Paul Goma — Jurnal-1999

JURNAL 1999 


Paul Goma 


JURNAL ‘999 


2 PAUL GOMA 


IANUARIE 1999 


Vineri 1 ianuarie 1999 


M-am trezit la ora 5, ca să lucrez pentru editură la prezentarea 
Jurnal-ului pe 1998. Aseară m-am culcat în jur de 11, deci n-am 
apucat pragul anial... Noi să fim sănătoşi. 

Am dormit ca un disperat. Acum s-a făcut seară - drept care mă 
duc la culcare. 


Duminică 3 ianuarie 1999 


Ieri n-am notat, am fost prins toată dimineaţa cu jurnalul (se înţe- 
lege. (...) 

Aseară au fost Şişmanianii la noi. Ne-am simţit bine îndepreună. 
Vom recidiva - îi apare şi lui un volum, tot la Arhipelag. 

Se pare că astă noapte am dormit binişor. Mă simt odihnit şi gata 
de fapte, dacă nu mari, atunci sigur : late. Numai că nu ştiu de ce lată 
să mă apuc, pentru a mă ocupa-lăui. 

Re-re-recitind jurnalul (cel tipărit, Jurnalul unui jurnal), cel care 
va fi: Jurnal 1998), mă asigur, eu pe mine, că formula folosită - inclu- 
derea textelor publicistice - nu este răul cea mai rău, mai ales acum, 
când periodicele nu se prăpădesc de dragoste pentru mine şi - colacul 
pupezei din tei : perspectiva editării Scrisurilor s-a îndepărtat. 

Am scris lui Radu Mareş - mâine pun la poştă. 

I-am scris şi lui Radu Nicolau, directorul Nemirei. Reproduc aici 
întâi răspunsul dat Danei Moroiu : 


Editura NEMIRA, Bucureşti 
Doamnei Dana Moroiu, director editorial 
Paris 27 decembrie 1998 


Stimată Doamnă Dana Moroiu, 


Am primit mesajul Dvs. din 15 nov. 98 cu vestea cea mai bună pe care şi-o 
doreşte un autor de carte în Ajun de Crăciun : “amânarea” apariţiei Scrisurilor mele 
“pentru primul trimestru al anului 1999”. 

Fără a contesta “situaţia generală (producţia de carte scăzută cu 70 % de un an 
încoace)” mă întreb ca un ne-editor ne-editat ce semnifică: “volumul mare de muncă 
pe care-l presupune”, din moment ce Dl. Dan Petrescu mă anunţa la sfârşitul lunii 
august că s-a cules totul, iar la 1 octombrie că mai are de redactat o carte şi se apucă 
de a mea...? 

Vedeţi Dvs., stimată Doamnă Moroiu, probabil nu ştiţi, drept care vă informez 
eu : această carte a mea trebuia să apară la Nemira (în sfârşit, după doi ani de “sus- 
pensie”) - întâi : în luna martie 98 ; apoi : în luna mai ; în fine: în al 4-lea trimestru 
al anului 1998. Şi n-a apărut. Eu, ca autor strâng din dinţi şi accept multe dintre ofen- 
satoarele condiţii puse de editor, însă există una pe care n-o pot primi : aceea de a- 
mi fi respins un volum - fără a mi se spune franc, direct (pentru a nu mai pierde şi 


JURNAL 1999 3 


timpul) că editura nu are de gând să mă editeze (din o mie de motive - altele decât 
cele invocate de Dvs., dar pe care le cunosc la zi). În continuare, pentru că nu ştiţi, 
vă informez : volumul adună texte publicistice datate începînd din 1972 (aţi citit 
bine: “nouă sute şaptezeci şi doi), de pe când mă aflam în România şi colaboram “în 
afară”. Apoi din 1977 până în 1989 texte scrise în exil - pentru compatrioţii mei. Or 
din 1990 acestea au fost sistematic împiedecate de a apărea în volum - de Liiceanu, 
de Viorica Oancea de la Litera. 

Pentru a clarifica lucrurile, vă propun : 

Să-mi daţi un răspuns fără ambiguitate în prima săptămână din anul ce începe 
în curând : 

- Fie vă interesează publicistica mea “preistorică”, deci îmi comunicaţi 
încuviințarea şi îmi anunţaţi “termenul de apariţie” ; 

- Fie nu vă interesează şi îmi comunicaţi “regretul Dvs,” etc., etc... 

Eu nu mai pot aştepta “arătarea” Fetei Morgana, a Popii (care uite-l, uite că 
nu €...). Am 64 ani şi vreo 55 volume scrise, nu mai am nici energia nici cheful să- 
l aştept pe Godot cel din Piaţa Scînteii. Totodată asigur Nemira : nu va câştiga nici 
bani, nici prestigiu, nici “stima lor şi mândria”, blocîndu-mi volumul cum a făcut 
până acum. 

În cazul în care vă decideţi pentru editare, atunci iată propunerea mea... 
financiară : 

- cu o părticică din imensele sume realizate prin publicarea Amintirilor de care 
el nu-şi mai amintea, i le-au confecţionat secretarele după stenograma sforăiturilor (şi 
a sforăriilor de categoria a cinşpea), apoi i le-a prefaţat suava garofiţă pe nume Zoe 
Petre (dar bineînţeles că de unul dintre Cavalerii Apocalipsului vorbesc, inenarabilul 
Diaconescu |!) - să fie ajutată şi biata mea culegere de publicistică să apară 
(iar Diaconescu ar intra în istoria culturii române ca Soros II) - să zicem : ca o 
compensație : din pricina lui n-am apărut eu în iunie 98 ; 

- şi iată propunerea strict editorială : că tot m-aţi amânat atâta, hotărîţi-vă pen- 
tru două volume (Scrisuri 1 şi Scrisuri 2) în care vor fi incluse şi articolele apărute la 
Litera în cele două broşurele numite Amnezia la Români (aflate în dulapul D-lui Dan 
Petrescu), deasemeni, pentru a avea cronologia rotundă, vă voi trimite din timp cca 
50 pagini cu texte scrise în ultima parte a anului acesta : 1998. 

Nu voi sărăci Nemira cea prosperă cu Scrisuri 1 şi 2, după cum n-am sărăcit-o 
cu primele 3 volume de Jurnal - următoarele mi-au fost respinse de DI. Dan Petrescu, 
au apărut de curând la Dacia. 

Cu speranţa că măcar acum, la spartul târgului vom încheia o înţelegere din 
care nimeni nu va fi păgubit - şi nici ofensat - vă urez Sărbători fericite şi La Mulţi 
Ani! 

Al Dys., 

Paul Goma 


Luni 4 ianuarie 1999 


Iar acum scrisoarea adresată directorului : 
Paris 4 ianuarie 1999 


Stimate Domnule Valentin Nicolau, 


La 15 decembrie 1998 am primit din partea D-nei Dana Moroiu director 
editorial la Nemira un fax prin care eram anunţat că volumul de publicistică Scrisuri 
ce trebuia să apară în luna mai 1998 nu va apărea nici în decembrie acelaşi an, împins 
fiind în 1999. 

I-am scris şi expediat - tot prin fax - D-nei Moroiu avizul de... recepţie a 


4 PAUL GOMA 


foartei-bune veşti (aveţi alături o copie), totodată rugînd editura să explice de ce 
vorbeşte despre “volumul mare de muncă pe care-l presupune volumul” (sic) - când 
DI. Dan Petrescu mă înştiinţa la sfârşitul lui august (98) că s-a cules totul ? 

Am aflat cu tristeţe că în mai-iunie - deşi fusese anunţat - nu a apărut, dislocuit 
fiind de Amintirile lui Diaconescu ; dar la sfârşitul acestui an? Diaconescu publică 
Opere complete, şi a ajuns la volumul II - din ceea ce nu-şi mai aduce aminte ? Tot 
Zoe Petre îl prefaţează - au poate însuşi Măgureanu ? 

Observ că Dan Petrescu nu se manifestă - nu ştiu ce s-a petrecut cu el, care sunt 
amănuntele bucătăriei Nemira. Ceea ce ştie un nefericit autor: că nu ştie nimic ! 

Tocmai de aceea autorul - a cincea roată la căruţa cărţii (cum îl consideră 
editorul) - se adresează directorului Nemirei cu legitima cerere de a fi pus la curent 
cu situaţia reală, nu virtuală a volumului său Scrisuri. 

Dacă Nemira are de gând să-l publice (în configuraţia construită de Dan 
Petrescu) - atunci să mă anunţe, prin poştă (nu prin fax, nu prin telefon), spunînd şi 
data - în fine : luna - apariţiei. Nu de alta, dar cum Diaconescu, dacă se adevereşte că 
n-are amintiri, în schimb are o droaie de nepoți şi se va găsi unul să-şi scoată şi el 
amintirile la Nemira - iar eu voi fi silit, în continuare, să mă autoeditez (samizdat, în 
ruseşte)? 

Dragă Domnule Nicolau, 

Vă conjur : nu-mi explicaţi dificultăţile pe care le întâmpină, în România şi 
sectorul editorial - le cunosc tot atât de bine ca şi Dvs. (ba chiar mai bine), aşa că nu 
le mai invocaţi. Eu altceva cer : ca editorul, dacă nu are de gând să-mi editeze textul 
propus - să-mi spună limpede : 

«Nu te editez, domnule, caută în altă parte !» 

Ce, e atât de greu ? De ce : Doar Nemira mi-a mai respins volume (Jurnal IV 
şi V, Sabina, Roman intim), dar Constantinescu tot n-a căzut, autorul nu s-a sinucis 
- dovadă : vă scrie ! ; doar eu nu sânt Diaconescu (m-a păzit Doamne-Doamne!) 
această Pacoste a Neamului, acest Animal care Nu Există, acest Petrache Lupu al 
Apocalipsei "Țărănismului Securist de Ambe Sexe - cel care datorită Nemirei s-a 
văzut şi autor de carte ! Scroafa-n copac ! Bine, bine : cartea a fost confecţionată prin 
clacă la Cooperativa Cizmarii Conştienţi - dar a fost iscălită de cine ? Tot de 
Măgureanu ? 

Vă salut şi aştept un răspuns limpede. 

Vă mulţumesc cu anticipație. 

Paul Goma 


P.S. În cazul în care nu editaţi Scrisuri - vă rog să daţi dispoziţie ca “manus- 
crisul”, precum şi volumele Amnezia la români aflate în păstrarea D-lui Dan Petrescu 
să fie înmânate în cel mai scurt termen D-nei Luiza Năvodaru, împuternicita mea 
legală. 

P.G. 


Marţi 5 ianuarie 1999 


De bine ce trimisesem scrisoarea lui Nicolau - prin poştă - am 
primit răspuns de la Dana Moroiu. Că nu mă, Domene- fereşte, blo- 
chează nimeni, că toată lumea-i băiat bun, că Scrisuri apare în acest 
trimestru, “în configuraţia lui Dan Petrescu”... - dealtfel el mai are 
ceva de corectat... Deci : D. P. este în continuare la Nemira...Da, 
domnule! Şi să nu dea el un semn de viaţă, ca să ştiu ce-i cu volumul 

Aşadar, Scrisuri va avea cca 634 de pagini, “format Tudoran”... 

Azi a trecut pe aici jurnalistul de/la radio Bucureşti Dragoş 
Ciocârlan, pentru un dialog (urmează să vadă ce se poarte difuza din 


JURNAL 1999 5 


ce-am emis eu în microfon). L-am rugat să-i ducă lui Lulu - pentru 
Mareş - Jurnal 1998. 

Sunt mulţumit că, Jurnal 1998 am trecut cu caractere mai mici 
decât însemnările : textele (scrisori, citate, articole). (...) 

Ieri am primit un pachet de Cotidianul. Am aflat că L.I. Stoiciu a 
luat marele premiu al Academiei - l-am felicitat.(...) 

Am primit Convorbiri..., Familia ; de la Laszlo un volum de 
format mare scos de Centrul pentru Adevăr (Evenimentele din decem- 
brie 89) - Cluj. Există şi o Declaraţie a sa (neinclusă în corpul cărții) în 
care contrazice anume alegaţii ale unor ofiţeri vinovaţi de împuş-carea 
atâtor oameni. L-am răsfoit, pare extrem de interesant (şi util - după 
zece ani), necazul fiind că pasajele culese cu italice mici îmi sunt inac- 
cesibile - am încercat cu lupa, dar nu se poate, paginile sunt foarte late. 
Au făcut, cu mijloace puţine, cu câtă hârtie vor fi avut. (...) 

N-ar fi deloc rău dacă vreo trei-cinci zile m-aş odihni : în ulti- 
mele două săptămâni am lucrat intens la transferarea Jurnalului 98 în 
alte forme, cu alte caractere. Adevărat, am şi dormit - dar nu destul. 
Acum este ora 9 seara şi am să fac una nefăcută : am să mă culc. 


Miercuri 6 ianuarie 1999 


M-am trezit de pe la cinci jumătate - obişnuinţa. N-o aveam tot- 
deauna. In România eram chiar şi eu un om printre oameni care scria 
cu precădere seara, noaptea. Cred că schimbarea programului s-a 
făcut din necesitate, din 1975,după ce s-a născut Filip. Dădeam o mână 
de ajutor în casă - în fapt eram principalul artizan al politicii (interne) 
de spălare a rufelor (de... des-mierdare) :presupunea volum mare de 
lucru şi care cerea forţă braţuală, fiindcă nu aveam maşină de spălat. 
Între o “operaţie” şi alta - scriam. Iar când sfârşeam, mă aşterneam pe 
lucru pe termen lung. Copilul crescînd, mergînd la grădiniţă (aici, în 
Franţa), apoi la şcoală - fireşte trebuia pregătit dimineaţa, de-vreme, iar 
după ce el pleca, nu avea rost să mă culc la loc - lucram. 

Când scriam, o făceam ca toată lumea : cu creionul ; apoi cu tocul 
cu peniță ; apoi cu stiloul... Ca toată lumea, aş fi jurat (dacă m-ar fi 
întrebat cineva) că niciodată n-am să pot scrie la maşină. Cum aşa : să 
scrii la maşina de scris? - scula e bună la primării, la posturi de jan- 
darmi, unde o “bat” oameni (mai degrabă : femei) de profesie. Să scrii 
literatură la maşină ? proză ? Ba chiar şi versuri - bine-bine, după ce 
scrii cu mâna ta, dai la dactilografiat, dar nu... In fond, “tradiționalis- 
mu”-mi venea în linie dreaptă din sărăcie : care persoană particulară 
avea maşină de scris ? 

Mi s-a modificat opinia în contact cu Ivasiuc. De la prima vizită 
în casa lui (în fapt : a Titei Chiper), am văzut că are maşină. Apoi în 
câteva împrejurări l-am văzut bătînd - un paragraf-două, desigur, ceva 
urgent. M-a izbit, dintru început, zgomotul : această sculă făcea un 
zgomot de agregat, capabil să te distragă de la ce aveai de gând să scrii, 
să pui pe hârtie ; cu ea puteai “produce” cuie, cratiţe, lanţuri de fântână 
- dar să scrii literatură? Privindu-l pe Ivasiuc lucrînd/luptîndu-se cu ea, 
constatam că relaţia dintre om şi unealta de scris era cu totul alta decât 
o ştiam - din moşi strămoşi - a fi între scriitor şi condei. Chiar dacă 


6 PAUL GOMA 


puneam la cheie cinci bemoli (Saşa era o persoană tortura”/contor- 
sionată de ticuri), tot rămânea ceva din care să înţeleg că, dacă pana 
(creion, toc cu peniță, stilou) era prelungirea braţului - “procesul” se 
petrecea în linişte - cu excepţia poeticului scârțâit pe hârtie care, odată 
cu stiloul, diminuase mult, până la dispariţie. Insă maşina de scris nu 
mai era “o prelungire” a braţului omesc, ci un partener al său : de joc, 
de luptă, de amor, de dans... Cu el dialogai, cu el/ea te înţelegeai 
uneori perfect, însă alteori îţi opunea rezistenţă, făcea nazuri, că nu ştiu 
ce, că n-are timp, că-i indispusă, că vine mătuşa, că ce-o să-i facă 
verişorul... 

Fireşte, aş fi dorit şi eu o maşină de scris - însă numai şi numai ca 
să trec pe curat ce scriam cu stiloul (aveam deja unul coreean, exce- 
lent, cumpărat de la papetăria de lângă Biserica Italiană). Piedeca prin- 
cipală era, fireşte, costul. Bursa nu-mi ajungea pentru subzistență, mai 
completam alimentaţiunea prin... autoinvitaţii chiar la Saşa-Tita - fie 
acasă la ei, fie la Casa Scriitorilor, “cu prilejul unor ocazii”, cum bine 
spunea cine spunea... 

A apărut însă un element nou : din primele săptămâni ale reîntoar- 
cerii mele la suprafaţa lumii, adică la căminul studenţesc “Regnault” 
(unde i-am avut coleg de dormitor pe viitorii activişti de partid pe 
tărâmul presei noastre socialiste şi a tipăriturilor cu voie de la Secu” 
Al. Ştefănescu şi Fănuş Băileşteanu), în toamna anului 1965, scriam.. 
nepublicabil. Desigur, întru protecţie, nu mă feream vizibil să scriu 
(o făceam într-o încăpere care juca rol de... bibliotecă, dar nu exista 
nici o carte, doar mese şi scaune), nu ascundeam, la apariţia cuiva, 
produsul - deci nu atrăgeam atenţia, gândeam eu (şi s-a dovedit că 
gândeam bine) ; când plecam la cursuri nu lăsam la cămin nimic din 
“hârtiile” suspectabile, le căram cu mine, în servietă, printre celelalte, 
studenţeşti. Înţelegeam : dacă ei pun laba pe mine şi pun laba pe 
hârtii, chiar dacă eu scap, ele nu scapă - mi le confiscă securoşii cei cu 
stele roşii. Şi îmi confiscă, nu doar originalul, ci unicul exemplar - cel 
scris cu stiloul. Ce-i de făcut ?, vorba unui rus.. 

Bineînţeles : de apelat la o maşină de scris. s. Dar, am mai spus : 
strugurele era foarte acru. Pe de altă parte nu cunoşteam nici o 
dactilografă profesionistă în care să am încredere că nu va spune mai 
departe ce a citit ea dactilografiind un manuscris al unui postulant la 
debut. Situaţie fără ieşire - care avea să dureze încă trei ani. Eram, deci, 
silit să scriu de mână şi să ascund la fiecare alarmă, la fiecare sfârşit 
de “şedinţă de scris”. 

Între timp citisem Soljeniţin (O zi din viaţa...), mărturii de 
Marcenko, de Kravcenko, studii de Souvarine, 1984 de Orwell, apoi 
Zero..., Comisarul... de Koestler... Întâi împrumutate de la Ivasiuc, 
apoi şi-cumpărate de la anticarul Sterescu, după ce, în decembrie 1965 
mă mutasem la el, în cămăruţa ocupată până atunci de Ion Alexandru. 
Cam atunci (1965- 66) aflasem de “samizdat”... În chestiunea multi- 
plicării propriului scris... Fascinat de samizdat- ul ruşilor, mă întrebam 
dacă la noi, unde nu se mai găseau persoane gata să-şi re-rişte liberta- 
tea, “pentru «fiţuici»” cum botezaseră Secii orice hârtie “subversivă” 
ar fi posibil ca o persoană sau două să... suplinească absenţa atâtora ? 
Dar cum? Aplicînd un principiu (mai degrabă: metodă) cunoscută : 


JURNAL 1999 7 


confecţionarea unor matrițe din linoleum. 

Bine-bine, dar cum anume ? Nu cunoşteam nici în linii mari cum 
se face linogravura... 

Intr-o călătorie la Făgăraş - probabil în iarna lui 1967, după moar- 
tea tatei, când umblam după tot felul de acte...- am întrebat-o pe Doina 
Martescu, căsătorită între timp : Sofonea... Ea era o literatoare (neter- 
minată, fusese arestată/exmatriculată în ‘57, fiindcă se agitase mult în 
legătură cu studenţii arestaţi în 1956), însă locuia într-un oraş de chi- 
mişti - nu se putea să nu afle cum aş putea multiplica scrisul cu ajuto- 
rul linoleumului... Doina îmi va fi răspuns că are să se intereseze - şi 
am rămas la asta. Zece ani mai târziu, în anchetă la Rahova, Goran 
mi-a pus şi o întrebare despre... linoleum. Am realizat ce se petrecuse 
şi am răspuns natural : dar bineînţeles că voiam să aflu cum anume să 
mă... tipăresc, dacă pe cale normală nu eram acceptat... Tovarăşul 
Goran, prietenul domnului Gelu (altfel Voican-Sturdza) n-a insistat... 

Abia în 1969 (eram de un an redactor cu jumătate de normă la 
România literară) mi-am materializat dorinţa : cum Gheorghe Pituţ, 
coleg de redacţie şi, în acea vreme, prieten, făcea parte şi din comisia 
Fondului literar, după ce m-am asigurat de sprijinul lui, am făcut o 
cerere, solicitînd exact suma necesară cumpărării unei maşini de scris 
Consul portativă - sosită recent din Cehoslovacia. Am primit banii - la 
leu, la... ban şi m-am dus la magazinul din faţa Prefecturii (însoțit de 
Costică Stoiciu - el fiind un veteran al scrisului la maşină) şi mi-am 
cumpărat obiectul dorit. Bătînd cu câte un deget de la fiecare mână, am 
început să-mi trec pe curat manuscrise... Să fi durat operaţiunea o 
săp-tămână, două ? Au prins a mă lua clapele pe dinainte : făceam o 
modificare, două, cinci... De unde scopul iniţial fusese de a avea un 
mijloc de multiplicare a manuscriselor (şi, după un calcul de puşcărie: 
economisirea banilor daţi pe dactilografe... - ce iluzie : în faza, nu 
finală, ci... aproape, tot la Geta-Mitralieta apelam), s-a profilat şi 
posibilitatea de a scrie - întâi cuvinte, apoi propoziţiuni, apoi para- 
grafe, apoi pagini...- direct la maşină. 

Dacă iau volumele în ordine cronologică (trecînd peste Camera de 
alături) : Ostinato, Uşa..., În cerc... - au fost scrise de mână, apoi 
copiate la maşină, unele fragmentar, altele integral (În cerc) - dar 
forma “pentru editură” era semnată de dactilografa Geta Gheorghiu. În 
1972 plecînd în Occident, la Miinchen îmi comandasem o maşină de 
scris electrică : Olympia report. Prima variantă din Gherla a fost scrisă, 
fireşte, de mână, însă când a venit la Paris şi Ana, trecînd pe la 
Minchen, a luat şi maşina. Drept care a doua variantă a fost la maşină. 

Întors în România în 1973, m-am apucat de alta (Gardă inversă). 
Chiar dacă au fost multe pagini scrise întâi de mână (sau... în faze 
intermediare), pot spune că Gardă inversă a fost întâia carte scrisă 
direct la maşină. Dealtfel şi ultima, în România (dintre cele salvate). In 
Franţa am continuat să alternez scrisul “manual”/ “mecanic”. Oricum, 
Jurnalul a fost aşternut de mână - în caiete mai mult sau mai puţin... 
umplute. Cred că din vara anului 1989, când am luat o temă şi am dez- 
voltat-o în Căldură mare, am continuat, scriind şi jurnalul la maşină. 

In toamna anului 1994 Ştefana şi Alexandru Bianu mi-au trecut 
pe sub nas posibilitatea de a avea un ordinator... Chiar dacă în cele din 


8 PAUL GOMA 


urmă am acceptat cadoul, nu aveam deloc de gând să scriu altfel decât 
la maşina-de-scris ; ordinatorul ar fi avut un unic rol : acela de a 
scaneriza dactilograme. L-am primit în casă la 21 martie 1995 - şi 
mi-a tulburat, mi-a stricat viața, însă până la expulzare, apucasem să-l 
stăpânesc mulţumitor (ba să scriu chiar şi jurnalul !). 

După modelul lui Bulă, am să comit şi eu o cugetare adâncă : 
diferenţa dintre ordinator şi maşină de scris este mai mare decât între 
maşină de scris şi stilou ! 

Din păcate până în momentul de faţă nu există un logiciel OCR 
capabil să citească, să înțeleagă, să “traducă” româneşte ; există pentru 
cehă, poloneză, maghiară, kabylă, vietnameză - noi, Românii sântem 
cunoscuţi şi prin faptul că sântem singurii din Europa care nu avem 
posibilitatea de a scaneriza scrisul românesc. Mi-a explicat Sencovici, 
om de meserie, lucrînd la New York pentru IBM : conceperea unui 
logiciel presupune o importantă investiţie (în bani, desigur), or fabri- 
canţii au sondat piaţa şi au aflat că Românii nu vor cumpăra în viitorul 
previzibil un asemenea produs, preferînd se dea din nou, la cules... 

Oricum, de câţiva ani îl stăpânesc, a devenit... mâna mea dreaptă. 
Ceee ce este cu adevărat miraculos la ordinator : poţi opera ştergeri, 
adausuri, mutări - fără a lăsa urme (murdare, ca pe dactilograme). Cum 
pe mine nu mă impresionează deloc (ba da : neplăcut foarte) “manus- 
crisele lucrate” ale scriitorilor noştri îndrăgiţi, cum eu şi pe când 
scriam cu stiloul eram adeptul... variantelor-integrale (rescrise de la 
cap la coadă), iar cele depăşite fiind abandonate, aruncate fără strân- 
gere de inimă - îmi convine acest lucru curat. De ce să ştie eventualul 
cititor cât s-a chinuit autorul, pe hârtie, câte ezitări, căutări, reveniri? 
Important este rezultatul, nu demersul. Ordinatorul are, pe de o parte 
supleţea, pe de alta rigoarea cunoscută mai întâi la maşina de scris : “o 
literă bătută este bine bătută - greu se şterge...” Aici se poate şterge, 
însă prezenţa ecranului dă altceva, preţios mai ales pentru mine, care 
sufăr din pricina nepublicării : o formă asemănătoare paginii tipărite... 

De ce am înşirat toate aceste fleacuri ? Aşa ; pentru că : Fleac cu 
fleac - patriei : pleac ! ; şi încă: Eu sunt fleac, tu fă-mă mare/, şi dă-mi 
premii literare ! 

Nu, serios : cred că este o binecuvântare la casa scriitorului un 
ordinator. Am mai spus, repet: dacă Eliade ar fi ştiut să bată la maşină 
(ce să mai spun de un ordinator), ar mai fi scris câteva sute de pagini, 
măcar din Memorii ; însă pentru că mâna dreaptă îi era numai o 
durere (cum zicea mama), practic, nu a putut, fiindcă mânuirea 
stiloului presupune un mai mare şi mai penibil efort. Şi eu am, 
periodic, necazuri cu mâna dreaptă, când nu pot purta un creion pe 
hârtie - însă pot ciocăni cu un singur deget pe claviatură. 

Să zicem că într-un viitor nu foarte îndepărtat vor exista maşini 
care să transforme cuvântul rostit în cuvânt scris (există deja nişte 
chestii, încă rudimentare). Însă ca în problema OCR (în româneştere : 
recunoaştere Optică a Caracterelor), va exista logiciel şi pentru 
albaneză - dar nu pentru română.. 

Dau în Convorbiri literare pe decembrie 1998 peste un fel de 
Istorie a literaturii în pastile de Al. Ştefănescu. Îmi dedică următoarele: 


JURNAL 1999 9 


“Paul Goma 

“Impresia generală de proză indigestă are cauze uşor de identificat. În primul 
rând scriitorul repetă prea multe afirmaţii de prea multe ori, astfel încât începe de la 
un moment dat să semene cu un maniac şi îşi pierde autoritatea de narator. 

“Apoi el acordă o importanţă excesivă reproducerii fidele a limbajului oral. 
Toate abrevierile accidentale datorate inculturii unor personaje, toate pronunţiile 
stâlcite specifice unui străin (sas, rus, bulgar ş.a.m.d.) care vorbeşte limba română, 
toate exprimările defectuoase la care recurg perso-najele involuntar din cauza unei 
suferinţe fizice sau oboselii sînt înregistrate cu o exactitate inutilă, enervantă. Paul 
Goma pare uneori un fonolog care nu se desparte nicioiodată de magnetofonul său 
profesional. 

“Excesivă este şi referirea la viaţa sexuală a personajelor. Neconvenţional în 
mod ostentativ (ca un adolescent care vrea să-i sfideze pe maturi sau, mai degrabă, 
ca un muncitor care vrea să dea o lecţie de spirit muncitoresc unor cucoane), scrii- 
torul vorbeşte mereu despre ceea ce se află între picioarele femeilor, despre trupuri 
împerecheate şi asudate, despre chiloţi nespălaţi etc...” 


E şi ăsta un punct de vedere. 
Joi 7 ianuarie 1999 


Într-adevăr : partea-rea s-a mutat în somn (nu neapărat în vis, 
fiindcă nu este vorba de “întâmplări”, nici măcar de stări atât de 
familiare mie, mai ales când îl visez pe Ceauşescu - ci de stare- 
generală. De când am primit vestea bună de la Mme Perles, mi s-au 
inversat taberele : în somn e rău ; în trezie e... mai puţin rău ; înainte 
somnul era refugiu, adăpost ; trezia : mizeria de fiecare zi, realistă... 

Citesc, în continuare Zaciu. E nemaipomenit acest om : în “viaţa 
de zi cu zi” are comportamentul comun românilor : egoist, gelos, 
suspicios (să fie citite paginile din Jurnal 4 despre Buzura ; despre 
Marino îi zice : Marinache...), laş, interesat pe centimetru pătrat - în 
fine, un hibrid (reuşit!) între scriitor-român şi universitar (tot român) - 
nu se uită : nu numai că a călătorit, dar “a predat” în RFG (cine, cine 
obținea, sub comunişti, statutul de “predător”?) Spre cinstea lui, din 
timp în timp, recunoaşte că are “părţi” (defecte). Ceea ce nu-l împie- 
decă deloc (la sfârşitul lui 87) să fulmineze împotriva colegilor, a pri- 
etenilor : Paler, Paleologu, Dinescu - mai cu seamă a celor care “fugi- 
seră” (un adevărat tic mental): Raicu, Nedelcovici, Iorgulescu... - pen- 
tru că nu se solidarizaseră cu el, întru apărarea Dicţionarului ! Dar să 
mă ierte Dumnezeu : acel Dicţionar trebuia apărat în primul rând de cei 
care-şi ziceau autori : el, Papahagi, Sasu! Or aceştia - în frunte cu 
Zaciu - nu ştiau cum trebuie apărat şi, la urma urmelor nici nu voiau să 
o facă în mod hotărît : fiecare avea un interes să nu acționeze “împo- 
triva regimului”. În acest sens, elocventă este mefienţa lui faţă de ce se 
spunea că s-ar fi petrecut la Braşov, î în 15 noiembrie 1987. La data de 
19 nov. notează: 

“15 nov., evenimentele de la Braşov. Multă vâlvă în presa 
occidentală. Poate prea multă (subl. mea). Nimic precis”. 

Mai departe : 

“11 XII : În Braşov s-au făcut peste 400 arestări. (...) Doi depu- 
taţi din Bundestag însărcinaţi să facă o călătorie în România (...). 


10 PAUL GOMA 


Genscher va veni totuşi (se pare) în 17. Îngrijorat pentru Adri (fiica sa, 
n.m.), căci situaţia poate lua în orice moment o turnură rea, de închi- 
dere (izolare) totală” (subl. îmi aparţine). 

Să mai comentez ? Profesorul : o persoană dintre cele mai mes- 
chine - nu doar în interese, ci şi în scris. Aşa cum nu-şi dă seama că a 
folosi termenii “fugă”, “fugar” (el, un filolog ! - şi încă “reacţionar !) 
pentru oamenii care se hotăriseră să se exileze, unii chiar foşti prieteni 
ai săi (dar nici din greşeală n-ar spune acelaşi lucru - deşi situaţiile erau 
perfect identice - despre soţia sa, despre fiul său, aflaţi în Germania), 
tot aşa nu realizează că “demersurile” pentru publicarea Dicţionarului: 
cereri îngenunchiate-adânc-plecate, memorii umile-umilitoare, “rezu- 
mate”, re-rezumate,re-memorii, milogeli la “Moşu”, speranţe în Doxă- 
neasca, etc etc, toate acestea erau zbateri căcăcioase, legaliste (cu co- 
muniştii!), legitimizatoare (nu degeaba e prieten cu alt ardelean : 
Manolescu). In schimb înţelege foarte bine că prietenii nu s-au solida- 
rizat - pentru cauza Dicţionarului! Riscînd să mă repet ; cu a Dicționa- 
rului cauză trebuia să se “solidarizeze” în primul rând el; în al doilea : 
Papahagi , apoi Sasu. Vasăzică 1 se rupea lui Zaciu de ceea ce făcea, în 
acel moment, Doina Cornea - pe a cărei stradă zice că trecea - (dacă nu 
i s-ar fi... rupt, 1 s-ar fi alăturat !); i se rupea de muncitorii de la Braşov 
(despre care scria că presa occidentală făcea “prea multă vâlvă”), pen- 
tru a tremura, în sfârşit - a, nu pentru că muncitorii braşoveni fuseseră 
arestaţi, şi nici pentru că Doina Cornea era arestată cu toată familia - 
ci pentru că “situaţia” ar fi putut periclita plecarea (şi nu, Doamne 
fereşte, “fuga” ! - “fug doar cei care pleacă/rămân ilegal) fiicei sale 
Adri/ana ! 

Au mai observat şi alţii : Zaciu are să rămână în literatura română 
cu câteva articole (preponderent din Lancea lui Achile) şi cu Jurnalul. 
Dicţionarul, “opera vieţii” sale, nu : acela e o ruşine a lui şi a “breslei” 
în totalitatea ei - adversari şi partizani deopotrivă ; produs strălucit al 
inginerimii sufleticole române. In ciuda a ce tot cârâie, mormăie, 
bodogăneşte despre jurnalele altora - pe care le suspectează de a fi 
“aranjate” (el ce a făcut, după 89 ?: a scris şi a tot scris la jurnale- 
le dintre 1979-89, perioada “deceniului satanic” cum repetă - cele 
apărute) - ba, aş spune : tocmai de aceea : 

Fiindcă Zaciu nu rămâne doar autorul naraţiunii (al ficțiuni inti- 
tulată : Jurnal) - ci şi un personaj, om şi el : cu slăbiciuni, cu uitări, că 
“acte mâncate”, cu scăpări, nu doar lingvistice, ci de-a dreptul securis- 
tice (ca la Breban), cu mari laşităţi... 


Vineri 8 ianuarie 1999 


Ieri şi alaltăieri am trimis scrisori : Laszlo, Stoiciu, Elvira Iliescu, 
Cornel Dumitrescu. 

De mult timp voiam să-mi explic istoria. 

Vorbesc de Istoria (în general a) României care “răzbate” şi din 
cărţile mele de ficţiune ; cea care mi-a “poluat” literatura... 

Născut, crescut într-o familie de învăţători făcînd parte dintre 
“apostolii” lui Haret - dar nu din oricare provincie, ci din Basarabia, 
abia zmulsă din gura Rusului - apoi scufundat în istorie până-n gât, a 


JURNAL 1999 11 


fost firesc să mă intereseze istoria ; nu ca știință, nu ca materie. Nici 
“pasiune” nu vreau să-i spun. Ci, aşa, ca ceva firesc : ca timpul 
de-afară, ca anotimpurile : nu totdeauna ploaia-i bună, nici soarele pe 
cer - dar n-ai ce-i face : asta este, nu te poţi opune - dar gândindu-te la 
ea/ele, ajungi să înţelegi câte ceva din “tainele” cuprinse. 

Acum, dacă aş vrea să mă laud : nu sânt singurul copil de învăţă- 
tori haretişti ; nici basarabeni. Aceste două “condiţii” nu cred că erau 
îndestulătoare pentru a face dintr-un copil un elev “aplecat” spre i 
storie ; dintr-un adult, un frecventator al cărților cu istorie (nu-mi 
place: carte de istorie...). Probabil va mai fi fost ceva... Ce anume - nu 
cred că merită căutarea răspunsului, oricum : persoana care mi-a 
deschis, mi-a întreţinut plăcerea istoriei a fost tata. 

Ciudat : el, care învățase primele cuvinte ruseşti abia după 
Cedarea Basarabiei din 1940 - din obligaţie, ca învăţător şi începuse în 
timpul verii, pentru ca la deschiderea anului şcolar să poată preda noua 
materie copiilor...; următoarele : în lagăr, unde ajunsese să se des- 
curce, ca orice biet ne-rus... - el, ziceam, căpătase un fel de a vedea, 
un fel de a vorbi istoria - rusesc. Fiindcă “istoria” trecută prin capul şi 
pre limba tatei nu avea asemănare cu istoria din cărțile de istorie şi de 
la profesorii de istorie - nebasarabeni. 

M-am gândit abia după moartea bătrânului (care nu era chiar 
bătrân : 58 ani) : cantitatea de informaţie (istorică) a tatei era derizorie; 
istoria stăpânită de el era atâta câtă putea aduna un învăţător de ţară 
dintr-un fund de cătun basarabean, apoi din fundul Rusiei, apoi din 
fundurile succesive ale Ardealului refugiului ; cât despre calitate... Şi 
eu trecusem prin închisoare, deci cunoscusem şi eu fenomenul folclo- 
rizării informaţiilor (nu mai vorbesc de al poeziilor) : acolo trecerea 
din gură-n gură, adausurile, suprimările, fiind uneori benefice, dar nu 
în materie de istorie care se reazemă (totuşi !) pe informaţii exacte. Da, 
dar se vede că noi, oamenii ne diferenţiem nu doar prin ceea ce primim 
- ci prin ceea ce reținem, acceptăm, ajustăm... Tot o influenţă 
rusească găseam la tata în patetismul cu care povestea istoria. In sen- 
sul că trăia cele petrecute (şi relatate), nu doar ca martor observator, ci 
ca participant direct. Insă mai era ceva la el - care nu cred că purta 
marcă rusească, mai degrabă suddunăreană : pornirea de a critica, de a 
ironiza - ceea ce tocmai povestise (cu atâta participare...). În fine, ca 
un fel de “coroană” (iar aceasta mi se pare a fi tot dinspre ruşi) : când 
tata trăia (povestea, zicea) istoria, chit că evenimentul era unul neîn- 
semnat, fie că numaidecât îl ironiza, îl diminua, ba chiar îl nega - o 
făcea, cum să spun... Inălţat în scări. Avea o privire mult mai înaltă 
decât a consângenilor noştri, care- şi păstrează ochii la firul ierbii (chiar 
dacă iarba ceea uneori e mărişoară.. .) 

Abia când l-am citit în tihnă, cu creionul în mână, pe Stere am 
înțeles ceva-ceva - prin contrast : Românul priveşte lumea de la 
înălţimea ochilor săi : circa un metru şi jumătate. 

Atunci am înjghebat o “teorică” 

Ţările româneşti dacă era vestite prin caii lor (care mergeau, în 
principal, la turci), nu erau cunoscute şi prin călăreţi. Aceeaşi era 
situaţia şi în Ardeal : Olâhul se slujea de bou, de vacă, de ghivoliţă/ dri- 
gană (de jug), de măgar - mai cu seamă ciobanii - ori măgarul era, în 


12 PAUL GOMA 


fond, şi el un om care căra poveri (fireşte, din punctul de vedere strict 
al... înălțimii) ; calul era folosit şi el la cărat samare, desagi, saci, rar 
la călărit, mai des : înhămat. Drept : un om în căruţă este mai sus, cam 
cu o palmă, decât cel aflat jos, în picioare - însă el este la curul calu- 
lui, nu călare pe el ! Singurii din neamul nostru care au fost călări : 
“Moldovenii de la Nistru” „ deveniți, după ocupaţia rusească din 1812 : 
basarabeni. Din această pricină s-au şi amestecat cu fioroşii tătari : ei, 
de pe cal, “discutau” de la egal la egal (de la aceeaşi înălţime, ba mai 
sus cu o palmă, caii moldoveneşti fiind mai “nanţi) cu năvălitorii care 
terorizau lumea dintre Caspica şi Adriatica. Călăreţu Asiei nu aveau 
nici o “consideraţie” faţă de oamenii-fără-cal - aceia nu erau bărbaţi ; 
de călăreţii Apusului nu se temeau : lenți, îngreuiaţi de arme şi de 
armuri. Moldovenii de la Nistru nu vor fi fost ei mai bravi decât cava- 
lerii litvani, poleaci, nemți, unguri, horvaţi - însă... boxau la aceeaşi 
categorie cu tătarii : uşoară. Din înfruntările directe moldoveni-tătari 
de cel mai multe ori învingeau Tătarii, dar în privinţa pagubelor prici- 
nuite de atacuri de noapte, de “raitele”(cuvânt maghiar-german, dar să 
nu se uite : înainte de a se stabili în Panonia, Ungurii au întârziat multi- 
şor pe actualul teritoriu al Basarabiei) date în absenţa războinicilor - 
aflaţi cine ştie unde: în Ungaria, în Polonia - de pe urma cărora, 
Moldovenii se alegeau nu doar cu vite, scule de aur - ci şi “cu ceva 
tătarce, de să aibe cine le spăla izmenele” „ cum atât de colorat poves- 
teşte povestaşul George Madan. 

Aici am vrut să ajung: tata se afla în relaţie cu istoria ca un ne-ro- 
mân (Chiar dacă atitudinea sa nu era cea a unui rus); ca ŞI Stere - el fiin- 
du-mi reperul - judeca nu doar istoria ca un ne-român ; pentru că îi 
cunoscuse pe ruşi în împrejurări asemănătoare : deportarea- depărtarea. 

Întrerup peroraţiunea, să notez un vis (de zi): 

Primisem vizita lui Alexandru George. Ciudăţenia : în afara vizi- 
tei propriu zise (care în trezie nu ar fi fost posibilă), totul era... ca în 
realitate : relaţiile dintre noi, faptul că el scrisesc cutare porcărie despre 
mine, că eu scrisesem destul de brutal despre el... Omul s-a aşezat pe 
un scaun, iar Ana s-a dus în bucătărie să aducă pentru el plăcintă cu 
mere. În aşteptare, el ar fi urmat să deschidă gura, să spună de ce veni- 
se, iar eu m-am crezut dator să fac o introducere. Am început-o, am 
dus-o cât am dus-o şi... Şi n-am mai ştiut ce voisem să zic, unde tre- 
buia să ajung. Am prins a trage de timp, a face ocoluri, paranteze... - 
Al. G. mă privea încruntat, somîndu-mă să vin grabnic la chestiune ! 
Iar eu, în ciuda eforturilor, nu reuşeam să-mi aduc aminte acea ches- 
tiune (care nu era deloc importantă, el mă vizitase pentru cu totul 
altceva - nu ştiam pentru ce, dar nu era... aceea). Disperat, mi-am zis: 

«Trebuie să mă trezesc din visul ăsta în care m-am băgat singur 
ca un prost !» 

ŞI - ca în vis... - m-am trezit ! 

La urma urmei, i, visul rezumă starea nouă a visului-trezie. 

În continuare, despre istoria mea : 

Scriind despre, fatal am folosit “date istorice”. De unde le-am 
cules, într-o ţară în care Ministerul Adevărului funcţiona din plin - şi 
de multă vreme, iar oamenii se lăsaseră des-creieraţi, amneziaţi ? 

De pe unde puteam. 


JURNAL 1999 13 


Cum nu aveam bibliotecă-de-familie ; cum amărâtele biblioteci 
înjghebate în pauzele dintre o catastrofă (istorică) şi alta erau extrem 
de sărace, rezumîndu-se mai cu seamă la “beletristică” şi cum, odată ce 
părăsisem Sibiul, pierdusem şi pofta de a frecventa bibliotecile publi- 
ce (las-că la Făgăraş nici nu găseai aşa ceva), am aterizat la Bucureşti, 
binişor analfabet(izat). Desigur, la “Eminescu” exista o bogată biblio- 
tecă (în sensul că avea foarte multe cărţi), dar nu m-am folosit de ea 
mai cu folos decât un student din coada clasamentului. ÎL descoperisem 
(prin Labiş) pe. anticarul - clandestin - Sterescu şi nu-l mai... acope- 
ream. Numai că Sterescu avea volume de versuri - interzise, romane 
interzise, istorii literare, culegeri de eseuri, de articole (interzise) - dar 
atunci cărțile cu istorie nu se aflau pe primul plan al interesului meu. 
Mai degrabă aveam o altă idee despre istorie, dovadă : sacrificasem 
bursa (mare!) pe o lună, aşteptasem vreo trei, până când anticarul îmi 
pusese în braţe Getica lui Pârvan. Pe asta n-o mai dusesem la cămin (de 
unde mi se furaseră, în chiar seara zilei cumpărării, alte două comori şi 
tot de la Sterescu: Iliada şi Odiseea în traducerea lui Murnu!) ÎI ruga- 
sem pe anticar să mi-o păstreze la el, acolo să o citesc, în fiecare zi “o 
bucată” - cum făceam şi cu Istoria... lui Călinescu, aceasta 
necumpărată (bietul Labiş : o cumpărase, dăduse 500 lei - în 1954 : un 
salariu mediu ; după două trei zile i se furase ; la vreo lună cumpărase 
alta - i se furase şi aceea ; cumpărase o a treia - tot de la Sterescu: des- 
coperise o însemnare abia observabilă, cu creionul, făcută de mâna lui, 
însă, cum spunea chiar el : nu fusese atent la “a doua” - să fi fost oare 
acelaşi exemplar ?). Ciudat, ne-ciudat : pentru mine Getica nu era “o 
carte de istorie - ci un fel de roman, ca şi Istoria literaturii... a lui 
Călinescu...” De ce, roman ? Pentru că... mă făcea(u) să visez, efect 
frecvent la elevii de liceu din cursul inferior. 

La închisoare, în celulele prin care am trecut nu se obişnuia să se 
povestească “romane (cu istorie)”. Am asistat însă la discuţii, dispute 
pe tema câte unui eveniment istoric - mai îndepărtat, mai apropiat. 
Neconcordanţele de păreri căpătau o tonalitate străină, aproape 
duşmănoasă - cu totul diferită de cele din literatură, din ştiinţă. Mi se 
părea că protagoniştii sufereau mai mult, chiar atroce, nu neapărat pen- 
tru că partenerul susţinea o altă variantă - ci pentru că el nu avea argu- 
mente să o apere pe a sa, nu avea probe : bibliografie... Într-o discuţie 
despre cutare roman, cutare aventură, cel contrazis putea foarte bine să 

“argumenteze” astfel: «Îţi spun eu ! Crede-mă pe cuvânt !» - în cele cu 
istorie nu mergea. Că... nu mergea. Şi ce dacă spunea, el? Dar ce 
valoare avea cuvântul de onoare într-o problemă de istorie - exactă, dar 
neverificabilă ? 

Mai observasem ceva : în istoria contemporană (perioadă dinain- 
te de războiul a doilea, campania din Rusia, năvălirea bolşevicilor, 
chiar împrejurările în care ei, politicieni proeminenţi fuseseră margi- 
nalizaţi apoi arestaţi) : câte bordeie atâtea obiceie, nu existau două ana- 
lize, nu identice, dar apropiate, chiar dacă oamenii erau din acelaşi par- 
tid, de aceeaşi vârstă... In discuţii se recurgea la argumente de genul : 
«Ascultă-mă pe mine !», iar «Nu vezi ce prostii spui ?», «Taci, dom- 
nule din gură!» urmau, firesc. In asemenea împrejurări “tinerii şi 
țăranii” nu aveau voie să pună decât întrebări ajutătoare, mergînd în 


14 PAUL GOMA 


sensul celor spuse - nici vorbă să fi formulat o altă opinie...- erau pe 
dată trataţi de “mucoşi”, puşi la locul lor (prosteşte) : «Dumneata erai 
la grădiniţă pe când eu îmi dădeam sângele în lupta antibolşevică...» 


Sâmbătă 9 ianuarie 1999 


Trebuia să intru direct, drept în miezul chestiunii, după aceea aş 
fi putut da roate, în linişte... 

Voiam să spun asta : puţina istorie ce răzbate din cărțile mele 
(prea multă, credea Negoiţescu) a fost adunată strop cu strop din prea 
puţinele cărţi cu istorie ; mai degrabă... dedusă, mai degrabă recom- 
pusă decât luată, preluată, cum ar fi făcut oricare membru al altei 
comunităţi decât românească. La urma urmei ce cărţi “despre” istoria 
contemporană a României aveam - le am şi azi ? Cele două volume de 
Relaţii... (româno-ruse, româno-sovietice) scoase de un grup de 
inimoşi în frunte cu Filitti, Korne, Ciorănescu), apoi mărturii, amintiri 
memorii de Gafencu şi de Bacu, de Mihai Niculescu şi de Johann 
Urwich, de Horaţiu Comaniciu şi Virgil Ierunca... 

Astea au constituit... bibliografia de care m-am slujit. Faţă cu 
asemenea sărăcie lucie, cu asemenea indolenţă a profesioniştilor din 
exilul românesc - vorbesc iarăşi de istoricii români - am fost silit 
să-mi confecţionez singur instrumentele : 

De la începutul anului 1978 mi-am cumpărat de la o papetărie de 
lux de pe rue Dauphine (dispărută de vreo zece ani) un număr de 
“caiete” de format mare, A4. Fiecare a fost împărţit în câte doi ani, 
Jumătăţile în luni, lunile în zile... Am alcătuit un fel de calendar... 
Cum aflam o dată, un eveniment, un nume - îl treceam la locul 
(cronologic) al lui. 

Mai aveam două “instrumente” : Istoria României în date, scoasă 
la Bucureşti, în 1972, de un colectiv condus de C.C. Giurescu, crono- 
logie cu extrem de multe găuri, informaţiile existente fiind groso- 
lan “interpretate”. Nu aveam cum umple găurile (deocamdată), dar 
interpretările - limba de lemn - era lesne de evitat. Mi-a mai fost de un 
mare folos Atlas istoric, coordonat de Ştefan Pascu, scos în acceptabi- 
le condiţii grafice la editura pedagogică în 1971- tot la Bucureşti (înce- 
puse ofensiva “naţională”). Atlas-ul, pe lângă “găuri”, ca să zic aşa, 
avea (are, în continuare) tot felul de fantezii neaoşiste, însă şi aces- 
tea erau facil de evitat... 

La scurtă vreme anume pagini din anume caiete deveniseră 
neîncăpătoare - nici o problemă : aveam foi volante de aceeaşi marcă, 
de aceeaşi calitate : le scriam, le lipeam în “zona” cuvenită. 

Informațiile despre noi, Urmașii Romei (Di în tipăriturile ne-româ- 
neşti (ori de autori ne- -români) - cele ajunse în mâinile mele - erau şi 
mai de nefolosit decât broşurile de propagandă troglodistă de la 
Bucureşti. De unde concluzia (nemărturisită) : străinii ştiu mult mai 
puţine lucruri despre noi, Românii - care nu ştim nimic... Aceasta fiind 
uimirea, apoi durerea mea : în primul rând scriitorii români nu numai 
că nu ştiau istorie a României (necesară - ca limba română, nu ?), dar 
nici nu simțeau nevoie să “reţină” cutare dată - dacă nu era în directă 
relaţie cu o cartea de-a sa ori cu un neam al său... lar istoricii români 


JURNAL 1999 15 


din exil... Singurul care a pus mâna şi a scris ce ştia - a fost multcri- 
ticatul Vlad Georgescu... 

In demersurile mele de a aduna tot ce se putea - mai cu seamă 
despre Basarabia şi Bucovina - am ajuns şi la o mare bibliotecă ucrai- 
neană din Paris. Un “tovarăş” de manifestații anticomuniste îmi dăduse 
un bileţel de recomandare către custode - însă atrăgîndu-mi atenţia : 

1. Să nu care cumva să spun că sânt basarabean - nici să par 
interesat de Basarabia, de Bucovina ; 

2. Să nu cer cărţi (nefolosibile pentru informare : biblioteca 
adunase numai “justificative ale Ucrainei”) - ci eventual hărţi ale 
“zonei” dintre Don şi Carpaţi...; 

Realitatea a depăşit... imaginaţia : mă aşteptam la oarecare 
mefienţă din partea unui ucrainean faţă de un neucrainean care cere o 
hartă a Ucrainei istorice - dar nici aşa : bătrânul custode m-a supus 
întâi unui interogatoriu în lege şi, cu toate că, după vârstă părea să fi 
fost militar tarist, după îndârjire, după “inima pusă”, după ură, putea fi 
socotit un fost comisar de NKVD (ca să rămân în cronologie), pe scurt: 
un fost feroce internaţionalist devenit naţionalist feroce. In cele din 
urmă mi-a adus o mapă conținînd hărţi de stat major... Cu toate că îmi 
stăpânisem satisfacția, ohranistul-enkavedist mi-o mirosise : drept care 
pur şi simplu mi-a zmuls din mâini mapa şi a plecat cu ea. Mi-a adus 
o hartă - mult mai puţin amănunţită. Insă când a aflat că vreau să o 
fotocopiez, mi-a luat-o şi pe aceea şi mi-a declarat că ei nu au nimic 
pentru mine ! 

Ofensat, am salutat şi am plecat - dar ajuns la uşă m-am întors. 
I-am spus moşului că n-am să uit niciodată cum “un ucrainean de-al 
meu îmi refuză bibliografie ucraineană !”- am scos cartea de identita- 
te, i-am arătat numele (încă în primele luni ale exilului primisem tele- 
fon de la un omonim, care mă întrebase cum se pronunţă numele meu 
acasă la mine şi dacă nu sânt neam cu el - că el se trage de la Kiiv - 
i-am răspuns că numele se pronunţă, nu Homa, ci Goma şi este 
macedonean). Pentru moşul custode am rostit: «Homa...», adăugînd 
că nu vorbescc ucraineşte, dealtfel nici părinţii, dar ştiu că ne tragem... 
de la Kiiv... Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi, a fost pe pragul 
îmbrăţişării (şi cedării) - dar militarul (şi ucraineanul adevărat) din el 
s-a trezit şi, promiţind mereu mereu că altădată, altădată... m-a împins 
pe uşă afară. 

Tot 9 ian. - seara : bolnav. Când m-am trezit din somn, la prânz 
(mă sculasem la 4, mă re-culcasem la 11) eram gata-trohnit. Mă doare 
gâtul, sunt ameţit, transpir, dureri musculare, etc. Cum e mai bine. 


Duminică 10 ianuarie 1999 


Şi mai rău. Mâine, luni, trebuie să mă duc la doctor. 
Am mai citit la Zaciu. Am mai corectat la Sabina, de trimis lui 
Radu Mareş. Va fi ajuns la Bucureşti Jurnal 1998 plecat vineri. 


16 PAUL GOMA 
Luni 11 ianuarie 1999 


Bolnav. Am fost la doctoresă, mi-a dat ceva medicamente (şi anti- 
biotice), o să văd în cât timp mă fac bine. 

Dimineaţa pe la 9,30 a sunat Laszlo de la Cluj : Dacia ar face un 
fel de lansare, dacă trimit un text de vreo pagină. Cred că am să încerc 
mâine, acum nu sânt în stare decât să consemnez telegrafic în jurnal. 

Mi-a venit scrisoare de la Grigurcu. A murit mama lui. Dumnezeu 
să o ierte pe ea şi să-l aibă în pază pe el : a rămas singur-cuc - mai 
corect ar fi : singur-basarabean. Am să-i scriu mâine - mai întâi lui, 
apoi, dacă mai am energie, am să fac textul pentru Dacia. 

E frig afară. Nu am suferit în drum spre medic (mă încotoşmă- 
nasem), însă Ana, care nu e deloc friguroasă, spune că pe esplanada 
Noii Biblioteci bate un vânt tăios, de te seacă - până una alta ei i-a 
provocat... inversul : i-a umplut ochii de lacrimi. 

Zaciu (mă apropii de sfârşitul volumului 4) : din ce în ce mai... 
uman. Mai ales atunci când se se plânge el că prietenii îl neglijează 
apoi îl de-a dreptul evită ; când se întreabă ce se va alege de el ?, pe el 
cine-l va ajuta ?- cu un ton copilăresc-copilăros, impresionant. 

I-am scris în seara asta lui Grigurcu - mâine pun la poştă : 


Paris 12 ianuarie 1999 
Dragă Grigurcu, 


Am primit trista veste. 

Dumnezeu să o ierte pe mama ta ; Dumnezeu să te aibă în pază. 

Am trecut prin asta. Nimeni dintre cei vii nu te poate ajuta, oricât ar vrea. Dar 
povara se face mai puţin strivitoare când ştii că alături de tine (chiar la 3 000 
kilometri) se află doi-trei oameni, fiecare cu cimitirul său, gândin-du-se la tine şi la 
singurătatea ta. 

De aici, de departe te îmbrăţişez - ai să găseşti în tine puterea “de a reveni cât 
de cât în lume”, cum scrii. 

Te aştept. 

Da, e un alt an - să fie mai puţin rău decât ceilalţi. 

Prietenia lui Paul Goma 


Marţi 12 ianuarie 1999 


Azi dimineaţă am scris un text destinat a fi citit în timpul lansării 
Jurnal-ului IV-V. Pentru a putea trimite faxul, a fost necesar să 
vorbesc întâi la telefon - s-a nimerit ca Radu Mareş să fie acolo. Pentru 
prima oară am dialogat altfel decât prin scris. Mi-a spus că mi-a trimis 
15 exemplare, că mi-a scris o scrisoare lungă, în care îmi face tot felul 
de propuneri... erotice (cred că am reținut bine : erotice) - o să văd eu 
când o să vină şi o s-o citesc... Că, dacă sânt de acord, să-i comunic; 
dacă nu, să rup scrisoarea ! 

Ce mi-o fi propus să dau la publicat - ori să scriu ? 

Până atunci transcriu textul de care am vorbit (din superstiție l-am 
datat : 11 ianuarie, deşi l-am scris azi, 12): 


[Vezi textul “Mesajul autorului” în Butelii..., 1999] 


JURNAL 1999 17 


De bine ce am început să iau şi antibiotice, m-a apucat tusea : nu 
pot sta culcat : mă înec de tuse. 

Adineauri (pe-aici fiind ora patru şi jumătate) a prins a fulgui. 
Zăpadă de Paris : vine greu, se duce uşor... 

Incapabil să lucrez. 

O oră mai târziu : neînstare să stau în pat. Tuşesc. 

Viscoleşte ! La Paris ! 

(sa 
Ora 23 : venind Filip foarte târziu de la facultate, mi-a adus de la 
cutia poştală două colete cu cărți : 15 exemplare din fiecare Jurnal. 
Domnule ! Acest Radu Mareş nu va fi român - atât de normal s-a mani- 
festat. Cine ştie cât îi costă pe români, în România, normalitatea... 

Acum mă duc la culcare - sper să dorm, să nu mă chinuie tusea. 

Mare bucurie-mare. Am de unde da cu dedicație. 


Miercuri 13 ianuarie 1999 


Mi-a fost rău noaptea, am tuşit, nu m-am putut odihni. Deza- 
gremente compensate de bucuria sosirii cărților de la Cluj. (...) 

De mai mulţi ani (1992 ?) am faţă de prietenii “noi”, doar episto- 
lari ori văzuţi faţă către faţă (Cistelecan, Podoabă) un permanent 
simţământ de jenă, de teamă - de culpabilitate : ei sunt oameni atât de 
minunaţi, curajoşi, valoroşi - iar eu îl... trag la mine, înspre mine, după 
mine - ca să-i nenorocesc şi pe ei (cazul lui Laszlo, într-o măsură mai 
mică al lui Florin Ardelean). Ei bine, cine spunea că, după 89, dacă nu 
mai există teroarea exercitată de Securitate, de Partid (şi de Guvern - 
ca să nu se supere Păunescu fiindcă am uitat Trinitatea lui, metafori- 
zată), a dispărut...orice fel de constrângere (iată : nu i-am zis teroare)? 
Ba da, ba da, iar rezultatele : prudenţa, evitarea, apoi dezangajarea, 
dezlipirea de X, “scandalagiu”, “înjurător”; apropierea de Y, care 
poate fi unul nou (Liiceanu), dar un nou din tabăra veche : KKT 
Popescu, de care s-a lipit fostul meu amic Tudoran şi, am observat de 
la o vreme - cam după scrisoarea mea către el: coincidenţă - că şi 
România literară a încetat de a-l mai “agresa” pe aceste “foarte talen- 
tat prozator şi excelent - şi moral ! - gazetar '..., Manolescu a fost 
prezent la lansările de carte kakatpopeşti, Mălăncioiu îl apără în 
cearta ei cu Andreescu - cât despre Dimisianu : el nu contează, 
totdeauna, în toate, a fost un adjunct. 

Ştiu că la o adică aş arăta agasant, de-a dreptul ofensant faţă de 
aceşti oameni curaţi, bătîndu-i la cap cu nocivitatea, periculozitatea 
relaţiilor cu mine... De acord, aşa este. Dar nu mă pot stăpâni. 

Fiindcă această “trăsătură” durează de ani, de decenii : probabil 
începînd din ianuarie 1949, când, elev fiind, părinții mi-au fost arestaţi, 
iar eu... am devenit un ins care-ar-fi-putut-aduce-necazuri. Este foarte 
adevărat : atunci (în *49) Românii se aflau în perioada eroică, deci 
nimeni din cei apropiaţi : elevi, profesori de la Şeica Mare nu s-au 
îndepărtat de mine, ba m-au ajutat cu ce au putut (şi un zâmbet şi o 
bătaie pe umăr constituia un balsam), însă abia după ce pericolul a 
trecut (iar eu am redevenit... normal, prin hberarea părinților), unii 


18 PAUL GOMA 


doar mi-au dat a înţelege, alţii mi-au spus cu cuvinte (colegul meu de 
pat, de la babă : Ilă) că ei nu m-or lăsat la greu, că ei or stat lângă mine, 
chiar dacă era periculos... 

Peste douăzeci de ani situaţiunea s-a repetat: încă din 1968 unii 
dintre prietenii vechi au lăsat-o mai moale cu prietenia - motivul spus 
era : în august ‘68 intrasem în “partidul lor”, motivul nemărturisit : 
“mă pusesem în afara societăţii” prin trimiterea în Occident a cărţilor, 
prin declaraţiile date jurnaliştilor străini - şi, din 1970: interdicţia totală 
de a publica. Observînd ezitările, întârzierile, evitările lor (cu alibiuri 
din cele mai debile), am grăbit desnodământul, provocînd, nu neapărat 
explicații (ce să-mi explice : că le era frică?) ci de-a dreptul : ruptură. 

Am simţit : nu se aşteptau la o asemenea pleaşcă - oricum, erau 
foarte mulţumiţi, nu ştiu dacă nu cumva şi recunoscători... 

Această “moştenire” m-a pregătit pentru orice surpriză ; în acelaşi 
timp s-ar putea să fie şi ceva delir de persecuție. Sânt convins că pe 
Laszlo de pildă l-am agasat, atrăgîndu-i atenţia asupra “consecinţelor” 
legăturii cu mine - dar l-am bătut la cap numai din grijă pentru el, nu 
din răsfăţ de mine. 

Asta, ca să ajung la Radu Mareş: ce-o fi cu el ?, el nu-i român, 
ardelean, clujean gândit, grijuliu cu viitoru-i ? Să nu-şi dea seama că 
lipîndu-se de mine, se... dezlipeşte de ceilalţi, majoritatea înţeleaptă ? 
Oricum, riscînd să par scorţos (gomos), n-am să mă arunc de gâtul lui 
(de la început...); ci de mai încolo, după ce-mi voi fi făcut numărul... 

Seara : azi n-a venit poştă : din pricina zăpezii ; n-au putut 
circula azi-noapte şi azi dimineaţă camioanele, deci n-au transportat 
poşta. Cele din România cum or fi făcînd ? Dar cele din Rusia ? 

Tot mai rău şi mai rău. Acum mai am 0 hibă: mă dor muşchii 
abdominali - din pricina tusei. Asta vine aşa : când simt că mă înec şi 
trebuie să tuşesc, curajos fiind, mă sperii : ştiu că va veni o durere 
cumplită, aşa că nu mai tuşesc... Reţetă românească, nu ? 

S-a trezit România literară să scrie - în cadrul unei campanii ! - în 
favoarea liberării Casei Lovinescu ! Abia acum au belit ochii : în al 
zecelea an de la momentul permisiunii de a deschide gura. Unde erau 
Manolescu, Dimisianu, Liiceanu, Pleşu, Doinaş, Dinescu, Simion şi 
încă alţii, litaraturofili, lovinescologi, fie îndatoraţi monicilor, în prima 
Jumătate a lui *90, când scriam, când ziceam (în conversaţie cu jurna- 
liştii) că este o porcărie să nu facă nimic pentru a amenaja, în sfârşit o 
Casă memorială Lovinescu ? Unde erau ei când eu mă miram (compa- 
rîndu-i - defavorabil - cu moldoveţiui de la Chişinău) că nu dăduseră 
niciunei stradele numele lui E. Lovinescu ? -“între timp” au făcut-o - 
dar câţi ani a durat între-timpul ? Ce nesimţiţi ! Nu-s scriitori ! 

Seara : am scris cam 3/4 din textul despre Casa Lovinescu. Mai 
am, mai am până să-l fac citibil. 

Am primit scrisoare de la Ada Pistiner. Nu, n-a primit răspuns la 
propunerea după Bonifacia. Ce ne-am face dacă nu ne-am face iluzii ? 
Are de gând (dacă va avea noroc...) să copieze şi să trimită un film 
de-al său : “Stop cadru la masă”. De-abia aştept. 

Mi-a scris şi Radu Mareş. 

Am primit un fax de la Ruxandra Cesereanu: îmi cere să răspund 
la o anchetă în două puncte : 


JURNAL 1999 19 


1. care sunt primele trei personalităţi româneşti ale mileniului ?; 

2. care sunt -“- ale secolului XX ? 

Mă aflu în mare încurcătură : nu ştiu ce să răspund. Şi ce făceam 
când nu cunoşteam subiectul ? Spuneam : «Nu cunosc subiectul». 

Ce simplu ! Auzi : personalităţi româneşti ale mileniului... 
Carevasăzică începînd de la anul 1000... Or abia după 300 ani pot da 
un nume : Basarab I, “fiul lui Tihomir”, însă nu văd de ce l-aş 
menţiona : doar pentru că este primul (cronologic) ? 

Şi, mă rog : de ce trei ? Nu pot suferi : “Numeşte trei cărți pe care 
le-ai lua pe o insulă pustie !” În primul rând eu nu mă duc pe insule 
pustii ; în al doilea : dacă sânt dus cu de-a sila, e treaba caraliilor să-mi 
dea - ori să nu-mi dea cărți; în fine, chiar de m-aş duce, liber : de ce 
doar trei cărţi, când eu am scris până acum f'o cin'zăş'cinci !? 


Vineri 14 ianuarie 1999 
Tot bolnav, tot bolnav. Dar, aşa cum sânt, am scris un text: 
[Vezi textul “Casa lui Lovinescu” în Butelii... 1999] 


Activitatea mea secundară - dar cât de primară ! - ieri: re-aran- 
jarea rafturilor cu cărţi (ale mele). Constatare : pe raftul unde se află 
doar câte un exemplar din fiecare titlu publicat (106 centimetri) : a 
rămas loc de o singură carte - ca un făcut: “lăţimea” volumului Scrisuri 
de la Nemira, cea care va arăta - pe dinafară (şi numai pe dina- 
fară !) cu Kakistocraţia lui Tudoran (aşa mi-a explicat Dan Petrescu, 
încă din octombrie trecut). Însă dacă vine şi Roman intim... nu mai 
intră ! Deloc-deloc ! 

Doamne, că plăcută ocupaţiune! Ce minunate griji! Să nu-mi mai 
încapă cărțile în 109 centimetri! (...). 


Sâmbătă 16 ianuarie 1999 


Mă simt ceva mai puţin foarte-prost decât ieri, dar-însă-totuşi. 
Tu!-tu!-tu!- tuşesc, mă dor muşchii, mă doare sufletul : ce băiat sănătos 
eram acum f'o pa f de ani şi ce-am ajuns... 

Începusem să spun cum anume “făcusem” istoria cea din cărțile 
mele, dar boala m-a întrerupt. Acum mi-e greu să continuu, aşa că am 
să scurtez, rasolez : 

Demersul meu a fost pe linia criticată de mine (numai linia, nu şi 
personalităţile) : şi eu, uitîndu-mă în jur, căutînd bibliografie (istorică) 
şi negăsind-o, m-am apucat să o... deduc. În rezumat : în loc să iau o 
carte, zece, o sută de cărţi, să le consult, pentru a-mi face o idee despre 
“istoria” cutărei perioade, negăsind sinteze necesare oricărei comu- 
nități, m-am văzut obligat (de mine, desigur !) de a-mi confecţiona 
propriile “rezumate” - pe caiete. 

Fireşte, “calendarul” alcătuit în cursul anilor mi-a slujit, nu doar 
atunci când scriam o carte şi trebuia să produc o odată, un nume, o 
împrejurare semnificativă, ci şi pentru articolele scrise la Deutsche 
Welle, pentru discuţiile cu prietenii, pentru “expozeele” ţinute în faţa 


20 PAUL GOMA 


neromânilor. Nu o singură dată şi nu o singură persoană m-a îndemnat 
să scriu eu o istorie a Românilor ! Imi cunoşteam însă, nu doar pute- 
rile, ci şi lungul nasului : nu chiar primul venit poate “scrie istorie” - 
după cum nu orice alfabetizat e în stare să scrie literatură (poezie - 
da ; proastă, şcolărească ; dar numai poezie). 

“Eseul” pe care l-am tot ciocănit între 1974 şi ‘75, pentru 
Gallimard (cel confiscat, nerecuperat - şi irecuperabil, pentru că prea 
mult timp a trecut de la întrerupere) cam în sensul acesta mergea. Dacă 
nu mi l-ar fi confiscat Securitatea în 1977 şi l-aş fi continuat, ar fi fost 
o eroare. Ca şi "Istoria Românilor” ce mi s-a tot recomandat să o scriu. 

Oricum : dacă sânt mulţumit de un demers “istoric”, apoi - indi- 
ferent de valoarea literară a cărţii rezultate : Patimile după Piteşti - a 
fost în legătură cu reeducarea. Despre care aveam şi “bibliografie” 
(D. Bacu şi Jean Pasqualini - consemnînd fapte petrecute în China mult 
după cele întâmplate în România) ; şi non-bibliografie : surprinzătoa- 
rea absenţă din mărturiile clienților Gulagului (rusesc, aici pleonasm 
necesar), în principiu “inspiratoarea”, despre o astfel de acţiune. Pe de 
altă parte aveam, adunate (în cap, în inimă) povestitele lui Ştef 
Davidescu - acestea completate cu relatări de a doua mână (Marcel 
Petrişor), ori cu... de prima mână, însă tăcute (Şoltuz, Romulus Pop- 
Bimbo). In fine, mărturia - prin intermediar - a unui piteştean bine pla- 
sat (fost crâncen rezistent, când a fost reeducat, fost crâncen reeduca- 
tor - de Calciu fiind vorba.. .), pe care mi-au împrumutat- o monicii. 

Însă mândria mea, am mai spus-o, nu bate înspre literatură, ci 
spre... istoria care, din punct de vedere cronologic, atunci când scriam 
cartea (1978-79) încă nu se împlinise : avea să dea un semn (cvasiin- 
descifrabil), prin 1984, un altul ceva mai puternic - dar tot confuz - în 
vara lui ‘89, față cu eseul lui Duda, Patria furată, însă confirmată cu 
vârf şi îndesat după decembrie 1989, când a căzut Zidul Miorinului. 

Să regret acum că atunci am pierdut atâta timp, atâta energie, 
reconstituind istoria neconsemnată a Românilor ? Nici vorbă, efor- 
turile mele erau în firea lucrurilor scriitoriceşti : “mă documentam”, 
nu ? lar dacă nu găseam cărți care să mă ghideze - le scriam eu... 

Asta nu exclude o anume... gelozie : vasăzică eu mă dau de 
ceasul morţii, începînd de prin 1968-69, să fac muncă de furnică (clan- 
destină) : reconstitui din puținele cioburi existente măcar forma... 
obiectului (când nu de-a dreptul detalii care nici azi nu sunt acceptate: 
concluzia mea că reeducarea de la Piteşti a dat doar victime-martiri, 
dar rezultatele s-au obținut în timp, în “libertate”), iar cei care, în 
România, înainte de decembrie 89 nici măcar nu auziseră de cutare 
fapt istoric, au putut să-l afle din...cărțile publicate şi distribuite nor- 
mal, în librării! Astfel au apărut o pleiadă de inocenți proaspăt infor- 
mati (să se observe, n-am folosit : alfabetizaţi) care, în stilul cel mai... 
studențesc posibil, atacă “teme” ca disidență, samizdat, partizani, 
deportare în Bărăgan, azi mâine or să apară chiar extemporale despre 
rezistența prin cultură ! Iar aceste teme - deşi abhorate de bătrânele 
gloabe (printre acestea: Manolescu, Dimisianu, Eugen Simion, Mircea 
Horia Simionescu...), pot deveni nu doar mănoase teze de doctorat, 
dar chiar bănoase (şi aducătoare de burse de studii în Occident) subiec- 
te de carte! De ce nu : de Tratate-de-Totalitarismus! Copiii noştri vor 


JURNAL 1999 21 


învăţa istoria Românilor de la aceşti inocenți foşti-tineri care până pe 
la vârsta de 30 ani nu auziseră de Canal, deşi un bunic, un unchi trudi- 
seră acolo; până la 35 ani, deşi sunt nativi dintr-un sat aflat la câțiva 
kilometri de Gherla nu auziseră că acolo fusese o închisoare teribilă ; 
habar n-aveau de partizani, nici de ecoul din 56 al Revoluției Maghiare 
- nici măcar de cel al ne-rezistenței din 1968, din Cehoslovacia (deşi 
erau născuți, ba chiar pionieri ai patriei). Cât despre 77, din cu totul 
alte motive (să le zic, omeneşte : omeneşti...) nu ştiau nimic-nimic. 

Nu-mi pare rău de “pierderea timpului” cu, să zic : meşterirea 
unei mori de vânt - la care am şi măcinat - în loc să fi făcut ca ceilalţi: 
să fi aşteptat “Revoluţia din decembrie”, care a adus mori mecanice, cu 
valţuri. Nu este vorba de regretul de a fi făcut “treaba altora”, ci un 
sentiment care ar putea fi numit ciudă. 

Care este mai evident în chestiunea articolelor mele : încep din 
1972, de pe când eram în ţară. Or asta nu se iartă. De aceea mi le-a 
blocat doi ani, apoi refuzat Liiceanu ; de aceea le-a blocat altfel, apoi 
“selectat” Viorica Oancea. 

Şi nu pricep, nu pricep de ce a pus un umăr la întârzierea apariţiei 
lor şi Dan Petrescu. Nu pricep, nu pricep. 

Oricum : atunci când - în sfârşit ! - or să apară, cum Românul nu 
are simţul cronologiei, are să le creadă şi ulterioare şi inspirate din... 
Ileana  Mălăncioiu, Manolescu, Stelian Tănase, Patapievici, 
Andreescu, ba chiar şi din Tudoran - doar el a început a se exprima, 
hăt, în 1984 ! 

Ei şi ? Imi ajunge să ştiu ce ştiu : adevărul. 


Duminică 17 ianuarie 1999 


Am dormit agitat, am făcut multe vise - neclare, însă printre 
personaje, câteva ceva mai clare : Nego, Zaciu... 

Sânt tot trohnit - şi istovit de tuse. 

Astă noapte, Tysson a învins în a S-a, prin KO. Mă bucur pentru 
simpaticul copilaş ronţăitor de urechi ale adversarului... 

Cerdan, Clay, Tysson. Trei stiluri, trei gladiatori. Că fiecare a 
câştigat enorm de mulţi bani cu boxul? Da - şi ? Mult mai mult au 
câştigat şi câştigă cutare baschetbalist, cutare jucător de basse-ball, 
chiar cutare ciclist (de pildă : cel ultracompromis în afaceri de dopaj, 
Virenque : a fost angajat deunăzi cu “numai” 500.000 FF/ aproape 
100.000 dolari/ pe lună). Aceştia nu luptă în arene, ca gladiatorii- 
boxeuri. La Olimpiada din 1972 s-a întâmplat să mă aflu în Occident: 
s-a întâmplat să mă duc la München - fusesem invitat la colocviul 
“Sport şi literatură”, pregătisem un text, mi-l tradusese în nemţeşte 
Dieter Schlesak (dar n-am mai fost acceptat : participanţii din ţară: 
Băieşu, Fănuş Neagu au condiţionat prezenţa lor de absenţa mea - am 
mai scris despre acest lucru, am să mai scriu). S-a întâmplat să am şi 
bani (urma să-mi iasă, la Suhrkamp, a doua carte, după Ostinato : 
Uşa...) - şi am ales să mă duc numai la box şi la gimnastică - la box 
Românii aveau vreo cinci buni luptători, iar la gimnastică îmi plăcea 
de muream “sovietica” Olga Corbu(t), basarabeanca mea. 

M-am întrerupt, nu mai am chef să continuu. Altădată, despre 


22 PAUL GOMA 


altceva. 

Scriu despre altceva : despre “colegii de breaslă”, cei care, din 
momentul în care am început a face “scandal politic” - s-au... deli- 
mitat; ba chiar m-au exclus. Riscînd să fiu acuzat - în continuare - de 
delir de persecuție : 

— În martie-aprilie-mai 1970, când a fost “cu Uşa...”, la Cartea 
românească : o citiseră înainte: Mircea Ciobanu, Geta Dimisianu, iar 
după răcnetele ivasiucice, pecumcă că “Goma vrea să pună o bombă 
sub editura mea !”, speriat, Marin Preda i-a pus pe toţi redactorii să 
citească “bomba” în chestie : şi Magdalena Popescu şi Al. Paleologu 
şi Țepeneag. Aici nu mai interesează * “morala” lui Gafiţa şi a lui Preda, 
ci a colegilor mei : au citit cartea, au constatat că nu era nimic din ceea 
ce delirase Ivasiuc (un episod cu un ţăran ce refuza intrarea în colhoz 
şi care ar fi făcut pe mortul în... cosciug - dar tovarăşa de viaţă a 
tovarăşului Ceauşescu, activistă colectivizatoare, i-a găsit leacul : i-a 
ars o palmă mortului - care a sărit în picioare şi a... aderat). Cu 
excepția lui Paleologu - care a spus în mai multe rânduri (şi cu glas 
tare) că nu există în carte un asemenea pasaj ; cu excepţia Getei 
Dimisianu care, atunci avea un conflict cu Ivasiuc (pe alte teme), deci 
s-a certat cu el, în gura mare, pe coridor - nici Magdalena Popescu, nici 
Mircea Ciobanu - şi mai ales : : nici Țepeneag - nu şi-au făcut cunoscută 
opinia lor, de lectori-redactori ; 

— In lunile care au urmat, când mi s-a impus interdicția totală de 
semnătură - extinsă apoi asupra Anei şi asupra lui socru-meu - (n-aş 
putea spune, cu probe, când a început, probabil prin vară: constatînd că 
nu mai pot publica, uitîndu-mă în urmă, înţelesesem că ultima oară îmi 
apăruse un fragment de proză în România literară prin martie-aprilie) 
- aşadar, când a fost limpede că nu mai pot publica nici notițe de lectu- 
ră, nici... nesemnate, “colegii de breaslă” (în frunte cu prietenii mei 
buni : Țepeneag, Mazilescu, Raicu, Sorin Titel, Dana Dumitriu, S. 
Damian) n-au scos un sunet. Ba chiar, după înscăunarea lui Breban în 
locul lui Geo Dumitrescu, atât Țepeneag, cât şi Damian şi Raicu 
(săltaţi de noul şef în funcţii de purtare a servietei - în locurile de 
filmare a “Colinelor verzi”), după ce m-au îndemnat să solicit audienţă 
la Breban (după care n-am obţinut nimic, decât definitiva convingere 
că romancierul este un carierist de cea mai joasă extracţiune), tot ei mă 
sfătuiau să nu fac “valuri”, “poate nici nu-i adevărată varianta” (după 
un an, în care nu putusem publica nici traduceri, nu era adevărata 
“varianta” interdicţiei !) şi “are să se rezolve de la sine” - cu condiţia 
să nu-l bruiez pe “Nicolae, care are de înfruntat foarte mulţi duşmani”: 
Barbu, Beniuc, Brad, Păunescu... ; 

- Faţă cu “atitudinea neînţelegătoare”- a mea! ; faţă de cine ?, faţă 
de... “foruri” - în chestiunea trimiterii de manuscrise în Occident, 
numai Țepeneag mă susţinea - dar el plecase iar în Franţa la începutul 
anului BTL. - iar într-o şedinţă în care fusesem “judecat pentru acte 
nepatriotice” (de Titus Popovici, de Fănuş Neagu, de Săraru, Băran, 
Băieşu, Ţoiu, Ion Horea) - singurul care mi-a dat dreptate - spre oroa- 
rea breslaşilor - a fost acelaşi Paleologu. Nu însă colegii de redacţie şi 
prietenii Dimisianu, S. Damian, Raicu, Dana Dumitriu, Valeriu 
Cristea, Sorin Titel, Mazilescu, Robescu, Turcea - pe Iorgulescu nu-l 


JURNAL 1999 23 


pomenesc, el fusese numit de Breban vătaf al revistei, în general, al 
sectorului de critică în special ; 

— În iunie 1973, când m-am întors din Franţa şi, deşi Dimisianu 
îmi scrisese prin luna mai că postul meu la revistă mă aşteaptă - nu mă 
aştepta deloc. Iar darea-afară nu a fost făcută cinstit (şi brutal) : «Măi 
tovarăşu”, pentru faptele d-tale (nepatriotice), te-ai exclus singur din 
rândur'li - deci nu mai eşti redactor la România literară !» - a, nu ! 
Dimisianu, întâlnit la redacţie nu mi-a spus nimic, Ivaşcu tot... atâta, 
la Uniune, noroc (!?) cu un scriitor care m-a tras într-un tufiş în curtea 
Uniunii (din Kiseleff) şi mi-a spus că a auzit - «dar să nu spui că ţi-am 
spus!» că fusesem dat afară - dar pe şest... Atât de pe şest, încât, în 
ciuda eforturilor şi scandalurilor niciodată n-am reuşit să obţin hârtia 
de... licenţiere ; nici cartea de muncă. Niciodată! Barajul începea, 
modest, de la Dimisianu: «Lasă, bătrâne, ce nevoie ai de cartea de 
muncă...» (să se observe: el sărea la cartea de muncă : efectul, nu 
zăbovea la cauză : “licenţierea”); la Uniune, alte obstacole : Iancu, 
Hobană, Virgil Teodorescu... Pot spune că am fost lichidat “curat”, în 
tăcere - de colegii mei de breaslă ; 

Despre anul 1977 să spună ei, cei care, atunci, erau şi maturi şi 
responsabili. Şi care au consimţit, cu conştiinţa “curată”, la excluderea 
mea din Uniune, în timpul arestării. Ceea ce nu i-a împiedecat deloc, 
mai apoi, în călătoriile în Franţa, să-mi explice - ei mie ! - cât de greu 
le venise “atunci, în “77” - şi cât de greu o duc acum, când... “partida 
lui Barbu” îi persecută... “Partida lui Barbu” ! Asta-i curat “savakul” 
lui Zaciu - care n-ar zice : “securist” nici de frică! 

Sar la momentul Liiceanu : cu excepția lui Laszlo nu am citit 
(nu am citit eu) nici o luare de poziţie împotriva faptei incalificabile a 
editorilor Liiceanu şi Sorescu de a distruge câte o carte - în total : două. 
În schimb, am citit - şi câte ! - diatribe împotriva mea, victimă. Şi D.C. 
Mihăilescu şi Pruteanu şi Ştefănescu şi Dimisianu şi Buduca şi Groşan 
şi Tudoran şi Grigurcu - şi Monica Lovinescu ! - mi-au sărit în cap mie, 
autor “topit”, tratîndu-mă de calomniator “al bietului Gabriel”, care ce 
intelectual de calitate este el... 


Luni 18 ianuarie 1999 


În sfârşit, sunt semne că ies din butoiul cu boală. Mai tuşesc, dar 
nu atât de istovitor, durerile din gât (se pare că) au dispărut. 

Cronologic, întâi Breban, apoi Țepeneag, apoi Tudoran : cunos- 
cînd ei “mediul”, au făcut totul (chiar mai mult decât totul...), pentru 
a nu se lăsa împinşi dincolo de şanţul care înconjoară Patria, peste gar- 
dul care e ridicat alături de şanţ. Ei ştiau - sau au învăţat - că absenţii 
se înşeală totdeauna ; că, dacă vrei să fii prezent în literatura română, 
dacă nu eşti monument (ca Cioran, Ionesco - înainte de a muri şi ei), 
este absolut necesar să fu prezent întâi cu viaţa - abia apoi cu opera. Ei 
au înţeles semnificaţia îndemnului simuţiesc: că scriitorul trebuie să 
vină, dacă e plecat ; să rămână, dacă a venit - ca să lucreze cu ei, să se 
bucure cu ei, să greşească împreună cu el... 

Rezultatele, într-adevăr, sunt cele scontate : Țepeneag este infinit 
mai prezent decât mine - pentru că umblă pe la colocvii, întâlniri, 


24 PAUL GOMA 


lansări de carte; Tudoran riscă să-l detroneze întru “recuperare” pe 
Puiu Oniricu”: el lucrează după un plan riguros (de mirare că şahistul 
Ţepe acţionează atât de haotic): întreţine relaţii de prietenie cu oame- 
nii care s-au dovedit a fi lhchele (şi pe care el însuşi, în urmă cu cinci- 
şase ani îi considera astfel : Buzura, Eugen Simion), a legat altele, “de 
prietenie literară” cu KKT Popescu-Scînteia-A devărului, îi apără pe 
anume securişti (Vlad), deci îşi aranjează un viitor post-Chişinău. 

In comparaţie cu aceşti colegi-de-breaslă, sânt adânc handicapat : 
chiar de aş fi prezent prin scris, dacă nu mă aflu acolo, să mă pipăre, să 
mă miroasă, să mă vază populaţiunea (în fine: reprezentanţii ei de 
nădejde), nu exist deloc. Ce bine era pentru ei - dar mai ales pentru 
Liiceanu, Manolescu, Blandiana, Sorescu, * înjuraţii mei personali” - 
cât timp publicam trimestrial, î în Vatra, î în Timpul, î în Familia, iar volu- 
mele erau blocate în localul editurii, pe lângă pereţi (Amnezia la româ- 
ni - de Viorica Oancea, la Litera), erau refuzate de librării şi de reţele 
de distribuţie - ca Scrisori întredeschise, Culoarea curcubeului ediţia 
Il-a (la Biblioteca Familia), ori ca Adameva : nici nu se făcuseră ten- 
tative de distribuţie - dacă editura Loreley dispăruse... Atunci, într- 
adevăr, tactica-strategică (tacită, dar cât de eficace !): Monrcii- 
Liiceanu-Manolescu-Buzura-Pleşu-Sorescu dădea roadele scontate : 
autorul de mine era îngropat, mi se mâncase şi coliva... 

Or iată că în 1997 mi-au apărut primele trei volume din Jurnal. Şi 
ce dacă apăruseră substanţiale fragmente în Vatra ? Ce conta publica- 
rea într-o revistă confidențială, o citeau puţini oameni ! Insă editarea în 
condiţii normale a provocat nu doar un scandal, dar şi o mini-revoluţie 
(la scriitoricimea românetică). 

Fiindcă directorul românilor, când face el pe scriitorul, are un acut 
simţ al “intereselor breslei”: atunci când cineva este atacat din afară 
pentru un păcat care este şi al neatacaţilor - să te ferească Dumnezeu 
de mânia Frontului Inginerilor Sufleticoli ! Pe scriitorul român nu-l 
interesează adevărul acuzațiilor (care ar putea să fie şi neadevărate, 
parţial adevărate, doar discutabile...). Pe scriitorul român, cel curajos 
numai de după gard (şi în haită), îl interesează că X, Y, Z persoane din 
interiorul Frontului (sau al Uniunii) a(u) fost... înjurat/înjurați. Aşadar, 
nici nu luau în seamă faptul că, la o analiză sumară, X, Y, Z chiar 
făcuseră ceea ce eu consemnasem, ei se răsculaseră pentru că îndrăz- 
nisem să ridic glasul împotriva lui X, Y, Z - intuşabili în ochii lor: 
cum îndrăzneam eu să scriu “de rău” de Breban, Buzura, Blandiana, 
Manolescu, Paler, Pintilie - şi, blasfemie : Monica Lovinescu ? Asta 
aveau ei în vedere : cum-ul şi nu ce-ul ; nu-i interesa deloc faptele rele, 
reprobable verificabile ale acuzaților mei - îi revolta (fiindcă simțeau : 
le vine şi lor rândul...) că mă atinsesem de un... statuie. 

Pe scurt : scriitorii români înţeleg relaţiile dintre ei, nu ca pe unele 
de prietenie, de... tovărăşie, de confrerie - ci de complicitate. Ei nu au 
“prinţipuri”, ci sunt legaţi prin “micile slăbiciuni” ale fiecăruia ; 
conflictele lor, despărțirile, rupturile (ca şi greutăţile din comunism : 
trecătoare, pentru că Pupatul Piaţa-Ndependenţi nu a fost o invenţie a 
lui Caragiale, ci o constantă genetică a noastră, ca neam) sunt provo- 
cate de măgării, de porcării, de căcănării - în fine : de găinării, nu de 
neîmpărtăşirea aceloraşi idei... Ei consideră “deosebirile de principii” 


JURNAL 1999 25 


ca pe vulgare certuri - chiar îmbrânceli - pentru un scaun la restauran- 
tul Casei Scriitorilor, ca pe nişte dispute pentru o gagică ori ca pe o 
oarecare “turnătorie nevinovată” (şi în cerc) - deci nu găsesc a avea 
motive de despărțire de cineva care a început a gândi şi a acţiona 
altfel, ori contrar a ce gândise ieri... 

Să fie doar o întâmplare ? : întâiul (cronologic) atac la adresa mea 
venit dinspre “cei buni” (şi apropiaţi) a fost semnat de... Marta Petreu. 
In chestiunea Breban (pe dinafară, pentru că mai era un înăuntru : Petru 
Dumitriu). L-a (a)tras în campanie şi pe fleţul de Grigurcu (prin 
Melancu, în interviul publicat în Apostrof, în *92). Ce semnificaţie să 
aibă schimbarea de direcţie a sa ? O altă opţiune - ori întoarcerea la 
“opţiunea” dinainte de decembrie ‘89 ? Să fi fost (stânga-mprejur a 
poetei cerebrale) un demers lăudabil: apărarea adevărului ? Să admi- 
tem că atunci-descoperitoarea lui Petru Dumitriu (mai nou : a lui 
Norman Manea), apărătoarea lui Breban de... blindatele exilului a ieşit 
în arenă dintr-o profundă convingere estetică : îi plac scrierile lui 
Breban, ale lui Petru Dumitriu, ale lui Manea (să nu-l uit pe Țepeneag). 
Foarte frumos, respectăm gustul literar. Numai că la ea este vorba de 
un anume gust şi de o anume literatură: una deloc scufundată în contin- 
gent, în istorie, în memorie, una (de ce n-aş lua-o pe scurtătură ?) după 
chipul şi asemă-narea revistei Apostrof, periodic ce promovează (fără 
a mărturisi, fiindcă noi sântem ruşinoase, mie-mi spui...) o “vedere” 
ochelarii unui Ion Ianoși, prin ochii de politruc ai unui Radu Florian, 
prin privirea de cvasi-ministru al învăţământului ideologic - sub Dej !- 
a unui Paul Cornea (de ce va fi lipsind de-nelipsitul Pavel Cîmpeanu 
din bibliografia Martei Petreu ?) - aceste bătrâne şi de nevindecat gloa- 
be marxiste, feroce sovietiste, domiciliind pe-aceeaşi ulicioară cu mor- 
manul-cu-moţ-răsucit, răsunătorul gânditorist Brucan. lar mai încoace 
- consecventă (vorbesc, în continuare, de Marta Petreu) - prin ochela- 
rii lui Norman cel Fără de Prihană, Doboritorul Balaurului Legionar 
Eliade - operaţiune la care, fără a colabora la Apostrof, s-a asociat şi 
prietenul Laszlo... Fireşte, nu regret prima fază, cea de apropiere 
(decembrie 1990-mai 1991), regret însă că arama 1 s-a dat pe faţă atât 
de curând - nici măcar preţ de un copil : nouă luni... 

Ei, da: în România nu doar timpul n-are răbdare... 


Marţi 19 ianuarie 1999 


Mă simt ceva mai puţin rău - era timpul ! -, o ţin aşa de vreo două 
săptămâni. Nu : din 9 ianuarie. 

Ieri am umblat după nişte acte - inutil. Am să le cer azi prin poştă. 
Tactică franţuzească : administraţia - în general, cu toate serviciile - 
multiplică barajele alcătuite din noi acte, din necomunicare a adăugării 
noilor acte - în scopul, cert, de a-i descuraja pe solicitanţi. Aşa au făcut 
cu străinii fără hârtii, aşa fac acum cu Francezii înşişi beneficiari ai 
securităţii sociale (de asta fiind vorba la noi). Rezultatul - ca şi la 
“le sans papiers” : nu îi descurajează deloc pe oameni - doar îi exas- 
perează, le scurtează viaţa prin aceste tracaserii (dealtfel legale...). 

Din pricina tusei (care a slăbit) mi-a rămas capul... în proastă 
stare de funcţionare. Mă concentrez cu dificultate, citesc puţin - mă 


26 PAUL GOMA 


doare capul, mă dor ochii - în rezumat : viaţă veselă. 

Aş fi vrut să continuu a scrie despre “istorie” - în starea de acum 
n-aş face decât să repet ce am mai spus. 

N-am notat : eram bolnav rău - acum două-trei zile mi-a telefonat 
Dragoş Ciocârlan, jurnalistul de la Radio Bucureşti. Că s-a difuzat 
discuţia noastră - în două volete. Că s-au primit (numeroase ?) protes- 
te, atât în legătură cu ceea ce ziceam de Brucan, cât şi cu ce spuneam 
de Iliescu. Dar bine-nţeles că bravii români îşi apără eroii. Dacă cine- 
va ar fi vorbit-o de rău pe Doina Cornea, auditorii ar fi trimis mesaje 
de... aprobare! De încuviinţare! Dar nu-mi scria P..., neîmpărtăşita 
iubire a mea de acum 50 ani, de la Buia - profesoară de română ! - că 
Doina Iuhasz a vândut Ardealul ? 

Seara : ne-a vizitat Marie-Christine Lacaze, prietena noastră de la 
Ossun, de lângă Lourdes. A venit încărcată cu o albină cu tot felul de 
lucruri bune şi cu fotografii ale celor trei fete şi celor doi băieţi. Ultima 
dintre fete, Marie-Laure, o vreme prietena lui Filip, s-a căsătorit cu un 
inginer australian, iar acum sunt la Hong-Kong ; are să vină în Franţa 
prin luna mai - să nască. 

Această Marie-Christine : a regresat în sensul bun, a întinerit, mai 
să n-o recunosc. Ce Dumnezeu o va fi menţinînd aşa, doar lucrează cât 
şapte, a făcut-crescut cinci copii (deocamdată), are vreo cinci nepoți... 
Ne-a făcut o mare plăcere să o revedem, să trăncănim, să ne uităm la 
fotografiile familie. Din fericire, a venit şi Filip, înainte de plecarea ei. 
Dintr-o dată discuţia a modulat în altă tonalitate - mi s-a părut că îl 
consideră, în continuare, dacă nu ginere, atunci copil al ei. li vorbea şi 
îi tăcea cu o tandreţe nesfârşită. La Marie-Christine, catolică fervento- 
lumeaţă am văzut cum radiază bunătatea, dragostea - ca în desenele 
copiilor în care razele pornesc ca nişte beţe-linii. 

Tot seara - mai târziu : a telefonat Stoiciu. A mulţumit pentru 
felicitările trimise pentru premiul Academiei. Are să trebuiască, de 
mâine, să mă reapuc de scris pentru Cotidianul. 


Miercuri 20 ianuarie 1999 


Ziua ne naştere a tatu. Ar fi împlinit 90 ani - dacă n-ar fi murit la 
58, în februarie 1967. 

Şi ieri şi alaltăieri televiziunea franceză a difuzat flash-uri cu 
minerii din România : cum au rupt barajele şi îşi continuă drumul spre 
Bucureşti. 

Ii înţeleg, chiar dacă n-am pus piciorul în Valea Jiului. Minerii, în 
România au constituit buba de fixaţie, vitrina “clasei muncitoare” şi 
rezervorul de activişti şi securişti, iar când “clasa” a ridicat capul, pute- 
rea în primul moment a fost surprinsă foarte - în al doilea i-a supus 
unei feroce represiuni (ca trădători, nu ca duşmani) - ca în august 1977. 

“Revoluţia” nu a schimbat nimic - chiar dacă aproape nu mai 
rămăseseră oamenii din 1977 : “vinitura” din toată ţara, “umplutura” 
(cu soldaţi, cu securişti) a schimbat reţeta minerimii, însă nu a rezolvat 
nimic-nimic-nimic. Mineriadele din 1990-91 au fost diversiuni dintre 
cele mai grosolane în mâna Securităţii, prin Iliescu, Roman, Voican. 
Folosite ca ciomag şi ca paratrăznet, manipulatorii au bruiat cărțile, 


JURNAL 1999 27 


i-au făcut pe oameni să privească în ală parte, pe-acolo să caute vino- 
vaţi de dezastrul ţării, nu la ei înşişi. 

Seara : am scris o primă parte din textul Vin minerii ! şi l-am 
trimis prin fax, la prânz. Până acum n-am primit ştire că n-ar fi ajuns 
în condiţii acceptabile de lectură - ca data trecută. 

După siestă m-am simţit iar bolnav. Tuşesc, uşoară febră, ameţit. 

Am primit scrisoare de la Solacolu : îmi scrie că Laszlo i-a trimis 
de la Cluj Jurnal IV-V. Să o fi făcut pe banii Daciei? Ori tot din buzu- 
narul lui cel goluţ ? Solacolu găseşte că IV este “mai sărac în sub- 
stanţă” şi “cam rasolit”. În schimb (zice el) Jurnal V...: “jos pălăria!” 

Mi-a venit Discobolul (cu un fragment din Roman intim - acesta 
mult mai îngrijit corectat) şi Vatra 10/98 - conținînd o scrisoare des- 
chisă a lui Nedelcovici adresată Getei Dimisianu, răspunzînd unor 
obrăznicii ale Ipăteascăi zilelor noastre. Mi s-a părut mult prea delicat, 
nepermis de cu-mănuşi faţă de creatura pricinatică. In primul moment 
am fost tentat să-i scriu Bujorului să... dea mai cu inimă, dacă tot a 
ieşit în arenă - am renunţat : Nedelcovici nu poate. Că nu poate. 


