Paul Goma — JURNAL-2012-Intreg

02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 1 


2012 


Duminică 1 ianuarie 2012 


Am trecut în 2012. Cu greu, dar am păşit în el (în dânsul). 


* 


Paul Goma 
Mariana Pasincovschi: Romanul Sabina: 
Avatarurile sociale şi vectorii de creare a „omului-nou” 


Căutând în afară un obiect al dorinţei, protagonistul îl descoperă în însuşi actul 
scrierii, pe care îl va răsfrânge şi asupra lecturii, compensând absenţa reală a purității 
prin inventarea acesteia, într-o lume vitregită de sacralitate, în perfect acord cu afir- 
matia lui Nietzsche „Dumnezeu a murit”. Demascând orgiile şi pedepsind profana- 
torii de morminte, naratorul dă dovadă de demnitate înaltă, neîngenuncheată de atri- 
butele mecanismului comunist: minciuna, foamea, frica, teroarea, naţionalizarea, 
deportarea, concesiile. Aflându-se în punctul inițial — „praful şi scrumul. Tot în punc- 
tul de plecare mă găseam, de parcă niciodată n-aş fi pornit; de parcă făcusem un tur 
de pistă, de plecare, dar uitasem să plec; ori nu putusem; ori Dumnezeu ştie, iar acum 
aşteptam, pe loc, «adevărata plecare»"”[1], cu aluzie la rotunditatea pământului basa- 
rabean, el intersectează erosul cu istoria într-o spirală generatoare de deceptii, cu atât 
mai amare, cu cât se transformă într-o permanenţă de neevitat: „spirala istoriei repe- 
tându-se (dar nu întocmai) e ca dragostea mea pentru Sabina: când este, când nu prea 
este, ba chiar din contra — dar fără a înceta să fie, foarte; când este întocmai, când o 
variatiune pe aceeaşi sabină...” [2]. 

Construind romanul în funcţie de evenimentele reale şi oferind o altă variantă 
a realităţii („Chiar de nu sunt prin structură, un realist înrăit, printr-un eventual 
roman, şi el îndârjit realist, fără să abandonez realul, realitatea, aş putea oferi o 
variantă a realităţii (aşa cum este ea în realitatea... mea) [3], având ca ţintă primor- 
dială descrierea unei societăţi în care lipsa de pudoare devine o caracteristică 
esenţială a ,,normalitätii”, Paul Goma va aborda un traseu corespunzător, evitând 
liniaritatea şi reflectând cu fidelitate dezordinea lumii evocate. Totodată, el va face 
aluzie la simultaneitate, urmând a o exemplifica şi desăvârşi abia în Romanul Intim: 
„...ŞI la urma urmei, cinste aceluia care, întinzând un punct de capete, are să-l facă 
linie, trăgând dintr-o fracțiune de secundă, să ajungă până la patru-minute-şi [...]. 
Sigur că în realitate cam aşa-cumva se petrec lucrurile, mai degrabă pare succesiune, 
eu însă vorbesc de ceea ce se întâmplă în relativitate: concentrare, simultaneizare 
(s.n.) [4]. 

Cu toate acestea, gramatica narativă trimite la o structură închegată, cu o sce- 
nografie bine gândită, cu atât mai eficace cu cât alătură presiunii istoriei poeticitatea, 
basmul şi ludicul, într-un joc al îmbinării contrariilor în care se definitivează arta 
scriiturii: „sunt un realist, nu-mi permit să sar de la una la alta fără trăsătură de unire: 
la mine mâna şi gândul pleacă aiurea — dar numai după ce au studiat temeinic harta. 
Sau: eu visez cai verzi pe päreti — dar în cadru real..."[5]. 

Rezultă, de aici, o temă a dublului, percepută încă din descrierea Sabinei şi 
dezvoltată în cadrul unor structuri binare, amintind de romanul precedent. Dacă în 
Astra duplicitatea ocupantului este direct proporţională cu tendinţa de creare a „„omu- 
lui nou”, Sabina pune lectorul în faţa faptului împlinit, a „progresului” realizat, bino- 
mul de acum ilustrând o critică severă la adresa regimului, în care comportamentul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 2 


personajului central, ca produs al unei lumi malefice, îşi va găsi pe deplin explicația. 
Iar pe acest fundament motivul aşteptării va amâna dezamăgirea finală, descriind 
momentul din timpul, dar şi de după sustragerea „fondului Blaga” prin apelul la rea- 
litate, ficțiune şi, în final, negarea celei dintâi ca imposibilitate de a accepta adevărata 
dimensiune a tragicului. De fapt, această atitudine naratorială vine din însăşi structu- 
ra psihică a prozatorului, mefienta sa fiind o urmare certă a agresiunilor externe pe 
care, din dorinţa de protecţie a cititorului, le îndulceşte, impactul pregătit nemaia- 
vând aceeaşi intensitate. Interiorizat şi, „eventual, patetic”, naratorul îşi doreşte a fi 
înţeles, şi nu compătimit, iar perspectiva abordată, cu apelul la ironie şi umor, 
vădeşte în mod clar o deschidere spre această opţiune: 

— „De ce povestiti voi tragediile, râzând: vă bateti joc de ele, de voi? 

— Am ridicat din umeri — râzând.”[6] 

„Praful-şi-scrumul — nu exageram? Nu exagerez, acum? Nu cumva cedez pate- 
tismului, pateticului ce sunt, pathosului din fiecare fibră a mea? După atâtea şi-atâ- 
tea romane ruseşti înghitite, înfulecate pe nerăsuflate voi fi început şi eu să mă... 
romanesc-ruseşte, să mă rusesc (poate că da, vorba garsonierei septime, poate că mai 
ştii? ce ne rezervă viitorul? de aur al ţării noastre de carne macră...?), încercând să 
mă apăr, să previn agresiunile, voi fi căpătat obiceiul de a mă umfla, de a chiar inven- 
ta pericole — ca să-mi justific reacţia...; poate chiar pe mine să mă explic, justific: ce 
sunt eu şi cum anume, făcut; de ce eu, nu altul; de ce aşa, nu altfel — exact ca în proza 
rusească, eternă şi uneori atât de proastă, încât, după ce-o citeşti, te întrebi dacă pros- 
tul nu eşti tu... Fiindcă, pe de o parte, exagerez, pe de alta (alteori, simultan), mini- 
malizez întâmplări adevărate şi mai ales cumplite; teribile, crâncene, barbare; crude, 
crunte şi sângeroase, ba chiar sanghinare — aş putea spune: ucigaşe — în orice caz: 
schiloditoare. Pe acestea le iau peste picior, le râd în nas de pretenţiile lor şi le pun 
la locurile cui le are (s.n.) [7]. 

Pentru a înţelege acest mecanism şi pentru a putea judeca schimbarea discur- 
sivă, evidentă odată cu transformarea Sabinei, ar trebui să cunoaştem factorii care 
determină această transformare, prevestită încă din primele file ale romanului, por- 
nind de la simbolul unei măşti sub care se ascund ochii bestiali ai sistemului. Astfel, 
într-o societate scăldată de minciună, ipocrizie şi concesii, economia-de-război, 
„necunoscută în timpul războiului împotriva ruşilor, instalată după pacea rusească” 
va dicta legea, iar frica va naşte plăcerea de a mutila aproapele, călcând peste mora- 
litate şi conştiinţă, înfrăţindu-se cu prostia şi slujindu-i cu devotament. Supusă aces- 
tei realităţi, „cu o mie de calităţi şi cu un mare defect: frica”, Sabina, ca exponentă a 
materialismului, va denigra numele dragostei, dând declaraţii de dezicere şi sfidând 
naratorul, ca lege a autonomiei personajului. În acelaşi timp, crescendo-ul monolo- 
gului în dialog va intensifica drama naratorială, prin apelul retrospectiv la eveni- 
mentele reale, autobiografice, din contextul închisorii şi a interogatoriului de la 
Securitatea din Mediaş, în 1949, când pângărirea şi macularea trupului matern a 
întrecut orice imaginaţie. 

Transpus în timpul adolescentin şi vizând să pedepsească moralizator acest 
adevăr prin consemnarea lui cu exactitate, naratorul face o sinteză a orgiilor sociale, 
invocând modelul patern, setos de acţiune şi de cunoaştere. Cu toate acestea, ,,salva- 
rea fondului” contrazice psihologia basarabeanului-intern dornic de fapte mari 
(„eram setos de acţiune, flămând de făptuiri, nu conta cum erau, în mod obiectiv, 
conta că pentru mine sunt totdeauna mari'[8]), dovedindu-se a fi „o operaţie secretă 
[...] desăvârşită cu complicitatea pazei”. Născut sub zodia eşecului, realizând un act 
de transport şi nu de opoziţie anticomunistă, în disperare de cauză, naratorul dă vina 
pe istorie, apelând la sugestii senzoriale care „guvernează istmurile amintirii în efor- 
tul recuperării”, în speranţa unor vremuri mai bune: „Imi venea să mă-ntind, dacă 
nu sub lespedea-grea-şi-mortuară, atunci într-un pat normal, de ne-dormitor, să zac 
un an de zile; sau zece, când scârbavnica, putoarea, curva de istorie se va fi 
astâmpărat, răcorit, aşezat la casa ei, de-acum bătrână, de nefolosit”[9]. 

Cum se constituie, aşadar, „deontologia” textuală şi care ar fi partitura ideală 
de interpretare a romanului? 

Pentru a răspunde problematicii scriiturii, ne propunem să pătrundem în inter- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 3 


iorul mecanismul social evocat, generator de divergențe şi contradicții, care fertili- 
zează mişcarea romanescă, favorizând trecerea din planul real în cel fictiv şi invers. 
Ceea ce vom observa este că, agent al sistematizării, naratorul ilustrează modul în 
care acţionează vectorii de creare a „omului-nou”: Minciuna, Frica, Teroarea, 
Concesiile, Reeducarea, Egalizarea şi Suspendationalismul, dând naştere unui întreg 
autonom şi indispensabil. Analizând aceste categorii, vom urmări să creionăm o 
viziune de ansamblu, arătând cum funcţionează elementele invocate şi cum fuzio- 
nează cu cele din prima parte a analizei. 

Întruchipând diferenţa, naratorul se aşază, încă din primele rânduri, sub sem- 
nul binomului, relatând întâmplările din perspectiva unui „noi” care vizează refu- 
giatu din Basarabia şi Bucovina, ignorând vârsta de drept şi subliniind-o pe cea de 
basarabean-refugiat. Opus celorlalţi, el explică soarta conationalilor prin apelul la 
nesfârşitul re-fugiu, devenit cauză a schimbărilor fiziologice şi anticipând pretimpu- 
riu mutatiile cauzate de vârstă: „La vârsta mea se vorbeşte de încă-creştere, însă eu 
am o vârstă, alta; altele — oricum, a doua fiind aceea de basarabean-refigiat: noi 
sträinii-în-proprie-tarä ne ofilim, ne trecem iute-iute, coborâm înainte de a fi urcat, 
ne ofilim înainte de a fi dat poame — cel putin aşa cred eu că se petrec lucrurile cu 
noi. O fi din cauza Soarelui: noi am tot fugit, ne-am tot re-fugit spre Apus, mereu 
spre Apus, adică în sensul mersului şi al lui, ziua ne-a fost mai lungă decât a altora 
şi nu ne-am odihnit, de noapte, cât trebuia, cât aveam nevoie — când aveam nevoie 
mai multă decât ceilalți. [...] 

Am spus că noi, Basarabenii, suntem invers decât găina stoarsă din ou — om fi 
ŞI aşa, şi aşa, noi combinăm scurtul cu lungul, iar rezultatul e riguros acelaşi ca la 
găinile mult-ouätoare: viatä-scurtä — când mă uit la mama, o văd cum se termină, 
subtiazä, apropie de capăt. De aceea. De aceea noi, Basarabenii, nu mai crestem pe 
înălţime, ci în adâncime — ca să-i fim aproape'[10]. 

Ironizând „prietenia de veacuri româno-sovietică”, el pune minciuna, ca primă 
categorie, la baza tuturor nedreptätilor, deconspirând adevărul, hotărât să nu uite şi 
să povestească totul. Deformând realitatea, minciuna devine o armă sigură în mâini- 
le delapidatorilor de spirit şi de materie, înlesnind dezinformarea şi eradicând orice 
posibilitate de a intra în rândul lumii. Cât despre frică, prezentă încă din scrierile pre- 
cedente, aceasta evoluează pe măsura „evoluției? sociale, născând prostia, „recu- 
nostinta de veacuri faţă de marele popor sovietic”, „recunoştinţă” pentru mutilare, 
viol, pentru egalizare, reeducare, transformare în agregat, în sfârşit pierderea iden- 
tității, a umanităţii şi înzidirea în mortarul securist. Acaparând întregul perimetru 
social, frica derivă din „prea-cunoaştere” sau, din contră, din teama de necunoscut, 
contribuind la apariția dispretului ca urmare a profundei dezamăgiri a elevilor faţă de 
profesori, egalizând oamenii prin laşitate, lipsă de caracter şi indiferenţă. 

Făcând o comparaţie între ştiinţifici şi umanişti şi dându-le câştig de cauză 
celor din urmă, ca responsabilitate pentru prezentul materiei predate, naratorul va 
ilustra, împreună cu cei doi prieteni, trei tipuri de dispreţ la adresa celor dintâi, prac- 
ticanti de „rezistenţă anticomunistă la oglindă”. Astfel, intraţi în raza morţii, din 
teama de a nu pierde bunurile materiale sau din dorinţa de a recupera ceea ce li s-a 
confiscat, oamenii încetează de a mai fi la fel, fiind predispuşi către concesii, uitând 
de solidaritate, gata să meargă până la dezicere, să nege valorile venerate de-o viaţă 
şi să îmbrăţişeze non-valorile. Antimaterialist, cu origine „înplusică”, în aşteptarea 
disperată a unui model, naratorul va critica vehement lipsa de caracter a scriitorilor, 
sactionându-1 ironic prin indicii sintactice şi stilistice, într-o coliziune de presupune- 
ri care determină adevărul: „În primele săptămâni sibiene, la Astra, îl aşteptam pe 
Camil Petrescu (citisem de el tot-tot-tot). Ce mare scriitor şi ce mic om a devenit 
peste noapte prin ce a scris după [...]. 

Băiat bun, Octavian se întreabă dacă nu cumva marii noştri miciti, foştii mari 
deveniți lingăi scriu ceea ce scriu... cu pistolul în ceafă... În cazul lui Sadoveanu, 
pretinde că ştie «de la un cheferist de-al nostru că Mitrea Cocor nu-i scrisă de 
Sadoveanu, doar iscălită — cu pistolul în ceafă...» [...] 

Pistol-în-ceafă... Nu cred. Nu pentru că ar fi Securistul bun, ci Scriitorul e ne- 
bun. Ce nevoie să-l mai sperie şi cu pistolul?, când e suficient să-i treacă pe sub nas 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 4 


un teanc de bani... Dacă partidul îi promite marelui scriitor că, pe lângă bani, are să 
primească şi un titlu de academician, de preşedinte al cutărui comitet pentru pace, că 
are să călătorească în Occidentul putred — şi-i arde tovarăşul nostru Dej şi o munci- 
torească strângere de mână, fotografiată şi dată la gazetă...[...] 

Zic şi eu... Nu cunosc scriitori contemporani, cu atât mai puţin cotidieni... Nu 
ştiu nici cum stăm cu literatura: dacă scriitorul trebuie să facă un milion de compro- 
misuri, să mănânce o mie de cäcati, să ucidă cinci neveste, trei copii — ca să-şi vadă 
cărțile scrise, tipărite? N-oi fi ştiind, dar ştiu. Nu se poate. Fiindcă nu se poate — 
basta! [...] 

Nu ştiu. Ce ştiu: nu am şi eu un maestru, să pot urma, imita — şi iubi. Unul viu 
- ne-dat cu ăştia. Au mai rămas câțiva: Arghezi, Blaga, Barbu, Doamna Papadat- 
Bengescu şi... Şi cam atât, or mai fi, dar nu-i ştiu eu. Care nu ştiu nimic. 

Oricum, aştept. Asta mi-e meseria — aştept cu aproape plăcere: nu se poate ca 
într-o bună zi, cum stau, ca acum, la Astra... [ll]. 

În acelaşi timp el va ilustra, pornind de la construcţia unei piramide a orgiilor 
bestiale, în care „orice-se-face” devine o deviză şi o cale de ascensiune spre cizma 
stăpânului, mecanismul de acţionare a Sistemului. Operând cu o ideologie probată, 
conştienţi că materia determină spiritul, comuniştii vor folosi această realitate împo- 
triva omului — „materialismul va învăţa că materia trebuie confiscată, posesorul lichi- 
dat”, manipulându-l şi distrugându-i prin exterior, interiorul. Se va contura, astfel, o 
„populaţie” de „suspendaţi” trudind de cu zor în slujba „Partidului Cizmărist 
Pararomân”, străini de credinţă, uitând de solidaritatea adevărată a muncii industria- 
le şi amintind de „o trăsătură de caracter veche cât... România” — suspendationalis- 
mul: „Bineînţeles: nu proletariatul deţine puterea şi adevărul ciomagului. 

Tata, care simte ca un câine de vânătoare (de parc-ar fi el fiu-meu), a zis de 
câteva ori: 

— Ascultă-mă pe mine; trăim sub domnia cizmărimii! Ce comunism? — 
cizmărism! Ce proletariat? — cizmăriat! Cizmăriştii ne conduc, ne luminează, ei ne 
fericesc — după ce ne-au fericit cu Republica Cizmară Română, în care forţa 
căconducăcătoare-i Partidul Cizmărist Pararomân! 

— Sssst !, face mama, terifiată. 

Nu exagerează foarte tare: la ţară, în posturi de conducere: sfat popular, sindi- 
cat, partid, colhoz, sovhoz, cooperativă, colectare, comerţ — peste tot unde, dacă nu 
curge, tot pică, în majoritate zdrobitoare: cizmari, croitori, cojocari, fierari, tâmplari 
— rar de tot câte-un tovaräs ţigan. Deşi meseriaşii aveau, înainte, atelierul lor, scule- 
le lor, materialele lor — în plus: calfe, ucenici... niciunul n-a fost pedepsit ca 
«exploatator»»; în schimb, un ţăran cu o moară de apă (mai degrabă ornamentală), o 
batoză (funcţionînd cel mult o lună pe an), un joagăr - acela devenea «proprietar de 
mijloc de producţie»: 1 se confisca mijlocul, iar proprietarul vedea pe dracu” la 
Canal. Dar nu şi meseriaşul — de ce? Mai ales dacă era ungur? Simplu: meseriaşul 
(mai ales ungur) se punea minteni în slujba comuniştilor — țăranul (fie el şi fără 
moară, batoză, joagär): ba'[12]. 

„Învârtind fără contenire în cazanul istoriei”, adept al aşa-zisei egalitäti prin 
deportare, Canal, umilinţă, minciună, partidul comunist promovează „„întrescăunaţi, 
curlüntrici, suspendoşi” care cunosc bine lumea bună, la dispoziţie oricând pentru 
concesii şi favoruri. Ceea ce rezultă este, aşadar, o societate guvernată de indivizi cu 
o „structură, mentalitate şi filosofie de viaţă de chelner, de cizmar”, care riscă să 
rămână „ani, decenii, secole, bine însuşurabaţi în suspensie”, ca urmare a unei tare 
ereditare consemnate încă de Caragiale: „Burjuimea îi spune acestei categorii: 
mitocănime. Nu cred că mai are dreptate: mitocanul este un «străin», un individ scos 
din mediul său şi nimerit în altul; nu-i cunoaşte legile, regulile; se poartă prost (ca un 
mitocan), fiindcă nu ştie cum se cade să se poarte în noul mediu — de care 1-1 frică... 
Mitocanul poate fi «rezolvat»»: fie învaţă bunele maniere (?) şi rămâne, fie e trimis 
de unde-a venit. Suspendatul nu e mitocan, nooo...— din această pricină el nu riscă 
să nu mai corespundă. Chiar de a venit târziu la fmpärtealä, a ştiut să se facă indis- 
pensabil şefilor, să fie temut de subalterni — chiar şi de egali, el ştiind ca nimeni altul 
să dea de înţeles că are dosar-curat, spate-gros... lar cum morala lui se rezumă la: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 5 


Sä-träiti-se-face, suspendatul riscă să rămână ani, decenii, secole (cât va mai dura 
comunismul) bine înşurubat în... suspensia lui. Să zicem: fiindcă suspendationalis- 
mul nu-i o trăsătură de caracter nouă, comunistă — e veche cât... România: dacă o 
găsim la Caragiale, înseamnă că va mai dura încă cel puţin un veac...[...] [13]. 

Dacă grupul amintit, caracterizat de servilism, ocupă vârful anarhiei, exemplul 
basarabenilor reprezintă tocmai contrariul acestuia, naratorul referindu-se la ei ca la 
un reper de înaltă conduită morală. „Ovreii zilelor noastre”, supraviețuitorii Cedării 
din '40, ai Recedării din '44, fugind mereu spre Apus, basarabenii dau dovadă de o 
înaltă cultură şi inventivitate — „am inventat, nu numai bordeiul (sovietic), ci şi avi- 
zul telefonic”[ 14], contribuind nu doar la propria salvare, ci si la salvarea altor cate- 
gorii nationale, lichidate şi deportate în necunoscut. Aferentă clasei enunțate, mama 
naratorului, privată de „sensul unei vieţi de om şi de învăţător de ţară: 
Monografia” 15], victimă a croitorilor şi frizerilor, produsul unui destin terifiant, lip- 
sit de scrupule, mereu în alertă şi în prigoană, confirmă şi întregeşte „topografia” 
umanistă, înfruntându-şi soarta cu demnitate, în ciuda durerii şi a ororii îndurate: 

„[...] — Dă-o dracului de Monografie!, intervenea tata. Noi să fim sănătoşi. 
Cum cui pe cui se scoate, hai să facem, împreună de data asta, Monografia satului 
Agârbici — o facem, măi fată ? 

— Facem, facem... 

Nu s-a apucat de ea nici în ziua de azi — şi n-are să se, nici în cea de mâine. 
Presupun că ştiu ce gândeşte: e prea târziu ca să mai înceapă ceva, fie şi o 
Monografie. Mama a îmbătrânit fulgerător; întâi pe dinăuntru s-a surpat, apoi pe- 
afară. Mamei i-a îmbătrânit, i s-a micşorat, ofilit, zbârcit sufletul — de-acum trupul nu 
mai contează. Dar chiar în starea în care se află (conştientă), niciodată n-am auzit-o 
zicînd: Ce să mai...?, deşi ea ar avea toate motivele din lume. ..”[16]. 

Punând dragostea la temelia tuturor, aşa cum o cântă Apostolul Pavel[ 17] în 
imnul iubirii şi criticând pseudoegalitatea instaurată de Comunişti, naratorul dă slavă 
ştiinţelor umaniste, invocând forţa metafizică a cuvântului şi demonstrând că omul 
se hrăneşte nu numai cu pâine pământească, ci şi cu pâine cerească, cu cuvântul lui 
Dumnezeu. Străină „lumii noi”, această judecată îşi va pierde pregnanta, sistemul 
acţionând în conformitate cu teoria principiilor răsturnate, mizând pe reeducare şi 
arătând cum ucenicul îşi va întrece maestrul în materie de bestialitate: 

„|...] — Sigur, aşa-i, dar mai e şi altfel: Bineînţeles, tot răul a venit de la... 
Lumina Răsăritului — mama lui de hazna cu lavalieră! — însă, în materie de represiu- 
ne, după ce maşâna a început a funcționa, spre deosebire de alte sectoare, a fost lăsată 
pe seama colonizatilor, a aborigenilor. Să însemne că ne-a lăsat mai mult libertate? 
Enkavedeul a lăsat Securităţii, nu libertate, ci spirit de inițiativă — nouă, victimelor 
hărăzindu-ne o soartă mai grea, fiindcă... Cine ţi-a scos ochiul? Fratele... A-ha, de 
asta ti l-a scos aşa de bine...(s.n.) [18]. 


Astfel, „libertatea omului de a face rău omului”[19], Comunismul transformă 
prostia într-o armă eficientă, justificând deviza „Să muncească, nu să gândească”. 
Contestând această formulă şi sancţionând-o prin intermediul Sabinei care ilustrează 
„««diviziunea muncii»> comuniste: eu cu sapa, ea cu mapa”, Paul Goma îşi 
construieşte romanul râvnind la un lector activ, într-o scriere care întruneşte toate 
calităţile femeii: ademenitoare, misterioasă, senzuală, luând numele şi forma Ei, 
printr-o suită de galerii şi de obstacole cu cât mai ascunse, cu atât mai tentante de 
desoperit: „Cărţile sunt ca femeile, ascultă ce-ţi spun eu, care mă pricep în materie: 
cu cât sunt mai ascunse, mai mascate, mai interzise, cu atât mai tentante; mai de- 
dorit; mai de-gândit numai şi numai la”[20]. Situându-se în două planuri distincte, 
diferenţiate la început printr-o „lume a torporilor lascive”[21], reprezentată de jocu- 
rile erotice pe marginea scrierii, protagonistul le va percepe ca pe un întreg, ca rezul- 
tat al deziluziei şi trădării survenite din ambele sfere. Fără posibilitatea de a se eschi- 
va, „istoria e (s.n.) femeia, cu toată versatilitatea şi trădarea ei'[22], exprimată spi- 
ralat, în comuniune cu stilul prozatorului. De aceea, pentru a susţine pulsul narativ, 
palpându-şi scriitura sub degete, naratorul va îmbina cele două ,,realitäti”, identifi- 
când existenţa cu transendenta şi echilibrându-le prin intermediul demnităţii de care 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 6 


dă dovadă în ambele planuri. Apelând la „timpul mesianic, în care perpetuul se 
converteşte în etern”[23], într-o vădită foame de expresie şi din dorinţa unei scriitu- 
ri perfecte, Paul Goma vizează dincolo de fiinţare, „readucându-ne la virginitatea, în 
vesnicie inviolată, a femininului [24], ca simbol al desăvârşirii, sesizabil şi, în 
acelaşi timp, de nestăpânit în contactul evanescent al voluptăţii creatoare. 


[1] Paul Goma, op. cit, 1991, p. 284 
[2] Ibidem, p. 295 
[3] Ibidem, p. 224 
[4] Ibidem, p. 149 
[5] Ibidem, p. 225 
[6] Paul Goma, op. cit, 2005, p. 228 
[7] Ibidem, 1991, pp. 284-285 
[8] Ibidem, p. 76 
[9] Paul Goma, op. cit, p. 291 
[10] Paul Goma, op. cit, pp. 61-62 
[11] Ibidem, pp. 221-223 
[12] Ibidem, p. 283 
[13] Ibidem, pp. 287-288 
[14] Ibidem, p. 183 
[15] Ibidem, 1991, p. 279 
[16] Idem 
[17] Apostolul Pavel, 1 Corinteni 13, 1-13 
] 
] 
] 
] 


NN i nali y a) 


[18] Ibidem, pp. 184-185 

[19] Idem 

[20] Ibidem, 1991, p. 265 

[21] Nicoleta Sălcudeanu, op. cit, p. 49 

[22] Ibidem, Patria de hârtie. Eseu despre exil, Editura Aula, Braşov, 2003, p. 107 
[23] Emmanuel Lévinas, op. cit, p. 256 

[24] Ibidem, p. 231 


Marti 3 ianuarie 2012 


Ancuta Coza: Translatarea scripturală a experiențelor. 
Patimile după Piteşti — mesager empatic al reeducării 
Revista Limba Română Nr. 7-8, anul XXI, 2011 


Majoritatea românilor atât din ţară, cât şi din străinătate l-au considerat 
pe Paul Goma singurul disident autentic care s-a opus activ sistemului comu- 
nist din România, aspect relevat atât prin evenimentele concrete ale traseului 
său biografic, cât şi prin reflectarea acestora în creaţia literară, cu statut de 
document viu al unei epoci. 

Bibliografia autorului, dar mai ales studiile consacrate acestui fenomen 
unic în cadrul trăirii româneşti, este încă neaşteptat de pauperă. Dacă iniţial 
Paul Goma este întâmpinat cu reverență de exponentii exilului, ulterior ima- 
ginea acestuia se va denatura, deseori din pricina temperamentului vulcanic 
şi abordării directe, fără menajamente, a celorlalţi. Scriitorul se defineşte el 
însuşi drept un disident singular, unicitatea-i insurgentă reieşind din scrisori- 
le, declaraţiile, jurnalele, amintirile sale. Aspectele biografice se regăsesc în 
aproape toate romanele semnate de Goma, fie ca mărturii subiective, fie prin 
personaje „deghizate” ale propriei identități. Actul disident al scriitorului, 
actul eliberator prin forţa scrisului este o rebeliune în faţa tăcerii unei natii, a 
unui popor aflat mereu în obedientä, într-o perpetuă îndoctrinare ideologică, 
fără drept de revoltă, fără dreptul de a vorbi, de a scrie sau de a gândi. Astfel, 
scrierile sale sunt nişte povestiri continue ale unei coborâri în Infern, „un pro- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 7 


test fără sfârşit”. 

Aşa cum precizează autorul, universul său romanesc reflectă două 
cicluri autobiografice: unul dedicat experienţelor copilăriei, ținutului natal, 
rememorate în condiţiile exilului, celălalt surprinde experienţa universului 
carceral, editat atât în Ţară, cât şi în diasporă. Există sondaje psihice în 
construcţia personajelor, cititorul ajungând coparticipant la procesul creaţiei, 
alături de victima care trăieşte ororile comunismului. 

Compoziţional, textele lui Goma sunt un amalgam de gânduri, de 
situaţii imaginare sau reale, de amintiri, meditații şi episoade narative, de 
trăiri, realităţi exterioare, percepții, impresii, procese de conştiinţă, redate 
prin fluxul memoriei şi al conştiinţei, descriind durerea, violenţa, relaţia vic- 
timă-călău, chipul amorf al reeducatorilor din penitenciare, al căror scop era 
obţinerea mărturiilor, înjosirea, umilirea fiinţei umane, a reformatorilor 
comunişti întâlniți în satele în care şi-a petrecut anii copilăriei, a paznicilor 
universurilor carcerale care erau dominați de propriile frustrări şi de ura 
împotriva intelectualilor, exercitându-şi sadic puterea, acesta fiind unicul 
domeniu în care se simțeau superiori. 

Caracterul confesiv al scrierilor lui Goma este evident, cititorul devine 
un partener al dialogului său literar, sub forma unui eseu nestructurat, care 
redă informaţii asupra aspectelor sociale, naţionale, morale, politice, cultura- 
le, descrie personalităţi politice, exponenti ai vieţii publice şi private, din 
medii sociale, culturale, sau ai unor grupuri etnice: unguri, evrei, întâlnite de- 
a lungul existenţei sale. Desigur, dincolo de aspectul documentar al scrierilor 
sale se află şi cel beletristic, o literatură a protestului, conturată între ficţiune 
şi mărturie istorică. Limbajul lui Paul Goma este detabuizat, interdicțiile de 
orice ordin, în special, politic — persoana dictatorului Ceauşescu, problema 
evreiască, problemele Basarabiei, universul carceral etc. — fiind anulate. 
Autorul demască pactele tacite între scriitori şi puterea comunistă, analizează 
stalinizarea României, descrie primul val proletcultist şi ilustrează regimul de 
detenţie, din paginile sale narative răzbind vocea opoziţiei anticeauşiste şi 
anticomuniste, una dintre cele mai puternice voci ale exilului. 

Totuşi, chiar dacă în ultimii douăzeci de ani am asistat la o nouă iera- 
rhie a valorilor, profilul disidentului român este ilustrat de „Cazul Goma”, 
deoarece el reprezintă un act de curaj, de frondă individuală, iar literatura sa 
— o dovadă vie a luptei antitotalitare. Perspectiva receptării glisează dinspre 
diacronic spre sincronic. Şi invers. Dacă „Mişcarea Goma” intră în categoria 
istoriei, „stilul Goma” este insuficient exploatat exegetic, autorul fiind exila- 
tul perpetuu al literaturii române, în pofida faptului că acesta transcende 
spatialitatea autohtonă, atât în plan sapiential, cât şi atitudinal. 

O carte despre universul carceral românesc, o carte a tăcerii, a durerii, 
a ororilor unui sistem totalitar care a dus fiinţa umană la pură exterminare, 
scrisă de Paul Goma este Patimile după Piteşti. Aceasta a fost scoasă de sub 
tipar în 1981, în limba franceză cu titlul Les Chiens de mort, la Editura 
Hachette, iar în limba română, abia în 1990, la Editura Cartea Românească, 
într-o primă ediţie şi la Editura Dacia, cea de-a doua. Romanul descrie 
detentia dintre zidurile uneia dintre cele mai înfiorătoare închisori, cea de la 
Piteşti, văzută şi trăită indirect, deoarece autorul nu a fost închis aici. El se 
erijează în narator, descriind amintirile şi memoriile mai multor foşti deţinuţi 
politici, reeducati în centrul groazei, unii cunoscuţi în penitenciarul de la 
Gherla, alţii întâlniți în timpul domiciliului obligatoriu din Bărăgan, dar şi în 
libertate, după exilul din '77. Volumul dedicat memoriei lui Cornel Popovici, 
fost deţinut politic al Piteştiului, şi tuturor „Piteştenilor” stă sub spectrul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 8 


morţii, nu doar a celei biologice, cât mai ales asupra atentatului cognitiv. Cea 
mai mare crimă a Piteştiului a fost crima de gândire, modul în care deţinuţii 
erau aduşi la un subnivel al condiţiei umane, la cel animalic, de a-ţi mânca 
propriile excremente, dar şi a colegilor de celulă, de a te dezice de tine însuţi, 
ca om, ca individ. Soluţiile salvatoare sunt puţine şi sunt construite în funcţie 
de personalitatea fiecărui deţinut. 

Personajul narator Vasile Pop, un nume comun, un pseudonim, este un 
personaj exponențial, reprezintă miile de oameni închişi pe nedrept, supuşi 
constrângerilor politice comuniste. Romanul, compus arhitectural, asemenea 
unui puzzle, din imagini ale prezentului îmbinate cu reflecţii ale unui viitor 
ficțional, debutează cu un vis evadator, în care detinutul nostru aşteaptă cu 
disperare apariţia salvatoare a fratelui său geamăn, Elisav. Odată cu conştien- 
tizarea realităţii, durerea devine acerbă. Cauza detenţiei, culoarea politică 
este, de fapt, un pretext, indiferent dacă deţinuţii sunt legionari, anticomu- 
nişti, fascişti, hitlerişti, ţărănişti, tratamentul este acelaşi, la camera 4 Spital. 
Acest nume, vehiculat deseori printre deţinuţii politici, reprezintă Infernul, o 
cameră de câţiva metri pătraţi, mai exact doisprezece metri lungime şi şase 
lăţime, cu două perechi de ferestre, în care sunt înghesuiți peste şaptezeci de 
inşi (şaptezeci şi trei), supuşi maltratării fizice şi psihice, devin nişte mario- 
nete umane în mâinile acestuia. 

Carte a reeducării, scrierea redă acest proces al remodelării psihice şi 
morale în mai multe etape. Există o scală a calomniei din care sinele iese 
îngenuncheat. La început este necesară „demascarea externă”, „banditul” X 
recunoaşte faptele pentru care a fost închis, mărturiseşte că este împotriva 
partidului comunist şi îi demască pe cei care au astfel de manifestări potriv- 
nice, fie că sunt persoane cunoscute, sau necunoscute, fie că există sau nu 
dovezi împotriva lor. Demascarea externă este urmată de cea internă, în care 
detinutul trebuie să-şi dea în vileag colegii de detenţie, pe cei care agită spi- 
ritele sau sunt împotriva reeducatorilor. Fiecare capitol al scrierii debutează 
cu acelaşi laitmotiv al nemişcării, al imortalizării într-o continuă şi nesfârşită 
patimă, teroare: „Nicio mişcare”, „Din clipa asta nicio mişcare”. Este o stare 
de mortalitate temporară, repercutată asupra ambianţei. Principalul plan nara- 
tiv al romanului descrie teroarea regimului carceral, dar în subsidiar sunt 
redate multe dintre ideile, conceptele, părerile personale uzitate de Paul 
Goma în scrierile sale. Şi aici este condamnată şi ironizată colectivizarea 
forțată din România, sunt satirizati securiştii prin evidenţierea capacităţii lor 
intelectuale reduse, a vocabularului format din maxim o sută de termeni, 
dintre care şaptezeci sunt înjurături. 

Într-un astfel de calvar, rememorarea figurilor dragi, un subterfugiu 
romantic, a mamei, a fratelui Elisav, a surorii Seliva (personaje fictive), întâl- 
nirea cu aceştia prin intermediul visului reprezintă o salvare, o eliberare într- 
un univers alternativ. Sunt recuperate secvenţe din memoria personajului, 
deşi există elipse ale gândurilor, ce dau naştere unor imagini neaşteptate, care 
refuză realitatea. Ermetizarea memoriei, evaziunea într-un trecut benefic este 
un mijloc de survolare a unui prezent torturant. Fragmentele de vis sunt core- 
late cu fluxul amintirilor, existând o retrospectivă a acţiunilor premergătoare 
detenţiei. Acestui fond memorialistic i se substituie şi cel epic. 

Ritualul inițiatic presupune roluri: auditor, executant, actant, victimă, 
călău. Spectacolul sinistru al încarcerării are un Autor, cel care organizează 
acest spectacol al morţii şi după indicaţiile căruia regizorul pune în scenă 
mascarada. Detinutii sunt nişte actori. Totul este un haos al bătăilor, al lovi- 
turilor, în care nicio certitudine nu mai este certitudine. Este descrisă umilinţa 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 9 


deţinuţilor, condiţiile mizere în care trăiau, cu haine rupte, fără chiloti, fără 
izmene, cu pantalonii murdari, numai fâşii, flămânzi, bolnavi, dormind pe 
priciuri, mâncând de pe jos, în aceleaşi gamele mizerabile, precum porcii la 
cocină, fără tacâmuri, lipiti unul de altul, din lipsa spaţiului, fără posibilitatea 
unei toalete decente, fără apă. Şi în acest univers atât de mizer, sub nivelul 
existenţei, încarceraţii se demască unii pe alţii, într-o încercare disperată de a 
se salva, de a-şi salva dacă nu sufletul sau mintea, măcar fizicul. Scenariul se 
repetă la infinit: din nou în picioare, din nou la pielea goală, din nou bătaie, 
din nou pe prici şi maxima umilinţă, necesară reeducării. 

Sanctiunile concepute, modul în care acestea erau aplicate sunt peste 
limita imaginaţiei, lecturând cartea ai senzaţia că eşti în cel mai terifiant film, 
te îndoieşti că astfel de fapte au fost făcute de oameni împotriva altor oame- 
ni. Încarceratii au dreptul la douăzeci de secunde pentru nevoi şi zece secun- 
de pentru spălat, după care trec la gimnastica zilnică, binecunoscuta portie de 
bătaie, bineînţeles fără motiv. Se ajunge şi la maltratare reciprocă pentru a nu 
exista niciun fel de prietenie, de solidaritate umană, pentru a se promova doar 
ura, răzbunarea, pedeapsa. Cei care refuză primesc, sardonic, un supliment de 
bătaie, aceasta fiind considerată o lecţie demonstrativă. La Piteşti nu se doar- 
me, traumele nu încetează, nici măcar noaptea. Prizonierii sunt bătuţi că şi- 
au scos sau că nu şi-au scos mâinile afară de sub plapumă, că dorm pe spate 
sau că au genunchii îndoiţi. Premisa tuturor acţiunilor este aceeaşi, trebuie ca 
deţinuţii să se reeduce, altă scăpare nu este, afirmă reeducatorul şef, dându- 
se pe sine exemplu. Sunt sărbătorite, în cheie parodică, inclusiv Patimile, 
într-un mod blasfemic, deţinuţii sunt cuminecati si împărtăşiţi cu conţinutul 
tinetei, cântă pricesnele creştine modificate şi inserate cu vulgaritäti, trebuie 
să se lepede de credinţa lor, să-l hulească pe Dumnezeu. Şi grozăvia nu se ter- 
mină aici, oamenii sunt obligaţi să mănânce în final conţinutul de excremen- 
te umane, din gamelă şi chiar să o lingă, iar dacă varsă, trebuie să mănânce 
şi propria vomă. Este de neînchipuit că astfel de fapte au putut să se petreacă 
la comanda unor... Pentru că Ţurcanu numai om nu era, poate o maşinărie 
sadică care profită de universul carceral, pentru a-i tiraniza pe ceilalți. Finalul 
maltratărilor este apoteotic, cei închişi trebuie să se muşte, să se mănânce, 
într-un act canibalic, doar cu ajutorul dinţilor şi unghiilor, pentru ca ,,dimas- 
carea” să fie exemplară. Dincolo de raportul victimă — călău este evidentă 
mintea bolnavă a fiinţei care transformă totul în jurul său în calvar, în moar- 
te, în neputinţă. 

Este descrisă o lume traumatizantă, în care o fiinţă poate fi fericită doar 
pentru că nu este calul de bătaie al unor animale. Paradoxul bätäii merge atât 
de departe, încât deţinuţii primesc ciomăgeala în contul a ceea ce vor face 
mai târziu. Evadarea, uitarea se realizează în rugăciune, Vasile Pop rosteşte 
Tatăl nostru, sperând că astfel poate trece peste acele clipe de coşmar. 
Naratorul, chiar dacă este traumatizat de acest univers al morţii, are capaci- 
tatea de a vedea vidul sufletesc al lui Țurcanu şi al fiinţelor similare lui, pen- 
tru care a fi este sinonim cu a agresa, oameni care nu au fost capabili nicio- 
dată să iubească o femeie, să o înţeleagă, să o vadă râzând sau plângând sau 
tăcând, oameni impotenti sufleteşte, care s-au impus prin forţă, prin viol, care 
sunt prea slabi, fiind nevoiţi mereu să-şi probeze virilitatea, masculinitatea. 

Ultima parte a cărţii relatează procesele fictive ale Securităţii, consem- 
nate sub numele de procesul reeducatorilor, în care fiecare membru trebuie 
să-şi joace rolul până la capăt. Este vorba de o mascaradă îngrozitoare în care 
sunt evidenţiate cumplitele acte barbare de canibalism, actele de violenţă din 
celulele Pitestiului. În boxa acuzațiilor se află şi imbatabilul Țurcanu, dar, din 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 10 


păcate, doar el şi unii actanti secundari, nu şi mai marii reeducării, care au 
dirijat spectacolul tragic. Autorul descrie o lume a valorilor răsturnate. 
Paginile finale rememorează figuri ale unor mari tortionari: Goiciu, directo- 
rul Gherlei, generalul Nikolski, Ana Pauker, Dumitrescu de la Piteşti, gar- 
dienii: Ciobanu, Cucu, Georgescu, Mândrutä, coloneii de la Canal: Zeller, 
Duhlberger. Personajul narator, asemeni scriitorului, adună memoriile sale 
într-o carte, în care să nu-i uite şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi, pagini de 
istorie şi adevăr, contestate de unii dintre camarazii din camera 4 Spital, 
deoarece creierul lor devine alb, o tabula rasa a amintirii, funcţionând ca o 
posibilitate de viaţă. 

Scuza regimului comunist pentru ceea ce s-a petrecut în închisorile poli- 
tice ale României între '47 şi '58 nu a fost încă enunțată, doar s-a afirmat că 
au existat câteva fapte singulare, asupra cărora nu merită a se insista, deoare- 
ce reeducarea a fost o treabă a legionarilor, care s-au răfuit între ei, „o treabă 
de familie”. Patimile după Piteşti implică conexiunea cu patimile după 
Cristos. Aşa cum Mântuitorul a îndurat jugul umilinţei, a suferit pe nedrept 
pentru păcatele omenirii, aşa deţinuţii Piteştiului, Gherlei, Jilavei, Sighetului 
au fost torturați, umiliti, damnati, chinuiti, redusi la condiţia de nimic, bătuţi, 
lăsaţi să se mănânce între ei, pentru păcatele fictive care nu sunt nici ale lor, 
nici ale poporului român. 

Paul Goma, în acest volum, numit Cartea după Mine, are curajul de a 
nu tăcea. Despre Piteşti nu se vorbeşte, despre Piteşti se tace, dar disidentul 
român nu a putut să nu conceapă cartea „care a început să se scrie singură” 
(Paul Goma, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 
210). Chiar dacă autorul le-a promis piteştenilor care i-au încredinţat mărtu- 
riile că nu le va redacta, şi-a încălcat legământul, pentru a nu fi inutile lacri- 
mile şi sângele pierdut între zidurile groase ale închisorilor. Goma consem- 
nează aceste memorii pentru a nu exista pagini albe în istoria noastră şi pen- 
tru a nu uita: „Pentru fiecare dintre noi, autori de cărți despre Piteşti, de 
mărturii, ori doar cititori doritori să ne cunoaştem istoria (şi să ne-o asumăm), 
atunci când vine vorba de cineva care a trecut prin Infernul Reeducării, 
singurul mod în care este drept să ne apropiem de acest fenomen-pentru a-l 
înţelege: în prealabil, să ne întrebăm, la oglindă: 

«Şi dacă, Doamne-fereşte, as fi fost eu la Piteşti?»...” (op. cit., p. 222). 


Bibliografie selectivă 

1. Eva Behring, Scriitori români din exil 1945-1989, Editura Fundaţiei 
Culturale Române, Bucureşti, 2001. 

2. Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi disidentei, Editura 
Tipo Moldova, laşi, 2010. 

3. Monica Lovinescu, Posteritate contemporană. Unde scurte (II), Editura 
Humanitas, Bucureşti, 1994. 

4. Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, 
Editura Amacord, Timişoara, 1995. 

5. Mentionez că principala sursă bibliografică o reprezintă toate romanele 
scriitorului Paul Goma, în speţă: Paul Goma, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, 
Cluj-Napoca, 1999. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 11 


Flori Bălănescu îmi transmite, luni 2 ianuarie 2012: 


“Mariana Sipoş: Vizita la Paul Goma — o invenție a lui Gelu Voican 
Voiculescu într-o nota informativă furnizată Securității. In ce scop? 


Un document CNSAS din Dosarul I 1212, vol. 2. este atribuit de Marius Mioc 
lui Gelu Voican Voiculescu. Conţinutul notei pare delatiunea clară a unui informa- 
tor al Securității cu privire la Paul Goma, în primăvara anului 1977, în plină 
desfăşurare a acțiunii sale de solidarizare cu Carta 77 din Cehoslovacia şi de organi- 
zare a unui protest civic pentru apărarea drepturilor omului în România comunistă. 
Documentul amintit se află postat pe blogul dlui Marius Mioc http://mariusmioc. 
wordpress.com/201 1/12/02/paul-goma-in-dosarul-cnsas-a-lui-gelu-voican-voicules- 
cu/#more-11960, fiind una din probele sale în procesul pe care l-a intentat CNSAS, 
pentru contestarea deciziei acestei instituții conform căreia Gelu Voican Voiculescu 
nu a fost colaborator al Securității. (Istoria pasionantă a acestui admirabil demers 
civic al cercetătorului timişorean Marius Mioc poate fi urmărită pe blogul său, în spe- 
cial recomand: http://mariusmioc.wordpress.com/201 1/09/14/procesul-cu-gelu-voi- 
can-si-cnsas-motivarea-respingerii-exceptiilor-ridicate-de-voican-voiculescu/ şi 
http://mariusmioc.wordpress.com/2011/11/25/cererea-de-inscriere-in-fals-depusa- 
de-gelu-voican-voiculescu-respinsa-deasemeni-respinsa-cererea-mea-pentru-prezen- 
tarea-restului-filelor-de-la-dosarul-lui-gelu-voican/#more-11857. Următorul termen 
este de 31 ianuarie 2011. Mentionez, de asemenea, şi faptul că Marius Mioc s-a 
constituit parte interesată şi în procesul prin care Gelu Voican Voiculescu vrea să 
obţină de la Statul român despăgubiri de 748000 de euro pentru condamnarea sa din 
1985, cînd, în urma falsificării unor deconturi, a făcut 11 luni de închisoare din o sen- 
tinta de un an şi şase luni, pe care vrea să o încadreze în categoria condamnărilor 
politice, fapt pe care Marius Mioc l-a contestat, dar judecătorul a respins cererea sa 
sa de intervenţie în proces: http://mariusmioc.wordpress.com/2011/01/28/gelu-voi- 
can-cere-748000-de-euro-despagubiri-de-la-statul-roman/ http://mariusmioc.word- 
press.com/201 1/11/23/procesul-despagubirilor-lui-gelu-voican-voiculescu-procuro- 
rul-se-opune-cererii-mele-de-interventie/ şi http://mariusmioc.wordpress.com 
/2011/12/04/procesul-despagubirilor-lui-gelu-voican-voiculescu-cererea-mea-de- 
interventie-a-fost-respinsa/) 

Revenind la nota informativă despre Paul Goma, Marius Mioc nu precizează 
însă în ce fel de dosar se află, dar presupun că e vorba despre un Dosar de Urmărire 
Informativă (DUT), şi nu unul de Reţea, căci în acest ultim caz altfel s-ar fi pus pro- 
blema şi CNSAS nu ar mai fi avut cum să elibereze adeverinţa de necolaborare. 
Totuşi, Gelu Voican Voiculescu era „în contact” cu Securitatea nu doar ca urmărit, 
căci aşa reiese din alt document CNSAS din 4.07.1979 în care se spune că acesta 
solicita „sarcini pe linie SLOMR” şi în care se precizează că „menţinerea în contact 
a numitului Voiculescu Gelu Voican” s-a făcut „conform aprobării conducerii 
profesionale” (sublinierea mea, MS): http://mariusmioc.wordpresscom/20 1 1/05/03/ 
analiza-a-securitatii-voiculescu-gelu-solicita-sarcini-pe-linie-slomr-mentionind-pe- 
un-ton-de-repros-ca-daca-nu-l-folosim-cindva-se-va-retrage-undeva-la-tara-si-va- 
creste-pasari/ Rezultatul acestei ,mentineri în contact” se poate citi în acelaşi docu- 
ment din 1979, citez: „Pe lîngă faptul că VOICULESCU GELU a furnizat mai 
multe materiale informative privind unele aspecte negative din activitatea de 
proiectare de la Roşia Poeni, în discuţiile purtate cu el am dedus că-l interesează 
probleme legate de filozofie, literatură, religie, ştiinţe oculte, metafizică şi alte 
ştiinţe ale spiritului şi şi-a oferit serviciile pentru ca aceste cunostiinte ale lui să 
fie exploatate de către organele de securitate.” (sublinierea mea, MS). 

*** Nota informativă care îl priveşte pe Paul Goma a fost adusă în discuţie pe 
blogul lui Liviu loan Stoiciu, în data de 18 decembrie 2011, de Marius Mioc însuşi, 
care a postat link-ul spre propriul blog, unde face precizarea că lipsesc ultimele pagi- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 12 


ni ale ei, pe care nu le-a putut obţine de la CNSAS, în ciuda tuturor demersurilor 
făcute în instanţă. În concluzie, nu ştim cum e semnată: în clar sau cu un nume de 
cod. Nici din prima pagină nu aflăm datele obişnuite de identificare ale unui docu- 
ment al Securităţii: unitatea unde a fost înregistrată, nr. de înregistrare, gradul de cla- 
sificare, nr. de exemplare, cine a primit-o, cine a dat-o şi în ce calitate. Se vede clar 
o aranjare ciudată în pagină a textului scris de mînă, astfel că se poate presupune că 
în dreptunghiul rămas alb în partea de sus a paginii se aflau aceste date şi că au fost 
acoperite la fotocopiere. Totuşi, Marius Mioc ne asigură că ea aparţine lui Gelu 
Voican Voiculescu, nu doar pentru că se află în dosarul lui, ci pentru că a citit atîtea 
documente olografe apartinind lui Gelu Voican Voiculescu, încît poate garanta 100% 
că e scrisul lui. E adevărat, pot garanta şi eu după ce am confruntat scrisul din această 
notă cu scrisul din alte declaraţii manuscrise semnate în clar de lui Gelu Voican 
Voiculescu, dar asta nu poate constitui o probă. În absenţa ultimelor pagini (pe care 
CNSAS refuză să le pună la dispoziţia instanţei) unde s-ar fi putut vedea semnătura, 
doar rezultatul unei expertize grafologice ar constitui o probă că nota informativă a 
fost scrisă într-adevăr de Gelu Voican Voiculescu. De altfel, în ziua următoare 
afişării link-ului (pe care Liviu loan Stoiciu se grăbeşte să-l califice drept „semnifi- 
cativ”, fără să precizeze în ce sens „semnificativ”), Paul Goma însuşi îi trimite un 
mail în care neagă că Gelu Voican Voiculescu i-ar fi făcut vreo vizită în data de 7 
martie 1977, plecînd cu un prieten (numit Imi) cu maşina, de la Cimitirul Străuleşti 
II (unde ar fi avut loc înmormântarea lui Alexandru Ivasiuc) direct la locuinţa lui Paul 
Goma din Drumul Taberei. Marius Mioc revine în aceeaşi zi cu un comentariu total 
neinspirat în care spune: „E de reţinut că Paul Goma nu-şi aminteşte nici o întîlnire 
cu Voican Voiculescu în 1977, dar mă întreb cît de bine îşi poate aminti Paul Goma 
despre întilnirile de acum peste 30 de ani. Pe mine, dacă mă întrebi cine m-a vizitat 
nu în 1977 (cînd eram copil), ci în 1997, habar n-am.” Am spus că e un comentariu 
„total neinspirat”. Pentru că Marius Mioc chiar nu ştie „cît de bine îşi poate aminti 
Paul Goma” ceva. Mai ales cînd e vorba de confruntările sale cu regimul comunist şi 
organul lui specializat în strivirea drepturilor fundamentale ale omului: Securitatea. 
Apoi, Marius Mioc îşi trădează ignoranta dovedind clar că nu a citit cărțile lui Paul 
Goma, că dacă le-ar fi citit (să zicem, măcar „Culoarea curcubeului” sau ,,Gherla”) 
ar fi aflat ce rol important are „ne-uitarea” pentru Paul Goma, ce înseamnă memoria, 
altfel spus „ţinutul minte” tocmai pentru a depune mărturie mai târziu (în cărţi, în 
articole, în declaraţii, conferinţe de presă, etc.). Marius Mioc comite apoi o nedeli- 
catete, punîndu-se în locul lui Paul Goma, argumentînd că pe el, dacă l-ar întreba 
cineva cine l-a vizitat nu în 1977 (cînd era copil), ci în 1997, nu ar putea să spună. 
Bineînţeles că nu ar putea să spună. Tocmai pentru că Marius Mioc nu e Paul Goma, 
pentru că el nu a avut motivaţia „să ţină minte” cum a avut-o Paul Goma, pentru că 
el nu a organizat o acţiune de importanţa şi amploarea celei organizate de Paul Goma 
în primăvara lui 1977, cînd orice vizită era importantă şi trebuia ţinută minte (fie că 
veneau oameni curajoşi să semneze protestul lui, fie că veneau prieteni aparent bine 
intenţionaţi trimişi special de Securitate să-l sfătuiască/să-l convingă să renunţe, fie 
că venea un vecin indignat (tot la ordinul Securităţii) sau un bătăuş plătit (ca boxerul 
Horst Stumpf) trimis bineînţeles tot de Securitate. Ei şi, ar putea să spună Marius 
Mioc, tot nu putea să-i ţină minte pe toţi, ba chiar şi ziua în care i-au sunat la uşă. 
Aşa e. Dar, iarăşi ceea ce nu ştie el e ca Paul Goma ţinea un jurnal al protestului său 
(care se află transcris în Culoarea curcubeului) în care îşi nota totul, pe zile şi ore. 
Se numea Jurnal de iarnă. Şi din nou o să spună cineva: „orice jurnal poate fi 
contrafăcut”. Aşa e, numai că Paul Goma, pe măsură ce îl scria, reuşea, înşelând vigi- 
lenta Securităţii (care încercuise blocul în care locuia şi îl supraveghea 24 de ore din 
24) să trimită paginile respective la Paris (cu excepția perioadei 13-31 martie 1977, 
pe care nu a mai avut cum să le trimită afară şi i-au fost confiscate la arestarea din 
1 aprilie). 

Dar, pentru ziua de 7 martie însemnările există. Şi citez din ele: 

“Ora 14: Un jurnalist olandez: Julius Huff. Ora 14,30: M.C. Browne cu 
soţia. Vin chiar acum de la Belgrad.” (Vezi: Culoarea curcubeului '77 / Cod 
„Bărbosul”, Polirom 2005, pag. 127) Iar dacă mai există neîncrederea că, odată 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 13 


ajuns în exil la Paris, Paul Goma şi-ar mai fi putut recupera paginile de jurnal expe- 
diate pe ascuns din ţară prietenilor săi pentru a le putea include acum în cartea amin- 
tită mai sus, (redactată în timpul anului 1978 şi publicată la Editura Seuil în 1979 cu 
titlul Le Tremblement des hommes), e bine ca nefamiliarizatii cu viaţa şi cărțile lui 
Paul Goma să ştie că, încă în septembrie 1977 (adică aproximativ cu două luni înain- 
te ca Paul Goma să părăsească România), prin grija prietenilor săi de atunci, apare la 
Editions Albatros din Paris volumul intitulat Dossier Paul Goma. L'ecrivain face 
au socialisme du silence în care sînt prezentate Occidentului toate acţiunile cura- 
joase ale lui Paul Goma începând cu anul 1956 (cînd este arestat prima oară) şi pînă 
în primăvara anului 1977 cînd, în urma scrisorii de solidarizare adresate lui Pavel 
Kohout şi colegilor săi (printre care şi Havel), semnatari ai Cartei 77, avea să 
declanşeze ceea ce încă de atunci avea să se numească Mişcarea Goma. 
(Nemaiputînd fi stopată prin alte mijloace, în ciuda tuturor măsurilor extrem de dure 
luate de Securitate la ordinul lui Ceauşescu, Paul Goma va fi arestat din nou, bătut şi 
torturat, cum recunostea cu mîndrie generalul Pleşiţă acum cîţiva ani la OTV, pentru 
ca apoi să fie scos din închisoare, în urma protestelor internaționale, ale PEN 
Clubului Internaţional, printre altele, din conducerea căruia făcea parte şi Mario 
Vargas Llosa care îşi aminteşte foarte bine (în interviul realizat de mine la Madrid în 
august 2005 pentru TVR) cine este Paul Goma şi ce reprezintă el în istoria disidentei 
anticomuniste din ţările Europei de Est. Ei bine, în acest „Dosar Paul Goma” publi- 
cat la Paris (un volum de 182 de pagini), printre alte zeci de documente, sînt repro- 
duse şi paginile din Jurnalul de iarnă de care amintem. Şi ce citim în dreptul zilei de 
7 martie 1977 (pag. 174)? lată: “14h: Un journaliste hollandais, Julius Huff 14h30: 
Browne et son épouse - ils rentrent tout juste de Belgrade”. Exact ceea ce avea să 
apară mai apoi în Le Tremblement des hommes (Culoarea curcubeului, în edițiile 
româneşti de după 1990). Nici urmă în însemnările lui Paul Goma din data de 7 mar- 
tie 1977 (şi nici în altă zi din acel an) de Gelu Voican Voiculescu. Presupun replica 
lui Marius Mioc: Poate că nu a vrut Paul Goma sa-l treacă în jurnal. Şi eu răspund: 
imposibil, a trecut tot ce i s-a întîmplat în acele zile. Şi spun asta nu pentru că am 
încredere în Paul Goma, ci pentru că există, în plus, documente ale Securităţii care 
probează că tot ce spune Paul Goma în Culoarea curcubeului este adevărat. O parte 
din aceste documente, grupate de Paul Goma sub titlul Cod „Bărbosul” au fost 
incluse în ediţia de la Polirom (fără însă prefața lămuritoare a lui Paul Goma, cenzu- 
rată de editură). În cercetările mele de la CNSAS am descoperit însă şi alte docu- 
mente (dosare întregi de sute de pagini fiecare) care conţin transcrierea înregistrărilor 
prin TO (Tehnică Operativă), care însemna nu doar interceptarea convorbirilor tele- 
fonice, ci a oricărei conversații (şi a oricărui sunet) care se auzea în apartamentul pus 
sub supraveghere. 

Ei bine, în dosarul I 2217, vol. 19, găsim exact şi ceea ce s-a întîmplat în data 
de 7 martie 1977 în apartamentul lui Paul Goma. Citez: „La ora 13,57, G. (Goma, 
nota mea, MS) a primit vizita unui domn olandez care spune că lucrează la Viena”. 
Ofițerul care a preluat transcrierea înregistrării a notat deasupra cu numele ,, Huf 
Iulius Franciscus” (adică exact jurnalistul olandez despre care scrie Paul Goma că 
l-a primit la ora 14). Acelaşi ofiţer mai notează deasupra transcrierii următoarele 
indicaţii: „Luaţi legătura cu ofițerul care îl avea în atenţie (D III şi IMB). 
Comunicaţi ce transmite el şi unde şi ce anume publică”. După care urmează şapte 
file care conţin convorbirea lui Paul Goma cu acest ziarist. Transcrierea se termină 
cu fraza: „Între timp în casă intră dl Brown (?) cu o d-nă şi olandezul spune că el a 
terminat interviul şi poate să se retragă”. Aşadar, din nou confirmarea a ceea ce 
scrie Paul Goma: că după vizita jurnalistului olandez, l-a primit pe jurnalistul 
Browne, cu soţia (acesta e numele de familie pe care nu ştia ofiţerul cum să îl trans- 
crie corect, e vorba de celebrul ziarist Malcolm Wilde Browne, de la New York 
Times, laureat al prestigiosului premiu Pulitzer pentru reportaj internaţional). 
Transcrierea convorbirii lui Paul Goma cu acest jurnalist se încheie cu precizarea: 
„În jurul orei 16,20 au ieşit”. Or, ce spune documentul prezentat de Marius Mioc? 
Că vizita celui presupus a fi Gelu Voican Voiculescu a avut loc între orele 14-16. 
Exact cînd - o spune nu numai Paul Goma, o spun şi documentele Securităţii — în casă 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 14 


nu a intrat altcineva, în afara celor doi ziarişti (ultimul cu soţia), care să stea de vorba 
cu Paul Goma (două ore!). Ca să împingem demonstraţia în fantastic, să ne întrebăm 
dacă nu cumva s-o fi deghizat Gelu Voican Voiculescu într-unul din ei? Imposibil. 
Cei doi ziarişti aveau o existenţă cît se poate de concretă, dovadă indicaţiile ofiteru- 
lui în cazul jurnalistului olandez, iar pe Malcolm Wilde Browne, Paul Goma îl 
cunoştea foarte bine pentru că îi mai acordase un interviu în luna februarie 1977. De 
altfel, vizita lor la Paul Goma mai este consemnată şi în nota Direcţiei I, Nr. 
00327733 în care sînt sintetizate declaraţiile lui Paul Goma date fiecăruia dintre ei. 
(Vezi: Culoarea curcubeului '77 / Cod „Bărbosul”, Polirom 2005, pag. 188). Să fi 
fost atunci personajul nostru deghizat în soția lui Malcolm Wilde Browne? Lăsînd 
gluma la o parte, concluzia care se impune pentru Marius Mioc, pentru Liviu loan 
Stoiciu şi toţi ceilalţi cititori ai blogului său este că Paul Goma are dreptate. Oricine 
ar fi persoana care a redactat nota informativă reprodusă de Marius Mioc (fie ea Gelu 
Voican Voiculescu sau nu) conţinutul ei este fals. Este doar o probă că un informa- 
tor megaloman se punea în slujba Securităţii, relatând o întîlnire şi o convorbire care 
nu au avut loc niciodată, dar care se încadrează perfect în ceea ce CNSAS numeşte 
„poliţie politică”! Avînd în vedere cele relatate şi stilistica exprimării, nota e scrisă 
parcă special pentru a convinge Securitatea că autorul ei este capabil nu doar să 
culeagă informaţii, dar să şi le analizeze, să le sintesizeze şi să tragă concluzii, pen- 
tru a le pune pe toate la dispoziţia organelor în drept în scopul „exploatării” lor cît 
mai eficiente. O turnătorie la pătrat adică! Sau la cub. 

*** Să fi fost Gelu Voican Voiculescu atît de naiv în 1977 încît să creadă că 
poate duce de nas Securitatea, furnizîndu-i note care nu erau decît rodul închipuirii 
sale, fără să-şi dea seama că Securitatea ştia nu doar cine îi intra în casă lui Paul 
Goma, ci şi ce se discuta dincolo de uşa de la intrare? Studiind neîncrederea pe care 
o manifestau ofiţerii de Securitate faţă de Gelu Voican Voiculescu (aşa cum reiese 
din celelate documente publicate de Marius Mioc care îl privesc direct) s-ar părea că 
da: acel „Gelu Voican Voiculescu” credea că poate înşela Securitatea. Întrebarea e 
însă: În ce scop? Voia neapărat să devină informator cu acte în regulă? Era deja? 
Voia o mai mare recunoaştere a „meritelor” sale în scopul unor recompense şi mai 
mari? În orice caz, în cei peste zece ani de cînd studiez arhivele Securităţii, e pentru 
prima oară cînd întîlnesc un astfel de document ale cărui dedesubturi numai 
cercetările ulterioare le vor putea lămuri. Şi eventual, dacă ar fi de bună credinţă, 
chiar CNSAS! 

Mariana Sipoş, 22 decembrie 2011 

Publicat de FLORI BALANESCU la 21:26 


x 


Nu luasem în foarte serios textul publicat de Marius Mioc pe 
blogul lui LIS. Noroc că mă păzesc fimieli-istea. Mariana Sipos 
mi-a sărit în ajutor. Pe de o parte eram minat de boală, pe de altă 
parte, instinctiv îl “pusesem de-o parte” pe Mioc (dar cine era 
acest Mioc? Un umflat de propria-i ignorantä!), neconsiderîn- 
du-l demn de o “discuţie”, ca între... iniţiaţi. Mă iritase nonşa- 
lanta lui Lis faţă de elucrubratiile Miocului - atât. 

Şi bine a făcut Mariana Sipoş! Cu condiţia ca Mioc să fi 
priceput punerea la punct. 

Iar dacă nu - nu rămâne. N-o să-mi pierd timpul cu alfabeti- 
zarea miocului bănăţean. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 15 


Flori Bălănescu: Havel-Goma 

A murit Havel, Dumnezeu să-l odihnească! Compatrioţii lui au de ce să-l 
plângă şi, chiar mai mult, au de ce să fie mândri. Mulţi dintre ei au susținut Charta 
77, au pus umărul la naşterea societăţii civile în Cehoslovacia regimului comunist, 
supravegheată din scurt, chiar la faţa locului, de trupele sovietice. 

Nu mă surprinde reacţia previzibilă a condeierilor bine cotati din România la 
aflarea veştii despre dispariţia luptătorului pentru drepturile omului şi fostului 
preşedinte ceh, Vaclav Havel. Las intenţionat deoparte articolul semnat de Andrei 
Pleşu, pentru că m-am plictisit să mă repet. Însă, mi-a reţinut atenţia ce a scris Stelian 
Tănase pe blogul său. (http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorbahavel/) 

Decupat de contextul românesc şi european şi aruncat în spaţiul şi în lumile 
virtuale pare în regulă, pentru cine nu ştie puţină istorie. Este şi motivul pentru care 
scriu acum. 

În fine, încerc o punere în contex „Pentru generaţia mea, mai ales pentru zona 
intelectuală din care provin, Havel a fost o figură tutelară. Era un «saizecioptist». A 
făcut parte din lumea care a răsturnat valorile epocii postbelice — anii 60, mişcarea 
drepturilor civile din SUA, constestatia tineretului în Polonia, Franţa etc., primăvara 
de la Praga distrusă de tancurile cu stea roşie. A fost o epocă măreaţă. În anii 70, când 
acest spirit al libertății a marcat un recul, Havel a fost printre puţinii care şi-au 
susținut în continuare ideile despre nevoia de libertate, a militat împotriva servitutilor 
de tot felul. Nu a fost pe gratis. A fost arestat, judecat, condamnat. A fost pedepsit cu 
mai mulţi ani de puşcărie pe care i-a făcut. S-a purtat cu mare demnitate. Nu şi-a 
renegat ideile, atitudinea lui nu s-a schimbat. Anii de celulă l-au întărit în convinge- 
rile lui. Nu s-a lăsat intimidat. După eliberare nu a devenit un promotor al urii. A 
rămas senin în valorile lui.” 

Aşadar, tinerii intelectuali români ai anilor 1960-1970 (când eu mă năşteam) 
au avut numai modele externe, în lipsa unor modele interne; dacă ar fi existat, Stelian 
Tănase ar fi făcut o trimitere la ele; la vremea respectivă, poate chiar ar fi făcut 
marele pas al solidarizării, al implicării, al ieşirii din cerc, din linie, din tăcere etc. 

„Auzeam adesea în anii 80 la Europa liberă ştiri despre el, despre protestele lui 
scrise, despre atitudinile lui curajoase. Şi nu era simplu să vorbeşti şi să scrii despre 
libertate într-o lume, cea comunistă, lipsită de orice libertate. A vorbi atunci despre 
libertate era un delict grav. Şefii comunişti de la Vladivostok, la Praga înțelegeau 
vorbele lui ca o ameninţare periculoasă. Să fii singur împotriva diviziilor de tancuri, 
a miilor de agenţi, a unei uriaşe maşinării de progandă - nu era la îndemâna oricui. 
Havel a fost omul acestei situaţii.” 

Până în anii 1980 şi mult înainte nu s-o fi auzit la Europa Liberă nicio voce de 
român liber din România ocupată de români? Adevărat, „nu era simplu să vorbeşti şi 
să scrii despre libertate într-o lume, cea comunistă, lipsită de orice libertate” — neim- 
plicarea intelectualitätii române este cea mai grăitoare dovadă; şi dacă, totuşi, acei 
destui români care se exprimau prin Europa Liberă ca să fie auziti de fraţii lor din 
România închisă nu au fost auziti, unii dintre ei au putut fi cunoscuţi după 1989, în 
special prin cărţile lor. Citiţi Paul Goma, Scrisuri I, 1971-1989, Curtea Veche, 2010 
si o să vedeţi cât de mult a scris cu adevărat „despre libertate într-o lume, cea comu- 
nistă, lipsită de orice libertate” acest român! În timp ce intelectualii noştri se mena- 
jau în donjoanele lor efemere. Nu, nu a avut maşină de scris în puşcărie, iar cea de 
acasă era strict supravegheată, dar şi-a riscat libertatea, sănătatea şi familia, chiar 
viaţa, trimițând manuscrise libere în lumea liberă, pentru ca omenirea civilizată să 
afle cum este traiul în patria independentă de Moscova a lui Ceauşescu, dar şi pentru 
ca ele să se întoarcă înapoi în România, necenzurate, pe calea undelor, la românii 
înspăimântați de frig-foame-frică-de-Securitate. Nu e niciun paradox că în 
Cehoslovacia ocupată de trupe sovietice posibilitatea de a scrie şi transmite în rândul 
populaţiei era mai mare decât în România „independentă”. Ce-are a face una cu alta? 
Are. „Independenţa” a fost o piesă jucată pentru uzul diplomaţiei externe, în timp ce 
şurubul intern se strângea tot mai mult. Despre ce modele vorbim aici? Cum s-a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 16 


manifestat un atare model în traseul intelectual şi moral al celor care azi vorbesc cu 
dezinvoltură şi detaşare despre comunism şi rezistenţă, în timp ce în România 
stăpânea(u) „cenzura-autocenzura-paraliteratura”? 

Havel nu a fost deloc „singur împotriva diviziilor de tancuri, a miilor de agenţi, 
a unei uriaşe maşinării de progandă”, de aceea a fost posibilă „Revoluţia de catifea”, 
de aceea astăzi Cehia este pe alt nivel mental, economic şi moral decât România, iar 
cehii au bunul simţ şi conştiinţa civică şi istorică de a-l sărbători cum se cuvine (pe 
5 octombrie, când Havel a împlinit 75 de ani, am fost invitată de Ambasada Cehiei 
la evenimentele organizate pentru sărbătorirea lui Havel. Şi au fost multe pentru o 
singură zi!) şi de a-i deplânge dispariţia cum se cuvine. 


În aceste zile de tristeţe, un punct de vedere la care subscriu este exprimat de 
Laszlo Alexandru: „N-am reţinut vreun pasaj, în gândirea sa, unde Văclav Havel să 
fi elogiat «rezistenţa prin cultură» ca metodă de combatere a comunismului. Poate şi 
din acest motiv, alternanţa politică din ţara lui a fost paşnică şi completă, pe când în 
țara noastră — unde o pletoră de filosofi ai cotidianului ne-au împuiat minţile cu 
farmecul inefabil al turnului de fildeş — revoluţia a fost violentă şi însângerată, 
pentru a propulsa în fotolii garnitura a doua de comunişti.” (http: // 
revistatribuna.ro/blog/?p=1041) 

Nu ne regăsim mereu pe aceeaşi „baricadă”, dar este normal, într-o oarecare 
măsură. Poate pentru că suntem născuţi amândoi în acelaşi deceniu. Aş putea enu- 
mera încă o duzină (cel puţin) de oameni de condei născuţi în deceniul 1960-1970 
care sunt pe aceeaşi lungime de undă măcar pe acestă idee exprimată de Laszlo 
Alexandru. Nu mă îndoiesc, şi pe noi ne vor judeca tinerii care vin din urmă. Şi care 
sunt atât de descumpäniti, de uimiti şi de nesiguri în legătură cu tot ce se întâmplă de 
22 de ani încoace. Cum să îşi asume o identitate pe care nu o pot înţelege? 

Unde mă despart de multi dintre membrii generaţiei mele (generaţie strict 
biologică)? În ceea ce Laszlo Alexandru exprimă în fraza imediat următoare: 

„EI [Havel] nu s-a pupat pe gură cu dr. Gustav Husák, aşa cum Adam Michnik 
s-a grăbit să-l umple de salivă purificatoare pe fostul său călău, generalul Jaruzelski. 
El nu i-a spălat de păcate în public pe foştii colaboratori ai serviciilor secrete comu- 
niste, aşa cum Gabriel Andreescu a dat buzna să-i inocenteze pe Adrian Marino şi 
Nicolae Breban. El n-a devenit antisemit ca Paul Goma.” Nu doar pentru că se obs- 
tinează să-l califice pe Goma drept ce nu este, dar şi pentru că reperele nu sunt 
funcţionale aici: Michnik şi Andreescu nu pot fi comparati cu Goma. Tot astfel cum 
cei trei numiţi de Laszlo Al. în fraza finală a textului său nu pot fi puşi pur şi simplu 
pe acelaşi nivel, fără nuantäri obligatorii: „Memoria triumviratului glorios — alcătuit 
din Papa loan Paul al II-lea, Alexandr Soljenitin şi Vâclav Havel — îmi luminează 
potecile încurcate în momentele de deznădejde.” Însă polonezii, cehii şi ruşii, ca 
popoare, au o conştiinţă mai puţin vinovată, chiar smerită, spre deosebire de români 
care nu au fost în stare 22 de ani să-şi asume singura figură reprezentativă a luptei 
pentru respectarea drepturilor omului în România. Adică acea personalitate — singu- 
ra — care poate fi comparată cu un Havel sau un Soljenitin. Este o bilă neagră pentru 
poporul român — faţă de celelalte popoare, şi nu pentru Paul Goma. Asta e diferenţa. 

Cu cât vorbim mai admirativ despre alţii, detaşându-se de istoria noastră 
recentă, ca de o poveste care li s-a întâmplat altora, fără să ne atingă, cu atât ne 
depărtăm de înţelegerea situaţiei în care ne aflăm. Ştiu că deranjează această 
remarcă: intelectualii români (nu am ce face, folosesc o expresie generalizatoare) fug 
de asumarea trecutului individual şi naţional, însă nu ne putem aduce cu picioarele 
pe pământ în prezent, scrutându-ne prin istoriile altora. 


x 


Daniela Iederan ARGUMENT 
Despre Paul Goma — dizidentul s-a scris şi s-a opinat destul, mai ales prin 
polemicile inflamante stârnite de la fel de inflamantele „Scrisori întredeschise” şi de 
„Jurnalul” în trei volume. 
In esenţă, scriitorul pare să se fi bucurat de o popularitate nedorită, erijându- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 17 


se în ipostaza de acuzator, un Don Quijote coleric luat în derâdere, în ultimă instanţă, 
de publicişti, de critica literara în marea ei majoritate şi de confrati în ale literelor. 
Este vorba de un destin asumat, atâta vreme cât omul Goma, dizidentul Goma 
„se sfâşie în pustie”, ca să-l parafrazam pe Lucian Blaga, supunându-se doar 
Memoriei incriminatoare care nu poate să uite şi să ierte nimic. 

Lumea literară a reţinut, mai ales, apetenta sa pentru negare vehementă, până 
dincolo de limitele suportabilului şi sfidarea bunului-simt, concretizate în limbajul 
dur al pamfletului cu ecouri argheziene, devenind astfel ,, cel mai antipatizat scriitor 
român de la Macedonski încoace.” 

Traseul său ontologic este, în ultimă instanţă, unul tragic: respingerea omului 
Goma generează şi respingerea operei, acuzele aduse de el se lovesc de acuzele 
acuzaților, ajungându-se până la contestarea deopotrivă a ipostazei sale de dizident 
şi a scrierilor sale; Bianca Balotă, de exemplu, îl numeşte ,, un Soljenitin de substi- 
tutie”, autor al unor ,, volume de o calitate submediocră”. 

A fi impartial într-un demers analitic al operei lui Paul Goma este un act difi- 
cil, fiind greu de disociat între biografie şi ficţiune, din moment ce scrierile sale prind 
viaţă prin fructificarea memoriei, ca fapt reparator. Autorul îşi scrie Cartea vieţii, cu 
nenumărate reveniri şi digresiuni, asemeni unei simfonii dezläntuite pe tema centra- 
la a neuitării. 

Intre el şi ceilalţi se află permanent Zidul carceral implicând imposibilitate de 
comunicare, suferinţă generată de exil datorită timpului istoric nefast, conştientizare 
a propriei condiţii autoimpuse. „Călătoria la capătul nopţii” a lui Celine se 
transformă, păstrând aceeaşi savoare crudă a scrierii, într-o călătorie la capătul 
Memoriei , în încercarea de rezolvare a crizei de sine, de recuperare integrală a unui 
destin asumat. 

Miron Radu Paraschivescu îl numea în 1967, cu ocazia lecturării unui fragment 
din romanul „Ostinato”, „un Soljenitin român”, ca posibil formator şi susţinător de 
opinie vehementă. Numai că luarea de poziţie radicală, revolta nesustinutä de ceilalți 
este ca „râul ăsta al nostru, lin, nu-l tin potecile să ajungă la nicio mare (...) un râu 
care nu se varsă nicăieri”, concluziona amar însuşi Soljeniţîn. 

Omul Goma este orgolios, incisiv şi vindicativ, considerând că deţine adevărul, 
predicând împotriva dezamăgirii şi a blestemului neputintelor semenilor de pe 
poziţia de maxima moralia: ,, doar el nu se face vinovat de consimţământul tacit şi 
de complicitate tacită.” 

Scriitorul Goma, în schimb, se detaşează printr-o rară putere de exprimare 
afectivă directă, purtătoare de încărcătură simbolică. „Singur împotriva tuturor”, 
după cum se autodefineşte (deoarece prea puţini şi-au asumat acea conştiinţă a cul- 
pabilităţii de care pomenea Jung), scriitorul îşi construieşte propria casä-fictiune, 
înălțţându-i cu obstinatie zidurile, după planurile Memoriei-personaj, sfidând, astfel, 
clişeele impuse de perceperea voit-subiectivă şi unilaterală. Omul Goma este inco- 
mod, dar scriitorul este neîndreptätit de viziunea impusă asupra propriului exil şi, 
implicit, asupra operei. 

Criticul Nicolae Manolescu reţine doar aspectul de mixaj între maniera subiec- 
tivă a evocării şi exactitatea informației cu un pronunţat caracter documentar. Alex 
Stefănescu se opreşte asupra subiectivităţii pregnante în selectarea amintirilor, în 
funcţie de imaginea pe care o compun ele autorului. 

La o primă vedere, s-ar părea că scriitorul suferă de ,, adolescentismul scrie- 
rii”; revelaţia apare odată cu pătrunderea în substraturile scrierilor: călătoria în inti- 
mitatea casei-ficţiune, descoperirea treptată a eşafodajului interior ilustrează resortu- 
rile creației prin simboluri amintind de Faulkner (pe care l-a şi tradus) prin imagism, 
de Marquez prin elementele de realism mitic, de Creangă şi de Salinger prin creio- 
narea nostalgiei copilăriei şi a înstrăinării adolescenţei, de Celine şi de Anna Gavalda 
prin exprimarea frustă şi realistă a experienţelor. 

Virgil Podoabă evidenţiază prezenţa nivelelor ontopoetice din câteva romane, 
precum şi existenţa celor doi centri generatori „unul coşmaresc şi infernal (...) şi 
altul paradisiac şi visător.” Criticul Ion Simut semnalează evoluţia de la „obsesia 
stilului” din primele romane la modul direct al scrierii vii din romanele carcerale. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 18 


Dincolo de încercările de recuperare a imaginii scriitorului (mai ales prin 
romanul ,, Din calidor” văzut ca punct central de reper al operei) datorită demersuri- 
lor critice apărute în revistele „Vatra”, „Apostrof” şi „Familia”, demersuri semnate 
de Ion Simut, Florin Ardelean, Al.Laszlo, Iulian Bodea, Al.Cistelecan, Virgil 
Podoabă, Liviu Malița, se constată prezenţa unei indiferente voite, etichetarea operei 
sale suferind, în mare parte, de anatema aruncată asupra omului, ca efect de bume- 
rang al lansării propriului rechizitoriu împotriva lumii. 

Astfel am considerat util să conturăm un demers critic ce s-ar dori echidistant 
faţă de polemicile vehemente, prin analizarea şi scrutarea resorturilor interioare ale 
constituirii eşafodajului fictiunii, însoţind Memoria-personaj în constituirea operei. 
Romanele lui Paul Goma oferă resurse înnoitoare de viziune artistică uimitoare, în 
virtutea opiniei lui Umbero Eco despre apertura devenită caracteristică a oricărui tip 

Această trăsătură complexă duce la polifonie şi multivalentä, deoarece, 
pătrunzând în intimitatea textului, se pot identifica neaşteptate configurații 
simbolice. 

Adoptând metoda arhetipală (Northorpe Frye), hermeneutica radicalizată (Paul 
Ricoeur) accentuând sensurile figurative ce descoperă spaţii semantice şi simboluri 
inedite, critica fenomenologică a conştiinţei (Georges Poulet) precum şi viziunea hei- 
deggeriană asupra timpului (Walter Biemel), încercăm să demonstrăm prezenţa unei 
configurații simbolice a unui destin geometrizat, dat şi asumat, care este transpus 
într-o ficţiune vie, cu ajutorul funcţiei ordonatoare a memoriei. 

Romanele lui Paul Goma se pretează, ca deschidere de interpretare, la 
psihocritică,aplicată figurativ şi imaginativ, pornind de la premisa că destinul 
scriitorului scriind şi scriindu-se în acelaşi timp, iubind romanul (care îi oferă, după 
propria mărturisire, posibilitatea relatării vii, a povestirii/reconstituirii directe, imme- 
diate) este marcat de o geometrizare elocventă, descifrabilă printr-un inventar de 
simboluri. 

Astfel, în capitolul „Biografia unui destin tulburat” ne-am propus trecerea în 
revistă a principalelor repere existenţiale ale autorului, care i-au marcatt în mod defi- 
nitoriu calea. Capitolul al doilea este rezervat, pornind de la premisa identificării 
rolului configuratiilor simbolice, calidorului-centrul lumii peste care se suprapun 
experienţele copilăriei până la semnele invaziei timpului istoric. Spaţiu calidorului 
este schiţat prin repere mitice în care existenţa pură este reconstituită nostalgic. 

Capitolul al treilea urmăreşte avatarurile adolescenţei în veşnic refugiu, de-a 
lungul unei raze tangentiale aflate în sens unic spre marginile cercului-destin, în 
romanele „Arta refugii”, „Astra” şi „Sabina”. Capitolul al patrulea, intitulat „Cercul 
Infernului”, marchează analiza polului opus al universului ficțional: infernul carce- 
ral, evidențiind alunecarea în condiţia subumană a individului. Fiinţa suferă socul 
claustrării, este supusă dezintegrării treptate în malaxorul Istoriei necruțătoare. 

Experienţa artistică a ficţiunii, romanul-experiment este evidenţiat în capitolul 
al cincilea, dedicat, simbolic, căutării stabilităţii (iluzorii) a personalităţii creatoare 
înscrise într-un pătrat-refugiu în cercul existenţial; în acest laborator subteran apar 
romanele ,,Ostinato”, „Uşa noastră cea de toate zilele”, „In cerc”, „Gardă inversă”. 
Memoria lucrează la palierul intimist al casei-fictiune (romanele „Bonifacia”, 
„Justa”, „Roman intim”.) 

Urmând liniile configurației simbolice, în capitolul al şaselea punctul exterior 
cercului oglindeşte tribulatiile fiinteidesprinse definitiv de cercul devenit infernal, 
tribulatii fructificate în romanele „Culorile curcubeului” şi „Soldatul Câinelui”: 
Memoria-personaj reconstituie avatarurile unui nou început, marcat de tensiunea 
ruperii de cerc. Stabilirea definitivă prin re-refugiu a exilatului (capitolul al şaptelea) 
oferă oportunitatea construirii unui cerc propriu în care ficţiunea poartă amprenta 
metaforică a oboselii fiinţei, până la o posibilă ruptură de ea (romanele „Altina-gra- 
dina scufundată”, , Adameva”); confesiunea atinge culmi dramatice, simbolurile 
abundă într-un imagism aparte, cu ecouri faulkneriene, prin impresia de sfâsiere 
lăuntrică, urmată de prezenţa unui gol resimţit. 

Demersul analitic se finalizează prin concluzia (deschisă) a ideii destinului 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 19 


asumat şi al căutării de negăsire ca emblemă a scriitorului exilat definitiv, într-un alt 
cerc , străin de această dată. 

De-a lungul studiului de faţă urmărim prezenţa arhetipală a simbolurilor 
(punct, calidor, cerc, mamă, pădure, mască, gară, carte, vânătoare, uşă etc.) care intră 
în componenţa unor metafore configurale interne, fapt ce oferă posibilitatea perce- 
perii resorturilor interioare ale scriitorului transpuse figurativ, scriitor însoţit perma- 
nent de umbra Memoriei-personaj. 

Am recurs deopotrivă la teoria şi la critica literară menţionată, în încercarea de 
a identifica fatetele simbolice ale creației unui scriitor marginalizat, lăsând la o parte 
receptarea publică a persoanei acestuia, din considerentul demonstrării faptului că se 
poate trece dincolo de prejudecăţi. 


NOTE 
Timpul-suveică şi memoria zidului (spirala inversă) 
Metafora revoltei în „Soldatul câinelui” 
“Aţi vrut să mă îngropaţi în cripta săpată într-o carte.” 
(Soldatul câinelui, p.45) 


Criticul Ion Simut afirma: “Nu încape îndoială că Paul Goma este, în sensul cel 
mai profund şi detestabil al temperamentului său, un macedonskian. Ceea ce a 
“reuşit” Macedonski cu o epigramă, Paul Goma a realizat cu un jurnal în trei volu- 
me. Ca un arc voltaic peste timp, Poetul Absolut de la începutul secolului comunică/ 
rezonează cu Dizidentul Absolut de la sfârşitul lui.”1 

Credinţa într-o unicitate a moralei absolute este, în esenţă, o mască. O mască a 
unui scriitor dezrădăcinat care se caută pe sine. “Boala de moarte” a lui Kierkegaard 
îl macină, începând cu experienţa Fiului Divin care, în Calidor, într-un moment 
semnificativ, se ascunde într-o groapă proaspăt săpată, într-un joc incert al vieţii şi al 
morţii. 

Din păcate, opera romanescă a lui Paul Goma este umbrită de “Jurnalul” său, 
care îi creează antipatii, condamnări, reproşuri. După anii ‘90, scriitorul se va închi- 
de în propriul cerc, un alt cerc schiţat, paradoxal, în exil. Paul Goma trăieşte indife- 
rent, “nepăsător şi neprevăzător de felul lui”2, “departe de lumea dezläntuitä”, unde- 
va, în mijlocul unui spațiu autoimpus. 

Se pune întrebarea: de ce? Este greu să judeci obiectiv, “să-ți păstrezi 
cumpätul”3 în momentul în care intervine atitudinea generală de respingere, un 
întreg cor de contestări a celui ce însuşi contestă totul şi pe toţi. Cu toate acestea, din- 
colo de motivaţie, se profilează încrâncenarea celui care îşi etalează blestemul 
dezrădăcinării; odată ce legăturile Fiinţei au fost rupte, “Cuvânt despre rostirea româ- 
nească” a lui C. Noica se transformă în “Cuvânt despre amutirea românească”. 

În esenţă, despre Paul Goma se poate spune că îşi scrie Cartea Vieţii, cu 
nenumărate reveniri şi distorsiuni, interogări şi reluări obsedante, asemeni unei sim- 
fonii dezläntuite pe o temă centrală, ca matrice a memoriei. 

El este prizonierul propriei condiţii de exilat, exilatul care parcurge dureros şi 
dramatic drumul extenuant al refugiului. Între Paul Goma şi Ceilalţi se află mereu 
Zidul, acel zid sartrian marcând absurditatea condiţiei umane în lumea modernă 
implicând lupta pentru supravieţuire şi pentru păstrarea demnităţii. 

Refugiu — Exil — Eu. Goma se scrie şi se trăieşte pe sine într-o continuă 
metaforă a revoltei, împotriva a toate şi a tuturor; de fapt, “bunul sălbatic” al lui 
J.J.Rousseau nu-şi poate găsi locul într-o lume supusă “zidurilor”, văzute sau 
nevăzute. 

El este un “soldat al câinelui”: “câinele soldatului” (cu trimitere la poezia lui 
Grigore Alexandrescu) este fidel şi loial până la moarte; scriitorul nu este fidel şi 
loial decât lui însuşi, pentru că Orfanul care îşi pierde tatăl şi statutul de Fiu Divin4 
devine Refugiat, apoi Exilat de semeni, pierzând încrederea. Nu se pune problema 
rint al căutării de sine, după despărţirea voită şi conştientizată. 

29 cc 


“Soldatul câinelui” se află sub semnul a trei lait-motive: “e bine”, “adâncă 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 20 


e fântâna trecutului”, copilul Filip. Trei lait-motive care concentrează sinuoasa 
luptă interioară a vocii auctoriale exprimând simbolic radiografia disperării dureroa- 
se de a fi. 

Emil Cioran afirma la un moment dat: “Întreaga mea viaţă a stat sub semnul 
morţii. Si nu am scăpat niciodată de acest gând.”5 Exprimarea explozivă, uneori vio- 
lentă şi sardonică, parafrazându-l pe Cioran, evidenţiază tocmai această frământare 
lăuntrică. 

Copilul izgonit din Calidor este, în esenţă, izgonit din Paradis, reflectându-se 
în ipostaza maturului aruncat în Infern. “Soldatul câinelui” dezvăluie ipostaza 
absurdă a “hăituitului”; expresia “e bine..."6 din prima pagină dă impresia de nor- 
malitate raportată la gesturile cotidiene, o încercare de menţinere a ecchilibrului 
interior în “tranşeele” unei existente permanent urmărite de “adrenalina pericolului”. 
Confesiunea abruptă, marcată de elipticele “Ştiam. Ştia. Stiusem.”7 este rezultatul 
unei răsturnări a ordinii logice: deznodământul devine punctul derulării inverse a 
firului narativ, într-o reluare inedită: vocea auctorială devine abruptă, oglindind o 
puternică ruptură interioară, un dezechilibru ce generează un stil aparte. În “Noile 
maladii ale sufletului”, Julia Kristeva punea problema scrierii (ca elaborare a unui 
stil) înrudită cu “lupta subiectului cu schizofrenia sau cu depresia”8. Adică scrierea 
unui roman este “opera unui subiect — adolescent perpetuu”9, trăind o permanentă 
stare de nedesăvârşire, oscilând între agonie şi extaz. 

La Paul Goma, “adolescentismul” scrierii se traduce prin tonalitatea de 
răzvrătire amară, de afirmare a unui crez şi de negare a lui. “Soldatul” Goma este al 
“câinelui” — Destin: el nu este supus, ci supune; între eu şi idealul eului se dezvoltă 
o întreagă epopee a spiritului refractar. 

Memoria zidului este punctată de intervenţia abruptă a unui flash-back agresiv: 
bomba din carte — un punct negru încastrat într-o suprafaţă dreptunghiulară, carce- 
rală devine “gaura neagră” de absorbţie a tuturor emoţiilor şi trăirilor, anulând şi 
putinţa de a acţiona. Devine “patria întunericului, adevărului şi uitärii” 10 de care vor- 
bea Gabriel Garcia Marquez în “Toamna patriarhului”. De aici neîncrederea, 
nerăbdarea, impetuozitatea. 

Cartea lui Thomas Mann “Iosif şi fraţii săi” este o piatră de încercare a eului în 
lupta cu eul ideal: “adâncă e fântâna trecutului” — metafora declanşază practic un nou 
nivel de interogări interioare, la început privite cu suspiciune. 

“Scriitorul mare este mare pentru că e adevärat”’11, afirmă răspicat Goma, 
insistând asupra identităţii operä-destin-existentä. “Scriitorul şi cartea? Scriitorul sau 
cartea?” 12, continuă el reflexiv. Actul de creaţie capătă automat caracter intim, iar 
publicarea operei devine înstrăinare, prin intervenţia altor factori externi. 

Tocmai pentru a menţine legătura de sânge cu propria zămislire, pentru a re- 
evalua şi a re-cunoaşte fiinţa proprie aparținând Fiinţei Mari, scriitorul creează în 
limba maternă căutându-şi matricea. 

Distorsiunile temporale acutizează drama: starea de panică şi tensiune este 
completată cu faptele rememorate în străfulgerări: timpul — suveică se desfăşoară 
rapid, decomprimându-se în momentele de maximă agitaţie interioară. Dacă 
“occidentalii şi-au destupat urechile, şi-au descleiat ochii”’13, este în van; acest 
moment Soljenitin se încheie cu concluzia tristă că “omul nou este un mut”14. 

Zidurile concrete din ţară au fost eludate, cu atât mai mult este şocantă 
construirea unei închisori proprii în exil. “Fântâna trecutului” diferă de “Fântâna vii- 
torului” — uitarea. Milan Kundera afirma: “pesemne că voiam să uit pentru o vreme, 
condiția mea de emigrant. Mi-era însă cu neputinţă: hipersensibil cum eram la desti- 
nul ţărilor mici, totul mi-a amintit acolo de Boemia mea”15. Pe de altă parte, Emil 
Cioran constată că “...dispreţuiţi sau ignorati de întreaga lume, voiam să facem să 
vorbească despre noi... Am alcătuit o generaţie în fond tragică” 16. Motivația, însă, 
diferă. Cioran vorbeşte în numele unui crez politic din tinereţe, mergând până la 
extreme, Kundera alege calea exilului “de catifea”. Metafora revoltei apare şi la 
Kafka; funcţionarul Risach rupându-se de universul functionärimii devine utopie: în 
societatea modernă birocraţia creează, la rândul ei o anchilozare a existenţei, o ruti- 
nizare impunând conduita uniformizării, o iluzie a lumii opțiunilor posibile. Eroul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 21 


din “Bravul soldat Sveijk” al lui Hasek este indiferent față de război, se desolidari- 
zează de semeni ca atitudine, sesizând absurditatea războiului. 

Goma este, în schimb, “soldatul” care nu poate rămâne indirent la cenzura 
exprimării, la îngrădirea dreptului de opinie, la anularea demnității individului. Se va 
desprinde din destinul colectiv: un afluent nu mai urmează legea fluviului, ci îşi 
schimbă cursul: “matca” soresciană dă naştere unui fir sălbatic ce se 
autodezrădăcinează, datorită “zăgazurilor”. 

“Eu eram nimic, nimeni; nu aveam statut”17, afirmă Goma, punând problema 
îndepărtării de pulsul real al cotidianului românesc; în schimb rămăn întrebările fără 
răspuns. 

Lait-motivul fântânii devine, în viziunea autorului “o salbă de peşteri”18 
dispusa într-o hartă interioară confuză. Timpul-suveică într-o continuă consumare se 
reduce la un singur punct: naşterea, matricea, dincolo de care nu mai există nimic: 
ruptura de Fiinţă . Dasein-ul lui Heidegger este alterat. Această ruptură provoacă “o 
castrare”19, datorită unei tăceri impuse ca blestem al neputinței de a acţiona, tăcere 
degenerând în uitare impusă, într-o amnezie dorită. 

Rememorarea trierii celor “ce rămân sau pleacă” se centrează în jurul afir- 
matiei “şi mai ales, să ţinem legătura!”, ca näzuintä ascunsă a unei solidaritäti a 
dezrädäcinatilor. În esenţă, ea se dovedeşte inutilă, câtă vreme moartea, dispariția sau 
pur şi simplu rătăcirea în Siberia existenţei o face imposibilă. Revenirea în planul 
prezentului apropiat se face sau brusc sau treptat: “fasciculul” de lumină vie a reme- 
morării descoperă alt eveniment încrustat în timpul-monadă; peste ani “funda 
albastră”, asemeni mănuşii de dantelă proustiene, evocă dureros faptul copilăriei: 
rămânerea sau plecarea relationate la ceva concret, palpabil (“trăiască 
Guttenberg!”20 - arestarea tatălui). 

Imaginea copilului din fundul gropii pregătite pentru tatăl luat prizonier este 
tulburătoare: “adânc e cerul cu stele şi cu frăţiori 21; este o metaforă a căutării 
refugiului, o anticipare a destinului de cavaler rătăcitor tânjind după o puritate 
pierdută definitiv. 

Afirmația lui Filip “tu nu lucrezi, tu strici lumea”22 într-un moment de revoltă 
copilărească relevă, în esenţă, ipostaza Revoltei: “stricarea lumii” înseamnă 
cutremurul, fisura unei lumi închise, a “cercului” ce devine imperfect subminat din 
interior. 

Aşteptarea este mai cumplită decât frica; aşteptarea, amprentă a absurdului 
condiţiei umane, nu mai este fără scop: este oglinda “bolii de moarte”, a panicii mas- 
cate, a fricii de pericol nevăzut pe care îl simte mereu hăituitul, potentiala pradă. 

În “Toamna patriarhului”, Dictatorul aşteaptă, trăind în timpul-suveică, finalul, 
confruntarea; personajul-narator aşteaptă nu confruntarea, ci o alternativă la fel de 
întunecată ca şi cutia dreptunghiulară a bombei. 

“Când nu poţi să rezolvi dilema muri-vor?/ muri-vom?, te multumesti cu reîn- 
temeierea unei cetăţi albe pe fond verde, oglindindu-se în negru”23. Histria este o 
recompunere a unei utopii, ţinutul ideal, singura pată de culoare într-o lume osificată, 
o formulă de evadare din faţa unui destin - Sfinx necruţător. Se va vedea că, în esenţă, 
purtând memoria zidului încastrat în propria fiinţă, autorul va pierde, asemeni perso- 
najului sartrian din nuvela “Zidul”, şi nostalgia ținutului ideal în exil (“acum însă 
puteam să mă uit în sus cât pofteam, cerul nu-mi mai evoca nimic. Era mai bine 
aşa”24, afirmă personajul lui Sartre). 

Evoluţia propriului exil este creionată astfel: “rămânerea pe loc în Basarabia, 
în 1940 — dar înstrăinarea acasă; al doilea: refugiul din '44 chiar dacă nu părăseam 
ţara, nu tot printre străini eram? al treilea ar fi cel din '70: excluderea din literatură 
şi din... prietenii literare. Pe acesta din urmă, pe adevăratul exil din '77 nu-l pun la 
socoteală, nu e adevărat; plecând, mi-am luat cu mine patria: limba.”25 

Cercul se reduce la o tangentă la cerc, punctul exterior cercului urmat de 
cercul circumscris unui dreptunghi; atitudinea de clandestinitate, de precauţie 
exagerată duce cu gândul la afirmaţia lui Cioran: “Să ne fi născut din oboseala 
romanilor şi lacrimile dacilor?”26, mărturisind practic revolta împotriva unei inertii 
inexplicabile. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 22 


Metafora dreptunghiului devenit cerc relevă obstinatia propriului destin, acela 
al “scriitorului obsedat de întunericul regimului concentraționar.”27 Spirala 
nesfârşită a dansului nebunesc al figurilor geometrice evidențiază tensiunea generată 
de panică a hăituitului: absurditatea acelui “mereu — continuare, mereu — iaräsi”28 
schiteazä o atmosferă suprarealistă. 

