mi-am luat 
însă niciodată angajamentul să rămîn aici. Socot că serii- 
torul trebuie să evolueze, dacă nu vrea să se condamne 
singur la repetare şi la sterilitate. „Prinţul“ este un 
izolat. Turnul lui nu este construit din fildeș, ci dintr-un 
material mult mai dur, mult mai rezistent — din egoism. 
Drapat în aparențele catifelate ale perfectului om de 
lume, Jean-Andrei Munteanu este în realitate o bestie. 
Nu e vina lui: aşa s-a născut. Ca atare, eu nici nu-l 
judec, nici nu-l osîndesc. Credincios principiului că scrii- 
torul trebuie să rămînă perfect obiectiv, să nu ia atitu- 
dine nici pro, nici contra eroilor săi, — eu nu mai 
întățișez pe Jean-Andrei aşa cum este, L-am situat în- 
timplător într-un vechi conac boieresc. El poate trăi 
însă într-un oraș de provincie sau chiar în București, 
în Parcul Filipescu sau aiurea. Jean-Andrei este, tot în- 
tîmplător, fost mare latifundiar, 

În jurul lui roiește o umanitate măruntă, dar adevă- 
rată : o fată de pension, o fostă cîntăreaţă de varieteu, 
o boieroaică ambițioasă, o nevastă — cam romantică — 
de şef de gară, un silvicultor ratat, un popă, un tînăr 
sportiv din generaţia ce se ridică sub ochii noștri etc. 
Toţi aceștia, fără vreo înţelegere prealabilă, prin simplul 
joc natural al vieţii, izbutesc să doboare pe „prinți, să-l 
înfrîngă, În lumea de azi, izolările nu mai sînt cu pu- 
tință, nici chiar cînd sînt ferecate în betonul armat al 
celui mai feroce egoism. Iată problema, care mi-a nece- 
sitat 300 de pagini strîns bătute la tipar, şi doi ani şi 
jumătate de muncă încordată. 

— Care este rolul scriitorului în viața socială ? 

— Am discutat chestiunea aceasta, acum cîteva zile, 
într-o convorbire, pe care excelentul meu amic și marele 
scriitor Ion Vinea a avut amabilitatea s-o publice. Cum 
spuneam și atunci, nu se poate da un răspuns general, 
care să fie aplicat tuturor scriitorilor. Scriitorul-cetă- 
țean, — ca să utilizez vechea formulă a lui Gherea, a 
existat și va exista totdeauna. După cum a existat şi va 
exista şi celălalt exemplar, scriitorul-necetăţean, scriito- 
rul izolat între preocupările lui estetice. Totul depinde 
de temperamentul fiecăruia. Unuia, temperamentul îi dă 


128 


brînci în viaţa socială, în vălmășagul mulțimii, la ale 
cărei frămîntări participă din plin. Pe altul, tempera- 
mentul îl ţine departe de aceste frămîntări. Victor Hugo, 
Tolstoi, Zola, Mirbeau, Anatole France, Barbusse, Shaw 
etc. au fost mari scriitori şi, în același timp, mari cetă- 
teni ai epocii lor. Verlaine, Heredia etc. au fost mari 
scriitori, fără să ia parte la evenimentele vremii cp ul 
au trăit. Cred că scriitorului-cetățean i se cer două du: 
cruri... În artă i se cere să nu se coboare la un tezisni 
mărunt, îngust și inestetic, ci să pună în scris sufletul 
marilor lui idealuri. Vechiul roman şi teatru rus — de 
la Tolstoi pînă la Maxim Gorki — ne dovedește cu pri- 
sosinţă că talentul adevărat, puternic, poate pune în cir- 
culaţie idei și idealuri, fără să facă artă cu tendinţă, care 
este negaţiunea artei. În al doilea rînd, în viața cetățe- 
nească scriitorului-cetăţean i se cere să aducă o mare 
convingere, iar nu meschine preocupări A oportuniste. 
Adaug că epoca noastră este din ce în ce mai puțin priel- 
nică izolării artistului și că, fără voia lor, cei mai mari 
din creatorii de azi — priviţi romanul englez şi nord- 
american, — răstring în creaţiunile lor momente din 
uluitorul film social, la care asistăm cu toţii, unii dintre 
noi nedîndu-ne însă seama că nu sînt numai spectatori, 
ci şi actori. 


Dintr-un interviu apărut în Vremea, 1944 


Acum cinci ani 


La 5 iulie 1940, am primit un ordin scris al cenzurii 
presei: Jurnalul era suprimat. Nu mai avea voie să 
apară. Niciodată. În nici un fel. Sub nici o formă. Clar 
şi categoric. i . 

Mărturisesc că ordinul acesta nu m-a impresionat 
prea mult. i 

Mai întîi fiindcă primisem şi alte asemenea ordine. 

În 1935, guvernul îmi poruncise să încetez apariția 
revistei Cuvîntul liber, — cea mai răspîndită publicație 


129 


p 


săptămînală din timpul acela. M-am dus la ministrul de 
interne, fiindcă de la cabinetul lui pornea porunca. Îl 
chema Ion Inculeț, Discuţia a fost lungă şi amuzantă. 
Inculeţ mi-a spus, la sfîrșit : 

— Cuvîntul liber e, în orice caz, o revistă mult prea 
de stinga... 

l-am răspuns : 

— Va veni o vreme, cînd tot dv. îmi veţi reproșa că 
nu sint destul de bun comunist! 

Inculeţ nu s-a supărat. A ris, cu rîsul lui de om gras 
și totdeauna vesel : 

— Se prea poate, se prea poate ! 

Cuvîntul liber a rămas suprimat, 

În 1937, la sfîrşitul lui decembrie, avea loc cel. dintîi 
consiliu de miniştri al guvernului Octavian Goga. Fă- 
ceam parte din comitetul de direcţie al ziarelor Adevă- 
rul și Dimineaţa. 

Şeful „cenzurii, — un distins magistrat militar, care 
a părăsit cariera, după aceea, pe o chestiune de princi- 
piu, — mă cheamă la telefon, către seară : — Ce mai 
faci ? 

Intrebare banală dincolo de care știam ce se ascunde : 
omul era stingherit de ceea ce trebuia să-mi spună. Am 
răspuns : 

— Aştept rezultatul consiliului de miniștri : suspen- 
dare temporară sau suprimare definitivă ? 

„„.O scurtă pauză. După care șeful cenzurii răs- 
punde : — Suprimare... 

Cînd am intrat în biroul lui B. Brănișteanu, — care 
nu era numai director al celor două ziare, ci îşi împle- 
tise viaţa sa cu existenţa ziarelor acestea — am ezitat 
să-i spun vestea uluitoare, 

Iar cînd a trebuit să mă duc sus, în tipografie, şi să 
anunț lucrătorilor că ziarele nu vor mai apare, — am 
trăit cea mai grea clipă din viața mea. 

În noiembrie 1939. am izbutit să scot, cu o mînă de 


prieteni, Jurnalul. La 5 iulie 1940, — opt luni mai tîr- 

ziu, — Jurnalul era suprimat, tot din ordinul guvernului. 
De ce ? 

130 


cum am 
spus — care încercam o ultimă rezistență împotriva pe- 
netraţiunii hitleriste în România. 


Pentru că eram o mînă de prieteni, 


Întrucât mă priveşte, de la faimosul pogrom din Ora- 
dea Mare pină la procesele comuniste din epoca 1933— 
1936, cerusem dreptate și libertate. „Cazierul“ meu era, 
trebuie să recunosc, încărcat. 

Pentru toate aceste „crime“ — mari şi grele crime, 
după judecata cîrmuitorilor din 1940 — Jurnalul tre- 
buia să fie şi a fost suprimat de guvern. 

Cea din urmă gazetă anti-hitleristă a căzut. 4 

Cu cîteva luni înainte, un confrate — care, în tine- 
reţe, îmi fusese şi prieten şi care azi este departe — 
m-a cercetat în biroul meu şi mi-a spus: 

— Eşti imprudent. Atitudinea Jurnalului supără. 

— Pe cine ? — am întrebat eu. 

— Cercurile conducătoare... 

— Cam vag. Nu poţi să-mi dai un nume? 

— Un Urdăreanu... 

Am răspuns : f 

— Dragă X, amicii mei şi cu mine — adunați la 
Jurnalul, — nu ne-am propus să fim pe placul cercuri- 
lor conducătoare. Ar fi prea mult. Ne mulțumim să fim 
de acord cu cititorii noştri — și tirajul gazetei dovedeşte 
că sîntem pe linia maselor populare. 

La 5 iulie 1940, cînd am primit ordinul cenzurii de-a 
înceta apariţia Jurnalului, n-am fost defel surprins; 
aşteptam acest ordin, fusesem prevenit. A 

După aceea, nemţii au pus stăpînire pe ţară și, 
cu concursul „colaboratorilor“ lor, au dus-o pînă în pra- 
gul dezastrului. 

După 23 August, cu aceiaşi prieteni şi cu aceleași 
credințe am socotit că putem să facem să reapară Jur- 
nalul. 

Credinţele noastre, înăbuşite în 1940, s-au verificat 


în timp, 
Dar cît a pătimit țara ca să se vadă că nu eram, 
atunci, nici trădători, nici agitatori, nici vînduţi, — ci 


numai nişte publicişti care judecam logic şi drept ! 
Jurnalul de dimineaţă, 1945 


131 


Între publicistică şi literatură 


Pe scriitorul şi publicistul Tudor Teodorescu-Bra- 
niște l-am cunoscut cu cîțiva ani în urmă cînd i-am 
solicitat un articol pentru o revistă literară. Ceea ce m-a 
impresionat atunci a fost nu numai prietenia pe care 
încercatul ziarist a arătat-o unui confrate mult mai tî- 
năr, dar și vioiciunea spirituală a omului, profunzimea 
judecăților sale, verva cu care susţine o conversaţie. Dar 
de fapt cele ce spun eu acum pot fi considerate locuri 
comune şi ştiute pentru că cititorul întîlneşte în pagi- 
nile ziarelor și revistelor noastre numele publicistului 
care comentează aspectele diverse ale realităţii noastre 
socialiste, împărtăşeşte tineretului amintiri semnificative 
din trecutul nu prea îndepărtat. 

Interviul de faţă este — în ultima instanţă — un 
rezumat al unor îndelungi convorbiri pe care le-am avut 
de-a lung'l ultimilor ani cu Tudor Teodorescu-Braniște. 

L-am întrebat mai întîi despre începuturile sale 
literare. 

— O să fiu foarte scurt pentru că nu-mi place să 
vorbesc despre mine. 

— Atunci v-aş ruga să ne conturaţi atmosfera so- 
cială şi culturală din anii în care aţi debutat. 

— O vreme am ezitat între desen și literatură, şi pe 
urmă a biruit literatura. Am început să public înainte 
de primul război mondial, cam în 1915, nuvele de mică 
proporție şi impresii literare, pe care în mod greșit pu- 
blicaţiile de atunci le-au anunţat drept cronici. Erau de 
fapt impresii de cititor. A venit războiul care a avut o 
covîrşitoare influenţă asupra întregii generaţii din care 
făceam şi eu parte. Am văzut cu toţii atunci dincolo de 
simpla fațadă a lucrurilor. A ieșit la iveală nepregătirea 
nu numai militară a României, dar mai ales corupția, 
afacerismul claselor exploatatoare. Atunci au început 
îmbogăţirile peste noapte, s-au văzut mai limpede ma- 
rile nedreptăţi, şubrezenia organizaţiei de stat burghezo- 
moşiereşti. Aceste fapte revoltătoare au produs o reactie 
puternică în spiritele cinstite şi luminate de la noi. În 
condiţiile creării Partidului Comunist Român, a început 
să bată asupra ţării un puternic vînt spre stînga. 


132 


— Vorbiţi despre un fenomen care a avut o adîncă 
influență asupra culturii noastre. Aș vrea să ne oprim 
mai mult asupra lui. 

— În 1918, în noiembrie, cînd am venit la Bucureşti, 
începuseră să apară mai multe publicaţii cu orientare 
democratică. În afară de Socialismul, care era oficiosul 
Partidului Socialist, în paginile căruia publicau Gala Ga- 
laction, N. N. Tonitza etc., mai apăreau şi alte periodice 
cu orientare de stinga, progresistă. Voi spicui citeva ele- 
mente din cronica acelor ani. Camil Petrescu era pe 
atunci profesor la Timişoara, și făcuse să apară acolo 
ziarul Țara, foaie cu foarte frumoase tendințe culturale, 
la care au colaborat mulţi scriitori din Bucureşti. Mă 
număram şi eu printre ei, trimiţind de două ori pe săp- 
tămînă scrisori din Bucuresti. N. D. Cocea, Cezar Fe- 
trescu, Adrian Maniu, Ion Vinea și atiția alţii publicau 
atunci articole cu orientare democratică. Trăia loan Sla- 
vici, care după o condamnare infamă, din care a execu- 
tat numai un an la închisoarea Văcărești, își reluase 
activitatea în paginile Adevărului literar, unde începuse 
să-și publice amintirile. Trebuie arătat însă că de-a lun- 
gul anilor, unii scriitori au alunecat spre dreapta sau 
chiar spre extrema dreaptă, dar necontenit, din genera- 
tiile care au urmat, cei mai multi şi mai valoroși s-au 
alăturat forțelor democrației, ale progresului, situîndu-se 
împotriva curentelor mistice şi obscurantiste. Astfel în 
1933, cînd am scos cea de a treia serie a revistei Cuvân- 
iul liber, am făcut apel la scriitorii tineri, cerînd însă 
si colaborarea acelora dintre literaţii virstnici care rămă- 
seseră credincioși ideilor de după primul război mon- 
dial, cum ar fi de pildă Gala Galaction. 

Printre cei care au colaborat la revista Cuvîntul li- 
ber amintesc pe N. D. Cocea, Petre Constantinescu-laşi, 
Geo Bogza (cu impresionantele sale reportaje din lumea 
petrolului și a tăbăcăriilor), Al. Sahia, Barbu Lăzăreanu, 
Demostene Botez, Al. A. Philippide, Perpessicius, D. Cor- 
bea, Eugen Jebeleanu, Octav Livezeanu, M. R. Paraschi- 
vescu, Gh. Dinu, Victor Eftimiu, F. Brunea-Fox, Scarlat 
Callimachi, I. Peltz. 


133 


În paginile ei s-au întîlnit graficienii Tonitza, Jiquide, 
Bărbulescu B'Arg, Ross, N. Cristea, aflat atunci în epoca 
începuturilor lui. 

— Ajunşi aici aș dori să amintiţi care erau ţelurile 
şi obiectivele revistei Cuvîntul liber, de numele căreia 
se leagă numeroase pagini valoroase din publicistica şi 
literatura noastră. 

— Bineînţeles, lupta revistei s-a dus împotriva par- 
tidelor politice burghezo-moşiereşti. Aici au apărut pam- 
flete împotriva unora din conducătorii partidelor așa-zis 
„istorice“. Revista s-a impus de la bun început. Revista 
a dus, cu concursul tuturor intelectualilor democrați, o 
susținută campanie pentru pace împotriva fascismului, 
a Gărzii de fier. Am publicat şi eu, de pildă, după re- 
presiunea de la Minchen, pamfletul Dictatura pederaș- 
tilor. Campania anti-hitleristă şi anti-legionară s-a bu- 
curat de un larg răsunet în masele de cititori si a făcut 
ca tirajul revistei să ajungă la 25 000 de exemplare. Nu- 
mărul din Cuvântul liber dedicat luptei împotriva răz- 
boiului s-a tras în 35000 de exemplare şi s-a epuizat 
într-un timp record. Rezultatul acestei atitudini a fost 
că, în 1936, gazeta a fost suprimată. Faptul că în pagi- 
nile ei s-au publicat printre alte materiale împotriva 
curentelor de dreapta şi articolul Doctrina bitei, care 
demasca „teoriile“ unui ideolog al legionarilor, a grăbit 
sfîrşitul ei. Orientarea din ce în ce mai accentuată spre 
extrema dreaptă a guvernelor de după 1936 a dus la 
interzicerea presei democrate. 

— Aţi vorbit despre primul război mondial și urmă- 
vile lui asupra generaţiei ce se ridica. Care sînt, după pă- 
rerea dvs., cărțile ce reflectă mai bine epoca respectivă ? 

— Aceste cărţi sînt totuşi puţine. Nu poţi cita ca 
lucrări de prima mînă decît Pădurea spânzuraţilor de 
Liviu Rebreanu, Întunecare de Cezar Petrescu, continua- 
rea lui, Ochii strigoiului fiind un roman mai puţin rea- 
lizat artistic și Ultima noapte de dragoste a lui Camil 
Petrescu. Efectul principal l-a avut mai ales în publi- 
cistica scriitorilor. În colecţiile de atunci ale ziarelor și 
ale revistelor de stînga, se găsește un material foarte 
bogat care arată orientarea democratică netă a unei bune 
părți din intelectualitatea noastră. 


134 


— Consideraţi deci că față de frământarea generată 
de război lucrările epice de mare amploare și într-ade- 
văr valoroase sînt puţine, Cum vă explicati acest fapt ? 

— Scrierea unei cărţi cere un timp mai îndelungat. 
Condiţiile de viață ale scriitorului de atunci erau foarte 
grele și foarte puţini dintre ei puteau să se retragă ca 
să scrie o carte de mai mare amploare sau, scriind-o 
printre picături, s-o poată duce în bune condiții la capăt. 

— Dvs. vorbiţi despre condiţiile de viaţă ale scriito- 
rilor din trecut. Cînd aţi venit în Bucureşti v-au impre- 
sionat aceste împrejurări ale existenţei scriitorilor noștri. 

— Primul lucru care m-a impresionat a fost vizita 
la Alexandru Vlahuţă. Scrisesem despre el şi mi-a tri- 
mis vorbă să-l vizitez. L-am găsit într-o casă din 
strada Clopotari *. Era o iarnă îngrozitoare. Ședea pe 
marginea patului, învelit cu un pled și cu masa de scris 
trasă la pat. Camera era destul de rău încălzită. Era 
criză de lemne, firește, dar cu suprapreţ se găseau. În- 
semna că omul trăiește strîmtorat: aceeaşi cameră îi 
servea şi de birou şi de dormitor. Asta era situaţia lui 
Vlahuţă, unul din scriitorii cei mai bătrîni, cei mai cu- 
noscuți. M-am dus şi la Ioan Slavici ca să iau pentru 
editura „Cultura naţională“ un volum de-al său. Locuia 
la fiica și la ginerele lui, profesorul şi criticul literar 
Scarlat Struţeanu. Cărţile i se retipăreau foarte greu şi 
din vizitele numeroase pe care i le-am făcut mi-am dat 
seama că și el trăia în strîmtoare. Acelaşi lucru se 
întîmpla și cu Gala Galaction. Cu atît mai mult cu cât 
preţuitul nostru scriitor nu avea altă resursă decît cola- 
borările care erau limitate la ceea ce publica în ziarele 
de stinga. Despre scriitorii tineri de atunci, pot să vă 
povestesc o vizită la Rebreanu, care lucra atunci la ro- 
manul său Ion. Ședea într-un fund de curte pe undeva 
prin strada Bălcescu. Din camera de lucru dădea într-o 
bucătărioară. Acolo scria pentru a nu ştiu cîta oară 
Ion. Ceilalţi, cum v-am spus, erau în presă sau unii 
dintre ei aveau mici slujbe pe la stat, dar condiţiile 
tuturor de viață erau extrem de grele. 


* În realitate strada Vissarion, aflată în imediata vecinătate 
a străzii Clopotari (n. ed.). 


135 


__— Ați amintit de vizitele la Vlahuţă şi la Slavici. 
Un lucru foarte interesant. Cînd Camil Petrescu era elev 
în clasa 7-a de liceu, deși se orientase spre publicaţiile 
lui N. D. Cocea, a cîștigat un concurs demonstrind că 
scriitorul lui preferat era... Vlahuţă. Tudor Vianu a vor- 
bit de asemenea despre o vizită la Vlahuţă tot în casa 
în care l-aţi întîlnit dvs. și cam tot în același timp. Cum 
explicaţi faptul că deși acești scriitori (Vlahuţă, Slavici 
Coșbuc) erau de altă factură literară, totuși primul gînd 
al dvs. şi al altor reprezentanți ai noii generații a fost 
îndreptat spre ei? Mi se pare interesant Japtul că nu-i 
consideraţi nici „demodaţi“, nici „întirziați“, 
= Erau scriitorii cu care am crescut noi, Eminescu 
de pildă, se afla pe culmile înalte ale Literaturii: Vlahuţă 
era mai aproape. Slavici reprezenta şi lupta din Ardeal 
ȘI era, împreună cu Vlahuţă, ultimul care-l cunoscuse 
pe Eminescu. Vlahuţă apoi exercita o influenţă asupra 
tineretului prin sfaturile pe care le dădea la poșta re- 
dacţiei“ din Vieaja, din Sămănătorul, lucru pe care l-a 
arătat și Ibrăileanu în studiile sale, Pe urmă Vlahuţă era 
scriitorul cetățean, așa cum îl dorea Dobrogeanu-Gherea 
activ, permanent prezent în publicistică, Fireşte că prin 
toate aceste elemente el exercita o atracţie deosebită 
asupra tinerei generaţii de atunci. 
Fi Amt golei p z care vi s-a părut a fi scrii- 
a polarizat tendinți iei ridi ă 
o ei ch dă tele generaţiei ridicate după 
— La început o influență mare a exercitat Cezar 
Petrescu. Mai tîrziu, prin inteligenţa, prin spiritul său 
polemic, Camil Petrescu. . Fireşte că pe linia, criticii 
George Călinescu, şi a esteticii, Tudor Vianu au avut de 
asemenea o înrîurire. Mult citite erau şi Mentiunile cri- 
tice ale lui Perpessicius. i 4 
— Aș vrea să ne vorbiți acum despre modul în care 
s-au dezvoltat, între ă ră ) ifii i 
a ce el ip cele două războaie, tradiţiile lite- 
„— Cred că lucrul cel mai important, imedi ă 
primul război mondial, pe plan DERT a fost a 
totală a Vieții româneşti, Chiar Ibrăileanu a recunoscut 
că poporanismul nu mai are vitalitate și a făcut un larg 
apel la tineret. A chemat atunci alături de el pe toţi 


136 


tinerii (am făcut şi eu în Viaţa românească niște note 
critice). Consider că marele merit al lui Ibrăileanu, în 
epoca respectivă, acesta a fost. Un alt factor. de care 
trebuie să ţinem seama este că ziarele de după primul 
război nu mai semănau cu cele dinainte, 

— Consideraţi că s-a făcut o cotitură în publicistică ? 

— Enorm. Pentru prima oară s-a făcut atunci apel 
masiv la scriitori. De exemplu Constantin Mille a chemat 
o serie întreagă de scriitori, încredințîndu-le foiletonul 
şi un carnet (era un articol scurt, de 30 de rînduri). Pe 
unii dintre ei i-a chemat chiar la redacţie. Alte ziare, cum 
ar fi Luptătorul, o publicaţie de stînga, de asemenea s-a 
adresat scriitorilor şi în felul acesta, pe canalul presei, 
au intrat în circulație mai multe nume de scriitori, 
lucru care desigur le-a folosit şi în literatură. Dar serii- 
torii au mai înţeles atunci un lucru, că literatura trebuie 
să aibă un spirit de actualitate, iar actualitatea demonstra 
că totul mergea hotărît spre stînga. Cred că în această 
perioadă legătura între gazetă şi carte a devenit mai 
puternică, 

— Publicistica a fost folositoare scriitorilor între cele 
două războaie mondiale ? 

— Eu am crezut de la bun început că scriitorul nu 
mai poate sta în turnul de fildeș, și cu cît curentul rea- 
lismului critic sau realismului socialist s-a lărgit, intrarea 
scriitorului în publicistică a fost mai firească şi mai ce- 
rută de viaţă. O influenţă covirşitoare după primul răz- 
boi au avut-o la noi exemplul scriitorilor Romain Rol- , 
land și Barbusse care au fost şi mari scriitori și mari 
publiciști. S-a văzut în acest timp că un scriitor. oarecum 
izolat, ca Stefan Zweig, a intrat şi el în marea luptă 
pentru pace. Războiul a fost o mare şi aspră lecţie de 
realitate dură. Chiar şi cei care pină la război stătuseră 
izolaţi şi-au dat seama că prin pasivitatea lor au contri- 
buit într-un fel sau altul la încurajarea tuturor relelor 
pe care le-a generat războiul. Atunci elementul critic s-a 
dezvoltat cu putere în literatura dintre cele două răz- 
boaie mondiale. 

— Lupta clasei muncitoare condusă de partidul ei a 
determinat acest larg curent de opinie critică și democra- 


137 


tică în literatura şi presa noastră dintre cele două răz- 
boaie mondiale. 

— Am arătat chiar de la începutul acestui interviu 
influența pe care a avut-o înființarea Partidului Comunist 
Român. Marile lupte ale proletariatului din acea pe- 
rioadă au determinat creşterea tendințelor critice şi 
protestatare. Dar literatura cu orientare de stinga s-a 
putut dezvolta în foarte grele condiţii. 

Între cele două războaie mondiale nu știu dacă am 
avut patru sau cinci ani fără cenzură și stare de asediu. 
Iar atunci cînd se ridica cenzura intervenea confiscarea 
gazetei şi aceasta fără să se dea nici o explicaţie. Noi 
n-am avut între cele două războaie presă liberă. Este 
un fapt pe care tineretul de astăzi trebuie să-l știe. 
Tot ce s-a scris atunci de pe poziţii democrate, progre- 
siste, s-a scris întruntînd mari riscuri și greutăţi. Şi 
vreau să repet că în scurtele întreruperi, cînd în mod 
demagogic politicienii burghezi ridicau cenzura, ei aveau 
grijă să confişte gazetele cu orientare democratică, pro- 
gresistă. Aşa s-a întîmplat cu revistele lui Sahia Bluze 
albastre, Veac Nou ca şi cu alte publicaţii democratice, 
care au fost confiscate şi interzise. Aparatul de stat fo- 
losea toate mijloacele pentru a sugruma în primul rînd 
presa condusă şi îndrumată de partid și apoi presa cu 
vederi democratice. 

În timp ce presa democrată era persecutată, oficiali- 
tatea încuraja prin toate mijloacele ziarele şi revistele 
reacționare, fasciste, cu un conţinut huliganic. Cred că 
ar fi util pentru tinerii cititori să cunoască ce anume 
ziare se bucurau de largul sprijin al guvernelor de atunci. 
M-aş opri de pildă numai la Stelian Popescu, care prin 
ziorul său Universul a făcut mult rău țării si a avut o 

influență nefastă asupra unei părţi dintre cititorii de 
atunci. Acest om, submediocru ca inteligență, de o in- 
cultură groaznică, dar de o mare viclenie, alcătuindu-și 
o redacție în care avea grijă să nu se strecoare nici un 
om de talent, a reusit totuşi, bătînd toba unui patriotism 
fals, să treacă multă vreme drept „un îndrumător“, 
Toate curentele obscurantiste au găsit în gazeta lui o 
largă susținere. El le încuraja sperind ca la urmă să 
culeagă foloase de pe urma lor. În special asupra arma- 


138 


tei avea influență Universul. Adunase cîțiva goa 
ieşiţi la pensie, care erau -ambiţioși și pe a 
Popescu îi cultiva. Adevărul e că Universul era la B e- 
lul armatei de atunci. Stelian Popescu, dezertorul din 
armata română, devenise cel mai înfocat militarist. 
Pentru a torpila presa democratică, Stelian Popescu a 
scos în stradă „Garda de fier“ cu care a organizat arderea 
ziarelor şi a cărţilor scriitorilor democrați. Încă a 
anul 1925, pe cînd eram redactor şei la Aurora, aira 
cat două-trei articole în care demascam trecutul lui i ian 
Popescu. Interesant de ştiut este faptul că după Elegia 
lor, au început să ne sosească din ţară numeroase eso, 
care conţineau date noi despre această figură ii aia 
care noi nu le cunoşteam. Destul să spun că aa Eat 
şi o broșură îndreptată împotriva lui care a apăru îi 
500 000 exemplare. Dar am vorbit destul Ce sate a d 
jalnică figură a trecutului. Bănuiesc, însă, că tinere! F 
trebuie să știe în ce condiții activau scriitorii progresiști 
din trecut, ce duşmani aveau ei şi care a fost ținuta a 
rală a celor ce au patronat asasinatele, arderea cărților, 
incitarea la ura de rasă etc. 
- Aveţi dreptate. Să trecem acum la alt capitol. Ce 
este — după părerea dus. — legătura dintre publicistică 
Asi A 
ic pa e ce realismul este singura formă de 
manifestare literară pe care o acceptă cei mai de ia 
scriitori, este evident că legătura cu presa e au p- 
mat mai frecventă. În trecut la aceasta se mai adăuga u 
lucru : scriitorul avînd să-şi susțină ideile lui, găsea în 
mod fatal că o carte e un aparat mai greoi de manevra 
decit un articol de gazetă şi că puterea de pătrundere a 
unei cărţi este mai redusă decît a unui articol de gazetă. 
În mod firesc, scriitorii cînd au avut de spus ceva, s-au 
îndreptat spre presă. Ideea că un scriitor care ea 
publicistica neglijează literatura, mi se pare absolut alsă. 
De la Victor Hugo, care a fost un mare gazetar, pînă în 
epoca noastră, s-ar putea găsi numeroase exemple care 
demonstrează strînsa legătură dintre articolul de ziar şi 
carte. În același timp aş mai adăuga că literatura ie cal 
rialistă, pe care o situez între presă şi literatură, este 
o nouă afirmare a legăturii dintre aceste două genuri. 


139 


Scriitorul care vrea să fie 
zeze aceasta fără activitatea în presă. Ziarul fi pune la 
dispoziţie vehiculul cel mai modern si cel mai rapid d 
circulaţie a ideilor lui. $ i i 
— Sint scriitori care cred totuşi că gazetăria ar con- 
suma din timpul necesar scrisului. Nu aveți impresia că 
experienta aceasta... i 
— E reversibilă Într-adevăr, însă aduce un material 
care serveşte în literatură şi pe care altfel n-ai avea posi- 
bilitatea să-l cunosti : oameni, raporturile dintre ei locuri 
peisaje, condiţii de muncă, un material extrem de vast. 
Dar literatura realistă şi cea veche realist critică și cea 
nouă, socialistă, se întemeiază pe cotidian. Nu există 
după parerea mea, scriitor mare care să nu fie scriitor în 
primul rînd actual pentru epoca lui. Romanul şi nuvela 
de la Maupassant încoace, au devenit cronica zilei, cro- 
nica vieţii trăite. Și cred că cel mai bun sistem de do- 
cumentare asupra actualității este reportajul. Eu sînt îm- 
potriva documentării in abstracto. Cît o să stai pe teren : 
6 luni, un. an cel mult. Este totusi foarte putin ! Mate- 
rialul scriitorului se adună treptat, cu vremea, iz 
cînd el vrea să călătorească, să studieze în permanenţă 
locurile ŞI oamenii, să adune cît mai multe date din care 
să extragă elemente de reportaj și din care să se traseze 
liniile viitoarei opere literare. Să te duci ca să te docu- 
mentezi în legătură cu munca minerilor dacă n-ai avut 
o legătură mai strînsă cu ei, dacă n-ai să revii în perma- 
nenţă, pr aie că ai să reușești în cîteva săptămîni i 
— in legătură cu articolul i ă fi că 
există deosebire între stilul cita cară a ei Gl 
articolului de zier. : ta e 
— Astăzi, la nivelul la care a ajuns presa, nu se mai 
poate face o deosebire tranșantă între stilul articolului de 
ziar și reportajului pe de o parte şi între stilul literar pe 
de altă parte. Chiar tendinţa celor mai mulţi die 
scriitori şi la noi şi peste hotare este simplificarea sti- 
lului, spre înlăturarea artificiilor ca formă, iar ca fond; 
și reportajul și romanul își extrag materialul din aceleaşi 
domenii de viaţă trăită. Nu vreau să spun că orice repor- 
taj e literatură și orice pagină de literatură e reportaj 
Sigur că genurile sînt încă deosebite, dar contactul i 


140 


actual e cu neputinţă să reali- 


e evident şi incontestabil. De cîte ori presa a recurs la 
elemente de mîna întîi (Eminescu, Iorga) paginile ei s-au 
înălţat la un nivel deosebit. i 

— Consideraţi că arta portretului... TEINN, 

— Sigur că da, aparține deopotrivă gazetăriei și lite- 
raturii si nu numai literaturii memorialistice. 

si Aş vrea să ne spuneţi părerea dvs. despre unele 
lucrări literare noi. 