Joi 21 ianuarie 1999 


Acum, dimineaţa am scris partea a doua din Vin minerii ! Am 
transmis-o prin fax. N-am să transcriu textul aici, decât după ce îl voi 
încheia. 

Am avut somn agitat - fără vise, decât că la un moment dat am 
simţit că se întâmplă ceva în neregulă în bucătărie - ceva cu maşina de 
gătit şi am strigat la Filip să fie atent. Am strigat atât de tare, încât m- 
am speriat eu - şi m-am trezit. Uf, ce bine-i pe lume asta, nasoală, când 
te trezeşti dintr-un vis urât. 

Seara : au fost pe la noi Alla cu Ştefan Russu. O să ne mai vedem. 

Se îngroaşă situaţiunea cu minerii : au ajuns la Costeşti, lângă 
Horezu, au dat peste cap un baraj, “folosind tactică militară”, explică 
pe France Inter un priceput în aşa ceva : Nicolas Poincaré. Dejeu a 
demisionat. Bine a făcut, mă mir însă că şefu-său a primit demisia pe 
loc (o aştepta ?). 

Necazul este că minerii au luat ostateci dintre poliţişi şi i-au umi- 
lit. Asta este ori o tâmpenie fără frontiere, ori provocare (ultima n-ar fi 
de exclus). Imagine fugitivă : nişte inşi ţivili, cu telefoane portative 
intrau undeva (guvern? preşedinţie ?). Au descoperit şi dâmboviţelinii 
telefonul portativ (şi nu-l mai acoperă la loc)! Imagine şi cu Gagamiţă 
Constantinescu : salonul : de un prost gust desăvârşit (probabil la 
Cotroceni). Proletăroii aveau alt “stil” - nu mai bun, deloc mai “fru- 
mos”, dar era al lor : de ţoapă-proletară - pe când căcănarii “noştri” 
sunt doar ţopârle...(...) 


Sâmbătă 23 ianuarie 1999 


Ieri minerii s-au oprit. Guvernul se lăuda că el nu cedează... - 
Minerii cereau 35 %, Vasile a dat... 30 % (şi neînchiderea minelor). 
Indiferent cât va ţine aranjamentul, acest român adevărat Vasile se va 
lăuda că n-a cedat decât... 5 %! Ba chiar a câştigat (5 %) ! 


28 PAUL GOMA 


Am tot ciocănit la textul acela - continuarea. Nu l-am terminat. 
Poate că mâine. Nimic la poştă. 


Duminică 24 ianuarie 


În sfârşit, am terminat textul despre mineri. ÎL reproduc aici, iute- 
iute, ca să scap de el (l-am scris greu, trudnic): 


[Vezi textul “Vin minerii !” în Butelii... 1999] 


Luni 25 ianuarie 1999 


Am tras vreo cinci exemplare din Minerii ! şi le expediez azi. La 
relectură am găsit o mulţime de greşeli. 

Timp foarte... probabil : noros, ceţos, căldicel, sufocant - numai 
bun de tras în piept cu toate gazele care stagnează, băltesc. Sânt 
convins : de asta nici nu mă odihnesc în somn, de câtva timp (de 
muuult timp, dar vorbim şi no1...). 

Am vorbit la telefon cu Radu Mareş. A confirmat că vrea să 
scoată anul acesta Jurnal 1998, însă obiectul încă nu ajunsese la ei (ce 
face Doru Olteanu ?). In continuare - am aflat că ei lucrează cu PC, în 
Word - dar deocamdată să nu le trimit dischetele, au să mă anunţe ei. 
Am încercat să vorbesc despre Sabina... A zis un Da-da, grăbit. 

Din Minerii ! am trimis la Lumea liberă, Cotidianul, Laszlo şi 
Vatra (pentru informare, nu publicare). Lui Cistelecan i-am scris şi de 
semnătoreasa mult lăudată pentru probitatea morală - a cărții Această 
dragoste... Vrînd să-mi împrospătez impresiile, am luat numărul acela 
şi iar am dat peste “prestaţia” lui Alexandru Niculescu. Penibilă. 
Fireşte că nu se citează trunchiat, însă cum n-am de gând să fac o 
cronică literară, notez în jurnal impresiile. 

Să citeşti şi să nu-ţi vină să crezi cum începe profesorul 
Niculescu, cel care bântuie occidentul din anii 60 (de pe când oamenii 
“normali” nici cu gândul nu visau să facă o călătorie la rude în Austria, 
în Italia, necum să fie profesori la Viena, la Padova) până în zilele 
noastre - astfel : 

“In această perioadă de timp în care, încet-încet, colaborările - 
plătite sau răsplătite - cu Securitatea ies la iveală, dar în care cei care 
au suferit torturile carcerale nu se bucură - nici măcar din partea Puterii 
- de o recunoaştere cuvenită într-o Românie democratică - iată că o 
editură, un editor şi o scriitoare întreprind (...) procesul comunismu- 
lui. Cartea d-nei...”- de aici încolo Profesorul nu o va mai scoate din 
doamnă pe iscălitoreasă ; 

“«Reconstituirea asasinatului» pe care o întreprinde (iar ?) cu 
răbdare şi minuţiozitate - dar şi cu o evidentă solidaritatea feminină (?) 
doamna (...) este perfectă” (subl. în text) ; 

“Meritul celor scrise de doamna (...); 

“De cealaltă parte apar în cartea doamnei (...) - direct, din docu- 
mente, sau indirect, din relatări ulterioare - laşitatea şi trădarea. 

“Cazul cel mai grav şi mai întristător (...) Ion Caraion (...) 
mărturisim, condeiul ne tremură, dacă ar fi nevoie să le prezentăm din 


JURNAL 1999 29 


nou aici (...) 

Citează din Hamzea (“citat” de doamna semnătoreasă), apoi 
încheie cu de la sine putere : “Să-l credem !” 

Greţos. Cistelecan l-a publicat pe Niculescu probabil pentru că şi 
textul său Arta (dramatică) a reconstituirii este ditirambic la adresa 
iscălitoresei. 

Seara : m-am şi apucat de un text despre “Cazul Caraion”. 

A telefonat L.I. Stoiciu : textele mele (două) au ajuns la ei, dar 
într-o stare proastă (rânduri încălecate). I-am spus că am trimis totul, 
pe hârtie, azi, prin poştă. 


Marţi 26 ianuarie 1999 


Am primit Echinox 7-8-9 şi volumul Ruxandrei Cesereanu 
Călătorie spre centrul infernului - Gulagul în conştiinţa românească. I- 
am scris, multumind pentru amândouă trimiterile, n-am reuşit prin fax, 
am apelat la poştă. 

(In schimb, ca să zic aşa, am reuşit să trimit faxul de sâmbătă sau 
vineri - la Dacia !). 

Am început, ieri, să scriu textul despre Caraion. 

Am fost în târg, pentru hârtie şi alte rechizite. Ştefana mi-a făcut 
cadoul de Crăciun (atunci eram bolnav) : Alain Rey : Dictionnaire his- 
torique de la langue française - la Robert, 1998, în 3 volume masive 
(cu literă prea măruntă pentru ochii mei), totalizînd peste 4.000 pagi- 
ni, în cofret. 

Seara : a telefonat Lulu de la Bucureşti : aşadar, Mareş ar vrea să 
publice Faulkner (Is I Lay Dying). l-am spus că sântem doi autori ai 
traducerii şi că adresa lui Horia Popescu este de găsit la Lulu. Buuun. 
Lulu vorbeşte cu Popescu, îi comunică dorinţa Daciei. Popescu se 
codeşte : are o carte la Univers (o altă traducere ? una originală ?), iar 
Denisa Comănescu a promis că, dacă îi dă Faulkner, îl publică pe 
Goma! Cu ce? Cu o carte. Lulu îl caută pe Mircea Martin - acesta zice 
că... îi căuta telefonul de trei săptămâni şi că el vrea să publice 
Faulkner şi bineînţeles pe Goma (că a discutat cu Laszlo şi ştie că mai 
sunt vreo 10 titluri nepublicate...). Când Lulu a întrebat dacă publică 
Sabina, Mircea Martin a explicat că nu anul ăsta, dar să dau altceva... 

Ca să vezi! Altceva - că tot nu ştie ce-i cu ceva-ul (dacă n-a răsfoit 
Sabina...). l-am spus lui Lulu să-i transmită lui Horia că poate face ce 
vrea cu traducerea din Faulkner, nu în ca stau eu. 


Joi 28 ianuarie 1998 
Am primit scrisori de la Nicoleta Sălcudeanu şi de la Laurenţiu, 
marchiz de Huş’. Am să le răspund mâine. 


Am terminat, cu chiu cu vai Din nou despre Caraion : 


[Vezi textul în Butelii... 1999] 


30 PAUL GOMA 
Vineri 29 ianuarie 1999 


Ieri a fost cea mai mănoasă zi a anului : am primit scrisori, tăietu- 
ri de presă, reviste întregi : Laszlo (care suferă atroce din pricina morţii 
lui Papahagi, se întreabă dacă nu va fi contribuit şi el prin textul Pro 
memoria...) - îmi trimite - ca de neobicei ! - o dare de seamă a lansării 
Jurnalelor, la 19 ianuarie (au fost, nu 4-5 privitori ca le te-a-tru, cât 
ziceam eu, ci, miracol : 20 !!) ; Mariana Sipoş cu Luceafărul 1/99 în 
care vorbeşte foarte cald despre eroinele Damiana, Toria, Lila Piper ; 
mi-a mai trimis şi un număr (din decembrie 98) al Contemporanului - 
cu Bietul domn Goma de Ţârlea... Mi-a mai scris : Solacolu şi Elvira 
Iliescu (mi-a trimis un text dat la Jurnalul literar - despre Altina). 

Venise - cu poşta de dimineaţă - scrisoare de la Sami Damian. 

M-am trezit la orele 5 şi am scris scrisori - am trimis şi noul text. 

Azi am primit epistolă de la Luca Piţu : tot nu dă un număr de 
telefon (nu va fi avînd, omul). lar pe al nostru l-a notat greşit. O să i-l 
retrimit. Are şi el cuvinte grele la adresa lui Manolescu - nu primele : 
în referatul trimis pentru doctoratul lui Laszlo îl, se vede, înţepa pe 
Niki, din moment ce nici nu i-a fost citit (sau doar parţial) : păi să se 
supere tovarăşul nostru, al Clujului intelectual (altfel apostrophaic) 
Paul Cornea, această împuţiciune marxistă, fără ruşine, fără vârstă ? 

Lui şi lui Grigurcu (şi lui Sami) am să le scriu mâine - acum sânt 
chinuit de o cumplită dureri-di-şăli - da ştii, cole (acest e (e grav) nu a 
ieşit la Dacia, dealtfel toate accentele grave au lipsit - şi de pe o, şi de 
pe a)! Lui Luca Piţu am să-i trimit şi un exemplar din Jurnal IV-V. 

Că am făcut turul... PTT-ului, să mă opresc la câteva mesaje : 

Scrisoarea de la Laszlo : după ce scria cât este de zdruncinat (şi 
de culpabilizat) de moartea lui Papahagi, trece la : 


“Mâine (marţi 19 ianuarie) va avea loc lansarea Jurnalului 4 şi 5. De la Dacia 
mi-au zis (...) să invit la cuvânt pe cine cred de cuviinţă.(...) - am făcut două propu- 
neri : Ruxandra Cesereanu şi Ovidiu Pecican. Peco a acceptat imediat (...). 
Cesereanu m-a refuzat la fel de prompt : s-a certat nu de mult cu Radu Mareş (...). 
În schimb, s-a oferit să semmnaleze carte în preziua lansării. 

“(...) Ieri după-masă, telefon de la Ruxandra. (...) să-i explic (...) povestea cu 
Doru Pop şi cu intrigile ei în jurul receptării lui Icar şi Anteu. l-am zis că pot s-o asi- 
gur că, pe măsură ce surveneau diverse elemente, i le transmiteam lui Goma la Paris: 
faptul că a fost ea pe la mine, când încă volumul nu apăruse, că s-a scuzat pentru c- 
o să fiu înjurat, deşi încă nici nu ştia cine va scrie recenzia, că ne-am întâlnit şi era 
îngrijorată după cronica lui Grigurcu apropo de ceea ce va urma în Steaua etc. La 
acestea ea mi-a răspuns cam aşa : că n-a spus ceea ce zic eu că a spus, că n-avea cum 
să spună şi că oricum nu-şi aminteşte să fi spus ceea ce susţin eu că ea ar fi spus. Ca 
să fiu mai conciliant, i-am zis că da, într-adevăr, dacă mă gândesc cu mintea mea de 
acum şi mie îmi vine greu să să cred că a putut spune şi face atâtea chestii, dar întru- 
cât nu-i vorba de nişte memorii, ci de epistole, care consemnează faptele cronologic, 
pe măsură ce apar, şi întrucât acum doi ani eu aşa le-am consemnat, ei bine, azi sânt 
pe deplin încredinţat că aşa au stat lucrurile. i-am citit la telefon un pasaj despre ea 
de la finele lui ianuarie 1997. M-am oferit (...) să le discutăm literă cu literă, dacă 
sunt sau nu reale - ipoteză pe care ea a respins-o. Cel mai vehement a contestat că 
mi-ar fi ascuns identitatea lui Doru Pop ; ba nu ; ba dimpotrivă ; ba chiar s-a oferit 
să mi-l prezinte etc. (...) 

“Ea a conchis că e jignită de portretul care i se desprinde din Jurnal, întrucât 


JURNAL 1999 31 


trece drept o intrigantă. l-am replicat că n-am făcut decât să-i relatez lui Goma fap- 
tele, aşa cum s-au întâmplat, i-am trimis recenzia semnată de Doru Pop, iar dacă 
autorul (Jurnal-ului n.m. P.G.), asta îl priveşte. Ea a insistat : bine-bine, concluzia e 
a lui Goma, dar probabil că şi eu l-am influenţat (...) Cum atâta a insistat şi a tot vrut 
să ştie, i-am confirmat-o : da, şi părerea mea mergea în acelaşi sens, că s-a purtat ca 
o intrigantă”. 


Comentariul meu : Ruxandra Cesereanu este o persoană normală 
în acel mediu normal-de-anormal. Cel care iese prost din afacere : 
Laszlo : el este “înjurătorul”, “delaţionistul” (unde-o fi Geta Dimisianu 
a vremurilor laszliene?), “ăla care face ca neoamenii - păi de ce : păi 
pentru că nu-i român !” Iată : eu o înţeleg pe Ruxandra Cesereanu,când 
se miră, se simte rănită, trădată în prietenie atunci când cineva, un prie- 
ten de multă vreme îi aminteşte ce a spus, ce a făcut, cum anume (la un 
moment dat). Ea nu realizează că, pe de o parte, timpul are şi un... tre- 
cut, pe de alta, obişnuită ca în mediul său cu toţii să-şi facă reciproc 
“figuri” - chiar măgării, dar să nu fie deloc obişnuită ca cineva să ţină 
minte măgăriile celuilalt - dar unde ne trezim ?, unde ajungem, aşa, cu 
unutul-minte ? De-aceea sântem colegi şi prieteni : să nu punem la 
inimă chiar toate fleacurile, să mai şi uităm, căci ea, uitarea... 

O simt pe biata Ruxandra Cesereanu suferind cumplit : să i se facă 
ei, fată bună, prieten credincios, coleg fidel - un asemenea rău ? 

Ceea ce e mai grav : ea nu realizează că adevărul este de partea 
lui Laszlo. Dar de adevăr are ea nevoie - în Cetatea Intelectuală a 
Clujului ? 

Tot din scrisoarea lui Laszlo, fragmentul următor (19 ianuarie) : 


“Impresii de la lansare. 

“Lume puţină, vreo 20-30 oameni? Câţiva elevi de-ai mei. O mulţime de 
ziarişti şi TVR Cluj, în frunte cu directorul loan Muşlea. 

“A început Radu Mareş, citind mesajul lui Paul Goma. Apoi, după cum ne 
înţeleseserăm, i-a dat cuvântul lui Pecican. Acesta a subliniat cu hotărîre că prezenţa 
sa la lansare se datorează unui gest de triplă solidarizare : în primul rând, (...) cu 
Dacia, care trece printr-o grea încercare (în acest mod am reuşit să-i împac în public 
pe Mareş cu Pecican (...). În al doilea rând (...) cu prietenul său Laszlo, care a avut 
parte de o soartă nu tocmai favorabilă şi de multe dificultăţi şi duşmănii, datorită 
polemicilor publicate. (...) a subliniat cu hotărîre că vrea să anunţe public solidari- 
zarea cu Paul Goma, care nu este apreciat, recunoscut şi cinstit la adevărata valoare 
a perso-nalităţii. (...) fără a fi un demers exegetic, intervenţia lui Pecican s-a limitat 
la o binevenită luare de poziţie individuală. 

“Apoi am vorbit eu, am fost cel mai lung, vreo 10-15 mi-nute. 

(...) Cele mai importante jurnale sunt, în ordinea apariţiei : Jurnalul fericirii de 
Steinhardt, jurnalele lui Zaciu, jurnalele lui Goma, jurnalul lui Sebastian. E vorba de 
valori durabile, incontestabile din perspectiva timpului. (...) Steinhardt scrie un jur- 
nal de tip enciclopedic, umanist, general-cultural, în timp ce Goma scrie unul aple- 
cat spre concret, valoros pe linie sociologică, morală şi istoric literară. Există multe 
filiaţii de perspectivă între Sebastian şi Goma, cu diferenţa că primul se apleacă în 
mod lucid, comprehensiv şi implicat asupra realităţilor interbelice, cărora le-a fost 
contemporan, în timp ce Goma ne vorbeşte despre contemporaneitatea pe care o 
avem sub ochi. Există acelaşi obiect de studiu pentru Zaciu şi Goma, dar, deşi îi 
uneşte verbul muşcător şi acidulat precum şi performanţa stilistică a scriitorului 
profesionist, diferenţa dintre ei este una de situare. Zaciu vorbeşte din interior, ca un 
fost potentat al Uniunii Scriitorilor, care a fost părtaş la multe decizii ale vieţii cul- 


32 PAUL GOMA 


turale, în timp ce Goma vorbeşe din exterior, ca o victimă cenzurată, refuzată, 
exclusă din redacţii şi edituri. 

“Am mai zis că tensiunea centrală a jurnalului lui Goma este legată de un fapt 
concret : în 1990 editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu a tipărit Culorile 
curcubeului, după care Liiceanu, speriat de context, a retras cartea din librării, a ținut- 
o doi ani în depozit, iar apoi a trimis-o la topit. Încercînd să-şi caute dreptatea, Goma 
a trăit însă stupefacţia de a vedea cum rând pe rând toate numele ilustre ale culturii 
române se solidarizează nu cu el, victima, ci cu Liiceanu. (...) autorul a început să-i 
ia la rost pe toţi cei care nu au acceptat datele realităţii, în numele unei prost înţelese 
mitizări. Există la noi impresia că nu e bine să-ţi recunoşti greşelile, pentru că astfel 
ieşi diminuat ; e mai bine să le ascunzi şi să impui tăcerea pe subiecte care îţi sunt 
defavorabile. Tot astfel comunitatea literară a încercat să protejeze faima şi reputaţia 
lui Liiceanu, coalizîndu-se cu toţii împotriva lui Goma. (...) 

“Am mai spus, în încheiere, că una din tendinţele principale ale celor câteva 
sute de personaje care s-au regăsit în primele trei volume de Jurnal a fost să contes- 
te că ei ar fi făcut asta, că ar fi spus asta, că s-ar fi gândit la aşa ceva etc... şi deci era 
pusă în cauză chiar buna credinţă a autorului (...). Ei bine, eu sânt poate personajul 
principal, cel mai frecvent citat în Jurnalul unui jurnal şi vreau să declar că toate 
pasajele care se referă la mine sunt autentice, redau cu cea mai mare fidelitate 
intenţiile şi opiniile mele, deci confirm public buna credinţă şi onestitatea autorului 
în însemnările sale despre mine. Că nu sânt totdeauna de acord cu judecăţile sau 
concluziile autorului - asta e altceva; dar cât priveşte corectitudinea redării faptelor 
eu, ca personaj-martor, confirm că lucrurile cu care am avut tangenţă astfel au stat 
după cum sunt descrise în Jurnal-ul lui Goma. 

“(...) Muşlea m-a rugat să răspund pe scurt la următoare întrebare: De ce 
credeţi că-l urăşte atât de multă lume pe Paul Goma ? I-am răspuns că mi-e greu să 
o fac pe scurt, dar iată o ipoteză : nu ne place să ne privim în oglindă! În loc să ne 
schimbăm noi, preferăm să spargem oglinda. Au încercat mai mulţi până acum s-o 
spargă, Goma a fost blocat şi cenzurat pe flanc de colegii de breaslă, dar oglinda 
cointinuă să funcţioneze, cu sau fără voia unora şi altiora ; trebuie reţinut de aseme- 
nea că actuala garnitură de protagonişti de pe scena literară a început să scape tot mai 
mult controlul situaţiei, tot mai des intervin pe scenă opiniile noii generaţii, care va 
şti cu siguranţă să-l redescopere pe Goma şi să-i acorde locul de frunte pe care-l 
iii ca anl literaturii”. 

Acum, seara, mi-a venit o carte de la Nicolae Dima (Basarabia şi 
Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei), scoasă la editura Prometeu, 
Chişinău. Imi face plăcere să primesc un semn de viaţă de la colegul 
de celulă din Gherla, apoi gazda mea la Washington... Am să-i scriu, 
tot mâine. Acum mă bag în pat (deşi mă întreb dacă mai sânt capabil 
să mă ridic : durerile de mijloc mă terorizează, mă împiedecă să şi 
citesc). 


Sâmbătă 30 ianuarie 1999 


Chiar dacă durerile m-au lăsat puţin - numai puţin... Nu mă pot 
apleca, nici în faţă, nici în dreapta, în stânga. Cred că e vorba de un 
firicel de curenţel - care mi-a dăunat (niţel)/ pe la şel’... 

I-am scris şi Valentinei Caraion. Ce nefericită ! După toate pe 
care le-a îndurat ea însăşi, ca evreică, deportată în Transnistria ; după 
toate câte a îndurat “în calitatea de complice” a lui Caraion (cea care 
“pretindea, văicărindu-se, că nu ştia ce anume bătea la maşină”... - 
după cum o ironizează cu subtilitatea-i legendară anchetatoarea huma- 


JURNAL 1999 33 


nitasioată - şi a gustat şi din cupa Securităţii ; după o viaţă lângă o 
persoană defel comodă - acum iat-o şi nevastă de informator al 
Securităţii! Ba, ca să continuu : şi mamă de fiică de turnător! - de 
mirare că în această treabă încă nu s-a amestecat şi Bianca Marcu- 
Dumitraşcu-Balotă... 

Sânt convins, în continuare : campania (pentru că este o campa- 
nie) împotriva lui Caraion a fost orchestrată tot de Monica Lovinescu 
şi de Virgil Ierunca. Ce-şi vor fi zis ei, constatînd rezultatele boicotu- 
lui, ale ostracizării, ale repetatelor expulzări de care am “beneficiat” eu 
în opt ani: dacă s-a putut cu Goma, de ce să nu se poată şi cu Caraion? 
Mai ales că acela-i mort, nevastă-sa-i izolată, în Elveţia, iar prieteni 
să-l apere nu are. Unde mai pui că “îngrij jitorul” ediţiei de la Fundaţia 
Buzurii Dodă, Emil Manu, cum ar veni : un Cizmărescu, e oltean d-al 
nostru, are să-l aranjeze pe partea lui, cu prestigiul de istoric literar 
şi... colaborator al Săptămînn (nu, nu mă înşel : a colaborat fostul 
deţinut Cizmărescu la gazeta de perete a Securităţii barbe). Astfel cu 
Emil Manu le-a mers : omul-sub-vremi l-a etichetat pe Caraion : legio- 
nar, cu asta şi-a făcut partea lui de colaboratorist... Cât despre “anche- 
tatoare... Aici se vădeşte proasta calitate etică a ei : pornind să facă o 
treabă : să lămurească, prin cercetări, în Arhiva Securităţii împrejură- 
rile, motivele, consecinţele (moartea) Ecaterinei Bălăcioiu, fireşte,con- 
sultîndu-se cu fiica victimei, i s-a recomandat să scobească mai mult în 
direcţia aceea... Va fi fost impresionată de “răutatea”, de ingratitudi- 
nea (şi la Caraion !) fostului prieten, iar viitoarea cronicăreasă a Vieţii 
Închipuite a lui Caraion, muiere proastă, galinacee hăbăucă, judecînd 
cu ovarul stâng (ăsta venind de la ovum...), s-a lăsat împinsă într- 
acolo, iar rezultatul a fost cel constatat în vo-lumul Această dragos- 
te...: a mutat culpa morţii Ecaterinei Bălăcioiu de la comunism (prin 
Braţul ei Armat : Securitatea) ca sistem, la Caraion ca... individ - ba 
încă şi victimă (şi ce victimă !)... 

N-am citit, mi s-a relatat : în Cuvântul românesc din Canada 
numeroşi foşti deţinuţi legionari s-au prefăcut în martori acuzatori ai 
lui Caraion, povestind sau povestind din povestite că, în timpul reedu- 
cării dulci” de după 1960, Caraion ar fi fost un foarte zelos “marxist”. 

Perfect posibil : pentru “neînsemnatul” motiv că şi Stelian 
Diaconescu era un obosit de puşcărie (fiindcă, dacă ai făcut de două 
ori, cele două perioade de detenţie nu se adună, aritmetic, ci se multi- 
plică : geometric) ; un om bolnav, înfometat, diminuat fizic, atins şi la 
mental, cum spun francezii (se ştie de multă vreme : foamea prelungită 
te “atacă la cap”). Numai că, iată : cine vorbeşte despre “căderea” lui 
Stelian Diaconescu?: legionarii! Ei, care nu suflă un cuvinţel despre 
legionarul lor, Anania, cel care a condus, în fapt, reeducarea de la 
Aiud; Anania, autorul acelui prea-lung text de lepădare de doctrina 
legionară. Nu: ei îl arată pe Diaconescu Stelian! Doamne fereşte să 
spună o vorbă mai aşa despre Gyr - care a colaborat la Glasul Patriei 
(alături de Noica, de C. Giurescu, de Crainic), publicaţie a Securităţii, 
unde redactor-şef era Ivaşcu, turnătorul cu diplomă - în timp ce Ion 
Caraion nu a publicat nici măcar poezia de “adeziune” despre care vor- 
bea-vorbe Hamzea (dacă nu cumva şi lui îi vor fi fost deturnate şi vor- 
bele şi cuvintele scrise de iscălitoreasa-anchetatoare...). Am mai spus, 


34 PAUL GOMA 


repet : legionarii (ca toţi persecutaţii în grup) şi-au însuşit de la evrei - 
chiar dacă sunt antisemiti (ei sânt gata să jure că... din contră - uite, îl 
iubesc foarte tare pe... Steinhard ! şi pe Wurmbrandt !), deci sunt 
sectari, exclusivişti, au tendință monopolizatoare: numai ei au fost 
persecutați ! numai ei au fost martirizaţi - ei, numai ei - nimeni alţii ! 
Şi Doamne fereşte să spună asta (că “devenise marxist în reeducare”!) 
despre Stăniloaie, despre Noica, despre Bernea, despre Giurescu! Nici 
despre simpatizanți ca Ţuţea, Crainic. Nici despre Paleologu nu spun 
nimic. Despre Caraion - da! 

De ce ? Răspunsul meu se reazemă pe propria experienţă : 

Caraion este detestat, urît - nu doar pentru că avea “un caractere 
de cochon”, că era ciufut, veninos... Nu : ci pentru că el, chiar de nu 
mai era în viaţă când Simuţ mă îndemna să mă întorc în ţară, să lucrez 
cu ei - să greşesc cu ei - nu a vrut să greşească împreună (sau alături) 
cu ei ! Stelian Diaconescu va fi avut slăbiciunile oricărui individ sin- 
gur încăput între roţile maşinei de tocat oameni : Securitate. Bine- 
înţeles, a cunoscut momente de spaimă (de condamnare, de tortură, de 
moarte), momente de disperare («Nu mai ies de-aici, decât cu picioa- 
rele înainte !»). În clipele de răspântie (tortură) va fi implorat şi el să 
nu mai fie lovit, să nu mai fie chinuit, să fie lăsat să răsufle un pic 
(măcar atâta cât lov) - ca toți cei care au trecut prin labele securiştilor. 
Va fi avut momente de descurajare totală, nemaivăzînd salvarea, îşi va 
fi zis (deşi astea nu se zic - astea se fac) că trebuie să câştige singur- 
singurel un răgaz, deci va fi promis - chiar în scris, dar ce valoare poate 
avea scrisul sub tortură? - devine acuzator - la adresa torționarilor, nu 
la a torturatului ? - că el va face, că el va scrie... Dintre cei pe care 
i-am cunoscut în închisoare doi dintre ei vor fi refuzat până la urmă să 
recunoască, să promită : Miron Chiraleu şi lon Cocioran. Primul s-a 
spânzurat în Fabrică, la Aiud - pentru că nu mai suporta presiunile 
politicului închisorii în scopul de a-l preface în informator ; al doilea a 
murit - în celulă, după ce fusese omorît de multe, de multe ori, în 
anchetă, de căpitanul pe atunci : Gheorghe Enoiu. 

Ei, da : şi Stelian Diaconescu se va fi umilit dinaintea anchetato- 
rilor, cerînd îndurare, promi-ţînd (chiar în scris) că va fi băiat-bun - 
dar, spre deosebire de foarte mulţi, de prea mulți alţii, el... nu s-a ţinut 
de cuvânt. Care cuvânt : cel dat în faţa Apostolilor Minciunii ? Avea 
de ales : să se ţină de cuvânt faţă de securişti - adică să chiar toarne, să 
chiar informeze despre prietenul său, despre amanta sa, despre soţia sa; 
şi să spună o minciună - faţă de Minciuna Supremă (că da, are să facă, 
are să dreagă...), dar să... fie felon cu ticăloşii ; ori să-i “trădeze” pe 
cei care trădaseră apartenența la rasa umană. 

Poetul Caraion a ales să-i trădeze pe ticăloşi. 

Că “metoda” va fi fost ea subtilă, inteligentă (şi disperată) - ade- 
vărat, însă cum afirmă Solacolu în cartea ce va apărea : ajuns la capătul 
suportabilităţii, Caraion ar fi acceptat să... scrie de rău despre Monica, 
despre Virgil (şi despre mine, la grămadă). Să scrie - dar scrisul său să 
nu poată fi folosit - căci neverosimil ! Deci, credea, spera Caraion : 
neadevărat. Ei bine, Securitatea a dat publicităţii acele foi scrise atât de 
exagerat, încât, în mod normal (?) n-ar fi putut fi folosite... 

Ce bine scria Manolescu : scriitorii, intraţi în panică, se întrebau 


JURNAL 1999 35 


pe cine va încondeia Caraion săptămîna viitoare în... Săptămîna ? Îi 
cred că erau terorizaţi - fiindcă fiecare avea ceva necurat - de ascuns ; 
ceva murdar, de ruşine, de păstrat la întuneric - de ce nu : chiar un 
angajament (acela respectat) la Securitate... 

Desigur, Caraion “nu a făcut bine” - făcînd ce făcuse. Numai că 
Securitatea, iritată, furioasă că nu-l poate preface şi pe el în cârpă şi în 
informator cu condică (ca pe Carianopol, de pildă), l-a pedepsit, folo- 
sind o tactică veche de când există poliţie : a dat veste în libertate că 
poetul este... omul lor. În care împrejurare, el va fi pedepsit - executat 
- de ai săi, nu de poliţai. 

Deşi chestiile apărute în Săptămîna aruncaseră întreaga scriitori- 
cime în tulburare (eufemism), deşi amănuntele scabroase păreau a veni 
dinspre Caraion (Monica, Virgil spuneau că există anume informaţii pe 
care nu le deținuse decât Caraion) - chiar după ce fusesem şi eu tocat 
- mi-am zis : dovada că Ion Caraion nu este omul Securităţii, iat-o : 
publicarea “turnătoriilor” lui ! Dacă ar fi fost, în continuare, de-al lor, 
Ei n-ar fi suflat o vorbuliţă : să-şi desconspire informatori? 

După amiază : de dimineaţă am fost la poştă, să depun scrisori şi 
două rânduri de Jurnale IV-V: lui Luca Pitu - la Strasbourg şi lui Sami 
Damian la Heidelberg. Ei bine : Franţujii sunt, într-adevăr, geantă - ca 
noi : aceeaşi greutate care pentru străinătate costă 16 franci, pentru 
interior face 34 franci (a lăsat la 24...)! De ce ? Vorba lui Barbăneagră: 
«De ce nu ?» 

Mi-a mai venit un plic groscior de la Laszlo; un volumaş de 
Caraion, Ultima bolgie (la Nemira, în colecţia Purgatoriu, redactor : 
Tereza Petrescu, avînd pe ultima copertă un citat din... cronica lui 
Grigurcu pentru care l-am brutalizat...- ca să vezi cum se face 
selecţia...). Şi ceva tăieturi de presă. 

Le las pe mâine, acum mă întorc la Mariana Sipoş. Ziceam că în 
Luceafărul nr. 1 din 13 ianuarie a fost publicat grupajul Persoana şi 
personajul. Textul ei, intitulat : Cheia personajelor, începe : 


“Exact acum, când Nicolae Manolescu scrie hotărît pe prima pagină a 
României literare (nr 48/1998) “Adio, domnule Goma”, exact acum deci vreau eu să 
scriu despre persoanele şi personajele din cărţile lui Paul Goma. Oricum, editorialul 
cu pricina n-a avut nici un ecou, fie pentru că despărţirile domnului Manolescu (de 
prieteni, de alianţe, de convenţii) nu mai miră pe nimeni, fie pentru că Paul Goma a 
fost de atâtea ori exclus (din Uniunea Scriitorilor, din partid, din ţară, din literatura 
română...), că încă o excludere - din paginile României literare - nu mai înseamnă 
mare lucru. 

“(...) Raportul ficţiune/realitate, mai ales când e vorba de realitatea imediată a 
lumii scriitoriceşti în care trăieşte autorul tulbură mereu spiritele şi stârneşte contro- 
verse aprinse, cu atât mai aprinse şi mai înverşunate când autorul se numeşte Paul 
Goma. 

“(...) Romanul În cerc a fost scris în anii 1970-1971, când Goma era încă în 
România şi cenzura nu-i îngăduia să publice nimic. Avusese loc «deschiderea», Al. 
Ivasiuc putea vorbi în cărţile sale despre universul concentraţionar, Paul Goma, nu ! 
Motivele au fost explicate şi răs-explicate chiar de Paul Goma şi cu toate acestea e 
greu să se admită că Paul Goma era interzis pentru că spunea totalitarismului : tota- 
litarism şi nu «obsedant deceniu», sau «vestibul, interval» sau altcum, numai să dea 
drumul cărţii cei de la cenzură. Publicat în Franţa, la Gallimard, în 1977, romanul În 


36 PAUL GOMA 


cerc constituie, alături de primele romane ale lui Paul Goma - publicate de asemenea 
în străinătate : Ostinato şi Uşa noastră cea de toate zilele -, primul memorial al dure- 
rii, al închisorilor comuniste, al colectivizării silite, al deportărilor în Bărăgan. Din 
experienţa deportării în satul Lăteşti, unde se aflau cu domiciliu obligatoriu şi Adrian 
Marino şi Maria Antonescu şi Paul Goma, se naşte un personaj memorabil : 
Damiana. Când am citit cartea, ştiam puţine lucruri despre Vera Lungu (...). Că ado- 
lescenta (...) a fost deportată în Bărăgan singură, fără părinţi, la numai 12 ani, pe 
când era elevă la un liceu din Timişoara, la internat, am aflat mai târziu. O secvenţă 
din biografia personajului Damiana se suprapunea astfel, graţie lui Paul Goma peste 
dramatica experienţă - reală - a Verei Lungu. Romanul a fost publicat în România 
abia în 1994. «Dacă ar fi apărut în 1972 - scrie Alex Ştefănescu în cronica din R.I. 
(nr. 46 din octombrie 1995), publicul ar fi luat cu asalt librăriile ca să-şi procure car- 
tea. Dar nici acum cititorul nu se simte dezamăgit romanul impune prin dramatism». 


Simpatică, Mariana Sipoş : evită să dea titlul cronicii lui Ştefă- 
nescu : “Arta exasperării cititorului”- şi nu pomeneşte finalul : foarte 
critic... Mai departe : 


“Nici romanul Bonifacia (Albin Michel, 1986, în româneşte : editura Omega, 
1991) nu a avut parte de o receptare adecvată, deşi jumătate din lumea literară româ- 
nească se poate recunoaşte în paginile ei... Sau poate tocmai de aceea. Oricum, 
memorabilă rămâne Lila Piper (de care autorul se simte foarte legat), în care cei 
iniţiaţi au putut recunoaşte cu uşurinţă sursa de inspiraţie, după cum nu a fost greu 
de înţeles despre ce fel de Alec e vorba în roman. Acel Alec unic şi inconfundabil 
care la ieşirea din închisoare îşi “aranjează” aşa de bine situaţia politică, încât e anga- 
jat imediat la Ambasada Americană de la Bucureşti. Nici o altă referire la Ivasiuc din 
scrierile neficţionale ale lui Paul Goma nu are forţa de reprezentare pe care o are 
“ficţiunea Alec” a netalentatului Paul Goma. Diversiunea netalentului lui Paul Goma 
lansată de securitate, în anii disidenţei scriitorului, e invocată şi azi cu rea credinţă de 
cei care nu vor să vadă stilul debordînd de ironie, duelul de cuvinte al naratorului cu 
Lila Piper, în scene memorabile sau dialogurile, la fel de memorabile de la restau- 
rantul Uniunii Scriitorilor cu Virgil Mazilescu în prim-plan. Doar Alex Ştefănescu 
(acelaşi !) remarca în cronica citată : «Păcat ca Paul Goma n-a avut parte de o viaţă 
senină care să-i permită desfăşurarea marelui său talent de comediograf!»” 


Mai departe M. Ş. scrie : 


“Paul Goma nu are nevoie să i se spună care sunt limitele scrisului său. Le 
conştientizează el însuşi în ultimul său roman Altina (...). A văzut cineva vreo 
cronică literară pe undeva, azi ? (...) 

“Cu unităţi de măsură diferite a fost receptat şi romanul Justa. Partea referi- 
toare la arestarea studentului Paul Goma în 1956 e considerată «documentul unei 
obsesii», în schimb paginile despre Justa, atestată în aceleaşi împrejurări din 1956 
sunt «zguduitoare» şi : «Rareori s-a scris în literatura română într-un mod atât de 
dramatic umilirea unei femei (...) (R.L. 34/1995)” (tot Alex Ştefănescu a semnat 
cronicheta - n. mea). 

“Destinul lui Paul Goma se intersectează de fapt cu al studentei Toria, supra- 
numită Justa (...). Unui bun cunoscător al literaturii române nu i-ar fi scăpat asemă- 
narea numelui din roman, Toria, cu numele real al colegei şi anume Gloria Barna. 

“Şi e păcat că apariţia romanului Justa nu a fost prilej pentru critica literară de 
evocare a acestei scriitoare - personaj impresionant în cartea lui Goma. De ce auto- 
rul a simţit nevoia să-i ascundă personalitatea sub o identitate mai mult decât trans- 
parentă ţine probabil de misterele creaţiei. La fel sunt prezentaţi Gheorghe Grigurcu 
(...) sau Stela Pogorilovski (...), în timp ce alte chipuri din viaţa literară a anilor ‘50 


JURNAL 1999 37 
rămân cu numele lor real (...)” 


Straniu : explicasem în atâtea rânduri “misterul”... Scrisesem 
aceste cărți în exil, deci la adăpost ; persoanele rămăseseră în România, 
la cheremul Securităţii. De aceea nu dădeam numele celor buni - 
numai pe cei răi îi numeam. 


“«Să fie incapacitatea de a scrie ficţiune - aşa cum se înţelege în România, 
adică invenţie de la cap la coadă - un cusur? un eşec ?» se întreabă chiar Paul Goma 
în Altina. Parcă nu. Chiar dacă domnul Manolescu crede că lui Paul Goma, «cu 
timpul, i se va da tot mai puţină importanţă. Cândva, la o curăţenie generală va fi scos 
pe făraşy». Editorialul «Adio, domnule Goma» îmi aminteşte de un alt «adio» la fel 
de tranşant, publicat în decembrie 1955 de Gazeta literară şi semnat de Georgeta 
Horodincă : «Adio, domnule Maiorescu !». Tot aşa - la o curăţenie generală. 

“Timpul a avut răbdare cu Titu Maiorescu. 

“Va avea şi cu Paul Goma” 


Domnule ! Aşa să tot fii apărat ! Dealtfel mâine am să revin la 
ultima scrisoare a lui Laszlo în care vorbeşte despre o emisiune TV a 
ei cu Pelin... 

Să nu uit: în celaşi număr din Luceafărul este publicat, pe o pa- 
gină, un fragment din Bonifacia. Desigur, tot mâna Marianei Sipoş... 


Duminică 31 ianuarie 1999 


Am dormit vreo şase ore şi mi-am mai venit în fire. 

Revin, deci, la scrisoarea lui Laszlo din 24 ian.: 

După ce îmi transmite mesajul pentru el a unei doamne din 
Bucureşti, pensionară, care îi cere adresa mea, îmi relatează : 


“În emisiunea de acum două zile a Marianei Sipoş, invitat : Mihai Pelin. Care 
e foarte-foarte sigur de faptul că Ion Caraion ar fi fost colaborator voluntar al Secu- 
rităţii, că a scris note informative mincinoase despre Monica Lovinescu, în schimbul 
paşaportului - şi toate celelalte insanităţi deja în circulaţie. Cică a văzut cu ochii lui 
manuscrisul “documentelor” publicate (...) în Săptămîna. Erau semnate cu un nume 
de cod. La care Mariana Sipoş: de unde ştiţi că autorul lor real a fost Caraion ? Pelin: 
că a întâlnit, în alte părţi, decriptările involuntare ale unor nume de cod. La care 
Mariana Sipoş : de unde ştiţi că autorul lor real a fost Caraion ? Pelin : că a întâlnit, 
prin alte părţi, decriptările involuntare ale unor nume de cod, ceea ce l-a dus la ideea 
identificării lui Caraion. Apoi, supralicitînd : dealtfel, Caraion l-a calomniat groaz- 
nic pe Virgil ierunca, afirmînd că a fost un apologet al comunismului, prin anii ‘45. 
Sipoş, foarte fermă : dar nu e vorba de nici o calomnie, poate confirma şi ea acest 
fapt. La mutra incredulă a lui Pelin, se opreşte imaginea şi se dă in extenso un citat 
supraelogios al lui Ierunca la adresa lui Lenin”. 


Aşadar, iată cum arată sursa iscălitoresei humanitasioate şi ce 
încredere prezintă ! 

Formidabilă această Mariana Sipoş ! N-aş fi vrut să mă aflu pe 
scaunul electric, în faţa ei, precum Izvor Pelin ! Pe mine, care nu-i 
eram deloc inamic - şi m-a stors, m-a laminat, dar pe Biblo-grafia 
Irefutabilă a Semnătoresei ? Rămâne de văzut ce... s-a văzut, obiectiv, 
la TV, Laszlo nefiind spectator neutru, ci participant şi, oricât de 


38 PAUL GOMA 


obiectiv s-ar strădui să fie, tot i-o ia înainte visceraţiunea... 

Spuneam că Laszlo mi-a trimis Ultima bolgie a lui Caraion. 
Totodată o dare de seamă despre lansarea jurnalului (Monitorul de 
Cluj), răspunsul lui Vasile Baghiu la o anchetă a Cuvîntului, precum şi 
interiorul aceluiaşi Cuvînt, consacrat... 

“Două cazuri de furt intelectual : Mihnea Gheorghiu şi Ion 
Caraion” - scrie cu litere de o şchioapă sub indicaţiunea : “Găurile (!) 
negre ale conştiinţei literare”. Cine moşeşte această dublă demascare ? 
Cine altul, decât plagiatorul notoriu loan Buduca ! 

Despre ce este vorba : Aleutina Creţu (din Mereni, Tighina), după 
închisoare (spionaj) nu a găsit de lucru la lumina zilei şi a făcut pe 
negrul (la negru...) pentru alţii - printre ei : Mihnea Gheorghiu şi Ion 
Caraion. 

La ultimul se întâlneşte cu Hamzea. Mai auzisem-citisem 
Caraion nu a fost onest faţă de co-traducători... 

Buduca îmi arde şi mie o copită : 


“Cazul lui Ion Caraion, însă, începe să devină îngrijorător. Recent, Paul Goma 
îi lua apărarea în contra lui Grigurcu, dat fiind că acesta din urmă îndrăznise să ne 
reamintească episodul în care Caraion îi turna la Securitate pe Monica Lovinescu şi 
Virgil Ierunca. Goma ! Care mai bine şi-ar tăia mâna decât să scrie ceva de bine 
despre cineva! Goma apărîndu-l pe Caraion! Oala spartă luînd apărarea hârbului ? Să 
fi fost oare caracterul lui Caraion un hârb? După dezvăluirile doamnei Aleutina 
Grigorescu Creţu (...) Ion Caraion apare ca un monstru cu două capete: scriitor 
important al generaţiei sale şi un ticălos cum poate numai Eugen Barbu a mai fost în 
mare grădina literelor româneşti”. 


Este reprodusă şi o pagină manuscris din Caraion - zice legenda 
(autor : Buduca) : 


“Mostră din caligrafia lui Ion Caraion: un document grafologic sau psihiatric?” 


Cred că am material pentru viitorul articol de la Cotidianul : 
Buduca. 

A nu se uita : demascarea furturilor literare ocupă interiorul 
Cuvîntului, paginile 8-9. Dar oare pe ce-mi cad ochii pe verso-ul pagi- 
nii 9, adică pe 10 ? Două lălăieli, una fiind cronica ortodoxă : Biserici 
şi simpozioane, alta : La pânda gândului (ce adânc !). Semnate : Dan 
Ciachir, catehizatorul Buducăi ! 

Luca Piţu, îmi cere adresa lui Radu Mareş, al cărui tată vitreg este 
Vasile Boca, “dedicatorul ultimului nostru op” - l-am citat. Îmi mai 
scrie că pe Manolescu au început a-l pişca prin reviste chiar foşti 
lundişti (aşa scrie el, corect, alţii spun: lunedişti) ca Muşina, Crăciun... 

La amiază : adineauri a telefonat Solacolu : a făcut fotocopii 
(după fotocopii...) din articolul Sandei Cordoş - le-a trimis Valentinei 
Caraion - care a spus că e cel mai frumos cadou care i se face în ulti- 
mii ani. Tot el : că vrea să trimită textul lui la Vatra, cu intenţia de a- 
1 fi publicat. L-am încurajat să o facă. 

„Eu : am luat un exemplar din Patimile... şi am început să-l corec- 
tez. Incerc şi la Mareş pentru o a doua ediţie. Acum o săptămână Ştefa- 
na a promis : “pentru cartea asta aş face un efort...” 


JURNAL 1999 39 


Azi este o superbă zi de iarnă însorită. Am umblat vreun ceas prin 
târg. Geruleţul îmi aduce România în plin Belleville. 

Seara : a telefonat I.L. Stoiciu. In prima parte a convorbiri nu 
ne-am înţeles deloc-deloc. El se arăta mirat că data trecută am putut 
cere jurnalului să publice o cronică despre mine; şi că a fost mirat că 
eu nu înţeleg : el nu poate să scrie cronică - fiindcă nu are cărțile.. . Am 
spus de vreo trei ori: dacă aşa a înțeles el - regret, însă nu asta 
spu-sesem, doar mă informasem : are Cotidianul de gând să publice o 
recenzie despre Jurnal IV-V, proaspăt apărut ?, fiindcă tocmai 
văzusem o cronică dedicată lui Țepeneag ; că nu aveam deloc intenția 
de a-l soma pe el să scrie cronica... 

Era într-o zi (seară) proastă. Mereu zicea că eu nu înţeleg ce-i 
acolo, în România ; că ar trebui să vin acolo, ca să pricep - să-mi 
provoace el o invitație a Academiei ? Doamne fereşte !, am răspuns. 
A Uniunii Scriitorilor ? Doamne fereşte, nu sunt membru - nu fusesem 
reprimit după 89. A spus că...nu ştia : că e pentru prima oară când 
aude. Deşi scrisesem pe toate gardurile această chestie... Dar se vede 
că nu chiar pe toate.. 

În fine, ne-am despărțit prieteni. Îmi pare rău că l-am putut 
tulbura pe Stoiciu - dar zău că n-am vrut - şi nici nu mi-am dat seama 
că asta va înţelege. 

Pe acestea - fiind şi duminică, zi fără veşti - termin luna ianuarie. 


40 PAUL GOMA 


FEBRUARIE 


Luni 1 februarie 1999 


Azi după amiază a telefonat Luca Piţu de la Strasbourg. Dar tot 
nu are un telefon unde să fie chemat. Am trăncănit şi ne-am hăhăit. 
Am terminat textul despre Buduca. ÎI transcriu şi mă culc : 


[Vezi textul “Buduca - gaura albă...” în Butelii... 1999] 
Marţi 2 februarie 1999 


Zi posomorită, deprimată - deprimantă. Contribuie din plin la 
aceasta şi nemulţumirile : discuţia telefonică avută cu Stoiciu, nervo- 
zitate extremă din casă - la toţi - zvonurile că Dacia n-ar mai fi pe linia 
de plutire... Apoi : n-am găsit, pe panoul ordinatorului, textele publi- 
cistice din 1998 neintrate în sumarul Nemirei... Şi încă ce am aflat de 
la Luca Pitu : că Dan Petrescu este, în continuare, acolo, “şef mare”, 
cum zice el... lar marele-şef nu coboară până la a-mi da un semn de 
viaţă... Ei, bravos ! Iar când vom avea o explicaţie, el va pretinde că 
era supărat de “portretul” din Jurnalul unui jurnal - ce contează că 
acesta a apărut după dispariţia lui îndelungată, abia în decembrie 98, 
când el tăcea cu îndârjire, de prin septembrie acelaşi an (totuşi). Sau, 
mai ştii : îmi va reproşa că... nu l-am căutat (cu mâna mea), ca să-i 
aduc aminte că mai exist - după ce el îmi scrisese că este excedat de 
scrisorile mele - în care întrebam mereu, mereu... de ce nu răspunde 
la întrebările mele legitime...? 

Asta-i cu editorii - păi ce : am eu habar ce greu e să fii editor - am 
fost eu vreodată ? Atunci de ce vorbesc, domnule !? De ce-i critic, de 
ce mă plâng de ei - ba chiar îi înjur în jurnalul meu cel personal (edi- 
tat tot de un editor, fatalmente...)? Pentru a câta oară o spun : ce 
bine-ar fi pe lumea asta dacă nu ar exista aceşti încurcă-lume, aceşti 
cerşetori, aceşti excedanţi de scriitori ! Atunci editorii ar edita cărțile 
(făcute de ei, singurei, în zilele fără soţ cu cumnăţelele) în pace, n-ar 
mai fi futuţi la cap, tulburaţi, zădărniciţi în opera lor de culturalizare a 
maselor largi - prin intervenţiile inoportune, meschine, obraznice, 
prosteşti (ale creşetorilor de scriitori). Păi, jos scriitorii şi sus editorii! 
Păi, moarte scritorilor - şi-păi să trăiască,-n veci editorii noştri dragi !! 

E-e-e ! Păi până când o viaț -amară ?! 

Seara : am deschis ordinatorul, fără a avea ceva de spus-scris. 
Sânt şi mai iritat, supărat, sictirit : am medicamente numai pentru şapte 
zile, după care... Sper ca, totuşi, în această săptămână să-mi vină 
căcatul de hârtie, cică trimis(ă) în 28 ianuarie de la o distanţă de 500 
metri în linie dreaptă de 27-27 rue Bisson ! Adevărat : PTT-ul nu 
circulă pe calea cea mai scurtă dintre două puncte, el practică zig-zagul 
(dacă-i văr drept cu Ornea...). 

Franţujii ăştia : sunt nişte români - singura deosebire : vorbesc 
franţuzeşte fără accentul rrromânesc al Elvirrrrei Popesco ! 

Consângenii noştri, chiar de cea mai bună calitate au un... tic : în 


JURNAL 1999 41 


discuțiile cu mine (nu toţi, din nefericre ; din nefericire, prea multi) - 
şi, desigur, cu oricare alt “fugit” - în clipa în care nu mai au argu- 
mente, sau se plictisesc de argumentat, îţi pun mâna în piept cu : 

«Nu ştii dumneata ce se petrece aici !» 

Mă întreb dacă nu foloseam şi eu astfel de înlocuitor a totul şi a 
toate. Dacă mă gândesc bine-bine... parcă şi eu. Numai că, dacă nu 
exclud această urâtă posibilitatea, nici nu-mi aduc aminte, limpede, o 
astfel de “discuţie” cu vreun occidental. Doar dacă... Doamne fereşte! 

Sânt terorizat de perspectiva Alzheimer. Se zice că sunt predispu- 
se structurile colerice (ca mine), persoanele care se remarcă printr-o 
bună memorie - şi în general cei care “pun la inimă” toate căcaturile - 
cam ca mine. Bietul Cioran, Dumnezeu să-l ierte. Nu se va fi remarcat 
el printr-o memorie ieşită din comun, dar faptul că a trecut de la româ- 
neşte la franţuzeşte şi că le stăpânea dumnezeeşte pe amândouă ba mai 
ştia şi nemţeşte şi englezeşte (ba chiar răşinăreşte) însemna că aduna- 
se în scăfârlia lui multe-multe-multe cuvinte. Şi, iată : dă boala peste 
ele - şi i se şterg. În primul rând cuvintele. Apoi restul. Se spune, spun 
apropiații celor atinşi : ţi se rupe inima când soţul sau fratele sau părin- 
tele tău te întreabă : 

«Tu cine eşti ?» 

Insă şi mai sfâşietoare trebuie să fie întâlnirea lui cu propriul 
chip, în oglindă. Il întreabă : 

«Dar tu cine eşti ?» 


Miercuri 3 februarie 1999 


Am dormit mult, deci ceva odihnă voi fi adunat. Mai dărâmată 
decât mine : Ana. Ştiu ce i-ar trebui : un concediu de un semestru şi o 
consistentă satisfacţie materială... 

Seara : am primit o cartolină trimisă de Laszlo din Budapesta ; o 
scrisoare de la Kuciuk şi un plic în care Ruxandra Cesereanu pune o 
pagină din Ziarul de Cluj, în care se află cronica ei : Un jurnalist 
nesăţios (dar atât, nici un cuvânt - dacă-i supărată, din câte spune 
Laszlo...) şi două re-viste: Convorbiri literare (ian. 99) şi Vatra 11/98. 

De câtva timp, C. L. cu cele 48 de pagini ale sale tipărite îndesat 
echivalează cu un volum mediu - ca un periodic format carte, cum ar 
fi Viaţa românească). Adună semnături de prim ordin : Ierunca, 
Grigurcu, Ursachi, Kiropol, Nedelcovici, Manolescu (o convorbire cu 
C.M.S), L.I. Stoiciu - fatal, i-am amintit pe cei mai bătrâiori... 

Vatra, în schimb, dacă nu se... umflă cantitativ, devine din ce în 
ce mai arătoasă, grafic (de calitate ce să mai vorbesc, e din ce în ce 
mai... foarte bună - am să le scriu şi asta vetrioţilor, dar nu ştiu când, 
fiindcă le-am trimis trei plicuri în cam zece zile...). 

In nr. 11 (pe care nu l-am citit tot) mi-a atras atenţia discuţia în 
jurul cărţii lui Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă. Un alt june sim- 
patic (am vrut să spun : bun...), Vasile Baghiu îl cam martirizează - 
pentru nişte “păcate” pe care le va fi avînd chiar el (dacă sunt cam de 
aceeaşi vârstă): zice că îi face o mare nedreptate Anei Blandiana, vor- 
bind despre ea aşa cum vorbeşte(chestiunea rezistenţei prin cultură) ; 
şi despre Nichita Stănescu (valoarea poeziei sale). Evidenţiază tonul 


42 PAUL GOMA 


inadecvat al lui Ştefănescu (într-o cronică - nu am citit-o), precum şi 
argumentele aceluiaşi, nu debile, ci de-a dreptul ticăloase (acesta fiind 
comentariul meu). Mai scriu despre Dobrescu : Nicoleta Sălcudeanu, 
Iulian Boldea, Nicolae Coande (pe ultii trei am să-i citesc pe îndelete 
mâine, pe lumină). 

La rubrica Copii legalizate, Vatra publică un schimb de scrisori 
Țepeneag-Schlesak, din 1971. După prostul obicei al său, somniricul 
Puiu scrie, atacîndu-mi iar nădragii. 

Şi mai seara : am scris textul următor - am să-l trimit mâine lui 
Cistelecan, să-l publice în Vatra : 


[Vezi textul în “Despre un jurnal... apocrif...” în Butelii... 1999] 


Joi 4 februarie 1999 


Am multiplicat textul de mai sus şi l-am trimis la Vatra, la 
Cotidianul, la Lumea liberă.(...) 

Mi-a scris Luca Piţu că i-a dat lui Petrişor telefonul meu şi că are 
să mă caute. Ca să-mi comunice - ce anume ? In 1990 a fost pe la mine 
(era Liiceanu la noi). De atunci însă, cu toate că a mai venit pe-aici 
(şi la colocviul despre exil), n-a dat nici un semn de viaţă. 

Sânt, în continuare, mortăcios. Nemulțumit, irascibil. Ei, dacă 
mi-ar fi apărut, în sfârşit, Scrisuri la Nemira Danpetrescului ! Dar nu 
(mi-)a apărut. lar prietenul meu Dan Petrescu se miră - ba chiar se 
arată... excedat - de faptul că mă grăbesc... Da, domnule ! De ce m-oi 
fi grăbind, n-au intrat zilele-n sac, nu dau Tătarii, nu s-au sfârşit 
zilele, cum de uitasem că sânt veşnic? Şi că o să public azi ori poimarţi, 
tot căcatu-ăla ! Cine se interesează de ce public, de ce nu ?! Da, 
domnule. 


Sâmbătă 6 februarie 1999 

(e) 

Nici ieri, nici azi n-a venit poşta. De-acum : pe marţi. Dac-aş 
putea să mă culc azi şi să mă scol marţi ; sau prin iunie, la Târgul de 
carte ; sau în octombrie - la 64 ani ! 

Seara : am pregătit patru dischete : 1. Jurnal 1998 ; 2. Sabina ; 3. 
Gherla şi Lăteşti, 4. Scrisuri 1998 (cele neincluse de Nemira) şi 
Scrisuri 1999 - până în momentul de faţă. 


T 
C...) 


Aseară a nins - chiar a viscolit (vreo 3 minute - hai : două). Acum 
e geruleţ. N-a venit poştă, nu trimit poştă. 


Sâmbătă 8 februarie 1999 


Miercuri 10 februarie 1999 
(...) 


Ieri, mare zi, mare : refuzat de farmacista albă de pe Tourtille, 
fiindcă rămăsesem fără medicamentul principal, mi-am încercat 


JURNAL 1999 43 


norocul la arăboaica din colţ. Pe loc mi-a dat ! Ba mi-a dat şi de pe 
reţeta de la oftalmolog[ist] ceea ce nu (mai) aveam dreptul... Întâm- 
plarea m-a bucurat şi m-a tulburat : în anumite împrejurări (nu neapărat 
esenţiale, dar fleacuri ce-ţi pot face viaţa amară - sau din contra) mai 
degrabă te descurci - acesta este termenul) cu un oriental d-al nostru : 
cu el toate se aranjează... 

Ieri a venit poştă din abundență : Monitorul de la laşi, Calende : 
publică o pagină cu Catedrala neamului (o scrisoare de la Doman, în 
care-mi dă adresa lui Vasile Baghiu), Lumea liberă (Vin minerii ! I), 
un pachet de Cotidianul şi, în fine, Viaţa românească (9-10/98). 

Aici ar fi de semnalat un text al lui Cornel Moraru : Un mozaic de 
tendinţe postmoderne (hotărît, termenul postodernism, aruncat la un 
moment dat, şi-a creat propria necesitate...). Sânt şi eu amintit : 


“(...) din anii ‘90 încoace literatura «carcerală», fenomen distinct în proza 
actuală, îmbinînd formula jurnalului sau a memorialisticii de închisoare cu expe- 
rienţa infernului existenţial, care nu mai e doar unul «de hârtie», dînd o replică mor- 
tală - aş zice - aşa numitului «roman al obsedantului deceniiu», pomenit şi mai înain- 
te. Nu altceva sunt cărţile lui Paul Goma - ca să luăm exemplul cel mai concludent - 
decât mărturii zguduitoare ale unei experienţe trăite şi asumate până la capăt în 
gulagul comunist (cel puţin : Gherla, Ostinato, Patimile după Piteşti, Culoarea cur- 
cubeului *77). Un critic german - vrem să dăm şi altora cuvântul - nu ezita să noteze 
pe marginea unei asemenea lecturi : «Ostinato, în italiană cuvântul înseamnă 
încăpățânat ; în muzică el desemnează un motiv ce se repetă continuu (basso 
ostinato) iar ca titlul al romanului lui Paul Goma el reprezintă repetiţia încăpăţânată 
şi muzical-contrapunctică a motivelor unei existenţe de deţinut” (Siegfried Lenz, în 
Der Spiegel, 28 febr. 1972). Experimentînd o asemenea formulă epică, romanul este 
o încercare despre limită şi ieşire (ieşirea din cercul recluziunii totale), proiectată 
însă nu într-un univers concentraţionar fictiv, livresc, ci în lumea cumplit de 
concretă a închisorii din infernul totalitarist, fie că este vorba de Gherla sau Aiud, fie 
că este vorba de «închisoarea noastră cea de toate zilele» : o cosmologie a celulei, 
cum s-a spus. Scriitorul însuşi participă fizic şi moral la coşmarul prin care trec per- 
sonajele sale, este unul dintre acestea. Suferă alături de ele, este la fel de vinovat sau 
nevinovat, avînd aceleaşi şanse de mântuire, dar poate una în plus, deoarece el scrie. 
Are în mai mare măsura ca alţii memoria suferinţei şi cercetînd de aproape, uneori 
microscopic amprentele torturii, care sunt impregnate peste tot, dar şi în corpul şi în 
carnea sa, ajunge să reconstituire tortura însăşi în toată grozăvenia ei, cu ororile ce o 
însoțesc : ceva de neimaginat şi de nepovestit.” 


Textul lui Cornel Moraru este primul din o suită : “Tendinţe 
postmoderne în proza românească”. lar acum con-tinuu : al doilea text 
se intitulează : Proza biografică şi este semnat de G. Dimisianu. Ei, 
pe cine înşiră Dimi la “literatura jurnalieră şi de memorii”? Fireşte, pe 
Sîrbu, pe Steinhardt, pe Zaciu, pe Țepeneag, pe Mircea Ciobanu (cu 
Convorbirile cu Mihai I ! - cum ar veni : grefierul devine, sub condeiul 
dimiselic, autor de... literatură jurnalieră şi de memorii !), Valeriu 
Cristea, Ciocârlie, Vera Călin (păi, ce ?)... N-ar mai lipsi decât Croh, 
că şi el are “amintiri”, dar omisiunea dimiseacă are o explicaţie: Croh 
este scos din circulaţie. 

Goma? Goma nu există pentru Vechea Gardă de la Palatul de 
Iarnă (aia care-a făcut Rivuluţiunea! - sub drapelul anticomunistului 
Ivaşcu). 


44 PAUL GOMA 


Ei, şi agiungem la Luca Piţu : Comentariile de la Moldova (IV)! 
La un moment dat zice şi de mine : 


“(...) cugetez şi la Paul Goma, alt exploatator antinaţionalist, în Gherla, al 
opoziţiei dintre comportamentul mioritic postulat şi cel real : «Cine o fi spus că 
ciobanul român...» (dă citatul n.m.). Meditez la Goma şi l-aş prelungi cu patru 
exemple de manipulare textuală : 

“1. Pe Horia, transilvanul, nu l-au livrat autorităţilor austriace ungurii, huliţi de 
Buzura la desele lui ieşiri ca ambasador itinerant ceauşin prin străinătăţuri, tu-le 
muma lor, ci moţi de-ai lui i-or băgatără deştul în anusul infundibuliform, l-or 
predatără stăpânirii cu recompensă pecuniară şi s-or crăcănatără de râs când l-au tras 
pe roată ca să afle lumea toată ; 

“2. Pe părinţii lui Goma nu i-au turnat saşii ori secuii că-s refugiaţi basarabeţi 
şi stau ascunşi prin hucii pădurilor, ci nişte ardeleni d-ai noştri, geto-draci din tată-n 
fiu ; 

“3. Basarabia au cedat-o fără luptă, împreună cu nordul bucovinic, în 1940, sub 
presiunea unui ultimatum, iar acum i-or intromiseră policele în găoz Iliceanu şi 
Konstantineskov, un olteniţan şi-un transprutean (aici se înşeală : nu e - deşi nici cu 
Păunescu, Plămădeală, A.D. Munteanu, Ciachir nu ne este ruşine, n.m.), oferind-o pe 
tavă Ucrainei, Rusiei Mici şi falice, ca s-o anchiuleze în continuare, până la Giudeţul 
de Apoi; 

“4. În septembrie 1989, după ce fusesem exmatriculat de la Universicumetri- 
tate (...) Brumarul (...). De aici concluziile, ideologizante până la Allah, că sântem 
ocupați - titiliţi, scărpinaţi, sodomizaţi - de noi înşine, nu de moscoveţi mereu beţi. 
Revedeţi misiva lui Neacşo ot Câmpulung, delatorul stipendiat de judele Braşovului, 
ori Arhivele Otomane, pline de pâri şi alte porcărioare cuţovlahiceşti. Nous sommes 
occupés par nous-même, nu de ruşi, nu de măgureni, nu de mineri, nu de voicani 
clitorescieni (...). Altfel cum să-ţi explici raţional că, în versiunea românească a 
Cărţii negre a comunismului de la Humanitas, blindată de o anexă solidă, supervizată 
de Marele Liiceanu, lipsesc referinţele la Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, 
Calciu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, ocultaţi cu dibăcie de 
Motanul Arpagic, atât de blandian ?” 


Mai există un fragment de eseu - foarte bun - de Marian Victor 
Buciu : Pro textualism : Crăciun contra Țepeneag, în care încearcă 
(repet : încearcă) să demonstreze întâietatea lui Țepeneag în materie de 
textualismus. 

Bietul Onireag : pe de o parte, nu acceptă că absenţii se înşeală 
totdeauna (nu sună bine în româneşte această zicală). Că, noi, plecînd, 
în peştera natală au rămas, nu doar vieţuitori, dar şi vătafi, alții, cei de 
după noi (fie prin vârstă, fie prin... rămânere pe loc). Pe de altă parte: 
asta să fie preocuparea de căpătâi a scriitorului Țepeneag ? Intâietatea 
în timp ? Dar el nu ştie că Românul nu percepe timpul, iar când îl 
găseşte, se sperie ca de şarpe, după aceea se preface că nici usturoi n- 
a mâncat, nici timp n-a realizat ? Că Românul nu are cea mai vagă idee 
de ceea ce poate fi cronologia ? Asta ar putea însemna că Țepeneag 
este mai puţin scriitor, producător de texte, ca să-i cânt în... text - cât 
alcătuitor de programe (textiliste). Dar bineînţeles că a fost ignorat, 
apoi ironizat de Crăciun - de ce se miră ?: deşi nu recunoaşte, Crăciun 
din mantaua lui Țepeneag a ieşit, asta se vede din Belleville! - şi 
imediat după 89. Crăciun este un ţepenegist. Taman aşa “îşi lucrase” şi 
Țepeneag pre ai ai săi “înaintaşi ”! 


JURNAL 1999 45 


În fine Viaţa românească publică un fragmenţel (5 pagini) din 
Roman intim, anunţînd că se află în curs de apariţie la Allfa. 


Ca 
Sâmbătă 13 februarie 1999 


Scrisori : de la Octavian Mihăescu, stabilit în Germania ; student 
în 1989, a trimis scrisori la Europa liberă în timpul congresului PCR 
din noiembrie şi 1 decembrie (89). Nu a acceptat certificat de 
revoluționar ; a scris o carte pe care mi-o va trimite. O frază ciudată : 

«La un Târg de carte de la Frankfurt (nu mai rețin dacă în 98 sau 
în 97) m-am luat dur de Liiceanu, însă m-a plasat pentru explicații 
ulterioare la Crăciuneasca». 

Explică mai încolo : motivul intervenției lui a fost topirea Culorii 
curcubeului - dar nu lămureşte dacă “explicaţiile ulterioare” i-au expli- 
cat ceva ori ba. “Crăciuneasca” să fie Ioana, prietena noastră ? 
Probabil. Ioana e o fată atât de bună, încât e prietenă cu tine cât eşti tu 
de faţă (în privința mea : atâta vreme cât nu mai este de faţă şi o altă 
persoană, personaj care i-ar putea influenţa - în bine, în rău - viaţa). Cu 
noi s-a purtat minunat - însă nimeni dintre “personajele”... celelalte nu 
trebuie să ştie că Ioana este prietenă cu Gomii. In ultimii 4 ani (de la 
expulzare) am citit vreo trei interviuri de-ale ei în periodice româneşti. 
Ca un făcut, la întrebarea : “Pe cine frecventaţi la Paris?”, Ioana îi 
numea pe Vişniec, pe Tănase (ceea ce este normal : oameni de teatru, 
de-ai ei), alte câteva nume neutre, apoi îl punea şi pe Kundera printre 
relaţiile sale (!). Dar de Goma, Doamne fereşte să pomenească ! 

Luca Piţu : îmi trimite fotocopii după România liberă care îi 
demască pe “oamenii de sprijin” de la Iaşi...- printre ei şi Corbea. 

Mă anunţă că Jurnal IV-V a fost “sustras” de la Biblioteca 
Universităţii Alsaciene (“oarecum”, precizează) şi trimasă Anişoarei ! 
Foarte bine : când are să vie la Paris am să-i dau alt exemplar - dacă el 
va voi. Mai zice că să-i dau bătaie, să-i dau bătaie până la “măcar 
numărul octuplu”. 

El a numărat volumele-obiect, nu jurnalele, care sunt... Să le 
numărăm, Coane Piţule : 


Paris 15 fevruarie 1999 
Dragă Domnule Luca Piţu, 


Am primit fotocopiile şi scrisoarea (nedatată - norocul meu : mă uit la stam- 
pila de pe plic). 

Ce să zic - zic : foarte bine că aţi trimăs Jurnalul Anişoarei Domniei Voastre, 
că e tânără şi suportă mai lesne pedepsele (mai aproape ar fi : pedepsirile). Însă 
tânărul tinerei din Vrancea să nu aştepte să-i expediez alt exemplar prin poştă : data 
trecută am trimis acelaşi Jurnal lui Piţu la Strasbourg şi lui S. Damian la Heiedlberg; 
cu toate că Strasbourg-ul se află (de mirare, nu ?) în Francia, coletul costă dublul 
celui expediat în ne-Francia (ba dimpotrivă : Alemania)! Tovarăşa negresă de servi- 
ciu de la PTT-ul alăturalnic - altfel mamă de copii - mi-a explicat că... nu există tarif 
“interior” pentru cărţi. În schimb, ca să zic aşa, este unul exterior - care nu mai depin- 
de de Galii-şi-Romanii. Căci aşa merge vieaţa. 

Ungător pe la inimă văcărescul îndemn de a continua a scrie la jurnal “până la 
numărul 8”... 


46 PAUL GOMA 


Dar dragă domnule Piţu (şi Coane Fănică) - să le numărăm : 
1. Jurnal pe Sărite 
2. Jurnal de Căldură mare 
3. Jurnal de Noapte lungă. 
Acestea au apărut la Nemira ; la Dacia, în Alte jurnale, intră : 
4. Jurnal American 
5. Jurnal de Ziuă scurtă 
6. Jurnal de Aşteptare 
7. Jurnal de Expulzat 
8. Jurnal de Casă nouă 
Volumul următor “titulat : 
9. Jurnalul unui Jurnal (1997) a apărut şi dânsul, cum ar zice Negoiţescu. 
lar în acest an - sper - va apărea : 
10. Jurnal de Apocrif... (1998), 
iar în clipa de faţă scriu jurnalul pe 1999, încă 
fără titlu, dar cu un număr : 11. 
Vai de curu” lecturatorilor miei ! 
Am înţeles : trageţi către numărul 8. Eu : nu. Merg mai degrabă la 11 şi fame- 
lia : 22, 33, 44... Ce să fac : sânt cam... realist, cum ar zice o fată ardeleană. 
Dar chiar dacă nu aşa se va fi numărînd - de ce aţi spus să continuu până la 8? 
Şi ce fac când ating Optul ? Mă opresc ? Chiar ieri am fost la doftor : mi-a dat un 
medicament eficace contra colesterolului personal. Şi dacă nu mor mâine - ci abia 
(hăt !)poimâine ? Ce fac : îmi zic : Mi-am făcut norma, gata ! ? Dar, domnule, un 
grafoman ca mine, dacă nu mai scrie, e-n stare să moară, parol ! 
Bine, o să mă mai gândesc. 
Prietenul Dan Petrescu o ţine tot într-o tăcere. O fi ocupat, în conti-nuare, cu 
Amintirile lui Diaconescu, cel care nu are trecut, nici prezent. 
Pe curând, 
Paul Goma 


Luni 15 februarie 1999 


Am primit azi Discobolul 12/98 (cu un fragment din R.I.) şi 
Jurnalul literar nov.- dec. 98 (dedicat Monicilor). 


Marţi 16 februarie 1999 
(sa 
Citind pe sărite din ultimele volume de Jurnal, am băgat de seamă 
două inadvertenţe (deocamdată) : 

- în 96 sau în 97, de ziua mea aniversară am afirmat (nu mai caut 
acum, mi-e greu să mă ridic de pe scaun), că uite, “nimeni nu m-a 
felicitat” - cam aşa cumva. Şi doar în 2 octombrie 1995 (când eram la 
“otel şi, vorba bucureşteanului, aveam procest, mă felicitaseră şi 
Laszlo şi Cimpoi! 

- probabil prin 1994 am notat că primisem o carte de la Luca 
Piţu... şi că mi se pare pălăvrăgitoare, obositoare, etc... 

Afirmaţie meritînd un popas. 

Negreşit : acum nu mai gândesc exact aşa - şi eu îmi pot nuanţa 
opiniile despre un om, despre o carte ; însă atunci aşa gândeam. Ce-ar 
fi trebuit să fac, la pregătirea dactilogramelor în vederea editării : să fi 
suprimat această părere - datată, desigur, deci adevărată în momentul 


JURNAL 1999 47 


în care o puneam în jurnal? Dacă aş fi făcut altfel, jurnalul meu ar mai 
fi jurnal? - adică acea carte ce consemnează - cronologic - adevărul din 
fiecare segment de timp, fic şi de o secundă, fie de o zi, dar avînd în 
frunte anunţul : data cutare? Bineînţeles nu. Jurnalul meu ar fi jur- 
nalul lui Țepeneag, cel care modifică, în 1991 (de pildă, când 
pregăteşte una dintre variantele “Oniricului la Paris”), întâmplări şi 
adevăruri din 1971, din 1977, de exemplu - în funcție de ce crede el 
în... 1991. 

Acum îmi vine : maniera în care îmi tratez jurnalul (în faza 
preparării lui pentru publicare) este asemănătoare celei în care, în 
“ficțiuni” vorbesc (sau tac...) în pielea, nu atâta a cutărui personaj 
(fundcă personajul este una şi aceeaşi persoană cu naratorul), ci în 
timpul ei. Nu mai ţin minte cum anume“procedam” când scriam 
povestioarele “pentru copii” (probabil, instinctiv, ase-mănător), însă la 
Din Calidor - şi în următoarele patru “ficţii autobiografice” m-am... 
scăzut (ca înălţime), m-am... retrogradat (în timp, deci în vârstă), 
pentru a putea vedea “de la înălţimea timpului (vârstei) naratorului”. 
Că am reuşit sau ba... Eu cred că ceva-ceva tot am izbutit, însă auto- 
rul se mai înşală... 

Bătaie de cap (am şi consemnat-o, în timp ce scriam Sabina) 
mi-a dat întrebarea : din moment ce naratorul narează din timpul - în 
sensul : din interiorul, cronologic, al naraţiunii, cum se va împăca... 
psihologia (şi, fatal : “vocabularul”) unui adolescent de 15-16 ani, cu 
discursul... suspect de matur? Am găsit un artificiu (nu ştiu dacă 
rezistă, oricum, l-am făcut cunoscut în chiar textul romanului): adoles- 
centul acela nu era unul obişnuit, ci un “în-plus-basarabean”. 

Inapoi la jurnal : dactilografiind primele trei volume (cele apărute 
în 1997, la Nemira), am suprimat multe cuvinte, multe propoziţiuni, 
multe pasaje, multe pagini. Pe care, atunci, nu le credeam publicabile 
(şi încă nu au devenit, chiar dacă pârtia a început a se face). In aceste 
două volume de la Dacia iarăşi am operat - numai că nu am marcat 
suprimările. In ultimul, Jurnal de apocrit...- 1998, am făcut-o cu 
oarecare consecvență. Insă nu mi-am corectat, momentanizat, actua- 
lizat opiniile de altădată - ca Țepeneag. 

Fireşte : lui Luca Piţu nu-i va face mare plăcere citind însemna- 
rea de atunci (era destul de aproape în timp de discuţia noastră telefo- 
nică, în care el, chiar de nu-l apăra pe Drăgan, mă punea faţă-n faţă cu 
Găzarul Roşu : «El n-a fost membru de partid - ca Dvs.»), însă cum 
este o persoană care ştie ce-i un jurnal şi a început a-l cunoaşte pe dia- 
rist nu va lua-o rău. Dacă se va supăra, decepţia va fi de partea mea, ca 
să spun aşa... 

Seara : a telefonat Luca Piţu : că a primit scrisoarea de ieri. Mi-a 
dat un număr de telefon unde poate fi găsit joia. 

Dacia mi-a trimis două faxuri (niciunul lizibil). Am telefonat eu, 
am vorbit cu Monica Cremene :Veste bună : dischetele, potrivite - sunt 
la calibrat. 

I-am cerut dimensiunile paginilor de roman: 11/16,5-17. 

M-am şi apucat de re-calibrat. 

Mi-a venit Lumea liberă. Cu, pe prima pagină anunţul (provenit 
de la Aspro) că m-au propus şi pe mine - că şi eu ‘s băiat bun... Eu, 


48 PAUL GOMA 


când propuneam, păstram secretul (numai Monica Lovinescu şi Virgil 
Ierunca ştiau pe cine propusesem : un an pe Ionesco, un an pe Eliade, 
un an pe lonesco...). 


Miercuri 17 februarie 1999 

(sa) 

Azi am primit scrisoarea de la Elvira Iliescu: zice că a auzit la 
radio - în 8 februarie - atunci mi-a scris. 

De ce nu voi fi amintit că ieri (dacă alaltăieri?) am primit scri- 
soare de la Grigurcu ? Scrie cât de greu îi vine după moartea mamei 
sale. Şi că nu ştie dacă are să fie în stare să mai participe la polemică - 
să mă gândesc cum să fac să o oprim. 


Vineri 19 februarie 1999 

(...) 

Ieri am mai primit o scrisoare de la Elvira Iliescu şi volumul pe 
care îl aveam, dar nu-l mai găseam. In clipa în care am desfăcut plicul 
şi am extras exemplarul proaspăt venit, privirea mi-a căzut, în biblio- 
teca din salon, pe... aceeaşi culoare roşie a Râsului ! Cum de va fi ieşit 
iar la lumină ? Dumnezeu să ştie, pentru că pe acolo umblu zilnic de 
mai multe ori... Fireşte, ca de obicei, e mulţumită pentru “succesele” 
(sic) mele, îmi aduce aminte că “astrele au prezis toate-toate - cu 
excepţia Nobel-ului...” - ceea ce înseamnă că... n-o să-l primesc !, mă 
anunţă. Scrisoare de la Solacolu : trimite Don Quijote, antologia cu 
textele lui Caraion şi despre el. 

Si o scrisoare de la Florica Alexandra Constantinescu, cea care i 
se adresase lui Laszlo, citindu-i în Jurnalul unui jurnal adresa... Imi 
scrie multe cuvinte bune, cu care prilej îi scapă şi câteva informaţii : 

- când a apărut Jurnal-ul de la Nemira... 


*...1-am scris dlui Liiceanu în luna mai 1997, rugîndu-l să-mi trimită lunar 
câte un volum (neputînd da 50.000 lei o dată). De-abia în luna august 1997 am pri- 
mit răspuns că nu ei au editat volumele şi m-au îndrumat spre Nemira...” 


Desigur, nu Liiceanu în persoană a îndrumat-o, dar e nostimă 
“trompada” ; alta : 


- “în ceea ce priveşte Uniunea Scriitorilor, în luna dec. 1998, pe Radio 
Cultural, a fost o discuţie legată de problema scriitorilor excluşi din Uniune şi 
răspunsul acesteia a fost mai mult decât infantil, chiar securist şi anume “să facă 
cerere de reprimire”... 

Şi ultima : 


“Aseară (14 februarie, n...m.), la TV 2 Laurenţiu Ulici a bâlbâit ceva despre 
propunerea pt... premiul Nobel alături de Mircea Ivănescu şi Gellu Naum cu 
adausul că pt. anul 2000 îl propune pe N. Breban...” 


Ei, bravos, naţiune ! Dacă băieţii de la Aspro au comis o... inde- 
licateţe (sânt convins că în hârtiile primite de la Fundaţie li se reco- 
manda discreţie în privinţa propunerii), Lulici este de-a dreptul... Ilici, 
cum îi spunea Ierunca ! Nu pentru că l-a propus pe Breban, Doamne 


JURNAL 1999 49 


fereşte, ci pentru că spune la televizie pe cine va propune el - care nici 
n-a fost solicitat să facă aşa ceva. Pi 

N-am primit nimic de la lansare - din partea lui Laszlo. In schimb 
primesc veşti indirecte despre facerile lui : din cei care mi-au scris : 
Grigurcu şi D-na Constantinescu au primit de la el cărți. 


(...) 
Duminică 21 februarie 1999 


Azi am scris lui Sami Damian : 


Paris 22 februarie 1999 
Dragă Sami, 


Scrisoarea ta din 15 febr. nu numai că nu m-a supărat dar (aici merge): dim- 
potrivă ! Pentru mine a fost/este o adevărată juisare, într-atât de rare sunt astfel de 
schimburi de idei şi de cuvinte. După cum vei fi observat : foştii colegi-de-breaslă 
(cum le spui şi tu) mă tratează ca pe un trădător (al breslei, al cauzei literaturii cura- 
te cu voie de la Naşu, al legii nescrise potrivit căreia: «Eu îţi mai fac ţie câte o 
măgărie - dar dacă tu te plângi în gura mare, comiţi o turnătorie!» ; iar câţiva dintre 
cei mult mai tineri (cu două-trei excepţii notabile, dintre care Laszlo)... se jenează 
să-mi atragă atenţia că în cutare loc am scrintit-o, ori în cutare chestiune am folosit 
informaţii neverificate. lată motivul pentru care-mi place să mă... cert cu tine ! 

Din păcate (pentru mine) ai dreptate când îmi semnalezi derapări de la adevăr, 
de la buna-cuviinţă a limbagiului - chiar de la o dreaptă cumpănire a cuvântului. N- 
am să-mi caut circumstanţe atenuante în singurătatea în care... mă complac, în lipsa 
totală de confruntare cu critica (vorbesc, desigur, de cea de limbă română, fiindcă în 
româneşte scriu)... Cum nimic nu se mai poate repara, nici nu cer “despăgubiri” : 
asta mi-a fost viaţa, astea (şi aşa) îmi sunt faptele de scris (am oroare de termenul 
operă, în româneşte de folosit numai despre scriitori valoroşi, dispăruţi). Mi le asum 
- sunt ale mele. Nu mi-e cu totul ruşine de ele, nu sânt cu totul mândru de ele. 

Acestea fiind zise, iubite Sami, o nemulţumire tot m-a încercat citindu-ţi scri- 
soarea. Nu una “de fond” (ca să-ţi fac plăcere - şi în continuare :) ci una “de formă”. 
Cum însă pentru mine, deşi trecut prin Fabrica de scriitori de la Şosea (e-he, ce tim- 
puri !), nici la “materia” lui Mişa Novicov nu eram un bun viitor-inginer al suflete- 
lor, nici atunci nu acceptam că fondul e o chestie, iar forma o alta. Cam cum ar fi : 
omul şi cămaşa (cu izmenele... indispensabile) ; cam ca vinul şi butelia... Nelămuri- 
tul de mine credeam - cred, în continuare - că fondul-forma sunt precum omul cu pie- 
lea-şi, deci fondul cu forma una fac, nu pot fi separate fără pagube şi fără... a ucide 
întregul. 

Acest prea-lung ocol, ca să spun ce am mai spus - dar nu-mi imaginam că 
într-o zi am să-i fac acest reproş lui S. Damian : absenţa citatelor! 

Şi tu, Sami ? Îi înţeleg pe alde Dimisianu, Ştefănescu, Pruteanu, Buduca: ei, 
bieţii eterni-băieţi, nu au aflat încă până la vârsta lor că, pentru a combate o afirmaţie 
a cuiva, trebuie mai întâi s-o faci cunoscută ; să o citezi - între ghilimele. Ei n-au 
ajuns până la pagina aceea a manualului de română, deci, când “polemizează” cu 
cineva, nu luptă cu acela (după cum indică semnificaţia termenului polemică), ci 
“povestesc” ce au înţeles (de obicei alături, dacă nu de-a dreptul contrariul). 

Iată, îl înţeleg şi pe amicul nostru Țepeneag, strămoşul pre-post-suprarealişilor 
de triple sexe (dar dacă al post-avantgard-modernismului textilic?): în multele diatri- 
be împotriva mea nu a folosit un singur citat din “minciunile” denunţate. Recurge şi 
el la “povestire” (de mirare la un oniric înrăit), la rezumate abuzive şi rătăcitive - 
dintr-un motiv limpede ca lumina zilei : ştie bine că ceea ce afirmasem era adevărat 


50 PAUL GOMA 


- dar lui nu-i convine adevărul, deci nu îl reproduce prin citare. 

Că tot am ajuns aici, la adevărul-despre-Ţepeneag. La sugestia ta, m-am infor- 
mat. Într-adevăr : socrul lui Țepeneag, preotul Alexandru Ionescu (cel care, în casa 
lui - şi a fiicei sale şi a ginerelui), m-a apostrofat, în legătură cu... membria de par- 
tid a mea - în sensul că nu merit să-fac-parte, că a fost o eroare în august 68, când am 
fost primit, eu, un fost deţinut politic... - nu a fost membru al C.C., doar deputat în 
MAN. Şi doar vicar cu probleme externe (ce a fost şi Plămădeală mai târziu) ; şi doar 
martor-de-profesie trimis în procesele făcute comuniştilor occidentali (vezi în 
Jurnalul literar din nov.-dec 98 paginile 19-22) ; şi doar “berbece” de spart cetăţile: 
a participat şi la tentativa de acaparare a Bisericii Ortodoxe române din Paris în 1972, 
alături de... Virgil C. Gheorghiu... Dar, oricâte fapte-rele ar fi făcut, în serviciul lui 
Stalin, al lui Dej, al lui Ceauşescu, Alexandru Ionescu nu a fost membru al C.C. Îmi 
vei spune - şi voi fi întru totul de acord : noi nu trebuie să gândim ca ei, comuniştii, 
securiştii : că părinţii sunt vinovaţi de faptele copiilor, copiii de ale părinţilor. Nu în 
acest context adusesem vorba despre socrul lui Țepeneag - ci în al presiunilor exer- 
citate de familia Ionescu asupra ginerelui : să nu ceară azil politic (după ce i se luase 
cetăţenia română!), pentru a nu compromite posibilitatea tuturor membrilor de a 
călători nestingheriţi din şi în România (cu unica excepţie : Dumitru Țepeneag). Dar 
nici acest “detaliu” nu ar fi meritat să fie scos la lumină, dacă Țepeneag însuşi nu 
i-ar fi alimentat cu informaţii false despre mine pe Breban, pe Angela Marinescu, în 
vremea din urmă pe Dieter Schlesak : că eu mi-aş fi păstrat cetăţenia română (spre 
deosebire de bietul de el, căruia Ceauşescu i-o luase, drept care ditamai şeful de 
Şcoală literară se milogeşte la scara lui Iliescu, să i-o restituie...) ; dacă nu le-ar fi 
explicat, făcîndu-le şi un desen, Martei Petreu şi Angelei Marinescu (şi altora, desi- 
gur - de ce s-ar fi sfiit ?) că socrul meu, Năvodaru, fusese... în C.C. (drept care 
Marineasca s-a şi grăbit să scrie această “informaţie” în Vatra. De ce : fiindcă 
Năvodaru era evreu, iar Ionescu popă ortodox ? Ei bine : Năvodaru - deşi evreu !- nu 
a fost în C.C.; după plecarea noastră în Franţa (20 nov.1977), evreul Năvodaru nu 
a primit măcar un răspuns la repetatele cereri de obţinere a unui paşaport, ca să-şi 
vadă fiica şi nepotul, însă românul Ionescu a călătorit cu întreaga-i familie, când a 
vrut (şi nu doar la Paris). Oare de ce - dacă Sfinţia Sa nu fusese decât un modest 
deputat în MAN? A, da : demonstraţia se face prin punere pe două coloane : evreul 
Năvodaru nu fusese nici în C.C., nici în MAN, iar sfaturi de cuminţire nu i-a dat gine- 
relui său (orişicâtuşi: neevreu), nici în 1969 - drept care i s-a pus în seamă o explo- 
zie a Centrului de Calcul ; nici în 1971, când a fost pensionat cu forţa ; nici în 6 
mai 1977, când a fost convocat împreună cu fiică-sa la Ministerul de Interne, unde 
ministrul MAI Coman, ministrul Securităţii Pleşiţă, i-au predat... marfa gata-drogată 
(spre bucuria lui C.T. Popescu - prietenul prietenului Dorin Tudoran - din iunie ‘95, 
cel care a jubilat scriind pe prima pagină a Adevărului textul : Gomora) - cu condiţia 
să declare că el “se delimitează” de faptele duşmănoase ale ginerelui ; şi în nici un 
caz evreul Năvodaru (Fischer) nu i-a cerut ginerelui şi fiicei, la sfârşitul anului 1977 
să... nu care cumva să ceară azil politic... - aşa cum a făcut cu al său ginere preotul 
ortodox Alexandru Ionescu, socrul prietenului nostru "Țepeneag. 

Dragă Sami, pentru că, orice-ar zice Geta Naidin-Dimisianu (cea care ştie că 
eu ştiu ceea ce ştiau Labiş, Gloria Barna, A. Covaci ; ceea ce mai ştie Stela 
Pogorilovski, anume că, în noiembrie 1956 a “optat” pentru libertate cu preţul anga- 
jamentului de a deveni persoană de sprijin - a Securităţii, ca să nu existe dubii) reiau: 
fiindcă sunt, totuşi, băiat bun, am înţeles ce ai vrea să spui şi să scrii şi accept că în 
unele chestiuni ai perfectă dreptate. Însă eşti şi tu iritant, enervant, dezesperant prin 
faptul că nu foloseşti citate! Fiindcă şi tu povesteşti... - şi dacă te-aş psihanaliza? 

Printre cusururile mele semnalate de tine - în urma citirii Jurnal-ului IV şi V: 

Atitudinea injustă faţă de Ana Blandiana şi “agresivitatea în încriminarea ei 
care ameninţă să estompeze celelalte dezvăluiri despre Liiceanu, Manolescu, 
Pruteanu...” - ai observat : te-am citat fidel. 


JURNAL 1999 51 


Dragă Sami, n-am să-mi pierd puținul timp ce mi-a mai rămas în discuţii, 
încercînd (tot eu !) să explic de ce nu recunosc (tot eu ?) că Blandiana are şi calităţi 
(dar bine-nţeles că are! multe !) ; că biata, a fost şi ea persecutată, etc. etc. Cum nu 
redactez Istoria literaturii, nici măcar un Dicţionar al scriitorilor, ci îmi scriu jurnalul 
- acela carele, după cum ştii tu foarte bine, este expresia subiectivă a mea, subiecti- 
vului şi numai a mea, n-am să-i zugrăvesc portretul, ci, din când în când îi ard o cari- 
catură (care, după cum tot omul ştie : exagerează adevărul, nu minciuna). Găseşti că 
Blandiana are - atenţie, iar te citez : “naivităţi în diagnoza politică, de sezisat mai ales 
în trecut sau nediferenţierea la care recurge în raportarea la alte tipuri de rezistenţă, 
mai eficiente decât cel ales de ea”? 

Ți-aş sugera prieteneşte să-ţi aduci aminte ce s-a întâmplat acum jumătate de 
an, când a fost lansată traducerea românească a Cărţii negre a comunismului... Dacă 
găseşti că falsificarea grosolană, nedemnă de un literat (darmite de o persoană de 
sexul Blandianei) a Addendei - pe de o parte prin omiterea unor nume şi a unor fapte 
ce nu mai au nevoie de demonstraţie; pe de alta de inventare a unei vieți şi a unor 
fapte care n-au existat niciodată (oricum : nu în familia Blandianei), este doar o “nai- 
vitate în diagnoza politică”, te priveşte numai pe tine şi te rog să-ţi asumi avocatitu- 
dinea. Altfel nu mai putem discuta, fiindcă tu mă întorci mereu, mereu, la Blandiana, 
pe care... eu o persecut ! Pe care eu o nedreptăţesc ! 

Ei, ei, mai cu modestia !, cum bine zice grecul din anecdotă. 

Însă reproşul de căpătâi, ca să zic aşa este astfel formulat : 

“lipsesc însă din rechizitoriul tău (chiar aşa: «rechizitoriu»? - n.m., P.G.) unele 
aspecte importante : accentele de xenofobie recente la Manolescu şi Tudoran, antioc- 
cidentalismul mascat la Al. George, tendinţa spre monopol în purtarea lui Liiceanu”. 

Dragă Sami Damian, 

Din rechizitoriul meu (văd că te-a contaminat Țepeneag: el mă demască, nu 
doar ca Golem, ci şi ca... Vâşinski), într-adevăr, lipsesc aspectele pe care tu le 
enumeri - dar nu pe toate (cum de ai uitat antisemitismul la Țoiu, de-un 
paregzamplu?), se explică printr-un motiv pe care eu, naiv, mi-am închipuit că ai 
citit măcar ce ţi-am trimis, deci ai înţeles : 

În ochii mei de martornu cutare păcat recent revelat la un prieten ori doar coleg 
m-a făcut să sufăr, nepricepînd cine greşeşte : el sau eu ; să sufăr, înţelegînd că nu 
mai comunicăm Şi va veni în curând momentul separării ; să sufăr, după ruptură. lată, 
exemple cu nume - cronologic înşirate : 

De Virgil Tănase nu xenofobia, nici antioccidentalismul, nici antisemitismul 
nici antiungurismul m-au despărțit : ci faptul cu totul minor al lipsei de caracter a lui; 

De "Țepeneag de ce m-am despărţit? Fiindcă m-ar fi deranjat antioccidentalis- 
mul ori antifrancismul? Da de unde! Ci pentru că a afirmat despre mine o serie de 
neadevăruri (faţă de poetul canadian Marteau : că, de cum am să ajung în Occident, 
am să-i iau revista! Pentru că lui Breban i-a spus că am în continuare cetăţenie 
română; că refuzasem să-l ajut, în 1978 - dar nu spune în ce ar fi constat ajutorul : în 
manifestaţie de stradă, pentru ca Franţa să-i dea neîntârziat - şi necondiţionat - 
cetăţenia franceză, ca el să poată beneficia de bursa Humboldt, la Berlin. Pe Angela 
Marinescu a informat-o că socrul meu era în C.C. - nu mai înşir măgăriile sub 
semnătură: că i-aş fi furat titlul Arta refugii, că niciodată nu scrisesem despre rolul 
lui în promovarea cărţii Ostinato - recent, acuzaţia, vezi Vatra nr. 11/98, că Jurnal-ul 
meu... “apocrife plin de injurii şi născociri””); 

Dar de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca? Dar de Manolescu, dar de 
Tudoran? De ei să mă fi despărţit antioccidentalismul, xenofobia, antisemitismul lor? 
Nici vorbă! M-am îndepărtat, pentru că... nu mai puteam fi împreună ; pentru că - 
mai ales după decembrie 1989 - drumurile noastre se despărţiseră, iar la vârsta pe 
care o avem, greu de sperat în vreo corectare a traectoriel... 

De ce crezi tu că păcatele unui om (sau : cele pe care i le atribui eu, subiectul) 
trebuie neapărat să poarte un nume, să intre într-o anume rubrică? Iubesc o femeie, 


52 PAUL GOMA 


nu doar pentru că are ochi verzi ; nu numai pentru că îşi aranjează cu un anume gest 
părul căzut pe frunte. Şi nu mă despart de un prieten doar pentru că am băgat de 
seamă la el accese de antioccidentalism ; sau pusee de antisemitism. Mă despart 
atunci când... Când ceea ce ne desparte devine mai greu, mai apăsător decât ce a 
rămas să ne unească. lată : nici doar atitudinea duşmănoasă faţă de românii exilați 
(nu) m-a determinat să-l detest şi să-l atac pe Pleşu ; nu numai atitudinea lui ires- 
pon-sabilă, de-a dreptul criminală în încheierea Tratatului cu Ucraina. Ci... o sumă 
de divergențe - mai limpede : constatarea că nu cultivăm aceleaşi valori. 

În ceea ce priveşte relaţiile noastre : de ce mă bucur şi ţin la continuarea cores- 
pondenţei cu tine : pentru că putem fi în dezacord, pe detalii - şi, uneori, în violent 
dezacord (vezi detaliul Blandiana). Admir la tine ceea ceea ce nu am găsit decât la 
două persoane : Deşliu şi M.R. Paraschivescu - anume: în anii 50, ai crezut în 
adevărul neadevărului şi, cu pana, ai slujit impostura ; şi răul. Da, însă ai înţeles ce 
se petrecuse cu tine, ai acceptat - în scris - partea ta de eroare şi, de la o vreme, te 
străduieşti să vezi altfel lucrurile. Nu e rar să întâlneşti dezamăgiţi de comunism - dar 
rarissim ca un român să-şi recunoască public rătăcirea. 