Este interesantă asocierea vârtejului acesta de gânduri cu elementele primare: 
Focul — Aerul — Pământul — Apa, rezultând o tulburătoare şi stranie alegorie a desti- 
nului. Existenţa în parametrii memoriei zidului se derulează în “acel dincolo de unde 
începe libertatea: Franţa, cu toate ale ei, este acest dincoace, care se mai cheamă: 
acasä”.29 

Acel “dincolo” este cu atât mai dureros cu cât vine în prelungirea “päräsirii — 
unui — acasă — de- neträit”’30, a cercului care devine dreptunghi, a Focului ce se stin- 
ge în Pământ traversând Aerul, departe de Apă: Fiul Divin, rătăcitor, nu se va mai 
întoarce niciodată în “oaza idilică şi patriarhală”'31, pentru că aceasta nu mai există, 
sufocată de cercul carceral. 

Metafora “cheii” devine obsesie: cheia este, în esenţă, obiectul ritualic ce 
conferă sentimentul siguranţei depline, al protecţiei, al izolării sugerat de acel 
“acasă”; gesturile precipitate traduc, de fapt, panica hăituitului: “aceste trepte negre 
până la nivelul apartamentului. Nimic (mai exact: nimeni)... "32 

Aceeaşi “cheie” este îngropată adânc în spiritul poveştii ritualice care oferă, 
involuntar, copilului Filip, protecția unui univers ideal, utopic; “Tinerețe fără 
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” este ales ca emblemă a tragismului condiţiei 
umane, în mod instinctiv: uitarea este cea care marchează profund sufletul copilului, 
uitarea care şterge simbolic toate dihotomiile. 

Matura voce auctorială se regăseşte nostalgic în ipostaza fiului (Filip), care, 
asemeni celui “din calidor”, descoperă lumea, interpretându-i semnele. “Relaţia 
dintre timpul naratorului şi cel al povestirii depinde în întregime de istoria care se 
narează, folosind respectiva perspectivă temporalä”33, afirma Mario Vargas Llosa. 
Astfel rotirea “în suveică” a clipelor se derulează mai lent sau mai rapid, în funcţie 
de ilustrarea timpului-crater. Acei “timpi vii 34 reflectă intensa esentializare a 
trăirilor, care se aplică trecutului. 

Prezentul se desfăşoară cu rapiditate datorită aglomerării de fapte, senzaţii 
empirice, evidențiind o autosuficientä a relatării. Dialogurile cu personajele 
Corsicanul şi Motu scot la lumină jocurile de culise ale unui sistem obstructionist, 
dominator, potentând involuntar nostalgia după “calidor”: primul se erijază într-un 
mesager sfătos “al apărării”, însă cel de-al doilea se dovedeşte a fi “vulpea-vânätor” 
ca atitudine, desprins parcă din Bestiarii: explică, se explică, prezintă adevăruri 
trunchiate, concluzionează, priveşte detaşat. Cele două personaje au menirea de a 
întări credinţa personajului-narator că un liman eliberator nu există, în sensul 
regăsirii de sine. 

Paul Goma este “soldatul” care traversează luptând Infernul şi rămâne ancorat 
într-un Purgatoriu în care nu mai are nimic de spus referitor la “luptă”. “Căderea” din 
Paradisul calidorului reprezintă destinul asumat al unui om singur măcinat de vina 
tuturor “câinilor” care nu pot “lătra”: el este “indicatorul propriei noastre 
vinovätii 35. sau, cum afirma Emil Cioran: “Eu am devenit imun la orice (...) Nu 
înţeleg să fiu instrumentul nimănui 36. 


Note: 
Simut, lon, Arena actualităţii, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, p.94 
Simut, lon, op. cit, p.91 
Simut, lon, op. cit, p.93 
Pop, lon, coord., Dicţionar analitic de opere literare româneşti, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- 
Napoca, 2007, p.235 
Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.28 
Goma, Paul, Soldatul câinelui, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 1 
Goma, Paul, op. cit, p.7 
Kristeva, Julia, Nouă maladii ale sufletului, Editura Trei, laşi, 2005, p.149 
Kristeva, Julia, op. cit, p.149 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 23 


Marquez, Garcia, Gabriel, Toamna patriarhului, Editura Mast, Chişinău, 1995, p.270 

Goma, Paul, op.cit, p.27 

Goma, Paul, op.cit, p.30 

Goma, Paul, op.cit, p.43 

Goma, Paul, op.cit, p.44 

Kundera, Milan, Cortina eseu în şapte părți, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p.163 
Petreu, Marta, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, Editura Institutului 
Cultural Român, Cluj-Napoca, 1999, p.397 

Goma, Paul, op. cit, p.50 

Goma, Paul, op. cit, p.66 

Goma, Paul, op. cit, p.67 

Goma, Paul, op. cit, p.86 

Goma, Paul, op. cit, p.85 

Goma, Paul, op. cit, p.92 

Goma, Paul, op. cit, p.105 

Sartre, Jean-Paul, Zidul, Editura Rao, Bucureşti, 2005, p.16 

Goma, Paul, op. cit, p.109 

Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.91 
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 
p.1438 

Goma, Paul, op. cit, p.120 

Goma, Paul, op. cit, p.138 

Goma, Paul, op. cit, p.138 

Manolescu, Nicolae, op. cit, p.1438 

Goma, Paul, op. cit, p.141 

Llosa, Vargas, Mario, Scrisori către un tânăr romancier, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, 
p.76 

Llosa, Vargas, Mario, op.cit, p.77 

Podoabă, Virgil, Metamorfozele punctului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, p.242 
Mihăilescu, C., Dan, Despre Cioran şi fascinația nebuniei, Editura Humanitas, Bucureşti, 
2010, p.73 


BIBLIOGRAFIE 
Cioran, Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 
Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 
Goma, Paul, Soldatul câinelui, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991 
Kristeva, Julia, Nouă maladii ale sufletului, Editura Trei, laşi, 2005 
Kundera, Milan, Cortina eseu în şapte părţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008 
Llosa, Vargas, Mario, Scrisori către un tânăr romancier, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008 
Marquez, Garcia, Gabriel, Toamna patriarhului, Editura Mast, Chişinău, 1995 
Mihăilescu, C., Dan, Despre Cioran şi fascinația nebuniei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010 
Petreu, Marta, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, Editura Institutului 
Cultural Român, Cluj-Napoca, 1999 
Podoabă, Virgil, Metamorfozele punctului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004 
Pop, lon, coord., Dicţionar analitic de opere literare româneşti, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- 
Napoca, 2007 
Sartre, Jean-Paul, Zidul, Editura Rao, Bucureşti, 2005 
Simut, Ion, Arena actualitätii, Editura Polirom, Bucureşti, 2000 


* 


Nu mai ştiu cum am făcut - probabil voi repeta unele 
fragmente: 


UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE ŞCOALA DOCTORALĂ 
RAPORT DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ I 
Raza cercului. Spre tangentă Paul Goma 


Coordonator: Doctorand: 
Prof. univ. dr. Prof. 
ION SIMUT Daniela Anca Iederan 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 24 


noiembrie 2011 
Cap. III Raza cercului. Spre tangentă 


A 


„Arta refugii în faţa Istoriei 


Refuga - un termen configurat de autor, desemnează, în viziunea copilului, o fugă cu 
faţa la invadatori, retragere demnă. Refuga - însoţită de laitmotivul „ne mutăm” - simbolizând 
condiţia refugiatului, a dezrădăcinatului obligat - punctează ideea de supravieţuire care devi- 
ne o artă în cel de-al doilea roman autobiografic. Astfel arta refugii echivalează cu arta supra- 
vietuirii sub efectul dezastruos al acţiunii timpului istoric. 

Casa - ficţiune se configurează treptat, pornind din centrul cercului, în virtutea 
desfăşurării Memoriei. 

Starea de graţie absolută, acel „nunc stans”, punctul imobil al eternității pe care îl 
înconjoară, raportându-i-se, punctele fluente ale timpului, după cum punctele unei circumfe- 
rinte se raportează la centru”l rămâne calidorul. 

Putem vorbi de o rupere de centru, de o părăsire nevoită a matricei, de o disipare a 
fiinţei smulsă din rădăcini. 

„Refuga” are loc poticnit: traiectoria este şovăielnică, având numeroase ezitări şi aba- 
teri, până la un refugiu provizoriu, care ar putea deveni un nou centru de cerc. 

Un cerc iluzoriu, un destin impus, forţat de istorie. 

Gaston Bachelard oferă, în „Filozofia lui nu”, o soluţie a problemei: pentru un punct O, 
desemnat ca centru al cercului, pot fi trasate mai mult „cercuri de diametru”, „tangente inter- 
ior la cercul dat de raza OC”2. 

Această demonstraţie este valabilă în cazul unei ficțiuni biografice care nu implică un 
factor exterior, declanşator de rupere totală de matrice. În cazul lui Paul Goma, cercurile se 
trasează şi dispar treptat, se estompează, nefiind construite voit. Sunt cercuri ce plutesc pe 
undele Memoriei, se constituie, fiinteazä fulgurant, dar nu sunt ancorati în parametrii edenici 
ai fiinţei. Ele formează, în schimb, raza. 

Raza trasată este unică şi implacabilă, neadmitând şi alte traiectorii, eventual iluzii de 
traiectorii. 

A 
Calidor 
A» 

Paradoxal, refuga generează raza fertilă pentru constituirea concetrică a Casei - ficţiune, 
producând o adevărată izomerie a fiinţei: „compoziţia chimică” a acesteia rămâne aceeaşi, 
identică prin situarea la nivel de simbol în eternul calidor , dar structura configurală va fi dife- 
rită, prin efectul acumulării şi al metamorfozării tuturor experienşelor comsumate departe de 
calidor. Scriitorul nu va avea parte de acea libertate de care pomeneşte Bachelard: în momen- 
tul plecării pentru el există, simbolic, un singur arc de cerc ce duce numai la periferie; spre 
centru, înapoi - niciodată. 

El va înainta „în dinţi de fierăstrău”3 pe o singură traiectorie identificată cu o rază 
unică, implacabilă ce-i defineşte destinul, încrustat într-o ecuaţie referentialä: 


Raza OA = î/ calidor/ timp istoric  multiplcat cu sine însuşi > infinit mic 
(dintele de fierăstrău) 
r(raza)>calidor= mic (calidor - A) 

Libertatea de opiune nu mai există; „infinitul mic pare ca infinit frânt, lăuntric rupt”4, 
care se constituie în fragmente temporale distincte, reţinute de Memorie. 

În eşafodajul Casei - ficţiune, dinţii sunt mai numeroşi sau mai puţin numeroşi, în 
funcţie de fragmentele de drum parcurs pe traiectorie. 

În final, însă, toţi alcătuiesc fierăstrăul Istoriei ce dezorganizează fiinţa într-o lume „care 
seamănă cu un cazan închis ermetic”5. 

„Din calidor” se încheie cu descrierea unei senzaţii a Orfănelului refugiat: coşmar, 
mâna protectoare a mamei, nedumerire, confuzie. 

„Arta refugii” continuă experienţa, debutând imperativ: ,Mutarea!”6 şi cu constatarea 
personajului- narator: 

„Ne mutăm” (op.cit.., p.5). Acest prezent al verbului devine, în sine, un laitmotiv nu 
numai al romanului, ci şi al întregii traiectorii existenţiale, până la evadarea necesară din cerc. 
Chiar dacă mutarea reprezintă o schimbare de locaţie (din cancelaria şcolii în gazdă, la moş 
Veniamin), personajul o percepe altfel: nu este o mutare propriu-zisă , în parametri normali, ci 
o gonire: este o refugă, în aceeaşi comunitate. 

Domnişoara învăţătoare Coban (refugiată şi ea) este cea care remediază sensul acţiunii: 
„refugiu însemnează şi tragere îndărăt, tragere cu spatele” (...) şi mai artă e să refugi, ca noi, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 25 


basarabenii” (op.cit.,p.6). În fata timpului istoric în acțiune, demnitatea se păstrează, cu orice 
pret: te refugiezi curajos, cu fața la invadator, nu las, cu spatele. Înfruntarea istoriei cu 
demnitate îl determină pe copil să-şi dorească destinul unui compozitor, creator de opere 
pentru refugiați. 

Deocamdată, personajul se află încă ancorat total în „subiectivitatea - centru”7; el 
judecă noile realităţi şi conjuncturi în funcţie de „obiectivitatea - periferie”8 la care ajunge: 
moş Veniamin la care se mută „nu seamănă deloc cu moş Iacob al meu, de la Maria; cu toate 
că e îmbrăcat, tot, în alb’(op.cit., p.8). 

Această constatare traduce, în esenţă, atitudinea inconştientă de respingere a noilor rea- 
lităţi de către copilul refugiat, silit să ia act de infern, prin ruperea de edenul ştiut. 

Comunitatea de basarabeni refugiaţi în Gusu analizează structura noii locaţii, sur- 
prinzând obiceiurile locale în comparaşie cu cele lăsate în urmă: modul de a vorbi, 


6 Toate citatele fără indice sunt preluate din romanul Arta refugii, Editura Dacia, Cluj- 
Napoca, 1992 bucătăria ardelenească, sistemul de construcţie al caselor, obiceiurile de Paşte. 
Monografia începută de mama (căci ea este păstrătoarea memoriei edenului prin puterea logo- 
sului care făptuieşte ficşiunea fiului, mai târziu) este continuată, involuntar, de fiu, prin trans- 
punerea concretă, în scris a Memoriei, a noii realităţi văzute prin ochii copilului. Acesta asistă, 
ca martor, la discuţiile adulţilor despre mersul evenimentelor; interpretarea lor este similară 
celei „Din calidor”, configurarea prin desenul proiectat redând viziunea asupra istoriei perce- 
pute ca un joc de şah: „Nu dorm. Eu nu dorm - ei nu tac (...) Eu nu-s aşa-i românul, nu cedez 
nicio palmă de damă. (...) Îi bat pe toţi, însă îi fac, direct, mat. Nu iau niciunuia dama. Regina. 
Fiindcă nu se face să iei regina aproapelui tău.” (op.cit, p.53). 

„Orice structură lineară reală sau realizată constituie structuri fine”9. Structura razei 
este alcătuită din amintirile mirosurilor, gusturilor, observaţiilor noii realităţi, în încercarea 
copilului de a-şi recompune dimensiunile universului familiar. „E bine aici, în Ardeal. La 
Gusu. Cu Cristian, cu Reli, cu alţi copii ... Nu-i chiar ca la Mana noastră, dar, merge. Uneori 
mă întreb dacă nu m-am micit, venind în refugiu, încoace. La Mana ştiam tot felul de chestii 
(...). De când am venit la Gusu, parcă le-am uitat. Parcă nu le-aş fi ştiut niciodată - de asta zic 
că m-am micit.” (op.cit., p.70). 

Copilului îi e teamă să nu uite, simbolic, în sensul să nu piardă legăturile invizibile cu 
acel calidor care îi imprimase initial întreaga devenire. Descrierea anticipativă îşi face simțită 
prezenţa, punctând amintirea copilului, în maniera întâlnită şi în primul roman autobiografic: 
, Încolo, departe, departe, cerul nu pâlpâie, dar e roşcat; roşu parcă ar fi foc. Dar nu: nu se vede 
focul de pe pământ, numai pe cer” (op.cit, p.59). 

Roşul zărit din calidor este rosul de la noul orizont, roşul războiului distrugător de 
energii, culoare a prigoanei impuse de invadatori. De aceea veghea este necesară; copilul 
veghează, înregistrează, judecă totul prin prisma sa: 

„Într-o seară, eu mă prefac că am adormit, ca să ascult . Şi aud.” (op.cit., p.71). 

Narațiunea decurge fără înregistrarea unor evenimente majore, cu excepţia întoarcerii 
tatălui şi a mutării în casa lui moş Ilie, unde miroase a oaie, dar, „dacă n-ai miros, ca tata, nu 
ştii ce-i viaţa, habar n-ai de moarte.” (op.cit., p.68). 

Această afirmaţie implică metafora configurală internă a echilibrului fragil dintre viaţă 
şi moarte, a nepăsării generate de călirea fiinţei în faţa amenințării neantului. 

Odată cu întoarcerea tatălui, copilul învaţă să supravieţuiască muncind: cositul este o 
modalitate de a-şi asigura traiul în refugiu, ocazie cu care mama şi tatăl se erijează şi în obser- 
vatori ai virtuţilor ţăranilor în mijlocul cărora trăiesc, constatând asperitätile spaţiului mioritic 
blagian, în mod realist şi palpabil: „nu apucă omul să-şi tragă răsuflarea, după urcuş că trebuie 
să coboare; şi iar să urce, pe hulă în sus, cum zic ei” (op.cit, p.83); acest spaţiu este oglindit în 
sobrietatea aparte a cântecului: „doinele lor au un fel de demnitate în tristeţe ... o retintere în 
jale.... Doinele lor nu bocesc, ca ale noastre” (op.cit., p.95). 

Dar Istoria îşi face simțită prezenţa: femeile din sat se ascund odată cu apariţia Armatei 
Roşii. Frica pentru soarta celor dragi determină familia să părăsească definitiv satul Gusu în 
căutarea unui nou adăpost, odată ce se anunţă încheierea războiului „ca să ni se piardă urma” 
(op.cit., p.121) în comuna Buia. Iluzia unei posibile existente liniştite se destramă rapid: 
zvonul venirii armatei „eliberatoare” stârneşte din nou refuga, în miez de noapte, degringola- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 26 


da, agitația: „Arată: încotro-i încotroul?” (op.cit., p.112). Încotroul este în esenţă, niciunde, 
familia se întoarce mascând teama sub cântec intonat isteric, ca descărcare a trăirilor: „toţi trei, 
cântând. Răcnim atât de tare, încât nu ne mai auzim (...) tare, fals şi pe-pas.” (op.cit., p.113). 

Absurdul existenţei se manifestă tot mai pregnant. Istoria ţese destine şi le anulează pe 
altele, trecând indivizii în categoria fulgeratilor, aşa cum îi numeşte pe refugiaţi un localnic, 
cuvânt rostit cu teamă ca de blestem (dar implicând şi dispret şi milă, în acelaşi timp, un deri- 
vat complex de sensuri). Noul dinte de fierăstrău trebuie parcurs: de fiecare dată este vorba 
despre o înaintare aparentă, conturând astfel asperitätile destinului de refugiat, suspectat de 
toată lumea, inclusiv de proprii semeni. Cornel Ungureanu 0 evidenţiază învăţătura transmisă 
de tatăl păţit fiului, prin care acesta va trebui să accepte neîncrederea, tensiunea, disprețul şi 
suspiciunea atât a semenilor, cât şi a regimurilor politice. 

Cu fiecare mutare începe o nouă epopee generată de dorinţa de stabilitate, de stabiliza- 
re, de înrădăcinare a fiinţei. 

De fiecare dată, acţiunea în sine se dovedeşte deşartă: cu umbra invadatorilor în spate 
re-constructia unei vieţi tihnite se anulează; sau tot ce se înalţă nu este durabil, purtând, parcă 
blestemul ascentral al zidirii meşterului Manole. Haosul nu poate fi îmblânzit pe deplin, fapta 
nu se poate concretiza deplin, deoarece totul se clădeşte pe nisip: „A construi pe nisip e sin- 
tagma ce flutură ca un steag, deasupra edificiului epic.”11 

Recurenta motivului „Pornim. Plecäm, ne mutăm” (op.cit., p.121) marchează vocaţia 
căutării Locului de stabilire şi de recompunere a destinului în acest sens, reiterând prezentul 
perpetuu al fiinţei dezrădăcinate , supuse vâltorilor Istoriei, care nu va afla niciun tărâm al 
făgăduinţei. 

Vocatia de întemeietori subzistă odată cu fiecare început chiar dacă traiectoria este 
unică datorită „cauzei direcţiei sale.”12. 

În Buia, totul este reluat în parametrii aceleiaşi arii: stabilirea la o nouă gazdă, acomo- 
darea la o nouă şcoală, zvonul venirii unui nou val al armatei, fuga şi adăpostul - prin 
bunăvoința directorului - la o stână, în munţi, deoarece „vin altele (valuri), mereu, mereu, ca 
mările, ca oceanele.” (op.cit., p. 126). Timpul istoric macină tot mai repede rădăcinile, absur- 
dul devine lege supremă, viaţa se află la cheremul lui, supraviețuirea se transformă într-o artă 
pe care nu o posedă oricine. 

Imprecatia tatălui exprimă această neputinţă a individului în faţa sorții potrivnice, 
implacabile care secătuieşte forţa vitală: „O, Doamne, nu Ti se pare că exagerezi? Nu crezi 
cä-Ti cam faci de cap? (...) Ne-a uitat, s-a dus la crâşmă betivanul nenorocit! (...) Cine altul 
decât ... Dumnezeii lui de Dumnezeu.” (op.cit., p.133). Dar imprecatia rămâne fără replică; de 
fapt, replica nici nu este aşteptată, nu intervine nici cäinta, nici smerenia, ci din nou, acţiunea. 
Fuga. 

Ilustrarea artei (cum o numeşte ironic şi amar în acelaşi timp, scriitorul) fugii şi a refu- 
gii, specifică dezrädäcinatilor smulsi de vântul necruţător al istoriei, trebuie făcută periodic de 
către aceşti în-pluşi neacceptati neînţeleşi şi respinşi de chiar tara-mamä. De aceea, simbolic, 
adverbul afară le este definitoriu. Or, cu afară nu poţi clădi nimic înăuntru, cu excepţia Casei- 
ficţiune, „cu mâinile, cu cuvintele” (op.cit. p.136). 

Vietuirea familiei, în miez de iarnă, la stână, relevă condiţia unor potenţiali Robinsoni 
Crusoe, în ochii copilului: totul capătă proporţiile unei aventuri, a unui nou început, activităţile 
cotidiene de supravieţuire par a fi căpătat aureolă mitică, părinţii devin eroi civilizatori în lupta 
pentru existenţă. Şi, lucru esenţial, ştiu să-i transmită copilului şi speranţă, (chiar dacă chi- 
nuită) şi arta de a se bucura de ceea ce oferă, cu parcimonie, viaţa: cântecul de seară şi episo- 
dul jocului în zăpadă creează una dintre rarele secvenţe epice în care familia uită de propria ei 
condiţie ingrată. Copilul înregistrează clipa, savurând-o şi încastrând-o într-o monadă lumi- 
noasă a timpului său. 

Episodul centrului de repatriere de la Sighişoara potenteazä ritmul confesiunii prin 
intensitatea dureroasă a rememorării naşterii simbolice, a două oară, a întregii familii: tatăl 
falsifică actele pentru a putea rămâne în ţară. Copilul devine, astfel, un adevărat cronicar 
inocent al vremurilor, înregistrând amănuntele, trăind intens experienţele tensionate. Din acest 
punct de vedere, Goma nu se desparte ca adult de emoţiile resimtite atunci. El le expune, 
retrăindu-le impactul devastator de fiecare dată: „Nu povestesc bine. Sunt bun povestitor, dar 
pe asta n-o pot, bine. Când o să fiu mare, o să povestesc bine de tot ceea ce acum nu-mi iese. 
(...) o să pot chiar să pun pe hârtie” (op.cit., p.155). 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 27 


Această naturalete a stilului, aminteşte de confesiunile personajelor lui William 
Faulkner din „Zgomotul şi furia”; aparent relatarea poate da impresia unei expuneri mecani- 
ce, repetitive, lipsite de virtuţi literare. La o analiză mai atentă, însă, constatăm prezenţa meta- 
forelor configurale interne care pigmentează aria muzicală a cuvintelor refugii. Astfel, între- 
barea-joc „tu unde te-ai născut, cu adevărat?” (op.cit., p.155) evidenţiază ideea pericolului 
eminent al deportării: jocul nevinovat îşi pierde inocenta, răspunsul sincer este o capcană, min- 
ciuna este salvatoare într-o lume haotică şi absurdă în care legile raţiunii nu mai funcţionează. 
Tot ceea ce copilul ştie despre bine şi adevăr se transformă, grotescul situaţiilor degenerează 
în tragic în absenţa minciunii - salvatoare; pentru a supravieţui învaţă să accepte să se nască 
„a doua oară, în alt loc, altă dată” (op.cit., p.154), fără calidor şi fără rădăcini, pentru a putea 
prinde nişte rădăcini firave în alt spaţiu. Dar, niciodată la fel ca în centrul idilic al cercului pro- 
priu, pierdut. Această întrebare despre origine are darul de a anula bucuria jocului copilăresc, 
distrugându-l, într-o imitație a instrumentelor de opresiune: „şi noi copiii ne jucam de-a 
Comisia” (op.cit.,p.156), aşa cum acei copii naufragiati din romanul „Împăratul muştelor” al 
lui W Golding traduc concret violenţa societăţii adulţilor în parametrii organizatorici ai gru- 
pului lor. Ambele imitäri duc la distrugere: denuntarea (urmând deportarea) în romanul lui 
Goma, moartea în romanul lui Golding. 

Copilul reafirmă, ca personaj - martor, ipostaza de participant la jocul nefast al Istoriei: 
asistă la deportarea unor familii întregi, dar scapă prin iniţiativa tatălui care devine imun la 
avalanşa de evenimente (guvernul comunist, reforma agrară, deportarea saşilor în Rusia, tra- 
tatul de pace), odată ce familiei i se oferă o locuinţă: casa unor saşi deportaţi în comuna Buia. 
Astfel se înfiripă nişte rădăcini firave, dar suspiciunea şi neîncrederea celor din jur persistă. 
Tatăl realizează înca o dată absurdul situaţiei tuturor exilatilor, indiferent de motive si de etnie: 
„suntem în aceeaşi oală, dar oala-i goală pentru toţi cei dinăuntru ...” (op.cit., p.175). 

Viaţa pare a se aşeza pe un anumit făgaş, familia încearcă să se acomodeze noii realităţi. 
Discuţiile dintre părinţi referitoare la viitorul copilului amintesc de cele din „Amintiri din 
copilărie”, referitoare la şcoala la care copilul va urma gimnaziul: “Şi am început să plâng si 
să spun că eu nu vreau să mă fac învăţător” (op.cit., p.182). La şcoala Normală începe un alt 
capitol amar al existenţei; la internat domină sărăcia şi mizeria, hrana este neîndestulătoare şi 
se fură, cadrele didactice aplică bătaia, ca formă de pedeapsă pentru orice. Peste tot se văd şi 
se resimt urmele războiului într-o lume dezumanizată, pervertită, desprinsă parcă din 
picturile lui Goya. 

Imaginea copiilor care se roagă este cutremurătoare: „Întâi şi întâi ne rugăm la 
Dumnezeu pentru sufletul nostru, ca să nu mai fie el bătut. Că pe noi cei mici, ne bat mai marii 
(...) de ce ne e mereu foame? (...) Tare ne mai rugăm lui Dumnezeu, în aşteptarea clopotului 
de cantină, ca măcar azi, la prânz, să ne săturăm” (op.cit., p.190). 

Dar rugăciunea nu ajută la nimic; împreună cu un coleg, copilul fuge de la şcoală spre 
casă, căutându-şi un refugiu, asemeni lui Holden Caulfield, personajul lui Salinger din roma- 
nul „De veghe în lanul de secară”; doar că Holden nu trăieşte teroarea refugii, ci sila de 
falsitatea societăţii care se străduieşte să îl asimileze. 

Refuga sa proprie din cauza foamei se soldează cu mutarea la liceul „Gheorghe Lazăr” 
din Sibiu şi cu inedita conştientizare a propriei transformări: 

„Se întâmplă ceva cu mine, de la o vreme. Încerc să nu arăt (...) plutesc în ceaţă, simt 
că simt ceva, însă mie nu-mi spun” (op.cit., p.208). 

Are loc, astfel, o fugă de copilărie odată cu debutul adolescenţei, fapt simbolizat de pre- 
zenta cetii, devenită laitmotiv şi metaforă configurală internă a metamorfozei interioare. Ceaţa 
este „un simbol al nedeterminatului unui stadiu evolutiv (...) un amestec de aer, apă şi foc 
dinaintea oricărei închegări, un fel de välmäsie al începuturilor”13 

Fiul Divin devine, mutatis mutandis, Orfănel, apoi fiu in funcţie de traseul sinuos al 
devenirii: dacă centrului îi corespunde prima ipostază urmată de a doua cu o uşoară deplasare 
spre rază, cea de a treia se mulează pe traiectoria parcurgerii dinţilor de fierăstrău ai razei rupte 
de centrul cercului. Fiul invăluit în ceaţă devine simbolul unei noi fiinţe intoarse spre sine şi 
incapabile încă să-şi cântărească potentialitätile şi să-şi afirme voinţa. 

Golurile trupului dinăuntru de care pomeneşte metaforic autorul trebuie umplute cu 
experienţele viitoare. Apatia aparentă este semn al interiorizării mature care elimină curio- 
zitätile copilăreşti faţă de evenimente. Or, cele politice abundă, dominate de procesul de stali- 
nizare a ţării a cărei soartă este pecetluită în mod simbolic, de concluzia tatălui: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 28 


„-Gata, s-a mântuit cu noi! (...) istoria nu se face numa cu bătăi date altora, ci cu bătălii 
duse, chiar dacă eşti învins. Învins pe câmpul de bătaie, dar nu belit la Abator, unde te-ai 
prezentat singur” (op.cit..,p.209). 

Înstrăinarea preadolescentului de ipostaza copilăriei este mărturisită dureros: persona- 
jul nu se mai recunoaşte pe sine, îşi observă uimit reacţiile şi transformările fizice, resimte o 
senzaţie de abandon şi de solitudine, de multiplicare neinteleasä a sinelui. 

Lumea îi pare străină şi îndepărtată, el născându-se, la figurat, a treia oară pentru a se 
maturiza. În exterior, această transformare îi modifică preocupările: „Am fost primit. În 
cercul domnişorilor. Ziua lucrez la casă, iar seara ies cu domnişorii” (op.cit., p.212). 

Inevitabil, universul tânărului adolescent este invadat de experienţa iubirii imposibile - 
Puşa cea cu ochii albaştri, fata notarului, fiinţă rece şi impenetrabilă care „parcă ar fi o rochie 
cu gură şi cu ochi destul de albaştri” (op.cit.,p.221) - sau de nevoia concretizärii unei expe- 
riente erotice: fata/ fetele lui Heinrich care „miros bine, a fată” (op.cit.., p.221). 

Dar aceste visuri şi idealuri sunt secondate, invariabil, de umbra Istoriei comentate de 
tată; istoria este prezentă şi interesează, deoarece ea ghidează destinul familiei. Tatăl care 
profeteste în pustiu pentru că „asta-i soarta profetilor”(op.cit., p.214), având experienţa 
lagărului, este surprins, în schimb, de reforma învăţământului care modifică total sistemul şi 
nu în mod pozitiv: lipsa de cadre didactice pregătite şi de manuale e acută, totul depinde de 
dăruirea şi implicarea învăţătorilor rămaşi. Prin tehnica basoreliefului, se evidenţiază persona- 
je precum profesoara de română şi bătrânul profesor de rusă: prima salvează de la ardere 
cărțile puse la index, cel de-al doilea, aparent predând numai limba rusă, dezvăluie adoles- 
centilor bogăţiile culturale ale lumii. Fiul profită de aceste clipe de acalmie şi le absoarbe în 
propria fiinţă, înregistrând, de asemenea, vibrația sufletului comunităţii în care trăieşte: „Cânt 
nemaipomenit de frumos buienii, seara (...) Şi străbat Buia povestind, cu doina ...” (op.cit., 
p.224). 

Sunt clipe rare în care arta refugii oboseşte, Memoria întregistrând crâmpeiele lirice ale 
spiritualităţii apuse a satului arhaic strivit de teroarea Istoriei necruțătoare care opreste „calen- 
darul oamenilor mari” (op.cit., p.235) . Insertiile subiective ale celui care relatează evidenţiază 
oralitatea; auditoriul este însăşi fiinţa matură care îşi ascultă ecoul propriilor amintiri recons- 
truite cu îndârjire: „De ce mi se pare că a trecut atâta vreme? Poate că a chiar trecut (...) ori al 
meu s-a prea grăbit” (op.cit., p.235). 

După Walter Biemel, în momentul în care autorul îşi finalizează opera în care se poves- 
teste de sine, se distanțează de ea, contemplându-se apoi pe sine însuşi, într-o „reflexie origi- 
nară”14. Confruntarea cu sine însuşi exprimă autenticitatea, opera fiind o justificare, o încer- 
care de argumentare a propriei existente. 

Vocea auctorială imatură renunţă la ritmul lent, nostalgic, trecând la înregistrarea vioaie 
a unor secvenţe epice - amintind de umorul autorului „Amintirilor din copilärie”- în ilustrarea 
stilului de a învăţa al colegului Ilă-Mihai si a vieţii de elev în gazdă: Şi am rămas. Cu baba în 
odaie, cu Ilă în lădoi” (op.cit., p.245). Savoarea relatării este secondată de ironie, transpunând 
experienţele într-un registru modern. 

Sensibilitatea sufletului adolescentului este sugerată de portretele făcute părinţilor cu 
ocazia unei călătorii cu trenul; paginile recompun un virtual imn modern închinat iubirii 
materne şi paterne ca punct de reper central al refugii copilului: „E atât de frumoasă mama mea 
… (...) cu părul alb-argint, cu pielea obrazului măslinie tata sare în ochi” (op.cit., p.261). 

Adolescentul observă şi pictează tabloul de familie în culori naturale, mustind de impli- 
care afectivă, învățând şi că o banală mustață poate fi un mijloc de camuflare a problemelor şi 
a grijilor. 

Ultimul capitol din „Arta refugii” oglindeşte apogeul suferinţei adolescentului atins 
brusc de braţul Istoriei: părinţii săi sunt arestaţi, alături de alţi săteni, datorită exploziei unei 
grenade. 

Laitmotivul devine afirmaţia: „Să nu plângi, că dracu' te ia - dacă plângi” (op-cit., 
p.271), cuvinte rostite de o bătrână necunoscută care îi întinde un covrig, în timp ce se află în 
căutarea părinţilor, pe străzi. 

Discursul epic începe astfel abrupt, cu alterarea tonalitätii vocii auctoriale. Quentin din 
„Zgomotul şi furia” de William Faulkner îşi exprimă în mod similar frământările şi ecourile 
sufletului tragic într-o confesiune elocventă: „Când mi-a pus pistolul în mână eu n-am. Din 
cauza asta n-am. El ar fi acolo si ea ar fi şi eu”15. În retragerea cu spatele prin arta refugii, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 29 


confesiunea capătă accente tragice; ritmul epic redevine abrupt, secvențele recompunând un 
mozaic având în centru figura adolescentului abandonat involuntar în haosul lumii. 

De aceea nu se poate vorbi de o înlanţuire a secventelor epice, ci mai degrabă de ilus- 
trarea unor stări de spirit diferite, agonice, în mare parte gravitând în jurul aşteptării întoarce- 
rii părinţilor. Peregrinările disperate, încercările de a-i găsi la autorităţile staliniste din Mediaş, 
umilintele şi prigoana, şocul în faţa casei devastate - toate converg spre adunarea forţelor în 
faţa destinului aprig: „e destul de greu pe lumea asta să nu te laşi "(op.cit., p.275). Trezirea la 
realitatea dură este făcută simbolic prin corectiile vieţii, „numai palme după ceafă, răspunsuri 
că nu, ameninţări că te bagă şi pe tine la beci (...) şi tâmpiţi (op.cit., p.278). 

Singurul loc de refugiu devine gara, metaforă a veşnicei refugi, a plecării intempestive 
spre nicăieri, spre Apusul în care nu se ajunge, a unei posibile eliberări: 

„În gară mi-e ca visul-rău (...) aşa-i gara pe lumea asta: ca visul. Atât de ca-visul, încât 
uneori nu mai ştii care-i una şi care-i niciuna” (op.cit., p.292). Viaţa în gară înseamnă risipire, 
potenteazä aşteptarea şi iluzia. Adolescentul îşi imaginează sosirea mamei sau, dimpotrivă, 
plecarea ei, pierdută în valurile lumii; sufletul său în care ea ocupă locul central este sfâşiat, 
cu ochii minţii recompunând animația din casa părinţilor. 

Dorul de ei îi intrupează, paginile căpătând accente dureroase, reacţia în faţa casei goale 
fiind elocventă: „Cred că atunci m-am maturizat. În întuneric”(op.cit., p.293). Întunericul 
reprezintă moartea copilăriei şi risipirea iluziei; Paul Goma devine un artist al exprimării 
morţii sufleteşti prin inventarierea elementelor decorului sumbru: casă goală, cutie metalică, 
vânt cruciş, masa spurcată de instrumentele opresiunii. Văzul şi mirosul înregistrează toate 
detaliile dezastrului, stârnind, în final, revolta lucidă şi matură care trece la fapte. 

Căutările lui, după o serie de umilinte şi batjocuri, se încheie: după patru luni, 
adolescentului i se permite să-şi vadă mama, „cea mai grozavă mamă din lumea-mare”(op.cit., 
p. 332). 

Râsul mamei, din finalul cărţii implică, metaforic, suferinţa lumii risipite de iubirea 
maternă: 

„Și râde, mama. Acum, fără lacrimi, n-o mai fi având (...) Şi râd, stelele mamei. Să nu 
plângi, când râde mama?”(op.cit., p.334). 

Este interesant de semnalat că, în această refugă, protagoniștii se orientează doar după 
lucruri palpabile, semnele terestre ale anotimpurilor, dar nu după cele siderale . 

Acestea par, simbolic, a fi gonite din Infern, cu excepţia stelelor mamei, a privirii ei 
călăuzitoare şi protectoare de pe cerul existenţei fiului. Fiul şi Mama Unică într-un poem 
sacral în ultimele pagini ale romanului par a trece dincolo de dintele de fierăstrău al razei 
implacabile, dincolo de refugă. 

Doar aşa, prin familia sfântă văzută de autor, arta refugii se erijează în arta supravieţuirii 
prin iubire. 


NOTE 
1.Georges Poulet, Metamorfozele cercului, Bucureşti, Editura Univers, 1987, p.3 
2.Gaston Bachelard, Filosofia lui nu, Bucureşti, Editura Univers, 2010, p. 98 
3.Gaston Bachelard, op.cit., p.99 
4.Gaston Bachelard, op.cit., p.100 
5. Laszlo Alexandru, Viceversa!, Editura Bastion, 2009, p.13 
6. Paul Goma, Arta refugii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.5 
7. Georges Poulet, op.cit., p.155 
8. Georges Poulet,idem, ibidem, p.155 
9. Gaston Bachelard, op.cit., p.101 
10.Cornel Ungureanu, La vest de Eden - O introducere în literatura exilului, Editura 
Amarcord, Timisoara, 1995, p.232 
11. Cornel Ungureanu , idem, ibidem, p.232 
12. Gaston Bachelard, op.cit., p.100 
13. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, volumul 2, Bucuresti, Editura 
Artemis, 1993, p.278 
14.Walter Biemel, Expunere si interpretare, Bucuresti, Editura Univers, 1987, p.138 
15.William Faulkner, Zgomotul si furia, laşi, Editura Polirom, 2003, p.115 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 30 


* 


„Astra” - dincolo de refugă 

Refuga se finalizează, aparent, cu o stabilizare concretă în oraşul Sibiu. Experiența de 
viață a adolescentului internist la Liceul „Gheorghe Lazăr” este transpusă în romanul „Astra”, 
oglindă a apariției „primului val proletcultist”1. 

„Astra” devine, dincolo de transpunerea fără menajamente a exerciţiilor Memoriei pro- 
prii, o frântură a Istoriei, ilustrând efectele distrugerii spiritului, ale încercării inutile de refa- 
cere, de re-clădire şi de reconstruire a unei lumi aflate la răscruce: de destin, de opțiune, de 
faptă. Se resimte anatema aruncată de viziunea tatălui asupra ratării gesturilor mari în fața 
Istoriei: cuvântul inventar devine laitmotiv al romanului, marcând începutul fiecărui apitol, 
inventar presupunând distrugere, ardere, nimicire, la care nu se poate opune nimeni (sau nu 
este în stare). 

Nu întâmplător, romanul este transpus într-o construcţie ciclică, circulară, un cerc în alt 
cerc, pe cale de a se constitui prin prezenţa simbolică a personajului poreclit ironic „doamna 
Formatmic (o cheamă Sângiorgiu, nu conteazä)”2 identificată în madam Piscupescu/ 
Elefterescu (rezonanţe ironice, caragialiene, de vreme ce aceste personaje sunt veritabile 
marionete tragicomice, goale pe dinăuntru) în final, militantă în numele poeziei eminesciene. 
Amândouă — fațete, în esenţă, ale repudiatelor Istoriei, cramponându-se de ultimele rămăşiţe 
de rezistenţă culturală în faţa tăvălugului ei. 

Casa - ficţiune îşi dezvăluie treptat structura interioară; Memoria iluminează necruţător 
alt timp crater, viu, pulsând în fiinţa autorului. Această pulsatie se transpune în povestire prin 
nevoia de regăsire a unei identități pierdute, prin efortul de explicare/ motivare a reacţiilor pro- 
prii de-a lungul parcurgerii dinţilor de ferestrău până la zidul cercului. Pentru că, dincolo de 
orice comentarii, adolescenţa autorului nu este altceva decât o descoperire treptată a lipsei de 
orizont într-un univers carceral, circular, în faţa căruia trebuie să reziste. Sau, mai bine zis, de 
care trebuie să treacă. 

Holden Caulfield, personajul lui Salinger, se manifestă, ca rebel însingurat, în însuşi 
destinul scriitorului (refugierea lui, până la moarte, la o fermă), datorită conştientizării falsităţii 
şi ipocriziei semenilor. Quentin, una dintre măştile faulkeriene din „Zgomotul şi furia”, se 
revoltă, comitând păcatul incestului şi sinucigându-se în mijlocul unui clan aflat la crepuscul. 
Dar adolescentul Goma? Poate crucea lui este mai grea, fiind condamnat, sisific, în ipostaza 
de adult, la o veşnică vie reträire a calvarului parcurgerii dinţilor de fierăstrău. 

„Unghiul personal în reprezentarea (captarea) literară a istoriei este esensial”3, afirmă 
I. Derşidan; unghiul personal al lui Paul Goma, de receptare a Istoriei prin conştientizare, este 
transpus, simbolic, prin imaginea bibliotecii „Astra”, amenințate cu epurarea dură la impac- 
tul cu loviturile obsedantului deceniu (etichetat astfel sugestiv de Marin Preda). 

De ce biblioteca şi ce impact are asupra eroului? Biblioteca semnifică „un tezaur dis- 
ponibil, rezerva noastră de cunoştinţe (...) intelectuale, cultura livrescă (...) experienţa trăită şi 
înregistrată”4. 

În esenţă, Memoria vie a autorului este, în întregime, o bibliotecă, ce surprinde pe lângă 
povestirea şi viziunea subiectivă a trăirilor raportate la Istorie, Istoria însăşi. A apăra o biblio- 
tecă este un act de suprem curaj, deoarece aperi tezaurul de comori spirituale. Biblioteca 
reprezintă un spaţiu intim, de căutare, cercetare, observare şi formare a spiritului, o dimen- 
siune - refugiu în faţa realităţii, o posibilitate de a crea variante de realitate, în viziunea 
autorului: „Eu am ajuns să fac, la Astra, personaje care nu sunt cele din carte (...) mă las pe 
mine, citind, la masă (cu, adică, ochii de citit în carte), iar cu ceilalţi ochi mă uit în jur - şi îmi 
zic, mie: Tu? şi-mi mai zic: Pe tine te las să faci ce vrei - ia să vedem ce-o să mai vrei tu să 
faci”(op.cit., p.97). 

Biblioteca devine personaj - cadru, ca în romanul „Numele trandafirului” al lui Umberto 
Eco; nu este vorba de o cozerie în cazul autorului, nici de o etalare superioară a spiritului 
livresc. Este, mai degrabă, o nevoie de regăsire în armonie şi linişte interioară, conferită de 
ipostaza de prieten al cărţilor, pe fundalul Istoriei ardente. 

Ritmul existenţei cotidiene, mecanizate, libertăţile obturate, conştientizarea tot mai 
acută a carcerei care striveşte (amintind de atmosfera romanului ,,1984” de George Orwell) - 
toate sunt anulate de spaţiul sălii de lectură „ea însăşi roman” (op.cit., p.96): pe lângă învierea 
personajelor din romane, cititorii devin ei înşişi personaje virtuale într-un posibil viitor roman. 
Romanul adolescentului care se visează romancier - povestitor este „de nepovestit”(op.cit., 
p.96): nu îşi scrie viitorul roman inspirându-se din altele, personajele nu se mută dintr-un 
roman citit în altul: romanul viu este mistuit prin structura sa de personajele - cititori - narato- 
ri care îl trăiesc, populându-l. În liniştea sălii de lectură cititorii înşişi - cu dramele lor 
închipuite - prind contur în povestire. 

Biblioteca îi oferă, aşadar, adolescentului, posibilitatea conceperii, prin ficţiune, a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 31 


variantelor de realitate, unice, ca viziune: „...mă gândesc, şi mă scald, mă tăvălesc în binele 
meu de Astra (...) Fiindcă m-am atins de Astra, gata, nu mă mai vindec”(op.cit., p98). Pentru 
că Astra reprezintă refugiul, după refugă. 

În lumea bibliotecii, adolescentul înregistrează punctele de reper ale unei alte lumi, ce 
susţin fiinţa bibliotecii: cititorii şi cititoarele, elevi de liceu, dar, mai ales, repudiatii Istoriei. 
Aflat el însuşi în ipostaza de cititor adolescentul înregistrează, descoperă, intuieşte, află desti- 
nele viitoarelor personaje ale romanului său: doamna Formatmic, doamna Tatu-Scarletti, 
doamna Elefterescu/Piscupescu, „domnul Doktor”, domnul Artur - într-un cuvânt alungatii de 
Istorie. Cei care ajung să citească numai în format mic ... 

Rechizitoriul momentului istoric este evident, reproducând, simbolic, acţiunea simțită a 
rugului distrugător de cărţi de la Mana şi epurarea bibliotecii de la Leica în parametrii Astrei: 
„ aşa a scrijelit cu copita, vitelul - la - poarta bibliotecii: ăncis p. iventr.”(op.cit., p.27). 

Imaginile mute ale peregrinării la Meka adolescentului - biblioteca - dezvăluie o lume 
supusă unui proces acut de abrutizare, de formare, disolutie interioară: „toţi cei care trecuseră 
pe la anunţul de la uşă, fie se întorseseră pe la casele lor, unde-i cald, fie se ţin la distanţă: să 
vadă ce se întâmplă. Ca mine”(op.cit., p.26). 

Unde-i cald - afirmaţie a adolescentului care mai târziu va căpăta conotaţii virulente: 
lipsa de reacţie, frica, orientarea spre pulsul cotidian ca refugiu prin implicare în sistem, indi- 
ferenţa camuflată - toate conturează acuza vehementă a produsului artei refugii. 

Universul carceral începe să fie populat de măşti, ca protecţie împotriva sistemului: 
masca „nu e atât de înspăimântătoare. Doar neliniştitoare fiindcă nu ştii cine-i îndărătul 
ei (op.cit., p.136). 

Masca socială apără, dar mai există un aspect al ei, ca „instrument de posedare: ea este 
menită a capta forţa vitală ce se scurge dintr-o fiinţă umană sau dintr-un animal în momentul 
morţii '5. Toate personajele - cititori care perindă pe la bibliotecă alcătuiesc un carnaval al unei 
lumi apuse, moarte, risipite de valul Istoriei: nationalizatii şi repudiatii. O firavă rezistenţă prin 
cultură. Firavă pentru că foamea şi dorinţa de supravieţuire sunt mai puternice; ei îşi caută 
alinare iluzorie în refugiul care este biblioteca publică alcătuită, în mod ironic, din propriile 
cărţi. 

Măştile execută zilnic acelaşi ritual al lecturii, solidare şi temătoare, purtând stigmatul 
propriei condiţii. 

Mască - aparent - poartă şi personajul - narator, pasionat de lectură şi materiile umaniste 
(asemenea „adolescentului miop” Eliade - ca un arc straniu peste timp). Dar masca sa este o 
pavăză atent construită în urma refugii, pentru o inimă mare. Holden Caulfield din romanul lui 
Salinger îşi doreşte să devină un paznic în lanul de secară, simbol al protejării valorilor neîn- 
tinate , al purității şi al inocentei. Adolescentul Goma îşi doreşte la rândul său să fie „paznic 
de depozit de cărţi: le päzesti, citindu-le, nimeni nu-ţi poate fura cartea pe care tocmai o 
păzeşti. "(op.cit., p.12); este chelar al moştenirii spirituale, ancorat permanent într-o lume 
protejată de realitatea istoriei, ea însăşi variantă a realităţii, măcinată de „ne-pace de când am 
deschis ochii. (op.cit., p.12). 

După şase ani de la încetarea refugii, timpul pare a oferi o scurtă clipă de răgaz fami- 
liei, viaţa îşi caută tipare de normalitate, în coordonatele istorice impuse: acceptarea în sânul 
colectivitätii statutul de licean internist, iubirile adolescentine (Gita, Soricica, Maricica), refu- 
gierea la bibliotecă întoarcerea prietenului Octavian „elefant fără trompä”(op.cit., p.8). 
Septimiu, „cu mersul lui de cămilă cu cap de vultur”(op.cit., p.8) alături de care descoperiră 
vestigii istorice scăpate de distrugere (zidul vechi de la 1249). 

Primul contact cu biblioteca transpune povestirea într-o atmosferă mitică, eroul 
pătrunzând în incinta ei ca într-un sanctuar încărcat de sacralitatea conferită de prezenţa mis- 
tică a spiritului: „O scară frumoasă - frumoasă. Nu mai văzusem o scară atât de ... îmbietoa- 
re (...) şi scara asta te orbeste la început, însă nu ca să te ţină la distanţă, ea e frumoasă, plină 
de viaţă, strălucind de, să zicem, bunätate”(op.cit., p.17). 

Scara simbolizează ascensiunea spiritului, „desemnând nu doar urcarea întru 
cunoaşterea, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe”6; scara bibliotecii devine o potenţială axis 
mundi a fiinţei care se dezvoltă şi evoluează în libertatea ei interioară, nealterată, spre trans- 
cendent, în volute unice. Odată ce permite accesul în incintă, boala de moarte (disperarea, în 
viziunea lui Kierkegaard) dispare, sau este umbrită, ascunsă de măşti. Scara ascensională 
înseamnă în esenţă triumful apolinicului, al luminii, dimpotrivă, cea coborâtoare evidenţiază 
confruntarea într-o patrie promiscuă, a dionisiacului şi al desfăşurării instinctuale: scara ce 
coboară la subsolul internatului îi descoperă adolescentului o lume tenebroasă, în care aureo- 
la spălătoresei Maricica (văzută ca simbol al purității virginale) este întinată. 

În schimb, incinta bibliotecii oferă iluzia de echilibru şi normalitate, descoperă lumile 
fascinante, fictive, potenteazä spiritul creator. Inventarul reprezintă, în esenţă, un atentat la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 32 


libertatea fiinţei, deoarece presupune, în mod simbolic, iniţierea rugului pe care vor arde 
cărţile. Scriitori precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Hortensia Papadat - Bengescu, 
Octavian Goga, Ion Barbu sunt puşi la index, fişierele lor sunt goale; la alţii se aplică un cri- 
teriu selectiv, după titlu cu posibilă rezonanţă în sistem (George Bacovia - „Stanţe burgheze”, 
Camil Petrescu - „Bălcescu”, Eminescu - „Împărat şi proletar”). 

Scriitorii în dreptul cărora scrie TOTAL sunt epurati de tot. De aceea Biblioteca devi- 
ne şi „bibliepurată sau bibliocimitir şi Cimitir Astra”(op.cit., p.23), dar rezistă, totuşi, până la 
Rugul Inventarului, menit a distruge ultimile redute ale spiritualităţii neconforme cu noile rea- 
litäti. Noua realitate se insinuează peste tot, atâta timp cât la bibliotecă „vin nu doar iubitori 
de cuvânt scris şi tipărit, ci şi pescuitorii de vorbe (pe care or să le scrie ei, în rapoartele lor la 
Securitate cam în stilul vacii de bou care ne anunţă că e äncis p. inventr) (op.cit., p.30). 

Măştile pot fi, aşadar, înşelătoare, aceasta e lecţia pe care o învaţă adolescentul: într-o 
lume cenuşie şi nesigură, încrederea reprezintă un lucru esenţial; în primul rând într-un uni- 
vers carceral, este evidenţiată încrederea în sine, deoarece „o sevă verzuie şi pălăria trebuie 
să-ţi înlocuiască sângele cald din vene”7, după cum afirmă Soljenitân, raportându-se la trans- 
formarea spiritului liber, care trebuie să se convertească la timpul istoric nefast. 

Acest fapt, însă, nu presupune identificarea cu masca, ci capacitatea şi abilitatea de a o 
purta atât cât trebuie şi de a o lepăda, în siguranţă. 

Într-o lume întoarsă pe dos, în viziunea mamei eroului, te poţi ascunde după jocul de 
cuvinte, sau poţi reacţiona prin calculul lingvistic ostentativ, ca formă a nesupunerii: 
„culturmă-de-mase; şi: egalitate - pentru egalţii (...) reaclismă (...) folclordin (...) activiperă, 
activitatä, activacă”(op.cit., p.46). Aceasta este o formă de rezistenţă, preluată de la mamă: 
spiritul care se joacă prin variatiunile Logosului biciuind realitatea. 

Inventarul este văzut ca ispravă a timpului istoric acţionând imperturbabil şi inexorabil 
asupra destinelor: un malaxor uriaş care amestecă, asemenea unei guri monstruoase a lui 
Chronos toate vieţile „în cazul de faţă, cărţile şi libertăţile (...). 

„Ai noştri îşi pun nădejdea în Cuvânt” (op.cit., p. 47), opinează elocvent adolescentul: 
Cuvântul salvează, supravieţuieşte neantizării, creează lumi libere ale ficţiunii, ca variante ale 
realităţii, are puterea magică de a fiinţa şi de a a prin reverberatiile lui magice. 

Cuvântul - zeitatea supremă este în pericol de a fi anulată, desfigurată, hulită prin 
Non-Cuvânt, în sensul de anulare, neantizare, anihilare a abilităţilor lui, datorită Istoriei 
vrăjmaşe - Cuvântul transpus în roman, în povestirea existentelor este Viaţa „arma secretă a 
romanului adevärat”(op.cit., p.57); viaţa adevărată este alcătuită din fapte şi sentimente 
surprinse prin personaje, măşti ale autorului. Or, în viziunea adolescentului, distrugerea 
romanului, oricât de prost ar fi, echivalează cu răpirea raţiunii de a fi. Comisarii, simbol al 
năvălirii Istoriei, par asemenea cavalerilor Apocalipsului Vorbirii de comisarii culturii, 
responsabili pentru inventar. 

Trauma suferită (o re-editare a experienţelor din Mana cu rugul cărţilor si din Seica, 
prin acţiunea de sustragere a cărţilor interzise) se transformă într-o încercare de refugă de 
realitate. Trecerea timpului este resimţită voit ca antrenare într-un regim ontologic impus , 
marcând simbolic fiecare secvenţă temporală: „dimineaţa pe Corso e un clopot” (op.cit., p.64). 
Sunetele şi miresmele alcătuiesc universul adolescentului, de la inaugurarea zilei, uniformele 
tocite ale fetelor până la mirosurile cotidiene: „Priveam, miroseam, ascultam” (op.cit., p.64). 
Empirismul senzatiilor descoperă lumea în latura ei cenusie, încastrată într-o istorie 
duşmănoasă. Biblioteca este, prin comparaţie, spaţiul virtual, ideatic în care totul rămâne 
încastrat şi imortalizat într-o secantă. Iconul Bibliotecii are, aşadar, „funcţiile şi semnificaţiile 
sale”7 ca şi componentă centrală a prozei. 

În rest, fiinţa înregistrează, reproduce mecanic, transpune, reţine faulknerian zgomotul 
şi furia lumii exterioare. 

Orice eveniment capătă astfel conotaţii nebănuite: descoperirea întâmplătoare a zidului 
datând din 1249 reprezintă ocazia unei incursiuni lucide şi acide în istorie, de data aceasta nu 
a tatălui (care îşi face auzită vocea în „Din Calidor” şi „Arta refugii”), ci a unui coleg refu- 
giat mai mare (Leonida Sclifos). 

Pentru el, „istoria nu se scrie cu sabia. Ci cu pana”(op.cit., p.75), trecând în revistă 
evenimentele conjuncturale majore din jurul anului 1249. 

Discuţia dintre adolescenţi despre influenţa spaţiului geografic asupra determinării pro- 
filului spiritual al unui popor are ecouri blagiene; astfel orizontalitatea este specifică popoare- 
lor năvălitoare asiatice şi slave, care evită verticalitatea, lăsată populațiilor autohtone. Numai 
că istoria trecută este anulată, Istoria prezentă domină prin portretul dictaturii proletcultiste - 
„Stalin din portret crescuse ..."(op.cit., p.87) - acoperind cu tentaculele ei totul. Doar liniştea 
nopţii mai aminteşte ceva din fiinţa natională, în viziunea adolescentului, deoarece atunci 
tumultul vietuirii abrutizante încetează, difuzoarele tac, frica este adormită. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 33 


Scriitorul - povestitor se erijează, întradevăr, într-un animal nevrotic, hărțuit de senzaţii, 
impresii şi măşti ale viitoarei carcere şi toate acestea retrăite şi transpuse printr-o febrilitate 
celiniană a relatării: „Romanul cel mare, numai al meu, care numai pe mine mă aşteaptă să-l 
continui, să-l facem, ducem împreună; mă aşteaptă, urmărindu-mă: o să mai vin şi azi la Astra, 
ori azi, în mod excepţional o să mă duc la scoalä?”(op.cit., p.95). 

În esenţă, biblioteca - metaforă configurală internă - înglobează în fiinţa ei de personaj 
- cadru variantele potentialitäti ale viitoarelor posibile romane povestite; ea adună poveştile de 
viaţă imaginate ale cititorilor, ce viețuiesc în simbioză cu personajele din romanele bibliotecii: 
„dacă eşti cât de cât iniţiat, atunci citeşti un roman şi, citind romanul scris de altul îţi alegi 
cursa ta, povestindu-te ...” 

Există momente în viaţa Bibliotecii în care măştile cad pradă unui spectacol grotesc, ce 
evidenţiază imixtiunea brutală a Istoriei: cenaclurile. Aici adolescentul descoperă, din nou, 
imposibilitatea retragerii din faţa valului proletcultist, dictatorial, care mătură creaţia 
adevărată, înlocuind-o cu fantasme. „Creaţiile ” ... şi ale Gitei sunt, tacit i ... acceptate de toată 
lumea. Ele glorifică Istoria prezentă, denaturează sensul şi resorturile literaturii şi se impun, 
deoarece frica domină întreaga societatea aflată pe calea încarcerării. 

Eul povestirii de care vorbeşte W. Biemel se dizolvă în ceea ce a aflat, indeterminarea 
fiind anulată prin determinarea povestitorului ce se scrie pe sine; retrăind experienţele. Astfel 
fiinţa povestitorului se identifică prin fiinţa Memoriei care pulsează permanent în scriere. 

Nu întâmplător consideratiile despre Memorie note intervin după experienţa cenaclului. 
Adică odată cu înţelegerea mecanismului opresiv al noii viziuni despre cultură, impusă de 
comisari şi servită de produşii lor. 

Povestitorul se erijează în exponentul Memoriei vii, impregnându-se de impresii 
rezonante ale evenimentelor, ecouri ale trăirilor, emii: „dacă mă gândesc numai la mine, 
atunci umblu cu ea, fără s-o car, nu-i simt povara, pentru că e un fel de nor al meu; sau aoreolă 
- de ce nu: umbră?” 

Si Memoria încastrată în fiinţa sa, Memoria personaj îl urmăreşte; punctând fiecare 
trăire, răbufnind virulent în momentele de mare cumpănă. Cenzura scripturală analizată de 
Jean Ricardon nu mai există; nimic nu este reluat într-o altă formă, nimic nu este omis deli- 
berat ca nepotrivit. Totul serveşte explicitării reacției proprii: inventarierea arderea unei cărţi 
echivalează dispariţia unei întregi biblioteci, în viziunea adolescentului. Astra este în pericol 
de a fi ucisă de comisari. 

De aceea gestul familiar al străinei doamne Elekferescu/ Piscupescu/ Avrescu (denu- 
mită caragialicesc, ca ecou al ironiei adolescentine) de a-l invita acasă, de a-l supune ritualu- 
lui ceaiului si de a-i releva propriul sanctuar vine să potenteze impresia de neputinţă a gestu- 
lui solitar al femeii de a dezactiva mecanismul opresiv. 

Atmosfera intimă a casei este percepută prin miros şi joc de culori stinse îngropate în 
negrul diafan, seductiv al îmbrăcămintei femeii: „Sufletul trupului de femeie” dezvăluie, însă, 
în mod şocant, nebunia personajului: altarul închinat lui Eminescu, actul de copiere şi răspân- 
direa poeziilor sale în rândul tinerilor, rugăciunea din final-toate capată rezonanţa irealitätii: 

„Acum o aud cum ridica glasul: plângând, îi cere lui Mihai să-i ... El, cu jocul ceresc 
(...) să-i fulgere, să-i spintece; să facă să li se usuce mâna cu care s-or atinge de cărţi.” 

Aşa o percepe adolescentul părăsind incinta acestei Miss Hovisham dickensiene - care 
trăieşte scena în mod solitar pentru rezistenţa prin cultură - purtând însă ecoul versurilor din 
"Odă (în metru antic)" primite de la ea pe o foaie volantă. Şi care versuri sună cu atât mai 
dureros în gândurile eroului, cu cât marchează discrepanta dureroasă între idealitatea visurilor 
adolescentului şi realitatea cenuşie şi distructivă a Istoriei care este pe cale să distrugă ultimul 
bastion al existei libere. 

Astfel "Astra" punctează, îndepărtarea eroului de calidor pe raza existentiala fără de 
întoarcere. Prima înfruntare adolescentină a timpului istoric, ilustrarea opunerii fiinţei inter- 
ioare libere în faţa tăişului ghilotinei acestuia. Sau într-un cuvânt - afirmarea conştiinţei de 
sine, pe drumul maturizării timpurii. 


NOTE 
1.Cornel Ungureanu, La vest de Eden- O introducere în literatura exilului, Timişoara, Editura 
Amarcord, 1995, p.236 
2.Paul Goma, Astra, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p.3 
3.loan Derşidan, Iconi şi literatură, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p.5 
4.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 1, Bucureşti, Editura 
Artemis, 1993, p.192 
5.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 2, Bucureşti, Editura 
Artemis, 1993, p.274 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 34 


6.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 3, Bucuresti, Editura 
Artemis, p.202 

7.Alexandr Soljenitin, Arhipelagul gulag, volumul 2, Bucureşti, Editura Univers, 2008, p.132 
8.loan Dersidan, op.cit., p.7 

9. Walter Biemel, Expunere şi interpretare, Bucureşti,Editura Univers 1987, p.192 

10.Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Bucureşti, Editura Univers, 1988, p.297. 
„Sabina” - „Orbirea” adolescenţei 


* 


Romanul „Sabina” 


este definitivat în 1988, fiind publicat la Biblioteca Apostrof - Cluj, 1991, ca al patru- 
lea punct de reper în ciclul autobiografic al autorului ce se constituie într-o reală saga a rupe- 
rii de Centru. 

„Sabina” se suprapune experienței fundamentale a adolescenței sibiene, dezvăluind 
devenirea sinuoasă şi frământările personajului aflat în faţa modificării viziunii despre lume, 
inerente vârstei ingrate. 

Artificiul scrierii evoluează spre formula metaromanului, dincolo de reflexivitate. 
Transpunerea crâmpeielor existenţiale se face prin rebluarea lor, prin reconstituire şi posesie 
cu ajutorul Memoriei ordonatoare. Casa - ficţiune se înalţă, problematizând în osatura ei expe- 
rientele adolescentine într-un „univers cu toate uşile deschise”1. 

Edificiul continuă să se înalțe, odată cu iluminarea, timpilor - crater, vii”2 într-o spu- 
nere directă, necenzurată,; spiritul Memoriei trece nonşalant dintr-o odaie în alta, reconstruind 
şi recompunând traiectoria, odată cu depărtarea de Centru şi cu o acută conştientizare a unei 
transcedente lipsite de substantialitate. Casa-fictiune, tangentialä acum la Cerc, devine 
Bildungsroman, cu toate atributele acestui tip de scriere: iniţial aflat la vârsta reveriei şi a inter- 
pretării faptelor prin puterea imaginaţiei, copilul izgonit din Paradis părăseşte mitul în favoa- 
rea Istoriei care reîncepe odată cu refuga, ancorându-l în ea definitiv. 

Inconstient, figura centrală a mamei se va transpune, mai târziu, în iubirile personaju- 
lui, odată cu adolescenţa. Dintre ele, Sabina va fi cea care, în loc să fie ea răpită simbolic, va 
răpi sufletul personajului. 

Reconstituirea urmăreşte prezentarea unei fiintäri în timp originare3, timpul figurând 
astfel un spaţiu de înţelegere revelatoare şi absolută a fiinţei în sine. Astfel, creatorul devine 
„un animal nevrotic”4 raportat la realitate: dacă i se cere prea mult să îndure, se îmbolnăveşte 
prin scris, dar, în viziunea autorului, nu la modul pedagogic: ,,De-as fi scriitor, aici aş plasa 
cumpăna, răspântia, poatecăda, poatecănu-ul (...) dacă mă fac literator, atunci povestitor mă, 
fac, nu scriitor (...) cu personajele (...) priveşte, ascultă, miroase şi povesteşte ce-a înţeles el”.5 
În esenţă, afirmaţiile acestea conturează un adevărat manifest al scriitorului, o pledoarie în 
favoarea autencititätii depline, însoţite de vervă, umor, ironie şi sarcasm. Raportat la dezvălui- 
rea romanului propriei vieţi, scriitorul îşi asumă în forţă rolul de adevărat demiurg, umplându- 
şi, astfel, transcedenta cu epopeea existenţei. Răscumpărarea timpului se face prin creaţie, prin 
încercarea de ordonare a reperelor ontologice în funcţie de configurarea metaforică a 
acestora. 

Astfel, „Sabina” debutează cu motivul aşteptării: aşteptarea, urmărind acele ornicului, 
nu este fructuoasă, deoarece ornicul prea ,, exact, prea alt timp măsoară "(op.cit., p.5), „o 
aştept, cu ea am învăţat asteptarea”(op.cit., p.30). Confesiunea abruptă, dezvăluind starea de 
tensiune lăuntrică, este întreruptă de constatarea vocii auctoriale, dependente de imperfect, ca 
timp perfect pentru evocare, după cum mărturiseşte autorul: în ipostaza maturului, cu bogata 
experienţă de viaţă, n-ar mai fi existat această disponibilitate a aşteptării, curiozitatea fiinţei 
specifică adolescentului. Pentru că, mai târziu, iluzia ţine loc de certitudine, autoamăgirea - de 
trăire autentică. 

Relatarea povestitorului captează prin naturalete şi savoare, intervenţiile vocii adulte 
punctând reacţiile adolescentului. ÎI resimtim pe Salinger, ca stil, dar şi pe Faulkner şi pe Anna 
Gavalda, prin intervenţiile simbolice, metaforice ale scriitorului referitoare la această supra- 
temă a timpului ce jonglează cu memoria afectivă: „Şi pe urmă, într-o secundă de tic-tac poate 
să-ţi nască în minte suita neîntreruptă, lungă şi descrescătoare a timpului pe care nu l-ai 
auzit 6; „Timpul, care nu prea îşi face treaba cum trebuie?”7; „Acum suntem după, mult, 
putin, oricum, nu înainte, aşa că suntem în anul câtva”(op.cit., p.6). 

Obsesia timpului nu este întâmplătoare: el este, pe de-o parte, factorul ordonator al 
Memoriei - ca metaforă absolută - dar apare şi în ipostaza conditionärii destinului uman, în 
latura sa mecanică, istorică. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 35 


Tot ceea ce surprinde autorul este jocul timpului afectiv, cu rol catarhic, pe fundalul 
celui istoric, anihilant. 

Timpul viu, crater, irumpe prin rememorarea apariţiei Sabinei. 

Sabina - poreclită Amica Orbilor datorită ochelarilor negri pe care îi poartă - răstoarnă 
toate resorturile läuntrice ale fiinţei adolescentine. 

Porecla, rezultat al cruzimii infantile involuntare, poartă în ea sensuri profunde - 
orbirea presupune, în mod simbolic, atât aspectul iresponsabil, lunatic al existenţei, cât şi 
ignorarea voitä a aparentelor şi înstrăinarea de contingentul apăsător, prin capacitatea de a 
vedea dincolo de el. Or, modul în care Sabina intră în sufletul adolescentului este umil 
halucinant, absurd, nebunesc: ea încearcă să-i împărtăşească un secret teribil la toaleta publică, 
să-l facă părtaş la un lucru important, promițându-i că se va mărita cu el în schimb. 

Reacţia adolescentului este contradictorie: pe de o parte Sabina este „mititică şi rău 
îmbrăcată şi neterminată (op.cit., p.9), „mi se părea prea firavă, prea slabă, fără 
viaţă "(op.cit.p.11), pe de cealaltă parte, sensibilitatea specifică a fiului plecat din calidor pre- 
cum şi capacitatea de a înregistra empiric datele realităţii ca formă primară de cunoaştere îşi 
spune cuvântul: „simultan am şters-o, atins-o, lins-o şi cu ochii şi cu nasul meu de câine de 
vânătoare, şi cu limba”(op.cit., p.8). 

Fiinţa sa se impregnează instantaneu de prezenţa fetei, care îl uimeşte, clipa fiind 
reconstituită prin miros; vizualul poate înşela, ca aparenţă, dar olfactivul-nu: „Mirosul de ea, 
înfipt în nări, pe dinăuntru” (op.cit., p.16). Această intromisiune a erosului - amintind de poe- 
tica frustă din „Flori de mucigai” („A miere/ Şi a tiparoase/ Hoitul tău miroase”)8 - prin 
simţuri tulbură universul adolescentului, mai ales că poartă amprenta neprevăzutului, al aven- 
turii, şi al misterului. 

Adolescentul este acostat la Biblioteca publică „Astra”, în preajma inventarului; 
reacţiile sunt pe măsură: stupoare, nedumerire, agresivitate, în final - confuzie totală la pleca- 
rea ei intempestivă fără nicio explicaţie. 

Durerea de cap, incapacitatea de concentrarea şi iluzia persistentei mirosului prin care 
este percepută fiinţa aeriană a fetei sunt semnele intuirii dincolo de aparente; „orbii, surzii de 
miros”(op.cit., p.17) sunt fiinţe insensibile care nu pot sesiza latura ascunsă a sufletului, nu se 
cunosc şi nici nu încearcă să o facă, fiind suficienţi. 

Or, adolescentul, în orgoliul său, îşi recunoaşte această apetenţă pentru transcendental, 
căpătată în calidor. 

Gura, ochelarii negri şi mirosul Sabinei devin obsesie; sub aparenta fragilitate desco- 
peră fulgerător tenacitate şi dârzenie:: „fata asta, dacă o ţine cum a pornit-o, găureşte cărămida, 
bortileşte piatra, mănâncă pământuri şi scobeşte planete”(op.cit., p. 25). 

Imixtiunea iubirii este resimţită ca boală, ca greață, incapacitate de a rationa corect, 
deoarece intimitatea profundă a fiinţei este atinsă: „Mă durea capul, liniştit ; îmi era liniştit: 
dulce şi greață. De parcă aş fi fost beat.” (op.cit., p.28). 

Paginile se constituie într-un imn închinat iubirii adolescentine; metaforele configurale 
trimit la sensuri simbolice profunde şi la ideea captării esenței fiinţei, în viziune lirică. 
Gerunziul acordat şi asociaţiile inedite, prin prefixare, vizează modernismul discursului , 
subliniind unicitatea experienţei: „a ce ziceam că mirosea gura ei râzândă? Deschizândă? 
Înflorindă? (...) a ne-fruct, a ne-floare, a ne-parfum, a ne-vegetal (...) a regn sabinal, a 
viu”(op.cit., p.29). 

Gura „simbolizează atât o putere creatoare (cale a logosului si a respiratiei), cât şi 
însufleţirea”9, conduce spre rai spre iad, spre înălţare sau distrugere. 

Erosul şi Logosul au amândouă această forţă, oscilând între agonie şi extaz, între fruct 
şi nefruct, palpabil - contingent şi impalpabil - transcendent. Erosul construieşte fiinţa, ase- 
menea Logosului, conturând lumi şi universuri läuntrice. 

Viziunea metaforică a Sabinei - monstru primordial sugerează moarte şi regenerare 
sufletească prin iubire, distrugerea unui echilibru lăuntric prin conştientizarea lui anima domi- 
nat de forţa purificatoare a focului iubirii: „Venea învăluindu-mă ca să mă încercuie, defini- 
tiv; să mă înghită, digere, roşnegru; să mă prefacă în altceva, în altul” (op.cit., p.29). 

Vraja copilăriei calidoriene răzbeşte în tonalitatea relatării: aventura plină de mister în 
care îl cheamă Sabina este transpusă în parametrii basmului: adolescentul devine un erou de 
poveste, luptând plin de curaj pentru apărarea fetei iubite: „Cu stânga o tineam bine, în faţă, 
de-a curmezişul şi cu dreapta tăiam de zor la duşmani, ca la bostani (...) aşa că o re-răpisem 
răpitorilor räpitornici”(op.cit., p.40). 

Suspansul pe care îl menţine fata în seara friguroasă a întâlnirii îi stârneşte sentimentul 
masculin de protecţie: Sabina e slăbuţă şi firavă, urâticä, dar are un şarm aparte, întreaga ei 
fiinţă emanând un farmec al inteligenţei şi al cutezantei feminine în situaţii extreme. 

Primul sărut este cast şi de ochii lumii, ca act conspirativ. Pentru că Sabina conspiră. În 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 36 


ochii personajului cu reacţii extreme, care stârnesc furia neputincioasă a Sabinei, ea capătă o 
aură unică. 

Suferind şi ea de boala Istoriei (unchi dus la Canal), Sabina îi dezvăluie scopul 
întâlnirii secrete: salvarea de la distrugere a operei lui Lucian Blaga aflată în inventarul 
Bibliotecii ,, Astra”. 

Sabina îşi face un adevărat buncăr (fostul garaj al părinţilor), îmbrăcând şi haine mili- 
tare, dar, în realitate, este muritoare de foame şi suferă de frig. Este momentul în care adoles- 
centul îşi exprimă, simbolic, întreaga disponibilitate sufletească: în locul mariajului promis 
copilăreşte de Sabina în schimbul ajutorului, se iveşte ideea logodnei simbolice „pentru eter- 
nitate (...) să dau eu cuiva care să nu ştie de la cine a primit ce a primit” (op.cit., p.87). Taina 
rămâne îngropată în suflet, imaginea cortului sărăcăcios este înlocuită de cea feerică a unei 
logodne albe, ca refugiu al sentimentului pur într-o lume haotică, dominată de un adevărat 
cimitir de suflete. 

Intervenţiile vocii auctoriale mature reiterează tema timpului; fiinţa se răscumpără prin 
re-aminitire şi re-trăire: „Multă apă a curs pe Cibin de când s-a dus Sabina. Apa unui an şi a 
încă unuia şi. Sau scădem anii, nivelul”(op.cit., p.62). 

Timpul afectiv este cel care dă valoare existenţei efemere, potentând viaţa sufletească: 
„Nu mai creştem pe înălţime, ci în adâncime”(op.cit., p.62). Or, redarea vieţii în parametrii 
autenticităţii, ai neverosimilului şi ai nealteritätii poate fi făcută de povestitorul-trăitor. 

Din nou se accentuează această idee în defavoarea tehnicii inginereşti de disecare a 
sufletului. Din nou autorul îşi asumă maniera proprie de iluminare a monadelor trecutului, 
retrăindu-l şi implicând auditoriul. 

Or, povestitorul nu se poate exprima decât din perspectiva maturului transpus - sau 
redescoperind la infinit? - în ipostaza adolescentului. În esenţă, întreaga existenţă, alcătuită din 
parcurgerea dinţilor de ferestrău este retrăită prin reconstituirea experimentelor definitorii, 
prin răscumpărarea timpului 10. 

Redarea experienţei se realizează printr-o mască a maturului care, spre deosebire de 
ipostaza din calidor şi din „Arta refugii”, simte nevoia clarificării, a explicitării reacţiilor ado- 
lescentine, prin conştientizare; transpunerea în vârsta adolescentină, juvenilă coincide cu ilus- 

„Masca operează ca un fel de catharsis”11. Este un act catharhic realizat pentru elibe- 
rarea tendinţelor ascunse, interioare: în esenţă, în cazul autorului, prin scris, spunere, povesti- 
re. Masca povestitorului este mediatoare între realitate şi verosimilitatea ficţiunii, între eul real 
şi cel transpus. Masca presupune o identificare a povestitorului cu personajul reprezentat: rea- 
litatea profundă se dezvăluie poliedric, recompunând noua realitate. 

În cazul adolescentului Goma, masca îmbracă întreaga sa desfăşurarea existenţială: 
masca protectoare în faţa Istoriei, mască tăinuind tumultul trăirilor extreme, mască impusă de 
adult sieşi în ipostaza de povestitor. 

Pe scurt, esenţa povestirii sale se reduce la întâmplarea extraordinară a recuperării fon- 
dului Blaga. Acest fapt reprezintă factorul declanşator al modificării vieţii interioare a adoles- 
centului, salvarea cărţilor de la distrugere (ca act criminal) este pusă în relaţia cu eroismul 
cavaleresc, deoarece „cărţile epurate se află în pericol de moarte”(op.cit., p.103). Adolescentul 
Goma o ştie având experienţa rugului criminal de la Mana (odată cu arestarea tatălui) şi a focu- 
lui deliberat aprins de tatăl său la întoarcerea din Siberia, când îşi arde crucea din cimitir. 

Primul - rug al morţii spiritului, al doilea - rug al triumfului vieţii. 

Profetii în pustiu (basarabenii refugiaţi) de care pomeneşte, metaforic, Goma sunt aso- 
ciati, involuntar, distrugerii; blestemul dezrădăcinării şi al suspiciunii îi urmăreşte, ei înghit 
„toate nodurile lumii”(op.cit., p.105); metafora configurală internă rezumă, în sine, vraja gân- 
dirii în parametrii cercului mitic: nodul reprezintă un obstacol, prin dezlegarea lui se poate 
ajunge ori la eliberare, ori în starea de criză, ca obstacol al fatalitätii destinului. 

Nodul „leagă şi dezleagă”12, uneşte experienţe şi desparte fiinţe. 

Adolescentul se străduieşte să treacă prin aceste noduri, depăşind dinţii de fierăstrău, 
pentru a se dezlega pe sine, în vederea obţinerii unei stări superioare. Dar cu mască, împotri- 
va Istoriei, pentru a o păcăli şi pentru a supravietu; de aceea, fixitatea, blocajul aparent într-o 
anumită imobilitate este asimilat voit, pentru a supravieţui. 

Sabina este aureolată prin imaginea eroinei antrenate în lupta pentru salvarea patrimo- 
niului spiritual; totul se impregnează de imaginea ei asociată mirosului de carte arsă, ca viziu- 
ne oximoronică: în mod necesar, Sabina este identificată cu triumful spiritului asupra 
distrugerii. Deliberat, este transformată, ad-hoc, în personaj tocmai prin unicitatea ei în viziu- 
nea autorului. 

Aria iluzoriei cuceriri a Sabinei este întreruptă din ritmul ei alert, de câte un adagio 
liric,în care insertiile dureroase ale adultului restabilesc fundalul aşteptării fiinţei marcate 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 37 


definitiv de experienţa iubirii adolescentine: „Dacă o aştept în continuare, dacă o aştept mereu, 
o tot aştept pe Sabina (...) nu mai rostesc nici în gând cuvântul: doare - doare - doare”(op.cit., 
p.111). 

Fiinţa maturului resimte pierderea, intervenind, dincolo de mască. Descrierea întrerupe 
relatarea povestitorului, punctând momentele de efuziune sentimentală; ninsoarea, percepută 
prin miros (simţul olfactiv ca simbol al perceperii primare, al cunoaşterii denudate, mitice) 
este asociată gurii Sabinei, gură transformatoare, revelatoare, initiatoare în procesul inerent de 
evoluţie a universului interior: „ninsoarea e prezentă prin miros (...) gura Sabinei pe ninsoa- 
re”(op.cit., p.121). 

Scrierea devine o veritabilă transpunere a emotiei declarării sentimentului, urmând, ca 
ritm, trepidaţiile sufletului. 

Regăsim aceeaşi fervoare a redării trăirii ca în cazul lui Quentin, personajul lui Faulkner 
din „Zgomotul şi furia” sau a lui Charles, una dintre măştile Annei Gavalda din „Cea care 
alină”. Adică o ilustrare a povestii povestitorului implicat, dincolo de logica romanului, într-o 
formulă de metaroman, configurat pe toate planurile. Intruziunea vocii mature potenteazä 
impresia de re-clădire a epicului în faţa cititorului, re-clădire a unui corpus-caleidoscop, în 
esenţă: totul se poate petrece şi evolua - sau nu - după dorinţa autorului care se opreşte din 
clădit pentru a finisa, prin jocul descrierii, una dintre faţade, anihilând spunerea anterioară prin 
impactul liric. Deci, fracturând eliptic relatarea. 

Mozaicul narativ îşi continuă desfăşurarea în jurul figurii centrale a Sabinei. 
Recuperarea fondului Blaga - act eroic - naşte întrebări: cine are cărţile? Executanţii, dacă o 
fac, o fac de frică? Ce se poate salva prin copiere? 

Întreaga epopee care se naşte în jurul condamnării cărţilor este un prilej de rechizitoriu 
adus extremismului ce comite crime împotriva spiritualităţii: arderea cărţilor echivalează cu 
anihilarea sufletului unui popor, nimicirea produsului spiritual. 

Pericolul de a fi prinşi cu riscul deportării şi al exmatriculării este depăşit de spiritul de 
cutezantä, de revoltă împotriva sistemului, susţinut prin îndrăgostirea de Sabina. Ambianta în 
care trăieşte fata, nepoata lui Lucian (Blaga, după cum crede adolescentul) îi relevă imaginea 
unei lumi aflate la crepuscul; basmul frumos, cu protagonişti capabili de fapte eroice, este 
pigmentat de apariţia Militantei (după cum o numeşte personajul), o mătuşa bătrână, săracă şi 
decrepită. 

Modul sarcastic în care este portretizată aminteşte de portretele lui Goya şi de jocurile 
de cuvinte barbiliene din „Domnişoara Hus”:,asa că babalena pluteşte între două ape ca un 
hoit (de babă): are un fel de ceva care seamănă cu viitorul, însă leit trecutul - dar într-un pre- 
zent de ... (nici măcar viu) (...) ea a trăit şi trăieşte un trai de râmă, de vierme”(op.cit., p.157). 

De unde sarcasmul? Adolescentul este întâmpinat cu dispreţ şi suspiciune, datorită 
originii sale de mojic, iar autorul nu iartă umilinţa: cine a trăit pasiv, fără nicio reacţie, 
neconştientizându-şi destinul în faţa istoriei, îşi merită soarta monstruoasă: „Ea, o babjectă, pe 
deasupra babacră, o babortă şi babovină, o babestie...”(op.cit., p.156). 

Si totuşi, sentimentul înfiripat pentru Sabina e mai puternic; naveta celor şaisprezece 
saci plini de cărţi este făcută cu îndârjire, ideea încropirii unei biblioteci este nobilă. Scopul 
este nobil, motivaţia transcede riscurile, iar misiunea eroică este îndeplinită. Actul de seducţie 
al Sabinei, jocul erotic (eroul o salvează de la degerătură) nu are nimic pervers; întrebarea 
repetată „vrei tu Sabina să te ajut pe tine să” devine laitmotiv al sexualitii adolescentine mani- 
festate prin gest pur, în esenţă, reiterând tonalitatea copilărească a Orfănelului din Mana. 

Dar, odată cu sfârşitul aventurii, basmul ia sfârşit, Sabina îşi goneşte eroul datorită 
îndrăznelii de a adormi în patul ei, doborât de efortul cărăuşiei: „du-te drrracului, mojicule! 
Du-te drracului! - şi a izbucnit în plâns”(op.cit., p.195). 

Sabina ajutată, Sabina salvată de la îngheţ, Sabina sărmană, cu pantofii gäuriti - se 
revoltă împotriva gestului salvatorului ei, ca o veritabilă Brunhildă răzbunătoare. Gestul de 
a-l expedia după ce constată că este bolnav de epuizare, capătă proporţii mitice în ochii 
adolescentului, figura maternală suprapunându-se peste cea a iubitei idolatrizate, datorită 
interpretării hiperbolice a gesturilor ei: „Mi-a potrivit cu mult dor şi drag căciula, mi-a verifi- 
cat cu iubire fularul”(op.cit. p.179). 

Este interesantă glisarea simbolică a planurilor temporale în relatare marcând 
supratema timpului; spunerea experienţei debutează cu motivul ornicului, iar încheiere 
a acesteia este subliniată subtil prin perceperea ceasurilor din turnurile sibiene: „băteau 
într-una şi unu-n altul, se întrebăteau cu timpurile, fireşte, nu puteau citi cu auzul cât ar putea 
fi ora”(op.cit., p.200). 

Vraja ancorării în dimensiunea aventurii se risipeşte, realitatea cenuşie inundă imagi- 
nea, tonalitatea capătă accente detaşate, dure, în ultimă instanţă, lacrimile internistului sunt 
semn al suferinţei acumulate în timp trupul adolescentin îşi eliberează zăgazurile sub acţiunea 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 38 


bolii. În acest context, mama devine limanul salvator, secondat de somn şi uitare: „nu mai 
aveam nevoie de doctor: o aveam pe mama - Mama mea (...) şi am plecat. De tot, de 
tot”(op.cit., p204). 

Revenirea personajului se produce prin vizita la Sabina, dar acum imaginea acesteia se 
färmiteazä treptat, nu se mai suprapune, simbolic, peste cea a mamei; gura monstrului Sabina 
care transformă interior fiinţa nu mai varsă nimic. Relatarea pare să se poticneascä, povestito- 
rul ezită, concepe scenarii, devenind, pe moment, regizorul propriei spuneri: „Aşa că ştergem 
tot şi o luăm de la capăt. (...) Ba nu, Sabina nu zice - Sabina nu poate spune: spuie-i-se 
"(op.cit., p.209). 

Fragmentarea discursului narativ ilustrează transpunerea propriilor trăiri intense sub 
acţiunea memoriei care, deliberat, îşi pierde funcţia ordonatoare pe moment, datorită expe- 
rientei marcante din adolescenţă, experienţă căreia i se caută un sens şi o explicaţie toată viaţa. 
Justificarea modalităţii narative evidenţiază, din nou, prezenţa unui real manifest artistic prin 
pledoaria pentru autenticitate, redare frustă, o estetică bătăioasă şi extrem de ancorată în vero- 
simil implicând un limbaj pe măsură, denudat, jocuri insolite de cuvinte trunchiate, de o savoa- 
re aparte. Crearea de posibile scenarii, divagând de la monada iluminată de către raza memo- 
riei, este văzută ca un joc al minţii saturate de realitatea în sine ca o încercare catharhicä de 
refugiu parţial în supra - realitate. 
naratorului de a se citi, scriindu-se, ca orientare definitorie a metaromanului. 

Însăşi susţinerea călătoriei în timp prin configurarea simbolică a propriei vieţi este o 
lectură metaforică. Călătoria în timp este şi o călătorie în text, apanaj doar al romanului, în 
viziuneaautorului: „Materialul e cuvântul, iar cuvântul poate fi bun, adevărat - ba chiar, 
uneori, se cere să fie astfel. Mai ales în roman (...) romanul, impurul, ca viaţa, dar 
adevărat "(op.cit., p.224). 

Crearea unei variante a realităţii de către animalul nevrotic - realistul înrăit (povestito- 
rul) sintetizează în mod esenţial propriul crez de trezire, fără complexe, a constiintelor (după 
cum mărturisea şi Anna Gavalda că scrie „pentru adulţi care trebuie treziti din somn”14); 
implicit de-retrezire a conştiinţei proprii, ca temelie a Casei-fictiune structurată în jurul 
calidorului. 

Întreaga expunere a autorului serveşte, în final, unei dorinţe acerbe de re-creare a unei 
variante a Sabinei, modelată după propria viziune şi după propriul ideal. Pornind de la această 
afirmaţie, tonalitatea devine sarcastică, ilustrând toate frustrările, umilintele şi neîmplinirile 
adolescentului. 

Sabina este reconstituită fotografic, în alb negru, într-un joc de imagini fulgurante, fiind 
transpusă în scenarii diverse, în funcţie de emoția dominantă ce răzbate dintr-un amalgam de 
sentimente contradictorii, oscilând între indiferenţă şi iubire: Sabina este ironică, Sabina îşi 
manifestă disprețul, Sabina se simte jignită de bârfe, Sabina plânge, Sabina povesteşte. În 
continuare întreaga relatare a Sabinei se desfăşoara intempestiv, oglindind justificarea puerilă 
a dispariţiei sacilor de cărţi cärati cu trudă de tânărul îndrăgostit. 

În caleidoscopul de imagini frânte, Sabina îşi expune în mod trunchiat, dar frust conti- 
nuarea aventurii: după îmbolnăvirea eroului, sacii de cărţi sunt vânduți unui anticar din 
Bucureşti, pentru bani. Banii de subzistență. Adevărul motivatiei cade, ironic, peste gândul 
nespus, dar scris: „dacă tu n-ai fi existat, ar fi trebuit să te inventez’(op.cit., p.239). Motivația 
este cât se poate de dură materialiceşte: nu e vorba de fondul lui Lucian Blaga, ci de al unchiu- 
lui Liciniu Blaga (cărţi de mâna a doua), cărţi de vândut pentru bani necesari cumpărării de 
mâncare, de combustibil şi mai ales de ciorapi de mătase (din care Sabina face un simbol al 
feminităţii depline si la care visează plină de cochetărie ). 

Aventura interioară este mai complicată decât cea exterioară: eroul rămâne fără cărți 
necesare încropirii unei biblioteci proprii (nici prietenii Septimiu şi Octavian nu îl ajută), iar 
viziunea asupra iubirii este demonetizată: „Sabina e o urâticä, o, ceea ce se cheamă: nasoală - 
nu foarte - foarte, dar sigur o jigărită şi o şleampătă, în plus, ochelaristä”(op cit., p.248). Dar 
ea e un mister, un mister de neexplicat, aşteptat si răs-aşteptat fără relevare. Sau trăind cu refu- 
zul revelării lui; sinuciderea imaginată datorită dezamăgirii face parte din arsenalul emotiv 
adolescentin, dar fără şanse de concretizare: totul se rezumă la afirmaţiile - jumătăţi de gând: 
„ce să mai” şi „praf şi scrum”. 

Totul se rezumă, astfel, la resemnare, din partea celui ce judecă mai ales cu inima, 
intuind ancorarea în universul carceral: 

“Si alunecat totul spre prezent, ca să mă pot plânge că la mine, cu mine pacostea, 
năpasta, pustiirea, urgia, sodomul, pârjolul, plaga, potopul, într-un cuvânt: ne-bunul mă 
urmăreşte? nelăsându-mă să räsuflu?”(op.cit., p.284). 

Prezentul include orice posibilitate de evadare a minţii, anulează scenariile şi impune 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 39 


explicarea lucidă şi materialistă a experimentelor şi a aventurilor. Eforturile conspirative de 
recuperare a cărţilor destinate distrugerii se realizează prin ciorapii de mătase cumpăraţi de 
Sabina; universul interior al eroului se clatină, cercul se spiralează aparent, prin oscilarea 
sentimentelor de dispreţ şi de iubire. 

Spirala istoriei este asociată celei a sentimentului, deoarece Sabina va fi aşteptată, 
căutată şi regăsită parţial în toate experienţele ulterioare din care, generalizând, nu se învaţă 
nimic: „Spirala istoriei repetându-se (dar nu întocmai) e ca dragostea mea pentru fata asta: 
când este, când nu prea este, ba chiar din contră, când este întocmai, când o variatiune pe 
aceeaşi sabină, apoi altă variatiune pe cealaltă Sabinä”(op.cit., p.395). 

Ultimele pagini ale romanului etalează fără echivoc nostalgia vocii auctoriale adulte în 
legătură cu ceea ce marchează întruparea identică a tuturor iubirilor trăite, posibile şi imposi- 
bile: Sabina rămâne să fie răpită de suflet, aşteptată mereu, stimul şi imbold pentru creaţie, 
transpunând Logosul în univers de sine stătător: 

„O condamn cu sufletul, cu pipăitul, cu amirositul: fusese, mă amăgise, mă viclenise 
(...) de asta e mai bun cuvântul (...) nu spune tot, nu dezvăluie în întregime (...) are să vie, cu 
cât o aştept mai aşteptând cu - şi atunci are să fie ziua a şasea (op.cit., p.303). 

Sabina este, în esenţă, o himeră a sufletului adolescentin care forţează transpunerea 
realităţii în tipar ideatic, prin puterea Logosului. Sabina este echivalentă cu expunerea 
erosului şi a aventurii, implicând rezistenţa în faţa Istoriei. Sabina şi cărţile conturează, 
metaforic, două dimensiuni ale fiinţei în depăşirea inconştientă a unui nou dinte de ferestrău: 
iubirea şi moştenirea spirituală. Dacă prima este răpită, simbolic, de Istorie, şi asteptată mereu, 
cea de-a doua este recuperată, prin scriere şi povestire. 

Pentru că arta refugii de realitate este Sabina ca variantă a realităţii. 


NOTE 
1.Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului - În jurul experienţei revelatoare, Piteşti, Editura 
Paralela 45, 2004, p.256 
2.Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânar romancier, Bucureşti, Editura Humanitas, 
2001, p.77 
3.W alter Biemel, Expunere si interpretare, Bucureşti, Editura Univers, 1987, p.290 
4.Terry Eagleton, Teoria literară - O introducere, laşi, Editura Polirom, 2005, p.178 
5. Paul Goma, Sabina,Cluj-Napoca, Editura Apostrof, 1991, p.39 
6. William Faulkner, Zgomotul şi furia, laşi, Editura Polirom, 2003, p.11 
7. Anna Gavalda, Cea care alină, laşi, Editura Polirom, 2008, p.7 
8. Tudor Arghezi, Versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p.133 
9. Jean Chevalier, Alain Geerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 2, Bucureşti, Editura 
Artemis, p.117 
10. Georges Poulet, Metamorfozele cercului, Bucuresti, Editura Univers, 1987, p.483 
11. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit, p.273 
12. Jean Chevaler, Alain Gheerbrant, op.cit., p.344 
13. Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Bucureşti, Editura Ubivers, 1988, p.151 
14. Anna Gavalda, Cea care alină, laşi, Editura Polirom, 2008, p.4 


BIBLIOGRAFIE 
Tudor Arghezi, Versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980 
Gaston Bachelard, Filosofia lui nu, Bucureşti, Editura Univers, 2010 
Walter Biemel, Expunere şi interpretare, Bucureşti,Editura Univers 1987 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 3, Bucuresti, Editura 
Artemis, 1993 
loan Dersidan, Iconi şi literatură, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002 
Terry Eagleton, Teoria literară - O introducere, laşi, Editura Polirom, 2005 
William Faulkner, Zgomotul şi furia, laşi, Editura Polirom, 2003 
Anna Gavalda, Cea care alină, laşi, Editura Polirom, 2008 
Paul Goma, Arta refugii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992 
Paul Goma, Astra, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992 
Paul Goma, Sabina,Cluj-Napoca, Editura Apostrof, 1991 
Laszlo Alexandru, Viceversa!, Editura Bastion, 2009 
Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânar romancier, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001 
Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului - In jurul experienţei revelatoare, Piteşti, Editura 
Paralela 45, 2004 
Georges Poulet, Metamorfozele cercului, Bucureşti, Editura Univers, 1987 
Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Bucureşti, Editura Univers, 1988 
Alexandr Soljenitin, Arhipelagul gulag, Bucureşti, Editura Univers, 2008 
Cornel Ungureanu, La vest de Eden - O introducere în literatura exilului, Timişoara, Editura 
Amarcord, 1995 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 40 


Joi 5 ianuarie 2012 


Am primit de la George Onofrei următoarea misivä: 


“Dragă d-le Paul Goma 

După cum bine ştiţi, sunt unul din iubitorii de carte cu autor Paul Goma 
şi citesc cu mare plăcere apariţiile D-vs lunare. Anul 2011 a fost pentru mine 
personal anul care m-a ajutat să înţeleg mecanismul complicat care a avut ca 
efect marginalizarea D-vs aproape totală. Spun aproape, pentru că o parte 
conştientă a opiniei publice din această ţară nu s-a lăsat manipulată de 
lasitätile mediilor intelectuale şi de securitate. Laboratoarele răului au 
funcţionat permanent şi au scornit neîncetat de douăzeci de ani, noi şi noi 
otrăvuri care au dus un popor într-un nou gulag, mai pervers din care gene- 
raţii întregi se vor chinui (dacă vor putea!) să iasă. 

De două decenii vă citesc, sunt la curent cu situaţia în care vă aflaţi 
şi-mi tot puneam întrebarea cum a fost posibil ca D-vs să rämâneti acolo şi 
noi aici fără D-vs. Ca să înţeleg aceste lucruri am parcurs o serie întreagă de 
cărţi şi amintesc printre altele: Arthur Kostler Întuneric şi lumină Monica 
Lovinescu Etica neuiutării (o carte care după opinia mea ar trebui predată în 
toate liceele din România), Doina Jela Această dragoste care ne leagă, Sanda 
Stolojan Jurnal din exilul parizian 1997-2001, Monica Lovinescu Jurnal 
esenţial, Mihaela Azoiţei Totalitarism şi rezistenţa în România comunistă- 
Cazul Goma, Theodor Codreanu Istoria “canonică” a literaturii române, 
Nicolas Werth Insula canibalilor, Vladimir Bukovski Reuşeşti sau mori, 
Doina Jela O sută de zile cu Monica Lovinescu, Neculai Constantin 
Munteanu Ultimii şapte ani de-acasă-Un ziarist în dosarele securitătii. Am 
enumerat toate aceste carți pentru că nu am acordat credit din start la toate 
opiniile D-vs. Am dorit să capăt informaţii din cât mai multe surse si să-mi 
modelez raţionamentul şi din alţi autori care nu sunt neapărat de aici de pe 
meleagurile noastre. Nu socotesc aici cărţile D-vs pe care le-am parcurs cu 
pasiune pe măsură ce au apărut. Acum de exemplu citesc Jurnalele pe sărite, 
de căldură mare şi de noapte-lungă pentru că nu le-am putut citi de pe inter- 
net şi le-am găsit în forma tipărită şi le citesc cu mare interes. 

Cu durere în suflet mărturisesc că momentul prăbuşirii regimului lui 
Ceauşescu n-a fost receptat la dimensinile lui reale de către Monica Lovinesu 
si Virgil Ierunca. Ei n-au putut împărti cu D-vs o glorie a unei lupte la care 
ati fost părtaş cu fapte demne de luat în seamă. Îmi pare rău că trebuie s-o 
mărturisesc dar laboratoarele răului din cadrul securitätii-SRI au fost pe fază 
şi s-au mobilizat cu toate forţele ca să nu se întâmple o mare nenorocire pen- 
tru ei: o coalizare a personalităţilor Paul Goma şi Monica Lovinescu care în 
faţa opiniei publice din ţară ar fi adus în discuţie chiar un proces al comunis- 
mului. Monica Lovinescu a fost atât de naivă încât nu şi-a dat nici un moment 
seama că de fapt face un joc extrem de perfid şi că într-un fel anulează o luptă 
care pentru ea a durat o viaţă. Securitatea îi are pe toţi la mână aici în ţară. 
Puţini oameni îşi dau seama. Nu pot demonstra, dar eu cred că de exemplu 
Gabriel Liiceanu a dat la topit carțile ce au avut ca titlu: Culoarea curcubeu- 
lui la o comandă care a avut ca punct de plecare tot laboratoarele subterane 
ale securitätii-SRl-ului. Că Monica Lovinescu a recunoscut în paginile cărții 
O sută de zile cu Monica Lovinescu că acţiunea D-vs din '77 a fost unică în 
România era prea târziu. Momentul adevărului a fost ratat în aprilie 1990. 
Atunci Monica Lovinescu n-ar fi trebuit să facă nici un pas aici fără să ceară 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 41 


recunoşterea integrală a acțiunilor D-vs. 