— Nu aş vrea să citez nume pentru că fatal aş face 
omisiuni şi nedreptăți. E de ajuns însă să spun că se 
scrie mult mai bine şi mult mai actual decît în trecut. 
Dezvoltarea pe care a luat-o romanul ca și poezia € re- 
cunoscută de orice cititor. În trecut, perioade întregi din 
viața noastră şi din dezvoltarea societăţii lipseau din lite- 
ratură. Astăzi epoca aceasta de creare a socialismului 
este însemnată cu mult talent atit în romane cît şi în 
nuvele. Poezia care în trecut a suferit de o oarecare 1Z0- 
lare se află astăzi în mijlocul actualități, își trage seva, 
ca dealtfel şi proza şi teatrul, din marile realizări ale 
vremii noastre. Aș putea să vorbesc, de pildă, despre 
Marin Preda, unul din scriitorii care îmi place foarte 
mult, Ilie Moromete reprezintă un tip original de țăran 
care nu a existat pînă la apariţia lui în literatura noastră. 
Aş vrea să remare în același timp marele număr de scrii- 
tori tineri ridicaţi în ultimul timp. 

— Ce părere aveţi despre munca de reconsiderare a 
literaturii clasice din țara noastră ? 

— Procesul de reconsiderare a literaturii trecutului 
merge într-un tempo din ce în ce mai viu. Operele scrij- 
torilor sînt puse la dispoziția cititorilor în condiții excep- 
tionale, mai ales în comparație cu trecutul. E suficient să 
se ia pe de o parte un volum din „Biblioteca pentru toţi“ 
de astăzi şi un volum din trecut ca să se vadă diferența 
care există din toate punctele de vedere. Nu mai vorbesc 
de ediţiile critice. care sînt alcătuite cu adevărată pietate 
pentru opera şi autorul reeditat, Această schimbare în 
bine o observăm şi în materie de traduceri. Cititorul are 
la îndemînă în toate domeniile colecții admirabile, întoc- 
mite la preţuri accesibile oricărei pungi. E prima oară 
la noi în ţară cînd se întîmplă acest lucru. 


141 


e a E la noastră amenința să treacă peste 
obi; e, am pus aici punct. I mi 
o 7 „l-am mulțumit 
ă sin AA Tudor Teodorescu-Branişte pentru i 
care va da posibilitate tinerilor să cunoască de 


câ spe : a 
la sa mar tor ocular îteva semnificative momente din 


Interviu acordat lui Valeriu Râ- 
peanu, Luceafărul, 1963 


Consideraţii asupra scrisului 


— Fidelitatea față i iari i şi 
a AA T. for de realitate. a ziaristului și rea- 


-ar fi fost şi ziarist, Presa 
bservaţie a vieţii sub toate 
l äră să vrei un foarte 
apx oarte boga 
nA poe ari pe care, în forma lui Ea 
e ae FR de tine, iar prelucrat, devine 
a „AŞ cris Io i j 
ii Rh n Vinea, Cezar Petrescu şi 
Am c otd: ă li 
IA NE Paa z literatura trebuie să izvorască 
i tă. ele. de prelucrare a m i i si 
aterial i 
ferite. Ele merg de la realism bin a pai 


de viziunea literară a poetului 
— Nu credeţi că publicist i 

f credeți ul trebuie să aibă o 

litate specifică şi cu atât mai mult conducătorul e 


142 


— Evident, am avut mari ziarişti care n-au făcut 
literatură sau cînd au făcut-o n-au izbutit să strălucească. 
C-tin Mille, întemeietorul presei moderne din ţara noastră, 
în scrierile literare rămîne pe al doilea sau al treilea 
plan. Alţii au evitat cu prudenţă literatura. De pildă, 
C-tin Graur, continuatorul lui Mille, în ziaristică. Dintre 
cei care s-au manifestat pe ambele terenuri, N. D. Cocea 
a fost un pamfletar strălucit. Literatura lui, însă, e 
slabă, cu excepția povestirii antologice Vinul de viață 
lungă. Literatura şi presa se completează. Cazul lui 
T. Arghezi e cel mai convingător. 

— Aţi scris o carte despre Leon Gambetta, aţi scris 
şi despre „Găina, coteţul şi dictatura“... 

— Am scris, ca orice gazetar, citeva mii de articole, 
într-o activitate de 50 de ani. Am adunat în volum sau 
în broşuri foarte puţine din ele: Oameni de ieri, Doc- 
trina bitei, Democraţia pe înțelesul tuturor etc. Zilele 
acestea, va apare la E.P.L. Oameni și paiațe, o culegere 
de articole, din 1920 pînă azi. 

— Nici manualele de citire pentru învătămîntul pri- 
mar elaborate de d-voastră în colaborare cu Liviu Re- 
breanu, poate nici romanul Fundătura Cimitirului nr. 13 
nu rememorează, cred, literatura pe care ați scris-o. 

— Cartea cea mai aproape de sufletul meu este Prin- 
ţul, în care am încercat să realizez un tip nezugrăvit pînă 
atunci de ceilalţi confraţi ai mei. Ţin mult de asemenea 
la un mic roman, pamflet împotriva vremilor de altă 
dată, Domnul Negoiţă sau individul împotriva statului. 
L-am scris în două săptămîni, deşi de obicei scriu foarte 
greu. Și l-am scris la îndemnul regretatului meu prieten 
S. Ciornei, unul din cei mai buni editori pe care i-am 
avut. 

În mod firesc, prin preocupările mele, am fost înclinat 
mai ales către romanul social ca Băiatul popii, Scan- 
dal etc. După ultimul roman publicat, Primăvara apele 
vin mari, acum lucrez la un volum de amintiri care se 
va numi Scara vieţii şi care sper să apară în anul viitor. 


Din interviul acordat lui Gheorghe 
Anca, Luceafărul, 1967 


143 


Creaţie şi actualitate 


A Era a e sg E liber a fost o perioadă eroică 
d astra, pe care v- 3 
pentru cititorii Tribunei. i ta ea ol. 
e. 3 A A Se 
a a la aie, vă SS sau la Cuvîntul liber, seria 
| 3 ; în perioada 1933—1936 i 
i a ioad: , sub direc- 
m aa au trecut treizeci de ani de atunci văd 
at m A ea La ag Găsesc adesea cititori, care își 
ar cercetătorii lit i i ă 
Be EI SE s : erari o citează adesea 
e a vorbi despre a tă ia seri 
A a | ceastă a treia serie, îngă- 
mintesc, mai ales ititorii ti psi 
S n entru i 
LE, două serii anterioare, > pei am 
Pt i La a fost întemeiat în 1919 de Const 
aur, n cei mai străluciți publicisti i-ar 
avut. Era îndată după pri î 70 E am ap a iai 
V ă primul război i ă 
5 adată după | boi mondial. În 
e puternic şi sănătos vînt de stînga, Ca să-și A 
poz DAE primejduite, forțele de dreapta s-au coali- 
Zi Sa E prin starea de asediu şi cenzura 
' ute. Articolele erau ciopîrti Î 
er 3 i pirțite ; în locul pasa- 
j N id pa apăreau mari spaţii albe. Const A z 
An ate i R ia potesi Împotriva acestei stări 
ari. de colaboratorii mai vî ici 
a a de o ai virstnici, el 
ii iul revistei o serie de elemente tinere Re. 
NU aa i Dig ae Aer dar cenzura se înăsorea tot 
Qai r z ani ă i 5 ită 
aire T E e luptă grea, a fost nevoită 
i 1 | 3 
PE în 1924, Aceasta a fost a doua serie a 
En iber, care a durat pînă în 1926. Eu am co- 
a sa să la seria întîi, cît şi la cea de a doua. Sapte 
su A iezi în 1933, revista a reapărut sub dicectia 
e j e apel la toți scriitorii de stînga — comu- 
ei ea işti, progresiști de toate nuanțele si indepen 
Sl si) realizat astfel un adevărat front popular în 
sete stica, împotriva extremismului de dreapta. O listă 
ae or colaboratorilor ar ocupa prea mult spațiu Voi 
aa ele se i „Vechea gardă“ (Const. Graur 
- D. Cocea, B. Brăniste r 
N ii „N. i B. șteanu, Gr. Graur 
E e etc.), pînă la cei mai tineri, toți şi-au adus apor- 
or de talent, entuziasm şi spirit combativ 


144 


“predominau, 


în afară de articolele politice, care bineînţeles că 


am dat un spaţiu larg colaborărilor literare. 
Aici şi-a publicat primele nuvele Alex. Sahia ; aici s-au 
afirmat cîțiva poeţi de talent. Problemelor tineretului 
universitar le-am consacrat o pagină întreagă, redactată 
de Radu Popescu şi Radu Stoicescu. Am dat o largă dez- 
voltare reportajului social, cum a fost zguduitoarea an- 
chetă a lui Geo Bogza în lumea muncitorilor tăbăcari. 
A treia serie a Cuvintului liber a început în noiembrie 
1933. În decembrie, primul ministru I. G. Duca a fost 
asasinat pe peronul gării Sinaia. Guvernul Tătărăscu — 
Inculeţ, care a urmat, a reintrodus cenzura, care s-a 
exercitat însă nu împotriva extremei drepte, din rîn- 
durile căreia ieșise asasinul lui Duca, ci împotriva publi- 
caţiilor de stînga şi în special împotriva Cuvîntului liber. 
Cu toate acestea, revista a ajuns în scurtă vreme la un 
tiraj cu totul neobișnuit pe vremea aceea, Stiam că suc- 
cesul acesta va duce, pînă la urmă, la suprimarea revis- 
tei. Ceea ce s-a întîmplat, în 1936. Am încercat să scoa- 
tem o serie de broşuri săptămînale, dar n-au putut apare 
decît două : Iuda de Maria Arsene, care a debutat cu 
mare succes la Cuvîntul liber, și Democrajia pe înţelesul 
tuturor, o conferinţă pe care am rostit-o la un cere cul- 
tural din Galaţi. Celelalte trei broşuri pe care le anun- 
țasem : Apărătorii păcii de Gheorghe Dinu, Duşmanii 
păcii de Eugen Jebeleanu şi Lupta pentru pace de 
A]. C. Constantinescu — au fost oprite la cenzură. Un an 
mai tîrziu, la 30 decembrie 1937, au fost suprimate ziarele 
Adevărul şi Dimineaţa, care, după retragerea lui Const. 
Graur, apăreau sub direcţia lui Mihail Sadoveanu, B. Bră- 
nișteanu şi a mea. În 1939, am încercat o regrupare a 
elementelor de stînga la Jurnalul, dar după cîteva luni, 
în 1940, a fost suprimat şi acesta. Guvernele burgheze 
deschideau astfel drum larg pentru dictatura legionară, 
care a urmat. 
Aceasta e, în linii mari, povestea Cuvântului liber. 

— Care au fost relaţiile operelor dumneavoastră lite- 
rare cu aspectele vieţii sociale și spirituale ale epocii ? 
— Am început să public schiţe şi nuvele prin 1915— 
1916, cînd eram în ultimii ani ai liceului din Piteşti. 
Ca foarte mulţi dintre începătorii de atunci, mă aflam 


148 


sub influența realismului si a naturalismului francez 
Flaubert și Maupassant, dar mai ales Zola şi Octave 
Mirbeau erau idolii noştri. În primele două volume de 
nuvele pe care le-am publicat prin 1922 şi chiar mai 
tirziu, am plătit şi eu un tribut greu naturalismului, După 
aceea am renunțat la trăsăturile îngroșate ale acestei 
şcoli, menţinîndu-mă în limitele unui realism cumpănit. 
În cărţile ce au urmat, m-am străduit să zugrăvesc aspec- 


tele de viaţă pe care le cunoşteam sau credeam că le. 


cunosc mai bine : mahalaua (Fundătura Cimitirului), satul 
în timpul unei campanii electorale (Băiatul popii) lumea 
politicienilor și a oamenilor de afaceri (Scandal). O carte 
reprezentînd un roman-pamilet este Domnul Negoiţă sau 
individul împotriva statului. În timpul ultimului război 
refuzînd să colaborez la ziarele care apăreau sub cenzura 
hitleristă, am avut răgaz să scriu Prinţul. În paginile 
acestei cărți am încercat să redau un personaj inedit 
care a existat totuşi. L-am plămădit din vreo zece figuri 
reale, pe care am avut prilejul să le cunosc. Retipărit în 
două ediţii după război, romanul a fost bine primit de 
cititori şi de critica literară. În Primăvara apele vin 
mari am încercat o cronică a societăţii românesti si a 
răscoalelor ţărăneşti din 1888, care au prevestit marea 
ridicare a satelor din 1907. E singurul meu roman care 
se referă la altă epocă decît cea în care am trăit, M-am 
întemeiat însă pe o documentare care mi-a luat aproape 
cinci ani de muncă și de adunare a materialului, 

T Întrucât fiecărei perioade îi corespunde viziunea 
ei socială, aţi dori să puneţi față în [aţă literatura română 
cu caracter social dintre cele două războaie si literatura 
noastră de astăzi ? 4 

— După primul război mondial, literatura noastră 
a cunoscut, cum se ştie, o splendidă înflorire. Seria ma- 
rilor romane a deschis-o Liviu Rebreanu în 1922, cu Ion 
după care au urmat Răscoala, Pădurea spînzuraţilor și 
celelalte. Ion a fost o apariţie atît de neașteptată, aş zice 
chiar senzațională, încît la început mulţi n-au înţeles-o 
Doi din scriitorii noştri i-au contestat orice valoare. 
Articolele lor, recitite azi, ne fac să zîmbim. Ciţiva critici 
:s-au retras într-o tăcere prudentă. E. Lovinescu şi Tudor 


146 


Vianu au meritul de-a fi afirmat cei dintii marea valoare 
a acestui roman. 

În acelaşi timp Rebreanu a publicat cele două nuvele 
de mari proporţii, Catastrofa, care într-un fel anunţă 
Pădurea spinzuraţilor, şi Ițic Ștrul dezertor, inspirată de 
asasinarea fruntaşului socialist Max Wexler. În aceeaşi 
perioadă, cîţiva din scriitorii consacrați înainte de război 
dau o serie de romane de mare valoare, în genuri dife- 
rite — Mihail Sadoveanu publică Fraţii Jderi şi Zodia 
Cancerului, trecînd apoi la Baltagul, Ion Agârbiceanu 
continuă cu bogatele sale resurse personale marea linie 
a lui Ioan Slavici, Gala Galaction trece de la nuvelă ia 
Doctorul Taifun, Roxana şi Papucii lui Mahmud, loan 
Slavici, singurul din marea generaţie care se mai află în 
viață, publică în 1923 ultimul său roman, Cel din urmă 
Armaş, retrăgîndu-se apoi în literatura memorialistică.. 
Au urmat Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia. 
Papadat-Bengescu, Matei Caragiale, Ionel Teodoreanu,. 
George Mihail Zamfirescu, Al. O. Teodoreanu, Ion Marin 
Sadoveanu, Demostene Botez, Anton Holban, F. Aderca, 
Gib Mihăescu, Mihail Sebastian, Sergiu Dan, I. Peltz etc.. 
G. Ibrăileanu, către sfîrsitul activității sale de critic lite- 
rar, dă Adela, unul din cele mai bune romane de analiză: 
psihologică din cîte avem, G. Călinescu publică Enigma 
Otiliei, iar E. Lovinescu un întreg ciclu din care se relevă 
mai ales Mite şi Bălăuca. După cum se vede, între 1920 
şi 1940 s-a pus temeiul romanului românesc modern. 
Scriitorii din această perioadă, reluînd firul început de- 
N. Filimon cu Ciocoii vechi și noi, şi dus mai departe de 
Duiliu Zamfirescu prin ciclul Comăneştenilor și de Vla- 
huţă cu Dan au dat o producţie valoroasă, bogată și va- 
riată. După războiul din urmă, generaţia care s-a ridicat; 
ne-a dat de asemenea mulţi romancieri de mare talent. 
În scrierile lor se oglindesc marile prefaceri ale orânduirii 
socialiste. Această temă este însă atît de complexă și are: 
aspecte atît de multiple, încît e departe de-a fi epuizată. 
Şolohov spunea acum cîţiva ani, la un congres al scrii-- 
torilor sovietici, că pentru a reda just o perioadă oare- 
care, scriitorul are neapărată nevoie de o perspectivă în 
timp. Ultimul volum din Donul liniștit a apărut în 1940,. 
deci la douăzeci şi mai bine de ani după perioada zu- 


147 


Srăvită în roman. Sîntem în drept să așteptăm şi în lite- 
ratura noastră noi scrieri despre uriaşele transformări 
ale vremii în care trăim. Romancierii din generația nouă 
cu bogata lor înzestrare, ni le vor da fără îndoială Ele 
se vor adăuga cu cinste celor apărute pînă acum. - 

— Unii critici sociologizanţi pretind că în unele ro- 
mane pe care. le-aţi scris v-aţi depășit subiectivitatea. 
Care e părerea dumneavoastră ? j 

— Cred că cea mai mare greşeală, pe care o poate 
face un scriitor, e să-și apere sau să-şi explice propriile 
lui scrieri. Întrucât mă priveşte, n-am căzut niciodată 
în acest păcat. Sînt convins că o carte trebuie să se apere 
și să se justifice prin ea însăşi. Voi vorbi deci despre 
subiectivitate în genere, fără nici o reterire la romanele 
mele. În tinereţe am crezut şi eu că există o obiectivitate 
deplină, o zugrăvire imparţială a lumii si a oamenilor 
Cu timpul, m-am convins că acesta este un scop către 
care trebuie să năzuim cu toţii, dar pe care nimeni nu-l 
poate realiza integral. Fiecare scriitor rămîne într-o mă- 
sură oarecare subiectiv. E de dorit însă ca măsura aceasta 
să fie cît mai redusă cu putinţă. A ne zugrăvi pe noi 
inşine, necontenit și în mod voit, e un egocentrism dăună- 
tor artei romancierului de azi. În unul din studiile sale 
Paul Zarifopol dovedeşte că Maupassant, socotit multă 
vreme drept un scriitor perfect obiectiv, nu s-a putut 
libera niciodată de un anumit subiectivism, Iar Flaubert 
cînd spunea „Doamna Bovary sînt eu“, nu avea defel 
aerul că glumește, Nici Tolstoi nu e totdeauna obiectiv 
Mai degrabă l-aş cita în sensul acesta pe Cehov. Să cău- 
tăm deci obiectivitatea, cu atit mai stăruitor cu cît ştim 
că e foarte greu s-o realizăm, 

— Întors recent de la Paris, n-aţi vrea să ne vorbiti 
despre întilnirile pe care le-aţi avut acolo ? i 

— L-am revăzut cu mare bucurie pe Andre Maurois 
pe care am avut plăcerea să-l cunosc la București în 
1927, cînd mi-a dat dreptul de traducere pentru studiul 
său Disraeli. Și-a amintit cu plăcere de popasul pe care 
l-a făcut atunci în capitala noastră. La optzeci şi mai 
bine de ani, Maurois e în plină activitate. Colaborează 
la mai multe reviste, vorbeşte la televiziune, suprave- 
ghează ediţia operelor sale complete și, după cum mi-a 


148 


spus, a început să-şi scrie memoriile. Zilele trecute am 
auzit că a plecat, sau se pregătește să plece în America, 
pentru o serie de conferințe. Am avut prilejul să cunosc 
pe Martha Bibescu, compatrioata noastră, care ocupă un 
loc de frunte în literatura franceză. În iunie trecut, Aca- 
demia franceză i-a acordat un nou premiu, după cel 
pe care îl primise prin 1930, pentru Izvor, țara sălciilor. 
Fragmente din scrisorile sale sînt citate ca model de 
limbă şi stil în manualele de liceu, consacrare de care 
se bucură puţini din scriitorii francezi în viaţă. În -dis- 
cuţia pe care am avut-o, s-a interesat cu căldură de lite- 
ratura noastră de azi. Am vorbit apoi despre Vasile 
Pârvan, cu care ştiam că a avut bună prietenie. Zilele 
trecute, am primit o scrisoare prin care Martha Bibescu 
mă anunţă că a găsit „oarecum printr-o întîmplare“, 
cîteva din scrisorile lui Pârvan, care vor apare în La Revue 
Archéologique de France. Ţineam să-l văd pe Kessel, 
căruia voiam să-i solicit un interviu despre Panait Istrati, 
cu care a fost bun prieten. Kessel se afla însă la locuinţa 
lui de la ţară, unde se pregătea pentru o călătorie în 
India. L-am văzut pe Jean Louwiche, prieten bun cu 
Kessel şi cu Panait Istrati. L-am rugat să scrie citeva 
amintiri despre Istrati si sper să le primesc în curînd. 

— Cum priviți dumneavoastră fenomenul literar con- 


temporan ? 
— Ne aflăm într-o perioadă de căutări. Pretutindeni 


-se simte nevoia unei înnoiri. „Noul val“, cum i se zice 


în Franţa, e un fenomen general. Andre Maurois îmi 
spunea : „Fac parte dintr-o generaţie care s-a ocupat de 
oameni, de sufletul si de năzuinţele lor, de durerile și de 
bucuriile lor. Astăzi unii scriitori se ocupă de lucruri, 
de obiectele neînsulleţite. Trebuie să recunoaștem însă 
că printre ei se află multe talente reale“. 

Orice curent nou a stîrnit proteste și împotriviri. 
Hernani al lui Victor Hugo a fost întimpinat cu huidu- 
ieli și fluierături. Aşa a început şcoala romantică fran- 
ceză. Mai tîrziu, cind Antoine a jucat la Teatrul Liber 
primele piese de Ibsen, alte fluierături, alte huiduieli. 
În culise, Antoine spunea : „Am să li-l vir pe gît și tot 
vor trebui să-l accepte“. Astăzi Ibsen pare multora îm- 
bătrînit. Cînd a apărut Madame Bovary, Flaubert a fost 


149 


învinuit de imoralitate și dat în judecată pentru faimo- 
sul capitol al plimbării în cupeu. Azi Madame Bovary se 
învață în școli. Dar la procesul lui Flaubert a început 
realismul francez. Baudelaire n-a trecut si el prin faţa 
justiţiei. pentru imoralitate ? Cu el a început însă poezia 
modernă. E greu de spus ce și cît va rămîne din „noul 
val“, din această literatură a obiectelor neînsutlețite La 
micul teatru al lui Eugen Ionescu se joacă încă Scaunele 
şi Cintăreaţa cheală, iar la Comedia Franceză i se joacă 
Setea şi foamea dar unii scriitori din „noul val“ îl acuză 
pe Ionescu că i-a trădat. Cum e firesc, literatura merge 
mai departe. Unele salturi sînt desigur prea mari, prea 
forţate. Ele vor fi ajustate cu timpul, Pe această linie 
poezia noastră e în plină prefacere. Am avut multumirea 
să citesc și în proză cîteva bucăți care arată acelasi 
proces de înnoire. Se cuvine să ne bucurăm. Deocam- 
dată sînt încă dibuiri. Cu vremea vom vedea si afirmări 
bine conturate. - 

— V-aţi reluat activitatea de romancier ? 

_— Deocamdată am pus la punct o culegere din cro- 
nicile, portretele și pamfletele politice pe care le-am pu- 
blicat în perioada dintre cele două războaie. Ele vor 
apare, cred, în 1967, sub titlul Oameni şi paiaţe. Apoi 
mă voi întoarce la romanul la care lucrez de trei ani. 
E un fel de... „început de veac în Bucureşti“, Dar înainte 
voi fi mai bucuros să aud opinia cititorilor... 


Interviu acordat lui Petru Sfetca, 
Tribuna, 1967 


Colaborări şi colaboratori 


ma Cum aţi început activitatea dumneavoastră de 
scriitor și ziarist si care sînt publicaţiile la care aţi co- 
laborat sau pe care le-aţi condus ? 
y Prin octombrie 1915, am început să trimit cronici și 
impresii literare la Rampa, un bun ziar de teatru și lite- 


-ratură, care apărea la București. Fiind încă în liceu și 


neputând semna cu numele meu, mi-am luat pseudonimul 


150 


Andrei Branişte. Tot atunci am mai publicat cîte ceva în 
Cronica lui T. Arghezi și Gala Galaction, în Ziarul meu, 
o publicaţie a lui P. Locusteanu, în Gazeta lui A. Clar- 
net etc. Primele schiţe și nuvele au apărut în revista 
Solia. 

În iulie 1916, ţara intrînd în război, revistele literare 
şi-au încetat apariţia. În toamnă, a urmat refugiul în 
Moldova. M-am întors la Piteşti în vara lui 1918 și am 
început să colaborez la Scena, un ziar de teatru și lite- 
ratură condus de A. de Herz, autor de comedii de mare 
succes pe atunci. De la Scena am primit cele dintii ono- 
rarii, căci pînă atunci colaborările mele erau gratuite : 
cinci lei pentru un „carnet“, adică un articol scurt, și 
zece lei pentru un foileton. Îmi scoteam tocmai bine 
banii de ţigări ! Fără să mai spun că e mai greu să scrii 
un articol scurt, decît unul lung... 

La mijlocul lui noiembrie 1918, am venit la Bucu- 
rești, am ocupat un post de copist la Facultatea de Științe, 
ca să am din ce trăi, m-am înscris la Facultatea de Drept 
şi mi-am reluat colaborarea la Rampa, care reapăruse, 
și la cîteva reviste. Eram, ca Rică Venturiano, „studinte 
în Drept şi publicist... 

Ţinta mea era însă să intru în presa de stinga. Ca 
mai toţi tinerii din leatul meu, mă întorsesem din Mol- 
dova revoltat de ceea ce văzusem în timpul războiului : 
corupție, speculă, traficuri, dezmăţ ete. Armata luptase 
admirabil, cum recunoșteau și duşmanii noștri. Pătura 
noastră conducătoare îşi dezvăluise însă toate lipsurile 
şi toate scăderile. Din cauza aceasta bătea asupra ţării 
un mare vînt de revoltă şi chiar noi, care prin vîrstă 
nu fusesem chemaţi pe front, simţeam nevoia unei acţiuni 
de îndreptare a relelor ce ieșiseră la iveală. Aveam două- 
zeci de ani şi credeam în puterea scrisului. Generaţia din 
care fac parte a fost împinsă în presa de stinga de re- 
volta împotriva războiului. 

În noiembrie 1919, am intrat la Izbînda, Avântul, și 
Cuvîntul liber, toate trei cotidiene conduse de Constan- 
tin Graur, un strălucit publicist, care mi-a fost maestru 
şi prieten. De la el am învăţat meseria. 

În 1921, cînd Graur s-a retras de la conducerea celor 
trei publicaţii, întreaga redacție a plecat odată cu el. 


151 


Constantin Mille m-a chemat la Adevărul şi Dimineaţa, 
iar N. D. Cocea la Chemarea. Am lucrat cu amîndoi și 
am avut mulţumirea să mă bucur de prietenia amîn- 
durora. Cînd Mille s-a retras de la direcţia celor două 
ziare, am plecat şi eu. Cam tot în același timp, Chemarea 
şi-a încetat apariţia. Cocea a trecut la Aurora, ziar nou, 
sub direcţia doctorului Nicolae Lupu, în redacţia căruia 
şi eu am fost chemat, Cu doctorul Lupu am legat o prie- 
tenie bună, care a dăinuit pînă la stingerea lui din viaţă. 

Între 1921—1926, am fost secretarul editurii „Cultura 
Naţională“, condusă de prof. V. Pârvan și Marin Simio- 
nescu-Rîmniceanu, fără a-mi întrerupe însă activitatea 
gazetărească. În aceeași perioadă am colaborat la Facla, 
săptămînal condus de Cocea, la Viaţa românească, Ade- 
vărul literar, Cuvîntul liber, seria a doua, sub direcția 
bunului meu prieten Eugen Filotti (1924—1926), la ziarul 
Țara, pe care îl scotea, la Timișoara, Camil Petrescu și 
la multe alte reviste, 

În 1927, Aurora și-a încetat apariţia. Atunci am fost 
chemat la Adevărul şi Dimineaţa, care trecuseră sub di- 
recţia lui Constantin Graur. 

În noiembrie 1933, fără a-mi întrerupe colaborarea la 
aceste două ziare, am scos Cuvîntul liber, seria a treia, 
unde am realizat o concentrare aproape a tuturor scrii- 
torilor şi publiciștilor de stînga, începînd cu comuniştii. 
Dar tocmai din cauza aceasta revista a fost suprimată 
în toamna lui 1936, din ordinul guvernului. 

La 19 noiembrie 1936, Constantin Graur, retrăgin- 
du-se de la direcţia Adevărului şi Dimineţii, am preluat 
conducerea celor două cotidiene împreună cu Mihail 
Sadoveanu și B, Brănișteanu. La 30 decembrie 1937, cele 
două ziare au fost interzise din ordinul guvernului. 

În toamna lui 1939, am încercat o nouă concentrare 
a forțelor gazetăreşti de stînga, scoțind Jurnalul, ziar de 
după-amiază, care a fost însă suprimat și el după cîteva 
luni, în vara lui 1940. 

După cum vedeţi, sînt un fel de gropar de gazete şi 
reviste, dar nici una din ele n-a murit de moarte natu- 
rală, adică din lipsa de cititori ; toate au fost gîtuite de 
diferitele guverne reacționare, care s-au succedat la 
cîrma ţării în acea perioadă, 


192 


i ăzpoiului si a ocupației hitleriste, 1940— 

Rar Eoo în presă. Am folosit acest răgaz ca 3 
termin romanul Prinţul, la care lucram de e ani, $ 
care a apărut în. ianuarie 1944, în editura „i e Serii 
în octombrie 1944, am scos Jurnalul de Caii at 4 E 
colaborarea lui Mihail Eten Sci cotit . Bră- 
i erpessicius, Victor imiu A Mea 
a E, de asemenea la Scînteia, Roata: A, 
beră, Contemporanul, Gazeta literară, Presa Tu A 
Ramuri din Craiova, Tribuna din Cluj etc. esa 
O culegere de articole pe care Je-am scris în perioada 


dintre cele două războaie a apărut în volumul Oameni 


și paiațe publicat vara trecută de Editura pentru litera- 
tură, 


Din interviul acordat lui Ton Cru- 
ceană, Argeş, 1968 


Pee 3 A 
Trei prieteni din redacția ziarului „Chemarea 
în care am lucrat alături de Constantin 


r, în redacția zia- 
a lui 


În aceiaşi ani lucre 
Mille, am avut mulțumirea să mä bucu T 
rului Chemarea, de S lui Ion Vinea, 

] si a lui Cezar Petrescu. i 
o AA de pildă, cum l-am Cl si E ; a 
pe regretatul Ion Vinea. Mă aflam într-o zi, F E Fa 
unde bunul meu prieten, chelnerul Titu, îmi da a i 
dit un capuținer şi 10 țigări, La un poa dei para 
apropiat de masa mea un om tinar, cam le p a A 
cu mine, cu fața smeadă, tăiată in linii Ap E 
ochii de un albastru senin. — Dumneavoas ră s i: 
domnul Branişte ? — Da! — Eu sint Ion Vinea. E zi 
ricit că vă cunosc ! — Cocea e în provincie. Mi-a vala opa 
azi să vă propun o colaborare la Chemarea... aSa a i 
ceput o prietenie care a durat 50 de ani fără să ao i 
brită niciodată de cea mai mică neînțelegere. W i 
și pamfletar de înaltă clasă, Vinea era de [9) i i : te 

si o bunătate cum rar mi-a fost dat să întîlnesc. Nu 1- 


d ; vă 
auzit niciodată criticînd pe vreun coleg. Dimpotrivă, 


153 


ajuta i i 
RES, Ia Sni debutanţi, ușurîndu-le drumul în 
ai ri se rățişaseră, Scria articolele foarte greu 
pu sui ; saca o exact aceeași importanță ca o 
i zle. Procesul de elab 
PESES ez] s aborare era compli- 
dap i A BEE de manuscris tăia și corecta ara 
ouă aN y esea nu ramineau decit patru rînduri 
a Tdi cu el, avea conștiința responsabilităţi lui 
ii a istice. De aceea tot ce a scris a rezistat 
a a ucram toţi într-o singură cameră. Discutam 
ia Ms re noi. El sedea cufundat în scrisul lui si nu 
a Sai Cînd îi adresam o întrebare, trebuia să o 
ie iei ouă-trei ori pînă ridica în sfîrșit capul, ne 
A Brau că ca și cînd venea din altă lume şi apoi, cu 
: e neuitat, ne dă ă d 
ee ; dădea răspunsul ce credea de 
În anii ători 
T A următori, am lucrat alături de Vinea în ace- 
re le Beige la Facla şi la Cuvîntul liber. Cînd 
ei iapa = pir presă, după procesul de lezmajes- 
ea PF | Facla sub conducerea lui Vinea, care a 
e cca departe lupta pînă cînd Cocea, cu tempe- 
T eE pasionat, ce nu-l lăsa să stea multă vreme 
f » a reintrat în publicistică i 
pi stică. Pe V: i 
cistica l-a pasionat î ă i a S 
in așa măsură încît î ă 
a ; Ș ît în afară de 2-—; 
K mese, evident foarte valoroase, n-a publicat în F. 
7 ja nici romanul „Lunatecii“ de care îmi vorbise 
ae ei în urmă și nici vreo culegere mai amplă 
Ip ao Cl pis cînd „Editura pentru litera 
exemplarul de semn i z 
i i : al din v 
SE a Ghe ultima lui bucurie în viaţă int i 
D R e și el cu anevoinţă; bînd cafea după 
că île ii a după țigară. Articolele lui, atît 
i RE wa = încît par turnate dintr-o dată, sînt 
odul e neînchipuit : 
gini îi Tia Sei puit. Un text de două pa- 
căuta îndelung cuvi 
l vîntul cel mai trivit, i 
= li iai ( mal potrivit, imaginea c 
e IL al a mai bþiciuitor. Tsi DAS e 
Z, Ş ltor de nestemat A 
Ei sii 1 estemate. De aceea, cînd reci- 
e! Ştii după atita timp o pagină de Cocea, nu gă Îmi 
Ei Shia pă ; gasesti nimic 


154 


Cea mai de seamă publicație a lui Cocea din perioada 
premergătoare primului război mondial rămîne revista 
săptămînală Facla pe care a scos-o în 1910 împreună cu 
T. Arghezi, Const. Graur și alți publicişti de stinga. Aci 
si-a publicat Cocea, sub pseudonimul Nicoară ai lumii, 
acele incisive portrete de politicieni, cu desene de Iser 
şi de Camil Ressu. Aici a dus acea susţinută campanie 
în sprijinul muncitorilor de la oraşe şi de la sate, pentru 
votul universal, pentru împroprietărire, împotriva sama- 
volniciilor şi schingiuirilor de la Siguranţă, de la jandar- 
merie şi din armată, împotriva afacerilor veroase etc. 
Dar, mai ales aci, în paginile Faclei, şi-a început Cocea 
lupta împotriva regimului monarhic, pe care o va con- 
tinua decenii de-a rindul, cu o stăruință neobosită şi cu 
o vervă pamfletară fără egal. El nu ezită să-şi termine 
unele articole în stil de manifest : „Jos regele oligarhic ! 
Jos complicele asasinilor din 1907 !... Trăiască Repu- 
blica !“ — seria Cocea împotriva lui Carol I. Campania 
o duce apoi împotriva lui Ferdinand, cu aceleaşi accente 
de revoltă, cu aceeasi convingere și cu același talent. 