În căcăciosul nostru realism-socialist (fiindcă noi nici răul nu sântem în stare 
să-l facem... serios), nici tovarăşii de drum : Sadoveanu, Galaction, Arghezi, 
Călinescu, Ralea şi nici agitatorii agresivi : Beniuc, Banuş, Cassian, Păunescu nu au 
avut tăria morală să recunoască drumul greşit. 

Aşa că, atât cât va mai ţine prietenia noastră, ea se va menţine pentru că... nu 
avem opinii identice - însă nici divergente. 

Eu zic să rămânem aşa, neidentici. Dar vorbind aceeaşi limbă. 

Aştept cu interes volumul tău de corespondenţă cu Negoiţescu. 

Prietenia lui 

Paul Goma 


Tot duminică 21 febr.: îngrijorat că nu mai aveam veşti de la Cluj, 
i-am telefonat lui Laszlo : a fost extrem de ocupat, a pregătit Dicţiona- 
rul pe care i-l va publica tot Dacia. Foarte bine. Mi-a spus că mi-a 
trimis acum câteva zile o scrisoare cu mai multe detalii. 

Aseară a trecut pe la noi Dana Şişmanian (avea treabă în cartier). 
Ara este, în continuare, bolnav - aşteptăm să se facă bine, pentru a 
stropi cărțile. I-am dat Jurnal IV-V. 


Luni 22 februarie 1999 


Sâmbătă mi-a telefonat Mariana Sipoş. M-a anunţat că Adevărul 
a publicat 2 pagini, reproducînd referate la Ostinato. Nesemnate. 
Probabil sunt “interne”, de-ale lui Gafiţa, Leu, poate Cornel Popescu. 
A spus că în unul din ele redactorul povesteşte “relaţiile cu autorul”: 
că 1 s-au făcut observaţiile cutare, cutare, autorul a plecat promiţind 
remedieri - însă când a revenit cu manuscrisul, s-a constatat că scose- 
se un fleac şi băgase ceva mai substanţial - «Aşa cum povesteaţi», a 
încheiat Mariana Sipoş. E reconfortant să afli, măcar din an în paşte, 
că spusele tale primesc o confirmare scrisă... Mi-a promis că îmi 
trimite filele cu pricina. Deasemeni o casetă cu emisiunea celebră în 
care l-a avut oaspete pe M. Pelin. A propos de Caraion : înainte de 
izbucnirea scandalului, auzind-o (pe Mariana Sipoş) exprimîndu-şi 
intenţia de a face o emisiune cu Caraion, Geta Dimisianu a sărit pe 
dată, pretinzînd că îl cunoaşte foarte bine, că au fost buni prieteni. 
După scandal, M.S. s-a adresat Getei D. cu invitaţia de a participa la o 


JURNAL 1999 53 


dezbatere. La care Geta a refuzat, indignată (Dânsia Sa fiind tot timpul 
indignată) : cum de o cheamă la “o emisiunea despre turnătoru-ăla . 

In convorbirea cu Laszlo, el mi-a spus că unul din referatele 
publicate era semnat de Dimisianu - şi era favorabil. Semnat - de 
Dimisianu? Maaare minune! Nu am avut nici un semn că Dimi ar fi 
făcut referat - şi încă semnat... Dacă da, atunci... : pe-atunci eram 
tineri, aveam abia 30 ani... 

Tot Laszlo : că Radu Mareş are de gând să scoată Jurnal 1998 în 
vederea Târgului de carte din iunie, când se va prezenta cu trei volume 
de Jurnal... Aşa să fie - deşi eu aş fi tare mulţumit dacă, prin toamnă, 
mi-ar publica Sabina ; iar în ianuarie 2000 mi-ar edita Bonifacia ; în 
iunie Patimile după Piteşti, iar în toamnă Gherla-Lăteşti... 

Visăm, visăm. Visaţi, băieţi, că tot n-aveţi altceva de făcut... 


Marţi 23 februarie 1999 

(...) 

Octavian Mihăiescu, din Germania, la cererea mea, îmi amă- 
nunţeşte episodul de la Târgul de Carte de la Frankfurt (atât că nu mai 
ține minte când anume : 1998 ? 1997 ?) : 

Cică Liiceanu, acostat de el, ar fi răspuns : 

“«Mă scuzaţi, nu vă pot da acum explicaţiile pe care le cereţi, vă 
explică Doamna Ioana Crăciunescu povestea astay -. 

Iar Doamna (“o actriţă”) i-ar fi explicat : 

“«(...) P.G. este cam dificil, se crede interzis, persecutat (...) nu 
a vrut să înţeleagă că aveam stoc în depozit, nefiind cerere pe piaţă, 
oamenii nu au bani să cumpere cărţi - preţul de producţie e imens, iar 
de vândut nu se vinde...y” 

O. M. i-ar fi atras atenţia că volumul a fost trimis din depozit la 
topit, nici n-a fost pe piaţă - ca să nu se vândă. La care Ioana 
Crăciunescu ar fi spus cam aşa : 

“«Adevărat, P.G (...) a fost lăsat cam singur atunci, însă el uită că 
nu se putea face mare lucru, iar azi împroaşcă cu noroi pe toţi, pe 
nedrept. Dl. Liiceanu i-a făcut un mare favor prin publicare, fiindcă aşa 
cum am spus, costul a fost imens, iar câştigul nul, or Goma, în loc de 
mulţumire, îl împroaşcă cu noroi...» 

Oricâi bemoli aş pune la cheie, ceva-ceva tot rămâne. Numai că, 
dacă mâine are să treacă pe la noi şi eu am s-o întreb ce a răspuns la 
interpelările unui român, la Frankfurt - ce are să răspundă ? 

Ce a răspuns o viaţă întreagă. 

In fine, o scrisoare de la Vasile Baghiu - căruia pe loc i-am 
răspuns. 


Joi 25 februarie 1999 


Ieri am transpus Sus, în vârful Raiului... 

Azi trimit scrisori : 1. Dacia, 2. Vatra, 3. S. Damian, 4. Elvira 
Iliescu, 5. Aura şi Niculiţă Damaschin. 

Am primit scrisoare de la Laszlo. Obosit, mortăcios - are nişte 
necazuri, nu le spune. Acele nişte se rezolvă (sau ba) în doi, iar eu nu 
sânt al doilea. A tras din greu la Dicţionar. Nu a primit veste de la 


54 PAUL GOMA 


Nemira - nici eu. Reconfirmă în scris că Dacia vrea să scoată Jurnal 
1998 în iunie. Că Sabina - poate, dar în a doua jumătate a anului. 

Cea mai interesantă veste - de s-ar confirma: pe Mareş îl inte- 
resează Patimile după Piteşti. I-a spus lui Laszlo că mi-a propus să 
coordonez o colecție, eu am refuzat-o... Adevărat, dar nu pot coordo- 
na de la Paris. Pot colabora - cu cărți de-ale mele, cu propuneri... L-aş 
lipi pe Davidescu, aş recomanda recuperarea lui Mircescu, a neno- 
rocosului Johann Urwich, a lui Vasile Baghiu senior, eventual a lui 
Aurel State - başca pe celor deja publicați la Dacia: Mărgineanu, 
Steinhardt, Mihadaş... 

S-a mai liniştit, după ce a aflat că Papahagi nu a murit în tren, ci 
acasă - şi nu în urma lecturii textului său... 

Despre Sanda Cordoş : că i-a fost colegă de liceu. Că nu era 
foarte simpatică... Acceptă că articolul Criziştii e bun... 


Vineri 26 februarie 1999 


Am recitit scrisoarea lui Radu Mareş : într-adevăr, formulă un fel 
de propunere de a coordona o colecţie - fără a indica specificul. Am 
declinat atunci, ştiind bine că nu pot “conduce” de la Paris. Promit însă 
atât colaborarea mea - cu volume proprii : Patimile..., Gherla-Lăteşti, 
Castelana - cât şi în atragerea de autori, în indicarea de cărţi sau 
manuscrise, eventual de prezentare a lor... - într-o colecţie care există 
: Remember - unde au apărut deja Steinhardt, Mărgineanu, Mihadaş, 
Jurnalele mele...(...) 


Duminică 28 februarie 1999 


Am spălat şi am recusut perdelele exterioare, am mai confecţionat 
dintr-un superb cearceaf în damier un viitor acoperiş pliant - acum pot 
trece în primăvară. Dealtfel ieri şi azi au fost zile luminoase. 

Am scris cam 3/4 din textul “istoric”. 

Am trecut Bonifacia în gabaritul paginii Viaţa românească, am 

Fund şi duminică seara, mă opresc aici cu februarie 1999. 


JURNAL 1999 55 


MARTIE 1999 


Luni 1 martie 1999 


De bine ce încheiasem jurnalul pe februarie (pe la ora şapte seara 
şi îl trăsesem în două exemplare), am primit de la L. I. Stoiciu un fax 
conținînd 16 întrebări de la 16 şefi de publicaţii literare. Citindu-le, 
m-au apucat dracii : unele sunt de o nesfârşită nesimţire (Ulici), altele 
de rea-credinţă, altele de-a dreptul obraznice (Novac, de la Tomis). 
Toată seara am fost iritat, iritabil - m-a liniştit Ana : de ce-aş fi mânios? 
LIS mi-a dat prilejul să le mai zic vreo două confârtaților - chiar dacă 
nu şi cobreslaşnicilor de tipul Dimisianu.(...) 

A plouat toată noaptea, plouă şi acum (ora 8,30), de rupe pămân- 
tul. Şi eu care pregătisem perdelele de soare... 


Marţi 2 martie 1999 


Ieri am primit de la Mariana Sipoş un număr din Adevărul (refe- 
ratele la Ostinato şi la Uşa...), o pagină cu o fotografie din Luceafărul 
şi o casetă video cu emisiunile ei despre Caraion. 

Foarte bune. Il înghesuie, îl stoarce pe Mihai Pelin ; dirijează bine 
discuţiile de pe platou (cu Geo Şerban, cu Barbu Cioculescu), aduce în 
studio convorbirea telefonică avută cu Valentina Caraion, mai dă o 
copituţă în Ierunca (prin Ana Selejan), etc. Totul foarte-foarte bun... 

„„„Până la dialogul cu Tudoran de la Chişinău. Dealtfel, i-am scris 
următoarea epistolă: 


Paris 2 martie 1999 


Am primit plicul (costisitor) - şi vă mulţumesc : 

- pentru fila din Luceafărul ; 

- pentru numărul din Adevărul ; 

- pentru casetă. 

E foarte bună Mariana Sipoş. Excelentă. 

L-a apărat pe Caraion, l-a pus în mare dificultate pe Pelin, i-a dat câţiva ghionţi 
iscălitoresei cu acelaşi nume (ba chiar i-a scăpat ceva în genul : cartea scrisă pentru 
Monica ; şi ceva cu jurnalul Monicăi - nu mai vorbesc de trimiterile la Ierunca...) 

Concluziune : da, domnule. 

Singura emisiune a sa care nu numai că nu m-a convins (ba a lăsat un semn de 
întrebare : Mariana să o fi făcut, ori sosia ei de la Chişinău ?) a fost cea cu Tudoran. 
Fiindcă Mariana Sipoş nu i-a pus întrebările esenţiale : 

- el [Tudoran], prietenul-foarte-bun al lui Caraion - de ce nu se exprimase în 
presa românească, deşi trecuse un an de zile de la declanşarea atacurilor, prin 
Manolescu ?; 

- el [Tudoran], prieten al lui Caraion, de ce a “ezitat” să-şi procure cartea 
Iscălitoarei - bine-bine, e frumos când recunoşti că “din laşitate” - dar în ce constă 
laşitatea : că nu îl aperi pe atacat, ori că nu te întrebi, în public, despre îndreptăţirea 
marionetiştilor de a fi pus la cale atacul?; 

- care este opinia lui despre prietenii săi care l-au atacat pe Caraion : 
Manolescu, Matei Călinescu, Grigurcu, Cistelecan - ce să mai vorbim de Liiceanu, 
editorul ? 


56 PAUL GOMA 


Mariana Sipoş a fost, în episodul Chişinău, absentă. Deci, complice cu 
“tăcerea” lui Tudoran. 

Acum două băgări de seamă - în legătură cu discursul Marianei Sipoş : 

1) în emisiunea şi despre Dinu Pillat, aducînd vorba de Insectele..., şi despre 
duritatea atacurilor la adresa lui Ceauşescu, M.S. se întreabă cam aşa: Cine a mai 
făcut aceasta...? (nefiind sigur de citat, nu-l pun între ghilimele). 

Cum, cine, Mariana Sipoş ? Dar Virgil Tănase ?- nu contează ce a devenit mai 
apoi - dar el l-a atacat dur pe Ceauşescu, în 1981 (deci înainte de Insectele...), drept 
care acesta i l-a trimis pe Haiducu să-l omoare ! 

Şi parcă a mai fost cineva care să fi făcut aceasta - e adevărat : de pe când se 
afla în România, nu în exil (cum făcuseră Caraion şi Tănase). L-aţi uitat ?; 

2) din câte ştiu, în presa scrisă din ţară am fost primul care i-a atacat pe ataca- 
torii lui Caraion - prin scrisoarea către Grigurcu - prima, publicată în România lite- 
rară abia în septembrie 98. N-am auzit nici un mieunat informativ despre asta - deşi 
nu din asta trăiesc eu. 

Tot acum ambalez şi expediez caseta D-nei Caraion, în Elveţia. 

Mulţumiri încă o dată, pe curând, Paul Goma 


Am mai adăugat de mână un P.S. în care o întreb ce a vrut să 
spună (în una din emisiuni - dealtfel în treacăt) prin “permiterea acce- 
sului la dosarul lui Paul Goma” ? 

Am terminat - foarte provizoriu - textul “istoric”. 


Miercuri 3 martie 1999 


Am scos în jur de 12 pagini din Întrebări. 

Am impresia că nu i-am răspuns lui Laszlo. Cum Dumnezeu ? Nu 
găsesc copia răspunsului la scrisoarea lui ultimă. Chiar aşa să mă fi 
ramoligagarisi” ? Mai ştii ? Poate că chiar aşa. 

Mâine mă duc la Elfassa - aşa îi zic eu, cu drag, oftamolologige- 
lei, pentru că ea este cadâna de la El Fassy. 

Ieri şi azi nu ne-a mers telefonul : măgarii : au schimbat modali- 
tatea de plată, dar nu ne-au anunţat !, nu au luat în seamă RIB-ul trimis 
(ca să se singuri servească), deci am rămas şi fără telefon şi cu o 
amendă ! ce ne mai lipsea ! Mâine are să funcţioneze : Filip a aranjat 
treburile. 

Joi 4 martie 1999 


Azi am terminat, în sfârşit, răspunsurile. lată ce a ieşit : 


[Vezi textul “16 întrebări, 16 răspunsuri” în Butelii... 1999] 


Vineri 5 martie 1999 


Am terminat de imprimat textul, am făcut plicurile :1. Stoiciu ; 2. 
C. Dumitrescu ; 3. Laszlo ; 4. Cistelecan ; 5. Mariana Sipoş. Tot azi îi 
scriu Elvirei Iliescu, în legătură cu cronica la Altina, din Jurnalul 
literar. 


JURNAL 1999 57 
Duminică 7 martie 1999 
Ieri şi azi am scris “Iarăşi despre Caraion” : 
[Vezi textul integral în Butelii... 1999] 


Am să trimit mâine - 5 exemplare. 

Plouă, plouă, plouă. Şi e frig. 

Lulu mi-a spus la telefon că “ieri” (vineri 5 martie) mi-a trimis 
prin poştă vol. II al Dicţionarului Scriitorilor Români. Mi-a cumpărat 
şi noua ediţie a DEX - e prea târziu ca să mai caut calul de dinţi : îl am 
în ediția din 1975, m-am slujit de el, dar, Doamne, atâtea găuri, atâtea 
“explicaţii” false, aiurea... Sper ca aceasta să fie mai... normală. Are 
să mi-o trimită prin cineva (probabil Mirel Bran). 

După amiază : de la o vreme dorm enorm de mult : noaptea : şapte 
ore, încă una-două înainte de prânz, două după masă, ceea ce dă cel 
puţin zece. Timpul împuţit sau doar veşnica oboseală - sau şi una şi 
alta... 

Acum câteva zile am primit o scrisoare ciudată - în fapt o epistolă 
în versuri - semnată cu nume nemţesc. Îl cunosc pe expeditor : acum 
vreo şase luni îmi dăduse telefon de undeva din Germania, cerînd-mi 
să-l primesc, că vrea să-mi spună trista poveste a vieţii lui. A apărut a 
doua zi, am avut convingerea că de multă vreme doarme prin trenuri, 
i-am propus să mâncăm ceva împreună - m-a asigurat că tocmai mân- 
case (deşi nu spunea adevărul)... Venise să-mi spună : e şvab, de 20 
ani în Germania, că nevastă-sa, o româncă (în glas se simţea disprețul 
pentra nația nevesti-si) întâi l-a înşelat, apoi l-a lăsat, plecînd “cu 
fetiţa”- unde? La altul. El şi-a pierdut slujba (şofer de cursă lungă), e 
disperat, vrea să se sinucidă, înainte de asta a vrut să stea de vorbă cu 
mine... Ce să facă? l-am spus să-şi vadă de treabă, să caute să-şi 
găsească slujbă şi să trăiască - “pentru fetiţă”, chiar dacă ea e cu 
mama... A fost foarte dezamăgit, mi-a şi spus : «Sunt foarte dezamăgit 
de dumneavoastră, că-mi daţi ideea pe care am avut eu...» l-am zis că 
foarte bine dacă amândoi ne-am gândit la aceeaşi soluţie... A plecat, 
mohorît, aproape disperat, ar mai fi stat, însă eu nu l-am reţinut (era la 
mine de vreo trei ceasuri), l-am condus la poartă, acolo a plâns ca un 
copil, mi-a fost tare milă de el, săracul, avea vreun metru şi nouăzeci 
înălţime şi vreo sută douăzeci de kile... lar acum mi-a trimis următorul 
mesaj ; 

“1.3. 99 
“Vînt cu apă bate geamul 
în spital cu geamantanul. 
Număr zile ca-n armată 
într-o lună să te gată 
fiindcă pling pe dulcea fată. 


“Ce fel eşti tu de tată 
lacrimi pentru-o mică fată ? 
Scoate pieptul c-altădată 
Curvă găseşti şi lung şi lată, 


58 PAUL GOMA 
las că vine când e mare. 


“Să te caute-n tărînă 
gândeşte-te-acum la tine, 
nu la alţii, tot senine 
Sufletul amputat din mine 
Suferă de mică, ce ruşine 
“Cui să mai spui ceva 
Cine te-ar mai asculta 

Tu GOMA nu mă uita. 


“Cu stimă şi respect”... 
(urmează semnătura). 


Am copiat întocmai. Ce ar fi de comentat ? 

lar acum copiez - întocmai - un document : 

Într-un plic al Centrului Cultural Român (care, el poartă stampila 
postei cu data : 5.3.99) se află, întâi o fotocopie pe o jumătate de 
pagină ruptă pe genunchi : 


Uniunea Scriitorilor din România, Bucureşti - etc... 
Dragă Domnule, 
Vă rugăm să confirmaţi participarea dvs. până la data de 20 martie 1999. 
Vă mulţumim. 
Uniunea Scriitorilor; 
Dept. Externe 
Eugenia Mihalea 


Pe o foaie - întreagă, totuşi, avînd acelaşi antet - stă scris : 
Domnului Paul Goma 


Stimate coleg, 
lată-ne ajunşi la cea de a treia ediţie a Întîlnirilor de la Neptun ! Organizată de 
Uniunea Scriitorilor din România cu scopul de a menţine şi cultiva dialogul scrii- 
torilor din ţară cu scriitorii români din afara graniţelor României, această Întîlnire se 
constituie, de-acum, într-o tradiţie pe care ne simţim obligaţi să o continuăm, even- 
tual sporindu-i, de la o ediţie la alta, cuprinderea geografică şi repertoriul tematic. 
Vă invităm, aşadar, la a III-a |iniţial, era scris a I-a, a fost - aceasta corectată 
- n.m.] ediţie ce se va desfăşura între 2 şi 6 iunie 1999 la Neptun şi va avea ca temă 
centrală “Literatura română în lumea mileniului trei ” 
Plecarea din Bucureşti spre Neptun este prevăzută pentru ziua de 1 iunie, orele 
16, de la sediul uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei nr. 115. 
Preşedintele U.S.R. 
Laurenţiu Ulici 


Am avut gură spurcată : Ulici şi-a lui ceată se ţine de neptunuri, 
pe el îl interesează - ce-l interesează pe ‘Lici ? A, da : “Literatura 
română în mileniul trei” - dar este incapabil să scrie data pe un 
document, totuşi - ce să mai vorbesc de “hârtia” pe care minte că mi-a 


JURNAL 1999 59 


trimis-o, dar pe care eu n-o mai aştept. 

Vasăzică Ruxandra Cesereanu se plânge Marianei Sipoş că am 
ofensat-o (cum va fi rostit : că am înjurat-o ?), atrăgîndu-i atenţia că nu 
pusese data alături de o dedicație - pe o carte care vorbeşte de istorie. 
Ea este o dulce copiliţă pe lângă ditamai cornutul Ulici, preşedintoi al 
scriitoriceilor! Cum ar veni : ăla care-i mare peste ăia care... Care, 
ce ? Dar mai ştiu ei pe ce lume se află ? 

Dacă se va supăra careva din pricina diatribelor mele să facă bine 
să re- citească - întâi cuvintele “Dept. Externe”- care începe cu “Dragă 
domnule” şi continuă cu “Vă rugăm să confirmaţi... - ca să nu mai 
zăbovesc la compunerea semnată de Ulici - aia cu “Literatura română 
în mileniul trei” - când ea, biata se zbate undeva în secolul XIX, între 
Paşcani şi Gheboaia... 


Luni 8 martie 1999 


Nu se observă, dar scriu direct pe QXPress (recto-verso - ceea ce 
înseamnă că are paginile numerotate - şi colontitlu). Da, domnule şi 
iubite cetitoriule : să ştii că Jurnal 1998 a fost cules - în fine, dactilo- 
grafiiat de dactilele mele personale - însă numerotarea a fost făcută de 
Monica Cremene de la Cluj. Pe când (ba chiar din contră, ar zice un 
tovarăş) acest jurnal este făcut în întregime de mandea - chiar şi ce 
conţine (să vezi şi să nu crezi, în ciuda Țepeneagului cu acelaşi titlu !), 
Dacia nu face decât să trimeaţă la tipografie ! 

Azi am primit scrisori de la Laszlo (şi o carte a lui Sorin 
Alexandrescu) ; de la Grigurcu (bucuros că nu mai continuăm “pole- 
mica” ; de la Carmen Iordănescu din Constanţa, prietenă a Elvirei 
Iliescu şi fostă colegă de medicină cu Ivasiuc. 

Cu toate promisiunile meteorolologilor, timpul azi a fost foarte 
probabil : ploaie, vânt, frig. Ce bine era în România, atuncea când afara 
era frigă, înăuntra : caldă - e-he! 

Laszlo zice că Dicţionarul lui iese azi-mâine; că Dacia are un nou 
local, curăţel, patru încăperi, central - lângă liceul său (în pauza mare 
se duce în vecini, la o discuţiune înalt editorială. Şi că Dacioţii au chiar 
şi o camionetă - pe care scrie citeţ că ea aparţâne focarului de cultură. 
Aştept în continuare scrisoarea de la Mareş cu noua adresă. 


Marţi 9 martie 1999 


Aseară am scris de mână două scrisori. Lui Grigurcu, un fel de 
încurajare, nu ştiu cum are s-o ia: că, la urma urmelor, izolarea lui la 
Tg. Jiu se întoarce pe partea benefică: dacă ar fi avut “loc” în Bucu- 
reşti, s-ar fi luat cu prietenii, cu paharul şi n-ar mai fi scris atâta. Ca 
să-mi întăresc zisele, l-am comparat cu I.D. Sîrbu, şi el izolat în 
Craiova lui Sorescu - şi chiar a Banului Mărăcine. 

Nu-mi dă pace gândul la Patimile după Piteşti ; după scrisele lui 
Laszlo, pe Mareş l-ar interesa o reeditare. Foarte bine, numai că, iată : 
nu mai găsesc prin hârtii o dactilogramă ca lumea. Uite-aşa, dracu ştie 
ce-am făcut - şi erau multişoare... M-am gândit întâi să trec cartea la 
ordinator - nu mai poci, e prea greu ; Ana nu mai poate fotocopia, la 


60 PAUL GOMA 


ei, la BN. Două pagini (mărite) pe o foaie A3. Să mă gândesc la post- 
faţă. Nu mai poate rămâne aşa, au trecut de atunci... 10 ani. 

După masă : n-am mai aşteptat: am luat un exemplar din 
Patimile... (mai aveam trei...) şi m-am apucat de corectat. Am făcut 
până acum peste o sută de pagini - din 250 (fără postfață). Aş fi în stare 
să termin mâine seară, pentru ca poimâine să i-l trimit lui Mareş. Am 
să-i sugerez să facă întrebare în direcția lui Pecican : ar vrea el să se 
ocupe de corectura la Patimile...? Nu de alta, dar a participat (cu Liviu 
Malița şi, cred, cu Ţicudean) la corectura Sabinei de la Apostrof. 


Miercuri 10 martie 1999 


Am terminat azi-dimineaţă, pe la orele 10. În plic am pus şi 
fragmentul din Memorialul Ororii privitor la cartea despre Piteşti şi am 
trimis totul pe adresa lui Radu Mareş. credeam că scap mai ieftin - nu 
: 30 franci. 

Am avut totuşi un ce profit : am citit un roman acceptabil 
(vorbesc de Patimile după Piteşti - dacă nu s-a înţeles): bunişor. să 
sperăm că, la aniversarea a 20 de ani de la scriere (1978-1979) vor citi 
şi alţi câțiva oameni acest nu foarte prost roman. 

Seara a telefonat Lulu de la Bucureşti: necazuri cu apartamentul : 
proprietarul îi cere să se mute, ori să plătească 400 dolari (pe lună) ! 

Inainte telefonase Solacolu : e aproape gata cartea lui. Se miră, în 
continuare, de Tudoran. Volumul cu pricina este chiar De bună voie... 
şi a apărut în ‘86, după sosirea lui în Occident (l-am rugat să facă o 
notiţă corectoare pe textul meu, unde spun că înainte). Mi-a mai spus 
că mai este o poveste : revista Don Quijote (nu cunosc grafia folosită 
de Caraion), supliment al Dialogului. Observînd că figura şi Tudoran 
ca redactor, Solacolu îl întrebase pe Caraion de ce îl pune pe Tudoran?, 
la care Caraion răspunsese că, săracul Dorin, o să aibă nevoie de o 
recomandare, cândva... A şi avut, comentează Solacolu: când a 
solicitat bani de la americani pentru Agora (!), s-a slujit de cartea de 
vizită caraioană. 

Tot Solacolu : că în octombrie i-a cerut (lui Tudoran) o prefaţă 
sau postfață pentru volumul acesta. Nepotul său l-a căutat pe Tudoran 
mult, până l-a găsit şi i-a înmânat scrisoarea. Câteva săptămâni mai 
târziu acelaşi nepot l-a interceptat pe Tudoran, cerîndu-i răspuns - 
Tudoran a afirmat că 1-l trimisese unchiului prin poştă... Bineînţeles, 
Solacolu nu a primit nimic. 

Ultima : văzînd emisiunea făcută de Mariana Sipoş, Iscălitoreasa 
aflînd că Tudoran nu citise cartea ei fiindcă... n-o găsise în librării - 
i-a trimis-o ! Cu un bileţel. Nu contează mobilul ei (că proastă nu e, 
doar rea), contează cum a primit Tudoran cadoul... Bineînţeles, 
povestaşul nu ne mai povesteşte ce va fi zis Semnătoreasa văzîndu-l pe 
Pelin, personalul ei Izdvor... 

Mă întreb, post-festum) : nu va fi putut Tudoran să se “încadreze” 
în societatea românească, fără a pactiza cu Eugen Simion?, cu Buzura? 
cu Adevărul Stănescului C. şi mai ales cu “strălucitul gazetar” Popescu 
KKT ? De mână cu Manolescu ? In ce panică se va fi aflat, de va fi 
cedat ? Şi dacă n-a fost nici o cedare - ci o mergere-înainte ? 


JURNAL 1999 61 


Nu e frumos să cauţi argumente postmortemice, însă pentru că tot 
sânt eu omul dracului : 

De ce natură va fi fost opoziţia faţă de comunism a lui Tudoran ? 
Păi, de natură... emigratorială. El a cerut să plece definitiv din 
România - spre deosebire de mine care am refuzat ofertele Securităţii 
de a pleca definitiv, iar în noiembrie 1977 am cerut azil politic - el nu 
a cerut azil politic. In 1980 ? 1981? Noël Bernard îi promisese post la 
Europa liberă, dar el nu a putut accepta ; le rămăsese fetiţa în România. 
Apoi Bernard a murit, el a rămas în pom. Aşadar, Tudoran a emigrat - 
nu a, vorba lui Zaciu, “fugit”- dealtfel, Dorin e din acelaşi aluat, din 
aceeaşi echipă cu Zaciu, cu Paler : cea a contestatarilor-măsurilor şi nu 
a contestatarilor-sistemului (care ia măsurile acelea). 

Am să recitesc textul pe care l-a trimis Monicăi : Frig sau Frică, 
să văd dacă persistă aceiaşi nemulţumire (a mea) faţă de frânele 
autorului - fireşte, în primul rând cea de a nu da nume (iată încă o 
trăsătură de rudenie cu Zaciu); apoi... - dar mai bine să aştept, până 
după re-lectură. 


Joi 11 martie 1999 


În sfârşit, lumină ! Este prima zi din acest an când, la ora 7 şi 
Jumătate, lucrez la lumina zilei. Până acum a fost tare întunecat - 
rămâne însă frig, cu nori ameninţind să ne plouă iară. 

Am văzut aseară Odiseea - 2001, filmul lui Kubrick. Şi am recu- 
noscut - în plenul familiei - că mă înşelasem, că fusesem nedrept când 
afirmasem că filmul nu este artă - fiindcă îmbătrâneşte. Ei bine, filmul 
acesta, pe care l-am văzut cu Ana aici, la Paris, în 1972 (sau : *73?) nu 
a căpătat un singur rid. De când a murit Kubrick şi televiziunea 
franceză, şi ea, reia filmele sale, nu am văzut decât Odiseea - Orange 
mécanique ba. De aceea voi zice ceva prea-rapid, cu totul subiectiv : 
Kubrick nu făcea filme cu personaje, ci cu concepte (sublimate) de : 
despre/ale om(ului). Odiseea nu e povestea unor personaje, ci o 
poveste despre... în general, speța umană - dar cât de... în-special ! 

Cât despre vizionarism... 

Cât despre extraordinarul “estetic” devenit (în româneşte, se 
înțelege) : frumos... Aici (acolo?) totul e gândit cu “mâna” de artist : 
costumele civile ale actorilor, decorurile, nava spaţială pe dinăuntru, ca 
şi pe dinafară, o asemenea chestie nu înspăimântă, nu terifiază - ca în 
toate celelalte filme (ulterioare)... astroidale, iar vocea lui Hal este, de 
la început, de o nesfârşită umanitate (mai ales atunci când începe a face 
măgării ; apoi porcării...). Desigur : spaţiile pe care le călăreşte nava- 
cameră de luat vederi în pre-final sunt binişor lungi (fără a fi şi plicti- 
coase), iar aici îi găseşti circumstanţe atenuante regizorului : omul a 
inventat-descoperit asta adineauri şi nu se mai poate opri din jucat cu 
jucăria asta... Dealtfel : Filip a avut curiozitatea (profesională) să 
privească atent genericul final : au lucrat la el cel puţin o duzină de 
echipe de specialişti în fotografie şi în subramurile ei. 

In fine - dar nu ca punct final : muzica. Rar un regizor de film (dar 
era Kubrick regizor de film ?) a ştiut să lipească o muzică de Johann 
Strauss de un film, apoi de o imagini solarizate (atunci o noutate în 


62 PAUL GOMA 


film), apoi de o muzică de Wagner, apoi de fragmente din Ligeti, acest 
mare... ardelean ungur (ca şi Bârtok). Şi mă întreb dacă nu cumva, în 
Franţa, de atunci - 1973 - a primit Wagner dezlegare, a devenit un... 
hitlerist talentat, vorba unui animator de televizie... Se vede că acest 
american rezultat din amestecul românului, ungurului, austriacului, în 
Bronx, “expatriat” în Anglia, nu s-a dus pe platou cu jumătate de idee 
- fie : trei-sferturi - aşteptînd de la turnaj idei, inspiraţiune de moment, 
improvizație strălucită, aşa cum au făcut unii dintre (şi ei, mari) regi- 
zori. Ci, ca genialii “improvizatori” de jazz : dau impresia că improvi- 
zează, în fapt totul este gândit, simţit, repetat - în plus, faţă de rigidita- 
tea instrumentistului, fie acela şi solist dintr-o orchestră simfonică ; 
naturaleţea, firescul, bucuria-improvizaţiei... bine învăţate. 

Mă opresc aici din delirul exerciţiului de admiraţie. Oricum, 
mi-a făcut bine. După atâtea produse (altfel cum să le spun ?) pentru 
televiziune, fără îndoială : bine făcute (însă confecţionate pentru 
consumul micului ecran), între bariere de timp, de scenariu, de manieră 
de a aborda “istorioara”, de extremă violenţă, de sexualitate fără 
motivaţie naturală - e reconfortant să-ţi speli sufletul cu o asemenea 
operă ; nu ascultă decât de legile care, iată : au făcut să nu îmbă- 
trânească. Şi să bată la poarta artei. Cu a mare... 


Vineri 12 martie 1999 


Aseară telefon de la L.I. Stoiciu : a primit Răspunsurile, dar încă 
nu Caraion. Cică ziarul îşi schimbă alcătuirea ; au să încerce un supli- 
ment literar (8 pagini ?), sâmbăta. Pentru mine ar fi publicarea unui 
bloc, săptămânal. Intr-un fel e mai bine, pentru că nu mai fragmentează 
textele ; în altul, rău : frânge o obişnuinţă căpătată cu mult chin şi 
răbdare - a lectorilor, nu a mea. 

Seara : mi-a venit Dicţionarul Scriitorilor Români D-L. Nu pot 
spune nimic - de rău. De bine, da : m-am bucurat când am dat de Gloria 
Barna (la : Indrieş); de Ivănceanu. Aceştia meritau să se vorbească, în 
sfârşit, de ei. dar lipseşte Vera Lungu). 

Azi la prânz am montat, pe balcon, copertina mare, cea în şah. 
Fiindcă tot nu am cu ce mă lăuda, o fac cu asta : e ingenioasă. Şi 
frumoasă. 

Mâine am să scriu ceva în legătură cu termenul “diasporă”. 


Sâmbătă 13 martie 1999 


Am chiar scris vreo trei pagini - proaste. 

Am zis, am repetat : coordonatorii Dicţionarului au dreptul să 
facă orice... Chiar orice ? 

Pe mine nu mă iau în seamă, la urma urmei nici n-ar fi trebuit să 
figurez, dar acum este vorba de alţii, totdeauna prin comparaţie. 
Aşadar : are dreptate Handoca : lui Eliade i-au consacrat 11 coloane - 
Canaliei Dumitrii : 24 ! Fostul secretar de stat Vartic îi face Canaliului 
o mini-monografie şi o publică în Dicţionar - păi ce : nu are el dreptul, 
ca unul dintre stâlpi - fie şi nenumiţi ? Mai multe decât lui Eliade are 
şi Găzdaru - ca ce chestie ? Totul se explică : Bine, bine : Zaciu 


JURNAL 1999 63 


coordonează şi volumul II, însă de la distanţă. Drept care prezenţii, la 
Cluj, fac ce-i taie pe ei capul : Vartic îşi umflă preferinţele sale : 
Cosaşu, P. Dumitriu ; Papahagi pe ai săi lingviști şi universitarişti . 
Găzdaru : 12 coloane, din care 6 de bibliografie, după ce cam o treime 
din primele şase pagini fuseseră ocupate cu titluri de articole..., Paul 
Georgescu: 10 coloane - taman cât E. Lovinescu! ; I. Ianoși : 7,5 coloa- 
ne - mai mult decât Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu : câte 7 în 
cap - în fine Lozovan cu 6,5 coloane umplute cu fleacuri. 

Totuşi, totuşi : cea mai mare măgărie rămâne cea făcută lui 
E. Lovinescu - de ce ? Uite, că ştiu: el nu fusese profesor universitar ! 
- limpede ca lumina zilei. 

A murit Menuhin : şi eu care-l credeam etern. 


Duminică 14 martie 1999 


A doua zi de primăvară. Ieri aerul a fost atât de cald şi de umed, 
încât am avut câteva... ezitări fiziologice. 

Revin la Dicţionar : re-vin şi la prima convingere a mea : ce 
importanţă are că X “capătă” atâtea coloane, Y abia atâtea - afectează 
cantitatea de informaţii din Dicţionar calitatea scrierilor (şi persona- 
lităţii) celui... nedreptăţit ? In absolut - deloc. Numai că noi nu trăim 
în absolut - noi, măi frate, trăim mai întâi în de noi, unul cu altul, unul 
împotriva altului, unul săpîndu-l pe altul acela şi dorindu-i din inimă 
cât mai multe crape căprate ; păi noi, domnule, sântem profesori - ba 
chiar universitari, pentru noi un Dicţionar e literă de evanghelie : scrie, 
acolo, că Petru Dumitriu e cel mai cult scriitor român contemporan? 
Scrie! Păi, dacă autentifică Doru Vartic treaba asta, în mod necesar 
este şi adevărat, doar el a fost ministru adjunct la Cultură! 

Ce provincie beteagă, acest Cluj ! Ce mişunărime relaţionalnică, 
ce domnie a Paşei din Vidin a pilelor şi a umorilor (provinciale) ! Ce 
manipulaţiuni căcăcioase - am în vedere adausurile - cele care nu sunt 
totdeauna suplimente de informaţie, fiindcă alţii au fost lăsaţi... 
extrem de dataţi, ba chiar invalizi (Gyr de pildă, avînd parte de un 
tratament odios ; ca Eliade - ce să mai spun de E. Lovinescu). Aşa au 
fost umflați P. Dumitriu, Cosaşu, Găzdaru, Vintilă Horia, cât despre 
tovarăşii noştri Paul Georgescu, lanoşi, Colin - iar din ceilalt volum 
tovarăşul vostru Balaci... 

De acord : eu, obişnuit cu excluderile, omisiunile (grăitoare, 
mie-mi spui ?) afirm că nu are importanţă cantitatea coloanelor, că, de 
pildă, pe E. Lovinescu nu l-a făcut, nu-l va des/face un Zaciu (cu atât 
mai foarte-puţin un Papahagi) - dar ce vor fi zicînd apropiații 
excluşilor dispăruţi ? Dar cei vii (şi răniţi - ca Breban, Grigurcu...) ? 

Dicţionarul... Uite, nu mai ţin minte care căcănar din exil (fie un 
legionaroid, fie un sionethnic) mă ataca, rezemîndu-se pe inexistenţa 
mea în dicţionarul lui Marian Popa! Atunci nu l-am luat pe atacator în 
seamă, de astă dată m-am informat : compunerea săptămânistului tri- 
mis cu misie în RFG a apărut în 1971 (reeditată în 1977). In 1971 nu 
aveam cum intra într-o selecţie atât de strânsă : publicasem doar o 
broşurică nesemnificativă, Camera de alături. In 1977, la reeditare, 
situaţia mea nu se ameliorase deloc, ba dacă nu uităm (eu, nu - dar cei- 


64 PAUL GOMA 


lalți ?) că Marian Popa era ordonanţă a lui Eugen Barbu, iar Conu 
Jenică avea dreptate să scrie (căci cu zisul se ocupa Dinescu) : eu sânt 
marele scriitor fără cărţi (româneşti) ! Că doar nu era să-mi introducă 
sergentul Marian Popa, în ediţia a doua a raportului său asupra... stării 
Uniunii cele trei cărţi apărute până în acel moment în Occident 
(Ostinato, Uşa, Gherla)... Ce am vrut să spun prin asta : că în capul 
didactic, pătrat, de felul lui, ca şi în cel cubic, de rând, nu intră un 
asemenea animal care nu există - cum să existe, dacă nu figurează în 
Dicţionarul lui Marian Popa cel vestit ?; cel cinstit - care justifica, în 
scris, plagiatul la care se deda Patronul - în fine, comandantul U. M. 
Săptămîna - unde colabora şi drăguţul de Dinu C. Giurescu, printre alţi 
antibolşevici... 

Deci ştia el Țepeneag ce ştia când umbla furios prin târg, cu o 
fotocopie după un dicţionar de care eu habar n-aveam (refuzasem şi 
diploma şi relaţiile cu tovarăşii Manea, Hăi cu Hacademia româno- 
hamericană), ca probă că “Ieruncii şi Goma” îl eliminaseră pe Puiu din 
literatură (şi din istorie, să nu se uite). Dacă fusese el otrăvit de o 
astfel de... neconsacrare, cum să nu pună la inimă alte amănunte, de 
care-i plină literatura noastră preferată şi dragă ? 

Eu n-am să mă plâng că textul lui Simuţ din Dicţionar este incom- 
plet, că nu a amintit cutare carte, cutare faptă - n-a amintit şi gata! 
Rămân aşa, încremenit, în Dicţionarul lui Zaciu! - îţi dai seama? Ei şi? 
Că, totuşi, includerea mea semnifică ceva? Ei, da : semnifică ceva (ori- 
câte coloane mi s-ar fi rezervat, oricât de incompletă, datată ar fi infor- 
maţia): că, totuşi, exist. Or asta este în sine o noutate! Cum adică : 
Goma există? Ca scriitor, domnule? Bine, de acord : a avut ceva curaj, 
s-a luat în gură cu Ceauşescu - dar ce caută în Dicţionarul Scriitorilor? 
Păi era vorba că individul nu are strop de talent - că, dac-ar fi avut nu 
ar fi muls ţâţa agitaţiei, a scandalurilor politice, iar după Revoluţia 
Noastră Cea Eroică, s-a dedat resentimentului, invectivelor, culpabi- 
lizărilor (vorba prietenilor mei, a colegilor mei de redacţie, delicaţii 
mei amici - şi decedați : Dana Dumitriu, Sorin Titel...)? 

Din acest punct de vedere, într-adevăr, Dicţionarul are utilitate. 

Ce blestem pe Țepeneag : să aştepte el volumul IV - încolo, peste 
vreo trei-patru ani, ca să afle câte coloane i-au fost consacrate - în 
comparaţie cu Crăciun, cu Ierunca, cu Virgil Tănase, cu Ivă (mai ales 
cu Ivă !), cu Dimov - şi, aşa, pe departe, cu Goma... 


Luni 15 martie 1999 


Am pornit săptămâna cu cele mai bune intenţii - dar dacă nu-i 
energie... Sânt mortăcios, fără zvâc (mai bine : ZVIC). Până acum eram 
stors de viaţă, în general, acum sânt strivit de, în special, primăvară : 
parc-am fi în Bucureşti, atât de explozivă, de înnebunitoare-i. 

Am primit de la Elvira Iliescu un text, presupun trimis spre publi- 
care. Am rugat-o să-l ajungă din urmă şi să-l oprească, fiindcă pleacă 
greşit - iată ce i-am scris (trimit mâine) : 


JURNAL 1999 65 


Paris 15 martie 1999 
Stimată Doamnă Elvira Iliescu, 


Am primit textul dactilografiat şi am fost impresionat de atâtea cuvinte bune. 
Numai că introducerea (şi finalul) se aşează... pe poziţii greşite, cum ar spune (a şi 
spus) un tovarăş. 

O spun de la bun început, pentru a nu exista dubii : mi-a făcut foarte bine pe la 
inimă atitudinea publică (am să revin...) a oameniilor de la Aspro. Am luat din ea 
numai ceea ce este dezinteresat - şi riscant (fiindcă nu e bine să te arăţi în bune relaţii 
cu unul ca min€...). Deşi a trecut atâta timp de la anunţarea “preferinţei” lor, nu am 
primit nici un semn - nici oficial (doar e asociaţie cu statut, care percepe şi drepturi 
de autor, nu ?) şi nici măcar o scrisoare, ori un telefon dinspre cei presupuşi de mine 
a fi asproioţi: I.B. Lefter, Dan Petrescu... - şi mai cine ? Şi mai nu ştiu. 

Neavînd cui să mă adresez, nu am comunicat... anume fleacuri-esenţiale : 

1. Premiul Nobel pentru literatură se acordă o dată pe an, unui singur scriitor ; 

2. Propunerile se fac numai dacă Fundaţia Nobel şi-a exprimat dorinţa ca X 
(persoană) sau Z (organizaţie, asociaţie avînd legătură cu literatura) a fost invitată să 
o facă şi a primit toate “hârtiile” necesare propunerii ; 

3. O persoană ori o asociaţie dată poate propune un singur candidat - nu mai 
mulți (stă scris limpede în regulamentul trimis) ; 

4. Atât acţiunea de a propune un candidat, cât mai cu seamă numele candida- 
tului trebuie să rămână secrete (fundaţia nu foloseşte acest termen, ci eufemizantul : 
“discreţie”). 

Vă întreb pe Dvs., care aţi citit - aţi şi scris - despre jurnalele mele - care multe 
lucruri “indiscrete” divulgă - aţi citit, ziceam, undeva că ani de zile i-am propus - 
alternativ - pe Eliade şi pe Eugene Ionesco ? Fireşte, nu. Nici că, după unsprezece ani 
i-am anunţat să nu-mi mai trimită documente în vederea propunerilor, pentru că... 
favoriţii mei nu au fost luaţi în seamă... Am rupt tăcerea acum, pentru că nu mă mai 
simt legat de discreţia cerută celor care propun. 

Revin : le sânt recunoscător celor de la Aspro că s-au gândit la mine în terme- 
ni atât de elogioşi, însă nu pot să nu observ că ei au călcat regulamentul (urmarea 
fiind dublă : lor nu li se va mai adresa Fundaţia, pentru propuneri - şi propusul/ 
propuşii - sunt eliminaţi din selecţie - fiindcă li s-a rostit-scris numele). 

În afară de această eroare de comportament mai există una de termeni. Aşa 
cum scriitori, pasămite, folosesc pentru Românii exilați, desţăraţi,emigraţi, etc 
termenul impropriu: diasporă (când ar fi suficient să privească într-un dicţionar 
explicativ, să afle că înseamnă împrăştiere, diseminare... a unei seminţii - exemplul, 
întâi al evreilor : apoi în acest secolo : al armenilor, al ţiganilor), de la o vreme 
folosesc termenul nominalizare. 

Întrebare la îndemâna oricărui om normal : cum poate “nominaliza” (pentru 
Nobelul de literatură) cutare societate a scriitorilor din România (şi mai face şi 
publică... nominalizarea !), când acest act rămâne în sarcina exclusivă a Comisiei 
suedeze - după câteva tururi de scrutin ? Dar, pentru Dumnezeu : “nominalizare” nu 
este acelaşi lucru cu... propunere. 

Cineva căruia îi explicasem aceste elementare lucruri mi-a replicat: 

«Dar Majestatea Sa Regele Mihai I-ul nu a fost şi el nominalizat pentru 
Premiul Nobel pentru pace ?» 

Nobelul pentru pace este decernat la Oslo, de norvegieni - iar laureaţii sunt, de 
obicei, doi (foşti duşmani care s-au împăcat) - pe când Nobelul pentru literatură este 
al Suediei, deci al... lui Alfred Nobel şi, dacă la matematici, chimie, economie, bio- 
logie pot exista mai mulţi laureați, la literatură, cu trei excepţii, ba. 

Acestea fiind spuse, vă rog, dragă Elvira Iliescu : dacă aţi trimis textul undeva 
spre publicare, ajungeţi-l din urmă şi opriţi-l. Toate referirile la Aspro şi la Nobel 
sunt... în afară de chestie. 


66 PAUL GOMA 


Desigur, dacă băieţii de la Aspro au comis o gafă din... cumsecădenie, 
numitul Lulici, ca de obicei, a dat cu coarnele-n gard, anunţind... preferinţele-i. 
Tare aş vrea să mă fi făcut înţeles, să nu luaţi cele scrise mai sus decât ceea ce 
sunt : o încercare de a lămuri câteva lucruri. 
Pe curând, 
Paul Goma 


Marţi 16 martie 1999 


E ora 7 jumătate şi am stins lumina : a venit primăvara. Să sperăm 
că va ţine timpul însorit. Că de-ăl'lalt ne-am lehămitit (măi Leano !). 

Veşti liniştitoare de la Bucureşti, cu locuinţa. Cică a apărut nepoa- 
ta adevăratului proprietar, iar impostorul nu mai poate vinde fuga- 
fuga, că nu se ştie dacă nu cumva are să vină pădurariul...C-aşa-i 
româneasca pe la noi - tot : măi Leano! 

M-a anunţat aseară Lulu : mi-a trimis prin Mirel Bran DEX-ul, 
are să ajungă săptămâna viitoare. Sânt curios dacă noua ediție cunoaşte 
vreo ameliorare - măcar repararea enormelor gafe, astuparea găurilor - 
lipsuri politice, dar şi din pudibonderie ruralistă. 

Mi-a venit aseară : cum va reacţiona reacționaristul Al. George la 
“doar” cele 6 coloane care i se conced în DSR? Aud de aici răgetele, 
mormăiturile leului împăiat (altfel, antibolşevic) : cum aşa, el care, de 
la patusopt, neicusorule ?! 

Cum sântem noi, getodacii : neincluşii sunt nemulţumiţi, furioşi, 
că de ce n-au fost şi ei băgaţi, pe lângă cutare, cutare, cutare?; 
neincluşii sunt nemulţumiţi : că de ce lui X i s-au dat atâtea coloane - 
iar lui abia atâtele ? Asta-i cu “ierarhizarea”. Formula “Istorie a litera- 
turii” nici ea nu-i mai bună, tot aceasta, a Dicţionarului rămâne cea mai 
puţin rea. Cu o condiţie : să existe un coordonator cu fapta (la faţa 
locului), nu doar cu numele. Nu am nici un interes să-l apăr pe Zaciu, 
dar sânt convins : dacă el ar fi fost prezent la definitivarea volumului 
II, nu s-ar fi petrecut atâtea derapări : Marian Papahagi şi lon Vartic nu 
şi-ar fi îngăduit să publice într-un Dicţionar fragmentele lor de mono- 
grafii (Papahagi a lui Găzdaru, Vartic a lui Petru Canaliu). De aici, de 
la depărtare se vede bine de tot : aceşti băieţi avînd şi ei binişor peste 
50 ani s-au comportat ca nişte copii în absenţa părinţilor : au făcut 
“prostioare”, vorba lui Breban : şi-au chemat prietenii (în Dicţionar) şi 
i-au umflat : lanoşi, Paul Georgescu, Cosaşu, Vintilă Horia... Necazul 
fiind că asemenea copilărisme nu pot fi ascunse, pentru că va rămâne 
mereu comparaţia : cât are X, “faţă de” Y ? Cum justifici acest deze- 
chilhbru ? Presupun că astfel : “I-am dat lui P. Dumitriu 23 coloane - 
fiindcă despre el ne-a fost interzis să vorbim-scriem până acum...” 
Foarte bine (aici intră şi Vintilă Horia, cu 16,5) - dar faci din Cosaşu 
un prozator mai bun (măsurabil cu coloana...) decât Bănulescu ? Un 
scriitor mult mai semnificativ pentru literatura română decât Crainic 
(6), ca să nu mai vorbim de Gyr (4 coloane)? 

De aici, de departe, se văd criteriile de valoare după care au 
cântărit Paphagi şi Vartic : în primul rând : copinajul ; în al doilea (se 
putea să nu existe, la Cluj ?) : universitariotismul - la ambii. Papahagi 
mai are o slăbiciune : macedonenii (sau mecedo/no/filismul), legiona- 


JURNAL 1999 67 


rii (ŞI, viţăvercii : bolşevicii - ca Paul Georgescu), Vartic este filosemit 
cum numai un culpabilizat poate fi (de ce anume se va fi simțind vino- 
vat, el, născut în 1944 ?) şi, cum altfel : filocultural fără frontiere ale 
moralei - Marta Petreu nu poate fi plânsă ca victimă : s-a aflat tot- 
deauna pe aceeaşi lungime de undă a moralei. Şi din nou se întâlnesc 
aceşti doi pui de burjui Papahagi şi Vartic în fascinația nemărturisită 
(dar transparentă) exercitată asupră-le de bătrâne gloabe comuniste 
(Balaci, P. Dumitriu, Paul Georgescu, Paul Cornea). Ce spune Lenin, 
ce spune Vladimir Ilici, à propos de şi săpun ? 

La Vartic mai lucrează ceva : culpa de a nu fi făcut nimic înainte 
de 89 - dealtfel mi-a explicat de ce anume nu ieşise el în stradă când 
“toţi cei tineri şi frumoşi se aflau acolo : (...) 

Am simţit, fulgerător : prietenul meu Vartic (atunci eram prie- 
teni, dăduse câteva şvunguri hotărîtoare la publicarea Patimilor după 
Piteşti, el şi cu Marta Petreu au constituit “motorul” publicării Artei 
fugii, Astrei, Sabinei (primul titlu din Biblioteca Apostrof) - dar tot el 
a suprimat pasajul final din Nota autorului - nici azi n-am înţeles 
raţiunea - cum făcea frecvente drumuri la Paris, îmi ducea manuscrise 
la Bucureşti... Am simţit, deci că Vartic începe să mă deteste din chiar 
momentul în care avusese slăbiciunea de a-mi mărturisi “intâmplarea”; 
iar eu, ticălos bătrân, sadic fără frontiere, nezicînd nimic, dădeam de 
înţeles că... nu-l înţeleg (deci nici consolez). Probabil din aceste prici- 
ni s-a străduit - şi a avut instrumentul : Apostrof; şi pe Marta alături. 
Deci, după ruptura noastră din iunie-iulie 1991, ei au fost liberi să se 
întoarcă la valorismul lor (cel ameninţat atâta vreme cât a mai trăit 
Negoiţescu şi cât au cochetat cu mine) - prin Breban, prin Petru 
Dumitriu, Țepeneag, Norman Manea (ordinea fiind cronologică). 

Acest ocol ca să încerc a explica “dragostea” lui Vartic pentru 
Petru Dumitriu şi pentru Cosaşu. 


Miercuri 17 martie 1999 


Aseară a telefonat Mariana Sipoş. M-a întrebat cine-i Nicoleta 
Sălcudean, de figurează printre prietenii mei, iar ea doar printre 
trimiţătorii de Luceafăr... l-am explicat, i-am adus aminte că mai 
discutasem despre caracterul relațiilor noastre. A fost de acord - dar 
n-a fost. Mi-a atras atenţia că am comis o mare greşeală :(...). Avea 
perfectă dreptate. Am trimis un fax lui LIS, rugîndu-l să suprime pasa- 
jul. Am reluat textul cu Diaspora - nu cred că va ieşi vreo brânză din el. 

Azi cerul e înnorat. Şi e frig. Păcat - începuse atât de bine. 


Joi 18 martie 1999 
Azi am terminat, în fine, textul cu Diaspora : 
[Vezi textul “Mult e dulce şi frumoasă... ” în Butelii... 1999] 
Asta este. În rest - prost, dar nu ne lăudăm. 


Azi a venit Cotidianul (până la 3 martie). Şi un număr din Viața 
românească. 


68 PAUL GOMA 


Seara : nimic nu s-a ameliorat, aceeaşi zodie nenorocită. Număr 
zilele : până la echinox, în 217, până în 25 ? Şi nici o veste de la Mareş. 
In schimb a telefonat Stoiciu : încă nu se face suplimentul literar. 

A telefonat şi Cornel Dumitrescu : să mă întrebe dacă am mai 
aflat ceva despre Romoşan... l-am răspuns că nu ştiam că l-ar fi atacat 
pe Pacepa, că n-am aflat noutăţi între timp şi că nici nu mă interesează 
viaţa şi opera lui Romoşan. 

Am primit ieri scrisoare de la Nicoleta Sălcudean ; azi de la Elvira 
Iliescu - care se arată îngrijorată de însemnarea din Jurnal IV-V, cea cu 
uitarea şi cu teama de Alzheimer... Imi recomandă medicamente, 
alimente (mai ales urzici) şi-mi explică cât şi cum să mă plimb în 
fiecare zi... Da, domnule, se interesează cineva de sănă-tatea mea 
trupală şi mentală. 


Vineri 19 martie 1999 


Am visat-o pe Monica Lovinescu : Dormeam - undeva, într-o 
odaie pe care n-o recunosc, acum. Aveam somnul agitat, mă trezeam, 
mă răsuceam, iar mă trezeam... La un moment dat, m-am deşteptat, 
am văzut-o pe Monica Lovinescu pe un scaun, drept în faţa ochilor 
mei. Era bine dispusă şi zâmbea - şi aştepta să mă trezesc ; ori să dau 
semne că m-am trezit... Eram culcat pe partea dreaptă şi vedeam cum 
se scurg pe cearceaf boabe mărunte, albe, de ceva... Am înţeles (în 
vis): curgeau din buzunarul de la piept al bluzei şi era(u)... edulcorant 
(deşi acela se prezintă ca praf...). Marea sfâşiere era : o întreb pe 
Monica : de ce a venit ? sau cum a intrat - de n-o simţisem ? 

Pe aceste grave frământări m-am trezit. Şi mi-a părut rău că a fost 
doar vis, tare aş mai fi tras o bârfă cu Monicuţa ! Doamne dar ce i-am 
mai fi forfecat pe Manolescu, Iorgulescu, Blandiana, Dimisianu, 
Liiceanu - ba chiar şi pe Hăulică - ce : el nu-i om ? 

In Viața românească trimisă de LIS un foarte bun text al lui 
Grigurcu, despre Alexandru George... (atacînd eseul lui Iorgulescu, 
“Marea Trăncăneală”). De zile mari ! Are să-mi facă plăcere să-i 
comunic această impresie. 

Să nu uit : la telefon, LIS mi-a spus că a ales pentru V.r. un capi- 
tol din Bonifacia - când anume va apărea, asta e altă pereche de 
nădragi, dar m-a asigurat că anul acesta. Am întrebat ce anume a selec- 
tat, a răspuns : capitolul 6. Or eu nu-mi ţin minte cărţile pe cifra 
capitolelor, are să trebuiască să mă uit pe o dactilogramă, ca să văz. 
El a zis ceva cu făcutul-dragostei, dar voiu să verific. 


Sâmbătă 20 martie 1999 


Mai avem o zi până la echinox. 

Eram gata să spun : «Nu-i înţeleg pe cei care trăiesc în afara tim- 
pului...» - dar mă abţin. Fiindcă aceia se vor fi mirînd că cineva pe 
lumea asta nu poate trăi, fără a şti în ficare moment cât e ora... Aşa 
sântem noi : ne înţelegem perfect... 

Să fie această inapetenţă faţă de timp a românilor un handicap ori 
o imensă calitate, o de nepreţuit însuşire ? Deocamdată îmi dau seama 


JURNAL 1999 69 


de neajunsurile... calităţii : unii nu-şi datează scrisorile şi se miră când 
îti arăţi nemulţumirea : de ce, doar scrisoarea a ajuns la tine (în cele din 
urmă)? A, vrei să ştii - precis - cât timp a făcut ? Vrei să afli - cu pre- 
cizie - la cât timp după ajungerea la destinaţie a scrisorii tale ți s-a 
răspuns ? De ce ? Important este că ai primit un răspuns, nu ? Fiindcă 
puteai foarte bine să nu-l primeşti nici azi... Nu mai lipseşte decât 
recomandarea de a mulţumi lui Dumnezeu că a ajuns răspunsul - pe 
vremurile astea... 

Chiar aşa : de unde-mi va fi venind această nesuferită pretenţie de 
a fi “în/la timp” ? De la închisoare ? Posibil, acolo numeri, nu doar 
zilele, ci uneori (adeseori) secundele - la anchetă, la izolare, în preaj- 
ma lberării... La închisoare românul îşi aduce aminte că tată-su ori 
străbunicu-său fusese cioban şi cresta, însemna pe răboj, nu numai 
numărul oilor, al caşilor, al măganilor, ci şi unităţile de timp. Adevărat, 
nu cu ochii la ceas, ci la cer. Ajuns în închisoare, coborise la nivelul 
pământului : la zile, ceasuri, minute, secunde. Ziua se măsura de la 
deşteptare la deşteptare, ceasurile după “program”, secundele după 
paşii de plimbare (!) prin celulă. 

Am îndoieli că, la mine, ar fi început scufundarea în timp odată 
cu închisoarea. Închiderea, fireşte, poate provoca datul din mâini şi din 
picioare pentru a ieşi la suprafața timpului în care fuseseşi aruncat şi 
călcarea apei (timpului), ca să nu te scufunzi, însă închidere este nu 
doar închisoarea propriu-zisă, ci şi internatul ; ci şi lagărul de 
repatriați, după ascunsul prin păduri. Se vede că trebuie să te ajungă 
ameninţarea dispariţiei, a morţii, pentru a afla că există timp. 

Incerc să-mi amintesc urmele scrise ale părinților - în afară de 
planurile pentru lecțiile viitoare (care, fireşte, trebuiau datate). Tata 
avea carneţele în care nota (prudenţă câştigată prin experienţă...) doar 
treburi, evenimente domestice de genul : “cump.(ărat) 1 sac cart.(0fi)”, 
“dat boc.(ancii) la rep.(arat)”, “de vorbit pt. lemne”..., însă fiecare 
însemnare purta data. Mama nu ţinea asemenea răboj gospodăresc, 
însă ea alcătuia monografia satului în care se afla atunci (i-au fost 
confiscate toate caietele la arestarea din ianuarie 1949 şi nu i-au mai 
fost restituite). Fiecare notație: un detaliu de îmbrăcăminte, un cântec, 
o snoavă, etc - era datată. Deci, înainte de a încerca pe piele proprie 
închiderea, mi se inculcase nevoia de repere în timp (ca să nu mă înec); 
văzusem asta în familie : aşa făceau părinții mei. 

Rămâne de văzut dacă ancorarea în timp a scriitorului este o 
condiție a bunei literaturi. Nu. Da. Da-nu. 

Seara : pe la orele 15 a telefonat Cornel Dumitrescu de la New 
York. Că a avut un scandal cu Babeţi - pe chestia lui Buhoiu... Ei, da. 

ste) 

A astă-seară, pe la ora 19,30 mi-a telefonat ziaristul de radio 
Ciocârlan. M-a anuntat : “dat fiind faptul că se împlinesc 50 ani de la 
moartea lui Eugen Ionescu...”, ar vrea să stăm de vorbă... 

M-am crispat - am pus pe seama vinațului zisele, dar degeaba : 3 
impresia era făcută - măcar pentru azi. După o pauză am spus, aşa, în 
treacăt, că Ionescu n-a murit “acum 50 ani”, ci în urmă cu 5 ani. 

A tăcut, apoi a îngăimat ceva din care n- am înțeles nimic. 

Am “auzit” că mă înregistrează. I-am spus că nu accept să dialo- 


70 PAUL GOMA 


ghez prin telefon, el a insistat, m-a întrebat dacă ceea ce spusesem până 
atunci poate fi transmis - am răspuns că da, însă n-am mers mai 
departe, explicînd, pentru a multa oară că nu angajez dialoguri telefo- 
nice - dacă doreşte în scris, să-mi trimită întrebările. 

La care ziaristul Ciocârlan mi-a zis cam aşa : 

«Vreti răul ţării acestea ?» 

Atunci m-am supărat. O vreme n-am răspuns, apoi i-am comuni- 
cat că nu accept să mi se spună aşa ceva nici sub formă interogativă. 
L-am anunţat că ne oprim cu discuția, l-am salutat şi am închis. 

Ca să vezi : Vreau răul țării acestea... 


Duminică 21 martie 1999 


Urât afară şi frig. M-a lucrat convorbirea de aseară cu ziaristul 
Ciocârlan, cu “50 de ani de la moartea lui Eugen Ionescu” şi cu : «Vreţi 
răul ţării acestea ?» 

Trebuie să relativizez spusele. O dată : pentru el ca şi pentru cei- 
lalţi români, ziarişti ori ba : ce contează câţi ani trecuseră de la moar- 
tea lui Ionesco ! Doar unul dintre prietenii săi, Cioran umbla cu 
cifrele de parc-ar fi fost boabe de fasole : «Cutare a oferit cutăruia 500 
milioane de franci...» «Ei, Emil...», făcea interlocutorul, «Cum, 500 
de milioane?» «Bine, atunci 5 milioane.. „» - aici Marele Înrăit fiind un 
fel de Ivasiuc (dar numai în asta), el însă ar fi avut o scuză : oamenii 
mai în vârstă din Franţa calculează în “franci vechi”, cu 2 zerouri în 
plus... Cu atât mai explicabil (la ziaristul Ciocârlan), cu cât este vorba 
de timp - doar ieri mă ocupam de asta-la-români... 

lar cu ţara căreia îi vreau răul... Dacă m-aş fi dus în România, 
vorba lui Simuţ, să lucrez cu ei, să greşesc cu ei, acum aş fi ajuns să nu 
mai iau în seamă astfel de vorbe-proaste - de cât aş fi greşit cu ei, 
consângenii mel. 

Cu cât trece timpul (!), cu cât se acumulează astfel de “contacte” 
(iată, am evitat să Spun : şocuri), cu atât, pe de o parte, îmi aprob 
hotărîrea de a nu mă întoarce acolo (de ce : ca să greşesc cu ai mei...?- 
ce, nu-mi ajunge cât greşesc singur ?); pe de alta, mi se re- -confirmă 
starea, halul în care gândesc oamenii, chiar şi cei mai răsăriţi. lar în 
legătură cu asta mi se pare căau o mentalitate, nu de închiși, de izolaţi, 
cărora nu li se permisese accesul la altceva (ceea ce ar presupune 
sincronizare cu ceilalţi, atât că spaţiul le fusese... strâmtat ; cât rămaşi, 
în timp. Se vede că din această pricină căderea, suprimarea graniţelor 
concrete (a Zidului Berlinului, a Zidului Carpatului) nu a însemnat, ca 
pentru orice fiinţă normală, dar închisă : deschiderea, recăpătarea 
libertății de a face ceea ce înainte îi era interzis să facă. În aceşti 10 ani 
ar fi avut tot răgazul facerii. Răul este mai profund şi nu ține, vulgar 
vorbind, doar de teroarea exercitată de Putere pe bietele noastre spinări 
(şi capete), ci de “contribuţia” noastră, atât la întretorturare, cât şi la 
autotorturare (ce să fac : revin la Piteşti). Ar fi fost de presupus că, în 
zece ani (de libertate), dacă, din nefericire, bătrânii nu au reînvăţat să 
meargă drept, măcar tinerii, nefiind atât de marcați (ba chiar protejaţi 
de adulţi, de părinţi, prin ne-spunerea, prin ascunderea suferințelor 
lor), vor scoate ei căruţa din şanţ. lată însă tinerii deveniți acum bine- 


JURNAL 1999 71 


maturi : nici o schimbare îmbucurătoare.“Sincronizarea” în materie de 
afaceri, de îmbrăcăminte, de informaţii a schimbat exteriorul - oricâte 
burse americano-britanico-franco-germane ar fi consumat ei - interio- 
rul le-a rămas acelaşi : întunecat, oprit undeva, îndărăt, în timp, şi neli- 
niştitor. Omul intuieşte, uneori ştie, cu argumente, pe puncte, de ce, de 
ce, de ce este el, român, aşa ; de ce sunt românii aşa, însă nu are nici 
mijloacele de a o rupe cu “tradiţia”, nici cheful : de ce ar pricinui o 
adevărată schimbare, când de-abia a dobândit “stabilitatea” asta ? 


La ora 9, când mă pregăteam să ies, ca să merg în oraş, am avut 
o alertă (aşa-i zice) : am simit o ameţeală-pe-stânga - adică tendinţă de 
vrie pe stânga. M-am stăpânit, m-am oprit, am aşteptat. Năuceala 
(dealtfel, uşoară) a durat câteva bune secunde ; şi parcă mă încerca 
greaţa, deşi nu mâncasem nimic de aseară. Am ieşit pe cursivă, am 
privit în jur, am respirat adânc : răul s-a dus, dar încetişor... M-am 
hotărît să ies, însă la cea mai mică alertă (iar 1), să mă opresc, 
eventual să mă întorc. Am luat-o agale spre ziare, spre pâine... Nu-mi 
mai era rău, dar nici bine : călcam din pod mai des, chiar pe loc drept. 
În fine, am cumpărat ce era de cumpărat, m-am întors. 

Alerta asta să fi fost : «Atenţie, nu mai face prostii !» (alimen- 
tare mai cu seamă, dar şi de consum nervos - în ultimele zile am avut 
discuţii tensionate, consumante cu Mariana Sipoş, cu Ştefana Bianu, 
cu Ciocârlan) sau, cu adevărat grav: «Atenţie, vin cu toată puterea !» ? 

Nu ştiu. Este adevărat, în ultima vreme nu am respectat inter- 
dicţiile alimentare, am mâncat şi gras, am mai tras şi câte un gât de 
whisky - cât despre cafea, nici nu ştiu dacă s-o pun la socoteală: a 
devenit atât de proastă solubila Columbia (dar şi ieftină : jumătate cât 
Nescafé mediocră), încât rămân pe fundul ceştii coji, ca de tărâţe... 

Ora 20,30 : au fost Şişmanienii. Vorbind mai animat, m-a apucat 
iar ameţeala. Nu ştiu dacă este vreo legătură cu starea de enervare - 
ar fi bine, pe aceea poţi s-o stăpâneşti, s-o eviţi... O să văd ; o să-mi 
spună doctorul. 

Ce efect îmi face ? Ai să râzi, vorba celuia, dar nu mi-e frică, nu 
am regrete - doar temeri pentru ai mei. În fine, trebuie să-l caut mâine 
pe Serdaru. În 25 martie se vor face 5 luni. 

Adineauri iar am avut o asta. 

Inchid ordinatorul. Mai sigur. 


Luni 22 martie 1999 


Am dormit prost, agitat, de teamă să nu plec în somn. Toată noap- 
tea a plouat cu mare violenţă, acum (ora 8) s-a oprit ; se zice că are să 
se lumineze, încolo, după amiază. 

Revin, ca să corectez : nu teamă este cuvântul potrivit, mai aproa- 
pe ar fi : plictiseală. Da, domnule, e plictisitor să mori lung, ideal este 
să te pălească un glonte în numele tatălui, măcar ştii o treabă. 

Şi iarăşi mă întreb, ca proasta : de ce în preajma sfârşitului oame- 
nii îşi exprimă regretele (un eufemism) că n-au apucat să facă aia, aia, 
aia...? Dacă întâmplarea s-ar întâmpla la 30, fie la 40 ani, aş înţelege : 
într-adevăr, la acea vârstă încă nu ai apucat să dai suficient din tine. 


72 PAUL GOMA 


De acord, eu nu sânt un caz exemplar (şi exemplificativ) - dar zic: 

Născut în 1935, ar fi fost păcat (de mine...) să mor la 20 ani (în 
1955 - n-aş mai fi apucat Revoluţia Maghiară...); ar fi fost păcat să 
mor la 30 ani (în 1965), fiindcă abia atunci ieşisem din gaură şi nu 
debutasem... 

In 1975... n-ar mai fi fost cine ştie ce pagubă : oricum, tata 
murise, mama murise cu un an în urmă, Filip urma să se nască la 
sfârşitul aceluia (1975), apucasem să scriu cinci cărți rotunde, toate 
erau, fie publicate (Ostinato, Uşa...), fie în curs de...: Gherla peste un 
an, peste doi În cerc, peste patru : Gardă inversă... 

Dacă aş fi plecat atunci - în 1975 - ce bine ar fi fost pentru toată 
lumea : n-ar fi existat scandalul *77 (deşi nu-mi fac nici o iluzie în ceea 
ce priveşte “regretele” breslaşilor : cui săi pară rău că nu făcuse, nu 
fusese ceea ce nu era în firea lui să facă, să fie : lui Breban ? lui 
Manolescu ? Blandianei ? Doinaşului ?); n-ar fi existat nici exilul pen- 
tru mine, deci nu ar fi avut de unde să mă excludă Monica Lovinescu, 
Virgil Ierunca, Barbăneagră, Răuţă... Şi mai ales, mai ales ; nu ar fi 
existat un “după Revoluţie”, cum grafiază ei, deci n-ar fi fost nici o 
babă clănţănitoare, nici un “procuror” (l-am citat pe amicul Ţepe) să-i 
fută la cap că au fost laşi, că s-au lăsat piteştizaţi, că s-au dat cu 
puterea, că s-au târît, că nu ştiu să se folosească de libertatea căpătată 
după 89... 

Păi dacă aş fi plecat la vârsta de 40 ani, în 1975, ar fi fost raiul pe 
pământ în lumea scriitoricească : toţi directorii de conştiinţă ar fi avut 
acum Chiar şi câte patru secretare - nu mai spun de amante... şi, vorba 
lui Breban, “domnul acela care dă Premiul Nobel'"(tovarăşul 
tovarăşului Lîsenko : Arthur /Arturovici/Lundkvist) i l-ar fi dat lui, ca 
unui cunoscător al drumului la Stockholm. 

Dar uite, că n-au avut noroc confrații. N-am dispărut în 75 ; nici 
în 1976, când, după apariţia, la Gallimard şi transmiterea, la Europa 
liberă (în lectura mea) a Gherlei a început campania din Săptămîna 
(cea vizibilă - cealaltă se purta în afara privirilor bieţilor români); n-am 
murit nici în 1977, să zicem la cutremurul din 4 martie - ce bine le-ar 
fi prins!; nici în aprilie-mai, la Rahova, când băieţii lui Pleşiţă au, ca 
să mă exprim aşa : “exagerat” doza de aconitină ; şi, culmea : n-am 
crăpat nici după aceea, în patul meu (unde fusesem trimis să mor tivil, 
ca să nu zbiere reacţiunea... 

Da, domnule. In 1977, când am plecat în exil, aveam 42 ani, o 
lună şi trei săptămâni, iar de-atunci au trecut, încă 22 ani. Din care 10 
de reproşuri, acuzaţii, “invective” la adresa co-breslaşilor mei... 

Am obţinut consult la dr. Schaan diseară la orele 18. 

Ora 21 : am fost la doctor. Cardiologia lui nu a găsit nimic, deci 
m-a trimis la ORL. Mâine dimineaţă, am să încerc să obţin oră la 
spitalul Tenon (Place Gambetta). O să văd câte zile am de aşteptat până 
la data programată... 

Bine că e asta, nu cealaltă. 


JURNAL 1999 73 
Marţi 23 martie 1999 


Coşmar - început calm : 

Mergeam într-o căruţă. Fusesem mai mulţi, însă la “etape” cobo- 
rîseră jumătate, rămânînd - cu căruţaşul - trei. Căruţa mergea agale, eu 
priveam în stânga, unde cerul se întunecase ameninţător, chiar voisem 
să atrag atenţia că are să ne prindă furtuna pe drum, dar nimeni nu 
m-a luat în seamă. Au început să cadă primele picături, eu eram cu 
capul descoperit şi în cămaşă, mă întrebam ce voi face, fiindcă nu 
aveam nimic sub care să mă adăpostesc. Am văzut că atât cel din faţă 
cât şi cel din spatele meu aveam umbrele negre, desfăcute. Mi-am zis 
că o să mă dau sub o umbrelă - dar sub care ? Pe această sfâşiere, 
căruţa a oprit undeva şi eu am coborit, cu gândul să găsesc un adăpost 
de ploaie. 

Am observat că în casa spre care mă îndreptam, căutînd un 
acoperiş, ardea lumina (în plină zi). Mi-am zis : 

«Am uitat lumina aprinsă !» 

Era casa mea, casa noastră, chiar dacă nu ştiusem că trec pe lângă 
ea, că mă oprisem la ea. 

De aici visul s-a precipitat : căutam cheia casei - de fapt un 
şperaclu mare, grosolan (îl ştiam bine, din VIS), însă nu-mi aduceam 
aminte unde îl ascunsesem. Din casa căreia îi dădeam ocol, ca să 
găsesc locul cheii, răzbătea muzică de la un radio şi mă întrebam cine 
va fi ascultînd radioul în casa mea (ciudat : pentru întâia oară în vise- 
cu-casa-mea prezenţa bătrânilor nu s-a făcut simțită în nici un moment 
al visului-coşmar). La un moment dat, căruţaşul - care dintr-o dată se 
dovedise a fi un prieten al meu (dar cine?) m-a Ta din casă unde 
pătrunsese Dumnezeu ştie cum, fiindcă auzise ceva. ..- iar eu, din gura 
lui am auzit cuvântul «tragedie». 

Am deschis şi eu o uşă (cum ?), l-am văzut pe prietenul meu 
căruțaş luptîndu-se cu un câine fioros, roşcat, cu părul zburlit, încer- 
cînd să-l împiedece să sfâşie un motan şi el roşcat, însă cu picăţele 
albe, ca o bibilică. Mi-am adus aminte : eu îi lăsasem încuiaţi pe Goofy 
şi pe Cazimir! Am strigat la ei - pe dată s-au potolit. Incă mă temeam 
că, sălbăticiţi, au să mă muşte - dar nu s-a întâmplat aşa : primul a venit 
la mine “Cazimir” (care, în realitate era gri-şoriciu), apoi Goofy 
(cocker spaniel, tărcat alb-negru...) - cu mare bucurie, să-i mângâi, să 
mă mângâie... 

ŞI m-am trezit. 

Da. La urma urmei un obişnuit vis de compensație (casa pe care 
n-am avut-o niciodată) şi de culpabilizare (aici, în mod excepţional, 
lipseau bătrânii, dar locul lor era ţinut de aceste animale dragi : Gufa, 
cum îi mai spuneam căţeluşei şi Camizir, calmantul meu, pisoiul 
care-mi regla ritmul cardiac). 


Acum, că ameninţarea vine din altă direcție, mă pot gândi mai 
aşezat la aceea : 

Nici vorbă : cea mai fricoasă dintre femei este infinit mai cura- 
joasă şi mai îndurătoare, mai rezistentă decât mine - mă sperie numai 
gândul că trebuie să mă duc la dentist. 


74 PAUL GOMA 


Nu ştiu cum sunt ele faţă cu moartea apropiată, însă în această 
probă nu mă clasez chiar pe ultimul loc. Am mai scris : singura grijă a 
mea este să nu rămân o povară pentru ai mei (paralizat, impotent, 
cerînd asistenţă). Altfel - mi se fâlfâie. 

Nu am sentimentul că “mi-aş fi făcut datoria” - ce-i aceea datorie- 
făcută ? Faţă de cine, faţă de ce ? Dacă ar avea loc o adevărată jude- 
cată a fiecăruia, cântărindu-ni-se cu balanţa de pe simbol bunele şi 
relele, am rămâne cu toţii, cu toţii datori-vânduţi. De obicei oamenii 
înţeleg prin “datorie” isprăvi economice : mi-am făcut o casă, mi-am 
cumpărat 2 cai, chiar şi capra naţională ; deasemeni, prin “datorie” 
înţeleg şi : am crescut trei copii, i-am dat la şcoală, i-am făcut oameni, 
mi-am măritat fetele... Ceea ce tot la economic trage. 

Eu nu mă pot lăuda cu aşa ceva. Nu mi-am ridicat casă, nu mi-am 
procurat capră, nu mi-am însurat băiatul cu o fată de bună condiţie - 
n-am făcut nimic, nimic, nimic. Ba, ceva-ceva tot am comis : neşte 
cărţi - dar vorba ceea : cine nu scrie cărţi ? Şi Săraru, şi Ceauşescu şi 
Diaconescu (editat de Dan Petrescu) - nu rămân ei în Istoria Culturii 
Române ca autori de cărţi ? Deci, nici în această “ramură” nu am făcut 
vreo brânză. 

In schimb, am făcut mult rău, multor oameni care nu meritau asta: 
părinților, în primul rând ; apoi Anei şi lui Filip (ce cap de familie am 
fost, de n-am ştiut să le evit umilinţa, trauma expulzării din ‘95 şi 
sărăcia permanentă ?). De aceea plecarea mea va avea un indeniabil 
caracter de dezertare ; de abandonare a lor : mă duc, măcar ca să nu 
mai provoc necazuri. 

Şi măcar dacă aş crede într-o viaţă de după moarte. Nu am nici 
consolarea asta. Trăind de la o zi la alta (de pe o zi pe alta), mă decla- 
ram mulţumit când îmi spuneam : 

«Azi n-am făcut nici un rău major - pot dormi liniştit...» 

Or asta nu e viaţă care merită prelungită cu orice chip. 

Sufletele celor care mor aici, pe pământ ? Dar l-am văzut pe al 
tatei, ridicîndu-se de pe pat ŞI oprindu- se în tavan, căutînd să urce, 
negăsind pe unde să iasă şi răspândindu- se, ca fumul.. . Şi l-am ştiut - 
chiar de nu mai era vizibil - în odaie, ceasuri şi ceasuri după ce trupul 
înţepenise : zăbovea, şovăia : să plece de tot ?, să se întoarcă la loc? 

Da, dar după un timp... O lună, un an, zece? - se risipește, dispa- 
re - nu se duce, nu se mută în altă parte. 

Asta din punctul de vedere şi de gândire al celui rămas în viață - 
dar din a celui plecat ? Nici nu mai există punctul de vedere al aceluia. 
Viața s-a stins, ca o lumânare : mai urcă un firicel de fum - apoi gata : 
s-a răcit ceara, s-a răcit trupul, devenit corp. Sânt convins (numai că 
nimeni nu s-a întors de acolo să povestească... - ce ?) că, eu, dacă mor, 
atunci mor-de-tot, nu “supraviețuiește” nimic din mine, ca să se obser- 
ve pe sine, de sus, să-i vază pe cei rămaşi în viață. Sufletul mortilor (cel 
care dăinuie) este în fapt, sufletul nostru, al rămaşilor în viaţă - cu 
vinovăţiile noastre faţă de mort şi faţă de încă vii (ceea ce nu-i rău de 
loc, nu strică din când în când o punere în chestiune...). 

Aceasta va fi esenţa Ecleziastului. 

Mi-a venit, aşa, să re-vin, să repet ce spusesem de curând în 
legătură cu Dicţionarul Zaciu. 


JURNAL 1999 75 


Dacă în ochii unui licenţiat autodidactul (licenţiatul în liceu) este 
pe dată remarcat - şi reciproca este valabilă. 

Deosebirea : nelicenţiatul va fi muncit de luptă de clasă, va fi... 
frustratul (parcă vine o adiere de argint dinspre Apostrofa Naţională), 
cel care, neavînd el (neputînd să aibe), pretinde că avutul licenţiatului 
nu are valoare. 

Ba are - valoare. Dar nu aceea. 


Miercuri 24 martie 1999 


Mă întorc la universitari : 

Desigur, vorbind eu despre universitari, este ca şi cum aş afirma 
că strugurii sunt acri ; că vorbesc aşa, numai pentru că eu nu am fost 
capabil să termin facultatea ceea, să-mi dau şi eu un doctorat, acolo, că 
n-ar fi fost foc ; şi că, dacă aş fi fost şi eu un om cu studiile încheiate, 
cu certitudine aş fi fost mai puţin veninos - ori deloc. 

Intru totul de acord cu acestea - şi cu alte frustrări, complexe, 
lupte de clasă. Rămâne însă indeniabil faptul că “dăscălimea” este o 
pătură aparte, cu o psihologie aparte - am cunoscut-o, în expresia ei de 
bază, ca să zic aşa : învățătorul de la sat - prin părinţii mei. 

Inainte de venirea comuniştilor în Basarabia, găseai printre indi- 
geni mulţi “apostoli”, mai cu seamă dintre absolvenţii şcolilor norma- 
le înfiinţate după Unirea din 1918. Toţi era de la ţară, toţi fuseseră 
inflamaţi, atât de descoperirea cărţii, cât şi de discursurile care le amin- 
teau mereu, mereu, misiunea lor : de a scoate poporul din obscuran- 
tism, din mizerie, din rele obiceiuri (lene, beţie...). Cei care aveau să 
fie părinții mei, deşi, prin medie şcolară şi prin notația primmilor ani 
de suplinitori ar fi avut dreptul la repartizări mult mai favorabile, au 
ales un cătun, poate cel mai prăpădit din judeţ : Mana, o localitate 
hibridă, în care “elementul autohton” era cu totul minoritar, oamenii 
provenind din slugile de la curte (eu am apucat curtea - fără proprietar 
- un zid i s-a prăbuşit la cutremurul din 40), din rătăcitori de pe întreg 
Imperiul Rus - iată, am ezitat să le spun “suflete”, în sensul de iobagi, 
mai degrabă robi ruseşti. 

Fireşte, nu am amintiri “cinstite” dinainte de 1940 - când s-a 
terminat cu viaţa normală în Basarabia (şi nu doar acolo...), dar am 
înţeles că părinţii, mai ales tata, în ultimii ani ai acelui deceniu (1930- 
40), nu că ar fi abandonat idealurile haretiste (şi iorghiste), dar ei înşişi 
se... umanizaseră ; se dedaseră cu viaţa socială : îi interesau mai puţin 
oamenii din sat, ţăranii, cât popa, şeful de post, pretorul - şi, desigur, 
colegii din alte sate... Nu era neapărat ceva rău în asta - dar nu mai era 
ceva atât de dezinteresat. Dacă n-ar fi năvălit Ruşii, dacă nu s-ar fi 
revărsat comuniştii peste toată lumea noastră şi am fi rămas în 
normalitatea necomunistă, probabil părinţii mei ar fi urmat destinul 
majorităţii zdrobitoare a învăţătorilor de sat din întreaga Românie : 
şi-ar fi făcut datoria “la clasă”, dar şi-ar fi făcut datoria şi faţă de sine 
şi de propria familie: ar fi cumpărat ceva pământ, şi-ar fi făcut o casă... 

Comunismul a răsturnat totul, viaţa materială, dar şi cea spiri- 
tuală. Să-l obligi pe un dascăl să mintă de la catedră - e ceva foarte 
grav. Inainte, el putea spune una (de la catedră) şi face alta (în viaţă) - 


76 PAUL GOMA 


or odată cu instaurarea comunismului, dăscălimea a fost prima catego- 
rie de cetăţeni obligaţi să-şi renege meseria, vocaţia. 

Prestigiul conferit de însăşi profesia a fost pe dată compromis : în 
timp (şi în spaţiu), tot învățătorii din mediul rural au fost primele vic- 
time - obligaţi să-i “lămurească” pe părinţii şcolarilor să dea cote ; apoi 
să intre în întovărăşiri ; apoi să intre în colhoz... Cine dintre umani ar 
fi rezistat la o asemenea încercare ? Tata povestea, nefericit, în Ardeal, 
că învățătorii localnici, în timp ce “lămureau” omul, îi făceau cu 
ochiul, complice : lămuritul nu-i purta pică lămuritorului că îl îndem- 
nase să facă ceva împotriva firii, iar lămuritorul nu avea conştiinţa că 
ar fi făcut o faptă rea... Insă cu totul alta era situaţia unui învăţător 
“străin” - iar pentru un basarabean, în Ardeal, şi mai grav (boul de 
ţăran din Târnava Mare nu-şi mai aducea aminte că doar cu câţiva ani 
în urmă îl ura pe basarabean şi pe bucovinean, fiindcă povestea “tăt 
feliu‘ de blăstămăţii despre ruş””- când Ruşii veneau “să ne deie 
Ardialu” sfânt de la Unguri !). Tata, “străin”, “refujat” (ori de-a drep- 
tul : “fuljerat”, cum ne spuneau ciobanii din Buia) nu putea să-i facă 
cu ochiul lui Gheorghe ori lui Văsâi ori lui Rusalim - cum făcea, de 
zor, directorul Hulea, neam cu un sfert din sat. Hulea fusese, pe rând 
țărănist, legionar, carlist, antonescian, acum comunist - ei şi ? Era 
buian de-al lor, cum tata nu putea fi cu nici un chip. Şi nu cred că asta 
ar fi aranjat lucrurile în sufletul tatei... 

In aceeaşi perioadă (1948-54) dascălii de la secundar (şi urban - 
fiindcă funcţionaseră “gimnaziile unice”, din ‘48 - şi la ţară) nu fuse- 
seră supuşi aceloraşi obligaţii, doar la aceea de a participa la campania 
de alfabetizare. Mai târziu a venit munca-voluntară-obligatorie, pe 
ogoarele fără haturi abandonate de foşii ţărani. 

În fine, dascălii de rang universitar nu aveau asemenea “sarcini”, 
nu erau trecuţi prin tocătorul de carne de om, care dădea cârnaţul omu- 
lui nou. Dar să fi rămas (cei care rămăseseră ne-comprimaţi, ne-alun- 
gaţi, ne-retrogradaţi) intacţi, pishologic şi mai ales moral ? 

Repet ce am mai scris : ultimu dascăli adevăraţi pe care i-am avut 
vreodată au fost... învățătorii unşi peste noapte “profesori de ciclul 
doi”, la Gimnaziu Unic de la Şeica Mare - în anul şcolar de pomină 
1948-1949. Adevărat, erau, în majoritate basarabeni (şi foşti colegi de 
Normală de-ai tatei, de-ai mamei), însă directorul - şi profesor de mate- 
matici, Anghelina : era ardelean ; la română - domnişoara Pădureanu, 
din chiar Şeica. Şi, atenţie, eu fusesem retrogradat de reformă la Şeica 
şi la gimnaziu de la o şcoală foarte bună, Normala de la Sibiu, unde 
făcusem doi ani... În toamna lui 49 am intrat la liceu, la Gheorghe 
Lazăr, tot de la Sibiu... Şi am nimerit în altă lume : profesorii - 
profesori adevăraţi, nu “pe puncte” ca cei de la Şeica - erau deja 
striviţi, înspăimântați, paralizaţi. Repet : în toamna anului 1949. 

Ce putuse să se petreacă doar într-un an, cât lipsisem din Sibiu ? 
Se vede că valul de teroare (victime fiind şi părinţii mei, arestaţi atun- 
ci - dar în sat, la Buia) avusese efectul scontat : îi băgase în boale pe 
cei încă liberi (am scris mai pe larg în Sabina, în Roman intim). 

La Bucureşti... N-am avut (ne)şansa de a cunoaşte, dintru înce- 
put, Universitatea, ci mai întâi Institutul de literatură Eminescu, avînd 
statut special. Şi despre acest paradox am scris (probabil în Justa) : 


JURNAL 1999 77 


“Fabrica de Scriitori” avea regulament de şcoală de cadre, însă noi, 
studenţii eram mult mai liberi (la gură, deci pe la suflet) decât cei de la 
facultățile neideologice (medicina, de pildă) - explicaţie : noi nu mai 
eram recomandaţi de regiuni, raioane, ci, fiind cu toţii absolvenţi de 
liceu, candidasem (şi ce greu fusese examenul, la “Eminescu” : doar 
dăduse simultan şi la Universitate, puteam face comparaţie). Dinspre 
partea profesorilor... Cei mai apropiaţi nouă erau două “cadre” de la 
materii “secundare”: frumoasa basarabeancă Alla Zamfir, la limba rusă 
şi frumuşeta ardeleancă Theodora Cristea, la franceză, precum şi asis- 
tentul de la istoria literaturii ruse : Spiegelblatt, despre care am mai 
scris. ÎI aveam la literatură universală pe Vianu - dar cine se putea 
apropia de el ? Doar Grigurcu, culturalofagul, cel care nu ierta nici o 
celebritate ne-vizitată. Şi noi, ceştialalți am fi dorit să “discutăm” cale 
de două propoziţiuni cu Marele Vianu, dar, spre deosebire de 
Grigurcu, noi aveam “nas” normal : simţeam, vedeam, auzeam, miro- 
seam cât de frică îi era lui Vianu de eventualele contacte cu studenții, 
A A : E f A YESS ; 
în general, în special cu cei de la “fabrica de scriitori - dealtfel etiche- 
ta îi aparținea. Am să-i dezamăgesc pe Cosaşu, pe Geo Şerban (şi pe 
Vartic, pe Marta Petreu), însă cei din seria noastră,'54 nu îl admiram 
pe Petru Dumitriu (care ne era un fel de profesor de... măiestrie !), din 
contra : aveam o neîncredere de fond în “malagambist”. Bănuiesc mo- 
tivul : spre deosebire de Cosaşu, lureş, Mugur, noi nu eram evrei; nici 
orăşeni ; fiind noi, în majoritate, de la sate (în excepţie intra Grigurcu), 
ştiam unde anume dispăruseră ţăranii care nu dăduseră cotele, care nu 
aderaseră “de bună voie” la colhoz : la Canal ! Or acest murdar Petru, 
scrisese cu mâna lui o mare murdărie (de vreo şase sute de pagini), iar 
acum (în prezentul din 1954) ni se înfățoşa cu nesfârşită nesimţire 
îmbrăcat, încălţat cum nu văzusem nici în filmele cu putreda burjuime. 

Bătrânii mei şi-au întrerupt activitatea în jurul datei arestării mele 
(1956), oricum, chiar de n-ar fi fost uzaţi până la urzeală, bolnavi, tot 
ar fi fost zdrobiți sufleteşte din pricina a ceea ce deveniseră ei, lumină- 
torii, ei, apostolii neamului : nişte oarecari auxiliari ai ispravnicilor... 

Eu am mai avut contact cu profesorimea universitară între 1965 - 
când am reluat studiile prin un nou examen de admitere - şi 1967 (când 
am dezertat definitiv...). Revenirea şi a mea (1965 a fost anul 
“Invaziei Puşcăriaşilor Politici)” s-a petrecut sub semnul Deschiderii. 
Să facă ai mei compatrioți un efort de memorie, să accepte că, dacă 
faima lui 1964 (anul în care ultimii deţinuţi politici au ieşit din închi- 
sori) a rămas, totuşi, “în familie” (bine : la plural), următorul a ieşit în 
piaţa mare. De ce ? Simplu : murise Gheorghiu-Dej în martie (1965) şi 
îi luase locul Ceauşescu - iar schimbarea domnului : bucuria românul. 
Apoi : ceea ce noi, interesaţii, numeam “decretul lui Ceauşescu” a avut 
existenţă reală şi nu înţeleg jena confraţilor, beneficiari ca şi mine de 
acest HCM sau ce va fi fost care ne permitea celor cu studii universi- 
tare întrerupte continuarea lor, celor care apucaseră să publice înainte 
de arestare, reintrarea în legalitatea publicării, a editării. 

In legătură cu această dată de hotar (pe care eu o situez astfel : 
vara anului 1965"”- probabil prin iunie), am avut câteva ‘ incontrări” 
epistolare cu amicul Laszlo à propos de I.D. Sîrbu. În sensul că eu 
comunicam adevărul cunoscut de toţi puşcăriaşii (cu excepţia celor 


78 PAUL GOMA 


care nu aveau deloc interesul să recunoască acest lucru), anume : foştii 
deţinuţi politici, oricând s-ar fi liberat din închisoare (Doinaş : dacă a 
fost arestat în noiembrie 56, atunci a ieşit în primele luni ale lui 57), nu 
au avut voie să publice - în periodice, în volume - decât după iunie 
1965. Cu asta am spus totul. 

Ziceam : re-contactul meu cu profesorimea universitară : a fost 
foarte bun. În majoritate profesorii pe care îi avusesem şi înainte (ca 
Poghirc), ori erau prieteni cu prieteni de-ai mei (Piru - cu Marino), ori 
vor fi ştiut ei ce e aceea puşcăria, din familie (Zoe Buşulenga) - s-au 
purtat cu deferenţă, aş zice : cu prietenie. lar dintre colegii din 1956, îl 
pun de-o parte pe Sandu Vasile (care se prefăcea că nu mă văzuse în 
viaţa lui) şi, deşi nu comunicasem înainte de arestare, un Mircea 
Martin, un Gelu Ionescu s-au arătat extrem de calzi, de disponibili... 
Şi oarecum jenaţi : în 56 eram cu un an, cu doi înaintea lor, iar acum, 
în 65, ei îmi erau asistenţi... Singura care nu mă ştia dinainte şi nu a 
avut asemenea complexe a fost Ioana Zlotescu - ea a aflat abia din 
Bonifacia (în 1991) că, înainte, o gândeam frumos... 

Vreau să spun : cât am mai rămas în Universitate, nu am simţit o 
eventuală respingere a mea. Nu exista nici un motiv - motivele plecării 
mele dintre universitari (aici fiind incluşi studenţii) erau de cu totul altă 
natură decât dăscălească. 

_Nu am simţit această barieră - acest Zid al Berlinului - decât după 
89. Intâi vag, apoi ceva nedesluşit, dar neînregulă, în fine, mi s-a arătat 
- chiar dacă nu am avut contacte cu universitarii. Nu, nu e bine spus : 
ba avusesem contacte cu universitarii, însă nu dădusem un nume 
incompatibilităţii. Abia privind îndărăt înţeleg câte ceva... 

In călătoria în America întâlnisem universitari peste tot şi nu am 
întâlnit ostilitate (decât în săliile de conferinţe, printre “unii auditori 
indignaţi ”) ; da, dar călătoria mea fusese programată de Coste, de Stere 
(lon, fiul lui Constantin) exact în funcţie de ne-ostilitatea acelor 
oameni, fiindcă toţi erau, fie sub regim de refugiaţi politici, fie deja 
cetăţeni americani. Or aici, în Europa... 

Mă obişnuisem, nici nu-i mai luam în seamă pe universitarii 
români care nu participau la acţiunile noastre nici măcar cu numele pe 
o petiție. Cu excepţia lui Cicerone Poghirc nu am întâlnit vreun român, 
fie el refugiat politic, ori cu alt statut. Se mai agita, de prin 1987, în 
Italia, Adrian Niculescu - el fiind, potrivit tradiției familiei, antico- 
munistul de serviciu, tatăl său şi mama sa, cunoscuţi lingvişti şi coope- 
ranţi, rămânînd într-o poziţie discretă. Este adevărat : profesorul 
(Al) Niculescu mă invita mereu la seminariul lui de la Sorbona - 
m-am dus o singură dată, doar pentru că erau implicaţi în asta Dana şi 
Ara Şimanian. Insă refuzul meu nu avea o motivaţie precisă. Ci doar 
aşa, după nas... 

Mi s-au lămurit lucrurile după 89. Când, pe de o parte s-au mani- 
festat persoane care, înainte, nu s-ar fi jucat cu mine - atât români, cât 
şi francezi şi italieni (evident, tot universitari). De precizat : după 89 
au fost câţiva ani - doi, trei ? - de apropiere, apoi, când lucrurile în 
România nu au dat semn că se vor liberaliza, în continuare, universita- 
rii români ca şi cei ne-români, dar în legătură strânsă cu statul român 
s-au întors la atitudinea dinainte (regretînd, probabil că avuseseră 


JURNAL 1999 79 


slăbiciunea şi imprudenţa să-mi facă avansuri, ori să accepte avan- 
surile mele ; aşa, între 1990 şi 1992). 