De ce am dorit să fac toată această pledoarie? Pentru a vă susține din 
tot sufletul meu gestul prin care ați trimis acea scrisoare d-lui Vosganian prin 
care solicitati tuturor celor care v-au făcut rău, într-un fel sau altul, să vă 
editeze pe rând câte o carte. Acea scrisoare a fost o SENTINȚĂ şi aşa va fi 
percepută pentru posteritate în literatura română. 

Dragă d-le Goma: vă doresc din toată inima să vă faceţi bine şi vă ţin 
pumnii strânşi ca să aud ca staţi pe scaun la calculator şi ne scrieţi rânduri 
oblojitoare pentru sufletele noastre! 

George Onofrei, Galaţi, 5.01.2012,h:12.34” 


Ei, da: nu-mi strică nici mie - pe la sufletul meu - câte un 
oblo]. 


* 


Referat pentru cursul „Modernitatea occidentală şi modernismul 
românesc” susţinut de prof. univ. dr. Ion Simut 
Punctul în infinit. Centrul „din calidor” - Daniela lederan 


3. Centrul „din calidor” 

„Scriitorul mare este mare pentru că este adevărat” 31, afirmă Paul Goma. „Scriitorul şi 
cartea? Scriitorul sau cartea?” 32 - dilema nu este rezolvată, nici nu e dorită a fi; identitatea 
primilor doi termeni egali este secondată de posibila subordonare din al doilea caz, până la o 
posibilă excludere a unuia: nu pot exista două centre ale unui univers circular, ci doar unul, 
care absoarbe scriitorul şi opera. lar scriitorul mare este adevărat, deoarece poartă în sine 
memoria centrului lumii sale, care îi serveşte drept muză şi îl supraveghează, în acelaşi timp. 

Centrul, punctul de constituire al unui întreg univers de repere ale fiinţei îl reprezintă, 
pentru Paul Goma, calidorul. 

Într-o viziune simbolică, arhetipală, „suveranitatea asupra universului” 33 este ilustrată, 
prin extrapolare, şi de natura toponimului: calidor. Cuvântul este structurat fonetic din patru 
consoane şi trei vocale, ce pot fi grupate într-o configuraţie aparte. Consoanele se poziţionează 
în direcţia celor patru puncte cardinale, iar vocalele formează un romb interior (înscris în cerc). 

„Un nume, o literă, un semn sau un punct” în centrul unei figuri dezvăluie rolul de pivot 
pe care totul se sprijină şi de care totul depinde 34. 

Figurativ, „semnul” centralitätii, al punctului-matrice care dă naştere lumii configurate 
simbolic în coordonatele memoriei poate fi ilustrat astfel: 

(imagine) 

Se observă „razele” care ating circumferința, în patru puncte cardinale, radiind din cen- 
tru.. Aceeaşi schemă simbolică se poate aplica, spre exemplu, şi în cazul toponimului mitic 
Macondo , din romanul „Un veac de singurătate” de G.G.Marquez : 

(imagine) 

Satul mitic are valoarea unui punct primordial, care se naşte, vietuieste şi se stinge, un 
univers consumându-se pe sine şi consumându-şi făpturile : „Lumea era atât de nouă” 35 la 
început - „Macondo era acum un vârtej îngrozitor de praf şi dărâmături vânturate de furia 
acestui uragan biblic” 36 la sfârşit. 

Rombul fonetic dezvăluie ideea de matrice a vieţii, de „simbol feminin” 37: reprezintă 
legătura prin care „mumele sfintele/ luminile mii/ mume sub glii/ îţi iau în primire cuvintele./ 
Încă o data te adapă.” (Epitaf) 38. Într-un cuvânt - htonicul, poarta de acces spre fecunditatea 
şi protecţia maternă a pântecelui universal, liantul dintre viu, dinamic, solar şi starea atempo- 
rală, embrionară, selenară. 

Triunghiul vocalic este divin, sugerând armonie, „glifa razei de soare la vechii mayaşi” 
39, focul şi inima pentru alchimişti, conform aceluiaşi Dicţionar de simboluri. 

Toponimul devine o adevărată mantra, încrustată în memorie şi incantată de-a lungul 
întregii existente, în dispersia „razelor” care îi disipează imaginea, dar care, în ultimă instanţă, 
converg spre centru. 

Calidorul şi litera monosilabei sacre OM, „sămânţa dinăuntrul scoicii” 40 sunt, în mod 
simbolic, identice: de la el pornesc rosturile lumii scrise şi nescrise, este factorul ordonator al 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 42 


existenţei şi al făpturii. Calidorul este un spatiu central al „inocenţei copilăriei spiritului” 41, 
cum aprecia criticul Ion Simut, în care se oglindeşte „ipostaza christică a Orfănelului” 42. 
„Orfănelul” îşi reconstituie apartenenţa la matrice prin intermediul memoriei subiective, a ceea 
ce personifică autorul însuşi, elogiind instrumentul de oglindire şi de ordonare a propriei 
conştiinţe: „memoria, memoria, maica noastră ocrototoare (atât cât poate), memoria, maica 
noastră, mântuitoarea, memoria, ultimul recurs şi reazem, singura mângâiere, înainte de a 
pleca încolo, dincolo...” 43. 

Scriitura sa se transformă, astfel, într-o spunere nesfârşită a memoriei; Northrop Frye 
distinge între autobiografia care se suprapune „cu forma de roman” 44, născută din „impulsul 
creator ficțional, deci de a selectiona numai acele evenimente şi experienţe din viaţa unui scrii- 
tor care pot alcătui un tipar bine structurat” 45 şi confesiune, când „tiparul rezultat întrece în 
dimensiuni pe cel cu care a ajuns să se identifice scriitorul; acest tipar poate fi încă o simplă 
prezentare a concordantei dintre temperamentul şi atitudinile sale” 46. 

Criticul consideră că „după Rousseau confesiunea începe să ia forma de roman, acest 
amestec având ca rezultat autobiografia ficțională” 47, axată pe aspecte de ordin artistic, reli- 
gios sau politic. Astfel autorul se scrie pe sine însuşi, îndepărtându-se de canoanele traditiona- 
le ale romanului. 

Frye face distincţie între roman - „extrovert şi personal”, „romanţ” - „introvert şi per- 
sonal” — şi confesiune care este „introvertă dar are un conţinut intelectualizat” 48. Structural, 
memoria-oglinda conştiinţei devine, în cazul lui Paul Goma, un principiu anatomic : disecă 
(mai târziu asemenea unui bisturiu necruţător), analizează, sintetizează datele existenţei pro- 
prii, alcătuind un eşafodaj inedit. 

Produsul artistic rezultat nu este altceva decât un mit al Golemului menit să demons- 
treze unicitatea acestuia. Golemul este zămislit prin imitarea creaţiei divine; opera este făurită 
de un creator stăpân absolut peste universul său. Golemul lui Paul Goma „este mut pentru că 
oamenii nu sunt în stare să-i dea grai” 49; el conţine imaginea propriului eu creator, depăşindu- 
l, de multe ori şi subjugându-l. Golemul lui Paul Goma poartă, printre contemporani, stigma- 
tul muteniei, deoarece este silit să fie „mut” şi respins. 

Arhetipul lui Hamlet — voce nostalgică, dar şi acuzatoare — dă substanţă vocii auctoria- 
le care, sub imperativul necesităţii recuperării şi al rememorării, îşi ţese wagnerian opera, prin- 
tr-un mozaic de metafore — simbol. Astfel, timpul — suveică se derulează într-o spirală inversă, 
comprimându-se în punctul — centru: calidorul — etern prezent. 

Incipitul din „Pre-mergere” fixează statutul simbolic al matricei: „este buricul pămân- 
tului” 50. În esenţă, prezentul reiterează ideea de consubstantialitate, de fiintare perpetuă. 
Estele reprezintă alegoria lui a fi în miezul punctului, ceea ce îi conferă statut peren. 

Cuvântul calidor — cuvânt-mantră pentru scriitor — îşi dezvăluie valenţele unice; nu este 
împrumutat din „slavismele ţărăneşti” 51, nici nu este „turcism târgovet” 52: el îşi afirmă 
individualitatea sonoră, muzicală, creată: „Casa noastră din Mana avea, (domnilor), calidor... 
etimologia propusă, la început de tot, de mamă era atât de mult mai frumoasă, încât în mod 
necesar era şi răpitor de adevărată: Calidor, carevasăzică: dor-frumos” 53 

Adresarea „domnilor” pare a avea o rezonanţă uşor ironică şi emfatică, ilustrând parţial 
ceea ce Julia Kristeva numea „adolescentismul scrierii” 54 prin ipostaza de adolescent 
perpetuu a naratorului, exprimându-și voit unicitatea; vocea auctorială se identifică pe sine în 
sacralitatea logosului: „carevasăzică, grecescul Kali şi românescul dor se întâlnesc pe o cărare 
(spre izvor), se văd, se plac, se iau, se cunună...” 55 

Naturaletea „spunerii” se combină cu introducerea într-o atmosferă mitică: dorul fru- 
mos devine o sintagmă emblematică din care izvorăşte litania: „te prinde, cuprinde, străprin- 
de; te näpädeste, te copleseste; bate, răzbate, străbate- atunci când ( de sus, din calidor), cu pri- 
virea aburită de durere, cati încolo, spre Asfinţit unde bänuiesti Prutul, râu blestemat...” 56 
Fraza capătă, prin sonoritätile cu ecouri arhaice ale verbelor şi prin asonantä, valenţe muzica- 
le strani; chemarea „punctului”, acest dor personificat, arhetipal, atinge uşor la început, apoi 
şopteşte învăluitor în străfundurile fiinţei, pentru ca în final să o devasteze. 

Scriitorul plonjează „în osia lumii” 57, prin vestibulul memoriei recuperatoare: nostal- 
gia paradisului pierdut, al acelui Alfa şi Omega, trasează conturul existenţei: „pe măsură ce mă 
îndepărtez de el, punct-de- plecare,mă apropii de punctul-de-sosire.” 58 

Între copil şi mamă, cuprinşi în calidor, în osia lumii sau în buricul pământului se naşte 
şi persistă aceeaşi legătură invizibilă, o rază care certifică „acel vestibul deschis spre ambele 
părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi la lumină şi umbră şi căldură 
lăuntrică”'59 

Este emotionant elogiul adus figurii materne (rezonând de căldura şi melancolia sufle- 
tului moldovenesc), creionată cu sensibilitate aparte, conferindu-i o aură mitică: mama „m-a 
adus pe lume” 60, conchide autorul, nu a fost trimis. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 43 


Această mărturisire vine să întărească ideea Mamei Divine, receptacul şi „matrice a 
vieţii” 61; fiinţa mamei este ambivalentă, întrupând viaţa şi moartea, deopotrivă. În teologia 
hindusă, noţiunea capătă valenţe simbolice: Mama divină exprimă o „gândire cosmocentrică” 
62, incluzând energia creatoare ce animă micro- şi macro-cosmosul, ca principiu spiritual. 

Mama devine, în psihanaliza modernă, un arhetip, simbolul acelui anima (inconştientul) 
care,pentru a fi costructiv, are nevoie de conştiinţă. Mama din calidor se regăseşte în pereni- 
tatea centrului: ea aduce pe lume şi ghidează fiinţa spre lumină, răspunzând creaţiei divine prin 
propria zămislire; Nichita Stănescu cerea în „Către Galateea”: 

„şi mă rog de tine, 
naşte-mă. Naşte-mă” 63. 

Metafora stănesciană traduce acelaşi dor arzător de fiintare, prin creaţie, spre ilumina- 
re. Tragismul despărțirii inerente de mamă este atenuat prin imaginea transmigrării sufletului 
acesteiaîn fiinţa propriului fiu al scriitorului, Filip. Mama se diminueaza ca fiinţă, se 
micşorează ca trup, regresând la stadiul embrionar, în esenţă, prin moarte, sub gliile blagiene, 
în Necuvânt. Învitaţia în calidor se face „din, în, spre calidor” 64, marcând nostalgia eternei 
reîntoarceri, reînvierea centrului lumii de unde izvorăsc, pentru scriitor, o infinitate de posibi- 
lităti odată ce Mama îl aduce la lumina fiinţării. 


4 Reperele toposului mitic. Casa — Şcoala -Satul 

Calidorul, odată identificat prin funcţia recuperatoare a memoriei, devine locul sacru de 
contemplare şi de ancorare, a fiinţei prin memorie, ceea ce Virgil Podoabă numea „Atlantida 
monadă a conştiinţei scriitorului. 

Totul porneşte din calidor şi se întoarce la el, confirmându-i statutul de virtual „semn 
iconic” 66 prin calidor, Paul Goma dă glas suferinţei maturului de a se fi pierdut în haosul 
lumii, bucurie de a se regăsi sufleteşte în oaza de linişte edenică, tragismului în ultimă esenţă, 
a rupturii de fiinţă; de aceea acest dor e frumos şi torturant în acelaşi timp, alină şi produce 
suferinţă, luminează şi îndârjeşte. 

Autorul îl exprimă prin „sensibilitate şi fineţe analitică” 67, investindu-şi potenţialul 
scriitoricesc într-o țesătură epică imagistică, în care toposul mitic are dimensiunile fiinţei: 
memoria naşte şi se naşte odată cu propria ei configurare. 

Putem, astfel, vorbi, în cazul cronotopului de faţă, de ceea ce Jean Ricardou numea 
„metafora configurală internă” 68, fapt în care, pornind de la „schema unei celule simbolice” 
69, se elaborează întreaga reţea figurativă a eşafodajului interior al scriiturii. 

Imaginea casei de lut, recompusă de vocea tatălui, atrage metafora apartenenţei la 
matrice: „dacă nu voiam, nu ieşeam la lumină. Atunci” 70, urmată de transpunerea în fiinţa 
eternă: „Din acum, de aici, privesc din calidor” 71. 

Metafora configurată internă a casei de lut (locul aducerii pe lume) este însoţită de cea 
a şcolii: „înzidirea” 72 ei naşte imaginea conturării, prin logos, a locului de unde se va 
împărtăşi din lumina cunoaşterii, locul în care cei doi părinti îşi vor îndeplini misia de apos- 
toli-luminători. 

Înzidirea acesteia este mai mult decât o simplă zidire, ea implică integrarea spiritului, a 
duhului, a sufletului, cere imperios Jertfa mitică, involuntară prin moartea lui Pantelimon, 
asigurându-i statutul sacru. 

Pentru că în satul Mana (simbolic-mana cerească?), centru al lumii şi punct de raporta- 
re al tuturor razelor existenţiale, totul se preface şi se supune unui ritual imemorial de păstra- 
re nealterată a fiinţei. 

Drd. Anul I Prof. Daniela Anca ledran 


NOTE: 
Paul Goma, Din calidor, laşi, Editura Polirom, 2004, p.27. 
Paul Goma, op.cit., p.30. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.1, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993, p.282 
Idem, ibidem. 
Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Bucureşti, Editura RAO, 1995, p.7. 
Idem, ibidem, p364. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, vol.3, Bucuresti, Editura Artemis, 
1993, p.169 
Lucian Blaga, Poezii, Bucureşti, Editura Albatros 1980, p.161. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.3, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993, p.383 
Idem, ibidem, p.133. 
Ion Simut, Inocenta şi revolta în infern, în revista Vatra, nr.6/ 1992 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 44 


Liviu Malița, Exilul ca destin apocrif, în revista Apostrof, nr.5/ 1990 

Marta Petreu, Paul Goma, între depozitie si fantasmare, cuvânt introductiv la Paul Goma, Arta 
refugii, Cluj, Editura Dacia, 1991, p. 7. 

Northrop Frye, Anatomia criticii, Bucureşti, Editura Univers, 1972, p. 390. 

Idem, ibidem 

Idem, ibidem, p.391. 

Idem, ibidem 

Idem, ibidem, p.392. 

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, vol.2, Bucuresti, Editura Artemis, 
1993, p.102 

Paul Goma, op.cit., p.5 

Idem, ibidem 

Idem, ibidem 

Idem, ibidem 

Julia Kristeva, Nouă maladii ale sufletului, laşi, Editura Trei, 2005, p.149. 

Paul Goma, op.cit., p.5 

Idem, ibidem, p.6 

Idem, ibidem 

Idem, ibidem 

Idem, ibidem 

Idem, ibidem 

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, vol.2, Bucuresti, Editura Artemis, 
1993, p.261 

Idem, ibidem 

Nichita Stänescu, Ordinea cuvintelor, Bucuresti, Editura Cartea Româneascä, 1985, p.160 
Paul Goma, op.cit., p.6 

Virgil Podoabä, Metamorfozele punctului, Pitesti, Editura Paralela 45, 2004, p.254 

loan Dersidan, Iconi şi literatură, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p.5 

Ion Simut, Arena actualitätii, Bucureşti, Editura Polirom, 2000, p.92 

Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Bucureşti, Editura Univers, 1988, p.120 
Idem, ibidem 

Paul Goma, op.cit., p.19 

Idem, ibidem, p.20 

Idem, ibidem, p.14 


BIBLIOGRAFIE 
Lucian Blaga, Poezii, Bucureşti, Editura Albatros 1980 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.1-3, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993 
loan Dersidan, Iconi şi literatură, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002 
Northrop Frye, Anatomia criticii, Bucureşti, Editura Univers, 1972, p.113. 
Paul Goma, Din calidor, laşi, Editura Polirom, 2004 
Julia Kristeva, Nouă maladii ale sufletului, laşi, Editura Trei, 2005. 
Liviu Malița, Exilul ca destin apocrif, în revista Apostrof, nr.5/ 1990 
Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Bucureşti, Editura RAO, 1995, 
Mircea Martin, Georges Poulet sau despre cerc şi despre literatură înţelese ca forme ale minţii, 
studiu introductiv la Georges Poulet, Metamorfozele cercului, Bucureşti, Editura Univers, 
1987 
Marta Petreu, Paul Goma, între depozitie si fantasmare, cuvânt introductiv la Paul Goma, Arta 
refugii, Cluj, Editura Dacia, 1991 
Camil Petrescu, Patul lui Procust, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p.290. 
Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004. 
Georges Poulet, Metamorfozele cercului, Bucureşti, Editura Univers, 1987 
Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Bucureşti, Editura Univers, 1988 
Ion Simut, Arena actualităţii, laşi, Editura Polirom, 2000. 
Ion Simut, Inocenta şi revolta în infern, în revista Vatra, nr.6/ 1992 
Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985 


* 


Referat pentru cursul 
„Postmodernitate şi cultură de divertisment” susținut de prof. Univ. Dr. Ion Simut 
Reperele toposului mitic. Casa — Şcoala —Satul 

Calidorul, odată identificat prin funcţia recuperatoare a memoriei, devine locul sacru de 
contemplare şi de ancorare, a fiinţei prin memorie, ceea ce Virgil Podoabă numea „Atlantida 
reveriei” 1; timpul — suveică îşi încetează derularea, calidorul transformându-se într-o monadă 
a conştiinţei scriitorului. 

Totul porneşte din calidor şi se întoarce la el, confirmându-i statutul de virtual „semn 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 45 


iconic” 2 prin calidor, Paul Goma dă glas suferinţei maturului de a se fi pierdut în haosul lumii, 
bucurie de a se regăsi sufleteşte în oaza de linişte edenică, tragismului în ultimă esenţă, a rup- 
turii de fiinţă; de aceea acest dor e frumos şi torturant în acelaşi timp, alină şi produce sufe- 
rinţă, luminează şi îndârjeşte. 

Autorul îl exprimă prin „sensibilitate şi fineţe analitică” 3, investindu-şi potenţialul 
scriitoricesc într-o țesătură epică imagistică, în care toposul mitic are dimensiunile fiinţei: 
memoria naşte şi se naşte odată cu propria ei configurare. 

Putem, astfel, vorbi, în cazul cronotopului de faţă, de ceea ce Jean Ricardou numea 
„metafora configurală internă” 4, fapt în care, pornind de la „schema unei celule simbolice” 5, 
se elaborează întreaga reţea figurativă a eşafodajului interior al scriiturii. 

Imaginea casei de lut, recompusă de vocea tatălui, atrage metafora apartenenţei la 
matrice: „dacă nu voiam, nu ieşeam la lumină. Atunci” 6, urmată de transpunerea în fiinţa 
eternă: „Din acum, de aici, privesc din calidor” 7. 

Metafora configurată internă a casei de lut (locul aducerii pe lume) este însoţită de cea 
a şcolii: „înzidirea” 8 ei naşte imaginea conturării, prin logos, a locului de unde se va împărtăşi 
din lumina cunoaşterii, locul în care cei doi părinti îşi vor îndeplini misia de apostoli- 
luminători. 

Înzidirea acesteia este mai mult decât o simplă zidire, ea implică integrarea spiritului, a 
duhului, a sufletului, cere imperios Jertfa mitică, involuntară prin moartea lui Pantelimon, 
asigurându-i statutul sacru. 

Pentru că în satul Mana (simbolic-mana cerească?), centru al lumii şi punct de raporta- 
re al tuturor razelor existenţiale, totul se preface şi se supune unui ritual imemorial de păstra- 
re nealterată a fiinţei. 

“Mana” scriitorului “participă în chip mistic la sacru”9 . Toată fiinţa sa este ancorată în 
esenţa vetrei; reperele existenţiale se identifică prin observarea, tatonarea, însuşirea şi păstra- 
rea lumii în datele sale primare. 

De aceea, Mana ilustrează un tip de model teoretic al metaforei ontologice, în viziunea 
lui Max Black 10, model care se constituie într-o reţea de metafore subsumate arhetipului. 

“Calidorul” este proiectat sistematic, pe fundalul casei, al şcolii şi al satului implicând 
permanenta ancorare în ipostaza mitică. Calidorul se regăseşte în toate reflectările spaţiale ale 
universului fictiv, fiind ceea ce Stephen C. Pepper numea “root metaphor” 11, incluzând fapte, 
experienţe, evenimente, atitudini relatate, rememorate, retrăite. 

În câmpul vast al memoriei, în datele ontologicului, calidorul se proiectează în cele trei 
segmente - vectori care definesc axiologic trăirea: Casa - Şcoala - Satul, conturând concentric 
cercul fiinţării. 

Casa este identificată cu şcoala; dacă o casă părintească proprie nu a existat (“bojdeuca 

de lut, acoperită cu paie, cumpărată odată cu terenul pentru şcoală” 12), datorită condiţiilor 
impuse de timpul istoric, ea se va reconstitui îngemănată în construirea şcolii “făcută de noi 
cu mânurile-istea” 13, după cum se exprimă intempestiv tatăl scriitorului. 
a spaţiului înălţat prin înzidire, pentru luminare spirituală. Şcoala şi casa se identifică, se 
suprapun, lumea în coordonatele ei se învârte şi curge în jurul acestei vetre. De aceea, tatăl “dă 
încă-numai-o-raită şi încă-numai” 14; dezrădăcinarea presupune abandonare a tuturor 
legăturilor cu adevăratul univers. 

Scriitorul - martor în ipostaza copilului vede tot; în ipostaza maturului este nevoit să 
recompună imaginea pierdută în hätisurile memoriei, rămânând la arhetip: “stau în calidor şi 
nu mai văd: s-annoptat”, “văd bine de tot” 15. 

Lămuririle cerute tatălui implică întotdeauna raportarea la efectele timpului istoric; 
logosul explicitează, acuză, justifică faptele şi datele, constată, rezumă, concluzionează. 

Tatăl învaţă, la rândul său, din înţelepciunea ancestrală a bătrânilor: viziunea realistă a 
civilizaţiei industriale se opune mentalitätii arhaice, şi pierde teren. Arhaicul are de partea sa 
fibra cosmică, fiorul primordialului, esenţa Manei: 

“ - Stuh, muruială, cochileti, lut, balegă! a tunat tata. Cum sa dureze ceea ce faci, 
dacă-l faci din lut şi din stuh? Şi ne mai mirăm că strămoşii noştri n-au lăsat urme... 

- Au lăsat, dar nu acolo unde toată lumea se uită... , a zis Moş Iacob” 16. 

Peste timp, construcţia născută din pământ şi imortalizată în fotografii naşte uimiri, 
revelații în rândul occidentalilor moderni. Şi astfel, devine reperul care incită la reconstrucţie: 
scriitorul îşi caută rădăcinile pierdute, recompunând coordonatele spaţiului, transpuse fictiv. 
Primordială, în viziunea sa, este geografia “mamă a istoriei: <<spune-mi unde te afli, în spaţiu, 
ca să-ţi spun ce ti s-a întâmplat în timp>>” 17. 

Locul vădeşte situarea individului faţă de reperele cosmice, locul îşi creează propria 
viaţă prin existentele care îl populează. Scriitorul îşi reface fictiv reperele locului său pierdut, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 46 


al spaţiului din care a fost smuls, înainte de a fi apucat să-şi conştientizeze apartenenţa: „Am 
început să construiesc, să mi-o fac eu, cu mânurile mele. Casa. Casa mea. Pornire firească la 
cineva care n-a avut vreodată casă; deci, nici o acasă - de altfel, nici ţară...” 18. 

Recompunerea casei simbolizează trasarea hărţii interioare a vieţii sufleteşti, configu- 
rarea arhetipală a ideii de protecţie, de refugiu aflat în centrul cercului, marcând prima comu- 
niune cu cercul, prin locul zămislirii. Reflexivul m-am născut poartă, pentru scriitor, o puter- 
nică încărcătură afectivă: naşterea presupune lumină, desprindere din lutul înconjurător în 
numele vieţii. 

Tonalitatea confesivă capătă accente dramatice; autorul îşi impune, transpunându-se în 
geografia sa, contemplarea propriei dezrădăcinări şi înstrăinări: “Îmi spun că aş vrea şi eu 
să-mi pot spune: <<Uite: aici m-am născut>> - şi să arăt ceva aflat încă în picioare: un ciot de 
zid, un ciob de horn, dezafumat de timp şi micşorat — şi nu doar pământul: neted, şters 
bine-bine. Nu doar pământul, cu un gest rotunjit de nehotărâre care ar voi să zică: „Pe-aici, pe 
undeva...” 19. 

Stabilitatea, permanenta, continuitatea se pot afla numai în interiorul cercului, destinul 
desfăşurându-se concentric şi atingând reperele dispuse în jurul centrului, prin raze care 
converg spre el: casa, şcoala. Tot astfel memoria cuminte ordonează clipele, urmând cursul 
destinului, concretizându-le fotografic şi palpabil, de multe ori. 

În cazul lui Goma, totul se află pe acolo, pe undeva de vreme ce factorul ordonator 
destin este bruiat, prin desprinderea de matcă: în vâltoarea haosului existenţial, singurul punct 
de reper este calidorul ce poate aduna şi recompune clipele trecute şi se poate, de asemenea, 
substitui refugiului. 

Strategia discursului este interesantă: ancorarea în calidor este laitmotiv, punctând 
inerent momentele de reflecţie ale spunerii; de la acest fapt porneşte re-constructia edificiului 
memoriei afective, prin identificarea elementelor geografiei proprii: casa, şcoala. 

Satul, în schimb, cade, ca evocare din perspectiva figurii patriarhale, sub incidenţa 
memoriei critice. 

După o trecere în revistă a istoriei dramatrice a acestuia, într-o manieră demitizată şi 
demistificatoare, tatăl evidenţiază crudul adevăr: satul străvechi Mana piere sub acţiunea 
„civilizatoare” a cuceritorilor, calitatea umană se alterează (,,ocnasi liberati, şi apoi moscali 
(...) în sfârşit rătăcitori” 20. 

Acest ultim aspect consemnat oferă o explicaţie pentru deteriorarea treptată a vetrei, 
deoarece „libertatea e ca tabla-nmultirii, se învaţă încetul cu încetul, greu - se mai uită, se 
re-învaţă...” 21. Astfel logosul susţine vocea auctorială martoră a relatării, din calidor. Cuplul 
de părinţi recompune imaginea prometeică a adevăratei civilizări, a priceperii de a folosi şi de 
a conştientiza libertatea în lupta pentru supravieţuire; prepeleacurile de care povesteşte tatăl 
(care mai de care mai arătoase) sunt un motiv de mândrie pentru localnici, deşi ele reprezintă, 
în esenţă, nişte observatoare sau posturi de pază pentru prevenirea furtului de pepeni. Ele se 
află în totală neconcordantä cu umilele colibe de lut în care se vietuieste. 

Explicaţia? Mănenii „priveau lumea de la înălţime” 22, fiind interesaţi de trecători... 
Ironia vocii tatălui este evidentă, în raport cu discutata calitate umană; memoria sa încastrează, 
însă, şi lupta cu pământul a noului Adam (ţăranul Severin), care îşi foloseşte libertatea mun- 
cind ca un rob. 

Satul se animă treptat prin iluminarea memoriei; scriitorul întreabă, caută răspunsuri. 
Iar părinţii, de dincolo de memorie, îi răspund. 

Scriitorul îşi construieşte astfel propria sa casă, ancorând-o în jurul calidorului, logosul 
recompunînd existenţa concentric. 

Vocea mamei readuce în prim-plan imaginea cuplului tânăr, dornic de a schimba lumea. 
Valsul mamei, pasiunea ei pentru dans este singurul reper angelic şi luminos în configurarea 
ulterioară a evenimentelor. 

Tatăl reţine dansul mamei, mişcarea ei, desprinsă parcă din tablouri boticelliene; lumea 
pare să fie, astfel, eliberată, mântuită, răul dă înapoi şi devine neputincios. 

“Ca să pot dansa” 23. Afirmația mamei, pe patul de suferinţă, implică substratul meta- 
forei: limbajul transmis de dans transcede logosul, celebrând viaţa, armonia dintre creator şi 
creaţie, aspiraţia spre unitate. Dansul mamei, chiar în faţa tortionarilor (dans din priviri, 
izvorât din neastâmpărul picioarelor), îi descumpăneşte: „dansau umerii, şi capul şi privirea 
mamei — bineînţeles numai — mereu, mereu, vals. Vals. Vals. Vals.” 24. 

Mama, în esenţă, este metafora vieţii. Tot ea, factorul zămislirii, este cea care nu uită 
nimic: ruperea de rădăcina fiinţei, de propria definire, nu poate fi uitată: 

„Stai, omule, intervine mama. la-o mai din urmă, că la amintiri nu ne grăbeşte nimeni.” 
25. 

Ea rămâne un agent al Memoriei, patronând derularea evenimentelor, spunerea tatălui, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 47 


intervenind când această desfăşurare a spunerii omite amănunte esenţiale. Şi, astfel, ghidează 
involuntar rememorarea fiului care îşi construieşte casa-fictiune, populând-o şi mobilând-o cu 
tot ceea ce a constituit pre-mergerea în refugiu. 

Casa-fictiune întrupează, în esenţă, echivalentul stării sufleteşti ca „substitut al oricărui 
referent” 26. Casa-fictiune este construită prin împletirea de relatări reproduse fidel, ale tatălui 
şi ale mamei, ca puncte de reper ale căminului. Martori şi vieţuitori, părinţii ilustrează doi poli: 
istoria vie, reprodusă, relatată, critică, dinamică — Tatăl ca factor raţional, logic, demistificator 
şi istoria afectivă, simțită, percepută simbolic şi trăită — Mama ca factor afectiv. 

Casa de lut — Şcoala — Casa-fictiune se suprapun simbolic: tatăl şi mama construiesc 
casa de lut care durează atât cât timpul istoric o permite; şcoala — ridicată de părinţi — ocupă o 
altă dimensiune a devenirii spirituale, rezistând după voia aceluiaşi timp istoric; casa-fictiune 
este singura care se învăluie în nimbul permanentei. Având ca temelia Memoria vie, ea se 
înalţă şi vietuieste prin creaţie. Calidorul casei-fictiune este, în esenţă, calidorul la care 
autorul se întoarce mereu. 

Paracliserul lui Marin Sorescu arde împreună cu biserica sa, Paul Goma se consumă 
împreună cu propria casä-fictiune, încercând să se elibereze, identificându-se, re-construind şi 
recompunând. Şi, pe măsură ce o face, se regăseşte pe sine. 

Invazia istoriei brutale în universul idilic produce retrăirea, peste timp, a fiorului rece 
ca semn al viitoarei ruperi de fiinţă. Evoluţia acestei retrăiri este configurată gradual ascen- 
dent: „Stau în calidor. In calidorul casă. Stau în calidorul casei noastre din Mana. Stau în cali- 
dor şi tremur.” 27. Scriitorul se cramponează, în primul rând, de “scene statice, scene-cheie, 
scene-sâmbure” 28, care constituie temelia casei-fictiune; în esenţă, acele crâmpeie de viaţă 
trăită de el însuşi şi rememorată. Astfel, casa-fictiune, se compune treptat, iluminând mona- 
dele încastrate în somnul spunerii, monade revitalizate prin spunere. 

La acestea, urcând din treaptă în treaptă, se adaugă, potenţându-le, relatările martorilor 
istoriei, a vieţii trăite. Acestea au rolul de liant, cimentând emanatiile calidorului. Intenţia 
regăsirii prin rememorare este atât de puternic motivată, încât Goma îşi doreşte regresia în 
Necuvânt, în atemporalitatea marcând dăinuirea: „atunci înaintez — retrăgându-mă şi dincolo; 
în sămânță, în grăuntele de grâu — pentru cine are urechi de auzit.” 29. 

Construirea casei-fictiune este paradoxală: edificiul se poate constitui, se poate 
înălța doar coborând pe firul timpului, oglindindu-se arhetipal în sufletul copilului. 

„Jocul semnificaţiilor” 30 de care pomeneşte Jean Ricardou în „Noi probleme ale roma- 
nului” este evident; scriitorul induce idea de fisură în viziunea idilică asupra lumii apartinân- 
du-i în ipostaza de copil prin asocierea calidorului cu frigul şi cu lecţia neînvăţată la şcoală, 
întreruptă ca nefiind bună. 

Confesiunea este motivată direct: „l-au ridicat pe tata” 31. Această afirmaţie succede 
precizării determinării autorului de a rememora şi de a retrăi totul. Nu întâmplător, pentru că, 
din acest punct, vocea copilului se face auzită tot mai des şi mai puternic, concurând vocea 
tatălui din perspectiva maturului care caută explicaţii şi cere lămuriri. 

Există, astfel, de multe ori în țesătura epică, două relatări, completându-se: relatarea 
tatălui - ancorată în istorie - şi cea a fiului, coborând din calidor şi întorcându-se la el. Povestea 
fiului este justificată, mai târziu, de precizările tatălui. Doar el este învestit cu funcţia de confi- 
gurator al fundalului pe care se desfăşoară experienţele fundamentale ce constituie 
decoratiunea interioară a casei-fictiune. 

Astfel, episodul arderii cärtilor când tatäl este arestat reprezintä un prim nod important 
în tesätura simbolică de configuratii metaforice. De fapt, aceasta reprezintă prima confruntare 
a copilului din calidor cu acţiunea represivă a timpului istoric: „Ei: trei-persoane. Cu trei 
mantăi de piele - muşama, cu trei pistoale lungi de tot, în trei toace de lemn. Tocuri, nu toace, 
toaca era la mănăstiri, acum se bate tocul, ca să închidă mănăstirile şi să ridice oamenii — cu 
pistolul.” 32. 

Represaliile sunt relatate de către tată fiului matur, dezvăluindu-i misiunea reprezen- 
tantilor timpului nou: „să strivească, să nimicească, să distrugă, să ardă.” 33. 

De aceea, tatăl-ctitor de şcoală va comite gestul arderii cărţilor proprii, tocmai pentru că 
este un iubitor de carte, după cum afirmă el, salvându-le, paradoxal, de la distrugerea lor de 
către cei înstrăinaţi. Le va arde, într-un gest simbolic, cu gândul neputinței răului de a învinge 
total. Strigătul „Trăiască Guttenberg” în mijlocul asupritorilor analfabeți şi brutali pare nebu- 
nesc şi absurd, transferând sensurile adânci într-o primă amintire vie fiului, care o va aşeza la 
temelia casei-fictiune: „dansul tatei, gol pân-la brâu, cu o sticlă de rachiu într-o mână, topäind 
în jurul rugului pe zăpadă şi urlând cu veselia înspăimântatului: Trăiască Guttenberg! — ştiind 
el bine că viaţa Basarabeanului sub Rus e ori: că-că, ori: că-că.” 34. 

Guttenberg — cel care a inventat tiparul. Într-o lume a cărei temelie începe să se fisu- 
reze sub acţiunea violentă a istoriei brutale, referirea capătă noi semnificaţii închise într-o 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 48 


metaforă numită de J. Ricardou „ordinală” 35; este vorba de o suprapunere de sensuri. Pornind 
de la figura centrală a lui Guttenberg, inventatorul tiparului, se insinuează ideea de răspândire 
a culturii scrise şi, în final, simbolul triumfului liber al spiritului creator, indiferent de 
circumstanţele istorice. 

Astfel se tranzitează spre o nouă „celulă ficțională” 36, configurând reţeaua epică din 
casa-fictiune şi mutând accentul pe vocea auctorială, care devine preponderentă, rememorând 
experienţele pe două planuri temporale. 

Prin tehnica contrapunctului, memoria subiectivă se detaşează net, alcătuind mozaicul 
epic din fragmente simbolice, disparate, unite, în final, de acelaşi calidor: 

„Stau în calidorul casei noastre din Mana” 37. 

De data aceasta, afirmaţia are ca scop individualizarea propriilor amintiri. „Guttenberg” 
îl patronează, simbolic, pe scriitor, reeditând, la nivel superior, experienţa tatălui, însă nu ca 
un Aufklerer, ci la modul vindicativ: „Duminică dimineaţa (...) oricum, de acolo, de atunci 
încep amintirile numai ale mele, curgătoare ca Răutul la Orhei.” 38. 

Fluviul timpului, asemenea Răutului la Orhei, curge, aducând cu sine toate celulele 
epice semnificative ce vor decora casa-fictiune. Din calidor, memoria transpusă în ficţiune 
conturează treptat figura Orfănelului, tâsnind în epic. 

Toposul mitic transpus în coordonatele ficționale se încarcă, astfel, de reverberatiile 
personalităţii în formare, analizate şi interpretate de vocea auctorială. 


Drd. Anul I 
Prof. Daniela Anca lederan 


NOTE: 
Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004, p.254. 
loan Dersidan, Iconi şi literatură, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p.5 
Ion Simut, Arena actualitätii, Bucureşti, Editura Polirom, 2000, p.92. 
Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Editura Univers, 1988, p.120. 
Idem, ibidem, p.120. 
Paul Goma, Din calidor, lasi, Editura Polirom, 2004, p.19. 
Idem, ibidem, p.20. 
Idem, ibidem, p.14. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.III, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993, p.264. 
Max Black apud Paul Ricoeur, Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers, 1984, p.371. 
Stephen, Pepper apud Paul Ricoeur, op.cit. p.375. 
Paul Goma, op.cit. p7. 
Idem, ibidem, p.8. 
Idem, ibidem, p.9. 
Idem, ibidem, p.10. 
Idem, ibidem, p.16. 
Idem, ibidem, p.18. 
Idem, ibidem, p.18. 
Idem, ibidem, p.20. 
Idem, ibidem, p.25. 
Idem, ibidem, p.27. 
Idem, ibidem, p.38. 
Idem, ibidem, p.31. 
Idem, ibidem, p.33. 
Idem, ibidem, p.29. 
Paul Ricoeur, op.cit. p379. 
Paul Goma, op.cit. p.52. 
Idem, ibidem, p.52. 
Idem, ibidem, p.52. 
Jean Ricardou, op.cit. p.131. 
Paul Goma, op.cit. p.52. 
Idem, ibidem, p.53. 
Idem, ibidem, p.61. 
Idem, ibidem, p.69. 
Jean Ricardou, op.cit. p133. 
Idem, ibidem, p.113. 
Paul Goma, op.cit. p.68. 
Idem, ibidem, p.68. 


BIBLIOGRAFIE 


Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.III, Bucureşti, Editura Artemis, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 49 


1993 

loan Dersidan, Iconi şi literatură, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002 
Paul Goma, Din calidor, laşi, Editura Polirom, 2004 

Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004 
Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Editura Univers, 1988 

Paul Ricoeur, Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers, 1984 

Ion Simut, Arena actualităţii, Bucureşti, Editura Polirom, 2000 


* 


Daniela Iederan - Referat pentru cursul 
„Principii de literatură comparată” susținut de prof. univ. dr. Paul Magheru 
Experiențele copilăriei în centrul cercului 

Afirmam anterior că memoria-personaj susţine şi se identifică în calidor, ca redescope- 
rire a unei lumi configurate spatial prin repere toponimice mitice, subsumate casei-fictiune. 
Aceasta se creează şi se re-creează prin intervenţia vocii auctoriale, care încearcă să se 
regăsească pe sine înotând în marele fluviu al timpului. Sau, static, luminând treptat monade- 
le (celulele ficționale de mai târziu, după cum le numeşte Jean Ricardou 1 care păstrează prin- 
cipalele momente ale descoperirii cercului şi punctează razele tâsnind din centru spre margi- 
ne, ţesând destinul. 

Figurativ, Mana (toponim mitic, simbolic), defineşte clar legătura cerului cu pământul, 
după dispunerea simbolică a alternantei de consoane şi vocale, configurând crucea matricei 
rememorate: 

M 
N 
A 


Este interesantă interpretarea autorilor Dicţionarului de simboluri referitoare la raportul 
dintre cerc şi pătrat: „Pătratul este o figură antidinamică, ancorată pe patru laturi. Simbolizează 
oprirea sau clipa smulsă.” 2. 

Faţă de curgerea circulară, faţă de fluiditatea cercului transcendent, pătratul se defineşte 
prin stabilitate, oglindind contigentul, universul creat, tangenta concretizată a celor patru ele- 
mente; pătratul se înscrie într-un cerc, „adică pământul este dependent de cer” 3 . 

Mana depozitează sensul plenitudinii ca temelie a calidorului, fiind asociată, ca topo- 
nim, participării mistice la sacru. De aceea, nu sunt lipsite de interes reverberatiile lui în confi- 
gurarea metaforică a conştientizării lumii de către Orfănel. 

Copilăria este definită prin observare directă, înregistrare, stocare de impresii odată ce 
vârsta anomică este depăşită, toate servind, mai târziu, casei-fictiune. Aceste amintiri clare 
rezonează îndelung peste timp în ochiul interior al autorului, “ca bronzul clopotului” 4 . 

Ordonarea impresiilor, imaginilor, evenimentelor se face, din nou, prin transpunerea în 
lumii, în coordonatele ei mitice. Acumularea de care pomeneşte scriitorul îl face “atât de 
bogat” 5 interior, permițându-i ridicarea casei-fictiune şi recompunerea universului său 
inocent, deoarece „La noi, la Mana ... Din calidor văd (...) Din calidor, văd totul ... Pentru 
întâia oară-n viaţa mea văd singur-singurel, cu ochii mei şi, chiar dacă n-o spun, n-o gândesc, 
o ştiu: eu văd, văd eu. Şi ţin minte ce văd. “6. 

Memoria se concretizează în spunerea scriitorului, relatarea într-o ordine aleatorie a 
evenimentelor marcante, atâta timp cât amintirile tâsnesc la suprafaţă, surprinzându-l: singura 
certitudine o constituie puternica ancorare în calidor, care asigură eternizarea clipelor. 

Walter Biemel vorbeşte despre „realizarea de sine prin creaţia artistică” 7 , pornind de 
la povestirea alegorică a lui Kafka „Vor dem Gesetz” („În faţa legii”): un om aşteaptă o viață 
întreagă în faţa unei uşi, dar nu o deschide datorită interdictiei paznicului. Omul va muri, nu 
înainte de a afla că această uşă îi era destinată... 

Prin analogie, Paul Goma îşi caută cu îndârjire vocaţia şi şi-o împlineşte: are curajul să 
deschidă uşa respectivă, datorită motivatiei interioare: viaţa debutând într-o ipostază de Copil 
Unic este predestinată „unui destin christic, prin suferinţă şi pătimire” 8. 

Calidorul — mama — simbolul arhetipal feminin se suprapun, în centrul Manei; el 
reprezintă viaţa, viul adevărat pe fundalul morţii. Învierea spirituală a maturului se produce 
odată cu recompunerea fundaţiei casei-fictiune eterne: „La loc, pe calidor. De-acolo-aici văd 
numai de-bine; de fără-bătrâneţe (...) Ştiu cum miroase Raiul: ca dealurile Manei când 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 50 


înfloresc viile” 9 . 

Timpul-personaj, Memoria-personaj, în esenţă, se concretizează metaforic în ipostaza 
„cunoaşterii de dimineaţă” 10 care implică statutul de martor al istoriei vii, brutale, întretăiate 
de clipele de existenţă autentică, idilică. Scriitorul îşi sanctifică debutul în cunoaşterea lumii, 
pluralul solemnitätii sugerând regăsirea de sine a fiinţei sfăşiate de intervenţia răului: 
„Copilăria noastră cea de toate — din calidor. De-acolo, de-atunci-acum şi-n vecii toate prin el 
s-au făcut (din câte s-au).lar dintre toate cea mai dulce fiind copilăria.” 11. 

Dulceata copilăriei se traduce prin câteva celule epice distincte, amintind de reme- 
morările lui Ion Creangă. Episodul ruperii iazului la Curchi, la călugări, este ocazia de a evoca 
scăldatul în gârlă şi prinderea peştilor. Astfel eroul asistă la mobilizarea sătenilor pe întuneric, 
în frunte cu primarul (Moş Iacob), lucru care lui îi este interzis ca fiu de dom'ţător (învăţător). 
Moş Iacob reprezintă pentru scriitor o amintire dragă, un punct de reper al copilăriei patrona- 
te de potenţialii bunici; este, în fapt, un moş Gheorghe al Olguţei din „La Medeleni”, care 
alintă în felul său şi implică eroul în activităţi mature, practice. 

„Moş Iacob = copilăria mea de la Mana...” 12 , aşa îşi defineşte autorul personajul 
idilic. Acest bunic adoptiv întruchipeazp o figură patriarhală, întrunind toate atributele täranu- 
lui moldovean: hâtru, săritor, protector, cuviincios, descurcäret (nu atât ca primar, cât ca punct 
de reper al copilăriei scriitorului). Vocea auctorială descrie cu acuratețe şi printr-o uimitoare 
tehnică a detaliului procesul construirii cercurilor de fier şi de alun pentru butoaie, ritualurile 
săvârşite şi superstitiile în legătură cu aducerea nuielelor de alun, cioplirea în lemn, lecţia de 
onomastică a copacilor- rezumând, acele îndeletniciri arhaice în care a fost implicat şi pe care 
memoria sa le-a înregistrat ca fiind unice. Moş Iacob simbolizează, în esenţă, civilizaţia mitică 
ce va dispărea brutal sub acţiunea Istoriei brutale. 

Amintirea care zguduie stabilitatea calidorului o reprezintă, nu întâmplător, venirea 
armatei române, după „Cedare”, în 1941. Este noaptea în care Orfănelul asistă la reacţiile pline 
de entuziasm ale ţăranilor: 

„Mai repede, mai repede - să cinstim venirea (...) şi zice Moş Andrei — încet încetişor, 
dar îl aud: 

Măi bäiet”, măi... At vinit păn-la urmă...” 13 

Războiul paralizează pe moment reacţiile, manifestându-se auditiv în forme apocalipti- 
ce; dar copilul vrea „pe calidor” 14 pentru a lua fascinat contact (involuntar) cu moartea, ca 
experienţă: e un spectacol de văzut, de înregistrat, neconştientizând pericolul la această horă a 
dracului, după cum o numeşte Moş Iacob. 

Bombardamentul generează fuga mănenilor, căutându-şi refugiul in codrul de lângă sat, 
„mereu tot verde. Plin de copaci şi de glasuri.” 15 . Femeile şi copiii trăiesc cu speranţa 
terminării războiului şi a reluării cursului normal al existenţei. 

Codrul vuind de copaci şi de glasuri se constituie în al doilea cămin pentru Orfănel, în 
plus moartea fiind evitată şi învinsă prin eros. Orfănelul percepe şi analizează în felul lui 
primii fiori erotici în prezenţa Dudei, adevărată nimfă a pădurii. 

Reacţiile în condiţii extreme sunt extreme: codrul oferă protecţie, dă iluzia libertăţii 
depline, gesturile nu mai sunt cenzurate, iar viaţa îşi cere imperios dreptul, prin dragoste. 

Duda este prima ispită, ademenind inocenta în labirintul pădurii. Pădurea este atât 
simbolul inconştientului „datorită întunecimii şi înrădăcinării sale adânci” 16 conform psiha- 
nalizei moderne, cât şi similarul matricei, centru de viaţă, în care sufletul se regenerează şi 
accede la tainele cunoaşterii. 

De aceea, codrul Orheiului se transformă metaforic în ipostaza misterului mitic al vieţii, 
întreţinându-l şi cultivându-l, eliberând trăirile, în mijlocul vâltorii morţii. 

Codrul creează iluzia copilului că viaţa se poate desfăşura carnavalesc, în ciuda părăsirii 
căminului; în esenţă, copilul îşi caută refugiul în propriile observaţii, încercând să înţeleagă 
mersul lucrurilor. 

Lumea tainică, seva vieţii este înregistrată empiric, prin miros: mirosul pădurii, mirosul 
lutului, mirosul ierbii - toate se suprapun peste mirosul Dudei: „ai zice că s-a mutat Mana în 
râpă — fără bărbaţi, numai femei si copii, în văgăuna lutoasă, umedă, întunecoasă, mirosind a 
lemn putred, a frunze putrede, a urzici. Mai miroase a fum de verde şi încă, a ierburi grase, 
mustoase, pipăroase-verzi (...) acum pădurea cu tot cu râpă şi cu noi miroase a Duda” 17. 

Astfel, casa-fictiune îşi consolidează temelia prin metafora ordinală a pădurii care se 
substituie în refugiu în sens denotativ: Mana se transpune în spaţiul labirintic, şi mai aproape 
de pulsul pământului - matrice în care copilul descoperă cu uimire şi frustrare totodată, 
datorită intervenţiei raţionale a mamei, contopirea cu viaţa primară. 

Realitatea funestă este contorsionată de privirea inocentă, modificându-i sensurile şi 
transpunându-le în alţi parametri. Astfel, oamenii vorbesc de „plumbii” care „au căzut, 
căzuuut ...” 18. Orfănelul vede în ei nişte nuci mari „de forma cantalupilor cu urme de felii, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 51 


PEL 


iar lăngă coditä, lângă frunzulitä, o gäuritä cam cât o bortilitä 19. 

Pădurea este părăsită odată cu hotărârea mamei de a se îndepărta cât mai mult de front, 
îndreptându-se spre Camincea. Orfänelul are acum ocazia de a o apăra de Ilie Schilodul, de 
a-şi dovedi curajul şi determinarea, asemenea unui Prâslea; relatarea episodului este 
tragicomică, deoarece motivaţia copilului este aparte: „Ai văzut cum a fugit ? Cum a rupt-o la 
fugă ? — şi mama râde tare, tare, mă bate pe umăr şi iar râde. Râd şi eu privindu-mi muşchii şi 
furculita” 20 . 

Cornel Ungureanu vorbeşte despre „precocitatea, înainte de toate, sexuală” 21 a erou- 
lui: aceasta, însă, pare a fi o dominantă a tuturor copiilor locului, prinşi în lupta dintre viaţă şi 
moarte. În faţa timpului istoric, viaţa se manifestă instinctiv, grăbind ritmul biologic. 

Dacă Duda pare a fi desprinsă din pleiada nimfelor pădurii care îl apără pe erou de 
țânțari în felul ei („îmi apasă obrazul urzicat de țânțari la cäldicel şi răcorel — şi la binisorel” 
22, Nora, fetiţa învăţătoarei din Camincea, întruchipează feminitatea manifestată inconştient 
la vârsta infantilă: cochetăria ei („funda albastră-verdastră” 23 ) atitudinea de respingere la 
început este înfrântă de curiozitatea specifică vârstei, de erijarea în rolul adulţilor participanţi 
la un simulacru de iniţiere erotică, evident camuflată de limbajul copilăresc, ascunzând 
ispita: 

„Vrei tu să-ţi dau eu tie pe cea mai frumoasă şi mai frumoasă abricoasă? Vrei tu? 
Vrei? Dacă tu vrei, eu ti le dau pe aste două, pe amândouă — cele mai frumoase şi cu cei mai 
pistrui!” 24. 

Märul edenic este înlocuit de abricoasă (caisă), fiind dăruit de Orfănel, nu de Nora. 
Caisa cu pistrui poartă în sine esenţa verii, dulceata copilăriei, culoarea luminii fierbinţi care 
se oferă ochilor curioşi şi simţurilor trezite. Funda albastră-verzuie în ploaia de abricoase 
aminteşte de atmosfera idilică din „La Medeleni”, când vara şi, implicit viaţa, e gustată şi trăită 
în parametri edenici şi idilici, într-o libertate absolută. 

Numai că, în contextul relatării, funda-ispită este un semn al normalităţii devenite 
unicat pe fundalul apocaliptic al războilui. Nu întâmplător, ploaia de abricoase este asociată 
plunghilor (plumbilor) care cad din cer; comparatia este cu atât mai sugestivă, cu cât fundalul 
negru este întretăiat de ploaia galbenă a caiselor căzute din pom, punctată de albastrul-verzui 
al fundei — simbol al inocentei copilăriei. 

Experiențele erotice se succed ametitor, în ipostaze diverse: domnisoara Tuza — 
învăţătoarea suplinitoare ardeleancă, având tendinţe pedofile, Ileana — femeie şturlubatecă şi 
stătută, Tecla şi Bălana — fete frumoase, depăşindu-şi rolul de simple servitoare — toate 
alcătuiesc fatetele unui întreg, ale unui tot feminin căutat. Senzualitatea descoperită treptat este 
explicată infantil; nu atât văzul — eroului i se interzice să privească în jos; pentru că nu se cade 
— cât mirosul şi simţul tactil sunt principalele călăuze în descoperirea tainelor trupului: „între 
fierbinte şi pipărat şi cărniat” 25 . 

Eroul caută o „împlinire animalică inconştientă” 26 într-o lume nesigură, dezechili- 
brată, haotică, măcinată de spaima ascunsă a morţii. Toate „fetiţele, fetişoarele, fetişcanele, 
fetele-mari, fetele-şi-mai-mari (şi mai mici)” 27 din Mana populează celula casei-fictiune, 
suprapunându-se peste hora dracului, a morţii (în viziunea lui Moş Iacob), fiind reînviate de 
ochiul interior ancorat în calidor. 

Din acest dans al ielelor se desprind două figuri aparte: una este paraşutista rusoaică 
devenită prizonieră care-şi presimte moartea („0 aud cum începe să tremure mărunt-mărunt. 
O miros, o simt: atât de mare şi i-i frică, săraca de ea” 28. 

Faţă de fetele cunoscute şi denumite, devuşca poartă în ea un aer de sălbăticiune 
încolţită, un ce îndepărtat şi misterios care îl răscoleşte pe erou. Imposibilitatea apropierii este 
sugerată rafinat, prin comparatia ca o culoare într-o apă, disipând palpabilul, risipindu-se ase- 
menea unei iluzii. Moartea ei stârneşte indignarea mamei care încă mai caută un sâmbure de 
umanitate; copilului i se pare că mama împrumută acelaşi miros de devuşcă, imagine 
singulară în angrenajul inflexibil ar războiului: devuşca este trimisă de ai ei să moară, victimă 
a calculelor iraționale. Mama devine o devuscä, prin acelaşi aer de sălbăticiune neîmblânzită 
în faţa legilor morţii absurde. 

Cea de-a doua figură feminină e numită, apoteotic, Zâna Zânelor Cosânzene; portretul 
fetei necunoscute surprinse la scăldat reflectă poliedric trăsăturile tuturor fetelor, protagoniste 
ale experienţelor erotice anterioare; ea va întrupa, în viziunea scriitorului, Femeia: 

„O văd într-una, o văd şi când n-o văd pe fata aceea” 29. 

Eroul trăieşte cu adevărat o primă experienţă împlinită, refăcând, alături de ea, imagi- 
nea cuplului primordial, imagine care îi va rămâne viu ancorată în memorie. Fata barbară, 
după cum o numeşte scriitorul, încheie apoteotic jocurile erotice şi nevinovate ale copilăriei, 
descoperindu-i, în esenţă, trăirea dionisiacă prin frumuseţea ei crudă şi frustă, desprinsă parcă 
din poveştile cu ştime ale apelor. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 52 


Scriitorul se va închina acestei amintiri, tonalitatea copilărească fiind abandonată în 
favoarea celei elegioase şi astfel paginile capătă un aer idilic, virgilian, devenind o odă adusă 
erosului, cu ecouri din Cântarea Cântărilor: „că eu am cinstit-o pre ea; ca pe o sfântă icoană 
ce este ea, cu, primprejură, aureola” 30 — „Eşti ca o grădină închisă, soro, mireaso,/ un izvor 
închis, o fântână pecetluită (...)/ O fântână din grädini/ un izvor de ape vii 31. 

Copilul priveşte forfota mănenilor din calidor, deoarece „când stai la adăpost e ca şi 
cum ai fi acolo unde vrei tu.” 32 . Adăpostul scriitorului este propria ficţiune: odată o uşă 
deschisă, un eveniment evocat, în mijlocul lui se deschide o altă uşă, care îmbie la trecere şi 
iluminare a încăperii a memoriei: astfel, ruperea digului generează rememorarea scăldatului, 
apoi prinderea primului peşte, urmată de teoria mănenilor asupra necesităţii păstrării pălăriei 
în orice situaţie; urmează ilustrarea jocului cu pitacul, avându-l ca protagonist pe moş Iacob. 
Insertia nu este voită, ci urmează capriciile curgerii memoriei, implicând vocea auctorială 
total: 

„Aşadar, mă mereu întorc. Cu totul. Mă mut — în timp, în spaţiu în copilărie (fericită — 
niciodată nu voi îndestul pleonastiza)” 33 . 

Rememorarea scriitorului se traduce concret printr-un real labirint epic: casa-fictiune nu 
are o structură simplă, ci una mozaicală, în funcţie de reverberatiile vocii auctoriale. 

Astfel, se pot distinge trei ipostaze ale creării celulelor epice: una pur idilică (episoade- 
le evocării figurii lui moş Iacob şi a ruperii digului); a doua — ilustrând precocitatea erotică 
(„Ah, fetele!”, „Din calidor”); a treia - prima confruntare cu semnele nefaste ale timpului isto- 
ric („În refugiu”, „Au venit Românii!”, „Au plecat Românii!”, „Ultimul Crăciun”, 
„Pre-plecare”, „Plecarea”). La acestea se adaugă evocarea toposului mitic cu elementele sale, 
inserarea datelor biografice romantate despre părinţi şi lecţiile de istorie vie ale tatălui. 

Luciditatea observaţiei este transpusă o dată prin viziunea copilului, iar a doua oară prin 
cea a maturului (dialogurile cu tatăl). Astfel, vocea auctorială trăieşte identitatea trecut-prezent 
rătăcind, cu scopul regăsirii de sine, în labirintul epic al propriei ficțiuni: „Aşa că mă întorc. 
De la distanţă de patruzeci de ani şi trei mii de kilometri (...) Atâtea şi-atât de altfele lucruri 
sunt: de re-văzut, de prefirat. De desfăcut. 

Şi de făcut din nou, ca-n Întâia Zi. Fireşte: din calidor” 34 . 

Drd. Anul I 
Prof. Daniela Anca lederan 


NOTE: 
Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Editura Univers, 1988, p.113. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.III, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993, p.50. 
Idem, ibidem, p.50. 
Paul Goma, Din calidor, lasi, Editura Polirom, 2004, p.69. 
Idem, ibidem, p.69. 
Idem, ibidem, p.70. 
Walter Biemel, Expunere şi interpretare, Bucureşti, Editura Univers 1987, p.189. 
Liviu Malița, Orfănelul [în] revista „Apostrofl”, nr.3/ 90, Cluj-Napoca. 
Paul Goma, op.cit. p.262. 
Florin Ardelean, Fascinatia întoarcerii [în] revista „Vatra”, nr.6/ 92, Târgu-Mureş 
Paul Goma, op.cit. p.246. 
Idem, ibidem, p.221. 
Idem, ibidem, p.71. 
Idem, ibidem, p.72. 
Idem, ibidem, p.81. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit. p.371. 
Paul Goma, op.cit. p.78. 
Idem, ibidem, p.84. 
Idem, ibidem, p.84. 
Idem, ibidem, p.86. 
Cornel Ungureanu, LaVest de Eden, Timisoara, Editura Amacord, 1995, p.233. 
Paul Goma, op.cit. p.79. 
Idem, ibidem, p.91. 
Idem, ibidem, p.90. 
Idem, ibidem, p.74. 
Cornel Ungureanu, op.cit. p.234. 
Paul Goma, op.cit. p.248. 
Idem, ibidem, p.162. 
Idem, ibidem, p.248. 
Idem, ibidem, p.253. 
Biblia, Societatea Biblicä, Mikkeli, 1990, p.679. 
Paul Goma, op.cit. p.135. 


OPaul Goma 1935-2013 wWwww.paulgoma.com PDF public si gratuit 


02.01.2013 


PAUL GOMA - JURNAL 2012 53 
Idem, ibidem, p.219. 
Idem, ibidem, p.220. 
BIBLIOGRAFIE 


Florin Ardelean, Fascinatia întoarcerii [în] revista „Vatra”, nr.6/ 92, Târgu-Mureş. 

Biblia, Societatea Biblică, Mikkeli, 1990. 

Walter Biemel, Expunere şi interpretare, Bucureşti, Editura Univers 1987. 

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.III, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993. 

Paul Goma, Din calidor, laşi, Editura Polirom, 2004 

Liviu Malița, Orfănelul [în] revista ,, Apostrofl”, nr.3/ 90, Cluj-Napoca. 

Jean Ricardou, Noi probleme ale romanului, Editura Univers, 1988. 

Cornel Ungureanu, LaVest de Eden, Timişoara, Editura Amacord, 1995. 


* 


Daniela Iederan - Referat pentru cursul 
„Literatura română în context universal — curente, opere, scriitori” susținut de 
prof. univ. dr. Paul Magheru 
Paul Goma: semnele timpului istoric în romanul „Din calidor” 
Paul Goma: the signs of the historical time in the novel ,, In calidor” 
Abstract: Există o strânsă legătură între memorie şi factorul timp în opera lui Paul Goma. 
Vocea auctorială este identificată, în esenţă, în ipostaza eului prim şi ultim deopotrivă , 
aparţinând calidorului pentru totdeauna. 

Casa-fictiune este construită treptat, prin insertiile memoriei-personaj. Acţiunea timpu- 
lui istoric este cea care duce la inevitabila rupere de matrice, de centrul cercului existenţial, 
determinând transpunerea fiinţei pe razele unei existente dezrădăcinate. 

Abstract: There is a close link between memory and time in Paul Goma's novels.The 
narrative voice is essentially mirrored in the stance of both first and last author’s self. The fic- 
tion-house is raised gradually due to the memory regarded as a character . The separation from 
the center of the existential circle emerges obviously from the rough action of the historical 
time, causing the settlement of the being on the symbolic rays of the existence. 
Cuvinte-cheie: memorie, timp istoric, metaforă configurală, simbol, calidor, voce auctorială 
Keywords: memory, historical time, set metphor, symbol, calidor, narrative voice 


Semnele timpului istoric 

Timpul, acest „personaj invizibil”[1] , dizolvă succesiunea de eu-ri până la cel esenţial. 
Identitatea trecut-viitor, a evenimentelor depăşite şi a celor prezente (încercarea de analizare a 
lor) este atât de evidentă, încât vocea auctorială se ascunde complet în ipostaza eului ultim, 
aparţinând pe vecie calidorului. 

În esenţă, atât „oamenii, cât şi lucrurile sunt în egală măsură purtate de acest flux"[2], 
configurând metaforic destine. Suprimarea prezentului duce la o purificare a fragmentului 
temporal cuantificat. 

Astfel, în această ordine de idei, eroul se va confrunta cu semnele timpului istoric ce-şi 
va revela prezenţa tot mai pregnantă, pe fundalul copilăriei mănene . 

Scriitorul mărturiseşte că, nu întâmplător, conştientizarea şi stocarea de material nece- 
sar turnării temeliei casei-fictiune este marcată de evenimentele unei dumineci din vara anu- 
lui 1941 suprapuse sărbătorii Sf. Petru; nu atât „istoria-cu-calendar”[3] contează pentru scrii- 
tor, cât „prememoria”[4] care pregăteşte terenul viitoarelor impresii stocate. Tot în calidor: 
„Pentru întâia oară-n viaţa mea văd singur-singurel, cu ochii mei şi, chiar dacă n-o spun, n-o 
gândesc, o ştiu: eu văd, văd eu. Si tin minte ce văd. [5]. 

Orfănelul asistă la retragerea armatei sovietice datorată înaintării armatei române. 
Spectacolul halucinant vizual şi auditiv este tradus, datorită mirării infantile şi a curiozitätii, 
prin asocieri cu lucruri familiare, inofensive: „fumuri tâsnind de sub sălcii, ai zice:puf-puf- 
urile de fum-fum din liuleaua moşului cutare (...) păpădii de fum alb (...) simt podeaua cali- 
dorului vuvuind, hurducat, de parc-ar merge, cu roatele-n sus, un car, sub el.”[6]. 

După episodul refugiului în pădure (în care eroul descoperă cu uimire tainele iniţierii în 
eros), ceea ce se constituie într-o altă monadă epică reflectă momentul venirii românilor : 
"Tricolorul românesc din acea după-amiază de plină vară mi-a rămas adânc încrustat şi nu se 
va şterge (chiar dacă şi el avea albastrul lângă galben...)[7] . 

Copilul înregistrează inconştient toate detaliile momentului; din nou cunoaşterea empi- 
rică este prezentă, mai ales prin simţul olfactiv : "mirosul iute, violent şi dulce, sălbatic şi de- 
al nostru (cei care, şi noi am fost cândva cai), de cal şi de pielărie de hamuri şi de balegă - o 
anumită balegă, a numai cailor acelora (şi-n vecii vecilor)”[8] . 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 54 


Pătruns în lumea maturilor, copilul se imprimă inconştient de sentimentul apartenenţei, 
de regăsire şi de recunoaştere a glasului sângelui. În mod simbolic, două elemente ies în evi- 
dentä — drapelul şi calul, „de parcă ar fi venit singur şi singur s-ar fi postat la o oarecare 
înălţime de pământ, singur. Cum anume? Anume — aşa. Ca toate, toate minunile, cumplit de 
ireală. şi normală; dacă era cal..."[9]. 

Conform „Dicţionarului de simboluri”, calul este un animal mitic : poate proveni, ca 
mesager, din tainele pământului, fiind o structură htonică, sau din valurile mării, ca entitate 
neptunică. 

Deopotrivă, calul poartă pecetea vieţii şi a morţii, fiind legat atât de focul nimicitor din 
măruntaiele gliei, cât şi de apă cu sensul ei dual: disolutie şi leagăn al vieţii. Calul, în 
psihanaliză, devine simbolul inconştientului, „arhetip apropiat de cel al Mamei ca memorie a 
timpului, sau de acela al timpului”[10] . 

De data aceasta, calul întrupează eternitatea clipei de eroism, ideea de mântuire aştep- 
tată, senzaţia de reîntoarcere în marea fiinţă ancestrală, în marele tot. Distantat de pământ, în 
ochii copilului, calul poartă drapelul care pecetluieşte apartenenţa, pare a sosi din vremuri 
străvechi, din ceturile timpului, ca simbol mândru al refacerii unităţii, învingător în confrun- 
tarea cu manevrele istoriei. 

Veştmântul de slavă care îl înconjoară, unindu-i destinul cu cel al cäläretului, în mod 
alegoric, ilustrează evoluţia spre transcendent, solar, uranic, spre înălţarea şi perfecțiunea spi- 
rituală. Doar că, în cazul lumii haotice, după ce întreaga comunitate trăieşte bucuria eliberării 
şi şi-o manifestă (corul femeilor, forfota de la bucătărie), rezonantele pălesc: la şcoală (nu 
întâmplător, unul dintre reperele toposului mitic înălţat de învățătorul Goma), copilului i se 
arată eroii. Adică morţii, sacrificatii în angrenajul nemilos al războiului. Reacţia sa instinctuală 
de teamă este înlocuită, după explicaţiile „pertinente” ale Norei, cu viziunea ludică, grotescă 
asupra morţii: eroii trebuie să miroase frumos; copilul — ca erou — va mirosi frumos... 

Imaginea triumfătoare păleşte, el conştientizând că „e periculos să te aventurezi descult, 
dincolo de calidor”[11] : odată părăsind — în sens metaforic — factorul de stabilitate, de anco- 
rare în timpul obiectual, fiinţa e supusă legilor nemiloase ale uitării şi ale distrugerii. 

Efectele cumplite ale bombardamentelor sunt observate detaşat, în ideea că viaţa îşi 
continuă cursul: drumul înapoi din refugiul codrului spre Mana, de la al doilea cămin spre pri- 
mul contorizează încercarea de restabilire a echilibrului: mama face eforturi disperate să-şi 
regăsească soțul, copilul asistă la demersurile transmisionistilor cu apelative simbolice: 
Carpen, Paltin, Fag, Stejar, Jugastru, Ulm, Alun. 

În ochii Orfănelului supus degringoladei produse de război, discuţiile dintre ei capătă 
proporţii mitice: codrul - metaforă ordinală - se prelungeşte, ca entitate, în lumea oamenilor, 
codrul vuieşte de copaci şi de glasuri ale copacilor care transmit sentimentul solidarităţii, 
constituindu-se într-o a doua familie: „Îl ascult pe Fag, (Carpenul doarme alături)... Îl pune pe 
stejar să-l caute. Pe tata. Îl pune si pe Frasin. Si pe Jugastru. Pe Ulm, pe Alun, pe...”[12] . 
Tatăl deportat este căutat, astfel, de întreg universul cunoscut şi proteguitor al fiului: soldaţii 
- copaci îşi îndeplinesc datoria, dar „roşul — dacă nu azi, atunci mâine’[13] pare ocolit; 
sacrificiul total este amânat, deşi speranţa rămâne. În sens general, sacrificiul total va fi al 
Basarabiei, căzută sub tăişul istoriei. De aceea, tricolorul nu pare a fi complet, sau pare a fi 
artificial, în viziunea scriitorului: „Tricolorul nostru românesc, dragul nostru tricolor, îmi pare 
în continuare, greşit armonizat...” [14] . 

Raportarea la figura paternă este realizată în două ipostaze: cea a Orfănelului (care îşi 
pierde reperul protector) şi cea a adultului martor al confesiunii, al lecţiilor de istorie vie. 

Prima ipostază ilustrează nevoia constantă de „protecţie generalizată”[15] a copilului 
rămas în grija unei întregi colectivităţi, odată cu întoarcerea tatălui, aura de Orfănel se risi- 
peşte, copilul se simte, paradoxal, părăsit, nemaifiind pe moment în centrul atenţiei. Figura 
tatălui este eroică pentru el, atâta timp cât este raportată la ideea de sacrificiu, de faptă 
justitiarä, de moarte în esenţă: „Mă îmbrätiseazä, lăcrimând, îl strâng la piept, plângând. Eu 
însă din altă pricină plâng: tata acesta nu miroase ca tatăl meu, acela, adevăratul-pe care l-am 
uitat. Plâng apoi, pentru că, gata, nu mai sunt orfanel.”[16] . 

În general, tatăl simbolizează dominație, autoritate tradiţională, constantă ordonatoare 
şi legiuitoare. După Paul Ricoeur[ 17] , semnificaţiile numeroase ale figurii paterne sunt lega- 
te imuabil de transcendenta generatoare, influentă în planul modelului comportamental viitor, 
a ceea ce poţi fi. Acest model este asumat şi perceput pe deplin la maturitate. 

Aşadar, tatăl străin care se întoarce (în viziunea copilului ultragiat şi lipsit de condiţia 
eroică a Orfanului) este străin pe moment, fiind recunoscut mai târziu, din ipostaza re-naşterii 
ca adult a copilului reeditând destinul sacrificial similar celui patern. 

Gestul arderii propriei cruci este relevant; după rugul cărţilor arse în curtea şcolii (fapt 
urmat de arestare), urmează rugul pe care este mistuită crucea din cimitir, însoţit de un dans 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 55 


nebunesc, atavic, eliberator. Orfănelul asistă înlăcrimat la scenă, judecând-o după normele 
gândirii sale infantile: compară atitudinea lui Isus purtându-şi crucea solitar şi demn în 
suferinţă, cu cea dezläntuitä a tatălui, a cărui energie îl uimeşte; Tatăl se comportă asemeni 
unui războinic străvechi, săvârşind un ritual ancestral de exorcizare, în opoziţie cu imaginea 
de martir. 

Ritmul epic se înteţeşte odată cu derularea scenelor prin faţa fostului Orfänel, martor în 
calidor; după arderea crucii, „vânatoarea” de soldaţi sovietici soldată cu multe cadavre orân- 
duite în grădină, cadavre pe care le sfinteste cu vin moş Iacob. 

Colinda cântată de tată simbolizează o accentuare a situaţiei tragice: vânătoarea de 
căprioare s-a transformat în vânătoare de oameni, umanitatea se destramă, rosturile ştiute ale 
lumii s-au pierdut. 

Interacțiunea verbală a componentelor metaforei ordinale sunt generate de profunzimi- 
le sensurilor. 


(imagini) RUG=FOC VÂNĂTOARE 


Ambele simboluri sunt configurate inedit, ele desemnând noi orizonturi de percepere 
pentru copilul ce-şi însuşeste maturizarea prin faptă, nu neapărat prin pătrunderea sensului — 
sau absurdului ?- acţiunii adulților. 

Orfănelul devine Orfan, rupt de adevărată sa menire şi, în curând, de glia sa protectoa- 
re, fiind azvârlit în mecanismul timpului istoric distrugător de vieţi. 

O altă scenă simbolică cu reverberatii adânci în memoria copilului o constituie 
sărbătoarea ultimului Crăciun la Mana, când tatăl întors din lagăr împodobeşte un brad în 
curtea şcolii. 

Colindul „tremurat, din calidor”[18] irumpe din sufletul Orfanelului care percepe sacra- 
litatea unică a sărbătorii, conform datelor empiricului: „sticlind din toate globurile puse, sus, 
de tata, din toate stelele, puse ceva mai sus de Bunul Dumnezeu (...) cuprinzând toate arderi- 
le de până atunci, rugul Cärtilor, rugul Crucii tatei, rugul Bärbatilor, dar mai ales al fetelor pe 
care le cheamă Devuşka (...) şi arzând şi arzând.”[19]. 

Arderea ascensională semnifica distrugerea a tot ceea ce reprezintă inferior, morbid şi 
înălţarea spre spiritualitate; transcendentul implică desăvârşirea fiinţei prin echilibru. Arderea 
exterioara, ca ritual, atrage arderea interioară, ca purificare: arderea cărţilor, a crucii tatălui, 
moartea inocenților reprezintă, în context metaforic, echilibrarea comunităţii şi revenirea la 
armonia iniţială: „El, Pomul, zice că, dacă s-a născut El, de-acum gata cu necazurile, ne-am 
întors de prin siberii şi suntem iar cu tata, cu-ai nostri.”[20] . 

Comunitatea se adună întâia oară în jurul Pomului, cu dorinţa nemärturisitä de a-şi 
întrupa speranţa în clipă sfântă; pe de altă parte, moş Iacob, purtător de cuvânt al înţelepciunii 
străvechi, devine glasul lucid al lumii: este un ultim Crăciun al mănenilor, armonia lumii este 
o iluzie, calidorul va rămâne în umbra timpului, deoarece „au de gând vremurile să deie peste 
noi. [21]. 

Moş lacob se erijează în ipostaza unui profet al timpului istoric, percepând după semne 
de el ştiute opusul unei lumi; moş Iacob vorbeşte, „ca să-şi aducă aminte copchilu”, 
băi’ tălu’moşului când a” fi el mare. 

- Ce să-mi aduc aminte, Moş lacob?, întreb. 
- Crăciunu” ista, zice Moş Iacob, apoi, după o vreme, arată podeaua cu degetul: 
ş' pământu” ista ... [22]. 

Înțelegerea are să vină mai târziu după conştientizarea propriului destin al scriitorului. 
Vestea naşterii copilului sfânt la ultimul Crăciun din Mana este răspândită, conform obiceiu- 
rilor, odată cu moartea, paradoxală, a ipostazei Orfănelului şi transpunerea lui în destinul 
christic. 

Prin insertii specifice tehnicii contrapunctului, tesätura epică a romanului se dezvăluie 
amplu, asemeni unei simfonii ce reuneşte acorduri şi tonalități diferite. 

Tot ce oglindeşte miracolul calidorului rezonând în sufletul copilului, tot ceea ce contu- 
rează centrul universului său este configurat în ritmuri lente, blânde, evidențiind o adevărată 
uvertură a existenţei; laitmotivul calidorului punctează simfonia memoriei concretizate prin 
curgerea epicului, relevând arii distincte, înscrise în aceeaşi tonalitate ludică: evocarea figurii 
lui moş Iacob, primii fiori erotici (în căutarea instinctivă şi involuntară a căldurii materne). 

Ritmul se precipită, punctând intervenţia timpului istoric: arestarea tatălui, fuga de 
bombardament, venirea şi plecarea românilor. 

Evocarea este înlocuită de dialogurile vocii auctoriale mature cu tatăl, care îl învaţă 
istoria trăită, vie şi judecă mersul ei în viziune proprie, cu luciditate, ironie amară şi sarcasm: 

„Învățătorul de tata. Încă nu ştiu ce are să-mi ceară să spun, dar ştiu: nu e examinare, ci 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 56 


predare”[23]. 

Predarea în sine reprezintă un adevărat monolog cu ecouri morometiene, din când în 
când întrerupt de câte o intervenţie a fiului. Astfel, după explicarea provenientei numelui 
provinciei (Basarabia de la numele lui Basarab I), tatăl face o adevărată incursiune în psiho- 
logia cuceritorilor şi în cea a învinşilor, demitizînd până şi mitul pastoral: 

„Ziceam că tu, Moldova, eşti oaia - se şi păleşte: Mioriţă lae, lae bucălae ... (...) Lupul 
are să dea înapoi ce-a înghiţit (...) Domnule, Lupul — fie el turc, austriac, ungur (...) n-a 
pretins niciodată că liberează oaia (...)'[24]. 

Este evident faptul că demitizarea provine din suferinţa generată de ratarea comunităţii, 
datorită conjuncturii marilor momente, ale unui mare salt în istorie, după cum s-ar exprima 
Emil Cioran; demitizarea sub täisul luciditätii se iveşte din risipirea ultimelor speranţe şi 
resemnarea întunecată într-un destin de refugiat, rupt de coordonatele existenţiale date, 
primare, adevărate. 

Mana se constituie într-un centru al cercului existenţial, static şi - iluzoriu-peren . Acolo 
timpul poate fi interpretat ca „imagine imobilă a veşniciei'[25] ; acel timp are dimensiunea 
umană a curgerii armonioase. 

Când intervin fisurile generate de acţiunea umană forțând datele existenţiale, apare 
timpul în latură să istorică, în cazul de faţă, distructivă. Roata timpului pare a se învârti mai 
repede, omul percepe tensiunea momentului şi încearcă să se adapteze. 

Tatăl interpretează istoria după un anumit răgaz, virtual cronicar al timpului său, al 
istoriei vii, în acţiune, el dezvăluie fiului mecanismele încercării de adaptare; nu se plânge, nu 
deplânge, nu condamnă, ci constată şi interpretează din punctual de vedere al individului ce 
opune rezistenţă istoriei. 

Nu se consideră un înfrânt, atâta timp cât minciuna bună, după cum o numeşte el, adică 
speranţa, este vitală: 

„Asta nu se învaţă la şcoală - ce, la şcoală am învăţat eu cum se trăieşte în lagăr? Cum 
se moare pe front? Cum se supravieţuieşte când ai tăi te bat şi te ţin închis ca prizonier de 
război? Si te vânează prin păduri şi te vând jandarmilor ca în balade?”[26] . 

Acţiunea istoriei este explicată, prin hermeneutica tatălui, în al doilea plan temporal: 
discuţiile din familie, cu vocea auctorială în ipostaza adultului care caută să înţeleagă mersul 
lumii. 

Intervenţiile acestui plan, prin tehnica narativă a contrapunctului, pigmenteazä simfonia 
epică pe întreagă durată a desfăşurăriii ei: din iunie 1940, când are loc cedarea Basarabiei 
sovieticilor, până în septembrie 1944 - pecetluirea acestei cedări. 

„Putoarea de istorie (fata geografiei, cum ar veni) când pune ea ochii pe câte un popor, 
pe câte un grup, pe câte un individ, nu-l mai lasă (ÎL iubeşte, dar nu-l lasă (...) există un grăunte 
de logică în logica ei? Da’ de unde!”[27] , afirmă tatăl. Considerat huligan ca pretext pentru 
arestare, tatăl evocă, din ipostază intelectualului supus prigoanei, privatiunile pe care le-a 
îndurat, transmiţându-i fiului ideea de huliganism salvator, în sens de revoltă având ca moti- 
vaţie o cauză. 

Lecţia de eroism, însă, se încheie rapid: învățătorul Goma este, pe rând, repudiat atât de 
sovietici, cât şi de germani şi de români. 

Statutul de potenţial duşman pentru timpul istoric este definitiv, de aici şi vehementa 
acuză adusă compatriotilor: „Prostia noastră naţională e, cum să spun eu: proastă, gălăgioasă, 
măruntă... [28]. 

Tatăl observă cum oamenii adaptati istoriei ies merem învingători, ca în cazul ucrainia- 
nului Grabenko, din jandarm al satului devenit securist, ceea ce îi certifică autorului haosul 
lumii. 

Vocea fiului punctează în final, peste timp, lecţia tatălui, trăgând concluzia amară că 
„oricât l-ar strivi strivitorii, el nu mişcă, nu crâcneşte - astfel supravieţuieşte el, 
Românul..."[29] . 

Ultimele două capitole ale romanului conturează noua ipostază a fostului Orfănel, cea 
de refugiat. Nu întâmplător, ea este asociată unei imagini simbolice: căderea băiatului care 
purta crucea din turla bisericii. 

Memoria înregistrează scena fotografic: băiatul şi crucea „cad încremenit.”[30], fiind 
încrustaţi în ochiul interior al sufletului: ideea de cădere trimite cu gândul la ruperea de 
centrul idilic al lumii, echivalând cu o despărţire de Mana, de calidorul real, de fiinţă, cu o 
alungare din statutul inocent şi unic. 

Laitmotivul Stau în calidorul casei din Mana revine obsesiv la final, punctând pregătiri- 
le de plecare. 

Copilul nu conştientizează plecarea în refugiu, „de parcă aş fi fost mutat în somn, din 
calidor, drept pe drum”[31] . Începe lungul drum al pribegiei, trecând de la geografia sacră la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 57 


razele cercului, fără întoarcere concretă şi reală la centru. 

Munţii Carpaţi sunt cräpati ca refugiații, îi explică mama copilului: ei nu mai pot 
garanta fiinţa, datorită efectelor istoriei, la fel cum basarabenii nu se mai pot regăsi pe 
sine înşişi. 

Mama induce ideea de somn protector copilului, ca formă de eliberare de angoase şi 
nelinişti: 

„Când dormi, nu mai simţi nimic, nici foame, nici durere, nici supărare - numai viaţă 
veşnică (....) Măcar în somn să nu fim refugiaţi” [32]. 

Finalul cărţii evidenţiază noul stătut al Orfănelului, al fiului din calidor: cel de refugiat, 
statut pe care nu îl va mai părăsi niciodată. 

Întoarcerea în destinul christic echivalează cu transpunerea eternă într-un calidor ima- 
ginar, având nostalgia centrului. 

Astfel simfonia epică se încheie într-o tonalitate tragică, odată cu moartea simbolică a 
protagonistului sub acţiunea timpului istoric. 

În esenţă, regăsirea de sine, refacerea utopică a fiinţei se va face doar prin funcţia recu- 
peratoare a Memoriei, când de la distanţă se poate „afla ceva despre esenţa lucrurilor”[33] . 
Odată cercul fisurat şi calidorul părăsit, razele existenţiale impuse de timp nu vor mai fi absor- 
bite de centru. 

Astfel casa —ficţiune se umple, treptat, de acordurile simfoniei Memoriei; iar autorul 
va relua, la nesfârşit, aria fugii şi a refugii, dincolo de cercul şi de centrul pierdut. Dincolo de 
calidor. 

Drd. Anul I 

Prof. Daniela Anca lederan 


REFFERENCES 
Walter Biemel, Expunere şi interpretare, Bucureşti, Editura Univers 1987, p.236. 
Idem, ibidem, p.236. 
Paul Goma, Din calidor, laşi, Editura Polirom, 2004, p.69. 
Idem, ibidem, p.69. 
Idem, ibidem, p.70. 
Idem, ibidem, p.70. 
Idem, ibidem, p.97. 
Idem, ibidem, p.97. 
Idem, ibidem, p.97. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.I, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993, p.225. 
Paul Goma, op.cit. p103. 
Idem, ibidem, p.106. 
Idem, ibidem, p.106. 
Idem, ibidem, p.96. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op.cit. p236. 
Paul Goma, op.cit. p167. 
Paul Ricoeur, Metafora vie, Bucuresti, Editura Univers, 1984, p335. 
Paul Goma, op.cit. p237. 
Idem, ibidem, p.238. 
Idem, ibidem, p.238. 
Idem, ibidem, p.239. 
Idem, ibidem, p.240. 
Idem, ibidem, p.39. 
Idem, ibidem, p.45. 
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.III, Bucureşti, Editura Artemis, 
1993, p.356. 
Paul Goma, op.cit. p193. 
Idem, ibidem, p.180. 
Idem, ibidem, p.185. 
Idem, ibidem, p.189. 
Idem, ibidem, p.247. 
Idem, ibidem, p.271. 
Idem, ibidem, p.283. 
Walter Biemel, op.cit. p.233. 


BIBLIOGRAFIE 
Walter Biemel, Expunere si interpretare, Bucuresti, Editura Univers 1987 


Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.I-III, Bucureşti, Editura 
Artemis, 1993. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 58 


Paul Goma, Din calidor, laşi, Editura Polirom, 2004 
Paul Ricoeur, Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers, 1984 


Vineri 6 ianuarie 2012 


Aliona Grati îmi semnalează un text de Ovidiu Nimigean 
(din 2005: l-am trecut în jurnal) şi unul de Dumitru Crudu, din 
recentul Tiuk!: 


Dumitru CRUDU - Paul Goma sau modul in care poti rezista terorii 


““Toata lumea stie ca Paul Goma s-a opus deschis sistemului comunist 
din Romania. Spre deosebire de foarte multi scriitori "de virf" (Nichita 
Stanescu, Marin Sorescu etc.), Paul Goma nu a cedat si nu s-a lasat ispitit de 
tentatiile materiale (o carte de proza ideologica era remunerata gras, cam la 
pretul unui apartament). El a rezistat si nu s-a vindut pentru un pumn de 
arginti. Pentru aceasta insa a platit cu multi ani de puscarie si cu imposibili- 
tatea de a-si publica romanele la editurile din tara. Din aceasta cauza, dupa 
cum se stie, aproape toate cartile sale au aparut in strainatate, iar Paul Goma 
a atins chiar un fel de celebritate literara pe care in tara nu a avut-o nicioda- 
ta. Nici macar dupa ce s-a prabusit comunismul, nu se stie din ce motive, 
acestui scriitor incomod nu i-au fost recunoscute meritele literare. Dupa pare- 
rea multor critici romani (N. Manolescu, Eugen Simion), literatura sa nu prea 
are valoare estetica. 

Chiar si romanelor sale celebre, "Din Calidor"”, "Bonifacia" sau "Arta 
refugii", le sint refuzate orice merit literar, fiindu-le recunoscute doar o 
dimensiune etica, de natura protestatara. Dupa parerea acestor critici, litera- 
tura lui Paul Goma are cel mult o valoare de document si cam atit. Nimic alt- 
ceva. Acesti critici insa uita ca romanele lui Paul Goma descriu si radiogra- 
fiaza alienarea individului in timpul comunismului, cit si acea cumplita teroa- 
re a istoriei. Criticii ii mai reproseaza si prezenta masiva a biografismului. 
Dar, dupa parerea noastra, biograficul nu poate fi un defect ci o calitate. Mai 
ales ca personajul-narator "Din Calidor", un copil de 5 sau 6 ani, surprinde 
realitatea intr-un moment crucial, cel al declansarii razboiului. Experientele 
personajelor lui Paul Goma sint fundamentale, cum sint si cele din "Arta 
refugii" cind acelasi copil, de data aceasta un pic mai mare, isi pierde parin- 
tii pentru ca au fost inchisi in penitenciarele din Ardeal. Istoria este recepta- 
ta in romanele sale strict prin prisma biograficului care nu este neaparat o 
depozitie, ci este folosit cu scopul de a accede si a transmite autenticitatea 
realitatii. Dincolo insa de descrierea unei degringolade generale, romanele lui 
Paul Goma exploreaza capacitatea de rezistenta a individului la rau. Aceste 
personaje reusesc sa reziste si sa supravietuiasca terorii. Dupa parerea noas- 
tra, romanele lui Paul Goma, in afara de aceasta dimensiune morala, instau- 
reaza un alt statut al personajului, cel al personajului - model, exceptional, 
care se manifesta in niste conditii limita, subumane. Cu toate ca a intrat 
intr-un con de umbra, literatura lui Paul Goma este una de viitor, fiind, poate, 
cea mai credibila marturie despre modul in care omul reuseste sa reziste 
"sub vremuri nefaste ". 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 59 


x 
Infometarea: 


ARHIVELE COMUNISMULUI Basarabenii au fost înfometați, la ordinul 
partidului. 29 septembrie 2011, 11:57 Autor: Mihai Taşcă 


În pofida foametei, sub supravegherea vigilentă a colaboratorului 
NKVD, ţăranii predau grânele la stat. Satul Durleşti, 16 iulie 1947 

O hotărâre inedită arată că foametea din 1946-1947, care a secerat peste 
200.000 de suflete, a fost organizată de autorităţile comuniste. La 30 
septembrie 1946, Consiliul de Miniştri al RSSM şi Biroul CC al Partidului 
Comunist din RSSM au pus la cale una dintre cele mai mari crime contra 
moldovenilor. 

Actul secret ce demonstrează culpa nemijlocită a ştabilor bolşevici a 
lipsit până acum din circuitul ştiinţific şi juridic. Foametea de acum 65 de ani 
a fost o măsură de „reeducare" şi colectivizare forţată a ţăranilor. 

În ultimii 20 de ani s-a scris mult despre foametea din RSSM din anii 
1946-1947, care a ucis circa 200.000 de basarabeni. Nu e o noutate că, în 
pofida secetei, dezastrul putea fi evitat, dacă oamenii ar fi fost scutiţi de 
aşa-numita „postavka" - norma obligatorie de cereale livrată la stat şi dacă nu 
era exportată recolta din anii precedenţi, ci era folosită pentru acoperirea 
necesarului de consum. S-a demonstrat deja că URSS a recoltat în acei ani un 
surplus de grâne şi chiar a exportat. 

INSTAURAREA DICTATURII ÎN AGRICULTURĂ 

Apropierea sovieticilor de hotarele Basarabiei în primăvara anului 1944 
a însemnat şi reluarea măsurilor de instaurare a dictaturii în agricultură. lată 
doar câteva exemple. 


Încă la 7 august 1944 (operaţia Iaşi-Chişinău avea să înceapă la 23 
august) gospodăriile individuale ţărăneşti situate la o distanţă de până la 18 
kilometri de linia frontului au fost supuse obligativitätii de a preda cereale la 
stat. Ulterior, pe 15 septembrie, asupra judeţelor Bălţi, Orhei şi Soroca a fost 
extinsă Legea impozitului agricol a URSS din 1939, iar la 16 septembrie 
ţăranii basarabeni au fost obligaţi la impozitul agricol militar - 150 de ruble 
pe an. 

În anul următor, la 8 ianuarie, guvernul sovietic adoptă o hotărâre prin 
care stabileşte cota maximă de teren arabil pe care o poate deţine un ţăran. 
Astfel, locuitorii din judeţele Bălţi, Chişinău, Orhei şi Soroca puteau avea în 
proprietate până la 10 hectare, iar cei din judeţele Bender şi Cahul - câte 20 
de hectare. 

Surplusurile erau naţionalizate. O lună mai târziu, la 8 februarie 1945, 
guvernul introduce instituţia împuterniciților agricoli. Pentru a asigura 
succesul operaţiunii, un împuternicit trebuia să „deservească 20-25 de 
gospodării ţărăneşti. 

La 9 aprilie 1945, guvernul a stabilit cota obligatorie de cereale pentru 
predare la stat din recolta anului 1945. Astfel, ţăranul trebuia să dea 110 de 
kilograme de grâu pentru fiecare hectar dacă avea până la două hectare de 
pământ. Cu cât proprietate era mai mare, cu atât şi norma era mai mare: până 
la 5 hectare - 170 de kg/ha; între 5 şi 10 hectare - 220 kg/ha; de la 10 la 15 
hectare - 270 kg/ha; peste 15 hectare - 310 kg/ha. „Postavka" de floarea soa- 
relui ajungea până la 70 de kilograme pentru un hectar. 

Taxe mari erau fixate pentru lucrările agricole. Aratul de toamnă efec- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 60 


tuat de staţia de maşini şi tractoare trebuia achitat cu 50-70 de kilograme de 
grâu la hectar, iar pentru cel de primăvară cu 60-84 kg/ha. În total, doar pen- 
tru lucrările agricole jăcmăneala ajungea până la 146 de kilograme de cerea- 
le pentru fiecare hectar. 

CUM A FOST ORGANIZATĂ FOAMETEA 

La 13 septembrie 1945, guvernul instituie o nouă taxă: impozitul 
pentru Armata Roşie. Acesta era de la 40 de kilograme la hectar (pentru cei 
care aveau 2-5 hectare) până la 100 kg/ha (pentru cei cu peste 15 hectare). În 
1945 autorităţile au deschis 115 puncte/depozite de colectare a cerealelor, 
aşa-numitele „Zagotzerno". A fost numit câte un responsabil de colectare în 
fiecare judeţ, care era ajutat de 3-4 persoane, în total 36 de funcţionari în toată 
republica, la care se adăugau împuterniciţii agricoli din sate. 

Hotărârea „Cu privire la economisirea pâinii în alimentare", care a 
pus bazele foametei în Basarabia! 

Drept dovadă că în ţară erau destule grâne e şi faptul că la 15 decembrie 
1945 Guvernul RSSM a constatat că la „Zagotzerno" se aflau 25.825 tone de 
grâu, iar la 20 decembrie anunţa despre îndeplinirea planului de predare a 
pâinii la stat, permiţând colhozurilor şi ţăranilor să-şi vândă liber surplusuri- 
le. Între timp, se transporta grâul de la ,Zagotzerno" la gară pentru a fi 
exportat. 

În aprilie 1946, guvernul observă prima deficiență de făină în ţară si 
solicită Guvernului URSS 200 de tone de grâu, rugăminte repetată în luna 
mai, pentru alte 150 de tone. Primul semnal de alarmă privind malnutritia 
populaţiei este tras de către autorităţile de la Chişinău la 27 august 1946, când 
aprobă transmiterea de urgenţă către colhozuri şi agricultorii individuali a 
750.000 de puduri de grâu şi tot atâtea puduri de porumb. Se stabileau şi 
norme pentru o gospodărie individuală - de la 4 până la 10 puduri. Nu se 
cunoaşte efectual acestei hotărâri. Cel mai probabil, a rămas doar pe hârtie, 
or, dacă ar fi fost aplicată, consecinţele foametei n-ar fi fost atât de grave. 

LIPSIŢI DE RATIA DE PÂINE 

Înfometarea cu bună ştiinţă a fost comisă o lună mai târziu. Consiliul de 
Miniştri al RSSM şi Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist (b) 
din RSSM adoptă, la 30 septembrie 1946, Hotărârea nr. 945 „s" (secretă - 
n.a.) „Cu privire la economisirea pâinii în alimentaţie". 

Prin hotărâre, se reducea de la 1 octombrie 1946 consumul de făină cu 
910 tone, echivalentul a peste 21% din necesarul de făină pe republică sau 
56% din necesarul pentru locuitorii de la sate (consumul pentru o lună pe 
republică era de circa 4.300 de tone, iar la sate necesarul a fost redus de la 
1.272 tone în aprilie la 1.606 tone în august). Cele 910 tone excluse vizau, în 
cea mai mare parte, locuitorii de la sate. 

În primul rând, micşorarea consumului s-a efectuat prin reducerea de la 
180.900 la 70.000 a numărului de persoane care erau aprovizionate cu pâine 
de către stat, prin sistemul de cartele. Astfel, din start, 110. 900 de oameni au 
fost sortiti la înfometare. 

Au fost lipsiţi de cartele salvatoare în special locuitorii de la sate: 
muncitori şi slujbaşi din sovhozuri, personalul mediu din spitale, din casele 
de copii şi toţi cei care nu aveau cote de pământ. A fost redusă ratia de pâine 
pentru maturi de la 300 la 250 de grame pe zi, pentru copii - de la 400 la 300 
de grame, iar persoanele aflate la întreţinere cu vârsta între 15 si 55 de ani au 
fost lipsite totalmente de ratie. 

Guvernul a stabilit că pot fi aprovizionati cu pâine doar 151.000 de 
oameni care lucrează, 48.000 dintre cei aflaţi la întreţinere şi 70.000 de copii, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 61 


în total 269.800 de persoane pe ţară. 

Totodată, au fost impuse restricţii la comercializarea pâinii pe piaţă şi 
interzis comerţul cu grâne. Hotărârea stabilea şi alte măsuri de reducere a 
consumului, în fapt, de înfometare. Se solicitau pedepse aspre pentru cei care 
încălcau regulile draconice stabilite de autorităţi. În pofida secetei, pentru 
RSSM a supraîmplinit în 1947, cu 1,5 %, planul de 161.000 de tone de cerea- 
le fixat de Moscova. 

Zeci de mii de distrofici şi morţi 

Autorităţile comuniste n-au recunoscut niciodată oficial foametea din 
RSS Moldovenească. S-au limitat la fraze generale privind „unele greutăţii în 
aprovizionare", dând vina pe secetă. Până nu demult, statisticile negre ale 
vremii au fost „secret de stat". Actele desecretizată prezintă cifre 
înspăimântătoare. 

În toiul secetei din 1946-1947, Ministerul Sănătăţii a întocmit rapoarte 
privind evoluţia foametei în RSSM. Abia acum aflăm din actele de arhivă că 
la în 1 februarie 1947 Ministerul Sănătăţii recunoştea că republica se 
confruntă cu o adevărată epidemie de distrofie. 

Astfel, conform datelor de la sfârşitul lui ianuarie 1947, în Moldova 
erau la evidenţă 184. 922 de persoane bolnave de distrofie, dintre care 76.264 
copii. În spitale au fost amenajate suplimentar 11. 614 paturi şi internate 
16.896 de bolnavi. Totodată, cifra oficială a celor decedați în urma foametei 
era de 6.667 de persoane. 

Următoarele date statistice, la 5 februarie, consemnează evoluţia distro- 
fiei. În oraşul Chişinău erau înregistrate 6.494 de persoane distrofice, dintre 
care 4.057 de copii, în oraşul Bălţi - 436 de persoane, la Bender - 795 şi la 
Tiraspol - 261. Problema foametei/distrofiei s-a agravat mai ales în judeţe, 
acolo unde au fost lipsiţi de ratia de pâine cei mai multi oameni. Astfel, 
numărul celor bolnavi de distrofie în judeţul Bălţi a crescut timp de cinci zile 
de la 3.953 la 15.077, iar numărul total pe republică a ajuns de la 189.924 la 
212.940 de persoane. Peste 50% erau copii de până la 14 ani. 