La Chemarea el îşi continua lupta cu înverșunare. 
în redacţie era o atmosteră de bună prietenie. Singu'a 


ierarhie pe care o recunoştea era aceea a talentului. 
Cocea nu era „domnul director“, ci pur și simplu „Nicu“. 
Acest apelativ amical nu micşora însă cu nimic stima şi 


prețuirea ce-i purtam. Deşi cel mai în vârstă dintre noi, 
la glume şi la farse era cel mai tînăr și mai inventiv. 
Parcă-l văd — cu fruntea înaltă şi bombată, cu ochii 
scînteind de veselie sub accentul circumflex al sprînce- 
nelor, cu faţa tăiată în linii drepte, cu bărbia proemi- 
nentă, crestată la mijloc şi cu rîsul lui atît de comuni- 
cativ. 

Avea şi multe zile grele. Gazeta era foarte des con- 
fiscată. Pe de altă parte, Cocea n-a avut niciodată no- 
rocul să găsească un administrator priceput. Publicitate 
aveam foarte puțină. Negustorii nu aveau curajul să-şi 
aducă anunţurile la o foaie care ataca în fiecare zi pe 
rege, pe regină şi toată familia regală. Cocea a dus lupta 
în condiţii crîncene. Cu toate acestea, entuziasmul lui 
înnăscut nu-l părăsea niciodată. 


155 


i aia că a fost condamnat la un an și jumătate 
ET TER l-am văzut în penitenciarul 
C A usese trimis într-adins ca să fi 
a . 2. cul . Si F 
E oe tal lui gi București. Mai tirziu APE 
ai știu ru ce, l-am văzut la Văcăreşti "Tot 
a Ta. ua curajul şi entuziasmul. Pe fata lui ao 
RA R Îşi T. mîncarea singur la o 
p ăcea și cafeaua turcească re ţi 
recomanda : „Nu că mă laud, d Sa ră 
o ada á mă , dar cred c-o să-ţi placă !& 
A stinjenea decît lipsa de libertate. Era Dra să 
Le aie a Sa Er discute. În puşcărie îşi um- 
a nd. Dealtfel, toată viața a fost iti 
pasionat. La plecare, te condu înă Tea 
pasionat. La pl A cea pînă la poarta î i 
sorii, Aici îți făcea un salut 1 i a Aea 
AE po al Cat arg, spunînd : „Mai departe, 
sii mld ? pare foarte rău, dar nu pot să vă 
Aşa ne-am despărţit şi ă i 
părțit şi după ultimul dejun 
_ : p Ş e c 
re luat impreună cu Gala Galaction și i Vinci i 
apa ial ful lui din str. N. Iorga. A doua zi s-a inter 
n cinica prof. Parhon. Cu toate ef i takdis 
l TE $ turile .medicil 
nu a putut fi salvat i iehilor d pă, 
Ee aa i „ Blocarea rinichilor i-a dat uremia, 
aA sa dia linia unei vieți de necontenită luptă 
p E SAR pentru democrație, pentru libertate. 
ps a a S Chemării l-am cunoscut si pe Cezar Pe- 
„Cu o fecunditate prodigioasă, Ce A 
fi 1 gi ugioasă, Cezar Petrescu 
a i cum se ştie, o operă literară de mare Saci, 
pi iii o frescă “socială românească a veacului al 
se ap : a m l-a împiedicat să desfăşoare cu Saee 
ao à ac ivitatea de publicist, A debutat în ziaristică 
eA a Eh na pad la Facultatea de Drept prin 
14, e rind la Facla lui Cocea. E i i 
chiar un pamfletar de mîna întti. I e A A 
i i mîna întîi, Din păcate, cele mai 
Di E ario lui, ca şi ale celorlalți rediet A 
w ua o sub creionul cenzurii. Cînd Chemarea 
şi- tat apariția, Cezar Petrescu a j 
| T tia, escu a plecat la Clu 
A T Te Gîndirea. Era o foaie cu RS 
Ta G Ta la care au colaborat de asemenea Adrian 
E i „Mihăescu şi alţii. La vila sa de la Buşteni 
ormată de curînd în casă memorială, se găseşte 3 


156 


bogată colecţie de ziare şi reviste românești și străine 
care i-au servit ca material documentar pentru multe 
din romanele lui. Detaliu caracteristic : colecționa pină 
şi reviste de modă, pe care le folosea cînd avea nevoie 
să descrie ţinuta vestimentară a vreunuia din eroii scrie- 
rilor sale. În discuţiile atît de plăcute pe care le aveam 
în vila lui de la Buşteni, Cezar Petrescu îmi spunea 
adesea : „După părerea mea, nu e nici o contradicție 
între literatură şi gazetărie. Vorbesc, bineînţeles, de li- 
teratura cu caracter social, fiindcă de la Tolstoi, Balzac 
si Stendhal încoace, cred că nu mai poate fi vorba de 
altă literatură decît cea socială. Gazeta este un admirabil 
post de observaţie care a înlocuit de multă vreme faimo- 
sul turn de fildeş al izolării de care vorbeau pe vremuri 
hiperesteţii. Din redacţia unui ziar poţi urmări întreaga 
desfășurare a vieţii sub toate aspectele ei“. Dealtfel, nu 
întîmplător, Cezar Petrescu avea o adevărată pasiune 
pentru reportaj. Între cele două războaie, cînd s-a în- 
ființat prima linie aeriană Bucureşti-Paris, a venit din 
capitala Franţei, unde se afla într-o călătorie, cu primul 
avion care a inaugurat noua legătură aeriană. Mi-aduc 
aminte că în seara aceea luam masa la „Modern“. Cezar 
a intrat în local şi, cu exuberanţa lui, s-a apropiat de 
masa mea și mi-a spus încîntat : „Azi dimineaţă am luat 
micul dejun la Paris. Acum, după cum vezi, cinez la 
București. Socot că acesta este un semn al vremii în care 
trăim. Sînt convins că aceste înlesniri de călătorie vor 
folosi nu numai relaţiilor economice ci şi celor culturale, 
literare şi artistice. Trebuie să ne ţinem în pas cu vre- 
mea. Literatura de azi e literatura avionului şi ea trebuie 
să se deosebească în totul de cea care s-a scris în epoca 
trăsurii cu patru cai înaintași“. Cezar Petrescu a dezvol- 
tat această temă într-o serie de articole si chiar după 


aceea a revenit adesea la ea. 


Reteririle la I. Vinea şi Cezar Pe- 
trescu, dintr-un interviu destinat 
Almanahului Literar, 1969, cîteva 
din referirile la N. D. Cocea, din 
Contemporanul, 1969. 


157 


Cafeneaua literară de la „Modern“ 


Cînd terminam treaba în redacţie, plecam la restau- 
rantul „Modern“ de pe Sărindar. Aveam rezervată o 
masă lungă, în jurul căreia ne adunam, cam la aceeaşi 
oră, vreo douăzeci de scriitori şi ziariști. Venea aci, prin- 
tre alţii, B. Fundoianu, care după trei ani a plecat la 
Paris. A făcut acolo o frumoasă carieră, semnînd sub 
pseudonimul Benjamin Fondane. Ne scriam apoi destul 
de des. Se interesa mereu de activitatea mișcării de 
stînga din țară și se bucura de toate succesele noastre. 
În timpul ocupaţiei hitleriste din Franţa, Fundoianu a 
fost deportat în lagărul de la Auschwitz unde a fost 
ucis prin gazare. 

La aceeaşi masă de la „Modern“ mai veneau Ross, 
cu statura lui de uriaș, și Brunea-Fox, mai scund și mai 
slab, totdeauna nedespărțiţi şi tocmai de aceea porecliţi 
de noi „fraţii siamezi“, Marius Lotar şi H., Gad, foarte 
buni ziarişti care s-au stins din viață după cîţiva ani la 
Paris, Ion Călugăru, care descinsese din Moldova cu 
Caii lui Cibicioc, volumul său de debut, şi mulţi alţii. 

Brunea-Fox în coloanele Adevărului, Dimineţii, Cuvin- 
tului liber etc. a ridicat reportajul la nivelul unei ade- 
vărate arte. Cele mai variate din textele lui erau ilus- 
trate. de I. Berman, autorul reportajului fotografic de 
înaltă clasă din presa noastră. Din cînd în cînd, apărea 
ca o cometă Puiu Iancovescu, scăpărător de vervă, tot- 
deauna în penurie de bani, deși era unul din actorii cei 
mai aplaudaţi. Mescle se prelungeau în discuţii întermi- 
nabile. Uneori pe teme de actualitate politică, alteori în 
controverse literare. Unii, în frunte cu Vinea şi Fun- 
doianu, erau „moderniști“. Alţii, fără a fi tradiționaliști, 
susțineau o evoluție mai înceată în domeniul înnoirii 
limbajului poetic. Deseori, în timpul acestor discuții, 
Ross contura pe lista de bucate caricaturile vecinilor de 
masă, Ţin minte că ne servea o chelnăriță bătrină, o 
franțuzoaică stabilită de multă vreme în România. Cînd 
ne ridicam de la masă, ea avea grijă să ascundă lista 
de mîncare, explicîndu-ne cu accentul ei franțuzesc că 
într-o zi, un domn și o doamnă de la masa alăturată, 


158 


după plecarea noastră, a luat lista şi văzindu-se pn 
rizaţi într-un chip dezagreabil pentru ei, au poa a 
vehement, spunînd că nu vor mal călca nicio a 
acest restaurant. Şi chelnărița conchidea oroa de reproş 
către noi: „Dumneavoastră goniți clienții ! e À 
Ross s-a afirmat de la început ca unul din E poal 
buni şi mai originali . caricaturiști şi graficieni. ae 
turile lui politice, cu incisiva lor notă satirică, au | iei 
decenii de-a rîndul moravurile și năravurile politicieni. i 
vremii, înveselind și răzbunind necazurile aa ata 
număr de cititori. Ani de zile, a ilustrat furios „l E a 
zilei“ la Adevărul unde am lucrat împreună. Işi a egea 
singur subiectul și desenele lui alcătuiesc o vastă Sons 
a evenimentelor politice de atunci. Ele au astăzi, pe ling 
valoarea lor artistică, o certă valoare sfera male aula a, 
Pe lîngă aceste caricaturi „de situaţie“, „cape . Ă 
lui Ross dovedesc un excepțional talent de portre A 
Reducând desenul la cîteva trăsături esenţiale, T 
tot ce era detaliu inutil, Ross reda ll ea pe - 
delului“ ce și-a ales, cu o pătrundere” DiR 
întâlnită în grafica noastră. El se situează alături < i [s a 
păstrîndu-şi însă deplina originalitate. „Capetele a 
scriitori, actori, oameni politici ete., trăiesc şi sie 
sează în gradul cel mai înalt şi astăzi. Reunite iz Si 
album, ele ar putea fi puse oricind la îndemîna ade- 


văraţilor iubitori de artă. 
Din interviul destinat Almanahului 


Literar, 1969 (pentru ultimele re- 
feriri la Ross, Presa noastră, 1968). 


Scurtă profesiune de credință a gazetarului 


„Un mare ziarist francez de acum patruzeci şi mai 
bine de ani, Robert de Jouvenel, spunea în S era 
Jurnalismul în douăzeci de lecţii: „A încerca a ra 
totul, ca să povestești totul A să înveţi orice, E i 
popularizezi orice ; să înţelegi fiecare lucru ca să = : 
fiecare lucru; să nu laşi în umbră nimic frumos sa 


159 


atroce ; să cauţi adevărul pe pipăite, dar cu încăpăţi- 
nare ; să te străduiești a trăi dincolo de timpul tău; să 
nu-ţi măsori defel izbinda după avere, să fii cu atît 
mai defăimat cu cît ai mai multă dreptate ; asta este, 
cred, meseria gazetarului“, 

După cum se vede, e o meserie complexă și grea. 
Întrucit mă privește, m-am străduit să o practic în sen- 
sul acesta. N-am fost singur, Toţi confrații mei din presa 
progresistă au înțeles-o la fel, 


Din interviul acordat lui Gheorghe 
Anca, Luceafărul, 1967, 


V. ALTE EVOCĂRI 


O înaltă semnificaţie morală 


Cînd o nobilă doamnă, în ale căreia vine subțiri 
curgea cel mai albastru sînge, întreba pe Maxim Gorki 
de ce democraţia rusă începe printr-o sîngerare atît de 
cumplită, — înaltul prieten al vagabonzilor din stepă 
lămurea problema într-un chip foarte simplu : răzvră- 
tiţii, care în beţia triumfului ucid pe stăpînii de ieri, răz- 
bună palmele, scuipatul si loviturile de cnut, pe care ei, 
părinţii lor, părinţii părinţilor lor, le-au primit de la 
aceşti stăpini, azi înfrinţi. 

Gorki pomenea chiar un caz, de romantică elocinţă : 
o ceată revoluţionară, răzbătind în palatul contelui pro- 
prietar peste întinsul latifundiu, a ucis pe bătrîn, a ucis 
pe o bătrină, a schingiuit pe argați dar — în vălmășeala 
aceea, în apriga şi păgubitoarea vărsare de sînge — ceata 
a cruțat un suflet, o ființă — una singură: frumosul 
canar din colivie, căruia i s-a deschis portita de sîrmă 
elegant modelată, ca să-și tremure aripele în aerul stră- 
veziu. . 

Robii se răzbunau. Dar în satisfacția răzbunării, nu 
masacrau canarul. Dimpotrivă. Făceau acel admirabil gest 
liberator, care vădeşte o anumită stare de spirit, 


* 


A De această istorioară ne-am amintit fără: vrere, urmă- 
rind în reportajele ziarelor acele bizare dezbateri ale pro- 
cesului socialiștilor t, 

S-a lămurit cu cel mai bun gînd, chiar în aceste co- 
loane, rostul meschin al procesului ; se cearcă — pentru 
a citea oară ? — nimicirea mișcării socialiste, ca şi cînd 


1 Se referă la procesul din Dealul Spirii, intentat partici- 
panţilor la Congresul de creare a P.C.R. din 8 mai 1921 (n.ed.). 


162 


un curent politic firesc şi spontan s-ar putea nimici! 
Ca şi cînd n-ar fi mai înţelept, din partea oricărui guvern 
burghez, canalizarea acestei forțe, cultivarea acestor ele- 
mente pasnice, decît mîrşava înlăturare care păgubeşte 
înseşi foloasele acestui stat... 

Dar procesul mai are o semnificaţie, 

Se judecă, în adevăr, aproape 300 de răzvrătiți îm- 
potriva ordinii de stat. Sînt răzvrătiți cu fapta, şi răz- 
vrătiţi cu gîndul. Amestecarea lor de-a valma este împo- 
triva dreptății. 

Oricum — judecata este chemată să învedereze că 
orînduirea socială de astăzi e așa de puternică, așa de 
sănătoasă şi aşa de justă, încît a te răzvrăti împotriva 
ei este nedrept, neleal, este a te împotrivi binelui. 

Deci, — nu bătăi, nu schingiuiri, nu umilințe, nu im- 
pilare; şi nici restrîngerea libertăţii de apărare. Căci 
toate acestea sînt nevrednice de-o orînduire ce-şi reven- 
dică dreptul de-a trăi încă. Toate acestea furnizează răz- 
vrătiților în judecată cuvinte mai puternice încă de răz- 
vrătire, argumente mai temeinice chiar împotriva aşezării 
actuale. 

O societate, care se menţine prin forța brutală, n-are 
dreptul să se lamenteze și să pedepseacă pe cei care luptă 
împotriva ei prin forţă brutală. 

În locul tuturor acestor siluiri, — judecata trebuie să 
se facă într-un chip civilizat sau, cel puţin, omenesc, 

Arată-i deci adversarului cît eşti de sigur de puterea 
ta, fără să-l loveşti. Dă-i dreptul să se apere. lar dacă 
este vinovat, dă-i pedeapsa cu generozitate, pentru ca 
el însuşi să fie convins că a greșit, că trebuie s-o accepte... 

E singurul procedeu care poate scuza de-aici încolo 
unele din monstruozităţile săvirșite pină acum. 


Aurora, 1922 


Iosif Nădejde 


Din casa Adevărul, pleacă unul dintre cei mai vechi, 
dintre cei mai alesi, dintre cei mai distinși. Vreme de 
douăzeci şi cinci de ani, Iosif Nădejde a urcat scările 


163 


redacției cu pasul lui măsurat, ca să aducă, — în fie- 
care zi — gîndul lui cumpănit asupra tumultului eve- 
nimentelor. 

„L-am cunoscut. acum doisprezece ani, îndată după 
război, cînd Adevărul nu îşi reluase încă apariţia. În 
redacţia în care lucram împreună, Iosif Nădejde se în- 
toarse dintr-o lungă şi penibilă captivitate. Ofiţer de 
rezervă, căzuse prizonier în luptele din Dobrogea. Văzuse 
cu ochii lui blajini aspectul îngrozitor al cumplitului 
măcel. 'Trăise apoi viața de lagăr, răbdase de foame, de 
veşti de acasă şi de libertate. Seri întregi ne povestea, 
cu vorba lui domoală, lucruri triste sau înfricoșătoare. 
Cînd îl întrebam de ce nu le aşterne pe hîrtie, sălta din 
umeri : „Se urăsc destul oamenii, acum. De ce să le dăm 
noi motive de ură, scormonind ororile războiului ?% În 
credinţa lui socialistă, în marea lui nădejde într-un „mai 
bine“ al sărmanei umanităţi, ceea ce văzuse, ceea ce trăise 
nu izbutise să-l clintească defel. Fără entuziasme tine- 
reşti, dar cu o certitudine nezdruncinată, el vedea lumea 
îndreptindu-se anevoie, lent, penibil — dar totuşi în- 
dreptindu-se spre culmile tivite de zarea unui viitor 
mai bun. 

În lagărul de. prizonieri, sub biciuirea lipsei şi sub 
sfredelirea foamei, mulţi se înrăiseră, se îndușmăniseră. 
Unii nu se dăduseră înapoi nici chiar în fața umilinţii. 
În această lume învrăjbită, Iosif Nădejde își trecuse vre- 
mea traducînd Idiotul de Dostoievski, pe care l-a şi pu- 
blicat îndată după aceea. Intelectual de rasă, el își gă- 
sise mîngîierea în operaţia subtilă a potrivirii cuvinte- 
lor şi gîndurilor. 

* 


Pe răbojul presei românești din ultimul pätrar de 
veac, Iosif Nădejde şi-a crestat adînc numele, 

Sfîrşise liceul şi îşi trăia anii grei, dar frumoşi ai 
unei studenții sărace. Urmase literele, cultura lui gene- 
rală, spiritul lui echilibrat şi metodic, un remarcabil ta- 
lent de expunere și o înclinație susţinută spre didactic 
îi asigurau, fără îndoială, o strălucită carieră în învă- 
țământ, — o carieră care, hotărît, s-ar fi încheiat pe 
catedra universitară. 


164 


Pe Iosif Nădejde însă îl atrăgea perfidul, înșelătorul 
şi fascinantul joc de lumini şi umbre al presei. 

A intrat în mișcarea socialistă. Suu. mai precis, a 
continuat să lucreze în mişcarea în care intrase încă de 
cînd era licean la Turnu Severin. Căci — puţini au aflat 
acest detaliu — liceanul harnic, elevul favorit al direc- 
torului Costescu (cel care, apoi, a înălţat teatrul de 
acolo) — îndată ce îşi mîntuia lecțiile, se aduna cu doi- 
trei tovarăși de gînduri şi comenta pe Marx. Pornit de 
atunci pe căile socialismului, în tumultul Bucureștilor 
el își va afirma fățiș credința. 

„Mişcarea“ de atunci — sîntem în 1900 — era prigo- 
nită, desființată. O parte din fruntaşi — „generoșii“ — 
trecuseră în partidul liberal. Alţii fuseseră zvirliţi peste 
graniţă. 

În acea clipă grea, tînărul Iosif Nădejde, cu o hotărîre 
calmă, fără avînturi tumultoase — intră la Lumea Nouă. 
Din primele zile, talentul îl mînă în rîndurile prime ale 
falangei. I. Armașu — pseudonim pe care l-a păstrat şi 
după aceea — devine unul din conducătorii cu condeiul 
ai oastei socialiste sfărimate şi răzleţite. 

Ciţiva ani după aceea, Mille — acest neostenit desco- 
peritor de oameni — îl aduce la Adevărul. Aici Nădejde 
îşi dă întreaga măsură a talentului său. Iar la Facla — 
alături de Const. Graur, N. D. Cocea, B. Brănișteanu, 
Labin, etc. — Nădejde continuă lupta pentru împlinirea 
idealului lui de dreptate politică şi socială, 

După război, la Izbînda și în caietele săptămînale ale 
Cuvîntului liber, Nădejde continuă să se împotrivească: 
valului de ură şovină care amenința să ne covirșească. 

Reîntors la Adevărul, aproape îndată după ce ziarul 
reapăruse, Nădejde a scris pînă aproape în ultima 'zi 
— pînă acum o lună, cînd a plecat la Viena, ca să nu se 
mai întoarcă, 

* 

Rareori, o viață de om descrie pe nisipul actualități 
o curbă atît de perfectă! Nici un zigzag în activitatea 
acestui admirabil gazetar. Cînd un ziar de partid 
— ziarul unui mare partid —i-a oferit direcţia, Nădejde 
a refuzat politicos : 

— Eu rămîn la Adevărul... 


Nu s-a abătut cu o iotă de la linia pe care şi-o schi- 
tase încă în prima tinereţe. Fila vieţii lui în cartea mor- 
ţilor nu are nici o pată. 

; La aceste splendide însușiri de onestitate, de desăvir- 
şită onestitate, se adăuga o cultură întinsă, variată si 
un talent robust, Nu scria niciodată mai înainte de a se 
îi documentat perfect. Și nu dădea drumul manuscri- 
sului niciodată mai înainte de a-l fi „periat“, de a-l fi sti- 
lizat complet. Nu avea numai cultul competenţei şi al 
frazei, ci avea cochetăria frazei şi a competenţei. Cînd 
spunea Nădejde : „nu cunosc problema“, orice stăruință 
era de prisos. Nu consimţea niciodată să scrie despre o 
problemă pe care n-o poseda pînă în cele mai mărunte 
detalii. Tar cînd spunea : „n-am timp să scriu“, — puteai 
să-i aduci orice argument, nu-l convingeai „să bacleze“ 
un articol, la iuțealä. Puţine conștiințe profesionale atît 


de ferme se pot numära, într-o lume în care — ca în 
toate profesiunile — atotştiutorii încrezuți sînt atât: de 
freavenţi ! 


k Fiecare articol al lui Nădejde este studiat şi cizelat. 
Cînd, în 1912, Dumitru S. Neniţescu, ministrul industriei, 
a venit cu legea breslelor, o campanie a lui Nădejde a 
reuşit ceea ce nu reușiseră anume forțe politice: să 
obțină modificarea proiectului în favoarea muncitorilor. 
lar cînd ministrul a avut prilejul să-l întîlnească pe 
gazetarul, pe care nici nu-l cunoştea personal, i-a măr- 
turisit cu un cavalerism care azi a cam dispărut din 
lumea politică: „Argumentele d-tale m-au convins! 
Toate modificările cerute de d-ta prin ziar au fost in- 
troduse în lege“. 

Rezultatele acestea — căci sint multe cazurile în 
care condeiul lui Nădejde a obţinut atari izbînzi — rezul- 
tatele acestea Nădejde nu le obținea nici prin violenţă 
de limbaj, nici prin atacuri personale. Rareori am văzut 
un gazetar care să deteste violenţa și atacul direct asa 
cum le detesta acest pasionat al ideii, acest fanatic al 
argumentului, acest posedat al logicii. Nădejde  biruia 
printr-o putere de persuasiune, făcută din eleganţă, civi- 
lizaţie și convingere. f 

Viltoarea politicii nu l-a copleşit niciodată. I-a ră- 
mas întotdeauna destul timp ca să urmărească — în cro- 


166 


nici de mare pondere critică — mişcarea inteleetuală 


din ţară şi din străinătate. Convins că presa are meni- 


rea de a controla toate domeniile activităţii omenești, 
Nădejde a fost unul din cei mai aleşi cronicari literari și 
teatrali ai ultimelor două decenii. Într-o vreme în care 
se părea că foiletonul agonizează, cultura literară şi ta- 
lentul lui Nădejde au dat acestui gen o nouă strălucire, 
iar obiectivitatea lui i-a asigurat un nediscutat prestigiu. 
Bucuros totdeauna să releve un talent nou, el pleca 
asupra fenomenului literar — nu privirea înăcrită, se- 
veră, cîrcotaşă a criticului excesiv, ci ochiul blind, dor- 
nic să descopere cît mai multe însuşiri. În ultimii trei 
ani, am stat la fiecare premieră alături de el. Era un 
pasionat al vieţii de teatru. Nu zăbovea niciodată, și nici- 
odată, oricît de plictisitor ar fi fost spectacolul, nu pleca 
înainte de ultima coborîre a cortinei. „Poate că în ul- 
timul act, în ultima scenă, în ultima replică chiar, vom 
găsi ceva bun, ceva care merită un elogiu...“, spunea 
întotdeauna cu o nesfîrșită indulgență. Și adesea, cînd 
vorbeam de cutare critic arțăgos şi hain, Nădejde îmi 
spunea : „Pentru mine, este o mare bucurie, o înaltă 
satisfacţie să descoper o piesă bună, un actor bun...“ 
În agitatia vieţii de redacţie, în lumea aceasta neu- 
rastenizată de grabă, în lumea care îşi ritmează viața în 
trepidaţiunile rotativei sau pe culoarele teatrelor, unde 
intriga trece la braţ cu invidia, Iosif Nădejde aducea o 
notă de neturburat calm, de perfect echilibru sufletesc: 
Cuvintul lui cădea totdeauna cu greutatea îndelungii 
chibzuieli. 
Ziarist, el s-a simţit solidar cu breasla însăși. În vara 
aceasta chiar, a colaborat intens la alcătuirea legii de în- 
temeiere a Casei de pensii a ziariştilor. A urcat treptele 
ministerelor, el — care niciodată n-a cerut nimic pentru 
sine —, a scos oamenii politici din nepăsarea lor şi a ob- 
ținut votarea legii care asigură vieţii zbuciumate și sărace 
a gazetarului o bătrînețe oarecum adăpostită de griji. 
Iar cînd opera a fost gata, a plecat să-și caute sănă- 
tatea. 
Și a murit discret, tăcut, retras, așa cum a trăit o 
viaţă, o atît de scurtă, dar fecundă viaţă de om. 
Adevărul, 1930 


167 


ŢI 


Maximilian 


A fost sărbătoare mare la Teatrul „Regina Maria“ : 
Maximilian a împlinit treizeci de ani de scenă. i 

Aşa spune el! Mie însă, să-mi dați voie să nu-l cred 
Prea e tînăr, prea e vesel, prea e jovial, ca să pot crede 
una ca asta. Mă tem că, la mijloc, este numai o farsă 
o glumă a acestui excelent comedian. i 

Pentru jubileul de treizeci de ani, Maximilian şi-a 
ales o piesă — „Topaze“ — în care joacă pe un perso- 
naj în vîrstă de treizeci și cinci de ani. Este, trebuie 
să recunoaşteţi, un adevărat record. După ce a jucat 
pe „Topaze“, Maximilian a apărut într-o revistă, a cîntat 
și a dansat, ca un minor precoce. ; 

Cine ar putea crede că are treizeci de ani de teatru ! 
Afară numai dacă Maximilian n-o fi început să joace 
din prima zi a existenței sale... 

Şi totuşi, lucrul este perfect adevărat. 

Da, Maximilian împlineşte trei decenii de cînd înve- 
seleşte publicul. 

— Şi totuși, e atit de tînăr! — șopteşte o doamnă. 
Sa Da, doamna mea, e tînăr. E tînăr pentru că a des- 
coperit taina eternei tinereţi : veselia. Veselia conservă 

tenul, mai mult decît toate institutele de frumuseţe 
Veselia conservă sufletul mai mult decît toate lecturile 
filozofilor, Un om vesel nu îmbătrînește și nu moare 
niciodată. Bătrineţea, moartea lui, sînt numai impresii 
de-ale noastre. Peste aceste impresii, rămîne adevărul 
cert : gluma — singura realitate, pe care vremea n-o 
poate clinti din loc. Gluma străbate veacurile, ca o zeiţă 
veşnic tînără, escortată de pajul ei atent şi gingaş — 
surîsul. Glumele de acum două mii de ani circulă si 
astăzi. „Timpul, marele ucigător, n-a izbutit să le ucidă 
În schimb tristeţele de-atunci au pierit de mult. X 

lată, doamnă, taina tinereţii celor care ştiu să rîdă. 

„Maximilian este dintre aceştia. El știe să râdă şi să 
ne facă să ridem. Cum ? Foarte simplu : fiindcă destinul 
care ne hotărăște viaţa, care ne face — pe unul poso- 
morît şi pe altul sentimental, pe d. general Moșoiu. gras 
și pe d. I. G. Duca slab, pe d. Iancu Brezeanu cu oche- 


168 


lari şi pe d. Tony Bulandra cu monoclu — pe Maximi- 
lian l-a făcut comic ! Da, Maximilian e comic, cum d. ge- 
neral Nicoleanu e prefect de poliţie : prin vocație, prin 
porunca destinului, prin definiție. 

E comic fără să vrea: e comic fără să ştie! Sau, ca 
să v-o spun sincer, e comic fiindcă... așa e el. 

E comic, cînd spune „bună ziua“. E comic, cînd spune 
„mi-e cald“. E comic cînd spune „n-am parale !“ căci, 
de cînd e director şi proprietar de teatru, spune şi vorba 
asta! El spune toate aceste lucruri în chipul cel mai 
sincer, dar lumea ride. Fiindcă, vedeţi dv., aceasta este 
tragedia marilor comici. Zilele trecute, un clown de cire 
(și clownii de circ nu sînt cei din urmă dintre comici), 
un mare clown își povestea, într-o gazetă, păţania lui. 
1 se întîmplase o nenorocire. Trebuia, totuşi, să joace în 
seara aceea. A ieșit în arenă. S-a schimonosit. S-a dat 
peste cap. Lumea a rîs. Pe el, pe marele clown l-a podi- 
dit pînsul; lumea a rîs însă. Lumea nu credea că un 
clown poate să plîngă cu adevărat, Atunci, marele clown 
şi-a scos tichia caraghioasă din cap şi a spus: „Onorat 
public, vă rog să mă iertaţi... Astăzi mi s-a întîmplat 
o mare nenorocire“. 

Publicul a izbucnit atunci într-un formidabil hohot 
de veselie. Rideau nobilele doamne din loji, rideau în 
batiste parfumate și în evantailuri de mătase. Ridea ga- 
leria, rîdea în pumni. Ridea tot circul, pentru că nimeni 
nu-și putea închipui că marele clown vorbește serios. 

Este, doamnă, în această poveste, deplin adevărată, 
drama marilor comici ! 