[M-am oprit aici, acum câteva ore : mi s-a făcut rău, aşa că am 
închis ordinatorul]. 


Aseară mi s-a telefonat de la All : mi-au cerut adresa, ca să-mi 
trimită şpalturile... Şi eu, care credeam că au adresa mea - doar le-o 
trimisesem acum o lună, odată cu bibliografia... 


Iar am întrerupt. Deşi nu privesc des ecranul când scriu, mi s-a 
făcut iar rău - iar am întrerupt. Am să scriu câte puţin, ca să nu forţez... 
nu ştiu ce anume. 


Joi 25 martie 1999 


Bunavestire - halal, pentru sârbi şi pentru albanezii creştini... 

N-am să pot scrie mult : ameţesc. Dealtfel nici nu am ce nota. Ieri 
nu a venit poştă deloc. 

A venit azi : Timpul 1/1999, unde mi se reproduce prima parte din 
Gaura din arhive (Calciu). Insă adresa este riguros aceeaşi de la care 
mi s-a returat scrisoarea de mulţumire pentru numărul anterior. 

Scrisoare de la Laszlo : Dacia îi publică în două-trei săptămâni 
Dicţionarul italian-român ; Melancu i-a cerut un volum, el s-a hotărît 
pentru unul de polemici, în care ar vrea să introducă şi dialogurile 
noastre. 

Cică Mareş a trimis la Satu Mare, pentru a fi cules, volumul încre- 
dinţat de Laszlo al Patimilor. Sper ca între timp să-i fi parvenit şi cel 
trimis de mine. Jurnalul 1998 nu a fost trimis la tipografie, pentru că 
aşteaptă o subvenție... 

Mi-a scris şi Vasile Baghiu ; mi-a trimis volumul tatălui său 
Prizonier în URSS şi unul de versuri (al fiului); Maniera. 

Am să le scriu - după ce mă voi odihni puţin. 

Am aflat : Paştele ortodox cade în 11 aprilie. 


Vineri 26 martie 1999 
Am răspuns lui Vasile Baghiu şi lui Laszlo : 


Paris 26 martie 1999 
Stimate Domnule Laszlo, 


Felicitări pentru apropiata apariţie a Dicţionarului italian-român ; felicitări pen- 
tru “ziua onomastică” (eu am doar un calendar franțuzesc, deci catolic, indică un 
Saint Cyrille), însă dacă ziceţi că e aşa... 

Mulţumiri pentru tăieturile trimise. 

Povestea cu hotelul la care voi sta - şi la Cluj - stă astfel : dacă tot umblu cu 
“dacă”, permiteţi-mi, vă rog, să trag la “otel. Mulţumesc. 

Bună şi vestea potrivit căreia vi s-a propus să alcătuiți un volum de polemici. 

Sânt de acord să includeți propostele şi “ripostele”. Pentru ca dialogul să fie 
limpede va fi necesar să introduceţi, după Scrisoarea Dvs. deschisă şi cele câteva 


80 PAUL GOMA 


epistole lămuritoare : 

1. Scrisoarea Dvs. din (tot) 3 februarie 1998 (începe cu : “Vreau să vă reamin- 
tesc un citat...” şi se încheie cu : “...m-am pomenit cu necazul”); 

2. Scrisoarea mea din 12 februarie 98 (începe cu “Am primit ambele scrisori 
datate «3 februarie»”, se încheie cu : “...l-aş ofensa pe Laszlo cel dinainte de vara 
anului 1997”); 

3. Scrisoarea Dvs, către Dan Petrescu din 23 februarie 98, din care un exem- 
plar mi l-aţi trimis, indicînd pe un “fluturaş” : “Spre informare...” (începe cu : “Din 
câte cunosc, la Editura Nemira se află în pregătire un volum de Paul Goma...” , se 
încheie cu : “...ţinînd seama şi de prevederile Legii privind dreptul de autor şi 
drepturile conexe, să dispuneţi includerea numitului text [Scrisoare deschisă, n.m. 
P.G.] în finalul dialogului publicat la Nemira, după ce veţi fi obţinut, fireşte, şi 
consensul d-lui Paul Goma în această direcţie”); 

4. Scrisoarea mea din 3 martie 98 (începe cu : “Asta, într-adevăr, surpriză !”, 
se încheie cu : “Cu amintiri plăcute”) ; 

5. Scrisoarea Dvs. din 12 martie 98 (începe cu : “Să clarificăm un lucru”, se 
încheie cu: “Când veţi înţelege acest lucru poate că ne vom mai scrie. Cu amintiri aşa 
şi-aşa” ; 

6. Scrisoarea mea din 19 martie 98 (începe cu : “La 3 martie vă trimiteam 
scrisoarea următoare” - se face trimiterea la acea scrisoare, apoi se citează finalul din 
19 martie : “Între timp nu au intervenit lucruri noi. Deci nu am ce vă comunica. 
Al Dvs....)” 

7. Scrisoarea Dvs. din 26 martie 1998 (începe cu “După cum m-aţi rugat...”, 
se încheie cu : “Cam astea voiam să vi le spun. În rest, toate bune”). 

Fiind şapte - toate reproduse integral -, ne putem opri, fără a include şi 
scrisoarea mea din 1 aprilie 98. 

Această coda, necesară, nu va ocupa mai mult de 10 pagini convenţionale ; hai, 
100, vorba lui Cioran, fie-iertat... 

Dacă nu mai aveţi copii, vă trimit eu fotocopil. 

Vă urez să vă apară cât mai repede. 

Fiindcă Radu Mareş tot nu mi-a scris (s-au făcut 3 luni), vă rog să-i amintiţi că 
încă mai trăiesc. 

Toate bune, 

Paul Goma 


Azi, să bat în lemnu-mi, încă nu am avut amețeli. Să fie efectul 
(în sfârşit) al medicamentelor ? Ori pentru că de dimineaţă am ieşit în 
piaţă şi, ca totdeauna, “aerul” îmi face bine ? 

De mâine mă apuc să scriu un text despre războiul din lugoslavia. 


C) 
Sâmbătă 27 martie 1999 


La noapte se schimbăm ora, intrăm în cea de vară. 

Veştile de războiu : foarte rele : îmi fac reproşuri că mi se adeve- 
resc temerile privitoare la cursul evenimentelor. Bieţii occidentali, tot 
n-au învăţat - nici după Hitler, nici după Saddam, recent. Degeaba 
distrugi industria, transporturile, degeaba loveşti în populaţie - popu- 
laţia nu se va ridica împotriva dictatorului (cum nu s-a ridicat împotri- 
va lui Hitler ; nici împotriva lui Antonescu) - rezultatul fiind că bieţii 
oameni îi blestemau pe americani ! lar în timpul ăsta, Sârbu îi hăcuiesc 
pe albanezi. Frumoasă treabă ! 


JURNAL 1999 81 
Duminică 28 martie 1999 
În sfârşit, am dat gata o primă parte din textul despre război : 


[Vezi textul “Vin Americanii !” în Butelii... 1999] 


Luni 29 martie 1999 


Pentru că Filip s-a apucat să traducă textul despre Basarabia, îl 
reproduc şi pe acesta. Pare a fi neterminat - chiar este - dar nu mai am 
energie să-l finisez : 


(Vezi textul “Basarabia” în Butelii... 1999] 


Tot 29 martie : 

Aş vrea să scriu mai departe despre războiul din Iugoslavia, dar 
avertismentele (de... tangaj, dacă mă iau după medicamentul pe 
care-l iau...) mă descurajează. 

Tot 29 martie : nu doar propriul tangaj mă descurajează, ci încon- 
jurătatea. Ce mai pot spune eu despre o asemenea confuzie tragică ? 

Intrebare : Cum poţi fi, azi, sârb ? 

Răspuns : Sânt basarabean, apropiat mă simt de albanezi. 


Marţi 30 martie 1999 


La prânz mi-a telefonat Radu Mareş, întrebîndu-mă dacă am 
primit o scrisoare cu un “protocol”, că el mi-a trimis-o de mult... În 
fine, am aflat ce era : ar scoate Patimile după Piteşti - dacă este ajutată 
financiar. l-am spus că aici fusese vorba să primesc 1.000 dolari - a zis 
că e bine. Eu însă nu i-am suflat că între timp Ştefana se răcise... 

Nu ştiu ce să fac. Nu-mi vine să-i telefonez. Aştept până după 
Paşte. 

A confirmat că Jurnalul de apocrif apare în iunie, pentru Târgul 
de carte. A mai zis că, dacă are banii (?) scoate şi Patimile... 

În fapt a început convorbirea “ameninţîndu-mă” că, dacă vin prin 
Cluj şi nu trag la el... A acceptat să mă împartă cu Laszlo - i-am atras 
atenţia că mai am vreo cinci amici în Cluj... 

Ca să fie lucrurile clare, a pus-o pe Monica Cremene să-mi trimită 
un fax. Explicîndu-mi cât costă cartea în România... Bănuiam... 


(sa) 
Miercuri 31 martie 1999 


(ei 
Am fost la spital. După ce am făcut o coadă imensă şi am trecut 
prin şaişpe vămi, m-a primit dr. Goujard. Care mi-a recomandat 
căl-duros să fac întâi examenul urechii interne, abia apoi să mă întorc 
la el. Am avut mare noroc : m-a programat “numai” pentru 7 aprilie ; 
o nimica toată. 


82 PAUL GOMA 


Mama mă-si. 

A chiar venit primăvara (“noi tot aici şi tot bătuţi în cuie”...). Iar 
aceşti măgari de la DSR i-au “acordat” lui Gyr câteva coloniţe. Mai 
puţin decât lui Guga ; şi decât lui Mihnea Gheorghiu. 

Am primit scrisoarea promisă (originalul faxului de ieri), precum 
şi o dischetă cu fonturi. Drăguţi-drăguţe. Măcar de-aş câştiga la loterie 
să-mi plătesc cărţile apărute la Dacia... 

Mă opresc aici cu luna martie cea luuuungă. 


JURNAL 1999 83 


APRILIE ‘99 


Joi 1 aprilie 1999 


Am ajuns şi la bancul cu pricina : Acum 22 ani eram re-re- 
arestat: de pleşiţii lui Ceauşete. 


Vineri 2 aprilie 1999 


Nu mai am ce spune. Mi-au secat cuvintele. Mi s-a trezit refugiul 
nostru, din “44 : 55 ani de-atunci. Dar tot atât de proaspătă rana. (...) 

Incă de alaltăseară, discutîind cu Ana, ziceam că are să vină 
momentul în care o să-i plângem pe sârbi, aşa cum îi plângem acum pe 
albanezii, alungați de la casele lor. 

Ieri am vrut să trimit un fax la Nemira, să-i anunţ că s-a încheiat 
trimestrul prim, cel în care promiseseră să-mi editeze Scrisuri. După nu 
ştiu câte tentative nereuşite, am telefonat : am fost anunţat de o voce 
înregistrată că “numărul s-a schimbat” - dar nu mi l-a dat pe cel nou, 
pe schimbatul nemir. 


Sâmbătă 3 aprilie 1999 


Toată noaptea a plouat. Plouă şi acum. 
NATO a bombardat Belgradul - clădirea Internelelor şi încă o 
clădire (foarte) oficială. 


Duminică 4 aprilie 1999 


Am început Vin Americanii II. M-am oprit. 
Am scris ceva despre noua ediţie a DEX-ului: o mare prostie. 


Luni 5 aprilie 1999 


Ieri am primit de la Cornel Dumitrescu un fax de 16 pagini (!), un 
interviu al lui Pleşiţă. Prietenul lui Breban este, nu doar un securist rău, 
ci şi cinci boi. Din care trei cretini-cretini, ba chiar zece dobitoace. Nu 
neapărat pentru că zice de Goma şi de Tănase că au fost trimişi în 
Occident cu misie (!), dar nu poate deschide gura, fără a expectora o 
idioţenie. Printre altele, suprainformatul securist zice că Monica 
Lovinescu a fost bătută de doi negri, la o gură de metro... 


Marţi 6 aprilie 1999 


Mi-a telefonat Solacolu că nepotul i-a transmis de la Bucureşti : 

- România literară de mâine va cuprinde articole, documente 
despre Caraion - documente binecuvântate de... De cine ?- De Pelin !; 

- că N. Florescu a luat de la Vatra textul lui (al lui Solacolu) şi îl 
publică în Jurnalul literar. Rău a făcut, trebuia să-l lase acolo, să vedem 
cum anume, cu ce pretexte l-ar fi refuzat amicul Cistelecan, şi el parti- 


84 PAUL GOMA 


cipant la linşajul postum al Caraionului...; 

- că Florescu i-ar fi reproşat lui Tudoran că nu a intervenit în 
dezbaterea despre Caraion ; 

- că Florescu şi cu Mariana Sipoş au adunat materiale în apărarea 
lui Caraion - însă n-am înţeles ce au de gând să facă ei cu materialele: 
le publică, le dau la TV ? 

Solacolu se mira că Manolescu a putut face una ca asta. Să nu se 
mire : multe n-a putut el, săracul Niki - dar a asudat, dîndu-şi silinţa ; 
ŞI, în cele din urmă, a reuşit... 

Azi iar am avut amețeli. O să văd mâine, la spital ce brânză fac 
doctorii din urechea mea cea extrem de internă. 

In ultimele 4-5 zile : am dormit enorm (şi aş mai dormi). Nu poate 
fi doar oboseala acumulată, cred că e şi altă chestie - dar care ? 
Necazul: această sete de somn mă mortăciuneşte, mă mortifiază, mă 
cadavricariseşte : nu-mi vine să lucrez, iar când, totuşi, mă apuc de câte 
ceva, iese un sfârâiac (ca chestia cu DEX-ul). 

Seara : prietenul nostru al intelectualilor angajaţi : Vuk Draşco- 
vici a ieşit în faţă, să spună el idioția de serviciu, (în locul tovarăşului 
Miloşevici - care avea gura plină) : “Albanezii pot să se întoarcă la 
casele lor...” Da, domnule. Şi noi care nici nu fuseserăm informaţi (de 
Cristoiu, de Paleologu, de Paler) că “plecaseră” - de la casele lor... 
De unde concluziunea că un vuk e mai draşcovici chiar şi decât un 
românescu... 

Mă tem că nu mai e mult până când îi vom compătimi pe bieţii 
sârbi... prietenii noştri, barbari. Ana zice : 

«De 1-am compătimi mai repede...» 


Miercuri 7 aprilie 1999 


Abia acum (ora 18) m-am trezit din “siestă”. 

Am fost la spitalul Tenon - pe jos, nu mergea metroul, în grevă. 
O operatoare, după ce mi-a ascultat urechile cu o chestie plină de ţepi 
sunetoase, a trecut la altă daravelă : mi-a pus un fel de ochelari de 
anchetă şi m-a martirizat, “proşcîndu-mi în urechi un jet de apă ; apoi 
unul de aer. Necazul a fost că “la spécialiste en vertiges” nu era dis- 
ponibilă, căci dânsa se brehăhăia pe culoare şi alte cabinete (o cheamă 
Tordjmann). Ar fi putut să-mi facă proba următoare. Dar n-a vrut, fiind 
foarte ocupată. Aşa că am fost re-re-programat pentru 14 aprilie... 

Aseară mi-a telefonat L. I. Stoiciu. M-a luat la rost cu : “Sânteţi 
cu NATO !” I-am atras atenţia că nu citise ce-i trimisesem (şi despre 
care el tocmai spusese că se publică săptămâna asta). l-am mai zis că 
eu ţin totdeauna cu cel mai slab, cu persecutatul - el a zis, după o logică 
pe care abia atunci i-am cunoscut-o : «Deci, cu Sârbii !». După alte 
circa 20 cuvinte, am înţeles că n-o să pot discuta cu el - mi-a reproşat: 
«N-aţi fost în Iugoslavia, deci nu ştiţi ce-i acolo ! Eu am fost în lugo- 
slavia», a precizat - ca să ştiu eu că el ştie despre ce vorbeşte când 
vorbeşte despre Sârbii persecutați în special de NATO şi în general de 
bestiile de albanezi. După trei secunde am zis că n-am fost (în 
Iugoslavia), el însă a fost în Franţa şi am aflat de la Luca Piţu ce a 
înţeles L.I. Stoiciu din Franţa : că e o ţară de căcat, fiindcă el a călcat 


JURNAL 1999 85 


în căcaţi de câine, pe stradă... A răspuns că da, aşa e... 

Aflu - de la radio - că Miloşevici a ajustat istoria în chestiunea 
Kosovo după metoda lui Ceauşescu. Dar bineînţeles : Sârbii au făcut 
dintr-o înfrângere un stindard ; pretind că se bătuseră singuri împotri- 
va turcilor ! l-auzi, domnule ! Vasăzică, în 1389 Sârbii cneazului Lazăr 
luptaseră... singuri-singurei ; nu se aflaseră alături nici Bosniecii, nici 
Macedonenii... Ce să mai spunem de 1448 : Albanezul Scanderbeg nu 
exista, Româno-maghiarul Iancu de Hunedoara nu fiinţă nici el ! 
Fireşte, numai bravii sârbi au luptat şi au căzut cu arma în mână la 
Kossovopolje - şi s-au retras, învinşi - nici o vorbuliţă despre cei vreo 
3.000 călăreţi moldoveni şi despre cei 4.000 arcaşi din Ţara 
Românească ! Şi, desigur, nici un cuvânt de fapta foarte moralnică a 
lui Gheorghe Brancovici, despotul sârb : Iancu de Hunedoara, învin- 
sul de la Kossovoplje, a fost încarcerat pe loc, la Semendria (Smere- 
devo, pe Dunăre, la Est de Beograd) ! 

Ce simplu, nu ? Şi pentru sârbi istoria e ca nevasta : faci ce vrei 
cu ea : o regulezi, o baţi, o omori, o drăgăleşti, îi spârcuieşti zece copii 
- cine ce are cu tine, doare ata?! 

Uite-aşa fac istoria barbarii şi analfabeți (români, sârbi şi de alte 
boităţi). 

Ora 21,00 : a telefonat Laszlo : 

- că a apărut România literară, număr dublu, prefaţat de Mano- 
lescu, “acoperit moral” de Pelin. Necazul, a adăugat, este că apare şi 
Grigurcu - cu ceva despre jurnalul lui Caraion apărut la Nemira; 

- că, după toate semnele, Nemira a dat faliment - ei bravos !, iară? 

- că despre Dacia are să-mi scrie în scrisoarea pe care o s-o 
primesc la sfârşitul săptămânii ; 

- că în curând îi apare Dicţionarul şi o traducere din italiană (nu 
mi-a spus din cine, ce) ; 

- că nui s-a confirmat doctoratul - comisia e condusă de Eugen 
Simion (care pretinde că sunt foaaarte multe dosare, prin urmare nu a 
avut timp de al lui Laszlo...) ; 

Relatîndu-i Anei convorbirea, ea m-a întrebat cum a reacţionat 
amicul la scrisoarea mea ultimă, cea în care mă arătam de acord cu 
publicarea dialogurilor, cu condiția să apară în volum şi scrisorile 
lămuritoare. Am recunoscut că uitasem să-l întreb, îmi va fi răspuns în 
scris, în epistola ce va să vie. Fa a zis că asta (reacţia la scrisoarea mea) 
va constitui proba : dacă acceptă propunerea mea - sau dacă ba. 


Joi 8 aprilie 1999 


Jar au bombardat americanii Belgradul (şi iar o să mă bombârde 
Stoiciu, că NATO-al meu îi persecută pe Sârbii lui). Sfârfâlcă de 
Nicolas Poincarre (tot nu ştiu cum se grafiază corect numele jurnalis- 
tului meu preferat) a ajuns în Kosovo. Adică în teritoriul controlat de 
sârbi - dar într-o tabără a UCK-iştilor... Al dracu’, Nicolas ! 

Din nou la Manolescu : oricâte lucruri rele am spus-scris despre 
el, acestea nu acopereau adevărata dimensiune a ticăloşiei lui - care a 
început a ieşi la suprafaţa literei tipărite odată cu editorialul din decem- 
brie 97, despre cartea iscălitoresei, a trecut prin editorialul “Adio, 


86 PAUL GOMA 


domnule Goma !” şi a eşuat în acest număr special tot al României 
literare (va intra în Istoria literaturii), cel din 7 aprilie 1999. 

Laszlo deduce că textul lui Grişa nu va fi fost scris special pentru 
număr, Manolescu i-l va fi băgat aici, dar tot o să-i scriu : vasăzică mie 
îmi cere să încetăm polemica - dar el continuă să lovească în Caraion? 

De acord, aştept să citesc. 


Vineri 9 aprilie 1999 


Nici ieri n-a venit poştă. Probabil nici azi n-are să. 

M-a istovit războiul din Iugoslavia. Este indecent să spun asta, 
când oamenii suferă, mor, voiam doar să comunic următoarele : chiar 
dacă nu eşti direct implicat într-un eveniment violent, urmărindu-i 
desfăşurarea de departe, prin informaţiile ajunse până la tine, se 
cheamă că participi şi tu - cu sufletul (la mine : cu viscerele). Ca să 
rămân în celula familială : când eram închis, după 1956, mama şi cu 
tata, liberi - am vrut să spun : neîncarceraţi - dar, ca nişte foşti deţinuţi 
ce erau, spuneau că ar fi preferat să se afle şi ei în închisoare, măcar să 
ştie o treabă, fiindcă de afară, de departe, dacă suferinţa fizică, directă 
lipseşte, se multiplică cu trei, cu cinci sufleteasca ; cea alimentată de 
întrebarea terorizantă : «Ce-o fi făcînd Al Nostru, acum ? O fi flămînd, 
i-o fi frig ? L-or fi bătînd ? Dar dacă a murit ?» Nu, n-am intenţia de a 
inversa situațiile, poziţiile, nu pretind că spectatorul oboseşte mai mult 
decât jucătorul, decât gladiatorul, decât victima azvârlită în arena cu lei 
- ci : a fi cu sufletul alături de cineva într-o ceva înseamnă a fi, aşa, 
puţin, şi cu trupul. 

La mine lucrează şi încărcătura memoriei afective. În 1940, pe 
când nu aveam ţinere de minte, apoi începînd din martie 1944 (ia te 
uită : chiar a doua zi după izbucnirea războiului în Iugoslavia, în 25 
martie, s-au împlinit 55 ani de la plecarea noastră în neştiut...) am luat 
eu însumi istoria în piept - mai adevărat : peste bot... De aceea sânt 
sensibil la soarta alungaţilor de la casa lor, a celor siliți să-şi ia lumea 
în cap, cu boccelele pe care le pot duce în spinare... 

Socot că imposibilitatea ori refuzul de a te “transpune în pielea 
celuilalt” - vecin, ori duşman - este o probă de primitivism. Probabil 
această lipsă reprezintă un plus care a făcut ca anumiţi oameni să-i 
supună pe alţii şi să-i suprime - fiindcă, vorba ceea : dacă ar fi gândit, 
n-ar mai fi acţionat... Rămânînd la comunitatea noastră românească : 
aşa cum asupritorii noştri tătari, turci, unguri, ruşi nu s-au gândit nici 
o clipă la suferinţele pe care ni le pricinuiesc - pe noi, la rându-ne, 
ne-a cam durut în dur, cum atât de frumos se exprimă poporul nostru 
cel de veacuri. Când ne-a venit bine să facem noi, altora, rău - fie acei- 
alţii din altă seminţie : evrei, ţigani, fie din una pe care, până mai ieri, 
o pupasem în cur (acum vorbesc de nemţii căzuţi în mâinile bravilor 
români imediat după 23 august 44), fie de acelaşi sânge, dar ale căror 
interese veneau în contradicţie cu ale noastre : refugiații din Basarabia 
şi din Bucovina de Nord ; şi tot după ziua de 23 august, cea, vorba 
Monicăi Lovinescu, “despicătoare de istorie” (ea avea în vedere alt 
eveniment - însă bravul Mircea Zaciu îl celebra printr-un scenariu- 
cinematografic, în tandru tandem cu Vasile Rebreanu şi nu va rămâne 


JURNAL 1999 87 


doar la acesta, va trece la celălalt : 6 martie 45...). 

Mare decepție mi-a pricinuit L.I. Stoiciu, prin telefonul ultim. 
Poziţiunea lui faţă de mineri - amendată de Convorbiri literare mi se 
păruse o “ciudăţenie”, nicidecum o aliniere până la confuzie cu linia 
Cristoică. Şi iată că în chestiunea albaneză judecă taman ca acest 
sinistru scînteios : că Sârbii sunt victime ale Occidentului, că Albanezii 
sunt “terorişti”, că toţi cei care (ca mine !) îi apără pe albanezi, apără 
OTAN-ul... 

L-am re-ascultat aseară pe Milan Comnenici, ministrul Informa- 
tiilor de la Belgrad. Întâia oară, auzindu-i monologul furios, dement, 
am crezut că e un tovarăş din echipa de comunişti-belişti ai lui 
Miloşevici. Ei, bine, nu : Comneninci - ca şi Draşcovici - a fost în opo- 
ziţie până acum doi-trei ani, el este intelectual, şi dânsul este scriitor ! 

Intrebare : poate un intelectual, un scriitor să susţină în gura mare 
că Sârbii sunt victime ale Occidentalilor, dar să refuze să vorbească de 
victimele lor : croații, bosniecii, acum albanezii?; poate un scriitor, un 
intelectual nega că regiunea Kosovo a fost golită de albanezi, nu prin 
bombardamentele OTAN-ului, ci prin mult anterioara acţiune delibe- 
rată a armatei şi a poliţiei sârbe ? 

Da, din nefericire, poate : dacă acel intelectual, scriitor se 
numeşte Pleşu (de ce să uităm textele lui “patriotice” împotriva lui 
Negoiţescu ?); dacă se numeşte A. D. Munteanu, Răzvan Theodorescu, 
Fănuş Neagu, Marin Sorescu - nu-i mai pomenesc pe alde Everac, 
Vulpescu, Ungheanu şi alți lămuriţi, cum le zice Negoiţescu. 

Fiindcă aici, în chestiunea războiului din Iugoslavia (specialiştii, 
mai cu seamă oficiali refuză termenul război, ca inadecvat - mie mi se 
pare adecvat), nu este deloc vorba dacă tu “ţii” cu Sârbii ori cu 
Albanezii : dacă tu te afli “de partea ortodoxiei” sau a islamului : dacă 
“înclini” spre Occident ori spre Orient. Astfel este pusă în ecuaţie 
chestiunea de către tipi tulburi ca Vadim, Cristoiu, C.K.T. Popescu 
(prietenul lui Tudoran - şi al lui Manolescu). Fiindcă lucrurile nu sunt 
în alb-negru : iată, eu pot foarte bine să nu fiu împotriva Sârbilor - şi 
simultan să stau cu inima mea de refugiat alături de alungaţii-pe-dru- 
muri kosovari (întâmplător albanezi - şi mai întâmplător : majoritar- 
musulmani); şi pot foarte bine să fiu ortodox, să păstrez preţuire pen- 
tru ortodoxia sârbilor - dar să nu fiu de acord când patriarhul Pavle 
spune că Biserica ortodoxă sârbească are datoria să fie alături de 
credincioşii săi “în lupta pentru apărarea neamului” - dar ferindu-se ca 
de foc să amintească cum anume luptă Sârbi “pentru apărarea 
neamului” : suprimîndu-i pe ne-sârbi, fie ei papistaşi (Croaţii), fie 
“turci”: Bosniecii, Albanezii din Kosovo. 

Eram un naiv când reproşam simpatrioţilor amnezia - pe care o 
puneam pe seama ne-informării, a nepăsării, a inapetitului, a neserio- 
zităţii - etc, etc. 

Nu, dragă Goma : la români, amnezia : un program ; o armă ; ea 
este secretul perenităţii - păi ar dăinui neamul ăsta, “peste veacuri 
(chiar peste milenii)”, dacă ar avea ţinere de minte şi ar păstra mereu 
în faţa ochilor, ca reproşuri, toate trădările de celălalt, toate trădările de 
sine ?; toate micile măgării şi marile porcării ? Unde am ajunge, cu o 
astfel de memorie dăunătoare unităţii neamului ? 


88 PAUL GOMA 


Nu, domnule : noi sântem amnezici, nu pentru că nu facem exer- 
ciţii de memorizaţionare, pentru că nu consemnăm în piatră, pe lemn, 
pe hârtie faptele petrecute, acum - ci fiindcă practicăm igiena mentală, 
spălarea capului pe dinlăuntru potrivit principiului : “Cine ştie mult 
moare iu(I)te” şi : “Decât filosof ofticos mai bine român şmecheros”. 
Drept care nu lăsăm pe seama timpului cel trecătoriu ştergerea din 
memorie a ceea ce, la un moment dat, se aflase înregistrat pe creer - ci 
ştergem noi, deliberat, răzuim scrisul, înscrisul, înregistrarea : ca 
nocivă sănătăţii noastre minţuale. Rezultatul ? - strălucit : dacă nu mai 
ţin minte porcăriile făcute altuia, în mod necesar acel altul nici nu 
există ca victimă a mea, nu ? Dar e atât de limpede ! Iată, mai trăiesc 
încă destui trăitori majori din timpul războiului ultim - până în ‘89 s-a 
vorbit despre una din ruşinile, crimele noastre naţionale : trimiterea la 
moarte, în Transnistria, a Evreilor şi a Țiganilor ? “Nu prea cam”, 
vorba ardeleanului. Fiindcă, de cum comunismul a luat-o pe arătura 
naţionalismului (altă îngheţată fiartă : naționalismul... comunist, sau : 
patriotismul cu voie de la Secu - poți vedea fructul, citind românis- 
mele-mari ale Veceului Tudor), cum nu s-a mai vorbit de “anume 
crime burgheze” - de care “se cam” vorbise pe timpul lui Stalin, dacă 
avem tinere de minte de... istorie literară : Ninge peste Ucraina de 
Baranga, Şatra de Zaharia Stancu... 

Dacă acum, după zece ani (zece ani!) de la revoluţie, vorba lui 
L.I. Stoiciu (nu : el scrie : Revoluţie), se vorbeşte despre ce li s-a 
întâmplat evreilor şi țiganilor, în continuare se tace (există o forma 
activă a verbului, măcar pentru că se mai spune : “o tăcere răsunătoare 
- sau asurzitoare”) comportamentul românilor faţă de prizonierii de 
război germani (după 23 august 44); trimiterea nemților cetăţeni 
români - saşii, şvabii - la “reconstrucţie”, în Rusia ; faptele rele ale ro- 
mânilor faţă de, totuşi, nişte români ca ei : Basarabenii şi Bucovinenii 
refugiaţi ; şi în legătură cu Sârbii, Nemţii, Basarabenii, Bucovinenii, 
Macedonenii - şi bineînţeles : Românii - deportaţi în Bărăgan. ati 

Incă o dată : neţinînd minte (cu program, desigur), fapta rea, 
Românul Amnezic a şters - din cartea de imobil, vorba celuia - şi vic- 
tima. Reiese că el, Românul n-a făcut în viaţa lui rău unei muşte a : 
muştii, nu), căci el este foarte omenos, şi-ar da şi cămaşa de pre sine.. 

Am fost surprins să recunosc în această gândire-de-piatră a româ- 
nului gândirea sârbului. Acelaşi mecanism - acelaşi primitivism ; 
acelaşi complex de inferioritate manifestat prin unul de superioritate : 
aceeaşi programatică confuzie a punctelor de vedere, de la vlădică 
până la opi(n)că, pentru a rămâne în universul sud-slav. În fond, ace- 
laşi mizerabil reflex de apărare, copilăresc : «EI a dat primul, dom”...». 


Sâmbătă 10 aprilie 1999 


“Rece, ca o zi de april”, am citit asta pe undeva. Frig, posomorât, 
a ploaie. Iugoslavia lui Miloşevici îmi apare ca România lui 
Ceauşescu : nici un opozant cu sufletul nu este şi cu gura ; între gând 
şi faptă : nici o legătură, de parcă balcaniştii noştri ar trăi în inima 
Africii, în acele comunităţi unde este echivalată dorinţa cu acţiunea : 
stai în cur, la umbră, îţi zici : «Ş-acuma hai să ziceam că făceam 


JURNAL 1999 89 


opoziţie...» - şi gata, vorba îşi este suficient sieşi - că doar şi 
Dumnezeu acela a făcut lumea, cuvântînd... Şi la Sârbi cei care n-au 
mai putut răbda s-au exilat - dar în exil, spre deosebire de unii români 
(nu mulţi, dar orişicâtuşi...), Sârbii nu vorbesc. De frică. Nu ştiu cât va 
fi frica de Securitatea lor, UDBA, şi câtă frica de compatrioţii lor, şi ei 
exilați, gata să taie beregata “trădătorului care vorbeşte rău de patria 
lui, Serbia...” 

Dacă schimbi doar cuvântul “Serbia”, auzi zvon de tilişcă dinspre 
plaiul mioritic. Comuniştii şi securiştii au pus semnul egalităţii între 
patrie şi regim, între Ceauşescu (citeşte : Miloşevici) şi ţară. Auzi pe te 
miri ce miliţienist, activist, securist ceceist - internaţionalist - devenit 
mare patriotist invocînd “suveranitatea naţională”! Cristoiu, C.K. 
Popescu, C. Stănescu, Paler şi alţi necşi” ţi se uită în adâncul ochilor şi 
îţi explică ei cum stăm cu națiunea, cu patria, cu “suveranitatea” ei. Nu 
se găseşte nici un om normal să le atragă atenţia că şi Ceauşescu era un 
campion al “suveranităţii naţionale”, în virtutea căreia numai tiranul 
nostru are dreptul să ne belească, după care să ne pună să-i mulţumim 
din inimă - dar să nu care cumva să se amestece “străinii” (mânca-le- 
ar inima câinii!). Şi aşa cum acest reflex mental a rămas, chiar la 
ştiutorii de carte din România (“Loveşti în Blandiana - loveşti în demo- 
craţie !” - cum decretau Simuţ şi Chirilă de la Oradea), aşa le-a rămas 
sârbilor, după Tito - mai ales că la ei e stare de urgenţă : război, oricât 
l-ar nega strategii. 

Faptul că Sârbu nu acceptă că ei au început, că ei au făcut mai 
mare rău - în ordine cronologică (şi cantitativ crescătoare : slovenilor, 
croa-ţilor, bosniecilor - acum albanezilor) este un semn indubitabil de 
neevoluţie umană, de primitivism de gândire - fiindcă numai primiti- 
vul este incapabil de elementara obiectivare. “Bine-bine, eu am, în 
continuare, dreptate”, să zică, “dar şi eu i-am dat câteva peste bot...” 

Nici măcar. Sârbii sunt îngeraşi neprihăniţi. Nici vorbă să accep- 
te că au făcut rău, nedreptate altora - ei nu realizează că acel altul este 
o fiinţă vie, ba chiar om şi el, nu un obiect, cel mult un animal. 

In închisoare, unde, în perioada mea, fuseseră vărsaţi şi poliţişti şi 
jandarmi de cea mai abjectă speţă, în momentele (rare, e drept) în care 
acceptau să se confeseze - am folosit un termen greşit : spovedania este 
un act consecutiv constatării (şi acceptării) că ai greşit - deci corectez: 
îşi povesteau “isprăvile” lor de politai şi jăndari. 

Celor care fuseseră “cu slujba” în Transnistria le mai scăpau şi 
“amănunte” relative la evrei şi la ţigani... N-am simţit la niciunul (eu 
n-am simţit, de la cei pe care i-am auzit povestind altora, în celulă, cum 
era “acolo”) - n-am simţit, ziceam, vreo urmă de compasiune pentru 
mizeria, pentru disperarea în decădere a victimelor, pentru suferinţele 
lor. Insă nici de ură - nu, dragă, ei executau un ordin, nu ei erau prici- 
nuitorii suferințelor, ci doar paznici ori însoțitori de convoaie...- e-he, 
dac-ar fi fost după ei, le-ar fi dat drumul pe loc... Aiurea, dat-drumul! 
Compasiune ? Nimic. Solidaritate umană în suferinţă ? Nimic. Ba chiar 
- căci noi, Românii avem un ascuţit simţ al umorului - zăboveau, se 
înviorau povestind cutare întâmplare “de râs”. 

Imi aduc aminte două, simetrice (ambele povestite de jandarmi) : 

1. cum “un ţigan bătrân”, umblînd prin viscol şi mereu căzînd, 


90 PAUL GOMA 


zicea că el “merge la Feteşti, la un văr”; 

2. cum “o ovreicuţă tânără” din convoi i-a dat de înţeles că s-ar 
regula cu el, cu jandarmul, dacă-i i-ar da ceva de mâncare, însă el 
(Jandarmul) n-a vrut, fiindcă... “îi umblau păduchii şi pe obraz, îi 
intrau în ochi - ce-o fi fost la pizda ei...” 

Care-i concluzia mea : că Sârbu de azi sunt leiţi jandarmii 
români care “făcuseră” Transnistria ? Da de unde ! Concluzia mea este 
ceastălaltă : natura românului : asemănătoare naturii sârbului, mai 
puţin prin prostie, prin cruzime (acestea fiind consecințe) - cât prin 
primitivismul structurii. Prin incapacitatea de se “muta” în pielea 
celuilalt - pentru scriitor, neputinţa (sau pur şi simplu : neştiinţa) de 

“a se transpune” ; 

În “povestirile” jandarmului, cutremurător nu era faptul că bietul 
tigan îşi pierduse minţile şi, înaintînd spre nord-est, prin stepă, aştepta 
să ajungă la Feteşti...; nici că ovreicuța tânără (ce va fi fost la viaţa ei: 
elevă ? studentă ? pianistă ?) s-ar fi dat pe loc, pentru un coltuc de 
pâine - dar era prea păduchioasă...- ci faptul că cestălalt, naratorul nu 
era om, un biped, care să aibă şi sentimente, nu doar instincte - fiindcă 
nu putea ieşi din subiectivismu-i de animal. 

Sârbii de acum - de la ei de acasă, din exil - n-au decât să pretindă, 
în viitorul care se apropie, că ei, bicţii, nu ştiau ce li se întâmplă alba- 
nezilor (ah, impersonalul sârbo-românatic!) ; că ei nu erau informați - 
ba chiar dezinformaţi de regimul bestiei de Miloşevici. Nu vor face 
decât să-i “imite” pe românii de până la ‘89. Care, sărăcuţii, ei erau 
foarte persecutați : Ceauşescu nu le punea la dispoziţie presa occiden- 
tală (ba chiar, auzi, obrăznicie : interzicea presa liberă !), de unde să 
afle ei, dacă încă nu venise 22 decembrie, deci Brucan nu anunţase că 
se dă voie de la Poliţiune ? 

Cine vrea să afle - află, chiar dacă nu i se oferă pe tavă informaţia. 
Adevărul este că, aşa cum Românii nu voiau să ştie, înainte de ‘89, ce 
se petrece cu ei înşişi, taman aşa, acum, Sârbii refuză să ştie ce li se 
întâmplă - lor, în raport cu albanezii. 

E mai comod să... nu ştii. Dormi mai liniştit. De ce să-ţi tulburi 
viaţa (şi aşa grea) cu informaţia că eşti un laş, un ticălos, un criminal ? 
Chiar dacă nu tu ai vărsat sânge, însă te-ai făcut complice, fundcă ai 
închis ochii (şi urechile), ca să nu vezi, să nu auzi, să trăieşti tu bine (şi 
la vară cald). 

Românii noştri sunt mult mai apropiaţi de sârbi decât vor ei să 
admită (mai ales cei care se cred ieşiţi pe jumătate din “coapsa” 
dreaptă a lui Traian, jumătate din coasta stângă a lui Decebal, altfel 
bulgari d-ai noştri - când nu sunt ţigani neaoşi...). Fiindcă şi Sârbul şi 
Românul pornesc de la o stare (reală sau cultivată “de-a lungul veacu- 
rilor”): aceea de perpetuu persecutat. Însă dacă Românul rămâne la 
psihologia plângăciosului, a tânguitornicului (nu va fi lucrînd la noi şi 
procentajul ridicat de sânge ţigănesc?), Sârbul nu se opreşte la stadiul 
de victimă, ci urcă la acela de martir. 

Chestie de... gene. 

Iar dacă porcăriile pe care le fac ai noştri ca brazii s-ar putea, la o 
adică, explica şi prin tembelismul nostru mioritic, la sârbi crimele se 
explică prin... setea lor, sclavină, de martiraj. Chiar dacă adeseori 


JURNAL 1999 91 


aceasta ia aspecte dintre cele mai penibile (şi violent lipsite de inteli- 
genţă), ca acele “lanțuri-scuturi umane” pe podurile din Belgrad... 
Ridicole, tragic de ridicole, pentru că NATO-ul, pe de o parte nu are 
interes să distrugă acel pod ; pe de alta : nu l-ar bombarda, ştiind (şi a 
dovedit că ştie foarte bine) că se află oameni pe el. 

In care caz : unde-i riscul ? Nicăiri. 

Mă uit şi eu la imaginile provenite de la TV oficială, belgrădeană 
cu manifestaţiile anti-NATO, cu acele “concerte de rock”... Desigur, 
la vreme de război nu mai ţii seamă de partea ridicolă a comportamen- 
tului (la o adică şi frica poate părea ridicolă - în ochii altuia). Insă nu 
mă pot stăpâni să mărturisesc : aşa cum sună (în sârbeşte), rock-ul lor, 
nu e deloc mai breaz ca cel rusesc (fiind vorba aici de incompatibilita- 
tea unei anume limbi cu anume muzică). Cât despre înterpretele de 
muzică populară, dînd din cap şi din cur pe scene... Doamne Dumne- 
zeule : înainte mă opream cu mare plăcere pe un post de radio 
sârbesc (de aici, de la Paris), tocmai, pentru că îmi place muzica lor, 
populară (pe care o găsesc în cea din Banatul nostru), însă ce ieşea în 
această împrejurare nu era mai puţin fals, nici mai puţin strident-alături 
decât neaoşa noastră Maria Lătărețu, interpretînd pentru dumneavoas- 
tră “Hora Păcii-ntre Picioare”. 

Nu ridicolul - grotescul. Pe care nu-l poate şterge tragica realita- 
te : războiul. 

Şi tristul : şi “lanţurile” şi *“concertele” sunt manifestaţii-organi- 
zate. Numai un occidental poate fi înşelat în privinţa naturii propagan- 
distice de cea mai joasă extracţie a acestor “eroisme”. 

Seara : mi-a trimis Victor Lupan, Soljeniţân: Grăuntele între pie- 
trele (de moară) - traduc după franceză -, scris în toamna lui 1978, 
continuare a Stejarului..., tot la Fayard. 

Am citit vreo 20 de pagini de la început, m-am dus la ultimul 
capitol, în care povesteşte atacurile prin broşuri, cărți împotriva lui, 
puse la cale de “cekaghebişti”, cum le zice el. N-am citit nici una - de 
cea “semnată” de prima lui soţie, Natalia Reşetovskaia am auzit, însă 
de cea a Cehului Thomas Rezac (probabil se pronunţă : Jejaci) ba. 

M-am oprit, întâi, la “catehismul Organului” - când se aşterne el 
pe trudă, să-ţi facă scurta-biografie..., e-he ! Unele puncte sunt doar 
pentru el, celelalte se potrivesc oricui a avut de a face cu 
“enkacuriştii”, ca să nu mă las mai prejos de Lucapiţu - căci şi noi 
inventăm cuvinte, nu ? lată: 

“1. Bunicu-său a fost un tiran faţă de familie şi vecini - a dispărut 
în mod misterios ; 

“2. Tată-să era un Alb, executat de Roşii ; 

“3. Unchiu-său - un tâlhar de drumul mare ; 

“4. El (Soljeniţân) a avut, din copilărie manifestări bolnăvicioase; 

“5. Tot din copilărie a fost un antisemit ; 

“6. Şi tot din fragedă pruncie se dovedise un ambițios patologic; 

“7. «Omul cel mai fricos, mai laş din câţi am întâlnit» ; 

“8. Un hoţ; 

“9. Un destrăbălat ; 

“10. Un trădător de ţară ; 

“11. A provocat propria-i arestare ; 


92 PAUL GOMA 


“12. L-a turnat pe toţi prietenii, cunoscuţi ; 

“13. În închisoare a fost turnător vestit ; 

“14. Căuta, în mod ipocrit solitudinea, sub pretext că scrie ; 

“15. Tot ce a scris a scris din frustrare, din conştiinţa lipsei de 
talent, mânat numai din gelozie şi din ambiţie - altfel nu are umbră de 
talent ; 

În fine, ultimul punct (la el : 20) : 

“În tot ce a scris sunt manifeste semnele unor boli psihice. Ar 
trebui să fie dat pe mâna unui psihiatru”. 

Asta, da. Şi de mine au scris negru pe alb că sunt nebun, că ar 
trebui să fiu internat într-un spital : Alain Paruit, Geta Dimisianu, 
Țârlea, V.C. Tudor, Zaciu - şi încă alţii, nu-i mai ţin minte (parcă şi 
lumina-lumii Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă). 


Duminică 11 aprilie 1999 


Paştele. N- am fost la Înviere. Am rămas acasă. 

“În Balcani”, zice presa, continuă bombardamentele. 

Aseară, la TV, am văzut o sârboaică de vreo 40 ani, venită în 
Franţa de la 4 ani, măritată cu un francez - “telectuali ambii. Atât ea cât 
şi el susţin că tot ce se dă la televiziune privindu-i pe albanezi “c'est 
de la propagande occidentale”; că singurele reportaje adevărate sunt 
cele ale televiziunii sârbeşti ; că nu este adevărat că Sârbii au început 
ostilitățile - cu Slovenii, cu Croaţii, cu Bosniecii “parce que les Croates 
sont des fascistes, pendant la guerre ils étaient avec Hitler”; şi 
fiindcă... Bosniecii “sont des turcs, îls rêvent d'un état musulman 
extremiste en Europe”). “Et les Albanais...” - despre albanezi nu spun 
nimic inteligibil, doar lasă punctele cât mai suspendate, fiindcă au 
învăţat ei (unde?) că acestea întâi seamănă îndoiala, apoi pur şi simplu 
discreditează. 

Am auzit un singur sârb vorbind rezonabil - atât din punctul de 
vedere al “întâietăţii istorico-geografice” (atât că nu a spus că Illyrii 
erau pomeniţi acolo cu câteva bune secole înainte de Hristos, iar 
Slavii-primi au fost semnalaţi în acelaşi loc în secolul VI după Cristos, 
ceea ce dă în jur de un mileniu, nu ?); un universitar cam de vârsta mea. 
Acesta, la întrebarea dacă chiar nu există opoziţie anticomunistă în 
Iugoslavia a răspuns fără ezitare : nu, nu există. De ce ? “Pentru că 
Sârbii sunt total cretinizaţi de cei 50 ani de comunism şi nu realizează 
deosebirea - ba chiar contradicţia - între Serbia şi Miloşevici”. Întrebat 
fund : cum de vârfurile opoziţiei de până acum trei-patru ani se află 
acum lângă Miloşevici (Draşcovici, Comnenici), a răspuns că Sârbul 
nu rezistă la îndelungată suferinţă, el reacţionează violent pe moment, 
însă dacă este ţinut o vreme “la pământ”, sfârşeşte prin a ceda... 

Nu cred că analiza Sârbului este întru totul adevărată - oricum, tot 
atât, cât a mea privitoare la români, însă dacă ne gândim la Nemţii de 
sub Hitler : credeau ei că ceea ce prezenta aparatul de propagandă a lui 
Goebbels era neadevărat? Deloc! 

O comunitate rănită (sau avînd complexul persecuției, ca cea 
sârbească) reacţionează simplu, “la primul nivel”, nu se complică. 
In momente de criză, tot ce este împotriva unuia de-al nostru (chiar 


JURNAL 1999 93 


dacă acel al-nostru este un ticălos, un criminal), este şi împotriva mea 
- deci a comunităţii mele. 

Nemţii au trebuit să fie mai întâi înfrânți militar, să li se distrugă 
ţara, să fie umiliţi in corpore - şi acuzaţi tot aşa - de complicitate şi prin 
tăcere ; deasemeni a trebuit să treacă timp, ca să moară “bătrânii” lor... 
Mitul lui Moise în Sinai este mereu valabil, mereu aplicabil. 

Sârbu de prin anul 2050 vor accepta (cu sfert de gură) că părinții 
şi bunicii lor au... cam greşit (nu se poate să nu aibă şi ei ardeleni de 
serviciu). 

După cum Românii de prin anul 2022 (arată frumos timpul con- 
semnat, nu ?) vor admite că părinţii şi bunicii lor fuseseră cam... laşi, 
cam colaboraţionişti, cam lipsiţi de coloană vertebrală - altfel plini de 
tot felul de talente, ce să mai vorbim de geniu ! 

Mă întorc la Soljeniţân : 

Cartea amintită a fost scrisă în 1978, deci “abia” după 4 ani de la 
exilare. Autorul are circumstanţele atenuante ale sentimentalului ; ale 
uimitului că este atacat şi de cei de dincoace de baricadă... Nu-i 
cunosc amintirile ulterioare, deci nu pot nici să spun că exilul l-ar fi 
învăţat minte. 

Iată, eu care nu mai eram “virgin” în 1977, doar mai fusesem în 
Occident între 1972-73, nu jur cu mâna pe inimă că aş fi fost mai inițiat 
în tain(iţ)ele Securității. Deşi... 

Mă gândesc acum : în 1978 nu aveam o imagine radical diferită 
decât acum - despre ai mei colegi, compatrioți, coexilioţi (dovadă fiind 
Jurnal pe Sărite). Deosebirea fiind de natură a “genului”: Soljeniţân a 
scris ceea ce a scris despre ofurile lui de om rănit de nedreptăţirile 
celor apropiaţi într-o carte de memorii, care presupune rezumare, 
sintetizare - nu consemnare cvasi-mecanică a prezentului, într-un 
jurnal. Ar fi interesant de aflat ce scria el în jurnalul său (propriu şi per- 
sonal) - cu certitudine ţine aşa ceva. 

Deşi, la venirea în Occident, la 20 noiembrie 1977, eram mult mai 
dărâmat (de detenţie, dar mai ales de “chimizarea lui Pleşiţă”) decât 
Soljeniţân - el fiind doar şocat), în ciuda precauţiilor, a “menajării” la 
care m-au supus - din prietenie, desigur - Monicii, Țepeneag, Paruit, 
Marie-France, Berindei - am fost întâmpinat, în fine ; izbit peste obraz, 
în curând, de veşti rele dinspre prieteni : trădarea lui Tănase (aflată de 
la Țepeneag şi Paruit), trădarea lui Țepeneag (trăită în direct, începînd 
din aprilie 78), atacurile unor exilați, foşti deţinuţi politici, fie directe- 
orale, ca ale lui Varlam şi Cîmpeanu, ca în întâlnirile de la Cercul 
democratic din Germania, fie în publicaţii cretine ca BIRE, ori doar 
idioate precum Carpaţii, Stindardul (nu-l mai pun la socoteală pe VeCe 
Gheorghiu, de mirare ar fi fost dacă nu s-ar fi manifestat astfel). 

Faţă cu asemenea agresiuni, am avut reflexul normal de a răspun- 
de, de a replică - dar unde ? In care publicaţie ? Consultîndu-mă cu 
Monicii - cu cine alții ?, m-am izbit, nu doar de neputinţa lor de a 
răspunde în scris unor calomnii scrise (ei făcuseră bătături de atâtea 
insulte), dar şi de programul lor : “Nu-i luăm în seamă pe aceşti 
nimeni” ; “Nu ne punem mintea cu astfel de indivizi...” 

Nu eram de acord cu asemenea înţelepciunii. Am rămas convins, 
în ciuda multor eşecuri, dar şi gafe ale mele că nu trebuie să-l laşi pe 


94 PAUL GOMA 


porc să te înnoroieze, fără să-l arzi un picior peste rât : că nu-i deloc 
semn de înţelepciune să nu reacţionezi măcar răstindu-te la câinii care 
te latră, ba chiar ti-au încolţit manşetele nădragilor. 

Dar unde să publici răspunsurile ? Existau, atunci, trei periodice 
apropiate mie : Limite, Ethos, Cahiers de I'Est. Primele două ale 
Monicilor, a treia a lui Țepeneag. Dar niciunul nu primea să chel- 
tuiască preţiosul spaţiu tipografic cu “polemici” (am pus ghilimelele 
deriziunii, ca să ilustrez vizual oralul amicilor). Mi s-au publicat una 
sau două chestii în legionarul Cuvânt românesc al lui Bălaşu, dar 
numai la adresa securiştilor dovediţi, nu şi împotriva fraților-camarazi. 

Chiar acum (ora 9,30 dimineaţa) mi-a telefonat Solacolu : a 
primit România literară numărul special. L-a dărâmat !, zice. Se între- 
ba mereu, mereu ce i s-o fi întâmplat lui Manolescu, de a ajuns să se 
dea pe mâna lui Pelin... Mi-a spus că textul lui Grigurcu este ticălos, 
o să văd când o să-l citesc cu ochii mei. A mai spus : din această 
afacere (România literară) rău ies Monicii. 

Pelin mă atacă în intervenţiile lui... Mi se ! 

După amiază : Solacolu îmi retelefonează : Manolescu şi Pelin au 
publicat o scrisoare a lui Caraion către lerunca (şi confiscată de 
Securitate) din care reiese că “monstrul” era cu adevărat monstruos. 
Numai că... “Dragă Virgil” este... Virgil Vasiliu, nu Virgil Ierunca... 

In continuare, Solacolu s-a mirat că Manolescu îi pune lui Pelin 
la dispoziție R.L. l-am adus aminte : în 1991 i-a încredinţat lui 
Sturdza-Voican, tot acolo, 2 numere consecutive, cinci pagini. Uitase. 
Eu : nu. 


Luni 12 aprilie 1999 


Am adunat şi pus într-un dosar aparte textele mele privindu-l pe 
Caraion : 

1. Scrisoare către Grigurcu, 22 aug. 1998; 

2. O aniversare 22 oct.; 

3. Scrisoare către Grigurcu 11 nov. ; 

4. Pe marginea unui editorial 21 dec. 98; 

5. Din nou despre Caraion 24 ian. 1999 ; 

6. Buduca 1 febr. 99; 

7. Iarăşi despre Caraion 6 febr. 99. 

Am, în continuare, certitudinea că am fost primul care să fi 
reacționat la valul de atacuri calomnioase, mincinoase. Mariana Sipoş, 
în timpul ultimei convorbiri telefonice, spunea că ea vorbise despre 
Caraion cu mult înainte. Adevărat, însă... Date fiind constrângerile de 
timp (şi de bani - ale ei) telefonice, m-am abținut de a-i atrage atenţia 
că ea vorbise, în general, despre Caraion, or eu scrisesem primul Nu ! 
campaniei anti-Caraion din jurul cărţii Această dragoste... 

Primul, al cincilea - ce contează... Ba contează ! Fiindcă bravii 
compatrioți amnezici, nu numai că trec cu vederea fapta altuia, ci şi-o 
propun pe a lor, în frunte, în buna tradiţie a literaturii de fictie... 

Judecînd după ce mi-a spus Solacolu că ar fi produs în redacţia 
R.L. telefonul Marianei Sipoş (că “Virgil'-ul căreia era adresată 
scrisoarea nu era Ierunca, ci Vasiliu) arată panica de moment : or să 


JURNAL 1999 95 


publice o notiţă de “rectificare” şi cu asta se vor considera spălaţi de 
păcatele, nu doar trecute, ci şi viitoare. Oare? Ba n-au să publice 
nimic! Il cunosc pe Manolescu mai bine decât se cunoaşte el însuşi - 
Manolescu nu dă desminţiri, nu-şi recunoaşte erorile - nu fiindcă s-ar 
simţi “pe deasupra” - ci, tocmai : se ştie slab, fragil, în ochii lui recu- 
noaşterea unei banale şi omeneşti “scăpări” l-ar coborî, l-ar diminua, 
l-ar nega... Câte despre eternelul Dimisianu... 

Întâmplarea cu scrisoarea dovedeşte că “suplimentul Caraion” nu 
a fost trimis spre verificare, Monicilor. Ierunca ar fi atras atenţia 
numaidecât că nu lui îi era adresată acea scrisoare. Şi dacă se adeve- 
reşte impresia lui Solacolu : publicînd acum, în 1999, acele texte mur- 
dare despre Monica şi despre Virgil, Manolescu le fac un imens rău : 
atunci, tipărite în cârpuţa-pentru-muci numită Săptămîna, cei buni nici 
nu le luaseră în seamă, punîndu-le pe seama invențiilor Securității ; 
acum însă, cu “garanţia” securiitorului Pelin (că acele afirmaţii sunt, 
dacă nu şi adevărate, atunci măcar scrise de mâna lui Caraion), optica 
e schimbată. Iscălitoreasa volumului Această dragoste... măcar îi 
menajase pe Monica şi pe Virgil, neproducînd citate din Săptămîna ; 
România literară însă a ales Calea Regală a Cretinismului Literatorios 
Romândru, altfel spus (ca să fie citat şi Dimisică) : Bulevardul 
Nesimţirii Manolesciene inaugurat(ă) în 1990, în numerele 50, 51 şi 
52, prin Scrisoare deschisă către Paul Goma - aceea semnată de 
Voican, supraşeful Securităţii. 

Şi atunci, ca şi în 14-20 octombrie 1998, când organul US a publi- 
cat o idioţenie din Cartea Securităţii, a pus-o sub indicaţia : DOCU- 
MENT. 

Mi-a sosit scrisoare de la Laszlo. De acord să fie publicate şi scri- 
sorile de după dialoguri. Imi trimite o fotografie de la doctorat, tăie- 
turi şi un număr întreg din Cuvîntul, în care Buduca rade Jurnalul unui 
jurnal - “ice că Goma e imoral - “pentru că spune adevărul”. 

A-ha : de asta Buduca-i moralos : pentru că e mincinos. 


Marţi 12 aprilie 1999 


Timp (meteo, i se mai spune : “haotic”) nebun - ca şi celălalt. 

Nu mai iau medicamentele împotriva ameţelilor : mă adorm, mă 
neutralizează. O să văd cum are să-mi fie mâine - deşi, chiar cu 
medicamente, ieri am avut în câteva rânduri amețeli. 

Dar nu de asta vom muri - nici bine trăi. 

O să văd dacă-mi parvine, de la Solacolu, România literară cu pri- 
cina. Deşi, dacă a pus-o la poştă ieri, va ajunge abia mâine. 

După amiază : 

Am primit scrisoare de la Andrei Roizen - din Israel, aceasta. 
Schimbasem scrisori prin 1995-96, atunci îmi scria din Orlando, 
Miami. Mi s-a prezentat ca originar din Basarabia, ba “conjudeţean” 
de-al meu, părinţii săi avuseseră o afacere (administrator ? negustor ?), 
la Olişcani, un târg aflat la vreo 20-30 kilometri de satul natal al 
mamei, Chiştelniţa. După o tăcere de peste un an, iată că îmi dă de ştire 
că are o nouă adresă ! Pe un petic de hârtie reprezentînd 1/3 dintr-o 
foaie normală, îmi scrie : 


96 PAUL GOMA 


“Scump prieten drag, Paul, 

“Am primit harta completă cu toate localităţile tuturor judeţelor din 
Moldova Republic, dela o rudă a mea care locuieşte în Şoldăneşti, la cca 6 
km. de Olişcanii mei, inginer Vadim Pavalache. Dar în această hartă nu 
există localitatea Mana. Ai nevoie să-ţi trimit o copie după această hartă sau 
parțial a jud. Orhei ? 

“Am intrat la 1/2/1999 acolo unde a spus Marele Dante, unde nu există 
nici o speranţă şi nici o ieşire de aici, locuiesc la un cămin de bătrâni. 

“Te îmbrăţişez, Andrei” 

“Am sosit în Israel la 1/3/1998” 


Mi s-a rupt inima citind pleonasticul: “Scump prieten drag, Paul”, 
fiindcă am simţit fulgerător (ca orice basarabean, fie el şi creştin, ca 
mine...) că lui Andrei Roizen, un oarecare corespondent al meu, care 
înainte mi se adresa cu “Stimate Domnule Paul Goma”, iar eu îi 
răspundeam în acelaşi ton - 1 se întâmplase ceva ireparabil - vorba lui, 
citînd din Dante... 

Ştiam despre el doar ce mi-a comunicat : că e originar din 
Basarabia, că i-i tare dor de Olişcanii copilăriei, am dedus că se înţele- 
gea fără piedeci cu “localnicii” - nu mi-a mai spus ce se petrecuse cu 
el şi cu ai săi între 28 iunie 1940, la Cedare, şi iulie-august 1944, când 
Ruşii s-au întors ; doar că în România lucrase o vreme pe la Comerţ 
exterior (unde, în altă parte ?), că emigrase în Israel, apoi ajunsese în 
sudul SUA, la Orlando... Şi acum iată-l din nou în Israel, la un cămin 
de bătrâni, , de unde îmi scrie, pleonastic şi sfâşietor : “Scumpe prie- 
ten drag Paul”; iar la urmă : “Te îmbrăţişez, Andrei“... 

I-am scris pe dată. Am copiat şi harta judeţului Orhei, am însem- 
nat Şoldăneştiul, Olişcaniul, Chiştelniţa, Ciocâlteniul (satul tatei), apoi 
Mana - explicîndu-i în scrisoare că Mana, fiind cătun, nu figurează pe 
harta lui (probabil cea pe care o am şi eu, la scara 1:500.000), ţinînd de 
comuna Vatici... Am pus la poştă numaidecât. 

Are şi el nevoie de o fară de unde să vină, provină, parvină : 
adevărat, în cele din urmă a ajuns (a eşuat) în Ţara Sfântă, însă amin- 
tirile lui din copilărie - cele care dau carne unui om şi substanţă unui 
loc - se află în Basarabia, în ţinutul Orheiului, la Olişcani. Aşa se 
explică - şi la el - pasiunea hărților, nevoia de hărți. Ca să-şi poate 
situa, topografic, locul, să-şi dovedească apartenenţa la un petic de 
pământ... Ca mine. 

In plic se mai află o ilustrată, o cartolină de mărimea unui timbru 
mărişor, cu scene de Paştele evreilor. Pe dos a scris : 


“Drag prieten şi conorheian, vă trimit cordiale salutări întregii familii, 
urîndu-vă sărbători fericite de paştele nostru. Cu toată dragostea nostalgică, 
5759/1999 Andrei”. 


Am mai primit scrisori de la Corneliu Florea (Dumitru Pădeanu), 
cerîndu-mi Jurnal IV-V, Bebe Brânzan de la Tg. Jiu, cu o cartolină de 
Paşte, Elvira Iliescu : pe lângă cartolină, o copie a textului revizuit 
(fără aluziile la Nobel), după rugămintea mea. 

Şi concetăţeanul ei (din Constanţa) Fănel Davidescu : cum el scrie 


JURNAL 1999 97 


economic, iar mie mi-a slăbit rău vederea, n-am înţeles ce-mi comuni- 
ca în legătură cu Iugoslavia. In primul moment am crezut că este şi el 
în corul ortodocşilor patrioţi. Am folosit lupa : dragul de Fănel : el 
gândeşte ca noi - adică ține partea victimelor. 

M-a reconfortat această constatare. Mai ales că de partea sârbilor 
se află (informațiile vin din cartolina lui Fănel), nu doar Cristoiu şi 
K.K.T. Popescu al Tudoranului - ci şi tovarăşul nostru Paler ! Ca să 
vezi, mare noutate : bolşevicul, internaţionalistul se arată a fi mare 
naţionalist - cât despre ortodox - e-he !, din neagra ilegalitate, de pe 
când era expulzat din Italia ca spion, de pe când era trimis de 
“A gerpres” la procesul Beldeanu ! 

Să nu uit ; mi-a telefonat Monica Cremene, de la Dacia : au teh- 
noredactat Jurnal de apocrif şi m-au întrebat dacă să-l dea la corectat. 
Am zis să-l lase aşa... Nu-l lăsaseră “aşa”, îl “corectaseră”, apoi îl des- 
corectaseră... Dumnezeu să ştie cum va ieşi... 


Miercuri 14 aprilie 1999 


Jur că ieri în mod ne-deliberat scrisesem “12 aprilie”. Uneori 
indic : “12 bis” - însă de data asta ba. 

Aşadar ieri nu am primit nici R.L. de la Solacolo, nici Lumea 
liberă de la New York. Probabil azi. 

Ieri mi-a telefonat Cornel Dumitrescu. Să mă întrebe dacă sunt 
cetăţean francez. Credeam că ştie - ei bine, uitase ce-i tot spusesem, tot 
ce scrisesem în textele publicate de el în ziarul lui : că sânt - cu întrea- 
ga familie - cu statut de refugiat politic. 

A plouat toată seara de aseară, toată noaptea de azi-noapte, plouă 
şi acum - rece, urât, de toamnă. Vântul a doborît o perdea exterioară, 
dar nu pot ieşi s-o pun la loc. Las”, c-o să se zvânte ea, că-i tânără, nu 
ca mine ! 

Mă lucreaza soarta bietului Andrei Roizen. Pe de o parte tot zic : 
securiştii vinovaţi de crime de sânge, de crime de umilire a omului 
(chiar de n-au dat o singură palmă), trebuie pedepsiţi. O mai spun o 
dată. Pe de alta... N-am de unde şti ce a făcut, ce a învârtit în viaţă 
epistolarul meu prieten Andrei - bine, el spune că “doar” la Comerţ 
exterior (ca Babiuc!), dar toată lumea ştie ce unitate militară (MAI) a 
fost aceea. Insă eu, în ciuda declaraţiilor mele belicoase, răzbunătoare, 
inchizitoriale, procuroreşti, când cunosc pe câte cineva, nu-i pun 
întrebări despre “biografia” sa : dacă vrea să mi le spună, are să o facă 
singur ; dacă... din contra, ce rost să insist : tot n-are să-mi dezvăluie 
ceea ce ascunde cu atâta grijă. Cam după a treia întâlnire, anul trecut, 
Mariana Sipoş a băgat de seamă : 

«Nu m-ati întrebat cine sânt cu adevărat, de unde vin, ce am făcut 
până acum, altceva decât aţi aflat de la alţiu...». 

Nu mai ţin minte ce i-am răspuns - în niciun caz că... nu mă 
interesează scurta-i biografie. 

Ba da. Sânt o fiinţă extrem de curioasă, aş vrea să ştiu mult despre 
multe - dar nu-mi vine să mă bag în sufletul omului. De aceea între- 
barea Marianei Sipoş m-a pus într-o situaţie jenantă : ea va fi crezut că 
ne-întrebarea mea este semn de indiferenţă, când era doar probă de 


98 PAUL GOMA 


timiditate (ei, da : sânt un mare timid - de aceea mă manifest atât de cu 
brutalitate), de delicateţe faţă de sufletul celuilalt. 

Asta ar fi una dintre explicaţii. Alta : sânt şi eu marcat de între- 
bările ce mi s-au pus din adolescenţă până spre bătrâneţe ; întrebări 
comuniste, inchizitoriale (am scris în mai multe rânduri despre Ghiţă 
Pop, profesorul de franceză de la Liceul Lazăr din Sibiu : acest indi- 
vid, ca să nu i se aducă aminte de vânjoasa-i activitate legionară, la 
Blaj, acum (în 1949-53)făcea pe vânjosul comunist, iar cu mine, în 
plină oră de franceză ori de dirigenţie, pe anchetatorul : «De ce-ai fugit 
tu, bă, din URSS, nu-ţi place socialismul ?»), apoi...de-a dreptul 
anchetatoriale : «Ia să spui, tu, bă, ce acte duşmănoase ai comis...». 

Acesta fiind motivul pentru care nu pun întrebări despre viaţa 
celuilalt - şi nu, cum înclina să creadă Mariana Sipoş, că nu m-ar 
interesa (în viaţa asta) decât propria-mi viaţă... 

Seara : am fost la spital, m-a văzut o doctoriţă, m-a anunţat că tre- 
bui să mai fac un examen - peste o lună ! - până atunci mi-a dat un 
medicament... Mama mă-si ! 

Am primit de la Solacolu paginile din România literară. M-am 
uitat peste ele la spital, deci cu neplăcere şi nu am chef nici acum să le 
iau la citit cu creionul în mână. O să o fac mâine ; sau poimâine. Mi-e 
greață de Manolescu. Şi, aşa, pe departe, sânt trist pentru Grigurcu : 
chiar dacă textul lui nu era programat să intre în “grupajul” cu Pelin, 
după ce îmi scrie, cerîndu-mi să încetăm “polemica”, el o continuă. 
Adevărat, nu “polemica”, dar continuă să scrie (tot aşa de îngălat) 
despre Caraion. 

Abia sosisem de la spital că a telefonat de la Cluj Laszlo : dacă 
sânt de acord cu un Indice la Jurnal vol IV-V-VI). Desigur. În 
privinţa corecturi (şpalturile se află la el) tot el are să aibă grijă, fără 
să umble la... ortografie... Da, desigur. 

Am dormit ca o vită după amiază, acum este ora 9 (seara) şi simt 
o irepresibilă dorinţă de a mă culca... Numai de m-aş trezi mâine 
dimineaţă. 


Joi 15 aprilie 1999 


Sânt atât de strivit de oboseală (ori de medicamente), încât nu am 
fost în stare nici să scriu ceva după primirea fotocopulor trimise de 
Solacolu, nici azi să-i răspund lui Grigurcu. 

Fiindcă băiatul Grişa mi-a scris. După ce s-a plâns că Breban îl 
neglijează, preferîndu-l pe Eugen Simion (are gust, Nicolae !) ; după 
ce s-a văietat că-l persecută unul Răzvan Vonca (?), care a scris despre 
el, taman în Contemporanul - ideea brebană că el (Grigurcu) este un 
“sinistru demolator de valori, străin de criteriul estetic” (asta ce o fi ?) 
- ce-mi scrie prietenul ? lată : 

“Ți-aş rămâne îndatorat dacă, aşa cum mi-ai propus într-o 
scrisoare anterioară, ai găsi - ca unul care până acum a avut ultimul 
cuvânt - o «modalitate publicistică» de a pune capăt polemicii noastre, 
atât de neavenite”. 

Asta vine aşa : eu să scriu undeva că eu pun capăt polemicii 
(neavenite) - în timp ce el continuă să scrie rău despre Caraion ! 


JURNAL 1999 99 


Am verificat copiile corespondenţei : e aşa cum ştiam : el mi-a 
propus să încetăm polemica (în 8 februarie), la care eu am răspuns că 
mă voi gândi “la modalitatea de a face cunoscută renunţarea mea”. 
Simpatic, Grişa ! 


Vineri 16 aprilie 1999 


Azi am avut o veste proastă : Mi-a telefonat Laszlo, să-mi comu- 
nice că s-a supărat pentru ce am scris în legătură cu cearta noastră 
dialogată. Îmi pare foarte, foarte rău. 

Am terminat textul al 8-lea despre Caraion : 


[Vezi textul “D-ale Manolescului” în Butelii... 1999] 
Sâmbătă 17 aprilie 1999 


Am imprimat şi am trimis lui Stoiciu, lui Cornel Dumitrescu, lui 
Solacolu şi lui Mareş (căruia i-am expediat şi nota biblio). 

Acum (ora 10 dimineaţa) sânt gata-obosit. Pentru dupăamiază 
s-au anunţat Şişmanienii. 

E foarte-foarte frig; şi urât. Ai zice : un april! 

Înseamnă că Manolescu nu le-a trimis monicilor “documentele” 
pe care le-a publicat - altfel ei i-ar fi atras atenţia că nu este o scrisoa- 
re destinată lor (probabil “cheia”: Raymonde - necunoscută de 
Monici). Mai înseamnă că Manolescu le-a făcut şi un alt pustiu de 
bine: a publicat, în clar (este vorba de claritatea tipografică), ceea ce 
era neclar în Săptămîna (şi demult). 


Duminică 18 aprilie 1999 


Ieri după amiază au fost Şişmanienii. Au venit cu vin bun şi cu 
ouă roşii. Ne-am prefăcut a ciocni ouăle - şi a bea vinul. Am trăncănit: 
despre război, despre Manolescu. 

In legătură cu Sârbu-şi-Albanezii gândim cam acelaşi lucru ; 
despre Manolescu şi ei cred că publicarea, acum, în 1999, în clar 
(lizibil), deci credibil ceea ce fusese publicat în urmă cu aproape 20 ani 
în Săptămîna pe care n-o credea nici dracu, s-a făcut fără acordul 
Monicilor şi, de ce nu?, fără ştirea lor. Ba chiar împotriva lor 
(Manolescului puţin păsîndu-i de monici - ca de altfel şi de alţii). Eu 
nu mai cred asta - argumentul : scrisoarea de ruptură pe care Virgil 1-a 
trimis-o lui Caraion în 1981, încredinţată României literare şi repro- 
dusă. Probabil Manolescu i-a anunţat : Vreau să public un dosar 
Caraion, în care Pelin prezintă noi probe, în care Grigurcu recenzează 
Jurnal 3 apărut la Nemira - iar ei au fost de acord. Însă nu le va fi spus 
că reproduce chestiile din Săptămîna. Sau poate că ei nu au evaluat- 
realizat pagubele viitoare... 

Ce nouă porcărie a făcut, Monicilor, Niki al Monicilor ! 

Ana crede altceva : că Monicii fuseseră avertizaţi de faptul că 
România literară va publica în clar ceea ce publicase în neclar 
Săptămîna, însă ei fiind atât de orbiţi de ura împotriva lui Caraion, au 


100 PAUL GOMA 


fost de acord, nemaigândindu-se la consecinţe. 

Eu înclin spre varianta stropitorului stropit - şi inocent. Oricum, 
Manolescu rămâne, în continuare, măgarul-şef. Ar fi avut tot timpul să 
publice o “explicaţie”: că, da, s-a înşelat cu “asta” - dar în rest totul e 
document-garantat! 

Pe la ora 10 a telefonat Solacolu : că ce porcărios e textul lui 
Grigurcu ; că interpretează pe dos ce a scris Caraion. Părîndu-mi-se că 
aşteaptă de la mine promisiunea că am să intervin iară, i-am spus : Nu 
vreau să mai am de a face cu Grigurcu - nici în bine nici în rău. El : 
Valentina Caraion are de gând să intenteze proces, mai ales că se 
vorbeşte de intenţia lui Pelin de a scoate o carte Cazul Caraion... Da, 
domnule. De ce nu : Pelin prefaţat de Manolescu (şi de Tudoran 
postfaţat)? 

Ca să-mi dau curaj îmi spun că starea de mortăciozitate 
(mortăciunitatism ?) a mea din ultima vreme se datorează mai puţin 
medicamentelor anesteziante, adormitorizante, cât războiului : de la 
trezire până la culcare ascult radioul, iar la telejurnale, călare pe 
tembelizor ! Sper din toată inima să fie asta explicaţiunea. 

Azi, înainte de prânz, la emisiunea lui Shneidermann : o sociolo- 
loagă (sic!) reproşa reporterilor din Albania, Macedonia, Kosovo că 
filmează numai femei plângînd, de sub broboade de Mater 
Dolorosa...! Moarte socioloagelor cretine ca individa purtînd prenu- 
mele : Divina ! Auzi la ea : De ce cameramanii filmează numai femei 
plângînd, când TV Beograd arată numai femei râzînd, cîntînd şi dînd 
din cur pe poduri ?! Ştiu de unde i se trage imbecilitatea - soră cu a 
altui “telectual : Ştefan Borbely (cel care suspectează mărturiile puşcă- 
riaşilor de... subiectivism - vedea-l-aş pe el, făcînd puşcărie şi scriind: 
“O istorie obiectivă a universului penitenciar românesc !“) : de la 
(pre)nume : dac-ar fi avut unul de om, n-ar fi debitat atâtea prostisme. 


Luni 19 aprilie 1999 


Şi astă-noapte am dormit mult - şi azi-dimineaţă m-am trezit gata- 
obosit. Frig plouatic - ca în februarie. 


Marţi 20 aprilie 1999 


Am trimis scrisori : Elvira Iliescu, Fănel Davidescu, Luca Piţu. 

Am primit un plic cu tăieturi de ziare de la Laszlo. 

În afară de “Dosarul Caraion” din R.L., un text din 22 despre W. 
Fielderman (numai că Th. Wexler, autorul, nu dă numele acelui 
“ziarist comunist evreu” care a scris că “Antonescu îl deportase pe 
Fielderman în Transnistria, pentru a avea, acolo, un suprapoliţist care 
să urmărească de aproape exterminarea evreilor”- să fie acela tot 
Brucan ?) ; un foarte bun eseu al lui Grigurcu, în Contrapunct ian-febr. 
99, “Mecanismele oportunismului” (despre optzecişti)). 

Deasemeni câteva pagini fotocopiate din Interval nr. 3, un 
“document” care mă priveşte : 

Proces-verbal de anchetă. E “redactat” de un sec” pe care, în loc 
să-l bag în mă-sa - ia să fi-ndrăznit : mă ucidea - eu, bou, l-am băgat în 


JURNAL 1999 101 


Istoria literaturii române de la Nikolski la Pleşiţă : tovalen” major 
Vasile Gheorghe (reîntâlnit după 20 ani cu grad de colonel şi coman- 
dant al Rahovei - făcut general drept recompensă că ne bumbăcise pe 
noi, cei cu “dreptur'li”, în 77 - cel căruia i-am zis “Grenadă” în 
Culoarea curcubeului). În legătură cu ce mă ancheta Vaxile Gheorghe, 
în ‘56 ? Păi în legătură cu întrebările puse de mine la seminarul de 
marxism... Numai că este greşită data procesverbalului : “24 iunie 
1956” - când, în corpul declaraţiei vorbesc despre cele întâmplate în 
Ungaria..., ba chiar dau şi o dată : | noiembrie. Este o greşală de tipar, 
data adevărată fiind : 24 noiembrie (am fost arestat în 22) ; sau în 24 
decembrie (ceea ce e îndoielnic, fiindcă atunci mă ancheta căcănariul 
Ţîrlea, iar prin preajma Crăciunului “discutasem” cu el, întâi, apoi cu 
căpitanul Enoiu... despre moartea lui Labiş). 

Documentul este prezentat de Marius Oprea şi are titlul : 
“Preşedintele Goma”. Ceea ce vrea să spună că... din acel moment mi 
se trage mie “intransigenţa” ; mai zice că, dacă aş fi fost preşedinte, 
confrații ar fi fost judecaţi de mult pentru colaboraţionism... 

E un punct de vedere. Eu nu mă gândeam că există un moment 
anume care m-a făcut să fiu atât de nesuferit, presupuneam că acumu- 
larea nefericirilor (m-)a făcut aşa... Dacă ar mai exista procesul verbal 
de anchetă din mai-iunie 1952, de la Securitatea de la Sibiu, poate că 
“momentul” ar fi mutat mai în urmă ; sau... - ba nu : în iarna lui 1949 
nu eu eram arestat, doar părinţii, deci nu a existat un proces verbal 
privindu-mă pe mine, ca să se poată vorbi de un alt moment de 
pornire a... resentimentului). 

Plouă rece şi-i război. 

Mi-a telefonat Theodor Cazaban. M-a întrebat dacă primesc 
Jurnalul literar, fiindcă e acolo un text despre mine. Voia să mi-l 
trimită. l-am mulţumit, i-am spus că îl am. Bietul de el, abia se auzea 
la telefon. 

Seara, târziu, a telefonat din Anglia Andrei Dulgheru, nepotul 
meu. Ei o duc binişor, însă mamă-sa, Nina este bolnavă rău. Mi-a făcut 
plăcere să aflu şi lucruri bune. Fiindcă noi, bătrânii (verişoară-mea e 
născută în 1936) sântem terminati. 


Miercuri 21 aprilie 1999 


Am primit şpalturile la Roman intim. Surprinzător de curate. La 
scurtă vreme, mi-a telefonat de la editură Olimpia Novicov, să mă 
întrebe dacă primisem şpalturile şi rugînd să trimit şi o fotografie. Ceea 
ce voi face - cu imensă plăcere - mâine. 


Joi 22 aprilie 1999 


Am lucrat la corectare, am trimis azi înapoi. 

După amiază : am dormit vreo oră, încercînd să recuperez 
oboseala (plăcută) a corectării. N-am reuşit. In continuare, bănuiesc 
medicamentul “împotriva ameţelii” vinovat de a mă fleşcăi, de a mă 
strivi. ? 

Ieri am primit o ilustrată-felicitare de la Grigurcu. Imi urează 


102 PAUL GOMA 


sărbători fericite (de Paşte), “ca şi răsunătoare controverse, în conti- 
nuare”... În P.S. îşi exprimă speranţa că am primit “epistola cu temă 
brebaniană...” Da, o primisem, dar mă hotărîsem să nu-l mai necăjesc 
şi eu - ce să-i spun: că, în fapt, îi reproşasem că îi luase partea lui 
Breban, în chestiunea Caprei şi Căprarului - or el se plânge (mie !) că 
Breban îl nedreptăţise, că îl înlocuise cu altul, fără a-l avertiza... Da, 
domnule : problemele, în România, sunt cu totul altele - nu doar se văd 
altfel, cum îmi imaginez eu, naivul, desţăratul. 

Iar acum, ora 17, a telefonat Luca Piţu de la Strasbourg. Zice că 
are de gând să-mi dedice o carte. M-am bucurare. 


Vineri 23 aprilie 1999 


M-am trezit devreme, chiar dacă nu am nimic important de făcut. 

I-am scris, aseară, lui Grigurcu, dar n-am să-i trimit scrisura. 
Deocamdată. Sau niciodată. 

Un sondaj zice că instituţia cea mai iubită de români este Biserica. 
Una din două : ori credincioşii români sunt cei mai creştini credincioşi 
- şi iartă tot, nu... iartă nimica ; ori au faţă de Biserică aceeaşi reacţie 
masochistă ca şi faţă de Securitate. Fiecare ştie bine că el, dacă ar 
ridica glasul să critice, s-ar găsi un alt glas care să-i zică : «Tu vorbeşti 
- care eşti tuberculos ?» Aşa că tace. Tăcînd, merge mai departe : 
“preferă”, “place, iubeşte... 

Zic şi eu, fiindcă nu accept în ruptul capului că, dintr-o dată, 
Românul s-a descoperit religios. El era doar superstițios. Acum, bag- 
sama a devenit profund - asta, zi-i pe nume... Născut-ortodox! Ştie el 
ce ştie securistul Ciachir Dan (ca şi celălalt Dan, şi acela securist : 
Zamfirescu). Că a venit vremea securistului, nu doar mare-patriot, dar 
şi a securistului mare-ortodox. 


Duminică 25 aprilie 1999 


Mâine am să telefonez la spitalul Tenon, să cer un consult de 
urgenţă. Nu pot aştepta până în 21 mai, când m-au programat : medi- 
camentele prescrise nu-mi fac nici un bine : am, în continuare, ameteli, 
urechile îmi vâjâie - în schimb, mă adorm, mă neutralizează, mă fac să 
moţăi tot timpul, mă împiedecă să lucrez. Mă simt de parcă n-aş fi 
dormit o săptămână - când, de atâta timp dorm câte 12-14-16 ore din 
24. Măcar de-ar fi somn de compensație - vreau să spun : dacă somnul 
acesta ar şterge o parte din oboseala adunată. Da de unde ! Nu e somn, 
e adormire permanentă. 

Sânt foarte supărat pe doctoriţa Tordjman (ea nu mai poate dormi 
de supărarea mea...). 


Luni 26 aprilie 1999 


Am primit un pachet cu ziare - Cotidianul. Începînd din 24 mar- 
tie (începerea războiului în Iugoslavia) şi 1 aprilie, ultimul sosit (între- 
gul pachet trimis în 6 aprilie...). M-am uitat şi în numerele anterioare: 
m-am uitat bine-bine în numerele care prezintă războiul - schema lui 


JURNAL 1999 103 


Cristoiu (şi a lui Stoiciu, să nu ne facem iluzii) : de o parte răii ameri- 
cani şi “separatiştii-teroriştii”; de alta : bravii şi ortodocşii (ce să mai 
spun de nevinovaţii) sârbi. Corespondenţe din Belgrad, traducere şi 
prezentare de presă occidentală «ostilă războiului» (este mereu-mereu 
citat Liberation - cu o consumată ştiinţă a falsificării sensului), 
fotografii ale avioanelor americane, ale bombardaţilor sârbi, ale 
podurilor distruse - dar nici un cuvânt, nici o imagine a albanezilor 
kosovari. Nici una. 

In Liberation de azi, un text al unui scriitor turc, director de 
cercetări la CNRS, Nedim Gürsel. Foarte-foarte bun. Originar din 
Skopje, bunicii săi fuseseră alungaţi de sârbi în timpul războialelor bal- 
canice. Ca unul care a călătorit des în Iugoslavia şi, cert, cunoaşte 
limbile şi culturile locului - spune şi el ceea ce ştiam : în 1989, când la 
inițiativa guvernului comunist s-a celebrat bătălia de la Kosovo, 
atunci a început sonorizarea teoriei purității etnice - prin scriitori ca 
Slovada Selenic, Dobrica Cosic (nu sânt sigur de grafie, am copiat din 
Libé). Şi păcat că nu dă numele “scriitorului sârb, academician pe 
deasupra, care mă prezentase presei ca «reprezentant al lagărului 
învingătorilor de la Kosovoy”. Este foarte adevărat că el spune a fi fost 
atacat de turcii lui pentru că nu este patriot, în textul de faţă pomeneşte 
de masacrarea armenilor numai că... pierde din vedere un detaliu : în 
Europa în general, în Balcani în special Turcii au fost năvălitori, au 
fost ocupanţi răi, nefaşti, ei au stricat lucrurile, pentru ca mai bine de 
o jumătate de mileniu să tragă ponoasele, nu neapărat urmaşii de sânge 
ai invadatorilor turci, ci pământenii islamizaţi - ca “turcii” alungaţi 
după războaiele balcanice... 

Deocamdată nu se vorbeşte despre bulgari - nici despre cum i-au 
mâncat ei fripţi pe verii lor, turcii ocupanţi ; nici despre noi, blânzi, 
omenoşii valahi... 


Miercuri 28 aprilie 1999 


Ieri am primit multe reviste : 

Vatra 2/99 : discutînd Trei într-o galeră, jurnalul lui Ciocârlie, 
Vasile Baghiu... mă apără iar (“în vederea reabilitării” - sau cum 
spusese Manolescu ?). Din Baghiu reiese că nesfârşit de simpaticul 
Ciocârlie ar fi afirmat că Goma îi apără pe marii vinovaţi... Aşa o fi, 
nene, însă eu nu-mi dădeam seama ce fac atunci când făceam ceea ce 
tot făceam de zor... Nu poci zice mai mult până nu citesc cu ochii mei, 
însă, din fragmentele publicate în Vatra, înţelesesem atâta, cât să-i trag 
un şut la ţurloaie, pe sub bancă textilistului timişorian (şi să-l supăr pe 
Şişmanian...). Oricum, Vasile Baghiu îşi intitulează textul : “Drama 
artificioasă a omului postmodern”. În continuarea discuţiei despre 
Ciocârlie, Nicoleta Sălcudeanu mă aminteşte la... bibliografie... 

Cornel Moraru dă seama de o lucrare de care nu aveam ştire : 
Romanul românesc contemporan de Anton Cosma. Cică la volumul II 
(apărut postum) ar exista o Addenda în care “sunt recuperaţi” şi scrii- 
tori din exil - printre care şi eu. 

Tot în Vatra Alexandru Lungu o prezintă, cu un poem, pe Stella 
Viniţchi (Rădulescu). Fie că memoria începe a-mi face feste, fie că... 


104 PAUL GOMA 


În primul rând : fotografia Stellei Viniţchi (de pe la 20 ani) o arată 
mai degrabă pe Ileana Mălăncioiu, când era ea tânără şi fragedă - nu pe 
fosta mea colegă de Institut de literatură Eminescu (o va fi ţinînd minte 
şi Grigurcu, dar mai ales Bianca Marcu - încă ne-Dumitraşcu) ; 

In al doilea : A. L. scrie în notiţa de prezentare că Stella Viniţchi 
a lui e născută la Cluj (?), în 1936 (??). 

Nu am apucat să ne cunoaştem mai bine (s-a retras de la Institut, 
dealtfel soţul ei (medic ?) venea mereu pe acolo, dar parcă nu era un 
Rădulescu. Apoi 1936 ca an de naştere... Sigur, nu se vorbeşte despre 
vârsta doamnelor, dar aici sântem în... istorie literară, nu ? In vara- 
toamna anului 1954, când am dat examen de admitere (atunci am 
cunoscut-o - şi pe ea şi pe soţul însoțitor), apoi în prima-primele luni 
de an întâi, colega Stella Viniţehi nu putea avea doar 18 ani : era 
căsătorită - şi nu de curând, am înţeles ; apoi ea însăşi arăta a cuconiţă 
mai degrabă spre treizeci de ani, nu a fetişcană mai tânără chiar şi decât 
mine cu un an! Apoi : “născută la Cluj”... Bine-bine, şi Valeriu Cristea 
pretindea că se născuse la Arad (în loc de Bolgrad, Basarabia), dar eu 
ştiam că acea colegă era bucovineancă (de Nord), parcă de la Cernăuţi. 
Mai scrie că a absolvit - în 1958 - filologia franceză la Bucureşti - 
imposibil : anul universitar 1954-55 fusese pierdut (a părăsit Institutul 
prin noiembrie *54), apoi: din toamna anului 1955 am fost cu toţii 
“vărsaţi” la Universitate, unde, până la arestarea din noiembrie ‘56 aş 
fi avut ocazia s-o întâlnesc pe coridoare, dacă nu la cursurile comune 
(de marxism, cu Radu Florian cel foarte tovarăş). Şi n-am întâlnit-o. 

Concluzie : Stella Viniţchi-Rădulescu, cea care a fost publicată în 
Limite, în Dialog, în Agora - nu este una şi aceeaşi persoană cu fosta 
mea colegă de la Eminescu. Mai ştii : poate că pe colega mea nici n-o 
chema Viniţchi, ci uşor altfel - câte nu se întâmplă pe lumea asta... 

Şi Ara Şişmanian mă indică la... bibliografie, dar citat modificat 
(eu scrisesem despre Țepeneag, strategul scaunelor - de conducere - că 
era un scăuniric, Ara alunecă la... “scăunit...” 

In fine mi-a parvenit numărul pe martie al Jurnalului literar. Spun 
: “în fine”, fiindcă Solacolu îmi trimisese o fotocopie după textul lui cu 
trei-patru săptămâni mai devreme. La cronica literară Regman scrie 
despre volumul lui Florin Manolescu Litere în tranziţie unde se pare că 
ar exista şi una sau două din cronicile scrise despre mine. 

Mariana Sipoş mi-a trimis 4 numere din Luceafărul : în cel din 17 
martie, scriind despre cartea Ruxandrei Cesereanu Gulagul în 
conştiinţa română, Alexandru George pentru întâia oară în viaţa lui 
(sper să nu 1 se fi întâmplat vreun necaz în familie !) scrie despre mine 
o propozițiune care nu este nici negatoare, nici persiflantă, nici 
insultantă. Fiind unica, o reproduc : 

“Aici ar trebui citat inspiratul cuvânt al lui Goma, auzit de mine 
cândva (subl.m.), după care imperialismul ţării şi culturii vecine (Rusia 
- n.m.) se exercită şi pe această cale, adică pe care a păşit şi autorul lui 
Ostinato, încât nu te poţi mişca de ruşi în orice direcţie te-ai îndrep- 
ta” 

Alexandru George nu m-a putut “auzi” - el cu urechile lui - 
fiindcă noi doi n-am schimbat vreodată decât saluturi. Va fi citit 
undeva (probabil în Jurnal I-II-III) această afirmaţie, dar după obi- 


JURNAL 1999 105 


ceiul său, o personalizează şi o...“ garantează”. 

In acelaşi număr : darea de seamă a Marianei Sipoş la cartea Anei 
Selejan Literatura în totalitarism vol IV. 

In numerele din Contemporanul trâmbiţează Breban : 

“Lupta pentru roman”! - ia te uită, mai şi rimează... 

Da, domnule. Căci romanul, el e-o luptă, ce credem noi, ăştia, 
neimportanţii ! Romancierul numărul | a şi organizat un colocviu, iar 
puradeii ţin isonul : “Vrem roman românesc ! ; “Sus cu cei care luptă 
pentru roman - jos cu cei care luptă împotriva celor care luptă pen- 
tru...”, etc etc... Până şi Alexandru Vlad - despre care aveam bune 
impresii până mai an - se lasă castrat, neutralizat şi înşiră chestii fără 
interes (în revista Domnului Breban). Cât despre Aura Christi - ce face 
ca : ce să facă, îşi dă cu presupusul despre Jurnalul lui Gombrowicz (pe 
care-l găseşte bunişor). Numai că grafiază numele polonezului trans- 
criind din rusește : (şi la început de tot şi la urmă de tot - deci, de două 
ori!): Gambrawicz... Asta-i nenorocirea cu numele scriitorilor ne- 
români şi desigur, ne-ruşi, sub pana basarabeţilor : nu ştiu cum li se 
scrie numele în limba (şi în alfabetul) lor ! Poeta d” la Chiş'nău, înde- 
licată fiind, se jenează să-l întrebe pe Domnul Breban cum se grafiază 
numele paleacului - şi-atunci scrie cum o taie capul. Şi o taie, mamă- 
mamă ! Cam tot prin zona ceea ca şi pe Sapho Lari. 

In numărul din 8 aprilie C. Ţîrlea mă pomeneşte - pentru a doua 
oară ! - într-un context ne-critic. Il va fi cunoscut pe Al. George şi au 
făcut ei doi un partid. 

Peste tot (în cele trei numere recente) Breban se plânge : este vic- 
tima “listelor negre, din 1990”. Şi mai cine oare este persecutat de lis- 
tele negre ? Păi uite cine - citez din editorial : “...eu, Nicolae Breban 
împreună cu câţiva scriitori «de dinainte» (precum Eugen Simion, 
Valeriu Cristea, D. Țepeneag, Marin Sorescu, Fănuş Neagu)... 

Acest Breban : cum deschide gura (în fine : cum pune pixul pe 
hârtie), cum emite o prostioaie; cum comite o minciunoaie. 

Alta : dacă are dreptate să reproşeze confraților persecutarea lui 
Valeriu Cristea şi împingerea lui în braţele lui Iliescu (iertare, eu am 
scris despre asta încă din vara lui 1990, când Breban nici nu băga de 
seamă ce se petrece în juru-i), o ia razna de tot când arată ca unic motiv 
al “persecuției” - citez : “...a făcut, într-un moment de generozitate 
(total platonică), un clip în favoarea fostului preşedinte Iliescu”. 

Ca să vezi ! El, Breban, bieto-brav luptător în Arenele Romane 
(de la roman, ca specie a epicii, nu de la roman - ca trăgător din Roma) 
nu a avut cunoştinţă de atacurile lui V. Cristea din Literatorul, organ al 
Cotroceniului, prin iliiştii Sorescu, Eugen Simion, Fănuş Neagu şi alți 
“persecutaţi””- la adresa Monicăi Lovinescu ! - de pildă. Şi mie mi- 
a fost drag Valeriu şi, până la începutului anului 1990 l-am considerat 
prieten şi am suferit când l-am constatat defazat (în vizita lui la Paris 
de prin 1985-86), apoi total răsturnat - după martie-aprilie 90, când a 
fost alungat de la România literară de Manolescu şi de Ţoiu-al lui şi de 
Băran şi de Silvestru-ai lui - şi trădat de bunul său prieten Dimisianu - 
dar nu poate fi lăsat să mintă atât de grosolan, afirmînd că singurul 
păcat al lui V. Cristea ar fi fost chpul cu Iliescu... 


106 PAUL GOMA 
Joi 29 aprilie 1999 


Nu pot lucra. Am renunţat (iar !) la ultimul medicament, cel pe 
care-l bănuiesc a mă tâmpiza di tăt. Am apelat la Mihai Serdaru să mă 
recomande el unui ORL-ist câtdecâtuşi. Mi-a reproşat că nu i-am tele- 
fonat “de la început”. Dar de unde să fi ştiut eu “de la început” că voi 
fi tratat astfel de colegii lui întru esculapină ? Dealtfel, trebuie să recu- 
nosc : abia ieri, când cucoana de la recepţie de la spitalul Tenon mi-a 
telefonat că în 21 mai Madame Tordjman nu va fi prezentă - căci dânsa 
pleacă în concediu - am realizat cu câtă nepăsare (nu zic alt cuvânt) îi 
tratează medicii de spital pe bolnavii neinternaţi. Rezum cronologia : 

- duminică 21 martie (la echinox !) am prima alertă : ameteli 
puternice ; curajos, intru în panică; 

- luni 22 martie mă prezant la dr. Schaan, cardiologu-mi, îi spun 
oful. El se consultă cu generalista Martine Sabourin, aceasta din urmă 
îi dă adresa, numărul de telefon de la Spitalul Tenon, serviciul ORL ; 

- tot luni 22 martie telefonez, cerînd un r.v. cu un specialist. Sânt 
programat pentru... miercuri 31 martie ; 

- miercuri 31 martie, la Tenon, la dr. Goujard; acesta în trei minu- 
te mă “rezolvă” : mă conduce la recepţie recomandînd să fiu progra- 
mat pentru un examen auditiv - care va avea loc peste altă 
săptămână... ; 

- miercuri 7 aprilie : o tehniciană îmi face examenul urechilor : 
întâi cu nişte căşti în care sunau... sunete ; apoi cu jet de apă în 
aceleaşi urechi - am mai povestit - şi se indignează foarte că urechea 
mea stângă nu suportă apa băgată sub presiune... - în fine, îmi face 
proba cu jet de aer. După care mă anunţă că rezultatele (mi le-a arătat) 
trebuiesc citite şi interpretate de “specialistul în ameteli”. Intreb cine e 
acela - îmi spune : doctorita Tordjman - şi mi-o arată pe coridor, 
brehăhăindu-se cu dr. Goujard. O întreb pe tehniciană dacă nu se poate 
să mă vază marea specialistă acum, că tot mă aflu aici (şi domnia sa e 
liberă); se duce, o întreabă, se întoarce, îmi spune că nu, trebuie să mă 
programez - mă conduce şi asta la recepţie - care mă anunţă să revin în 
14 aprilie... 

- miercuri 14 aprilie : aştept, în dreptul uşii cabinetului aproape o 
oră şi un sfert să revină dr. Tordjman, plecată nu ştiu unde. In cele din 
urmă revine, intru, în trei minute (! - aveam ceasul la mine) m-a rezol- 
vat şi ea : s-a uitat la hârtii, m-a pus să mă aplec la dreapta, la stânga 
(să spun dacă ameţesc astfel - nu, nu astfel...), după care mă conduce 
la recepţie, recomandîndu-mi încă un examen “peste patru săptămâni”. 
O întreb de ce atât de târziu : de trei săptămâni sânt purtat pe drumuri, 
mi-e rău, nu pot merge prin oraş, nu pot lucra... Ea îmi răspunde 
senină : “Fiindcă peste patru săptămâni voi fi iar aici”, dă să plece, apoi 
îşi aduce aminte, îmi scrie o reţetă : Vastarel - şi pleacă. 