Citeşte şi: 


GALERIE FOTO Cum colabora Securitatea din România cu KGB (1) 
ARHIVELE COMUNISMULUI Cum colabora Securitatea din România cu 
KGB (ID 
Cum a fost ciopârtitä Basarabia prin formarea RSSM? 

Cum a furat KGB ordinele româneşti 
DOSARELE COMUNISMULUI Locurile unde călăii NKVD au masacrat 

mii de moldoveni. Peste 3.400 de basarabeni au fost împuşcaţi 
ARHIVELE COMUNISMULUI Basarabeni în Corpul rus de pază. Vezi 
GALERIA FOTO! 


DEZASTRUL FACE RAVAGII 

Nici datele statistice din 10 februarie 1947 nu erau mai îmbucurătoare. 
Distrofia era în creştere şi numărul celor bolnavi a ajuns la 215.078 persoane 
(fără datele pe judeţele Bălţi şi Cahul, care erau cele mai afectate de boală, 
precum şi fără raioanele Râbnița şi Camenca). 77.235 dintre bolnavi erau 
copii de până la 14 ani. 

Numărul morţilor ajunsese la 9.292 de persoane. Statisticile din 15 
februarie, deşi incomplete, arată că distrofia face adevărate ravagii, numărul 
suferinzilor ajungând la 218.345 persoane (datele erau incomplete, fără infor- 
matia pentru câteva judeţe şi oraşe).Foametea a făcut aproape 300.000 de vic- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 62 


time în Republica Moldova 

Într-un raport al Ministerului Sănătăţii referitor la situaţia din 20 februa- 
rie 1947, se menţionează: „Numărul bolnavilor de distrofie este de 206.181 
(fără datele din Camenca, Grigoriopol şi Tiraspol), dintre care 87.292 sunt 
copii. Distrofia de gradul II a afectat 65.027 de persoane, de gradul III - 
29.450 de oameni. 

Judeţele cu cele mai multe cazuri sunt: Chişinău - 53.009, Cahul - 
45.691, Bender - 35.135 şi Orhei - 31.654 de persoane. Pentru perioada res- 
pectivă Ministerul Sănătăţii nu deţine informaţii privind decesele". Din mar- 
tie, Ministerul Sănătăţii recurge la un şiretlic. Nu mai totalizează numărul 
bolnavilor de distrofie, ci anunţă doar „noii descoperiţi”. 

Astfel, numărul „cazurilor noi" în martie-iunie 1947 constituie 76.043, 
dintre care 23.891 erau copiii. Numărul deceselor cauzate de distrofie a fost 
de 18.101 persoane în doar patru luni. Adăugăm ce 76.043 de cazuri noi din 
martie - iunie la numărul de 218.345 de la începutul anului (fără datele de pe 
unele judeţe) şi obţinem cifra de 294.388 de cazuri de distrofie. Este cifra ofi- 
cială, ceea ce constituia circa 15% din locuitori RSSM. 

„Administraţia sovietică nu era interesată să dea publicităţii numărul 
real al celor bolnavi şi decedați, care, la sigur, a fost mult mai mare. 
Amploarea tragediei organizate arată că foametea trebuie oficial crimă împo- 
triva umanităţii" - Mihai Taşcă, istoric. 


Sâmbătă 7 ianuarie 2012 
Azi, mai puţin foarte rău. 
Duminică 8 ianuarie 2012 
Și azi. La fel. 
Luni 9 ianuarie 2012 
Tot aşa. 
Marţi 10 ianuarie 2012 


Si mai-tot-asa. Am răcit, ieri, am strănutat, m-am mucit. 
Paştele mă-sii de boală. 


Joi 12 ianuarie 2012 


Prietena mea de la Chişinău, Sorina Gîlcă îmi trimite o 
replică dată de un “recent” emigrat individului care-şi zice 
“senator pentru românii de pretutindeni”. 

Nu o reproduc: un monument de nesimtitorism româno- 
rumân. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 63 


Ce bucurie mi-a făcut Stefan Arteni. M-a anunţat că 
volumul lui Petru Ursachi, Omul din calidor a fost trimis la tipar. 
El îmi trimite pdf-ul. 

M-am apucat de citit. 

Mi-e greu, foarte greu să citesc, dar ce nu face omul la viaţa 
lui, ca să citească ce au scris alţii, de bine, despre sine... 


Vineri 13 ianuarie 2012 


Tot aşa, tot aşa, tot aşa. 


x 


Mă consolez cu Omul din Calidor. 


x 


Azi Filip a trimis la Consulat datele de pe certificatele 
noastre de identitate. Se vede că abia acum au ajuns directivele 
vozganianice privindu-ne. Şi cât timp va mai trece până când se 
vor hotărî să ieie măsuri, atunci eu voi fi, spre bucuria 
manoleştilor, adameşteanelor, shafirilor, etc etc - oale şi ulcele. 


Sâmbătă 14 ianuarie 2012 


Am terminat Omul din calidor. Sunt fericit. Si istovit. 
Nu-i voi putea scrie lui Petru Ursache cuvintele potrivite. 


Duminică 15 ianuarie 2012 


Am scris Urşilor şi lui Arteni scrisorica de multämitä. 
De-acum pot să zac - de mulţumire. 


De ne-multumire: nu realizez ce se petrece în România 


x 
Vai, Herta! Abia acum îți aduci aminte? 
Herta Müller solicită Germaniei retragerea Ordinului de 
Merit oferit lui Ceauşescu şi (lui) Tito! 
Si mai ce? 
Marti 17 ianuarie 2012 


Ceva-ceva am priceput din ce se petrece în România, dar se 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 64 


vede că nu-i aceea. 

Nu, nu. Oi fi eu bolnav răs-copt, dar nu este ce aşteptam de 
la bravii noştri simpatrioti. Mai ales din partea “scriitorilor” 

Unde ni-s Liiceanu? Dar Pleşu?, Patapievici, Tismăneanu, 
Mihäies, Adameşteanca, Blandiana? 

Nimic. Nimeni. Ai zice că toţi sunt la mare - că si-asa e 
căldură-(mare). 


x 


M-a uns la inimă Jurnalul lui LIS. Şi apelului unui student; 
Norbert Matei. Să ne trăiască! În aceştia ne este nădejdea, că 
noi... Vai de capul nostru, noi suntem demult terminati. 

“În ţara asta vreţi să vă întoarceţi?” - nu-mi iese din auz 
întrebarea fetei din Paşcani în urmă cu... vreo zece ani. 


Miercuri 18 ianuarie 2012 


Ciupite din citate: 


“Cand am citit ieri ce a scris boul ala de la Baconschi cu "sfanta proprietate" care a fost 
violata si pe fatza si pe spate, fara ca individul sa fi fost prezent, fara ca sa fi vazut orishice, 
mi-am dat seama ca oamenii de teapa lui traiesc in tzara greshita. Locul lor e in Uniunea 
Sovietica a Agitprop-ului sau in Statele Unite din anii '50 de pe vremea lui McCarthy.” 


Baconschi 


Cică ăsta e un ministru de externe care poate scrie astfel de intoxicări. S-au spart gea- 
muri, dar nu s-a furat nimic, dar ministrul bagă în stil de mare dezinformator. 


Acţiunea a culminat ieri seară în centrul Bucureştiului. Ca la Londra vara trecută, vaj- 
nicii suporteri ai democraţiei de macadam au spart, incendiat, bătut şi au aruncat cu piatră 
cubică. Nu ştiu dacă au dus democraţia pân ăla capăt, furând plasme pentru a putea urmări mai 
confortabil analizele atât de fine ale tonomatelor de serviciu. 


Să mai spunem că nu e nici o asemănare între ce s-a întîmplat atunci la Londra şi ce e 
zilele astea în Bucureşti? 


Cică trebuie să ne bazăm pe diaspora, că sîntem un popor de imbecili: 


Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi 
acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizatä de televiziuni, înfricoşată de scena- 
rii apocaliptice mereu dezmintite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă 
în locul reformei Statului retorica urii şi neputinței ridicată la nivel de program politic. 


Numai rîndurile astea ar fi de ajuns să demiti un ministru. Ce idiot. 


Pînă să termin textul, Boc a început să citească de pe o hîrtie că vrea dialog pe la pre- 
fecturi, că violențele ne compromit economic(!) si pe plan international. La prostia cu econo- 
micul, Sebastian Lăzăroiu a fost campion: violențele nu mai atrag investitorii! 


Între timp, opoziţia iese la luptă şi ea: 

Fostul premier Călin Popescu Tăriceanu a venit, luni, la prima şedinţă a conducerii PNL 
din 2012, cu o maşină sport, respectiv un Ford RS 500, în două uşi, de culoare negru mat, cu 
evacuare modificată ca pentru raliu, care face parte dintr-o ediţie limitată. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 65 


Tariceanu, unul din cei mai imputiti politicieni, indrazneste sa apara? Poate se nime- 
reste cineva sa-i dea foc la masina lui sport de editie limitata. El e cel care a semnat pe ascuns 
contractul pt Rosia Montana pe vremea cand era ministrul industriei. El vinde avutia tarii strai- 
nilor si mai indrazneste sa apara in fata noastra? 


Nimic nou la Baconski, e straveziu si penibil, ca orice politruc isi rosteste placa slab 
manipulatoare, incapabil sa accepte ca face parte intr-un sistem de promovat trepadusi agea- 
mii si lingusitori de partid. 


Baconschi nu este altceva decit un vagabond politic care s-a inhaitat cu o scursoare poli- 
tica si vagabond de port. Cine se aseamana se si aduna. 


(Mircea: O flotare logica “Nu te supara, dar pot sa ma indoiesc si de obiectivitatea ta? 
In conditiile in care esti angajatul lui Vantul la Voxpublica? Nu stiu cat de oameni-de-partid 
sunt susnumitii, dar daca o luam asa,tu esti sigur om-de mogul.” 


Ai aceleasi indoieli si pentru Tismaneanu, Mihaieş, TRU si ceilalti care sunt pe lista de 
plata a unor sinecuri guvernamentale? Sau aia sunt deontologi ? !!!!!! 


Bongo si Mircea — la cate prostii indrugati si inca cu violenta, tracg concluzia ca Base 
e excat presedintele pe care il meritati! 


Pana si Pora s-a trezit, dar ea este, tousi, desteapta. Voi, nu! 
Ma intreb ce veti posta cand se va anunta rezultatul alegerilor! PDL a invins cu 7%! 


Pedelacul Costi se pregateste sa sara in barca pesedista. Tremura izmenele pe el si a 
inceput timid sa-i critice pe pedelaci . A uitat osanalele probasiste. 


Dle Rogozanu, Citesc comentariile d-voastra, sunteti o sursa credibila pentru mine si 
vreau sa va reafirm faptul ca faceti un lucru util. Nu postez de obicei, dar la cati postaci de ser- 
viciu vad ca sunt, am simtit nevoie sa va scriu. 

Baconschi, Urban, Boc, Basescu ....nu pot sa descriu sentimentul de crispare cand 
citesc descrierile la adresele cetatenilor romani.... Acesti oameni trebuie sa dispara din spatiul 
nostru public. 

Am vazut aseara, pentru o scurta perioada si delirul unui fost jurnalist Rober Turcescu. 
Cum poti sa ajungi asa de jos? La un moment dat cand toate televiziunile dadeau stiri despre 
venirea studentilor din Regie, fostul jurnalist intervine ca vin grupuri de huligani organizati din 
Regie. Noroc ca l-au oprit cei din platou carora si lor li s-a parut dezinformarea prea mare 
(cineva chiar a zis sa nu ne aruncam cu stiri ca la revolutie). 

Singurul pdl-ist responsabil, si asta o spun ca un alegator care nu a votat si nu va vota 
nicodata pdl, ramane dl Cristi Preda. Nu inteleg ce cauta el in acel partid. Sustin miscarea desi 
inca nu am fost in strada. Am sa ies in zilele urmatoare. 

Numai bine si sanatate, Stefan 


Cosmin [...] cum a remarcat şi Costi Rogozanu, una dintre cele mai imbecile intervenţii 
legate de protestele ultimelor zile îi aparţine [...] 


cum ramine cu "s-au spart geamuri dar nu s-a furat nimic” ? am vazut la realitatea un 
magazin de telefoane devastat. cine pe cine minte? erau probabil telefoanele lui baconschi si 
au fost furate ” programatic”. 

Toma Alimos 2012-01-17 12:41:25 


Ce spui tu, străine?! 


“Institutul Cultural Român (ICR) preconizează [să] deschidă noi filiale ale 
instituţiei la Beijing, Moscova, Kiev, Bucureşti şi Cernăuţi. Preşedintele ICR a 
venit pentru a doua oară la Chişinău, unde a susținut o prelegere despre viziunea 
ar eminesciană. latunci a descoperit... viziunea paradiziacă eminesciană? 
n.m. P.G 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 66 


“Adevărul: Ce v-a motivat să abordati viziunea paradiziacă la Eminescu? 

“Horia-Roman Patapievici: Pentru că este o zonă care nu a fost explorată. 
George Călinescu a vorbit de filonul cosmogonic la Eminescu. Si Mircea Eliade a 
spus, în 1939, că în scrisoarea sihastrului din nuvela „Cezara" a lui Eminescu 
regăsim cea mai puternică afirmare a sentimentului paradiziac din literatura română. 
Pornind de la aceste sugestii şi de la ,Musatin", un superb epos popular, mi-am dat 
seama că viziunea paradiziacă reprezintă un filon esenţial în înţelegerea lui 
Eminescu”. 


Măi, papagală şi maimütic, javră cu plisc roşu, cu nas 
asisderi! Ai uitat ce scriai mai an despre “cadavrul din debara”? 


Joi 19 ianuarie 2012 


Astă noapte mi-a fost greu. Transpiratie, slăbiciune, 
confuzie. 


Vineri 20 ianuarie 2012 


Mihai Ciucanu mi-a scris: 


“ Am uitat de unde-i acestă frază latină "Tempora mutantur et nos 
mutamur in illis" dar e clar că noi românii nu ne schimbăm cu timpul. 
Aceeaşi! Suntem cei mai proşti din Evropa. Incercare de a face "revo- 
lutie" şi la primul pas normal spre revoluţie - sloganul securist : Fără 
violenţă! A se slăbi..., apoi încercarea televiziunilor de a dirija eveni- 
mentele... şi sunt vreo 5-6 televiziuni din astea de "ştiri". Totul coro- 
borat cu simbioza perfectă dintre presă si poliţie. Ce tristeţe!... 

Am observat apoi (ceea ce s-a-ntâmplat şi în 1990, probabil) deveni- 
rea Pieței Universităţii într-un drum al Damascului, un fel de Purgatoriu. 
Toti viteii care dormeau, pe care nu-i interesa mersul lumii ("politica", 
ziceau ei), care au colaborat, votat s-au trezit, brusc, că-i interesează de 
tärisoara lor, de România, de fericirea ei, de progresul ei, de viitorul ei. 
Apoi ziariştii şi diverşi oameni publici - treci odată prin Piaţă (ca prin 
scăldătoarea Vitezda) si te-ai curăţat. Oricum, în aceste zile n-au iesit 
mai mult de o mie de oameni în Bucuresti. 

In seara asta, in studioul unei televiziuni, erau la masă Mircea Dinescu 
si Andreea Pora. Dinescu e impotriva lui Basescu acum, asta după ce 
in 2004 a filmat clipuri electorale împreună cu Manolescu in care 
îndemna populatia sa voteze cu Băsescu, iar Pora cu Basescu. La un 
moment dat Pora l-a facut pe Dinescu "moşier" iar el a replicat cu 
"adică, trebuie să ai ciorapii rupti în picioare ca să fii de stânga? Atât de 
fraieră eşti tu? E plină Europa de intelectuali normali care sunt de stânga şi o 
duc foarte bine, stau în centul Berlinului. Dar când te văd pe tine la 
Cotroceni, la dineurile lui Băsescu... tu eşti de dreapta de-l lingi în cur pe 
Băsescu?" ca după cateva bâlbâieli Andreea Pora sa spună : "eşti mes- 
tecătorul în ciorbă al lui Vanghelie pe 30.000 de euro” si s-a ridicat de la 
masă si-a parasit studioul în timp ce Dinescu i-a aruncat: "Du-te la 
Băsescu, pupă-l în cur!" Ce spectacol!... Mai jos aveti înregistrarea 
video: http://www.click.ro/news/bucuresti/Mircea-Dinescu-Andreea-Pora- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 67 


Realitatea-TV-lingi-Basescu 0 1325267604.html . Câtă dreptatea aveati 
când ati scris : 

"Noi, românii nu avem o intelighentie — în locul ei avem o 
adevarată, zdravană, bine-alcatuită privilighentie". 

DOAR VIOLENTA! 

Sus inimile, 

Mihai Ciucanu” 


Chiar aşa am zis/scris? 
Sâmbătă 21 ianuarie 2010 


N-aş fi crezut că are să mă trezească din somnul cel de 
moarte o însemnare din Jurnalul lui LIS. Ei bine, aşa a fost. Şi nu 
este pentru întâia oară când bunul meu prieten LIS îmi pune la 
cale o strâmbă. 

Prima a fost când Vosganian i-a comunicat - lui, lui LIS - că 
Goma este cetätean român. Să zicem că în acel caz LIS nu a ştiut 
că Vosganian nu-mi spusese, mie, interesatului, märeata veste, 
deci nici el nu mi-a comunicat-o. Dar în cazul Mioc? Când i-a dat 
o notă bună băgatului în vorbă? Noroc de Mariana Sipoş, ea mi 
l-a pus la locul lui pe analfabet de n-a fost necesar să intervin eu, 
ca să-i explic, pe puncte, bänäteanului ceea ce orice ne-bänätean 
ar fi înţeles - dacă ar fi citit ce scrisesem eu în Culoarea curcu- 
beului. Dar nu citise, însă aşa, pe necitititulea, şi-a dat cu 
părerea.... Pe care LIS a găsit-o... Nu mai ştiu cum i-a spus, dar 
i-a dat notă de trecere, ca autentică. 

Acum însă, în Jurnalul pe 20 ianuarie, LIS îşi dă pe faţă 
ranchiuna împotriva mea - pe care, mărturisesc: până acum o 
pusesem pe seama neglijenţei şi a grabei de a scrie (în jurnal) : 


“E clar că e inutil să vezi în țara orbilor. Am fost azi uimit 
să citesc un text care susţine aceeaşi aberaţie, că România 
n-are alternativă la actuala putere (şi deci nu trebuie să se 
schimbe nimic) — semnat de reprezentantul lui Paul Goma în 
România, Flori Bălănescu, (subl. mea) pe blogul său — daţi 
click pe: http://lori-balanescu.blogspot.com/2012/01/romania- 
nu-uita-nu-ai-cu-cine-vota. htmltcomment-form. Cred că azi 
înţeleg de ce Paul Goma nu are o reacţie publică la proteste- 
le anti-putere din România ” (resubliniera mea). 

Logica de oţel a lui Liviu Ioan Stoiciu: 

- Fiindcă “reprezentantul lui P.G.”, Flori Bălănescu, a postat 
un text, înseamnă că... Paul Goma împărtăşeşte afirmaţiile din... 
textul cu pricina!; 

- “Cred că azi înţeleg de ce P.G. nu are o reacție publică la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 68 


protestele anti-putere din România”, concluzionează amicul. 

De ce, LIS? Limpede: Fiindcă Flori Bălănescu a postat un 
text; fiindcă textul - care nu aparţine Floarei Bălănescu, nici lui 
Paul Goma - nu conţine... “Nici o reacţie publică la protestele 
anti-putere din România”! Clar? Clar, să trăiţi! 


Si mai ruinat de boală, mă întorc în patul meu de zacere 
(zăcere?). 

Suntem în 21 ianuarie şi nici până acum Consulatul nu l-a 
găsit pe fiul meu, Filip Ieronim, în “scripte”. Deci eu tot nu 
sunt... cetăţean român. «Mai căutăm, o să-l găsim noi...», mă 
asigură consulezii - în timp ce eu decedez. 


Duminică 22 ianuarie 2012 


Băiatul LIS este foarte consecvent. lată ce scrie în Jurnalul 
de ieri - a se compara cu Jurnalul de alaltäieri: 


“A protesta doar de dragul de a protesta, fără să ai o soluţie, să nu ştii 
ce vrei să pui în loc, să refuzi opoziţia actuală politică (deşi are aceleaşi 
critici la adresa puterii ca tine), e timp pierdut şi apă la moară dată exact celor 
pe care-i conteşti în Piaţa Universităţii...” 


El se poate contrazice când vrea. E contrazicerea sa! Cine 
are să-l... contra-contrazică, pe blogul său? 


Luni 23 ianuarie 2012 


Rău, tot mai rău. 


* 


Baconschi a fost demisionat - de către Boc - din pricina 
declaraţiilor inadmisibile făcute la adresa protestatarilor. Dar 
Baco’, el nu sî last! El contestă măsura. Zicînd că i-au fost 
modificate zicerile... Nu-l credeam atât de prost, ca să apeleze la 
astfel de argumente. Se vede însă că e un prostovan. L-am cunos- 
cut pe tată-său în marea trecere, dar acela era un ticălos politic. 

Fiul este un dobitoi. 


Marţi 24 ianuarie 2012 
Şi mai rău, dacă se poate una ca asta. Uite că se poate. 


Mă întreb când nu voi mai putea duce coşul cu rufe de spălat 
Jos, la maşină. Atunci va fi atunci. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 69 


x 


Erdogan, premierul Turciei, atacîndu-l pe Sarkozy pentru 
votul Senatului francez în chestiunea genocidului armean, a spus, 
cam aşa: 

“Cum poate Sarkozy să susțină că Turcia i-a persecutat pe 
armeni, când (atenţie, acum vine logica turcă!) familia maternă a 
sa, din Salonic, de origine evreiască, s-a bucurat de toleranţă în 
împeriul Otoman?” 

Ai zice că a cuvântat însuşi Baconschi. 


Joi 26 ianuarie 2012 


Abia acum am înţeles ce nu înţelesesem în aceste zile: ceea 
ce se întâmplă în Românica, nu în Ungarica, nici în Bulgărica, 
nici măcar în Turcica. 

Mă lăudam că mă tinusem la curent cu ce se petrece în ţara 
mea... Dar... «În ţara asta vreţi să vă întoarceti?», vorbe fetei de 
la Paşcani - în urmă cu zece ani! 

Da, Domnule. Am pierdut-o din vedere pe Românica, ţara 
mea. 


Vineri 27 ianuarie 2012 


Mai rău - până unde: mai-răul? Azi am reuşit să cobor coşul 
plin de rufe - nu murdare, ci sărate - chiar să-l urc. Dar mâine? 


Sâmbătă 28 ianuarie 2012 
Adică azi? 
Duminică 29 ianuarie 2012 
Mi-a scris - în sfârşit - Flori Bălănescu. A răzbătut până la 
Coşoveni. Va mai rămâne pe-acolo câteva zile, să se potolească 
gerul. 


Luni, 30 ianuarie 2012 


Ce scrie N.Coande, azi, în Jurnalul.ro. 


“(...) Când am scris acum şapte ani Grea epocă Băsescu încă nu intuiam 
totul. Oricum, ca unul care l-a votat, am sperat ceva de la el. Nu bănuiam însă 
moartea civilă care se va abate asupra intelighentiei româneşti dispusă activ 
la compromis şi tranzactionism viguros. Cei care l-au susţinut public au vrut 
să şteargă pe Jos cu intelectualii lui Iliescu şi au devenit, pe nesimţite, aido- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 70 


ma adversarilor: ideologii unui regim personal. Piloții săi orbi, cu formula lui 
Eliade. Lupta dâmboviţeană pentru putere simbolică şi intelectuală, pentru 
onoruri şi faimă într-o ţară abia ieşită din cultul personalităţii, a fost abil spe- 
culată de puterea încarnată de Ion Iliescu şi Traian Băsescu, doi rechini care 
adoră caviar intelectual la micul dejun. Tara e slabă fiindcă «mintea» ei a 
fost, în mod premeditat, slăbită. 

Exemple ca T.R. Ungureanu, tutärul de serviciu al unui regim ce-şi 
atârnă intelectualii ca medalii pe turul nădragilor, credeam cândva că sunt 
rarisime. În fond, T.R.U. e un gazetar, acolo, nici măcar scriitor. Însă nici 
Horia Roman-Patapievici nu a făcut proba onestitätii faţă de societatea care 
suferă de lipsa unui gând bun. De ce nu vorbim cu oamenii, domnule 
Patapievici? De ce să bănuim peste tot manipulări şi interese obscure? Omul 
ne vorbeşte din stradă, de sub ferestrele noastre, nu ai observat încă? Încă nu 
l-ai invitat în emisiunea ta, «Înapoi la argument». Poate ti-ar fi vorbit. De ce, 
te întreb, să ne lăsăm cäftäniti de o putere mereu lacomă de legitimitate? În 
zadar a scris Eminescu ,,Bismarqueuri de falsă marcă”? „Escelenţa, beze- 
deaua / Cu mândrie poartă steaua / Ce cu stimă i-a fost dată / C-a putut a fi 
licheaua / Ce la rus ş-aplecat capul / Şi la turc a-aprins luleaua / Ci în loc de 
streangul care / Se cădea, i-au dat cordeaua... // 'N-alte ţări e-onoare mare / 
Decorația şi steaua...”! 

Pentru că de la un T.R. U. sau de la Mircea Mihăieş (strălucitor când- 
va, azi doar cătrănit într-o singură direcţie) nu mă mai aştept la o atare întele- 
gere (doar Mircea Cărtărescu a probat, lent, dar onest, că se poate „revizui””). 
Mai înţelept, oricât de târziu, Andrei Pleşu a spus la timp ceva despre firea 
nenorocită a preşedintelui: a avut şansa să fie înjurat la timp şi s-a vaccinat 
de „mitocan”. Nu că initial nu l-ar fi sprijinit, ba l-a dus şi la Angela Merkel. 
De la micuțul Paleologu nu mă aşteptam oricum la nimic. E atât de departe 
de statura tatălui: doar un frantuzit care încerca antärt să ne convingă ce mare 
e Sarkozy, ca şi copia sa bucureşteană. Păcat de şcolile făcute în Franţa. 
Baconschi era prea sedat de Elena Udrea pentru a pricepe cu ce manivelă se 
face politică la Cotroceni. A rostit, sanchiu, cuvântul „pegră”, ca altădată 
dandy-ul Petre Roman, flăcău din Primăverii, şi a fost exoflisit ca un lacheu, 
printr-un sms. Parcă-l aud pe nenea lancu (atât de drag lui Pleşu): atunci, 
feciorul e un stupid! 

Cu „Tehnica neputinței la români”, T.R.U., acest socios al regimului 
portocaliu, anticipase încă din decembrie 2004 cultul unic al oricărui nou 
preşedinte în România. Într-un articol scris sub aura brädutului de iarnă, 
cuprins de o evlavie a misterului presimtit, T.R.U. a profetit că Deşteaptă-te 
române este strămoşul acelui „Să trăiţi bine” care planează şi azi deasupra 
României — dar încă n-a găsit locul de aterizare: „Ascensiunea lui Traian 
Băsescu nu trebuie oprită”. Nu contează că preşedintele jucător conducea o 
Românie cu volan pe stânga, ca şi când ar avea unul de dreapta: pe şoselele 
marcate de fosforul intelocratiei româneşti aşa ceva trece drept rezonabil. 
După care, urmează proclamația, uşor modificată de vocea noului Femios, 
cel ce-şi corupe personajul favorit în alexandrini zbuciumati precum marea 
poetului ce-i cânta odinioară pe zei, dar este gata să impună şi un şef de insulă 
anonimă: Şi dacă vrei, am să te cânt şi pe tine... 

De ironia post festum a liderului sovietic s-ar fi putut salva oameni 
serioşi, aşa ca G. Liiceanu, dacă şi-ar fi amintit, oricât de târziu, ce le 
spusese C. Noica odinioară: „Nu-ţi invalida harul care te poartă dincolo de 
tine, într-o răspundere mai vastă, pentru chestiuni care până la urmă pot 
deveni secundare”. Nu Havel ne-a lipsit, domnule Liiceanu, ci Paul Goma, un 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 71 


român curajos pe care nu l-am urmat în 1977, pe care l-am insultat cu toţii, 
din pretinsa noastră superioritate estetică. Astăzi, o asemenea „superioritate” 
ne ţine la „fundul sacului”, cu formula precisă a lui Tony Judt.” (...) 


Da, bre. Cam aşa. Deşi... nu prea chiar aşa. 


* 


Iată-l şi pe Viorel Ilişoi, tot în Jurnal ro: 


“Scrisoare catre fiica mea 

Nu-ţi scriu un testament, acestea nu sunt învăţăturile lui Nea Goe din 
Bragadiru către fiica sa, nu vreau nici să-ţi vorbesc despre cremele cu care 
mă ung după duş. Nu vreau decât să-ţi cer iertare şi să te rog să duci tu la 
capăt ce nu am fost eu în stare să termin. Să-ţi construieşti singură lumea în 
care vrei să trăieşti, aşa cum vrei tu să fie, în care vor trăi şi copiii täi. 

La revoluţie aveam exact vârsta ta de acum. Aveam la picioare o lume 
rănită, în refacere, şi deasupra un cer înnorat. Credeam că nu trebuie decât să 
privesc în sus şi cerul se va limpezi de la sine. Dar n-a fost aşa. 

Curând a trebuit să las capul în jos. Am început să mă plâng că sunt 
fatalmente un învins. Că fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu. Vorbesc de 
o generaţie gândindu-mă că istoria va reţine doar câteva nume din rândul 
congenerilor mei. Pe ceilalți ne va îngrămădi pe toţi în colectivul anonim al 
generaţiei. Istoria nu va reţine dragostea părinţilor noştri, a fiecăruia, ci va 
spune că ne-am născut prin directivă de partid. Va spune că am crescut ca 
nişte plante de seră într-un climat artificial, obişnuiţi de mici cu toxinele, ca 
să ni se pară fireşti şi necesare când vom fi crescut mari. Că, dacă mai dura 
comunismul, am fi fost prima generaţie de mutanti, "oameni noi", născuţi şi 
crescuţi în comunism. Însă am ieşit miraculos din închisoarea aceea şi am tras 
în noi sevele proaspete ale libertăţii. Am crezut că libertatea asta e un dat, că 
nu trebuie să mai luptăm pentru ea o dată ce o căpătaserăm. Ne-am înşelat. 
E drept, unii - acela, aceea, celălalt - au văzut lucrurile altfel, dar generaţia 
s-a înşelat. 

Din zbuciumul anilor '90, ani de căutări, de aclimatizare la democraţie, 
am intrat în tunelul tranziţiei. Şi ne-am tot târât spre luminita de la capătul 
tunelului până ne-am ofilit. Am ieşit într-un târziu palizi şi desfrunziti. Dar 
ne-am întremat iar, stând puţin la aer proaspăt, dinspre Europa democratică, 
sub un cer de speranţă. Şi când am zis că e gata, când să înflorim şi să facem 
fructe, la maturitate, a venit peste noi bezna crizei. Şi mă tem că ne va prin- 
de bätrânetea tot în întuneric şi că nu vom mai apuca să fim păduri. 

Folosesc alegoria asta fiindcă fac parte, cum ar spune poeta, dintr-o 
generaţie vegetală a unui popor vegetal. Cu amărăciune admit asta. Era dato- 
ria noastră, a tinerilor de după revoluţie, să ne facem exact cum voiam, cum 
ne plăcea, lumea în care urma să trăim. Şi n-am făcut-o. N-am dus treaba 
până la capăt. Ne-am mulţumit cu un surogat de democraţie. Era oricum mai 
bun decât ceea ce trăiserăm în comunism. Credeam că destelenim locuri noi 
şi că urmăm cărări nebătute, când, de fapt, ne învârteam în cerc. Şi iată-ne 
acum, aproape bătrâni, blazati şi fără vigoare, nu departe de punctul de unde 
am plecat. 

Pentru asta îţi cer acum iertare. 

Pentru asta te rog acum să ridici armele mele ruginite! 

Nu va veni nimeni să-ţi aducă pe tavă libertate, respect, demnitate, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 72 


păpică, drepturi. Dacă vrei ca talentul şi învăţătura ta să valoreze mai mult 
decât pumnul de buze şi ligheanul de sâni ai fetelor care ocupă ziarele şi tele- 
viziunile, trebuie să te baţi pentru asta. Dacă vrei să trăieşti în ţara ta. Dacă te 
revoltă minciuna, prostia, lenea. Dacă te-ai săturat să fii manevrată în calcu- 
lele electorale, mutată cu pixul dintr-o coloană în alta. Dacă nu mai vrei să fii 
insultată şi umilită de cei pe care îi plăteşti să se ocupe de treburile publice. 
Dacă vrei să fii apreciată pentru ceea ce faci, nu după ce maşină ai. Eu n-am 
putut să te duc într-o tabără, să-ţi arăt ţara asta, nicidecum una străină, să-ţi 
plătesc lecţiile de chitară, să-ţi sprijin concret ambițiile artistice. A trebuit să 
muncesc doar pentru chirie şi mâncare. Dacă vrei să ieşi din condiţia de sclav 
al propriei existente, ca să-ţi trăieşti viaţa din plin, nu te aştepta să vină 
cineva s-o facă pentru tine. Dacă vrei toate acestea, trebuie să le câştigi şi să 
le aperi, să ţii cu dinţii de ele. 

Faci parte din prima generaţie care nu a cunoscut comunismul. Voi 
sunteţi chemaţi acum să hotărâți cum va fi ziua de mâine. Nu trebuie să 
aşteptaţi să murim noi, decreteii, tot învârtindu-ne prin desert, cum s-a tot 
spus, ci puteţi construi în continuare şi împreună cu noi, retreziti la viaţă de 
frenezia voastră. 

Voi puteţi schimba lumea. Nu cu un clic, cu delete sau cu ignore. Viaţa 
e în altă parte, cum ar spune un autor pe care voi îl pretuiti prea putin, nu în 
plasma laptopului. Puteţi face asta! 

Pentru că eu nu cred că faci parte dintr-o generaţie de tâmpiţi scoşi pe 
bandă rulantă de un învăţământ desfigurat de atâtea intervenţii estetice. Nu 
sunteţi nici mai deştepti, nici mai proşti decât noi, părinţii voştri. Însă aveţi 
în plus o brumă de libertate, pe care noi nu am avut-o, vă bate altă lumină în 
geam. 

Nu sunt de acord cu ce se spune despre voi: că sunteţi generaţia care o 
arde prin cluburi. Oricum, nu mai tare decât am ars-o noi prin discoteci, 
părinţii noştri şi bunicii voştri la ceaiuri şi reuniuni toväräsesti, iar străbuni- 
cii voştri la horă. 

Nu sunteţi generaţia a cărei supremă realizare este incendiarea câtorva 
pubele şi spargerea câtorva geamuri în centrul Capitalei. Nu tatuajele şi meta- 
lele din nas vă definesc. Nu tăierea venelor sub sălcii, murmurând cântece 
triste. Nu te văd plictisită de viaţă, nu mănânci droguri cu lingura, nu visezi 
să te märiti cu un fotbalist ca să nu-ţi mai dea dureri de cap ziua de mâine, nu 
leşini de emoție când vezi un manelist, nu te exprimi în treizeci de cuvinte, 
te ruşinezi cânt te cert cu temei, îţi spui apăsat punctul de vedere când ştii că 
ai dreptate, ştii să te bucuri, ai idei pentru care te lupti, altele pe care le 
combati, ai idealuri, planuri de viitor la care lucrezi teance. Toate astea fac 
parte şi ele din portretul generaţiei tale. Plus că sunteţi atât de tineri şi frumoşi 
- bineînţeles, tu fiind cea mai frumoasă. Aveţi totul pentru a spune: ajunge, 
de aici e partea noastră de istorie! 

Dar până să vă exprimati ca generaţie, te rog pe tine întâi, tocmai 
fiindcă te iubesc, să strigi: ajunge, e rândul meu acum! Pentru binele tău. Nu 
lăsa să ţi se ia nimic din ce se cuvine. Protestează! Revoltă-te! Spune ce 
gândeşti! Scrie! Umple internetul cu nemulţumirea ta! Fă petiţii, reclamaţii, 
mergi până în pânzele albe! Du-te alături de prietenii tăi, umăr la umăr, când 
aveţi un plan comun, o idee comună. Dacă e nevoie, ieşi în stradă! Eu voi 
veni să te sprijin. Voi fi mereu lângă tine, ca un scutier devotat, gata să iau 
coate şi bastoane în locul tău. Nimeni nu mai crede într-o schimbare făcută 
de generaţia mea, care a schimbat şi-a tot schimbat până a ajuns totul aproa- 
pe cum a fost. Mergi tu în faţă, lângă prietenii tăi cu inele în buză, fiindcă vii- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 73 


torul vostru e în joc. Fă-ţi tu o lume aşa cum o vrei tu. Si eu, bătrânul plin de 
metehne şi capricii, voi fi gata să trăiesc în lumea ta. Pentru că am încredere 
A . LEA 

in tine. 


Dar generaţia mea? Ce să mai spună, ea, “generaţia mea”? 


Marti 31 ianuarie 


M-am încurcat în date - şi în boală. De când nu mai ies din 
casă, mi s-au închis şi alte uşi... Din aceast motiv nu voi fi dat, 
în Jurnalul lui LIS, peste episodul Elvira Iliescu. O fac acum, 
cerîndu-mi iertare pentru întârziere: 


CC ae ke 


Astăzi, 28 ianuarie, o scriitoare necunoscută şi marelui public şi publi- 
cului avizat (restrâns la cititori de literatură), Elvira Iliescu, a împlinit 75 de 
ani. Nu are Internet (nu e de găsit pe Wikipedia; n-are nici măcar o fotogra- 
fie pe Google), nu are computer, trăieşte izolată la Constanţa, n-are de unde 
să ştie că voi scrie de ea aici, bineînţeles. Se complace în deplin anonimat. N- 
o să credeţi, dar e la fel de ignorată şi în interiorul Uniunii Scriitorilor (deşi 
e membru al Filialei Dobrogea). Aşa e la români. 

Despre Elvira Iliescu — de care, sunt convins, puţini ati auzit. Las la o 
parte faptul că Elvira Iliescu, în viaţa de zi cu zi, e de o discreţie enervantă. 

Ştiaţi că Elvira Iliescu e printre puţinii scriitori români cu carte anti- 
ceauşistă publicată în samizdat, ajunsă inclusiv la Monica Lovinescu (şi că 
un exemplar al acestei cărţi a stat ascuns, înainte de 1989, şi la... Nicolae 
Manolescu)? Nu întâmplător Monica Lovinescu i-a dat Elvirei Iliescu reco- 
mandare cu totul călduroasă să fie primită în Uniunea Scriitorilor (şi n-a fost 
primită în USR decât după ce am făcut scandal)... Nu vă puteţi imagina prin 
ce traume a trecut Elvira Iliescu. Un roman-pamflet anticomunist, scris în 
anii 80 ai secolului trecut, de neimaginat azi, transmis din mână în mână, în 
manuscris. Mereu uităm de anonimii (rezistenți în particular, în regimul 
comunist), care au dus greul: ei nu aveau spatele acoperit... În această 
situaţie a fost Elvira Iliescu, profesoară eminentă pe atunci la Constanţa, 
"femeie serioasă, familistä”, cu doi copii scolarizati ai săi de crescut. Nicolae 
Manolescu tremura pentru soarta ei, putând fi deconspirată oricând (dar după 
Revoluţie a uitat-o). Citeam abia anul trecut că un volum de versuri samizdat 
a scris şi loan Viştea, la Târgovişte, volum care a ajuns în 1989 până la Radio 
Europa Liberă (pe filiera bisericii baptiste). Scrie în 2010 Ioan Viştea că a 
existat până la Revoluţie „samizdatul cel mai tainic, cel mai expus represiu- 
nii, realizat cu mijloace artizanale şi în condiţii de adâncă clandestinitate! 
Autorii lor şi-au asumat cu bună ştiinţă şi riscurile şi condiţia anonimatului, 
beneficiind de generozitatea şi curajul unor suflete mari care au făcut posibil 
ca unele din creaţiile purtând marca samizdat să ajungă dincolo de Cortina de 
Fier”. Elvira Iliescu a avut norocul să traverseze tunelul comunist fără să aibă 
necazuri cu dosarul, Securitatea n-a luat-o în vizor. A reuşit să publice, pe 
banii săi, această carte după Revoluţie, la editura Doinei Uricariu (onorată că 
a putut să o publice) — ca la noi, însă, acest roman-document a trecut neob- 
servat. Habar n-avem să ne protejăm valorile morale. 

Ştiaţi, apoi, că Elvira Iliescu e prima care a scris o carte despre viaţa şi 
opera lui Paul Goma (intitulată „Paul Goma — 70”; între timp a scris o carte 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 74 


despre Paul Goma şi Mariana Sipoş), pe când Paul Goma era blamat în ţară 
în modul cel mai dezonorant cu putinţă (în loc să fie ridicat pe un soclu al 
disidentei româneşti, măcar; alte ţări s-ar mândri cu el în fiecare zi; să nu 
uităm că Paul Goma n-a fost repus în drepturi în ţară până azi, e tot refugiat 
politic la Paris, din 1977 nu a călcat în România!). Asta înseamnă că Elvira 
Iliescu şi-a păstrat un reper moral strict de anvergură internaţională şi după 
Revoluţie: Paul Goma. Nici un alt idol postcomunist nereuşind să o captive- 
ze. Ca nimeni altul, Elvira Iliescu a reuşit să demonteze şi mitul „lipsei-de- 
talent” a lui Paul Goma (mit care a prins rădăcini adânci în rândurile scriito- 
rimii române colaborationiste, inclusiv în rândul celei care susţine că a... 
rezistat prin cultură sub totalitarism), atrăgând atenţia asupra faptului că Paul 
Goma nu scrie ficţiune. Ce e... talentul la scriitorul român? Scrie Elvira 
Iliescu (într-un text intitulat „Goma n-are talent!?!”; apropo de opera scriito- 
rilor români contemporani sub comunism): „Să priceapă şi Goma ăsta că 
talentul e doar ceva între un ghiveci oriental, baclavale gretos însiropate, 
nepieritorul parfum de roze şi băltita apă de ploaie, — doar o asemenea for- 
mulă garantând succesul literar! Şi apoi, mai sunt, har Domnului, atâtea şi 
atâtea panselute, albăstrele, romanite, basca adorabila ciuboticä a cucului, 
pentru că pe cât de admirabilă, pe atât e de sublimă industria naţională de sor- 
cove”.Urmarea? "Răstălmăcirile, reaua-credintä, dusmänia, trădările, efortul 
susținut de minimalizare a exceptionalului scriitor Paul Goma îl aruncă nu o 
dată pradă deceptiei”, mai scrie Elvira Iliescu şi continuă, citând din „spuse- 
le lui Ralea despre Stere, care vin parcă în întâmpinarea profilului lui Paul 
Goma”: „Oare nu se găseşte în ţara noastră, bântuită de spiritul trivialitätii 
joviale, al pehlivăniei şirete, al josniciei, care se crede prudenţă, al lasitätii 
care se crede cuminte — nu există în acest blestem unanim, care consumă 
poporul meu, o pildă de curaj, de suferinţă pentru idei?”. Am uitat prin ce am 
trecut? Ne aminteşte Elvira Iliescu: „Să nu ne acuze nimeni că nu suntem 
caractere! Când Goma o încasa, noi stăteam tupilati, doar creatori şi bărbaţi 
suntem! Şi noi am avut convingeri, dar le-am ţinut sub şapte lacăte, ar fi fost 
o lipsă de eleganţă să spumegăm dinaintea scursurilor, în faţa lor doar ne plo- 
coneam semnând-colectiv telegramele de adulare, gratitudine şi înregimenta- 
re. În sfârşit, ne-am putea întreba şi noi — care sunt operele de rezistenţă în 
timp, care sunt operele-mărturii, că doar n-am fost teleportati din comu- 
nism... Ce se mai salvează din vagoanele de tomuri publicate? Chiar din lite- 
ratura... serioasă, aşa zisa alternativă, la aservire?”. O operă-mărturie de 
rezistenţă e aceea a lui Paul Goma. Cum subliniam, Elvira Iliescu spulberă 
mitul lipsei-de-talent a lui Paul Goma. "Din capul locului Paul Goma îşi 
mărturiseşte incapacitatea de a scrie ficţiune. Viaţa i-a fost într-atât înţesată 
de întâmplări, răsuciri, dislocări, pierderi, încât are sentimentul zădărniciei în 
a mai fabula. Lucru care i se reproşează. Ia să fi scris ceva luuung, teeern — 
şi-ar fi găsit un loc printre scriitorii zis-analitici, mai mult sau mai puţin aca- 
demici”. O spune, de altfel, însuşi Paul Goma (dar cine să-l bage în seamă, 
ajuns „exclus, izolat, urât, hulit, bolnav”), referitor la literatura română sub 
comunism, resemnat: „N-ai cum să scrii ficţiune, aşa cum o înţeleg colegii. 
Orice-ai face, oricât te-ai strădui să inventezi, ai să cazi tot pe fapte, pe 
oameni, pe stări existente, întâlnite aievea, într-un moment sau altul... Când 
o viaţă de om (de la romancier începând cam de la 20 de ani de exersare a 
meseriei) ai practicat metoda separării realităţii de ficţiune — ca să intri în rân- 
durile lumii — doar n-o să te apuci să demaşti realitatea comunistă, când te-ai 
obişnuit să prefaci fiecare fapt real în fapt artistic, transpus, ca în muzică, în 
cu totul altă tonalitate — nu atât a ficţiunii, cât a încuviinţatului de sus, ca gân- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 75 


dibil, ca publicabil —, ajungi să nu mai percepi realitatea ca realitate, ci, în 
continuare, ca materie-primă pentru confecţionarea publicatului”. De aceea 
Paul Goma a rămas fidel sieşi, scriind despre realitatea ca realitate, nu ca 
ficţiune... Mai aveţi îndoieli? 

Elvira Iliescu a publicat şi cărţi de versuri şi de cronici literare şi 
eseuri, e o scriitoare de soi.” 


O intervenţie: 


“Ton Cristofor ianuarie 29th, 2012 at 15:12 

Mă bucur că un scriitor de valoarea lui Liviu loan Stoiciu nu uită să omagieze o scriitoare, una 
de real talent, ca Elvira Iliescu. E, indiscutabil, un scriitor complex, dotată, în plus, cu spirit 
critic, cu gust, cu o cultură temeinic asimilată. Spre deosebire de atâţia alţii a avut curaj civic 
când cei mai mulţi tremurau ca piftia. După 1990, nu s-a lăsat intimidată de “corectitudinea 
politică”, de noii comisari politici de la noi şi a scris acea carte, splendidă, dedicată lui Goma. 
In plus, Elvira Iliescu e un suflet deschis şi generos cu confrații, înțelegând să se bucure sin- 
cer de fiecare carte bună scrisă la noi. Să-i urăm sănătate acestei admirabile Doamne a scrisu- 
lui nostru. La mulţi, fericiţi ani, Elvira Iliescu!” 


Voi trece în luna februarie? Voi vedea mâine. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 76 


Miercuri 1 februarie 2012 


Am ajuns la 1 februarie. 
Frig la Paris. Dar ce-o fi la Chişinău! 


* 


Valerian Stan îmi atrage atenţia: 


*.. mult invocata frază „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de 
care România trebuie să se debaraseze dacă vrea să intre în Europa”. 
Patapievici nu numai că n-a afirmat aşa ceva, ci, dimpotrivă, în textul său, 
citat întotdeauna inexact („„Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale”, în 
revista „Flacăra” nr 1-2/2002), el deplângea tocmai faptul că în România 
Eminescu a ajuns să fie considerat de unii „învechit” şi „inactual” şi că, între 
multe, multe altele, „Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura 
română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă 
rolul cadavrului din debara.” 


Am făcut cuvenita corectare. 


Joi 2 februarie 2012 
Mihai Ciucanu îmi trimite: 


“Chaos: 
La leggenda del samurai cieco, oggi ho avuto l'incontro con l'autore. Gna :? 


Par: 

Posso inserirmi qui per consigliare un libro che a mio avviso va letto? :mrgre- 
en: 

L'ho letto per l'esame di letteratura romena, e lo trovo un capolavoro. 

Si intitola "L'arte della fuga", di Paul Goma, in Italia € distribuito dalla Voland e la 
traduzione è di Cugno, il mio professore (io per l'esame l'ho letto sia in originale che 
in traduzione e devo dire che il prof ha fatto un ottimo lavoro!). 

Per quanto il prof mi abbia decantato uno degli altri libri che devo portare ("il 
ritorno dell'huligano" di N.Manea), io mi sono innamorata di questo libro di Goma. 
Penso che a qualcuna qui potrebbe davvero interessare..è un romanzo di formazione, 
parla della vita di Goma dall'età di circa 5 anni fino a circa 13, e racconta con gli 
occhi di un bambino (molto intelligente perd) la situazione della Romania durante la 
Seconda guerra mondiale e l'instaurarsi della dittatura, negli anni "sovietici", ovvero 
l'inizio. 

La famiglia di Goma era originaria della Bessarabia (che è l'odierna 
Repubblica Moldava, ma che all'epoca faceva parte integrante della Grande 
Romania), e durante la guerra dovette fuggire in Transilvania per evitare il rimpatrio 
forzato operato dai Sovietici. Il piccolo Goma racconta dunque quegli anni, trascorsi 
a traslocare continuamente da una sala insegnanti all'altra (i suoi erano entrambi 
maestri elementari), da una casetta di fortuna all'altra, ed addirittura alcuni mesi pas- 
sati a nascondersi nella capanna di alcuni pastori in mezzo al bosco. Verso la fine, si 
parla della nascita della Securitate e del terrore, delle persone rapite con scuse assur- 
de per essere terrorizzate, al solo scopo di ottenere propaganda: le persone prese in 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 77 


ostaggio dalla polizia saranno la migliore pubblicità e propaganda al fine di convin- 
cere la gente ad accettare i cambiamenti (ad esempio il kolchoz) senza opporre resis- 
tenza, per paura appunto di essere rapiti e tenuti in galera per mesi e mesi. I genitori 
di Goma vengono presi e tenuti prigionieri nella sede della Securitate per diversi 
mesi, senza spiegazioni, e tutta la parte finale è dedicata alla vita che il povero Goma, 
a soli 13 anni, ha dovuto subire..mentre i figli degli altri arrestati, per paura di 
essere imprigionati a loro volta, scelsero di stare a casa e continuare la "vita 
normale" aspettando la liberazione dei parenti, lui scelse di fare la spola ogni giorno 
tra casa sua e la sede della Securitate, "stressando" quotidianamente i militari per 
avere spiegazioni e per farsi restituire i genitori, e venendo spesso maltrattato e 
malmenato dai militari stessi, naturalmente, per questa sua insistenza. Quei capitoli 
li ho letti con un groppo in gola ed in alcuni passi con le lacrime agli occhi, perché 
veramente molto toccanti. Pensare che un bambino di 13 anni per mesi e mesi abbia 
vissuto tra marciapiedi e stazioni senza dormire e mangiare per riavere i genitori 
rapiti senza motivo logico... 

Paul Goma è stato il primo intellettuale romeno ad opporsi apertamente al regi- 
me, e fu esiliato per questo. 

Vabeh, non continuo altrimenti vi annoio tutti..ma davvero, io l'ho trovato bel- 
lissimo, e se vi va di approfondire la cosa senza leggere libri di storia noiosi questo 
è l'ideale, lo consiglio caldamente. 


x 


FLORI BĂLĂNESCU 
Eu mă scriu, tu mă citeşti, noi existăm. 
MIERCURI, 1 FEBRUARIE 2012 
"Arta reFugii" - un roman puternic, precum sunt multe romane ale lui 
Paul Goma 

Sunt de acord cu Mariana Sipoş, mai mult, am şi scris în câteva din textele 
mele că multe dintre scrierile lui Paul Goma sunt ecranizabile, am propus cuiva din 
lumea teatrului să arunce cuvenita sugestie unui regizor de teatru (nu unul oarecare, 
cel din Craiova) în legătură cu punerea în scenă a romanului Uşa... E perfect "teatra- 
lizabil". În fine, e o bucurie a minţii, intelectului şi inimii să citeşti Arta reFugii, în 
aceeaşi măsură în care este şi o bună ocazie ca întristarea produsă de experienţele din 
roman să ne trimită în zona introspecţiei. 

Din cartea despre Paul Goma - rămasă fără pereche, sperăm să o depăşească în 
viitorul previzibil chiar autoarea ei: Mariana Sipoş, Destinul unui disident: PAUL 
GOMA, Ed. Universal Dalsi, 2005. 


„Arta refugii — scrie acelaşi Oleg Brega — poate să fie filmată, trebuie să ajungă 
pe ecran. Paul Goma a vrut să se facă cineast, dar pentru că a fost deţinut politic de 
la şaisprezece ani, n-a mai avut voie să ajungă la limbajul şi mijloacele celei mai 
influente arte, aşa că a scris şi a făcut astfel filme pe hârtie, cine are ochi să vadă!” 

Da, Oleg Brega are dreptate. Numai că nici unui regizor român nu i-a trecut 
prin cap să ecranizeze vreo scriere a lui Paul Goma. Pe Lucian Pintilie, de exemplu, 
l-a atras mai mult scrisul lui Petru Dumitriu. 

E dreptul lui de creator la opțiune. 

Dar pentru mine, e o mare deceptie: 

E dreptul meu la opinie." 


x 


Fragmente din excelentul studiu dedicat de Mariana Pasincovschi romanului 
Arta reFugii: 

"Asemeni Artei Fugii a lui Johan Sebastian Bach, textul lui Paul Goma 
reprezintă un summum al posibilităților expresive, glisând între trecutul idilic şi 
prezentul necruţător, între fantasme şi reverii, într-un timp al alertei, cu mijloace de 
locomotie variate, în care ,,re-ul adevărat” din refugiu, re-fugă, derefugiu nu pare a 
fi decât un ecou al lui „re” din re minor, cu un ton dramatic pe fundalul unei istorii 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 78 


zbuciumate, într-o interpretare de excepţie, pe toate coardele şi în toate acordurile 
sufletului uman. 

…Textul debutează cu un subcapitol intitulat „Ne mutăm...”, sintagmă care va 
deveni leitmotivul muzical al romanului, ocupând mai mult de jumătate din spaţiul 
acestuia (numai în titlul subcapitolelor apare, însoţită de prefixe, particule negative, 
sinonime, puncte de suspensie, la timpul trecut şi prezent, de douăzeci şi trei de ori), 
„mutarea” devenind, în termenii lui Eugen Simion, şi nucleul unei proiectate arte 
poetice[ 1]. 


Izgonit din timpul sacru de la Mana, copilul, „refugiat cu mare artă” din calea 
ruşilor, mutându-se necontenit dintr-un spaţiu în altul — fie gazdă, stână, cancelarie 
ori alt sat, într-o continuă „eschivă din faţa istoriei” — dobândeşte o pretimpurie 
cunoaştere a lumii (pornind de la copilărie, adolescenţă şi până la maturitate) 
învățând, pe lângă lecţia despre Ruşi (asistând la discuţiile maturilor), lecţia sărăciei, 
foamei, tăcerii sau cea a „adevărurilor-de-spus-numai-acasă” — lecţii devenite în timp 
arme vitale pentru a te putea apăra de ostilitatea regimului comunist şi pentru a reuşi 
să supravietuiesti. Astfel, alături de seria simptomelor fireşti ale modificărilor de 
ordin fiziologic: lungirea trupului, somnolenta, bulimia, schimbarea vocii sau cea a 
regimului erotic, descrise în text şi amintite de Virgil Podoabă, „succesiunea expe- 
rientelor revelatoare, de ordin existenţial, politic şi moral marchează această ruptură 
de nivel initiaticä”[1] relevând, după cum bine afirmă Daniela Sitar-Täut, drama 
insecurităţii „înplus”-ului în propria tarä[2]. 


Trimiterea la imperfect, ca timp al perfecțiunii, ca posibilitate de încarnare a 
evenimentelor inexistente, de însufleţire a lor prin aşezarea în spaţiul ficţiunii şi de 
fotografiere ca posibilitate de a le contempla, liber şi de la distanţă, ba chiar şi de mai 
aproape, deschide seria unor alte procedee utilizate de scriitor şi devenite marcă a sti- 
lului Goma. lar în cadrul acestora, tehnica fantasmării (prezentă în majoritatea 
cărților autorului) ocupă un loc aparte, ea funcţionând ca o evadare din bestialitatea 
prezentului şi ca o împlinire a unei „dorinţe inconştiente”. Această tehnică a fan- 
tasmării nu se declanşează însă instantaneu, ci funcţionează ca o adevărată conse- 
cintä a unor alte serii de evenimente, în cazul de faţă fiind relevant momentul saltu- 
lui în maturitate sau revelaţia cutiei fără capac — cum deosebit de plastic îl numeşte 
Virgil Podoabă. 

Întors acasă, copilul descoperă locuinţa goală şi devastată, tot acum accen- 
tuându-se sentimentul de în-plus, în întuneric, când numai speranţa şi dorul revede- 
rii celor dragi îi aduce aproape, îi întrupează prin cuvânt şi îi ajută să fie „acolo, 
acasă, în casă”. În clipa următoare însă, odată ce ai pus piciorul în prag, totul se des- 
tramă, singura certitudine rămânând în-plusul şi mirosul a ceea ce vezi că nu mai 
este. Asociind cutia cu căldura amniotică (mai ales că încă miroase a papiotele şi a 
broşa mamei), naratorul percepe devastarea acesteia cu însăşi destrămarea propriei 
familii, condamnată la un nesfârşit re-fugiu: „Asta-i a treia: nu miroase a gris, nici a 
orez, miroase a papiotele mamei şi a broşa mamei. E goală de tot, nu sună când o 
scutur şi, în plus, e fără capac. 

Dacă mă gândesc bine, acela a fost un moment foarte important. În maturiza- 
re. Atunci mi-am spus că aşa e casa noastră, precum cutia: nu doar goală: Mi-am mai 
zis că o cutie fără capac e ca o cancelarie, ca o gară [... [1]. 


De asemenea, raportul dintre fantasmă şi timp este foarte important, fantasma 
având legătură cu toate cele trei timpuri, cu cele trei momente importante ale proce- 
sului nostru imaginativ: porneşte de la o impresie actuală, de la un prilej oferit de pre- 
zent, se întoarce în trecut, la amintirea unei trăiri mai vechi, de cele mai multe ori 
infantile, când dorinţa respectivă a fost împlinită şi, în sfârşit, creează o situaţie vii- 
toare care reprezintă împlinirea acelei dorinţe, adică reveria sau fantasma care poartă 
în sine atât urmele evenimentului care a prilejuit-o, cât şi pe cele ale amintirii 1]. 
Astfel, operând pe întreaga scală a timpului, proza lui Paul Goma, fără a fi monotonă 
şi unidimensională, glisează neîncetat între o ontologie paradisiacă şi una infernală, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 79 


permutându-le şi tintind spre o existenţă potenţială, cu rezonanţe mirifice, în slujba 
reveriei atotputernice. 

Desfăşurând „o febrilă activitate de asimilare şi de corectare”, cum o numeşte 
Marta Petreu, copilul Goma proiectează imaginea mamei, mai bine zis, o reinven- 
tează, văzând-o în toate femeile frumoase şi singure (sau cu un copil în care se 
regăseşte dacă e băiat ori îşi imaginează că are o soră dacă e fată), întipărind-o în 
inima inimii: „Umbli prin gară, prin sălile de aşteptare. Cauţi, cercetezi: nu se poate 
să nu găseşti o femeie frumoasă cu măcar poşeta ei; sau cu mantoul ei — cel mai bine: 
ochii ei. Fii atent: ai descoperit-o, însă acum eşti mare: nu te năpusteşti la ea, oricât 
ti-ar veni, fiindcă o sperii; şi nu te apropii prea mult şi în nici un caz nu te zgâieşti la 
ea: o jenezi, o deranjezi, o poţi chiar alunga cu uitătura şi-atunci trebuie să o iei de la 
capăt cu alta, şi nu eşti sigur că găseşti. [...] Cel mai bine şi mai bine, în viaţa de gară, 
e să o atingi, mături cu privirea: ajunge frântura de secundă în care ea rămâne în 
ochiul tău, chiar dacă privirea ti se duce mai departe, la altceva, la altele, — nu-i 
nimic: ea a rămas întipărită, încrustată în lumina ochilor, în inima inimii... [2]. 

Fără a avea doar reverii idealizante şi fericite, Paul Goma „creează pe calea 
reveriei utopii cartografice mirobolante, inventând astfel, totodată, ceea ce a numit el 
însuşi, în Soldatul câinelui, «terapia prin cartografie» pentru a compensa carentele 
realităţii printr-o onirico-realitate”[3]. Proiectând mereu pe axa viitorului, Paul 
Goma învinge ,,psyche-a ultragiată de teroarea isoriei”, iar adevărată ars poetica 
rezidă, cum îşi fondează explicaţia Sigmund Freud, în tehnica de a depăşi acea repug- 
nantä a cărei explicaţie trebuie căutată în graniţele existente între eu şi altul. 
Atenuând caracterul egoist al propriilor reverii, scriitorul reuşeşte să câştige prin 
plăcerea estetică pe care o provoacă întruchiparea fantasmelor sale, iar asta cu atât 
mai mult cu cât proveniența lor ţine de surse sufleteşti profunde. 

Astfel, cu o predispozitie de percepere psihologică a tuturor evocărilor, autorul 
reia obsesiv, în subcapitolele finale, plânsul, acesta având valenţe eliberatoare şi 
încheind, împreună cu râsul, momentul dramatic şi emotionant al revederii mamei: 
„Dar mama râde şi face din cap, aşa, că adică, ia te uită ce forţă! Mă îndepărtează, 
mă apropie, râde, în continuare, însă cu lacrimi; râde cu icnituri de plâns, suspină cu 
chicote de râs. [...] Şi râde, mama. Acum, fără lacrimi, n-o mai fi având. I s-a înste- 
lat verdele ochilor cu steluțe aurii. Şi râd, stelele mamei. 

Să nu plângi, când râde mama?”[4] . 


Cunoaşterea gustului „fărăcasei” duce la apariţia unor adevărate meditații asu- 
pra situaţiei politice şi istorice. Astfel, naşterea a doua oară a familiei echivalentă, în 
sens biblic, cu botezul, sau depăşirea momentului „favorizării covrigale” fac trimite- 
re la realităţi cu adevărat crunte. Pornind de la frontiera între refugiaţi şi ne-refugiati, 
cecitatea ardelenilor în faţa ruşilor sau adevărul lucrurilor pe dos în politică, autorul 
demonstrează faptul că istoria nu lasă opţiuni şi nu poate fi dirijată. Deşi evidentă, 
dinamicitatea romanului îşi opreşte mersul în timpul fără durată al închisorii de la 
Mediaş (,,Necazul aici, la Securitatea lor retinätoare, e că nu sunt ceasuri; [...] timpul 
s-a oprit...[1]), învăluind textul în atmosfera groasă a liniştii, fricii si suspiciunii. lar 
în acest sens, devastarea pachetului adus cu atâta drag părinţilor echivalează, simbo- 
lic, cu o înjunghiere de briceag în inima inimii, când numai lacrimile mamei, proto- 
tip al delicatetei fizice şi morale, pot vindeca toate rănile, eliberându-le de zelul orb 
al Justiției: „Mama mea nu s-a schimbat aproape deloc. Mama mea e a mea, nu se 
schimbă — să nu plângi, că. 

Mama. Mama mea. Mama-mama-mama. Cea mai grozavă mamă din lumea- 
mare. 

Se opreşte la doi paşi de mine. Ţine buzele strânse. I-s strânse de tot buzele. 
Nu înţeleg, dar aşa e mama mea, grozavă [...] [2]. 

Cu toate acestea, elanul liric, şcoala ironiei, aplecarea asupra tuturor compor- 
tamentelor umane, inclusiv asupra celor care sunt condamnate ca vulgare, 
respingătoare sau obscene denotă o predispozitie de percepere psihologică a tuturor 
evocărilor, o abilitate de a observa până şi cele mai insignifiante detalii, colorându- 
le printr-un limbaj predilect pentru jocurile de cuvinte, deformări morfologice dar, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 80 


mai ales, lexeme inventate. Eliberând textul de tensiunea istoriei, a deportărilor şi a 
re-fugiului, Paul Goma realizează un compromis inovator între idealism şi scepti- 
cism, distantare şi empatie, între cruzime şi tandrete, demonstrând posibilitatea exis- 
tentei fericirii în disperare şi a seninätätii în nefericire. Reunind mereu două compo- 
nente, suprapuse cu precizia şi verva observaţiei, vom conchide, parafrazându-l pe 
Toma Pavel[3], că Paul Goma reuşeşte să copieze demersul gândirii trăite, dar şi, mai 
ales, să descopere în el o bogăţie de imagini şi o libertate de invenție comparabile cu 
cele specifice poeziei. Muzical mai degrabă decât descriptiv, mai mult poetic decât 
referential, el reuşeşte să trezească, asemeni lui Joyce, prin magia focurilor sale de 
artificii, emoţii difuze, necunoscute şi ameţitoare, hipnotizând cititorul şi invitân- 
du-l într-o odisee a fugii, într-o formă de naraţie pe toate coardele şi în toate acor- 
durile sufletului uman. 


[1] Ibidem, p. 330 

[2] Ibidem, p. 332 

[3] Toma Pavel, Gândirea romanului, Traducere din franceză de Mihaela Mancaş, Editura 
manitas, Bucureşti, 2008 


T 
= 


[1] Sigmund Freud, Opere, vol. I, Eseuri de psihanaliză aplicată, Traducere din limba germană 
şi note introductive de Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, 1999, Iaşi, p. 92 

[2] Paul Goma, op. cit, p. 315 

[3] Virgil Podoabă, op. cit, p. 250 

[4] Paul Goma, op. cit, pp. 333-334 


[1] Ibidem, p. 294 


[1] Virgil Podoabă, op. cit, p. 263 

[2] Daniela Sitar-Tăut, Odiseea ardelenească a «fugaristului», în Paul Goma 75. Dosarul unei 
iubiri târzii, Volum îngrijit de Flori Bălănescu şi apărut cu sprijinul lui Gelu Tofan, Editura 
Eagle Publishing House, 2010, p. 160 

[1] Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române E/K, Paul Goma, Academia 
Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti , 2005, p. 382 


Vineri 3 februarie 2112 
Flori Bălănescu trimite: 


“JOI, 2 FEBRUARIE 2012 
lanuarie-mai, în fiecare an, comemorarea Mişcării Goma 
pentru drepturile omului un text scris în februarie 2010, apărut 
partial în "Timpul" şi integral în "Familia", între timp se 
împlinesc 35 de ani... 


Mişcarea pentru drepturile omului din România '77 
— 33 de ani de izolare şi umiliri pentru Paul Goma — 
Flori Bălănescu 


Se pare că într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, 
pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi sociale 
nu pot fi (re)calculate după o rațiune care să menajeze ce a mai supravieţuit 
din fibra noastră morală. Totul a devenit din ce în ce mai confuz, de parcă am 
fi luaţi în stăpânire de o instanţă neidentificabilă. Astfel, suntem martorii 
unor situaţii în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuti, ai Securităţii sunt 
conspirati în continuare, prin intermediul CNSAS. De exemplu, Sorin Rosca- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 81 


Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu Securitatea şi vrea să i se recu- 
noască oficial acest statut, dar primeşte certificat de băiat cu dosarul curat şi 
onoarea nepătată... 

Un contrascenariu pe măsura absurdului la care asistăm ar fi ca 
securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor 
Tortionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul legi- 
tim de a se căi prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al comu- 
nismului, dovedit până acum o gargară propagandistică. 

La soluţia normală (din perspectiva unui adevărat proces al con- 
damnării comunismului, deci, şi a comuniştilor responsabili) a tăierii pensii- 
lor nici nu avem curaj să ne gândim. O realitate criminală nu poate fi 
solutionatä, în sensul judecatei corecte, decât prin măsuri radicale. Altfel, 
totul este de suprafaţă. Tortionarii supraviețuitori n-ar avea decât să facă apel 
la asistenţa socială, de care poate beneficia oricine, în numele umanităţii. 

Dacă nu cumva sunt judecaţi pentru crime împotriva umanităţii şi ajung 
în puşcărie, aşa cum, iarăşi, ar fi normal. 

Trăim într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor indivizi 
care au hrănit prin supuşenia, delatiunea şi micimea lor fiara comunistă, în 
care intelectualii cultivă confuzia şi disprețul, iar posturile publice de radio şi 
televiziune fac reclamă desäntatä groparilor culturii române... În România, 
intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând „ce să facem, dacă n-am 
avut şi noi un Havel...”, eventual, „un Havel” care să ne fi picat precum para 
mäläiatä, drept între ochi. Căci România este o ţară în care adevărul a ajuns 
otravă letală chiar pentru aceia care au avut de suferit. 

Albiul postfactum al intelighentiei române este: dacă n-am avut şi noi 
un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu că este un soi 
de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în spaţiul 
cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea ce ar fi 
trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină astăzi. 

Mă întreb, desigur, retoric, ce văd domniile lor în oglindă când, în cea 
mai aprigă intimitate, se privesc şi se întreabă: dar de ce n-am avut noi un 
Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... un Săraru... un oricare ...escu, 
...eanu... aru etc.? 

Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenția că au făcut 
tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imaginează 
că pot „trece” peste Paul Goma, nu înseamnă că el nu a existat. 

Alibiul intelectualitätii române este infirmat de o excepţie ce sfidează 
regula supuşeniei, laşităţii, meschinäriei şi a defetismului neaoş: PAUL 
GOMA. 

Este convenabil să spunem că n-am avut „un Havel”, dacă nu avem 
curajul nici măcar acum să ne asumăm laşitatea de a nu fi fost precum aceia 
din ograda vecinilor. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, colportată 
cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Dar ce am făcut noi 
cu talentul nostru? Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, kaghebist, spion 
american, antisemit. Cu siguranţă, spre deosebire de noi, el a făcut istorie, nu 
a încercat să o saboteze. Ca şi când, ar fi careva atât de naiv încât să creadă 
că Tov” Împuşcat şi braţul înarmat al revoluţiei sale desfăşurau dispozitive 
impresionante de compromitere şi dezinformare pentru orice băiat şturluba- 
tic, real sau închipuit. Grav este că scenariile Securităţii au fost preluate cu 
nesat jurnalistic şi transformate în bombe de presă, aşa cum a făcut Cristian 
Tudor Popescu, în 1995. Titlul Gomora nu este justificat decât de ambițiile 
sale literare, după cum reiese şi din mâhnirea jucată de a fi constatat că 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 82 


România nu a avut dizidenti autentici, toţi (Goma, Petrescu, Cornea, 
Blandiana, Mazilu, Dinescu) l-au dezamăgit, pentru că „Nimeni nu se ridica- 
se până la capăt împotriva unei idei şi în sprijinul alteia”. În fraza următoare 
răstoarnă timpurile, amestecă istoria, realităţile: „Toţi aveau ceva de smuls 
din cadavrele Ceausestilor, şi disidentii în primul rând”. Cărţile lui Paul 
Goma (răsfoite, după cum mărturiseşte) sunt „crispate stilistic, ostentative, 
cvasinule ca literatură”. Dar nu reiese deloc din textul Dlui CTP cum se face 
că a sărit de la realităţi contestatare consumate în anii '77-'80, la pretinse 
revendicări de după 1989 ale disidentilor, care nu i-ar onora? În 1977, Dl 
CTP avea 21 de ani, în 1983, când Doina Cornea făcea samizdate, trimitea 
zeci de articole la Europa Liberă, era anchetată şi chinuită, CTP avea 27 de 
ani. Mai departe, câţi ani avea când au început să fie auzite numele unor Dan 
Petrescu, Liviu Cangeopol şi alţii? În 1998, când apărea la Polirom volumul 
Timp mort, CTP avea deja 42 de ani şi, mai ales, ar fi avut destul timp să-şi 
corecteze „viziunea” din 1995, măcar asupra unora dintre opozantii regimu- 
lui comunist. Că este dezamăgit, şi o spune cu accente destul de plastice, este 
dreptul dumnealui. Însă ca gazetar şi scriitor (după cum insistă chiar Paul 
Goma: scriitorul fiind acela chemat — trebuie să aibă şi chemare! — să spună 
adevărul, în ciuda oricăror comandamente) nu are voie să facă un puzzle 
mocirlos din biografiile şi suferinţele oamenilor care s-au sacrificat şi pentru 
noi. Ci nu pentru „parvenire”, o nuanţă a Dlui CTP care completează alibiul 
intelectualitätii scriitoricesti. Nu am avut „un Havel”, „până la capăt”. Cu 
adevărat inadmisibil în textul Gomora este lipsa de onestitate intelectuală, 
umană până la urmă, vulgaritatea-i intrinsecă pe care o aruncă asupra perso- 
najului linşat: 

„Dând cu ochii de documentele din arhivele Securităţii, n-am tresărit. 
Gomora aceasta nu m-a făcut stană de sare. Tristetea i-a închis inexorabil 
cercul. Goma primea bani buni, sume considerabile, în valută forte, pentru 
«literatura» disidentă care i se difuza în străinătate. Principala lui 
nemulțumire faţă de statul ceaușist era că nu-i publică romanele. Din pro- 
priile declaraţii, transpare obsesia statutului social, a parvenirii pe cale 
scriitoricească. lar linsul cizmelor lui Ceauşescu (probabil prețul pasapor- 
tului), pus alături de vehementele ulterioare, pare mai dezgustător decât 
odele pentru Tovarăşul, produse cinstit şi consecvent, la metru. Schița de 
portret pe care i-o face Al. Ivasiuc — tot pentru uzul Securităţii — lui Paul 
Goma sună ca inscripția pe piatra de mormânt a unei generaţii, a unei lumi, 
a unei vremi... Nici un strop de revoltă nu mă mai străbate. E un bun câştigat 
în anii din urmă. Am învăţat că moralitatea nu există în natură. E un arte- 
fact, o întortochiere inutilă a minţii umane. Nu are absolut nici o importanţă, 
absolut nici una — înţelegeţi ce înseamnă absolut? — dacă pe dinăuntru ai un 
bot de gunoi sau un cristal de stâncă. E cât se poate de probabil ca, după ce 
vei muri, pe cristalul rămas între ciolanele tale să se cace câinii, în vreme ce 
botul mizer, imbälsämat şi pus în raclă de cleştar, să dăinuie decenii. Totul 
e cum se-aşează libidoul politic al lumii”. 


Am putea lesne interpreta frustrările Dlui CTP ca fiind de natură 
sexuală, dar nu este intenţia noastră, în „compensaţie”, vărsându-şi oful pe 
opozantii anticomuniști. Însă, nu bagă de seamă care sunt parvenitii literelor 
române (cei cu funcţii, vile, maşini de lux, pete la dosar chiar), şi nici deta- 
liul: „Schița de portret” scrisă de Ivasiuc este o notă informativă dată la 
Securitate împotriva fostului său coleg de detenţie — Paul Goma. Ziaristul se 
entuziasmează ca un adolescent aflând despre faptele vitejeşti ale eroilor săi 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 83 


preferaţi din cărţi şi filme. ÎL contrapune pe Paul Goma lui Dorin Tudoran, 
desigur, în defavoarea celui dintâi. Sunt convinsă că însuşi Dorin Tudoran nu 
ar avea atâta orgoliu încât să îşi asume rolul rezervat împotriva lui Paul 
Goma. Deşi CTP e convins că Goma nu a fost, precum Tudoran, un bărbat 
adevărat, un opozant veritabil (calităţi pe care nu ne îndoim că le are D.T.), 
te pufneşte râsul când citeşti învolburări de genul: Dorin Tudoran a rezistat 
tentatiilor oferite de D.R. Popescu şi Croitoru, „Ca un om. Ca un om inteli- 
gent şi onest. Nu ca un personaj. Nici o clipă, Dorin Tudoran nu face apel la 
calitatea şi prestigiul său de scriitor. El nu cere decât drepturile sale ca om, 
liber să hotărască asupra destinului său şi al familiei sale. In spatele vocii lui 
se ghicesc parcă miile de chipuri ale celor care simțeau că înnebunesc în tara- 
puşcărie a lui Ceauşescu. Pe Dorin Tudoran nu-l interesează «Europa liberă» 
(«Eu m-am folosit de ei, nu ei de mine!») şi nu încasează valută pentru nis- 
cai texte protestatare — ajungând în America a început prin a spăla vase”. 
Firesc ar fi ca Dorin Tudoran să fie lezat de acest text. În primul rând, „per- 
sonajul” Goma s-a refugiat din Basarabia, în timpul războiului, la vârsta de 9 
ani; a fost vânat apoi prin România de Comisiile de „Repatriere” în URSS, 
cu ajutorul nepretuit şi neprecupetit al românilor fraţi, a fost dat afară de prin 
şcolile româneşti, părinţii i-au fost arestaţi, a mai făcut şi „niscai” puşcărie si 
„niscai” domiciliu forţat în Bărăgan — vreo 7 ani în total. A trăit claustrarea, 
foamea, frigul, bătăile inumane. lar D.R. Popescu şi Croitoru nu au cum să 
fie comparati cu Fraţii Şomlea, cu Goiciu de la Gherla, cu „Grenadă” şi 
„Sacou” de la Rahova, nici bătaia şi administrarea de droguri cu o discuţie 
mai aprinsă. E ca şi când am compara o grevă a foamei (la Gherla) cu o pune- 
re în scenă la National. Se subîntelege, chipul lui CTP se ascunde în spatele 
vocii lui Dorin Tudoran, pentru că, e sigur, în spatele vocii lui Goma nu are 
cum. Nu este un secret, Paul Goma a muncit ca zidar, ca trompetist, ca foto- 
graf, a muncit orice a fost posibil. 

„Valuta” este unul din laitmotivele textelor „închinate” lui Paul Goma. 

Folosirea ostentativă în contexte diferite a unor substantive şi adjective, 
ce susţin logica internă a frazei, dar sunt în contradicţie cu adevărul şi 
evenimentele, este o tactică a diversiunii. Paul Goma nu a fost niciodată 
bogat, ba dimpotrivă, la Paris a ajuns şi în stradă, pentru imposibilitatea de a 
plăti chiria. Şi astăzi familia Goma o duce greu, scriitorul exilat (care anul 
acesta împlineşte 75 de ani) neavând vreun venit din partea statului român. 
Că doar în România şi-a făcut puşcăriile... 

Dacă Paul Goma are deseori accente vitriolante este, ca să spun aşa, un 
drept pe care şi l-a câştigat singur, încă de pe vremea când era singur — 
singurul între scriitorii şi intelectualii din România care a avut curajul să îi 
trimită scrisori deschise lui Ceauşescu şi să se solidarizeze cu alţii care 
militau pentru respectarea drepturilor omului. Regretăm, dar CTP nu are 
acest „drept”, oricât talent l-ar vizita. 

Dacă habar nu ai de istorie, măcar de ceea ce s-a întâmplat în 1977, ca 
„Ssimplu” cititor poţi să te declari profund marcat de sensibilitatea şi justetea 
acestui Superman al jurnalisticii româneşti. Continui să cred că România este 
sufocată de scenariile securistilor (supraviețuitori privilegiați ai Securităţii) şi 
de o imensă pălăvrăgeală ce induce în eroare cu puseurile ei de falsă peda- 
gogie naţională. Un scriitor, un ziarist, are obligaţia elementară de a citi întâi 
ce a scris cel supus linşajului public, dar şi ce au scris alţii despre el, apoi să 
pună în „context” zoaiele fabricate de Securitate pentru a-l compromite. Îmi 
vine greu să accept că un intelectual trecut de 40 de ani îşi mai dă voie să pro- 
moveze securisme. Ori nu a citit suficient despre cum acționau tovarăşii 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 84 


noştri inteligenţi de la criminalul stabiliment, şi atunci trebuie să fie rezervat, 
ori are un interes asupra căruia nu este cazul să insistăm. Înaintea noastră 
şi-au mai exprimat şi alţii stupefactia (v. Laszlo Alexandru, Între Icar şi 
Anteu), şi oricât vom încerca să devoalăm masca sub care se ascund frustrări 
şi interese, tot nu vom reuşi să contracarăm răul făcut cu bună ştiinţă de unul 
dintre publiciştii cu priză la public. 

„Goma primea bani buni...”. Conform legii dreptului de autor (oriunde 
în lume), autorii primesc bani (presupunem că şi banii primiţi de dl CTP pen- 
tru cărți sunt buni, poate mult mai buni decât cei primiţi de Goma pe vre- 
muri). Aşadar, de unde o atare tâfnä în tonalități ale urii de clasă? Despre 
banii aceştia (valuta, detestata valută, pentru care românii făceau puşcărie!! 
aceeaşi valută ideologică fluturată de mass-media în 1990, când cu Piaţa 
Universităţii!!) primiţi sau neprimiti (pentru că se înfruptau tovarăşii din ei, 
inclusiv USR) a tot scris Paul Goma, inclusiv în textele publicate înainte de 
1989. Nu este vina noastră dacă nu sunt cunoscute şi Paul Goma nu are de ce 
să-şi ceară scuze că a fost plătit pentru proprietate intelectuală. 

„«literaturay» disidentă...” Au scris destui profesionişti despre calitatea 
literară a scrierilor lui Paul Goma, ca să nu mai dăm cuvântul, iară, versiunii 
Securităţii, prin ghilimelele Dlui CTP, care simte nevoia, într-un text din 
acelaşi volum, să facă trimitere la o altă instanţă supremă: „De fapt nici 
«greii» de la «România literară» nu cred în Goma...”. 

În februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pentru a 
scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de Paul şi 
Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinteascä Mişcarea pentru 
drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimisese în 
nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”. La scurtă 
vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de exemplu) nu vor 
să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, Paul Goma îi scrie lui 
Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text demential, cum spun tinerii zile- 
lor noastre. Fără fisură stilistică, ironic, tăios. În aceeaşi lună, Goma găseşte 
semnatarii pentru o altă scrisoare, în care punctează drepturile încălcate ale 
românilor, reuşind să inducă ideea de grup protestatar. Că după ce a fost dată 
publicităţii (adică difuzată prin Europa Liberă) aderentii au început să se 
strângă cu sutele este o altă parte a poveștii, care confirmă importanţa gestu- 
lui lui Paul Goma. Că 6 semnatari din cei 8 initiatori doreau numai să obţină 
paşaport şi să plece (au şi plecat!), asta nu diminuează cu nimic greutatea 
momentului. Dimpotrivă. Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la 
Belgrad era rezultatul asumării-revendicării unor drepturi garantate de 
Constituţie, dar încălcate de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a 
unora (care s-au ferit să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr- 
o etichetă cu damf peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai 
mult, nici mai puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să 
te laşi descoperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept 
elementar — libera circulaţie — este o lecţie de civism pentru pretinşii verticali 
ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit niciodată să 
îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor este o parte a alibiului de care 
pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, repet, un drept, 
nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte multi intelectuali, dintre care 
unii dovediti colaboratori ai Poliţiei politice). 

Să vedem, cu documente, cum este cu „obsesia” nepublicärii romane- 
lor, cu „parvenirea” şi cu, mai ales, „linsul cizmelor lui Ceauşescu (probabil 
preţul paşaportului), pus alături de vehementele ulterioare”... 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 85 


1. „Către Pavel Kohout si camarazii săi 

Bucureşti, ianuarie 1977 

Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia 
Cehoslovaciei este — cu deosebiri nefundamentale — şi a României. Trăim, supra- 
vietuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova). Voi, cehii şi slovacii 
ati avut un ‘68; polonezii un ‘56, un ‘71 şi un... mereu; germanii de est au avut 
Berlinul şi au un Biermann; noi, Românii nu avem asemenea repere. Dar nu tot- 
deauna suferinţa este direct proporțională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi 
(ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie 
rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească — la urma urmei mai dure- 
roasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi (iar călcâi nu 
mai are nevoie de calificative). Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjo- 
corire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii — peste tot. Peste tot: sărăcie, haos 
economic, demagogie, nesiguranţă, teroare. 

Ciomag-Cälus-Coruptie — iată (în limba română) cei trei C cu care cei doi C ne- 
au împins concetätenii, pe scara istoriei, cu zeci, cu sute de ani îndărăt. 

lată, însă, s-a dovedit (şi se va dovedi, în continuare) că se poate lupta împotri- 
va degradării programatice la care este supus omul, la noi, în ,,socialismul”-stalinist. 

Cuvânt-Condei-Constiintä (coincidenţă în limba română: alţi trei C...) au tul- 
burat digestia celor care, în numele nostru şi „pentru binele nostru”, ne-au călcat în 
picioare, ne-au pus să înălțăm piramide, ne-au întemnițat, ne-au pus cälus (pe care nu 
ni l-au scos decât pentru a ne permite să strigăm cuvinte de multämitä), ne-au ucis. 
Digestia le-a fost tulburată şi am convingerea că nu doar atât: ci întreruptă pentru tot- 
deauna. Şi nu pentru că țelul nostru, cauza noastră sunt drepte — atâtea alte cauze 
drepte au fost înfrânte —, ci pentru că arma noastră este Cuvântul, cel mai tăios decât 
sabia. Sabie rusească la voi, sabie românească (indigenă, daco-romană, la urma 
urmelor sabia fraților noştri) la noi, în România, asupra capului nostru, al românilor 
— sabia va fi obligată să intre la loc, în teacă. 

Poate pentru măruntul, nesemnificativul motiv că o ideologie care, pe de o parte 
pretinde că se află în slujba omului, pe de alta taie capul omului, nu are nici o 
legătură cu ideea, nici cu omul. 

Sunt alături de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani. 

Alături de voi se află sufleteşte mulţi, foarte mulţi intelectuali români, chiar dacă 
nu-şi alătură semnătura lor semnăturii mele. 

Paul Goma” 


2. Domnului Nicolae Ceauşescu 

Palatul Regal, Bucureşti 

Bucureşti, februarie 1977 

Domnule Ceauşescu, 

Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a 
mea. lată motivul: 

De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta '77” nu mai 
am linişte — sunt convins: nici Dumneavoastră. lată — mi-am zis, în sfârşit, glasul 
raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotați socialismului cer, 
nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât 
a celor interne, cât şi a convențiilor internaţionale semnate, deci acceptate de către 
guvernul lor. Şi, din moment ce atâţia oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, 
înseamnă, logic, că nu au ceea ce cer — altfel n-ar cere. Şi de ce nu au — ceea ce cer? 
Răspunsul este simplu: pentru că Cehoslovacia nu este o ţară liberă, nu este inde- 
pendentă, Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine care au impus ocupatilor o 
politică străină. Cetăţenii nu se bucură de drepturile înscrise în Constituţia ţării lor — 
ca să nu mai vorbim despre cele cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul 
Final al Conferinţei de la Helsinki. 

Că doleantele semnatarilor „Chartei *77” au fost determinate de cauze reale, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 86 


serioase — şi ce poate fi mai real, mai serios decât omul? — o dovedeşte componenţa 
grupului care a iniţiat această acţiune: nici picior de capitalist, nici urmă de mare-pro- 
prietar, nici de membru al vreunui partid fascist — nu: cei care au redactat „Charta 
'77” se declară socialişti, unii sunt activişti de frunte, ba chiar membri ai guvernului 
comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut şi vor pentru ţara lor o orânduire 
dreaptă, democratică. 

Domnule Ceauşescu, 

De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta '77”, mă 
străduiesc să-mi conving cunoscutii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slova- 
cilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscând cinstit că asta — adică soli- 
darizarea — cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe 
dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au decla- 
rat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au 
propus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul — la-pauză: dacă acţiunea 
chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle cehi- 
lor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care 
cehii le vor trage. 

Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetätenilor noştri m-a mâhnit profund: toţi 
vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi ruşii (care ştim noi 
cine sunt ei...) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate 
în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. 
Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea 
ce vor câştiga — în ciuda Securităţii. 

Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte — şi nu doar pe mine. Ştiţi 
ce mi-a zis? Zice: 

— Domnule, dumneata te agiti într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii 
care nu sunt specifice românului — deci nu eşti român! 

— Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era mace- 
donean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva 
sânge polonez de la bunica dinspre tată — dar ce contează sângele — care-apă-nu-se- 
face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (judeţul 
Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama 
îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închisorile mi 
le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite! 

— Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporti ca un nero- 
mân! 

Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz: 

— Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi 
cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de soli- 
daritatea românilor. Si, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă inva- 
darea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut 
ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău! 

Uite-aşa i-am zis. La care Escu: 

— N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de 
solidaritate cu cehii — aşa mi-a zis. 

Domnule Ceauşescu, 

Înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze 
lângă a unui simplu cetăţean — şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar 
dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar 
semna şi soția mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, 
proporțional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde 
atâţia? 

V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi 
nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: 
numai două semnături... 

Există însă o soluţie: solidarizarea individuală — eu am şi expediat o scrisoare cu 
semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetă- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 87 


tenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi — la urma urmei şi pentru noi, 
românii... 

Cu totul, dar cu totul alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar trimite o ase- 
menea scrisoare, o declaraţie de susţinere a „Chartei '77”. Sunt ferm convins: milioa- 
ne de români vă vor urma exemplul şi se vor solidariza şi ei cu cehii şi slovacii. 

Făcând acest lucru veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile făcute în 1968, 
veţi dovedi că, într-adevăr, luptati pentru socialism, pentru democraţie, pentru ome- 
nie. Asta, în primul rând. 

În al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la Belgrad cu frun- 
tea sus. Cu speranţă, 

Paul Goma” 
/aceste două texte sunt citate din volumul Paul Goma, Scrisuri, 1971-1989, 
vol. I, în curs de apariţie la Ed. Curtea Veche)/ 


3. „SCRISOARE DESCHISĂ 

adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad 

— Rugăm ca Scrisoarea de faţă (căreia îi anexăm un exemplar din Constituţia 
R.S.R.) să fie difuzată în cadrul etapei pregătitoare a Conferinţei prin toate mijloace- 
le pe care membrii organizatori le vor crede de cuviinţă: presă, radio, TV; 

— În timpul Conferinţei, din momentul în care prezenta Scrisoare va deveni 
publică, vom aduce la cunoştinţa partici pantilor Reuniunii semnăturile celor care, pe 
parcurs, vor dori să-şi manifeste adeziunea faţă de acţiunea noastră; 

Semnatarii acestei Scrisori au fost aşezaţi în ordine alfabetică. 

Anul 1977 a fost declarat An al drepturilor Omului; noi, semnatarii acestei 
Scrisori deschise adresată Conferinţei de la Belgrad considerăm ca un fapt de o 
deosebită gravitate necesi tatea unei întruniri internaţionale până la cel mai înalt nivel 
care are ca scop fundamental apărarea drepturilor omului. Oricare ar fi statele în care 
acţiuni anti-umane au provocat această Conferinţă, protestăm împotriva tuturor for- 
melor de opresiune fizică, morală, intelectuală —forme prin care în închisori politi ce, 
în lagăre, în spitale de psihiatrie, în GULAG-uri mai vechi sau mai noi, prin violenţă 
şi minciună se calcă în picioare noţiunile de libertate şi demnitate. 

În dictaturile contemporane formele esenţiale ale manifestărilor individuale şi 
sociale (artă, cultură, ştiinţă, crezu rile politice şi religioase, conştiinţa naţională) 
devin cuvinte goale în slujba propagandei ideologice a dictaturilor respective. Pe de 
altă parte, drepturile garantate prin legile interne şi convențiile internationale ratifi- 
cate de guvernele statelor totali tare nu sunt respectate; articolele din Constituţia 
R.S.R. referi toare la drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la 
instruire (art. 21); la asociere (art. 27); libertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a 
mitingurilor, a demon straţiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); inviolabilita- 
tea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul cores pondentei şi al convor- 
birilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este respectat dreptul la libera circulaţie a 
persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar dreptul la cetăţenie este transformat într-o 
obligaţie care nu serveşte cauzei progresului. 

Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre liber tate, dar câţi 
oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state 
în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu 
că există state în care, de zeci de ani votantii votează... în unanimi tate candidatul 
unic propus de putere şi împotriva votantilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt 
obligaţi să servească interesele statului - care sunt, de regulă potrivnice intereselor 
cetăţenilor? Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forță? 
Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor neamestecului în 
treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (individuale) cetăţeneşti funda- 
mentale. 

În încheiere mulţumim călduros înalţilor participanţi la Conferinţa de la 
Belgrad reuniți pentru apărarea libertăţii şi demnităţii oamenilor. 

Bucureşti, 8 februarie 1977 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 88 


Feher Adalbert 
Gesswein Erwin 
Gesswein Emilia 
Goma Paul 
Manoliu Maria 
Manoliu Sergiu 
Năvodaru Ana Maria /Goma/ 
Ştefănescu Şerban” 
/text citat din Paul Goma, Culoarea curcubeului *77/ Cod „Băr- 
bosul”, Ed. Polirom, laşi, 2005/ 


Cred că este inutil să insistăm asupra unei fraze scrise de Paul 
Goma în declaraţia semnată la 6 mai 1977, înainte de „liberarea” de la 
Securitatea din Rahova (Bucureşti). Fusese arestat la 1 aprilie, răstimp 
în care anchetatorii l-au torturat în fel şi chip, aducându-l în pragul 
nebuniei şi al morţii prin drogarea cu o substanţă ce nu lăsa „urme”. 
Crezând că face o mare descoperire, CTP a reprodus declaraţia dată în 
condiţii de claustrare, a întors-o pe toate feţele, dându-i conotaţii de 
hârtie fondatoare a imposturii lui Paul Goma. 


Câteva fragmente din Culoarea curcubeului: 


„Asta era. Greul de-abia începea. Războiul fusese cum fuse- 
se, dar pacea se anunţa tare grea... 

Ce-or fi având de gând să-mi facă? Sănătatea — la pământ, 
crizele de inimă nu vin din senin, nu pleacă fără urme. Cu o 
maximă de 27 oricând te trezeşti mort, vorba ungurului; ori mai 
rău: paralizat. Insă nu sănătatea mea trupească îi preocupă (decât 
ca... pârghie cu care răstoarnă cealaltă sănătate, ne-trupească). 

Dar ce? 

Răspunsul nu poate fi decât acesta: scopul lor este să mă 
mânjească. Nu ei, nemijlocit — ci să mă facă pe mine, să mă aducă 
până a mă mânji eu singur — mult mai eficace decât dacă ar face- 
o ei. Sistemul lor represiv este structurat, nu doar pe pedepsire 
(cumplită), ci pe «reeducare». Or ce le-au făcut studenţilor de la 
Piteşti? Tortura, de neimaginat era nu scop, ci mijloc — de a-l 
aduce pe «bandit» să se tortureze singur, să se scuipe singur, să 
se mânjească singur cu căcat; şi ce le-a făcut, după ‘60, 
deţinuţilor de la Aiud, de la Botoşani, oameni îmbătrâniţi în 
închisori, a căror speranţă era pe cale să se stingă? 

Să fie printre cititorii presei româneşti unul singur care să 
creadă că Radu Gyr, Nichifor Crainic erau «sinceri» când scriau 
cu sânge, sudoare, lacrimi, căcat ceea ce scriau? Nici măcar 
securiştii care i-au «lucrat» ca să ajungă unde au ajuns nu au cre- 
zut în sinceritatea victimelor-totale care au fost cei doi. Dar 
Securitatea, deci partidul avea nevoie de altceva: de omul distrus 
— ca om, ca simbol al unicităţii, deci al rezistenţei la uniformiza- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 89 


re. Şi nu lichidându-l fizic (l-ar preface în martir!), ci obhgân- 
du-l să se împroaşte singur cu bale, cu scuipati, cu noroi; cu 
păcate, cu căcat(e). 

Asta era, asta este. Cei din jurul meu ştiau bine că, până la 
arestare am avut o «atitudine» care, fără a fi rigidă, sfidătoare, era 
totuşi una fără compromisuri. Cordoanele de «Miliție», ame- 
nintärile, chiar pumnii lui Stump nu mi-a modificat-o, deşi nu o 
singură dată mi-a fost frică; generalul Romeo Popescu nu m-a 
cumpărat cu... teancul de paşapoarte pentru familia mea şi prie- 
tenii şi vecinii şi cine s-ar fi nimerit, cum mi-a promis prin 
Manoliu, după cum Burtică nu m-a cumpărat cu promisiunea de 
a-mi edita cărțile. Or un asemenea animal-care-nu-există nici 
nu-trebuie-să-existe! Ori să fie niţel sinucis de tot, de tot..., ori să 
fie sinucis — nu de tot — ci numai... moral. 

Räsfoiesc un dosar, fără să fiu atent. Mă întreb, intens: ce 
metodă vor fi ales, ca să mă distrugă? compromită? murdărească? 
sinucidă? 

(...) 

«Un cuvânt, un cuvintel — scris»... 

Dacă accept, dacă mă las, altul are să păşească pragul închi- 
sorii, altcineva are să se libereze — libereze-se! 

Si dintr-o dată îmi aduc aminte de Testament! 

Doamne Dumnezeule, dar asta-i salvarea mea: nu iertarea 
păcatului — ci absenţa lui! — fie numele Domnului binecuvântat! 

(...) 

Am ajuns la «rădăcinile» lotului — şi care nu puteau apărea 
în boxă, alături de principalul vinovat: eu — «Nazistul Heinrich 
Böll» — căruia îi adresasem o scrisoare deschisă — «dovezile»: 
nişte tăieturi din ziare; «Colaborationistul Pierre Emmanuel» — şi 
lui îi adresasem o scrisoare deschisă, dovezile erau tot tăieturi din 
ziare; «Misticul înrăit» Mircea Eliade; «Legionarul» Emil 
Cioran... 

Mai figurau — pe poziţii modeste — Ştefan Baciu, Vintilă 
Horia, Ion Cuşa, N. Caranica, L. Mămăligă, Dumitru Țepeneag, 
Virgil Tănase... 

Cu toată gravitatea situaţiei, m-am pomenit râzând: Într-un 
asemenea «lot» merită să märsäluiesti - până la zid! 

(...) 

Nu mi-a fost greu să deduc cui îi erau destinate copiile albas- 
tre, doar cu majuscule scrise: lui Ceauşescu! 

(4) 

Nota informativă a lui Ivasiuc se afla în dosar în ziua de 1 
mai; în 2 mai dispăruse... 


(...) 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 90 


Unul din procesele-verbale redactate de Bistran suferise o 
modificare după încheiere, deci după semnătură... 

(ax) 

În legătură cu cărţile mele nepublicate în România, confis- 
cate: la dosar figurau câteva «referate» aiuritoare, confecţionate 
de un «redactor» care nu ştia să citească, nu pricepea ce citeşte — 
semnate: «Expert literar: It.-col. Adrian König». 

La un moment dat carnea mea amortitä s-a trezit — pe 
jumătate de spaimă (întreagă). Îmi atârnasem privirea de eşarfa 
tricolorä de pe pieptul lui Ceauşescu din icoană şi mă rugam să 
mă ferească de aceea: vedeam, simţeam, miroseam primejdia 
apropiindu-se şi, ca în somn, nu mă puteam apăra, nu mă puteam 
ridica, să fug, nu puteam măcar urla, ca s-o sperii. 

Şi, firesc, am izbucnit în plâns. Cu sughituri. Mă apucasem 
cu amândouă mâinile de tăblia mesei şi hohoteam, scuturat. 
Plângeam de ruşine, de vinovăţie — cum de putusem să-l iau peste 
picior, să-l ridiculizez, să-mi bat joc de el, un om atât de bun 
intelept-drept care decisese desistarea? Desistarea, desis’... 

Când, cu cine vorbisem despre asta, despre această noţiune 
care nu stătea bine în gura lui Grenadă — deci cu Grenadă? Dar ce 
vorbisem, doar refuzasem? A, da: Grenadă mă anunţase că minis- 
trul, om bun-înţelegător îşi va lua inima-n dinţi? Aşa, în dinți; și- 
si va pune obrazul. Pentru mine. De ce?, întrebasem, Grenadă 
spusese ceva cu o condamnare la moarte şi cu o comutare şi eu: 
Ce moarte, că încă nu m-aţi condamnat! Pă nu, da-i ca şi cum, 
d-aia tova’ ministru cere disistare. Ce-i aia desistare?, Grenadă 
mi-a explicat, ridicând din umeri, eu n-am înţeles, am zis că nu 
cer nimic, nu mă recunosc vinovat, apoi nu sunt judecat, ca să fiu 
condamnat la — şi Grenadă: Lasă, dom'le, că ştim noi, cerem 
respectuos desistarea, că dânsu-i întelegätor şi drept şi — avea o 
eşarfă tricoloră uite-aşa! 