Vă veţi întreba însă : „Care este marea superioritate 
a lui Maximilian ?“ 

Maximilian, deşi e actor, vrea să rămînă numai actor. 
Adică, nu vrea să fie nici autor, nici colaborator al auto- 
rului, nici pictor de decoruri, nici critic teatral — cum 
vor atâţia din colegii lui. Pătruns de măreţia misiunii 
lui, Maximilian, deşi e comic, nu vrea să joace nici pe 
Hamlet, nici pe Romeo. Convins că meșteșugul lui de 
a înveseli lumea e de ajuns de preţios, se mulţumeşte 
să înveselească lumea. 

Dar... ce să vă mai spun ? Maximilian nu vrea să fie 
nici Nottara, nici Tony Bulandra, nici Storin, nici Mano- 


169 


lescu. Maximilian se mulţumeşte să fie Maximilian 

Acesta este cel mai de seamă merit al marelui actor 

sărbătorit. 

Astăzi, auziţi adesea pe cei mai bătrîni din bătrinii 
familiei dv. : 

— Cînd apărea Ștefan Iulian pe scenă... 

Sau : 

== dida vremea mea, cînd juca Aristizza Romanescu... 

Miine, dv. veţi spune celor mai tineri din tinerii 
familiei dv. : 

— Cînd juca Maximilian... 

Fiindcă Maximilian, așa glumind, și-a înscris — între 
două surisuri — numele, în istoria teatrului românesc. 

f Comic de mare rasă — din şcoala neîntrecutului 
Liciu = Maximilian știe să fie azi Topaze şi miine Mag- 
nificul încornorat, azi general la pensie în Antoanetia 
şi mîine Doctorul Knock, ştie să fie tot — şi să rămînă 
Maximilian. i 

Pentru aceasta să-l aplaudăm ! 

f să-l aplaudăm, fiindcă de treizeci de ani ne face să 
râdem ! Să-l aplaudăm, pentru că în zilele cele mai triste 
ne „aduce veselia. Să-l aplaudăm, pentru că răspîndeşte 
surisul — această supremă fericire a vieţii. Alţii, cu ba- 
gheta magică, scot ouă dintr-o pălărie spartă, scot pan- 
glici pe nas, scot bani pe mînecă, scot trandafiri dintr-un 
joben. Maximilian scoate surisuri din fețele noastre, de- 
vastate de toate întristările. 

Să-l aplaudăm, pentru că ne dă prilejul ca — peste 
ani şi ani de zile — să putem spune cu mîndrie: 
— Eu l-am văzut pe Maximilian ! 


Vremea, 1930 


De la „primul amorez“ la actorul de compoziţie 


„Sînt cîțiva ani de atunci. Tony Bulandra jucase Mar- 
chizul de Priola. Avusese un succes eclatant. Făceam pe 
vremea aceea, cronică teatrală la Viaţa românească. 
Scrisesem articolul pe care trebuia să-l trimit la Iasi. 


170 


Mă abătusem un moment la Alexandru Davila. Paralizat, 
în jilt — Davila urmărea de ani de zile, prin ochelarii 
cu o lentilă fumurie și una transparentă, viața care-i era 
interzisă. Au fost vreo trei ani, în care — trimis de 
editura Cultura Naţională unde eram secretar — l-am 
văzut foarte des pe Davila. În jilțul agoniei lui morale, 
Davila îşi păstrase firea de totdeauna. Cînd am intrat 
în odaia aceea mică, îngustă, m-a întrebat : 

— Cum a fost Tony ? 

După atentatul odios, Davila vorbea foarte greu. Ex- 
trem de greu. De aceea, evita fraza completă. I-am po- 
vestit succesul. Cînd am sfîrşit, m-a întrebat : 

— Ai scris tot, în cronica d-tale ? 

— Da. 

— Citește-mi-o. 

I-am citit articolul destinat Vieţii românești. A ur- 
mat un scurt răstimp de tăcere. Davila privea undeva, 
în gol, cu capul răzimat de speteaza jilțului şi cu acel 
magnific profil de pasăre de pradă. Pe urmă, mi-a isto- 
risit cu pronunția chinuitoare — efect al stiletului înfipt 
ine creier 

— Mi-a părut rău că n-am putut să-l văd pe Tony 
în Priola. Cînd am venit eu la direcţia Naţionalului, Tony 
nu juca decît roluri de bătrîni. L-am pus să joace tineri. 
L-am îmbrăcat în frac, în uniformă, în sacou. De-atunci, 
mă gîndeam că rolul lui trebuie să fie „Marchizul“... 
N-am mai apucat să-l pun eu în scenă ! 

Și cu acel ton categoric, pe care-l avusese întotdea- 
una și care era reflexul firii lui autoritare, Davila con- 
tinuă : 

— Să ştii un lucru : Tony este victima frumuseţii lui. 
A fost „june-prim“ pentrucă e frumos. El poate da însă 
mai mult decît a dat în rolurile acestea... E un actor de 
compoziţie şi de studiu. Eram sigur că va avea succes 
în „Marchizult... Și o să mai aibă și altele, la fel! 

Davila avea dreptate. În teatru, Davila a avut tot- 
deauna dreptate. Astăzi, încă, el continuă să aibă drep- 
tate. Mai precis : continuă să domine teatrul românesc. 
De la Davila încoace s-au făcut, în unele privinţe, puţini 
paşi înainte. Iar în alte privințe, s-au făcut foarte mulţi 
paşi înapoi. 


171 


Tony Bulandra este, netăgăduit, un excelent „prim 
amorez“. După treizeci de ani de teatru, Tony Bulandra 
poate juca și astăzi, fără nici un efort, rolurile cu care 
s-a afirmat la începutul carierei: pe Karl-Heinz din 
Heidelbergul de altă dată, sau pe oricare altul. Acum 
două luni, în subtila comedie a lui Denys Amiel — Trei 
şi una — a uimit publicul prin tinereţea autentică a 
apariției lui în scenă. 

Tony Bulandra este atît de îndrăgostit de „genul“ 
acesta, încât a căutat să-și creeze înlocuitori pentru vre- 
mea cînd n-ar mai putea juca aceste roluri. Pe diverse 
scene, există cîțiva „amorezit care — toți au debutat 
s-au familiarizat cu scena şi cu „genul“, sub amicala, 
frăţeasca priveghere a lui Tony. Cine nu cunoaşte mo- 
ravurile și năravurile culiselor nu va putea aprecia va- 
loarea elogiului de mai sus. Trebuie să știți că, în mai 
toate cazurile, un actor „nu-și cedează“ rolurile. Dim- 
potrivă. Și le apără cu o ferocitate nebănuită neînchi- 
puită. 

Am auzit de nenumărate ori actori bătrîni, actrițe 
la sfîrşit de carieră — lamentîndu-se. í 

Pentru ce ? Pentru că unul, din generația nouă, juca 
un rol pe care „nedreptățitul“ sau „nedreptățita“ îl ju- 
case la ieşirea din conservator... Adică, cu “multe Epoca 
în urmă ! Nu învinuiese pe nimeni, spunînd aceasta. În 
egoismul sălbatic cu care actorul îşi apără rolurile lui 
— chiar rolurile pe care nu le mai poate juca — este 
conștiința vremelniciei artei lui. A ceda un rol înseamnă 
a accepta porunca neîndurată a destinului ; înseamnă a 
muri — ca actor — înainte de a muri ca om. 

s Nu cred că Tony Bulandra este scutit de acest sen- 
timent profund omenesc şi — dacă se poate spune — 
profund actoricesc. Dar pe lîngă sentimentul acesta 
există în el, în sufletul lui dorinţa — atît de rară în lu- 
mea culiselor — de a-şi lăsa continuatori, care să-i joace 
rolurile de odinioară. Pasiunea lui pentru teatru a înfrînt 
egoismul lui de actor. Biruința lui este cu atît mai pre- 
țioasă, cu cit — repet — Tony Bulandra 'își poate juca 
și astăzi toate rolurile lui de începător. | 
| Cu mulți ani înainte de război, l-am văzut pe Tony 
jucînd rolul tînărului îndrăgostit din Mugurul, pe Alle 


172 


xandru Davila schițind, cu inteligenţa şi farmecul lui, 
rolul bătrinului înţelept şi îngăduitor. Acum. trei-patru 
ani, Tony Bulandra a cedat rolul tînărului unui actor, 
în care s-au pus multe nădejdi ; iar el a luat rolul bătri- 
nului, ţinut pe vremuri de Davila. 


Într-o lume în care nimeni nu vrea să îmbătriînească 


— Tony Bulandra se grăbeşte să se declare bătrîn şi 
— sub ochiul lui priceput — să-și şlefuiască urmașii... 

În genul acesta de „amorez“, Tony Bulandra a adus 
însuşirile lui bine cunoscute : o eleganţă firească, o voce 
caldă, o vioiciune care-i îngăduie trecerea de la rolurile 
de „costum“ la cele de frac sau de sacou. 

Dar — după treizeci de ani de teatru — e timpul să 
i se facă acestui actor dreptatea pe care 0 merită; nu 
este numai un „amorez“. Ar fi de ajuns să fie şi atît. 
Este un gen destul de dificil, care cere destul de multe 
însuşiri și care ocupă — în literatura dramatică a tuturor 
veacurilor — un loc de o covirşitoare importanţă. 

Tony Bulandra însă este şi un actor de compoziţie 
şi de mare putere de interiorizare. Dacă ar fi avut mai 
mulţi... succesori în genul lui, ar fi putut renunţa la 
multe roluri de „amorez“ şi ar fi putut „ataca“ roluri 
de mai puţină strălucire aparentă, dar de mult mai multă 
complexitate. 

Acum cîțiva ani, s-a jucat pe scena de la „Regina 
Maria Călătoria din urmă de R. C. Sheriff. Este un 
text pentru care nu există decît un singur epitet : for- 
midabil. Toată drama războiului, fără nici un accent de 
patetism voit, drama aceea banală, anonimă, dar cu atit 
mai zguduitoare, este închisă, ferecată, sigilată acolo, 
în scene şi în replici. E o piesă — document omenesc. 
Care va deveni document istoric. Peste sute de ani, 
cînd cineva va vrea să afle cum a fost războiul cel mare, 
va recurge la piesa lui Sheriff. Cum — în domeniul! 
romanului — va recurge la Focul lui Barbusse sau la 
Nimic nou pe frontul de vest al lui Remarque. 

În piesa aceasta, Tony Bulandra a dat — e drept, în 
cadrul unui ansamblu excelent — întreaga măsură —, 
măsura nebănuită a talentului lui. N-a fost, ca întotdea- 
una, îndrăgostitul elegant, amantul sentimental sau cinic, 


173 


Cp Meet înflăcărat. A fost mai mult decît atît : 
e: TA în redarea cea mai riguros auten- 
o E p r ä, cea mai adînc omenească. 
pasul apăsat al Piciul Eee ge Er aa y i 
Fe de teamă că mîine — mort, Ae E ee 
e a E 
stä i Ș scundea frica de moarte, di 
iai lie aleg cum îi spun poeții patrioţi care Se 
E aie la i fost pînvârtiţi“ în cortul genera- 
sc mi arat T generalii şedeau în corturi) sau 
i Aa H aaa care marile cartiere aveau 
A fost o creație FR N pa, 
apa e ao ucr ea a rc a cărei analiză ar cere 
ai a Isa, cadrul acestui articol. Și a fost o 
i ti pei ER PE yote poate realiza Bulandra 
— În lipsa unui succesor — E ra PORS 


* 


TE de ani de teatru... Două sute de roluri 
uă sute de ficțiuni, cărora Tony Bulandra ei dE 


viață — şi ce viaţă! î 
fa Vlață : — vor înconjura cu aminti 
strălucită pe sărbătoritul de mîine seară Te 


Adevărul, 1933 


Barbusse a murit... 


Henri i 
Tae LI che — unul dintre cei mai puternici 
mt Si sit noastre, unul dintre cei mai bravi 
leit cei a ie și pentru dreptatea socială, a murit 
ut ieri la prînz, în redacţii i l 
Satan ier: i acții. Unul mai puţin... 
le aie a. în TEI front al stîngii. Unul apea 
z amă, dintre cei mai inşi, di i 
Ei Dati J mal convinși, dintre cei 
Barbu ă în li 
A Mt E a apărut în literatura lumii după război 
ersuri din Les pleureuses, scrise şi tipărite 


174 


isa 


înainte de 1914, nu izbutiseră să-l situeze într-un plan 
mai înaintat al peisajului literaturii franceze. 

în 1918, cînd a apărut romanul lui Le feu, s-a aflat 
întîia dată — în lume — de Barbusse. leşise din tranșee. 
Era atunci în primul an de pace, un val de omenie 
largă, de generozitate, de bunătate. Cine ar fi crezut că, 
după cincisprezece ani, vom trăi sub acest val de ură, 
de vrăjmășşie, de nimicire. Era atunci un început de lu- 
me nouă. Nimeni nu mai voia sînge. Cursese atit de 
mult sînge! Nimeni nu mai voia moarte. Muriseră atit 
de mulţi! În epoca aceasta, a apărut Focul. Cel dintii 
roman. de război şi cel mai puternic. Mai puternic decit 
romanele lui Remarque. Mai cald, mai vibrant. În reali- 
tate, nici nu este un roman. E un mare strigăt de pro- 
testare împotriva sălbăticiei războiului. Literatură ? De- 
sigur — de cea mai bună calitate. Dar mai mult decît 
atit : adevărul cel mai crud lovind sufletul cel mai sen- 
sibil — iată ce a fost, iată ce este F ocul. 

E viaţa de transee şi de bordei, viața mediocră, fără 
poveştile de vitejie care se scriu totdeauna după, fără 
acel romantism ieftin cu care se hrănesc sufletele copiilor 
şi cu care se asmut oamenii împotriva oamenilor. E viața 
mică a soldatului, cu mizeria ei fizică şi — mai ales — 
cu mizeria ei morală. E acea monotonă curgere a zilei 
peste altă zi, asupra căreia apasă mereu, cumplit, înă- 
buşitor şi neurastenizant — moartea. 

în douăzeci şi patru de ore, Focul făcuse înconjurul 
lumii. La Paris ca şi la Bucureşti, la New York ca şi la 
Londra, se vorbea despre Barbusse. 

O lume întreagă respirase prin paginile acestei cărți. 
Toţi foştii combatanți, toți cei mutilati, toţi cei care sub 
o formă sau 'alta trăiseră războiul, găsiseră în Focul 
ecoul suferinței lor. 

Pentru Barbusse însă, cartea aceasta nu era numai o 
carte. Era un act. Primul act — prima faptă a lui, îm- 
potriva războiului, împotriva sălbăticiei. Poetul delicat 
dinainte de 1914 murise. Trăia acum luptătorul. 

A întemeiat „Clarté“, A făcut sute de conferinţe. A 
scris mii de articole. A desfășurat o activitate pe care 
nimeni nu ar fi bănuit-o. 


175 


A venit atunci, şi aici, în Bucureşti... 

Îl revăd în mica odaie de hotel. Printre norii fumului 
de tutun, — fuma neîncetat — silueta lui se desena vag. 
Înalt. Slab. Stîngaci, timid în gesturi. Numai din ochi 
— doi ochi vii, apringi, cu lumini stranii — ochi care 
nu pot fi uitaţi... Vorbea lent, cu vocea: voalată. Primise 
delegaţii de muncitori. Ascultase plîngeri. Văzuse cîţiva 
oameni politici de stînga. Era informat destul de bine. 
Cu cîtă căldură a vorbit, atunci, despre- ţăranul român 
și despre muncitorul român ! 

A doua zi, presa naționalistă: îl denunța oprobriului 
public : era... „inspectorul umanităţii“. De ce cuvîntul 
umanitate era ruşinos, de ce vizita unui om care vine 
să vadă cîtă umanitate este într-o țară, era neplăcută, 
— n-am înţeles niciodată. 

A doua zi, la prînz, pe calea Victoriei, Barbusse ve- 
nea de la nu știu care sindicat sau club muncitoresc. 
O droaie de tineri urla sălbatic : „Jos Barbusse !“ Cel 
cere-l însoțea a vrut să-l urce într-o trăsură. S-a împo- 
trivit. Şi a mers așa, cu un singur însoțitor, pe toată 
Calea Victoriei, în urletele unor inconştienţi, la ora 
cînd femeile frumoase şi oamenii fără treburi se înghe- 
suiesc pe trotuarul dintre Capşa şi Palat... 

După amiază, într-un cerc de gazetari, cînd s-a in- 
cercat să i se explice că manifestanţii ostili sînt „0 in- 
fimă minoritate“, că ţara e alături de Franța, ` etc., — 
Barbusse, cu zîmbetul lui bun, a răspuns domol : 

— Sînt deprins cu manifestațiile ostile. Ele nu mă 
pot impresiona. Aveţi o țară frumoasă şi bogată. Aveţi 
cameni inteligenţi. Aveţi un popor minunat. Ce impor- 
tanță au cei zece-douăzeci de tineri, care urlau azi îm- 
potriva mea, cînd aveţi atîtea lucruri de preţ ? 

„Inspectorul umanităţii“ a murit. Ftizia care-i mš- 
cina de mult plămînii şi-a împlinit sinistra lucrare de 
nimicire a ființei lui fizice. 

Pe urmele lui nu a rămas numai o operă literară de 
mare valoare. A rămas pilda unei mari şi crîncene lupte. 
Barbusse n-a fost scriitor. A fost scriitorul-luptător — 
a fost ceea ce este și ceea ce trebuie să fie scriitorul 


176 


i i ăzboi î fost ac- 
zilelor noastre. Viaţa lui de la război încoace a C 
ta: A fost risipire de suflet şi cheltuire de energie 
în tranşeele păcii și ale dreptăţii. 4 r E 
i Peste urletele fasciştilor de pretutindeni, se ridică 
azi icoana minunată a acestui iubitor de oameni... 


Adevărul, 1935 


Ion Brezeanu 


Săptămîna viitoare, d. Ion Brezeanu mopon e tinei 
zeci de ani de teatru. Pe scena Naţionalului va io a 
bătorire. O sărbătorire i a sai Si = ree a 

ii, cu laude, care — toate — vo n 
e ce se poate spune despre acest actor. [ore 
inutilă ! D. Ion Brezeanu face parte din marea genera 
tie — Nottara, Gusty, Iancu Niculescu, Iancu Sn — 
al cărei rost în viața României nu poate fi lămuri in ei n 
articol sau într-un discurs. Pentru aceasta ar tre ui A 
se scrie volume, studii amănunțite, în SALE e se E : 
trîngă şi epoca — și oamenii. Aiurea a i e i 
noi însă, unde totul este superficial, unde totu F Pr 
într-un comentariu, vor fi şi de data aceasta cî Bl pi 
ticole, cîteva discursuri. Prea -puțin pentru apor a 
ani închinaţi, toţi, teatrului adevărat, teatrului c dă 


x 


D. Ion Brezeanu este unal dintre puținii actori în 
adevăr populari, pe care i-am avut, pe care-i A A 
tăzi. Popularitatea însă, în orice domeniu — în k p 
în literatură, în politică, — este extrem de pinia 2 
Te ameţeşte. Te îmbată. Te face să crezi că poţi ist 
orice, Te face să te crezi invincibil. În popularita e, i 
beţia pe care o dă popularitatea, au ratat, şi la Rua 
aiurea, multe, foarte multe cariere de actori, de scrii 

i politici. | j i 
ae on a ae, are, mai înainte de orice şi mai 
presus de orice, marele merit de-a îi rezistat ea. i 
multiple şi funeste ale popularității. A avut pentr 


177 


aceasta, o mare frînă : modestia. Modestia aceasta l-a 
reținut, l-a făcut să se supravegheze, să se controleze, 
să se verifice neîncetat. Popular, iubit de mulțime cum 
puţini au izbutit să fie, d. Brezeanu n-a trădat niciodată 
arta de dragul efectelor care amăgesc vremelnic mulți- 
mea, care stirnesc aplauzele uşoare şi care sporesc arti- 
ficial succesul. Decenii întregi, d. Brezeanu a trăit în 
atmosfera călduță şi amăgitoare a popularității. Simpla 
lui apariţie pe scenă, în berărie sau laun colţ de stradă 
— era de ajuns, pentru ca sute de perechi de ochi să 


clipească, sute de perechi de buze să suridă: — „Bre- 
zeanu...“ 

Într-o epocă, în care lumea nu era tocmai deprinsă 
cu teatrul, se spunea în mod obișnuit: — „Diseară mă 


duc la Național : joacă Brezeanu...“ 

„„Joacă Brezeanu ! Atît. Era un argument indiscutabil. 

În această atmosferă, un alt actor — mai puţin artist 
decît d. Ion Brezeanu — ar fi coborît ultimele trepte ale 
cabotinismului, ar fi apărut oriunde, oricînd, oricum, 
s-ar fi bălăcit în popularitatea care cheamă, fascinează 
și degradează. 

> DA Ton Brezeanu n-a făcut-o. A rezistat fascinaţiei 
şi a evitat degradarea. A rămas artist, acolo, sus, pe 
culmile senine și intangibile. | i 

Pentru aceasta, d. Ion Brezeanu stă alături de Ca- 
ragiale. Fiindcă şi Caragiale, înconjurat de aceeaşi for- 
midabilă popularitate, ar fi sfîrşit ca umorist de prote- 
sie, cu rubrică zilnică în gazetele de tiraj sau — ştiu 
eu! — ca autor de reviste cu balet, dacă n-ar fi avut 
frîna unui extraordinar control autocritic... 

În arta d-lui Brezeanu trebuie subliniat un detaliu 
pe care mulți îl trec cu vederea : într-o vreme în care 
rolul era totul, în care noțiunea de ansamblu aproape 
că nici nu-și croise drum în teatrul românesc, într-un 
teatru de vedete, — d. Ion Brezeanu, condus de un ferm 
instinct scenic, a acceptat mai totdeauna roluri de mici 
proporții, de puţină întindere, roluri secundare, pe care 
alții le-ar fi refuzat. Voi da două exemple caracteristice : 
ipistatul din Noaptea furtunoasă şi cetățeanul turmen- 
tat din Scrisoarea, pierdută. 

— „Roluri mici?“ — veţi întreba dv. nedumeriti. 


178 


Da. Roluri mici. Astăzi, după ce d. Ion Brezeanu le-a 
creat, le-a sporit, le-a făcut uriaşe prin aportul conside- 
rabil al personalităţii lui, rolurile acestea sînt mari. Sînt, 
fiindcă aşa le-a făcut d. Brezeanu. Dar vă rog să faceţi 
o experienţă. Recunosc: o experienţă foarte grea. vă 
rog să luaţi textul, să uitaţi că rolurile acestea au fost 
jucate de Brezeanu, să izgoniți din amintirea dv. ima- 
ginea actorului, să uitaţi inimitabilele gesturi, inflexiuni 
de voce, atitudini, ete. — şi, apoi, să citiți textul: veți 
vedea cît de puţin, cît de redus este şi cît de formidabil 
a fost aportul d-lui Brezeanu. 

Eu cred că arta acestui actor e mai strălucitoare în 
aceste creaţii decît în rolurile de mare întindere. Nu 
vreau să micşorez cu nimic biruințele d-lui Brezeanu în 
Avarul sau în Shylock. Vreau să relev însă că — chiar 
fără aceste biruinţe d-sa ar fi rămas acelaşi, prin tot ce 
a dat în roluri, care — în alte interpretări — ar fi ră- 
mas roluri de clasa a doua. A lua un personaj secundar, 
un personaj episodic și a-l aduce în planul prim al sce- 
nei și al atenţiei spectatorilor — iată marea virtuozitate 
a d-lui Brezeanu. 

t 


În fața creațiilor d-lui Brezeanu trebuie să recunosc 
că nu numai spectatorul, dar chiar acela care încearcă 
o analiză — rămîne nedumerit. O impresie covîrşitoare 
în primul moment si, după aceea, întrebarea firească : 
prin ce mijloace a realizat actorul această impresie ? 

Totul e foarte simplu în jocul d-lui Brezeanu. Cetă- 
teanul turmentat — de pildă — e așa, fiindcă nu poate 
fi altfel. Nu ţi-l poţi închipui altfel. Trebuie să fie așa... 

În aceasta, d. Brezeanu stă lingă marele lui coleg 
Iancu Niculescu. Ca şi Niculescu, d. Brezeanu are darul 
rar al creaţiei definitive — în care nimic nu se mai 
poate retusa, nimic nu se mai poate adăuga, nimic nu 
se mai poate înlătura. Totul este drămuit, măsurat, echi- 
librat şi magistral rotunjit. Totul este armonios. 

Gîndiți-vă, cît ar fi exagerat un alt actor, cît ar i 
întins coarda, ca să obțină aplauzele galeriei cu faimoa- 
sele sughițuri ale' cetăţeanului turmentat. D. Brezeanu 
nu exploatează însă efecte de acest fel. Dimpotrivă ; le 


179 


dozează cu sobrietatea, care este marca adevăratei arte 
Cetăţeanul turmentat sughite, fiindcă trebuie să sughită. 
Nu sughite, ca să rîdă publicul. Într-o zi, d. Brezeanu 
venea de la matineu. Jucase iarăşi pe cetățeanul tur- 
s Avusese Însă un necaz, o boală în familie. ȘI, 
e pen istorisindu-mi întîmplarea, îmi spunea 

Li Necazul ăsta a fost grozav... Pe scenă, eram atit 
de năucit, încît am uitat să sughiţ la replica cutare 
Asta nu mi s-a întîmplat în viața mea! i 

Am înțeles atunci minuțiozitatea jocului d-lui Bre- 
zeanu, pasiunea d-sale pentru detaliu în compozițiile 
T E i-au adus gloria. 

celaşi lucru se poate spune despre t 
roluri ale d-sale. Ipistatul, a SA ştii, ia pasti 
abia „poate să citească. Caragiale îl pune totuși să ci- 
tească pe scenă faimosul articol de gazetă. Cu câtă dis- 
creţie subliniază d. Brezeanu efectele comice, care reies 
din dibuirea, din silabisirea articolului. Cred că acest 
tragment de rol, d. Brezeanu ar trebui să-l imprime pe 
o placă de patefon, pentru ca elevii din toate conserva- 
toarele să-l audă și să-l înţeleagă: este un adevărat 
model. Cum model este și monologul din Năpasta, în 
ar E nebunul îşi istoriseşte evadarea. Nici un efect 
m a Pari aci, nici un efect buf în piesele comice. 


* 


Aceasta, dealtfel, cred că este taina artei d-lui Bre- 
zeanu : naturalețea. 

Nu l-am întrebat niciodată cum și-a „lucrat“ rolu- 
rile. Sînt sigur însă că le-a lucrat cu o singură preocu- 
pare : să redea cît mai mult, cît mai puternic, cît mai 
sintetic adevărul, realitatea măruntă, pe lingă care noi 
trecem de sute de ori pe zi fără s-o vedem, dar care r e 
el îl impresionează de fiecare dată. ; i 

De aceea, creaţiile lui sint — cum spuneam mai 
sus — definitive. Și de aceea, îți dau impresia plăcută 
a. unui lucru uşor și firesc. Nu vezi nici un efort, cum 
în mişcarea marilor acrobaţi, în figura cea mai grea, 


180 


nimic nu pare forţat. Dimpotrivă : e aşa de simplu, încât 
ești tentat să crezi că oricine poate face „la fel“... 

Realismul d-lui Brezeanu este cu atit mai vrednic 
de laudă cu cît a început teatrul în epoca declamaţiei ro- 
mantice. Mai mult : în epoca în care declamaţia roman- 
iică era şcoala oficialităţii, iar jocul realist era socotit 
ca un act de răzvrătire, cu toate consecinţele lui. 

Personalitate artistică deosebit de viguroasă, d. Bre- 
zeanu şi-a realizat integral concepția sa artistică. 

Ca și Caragiale, care de la satira incisivă din Scri- 
soarea pierdută sau din Momente, a trecut la dramatis- 
mul zguduitor din Năpasta sau din Păcat, — d. Ion Bre- 
zeanu a știut să interpreteze deopotrivă pe cetăţeanul 
turmentat și pe Ion nebunul, pe ipistatul şi pe Shylock. 

Aceasta învederează complexitatea talentului d-lui 
Brezeanu. Foarte puţini sînt actorii care pot trece de la 
dramă la comedie. Taina de-a stirni deopotrivă rîsul şi 
plînsul, puțini, foarte puțini o pot pătrunde. 

D. Ion Brezeanu a pătruns-o. Cinci decenii încheiate, 
d-sa a risipit deopotrivă o veselie de esență tare şi o 
intristare de mare adincime. 

Publicul acceptă cu anevoinţă personalitățile duble. 
În judecata lui simplă, publicul îl vrea pe actor ori Co- 
mic, ori dramatic. După cum pe luptătorul politic îl 
vrea ori frămîntat, ori senin. 

Talentul formidabil al d-lui Brezeanu a repurtat una 
dintre cele mai rare biruințe : a cutremurat sala cînd, 
în Ion nebunul, a rostit cu acel accent inimitabil „mă 
doare, mă doare“ — și a stîrnit valuri de rîs, în seara 
următoare, cînd în cetățeanul turmentat, s-a întrebat : 
„eu cu cine votez ?“ 

Din ce pricină ? 

Pentru că d. Ion Brezeanu este unul din cei mai 
convinşi actori ai generaţiei lui. E convins de tot ce 
face, de la primul pas în scenă pînă la ultima lăsare 
de cortină. Intră de-a dreptul în rol și intră pînă în cele 
mai mici detalii şi pînă în cele din urmă adîncimi ale 
rolului. El nu face pe scenă nici un gest ṣi nici o into- 
nație de care să nu fie perfect convins. De aceea, pen- 
tru spectator, jocul lui este atît de convingător, 


181 


= 


Vineri, 25 ianuarie, d. Ion Brezeanu va fi sărbătorit 
` Mai puternică însă, decît acea rece sărbătorire a ofi- 

cialității, va fi sărbătorirea nevăzută, neauzită a milioa- 
nelor de spectatori care — rînd pe rînd — în aceste 
cinci decenii de viaţă teatrală — au rîs și au plîns sub 
puterea talentului d-lui Ion Brezeanu. În toate oraşele 
de provincie, în atitea și atîtea case modeste, în multe 
căminuri de învățători sau de popi de ţară, vineri seara 
25 Januarie, se va vorbi de Ion Brezeanu se vor de ăna 
amintiri despre jocul lui. i 

— Eu l-am văzut înainte de război... 

— Ba eu am apucat să-l văd şi după război... 

— AERE aminte ? „Eu cu cine votez ?“ 
a. Erei ailaltă : „îndatorează-mă cu o ţigară, ono- 

„„„Aducerile aminte vor cădea una cîte una, ca boa- 
bele unor mătănii. Aceasta va fi, aceasta este marea şi 
adevărata sărbătorire a d-lui Ion Brezeanu. | 
i „Pentru arta lui incomparabilă ; pentru emoția este- 
tică „pe care a risipit-o cu o rară generozitate vreme de 
Jumătate de secol; pentru omenia adîncă și cuceritoare 
pe care a pus-o în Ion nebunul, figură tragică a dramei 
rurale ; pentru necruţătoarea biciuire a prostiei omenești 
din toată satira lui Caragiale ; pentru aportul considera- 
bil pe care l-a adus în șlefuirea sufletului românesc, în 
îmbogățirea şi în cizelarea lui, — Cuvîntul liber se în- 
ari cu smerenie în fața marelui meşter al teatrului 


Cuvîntul liber, 1935 


Tara e fericită... sau 
„Cum merg treburile în țară“ 


Noaptea trecută un student li i i 

ri t pea niște afişe pe zidu- 

rile oraşului. Textul afişului era clar. Studensii at 

A să-și vadă de rosturile lor. Să nu facă scanda- 
ri. Să nu meargă la Tg. Mureş, unde e gata să 

editeze o nouă Oradea Mare. stat cata a 


182 


Studentul care afișa acest manifest a fost arestat. Îl 
cheamă Gogu Rădulescu şi este preşedintele studenţilor 
cumsecade. Adică al studenţilor care vor să înveţe carte. 

Ieri dimineaţă, d. Gh. Rădulescu a fost pus în li- 
bertate. 

O eroare a poliției? Poate. Dar face poliția greşeli 
numai într-un sens ? De ce greşeşte numai spre stînga ? 
De ce nu greşeşte să-i aresteze şi pe cei din dreapta ? 
Aşa, din greșeală... fără vină... cum îi arestează pe cei 
de la stînga... 


De ce? 
Este o întrebare, pe care ne-o punem toţi, cei care 


observăm desfăşurarea evenimentelor. 
Din acest mic incident, noi tragem concluzia firească : 


există două măsuri : Una — foarte severă, pentru oame- 
nii de stinga, pentru oamenii cumsecade, pașnici. Alta — 
foarte blîndă, pentru derbedeii care fac scandaluri, pen- 
tru cei ce mînuiesc revolverul, ghioaga si pumnalul. 

Lucrul acesta nu se petrece numai cu studenţii. Se 
întimplă aidoma, cu... profesorii. D. Constantinescu-lași 
e osîndit la doi ani și jumătate. Alţii — cei de dreapta, 
cei care au făcut ceva, — sint lăsaţi în pace. Nu numai 
că nu sînt osîndiţi, dar nici nu sînt judecați... 