- recepţionista mă programează în... 21 mai (deci : la cinci 
săptămâni şi două zile !) - la orele 9,30 pentru acel examen (a scris 
nişte litere), iar la 10,30 la dr. Tordjman... 

Necăjit, obosit - dar încrezător în medicament - m-am aşternut pe 
aşteptare. Numai că Vastarel-ul, deşi în notiţă se lăuda că are să-mi 
“şteargă” ameţelile - nu mi le-a şters, ba chiar din contra, ca să zic aşa; 


JURNAL 1999 107 


deşi pretindea că e bun împotriva vâjâielilor urecheşti, acestea au deve- 
nit şi mai audibile, mai supărătoare. Am căpătat o stare-nestare : nu pot 
lucra, am devenit irascibil, nesuferit (şi-mai ca de obicei - orice este 
posibil)... Am întrerupt Vastarel-ul, l-am reluat, zicîndu-mi că va fi 
ştiind ea ceva medicină medicineasa Tordjman cea specializată în 
vâjâieli (în plus, amețeli). Luni, în 26 m-am hotărît să cer un sfat 
telefonic lui Mihai Serdaru - i-am lăsat un mesaj ; n-a putut răspunde 
pe loc, m-a sunat abia aseară. l-am povestit, a zis să-i las naibii pe cei 
de la Tenon, că are să-mi faciliteze întâlnirea cu alt ORL-ist. Şi că are 
să-mi telefoneze el, azi. Ceea ce aştept în momentul de faţă. 

De ce am înşirat toate aceste fleacuri ? lată de ce : fundcă eu nu 
pot să mă duc la un superior de-al acestor doctori, la un minister ori la 
un cunoscut de-al meu, sus-pus, ca să-i aranjez, să-i pun bine, să-i 
pârăsc, să-i delaționez, vorba Dimiseancăi cea nedelaţionatoare - să-i 
torn, măi frate ! Păi ce pizdele mamii lor : eu sânt bolnav copt şi ei mă 
tratează, nu ca pe un sănătos, dar ca pe un inexistent ? 

Aşa, că nu poci. 

N-am putut să mă duc la prietenii mei de la ministerul Culturii, de 
la Centre National du Livre - să-l torn pe filosoful Liiceanu cel care 
cerşea tot timpul subvenţii de la franţuji - iar mie mi-a trimis la topit 
Culoarea curcubeului, mi-a blocat articolele, a aranjat şi el cum a putut 
- ŞI, vai, a putut (dimpreună cu Monicii şi cu Adameşteana) margi- 
nalizarea mea, mutizarea, nepublicarea mea Ce, n-ar fi meritat ? O-ho, 
şi cum ! Sânt convins : dacă rolurile ar fi fost inversate, Liiceanu m-ar 
fi turnarisit, de mi-ar fi mers fulgii, fără ezitare ! Şi-atunci, de ce nu fac 
şi eu ce fac cu toţii : când nu pot să se apere - toarnă ! ? 

Voi fi avînd eu un motiv : şi în pâră ca şi în minciună, este nevoie 
de efort, de cheltuială de timp la care eu, leneş, comod, nu consimt. 
Aşa cum nu mint numai şi numai din comoditate (nu fiindcă aş fi 
moral!), tot aşa nu umblu nici să-l denunţ pe un porc de câine ca 
Liiceanu, să-i dau înapoi măcar o părticică din răul făcut mie, pe după 
cap cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Adameşteanca şi cu lăutarii 
Mărculescu, Buduca, Mihăilescu, Ştefănescu, Pruteanu după el. 

Acum, după ce am vărsat veninul pe hârtie mă simt ceva mai 
puţin foarte rău ; ba chiar binişor - ce simplu să-ţi alunga ciuda, gelo- 
zia : împroşti în Jur noroi, scuipaţi, venin... Să fim resentimentari, 
tovarăşi ! 

Azi am scris lui Radu Mareş, apoi Ştefanei Bianu, rugînd-o să 
finanţeze Patimile după Piteşti, după cum promisese. 

Timpul este, vorba Anei : 

«Cald-rece ; vântul e rece, aerul e căldicel, bâhlit, stagnant»... 

Nu vă râdeţi, tovarăşi, c-aşa e ! Chiar şi eu am fost azi-dimineaţă 
pe-afar” şi am constatat că ceva nu e în regulă. Acum, că Ana a dat 
tonul în Descriptio, vin, completînd : 

«Afară e îngheţată-fiartă. Aerul e cam ca vaca lui Petruţ : când 
albă, când roşie...». 

Mi-a telefonat Mihai Serdaru : are să mă primească profesorul 
Jacques Chiras (sic) de la Pitie-Salpâtricre. Mâine am să telefonez 
pentru r.v. - probabil pe joia viitoare. Totuşi : am să mă duc miercuri 
la Tenon, abia joi la Salpêtrière. 


108 PAUL GOMA 
Vineri 30 aprilie 1999 


Am primit Cotidianul de la 2 la 19 aprilie. M-am apucat să-l 
conspectez, să scriu ceva, în genul “Au venit americanii !” Culmea : o 
să-i apăr pe Constantinescu, Pleşu, Babiuc, chiar pe biata Zoe Petre, 
maltratarisită de Ion Jurnaloiu, scînteist de formaţie, acum cotiedenist 
convins. 

N-am putut lua r.v. la doctorul Chiras : ieri, sâmbătă, nu era în 
cabinet secretara care înregistrează r.v.-uurile. Va trebuie să-mi amân 
plăcerile până luni... Şi astfel, tot în acel... timp ajung. Sânt hotărît să 
merg şi colo şi colo. 

Mâine va fi | Mai (de la oraşe şi sate). Am terminat şi luna asta - 
de căcat. 


JURNAL 1999 109 


MAI 1999 


Sâmbătă 1 mai 1999 


Am început să scriu Au venit Americanii ! 

Seara : să nu-ţi vină să crezi : am făcut 11 pagini convenţionale ! 
Am lucrat la ce era mai puchinos : citatele. Da, Domnule : să te laude 
Pruteanu, să te pupe Elțîn - însă culmea-culmilor : să citezi din 
Cristoiu! Halal ! 


Marţi 4 mai 1999 


Seara : am terminat textul Au venit Americanii ! L-am imprimat, 
am pus în plicuri (17). Are să mă coste o avere expedierea. 


[Vezi textul “Au venit Americanii!” în Butelii... 1999] 


Am terminat şi de corectat. Acum e ora 6 şi cred că am să mă culc. 
Dimineaţă bună, copii... 
Am pus la poştă 15 plicuri. Mâine, restul. 


Joi 6 mai 1999 


Am mai pus la poştă scrisori pentru Dacia, Boerescu, Cesereanu 
- 30 franci. 

M-am odihnit binişor astă noapte, deşi parcă aş mai avea nevoie 
de vreo sută douăsprezece nopţi din astea. 

Mă gândesc să scriu ceva despre “Lupta pentru roman” pe care a 
pornit-o Breban / de jos şi de pe can. 

Asta sună tot atât de inteligent precum “Cruciada românismului”. 

Acum 22 ani era o vineri. Boul de Ceauşescu şi juncanii lui : 
Pleşiţă, Coman mă liberau de la Rahova, îmi dădeau drumul (din 
mână). Nu prevedeau pagubele unei asemenea încrederi în atotputerea 
lor (vezi-l pe Rugova de ieri, 5 mai, de azi, 6 - de cine ştie câte zile 
încă). Las'-că nu din pricina asta (a mea, carevasăzică) au avut ei 
oarecari dureri - bietul Nea Nicu avu ceva migrene-la-cap când îşi 
pierdu el floarea-vieţi” prin “puşcarea de-i mai zice : voicanare - dar tot 
fără legătură cu mine... Că tot nu mai este nimic de făcut : la o între- 
bare idioată ca aceasta : «Ce ai face (fi făcut) dacă ai mai fi o dată în 
31 martie 77 ? Ba nu - atunci era prea târziu, tancul se pornise - 
atunci la 1 ianuarie acelaşi an - ce ai fi făcut ?» Iar eu să răspund, ca 
un tolomac : «Tot aia». Parol ! 

Seara : semne bune cu Pacea în lugoslavia. 

A telefonat Solacolu : că el e convins : Manolescu e pilotat de 
Secu. Şi că el vede mâna lui Măgureanu... Că Breban l-a atacat pe 
Manolescu - în chestiunea Caraion. Şi că Mălăncioiu s-a exprimatără 
şi ea - alături de Manole”... Cam simplificator. 


110 PAUL GOMA 
Vineri 7 mai 1999 


Nu am luat medicamentul prescris ultima oară de dr. Tordjman. 
Aşa. Mama ar fi zis : «De scârbă” - asta semnificînd, la noi, în 
Basarabia : resemnare în tristeţe, în jale. 

Tot mai simţibile semnele de pace. Numai că va fi o pace 
rusească: bine-bine, bombardamentele vor înceta, armata sârbească va 
părăsi Kosovo, provincia însăşi va fi împărțită (‘ trei sferturi mie”, vor 
zice sârbii, rezervîndu- şi mai puţin mănăstirile, cât minele, “un sfert 
vouă...), deportații se vor întoarce la casele lor incendiate, distruse... 
Dar bestule nu vor fi pedepsite ; autorii crimelor se vor primbla în 
linişte în Serbia - ca după tragedia din Croaţia, ca după războiul din 
Bosnia. lar Miloşevici va continua să fie pentru sârbi : eroul care a 
înfruntat “toate armatele lumii”. E-hei : cât este Rusia de la pământ : 
dacă ar fi participat şi ciolovecii, chiar fără aviaţie, doar cu artileria 
trăgînd de-a valma în tot ce există în faţă ochilor - în trei zile ar fi capi- 
tulat Sârbii, ca trenul ! Fiindcă Occidentalul vrea să facă îngheţată 
fiartă : război “chirurgical”. Războiul, ori îl faci (şi ţi-l asumi cu toate 
distrugerile), ori nu-l faci de loc. Ce-i aceea “lovitură chirurgicală” ? 
Ce sunt acelea : “pagube colaterale?” Greşeli? Bâlbe? Scăpate? Dar 
oameni sunt şi cei în uniforme, nu doar civilii. Şi nu toţi uniformaţii 
sunt convinşi de ceea ce fac. Fireşte: cel mai bine: să nu fie război 
deloc. 

Eu însă altceva spun : 

Cel mai bine pe lumea asta ar fi de n-ar fi - pe lume - ruşi. Ei sunt 
izvorul răului, de un secol încheiat. Ei i-au umilit la ei în strana-ua lor, 
pe oameni în asemenea hal, încât au provocat o reacţie dispropor- 
ționată : valul bolşevismului. Care s-a întins ca atare, în Germania, în 
Ungaria. La urma urmelor nazismul a fost un bolşevism de semn 
schimbat - ca şi fascismul, ca şi salazarismul (ca şi legionarismul) : 
reacţie la acţie. În timp, în Spania, apoi. după război : în China, în 
Coreea, în Vietnam, în Cuba, în Angola, în Cambodgia... In contem- 
poraneitatea imediată Ruşii sunt direct vinovaţi, grav vinovaţi că nu au 
consimțit la propunerile Occidentului de a-l opri pe acest criminal de 
Miloşevici - deci sunt autori morali ai tragediilor din Croaţia, din 
Bosnia, din Kosovo (şi stai, că nu s-a terminat destabilizarea, 
urmează: Makedonia, Montenegru, Abania...). 

E abia ora 9 seara, iar eu gata-obosit. Cu toate că nu mai iau 
căcatul de Vastarel, tot mor de somn (să dormi, să... mormi...). 


Duminică 9 mai 1999 


S-a împrimăvărat (de ce s-o fi zicînd : des-primăvărat ?). Ba s-a 
chiar : în-vărat. 

Ieri s-a întâmplat întâmplarea întâmplătoare cu ambasada chineză 
de la Belgrad, bombardată de NATO. Comandamentul, Clinton - şi-au 
cerut scuze pentru “tragica eroare”. 

Este tragică - dar nu eroare. Am o bănuială : oricât de puternici, 
brutali, dotați ar fi Occidentalii, ultimul găinar balcanic îi trage-n piept. 
Dacă nu să-i înfrângă, atunci să-i determine să se lase păgubaşi (după 


JURNAL 1999 111 


care înfrântul va striga în gura mare că el e David învingătorul lui 
Goliat). 

Da, domnule : aşa îl va fi biruit adevăratul David pe adevăratul 
Goliat : ca băietanul cela din Marin Preda (nu mai ţin minte dacă era 
dintr-o nuvelă ori dintr-o pagină memorialistică), cel care “îi trântea” 
pe toţi de vârsta lui din sat : în cel mai încordat moment, el... băşea ! 
Nu numai că adversarul, surprins de... zgomot, neatent, era pe dată pus 
la pământ - dar şi umilit. Umilit fiindcă el pornise să se-ntreacă la 
trântă, nu la băşit. 

Ce cred eu : aşa cum există dubii în legătură cu acel convoi de 
refugiaţi - prima “bavură”, în care au fost ucişi albanezi şi distruse 
tractoare : că momentul şi locul nu corespund rapoartelor de zbor ; că 
au existat doi-trei refugiaţi ajunşi în Albania, care au spus că au fost 
bombardaţi de avioane zburînd foarte jos ; că chiar jurnalista de la 
France Info”, căruţată şi ea de sârbi “la locul crimei” - a doua zi după 
aceea - şi care, oricât de toantă, spunea că nu văzuse găuri de bombe 
de avioane NATO ; apoi bavura cu autobuzul : urmele pe caroserie nu 
erau de schije de bombe, ci de gloanţe de mitralieră (încă o dată: avioa- 
nele zboară la mare înălţime şi lansează bombe - nu trag cu mitrali- 
erele ; în fine, tragedia de ieri noapte : 

Sârbii au pretins că rachetele NATO au lovit ambasada Chinei - 
aflată la 300 metri de hotelul Jugoslavia (pe care-l vizau...) ; NATO 
îşi cere scuze şi lasă să se înţeleagă că această “colaterală” se 
datorează... neinformăriu : hărţile din posesia lor sunt vechi (ambasa- 
da chineză funcţiona în locul dat de mai mulți ani...). 

Dar Sârbii, ieri, nu au vorbit de faptul că a fost atins (şi serios 
zdruncinat) şi hotelul Iugoslavia - unde se afla sediul neoficial al 
arkanilor. Abia aseară l-au pus pe Arkan (moacă de topan dinamovist) 
să se mire că NATO vrea să-l omoare - pe el - parcă zicea că vrea 
să-l judece... 

Ipoteză : Sârbii, băieţi şmecheri, au pus la punct o tactică de 
“deviere” a loviturilor - restul, treaba propagandei : 

- după ce un convoi de blindate şi camioane militare sârbeşti a 
fost bombardat de NATO, Sârbii, furioși, au riscat în plină zi să deco- 
leze şi să bombardeze o coloană de albanezi - nu contează când şi 
unde, contează că au pretins : NATO îi bombardase pe... albanezi ! 
O piatră, doi iepuri : au mai omorît nişte “turci” şi au dat vina pe 
occidentali ; 

- tot ca “pedepsire” a cine ştie ce altă pătimire de-a lor, au filmat 
şi au pretins că acel autobuz plin cu albanezi ce se îndreptau spre 
Montenegru, fusese... bombardat de americani... 

Constatînd că le merge, s-au pregătit de “ripostă prin deviere” : pe 
lângă punctele sensibile, susceptibile a fi bombardate de NATO, Sârbu 
au postat militari cu mortiere dirijate spre... viitoare bavuri (un spital 
de copii - li se fâlfâre sârbilor de moartea copiilor sârbi - contează 
cauza miloşevicioasă !), deasemeni în apropierea hotelului Iugoslavia, 
sediul paramilitarilor criminali, ca, în caz de atac NATO, ei să 
lovească altceva, pe de o parte lăsînd să se înţeleagă că rachetele ame- 
ricane nu sunt ele chiar atât de precise (2 metri abatere la peste o mie 
de kilometri, dacă sunt dirijate prin satelit) - pe de alta, care ar putea 


112 PAUL GOMA 


face mare scandal : ambasada... şi nu a oricărei ţări, ci a Chinei, mare 
putere în ONU, cu vot decisiv în Consiliul de Securitate. 

Rezultatul a fost peste aşteptările sârbilor : China orăcăie, Rusia 
grohăie, că ea nu mai face pe intermediara. 

Dac-aş fi rege, le-aş spune ciolovecilor : 

«Nu mai vreţi să faceţi pe intermediarii ? Foarte bine, căraţi-vă şi 
să nu vă mai prind pe-aici (pe la Berlin, pe la Londra, pe la 
Washington), că vă frec curul cu urzici !» - să-l vezi cum s-ar potoli pe 
dată şi ar veni cu gura cusută, cu coada între picioare, lingînd cizma 
Unchiului NAT”... - eh, ce nu face Ivanuşka pentru un amărât de 
dolarcik...; 

- Aş difuza - repetat - atât adevăratele rezultate ale observaţiilor 
aeriene, prin satelit, aliate (dovedind că unele “colaterale” nu sunt 
decât puneri în scenă sârbeşti), cât şi bestialităţile sârbilor în Kosovo : 
Jaf, distrugerea hârtulor, viol, asasinat... In loc să refuze Tribunalului 
Internaţional (madame Arbour, canadianca, a spus) informaţiile, ar 
face bine să le folosească şi ei în războiul de propagandă. 


Luni 10 mai 1999 


Se pare că teorica-mi de mai sus nu este valabilă în cazul amba- 
sadei chin&zice : 

Vras'dzâcă : trei boambe distrug ambasada ; chinezii protestează; 
li se asociază Irakul, Libia, Cuba şi alte raiuri (cum de o fi lipsit Coreea 
de Nord?, a-ha : n-are bani de telefon, darmite de fax... ); americanii îşi 
cer scuze, Clinton chiar a trimis o scrisoare Chinezului-general. 

Explicaţia NATO : “aviația a folosit hărţi perimate ". 

Măi, drăcie ! Hărţi perimate... 

Ieri dimineaţă am cumpărat Le Journal de Dimanche. Ce citesc pe 
prima pagină ? Că tovarăşica fiică a tovarăşului nostru Miloşevici 
(Marjia, fetiţa-tatii cea cu televiziunea proprie şi personală), după ce 
i-a fost distrusă jucăriţa primită de la taica : şi sediul şi antena şi releu- 
rile în mai multe rânduri - că în ciuda “inexistenţei”, TV Koşava 
emitea, în continuare, soro ! Puternic de tot, frate ! Aşa, ca din pură 
întâmplare, programe naţionale sârbeşti întretăiate de programe... cam 
chinezose, cum ar spune un ardelean pe nume Balint Mario ! 

NATO dă cu trei boambe în ambasada chină, din direcţii diferite, 
la intervale marcate. Rezultatul? Unde dai şi unde... capră : Chinezii 
ca chinezii, dar emisiunile TV Koşava încetează, oameni buni! 

Iar aici Occidentali (corect : Americanii) procedează mai inteli- 
gent ca de obicei : pretind că a fost “o bavură”, îşi exprimă regretele, 
cer iertare şi în scris - iar în noaptea de azi-noapte nu mai bombardează 
Belgradul... 

N-a fost deloc bavură, ci program : trei misile, din direcţii diferi- 
te. Ghidate, de... emisiunea TV ! Programate să caute “izvorul”, drept 
în chinezoaică mi ţi s-au înfipt ! Fireşte, nimeni nu a putut observa care 
era “culoarea” cadavrelor sau a supravieţuitorilor - Sârbii ar fi pretins 
că albii făceau parte din “personalul indigen”... 

Aşadar Americanii au distrus ultimul loc din care emitea fiica. 
Până găseşte altul, în altă... ambasadă. 


JURNAL 1999 113 
Această “reuşită” pare a fi cântecul de lebădă. Americanii au să 
fie siliţi să se dezangajeze - prea multe au fost distrugerile şi bavurile. 
Cum nu se lăsaseră traşi în acest căcat balcanic până în ultimul 
moment, tot aşa, acum au să învingă Nuţiamspuseu-iştii : «Nu ţi-am 
spus eu să nu te bagi ?» Au să se retragă Americanii, nu chiar ca la 
Saigon, în 1975, dar nici mai glorios. Au să-şi facă bagajele, jurîn- 
du-se pe mătuşile lor că nu se vor mai băga în trebile împuţiților de 
europeni - şi încă balcanici ! 

Pe urma lor, în ruina care se cheamă Iugoslavia, se va ridica 
Monumentul Sârbului Martirizat - dar învingător. Nici Karagici, nici 
Mladici, nici Arkan n-au să plătească pentru crimele din Croaţia şi din 
Bosnia ; şi nici puii lor, pentru crimele din Kosovo. 

Cât despre nefericiţii alungaţi de la casele lor - cine ştie când (şi 
dacă...) au să se mai întoarcă. Ba eu, albanez avant la lettre, ştiu : 
dintr-un milion (socotit până azi), dacă se vor întoarce în Kosovo 
Jumătate, ar fi mare minune. Fiindcă asta-i viaţa : oamenii au fost atât 
de traumatizaţi de ce li s-a întâmplat (o femeie - filmată din spate şi în 
umbră) povesteă unei anchetatoare a Tribunalului că fusese violată de 
faţă cu bărbatul, părinţii şi copiii - şi că pe vreo trei din “mascaţii” care 
o luaseră la rând îi recunoscuse : consăteni, foşti colegi de şcoală, de 
baluri, de sport... Oricât de puternică va fi dorinţa de răzbunare, mai 
puternică are să fie frica de trecut (mai ales pentru femeile violate). 

Cine are să se întoarcă dintre kosovari ? Fie aceia, puţini, care nu 
au fost brutalizaţi, nu au văzut, cu ochii lor faptele sârbilor, fie cei care 
se gândesc la răzbunare. 

Să iasă în faţă “creştinii” "(mai ales ortodocşii cu epoleţi de Secu), 
să clameze “iertarea creştinească” ! În primul rând, albanezii kosovari 
sunt, în majoritate, musulmani ; în al doilea rând...n-ar fi creştineşte să 
ierte ! Vasăzică un grup, o etnic, o pacoste dă peste tine, te schilodeşte, 
umileşte, alungă, iar tu, când îţi vine bine, ierţi ! Dar meriţi să ţi se facă 
încă o dată şi-nc-o dată - în veci - ce ți s-a mai făcut ! 

Sârbu au învins, şi-au văzut visul cu ochii : o Iugoslavie populată 
numai de sârbi-ortodocşi. 

Ieri am văzut la TV un episcop montenegrin care spunea că 
încearcă să iasă de sub tutela bisericii sârbeşti... 

„ȘI mi-am mai adus aminte de terorismul bisericii sârbeşti 
asupra celei româneşti (ortodoxe) din Ardeal, sub austro-unguri. 


Marţi 11 mai 1999 


Ieri mi-a venit de la Solacolu un plic cu fotocopii : o cronică 
distrugăreaţă a arheului cu acelaşi nume de zacuscă, în Dilema, apoi 
din Contemporanul : un editorial al lui Breban şi un “redacţional” al lui 
Târlea în legătură cu Caraion. 

Am scris, corectînd o informaţie greşită a lui Breban şi trimiţind 
un exemplar din D-ale Manolescului. lată scrisoarea : 


114 PAUL GOMA 


Paris 10 mai 1999 
Stimaţi colegi de la Contemporanul, 


Un prieten mi-a trimis o fotocopie după editorialul numărului din 22 aprilie a.c. 
al revistei Dvs. (semnat, fireşte, de director : Nicolae Breban), precum şi după textul 
“Cu multă jale, despre «Dosarul la români»” (datorat lui Cătălin Ţârlea). 

Cum este pentru întâia oară când mă aflu în acord cu litera Contemporanului 
(să şi-o schimbe, degrab”...) profit de ocaziune, ca să-mi arăt simpatia (o singură dată 
în ultimele două decenii - ajunge) cu Nicolae Breban în chestiunea Caraion. 

Totodată trimit textul alăturat. A fost destinat Cotidianului, însă, neavînd 
confirmarea (nici infirmarea) publicării lui, vi-l propun pentru reproducere - fie şi 
fragmentară. 

În fine, corectez o eroare strecurată în editorialul semnat de Nicolae Breban : 

Prin “Scrisoare deschisă lui Paul Goma” - vezi România literară 50, 51, 52 din 
1990 - Gelu Voican Voiculescu (Sturdza) şi-a publicat propriul “dosar de securitate” 
(al său, supraşeful Securităţii !) şi nu “al lui Goma”. 

Cred că N. Breban confundă această a doua ispravă a actualului şef al 
României literare (prima : interviul luat lui Iliescu, imediat după mineriada sânge- 
roasă din 13-15 iunie 90 - cel începînd astfel : “om cu o mare...) cu un număr al 
Adevărului (iunie ? iulie ? 1995) în care actualul tovarăş de şaibă al său - vorbesc, în 
continuare, de Nicolae Manolescu - (şi, vai, al fostului meu prieten Dorin Tudoran), 
pe numele său C. T. Popescu, îmi întredeschidea dosarul, cu, pe prima pagină, contri- 
buţia sa intitulată cu nesfârşită subtilitate: “Gomora” (n-o să credem : numele meu îi 
evoca... pă-catele cetăţii cu pricina...), în care explica onor. clientelei scînteisto- 
fesenisto-securiste cum “aşa-zisul” s-a ocupat, în ultima detenţie, cea din 1977, “cu 
linsul cizmelor lui Ceauşescu”. 

Acestea fiind zise, vă salută, Paul Goma 


Aseară Miloşevici a mai încercat o cacealma: a pretins că “arma- 
ta sârbească a început retragerea unilaterală din Kosovo”. Din fericire, 
Americanii, traumatizaţi de afacerea ambasadei chineze, nu au marşat. 

Nişte persoane foarte învăţate au şi evaluat sumele cu care va 
putea fi reconstruit Kosovo, despăgubite Albania, Macedonia, 
Montenegro, apoi Bulgaria, România (Ungaria nu a fost pomenită - 
probabil pentru că face parte din NATO) : nuştiucât, n-am reţinut 
miliardele şi nu ştiu dacă erau de dolari ori de euro (cam acelaşi lucru). 


Miercuri 12 mai 1999 


De trei zile plouă-plouă, cerul e negru. 

Negru sânt şi eu : din pricina volumului de la Nemira, cel care 
to-ot apare şi tot nu se lasă văzut. Dacă motivul ar fi doar starea gene- 
rală proastă a editurii, ar fi de înţeles. Numai că am impresia că la 
aceasta se adaugă reaua-voinţă a Terezei şi a lui Dan Petrescu. 

Să văd : după promisiunea fermă a lui Radu Mareş, acum, în iunie 
(în fine, cu prilejul Târgului de Carte) ar trebui să apară Jurnal VI 
(Jurnal de Apocrif). La Allfa : Roman intim. Dacă Dacia zice că 
Patimile după Piteşti e gata cules, atunci, după discuţiile cu Ştefana, ar 
exista posibilitatea apariţiei tot acum. 

Numai Scrisurile nu se mişcă... 

Somnul (somnurile ?) mele - de noapte, de zi - sunt de om bolnav; 
de bolnav când doarme, nu şi când e treaz. Ana - care şi ea cunoaşte 


JURNAL 1999 115 


problema... - mă asigură că este vorba doar (?) de cumplita oboseală 
adunată. Aşa să fie: doar oboseala. 


Joi 13 mai 1999 


Azi s-ar împlini nişte anişori de când o cunosc pe Ana : vreo 32. 

M-am foit în aşternut, din pricina Scrisuri-lor bine aranjate de 
Dan Petrescu. Mă întreb dacă n-ar fi bine să retrag manuscrisul de la 
Nemira şi să-l trec la Dacia. Dar nu-mi vine. Mi-e lehamite. 


Vineri 14 mai 1999 


Adineauri am primit două veşti proaste : 

Un fax de la Nemira : că iar au amânat apariţia volumului 
(Scrisuri) - pe la toamnă... Ei, da : “la-toamnă”. Semnează : Valeriu 
Vaţel, secretar general de redacţie. Mai spune că au redus personalul la 
Jumătate ; 

Şi de la Laszlo un text de despărţire. 


Duminică 16 mai 1999 


Am primit Timpul şi Convorbiri literare. Am să scriu : lui 
Antonesei, lui Spiridon, să le mulţumesc. 

Mi-a telefonat Solacolu. Ca să-mi confirme existenţa lui Virgil 
Vasiliu, avocat, coleg de Canal al lui Caraion - scrisoarea adresată lui 
(Vasiliu) a reprodus-o Manolescu, “izvorît” din Pelin, prezentînd-o 
destinată lui Ierunca... 

N-am lucrat zilele astea. Nu mă simt bine. Cred şi eu : după 
atâtea veşti proaste (şi încă nu le-am consemnat pe toate în jurnal...). 

Ceea ce e neplăcut : de trei-patru zile deşi cerul cunoaşte şi 
înseninări, aerul e foarte rece. 


Luni 17 mai 1999 


Azi-noapte am făcut un vis neobişnuit : 

Incepusem a scrie un roman. Un roman-roman. Şi mergea bine, 
eram mulţumit de mersul lui. “Ce trata ?” - nu ştiu, visul nu mi-a dat 
nici o informaţiune. 

După cartea-de-vise curentă : n-o să scriu roman, iar dacă am să 
încerc vreodată, are să iasă şi mai prost decât cele de până acum. 

Ah, şi ce desfătare să scrii roman (pe deasupra, bun)! Ce contează 
că nu eşti în stare să şi povesteşti ceea ce scrii - sau ai scris - acest lucru 
li se întâmplă atâtor romancieri... buni. Aşa că ne-răspunsul la 
întrebarea : “Ce trata ?” este în firea, în natura, în spiritul materiei 
romanului, nu? 

Altfel - prost. Aştept să se termine războiul. Şi nu mai aştept ca 
cei vinovaţi că au început, vinovaţi că au alungat, violentat, violat, ucis 
- să deie seama de faptele lor. Fiindcă, în afară de Nemţii care, înfrânți, 
au fost condamnaţi în bloc pentru nazism şi mulţi dintre ei pedepsiţi, 
iar totalitatea populației culpabilizată vreme de 50 ani - nicăiri, nicio- 


116 PAUL GOMA 


dată nu a mai avut loc o pedepsire a răilor. Ceea ce s-a petrecut în ţările 
ocupate de ruşi după 1944 cu “foştii” nu intră în discuţie : Ruşii i-au 
strivit pe toţi cei care nu gândiseră ca ei (din acel moment), iar dacă 
printre aceştia se aflau şi unii care acţionaseră împotriva lor, a ruşilor, 
asta era un accident. Nici înainte de mine, nici în timpul, nici după, în 
închisori majoritatea deţinuţilor nu era acolo pentru ceea ce făcuse, ci 
pentru ceea ce fusese. Ruşii nu aplicaseră justiția - ci dreptul lor, de 
ocupanţi. De aceea, acum, sunt atât de sceptic în privinţa pedepsirii 
vinovaţilor. Chiar azi dimineaţă s-a anunţat : “lipsesc” cca 100.000 
bărbaţi kosovari - însă până nu ai “proba” (cadavrele lor) nu poţi 
formula acuzaţia. Sârbii vor obiecta : nu sunt chiar o sută de mii ci 
“abia vreo optzeci de mii - şi nici acelea întregi...” 


Miercuri 19 mai 1999 


Nu am nimic de notat. Mâine mă duc la Salpêtrière, pomâine la 
Tenon. Asta mi-e viaţa. 


Marţi 25 mai 1999 


Mi-a telefonat D.S. Boerescu, de la sediul editurii ALLFA : cică 
Roman intim va apărea în curând şi va fi lansat la Târgul de Carte de 
la Bucureşti (în 4 iunie ?). Cam tot pe-atunci voi primi şi eu un 
exemplar... 

De-aş primi cât mai multe veşti din astea... 


Miercuri 26 mai 1999 


De mai bine de o săptămână mă chinui cu Scrisurile. M-a atins 
adânc vestea nepublicării lor. Aşadar, am copiat, calibrat, corectat, 
re-corectat toate textele ordinatorizate - în Jur de 600 pagini. In timp ce 
lucram, ca să-mi găsesc o motivaţie a lucrului, îmi spuneam că la urmă 
am să trag, ca de obicei, la imprimantă, câteva exemplare şi am să le 
dau în jur...leri, când am terminat (definitiv), am înţeles : nu intere- 
sează pe nimeni “din jur” textele astea şi că, chiar de-ar mai interesa 
pe cineva, nu mă mai interesează pe mine eventualul interes al altora. 

Drept care le-am trecut pe dischete şi le-am pus bine. 

Da, da : m-a atacat rău eşecul cu Scrisurile. În asta - asta fiind 
adunarea în volum a publicisticei - m-au avut, confrații - ia să-i mai 
înşir o dată, să nu li se uite numele şi fapta : Liiceanu, Adameşteanu, 
Monicii, Manolescu, Mălăncioiu, Stelian Tănase, Tudoran - şi mă 
opresc aici, la cei mai direct-interesaţi în nonexistenţa mea ca “publi- 
cist”. În asta au reuşit să-mi închidă gura, să facă din mine un inexis- 
tent - dacă n-am “carte”, vorba lui E. Barbu..., aici : volum... Dacă 
n-am - n-am şi gata, ce-o să fac : o să mă sinucid ? Sinucidă-se ei ! - 
deşi până una-alta, eu sânt mortul cel veşnic-viu... Chiar dacă de la o 
vreme cititorii se fac tot mai rari, noi, făcătorii de texte, trăim cu 
gândul la ei, ne consolăm că ne citeşte careva pe lumea asta, în afară 
de răsfoitori profesionişti ca Mihăilescu, Prutescu, Ştefănescu... 

Sigur-sigur, chiar netipărit în volum nu rămân eu - de când am 


JURNAL 1999 117 


avut ideea de a introduce textele în jurnal... Dar au fost introduse 
numai cele “contemporane”, or eu scontam pe scoaterea la lumină a 
celor preistorice... 

Ei, asta este, nu alta ! 

Boerescu spunea ceva de o nouă colecţie pe care ar inaugura-o 
Roman intim. Bineînţeles, îmi face plăcere, chiar dacă nu prea-prea - 
vreau să spun : nu aceea. 

Şi nu se mai opreşte nenorocirea din lugoslavia. 


Joi 26 mai 1999 


Ieri am avut un vizitator al cărui nume îl voi trece sub tăcere, ca 
să fiu în tonul clasicismului. Un român de vreo 40-45 ani, care a făcut 
Filologia la Bucureşti şi care a fost îndrumat de profesorul său 
protector să scrie o carte despre Lăncrănjan. 

Cu manuscrisul acestei cărţi a venit la mine consângeanul. Să-l 
citesc şi să-i recomand un editor (am înţeles : de traducerea în franceză 
urma să se ocupe el însuşi). 

Am fost, nu atât brutal, cât net : i-am spus cine a fost Lăncrănjan, 
ca publicist şi ca scriitor. Vizitatorul nu cunoştea nici unul din “amă- 
nunte”. El fusese de totdeauna cu-Lăncrănjan şi cu-Eugen Barbu. 

Spre cinstea lui (în fine...) : nu s-a arătat a fi şi vehement, violent 
- şi măgar. A plecat, amărât, cerînd voie să-mi mai telefoneze. 

Am suferit pentru el. Omul nu ştia nimic-nimic-nimic - despre 
nimic. El mi-a comunicat o noutate : a murit Dan Ciachir ! Şi eu, 
care-l credeam fără moarte pe viermele teologo-săptămânist... 

La radio : Tribunalul Internaţional l-a pus sub acuzare pe 
Miloşevici - pentru crime împotriva omenirii. Numai că priiatelii 
noştri, Ruşii, nu sunt de acord - de ce? Abia acum aflu că, în “tratati- 
vele” la care asudă (pentru a câştiga şi ei o copeică), ciolovecii ţin ca 
oricare ar fi deznodământul evenimentelor din Iugoslavia, Miloşevici 
să rămână pe loc !; în locul pe care-l ocupă ! Ca să vezi demers mora- 
licesc ! Dar stai, că nu s-a terminat : acest “detaliu” a fost divulgat de 
un reprezentant american (Litvak ?), care a spus cam aşa : că dacă asta 
este condiţia, Americanii o vor accepta - “în interesul păcii”. Bravo, 
băieţi ! Ce-ar fi dacă l-aţi şi decora pe bravul Slobodan ? 


Luni 31 mai 1999 


Rezum : am fost la Salpêtrière (...) 

Ieri, dormeam după amiază, când m-a trezit hărmălaie pe stradă : 
bubuiau nişte tobe... 

Am ieşi să văz cine-mi tulbură somnul lin... 

Erau şaptesprezece juni (băieţi şi fete) : patru cu tobe mari, lunge, 
cu sunet grav : patru cu tobe intermediare : patru cu tobe mici, patru 
cu “zornăitoare” diferite ; al şaptesprezecelea : dirighentul, cu un fluier 
de gardian. 

Inaintau dinspre rue de Belleville spre rue Couronne. Păşeau pe 
de lături, “despicat”, ca schiorii de fond (parcă am mai văzut eu pasul 
ăsta la nişte toboşari). Ritmul schimbător, obsedant - şi mult melodios. 


118 PAUL GOMA 


Prima din dreapta (coloanei) era o fetişcană : cu rochie lungă, de 
lână (cu toate că ieri a fost o zi foarte caldă - va fi plecat de dimineaţă 
de-acas”);, bătea în tamburul mare cu multă aplicățiune, cu multă 
conştiinciozitate - şi cu eficacitate. Am vrut să spun : fata - din această 
pricină - era frumoasă. 

Fireşte, mi-a zburat supărarea că fusesem trezit din somn, am trăit 
tobele. Strada noastră, fund strâmtă, răsuna ca încăperea din pivniţa 
liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, unde făceam repetiţii cu fanfara - şi 
iarăşi : cine spunea că afectele nu au memorie ? 

Când formațiunea a făcut o scurtă pauză (absolut necesară, după 
cheltuiala de energie musculatorie) toată populația ferestrică a aplau- 
dat frenet(r)ic. 

Mai puţin frenetic cea de culoare neagră (totalitatea imobilului 
nostru). 

Pentru că nici unul, dar nici unul din cei şaptesprezece tamburi- 
majori nu era... tam-tam-ist (citeşte : nu purta numele : Goma...). 

Da, domnule ! Te pomeneşti că tocmai de aceea îmi plăcea mie 
fata cu rochie lungă de lână, conştiincioasa ; hărnicuţa. 

Ce înseamnă să locuieşti - de trei ani, azi-mâine patru - în 
Belleville : devii rasist, maică ! 


JURNAL 1999 119 


IUNIE 1999 


Ea 


Miercuri 2 iunie 1999 


Mi-a sosit Jurnalul literar aprilie-mai. Dedicat lui Caraion. Foarte 
bun. Am să-i scriu lui N. Florescu. 

Solacolu continuă textul său. “Aristarc” prezintă “Cazul 
Caraion”. Mariana Sipoş semnează “Frenezia demolării”, reproduce, 
atât documente din arhiva Secului, cât şi dialogul cu Valentina 
Caraion. Mi se publică şi mie “D-ale Manolescului”. Despre mine scrie 
Elvira Iliescu - din calea-fară de elogios (scriu eu, aici, însă mi-a plăcut 
prea-elogiul). 

M-a surprins - şi m-a iritat Grigurcu. Prezent şi aici cu : “Cât de 
negru este Ion cel Negru”. Este al patrulea text - de care am eu 
cunoştinţă - şi al doilea publicat după ce-mi ceruse să încetăm 
polemica - ba îmi dăduse şi indicaţia prețioasă : să găsesc eu un mijloc 
prin care să anunţ (tot eu !) că nu ne mai înfruntăm. Primul a fost cel 
din “Dosarul” lui Pelin cauţionat de Manolescu (R.I. din 7-13 aprilie) 
: “I.C., o cutie a Pandorei”. 

Şi în chestia Caraion Grişa se dovedeşte a nu fi mai breaz decât 
cei pe care-i demolează: vasăzică a scris măgării (din neglijenţă, din 
supuşenie oarbă faţă de Monica, în primul text ; ca răspuns la răspun- 
sul meu a ameţit-o, indicîndu-mi să mă adresez Julitei, nu lui ; dar în 
al treilea text ? Dar în al patrulea ? Să se fi întâmplat oare ceva-cumva 
între timp cu “înţelegerea” lui Grişa ? Altfel de ce nu recunoaşte că 
s-a înşelat, când s-a luat după buimaca iscălitoreasă ? A, da : i-i oare- 
cum, ca Ardeleanului... Tot daco-rom” şi el, din exact acelaşi aluat ca 
Manolescu şi ca Breban : căci el nu greşeşte, căci el, precum Ducele, 
are totdeauna dreptate... 

Seara : am vorbit la telefon cu Lulu : cică Dacia a lansat azi Jurnal 
VI - anunţa România liberă, dar ea nu ştia nimic, nimeni de la editură 
nu-i dăduse măcar un telefon. E drept : nici ALL nu a contactat-o, deşi, 
după ce-mi ceruseră voie să difuzeze la târgul de carte casetele 
făcute de Cozighian, o rugasem pe duduia corespondență să telefone- 
ze la Lulu. O fi făcut-o, dar nu era ea, atunci, acasă. 

Se va fi înţeles : cei de la ALL mi-au telefonat pentru a mă anunţa 
că mâine va fi lansat Roman intim. Şi că îl va prezenta Boerescu. 

Am fost foarte fericit. Şi i-am binecuvântat pre editorii care mă 
editează, riscînd ei să fie acuzaţi de complicitate, riscînd eu să fiu 
acuzat de subiectivitate-înjurătoritate. N-o să stric orzul pe Sorescu, 
cel care, după ce s-a milogit să-i dau o carte, după ce a cules-o, i-a topit 
zaţul (Gardă inversă) ; nici pe Liiceanu, pe Martin, pe Dan Petrescu, 
cei care mi-au editat o carte-două, apoi s-au lepădat de mine ca de 
Satana... 

Joi 3 iunie 1999 


Ca de obicei în ultimele nopţi : am dormit mult şi prost. Sânt 
gata-obosit. 


120 PAUL GOMA 


I-am scris lui Nicolae Florescu. 

Am fost la kineziterapeut : dar el n-a fost : greva transporturilor. 

(...) [Materia însemnărilor de azi a intrat în textul “O pace grea 
cât cinci războaie”). 

Cât despre sârbofilii de paradă (cei numiţi mai sus) : au să 
pretindă că ei apărau “nişte principii” - ia-auzi ! “Nişte-principiile lui 
Paler” ; şi ale lui Dimisel. 


Vineri 4 iunie 1999 


Astă noapte NATO a bombardat, în continuare. 

Li s-au dat 10 zile Sârbilor să părăsească Kosovo. De cum se vor 
observa aceste mişcări (de retragere), vor înceta bombardamentele. 

Azi am primit contractele pentru Jurnal de apocrif (VI) şi 
Patimile... Totodată Monica Cremene îmi comunică : este nevoie de 
1.000 dolari pentru Sabina...Am retrimis, semnate, contractele, am 
răspuns că, dacă-i pe-aşa, să nu mai vorbim de Sabina: nu am dolari. 

Am primit, de la Mariana Sipoş vreo 6 numere din Luceafărul şi 
două tăieturi de presă dînd seama de Jurnalul literar cel cu Caraion. 
După obicei, M.S. nu scrie un cuvânt de însoţire. Am început a mă 
obişnui cu... obişnuinţele româneşti. 

Lulu, de la Bucureşti : 

- Ieri (în 3 iunie) a fost “lansat” Roman intim. Anunţat la 12, ea 
s-a dus la 12 ; acolo, o duduie : “Pentru că Domnul Boerescu avea o 
treabă, lansarea s-a făcut la 11...”. S-a interesat ce fusese la 11 : bine- 
înţeles, nu fusese nimic şi nimeni pe-acolo, la 11, în prezenţa a ce va 
fi lansat oare Domnul Boerescu Roman-intim ? Aşa, ar fi putut să o 
facă duminica trecută, la editură, nu? Realiza şi o mare economie - de 
ceva, de ce-o fi. Sau să nu fi “lansat” deloc cartea - acelaşi efect, nu ? 
Bine : nu. Nu mă mai întreb de ce au mai publicat această carte - ştiu: 
mi-au făcut o mare, o nemăsurată favoare, iar eu trebuie să mulţumesc, 
“plecat până la pământ, lui Frăţilă, să-i mulţumesc din inimă Domnului 
Boerescu, să mulţumesc cerului că au editat o carte purtînd pe copertă 
numele meu, ca autor şi nu doar al editorului şi al prefaţatorului. Bine- 
înţeles, nu m-a făcut Frăţilă ; nici chiar Boerescu nu m-a, deci n-au să 
mă des-facă ei, acum, la bătrâneţe. Mi-e jale însă - în locul lor : chiar 
să nu-şi dau seama că au un comportament habarovskian, crezîndu-se, 
nu doar fruntaşi în satul lor, dar şi europeni ? 

Lulu spune că tot ieri au fost lansate “cele trei volume de jurnal”- 
în fapt, re-lansate IV şi V, lansat VI. Avînd experienţa cealaltă, cu 
figura Boerescului, ea spune că la Dacia a fost “mult mai bine - 
a participat şi Petrişor...” 

Ce căuta şi-Petrişor la lansarea unei cărţi semnată de mine ? Nu 
“ne-am”, ci “sântem despărțiți” din vara anului 1990, când a venit la 
noi, dar a refuzat să-mi explice ce caută el cu Marian Munteanu şi cu 
legionarii de trei lulele, proaspăt-trecuţii de la Securitate drept în 
Gardă. Ca un adevărat român (ba încă ardelean - în plus : mot), - 
Şi-Petrişorul, altfel Marcel mi-a zis : 

«Lasă, bă, că-ţi explic eu...» 

Au trecut de la promisiune nouă ani. Laţi. N-a dat vreun semn de 


JURNAL 1999 121 


viaţă nici când a fost, în 1994, la Colocviul despre exil. Ce şi-o fi spus: 
tot n-avea rost să se frece de mine - un gata-exclus din exil, el ditamai 
cunoscătorul “fenomenului”, aflat în grupul ultraspecialiştilor cu alde 
Blandiana, Paler, Băcanu, Coposu, Doina Cornea, Caramitru şi alţi 
străluciți exilologi (după regulamentul lui Barbăneagră, al Monicăi 
Lovinescu şi-al lui Răuţă). Nu mai lipsea decât Zoe Buşulenga - şi 
Virgil Cândea, ca să nu se simtă dama singurică-domnişoară. 
Şi-acum uite-l pe Şi-Marcelul de serviciu la lansarea cărții 

“prietenului” său, Goma. Iar prietenul său, Goma ar trebui să se bucu- 
re, să dea din coadă : Petrişor nu fuge de el, ca să se ascundă în braţele 
căpitanului Enoiu, de la Interne, nici la pieptul largoş al maiorului 
Crăciun de la Aiud - nu-l evită, se afişează “se afişează” cu ciumatul... 
în public (atât că în absenţa lui) nu păstrează cu el “legături clandes- 
tine”- ca altele, se ştiu ele, Crăciuneştile. 

Am cenuşă în gură. ŞI, realist cum sânt, simt sărătura cenuşii - 
mi-e gura ocnă de cenuşă. 


Sâmbătă 5 iunie 1999 


A plouat toată noaptea, plouă şi acum - iar eu, trezit prost, după o 
noapte proastă, sânt hotărît să nu mă las oborît de supărare, de 
descurajare. Drept care, îmi zic : 

Cu, ori fără “lansarea” boerească, tot aia-i - pentru mine, fiindcă 
pentru el nu-i deloc acelaşi lucru : el a avut o treabă-mare, care l-a 
împiedecat să facă ceea ce promisese, de asta n-a mai făcut nimic (aşa 
se traduce, corect : avansarea orei lansării) şi o să aibă una şi mai mare, 
fiindcă el rămâne acolo, pe poziţii, în glie, la talpă (a ţării). Pe când mie 
- ce-mi pasă, vorba lui Turcea : «Tu tot nu mai ai ce pierde» - dar nu 
băga de seamă : nu mai aveam, fiindcă pierdusem totul... 

Mă consolez cu ce pot : Roman intim a apărut, în sfârşit ! S-a 
spart ghinionul şi cu această carte. Fireşte, “în noile condiţii”, n-are să 
se scrie despre el nici măcar ca despre Gardă inversă (care a avut- n- 
o să cred ! - o recenzioară !), dar se cheamă că “a apărut”... 

Iar Jurnal (de) apocrif... Dacă nu prezintă interes pentru alţii, în 
sine (ca “dezvăluiri””), prezintă interes în... mine, prin faptul că adună 
între coperte articolele publicate în 1998. Desigur, bine ar fi fost ca 
Dan Petrescu să fi publicat volumul Scrisuri - nu “în locul”, ci “alături” 
de Amintirile uituce ale lui Diaconescu - dar n-a fost să fie. La o adică 
el va pretinde că s-a răzgândit (să mă publice), după ce a citit în 
Jurnalul unui jurnal, apoi în Jurnal apocrif ce ziceam despre el şi 
despre “ezitările” lui editorialistice privindu-mă, iar eu nu voi fi pre- 
zent, cu hârtie şi creion, ca să vizualizez cronologia : el, prietenul meu 
m-a agresat primul (la lansarea Jurnalului I-II-III, când a vorbit de 
“gândirea de ghetou”, când a dat explicaţii neadevărate în privinţa 
demersurilor lui de a obţine manuscrisul). După multe - şi lungi ezitări 
- am pus la loc ceea ce iniţial scosesem din jurnal : întârzierile, 
amânările lui editoriale aducînd mai degrabă a refuz (nedeclarat) decât 
constrângere. 

Bine, am rămas, în continuare, fără un volum de publicistică (spre 
deosebire de Manolescu, Adameşteanu, Paler, Mălăncioiu, 


122 PAUL GOMA 


Patapievici, Cornea şi alţi “născuţi la 22 decembrie 89”, nemăsuraţii 

articlieri) - deşi eu, neicusorule, de la pazopt - n-am ce face, nu am 

editură, nu am câştigat la loterie - măcar în Jurnal să-mi strecor comi- 

terile... După evaluarea mea, la ochi: cam jumătate din text. Asta-i. 
Aşadar : Sus inima ! Jos abaterea ! Moarte hoitarilor ! 


Luni 7 iunie 1999 


Ne-am bucurat degeaba : Sârbii nu vor pace (ei vor război /dar/ 
pentru pace luptăm noi !). 

Am scris la Nemira, lui Valeriu Vaţel (cel care semnase faxul prin 
care mă anunțau că nu se publică nici anul acesta Scrisuri-le), cerîndu- 
i restituirea dactilogramei şi încredințarea dischetelor. Da, dar... faxul 
lor nu primeşte - la această oră (11, ora Parisului). Nici telefonul lor nu 
răspunde. 

lată ce îi scrisesem : 


Editura NEMIRA, Bucureşti 
D-lui Valeriu Vaţel, secretar general de redacţie 
Paris, 7 iunie 1999 


Stimate Domnule Valeriu Vaţel, 


Nu am reacţionat la fax-ul Dvs. expediat în 14 mai 99 - ce să vă fi comunicat: 
că maniera editurii de a se comporta cu un autor este neobişnuită în Europa ? Că aţi 
publicat Amintirile unui Amnezic (vorbesc de suvenirurile lui Diaconescu), date la 
tipar înainte ca dactilografa să fi copiat sforăiturile animalului care nu există (tot 
Diaconescu), însă... de ani de zile regretaţi că bietul meu volum de publicistică nu 
este editat? 

De ce ? Pentru că el cuprinde texte din 1972, din 1977 - iar actualii directori de 
opinie se vor simţi “devansaţi” ? Dar care-i vina mea că ei nu au mişcat în front până 
la 22 decembrie 89 trecute fix ? 

Iată ce vă propun : 

- Să-mi restituiţi dactilograma Scrisuri-lor ; 

- Să-mi încredinţaţi dischetele pe care este înregistrat textul volumului - mi-l 
voi trage eu, la imprimantă de ordinator, în 10-11 exemplare (câtă hârtie voi avea). 

Dacă nu mai găsiţi dosarul cu pricina, căutaţi-l, vă rog, în dulapul lui Dan 
Petrescu ; 

Dacă veţi răspunde că nu aveţi dischetele, vă voi trimite, fotocopiate, scriso- 
rile lui Dan Petrescu, începînd din martie 1998, în care el afirma (iar eu îl cre- 
deam !) că Scrisuri se află la tipografie ; că a fost cules ; că nu mai rămâne de făcut 
decât corectura, etc etc. 

Cheltuiala (eventuală) a culegerii o veţi trece în contul Dvs., ca penalizare pen- 
tru întârziere (vedeţi : nu am zis : sabotare). 

Aştept cu încredere răspunsul Dvs. Favorabil. 

Vă mulţumesc cu anticipație, 

Paul Goma 


Marţi 8 iunie 1999 


Veşti bune : 
- Bineînţeles, prima şi în timp şi ca importanţă : pacea în 


JURNAL 1999 123 


Iugoslavia - chiar dacă Ruşii, Chinezii, Miloşevicii au să mai găsească 
un pretext de amânare ; 

- A venit Cotidianul (4-16 mai) ; 

- Mi-a scris Elvira Iliescu - printre altele că ASPRO a propus 
premierea Altinei.... 

- Mi-a telefonat (de la Paris) Pai Doicescu. A avut mari 
neca-zuri, acum a ieşit din ele - urmează să ne vedem în curând ; 

- A telefonat - de la New York - Cornel Dumitrescu : s-a făcut 
bine, s-a întors la redacţie ; 

De la Lulu : 

- Au apărut : Jurnal de apocrif, Roman intim şi Patimile după 
Piteşti ! 

Ar urma să primesc şi eu măcar câte un exemplar, nu ? Ba da. 


Miercuri 9 iunie 1999 


Am să scriu ceva în legătură cu pacea - mai grea decât un război. 

La prânz mi-a dat telefon dr. Olteanu de la Baden-Baden. Printre 
altele i-am spus că mi-au apărut trei cărţi dintre care două la Dacia - şi 
i-am dat telefonul editurii. După o vreme îmi retelefonează : că a 
vorbit cu o doamnă şi a aranjat să treacă un prieten al lui la editură, la 
Cluj, să ia exemplarele pentru mine, să i le ducă în Germania, el să mi 
le trimită. l-am spus că a făcut rău promiţind că va face el treaba 
editorului (îmi spusese că doamna aceea îi comunicase : nu îmi 
trimisese nici un exemplar...). 

Am telefonat eu la Dacia. Am dat peste o persoană care nu ştia 
nici cine sânt. M-a trecut alteia, am înţeles numele : Urogdy (17). Am 
întrebat de Mareş - era la alt telefon ; am întrebat de cărţile mele - 
le-a trimis ? Mi-a răspuns că... săptămâna viitoare. Am ridicat glasul : 
cum aşa, doar au apărut săptămâna trecută ! Mi-a răspuns că... costă 
poşta... Am rugat-o să-i transmită lui Radu Mareş supărarea mea. 

Asta este. Autorul nu contează. Contează că ei, editori, o duc 
prost, că au salarii mici (dacă ei o duc prost, au salarii mici, să se lase 
de editoriat !) - autorul, dacă primeşte de-o ţuică să fie mulţumit - dar 
să nu pretindă să 1 se trimită exemplarele de autor! 

Ora 21,00 : au semnat ! Gata ! S-a oprit. 

Nostimadă (aşa, că să glumizăm şi noi) : la Belgrad, Sârbu au 
dansat pe străzi, strigînd : “Victorie ! Victorie ! l-am bătut pe 
Americani ! Am învins NATO!” 

Ce ne-am face dacă n-am avea cuvintele (reversibile)? 


Joi 10 iunie 1999 


Mi-a telefonat Radu Mareş : are să-mi trimită cărţile abia marţea 
viitoare. 

Am copiat şi imprimat câteva din articolele vechi. Mâine îi trimit 
lui Stoiciu 3-4. Să vedem. 

Azi la prânz au început Sârbii să se retragă din Kosovo. Cei care 
au mâinile libere fac semnul Victoriei - dacă ei sunt învingătorii... Nu 
mai ştii: e prostie-prostie sau (doar) fanatism ? 


124 PAUL GOMA 
Luni 14 iunie 1999 


Azi, în sfârşit, au sosit exemplare din Jurnal de apocrif şi Patimile 
după Piteşti, apărute la Dacia. Faine. Ca toate cărţile mele - apărute, 
în sfârşit. Aceste două exemplare au fost luate de Rodica Pop de la 
Dacia şi transmise prin o nepoată a Ştefanei - Ana a fost azi la Ştefa- 
na, de unde le-a luat. 

M-am tot chiorît la cutia poştală, să văz dacă nu se află mult-pro- 
misul exemplar din Roman intim, de la Allfa. Nu. Poate mâine - sau 
poate luna cealaltă, ce, te pui cu Românaşii noştri ? 

Mâine îi scriu lui Radu Mareş, să mulţumesc. Şi pentru bunele 
condiţii în care au apărut, atât Jurnal de apocrif, cât mai ales 
Patimile... (eh, alt format, altă hârtie, legătură cusută...). 


Miercuri 16 iunie 1999 


Ieri a fost prima zi caldă. Ne săturasem de-atâta frigăraie. 

Scrisori : Luca Piţu. I-a apărut a doua ediţie din Ultima noap- 
te..., lansată de D.P. şi Nemira-i. l-am scris, felicitîndu-l. 

Solacolu îmi trimite, pe lângă fotocopia ultimului Jurnal literar 
(deşi îl asigurasem că, în cele din urmă are să-mi vină şi mie un exem- 
plar întreg), copie după scrisoarea lui adresată lui Laszlo în chestiunea 
Monica Lovinescu. 

(...) De la începerea războiului, ascult radio-ul, cobor la televi- 
zor, din jumătate în jumătate de oră (pentru Euro News) şi... desenez. 
In fine, visez pe hârtie de desen, o chestie cu o universitate pe Limanul 
Nistrului, între Cetatea Albă şi Saba. Am mai făcut-o eu de vreo cinci 
ori la viaţa mea, dar de data asta o fac mai bine, cum altfel? 


Joi 17 iunie 1999 


În ultimele zile am mai adunat de prin dosare texte “preistorice”. 
Am dat peste nişte interviuri date nemților înainte de apariţia Ostinato- 
ului ! - cu traducererile făcute de Luiza, în vederea publicării “la 
Liiceanu”. Apoi am “găsit” şi alte bucăţi care îşi au locul aici : în volu- 
mele Culoarea Curcubeului şi Scrisori întredeschise. Mă întreb dacă să 
bag şi dialogurile cu G. Adameşteanu, Rodica Palade, Buduca - din 
1990... O să mai văd, fiindcă, din păcate, mai am timp... 

Războiul... 

[Însemnările au trecut în “O pace grea cât cinci războaie”] 


Duminică 20 iunie 


Tot n-am primit Roman intim... Să-mi trăiască editorii! 
Am scris textul următor : 


[Vezi textul “O pace grea cât cinci războaie” în Butelii... 1999] 


JURNAL 1999 125 
Luni 21 iunie 1999 


Aşadar am scris textul de mai sus, l-am imprimat, am trimis - lui 
Stoiciu, lui Cornel Dumitrescu. Mai am exemplare - nu şi timbre. 

După cum se (prea !) vede, am muls puternic din corpul 
Jurnalului. Tot eu am scris jurnalul, pe mine m-am... plagiat, nu? 

Azi e solstițiul de vară. 

Şi tot n-am primit Roman intim... 


Marţi 22 iunie 1999 


Azi-noapte s-au împlinit 58 ani de la începerea războiului 
(al doilea, fireşte). Atâta l-am scris, încât parcă a fost anul trecut. 

Mi-au venit ziare (Cotidianul) dar nu roman-intim-ul. 

Am timbre, am mai trimis patru plicuri în România. 

La televiziune Kosovo a trecut pe poziţia a 4-a, la ştiri. Foarte 
bine ! Aştept ca viitorul buletin de informaţii să nici nu apară. 


Sâmbătă 26 iunie 1999 


N-am mai notat : ocupat cu alte celea, din pricina celor/alte 
foarte obosit... 

Aşadar : Filip a reuşit examenul de care se temea : a fost acceptat 
la licenţă. 

Stimulat de un telefon al Ştefanei, Vaţel mi-a trimis o telegramă : 
că Nemira mă publică în octombrie. l-am redactat pe dată răspunsul, 
dar când să 1-l trimit (pe numărul indicat în fax - în cam jumătate de 
oră) n-a răspuns nimeni la telefon, iar faxul nu accepta... Nu 
cunoşteam această metodă : dai şi fugi... 

De trei zile copiez la ordinator Bibliografia alcătuită prin 1993 
(atunci se opreşte). Deşi munca este ucigătoare, merită. Am în jur de 
1.100 referinţe - până în iunie 1993. Probabil n-am să o duc mai 
departe, am să mă opresc la cât e consemnată. Restul... Dumnezeu cu 
mila. Am copiat aproape 400 referinţe. Am mai pescuit câte un inter- 
viu, câte un articol. Astfel pre-istoria a devenit ceva mai umflată. Din 
păcate fotocopioza BN este în pană. Oricum, graba nu e mare - până în 
toamnă, (în octombrie, nu ?) 

(+3) 

Marţi 29 iunie 1999 


Azi, de ziua mea onomastică am primit un minunat cadou : 12 
exemplare din Roman intim. 

Mi-a scris Sami Damian că a fost în centrul atenţiei la Neptun. 
Mi-a mai scris : în discuţia cu Breban, acesta a fost de părere că 
“scontează pe ivirea unei platforme comune în virtutea unei solida- 
rizări”. Ca să vezi de unde sare solidarizepurele ! 

Mi-a trimis cartea lui ultimă : Aruncînd mănuşa. 

N-am mai copiat la Biblio, am copiat alte cele - nişte interviuri 
din periodice nemţeşti, englezeşti, americane, traduse de Lulu în vara 
lui 1990, pentru a fi publicate în volumul comandat de Liiceanu... 


126 PAUL GOMA 


IULIE 


Vineri 2 iulie 1999 


Ieri şi azi am lucrat cu spor la alcătuirea volumului Butelii... Mai 
am de cules (dactilografiat) trei texte traduse în româneşte de Lulu încă 
din 1990. Am, făcute de acum doi ani fotocopii (din cele trimise lui 
Dan Petrescu...). Are să aibă în jur de 800 pagini. Al doilea cam tot 
atâta - fiecare cu o Anexă bibliografică (doar până în 1993, cât am 
făcut-o, mai departe nu mai am puterea s-o duc). 

A trecut pe aici Gabriel Pleşea - a fost în ţară, la Neptun. I-am dat 
- lui, dar şi pentru Cangeopol, Mirela Roznoveanu (Roman intim), 
Cornel Dumitrescu (Patimile...). Păcat că din Jurnal de apocrif nu am 
decât un singur exemplar. 


Duminică 4 iulie 1999 


Adineauri (ora 20) am terminat de aranjat articolele fotocopiate şi 
trase la ordinator, mai rămân câteva de tradus (am de gând să rog 
editura să o facă). Mai rămân cele două volumaşe Amnezia la 
români de verificat, eventual corectat. 

Am reţinut, pentru vol. I, 111 piese - interviuri, articole, scrisori- 
deschise. Articolele reprezintă cam o treime din cele aflate în dosare. 
Am făcut mai multe selecţii, ultimele (vreo 30) le-am arătat şi Anei (eu 
nu le mai citisem de decenii...) şi am fost uşurat când ea a zis că nu 
merită să le includ - nu că n-ar fi bune, dar ating chestiuni care azi, nu 
mai spun mare lucru - fiind mai ales treburi interne, franţuzeşti. 

Obosit ; şi mulţumit ; că am lucrat cu spor, nu că aş fi făcut-o, 
ştiind că au să şi fie publicate... Sper să apară antum - totuşi... 


Luni 5 iulie 1999 


Am terminat ! Era cât pe ce să spun : «Am terminat butelule...», 
ca să se înţeleagă ceva alimentar, nu ceva care mai bine n-ar fi... 

Aşadar, acum (aproape de prânz) am terminat de verificat 
volumaşele Amnezia...; am pus totul în dosare, aştept o ocazie pentru 
a le trimite. 

(aa) 

Mă simt foarte bine : cum de mult nu m-am mai simţit. Deşi obo- 
sit, bolnav, făr-de bani - dar am mai “făcut” un volum - este adevărat : 
volumul în chestie e “făcut” pentru a patra oară, pentru al patrulea edi- 
tor - în zece ani ! Fiind eu, brusc, acuma, foarte răzbunătoriu, zic : 

«Ceea ce-i doresc din inimă şi lui Liiceanu !; şi lui Manolescu - 
bine, deocamdată nu şi lui Dan Petrescu, dar lui Buzura, da !: 

«Să aibă şi ei în viaţă parte de “primirea editorială” pe care am 
avut-o eu cu publicistica mea preistorică !» 

Aşa să le-ajute Dumnezeu. 


JURNAL 1999 127 
Miercuri 7 iulie 1999 


Am scris şi am trimis ieri : lui Mareş, anunţindu-i că îl aşteaptă 
zile grele cu autorul de mine; lui Luca Piţu, cam mortăcios la socri, la 
Dumbrăveni ; am mai scris Alexandrei Constantinescu : ea mi-a trimis 
o scrisoare foarte caldă şi trei cărţi. 

Azi, întâmplător, nu a mai plouat. Dar aerul e greu de aburi, de 
umezeală de tropice (aşa se zice, n-am luat cunoştinţă decât prin cărți). 
M-a pus naiba răsalaltăieri să spăl perna cea bună, singura pe care pot 
dormi - nu s-a uscat nici azi. Am spălat-o fiindcă, scuzaţi, pardon, par- 
tea corpului meu care transpiră cel mai mult şi mai mult: capul (ce bine 
că nu picioarele !). Când fac un efort oarecare, curge sudoarea şiroaie 
pe obraz, iar nasul şi bărbia şi lobii urechilor se prefac în robinete - mai 
exact : în scocuri de izvoare captate. Băiatul tatu, Filip, leit tatăl 
băiatului. De n-ar avea şi norocul paternalic în viaţă ! 

Lulu, la telefon, ieri : Cotidianul a început să publice Au venit 
Americanii ! 

Risc să mă fac de râs cu un asemenea text, vorba lui Stoiciu. Da, 
bre Stoiciule, risc, nene - să mă fac eu, singur-singurel, de râs, nu să 
mă facă alții. 

Am primit o altă invitaţie de la Societatea Academică din Oradea, 
pentru un colocviu de poezie, aşa ceva. In franţuzeşte, mă rog fru- 
mos... Abia acum o jumătate de an mulţumeam altei invitaţii, expli- 
cînd pentru ce nu pot să o onorez... Se vede că Ţepelea nu a citit-o, din 
moment ce mă invită iară. Sau o va fi citit, însă cum tot nu contează ce 
scriu eu, mi-a scris el iară... 


C.) 
Vineri 9 iulie 1999 


Tot azi încă o bucurie. lar seara : Filip a plecat cu amicii în 
vacanță scurtă - trei zile. Am cumpărat, ieri, vinete, vreo 4 kile, le-am 
copt, Ana le-a preparat şi a umplut două borcane a câte un kilogram - 
pentru indigenii franci, amici de-ai lui, mari amatori de aşa ceva (au 
mai mâncat, al’dat’ - de aceea au mai cerut !). 

E ceva mai bine când nu e chiar tot timpul rău. (...) 

Sânt rupt de oboseală - sănătoasă : am făcut mulţi kilometri... 
gândeştri (deci : nu cu piciorul - de la oraşe şi sate - activăm noi). 


Sâmbătă 10 iulie 1999 


Am terminat de dactilografiat Bibliografia : până în 1993 : 1100 
referinţe. Mai departe nu mai merg.Trebuie să fie cam tot pe-atâtea, 
din ‘94 până azi : alte zece clasoare pline. 

A telefonat Mariana Sipoş, de la Solacolu. Simpatică-foc - mai 
ales când începe dânsa a face reproşuri : ba că în ultimul jurnal data- 
sem greşit o emisiune de-a ei, ba că o corectasem... Noroc că nu m-am 
însurat cu ea - nici nu aveam cum, ar putea să-mi fie stră-nepoată. 

In focul convorbiri, am înregistrat, însă n-am reacţionat : ea a 
găsit că îl critic pe nedrept pe KKT Popescu ! Pentru că de ce ? Pentru 
căci el a scris de-bine, în articolul din Adevărul, despre prestaţia ei - în 


128 PAUL GOMA 


cazul Caraion. I-auzi ! KK-tul popesc a scris în acelaşi text de-foarte 
bine despre Tudoran - că vorba ceea : tot rezulta un Dorin şifonarisit 
şi înmierdat până la sprincene din afacere - dar nu mă pomeneşte nici 
de frică, deşi am, ca să zic aşa, “contribuit”, nu numai în acel număr 
din Jurnalul literar, ci şi în alte părți, cale de vreo opt texte. Tot ea 
mi-a comunicat că celălalt scînteist, etern formator de conştiinţă româ- 
nească, tovarăşul nostru C. Stănescu a scris ceva în sensul că... “Şi 
dacă Goma are dreptate ?” Şi dacă... nu am nici cea mai mică satis- 
facţie - dinspre Scînteia Tineretului ! Bună, rea, conştiinţa mea a fost 
formată la Jilava, la Gherla, la Lăteşti - şi la Rahova, n-am aşteptat 
luminile (dar “înalta preţuire”!) a unor eterni bolşevici. Şi dacă doar 
sânt mai bătrân decât Mariana Sipoş !? 


Miercuri 14 iulie 1999 


Noaptea asta - şi gata. Vorbesc de petarde. Au luat-o cam de 
vineri... Ce să facă şi ei, petardaţii mei con înlocuitori... 

Am gata făcute dosarele de trimis lui Radu Mareş. Are să se 
sperie când le-o vedea - nu-i nimica, are să-şi scuipe în sân şi are să se 
dessperie, va fi văzut el altele, mai înfricoşatnice. 


(...) 
Vineri 16 iulie 1999 


Am trimis ieri dosarele şi ceva medicamente pentru Lulu. 

Ieri, azi, am lucrat la corectarea Jurnalului de apocrif (! - ei, da 
: un vechi şi prost obicei), transpus în 12 şi în 10. 

Mă bate-un gând : să-i propun lui Mareş reeditarea jurnalelor - de 
la capăt (în august 2000 expiră contractul cu Nemira). 


Sâmbătă 17 iulie 1999 


Au fost Şişmanienii pe la noi. Dăduseră o raită prin Anglitera, de 
unde au venit cu convingeri... hotărît republicane. Aum cel genial a 
intrat la Conservator. Ei au de gând să meargă în Armenia, la anul. Se 
împlinesc 1700 ani de când s-au creştinat - se zice că Armenia este 
primul stat creştinat. 

Filip e plecat în afara Parisului, la noua lui prietenă. 

Noi, bătrânii, nu sântem în afara Parisului. Căci noi nu avem noi 
prietene - drept, nici vechi. 


Duminică 18 iulie 1999 


Zi foarte călduroasă. Dar suportabilă - şi mai ales : dormimibilă. 

(...) 

Am impresia că în acest semestru nu mai comit publicistică. Mă 
şi săturasem. La dreptul vorbind : scriind tot aşa, în neştiut, neavînd 
“retur”, te apucă nebuneala. N-am să mai scriu - o vreme - ei şi ? Tot 
nu are nimeni nevoie de “publicistica” mea pisăloagă. Căci lumea 
românească cea culturalizată de Cristoiu are nevoie de publicistica 
cristoiască ; căci lumea românească cea literaturizată are nevoie de 


JURNAL 1999 129 


publicistica manolească. Aceste două extreme (care se ating, ca putele 
respectuoase îndedânsele) sunt pe gustul consumatorilor danubocar- 
patnici - fiindcă ambii cântă în struna majorităţii cititorilor : Cristoiu în 
a celor troglodiționați de Scînteia, Manolescu în a dascălilor şi a 
dăscălitorilor (vezi-l pe Caragiale : ştia el ce ştia despre dăscălimea 
română) cu aere de intelectual - mai mult : de scriitori - dar profund, 
iremediabil raionali... România literară cea moşită de Ivaşcu a rămas 
aceeaşi tribună a “partidei cultivate - cu voie de la meliţie”. 


Luni 19 iulie 1999 


Fiindcă am dat de câteva numere din 22 din timpul războiului din 
Kosovo, n-ar strica să fac iar “liste”. Că, vorba ceea : tot m-au acuzat 
listaşii emeriţi şi diplomaţi că fac liste-negre. 

Am să iau, deci, liste de semnături publicate în 22. Pentru că G. 
Adameşteanu e româncă, nu există nici o dată (reper cronologic) al 
cutărui act - ci doar... data apariţiei în săptămânalul GDS. 

(Nota : Însemnările din această zi au trecut în textul : “Spune-mi 
alături de cine semnezi... ”, din 30 august) 


Marţi 20 iulie 1999 


Am primit de la Solacolu un plic groscior: 

Două cărţi (tip Dialog) : Nălucile tărîmului de dincolo - cum nu 
trebuie făcută o reconstituire (despre falsul caz Caraion) şi Nobleţea 
libertăţii spirituale - texte antitotalitare ale lui Caraion. 

In acelaşi plic îmi pune ce îmi promisese Mariana Sipoş la 
telefon: reviste, tăieturi de presă. 

Am primit o palmă urzicată de la Ion Țîrlea : în numărul din 27 
mai 1999 al Contemporanului, la “Poşta redacţiei” mă pune la punct, 
de-mi merg fulgii - pentru scrisoarea adresată lor în urmă cu două luni: 
că ei nu-mi sunt “colegi”, că ei nu sunt “stimaţi de mine... 

Bine mi-a făcut : am comis o de neiertat eroare. Nu trebuia să 
consimt la derogări. M-a tras în greşeală luarea de atitudine a lui 
Breban în cazul Caraion, de asta am făcut pasul. Şi rău l-am mai făcut. 
Aşa-mi trebuie dacă nu ascult, în continuare, de instinctul care, dacă 
m-a mai înşelat uneori (rar de tot), apoi nu în chestiuni importante. 
Nici asta nu e importantă, eu însă mi-o reproşez. A fost un moment de 
eclipsă de luciditate. 

Băgare de seamă : nici Contemporanul, nici Adevărul care redis- 
cută numărul din Jurnalul literar închinat lui Caraion nu pomenesc 
“contribuţia” mea nici de frică - dar pe cea, căcăcioasă (şi, la urma 
urmei, vinovată) a lui Tudoran : da : mai cu seamă Adevărul-prietenul- 
Dorinului. Fireşte, nici în general - primul atac la Grigurcu de la mine 
a venit (şi a urmat cale de alte 7-8 bucăţi). 

Ei, de ce mă plâng ? Dacă aş avea şi eu o revistă personală, ca 
Breban, m-aş cita chiar şi pe mine ! Însă cum nu posed aşa ceva... 


(...) 


130 PAUL GOMA 
Vineri 23 iulie 1999 


Zile fără relief : nu se petrece, în lume, nimic demn de luat în 
seamă, poştă nu mi-a venit de luni, m-am îngrăşat nepermis de mult 
noroc că până în septembrie nu mă mai vede doctorul Schaan, să mă 
certe pentru neascultare. Din această pricină m-am şi întors la eoliene. 

Bineînţeles, “prezenţa lui Breban pe lista B” nu-mi dă pace. Nu 
va fi de mirare pentru cineva care urmăreşte Contemporanul cu oare- 
care regularitate şi îi cunoaşte paşii pe hârtie. Eu avînd doar ce mi se 
trimite din an în paşte, nu am găsit ceva sub pana lui Breban (de ce 
nu-mi voi fi adus aminte de prestația lui la o emisiune a lui I. Sava, 
când a pretins că Iliescu ne-a ferit de război civil?!), dar sub cea a 
subalternilor săi : Voncu şi Ţîrlea - da. Primul, în maniera Cotidianului 
cristoios : «îl critici pe Miloşevici = eşti pentru (aprobi, încurajezi) 
bombardarea populaţiei paşnice din Vârşeţ !», iar al doilea, cine ar fi 
crezut : în stilul Pleşu-Manolescu-Pintilie-lorgulescu, al celor pentru 
concordia română, pentru nerăzbunare, întru neresentimentarism, pro 
pupatism Piața- *Ndependenţi. Cătălinul cel Țîrlea, etern pionier al 
patriei n-are organ al înţelegerii a ce poate fi rău, ruşinos, reprobabil în 
a-ţi face chip-cioplit dintr-o hoit împuţitornic (Manolescu din Ivaşcu); 
nu pricepe de ce anume este rău, ruşinos că ai comis o carte realist- 
socialistă şi vine cu un argument de grădiniţă : “ce că el nu citise nici 
cartea, nici cronicile, deci : acelea nici nu există, iar dacă da, atunci... 
“poate că articolele [lui Manolescu despre “cărțile lui Popescu- 
Dumnezeu şi Săraru şi Vasile Nicolescu] erau negative...” 

L.I. Stoiciu avea dreptate când îmi spunea, în ultima convorbire 
telefonică : “Au trecut zece ani de la Revoluţie, oamenii vor să uite...” 
Aşa e : oamenii vor să uite. Totul : şi Revoluţia cea majusculată, şi 
ne-revoluţia la care se dedaseră directorii rezistenți prin cultura 
textului, dar mai cu seamă tare ar vrea să-i fie uitate porcăriile făcute 
de ea, lume - şi înainte şi după, zi-i pe nume : Revoluţie... 

Şi uite-mă pe mine, sărind din şanţ, cu “memoria, memoria”... 

Nu, domnule ! Memoria este bună la casa omului atuncea când ea 
nu uită (ca să zicem aşa) faptele de măreție, de slavă, vitejeştile, nu 
cele de rău, de ruşine, de uitat grabnic... Aşa se face şi istoria - şi în 
gura dreaptei tradiționaliste şi în cea a stângii comuniste : alegem 
numai grâul (iar dacă nu găsim, procedăm ca pe timpul cotelor : facem 
pe dracu-n patru şi cumpărăm ! - ca să avem ce da, “către stat”), pe 
acela îl aranjăm în continuare, de să arate numai bob cât vrabia ! Cui 
îi slujeşte “adevărul” potrivit căruia la Rovine am fost bătuţi-fasole de 
turci, că uite : Turcii nu protestează când povestim cum i-am bătut pe 
umăr (în fine, am zis că dăm cu pietre după ei, din tufişuri, dar ne-am 
răzgândit : să-ţi pui mintea cu nişte turci ?) - ei au câştigat atâtea lupte 
la viaţa lor, că au de unde lăsa... Şi mă rog : de ce să băgăm în faţă 
“adevărul“ că în primul război mondial am pierdut toate luptele, am 
câştigat la masa verde ?! Ce să mai răscolim trecutul, să spunem că la 
Mărăşeşti, Turtucaia, Oituz ne-a murit floarea naţiei - da, domnule, aşa 
a fost, de jale, să-i fie ţărâna uşoară, ce să ne-apucăm acuma să-i găsim 
vinovaţi pe ofiţerii noştri criminal de incapabili, pe miniştrii noştri 
criminal de hoţi ! Nu erau mai incapabili şi mai hoţi decât ruşii (citeş- 


JURNAL 1999 131 


te-l pe Soljeniţin !), ce să mai vorbim de nemți... Că, vorba unui unchi: 
dacă erau ăia atât de dăştepţi, dă ce n-au câştigat ei războiul, dă ce 
l-am câştigat noi (dac-am fost atât de proşti) ? 

Numai eu pretind că, dindu-se cu alde KKT Popescu, C. Stănescu 
- pe urmele lui Manolescu - Tudoran s-a trădat pe sine, cel din 84-85... 
Nu, soro, fratele Dorin nu s-a trădat pe sine ; nu avea ce trăda ; nu 
m-a trădat pe mine - la o adică ce avea el comun cu un păgubos de 
meserie ca mine? - el a urmat linia supravieţuirii într-o lume în care 
numai cei dotați cu inteligenţă medie rezistă. Eu nu am acea medie- 
inteligenţă. Eu sânt un prost, un prostalău, un monument al prostiei - 
când mă cert cu Monicii (cum adică : să te cerţi cu Monicii?- păi mai 
bine-ţi tragi un glonte-n cap !); când zbier în gura mare la Liiceanu, 
acuzîndu-l că mi-a distrus o carte (cum să ţi-l pui în cap pe Liiceanu, 
şeful Humanitas-ului, bulibaşa culturii române - că arheul e Georgel 
Zacuscă?) - păi mai bine-ţi slobozi două gloanţe-n ambele capete); 
cum să te solidarizezi tu cu un turnător precum Ion Caraion (vorba 
neturnătoarei Geta Naidin, cea care, înainte de a deveni Dimisiancă, îi 
dăduse-n gât pe Labiş, pe Covaci, pe Gloria Barna, pe Stela 
Pogorilovski - norocul meu : fusesem arestat înainte ca ea să-şi pună 
în aplicare talentele-i adânc literare) ? 

Degeaba l-a atacat (dealtfel magistral) Tudoran pe Breban : cu un 
ocol pe la Washington, Dorin a repetat, excentric, ocolul lui Nicolae pe 
la Paris : tot în umblătoarea dâmboviţeană a amerizat ! Şi degeaba 
pretindea el în ultima scrisoare că noi (adică el şi cu mine !) sântem 
păgubaşii - iar Breban câştigătorul. 

Păgubaşul, pe la morală, el, Tudoran este (adevărat : pe la 
amorală îl concurează pe Manolescu). 


Sâmbătă 24 iulie 1999 


Am primit mai demult o epistolă scrisă prin aprilie, dar din lipsă 
de bani, corespondenta mea a expediat-o abia la sfârşitul lui iunie - 
vorbesc de una din cititoarele mele, cele vreo şapte... Probabil are 
vârsta mea, acum e pensionară. La un moment dat scrie : 


“Apoi am citit «Gardă înversăy» de la nora mea şi am plâns mult, eu trăind ace- 
leaşi clipe cu mama mea la Spitalul Municipal în 1996 când a făcut escare iar şeful 
Spitalului mi-a recomandat s-o dau la azil. Mama avea 75 ani şi suferea de o scleroză 
ireversibilă. Am răspuns dlui director că nu pot face acest lucru căci mi-e ruşine de 
fiii mei, cu toate că eu sufăr de astm bronşic şi fac şi crize. Îmi amintesc vina care 
mi-o simţeam când plecam de la mama, atmosfera insuportabilă din salon, milogea- 
la surorilor, etc. 

“În 24 mai 1996 când m-am dus cu sora mea să o externăm, doctorul de salon 
mi-a ieşit în întâmpinare zicîndu-mi : «Bătrâna ne-a părăsit, mamă dragă. Dumnezeu 
s-a îndurat de dta». Am găsit-o într-o rezervă, murise de o oră şi încă nu se răcise. 
Mi-a părut foarte rău după dânsa. Am retrăit agitația de la Cimitirul Străuleşti II unde 
a fost înmormântată, tocmeala cu groparii cărora le plătise deja taxa la administraţie 
fiul meu cel mare, totuşi ei se târguiau să le mai dăm în plus 80 mii lei. Era o scenă 
de Kafka, cosciugul era pus de-a latul pe desupra groapei şi nu voiau să o coboare în 
groapă până nu le dădeam banii. Ruşine... Cam aşa este o mare parte a poporului”. 


132 PAUL GOMA 


Am citat atât de copios, fiindcă sunt masochist. Altfel, de ce ? 
N-o să am neruşinarea să pretind că asta aşteptam eu de la cititori. 

Bine : nu asta - atunci ce aşteptam ? 

Nu ştiu. Oricum, mă încearcă un simţământ amestecat : ruşine, 
vină... Eventualul cititor este om la locul lui, cu obişnuinţele lui, cu 
aranjamentele lui, cu memoria şi amnezia lui bine reglate - eu dau 
buzna peste el, în casa lui, în sufletul lui şi, povestindu-i necazurile 
mele, îl oblig să-şi rememoreze (şi să retrăiască, fiindcă şi el e ca mine: 
afectele lui au memorie) momente dificile, momente pe care abia le 
dăduse la spate, în uitarea cea de toate zilele. 

Acesta să fie rostul, rolul literaturii : răscolirea a ceea ce este mai 
mâzgos, mai puturos, mai învinovăţitor în fiecare din noi, cititorii ? Nu 
doar, îţi zici tu, scriitor-inginer-sufl&tnic, ci şi lucrurile bune... Da, dar 
eu nu am scris în cărțile mele şi “lucruri bune”. N-am avut. Ori m-am 
specializat în cele rele - nu ? Ba da, ba da. 


Duminică 25 iulie 1999 


Ieri am aflat că a murit Antonia Constantinescu. Apoi, în rafală : 
Cornel Regman, Maria Banuş, Mircea Nedelciu. 

L-am visat pe Mihnea Berindei : tot încercam să-l fac să spună, în 
sfârşit, care-i concepţia lui despre lume şi Kosovo, însă Mihnea dădea 
din cap afirmativ - şi uşor pe diagonală - dar nu se lăsa atras în capca- 
na-mi cea vicleană. Şi nici nu aflam dacă face vreo diversiune, ori 
chiar era preocupat de situația mea - zicea, re-zicea : 

«Măcar dac-ai rezolva problema cu casa...» 

Incercam să-l trag la Kosovo - nimic de făcut cu Mihnea : dădea 
din cap bătrâneşte, ai fi înţeles că este de acord, însă nu era : tot la 
“casă” rămânea... 

M-am trezit iritat. 

Aseară, la telefon cu Bucureştiul : Lulu tot n-a primit medica- 
mentele trimise prin Velescu, în 15 iulie. Sper că nu-i decât o întârzi- 
ere-de-vară, altfel ar fi o catastrofă (cu dosarele pentru Dacia). 

Mi s-a relatat că o persoană pe care o cunosc, fiind călătoare în 
România, a cumpărat şi “nişte jurnale”. Modest din fire, am înţeles : 
ziare... Ei, bine, nu! Persoana cumpărase Jurnale de-ale mele (n-am 
mai întrebat care anume din cele şase volume). Şi că ce dreptate am !; 
şi că sunt o fiinţă curajoasă - nu pentru că pun pe hârtie adevăruri 
deranjante pentru toată lumea, ci pentru că... nu mă arunc pe fereastră 
după aia... 

După care aia? După spunerea adevărurilor? Dar n-am spus 
adevărurile, ci adevăruri, doar câteva dintre ele. Şi de ce să mă arunc 
eu pe fereastră ?- să se-arunce ei, făcătorii de rele - dacă-s bărbaţi ! 

Ei, da şi să cadă taman peste cumnatele lor... 


Luni 26 iulie 1999 


Eram cu Ana în căutarea unei instituţii, într-o localitate de pro- 
vincie. Luasem o stradă de la un capăt. Ana m-a întrebat dacă ştiu 
numărul - nu-l ştiam, dar eram sigur că am să găsesc ceea ce căutam - 


JURNAL 1999 133 


“după aspect” (să fi fost o bancă ?) Ana mergea cu câţiva paşi înaintea 
mea, pe trotuarul din stânga, când eu am găsit : pe dreapta, o casă 
aproape părăginită, una cu bârne aparente dintre care umplutura de lut 
şi paie căzuse, se scursese. 

Am strigat-o pe Ana, i- i-am arătat, bucuros, casa, ea a făcut : «Nu 
poate fi asta...», dar eu am şi intrat. 

Inăuntrul era în perfectă armonie cu afara - iar odaia în care 
pătrunsesem (şi nu părea a fi antreu) era goală, goală, fără mobile, cu 
ziare întinse pe Jos... Se auzeau, printr-o uşă întredeschisă, glasuri, iar 
eu am întrat în panică : ce o să spun când o să fiu întrebat ce caut ? 

Fiindcă... Nu ştiam ce caut. 

Altă serie de vise : eram nemulţumit, eram furios că nu-mi pot 
reprezenta, cartografic, Imperiul Otoman care înghiţise şi Algeria - 
însă nu Marocul, rămas spaniol. Răsfoiam atlase, consultam hărți - şi 
tot nu găseam ! 

Desigur, reziduuri de la înmormântarea de ieri a lui Hasan II. 

Ieri a fost foarte cald. Azi se anunţă a doua zi de ieri. 

Discuţii despre natura relaţiilor marocanilor cu monarhia : un fost 
deţinut politic, jurnalist - şi evreu, comunist, pe nume Serfaty 
(“Franţuzul”, în arabă), care a petrecut vreo paisprezece ani în închi- 
soare, a fost torturat, a rămas infirm - pentru că a îndrăznit să solicite 
libertate de expresie - explica, ieri (din exil, din Franţa) că “voi, euro- 
penii, nu puteţi înţelege”...Ce n-om fi putînd înţelege - noi, europenii? 
Păi, printre altele, motivul pentru care el, victimă, nu numai că 
“îl iartă” pe Hasan II, dar “îl şi iubeşte”... 

Parcă i-aş fi auzit pe Românii mei, explicîndu-mi că nu pot 
înţelege ce se întâmplă în satul lor - care era şi al meu, abia ieri 
plecasem din el... Vrasăzică europenii au, cu şefii lor politici, o relaţie 
contractuală, în virtutea căreia pot să le ceară socoteală pentru faptele 
lor rele în conducerea cetăţii. Pe când ei, marocanii au, cu monarhul 
lor o relaţie de familie (nu era mai cinstit să spună tribală ?, clanică ?); 
chiar dacă Tatăl este excesiv de sever, nedrept - rămâne, totuşi, tată... 

Ei, uite că eu, european, am înţeles ce spunea marocanul (-carnea- 
mea). Numai că nu mie îmi vorbea evreul marocan comunist, ci jurna- 
listului francez - apolitic... Şi am acceptat că regele la români (cu 
excepția lui Carol II) a semnificat aproape acelaşi lucru. Ceea ce nu am 
priceput şi nu am acceptat (în sinea mea, fireşte) : cum de îi spuneau 
ai noştri “Tată al Naţiei” unui Coposu. Despre care, până la 22 decem- 
brie 1989, 99% din locuitorii Naţiei nu auzise(ră) - păi dacă-l aveau 
tătic bun (vezi declaraţiile versificate ale Marei Nicoară) pe 
Ceauşescu-şi-poporul.... lar după ce aflaseră noutatea, ceea ce 
auziseră nu a fost de natură să le trezească “instinctul filial” - pentru 
că... ce făcuse Coposu, “pe timpul dictaturii”, ca să-şi justifice exis- 
tenta? Fireşte, vorbesc de perioada 1964-1989 - totuşi : un sfert de 
veac? Nimic. Neantul. Ba chiar îi îndemnase pe cei care-i ceruseră 
sfatul să nu intreprindă nimic care l-ar deranja pe Ceauşescu, care i-ar 
provoca pe ruşi, care le-ar da Ungurilor ideea de a revendica 
Ardealul... Vorba fiind de ţărănişti - mai degrabă se ştia de Ion Puiu, 
de Raţiu dar nu de Coposu (de Diaconescu nici atâta). Şi-atunci ? 

Şi-atunci, uite-aşa : Românii au suprapus imaginea regelui (acela 


134 PAUL GOMA 


carele nu alergase în 22 decembrie 89, pentru a se afla acolo unde-i era 
locul şi rostul), cel care nu are nevoie să facă, pentru a exista, ci doar 
să fie (vorba lui Noica) - peste un personaj despre care abia acum erau 
încunoştiinţaţi că făcuse multă închisoare, ba că... fusese “secretarul 
lui Maniu” (numai eu cunoşteam vreo patru secretari-ai-lui-Maniu)... 

Din câte am văzut la televizor : marocanii (cu osebire marocane- 
zele), prin crizele de isterie la care se dădeau cu voluptate, sânt con- 
vins: controlată (aşa cum controlate fuseseră şi belgrădencele care se 
lăsau filmate pe poduri, că adică ele, cu pieptții lor, le apără de boam- 
bele nate), operau (?) un fel de purificare î în piața mare; în public. 
Grecii se cathartizau prin teatru, arabii, şi ei cu sânge fierbinte, bătuţi 
în cap de soare, se curăţă prin înmormântharsis - care tot spectacol (şi 
încă ce spectacol) este el ! 

Cât despre “iubirea” lor faţă de monarh... Aşa îi spun ei la : frică. 

Căci frica păzeşte fesul (de la Fez). 


Marţi 27 iulie 1999 


Ieri a fost soare mare, dar vânt rece. Astă noapte şi mai rece, cu 
miros de toamnă înaintată. 

Vise năclăite, iritante şi după trezire : 

- Mereu mă încurcam în “treburi” şi uitam să mă duc la mama - 
care ori aştepta, ori murise ; 

- Imi telefonează Țepeneag. Spune, după câteva cuvinte, să aştept 
puţin la receptor. Eu aştept, aştept - deşi mă grăbeam la mama ! După 
multă vreme în care strigasem repetat în telefon, închid - şi plec (la 
mama !). La un colţ de cotitură pe cine întâlnesc, beat şi hilar, cu o 
canetă de bere în mână ? Pe Țepeneag ! 

Ii reproşez că mi-a telefonat şi că m-a lăsat să aştept la telefon - 
el explică grozav de vesel : 

«Ca ce chestie !?» 

Nici în vise Țepeneag nu se dezminte. 

Am primit scrisoare de la Elvira Iliescu. Îmi trimite o tăietură (dar 
tăietură : la sânge - noroc că în scrisoare mi-a indicat unde apăruse - 
în Romlit. - şi data) şi se indignează că recenzentul textului de pe 
coperta ultimă - din care citează - spune că eu sunt “monoton” în toate 
scrierile mele. 

Eu n-am găsit nici un motiv de supărare. Ei şi ce dacă România 
literară zice că sânt monoton? Dacă aş fi mai al dracului decât sânt, aş 
zice că, dacă Romlita spune : albă, poţi fi sigur că e viceversa. 

Port în mine ori o răceală zdravănă. Ori veşnica oboseală. Nu mă 
simt în apele mele. Poate şi pentru (dar dacă e efectul, nu cauza ?) iar 
au început ameţelile. 


Miercuri 28 iulie 1999 


O altă noapte agitată, dar nu mai ţin minte visele. Oricum, am 
rămas cu impresia generală. 

Dar bineînţeles că sufăr - şi încă într-o formă hiperacută - de delir 
de persecuție ! Păi nu m-au decretat “bolnav”, de-a dreptul “nebun” 


JURNAL 1999 135 


ne-bolnavi notorii şi ne-nebuni vestiți precum Geta Naidin-Dimisianu, 
Alain Paruit, Zaciu, Ţîrlea, Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă - şi alte 
balote? Ce să mai vorbim de... resentimentarul de mine, astfel botezat 
de însăşi profesoara de marxismus, azi doctor în filosofie ianoşiană, 
Marta Petreu... Pretind că eu nu le fac celorlalţi nici măcar câte un 
sfert de copil, în schimb ei mă persecută-mereu-într-una! : îmi distrug 
cărţile, nu-mi publică / cărţile, nu-mi distribuie (cărţile), iar când, cu 
chiu cu vai apar, fie mi le execută în campanii de ardere rituală pe rug 
(cum au făcut în 1997, cu Jurnal-ul, în adameşteanul 22, unde oficiază 
Mihăilescu-Nu-i-Momentul şi este invitată de onoare Bianca Balotă), 
fie mi le tac : mi le ne-există. 

Tot nu mi-am amintit firul vreunui vis/visat, dar cred că despre 
ne-răspunderea la interpelări era vorba (corectez : era visarea) în vis. 

- Cum eu i-am adresat numeroase întrebări lui Liiceanu, în legă- 
tură cu trimiterea la topit a volumului de mărturii din 1977, Culoarea 
curcubeului - şi cum el nu mi-a răspuns - ca un filozof ce este ; 

- Cum i-am adresat câteva întrebări lui Sorescu - întâi în legătură 
cu suspecta ne-apariţie, apoi cu distrugerea plumburilor romanului 
Gardă inversă- şi cum el nu mi-a răspuns, a tăcut înţelepţeşte, ca un 
co-oltean de-al Liiceanului ; 

- Cum, ceva mai înainte, dar tot nu contează: i-am adresat câteva 

“cuvinte” lui Dinescu, à propos de neprimirea în Uniunea Scriitorilor - 
dar cum el nu a produs nici un răspuns ; 

- Cum i-am adresat două (dar dacă trei ?) întrebări-scrise lui Ulici 
- una în legătură cu neprimirea în Uniune, alta cu deschiderea 
Arhivelor Uniunii Scriitorilor - senatorul impartial nu a fost în stare să 
înjghebe măcar o jumătate de răspuns ; 

Pe Dan Petrescu nu-l mai adaug la această listă : îl las aşa. 

Păi dacă iubiții compatrioți şi dragii de colegi de breaslă (sic!) nu 
răspund (la scrisori simple) atunci când relaţiile dintre noi sunt numai 
cânt şi voie bună, cum să dea de înţeles (re-sic!) atunci când îi inter- 
pelez, când le reproşez ceva ? Ei nu au (re)învăţat ce-i acela un dialog, 
fie şi mai violent (iar atunci devine dispută, polemică), în care fiecare 
îşi face cunoscută poziţia, cu argumentele sale, cu mijloacele sale. 
Până şi “occidentalizatul” "Țepeneag: fie la un atac al meu (zic aşa, 
fiindcă niciodată nu l-am agresat eu, primul), fie la o replică la un atac 
al său, el (dar aici devine: ei) nu răspunde, nu dialoghează, nu acceptă 
să se “încaiere”; el preferă să dea cu pietre din tufiş, apoi să fugă. 

Bine : pe Monici îi pun de-o parte, ei se privesc în oglindă şi se 
constată deasupra a toate, deci nu se scoboară până la a se angaja în 
“vulgara polemică” (ei se angajau în polemică ne-vulgară doar cu 
Eugen Barbu). Dar ceilalţi, oameni de condei cărora le dădusem, în 
toată inocenţa, replică din condei ? (pentru cei care nu cunosc terme- 
nul replică : răspunsesem unor atacuri) : 

Ca Breban - de-o pildă ; el m-a atacat vreme de 16 luni (între apri- 
he 1990 şi iulie 1991), fără ca eu să-i răspund. Când, în cele din urmă, 
am făcut-o (în acelaşi preţ, i-am ars un dos de labă şi lui Țepeneag, prin 
Capra şi Căprarul), atacatorii mei (Breban şi Țepeneag) au început să 
tipe ca din gură de şarpe că îi agresez, fără a recunoaşte adevărul : 
Capra şi Căprarul constituia o ripostă, nu o propostă, replică, nu atac 


136 PAUL GOMA 


prin surprindere. Ce să mai vorbesc de indignările virginale ale imacu- 
latei “bresle”- şi nu doar prin brebanişti cu condicuţă ca Buduca, 
Ţeposu, Marta Petreu (altfel-spusa “lanoşoloaga cu blindatele exilu- 
lui”), dar chiar ne-prieteni ca scribăieţii de la România literară (Dimi- 
sianu, sub pseudonimul colhoznic : Cronicar), au sărit întru apărarea 
“victimei”, inversînd fără ruşine termenii : Breban apărea ca o biată 
victimă, nu făcuse rău unei furnicuţe, darmite unui “confrate”- răul cel 
mai rău de pe lume fiind Goma, care mereu-într-una înjură lumea, 
atacă breasla, invectivează directoratul conştiunţificalic tricolorez ! 