Un alt plâns, pornit mai târziu a venit alături de primul 
gândul: îti mulţumesc, Doamne-Doamne, că nu-i aceea. 

Am plâns — până am terminat. Apoi, uşurat, mi-am aşezat 
braţele pe masă, capul deasupra şi am închis ochi... 

Făceam cumplite eforturi ca să joc credibil. A, nu: plânsul 
fusese sincer, sincer fusese şi somnul care mă fulgerase — dar 
cum altfel să amân, suprim clipa în care mi se va vâri între dege- 
te un stilou şi mi se va strecura o foaie de hârtie sub cot, pe masă? 

N-am avut noroc: hârtia albă mi s-a pus în faţă, stiloul 
(al ministrului) în mână. Două cuvinte de mulţumire, alea le pui 
la urmă, începi cu cererea, adică Vă rog, în fine, ştii tu, după aia 
multumesti pentru desistare, eşti un om binecrescut, cere scuze, 
scrie că regreti şi că îi multumesti pentru mărinimie. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 91 


Nu m-am lăsat. Îmi era somn. Nu eram în stare să înţeleg ce 
mi se cerea. Nu puteam scrie, stiloul nu voia să stea între degete 
ca lumea. Nu refuzam, nu vorbeam, nu explicam — nu puteam. 

Nici ei nu m-au lăsat. Până noaptea, târziu, mi-au tot şoptit 
la ureche, m-au lăudat, mi-au comunicat că sunt cel mai mare 
scriitor român în viaţă, că romanele mele se vor publica, toate, în 
cel mult şase luni, că în vârful peniţei stiloului se află liberarea, 
libertatea — două cuvinte de cerere şi de mulţumire şi de scuză. 

(...) mi-au făcut o injecție în braţ şi mi-au dat pastile şi 
mi-au. Parcă mă simţeam mai bine. Mult mai. Din nou în biroul 
lui Grenadă. Ministrul a venit şi el, a plecat, a venit, a plecat — 
numai eu am rămas. Pe scaun. La masă. 

Pe după prânz am început să vorbesc. Să spun că nu vreau. 
Că nu cerusem desistare, nu cerusem pentru că nu fusesem jude- 
cat-condamnat. Deci nu aveam de ce mulţumi. Ba da, ce: când 
primeşti ceva fără să ceri, nu multumesti? Aşa se cade, să fii 
politicos, aşa sunt uzantele între oameni civilizati. 

Bine, am zis, îmi cer scuze că l-am înjurat pe Ceauşescu, 
puteam să-l fac de râs în termeni politicosi, dati-mi să scriu asta. 

Am scris exact ce spusesem. 

Grenadă nu s-a supărat pe faţă, a zis: Bună şi asta, o punem 
de-o parte, să încercăm alta, una mai adecvată. 

Şi a început târguiala. Între timp ministrul venise cu un 
exemplar din Balzac tradus de Ana Maria — apăruse. Apoi cu un 
exemplar din Bunavestirea lui Breban — apăruse şi aceasta — 
i-am cerut s-o văd, s-o pipăi, s-o miros. Pe prima pagină Breban 
scrisese o lungă dedicație Tovarăşului Ministru Nicolae Pleşiţă şi 
Doamnei Sale Ioana (Maria, Ileana?) — şi încă alte multe cuvinte, 
toate cu majusculă. 

(...) 

Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 să fi 
visat ceva, cu atât mai puțin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar 
nimic alarmant, probabil mă sufocam, pentru că dimineaţa cole- 
gul mi-a spus că horcăisem de moarte. 

Imediat după deşteptare inima mi-a dat iar de furcă: bătăi 
neregulate, dublate, întârziate, zvârcolituri dureroase — şi senzaţia 
terifiantă de cap-mare. Aveam un cap foarte, prea mare, 
prea greu, dificil de păstrat pe umeri şi mai ales dirijat în echili- 
bru, la cică, locul lui, prin lumea asta mare, cu drumuri numai 
serpentine. 

lar a venit doctorul — sau am fost dus — iar injecție, iar 
pastile. 

Sus, la Grenadă, dus de sub(ti)ofiter1. A venit ministrul. 

M-au trezit zbierătele Sacoului: urla la Grenadă. Grenadă a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 92 


zis că doctorul. A venit doctorul şi ministrul a răcnit la doctorul, 
că ce mi-a făcut, că-l împuşcă pe doctorul, că şi-aşa duşmanii 
zbiară că-i tratăm, ce dracu mi-a dat, de m-a adus în halul, că 
nu-mi pot da drumul aşa şi eu am zis să-l lase-n pace pe dom’ 
doctorul, dom” doctorul fusese totdeauna drăguţ cu mine, dom” 
doctorul îmi dăduse totdeauna medicamente, de ce să-l pedep- 
sească pe dom” doctorul — şi am început să plâng de mila 
amărâtului în halat alb care stătea cocoşat sub răcnetele lui Sacou 
si zicea da, s” trăiţi, da, s” trăiţi — ca un tâmpit. 

Ministrul a plecat Grenadă m-a dus în alt birou acolo iar 
mi-a venit să plâng — şi era şi Goran de faţă şi Grenadă mă tot 
futea la cap cu televizorul că să mă uit la televizor şi eu zicem Nu 
şi după aceea cu ziarul că să-l citesc şi eu ziceam Nu şi apoi a 
venit povestea cu hârtiuta scoasă de Grenadă din buzunar că să 
mai scriu o dată chestia cu scuzele şi să introduc frăzulica: 

«Totodată regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acțiuni 
potrivnice statului socialist şi poporului român şi promit solemn 
că nu voi mai cădea niciodată în această capcană». 

Asta era aceea. Cum or să-mi dea drumul, fără să obţină ceva 
la mână? De aceea îmi fusese frică, atunci când plânsesem 
pentru prima oară. Il simţeam, ascuţit, pe Vasile hotărât să-mi 
zmulgă «frăzulica»; hotărât şi cu o răbdare de înger: în faţa mea 
se adunaseră vreo cincisprezece foi de hârtie pe care eu scrisesem 
că regret că îl înjurasem pe Ceauşescu, trebuia să-l fac de râs în 
termeni politicoşi — toate «deocamdată nefolosibile», fiindcă nu 
conţineau frăzulica. 

El zicea Nu-i bună nici asta deocamdată nu e folosibilă o 
punem de-o parte să încercăm alta mai bună care să conţină 
frăzulica şi eu ziceam Bine şi scriam ce mai scrisesem şi Grenadă 
o lua de la cap şi la un moment dat m-a oprit din scris şi a zis 
Acum intrudu frăzulica şi mi-a pus peticul de hârtie în faţă şi eu 
am scris: «Şi acum introduc frăzulica pe care domnul colo”” — iar 
Vasile m-a înjurat de mamă. 

Şi iar am luat-o de la cap. 

Şi a dat Dumnezeu şi Vasile, după ce s-a uitat la ceas, a 
adunat toate hârtiile de pe birou, le-a pus într-o mapă de muşama 
neagră. A zis ceva cu Bine, mai vedem noi şi m-a întrebat dacă 
vreau să cobor la celulă să-mi iau bagajul şi eu am zis din inertie 
Nu şi Vasile a trimis să-mi aducă bagajul şi să-l pună în maşină. 

Câţiva m-au coborât în curte, m-au băgat într-o maşină, 
alături era Grenadă cu mapa neagră strânsă la piept şi Grenadă nu 
mai spunea bancuri, era foarte trist sau obosit, nu mă mai intere- 
sa, mă interesa dacă mă expulzează cu trenul, la graniţă sau cu 
avionul, la Otopeni şi îmi ziceam că nu scap eu fără frăzulică, or 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 93 


să mi-o zmulgă acolo, în gară sau în vama de la aeroport şi îmi 
ziceam că ce bine-i când eşti aşa, că nu trebuie să joci aşa-ul, să 
faci-pe, fiindcă chiar asa-esti — dar dacă asta o să-i ajute pe ei 
să-mi zmulgă frăzulica, aşa cum îmi zmulseseră toate matele din 
cap, de rămăsesem cu el bun de-aruncat ca o cutie de conserve, 
goală; şi am avut dreptate, ne-am oprit în altă parte decât gara sau 
Otopeniul; a-ha, ăsta-i ministerul lor, aici. 

Am stat foarte multă vreme într-un birou cu un Ceauşescu 
foarte mare deasupra mea şi după aceea cineva m-a dus într-o 
sală, într-o hală foarte mare cu foarte multe scaune în jurul unei 
foarte mari mese şi iar am stat şi, după ce am stat, au intrat trei 
insi, pe doi îi cunoşteam, erau Sacou şi Grenadă şi de celălalt 
Sacou a zis că-i tovarăşu' ministru-plin Coman şi Coman mi-a 
strâns mâna şi, clipind mereu, deşi nu era soare acolo, mi-a zis că 
el este foarte fericit că am primit înapoi titlul scump nouă tuturor 
de tovarăşe, că el îmi strânge mâna tovărăşeşte, că uite ce bun- 
mărinimos este tovarăşul Ceauşescu, ce bine că m-am gândit 
să-l cer gratierea, că dânsul numai lui Râmaru nu i-a acordat-o, 
dar să judec eu dacă Râmaru merita gratierea şi parcă Pleşiţă a 
intervenit să spună ceva, mai degrabă a intervenit pentru ca 
ministrul-plin să nu spună altceva şi ministrul-plin a zis Foarte 
bine, să vină! şi o uşă s-a deschis şi au intrat Ana Maria — fără 
Filip — şi socru-meu, fără Lulu, soră-sa, şi Ana Maria a început a 
striga Ce i-ai făcut, criminalilor, când l-aţi arestat era om 
si-acuma-1 cârpă, ce 1-ati făcut? şi eu voiam s-o potolesc, s-o 
asigur că îi povestesc eu acasă, dar Ana Maria nu se lăsa, striga 


22 


ceva cu pupilele — Ce 1-ati dat? L-ati drogat, criminalilor!... . 


Ceea ce au aflat securiştii la un moment dat (din păcate nici noi 
nu vrem să aflăm la timp) a fost salvarea lui Paul Goma de la moarte. 
Greutatea cu care s-a reuşit scoaterea hârtiei din ţară, pentru a fi difu- 
zată de către Europa Liberă, a făcut ca Paul Goma să fie chinuit o lună 
de zile. „Testamentul” semnat la 26 martie (fusese redactat într-o 
primă formă încă din 1976), cu aproape o săptămână înainte de a fi 
arestat, este revelator: 

„Dacă, totuşi, voi fi privat de libertate, arestat şi condam- 
nat oricare ar fi organismele executante, oricare ar fi persoane le 
cu care voi avea de a face — vreau să se ştie următoarele: 

a) mă voi opune prin toate mijloacele arestării mele — pe 
care o consider de pe acum ilegală; 

b) voi refuza să mă supun anchetei, oricare ar fi organismul, 
persoana care o va conduce; 

c) în cazul în care voi fi arestat — oricare ar fi forma detenţiei 

— voi declara imediat (şi, dacă voi avea posibilitatea, în scris) 
greva foamei şi a tăcerii; 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 94 


d) în cazul în care voi fi judecat, voi contesta legalitatea 
instrucției şi competența completului de judecată. (...) să se ştie 
că «mărturisirile» sunt falsuri şi le socotesc de pe acum nule şi 
neavenite; 

In cazul în care organele de represiune sau persoane parti- 
culare vor produce, în sprijinul acuzațiilor, «probe» (benzi 
magnetice, fotografu, filme, semnătura mea sau declaraţii 
«autografe), să se ştie că sunt falsuri şi le declar de pe acum nule 
şi neavenite. 

Dacă voi muri în detenţie (adică după momentul în care voi 
fi privat de libertate), ori voi suferi un accident - mortal (...) să se 
ştie că autorii sunt membri ai aparatului de represiune; 

Dacă voi fi acuzat de fapte de drept-comun (huliganism, 
parazitism, trafic de valută, furt, atentat la pudoare etc...), să se 
ştie că sunt minciuni, drept care le declar de pe acum nule şi 
neavenite; 

In cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opțiuni le 
literare, politice, etice ... să se ştie că sunt minciuni. Această 
declaratie-testament să fie dată publicităţii de către martorul meu 
— a cărui semnătură se află alături de a mea — la patruzeci şi opt 
de ore de la arestarea mea...”. 


Aşadar, Paul Goma, care cunoscuse încă din 1956 pe VIU „,secre- 
tele” Securităţii, a intuit ce avea să i se întâmple. În 1977 şi metodele 
Securităţii erau altele. Singura lui „scăpare” a fost că nu a putut să-şi 
controleze în totalitate creierul abuzat de tortură psihică, medicamen- 
te, droguri, nesomn (foştii deţinuţi politici trecuţi prin anchete ştiu ce 
înseamnă să nu fii lăsat să dormi). 

Inflaţia de „ticăloşii” puse de CTP în cârca lui Paul Goma riscă 
să-i anuleze argumentatia. Certându-l pe Laszlo Alexandru, ca pe 
ultimul inept (totuşi, L. Al. a citit cărțile lui Paul Goma!), nu şi-a 
imaginat că şi noi „se întâmplă” să mai cunoaştem „nişte oameni care 
refuzau sec mascarada comunistă şi aveau cel puţin la fel de mult de 
suferit, fără să pretindă şi să primească nici un fel de valută forte pen- 
tru asta”. Fraza este văduvită de logica formală. Paul Goma nu a cerut 
nimic, a fost beneficiarul unui contract absolut normal în lumea civili- 
zată. Ar fi fost mai erou, mai pe placul cârtitorilor de azi dacă ar fi 
refuzat în anii '70 să fie plătit? După cum spuneam, cunoaştem şi noi 
multi oameni care au avut de suferit, în grade diferite. Foarte multi 
deţinuţi politici, inclusiv semnatari ai Scrisorii Goma 77. Insă, pentru 
ce ar fi putut să „pretindă” (primească) ei mult diabolizata valută pe 
vremea lui Ceauşescu, dacă singurul care a avut curajul să-şi trimită 
cărţile în Occident a fost Goma? Şi, se ştie, valuta nu venea decât din 
Occident. 

Incerc să înţeleg pe ce îşi întemeiază CTP răbufnirile de autorita- 
te, de judecător situat deasupra tuturor, şi nu înţeleg: „Dacă un om 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 95 


obişnuit, care nu se pretinde a fi altceva decât un om obişnuit, a cedat 
în urma unui interogatoriu la Securitate, are toată înțelegerea mea 
[subl. m., F.B.]... Dacă însă cineva se încumetă să joace rolul opozan- 
tului de oţel, contopit până la depersonalizare cu cauza sa, incapabil de 
compromis, atunci mai bine crapă decât să pună condeiul pe hârtie şi 
să scrie o singură literă care contravine convingerilor sale, fie şi dacă 
e îndopat cu mama pastilelor”. Inutil de citat în continuare. Se pare că 
autorul acestor rânduri este un supraom, un zeu. Deţine şi mecanisme- 
le controlului de după pierderea controlului şi adevărul absolut. Nu are 
nicio urmă de îndoială atunci când îşi formulează verdictele. Şi ne 
ceartă pe noi, bietii oameni, care habar n-avem de nimic. Rezultă că 
domnia sa este Omul — Reperul — care face cinste esenței umane. 

Se plângea într-un interviu că a fost transformat „la un moment 
dat într-un soi de călău oficial”. Ceea ce ne trimite la o spusă a lui 
Iorga: „Polemistul, când e convins, e un soldat; când e plătit, un călău; 
când e diletant, e un pervers”. 

Cine a pus regimul comunist în pericol exprimându-și public 
nemulţumirea a suportat consecinţe drastice. Opozanţii de după „revo- 
lutie”, soldaţii de după război, curajoşii de democraţie (originală), eroii 
născuţi după ridicarea Cortinei de Fier... înmulțiţi precum melcii după 
ploaie... nu-l mai pot ucide nici simbolic pe Paul Goma, dacă nu a 
reuşit Securitatea. Mişcarea Goma a existat, a intrat în conştiinţa 
publică. Şi a făcut-o cu acte şi cu suferinţă, nu cu scenarii de dezinfor- 
mare. Câţi dintre negatorii, minimalizatorii lui Paul Goma au fost 
aruncaţi în puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor — în angoa- 
sa morţii? 

Alibiul constiintelor vinovate este un balon cu pucioasă. Talentul 
rezistentilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus 
„paraliteratură”) ne-a alterat discernământul şi ne-a otrăvit sănătatea 
mintală. Nu mai ştim de ce atârnă viitorul a peste 20 de milioane de 
români, care încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Toţi 
cei care ne-am format înainte de 1989 avem o conştiinţă mai mult sau 
mai puţin vinovată, însă nu în cazul tuturor ea a rămas şi o conştiinţă 
dedublată. Ceva esenţial este în neregulă cu noi atunci când lui Radu 
Filipescu îi sunt servite lecţii de retorică (nu era uşor să stai ani de zile 
în puşcăria Aiudului, în anii 80!, în timp ce poporul tău, cu jaluzelele 
trase, îşi dădea-n bobi să vadă când o să crape Ceauşescu?). La fel, 
atunci când un preşedinte care a făcut avere în timp ce noi mâncam pe 
cartelă, din marea milă a Inegalabilului Cârmaci, îşi permite să umi- 
lească un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la oră de maximă audienţă, 
în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de şira spinării (Paraschiv e un om 
care a cunoscut toate iadurile posibile pe pământul ţării lui, mai bine ar 
face românii să-i citească memoriile!). Când superoamenii noştri de 
cultură o iau în tărbacă, o maimutäresc, când violent, când condescen- 
dent, pe Herta Miller (de ce? că a avut curaj să spună adevărul, că are 
nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă? nici ea nu are 
talent?) discernământul nostru este la pământ. În fine, când intelectua- 
lii de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de bun gust 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 96 


să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai impresia 
că vei intra în istorie pe uşa din faţă, decât să fii solidar, să fii empatic 
cu inginerul Radu Filipescu, cu muncitorul Vasile Paraschiv..., cu 
netalentatul scriitor Paul Goma, cu neromânca scriitoare Herta 
Miller!) orice tratat, studiu sau eseu pe care îl semnează aceştia 
devine moralmente caduc. 

Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am 
avut „un Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca 
pe un cip?) 

Adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce 
n-ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a 
avut succes în spaţiul public? Oare în România talentul şi moralitatea 
se exclud!?) 

Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi 
trebuit şi trebuie să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui 
intelectual român. Cine i-a împiedicat pe talentaţii noştri compatrioți, 
indiferent de limba lor maternă, să fie „un Havel"? Cu siguranţă, nu 
Goma. El a avut curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte 
cuvinte le-a ridicat mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. 
Istoria ne arată (aceeaşi istorie sabotată de români) că falnicii, 
talentaţii, rasatii noştri intelectuali erau preocupaţi să prindă mingea 
pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu stârnească valuri... să nu fie luaţi 
la ochi. 

Din păcate. 

Patriotii care nu doreau să îşi părăsească ţara aveau toate motive- 
le să o apere semnând Scrisoarea, în chiar „anul drepturilor omului” 
(1977). Si nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile 
arhicunoscute: Ion Negoitescu şi Ion Vianu. Este unul dintre cele mai 
aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat. 
Pe 8 februarie 2010, s-au împlinit 33 de ani de când cei 8 au semnat 
Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, 
pe 9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, 
se citea la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mişcarea 
Goma prindea contur. 

Oricât de retorice ar părea, câteva întrebări de bun simţ se cer 
formulate. In primul rând către preşedintele Traian Băsescu şi acele 
instituţii ale statului de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a 
repara o nedreptate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să 
elimine acest handicap istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică 
(o expresie foarte îndrăgită în campanii). In acelaşi pret, i-ar scăpa şi 
pe intelectualii noştri de trauma nedetinerii „unui Havel”. 

Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” 
procesului comunismului, dacă Preşedintele ar încerca un act de 
minimă reparaţie morală, din partea statului şi a poporului român, prin 
care Paul Goma să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, 
de efectele Decretului 118/1990, completat cu Legea 221/1990. Toţi 
preşedinţii postdecembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au 
avut puterea (bunul simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 97 


de a-i trimite lui Paul Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l 
înştiinţeze că a redevenit membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându- 
se mici în faţa Securităţii, pe când era închis la Rahova, în '77, bătut şi 
drogat, ca să moară). | Consiliul USR a îndreptat această situaţie pe 19 
noiembrie 2011, adică după 34 de ani şi 7 luni — notă 18 dec. 2011] 
Poate că Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească 
să atragă atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma. 

Până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu 
apucase să intre, deşi se spunea că însuşi Traian Băsescu l-a vrut acolo. 
Este oare posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, 
măcar declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească 
soluţia de a nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opo- 
zant autentic? Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa 
cetăţeniei române, pe care statul totalitar le-a furat-o, precum hoţii de 
drumul mare, membrilor familiei Goma în noiembrie 1977? 

Furia cu care se încearcă de ani de zile distrugerea credibilităţii lui 
Paul Goma (pe care nici măcar Securitatea nu a reuşit-o) este emble- 
matică pentru ceea ce suntem astăzi ca naţiune. Goma nu e „vinovat” 
pentru că, la un moment dat, brutalizat, pierzându-și stăpânirea de sine 
— nu din cauza cedărilor sale, ci din cauza criminalilor care îl drogau — 
a semnat o declaraţie ce i s-a băgat sub nas... Vina lui este că a ieşit din 
rând. Prea sus, prea în faţă. Când distanţele care separă fizionomiile 
morale sunt prea mari se încearcă distrugerea referintei pentru a insti- 
tui altă scară, alt cod. Şi în curaj, ca şi în frică, şi în suferinţă există 
trepte. Este lecţia pe care ne-o înfăţişează foştii deţinuţi politici. Aşa 
cum aceia care (deşi supuşi unor bătăi crunte, unor metode ce nouă ne 
par de necrezut, înfometării, frigului, umilintelor, degradării umane) 
au fost închişi ani de zile dar nu au trecut prin „reeducare” au mode- 
stia, umilitatea de a spune „nu ştiu dacă aş fi rezistat de-aş fi trecut prin 
Piteşti...” (inclusiv Paul Goma a spus-o), tot aşa, aceia dintre noi care 
nu am luat nicio palmă de la Securitate ar trebui să avem onestitatea 
(faţă de noi înşine, în primul rând) de a nu-i judeca pe cei ce-au fost 
deasupra noastră, ca oameni. Care şi-au atins limitele omeneşti sub 
teroare. 

Cei ce trimit în derizoriu gesturile unor oameni care-au fost 
verticali, atunci când nouă ne era teamă până şi să ascultăm bancuri, nu 
fac decât să justifice şi astăzi, la mai bine de 20 de ani de la căderea 
regimului comunist, crimele împotriva umanităţii pe care acesta le-a 
săvârşit. 

Aici nu este vorba de a-i lua apărarea lui Paul Goma (se apără 
singur prin tot ceea ce a făcut şi a scris), ci de a restabili o balanţă a 
bunului simţ. În noiembrie a.c. se împlinesc 33 de ani de când familia 
Goma supravieţuieşte, la limita confortului material, dar la cea mai 
înaltă cotă a decentei morale, în exil. Mai exact spus, în refugiu poli- 
tic. Am explicat altădată care este statutul celor trei membri ai familiei 
Goma, în raport cu statul român. Am explicat şi aparentul paradox al 
existenţei azilantilor politici români în condiţiile în care România este 
stat UE. Statul francez (şi el membru UE) le-a prelungit acest statut 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 98 


până în 2014. Ministerul Justiţiei din România şi MAE nu au decât să 
descâlcească această realitate. Deşi, ar fi fost mult mai simplu dacă cei 
trei şi-ar fi redobândit cetăţenia „din oficiu”, printr-un act formal emis 
de instituția îndrituită. La fel de simplu, şi de normal, ar fi fost ca USR 
să-l reintegreze ca membru pe Paul Goma, tot din oficiu, deoarece nu 
a fost exclus ca scriitor şi nici deposedat de cetăţenie la cerere. 

Dar România e o ţară sufocată de oameni talentaţi. Probabil de 
aceea, deseori, lucrurile simple nu ne sunt la îndemână. 

Dacă securiştii, criminalii poporului român îşi aşteaptă sfârşitul în 
tihnă, fără grija zilei de mâine (unii au 90 de ani, şi pensii de peste 15 
milioane de lei vechi, care tot cresc, în funcţie de grad), Paul Goma nu 
are dreptul nici la pensia legală de care beneficiază atâţia români, fără 
să se considere că ar fi vreun privilegiu. 

Paul Goma nu este singurul căruia statul comunist 1-a confiscat un 
drept inalienabil, dobândit prin naştere. Sunt şi alţi români care refuză 
să ceară un drept la care nu au renunţat vreodată. Preşedintele 
României şi Ministerul Justiţiei, în primul rând, dar şi celelalte insti- 
tuţii ale statului, precum şi fulguranta noastră societate civilă sunt res- 
ponsabili pentru felul inacceptabil în care sunt perpetuate efectele 
măsurilor comuniste. 

Comunismul a fost condamnat pe hârtie, aşteptăm să fie şi 
judecat. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. 

O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce 
nevoie aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât 
l-am avut pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă 
vreme, examenul pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualita- 
tea de la noi. 

Publicat de FLORI BALANESCU la 22:00 


Sâmbătă 4 februarie 2012 


Tot aşa. Dar altfel. Nu mai transpir atâta, poate şi din cauza 
frigului, dar rezultatul picioresc: mai rău. Am coborit cu chiu cu 
vai rufele, urmează să le sui. 


Flori Bălănescu îmi trimite: 


“VINERI, 3 FEBRUARIE 2012 
uneori vrei să fii singură 
ca o strachină pusă la păstrare 
în pod 
de unde nu i-a mai venit niciodată rândul 
la cele lumeşti 
alteori vrei să te pierzi 
în zbuciumul unei familii numeroase 
să fii rudă de sânge cu toți bălăneştii 
de pe facebook să faceţi un clan mare 
mare să nu mai fii singură niciodată 
dar vin scadente când nu mai vrei ca 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 99 


pâinea mătuşii 

spoită cu roşii coaptă în cuptorul sobei 
să-ţi amintească de mama 

ci s-o aducă în trupul ei cald 

şi mâna ei caldă să îţi sărute 

tâmpla 

şi vorba ei caldă să îţi inunde 

sufletul 

şi amintirea ei toată 

să învie 

dar sunt zile în care împotriva dorinţei tale 
asişti la răspunsuri debile 

şi nu poţi face nimic 

e viaţa lor şi câte puţin din a ta 

şi totuşi cât de absent poţi fi 

din viaţa ta găsind răspunsuri 

la întrebarea de ce m-ai ales pe mine 
poate că în ziua aceea aştrii 

îşi făceau de cap deasupra creştetului meu 
poate că femeia adevărată 

menită tie se împotrivea 

altui destin cine ştie 

cine ştie de ce punem mereu întrebări 
la care primim răspunsuri prosteşti 

e seara de 3 februarie când mama 

a încetat să mai caute.” 


Duminică 5 februarie 2012 


Mi s-a întors răceala, mama ei! Chiar acum, când a venit 
gerul-mare. 


Revin: 


“Luni 31 octombrie 2011 

Noapte udă, storcătoare de... tot sucul rămas. 

Am răspuns lui V. Vosganian. Trebuia să spun: i-am dat un răspuns 
înainte de a fi întrebat, voi fi simţit eu că el n-are să mi-o pună. Între noi nu 
a fost, dorinţă de dialog, ci comunicări, separate — lasă că şi acelea, fără... şir, 
fără rost... 

De aceea m-am hotărît să mă adresez lui, “partenerului”, printr-o scri- 
soare. Îmi vine mult mai uşor să monologhez. 

Această a doua variantă (4 noiembrie 2011) este una corectată şi augu- 
mentată: 


Paris, 31 octombrie 2011 

Domnule Varujan Vosganian, 
Am alcătuit şi eu o listă. Una cuprinzîndu-i pe cei care mi-au făcut rău, foarte rău — 
pe ceilalţi, care mi-au făcut doar “răuri” ne-mari nici nu-i iau în seamă, vorba mea: 

«Să-i bag in istorie doar pentru atâta?». 

Unii făcători de rău îmi erau prieteni; mi-au făcut răul, nu pentru că “ar fi sufe- 
rit presiuni”, ci pentru că ei înşişi, au descoperit acest alibi universal-sionist — cel 
neavînd nevoie să fie explicat, doar soptit în taină, cu ochii rostogoliti de o simulată 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 100 


teroare: 

«Ce ştii tu la ce presiuni am fost supus...» 

Iar interlocutorul (sic), de obicei deja-victimă a lui, fie prin nemaifrecventarea 
colegului, prietenului, fie pentru că şi fusese denunţat — cu minciuni, invenţii, şi fără 
“presiuni”, “doar preventiv” (de parcă toţi aceşti “presati” ar fi securiști, astfel justi- 
ficîndu-şi agresiunea asupra ta, biet nevinovat, acuzat, înc«put în labele Fiarei, ca în 
episodul real cu Securistul Ion Tîrlea, care-şi zdrelise mâna în dinţii mei, în procesul 
de producție anchetatorie, deci pe mine mă acuzase: 

«Din cauza ta, mă!») 

Alţii îmi era doar colegi — de redacţie, de Uniune (a Scriitorilor), de cartier, 
însă şi ei (ba chiar mai “indignati” manifestîndu-se de atitudinea mea decât priete- 
nii), mă condamnaseră, întâi pe la colţuri, în discuţii la o ţigară cu colegii, apoi, cu 
vigilentä revoluţionară, în şedinţele în care fusesem prelucrat - în absenţă ! — şi în 
articolele indicate de tovarăşii de sus: Ivaşcu, Dumitru Popescu, Eugen Barbu, Ghişe, 
Dodu Bălan, Stroia, Vasile Nicolescu (dintre civili dar şi dintre securezii cu grad, în 
acel moment travestiti în civil), articole scrise şi publicate pe care le am şi acum, în 
faţă, în clasoarele cu presa din ţară, chiar dacă autorii lor au nerusinarea de a pretin- 
de că “alţii” le scriseseră, semnîndu-le cu numele lor (Al. Dobrescu, Ceachir, Băran), 
ei fiind “de totdeauna cu inima alături de mine” (dar cu-picsul alături de partid). 
Această listă a mea va fi restrânsă, cuprinzîndu-i doar pe cei ale căror “acţiuni vigi- 
lente” au avut urmări grave, catastrofale pentru mine, ca scriitor. Ce pedeapsă mai 
cruntă, pentru un scriitor decât interzicerea — nu de a mai scrie, ci de a fi împiedecat 
de a se exprima, de a publica? 

O voi începe din: 


1970: 

Atunci Alexandru Ivasiuc - prietenul şi colegul de puşcărie — lăsase să-i cadă 
din gură ceea ce morfolea în gând : “decodificarea” cărţii mele Uşa noastră cea de 
toate zilele predată (la îndemnul său!) nou-(re)înfiinţatei editură Cartea românească, 
unde amicul era unul din adjuncţii lui Preda, alături de Gafiţa. A firmaţie aiurită, near- 
gumentată, neconfirmată: 

«Goma a vrut să-mi distrugă editura (aşa vorbea el de editura lui Preda): per- 
sonajul Florica este, în realitate, Elena Ceauşescu, iar personajul losub este, în reali- 
tate, Ceauşescu!” 

Cu exceptia lui Al. Paleologu nimeni din editură nu a contestat “verdictul” lui 
Ivasiuc. De atunci, din primăvara anului 1970 am fost interzis; deasemeni soția şi 
socrul, traducători nu au mai putut colabora (decât sub alte nume: Manoliu, la Iosif 
şi fraţii săi de Thomas Mann şi... trimis în caseta tehnică la volumul Despre război 
de Clausewitz). 

Prietenii lui Ivasiuc, Breban, Dimisianu, Florin Pavlovici îmi reproşează că, 
pomenind porcăriile, nedreptätile, turnătoriile, pângăresc un mort. Le urez apărători- 
lor pângăritului Ivasiuc să aibă parte şi ei, ca scriitori, de interdicția totală (pentru 
mine, din acel moment, 1970 până în 1989, 20 ani încheiaţi), datorită unor vorbe- 
vorbe scăpate pe cravata unui delirant paranoiac. 

Întrebarea mea (o tot pun de, iată, 41 ani): a existat un singur scriitor român 
care, ştiind că Ivasiuc a provocat interzicerea mea, câtă vreme am mai rămas în 
România (1970-1977), a pus sub semnul întrebării adevărul acuzatiei? Doar 
Paleologu. Şi mai cine, dintre colegii mei, scriitorii români? Şi-mai nimeni!, ştiut 
fiind că scriitorul român este unic la părinţi, singurul european care evită să intre în 
conflict cu editorul — cel care îi va edita lui cartea/cärtile sale. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 101 


1977 

Anul Chartei 1977 şi al solidarizării noastre cu Apelul cehilor şi al slovacilor. 
Se cunosc oarecari amănunte, din cartea de mărturii Le Tremblement des hommes, 
scrisă la Paris, în 1978, apărută în traducere franceză în 1979, în româneşte în 1990 
sub titlul Culoarea curcubeului, la Humanitas — voi reveni. 

În acel an a fost lansată, din solidaritate cu cehii şi slovacii şi Mişcarea pentru 
drepturile omului în România la care scriitorii români, cu excepția lui I. Negoitescu, 
au fost de un curaj al prudentei-traditionale, cum altfel: absenţi (lon Vianu, încă 
nescriitor, a semnat Apelul în unicul scop de a putea să emigreze, iar Bogza ar fi sem- 
nat cu dragă inimă, dar cine era acel Goma, necunoscut?: necunoscutul Goma avea, 
în acel moment trei cărți publicate la Gallimard, două la Suhrkamp, Bogza câte avea 
şi unde, în Occident?). Multi dintre semnatari au fost arestaţi, anchetați, brutalizati, 
somati să renunţe la adeziune, altii condamnaţi la închisoare, alţii internaţi în azile 
psihiatrice, în fine, alti-altii căpătat pasaportul dorit. 

Am fost arestat la 1 aprilie (1977). 

1) După două săptămâni de anchetă ca-la-Rahova, în jurul datei de 14 aprilie 
colonelul Vasile Gheorghe, comandantul arestului îmi arătase, triumfător, o hârtie, 
explicînd că fusesem exclus din Uniune -prin Consiliul său şi nu prin... Comitetul 
Asociaţiei (vezi si capitolul XIII, “14 aprilie” din Culoarea curcubeului). Acea 
hârtie avea stampilă, părea în regulă — atât că nu menţiona motivul excluderii. Am 
mai văzut-o în dosarul “final”, citit înainte de “proces”. Însă acea hârtie — repet: în 
care era vorba de Consiliul Uniunii Scriitorilor - nu a mai fost găsită de Stejărel Olaru 
în Arhivele CSNAS, ci doar o notă manuscrisă a securosului Victor Achim, vorbind 
despre... Comitetul Asociaţiei; 

2) A umblat vorba că Arhiva Uniunii Scriitorilor ar fi fost distrusă în 1990 de 
noul preşedinte Mircea Dinescu la insistenţele lui Doinaş, D.R. Popescu, F. Neagu, 
Uricaru, Blandiana, Buzura, Manolescu, Toiu, Bălăiţă — şi alţi “interesaţi”. În acest 
caz de unde au scos N. Manolescu şi Blandiana “documentele” care îi îndreptătesc 
să afirme că nu Consiliul Uniunii Scriitorilor m-a exclus, ci... un ordin “de sus” (ca 
si “alungarea de la România literară”)? Desigur, “de sus” veneau ordinele, dar cei 
“de jos” le executau. Dacă îl credem pe V. Achim, securizdul, cu exceptia lui Preda, 
Jebeleanu, a Ninei Cassian — absenţi de la şedinţa cu pricina — cine sunt ceilalţi, pe 
lângă Fănuş Neagu prezenţi şi activi votanti? Bineînţeles: Blandiana, Manolescu, 
Fănuş Neagu, Doinaş — dintre scriitori, ceilati: Macovescu, Nicolescu, Ghişe fiind 
tovarăşi-dragi care le explicau scriitorilor cum se scrie o scriere. Cum Fănuş Neagu 
şi Doinaş au murit, semnatarii excluderii mele rămân Blandiana şi Manolescu. 
Liberat în urma unei campanii internaţionale, mutat la o nouă adresă, fără telefon, 
supravegheat, izolat, am văzut, totuşi la televizor momente de la Congresul 
Scriitorilor din luna iunie — acela în care Ceauşescu declara că în ţara noastră nu 
există cenzură dar... el propune desfiinţarea ei şi înlocuirea operațiunii de cenzurare 
cinstit-bolşevicioasă prin... piteştizarea organului: în locul activiştilor de partid con- 
trolori ai cuvântului, Marele Cârmaci anunţase că această operaţie va fi “efectuată” 
din acel moment de către... scriitorii înşişi, “lucrători în presă şi edituri”. În prezi- 
diu, chiar dacă nu era în primele rânduri, Blandiana se afla pe un scaun vizibil. 
Silitoare, lua notițe pe un maculator. Cum nu am aflat că ar fi protestat împotriva ree- 
ducării-ca-la-Piteşti a scriitorilor, prin întrecenzurare, am dedus că domnia s-a nu a 
emis nici un mieunat de contrariere, de durere la aflarea directivei ceausesti. 

Aşadar în aceste două momente nefericite, cruciale pentru mine, 1970 şi 1977, 
colegii scriitori nu au mişcat un deget, măcar pentru a-şi manifesta nedumerirea, dacă 
nu protestul că unui scriitor 1 se pot administra asemenea pedepse - interzicerea de a 
publica şi excluderea din Uniunea Scriitorilor. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 102 


1990 

După “revoluţie” mi-am imaginat că şi pentru mine a venit libertatea de a 
publica — cu atât mai vârtos acele cărți solicitate de noii editori: prietenul meu 
Liiceanu şi colegul meu Sorescu. Era atât de intensă, atât de atotdominantă 
bucu- ria-mi, încât nu am luat în seamă “accidentele” — pe care eu le credeam... 
accidentale: 

- Faptul că, în primele zile din 1990, mergînd în vizită la Europa liberă ca să dăruiesc 
prietenilor proaspăta traducere în franceză L’Art de la fugue, Monica Lovinescu 
m-a întâmpinat dintr-un capăt al coridorului strigînd: 

«Nu este adevărat că Revoluţia română a fost un putsch rusesc, cum susţine 
Paul Goma — şi celălalt basarabean al lui, Victor Lupan!; 

- Faptul că, deşi pregătită, programată, întâlnirea (de lucru) din casa Monicăi 
Lovinescu în jurul noului director al noii edituri Humanitas, a avut loc, dar fără mine, 
manifest evitat, nu am măsurat adevăratul motiv pentru care, deşi mi se telefona şi 
de câte două ori pe zi, să nu uit că urma să ne întâlnim, ca să punem la cale portofo- 
liul editurii lui Liiceanu, Monica Lovinescu nu mi-a mai telefonat în ziua fixată (aşa 
rămăsese stabilit: îmi va confirma “reuniunea de lucru”). Eu am crezut că programul 
a suferit modificări, însă telefonînd la D-na Lovinescu ore în şir, în ziua stabilită, 
nimeni nu a ridicat receptorul. A doua zi m-a anunţat, aşa, în treacăt, că se întâlniseră 
şi că lucraseră bine: 

«Dac-ai şti cât a insistat Micnea să fie inclusă şi cartea dumitale...» 

Am consemnat în jurnale acest moment. De năuceală, de dezorientare:- cum 
aşa: nu sunt avertizat că întâlnirea-cu-editorul nu se contramandase?, că avusese loc? 
— de aceea fusese închis telefonul; ca să nu-i deranjeze pe decizători intruşi de teapa 
lui Goma-cel-invitat?; 

- avusese loc fără mine — prieten al noului editor şi singurul avînd experienţă 
editorială (franceză)?; 

- de ce fusese necesar ca “Micnea” (Berindei) să insiste (sic) pentru ca una din 
cărți (Culoarea curcubeului), să fie inclusă în programul editorial Humanitas - după 
ce o solicitase Liiceanu, insistent? Dacă era vorba de o pledoarie, de ce nu fusese 
admis autorul, pentru a da prilej turcologului de serviciu şi a fetiţei Doinei Cornea, 
Ariadna Combes să se pronunţe în deplină necunostintä de cauză: care titluri să aibă 
priori-tate la editare? 

Acest semnal dinspre Monici şi dinspre Liiceanu ar fi trebuit să-mi deschidă 
ochii asupra prieteniei... “prietenilor de 30 de ani” : cu puţin timp înainte ei 
conditionaserä neparticiparea mea de participarea lor un colocviu despre Eminescu 
(colocviu la care ar ar fi trebuit să vorbească şi Dan Petrescu, venit din România — 
însă Monica Lovinescu invocase nu ştiu ce prevedere din regulament care...). 

Cum sunt “optimist”, îmi zisesem că întâmplările fuseseră... întâmplătoare şi 
mărşăluisem (şchiopătînd) mai departe, în echipa celor buni. 

Ce trebuia să fac? Să mă supăr, să trântesc uşa bunilor prieteni? Cum să fac aşa 
ceva? Mi se părea de neimaginat. Lor însă — Monicăi Lovinescu, lui Virgil Ierunca, 
lui Liiceanu, lui Berindei — li se păruse... normal să se descotorosească de mine, ast- 
fel - dacă nu mai eram util, îi scăpase Doamnei Lovinescu un porumbel al 
adevărului...; 

Tot “normal” să nu mă coopteze în grupul de ajutorare a răniților revoluţiei din 
România şi colectare de îmbrăcăminte, medicamente : «Te-ai plictisi curând”, îmi 
comunicase Şerban Cristovici, cuvintele Monicăi Lovinescu; tot “normal” a fost ca, 
după ce îmi spuseseră — repetat, repetat — să nu uit întâlnirea cu o echipă de televi- 
ziune română, la care urmau să participe în primul rând Eugene Ionescu, Cioran, 
Monicii — pentru că maestru de ceremonii era tot Liiceanu — să mă... ignore, evite, 
să anunţe echipa de filmare că Goma este bolnav; astfel în toamnă, la Aix en 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 103 


Provence, unde filmele cu cei mari erau proiectate în buclă, fără a fi scos un cuvânt 
de neanuntarea mea (anunţată), Virgil Ierunca să mă consoleze astfel: 

«Nu regreta, uite şi eu: am uitat să spun...», însă n-a mai spus ce uitase el să 
spună, însă ceva de o capitală importanţă... 

Nu ştiam însă (nu aveam cum să aflu) ce se petrecuse cu cartea mea — lăudată, 
de Liiceanu şi Pleşu, cea solicitată insistent de editorul Liiceanu, apărută în mai-iunie 
1990 la Humanitas. Directorul editurii nu-mi spusese nimic, prietenii lui: Monica, 
Virgil, Mihnea îi recomandaseră să nu-mi “divulge” soarta ei. Abia după ce, din 
câteva cronici apărute întelesesem jumătate de adevăr (că volumul Culoarea curcu- 
beului nu se difuzase în Ardeal, în Moldova, în Banat), la prima intânire cu Liiceanu 
l-am întrebat dacă este adevărat. El mi-a răspuns că or fi de vină reţelele de distri- 
buţie ale cărţii, iar eu am înghiţit şi acest “răspuns”. 

Adevărul aveam să-l aflu abia după doi ani, în 1992 din presa românească: o 
ştire care m-a înjunghiat: 

“Liiceanu trimisese la topit tiraje-care-nu-se-vânduseră din Cioran, din Monica 
Lovinescu, din Virgil Ierunca şi... din Paul Goma”. 

La scurtă vreme am aflat: din Goma nu era precizat că au fost distruse “tiraje 
care nu se vânduseră”, ci... tirajul, scurt. 

I-am telefonat lui Liiceanu: nu a putut să-mi explice, trebuia să plece urgent 
la... Paris — dar nu ne puteam întâlni, trebuie să facă un salt la Londra... Să vorbesc 
cu Sorin Mărculescu, fostul meu coleg de facultate (prima), adjunct al lui Liiceanu. 
Nu am reuşit: şi el era extrem de ocupat, dar lasă, mă cheamă el... Prin mătuşa Anei 
mi s-a confirmat din mai multe surse — ziaristice — că Liiceanu, împanicat de ceea ce 
i se reproşase (că nu citise, înainte de a edita volumul Culoarea Curcubeului), apoi 
de năvala minerilor chemaţi de Iliescu să instaureze democraţia, fugise la... Paris, 
întrebîndu-ne şi pe noi care sunt formalitätile de îndeplinit pentru a cere azil politic 
în Franţa, însă nesuflînd o vorbă că, înainte de Mineriadă dăduse dispoziţia de a 
retrage Culoarea... din librării (după o zi sau două de la introducere). Mie, autor 
nu-mi spusese nimic — la sfaturile Berindeiului şi a Adameşteancăi : “Goma are gură 
mare şi se află...” — ce “se află, oameni buni?” că o carte a mea fusese oprită de la 
difuzare? Însă când m-am plâns într-un text publicat în Timpul din Iaşi de trimiterea 
la topit a unui volum de mărturii, mi-a sărit în cap intelectualitatea rezistentă, curată, 
acuzîndu-mă de calomnie!, în fruntea indignatelor mase fiind... Gabriela 
Adameşteanu. Liiceanu, vinovatul — sau: bănuitul — nu mi-a dat niciodată răspuns la 
întrebarea, repetată: 

«Ai dat la topit, ai distrus cartea Culoarea curcubeului ?» 

Numai prin intermediari (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Adameşteanu, 
Sorin Mărculescu, Kleininger, loana Crăciunescu, Pruteanu, D.C. Mihăilescu) a cata- 
dicsit să-mi “răspundă” în modul său, unsuros, transpirat, las, mincinos, liichenic 
acuzîndu-mă — el pe mine! — că îl calomniez. 

Si a trebuit să aştept douăzeci de ani până ce doi scriitori mari şi lati (“Doii” 
nefiind Liiceanu şi Monica Lovinescu, nici Liiceanu şi Adameşteanu) să aibă 
curajul de a accepta să scrie negru pe alb adevăruladevărat, anume: Liiceanu, în iunie 
1990, retrăsese din comerţ, depozitase volumul de mărturii Culoarea... — pe care, în 
1992 îl trimisese la topit. 


1992-1997 
O perioadă extrem de activă a apărătorilor-justificatorilor lui Liiceanu. l-am 
spus: campanie-inversă şi nu am exagerat. Tinta atacurilor bine dirijate, nu chiar din 
umbră, de Monica Lovinescu, pusă în ordine de bătaie de Gabriela Adameşteanu prin 
revista 22, organa sa proprie şi personală, vorba lui Dinescu, a fost agresatul, nu 
agresorul; “topitul”, nu topitorul cărţii; Goma, autorul, nu Liiceanu, editorul şi dis- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 104 


trugătorul cărții de mărturii despre Anul 1977 la Români (repet: Culoarea curcu- 
beului fusese lăudată cu o lipsă de jenă... jenantă pentru mine de Liiceanu şi de 
Pleşu, în vizită la noi, cu 2-3 ani înainte de “revoluţie”, iar după ce primul devenise 
director de editură, mi-o solicitase, el.) 

Nu eram un adversar pe măsura Colosului din faţă, Divizia Blindată de tip 
sovietic, alcătuită din politruci de rang mare, ca imundul Brucan, ca Şarpele cu 
clopoței: “Tovarăşul Cîmpeanu de la CC”, ca Celălalt Sarpe (cu ochelari) tâlharul 
Măgureanu, căruia filosoful Liiceanu i se adresa cu “Domnul Măgureanu” şi îl invi- 
ta la dezbateri despre “libertate” - sub steagul roşu dat la întors, pe care scria, citet: 
GDS-Humanitas-22, grupare bine-cuvântată-consiliată de Monica Lovinescu şi 
introdusă în toate interstitiile ceauşismului securesc de către prietenul meu Mihnea 
Berindei. Dealtfel — am aflat, ca de obicei, cu un an-doi mai târziu: reunită în alte sco- 
puri, extrem de culturale, la Sibiu, elita intelectuală a României a dezbătut urgenta 
chestiune a... toxicității lui Goma, descoperită de Monica Lovinescu încă “înainte de 
Revoluţie”, dar necombătută la timp (deşi încercase, vezi Jurnal de Căldură- 
Mare). Ei bine, intelectualitatea Patriei se simţea obligată să ia măsuri împotriva..., 
nu a securiştilor, nu a beliştilor CC-isti deveniți az” noapte consilieri în materie de 
libertate, de democraţie; nu contra neocenzorilor (dintre scriitori!), nu a impostorilor, 
a hoitarilor şi nu împotriva “disidenţilor-de-aseară” nici împotriva cameleonismului 
atâtor — prea multor -“pozitivi” läudati la microfonul Europei libere : Sorescu, 
Buzura, Blandiana - ci a lui Goma, rămas acum şi mai singur şi mai hulit (“pentru 
intransigenta inadmisibilă”, pentru “calomnierea Revoluţiei Române, pretinzînd a fi 
un putsch rusesc”, “atacarea, la grămadă, a bunilor şi a răilor”), mai grav: “pentru 
calomnierea strălucitului intelectual Gabi (nu Adameşteanu, ci Liiceanu), cel care a 
adus atâtea servicii culturii şi mai ales literaturii române...” (Culoarea curcubeului 
nefiind literatură, ci mărturie, se excludea singură din rândurile, vorba tovarăşilor 
scriitori anti...gomişti — printre ei, Monicii şi Sanda Stolojan). 

Ce era de făcut cu Goma, cel care numai rău ne face?, s-au întrebat, nu chiar 
în cor, ci... mai räsfirati smântâniştii culturii noastre rezistente-prin-ambuscare-pe- 
sub-lavite. Se zice că Pleşu a sugerat să nu mai fie discutat în presă “Cazul Goma”, 
gurile rele atribuie Monicăi Lovinescu paternitatea geniale: soluţii de... destrămare: 

«Să nu mai fie comentat în presa literară, nici în bine, nici în rău; este contes- 
tat, să fie şi tăcut» 

Şi (si) tăcut am fost. Noroc (“noroc”...) de “Scandalul jurnalelor” de la 
Nemira... 


1997 

În februarie (1997) au apărut primele trei volume ale Jurnalului, la Nemira, 
sub bagheta lui Dan Petrescu. Şi a inceput a doua Campanie condusă de veşnic juna 
veterană anticomunistă, de sub tolul lui Bäläitä de la CC: G. Adameşteanu, prin 
organa-i 22, împotriva mea. 

Am mai scris, repet: bravii scriitori români au fost mobilizați sub stindardul 
mincinos: «S-o apărăm pe Monica Lovinescu de calomniile infamului Goma!», însă 
toţi trupetii, de la Alex Ştefănescu la Ioana Pârvulescu, de la Pruteanu la D.C. 
Mihăilescu, de la inexistenta “Bianca Balotă”, şi Ed. Reichman, Alain Paruit, Geta 
Dimisianu (aceştia patru din urmă trimitindu-mä la spitalul de nebuni, însă nu ca prin 
mahalalele patriei: «Du-te la Märcuta!», ci mai contimporan: «La Psihiatrie»), erau 
animați de sfânta datorie de a sări în apărarea (sic) Monicăi Lovinescu doar... 
de-formä, de-fond profitînd — cinstit ! — de ocazie, pentru a plăti polite (personale) lui 
Goma, pentru ceea ce scrisese el despre ei, nu despre Monica Lovinescu: 

Alex Ştefănescu pentru că îl surprinsesem în uniformă fulgerător schimbată, la 
ordinul lui Liiceanu (după câţiva ani de cronici favorabile, trecuse la atacuri 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 105 


furibunde, prosteşti împotriva mea); D.C. Mihăilescu, fiindcă îl atacasem în chiar 
unul din Jurnale (Unde am greşit?) pentru că explicase de ce refuză să comenteze 
cartea lui M. Nitescu despre Proletcultism, iar el, slugă ascultătoare a bulibaşei 
Liiceanu consumase un pogon de revistă, pentru a inventa păcate inexistente ale mele 
- apoi, consecvent-foc, recunoscuse faţă de Dan Petrescu: «Goma are dreptate în 90% 
din cele relatate”, dar scrisese, dacă nu contrariul, atunci altceva... etc etc. 

Campania a cunoscut prelungiri — prin “aporturile” surprinzătoare, ale 
prietenului Paul Barbăneagră (o continuare a unui interviu dat odioasei Dilema), a 
prietenului Mircea Martin, o bâiguială tremuricioasă şi mincinoasă despre “calom- 
niile la adresa lui Liiceanu”, cea mai gravă fiind afirmaţia că cel care îmi editase o 
carte şi imediat o retrăsese, apoi o trimisese la topit... asudă din abundență, 
eliminînd, nu săruri, ci: săuri (pluralul de la său). 

Concluzia (sic) Campaniei Jurnalelor a oferit-o Monica Lovinescu prin intrata 
în legendă a declaraţiei: 

«Regret că l-am cunoscut pe Paul Goma» 

Nu spontană şi nici, “personală”, cum s-a crezut o vreme, ci sugerată de cuplul 
infernal Gabriela Adameşteanu-Gabriel Liiceanu: ei citiseră inaintea Monicăi 
Jurnalele, îi telefonaseră pe dată la Paris, în panică indignată, povestindu-i că Goma 
o descrisese ca pe o intrigantă, ca pe o grijulie doar de cariera sa, la Europa liberă, 
etc etc, şi îndemnînd-o, somînd-o să dea o declaraţie desfiintatoare şi - s-a trecut la 
redactarea (telefonică) a “răspunsului” — iar Monica Lovinescu, fără a fi citit ceea ce 
co-oltenii săi pretinseseră că scrisesem, a “dictat replica” înmormântătoare. 

O încercare de a-mi da lovitura de graţie (“definitivă”, după expresia literatu- 
lui ucenic fidel al Ivaşcu, turnător de puşcărie): N. Manolescu, prin editorialul nu mai 
putin celebru ca “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma” — si tot atât de 
penibil — : «Adio domnule Goma». Prin acesta Niki al Monicăi mă anunţa că nu va 
mai publica nimic din textele mele în România literară, moşia lui tată-său, iar 
istoria mă va scote pe făraş, ca pe o gânganie şi mă va... Am uitat ce proorocea 
Manolescu că-mi va face istoria ceea, dar tin minte ce mi-a făcut el în... 


...2005 

Bäiat härnicut, perseverent în mişelii, N. Manolescu nu s-a mulţumit cu cât îmi 
făcuse. Nu ştiu care dintre sfetnicii săi turnători cu condicutä (Z. Ornea? H. Zalis? — 
Ivaşcu murise) îl sfetnicise să se spele de acuzaţia de antisemitism (în realitate: 
analfabetism: ditamai Manolescul confunda antiisraelismul cu antisemitismul, îl 
comenta pe Garaudy ca un elev de primară). Eticheta lipită şi de fruntea lui de către 
lombrozianul escroc Max Katz îi cauza pe la carieră, deci trebuia înlăturată, negată, 
anume: să organizeze el, Manolescu o demascare pentru antisemitism, în care să 
joace rolul antisemitizatorului altuia, puitor la zid al altui “coleg de breaslă”: 
Goma... 

Că tot nu mă lichidase (în fine: nu chiar de tot...) a profitat de turnătoria lui 
Zalis, potrivit căreia... Comunitatea evreiască ar fi fost indignată de publicarea unui 
fragment de Jurnal 2005 în revista Viaţa românească. Astfel, dintr-un foc, Niki 
împuşca, doi iepuri, al doilea: Liviu loan Stoiciu (cu care el, preşedintele Uniunii 
Scriitorilor avusese o... mică neînțelegere de fond). Neuitînd că avusese discuţii 
“colegiale” (de ştergere a antisemitismului din propriul dosar), atât cu ambasadorul 
american Taubman - cel care reprezenta, în România, interesele Israelului — şi Rodica 
Gordon, ambasadoarea Israelului, veghind la respectarea legilor Holocaustului — cu 
ajutorul literatilor Ornea şi Zalis, a fost înscenată, la Uniunea Scriitorilor, antisemi- 
tizarea lui Goma şi... legionarizarea lui L.I. Stoiciu! 

Ce simplu! Ce masă de manevră oitica membrimea Uniunii Scriitorilor! Au 
fost suficiente câteva câteva cuvinte bălmăjite ale lui Manolescu, alte cuvinte — 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 106 


ne-bâlbâite, dar şi acelea mincinoase al lui Gârbea-lmaginistul (“în Jurnalul 2005 
numărînd 700 pagini, autorul foloseşte de 124 ori cuvântul antisemit evreii, accen- 
tuat, adică toţi evreii!”), că Goma şi Stoiciu au şi fost condamnaţi şi pedepsiţi (Goma 
nu a avut de unde să fie dat afară — Stoiciu, da, de la Viaţa românească). 

Nu mai lungesc pomelnicul pătimirilor mele pricinuite de “colegii” scriitori, de 
“prietenii” mei, spre bucuria lor că este adevărat delirul-de-persecutie. 


Domnule Varujan Vosganian, 

Ca unui membru al conducerii Uniunii Scriitorilor Români, vă sugerez să-mi 
propuneţi un leac împotriva delirului-de-persecutie de care sufăr de 41 ani: 

Acesta este, sigur: cartea. 

Am suferit de copil, în Basarabia, sub ocupatia ruşilor care au ars modesta 
bibliotecă şcolară din Mana, apoi în refugiu, în Ardeal, apoi ca adolescent, elev la 
Sibiu şi Făgăraş, ca student la Bucureşti am trăit “epurările”, distrugere a cărţii. Le 
ofer colegilor-persecutori ai mei ocazia de a “repara” (ce cuvânt neîncăpător!) câte o 
părticică din răul făcut, prin culturala cruciadă a lor împotriva păgânului de mine, 
participînd activ, prin minciuni, acuzaţii, calomnii, dar şi prin tăcere, care este nu 
doar “de aur” ci şi de-complicitate la expulzarea mea din ţară si din literatura română. 
Colegii mei, scriitorii, m-au atacat acolo unde este vulnerabil un scriitor: la carte. 
M-au împiedecat să-mi scriu cărţile, toate pe care le-aş fi putut scrie, mi-am măcinat 
timpul (doar timpul? — în tentative de a mă apăra şi de a-mi apăra familia de Răul 
Absolut), iar cele aşternute cu chiu cu vai pe hârtie, fie mi-au fost denuntate la cen- 
zură, la partid, la fraţii noştri “americani” ca fără valoare, mincinoase, negationiste, 
antisemite şi condamnare la inexistentä — nu am mai înşirat volumele respinse 
“dulce”, fără cuvinte, altele decât conspirativele: «Ştii tu...», «Vrei să-mi pun strean- 
gul de gât?», «Eşti nebun?» «Scrie şi tu altă carte...»; apoi volumele întâi acceptate, 
apoi räzgândite: Uşa noastră cea de toate zilele, cea denuntatä de Ivasiuc, respinsă 
de Preda, fiindcă: «Dacă te-ai dat la Tovarăşa...”; volumele Scrisori şi Articole, nu 
doar acceptate dar comandate de Liiceanu (spre bucuria mea...), apoi... Apoi, prin 
gura colegului din prima facultate Sorin Mărculescu, adjunct al său, explicaţia 
orbitor de lămuritoare dată împuternicitei mele la Bucureşti : «Nu avem hârtie...», 
şi, numaidecât, pe alt ton: «Dar manuscrisele rămân proprietatea noastră, Paul nu are 
dreptul să le propună altor edituri...»; la editura Allfa, unde Augustin Frätilä 
deschisese, cu mine (prin Roman intim) o colecţie, “continuată” cu Buzura, cu Toiu 
— dar nu cu Goma, cel care îi predase de un an alte trei titluri... 

Ziceam, deci: confrații scriitori mă loviseră unde ştiau că doare, că se poate 
muri din o astfel de rană: cartea. 

Ei, bine, prin carte (a mea, fiindcă eu nu am sabotat nici o carte, a niciunui 
autor în scurta, dar semnificativa mea activitate de editor în Franţa) să-şi plătească 
vina de a fi atacat cartea altuia: 


Nicolae Manolescu : să editeze pe cheltuiala sa volumele pe care le-a 
denunţat ca “antisemite”: 
- Săptămâna Roşie : 50 000 exemplare 
- Jurnal 2005 : 20 000 exemplare 
- Jurnal 2006 : 20 000 exemplare 
- Jurnal 2010 : 20 000 exemplare 
- Jurnal 2011 (acesta) : 20 000 exemplare 


Gabriel Liiceanu 


- Culoarea curcubeului, ediţie completă: 50 000 exemplare 
- Soldatul câinelui : 30 000 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 107 


- Jurnal 2009 : 20 000 


Gabriela Adameşteanu 
- Jurnale 1-3, Nemira 30 000 
- Jurnale 4-6, Dacia 30 000 


Horia Gârbea 
-Jurnal 2005: 20 000 


Silviu Lupescu 
- “Culoarea curcubeului, «Bärbosul» — ediție completă, nu ciuntită ca cea din 
2005 - 20 000 exemplare 
- Din calidor, ediție nouă 30 000 exemplare 


Dan C. Mihăilescu 
- Jurnale 1-3 25 000 exemplare 


“Radu Ioanid” 
- Săptămâna Roşie 30 000 
- Patimile după Piteşti 30 000 
- Basarabia 30 000 


Mihai Shafir 
- Basarabia 30 000 
- Justa 30 000 


Andrei Oişteanu 
- Săptămâna Roşie 30 00 
- Din Calidor 30 000 


Carmen Muşat, I.B. Lefter 
- Săptămâna Roşie 50 000 


M.D. Gheorghiu, 
- Săptămâna Roşie 30 000 


Augustin Buzura 

- cel care a distrus din ordinul lui impostorului Wiesel volumul de documente 
“Situaţia evreilor din România 1939 — 1941; 

- cel care — cu toate că eu, în 1972, îl propusesem spre publicare, la Gallimard, 
el director al Fundaţiei Culturale România, auzind că mă întorc în ţară, a urlat 
isteric: 

«Goma nu va publica nimic, în editura mea» (o manie la maramureseni: editu- 
rile la care lucrează, fie si ca directori sunt considerate proprietate (vezi şi Ivasiuc); 

- cel care controla (şi financiar) revista Contrafort de la Chişinău, a interzis lui 
Vasile Gârnet şi lui Vitalie Ciobanu de a publica texte de Goma; 

- cel care, invitat la o emisiune TV organizată de Maria Sipoş despre Goma, a 
răspuns: 

«Nu este momentul (sau cazul?) să fie discutat, acum, Goma!» 

- Din Calidor 30 000 

- Arta refugii 30 000 

- Bonifacia 30 000 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 108 


Gabriel Andreiescu 
- Săptămâna Roşie 30 000 


St. Agopian 
- Ostinato - ei, da, este vorba de titlul cacatavencit de către marele comic 
Agopian al romanului cu care mi-am făcut intrarea în lume. Ce-ar fi dacă i-aş batjo- 
cori şi eu titlul cărţii dragi lui astfel: “Tatache de Cacatifea?” 33 000 exemplare 


Varujan Vosganian 
- Alfabecedar 22 000 exemplare. 


Precizez: aceste ediţii — vor purta menţiunea: 

“Cărţi sabotate, condamnate de «colegii» mei, scriitori români -Paul Goma” 
si vor fi distribuite gratuit bibliotecilor şcolare, comunale, orăşeneşti de pe ambele 
maluri ale Prutului, iar cele comercializate vor fi puse în vânzare la o treime din 
costul lor. 

Se înţelege: autorul nu va primi drepturi (de autor). 


I-am făcut loc în această listă a compensatiei suferințelor mele ca scriitor şi 
recentului meu prieten : — “colegi” eram de multă vreme, dar nu a fost vizibilă 
colegialitatea — Varujan Vozganian. 

Pentru eforturile sale din a 24-a oră în favoarea mea, îi fac un cadou nu atât de 
otrăvit pe cât pare: re-editarea Alfabecedarului, în să zicem: 50 000 exemplare (din 
care 20 000, vor fi distribuite gratuit bibliotecilor şcolare, comunale din dreapta 
Prutului, 20 000 celor din stânga Prutului, iar restul de 10 000 vor fi puse în vânza- 
re la o treime din preţul curent) 

Prin urmare nici autorul, nici editura nu va câştiga nimic, ci doar viitorii 
cititori. 

Ştiu că Varujan Vosganian nu se va cobori până la a se... scuza: 

«De unde atâţia bani?», 

fiindcă îi voi re-aduce aminte că Domnia Sa era prezent — mai mult : în con- 
ducerea Uniunii Scriitorilor atunci când Manolescu şi aliaţii săi întru porcării cultu- 
raliceşti şi calomnii interesate mă antisemitizase, pe L.I. Stoiciu îl legionarizase şi-l 
alungase de la Viaţa românească, unde era singurul care lucra, şefu-său Caius 
Dragomir avînd alte preocupări, toate colaterale, ca să le spun aşa — iar Domnia Sa 
tăcuse, deci fusese complice cu Manolescu, Zalis, Ornea, Gârbea la acea imensă 
ticăloşie. 

Bani — destinati editării unei cărți vesele, ca Alfabecedarul - va găsi, el, sena- 
torul şi finantistul strălucit, dar mai ales “sustinätor[ul] al mişcării de unificare a 
României şi Republicii Moldova, crezând că atât timp cât există două ţări (România 
şi Republica Moldova) separate, “poporul român va fi ultimul popor care va purta 
ruşinea de a fi divizat de o frontieră artificială”. 

Din aceste motive — unele mai-aşa, altele, din contra: mai-şi-aşa fac apel la 
Domnia Sa, rugîndu-l să vegheze, să dirijeze, să controleze acest Fond de contribuţii 
Compensative (denumire provizorie) pe care îl văd creat în scopul editării cărților 
mele împiedecate de a apărea şi înmormântate prin tăcere. Alcătuim — soţia şi fiul 
meu — o familie prea săracă pentru a sconta pe un câştig de pe urma cărților ucise de 
co-ciobanii mei mioritici. 

A, că ei, vinovaţii, ei acuzatorii fără probe, ei, aplaudatorii pedepselor-prin- 
nepublicare a cărților numite, vor refuza indignati o asemenea propunere : probabil- 
sigur. În afară de o ardere-la-pungă (mai ales la oltenii Manolescu, Liiceanu, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 109 


Adameşteanu, harpagoni de legendă) ar semnifica şi recunoaşterea că au greşit (cel 
putin), când m-au calomniat şi pedepsit pentru/prin cărți. 

Ne-acceptarea nu mă va mira: doar suntem în România, ţară a tuturor posibi- 
litätilor: un mizerabil denuntätor plătit cu argintii vânzării ca Nicolae Manolescu 
nu-şi va recunoaşte păcatele, în cazul meu: crimele — scaunele obţinute prin 
înşelăciune : preşedinte al Scriitorilor!, prin denunt calomnios : cel de ambasador al 
UNESCO la Paris (ca să facă, ce?: să asculte ca ultima cătană ordinul căprarului de 
la Cotroceni, cel care, la rându-i, execută directiva telaviviotă de a vota împotriva 
cooptării Palestinei în UNESCO, act care i-a dezonorat pe toţi românii rămaşi încă 
pe două picioare?), — iar mai înainte, tot sub stindardul culturii şi moralei dâm- 
boviteline şi al teologului Bakonsky fiul nedesmintit al poetului realist-socialez, de a 
“ignora” onorarea disidentului chinez, încarcerat pentru că se manifestase ca apărător 
al drepturilor omului, aceste plăți ale trădării, el le va considera, cuvenite, lui, 
ciobanului care a crăpat capul altui cioban pe când dormea... 

Nu-i voi da în judecată pe curajoşii pedepsitori ai mei (fără teamă că vreodată 
li se va da peste bot, doar ei au fost, vor fi totdeauna cu Puterea): am fost de două ori 
învins de “Justiţia românească”: când i-am dat în judecată pe călăii securiști — în 
frunte cu Iliescu şi cu Pleşită (şi nu s-a găsit altă solutiune de stingere a acţiunii decât 
declararea mea... decedat, prin procurorul Eduard Ilie), apoi când am intentat proces 
holocaustizatorilor, cei care mă acuzaseră, fără probe, de antisemitism, principalii 
vizati: Manolescu, Oişteanu, M.D. Gheorghiu, Carmen Muşat, Vianu, Gabriel 
Andreiescu, Boris Mehr, I.B. Lefter fiind apärati de “Biroul de avocaţi Muşat & 
Asociaţii”, după numele securistului Gheorghe Muşat, tată (ori soţ) al şefesei revis- 
tei Observator Cultural, tribună a antisemitizării mele, prin securistul-sionist 
“R. Ioanid” — altfel ar fi motivat judecătoarea Anton inocenta acuzaților, prin faptul 
că, în România libertatea de expresie le este respectată calomniatorilor oficializati - 
în nici un caz calomniaţilor? 

Voi publica acest Anunţ întru apărarea mea?, a cărţilor mele ?, a dreptăţii cum 
o concep eu, împotriva profitorilor, impostorilor, hoitarilor-autori-de-cärti, prin 
mijloacele aflate la îndemână, iar de la Domnia Vostră, Domnule Varujan Vosganian 
voi aştepta cât va fi să fie răspunsul cuvenit. 


Vă salută, 
Paul Goma” 
x 
Aliona Grati mi-a trimis Timpul Chişinău cu un text de Nina 
Corcinschi. 


“Ars poetica lui Paul Goma* 

Paul Goma nu îşi formulează principiile poetice... 

Cu toată faima de care se bucură Paul Goma atât în spaţiul româ- 
nesc, cât şi în afară, creaţia sa literară nu a avut parte de o receptare 
adecvată, pe potriva talentului său. 

În vizor s-a aflat întotdeauna omul politic, disidentul anticomunist 
si mai putin scriitorul, pe care multi s-au grăbit să-l eticheteze 
reactionând bolnăvicios la ascutimea limbii lui vituperate, demolatoa- 
re şi nu după valoarea propriu-zis literară a operei sale. 

Cartea Alionei Grati Paul Goma. Iniţieri în textul literar, 
apărută la Editura Arc, 2011 este mai întâi de toate, o încercare teme- 
rară de a impune în şcoală, începând cu cea generală, un mare proza- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 110 


tor care, deşi s-a născut aici şi a scris toată viaţa despre Basarabia, până 
la ora actuală rămâne un continent aproape necunoscut de elevi. Cartea 
face parte dintr-un proiect al Editurii Arc, intitulat Cartea care te 
salvează, prin care operele scriitorilor incluşi în curricumul şcolar şi în 
programa universitară sunt analizate pe cât e posibil de integral şi 
accesibil în acelaşi timp. 

Mai apoi, trebuie remarcat şi faptul că, dincolo de intenţia didac- 
tică, cu tot ce presupune aceasta: claritate, concizie, exerciţii etc., car- 
tea este o primă monografie dedicată creaţiei literare a lui Paul Goma. 
Un mare merit al autoarei e că reuşeşte să abordeze un scriitor com- 
plex, labirintic, cu cele mai fine şi moderne instrumente de analiză, 
evitând deopotrivă discursul ştiinţific sofisticat, dar şi stilul rigid, sec 
şi uscat al ghidurilor didactice. Creaţia lui Paul Goma este văzută din 
perspectiva cel putin dublă a criticului literar şi a conferentiarului 
universitar, de aceea, cartea este utilă atât pentru mediul academic, 
unde scriitorul trebuia demult să fie în capul listei, cât şi pentru 
cititorul nefilolog. 

Autoarea analizează concentrat cinci „ficţii”: Din calidor, Arta 
reFugii, Ostinato, Bonifacia şi Alfabecedar, fiecare dintre ele, 
ilustrând artistic câte o dimensiune tematică predominantă: mitul 
copilăriei, drama istoriei şi a exilului, universul concentrationar, 
iubirea pentru femeie şi modelarea în cuvânt. Aceste linii tematice, 
avertizează Aliona Grati, se regăsesc împletite în toate cărțile lui Paul 
Goma, lectura lor, presupunând „un exerciţiu de cuprindere simultană 
a mai multor teme, registre stilistice, voci etc.”. 

Ne este descoperit pas cu pas un prozator pe cât de credibil în 
materie de conţinut, pe atât de modern în explorarea celor mai radi- 
cale experimente literare. Cercetătoarea este preocupată de noutatea 
poeticii acestui scriitor, care a ajustat legile compoziționale romaneşti 
la fluiditatea visului şi a imaginaţiei, la clocotul primar al emoţiei, la 
patima trăirilor personale. 

Pentru Paul Goma literatura este triumful libertății şi a creati- 
vitätii absolute. Aliona Grati îl vede pe scriitorul basarabean drept un 
spărgător de tipare, prin configurarea unui nou cronotop românesc - cel 
al calidorului casei de la Mana, perceput ca „buric al pământului”, 
„osie a lumii”; prin impunerea unei variante alternative a tipului literar 
basarabean, şi anume figura răzvrătitului, cea care se opune resemnării 
tipologice a contemplativului învins de contingent; prin dimensiunea 
zguduitoare a tragismului unei umanitäti încarcerate; prin dezläntuirea 
erotică care atinge pragul metafizic, primar al sentimentului; prin 
„hedonismul lingvistic” şi experimentările insolite în spaţiul limbaju- 
lui şi al arhitectonicii romaneşti. 

Interpretările Alionei Grati lărgesc calea unei necesare reVeniri 
acasă a artistului. Circulaţia în sens invers ar fi lectura cărţilor lui Paul 
Goma, care, ne asigură autoarea, este „una din şansele noastre de a 
intra în contact şi în rezonanţă cu literatura (post)modernă europeană”. 

Nina Corcinschi” 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 111 


x 


Pe măsură ce înaintez /retrogradez în boală, devenind tot mai 
handicapat, mă mir de îndiferența-mi faţă cu moartea. Niciodată 
nu am fost impresionat de moarte, acum şi mai puțin decât 
înainte, când puteam merge, puteam ieşi - fie şi până la farmacie. 

La urma urmei nimic nu s-a schimbat, în mine: am rămas 
acelaşi - doar cu “oarecari impedimente”. 

Singura îngrijorare: ce voi face atunci când nu voi mai putea 
scrie? 

Nu voi scrie - simplu. Şi mă voi stinge ca o lumânare care 
şi-a consumat ceara: un pâl-, -pâit, două... - şi gata! 


Miercuri 8 februarie 2012 


Miercuri, 8... 
Zile pierdute. Dar ce-aş fi făcut dacă nu le-aş fi pierdut? 


Vineri 10 februarie 2012 
Mariana Pasincovschi îmi trimite: 


vă transmit mai jos un text pentru Jurnal. Nu a apărut 
niciodată, dar cred că l-aţi văzut împreună cu argumentul, el 
reprezentând concluziile: 


Paul Goma. Vocatia totalitätii auctoriale prin biografie şi literatură 


Disidentul român cu cea mai mare faimă europeană din ţară, opunându- 
se Sistemului Comunist cu preţul timorării şi al excluderii din societate, des- 
tinul celui care avea să devină un mare prozator a cunoscut o curbă descen- 
dentă, transpusă în operă, omul contribuind la minimalizarea scriitorului. Cu 
un debut ,,nesemnificativ” în 1968, dar deja cu o experienţă penitenciară în 
spate, Paul Goma are de la început, prin Ostinato, un succes complet în 
Occident, fiind însă calomniat şi interzis în România, nevoit a alege calea 
exilului de unde nu a revenit nici astăzi. 

Deşi restituit, după 1989, printr-un număr semnificativ de cărţi apărute 
în ţară, scriitorul cade într-o nouă dizgrație devenind, în urma publicării 
Jurnalelor, indezirabil. Ascunse într-o severă eclipsă, cum avea să scrie Ion 
Simut, biografia şi literatura lui Paul Goma sunt amânate de indiferența con- 
temporanilor, concludente fiind în acest sens recenziile şi cronicile denigra- 
toare care pun la îndoială literaritatea textelor scriitorului, reducându-le la 
biografie şi document. Cu toate acestea, „expresie a dublei sale experienţe, 
de viaţă şi de literatură”, romanele prozatorului atestă o dimensiune pro- 
fundă, explorată de exegeti notorii şi dovedind, cum bine precizează acelaşi 
critic literar, că „proza izvorăşte din biografie, dar se instalează în regimul 
autenticităţii şi se proiectează în teritoriul ficţiunii” [1]. 

Dacă într-o primă etapă contează mai mult miza estetică, efortul de con- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 112 


structie şi de elaborare într-un stil cât mai personal, maturizarea prozatorului 
privilegiază directetea mesajului, autenticitatea experienţei trăite, contempo- 
raneitatea limbajului, forţa simbolului, echilibrului discursului, punerea în 
balanţă a documentului istoric şi a excursului eseistic, înclinația naturalistä, 
verticalitatea valorică şi condiţia morală conferind operei o notă de originali- 
tate. Pornind de la experienţele traumatizante din operele de debut, în ciclul 
autobiografic naraţiunea lui Paul Goma regăseşte savoarea paginilor clasice, 
imaginarul trenând asupra Calidorului, zugrăvind o lume de basm în care 
posibilitatea de comunicare cu transcendenta nu poate fi sfărâmată decât de 
invadarea istoriei. 

Construite pe două planuri: cel al unui spaţiu mitic, edenizat, văzut fie 
din perspectiva unui copil de la cinci la nouă ani fie, mai târziu, din perspec- 
tiva adolescentului sau a maturului, dar şi al violenţei politice, declanşate 
după ocupaţia sovietică din 1940, romanele ciclului autobiografic oferă posi- 
bilitatea recuperării unei „vârste de aur” şi, odată cu ea, a unui loc binemeri- 
tat în literatura română, uzurpat, de altfel, de dimensiunea disidentei anti- 
comuniste. Prinse între două lumi şi continuatoare a canonului carnavalesc al 
romanului european, în tradiţia consemnată de M. Bahtin, ele răspund unei 
necesităţi de a transcende lumea reală şi timpul prezent, eliberându-se de sub 
domnia lui „aici” şi „acum”, transferându-se într-un spaţiu predilect reveriei 
şi idilismului. 

Astfel, născută dintr-o confruntare a prozatorului cu societatea, scriitu- 
ra este liberă până la un anumit punct, această libertate având sens numai prin 
raportare la lumea ideală la care aspiră protagonistul, paradoxal fiind faptul 
că singura realitate a acestei lumi ideale este cea pe care i-o conferă expe- 
rienta individuală a eroului. Pornind, aşadar, de la realitate şi drapând-o în 
ficţiune, autorul îşi investeşte opera cu nostalgia unei libertăţi totale, de unde 
poate pleca şi unde se poate întoarce „de mână, din, în, spre calidorul casei 
din Mana: buricul pământului. Osia lumii”. Se poate observa, totodată, o 
îmbinare a Haosului cu Cosmosul, pornind de la statutul de exilat al autoru- 
lui, situat în universul Haosului, trecând prin operele de debut, aparţinând 
aceleiaşi dimensiuni, şi până la proiecţiile mirifice din operele de maturitate, 
situate în universul Cosmosului. Odată cu jurnalele are loc revenirea la 
dimensiunea infernului, a non-comunicării la care îl supune societatea, 
împingându-l spre urma traumelor existenţiale, „unicele paradisuri rămânând 
cele pierdute”, după cum avea să sutinä Camus. 

Descriind, în primul roman al ciclului autobiografic, universul idilic al 
primei copilării, latura istorică şi formativă din cel de al doilea roman, Arta 
Refugii, deşi interferată de cea a copilăriei transilvane, va domina cantitativ, 
ca urmare a precipitării ritmului istoriei, marcând „prima ruptură definitivă 
în timpul fără durată al copilăriei”. Exteriorizat şi deschis dintru început, tra- 
seul autobiografic va ilustra interiorizarea naratorului care, rămas singur, va 
percepe suferinţa la intensitate maximă, devenind tot mai conştient de meca- 
nismul istoriei. Putem vorbi, aşadar, continuând linia primului roman, despre 
o clasificare a modelelor de supravieţuire: Adaptare, Opunere, Profit, dar şi 
Acceptare a condiţiei de înfrânt. Dacă în Din Calidor protecţia spaţiului 
matern îi permite naratorului să distingă doar primele categorii, impactul cu 
„tragedia nudă, neechivocă a istoriei”, soldat cu refugiul în Transilvania, 
deportarea saşilor dar, mai ales, cu deportarea, în Siberia, a unchiului 
Popescu, împreună cu familia, dezvăluie şi o altă fatetä a realităţii, când eşti 
pus în situaţia de a lua decizii pripite, cu riscul de a greşi sub imperiul fricii. 
Apelând la monologul interior, alegând rememorarea sau confesiunea în faţa 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 113 


unui interlocutor real, dând dovadă de o adevărată măiestrie de observator şi 
de portretist, introducând în text slogane, constelații de simboluri, culori şi 
senzaţii, prozatorul va trasa deja câteva direcţii importante, desfăşurate şi 
dezvăluite în celelalte romane. Chiar dacă majoritatea fragmentelor sunt 
întretăiate de nota istorică, definitorie şi cu un volum însemnat în scrierile 
prozatorului, centrul paradisiac şi visător, scăldat în apele pre-memoriei şi ale 
pre-existenţei, schiteazä o oază mirifică în care reveriile fericite ale anima-ei 
reuşesc să găsească loc de ancorare şi refugiu. Astfel, plecând de la aceste 
aspecte, se poate observa că, pe lângă acel Paul Goma grav care a incomodat 
şi a dat naştere unor generalizări nu tocmai fericite, există şi un Paul Goma 
care se joacă cu aşteptările cititorului, ba, mai mult, îl şi invită la acest joc, 
făcându-l complice, prin memorarea involuntară a unor expresii şi proverbe 
deformate, sau prin dorinţa relecturii. 

Rescriind istoria scrisă, dar şi orală, cu înclinaţie spre demitizare, Paul 
Goma face o radiografie a societăţii, uzând de tehnica palimpsestului, ironi- 
zând subproductiile comuniste, pactul scriitorilor cu sistemul şi ilustrând cu 
exactitate atmosfera de creare a „omului nou”. Reuşind să „scrie cum îi 
vine”, limbajul va reflecta această opţiune a scriitorului devenind un sălaş al 
inversiunilor, al deformărilor lexicale, al întreruperilor sintactice, al treceri- 
lor de la o persoană la alta, al schimbării timpurilor verbale, al retrospectiei 
sau introspectiei, al jocurilor lingvistice cu predilecție către oralitate, inovaţii 
lexicale, ludic şi ironie. Persiflând melodramatismul şi ironizând romanul 
carnavalesc, Paul Goma nu va propune o soluţie neaşteptată, în sensul vechii 
tradiţii („Deux ex machina”), pe care o ridiculizează, situând-o în discordantä 
cu logica interioară a narativului. Din contra, naratorul va pregăti cititorul 
pentru verdictul final, reflectând asupra literaturii şi prezentând foarte clar 
poziţia abordată. 

Deşi ar da impresia unei continuitäti, aceleaşi elemente ale unui sistem 
infect planând asupra scrierii, al treilea volet al ciclului autobiografic va 
aduce un filon al diferenţei, constituind începutul definirii procesului de 
creaţie. Fără a ocupa primul plan, ca urmare a vârstei adolescentine, părinţii 
îşi vor găsi şi de astă dată un loc deloc neglijabil în roman, presupozitiile 
tatălui, verticalitatea de nezdruncinat, împreună cu invențiile lexicale ironice 
la adresa sistemului ale mamei, demonstrând o diferenţă netă între basarabeni 
şi localnici. Cu toate acestea, singura barieră de netrecut, chiar şi pentru 
basarabeni, va rămâne, în continuare, frica de deportare, ea manifestându-se 
sub diverse aspecte în roman şi continuând să îşi lase amprenta atât asupra 
personajelor, cât şi asupra sistemului care, tot sub imperiul fricii, va ordona 
epurarea bibliotecii. 

Folosind metafora, uzând de sunete, culori şi mirosuri, autorul va da 
curs imaginaţiei introducând, într-o lume a lucrurilor pe dos, fragmente 
poetice, născute sub impulsul reveriei, tulburând adesea ,,indentitatea 
confortabilă a autorului, naratorului şi a personajului”. Venind din preaplinul 
biografic, răbufnirile scriptoriale vor constitui adevărate tornade ale 
voluptăţii cuvântului, oscilând între moderato şi allegro, dându-ne posibilita- 
tea de a filtra diegeza prin ocularizare sau auricularizare. Intentionând să dea 
o definiţie romanului, de părere că „modul în care prozatorul priveşte lumea. 
Şi o scrie” determină calitatea prozei, textul lui Paul Goma devine un roman 
care se naşte sub ochii noştri. Materializându-şi acest obiectiv, cu predilecție 
asupra propriei scrieri, autorul realizează un joc ingenios din îmbinarea 
textului citit cu cel scris, iar transpunerea de la o persoană la alta, precum şi 
de la un timp verbal la altul, anulează distincţia între realitate şi ficţiune. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 114 


Mester al limbajului, scriitorul nu se rezumă doar la a-şi auzi cuvintele, ci 
transmite această dragoste pentru sonoritätile lexicale cititorului, determi- 
nându-l să ia parte la unirea contrariilor. 

Spărgând graniţele între viaţa care se vietuieste şi cea care ia consistenţă 
din actul scrierii, identificând actul biografic cu actul creator, autorul recur- 
ge la „posibilitatea dedublării, distantarea eului de sine însuşi, autoreflecta- 
rea ca gest creator primordial”[2]. Desfăşurată într-un prezent etern, perpe- 
tuu, acţiunea se proiectează pe ecranul conştiinţei imediate, prezente, eul 
narativ comunicând acum, hic et nunc. Petrecut în virtutea convenției 
ficţiunii, „în armura unei alte identități”, el „se scrie şi ştie că e scris [...], se 
vede biografiat. Se vede văzându-se”[3]. Rezultă, astfel, o dedublare a sine- 
lui, o naştere a supra-eului, a cărui voce începe să domine eul de drept. 
Luându-l în posesie, acesta îi ordonă ce să facă, urmărindu-l insistent, până 
în clipa contopirii, a colaborării şi a permutării ierarhice. Recurgând la 
utilzarea mărcilor de subiectivitate prin utilizarea pronumelui personal „eu”, 
autorul are grijă să ofere prezumția unei participări maximale la actul comu- 
nicational prin recurgerea la tehnica jurnalistică a lui „tu”, (pro)nume care nu 
va constitui doar destinaţia, ci şi sensul comunicării. Totodată, în cadrul aces- 
tui joc interactiv, autorul apelează la principiul sinestezic, sau al asocierii per- 
ceptiilor senzoriale provenite de la două sau mai multe simţuri, mai ales de la 
simţul văzului, mirosului şi al auzului. Această tehnică literară, ca formă de 
transpunere metaforică, ca expresie stilizată a unei atitudini metafizic-esteti- 
ce faţă de viatä[4], va deveni, prin lumea pe care o reprezintă, complementul 
direct al verbului „a contempla”, dând visătorului impresia de a fi acasă în 
universul imaginat. 

Asfel, iniţiat în atletism dar, mai ales, în cursa pentru roman, naratorul 
devine şi concurent şi spectator, întâlnindu-se cu faţa nevăzută a lucrurilor. 
Încercând să recupereze o parte ştearsă a istoriei, el răstoarnă convențiile sta- 
bilite în epocă, deconspiră mecanismele, ironizează subproductiile comunis- 
te, apetenta pentru literatura haiducească, romanele istorice, într-un cuvânt 
realismul-socialist, optând pentru o scriitură neîncorsetată, liberă, cu încli- 
nație către eros şi pitoresc. Pornind de la optativul — „dacă aş fi şi eu scrii- 
tor”, realizând un joc între autor şi personaj, el realizează un cadru de basm 
în care lumea ca oglindă a sa şi opera ca oglindă a lumii coincid, romanul 
contopindu-se cu viaţa, viaţa însăşi devenind roman. Cu un număr consistent 
de pagini, ultimele volume ale ciclului autobiografic reprezintă o provocare 
pe care Paul Goma o lansează cititorului, îndemându-l să ia parte la jocul 
dintre ficţiune şi realitate şi să descopere, într-o sinestezie a simţurilor, arta 
scriiturii. Dacă, în primele romane, obiectivul scriitorului este de introduce 
lectorul pe terenul biografiei şi al ororilor trăite şi de a le face cunoscute, 
adresarea directă prin apostrofarea acestuia, începută încă din romanul Astra, 
va deschide porţile unei comuniuni desăvârşite în Romanul Intim. 

Îmbinând arta cuvântului cu capacitatea de asimilare a vieţii, Paul 
Goma se situează atât în perspectiva adolescentului, cât şi a maturului, citind 
romanul pe măsură ce îl scrie şi percepând lumea prin cele cinci simţuri. 
Dorindu-şi un lector activ, capabil să „înveţe aşteptarea” şi să descopere 
adevărul din vocalitatea silabelor, motivul aşteptării, transferat cititorului, 
devine o sursă de echilibru, întreţinând şi dirijând acţiunea într-un roman în 
care un detaliu neimportant devine un factor determinant, în măsură să expri- 
me o filosofie a vieţii. Totodată, aşteptarea exprimă dorinţa unei schimbări, 
într-o atmosferă de tensiune în care istoria nu pierde nicio ocazie de a-şi arăta 
„colții trivialitätii”. Înconjurat de simbolul perfecțiunii (rotundul) încă din 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 115 


primul volet al ciclului autobiografic, romanul Din Calidor, Paul Goma 
denotă dorinţa de perfecţiune a scrierii, intensificată de la un roman la altul, 
într-o ascensiune echivalentă cu maturitatea, experienţa de viaţă şi de lectură. 
Simţind nevoia unei destäinuri absolute, el învinge, prin comunicarea cu 
cititorul (căruia îi dă chip de femeie), solitudinea, situându-se în acelaşi plan 
valoric şi invitându-l la reprezentatia unei comuniuni depline între actori si 
spectatori. 

Adăpostit în spaţiul intim al coşarului, declanşând o reverie a secu- 
rităţii, prozatorul revine la siguranţa sălaşului dintâi, devenit centrul unei 
lumi care nu cunoaşte ostilitatea, ca izvor nesecat al casei onirice. Aşezat în 
intimitatea acestui spaţiu şi istorisind, sub auspiciile noului regim, povestea 
inepuizabilă a vechiului, textul edifică, pe o fundaţie ludică, semnificaţii 
debordante, într-o înläntuire eufonicä ce pune în mişcare întregul aparat nara- 
tiv. Încarnând sensul într-o substanţă verbală, aşezată în căuşul unei vocabu- 
le, Paul Goma o oferă, printr-o întindere de mână, transcendentei, într-o 
complicitate a lectorului fără de care sacralitatea însăşi şi-ar epuiza obiectul. 
Narant potential, stimulând povestirea prin indiferenţa-i afişată, cititorul 
devine participant al actului narativ, într-un dialog profetic cu povesti- 
torul evocând, între un „şi-atunci” şi altul, întregul traiect al experienţei 
revelatoare. 

Formându-se în răspăr cu Ceilalţi, creându-şi o figură, un stil şi chiar o 
problematică inconfundabile, cum bine avea să observe Virgil Podoabă[5], 
trăindu-şi existenţa după cum o scrie, Paul Goma recuperează, prin operă, 
neuitatul, punând viaţa în slujba literaturii, sacrificându-şi familia şi existenţa 
pentru a pune, mai apoi, literatura în slujba vieţii. Cu o conştiinţă de exilat, 
prozatorul redobândeşte, prin scris, libertatea, sfidând spaţiul angoasant al 
exilului şi revenind, chiar şi după 34 de ani de refugiu politic, acasă, în 
perfecțiunea sferică a Calidorului, cu nostalgia celui care nu mai are nimic de 
pierdut. Motivat să umple golul produs de înstrăinare, scriitorul se apleacă 
asupra literaturii, urcând pe scara cuvântului ca într-un coşar, nevăzut de 
nimeni cu-adevărat, şi de nimeni auzit în clipe de restrişte „tocmai pentru că 
e (s.n.) atât de la vedere”[6]. Univers singular care „creează ca un Dumnezeu, 
comandă ca un rege şi munceşte ca un sclav”, Paul Goma confirmă şi astăzi 
— înstrăinat, bolnav şi fără mijloace de subzistență —, verticalitatea morală, 
refuzând să facă compromisuri şi hrănindu-se din nemărginita iubire a fiului 
care a trebuit să suporte, pe nedrept, consecinţele izgonirii părinţilor din 
Paradisul natal. Asumându-şi responsabilitatea civică de a nemuri prin scris 
fapte, evenimente şi oameni, Paul Goma nu lasă să fie confiscată, prin tăcere, 
„însăşi memoria colectivă: adică însăşi istoria, înseşi rădăcinile neamu- 
lui”[7], glasul răsunându-i ferm chiar şi într-un corp fără vlagä: 

„Noapte mai puţin grea. 

Drept care, cu forţe noi (sic), înzecite (faţă de zero?), mă năpustesc la 
Şcoala Normală de la Mana, că tot refuză actualii guvernanti de la Chiş'nău 
să recunoască necesitatea urgentă, stringentă a Istoriei Românilor, a Limbii 
române, a demnităţii faţă de Ocupanţii bolşevici. 

Cine este cel mai liber om? Cel care a pierdut totul şi a rămas doar cu 
chelea puţi”. Ca mine. 

Sfera. Va fi... sferică, strălucitoare, albastră (de la albastrul cerului 
Manei), i se va vedea rotunditatea dominatoare, în acelaşi timp potolitoare, 
de la Orhei, ba chiar şi de mai dincolo de el. 

Noaptea... Noaptea, de la Orhei, de pe dealurile Isacovei, dinspre 
Curchi, ba chiar de pe la Vatici, se va vedea sfera... împrăştiind raze — prin 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 116 


ferestrele descăpăcite prin motoraşele fotovoltaice care ştiu ele, dragele, cum 
şi ce să facă... 

Asta fiind vederea de departe. De aproape... 

«Coaja» va fi bortilită-frumos şi dotată cu deschizături automatizate, 
ca Institutul Arab de la Paris, din Coasta Catedralei Notre-Dame... [8]. 

Confirmând faptul că „grandoarea unei opere cere o viaţă grandi- 
oasă [9], simțind în permanenţă nevoia de comunicare, dorindu-se a fi înţeles 
şi nu compătimit, Paul Goma sfarmă bariera dintre realitate şi ficţiune, dintre 
biografie şi literatură, transpunându-şi viaţa în text, făcând corp comun cu 
naratorul, în slujba principiului estetic, şi dovedind că, pentru el, „condiția 
ontică şi cea morală a scriitorului sunt una”[ 10]: „Talent — dar cine nu are (cu 
carul) dintre scriitorii români?! 

Numai că doar cu talent se scrie poezie. Proza, romanul cere şi altceva. 
Am găsit acel altceva doar la Panait Istrati, la C. Stere — şi la un rus: 
Soljenitin: coloană vertebrală” [11]. 


[1] Ion Simut, Reabilitarea ficţiunii, Editura Institului Cultural, Bucureşti, 2004, p. 192 

[2] Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 69 
[3] Adriana Babeti, prefaţă, în Roland Barthes, Romanul scriiturii. Antologie, traducere de 
Adriana Babeti şi Delia Sepetean Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987, pp. 26-27 

[4] René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, Traducere de Rodica Tiniş, Studiu intro- 
ductiv de Sorin Alexandrescu, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967, p. 119 
[5] Metamorfozele punctului. În jurul experienţei revelatoare, Editura Paralela 45, Piteşti, 
2004, p. 287 

[6] Paul Goma, Roman Intim, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 218 

[7] Virgil Podoabă, op. cit, p. 267 

[8] http://www.paulgoma.com/jurnal-2011/, Jurnal 2011 ianuarie-noiembrie, pp. 1233-1234 
[9] Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-operă, Editura Cartea 
Românaescă, 1981, p. 138 

[10] Virgil Podoabä, op. cit, p. 

[11] Paul Goma, apud Dinu Mihail, Paul Goma sau predica în pustiu, Editura Magna-Princeps, 
Chişinău, 2010, pp. 63-64 


Sâmbătă 11 februarie 2012 


Ieri am primit textul integral al Marianei Pasincovsci. leri şi 
azi l-am citit. Bucurie mare. 


Miercuri 15 februarie 2012 


În aceste trei zile am citit volumul Paul Goma: Scriitura 
disidentei, de Ancuta Maria Coza, 500 pagini de format mare, 
apărut în Colecţia Academica de la TipoMoldova. Cu eforturi, cu 
pauze (vederea, vederea...), mi-a procurat o mare bucurie. l-am 
scris de alaltäieri, încă nu mi-a răspuns. 

Aştept cu nerăbdare sosirea volumului Omul din Calidor de 
Petru Ursache, anunţat de acum vreo lună. 

Este pe terminate studiul Marianei Pasincovshi, din care am 
reprodus în jurnal fragmente. O editură din Germania s-a oferit să 
îl tipărească, dar nu am înţeles condiţiile - şi, bineînţeles nu i-am 
dat autoarei nici un sfat. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 117 


Vineri 17 februarie 2012 


Din ce mai puţin bine. Transpir sălbatic. Nu mai sunt capa- 
bil de nimica. Noaptea mi-a devenit nesuferită : de cum mă culc 
- în Jur de orele şase-şapte seara - încep lupta cu asudatia. Tot la 
o oră şi jumătate trebuie să schimb bluza de pijama (ciudat: asud 
de la brâu în sus) şi feţele de pernă (de vreo trei zile am făcut 
bube în cap, mai ales la ceafă. Cum îmi asudă... capul, trebuie 
să-mi schimb des şi feţele de pernă. Pe la 6-7 încetez asudul - ce 
folos: sunt gata-stors. Prima grijă: fac o baie lungă, îmbrac o 
bluză curată, faţă de pernă asisderi şi dau drumul la maşină - 
plină! Îmi fac doi litri de ceai (2 litri), îl beau în jumătate de ceas, 
apoi îi trag cu apă. Multă apă. Multă. După o jumătate de oră 
cobor, urc rufele, le întind la uscat... 

Si zac. 

Nu ştiu câtă vreme o voi mai duce-o aşa. 


Duminică 19 februarie 2012 


Tot aşa - dar nu chiar aşa. Până pe le orele 2 (noaptea), trans- 
piratie ; de la orele 2 : pace. Am şi atipit un pic. Nu înţeleg 
“mecanismul”, am renunţat să-l caut. 

Mi-au diminuat interesul, mi-a scăzut memoria. 


Miercuri 22 februarie 2012 


Flori Bălănesc îmi transmite un text dintr-o revistă biseri- 
cească: 

(...) “Acatistul sfintilor din inchisorile gerului comunist nu poate fi 
complet fara "Patimile dupa Pitesti”, de Paul Goma. Am detectat: "Despre 
Pitesti nu se vorbeste, despre Pitesti se tace". Temnita a fost un detector crud. 
Nu pot sa ii judec pe cei care au apostaziat, in urma chinurile bestiale. Dar 
martiriul ramane ultima instanta care ne verifica "teoria" crestina. 
Reeducarea de atunci inca are sechele. Unii gardieni de atunci, acum pensio- 
nari, neaga totul. Frica imensa si socurile traite (si provocate) nu au trecut... 

Inca un text "siropos"? Sper ca nu. Doar o reflectie: nu putem trece de 
detectorul prigoanei, daca nu am dobandit discernamantul. Sa fim vigilenti, 
sa priveghem, sa nu fim prinsi cu garda jos si sa nu ratam iubirea eterna. 
Lupta aceasta are o miza enorma: sa nu suferim in iad! Nu stim cand si daca 
va reveni prigoana. Insa noi punem Ierusalimul ca inceput al bucuriei noas- 
tre si Te asteptam, Mire al inimilor noastre vindecate!” 


(...) preot Marius, amartalos. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 118 


Sâmbătă 25 februarie 2012 


Altfel rău. Nu poci pentru ca să descriu răul recent. 

(Re) întrebare: Cât o voi mai duce aşa? Bine-bine, o voi duce 
cât o voi mai duce, dar după aceea? 

După aceea: nimic. 

Regretul va fi unul: că nu voi apuca măcar o tranşă din 
pensie. Fiindcă bănuiesc: că cum moare titularul, că cum 1 se 
şterge şi pensia, limpede. Au tras băieţii securetii de timp, cât să 
ajung la limită. Şi nici nu este sigur că voi apuca “o pensioarä”, 
înainte de a pleca. Fiindcă ei au timpul la mână: Manolescu, 
Gârbea, Irina Hona, Chifu, Stefan Agopian şi ceilalti băgători de 
seamă pe la Uniune. Parcă îl aud pe Tatache de catifea, glumitind 
subţire: 

«Ce-i mai trebuie pensie, acum când e în pragul morţii?» 