Citim toate aceste detalii în ziare. Sînt multe alte 
detalii care nu pot apărea în ziare. Şi totuşi.: faptele, 
oricît de ascunse, vor fi cunoscute. Vor fi aflate. Ome- 
nirea nu e chiar atît de disciplinată. Omenirea nu as- 
cultă de ordinele d-lui Inculeţ. Omenirea îşi permite 
luxul de-a afla ceea ce guvernul ar vrea să tăinuiască. 

Zvonul circulă. Circulă cu o viteză uluitoare, printre 
creioanele cenzurii. Adevărul e mult mai tare, mult mai 
puternic decît un creion de cenzor. 

Adevărul n-a fost ucis pe roată. N-a fost ars pe rug. 
N-a fost sugrumat pe furca spînzurătorii. N-a fost deca- 
pitat pe ghilotină. Adevărul nu poate fi tăiat, amputat, 
înnăbuşit, — de un biet creion de cenzor. 

Azi deci, e linişte. 

Țara e fericită, d-le Tătărăscu ! Țara e foarte fericită... 


Adevărul, 1936 


183 


Un profesor de seriozitate : Maiorescu 


Ni se vesteşte că vineri după amiază, Academia Ro- 
mână va pomeni pe Titu Maiorescu. După aceea, alte 
instituţiuni de cultură din București și din provincie 
vor evoca profilul senin al marelui critic şi om politic. 

Nu năzuiesc să fac în citeva rînduri de gazetă por- 
tretul lui Maiorescu. Nici să mă ocup de locul pe care-l 
ocupă Maiorescu în viața publică şi în cea culturală a 
acestei țări. 

Gazetăria înseamnă, mai înainte de orice, actualitate. 
De aceea doresc doar să arăt că figura lui Maiorescu 
este azi mai actuală decît oricînd ; că pomenirea lui este 
nu numai un act de pietate față de un mare înaintaș, 
ci este şi o îndatorire practică față de noi înșine. În 
adevăr, învăţătura lui Maiorescu trebuie reactualizată. 
Generaţia de azi are absolută nevoie de aceasta. 

Acest lucru se spune, în genere, despre fiecare om 
de ieri, cînd i se face pomenirea. Este o amabilitate con- 
venţională, față de umbrele trecutului. Spui umbrei: 
— „Eşti bine venit... Aveam nevoie de d-ta“ — cum 
spui chiar musafirului celui mai plictisitor : — „A, dra- 
gul meu, ce plăcere îmi face că te văd...“ 

Cînd se spune despre Maiorescu că trebuie reactua- 
lizat, trebuie readus pe ecranul cotidianului, învăţătura 
lui trebuie pusă iarăşi sub ochii tineretului, nu mai este 
o simplă amabilitate. 

În adevăr, ce-a predicat Maiorescu ? Redusă la ul- 
tima ei linie, lupta lui a fost împotriva formei fără fond, 

Generaţia de azi — în diversele ei manifestări, pe 
diverse planuri ale vieţii, în literatură, în politică, în 
școală, în chiar măruntele manifestări de fiecare zi — 
cată să dea o formidabilă importanţă formei și să negli- 
jeze cu totul fondul. 

Cu cît forma este mai bombastică, mai zgomotoasă, 
cu cît manifestarea exterioară este mai stridentă, mai 
lipsită de măsură, cu atît mai mult uităm să ne întrebăm 
ce se ascunde sub această formă, care este fondul aces- 
tor manifestări exterioare ? Găsim o adevărată voluptate 
în a ne lăsa amăgiţi de aceste aparenţe. Evităm siste- 


164 


matic să vedem realităţile. Cum bolnavul, e as 
pună termometrul atunci cînd simte că are fe me, îşi g 
seşte mîngiierea într-un consolator : „poate Beard P 
"Maiorescu, în lupta lui — ṣi a întregii „Jun WE 
a combătut şi beţia de cuvinte. Dar ce puțin se n 
de cuvinte, de formule grandilocvente în Ai i ai 
— comparativ cu abuzul care se face E da r 
ee a La a cu ironia 
ja, pe care Malo -a | cu iri 
e e ri contemporani ai acestei sinistre 
A Se A. | 
anaE în vorbă, măsură în gesturi, măsura eT 
festări, măsură în hotărîri, — spune a paei sa 
Maiorescu, fie în critica literară, fie în discurs e 
litice. Dar niciodată n-a fost mai multă nevoie Zi, 
de măsură și de pondere, în țara aceasta. a tea 
În sfirşit, Maiorescu mai predică un Suciu? pal ră 
tate. Nimie improvizat. Nimic clădit pe aia esa Ton 
tină, pe teoria că — „fiind deștepţi sole ei e 
descurcăm oricînd, pe AE Pa e, ale 
în gîndire, în scris, în școală — n în. pooa ia fară 
i ie să învețe seriozitatea atit e necesa 
PA A A in acţiunea politică. Seriozitate în viața 
le. . x E 2 
i A pu spuneam că este nevoie să Po eri e 
văţătura lui Maiorescu. Dascălii s-o scoată m E iee 
prăfuite şi s-o pună sub nasul celor ce se ri 
în viață. Vor învăța tot ce le lipseşte. 


Jurnalul, 1940 


Noiembrie '40 


- 3 uit niciodată ziua aceea. j 
R age rece, cu cer de plumb. Un m 
mi-a telefonat, aşa cum se putea vorbi la tele a i ; 
timpul acela, cînd trei poliţii — cea de stat, La sal 
nară şi cea nemţească — spionau ŞI Fii RL. pa IUR 
convorbirile. Prietenul meu avea sa-mi ea : 


185 


Ne-am întîlnit. Vestea era simplă, de-o tragică simpli- 
tate ; în cursul nopţii precedente, toţi deţinuţii politici 
de la Jilava, — aproape șaptezeci de inși — fuseseră 
uciși de legionari. 

Crima e totdeauna odioasă, Dar cu deosebire odioasă 
este crima săvîrșită în spital și în temniţă, — asupra 
bolnavului și asupra încarceratului. Nici unul, nici ce- 
lălalt nu se pot apăra. 

Legionarii nu se încurcau în detalii de omenie şi ca- 
valerism. Cu cîțiva ani înainte, uciseseră pe Mihail Ste- 
lescu în spital. În noiembrie '40, ucideau în cazematele 
Jilavei pe oamenii care trebuiau — dragă Doamne ! — 
să fie judecaţi... 

n aceeași zi, către prînz, s-a aflat că Virgil Mad- 
gearu a fost asasinat în pădurea Snagov. A doua zi, în 
zori, N, Iorga îşi primea gloanțele în pădurea Strejnicul. 

„Statul legionar“ îşi începea viața cu cîteva crime. 
Nimic surprinzător. În 1933, legionarii împușcaseră pe 
I. G. Duca. În 1939, pe Armand Călinescu. „Mișcarea“ 
dovedea o admirabilă continuitate în crimă. Cădeau, pe 
rind, toţi cei care s-ar fi putut împotrivi Germaniei. 
Condamnările veneau de la Berlin. Călăii erau români. 
Cei mai autentici, cei mai gălăgioşi dintre români. -Cei 
care vorbeau totdeauna în numele românismului. Cei 
care monopolizaseră românismul. 

Noiembrie '40. Atitea crime într-o noapte și-o zi. 

Ion Antonescu se mulțumea să publice în gazete un 
comunicat : „Necunoscuţi“ au ucis pe Iorga şi Madgearu. 
Necinoscuţii erau tovarăşii lui de guvern şi de stat 
legionar. 

Ion Antonescu n-a îngăduit să se publice în ziare 
nici măcar ziua și locul înmormântării victimelor. Morţii 
au fost îngropaţi pe furiș. Ca să nu se supere „domnii 
asasini...“ 

Am văzut pe catafalc pe Iorga şi pe Madgearu. Sub 
lumina cenușie, scăzută, filtrată prin geamurile capelei 
de la Belu, şedeau unul lîngă altul. O viaţă întreagă se 
războiseră. Acum, îi înfrăţise aceeaşi moarte, poruncită 


din aceeași oficină, — oficina nemţească şi înfăptuită 
de aceiași oameni — legionarii noștri. 
186 


„Si în timp ce morţii erau duși la groapă în mi 
Antonescu reabilita memoria lui Corneliu Codreanu. ie 
odată sfidarea n-a luat o formă mai provocatoare. 
urma dricului cu „sfintele oseminte“ ale lui Codreanu 
pășeau nu numai Ion Antonescu În. e sg POL Si be 
numai înalții demnitari i țării, ci și ucigașii de la Ji- 

4 v şi Strejnicul. RA e 
ei ai iat ae alcătuit din crima celor hotăriți și 
din lichelismul celor oportuniști, trecea victorios peste 
toate normele morale. Întemeiat pe baionetele prusace, 
noul stat îşi îngăduia toate îndrăznelile. e. 

A trebuit să vină rebeliunea din ianuarie 41, a tre- 
buit ca Horia Sima să se ridice împotriva lui Ae 
si să piardă partida, a trebuit ca Antonescu a ie r 
direct, pentru ca — după rebeliune, adică două uni c r A 
săvîrşirea crimelor — să se înceapă o cercetare și să u 

un proces... j Pe 
origine mie '40 constituie cea mai rușinoasă pagină din 
epoca Antonescu-Killinger. 


Jurnalul de dimineaţă, 1944 


Profesorul Constantinescu-lași 
şi-a deschis cursul 


În ziarele de ieri am citit ştirea că profesorul uni- 
versitar Constantinescu-lași și-a deschis cursul de istoria 
artelor la Facultatea de Litere din București. În iniţia, 
liberă am văzut şi o fotografie a profesorului la a Su 1 
Textul informaţiei și fotografia m-au mişcat adînc, 
fiindcă mi-au reînviat amintiri multe și triste. f 

Profesorul Constantinescu-laşi şi-a reluat prelegeri e 
după zece ani de întrerupere. Acești zece ani a viața 
d-sale au fost ani de N ani ee ani de pri- 

ă și rigonitoare trimiteri pe front. 
Te A i ani în urmă — pentru acțiunea d-sale 


antifascistă, î s-a deschis primul proces — şi iii 
infam! — îl cunosteam de puţin timp. Venea din cîn 
187 


în cînd în biroul meu de la Adevărul. Niciodată nu avea 


nimic de cerut. Totdeauna avea de dat un sfat, un în- 
demn, o încurajare. Amical, fără indiscreţie, corect fără. 
rigiditate, distins fără pedanterie, cultivînd detaliul și 
nuanţa cu o artă firească, d. Constantinescu-lași mi-a. 
devenit prieten fără să știe, şi, sînt sigur, fără să vrea. 
Cînd i s-a „montat“ o inculpare ticăloasă, am văzut 
— în cursul campaniei de presă — că numai doi sau cel 
mut trei dintre colegii universitari ai d-lui Constanti- 
nescu-laşi au mărturisit adevărul. Ceilalţi au făcut de- 
poziții mincinoase. 

D. Constantinescu-laşi a fost condamnat. Cînd a ieșit 
din pușcărie, ne-am văzut iarăşi. Nu mai scriam la nici 
o gazetă, fiindcă nu mai aveam putinţa să scriu. Am 
stat de vorbă îndelung. Cu aceeași reţinere în cuvînt şi 
gest, cu aceeași discreţie, omul mi-a povestit închisoarea. 
N-a ridicat niciodată tonul. N-a întrebuințat nici un cu- 
vint tare. Cu vocea scăzută, a spus ceea ce a trăit... Nu 
stiu dacă d. Constantinescu-lași a scris ceea ce a trăit 
atunci acolo. Este una din cele mai urîte pagini ale re- 
gimului de prigoană. 

Pe urmă, nu i s-a cruțat lagărul! Nu i s-a cruțat 
trimiterea pe front, în linia întîi, ca simplu soldat, luîn- 
du-i-se fără drept gradul de locotenent în rezervă. Lungi 
și grele suferințe. Întilnindu-l cînd şi cînd, le-am putut 
afla. Mai bine zis, le-am putut bănui, — fiindcă vorba 
lentă și măsurată a d-lui Constantinescu-laşi abia te 
lasă să le întrevezi... 

Omul acesta a răbdat totul, dar n-a părăsit nici o 
clipă, n-a şovăit cu nimic în marea lui credință. Cu ele- 
ganţă, cu discreţie, fără ostentaţie, a fost şi este un ade- 
vărat luptător. 

Și-a deschis cursul universitar, tot aşa de discret, 
— n-am aflat faptul decât după aceea. 

Sint mulţi, foarte mulţi antifascisti de la 23 August 
încoace, — în lumea intelectuală. Îngăduiți-mi să salut 
pe acest intelectual, care n-a aşteptat 23 August, ca să 
fie antifascist. În salutul meu, admirația se îmbină cu 
amintiri emoționante, pe care o dată aş vrea să le scriu 
pe îndelete. Aş vrea să le scriu nu pentru a contraria 


188 


i ih ci t pildă tru 
discreția d-lui Constantinescu-lași ; ci drept FA da BOF i 
tinerii cărturari, care pornesc azi pe iu id paa 
litice : ca să ştie bine ce este, ce trebuie s 


TES Jurnalul de dimineaţă, 1945 


Constantin Graur 


Îndată după primul război mondial, ca Ami pot rea 
studiile la Facultatea de Drept din panre Ne a 
„o slujbă“. Aşa făceau atunci — și cu mulți ani i 

i st ii săraci. S. 
Ra numit copist la decanatul Facultății T 
Ştiinţe. După un an și cîteva luni, „slujba: Finis cat 
plictisitoare, leafa era insuficientă, iar eine ide aa ae, 
în presă mă rodea mai mult decît ga m e! 
atunci o scrisoare lui Const. Graur, care con ucea w 
Izbînda., Nu-l cunoșteam. li citeam articolele. A = 
reținut în stil — aveam impresia că va e m R 
simți ceea ce îi ceream : un loc în redacţie. M A pie in 
şi pe faptul că numele meu nu-i era LAR : P 
lisem cronici şi notite de polemică literară în Rampa $ 

în alte publicații fără coloratură politică. Nea 
Am depus scrisoarea la redacția ziarului zbînda. j 
doua zi, seara, venind acasă, în sărăcăcioasa comen X E 
“bilată în care locuiam, am găsit un plic și, iai „0 
carte de vizită: „Constantin Graur vă roagă să e 
pe la redacție în orice zi, între orele 7 și Di Su nonn 
Jui nici un titlu, nici chiar titlul de director a gazetei. 
M-am înfățișat în ziua următoare. Am găsit Ne Sea 
scund, gras, cu vădită bunăvoință. Mi-a Ts E 
Nădejde e în papera : ci e e ai Nădejde e li ş 
că ă-l ocup. A adăugat zimi E i 
ec par Biroul, y locul lui Nădejde, fiindcă pentru it, 
îţi vor trebui cîţiva ani... Și cum Nădejde sa ERA 
în aceeasi încăpere cu Graur, m-am trezit insta gi î e 
directorului Izbîndei. El lucra mereu : scria, ae spre 
turi, citea manuscrise, primea lume, Po in ormaţ, 
reporterilor, răspundea la chemările telefonice... 


189 


Două s: IEZI i 
ea Ci ăi zile am stat la biroul lui Nădejde, în 
sl pe a pi e r, fără să fac nimic. Ba făceam ceva "fu 
ZE ai pei pete ge fuma mult. Ţigările se găseau 
SE ani ara E ȘI le procura de la debitul de tutun din 
OR erei Deputaților. Pe biroul lui, cutia cu ți- 
T eR a) Între un telefon şi redactarea 
a E e, te îmbia E Nu fumezi ? Poftirea era ros- 
a şi natural, fără falsă amabilitate 
ăi 3 
E T i-am spus: — Am impresia că am fost 
Ge ala e u cer o sinecură. Vreau să lucrez, — N-ai 
ale ijă, ae răspuns Graur, vei lucra. Acum trecem 
Toe sa Saue, de spațiu... Dar vei lucra ! Ştii 
u = e ? Am răspuns stingherit: — Nu - E 
ȘUI,.. pi m-a învățat. M-a învă apoi că e m 
oale i, : jat. ] învățat apoi că Î 
e te eta i articol decît să redactezi o ioni Bei a 
ua aci M-a învățat întreg acest meșteșug gazetă- 
Ar E în aparentă, dar complex în realitate. După 
ce tn Pa a a cl cum vorbeşte. cu vizitatorii 
l orii direcți, că ori ie să 
i colak 1 i „ că orice om treb 
pe le ace a din biroul tău ; că dacă nu-i poţi îraplină 
ter se uie să-i lămureşti cauzele care te A în 
ză Aa pula vieti cerere ; că buna înţelegere 
i ; ste prima condiți ită i 
RN À i l u iție de reuşită a ziaru- 
Pi pre ia drept în scrisul tău este anti ERE i 
To simpgtonta profesiunii lui. i 
Aire i cea luni, la o reuniune colegială, am spus : 
RL AFA r ed p datorez întreaga mea formațiune pro- 
n Ș re par i i z 
UR parte din formațiunea mea sufle- 
A fost o ma i vie i 
A re şi vie inteli ă 
N i “ i igenţă. A avut o ă 
pica EL lecturi neostenite. A cunoscut limba ea i 
gai pu 2i altii. A cultivat gluma în forma ei cea nE 
Eny EN fermecător în scris; era fermecător în 
i ia pes Esi de articole, note și notițe răspîn 
4 iste, a răspîndit în lungile si minu- 
Si viste, e p în lungile - 
ye arai convorbiri — în redacție, la o A Ga ar 
É T $ sai, la anticarii pe care-i frecventa mere W 
E pîndi idei, caracterizări de oameni şi de Ea ii 
pu critici cu poantă pamfletară.., ui 
zu pe li iz abatele Jerome Coignard şi din dom- 
; din Anatole France şi din Rivarol Era 


190 


sceptic şi, în acelaşi timp, convins. Era îngăduitor şi, 


totuşi, neînduplecat. îngăduitor, de-o superioară îngă- 
duinţă, faţă de toate slăbiciunile omeneşti : prostie, min- 
ciună, lăcomie, laşitate. Neînduplecat faţă de cei ce se 
ridicau împotriva profundei lui credințe în democraţie 
şi în socialism. Nu-i ura nici pe aceştia, fiindcă omul 
acesta nu cunostea ura. Dar îi comibătea fără cruțare. 
Indulgenţa lui înceta în fața lor. Îi socotea primejdioşi. 
În polemicele lui, n-a şovăit niciodată. Fiindcă n-a în- 
ceput niciodată o luptă, decît atunci cînd conștiința 
i-a poruncit s-o facă. 

Cred că trăsătura dominantă a personalităţii lui 
Const. Graur era spiritul de dreptate. Convins de rela- 
tivitatea tuturor judecăților omenești, mereu în căutarea 
maximului de obiectivitate, el nu scria un articol sau o 
notiţă de polemică fără să întrebe pe cei mai apropiați 
colaboratori : — Ce spui de asta ? Asculta fiecare obiec- 
țiune şi nu o dată renunţa la un pasaj sau chiar la 
articolul întreg. Spirit prin excelență consultativ, era o 
reală plăcere să-i fii colaborator, Aveo darul de-a te 
face egal cu el şi, totuşi, îi simţeai în fiecare clipă supe- 
rioritatea. Această superioritate însă nu ținea de ierarhia 
redacţiei, nici de diferenţa de vîrstă, — ci izvora din 
marile lui însuşiri, din prestigiul lui personal. 

Atit de stăpînit era de sentimentul dreptății, încât 
voia să corijeze şi nedreptăţile vieţii. În portretele pe 
care le-a făcut (o parte din ele strînse în broşura Cîţiva 
îinși), în afară de figurile mari, cunoscute, s-a oprit 
asupra oamenilor uitaţi : cutare institutor care, intrînd 
în mișcarea socialistă, a fost prigonit de oficialitate ; cu- 
tare modest luptător, pe care istoria socialismului român 
l-a omis etc. 

Într-o zi, îmi spune : — Miine dejunăm împreună şi, 
după aceea, mergem la Nottara. A fost un actor foarte 
talentat: Burienescu. D-ta nu-l ştii, e mult de-atunci. 
Burienescu n-a avut șansa să parvină în carieră. Juca 
în grădini de vară... Vreau să-l rog pe Nottara să scrie 
eîteva foiletoane în Adevărul despre Burienescu. Trebuie 
să i se facă dreptate, cel puțin acum, după atiţia ani 
de cînd a murit... Și Const. Nottara a scris două sau 


trei foiletoane despre Purienescu. 


191 


Cum nedreptăţile vieții erau multe și felurite, cum 
între ele se număra și sărăcia, Const. Graur căuta s-o 


îndrepte şi pe-aceasta. Niciodată nu se va ști, nu se va 


putea şti cit bine a făcut omul acesta, cîţi inși a ajutat, 
câți bani a dăruit. Nimeni n-a bătut la uşa lui, fără 
răspuns. Studenţii pentru teze de doctorat. sau taxe de 
examene mai mult sau mai puţin reale ; scriitori în mo- 
mente de lipsă; oameni fără lucru; cunoscuţi și nenu- 
măraţi necunoscuţi ; suferința tuturor a găsit în sufletul 
lui Graur totdeauna răsunet, În anii crizei “economice, 
cînd eram printre cei mai apropiaţi colaboratori ai. lui, 
îi spuneam uneori: — Am impresia că cel care a fost 
acum la d-ta, nu-i un om în suferinţă, ci un tapeur de 
meserie. — Se poate. E imposibil însă să ceri cerșeto- 
rului åct de pauperitate... — răspundea Graur cu eternul 
lui surîs, 

Mulţi dintre cei pe care i-a ajutat, l-au atacat groso- 
lan. Citea articolul injurios şi zîmbea : — Oamenii sînt 
porci! De cîte ori l-am auzit repetind această frază! 
Şi, nu mult după aceea, am fost pus eu însumi în situa- 
ţia de-a înţelege cît de profund adevărată era gluma 
lui Const. Graur. 

Neîncrederea în oameni nu i-a îngheţat sufletul. Scep- 
ticismul nu i-a ucis entuziasmul. A ridicat nenumărate 
elemente tinere. Cei mai mulţi dintre gazetarii gene- 
rației mele au fost elevii lui. Din păcate, foarte puţini 
au rămas cu statornicie — sau, cel puţin, cu onesti- 
tate — pe linia credințelor lui. 

A fost un sincer, un convins democrat. Convingerea 
lui era lucidă, fiindcă nu accepta în nici un fel primej- 
dioasa iluminare a fanaticului. Campania lui pentru vo- 
tul universal și pentru împroprietărirea țăranilor ; lupta 
împotriva huliganismului ; lunga lui războire cu susțină- 
torii dictaturii fasciste ; apărarea continuă a libertăţii 
presei ; toate acestea sînt pagini definitiv cîștigate pentru 
istoria circulaţiei ideilor în ţara aceasta. 

Ani de zile, Const. Graur a colaborat gratuit la zia- 
rele româneşti din Ardeal, în timpul stăpînirii austro- 
ungare, susținînd mișcarea românească. În perioada 
1914—1916, el a luptat pentru intrarea României în 
război contra Germaniei. Cînd nemţii au ocupat Bucu- 


192 


reştii, Graur a fost arestat la Cercul Militar, dus apoi 
în lagărul de la Săveni-lalomiţa și, după aceea, deportat 
la 'Troian, în Bulgaria. | 

Din 1919, Graur a susținut mereu mişcarea de de- 
mocratizare a ţării, cu toată puterea convingerii sale. 
Ultima bătălie pe care a dat-o a fost în 1936, vara. 
Înţelesese din prima clipă ceea ce mulţi din „democra- 
ţii“ noștri nu voiau să înțeleagă : că ofensiva hitleristă 
în România începuse. Împotriva guvernului care prote- 
guia coloana a 5-a nemţească; împotriva bandelor dez- 
lănţuite ; cu un curaj fizic și moral, pe care nu ţi-l poate 
da decît convingerea că dreptatea este de partea ta, l-am 
văzut. conducînd magistral acea luptă, care nu va rămine 
numai în istoria presei, ci și în istoria politică a României 
moderne. y i 

Când cu înalte complicităţi, a căror lămurire se va 
putea face odată, partizanii hitlerismului au biruit în 
chipul cel mai infam, Const. Graur, copleșit de insulte 
şi de calomnii, a părăsit ţara ca un exilat. La „Paris, 
aduna material pentru o istorie a lui Tudor Vladimirescu. 

Nici o dezamăgire nu-l împiedica de-a rămîne ceea 
ce a fost totdeauna : un pasionat iubitor al frumoaselor 
realități româneşti. sat 

Pentru noi, cei care am avut norocul să-i fim colabo- 


ratori, C. Graur este — azi, — după cinci ani de la 
moartea lui, ca şi atunci cînd trăia — un diriguitor. La 
fiecare răscruce, noi ne întrebăm: — Ce-ar fi făcut 


Graur în această situație ? 
Jurnalul de dimineață, 1945 


Cartea Oltului 


Să părăsim o zi subiectele obişnuite. Să le părăsim 
şi pe cele despre care se scrie ; și pe cele despre care se 
discută. Să uităm controversele multe şi complicate. să 
nu mai ascultăm nici pe domnul care predică azi bine- 
facerile democraţiei, cu aceeași nobilă pasiune, cu care 
ne lămurea, acum cîțiva ani, uriaşele foloase ale regi- 
mului dictatorial. Să ne refugiem în paginile unei cărți... 


193 


E vorba de Cartea Oltului. 
— Ce se poate scrie despre un riu, fie el chiar 
Oltul ? — va întreba cineva. E, poate, o carte de geo- 


grafie... „adie : 7 
-< Nu. E o carte de literatură și încă de o excelentă 


literatură, Fiindcă se poate scrie despre orice, dacă știi 
să vezi, să înţelegi şi să simți. S-a scris și se va mai 
scrie despre pietre, copaci, animale, păsări şi gize... Între 
multele trufii stupide ale omului, este și aceasta: că el 
singur poate fi „subiect“ de literatură. O îngîmiare — şi 
nimic mai mult. 

Tată, d. Geo Bogza a scris peste 400 de pagini despre 
Olt — si cartea este minunată. 

D. Bogza a debutat cu versuri. O parte din presa 
literară din acel timp, — îmbrăţișind tot ce putea să 
însemne mediocritate, lipsă de talent, — purta o cam- 
panie sălbatică împotriva „pornografiei“. Zadarnic în- 
cercam să arătăm că se greşeşte ; că Flaubert și Baude- 
laire, ca să-i cităm numai pe aceştia, au fost învinuiți 
de pornografie, pentru ca azi să fie autori clasici, citați 
în manualele de școală ; că impetuosul Richepin a spus 
„nu se poate stabili de către procurori, unde încetează 
talentul şi unde începe pornografia“... Zadarnic. O ‘serie 
de scriitori au fost trimişi, atunci, la parchet. Şi mi-aduc 
aminte că unul din magistrați era foarte necăjit că d. Geo 
Bogza este arian. L-ar fi dorit evreu, cu orice preţ! 

După aceea, d. Bogza a făcut reportaj. Un reportaj 
cu totul original : d-sa a cutreierat fabrici, mine, maha- 
lale îndepărtate și sărace. Din lumea aceasta, de „umiliți 
şi ofensaţi“, d-sa a scos pagini tari şi amare. Am avut 
plăcerea să public unele reportaje ale lui Bogza în Cu- 
vîntul liber. 

Puţină vreme înainte de ultimul război, au apărut în 
reviste capitole din Cartea Oltului. A fost pentru toţi o 
încântare. 

Acum, cartea a apărut. Se cuvine să-i facem elogiul. 
fără reticenţe. 

D. Bogza a cercetat Oltul, de la izvor pînă la topirea 
lui în Dunăre. L-a cercetat cu o privire care evită ba- 


194 


nalul, care despică lucrurile, pînă în adîncul lor, care 
caută noutatea și care iubeşte ineditul. 

Nu-i vorba numai de viaţa rîului, — ea însăşi deo- 
sebit de interesantă. Am fost și noi, cu plăcuţi tovarăşi 
de călătorie la izvoarele Oltului. Am văzut acea mică 
șuviță de apă, peste care treci cu pasul fără străduinţă. 
Știm cu toţii că aşa izvorăsc toate rîurile și toate flu- 
viile. Dar aceasta nu te scuteste de simţămîntul ridicol 
al uimirii : acesta este Oltul? D. Bogza îi prinde firul 
de-acolo și apoi îl urmărește cu stăruinţă şi cu talent, 
Rîul își are personalitatea lui. D. Bogza i-o surprinde şi 
o redă minunat. Dar rîul își are lumea lui înconjură- 
toare. D. Bogza o descrie. D-sa descrie peisajul şi, în 
același timp, aşezările omeneşti din preajma rîului. Por- 
nind din singurătăţile înalte ale Hăşmaşului Mare, 
d. Bogza ne poartă în jos, pînă când întâlnim „casa vä- 
ruită a unui pădurar, surprinzătoare pată albă în verdele 
fără sfîrşit al pădurii. E prima locuință omenească, mică 
şi singuratică, pe care Oltul o întilnește în drumul lui“. 
Și această întîlnire, după o sută de pagini de mers în 
pustietate, este profund emoţionantă. În jur se înalţă 
către cer „crestele de cremene, ca zidurile unor temute 
cetăţi, în care războinici nepămînteni, păroşi şi cu un 
singur ochi în frunte, stau gata să pornească asupra 
lumii, să o distrugă“, Aci, sînt morile dracului : „muntele 
își macină singur stâncile“ şi, cînd şi cînd, se aude din 
înălţimi, un huruit aspru. Iar jos, la poale, căsuţa albă a 
pădurarului se oglindește în Olt. 

Dar Oltul trece mai departe. Acum aşezările omenești 
se îndesesc; mina de aramă de la Bălan; Țara Bârsei; 
cărămidăriile cu „lumea lor africană“. Făgărașul cu poe- 
zia lui populară și cu ţăranii, care au fost în America și 
s-au întors acasă, vorbind acolo, între ei, despre New 
York, Chicago, San Francisco, Detroit. Apoi, Oltul stră- 
bate „ultimul rînd de munţi şi cel mai înalt“, Carpaţii, 
de care se leagă un mare crîmpei din istoria acestui 
pămînt. Mai jos încep plutașii cu viața lor aspră, călă- 
torind spre Dunăre. Şi, în cele din urmă, căderea în 
Dunăre. 

Călătorind cu d. Bogza în lungul Oltului, avem pri- 
lejul să cunoaștem munți şi oameni, legende și adevă- 


195 


ruri, priveliști minunate şi așezări umile de muncă şi de 
suferinţă. 

E o carte bună, fiindcă este scrisă cu talent şi, în 
același timp, cu o rară conştiinţă profesională. Totul este 
lucrat. Nimic improvizat. O carte care trebuie citită, 
pentru tot ce aduce ca noutate și cunoaștere de lume nouă. 


Jurnalul de dimineață, 1945 


Tănase a murit 


Ieri dimineaţă, Const. Tănase, directorul Teatrului 
Cărăbuș, a murit. 

Amintiri de bună şi caldă prietenie se amestecă, du- 
reros, — în clipa aceasta, — cu amintiri de spectator. 

Îl revăd în 1915, în perioada de neutralitate a 
României. Primul ministru, Ion I. C. Brătianu, nu ac- 
ceptase cenzura. Presa, tribuna și scena erau libere. Tă- 
nase apărea pe scenă cu masca lui Brătianu și, în cu- 
plet, amintea că în 1877 bătrînul Brătianu trăise același 
zbucium. 


Cînd săracul, tatăl meu 
Era tînăr, cum sînt eu... 


Revăd pe Tănase în atîtea alte roluri. E pensionar și, 
după ce își încasează pensia, — mica lui pensie lunară, — 
nu-i mai rămîne nimic... E contribuabil şi, cînd vine o 
nouă lege fiscală, nu ştie unde, cum şi cît trebuie să 
plătească statului... E gardist de stradă, cînd încă nu s-a 
reglementat circulația în Bucureşti... E totdeauna cetă- 
ţeanul umil şi necăjit, dar în contradicție cu complexul 
aparat de stat... 

A fost un mare artist popular, în înțelesul cel mai 
înalt al cuvîntului. 

Popularitatea lui se întemeia pe contactul permanent 
cu mulțimile. Numele lui Tănase avea același puternic 
răsunet în toate straturile, în toate clasele. 

El ştia să fie pe „gustul“ tuturor. 


196 


Pentru că el însuşi pornise dintre noi toţi. El nu 
era elevul nimănui. Nu suferise nici o influenţă. Tănase 
avea humorul şi verva specific românești. El era el, 
— așa cum pornise din satul lui — undeva, în judeţul 
Vaslui. Din satul, de care — după aceea, nu s-a des- 
prins niciodată cu totul. Dimpotrivă. S-a întors acolo, 
cu tot ce putea aduce acelui sat ca ajutor şi binefacere. 