Pe Borbely, în chestiunea “credibilităţii” foştilor deţinuţi, iarăşi 
cu excepția lui Laszlo nici unul nu a scos vreun cârâit în legătură cu 
“eseul” Sine ira, comandat şi folosit de Marta Petreu în Apostrof Deşi 
ungur, nici un ardelean român nu “s-a sesizat”, vorba lui Breban, nici 
în 1992, când şi-a publicat cugetările securiste, nici în 1997, când mi- 
a replicat, în Familia, la o...întrebare (“dacă el şi tot neamul lui au fost 
securişti, de consideră inexactă şi insultantă afirmaţia «unora» că 
România, până la 89, a fost un lagăr de concentrare”). De-un pareg- 
zamplu Ruxandra Cesereanu : ea tocmai lucra de zor la cartea despre 
“oulagul românesc”, deci era, în sfârşit, în cunoştinţă de cauză : nu a 
mişcat ; nu a scos un sunet de protest la citirea afirmațiilor idioate, 
răuvoitoare ale unui idiot rău-intenționat (altfel, bursier Fulbright, acti- 
vistul vajnic) ca Borbely. După câte ştiu, nici nu i-a luat careva 
apărarea, drept care “afacerea” s-a împlântat în glodul daco-roman (în 
ciuda implicărilor maghiare) - şi acolo a rămas. 

Fiindcă la noi, la români - fie aceia şi de “alte” - adevărul este, pe 
de o parte, o “cantitate neglijabilă”: există alte valori, muuult mai... 
substanţiale ; în al doilea rând, adevărul este “ceva care-ţi strică aran- 
jamentele” - dacă adaug : mizerabile, minabile, căcăcioase, comit o 
redundanţie. Incapacitatea românului de a dialoga nu este o descope- 
rire recentă; nici o “insultă” a mea. În dezbaterile publice la care nu se 
zbiară, nu se înjură de mamă, nu se întrerup unii pe alţii, ba chiar (se) 
aşteaptă semnalul “moderatorului” (ah, moderatorul la români : altă 
iluzie a normalităţii !), tot nu poate fi vorba de un dialog : aşa, pentru 
că este vorba de monologuri paralele - mai multe, nu doar după 
numărul vorbitorilor, fiindcă un participant poate avea, într-un 
interval de trei minute, trei discursuri, perfect distincte, dacă nu şi 
contradictorii). Şi eu, naiv bătrân, care credeam că a dialoga înseamnă, 
nu doar a-ţi zice zicerea, şi a o şterge de la faţa dezbaterii, ci şi a ascul- 
ta (şi a dovedi că ai ascultat) opinia celui din faţă ; nu doar a vorbi tu 
şi, după ce ai terminat, te duci acasă (ori te-apuci să şoşoteşti tare şi 
râzînd cu vecinul de scaun - l-am văzut făcînd asta pe binecrescutul 
Alecu Paleologu, astfel autodecernîndu-şi calificativul frecvent pe 
buzele sale : mojic). 

Eh, dar câte nu credeam eu - când eram mai tânăr şi la... gură 
curat... 


Joi 29 iulie 1999 


Dacă spun că sânt distrus de oboseală, mă re-re-repet. Şi nu : de 
fiecare dată oboseala-i alta. Mai invadatoare ; mai neiertătoare. 


JURNAL 1999 137 


Aşadar, va trebui să se înţeleagă că nu e plângere, tânguială - ci dare 
de seamă, raport zilnic, “despre starea oboselii”. 

Mă uit la numărul paginilor din această lună pe sfârşite - nu-mi 
vine a crede : “numai” 20 şi ceva ? Dar ce mi s-a-ntâmplat de nu mai 
scriu atâta ? Ei, uite, mi s-a-ntâmplat şi mie ! De peste o lună de zile 
nu mai scriu “pentru ziar” : treburile s-au degradat odată cu războiul 
din Kosovo: al doilea text, Au venit americanii ! “a căzut pe contra”, 
iar O pace grea cât cinci războaie pe şi mai contra : plecarea lui 
Cristoiu de la Cotidianul! Se pare că aici a fost valabilă zicala : “Rău 
cu rău, dar mai rău făr-de rău . Oricum, nu am primit de multă vreme 
veşti de la Stoiciu, Lulu îmi spune că noul Cotidian ba nu publică 
întreaga săptămână, ba publică câte două bucățele pe săptămână... 

Mă întreb ce or fi spunînd (gândind, scriind), acum, iugoslaviştii 
carpatodunăretici - vreau să zic : acum, după ce până şi ei au aflat ce 
trebuşoare au făcut Sârbii (şi) în Kosovo... 

Ce întrebare tâmpită ! Ce poate gândi unul ca Paler ! Ca Breban, 
ca Dimisianu : că Sârbii sunt martirizaţi, nedreptăţiţi - de Occidentul 
putred ! Dar nea Alecu Paleontologu, ce va fi cugetînd dânsul ? Eh, nea 
Alecu... Sau : cum istoria personală, subiectivă înlocuieşte istoria 
generală ! 

Pe aceşti români de viţă veche nu-i poate îndrepta nici cosciugul. 
Veşnica poveste : complexul lor de inferioritate s-a întors pe cealaltă 
faţă, a superiorității, aia de nu admite, mă-nţelegi, carevasăzică, cum 
că la o adică ei s-ar fi-nşelat. 


Vineri 30 iulie 1999 


Ziua de azi se anunţă şi mai vipiică decât precedentele. Şi, se zice: 
şi mai încărcată de ozon. Judecînd după ce spun specialiştii în 
materie de sănătate, ozonul le face rău persoanelor “fragile” ca mine. 
Deci : persoanele fragile (ca mine), în zilele de/cu ozon să nu facă 
eforturi, să nu iasă afar din cas” - că e pericol de ozonare ; sau : 
ozonificaţiune. 

Eu, care în multe chestii am fost un precursor inocent, şi în asta 
mă simt ca la mine-acasă : eu mă simţeam rău de, iată : 22 ani (de la 
ultima trecere prin labele Secului de Rahova, când m-au chimizat 
chimiştii secureţi ai lui Nea Nicu soţul Chimilenei), ceva-mai rău din 
vara lui “89, când am avut atacul inimal)... 

Îţi aduci aminte, doamnă ? era târziu şi era... Căldură-Mare, soro, 
Țepeneag şi cu Breban şi cu Sorin Alexandrescu, nepotul monumentu- 
lui făceau şi dregeau ei înde ei şi înde securistul Brie, o uniune a scrii- 
torilor secretă, Monica Lovinescu era speriată foc, Paruit, Marie- 
France [Ionescu şi cu mine încercam să o liniştim, să o asigurăm că ceea 
ce pune la cale puitorul Puiu Țepeneag, mână-n mână cu Sorin 
Amsterdamescu (cel care, din literatura română contemporană, în afară 
de unchiu-său, auzise doar de Titus Popovici), pe după cap cu Breban 
(şi cu Brie- Securie ghin Cluj!) n-are să-i zmulgă din mână, ei şi lui 
Virgil microfonul Europei libere... Da, însă de sub pixurile unor 
Ştefănescu-Costaiche şi De Ce Mihăilescu-Nu-i-Momentul ? a reieşit, 
negru pe alb, că eu... eram speriatul, ba chiar bucurosul că Monica nu 


138 PAUL GOMA 


mai are bani de telefon (citiţi-l pe luminătorul lumii, argatul liicean, 
D.C.Mihăilescu !). E-he, ce timpuri, timpur'li de când nu mai beau 
tutun : în septembrie se vor împlini zece ani ! 

Continuînd pomelnicul, zic : din 21 martie ăst-an, când am avut 
primele amețeli, carevasăzică de la patuzopt, mă-nţelegi, neicusorule, 
aveam eu simptome de ozonare ! D-asta pretind că sânt un înainte- 
mergătoriu ; un ăla care deminează drumurile cu propriile-i picere... 

Aşa că de dimineaţă, din zori m-am perdeluit, m-am blindat împo- 
triva ozonului care, el, pe raza soarelui vine şi atacă ! Aşa am auzit. 
Căci de citit, am citit sub semnătura lui Iorgu cel Iordan că numele 
Ozon vine de la polonezul Ozanek (şi dacă de la cehul : Ozanecek ? - 
bine că nu de la bulgarul Ozonov!). E-he, când lua nea Titus Ozon 
mingea şi o pornea el pe extremă... I se fâlfâia că numele nu i-i gre- 
cesc, ca al multor români (ce-n veci nu pier), ci făcătura unui neamt, 
Schânbein, în 1840, după elinescul ozein (asta am ciupit-o într-o cio- 
clopedică - o dau mai departe), el ştia un singur lucru (şi bine) : fotbal. 

După amiază : am primit scrisoare de la Radu Mareş. Mă 
anunţase că, stricîndu-i-se ordinatorul, epistolia rămăsese îngropată în 
maţele “formatice, abia de curând (expediază î în 12 iulie) i s-a reparat 
sculà. Pendulează şi el între exaltare şi depresiune, între planuri mari 
şi crâncene realităţi - nu doar ale sărăciei, ci ale aculturării românilor 
cotidieni. Ca să mă consoleze îmi scrie că în această vreme de dezin- 
teres pentru cartea de literatură jurnalul încă mai stârneşte oarecare 
curiozitate. Rămânînd în termenii comparaţiei : va fi trezind ceva inter- 
es jurnalul meu prin partea de bârfă, cancan, vorbe-rele - «la să vedem 
pe cine mai pizdeşte Goma-ăla...» - acesta fiind motorul. 

Fireşte, nu eu am ales acest mod de exprimare: confesiunea jurna- 
heră. Am fost silit să recurg la hibridul cu pricina, pe de o parte încer- 
cînd să comunic ceea ce, altfel, nu pot (accesul la periodice fiindu-mi 
sever limitat) ; pe de alta, de a ataca în altă parte, ocolit, riscînd să-mi 
poluez şi jurnalul cu texte publicistice, cu scrisori, cu ecouri din presă, 
etc, aşa cum îmi poluasem romanele cu istorie de clasa a IV-a liceală.. 

Nevoia-i cel mai bun meşter. M-aş fi lipsit cu dragă inimă de 
această înţelepciune : să fi publicat şi eu ca tot creştinul cărțile, bune- 
proaste, într-un interval rezonabil, fără amânări, fără piedeci, fără - ei, 
da : acesta este cuvântul : asasinate (Liiceanu, Sorescu - şi Papahagi). 

Îmi mai scrie Mareş că a primit propunerea mea (Butelii...), însă 
deocamdată nu-mi poate da un răspuns. Banu, banii.. 

Ziua a fost extrem de caldă, însă nu aşa cum m- aş fi aşteptat. Ce 
bune, ce bune perdelele - în fapt : sistemul de perdele - exterioare, cele 
care umbresc balconul. De ce Dumnezeu nu mă voi fi făcut eu perde- 
lar ? Uite, acum mi-aş fi putut publica, nu numai Buteliile..., ci şi 
ediţia a doua din Jurnal - la Mareş... 

Seara : am telefonat la Bucureşti : în sfârşit, Lulu a primit 
medicamentele şi plicul pentru D-na Slama-Cazacu. 


(...) 


JURNAL 1999 139 


AUGUST 


Luni 2 august 1999 


Ieri a fost o zi infernală. Dar noaptea... După ce că, de căldură, nu 
se putea dormi, vecinul din dreapta - posesor de telefon portabil - deşi 
pe la 11 şi jumătate îl rugasem să vorbească mai încet, el... a şoptit, pe 
balcon, până la miezul nopţii ; şi jumătate. Să te ferească Dumnezeu de 
şoapta africanului ! Se aude până în Menilmontat - dacă nu până la 
Primăria Douăzeci, Place Gambetta ! In rezumat : am adormit abia pe 
la patru - acum e şapte-şi - a trebuit să-i trezesc pe Filipi, pentru ca 
dânsa de la dânsul să nu întârzie la slujbă. Dealtfel ieri cuplul ne-a 
făcut întâia vizită. Concluzia a fost mai mult decât favorabilă. Să ţină 
cât i-or ţine bunele-voinţe. Deocamdată se simt bine împreună - deci şi 
părinţii lui se simt bine. Dimpreună cu împreunii. 

In scrisoarea sa Radu Mareş spune ceva de intenţia de a cere (de 
a fi cerut ?) sprijin financiar la Ministerul Culturii şi pentru Jurnal VI 
(de Apocrif). A primit pentru alte titluri, însă nu pentru Jurnal VI. Ce 
pot să-i spun, ca să-l consolez? Că nici nu e de mirare, fiindcă Paler e 
şeful comisiei. Tovarăşul nostru cel Tavi de la Lisa ? Să deie, “din 
buzunarul lui” pentru o carte care îl “înjură” până şi pe tovărăşia sa cea 
nedesminţită şi nu doar pe Dânsia Sa, Geta Naidin Dimiseanu ?! Dar 
unde ne trezim : pe maidane ? 

In legătură cu acest etern utemist (de Paler vorbesc, cel din iarna 
1952-53, când tată-său era la Canal, iar fecioru-i asuda la Bucureşti, la 
“Scoala de diplomaţi”), l-am visat pe Cistelecan ! Şedea lângă mine pe 
un scaun (să fi fost la un spectacol ?, la o reuniune ?), uşor răsucit înco- 
lo şi citea, cu obrazul acoperit un ziar. Eu însă ştiam că e Cistelecan, 
numai că nu eram hotărît cu ce să încep vorba : cu apropoul la Paler 
(iugoslavistul care a semnat alături de Pelin, de Vulpescu, de Voican - 
în timp ce el semnase pe cealaltă, dealtfel cu Moraru, cu Podoabă, cu 
Vlad), ori cu textul meu despre Caraion, în care-i dau şi lui un ghiont, 
pentru articolul de laudă la adresa Jeleascăi ? Până să mă decid, el s-a 
răsucit încoace şi i-am văzut chipul : nu era cel ştiut, ci mai măsliniu 
şi avînd formă... romboidală. Dar ce era cu adevărat caraghios : sub 
nas avea un fel de mustăcioară despre care, de obicei, gândeşti că pose- 
sorul fusese întrerupt în timp ce se bărbierea şi rămăsese cu o porţiune 
ne-rasă. Atunci mi-am zis că, la rigoare, Cistelecan poate scrie o pros- 
tioară ca textul din Vatra despre Această dragoste... a Julitei - însă, 
Doamne fereşte, nu poate umbla cu o mustață ca aceea. 

Asta-i cu visele, cu Paler, cu canicula. 

Azi se anunţă zi şi mai fierbinte. Să ridicăm degrab” podul 
(citeşte: să lăsăm perdelele )! 


Marţi 3 august 1999 


Aşa-mi trebuie dacă am pornit să-l visez pe Cistelecan “în contex- 
tul Jelii” : am continuat în ceastălaltă noapte visînd-o chiar pre ea : în 


140 PAUL GOMA 


carnea şi-n pelea-goală, vorba cuiva. Şi ca şi cum asta nu era destul, 
mai şi făceam amoriu cu dânsa ! Făceam şi mă gândeam, intens, 
trudnic, asudos : «Cum scot cămaşa ? li spun - după - că am scris rău 
despre ea ? O las aşa, moartă ?» 

De sfâşiare - m-am trezit. Şi bine-am făcut : mi-am evitat spune- 
rea unei minciuni (chiar prin tăcere : că n-am scris...). 

Astă noapte - în fine - a plouat ! Şi s-a răcorit lumea, redevenind 
respirabilă. 

Ieri s-a aflat pentru de ce generalul Clark a fost “dessărcinat” - 
iată motivul : 

In momentul invadării aeroportului Priştina de către cioloveci, 
Clark (comandantul trupelor NATO) a dat ordin generalului Jackson, 
comandantul trupelor de pe teren să se opună ; să trimită elicoptere cu 
care să blocheze pistele (pista ?). 

La care Jackson, albionglez perfid a răspuns: 

«N-o să declanşez al treilea războiu mondial, pentru dumneata 
(Clark, cel care ai dat un asemenea ordin, de la adăpost, de la 
Bruxelles)». 

Iar Pentagonul a socotit atitudinea afurisitului d'anglez cea potri- 
vită politichiei sale : l-a dezavuat pe Clark, l-a lăudat pe Jackson. 

Că tot nu m-a întrebat nimeni (“întrebat de vorbă”, cum se zicea 
în Bărăgan), iată ce zic : 

- In locul lui Clark, eu aş fi ordonat exact - dar exact - acelaşi 
lucru ; 

- In locul lui Jackson, eu aş fi executat ordinul dat de Clark, cu 
entuziasm. 

De ce ? 

- Pentru că Jackson se dă mult mai mare decât propria-i piele : 

a. n-ar fi “declanşat” nici măcar o încăierare de bar, darmite “al 
treilea război mondial” ; 

b. a uitat că, de la 24 martie acest an, se afla chiar în Al Treilea 
Război Mondial ; 

c. După obiceiul lor, Ruşii nu ar fi insistat, s-ar fi “retras eroic 
pe poziţii dinainte stabilite”, dacă ar fi constatat în faţă o voinţă de 
opunere. 

Fiindcă : de Al Treilea Război Mondial se tem mult mai mult 
Ruşii - şi nu fiindcă şi ei ar pieri, ci pentru că... nu ar câştiga partida 
cu Occidentul. Or câştigarea partidei cu Occidentalii, după concepţia 
rusească, se face, nu prin distrugerea inamicului, ci prin cerşetorie- 
ameninţare, şantaj-apel la mărinimie ; mai scurt, prin aplicarea ideii 
geniale a lui Vladimir cel Ilici - altfel foarte Lenin - anume : îl aduci 
pe occidental, până la a... «furniza şi săpunul», nu doar funia cu care 
să-l suguşi (cum atât de plastic spun ardelenii de pe Târnave la a 
spânzura). 

Asta-i. Ah, Doamne ! De ce nu m-ai făcut Tu un Jackson, să strig: 
“Să trăiţi !” şi să execut ordinul ! Cu drag. Din toată inima. Din 
rărunchi. 

Se află noi amănunte despre Kosovo. Cică armata regulată nu ar 
fi participat la exacţiuni (asta o spune un ofiţer sârb - de armată...), 
numai poliţia, paramilitarii şi “voluntarii”. O fi, soro, dacă zici matale, 


JURNAL 1999 141 


dar te întrebi : dacă aşa au stat lucrurile, cu ce fel de armată adversă au 
luptat “până la victoria capitulaţiei” melitarii sârbi ? Cu a cui, doar nu 
cu a NATO !; 

Despre miliție, nimic nou : a fost alcătuită numai din bestii din 
vocație şi de profesie ; 

Despre paramilitari : adunătură de deţinuţi de drept comun şi de 
şomeri. Aceştia nu erau plătiţi : erau invitaţi să se servească singuri, pe 
teren. Şi s-au servit. E-he bun recrutor de mineri fu Geluţu Voican- 
Sturdza, clytorindicul, frate de cruce al lui Barbăneagră ! Ştia el Iliescu 
ce ştia, de nu s-a putut dispensa de ezoterismu-i. Nimic nou sub 
soarele Balcanului. 

Despre voluntari (care primeau şi un fel de gratificauie de la 
Belgrad, unde se află în evidenţă): au fost cam 5.000 [ca să nu existe 
confuzie : cinci mii] de ruşi (“Cazaci” îşi spun, cronologic, din 1991- 
92, când s-au vitejit în Transnistria - după aceea au umblat şi prin 
Cecenia) şi care “funcționau” numai în stare de etilism avansat. Insă 
abia acum aflu despre “voluntarii greci”. După mărturiile unor supra- 
vieţuitori kosovari, Grecii erau şi mai bestiali decât Ruşii (care erau 
chiar mai cruzi decât Sârbii). 

Ce relative sunt lucrurile în viaţă ! 

Întrebare : de ce îi urăsc atât de tare Grecii pe Albanezi ? La 
aceasta Grecii răspund : Albanezii erau funcționari ai Imperiului 
Otoman în Grecia. Perfect. Dacă-i pe-aşa, atunci : cine erau “funcţio- 
narii Imperiului Otoman” în Ţările Române ? Nu cumva Grecii 
dintr-o anume mahala a Stambulului, cea (re)numită : Fanar ? 

Tot ieri s-a anunţat arestarea unui criminal de război din Bosnia, 
un sârb pur-sânge, numit Kovaci... Asta - printre altele - este acuzat şi 
de negustorie cu femei musulmane. La mintea cocoşului : iei neşte 
femei “circumcise”, vorba profesoarei universitare de biologie (de la 
Belgrad) şi le vinzi ! Cui dă mai mult - în mărci nemţeşti, fireşte... Şi 
a tot vândut, sârbul Kovaci (nume conspirativ al lui Kovács), de şi-a 
făcut vreo şase vile şi “achiziţionat” f'o cinci crâşme... 

Am văzut la televizor : adolescenţi, copii albanezi “atacînd” 
zidurile catedralei ortodoxe neterminate din Priştina : cu bețe, cu 
sârme, cu bucăţi de fier ; tencuiala, muchiile cărămizilor, înfloriturile 
pietrei. Nici că se sinchiseau de prezenţa cameramanului - de ce s-ar fi 
sinchisit ? Se cunoşteau de multă vreme (presupun) : de pe la Kukës, 
de la Kumanovo... 

Nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar deloc nu mi-a plăcut. Aş fi pus 
mâna pe o joardă şi le-aş fi crăpat nădragu în tur ! Nu pentru că ceea 
ce făceau ei era profanare (ei fiind musulmani), ci pentru vandalism. 
Nu distrugi ceea ce au făcut alții ! 

In afară de această lecţie de pedagogie de trei lulele : ce cunosc 
puii de kosovari albanezi avînd între 5 şi 12 ani ? Chiar dacă apucaseră 
să se nască înainte de 1989 (când s-a desfiinţat autonomia provincială), 
ei au deschis ochii şi au crescut în excludere, în persecuție, în umilinţă 
- apoi, din primăvara anului 1998 : în teroare, în devastarea, incendie- 
rea casei părinteşti, în alungare - în moarte. lar acum (de necrezut, în 
ceea ce se cheamă “istorie contemporană”!) s-au întors acasă ; la 
casele lor arse, distruse, înconjurate de gropile comune şi de fântânile 


142 PAUL GOMA 


şi de râpile în care, după ce fuseseră martirizaţi, fuseseră azvârliți taţi 
şi unchi şi veri şi verişoare şi mătuşi şi vecini şi colegi de joacă şi de 
nefericire : de către sârbi. Dacă cei pe care 1989 i-a apucat în vârstă de 
18 ani - şi nu au mai putut urma şcoli superioare, facultăţi (ei formînd 
“generaţia UCK”), ceştialalţi putuseră fi văzuţi pe drumurile Albaniei 
şi ale Macedoniei, fie de mâna unor adulţi, fie în remorcile tractoare- 
lor, făcînd cu două degete semnul victoriei şi strigînd cu înflăcărare - 
şi cu disperare : «U-Ce-Ca ! U-Ce-Ca !», încât, la început, se speria- 
seră foarte jurnaliştii occidentali (dar mai vârtos şefii jurnaliştilor, cei 
rămaşi la Roma, la Paris, la Bruxelles, la Bonn) : Fiindcă nu-i aşa, 
UCK este o organizaţie teroristă - ca Eta, ca Ira, ca Fatah, ce să mai 
vorbim de Frontul Naţional de Liberare Corsican... - şi nu ca cetele de 
cetnici sârbi care şi-au căutat o neobţinută justificare istorică în jaf, 
viol, crimă - împotriva civililor. 

Le-aş fi rupt curul în bătaie sănătoasă copiilor kosovari - pentru 
vandalism, am mai spus. Nu ştiu dacă acel cameraman care filma 
trebuşoara de care am pomenit introdusese în cadru, cu voinţă, ori din 
nebăgare de seamă, în ultimul plan, în stânga, o moschee distrusă, cu 
minaretul spintecat - dar aceasta este istoria pământului aceluia 
ortodocşii sârbi (şi ruşi şi greci) au tras cu tunurile în lăcaşurile de cult 
ale musulmanilor, iar musulmanii, la rândul lor, vor să dărâme biseri- 
cile creştine ale persecutorilor lor, folosind sârme, bete, pietre... 

Că nu e frumos ? Nu e frumos - dar deloc ! 

Că nu scrie nici în Biblie, nici în Coran că trebuie să faci una cu 
pământul lăcaşurile de rugăciune ale “necredinciosului” din faţă ? Ei, 
de această interdicție nu mai sânt sigur. 

Sigur sânt de faptul că în România comuniştii au distrus biserici, 
mănăstiri - iar mari-români, securişti din tată-n fiu de teapa unor V.C. 
Tudor au aplaudat “acţiunea de sistematizare” - iar azi nimeni dintre 
naționalişti-securişti-ortodoxişti nu vrea să-şi aducă aminte de faptele 
lor şi de faptele alor lor ; iar “reacţionari - ba de-a dreptul legionari ! - 
ca Noica au justificat distrugerile de biserici spunînd că tot nu aveau 
ele valoare artistico-istorică... Ca şi cum un lăcaş de rugăciune ar 
trebui musai să aibă “valoare istorico-artistică”, pentru a avea drept la 
un loc sub soarele Balcanului ; 

Sigur mai sânt de faptul că la dărâmarea unor case de rugăciune 
ale iehoviştilor, penticostalilor, baptiştilor au participat cu drag şi feţe 
bisericeşti (altfel, ortodoxe) locale ; 

Sigur sânt că nu doar bestiile de activişti şi securişti atei au atacat 
Biserica Unită, ci înşişi ierarhii Ortodoxiei - de ce a fost uitat Nicolae 
Bălan de la Sibiu (căruia am avut şi eu dezonoarea să-i pup mâna, iar 
el onoarea să-mi dăruiască o splendidă bilă de sticlă, colorată) ? De ce 
a fost uitată fapta “istoricilor Bisericii” precum Păcurariu, a unor teo- 
reticieni precum Stăniloaie, a unor cruciați antipapistaşi ca legionarul 
securisto-funarist, redactorul actului de dezavuare a doctrinei legiona- 
re, la Aiud, în 1964 : Anania ? ; sau a nesfârşitului anglist, a odiosului 
individ care angaja “polemici” cu Papa Ioan Paul al II-lea, “istoricul” 
falsificator neobrăzat al documentelor, în sfântul, ecumenicul scop de 
a batjocori Şcoala Ardeleană - în fine : “prieten” al lui Noica, învăţă- 
torul lui Pleşu, al lui Liiceanu - şi tovarăş al lui Nicu Ceauşescu - 


JURNAL 1999 143 


numitul Plămădeală ? 

Pe acei copii kosovari i-aş fi bătut şi la cur şi la palmă pentru 
porcăria ce o au făcut, aceea de a vandaliza o construcţie, fie ea şi 
neterminată. 

Numai că - din păcate - ei nu au atacat o oarecare construcţie - ci 
o catedrală creştină (chiar nesfinţită, era biserică). 

De ce ? Imi pun această întrebare, ca să pot veni cu ceastălaltă : 

«Unde erau ierarhii bisericii creştine ortodoxe sârbeşti - pe vreme 
războiului sârbilor cu Croaţii catolici ? 

Răspund tot eu : «Erau - de partea ortodocșilor sârbi şi împotriva 
papistaşilor - care trebuiau nimiciţi - ca nesârbi, ca ne-ortodocşi»; 

ŞI: 
«Unde era Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul războiului cu bos- 
niacii musulmani ? Dar în timpul tentativei de lichidare a iugoslavilor 
de limbă albaneză, de confesiune musulmană din provincia Kosovo ?» 

De la sine înţeles : de partea agresoarei turme ortodoxe sârbeşti. 

Câteva date : 

- în 9 iunie (1999), la orele 21 s-a semnat Pacea de la Kumanovo; 
a doua zi, în 10 iunie trupele iugoslave au început să se retragă din 
Kosovo ; 

- în 15 iunie (adevărat : tot 1999) Biserica Ortodoxă Sârbă l-a 
părăsit pe Miloşevici - prin gura patriarhului Pavle... 

Motivul ? - citat : «Pentru că |Miloşevici] a pierdut Kosovo, cu 
locurile sfinte». 

Doar din acest motiv - nu din altul. 

Credincioşii, preoţii, călugării, episcopii ortodocşi din Kosovo 
trăiseră acolo - şi, din 1989, nu văzuseră nimic, nu băgaseră de seamă 
nici suferinţa unora, nici violența necreştinească a altora ; nici 
victime, nici călăi nu existaseră în Kosovo, cel plin de locuri sfinte ; se 
aflau acolo şi în iarna anului 1998 - n-au văzut nimic, n-au auzit nimic; 
acolo au fost între 24 martie şi 9 iunie acest an, 1999 - şi : tot degea- 
ba. N-au ştiut, bieţii de ei, ca toţi ortodocşii, ocupați cum erau să se 
roage întru sănătatea tovarăşului Miloşevici. 

Sfinţii părinţi ortodocşi (în primul rând : sârbi, în ultimul : 
creştini) au avut nevoie, ca şi Dumnezeu, când a făcut El lumea, de 
şase zile încheiate, ca să deschidă gura - iar când au deschis-o, au fătat 
un şoricel : vrasăzică Miloşevici şi ai săi (printre “ai săi” chiar sviati’ 
Pavle, patriarhul !) este găsit vinovat, nu de incitare la ură, la jaf, la 
viol, la crimă - nu ! Ci doar de... pierderea locurilor sfinte ! 

Copiii aceia kosovari au comis o mare porcărie. Ar merita să li se 
rupă urechile ! 

Da, dar ei fac altora ce li s-a făcut lor. Că răzbunarea este un lucru 
ruşinos ? Da : răzbunarea, ea este foarte-foarte ruşinoasă - dar 
sănă-toasă. Celălalt să ştie ce-l aşteaptă în viitor dacă va mai încerca 
să facă ce a to-ot făcut în trecutul apropiat. 


Miercuri 4 august 1999 


Incă o noapte răcoroasă, în care m-am odihnit - cu intermitențe 
(eri după amiază mi-am opărit piciorul drept cu supă fierbinte). 


144 PAUL GOMA 


Am luat un set de jurnale - cele de la Nemira - şi le-am luat la 
corectat. Greşeli de tipar sunt puţine, însă greşeli de-ale mele (deza- 
corduri, fraze confuze, neînţelegeri...) multe. In câteva locuri am 
“explicat” între paranteze drepte ce rămăsese neexplicat din pricina 
autorului. Nu mă alint iar, plângîndu-mă de faptul că şi la “forma finală 
(dactilografică, în vederea fotocopierii)” am lucrat singur, fără ajutorul 
unui ochi străin, deci proaspăt - însă nemulţumirea aceasta rămâne. 

In rest, am găsit că Jurnal pe sărite este un volum destul de inter- 
esant : chiar bunişor pe alocuri - Radu Mareş nu va face o afacere chiar 
proastă când, în toamna anului 2000, are să scoaţă, la Dacia, a doua 
ediţie a Jurnal-ului. 


Joi 5 august 1999 


A trecut atâta timp de când n-am mai scris un articol şi nici nu 
simt nevoia. 

Probabil pentru că la mine nu s-a creat acea “obligativitate” a 
ritmului (săptămânal, lunar, zilnic) : pentru că eu, în colaborarea cu 
Cotidianul, nu mi-am văzut rezultatul: adică textul tipărit, decât după 
săptămâni sau chiar luni de la apariţie (ce să mai spun de la scriere...). 
Da, da : am fost lipsit şi de această satisfacţie a gazetăriei : re-citirea 
textului, citirea unor eventuale opinii despre un text... 

Eh, asta este. Dar de câte alte satisfacţii, la urma urmei, mărunte, 


Li de 


normale, sânt eu lipsit, “în cadrul muncii mele”... 
Vineri 6 august 1999 


Schimbarea la Faţă. 

Mâine vom face 31 ani de la căsătorie. 

Iar poimâne se vor face - cine ar fi crezut ?: 31 ani şi o zi ! 

Pentru azi se anunţă caniculă straşnică. De la ora 7 dimineaţa am 
întins pânzele : sistemul de perdele, de parasol (care-o fi pluralul : 
parasoale ?) de cearceafuri albe - dublînd, ba chiar triplînd materia 
împotriva spiritului soresc (ca să evit : solar). 

Azi se mai duce Ana la Bibliotecă, apoi intră în concediu ; unul 
din acela mic, de recuperare : dacă nu şi-l consumă acum, îl pierde. 


Sâmbătă 7 august 1999 


Am terminat de citit Jurnal pe sărite. Îl luasem la-mână în scop de 
muncă : corectarea greşelilor de tipar, ale celor aparţinîndu-mi. 
Am găsit câteva, le-am marcat - apoi am renunţat: pe de o parte m-am 
plictisit, pe de alta m-am luat cu lectura... 

Țepeneag varsă venin şi scuipă onirisme când mă acuză de 
“traficare” (altfel a zis, dar în acelaşi sens) a jurnalului. Ce să trafiche- 
zi la propriul tău jurnal ? 

A-ha : timpul, momentul consemnării, al scrierii, deci punctul de 
vedere al momentului însemnat pe hârtie. Acela, da. Ei bine, acela care 
comite o asemenea înşelăciune este chiar Țepeneag. El şi-a traficat 
jurnalul, datînd, de pildă : “1971” şi minţind cititorimea, dînd drept 


JURNAL 1999 145 


adevărate gândurile şi opiniile sale mai târzii cu două decenii, din... 
1999, când pregătea textul pentru tipar) - ca în “aprecierea” despre 
Ostinato. Inteligența lui este foarte ascuţită - dar numai la şah, nu şi la 
scris jurnal... Ana se şi întreabă dacă, “după Revoluţie” se exprimă 
acelaşi Țepeneag pe care-l ştiam noi (dinainte de primăvara 1978, când 
s-a despărţit de toţi - cu excepţia lui Paruit, care-i necesită la franciza- 
rea scrierilor în franţuzeşte) ori e dublul său, inversul, negația. 

Ziceam de Jurnal pe sărite. Ultima oară l-am citit în 1997, după 
apariţie. Reluîndu-l, am avut aceeaşi, dar exact aceeaşi ezitare-apoi- 
hotărîre de a nu schimba, acum, punctul de vedere de atunci - ca în 
timp ce dactilografiam caiete, redactilografiam dactilograme. Am mai 
spus : fiind un egoist feroce, mă interesează persoana mea ; iar per- 
soana mea nu acceptă autocastrarea. Am pus pe hârtie ceva, cândva, 
aşa - aşa rămâne, chiar dacă e o prostie. Ca un “document de casă” ; ca 
dovadă că îmi asum faptele (iar un jurnal este o faptă, nu ?). Voi 
suprima doar cele două-trei răutăți nedrepte (există şi răutăţi foarte 
drepte !) la adresa a două-trei persoane, dealtfel, episodice. Şi una (sau 
două ?) inexactităţi de informaţie. 

Am, în continuare, somnul oprimat de senzaţia de rău care mă 
pândeşte după colţul trezirii. Aşa mi-a fost somnul de când mă ştiu : 
nici o legătură cu visele, ci cu ştiinţa, convingerea (teama, teroarea) că, 
trezindu-mă, am să cad în lumea reală, de mizerie, de foame, de bătăi, 
de hăituială, de nesiguranţă - reale. Dacă mă gândesc, acest Inger 
Negru care îmi pândea trezirea (ca să mă avertizeze că mă aflu în rea- 
litatea - cea crudă şi nedreaptă - nu în vis), va fi început odată cu (când 
altcândva ?) refugiul ; adică în martie 1944. Iată s-au făcut 55 ani. 
O viaţă. In această primăvară am fost sigur că voi scăpa de Teroare - 
dispărînd nesiguranța, încă din noiembrie 1998. Au fost câteva 
dimineţi în care m-am deşteptat “inversat”, dar nu s-au mai repetat. 
Aşa că, în intervalul (şi de spaţiu) dintre somn şi trezie, lucrurile se 
complică, existînd mai multe straturi - ultimul fiind constatarea : 

«lată, realitatea nu e chiar atât de fioroasă !» 

Nu, nu e - chiar atât de - fioroasă. Numai că mie încă nu mi-a 
intrat în inimă şi-n simţiri această uşurătoare veste. 

Seara : se va face în curând anul de când Ceia mi-a adus volumul 
Poli(tico)fonii al lui Iosif Sava, editat la Polirom în 1997. Ciudat : Ceia 
îmi atrăsese atenţia că Sava scrie ceva şi despre Jurnal-ul meu, cu am 
zis : «Bine, bine...» - şi bine-bine a rămas : cartea a zăcut pe o poliţă, 
în closet, din octombrie anul trecut până... azi. | 

Mă întreb de ce nici măcar n-am deschis-o. Imi răspund în două 
volete : nu mi-a plăcut titlul, găsindu-l făcătură ieftină, pedestră ; la 
emisiunea cu cei de la 22 (Adameşteanu, Palade, Cornea, Patapievici, 
Andreescu), Sava într-adevăr îi întărîtase pe invitaţi (care nu aveau 
nevoie de îndemn) pentru a vorbi de rău jurnal şi diarist... Dacă mai 
adaug prima impresie, un volum de alte emisiuni transcrise, dintre care 
mă oprisem la “dialogul“ său cu Breban..., iată şi următoarele. 

Volumul poartă indicaţia : jurnal. Cum apare Jurnal-ul meu în al 
lui ? lată cum : 

“6 februarie 1997 :(...) O nouă surpriză în teritoriul Jurnalelor 
literare : cele 3 volume ale lui Paul Goma editate de Nemira”; 


146 PAUL GOMA 


“8 februarie 1997 : Deşi am atâtea treburi curente, mi-am 
petrecut ore ale nopţii citind Jurnalul lui Goma. Teribile pagini de 
adevăr şi subiectivitate” ; 

“10 februarie 1997: (...) Am continuat să citesc Jurnalul lui 
Goma. Spune şi multe adevăruri”; 

“20 februarie 1997 :(...) Pe măsură ce citesc Jurnalul lui Paul 
Goma mă îngrozeşte lipsa oricărei înţelegeri faţă de cele mai mici 
greşeli ale unor oameni, faţă de nevoia unora de a găsi căi de normală 
supravieţuire. De ce nu-şi acuză totuşi cu vehemenţa necesară slăbi- 
ciunea din ‘68, când a intrat de bună voie în partid 2 

Nu simt deloc nevoia să amănunțesc, să explic, să mă justific. 
Fiindcă mi se adevereşte o bănuială mai veche : şi evreii din România, 
în ciuda faptului că erau respinşi, dar şi respingeau românismul - tot 
români sunt : ca şi băştinoşii, nu cunosc “subiectul” - dar îl “tratează”; 
necunoştinţa de cauză le-a devenit metodă de gândire şi de scriire. 


Duminică 8 august 1999 


Aceeaşi teroare difuză a somnului. Complicată de conştiinţa că 
visez şi că ar fi suficient să mă trezesc, pentru a scăpa de spaimă. Dar 
nu pot, nu se poate. 

A plouat zdravăn azi-noapte. Aerul s-a răcorit, e respirabil. 

I. Sava consemnează în jurnalul său şi ecourile la prestaţiile-i tele- 
vizuale. Atât articole de presă, cât şi scrisori primite de la telespec- 
tatori. Sunt consemnate şi câteva opinii (numai din presă, chiar dacă 
uneori nesemnate) critice la adresa lui, care ar fi “pus participanţii la 
emisiune să vorbească împotriva lui Goma”. 

Asta a fost şi opinia mea - şi nu doar din transcrierea benzii prin 
grija lui Laszlo, dar şi din caseta propriu-zisă. Era limpede că 
Adameştenii de pretutindeni s-ar fi dispensat bucuroşi de o astfel de 
“temă”, dacă Sava n-ar fi insistat, nu i-ar fi provocat, aţâţat. S-au dedat 
cu delectare exerciţiului - o, cât de românesc, exprimat astfel : 

«N-am citit cartea (articolul, jurnalul, etc), dar este inadmisibil ca 
autorul să scrie ceea ce a avut neruşinarea să scrie...» ; 

«N-am citit şi nici n-o să citesc ce scrie Cutare - ca mă prote- 
jez de înjurăturile autorului la adresa tuturor celor buni.. 

«Refuz să intru în polemică cu Cutare, care rg pe toată lumea, 
insultă breasla, scrie numai şi numai minciuni.. 

Cine crede că doar G. Adameşteanu Pre astfel de culturalis- 
me scritoriceşti - se înşeală. La fel, ca trase la indigo, sunt “opiniile” 
despre mine şi despre scrierile mele ale lui Manolescu, Liiceanu, 
Pleşu, Papahagi, Zaciu, Breban, Paler, Ştefănescu, Dimisianu, Eugen 
Simion, Pruteanu, Iorgulescu, Blandiana, Buzura - recent, Dorin 
Tudoran... S-a observat : “lista” reuneşte floarea intelighenţiei româ- 
neşti, cea clocită, cloştită de Monica Lovinescu (şi de Virgil Ierunca); 
“crema intelectualităţii române“, cea care, prin vârfurile-i, legitimează, 
dă certificate de naştere şi de bună purtare unor criminali ca Iliescu, 
Voican- Sturdza ; care vreme de zece ani nu a fost în stare să se ocupe 
de Casa E. Lovinescu ; cea care şi-a dat examenul de licență prin 
publicarea, de către Liiceanu şi Blandiana a Cărții negre a comunis- 


JURNAL 1999 147 


mului, în româneşte. 

Reîntorcîndu- -mă : din această Politicofonie Sava nu-mi apare mai 
spălat. Deloc. Însă într-o comunitate analfabetă, analfabetizată de 
comunism, şi care nu a avut ea timp să se cultive muzical, acest Sava, 
înţeleg : dintr-o famile burgheză evreiască din Iaşi, a putut să se, în 
continuare, instruiască, fiind admis (ori propus) să-şi facă studii în 
URSS - nu ştiu dacă e şi adevărat, însă după cum se poartă, este un fost 
tânăr-tovarăş care “a studiat în Uniune”. Şi chiar dacă specialitatea lui 
nu era nici ideologică, nici tehnică : totul se trădează prin limbă. 
Aşadar, cu nimic mai dotat decât alţii, el nu a fost persecutat, nu a fost 
oprit, lui nu i s-a interzis. Aşa a ajuns la radio, la televiziune - în conti- 
nuare, presupun, fiindcă nu-i cunosc scurta-biografie, dar i-o deduc. 
Prudenţa rasei, experienţa printre tot felul de cornute, care de care mai 
măi-tovarăşe - dar şi conştiinţa că muzica în general, muzicologia în 
special este un domeniu unde nu se pătrunde chiar aşa, încălţat cu ciu- 
bote (ei, ba nu !), l-a făcut pe Sava insubmersibil ; dop de plută : 
oricât de la fund l-ai băga, cum iei mâna de pe el, iese, ţâşneşte ! 
“Impartialitatea” - în fapt, prudenţa de şarpe - l-a salvat şi după 89. 
Fiind el băiat hărnicuţ (nu ca românii noştri care sunt convinşi că este 
suficient să te cheme -escu, pentru a nu te mai osteni să citeşti, pentru 
a fi scutit de a te mai şi informa...), iată-l devenit indispensabil - cam 
ca geamănul său, “unicul specialist în teatru” : Valentin Sinistru, pseu- 
donimat : Silvestru. Printre autorii de scrisori se afla şi unul, critic, 
care-l îndemna să se pensioneze, să mai lase locul şi altora... Un fel de 
a vorbi vorbe : dacă I. Sava a fost un strălucit mediocru, nu era mai 
puţin... - şi el ! - unicul capabil să facă astfel de emisiuni, muzicalo- 
dezbatative. Fiindcă omul cunoştea muzică aproape cât un program de 
sală - cine printre români mai ştie muzică (am spus : ştie, fiindcă de 
ascultaaat... - am mai scris asta, nu ?, când vorbeam, undeva, de 
neştiinţa romancierilor români de a construi un roman şi mai ales de 
afonia lor - cu excepţia lui Caragiale, Preda, Adameşteanu)? Aşa a 
supravieţuit tovarășul I. Sava - în fond, un ignar şi un primitiv : 
suficient să-i răsfoieşti volumele în care şi-a tipărit bălmăjelile elevi 
zuale (îmi vine acum în minte, doar transcrierea : Lotreanu a lui... 
Lautréamont, invocat de Dorin Tudoran...). Până când a murit “pe 
baricade” şi a fost plâns de floarea intelighenţiei româneşti - zic 
vorbele-relele că doar acea parte a ei care fusese invitată la serate... 

Mi-a trimis dr. Olteanu un număr din România literară (20 iulie) 
cu “Despărțirea de Breban” a lui Grigurcu. 

Şi iarăşi am avut dreptate ! Bănuisem că Despărţitul Grigurcu va 
fi nesincer, incomplet - şi plângăcios. 

Ei bine, Grigurcu cel de hârtie mai are o însuşire (pe care nu i-o 
intuisem): se desparte de Breban numai şi numai din pricina atitudinii 
directorului faţă de el, redactor şi colaborator al Contemporanului, nu 
aminteşte nici măcar în treacăt de atacurile aceluiaşi Breban la adresa 
“exilului parizian”, la “terorismul cultural al Tezelor şi Antitezelor” 
Monicăi Lovinescu, la a lui Negoiţescu - de cele destinate mie, cale de 
16 luni încheiate, să nu mai vorbesc. 

Stranie pasăre Grigurcu : tună şi fulgeră împotriva unor profitori- 
politici, a unor semănători de confuzii, dar de Breban (care intră în 


148 PAUL GOMA 


aceste categorii - şi în altele - nu s-a atins decât abia acum, când 
“Nicolae” l-a dat afară de la Contemporanul în modul cel mai mârlă- 
i poranu odul ce 
nesc cu putinţă. In continuare, Grigurcu pare a apăra adevărul - pe 
care-l ignoră cu superbie atunci când sunt puse în cumpănă persoane 
ca Monica Lovinescu (în “despărţirea” mea de monici) ; în continuare, 
nu Monica Lovinescu, nu Manolescu, nu Liiceanu - în chestiunea 
Caraion. Halal adevăr! 
Imi pare rău pentru el - însă nu-mi pare rău că l-am cunoscut... 


Luni 9 august 1999 


(...) La radio s-a anunţat că în regiunea Bordeaux ploaia şi fur- 
tuna şi grindina au făcut ravagii, viieronii au anunţat că ei cer decla- 
rarea stării de calamitate naturală, că “aşa ceva nu s-a mai pomenit de 
nu ştiu câte decenii”, oricum, “înainte de război”... N-am notat în 
jurnale, fiindcă evenimentul este, din nefericire, ceva banal, banalizat: 
anul trecut, taman de Sfânta Maria (15 august) aceeaşi zonă a fost 
atinsă!, şi calamitată (oficial) - conced : nu chiar parcelele de astă 
noapte, ci de mai alături... Desigur, e un spectacol sfâşietor să-ţi vezi 
munca de un an (ori de mai mulţi, în cazul viilor, al livezilor) nimicită 
în câteva ceasuri. La porumb, la legume de câmp - într-adevăr, nu mai 
rămâne nimic bun după grindină. Şi la pomi fructiferi. Dar mai puţin 
la vie. Grindina ori ploaia puternică scuturînd strugurii abia formaţi, 
“lucrează” în spiritul (sic) bunului viñeron : cu cât sunt mai puţini stru- 
guri pe un “pied”, cu atât creşte calitatea viitorului vin (unii pretind: în 
progresie geometrică). Dealtfel ei înşişi, oamenii, în două-trei rânduri 
suprimă un număr de struguri abia formaţi, pentru a nu lăsa prea mulți 
- fiindcă Franţuzul ştie : într-un vin, nu cantitatea de apă contează, 
vinul apos nu se vinde, din el se face doar suc de struguri. Ci esenţă. 
Or esenţa decurge, ca să spun aşa, din... puţinătatea produsului. 

Am adus vorba, fundcă chiar ieri am primit de la un român din 
Germania o sticlă cu vin de Târnave - un riesling îmbuteliat de un ame- 
rican - pe etichetă scriind limpede : 1987; asta vine de dă: 13 ani. 
L-am desdopat, l-am gustat... Vai, o altă proorocire împlinită : vinul 
de 13 ani (care, orice-ar crede Românii : la cele albe nu are strict nici 
o legătură cu calitatea lor) era atât de apos, atât de ne-făcut, în ciuda 
celor 13 ani, încât ai fi jurat că provine din recolta anului trecut. Pe 
aici, în supermagazine, se vând şi vinuri ungureşti - îmbuteliate de 
austrieci. Aceeaşi apozitate ! Mi-a adus un ungur din Ungaria - nu din 
Ardeal - un Tokay autentic (provenind chiar de la Tokay). Doar că era 
ceva mai... tare, altfel producea aceeaşi senzație dezagreabilă - de 
crud, de nefăcut, de rasolit - în gură. Păi dacă ai chef de apă de Tokay, 
îți torni un pahar cu apă... de robinet - nu cu vin din Europa de Est. 
Singurele excepţii (înregistrate de mine, care nu cunosc decât ceea ce 
îmi aduc unii vizitatori) : vinurile dulci - dar numai de Cotnari, 
Doamne fereşte să fie de Murfatlar şi vinurile (tot dulci) din Basarabia 
(cu etichete în engleză). Mai am încă pe limbă parfumele (violent-deli- 
cate) ale unui vin “traficat”, dres cu o iarbă aromată, trimis de 
văru-meu Leonid Popescu din Chiştelniţa, Orhei - omul care mi l-a 
adus, spunea că acest vin e “făcut” în satul vecin, parcă Scorţeni, după 


JURNAL 1999 149 


o reţetă din bătrâni... Eu nu aveam ştire de astfel de vinuri - decât de 
“Pelinul de mai”, care este... cinstit traficat şi nu se păstrează mai 
multe de o lună - dar ce bun, băut în luna mai ! Or vinul ăsta orheian 
(avea pe etichetă un trandafir !); chiar dacă adia mai... aparte, apoi acel 
aparte nu părea a fi fost adăugat (ca pelinul), ci doar... activat, scos în 
evidenţă, urcat la lumina papilelor noastre din străfundurile... strugu- 
relui. Şi încă ceva : acel altceva - era mult mai discret decât fraga din 
vinul celebru în jurul Bucureştiului : “frăguţă””- şi vag amărui... Cine 
ştie ce vor fi pus în el basarabeţii mei din Scorţeni (lui Filip i-a plăcut 
peste poate butelia : o operă de artă : îngustă, înaltă...). 

Mă gândesc cu indulgență : dacă gustul meu se va fi schimbat de 
când sunt în Franţa, nu doar pe seama acestei schimbări trebuie pusă 
«diferenţa» vinurilor româneşti băute aici (şi nu doar nemaiştiinţa de a 
face vinul). Ci şi faptul că vinurile româneşti ne-dulci nu suportă trans- 
portul. Este de notorietate faptul că vinurile italiene - sublime, dacă 
sunt băute pe loc, în Italia - devin foarte oarecari odată scoase din 
Peninsulă. Am experimentat-o pe pielea mea - în fine, pe limba mea : 
fusesem la un congres, la restaurant băusem un vin (alb) extraordinar 
şi, cum doar peste o oră luam avionul spre Paris, am cumpărat de la bar 
două butelii din acel vin. Cum am ajuns la Paris, am anunţat-o pe Ana 
că are să guste un alb-italian cum nu mai cunoscusem. De la prima sor- 
bitură am înţeles că se petrecuse ceva rău, ceva nedrept cu vinul. Nu 
numai că îşi pierduse calităţile - dar căpătase toate defectele posibile - 
printre care cel mai grav : apozitatea, senzația de crud, de necopt, de 
nefăcut - de nenăscut. 


Marţi 10 august 1999 


A înnebunit lumea - cu eclipsa. Am văzut una - în Bărăgan, la 
Lăteşti. Probabil prin martie, fundcă zăpadă nu mai era, dar nici 
verdeață. Nu lucram în acea zi, încă nu se găsea de lucru la fermă şi mă 
aflam “acasă”. leşisem în fundul grădinii, probabil ca să măsor ceva. 
Aveam pregătite două-trei cioburi de sticlă afumate la lumânare - aşa 
că o am văzut pre ea. Nu mai ţin minte dacă era (prin 19607, 61? - pe 
atunci nici vorbă să ţin jurnal...) completă ori parţială. Şi nici dacă 
cerul era total degajat ori existau oarecari nori. Insă ţin minte teroarea 
de care fusese cuprinsă lumea : lumina scăzuse-scăzuse, virase spre 
albastru, spre violet, spre vânăt, vântul - rece - începuse a sufla, câinii 
urlau, găinile... dar cine le mai lua în seamă pe proastele de găini... 

Asta a fost cu eclipsa în Bărăgan, acum treizeci şi... aproape 
patruzeci de ani. 

S-a răcit aerul. Cerul e mai mult acoperit, ieri a trebuit să fac 
slalom printre... norii plouatici, ca să usuc cât de cât rufele. Iar azi nici 
nu mai încerc, are să plouă de cum am să le întind. 

M-am gândit la Țepeneag în aceste din urmă zile. Cu simpatie în 
compasiune : El, bietul, a suferit cumplit când a constatat că ţărişore- 
nii îl uitaseră (pasiv), “iar restul”, vorba cuiva : din contra - îl activ 
uitaseră ; fiindcă le încurca aranjamentele de mult timp înrădăcinate, le 
bruia istoria pe care rezistenţii prin cultură tocmai o (re)scriau, ce să 
mai vorbim de istoria literară din care puii săi, oniricii ruşinoşi : texti- 


150 PAUL GOMA 


liştii l-au dat afară, nu “Ieruncii şi Goma”, cum tot umbla el cu panta- 
huza prin târg. Abia acum un an Țepeneag a izbutit să restabilească 
adevărul, anume că existase, în anii 60, un onirism românesc, iar tex- 
tualismul nu fusese inventat de Crăciun - care-l cita doar pe strămoşu- 
său Radu Petrescu - ci de acelaşi Țepeneag: existau chiar probe scrise! 
Probe scrise... Li se rupe-n şaişpe românilor de probele-scrise, 
începînd cu genialii scriitori români. In cele din urmă (însă după câte 
eforturi, după câţi ani de la “rivuluţie”? : cinci, şase, opt ?), Țepeneag 
a primit un fel de încuviinţare mormăită că da, domnule, o fi fost şi aşa, 
cum spui matale, ce să ne mai certăm pe locul-în-istoria-literară, ia şi 
d-ta de-aici on chil dă adevăr şi să ne-avem ca fraţii - dă, s” te pup... 
Dar punerea la punct din urmă nu a rezolvat chestiunea “paternităţii” 
(sau întâietăţii). Aceeaşi tară genetică, prefăcută în virtute : ieşirea din 
timp îi ţine pe ai noştri mioritici de nevindecat în... autocronie ; pen- 
tru ei istoria începe cu momentul în care ei au făcut ceva - de obicei, 
după 22 decembrie 1989, fiindcă Revoluţia ceea le-a adus lor liberta- 
tea de a deschide gura. Unii (printre aceia : eu) vor spune că nu este 
suficient să ai libertatea de a vorbi - trebuie să şi ai ce rosti. Ei bine, nu 
în universul românesc, în care ce-ul este presupus că va veni abia după 
ce maxilarele clămpăninde, îndrugînd vrute şi nevrute, cantitate 
înspăimântătoare de vorbe-vorbe-vorbe, se vor (vorbele) fi încălzit. 
La urma urmei, Țepeneag este victima propriei “doctrine”. Propo- 
văduind, teoretizînd, pe când Crăciun era un oarecare pionier al Patriei 
şi, orice-am crede: înainte de cobortrea pe pământ a neasemuitei 
Adriana Babeţi - ba, miracol-românesc : chiar şi înaintea lui Ciocârlie! 
- literatura-pură, textul nedatabil, a cules ce a semănat. (Abuzez : 
băieţii literatori crescuţi de Manolescu, Crohmălniceanu, Ciocârlie nu 
aveau nevoie să cunoască “ideologia textilistă” pentru a o aplica : în 
fiecare fricos, laş, dezertor există acest impuls de... supravieţuire). 


Miercuri 11 august 1999 


Ziua Echpsei. Acum, la orele 7 dimineaţa cerul e înnorat. Poate 
“acolo, la locul eclipsei” să fie degajat... 

Am aflat când anume fusese cea petrecută în Bărăgan : la 15 
februarie 1961. Să mă întorc, să văz ce ziceam în legătură cu 
data....“Probabil prin martie...”. Ei bine, nu era în martie, ci în februa- 
rie şi nu în 60, ci în 1961. 

S-au înăsprit relaţii franco-albaneze la Kosovo. Era de aşteptat : 
de la început militarii francezi i-au favorizat, protejat vădit pe sârbi - 
la Priştina e aceeaşi situaţie, de împărțire a locului, favorizată de fran- 
cezi. Nu trebuie uitată declaraţia (în fapt : “cererea de iertare” formu- 
lată de Kouchner la adresa “celor 14 martiri sârbi” - ceea ce nu a mai 
fost o gafă, ci o gravă eroare : despre nici un albanez nu au spus 
Francezii că fusese martir, chiar dacă după trecerea lui pe-acest pământ 
împuţit rămăseseră doar bocancii cu oasele rupte înăuntru). Ieri s-a dus 
Marele Georgică - aşa îi spun eu nătăfleţului care-i ministru al apărării 
Franţiei, un fel de Babiuc, însă prosticel, nu şi ticălos ca Victoraş, cel 
de la Comerţul Albastru şi Exterior...- în Kosovo, să dea mâna cu 
soldaţii, să-i încurajeze. ..Câtă vreme nu va face decât să repete ordi- 


JURNAL 1999 151 


nul lui Chirac (comandantul suprem al armatei), de a-i menaja pe sârbi, 
în vederea obţinerii comenzilor de reconstruire a centralelor electrice 
din Serbia, nimic nu se va schimba. Ieri un soldat rus se hlizea : 

«Pe noi nu ne iubesc Albanezii, pe americani şi pe nemți îi detestă 
sârbii. Dar ce contează atitudinea albanezilor - ei nu-i suportă nici pe 
francezi, aşa că...» 

Aşa că... - aşa au ajuns Franţujii : în aceiaşi oală cu Ruşii - şi 
simetrici ai Americanilor şi ai Nemţilor... - iată o altă lecţie de 
diversiune de grad preşcolar din partea ciolovecilor. 

Acum, la ora opt se observă câteva găuri în plafonul de nori. Mai 
ştii : poate că vor fi “favorizați” Francezii măcar de soare, că de 
albanezi... Ne-au înnebunit de aproape două săptămâni cu Eclipsa- 
Eclipsa-Eclipsa, bataj nemaipomenit, au prefăcut-o într-o chestie, cum 
altfel?, hexagonală! 

Am mai înaintat cu creionul în mână în Jurnal pe Sărite. Deşi mă 
țopăie să modific câte ceva, mă abțin. Nu intervin decât pentru a lim- 
pezi o frază, a corecta o scăpare gramaticală - şi o singură dată până 
acum, pentru a suprima o nedreptate vădită. Este şi asta o satisfacţie : 
să nu falsifici, acum, o însemnare, să nu escamotezi, cu atât mai puţin: 
“Ştergi” o faptă de scris, chiar dacă nu mai crezi ca atunci ; chiar dacă, 
între timp, ţi-ai nuanţat opiniile. Ţin minte că atunci când îmi dactilo- 
grafiam jurnalul, aveam cu totul altă părere despre Jurnalul de la 
Păltiniş al lui Liiceanu - însă am lăsat-o aşa cum era notată în momen- 
tul acela şi nu cum“evoluase”, cum devenise în mo-mentul acesta, al 
trecerii pe curat a însemnărilor. 


Joi 12 august 1999 


A trecut şi eclipsa - uf ! 

De vreo trei zile s-a răcit aerul, iar astă-noapte a fost aproape frig 
(drept care am dormit până la opra opt !) 

Am primit o scrisoare de la un clujean, Ion Oprea, care în 1977 
avea 13 ani... Imi spune că mă preţuieşte, însă nu este deloc de acord 
cu despărţirile mele - mai ales de Monica Lovinescu. l-am scris şi eu. 

leri mi-a venit şi Jurnalul literar iunie-iulie. Foarte bun editorialul 
lui Florescu despre Călinescu (şi, fatal : despre Manolescu). 

Mariana Sipoş are trei intervenţii, toate excelente : un dialog cu 
Sanda Stolojan, un text despre Sanda Stolojan şi un altul intitulat 
“Candoarea domnului Manolescu” - în chestiunea Caraion. 

Tot în jurul lui Caraion şi prima parte a lui Solacolu : “Panoplia 
cu săbii ruginite”. 

Mi se publică şi mie Vin americanii şi Au venit americanii. 


Duminică 15 august 1999 


Nimic notabil. Poate mâine. 

Aceşti suişi (vezi : n-am zis : “suedezi” ca acel bou de securist 
[pleonasm] care-l rupsese în bătăi pe unul care primea scrisori din 
“Suisse”) : organizează un Festival al Vinului la 20 ani o dată. Ei, da: 
ei sunt helveţi, nu cunosc ce-i aceea să nu ştii ce faci mâine - darmite 


152 PAUL GOMA 


peste 20 ani... 

Adevărat : vinurile lor sunt modeste - însă modul în care lucrează 
viile... Ca nişte vaudois (pluralul să fie : voduaji ?) ! 

Coloniştii de la Şaba, de pe Limanul Nistrului erau elveţieni. N- 
au reuşit să împământenească viţa lor, de pământ rece, în Basarabia 
(oare de ce ?), până la urmă au adus viţă /caldă/ din Italia - astfel a ieşit 
celebrissimul vin Lacrima Christi ! 

Atât că nu ştiu cum făceau iarna - acolo, în Basarabia : o 
îngropau ? 


Luni 16 august 1999 


Pentru o zi de luni şi încă devreme, dimineaţa, sânt tare obosit. 
Pun asta şi pe seama trezirii din pricina unui zgomot pe stradă, la ora 
4, după care n-am reuşit să readorm. 

Mă aflu sub impresia spectacolului televizual de aseară 
(Carnavalul Vinului a fost transmis în direct) de la Vevey. 

Am mai văzut vii în terase - pe Valea Ronului, în Catalonia fran- 
ceză, în Italia, în Spania (iniţiate de arabi). Acestea, helvetele sunt 
impresionante prin realizare, nu şi prin calitatea realizării. Am impre- 
sia că elveţienii sunt mândri, nu atât de virtuțile vinurilor lor (doar 
albe), cât de performanţa tehnică (deci :nemţitatea) lucrărilor - ce au în 
vedere obţinerea unor vinuri, nu o defilare de modă a teraselor... 

Rămâne impresionantă starea de spirit a omului care, printre 
altele, a făcut vinul. Dealtfel, această ţară muntoasă nu produce, dintre 
vegetale, decât ceva orz, legume de pământ rece (varză, napi, cartofi) 
- şi vin! Vinul din Vaud are succes peste hotare (mai ales în Japonia,nu 
întâmplător), dar nu atât prin calităţile sale, de vin, ci prin ceea ce află 
clientul despre “în ciuda”: solul ingrat şi tenacitatea producătorului. 

Aşadar, pantele nordice coborînd spre Lacul Leman au fost, de 
secole, fasonate, terasate. Rezultatul e uneori straniu : vezi culegătorii 
adunînd strugurii la trecerea trenului, hpindu-se de rândul cules, ca să 
nu fie atinşi, loviți de vagoane! Poţi trage două concluzii de aici : a) că 
Elveţienii sunt atât de economi, în general, în special cu pământul 
cultivabil, încât folosesc, nu ultima “palmă”, ci ultimul centimetru ; 
b) că Elveţienu vor să arate (mai întâi lor înşile) că ei ştiu şi pot găsi 
soluţii de compensare a unui sol şi a unei clime ingrate cultivării viței 
- eu înclin spre cea din urmă. 

Am urmărit şi cu ochiul celui care descoperise oul lui Columb cu 
un deceniu (dacă cu două?) pe când scria romanul ratat-aruncat : 

1. împotriva grindinei elveţienii folosesc costisitoare rampe de 
lansare a rachetelor cu bromură de argint... 

2. împotriva stolurilor de grauri, care devin ameninţători (şi 
terifianţi - îi ştiu, nu doar din Hitchcock, ci din realitatea de la Breaza), 
helveţii folosesc plase cu care acoperă viile... 

„„„Dar nu le-a dat prin cap să folosească plase (adevărat : cu 
ochiul mai mic) şi împotriva grindinei. Eu am făcut asta în Utopia mea. 
Plasele protejau de grindină şi viile de pe pantele abrupte, şi porțiuni- 
le de livadă cu pomi de “statură” mică (peri de spalier, apoi zmeură, 
agrişe), dar şi serele, acolo nemaifiind necesară ridicarea lor la sfârşit 


JURNAL 1999 153 


de sezon vegetativ, puteau rămâne şi peste iarnă. 

Că tot am ajuns să mă laud : am aflat ceva amănunte despre 
Goana după “Aurul Roşu” (vinul - în general roşu), cultivat de la o 
vreme, în Argentina. Un franţuz care a cumpărat acolo câteva mii de 
hectare şi le-a plantat foloseşte la... vie metoda “picătură cu picătură” 
inventată de israelieni pentru legume. Asta ar fi una - o “folosisem” şi 
eu - tot la vie ; a doua : în apa aceea picăturită Franţuzul dizolvase 
îngrăşăminte - şi pe asta o folosisem. Insă eu mai întrebuinţasem un 
“truc” : la viile în „uşoară pantă ori pe teren plat : aşezarea, în jurul 
rădăcinii fiecărui * picior de pietre mărişoare, ca să le zic aşa 
pietroaie, bolovani de râu : acestea aveau să constituie “al doilea 
soare” (prin acumularea de căldură, ziua şi slobozirea ei noaptea - în 
sens invers de jos în sus). Despre * al treilea soare” vorbesc şi elveţii, 
astfel numind zidurile, parapetele de piatră, care joacă rol, nu doar de 
menţinere a pământului, ci şi de acumulator de căldură / distribuitor î în 
perioada “neagră”. 

Eu, în Utopia mea, instalasem pe pantele abrupte ale viei şi un 
“teleferic” pentru urcarea-coborîrea materialului, a recoltei. Elveţienii 
preferă să folosească zileri cărători cu spatele, recrutaţi dintre... 
alpinişti diplomați... 

E-he, câte alte invenţii minunate n-am inventat eu la viaţa mea 
(de inventator)... 

Concluzia - pe care am enunţat-o : pentru a “face” vie şi pentru a 
organiza o Sărbătoare a Vinului - din 20 în 20 ani ! - trebuie să faci 
parte dintr-o comunitate ca a elvețienilor, stabilă, necutremurată de 
războaie, de revoluţii, de invazii. 

Să-i spui unui român (ori ungur, ori sârb, ori polonez) : 

«Ne întâlnim la următoarea ediţie a Sărbătorii Vinului !» ar fi un 
nonsens, o insultă. 


Vineri 20 august 1999 


Azi mi-a adus Andrei Velescu din România 13 (!) exemplare din 
Jurnal de apocrif. Am de unde să dau în jur. 

Tot azi mi-a telefonat Stoiciu, întrebîndu-mă dacă am telefonat 
soţiei sale, în absenţa lui, vrînd să trimit ceva... Nu telefonasem 
(nici nu ştiu numărul), dacă vreau să trimit ceva, o fac prin poştă. 
M-a întrebat dacă mai trimit de publicat în Cotidianul. Am răspuns că 
n-am Scris, deci nu am ce trimite. M-a întrebat dacă am primit Viaţa 
românească “apărută acum două luni”. l-am spus că probabil o s-o 
primesc după trei luni, preţ de o treime de copil... 

Intre timp m-am ocupat (în sensul originar : am instaurat o 
ocupaţie asupra presoanei mele) numai cu Universitatea de la Cetatea 
Albă. I-am făcut Biblioteca. Am găsit, cred, soluţia cea mai apropriată. 
O să vedem. Oricum, nu am nici un chef să scriu pentru Cotidianul. 

Singura satisfacție : Ieri, la Belgrad, manifestanți l-au huiduit pe 
Draşcovici, făcîndu-l trădător, ludă... Când i-am amintit lui Stoiciu 
episodul (Draşcovici fiind unul din “litigiile” noastre telefonice : eu îl 
pizdesc şi-l tratez de Păunescovici ; el zice că-l cunoaşte : “e un om 
minunat...) - nu şi-a amintit deloc. Dar deloc ! 


154 PAUL GOMA 


Duminică 29 august 1999 
În fine, după lupte seculare am încropit textul acesta : 


[Vezi textul “Spune-mi alături de cine semnezi...” în Butelii... 


1999] 


Se va fi observat : hălci întregi din acest articol - şi mai ales 
listele - apar în jurnal, în luna iunie (sau iulie ?). N-am ce face : mă 
repet. La urma urmei, pe mine (mă) repet. 


Luni 30 august 1999 


Am pus la poştă plicuri pentru Cornel Dumitrescu şi pentru 
Stoiciu. 

Stare de sfârşeală, nu doar totală - ci finală. Şi o tristeţe din aceea 
de după. 

De parcă am fi avut vacanţă - şi s-a sfârşit ; de parcă am fi fost 
într-o lungă şi frumoasă călătorie (de-o pildă, la Sevilla...) şi a trebuit 
să ne retezăm plăcerea ; de parcă... 

De parcă. 


Marţi 31 august 1999 


Coşmar : Un individ mare de stat mă sechestrase şi mă anunţase: 

«Trebuie să plăteşti pentru ce mi-ai făcut acum 51 ani, la 
internat !» 

Eram terorizat : nu-mi aduceam aminte să fi făcut un asemenea 
rău, încât să fiu acum pedepsit (calculasem : “acum 51 ani” aveam 
vârsta de 13 ani, adică eram în anul şcolar 1948-49, or atunci mă aflam 
la Şeica Mare, iar gimnaziul de acolo nu avea internat, stăteam în 
gazdă la o babă, cu Ilă...). In acelaşi timp ştiam : nu era adevărat ce 
spunea sechestratorul meu : fie altcineva îi făcuse ceva, fie nimeni - dar 
nu era nimic de făcut... 

Când m-am trezit din vis a fost o liberare. 

Citesc de câteva zile Jurnal-ul lui Jean Leontin Constantinescu, 
trimis de Răducă. Nicolae Florescu îl publicase întâi în Jurnalul literar 
(sau fragmente, nu-mi dau seama, fiindcă acolo nu-mi atrăsese 
atenţia). In volum însă... 

Mi se pare extraordinar. O dată, prin “lumea de atunci“ (jurnalul 
începe în 1947, însă diaristul vorbeşte şi de timpul dinainte) : murdară; 
mizerabilă ; apoi prin “stilul” deosebit de vehement. Face câteva 
portrete (Cotruş, Eliade, Cretzianu, Buzești) feroce, în vitriol. 

Incolo - şi el un exilat român în Franţa, copleşit, strivit, terorizat 
de pâinea zilei de mâine (că pe cea de azi tot n-o ar€...). Am să revin 
cu citate după ce voi termina de citit. 

Constantinescu : din generaţia lui Eliade, a lui Sebastian, a lui 
Cioran. Scrie nemaipomenit de neglijent, se fasoleşte cu totul nesufe- 
rit pe fran- ţuzeşte, scrie greşit numele unor români (Ghiorghiu), însă 
când e mânios, îi ies de sub condei formulări memorabile. 


JURNAL 1999 155 


Şi adevărate. 

Băgare de seamă : generaţia lui a desţelenit exilul românesc. 
Aceia au fost pionierii. Amicii, inamicii lui : diplomaţi, politicieni, 
scriitori, militari, ciocoi, boeri, regi (atunci erau doi : Carol şi Mihai, 
mai exista şi Prinţul Nicolae) aveau măcar scuza necunoaşterii exilului 
adevărat (adică imposibilitatea de a te mai întoarce în ţară). Pe seama 
ei am putea pune toate lipsurile - de caracter mai cu seamă - generaţia 
mea îşi confecţionase scuza uzurii prin puşcărie, a uitării (sub vremi) a 
normalităţii... 

Din mărturii ca a lui Sebastian (dar şi din Agendele lui 
Lovinescu), acum din Leontin Constantinescu aflăm că sântem toţi o 
apă şi-un pământ ; tot căcatu-ăla. Generaţie după generaţie, parcă trase 
la indigo - nici evoluţie, nici involuţie: eternitate, vorba Mioritzei. Cine 
spunea că ne pătează reputaţia doar nişte indivizi, niscai cazuri : ciori 
albe, oi râioase - altfel poporul nostru, în integralitatea lui, mamă- 
mamă ce virtu-osnic este el !? 

Primul şoc de acest gen l-am primit când am citit Corespondenţa 
lui Bazil Munteanu editată de Cuşa, în Ethos. Al doilea gong : 
Lovinescu, Agende. Al treilea n-a mai venit ca surpriză, ci ca o confir- 
mare : Sebastian... Poate (nu poate : sigur) fiindcă al patrulea (îmi) 
fusesem eu, tot cu Jurnal I-II-III. 

A propos de poporul nostru - am citit în Lumea Liberă ultimul 
număr un fapt cu totul şi cu totul divers: 

Un român d-al nostru, din popor (pe nume Romeo Apetrei din 
Grămeşti, Suceava), ca să-l pedepsească pe copilul său, văzut în 
tovărăşia altuia care fuma, l-a... muşcat de puţă - hai să zic: puţică, 
băiatul avînd abia zece ani. Acuma, dacă stai să te gândeşti bine... ce 
era să facă bietul tată? Dacă i-ar fi crăpat fiului capul cu toporul, dacă 
l-ar fi stropit cu gaz şi i-ar fi dat foc, dacă l-ar fi încuiat în cocină şi 
l-ar fi lăsat să-l sfâşie porcii, ce-am fi zis noi, ăştia, care habar n-avem 
de durerile poporului *ncitor ? Şi nici nu l-a ucis - prin asasinare, de să 
zici. Doar l-a muşcat olecuţică / de puţică, atât cât să se infecteze şi să 
fie necesară spitalizarea purtătorului. A, şi nici vorbă de abuz sexual, 
doamne fereşte ! Doar l-a muşcat un pic de ce i-a venit în raza gurii. 
Cum adică : nu ne revoltăm când Tysson, pe ring, excedat de 
“ţinerile” adversarului, uită pentru o secundă că e boxeur (cum ar 
veni : lucrător cu pumnii) şi-l muşcă p-ăla de ureche - dar ne revoltăm 
că un părinte îşi educă odrasla cu mijloacele aflate la îndemână ? 


156 PAUL GOMA 


SEPTEMBRIE 


Joi 2 septembrie 1999 
(...) 


M-a deprimat (până şi pe mine) Jurnalul lui Jean Leontin 
Constantinescu. Citind cu creionul în mână ce scria acest om cu două- 
trei decenii înainte de a începe şi eu să ţin jurnal, m-a copleșit 
desnădejdea : nu mai avem scăpare, fiindcă nu e un oarecare accident 
momentul prezent - ci o constantă : Pui de Lei: lichele-au(/am)m fost, 
lichele-s încă... Bietul de el (Leontin Constantinescu) : ne compară, nu 
cu nemții, nu cu spaniolii - ci cu georgienii. Şi ne găseşte, vorba lui : 
“larve”. Începînd să citesc, aveam de gând să scriu despre jurnalul lui. 
Din motive de sănătate, cum se spune, am trudit la el vreo săptămână 
(cu cititul), iar când am ajuns la sfârşit, eram gata epuizat, gata consu- 
mat, nu mai aveam nici un chef să scriu şi despre scrisul altuia - ca să 
spun, ce : că, da : sântem larve ? Fără a şti de existenţa lui JLC (nu 
i-am auzit numele pomenit de nimeni din cei cu care am avut de a face, 
întâia oară 1 l-am întâlnit în Jurnalul literar - ruşine să-mi fie !), şi cu 
scrisesem “cam tot aşa”, la timpul meu. Confirmarea, în loc să mă 
bucure, m-a pus la pământ, ca toate adeveririle în rău. 

Nu, nu mă simt bine ; ba, ca să fiu în tonul Bulii : din contra. 

Mă consolez şi mă istovesc desenînd Universitatea de la Cetatea 
Albă. Fac, desfac, desenez, iar a doua zi - sau a cincea - şterg şi 
modific. Folosesc hârtia, dar e de parcă aş scrie pe nisip. 


Vineri 3 septembrie 1999 


M-am odihnit un pic astă-noapte (s-a răcit simţitor aerul...) 

Aseară, târziu, pe France Musique, o lungă emisiune despre 
klezmer. Nu sânt deloc sigur că aşa se va fi scriind în... americană, dar 
aşa am receptat eu din gura francezului prezentator al “noii muzici 
de jazz”. 

Chiar aşa a spus : că e nou-nouţă. Şi că se adapă din muzica ţărilor 
din Europa de Est - ca şi cum ar fi prima care pompează din cehă, 
poloneză, slovacă, ungurească, românească, bulgărească... 

Când a difuzat o chestie anunţată : “Rumanian Rhapsody” (cam 
aşa ceva), am crezut că au încurcat discurile la ei, în studio. Oricum, 
îmi făcuse plăcere să reaud muzică basarabeană - am zis bine : în multe 
privințe muzica (mai ales cea “de jucat”) se deosebeşte de cea a 
Moldovei de pe malul drept al Prutului. Cu atât mai autentic (basara- 
beană), cu cât era interpretată la alămuri (ai fi zis : aceeaşi formaţie pe 
care se reazemă Kusturica în filmele lui sârbo-ţigăneşti). 

Dar nu încurcaseră benzile : prezentatorul a mai explicat o dată că 
muzica aceea “din Estul Europei” este, în fapt, evreiască. Într-adevăr, 
evreiască este (prin interpretare), însă carnea ei, substanţa : curat 
basarabeană. 

Pentru un motiv... istoric : în gubernia rusească Bessarabia (înce- 


JURNAL 1999 157 


pînd din 1812), rusismul a pătruns şi la sat (în principiu protejat de... 
analfabetismul şi versantul celălat al băştinaşilor : oralitatea), vehicu- 
lat de noii colonişti coboriţi din Nord, din Galiţia : Evreii. Nu am citit 
vreun studiu despre muzica din Basarabia, dar ştiu, cu urechea, cu 
ochiul şi cu vorba părinților (care, ca învăţători alcătuitori de mono- 
grafii şi culegători de obiceiuri vor fi ştiut ei câte ceva) : în Basarabia 
(rusească), lăutarul era şi ţigan - dar mai cu seamă - ca în Galiţia - 
evreu. Nu am sub ochi scrierile lui Madan (le-am împrumutat cuiva şi 
nu le-am mai recuperat - cum se-ntâmplă), dar mi-a rămas proaspătă 
căldura (şi recunoştinţa) cu care vorbea despre “Barbu Lăutaru al 
Moldovei răpite de ruşi, cântăreţul evreu Lemeş” (aşa îl grafia Madan). 
Mai adăuga : Lemeş fusese cel care, cântînd la “gioc”, la nunţi, la 
petreceri ţărăneşti - dar şi la baluri, la sindrofu ale boerimii (care doar 
astfel îşi arăta “interesul pentru popor - cel pentru care el, suferitorul, 
avea mult... dor...) a păstrat şi a răspândit cuvântul-şi-muzica 
locului. Desigur, era vorba de secolul al XIX-lea. 

Revenind la klezmer, întâia surpriză : 

- vorbind despre acest “jazz nou”, prezentatorul nu a avertizat că 
este... cam vechi, cum ar zice un ardelean ; 

- că “motivele” nu sunt evreieşti (galiţiene, idiş), ca să dea 
“muzică tradiţională evreiască” - conced : “din Basarabia”, ci curat po- 
pulare basarabene : hore, sârbe, rusăşti (pluralul singularului : rusasca). 

Contribuţia Evreilor la răspândirea temelor basarabene : înregis- 
trarea (cu urechea), uşoara şi inevitabila prelucrare, apoi interpretarea 
ŞI prezentarea - atât la New York, cât şi la Tel Aviv - drept...“muzică 
evreiască . Au avut însă grijă (mai puţin muzicienii, cât managerii) să 
pregătească o eventuală obiecţie, anunţind : “această muzică nu este 
acceptată de Evreii ortodocşi - fiindcă este prea... necanonică”. 

Va fi fiind şi necanonică, dar în primul rând, este ne-evreiască - 
păi dacă-i basarabeană... 

Dealtfel, auzisem la Radio Shalom o piesă extrem de cunoscută, 
executată la clarinet (aseară am reascultat-o şi am aflat că e interpre- 
tată de un klezmer destul de bătrâior, care, la rându-i, este ucenicul 
altuia, “inventatorul” stilului cu acelaşi nume şi care îşi făcuse cunos- 
cută muzica prin anii 30. Am mai aflat : Benny Goodman, celebrul 
clarinetist de jazz, fusese, iniţial, klezmer ! Or Goodman face parte din 
generația bătrânilor afirmaţi înainte de 1940. Imi displăcuse profund 
interpretarea de care am amintit (acum nu mai vorbesc de Goodmann), 
i-am zis : schelelăială. Interpretul îşi îngăduia floricele de virtuoznik 
(sic) de cel mai prost gust muzical - de mirare la un evreu. Dacă moti- 
vul ar fi fost adânc prelucrat, mult frământat, nu ar fi existat nimic de 
spus ; însă fondul rămâne violent, viguros, indniabil basarabean (melo- 
dii pe care mi le amintesc, interpretate de... tiganul Volincă şi de 
fanfara lui, la horele şi nunțile din Mana), însă “podobită cu melisme 
de cea mai tânguioasă extracțiune (dar nu mioriţoasă). Dacă de pildă, 
la Michel Jonas (alt “mare jazzist”! - evreu din Ungaria) melismele 
sunt recognoscibile : vin din muzica de sinagogă şi stau la locul lor 
(deşi eu unul nu mă dau deloc în vânt după “stilul” lui), în cea pre- 
zentată drept klezmer, falsul este vădit. 

lată de ce : din câte explica prezentatorul (care probabil citea ce 


158 PAUL GOMA 


era scris pe poşeta discului), klezmer înseamnă, în idiş : colportor - 
adică exact ce era legendarul “lăutar” Lemeş ; “un fel de Barbu 
Lăutaru”. Da, dar Lemeş - ca şi alţi lăutari evrei - colportau în sânul 
altei comunități decât a lor (în cele poloneză, lituaniană, ucraineană, 
rusă - acolo, în Galiţia), specificul acelor comunităţi - la noi în comu- 
nitatea moldoveană în general, basarabeană în special, traumatizată 
şi îmbrâncită în tânguire, în jălălniceală-văicăreală de Cedarea de la 
1812. 

Or, cu excepţia acelei “rapsodii româneşti” difuzată la începutul 
emisiunii, nu a mai fost vorba de un...- nu sub-strat, ci de strat-ul 
muzicii, numită corect : klezmer (colportată), însă - ca şi termenii 
glasnosti şi perestroika - a fost lăsat aşa, la... cheremul... neînţele- 
gerii celor din afara limbii în care a fost exprimat termenul. 

A mai fost vorba de “un clarinetist negru, atras de klezmer” - 
foarte bine : clarinetistul negru schelălăia înfloricelit taman ca evreul 
fondator de şcoală... muzică populară din Basarabia ! 


Sâmbătă 4 septembrie 1999 


Mă întorc la Cetatea Albă. Măcar acolo - pe hârtie - fac şi desfac 
(după bunul plac - asta a fost rima, dar nu şi adevărul curat, fiindcă nu 
bunul plac mă călăuzeşte în acest joc ludic, ar fi zis Săraru) cu creio- 
nul, cu guma... Acum mă ocup de partea nordică a campusului, cea 
“dincolo de canal”, care va fi anexa civilă şi truditoare a Universităţii 
- acolo vor locui profesorii, administratorii, meşteşugarii, persoanele 
care vor lucra pentru studenţi. În fapt, va fi un cartier (nou) al oraşului 
Cetatea Albă. Sau o localitate aparte, ţinînd de Universitate ? Mai 
degrabă aşa. În faza finală va fi un adevărat orăşel, cu viaţa lui, cu gos- 
podăria lui, iar oamenii, în loc să meargă la uzină, vor merge în 
Campus, la lucru. Va avea (localitatea) alte două surse de venit : 
stadionul acoperit, care va găzdui - pentru nordici - întâlniri de 
atletism, fotbal, rugby, echitație, patinaj (hockey), motocros de sală, 
box - ba chiar şi concerte “populare”; apoi o industrie a ME e 
O parte a “braţelor” se vor activa, deci, pe loc (de la : localitate) : 
întreţinerea “uzinei” care va deveni Stadionul şi la ela 
hotelurilor pentru sportivi şi spectatori. Hai să adaug o a treia 
activitate ce nu va ţine direct de Campus : pepinierele. 

Mă duc la lucru : am drum lung de făcut... 


Duminică 5 septembrie 1999 


Aşa cum ne înţelesesem : nimic. 

Presupun : am făcut rău în zilele, perioadele în care nu am 
consemnat în jurnal, motivînd : “Nu am nimic de spus...». Adevărat : 
nu am nimic interesant de spus, dar trebuie consemnată această 
ne-avere ne-interesantă - astfel : “Azi nu am nimic de spus”. 

Deci am păcătuit faţă de mine, ne-scriind : “nu am nimic de 
scris”, aşa cum păcătuiesc amicii din România care-şi motivează 
tăcerea, ne-răspunsul la scrisorile mele prin : «Ce să-ţi fi scris - dacă 
nu s-a întâmplat nimic nou...?7» 


JURNAL 1999 159 


S-a voalat cerul. De-acum începe toamna. Va mai re-veni încolo, 
în octombrie, apoi gata : vom recădea în clima Parisului. 

În “anexa” Universităţii am desenat: un liceu şi o şcoală normală 
- în accepţia română : cea pregătind învăţători. Am pierdut de multă 
vreme legătura cu lumea dascălilor, însă impresiile de la pornire 
(a nenorocirii - şi a ţării şi a profesiei - venită odată cu “campania de 
lămurire, la sate”) nu a putut să fie dezminţită. Din păcate. Justific asta, 
pornind de la cauză la efect, cu întrebarea : «Cine i-a învăţat pe 
învăţătorii-dezvăţători învăţătura de oameni şi de învăţători ?» 

«Profesorii - de la şcolile pedagogice, de la facultăţi”. 

Am văzut cât - dar mai ales cum - îi învăţaseră pe elevi şi pe 
studenţi profesorii. Ei, cum... Exact cum face G. Adameşteanu 
Jurnalistică : îi învaţă pe alţii ceea ce nu ştie ea. 

Unul dintre începuturile însănătoşirii unei comunităţi ca a noastră, 
grav atinsă, este (alături de sănătate) educaţia. Fireşte, am rostit o 
chestie ştiută de toată lumea - dar, ca la noi: o ştii, însă nu ţii seama 
de ea. Deci : pentru ca, în sfârşit copiii să pornească în lume cu o 
învăţătură corectă, trebuie mers şi “atacat” izvorul, începutul: 
învăţământul universitar. 

Cetatea Albă va reproduce la scara 1:20 ce va fi necesar să se 
întâmple în tot ţinutul românesc. Aşadar : o Universitate - aceasta 
apăsat umanistă (există o facultate de Agronomie, dar se va chema : de 
AgriCultură şi va face parte dintre umanioare, prin funcția ei educa- 
tivă) care îi va pregăti pe profesorii învăţământului mediu. 

“Lanţul” va fi acesta : 

- profesorii universitari de la Cetatea Albă vor ţine cursuri şi la 
Liceu şi la Şcoala Normală ; 

- studenţii din ultimii ani - de la toate facultăţile - vor face o 
susținută practică la Liceu şi la Şcoala Normală ; 

- elevii ultimelor cursului superior ai Şcolii Normale vor face 
practică (de predare) la Şcoala de Aplicaţie, aflată în incinta şi în... 
proprietatea Şcolii Normale (ca un laborator, ca o pepinieră); 

- drept rezultat : Şcoala de Aplicaţie (denumirea poate să-i fie 
ajustată) : o şcoală de elită - ca cea a Normalei Noastre de la Sibiu 
(până în 1948, la reformă), unde a fost elev şi N. Manolescu. 

Adevărat : va fi un circuit închis - dar numai unul dintre circuite. 
La Universitate pot intra candidaţi de oriunde, fără examen de admi- 
tere, însă după un an de probă, cei inapţi vor fi sfătuiţi să-şi caute 
norocul în altă parte. 

Povestea cu examenul de admitere : oricât de aparent înclinată 
spre selectare, spre “calitate”, rămâne o probă traumatizantă şi 
nedreaptă. 

Deviza trebuie să fie : «Vine oricine - rămâne cine poate». 

In primul an toţi studenţii vor primi o bursă - standard, minimă : 
cât să le permită să plutească un an : şi să confirme (ori să infirme). 
Adevăratul examen de admitere îl vor da dinspre anul I spre anul II. 
Atunci, potrivit notării, vor fi confirmaţi şi vor primi burse adecvate. 

Dintre multele bune obişnuinţe ale universităţilor anglo-saxone se 
va reţine şi aceasta : 

Termenul de “muncă fizică, degradantă” - va fi abolit. Studenţii 


160 PAUL GOMA 


vor fi încurajați să îşi câştige banii de buzunar, nu ca pe timpul meu, 
descărcînd vagoane de cartofi, în Gara Obor, ci, atât la servicii, 
în incinta campusului (la restaurantele-cantină, la oficiile poştale, 
bancare, la întreţinerea curăţeniei, la întreţinerea parcului de biciclete, 
cât şi la “taxiurile” tricicletice (?) - în fine, lucrînd acasă (la cămin) 
pentru edituri şi pentru imprimerii. Desigur, aceste venituri nu vor 
afecta bursa. 

Facultatea de Agronomie - pardon : de Agricultură va fi de aproa- 
pe flancată de una de Biologie (agriculturală, fireşte) şi va fi dirijată 
spre ceea ce se numeşte acum “ameliorare” (a solului, a apei, a aerului 
- a sufletului). Pe lângă laboratoarele propriu-zise, va fi dotată cu 
importantă suprafaţă de sere (toate cu plasă retractilă-rulabilă pe 
coamă, din septembrie în iunie) şi cu pepiniere. 

Cu excepţia unei secții de viticultură, pepinierele (şi o parte din 
sere) vor produce puieţi de arbori (nu de pomi fructiferi) ; destinaţi 
creării de benzi, “petice”, “masive” - de pădure ; destinaţi marginilor 
drumurilor, a cursurilor de ape ; zonelor urbane : străzilor, bulevar- 
delor, parcurilor. Pepinierele (şi serele) Agriculturii nu se vor ocupa de 
plante exotice - treaba altora - ci cu producerea “materialului săditor”, 
cum 1 se spunea pe când lucram şi eu la aşa ceva (atât în Bărăgan, cât 
şi în “libertatea” de la Şercaia). Fiindcă va fi nevoie de multă verdeață, 
în primul rând în Campus ; apoi în jurul lui. Aceste pepiniere (şi sere) 
vor începe a exista încă din “preistoria” Campusului : chiar înainte de 
a demara primele săpături, imediat după trasarea perimetrului, vor fi 
aşezate spre Vest, în plină câmpie a Bugeacului. Fireşte, va exista o 
“problemă” : apa, însă o pepinieră are mai puţină nevoie decât o 
cultură de câmp. Se va face un foraj şi va fi asigurată apa necesară 
funcţionării stabilimentului. 


Luni 6 septembrie 1999 


A telefonnat Dinu Zamfirescu, de la Bucureşti. Propunîndu-mi să 
facem ceva împreună, noi, “exilaţii (refugiații) politici”. I-am atras 
atenţia că el este un fost, eu sânt unul din cei doi actuali, Radina fiind 
celălalt. 

In fine : Românii din afara României (Basarabia, Bucovina, 
Ucraina, Timoc, Voivodina) să fie recunoscuţi ca cetăţeni români. Asta 
a fost propunerea lui Zamfirescu. Eu am zis că Basarabenii şi 
Bucovinenii şi-au exprimat totdeauna ataşamentul, chiar apartenenţa la 
România, însă cei din Timoc, din Voivodina - ba. Şi n-or fi fost aceia 
mai persecutați de bulgari şi de sârbi decât Românii de ruşi. A rămas 
să mai vadă. Presupun că i-am dezumflat oleacă avântul... 

Facultatea de Teologie are să fie pe o insulă a “lacului”, chiar la 
intrarea în campus. Aşadar : insula este un dreptunghi cu laturile de 
300 şi 400 metri ; este orientată Vest-Est ; înspre apus are, pe ax, 
stadionul descoperit (deci : al Universităţii), iar în partea opusă, pe lac 
va avea : arteziana mare (după modelul celei de la Geneva) şi, mai 
departe, “poarta” spre Liman - peste apă, la 5 km se află, pe malul 
celălalt târgul Roxolani (?). E 

In insulă se înscrie un dreptunghi de 175/230 metri. Inălțime : 


JURNAL 1999 161 


6 metri, va avea două nivele - al doilea mascat, fiindcă pe toată 
circumferința va exista galerie (cca 7 m. lățime). Aici nu vor conta 
coloanele, ci deschizăturile : triunghiulare, dreptunghiulare, trapezoi- 
dale - alternativ : una cu baza mare Jos, următoarea cu baza mică Jos, 
“îmbucîndu-se”. 

Pe acest dreptunghi există un altul (130/170 metri). Acoperişul 
acestuia va constitui masa, tava bisericii : corpul central : piramidă cu 
baza de 77 metri, înălțime 77 ; spre apus - deci pe unde se intră - 
turnul “clopotniţă”, piramidal : baza 11/22 metru, înălţime 111 metri. 
Turnul : descentrat, adică în jumătatea sudică a corpului central, nu va 
fi lipit, ci se va îmbuca în corpul central ; absida : 22/22/55 metri, în 
Jumătatea nordică a Estului - şi tot îmbucată. 

Acum vreo săptămână, când am găsit (miracol !) planul bisericii, 
proiectată a fi aşezată la Orhei - desenat prin 1992-93 - m-am bucurat 
foarte ; i-am modificat doar dimensiunile şi proporţiile corpului central 
(la Orhei era rectangular). E 

O văd : arată foarte bine. Deşi... necanonică. In ciuda ascuţi- 
milor, poate fi luată drept... o moschee. Să fie. M-au interesat purita- 
tea liniilor şi sensul acuzat suitor. 

De departe “baza”, prin galerie, va juca pe alb-negru, lumină- 
umbră ; nivelul superior - al cărui ferestre vor fi vizibile (voi reveni la 
ele) - va constitui “platforma” bisericii. Cam două treimi din circum- 
ferinţă va fi marcată de un “suport” : pentru basoreliefuri în înterior, 
spre biserică, fresce în exterior - acestea vor avea înălțime de doar 2 
metri şi vor putea fi privite de pe terasa inferioară, aflata deasupra 
arcadelor. 

Înapoi, la “piramide”: corpul central va fi transparent. Nu ştiu 
cum vor scoate arhitecţii-inginerii cămaşa unui asemenea spaţiu, avînd 
o asemenea destinaţie, însă eu văd “coloane” extrem de subţiri 
(metalice) marcînd verticala şi avînd şi funcţie de susţinere : apoi mai 
văd vitraliile : cum nu se vor putea monta vitralii înclinate, decât 
îndărătul sticlei protectoare ; apoi : un vitraliu nevertical se deformează 
uşor - le-aş, pe de-o parte : atârna, ca pe nişte tablouri (dar privibile şi 
din dos...), pe de alta, instala pe şevalete (şi ele verticale. Fireşte, nu 
vor filtra, modula, fabrica lumina ca cele clasice, verticale, însă, cine 
ştie : poate că o vor face frumos altfel, nu ? 

Inima edificiului - aceea neluminată, aflată sub biserică - va fi 
folosită ca depozit de cărți ; vor exista nişte luminatoare mai speciale 
pentru nivelul II, acea porţiune a lui care nu primeşte lumină suficientă 
(sau deloc) prin ferestre : în jurul “piramidelor” vor exista bazine 
cu apă ; fundul lor va fi din sticlă şi va permite o lumină de acvariu 
dedesubt... 


Miercuri 8 septembrie 1999 


Am primit de la Solacolu două volume scoase la Dialog : Păreri 
răzlețe (corespondenţă cu D. Vighi), în care sunt repoduse câteva texte 
(sau fragmente) ale mele şi o culegere de articole de Ileana Vrancea în 
care autoarea se războieşte cu falsificatorii istoriei evreilor din 
România şi cu fabricanţii de “antisemiti” (ca prietenul nostru Shafir, în 


162 PAUL GOMA 


legătură cu I. Petrovici). Cred că o să scriu şi eu ceva în legătură cu 
apărătorii “adevărului” statului Israel (şi ai echipei eterne Iliescu- 
Roman) - şi deloc ai adevărului. La aceştia, spre surpriza mea Ileana 
Vrancea îi adaugă pe Shafir, pe Lavastine-loanid, pe Andrei Cornea, 
pe Radu Florian, pe Lilly Marcou, pe Ed. Reichmann... N-am dat de 
numele lui N. Manea şi nici de al lui Crohmălniceanu, ambii colabora- 
tori asidui ai Revistei Cultului Mozaic - puţintică răbdare... 

Am primit de la New York, de la Mirela Roznoveanu ultima ei 
carte, Platonia şi o scrisoare caldă. 

Tot ieri mi-a parvenit o scrisoare trimisă la 26 august din Târgu 
Mureş, venită după aproape două săptămâni. Nicoleta Sălcudeanu : a 
primit Patimile... trimisă de Rodica Pop. Mă anunţă că următorul 
număr din Vatra (dedicat jurnalelor) va cuprinde şi un text al ei. Sper 
ca între timp să fi primit şi Jurnal de apocrif... 


Joi 9 septembrie 1999 
sau : 9. 9. *999 


Sami Damian nu primise o scrisoare de la mine - am scos-o din 
ordinator, i-am trimis-o. Cum am găsit că nu este chiar lipsită de 
interes, o reproduc aici, fie şi cu întârziere : 


Paris, 14 iulie 1999 
Dragă Sami, 


Abia cum îţi scriu despre volumul trimis (felicitări ! la mai multe !!), Aruncînd 
mănuşa. 

Am regăsit cu o ascunsă (?) satisfacţie convergenţe în gusturi - vezi, n-am 
spus: idei. Mai ales în privinţa unor stricători de ţară şi de cuvânt : D.C. Mihăilescu, 
Țoiu, Al. George, Salex-Nepotescu, Ciocârlie... 

Totul argumentat, cu citate... 

Că vorbim de citate : de unde până unde un alimentat la toate troacele ca 
Lacouture - recent convertit, nu doar la democraţie, ci de-a dreptul la gaullisme 
(dealtfel ca şi fostul meu prieten Glucksmann... ce timpuri, ce moravuri !) - poate 
deveni... citabil ? Cu Lacouture nu poţi merge nici până la tutungeria din colţ, dar- 
mite să-l iei drept izvor ! Şi cum : prin filtrul... Feliciei Antip ?, că vorba ceea, numai 
tovarăşa Felicia mai lipsea ! 