Chiar aşa: ce-mi mai trebuie pesnie - acum, în pragul morţii? 
Nu mai aştept cugetătura lui Gârbea-Caloriferistul, îmi ajunge 
Agopian: acum vreun an-doi îi scăpase pe pieptii cămăşii o 
mărturisire; cică Manolescu îi recomandase şi lui să voteze pen- 
tru intrarea în Uniune a lui C.T. Popescu şi a lui Cristoiu. 
Verticacalul Agop mărturisea hârtiei că el nu avea nici în mân’ 
nici în clinică cu cei doi - ba chiar avusese nişte contraziceri cu 
ipochimenii desenati de Manolescu drept catindati - dar... S-a 
gândit, s-a coit, până la urmă i-a votat pe ambii doi (CT Popescu, 
Cristoiu), zicîndu-şi că va fi stund Niki ce ştie de ţine atât de mult 
la aceste piscuri al literaturii - mai ales ale moralei - de ce să 
nu-i facă pe plac jupânului? 

Cum Agopian este umorist din tată-n strănepot, în legătura 
cu mine ar fi zis... 

Dar ce contează ce-ar fi zis el despre autorul cărţii 
“Prostinato”? 


Duminică 26 februarie 2012 


Din “Jurnalul lui LIS”: 
Citez din Radu Humor: 


"Dle FIR 

Din pacate nici Dorin Tudoran nu mai este ce pare a fi (si asta doar 
pentru unii, care nu-l vad cat de gol este si continua sa-l trateze ca pe un 
dizident)! 

Se pare ca tot ce a emigrat (indiferent din ce motive si mai ales cum) a 
fost atins/ajuns de mana lunga a iudeo-masoneriei, platindu-si scump blidul 
de linte ! 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 119 


Singurul dintre cei mai cunoscuti care nu a acceptat blidul de linte este 
respectabilul Paul Goma, o constiinta/nuca prea tare pentru falcile/boturile 
lor manjite de toata mizeria acestei lumi. 

Si de aici si tot felul de probleme insurmontabile peste care de unul singur, 
fara a fi ajutat de niste romanii patrioti Paul Goma nu poate trece ! 

Cine prefera burta plina in loc de suflet cinstit, mai devreme sau mai tar- 
ziu se va trezi cu un imens gol nu numai in pantece, ci si in locul unde ar fi 
trebuit sa existe o constiinta de om demn si iubitor de neam si tara !” 


Ce tâmpenie va mai fi făcut disidentul Dorin? Va fi pactizat 
(iar cu “Radu Ioanid”?) - a făcut-o, a repetat-o. S-a ţinut pe după 
cap, în continuare, cu N. Manolescu? Nu se vindecă Dorinul 
nostru nationale. Mărturisesc: nu m-a mai precupat soarta “disi- 
dentului” de când am aflat că se întredisidentizează cu cu alde 
Ernu Uresescovici. 


x 


Tot din “Jurnalul lui LIS”, extrag: 


“Extraordinar e că se dă flagrant de gol şi faţa schimonosită a intelec- 
tualilor de curte cu această ocazie, protestele din stradă despärtind apele şi 
scoțând în față gunoaiele elitei oportuniste româneşti. Atâta imoralitate nu s- 
a mai pomenit. Dacă te solidarizezi cu protestatarii de azi, eşti un om mort 
pentru... Grupul de Dialog Social? Marile conştiinţe ale neamului sunt azi 
marii profitori fără coloană vertebrală, care s-au făcut de râs. Ce voiam să vă 
spun: protestatarii din Piaţa Universităţii au provocat o victimă şi în rândul 
membrilor GDS — în persoana unui cunoscut regizor, Sorin Iliesiu care s-a 
solidarizat cu ei şi a cerut demisia lui Băsescu! Urmarea? Haita din GDS l-a 
exclus ieri pe Sorin Iliesiu din GDS... Uitasem de acest Grup, l-am tot igno- 
rat (aşa cum am ignorat şi revista de rea-credinţă ,,22”, închinată lui Băsescu; 
refuz s-o mai citesc de ani de zile, de când a venit Băsescu la putere), fiindcă 
demult nu mai contează, nu e credibil din nici un punct de vedere, în el e adu- 
nată toată pleava cea vestită, bine răsplătită de regimul Băsescu. De curiozi- 
tate, iată cum arată lista scurtă a mizeriei ascunse sub preşul GDS (preiau de 
pe cotidianul.ro): 

Sinecuri pentru prietenii Cotrocenilor 

Mai multi membri ai GDS — unii chiar din garda nouă — au fost răsplătiți 
pentru serviciile aduse Palatului Cotroceni si PDL. lată-i pe cei care sunt 
acum în funcţii [sublinierile mele, P.G.]: Cătălin Avramescu — fost consilier 
prezidenţial, actualmente ambasador; Horia-Roman Patapievici — şef al 
ICR; Vladimir Tismăneanu — şef al ICCMER; loan Stanomir — şef al 
ICCMER; Alexandru Lăzescu — director general al TVR; Monica Macovei, 
Cristian Preda — europarlamentari; Sever Voinescu — deputat. (Chiar dacă 
ultimii trei au fost aleşi, desemnarea lor drept candidaţi ai PDL a reprezentat 
o recompensă, mai ales că ei nu erau membri ai partidului.) La 1 februarie, 
ziua excluderii lui Ilieşiu, mai erau în funcţii Teodor Baconsky — fost amba- 
sador, fost ministru şi Rodica Culcer — fostă şefă a celui mai important 
departament din TVR. Tot la capitolul foşti demnitari poate fi încadrat şi 
Andrei Pleşu. 

Demnitätile deţinute de Mircea Diaconu (senator PNL) şi Răzvan 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 120 


Popescu (preşedinte CNA) nu se datorează apartenenţei la GDS. 
Alţi prieteni ai preşedintelui 

Printre membrii GDS se regăsesc şi câţiva dintre propagandiştii porto- 
calii, cei mai notorii fiind Andreea Pora, Andrei Cornea, Thomas 
Kleininger şi Gabriel Liiceanu. 

Revista „22” condusă de Rodica Palade (redactor-şef) şi Andreea 
Pora (redactor şef-adjunct) este o publicaţie exclusivistă pentru autorii care 
preamăresc regimul. În afara membrilor GDS, în „22” mai publică Dan 
Tăpălagă, Cristian Pătrăşconiu, Tia Șerbănescu, Brânduşa Armanca, 
toţi corifei ai slovei portocalii. 

Dintr-un grup de opoziţie, GDS a ajuns un grup care e făcut preş la 
picioarele lui Băsescu, nimic mai dezonorant. Halal intelectuali! Mi se rupe 
inima că sunt şi membri în GDS, ţinuţi în GDS în umbră, şi poate că nu 
merită să fie blamati la grămadă (Doina Cornea, Mihai Sora, Marius Oprea, 
Mircea Diaconu, sau Stere Gulea, Adrian Cioroianu şi Şerban Rădulescu- 
Zonner; personal, regret că disidentul Radu Filipescu, preşedintele GDS, e 
astfel compromis; în locul lui mi-aş da demisia). Sorin Iliesiu a reuşit să 
calce pe muşuroiul din GDS. Redau azi doar finalul din scrisoarea lui des- 
chisă „către colegii din GDS”, legată strict de incidentul solidarizării lui cu 
protestatarii: 

«Stimaţi colegi, 

Aşa cum v-am mai scris, în seara de 14 ianuarie a.c., în cadrul emisiu- 
nii de televiziune de la Antena3 a d-nei Alessandra Stoicescu, sub impresia 
vizionării în direct a reprimării deosebit de violente a manifestantilor care 
protestau legitim şi nonviolent în Piaţa Universităţii, am făcut un apel uma- 
nitar către aceia dintre dvs. care sunteţi actuali sau foşti demnitari ai regimu- 
lui Băsescu, să-i sunati pe domnii Băsescu şi Boc să dispună încetarea 
reprimării deosebit de violente şi de asemenea, ca să le spuneţi că România 
are şi ea dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti, la 
fel cum a fost posibilă Primăvara de la Praga. 

Având în vedere că în câteva minute urma să înceapă Ziua Culturii 
Nationale, 15 Ianuarie (ziua naşterii lui Eminescu), mi-am exprimat dispera- 
rea că este “celebrată” într-un asemenea hal şi l-am întrebat pe Horia 
Patapievici cum poate să-l accepte pe Traian Băsescu, care este un monu- 
ment de incultură, ca preşedinte de onoare al Institutului Cultural Român, 
considerând că Mihai Eminescu ar trebui să fie preşedinte de onoare al ICR, 
nu Traian Băsescu — cel care a devenit Scheletul nostru din dulap. 

Stimaţi colegi, cred că inclusiv datorită apelului meu umanitar, repri- 

marea violentă a încetat aproape integral după 15 ianuarie. Le mulţumesc 
celor care sunt sigur că i-au sunat pe domnii Băsescu şi Boc pentru a dispu- 
ne încetarea reprimării violente. 
A doua zi după apelul meu umanitar din 14 ianuarie, dl Andrei Oisteanu v- 
a trimis tuturor — numai mie nu mi-a trimis! — un mesaj e-mail cu neadevăruri 
şi calomnii referitoare la ceea ce aş fi spus în respectiva emisiune tv. l-am 
răspuns imediat ce am citit mesajul dânsului (pe care l-am primit din întâm- 
plare, indirect) că probabil nu a văzut emisiunea şi a fost dezinformat. V-am 
trimis tuturor link-ul unde poate fi accesată înregistrarea emisiunii pentru a 
constata adevărul celor spuse de mine. Speram că dl Andrei Oişteanu îşi va 
cere scuze după ce va viziona emisiunea. Nu am primit nici un mesaj de 
scuze. 

Pentru ca lucrurile să fie extrem de clare, anexez în finalul acestui mesaj 
transcrierea integrală a intervențiilor mele în acea emisiune. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 121 


Am făcut această transcriere special pentru a demonstra neadevărurile 
şi calomniile d-lui Andrei Oişteanu la adresa mea, vehiculate de dânsul în 
mesajul e-mail pe care l-a trimis, în 15 ian. a.c., tuturor celor 53 de membri 
ai GDS cu excepţia mea. 

Chiar în fraza de introducere, dl Andrei Oişteanu a vehiculat trei 
neadevăruri.: «eri, într-o atmosferă isterică, Sorin Iliesiu a tunat si fulgerat 
împotriva GDS-ului în studioul TV Antena 3, si a transmis în direct un ulti- 
matum către “colegii mei din GDS”, somându-i să semneze imediat apelul 
său prin care el, membru marcant al GDS, cere demisia preşedintelui.» 

Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, toate afirmaţiile d-lui Andrei 
Oişteanu sunt neadevărate: nu am „tunat si fulgerat împotriva GDS-ului”, nu 
am „transmis în direct un ultimatum către colegii mei din GDS”, nu am 
„somat colegii din GDS să semneze imediat apelul” prin care cer demisia 
preşedintelui şi a guvernului. 

DI Andrei Oisteanu a continuat cu încă un neadevär: «În plus, Sorin 
Ilieşiu a cerut colaboratorilor apropiaţi ai lui Băsescu, nominalizându-i pe 
Horia Patapievici, Andrei Pleşu si pe alţii, să pună mâna imediat pe telefon 
si să-l convingă pe Băsescu să demisioneze».Nu am cerut absolut nimănui 
să-l convingă pe Băsescu să demisioneze, ci am spus: „vreau să fac un apel 
umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvin- 
te sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă 
nu l-au sunat, şi Să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la 
Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Si noi avem dreptul la o 
revoluţie de catifea!” 

În fraza concluzivă, dl Andrei Oişteanu a apelat la o incredibilă calom- 
nie: «Este o formă intolerabilă de delațiune publică si de îndemn la linşaj 
mediatic (N.R.: ceea ce a spus Sorin Iliesiu la Antena 3, în seara de 14 ian. 
a.c.)»Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, nu am denunţat pe nimeni, nu 
am îndemnat la linşajul mediatic al nimănui. 

Aştept aşadar scuzele de rigoare, domnule Andrei Oişteanu. Sper să nu 
fiu obligat să vă dau în judecată pentru calomnie. Dacă acest lucru se va 
întâmpla, voi apela la câţiva colegi să fie martori în proces, în primul rând la 
preşedintele nostru, Radu Filipescu. 

Domnule Andrei Oişteanu, practica neadevărului şi a calomniei îmi 
aminteşte de metodele folosite de înaintaşului dvs., tovarăşul Leonte Răutu, 
supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”. 
Nu ar fi prea târziu să regretati sincer şi să dezavuati cu claritate, în paginile 
Revistei 22 a GDS, crimele înaintaşului dvs. Ar fi o condiţie a reformării 
GDS în situaţia în care nu vă veţi retrage. 

1 februarie 2012 

Cu încredere, Sorin Iliesiu» 


Nota mea: Pe indivizii subliniaţi (sic sic) i-am semnalat 
totdeauna în însemnările mele. Pe “Oişteanu” sunt surprins să-l 
întâlnesc în această “dimascâri”; vorba unchiului său Leonte 
Oighenştein-Răutu şi a tătânelui, Mişa Oighenştein, fostul direc- 
tor al Institutului Capetelor Pătrate de la Bucureşti, “imeni Ştefan 
Gheorghiu. Îl credeam mai normal - nu e decat un dobitoc. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 122 


Luni 27 februarie 2012 


Nu-mi iese din minte intervenţia ticălosului “Oişteanu” în 
legătură cu Ilieşiu. Aceasta borâtură, acest holocaustolog - avînd 
şcoala de acasă a lui Leonte Răutu, sinistrul unchiulet; a lui 
tată-său, fostul director al StefanGheorghiului de tristă faimă, 
avîndu-l profesor pe incalificabilul Serge Moscovici, bolşevic de 
viţă veche şi ucenic pe analfabetul Ion Vianu, cel care n-a ştiut 
nimic-nimic-nimic din ceea ce ştia toată lumea din România, dar 
de când şi-a găsit iudaitatea a rostit - sententios, cum altfel - tot 
felul de idioţenii şi calomnii. Astfel, eu am devenit, “basara- 
beanul antisemit” şi observ că nu se mai poate opri din creti- 
nisme rostite din guşa lui de curcan autoisterizat. 


Miercuri 29 februarie 2012 


Mă simt mai puţin foarte rău - dar-însă-totuşi: nu ştiu pe ce 
se bazează constatarea, fiindcă transpir şi mai abundent, slăbi- 
ciunea picioarelor e şi mai accentuată, pierderea memoriei 
tot-mai, tot-mal... 

Cred că am zis şi eu, ca să mă încurajez. Am mare nevoie de 
o încurajare, fie şi doar din partea mea. 

M-am mormolocit, maică. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 123 


Joi 1 martie 2012 
Să ne fie de bine Întâiul Martie. 
Vineri 2 martie 2012 


Flori Bălănescu îmi dă o veste ne-rea: cică se va face, dar 
s-a am oleacă de răbdare. 

Din ce-am trăit până acum? Nu din - puse cap la cap - “leci 
de răbdare? 


x 


Preotul Dorin Octavian Picioruş : 


“Paul Goma[16] (născut pe 2 octombrie 1935, la ora două dimineaţa, 
„în cătunul Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei'[17]) a devenit o prezenţă 
online| 1 8]...cu operă downloadabilă în mod gratuit... deşi unele dintre cărţile 
sale sunt şi în rafturile librăriilor româneşti. 

Din ce în ce mai bolnav şi mai obosit...ajutat însă de fiul său, care 
manageriază saitul, Paul Goma ne dăruie la sfârşitul fiecărei luni încă o parte 
din Jurnalul său, deopotrivă cu însemnări personale şi cu largi preluări din 
media online sau din corespondenţa personală. 

De ce Paul Goma a decis să fie la îndemâna cititorului de azi? Pentru că 
îi pasă de opera lui...şi îl interesează ca ea să infuzeze adânc în mentalitatea 
românească. 

Iar viitorul e de partea lui Paul Goma...pentru că informaţia şi creaţia 
artistică sunt şi vor deveni din ce în ce mai mult valori universale la care se 
poate accede instant la nivel online. 

În curând, în mod sigur, se va rezolva şi problema traducerii la nivel 
larg. Utilitare online tot mai specializate vor traduce instantaneu un text cu o 
acuratețe foarte mare. 

Nu vor înlocui ele dexteritatea şi delicatetea unei traduceri persona- 
le...dar ne va duce aproape de o citire bună a unui text. 

Atunci va fi nevoie doar de operă de arătat...pentru că şi chinezul şi 
americanul şi francezul vor veni şi vor citi, pe limba lor...ceea ce tu ai scris 
pe limba ta... 

Ce sentiment îmi dă Lista completă[ 19] a unui scriitor ca Paul Goma? 
Că marea operă înseamnă trudă... şi că fiecare carte e un fragment din viaţa 
lui...oferit spre înţelegere. 

Dar, în acelaşi timp, că opera trebuie protejată şi bine administrată pen- 
tru ca ea să ajungă, în condiţii optime, la cititor. 

Paul Goma ne oferă documente despre el, în relaţie cu fosta Securitate, 
mărturii de viaţă, publicistică, 20 de volume de Jurnal, un dicţionar, 19 
romane, 3 dări de seamă autobiografice şi file video personale. 

De la scrisul mult...la prezenţa video...de la recuperarea istoriei la 
vehementa faţă de diverse derapaje umane...Paul Goma este el însuşi, cu 
autoritatea senină a celui care e trecut prin viaţă şi cunoaşte nuanțele profun- 
de ale limbii române. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 124 


Şi pe cât pare de incisiv şi de brutal cu nedreptätile...pe atât e de 
delicat...şi de omenos când vine vorba de relaţiile interumane. 

Citindu-i paginile de Jurnal am descoperit o istorie vie, o istorie care îşi 
poartă demnitatea cu durere dar şi cu încredere în viitor. 

Pentru că opera lui, dăruită online, e cea mai bună dovadă de încredere 
în viitor, în cei care se pot şi se vor schimba prin forţa mărturiei scrise sau 
vizuale. 


Da, oameni buni. Cât balsam poate aşterne pe “inima” mea, 
numai rană “părerea” unui preot. Din fotografii înţeleg că Popa 
Picioruş este aşa cum scrie. Ceea ce e rar pe vremea noastră. 


Sâmbătă 3 martie 2012 


Din Jurnalul lui LIS: 


“Radu Humor martie 2nd, 2012 at 21:55 

Un martisor pentru altfel de dame (de consumatie rapida!) 

“Tubitor” de Lilium Candidum... Your comment is awaiting moderation. 

Sa ai atatea subiecte pentru postari de exceptie si sa-ti alegi tocmai o 
expresie pe care nici macar n-ai inteles-o bine, doar ca sa te incadrezi in 
tematica dictata mi se pare suficient pentru a mai descoperi o facatura, pana 
acum atent manipulata, spre a putea fi oricand reorientata. 

Da tovarase Dorin Tudoran, nu stiu ce nr de agent ai, dar stiu in schimb 
ce-ti lipseste : 

Independenta pe care te-ai scremut atat s-o faci cat mai vizibila, dar ai 
sfarsit spre a o scapa in balta peste care te-ai refugiat, de jena laturilor pe care 
le servesti cu o scarba demna de toata jena ! 

Cand Basescu ajunge subiect de umor involuntar in cel mai reprezen- 
tativ forum european, semnand penibil, un acord si mai penibil, dar mai ales 
impovarator pentru Romania, care se obliga, ca asa vrea muschiul contractat 
al lui Basescu (ca-n celebra experienta cu broasca, intre timp inghitita de un 
oltean de-al vostru). sa contribuie anual cu cel putin 500 de milioane la 
pusculita UE, luati de la gura amaratilor de romani, bagand seu in carne grasa 
cum se spune: roll, 

marele dizident Dorin Tudoran nu gaseste alt subiect de pamfletz dam- 
bovitean decat sa rastalmaceasca o spusa a lui Crin Antonescu, singurul 
politician cu care basescu pierde si prin neprezentare (a lui Crin) 

Cand presul Basescu ajunge sa insulte o tara ca Olanda spunand, cu 
experienta lui de corsar, ca doar nu Constanta sau Tulcea sunt porturile prin 
care se fac cele mai mari tranzactii criminale, trafic de droguri, armament, 
carne vie, etc, ci chiar prin Roterdam aflat intamplator in tara lalelelor, pe 
care le gasise pline de virusi, nefiind lasate sa intre in Romania, scriitorul 
Dorin Tudoran isi face datoria colegiala de a-si atentiona colegii ca in caz de 
venire la putere a liberalilor, a lui Crin Antonescu in special (cel pe care 
nu-l pot inghiti mediocrii nici cu lamaie, ca scoicile, nici cu sare ca tequila), 
libertatea presei va fi suspendata. 

Ceea ce au inteles pana si un Marian, Cartianu sau Pora se face a nu 
intelege chiar fiul lor, al securistilor, uns cu toate alifiile, cremele si premiile 
ce-i cad la ceas de seara, facandu-l pe marele stapan al oceanului si a marilor 
manevre sa mai traga o fuga si pe aici, ocazie cu care sa-si mai negocieze 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 125 


principiile si baremurile . 

Nu intelege ca Antonescu le-a spus alcatuitorilor de pegra gazetareasca, 
ca dupa ce nu vor mai fi platiti pe cap de calomnie, indreptata fara exceptie 
impotriva Opozitiei, vor trebui sa se dedice din nou jurnalismului, profesiu- 
ne din care se poate trai si cinstit, nu numai mizerabil, asa cum o fac unii 

Unora li se spune ca imbatranesc urat, unuia ca asta poti sa-i spui ca se 
prostitueaza urat si contribuie prin jocul dublu, al carui maestru a fost si 
ramane, la starea si mai accentuata de confuzie a intelectualitatii romane ! 
Dar de peste gard, printre ostrezte, orice potaie se viseaza dulau de stana, in 
stare sa alunge si lupii, nu numai somnul ratiunii 

Radu Humor martie 2nd, 2012 at 22:13 

Acum se explica si aparent inexplicabilul atacat impotriva altui "fiu al 
lor”, Volodea Tismaneanu, al carui post probabil ca i-a fost promis. ca vorba 
aia” nu-i prost cel care promite, ci cel care-o inghite ! 

Din pacate nesimtitul care cataloga drept PEGRA manifestantii ce 
indura frigul si bastoanele jandarmilor (dar si insultele unor nemernici) a 
ramas in post, desi ceilalti doi Baconschi si Orban au fost de mult schimbati! 
Dovada ca individul le are mai mari si Dorin Tudoran mai are de asteptat ! 

Dar mai ales de prestat, la coorul puterii si la gatul Opozitiei, dar mai 
ales a celui mai periculos dusman al ciumei portocalii, Crin Antonescu, 
postarea Lilium Candidum ne fiind suficienta si nici prea convingatoare 
deoarece spre cinstea lor s-au gasit destui care sa-i scranteasca intentia de 
denigrare parsiva ce se vroia un semnal de alarma de genul : 

Sau mai pe sleau ca sa priceapa tot stapanul ( ca merita banul !): 

Atentie !! Nu-l lasati pe Crin Antonescu sa vina la putere, ca...” 


Dar ce Dumnezeu va mai fi comis amicul Dorin? Nu ştiu 
unde să-i caut produsele şi sunt pasabil obosit de tudorănii. 


Duminică 4 martie 2012 


Flori Bălănescu: 


“SÂMBĂTĂ, 3 MARTIE 2012 Scrisoare către con-facebook-işti 

Îi rog pe toţi aceia care au tendinţa de a pune pe pagina mea fotografii, 
colaje, texte care fac apologia puterii să se abţină. Vreau ca această pagină, 
ce-mi poartă numele, să mă reprezinte, totuşi, pe mine! Nu mă supăr dacă 
primesc felicitări, flori, linkuri de informare. Nu sunt absurdă. 

Care-i marele schepsis, că peste moaca lui Iliescu o lipesc pe-a lui 
Băsescu sau pe-a lui MRU? Sunt nevoită să mă repet: sunt crescuţi din 
aceeaşi tulpină, cioburile unei singure oglinzi, care s-a spart în decembrie 
1989, dar nu pentru a dispărea în nebuloasa defetismului românesc, ci pentru 
a difuza în toate straturile poporului român tratamentul cu picătura diversio- 
nistă a unei false democraţii (e democraţie numai pentru ei, care-s "mai egali" 
decât noi). În decembrie 1989, frica noastră, a majorităţii, de Securitate (a se 
citi comunism) a devenit o grea, şi se dovedeşte intratabilă, amnezie. 
"Organele n-au mâncat niciodată pâinea degeaba" spunea Soljenitîn, şi cred 
că nici azi, când s-au privatizat monopolizând România, nu o mănâncă 
degeaba. Goma spune "Securitatea este Răul Absolut". Desigur, expresiile 
sunt aplicabile unui context ce trebuie cunoscut, însă mentalitätile şi ideolo- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 126 


gia aferente sunt recurente. 

“Lumea are tot atâtea centre câte fiinţe vii există în ea. Fiecare dintre 
noi este centrul lumii, şi universul se despică în două când ti se şuieră în faţă: 
Eşti arestat!” zice Soljenitin. Iată de ce eu nu cred în Ion Iliescu-Traian 
Băsescu-Mihai Răzvan Ungureanu- Vladimir Tismăneanu etc. etc. etc. Emil 
Constantinescu sau Crin Antonescu nu sunt decât nişte măşti tragi-comice. 
Într-o ţară în care comunismul a căzut oficial de la conducerea statului de 22 
de ani este inadmisibil, este de-a dreptul criminal să îti bati joc de toate vic- 
timele autentice ale comunismului printr-o pseudolege a lustraţiei. Să ne 
lustrăm între noi, să ne rotim niţel, să le aruncăm fraierilor de cetăţeni români 
nişte praf în ochi, să-ncingem hora împăcării naţionale de ochii comunităţii 
europene — par să spună ei. Pe mine nu mă interesează unde şi cu cine s-a 
şcplit comandantul de detaşament MRUngureanu, întrebarea mea este: de ce 
unii ca el au ajuns acolo unde sunt? De ce V. Tismăneanu, care nu s-a remar- 
cat prin niciun gest de ieşire din linie înainte de 1989, ba, dimpotrivă, îşi per- 
mite să-l înlăture pe Paul Goma. De ce acelaşi îşi permite să îşi aducă priete- 
nii într-o comisie pentru „analizarea dictaturii comuniste” şi, mai ales, mă 
interesează de ce intelectualii români sunt atât de ahtiati să se încălzească la 
pieptul cald al puterii. Nu mă atinge deloc nici reproşul că aş fi nedreaptă cu 
Băsescu pentru că, vezi Doamne, a fost singurul preşedinte de după 1990 care 
a întins o mână empatică basarabenilor. Pardon? Să ne amintim un singur caz 
(nesemnificativ vor spune unii). Cine îşi mai aminteşte cum a fost expulzat 
Alexandru Vakulovski din România (când fotbaliştii de pe diverse meridiane 
primeau cetăţenia română în două săptămâni)? S-a iscat o mică furtună de 
presă, la care am participat şi eu. Abia în urma acesteia s-a luat decizia săă se 
mai umble puţin pe la regulile de accedere la cetăţenia română. Nu pot să-i 
suport pe cei care îndeamnă de 22 de ani la linişte, nonviolentä şi, mai ales, 
la răbdare. Păi câte popoare sunt la fel de „liniştite”, de „nonviolente” şi de 
îndelung-,,räbdätoare” ca al nostru? Un popor atât de tăcut, resemnat şi dedu- 
blat încât a „scăpat” de comunism printr-o lovitură de stat (în care copiii 
ideologiei şi-au depăşit părinţii asasinându-i) supranumită strategic de artiza- 
nii ei — revoluţie. 

Acum trebuie să aşteptăm rezultatul întâlnirii lui MRU cu Filat, mâine 
ce trebuie să mai aşteptăm? Astea nu-s decât chestii diplomatice. Realitatea 
rămâne mereu aceeaşi, pentru românii de dincolo şi de dincoace de Prut. 
Pentru că în decembrie 1989 puterea în statul român a fost preluată de garda 
de rezervă, iar acum au ajuns în frunte pionierii cu ambiţii politice, crescuţi 
în puf de familiile lor privilegiate, pe când românii, repet: în majoritatea lor, 
trăiau în lipsuri, unii härtuiti şi arestaţi de instituţiile represive ale statului 
comunist care i-a pus la adăpost pe toţi aceşti băieţi bine scoliti din zilele 
noastre. 

Aşadar, îi avertizez pe toţi aceia care mai trimit pe pagina mea de face- 
book însemne ce fac apologia puterii că le şterg, fără comentarii, însă ar fi 
mai bine dacă nu aş avea ce să şterg. Aşa sunt eu — căpcăună. Cui nu-i place 
cum sunt să posteze în altă parte. Nu am timp şi energie de pierdut în false 
dispute. Am convingeri bine delimitate. 

Si nu acord prezumția de nevinovăție niciunui tovarăş din fruntea 
bucatelor: 

- până ce acela nu va ieşi în piaţa publică să se căiască în faţa poporu- 
lui român, explicând de ce statul român de drept (în care dreptatea este 
împărţită de o Justiţie coruptă până-n măduva centrilor vitali ai naţiunii) nu 
l-a repus în drepturi pe Paul Goma cu toate onorurile ce se cuvin unui om care 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 127 


s-a sacrificat pentru o comunitate care nu îl merită; 

- până ce nu şi-a cerut iertare sutelor de mii de oameni care au înfundat 
puşcăriile comuniste şi urmaşilor acelora executaţi sumar la marginea dru- 
murilor, pădurilor, în Valea Piersicilor - la Jilava, în subteranele Gherlei, 
celor împuşcaţi în sârma ghimpată şi în atâtea alte locuri, copiilor născuţi în 
puşcării — şi celor care şi-au recuperat măcar unul dintre părinţi şi acelora 
care nu şi-au cunoscut niciodată părinții; 

- până ce intelighenţii neamului — deveniți marionetele puterii — nu vor 
explica de ce nu le-a plesnit obrazul de ruşine când i-a ruşinat un om simplu 
ca Vasile Paraschiv, prin refuzul de a primi o medalie din mâna unui 
preşedinte care a condamnat comunismul de ochii lumii. 

- până ce ministrul de Justiţie nu va face o declaraţie publică în care să 
explice de ce o instituţie a statului de drept, membru al Uniunii Europene, nu 
se autosesizează (nici când este sesizată — sic!) în legătură cu faptul că încă 
mai există români cu statut de refugiaţi politici; să ne spună şi dacă nu cumva 
este responsabilitatea instituţiilor statului de drept să găsească rezolvare 
urmărilor nefaste ale regimului totalitar care a stăpânit România şi românii 45 
de ani. Cu atât mai mult cu cât acest stat democratic şi-a trecut în CV şi con- 
damnarea comunismului. Cine a mai auzit de condamnare fără rechizitoriu, 
fără judecată? Comuniştii, că ei au practicat-o 45 de ani, cu ajutorul 
Securităţii, Miliției, Procuraturii, Tribunalelor. Chiar trebuie să avem 
continuitate şi în privinţa asta? 

Chiar aşa, suntem blestemati ca în ţara noastră oamenilor de la Putere 
să nu le fie niciodată ruşine?” 


x 


A murit şi Dan Rusiecki - Dumnezeu să-l ierte. Acum câţiva 
ani a fost pe la mine, la Paris. Pe atunci nu ştiam că este tatăl 
Cristinei Rusiecki - cu ea avusesem o convorbire sau două - să 
aibă odihna meritată. 


x 


A murit şi Gavril Vatamaniuc. Nu l-am cunoscut, dar 
auzisem numai bine despre el. 


Luni 5 martie 2012 


Nimic nou. 

Ba da: Mi-a telefonat editorul meu, Cucu. A fost la Iaşi, 
unde a fost lansată cartea lui Petru Ursache, Omul din Calidor. 

Mariana Pasincovschi a dat doctoratul şi a primit supremul 
calificativ. Draga de ea, fata tatii. 


Marţi 6 martie 2010 


Ceva mai puțin foarte rău. Dar tot nu mi-am venit în fire, 
plutesc în neştiut şi în nememorie. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 128 


Miercuri 7 martie 2012 
Ca şi în noaptea precedentă : multă transpiratie secătuitoare. 
Vineri 9 martie 2012 


Bedros Horasangian a scris iar, memorabil, în Observator 
cultural despre Politkovskaia şi Putin. 
Câinii latră, caravana trece. 


* 


Aliona Grati îmi trimite: 


“LITERATURA DINTRE PRUT SI NISTRU 
Scris de NINA CORCINSCHI 
Iniţieri în textul literar al lui Paul Goma 

O apartie care încheie fericit anul editorial 2011 este cartea Alionei 
Grati Paul Goma. Iniţieri în textul literar (Editura Arc). Autoarea ne oferă, 
sub forma unei micro-monografii, o introducere în creaţia unuia din cei mai 
prolifici complecsi scriitori români, tratat de conationalii săi critici literari cu 
destulă şi suspectă indiferenţă. După mine, e semnificativ faptul că o reme- 
diere a acestei situaţii vine de la bastina lui Paul Goma. Nu e vorba neapărat 
de Orhei, dar tot în „Basarabia rainică” se întâmplă evenimentul. 

Cartea ne oferă analize concise pe marginea a cinci romane ale lui Paul 
Goma: Din calidor, Arta reFugii, Ostinato, Bonifacia şi Alfabecedar, 
fiecare dintre ele ilustrând artistic câte o dimensiune tematică predominantă: 
mitul copilăriei, drama istoriei şi a exilului, universul concentrationar, 
iubirea pentru femeie şi modelarea în cuvânt. Aceste linii tematice, averti- 
zează Aliona Grati, se ramifică în alte micro-teme, se potenteazä şi 
nuanteazä reciproc. Tocmai de aceea, autoarea ne propune o lectură simul- 
tană şi o abordare complexă a textului literar al lui Paul Goma, mai ales că 
principiul arhitectonic adoptat se explică prin predilectia scriitorului pentru 
muzica lui J. S. Bach, al cărui dramatism de adâncime irupe în partituri poli- 
fonice ale liberätii dezläntuite şi neîngădite de rigori. 

Aliona Grati este preocupată de noutatea poeticii acestui prozator care, 
după ea, a avut o contribuţie deosebită la afirmarea romanului românesc 
modern, „atât în ceea ce priveşte noutatea de viziune, cât şi sub aspectul 
funcţionalităţiii textuale”. Deosebit de atentă la nuanțele imaginarului artis- 
tic, exegeta identifică la Paul Goma un nou cronotop românesc — cel al 
calidorului. În memoria afectivă a prozatorului, viaţa la Mana este „o stare în 
calidor”, prin configuraţia lui de nici afară, în istorie adică, nici înăuntru, în 
spaţiul mirific, perfect securizat al domesticului. Perceput ca „buric al 
pământului”, „osie a lumii”, calidorul este punct de plecare, dar şi staţie 
terminus a tuturor trăirilor naratorului. De acolo începe periplul inițiatic al 
copilului şi tot acolo revin concentric reflectiile adultului, atemporalizând şi 
eternizând spaţiul copilăriei. Cronotopul configurează şi construcţia roma- 
nului, modelând-o circular, cu mişcări narative de du-te/vino şi cu alternarea 
planurilor interior/exterior, epic/analitic. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 129 


Modernitatea scriitorului o probează şi personajele care-i populează 
romanele. Aliona Grati semnalează noutatea prozatorului, care sparge galeria 
tipică, propunând o variantă alternativă a personajului literar basarabean, şi 
anume figura răzvrătitului, cea care se opune resemnării tipologice a 
contemplativului învins de contingent. Edificator este momentul în care tatăl 
lui Păulică îşi joacă propria cruce de pe mormânt, într-un dans al vieţii şi al 
morţii. Bufonada tatălui, consideră autoarea, se înscrie în linia tradiţiei 
carnavaleşti a rebeliunii spectaculare, prin care elanul vital triumfă neînvins 
de istorie. 

Dacă tatăl constituie principiul dinamic, mişcarea pe orizontală, mama, 
dimpotrivă este principiul vertical care adânceşte, „entitatea statică, zeitatea 
lului”. Paul Goma dezvoltă un cult deosebit al mamei, fiinţă axială, de care 
scriitorul rămâne mereu legat prin „ombilicul intact”. Fiecare femeie iubită 
de el are ceva din forţa sacralizată a mamei şi toate împreună desemnează 
feminitatea care „iradiază iubire, generozitate, maternitate, siguranţă, natura- 
lete, senzualitate, pe contrasens cu pasiunea furibundă a priorităţii intoleran- 
te, a acaparării agresive şi a puterii brutale”. Sentiment total, iubirea nu 
exclude nimic din ceea ce i-ar putea ştirbi autenticitatea. Impudicitätile de 
orice natură, care ar putea fi suspectate ca fiind „porno”, au la Paul Goma 
„ceva din sacralitatea riturilor, ele întruchipează dezmätul sacru al pubertätii 
si restabilesc dimensiunile „făr-de-bătrâneţii”. 

Dacă Din calidor este romanul erosului, reflectat prin simţul, gustul, 
mirosul unui copil, romanul Bonifacia este „o poezie a deliciilor senzoriale”, 
în care dragostea respiră nestingherit şi cu toată forţa unui adolescent. Pentru 
a exprima cât mai plenar iubirea faţă de Bonifacia, autorul explorează toate 
zonele limbajului şi resuscitează toţi neuronii memoriei afective, frizând 
sensul originar, metafizic al erosului. 

Fundamental în scrierile lui Paul Goma este dramatismul, cel care şi 
dictează experimentele de limbaj şi construcţie, configurând structura discur- 
sului artistic. Scriitorul cu o memorie a suferinţei, pe cât de lucidă, pe atât de 
neîndurătoare, n-a lăsat nimic din cruzimea călăilor săi în tăcere şi uitare. În 
structura romanului Ostinato, Aliona Grati remarcă două filoane viguroase: 
universul concentrationar, cu toate instrumentele de tortură pe care călăii le 
utilizează pentru a animaliza omul, pentru a-i nimici umanitatea şi o altă linie 
— cea a întemniţatului care aspiră la libertate. Astfel că imaginea terifiantă a 
închisorii se conjugă cu alte contrasubiecte fictive, infiltrate în discuţiile unor 
deţinuţi intelectuali, cum ar fi experimentele muzicale, explorările puterii de 
revelaţie a visului, reflectiile literare, trucurile imaginaţiei, acestea fiind 
modalităţi prin care se poate materializa gustul libertăţii chiar şi în cadrul 
celui mai morbid penitenciar. 

Pentru a transmite viziunea cosmarului, a imensei dureri suferite de 
întemnițați, scriitorul apelează la tehnici narative, care-l individualizează 
drept un reformator al esteticii romaneşti.Suvoaiele nestăvilite de cuvinte, 
sfărmarea codului sintactic convenţional, deformările morfologice, rupturile 
şi re-compunerile lingvistice etc., arată căile prin care libertatea de a crea se 
revarsă într-o poetică cu totul deosebită, desemnând cu precizie stilul Goma. 

„Niciun alt scriitor, afirmă Aliona Grati, n-a pătruns atât de adânc în 
substratul limbii române literare pentru a o recrea din interior (...). O dovadă 
în plus este şi Alfabecedarul, una dintre cele mai originale şi necanonice 
cărți în cadrul creaţiei lui Paul Goma şi în cel al literaturii române în 
general”. Cele 33 de mii de cuvinte noi, adunate în Alfabecedar, sunt o probă 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 130 


de rarisimă inventivitate lingvistică şi o sursă de satisfacţii estetice. 

Cartea Alionei Grati este o convingătoare analiză a vigorii artistice 
etalate de prozatorul Paul Goma, a cărui lectură este pentru noi nu doar 
datorie morală, ci şi răsfăţ într-o zonă a ficţiunii unde libertatea respiră cu 
toată forţa.” 


Luni 12 martie 2012 


Flori Bălănescu îmi trimite: 


“Viorel Ilişoi: “Stralucitor. Povestea de coma a unui reportaj (1) 

March 12, 2012 by Filed under: Din laptopul unui zetar 

Din nou la graniţa cu Basarabia, după 20 de ani (Fotografii de Flori 
Bălănescu) 

Un bun reporter nu se îmbată niciodată în timpul documentării. Acesta 
este un principiu de fier al jurnalismului de calitate. L-am descoperit în 
ultimii ani, de când m-am despărţit amiabil de alcool. Pe măsură ce renunţ, 
cu vârsta, şi la alte bucurii, descopăr noi şi noi principii ale acestei meserii 
fascinante. 


Un strop din această înţelepciune târzie mi-ar fi prins bine în toamna lui 
1992, la primul meu reportaj din Basarabia. Pe atunci aveam ficatul tare, 
dispretuiam înţelepciunea şi îi ocoleam pe înţelepţi. De câte ori îmi amintesc 
de acea aventură mă îneacă regretul că am ratat un reportaj mare din cauza 
betiei. Şi simt în gură gustul ciudat al acelei băuturi blestemate: surcele şi 
caramele cu vagă aromă de toporaşi. 

Pe la începutul lui noiembrie '92 mi-am ordonat să trec Prutul. Voiam 
să ajung în Mana, satul natal al lui Paul Goma. Citisem deja de două ori “Din 
Calidor. O copilărie basarabeană”. Mi se părea — şi nu cred nici acum că mă 
înşelam — una dintre cele mai frumoase cărţi din lume. M-a zguduit la prima 
lectură, m-a încântat la a doua. Voiam să scriu un reportaj fierbinte. O para- 
lelă între satul din carte, un Macondo românesc, şi satul real, abia scăpat de 
un an din imperiul sovietic. 

leşeam prima oară din ţară nepunând la socoteală incursiunea din 1990, 
când cu Podul de Flori. Atunci s-a deschis graniţa pentru câteva ore, au 
trecut oamenii cu miile dintr-o parte în alta. Am pătruns doi metri metri în 
interiorul Basarabiei şi am fraternizat cu nişte localnici, chiar pe malul apei, 
până ne-am făcut critä. Porniti cum eram, era cât pe ce să bem şi frontiera. 


Emotie şi salam 

Am trecut aşadar Prutul cu emotie şi cu salam. 

Lucram atunci la “Timpul”. Tipăream revista la Chişinău, că era mai 
ieftin. Aveam colegi care se duceau săptămânal la Chişinău, la tipografie. De 
la ei am aflat că fraţii noştri moldoveni nu obişnuiesc să-ţi dea demâncare. Te 
întâmpină bucuroşi, te strâng la piept cu o sută de braţe, strigă lăcrimând: 
“Noi vrem să unim cu Tara”, apoi te înhamă la băut. Si nu bäute lenevoase, 
de umplut timpul, ci din alea ruseşti, epopeice, cu tocäieli, cu bocete, cu cân- 
tece revoluţionare, până cad toţi sub masă şi rămân tepeni câteva zile, cu 
zgaibele-n sus, ca broaştele în formol. Unul nu ti-ar fi dat o bucată de pâine, 
un castron de borş. Mâncarea era, la ei, pentru muieri şi pentru copii — îmi 
spuseseră colegii. Aşa că am plecat pregătit. Pe lângă burlanul de salam mai 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 131 


aveam în diplomat zece conserve de peşte, zece pateuri şi zece ouă fierte. 
Mâncarea mea pentru trei zile, poate patru, cât socoteam eu că mi-ar fi fost 
de ajuns pentru marele reportaj. Plus patru jumătăţi de vodcä “Säniuta”. 
Trăscăul fusese planificat pentru optimizarea relaţiilor internaţionale, dar nu 
era exclus nici uzul propriu. 


Traficanţi de praf de tobă 

Prima parte a călătoriei, de la laşi până la jumătatea podului de peste 
Prut, a fost liniştită. Dar cum a intrat dubita cu cauciucurile din faţă în 
Republica Moldova, a început aventura. Un vameş s-a urcat din mers, şi-a 
scos oaia de pe cap şi a dat-o să meargă din mână în mână. 

— Ja, värsati aicea frumusäl, da” amu ia, că nu-i vreme! 

Oamenii aveau bani pregătiţi şi îi puneau în căciulă fără crâcnire, ba 
chiar se luminau de mulţumire, parcă ar fi dat la cutia milei Ştiau că aşa pot 
trece prin vamă ca pe sub batistă la Periniţă, repede şi fără complicaţii, fără 
să fie dati jos şi controlati de-a märuntelul în sacoşoaiele lor de rafie, cât nişte 
corturi. Dubita cu care plecasem din laşi era plină cu basarabeni, nişte 
amärâti care plimbau câte-oleacă de praf de tobă din Basarabia în România şi 
înapoi. Dacă le mai rămânea şi lor ceva din negotul ăla, abia le ajungea de 
treninguri. Credeam că treningul era folosit doar ca echipament de lucru în 
micul trafic de frontieră, dar aveam să observ curând că devenise un fel de 
port naţional al basarabenilor. Înlocuiseră chimirul cu o borsetă legată de-a 
cäteaua, pe şold, iar opincile cu adidasi. 

Lângă mine şedea un băiat cu trening nou-nout, de mire. A scăpat câte- 
va ruble în căciulă şi mi-a pus-o mie în braţe. Nu ştiam că aşa se face, nu 
eram pregătit să dau şpagă. Mergeam la Mana pe banii mei, împrumutaţi de 
pe la prieteni. Aveam fix de drum, dus-întors, şi pentru trei nopţi la vreun 
hotel — cu saltele de paie, dacă s-ar fi putut. Niciun leu în plus. Mâncare şi 
băutură îmi luasem de-acasă. Într-o secundă am refăcut mental toate calcule- 
le. Din nou mi-a dat fără zecimale. Dar parcă n-ar fi fost de-ajuns că eram 
sărac, nu ştiu ce-mi veni să fiu şi cinstit, în completare. 

— Eu nu dau spagä!, am strigat hotărât şi am dat căciula mai departe. 


Un român căpos 

Prutul s-a oprit pe loc. Şoferul a frânat şi el brusc. În dubiţă s-a făcut 
deodată linişte ca-ntr-un ou proaspăt. Toate feţele s-au întors spre mine mute 
şi crunte. Vameşul s-a învineţit la faţă, i-au ieşit ochii ca la melc. 

— Bojt moi! Gios! Tătă lumia gios! Chiar amu ia! 

— Da” noi di ci, cari vra sî zici? Bănuţi di la noi s-o strâns şi, iaca, 
de-amu nu putiem trieci! Da” di ci? 

— Testi pintri voi un român căpos! — a răspuns vamesul. 

— Mî hatim poitii, ostanovite ego! — au strigat în cor fraţii mei basa- 
rabeni. 

La vremea aia încă îmi mai aminteam câte ceva din rusa învățată la 
şcoală. Nu prea multă, că am avut parte numai de profesori alcoolici, ştiut 
fiind că nu capeti accent rusesc dacă nu uzi limba cu vodcă, dar destulă cât 
să înţeleg că ticälosul trebuia să rămână, iar ceilalți să plece. 

Am coborât înghiontit din toate părțile. 

— Paşel na hui! — mi-a strigat unul cu faţă de calmuc. 

Era o clară şi directă trimitere la origini, dar, având în vedere situatia 
neprielnică în care mă aflam, am tradus şi eu ca Irina Margareta Nistor, “Du- 
te dracului!”, variantă ce nu mă obliga să mă întorc şi să-i dau una peste bot 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 132 


calmucului care mă înjurase, de să-i sară calmucii pe parbriz, după care să mă 
arunc vitejeşte în jumătatea românească a Prutului şi să mă întorc acasă ca un 
şoarece murat, dar demn! 

“Kakaia prabliema?” 

Dubita a trecut pe lângă mine, eu am rămas. Să fiu vămuit, amu ia, la 
Sculeni. Vreo zece militari s-au strâns în jurul meu, toţi cu Kalaşnikovul la 
piept. 

— Kakaia prablema?, a întrebat unul care părea să fie şeful. Era plin de 
steluțe de tablă pe căciulă, pe epoleti, pe guler. Ceilalţi au arătat cu mitralie- 
rele spre mine. 

— Da” mătăluţă undi ti duci?, m-a luat comandantul pe româneşte, pri- 
vindu-mă chiondorâş. 

— Sunt ziarist. Poftim legitimatia. Mi s-a cerut să dau şpagă. Mită. Dar 
eu vreau să trec graniţa legal. Merg să scriu un reportaj despre Paul Goma. 

Credeam că dacă aude de Paul Goma o să mă treacă prin vamă în braţe. 
Dar el nici n-a clipit. 

— Cini-i Paul Goma aista? 

— Este un mare scriitor născut aici, în Basarabia. În satul Mana, raio- 
nul Orhei. Acum trăieşte la Paris. E cunoscut în toată lumea. 

— Aşă, cari vra sî zici... la Paris... — a mormăit el în guler. 

Habar n-avea de Goma. Dar de Grigore Vieru n-avea cum să nu ştie, 
m-am gândit pe loc. În Basarabia, atunci, îl cunoşteau şi copacii. 

— Dar mai întâi voi face un interviu cu Grigore Vieru — am plusat, 
brusc năpădit de speranţă. Mă aşteaptă la amiază la Chişinău. La Parlament! 

— Aşă, aşă, a mormăit iar. Dact agiungi, ai sî faci interviu şi cu tata lu” 
Grigori Vieru, poati şi cu bunelu” dumnealui. Da” daci eu nu ti lăs sî treci, 
apv’ n-ai sî faci interviu, nu cu Grigori Vieru, da” niş cu basca lu’ Grigori 
Vieru şi niş cu tâmburucu di pi basca lu” Grigori Vieru. Numa” ti pun 
frumuşăl într-o maşânici şi ti trec ‘napoi la România. 

Polcovnicul vorbea domol, cuvintele ieşeau toate pe acelaşi ton şi la 
distanţă egală, parcă scotea pe gură un şirag de bile sonore. Am înţeles că 
puteam face reportajul numai dacă voia el. Am hotărât să mă fac frate cu dra- 
cul până trec Prutul. L-am rugat pe ofiţer să mă lase să trec. I-am arătat cât 
de albastră e situaţia cu banii. Dacă plătesc ceva în vamă, degeaba mă mai 
duc mai departe, că nu mai am cu ce mă descurca. 

— Din inimă vă rog, tovarăşe general! Serdte! Este foarte important, este 
ocieni vajno pentru mine! 

S-a mai înmuiat puţin. Poate pentru că i-am spus general, poate fiindcă 
l-am uns la inimă cu câteva rusisme smulse cu cleştele din crăpăturile memo- 
riei şcolare. 


Vămuitul în Sculeni 

M-a luat la el în birou, un compartiment dintr-un container de marfă 
modificat, cu vedere spre Prut. Mi-a verificat buletinul, a zis că e în regulă. 
Dar ce am în diplomat? Mâncare, patru “Säniute”, periuta de dinţi, o punguţă 
cu lenjerie de schimb. Şi câteva exemplare din “Calidorul” lui Goma. Le lua- 
sem să le dau oamenilor din Mana, unii chiar personaje în carte. l-am dat una 
şi generalului, dar n-a vrut s-o ia. A zis că dacă ţine cartea în birou se apucă 
subordonații lui de citit şi nu mai sunt atenţi la traficul vamal. Dar un pateu, 
un pateut, ar lua! Tii, dar ce frumoase-s pateurile astea făcute în România! Or 
fi şi bune! Hai să ia două... Nu, trei. Adică patru. Patru pateuturi, nu mai 
multe. Nu pentru el, da” pentru soldaţii care stau în frig şi suferă de foame la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 133 


graniţă. Dar conservele astea de peşte? Ooo!, îs făcute la Tulcea. Este Tulcea, 
oare, un oraş frumos? Sigur că da! Deci patru pateuturi, patru conservute. Si 
tot atâtea ouşoare. Îmi rămân destule şi mie, n-am de ce mă plânge. Nu-i 
sănătos să mănânci multe ouă. Or să se strice şi alea în diplomat, fiindcă mă 
va ţine Grigore Vieru numai în fripturi, pe la restaurantul scriitorilor, când 
voi ajunge în Chişinău. Şi-o să beau cu el vin de Ialoveni şi de Cricova si 
vodcă rusească, adevărată, nu samahoancă românească. Românii nu ştiu sa 
facă vodcă. Dar ce nume de vodcă e aista: “Säniuta’”? Ha, ha, ha! Oare ce 
gust o avea? Gâl-gâl-gâl! Ei, de aia se numeşte “Säniuta”, că aşa de bine ce 
mai alunecă pe gât! Să păstreze două sticle şi pentru muncitorii care clădesc 
vama nouă, că pe friguşorul ista un gât de vodcă e doctorie curată! Dar ce 
zice el două? Trei! O singură sticlă de strapazan e chiar prea mult pentru un 
tânăr ca mine, care munceşte cu capul... aflat în altă ţară... Cu părere de rău, 
dar nici cu salamul întreg nu se poate. Legea nu lasă pe nimeni să introducă 
în republică alimente stricăcioase, adică perisabile, mai multe decât poate 
mânca într-o zi. l-am zis că eu mănânc mult de felul meu, mai ales salam, dar 
el m-a sfătuit din tot sufletul, ca om cu păr alb, să fiu mai cumpătat —ce rău 
îmi pare acum că nu i-am ascultat sfatul!... Şi mi-a mai lăsat doar o bucată 
de trei degete. 


Cu tractorul spre Capitală 

Când îmi mai lua colonelul ceva din diplomat, simţeam un junghi în 
inimă, iar reportajul se făcea tot mai mic în viitor. Dar nu se stingea de tot. 
Eram hotărât să-l fac chiar de-ar fi fost să nu mănânc o zi, două, şi să dorm 
în gară, dacă Mana o fi având gară. Eram învăţat cu aşa ceva încă din vremea 
când îmi târâiam flendurile şi visurile prin gara şi prin cimitirele din 
Botoşani. 

După ce şi-a luat partea, colonelul mi-a mânjit buletinul cu o viză de 
intrare şi mi-a zis că Moldova şi-a deschis braţele pentru mine. Dubita ple- 
case, banii de bilet erau pierduţi. Am luat-o pe jos spre Sculeniul moldove- 
nesc. Era să spun: Sculeniul de peste Prut, dar acum celălalt Sculeni era peste 
Prut. Călcam pe pâmânt basarabean! Copleşit de o emoție nouă, fredonam 
cântece de la cenaclul lui Păunescu. Uitasem de mizeria din vamă. 

Un tractorist m-a luat în cabină şi m-a dus până aproape de Fälesti, 
umblând numai pe drumuri de ţară, peste dealuri. N-a vrut să-i plătesc nimic 
pentru asta, s-a mulţumit doar cu vodca băută în doi pe traseu, nici jumătate 
de sticlă. M-a lăsat în câmp, lângă un colhoz de unde trebuia să încarce bos- 
tani. Am mai făcut câţiva kilometri pe jos până în Făleşti. Aşa se numeşte, 
dar eu n-am văzut niciun motiv de fală acolo. Era o comună mai mare, moho- 
râtă, cu geamuri mudare şi cu oameni abätuti. M-am învârtit vreo două ore 
prin localitate, ca să nu-i spun oraş, până la primul autobuz spre Chişinău. 


În jungla monetară 

Am scos cu strângere de inimă bani pentru bilet. Moldova mai folosea 
încă rubla sovietică. Abia în 1993 avea să apară leul moldovenesc. Şoferul a 
acceptat bucuros leii mei româneşti şi mi-a dat rest în karbovaneti ucraineni. 
Era un haos monetar acolo. Circulau la grămadă, pe lângă vechea rublă, noile 
monede ale statelor desprinse din imperiu. 

În autobuz m-am nimerit lângă un moş mic şi guraliv care mergea la 
stalitä, în Capitală, cu perje uscate de vânzare. Petrea Bulboană îi zicea. Ne- 
am plăcut de la prima vedere. Mi-a dat şi mie prune să mănânc şi să beau, că 
le avea în ambele forme de agregare. I-am zis bogdaproste. Tot drumul mi-a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 134 


spus bancuri cu activişti sovietici. Avea moşul un portofel boieresc, din piele 
galbenă, cu o mulţime de buzunärase, fiecare cu altă monedă. Numai aşa se 
putea descurca în micile lui învârteli cu poame prin toată Moldova, pe amân- 
două maluri ale Prutului. Le cumpăra de prin sate şi le vindea în Chişinău. M- 
a învăţat să îmi ţin banii în dolari, cea mai sigură monedă, şi mi-a schimbat 
chiar el câteva mii de lei la un curs preferenţial, că eram băiat bravo — aşa 
mi-a spus. Mai mult, pentru că eu puneam prima oară mâna pe dolari, mi-a 
arătat cum să-i deosebesc pe ăia buni de ăia falşi. Chişinăul era plin de case 
de schimb valutar şi de inşi care forfoteau pe străzi, cu câte zece borsete pe 
burtă, strigând “cengi valiut, abmen valiut”. Trebuia să n-am încredere decât 
în ochii mei şi în ce mă învățase mogul. Am băgat la cap lecţia de finanţe cu 
perje şi într-adevăr mi-a prins bine când m-am mai dus după aceea în 
Basarabia — într-o vreme, aproape săptămânal. Însă atunci, în acea primă 
incursiune, învăţăturile moşului nu mi-au fost de niciun folos. Pentru că 
aveam să rămân curând fără o letcaie. Şi nu din cauza hienelor din jungla 
valutară. Atunci Prutul lacrimilor noastre, cum îi zic poeţii, s-a umflat şi dato- 
rită lacrimilor mele. 


Omul cu perje 

Ajuns în Chişinău, l-am ajutat pe moş Petrea să-şi încarce sacii cu 
perje într-o täräboantä cu motor, care-l aştepta la autogară, şi pe urmă să-i 
descarce în piaţa centrală. Nu erau numai sacii pe care-i călărise în aftabus, 
mai avea câţiva şi în portbagajul de deasupra. 

— Două sati ma suduie din urmi cî le-am lăsat fărî rachiu!, a zis mosul 
tăbârcind plin de voie bună la tuhali. 

Moş Petrea ştia ce vânt mă aducea în Basarabia şi în ce hal îmi bătea 
prin buzunare după ce plătisem de două ori biletul până la Chişinău. Îi spu- 
sesem pe drum. 

— Pintru tătă muncuşoara iasta, mi-a spus mosul, ti poftesc să mâi 
noaptea asta în odaia noastră de la hotel. 

Tinea o cameră închiriată permanent la hotelul “Vierul”, chiar în gura 
pieţei. Nu atât pentru el, când se întâmpla să rămână în oraş, cât pentru cei 
doi ciraci, megieşi de-ai lui, care îi vindeau zilnic marfa la tarabă. Mai 
rămânea un pat liber, al patrulea. Nici nu se putea ocazie mai bună pentru un 
om de pripas ca mine, obosit, flămând şi cu banii pe sponci. Mană cerească, 
na! — că tot mergeam la Mana. 

Am mâncat tuspatru în cameră. Câteva feluri de peşte afumat, tobă, 
slănină, cârnaţi, cas, măsline, ceapă, castraveți, roşii. Sau pepeni şi patlagele, 
cum se spune pe-acolo. Aveau oamenii ăia un frigider ticsit cu de toate. Am 
pus şi eu la bătaie patru ouă scăpate de procedurile vamale şi, spre sincera 
mea bucurie, s-au mâncat toate. Altceva n-au mai vrut de la mine. Nici măcar 
“Săniuţă”. Aveau ei rachiu de cazan, de-acasă. Au băut câte-oleacă. Nu de 
alta, dar toţi aveau treabă a doua zi. Când umbli cu bani pe mână, nu e bine 
să ai mintea tulbure. Eu aş mai fi dat câteva ture, dar de unul singur era necu- 
viincios. 


Frigiderul pentru spagä 

M-am dat în vorbă cu ei. 

— Oameni buni, dar cum se face că într-un hotel ca ăsta... modest 
vreau să zic, ieftin, există ditamai frigiderul în cameră? În România nu prea 
găseşti frigidere nici la hotelurile de lux... 

Hotelul “Vierul”, mi-a explicat moş Petrea — întins pe pat, cu o mână 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 135 


îndoită sub cap, la siestă —, era al colhoznicilor. Stăteau acolo ştabii mai 
mici sau mai mari din toată ţara când veneau în Capitală cu vreo treabă. Cel 
mai adesea veneau doar să vânture vorbe pe la consfătuiri fără sfârşit. Dar 
nici la bătut apa-n piuă nu erau primiţi cu mâna goală. Tot aduceau o gâscă 
penită, un caş, o spată de purcel sau nişte vânat, ceva. Nimic nu se urnea în 
republică fără plocon. Nu obtineai un sac de îngrăşământ pentru colhoz dacă 
nu dădeai sarsanaua. Nu se astupa o gaură în asfalt până nu se astupa întâi o 
gură de ştab cu ceva. Şi pentru că numai aşa se învârtea comedia, Partidul a 
pus frigidere în toate hotelurile ca să aibă cetăţenii unde să-şi ţină plocoane- 
le, să nu se împută. 

Aveam să re întâlnesc frigiderul pentru şpagă chiar a doua zi, în mult 
mai modestul hotel raional din Orhei. Numai că acolo era mai mic şi nu 
funcţiona. 


Paranghelie la duşuri 
Voiam să plec devreme din Chişinău, eram nerăbdător să ajung la Mana. 

Dar habar n-aveam. în ce direcţie s-o apuc şi cu ce: cu trenul, cu autobuzul, 
pe jos... Dumnezeul ziariştilor, în marea Lui bunătate, a decis să mă scoată 
iarăşi de la strâmtoare. Dar pentru că era prins în treburi de importanţă uni- 
versală, l-a desemnat tot pe moş Petrea să se ocupe de asta. După ce a dat 
câteva telefoane din cameră, moşul m-a anunţat că tocmise o maşină să aducă 
marfă din părţile Sorocei. Putea să mă ia şi pe mine şi să mă lase în drum. 

Ar fi trebuit să plecăm pe la zece din Chişinău. În cel mult o oră aş fi 
fost la Mana şi m-aş fi putut apuca de treabă. Dar omul lui moş Petrea a întâr- 
ziat, 1 se stricase nu ştiu ce la maşină. Abia pe la trei şi ceva am plecat de la 
hotel. Pe la patru eram în Orhei. M-am sfătuit cu prietenul meu şi am con- 
venit că n-avea rost să mă mai duc în ziua aia la Mana. Eram în noiembrie, 
peste o oră apunea soarele. Ce să caut de nebun, pe întuneric, străin în sat 
străin? Era mai înţelept să rămân la hotel, în Orhei, şi să plec a doua zi, la 
prima oră, spre Mana. Satul era la douăzeci de kilometri. Treceau multe 
maşini pe-acolo, era uşor de ajuns. 

Moş Petrea Bulboană m-a lăsat în faţa hotelului din Orhei. Mi-a scris pe 
o hârtiuţă telefonul lui de-acasă, din Drochia. Eu i-am dat telefonul de la 
redacţie. Ne-am revăzut peste două săptămâni, în laşi, unde venise cu nişte 
miez de nucă. L-am dus la căminele studenţeşti din Târguşor, la nişte prie- 
teni, şi ne-am îmbătat toţi, în mod patriotic, cu vodcă “Stalicinaya” 
cumpărată de la studenţii basarabeni. Orice obiect ce încăpea într-o cameră 
de cămin puteai fi găsit la ei. Pe la patru dimineaţa eram toată gaşca la duşuri, 
matoli, râdeam tinându-ne cu mâinile de burtă. Moş Petrea, care putea să ne 
fie bunic, bea cot la cot cu noi, se juca de-a popa, ne boteza cu duşul, ne 
împărtăşea cu vodcă, ni se spovedea pe partea de păcate trupeşti din tinereţe. 
Când a mărturisit cum s-a drăgostit cu o stagiară de la colhoz, l-am implorat 
să tacă, altfel murim de râs. 


Amor rusesc pe scroafa 

Cică era elev el la şcoala veterinară şi făcea practică la un colhoz de din- 
colo de Urali. În ultima noapte a rămas de veghe la maternitatea de scroafe. 
El şi o doctoriţă veterinară aflată acolo în stagiatură. Se aştepta o fătare difi- 
cilă. Bine înţeles că s-au îmbătat. Întâi el, apoi Nataşa. Şi le-a venit aşa, nu 
ştiu cum, o poftă nebună unul de altul. Dar toată mobila erau două taburete. 
Nu tu pat, nu tu masă macăr, nimic. Pe jos, unde nu era zăpadă, era bălegar 
— nu puteau aşterne o pufoiacă, o pătură...Şi atunci tânărul Petrea a scos din 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 136 


bulboana gândirii masculine o soluţie genială. Cu o reverență adâncă, a pof- 
tit-o pe domnişoara stagiară să binevoiască a se întinde pe spinarea unei 
scroafe. În felul ăsta stătea pe molcut şi nici nu i-ar fi fost frig la sale. Era 
acolo o scroafă monumentală, mândria colhozului, puteai să dormi şi de-a 
latul pe spinarea ei. Toţi zootehniştii şi toţi politrucii care veneau pe la col- 
hozul ăla se pozau călare pe scroafă. Ajunsese şi la Kremlin o poză cu pur- 
ceaua eroină. A stat cuminte, biata de ea, cât timp i s-au administrat 
domnişoarei cele cuvenite. Rar dacă a scos câte un grohăit timid, câte un guit- 
guit anemic. A doua zi Petrea a plecat acasă, la Drochia. De acolo i-a scris 
doctoritei, la mii de kilometri, o epistolă înfocată. Îi mărturisea, în cuvinte 
mestesugite, că a rămas cu gândul la ea, că speră din tot sufletul că acea înfo- 
cată partidă de amor pe scroafă să fie începutul unei frumoase iubiri, ca-n 
filme. A primit răspuns după vreo lună. Stagiara îi scria că era logodită şi se 
va mărita curând. Dar că nu-l va uita niciodată. Ce se petrecuse între dânşii 
va rămâne toată viaţa cel mai fierbinte secret al ei. “Şi mie mi-a plăcut. Dar 
ar fi fost şi mai bine dacă nu mă îmbătam aşa tare, poate măcar mă desche- 
iam şi eu la pantaloni!” 

— Vaaaai, cât de porcos! 

— Nu e bestial? — a încheiat moş Petrea, apoteotic, cu un cuvânt 
învăţat de la noi. 

— Curat bestial! — am întărit noi, tineretul, într-un glas, prăpădindu- 
ne de râs. Bine, beti cum eram, râdeam şi dacă ne arăta un deget. Dar el chiar 
avea un dar al lui, te făcea să-l asculti stând în coadă, cu urechile ciulite, 
chiar şi când îţi spunea cum a deschis o uşă şi a închis-o la loc. 

Adio, moş Petrea! 

După aia, vreo cinci ani ne-am tot întâlnit, ba în stânga, ba în dreapta 
Prutului. O dată m-a luat în drumurile lui prin Basarabia. 

— Hai să-ţi arăt republicuta!, mi-a zis. Ti primbli sf scrii la ziar. 

Îşi luase în sfârşit maşină şi permis de conducere. Vreo zece zile am 
speriat orătăniile de prin sate cu rablamentul lui din vremea lui Stalin. Avea 
el o pasiune pentru maşini care trebuiau duse la reparaţie cel puţin 
săptămânal. Nu maşini de colecţie, ci rable. Strânsese nişte bănişori la ciorap, 
putea să-şi ia chiar o limuzină, dar el prefera tot o taradaică. Nevastă-sa îi 
spunea aşa maşinii. În vara lui '97, când am sunat la moş Petrea să-l anunţ că 
vin în Basarabia, poate ne vedem, a răspuns nevastä-sa: 

— Mos-tu Petrea nu-i acasî... S-o dus c-o taradaici dupa marfi şi s-o 
izghit într-un copac... Mos-tu Petrea o murit... 

Avea şaizeci şi opt de ani. Dar pot spune că a murit de tânăr. Pentru că 
aşa trăise. N-am ajuns să-i pun o floare sau o sticlă de vin pe mormânt, dar 
îi aprind câte o lumânare mai groasă când mă duc la biserică. Să i se ierte lui 
păcatele cele cu voie şi cele fără de voie. 

Atunci, la începutul lui noiembrie '92, când m-a lăsat în faţa hotelului 
din Orhei, m-am simţit din nou ca în ziua când mama a plecat lăsându-mă la 
casa de copii. Tot aşa l-am urmărit şi pe moş Petrea, ca pe mama, până când 
nu l-am mai zărit. Şi poate ajunsese în alt oraş când m-am smuls din încre- 
menire şi am intrat în hotel cu un oftat ce-ar fi putut să dărâme clădirea aia în 
care nimic nu se ţinea bine în încheieturi. Până să ajung la recepţie, am rămas 
cu o bucată de balustradă în mână, am luat în duret o pläcutä de parchet şi 
am spart două pahare aşezate pe o masă beteagă, pe care îmi pusesem 
diplomatul. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 137 


Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj (2) 

March 13, 2012 by Viorel Ilişoi Filed under: Din laptopul unui zetar 

“Pentru fiecare om de pe lumea asta e o bucurie să spargă nişte pahare 
când se duce undeva. Dar pentru un ziarist cu banii numărați, aflat pentru 
prima oară într-o ţară, totuşi, străină, bucuria e fără egal, mai ales dacă nu 
bagă nimeni de seamă ce a făcut. Mă aşteptam să aud: “Pizdet! Zaplati za sta- 
kani!”, dar nimic. Hotelul părea pustiu. Am împins cioburile cu piciorul sub 
masa cotonoagă şi am zbughit-o afară ca un cotoi care a vărsat laptele. 
Cafeneaua de jocuri electronice 

Am pornit fără ţintă prin oraş cu gând să mă întorc peste o oră-două la 
hotel. Altul nu mai era în Orhei. Peste drum am văzut o cafenea. Scria mare 
pe firmă, cu litere chirilice. Întotdeauna după ce spargi nişte pahare e bine- 
venită o cafea. Am pătruns într-o afumătoare strâmtă, fără ferestre. Vreo 
douăzeci de bäietasi, suiti unii în capul altora, păcăneau la nişte aparate. Într- 
o parte cineva se chinuia să urce în copac un robotel päträtos, alături un gân- 
dac hăpăia în mare viteză şiruri de bile colorate, mai încolo cineva trăgea de 
o manetă că să-i vină pe ecran o banană, o cireaşă, o portocală. Am străbătut 
anevoie ghemul uman şi am ajuns plin de mirare la tejghea. Era doar o masă 
îngustă şi atât. Niciun obiect pe care te-ai fi aştepat să-l găseşti într-o cafe- 
nea, cum ar fi nişte ceşti, scrumiere, nişte sticle de băutură în rafturi, poate 
chiar o oală de cafea pe un reşou. Nedumerit, am cerut totuşi o cafea, daca tot 
ajunsesem până acolo. 

— Nu siervim cafea! — a venit, scurt şi oarecum pe româneşte, răspun- 
sul băiatului de la tejghea. 

— Am văzut afară că scrie cafenea... am crezut că pot bea o cafea 
aici... Măcar un zaț! 

— Aicea-şă ie cafinea di giocuri ielectronici. Cafea putiet sî bet la cafe- 
neaua di cafea. 


Omul cu râma pe faţă 

Cafeneaua de cafea era oleacă mai sus, pe dreapta. Am trecut pe lângă 
o cafenea de podoabe, o cafenea de tabac şi una de sifoane: “Albinuţa”, 
“Todiriţă”, “Furnicuta”. Tinta mea era “Cafeluta”. Am găsit-o uşor. Am 
priceput că acolo o încăpere mică se numeşte cafenea. Şi că urâtenia clădirii 
se îndulceşte cu un diminutiv. 

Am băut ceva fierbinte şi maro — nici nu vreau să spun cafeniu. Nimic 
n-avea în comun cu cafeaua băutura pe care mi-a adus-o la masă un malac 
tuns cu unghiera, cu o cicatrice roşie în colţul gurii, parcă i se scurgea o râmă 
pe barbă. Şi avea şi nişte lopeti de mâini, de-am zis că face prestidigitatie 
când mi-a adus ceaşca. Pur şi simplu a făcut-o să apară de sub unghie. Cum 
să fi protestat că e proastă cafeaua? Ba, mai mult, am mai cerut una, am băut- 
o şi pe aia civilizat, fără horpäieli, ridicând frumos degetul mic. Iar la pleca- 
re am lansat un dazvidania diafan din uşă. Pur şi simplu nu i-am lăsat niciun 
motiv să asmută râma asupra mea. 


Paşopt de vodcă 
Pe urmă am intrat într-o bodegă, “Pähärutul”, mai mult să mă adăpos- 
tesc de ploaie. Începuse să picure fin, parcă dădea cineva cu vermorelul peste 
oraş. Am cerut o piatdiseatcă, o cinzeacă de-a noastră, fiindcă sigur nu vin- 
dea cu molecula, cu molul, după posibilităţile mele. Nici n-avea ustensile de 
măsură atât de fine. Doar nişte toiuri pe care oricum nu le folosea, turna la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 138 


ochi. Mi-a furat câteva lacrimi de vodcă aplecând aproape imperceptibil 
paharul. Această mişcare odioasă nu-i putea scăpa niciunui tânăr ziarist din 
acea vreme, când numai maşina de scris făcea diferenţa între o redacţie şi o 
cârciumă. La “Atitudinea”, în Botoşani, mi-a murit redactorul şef cu sticla în 
mână, pe un vraf de ziare. Eu îi adusesem cinci litri de rachiu de tescovină ca 
să-mi pună o pilă la Inspectoratul Şcolar, — mă ardea să pun capăt unei 
căsătorii epistolare transferându-mi nevasta din laşi în Botoşani —, iar el a 
băut şpaga! Silvestri Ailenei, fost ziarist la “Scânteia”, a intrat în eternitate 
mahmur, lăsându-ne nouă, discipolilor lui, limba de lemn şi limba de burete. 
Tocmai pe mine, se găsise ofitiantul să mă fure la măsură! Ce era să fac? Am 
tăcut şi-am înghiţit. Când a văzut că nu am de gând să mai cer unul, m-a invi- 
tat cu un gest să ies afară, deşi nu mai era nimeni în spelunca aia. 


Bodega cu di tăti 

N-aveam bani de stat prin dughenele alea cu denumiri de grădiniţă. Am 
mers la întâmplare prin ploaie, cu diplomatul pe cap. Aşa am dat de Poştă. 
Mi-a venit ideea să iau legătura cu cineva din Mana, la şcoală, la colhoz, la 
Miliție, undeva. Să anunţ că vin a doua zi de dimineaţă, nu să dau buzna în 
sat ca ruşii. Am sunat întâi la şcoală, cam fără speranţă, pentru că era trecut 
de şase. Dar am avut noroc. Directoarea era în cancelarie. Mi-a răspuns de la 
primul târ. Si mai vorbea şi româneşte! I-am spus cine sunt si ce vreau. S-a 
arătat întâi mirată, apoi încântată, că un ziarist, chiar unul din România, vine 
în satul ei să scrie un articol. Nici nu mai conta că despre şcoală, despre col- 
hoz sau despre ilustrul ei consătean, Paul Goma, despre care nici ea, Lucreția 
Savitchi, profesoară, nu ştia mare lucru. Mi-a zis că mă va aştepta la zece la 
şcoală, apoi mă va conduce prin sat la oamenii cu care voiam să vorbesc. 

Discutia cu directoarea mi-a dat aripi. Am ieşit în stradă pocnind din 
degete de bucurie. De fiecare dată mă emotionez când încep un reportaj, e 
mereu ca prima oară, dar de puţine ori am fost la fel de emoţionat ca atunci. 
Mă gâdila în stomac ca pe îndrăgostiţi la gândul că voi păşi în casa în care s- 
a născut Paul Goma, că voi sta faţă în faţă cu personaje din cartea aia care mă 
vrăjise. Nu se poate, îmi ziceam, să nu găsesc bătrâni care să-şi mai amin- 
tească de Goma şi de părinţii lui. Zeci de întrebări pentru ei îmi pocneau în 
minte. Vedeam deja satul întreg strâns ca la clacă în jurul meu ca să-mi 
povestească despre lucruri întâmplate în urmă cu cincizeci de ani. De bucu- 
rie, m-am mai cinstit cu paşopt de grame de vodcă — treacă de la mine două 
grame! De data asta, la o cafenea de băuturi spirtoase, unde se găseau şi 
gumari, blinele, poale-n brâu, baterii, păpuşi de plastic şi drujbe. De blinele 
şi de plăcinte nu m-am atins, deşi nu mâncasem nimic de dimineaţă. Nu ştiu 
cum, dar vodca rusească, chiar şi în cantităţi cuantice, părea să ţină şi de 
foame. În drum spre hotel mi-am luat o pâine ca să mănânc mai târziu, în 
cameră. 


Vise de ziarist 

Mă gândeam că în 1990, în timp ce scriam primul meu articol, pe 
genunchi, mă şi vedeam umblând — ziarist, na! — doar la patru ace şi 
fâţâindu-mă pe la restaurantele cele mai scumpe. Ceea ce într-un fel s-a şi 
întâmplat. Am umblat adesea, când se slăbeau, la alea patru ace care-mi 
ţineau mânecile descusute la subsuori. Şi de multe ori am mâncat la cele mai 
scumpe restaurante: napolitane, pe hol, aşteptând vreun mahăr să-şi termine 
masa, bucuros că-i voi culege firimiturile gândirii într-un interviu luat din 
mers, până la maşină. Ani de zile am cărat prin ţară, în diplomat, alături de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 139 


bloc-notes şi de aparatul foto, borcanul cu tocänitä de legume, lingura şi col- 
tucul de pâine. Dar când articolul scris de mână pe o hârtie pătată cu bulion 
ajungea în ziar, cu numele meu dedesubt, nu-mi mai trebuiau nici costume la 
dungă, nici plecăciunile chelnerilor. Eram cel mai fericit om din lume. 

Greu cu nimeritul la găurică 

La recepţie era un tip cam la treizeci de ani, citea un ziar rusesc cu Elțîn 
pe prima pagină, treaz. Hotelul părea pustiu. O scară de zugrav, câteva găleți 
şi un morman de saci blocau intrarea spre camerele de la parter. Dacă e închis 
pentru renovare? O să dârdâi toată noaptea pe străzi, ziaristule, mi-am spus, 
cu diplomatul în cap, de-o să-ţi zuruie conservele în creier. 

— Idti, săr!, m-a poftit receptionerul. Paluciaiot clienti. 

Hotelul era în reparaţii, dar primea clienţi. Mai exact, primea client, că 
alţii în afară de mine nu mai erau. Primire frumoasă, cu ridicare de pe scaun, 
cu ieşire în întâmpinare, cu înmânare de prosop ca să-şi şteargă faţa, cu pof- 
tire pe fotoliu. 

Câtă română vorbea tipul de la recepţie atâta rusă ştiam eu. Ne înttele- 
geam prin două cuvinte şi patru semne, parcă am fi condus vorbele prin aer 
cu mâinile, de la unul la altul, şi le-am fi răsucit pe toate părțile ca să găsim 
acea găurică prin care se scurgea sensul exact. Dificultatea asta în a nimeri 
găurica potrivită ne-a făcut să reducem discuţia la câteva schimburi de cuvin- 
te, din care am ratat nişte sensuri exacte. A fost una dintre cauzele catastro- 
fei ce avea să se întâmple. 


Nema comoditäti la hotel 

Mi-a zis că hotelul nu are comoditäti. Ce n-are? Comoditäti. Adică 
nema tilifon, nema holodilnic, nema televizia. Sunt toate în cameră, telefon, 
frigider, televizor, dar nu funcţionează. 

— Atunci, la naiba cu comoditätile! — am zis. 

M-a mai avertizat, în felul lui, că nici apa nu curge şi că nici căldură în 
calorifere nu e. 

— Remont na oteli. Äta situaţia. Izvinite. Scuzele nostru! 

O, dar astea nu erau adevărate piedici în calea unui tânăr jurnalist entu- 
ziast, când chiar lipsa hotelului cu totul nu l-ar fi putut face să dea înapoi. Am 
acceptat cu zâmbet toate condițiile. Sau, mai bine spus, lipsa lor. Nu era ceva 
de speriat pentru un reporter de teren care de multe ori se caza în fân, în gară, 
într-un ungher de bodegă, într-un vagon de şantier, pe unde apuca. Puţine 
redactii plăteau pe atunci drumul, cazarea, diurna. 

Oferta spartană a hotelului nu reducea nimic din tarif. Şi cu comoditäti, 
şi fără comoditäti, tot o mie de ruble pe noapte era. Acum nu mai tin minte 
exact cât costa cazarea. Nici nu contează. Zic aşa: o mie — ca să nu mă 
încurc în socoteli. Era o inflaţie la basarabeni, de ţi se micşora banul în mână 
în timp ce-l dădeai peste tejghea. De aia nici nu văzusem nicăieri preţuri 
afişate. Se schimbau mai repede decât putea scrie etichete cel mai performant 
scriitor de etichete. Salariul unui profesor — aveam să aflu de la directoarea 
şcolii din Mana — ajunsese să valoreze cât patru kile de salam. Şi nici chiar 
patru kile în cap, ci mai trebuia tăiată o felie. 


Rectificare bugetară 
Mă temeam să nu mă culc seara la un tarif şi a doua zi să plătesc dublu. 
I-am transmis îngrijorarea mea receptionerului prin câteva cuvinte şi cu aju- 
torul unui impresionant exerciţiu de gimnastică ritmică, proba cu panglici, 
dar fără panglici. Mi-a transmis să şed ghinişor, chiar aşa a zis, că la ei 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 140 


preţurile se schimbau doar lunea. Cum eram într-o zi de marţi, puteam dormi 
liniştit. 

Mi-am scos toţi banii, lei şi dolari, şi i-am schimbat în ruble chiar acolo, 
la recepţie. Hotel serios, raional, avea şi cengi valiut. Mi-am recalculat buge- 
tul, în ruble, cu pixul pe hârtie. Cazarea era mult mai scumpă decât estima- 
sem la laşi. Aproape ca la “Codru”, hotel bun din Chişinău, unde stăteau 
colegii mei când veneau cu ziarul la tipografie. Nema reductia. Pierdusem 
ceva şi la rata de schimb, plătisem de două ori biletul până la Chişinău, mai 
cheltuisem oleacă prin bodegute şi la Poştă — neaşteptat de scumpă convor- 
birea aia până peste deal! Am refăcut complet planurile. Trebuia să stau doar 
noaptea aia la hotel, iar documentarea să o restrâng la o singură zi. Aveam 
timp berechet ziua următoare, de la zece dimineaţa până pe la opt seara, să 
stau de vorbă cu toţi oamenii din cătunul ăla. Bine-ar fi fost să am măcar două 
zile la dispoziţie, ca să mă întind la poveşti cu ei, să-i cunosc mai bine. Dar 
dacă numai o zi mai puteam sta, ziceam mersi şi pentru aia. Seara luam o 
maşină de ocazie până la Chişinău şi prindeam fără griji ultimul autobuz spre 
Iaşi, pe la zece. În felul ăsta îmi ajungeau banii să mă duc la Mana, apoi până 
la Chişinău, pentru biletul până la Iaşi, cu tot cu şpaga în vamă, şi îmi mai 
rămâneau şi de cheltuială. Am vrut să plătesc pe loc, să-mi iau de-o grijă. 
Rusnacul mi-a zis că voi plăti totul la plecare, dimineaţa, când va fi şi conta- 
bila acolo. Atunci îmi va da şi buletinul înapoi. 


O ceapă-n viaţă 

Mi-am cumpărat o sticlă de apă de la recepţie, că era acolo si un bärulet, 
şi am urcat în cameră să potolesc bursucii care îmi râcâiau stomacul. 

În cameră mirosea a pelinci uitate după sobă. Uşa, paturile, masa aveau, 
toate, furnirul coşcovit şi erau peticite cu bucăţi de PFL.Tapetul se desprin- 
sese în multe locuri, prin mocheta giorsăită se vedea podeaua, veiozele şi lus- 
tra erau înnegrite de muşte. Într-un colţ, frigiderul. Pătat de rugină, cu uşa 
căscată, cu grătarele alunecate pe jumătate în cameră. Putea să fie semnul 
unei schimbări radicale în economia tânărului stat moldovenesc: după numai 
un an de la ieşirea din marea puşcărie a popoarelor sovietice, nu se mai 
dădeau şpăgi în natură. Banul vorbea! 

Nici bine nu m-am aşezat la masă, că a bătut receptionerul la uşă. Îmi 
adusese o găleată cu apă să am de turnat în veceu. M-a văzut cu mâncarea 
întinsă, mi-a făcut semn să aştept puţin. A ieşit în fugă şi s-a întors cu o ceapă 
si cu o solnitä. 

— Ceapa. Ata bun! Haraşo. Haroşâi apetit! 

După ce-am dat la bursuci, am vrut să mă întind oleacă în pat, să-mi mai 
îndrept şalele. Buf! — m-am trezit pe podea, cu ochii în tavan. Căzusem cu 
fundul patului şi cu saltea cu tot. Asta îmi mai trebuia, să plătesc şi patul. L- 
am aşezat la loc şi i-am pus dedesubt, să-l sprijine, un grătar de la frigider. 
Dacă nu-l atingeai, stătea. Am încercat cu multă grijă celălalt pat şi am avut 
bucuria să constat că rezista, puteam să mă şi foiesc. Tinea el cum ţinea, dar 
tot stăteam ca pe ace. Nu-mi era somn. Am încercat să citesc ceva, însă nu 
reuşeam să intru în cuvinte, săream de la unul la altul ca piatra pe apă. Mi- 
era frig, mi-era urât în camera aia calică şi murdară. 

Am coborât la recepţie cu sticla de “Säniuta”, cu cât mai rămăsese în ea. 
Voiam să-l răsplătesc cumva pe receptioner pentru amabilitatea lui sărită 
mult din fişa postului. Nimeni nu mi-a mai adus vreodată, în toată viaţa mea 
de ziarist, o ceapă în camera de hotel. Mi s-a întâmplat de multe ori după 
aceea să mor de poftă după o ceapă, sau mi-o doream pur şi simplu, aşa cum 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 141 


destui oameni îşi doresc în unele momente să aibă o ceapă, m-am rugat în 
gând să apară cineva cu una, dar n-a mai venit nimeni niciodată cu o ceapă. 
Aceea a fost singura. E drept că n-am mâncat-o, ca să nu miros a doua zi la 
interviuri, dar asta nu scădea nimic din marea nobleţe a acelui gest minor. 


Incredibil: un rus nu vrea vodcă! 

Receptionerul era la post, m-a întâmpinat cu un zâmbet. Nu prea aveam 
noi ce vorbi, şi nici cum, dar măcar ne mai tineam de urât unul altuia. l-am 
întins sticla cu o mână, cu cealaltă i-am făcut semnul internaţional cu dege- 
tul mare spre gură. Incredibil! N-a vrut să bea! Ştiam că la ruşi curgea vodcă 
din tâta mamei, iar sângele nu se clasifica pe grupe sanguine, ci pe grade de 
tărie. Si uite că se găsea unul care să refuze o înghiţitură me daiboj! Daiboji 
moi! 

— Tî... ăăă... ti bolniavski?... Bolniţa?... Tu est malade? — l-am 
întrebat în cascadă, tăind cu latul palmei peste ficat. 

— Niet. la zdarovii. 

— Ti... supărat pe mine? Bezumnii minea? 

— Niet, ia liubliu rumînskii. Tata meu rumîn. 

— Moi brat! Moi semi-latinskii brat! Pacemu nu bei avec moi? A, tî 
rabotaet. Interdictia, da? 

— Da, da, interdicţia. Nu voie, nema alcohol. 

Bäruletul din spatele lui era plin de sticle cu nişte forme deosebite. 
Dintr-o sandală înaltă se bea prin toc. Pe täräncuta cu o ploscă pe umeri o 
întorceai cu picioarele în sus şi beai prin gâtul ploştii. Maşinuţa se golea prin 
toba de eşapament. Flinta, ca flintele: pe ţeavă. Racheta, prin ogivă. Din 
inorog trăgeai pe corn. Dar toate sticlele alea de bazar, cu forme diferite, erau 
pline cu acelaşi fel de băutură, aveau aceeaşi etichetă. “STRĂLUCITOR” 
scria pe toate, cu caractere ruseşti. Coniac. 


Orheiul într-o sticlă 

Erau suveniruri pentru turişti. Orheiul nu era oraş la mare, — şi cred că 
nici acum nu e —, ca să te întorci de acolo cu o cutie tencuită cu nisip şi cu 
melcuşori. Nici oraş de munte, să-ţi iei amintire o felie de copac, tăiată oblic, 
cu o căprioară pictată, adăpându-se din pârâiaşul izvorât dintr-o cabană, 
incredibil de albastru şi plin de pestisori congelati. Nu era Iaşul, să-ţi umpli 
valiza cu vederi de la Palatul Culturii. Dar ce zic eu laşi? Nu era nici măcar 
Dorohoiul, — nici nu se compară! —, ca să pleci cu o vază colorată ciordită 
de la fabrica de sticlă şi vândută la barieră. Nu am văzut semne că Orheiul ar 
fi avut industrie. Şi, finalmente, Orheiul nu mai era nici măcar Orheiul care 
a fost, aşezarea aia frumoasă, locuită de răzeşi rumeni şi viteji din scrierile 
pline de farmec ale lui Sadoveanu. Nu mai era decât un oraş, Orgheev, des- 
figurat, ieşit cu julituri din râsnita istoriei, pansat de la un capăt la altul cu o 
veche fâşie de castani, golit de populaţia şi de spiritul lui moldovenesc şi 
umplut la loc cu venetici din stepa rusă şi din pustiile Asiei, cu limba şi cu 
obiceiurile lor cu tot. Şi nemaifiind decât atât, din Orhei nu puteai pleca decât 
cu o capră sau cu o ciubotă de sticlă, să bei coniac “Strălucitor” din ele. 


La ce e bună ştiinţa de carte 
Mi-am pus “Säniuta” deoparte, pentru vremuri de secetă, şi i-am cerut 
lui Colea — aşa mi-a spus că-l cheamă — nişte “Strälucitor”. Sticlele alea nu 
se vindeau decât cu totul, dar se mai făceau şi excepţii când se întâmpla să 
vină la hotel vreun ziarist român, să fie singurul client şi să ceară un pahar de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 142 


coniac trântind bumăştile pe masă. Colea a scos de sub tejghea o sticlă înce- 
pută. Era un tanc balşoi, plin cu coniac până mai sus de şenile. 

— Te tridtati cetîri!, am strigat, recunoscând din prima uriaşul tanc 
sovietic T-34, cu formele lui robuste, cu muchiile lui alunecoase. Sticlarii 
făcuseră o reproducere fidelă a unui model de T-34 apărut spre sfârşitul 
războiului, avea chiar şi rezervoarele laterale, turela de trei persoane — ca să 
încapă mai mult coniac — şi tunul de 85 de milimetri. Exact tancul ăla care 
a cărat pe şenile, prin toată Europa, sămânţa comunismului. În unele părţi a 
încolţit, în altele nu. 

Atunci a trebuit să le dau dreptate profesorilor mei care mă băteau întru- 
na la cap: “Învață şi aia, şi aia, bagă totul la cap, că nici nu ştii când îţi folo- 
seste!”. Vechea mea pasiune pentru al doilea război mondial, cu sute de ore 
de scotocit prin biblioteci, cu bänuti rupti de la gură si dati pe cărţi şi pe revis- 
te, s-a consumat într-o exclamatie expertă slobozită noaptea, într-un hotel 
pustiu dintr-un orăşel de provincie, într-o fostă provincie a ţării mele, în faţa 
unui rus-român care nu înţelegea nimic din ce-i spuneam. 

— Da, da, a confirmat Colea bucuros. Tanc. Vrrrrrum, vrrrrum, ăta 
manevr, Kursk manevr. 

A pornit cu tancul din flancul stâng al câmpului de luptă şi — vrrrrum!, 
vrrrum! — a mărşăluit în linie dreaptă până în zona de ţintă. Acolo a execu- 
tat o manevră de întorcere în unghi şi s-a apropiat de obiectiv prin învăluire. 
Ajuns la distanţa optimă, Colea a pus turela în poziţie de tragere şi a descărcat 
câteva salve de “Strălucitor”, până s-a umplut paharul. L-a împins spre mine. 

— Stu. La caiet! 

O sută de coniac. A tras o linie cu carandaşul într-un caiet, să ţină soco- 
teala. 

Am luat o gură. Nu prea mă pricepeam la coniac. La vremea aia eram 
adeptul vodcii şi, în general, al băuturilor prin care se vede, din care beam 
până nu mai vedeam. La colorate nu mă pricepeam deloc. Dar dacă ăla era 
coniac, atunci cu siguranţă era un coniac prost. La tărie era cam la nivel de 
poslete, ceva ce pe un băutor de vodcă, cu gâtita călită, nici măcar nu-l gâdi- 
la. Gustul aducea a ceai de surcele cu ceva caramele topite în el, peste care s- 
a picurat nişte zeamă de toporaşi. 


Gustul de neuitat al toporaşilor 

Cunoşteam gustul ăla din copilărie. 

Eram la casa de copii. Într-o frumoasă zi de primăvară, cum atât de 
minunat începeau compunerile noastre atunci, ne-am dus cu clasa la cules 
flori pe Valea Gurănzii. Nu înţelegeam de ce trebuia să culegem floricele care 
se pleoşteau după o oră şi le aruncam pe drum, la întoarcere, dar ne duceam 
de fiecare dată cu bucurie. Cu o seară înainte le povestisem colegilor mei că 
eu când mă duc acasă, în vacanțe, sunt haiduc, trăiesc cu gaşca mea în 
pădurea Vartan, jefuim căruțele care trec pe-acolo şi dăm totul la săraci, 
vânăm iepuri cu arcul şi completăm felul doi cu anumite plante pe care numai 
un adevărat haiduc le cunoaşte. Colegii mă ascultau cu gura căscată, îmi mai 
dădeau şi suplimentul ca să le îndrug minciunile alea în care, altminteri, şi eu 
credeam până terminam povestea. Dar doi-trei n-au crezut că în vacanţă sunt 
haiduc — ceea ce, la urma urmei, era plictisitor pe lângă ce se întâmpla în 
“Cireşarii”. Şi când am ajuns pe Valea Gurănzii m-au pus să dovedesc. Cum 
n-aveam arcul şi săgețile la mine, — în timpul şcolii le tineam în ascunzătoa- 
rea haiducilor, sub pământ, în pădure —, nu puteam să le arăt cu câtă dibäcie 
dobor un iepure din fugă. Că iepuri chiar erau, ne tâsneau printre picioare. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 143 


Aşa că m-am rezumat la partea cu plantele comestibile. 

— Dacă nu le cunoşti, mori oträvit!, îi speriam eu pe băieţi. 
Nu puteam lăsa o mică suspiciune a unora, bântuiti de realism ca nişte adulţi, 
să tulbure adevărul frumos al poveştilor mele. Am smuls un toporaş din 
pământul reavăn, cu tot cu bulb. L-am curăţat frumos de ţărână şi l-am mân- 
cat în faţa băieţilor. Făcea în gură un mucilagiu gretos, dar eu nu lăsam să se 
vadă asta. Le-am arătat şi gura după aia, să vadă că am înghiţit floricica. Pe 
urmă, care şi cum auzea de asta, venea să-i demonstrez şi lui. Toată ziua am 
rontäit la toporaşi. Timp de o săptămână după aia, zilnic a apărut câte o 
mogâldeatä albastră pe sub gardul mizerabilului veceu din curtea şcolii. 
Educatorii au intrat în alertă. Se temeau că, pe lângă băieţii care mâncau 
cretă, var de pe pereţi, râme, humă sau clei de pe copaci, apăruse unul care 
bea cerneală la micul dejun. 


“Säzi ghinisor, uăi!” 

Gustul de toporasi mi s-a reactualizat la prima înghiţitură de coniac. 
Madlene nu erau pe-acolo, de-o gustare. Nu mi-a plăcut. După ce că era slab 
şi avea gustul ăla de muci vegetali, mai era şi aspru, îţi făcea limba glaspapir. 
Dar l-am băut aşa, ca să nu mă fac de râs în faţa lui Colea. 

Nu mult timp după aceea, “Strălucitorul”, asemenea atâtor alte lucruri 
de producţie sovietică, — de la caviarul fabricat în colhozuri şi până la ideo- 
logii —, părea că nu mai e aşa de rău ca la început. Ba, într-un fel insidios, 
devenea încetul cu încetul, dacă nu plăcut literalmente, cel puţin acceptabil. 
Aşa că, decât să urc în cameră să mai rup vreun pat, ori cine ştie ce ar mai fi 
cedat la atingere, i-am mai cerut o sută lui Colea. A ridicat brusc ochii din 
ziar şi m-a primit cumva speriat. Ce nu înţelegea? Am pus degetul pe ţeava 
buuum! 

— Niet, moi drug. Şăzi ghinişor, uăi! 

Când am auzit “niet” din gura lui, întâi am crezut că poate are ceva de 
obiectat la curba proiectilului, de la tanc până la pahar; poate săvârşisem o 
eroare balistică. Dar când i-am văzut privirea am înţeles că refuza să mai 
tragă o salvă. Si nu înţelegeam de ce ar face asta un servant când i se ordonă 
să bage muniţie pe ţeavă. Da, i se ordonă, pentru că peste tot în lume comerţul 
şi serviciile se bazează pe principiul sacru: “Clientul nostru, stăpânul nostru”. 
Dacă m-ar fi refuzat în alt fel, cu un motiv acceptabil, poate as fi lăsat-o şi eu 
baltă. Dar aşa, nietul lui, spus pe un ton categoric, m-a îndârjit şi mai tare. I- 
am făcut semn să mă împuşte cu încă un coniac. El a dat din cap că nu şi a 
ciocănit cu degetul pe caietul de datorii. 

Se temea oare că nu voi avea bani să achit consumatia? Aveam. Doar 
nu trecuse mult de când el cu mâna lui îmi schimbase banii. Şi după rectifi- 
carea bugetară îmi rămăsese şi de cheltuială. I-am fluturat portofelul în faţa 
ochilor: 

— Pasluşaite! Ata moi bumajnic, Colea. Bani, da? Davai “Strălucitor”! 
Davai, davai, nu te teme! 

S-a codit un pic, dar până la urmă mi-a turnat dintr-o şenilă. Şi iar l-am 
auzit: 

— Şăzi ghinisor! 


O răzbunare istorică 


Am priceput. Se temea că mă îmbăt şi fac scandal. Am stat ca un cocos- 
târc într-un picior ca să-i arăt că nu-s beat. Si chiar nu simţeam nimic de la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 144 


apa aia de ploaie scursă prin buruieni, n-avea niciun efect. I-am arătat sticla 
de “Săniuţa” şi l-am făcut să priceapă că abia aia era băutură tare, nu 
“Strălucitorul” lui. Dacă şi Văcăroiu bea “Säniuta”, păi îţi dai seama? Ce să 
mai spui? Pe urmă i-am arătat că şi dacă, prin absurd, m-aş ameti de la 
băutura lui, tot n-ar fi o problemă, fiindcă la beţie sunt blând ca un copilaş, 
plâng oleacă şi pe urmă mă duc la nani. Si dooorm... Şi caut ţâţăăă... 

A zâmbit. Credeam că l-am lămurit. Dar când i-am zis să mai toarne o 
sută, el iar a luat-o cu “niet” şi cu “şăzi ghinişor”. Am înşfăcat tancul şi am 
arătat cum trage în mine. Lovitura m-a făcut să mă clatin asemenea lui King 
Kong atins de prima rafală, dar nu m-a doborât. Am scos din arsenal un tun 
şi mai mare. O ditamai ghiuleaua de cinci sute de ruble a plecat încetişor, a 
făcut câteva ocoluri gratioase în aer, ca să fie observată, şi a lovit tancul în 
rezervor. Praf l-a făcut. Nici nu-mi ajungeau braţele pentru asemenea explo- 
zie. Adică nu doar că eram imun la tirul cu “Strălucitor”, nu doar că aveam 
muniţie cât să pun pe chituci un regiment de tancuri, dar devenise de-acum o 
chestiune bărbătească, de care pe care, între mine şi tancul sovietic. Măcar 
jumătatea rusească a lui Colea putea să înţeleagă asta: că un bărbat adevărat 
când se apucă de o treabă nu o lasă până n-o usucă. lar jumătatea lui româ- 
nească trebuia să priceapă că voiam să văd tancul ăla fără o picătură de com- 
bustibil în el, incapabil să mai răsucească turela, țintuit locului. Şi eu să nu-l 
strivesc cu o bombă, cu un bombeu, ci să-l privesc de sus şi să-l întreb pe 
tonul sigur al învingătorului: “Deci... ce mai zici acum, tovaräse Stalin?”. 