Din învăţător de ţară, Tănase a ajuns — prin puterile 
lui și numai prin puterile lui — director de teatru, — 
directorul celui mai popular teatru din București. A mers 
din succes în succes. Dar a fost dornic totdeauna să 
aducă scenei lui și alte contribuţii decît talentul şi 
popularitatea lui. Cei mai mulţi din actorii de revistă de 
azi au trecut prin “şcoala lui Tănase. Mai mult încă: 
ani de zile, Tănase a plecat în străinatate, ca să vadă, 
ca să aducă de acolo şi decoruri şi actori. Prince-Ri- 
gadin într-o vară ; Dranem mai înainte ; Josephine Baker 
după aceea au jucat la „Cărăbuş, deşi Tănase, cu trupa 
lui, atrăgeau publicul pînă la ocuparea ultimului scaun. 

A făcut un film — şi a avut în cinematograf un 
succes tot aşa de mare ca şi pe scenă. 

Mereu activ, mereu întreprinzător, mereu în căutarea 
noutăţii, Tănase a fost în domeniul revuistie un pionier. 
A creat genul și l-a perfecţionat an cu an. lar „esteţii“ 
care numără azi cîţi spectatori sînt la cutare piesă gravă, 
trebuie să-şi aducă aminte că cei mai mulți dintre aceștia 
sînt spectatorii de ieri ai lui Tănase. Da, Tănase a atras 
publicul cel mare către teatru, Tănase a fabricat public 
pentru teatru. 

Acum cîteva săptămîni, dejunam cu el. Era vesel, ca 
totdeauna. Povestea minunat, cu arta lui de-a înlocui 
cuvîntul prin gest şi mimică. Cine ar fi crezut că, atît 
de repede, va muri ? 

Peste fața lui expresivă, care a înveselit, în patruzeci 
de ani, milioane de spectatori, — moartea a pus încre- 
menirea ei definitivă. 

Maestrul cupletului ne-a părăsit. Cel mai generos 
distribuitor de veselie a plecat. 

În urma lui rămîne un mare gol... 


Jurnalul de dimineaţă, 1945 


197 


Romain Rolland 


O telegramă din Paris ne aduce vestea tristă că, în 
ziua de 30 decembrie, a încetat din viață la Vezelay, 
în departamentul Yonne, marele scriitor Romain Rolland. 
El avea 79 de ani. 

A cuprinde, fie şi numai în treacăt, în marginile 
strîimte ale unui articol de ziar, opera lui atît de vastă 
ca proporţii, atît de înaltă ca ideal, nu este cu putinţă. 

În fresca marilor romancieri ai lumii, Romain Rolland 
s-a situat de mult, prin acel magnific Jean Cristophe. 
De mult, Rolland încetase de-a fi un scriitor francez și 
devenise un scriitor mondial. Geniul lui depăşise hotarele 
țării lui și cupriasese lumea întreagă. 

Dar despre aceasta se va scrie pe larg în revistele 
literare. 

Aici, vrem să vorbim numai despre cetățeanul Romain 
Rolland — despre „scriitorul-cetăţean“, cum i-ar fi spus 
Gherea, cu cinci decenii în urmă. 

În 1914, cînd a izbucnit primul război mondial, Ro- 
main Rolland a început lupta lui de scriitor pacifist, de 
vrăjmaş al sălbăticiei pe care fatal războiul o revarsă 
asupra lumii şi pe care oştirile germane au ştiut s-o 
sporească şi s-o accentueze cu un rar talent în cruzime. 
Fireşte, excesele nemţeşti din 1914—1918, comparate cu 
cele din războiul ultim, par un inocent joc de copii, 
față de o luptă de tauri. Totuşi, chiar acele excese nu 
puteau să nu impresioneze sufletul sensibil al acestui 
intelectual. Timp de patru ani, în plin război, întrîngînd 
toate prejudecățile, Romain Rolland a întrupat conștiința 
omenirii însîngerate, împotriva neînduplecatului zeu al 
luptei dintre oameni. 

După aceea, cînd pacea s-a statornicit iarăși peste pă- 
mîntul brăzdat de tranșee şi sfîrtecat de obuze, Romain 
Rolland a sprijinit, cu toate puterile lui şi cu marele lui 
prestigiu, orice acțiune menită să ducă, dacă nu la înlă- 
turarea, cel puţin la amînarea unui nou război. Cînd 
Henri Barbusse a întemeiat grupul „Clarté“, Romain Rol- 
land a fost alături de el. Din prima clipă însă, presa de 


198 


dreapta a revărsat asupra grupului toate insultele şi a fä- 
cut tot ce i-a stat în putere ca să zădărnicească această 
inițiativă. 

I-a fost dat acestui om, care nu știa să urască alt- 
ceva decît ura, — i-a fost dat să trăiască al doilea 
război mondial, cu tot cortegiul lui de cruzimi. El a putut 
afla cele petrecute la Maidanek și în celelalte cîmpuri de 
concentrare, unde S$.S.-urile germane torturau oameni 
fără vină... 

Pentru noi, românii, Romain Rolland mai are încă un 
merit : el a sprijinit începuturile literare ale lui Panait 
Istrati, el a ajutat pe fotograful ambulant de pe Prome- 
nade des Anglais de la Nisa, să ajungă scriitorul cunoscut 
în cîteva zeci de ţări ale globului. 

Azi, cînd atâţi scriitori „colaboraţionişti“ stau în fața 
tribunalelor, orice om cinstit, orice democrat sincer se 
va închina cu durere în fața mormântului lui Romain 
Rolland, mare artist şi mare cetăţean. 


Jurnalul de dimineaţă, 1945 


N. D. Cocea 


Am citit cu emoție articolul publicat zilele trecute în 
Jurnalul de dimineață de către marele nostru scriitor 
Gala Galaction — Casa amintirilor. Este o evocare du- 
ioasă a anilor de liceu, cînd — în odăița lui Galaction — 
se adunau prietenii şi colegii săi I. G. Duca, Charles 
Drouhet, care mai tîrziu va ajunge profesor universitar, 
Alexandru Radovici, care va fi unul din cei mai mari 
actori ai scenei noastre, T. Arghezi, N. D. Cocea, V. De- 
metrius etc. 

Duca a căzut, după cum se ştie, sub gloanţele legiona- 
rilor, Pentru amintirea lui, partidul liberal pe care l-a 
slujit cu convingere şi dezinteresare, n-a făcut nimic. Nu 
s-a publicat nici o culegere din discursurile lui, iar cro- 
nicele lui externe, atît de interesante, dorm și astăzi în 
colecţia veche a Vieţii românești. 


199 


V. Demetrius e aproape uitat, deşi a adus în poezie 
și în romanul social o contribuţie ce nu poate fi sub- 
evaluată. 

Alexandru Radovici a murit în timpul primului război 
mondial. 

T. Arghezi și-a cucerit locul de frunte pe care-l de- 
ține în presă și literatură. 

Vreau să scriu însă despre N. D., Cocea, fiindcă puţini 
din cei tineri știu astăzi ce-a însemnat Cocea pentru 
mişcarea şi presa de stînga din România, 

Rareori s-au întrunit, într-un singur om, atitea însu- 
şiri : pamfletar inegalabil, orator de talent, om de curaj 
şi de iniţiativă. La toate acestea se adăuga și numele: 
N. D. Cocea era fiul generalului Cocea, general adjutant 
al regelui Carol I. El venea la „stînga“, părăsind clasa 
din care făcea parte. Dacă ar fi rămas în lumea lui, cu 
însuşirile pe care le avea, ar fi fost fără nici un efort 
deputat, senator, ministru, într-o vreme cînd aceste dem- 
nităţi se distribuiau cu zgîrcenie şi se bucurau de o res- 
pectabilitate, pe .care azi şi-au pierdut-o cu totul. 

Ca să se înţeleagă bine sensul adeziunii lui Cocea 
la mișcarea de stînga, în acel moment, trebuie să dau un 
amănunt : tatăl său, pe cînd era maior, a atacat împreună 
cu alţi ofițeri pe Alexandru Beldiman, directorul Adevă- 
rului, care scrisese un articol împotriva principelui Fer- 
dinand. Din această mentalitate s-a smuls Cocea, ca să 
se integreze în rîndurile democraţiei. 

Prin 1909, el a întemeiat una din cele mai bune re- 
viste din cîte a avut România — Viaţa socială. Titlul 
însuşi arată linia și programul acestei publicaţii. Aci se 
afirmă cel puţin doi din marii scriitori ai vremii noastre : 
T. Arghezi şi Gala Galaction. Și tot aci apar primele 
traduceri din Jaures şi Anatole France. 

Tot lui Cocea îi datorăm şi cel dintii ziar de teatru 
din țara noastră, Rampa, unde a strîns, ca la toate gaze- 
tele conduse de el, un grup de scriitori și ziariști de 
talent, i 

Din păcate, Cocea n-a fost şi nu e ceea ce se cheamă 
un organizator. Îi lipsesc pentru aceasta metoda şi per- 
severența. Dar a fost, netăgăduit, un mare animator. Avar 
faţă de propriul lui scris, pe care l-a trimis tipografiei 


200 


totdeauna cu zgircenie, era deosebit de atent, de generos 
cu scrisul altora. Puţini conducători de ziare şi de re- 
viste au „lansat“ atitea nume ca N. D. Cocea. Căuta cu 
pasiune talentul şi de îndată ce îl descoperea sau i se 
părea că l-a descoperit, îi dădea toate posibilităţile de 
afirmare. 

Astfel a sprijinit cu o afecţiune caldă începuturile lui 
Ion Vinea, în care ochiul lui sigur a văzut din primele 
pagini un talent de înaltă clasă. A descoperit — pentru 
că la vremea aceea a fost o adevărată descoperire — pe 
Alex. Filimon (Al. Filipescu), care sub surtucul ponosit 
de modest slujbaş la nu mai ştiu ce minister — purta 
revolta, pasiunea şi verva unui mare pamfletar. N-a 
scris decît foarte puţine articole, cît i-a dat răgaz tuber- 
culoza, care l-a răpus de timpuriu. 

Cu T. Arghezi, Const. Graur, B. Brănișteanu, Iosif 
Nădejde, S. Labin etc. Cocea a întemeiat prin 1909 
Facla săptămînală. Aci apar desenele lui Iser, care va 
deveni apoi marele pictor de astăzi, bine cunoscut și 
peste hotare. Aci va desena, de asemenea, d. Camil Ressu, 
care va fi atras şi el cu totul de pictură. Caricatura po- 
litică, ţinută pînă atunci la nivelul glumei ușoare, devine 
în paginile Faclei incisivă şi virulentă. 

Campaniile Faclei vor rămîne în istoria presei noastre. 
Lupta împotriva lui A. C. Cuza — la care d. Em. Socor: 
participă cu descoperirea senzațională că „Naţionalitatea 
în artă“ e un plagiat grosolan — constituie prima lovi- 
tură grea dată mișcării huliganice din ţara noastră. Acţiu- 
nea guvernelor liberale și conservatoare este criticată ne- 
cruţător. Însuşi regele Carol I este atacat violent. Iar 
portretele politice ale lui N. D. Cocea stîrnesc vîlvă. 

După primul război mondial Cocea conduce ziarul 
Chemarea, care susține mişcarea muncitorească în pe- 
rioada celei mai ticăloase prigoane. Ales deputat inde- 
pendent, Cocea aduce aceeași vervă pamfletară la tribuna 
Camerei. 

În perioada aceasta, i-am fost colaborator. L-am vă- 
zut calomniat cu nerușinare. Dezbaterea validării manda- 
tului său parlamentar a fost o adevărată încercare de asa- 
sinat moral. L-am văzut chemat la nu ştiu cîte parchete 
și la nu ştiu cîte Curți marțiale. Cocea a rămas întot- 


201 


deauna acelaşi: vesel — și mulţi au confundat veselia 
lui cu uşurinţa, ceea ce nu este drept — nepăsător, luîn- 
du-si în. glumă adversarii şi continuînd lupta. Într-o 
seară, lovit de o bandă de huligani, în bezna prielnică a 
atacurilor lașe de acest fel, l-am găsit, o oră după agre- 
siune, cu capul bandajat, în camera de hotel în care 
locuia atunci : rîdea... 

Nimeni nu ştie si nici Cocea însuşi — cîte ziare şi 
reviste a întemeiat; de cîte ori a încetat o publicaţie 
pentru ca peste puţin timp să înceapă alta. Nestatornie 
în amănunte, consecvent în ansamblu, Cocea e prezent 
în toate bătăliile de presă ale vremii lui. Și e totdeauna 
în rîndul întâi. 

Dacă Const. Mille a fost un mare organizator și un 
luptător neînduplecat, dacă Const. Graur, preluînd ziarele 
lui Mille, a adus — în afară de marele lui talent — un 
spirit de înnoire şi de modernizare a metodei de lucru, 
N. D. Cocea, mergînd pe linia pamiletului, şi-a putut 
îngădui iniţiative pe care ceilalți doi le-au apreciat dar 
nu și le puteau însuși. Un ziar mare e o maşinărie com- 
plicată, care cere la conducere un om calm și ponderat. 
Cocea e omul primei porniri şi al primei impresii. El e 
temperamentul croit pentru micul cotidian, care-şi poate 
permite orice fantezie, Asta nu l-a împiedicat — ba chiar 
dimpotrivă — să aducă un aport considerabil în lupta 
de răspindire a ideilor de libertate, dreptate şi omenie, 
să sprijine cu convingere muncitorimea şi țărănimea în 
ceasurile cele mai grele şi să atace fără cruţare, o viaţă 
întreagă, clicile care s-au perindat la conducerea ţării. 

Prea inteligent ca să fie fanatic, prea cultivat ca să 
fie sectar, Cocea cu pamfletele, cu discursurile, cu con- 
ferinţele lui, cu ziarele şi revistele lui, a făcut pentru 
democraţie de o mie de ori mai mult decît atâţia din 
gravii autori de cărţi fără cititori şi de publicaţii fără tiraj. 

Cînd, între două campanii, a tradus romanul lui Ana- 
tole France Thais, traducerea lui a fost una dintre cele 
mai bune din cîte au apărut în limba românească. După 
cum Vinul de viaţă lungă va rămîne una dintre cele mai 
fermecătoare povestiri din literatura noastră. 

Cu lumini şi umbre, cu urcuşuri şi coborișuri, ca orice 
personalitate excepţională, care depăşeşte linia mijlociu- 


202 


lui cenușiu, N. D. Cocea este, netăgăduit, una din figu- 
rile cele mai interesante ale ziaristicii noastre din ulti- 
mele cinci decenii. Dacă ar fi pus cu ipocrizie mai multă 
solemnitate în manifestările lui, dacă ar fi cultivat cu 
șarlatanie genul „grav“, dacă și-ar fi înfrînat verva şi 
dacă şi-ar fi temperat marea lui sete de viaţă, ar îi fost 
desigur profesor universitar, ar fi fost „apostol“, mi- 
nistru, dar n-ar mai fi fost N. D. Cocea. 

Ca și G. Panu, Cocea a fost trimis în judecată pentru 
crima de lezmajestate, cum se numea atunci atacul îm- 
potriva regelui. Dar Panu a plecat la Viena ca să nu 
execute pedeapsa, pe cînd Cocea a rămas în țară și a 
executat-o în penitenciarul din Craiova. Aceasta e prima 
deosebire între cazul Panu şi cazul Cocea. A doua e 
mult mai întristătoare. Deși absent din ţară, Panu a fost 
ales deputat de lași, s-a întors acasă și fiind acoperit 
de imunitatea parlamentară, Carol I a trebuit să-l amnis- 
tieze, recunoscîndu-și înfrîngerea. După aproape cinci- 
zeci de ani, Cocea, în aceeaşi situaţie ca şi Panu, n-a 
avut în jurul său decit un restrins grup de prieteni şi 
confraţi. Nici unul dintre fruntașii barocului n-a venit 
să-l apere. Nici una din asociaţiile de presă n-a rostit 
cuvîntul de protest care se impunea. Cei care au scris 
în ziar în sprijinul lui au fost foarte puţini. Apărarea 
pe care și-a făcut-o singur în fața Curţii de Apel a 
apărut în Cuvântul liber (1925) și e una din paginile lui 
cele mai strălucite. Dar unde erau în clipa aceea toți cei 
care ar fi trebuit să se afle lîngă el? 

La capătul unei cariere lungi şi frămintate, statul 
român i-a dat, în sfîrşit, un decret de numire : e director 
general al teatrelor. 

Celor tineri, dacă vor să cunoască luptele grele din 
trecut, dacă vor să aibă adevărata imagine a lui Cocea, 
dacă vor să citească admirabile pagini de gazetărie, dacă 
vor să învețe — atit cît se poate învăța — gazetăria, 
le recomand colecţiile Faclei, Chemării şi ale celorlalte 
publicaţii în care Cocea și-a risipit cu generozitate talen- 
tul și verva lui de mare pamfletar. 


Jurnaiul de dimineaţă, 1946 


203 


„Domnul“ N. Soreanu 


Îmi vine mai bine să-i spun Domnul decît Maestrul. 
Maeştri sînt, mai cu seamă de-un timp încoace, cam 
mulţi. Și în toate profesiunile ! Domni — foarte puţini. 
Iar N. Soreanu este cu adevărat un Domn. D-sa a în- 
nobilat, vreme de o jumătate de veac, scena română cu 
talentul d-sale, iar culisele și viața teatrală — cu o 
„boierie“, făcută din toate nuanțele discreției. Într-o lu- 
me gălăgioasă, este un cultivator al tăcerii. Între atiţia 
confraţi, care nu o dată au biruit prin reclamă şi osten- 
taţie, d-sa s-a menținut într-o mindră rezervă. 

Aparține acelei mari generaţii, care a clădit Teatrul 
Naţional. Şi l-a clădit în aşa fel, încît nici o fantezie nu-i 
va putea dărîma sufletul, chiar dacă îi dărîmă zidurile. 
Nottara, Brezeanu, Soreanu, Toneanu, Vasile Leonescu, 
Petre Liciu, Aristide Demetriad — cu neuitatul Gusty, — 
aceștia și încă atîția au dat primei noastre scene stră- 
lucirea, care i-a fost recunoscută adesea, de cele mai 
autorizate glasuri de vizitatori străini. 

Alţii au mai părăsit Naţionalul. Nimeni nu le poate 
face nici o imputare. D. N. Soreanu a rămas neclintit, 
pe aceeași scenă, şi în zilele bune şi în zilele rele. Nu- 
mele său nu este amestecat nici în acele plecări furtu- 
noase, dizidențe iuți, care sfîrşeau cu reveniri nu prea 
târzii ; nici în revoluțiile de ante-cameră, cu proteste re- 
tractate peste noapte. Statornic, d. Soreanu a suportat 
nedreptatea, atunci cînd i s-a făcut, cu acea nobilă în- 
credere, deplin întemeiată, că talentul, munca și onesti- 
tatea vor birui. 

Profesor, a format cu o artă, în care meşteşugul se 
îmbina cu bunătatea, generaţii întregi de actori. 

Actor, a slujit cu egală pasiune repertoriul român, 
ca şi pe cel străin. În cele două mari piese ale lui Cara- 
giale, Scrisoarea pierdută şi Noaptea furtunoasă, a făcut, 
creaţiuni, pe care — trebuie s-o spun — cine ştie când, 
altul, le va putea egala. Cine, în Pristanda, va mai 
număra steagurile cu acea inegalabilă artă, cu care le 
numără d, N. Soreanu ? 

De aici, d. Soreanu a știut să treacă la acel minunat 
inspector Prell din Institutorii, la doctorul Jutner din: 


204 


Heidelbergul de altă dată, la D-nul Brotonneau al lui 
Flers şi Caillavet şi la marele repertoriu francez. TE 

lar vara, cînd stagiunea Naţionalului lua sfîrşit, 
d. N. Soreanu, cu marii săi tovarăşi Toneanu, Liciu etc., 
trecea pe scena grădinei „Blanduzia“, unde — în excelen- 
tele localizări ale lui Paul Gusty — înveselea, seară de 
seară, o lume dornică să rîdă. La stîrnirea acestei veselii, 
d. N. Soreanu punea totdeauna artă, niciodată șarjă sau 
efecte bufe. x 

Am să închei cu o amintire, Acum mulți ani, teatrul 
„Regina Maria“ relua Heidelbergul de altă dată. Cum era 
si firesc, Tony Bulandra a solicitat pe d. Soreanu să 
reintre în rolul doctorului Jutner. Este cunoscută pa- 
siunea marilor actori pentru marile lor creații. Totuși 
d. N. Soreanu a răspuns: „Cînd aveţi în trupă un actor 
de talia lui Ion Talianu, nu este drept să vin eu și să joc 
un rol care i se cuvine“. Astfel, Ion Talianu a putut juca 
unul din cele mai bune roluri din frumoasa lui carieră. 
În seara premierei, întimplarea a făcut să mă aflu lîngă 
d. N. Soreanu. Un sentiment de explicabilă curiozitate 
mă făcea ca, urmărind desfășurarea spectacolului, pe 
scenă, să trag totuşi cu ochiul la tovarăşul meu de stal. 
N-am să uit niciodată vădita, calda bucurie, cu care ma- 
rele actor urmărea succesul celuilalt, al celui nou, într-un 
rol pe care el îl crease. Pe actorul Soreanu îl cunosteam 
și-l aplaudam din copilărie. În seara aceea, am putut 
cunoaște temeinic şi pe om. 

M-am socotit dator cu această mărturisire de admi- 
raţie pentru actor și de preţuire pentru om, cind 
dl. N. Soreanu împlineşte cincizeci de ani de muncă și tot 
atîția de succes. 


Jurnalul de dimineață, 1941 


Ion Manolescu 


La 27 decembrie s-a împlinit un an de la moartea lui 
Ion Manolescu... Sint mai bine de patru decenii de cînd 
— încă în liceu — l-am văzut întîia oară în Seara de 


205 


pomină a lui Leopold Kampi, cea dintii piesă. care a 
adus pe scenele din Apus și de la noi eroica luptă a 
revoluţionarilor ruşi. L-am urmărit apoi în toate marile 
lui creaţii — Hamlet şi Richard III, Ivan Karamazov 
(Frații Karamazov), doctorul Rank (Nora), Karenin (Ana 
Karenina), Cadavrul viu, Puterea întunericului, Călătoria 
din urmă şi atitea şi atitea altele. 

Într-o seară emoţiona sala pînă la lacrimi într-un rol 
de om de treabă, învins şi zdrobit de răutatea lumii 
înconjurătoare. În seara următoare era neînduplecatul, 
crudul Duval din Dama cu camelii, sau era un Fouché 
perfid și odios. Între aceste două extreme, oameni de o 
rară puritate sufletească și canalii autentice, talentul 
complex şi puterea de pătrundere a lui Ion Manolescu se 
mișcau cu acea uimitoare siguranţă care e caracteristica 
adevăratului artist, 

Dar realizările lui pe scenă sînt încă prezente în 
mintea spectatorului. Mai puţin cunoscut e omul, Conu 
Iancu, cum îi ziceam noi. Am avut prilejul să-l apropii 
îndată după primul război mondial si m-am bucurat de 
prietenia lui pînă la sfîrşit. Am avut cu el lungi și plă- 
cute discuţii. Îl preocupau toate problemele şi toate 
aspectele vieţii. Ascultindu-l ai fi crezut că teatrul nu-l 
interesează detel. Totuşi, teatrul era marea, unica lui 
pasiune, dar un sentiment de discreţie îl făcea să nu 
o mărturisească, Pînă la urmă îl atrăgeam totuşi în 
discuție şi atunci era o adevărată încintare, Se înviora 
deodată : glasul lui, atît de cald, dobîndea parcă o căl- 
dură mai puternică ; ochii de o nespusă blindeţe aveau 
o lumină învăluitoare. Și începea să depene amintiri 
despre piese, roluri, turnee... Nici un cuvînt despre suc- 
cesele lui. De asemenea nici o vorbă rea despre vreun 
coleg. În această privinţă, era la fel cu N. Soreanu, 
Petre Sturza, Tony Bulandra, Gh. Storin, V. Maximilian 
și ceilalți mari actori pe care i-am cunoscut. S-a scris 
adesea despre intrigile, cancanurile și biîrfeala din tea- 
tru, Acestea toate sînt practicate numai de cei neîn- 
zestraţi, de cei care nu reuşesc în profesia lor. Cum se 
întîmplă dealtfel în toate profesiile. 

Ion Manolescu nu vorbea decît despre admiraţiile 
lui: — L-ai văzut pe Storin în Șarlatanul? Dar în 


296 


Mitia Karamazov ? Formidabil, nu-i aşa ? Dar Tony în 
Marchizul de Priola.? Şi apoi în căpitanul Raleigh din 
Călătoria din urmă... Un adevărat record... La fel vorbea 
de Aristide Demetriad, Petre Liciu, lancu Petrescu, 
Iancu Niculescu, Soreanu, Toneanu, Brezeanu. Pe „toţi 
îi admira ca un spectator entuziast. Un loc deosebit îl 
avea Nottara, fostul lui profesor. i N n 
Ştiam că Ion Manolescu avusese mari greutăți în 
toată cariera lui. La început, i se reproşase că nu are 
„fizicul cerut de scenă“, adică ari vorbind pe şleau N 
că e „urit şi că „graseiază“. Mai tirziu i s-a reproșat 
că e recalcitrant. De fapt, avea sentimentul demnităţii 
personale şi nu îngăduia nici o ofensă, într-o vreme 
cînd directorii de teatru și regizorii aruncau cu uşu- 
rință toate injuriile. 
"a E Iancu“ a mai avut și alte merite. El a 
luat inițiativa înființării Sindicatului artiştilor dramatici 
și lirici care s-a și constituit în 1919, cu următorul co- 
mitet de conducere: președinte Ion Manolescu, vice- 
președinte N. Leonard; consilieri Lucia Sturdza- 
Bulandra, Gh. Carusy, Romulus Vräbiescu, Const. Stăn- 
cescu și Victor Antonescu ; cenzor V. Maximilian ; casier 
G. Storin. Bineînţeles că în împrejurările de atunci Sin- 
dicatul nu a putut da rezultatele aşteptate, dar „a fost 
cea dintîi organizație de breaslă a actorilor români, 
Ştiam că în anii din urmă Ion Manolescu își scria 
memoriile. Ca întotdeauna Manolescu vorbeşte foarte 
puţin despre el, foarte mult şi numai bine despre alții. 
La sfirsit, sînt câteva din articolele publicate de el în 
trecut. Le-am recitit cu plăcere. Ele arată orizontul larg, 
curajul şi sinceritatea cu care aborda Ion rima cea 
problemele teatrului. Pentru cei care l-am cunoscut, 
nu e nici o noutate. Pentru tineret însă, cred că aceste 
articole prezintă mult interes. Zugrăvind starea mizeră 
a oamenilor de teatru români de atunci, Ion Manolescu 
cheamă actorii la unire şi solidaritate : ... „oricît ne-ar 
copleşi epoca aceasta de... egoism feroce (.) să ne strin- 
gem rîndurile (...) Să nu lăsăm invidia şi răutatea să 
ne doboare“ (Rampa, 15 februarie 1921). lată situaţia 
teatrelor particulare. în care Manolescu şi-a desfăşurat 
mai toată activitatea: „în afară de Teatrul Naţional, 


207 


sîntem siliţi să muncim din greu, să jucăm de toate, 
să facem sacrificii personale mari (...) Ne dăm bine sea- 
ma că apărînd şi în rolurile ce ne convin şi în cele care 
nu ne convin, jucind aproape seară de seară, ajungem 
să obosim pe cei ce ne ascultă, 

În același timp, însemnează Manolescu într-un alt 
articol, ministrul de finanţe a spus „unui idealist“ : „Mai 
lasă, domnule, teatrul ; ocupă-te şi de lucruri serioase IC 
Și Manolescu conchide cu drept cuvînt că, prin aceasta, 
în materie de teatru şi actori „ministrul de finanţe a 
rămas la concepţia caraghioz-ului, care de cinci sute de 
ani și pină azi reprezintă arta la turci!“ (Epoca, 
26 mai 1923). 

Cîţi oameni aveau atunci curajul să rostească aceste 
adevăruri ? Din păcate foarte puţini. O spun ca unul 
care am trăit acele vremuri... 

Cu acest curaj în susținerea opiniilor sale si cu 
această largă înțelegere a prefacerilor de după primul 
război mondial, era firesc ca Manolescu să lupte şi să 
obţină admiterea şi a artiştilor de naţionalităţi conlocui- 
toare în Sindicatul înființat de el. „Au strimbat din 
nas multe mărimii, notează Manolescu în memoriile lui 
dar acest act de dreptate s-a împlinit. i 

În 1940 Ion Manolescu a fost alungat din teatru în 
plină putere de muncă. 

În 1944, regimul cel nou l-a invitat să-și reia locul 
ce 1 se cuvenea. Cu puternicul lui talent și cu marea 
lui experienţă, a sprijinit noua literatură originală și a 
contribuit la succesul atitor piese din literatura sovie- 
tică. Dînd dovadă de o înaltă conștiință protesională, 
Ion „Manolescu a jucat o seamă de roluri din repertoriul 
original și universal, distingîndu-se prin marile lui ca- 
lităţi artistice, Creaţiile sale în rolul Satin din Azilul 
de noapte şi Ivan Kolomiţev din Cei din urmă de 
M. Gorki, în piesele Argilă şi porțelan de A. Grigulis 
Ilia Golovin de S. Mihalkov, în rolul inginerului Jămă- 
nar din Cetatea de foc de M. Davidoglu și, în ultimul 
timp, în Gloster din Regele Lear de Shakespeare, sînt 
o pildă de înaltă măiestrie artistică, de interpretare 
realistă... 

Contemporanul, 1960 


208 


Domnu Mutescu 


Printre frunzele care au început să cadă, mi-a apărut 
deodată în faţă figura lui Domnu Mutescu, cămătarul 
tîrgului meu de baştină. Prin sinistra lui îndeletnicire, 
domnu Mutescu era mai mult decît o persoană şi mai 
mult chiar decît o personalitate. El ajunsese oarecum o 
instituţie. Încerc să-l zugrăvese pentru că, departe de a 
fi un exemplar unic, el a reprezentat o specie. intr-a- 
devăr, acum cincizeci-şaizeci de ani fiecare oraş de pro- 
vincie își avea cămătarul său. Toamna era pentru el 
anotimpul cel mai mănos. Atunci veneau buluc pe capul 
slujbașilor cu leafă mică toate necazurile : taxe şcolare, 
cărţi, haine şi ghete pentru copiii care mergeau la în- 
vățătură, lemne de foc pentru iarnă şi provizii pentru 
întreaga gospodărie... 

Asta nu înseamnă că în celelalte anotimpuri cămă- 
tarii „șomau“, ca să întrebuinţez un cuvint care a fost 
încetățenit mult mai tirziu. Necontenit se ivea, ba într-o 
casă, ba în alta, o boală sau un deces. Veneau adesea și 
bucurii — naşterea unui copil, măritişul unei fete. Toate 
cereau cheltuială de bani şi omul strimtorat trebuia să 
bată mereu la uşa cămătarului, care îl dijmuia fără milă, 

Domnu Mutescu era un bătrîn mărunt de stat şi adus 
din spete. Obrazul uscat îi era încadrat de o bărbuţă 
scurtă ; ochii îi ţinea mereu aţintiţi în pămint. Nu l-am 
surprins niciodată privind un om în faţă. Cînd îl saluta 
cineva, își ridica pălăria cu zgircenie și grăbea pasul, 
fugind parcă de o primejdie. Dealtfel, singurul lui drum 
era de acasă pînă în piaţă şi asta numai de două sau 
trei ori pe săptămînă, pentru puţinele cumpărături pe 
care i le îngăduia o avariţie feroce. Nu l-am întîlnit 
niciodată pe Strada Mare sau prin grădina publică, bucu- 
rîndu-se de o zi însorită sau de umbra unui copac, des- 
fătări pe care ar fi putut să le aibă fără să-l coste nici un 
ban. Nu numai că nu avea nici un prieten, dar evita 
oamenii ca pe nişte vietăți periculoase. Și nu accepta 
contactul cu ei decît în birlogul lui, unde ştia că prin 
forţa banului — e cel mai tare. 


209 


Birlogul acesta era o casă veche și dărăpănată, cu 
parter şi etaj. Fațada, văruită cîndva în galben închis, 
ajunsese de-a lungul anilor la o culoare vineţie, care îi 
da aspectul unei puşcării. Încăperile de jos și jumătate 
din cele de sus erau ocupate de cîţiva chiriaşi ajunşi la 
extrema limită a mizeriei. Familii întregi se cuibăreau 
cum puteau în cîte o cameră sau cel mult două. Intrarea 
era printr-un gang întunecos. În mijlocul curţii se afla 
o cişmea cu robinetul totdeauna stricat și bandajat cu o 
zdreanță murdară, Din avariţie, domnu Mutescu nu fă- 
cea nici cea mai mică reparaţie. Prin bandajul de cîrpă 
al cișmelei se prelingea o şuviţă de apă, care cădea cu 
an clipocit de infinită tristeţe într-o băltoacă de lături. 