A propos de Felicia : nefericit şi citatul de la p. 137 din Stafia Banuş. Ce 
Dumnezeu : nu ţi-a sunat rău în ureche (fiindcă nu era ironie...)? 

Că tot ne iubim noi, dragă Sami şi ne facem reciproc zile fripte (altfel 
culturale) : 

- Cred că este greşit - ba chiar tendenţios - comentat citatul din F. Constantiniu 
(p. 28), cel care zicea cam aşa : Dacă este considerată agre-siune campania din est 
[din partea României], să fie considerată agresiune şi campania din vest. N-am 
înţeles deloc, dar deloc ce vezi tu fals, mincinos, tendenţios în această simplă - şi de 
bun simţ - constatare ? Am comis un act de încălcare a unui teritoriu străin, atît în 
iulie 1941, când am trecut Nistrul, cât şi în octombrie 1944, când am trecut Tisa. 
Despre asta era vorba, nu despre altceva. Această “balanţă”, cu atât mai vârtos, cu cât 
tu singur pui pe două coloane “ciuma roşie - ciuma brună” (tu îi zici pestă...). 

Îţi mai atrag o dată atenţia, dragă Sami : tu, evreu, te-ai lăsat contaminat de 
românism (ai noştri nu percep timpul trinar, amestecă trecutul cu prezentul - când îi 
aranjează - ignoră ceea ce se numeşte cronologie, adică succesiunea evenimentelor). 


JURNAL 1999 163 


Astfel, tu aşezi drept cauză un element care este, în realitate, efect : 

În chestiunea Basarabiei şi a persecuțiilor împotriva evreilor şi a ţiganilor : Vai, 
a existat un program, o “teorie”, însă, în executarea lui bestială, o importanţă deci- 
sivă l-a avut comportamentul evreilor din Basarabia în timpul retragerii Armatei 
Române după ultimatumul sovietic - “Cele 7 zile de groază”. 

Or acest eveniment s-a petrecut între 27 iunie-3 (sau 4 ?) iulie 1940. 
Masacrarea evreilor a început un an mai târziu, după 22 iunie 1941, când s-a pornit 
războiul. Chiar persecuțiile, chiar uciderea şi a evreilor în timpul rebeliunii legiona- 
re (în ianuarie 1941), sunt ulterioare evenimentului din iunie-iulie 1940, deci, într-o 
bună măsură, încrâncenarea românilor împotriva evreilor poate fi considerată efect, 
nu cauză. 

Tu, dragă Sami, nu poţi fi necinstit ca Ehrenburg şi ca Grossman (ei, da, 
disidentul de mai târziu, după ce fusese un crâncen realist-socialist), alcătuitori ai 
Cărţii negre (în 1945) în care stă scris (citez din memorie) : 

Severitatea cu care organele sovietice i-au tratat pe jandarmii şi boerii regalişti 
români, în Basarabia şi Bucovina de Nord era cauzată de bestialitatea cu care 
Românii îi uciseseră pe evrei, în Basarabia şi în Transnistria. 

Fals evident pentru orice om de bună credinţă. Aici nu mai este vorba de 
pedeapsă, de răsplată, de “merit'- acestea în alt... paragraf - ci de cronologie. 
Evenimentul B (de la Bestialitatea românilor împotriva evreilor) nu a fost înaintea 
Evenimentului A (de la... Atacul evreilor împotriva convoaielor de retraşi şi de refu- 
giaţi români, începînd din 27 iunie 1940), ci după. 

Încă o băgare de seamă - nu cumva ţi-am mai scris-0?: afirmi că (volumul) 
“Dosarul Goma a fost alcătuit de Țepeneag şi de alţii”. Nu, domnule. Dosarul - după 
cum stă scris şi pe copertă - a fost alcătuit de Virgil Tănase. Că Țepeneag a fost 
iniţiatorul, supraveghetorul, editorul - da, însă nu se poate scrie negru pe alb ce ai 
scris tu. Că Tănase este un porc de câine ? Este, a devenit - sau era, dar nu se ştia, 
avansa “acoperit“... Însă atunci - în vara anului 1977 (eu eram încă în România) - 
Tănase a redactat cea mai mare parte a textelor, a tradus şi el (ca şi Paruit, Marie- 
France Ionesco, Sanda Stolojan). Acesta este un adevăr, nu o umoare. 

Despre Blandiana, ţi-am promis că nu mai zic nimic rău în scrisorile către tine: 
prea suferi. Ca să suferi mai puţin, am să spun că titlul capitolului închinat (sic) 
Dânsei I : Ana Blandiana nu putea răspunde este inspirat respectuos din filmele de 
spionaj sovietice (sau poate doar cele din RDG ?). 

Dragă Sami, după ce te mai felicit o dată (nu strică) pentru volum, îţi sugerez 
să reflectezi oleacă la absenţa din eseistica ta (politică) a lui Petre Roman. Dai în 
Iliescu, zici de Stănculescu - ce să mai vorbim de V.C. Tudor şi alţi Cionţi. Dar nu 
spui nici de frică : 

România Mare - prin directorul ei Eugen Barbu - a primit aprobare de la 
Iliescu, la insistența lui Petre Roman. 

De partea mea, am să reflectez la atacurile mele nedrepte la adresa unor buni. 
Şi am să scriu ceva numai despre nocivitatea tandemului infernal Iliescu-Roman. 

Te salut, 

Prietenia lui 

Paul Goma 


Mă întorc la Cetatea Albă : 

Am vorbit de mănăstirea de maici avînd hramul Maria din 
Magdala ? Bine, vorbesc acum: 

Surorile de acolo vor face treabă de surori : în incinta mănăstirii 
va exista o bolniţă cu patru (mari) secții : una dedicată alcoolicilor şi 
drogaţilor ; a doua : copiilor handicapati ; a treia : atinşilor de sida - în 
fine a treia : un cămin-spital pentru bătrâni. 

Mănăstirea va avea un teren mărişor. Acesta va rămâne cultivat 


164 PAUL GOMA 


(legume, plante medicinale, fructe - sere), constructibil cu excepția 
unor eventuale pavilioane spitaliceşti. 

La “bolniţă” : fireşte, personalul medical (medici, laboranti, 
tehnicieni, etc) vor fi laici - însă conducerea generală, administrativă a 
aşezământului va fi neapărat călugărală. 

Mănăstirea va avea activităţi şi în exterior : câteva puncte de 
distribuire a alimentelor “crude” (ce urmează a fi preparate, acasă - de 
nevoiaşii care au un adăpost) şi de mâncare gătită pentru aceiaşi ; unul, 
neapărat, la gară : acolo, în afară de mâncare caldă, să li se dea 
celor eşuaţi prilejul să se îmbăieze, să aibă asistenţă medicală, să poată 
schimba îmbrăcămintea, să le fie asigurat un adăpost - mai cu seamă 
pe timp de iarnă. 

Când reputaţia îi va fi consolidată, mănăstirea va organiza 
“echipe” alcătuite din surori care vor porni la colectat fonduri - atât în 
locuri publice : în parcuri, pieţe, în faţa băncilor (cele cu bani, nu cele 
cu patru picioare, din parcuri...), cât şi la sedule firmelor prospere. 

Ce confesiune va avea mănăstirea Maria din Magdala (cu bise- 
rica ei cu tot) ? ce întrebare : ecumenică - sau : neo-ortodoxă. 

Că tot mă aflu la capitolul destăinuiri : 

Stadionul acoperit... cum va fi el “coperit ? Simplu : pe copertina 
rigidă, cea protej înd î în permanenţă tribunele, dar nu şi pista cu peluza 
- şi avînd “orientare” de accent circumflex fără vârf - vor fi instalate 
cabluri paralele, pe sensul nord-sud (al vântului de iarnă, dominant) ; 
acolo, în “odihnă” va sta, într-un sac special, strânsă, cupola de pânză 
ce va acoperi restul - cum ? 

In anotimpurile călduroase, dar şi zilele cu ploaie, pe cablurile 
întinse va fi glisată spre sud pânza cupolei ; simultan un balon sferic, 
central şi cinci-şase baloane cilindrice, aşezate radial vor fi umplute cu 
heliu. După ce pânza cupolei se va fixa în locurile convenite, baloane- 
le o vor umfla, înălța la mijoc, astfel ca apa de ploaie să alunece uşor. 
Deşi materialul cupolei va fi neaderent, trebuie ținut seama de faptul 
că există riscul depunerii zăpezii ; nu e nimic : oameni înarmaţi cu 
“lănci” cu aer comprimat vor spulbera zăpada - mai exact o vor 
desprinde de pe pânză, obligînd-o să alunece pe copertina rigidă - de 
unde va fi împinsă în lături. 

Cu adevărat periculoasă va fi ploaia îngheţată. Sper să se găsească 
formula unui material al cupolei care să nu permită cu nici un chip apei 
de ploaie să zăbovească, necum să adere - fenomen ajutat şi de aerul 
cald adunat acolo, sus... 

Desigur, pe acest stadion (olimpic) vor avea loc şi în timpul 
iernii - pentru ţările Europei de centru şi de nord - competiţii de 
atletism “normal” (nu redus), de fotbal, rugby, handbal, echitație, 
motocros, planche à voile, patinaj, hockei - prin schimbarea “terenu- 
lui” : gazon, nisip, gheaţă, apă... Deasemeni, prin culisarea unor 
tribune (din potcoavă) se vor putea amenaja ringuri de box, terenuri de 
tenis, spaţii pentru lupte, scrimă, etc... 

Va fi construit în incinta campulsului, în colţul de nord-vest. Cum 
sub tribune vor exista săli polivalente, piscine, spaţii de antrenament, 
competiţiile ne-studenţeşti din stadionul olimpic nu vor tulbura şi nu 
vor fi tulburate de studenţi. 


JURNAL 1999 165 


În imediata apropiere a lui (peste canal, atât la nord, cât şi la vest) 
vor exista hoteluri suficiente, iar aerodromul militar de la Cetatea Albă 
va primi avioane de mare tonaj. 

Simplu, nu ? 

Seara : de cimitir am vorbit ? O instituţie. Am făcut-o : în nord- 
vestul localităţii - hai să-i spun : oraşului. Cca 55 ha - cam ca Pere 
Lachaise de aici, din arondismentul nostru, la două staţii de metrou. 
Chiar de va avea secţii pe confesiuni, “aerul” va fi ortodox : mormin- 
tele cu mari spaţii între ele, cu multă frunzăverdaţie - înecate în 
verdetaţie. Plantaţiile : vegetale, nu minerale. Imi aduc aminte de Bellu 
cel de prin 1964, când mă preumblam cu draga mea de atunci prin 
untirim : chiar după căderea întunericului, Oraşul Morților nu avea 
nimic opresant, terifiant : ia, un crâng, acolo, ca atâtea altele... Ca şi 
Pere Lachaise acesta va avea şi crematoriu şi columbarium (colum- 
bar ?). Şi multe bănci (cu picioare). 


Sâmbătă 11 septembrie 1999 


Parcă îmi spune ceva această dată... 

Oricum, în 17 se vor împlini zece ani de când m-am lăsat de tutun, 
ieşind de la Dr. Metzianu... 

Ieri şi azi am lucrat la Bibliotecă. 

Să nu se creeze confuzii : am lucrat cu mintea şi cu creionul la 
Biblioteca mea - în fine, a Universităţii Cetatea Albă. 

Desigur, Biblioteca este centrul - şi geometric - al Universităţii. 

In capătul Bulevardului (scurt - dar lat...). 

Mă gândeam la sugestia : trei cărţi aşezate pe înalt, fiecare în alt 
plan. Ceea ce ar fi necesitat trei corpuri. M-am hotărît pentru una 
singură : aşezată pe două alte cărţi puse pe lat (abia sugerate) - acelea 
uşor decalate. Cu cotorul spre bulevard (est), copertele îndepărtate, în 
plan formând un V cu unghiul bine rotunjit (legătura cotorului). 

Deci : “cotorul” va avea o lăţime de 22 m., “copertele” lăţime de 
55 m, deschiderea de 44 m. iar înălţimea : 66 m. 

Se accede prin a doua “carte” aşezată pe lat (dimensiunile : 
111/111 m.; “grosimea” de 11 m.). Drept în faţă : bateriile de ascen- 
soare interioare şi scara. In stânga : cele două ascensoare exterioare - 
vor duce pe acoperiş. 

În ambele “cărţi” spaţii pentru expoziţii. 

Am făcut ca fiecare nivel să aibă 5 m. înălţime. Partea dinspre 
“cotor” va cuprinde - pe dublu-nivel, adică pe o înălţime de 10 m. - 
amfiteatre, săli de lectură, iar la ultimele trei etaje : Auditoriul sau Sala 
Mare - pentru festivități, conferinţe, concerte. 

Construcţia fiind în formă de V, “braţele” ei vor avea, spre 
exterior (nord şi sud) 11 m lăţime (şi 33 lungime), spaţiu de împărțit 
pentru biblioteci de specialitate, de cercetare, birouri, laboratoare, 
ateliere de condiţionat-reparat cărțile, staţii fotocopiat, filmat, numeri- 
zat... Fiecare braţ va avea un culoar de 4 m. lăţime. Deschizătura 
dintre braţe rămâne liberă, fie cu doar o plasă de siguranţă, fie cu 
geamuri. 

In partea de vest a clădirii, între deschizătura braţelor (curbată), la 


166 PAUL GOMA 


fiecare etaj va exista un spaţiu de odihnă, cu banchete, scaune, mese, 
distribuitoare de cafea, ceai, sucuri de fructe, sandvişuri... Intreaga 
acea parte curbată (sugerînd cartea legată şi întredeschisă) va fi din 
sticlă : pe acolo vor fi luminate culoarele. 

Pe acelaşi perete se vor amenaja cu toată seriozitatea şi grija : 
scări de incendiu - două, în dreptul fiecărui coridor, fixe, nu culisante, 
nu basculante şi suficient de largi, pentru ca în caz de panică să nu se 
producă îmbulzeală, deci răniri. 

Am mai spus : forma de carte să fie sugerată doar ; deasemeni : 
scrisul de pe “cotor” şi de pe “coperta primă”. Să se deducă : ar fi 
vorba de un autor şi de un titlu - dar nimic limpede. 

Construcţia se înscrie într-un cerc avînd raza de 111 m. O alee 
circulară (incompletă, dată fiind intrarea) va avea câteva zeci de statui 
ale făcătorilor de cărți, români. 

Să mai spun : venind spre Bibliotecă, pe Bulevard, cum “cartea” 
e uşor dezaxată (se înţelege: pe verticală) i se vede, iertaţi vorba ră, nu 
doar cotorul, ci şi coperta întâi - ba şi coperta ultimă - pe care urcă 
(şi coboară)/ două ascensoară. 

Ei, da, sânt plicticos, pisălog cu “invențiile” mele. N-am să spun: 
cui nu-i place să nu citească, ci : cu adevărat brav va fi cel care va citi 
ce nu-i place. Ce, eu nu l-am citit chiar şi pe Buzura ? Şi, culmea : până 
şi pe neţărmuritul Dimisianu ! 


Duminică 12 septembrie 1999 


Sami Damian mi-a comunicat opiniile despre Jurnal de apocrif. 
Cam un sfert (o pagină din patru) este ocupat de laude - restul, obiecţii. 

Sami are o tenacitate cu care doar (aparent) timizii sunt înzestrați. 
Pe lângă asta, românizat şi el, nu mai ţine minte anume fapte (de scris) 
ale mele, ale lui, ale altora, iar în câteva împrejurări rosteşte neade- 
văruri curate. 

El, cu o bună şcoală a şedinţelor - fie acelea... orale, fie scrise - 
nu poate produce o caracterizare, un referat, un articol despre ceva- 
cineva, fără a păstra “globalitatea-obiectivitatea” : dacă totul este, de 
pildă, favorabil (“pozitiv”), apoi nu pot lipsi şi câteva negative ; 
lipsuri, “părţi”. Şi viceversa. 

Las de o parte laudele la adresa Jurnalului de apocrif, nu pentru 
că nu ar conta, ba da, mai ales că mi-au făcut plăcere, ci pentru că, 
totuşi, nu ele m-au iritat. In fine : contrariat : 

Sami Damian este adeptul (mai mult : partizanul) zugrăvitului “cu 
umbrele şi luminile” subiectului (mai corect : obiectului). Nu acceptă 
să citească (necum să scrie), în o repede ochire, nu în portret, opinii 
defavorabile - “fiindcă au fost omise cele favorabile”. Astfel “nu 
te însoțesc în caracterizările nimicitoare în portretele Coposu, Ana 
Blandiana, Marino, Gabriela Adameşteanu”, scrie el. Iar mai departe 
explică viziunea lui despre lume, viaţă - şi scris : 

“nu tăgăduiesc că o sumă de detalii (...) corespund realităţii, 
dar omiţi constant o altă zonă, adesea mai importantă, în care persona- 
jele ridiculizate de tine au o contribuţie de substanţă” (s. mea). 

Sami Damian este convins că era absolut necesar să-i urmez 


JURNAL 1999 167 


sfatul - de pildă : “portretul” (cum îi spune el), Anei Blandiana trebuia 
neapărat “să conţină” şi “contribuţiile de substanţă” ale persoanei în 
chestie ; înainte de a afirma că este o profitoare, că l-a frecventat şi 
legitimat pe acel porc (şi la propriu) de Gogu Rădulescu, că, nu mai 
departe de anul trecut s-a făcut grav vinovată de Addenda la Cartea 
neagră a comunismului - etc, eram obligat să atrag atenţia cititorului că 
ea este bună poetă, că ea are mari merite în luările ei de poziţie după 
decembrie 89... Altfel ceea ce scriu eu riscă să fie luat drept calomnie! 
Tot după Sami, înainte de a afirma că Marino a colaborat cu Securi- 
tatea - altfel n-ar fi călătorit până şi în Spania !, n-ar fi fost invitat la... 
Fête de l'Humanite, la Paris - trebuia să-i prezint bibliografia, pentru 
a-i pune sus, la vedere, “contribuţia de substanţă”. 


lar când afirmă : “...în aceste împrejurări tu judeci în mare 
măsură în funcţie de răul pe care ţi l-au provocat ţie”, Sami greşeşte - 
ŞI jgneşte. 


Drăguţul de el : a uitat ce stătea scris în volumele anterioare ale 
Jurnal-ului meu, anume că nici Țepeneag, nici Gelu Ionescu, nici 
Stroescu nu-mi făcuseră mie vreun rău - ca să-i judec (veninos) în 
funcţie de acela - ci, cu totul întâmplător : din pricina răului făcut 
altora (Monicăi Lovinescu, lui Virgil Ierunca, deci “cauzei” - în nume- 
le căreia am comist destule gafe, răutăţi - însă nu şi nedreptăți); la fel 
cu Marino : ce rău mi-a făcut el mie ? Niciunul ! Nici Tănase nu mi-a 
făcut vreunul, nici Pintilie, la urma urmelor nici Lăncrănjan, nici 
Păunescu, aceştia nu m-au atacat nominal - au atacat însă, ca să spun 
aşa, “cauza” - de aceea am sărit din baie şi am zbierat la ei. 

Sami Damian mă mângâie patern, pedagogic pe creştet şi îmi 
laudă faptele bune, mai cu seamă cele recente datorate, crede el, exclu- 
siv, “recomandărilor” sale, îndemnîndu-mă să continuu tot aşa... 

Mai departe : Sami vrea să creadă că “sumedema de învinuiri 
pentru care nu ai probe suficient” - la adresa lui Edgar Reichmann se 
datorează numai şi numai pentru că acest ins a scris în Le Monde că nu 
i-au plăcut cărţile mele sau (adversativul aparţine lui Sami) pentru că 
“a făcut curte prosteşte lui Iliescu”. 

Ei, ce fac eu acum ? Ca şi în cazul Blandienei, mă apuc să-i re- 
explic prietenului meu Sami că vita de E. Reichman mi-e antipatic(ă), 
nu pentru că a scris depreciativ despre Gherla - ci pentru că a pus 
cartea mea în balanţă cu nu ştiu ce comitere a tovarăşului Mirel 
Bergman (dealtfel prieten al lui Sami) ; nu pentru că m-a atacat, 
acuzîndu-mă de antisemitism (în cronica la Din calidor), ci pentru că e 
profund (şi de multă vreme) murdar ? Că nu i-a făcut doar curte lui 
Iliescu cel de după 1989, dar a fost membru al echipei de exmatricu- 
latori UTM din jurul lui Iliescu cel dintre 1956-58, la Universitatea 
Bucureşti ? Să mai adaug şi ceea ce spune Ileana Vrancea despre el, în 
textele publicate recent la Dialog-ul lui Solacolu ? La ce bun ? Tot nu 
va ţine minte, iar la următoare încontrare va trebui să-i re-re-reexplic 
ceea ce îi re-explicasem. 

Desigur, nu este de acord cu atacurile mele la adresa altui evreu, 
Petran. Ce simpatic, Sami : îşi imaginează că dacă i-a atacat (cu pixul 
lui, personal) pe evreii Corbea şi Ornea, gata, Evreii răi au fost 
lchidaţi, deci nimeni să nu mai aducă vorba despre ei ! 


168 PAUL GOMA 
Are dreptate : am greşit în notația “inspirată” de Dr. Olteanu în 
legătură cu “fuga” lui de la o tentativă de cenaclu. O regret din suflet. 
Şi greşesc grav pentru că scriu jurnalul de faţă - chiar aşa : n-oi fi 
avînd altceva de făcut ? Iar dacă chiar ţin jurnal, să o fac după reţeta 
lui Balotă - bine, nu chiar după a lui Balotă, ci după a lui Ciocârlie. 


Pe promontoriul din Liman - pe axa vest-est - în cel mai avansat 
punct răsăritean al Europei (am mai spus asta, în 1993 - ei şi ?totnu 
s-a reţinut) se va afla o bornă, un semnal materializat: până aici a fost 
Europa, de aici încolo începe Asia. Pe aceeaşi longitudine se mai află 
Kiev şi St. Petersburg - localități mult în interiorul... Asiei. 

Multă vreme am crezut că voi putea plasa acolo o piramidă 
elansată (111 m.) în care să fie găzduită biblioteca universităţii. Am 
desenat-o, am rotit-o, am privit-o... - nu-i bună ! Biblioteca trebuie să 
se afle în centrul universităţii, la îndemână. 

Dar ce pun(em) pe promontoriu ? Ce întrebare ! Emblema 
(neoficială) a Basarabiei : o moară de vânt ! 

Ce poate fi mai potrivit pentru o utopie ca aceasta - decât moara 
de vânt ? 

Ce mi-am zis eu : punem, nu una, ci trei (să fie, de rezervă, nu se 
ştie când ai nevoie...) : 

- O moară de vânt... stilizată, avînd un corp, patru aripi şi cârmă 
- aceasta va fi “principala” - şi mult mai înaltă (66 m.) şi mai... lată-n 
spete (am să revin); 

- O eoliană cu elice tripală, cum se văd frecvent în Occident 
(20 m.); 

- O eoliană cilindrică mai scundă (10 m.). 

Moara de vânt : un turn troncpiramidal (secţiune octogonală sau 
dodecagonală); 

Aripi (40 m. diametru), aşezate pe un cadru circular mobil 
sprijinit pe un suport - şi el circular - fix ; 

La 33, la 44 şi la 55 metri câte un “inel” amenajat şi ca restaurant- 
bufet ; 

Ultimul inel va fi doar pentru... privit : la răsărit, peste Limanul 
Nistrului, pe timp frumos, se vede Odessa (abia 40 km.) ; la Nord 
Nord-Vest: Tiraspol, Tighina ; la Sud Sud-Vest : Arcis, Braţul Chilia, 
cu oraşul Chilia, poate şi Ismail... ; în Sud ; Marea Neagră, de la 
stânga (Odessa) la dreapta (Sulina) şi litoralul Basarabiei de Sud, cu 
lacul Budachi şi Lagunele de atâtea ori şi atâta... desenate de mine şi 
populate tot de acela... 

Corpul Morii de Vânt : alb strălucitor (placaj marmoră) iar 
inelele în culori vii. 

Dacă aş păstra o singură eoliană cu elice (de sămânță), aş planta 
mai multe cilindrice : simple verticale, duble orizontale. Avantajul 
acestora : nu au nevoie de catarge înalte, apoi corpurile lor în rotaţie 
pot constitui superbe pete de culoare - n-am spus bine : trebuia să 
vorbesc, nu de pete de culoare, ci de iluziile optice create de cilindrii 
rotitori pictaţi - mă gândesc la dublele orizontale, învârtindu-se în sens 
opus pe axul orizontal şi “în cerc” pe cel vertical. 


JURNAL 1999 169 


Iar m-a tulburat Ileana Vrancea (am recitit cu creionul în mână 
ultima culegere de eseuri scoase de Solacolu. Le cunoaşteam pe toate: 
unele au fost publicate tot în Dialog, din ultimul (“I. Petrovici”) 
citisem fragmentul din 22 - însă nu cunoşteam dedesubturile, necins- 
tea structurală a Gabrielei Adameşteanu. 

Despre unele “victime” ale Ilenei Vrancea : Radu Florian, 
Volovici, Ed. Reichmann, Lilly Marcou, Radu Ioanid aveam de multă 
vreme păreri proaste - am şi scris-o. Eseurile ei mi le-a confirmat. În 
legătură însă cu Shafir... A fost o surpriză pentru mine. Il credeam un 
om şi delicat şi onest, la locul lui, textul despre Tudoran mă descum- 
pănise, însă cum nu cunoşteam proposta lui Tudoran, rămăsesem în 
espectativă... - mai degrabă înclinînd, mărturisesc, spre Shafir... 

Or iată că Ileana Vrancea arată, cu citate, că Shafir a falsificat... 
citate ! Şi nu doar el, ci şi alţi comentatori ai Holocaustului : Eskenasy, 
Fischer-Galaţi, Andrei Cornea, Radu Florian - să nu mai vorbesc de 
rabinul Rosen... - toţi, pe după cap cu... I.C. Drăgan! 

Aşadar, în România, nu doar Românii “povestesc” ce-i taie pe ei 
capul (şi ce le convine), dar fără a produce citate : Pruteanu, D.C. 
Mihăilescu, Alex. Ştefănescu, N. Manolescu, G. Dimisianu - ci şi 
Evreu ! Obosit fiind, iată, abia mă stăpânesc să nu repet gluma îndoiel- 
nică, întrebînd cine de la cine a învăţat să fie puturos, necinstit - iar la 
urmă să re-re-povestesc anecdota cu copilul evreu dat la o stână, ca să 
înveţe româneşte... 

Aşadar aveam dreptate când, povestind “aventurile” (indirecte) 
mele cu Israelienii (de pildă faptul că, înainte de ‘89, personalul com- 
paniei ELAL cerea călătorilor care urmau să coboare la Bucureşti, să 
predea cărţile lui Goma publicate în Occident), afirmam : 

Faţă de acei intelectuali evrei de origine română care apără, nu 
adevărul - ci interesele (schimbătoare, cum altfel ?) ale statului Israel, 
nutresc, vorba lui Raicu, mefienţă. Ba chiar profund dispreţ. Judecînd 
după fapte de scris, care ar fi diferenţa dintre Shafir şi Pruteanu : că 
unul este evreu, celălalt ne- ? Dar există un adevăr... etnic evreesc ? In 
opoziţie cu adevărul mioritic ? 


Marţi 14 septembrie 1999 


Azi-noapte, fix la 12 s-a pornit o ploaie năpraznică. A tinut-o aşa 
până la 3,30. Zgomotul e amplificat, aici, de doi, ca să zic aşa, factori: 
în colţul stâng al balconului este înzidit burlanul colector al apei de 
ploaie: face un zgomot şuvoial (i-aş zice : closetal) la fiecare cădere 
de apă plouatică ; în al doilea : am amenajat, pentru flori, o poliţă pe 
care am învelit-o în plastic : când pică picătura pe ea, îţi găureşte 
timpanele - noroc că ale mele sunt ciuruite. 

Altfel, tot cu Moara de vânt (am pus-o la singular, ca să fie la 
generic)... 

Am corectat : am făcut o singură moară de vânt - pe un corp de... 
far (ce, strică un far, la Capătul Lumii Europene ?), vrei trei cu elice 
(bi, triple pale), restul : cilindrice. Am mai zis, îmi face plăcere se 
re-zic : spectacolul vizual produs de eolienele cilindrice va fi... Va fi! 
Unde mai pui că frumoasele vor fi şi lăptoasele : vor produce atâta 


170 PAUL GOMA 


electricitate cât să fie luminate noaptea ele însele şi, cu o amplificare... 
amplă, şi farul. 

Un careu (400/500m., pe Canalul Mare, l-am rezervat Caselor 
străine (după modelul Centrului Universitar Internaţional de la Paris). 
Există 24 parcele în care ţările doritoare să colaboreze universitariceşte 
vor putea să-şi ridice o Casă (a Franţei, a Italiei, a Germaniei, etc) ; 
acolo va exista: centru cultural, cu, mai ales, o bibliotecă în limba 
respectivă, un spaţiu pentru spectacole, expoziţii şi unul de găzduire : 
câteva camere, studiouri, apartamente, atât pe studenţii acelei ţări, cât 
şi pentru profesori şi vizitatori. 

Am să încerc o numărătoare, ca să se constate că nu toate ţările 
(deci limbile şi culturile) vecine (ori apropiate) vor accepta să-şi 
ridice o casă. De pildă : Ucraina : cu toate că va exista o secţie de 
ucraineană, cu studenţi ucraineni din România - ba chiar şi cu 
ucraineni din Ucraina - nu va consimţi; Bielorusia nici nu va fi 
solicitată, acolo circulă limba rusă. 

Aşadar, încep cu romanicele : 

1. Franţa, 2. Italia, 3. Spania, 5. Portugalia. Germanice 
6. Germania, 7. Anglia 8. Olanda, 9. Scandinavia. Slave : 10. Rusia, 
11. Polonia, 12. Cehia 13. Serbo-croata, 14. Bulgaria. Apoi: 
15. Grecia, 16. Albania, 17. Ungaria. O iau din Extremul Orient : 
18. Japonia, 19. Coreea, 20. China, 21. India, 22. Iran, 23. Turcia, 
24. Egipt (pentru lumea arabă). 

Ar mai fi încă vreo duzină - foarte bine, dacă se arată doritoare, 
se va găsi teren pentru ele. Central... 

Indispensabilă va fi Imprimeria Universitară Laguna (am revenit 
la o denumire de acum un deceniu şi). Ingemănată, fireşte cu Editura 
aceleiaşi. Are un spaţiu important, unde se vor construi, atât linii de 
mare tiraj, cât şi “ateliere” de artă (dealtfel, va exista un Institut de arte 
grafice, independent de Academia de belearte). 

Se va afla în sudul Campusului, alături de port. 

Tot lângă port va fi şi Centrul de arte aplicate. Care va lucra, mai 
cu seamă pentru Universitate. 

Vor mai exista şi alte, multe chestii. 


Miercuri 15 septembrie 1999 


Până acum nu am scris în jurnal cum anume desenez Utopia 
Magna ; mai corect : cum anume o fac - din creion şi din gumă. 

Mai cu seamă din gumă. 

Nu sânt desenator, nici arhitect, nici măcar tehnician constructor, 
ca să folosesc, din când în când guma de şters. Sânt un biet mânuitor 
de cuvinte care a dat în mintea conceptorului. 

Dacă anume “invenţii” : instalaţia de desalinizare, serele etajate 
(mi-a folosit la ceva preţioasa indicație ceauşină...), eolienele, etc., 
după ce le găsesc o formă-stadiu acceptabile - le las aşa, desenate ; însă 
altfel se petrec lucrurile când este vorba, nu de obiecte (aici şi farul- 
Moară de Vânt şi Biserica piramidală şi Biblioteca sunt obiecte), ci de 
aşezarea lor în spaţiu. De a le găsi un loc în lume. 

Fireşte, topografia, în mare, este respectată : aici fiind vorba de o 


JURNAL 1999 171 


Universitate ridicată pe malul Limanului Nistrului, la sud de oraşul 
Cetatea Albă şi la nord de Şaba. Acolo există un “pinten” care 
înaintează spre est, îngustînd laguna. Deci “amplasamentul este real. 
Vreau să spun : veridic. 

Insă când umblu cu creionul la aşezarea, în spaţiul dat, a elemen- 
telor componente, începe aventura. 

Fiindcă, pe hârtie, umblu cu creionul mult mai puţin decât cu 
guma. Să verifice oricine : să ia rigla, să o aşeze pe cartonul de desen 
şi să tragă o linie. Câte mişcări a făcut ? Două plus două pregătitoare 
(luare şi aşezarea riglei, a creionului) şi una... finalizatoare : trasarea 
liniei. lar acum, fără a mai socoti căutarea gumei de şters : câte mişcări 
vor fi necesare pentru a şterge o linie de cinci centimetri ? Cinci ? 
Şapte ? Unsprezece ? După care alte trei-patru cinci, “măturarea” 
firimiturilor rezultate... 

Hărțile campusului : patru. Trec la altă coală de desen, nu atunci 
când îmi schimb optica asupra unui detaliu-important (este adevărat : 
nici nu am mai mult de patru coli...) ci atunci când asta este inutili- 
zabilă : atâta a fost ştearsă, încât hârtia, fostă plană, a devenit ciuruită 
de bolfe, presărată de concavităţi (în raport cu mine), iar urmele de 
creion au devenit indelebile... 

Atunci ce fac eu ? 

Ce să fac : scriu-desenez pe nisip. Sau : pe tăbliță de ardezie. 
Scriu-şterg, scriu-şterg - şterg. 

Chiar dacă, printr-un accident, ceea ce imaginez este realizabil, 
nu rămâne nimic din succesivele “variante” ale posibilului. 

În această împrejurare nu mai blestem sărăcia care mă împiedecă 
să-mi cumpăr coli de desen după poftă (şi nevoie) : mă consolez că am 
lăsat un fel de însemnări eliptice, prescurtate, codificate - în jurnal, cu 
ajutorul cuvintelor. 

La mânuirea lor mă oarecum pricep, măcar pentru că fac treaba 
asta de o viaţă. 


După amiază : îmi telefonează un polițist de la postul din rue 
Rambuteau (200 metri de poarta noastră), Că sânt convocat pentru 
proces. Care proces ? “Insultes et menaces”, îmi explică el. Întreb pe 
cine am insultat-ameninţat - el îmi răspunde. că am să văd eu acolo, la 
Tribunal. Bine, dar pe cine am insultat-ameninţat ? Acelaşi răspuns : 
că o să aflu la tribunal. Întreb : la ce dată a fost înregistrată plângerea? 
După o pauză lungă îmi spune că nu ştie, dar dacă vreau amănunte să 
vin “la secţie”. 

Tocmai atunci intra Ana, întoarsă de la slujbă, auzise ultima parte 
a convorbirii. 

«Pe cine-ai mai insultat ?» mă întreabă. 

«Pe cine-am mai insultat ?» i-am “răspuns”. 

La poliţie m-a primit un tânăr simpatic, sportiv, tuns légionnaire, 
cu cercel în ureche. Mi-a dat un dosărel - din care am aflat că recla- 
manatul este Vadim Tudor (aşa figurează în acte, făr” de Corneliu) şi 
că sânt chemat la Tribunalul din Bucureşti, la 14 decembrie ăst an... 
Polițistul s-a apucat să bată la ordinator. Fără să se întrerupă m-a între- 
bat cine-i “le plaignant : un flic de chez vous ?” Mirat - nu-i spusesem 


172 PAUL GOMA 


nimic despre viaţa mea cea fericită de pe ore e ai 
dealvaletice - am corectat într-un târziu, că nu e “flic”, ci “securist.. 

- eram pregătit să-i explic ce-i acela, dar încercelatul m-a asigurat că 
bănuise el. După care - nu mă întreba, îmi comunica... că nu mă 
prezint...- nu : să nu mă prezint. Am confirmat - la care el mi-a zis că 
era sigur ! 

Mi-a dat o copie după Procesul verbal de notificare - şi m-a 
condus până jos, la poartă. 

Ca să vezi ! Securistul V.C. Tudor mă cheamă la tribunal ! Şi-a 
găsit pe cine să dea el în judecată, că alții pe el : legioane ! Nici nu mă 
întreb cum va fi motivat plângerea (Francezii n-au primit decât convo- 
carea la Bucureşti, fără explicaţii), presupun că în vreun text din Jurnal 
de apocrif va fi găsit că îl insult (şi ameninţ, cu ce : cu bătaia?). 

Necazul fiind că nu am unde publica un text în care să fac o 
punere la punct. Cotidianul s-a căcănărit de tot, chiar aseară îi 
spusesem lui Lulu că nu mai trimit nimic acolo... 

O să văd. Până atunci, mai trebăluiesc câte ceva la Universitatea 
Laguna, de la Cetatea cea Albă. (...) 


Luni 20 septembrie 1999 


Mi se întâmplă frecvent în ultima vreme : deschid ordinatorul, 
“scot” jurnalul, scriu data... şi, fulgerător, găsesc piatra filosofali- 
cească : tăcerea. Când nu ai nimic a spune - taci. Taci şi atunci când, 
deşi ai ce spune, ţi-e lehamite : atâta ai dat din falcă, spus, scris, 
bănănăit - şi tot degeaba. 

Să nu uit : am împlinit ieri (sau alaltăieri ?) zece ani de când nu 
mai fumez. Doctorul Metzianu m-a convins - în fine, aproape obligat, 
prin jurământ * “pe capul băiatului”. Zece ani în care o singură dată am 
pus o țigară în gură, am aprins-o, apoi i-am dat-o Anei - care avea 
mâi-nile ocupate, ori ne-curate... Dar n-am tras măcar un sfert de fum. 
Deşi, Doamne, ce l-aş mai fi înghiţit... 

Mâine are să fi Echinoxul de toamnă. Au şi început furtunile : astă 
noapte a fost prăpăd - la Paris doar ploaie violentă, însă în alte părți : 
inundaţii, dezrădăcinări de arbori, acoperişuri zmulse... 

Dacă am să fiu cuminte, de mâine (deşi marţi...), am să las 
Laguna în pace, o vreme. Şi am să încerc să scriu şi despre cărţile auto- 
rului de mine, nu doar despre viaţa autorelui. 

Există însă o piedecă greu de trecut, evitat, ocolit : în primul rând 
nu-mi place să vorbesc, eu, despre cărțile mele, pe acelea le scriu ; în 
al doilea : nu mai ţin minte decât cu totul vag cum le-am scris, cum 
s-a petrecut cu publicatul fiecăreia ; în al treilea : sânt convins că, 
“povestind” cutare roman, aş comite o a n-a variantă - binişor diferită 
de cea care a fost editată. 

Să admitem că în viitor se vor găsi câţiva cititori interesaţi de 
“bucătărie”. Da, dar în scrisul pe hârtie e ca şi în... bucătărie. Numai 
bărbații şi nefrancezii cred că gătitul se învaţă, citind reţete : pui atâta 
din cutare, atâta din cutare, focul să fie aşa, ordinea aceasta... Foarte 
bine : respectînd “reţeta”, rezultă mâncarea ta, nu cea gustată în altă 
parte, ori dedusă din reţetă. Nu, soro : literatura, ca şi gastronomia (am 


JURNAL 1999 173 


folosit deliberat termenul) e făcută de autor, de “şef”. Este foarte 
adevărat : Francezii au ceea ce noi, Românii, nu avem : plăcerea de a 
vorbi alimentele : ei fac, din cuvinte, pat, covor, culcuş - pentru vinul 
ce va fi băut, mâncarea cutare care va fi ingurgitată, brânza cutare. In 
această chestiune e ca şi cu găina-oul: nu se poate spune dacă noi sân- 
tem lipsiţi de darul de a vorbi alimentele (decât rudimentar, cantitativ 
ŞI... exclamativ - ca Sadoveanu, ca Păstorel Teodoreanu, ca Mugşates- 
cu-Fiul), fiindcă am fost lipsiţi de aceste alimente, ori, negân-dindu- 
ne că acestea ar putea procura şi emoţiuni estetice, nu doar îndestula- 
re, nici nu ne-am aplecat spre cultivarea (biologică) a “materiei prime”. 

M-am îndepărtat, m-am rătăcit. 

Sper ca mâine - cu prilejul Echinoxului - am să-mi găsesc 
cuvintele. 


Marţi 21 septembrie 1999 


A plouat tot timpul. Cutremur cumplit în Taiwan. 

Am primit scrisoare şi fotografii de la nepotul meu Andrei 
Dulgher, aflat la Londra. M-au bucurat fotografiile (cu toate că ştiu : o 
fotografie poate fi adânc mincinoasă). Dar ce se vede : o mamă 
frumoasă şi trestioară, ca o eroină din Cehov (doar o cheamă Nadia !), 
un bărbat zdravăn, arătos (seamănă cu mamă-sa şi verişoară a mea, 
Nina) şi doi băieţi. Cel mare, Adrian, e doar arătos, însă mezinul, Dan, 
roşcovan şi pistruian, arată curat saxon, din preistoria insularilor ! Cu 
el de mână, în Anglia, te simţi, nu chiar celt-celt, dar oareşcâtuşi 
băştinaş... Să fi avut noi roşcaţi în familie ? De ce nu... 

Am pregătit un plic în care am pus două cărti: Altina şi Roman 
intim, o fotografie, o scrisoare. Am să le pun la poştă mâine. Deie 
Domnul să le fie bine, că de rău or fi sătul. 


Miercuri 22 septembrie 1999 


Am trecut pe versantul umbrit : de azi, noaptea e mai lungă decât 
ziua. Ce ţi-e şi cu ziua asta!, ca să fim metafizici. 

M-am tot gândit (pe când dormeam) : nu, n-am să-mi comentez 
cărțile. Nu am nimic demn de interesul, în primul rând al meu - de 
comentat. Chiar de-aş face-o : cât adevăr ar cuprinde “comentariile”? 
Pe deasupra, ar fi penibil un asemenea demers. O carte : un copil (repet 
repetiţia altora, atâtora). L-ai făcut, l-ai aranjat pe ici, pe colo şi gata: 
el pleacă în lume, să se descurce singur. Frumos, urât, inteligent ori din 
contra - ăsta e, altul (în locul lui) nu mai faci. O nouă variantă a cărții? 
Altă carte, cu viaţa şi norocul ei. 

Să te apuci să explici cum ai făcut tu cartea cutare... Nici un 
interes : nici pentru scriitori - care îşi văd de făcutul cărților lor, după 
propriile “reţete” - nici cititorilor care, oricum, n-or să scrie cărţi, deci 
dezvăluirile tale nu le dezvăluie nimic. 


174 PAUL GOMA 


Luni 27 septembrie 1999 


De sâmbătă am televizor. 

Mi-au venit scrisori - ciudăţenie : 

De la Focşani Luca Piţu a expediat în 17 septembrie - a ajuns aici 
sâmbătă 25 septembrie ; 

Elvira Iliescu a trimis din Constanţa la 20 septembrie - tot la 25 
septembrie mi-a parvenit ; 

Tot de la Constanţa a scris Fănel Davidescu - scrisoarea lui a 
ajuns azi, 27 - patru săptămâni a făcut. 

Luca Piţu îmi scrie câteva cuvinte bune despre Jurnal de apocrif. 
Găseşte că nu e rea formula găsită, “alternanță de însemnare cotidiană 
cu misive, replici şi textule libertare”. Este şi el descurajat de halul în 
care se află România, dar, “dacă Goma, în ţară venind, ar pune de-o 
mişcare, de-o alianţă, de-o asociere a solitarilor, i-aş da totuşi o mână, 
un picior, o gură, un pix... de ajutor” - asta â propos de îndemnul de la 
sfârşitul unui text, de a pune mâna cei curaţi şi de a face un partid. 

Elvira Iliescu î îmi urează La mulţi ani !, de ziua mea ce va să vină 
(în 2 octombrie), îmi mai dă câteva prețioase indicaţiuni horoscopice 
şi pune în plic şi un text - trimis lui N. Florescu, presupun. 

Fănel Davidescu : a avut mari necazuri în ultima vreme : sănă- 
tatea lui tot mai şubredă, moartea prietenei lui, trădarea celor pe 
care-i crezuse curaţi şi buni... Împreună cu Sabin Ivan şi-a dat demisia 
din ACDN Constanţa - dezamăgit de “intelectualul cu misie”, trimisul 
Ciorbii : regizorul (bun, se zice) Daneliuc...Pentru întâia oară îmi 
scrie: “ar fi fost cea mai mare greşeală [dacă te-ai fi întors în ţară], să 
dai «răul» de acolo pe «binele» de aici. În afară de câţiva supravie- 
ţu-itori, nimeni nu te-ar fi meritat (...) “Până şi Sabin care acum 
câţiva ani susținea că ai făcut greşeala că nu te-ai repatriat şi-a retras 
spusele...” 

Necazul : vorbele bune ale lui Fănel nu mă reconfortează, nu mă 
oblojesc. Am să rămân până în clipa cea din urmă cu sfâşietoarea 
durere de a nu mă fi întors în ţară - fiind, în continuare, hotărît să nu 
mă întorc. 


Miercuri 29 septembrie 1999 


Ieri am primit Lumea liberă de la New York. Fusesem avertizat 
de Cornel Dumitrescu, la telefon, încă de acum o săptămână, că Mirela 
Roznoveanu a scris “ceva” despre mine. Mi-am închipuit că despre 
Roman intim - pe care i-l trimisesem, prin Pleşea. Ei bine, nu e cronică, 
e ditiramb. 

Fund însă fată inteligentă, Mirela a făcut ca laudele nemăsurate 
(titlul textului : “Un mit românesc : Paul Goma”) să devină mai puţin 
rebarbative - asta o spune interesatul, lăudatul - mitificatul... Poate 
pentru că nu ezită să scoată în evidenţă şi lipsurile-mi, nu doar “părţile” 
- exemple : 

“In scrisul său totul este public şi expus, chiar şi intimitatea, 
deoarece el a ales aceasta. Expunerea publică a adevărului - care este 
pentru el ceea ce ştie din conversații directe, aude, vede, citeşte, a fost 


JURNAL 1999 175 


sau este martor - irită profund. Apariţia jurnalelor lui a provocat 
polemici şi ură, pentru că Paul Goma a ales să nu tăinuiască nimic, nici 
măcar taina.” 

Şi : “Deşi om şi nu sfânt, deci impur şi supus greşeli ca toţi oame- 
nii...” - continuă cu o laudă pe care n-o mai reproduc. 

Cum să împac capra cu varza (şi chiar cu pistolul cel turc) ? Pe 
Mirela Roznovski o cunosc din octombrie 1965 (iată : 34 ani !), fiin- 
du-mi una din numeroasele adolescente colege în anul I la Filologia 
reluată. Am nutrit pentru ea sentimente... paterne (cu gânduri, dacă nu 
pidosnice, atunci sigur : incestuoase...). Abandonînd facultatea în 
1968, am pierdut-o din vedere. In februarie 1977, ducîndu-mă la 
Breban, în scopuri provocatoare (dar Nicolae nu s-a lăsat 1), am dat de 
Mirela acolo - scria ceva despre romancierul cu acelaşi titlu. Atunci am 
aflat că publică şi semnează cu numele uşor modificat. Prin 1990, când 

a “ieşit şi ea, mi-a propus, telefonic, să scrie despre mine. Modest, 
am descurajat- o. Mai apoi a devenit pe contul ei indezirabilă printre 
breslaşii dâmboviţei, ceea ce m-a scutit pe mine de autoreproşuri şi în 
legătură cu ea... 

Acest ocol amintiristic, pentru a ajunge la : care să fie primirea cu 
care s-o tratez, după scrierea textului de mai sus (care poartă, la urmă, 
urarea cu prilejul aniversării mele) ? 

Ea a scris, desigur, din convingere ceea ce a scris ; la urma urmei, 
mult dezumflate, rămân câteva adevăruri din cele spuse. 

Or mie îmi fac fizic rău laudele (prefer criticele - c-aşa-s eu). Însă 
nu mă lasă inima să-i scriu că a aşternut pe hârtie vorbe umflate. 

Neştiind cum să scot cămaşa, aleg soluția laşului : nu-i scriu 
Mirelei o scrisoare de mulțumire (ci una de confirmare a recepției...), 
iar sfâşiarea o pun aici, în jurnal : dacă am noroc editorial, are s-o 
citească în anul 2000, aşa, prin iunie... 

ŞI s-a făcut ora cinci... Mă duc la culcare. 


176 PAUL GOMA 


OCTOMBRIE 
Sâmbătă 2 octombrie 1999 


Am împlinit adineauri 64 ani. Am fost tentat să scriu : “Am 
făcut-o şi pe asta”, mi-am dat seama că o mai scrisesem de câteva ori. 

Alaltăieri, la telefon, un spaniol vorbind o românească hiperrr- 
corrrectă, mi-a spus că mi-a citit toate cărţile, că ar vrea să traducă 
Patimile după Piteşti. Ieri i-am trimis (la Alicante !) un exemplar. Să 
vedem ce va ieşi. 

Ieri am primit un fax de la Dacia. “Colectivul editurii” mă felicită 
“cu ocazia”, apoi (mâna lui Mareş) adăugă :“Scrisuri e pe ţeavă, 
pentru 2000” 

Un minunat cadou de aniversare. Trebuie să le re-atrag atenţia că 
titlul este Butelii aruncate în mare, să nu folosească nici în glumă 
Scrisuri. 


Marţi 5 octombrie 


N-am mai frecventat jurnalul : am făcut vaccin împotriva gripei, 
dar nu şi împotriva răciturelilor felurite. Drept care, sensibel, mie-mi 
spui ?, mi-am răcicit-o. 

De ziua mea aniversară am primit telefoane de felicitare : Paţi 
Doicescu, Ştefana, Ilie Mihalcea, Cornel Dumitrescu, Valentina 
Caraion, Mariana Sipoş (aflată la ei, în Elveţia), Niculiţă şi Aura 
Damaschin - sper să nu fi uitat pe cineva, această omisiune fiind de 
neiertat la un jurnal atât de... înjurător ca al meu. Şi două faxuri : de 
la Radu Mareş şi ai său dacioţi, apoi de la Rodica Pop. Ieri a telefonat, 
lung, Mirela Roznoveanu. 

Tot ieri vizită simpatică : Ceia cu Dana şi cu o verişoară din Italia. 


Miercuri 6 octombrie 1999 


Nu înţelegeam de ce, astă-noapte, chiar dacă îmi era rău, îmi era 
bine... Abia când m-am trezit am aflat : dăduseră căldură, măgarii care 
ne lăsaseră să îngheţăm în ultimele trei zile. 

Şi ieri am zăcut, ca un bolnav ce sânt. 

Intre timp am făcut alte, multe variante ale Bibliotecii. Am 
renunţat la “carte”, am trecut la “cometă”: un turn cu o coda descres- 
cîndă, şi în spirală ; apoi la turn pur şi simplu (111 m) ; apoi la un 
octogon bine turtit ; acum sânt în faza aşa-zisului (aici merge aşazisa) 
octogon extrem de turtit, aproape o lamă - şi mai scund (77 m.). 


Sâmbătă 9 octombrie 1999 


Am făcut eforturi ca să mă aşez în timp : târăsc după mine (mai 
precis : port, pe cap) o răceală care nu-şi spune numele, dar care mă 
menţine într-o stare de fleşcăială dintre cele mai scârbavnice. Din 
această pricină nu am scris în jurnal, tot din aceasta nu i-am scris lui 
Luca Pitu formidabila impresie produsă de cartea lui Ultima noapte de 


JURNAL 1999 177 


dragoste şi întâia noapte de filozofie. Sper că până luni să-mi re- 
vin în fire. 
Luni 11 octombrie 1999 


Durează, perpet(d)u(r)ează prostrația-mi. Vorba Art’deleanului : 
«Bòlă-i, oar’ numa bătrâneţe ?». Şi una şi amândouă. Curiozitatea : nu 
mai am nici poftă să notez (“căci cine curiozitate nu are...”). 

Asta este. Mă întorc la pat / să zat (la pac, să zac). 

Noapte dulce. Nene Iancule. 


Marţi 12 octombrie 1999 


Notez abia acum : ieri sau alaltăieri, şi tot pe France Musique, o 
altă emisiune despre klezmer. Furios, eram gata să închid aparatul, ca 
să nu aud repetate neadevărurile din emisiunea de acum vreo lună - 
când... de astă dată prezentatorul (altul) a spus ceea ce toată lumea 
ştia, iar cu, făcînd parte din acea lume, doar repetasem : un lăutar (fie 
acela chiar evreu!), avînd a-şi câştiga pâinea lăutărind pentru ruşi, pen- 
tru polonezi, pentru ucraineni, pentru basarabeni (nu : “moldoveni'”), 
nu putea interpreta “muzici” evreieşti - ci ale comunităţii care îl anga- 
Ja, plătea : familie, cartier, sat, târg ; rusesc, polonez, ucrainean, basa- 
rabean - adevărat, punînd şi de la el un strop de evreitate (aşa cum 
lăutarul ţigan pune în hore, învârtite, purtate, calabreze - de la Breaza, 
nu de la Calabria - doi stropi de ţigănitate). 

Ce reconfort când un adevăr evident, la mintea cocoşului este 
repus pe picioare ! Cu teoria klezmerului etalată în cealaltă emisiune : 
“muzica evreiască influențînd folclorurile înconjurătoare”, mă trezi- 
sem în plină gândire carpato-dacică, cea care spune că nu doar noi de 
la Râm ne tragem, ci : ei - lăcuitorii acelui Râm - de la noi se trag, cum 
altfel ? 

Când eram copil (de tot, de tot) vedeam treaba cu limbile 
“pământului” astfel : 

“Curtea” (teritoriul, ţara) limbii noastre româneşti arăta 
asemănător curţii şcolii - care era şi a noastră ; atât că nu avea formă 
rectangulară, ci rotundă, circulară. lar dincolo-ul nu era despărțit de 
dincoace de vreun gard, precum curtea noastră de curţile celelalte, (de 
a lui Moş Iacob, cu pârleaz), ci se deosebea de acelea prin faptul că a noas- 
tră era rotundă şi plană, pe când celelalte nu ştiu ce formă vor fi avut, dar 
planul lor era înclinat, evazat, faţă de al nostru, cel perfect orizontal... 
Această percepție ar putea fi numită, pardon, scuzaţi : limbocentristă. 

Asta atâta vreme cât, la Mana, doar auzisem că ar exista şi alte limbi 
ale pământului, dar nu-mi ajunseseră până la urechile mele şi nu le vorbi- 
sem, eu cu... limba mea. Abia ajuns în Ardeal, trăind printre saşi, printre 
unguri, învăţind cuvinte, propozițiuni, fraze săseşti, ungureşti (la un 
moment dat puteam susţine o “conversaţie” în săseasca practicată în satul 
Buia, Târnava Mare şi în cea vorbită la Sibiu - alta), mi s-a modificat 
“concepţia despre lume şi limbi” ; vizual : chiar dacă celelalte o înconju- 
rau pe a mea, nu se mai aflau în plan înclinat, nu mai constituiau petalele 
miezului florii - deci nu mai erau subordonate românei... 

Probabil pentru ca Românii să ajungă la stadiul (!) renunţării la 


178 PAUL GOMA 


convingerea că ei sunt buricul lumii, că mai există şi alte burice (mai 
frumos sună : buricuri, chiar dacă e incorect), trebuie să iasă din copilăria 
primă, să treacă în cea de a doua - ştiut fiind faptul că la adolescenţă nu 
vor ajunge decât peste încă un secol. 


Miercuri 13 octombrie 1999 


l-am scris lui Luca Piţu, mulţumindu-i pentru carte şi pentru 
dedicație. Ca totdeauna când vreau să scriu ceva de laudă, mi-a ieşit o 
chestie atât de scurtă, convenţională, încât nu se va fi înţelegînd că 
avusesem intenţia de a-i mărturisi înalta-mi preţuire. 

Starea de răceală (nu de gripare) mă menţine în incapacitate de a lega 
două fraze, de a scrie un paragraf de ce-o fi. Aşa că în timpul din urmă nu 
am făcut decât să verific printul jurnalului pe 1999 şi să fac corecturi. Sunt, 
sunt destule greşeli. 

Tot uitîndu-mă la hărțile meteorologice ale Europei (pe Euronews, pe 
Arte), am constatat că bine făcusem aşezînd obiectul dragostei mele 
utopiale pe malul Limanului Nistrului, între Cetatea Albă şi Saba. Motivul 
prim era : frumuseţe peisajului, apa lagunei în faţă, Marea Neagră la 15 km 
în linie dreaptă... 

Dar iată, mai există un avantaj : locul are o climă dintre cele mai dulci 
în acea zonă a marginii estice a Europei. Desigur, gradele indicate pe hărţi 
sunt aproximative - ca şi locul, dealtfel. Insă am observat ceva : Litoralul 
nord-vestic al Mării Negre (deci şi Limanul Nistrului) înregistrează frec- 
vent (cam) aceleaşi valori ca şi litoralul vestic al ei - în clar : (aproape) 
aceeaşi temperatură la Cetatea Albă ca şi la Constanţa. Şi cu 2-3 grade mai 
mare decât cea înscrisă la Hotin (cu vreo 5 faţă de Ardeal). Din pricina 
masei de apă, fireşte, Marea, fie ea şi Neagră temperează clima. 

Cât anume o temperează... Am cunoscut-o pe pielea mea, din februa- 
rie 1961, de la prima “întâlnire”, la Constanţa - am povestit-o în Soldatul 
câinelui. Ingheţase (vorbesc, în continuare, de mare) pe o distanţă de vreo 
sută de metri de la mal, iar vântul care venea direct de la... Cetatea Albă 
mă pătrundea până-n măduva oaselor... Da, dar... cât timp ţine acest frig 
siberian ? O lună ? Şi jumătate ? Două ? Oricum, nu mai mult decât în 
Bărăgan, dat fiind că se află între două mari întinderi de apă : Limanul 
Nistrului şi Marea cea Neagră. 


Joi 14 octombrie 1999 


Aseară târziu, pe Arte, o surpriză (dat fiind anunţul anodin din pro- 
gram : “Exod pe Dunăre” nici nu mi-a atras atenţia - am “căzut” pe ea, 
zapînd) : “jurnalul de bord” (filmat) al căpitanului de navă fluvială 
Kiralyne Erzsebet - nu garantez corectitudinea grafiei - care duce până la 
Ruse un număr important de evrei din Bratislava, plecaţi spre Palestina (ar 
urma să ia trenul până la Varna, de acolo vaporul maritim). Asta se petre- 
ce în vara anului 1940, pentru că, din România sunt luaţi pe vapor şi evrei 
polonezi, “blocaţi de evenimente” (nu se spune care anume - dar este 
vorba de ocuparea Poloniei de Nemţi şi de ruşi, după 1 sept. 1939). 

Interesul meu merge însă în altă parte - pentru că subiectul este, nu 
doar exodul evreilor, în sensul cursului Dunării, ci “istoria vaporului” care, 


JURNAL 1999 179 


în acel an, 1940, după ce face drumul în jos, până la Sulina, se aşterne pe 
navetă : Reni - un port în Iugoslavia (Zemun? Smederevo?), transportîn- 
du-i pe Germanii colonizați în secolul trecut în Sudul Basarabiei. 

Cei care au montat pelicula filmată de căpitanul Andrasovicz din 
Budapesta nu sunt grijulii cu cronologia, nici cu adevărul istoric. O perlă : 

“După intrarea sovieticilor în Basarabia cedată, primul grup etnic 
arestat şi deportat : Evreii...” 

Bine-bine, îi urîm noi pe ruşi, dar nici chiar aşa, până la a falsifica 
adevărul. Primul “grup etnic” arestat-deportat de sovietici din teritoriile 
româneşti ocupate în 1940 a fost alcătuit din... români. Evreii au consti- 
tuit, pe întreaga durată a ocupaţiei ruseşti : 28 iunie 1940 - 22 iunie 1940, 
aşa cum toată lumea ştie, cel mai... auxiliar grup al ocupantului. Ruşii, 
Ucrainenii, Polonezii refugiați în Basarabia înainte de Cedare au fost 
primii care au fugit şi mai departe, în interiorul României - fiindcă ştiau 
ei ce ştiau... 

“In vara anului 1940, ca urmare a pactului Ribentropp-Molotov, 
Germanii din Basarabia au fost recuperaţi de Al Treilea Reich...” 

Prea pe scurtătură explicaţia : Pactul a avut loc la 23 august 1939. 

Apoi : nu era deloc vară - judecînd după imaginile filmate. Pe 
refugiaţi i-ai fi luat drept “indigeni” (basarabeni), după îmbrăcăminte : 
cojocele de oaie (unele cu “floricele), căciuli ţuguiate, din care întâlneşti 
numai la Românii din Basarabia, în nici un caz la ucraineni ori la ruşi. 
[Înseamnă că evacuarea lor a început spre toamnă, ceea ce înseamnă că 
Nemţii au rămas pe loc, în Basarabia ocupată de sovietici, terorizată de 
sovietici, măcar trei luni de zile, deci şi în luna august 1940 - fără a li se 
clinti un fir de păr de pe cap. 

Din gura unei refugiate aflăm că, ei, în jur de 100.000 de germani, din 
vreo 140 sate (cel mai des pomenit în film : Paris...- de ce, doar, după cum 
numele îi spune, Paris era un sat de colonişti francezi - să se fi... germa- 
nizat ?), au trebuit să-şi părăsească avutul, din care au putut să ia doar câte 
40 de kilograme de persoană... 

Nemţii colonizați în Sudul Basarabiei de ruşi, în locul moldovenilor 
alungaţi de pe pământul lor şi al stră-strămoşilor lor, primiseră câte 66 ha 
de fiecare familie. În 1940 au fost obligaţi să plece - prin repatriere - nu de 
frica ocupanților ruşi ci din ordinul Fuihrerului lor, prietenul lui Stalin ! 

Pornisem să vorbesc de discursul unei nemţoaice - cam aşa : 

“Am fost siliți să părăsim pământul nostru, satele noastre, casele 
noastre, fabricile noastre, bisericile noastre - chiar şi staţiunea balneară a 
noastră de pe malul mării...” 

Este adevărat, parţial. Casele, fabricile, bisericile erau ale lor, fund 
făcute de ei, cu mâinile lor harnice de colonişti şi încă nemți. Dar pămân- 
tul? Uitaseră ce spuneau părinţii, bunicii lor, primii ajunşi pe pământul 
răpit de ruşi Moldovei? Nu le va fi sunat stranie informaţia potrivit 
căreia... 

«...când am ajuns noi acolo [în Basarabia de Sud] n-am găsit nimic, 
doar ziduri afumate, însă nici un om. Noi ne-am aşezat pe un pământ 
virgin...) 

Curat virgin - dacă nu mai era picior de om... - dar zidurile ?, şi încă 
afumate ? Nemţi-nemţi, dar chiar aşa de opaci să fie cu toții ? Sau e doar 
opacitatea colonistului de pretutindeni ? 


180 PAUL GOMA 


Cam tot aşa judecă şi “les pieds noir” francezi pământul Algeriei. 
Atât că ei nu pretind că la sosirea lor, Algeria era netocmită şi goală... 

Desigur, Nemţii colonişti în Rusia de atunci erau oameni harnici, 
pricepuţi, care au făcut minuni în haosul scitic. Dar nu am ştire de măcar 
o întrebare întru informare : înainte de instalarea lor prin voinţa 
autorităţilor ruseşti cine locuise acolo ? Ce se întâmplase cu “indigenii” ? 

In Rusia propriu-zisă, într-adevăr, coloniştii se aşezaseră în pustiu. 
Dincolo de Nistru, întemeiaseră aşezări. Dar nu în Sudului Basarabiei - 
poţi folosi cuvântul întemeiere când îţi pui temelia casei tale peste 
temelii-ruine afumate ? 

Că nu erau ei, coloniştii nemți chiar atât de inocenți - prin neinfor- 
mare - o mărturiseşte, printre altele chiar... îmbrăcămintea de iarnă a lor, 
cei care, pentru întâia oară în viaţă, cunoşteau, în sfârşit... refugiul, nu 
colonizarea (deci provocarea refugiului băştinaşilor) ; retragerea, nu doar 
ducerea ; pierderea, nu doar câştigul - îţi dai seama : 66 hectare din pămân- 
tul gras al Bugeacului, pentru fiecare familie, scutire de dări şi de armată 
- să tot trăieşti, colonist neamt, supus rus, în locul românilor alungaţi ! Încă 
o dată: cojocelele de oaie şi cuşmele purtate de nemți erau româneşti, nu 
ruseşti - nici nemţeşti. În secolul care se scursese se atinseseră de localni- 
ci, aflaseră câte ceva despre “aborigeni "şi despre modul în care ei, străinii, 
îi dislocuiseră pe băştinaşi. 

Nici un regret, nici o întrebare neliniştitoare nu i-a bântuit pe “bieții 
repatriați”. Dacă Ţarul le dădu-se pământul acela, li-l dăduse din buzuna- 
rul lui, de Țar al tuturor ruşilor - deci şi al tuturor Rusiilor ! 

La un moment dat, un colonist spune : 

“Abia aşteptam să ne întoarcem în Rai - în Germania...” 

De crezut, nu ? Deşi, ei când plecaseră din împrejurimile Varşoviei 
(!) în 1814, apoi în 1833, din Wurtemberg, o făcuseră pentru că li se pro- 
misese Raiul - şi îl găsiseră şi îl locuiseră, peste un secol. Nemţii coloni- 
zaţi în Basarabia trăiseră, până în 1940, în altă lume decât ne- nemții 
care-l înconjurau, atât sub administrație rusească, cât şi sub cea româ- 
nească, după 1918. În Basarabia de Sud nemţii trăiseră în Rai - chiar faţă 
de consângenii lor rămaşi în Vaterland. 

Când neamţul acela - refugiat şi el, reintrat în rândul oamenilor - 
spune că abia aştepta(u) să se întoarcă în Rai (în Germania), rosteşte 
adevărul. Numai că acest adevăr avea “vârsta” de câteva săptămâni - de 
când primiseră ordinul de evacuare. lar ei, Nemţii erau evacuaţi - nici un 
neamţ din cei 100.000 nu a fost măcar înjurat de proaspeţi ocupanţi, 
necum să fie bătuţi, arestaţi, deportaţi, asasinați, de bolşevici, ca basarabe- 
nii băştinaşi. 

Imaginea “Raiului-Germania” a durat cam două luni - repet : între 
plecarea din Basarabia, adevăratul Rai, pentru ei, coloniştii avînd supra- 
drepturi - şi “repatriere”. Ajunşi în Germania, coloniştii din Basarabia, 
nemţii “repatriați” au fost internaţi în lagăre - iar de acolo duşi în Polonia 

i “repartizaţi” în casele plonezilor alungaţi ! (pentru primul grup de colo- 
nizatori, cei din 1814, cercul se închisese : tot de acolo plecaseră bunicii, 
străbunicii lor...). 

O femeie spunea că ea ar fi protestat pe lângă funcţionarul repartitor, 
însă acela a somat-o să aleagă : ori acolo, în Polonia, în casele polonezilor 
- ori înapoi, în Germania - în lagăr ! 


JURNAL 1999 181 


Tragică soartă. Eu însă, ca mereu alungat (nu “recuperat”, nu recolo- 
nizat ca ei), nu am rezerve de compasiune pentru ei, cei care vorbeau de 
“pământul nostru” şi de “staţiunea balneară a noastră” - purtînd numele, 
nu de Sofienthal, nici de Neufeld - sate din apropierea Lacului celebru, 
concurent al Tekirghiolului - ci tot cinstit-tătăreşte : Budaki. 


Sâmbătă 16 octombrie 1999 


lar am făcut o pauză în jurnalul curent. Nu pentru că aş fi fost acapa- 
rat de altceva, ci pentru că nu am găsit că aş avea ceva de notat. 
“Evenimente” au fost, însă nu merită a fi consemnate. 

Cred că am căzut într-o altă fază : faza finală. 


Marţi 19 octombrie 1999 


Aseară mi-a telefonat Paul Schuster - are să mă viziteze azi. Are 
să-mi facă plăcere revederea - după câţi ani : 20 ? 30 ? 


Miercuri 20 octombrie 1999 


Ieri a fost Paul Schuster. Nu ne mai văzusem de 30 ani. L-am tratat 
cu friptură de curcă şi zacuscă. Şi el a apreciat talentul meu bucătăresc. 
A început toamna cea tomnoasă. 


Vineri 22 octombrie 1999 


Azi am avut o surpriză : am dat, printre “hârtii vechi” peste o scri- 
soare. Cu o caligrafie îngrijită, de profesoară de română, începe cu : 
“Stimate domn”, numără 5 pagini, este/era expediată din “Cluj-Napoca”, 
în urmă cu peste 22 ani, la 16 martie 1977. Semnată : “Dumitru Mircea”. 

O primisem prin 25 martie (tot 1977, desigur), cea pe care o aminti- 
sem în Culoarea curcubeului, la capitolul VIII “Scrisorile”. Acolo, în 
carte, o rezumasem inexact. 

De ce ? O voi fi avut când redactam cartea de mărturii, dar nu şi în 
faţa ochilor, altfel aş fi vorbit despre ea în deplină cunoştinţă de cauză. 
Or n-am făcut acest lucru. Fiindcă... 

De necrezut, dar adevărat : văd scrisoarea pentru a doua oară. Prima: 
când, la Bucureşti, pe Aleea Compozitorilor nr. 20 din Drumul Taberii, am 
scos-o din cutia poştală şi am citit-o acolo, pe loc, în diagonală... 

Am mai povestit - în volumul pomenit : cu toate că de când fusesem 
interzis de a mai publica din 1970, fiindcă trimisesem manuscrise în Occi- 
dent, consecinţă : cutia poştală nu mai găzduia decât chitanţe de chirie şi 
alte hârtii administrative, corespondenţa propriu-zisă fundu-mi poprită de 
Securi-tate - începînd din jurul datei de 25 martie (Bunavestire !) am înce- 
put a primi ŞI scrisori - a, nu de la prieteni, nu de la necunoscuţi care m-ar 
fi simpatizat - ci numai şi numai “scrisori indignate”, fie de la anonimi, fie 
de la persoane cunoscute, măcar după nume. Am primit, deci, astfel de 
misive de la exilați obosiţi, deveniți colaboraţionişti ai Securităţii (Bârsan, 
Barbu Niculescu) de la “profesori indignaţi” (de la Craiova, de la Suceava, 
de la Ploieşti - din anturajul lui Quintus), de la “preoţi indignaţi” (şi ei !- 


182 PAUL GOMA 


Gheorghe Pop şi Mihai Ciobanu de la Reghin, Nicolae Dinu de la Breaza), 
apoi din partea unor “confraţi” : Dan Zamfirescu, Valentin Berbecaru, 
Alecu Popovici, H. Zalis, Dumitru Mircea... 

Nu ţin minte momentul imediat următor primirii scrisorii de la 
Dumitru Mircea (fiind atât de apropiat de arestare - o săptămână - nu 
apucase să se aşeze, să prindă rădăcini în memorie), deci nu „pot explica 
prezenţa acestei * “epistole” printre hârtiile ajunse în exil ; nici “absenţa” ei 
în momentul scrierii Culorii curcubeului. 

Acum (după 22 ani !) constat că Dumitru Mircea nu mă trata cu 
calificative insultante, cum reţinusem. Există însă ceva şi mai murdar 
decât insultele. 

Deşi nu fac publice decât propriile scrisori, m-am hotărît să o repro- 
duc aici scrisoarea. Ceea ce mi-a expediat, în martie 1977, scriitorul 
Dumitru Mircea ar fi putut foarte bine să apară în Scînteia, măcar în 
Răcnetul proletar ghin Cluj. În afară de faptul că, scrisă de mână, locali- 
zată: “Cluj-Napoca”, plicul avea adresa mea bătută la aceeaşi maşină ca şi 
celelalte “scrisori” - de la Berbecaru, Zalis, Alecu Popovici, Dan 
Zamfirescu - textul are valoare în sine. Nu în Culoarea curcubeului, ci 
altundeva observasem că opera capitală a lui Dumitru Mircea, Pâine albă, 
nu fusese doar un exemplu, un îndreptar, mai corect : un reţetar (alături de 
Mitrea Cocor al Sadoveanului), ci “o capodoperă a suprarealism-socialis- 
mului”. Nu era nici măcar (doar) prost - fiindcă nu era roman, nu era 
literatură - ci altceva... 

Nu-mi fac nici o iluzie : dintre cei de vârsta mea dacă se vor găsi 
trei-patru care să înţeleagă şi să guste acest produs datat : 1977, datînd 
din 1950. 

Bănuiesc : cititorii avînd sub 50 ani nu vor înţelege motivul reprodu- 
cerii scrisorii lui Dumitru Mircea, aici, în jurnalul meu. Ba unii - ca 
C. Ţirlea - vor crede, sincer, că... 

a) ei (pluralul de la Ţirlea) nu văd unde e buba: ei “nu citeau, la acea 
dată”, literatura lui Dumitru Mircea, şi de ce n-am admite că autorul era 
sincer când îmi scria ceea ce şi cum mi-a scris ; 

b) ei (idemii), bagă mâna-n foc : Dumitru Mircea, în scrisoarea mie 
adresată “a vrut să ironi-zeze” limba de lemn a ti li precum şi 
pseudoliteratura realist socialistă din timpul stalinismului.. 

Pentru cei ce nu vor înțelege ce caută C. Tîrlea, aici, îi invit să 
recitească măcar finalul textului “Spune-mi alături de cine semnezi...” din 
jurnalul de față, de la 30 august (1999). Din citatele produse de mine se 
poate lua cunoştinţă de gândirea lui C. Țîrlea, nu radical diferită de a majo- 
rității “intelectualilor” (mai ales a literatorilor”) din generația sa şi de după 
- acolo exersată în replica pe care mi-o dă în legătură cu scrisul lui N. 
Manolescu. Scrisoarea - iat-o : 


Stimate domn, 


Mi-e destul de greu să încep rîndurile de față, căci mă adresez unui 
om cu care poate mi-am întretăiat cărările trăind, fără a ajunge să-l cunosc. 
Dar, mă îndemn singur, elementul acesta al relațiilor omenești are puțină 
importanță în raport cu ceea ce izbutim să aflăm despre un seamăn al nos- 
tru care, printre alte nimicuri (de uriaşă importanță !) ale vieții, are curajul 


JURNAL 1999 183 


- ca şi mine - să se angajeze într-un nemilos şi neîncetat dialog cu sine 
însuşi, avînd la îndemină în această luptă aprigă şi dură doar o tiravă 
peniță şi o foaie de hârtie... şi să creeze cu ele o lume care-i a lui şi ar dori- 
o să fie a tuturor. Omul acela îşi spune scriitor şi are teme-iuri zdravene să 
fie mândru de îndrăzneala lui, căci zămislirea lumii sale, sau a lumilor sale 
aduce a forță demiurgică... 

Din păcate, de aici şi până la intatuare (ce fiinţă paradoxală este omul 
; poate fi mare sau mic atât de uşor !), la pierderea simțului proporțiilor, a 
răsturnării temeliilor de comparație între subiectiv şi obiectiv rămîne foar- 
te puțin loc ! 

Mi se pare că de primejdia asta n-ai reuşit nici domnia ta să scapi. 
Am auzit mai demult că ai scris ceva şi ai trimis peste graniță să ţi se 
tipărească, închipuindu-ți că noi, ăştia de pe-aici, care cum vom fi sîntem 
atit de mărunţei, şi mai ales atît de nepricopsiți la minte că nu sîntem vred- 
nici să te apreciem: “iată, domnule, o carte pentru care merită să-ți pierzi 
nopțile - şi s-o scrii, şi S-0 citeşti ! !” În nemernicia noastră - cum ar zice 
Sadoveanu - strălucirea măriei tale s-ar fi drămuit cu scădere şi s-ar fi 
stins. Că, de-o vreme încoace - iar domnia ta spune de cînd - altceva nu se 
face în ţărişoara asta decit să se spulbere valori : înaintaşii au fost puşi la 
zid, ciobanul Mioriţei ucis a doua oară, scările lui Manole, tăuritorul, rete- 
zate iar, Făt-Frumosul basmelor (Harap-Alb) al lui Creangă) zăvorit în fin- 
tînă pînă ce se Juruieşte că se supune orbeşte şi cine ştie cite alte grozăvii 
s-or mai fi tăcînd pînă s-a ales robul lui Dumnezeu, scriitorul din domnia 
ta, să se ridice cu glas mare întru apărarea bietului norod al României lip- 
sit de drepturi şi supus la cazne dia-voleşti ! 

Prin urmare, lumea zămislită de domnia ta, trebuie zor-nevoie s-o 
înlocuiască pe cea reală, altfel se duce dracului tot ! 

Numai că memoria noastră este nemaipomenit de îndărătnică. 
Drepturi din alea după care tînguie şi tînjeşte “omenia” domniei tale au 
mai fost pe-aici şi încă le mai simţim urmările, de şi ne zdrobim mîinile şi 
cîtă brumă de pricepere avem ca să le ştergem... lar dacă scriem şi des- 
criem ce facem, tot noi sîntem cei învinuiți de fals şi mituire 1... domnia 
ta uită că atît de multe drepturi au fost pe-aici, că, printre ele, nu s-a mai 
găsit loc pentru unul singur, unul mărunțel şi neînsemnat, acela spus cu 
inegalabilă modestie în viersul eminescian despre cam ceea ce vrem noi să 
apărăm, adică să fim şi noi odată şi-odată stăpîni pe amărita noastră viaţă 
şi ţară, să încercăm o cale nouă, fiind că celelalte s-au dovedit cu toate 
dezastruoase pentru noi şi să acceptăm nişte cîrmuitori mai altfel - să-i 
vedem, se laudă sau nu ? - doar-doar s-or dovedi mai acătării decit cei pe 
care prea bine îi cunoscusem |... 

Că nici calea asta nouă n-a fost şi nu-i uşoară, nici ferită de asperități, 
de dramatism şi durere şi nedreptate, iar e adevărat. Se vede treaba că, în 
moara lumii fiind, poporul nostru nu poate ajunge la nimica tără 
încercări... Se mai vede că lumea n-a ajuns încă la destulă înţelepciune 
pentru ca naşterile să se facă fără dureri. Cu atît mai puțin cele de natură 
socială. În viltorile de acest fel nu-i de mirare că omul, ca individ, sau ca 
ființă sacră dar neajutorată, sau chiar ca forţă colectivă - dacă e să vorbim 
pe şleau - sufere. Imaginaţia omenească experimentată a creat pînă şi mitul 
suferinţei lui Hristos care, ca să biruie, a trebuit mai întâi să fie părăsit de 
ai lui, să urce Golgota şi să fie răstignit. Este ceea ce credinţa lumii noi 


184 PAUL GOMA 


(noi îi zicem ideologia socialistă) care se maturizează şi în ţara noastră, ar 
dori să elimine din viața omenirii. Şi poate că aduce ceva în direcția aceas- 
ta. 

Acel “ceva” se raportează exact la drepturile omului, ca individ cu 
identitate şi ca element social. dreptul omului nu coboară cu hîrzobul din 
cer ; el se făureşte, se exprimă şi se afirmă numai în cadru social - se ştie 
demult - altfel este vorbă umflată, deşartă şi tără acoperire. Nu există drept 
al omului împotriva societății, ci numai dreptul omului de a lupta pentru 
sau împotriva unei orînduiri... Asta da. Să lupte. Şi luptă. De multe ori 
cade răpus, nimicit. Dar ideile rămîn, iar cele drepte, cele care folosesc 
societății, înving. 

Este adevărat că, în cadrul societăţii contemporane româneşti, al rea- 
lității noastre socialiste, sînt şi realități care nu ne plac. Păi, ia să vedem, 
ce fel de drepturi aş avea eu, ca cetățean al României, dacă nu l-aş avea pe 
acela de a nu-mi place tot ? Am dreptul să nu-mi placă totul, să văd imper- 
fecțiunea, să mă bat pentru mai bine. Să mă bat, nu să cîrtesc pe de laturi. 
Să mă înham la treabă, să pun umărul cu nădejde şi răspundere. Și în orice 
împrejurare să mă străduiesc pentru dreptul de a răspunde muncind. lar 
dacă ceva nu-i bine, sau nu-mi place de şi ar fi posibil să fie bine, subiec- 
tiv vorbind, am dreptul - ba chiar şi obligația - să mă ridic între cei care 
trudesc împreună cu mine şi să spun ce cred eu că nu-i bine şi se cuvine 
îndreptat. Aceasta decurge din dreptul cucerit de poporul meu de-a fi 
stăpîn la el acasă, că-i place, că nu cuiva, iar dacă unora sau altora nu le 
place, nu-i obligă nimeni să ne laude şi să ne aplaude. Dar să se împotri- 
vească nouă ? Íi priveşte. In orice fel de luptă există şi riscul de a ieşi 
bătut... Mai ales atunci cind dreptatea nu-i de partea ta. Nu forța : cu forța 
nu poți supune oamenii la infinit. 

Sînt de acord cu domnia ta că ai dreptul să zici că te zbaţi pentru 
drepturile omului. Numai că nu eşti singurul exponent al acestui drept. 
Mai sînt şi alții în ţara asta care o fac, în fiecare clipă, de la un capăt la 
altul al ţării, şi de sus pînă jos. Pînă şi modestul semnatar al acestei scri- 
sori. Dar o facem cu modestie şi cu un anumit rost, anume pentru dreptul 
cel mai sfint dintre drepturi : să mă simt liber şi stăpin în țara mea, iar 
alături şi împreună cu mine să se simtă - şi să muncească pentru asta - toţi 
cei care vreau binele ţării mele şi al celor care îi țin fiinţa şi o înalță. „Aşa 
cum pot şi se pricep. Asta nu înseamnă că totul la noi e perfect sau că noi 
sîntem perfecţi, nici că respingem părerile, sfatul şi ajutorul altora. Nu. Ci 
căutînd să ne descurcăm cît mai potrivit cu scopurile şi puterile noastre, 
sperînd că astfel creştem în stima celor care încep să ne cunoască. 

Apropos de asta, am umblat şi eu şi umblu mult prin multe ţări, cu 
treburi oficiale sau ca turist. Am văzut şi cunoscut realități la care şi noi 
jinduim demult, mai ales legate de civilizație şi bunăstare. Cunosc şi 
meleaguri mai năpăstuite decit țărişoara noastră pe vremea otomanilor. Nu 
m-a împiedecat nimenea să mă duc, dar nici nu există ceva pe acolo, pe 
nicăiri, ca să mă reţină de a mă întoarce. Ar fi ca şi cum aş scuipa pe o 
sfintă ţărînă a moşilor şi părinților mei, ca să nu mai vorbesc de obligația 
şi de dreptul de a face ceva, cît pot, pentru țara mea, aici, unde trebuie 
muncit ca să-i ajungem pe alții. Că încă n-am văzut brazdă să se răstoarne 
fără mînă omenească şi să dea rod, nici zid să se înalțe pentru adăpost, nici 
fintînă să se sape singură în calea însetaţilor... Ci am văzut peste tot 


JURNAL 1999 185 


muncă omenească. În acele ţări excelent organizate, iar la noi nu-i ca acolo 
şi trebuie să învăţăm cum s-o facem. Ştiu că sînt unii pe-aici care vor să 
trăiască în alte părți ale lumii şi fac larmă mare că nu-s lăsați să se ducă 
unde le taie prin cap. Poftim ! Ba îi lasă, ştii domnia ta prea bine. Dar nu 
pe toți. Fiind că mulți, după ce s-au ajuns aici, vor s-o întindă hoţeşte şi să 
muncească numai pentru sine, folosind aiurea capitalul investit în ei (şi nu 
numai material!), pe care ni l-au luat de la gură. Eu le zic ăstora trădători. 
Scurt. Le mai poți zice şi hoți, căci au profitat şi s-au întruptat din truda 
noastră, iar cînd să se achite de obligații fac pe apărătorii libertăţii ! Care 
libertate? Libertatea de a-ţi fura țara ? De a-ţi părăsi vatra unde ai fi de 
folos şi ţi s-a acordat încredere ? 

Vei zice domnia ta că da, e o rațiune asta, dar sînt destule cazuri, de 
altă natură, iar noi ne proțăpim pe poziţia lui nu... împotriva libertăţii 
oamenilor de a circula în lume. Hai să fim serioşi... Și să vedem noi cîtă 
obiectivitate este la fiecare caz în parte ! 

Iată cam la acestea m-am gîndit auzind că domnia ta cerşeşte nu ştiu 
ce drepturi pentru poporul român de la nu ştiu cine. In privinţa asta pot 
să-ți reamintesc un adevăr pe care, ca român, nu pot crede că-l respingi : 
poporul român şi-a cucerit drepturile singur, n-a aşteptat mila nimănui. Şi 
o face în continuare. O va tace mereu, fără zarvă asurzitoare, ci cu demni- 
tate şi rațiune şi, mai ales, cu omenie ! Ca nu cumva drepturile lui să le 
încalce pe ale altora, sau ca unul dintre noi să aibă mai multe drepturi decit 
seamănul său... Vei spune că numai un orb nu vede cite diferențieri de 
acest fel sînt la noi şi îţi voi răspunde domniei tale că-i adevărat. Treaba 
asta, cu diferenţierile între oameni, nicăieri în lume nu-i soluționată echi- 
tabil, de ce să i-o punem numai socialismului în cîrcă ? Numai pentru sim- 
plul tapt că socialismul şi-a luat în sarcină şi o astfel de soluţionare echi- 
tabilă, cît mai în folosul societății umane ? Și-a luat-o şi recunoaşte des- 
Chis că încă n-a reuşit. Mai degrabă ar fi de recunoscut cinstit că, prin ati- 
tea încercări trecînd, socialismul n-a fost lăsat să se preocupe de ceea ce 
este propriu, nici la noi, ci a fost şi este încă, mereu şi neîncetat obligat să 
lupte pentru afirmare - apărîndu-se. Dacă undeva în lume şi în experienţa 
umană ar fi vreo soluţie mai de doamne-ajută, pentru fericirea oame- 
nilor, cel dintîi socialismul şi-ar însuşi-o. Dar nu-i. Și trebuie găsită. Noi 
spunem că avem datoria şi dreptul să o găsim. Poate că pînă la urmă vom 
reuşi. 

Pentru drepturi de acestea ar cam merita şi domnia ta să te aprinzi, 
restul miroase a flecăreală aiurită şi tudulă. Nu te opreşte nimeni să te prin- 
zi la treabă cu toată răspunderea, în efortul mare al neamului şi ai să vezi 
atunci cîte drepturi are omul în România, chiar mai multe decit crezi. De 
ce, adică, domnia ta ai fi o excepție : să ceri într-una şi să nu faci nimic 
pentru ceea ce pretinzi ? 

Cu speranță în înțelepciunea omenească, 

Dumitru Mircea 
Cluj-Napoca 
16 martie 1977 


Comentariile - altădată, acum sânt istovit. 


186 PAUL GOMA 
Sâmbătă 23 octombrie 1999 


Să mă apuc acum să fac analiza textului lui Dumitru Mircea ? M-am 
dedat, epistolar, la astfel de încercări cu - în ordine cronologică : Ovidiu 
Pecican, Marta Petreu, Mircea Ţicudean, Ruxandra Cesereanu, M.C. Oros, 
ILI. Ică, Laszlo Alexandru... Am obosit. Nu mai am nici energie, nici chef 
de cursuri de alfabetizare. Aşadar, n-am să explic de ce - să produc şi 
probe ! - Dumitru Mircea s-a făcut, în scrisoarea cu pricina, scrib de stat, 
de partid, de Securitate. Scriu în jurnalul meu, personal, nu explic băbeşte, 
cu desene, unor băieţi şi, altfel, fete ceea ce trebuiau să ştie şi singuri (iată, 
nu spun unde eram şi ce făceam eu la vârsta lor cea din decembrie 89). 

Aştern pe hârtie observaţiile următoare : 

a) Dumitru Mircea este şi în scrisoare leit cel din suprarealista-i 
literatură : un, probabil, bunicel profesor de română la el în sat (bine : în 
cartierul său din oraş), însă nu mai mult. “Stilistic” (dar stilul este omul, 

nu ?) se apropie de Lăncrănjan. Îi unește tradiționala ne-stăpânire a limbii 
române, amândoi folosesc i impropriu anume cuvinte - altfel gliiste, adiind 
reavăn, a țărână... Îi despart “maeştrii” : Lăncrănjan trage (dar nu ajun- 
ge) spre Slavici şi Rebreanu, D. Mircea trece munţii la Moldova (Creangă, 
Sadoveanu), producînd efecte groteşti ; 

b) Dumitru Mircea va fi scris ceea ce îi ordona Securitatea (iar 
ordinul nu se discută), însă la el nu a fost o simplă comandă (prompt 
executată - de Zalis, Zamfirescu, Berbecaru). In textul lui sare în ochi 
intervenţia hotărîtoare a unui “consultant” al Securităţii, stăpînind nu doar 
dialectica marxistă (cea avînd formă şi mers de tanc : calcă în şenile totul, 
nu se poticneşte în adevăr, cu atât mai puţin în bun-simţ) ; ci şi teoria şi 
practica dezinformării. Nu va fi vorba de un securist, ci de, cum am mai 
spus, un “consultant”. Radu Mareş a publicat în ultimul număr din Vatra 
continuarea amintirilor sale de la Tribuna - apare acolo un personaj straniu 
(şi perfect verosimil) : el ar fi putut fi consultantul semnatarului scrisorii ; 

c) (Re)citind scrisoarea lui D. Mircea datată : 16 martie 1977, am 
avut senzaţia de déjà vu, déjà lu. 

Unde, când şi sub semnătura cui am mai întâlnit “luări de poziţie”, 
“critică constructivă”, “condamnare hotărîtă”a faptelor mele (scrisul fiind 
şi el, faptă) - cu superioară ignorare a adevărului, deci a citirii cărţii 
discutate, deci a citatelor, cu o nesfârşită siguranţă că nu va exista în veac 
contestaţie, necum contraatac din partea “victimei” ? 

Cum unde? În presa literară românească, scrisă şi vorbită, din 1997, 
despre Jurnal I-II-III, sub semnăturile: D.C. Mihăilescu, Ştefănescu, 
Pruteanu, Zaciu, Manolescu, Dimisianu, Bianca Balotă, Țepeneag, Alain 
Paruit, Adameşteanu, Iorgulescu, Buduca, Mariana Codruţ, Monica 
Lovinescu. 

Există însă deosebiri între demascatorii mei din 1977 şi cei din 1997: 

“Cei dinainte” - cu excepţia indivizilor de teapa lui Eugen Barbu, 
Fănuş Neagu, V.C. Tudor - m-au atacat din constrângere : unora li s-a 
cerut (şi ei s-au executat), alții ştiindu-se cu musca pe căciulă (Piru, Zoe 
Buşulenga, Virgil Carianopol) s-au grăbit să “dea dovadă”, pentru ca 
Securitatea să închidă ochii (sic) faţă de unele păcate ale lor, reale ori ima- 
ginare. 

Dar cei din 1997 ? 


JURNAL 1999 187 


Desigur, nu mă aşteptam la unanimitate în elogiere, însă nici la cam- 
panii-organizate ca cele puse la cale de revistele 22 şi România literară. 

Oricâtă ură ar fi adunat cei încondeiaţi de mine în Jurnal, aceasta nu 
ar fi putut uni sub stindardul “apărării breslei” atâta scriitoricime ofensată. 

Decât dacă între aceştia, cei de “după Revoluţie” şi bieţii oameni sub 
vremi agăţaţi de Securitate şi siliţi să facă muncă de auxiliari ai 
Puturosului Organ există o mentalitate comună : 

De om-nou, de piteştizat. 

Bine-bine, astfel s-ar putea vorbi (la o adică ) despre scriitorii 
neexilaţi - dar Țepeneag ? Dar Balotă? Dar Barbăneagră? Dar Monica 
Lovinescu? 

La această întrebare vicioasă - vicios fiind, refuz să răspund. 


Luni 25 octombrie 1999 


Am pus la poştă o scrisoare pentru L.I. Stoiciu, alta pentru Cistelecan 
(o fotocopie şi o transcriere a scrisorii lui D. Mircea, rugînd să se publice); 
pentru Radu Mareş - patru dischete : Jurnal 1999 - până la 22 oct (când am 
să retrimit, am să expediez şi întreaga notare din 22), Butelii... din 1999 
(fatal, incomplet, însă dacă mai comit ceva ăst-an, am timp să ajung din 
urmă trenul ...), precum şi Bibliografia corectată. 

Simt că, în comentariul la scrisoarea lui D.M. nu am spus tot ce ar fi 
trebuit să spun. N-ar fi exclus să fie doar o impresie : într-atât m-a consu- 
mat constatarea “continuității”, încât simt nevoia să zic şi să zic şi să zic... 
Poate că am să adaug băgarea de seamă : “preistoria” nu începe în 1977, 
când este aşternută pe hârtie scrisoarea cu pricina, ci cu un bun sfert de 
secol mai devreme, fiindcă Dumitru Mircea nu se schimbase deloc din 
momentul “elaborării” para-romanului său Pâine albă. Dacă a fost 
publicat (şi premiat!) în 1952, atunci va fi fost scris (sic!) în 1950. 
Exemplu-model îi fusese Mitrea Cocor, editat în 1949 - ca să vezi : în urmă 
cu exact 50 ani... 

Ce să înţeleg : că, aşa cum este observabilă o continuitate în bine 
(Nichita, Sorescu, lon Alexandru, Buzea, Blandiana), în sensul că nu 
ieşeau din neantul provocat de iarna realist-socialistă, ci continuau ceea ce 
se întrerupsese în 1948 - aşa poate fi urmărită o continuitate în rău ; în tro- 
gloditism. lar acesta nu începe odată cu năvălirea comuniştilor, poate fi 
urmărit “în sus” la Nichifor Crainic, cel care punea în Gândirea întrebare- 
îndemn : “Şi dacă l-am bate?” - pe Panait Istrati care, în 1935 anunţase că 
se întoarce să moară în ţara şi a lui, România. 

De mirare şi de durere : fiica reperului moral E. Lovinescu se ia după 
turma mioritică (sânt băiat bun : adevărul fiind că în multe fapte rele cio- 
banul a fost ea). 

Imi vin în minte patru, din care, fatal, trei sunt legate de mine: 

a - neonestitatea cu care a “tratat” evenimentele din iunie 1989 - 
crezîndu-se ameninţată de cvadriga Ţepeneag-Breban-Nedelcovici-Sorin 
Alexandrescu, a căutat ajutor şi la mine, dar simultan cu văicărelile sale 
pricinuite de aflarea a tot alte agresiuni ale “răilor”, ea ducea tratative, 
accepta întâlniri chiar cu aceia ; fără a mă avertiza şi pe mine (măcar 
pentru că, din proprie iniţiativă promisese) ; 

b - tentativa (reuşită) de a mă elimina de la “masa tratativelor” cu 


188 PAUL GOMA 


Liiceanu (alcătuirea portofoliului editorial, în februarie 1990) şi “substi- 
tuirea” mea cu... Berindei şi cu fata Cornii ; 

c - complicitatea activă cu Liiceanu - abia mai târziu am acceptat-o, 
deşi o observasem atunci, pe loc : “sfaturile” pe care le dădea “bietului 
Gabriel” de a nu-mi publica Scrisorile şi Articolele, de el cerute, descu- 
rajările (editoriale) la care mă supunea în permanenţă - rezultatul fiind 
logic, cel urmărit : scoaterea mea din “competiţie” (care competiţie, 
Dumnezeule ?, competiție cu cine, Isuse Hristoase ?) începînd prin retra- 
gerea din librării, depozitarea, trimiterea la topit a Culorii curcubeului - de 
“operaţia de măturare”, cum se spune în termeni de spionaj-terorism, ocu- 
pîndu-se trupa, comandată de G. Adameşteanu; À 

d - (iată, s-au făcut patru, nu doar trei !) - anatema aruncată : “Imi 
pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma” şi binecuvântarea dată campa- 
niei de presă împotriva Jurnal-ului I-I-III. 

e - în fine, diriguirea iscălitoresei cu nume de jale, întru asasinare 
postumă (iată că există şi aşa ceva) a lui Ion Caraion. 

Mi s-a făcut rău scriind ceea ce de multă vreme îmi stătea pe suflet. 


Marţi 26 octombrie 1999 


Ieri am primit un plic mărişor de la Laszlo : 

- Memoria nr 27, cu o lungă, dar strâns documentată mărturie a lui 
Camilian Demetrescu - documentată în sensul necunoscut de Românii de- 
acasă : sprijinită cu citate, cu date - verificabile, însă păcătuind prin... 
tăcerea numelui lui I.C. Drăgan, pilonul ceauşismului în Peninsulă - titlul: 
“Italia - exilul românesc şi stânga marxistă”. Din ceea ce ştiu şi eu, 
Camilian Demetrescu a evocat cu fidelitate acea urâtă pagină a 
“italieniştilor” români ; 

- “Istorie - manual pentru clasa a XII-a” alcătuit de cinci autori, 
printre care şi Ovidiu Pecican. 

La capitolul “Securitatea şi represiunea politică”, sunt pomenit şi eu 

- cu un citat din Gherla : “M-am hotărît să nu-i uit în vecii veci- 
lor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi mai ales, SĂ NU-I TAC !” 

- cu un succint medalion (cu poză, mă rog frumos), la pag. 115 
- acesta : 


“Paul Goma 

“Scriitorul Paul Goma, cunoscutul dizident român al anilor *70 a avut o tinereţe 
marcată de biografia sa de basarabean refugiat în România. A fost arestat în 1956, ca 
student, în timpul revoltei din Ungaria, datorită unui conflict de opinii cu profesorii 
(deveniți aproape anchetatori) de la Universitatea din Bucureşti. A scris numeroase cărți 
al căror subiect este universul concentraţionar românesc. Este unul dintre cei mai 
cunoscuţi dizidenţi din fostele ţări comuniste, care au reuşit să atragă atenţia asupra natu- 
rii criminale a regimurilor de acest tip”. 


lar la pag. 116, în capitolul “Forme de rezistenţă anticomunistă” sub- 
capitolul “Proteste muncitoreşti şi intelectuale”, există aces paragraf : 


“În 1975 România se angajase, prin acordurile de la Helsinki, să respecte dreptu- 
rile omului. Luînd ca exemplu mişcarea din Cehoslovacia numită Charta ‘77, scriitorul 
Paul Goma a iniţiat o acţiune de susţinere a acţiunii de la Praga, cu intenţia de a deter- 


JURNAL 1999 189 


mina un protest similar împotriva regimului comunist din România. Deşi scriitorul era 
supravegheat în permanenţă la domiciliu, protestului său i s-au alăturat ulterior peste 200 
de nume, reuşindu-se în scurt timp să se contureze o Mișcare Goma, fapt care a repre- 
zentat prima acţiune de opoziţie publică de la instaurarea regimului comunist în 
România”. 