Din stacană în stacană, spre-o victorie babană 

Până la urmă, fiecare jumătate a lui Colea a înţeles mesajul şi împreună 
au scurs şi cealaltă şenilă în paharul meu. Mai era ceva combustibil rezidual 
în T-34, pe la şasiu, prin rezervoarele laterale, poate şi ceva lichid de frână. 
Puteam să-l nimicesc dintr-o înghititurä, dar ce savoare ar mai fi avut atunci 
victoria atât de uşor obţinută? 

A umplut paharul, dar mai-mai să nu-i dea drumul din mână când am 
vrut să-l iau. 

— Säzi ghinişor, atâtă la tine zic!, m-a avertizat Colea a nu ştiu câta 
oară strângând paharul în pumn. 

Pe ăla l-am băut de sete. Am adus în ajutor aviația. Înainte de a arunca 
bomba cu toporaşi la mine în gură, paharul a făcut un ocol pe deasupra tan- 
cului, a coborât în picaj şi i-a dat una la mişto cu trenul de aterizare pe turelă, 
un bobârnac. Când l-am dat de duşcă, amicul Colea a belit nişte ochi cât cepe- 
le alea din care mi-a dat şi mie una. l-am arătat iar portofelul: 

— Şăzi ghinişor, frätioare!, i-am întors-o eu... Ia platiaet coniac, ia 
davai ţie bacşiş. Avem aşa: adin, dva, tri stakani, da? Buun. Mai bagă unul şi 
pa! Cetîri, da? Pa-tru! Patru. În total, patru sute de ruble. Cetîresta! Davai 
minea stakan, al cetîrelea... trulea... 

Învins de argumentele mele, Colea a golit tancul în stacană. Sticla avea 
jumătate de litru. O suteancă lipsea de la început, patru sute le-am ars eu, 
desăvârşind astfel victoria asupra temutului T-34. Ce mare lucru? Le băusem 
de plictiseală. Nu trăgeau mai mult decât o cinzeacä de “Säniuta”. Exact atât 
cât îmi trebuia ca să mă încrunt la jucăria aia goală şi să zic în gând, scrâşnind 
din dinţi: “..."R-aţi ai dracu” de rusi!”. 

— Colea, davai minea stecla! 

Mi-a dat mie tancul de sticlă. Înţelesese si el că mi se cuvenea. Era tro- 
feul meu de război. 

Lovitură pe la spate. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 145 


Se făcuse aproape miezul nopţii. Stăteam de pe la opt fără ceva la 
recepţie. Circulasem, aşadar, cu o sută la oră. Lejer. Şi atunci, ce se agita atâta 
Colea? Ca să nu mai pun la socoteală că mâncasem bine înainte. Mi-am luat 
rămas bun şi am plecat la culcare. Călcând drept şi sigur, parcă aş fi băut toată 
noaptea numai lapte şi vitamine. 

Am intrat în cameră. Am aprins lumina şi am încuiat uşa. 

Ochiul a înregistrat colţul de pâine şi felia de salam pe masă. 
Diplomatul, pe pat. 

M-am pornit spre masă, în lungul camerei, să mănânc. În trecere, m-am 
oprit să iau un ou din diplomat. 

M-am aplecat deasupra diplomatului, l-am deschis. Am întins mâna să 
iau oul. 

În clipa aia am simţit o lovitură în ceafă. Şi n-am mai ştiut nimic. 


Strălucitor. Povestea de comă a unui reportaj (3) 
Din laptopul unui zetar 
M-am trezit dimineaţă cu oul în mână. ÎI tineam strâns. Nu puteam să- 
mi desfac degetele. Erau vinetii, ca la morţi. 
Zăceam pe jos, lângă pat. Nu-mi simţeam picioarele şi mâna dreaptă, 
încleştată pe ou. Stânga o puteam mişca numai din cot. 


Mai mult mort decât viu 

Mi-am sucit cu greu capul în stânga şi-n dreapta. Când îl scăpam într-o 
parte, cu mare chin reuşeam să-l întorc la loc. Parcă fiecare neuron era înno- 
dat cu codita de un fir din mochetă şi, când mă mişcam, ceva se rupea în cre- 
ierul meu. Un axon, o dendrită. Da, îmi veneau cuvintele astea în cap. Eram 
perfect lucid. O luciditate stranie, caleidoscopică. Îmi aducea în memorie, 
simultan, toate amănuntele zilei precedente: întâmplările, cuvintele, gânduri- 
le, senzațiile, tot. 

Cu chiu, cu vai, am reuşit fac roată cu privirea prin cameră. 
Căutam să aflu ce anume m-a lovit. În cameră nu era nimeni — doar încuia- 
sem uşa pe dinăuntru. Geamurile — închise. O lumină tulbure venea de afară. 
Mi-am întors capul spre tavan. Lustra era la locul ei, crăcănată şi chioară. Un 
bec lipsea, celălalat răsturna peste mine un clopot gălbui. 

Poate salamul să fi avut ceva... Nu puteam fi sigur fiindcă nu ştiam nici 
măcar din auzite cum te hurducă o intoxicație cu mâncare stricată. 

Luciditatea mea avea toate datele, dar niciun răspuns. 

Cum-necum, zăcusem toată noaptea pe podea. Într-o cameră fără como- 
ditäti. Eram aproape mort de frig. Cu mâna stângă mi-am luat pulsul la înche- 
ietura mâinii drepte. Nu puteam să-mi număr bătăile. Măcar m-am convins şi 
aşa, pe pipăite, că îmi bate inima. Am tras cu ochiul la ceas. Era opt fără zece. 
Doamne, peste două ore trebuia să fiu la Mana! Şi eu nu puteam să-mi dez- 
doi picioarele ca să mă ridic! 


Dumnezeu nu bate cu pareza 

Spaima că am paralizat m-a străbătut ca un glonţ de gheaţă din cap până 
în tălpi. Pentru ce păcate mă pedepsea Dumnezeu? — că nici nu prea avuse- 
sem când să fac. N-aveam decât douăşpatru de ani. Faptul că în acelaşi an 
făcusem şi puşcărie pentru un articol, apoi am şi paralizat când mă pregăteam 
pentru altul, asta putea fi o pedeapsă. Dar că m-a damblagit printre străini, 
ăsta era un cinism pe care nici El nu şi l-ar fi putut permite fără o solidă argu- 
mentatie. Dumnezeu nu bate cu pareza la întâmplare. Aşa că am eliminat 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 146 


varianta asta catastrofică. 

Pe măsură ce mă sfortam, reluam sub control porţiuni importante din 
trupul meu. La un moment dat am reuşit să mă salt în genunchi, cu capul spri- 
jinit pe pat. Nu pot spune că îmi simţeam capul greu. Simteam doar greul, nu 
şi capul. Ceva ce mă trăgea în jos ca pe Hopa-Mitică. 

Când am putut să-mi misc mâinile cât de cât, le-am frecat de pătura 
aspră până au căpătat puţină roseatä. Atunci am putut să eliberez şi oul din 
strânsoare. Era al lui Columb. S-a rostogolit, a căzut cu bänutul în jos şi a 
rămas aşa, vertical, parcă înfipt în mochetă. 

Miraculoasa untură de ciocănitoare 

Am încercat să strig. Dar gura nu voia să se deschidă. Pätisem precum 
capra mea de Anul Nou. Eram copil — la mine în sat, nu la cămin. Sătul să- 
mi tot flutur puta prin tärnä, pe huditä, mi-am cioplit singur un cap de capră, 
din lemn de tei, să umblu prin sat de Anul Nou. Nu cine ştie ce frumuseţe, 
nici nu prea semăna a cap de capră, dar bătea de se auzea în tot satul. Mama 
se mândrea cu mine că dovediseam un atât de precoce talent la dulgherie. 
Poate se va alege ceva de capul meu când m-oi face mare! Problema era că 
începsem cu ta-ta-ta, cäpritä, ta! de prin august. Găinile nu se mai ouau de 
atâta gălăgie, caprele adevărate refuzau să intre în ogradă când se întorceau 
de la păscut, vecinii nu se mai puteau odihni. Ziua băteam capra de-o crăpam, 
noaptea dormeam cu ea în braţe. Nimeni nu putea să mi-o ia. Tata dăduse 
ordin să nu se atingă nimeni de capra mea. Doamne fereşte să fi ieşit careva 
din cuvântul lui! El pleca dimineaţa la muncă şi venea noaptea, lui nu-i dădea 
talentul meu dureri de cap. 

Într-o zi, a venit la noi moş Ion, fratele mai mic al lui tätuta. De obicei 
venea doar când era tata acasă, împuşcau câte o coşarcă de ciori în salcâmii 
din spatele casei. Pe urmă trimiteau femeile să taie niştă gobăi şi, până se 
făcea friptura, ei se îndemnau cu o cană de vin la masa din ogradă. A venit 
moş Ion la noi în ziua aia, mi-a dat o mână de sâmburi copti, că niciodată nu 
venea cu mâna goală, şi a început să mă laude pentru mândretea de cäpritä 
ce-mi făcusem şi pentru iscusinţa cu care o mânuiam. Că nu oricine e în stare 
să bată capra în ritm şi cu putere, de dimineaţa până seara. Însă, vezi, mi-a zis 
el, lemnul a fost cam verde şi nu sună bine. Ca să scoată un sunet cu adevărat 
frumos şi ca să se audă şi în celălalt sat, ca toaca de la biserică, limba trebu- 
ie unsă cu untură de ciocănitoare. Si a scos mosul din tolba lui cioăbnească 
un borcănel cu untură din aia şi mi l-a dat. A uns Viorutä capra bine prin gură 
şi a lăsat-o în tihnă o noapte, cum l-a învăţat mogul, ca să lingă toată untura. 
Dimineaţa, ce să vezi, animala n-a mai vrut să deschidă gura. M-am chinuit 
două zile s-o facă să clămpănească iar. Am bontănit şi-am răşpăluit în şopron 
până n-am mai rămas decât cu o mână de surcele mute. 


Să-ţi bei lacrimile de sete 

Parcă si eu mâncasem, cu o seară înainte, untură de ciocănitoare. 

Mi-am băgat un deget între buze şi le-am dezlipit. Din fericire, n-aveam 
doi dinţi în stânga-sus, un premolar şi un canin, încă din armată. M-am folo- 
sit de acea breşă ca să îmi strecor degetul între dinţi şi aşa mi-am putut des- 
cleşta maxilarele. De atunci, nici nu mi-am mai reparat dantura. Viaţa e atât 
de imprevizibilă! Nu ştii niciodată când ai putea să ai nevoie de o cale de 
acces de urgenţă spre cerul gurii. Mi-am băgat pe rând mâinile în gură ca să 
le încălzesc. Mirosea înfiorător, parcă îmi putrezise limba, dar măcar 
căpătam putere în degete, puteam să-mi masez maxilarele, tâmplele şi mai 
ales ceafa, unde simţeam o apăsare continuă. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 147 


Am mai zăcut aşa un timp, îngenuncheat la marginea patului şi scutu- 
rându-mă din tot trupul ca un fanatic din secta tremuricilor în plină rugăciune. 
Trebuia să mă ajute cineva. Am strigat cât am putut, dar n-a ieşit decât un 
scâncet pestilential. Nici amigdalele, atât de aproape de omusor, nu l-ar fi 
auzit dacă ar fi fost înzestrate cu urechiuşe. La fiecare încercare de a striga 
simţeam că mi se desface capul din tâtâni. Parcă cineva îmi umpluse craniul 
cu fasole, de cu seară, şi turnase apă. 

Mi-a luat cam o oră să mă aburc în pat. Tremuram ca varga. M-am ghe- 
muit sub pătură. Respiram în sân, cu gulerul tras peste nas, mă încălzeam 
încet-încet cu propria respiraţie. 

Aş fi vrut să adorm, să nu mai simt nimic, să nu mă mai gândesc la 
nimic. Dar nu puteam. Capra din copilărie bătea în capul meu, spre ceafă. 
Mai şi împungea şi dădea cu copita. Directoarea de la Mana mă pocnea cu 
arătătorul peste frunte şi tipa la mine: de ce am întârziat, de ce am facut-o să 
aştepte? De ce-mi bat joc de oameni şi de meserie? De ce îmi fac neamul de 
ruşine? — neamul nostru cel de o fiinţă, rupt în două de Prutul înlăcrimat... 
Că basarabenii ăştia chiar şi în coşmaruri ciupesc lira. Măcar oleacă. Dădea, 
tipa; dădea, tipa. Na, na, na! 

Dacă există oameni care mănâncă cenuşă, aşa se simt după masă: ca 
mine, atunci. Sticla de apă o terminasem seara. La chiuvetă nu curgea. N- 
aveam decât găleata adusă de Colea. Dar nici la aia nu eram în stare să ajung. 

De sete, voiam să plâng ca să-mi beau lacrimile, dar nu puteam. 

La adăpat 

Abia pe la zece am reuşit să mă dau jos din pat. De fapt, m-am rosto- 
golit pe podea şi m-am târât până la baie în patru labe, ca un câine otrăvit 
căutându-şi cotlonul în care să-şi dea suflarea. Am băgat capul în găleată şi 
am băut. Am simţit apa făcându-şi drum până în stomac printre epiteliile 
uscate, lipite unele de altele. Găleata nu părea să fie una de bucătărie. Mai 
degrabă de curăţenie. Mi-a venit să vomit. Nu m-am abținut. Am reuşit 
cumva să nu elimin în veceu şi stomacul, cu totul. Aveam senzaţia, vârsând 
la veceu, că mă voi întoarce pe dos ca o şosetă. 

Mi-am răcorit faţa cu apă şi am lins puţină pastă de dinţi, că nu-mi mai 
suportam mirosul. Pe urmă, cătinel-cătinel, tinându-mä de pereţi, m-am dus 
la geam şi am scos capul afară. De la aerul rece, fără impurități industriale, 
mi-am mai revenit. Suficient cât să-mi pot strânge lucrurile şi să pregătesc 
camera pentru predare. Ştiam de la băieţii din redacţie care e protocolul. 
Trebuia să chemi camerista, ea făcea inventarul şi, dacă nu lipsea nimic, dacă 
nu era nimic distrus, vreun pat, ceva, îţi dădea o adeverinţă că totul e în 
regulă. Fără semnătura cameristei, nu puteai să-ţi iei actele de la recepţie. Asa 
era pe-atunci. 

Patul rupt de cu seară îmi dădea emoţii. L-am încercat cu degetul. Se 
clătina. l-am mai pus un grătar de la frigider sub tăblie şi am adus şi găleata 
din baie. Tot se hâtâna. Nu-mi rămânea decât să sper că nu o va împinge dra- 
cul pe cameristă să verifice lenjeria unui pat în care evident nu dormise 
nimeni. Că mă sechestrau ăia acolo până îmi mai veneau bani de-acasă, ori 
cine ştie ce mai päteam. Si as fi ratat de tot reportajul. Aveam de gând să mă 
duc totuşi la Mana, chiar cu întârziere şi cu toată ruşinea, de-ar fi fost şi să 
mă târăsc până acolo. 


Glumeata şi Catinca la inventar 


Cu inimă strânsă am ieşit pe hol şi am strigat: 
— Hei! 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 148 


Ce strigăt leşinat! Parcă era cineva în mine, care avea înăuntrul lui pe 
cineva, la rândul lui cu cineva în burtă, şi abia acel cineva din mijlocul 
Matrioskäi care eram a scos un “Hei!” pitigäiat şi sfios. Am bătut cu o con- 
servă în uşă până a apărut o cameristă. 

— Gata, plicat de-amu? 

— Da, vreau să plec. 

— Si ni scuzat cî la noi îi diranju ista cu riparaţiili, da” poati mai vinit 
la noi ş-a să cii ghini. Fa, Catincf, fa, hai cî pliact băietu ista de la Doi, fa! 

A venit şi Facatincafaua. O zdarovaia tanti. Justifica lipsa unei fabrici 
de lapte praf în Orhei. S-a protäpit în uşă, cât era de mare, şi a început să 
strige de pe o hârtie: 

— Ogheal! 

— Esti!, i-a răspuns cealaltă, din cameră, cu capul băgat în duläpiorul 
de pe hol. 

Era o plapumă acolo. Nu ştiusem. Măcar o puneam pe jos şi leşinam 
pe ea. 

— Pantofei di casî! 

— Esti! 

— Prasop! 

— Esti! 

— Sopon! 

— Esti! 

— Dar de ce e şi säpunul pe inventar? Ăsta se consumă, se termină!, 
am sărit eu. 

— Cum si sî termini, dacî nu-i apî? 

— Dar intră în preţul camerei, doamnă. Poate vreau să-l mănânc! 

— Da’ poati chiar c-ai mâncat sopon, cî eşti tari galbîn la faţi, mi-a 
răspuns camerista pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. S-înghiţăşti o 
pastici, daci nu ti sîmţăşti ghini. 

Catinca îi dădea mai departe cu inventarul: perni! cearceafe! liustra! 
veioz! televizor! tilifon! frigider! Glumeaţa confirma din cameră, Catinca 
bifa pe listă. 

Nu ştiu de ce mai verificau şi televizorul, şi frigiderul, doar se vedea că 
nu mă simt bine, n-aş fi fost în stare să plec cu ele în cârcă. 

Când a ajuns la frigider, mi s-a făcut inima cât un purice. Dar cameris- 
ta n-a tras de uşă, n-a observat că lipseau două grătare. A trecut mai departe. 
La draperii, la perdele, la fotografiile înrămate de pe pereţi. În dreptul patu- 
lui pe care îl rupsesem la sosire s-a întors spre mine şi mi-a spus: 

— Ci ghini cî nu ti-ai culcat pi patu ista, cî-i rupt. Noi îi punem pi sup 
dânsu nişti cieri di la frigider, sî nu chici! 

Catinca mi-a dat adeverinţa, eu i-am predat cheia. 


Aritmetica betiei 

La recepţie, în locul lui Colea era o femeie tinerică, într-un pulover 
roşu, pe gât, cu nasul într-un vraf de hârtoage. 

— Bună ziua. Gata, v-aţi hotărât să plecaţi? Nu vreţi să mai staţi pe la 
noi... 

— Da, plec. O, dar ce bine vorbiti româneşte! Parc-ati fi de la 
Bucureşti! 

— laca-aşa vorbim noi pe la Prut... Eu de-acolo-s! — mi-a räpuns cu 
puţină cochetărie şi roşind de plăcere, ca puloverul, la complimentul meu. 

Şi-a cerut şi ea scuze pentru incomoditätile din hotel. I-am zis că nu-s 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 149 


pretentios, bine că am avut unde dormi. l-am întins bonul de la cameristă. A 
scos registrul, a scris nişte cifre, le-a adunat. 

— lacătă, trebuie să lăsaţi la noi două mii şi patru sute de ruble. 

Mi-a zâmbit dumneaei, i-am zâmbit şi eu, că eram în stare. Măcar de- 
atat. Şi tot zâmbind am scos portofelul. Dar deodată am încremenit cu dege- 
tele în portofel, parcă — jivina! — mă muşcase de mână şi mă trăgea 
înăuntru. Zâmbetul mi-a dispărut. S-a speriat şi ea de schimbarea mea bruscă. 

— Cum două mii... şi... Păi ăştia-s cam toţi banii mei! N-aţi calculat 
bine! 

— De asta v-aţi schimbat aşa la faţă? Vai, dar cum aşa? Ia să mai pri- 
vim o dată. 

A mai adunat o dată cifrele alea, din ochi. 

— Două mii de ruble şi încă patru sute de rublişoare, iaca atâta. 

— N-are cum, doamnă! 

— Dar atâta este. la priviţi aici. Ati luat pe comandă patru sute de 
“Strălucitor”? 

— Da. 

— La o sută de ruble suta, asta face egal patru sute de ruble? 

— Face. 

— Şi cu două mii cazarea? Două mii şi patru sute la total! 

— Dar staţi aşa! De unde două mii cazarea? Băiatul ăla mi-a spus că e 
o mie la dumneavoastră. Ce, s-a dublat astă-noapte? 

— Aveţi dreptate, cazarea la noi face o mie de ruble. 

— Păi vedeţi, doamnă? Quod erat demonstrandum!, am încheiat cu 
biruitor şi puţin arogant. 

Am răsuflat uşurat. Şi în sfârşit am putut să-mi scot degetele din gură 
portofelului. Am râs cu îngäduintä văzând cu câtă candoare greseste. 

— Da. O mie de ruble. Ori două nopţi, egal două mii de ruble! 

— Cum două nopţi? Doamnă!, am venit ieri seară şi plec azi... iată... 
la ora... La ora unsprezece şi jumătate! Chiar şi în Basarabia, la dumnea- 
voastră, după marţi urmează miercuri. Eu am venit marţi, 3 noiembrie 1992, 
şi plec azi, miercuri, 4 noiembrie 1992. Nu mă întrerupeţi, vă rog! Vă invit 
să remarcaţi, în spiritul cunoştinţelor dumneavoastră de aritmetică, pe care nu 
mă îndoiesc că le posedati, că între trei şi patru există o diferenţă de... Cât? 
Unu! De pe 3 până pe 4 noiembrie e o noapte. Una! O noapte de noiembrie, 
doamnă. 

Femeia mă urmărise cu frică, nu ştiu cum... Se uita la mine ca la un 
nebun, aprobând, totuşi, mereu din cap. Când mi-am terminat mica tiradă, 
contabila s-a dat un pas înapoi, până la bäruletul plin cu “Strălucitor”. Se uita 
într-o parte şi-n alta cautând ajutor, parcă, de undeva, când a tresärit 
bucuroasă: 

— Jacätä, chiar Colea soseşte acum! 

M-am întors, l-am salutat bucuros din priviri. Mi-a zis ceva, n-am pri- 
ceput ce. Suna a salut. Contabila a început să-i turuie pa ruskie. Mai mult în 
şoaptă. După numai câteva cuvinte, Colea s-a întors spre mine, m-a apucat 
încet de mână şi mi-a spus pe tonul cu care îi vorbeşti unui suferind, aproape 
în şoaptă: 

— Dya noci... doi nopţi cazare. 

— Niet! Imposibilnii! — am izbucnit într-o rusă cum îmi venea la gură. 

— Ce să-ţi fac? Ia skazal: şăzi ghinişor! şăzi ghinisor! Tî... davai 
“Strălucitor”, Colea, davai “Strălucitor”! Iaca amu “Strälucitor”! 

— Domnule, azi este joi, 5 noiembrie — a îndrăznit şi contabila, itindu- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 150 


se de după Colea. Aţi dormit o noapte, o zi şi încă o noapte. 

Se uita în ochii mei cu multă căldură şi adeverea cu mişcări din cap că 
ştie ce spune, că lucrurile aşa stau: cum zice ea. 

— El v-a zis să staţi ghinişor, dar dumneavoastră... 

Zâmbetul mi s-a topit pe faţă mai iute decât miraculoasele creme de la 
teleshopping. Eram buimac. M-am lăsat moale pe scaun. Mâinile mi-au căzut 
inerte pe lângă corp — ca aripile la puii ăia jumuliti de la Avicola, spânzu- 
rati în cârlige. Capul s-a dus singurel şi s-a aşezat cu fruntea pe sticla rece a 
biroului. Fasolea se umflase şi mai tare în el. Vorba unui prieten, îmi venea 
să-l iau în braţe, să-l aşez mai încolo într-un par şi să-i arăt curul. 


Răzbunarea lui Guderian 

Cred că am şi plâns. Adică sunt sigur că am plâns. Mi-am înghiţit lacri- 
mile. Aproape nu mi-am recunoscut vocea când am întrebat: 

— Sigur e joi? 

— Joi, da!, a confirmat femeia cu blândete. 

— Il i joi — a întârit şi Colea încercând s-o dea pe româneşte, un fel de 
“el este joi”. 

Calamburul lui involuntar m-a făcut să-mi salt capul ca la apel. Doar că 
n-am strigat: “Prezent!”. Da, să trăiţi! Vă raportez că soldatul neinstruit Ilijoi 
plânje de amărăciune şi de fasole umflată-n cap! Că a băut munitia şi s-a 
îmbătat. Adică nu s-a îmbătat, că ăla nu era alcool, ci otravă. Deci s-a otrăvit 
cu “Strălucitor” şi era să moară pe front în noaptea de dinaintea asaltului 
final. S-a făcut pulbere. A zăcut rănit o noapte, o zi şi încă o noapte. Iar repor- 
tajul lui s-a baricadat în reduta atât de frumos numită Mana şi nici cu luneta 
nu mai poate fi atins. Ilijoi n-are decât să-şi ia ranita cu merinde, câtă i-a mai 
rămas, şi s-o pornească încetişor spre casă, pe drumul de costişe ce duce pân” 
la laşi. 

Am plătit cât aveam de plătit. Nu-mi mai rămăseseră bani nici de bilet 
până la Chişinău. Poate doar pentru o ocazie. Mi-am luat buletinul şi am ple- 
cat clătinându-mă cu diplomatul într-o mână şi în cealaltă cu tancul de sticlă, 
golit atât de glorios cu o noapte înainte. Ba cu două! Dar m-am întors de la 
uşă şi m-am aşezat la loc în fotoliu. Fără nicio vorbă, am luat pixul cu roşu 
al contabilei şi am scris pe eticheta de “Strälucitor” cu litere maşcate: 
“GUDERIAN WAR HIER UND SIEGTE!”. Pe urmă i-am întins tancul lui 
Colea. Am rugat-o pe contabilă să îi spună că doresc să păstreze el tancul ăla. 
Aşa, ca amintire. Dacă se poate, să-l pună în vitrină, că mai erau acolo sticle 
goale, de diferite forme, puse doar de frumuseţe. Şi să nu fie şi un tanc prin- 
tre ele? 

Ea a tradus şi Colea a luat tancul, mirat. 

— Da, na akno! — a promis el, arătând cu mâna spre vitrină. Dar... 
kakaia semnificaţia? 

— Moi drug, ăta ghermanskii yazika. Zdesi ia pişu... napişati... 
Doamnă, spuneţi-i dumneavoastră că am scris în nemteste aşa: Guderian a 
luat cafteală de la vitejii ruşi. 

— Da, da, Guderian, kaput!, a zis Colea, râzând încântat. Si a pus 
tancul la loc de cinste în vitrină, între täräncutä şi inorog. 


Febletea tractoriştilor 
Când să ies din hotel, mi-am întors capul şi am mai privit o dată, lung, 
tancul meu. Din umorile iuți care mă mâncau pe dinăuntru, ca un nufăr s-a 
înălţat un zâmbet de satisfacţie până pe buze. Pe tanc scrisesem de fapt: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 151 


“Guderian a trecut pe aici şi a învins”. Şi, ca un adevărat învingător, plin de 
răni şi de sângele duşmanilor răpuşi, am păşit tremurând în lumina umedă a 
amiezii — chiar atunci mi-a venit metafora asta, când coboram pe scări, semn 
că talentul meu căzuse cloşcă în timp ce boleam, iar acum năştea pui vii. 

Am pornit pe jos spre marginea oraşului, câine-câineste, cu speranţa că 
mă va lua careva cu maşina până la Chişinău. La ocazie nu e ca la autobuz, 
nu plăteşti la urcare. Când ajungi la destinaţie, dai cât ai de dat şi cobori repe- 
de. Ce-mi mai rămăsese în portofel însemna cam jumătate dintr-un bilet de 
autobuz de la Orhei la Chişinău. Ce-aş fi făcut mai departe, o dată ajuns în 
Capitală, nu ştiam. Mintea mea nu putea anticipa mai multe mutări în acel joc 
de şah la care fiecare piesă avea altă culoare, iar päträtelele se încălecau. 
Puneam un pas înaintea altuia, expiram după ce inspiram şi aşteptam cu o 
nepăsare bolnăvicioasă să se întâmple ce era de întâmplat mai departe. 

Nu ştiu ce anume din înfăţişarea mea îi atrăgea pe tractorişti. Eram 
febletea lor. Pentru că şi de data asta tot un tractorist a oprit când i-am făcut 
cu mâna. M-am ghemuit în spatele lui şi m-am prins zdravăn cu mâinile de 
gratiile cabinei. Tractorul sărea prin gropile din asfalt gata să se rupă. Când 
dădeam cu capul de tabla de sus, când cu fundul de scândura pe care stăteam. 
El vorbea întruna, răcnea, dar din cauza motorului nu auzeam nimic. Strigam 
şi eu din când în când: “Da, da!” şi asta părea să fie de ajuns pentru dânsul. 


Din nou “Strălucitor” 

Mă întrebam dacă nu cumva, acolo, miliția îţi lua carnetul când te prin- 
dea treaz la volanul tractorului. Cu primul tractorist băusem de la Sculeni la 
Făleşti. Astalalt era deja băut şi încă mai lucra la acea stare. Tot întindea 
mâna la spate să-mi dea o sticlă să trag şi eu un gât. Nu eram omul care să 
respingă asemenea avansuri, dar atunci mi se făcea rău numai dacă mă gân- 
deam la băutură. El mai lua un gât, mai zicea nu ştiu ce, mai cânta o strofă 
dintr-un cântec de armată — prindeam câteva cuvinte între două hopuri. 
Făcea ce făcea şi iar dădea sticla în spate, să beau şi eu. Să nu-mi pierd car- 
netul de tractorist? Am zis să mă prefac — doar n-avea ochi la spate — şi să 
scap astfel de insistenţele lui. Când să duc sticla la gură, mi s-a făcut rău. Era 
“Strălucitor”! Într-o sticlă obişnuită, nu din aia ca la hotel. Aş fi rezistat până 
la Chişinău fără să vomit, cu toată hurducătura şi cu toată găzăria din cabină. 
Aş fi rezistat chiar la un gât de vodcă. Dar când am văzut eticheta de 
“Strălucitor” mi s-a făcut rău. Stomacul meu care putea digera hamuri de 
piele, ciubote, ciolane, orice, s-a scârbit violent, s-a năpustit afară din mine 
când a văzut “Strălucitorul”. Şi singurul loc în care puteam voma era capul 
tractoristului. M-am îndoit ca un arc peste el, fără să mă pot opune convul- 
siei, şi omul nu înţelegea de ce îl musc de bască. Noroc că făcusem curăţenie 
interioară de dimineaţă, la hotel, şi nu mai aveam de dat la rate decât un fel 
de salivă groasă. Tractoristul s-a speriat. A început să tipe: 

— Uäi, nu borî pi mini, chizda mă-ti! 

M-a dat jos împingându-mă cu mâinile şi cu picioarele, a zvârlit cu 
basca după mine. Ei, hai, că nu era chiar aşa murdară. Ce înjura în halul ăla? 
A tras uşa cabinei după el, bombănind, şi dus a fost. 


Norocul betivului 
M-a lăsat singur în mijlocul câmpului. Măcar mă apropiasem de 
Chişinău şi rămăsesem şi cu märuntisul neatins. Doar cu märuntaiele vraiste. 
Am rămas în câmp, la marginea drumului. Stăteam cu capul în jos, cu 
mâinile pe genunchi, răsuflam greu ca după maraton. Când în sfârşit mi-am 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 152 


mai revenit putin în simtiri şi mi-am am ridicat capul, să nu-mi vină a crede! 
M-am frecat la ochi. M-am întors cu spatele, apoi m-am sucit brusc şi m-am 
mai uitat o dată. N-aveam halucinaţii. În faţa mea, pe partea cealaltă a dru- 
mului, era un indicator de intare în localitate pe care scria mare, şi pentru 
chiori, Mana! Satul se zărea după o lizieră de sălcii, la un kilometru, un kilo- 
metru şi ceva de la şoseaua principală. 

Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama ce se întâmpla. De limpede la 
minte ce eram când am plecat din Orhei, în loc să ies la bariera dinspre 
Chişinău, am ieşit spre Mana. Şi în loc să stau la ocazie pe partea stângă, am 
stat pe cealaltă parte şi iaca aşa am mers în sens invers, spre Mana. Şi taman 
acolo mi-a venit să vomit, tocmai acolo m-a dat jos tractoristul! Unde mai pui 
că mi-a lăsat şi basca! 


Borşul salvator 

Nu ştiu nici acum dacă ăla a fost norocul betivului, norocul prostului 
sau norocul ziaristului care, totuşi, îşi dorea sa facă un reportaj. Abia mă mai 
tineam pe picioare. Dar dacă tot mă adusese întâmplarea până acolo, am zis 
că să mă împing, să mă trag cumva şi să mă duc totuşi până în Mana, măcar 
să văd cum e. Voiam să intru ca un fugar în sat şi să arunc o privire fără să 
mă vadă lumea. Apoi să mă întorc tot pe furiş şi să ajung o dată cu întuneri- 
cul în Chişinău. Acolo măcar era o gară unde să dorm. Dar chiar la marginea 
satului am dat peste şcoală — un fel de grajd lung, deselat, cu geamuri strâm- 
be. Cum s-o ocolesc? Parcă prea erau puse toate într-o ordine bine chibzuită, 
ca nişte trepte care mă duceau pas cu pas către țelul meu. Cu toată ruşinea, 
dar şi cu o emoție din care hrăneam ca din perfuzor, am intrat. 

Directoarea era în biroul ei, o debara în capătul holului, cu o uşă hodo- 
rogită, băgai mâna printre scânduri. Când i-am zis cine sunt, şi-a dus mâini- 
le la faţă şi aproape a tipat speriată: 

— Vă e rău? Doamne, dar în ce hal arătaţi! Parcă ati băut “Strălucitor”! 

Era o femeie la vreo treizeci şi ceva de ani, mică şi subțire, dar înfiptă. 
M-a luat de mână şi m-a tras după ea până acasă. Mi-a dat să mănânc un borş 
de gâscă, fierbinte şi acru, turte cu brânză, apoi m-a pus să mă culc. 

Secretul “Strălucitorului” 

M-am trezit a doua zi, vineri. Am ieşit în curte. Soţul directoarei, dom- 
nul Savitchi, trăgea vinul la teasc. M-a obligat să beau un pahar de vin de ăla, 
rece şi gros ca bulionul, direct de la vrană. Borşul de gâscă, somnul bun şi 
vinul de buturugă, zicea el, sunt uneltele cu care poţi dezbate tencuiala de 
“Strălucitor” din capul omului. Şi avea dreptate, pentru că imediat am simţit 
cum capăt forță, chiar am învârtit şi eu la două mälaie. 

— Dar ce sânge de drac, ce lichid de frână e “Strălucitorul” ăsta, dom- 
nule Saviţchi? 

— Se face la noi, la fabrică. La zavod. Este-aşa un căzănoi mare, bagă 
apă cu furtunul într-însul. Când s-a umplut, vine cineva cu un borcan de sub- 
stantä şi îl deşartă în căzănoi. Şi uite-aşa bolboroseste! Buuun!... Ş-apăi când 
s-a liniştit bolborosala, vine unul cu o remorcă de surcele şi-o basculează în 
cazan. Şi gata “Strălucitorul”! Din surcelele alea îşi trage culoarea frumoasă, 
aurie, pe care o ştii. 

— Dar ce pune în el? 

— V-am zis: substanţă. 

— Bun, dar ce e substanţa aia? 

— Substanţă. Aşa se cheamă. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 153 


Epilog 

Domnul şi doamna Savitchi m-au mai ţinut la ei încă două zile. Au 
umblat cu mine din casă în casă şi împreună i-am găsit pe toţi bătrânii care 
îşi mai aminteau de Păulică şi de părinţii lui: Domnul şi Doamna — 
învățătorii Goma. Dar tot nu a fost o documentare la sânge fiindcă nici după 
o săptămână nu mi-am revenit complet din şocul “Strălucitorului” şi poate că 
nici până azi n-am eliminat cu totul din mine Substanţa. Mi se încreţeşte pie- 
lea pe spinare şi simt în gură limba putredă şi gust de surcele şi toporaşi. Şi 
nefiind o documentare meticuloasă, n-a ieşit nici un mare reportaj, cum îl 
visam. Un reportaj de începător. Un singur lucru nu se poate spune despre el: 
că ar fi total lipsit de substanţă. Dar, aşa cum a ieşit, a schimbat ceva în viaţa 
mea. 

Criticul Dinu Mihail, din Chişinău, i-a trimis lui Goma, la Paris, 
numărul din “Timpul” cu reportajul meu — “Acasă la Paul Goma”. După un 
timp m-am trezit la redacţie cu o scrisoare de la însuşi Paul Goma! Cu marea 
lui bunăvoință, mă felicita pentru textul ăla, ca şi cum chiar ar fi fost ceva de 
capul lui. N-a existat om mai semet ca mine în oraşul acela! De la acel repor- 
taj s-a legat între Paul Goma şi mine o prietenie aparte, de la distanţă. 
Epistolară. Peste douăzeci de ani aveam să ajung la Paris, să-mi îmbrăţişez 
idolul. Am plâns amândoi discret, bărbăteşte. Dar asta e deja altă poveste. 

Atunci, plecând din Mana, încă tehui de cap, am ajuns cu un tractor în 
Chişinău. Da, cu un tractor. La vremea aia parcă erau tractoarele la modă, ca 
treningurile. Puţine maşini! Din Chişinău am mers cu trenul, ascuns în veceu, 
până la Ungheni. Nu se putea trece graniţa fără bilet. Am mai făcut foamea o 
zi la câţiva paşi de ţara mea, am dormit într-o scară de bloc. Adică am atipit 
iepureşte. În starea aia de veghe mi-am adus aminte că îl cunoscusem la 
Botoşani pe poetul Ghenadie Nicu, iar disperarea a scos din cotloanele 
memoriei amănuntul că el era din Ungheni. Ne văzuserăm o singură dată, ne- 
am strâns mâna şi atât, dar asta nu însemna că nu puteam, în numele acelei 
strângeri de mână, să-i cer nişte bani să trec graniţa. Poetul nu debutase, la 
data aia, decât în cartea de telefoane a oraşului, aşa că l-am găsit uşor. Şi-a 
rupt de la gură — biletul la trenul international era scump, deşi Iaşul se vedea 
în zare, peste Prut — şi m-a ajutat să ajung acasă după nouă zile de bezmeti- 
cie prin Basarabia. Frate Ghenadie, mult timp după ce din mine nu vor mai 
rămâne decât oale şi ulcele, când nici tipenie de om nu va mai fi pe planeta 
asta bolnavă, recunoştinţa mea va pluti nezdruncinată peste ape. 

Am ieşit viu din Basarabia. Nu foarte sănătos, dar viu. Înviasem din 
morţi într-un hotel auster din Orhei şi după aceea am ajuns fără să vreau unde 
voiam să ajung, dar nu mai puteam. Şi am scris un reportaj care mi-a adus o 
prietenie luminoasă. Toate astea m-au făcut, atunci, să cred că exista un 
Dumnezeu al ziariştilor care mă lua de după ceafă ca pe căţei, mă scotea din 
necaz şi mă aşeza pe drumul cel bun. Credeam asta cu tărie. 

Acum nu mai cred nici cu suc. 


Post-scriptum: 

Reportajul din spatele acestei întâmplări, “Acasă la Paul Goma”, a 
apărut în “Timpul”, nr. 40 (116), noiembrie 1992, Iaşi, în numărul 5-6/2010 
al revistei “Metaliteratura” , publicaţie a Institutului de Filologie a Academiei 
de Ştiinţe a Republicii Moldova, precum şi în volumul colectiv “Paul Goma 
75. Dosarul unei iubiri târzii”, Eagle Publishing House, disponibilă pe ama- 
zon.com. lată-l mai jos: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 154 


Acasă la Paul Goma 

Ce eşti tu, Paul Goma? 

Francez naturalizat, polgomă, parizian amnezic, care şi-a uitat ţara 
în exil? 

Nu, francez nu eşti, pentru că eşti român. 

Dar nici român nu eşti, precum spui, pentru că eşti basarabean. 

Şi poate nici basarabean-basarabean nu eşti, fiindcă-ţi mai curge în vine 
ceva sânge macedonean, ceva polonez, ceva fanariot — prin bunici —, ceva- 
ceva, fără a fi nici macedonean, nici polonez...Şi atunci, ce eşti tu, Paul 
Goma? Ce eşti tu, măi Gomiţă? 

Un obstinat, un calidor, un re-refugiat, un cutremur, un ce eşti? 

Paul Goma este un toate-acestea-la-un-loc. Şi încă mai mult: un scriitor 
român. 

Un scri-i-tor! 


S-au făcut 15 ani de când, pentru a scăpa de „Mistreţ” — aşa era denu- 
mit codificat în dosarele Securităţii comuniste —, băieţii ochiazuri ai genera- 
lului Pleşiţă i-au făcut vânt lui Paul Goma peste frontieră. În 1977, în noiem- 
brie. Anul în care incomodul scriitor initiase o mişcare pentru drepturile 
omului, în România, mişcare ce luase proporţii îngrijorătoare pentru 
Ceauşescu. Şi pentru sinistra-i. Ea însăşi dăduse ordin, mai demult, să nu i se 
publice nimic lui Goma — carte sau vreun articol, nici măcar sub pseudonim. 
(De aceea, tare-ar mai fi vrut Obstinatul să-l anchiuleze pe Neculai, iar Ilenei 
să-i umble putin pe la gingie.) Aşa se face că, în 1977, aproape anonimul 
scriitor român (anonim în ţara lui) era un autor cu câteva cărți apărute în 
Occident, la edituri prestigioase, în germană, franceză, suedeză, engleză. 
Devenise, cu „Ostinato”, „Gherla”, „Uşa noastră cea de toate zilele” etc., un 
scriitor de circulaţie europeană. În timp ce acasă trăia în umbra unui volumaş 
de proză scurtă: „Camera de alături” — şi acela ciopârtit de cenzură, şi la 
adăpostul epoletilor care-l urmăreau şi la closet. 

După revoluţie, exilatul a re-debutat impetuos: ,,Gherla”, „Bonifacia”, 
„Din Calidor. O copilărie basarabeană”, „Arta refugii”, „Gardă inversă”, 
„Soldatul câinelui”, „Culorile curcubeului *77”, „Patimile după Piteşti”, 
„Sabina”. Mai tinerii, mai-în-ceatä-tinutii au descoperit dintr-o dată un scrii- 
tor cu care publicul occidental era deja obişnuit. Un scriitor cu totul aparte. 

De ce după decembrie 1989 nu a încercat Paul Goma să se întoarcă în 
România, fie măcar şi într-o vizită? Ca scriitor profund autobiografic — 
„Autobiografic chiar şi atunci când scrie despre viaţa unui peşte”, cum spune 
Dinu Mihail în „Literatura şi arta” —, de ce n-a încercat Paul Goma să-şi vizi- 
teze satul natal: Mana, satul basarabean pe care l-a nemurit în „Din Calidor”? 
Să o fi rupt el definitiv cu România? Cu Basarabia? Cărţile sale spun că nu. 
În locul lui, dar mai mult pentru a vedea minunea de sat, Mana, am fost acolo, 
în Basarabia, în satul cel mai frumos al literaturii române, după Humuleşti. 

Străvechii codri ai Orheiului nu mai sunt. Marii noştri fraţi sovietici şi- 
au tocit drujbele în ei, transformându-i în hârtie pentru operele părinţilor mar- 
xism-leninismului. În limba lor de lemn. Au mai rămas numai pâlcuri, 
pădurici stinghere, risipite pe dealurile sovhozurilor. Printre aceste pâlcuri 
răzlețe, plecând din Orhei, ajungi curând în centrul pământului, satul Mana. 
Iar centrul centrului, buricul pământului, este calidorul casei părintești, prid- 
vorul din care ochii unui copil de cinci ani vedeau bubele roşii, lepra întin- 
zându-se peste Basarabia. Cedarea, deportările — „Pahod na Sibir!” —, vin 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 155 


românii, pleacă românii, vin iar sovieticii şi te eliberează şi nu mai pleacă. 


Un sat prăpădit, risipit pe coasta unui deal; si, pe deal, un mot negru şi 
urât: zavodul, fabrica de prelucrare a... Mai este oare Mana de acum Mana 
din „Calidorul” lui Goma? 

Au trecut 57 de ani de când, aici, s-a născut, într-o groapă acoperită cu 
stuf, cel care avea să ajungă un „Soljeniţin român”, cel mai curajos, cel mai 
vertical scriitor postbelic: Paul Goma. În peste jumătate de veac s-au mai 
schimbat unele. Multele. Mana de azi e cea din „Enciclopedia Sovietică 
Moldovenească”, vol. IV, p. 192: „MANA — Sat în sovietul sătesc Selişte — 
nu în comuna Vatici, ca pe timpul... — raionul Orhei, RSSM, situat în vestul 
raionului, la 14 km de centrul raional şi la 25 km de Călăraşi. 614 locuitori 
(în 1973). Menţionat documentar din anul 1715. La Mana se află o brigadă 
complexă şi un punct de vinificatie al sovhozului GLORIA. Şcoală de 8 ani, 
club cu instalaţie de cinematograf, biserică, punct medical şi magazin”. 
Şi atât. 

Asta este Mana. Nu un nume frumos, plin de mister, nu un Macondo 
românesc. Un sat cu punct medical şi magazin. Inima tristă a Manei, sat cu 
140 de case, bate acolo, în calidor, locul de unde se vede cel mai bine trage- 
dia românilor. Va mai fi existând calidorul, sau numai în cărți? 

Prin glodul frământat de căruţe, pe ulite strâmte, tot mai sus, până la 
vechea şcoală: casa cea mai tristă a literelor româneşti şi buricul pământului. 
Da, mai este. Ascunsă pe jumătate în dosul unor porţi înalte, de tablă. Păzită 
de un câine care n-o păzeşte: doarme. Şi înconjurată de şuruburi, osii, roţi. 
Fierărie ruginită. Cele şapte trepte de piatră, aceleaşi, roase de umblătură. Cu 
scândurile podelei putrezite şi cu aceeaşi temelie de piatră ridicată de mâna 
învățătorului Eufimie Goma. Un lacăt pe uşă. Acum, în vechea şcoală a satu- 
lui (şi casă, totodată, a familiei Goma) locuieşte Mişa Adomniţei, starojul 
magazinului. Paznicul. Şi dacă l-as fi găsit, ce-ar fi spus despre Paul Goma? 
Acasă la el, scriitorul este aproape un necunoscut. 

Numai câţiva bătrâni ştiu de Paul Goma şi îşi mai aduc aminte de 
Păulică, Păvălică, băietul lui Domnu şi Doamna. Nimeni nu a citit ceva scris 
de el. Câţiva au auzit doar, în ultimul timp, de când în fosta republică sovie- 
tică se poate vorbi mai slobod, că Păulică al lor e mare scriitor de cărți prin 
Franţa, pe undeva. „Scriitor!”, zic ei cu mândrie, ridicând un deget în sus şi 
apăsând pe coada cuvântului. Mândria mănenilor ar fi fost mai mică dacă 
Păvălică ar fi devenit, să zicem, mare inginer, nu mare scriitor. 

Din calidor se vede, peste drum, casa lui moş Trache Maxim. Moşul 
şi-l aminteşte bine pe Paul Goma. Avea şi o poză cu el, în care Păulică stătea 
lângă un patefon, singur, îmbrăcat cu cioareci şi o bunditä scurtă. Nu mai ştie 
ce s-a făcut cu ea. De când i-a murit baba, moş Trache iese din calidorul lui 
— faţă în faţă cu Calidorul — tot räsuceste tabacioc în foi de jurnal şi atâta face 
toată ziua: fumează şi vede lumea din calidor. Nu de pe sant, de pe laitä, din 
altă parte. Nu, aşa nu se poate. În calidor e altceva. Uite: el stă de câţiva ani 
în dorul lui frumos şi nu s-a plictisit, pe când în drum, pe şanţ... În casele cu 
calidor se îmbătrâneşte mai greu şi oamenii sunt mai înţelepţi. Cam leneşi, 
nu-i trage aţa la muncă, dar nu-i nicio plăcere mai mare decât să stai în cali- 
dor, să vezi şi să încerci să pricepi. Înțeleptul moş Trache pomeneşte de ulti- 
mul lor preot, Gheorghe Dodon, care s-a refugiat şi el în România, cu toată 
familia. La plecare, a luat o pungutä cu pământ din Mana. Să i se pună pe 
mormânt dacă va muri şi va fi îngropat în altă parte. „Mâna aceea de pământ 
au şters-o ploile, dar, vezi, l-a făcut pe Lionea-Leonid, băiatul mai mare al 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 156 


popii, să vină mai an la Mana. Mâna aceea de pământ nu te lasă în pace, te 
întoarce mereu la pământul tău”. Moşul vrea să spună că mâna de pământ a 
lui Paul Goma este tocmai memoria lui fixată în paginile cărților. Asta îl va 
aduce înapoi în Mana. Prin '67, Goma chiar i-a scris lui David Savitchi, naşul 
lui de botez, că ar vrea să fie invitat de un om din Mana, să poată veni acolo, 
în satul cu Calidor. Dar cine avea atunci curajul să-l invite pe Paul Goma? Şi 
chiar dacă l-ar fi invitat cineva, putea „banditul riactianar, dujman al boboru- 
lui” să părăsească ţara? Nu putea. Acum nu mai are nevoie de invitaţie. 

Mătuşa Anisia Moiseevna Savitchi (72 de ani) şi-l aminteşte pe copilul 
învăţătorilor Goma. Stă pe lejancă, la căldură, îşi frământă mâinile în poală 
şi povesteşte. „Eram vecini, cum să nu-l ştiu? L-am ţinut în braţe când era 
mititel. Iute şi gras era Păulică... Şi încă mai era şi frumos, nu mai ştia care 
şi cum să-l ţină în braţe, la biserică, aşa era de frumusel, săracul, şi de bine 
îmbrăcat, curat... Şi hrănaaaci... tii!, mânca de toate. Când domnii plecau pe 
la Orhei, Păvălică venea la pârleaz şi sălta mânutele ca să-l iau la mine. Eu 
sunt şi cumătră cu părinţii lui. Au murit?”. Bătrâna scapă două lacrimi şi se 
opreşte puţin din vorbă, cât să înghită nodul. Apoi continuă: „Dumnezeu să- 
i ierte! În 41, domnul Efim mi l-a botezat pe Todirică... Heheee, ce cumătrie 
a fost... Nu s-a făcut vin atunci, a fost secetă, dar erau veniţi soldăţeii noştri 
şi ne-au scos de sub ruşi, era bine, era veselie... Uite, am şi amu pernuta cu 
pene de vraghie pe care mi-a dat-o Doamna la botez. Am păstrat-o”. Şi iar 
oftează şi zice: „Vai, Viorel Dimitrievici, da” chiar au murit domnii?”. Chiar 
au murit, zic. El prin '67 şi ea peste vreo şapte ani. Anisia Moiseevna îşi ă- 
şterge iar o lacrimă pe sub lentilele groase şi tot oftează, cu mâna la gură, 
parcă se teme să nu scape oftatul amar în lume. „Anii au trecut... îngână ea 
mângâind pernuta roşie cu pene de vrabie... ei au murit, Dumnezeu să-i 
ierte... Te-ajunge vremea din urmă şi te duci...”. Şi deodată tresare din medi- 
tatie: „Da” de ce nu vrea Păvălică să vină pe la noi? Noi l-am primi, Doamne- 
fereşte, cum să nu-l primim? Suntem încă atâţia în sat care ni-l aducem amin- 
te. Da” chiar scrie despre noi în cartea aceea cu calidorul? Săracul Păvălică, 
am auzit că l-au chinuit românii, l-au ţinut la închisoare, pe el şi pe domnii. 
Of, of, of, cât rău au făcut borşăvicii pe lumea asta, nimeni n-a mai făcut. Nu 
mai încape pământul de câţi oameni au omorât ei”. 

Cât ar părea Mana de săracă şi neprimitoare, cum stă trântită în noroi, 
jilavă, sub burta norilor, dacă treci prin sat şi miroase a mâncare undeva, poţi 
fi sigur că odată cu mirosul bun va ieşi la poartă şi o gospodină să te cheme 
măcar să gusti. Mănânci mâncarea de bună ce e, nu de foame. În jurul unui 
lighean cu răcituri şi la un pahar de vin, câţiva măneni îi găsesc în străfun- 
durile memoriei pe Domnul şi Doamna, oameni cu care în vremea aceea i-a 
binecuvântat Dumnezeu. „Auzi, doi învăţători, nu unul, la o mână de copchii! 
Si ce oameni...”. 

Mai încolo, moş Cristea Maximovici mestereste cu ciocanul la o cadă 
mirosind a tescovină. Nu, nu sunt rudă cu Paul Goma, zic, am venit numai 
aşa, cu komandirovkă, adică delegaţie, de la Iaşi, ca să scriu ceva despre 
Mana, mai mult s-o văd. Moşul scotoceşte printre hârtoage prăfuite şi scoate 
o fotografie mare, un tablou. E lipită pe un carton gros, mâncat de cari. „Uite 
ce am eu aici”, zice bătrânul. „Poza e din 1936. Aici e Paul Goma, la un an, 
în braţele tătălui său; în picioare, Maria Goma, mama”. Pe verso, scris de 
mâna mamei: Paul Goma — 2 octombrie 1935. Mana, Iunie 1936. Şi 
semnătura Mariei Goma. La mijloc, ştampila atelierului: „Fotografia M. 
Luşacov”. Deasupra, cineva a scris cu cerneală roşie: „Anul 1941, 14.VII — 
Trăiască România Mare şi M.S. Regele Mihai T”. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 157 


Mare curaj a avut moş Cristea să păstreze atâta timp o fotografie cu ase- 
menea inscripţie. Dacă i-o descopereau ciolovecii, ajungea în Siberia. Şi 
totuşi a păstrat-o. Pentru că este pametul lui. Amintirea lui. Şi scumpă amin- 
tirea, de vreme ce a riscat atâta păstrând-o. A ascuns-o între coperta şi supra- 
coperta unui cärtoi comunist şi n-a scos-o de acolo decât, zice el, „după ce a 
crăpat märeata patrie a popoarelor sovietice”. În Mana, tot ce e legat de 
amintirea învăţătorilor Goma e scump. „Ca ei, mai rar oameni, spune moş 
Cristea. Eram în sătucul ista amărât ca nişte sălbatici şi ei ne-au învăţat să 
trăim în lume, ca oamenii. Au plecat în refugiu, poza asta a rămas pierdută, 
din grabă, şi eu am ascuns-o. Tin mult la ea. Vezi ce tineri şi frumoşi erau? 
Mergeau la balurile noastre, la nunţi, şi jucau, cântau cu noi. Mai ales 
Doamna... tare frumos mai dansa, ca pe la noi, dar şi alte jocuri, din lume. 
După ce s-au dus ei în refugiu, a venit un învăţator, Ispas, dar nu era nici pe 
departe ca Domnii. Doamna se punea luntre şi punte pentru copii. Nici nu 
erau deloc fuduli, vorbeau frumos cu lumea, petreceau, munceau cu noi, 
aista-i adevărul”. 

Moş Alexandru Savitchi i-a fost elev lui Eufimie Goma. „Aspru 
învățătorul, domtätori, bătea cu linia la palmă când nu învätam. Dar parcă 
puteam să nu învăţ? Ce frumos vorbea în clasăăă...Ştiam toţi poezii frumoa- 
se, citeam minunăţii în cărţi româneşti, dimineaţa cântam Trăiască Regele. 
Chiar, scrie de moş Iacob în carte? Ia să văd. Da, domnule, ia te uită... L-a 
iubit mult Paul pe moş Iacob. Oare ştie că a murit? Şi încă cum! Săracul moş 
Iacob, moş-miu. L-au luat ruşii în Siberia. El s-a întors şi l-am îngropat aici, 
prin şaizeci, dar mătuşaa Domnica a murit acolo, în Siberia. Nici casa nu mai 
există, a rămas numai beciul din care tot scotea el vin când au venit românii 
noştri să ne elibereze. Un plutonier a stat chiar la noi pe mâncare şi băutură. 
Trăgeau seara soldaţii noştri nişte chefuri pe aici, la Mana... Jucau în horă şi 
strigau: şi-uite-acuşi, acuşi, acuşi, o să-i futem şi pe ruşi. Dar nu, ne-au poto- 
pit ruşii şi şi-au bătut joc de noi...” 

Şi-au bătut ruşii joc de măneni. Până de curând nici biserică nu au avut. 
Adică aveau ei biserică în Mana, dar a fost închisă, transformată în depozit al 
sovhozului. Intrau păgânii cu tractorul în ea. Acum au redeschis-o, biserica, 
i-au pus tablă nouă pe acoperiş. Vreme de cincizeci de ani, mănenii şi-au 
îngropat morţii fără să-i treacă prin biserică. Venea câte un popă de mai 
departe, făcea un fel de slujbă în aer liber, sumară şi cu teamă, parcă. La fel 
botezurile, cununiile. Se făceau la oameni acasă. Mănenii nu au pierdut cu 
totul credinţa, dar, neavând biserică, nemaipracticând ritualurile bisericeşti, 
s-au îndepărtat de ceea ce erau altădată. Tradițiile s-au mai păstrat foarte 
putin şi, ca prin minune, limba. 

Un fel de limbă românească, foarte aproape de cea vorbită de partea 
asta a Prutului. Mănenii spun cu tot sufletul că Paul Goma poate veni la ei, 
cum să nu?, să vină, va sta acolo cât va pofti, se va găsi câte ceva şi pentru 
el, nu va fi nevoie să stea la Orgheev, la gostinitä, nici la komnata sovietului 
pentru musafiri: va sta chiar la măneni, la care dintre ei va vrea, cu soţia şi 
copilul. Şi apoi cei mai bătrâni traduc: Orhei, hotel, cameră de oaspeţi... 

În jurul bisericii se află cimitirul Manei, care a păstrat pe cruci scrierea 
cu caractere latine. Sub mici monumente de piatră zac de-a valma anonimi 
soldaţi sovietici şi români, cum au fost găsiţi pe dealuri după luptele din zonă. 
Mai într-o latură a cimitirului, cruci mai vechi, uitate. Morminte neîngrijite, 
năpădite de scaieti şi rugi de mure. Printre aceste morminte ar trebui să-l 
găsesc şi pe cel al lui Petrică Goma, fratele scriitorului, mort înainte de a 
împlini un an. Dar nu-l aflu. Moş Cristea Maximovici nu e sigur. Poate să fie 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 158 


sub crucea aceea de lemn, căzută, putrezită, fără nicio inscripţie. Ar veni oare 
domnul Păulică să aprindă o candelă în cimitir, sub o cruce nouă, pentru 
odihna sufletului fratelui său? Un cenotaf. 

Când Eufim Goma, tatăl, a fost arestat de cioloveci şi nu se ştia dacă a 
murit sau mai trăieşte, i s-a făcut un mormânt de formă, i s-a pus o cruce şi 
s-au făcut pomeni ca să i se odihnească, totuşi, trupul în pace pe-acolo pe 
unde va fi fost. Şi când domnul s-a întors viu şi nevătămat acasă, şi-a smuls 
singur crucea şi a dus-o în spate până acasă. Moş Cristea îşi aminteşte asta. 
Aşa... Şi după ce a scăpat de sovietici, domnul Goma s-a refugiat în 
România, ca să fie apoi hăituit de români prin păduri, prins, legat cu sârmă 
de un cioban şi predat Securităţii, care voia să-l repatrieze. Adică în 
Basarabia, înapoi. Adică în URSS. Adică în Siberia, la moarte. Atunci, micul 
Paul l-a ajutat pe moş Iacob să facă o cruce pentru tatăl mort-nemort. Dar 
acum, se întreabă moş Cristea Maximovici, pentru fratele mort-mort ar veni 
două zile Paul Goma de la Paris? 

„Înţeleg, zice unul, poate e supărat pe români, că l-au chinuit, l-au 
închis, bătut, schilodit. Dar noi, din Mana, zice, ce i-am făcut noi? Acum, că 
tot am auzit de el şi am citit din cărţile aduse de mătăluţă, şi revistele, şi am 
văzut ce frumos povesteşte el despre noi, dacă am şti adresa, domnul primar 
al comunei i-ar trimite o invitaţie oficială... Dar noi vrem să vină la noi, la 
Mana, nu la comună”. 

L-ar invita primarul, l-ar invita şi directoarea şcolii, Lucreția Savitchi. 
L-ar şi găzdui. Dar parcă numai ea? Deocamdată în Mana au ajuns câteva 
cărți ale lui Paul Goma şi câteva reviste. Directoarea şcolii are în plan să ame- 
najeze într-una din noile săli de clasă un „cabinet Paul Goma”. Ceva, nişte 
panoplii cu cărţile scriitorului, decupaje din reviste, fotografii, planşe cu bio- 
grafia şi şi bibliografia... 

Mana începe să-l recupereze pe Paul Goma. 

Şi-l asumă chiar împotriva voinţei sale. Câte sate au clasicul lor? 

Mănenii au descoperit deodată că nu sunt anonimi cu cătunul lor cu tot. 

Un francez sau un olandez ar putea şti, acolo, fiecare în ţara lui, şi asta 
nu e putin lucru, că există pe faţa pământului un sătuc numit Mana. 

Şi că acolo este centrul lumii, buricul pământului: 

Calidorul. 

Lucretia Savitchi 

Atunci, plecând din Mana, încă tehui de cap, am ajuns cu un tractor în 
Chişinău. Da, cu un tractor. La vremea aia parcă erau tractoarele la modă, ca 
treningurile. Puţine maşini! 


In faţa mea, pe partea cealaltă a drumului, era un indicator de intrare în 
localitate pe care scria mare, şi pentru chiori, Mana!” 


Miercuri 14 martie 2012 


Un necunoscut îmi scrie: 


“O Scrisoare de la un român oarecare 

Buna seara, 

Nu prea ştiu eu cum să încep scrisoarea aceasta, poate şi pentru că nu 
prea îmi dau seama ce urmăresc prin dânsa. Ştiu sigur că, din diferite moti- 
ve, vă privesc mental ca pe un prieten. Poate se trage de la faptul că tot ce 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 159 


v-am citit până acum poartă formă de jurnal. În orice caz, eu mă voi adresa 
prietenului meu mental Paul Goma, chiar dacă v-ar putea părea nepotrivit. 
Oricum, nu asta este important. 

Termin "Jurnalul pe särite" de la Nemira şi mă preocupă o preocupare a 
dumneavoastră. Nu am citit până acum decât biografia, Gherla şi Cutremurul. 
Deşi am aproape 25 ani, abia anul acesta v-am deschis prima carte. O mişcare 
nu prea oportuna, tinand cont de faptul ca in vara îmi dau licenţa. Cert este 
că, până să vă citesc biografia, nu mi-a vorbit nimeni "cald" despre dumnea- 
voastră, deşi studiez, cică, ştiinţele politice. Uneori vă asemăn cu P.P. Carp: 
omul ăla pe care nu-l prezintă nimeni la istorie pentru că ar cam da peste cap 
toată jucăria. 

În fine, să nu mă lungesc. Observ, cum spuneam, că vă preocupă/preo- 
cupa uitarea cu care v-a învelit societatea românească. Aşadar, probabil că vă 
scriu dintr-un reflex defensiv. Motivele pentru care nu vă promovează nimeni 
(nicio voce grea) le-aţi analizat dumneavoastră mai bine decât aş putea să o 
fac eu, şi totuşi simt nevoia să adaug ceva. 

În toamnă, a Romexpo, este un mare târg de carte. Am fost astă toamnă cu 
nişte colegi şi am observat că, la un discurs al lui Liiceanu privind o carte a 
lui Paraschivescu, s-a blocat circulaţia pe pavilion. Cred că ceea ce vreau să 
spun este că noi, ca tineri, avem reflexul de a căuta modele. 

Numai că toate căutările astea ne sunt solitare. Eu unul îmi caut un model 
de prin adolescenţă. În ce priveşte binele României, primul meu model a fost 
C.V.Tudor. Mi-au trebuit vreo 2 ani până să ajung să-mi dau seama ce hram 
poartă. Vă daţi seama cât timp ne trebuie pentru a ne lămuri de-un Pleşu sau 
Dinescu, mult mai inteligent împachetaţi decât Vadim Tudor. 

Ne-ar plăcea, zău aşa...să avem în jurul cui ne strânge. Să avem un model 
de acţiune care nu să ne conducă, dar să ne deschidă culoare, să avem la cine 
ne raporta. E greu tare pe la noi...şi cred că e greu tare să nu te încrezi în 
niciunul dintre cei cunoscuţi sau, mai complicat, să admiţi că niciunul dintre 
cei cunoscuţi nu este demn de încredere. Eşti tentat mai curând să îi găseşti 
circumstanţe pentru a-l îmbrăţişa cu totul decât să-l pierzi, atât cât îl ai. 

Probabil aceasta este misiunea generaţiei mele: să caute Adevărul fără 
îndrumători. Să restabilească adevărurile, mai mici şi mai mari, după capul 
€i....după judecata de simţ comun. Să se autolegitimeze, dându-şi seama că a 
fi uns, legitimat, de actuala elită, înseamnă a participa la continuarea actualei 
Românii. Problema este că absolut nimic din educaţia noastră nu ne-a 
pregătit pentru aşa ceva. Absolut nimeni nu ne-a spus (bine, mie personal mi- 
a spus atipica mea învăţătoare) că a fi om înseamnă şi a te raporta la adevăr. 
De la un cap la altul, şcoala românească este un mare lanţ al frusträrilor din 
care puţini mai ies cu suficientă demnitate să mai caute ceva. 

V-am spus toate acestea aşa, ca o rugăminte. Să ne înţelegeţi şi pe noi. Nu 
ne dorim să fim căcăcioşi, doar că nu prea ştim cum arată ăla, necăcăciosul. 
Însă bunä-credintä mai există printre cei din generaţiile care vin....La un 
punct vom învăţa şi să luptăm....uite aşa, de-ai dracu! Că te face să te simţi 
om. Numai că trebuie să învăţăm unul de la altul şi, dacă omitem să comitem 
cariere din cauza asta, o facem pe cârca noastră. 

Ştiu că nu sunteţi veşnic, cum nu erati nici în 90. În momentulăsta, nu 
prea vă putem cinsti, cum nu prea ne putem cinsti pe noiînşine: pentru că nu 
înţelegem cum e cu treaba asta cu cinstea. Dacă nici acasă n-ai (cinste, adică), 
de unde să mai oferi şi altora? Dar va veni timpul. O să vă dezvelim, cumva, 
pe toţi. Ne-om descurca noi, că nu-i dracu aşa de negru. 

Cam atât vroiam să vă spun. Altfel, să ştiţi că eu mă bucur foarte tare 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 160 


de prietenia noastră. Când vă citesc, simt că respir alt aer....că există o altă 
lume. Am senzaţia pe care am mai avut-o cunoscând veterani de război sau 
citind din Steinhardt sau Ogoranu: că s-a schimbat aluatul. Că nu mai suntem 
făcuţi din aceleaşi ingrediente. Dar, la finalul zilei, asta îmi dă curaj. Mă con- 
vinge că omul nu este "dat", ci e liber....să fie Goma sau Plesitä. Şi că, la urma 
urmei, atât timp cât un golănaş ca mine a dat peste un adevăr ca dumnea- 
voastră, de ce n-ar fi posibil orice? 

Sănătate multă, domnule Goma 

Cu dragoste, Adrian” 


Ei, da. 
Joi 15 martie 2012 


Am terminat de diacritizat textul lui Viorel Ilişoi. Mă 
odihnesc putin şi îi scriu. li scriu de bucurie, de tristeţe. 


Vineri 16 martie 2012 


Aflu, de pe blogul Isabelei Vasili-Scraba noutăţi vechi - 
despre Pleşu, despe Liiceanu despre Culianu în relațiile cu 
Ehade. Pe cele despre Cioran le cunoşteam, nu m-au mai mirat. 

Insă cele despre “Néné” Culianu... În care am fost si eu 
amestecat - de departe, prin intenția de a publica în colecția mea 
Est-Vest un volum de Eliade sub “îngrijirea” lui Culianu... 
Departe fiind de zbaterile “intelectuale” evropene, nu cunoşteam 
manevrele culianeşti în legătură cu Eliade, dar - spre cinstea mea, 
a ignorantului - clopotelul alarmatic mi-a clinchetit abia când am 
avut în mână volumului nénétic despre Eros şi magie - nu mă 
înşeală memoria? - în care autorii erau puşi în ordinea următoare: 
Culianu şi Eliade ! La obiectia mea, Culianu mi-a răspuns că nu 
are nici o importanţă - or eu credeam ca ba da, are importanţă, na 
mare de tot! - şi m-am supărat pe el. Evenimentul a avut loc în 
perioada mutării lui în America, n-am mai avut prilejul să ni-l 
rememorăm, aşa a rămas. 

Deci Culianu, atunci era în plină demolare a lui Eliade - 
despre care doar eu observasem “neimportantul” amănunt. 

Dar ce bine îl observasem! Îl refuzasem pe Ted Anton să 
particip la tămâierea lui Culianu - şi bine făcusem. Îl lăsasem pe 
mâna lui Oişteanu, a lui Antohi, a lui Matei Călinescu - nici o 
pagubă. 

Si cum de observasem falsitatea de caracter a lui Matei 
Călinescu! Înainte să apară Amintiri în dialog cu Ion Vianu, 
simtisem, în ciuda amabilitäti1 sale spiritu-i sucit (sau: drept-pe- 
româneşte, sau de-a-n-curulea). Pe lângă ceea ce scria el despre 
mine, dreptatea spiritului cu care îi judeca pe oameni mă uluise: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 161 


aplica criteriile de la Bucureşti: ce se cade să scrii (despre 
tovarăşi) şi ceea ce să nu scrii, în nici un caz - că am ajuns la 
Culianu: ce a scris Matei despre Néné! Ce orbire, ce diagnostic 
fals! 

Atunci am cunoscut, cu duroare, legile universitareşti româ- 
neşti-în-exil: Domnule! nu dai în structură! şi mai ales în 
Structurator ! Critici marxismul - de pe poziţii -, dai în Răutu, în 
Ana Pauker, dai în Nikalai Mararu că şi-aşa muriseră atunci, în 
1978, dar nu în Ceauşescu! Nu în Crohmălniceanu, nu în Zigu, nu 
în lanoşi - nici vorbă să dai Ricu Wald! Ce ţi-a făcut tie, rău, 
Ricu? Sau Cosaşu? Numai bine - şi tu... Pe atunci nici Matei 
Călinescu, nici Toma Pavel nici Nemoianu, nici Sorin 
Alexandrescu (nepotul monumentului), nici Marta Petreu nu 
cârâiau în front, erau prea mici nu se uita nimeni în gura lor 
(supraveghea tovarăşa Vera Călin). 

Mă lămurisem cum stătea intelectualitatea universarioată 
românească atunci (cam târziu: în 1978 - dar tot jucasem rolul de 
cioară albă - ce-şi va fi muşcat mâinile Matei că mă invitase la 
Bloomington)! Rezultatul a început a avea carne după acea dată, 
însă eu eram lecuit : şi nu pentru că în casa lui Matei dădusem 
peste Tamara Gane - venită în vizită la fiică, ginere şi nepoți) 
duşmanca mea, cu atât mai feroce, cu cât era basarabeancă! - 
care se prefăcuse a fi prietenă la cataramă cu mine de prin anii 
1953, când mă turna lui Novicov că sunt reacţionar... 


Sâmbătă, 17 martie 2012 
S-a ars maşina de spălat rufe. Ce mai lipsea. 
Duminică 18 martie 2012 
Azi am primit multă “bibliografie”. Va trebuie să optez. 
Luni 19 martie 2012 


Dintre poemele lui Nicolae Coande îl aleg pe cel dedicat 
mie: 


“Vorbalago 
lui Paul Goma 
Trezeşte-te, ultima bătălie dintre uriaşi se dă în pîntecele Rusiei, 
în necenzurata durere a inimii unui copil adus în cioc 
de rîndunica nopţii şi lăsat în prag sărmanului pescar — 
cînd te iubeşte Dumnezeu îţi dă o gură-n plus şi-ţi rupe undita, 
ai grijă, uterul bătrînei Asii scuipă guzganul cu cap de om, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 162 


singur cersetorul de piine l-a văzut cînd îşi aruncă matele 
ca un năvod în valea unde spumegă taimenul, 
pe Obi, la ostrovul pe care omul a mîncat inimă de om 
şi a trăit în zemlianka şobolanului cu steaua roşie-n coada grasă, 
nu adormi, prin somn îţi intră-n casă Vorbalago, te cară 
pe spinarea cetii în porturi de strigoi, îţi fură fierea 
din care face cvas pentru Narodnyi Komissariat Vnutrennikh Del 
să meargă înainte molohul spre cincinalul ultim, 
acolo unde ne aşteaptă sitele ce vor alege grîul de neghinä, 
mirosul de bătrîni coboară din copaci cu paşi de vită 
dusă în abatoarele unde un patefon huruie muzică de asalt, 
hingherii cu ciocane înroşite în sîngele viteilor abia născuţi, 
nu te speria, la ultima-nfruntare frunza toamnei ne va-ntîmpina 
în linie cu bătaia de morse a inimii unui copilaş: de ce? 

Şi timpul s-ar putea opri. Trezeşte-te. La usa ta e Vorbalago.” 


Miercuri 21 martie 2012 
Tentativă de recuperare a paşapoartelor. Nereuşită. 
Joi 22 martie 2012 


Maghrebinul care ţine Franţa cu sufletul la gură de 3-4 zile 
tace. Tace. Probabil s-a sinucis, de asta nu mai reacţionează. 


Duminică 25 martie 2012 


Am ascultat slujba de Paşte a Maronitilor - biserica lor e în 
apropiere. Sfâşietoare. 
Eu - din ce în ce mai rău. 


x 


Am ascultat - cu statisfactie - discursul lui François Bayrou. 

Că tot nu mă aude nimeni: “copiat” (după ce a fost tradus în 
româneşte) după discursul meu electoral din 1995. În toate, în 
toate punctele - dar cel mai drag: învăţământul. Accentuate 
umanioarele. Şi reabilitat rostul şi rolul pedagogului. 

Rămâne de văzut reacția celorlalți. O prevăd: de micşorare, 
de banalizare - de nimicire, superioară - a mesajului. 

Normal: ce pot opune nişte vorbevorbişti (chiar în 
frantuzeste? 

Neantul câstigätor. 


Luni 26 martie 2012 


Flori Bälänescu îmi trimite: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 163 


“LUNI, 26 MARTIE 2012 
Ion Ladea: 
"Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta." 


În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 
aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea scriitoru- 
lui ION LADEA adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c. 


“PAUL GOMA, 

Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenta ei, un gest ca al tău nu se 
poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura în care ne-a aruncat des- 
tinul. Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi 
ne împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti 
resursele latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. Am aşteptat, era firesc. 
Dar infailibilii încrederii mele, de probitate incontestabilă ca NEGOITESCU, 
VIANU şi alţii au aderat la gestul tău. lartă-mă, iartă o intenţie care a şovăit 
în a se preschimba în faptă, care a acceptat mântuirea doar după certificatul 
dovezilor. Pe toţi ne-a deformat sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă 
bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de teroare am avut cu toţii parte. Nu m- 
am încărcat cu suferinţele altora, îmi ajunge povara mea. 

Închis la 13 ani şi judecat de Tribunalul militar, eliberat doar la un an, 
după o sentinţă de achitare, închis la 24 de ani şi condamnat, chemat mereu 
la cadre şi securitate şi sfătuit de activişti cu o blândă autoritate, de o ame- 
nintätoare prestantä, mi-am deformat spiritul în aşteptare. N-am abandonat, 
pândind ferestrele sistemului, le-am escaladat pe coordonatele ştiinţei. Mereu 
în umbră, am făcut medicină şi informatică, futurologie, am scris cărți 
ştiinţifice, am scris versuri, am tăcut. Am tăcut şi m-am gândit la binecu- 
vântările tatălui meu care zicea: ,,Ti-e mumă patria şi iubeşte-o, iart-o odată, 
de două ori, de trei ori, dar dacä-ti este vitregă, mai pleacă şi mai caută alte 
meleaguri căci Dumnezeu a binecuvântat întreg pământul!”. Si mama mea 
gândea la fel şi chiar bunicii şi toţi au fost luptători în prima linie pentru pace. 

Voi sta alături de tine PAUL GOMA, voi sta alături de atitudinea ta. 
Ea s-a completat prin manifestul lucid al lui NEGOITESCU, pe care-l 
împărtăşesc. E un suspin cinstit, un reqviem închinat culturii române, pe 
ogorul căreia a trudit întotdeauna. 

S-a completat prin tristeţea lui VIANU, care plângea la îngropăciunea 
unei ilustre dinastii a culturii române. Le simt pe amândouă deopotrivă. 

Refulările generaţiei mele sunt selectate de cenzură. Un aparat con- 
stituit din oameni ascultători. Ei ascultau ordinul şi practicau lozinca. 
Discernământul lor avea criteriul profitului furişat şi mascat, acoperit. 
Valorile care prin destin au spontaneitate şi prin esenţă sunt neconvenţionale 
au fost topite şi îngropate, elanul a fost standardizat de către sindicat. Gestul 
aplauzei impus, impus entuziasmul, impusă bucuria. Libertatea visului se 
preschimbă în coşmar, mai cu seamă pentru cei care vorbesc în somn. Ne-am 
adaptat şi poate näzuintele noastre ar cre ste şi pe acest pământ ostil, dar zi 
de zi decretele şi arbitrajul celor ce au capturat steagul lozincii îşi schimbă 
pasul şi direcţia, îşi schimbă sensul şi textul, derută. Se recunosc greşeli tre- 
cute şi rănile pe care noi le-am suportat sunt oblojite cu promisiuni, care la 
rândul lor vor deveni false regrete. 

Sub steagul internationalismului proletar, noi tremuräm de groază dacă 
vreun turist străin ne întreabă vreo adresă. Turnătorul, replică modernă şi 
mascată a delatorului, poate lua chipul iubitei sau al copilului. Instituțiile 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 164 


se amestecă în poezia intimă a sufletului nostru. Gustul ne este impus, nădej- 
dile industrializate şi întărite statistic. 

PAUL GOMA! N-am plâns de mult, de teamă ca plânsul să nu fie 
socotit o instigare la depresie. N-am râs de mult, de teamă ca râsul să nu fie 


inventariat ca o batjocură la infailibilităţi. 

La 42 de ani ai mei, m-am săturat! Nu-mi pot identifica nici o şansă în 
situaţia dată. Şi vreau să plec în lume! Oriunde, în Sahara sau Groenlanda, 
mi-e absolut indiferent. Mă obligă jurământul lui Hipocrate, al meseriei mele, 
concretizat în conceptul de bine. Mă obligă binecuvântarea părinților mei, 
concretizată în conceptul de frumos. Mă obligă onestitatea mea de a nu trans- 
forma o bună intenţie într-un obiect de ilaritate, în faţa unui sistem al cărui 
singur argument este forţa, pavoazată cu lozinci flagrante, repetate până la 
obsesie. Plecând din ţară n-aş avea decât un singur regret, că las în urmă pri- 
virile triste ale celor ce nu mă pot urma. 

Bucureşti, 17 martie 1977 

Ion Ladea” 


Această scrisoare nu mi-a parvenit. Se vede că a trimis-o la 
Europa liberă prin altcineva, eu fiind arestat între timp. 


27 martie 2012 


Ziua Unirii. Tot mai molicei prounioniştii; tot mai agresivi 
rusiştii, sovietiştii, moldoveniştii. O, Doamne! 


28 martie 2012 
Tot (mai) räu. 
Joi 29 martie 2012 


E-hei, aş vrea să pot spune despre azi-noapte că a fost ca ieri 
-noapte. Dar n-a fost să fie. Din ce în ce mai. 


Vineri 30 martie 2012 


Grea, grea, noaptea. 


x 


Flori Bălănescu îmi trimite un text al lui D. Ungureanu, din 
Argeş: 


“(...) Delatiunea - critică literară” - în care se ocupă de 
Ion Caraion. 

“ (...) Fără să predomine, din notele informative nu lipsesc observații 
„critice” la adresa confratilor si a cărţilor acestora, editate uneori „cu neper- 
misă larghete”. loan Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Preda, Breban, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 165 


Eliade, tot exilul şi-n special Paul Goma) sunt „executaţi” cu sentinţe axiolo- 
gice, brutal şi direct, sau cu piruete lingvistice unsuroase, ca şi cum turnătorul 
s-ar fi ştiut el însuşi subiectul altor denunturi şi-şi lua preventiv măsuri de 
precauţie.(...); 

“(...) De subliniat opinia proastă despre colegi, pe care Ion Caraion o 
exprimă diversificat: „De felul lor, scriitorii, cei mai mulţi, se caracterizează 
prin apucături de cafenea, pălăvrăgeli şi flecăreli... Este aproape o particula- 
ritate a profesiei...”; „Nu-i poţi deschide porţile unei vile, oricât ar fi el de 
porc, lui Fănuş Neagu... ”; la Bucureşti n-ai să auzi pe nimeni spunând că 
Paul Goma ar depăşi ca talent cu ceva pe alţi 300-400 de scriitori români mai 
putin norocoşi până acum la capitolul notorietăţii...”. 

„„„.Fraze acide, ce scot în relief psihicul deformat al unui autor care îşi 
maschează invidia şi disprețul pentru confrati sub expresia preocupării 
pentru soarta patriei. Oare Doinaş, Paleologu, Bălăceanu-Solnici, Groşan, 
Antohi, loan Es. Pop şi alţi iluştri iscălitori prin documentele Securităţii, 
foste, actuale şi viitoare personalităţi publice premiate şi elogiate, tot de grija 
tärisoarei sufereau? Nu cumva, cum scrie tot Caraion: „...puşi să înfrunte la 
propriu, iar nu doar pe hârtie, inamicul... nici unul dintre tovarăşii aceştia... 
n-ar muri pe mitralieră pentru comunism. De murit, ei mor la casierie, nu în 
tranşee!...”. 


Sâmbătă 31 martie 2012 


Tot aşa. Tot aşa. 


* 


Flori Bălănescu mi-a trimis un film documentar: “Mărturii 
despre suferinţele românilor din Basarabia: DEPORTARILE ÎN 
SIBERIA”. 

Am aflat că au existat mai multe valuri de deportări: 

- Cel din “Anul Roşu” 1940-1941, atunci a fost răfuiala cu 
“trădătorii de patrie (sovietică)”: politicieni, legionari, 
“frontişti” (Frontul renasterii nationale), funcţionari, poliţişti, 
Jandarmi, mari comercianţi (dintre care nu puţini evrei), etc.. Si 
cu răsfiraţii ) ca tata; 

- Cel din mai-iunie 1941, când bolşevicii “i-au pus bine” pe 
restul “reactionarilor”- numeric cel mai important contingent; 

- Cel de după reocuparea Basarabiei, 1945-1949, cu mai 
multe categorii: 

- “colaborationisti” recenți: poliţişti, sigurantisti, înalţi 
funcţionari, mici şi mijlocii funcţionari - şi Moş Iacob Morozan, 
cu Mătuşa Domnica: nu fusese el “delegat” de primar în localita- 
tea Mana?; 

- ţărani, refractari la cote - începuse colectivizarea, apoi 
foametea - cei mai numeroşi. 

Până în 1949 se golise Basarabia şi Bucovina (şi Herţa) de 
bărbaţi: morţi pe cele două fronturi, arestaţi, deportaţi, întorşi din 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 166 


deportare la români şi la nemți, din aceiaşi mişcare trimişi în 
Siberia ca... trădători (dacă îşi trădaseră patria... sovietică); 
simultan începuse colonizarea cu neromâni, preponderent cu 
ucraineni. Deportarea din 1949 “furnizase” un număr mai mic de 
deportaţi dintre bărbaţi, femeile şi copiii constituiau “grosul”. 

Dintre martorii deportărilor - vorbesc de foştii copii şi ado- 
lescenti - nici unul din primele valuri - aceia muriseră. 

Toţi martorii sunt femei; deşi au mai rămas în viaţă bărbaţi, 
femeile plâng, bocesc, se văicăresc, aduecndu-şi aminte prin ce au 
trecut. 

Nimic din ce li s-a întâmplat nu-mi este necunoscut. Însă de 
fiecare dată când aflu câte ceva, parcă ar fi pentru întâia oară. 

Motiv pentru care nu mai pomenesc... pomelnicul pătimi- 
rilor noastre. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 167 


Luni 2 Aprilie 2012 
Luni ca luni - dar să vezi martia! 
Miercuri 4 aprilie 2012 
M. Ciucanu îmi scrie: 


“Un articol in Romania libera despre contributia evreilor in instau- 
rarea comunismului ca o reparatie la o relatare in ziar a dialogului 
dintre Liiceanu si Amos Oz (http://www.youtube.com/watch? 
v=8t5FIPKRIpc ) : 

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/ dezbateri/dezbaterecare-a- 
fost-contributia-evreilor-la-instaurarea-comunismului-in-romania-raspund- 
neagu-djuvara-radu-ioanid-lucian-boia-liviu-rotman-marius-oprea-stelian- 
tanase-259059.html#top_articol (5 pagini, apasati "pagina urmatoare"). 


Neagu Djuvara : "Te întrebi de ce evreii din Basarabia au fost 
mulțumiți când sovieticii au invadat această regiune (în 1944). Fiindcă, 
anterior, Antonescu expulzase 175.000 de evrei în condiţii inumane din 
Basarabia. " 

Ce cronologie, ce logica! (...) 


Ei, da: “Cronologie de-a-n Djuvarălea”! “Boerul analfabet ” 
ştie tot atâta istorie câtă ştiu sioniştii (care, spre deosebire de 
“goi”, ştiu, dar o falsifică conştient). 

Vasăzică “sovieticii au invadat această regiune (în 1944)”. 

In primul rând: “această regiune” era alcătuită din... 
Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa”, corect: O provincie a 
României, o jumătate din altă provincie si ţinutul Herţei; 

În al doilea rând: Sovieticii au invadat teritoriul din Nord- 
Estul României în iunie 1940. În 1940 au re-invadat-o. 

În al treilea rând: pentru că “evreii din Basarabia au fost 
mulţumiţi când sovieticii au invadat această regiune (în 1944). 
Fiindcă, anterior, Antonescu expulzase 175.000 de evrei în 
condiţii inumane din Basarabia." 

Iată Istoria României (sic) promovată de Matfriptul Djuvara. 


Joi 5 aprilie 2012 
Vis, maică: Se “făcea că... Că eram pe undeva, prin parcu- 
rile Parisului (din arondismentul 19) şi... mergeam. Mergeam 


fără clătinare, fără ezitare şi îmi ziceam: “Uite, că pot merge!” 
Dar ca toate visele bune şi acesta s-a terminat. M-am trezit. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 168 


* 


Primesc din mai multe părti: 


“Gunter Grass, laureat al premiului Nobel pentru 
literatura: Nu voi tacea. Israelul, cu armele sale atomice, 
ameninta pacea mondiala de R.M. HotNews.ro Miercuri, 4 
aprilie 2012, 14:42 Actualitate Î Internațional 


>Laureatul premiului Nobel pentru literatura Gunter Grass a publicat 
miercuri un poem in care apara Iranul si afirma ca Israelul, cu armele sale 
atomice, "ameninta pacea mondiala deja atat de fragila", relateaza AFP. 

Intitulat "Ceea ce trebuie spus", poemul in proza a fost publicat de coti- 
dianul german Suddeutsche Zeitung si denunta eventualele atacuri preventi- 
ve israeliene impotriva siturilor nucleare iraniene ca fiind un proiect ce ar 
putea conduce la "eradicarea poporului iranian, pentru ca se banuieste ca 
liderii sai vor sa construiasca o bomba atomica". 

In acelasi timp, exista "aceasta alta tara, care dispune de ani de zile de 
un arsenal nuclear in crestere - chiar daca este mentinut secret - si fara con- 
trol, pentru ca nicio verificare nu este permisa", a continuat laureatul pre- 
miului Nobel pentru literatura din 1999, referindu-se la Israel. 

Grass denunta "tacerea generalizata asupra acestui fapt stabilit", deoa- 
rece "verdictul de antisemitism va cadea automat" asupra oricui va avea cura- 
jul sa rupa aceasta tacere. 

"De ce sa nu spun acum (...) ca puterea atomica Israel ameninta pacea 
mondiala deja atat de fragila? Pentru ca trebuie spus ceea ce ar putea fi prea 
tarziu maine", explica autorul. 

"Nu voi tacea, pentru ca m-am saturat de ipocrizia Occidentului" fata de 
Israel, care este adevaratul "responsabil pentru aceasta amenintare", adauga 
Grass. 

El cere "un control fara obstacole si permanent asupra arsenalului ato- 
mic israelian si a programului nuclear iranian, de catre o instanta internatio- 
nala recunscuta de cele doua guverne. 

Acest poem a atras imediat un raspuns din partea editorialistului 
Henryk Broder. El spune, in cotidianul Die Welt, ca "Grass a avut intotdeau- 
na o problema cu evreii, dar niciodata nu o exprimase atat de clar ca in acest 
poem". 

Pentru Broder, Grass este "arhetipul eruditului antisemit" din Germania 
care, "urmarit de rusine si de remuscari", nu isi va gasi "pacea sufletului" 
decat o data cu disparitia Israelului. 

In 2006, Gunter Grass, cunoscut pentru pozitiile sale de stanga, a recu- 
noscut ca a facut parte din Waffen SS in tineretea sa. 

Purtatorul de cuvant al guvernului german, Steffen Seibert, a refuzat sa 
comenteze textul, invocand "libertatea de creatie".> 


Originalul: 
Ceea ce trebuie spus 
De ce tac, de ce ascund de prea mult timp 


ceea ce este evident şi-a fost 
exersat în simulări la capătul cărora suntem, 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 


PAUL GOMA - JURNAL 2012 


ca supraviețuitori, cel mult o notă de subsol. 
Este dreptul pretins de a da prima lovitură 
care ar putea şterge de pe faţa pământului 
poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură 
şi pus să jubileze în mod organizat. 


Pentru că în sfera sa de influenţă 

se bănuieşte construirea unei bombe atomice. 
Dar de ce îmi interzic mie însumi 

să spun numele acelei alte ţări 

în care de ani de zile, sub mantia tăcerii, 
există un potenţial nuclear 

aflat în afara oricărui control? 


Trecerea sub tăcere a acestui fapt 

căruia tăcerea mea 1 s-a subordonat 

o simt ca pe o minciună apăsătoare 

şi o constrângere a cărei încălcare 

stă sub ameninţarea cu pedeapsa: 
verdictul „antisemitism" este de uz curent. 


Acum însă, când ţara mea, 

ale cărei foarte proprii crime 

fără egal 

sunt aduse iar şi iar în discuţie, 

declară în cel mai pur scop comercial, cu uşurinţă, 
că drept „reparaţie" 

va livra Israelului un alt submarin 

a cărui specialitate va fi să trimită 

focoase atotdistrugătoare acolo unde existenţa 
unei singure bombe atomice este nedovedită, 
dar frica este folosită drept dovadă, 

spun ceea ce trebuie spus. 


Dar de ce am tăcut până acum? 

Pentru că mi s-a părut că originea mea 

pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând 
îmi interzice să oblig ţara Israel 

de care sunt şi vreau să rămân legat 

să audă acest adevăr. 


De ce spun abia acum, 

îmbătrânit, cu ultima cerneală: 

puterea atomică Israel pune-n pericol 
pacea mondială oricum atât de şubredă? 


Pentru că trebuie să fie zis 
ceea ce mâine ar putea fi prea târziu: 


şi pentru că noi - ca nemți, deja destul de împovärati - 


am putea deveni furnizorii unei crime 
previzibile, drept care complicitatea noastră 
nu ar putea fi achitată 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com 


169 


PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 170 


prin scuzele obişnuite. 


Şi recunosc: nu mai tac 

pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului; 
de asemenea, sper că multi 

se vor elibera de tăcere, 

şi vor cere promotorului pericolului recognoscibil 
să renunţe la violenţă 

si vor cere, totodată, 

ca guvernele ambelor ţări să permită 

un control liber şi permanent 

al potenţialului atomar israelian 

şi a facilitätilor nucleare iraniene 

de către o instanţă internaţională. 


Doar astfel israelienii şi palestinienii 

şi mai mult de atât, toţi oamenii 

care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiţi 

în această regiune aflată sub ocupaţia nebuniei, 
vor putea fi ajutaţi - 

şi noi, la urma urmei, odată cu ei.” 


Nu ştiu cine va fi tradus poemul. 


x 


LUNI, 16 APRILIE 2012 
Chems Eddine Chitour - Gunter Grass dit ses vérités à Israël 
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. 
Cu prietenie, Dan Culcer 


PRIX NOBEL DE LITTÉRATURE 1999 : 
Gunter Grass dit ses vérités à Israël 


13 avril 2012 par Prof. Chems Eddine Chitour Î consulté 152 fois 

« Comment voulez-vous négocier avec les Israéliens les territoires 
qu’ils ont spoliés ? C’est comme si vous décidiez du partage d'une pizza 
pendant qu’Israël mange la pizza » 

Un négociateur palestinien 

Une faute impardonnable ! Günter Grass Le prix Nobel de littérature 
1999 publie un poème le 4 avril où il dénonce la volonté d’Israël de frapper 
l’Iran d’une façon préventive en raison de ses activités nucléaires. Pour le 
journal Le Monde que nous avions connu autrement plus « honnête » dans 
l'appréciation objective des évènements du Monde, c’est un énorme scanda- 
le. Le scandale étant étymologiquement « l’obstacle, le caillou ». De quel 
obstacle parle le Monde ? Celui d’une dérive de la morale ? de l’éthique ? 
Nous sommes d’accord sur la définition sauf que ce qui fait scandale c’est le 
sort des Palestiniens et l’autisme de l’Occident qui n’arrvie même pas à faire 
entendre raison à Israël sur des problèmes de droits humains. Pour preuve ? 
la dernière requête de l'ONU concernant une enquête sur la colonisation. Que 
voulez vous qu’il arriva ? Ce fut Ban Ki Moon qui s’agite frénétiquement sur 
l’affaire syrienne et qui, étrangement est aphone s’agissant du droit des 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 171 


Palestiniens. 

Le journal Liberation nous rapporte « le scandale de Gunter Grass » : 
« Il s’est attiré de violentes accusations d’antisémitisme avec ce poème en 
prose intitulé « Ce qui doit être dit », paru dans le grand quotidien de Munich 
Süddeutsche Zeitung. Il y dénonce un « prétendu droit à attaquer le premier 
», faisant allusion à l’éventualité de frappes préventives israéliennes contre 
Téhéran, soupçonné de développer du nucléaire militaire malgré ses dénéga- 
tions. Le Nobel de littérature 1999 affirme que ce projet pourrait mener à « 
l’éradication du peuple iranien ». Grass, qui jouit d’une grande autorité en 
Allemagne, évoque « cet autre pays, qui dispose depuis des années d’un 
arsenal nucléaire croissant - même s’il est maintenu secret », qui bénéficie de 
livraisons de sous-marins nucléaires qui pourraient rendre les Allemands, 
« déjà suffisamment accablés », complices d’un « crime prévisible ». (1) 

«L’Allemagne et Israël ont conclu en 2005 un contrat de vente de sous- 
marins conventionnels de type Dolphin, dont un sixième exemplaire doit être 
livré prochainement. Ces sous-marins peuvent être équipés d’armes nucléai- 
res. Grass dénonce un « silence généralisé » sur cette question, qu’il qualifie 
de « mensonge pesant » parce que « le verdict d’antisémitisme tombera auto- 
matiquement » sur qui le rompra. « Pourquoi ne dis-je que maintenant (...) 
que la puissance atomique d’Israël menace la paix mondiale déjà fragile ?, 
«s’interroge Grass ». 

Ce fut un tollé général. Le représentant israélien a regretté que l’Etat 
hébreu soit « le seul pays au monde remis en cause publiquement dans son 
droit d’exister », et a assuré que les Israéliens « voulaient vivre en paix avec 
leurs voisins de la région ». (1) 

Pour Broder, Grass est « l’archétype de l’érudit antisémite », de 
l’Allemand qui, est « poursuivi par la honte et le remords ». « Jamais dans 
l’histoire de la République fédérale, un intellectuel renommé ne s’en est pris 
avec autant de clichés à Israël », a renchéri l’ hebdomadaire Der Spiegel dans 
son édition en ligne. (...) En 2006, Günter Grass, connu pour ses positions de 
gauche, avait admis avoir fait partie des Waffen SS dans sa jeunesse, lui qui 
renvoyait souvent l’ Allemagne à son passé nazi et dont un des livres le plus 
connus, Le Tambour, est résolument contre la guerre. (1) 

« Jamais dans l’histoire de la République fédérale, un intellectuel 
renommé ne s’en est pris avec autant de clichés à Israël », a renchéri l’heb- 
domadaire Der Spiegel dans son édition en ligne. 

Le président de l’association israélienne des écrivains de langue hsbrai- 
que a appelé mardi ses confrères à travers le monde à dénoncer les prises de 
position « immorales » du prix Nobel de littérature allemand Günter Grass, 
qui a critiqué la politique d’Israël concernant l’Iran. 

« Nous sommes heurtés par les prises de position honteuses et immora- 
les de Günter Grass qui visent à délégitimer Israël et le peuple juif, et 
appelons les écrivains à travers le monde à les dénoncer », a affirmé à l'AFP 
Herzl Hakak. 

On le voit on tire à vue sur tout ce qui peut remettre en question, le bien 
fondé de l’action d’Israël qui — au nom d’une faute originelle de cet Occident 
- doit toujours avoir raison Souvenons-nous, pour notre part de l’ostracisme 
de tous ceux qui ne sont pas aux petits soins avec l’État d’Israël. A titre 
d'exemple, la grande journaliste américaine Helen Thomas, qui avait « 
couvert » tous les présidents depuis Kennedy, bénéficiait d’un statut particu- 
lier à la Maison-Blanche, un siège lui étant même réservé au premier rang de 
la salle de briefing. A l’occasion de la Journée de célébration de l’héritage 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 115 


juif à la Maison Blanche, Thomas, interrogée sur la situation en Israël, avait 
déclaré : Ils (les Juifs d’Israël) devraient foutre le camp de Palestine. 
N'oubliez pas que ces gens (les Palestiniens) sont occupés et que c’est leur 
terre. Ce n’est pas l’ Allemagne ou la Pologne. (...) Ils devraient retourner 
chez eux. En Pologne, en Allemagne.. Aux États-Unis et partout ailleurs. » 
Ce fut lă aussi le scandale, tout le monde lui est tombé dessus. Elle fut remer- 
ciée et devint progressivement invisible dans les médias. 

Cet Iran diabolisé mérite-t-il d’être attaqué ? 

Nous nous souvenons comment les propos d’Ahmadindjad furent 
déformée à dessein ; « Israël lui fait-on dire, doit être rayé de la carte ». 
Personne n’a vérifié la traduction exacte de son discours en persan. 
L'occasion était trop bonne de désigner à la vindicte publique occidentale 
celui qui menace « un petit pays qui ne demande qu’à vivre en paix ». Les 
termes exacts qu'aucun média occidental n’a voulu reprendre pour la vérité 
sont : « Comme l’a dit l’imam Khomeiny, le régime israélien doit disparaître 
des pages du temps ». Nous le voyons, il ne s’agit nullement d’un « holo- 
causte » mais du régime installé en Israël. Les juifs pour leur part vivent en 
paix, ont même un député au Parlement iranien et ne songent pour leur gran- 
de majorité nullement à émigrer en Israël malgré toutes les sollicitations pour 
une « Alya ». La vérité est que le petit David dispose de 300 têtes nucléaires 
contre un Goliath avec des arbalètes. 