Mai deoparte se ridica un morman de gunoaie și 
resturi de mîncare, din care se desprindea o duhoare 
grea. Casa lui domnu Mutescu îţi amintea cele mai sum- 
bre descripţii în acest gen din romanele lui Dostoievski. 

La capătul din fund al gangului, pe stînga, o scară 
de lemn ducea la „apartamentul“ cămătarului. Cînd o 
urcai, fiecare treaptă scotea un vaiet de durere. 

Domnu Mutescu ţinea sub puterea lui tsei nepoate. 
Erau fete sărace, destul de înaintate în ani, dar „ocroti- 
torul“ lor nu le îngăduia să se mărite, ca să nu fie obli- 
gat să suporte cheltuielile de nuntă. Feţele lor clorotice, 
ochii stinși, urechile străvezii, buzele aproape albe, fără 
pic de sînge, fără o tresărire de viaţă, arătau că domnu 
Mutescu le dădea să mănince atît cît să nu moară de 
foame. Cînd apărea vreun „client“ al cămătarului, toate 
trei dispăreau în odaia lor ca niște sălbăticiuni speriate. 
Nu-mi amintesc să le fi văzut vreodată prin oraș. Păreau 
osîndite la cea mai severă claustrare. Rostul lor în casă 
era să împlinească oficiul de slujnice fără simbrie. 

Domnu Mutescu ocupa o cameră cu mobilă veche şi 
puţină — un pat, o masă cu două sau trei scaune și un 
dulap. Casă de bani nu avea. Dacă n-ai fi ştiut că e cămă- 
tar, l-ai fi crezut cel mai sărac dintre toţi săracii tîrgu- 
lui. Istovit de bătrîneţe, îl găseai mai totdeauna întins 
în pat, dar îmbrăcat în aceleaşi haine cu care ieşea în 
oraș. Cînd îi dădeai ziua bună, îți răspundea cu un mor- 
măit, fiind tot aşa de zgircit la vorbă, ca și la bani. 
Apoi se ridica încet și, lăsînd picioarele în jos, rămînea 


210 


pe marginea patului. Cînd îi dădeai poliţa cea nouă, bani! 
de dobindă şi ceva din „capete“, adică din suma inițial 
împrumutată, lua totul cu mîna lui uscată, dar încă si- 
gură în mișcări, După aceea, îşi punea ochelarii, cerceta 
iscălitura de pe poliţă şi număra banii. Încredinţîndu-se 
că a primit tot ce i se cuvenea după legea nescrisă, dar 
cu atît mai grea, a celei mai neîndurate cămătării, Sco- 
tea de sub pernă un portofoliu uzat, cu pielea crăpată, 
cu colțurile roase şi, alegînd fără greș polița cea veche, 
ţi-o înmîna. În timpul acestei operaţii, se întîmpla foarte 
des ca domnu Mutescu să fie nevoit a face apel la oala 
de noapte pe care o ţinea sub pat. 

Cînd ieşeai în stradă, simţeai nevoia să tragi adînc 
în piept aerul curat și să-ți înalţi ochii către cer. 3 

Aşa l-am cunoscut pe domnu Mutescu. Ca să ne poată 
tine, pe frații mei şi pe mine, la învățătură, tata, cu 
biata lui leafă de institutor, era nevoit să bată adesea 
la ușa cămătarului. După aceea, la termenele de pre- 
schimbare a poliței, mergea unul din noi. Eram în primii 
ani de liceu cînd mi-a venit şi mie rîndul să urc scara 
de lemn cu treptele care gemeau sub fiecare pas. A 
trecut o jumătate de veac de atunci, dar această sum- 
bră amintire din copilărie mi-a rămas adînc întipărită 
în minte. 

Domnu Mutescu a murit de mult. Urmașii lui în odi- 
oasa breaslă a cămătarilor au fost măturați de vintul 
vremurilor noi. 


Contemporanul, 1963 


Constantin Mille 


Rar mi-a fost dat să văd o atit de mare deosebire 
între un om și scrisul său, ca la Const. Mille. Judecînd 
după polemicile lui violente, după campaniile înverşu- 
nate, după luptele duse de-a lungul întregii vieţi, te-ai 
fi aşteptat să vezi un om aprig, debordind de energie, 
vorbind cu glas puternic, gesticulînd violent, bătînd cu 
pumnul în masă la fiecare frază. Mille nu avea însă 


211 


nici una din aceste trăsături caracteristice „luptătorului“ 
cu ghilimele. El era un luptător autentic, deci fără ghi- 
limele şi fără poză, 

Îmi amintesc şi azi împrejurările în care l-am cu- 
noscut. Abia intrasem în presa politică, la ziarul Izbînda 
unde aveam toate motivele să fiu deplin mulțumit, cînd 
peste noapte, gazeta trecu în proprietatea unei bănci li- 
berale prin ceea ce se numea atunci „un transfer de 
acţiuni“. A doua zi s-a petrecut un lucru minunat : în- 
treaga redacţie, de la director pînă la corectori, a demi- 
sionat în bloc. Nu puteam accepta să fim „vânduți“ 
laolaltă cu mașinile tipografice, cu birourile și scaunele, 
cu scrumierele şi scuipătorile. Noul director, Nicuşor 
Maxim, un moldovean blajin care condusese pină atunci 
oficiosul liberal din Iaşi Mișcarea, a stăruit să rămînem, 
dîndu-ne încredinţări că linia gazetei nu va fi schimbată 
şi oferindu-ne salarii mai mari, dar n-a primit nimeni. 
Am plecat toţi... 

Eram cel mai tînăr dintre colegii mei, și în indig- 
narea mea, am publicat în Țara nouă, un ziar de stînga 
condus de Eugen Crăciun, o scrisoare de zece rînduri în 
care dezvăluiam întreaga afacere. Cînd am intrat apoi la 
„Capşa“, care nu mai era cafeneaua „boierească“ de 
odinioară, fiind luată cu asalt de scriitori, actori și, în 
genere, de întreaga boemă de atunci, nu mai pridideam 
răspunzând la felicitările pe care le primeam : „Bravo, 
dragă ! Foarte bine ai făcut...“ 

Eram, firește, mulțumit, dar în acelaşi timp mă cu- 
prinsese îngrijorarea. Mă aflam la începutul carierei, 
nu-mi făcusem „un nume“, n-aveam relaţii și nu ştiam 
defel dacă voi găsi vreun loc la una din gazetele de 
stinga de atunci. Pe cînd îmi beam sșvarţul, îngîndurat, 
intră în cafenea un domn scund, slab, cu fața uscăţivă 
şi rasă, cu o pălărioară à la Malec, rotundă şi cu boruri 
mici. Era M. Conitz, secretarul de redacţie al ziarelor lui 
Const. Mille și, în acelaşi timp, un talentat umorist. Îl 
cunoşteam, dar numai din vedere. După ce îl întrebă ceva 
pe chelner, iar acesta arătă către mine, noul sosit veni 
la masa mea, îmi dădu mîna și îmi spuse : „Domnul Mille 
vă roagă să treceţi pe la redacție azi, la ora patru după 
amiază“, Şi adăugă zimbind : „Cred că vom lucra îm- 


212 


preună“. Să însemne asta un angajament la Adevărul ? 
Nu-mi venea să cred. 

La ora ce mi se hotărise urcam cu emoție scările 
Adevărului. Biroul lui Mille era mic, nu prea luminos şi 
cu pereţii acoperiţi de frumoase scoarțe ţărăneşti şi cu 
o admirabilă colecţie de icoane vechi. Ateu convins, el 
preţuia însă arta iconarilor de altădată. Cînd primea pe 
cineva, Mille nu-i întindea mîna bărbătește, ci i-o „aban- 
dona“ cu o mişcare moale, aproape feminină, cum spunea 
nu mai ştiu care din portretiştii lui. Glasul îi era de ase- 
menea domol, sfătos, iar în pronunție și chiar în unele 
cuvinte păstrase ceva din graiul moldovenesc, Mi-a spus 
că a citit scrisoarea mea din Tara nouă, adăugind o apre- 


ciere bună, şi m-a întrebat unde lucrez. — Deocamdată 
nicăieri. — Atunci, dacă n-ai nimic împotrivă, vino la 
noi. 


Asa l-am cunoscut pe Const. Mille și așa am început 
să lucrez la Adevărul. În redacţie, nu i se zicea „domnule 
director“ ci „domnule Mille“. Directori de gazete erau 
mulţi şi de toate felurile ; „domnul Mille“ era mai mult 
decît atât. Prestigiul lui nu era într-un titlu, ci în marile 
însuşiri de organizator şi de conducător, de polemist și 
de luptător. El adusese, cu mulţi ani înainte, cele mai 
noi maşini tipografice, din străinătate. El crease ziarul 
modern, cu toate inovațiile tehnice ale vremii. El crease, 
ca prim punct de legătură cu străinătatea, redacţia de la 
Viena, unde au lucrat Const. Graur, doctorul Grigore 
Graur și L. Rintzler. Şi tot el a avut cei dintîi corespon- 
denţi permanenţi la Paris şi în celelalte centre impor- 
tante din Occident. Toate acestea par azi lucruri obiş- 
nuite. La începutul veacului erau însă inițiative îndrăz- 
neţe. Și meritul lui Mille era cu atit mai mare, cu cât 
nimic nu-l obliga la asemenea înnoiri. Celelalte ziare pă- 
teau drumul cel vechi şi nici nu se gîndeau să schimbe 
ceva din „ce-au apucat să fie“. 

Marile lui campanii sînt şi azi modele de luptă gaze- 
tărească. Era necruţător cu adversarii, dar niciodată nu-i 
ataca în viaţa lor de familie. Într-o zi, cînd cineva i-a 
propus dezvăluirea secretelor de alcov ale unui potentat 
al zilei, i-a răspuns cu umorul lui obișnuit : „Mai bine 
să ne despuiem şi să ieşim goi în balconul redacţiei. 


213 


Să vezi cum o să se adune lumea! Dar asta se poate 
numi succes ?“ 

Campaniile împotriva bătăii în armată, împotriva 
schingiuirilor din beciurile poliţiei, împotriva sălbăticiei 
jandarmilor rurali, împotriva exploatării muncitorilor si 
ţăranilor, pentru exproprierea latifundiilor şi pentru 
votul universal n-au fost lupte de un an sau de cîțiva 
ci au durat decenii de-a rîndul. Mulţi luau această stă- 
ruință drept încăpățînare, „Da, spunea Mille, cînd sînt 
convins că am dreptate, sint încăpăținat ca un catir. 
Nimic nu mă oboseşte, nimic nu mă descurajează. Iar cînd 
pun mîna pe un ticălos, nu-i mai dau drumul, după cum 
cîinele, cînd își înfige colții în pulpa unui hoț, nu-şi mai 
descleştează fălcile.“ i 

În timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, Const. Mille 
a dus faimoasa campanie împotriva „ororilor inutile“ 
Reprimind răscoalele, guvernul de atunci a îngăduit 
organelor subalterne acte de o neînchipuită cruzime. În 
multe părţi, țăranii au fost împuşcaţi fără judecată. Foarte 
adesea aceste execuţii sumare erau comandate chiar de 
proprietari şi arendaşi. Numeroşi învăţători şi preoţi au 
fost declaraţi „instigatori“ și ucişi pe loc. Cîteva sate 
au fost rase cu tunul de pe suprafața pămîntului. Îm- 
potriva acestor sălbăticii Const. Mille s-a ridicat cu ener- 
gia lui de totdeauna, denunţind fiecare caz în parte. Mai 
mult chiar : nu s-a mulţumit să lupte numai prin presă ; 
la procesele care au urmat el s-a prezentat ca apărător 
al răsculaților. Între alții i-a apărat şi pe sătenii de pe 
moşia soției lui, din ţinutul Tecuciului, care incendiaseră 
şi pustiiseră propriul lui conac. Și n-a încetat lupta decît 
atunci cînd a smuls de la guvern liberarea și amnisti- 
erea tuturor țăranilor arestați. í 

Liviu Rebreanu, cînd s-a decis să scrie Răscoala, a 
lucrat luni de zile la biblioteca Adevărului si Dimineţii 
— cea mai bogată bibliotecă de presă din tară pe vremea 
aceea — începută de Mille și continuată de Const. 
Graur — de unde marele romancier a scos tot materia- 
lul documentar pentru noua lui operă. 

| În afară de articolele politice, Mille a dat în gazetele 
lui un larg spaţiu vieții literare şi artistice, lucru pe care 


214 


celelalte ziare nu-l prea făceau. Cronicari competenţi ca 
Iosif Nădejde, B. Brănişteanu, Emil D. Fagure ete. urmă- 
reau zi cu zi mișcarea teatrală, cărţile noi, expoziţiile de 

ietură și sculptură, încurajînd toate talentele și atră- 
gind publicul către preocupări care atunci nu erau prea 
răspîndite în marea masă a cititorilor. 

Ca o continuare a Adevărului de joi, condus de Anton 
(Zony) Bacalbasa sub directoratul lui Al. Beldiman, 
Const. Mille a scos Adevărul literar și artistic, mai întîi 
sub direcţia lui Emil D. Fagure, iar mai tirziu a lui 
M. Sevastos. Tot el a înfiinţat editura Adevărul. 

L-am auzit adesea spunînd: „Ziarul politic trebuie 
să fie complet, să se adreseze tuturor categoriilor ele ee 
titori“. În primele zile călduţe de martie, ne amintea 
totdeauna : „Eh, am văzut pe stradă florărese cu coșurile 
pline de mărgăritar, am auzit şi o caterincă, dar la gazetă 
n-am citit nimic“. A doua zi apărea un „carnet“ de două- 
zeci de rînduri cu venirea primăverii. lar la începutul 
iernii, cînd dădea cea dintii zăpadă, nu trebuia să lip- 
sească niciodată carnetul cu „primii fulgi“. Acestea erau 
lucruri mici. Ele întregeau însă cuprinsul unei gazete și 
pentru mulţi cititori își aveau farmecul lor. Tot din ini- 
tiativa lui s-a creat „cronica femeii“, redactată mulţi ani 
de Fulmen (Ecaterina Raicoviceanu), cea dintii femeie 
ziarist în tara noastră. În domeniul caricaturii politice, 
Mille are meritul de a-l fi descoperit pe Iser care, tinăr 
debutant pe-atunci, a făcut mult timp „chestia zilei, 
continuată apoi de Bărbulescu-B'Arg, A. Dragoş și Ross. 

În raporturile de fiecare zi cu colaboratorii, cu lucră- 
torii tipografi, cu cititorii care veneau să se plingă îm- 
potriva nedreptăţilor de atunci, Mille aducea o mare ama- 
bilitate şi o adîncă înțelegere față de oameni și de neca- 
zurile, lor. 

Într-o zi a părăsit direcţia celor două ziare. În cuvîn- 
tarea pe care a rostit-o la masa de despărțire, în grădina 
unui restaurant de la şosea, ne-a spus că se simte obosit 
şi se retrage din presă. Dar nu mult după aceea, a în- 
temeiat un nou ziar cu vechiul titlu al lui G. Panu, 
Lupta, unde a scris pînă la sfârșitul vieţii. Avea pasiunea 
gazetăriei în sînge. 


215 


j Ea orice om, Mille a avut şi el scăderile lui, inevita- 
bile mai ales într-o activitate lungă și zbuciumată. El 
rămîne însă — incontestabil — întemeietorul ziarului mo- 
dern în presa noastră și unul din marii luptători pentru 
democraţie, dreptate şi libertate. 


Presa noastră, 1966 


N. lorga — oratorul şi omul politic 


__Mi s-a întîmplat de cîteva ori să mă aflu la Radio 
cînd era programat N. Iorga. Copleșit de munca lui de 
fiecare zi, venea grăbit, în ultimul moment, dar totdeauna 
la timp. Strîngea mîinile celor care îl întîmpinau, arunca 
pe un scaun pălăria și servieta şi intra în cabină. Se 
așeza pe scaun și, scoțind din buzunarul vestei un petec 
de hîrtie de dimensiunile unei cărți de vizită pe care 
erau însemnate cu slova lui foarte măruntă trei-patru 
cuvinte ca puncte de reper, începea să vorbească ; întîi 
cuvintele veneau cu oarecare pauze între ele. Îndată ce 
se încălzea, frazele se alcătuiau tot mai repezi şi tot mai 
înaripate. Nu ridica însă niciodată glasul, ca la tribună 
Păstra tonul unei discuţii amicale cu ascultătorii săi 
nevăzuți. 
| Între atâtea deosebite înzestrări, Nicolae lorga avea 
şi geniul improvizației. O mare parte din opera lui 
„scrisă“ a fost, în realitate, dictată bunului său prieten 
H. H. Stahl, singurul stenograf care putea să-i urmărească 
tumultosul debit verbal. O asemenea putere de improvi- 
zare se întemeia fireşte pe un mare talent oratoric pe 
o cultură vastă, pe o memorie prodigioasă și pe îndelun- 
gata deprindere a catedrei universitare, 

„Cum o ti putînd, domnule, să vorbească de unul sin- 
gur ?“ — se minuna, cu drept cuvînt, V. Voiculescu, di- 
rectorul programului literar, dînd glas admiraţiei tuturor 
celor ce-l priveau pe turiş prin ochiul de geam al cabinei, 

În adevăr, e foarte greu să improvizezi, fără să ai în 
faţă, dacă nu un auditoriu mai numeros sau mai restrins, 
cel puţin un singur auditor, cu care să poți face acea legă- 


216 


tură imperios necesară oricărei improvizații. De aceea 
oratori cu îndelungată experiență a tribunei, profesori cu 
zeci de ani de deprindere a catedrei, veneau la Radio cu 
textul scris. N. Iorga era singurul care-şi permitea luxul 
„Să vorbească de unul singur“, cum zicea cu drept cuvint 
V. Voiculescu. 

Cînd își termina conferința, făceam cerc în jurul său. 
La cuvintele de laudă ale unuia sau altuia, Iorga, cu 
„graseierea“ care dădea şi ea un anume farmec vorbirii 
lui, răspundea simplu : „Ei, dragă, ce poţi să spui în 
cincisprezece minute ?“ Şi începea o nouă conferință cu 
dezvoltări şi completări pline de interes. Deodată însă, 
își aducea aminte că mai are multe de făcut şi, strin- 
gînd mîinile celor din jur, pleca tot așa de grăbit pre- 
cum venise. Pentru că toată viața lui s-a petrecut. într-o 
muncă uriașă. „N-am timp să mă odihnesc decât în tren“, 
mi-a spus într-o zi, cînd pleca la Paris, ca să-şi țină 
prelegerile la Sorbona. Adevărul e că nu se odihnea 
nici în tren, fiindcă totdeauna avea ceva de studiat sau 
de scris. 

Oratorul politie era cu totul altul decît conferenţiarul 
de la Radio. 

În vechea Cameră, N. Iorga ocupa primul pupitru din 
stînga incintei, lîngă perete. În timpul şedinţei, făcea co- 
rectări la volumul sau broşura în curs de tipărire sau 
îşi scria articolul pentru Neamul românesc. Părea adîn- 
cit în munca lui, dar în acelaşi timp urmărea şi dezba- 
terea, intervenind adesea cu o întrerupere tăioasă sau 
ironică, după care își relua lucrul. 

Cînd se urca la tribună, ca să rostească un discurs, 
era o adevărată încîntare. Începea cu acelaşi ton simplu, 
căutîndu-şi primele cuvinte. Apoi urma acea uluitoare 
cavalcadă a frazelor, care se alcătuiau în perioade ample, 
inspirate, mînuite cu o mare artă a intonației şi a pauzei 
şi înveștmîntate într-o limbă bogată, colorată, plină de 
viaţă. Făcea digresiuni și paranteze lungi, după care se 
întorcea la tema principală, reluînd firul exact de unde 
îl lăsase. Urmărindu-l cu atenţie, îți dădeai seama că, 
deşi cuvintele veneau de la sine, fără efort, gîndul mergea 
totdeauna înaintea cuvîntului, care abia izbutea să-l ur- 
meze. În oratoria lui, ceea ce cucerea era tocmai această 


217 


spontaneitate. Nimic pregătit, nimic studiat. Totul ţiş- 
nea din străfunduri, cu forța unei mari erupții. Şi chiar 
cînd nu avea dreptate, ceea ce se întîmpla foarte rar, îl 
ascultai cu încredere. 

Cind se termina şedinţa, îşi lua servieta şi pleca, mai 
totdeauna pe jos. Se oprea la anticarii, care atunci își 
aveau dulapurile cu cărți pe cheiul Dimboviţei. Era prie- 
ten cu toţi și fiecare păstra într-un fund de raft un volum 
care „l-ar putea interesa pe domnul profesor“, 

Alături de istoricul N. Iorga, care a primit cele mai 
înalte distincţii de la academiile și universităţile străine, 
trebuie aşezat nu numai conferenţiarul şi oratorul poli- 
tic, ci şi ziaristul, pamfletarul și memorialistul. Cu o ex- 
cepțională putere de concentrare, N. Iorga a redus arti- 
colul de ziar la dimensiunile unei cărţi poştale. Dar 
cîte lucruri izbutea să spună în acest spaţiu restrins şi 
mai ales cu ce artă le spunea ! 

În anii cînd colabora la Dimineaţa și cînd a publicat 
Istoria literaturii române moderne în editura „Adevărul“, 
am avut prilejul să-l văd în locuința sa din Șoseaua 
Ştefan cel Mare. Mă primea în biblioteca vastă, care 
ocupa întregul parter al clădirii. După ce punea la punct 
în cîteva cuvinte lucrul pentru care venisem, începea să 
comenteze evenimentele politice. 

Era profund îngrijorat de politica lui Carol al II-lea, 
care vira tot mai accelerat către un regim de dictatură 
personală. „L-am avut elev și îl cunosc, mi-a spus într-o 
zi. E un perfect tînăr de Calea Victoriei : nu ştie nimic 
şi crede că ştie tot. Asta este primejdia cea mare.“ 

Campania lui împotriva hitlerismului și a coloanei a 
cincea din România rămine cea mai mare bătălie pe care 
a purtat-o acest mare viteaz. Cînd atîția politicieni cău- 
tau acomodamente cu Garda de fier, unii încheind chiar 
faimosul „pact de neagresiune“, N. Iorga a. rămas în 
fruntea celor care au dus lupta pină la capăt, asumîn- 
du-și toate riscurile. El ştia bine că va fi ucis. Poezia 
Bradul, scrisă cu citeva zile înainte de-a fi ridicat şi 
executat, o spune lămurit. 

Mi-aduc aminte ziua înmormântării, la cimitirul Bellu. 
O zi senină şi rece. Lume puţină. Ziarele — cîte mai erau 


218 


si cum erau — n-avuseseră voie să anunţe ora și locuř 
funeraliilor. În capela cimitirului, două cosciuge. Într-unul 
N. Iorga, în celălalt Virgil Madgearu. Amindoi fuseseră 
ucişi de aceeași „echipă“. Madgearu în pădurea Snagov, 
Iorga în pădurea Strejnicul din Prahova. Adversari în- 
verşunaţi în luptele din parlament, moartea îi aşezase 
acum unul lîngă altul. Guvernul Antonescu publicase în 
ziarele de dimineaţă un comunicat odios, în care se spu- 
nea că asasinii sînt „necunoscuţi“. Cu aceeași ipocrizie 
stupidă, fusese trimisă o companie de infanterie, care 
trebuia să dea „onorul“ pentru Iorga, posesorul atîtor de- 
coraţii și ordine înalte. , 

Membrii Academiei au venit în grup compact, în 
frunte cu C. Rădulescu-Motru și D. Gusti şi intrarea lor 
pe aleea principală a fost într-adevăr impresionantă. Era 
singura solidarizare şi singurul protest cu putință în vre- 
mea aceea, cînd în ziarele controlate de legionari, adică 
de asasini, nu se putea scrie nici un cuvînt... 


Astra, 1966 


N. Titulescu 


„Cum? Nu l-aţi auzit pe Titulescu ? Păi atunci nu 
stiti nimic! E formidabil !“ — ne spuneau cu superiori- 
tate studenţii din anul al doilea şi al treilea, iar noi, 
„bobocii“ din anul întîi, îi priveam cu admirație şi cu 
un fel de invidie: îl „auziserăt pe Titulescu! A 

Discuțiile acestea aveau loc pe culoarele Facultății 
de drept din Bucureşti, pe la mijlocul lui noiembrie 1918. 
Războiul se sfîrşise. Universitatea care, în cei doi ani de 
ocupaţie străină, funcționase cu mari greutăți, îşi deschi- 
dea larg porțile. Profesorii, care se refugiaseră în Mol- 
dova sau în străinătate, se întorceau la catedre și își 
reluau cursurile. 

Nicolae Titulescu se afla atunci la Paris, unde — 
împreună cu alți români — lupta pentru afirmarea drep- 
turilor noastre, după prăbuşirea imperiului austro-ungar. 


219 


Faima lui se statornicise dinainte de război. Era cel mai 
tinăr profesor universitar şi, la treizeci şi ceva de ani 
fusese cel mai tînăr ministru. - 

„Într-o zi, apăru, în sfîrșit, pe afișierul Facultăţii în- 
ştiințarea că Titulescu își va deschide cursul în ziua 
cutare, la ora șase după amiază. 

Cu o jumătate de oră înainte, nu se mai găsea nici 
un loc în bănci. Erau avocaţi, magistrați, profesori şi 
foarte multe doamne elegante. Studenţii care, fiind reţi- 
nuți la alte cursuri, veniseră mai tirziu, se înghesuiau 
în picioare pe lîngă pereţi. Ciţiva se cățăraseră pe mar- 
ginea ferestrelor, cu picioarele spînzurînd în aer. Alţii 
blocaseră ușa, care nu se mai putea închide. 

În această îmbulzeală cumplită, se auzi un glas lim- 
pede : „Imi daţi voie să intru şi eu ? Fiindcă, fără mine, 
nu se poate începe...“ Cu această glumă, Nicolae Titu- 
lescu cucerise de la început auditoriul. 

„Era așa cum îl stiam din fotografiile şi caricaturile 
din ziare : înalt, slab, cu fața aceea atît de caracteristică 
şi cu privirea vie şi pătrunzătoare. Cînd ajunse pe estra- 
dă, dădu la o parte scaunul și, scoțind ceasornicul din 
buzunarul vestei, îl puse pe catedră. În timpul acesta 
începuse a vorbi, dar — preocupat să înlăture scaunul, 
să scoată ceasul din lănţug şi să-l așeze la locul cu- 
venit — nu se uita deloc în sală şi cuvintele îi veneau 
cu oarecare anevoinţă. După un minut, însă, cînd termină 
aceste treburi și ridică ochii către noi, frazele începură 
a se înşirui într-un ritm larg şi într-o cadență perfectă 

Vorbea fără nici un efort, Cuvintele se înlănţuiau sim- 
plu, firesc, fără pauze, fără căutări. N-avea în faţă nici 
o notiţă, nici o însemnare, Totul părea o improvizație scă- 
0 a sau trei ori, cînd avu nevoie să invoce 
iz Sela, cită din memorie, pentru că nu adusese 

Era vădit că nu făcea nici o concesie auditoriului, că 
nu căuta să-l cucerească prin mijloacele obișnuite Nu 
ridica niciodată glasul, nu căuta efecte de tribună, iar 
gesturile — scurte şi elegante — veneau numai cind 
a ii sublinieze un cuvînt. De la început pînă la sfir- 
şit, s-a menţinut î i 7 iuni 

ținut în domeniul înalt al abstracțiunilor, 


220 


dar câtă viață şi cîtă plasticitate ştia să le dea, fără a 
rații! Forța lui, marea 


recurge la imagini sau la compa 
lui forță era logica strînsă, argumentarea convingătoare 
şi claritatea expunerii. 

În prelegerea de care vorbesc, s-a ocupat de ideea de 
drept şi de dreptate, ca temelie a unei bune convieţuiri 
între indivizi şi între popoare. Tema era aceasta : cel 
care înfringe dreptul și dreptatea poate fi învingător o 
perioadă mai scurtă sau mai lungă, dar pînă la urmă 
va fi învins, fiindcă forța morală a dreptăţii a fost tot- 
deauna mai puternică decit forța brutală, care poate 
impune vremelnic nedreptatea. Dreptul nu e o noţiune 
abstractă, iar practica lui nu poate fi redusă Ja limitele 
înguste ale profesiunii de magistrat sau de avocat. Drep- 
tul e o mare realitate, de care au nevoie toți oamenii și 
toate popoarele, cum au nevoie de aer, de lumină, de 
apă şi de hrană. 

Acestea au fost ideile de bază pe care, mai târziu, s-a 
întemeiat activitatea lui de ministru al afacerilor externe 
și de reprezentant al României la Societatea Naţiunilor 
de la Geneva. Mulţi l-au socotit un visător, ba chiar un 
utopisi. Nu e adevărat. Titulescu avea în gradul cel mai 
înalt simţul realităţilor. Ştia prea bine că dreptatea și 
pacea, pentru care lupta, aveau doi dușmani puternici — 
hitlerismul și fascismul. La o masă restrinsă, dată de câţiva 
tineri admiratori, l-am auzit spunînd : „Cât timp ideea 
de drept şi principiul păcii sînt în primejdie, orice cioc- 
niri de idei şi de principii trebuie să înceteze. Cînd adver- 
sarii civilizaţiei s-au coalizat, ca să arunce omenirea în 
sălbăticie, singurul răspuns este un bloc pentru apăra- 
rea marilor valori ale civilizaţiei“. 

Cei mai mulţi oameni politici din ţară nu l-au înte- 
les. Nu l-au înţeles nici cei din Occident, care au pornit 
pe calea concesiilor față de Hitler și Mussolini. La capătul 
acestor concesii a venit cel de al doilea război mondial. 

Nicolae Titulescu rămîne printre cei puţini care au 
susținut de la început o politică de rezistență dîrză, sin- 
gura care ar fi putut să evite războiul. 


Ramuri, 1966 


221 


Andre Maurois 


-— AA André Maurois, vă rog. 

— Poftiți, vă jul al treilea, ră 

E ți, vă rog, la etajul al treilea, răspunde por- 
e întîmpină un valet bătrîn, cu zîmbet blajin. 

i n salonul spațios aşteaptă trei vizitatori. Din þiroul 

le alături se aude glasul lui Andre Maurois, răspun- 
zînd, pare-se, la întrebările pe care i le pune interlocu- 
toarea sa, probabil scriitoare sau ziaristă. 

i Aa Maurois locuieşte la Boulogne. Vuietul obisnuit 
M arisului a rămas în urmă. Aici domneste o linişte 
pl e aaa ver larg, automobilele trec rar. E du- 

uca dimineaţa și foarte mulţi parizieni at încă 
de ieri afară din oraș... Re el co gi 
Dar uşa biroului se deschide și 

_D S ieschide ṣi maestrul apare cu fața 
a e Iu pasul sprinten, doar puţin adus din a 
| mintese prima noastră întilni i, în 
ea ia ră întilnire la Bucureşti, în 


— Da, da, mi-aduc f 00 arati 
oare în 1927 7 oarte bine aminte. Dar n-a fost 


Încercăm să stabilim cu precizie anul, dar nu izbutim 
2% E firesc, spune Maurois. A trecut de atunci atîta 
vreme ȘI noi înșine am trecut prin atîtea întîmplări 

— Era o iarnă cumplită. i 


ES Asta nu-mi mai amintesc, răspunde Maurois, zîm- 


BOR e o iarnă cumplită. Viforul bătea fără milă. 
trăzile I ucureștiului erau troienite. André Maurois era 
găzduit în casa unui prieten comun. Publicase atunci 
primele sale studii biografice — Viaţa lui Shelley şi Vi iaa 
lui Disraeli — care l-au consacrat ca maestru al acesta 
gen literar. I-am cerut autorizaţia să traduc pe Disraeli 
care a apărut în 1929. san 
SA Eor aminte că în cursul interviului pe care i 
la m lua atunci, am insistat asupra biografiilor roman- 
sate, care începuseră să apară în serie. „Aş vrea să pre- 
cizez, m-a întrerupt Maurois, că biografiile mele nu sînt 
romanţate. Acest gen de literatură poate fi interesant 
dar nu-mi aparţine. În cărţile mele cel mai mic detaliu 


222 


se bazează pe o informație precisă. Cind afirm că perso- 
najul cutare a spus în ziua cutare „da“ sau „nu“, am în 
fişierul meu fişa pe care mă întemeiez“. 

_— În 27 sau 28, cînd ați făcut acel scurt popas la 
Bucureşti, erați în drum spre Grecia. Lucraţi atunci la 
viaţa lui Byron... 

Da. Adunasem un bogat material din Anglia şi 
voiam să cunosc locurile prin care a trecut Byron în 
drumul său spre Grecia. Era o călătorie de documentare. 

În cei aproape patruzeci de ani, care s-au scurs de 
atunci, Andre Maurois a realizat o operă literară bogată 
şi multilaterală. În romane, excelează printr-o analiză 
psihologică fină şi pătrunzătoare, În studiile biografice 
(Turgheniev, Voltaire, Chateaubriand, George Sand, Cei 
trei Dumas), aduce un mare talent de portretist şi o do- 
cumentare minuțioasă. 