Laszlo mi-a mai trimis două texte 
- “Jurnalul unui jurnalist cu jurnal”, purtînd indicatia : “Cronică 
J J > P 
literară” ; 

- “Părul de lângă drum” - replică la scrisele lui Ştefănescu despre 
volumul său Orient Expres. Polemici. 

Azi am primit scrisoare de la Vasile Baghiu : lucrează la un cotidian 
şi... nu mai rezistă, vrea să emigreze. 

Ce le poţi spune acestor oameni care au încercat totul, pe loc, în 
țărişoară, dar nu şi-au găsit rostul : să nu plece din patrie ? Să rămână pe 
baricade ? Să prefere pâinea-rea ? Nu le spun, decât : “Noroc !” Într-un fel, 
“paşaportarii” deveniseră mai numeroşi decât ceilalţi în modesta noastră 
mişcare din 1977. Dar nu puteam să le interzic să semneze. Şi plecarea din 
țară este un drept. Şi chiar dacă unii dintre semnatari, odată ajunşi în 
Occident au fost dezamăgiţi - ba chiar de-a dreptul nefericiţi - nu m-am 
simţit vinovat de nefericirea lor. Pentru că plecarea era un drept - în prin- 
CIpiu, nu şi în viaţa de toate zilele în comunism ; pentru a zmulge de la 
autorităţi acest drept elementar, oamenii riscaseră, renunţaseră la mult şi la 
multe - astfel asumîndu-şi “cucerirea”. 

Vasile Baghiu îmi scrie că a citit “ultimul jurnal” (Apocriful), în care 
scriu şi despre textul său despre jurnalul lui Zaciu. 

Mai departe... Pe unde s-a învârtit, în cercurile “scriitoriceşti”, s-a 
lăudat (el spune asta) cu acest fapt - i s-a adus la cunoştinţă : 

«“Paul Goma e contestat” 

Vasile Baghiu îşi mărturiseşte surpriza şi revolta, faţă cu astfel de 
“tratament”, îl frământă gândul să-i scrie lui Manolescu... 

Da, domnule. 

Eu nu sânt surprins, deşi pentru întâia oară calificativul : “contestat”. 
Nu este din familia : “bandit”, “trădător de ţară”, nici măcar “resentimen- 
tar” (să trăiască naşa mare, Marta Petreu !), “netalentat”, “bolnav”, 
“nebun”, turnător”... 

Şi iată cum se leagă lucrurile : ieri scriam aici despre Monica 
Lovinescu. Ce să fac : sânt obligat să revin. Şi să bănuiesc - fără teama că 
voi avea o mie de păcate, faţă de doar unu, al ei. 

Fiindcă acest termen : “contestat”, dacă nu a fost formulat de Monica 
Lovinescu, în campania sa de eradicare a celui pe care regretă că l-a cunos- 
cut, atunci l-a provocat - prin clamarea “durererii” sale de a se vedea 
“împroşcată cu noroi” de mine. 

In lansarea acestui cuvânt văd şi mâna lui Liiceanu ; era cât pe ce să 
spun că Adameşteanu e incapabilă de asemenea performanţă, mi-am dat 
peste mână : de ce să nu fie Gabriela în stare - de o măgărie ? ; şi a lui 
D.C. Mihăilescu-Nu-i- Momentul. 

Şovăi : să-i spun şi Anei ce etichetă mai poartă omul ei ? 
“Conţestat”...? 

Incă nu. Are ea alte pricini de supărare. 


190 PAUL GOMA 
Joi 28 octombrie 1999 


Am început - de ieri - textul : “De la contestatar la contestat”. Merge 
greu, cu suferinţă. 
Alte noutăţi - nu. 


Sâmbătă 30 octombrie 1999 
Am reuşit să scriu : 
[Vezi textul (“De la contestatar la contestat”) în Butelii... 1999] 
Am găsit multe greşeli în Jurnal 1999. Citesc câte puţin din 
printuri, apoi pe ecran, unde măresc textul cât se poate - am să 
corectez, am să înregistrez alte dischete, am să re-trimit. N-am să-i 
tulbur pe dacioţi : nu vor fi început tehnoredactarea jurnalului (din care 


lipsesc trei luni...) 
Veşti îngrijorătoare de la Lulu. Deie Domnul să nu fie adevărate. 


Duminică 31 octombrie 1999 


Am corectat o bună parte din jurnal. 
Am să trimit dischetele în săptămâna asta. 


JURNAL 1999 191 


NOIEMBRIE 


Luni 1 noiembrie 1999 


Am făcut ceva ordine în jurnalul pe acest an: am corectat, 
urmează să înregistrez pe dischete. 

Mâine am întâlnire cu oftalmologul (nu-mi vine să o feminizez). 
Să văz ce nume au tulbură-rile de vedere. Şi dacă sunt legate de neca- 
zurile cu ameţelile ? Au cu alte ameteli ? 


Marţi 2 noiembrie 1999 


Filip a împlinit o anume vârstă... 

Sântem atârnaţi de telefon, cu Bucureştiul : să aflăm rezultatele 
analizelor, să le transmitem prietenilor medici de aici, ei să interprete- 
ze, noi să le transmitem... (Ana lucrează cu Martine, eu cu Mihai).(...) 


Miercuri 3 noiembrie 1999 


(...) 

Ciudat, Laszlo : în cronica literară (nu mi-a indicat la ce publi- 
caţie o trimite) se arată de acord că “formula jurnal-traistă de cerşetor”, 
crede că nu este deosebit de rea. Insă câteva pasaje mai departe găseşte 
că formula e... rea ; plicticoasă. 

Ştiu că are dreptate. Dar mai ştiu că omul îşi păstrează, în cursul 
unei singure cronici, fie aceea chiar şi literare, o singură opinie. 

Dar bineînţeles că “formula” este improprie. După cum crâncen 
de impropriu era salamul de soia... 

Seara : veşti mai puţin proaste de la Bucureşti. 

Am primit un plic mare de la Valentina Caraion : tăieturi de presă, 
câteva numere întregi de revistă, lăsate de Mariana Sipoş, penru mine. 
Țepeneag iar mă trage de manşetele pantalonilor. 


Joi 4 noiembrie 1999 


Am scris Valentinei Caraion, Marianei Sipoş, lui Solacolu - 
primelor două mulţumindu-le pentru ziare, la toți trei trimiţindu-le câte 
un exemplar din Contestat... 

Azi după amiază mă duc iar la oftalmolog. 

Ieri m-am întâlnit în târg cu Ştefana. L-am cunoscut pe Mircea 
Stănescu : îşi dă doctoratul cu “Reeducarea comunistă din România 
anilor 50”. Mi-a dat un exemplar, l-am citit aseară. Urmează să fixăm 
o întâlnire în viitorul apropiat, să vorbim despre teză... 

M-au mâncat tântarii şi astă noapte. Ana se laudă că ea îi mai şi 
ucide când devin din cale-afar” de insistenţi. Asta înseamnă că se 
trezeşte. Numai că eu nu mă pot deştepta, ca să iau această măsură 
eradicatoare. Pe mine mă mănâncă, nu de viu, ci de adormit. Uite : şi 
acum (ora opt dimineaţa) mă ustură beşicile. 

Trebuie să luăm măsuri urginte de stârpire a ţânţarilor la Laguna 


192 PAUL GOMA 


(ce va fi acolo, vara...). Cred că o să facem după cum urmează : punem 
mâna pe un şef-de-filă (vorba lui Sorin Titel, când voia să-l numească 
pe Țepeneag) și- | executăm frumos în piaţă. Ca exemplu. Sânt 
convins: rămaşii în viaţă nu se vor mai da la om. Sau să le aplicarisim 
metoda folosită “la nivelul” (vorba ticului verbal francez) puricilor, la 
Lăteşti : îl Prindeam pe fiecare - cum ar veni : pe rând, nu cu grupul - 
de ceafă, îi căscam gura şi-i băgam un pai în cur (dar numai de secară, 
că-i cel mai subțire). Nu te mai muşcă, - în principiu - un veac întreg, 
ocupat cum este cu învârtitul în jurul cozii, ca să vază ce i-a penetrat 
lui chiar acolo. 

Seara - ora 21 : nici acum nu mi s-au strâns pupilele dilatate 
începînd de la ora 15. Ana mă linişteşte spunîndu-mi că mâine dimi- 
neaţă - dacă nu mă scol ca de obicei, devreme - au să-şi revină (şi eu 
pe lângă ele...). 

In 24 noiembrie fac operaţie la ochi. Să-mi cârpească retina 
oareşcum zdrenţuită. Şi eu, care nu înţelegeam de unde-mi vine răuta- 
tea legendară. Scriitori breslaşi (dar-însă-totuşi rezistenți) ! Nu mai 
căutaţi, la mine, doar cauza : resentimentul, făr-de-talentul - ci mergeţi 
degrab” la cauza-cauzei : o hibă trupală : ne-vederea ! 

A telefonat Luca Piţu de la Strasbourg. Zice că a venit de luni. 

Nu mai pot dactilă : nu văd nici ecranul, nici clavierul. Pe mâine. 


Vineri 5 noiembrie 1999 


Abia azi mi s-au re-strâns pupilele. 
Mâine vine o fată basarabeană - a vorbit cu Ana, ea se duce la 
metro s-o conducă aici, eu, cu ochii mei nici de asta nu mai sânt bun. 


Duminică 7 noiembrie 1999 


Ieri am avut în vizită o basarabeancă. 

Tot ieri ne-a telefonat Doicescu : a murit Ţeposu. Cică se ducea 
la Braşov, să vadă la faţa locului (urmările) tulburărilor. Accident de 
circulație. Va fi dat peste el un camion ori un tractor - ca în România 
Mare. L-am cunoscut în 1990, a fost pe la noi, cu soţia. Am angajat un 
dialog pe care l-a şi publicat în Cuvîntul. Avea trei (sau patru ?) copii. 
Dumnezeu să-l ierte. Înainte, doar lăsase Cuvîntul pe mâna unuia ca 
Buduca şi a unei lepre ca Ciachir. Acum a rămas doar în păstrarea lui 
Buduca... Ce-o să iasă... 

Tot ieri : Lulu a fost mutată în alt salon, se simte ceva mai bine 
(apud Niculiţă care o vizitase). Marea grijă a ei : are marți şi miercuri 
ore, deci trebuie să se externeze, ca să onoreze orarul... Sperăm că îl 
va chiar onora. 

Uite că am uitat : azi e 7 noiembrie ! Cum se uită relele - de parcă 
nici n-ar fi fost. Se vede că oamenii socotesc a fi fost rău tot ce li s-a 
întâmplat lor - de aceea uită (tot). 

Ieri, la rugby Franța a pierdut în finală cu Australia. Adevărat : 
nici n-ar fi meritat să câştige. Dealtfel nici Australia. A fost un match, 
dacă nu urât, atunci sigur : nefrumos, fără o singură fază exaltantă - 
cum au fost atâtea în extraordinara semifinală cu Noua Zeelandă. Eh, 


JURNAL 1999 193 


asta este. Ne mulţumim cu amintiri - frumoase... 

Deşi doctoresa m-a asigurat că n-are să mă doară operaţiunea la 
ochi iar Ana m-a re-asigurat (că ştie ea de la o colegă de la BN care 
şi-a făcut), încep să fiu din ce în ce mai neliniştit. Fiindcă, uite, la asta 
nu mă gândisem. Că în urma unui accident, aş rămâne fără vedere. 
Ceea ce, pentru unul ca mine, ar echivala cu o moarte curată. Oricum, 
un handicap mai greu decât unul motor - sau un Alzheimer cinstit (în 
care te scufunzi şi rămâi acolo, găvozdit, inconştient de propria-ţi 
neputinţă). 

O să vedem în 24 noiembrie. 


Luni 8 noiembrie 1999 


Vis opresant, rău-prevestitor : 

Aveam pantofii - pe care-i am în nevis - nu doar murdari, dar şi 
cu talpa desprinsă, la vârf (atâta am văzut). Eram tare trist, îmi ziceam 
ca în realitate : 

«De nu m-ar lăsa undeva, departe de casă, unde n-o să am sfoară 
să-mi lega talpa...» Ă 

Ieri au fost Şişmanianii pe la noi. Işi recuperaseră băiatul întors 
dintr-o excursie pe Sena. Iar m-am ilustrat culinariceşte. 


Miercuri 10 noiembrie 1999 


Ieri seară am vorbit cu Lulu la telefon : Niculiţă a fost în vizită la 
spital, cu telefonul portabil, astfel am putut să o aud. Ana era la slujbă, 
i-am telefonat numaidecât : a fost mare bucurare. 

Tot aseară au fost pe aici Ştefana şi Mircea Stănescu. Am vorbit 
despre Piteşti în legătură cu lucrarea de doctorat a lui. 

După atâta timp de la visul cu pantofii rupti mă bântuie, mă 
terorizează gândul - care, el, este de trezie. Explicabil : pantofii ăştia 
au făcut vreo şase ani, dacă nu opt. Adevărat : îi port puţin, însă în 
acest cartier înnoroiat, o oră de “plimbare” echivalează cu o lună de 
umblare în arondismentul 14. 

M. Stănescu mi-a lăsat nişte fotocopii după scrisori de protest ale 
lui Sorin Mitu (coordonatorul manualului de istorie de clasa a XII-a). 
Chiar dacă în unele locuri textul nu ar fi lizibil, tot nu aş înţelege mare 
lucru : interesant ar fi să citesc ce au scris (despre manual) C. Stănescu, 
Paler, Dan Constantin, şi nu ce răspunde Mitu - din care nu pot fi dedu- 
se atacurile. Am înţeles că tovarăşilor C.Stănescu şi O.Paler (şi altora) 
nu le place istoria aşa cum au scris-o Mitu şi Pecican. M. Stănescu a 
spus în foarte treacăt că şi numele meu fusese pomenit - probabil de 
atacatori (ce am înţeles limpede : că prezenţa Doinei Cornea a fost 
contestată |). 

Deşi mă aflu, acum, doar cu un sfert (dacă...) din “capacităţi”, 
tare m-aş amesteca în vorbă. Mai ales cu Tovarăşul Tavi, Gânditorul 
de la Lisa. Cu această putoare de activist bolşevic mă aflu de, iată, zece 
ani, în conflict nedeclarat : el m-a atacat direct în conflictul cu Pintilie, 
eu nu i-am răspuns atunci, dar am scris despre el, când mi-a venit bine, 
tot răul. Dar faţă către faţă - ba. 


194 PAUL GOMA 


Într-o pauză am re-văzut caseta trimisă de Laszlo cu emisiunea 
literară de pe canalul 7 abc, din 1994 (cu Mariana Sipoş). 

De atunci multă apă a trecut, Dimisianu şi Adameşteanu, acum, ar 
Jura că atunci n-au spus ce spuseseră... A rămas I.B. Lefter. Mi-a făcut 
plăcere să-l reascult. Sper că el nu şi-a schimbat (radical) părerile. 


Vineri 12 noiembrie 1999 


Lulu s-a externat, a vorbit cu ea Ana. 

Numai vise rele, opresante. Aştept să fac operaţia. 

De când urmăresc harta meteorologică, am constatat că, de obicei, 
pe Limanul Nistrului e totdeauna mai cald decât la Hotin şi decât în 
Ardeal. (Am mai spus asta ? Ei şi ?!) 

Mă gândesc cât de frig le va fi bieţilor oameni locuind în case cu 
pereţii din ciment... Eu (dac-aş fi rege), casele individuale (cu 2-3 
nivele) le-aş face aşa : scheletul din beton armat, pereţii însă din cochi- 
leţi între două rânduri de plasă de sârmă, izolați în interior prin 
panouri de «fulgi de cânepă». Cochileţii, pe de o parte, nu au nevoie să 
fie arşi (precum cărămida), pe de alta calitățile lor izolante sunt 
neegalate. Apoi se pot confecţiona rapid, uşor, doar din lut (chiar 
pământ) şi din paie, faza cea mai lungă fiind uscarea. S-ar putea ridica 
un întreg cartier de case individuale - din cochileți. 

In zona aceea de ierni friguroase, de veri călduroase, cel mai 
potrivit material de construire al adăpostului este chirpicul. Suportă şi 
presiuni însemnate (mă gândesc la dimensiunile pereţilor): şcoala din 
Mana, cea “făcută” de tata, avînd 4-5 metri înălţime sub plafon, era 
zidărită din chirpici (cochileţi - nu va fi venind de la : cochilie- 
conchiglia-coquille ?). Evident, nu ai să ridici clădiri publice din 
acelaşi material, însă case individuale certamente. Rămâne de rezolvat 
(în fapt : de redescoperit) : un “izolator” între afară şi înăuntru, “mar- 
chiza necunoscută în Basarabia mea, unde se închideau pridvoarele ; 
apoi obloane care să poată, iarna, pe ger, adăuga încă un baraj în calea 
frigului, iar vara păstra, înăuntru, răcoarea. Imi aduc aminte de 
obloanele interioare, demontabile în fiecare dimineaţă care se adăugau 
celor două rânduri de geamuri. Deşi, dacă se construiesc ferestre 
cu două foi de sticlă (ca cele de aici, din Belleville), pe un şasiu de 
metal şi plastic (şi cu garnituri de cauciuc) se rezolvă în parte izolarea 
- şi lumina naturală. 


Duminică 14 noiembrie 1999 


Lulu merge mai bine. Mâine iau drumul de costişă ce duce la 
Vasluiul Paris-Sante... 

Ieri mi-a telefonat Luca Piţu. Tocmai primisem invitaţia şi afla- 
sem că el va zice o zicere despre o carte cu cheie, în prezenţa autoru- 
lui. Pentru că mă ameninţase că eu sânt acela, l-am întrebat despre care 
carte găseşte el că ar fi cu cheie. Mi-a răspuns că despre Justa - însă... 
N-am înţeles explicaţiile şi nu l-am rugat să repete, am reţinut că nu are 
să mai vorbească despre mine, ci despre Grigurcu. Nu ştiam că 
Grigurcu comite romane (cu ori fără cheie), dar câte nu ştiu eu... 


JURNAL 1999 195 
Marţi 16 noiembrie 1999 


A fost pe aici M. Stănescu. l-am dat trei printuri : Bonifacia, 
Sus, în vârful raiului şi Gherla-Lăteşti. Mi-a spus că protestul tro- 
glodiştilor în parlament (chestiunea Manualului de a XII-a) nu a întru- 
nit majoritatea voturilor. 

Mi-a telefonat Ştefana : a apărut în 22 un text de Mircea Martin 
despre Jurnal. O fi cel cu care mă ameninţa încă acum nu ştiu câţi ani. 
Am rugat-o să mi-l pună la poştă. Probabil pe vineri are să-mi parvină. 

Azi dimineaţă erau 7* la Laguna ; la prânz scăzuse temperatura la 
3°, iar acum în faptul serii, la minus 3°. In acelaşi timp, la Hotin: 
minus 12. 


Luni 22 noiembrie 1999 


Obosit. N-am făcut nimic - iată pricina ! 

Alaltăieri abia am remarcat că se împliniseră nişte ani de când am 
plecat în ultimul exil : 22 ; după cum azi se împlinesc muuuulți ani de 
la arestarea din 56. 

Am urmărit mersul meteorologiei : Laguna se află în calea curen- 
tului cald sudic. Am pus la singular, pentru că, după harta Europei (de 
pe Euronews), până acum s-au manifestat două ramuri, care însă ar 
putea avea o singură sursă. Oricum, una, trece de regulă peste Algeria, 
Tunisia, Sicilia, Tarent, Albania de sud, Macedonia, Bulgaria - uneori 
se îmbârligă prin vestul României, Ungariei, Sloveniei...; cealaltă 
traversează, din sud la nord, Mediterana Orientală, Anatolia, adeseori 
se uneşte cu celălat în zona Bosforului, de acolo urcă până la limanul 
Nistrului, mai rar depăşindu-l. 

Nu cred că acest curent este regulat. O să văd mai încolo, în 
decembrie - dar în februarie ! - cum va rezista celui polar. Deocamdată, 
Laguna este favorabil situată. 


Joi 25 noiembrie 1999 


Ieri am fost la clinica Leonardo da Vinci, pentru operaţie la ochi. 
Mi-a dat 206 de “gloanţe” laser. Peste o lună mă duc iar la Elfassy, 
pentru control. Nu, nu văd mai bine... 

Mă aflu într-o stare proastă. M-a istovit şi corectarea a câtorva 
sute de pagini pe ecran. 

Am primit azi un exemplar din manualul de istorie pentru clasa a 
XII-a (din care îmi trimisese şi Laszlo) - de la Nicoleta Sălcudeanu. 


Duminică 28 noiembrie 1999 


Obosit, neînstare de nimic. Probabil operaţia la ochi, deşi nedure- 
roasă, m-a consumat. 

Marţi, Ştefana i-a spus Anei că pune “azi” partea a doua din 
textul lui Mircea Martin, din 22. Ieri, după cum tot omul ştie, a fost 
sâmbătă - deci ultima zi de poştă a săptămânii. Şi n-a venit. O fi uitat 
să-l trimită. Bineînţeles, nu sânt supărat că nu l-a trimis - ci supărat că, 


196 PAUL GOMA 


deşi a promis (precizînd şi momentul : “azi”) - nu l-a trimis. O să mai 
aştept încă o săptămână bună. 


Luni 29 noiembrie 1999 


Starea proastă în care mă bălăcesc s-ar putea datora şi situaţiei din 
Cecenia - ah, că n-am eu Raza Morţii ! Nu, Doamne fereşte, din sim- 
patie pentru “ideologia” cecenilor, ci din ură faţă de “tactica” ruşilor. 
Pot ei să mai dea încă o mie de Puşkini, Gogoli, Tolstoi, Dostoievski - 
tot barbari rămân. Şi nu atât : asiatici, cât - mai grav: asiatizaţi. 
“Poveştile” tatii, despre “ruskaia strateghia” (pui tunurile în linie şi 
tragi drept în faţa ochilor : cinci zile, cinci săptă-mâni... - după aceea 
mai vezi tu) au căpătat, acum cu Cecenia, confirmare prin imagine. Mă 
întrebam - când o re-povesteam românilor (unii dintre ei făcuseră 
Frontul de Est) : «De ce nu m-or fi crezînd - doar eu îl cred pe tata !». 
Răspunsul este : fiindcă Românii aceia (care făcuseră frontul) nu 
cunoscuseră decât înaintarea lor - şi retragerea ruşilor ; când Românii 
s-au oprit din înaintare, au fost luaţi prizonieri şi n-au mai avut prile- 
jul să constate “strateghia” în înaintare... Dar nu, nu merge : Şi 
Românii au cunoscut retragerea (forţamente, strateghia rusească pe 
pielea lor) : de la Stalingrad (cei care nu căzuseră în încercuire), din 
Cuban, din Crimeea... Atunci de ce nu mă credeau ? Probabil pentru 
că uitaseră - cum reuşeşti să-ţi răzuieşti din memorie o umilinţă. 


Marţi 30 noiembrie 1999 


Pentru că am ajuns la sfârşitul lunii, scot câteva citate din textul 
lui Mircea Martin “Jurnalul de exil al lui Paul Goma (I) - Un atentat la 
ordinea simbolică a literaturii române contemporane”. 

Mă simt tentat să atrag atenţia asupra unei inexactităţi încă din 
subtitlu (nu cred că redacţia revistei 22 i l-a impus), însă îmi voi face 
cunoscute părerile după ce voi avea şi partea a doua. 

A treia frază a textului conţine o a doua inexactitate (prima : 
“jurnalul de exil”) şi ea sună: 


“În ciuda cetăţeniei franceze (sic !), el a rămas exterior Franţei. Am putea 
vorbi, în cazul lui de un dublu exil : exilat din România (...); exilat în Franţa de limba 
căreia nu se serveşte în scrisul său(...). Literatura franceză contemporană nu pare să- 
l influenţeze(...). Refuzul occidentalizării, al integrării în Republica Literelor fran- 
ceze - şi chiar în societatea franceză - este evident. Inadaptabilitate ? Inflexibilitate ? 
Inadaptabilitate ca inflexibilitate ? Reiterează Paul Goma, prin însăşi biografia lui de 
creator, experienţa intelectualului inadaptabil propusă de literatura noastră interbe- 
lică ? Este el un învins ? Ar fi prematur să răspundem. Ceea ce trebuie spus pe loc 
este că, oricum, înainte de a fi un învins, Paul Goma a fost un învingător (s. în text). 

“Scriitor român la Paris, el îşi păstrează identitatea culturală fără nici un efort 
pentru că efortul anterior de a-şi câştiga libertatea l-a întărit şi l-a asigurat în 
menţinerea acestei identități ; un fel de a recunoaşte că identitatea lui e întrucâtva 
diferită de a noastră : e român ca şi noi «ceilalţi», împărtăşim această determinare, 
dar cantitatea de libertate inclusă în românitatea lui este alta - mult mai mare decât 
în cazul nostru ; altfel spus, el este mult mai liber - obiectiv mai liber - în manifesta- 
rea românităţii lui prin însuşi faptul că a exersat această libertate chiar în timpul dic- 


JURNAL 1999 197 


taturii, atunci când noi ceilalţi ne-am supus ei într-un fel sau în altul sau i-am rezi- 
stat, în să nu altfel decât prin intermediul literaturii - prin amânare şi prin distanţa ei, 
prin ambigui- tate - uneori chiar prin echivocitatea - ei” 

“Opera lui Goma - scrisă parţial în ţară şi publicată în exil într-o primă etapă - 
apoi continuată acolo - se constituie ca o contra-valoare (subl în text) în raport cu 
valorile promovate oficial în România comunistă. (...) Contravaloarea reprezentată 
de opera lui Paul Goma se opune, nu numai literaturii oficiale din România, dar şi 
literaturii de calitate care s-a publicat în România în perioada comunistă, literatură 
care n-a fost cu totul lipsită de curaj social-politic, dar l-a manifestat cu intermitențe 
şi cu... precauţii. Acestei literaturi Goma îi opune soluţia proprie, radicală, eroică 
(subl. în text), greu de asumat de către toată lumea, inclusiv de către protagoniştii 
perioadei : el nu ezită să rostească adevărul integral al respectivei perioade şi 
societăţi : nu în sensul unei exhaustivităţi, oricum, imposibile, dar al dezvăluirilor 
dure, neconvenabile, inaccetabile pentru regimul totalitar. Textele lui spun direct, 
frontal ceea ce compatrioţii lui scriitori se mulţumeau doar să sugereze, să lase să se 
înţeleagă... 

“Polemica lui deschisă împotriva celor mai de seamă reprezentanţi ai “rezis- 
tentei prin literatură” (subl. în text) îşi are originea - şi acoperirea morală - în propria 
sa atitudine civică şi în propria operă literară aflate una cu cealaltă - pour une fois - 
în deplină coerenţă. Instrumentul acestei polemici este Jurnalul său, pe care îl publică 
în chiar timpul vieţii sale şi în timpul vieţii preopinenţilor săi. De ce dă el publicităţii 
aceste pagini dintr-o operă în curs : există în această iniţiativă o strategie intelectuală, 
artistică sau e vorba pur şi simplu de un resentiment generalizat ? 

“Semnificaţia majoră a Jurnalului a trecut, în genere, neobservată pentru că noi 
suntem obişnuiţi să căutăm noutatea la nivelul formei nu al conţinutului... Acest text 
este un atentat la ordinea simbolică a literaturii române contemporane (subl. în text), 
ordine care a fost relativ bine stabilită în ultima perioadă a totalitarismului comunist 
şi pe care schimbările revoluţionare n-au clintit-o, ba am putea spune că au validat- 
o şi au fixat-o cel puţin pentru o vreme. Volumele de mărturii şi mărturisiri ale lui 
Goma subminează ierarhia de valori acceptată, încearcă să producă o răsturnare, o 
ruptură. E important să precizăm că Paul Goma nu-şi propune să tulbure ordinea 
estetică (subl. în text), a literaturii române contemporane, nu contestă câtuşi de puţin 
talentul protagoniştilor ei, are chiar tăria de a recunoaşte că a citit cu încântare multe 
dintre operele lor: ceea ce contestă el este pretenţia unora de a fi dat şi probe de 
caracter, adică de curaj civic. În acest plan se desfăşoară actul său negator care nu 
cruţă pe nimeni; tăvălugul însemnărilor sale striveşte reputaţii bine stabilite, aproape 
clasicizate, biografii retuşate prin răsfrângeri literare, false opoziții şi false pudori. 

“Mai târziu, când intelocraţia literară şi artistică autohtonă va resimţi nevoia 
unei analize lucide şi a unei asumări personale şi colective, un asemenea text (în 
ciuda exceselor şi a inconsecvenţelor lui) ca o mărturie a unei preocupări pasionate 
şi pasionale pentru condiţia etică a scrisului, pentru adevărul operei şi al vieţii auto- 
rului privite împreună. O asemenea analiză nu ne duce la prea bine cunoscuta confu- 
zie între etic şi estetic ; va interzice doar acordarea de bonificaţii etice pentru merite 
estetice, va împiedeca o practică intrată în mentalitatea scriitorului român : converti- 
rea valorilor în sensul frazei atribuite lui Ivasiuc : «Tu n-ai face orice ca să-ți 
publici opera ?% (subl. în text). Maleabilitatea, adaptabilitatea, principiali-zarea 
concesiei în ordine morală nu sunt numai rezultatul opresiunii dictatoriale. Goma e 
conştient că avem de a face cu tare cronice ale societăţii şi chiar ale culturii româ- 
neşti. El remarcă raportul strâns care funcţionează şi se acceptă la noi între geniu şi 
neseriozitate, convingerea că talentul scuză şi compensează toate slăbiciunile 
omeneşti. 

“Pentru ultima perioadă (...) judecata lui Goma (...) : «Cred că există o como- 
ditate a fricii, după cum există o comoditate a laşității» (s. în t.) (...) Trebuie, totuşi, 
măcar la o oarecare distanţă în timp să-i dăm dreptate lui Paul Goma, oricâte rezer- 


198 PAUL GOMA 


ve mentale am avea la acuzaţiile lui : rezistenţa prin literatură şi prin cultură în anii 
80 - cu excepţiile de ultimă oră bine cunos-cute - o capitulare în faţa dictaturii în 
forme dintre cele mai insidioase. 

“Sunt instructive paginile din Jurnal în care autorul demască «diversiunea 
Barbu» şi o dată cu ea, falsul curaj al unor confraţi care, atacînd Săptămîna ori 
răspunzînd atacurilor imundei reviste, îşi blindau intervenţiile cu citate din docu- 
mentele de partid sau chiar din cuvântările lui Ceauşescu. În plus, pentru «faptele lor 
de arme» aceştia pretindeau şi un fel de imunitate din partea colegilor de breaslă, 
conform regulei ad-hoc a jocului : «cine dă în mine dă apă la moară Săptămînii». 
Europa liberă, prin Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca a intrat, cum ştim, în acest 
Joc, contribuind la creşterea reputației protagoniştilor prin supradimensionarea riscu- 
rilor intreprinderii lor. 

“În aceste cazuri, ca şi în altele Goma se aplică în a denunța consensul necri- 
tic, judecata globală definitiv-pozitivă dată asupra unor autori; după cum se grăbeşte 
să înregistreze orice detaliu care probează existenţa unui decalaj între aserţiunile din 
cuprinsul operei publicate şi aserţiunile mai mult sai mai puţin publice ale autorilor 
ei. Satisfacţia lui e să dezvăluie jocul practicat uneori : opera, romanul, poemele, 
eseurile, adică faţa vizibilă a personalităţii rămânea neatinsă de compromisuri, în 
timp ce pe ascuns, în cercuri oficiale şi restrânse autorul comitea lucruri inavuabile, 
mizînd tocmai pe faptul că sunt invuabile. Duplicitatea avea, cu alte cuvinte, mai 
multe feţe : ea nu se constituia numai în raport cu regimul, dar şi în raport cu ceilalţi 
scriitori sau/ori cu publicul. 

«Curajul şi determinarea lui Goma de a ataca acest spațiu al inavua-bilului (s. 
în t.) sunt, fără îndoială impresionante şi câtă vreme se menţine în intervalul creator 
adică în acela dintre autor şi operă, consideraţiile sale sunt nu doar interesante, dar şi 
valabile. Atunci când intră însă în câmpul fluctuant al relaţiilor interumane şi are 
ambiția să capteze în relatarea sa infintezimalul unor conversații, al spuselor diferi- 
te, ca şi al vorbelor în doi peri, judecata lui moralizantă riscă să cadă în gol pentru 
că, departe de a tranşa în legătură cu o realitate prin definiţie subiectivă, ne pune în 
faţa unor dileme insolubile, mai bine zis in faţa misterului pecetluit al fiinţei. Ce se 
face şi ce se spune, ce se omite şi ce se scoate în evidenţă într-un dialog, când (s. în 
text) putem vor-bi de minciună şi mai ales de o minciună interesată, vinovată, nu 
inocentă? 

“« Adevărul e o categorie iar adevărul spus e alta» (s. în text). Goma formu- 
lează cu acuitate reproşul său. (...) Mă tem că viaţa de toate zilele ne pune uneori în 
situaţii în care însuşi simţul moral ne obligă să disociem între ceea ce spunem şi ceea 
ce credem că ar fi adevărul. Ne lovim (...) de spinoasa problemă a ceea ce din punct 
de vedere social şi moral este indicibil : nu în sensul că nu poate fi spus, dar nu se 
cade să fie spus (subl. în text). Avem, de fapt, de ales între o abstracţiune pură şi 
fiinţa concretă, din carne şi oase, prin urmare impură, din faţa noastră. Alegere nu 
tocmai simplă.” 


Cred că închei cu “asta” luna noiembrie, ciuruita de aniversări. 


DECEMBRIE 


JURNAL 1999 199 


Joi 2 decembrie 1999 


Am scris câteva pagini de băgări de seamă la textul lui Mircea 
Martin. Le trec aici - fără a avea certitudinea că va fi ultima lor formă: 


[Vezi textul “Către redacția revistei 22” în Butelii... 1999] 


Acum (ora 16,30) sânt în aşteptarea lui Luca Pitu : vine cu trenul 
de la Strasbourg şi are să tragă la noi, în vederea colocviului de mâine. 


Luni 6 decembrie 1999 


Luca Piţu a venit (Joi seara), a învins - la colocviul despre 
romanul cu cheie (unde am fost şi eu, ca “autor prezent la 
des-cheiere”), a plecat - ieri, duminică, înapoi la Strasbourg. 

După cum se vede, am tras la mal replica la Mircea Martin, azi o 
pun la poştă. 

Sâmbătă m-am întâlnit cu lon Omescu - mi-a adus de la Mariana 
Sipoş o sumă de reviste. 

Asta mi-a fost “activitatea” : cam pasivă, cum ar zice Ardeleanul. 

Dan Petrescu îi transmisese lui Jean-Paul Goujon să-mi transmită 
că... «până la sfârşitul anului, cartea apare...” El şi Luca Piţu s-au 
oarecum mirat că n-am sărit în sus de bucurie. Le-am explicat : Dan 
Petrescu posedă adresa (mi-a mai scris - şi nu o singură dată), cunoaşte 
telefonul (mi-a mai telefonat, mi-a trimis faxuri) - de ce oare nu-l va fi 
anunţat de plăcuta veste şi pe bietul autor, de-a directul ? 

A-ha. De-aia. 


Sâmbătă 11 decembrie 1999 


Azi am primit poştă : Vatra nr. 9, în care Nicoleta Sălcudeanu 
scrie despre jurnalele de la Dacia (am să revin), precum şi un pachet cu 
cărţi şi reviste de la Răducă. 

Tot azi, spre seară, telefon de la Laszlo : 

- Mă roagă să mă interesez iar de drepturile de la Gallimard 
(pentru română) la Zazie...- prima încercare, cea cu Dan Petrescu, 
nefiind fructificată ; 

- Că omonimul său de la Cluj, cel cu logicielul OCR, Recognita 
nu este de folos (un prieten al lui a încercat : 30% reuşită - dar muncă 
multă şi încordată...) ; 

- Că Dacia s-a mutat la altă adresă - de asta nu puteam lua legătura 
cu ei, chiar ieri le-am trimis un fax...; 

- Că Paralela 45 s-a făcut mare, are sucursală şi la Cluj ; şef este 
Dan Damaschin - care a întrebat de telefonul meu, intenționînd să-mi 
facă o propunere ; 

- In fine : Grigurcu scoate o revistă - la Bistriţa ! Când mi-a comu- 
nicat numele ei, atât de tare am ridicat tonul, rugîndu-l să intervină pe 
lângă Grigurcu să i-l schimbe, încât... uite, acum nu mi-l aduc 


200 PAUL GOMA 


aminte ! În colegiul de onoare figurează Paleologu, Paler, Monicii... 
Laszlo l-a întrebat pe Grigurcu dacă nu-i propune şi lui Goma să facă 
parte... Răspunsul Grişăi Vodă : Monica a zis că, dacă apare Goma, 
dispar ei - ei şi trei sferturi din colegiu ! 

Da, Domnule ! Monica cea care pretinde că ea nu a participat la 
nici o excludere prin condiţionare de prezenţa lor a absenței lui Goma. 

Când i-am povestit asta Anei, a izbucnit în râs - eu, de formă, am 
făcut pe miratul : “Ce râdeț, tovarăşi ?! Adevărul fiindcă că - poate 
cu excepţia lui Laszlo - numai noi doi “credem” că Monica Lovinescu 
a devenit (căci noi sântem politicoşi cu doamnele, de orice sex ar fi şi 
nu spunem : continuă a fi) rea, intrigantă, feloană (sic !) - şi, în final : 
proastă (ce-am ajuns : să-l citez pe Tănasul cel Vergilă !). 

Cronica lui despre jurnalele mele (cea în legătură cu care mă 
întrebam retoric la ce revistă are s-o publice) a fost propusă lui 
Grigurcu, mai spune Laszlo. Probabil la acesta nu a avut vreo opoziţie, 
însă la textul de răspuns lui A. Ştefănescu : da. Că are să se supere 
România literară şi el nu vrea să se strice cu Manolescu... 

Ah, Grişa, Grişa : tot adolescent ai rămas (dar, spre deosebire de 
congeneraționişti, făr-de morală). Degeaba vezi paiele din ochii lui 
Călinescu, Sadoveanu, Preda, Nichita - dacă refuzi să vezi bârnele 
contimporane din ochii unor Breban, Manolescu - şi ai Monicăi 
Lovinescu, cea care te-a tras în groapa cu lături unde ar fi urmat să fie 
re-înmormântat Caraion. Dar în care aţi rămas să vă bălăciţi cu drag 
voi : liiceni, manoleşti, adameşteneşti, lovineşti - şi tu, nu în ultimul 
rând... 


12 decembrie 1999 


Furtună - dar cald. 

Ieri şi azi ne-am ocupat de Filipi : le-am dat papa bun, le-am făcut 
conversaţiune, le-am dansat (ca să-i amuzăm...). Au fost - sper să 
rămână, în continuare - tare frumuşei şi ţoşcolei. 

Am terminat de corectat (cine ştie câte alte greşeli de dactilo au 
mai rămas !) Jurnalul *99 ianuarie-noiembrie. Numai că, dată fiind 
noua tulburare a Daciei, amân trimiterea dischetelor cu “ultima 
corectură”. 

Mare, mare porcărie rusească (doar porcărie ?: crimă) în Cecenia. 
După ce distrug totul în faţa lor, după obicei, bravii krasnoarmeiţi îi şi 
fură de puţinul rămas pe nenorociţii de localnici ! Ce Dumnezeu îi va 
fi tentînd ; ceasurile ?, clopoţeii ? Pernele, scaunele - sau chiar frigi- 
derele ? Ori borcanele cu murături şi zacuscă - ca pe arheul liicean, 
binenumitul senator Pruteanu ? 


Luni 13 decembrie 1999 


Azi am vorbit la telefon - la noua adresă - cu Radu Mareş. A părut 
ezitant în privinţa Buteliilor... - se teme de un proces cu Nemira. 
L-am asigurat că nu îi propun texte ce au fost propuse celorlalţi. 
Da, dar nu s-a asigurat el... 

Am primit scrisoare de la Cistelecan. Se scuză că a tăcut atâta 
vreme (un an şi vreo două jumătăţi !) şi îmi cere un scurt text de 


JURNAL 1999 201 


explicațiuni la scrisoarea lui Dumitru Mircea. 
Miercuri 15 decembrie 1999 


Ieri şi azi am încercat să-l contactez pe Laszlo telefonic, sau 
editura Paralela 45, pentru a-i comunica rezultatul (favorabil) cu 
Gallimard, în privinţa drepturilor româneşti pentru Zazie... N-am 
reuşit, aşa că i-am scris prin poştă - are să-i ajungă în anul 2000. 

Tot azi am trimis lui Cistelecan, pentru Vatra, un text explicativ 
şi fotocopia unui capitol din Culorile curcubeului : să aleagă ei 
fragmentele utile - vorba fiind de scrisoarea lui Dumitru Mircea din 
martie 1977. 

Sânt bolnav din pricina Ceceniei : Occidentalii au hotărît că nu 
hotărăsc nimic împotriva bestiilor ruseşti, avînd şi lipsa de inteligenţă 
de a explica : “Rusia are umbrelă atomică...” Cum ar veni, acele drep- 
turi ale omului care au prevalat în Kosovo nu mai sunt valabile în 
Cecenia - se opresc la marginea “umbrelei”'... Dar parcă era vorba că 
pot exercita constrângeri, nu doar militare... Ei însă le-au invocat pe 
cele atomice, ca să nu vorbească de interesele lor economice - cu 
animalele de ruşi. Acum o săptămână mi-a venit să borăsc când am 
văzut-o pe baba niponă sindicalista colhoznică adunătoare de cotizaţii 
la ei, la ONU, aflată în excursie în Caucaz, declarînd senină că nu 
există catastrofă umanitară în Cecenia... lar azi... Dumnezeule mare ! 
- păi dac-aş avea eu Raza Morţii... N-aş ucide ruşi, dă-i în pizdele 
mamelor lor de sclavini, doar le-aş face inutilizabil armamentul : 
tunuri, tancuri, avioane : metalul s-ar înmuia şi ar curge, ca untura uşor 
încălzită... - cum se petrecuse în romanul meu cel excesiv de utopic 
scris acum 20 ani - şi aruncat, ca ne-bun... 

Incolo - nimic înveselitor. 


Joi 16 decembrie 1999 


Nimic deosebit. Ploaie, ninsoare scurtă. 
Nu mai am nici un chef să mai scriu - nici articole, nici jurnal. 
Vorba lui Țepeneag : «Ca ce chestie ?!» 


Vineri 17 decembrie 1999 


Ca şi ieri. Nimic demn de semnalat - în afară de o felicitare de le 
nepotul meu Andrei Dulgher de la Londra. 

Eram plin de bune intenţii când anunţam că am să transcriu frag- 
mente din textele făcînd aluzie la mine. Mi-a trecut cheful. 

Dar mi-a rămas buna impresie, căldura transmisă - direct. 

O să-mi revină, cândva, acel chef. 


Sâmbătă 18 decembrie 1999 


202 PAUL GOMA 


Azi, la ora 9,30 a telefonat, de la Bucureşti, Lulu : că Nemira a 
scos Scrisuri. Şi că i s-a telefonat ei, fiindcă... nu au telefonul meu ! 
Ca să vezi ! Nici adresa n-o aveau. Cică au să-mi trimită mie 10 exem- 
plare, 4 lui Lulu. De ce 10 ? Doar sânt autor, ar trebui să mă mulţumesc 
cu un singur exemplar. Ba, dacă ne gândim bine : ce să fac eu - autor 
- cu exemplarele tipărite, când mă laud pe toate drumurile că sânt 
samizdatizat ? 

Seara : n-am putut dormi după amiază. Excitat de vestea primită 
de dimineaţă. 

Ştefana a vorbit la telefon cu Rodica Pop, la Bucureşti : Rodica 
are să meargă la lansare, probabil are să ia legătura înainte cu Nemira, 
pentru exemplarele de autor - pe care, dacă norocul ne surâde, în 
continuare, le va aduce încoace un călător, în 27 decembrie. 

Dar bineînţeles că mă bucur ! De ani - de un deceniu - aştept acest 
moment. Chiar dacă bucuria are să fie ciuntită, şi la propriu : deja Dan 
Petrescu îmi scosese din sumar câteva texte care nu-i plăcuseră lui - 
Dumnezeu să ştie ce vor mai fi suprimat urmaşii săi nemireşti. De 
aşteptat şi de văzut. Şi abia apoi de zis ceea ce e de zis. 

Oricum : comparînd sumarele, mai rămân pe dinafară cca 7-800 
pagini. Acestea vor fi de propus-ferm pentru la anul - Daciei. 


Duminică 19 decembrie 1999 


Toată noaptea au bănănăit negrii din dreapta. Nu cred că au făcut 
chef, sunetele nu erau de-alcool (poate ceva iarbă de-a lor, din cea care 
văpseşte în roşu limba, buzele - şi ochii...), dar aşa comunică ei, sub 
baobabul comunal : vorbind toţi în acelaşi timp. Este adevărat că şi 
Românii vorbesc şi nu ascultă ce spun alţii, dar rumoarea generală, la 
negri, dă un bombănit extrem de sonor, ca de flotilă de bombardiere 
americane, cu elice şi nu un bâzâit de țânțari, ca la români. Mi-am adus 
aminte : alaltăseară, la telefon, am avut o “discuţie” mai aprinsă cu 
Victor Lupan - fireşte, despre Cecenia. Fireşte, el este de partea 
Ruşilor. Fireşte : eu sânt împotriva ruşilor. 

Mă mănâncă degetele să fac calcule în privinţa volumului de la 
Nemira. Dacă rămâne la sumarul comunicat de Dan Petrescu (în urmă 
cu câţi ani ?), adăugînd că va avea cantitatea şi formatul volumului 
tudoranesc, atunci are să cuprindă (ceva mai puţin de) jumătate din 
total, în jur de 600 pagini. Dacă voi propune o “continuare”, aceasta 
va avea cca 800 pagini - oprindu-mă la locul unde mă aflu acum, 
cu adică textul trimis 22-lui, în chestiunea Mircea Martin, datat 
1 decembrie 1999. 

Reflexul prietenesco-românesc are să fie următorul : 

«De ce nu eşti mulţumit - cine-ţi mai publică, azi, un volum de 
600 pagini ?» 

La aceasta, veşnicul cârtitor ce sânt, va răspunde - cârtind, în 
continuare : 

«Şase sute de pagini de publicistică - dar abia în decembrie 1999! 
Şase sute de pagini - nici jumătate din totalul care s-a adunat, tot aştep- 
tînd (“tot tremurînd...”) să mă publice Liiceanu, să mă publice Viorica 
Oancea, să mă publice Dan Petrescu - toţi fiindu-mi prieteni (altfel nu 


JURNAL 1999 203 


le-aş fi încredinţat publicistica spre publicare...). 

Nu am nici o intenţie să fac o comparaţie de valoare, ci doar una 
de cronologie, mai bine zis de ne-la-timp - am mai scris, nu fac decât 
să repet: 

- I. Budai Deleanu avea gata scris poemationul Țiganiada în 
timpul Revoluţiei Franceze, oricum, forma lui definitivă datează de pe 
la 1800. Dacă se publica la-timp - care ar fi fost configuraţia literaturii 
române ? Ar mai fi existat Mumulenii şi Baracii evocaţi de Eminescu? 
Ar mai fi existat - la aceeaşi dimensiune - Eminescu, dacă înaintea lui 
(în-timp) ar fi existat, în conştiinţa cititorilor şi a scriito-rilor Țigania- 

9 


- Fără a pretinde că publicistica mea, publicată la-timp (adică în 
1990 - fie şi în 1991) ar fi determinat o altă cale a publicisticei româ- 
neşti post-comuniste, îmi revendic (vai, e prea târziu : cacă, lupe, ce-ai 
mâncat !) locul-în-timp. Un ochi nepărtinitor (sic), obiectiv (re-sic) ar 
putea constata, fie şi în prea-târziul anului 2000 (fie şi pe un volum 
incomplet - nu atât lhipsindu-i textele din între anul 1999 şi ultima parte 
a lui 1998, dar şi cele de acum... 30 ani) că ceea ce spuneam-scriam şi 
cum spuneam-scriam - în 1971, în 1972, apoi în 1977, nu a mai spus- 
scris nimeni - nici chiar dintre Românii aflaţi, în acele momente, la 
adăpost, în exil. Cu excepţia lui Eugene Ionesco (textul din Le Monde, 
împotriva Ecaterinei Furţeva, ministresa culturii lui Brejnev, în ches- 
tiunea Soljeniţin) - cu băgarea de seamă : Jonesco era un francez, 
scriind în franceză (mă întreb dacă nu va fi fost, atunci, şi academi- 
cian). Să fie citite textele lui Ierunca, ale Monicăi Lovinescu - cu toa- 
tele scrise în exil, la adăpost, în principiu neatinse de autocenzură - şi 
comparate, cronologic cu zisele-scrisele mele din România, de până în 
noiembrie 77 ; apoi, după exilarea mea : să fie comparate textele lor - 
foarte critice la adresa regimului (dar-însă-totuşi : transmise prin 
Europa liberă, dovadă că Americanii le dăduseră «bun de difuzare») cu 
ale mele - cele refuzate de americani şi unele miraculos (şi fragmentar) 
trecute la Deutsche Welle, datorită lui Georg Focke, altele rămase... 
aşa, sau doar tipărite în Contrapunct-ul tot al lui Focke. 

Numai că, “după Revoluţie” publicistica mea nu a fost cunoscută: 
Liiceanu - ca şi Culoarea curcubeului - a comandat-o, a constatat-o 
(s-a speriat, după obicei) - apoi a refuzat-o ; după ani, Viorica Oancea 
a publicat ceva, dar numai texte scrise în 1985 şi în 1986... Intre timp 
(adică: după ce le-a dat voie Brucan) au început a scrie - şi a publica - 
chiar volume de gânditorism politic : şi Stelian Tănase şi 
Manolescu şi Mungiu şi Antohi şi Dan Pavel şi Mălăncioiu - ba chiar 
şi Adameşteanu ! Iți dai seama ?! N-ai să crezi, dar taman aşa 
s-a-ntâmplat... 

Fiindcă tot sufăr de mania persecuției, iată : Monica Lovinescu şi 
Virgil Ierunca, oricât de foarte-buni prieteni îmi erau - în fine, aşa 
credeam eu, naivul - m-au pus-bine, m-au săpat cât au putut (şi au 
putut). Pe de o parte descurajîndu-i pe cei ce ar fi vrut să mă cunoască- 
viziteze, pe de altă parte aranjîndu-mă pe filiera Liiceanu - iar urmarea 
lucrării lor a fost trimiterea la topit a cărţii despre 77, Culoarea 
Curcubeului, refuzarea Scrisorilor şi a Articolelor (de Liiceanu 
solicitate, comandate), apoi organizînd campaniile de... lichidare - cea 


204 PAUL GOMA 


mai vizibilă : cea din 1997; în jurul Jurnal-ului I-II-III de la Nemira. 

Acum o chestiune de încredere ; formulată ca la şcoala primară : 

Foarte-foarte mulţi dintre scriitorii români, apoi dintre cititori 
(luminaţi de către scriitori-gazetari) sunt convinşi că răutatea mea este 
absolută : că eu nu am drept scop în viaţă decât să fac rău oamenilor 
care se ating de mine şi mai ales (aici îl citez pe Buzura : cu precădere 
celor care mi-au făcut mie bine...). 

Şi acum vine întrebarea cea care vizează cartea, deci scriitorul 
(şi cititorul) : 

Dacă sunt atât de rău cu confrații, să mi se indice o singură 
măgărie, o singură punere-bine, pe scurt : o singură sabotare a unei 
cărți a unui coleg, ba chiar prieten - urmarea demersului meu necole- 
gial fiind : nepublicarea acelei cărţi. 

Ei bine, nu există o asemenea faptă. 

De fiecare dată când am avut prilejul, am pledat - aici, în Occident 
- pentru cărțile colegilor mei români - şi nu doar ale prietenilor (ca 
Adameşteanu), ci şi cărţi ale unor oameni ce-mi făcuseră exact... 
inversul - ca N. Breban. 

Că tot am adus vorba de el, să repet ce am mai to-ot spus (şi tot 
degeaba) : Breban a fost, în 1976, în tandem cu Ivasiuc, la Europa 
liberă şi au încercat să-l convingă pe Noël Bernard (printre altele) să 
nu-mi mai dea atâta publicitate la Europa liberă ; Breban a fost apoi la 
Stockholm, la Coeckelberghs şi a “pledat” nepublicarea cărţii Gherla - 
ca dealtfel şi cuplul Ţoiu-Bălăiţă); acelaşi Breban, în februarie 1978, 
în chiar momentul în care locuia în apartamentul nostru de pe rue 
d'Hautpoul, din 19-&me, s-a dus la editura Seuil, însoţit de Aurora 
Cornu şi de Vera Lungu şi l-a... certat pe redactorul meu, Jean-Pierre 
Barou, că îl publică pe Goma, un ins fără talent... A tăcut şi a plecat 
cu coada între picioare după ce Barou a scos din sertar un exemplar din 
Animale bolnave şi i-a arătat o recomandare de traducere şi editare în 
franceză, la Seuil - semnată de... taman individul lipsit de talent (care, 
dacă nu-i oferise şi whisky, totuşi, îi dăduse găzduire) ; 

In 1972-1973, în prima ieşire în Occident, la Paris, am contractat 
cu Gallimard alte patru volume (în afară de Ostinato şi Uşa...) printre 
care şi Gherla. Am avut ideea unui text cu dublu interes : lămurirea 
cititorului (occidental) în privinţa sistemului penitenciar românesc şi... 
re-introducerea lui Ierunca în lumea editorială franceză (colaborarea sa 
la Pléiade nu fusese urmată de vreo altă ofertă). Aşa a fost tipărit, în 
franceză, la Gallimard (ca postfață la volumul meu Gherla, 1976), al 
doilea text semnat de Virgil Ierunca : “Le phénomène concentration- 
naire en Roumanie” - în care, pentru întâia oară într-o limbă de 
cir-culaţie, apar informaţii despre reeducarea de la Piteşti. Acelaşi text, 
augumentat, a apărut, tot ca postfață, de astă dată la Patimile după 
Piteşti, varianta franceză (Hachette, 1981) şi cea neerlandeză (Elsevier, 
1982). 

p 1982, când televiziune franceză a organizat o dezbatere, inițial 
prevăzută în triunghi : securistul “întors” Haiducu, Virgil Tănase şi cu 
mine (ca “victime” ale sale), după multe insistenţe l-am convins pe 
animator, Michel Polac să modifice arhitectura emisiunii : în loc de un 
caz, să propună un platou despre terorismul de stat comunist acţionînd 


JURNAL 1999 205 


în Occident. Ceea ce am reuşit - în ciuda opoziţiei sălbatice a lui 
Tănase, care nu voia să se vorbească decât despre cartea lui (eventual 
şi a mea), dar nu despre “nişte persoane fără cărți, nescriitori - ca 
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca...” Atunci a fost prima apariţie a 
monicilor la o televiziune - după care au fost solicitaţi şi de posturi de 
radio, de televiziune şi de presa scrisă din Occident. 

Nu este vorba de laudă : «lată ce am făcut eu pentru tine - iar 
tu...» Ceea ce am făcut pentru alţii a fost făcut pentru că... aşa 
simțeam că este normal să fac, ştiind că şi pentru mine, la începuturi, 
făcuseră Țepeneag, Schlesak... Insă când am prins a înţelege că anume 
“accidente” (ale căror victimă eram eu) arătau a fi acte deliberate, 
abia atunci m-am gândit la o punere pe două coloane... 

Aşadar, pentru mine era normal să fac ce am făcut pentru cărțile 
semnate de Nedelcovici, Breban, Buzura, Adameşteanu, C. 
Dumitrescu, Papilian, Rodica Iulian, Dinescu, Deşliu - pentru unii fără 
succes, pentru alții, cu... 

După cum normal a fost, pentru un român ca Breban să facă ce a 
făcut în privinţa mea : punere-bine ; sabotaj ; 

După cum normal a fost, pentru români ca Monica Lovinescu şi 
Virgil Ierunca să facă ce au făcut : punere-bine (la Noël Bernard, la 
Vlad Georgescu, la Ratesh : «Băiat bun, dar apucaaat...») ; “barieră 
sanitară” în jurul meu, imediat după decembrie 89 ; sabotaj ; organiza- 
re de linşaj editorial şi moral - cu ajutorul (interesat) al lui Liiceanu, 
Adameşteanu, Manolescu, Zaciu, Dimisianu, Ştefănescu, Pruteanu, 
Tudoran, Balotă... 

Aseară mi-a telefonat Ilie Constantin. Printre altele, mi-a reproşat 
- dulce, nene Ili? Constantineşte : 

«...Ai zis despre mine că sunt aşa, aşa, aşa...» 

L-am corectat : 

«N-am spus că eşti aşa, aşa...- am zis că ai făcut - aşa, aşa, aşa...» 

S-a prefăcut că nu a înţeles. După cum nu înţelesese băgarea de 
seamă în legătură cu ultimul său volum, cel de schimb-de-scrisori, 
anume că el este un fricos “oţ : când e strâns cu uşa (sic) şi silit (resic) 
să se rostească despre ce se petrece în România, el invocă fulgerător 
“obligaţia de rezervă” la care l-ar obliga “calitatea de funcţionar în 
Ministerul Apărării francez...” Aşa, înainte de a pleca încoace, în 
Occident, tot “obligaţia de rezervă” îl silea, bietul, să scrie porcării de 
limbământ la gazete, de-a valma cu prietenii săi Velea, Nichita, Hagiu 
şi alţi beţivani rezistenți prin cultură ; tot aşa, înainte de primăvara lui 
89 nu era de văzut la manifestaţiile noastre anticomuniste - păi dacă-i 
interzicea participarea afurista obligaţie de rezervă... 

Incă o dată : accept : sânt rău, veninos, vindicativ, resentimentar 
- dar niciodată nu am “lucrat” cu intenţia de a sabota o carte, fie aceea 
şi a unui ins antipatic mie (Buzura, Breban, Nedelcovici). 

“Aliaţii naturali” ai mei, vorba lui Mircea Martin: Ivasiuc, 
Monicii, Liiceanu, Adameşteanu, Manolescu, Papahagi, Sorescu, 
Ştefănescu, Dimianu - şi atâţia alţii au făcut-o. ŞI, sânt convins : după 
ce mi-au făcut ce mi-au făcut, au dormit liniştiţi. 


Luni 20 decembrie 1999 


206 PAUL GOMA 


De trei zile Ana are dureri în piept, în spate. Vineri a fost la 
doctor, i-a prescris nişte medicamente - foarte corosive - dar durerile 
persistă, până la o împiedeca să doarmă. Azi se duce din nou. Şi pe 
mine mă chinuie dureri de spate, de două zile : le pun pe seama ieșirii 
pe balcon, în vânt înghetat, pentru (cunosc eu o persoană care ar zice : 
«în vederea.. .») întinderea rufelor... 

Aseară au fost Şişmanienii. Din păcate, starea noastră (a Anei şi a 
mea) nu ne-a permis să ne bucurăm din plin de vizita lor. Totuşi... : 

„„Ara avea o sumă de bani destinată cărţilor. S-a hotărît de acasă: 
el cumpără operele complete ale lui Marx, Engels !; şi le studiază ! 
Aşa, de-al dracului ! S-a dus în târg, s-a oprit la librăria Gibert... 
A găsit nişte ediţii şi bune şi convenabile ca preţ - şi s-a decis, pe loc : 
el cumpără... Sade, în Pléiade ! 

Fiind eu deosebit de mortăcios, am mortăciumăit : 

«Îţi împrumut eu Sacher-Masoch, ca să fu rotund.. 

Desigur, Şişmanian a avut tăria de a nu cădea în ciao ia, 
cumpărînd Marx-Lenin, probabil speriat că punga lui avea să sufere şi 
din cauză de Lenin-Stalin... 

A propos de Stalin : în Rusia partida comuniştilor au făcut joc 
egal cu putiniştii (care nu sunt, oricât ar părea de ciudat, purtătorii de 
putini, ci comunişti în uniforme de KGB, precum Unsul vitei de Ielţin). 
Invinşi : Cecenii - pe spinarea lor s-au făcut alegerile. 

Iar ticăloşii de occidentali în frunte cu Americanii : grijuliu să nu 
care cumva să ofenseze Monstrul, ei nu mişcă. Se anunţă că are să vină 
în curând, în fruntea unui organism internaţional (n-am reţinut care) un 
preşedinte portughez - e-hei, atunci o să vedem noi cum or să fie puşi 
Ruşii cu botul pe labe ! Păi, ce, se joacă ei cu portughejii ? Cu por-tu- 
ghe-jii, nene ?! 

Din ce în ce mai uimit (şi satisfăcut) de tainele meteorologice din 
zona Laguna. Azi, mâine şi poimâine va fi o probă hotărîtoare : un val 
de aer polar va coborî în penisula balcanică, cuprinzînd : Slovenia, 
Dalmația, Albania, Grecia - exclusiv Moreea, exclusiv litoralul de la 
Marea Egee, Turcia europeană ; apoi Bulgaria (dar nu şi litoralul Mării 
Negre), România, cu un “golf” temperat incluzînd Bucureştiul, desi- 
gur, litoralul dobrogean şi sud-basarabean... - atât. lar dincolo de 
Limanul Nistrului - nu doar Asia, ci Siberia ! 

Din nou despre harta Peninsulei Balcanice care face prognoza 
timpului pentru următoarele 24 ore : frigul, coborînd din Nord, de la 
Ruşi şi de la scandinavi - dar ce sunt varegii, dacă nu... romanii 
ruşilor? - “scurgîndu-se” în Balcani (ca astăzi şi ca acum 4 zile), 
năboind, invadînd până şi peninsula peninsulei : Peloponezul, taman 
aşa cum vizualizez eu năvălirea (““paşnică”, ce să spun !) a Slavilor în 
secolul VI. O deosebire - pe harta meteo : temperaturile cele mai 
scăzute se înregistrează în vest, atingînd litoralul adriatic, de la Triest 
la Vlorë, în sudul Albaniei. Litoralul Egeei, apoi al Marmare(le:), apoi 
al Negrei (vorbesc de cel bulgaro-românesc) este relativ cruțat. Am 
observat : există o “linie” nu foarte netă - uneori cuprinde şi albia 
Dunării, de la Cazane la vale, alteori pleacă de la Atena şi o ţine în linie 
dreaptă (sud-vest - nord-est) până la Limanul Nistrului - care face ca, 


JURNAL 1999 207 


frecvent, să fie mult mai cald, în Dobrogea, de pildă, decât la Zagreb, 
la Beograd şi chiar decât la Tirana. 

Oricum, de vreo săptămână Laguna este mai friguroasă decât 
Constanţa. Am înregistrat şi o “inversare” : la Cetatea Albă era cu două 
grade mai cald decât în Dobrogea... 

Azi, la ora 5 la oftalmolog - să văd rezultatul operație din 24 nov. 


Bunavestire ! 

Pe la 3 şi jumătate, telefon : D-na Florica Dumitrescu mă anunţă 
că mi-a adus de la Bucureşti un exemplar din Scrisuri ! 

Am alergat. Da, oameni buni ! Era chiar Scrisuri, ditamai cărţoiul: 
format mare, 630 pagini... Dan Petrescu - vecin de imobil cu Adrian 
Niculescu, fiul ei - o rugase să mi-l aducă. 

I-am mulţumit şi m-am grăbit... spre cei doi doctori : Ana era 
deja plecată la Saburina, eu m-am îndreptat spre El Fassy. 

Ana are o formă deturnată de gripă - concluzia Martinei. Eu 
cunosc poama, dar într-o variantă mai îngăduitoare. Acum bolnava 
casei se doftoriceşte acasă. 


Marţi 21 decembrie 1999 


... Vorbeam de Scrisuri... Impresionant(ă/e). Aşa cum bănuisem: 
deşi alaltăieri am suprimat un “picior” de raft, n-am câştigat decât vreo 
Jumătate de centimetru, or proaspătul măsoară, la cotor (l-am cercetat 
cu rigla - păi, ce : nu-i cartea mea ?) : 3 centimetri (întregi). Unde mai 
pui că, chiar dacă, cu greu, încape pe raft, fiind de format mare, stă ca 
dracu” lângă cele mititele ; în stânga Amneziile, în dreapta Jurnalele... 
Problemă insolubilă ! 

Am s-o las aşa : insolubiliată. Ca să dureze plăcerea. Ce plăcere 
mai mare pentru un autor - şi contestat de monici - să constate că nu- 
i mai încap volumele publicate în cei 106 centimetri destinaţi sieşi? 

E arătos, volumul. Hârtie bună, caractere suficient de maşcate, 
lizibile... Am observat, răsfoindu-l (nu l-am citit în întregime, oricum, 
nu cu creionul în mână) câteva greşeli, din care vreo două grave : 
dispărînd (!) un “nu”, se schimbă sensul, nu doar al frazei, ci al ideii. 
Dar, vorba ceea - în legătură cu “greşelile de tipografie” : noi să fim 
sănătoşi, bine că a apărut - în fine - cartea! 

Insă ceea ce e cu adevărat neplăcut (şi inedit): 

“Editorul” (Dan Petrescu) introduce nişte notaţiuni în subsol 
dintre cele mai originale (deşi am mai întâlnit astfel de “comentarii” - 
e drept, doar cu creionul pe marginea unei cărți nepublicate, o dactilo- 
gramă a Artei refugii, mânuitoarea creionului fiind draga de Gabriela 
Adameşteanu, în 1988, *89). Dan Petrescu nu adaugă note ale edito- 
rului - pe lângă cele câteva ale autorului - el adaugă, cu de la sine 
putere, “informaţii” despre cutare amintit, comentează cutare afirmaţie 
a autorului, îl interpelează (pe autor) à propos de cutare afirmaţie a lui, 
ba chiar îl ceartă (cazul Paleologu), ca să nu spun : acuză ! Şi toate 
acestea în cartea mea ! Al cărei autor sânt, totuşi, eu, el fiind doar 
editorul, deci era ţinut să se limiteze la note de editor - dacă sunt 
absolut necesare - nu de... partener de dialog-în-subsoluri. 


208 PAUL GOMA 


Citind aceste intervenţii abuzive, am avut senzaţia că Dan 
Petrescu le-a comis într-un moment în care nu era stăpân pe sine. Nu 
ştiu dacă bea şi la urma urmei nu are nici o importanţă că le-a introdus 
pe când era beat - la trezire, trebuia să le fi scos ! - dar ştiu că acest 
lucru nu se face, iar făcătura lui mi-a făcut cum nu se poate mai rău. 

Şi acum ? Ce-mi rămâne de făcut ? Inainte de a le fi observat, 
avem de gând să-i trimit o scrisoare de mulţumire : cu întârzieri, cu... 
tăcere din partea lui (din 3 august 1998, când mi-a trimis un fax - deci 
un an şi cinci luni), a apărut, totuşi. Eram hotărît să-i scriu, mulţumin- 
du-i, cu toate că el îi dăduse D-nei Florica Dimitrescu doar un petic de 
hârtie unde scrisese adresa mea şi telefonul, însă fără vreun cuvânt 
pentru mine). 

Acum, după ce am văzut intervenţiile sale, mai bine spus : 
băgările în vorbă, nu mai ştiu ce să fac şi dacă da, atunci cum... 

Au venit copiii, aseară. Ana fiind bolnavă, în pat, am să mă ocup 
eu de ei - ca un cloşcoi. 

Ştefana m-a anunţat : Rodica Pop a luat exemplarele de autor şi 
îmi va trimite partea mea prin acel călător. Grozav ! Ă 

Mă întreb dacă va fi chiar avut loc “lansarea” anunţată. În Ajunul 
Crăciunului ? De asta le arde românilor, acum ? Şi cine o va fi năşit: 
tot Dan Petrescu, interlocutorul meu, cel din subţol ? Şi cine, printre 
participanți : Pruteanu ? 

O să aflu eu. 


Joi 23 decembrie 1999 


Toată ziua de ieri m-am chinuit cu subsolurile danpetresciene. 
Le-am copiat pe foi de hârtie, le-am numărat... Am făcut această 
chestie de ruşine, fiindcă aveam impresia că, faţă de ale mele (note), 
redactorul meu cel replicator nu stătea mai prejos... 

Am avut dreptate : notele mele : 28 ; 

Notele lui : 26. 

Drept, nu le-a egalat, ca număr, pe ale autorului şi nu le-a depăşit, 
deşi mă întreb : de ce nu ? 

Aveam de gând să scriu o chestie. O epistolă către Dan Petrescu. 
Am ŞI comis o pagină şi jumătate... 

M-a apucat lehamitea. Şi Jalea. 

Ce-am ajuns (plural implicativ) ! 

Până una-alta nu mai voiu să-i răspund lui Dan Petrescu. De ce ? 
Fiindcă s-a băgat în sufletul meu, în cartea mea ? Da, adevărat - dar el 
nu ştia ce face... 

Eu, ca mai bătrân, dacă nu mai înţelept, trebuie să... Uite, nu ştiu 
ce trebuie să, în raport cu Dan Petrescu. 

‘Zda mă-si de treabă editorială din asta ! 


Vineri 24 decembrie 1999 


Ieri am trimis un fax la Dacia - l-a acceptat, dar nu am confirma- 


JURNAL 1999 209 


rea că ar fi ajuns la destinaţie (am format numărul de telefon dat de 
Laszlo), nici pe mâinile cui trebuie. Am transmis noul sumar, în 
funcţie de Scrisuri 1, publicat de Nemira. 

Am scris, cu lehamite epistola următoare : 


(...) 
Sâmbătă 25 decembrie 1999 


Am renunţat la forma de scrisoare, i-am zis : 


D-ale ned-ului 
Paris, 25 decembrie 1999 


Am fost nespus de bucuros în ziua de 20 (ajun de solstiţiu !), când D-na Florica 
Dimitrescu m-a anunţat că îmi adusese de la Bucureşti - “de la Dan Petrescu”- un 
exemplar din Scrisuri. Ştiam de sâmbătă, 18 că a apărut şi că luni, 20 decembrie urma 
să aibă loc lansarea... Mă întrebam, cine, din partea editurii Nemira va prezenta 
volumul. N-am rostit numele Domnului Dan Petrescu nici în gând : din august 1998 
(un an şi patru luni !), nu mi-a mai dat semne de viaţă, nu a răspuns multelelor mele 
tentative de comunicare. Nici în momentul în care scriu rândurile de faţă nu ştiu dacă 
Scrisuri a fost lansat şi dacă da, cine l-a prezentat. 

Detaliu care nu mă preocupă. Gândul meu este acesta - numai acesta : 

«A apărut - în sfârşit !» 

Vorbesc, fireşte, de volumul de publicistică : 630 pagini, format mare, hârtie 
acceptabilă, tipar lizibil - pe timpurile astea... 

Dar bineînţeles că m-a bucurat apariţia unei bune părţi a comiterilor mele 
publicistice ! După atâtea aventuri - de care bucuros m-aş fi lipsit - şi după aproape 
un deceniu de când i-am încredinţat lui Liiceanu volumul Articole... 

După ce D-na Florica Dimitrescu mi-a înmânat “obiectul”, al dolea gest 
(primul : ochirea-adulmecarea-pipăirea lui) a fost de a răsfoi volumul în căutarea 
unui... bileţel ; deşi nu ar fi stricat o scrisoare întreagă, semnată : “Dan Petrescu”. Nu 
am dat de aşa ceva. Nu exista. D-na Dimitrescu, înţelegînd ce caut, mi-a arătat un 
petic de hârtie cu adresa mea şi numărul de telefon (am recunoscut grafia lui Dan 
Petrescu). Atât. Nici măcar noua adresă a... expeditorului - mi-a dat-o D-na 
Dimitrescu. 

Pe drumul de întoarcere, în metro, răsfoind, filînd volumul, n-am fost atent la 
notele din subsol - le ştiam ale mele. Abia acasă, luînd pagină cu pagină am desco- 
perit... 

Am zis bine : “...am descoperit”. lar acum, continuu: am descoperit descope- 
rirea lui Dan Petrescu : subsolurile în cartea altcuiva, notele edito-riale care, în fapt, 
sunt “delimitări” (faţă de autor), interpelări - ale autorului - de-a dreptul acuzaţii la 
adresa autorului. 

Dar cine este Dan Petrescu - desigur, vorbesc de cel în raport cu volumul meu 
Scrisuri (1972-1998), apărut la Nemira ? 

Scrie limpede : “Colecţie [Purgatoriu] îngrijită de DAN PETRESCU”. La fine- 
le volumului, după : “Editor : VALENTIN NICOLAU”, scrie : “ Redactor (sublinie- 
rile îmi aparţin - P.G.) : DAN PETRESCU”. 

Asta o ştiam şi de la celelalte cărți editate de Nemira - prin grija lui Dan 
Petrescu : Justa şi Jurnal I-II-III. Insă nici la acelea, nici la acesta nu scrie că Dan 
Petrescu ar fi şi altceva (pe lângă director de colecţie şi redactor). Am cercetat cu 
atenţie, nu am găsit menţiunea : îngrijitor de ediţie; nici : comentator - nici interlo- 
cutor. 

Acesta fiind motivul pentru care am... descoperit că Dan Petrescu a descope- 
rit o inedită manieră de a practica redactoratul : se introduce, se bagă în subsolurile 
paginilor, nu doar adăugînd (eventuale suplimente de informaţie) ; corectînd o infor- 
maţie eronată dată de autor - ceea ce ar fi constituit, deja, un abuz, atâta vreme cât 
autorul este în viaţă, deci consul-tabil - ci comentînd (alături) textul autorului, inter- 
pelîndu-l, arătîndu-se în dezacord cu el ! 


210 PAUL GOMA 


Am citit, am recitit cele 26 băgări în vorbă ale editorului (ale mele : 28, din care 
20 simple rapeluri cronologice - necesare : unele texte au trei decenii, volumul de- 
publicat aproape un deceniu). Din acestea 2-3 şi-ar fi avut raţiunea - vreau să spun : 
nu ar fi sărit din subsolul paginii. Celelalte... 

Nu am întâlnit la nici o altă carte a unui autor în viaţă asemenea cârteli, ase- 
menea “corectări”, asemenea interpelări. M-am interesat în jur, în târg : nici priete- 
nii mei nu au cunoştinţă de vreun precedent editorial. De aici concluzia : Dan 
Petrescu, dacă nu a descoperit America, a descoperit, cu volumul meu Scrisuri 1972- 
1998, modul de a-şi da cu părerea din subsolurile paginilor unei cărţi căreia îi este 
doar redactor, nu îngrijitor, nu comentator ; nu judecător. Şi în niciun caz autor. 
Cititorii adnotează cărţile cumpărate de ei, dar nu îşi bagă, tipografic, cugetările în 
textul autorului. 

Repet : eu, autor, am indicat 28 de note de subsol, din care 20 sunt simple rape- 
luri cronologice - necesare : unele texte au trei decenii, volumul de-publicat aproape 
un deceniu ; 

Dan Petrescu, redactor, introduce 26. 


Câteva din “notele editoriale” băgate de Dan Petrescu în subsolul paginilor 
cărţii mele Scrisuri 1972-1998 : 

- Pagina 44 : plecînd de la mirarea-indignarea mea : filiala Academiei de la Iaşi 
va scoate abia în anul 2000 Dicţionarul de literatură - sec. XX, în fapt : doar perioa- 
da 1900-1950 !, 

(n. red.) completează : 

“Nici măcar : dicționarul ieşean a fost omorit între timp de acad. Eugen 
Simion”; 

- Pagina 170 : citam versuri cretine, de laudă la adresa lui Ceauşescu, publica- 
te în Convorbiri literare, dînd şi numele unui iscălitor, Emilian Marcu... 

(n. ed. - nu mai este : red. !) se bagă astfel : 

“Era să-l uităm, fără acest memento, pe fostul activist de la laşi, acel vierme 
negru care voia cu orice chip o locuinţă (i s-o fi dat ?) şi care, într-un vers celebru, 
scria că «pe trotuare, tinerii marşează». Cu cine va mai fi marşînd el astăzi ? Dacă nu 
e nici în diplomaţie, nici la Patriarhie, înseamnă că s-a ratat”; 

- Pagina 206 : la : “Pot cita cel puţin zece titluri de romane inspirate din 
muzică: (...) Arta fugii - a cel puţin trei autori : Blandiana, Țepeneag, Goma...” 

(n. ed.) plasează un asterisc la Blandiana şi face trimiterea următoare : 

“Sic |! 

- Pagina 228 : scriam : « Zoe [Buşulenga] cea care-l compara pe Ceauşescu cu 
Eminescu...” 

(n. ed.) îl trage pe autor de mânecă : 

“Parcă (Şi) cu Pericle” 

La un asemenea supliment-de-informaţii îţi vine să comentezi astfel : «Parcă. 
Ei şi ?» 

Dan Petrescu - băgat în volumul meu, Scrisuri - nu se mulţumeşte cu com- 
pletările abuzive, cu “atenţionările” (cum se obişnuieşte de la o vreme să se spună - 
greşit - în loc de “a atrage atenţia”), el părăseşte impersonalul şi deocamdată liberîn- 
du-mi mâneca, mă apucă de guler : 

- La pag. 238 scriam : “noi, cei din exil, ştiam asta [că Al. Paleologu a dat note 
informative la Securitate] demult, de vreo zece ani ; întrebat de ce nu mai vine la 
Paris de atâta vreme, Paleologu a răspuns că nu mai solicită paşaport, ca să nu aibă 
ce raporta la întoarcere”. 

(n. ed.) subsolizează, interpelarisindu-mă : 

“Numai că n-aţi zis nimic ! Nu, Doamne fereşte, public, ci aşa, confidenţial, ca 
să preveniți vreun nenorocit sau altul care mai venea din ţară (şi se întorcea tot 
acolo). Pentru că obligaţia de a «raporta la întoarcere» nu fusese totuşi publicată ca 
lege (deşi se prelucrase «oamenilor muncii»), aşa că rămânea la voia (şi tăria) celui 
întrebat dacă «raporta» au ba”. 

Partea (fie : jumătatea) în care Dan Petrescu are dreptate îşi avea locul într-o 
scrisoare confidențială (a lui), adresată altuia ; într-o scrisoare deschisă; într-un 
articol la Naţionalul - chiar şi într-o carte semnată de el, Dan Petrescu - dar nu în 
cartea mea ! 


JURNAL 1999 211 


- La pagina 254 : à propos (sic !) de :“Să ne imaginăm doi oameni pe care hoţii 
îi agresează, îi jefuiesc, le iau şi hainele - care din ei încetează de a mai fi om, în clipa 
în care nu mai are pe el izmene ?”; 

(n. ed.), cu un umor devastator, îşi dă cu părerea : 

“Rezultă logic : scriitorul e scriitor şi în pielea goală!” 

- La pagina următoare, 255, Ned-ul meu personal îşi face cunoscută opinia (nu 
interesează în legătură cu ce, cu cine) astfel : 

“Ca şi în dihotomia precedentă (scriitor/universitar) e o mare doză de arbitrar 
în judecarea după preferinţe literare ; de pildă, în ultimul caz, se pare că Zinoviev 
avea dreptate în privinţa ruşilor (Gorbaciov inclusiv), mai mult decât pravoslavnicul 
Soljeniţîn - conform documentelor scăpate din arhive şi... dizolvării lui Soljeniţin în 
Rusia ”, 

- La pagina 341, răspunzînd lui Val Condurache, scriam : “am incriminat topi- 
rea - însă nu «a unei părţi din tiraj», cum scrie D-sa (...); ci : a cvasitotalității tiraju- 
lui, retras de pe piaţă, depozitat din iunie ‘90 până în iulie +92.” 

Ned îmi atrage atenţia - altfel cu nesfârşită civilitate : 

“Distincția «o parte din tiraj» vs. «cvasitotalitatea tirajului» este de o fineţe ce 
se cere subliniată”. 

La aceast ned-ism (şi dacă i-aş zice : nedpetrism ?) răspund - aici : 

“Fineţe” pe care nu doar o subliniez, ci o explic - iată cum stăm cu “distincţia” 
în chestiune, Dan Petrescu : 

Fie un tiraj de 20.000 de exemplare (trase, din cele 100.000 contrac-tuale - dar 
asta-i altă discuţiune) : 

- “o parte din tiraj” semnifică mai puţin de jumătate: între 1 şi 9.999 
exemplare ; 

- “cvasitotalitatea tirajului” semnifică mai puţin de integralitate, oricum, mai 
mult de jumătate - începînd (de sus) de la 19.999 exemplare, coborînd până la 10.001 
exemplar(e). 

Dacă are nevoie şi de desene, îi stau la dispoziţie. 


Da, domnule ! Nu : ce-am ajuns, eu - ce-a ajuns el, Dan Petrescu! 

M-a luat prin surprindere : o persoană atât de inteligentă, atât de 
cu simţul umorului, atât de cunoscător al cărţii - nu ar fi ajuns să facă 
ce a făcut, decât... 

- dacă, fulgerător, s-a prostit ; 

- dacă era beat (când a făcut trebuşoara) - ceea ce nu furnizează o 
circumstanţă atenuantă : un volum ca al meu - şi gros şi mult întârziat 
- nu a fost tipărit a doua zi după redactarea subsolurilor, deci redac- 
toristul ar fi avut destul timp să-şi dea seama de eroare şi să suprime 
contribuţiile-i ; 

- dacă şi el, ca tot românul, după 1984, s-a ţăcănit ; a luat-o razna 
- s-a mutat. 

Ce va fi fost în capul lui, când a făcut asta ? Să o fi făcut cu gând 
de a mă necăji, de a mă închichina, de a-mi face o festă ? Bine : mi-a 
făcut-o - dar nu-şi va fi dat seama că mult mai grav este ce şi-a 
făcut(-o) lui ? Că ale sale cugetări, delimitări, interpelări vor rămâne în 
această ediţie a cărţii mele şi vor fi considerate ca ceea ce sunt : abuz, 
intruziune (băgare), eu rămânînd în continuare, victimă - de astă dată 
a nedismelor danpetresce ? Ce căcănărie ! 

Mă chiar miram : să am eu parte de nişte Sărbători nemaculate, 
nestricate - necăcănărisite ? 

Duminică 26 decembrie 1999 


Furtună mare astă noapte. Urme vizibile (curat !) : a stricat 
antena colectivă (de TV), ne folosim de cea de cameră - proastă. 


212 PAUL GOMA 


Altfel pagube imense din pricina scufundării petrolierului Erika. 
N-au învăţat nimic din accidentul precedent. Au pierdut timpul, 
aşteptînd să vază dacă direcţia vântului n-are să-i scutească de efort. 
Însă degeaba s-au rugat ei : “Du-l [petrolul], Doamne, la Ploieşti !”, 
adică spre nordul Spaniei: vântul a bătut spre est - a năclăit şi insule şi 
continent. 

Auzindu-1, văzîndu-i cum se coiesc, tărăgănează, se scarpină pe la 
creieri, cum amână, am avut convingerea că aud-văd români d-ai 
noştri, geantă. 


Luni 27 decembrie 1999 


Am telefonat azi-dimineaţă la Lulu. Nu a răspuns nici după a 
unsprezecea sonerie ; am repetat, formînd iar numărul (mă temeam că 
îl făcusem greşit prima oară) - tot nimic. Am dat telefon la Niculiţă. 
Mi-a răspuns Aura : 

leri seară Lulu a căzut, dar a reuşit să le telefoneze la Niculiţă, 
acesta a dat fuga, a chemat salvarea, a internat-o. Cică nu şi-a rupt 
nimic, dar e extrem de slăbită, ameţită. I-am propus Aurei să telefonez 
eu - peste cât timp, ca să aflu amănunte? Ea a zis că-mi telefonează 
Niculiţă, fiindcă s-ar putea ca el să se ducă de la spital la slujbă. 

I-am telefonat Anei. Ea îşi face reproşuri, convinsă fund că Lulu 
a căzut din cauza ei, care o chemase, aseară, la telefon. Am invitat-o să 
fie rezonabilă. 

Acum aştept(ăm). 

Prietenul Ştefanei de la Bucureşti a adus patru exemplare din 
Scrisuri. Am să merg mâine să le iau. 

Seara : a vorbit Ana cu Niculiţă : Lulu a fost internată la doctoriţa 
de la care fugise acum o lună - aşa că îşi cunoştea clienta. Să sperăm 
în mai bine. 


Marţi 28 decembrie 1999 


Astă noapte a fost a doua furtună în Franţa. Şi asta, devastatoare 
- au să fie morţi şi acum. leri am aflat că prima pricinuise mari pagu- 
be la Notre-Dame de Paris, la Pantheon, la Palatul Justiţiei... Ce să mai 
spun de catedralele din Metz, din Rouen. Acum aflu că cea de la 
Bordeaux a suferit şi ea. Dar câte locuinţe nu au fost devastate - chiar 
acum, în timpul Sărbătorilor! In paralel, grava poluare oceanică - cea 
care va trebui luată în spinare de autorităţi, înalt incompetente. 

Furtuna a lovit sever Germania, Elveţia, Anglia şi într-o măsură 
mai “dulce” Belgia. Mulţi morţi (în Franţa, până acum, peste 50), stri- 
căciuni considerabile - cele mai vizibile : arborii. A fost distrus Parcul 
de la Versailles, se vorbeşte de 5-10.000 arbori centenari. Am văzut, 
filmată din helicopter, Bois de Boulogne : ca bombardată de ruşi. 

Iar acolo, în Cecenia, Ruşii distrug totul, după obiceiu-le. Cei 
vreo 2-3.000 ceceni rezistă eroic, iar “concluzia” acestui al doilea 
război ?: 

- nu ruşii vor fi învingătorii ; 

- din păcate, pierzătorii vor fi cecenii : bine, nu vor fi bătuţi, ci 


JURNAL 1999 213 


înfrânți în demnitate - dar le-a fost total distrusă ţara, populația marti- 
rizată. În “asaltul” de alaltăieri Ruşii au băgat în faţă detaşamente de 
ceceni pro-ruşi, în frunte cu fostul primar al capitalei, Groznîi, un oare- 
care Ahmedov ; sau Islamovici.... Bine-bine, trădători se găsesc şi la 
ceceni, dar dacă Ruşii vor fi încorporat cu forţa ceceni aflaţi în afara 
ariei controlată de rezistenţă ? Nu m-a mai mirat alaltăieri când am 
auzit : militarii ruşi (pihota) cereau aviaţiei şi artileriei să distrugă total 
imobilele din Groznîi. Fiindcă, ziceau ei, de acolo trag lunetiştii, 
vânîndu-i pe ruşi ca pe iepuri. Nu înţeleg de ce a mai fost nevoie de o 
astfel de cerere, doar în ruskaia tactika i strateghia există şi se aplică 
această... prevedere. Păi dacă o cunoştea tata, din 1942-43... 

Vis cu Manolescu. Confuz. Oricum, parcă mă aflam la el în casă 
(unde n-am fost niciodată) şi aşteptam nu ştiu ce să termine el, pentru 
a merge la Dana Dumitriu. “La prânz...” Nu eram deloc încântat, însă 
nu am zis nimic. Visul s-a terminat cum a început : în ceaţă. 

Acum e bolnav şi Filip. Gripă. lar Ana încă nu s-a restabilit. Eu 
contez ca cel mai valid din această casă. 

À propos de ceceni : Fiindcă i-au auzit strigînd, ca să-şi dea curaj: 
«Alah akbar !» unu gazetari francezi au tras iute concluzia că şi ei 
vorbesc “un fel de azeri” (adică o limbă tiircă) . Da de unde ! 

Cecena este una din limbile caucaziene, cea mai cunoscută fiind 
georgiana (kartveli) sau gruzina sau ivira - de aici Antim Ivireanu(l) al 
nostru ; apoi megreli, apoi cianuri, apoi svanuri - Şi încă : cercheza, 
abhaza, avara, lezghina, tabasarana, dargva şi lak-ul. În fine, cecena şi 
inguşa. Caucazienele nu țin nici de ramura indoeuropeană, nici de 
tiirce. Alfabetul georgian a fost creat după cel fenician - în secolul IV 
(cu un secol mai devreme decât cel armean). Ciudăţenia (şi misterul) : 
Georgia (ţara, ţinutul, comunitatea - numită de georgienii înşişi : 
Sakartvelo) pare a avea o legătură de... limbă cu Bascii din... Iberia. 
Dealtfel, b şi v (ca în greacă!) se confundă. un hotel de la Tbilisi se 
numeşte, normal, Iviria... Iberia - ceea ce ar duce cu gândul că sakart- 
velioţii din Caucaz sunt originari din Pirinei ; sau/şi viceversa : Baştii- 
Vaştii (care au dat : Vasco, Gascon(ia), Biscaia, Biarritz, etc. etc) sunt 
veniţi din Cavcaz... 

Orice este posibil - cu limbile astea... 

Cecenii strigă (când mai sunt în viaţă) : «Alah akbar !» fiindcă au 
fost islamizaţi. 

Ca albanezii ? 

Ca o parte din albanezi. 

Şi ca o parte din sârbi : bosnieci. 


Miercuri 29 decembrie 1999 


Furtuna (furtunile) a(u) desăvârşit devastarea Franţei. Sunt vreo 2 
milioane de locuinţe fără electricitate - şi fără apă (pe alocuri, inunda- 
te...). Cam 70 de victime - numai în Franţa, fiindcă au început a fi şi 
în Austria. 

Ieri am fost la Ştefana şi am luat cele patru exemplare din Scrisuri 
aduse de la Rodica Pop de prietenul lor Cezar Grigoriu - cu care schim- 
basem şi eu câteva cuvinte (mulţumiri) la telefon, alaltăieri. 


214 PAUL GOMA 


Rodica Pop însoţeşte exemplarele de o cartolină de... colindeţe, 
de felicitări. Imi spune că Scrisuri a fost... “expus, împreună cu alte- 
le ale Nemirei la casa Oamenilor de Ştiinţă în cadrul zilelor editurii”. 

La început m-am întristat ; apoi mi-am zis : 

«Mai bine că a fost doar etalare, expoziţiune şi nu lansare - ca la 
Jurnal I-II-III. Cine să mă prezinte : Pruteanu ?» 

Urmarea primirii acestor alte patru exemplare (trei, unul l-am dat 
cu dedicație Ştefanei) mi-a provocat... încetarea apetitului : nu mai 
simt nevoia să recitesc. Intru justificare îmi spun că tocmai am termi- 
nat de făcut corecturile... cam multişoare şi nu le-am terminat pe toate, 
pe unele le-am doar semnalat, urmînd să confrunt cu manuscrisul. O să 
mă întorc eu la el, mai încolo. 

Seara : a telefonat Laszlo, ca să-mi spună că în ianuarie va candi- 
da iar pentru un post universitar (sper ca de astă dată să reuşească) ; 
mi-a mai spus că “revista lui Grigurcu” nu se mai face : nu sunt bani - 
păcat, o revistă e o revistă ; că De la contestatar la contestat a apărut în 
Jurnalul literar ; în fine, că a citit Scrisuri şi pe dată i-a ars o critică lui 
Dan Petrescu pentru imixtiunile din subsoluri - cică a trimis-o tot la J.]. 
Eu i-am transmis faxul D-nei Alice Tassel de la Galimard, în legătură 
cu drepturile pentru Zazie... - încă nu-i parvenise scrisoarea trimisă de 
mine prin 15 decembrie. 


Joi 30 decembrie 1999 


M-am hotărît : scot textul cu Dan Petrescu din Butelii... pe anul 
1999. Rămâne doar aici, în jurnal. 
Am făcut treaba : mă simt mult uşurat. 


Vineri 31 decembrie 1999 


Am ajuns în gara anului 2000. O privire îndărăt nu strică : 

- A apărut, în iunie, la Dacia vol. VI, Jurnal de apocrif ; 

- Tot atunci, tot la Dacia, ediţia a II-a din Patimile după Piteşti ; 

- Tot în iunie - cu o discreţie remarcabilă (şi remarcată), la ALL, 
a apărut - în fine ! - Roman intim ; 

- adineauri, în 20 decembrie, la Nemira (şi tot : în sfârşit, după 
lupte seculare) Scrisuri (1). 

Patru volume într-un singur an : uşor exagerat, după opinia 
Monicăi Lovinescu (preluată de Ştefănescu). Un scriitor normal nu-şi 
sufocă cititorii (cu atât mai puţin editorii !) cu mai mult de un volum, 
anual. Hai : două. Fie - trei, dar nu mai multe, fiindcă nu au timp cro- 
nicarii să cronicheze, recenzarii să recenzuiască - premiatornicii să 
premiiască ! 

Ei, da. Normal... Eu, anormalul mai am volume nepublicate ; 
volume incomplet publicate (Sabina, Scrisuri), volume ce ar 
suporta... - vreau să spun : ar fi suportate de cititor, în cazul unei 
reeditări : Culoarea curcubeului, Câinele soldatului, Din calidor, Arta 
refugii, Astra ; Bonifacia, Gherla-Lăteşti, chiar Gardă inversă, fiindcă 
nu ştiu câte exemplare va fi tras din ea Mircea Martin şi unde se vor fi 
îngropat şi acelea, puţine... Doar dacă se găseşte un editor sinucigaş 


JURNAL 1999 215 


să-mi editeze o serie de scrieri... 

Acum, la sfârşitul celui de al VI-lea volum de Jurnal (câte 
pagini voi fi totalizînd, D.C. Mihăilescule, şef-socotitorule la 
Gospodăria Agroculturală de Stat “Liicenii de Epitropie” ?), pot să(- 
mi) pun, cu glas tare, întrebarea care-mi stă pe limbă - unde alt’? - de 
ani şi ani : 

«De ce vor fi scriind scriitorii jurnal ? Ca să aibă, în sfârşit o 
grădiniță privată ? In care să nu-şi vâre nasul te miri care cititor- 
trecător - cum se întâmplă cu cărțile curente, de ficțiune ? Să fie oare 
jurnalul un spațiu de sinceritate absolută a autorului ? De curajul fără 
haturi de a spune despre lume şi despre sine lucruri pe care altfel nu 
le-ar divulga - zicîndu-şi că jurnalul va fi publicat după moartea sa 
(vorbesc, desigur, de strămoşii noştri, clasicizații) ? 

Dacă doar pentru aceste pricini recurg scriitorii la jurnal (simul- 
tan, alternativ - cu romanul) : cred că se înşeală. 

Nu toţi scriitorii sunt, în jurnal, mai sinceri, mai curajoşi într-ale 
mărturisirii, mai masochişti. Aş zice : mai degrabă în roman, în ficţie 
îşi dezleagă autorele baierile inimii (în fine, ale viscerelor din burtă şi 
din pântecele numit : cap). Motivul este la îndemână : din moment ce 
există convenţia ficţiunii (deci : «nu este adevărat, despre mine, tot ce 
scriu, mai ales la persoana întâia»), cititorul nu are să (prea) creadă că 
scrisul este şi adevărul. 

ŞI reciproca : toată lumea ştiind că jurnalul este... intim, deci o 
scriere sinceră, «nu am să scriu în el chiar totul, fiindcă mai am şi ceva 
de ascuns, de păstrat la umbră, ori definitiv îngropat» 

Dacă aşa stau lucrurile - de ce mai scriem jurnal ? Probabil pen- 
tru că simţim nevoia de a ne preface că suntem sinceri. Şi, uneori, din 
greşeală, din inerția jocului de-a sinceritatea, chiar să fim... 

S-ar putea să fie nevoia de persoana întâia. Odată cu apariţia 
romanului “obiectiv” - aici în sensul de persoana a treia povestitoare. 
Aşa am dus-o, iar la noi, în Est, şi mai apăsat, din pricina “adevărului 
artistic” prețios- indicat de realismul cel socialist. Îmi aduc aminte 

“revelația” pricinuită de Povestea unui om (să fi fost o povestire de 
Şolohov ?, oricum, după ea s-a turnat un film, regizat şi interpretat de 
Bondarciuk), fiindcă... exista un narator (nu un autor), narînd normal, 
la persoana întâia. Bineînțeles că mai existau - în clasicii ruşi - la 
Tolstoi, la Cehov, la Gogol, piese întregi, ori pasaje astfel povestite - 
“dar acelea făceau parte din trecut - or noi, azi...”. Fiindcă “azi” reali- 
tatea-redată-obiectiv cerea persoana a treia ! Exceptii : “monologul 
interior” al, de obicei, “şovăielnicului”, al “nedumeritului”, cel care 
cădea pradă “procesului de transformare a concepţiei despre lume şi 
viaţă” ca urmare a întâlnirii - şi a muncii de lămurire - dusă de Tova- 
răşul Cutare, de la Raion (să fie întrebaţi Galan, Chiriţă, Lăncrănjan)! 

Va fi necesar de studiat acea proză - nu doar de repertoriat, even- 
tual de dat câteva citate ; ci de analizat. Fiindcă acolo lucra o teorie 
literară: şi un rezultat - care nu era, neapărat anti-literar, ci: paraliterar. 
“Farul”, “opera-ghid” fiind, de astă dată, nu Mitrea Cocor (o oare-care 
bucată, doar proastă), ci Pâine albă de Dumitru Mircea. Ar merita 
din plin cercetată ca o mostră de suprarealismsocialist. 


216 PAUL GOMA 


“Lovitură de teatru (anunţă agenţiile de ştiri occidentale) : Elțîn 
demisionează !” 

Adevărat : a demisionat. Cam prea-foarte târziu, dar până la 
urmă... O “urmă” rusească. 

Băiatul Borea, crezîndu-se (cum îl botezase Pivot, la o emisiune 
literară, când îl pusese în faţa lui Zinoviev) ţar, l-a numit pe Putin 
succesor ! Din lac în puţă. 

Iar Chirac, şi el deştept-foc, a dat un comunicat în care face 
elogiul lui “Elțîn cel care a introdus democraţia în Rusia”. A dracu” 
“ntroducere ! 


La ora 11 (ora Parisului) “am trecut în anul 2000” prin insula 
Kiribati ; 

La 11,15 “a trecut” prin Insula Chatam, din Noua Zeelandă... 

Da, domnule. Şi aşa, din trecere-n trecere, ajugem să ne 
petrecere(m). 


Înapoi la jurnal. Prin el scriitorul nu poate nici “trăi”; nici proiec- 
ta - nici prospecta. “Sub formă de jurnal” Romeo şi Julieta nu ar fi fost 
cel mai înalt imn al iubirii contrariate ; “printr-un jurnal” Tolstoi n-ar 
fi putut “reda” Borodino, nici coborî în moartea lui Ivan Ilici. 

Numai prin ficţiune. 

Cele mai pline, depline, împline momente ale vieţii mele - altfel 
vesele - au fost cele în care scriam la un roman. Primul jet sau a 15-a 
variantă - nu contează : extazul era lung, era rotund. 

Să mă întorc la fictie ? 

Nu mă mai simt în stare de ceva din-nou. 

Dar de rescris un roman-două-trei - de ce nu?