în timpul războiului, cînd Franta a căzut sub ocu- 
paţia hitleristă, Maurois a izbutit să se refugieze în Sta- 
tele Unite. Jurnalul său din acei ani zbuciumaţi, care a 
fost tradus și în româneşte, constituie o importantă con- 
tribuție la cunoaşterea unora dintre evenimentele de 
atunci. 

După două studii de istorie (Istoria Angliei şi Istoria 
Statelor Unite), Maurois a publicat două volume de 
eseuri (De la Proust la Camus şi De la Gide la Sartre) 
în care fineţea analizei critice se îmbină cu binecunoscu- 
tul său talent de portretist. 

Membru al Academiei Franceze, Maurois colaborează 
la principalele reviste literare şi foarte adesea la tele- 
viziune. Editura Fayard îi publică opera completă. 

— Aş vrea să cunosc, maestre, opinia dv. despre ra- 
portul dintre literatură și cinematografie, o problemă 
care dă loc astăzi la multe discuţii. Aș lua ca punct de 
plecare filmul Climats, după romanul dv., care a avut 
la București un real succes. | 

— Mie nu mi-a plăcut, răspunde Maurois. Pelicula 
nu redă romanul. Cineaștii își iau libertatea de-a se de- 
păria prea mult de text, chiar cînd e vorba de opere 
uriaşe ca Război şi pace al lui Tolstoi. Aș putea spune 
acelaşi lucru și despre scenariile de la televiziune. Cînd 
anunti un film după cutare roman, eşti obligat să res- 


223 


pecţi textul. Dacă nu-l respecţi, poţi să faci orice scena- 
riu vrei, dar nu mai ai dreptul să menţionezi o operă 
literară pe care n-o mai recunosc nici cititorii și nici 
chiar autorul. 

Discuţia lunecă spre alte aspecte ale vieţii literare. 

— Am avut impresia, maestre, că după război opera 
lui Anatole France a trecut printr-o perioadă de eclipsă... 

— Aşa este! intervine Andre Maurois. Într-un ar- 
ticol din Nouvelles Littéraires am spus că aceasta a 
fost „perioada de Purgatoriu a lui France“. Dar iată că 
a venit colecţia Livre de poche şi cărţile lui Anatole 
France se trag în ediţii de cite 300000 de exemplare, 
se epuizează şi se retipăresc mereu. Il remonte ! exclamă 
Maurois cu însufleţire, Şi după o clipă de reflecţie 
adaugă : un scriitor de mare talent poate cunoaște, mai 
ales după moartea sa, perioade de eclipsă, dar acestea 
sînt trecătoare, O operă literară valoroasă se menține 
prin ea însăşi. 

— Ce credeţi, maestre, de literatura franceză de azi, 
în forma ei cea nouă ? 

— Se deosebește foarte mult de literatura de care 
sînt legat și eu şi toată generaţia din care fac parte. Noi 
ne ocupăm de om, de viaţa lui sufletească, de durerile 
şi aspiraţiile lui, de problemele şi preocupările lui so- 
ciale și intelectuale. O parte din scriitorii de azi se ocupă 
de lucruri, de obiectele neînsufleţite, descriindu-le amă- 
nunțit și încercînd să facă din ele personaje de roman. 
Mă grăbesc să adaug că avem și azi mulţi scriitori de 
talent, unii chiar de mare talent, pe care cititorii îi ur- 
măresc cu cel mai viu interes. 

— O ultimă întrebare, maestre : ce lucraţi acum ? 

— Îmi scriu memoriile. 

— Prea devreme ! 

— Cum prea devreme ? protestează Andre Maurois, 
zimbind. Am peste optzeci de ani ! 

Într-o scurtă notă introductivă la ultimul său volum, 
De la Gide la Sartre, apărut anul trecut, Maurois amin- 
tește că Tolstoi, în jurnalul său, după ce însemna reflec- 
țiile şi întîmplările din ziua respectivă, punea data zilei 
următoare, adăugînd inițialele S.].V. — „si je vis“ dacă 
voi mai trăi). Şi Maurois, anunţind o a treia serie de 


224 


eseuri, adăuga şi el cele trei inițiale, care pun sub sem- 
nul întrebării orice proiect de viitor. A 

Îmi arune ochii pe ceasornic : timpul a trecut fără 
să prind de veste ; e ora amiezii. : 

Solicit maestrului cîteva cuvinte pentru cititorii săi 
din România, pe care mi le dă, adăugînd: „Cu cea mai 
mare plăcere !«. 

Trecem prin biblioteca vastă, cu. volumele perfect 
!înduite. La ieşire, îmi întinde mîna cu același zîmbet : 

— Pe curînd ! 


Contemporanul, 1966 


Ilie Cristea, un luptător pasionat 


Prin 1934, am primit la revista Cuvîntul liber pri- 
mele articole semnate Ilie Cristea. Din scrisoarea care le 
însoțea, am aflat că noul nostru colaborator era profe- 
sor la Brașov. Fraza de sobră eleganţă, documentarea 
bogată si serioasă, expunerea clară şi argumentarea bine 
strînsă în chinga logicei vădeau un publicist convins şi 
talentat. Nu știam şi nu ştiu nici azi dacă Ilie Cristea 
era la primele lui articole sau dacă mai colaborase la 
alte reviste care, în toiul luptelor și polemicelor de atunci, 
s-ar fi putut să-mi scape din vedere. TE: 

Era, atunci, o vreme aspră, care după aceea s-a înăs- 
prit și mai tare. Oamenii „practici“ începuseră, să-și 
caute drumul către extrema dreaptă, care era sortită, 
după opinia lor, unui triumf apropiat şi definitiv, cu o 
largă distribuire de onoruri, slujbe şi bani. Ceilalţi, 
„prudenţii“, se aciuiau în adăposturile lor de cîrtite, 
aşteptînd să vadă cum vor ieși lucrurile pînă la urmă. 
Şi de cîte ori primeam articolul lui Ilie Cristea, fiindcă 
acum făcea parte dintre colaboratorii permanenţi &i re- 
vistei, mă gîndeam cu simpatie la acest profesor, care 
intrase din propriul său imbold într-o luptă grea şi cu 
mari riscuri, cînd ar fi putut, ca atiția alţii, să ducă o 
existență tihnită în pitorescul oraș unde își avea catedra. 
Din fericire, însă, omenirea nu era alcătuită nici chiar 


225 


atunci numai din „oameni practici“ şi din „prudenti“. 
Au fost mulţi, foarte mulţi, care — pătrunzîndu-se de 
un adevăr — şi-au sacrificat liniştea, libertatea şi foarte 
adesea viaţa, pentru triumful ideilor şi credințelor lor. 
Profesorul şi publicistul. Ilie Cristea a fost unul dintre 
aceştia. 

Mai tîrziu, am avut prilejul să-l cunosc personal. 
Arăta cam patruzeci de ani vîrstă şi avea faţa deschisă 
şi sinceră, vorba cumpănită şi ținuta îngrijită, cu un 
ușor aer de severitate, poate, profesorală. Fără a îi prea 
comunicativ, nu părea însă ferecat în reticențe şi tăceri. 
Din această primă discuţie, am reţinut imaginea bine 
conturată a unui intelectual fin, care — după îndelun- 
gate meditații — își însuşise un crez şi era decis să-l 
susțină pînă la capăt, Nu cred că era un entuziast, dar 
știu cu certitudine că a fost un hotărît. 

Zilele trecute am recitit în colecţia Cuvântului liber 
cîteva din “articolele lui. Temeinic gindite şi foarte bine 
scrise; ele rezistă timpului. Acum cîțiva ani i s-a publi- 
cát "un':tolum de Articole, ediţia epuizîndu-se în scurt 
timp. E: şi acesta: un semn că, după trei decenii şi mai 
bine de la apariția lor, comentariile politice ale lui Ilie 
Cristea stîrnesc interes în rîndurile cititorilor, care — să 
nu uităm — fac parte dintr-o nouă generaţie. 

“Cum se explică interesul acesta ? Răspunsul trebuie 
să-l căutăm în însuşirile deosebite ale acestui publicist. 
Cronicar al vremii sale, el nu s-a limitat la nivelul co- 
mun al actualități. Spiritul lui cultivat, gîndirea pătrun- 
zătoare şi talentul lui au izbutit să- încadreze faptul co- 
tidian în epocă şi să ridice comentariul la înălţimea 
judecăților permanent . valabile. În articolele lui se .gă- 
sesc, desigur, şi judecăţi pe care timpul nu le-a confir- 
mat. Multe din ele însă, poate chiar cele mai multe si, 
în orice caz, cele mai importante şi-au găsit în trecerea 
anilor o întărire definitivă. Lucrul acesta nu se întîmplă 
prea des, mai ales cînd scriitorul politic e dublat de un 
luptător, Și Ilie Cristea, sub aparenţa lui de om ponde- 
rat, a fost un. luptător. pasionat. El s-a ferit însă, în mă- 
sura în care i-a fost cu putinţă în toiul bătăliei, să-şi ia 
dorinţele drept realităţi. Punînd în luptă toată pasiunea, 
în scris s-a menţinut în limitele logicii și ale rațiunii. 


226 


„Prin socialism, spunea el, popoarele trebuie să ajungă 
nu numai la dezrobirea socială, ci şi la dezrobirea naţio- 
nală“. E un cuvint care, atunci ca și azi, a sunat cu pu- 
tere. lar în altă parte adăuga : „Sănătatea morală a unei 
clase sociale se traduce prin cultivarea științei şi accep- 
tarea luptei, ambele exprimînd voința de adaptare aci 
la mediu... Apelul la puterile mistice şi oculte, traducînd 
lipsa de încredere în forțele proprii, este indiciul sigur 
al incapacității de adaptare, al decadenţeit. Trebuie sub- 
liniat că Ilie Cristea nu vorbeşte de adaptarea pur şi 
simplu la mediu, de acceptarea pasivă a realităţilor în- 
conjurătoare, ci de „voinţa de adaptare activă la mediu“ 
adică de voința de-a acţiona, ţinînd seama de condiţiile 
mediului respectiv. Și, deși vorbea despre situaţia dintr-o 
altă ţară, denunţarea apelului „la puterile mistice şi 
oculte“ ca „un indiciu sigur al decadenţei“, tintea direct 
în „gîndirism“ şi în „gardismul de fier“ și în celelalte 
curente ale extremei drepte de atunci. j 
; Cind colonelul Bek, dictatorul Poloniei, se îndrepta 
către Hitler şi hitlerism, Ilie Cristea demonstra cl d 
această sinistră aventură va duce la război și va arunca 
Polonia în viltoarea unor lungi. şi grele suferințe 

ot astfel am recitit multe alte articole de-ale pro- 
fesorului de la Braşov, cărora desfăşurarea evenimente 
lor le-a dat o dureroasă confirmare. Prin activitatea a 
Ilie Cristea rămînea unul dintre cei mai avertizati co- 
mentatori ai politicii universale. AEN 

Mi-aduc aminte de ultima întîlnire pe care am avut-o 
En el la Cuvintul liber, Venind la Bucureşti, urcase scă- 
rile redacţiei ca să-şi lase articolul obişnuit. I-am comu 
nicat că, după informațiile pe care le aveam revista a 
îi în curînd suprimată din ordinul guvernului. Domnii 
de -la conducerea ţării își vedeau salvarea într-un „viraj 
la dreapta“. Un „temut pamfletar“, cum îi plăcea "să a 
intituleze, îmi făcuse teoria virajului „cu 150 pe oră“ 
an a formula pornea de sus. Omul, careo predica; 
s i pu e umani papagali, tocmiţi ca s-o repete. 
ce-a eze suprimarea întregii prese de stînga 
i oa länțuirea unei prigoane, mai sălbatecă decit cea 
de pină atunci, împotriva celor ce duceau lupta politică 
în frunte cu comuniştii. : gsp i 


227 


Știu, mi-a spus Ilie Cristea cu calmul său de om ho- 
tărît, pe care nimic nu-l putea abate de pe drumul in- 
dicat de conştiinţa şi convingerile lui. Vor fi suferințe 
multe și grele. Dar ce putem face ? Fiecare trebuie să-și 
împlinească datoria pînă la capăt. 

Mai întîi a fost alungat din profesorat. Dar Ilie Cris- 
tea şi-a continuat cu același curaj lupta pentru socia- 
lism, pentru dreptate, pentru pace. A fost întemnițat de 
mai multe ori și apoi aruncat în lagărele proaspăt înfiin- 
tate, după modelul hitlerist. A izbutit totuşi să reziste, 
ca să vadă triumful ideilor pentru care luptase şi păti- 
mise. S-a stins din viață în 1958, în vîrstă de șaizeci și 
șase de ani. Prin lupta pe care a dus-o cu condeiul si 
cu fapta, prin suferințele pe care le-a îndurat, Ilie Cris- 
tea ocupă un loc de frunte între intelectualii-luptători 


din perioada dintre cele două războaie. 
Astra, 1967 


O întîlnire emoţionantă 


Anul acesta, Academia franceză a acordat premiul 
Larviere compatrioatei noastre Martha Bibescu. Trebuie 
subliniat că înalta distincţie a fost dată cu unanimitate. 
de voturi, „ca o dovadă a sentimentelor de respectuoasă 
admiraţie pe care le inspiră tuturor confraţilor persona-. 
litatea și opera dvs“, cum sună scrisoarea Academiei, 
semnată de Jacques Rueff. 

E al doilea premiu academic pe care îl obţine Martha, 
Bibescu. Cel dintâi i-a fost decernat cu ani în urmă pen- 
tru volumul Les huit paradis care a fost tradus şi în 
românește. 

Seriitoare de limbă franceză, Martha Bibescu nu şi-a 
vitat niciodată patria şi oamenii în mijlocul cărora a 
trăit. În una din cărţile sale zugrăvește frumusețea ve- 
chilor noastre mănăstiri. În altele, oprindu-se asupra. 
unei perioade sau alteia din istoria noastră contempo-. 
vană, analizează cu pătrundere evenimentele politice pe 
care le-a trăit și la care adesea a luat parte activă. Ast- 
fel, în admirabilul portret al Lordului Thompson, Martha 
Bibescu aduce o contribuție deosebit de importantă pen- 


228 


tru cunoașterea perioadei zbuciumate a neutralității 
(1914—1916) şi chiar pentru războiul care a urmat. 

Prin opera sa bogată și variată, Martha Bibescu și-a 
asigurat. de mult un loc de frunte în literatura contem- 
porană. Multe din scrierile sale au fost traduse în An- 
glia, în Statele Unite, în România etc., fiind întimpinate 
pretutindeni cu acelaşi viu interes şi bucurîndu-se de 
aceeaşi prețuire. 

În romanele şi povestirile sale, Martha Bibescu se 
remarcă printr-o largă înţelegere a sutietului omenesc, 
prin analiza faptelor de viaţă și prin precizia notaţiei 
psihologice. În notele de călătorie, scriitoarea zugrăvește 
plastic peisajele, oprindu-se în același timp cu o largă 
comprehensiune asupra oamenilor, asupra condiţiilor lor 
de existență. Aceleaşi însuşiri se învederează. uneori 
poate cu mai multă vigoare, în literatura memorialistică 
în care scriitoarea supune evenimentele și oamenii unei 
analize fine şi pătrunzătoare. Portretele Marthei Bibescu 
sînt socotite de critici autorizaţi ca adevărate modele 
ale genului. 

Trebuie adăugat că în manualele de literatură pentru 
liceele din Franţa se citează, pentru valoarea lor lite- 
rară, pasaje din scrierile compatrioatei noastre. De 
această consacrare nu se bucură decît puţini scriitori 
contemporani, fiindcă în învățămîntul francez, ca pretu- 
tindeni deaitfel, se dă preferinţă, cum e firesc, autorilor 
clasici. E 
La un cocteil dat de Ambasada noastră din Paris, cu 
prilejul apariției romanului Groapa de Eugen Barbu în 
iraducere franceză, am .fost prezentat Marthei Bibescu 
pe care o cunoşteam numai din scrierile sale. De la în- 
ceput s-a interesat de mișcarea noastră literară și de 
scriitorii din generaţia nouă, dintre care mulţi îi erau 
cunoscuţi. A vorbit cu căldură de ţara de care se simte 
indisolubil legată. Citeşte tot ce se scrie în străinătate 
despre noi și se bucură cînd vede că se scrie tot mai 
mult și mai elogios. După aceea, discuţia a alunecat 
către oamenii pe care i-am cunoscut. Amintesc numele 
lui Vasile Pârvan, care știam că i-a purtat bună prie- 
tenie. 

— L-aţi cunoscut ? 


229 


— Am avut şansa să lucrez alături de el acum patru- 
zeci de ani, la editura „Cultura Naţională“ şi să mă 
bucur de prietenia lui. 

— Ce om admirabil şi ce păcat că a murit atît de 
tînăr ! exclamă Martha Bibescu. 

Şi, în cîteva fraze, evocă figura marelui arheolog. 
Apoi, cu același interes viu : 

— Se continuă săpăturile începute de el în Dobrogea? 

— Nu numai că se continuă, dar au luat o mare 
amploare şi s-au extins pe tot cuprinsul ţării. Vă amin- 
tiţi cu cîtă greutate obținea Pârvan de la guvernele de 
atunci cele citeva mii de lei pentru o „campanie“ de 
două luni, în timpul verii, pe un spaţiu foarte limitat. 

— Da, ştiu, ştiu foarte bine... 

— Astăzi, arheologii noştri au la dispoziţie toate 
mijloacele necesare ca să lucreze intens nu numai în 
Dobrogea, ci în toată țara. De sub tirnăcoape şi cazmale 
iese la iveală acel trecut pe care Pârvan, cu știința şi 
cu intuiţia lui, îl căuta cu pasiune, dar din păcate cu 
resurse materiale foarte reduse. Muzeul de arheologie 
din Constanţa stîrneşte admiraţia vizitatorilor celor mai 
avizaţi. Nu numai vestigiile ocupației romane, dar și 
viața dacilor şi a geților se reconstituie piesă cu piesă... 

— Vă aduceţi aminte în ce condiţii grele a scris 
Pârvan Getica ? mă întreabă Martha Bibescu și în glasul 
ei sună o notă de emoție. 

— Îl văd şi acum în camera lui de pe Calea Victoriei 
colț cu strada Biserica Amzei. O încăpere mare în care 
masa de lucru, fotoliile, scaunele erau ocupate de teancuri 
de volume. ` i i 

— Da, aceasta a fost ultima lui locuinţă, spune 
Martha Bibescu. 

Dar timpul a trecut. Din frumosul parc al Ambasadei, 
umbrele copacilor se întind pe terasa pe care ne aflăm. 
Departe se aude vuietul Parisului. ca o apă care curge 
fără contenire. ; 

Martha Bibescu se ridică : 

— Mi-a făcut plăcere că am putut vorbi despre ma- 
rele nostru prieten... 


230 


| 


Întors în ţară, am primit de la compatrioata noastră 
rîndurile ce urmează : f Se 

„Am regăsit, oarecum printr-un miracol, scrisorile pe 
care mi le-a scris marele nostru prieten, Profesorul Pâr- 
van. Ele vor apare în „La Revue Archéologique de 
France“. Şi după ce mă întrebă dacă poate să mi le 
trimită în copii dactilografiate înainte de publicarea lor, 
adăugă : „Am fost foarte bucuroasă auzindu-vă vorbind 
de marele nostru prieten. Vă mulțumesc“. a 4 

Scrisorile regăsite „oarecum printr-un miracol de 
Martha Bibescu vor constitui, fără îndoială, un impor- 
tant aport la materialul documentar rămas de pe urma 
lui Vasile Pârvan *. 


Contemporanul, 1967 


Doctorul Vasile Voiculescu 


Rar mi-a fost dat să întîlnesc un scriitor cu o atît de 
bogată înzestrare literară şi, în acelaşi timp, un om atit 
de bun şi atît de săritor la necazurile semenilor săi, ca 
doctorul Vasile Voiculescu ! 

Poet de fină sensibilitate, autor dramatic preocupat 
deopotrivă de durerile, ca şi de marile probleme ale 
omului, mai tîrziu nuvelist şi povestitor de înaltă clasă, 
Voiculescu a izbutit să aibă în aceste trei genuri atit de 
diferite o recunoaştere aş zice unanimă. Despre opera 
lui s-a scris mult şi se va mai scrie încă multă vreme. 
Mai puţin cunoscut e omul, care s-a ţinut, cu o nobilă 
discreţie, departe de tumultul şi de larma vieţii. Bucu- 
rîndu-mă de prietenia lui, voi încerca. să-l evoc, aşa cum 
i-am cunoscut. 

Cele dintii amintiri ale mele despre Vasile Voiculescu 
mă întorc cu vreo 50 de ani în urmă. L-am întîlnit la 


* Scrisorile la care se referă. Branişte au apărut în volumul 
Vasile Pârvan — Corespondenţă şi acte, ediţie îngrijită de Ale- 
xandru Zub, Editura Minerva, 1973. 


231 


începutul lui 1919, în casa modestă, dar atît de primi- 
toare a lui Alexandru Vlahuţă, din strada Vissarion. 
Vlahuţă, foarte slăbit fiziceste, își trăia ultimul an de 
viață. El primea totuşi cu voie bună pe scriitorii care 
veneau să-l vadă. Pe Voiculescu îl socotea nu numai 
discipol, ci şi prieten. Cu doi ani mai înainte, în timpul 
războiului, îi văzusem pe amindoi la Birlad, făcîndu-şi 
plimbarea de seară pe frumosul Bulevard al Parcului, în 
tovărășia poetului George 'Tutoveanu. 

După întîlnirea din casa lui Vlahuţă, nu ştiu cum s-a 
făcut că m-am împrietenit destul de repede cu Voicu- 
lescu deși, nici el, nici eu, nu eram firi prea comunica- 
tive. Îl am și acum în faţa ochilor — scund de stat și 
slăbuţ, cu fața înconjurată de o barbă bogată, cu pri- 
virea plină de bunătate. Făceam împreună lungi plim- 
bări prin Cișmigiu. 

Pasiunea, — marea pasiune a lui Voiculescu a fost 
totdeauna literatura. Nu-i plăcea însă să vorbească de- 
spre scrierile lui, Cînd îl întrebam ce mai lucrează, răs- 
pundea evaziv şi se grăbea să treacă la alt subiect, 
Păstra în această privinţă acea discreţie, care este ca- 
racteristică firilor alese. Era însă totdeauna bucuros să 
comenteze și să laude scrierile celorlalţi confraţi, să sub- 
linieze succesele lor sau să semnaleze apariția unui nume 
nou, în care găsea sclipirea unui nou talent. 

„Cînd venea vorba, întîmplător, despre unul sau altul 
dintre politicienii de atunci, spunea : „Dă-i încolo, că 
toţi sînt la fel !“ 

L-am văzut mai tîrziu în casa lui, atît de ospitalieră, 
lîngă soţia lui care avea să se stingă din viaţă atît de 
timpuriu, înconjurați de cele trei fete şi de cei doi bă- 
ieţi, care umpleau încăperile cu veselia vîrstei lor. Îmi 
amintesc cu duioşie de întilnirile acelea, la care luau 
parte Ion Pillat, Adrian Maniu și alţi cîțiva prieteni. 
„Dacă Voiculescu e atit de prețuit ca scriitor, puţini 
ştiu că el a fost și un foarte bun medie. Mai întîi medie 
de plasă la ţară, şi apoi de circumscripție, la Bucureşti. 
Total lipsit de simțul practic, n-a vrut să facă niciodată 
clientelă. Dădea însă consultaţii. gratuite oamenilor ne- 
voiași care apelau la el. Nu numai că „ştia carte“ cum 


232 


se zice, dar era şi un excelent diagnostician. Îndeosebi, 
găsea căi de înţelegere cu pacienţii cei mai dificili, 
— pruncii, care nu știau să-i spună nici măcar ce durere 
și inţă aveau. 
ii a ada a desfăşurat o activitate deosebit de rod- 
nică şi în cadrul Societăţii de Radiodifuziune. Sînt. vreo 
40 de ani de atunci. Radioul era abia la începuturile lui : 
e instalaţie tehnică destul de modestă, un personal limi- 
tat la' strictul necesar şi un buget destul de restrîns. 
Emisiunile erau totuși bogate şi variate, iar abonaţii spo- 
reau mereu. Compozitorul Mihail Jora alcătuia admira- 
bilele programe muzicale şi conducea orchestra ; 
Gh. D. Mugur aducea în programul cultural dedicat paier 
c mare pricepere ; iar Vasile Voiculescu, secondat o bucată 
de vreme de Adrian Maniu, adunase în cadrul emisiu- 
nilor literare tot ce era mai de seamă în lumea scrisului 
de atunci. Mi-aduc aminte că Perpessicius făcea cronica 
literară, cu talentul şi prestigiul de care se bucura încă 
de pe atunci. Avind şi eu o cronică a evenimentelor 
săptămînii, în fiecare sîmbătă seară, la ora 9, am putut 
urmări de-aproape realizările acestui restrîns grup de 
oameni pricepuți şi plini de însuileţire în munca or À 
Lui Voiculescu îi spuneam, în glumă, că „circulă în 
două „emisiuni“ care alternau succesiv :.0 emisiune „de 
vară“, cînd își potrivea din foarfecă părul și barba și, 
cu vioiciunea lui de totdeauna, părea tînăr ; și una „de 
iarnă, cînd — slăbuţ și friguros, cum era — își lăsa 
barba şi pletele să crească în toată voia, luînd o înfăţi- 
sare de monah hirsut coborit de la cine ştie ce schit din 
virful munţilor. „Ce să fac? ne spunea cu o ciudă care 
ne amuza pe toţi. Dacă-mi tai părul pe frigul ästa, intru 
într-o serie de răceli si guturaiuri, de nu mai scap pînă-n 
toiul verii !“. A 
Voiculescu a strîns în anii aceia, în faţa microfonului, 
pe. toţi scriitorii de talent, indiferent de virstă, de şcoli 
literare şi, mai ales, indiferent de preferinţele lui per- 
sonale. „Pe cine am putea să mai solicităm ?“ ne întreba 
adesea. „E un scriitor pe care l-ai uitat“, i-am spus 
într-o zi. „Care ?“ m-a întrebat cu interes, căutîndu-și 


233 


în buzunar creionul şi carnetul de însemnări. „Un poet: 
pe care-l cheamă Vasile Voiculescu“, A început să rîdă. 
cu rîsul lui bun și sincer. „Nu se poate! Gindeşte-te şi 
d-ta cum mi-ar sta să-mi scriu singur numele pe progra- 
mul pe care tot eu îl alcătuiesc.“ 

Cînd s-a simţit la Radio nevoia unei cronici medi- 
cale, Voiculescu a făcut apel la cei mai de seamă pro- 
fesori de la Facultatea de medicină, dar toţi l-au refuzat. 
Cine era să-și piardă timpul cu o colaborare plătită cu. 
citeva sute de lei, cînd în anticamera fiecăruia aştepta. 
o clientelă numeroasă şi mult mai rentabilă ! În cele din 
urmă, cedînd insistențelor celor care conduceau atunci. 
Radioul, Voiculescu a trebuit să ia asupra-și: această: 
rubrică. Cronicile lui au fost admirabile. Rar mi-a fost 
dat să ascult texte de popularizare a medicinei atît de 
interesante, atît de clare și de o frumuseţe atît de simplă. 

Din cind în cînd, biruit de stăruințele noastre, ac- 
cepta să ne citească, în marea lui bibliotecă, scrierile lui 
mai noi. Un simţ autocritic deosebit de ascuţit și foarte 
sever îl făcea să privească cu neîncredere şi chiar cu 
îndoială. tot ce așternea pe hîrtie. De aceea el nu aștepta 
elogii, ci voia să se verifice. 

Astfel am putut să ascult, înainte de război, cîteva 
din nuvelele lui, pe care le-am regăsit în cele două vo- 
lume de „Povestiri“, apărute nu de mult. Un bun poet 
nu este întotdeauna şi un prozator bun. De aceea po- 
vestirile lui au stat multă vreme în sertar, reluîndu-le 
mereu, schimbîndu-le şi concentrîndu-le, în căutarea ul- 
timei forme. Ele au apărut după moartea lui Voiculescu, 
repurtînd un succes de care el nu s-a mai putut bucura. 

În primii ani după al doilea război, am putut asculta 
acel valoros ciclu de sonete, care au apărut mai tirziu, 
ca o încununare a operei lui poetice. 

În galeria scriitorilor care s-au afirmat între cele 
două războaie, Vasile Voiculescu rămîne una din figu- 
rile cele mai interesante şi cele mai complexe. El ne-a 
lăsat o operă literară bogată și valoroasă şi, în acelaşi 
timp, amintirea unui om de înaltă distincţie sufletească. 


a Conferinţă rostită la Radio, 1968 


7 


SUMAR 


Memorialistul Branişte 


Scara vieții 


„ ORAȘUL CU CASE MICI 


„Unde sînt zăpezile de altădată ?“ . 
Cea dintîi întîlnire cu moartea . 
Prima zi de școală 

1907 

„Guvernul“ nostru 

Cel dintii automobil, cel dintîi cinematograf 
În liceu 

„Doina“ și „Junimea“ . 

Cele două ispite 

Oameni din vremea veche 
Preşedintele Crasan 

Coco Dimitrescu-laşi 

Teatrul în provincie 

Maestrul Nottara 

Radovici 

Cazimir  Belcot 

Zaharia Bîrsan şi „Trandafirii roşii“ . 


Mihail Sorbul şi „Patima roşie“ . 


11 


237 


238 


TI. 


TI. 


IV. 


IN PRAGUL RĂZBOIULUI 


„O vară fierbinte“ 
Ion Minulescu . 
George Enescu . . 
Cîţiva oratori politici . 
Cele dintii scrieri 
15/28 august 1916 


DOI ANI GREI 


Primii dispăruţi 

Veşti rele de pe front . 

E CI Cl UITI ca 

Oaspeți  nepoftiti ...... 

Al. Vlahuță $ 

Iser şi ororile războiului N a 
Cu Marin Simionescu-Rîmniceanu despre 
Caragiale 

Locotenentul Mişu 


MĂRTURISIRI LITERARE 


»Băiatul POD S e 
Despre „Prințul“ . 

Acum cinci ani T 
Între publicistică şi literatură 
Considerații asupra scrisului . 


Creație şi actualitate . 
Colaboräri şi colaboratori 


Trei prieteni din redacția ziarului „Che- 


mareas 2 ai ane Sa a Pt a E 


76 
79 
81 
83 
87 
90 


119 


153 


Cafeneaua literară de la „Modern“ . 
Scurtă profesiune de credință a gazetarului 


„ALTE EVOCĂRI 


O înaltă semnificație morală . 

Iosif Nădejde 

Maximiani L o aen a 

De la „primul amorez“ la actorul de 


compozitiei Sa d oam e n e 09 
Barbusse a mürit.. e. = J"... =m 
lon Brezeanu . sge n o Pa, - 


Tara e fericită... sau „Cum merg treburile 
ip, Asfel o tou a Eee PA 1 rii Mican 
Un profesor de seriozitate: Maiorescu . 
Noiembrie "40 o . . . . . . . . 
Profesorul Constantinescu-laşi şi-a deschis 
cursul 

Constantin Graur 

Oltului 

Tänase a murit . 

Romain Rolland 

N D Cocea 

„Domnul“ N. Soreanu 


Cartea 


Ion Manolescu 


Domnu Mutescu 
Constantin Mille 
N. Iorga — oratorul şi omul politic . 


MSRK UESC < Li, p 

André Maurois 

Ilie Cristea, un luptător pasionat + 

O întîlnire emoţionantă . . . so . 
Doctorul Vasile “Voiculescu . 


158 
159 


198 
199 
204 
205 


216 


Lector: VIORICA CRĂCIUN 
Tehnoredactor: ELENA PREDA 


Apărut 1976, B.T. 31.07.1976. Tiraj 6.200 ex. broşate. 
Coli tipar 15. 


'Tiparul executat sub comanda 
nr. 413 la 
întreprinderea Poligrafică 
A | „13 Decembrie 1918“ 
str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 


D 


Bucureşti 
ceme S Republica Socialistă România 


a Yiwu i 


Lei 7,50 


resa este un ad- 

»ā mirabil punct 

de observaţie a vieţii sub toate 
aspectele ei. Zi de zi aduni 
fără să viei un foarte bogat 
material documentar, pe care, 
în forma lui primă, îl utilizezi 
în articole scrise de tine, iar 
prelucrat, devine literatură ... 
În acelaşi timp aş mai adăuga 
că literatura memorialistă, pe 


à „care o situez între presă şi lite- 


ratură, este o nouă afirmare a 
legăturii dintre aceste două ge- 
nuri. Scriitorul care vrea să fie 
actual e cu neputinţă să reali- 
zeze aceasta fără activitatea în 
presă. Ziarul îi pune la dispozi- 
ţie vehiculul cel mai modern şi 
cel mai rapid de circulaţie a ide- 
ilor lui.“ 


Tudor Teodorescu- Branişte