Pour justement, dire quelque mots des religions en Iran, écoutons le 
professeur Pierre Piccinin nous parler des chrétiens iraniens : « Dans un arti- 
cle intitulé « SOS Chrétiens » et publié dans Le Point et La Libre Belgique, 
le philosophe français Bernard-Henri Lévy incrimine l’Iran, pays où « les 
derniers catholiques, malgré les dénégations du régime, (...) sont, en pratique, 
interdits de culte ». Il y apparaît clairement, d’une part, que le souci de 
Monsieur Lévy est, en évoquant les récentes attaques qui ont visé les 
Chrétiens au Moyen-Orient, de discréditer l’Islam et, d’autre part, que ses « 
informations » concernant l’Iran sont en tous points erronées, puisque les 
communautés chrétiennes, dans ce pays, jouissent en réalité d’une complète 
liberté de culte, comme nous avons pu le constater lors de notre présence en 
Iran, en juillet dernier. Ceux qui colportent des « informations » contraires ou 
bien ne connaissent pas la réalité du terrain et ne savent pas de quoi ils par- 
lent, ou bien, volontairement, désinforment l’opinion en propageant des men- 
songes de manière éhontée. Dans les deux cas, ils participent à la diabolisa- 
tion de l’Iran, leitmotiv du moment, par une manipulation qui confine à la 
propagande, dans le contexte international que l’on sait. (...) Tout récemment 
encore, une cinquantaine de Chrétiens syriaques catholiques étaient massa- 
crés dans leur cathédrale, à Bagdad. » (2) 

« En revanche, parmi ces Etats musulmans, l’Iran fait figure d’excep- 
tion. Bien que République islamique, l’Iran n’a en effet aucune politique 
d’hostilité à l’égard des Chrétiens et abrite d’ailleurs de vastes communautés 
chrétiennes : un peu plus de deux cent cinquante mille Chrétiens, majoritai- 
rement catholiques arméniens, y vivent en sécurité et pratiquent ouvertement 
leur religion, à condition de ne pas faire de prosélytisme. C’est ce que nous 
avons pu constater, il y a quelques mois, à travers les nombreux contacts que 
nous avons pris en parcourant l'Iran durant plusieurs semaines.(...) A 
Ispahan, troisième ville d’Iran en importance, la communauté catholique 
arménienne ne possède pas moins de douze églises, avec pignon sur rue, dont 
la plus ancienne, la cathédrale Saint-Sauveur, date du XVIe siècle. Elle est en 
outre flanquée d’un grand musée dédié à la communauté arménienne et où la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 173 


mémoire religieuse occupe une place non négligeable. (...) L’Iran chiite res- 
pecte ainsi à la lettre les injonctions du Coran, qui oblige tout Musulman à 
protéger les « gens du Livre », Chrétiens et Juifs, ces derniers, au nombre de 
vingt-cinq mille environ, bénéficiant en Iran des mêmes droits que les 
Chrétiens. Bref, au Moyen-Orient, en matière de liberté de culte et de 
protection des minorités religieuses, le pays des Ayatollahs, pourtant 
régulièrement diabolisé, pourrait donner bien des leçons aux grands alliés de 
l’Occident. »(2) 

Günter Grass est un iconoclaste né en 1927 à Dantzig, il avait 12 ans au 
déclenchement de la guerre et fut embrigadé dans les jeunesses en 1937, dans 
la Jungvolk, subdivision de la Jeunesse hitlérienne, il s’engage dans le 
service armé, est affecté à une batterie antiaérienne comme auxiliaire de la 
Luftwaffe, puis au Service du travail du Reich, avant son incorporation 
comme « fantassin porté » dans la Waffen SS, en 1942. Le mot a une charge 
qui n’est pas seulement symbolique, et Grass ne cherche pas à éluder sa 
responsabilité : « Même si j'ai dă, dit — il me sortir de la tête l’idée d’une 
complicité active, il subsiste jusqu’à aujourd’hui ce résidu qui n’est toujours 
pas liquidé et que l’on appelle trop couramment « coresponsabilité ».Grass a 
fait ce qu’ont fait des milliers d’autres garçons de son âge dans une époque 
tourmentée. Pour Israël, Gunter Grass est un nazi qui a débuté sa carrière à 
l’âge de 10 ans dans la Jungvolk !!!! 

Est-ce que Gunter Grass a raison quand il dit que la politique d’Israël 
déstablise le Monde ? Oui si l’on croit un sondage il y a quelques années, 
+ de 60% des citoyens européens avaient en effet identifié Israël comme la 
plus grave menace pour la paix dans le monde. Günther Grass pointe tout 
particulièrement le silence de l’ Allemagne, « culpabilisée par son passé 
nazi », qui refuserait de voir le danger constitué par l’arsenal nucléaire israé- 
lien. Un arsenal « maintenu secret » - alors que l’ Allemagne participe à son 
équipement et qui « menace la paix mondiale déjà si fragile », insiste 
l’écrivain. « Il réclame aussi la création d’une agence » internationale pour 
contrôler les armes atomiques israéliennes, tout comme l’Aiïea le fait pour les 
activités nucléaires iraniennes. 

Que pensent les intellectuels israéliens du poème de Günter Grass ? 

Nous avons d’abord, la réaction des « intellectuels organiques » au sens 
d’Antonio Gramsci pour qui Günter Grass doit être cloué au pilori qui vont 
jusqu’à faire injonction au Comité Nobel de lui retirer le prix Nobel. En effet, 
le président de l’association israélienne des écrivains de langue hébraîque, 
Herzl Hakak, a déclaré qu’il entendait demander au Comité Nobel de 
s’exprimer sur l’affaire. « Il ne s’agit pas de politique, mais de morale, 
car Grass est complice d’une opération de blanchiment des déclarations 
génocidaires des dirigeants iraniens. » (3) 

La réaction ne s’est pas fait attendre : « En ce qui concerne le débat 
provoqué par le poème de Günter Grass +Was gesagt werden muss+ (Ce qui 
doit être dit, ndir), je voudrais souligner que M. Grass a reçu le prix Nobel en 
1999 pour son mérite littéraire et son mérite littéraire uniquement, ce qui est 
le cas de tous les lauréats », explique M.Englund. Lundi, a annoncé mardi son 
Secrétaire permanent Peter Englund. « Il n’y a pas, et il n'y aura pas, de 
discussions à l’Académie suédoise pour lui retirer son prix », écrit 
M.Englund sur son blog (akademiblogg.wordpress.com/). 

A l’autre bout du curseur, des intellectuels courageux à l’image de 
Gédéon Levy qui écrit dans le journal de gauche H’aaretz : « Le dur poème 
de Gunter Grass, dont certaines parties sont exaspérantes, a bien sûr immé- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 174 


diatement declenche une vague de calomnies contre lui et surtout contre son 
auteur. Le Premier ministre, Benjamin Netanyahu, a mentionné le passé nazi 
de Grass, et l’ambassade israélienne en Allemagne est allé jusqu’à déclarer, 
ridiculement, que le poème signifie « l’antisémitisme dans la meilleure 
tradition européenne des diffamations sanglantes avant la Pâque ». 

« Sa position contre l’énergie nucléaire israélienne est également 
légitime. Il peut également s’opposer à la fourniture des sous-marins à Israël, 
mais Grass a exagéré, inutilement et de façon qui a terni sa propre position. 
C’est peut-être son âge avancé et son ambition d’attirer un dernier tour de 
l’attention, et peut-être les mots sortirent tout à coup comme une cascade, 
après des décennies pendant lesquelles il était presque impossible de critiquer 
Israël en Allemagne. Ce poème a été publié quelques semaines seulement 
après l’autre Allemand de premier plan, le président du Parti social- 
démocrate, Sigmar Gabriel, qui a écrit qu’il y a un régime d'apartheid, 
à Hébron. Il a également suscité des réponses de colère. Il est donc préféra- 
ble d’écouter les déclarations et, surtout, enfin, de lever l’interdiction de 
critiquer Israël en Allemagne. »(4) 

« Israël a beaucoup d’amis en Allemagne, plus que dans la plupart des 
pays européens. Certains d’entre eux nous soutiennent aveuglément, certains 
amis ont un sentiment de culpabilité justifié et certaines critiques d’Israël 
sont vraies. Mais une situation dans laquelle tout Allemand qui ose critiquer 
Israël est instantanément accusé d’antisémitisme est intolérable. (...) Pendant 
des années, tout journaliste qui a rejoint Axel Springer l’immense empire 
allemand des médias devait signer un engagement à ne jamais rien écrire qui 
jette le discrédit sur le droit d’Israël à exister. Günter Grass n’est pas le seul. 
Une autre figure majeure, le grand auteur José de Sousa Saramago a dans 
ses dernières années, après une visite dans les territoires occupés, comparé ce 
qui se passait là-bas à Auschwitz. Comme Grass, Saramago est allé trop loin, 
mais ses remarques sur les Israéliens auraient dû être entendues : « Vivre à 
l'ombre de l’Holocauste et attendre le pardon pour tout ce qu’ils vont faire 
au nom de leur souffrance semble grossier. Ils n’ont rien appris de la 
souffrance de leurs parents et leurs grands-parents. « … Ils ne sont pas 
antisémites, ils expriment l’opinion de beaucoup de gens. Au lieu de les 
accuser nous devrions réfléchir à ce que nous avons fait qui les a amenés à 
l’exprimer. » (4) 

On le voit, il y a de l’espoir par cette prise de conscience des intellec- 
tuels israéliens qui sont l’honneur d’Israël. Il reste cependant du chemin 
avant que la paix ne règne, mais dans toute cette affaire, il faut bien qu’un 
jour les juifs du monde entier comprennent que tous les arsenaux du monde 
ne pourront pas donner la paix à Israël Que rayer de la carte l’identité pales- 
tinienne s’apparente à une Shoah. Que le problème est un problème de justi- 
ce. Les Palestiniens si mal représentés actuellement parlent de Nekba (la 
grande catastrophe ». Le vrai débat éludé par les médias occidentaux bien 
tenus en main est en définitive, la restitution de leur dignité aux Palestiniens. 

Cette dignité qui passe entre autre, par la restitution des 18 % de ce qui 
leur reste de leur Palestine originelle 

Professeur Chems Eddine Chitour 

Ecole Polytechnique enp-edu.dz 


P.S. 


1. http://www. liberation. fr/monde/0101 2400456-gunter-grass- 
defend-l-iran-face-a-israel-tolle-en-allemagne 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 175 


2. Pierre Piccinin Professeur Website : http://pierre.piccinin-publications... 
3. http://www.lepoint.fr/culture/l-aca... 
4. http://www.haaretz.com/opinion/isra.. Gideon Levy Les Israéliens peu- 
vent être en colère avec Günter Grass, mais ils doivent l’écouter. 


Publicat de Dan Culcer. Scriitor român. Écrivain roumain vivant en France 
depuis 1987. la 15:42 


x 


Isabela Vasiliu-Scraba <[email protected]> 
Objet : Tr : art. Al Dragomir nu este o invenție a lui Liiceanu 
Publicat în rev. Acolada 3/2012 p.19 
Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomir nu este o “invenție” 
a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii 
mari 


Motto: “Cei mai mulți văd ceea ce li se spune nu ceea ce 
văd” (M. Psellos, apud. St. Nenitescu, “SecolulXX”, 1-2-3/1979, 
p.198) 


“Un maestru al linguselilor scria (la vreo cinci ani dupä ce-mi aparuse 
volumul Propedeutica de eternitate. Alexandru Dragomir în 
singurätatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004, în care semnalasem o serie de 
ciudätenii legate de publicarea în 2004 a gândirii lui Alexandru Dragomir(1), 
si la vreo trei ani după ce scrisesem în “Argeş” aricolul intitulat Ultima 
revelaţie a lui Alexandru Dragomir (2) că “mecena filozofiei actuale de la 
Dunăre la Carpaţi”, editând Crasele banalitäti metafizice l-ar fi “inventat” pe 
acest “debutant postum”. În opinia scriitorului Ovidiu Pecican, directorul 
Editurii Humanitas, împreună cu S. Vieru şi A. Pleşu s-ar fi aflat în preajma 
lui Al. Dragomir cum s-au aflat odinioară discipolii în preajma lui lisus 
(v. Ovidiu Pecican, Inventând filozofi). 

Deşi postulează teza că românii şi-ar “inventa filozofii”, cu exemplul 
“octogenarului Al Dragomir” şi al lui Nae Ionescu, Pecican s-a abținut să 
indice “inventatorul” întâiului creator de şcoală românească de filozofie. 
Probabil fiindcă citise însemnarea lui Vasile Băncilă după care “lipsa de 
operă” în cazul lui Nae Ionescu este o vorbă în vânt, sau pur şi simplu 
pentru că în cazul lui Nae Ionescu nici unul dintre faimoşii săi editori 
(D.C.Amzăr, C. Noica, M. Vulcănescu, C. Floru etc.) nu s-a gândit să se 
închipuiască autor de filozofie pe seama gândirii profesorului care odinioară 
făcea faima Universităţii bucureştene. 

Din cauza intervențiilor editorilor filozofiei lui Alexandru Dragomir 
care nu s-au limitat doar la stilistica frazelor ci au intervenit şi în înlănţuirea 
argumentelor lui Dragomir, permitindu-si a adăuga din buzunar şi a insera 
modestele lor gânduri fără a schimba corpul de literă (paginile 36-38 ale 
eseului despre Scrisoarea pierdută), despre volumul Crasele banalitäti meta- 
fizice s-a spus că este o “ediţie nord-coreană” (Dan Petrescu în “Ziua”). 

Se pare însă că cei “ocupați cu extirparea bunului simţ” (Al. Husar, 
Anti-Gog, Ed. Agora, 1997) vor să impună ideea că G. Liiceanu l-ar fi 
“inventat” pe fostul discipol al lui Nae Ionescu (v. Jeni Acterian, Jurnal) 
trecut în clandestinitate după ce scrisese în 1945 pentru publicare un text 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 176 


despre oglindire şi după ce fusese publicat la Paris de către Virgil Ierunca, 
spre a fi din nou tipărit după 1990 de către Nicolae Florescu (v. I. Vasiliu- 
Scraba, Propedeutică de eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea 
gândului, Ed. Star Tipp, 2004). 

Pentru Alexandru Dragomir, fenomenologia era un fel de a vedea 
“pe îndelete” ce este în jurul său şi ce se poate gândi în marginea lui Thomas 
din Aquino, Platon, Kant, Hegel, Descartes, Aristotel, etc. Era modul său 
particular de a intra într-un contact “înţelegător” cu lumea filozofiei, cu 
lumea din jurul său si cu propria persoană. Noica îi reproşase lui Dragomir 
lipsa de finalitate culturală a unei asemenea echilibrări care, fiind perfect 
autentică, mergea cumva pe linia observaţiei lui Blaga din anii treizeci după 
care fenomenologia “nu este creatoare”. 

Toată viaţa sa de filozof, Alexandru Dragomir şi-a petrecut-o în intimi- 
tatea câtorva persoane: la început în cercul din care făceau parte Mircea 
Vulcănescu, Constantin Noica, Mihai Rădulescu, Petru Comarnescu şi Jeni 
Acterian. Apoi, în comunism se pare că a mai discutat filozofie şi cu doi foşti 
colegi de facultate: Octavian Nistor si Mihai Sora. Dar numai lui Noica îi 
dădea caietele sale în care-şi consemnase gândurile, sau chiar texte mai 
întinse, cum a fost cel despre Socrate, din 1981, nepublicat ca atare de 
editorul care i-a vampirizat de fapt gândirea, spre a trece în ochii naivilor 
drept “co-autor” fără ştirea autorului. 

Din corespondenţa purtată între Alexandru Dragomir şi Constantin 
Noica se mai poate deduce că Noica i-a “regizat” filozofului Alexandru 
Dragomir ieşirea la lumină, fiindcă pe 5 februarie 1983 îi scria de la Sibiu că 
“nu e momentul să apari (Al. Dragomir, Meditaţii despre epoca modernă, 
Ed. Humanitas, 2010, p.267). 

În dezacord cu părerea mea postată pe internet despre mutilarea gândi- 
rii lui Alexandru Dragomir odată cu publicarea acesteia în 2004 la Editura 
Humanitas (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică de eternitate. Alexandru 
Dragomir în intimitatea gândului, Ed. Star Tipp, 2004), într-un comentariu la 
unul din articolele pe care mi le-a publicat o revistă on-line, un “Alexandru” 
nu s-a sfiit să afirme că volumul Crasele banalitäti metafizice cuprinzând 
prelegeri ţinute de Alexandru Dragomir “ar putea trece sub numele lui 
Liiceanu” (v. “Alexandru” comentând articolul Isabelei Vasiliu-Scraba, 
“A ngelologul” Pleşu pe fundal de Mircea Vulcănescu într-un film de la TVR 
Cultural, în revista on-line “Noi, nu!”). Argumentul adus pe 29 nov. 2009 de 
acest “Alexandru” (probabil pseudonim al lui Sorin Vieru) după care 
editorul G. Liiceanu ar fi fost îndreptăţit să-şi însuşească cele gândite pe 
Alexandru Dragomir este cât se poate de surprinzător. În mod ciudat, un 
argument de factură similară a folosit şi O. Pecican pe la începutul anului 
2009 în articolul său despre cum l-a inventat Liiceanu pe Dragomir. După 
aşa-zisul “Alexandru”, dacă G. Liiceanu a povestit cum a crezut el că a auzit 
de la Alexandru Dragomir, atunci el (în calitate de “mecena” sau de editor) 
se poate trece co-autor şi poate da la tradus cartea astfel realizată, căci nimeni 
din jurul său nu va face decât să-l aplaude. Dacă n-ar fi scris la începutul lui 
2009 ce a scris zisul “Alexandru” pe la sfârşitul aceluiaşi an, s-ar crede că 
Ovidiu Pecican reiterează ideea din acest comentariu sub altă formă. Pentru 
că el scrie pe 2 febr. 2009 că volumul Crase banalitäti metafizice are nişte 
autori certi (probabil G. Liiceanu şi Sorin Vieru) şi un “autor incert”, pe 
Alexandru Dragomir (O. Pecican, Inventând filozofi). 

În plină expansiune europeană a aşa-zisei mode hegeliene, Giovanni 
Papini ia peste picior în 1942 tirania intelectuală (din statele de "stânga" sau 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 177 


de "dreapta"), imaginându-l în Gog pe Caccavone, bine plasat în lumea 
academică a unui stat totalitar. Acesta ar preda la universitate un curs de isto- 
rie a greşelilor omeneşti, adică un curs de istoria filozofiei (v. Nae Ionescu, 
Moda în filozofie, prelegere din Cursul de istoria metafizicii. 1930-1931). 
Scriitorul italian (readus în actualitate de Alexandru Husar prin excelentul 
său volum Anti-Gog, 1997) scrie despre Caccavone că n-ar dispretui nici 
banii şi nici arta culinară, fiind atât nutritionist cât şi casier al serviciului de 
golire a latrinelor. Fiind imaginat de Papini ca "preşedinte al Consiliului de 
represiune a mişcărilor telurice", Caccavone ar fi protector al sectelor eretice 
şi atent cenzor al culturii scrise, reprimând talentele autentice. “Om cu 
greutate”, Caccavone mai este şi director de conştiinţe dedicat extirpării 
bunului simţ. În plus, fiind magnat al presei, încurajează inflaţia de nonvalori 
şi descreierisirea prin propagarea cunoştinţelor inutile. Pe scurt, Caccavone 
ar fi un filosof devenit o adevărată instituţie prin îngâmfare şi cumul de 
funcţii de conducere şi de sinecuri. 

După un articol bine scris de Cătălin Sturza despre monologurile lui 
G. Liiceanu la Atheneu în compania câte unui invitat, un cititor se lamenta pe 
29 febr. 2012 ce trist este “când un mare om începe să devină tautologic” 
(http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7885). Un altul i-a replicat 
că “e tautologic fiindcă nu e mare, n-are nimic de spus serios...e un pitic”. 
Postând o legătură spre a se vedea ce-am scris despre G. Liiceanu în studiul 
meu intitulat Noica în cifru “humanist” (v. rev. “Acolada”, nr.4/2011, p.16 
precum si  http://www.asymetria.org/modules.php?name=News& file= 
article&sid=877 ), i-am dat dreptate celui care-l considerase pe G. Liiceanu 
“un pitic”. Mai ales din convingerea că “oamenii mici” nu-i pot inventa pe 
“oamenii mari”. Pot, cel mult, să-i manifeste “creativitatea” cum şi-au 
manifestat-o decenii de-a rândul cenzorii ideologici care au orchestrat 
terorismul intelectual din comunism stricând gândul altuia şi adăugând din 
burtă. Fiindcă “din cap” oricine pune doar în cărţile proprii. 


l; v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru 
Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004; v. 
http://www.isabelavs.go.ro/Propedeutica/Cuprins.htm 

2, v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filozofului Alexandru 
Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri”, rev. “Argeş”, oct., 
2006, p.19; v. http://www.centrul-cultural-pitesti. ro/index.php?-option=- 
com-content&task=view&id=248&ltemid=112 Acest articol a fost scris 
după ce am parcurs interviul cenzurat la prima sa publicare în “Observatorul 
cultural” nr.275/2005 şi apoi am ascultat de pe casetă inregistrarea discuţiei 
dintre Alexandru Dragomir şi Fabian Anton. Tânărul venise pe 15 iunie 2000 
să-i arate bătrânului filozof textul interpretării la o Scrisoare pierdută şi alte 
eseuri în care gândirea-i fusese vandalizată, texte pe care —fără ştirea lui — era 
trecut drept autor. Pe Wikipedia.ro, “MobyDick” trecuse pe 3 dec. 2004 că 
“auditorii au notat cu grijă cele ascultate, astfel încât conţinutul acelor prele- 
geri s-a păstrat”. Apoi, după ce îmi apăruse Propedeutica la eternitate. 
Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (volum care s-a putut citi din 
ian. 2005 pe internet), povestea cu notițele a fost completată destul de 
straniu, dacă ne gândim la materialele cu care venise Fabian Anton la 
Alexandru Dragomir pe 15 iunie 2000. Pe Wikipedia.ro s-a adăugat “coro- 
borarea” (înaintea decesului din 2002?) cu alte însemnări din arhiva 
Dragomir (aflată abia după moartea filozofului !): “auditorii au notat 
conţinutul prelegerilor. Si a putut fi coroborat cu multimea de caiete de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 178 


însemnări pentru reconstituire” (Wikipedia.ro). Tot din istoricul 
modificărilor s-a văzut şi înlăturarea legăturii către “Observatorul cultural” 
nr.275/2005 cu interviul luat de Fabian Anton şi publicat în formă cenzurată, 
interviu din 15 iunie 2000 la care m-am referit în textul Ultima revelaţie a lui 
Alexandru Dragomir : a nu te vinde comportă nebănuite riscuri (rev. “Argeş”, 
oct., 2006, p.19). Oricum, adevărul maltratării prelegerilor ţinute de 
Alexandru Dragomir îl aflăm chiar din volumul Crase banalitäti: G.Liiceanu 
a ciopârtit întregul prelegerilor ca să obţină bucăţi. Apoi le-a recombinat din 
“burtă”. Pe urmă a împărţit ce-a iesit în “secţiuni” din care “unele au fost 
omise”, altele “reformulate” altele “îmi aparţin” scrie cu mândrie co-autorul 
auto-impus după moda tiraniei intelectuale din comunism (Crase banalitäti 
metafizice, 2004, p.127). În volumul lansat de Humanitas în mai 2004 nici 
măcar conferințele lui Alexandru Dragomir înregistrate pe casetă n-au fost 
publicate ca atare, deşi din interviul luat de Fabian Anton în 15 iunie 2000 
oricine poate sesiza fluenta vorbitorului care nu face paranteze, urmărindu-şi 
cu grijă succesiunea ideilor. Când am refăcut de pe casetă textul (şi l-am 
publicat apoi în revista “Asachi” în numerele apărute în 2008 şi 2009) am 
remarcat cu uimire cât de bine vorbea Alexandru Dragomir: N-a fost 
necesară nici o “stilizare” a frazelor inteligente şi perfect formulate. Ceea ce 
proba oarecum o spusă a filozofului: “adevărul nu este opus falsului, ci 
imposturii” (Alexandru Dragomir despre Socrate, în Crase banalitäti metafi- 
zice, 2004, p.157). Oare cât timp o să mai treacă până să fie xeroxate şi apoi 
publicate fără modificări acele notițele după conferinţa despre Socrate ţinută 
de Alexandru Dragomir în ziua morţii lui Mircea Eliade ? Să nu uităm că din 
2004 şi până în 2012 Editura Humanitas nu i-a publicat lui Dragomir nici 
măcar textul despre Socrate din 1981 pe care acesta i-l expediase lui Noica la 
Păltiniş”. 


Vineri 7 aprilie 2012 
Azi-noapte mi-a fost tare rău. 
Marţi 10 aprilie 
Şi azi-noapte. 
Miercuri 11 aprilie 2012 


Din Dilema, 2012: 


“Dan Banea la data de 05 Martie 2012 09:03:32 
Mi-ar placea sa citesc o comparaţie (nu doar literară) între dl. Paul 
Goma si d-na Hertha Muller facuta de Dilema Veche. Cine se incumeta?” 


x 
Oricind 
adăugat de mvchivu la data de 05 Martie 2012 05:03:59 
O spuneti de parca ar fi o chestiune de indrazneala sau curaj :) Pentru 
asta insa Dl. Goma ar trebui sa (mai) scrie si/sau editurile romanesti sa-l 
republice/reediteze. In rubrica de fata se recenzeaza aparitii noi. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 179 


* 


BUNĂ IDEE, ALĂTURAREA COMPARATIVĂ 
adăugat de petreg la data de 06 Martie 2012 05:03:22 doar că unii mai 
tinerei se fac că nu pricep 

Cartea cea nouă nu este cea a Hertei Muller 

Că Paul Goma a publicat o grămadă de cărţi (şi i s-a şi ars-topit una), 
există edituri româneşti care îl reeditează/republică, o ştie tot poporul... 

Că Paul Goma nu este (prea) iubit în mediul românesc cultural, ci chiar 
mai mult decît ocolit, chiar pus la uitare, pentru CĂ : 

Paul Goma deranjează, elita proptită-n scaune, şi asta o ştie tot poporul. 
Întrebarea domnului Dan Banea este mai mult decît coerent-pertinentă în 
contextul cultural actual încă bine “otrăvit” ideologic-doctrinar-de interese şi 
influenţă. Numai cei care nu vor să înţeleagă se fac că nu pricep şi sar să 
răspundă SEC ŞI STRICT ca la şcoala de partid unde limba de lemn ne 
explică adevărul, ce-ul şi cum-ul. Paul Goma este mai de actualitate ca 
niciodată, la fel ca Herta Miiller, numai că el n-a luat premiul Nobel şi mai 
este şi un pestiferat al literaturii româneşti de azi. 

De aceea domnule Marius Chivu, din păcate, 

PAUL GOMA este, o NOUTATE în acest peisaj. 

Oare v-aţi putea încumeta în a depăşi barierele “politicului corect” pe 
care se pare că le apärati cu deosebită stoică îndîrjire ?!? 

Curaj şi Îndrăzneală ! 


Cind si unde? 

adăugat de mvchivu la data de 06 Martie 2012 10:03:00 

As fi curios sa aflu ce carte noua a publicat Paul Goma sau unde a fost 
reeditat recent? 

Restul comentariului, ca de obicei in ceea ce va priveste, este un 
comentariu umoral, o peltea lunga si isterica, in termeni tehnici se cheama 
proces de intentie. Si prost scris pe deasupra. Ati face un bine tututor daca ati 
citi mai mult decit scrieti. Incepeti cu Herta Muller, de pilda. Chiar daca a 
luat Nobelul 


x 


ELUDAREA SUBIECTULUI, MODIFICAREA APROPOS-ULUI 
adăugat de petreg la data de 07 Martie 2012 01:03:07 

Jocul interpretărilor şi despre un eventual HERTA MÜLLER — 
PAUL GOMA 

Ideea-invitatia-propunerea unuia dintre cititorii-comentatori a primit un 
răspuns din partea dumneavostră pe care eu l-am interpretat SEC şi STRICT 
într-un stil arogant, persiflant, limfatic, superior şi lipsit de cea mai mică 
empatie şi tendinţă de apropiere-apreciere a ideii care venea mai mult decît 
firesc, înspre şi dinspre cartea Hertei Müller şi a temelor care-i bîntuiesc 
scrieriile extrem de asemănătoare cu ale lui Paul Goma. 

Era un semn absolut valabil venit din partea domnului Dan Banea pe 
care prin zeflemeaua răspunsului dumneavoastră uşor moralizator şi tehnic 
l-aţi trimis la plimbare, iar pe Paul Goma l-aţi reaşezat „subtil” în biblioteca 
în care îi e locul şi este pus acolo unde este, făcîndu-vă că nu ştiţi adevă- 
rurile despre destinul trecut şi actual al acestui mare disident şi scriitor 
român, mai mult decît ignorat, azi, în România. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 180 


Aş zice mai degrabă, că dumneavoastră sînteţi cel care ati răspuns 
umoral, din jilţul articolului pe care îl ocupați. 

Din acest punct de vedere am reacţionat şi am scris ceea ce am crezut 
de cuviinţă, reţinîndu-mă chiar de a duce lucrurile mai departe. În realitate, 
răspunsul pe care l-aţi dat domnului Dan Banea l-am simţit lipsit de cea mai 
mică urmă de politeţe, ca pe o obrăznicie, un afront, o palmă, un mişto 
.subtirel”. 

Faptul că aveţi privilegiul de a tăia şi spînzura după bunul dumnea- 
voastră plac şi propriile criterii subiective pe care le expuneti de fiecare dată 
cu o mîndrie puberă nu vă dă dreptul la atîta aroganță 

De altfel, vorbind despre CARTEA CEA NOUĂ a Hertei Müller se 
poate face oricînd o comparaţie, o aşezare în balanţă cu atitudinea şi temele- 
ideiile-cärtilor lui Paul Goma, cu mult mai putin cunoscut în România de azi 
din motive atît de bine cunoscute, pe care dumneavoastră vă faceţi că nu 
le ştiţi din ignoranță sau din rea voinţă, motiv pentru care, şi domnul Dan 
Banea, şi eu am îndemnat întru ÎNCUMETARE, Curaj şi Îndrăzneală. 
Nu vă mai faceţi că nu pricepeti, sînteti mult prea inteligent pentru un astfel 
de joc pueril. 

Cît despre interpretările dumneavoastră, nu pentru prima dată expri- 
mate, în ceea ce priveşte cum scriu şi cît de rău, am să vă rog să vă păstraţi 
cumpătul, chiar cu riscul de a vă avea ca cenzor-moderator permanent super 
vigilent nemilos scrupulos zelos de stil stalinist, ati dovedit-o deja, şi sigur nu 
doar o singură dată, pe urmele mele. 

Comentariile mele sînt cele care sînt, ale unui comentator, care nu 
înjură, nu scuipă, ci doar are rolul cîteodată poate neplăcut în a „amenda” 
dezmätul „bunului simţ” care se strecoară ici si colo, ei da ! chiar şi în 
paginile Dilemei Vechi, chiar şi în textele marilor personalităţi (cu atît mai 
grav, mai dureros şi mai revoltätor) | nu sînt singurul care le remarcă ] 

Comentariile mele nu vor fi niciodată pe gustul şi înţelesul dumnea- 
voastră, standart, tip, ca la şcoală sau ca la universitate, vor fi doar aşa cum 
sînt. Mai bune sau mai proaste, mai clare sau mai îmbirligate, totul se poate 
ameliora. Singurul cusur, pe care vi-l acord, lungimea. Voi veghea la 
diminuare. Vă mulţumesc pentru sfaturi, provocări şi găzduire. 


x 


Lamuriri 

adăugat de mvchivu la data de 07 Martie 2012 04:03:00 

1. Rubrica mea nu este de istorie literara, nici de eseu comparatist. 
Am raspuns tehnic (nicidecum persiflant - fac mea culpa dlui Banea daca 
asa a inteles si dumnealui) tocmai pentru ca lipsa unei eventuale comparatii 
literare, precum cea sugerata, din cadrul rubricii mele sa nu fie interpretata 
in cheie politica, asa cum - fatalitate! - pina la urma tot n-am scapat din 
cauza dvs. 

2. Eu nu fac diferente intre scriitorii disidenti. Dvs.? (Atentie: nu astept 
raspuns, sint retoric!) 

3. Paul Goma nu este singurul scriitor pe nemeritat prea putin cunoscut 
in Romania. Ori de cite ori am ocazia, o spun. Dvs. continuati sa-mi faceti 
proces de intentie sugerind ca nu m-as "incumeta" sa scriu despre Paul Goma 
din motive pe care nu va... incumetati sa le formulati. Inteleg, oricum, ca alta 
idee nu mai aveti! 

4. Da, comentariile dvs - multe, lungi si nervoase, de cele mai multe ori 
efect al faptului ca nu stiti sa cititi corect un text - nu sint pe gustul meu 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 181 


pentru ca, fiind politicos (inainte de a fi "cenzor nemilos"), ma faceti sa-mi 
pierd timpul raspunzindu-va, cind as putea sa citesc in schimb o pagina din 
Paul Goma, spre exemplu. Ceea ce va recomand si dvs. 

Acestea fiind zise, am inchis discutia. Cele bune. 


* 


petreg la data de 30 Decembrie 2011 

De-accea nici măcar în nici un vis “noi” (care noi ?) n-am fi putut avea 
un Vaclav Havel. 

Atîta vreme cît noi nu sîntem capabili să vorbim deschis, să 
recunoaştem concret, un Paul Goma, un Vasile Paraschiv sau un altul ca ei, 
ridicîndu-le în piaţa independenţei un monument înalt cît hotelul interconti- 
nental, oare cum de mai avem îndrăzneala să vorbim de un ipotetic Vaclav 
Havel român ? Este pur şi simplu, HALUCINANT ! Noi îi avem pe ai noştri 
şi ne facem că ei nu există ca şi cînd ei nici n-ar fi. 


x 


Breban, la Securitate: "Monica Lovinescu este marcată de un antico- 
munism primitiv" 

Potrivit CNSAS, scriitorul Nicolae Breban a dat declarații sub numele 
conspirativ "Baltagul" şi ar fi dat relatări despre Mircea Eliade, Monica 
Lovinescu şi Paul Goma. "Paul Goma este lipsit de talent, dar ros de ambiţii. 
Monica Lovinescu este marcată de un anticomunism primitiv. Mircea Eliade 
nu are o cotă aşa ridicată în străinătate" , spunea Breban, aşa cum rezultă din 
documentele CNSAS 

Scriitorul: "Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească 
numele" 

Breban a negat vehement că ar fi colaborat cu Securitatea. "Este o 
lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau 
sute de scriitori sicanati, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă 
Securităţii nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul 
dintre cei mai atacați scriitori în comunism ", a spus Nicolae Breban. 


x 


Manolescu: "Eu aş vrea să fie o prostie, un fleac" 


x 


Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, a declarat că nu a 
văzut încă dosarul de la CNSAS al lui Nicolae Breban şi nu se poate 
pronunţa. Totuşi, Manolescu a declarat: "Eu trag nădejde în continuare - sunt 
optimist şi credul de felul meu - că nu este ceva foarte grav. Eu aş vrea să fie 
o prostie, un fleac". 


* 


Criticul si academicianul Eugen Simion i-a acuzat pe membrii colegiu- 
lui CNSAS că "se ocupă" numai de scriitori şi s-a întrebat retoric dacă 
"numai scriitorii au colaborat". 


x 


Emil Hurezeanu, fost jurnalist la Europa Liberă, spune că ştie "ce ştia 
toată lumea" despre Breban: "Avea relații cu puterea comunistă, avea 
permanent paşaport şi călătorea în străinătate. Era un om care a vrut să facă 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 182 


o societate a scriitorilor români din exil, împotriva Grupului de la Paris, 
format de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca". 


Vineri 13 aprilie 2012 


Flori îmi trimite încă o demascare a lui Roncea. 


Lista începe cu Tania Radu, soţia lui Dan C. Mihăilescu. 

l-am mai întâlnit numele acum câtiva ani, dar mi-am zis că va fi o 
greşeală: Cum, Tania Radu, care scrisese atât de frumos despre Justa mea?; 

Catrinel Pleşu: Cum, mi-am zis, acum câţiva ani, şi despre Catrinel 
Pleşu, o doamnă atât de distinsă?; 

Nu m-a mai mirat să aflu că Elvin Bernstein, alias B. Elvin, era un 
veteran turnător; la fel Corbea Hoişie; la fel Sorin Antohi. 

Nici Smaranda Enache nu se lasă mai prejos (asta-i ziarista care l-a 
prezentat pe Cofariu drept... ungur). Nici Gabriela Adameşteanu nu-i mai 
brează. De Alin Teodorescu ce să mai spun? Dar de Oişteanu? Dar Relu 
Cosaşu? Cel care neagă tot ce scrisese, el, sub semnătură - a pseudonimului 
consacrat - la Scînteia Tineretului? Dar Radu Filipescu - cel care se încurcă 
de fiecare dată când işi povesteşte viaţa? 


* 


“I-am scris presedintelui Romaniei, Traian Basescu, si l-am informat, 
public, ca in comisia constituita sub acoperisul Presedintiei Romaniei se afla 
mai multi fosti ciripitori profesionisti ai Securitatii si posibili agenti ai unor 
servicii secrete rasaritene. Pe langa Antohi, era vorba de Nicolae Corneanu, 
Mihnea Berindei, Andrei Pippidi, Vladimir Tismaneanu şi, oricat de ciudat ar 
suna pentru neavizati, de însuşi Constantin “Ticu” Dumitrescu. 

(...) “propunerea scrisa pentru a primi acest titlu la fel de fraudulos ca 
si bursa post-doctorala i-a fost facuta de Adriana Babeti (Simlovici) iar 
Comisia i-a cuprins pe prof. univ. dr. Otilia Hedeşan, decanul Fac. de Litere, 
Istorie şi Teologie a UVT — preşedinte, cu membri: — Solomon Marcus, Univ. 
din Bucureşti, DHC al UVT, pensionarul Nicolae Manolescu, Univ. din 
Bucureşti, DHC al UVT, Marta Petreu, Univ. Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, 
Ioan Talpos, UVT, Cornel Ungureanu, UVT, Adriana Babeti, UVT, Mircea 
Mihăieş, UVT. Ultimii trei sunt membri fondatori ai Fundatiei “A Treia 
Europa”, intovarasite cu Fundatia Soros, Liga Pro Europa a informatoarei 
Smaranda Enache si Grupul pentru Dialog Social din care face parte Horia 
Roman Patapievici. Tatal doamnei Adriana Babeti (Simlovici), Alexandru 
Simlovici, a fost colonel de Securitate in regiunea Timisoara-Oradea. Ca sa 
dam doar trei exemple din activitatea sa, inca din anii 1948, pe vremea aceea 
comisar-sef, reclama ca un invatator a dispus o harta a Romaniei Mari pe un 
perete al scolii din comuna Fanate si solicita sa se ia masuri. In 1961, din 
postura de sef de cadre la Institutul Politehnic Timişoara, refuza reabilitarea 
unui student arestat in 1956, pe motiv ca “a luat parte la acţiunile huliganice 
din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara”. William Totok, 
fost membru al Grupului de Acţiune Banat si colaborator Deutsche Welle, 
il semnaleaza pe Alex Simlovici alaturi de alti securisti “implicati in acţiuni 
represive îndreptate împotriva clerului catolic”. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 183 


Sâmbătă 14 aprilie 2012 
Flori Bălănescu îmi trimite: 


“Dumitru Ungureanu 

"E uşor să fii modest când eşti celebru." 

- Ernesto Sabato 

sâmbătă, 14 aprilie 2012 

Omul cărţii 

E parcă semn de normalitate că receptarea unui autor de fac- 
tura lui Paul Goma ia forma cărţilor despre viaţa şi opera sa. Nu 
mai departe de ultimul an, trei contribuţii s-au adăugat la biblio- 
grafia critică a singurului scriitor român din exil încă neprimit în 
patrie. (Şi nu vorbesc aci de opozantul care a spălat onoarea 
noțiunii - ş-a natiei - de român în câteva împrejurări clar definite 
istoric, pe care destui trepăduşi de ieri şi de azi opintesc a le strivi 
sub cizma corectitudinii politice.) A fost mai întâi teza de 
doctorat susținută de Ancuta Maria Coza - Paul Goma. 
Scriitura disidentei, publicată la Editura TipoMoldova, laşi, 
2011. A urmat Aliona Grati - Paul Goma. Initieri în textul 
literar, în colecţia „Cartea care te salvează” - pentru elevi, 
studenţi şi profesori, Editura Arc, Chişinău, 2011. E simptomatic 
şi revelator că spirite culturale tinere descifrează fără complexe 
ceea ce unii critici, mai vechi şi mai noi, au refuzat să observe, 
anume originalitatea scrisului şi acuitatea percepţiei literare 
proprii lui Paul Goma. Nu ştiu dacă stilul inconfundabil şi greu 
de imitat al lui Goma va face şcoală. Probabil nu-i posibil, nici 
n-ar folosi cuiva. Dar ceea ce trebuie preluat de la Goma, fie şi ad 
litteram, este credinţa în vocaţia şi valoarea drept mărturisitoare 
a cuvântului scris. Pentru că, dacă „la început a fost Cuvântul, şi 
Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”, cum 
spune Evanghelia după loan, atunci a mărturisi strâmb prin 
Cuvântul scris, cum au făcut-o atâţia „scrietori” în perioada 
comunistă, înseamnă a-l huli pe Dumnezeu. lar pedeapsa nu va fi 
uşoară, nici de scurtă durată, ci de şapte ori câte şapte, cum scrie 
altundeva în Biblie. Şi oare nu suferim noi, cei trăitori în 
România de zi, blestemul minciunii cu care atâţia falşi învăţători 
ai neamului, remunerati gras de partid, l-au pocit pe Dumnezeu? 

Incă bălteşte prin lumea literară românească opinia despre 
„lipsa de talent” a lui Paul Goma. Directivă a fost stabilită de 
Securitate, conform unui plan de contracarare a „efectului” 
Goma, minuţios stabilit (a se vedea Culoarea curcubeului 77 - 
Cod ,,Bärbosul”, ediţia de la Polirom sau de la Eagle Publishing- 
Amazon). Răspândită cu efortul concentrat (divers răsplătit - 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 184 


bani, plecări în străinătate, cărţi în tiraje sufocante, apartamente 
în vile, gratuitäti, delicatese şi mărfuri de import) al delatorilor de 
profesie, de vocaţie sau de nevoie, aberatia persistă, fiindcă unora 
le este greu să-şi recunoască prostia, altora peste poate să-şi 
asume felonia. 

Tuturor acestora vine acum Petru Ursache şi le dă o palmă 
zdravănă, bătrânească, în buna tradiţie a mentalitätii noastre din 
veacurile trecute, când a pălmui pe cineva era semn de maximă 
umilire. N-o face la modul frust, bărbătesc, fiindcă nici nu-i stă în 
caracter, nici nu-l tin puterile, la vârsta Domniei Sale, să 
pedepsească atâtea obraze câte sunt de ruşinat. Profesor univer- 
sitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, conducător de docto- 
rate, Petru Ursache a publicat recent la Editura Eikon, Cluj- 
Napoca, 2012, cartea de aprox. 300 de pagini, cu ilustraţii color 
de Ştefan Arteni - Omul din Calidor. Dedicată, dacă mai e 
nevoie să precizez, lui Paul Goma, omul văzut prin lentila crista- 
lină a operei sale cu rol paideic (să folosesc un cuvânt consacrat). 

Pentru neofitul care ia prima dată contact cu opera lui Paul 
Goma, sinteza universitarului ieşean este îndrumarul cel mai 
potrivit. Privirea comprehensivă a literatului cititor a tot ce-a 
publicat Goma stabileşte direcţiile după care poate fi abordată 
imensitatea scrierilor. Jaloane sunt capitolele: 

Scriitorul om - omul scriitor; Când vremea vremuieste 
(Jurnal de înghet-dezghet, Război cu Goma nu se face, Deceniul 
Goma); Publicistică - Scrisuri; Bătălia pentru jurnal (0 
adevărată micro-monografie de analize aplicate asupra diferitelor 
aspecte ale jurnalului - specie literară sui-generis ce poate inclu- 
de nu doar orice formă de text, ci şi grafică, animaţie, film sau 
sunet; asta de când poate fi postat online pe internet şi este acce- 
sibil oricui, oriunde şi oricând, cu condiția unui terminal tip com- 
puter); Viaţa trăită ca mărturie-document (cu re-evaluarea 
suferinţei celui închis pentru convingerile sale politice, literare şi 
chiar pentru faptul de-a fi cerut respectarea Constituţiei 
României, în vigoare la data conflictului cu organele de stat); 
Re-profilări literare; Capodopera literară, şi finalul, cu versul 
unei doine de jale din Basarabia Oliolio, frate räznef pe care 
nu-l pot cita nici fragmentar, nici integral, deoarece i s-ar frânge 
tensiunea, scos din context. 

Deşi consideră cartea sa un fel de tatonare, Petru Ursache a 
scris una fundamentală despre un mare scriitor român”. 


Publicat în LITERE, martie 2012 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 185 


Luni 16 aprilie 2012 


Ieri a fost Paştele nostru? N-am observat. Rău, rău. 


x 


Flori Bălănescu îmi transmite: 


“LUNI, 16 APRILIE 2012 
Scurtă privire - ep. I - Paul Goma, după 35 de ani de refugiu politic 
Paul Goma, dosar penal 

În perioada 1956-1968, Paul Goma este arestat, condamnat la doi ani de 
închisoare corecțională; la expirarea pedepsei este condamnat administrativ 
la 36 de luni, suplimentate cu alte 24. In urma unor memorii în care cere ridi- 
carea restricţiilor domiciliare din Lăteşti - Bărăgan, pentru că avea amândoi 
părinţii bolnavi, este eliberat din domiciliul obligatoriu în februarie 1962. În 
1965, în virtutea unui decret care permitea foştilor deţinuţi politici să îşi con- 
tinue studiile superioare, dă alt examen de admitere la Filologie, nefiindu-i 
permisă (ca altor fdp) înscrierea în anul III, acolo unde rămăsese cu studiile 
în momentul arestării din 1956. Este hărțuit în permanenţă de Securitate, care 
face presiuni pentru a deveni informator. 

1967 este anul în care devin publice, prin lectură în cenaclu, şi prin 
intermediul televiziunii austriece, primele fragmente din romanul "Ostinato", 
a cărui primă variantă este trimisă în Occident. În acelaşi an - 1967 - Miron 
Radu Paraschivescu pronunţă celebra caracterizare a lui Paul Goma: "este un 
Soljenitin român". 

Verticalitatea umană şi intelectuală, talentul scriitoricesc au contribuit 
la renumele de "disident" şi nu invers. Pun expresia între ghilimele pentru că 
nu sunt de acord cu ea, deşi este folosită în istoriografia şi publicistica 
română cu această acceptie greşită, peiorativă, restrictivă şi minimalizatoare, 
confuză din punct de vedere conceptual, în cazul opozanților anticomuniști. 
Ca să nu mai fie şantajabil, renunţă la facultate. 

În 1968, excedat de "grija" Securităţii, Goma i s-a adresat printru-un 
text intitulat „Justificare biografică” — un text scris mărunt de mână pe foi de 
caiet studenţesc, încheiat cu: 

„Am 33 de ani, sunt student în anul II, fac de două ori pe săptămână 
naveta la Domneşti, mă întreţin singur şi vreau să fiu lăsat în pace. 

Bucureşti, 17 februarie 1968 

Paul Goma” 

(Arhiva FOND INFORMATIV, dosar 2217 — vol. 3, filele 51-55) 


În 1968 debutează cu greutate în volum, cu prozele scurte reunite în 
"Camera de alături". Trebuie să fii rău intenţionat şi cinic, azi, în 2012, să mai 
consideri că Paul Goma este lipsit de talent. Azi, când ştim cum a fost 
"lucrat" de Securitate şi de liota de scriitori informatori, de agenţii de influ- 
entä ai aceleiaşi Securitäti, care sunt numiţi cu numele lor adevărate în pla- 
nurile de măsuri aprobate de Securitate pentru compromiterea lui Paul Goma, 
începând încă din primăvara lui 1971, când a primit şi supranumele de cod: 
"BĂRBOSUL". Că scriitorii frustrati din cauza meschinăriilor şi lasitätii nu 
credeau în ce colportau o demonstrează aceleaşi rapoarte şi note informative. 
Unul dintre cei care considera că Goma nu e lipsit de talent a fost chiar 
Ioanichie Olteanu, scriitor el însuşi, funcţionar docil în câmpul cenzurii, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 186 


nimeni altul decât directorul editurii Eminescu, în perioada în care autorul 
romanului "Ostinato" încerca să-şi publice cartea în România, în româneşte. 

Paul Goma a fost transformat de regimul comunist cu sprijinul capital 
al breslei scriitoriceşti într-un paria al literaturii române: nu a fost publicat în 
româneşte (cu excepţia amintită, şi cu câteva texte în reviste) până în 1990, 
motiv pentru care opinia publică românească şi cititorii de literatură nu aveau 
cum să îl perceapă ca pe un scriitor român; după ce a început să fie publicat 
în româneşte, scriitorimea, lumea editorială, culturală şi intelectuală nu l-au 
asumat ca pe unul de-al lor, de-al nostru, dimpotrivă, a fost privit în conti- 
nuare ca un corp străin, care, dacă până în 1989 impunea în rândul unora un 
oarecare respect, după 1990 a trebuit să fie rejectat cu totul, respins. De ce? 
Pentru că mediile amintite au crescut, s-au format şi s-au reeducat în mocir- 
la securistă, în suspiciunea şi minciuna generalizate. Când românii au înce- 
put să citească primele cărţi ale lui Paul Goma (nu traduse în limba română, 
cum încă spun unii şi azi, ci publicate în limba în care au fost scrise: 
româna!) "directorii de conştiinţă", "formatorii de opinie" etc. etc. s-au 
speriat şi s-au repliat. Prin tot ceea ce a scris şi scria, Goma punea în discuţie 
însuşi fundamentul lor moral. 

Scriitorii, criticii literari şi oamenii de cultură care îl citesc şi preţuiesc 
pe Paul Goma ca scriitor nu au decizie institutionalizatä. Din păcate. 

Pentru lumea literară românească, Paul Goma nu a existat înainte de 
1989 şi se doreşte ca el să nu existe nici azi. A fost mai confortabil ca el să 
fie "disident" şi "lipsit de talent". Dacă până în 1989 singurul lui volum în 
limba română - "Camera de alături" - a fost interzis, după 1990 cărţile 
i-au fost publicate (şi pe alocuri "topite") neprofesionist (cu excepţii 
excepţionale), cu mari greutăţi, în tiraje mici şi prost sau deloc distribuite. 
Către sfârşitul anilor 1970, "Camera de alături" era vânată în librării, pe 
tarabe şi în bibliotecile oamenilor, de către informatorii Securităţii. Nimic în 
România nu trebuia să amintească de existenţa lui Paul Goma. Măsurile de 
compromitere şi asasinare morală au continuat într-un ritm alert după 
exilarea din noiembrie 1977. 

Ofițerii, informatorii şi agenţii de influenţă au lucrat din plin la 
colportarea şi plasarea versiunilor Securităţii în mediile occidentale, nu doar 
în comunităţile româneşti, ci şi în cele diplomatice străine. Astfel, au reuşit 
în bună măsură să îi afecteze imaginea şi credibilitatea chiar şi în ochii 
unor oameni care îl cunoşteau nemijlocit şi cu care se afla de aceeaşi parte a 
baricadei. 

Astăzi, în 2012, aceia care au tăcut văzându-şi de interesele imediate - 
că au colaborat direct cu Securitatea sau numai prin consimţământ tacit - nu 
vor să se privească în oglindă. Se tem. Am privit în ochi, de aproape, 
informatori ai Securităţii, care se bat în piept cu pumnul moralității de 
tranziţie, deveniți anticomuniști ferventi după comunism, şi care vor să ne 
înveţe pe noi, ăştia mai "mici", elevația şi arta diplomaţiei... Nu mai cred în 
buna credinţă a celor care au făcut pactul cu Securitatea. Pot să explic şi 
uneori să înţeleg de ce oameni care au trecut prin calvarul puşcăriei politice 
au cedat. Nu pot să îi înţeleg pe cei care nu au fost în situaţia victimelor 
detenţiei şi totuşi nu au recunoscut nici după 1989 că au turnat despre 
rudele, prietenii şi colegii lor. 

De aceea, nu mă interesează talentul estropiatilor moral, aşa cum nu mă 
interesează să întind mâna unui ţăran sau muncitor care aruncă în spaţiul 
comun, public, gunoiul din curte. 

Paul Goma este un om care merită respectul nostru. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 187 


Paul Goma este un scriitor pentru care merită să-ţi laşi vanitätile. 

Pentru că Paul Goma este unul dintre puţinele motive pentru care, din 
când în când, nu mă simt rău că m-am născut într-un neam blestemat să nu 
aibă grijă de conştiinţa de sine. 

Le mulţumesc pentru sprijinul moral şi logistic din ultimele luni, pentru 
firescul gesticii lor într-o lume coruptă, care nu mai ştie ce este normalitatea, 
doamnelor şi domnilor: Mariana Sipos, Stefana Bianu, Elvira Iliescu, Dana 
Tapalagă, Lorena Petre, Varujan Vosganian, Gelu Tofan, Valentin Tepordei, 
Neculai Popa, Radu Ciuceanu, Constantin Buchet, Viorel Ilişoi, Dumitru 
Ungureanu, O. Nimigean, Michael Astner, Adrian Tofan şi le cer scuze celor 
pe care, poate, îi uit în aceste clipe. 

Fără ajutorul lor, nu aş fi reuşit să îl reprezint pe Paul Goma în chestiuni 
ce trebuiau rezolvate de multă vreme. Sper să se întâmple cât mai repede. Nu 
mai am iluzii, nu cred în instituţiile statului român. Cred în câţiva oameni. Si 
nu ştiu dacă este suficient”. 


Marţi 17 aprilie 2012 


“Scriitorul german Giinter Grass a fost internat, luni, din 
cauza unor probleme cardiace, într-o clinică din Hamburg, a 
declarat un purtător de cuvânt al spitalului, citat de AFP. 

(...) Scriitorul Günter Grass, în vârstă de 84 de ani, a 
declanşat o polemică puternică, la începutul lunii aprilie, când a 
publicat în presa germană un poem în care critica Israelul şi 
afirma că această ţară "ameninţă pacea mondială" prin arsenalul 
ei atomic. Statul Israel l-a declarat la scurt timp după aceea pe 
autorul german persona non grata, scrie Mediafax”. 


Vineri 20 aprilie 2012 


Greu, greu. Din ce în ce mai greu. 


Duminică 22 aprilie 2012 


Flori Bălănescu: 


“DUMINICĂ, 22 APRILIE 2012 
spicuiri din dosarele Securităţii despre "duşmanul" Goma 

PAUL GOMA, cod "BARBOSUL", Arhiva FOND INFORMATIV, 
dosar 2217 — vol. 4 

Fila 224: Nota-raport din 25 august 1976 (atenţie la dată, 25 august 
1976 : “1976” - nota mea, P.G.) în care este refuzată acordarea vizei pentru 
plecarea lui Paul Goma, la invitaţia Fundaţiei pentru întrajutorare intelectuală 
europeană „(...) 

3. O dată cu depunerea de către PAUL GOMA a documentelor 
necesare pentru paşaport, vom întocmi şi prezenta propuneri pentru 
obținerea aprobării de ridicare a cetățeniei cu precizarea ca actul să 
fie dat publicităţii imediat după primele declaraţii dușmănoase pe 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 188 


care le va face în străinătate susnumitul (subl. mea, PG.- (...) 

5. Vom pune la dispoziţia redactorului şef al revistei 
«Săptămina» scrisoarea lui PAUL GOMA către DUMITRU 
TEPENEAG pentru a pregăti şi publica un nou material prin care să 
demaşte încă o dată poziția dusmänoasà şi atitudinea provocatoare a 
acestui element”. 

La punctul 6 este propusă compromiterea lui Ettienne Dussart 

„7. După apariţia în presă a acestor date, prin sursa «N», ziarist, a 
U.M. 0920 va fi «informat» ambasadorul Belgiei la Bucureşti că diplomatul 
la care se face referire în articol se pare că ar fi Dussart Ettienne”. 


Deci, încă din august 1976 securoşii luaseră hotărîrea de a-l 
deposeda de cetăţenia română pe susnumitul element. 


Marţi 25 aprilie 2012 
Flori Bălănescu: 


“MIERCURI, 25 APRILIE 2012 scriitori şi delatori 

Nota informatorului „St. Bărbulescu” dată lui Victor Achim la 23 nov. 
1977: 

Pe 21 nov. informatorul s-a întâlnit la Restaurantul Casei Scriitorilor cu 
Fănuş Neagu, Dragoş Vicol, Stelian Gruia şi N. Nasta. Tot ce este redat cu 
litere îngroşate este conform cu originalul din dosar. Vorbind despre alegeri- 
le de la USR, Nasta a întrebat: 

„- Paul Goma cu cine oare o fi votat? 

- Ieri a plecat în Franta!, a răspuns îndată Fănuş Neagu. Şi-a luat 
jidanca română, el fiind jidan ucrainian, şi-acum o să scrie la Paris. Si i-a tras 
o înjurătură. 

- Bine că i s-a dat drumul şi proşti ar fi ăia care l-ar primi înapoi! 
A continuat Dragoş Vicol. Asta-i scriitor! I-am cetit Ostinato în limba 
franceză — o porcärie sinistră, nici urmă de talent. Aberaţii. 

- De vină-i Eugen Barbu, intervine şi Nasta — că el a contribuit în bună 
măsură la încurajarea lui Goma, să se considere genial. 

Întrebându-l ce legătură este între Barbu şi Goma, mi-a răspuns că 
Eugen Barbu, pe când era redactor-şef la „Luceafărul” i-a dat un premiu, 
pentru debut. 

Stelian Gruia, deasemeni, spunea că a ascultat la radio o parte din 
scrierile lui Goma şi că, în afară de viaţa din puşcărie, şi aia prost descrisă şi 
plină de minciuni şi exagerări, nu este în stare să scrie măcar o schiţă, şi cu 
atât mai puţin un roman. 

- Scriitor n-o să ajungă niciodată, mai ales acum, când nu mai este un 
scriitor de scandal — odată plecat din ţară, dar de foame n-o să moară, nici 
o grijă, a intervenit Fănuş Neagu. Comunitatea evreiască o să-şi facă şi de 
data aceasta datoria şi-o să-i dea cât să nu crape de foame. 

Aşa a [sic] continuat discuţiile încă multă vreme, nimeni neregretând 
plecarea lui Goma — mai apoi a intervenit în discuţie şi Mircea Dinescu şi 
Petre Stoica - ca să se încheie cu „episodul Ben Corlaciu” [?] — cel mai 
contrariat de rămânerea în Franţa a acestuia fiind Dragoş Vicol, care spunea 
că în ruptul capului nu poate pricepe ce l-a determinat să facă o asemenea 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 189 


prostie. 

Careva — Fănuş Neagu — a replicat: 

- À presimtit cutremurul! 

Apoi s-a discutat despre probabila sa moarte, şi a familiei lui Corlaciu, 
dacă erau surprinşi de cutremur în apartamentul în care locuiau în Bucureşti, 
prăbuşit la cutremur. 

Mai departe s-a discutat despre moartea lui Ivasiuc şi ce ghinion a avut 
acesta ca să moară la Scala. 

22.X1.1977 ss indescifr 

N.B. Sursa a avut sarcina să urmărească comentariile ce se fac în 
rândul scriitorilor referitor la plecarea lui Paul Goma. 

A fost instruit ca la o nouă discuţie de asemenea amploare să 
lanseze versiunea cuprinsă în planul de măsuri cu privire la compro- 
miterea susnumitului. (subl. mea, P.G.) 

ss indescifr 


m. Achim” 
Sâmbătă, 28 aprilie 2012 
Greu, greu. 
Marţi 30 aprilie 2010 
Şi mai greu. 


Azi merg la doctorul cu pricina. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 190 


Marti 1 mai 2012 


Marti ca marţi - dar să vezi miercurea! 


x 
Flori Bălănescu îmi trimite: 


“Omul-legendă Paul Goma 
după 35 de ani de refugiu politic şi 22 de postdecembrism 


Petru Ursache, Omul din calidor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012 

Petru Ursache şi-a intitulat ultima carte, sugestiv: Omul din calidor. 
Că Paul Goma este scriitorul care a patentat conceptul de calidor în litera- 
tura română şi în cultura universală, nu mai trebuie demonstrat. La fel, nu mai 
trebuie dovedit că Goma este un solitar, un „produs” al desolidarizării 
româneşti. Cărţile dedicate lui Paul Goma îmbracă, unele mai mult, altele 
mai putin, haina obsesivă a argumentării şi dezvinovăţirii. Culpabilizarea 
pândeşte parcă din fiecare pagină. 

De data aceasta, profesorul Ursache propune o strategie de pe poziţii 
ofensive. Detaliile despre alţi scriitori şi cărțile lor, punerea acestora în relaţie 
cu Paul Goma şi experienta-scrisul-scriitura lui, contextualizarea istorică, 
politică, socială, psihologică, au darul de a stabili criterii de lectură pe diver- 
se filiere interpretative. Autorul lărgeşte câmpul defrişării, mărind perspec- 
tiva. Din orice punct ai privi, Goma nu mai este izolat. E firesc, deoarece nu 
s-a izolat singur. A fost transformat într-un „caz”, ceea ce presupune împre- 
surare, bombardare a „subiectului” cu „planuri de măsuri”, încadrări cu infor- 
matori, lehamitea şi respingerea deseori umorală practicate de membrii 
breslei scriitoriceşti şi ai lumii culturale etc. Documentele din arhivele 
Securităţii, pe care le-am citit în toată larghetea celor 44 de volume, câte 
însumează dosarele deschise cu numele Paul Goma, identificate de Direcţia 
Investigaţii de la CNSAS, arată că scriitorul a fost un pericol real pentru 
liniştea, confortul şi stabilitatea regimului comunist. Şi a celor care nu doreau 
altceva decât să vegeteze credibil în acest regim. De aceea, scriitorul nu a fost 
lăsat să-şi urmeze calea firească, de aceea a fost transformat în „caz”. Într-un 
regim închis, în care cei mai dotați şi inteligenţi dintre membrii comunităţii 
salvează aparente, discreditând esentele, efectul este dorinţa de delimitare de 
orice „element” ce perturbă statu-quo-ul. Petru Ursache urmăreşte în perma- 
nenţă firul biografic, aşa încât cititorul să nu uite nicio clipă de unde pornesc 
toate. Pentru că, scriitorului Paul Goma i-a fost menit din start de către struc- 
turile ideologice, administrative şi mai ales de tovarăşii lui de breaslă, să fie 
expulzat ca un corp străin. Bogăția detaliilor invocate riscă uneori să întoarcă 
demersul lui Petru Ursache împotriva propriului proiect metodologic şi inter- 
pretativ, în sensul că delimitarea prea abruptă a câmpului grotesc-represiv se 
impune analizei strict literare. Cum este firesc, până la o anumită limită, între 
parametrii biografici ai lui Goma. Însă, tocmai punerea în scenă a unor actori 
mai mult sau mai puţin diferiţi, trăind şi acţionând în aceeaşi realitate, diferit 
abordată de fiecare dintre aceşti actanti — scriitori, activişti, securişti etc. 
(adaug — informatori, ca o subcategorie a categoriei scriitor-critic literar), îi 
permite lui Petru Ursache să tragă în ultimul moment de firul demonstraţiei, 
pentru a readuce întregul acolo unde şi-a propus. Autorul cărţii ia la bani 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 191 


mărunți istoriile lui Paul Goma şi cum au ajuns ele în cărţi, în care însuşi 
scriitorul devine tot atâtea personaje, reunite în marea personalitate pe care 
o ştim. 

Cartea este constituită din 7 capitole centrate pe calitatea de martor a 
scriitorului: 1. Scriitorul om-omul scriitor, 2. Când vremea vremuieşte, 
3. Publicistică — Scrisuri, 4. Bătăia pentru jurnal, 5. Viaţa trăită ca märturie- 
document, 6. Re-profilări literare, 7. Capodopera literară. Sunt 320 de pagini 
ce aşteaptă să fie citite, nu pot fi povestite. 

Petru Ursache reacţionează corect punând într-o ordine logică editările 
precare de care au avut parte romanele şi publicistica lui Paul Goma. Poate 
ar fi trebuit să menţioneze mai subliniat şi cu detalii volumul Scrisuri. I. 
1971-1989, apărut la Curtea Veche în 2010, în cadrul seriei de autor. În acest 
prim volum găsim texte care n-au fost publicate niciodată în limba română, 
până în 2010, aşa cum este mult-invocatul Cenzură, autocenzură, paralitera- 
tură, care în volumul de Scrisuri de la Nemira, 1999, este redat parţial într-o 
fotocopie a paginii din publicaţia „Die Zeit”, unde a apărut în traducere 
germană, în septembrie 1972. Este, de altfel, singura reproducere — mai 
degrabă o mărturie fotografică — pentru publicistica anului 1972, sub 
semnătura lui Paul Goma din volumul apărut la Nemira. 

Destinul operei însoţeşte soarta dramatică a scriitorului. Trimiterea la 
textul amintit — pe care îl socotesc de căpătâi întru înţelegerea gândirii lui 
Goma şi, mai ales, a epocii în care a fost chinuit — nu este întâmplătoare. 
Goma scria încă din 1971, în România controlată de cenzură, la care s-a 
adăugat treptat şi difuz autocenzura, texte libere de cenzură-autocenzură- 
paraliteratură ce apăreau în presa occidentală, evident, în traduceri. Este la 
îndemână pentru orice necunoscător sau interesat-vinovat să afirme că un 
scriitor — abia ieşit din puşcărie, fără drept de semnătură, care spune şi scrie 
liber ceea ce gândeşte, ale cărui romane sunt aruncate cu anii în sertarele spe- 
riate ale directorilor de edituri aflaţi într-un dans grotesc cu Cenzura şi cu 
Securitatea etc. etc. — nu are talent. Unde şi cum să-l fi „dovedit” în limba 
română? Această versiune a Securităţii, preluată vinovat de breasla scriitori- 
cească ante- şi postdecembristă, este şi mai uşor îmbrăţişată azi, când tehni- 
cile media permit oricărui debutant (uneori nu foarte alfabetizat) să aibă feed- 
back într-un timp record. Petru Ursache, profesor aflat la o vârstă venerabilă, 
are dreptate să se mire: „Ostinato n-a avut norocul să pătrundă firesc în viaţa 
literară românească, în pas cu marile creaţii în proză ale anilor '60-'70. Mai 
mult, nici după decembrie 1989 nu-şi găseşte locul cuvenit în istoriile litera- 
re, în cursurile universitare, în manualele şcolare. O capodoperă a memoria- 
listicii, Culoarea curcubeului, document unic şi de cea mai mare importanţă 
pentru cunoaşterea deceniului al şaptelea (-scritoricesc) a fost mai întâi dosită 
în depozite, apoi topită fără strângere de inimă; ca, în cele din urmă, să 
aştepte 15 ani până să apară şi în limba română (Editura Polirom, laşi, 2005), 
dorinţa cea mai ardentă a autorului (...) Să fim drepţi şi să judecăm cu luare 
aminte, dacă ne simţim în stare: ceva-ceva nu e în regulă aici.” (pp. 76-77) 

Nu este. Goma nu a avut parte măcar de şansa celui mai precoce debu- 
tant din zilele noastre. Şi poate că explicaţia este conținută în fiecare dintre 
citatele pe care a ales să le reproducă Petru Ursache: „Că ei vor să ne şteargă 
memoria — deci să ne suprime pe noi, conştiinţele...”. 

Este o însemnare din 30 ianuarie 1989. Consult Jurnal pe sărite, 
Nemira, 1997, p. 175, şi decupez citatul mai de sus şi puţin mai jos, pe che- 
stiunea care îl frământa pe Goma: „jurnal sau ne-jurnal?” şi care îl preocupă 
şi pe Petru Ursache în capitolul Bätälia pentru jurnal: „Mai departe: ei se tem 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 192 


de jurnalul tău, pentru că se tem de memoria ta; deci, tu trebuie să ţii jurnal! 
Îi «baţi», îi dai înapoi, îi sperii pe ei cu jurnalul? Aparent, nu — dar-însă- 
totuşi... Cum însă ţi-e frică, nu-l chiar... scrii, jurnalul acela; îl... ţii în gând (?) 

În fond, care este gândul ascuns? Că ei vor să ne şteargă memoria — deci 
să ne suprime pe noi, conştiinţele... Însă memoria se exercită şi prin simplă 
tinere-de-minte, nu neapărat prin scriere negru pe alb”. 

Dacă scoatem reperul cronologic, putem lesne conchide că e vorba 
despre actualitatea prezentă. Doar că azi este aproape imposibil să mai poţi 
vorbi despre ei fără să intri în conflict cu cine nu te-ai aştepta. 

Un aspect esenţial în ceea ce putem numi „dezbaterea Goma”, observat 
şi de alţii, este dezvoltat de Petru Ursache: „De regulă, Paul Goma nu-şi 
îngăduie să ia în asalt polemic, nici măcar să ironizeze operele confratilor din 
ţară ori din exil. Să nu cădem în regretabile confuzii: când aruncă vorbe aspre 
(şi regretabile pentru noi; am convingerea că autorul însuşi o face cu inima 
împărţită), împotriva celor mari, foşti prieteni apropiați: Nicolae Breban, 
Nicolae Manolescu, Dumitru Țepeneag, Dorin Tudoran etc., nu are o clipă în 
vizor diminuarea operelor vreunuia. In obiectiv se află omul: compromis 
politic, spirit egoist, carierist, trecut uşuratic dintr-o tabără în alta.” 

Că aşa este o arată tot ceea ce a scris Goma până în prezent. Mai mult, 
o confirmă discuţiile cu Ana-Maria Goma, cu prietenii ori cu simple 
cunoştinţe în „intimitatea” apartamentului, pe care ni le-a lăsat Securitatea în 
transcriere, mulţumită aparaturii TO (tehnică operativă) cu care era dotată în 
anii 1970. 

În aceeaşi idee, sunt amintite de către autorul cărţii de faţă şi încercările, 
soldate de câteva ori cu reuşite, de a-i atrage pe scriitorii români către editu- 
rile occidentale, în speţă franceze. Aşa cum îl ajutase Dumitru "Țepeneag pe 
el, Paul Goma voia să îi scoată din încercuire pe unii dintre cei mai buni scrii- 
tori din România, pentru ca ei şi cultura română să respire. I-au trebuit câţiva 
ani să se convingă că aceştia nu doreau să rupă concubinajul cu puterea de la 
Bucureşti. Goma este un luptător de cursă lungă. O atare ipostază presupune 
o cauză, principii, consecvență. Nu prea există exemple de altruism la acest 
nivel în lumea literară românească: exclus din Uniunea Scriitorilor în timp ce 
era aproape omorât în puşcărie, împins să se exileze, Paul Goma le întinde 
mâna celor din ţară, exact celor care puseseră umărul la arestarea, torturarea, 
excluderea, exilarea, compromiterea, asasinarea lui morală — prin neimplica- 
re, prin acord tacit dat Puterii. Prin solidarizare cu dictatura, nu cu eroul-vic- 
timă. Petru Ursache pune, pe bună dreptate, problema receptării oneste a lui 
Paul Goma: „Istoriei literare îi va veni greu să explice natura frânturii dintre 
două momente din destinul existenţial al lui Paul Goma, primul la care ne 
referim fiind cuprins între 1977 şi căderea Cortinei de Fier. Omul din Calidor 
a devenit, timp de mai bine de un deceniu, personalitate europeană, datorită, 
mai ales, Mişcării ce-i poartă numele, integrată Chartei Drepturilor Omului. 
Al doilea moment s-a ivit după revoluțiile de «de catifea», autorul romanului 
Ostinato intrând, treptat, într-un inexplicabil con de umbră”. 

Oricât ar încerca scriitorimea literară şi critică de la noi să ne convingă 
că esteticul primează, dincolo de bine şi de rău, de conştiinţă etc., răspunsul 
la incomoda problemă formulată de Petru Ursache poate fi scurt sau foarte 
amplu, însemnând acelaşi lucru: Paul Goma nu avea cum să fie „recuperat” 
de aceiaşi oameni (structuri) care nu doar că l-au lăsat singur (să moară cu 
principiile de gât, nu?), dar au contribuit la minimalizarea lui — „Goma nu are 
talent”, la discreditarea ca scriitor — mergând până la a-i nega această calita- 
te, la compromiterea ca membru al comunităţii scriitoriceşti şi româneşti — 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 193 


Goma este „vândut”, „jidănit”, „kaghebist”, „omul Securităţii”, „nebun” etc. 
etc. Este un raţionament simplu: cine a călcat toată viaţa etica şi omenia în 
picioare, nu se poate trezi brusc, după 1989, cavaler al dreptăţii, oricât de 
talentat ar fi. 

Goma a vrut mereu să fie scriitor şi să fie perceput astfel. Cu cât a 
încercat să se comporte în virtutea menirii sale naturale, pe atât de înverşunaţi 
au fost ei să decredibilizeze ceea ce nu poate fi negat. Să îl „compromită” — 
asta fiind una dintre expresiile agreate. Şi care spune totul despre acţiunile 
concertate ale Securităţii şi scriitorilor-criticilor-ete. — cei din urmă nu întot- 
deauna conştient implicaţi, ceea ce nu le procură prea multe circumstanţe ate- 
nuante. A fost şi este datoria lor să aibă discernământ. Este responsabilitatea 
oricărui om care gândeşte mai mult decât la grija confortului familiei şi la 
carieră cu orice preţ. 

Intelectualitatea română, scanată prin ochii informatorilor — parte a 
acestei intelectualitäti, nu este chiar mediul în care ai vrea să respiri „liber” 
azi. Cea mai mare parte a ei trăieşte la loc de cinste în literatură, parte în pos- 
turi universitare de diverse specializări sau în ceea ce numim lax „cultură”. 
Este o constatare, nu o judecată. Românii, în general, intelectualii români, în 
special, se tem de „judecăţi”. Ca să poată scoate oricând cămaşa curată. Se 
ştie, la noi „judecăţile” sunt monopolul — dar şi monologul — autorităţii. 
Românilor le plac, mai ales, „execuţiile” celor „compromişi”, celor aflaţi în 
minorităţi fabricate împotriva conştiinţei. Când adevărul e chiar sub ochii 
noştri, aşa cum a fost dintotdeauna. L-au văzut oameni mai putin sofisticati. 
Dar ei nu sunt vedete. 

Petru Ursache consideră că „Goma a luptat pentru unitate, pentru forti- 
ficare, pentru universalizare şi s-a văzut că s-a ajuns la dispersare, risipire de 
forte. Cultura nu este o afacere a unei singure persoane, oricât de înzestrată 
ar fi; cunoaşte individualitäti marcante (şi cu cât mai multe, cu atât mai bine 
pentru ea în totalitate) pentru a supravieţui pe mari întinderi de timp; nu 
acceptă dictatura unui grup cu pretenţii şi închipuiri, îi displace ideea de 
«centru-margine»; dacă întâmpină obstacole naturale, ştie să şi le asocieze şi 
să se fortifice; dacă obstacolele sunt construite în chip artificial, cu intenţii 
diversioniste şi brutale, sfârşitul tragic este previzibil”. (pp. 108-109) 

Punându-l în corelaţie, inevitabil, pe Goma cu Soljeniţin, Petru Ursache 
ajunge la câteva concluzii demne de reţinut. Din paralela O zi din viaţa lui 
Ivan Denisovici / Gherla, analizate în contextul lor istoric şi literar, rezultă 
că „politicul a părut mai disponibil receptării, spre paguba ansamblului. În 
termeni hegelieni, conţinutul a luat-o înaintea formei. Prejudecata încă 
dăinuie în critica literară curentă. Dacă am plasa această scriere în alt secol, 
invocarea politicului ni s-ar părea o absurditate (...) toată viaţa Alexandr 
Soljenitin a nutrit speranţa să se afirme pe plan literar înainte de toate şi apoi 
în memorialistică ori în istoriografie.” Dacă punem pentru o secundă numele 
Goma în locul numelui Soljeniţin, care ar fi diferenţa? Niciuna. Dintre 
criticii literari consacraţi, Daniel Cristea-Enache a reuşit o cronică amplă şi 
demnă de reţinut a romanului Gherla-Lăteşti, Curtea Veche, 2010, care 
poate fi considerată, în sfârşit, un text de recuperare literară şi de punere la 
locul cuvenit a scriitorului Paul Goma. 

Soljenitin a scris Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de 
revoluţie, 1795-1917, Goma a scris Săptămâna roşie (28 iunie-3 iulie 
1940) sau Basarabia şi evreii. Cei doi sunt scriitori. Nu istorici. Cu toate 
acestea, cărţile lor sunt foarte documentate. Nu sunt lucrări de ficţiune. 
Aşadar, le poate fi criticat „stilul”. Sau „tonul”. Li se poate „reproşa” că scriu 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 194 


liber, necenzurati de opţiuni ideologice. Fie ele doctrine la putere sau prag- 
matism corect-politic. Ce li se mai poate reproşa celor doi — că unul e român, 
altul rus? Că n-au reuşit să treacă de ultima redută — renunţarea la identitatea 
antropo-culturală şi națională — pentru a deveni oameni noi? Este poate cea 
mai sensibilă parte a cărţii lui Petru Ursache. Dacă celelalte capitole au 
„şansa” de a trece neobservate, capitolul V, mai ales ultimul titlu — 
„Nürnberg II”, riscă să-l mai arunce o dată pe Goma în groapa cu leii ce 
păzesc câmpiile curate ale realism-corectitudinii-politice. Este periculos pen- 
tru viaţa şi cariera ta să fii liber. Şi Soljeniţin a fost acuzat de antisemitism, 
cu toate acestea, el a putut să moară acasă, după 20 de ani de exil. Ruşii au, 
se pare, mai multă consideraţie pentru marile lor personalităţi. Deşi nu s-ar 
spune că Rusia zilelor noastre este chiar „cetatea soarelui”. Trebuie să se 
poată discuta despre orice, fără teama de a fi asasinat moral. Americanilor nu 
le place să le vorbeşti despre relele pe care le-au făcut — este cool să vorbeşti 
numai despre Revoluţie şi democraţia americană... Francezilor nu le cade 
bine să critici Revoluţia Franceză ori să le spui că sunt aroganti şi neprimi- 
tori... Germanii, în care, să fim oneşti, toată lumea a tras, s-au săturat să fie 
diabolizati în eternitate... Englezilor le-a ajuns să fie catalogati drept cinici, 
urâţi şi reci... Poate că şi românii ar trebui să se sature odată să fie oile negre 
ale Balcanilor, oricâte greşeli — recunoscute! — ar fi făcut. Poate că românii 
nu sunt doar nişte sălbatici, împuţiţi, inculti şi sângeroşi. Poate că şi evreii 
sunt tot oameni, ca noi, cu bune şi cu rele. Eticheta de „antisemit”, aplicată 
tot mai des în ultima vreme, începe să aibă reverberatii apocaliptice. Te 
aştepţi ca un Goma sau un Soljeniţîn să fie noii ideologi ai „soluţiei finale”. 
Mai sunt şi alte popoare care au „beneficiat” de genocid şi atenţia opiniei 
publice nu este atât de focalizată în direcţia lor şi, mai ales, asupra celor care 
i-au decimat. Trebuie să putem să discutăm odată şi-odată normal despre 
orice. Nu Goma şi Soljenitin sunt exemplele negative. Goma este ucis ritual 
de ai lui, dintr-un sentiment exacerbat al urii de sine. Însă el este acelaşi din- 
totdeauna, nu trebuie să se căiască, deşi el şi-a asumat vina crimelor comise 
de români în timpul celui de al Doilea Război Mondial. 

Într-o cronică dedicată cărţii lui David J. Mahoney, Alexandr 
Soljeniţîn. Dincolo de ideologie, Polirom, 2011, Nicolae Coande consideră 
că Soljenitin este un „luptător unic în istoria secolului XX, cel care a 
denunţat, cum el spune, «fărădelegea şi genocidul popoarelor» şi a luptat 
împotriva «Dragonului Sovietic».” Şi conchide: „Moştenirea sa, ca şi a lup- 
tei unui Paul Goma în România, se cere predată în şcoli. Ruşii o fac deja (un 
rezumat de 400 de pagini ale Arhipelagului... e deja în programa ma 
şcolară), noi când vom recunoaşte moştenirea lui Paul Goma?” 

În primul rând, noi trebuie mai întâi să îl recunoaştem pe Paul Goma. 
lar cartea lui Petru Ursache este un îndemn bine motivat şi argumentat în 
acest sens. 

Soljeniţin îi îndemna pe ruşi să se căiască. Goma îi îndeamnă pe români 
să aibă grijă de memoria lor. Memoria este baza identităţii, în orice epocă 
istorică ne-am situa. Fără memorie nu putem nici să ne căim pentru greşelile 
noastre şi nici să le amintim altora că şi ei sunt supuşi greşelii. Fără memorie 
nu există justiţie, se instalează dictatura. 

Petru Ursache: „Paul Goma reprezintă documentul de care istoria 
noastră recentă are nevoie pentru legitimare. Forţa sa constă în faptul că nu 
se lasă jefuit de memorie, din contra, şi-o păstrează intactă, şi-o adminis- 
trează riguros şi în folosul semenilor.” (p. 199) 

De 22 de ani, suntem ba jenati, ba incomodati, ba de-a dreptul încurcati, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 195 


de memoria victimelor comunismului. Ceea ce se ilustrează şi în legislaţia 
târâs-gräpisä ce intenţionează, mai ales la nivel declarativ, să recunoască 
onorabil statutul foştilor deţinuţi politici. În realitate, „procesul comunismu- 
lui” (Decretul-Lege 118/ 1990, Raportul pentru condamnarea oficială a 
comunismului şi altele) este o şaradă. Parcă ar fi desprins din planurile de 
măsuri pentru compromitere fabricate în laboratoarele strategice ale 
Securităţii — de data aceasta fiind vorba de subminarea memoriei colective a 
românilor. 

Concluzia lui Petru Ursache asupra operei lui Paul Goma ţine cont de 
toate genurile abordate de scriitor. În privinţa romanului, între preferate fiind 
Ostinato, Din calidor, Arta refugii, Gherla, consideră că „paginile roma- 
nului se cuvin a fi supuse unor analize sistematice, ample, profesioniste. 
Altfel riscăm să rămânem la simple constatări, formule retorice şi să nu rea- 
lizăm că, într-o vreme a canonului proletcult, de simplificare şi de uniformi- 
zare a limbajului literar, Paul Goma, «singur împotriva tuturor» (ei, nu chiar 
singur) [Ei, nu chiar... împotriva tuturor, ci singur împotriva Lor! Aceasta 
este expresia lui Goma — n. Flori B.] a lansat personaje izvodite din fondul 
organic al fiinţei noastre, nedorite de autorităţi, a inovat curajos dezvăluind 
noi orizonturi imagistice şi de sensibilitate umană, survenite în condiţiile 
totalitarismului, a exersat pe terenul de graniţă dintre arte pentru aproxima- 
rea unei posibile geografii a spiritului.” 

În privinţa literaturii cu caracter pronunţat autobiografic, pe care Petru 
Ursache o numeşte „literatură concentrationarä”, termenul este din punctul 
meu de vedere folosit fără nuanţe. În sensul că se poate aluneca uşor în inter- 
pretări laxe, aşa cum se şi întâmplă, în opinia generală „literatură concen- 
traţionară” însemnând orice volum de memorialistică propriu-zisă a detenţiei. 
Or, în genere, cartea de memorii scrisă de foştii deţinuţi politici, la persoana 
întâi, fără alte pretenţii decât dorinţa de a împărtăşi o experienţă ieşită din 
comun, de a o lăsa mai mult sau mai putin explicit ca ,mostenire”, nu este 
literatură. Este o mărturie. Nici nu trebuie să fie literatură. Ceea ce nu res- 
pinge calitatea de document atât a literaturii autofictionale, cât mai ales a 
memorialisticii. Pe bună dreptate, Petru Ursache este de părere că în această 
privinţă, a literaturii concentrationare, Goma „pe multi îi întrece”. Iar în 
materie de scriitură politică „Scrisorile (către Ceauşescu, Iliescu, Băsescu) 
sau initiative precum adeziunea la Charta '77, să recunoaştem, nu au egal”. 

Statutul de refugiat politic pe care Goma şi membrii familiei sale îl au 
după 35 de ani de exil şi la peste 22 de ani de când guvernarea comunistă a 
căzut în România, ţară membră a NATO şi a UE, este considerat de autorul 
cărţii „de domeniul absurdului ori al legendei”. 

Ca să fim cât mai precişi: este de domeniul Ministerului de Interne şi al 
Ministerului de Externe, adică al statului de drept actual. 

După cum deja anunţă titlul, Omul din calidor nu este o carte de 
analiză literară. Este o carte despre omul-legendă Paul Goma, exilat în 
singura patrie posibilă pentru el: limba română.” 


Atât de multe dosare? 44? Eu ştiam de vreo 7. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 196 


Miercuri 2 mai 2012 


Pe YouTube, cineva semnînd Untersberg 1.000 scrie, în 
legătură cu Autofilmările mele : Săptămâna Roşie: 


“Paul Goma se intreaba: Evreii documenteaza injustitiile comise de 
romani asupra lor. (injustitii adevarate!). DAR ROMANII DE CE SA NU 
CONSEMNEZE INJUSTITIILE COMISE DE EVREI ASUPRA ROMA- 
NILOR? CE, EVREII SINT SFINTI? 

Prin felul in care se comporta evreii dovedesc ca nu sint "poporul ales"! 

Si cit a suferit Paul Goma pentru aceste intrebari jenante! 

Paul Goma, o viata, un destin. WERDE WER DU BIST.” 


x 
În legătură cu Justa: 


“Am citit "Justa". O poveste impresionanta bazata pe fapte reale. Justa, 
care are la baza o persoana reala - Gloria Barna, este de fapt un alter ego 
feminin al autorului. Justa, cu toate ca era foarte frumosa avea un grad de 
psihotism (a la Eysenck) si un nonconformism comparabil cu cel al lui Goma. 
Si in acele vremuri plateai scump pentru o astfel de personalitate!” 


x 


În legătură cu Jurnalele: 


“Citind Jurnalelele am ajuns la concluzia ca Paul Goma "sufera" de o 
tulburare de personalitate (în jargon psihiatric). Adica are o personalitate 
"accentuata" sau "dificila". 

[E] trebuie sa fie de asemeni un ESTP potrivit tipologiei Myers-Briggs. 
Oricum "werde, der du bist". 

P.S. Mulți dintre oponenții lui nu sint la rindul lor "perfecti". 


Joi 3 mai 2012 


M-au înspăimântat comentariile românaşilor la statuia lui 
Traian şi a Lupoaicei, a lui Vasile Gorduz, de la Bucureşti. 

Recunosc: Am fost rănit de “părerile” simpatriotilor: 
vulgare, analfabete, hăhăitoare (de la hă-hă-ul nostru carpatobal- 
canic) şi pentru faptul că l-am cunoscut pe, conorheianul meu şi 
am “conversat” pe tăcute, în vizita lor, a soților, Silvia Radu şi a 
lui Vasile la noi, la Breaza. Dar n-am întâlnit o mai mare 
revărsare de ură proletarnică împotriva unui om şi a facerii sale. 

De acord: nu a fost fericită ideea expunerii sculpturii, pe 
nepregătite, pe treptele Muzeului de Istorie, “în văzul populaţiei” 
imbecilizate de realism-socialist şi - colac peste pupăză - de 
spectacolul permanent al televiziunii cretinizatoare, care suportă 
- ba chiar cere cât mai mult “sex şi cur”, dar strâmbă din nas, cu 
oroare, la vederea unei propuneri “nerealiste”. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 197 


Românaşii noştri - dar ale noastre românaşe! - indignarisiţii 
când văd scris cu creta pe un gard oribilele cuvinte “pulă” şi 
“pizdă” - în schimb sunt toată ziua cu “pizda-pula” în gură, de 
nici nu ştii dacă mai cunosc şi alte vocabule - îşi scuipä-n sân, 
şi-şi fac cruce cu limba-n gură, ca să-l alunge pe diavol de la sine. 

Bine-bine, “opinia publică românească” nu este alcătuită 
doar din “postaci internetieri”, dar ei ies în faţă, ca să-şi arate 
analfabetismul agresiv. Şi anonimache. 

Anonimismul la noi - înlocuieşte turnătorismul “cinstit”. 
Acela era cunoscut doar de securistul “traitant”, acesta se 
dezvăluie în toată analfabetitatea lui, prin anonimat. Care este 
mai nociv? Mai invalidant? Ce raporta un nefericit, strâns cu uşa, 
ameninţat cu represalii din partea securiştilor, în comparaţie cu 
“liberii” de acum (liberi - s-o creadă ei şi cumnatele lor) îşi dau 
cu imbecila lor “părere” în deplină “libertate a anonimatului”? 


x 


M-a impresionat primirea lui Nicolae Timofti la Cotroceni. 
Ca şi în cazul lui Gorduz, a vibrat fibra mea basarabească. 

Moş Timofti era un om fericit: primit cu fanfara, cu 
defilarea, cu damele acompaniatoare, privea în jur şi nu-şi credea 
ochilor: el era “primitul”? Da, bre, chiar el. Şi n-au mai contat 
discursurile (al lui Timofti nu s-a auzit, băieţii cu “ascultarea” 
nu i-au montat microfon), dar ce conta: Omul se simţea om 
printre oameni, a fost “considerat”. Va fi fost impresionat de 
darul lui Băsescu: o biserică, eu am fost impresionat de milionul 
de cărți : să primeşti, dintr-o dată, atâtea cărți - româneşti! Si 
promisiuni de burse pentru elevi, studenţi - 5 000 acum, 10 000 
mai încolo. 


Sâmbătă 5 mai 2012 


Azi Ca Şi ieri. 
Necazul: s-a prăjit şi maşina de spălat rufe, cea nouă şi abia 
în 10 mai va veni un reparator. 


Miercuri 9 mai 2012 


Flori Bălănescu îmi trimite: 
“Gh. Grigurcu, O carte închinată lui Goma 
text apărut în revista "ACOLADA", aprilie 2012 
Paul Goma 75 — Dosarul unei iubiri târzii, 
volum îngrijit de Flori Bălănescu, apărut cu sprijinul lui Gelu 
Tofan, Eagle Publishing House, 2010, 232 p. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 198 


“Cu prilejul împlinirii a trei sferturi de veac de viaţă, Flori 
Bălănescu îi închină lui Paul Goma o carte de toată isprava. O carte 
înmănunchind textele unui număr a apreciabil de intelighenti care-l 
comentează pe scriitorul şi luptătorul Goma din unghiuri felurite, întro 
polifonie a cărei rezultantă e, aşa cum se cuvine, o tonalitate a com- 
prehensiunii bătînd spre omagiu. Deşi nu e o sinteză formală, suntem 
în măsură a desprinde din paginile sale nu numai trăsăturile persona- 
lităţii la care se referă ci şi aspectele de căpetenie ale fenomenului 
Goma care e departe de a-şi lăsa indiferenți contemporanii, producînd 
reacţii de-o continuă vivacitate, atitudini pro şi contra celui în cauză, 
nu o dată într-o textură pasională. După toate probabilitățile, posterita- 
tea îi va acorda o atenţie la fel de insistentă, sperăm însă că într-un duh 
mai obiectiv. Şi nu va înregistra absenteismul pe care-l räsfringe volu- 
mul alcătuit de inimoasa Flori Bălănescu, întrucît lipsesc dintrînsul o 
seamă de nume de largă circulaţie ale literelor noastre actuale, inclusiv 
cîţiva „directori de conştiinţă” care preferă a se drapa în tăcere... Fapt 
lesne de priceput. Neacceptînd limbajul diplomatic, soluțiile echivocu- 
lui ori ale tergiversării, Goma n-ar fi putut fi cuprins convenabil în 
plasa lor lunecoasă. Străin de orice disimulare, conjuncturalism, versa- 
tilitate, d-sa impune prin forţa lucrurilor un tratament similar din par- 
tea conştiinţelor receptoare de bună credinţă. Felul intens-participativ 
de-a fi al lui Goma se opune placidităţii ticluite de care se slujesc des- 
tui. Scriitorul nu obişnuieşte a-şi spăla rufele în familie (literară) şi nici 
să se spele pe miîini cînd se confruntă (si se confruntă perpetuu) cu difi- 
cultäti dintre cele ocolite abil de condeierii „descurcăreţi”. Natura dis- 
cursului d-sale e stihială, aidoma unei furtuni ori a unei revärsäri vio- 
lente de apă împotriva cărora nu te poţi apăra cu o umbrelă sau cu o 
pereche de galoşi. Caracteristica de esenţă a lui Goma: radicalismul. 
Un radicalism care, după părerea analistului pe care-l cităm acum, ne- 
ar duce gîndul la Socrate: „Acest lucru ia dat şi şi şansa să scape din 
iadul roşu. Nu jumätätile de măsură. E drept că unii români au fost 
împuşcaţi la graniţă iar alţii s-au stins în spitale de psihiatrie sau în 
închisori. Paul Goma, însă, e printre cei care au dreptul moral să vor- 
bească în numele lor. Dreptatea e absolută pe măsura curajului său” 
(onel Buşe). Există, desigur, o deosebire între „rezistenţa prin cultu- 
ră”, nelipsită de cele mai multe ori de dezagremente, formă a moralei 
şi aceasta, şi oponenta fätisä, revolta cu miză civică. Cea dintii e o 
soluţie de supravieţuire, cea de-a doua una de neintegrare totală, cu ris- 
curi maxime. Intruchipînd ultima postură, Goma face o figură leoninä: 
„Nu-i e frică să rămânâ singur împotriva tuturor. Seul et envers tous. 
N-are spaima că adevărurile lui îl fac antipatic ori agasant. Unii îi spun 
rigid (în loc de ferm), chiar abuziv în atac, iar cei care l-ar castra 
(măcar l-ar amorti niţel cu aconitină) nu-s puţini” (Magda Ursache). 
Aşadar Goma se aşează la antipodul colaborationistilor de marcă, din- 
tre care unii precum Păunescu, Vadim, D. R. Popescu, Dinu Săraru, 
Artur Silvestri au supravieţuit cotiturii din decembrie 1989, nu doar 
înşurubîndu-se în situaţii politic-administrativ-pecuniare superioare 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 199 


celor deţinute în „epoca de aur” („Vom fi ce-am fost şi mai mult decît 
atît” reprezintă emblema cinică a parvenitismului respectiv), ci şi 
iscînd o zonă gri a acceptării, a sprijinirii lor cel puţin tacite din partea 
unor confrati cu prezumtii liberalizante. Implicit şi cîteodată chiar 
explicit, între Goma şi tenorii ceauşismului, ei au optat pentru cei din 
urmă... Elocventă ni se înfăţişează diagrama evoluţiei lui Goma pe pla- 
nul evaluării de care a avut/are parte. Cum era şi de aşteptat, atitudinea 
pentru care a optat, în răspăr cu istoria inicvă ce ne-a cuprins în acola- 
da ei, singularitatea d-sale profund incomodă, au produs ispita unor 
negaăii. Una din ele, perfidă cu osebire, avea în vizor calitatea scriito- 
ricească a lui Goma, aparent uşor de recuzat (chestiune „de gust”, valo- 
rizare capricios-subiectivă!), cu atît mai mult cu cît vigilenta cenzurii 
nu i-a îngăduit să publice mai nimic în ţară, înainte de-a pleca în exil. 
Intriga poliției politice nu mai trebuie demonstrată: „Cu ani în urmă, 
majoritatea literatorilor autohtoni «nu auziseră» de Goma şi de faptele 
lui; sau dacă totuşi auziseră, nu fuseseră impresionați de ele; şi aceas- 
ta pentru că Goma «nu avea talent» de scriitor, deci nu era, propriu-zis, 
un scriitor, aşa că de ce să ne intereseze — pe noi, adevărații scriitori 
români — cazul unui scandalagiu non-scriitor?” (Daniel Cristea- 
Enache). Ce s-a întîmplat îndată după răsturnarea lui Ceauşescu? 
Acelaşi distins critic are impresia (pe care n-am putea-o împărtăşi) că 
s-ar fi produs o bruscă supravalorizare a lui Goma, aflat pe valul entu- 
ziasmului, cam aşa, adăugăm noi, cum stăteau lucrurile după „liberali- 
zarea” din jurul anului 1965, cînd primul val şaizecist s-a văzut urcat 
pe podiumul unei sancţiuni estetice excesiv magnanime. În realitate a 
avut loc exclusiv un episod de scurtă durată al unor judecăţi adecvate: 
„Nu ştiu cîti dintre noi ar fi rezistat la o asemenea sarcină întîi desca- 
lificantä, apoi hipervalorizantă, aplicată de un cîmp receptor confor- 
mist unei bio-bibliografii care este una şi aceeaşi. Ca şi cum n-ar fi fost 
suficient un asemenea balans, la o vreme după ce Goma — ? devenise, 
la noi, Goma — !, subiectul transformat în obiectul adoratiei de breaslă 
a început să se certe, în parte, cu aproape toţi actorii importanţi ai sce- 
nei culturale autohtone”. Fireşte, Goma nu putea fi domolit, 
„cumpărat”, anihilat prin jerbe de elogii. Goma nu täcea. Se dovedea 
intratabil. Urmarea? O rezervă progresivă a „scriitorului generic” (de 
facto adaptabil la vremi), care a încetat să-l mai laude ori pur şi simplu 
a decis să-l ignore. O comportare analoagă a fost cea a editurilor 
importante care n-au mai vrut să-i publice cărțile, chiar dacă s-au anga- 
jat s-o facă (caz frapant: Humanitas, care n-a şovăit a-1 da la topit una 
din ele deja tipărită şi chiar a-i refuza autorului restituirea manuscrise- 
lor ce i le-a încredinţat!). Au ieşit iarăşi la suprafaţă felurite incri- 
minări, de la cele privitoare la „lipsa de talent” pînă la „negativism”, 
spirit „demolator”, „ură a neputinței”, menite a descuraja orice reveni- 
re onorabilă a celui în cauză în perimetrul de bonton al vieţii literare. 
Arogantul Buzura îi contestă, într-un context mustind de venin, înzes- 
trarea epică, cu ochii atintiti spre oamenii zilei dinspre care pot curge 
considerabile avantaje, alţii precum Marta Petreu sau Vitalie Ciobanu 
(„fratele” din Chişinău, cum îl numea Goma), inspirați din acelaşi 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 200 


oportunism vizibil cu ochiul liber, îi întorc spatele fără zăbavă. Goma 
nu mai renta”. Într-un fel, am revenit la punctul de plecare. În nu mai 
redusă măsură decît în anii ceauşismului, Goma a ajuns să fie denunţat 
din nou ca un ins turbulent, un trouble-fête, un huligan al scrisului pe 
care se cuvine să-l „pui la punct” ori să n-ai de-a face cu el... Situaţie 
ce indică o dată mai mult împrejurarea că Goma e altceva, că participă 
la o altă lume în raport, din păcate, cu majoritatea confratilor d-sale, 
scăpînd înţelegerii lor nu doar empatice ci şi raţionale, precum o 
făptură de altă speţă. Producția lui Goma „este, probabil, una foarte 
greu de digerat pentru multi dintre scriitorii importanţi de azi. Ei apar 
în lumina prea putin convenabilă a laşităţii lor de acum aproape trei 
decenii, a propriilor compromisuri, mai mari sau mai mici, făcute pen- 
tru a pästra/obtine statutul de privilegiat. Excepţiile, în ordine morală, 
sunt puţine şi, de aceea, ele trebuie subliniate” (Tudorel Urian). A 
intervenit neîndoielnic şi o dispoziţie concurentialä, care, pesemne, 
încă nu s-a epuizat, dacă nu cumva, dată fiind faima pe cît de neoficială 
pe atît de amplă a celui în cauză, a sporit. Astfel vrăjmăşia autorităților 
comuniste s-a putut suprapune peste lipsa de scrupule a unor colegi de 
condei care, spre ruşinea lor indelebilă, n-au şovăit a-l huidui pe teme- 
rarul opozant, încă în momentul culminant al acţiunii sale, care a fost 
anul 1977, al „cutremurului oamenilor”: „Poate că este interesant de 
ştiut şi cine sunt cei care, în anul 1977, s-au manifestat public împotri- 
va protestelor lui Goma, continuă Tudorel Urian. Le reproduc doar 
numele, după o notă a Securităţii din ziua de 10 decembrie 1977: 
Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ion Lotreanu, Doru Popovici, graficianul 
Ion Dogar-Marinescu, studenta Hydassi Ana şi profesorul Valentin 
Tăutu (din Cluj), studentul Radu Rădescu, profesoara Maria 
Panaitescu, doctorul Gheorghe Radu, Zigu Ornea, Adrian Beldeanu, 
Leon Kalustian, Alexandru Tocilescu, Nelu Oancea, Marin Preda, Dan 
Zamfirescu, Constantin Abälutä, preoţii greco-catolici Gheorghe 
Chindriş, Gheorghe Coman, Dumitru Pop”. Nu ne miră prezenţa în 
înşiruirea citată a unor Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Zigu Ornea, Dan 
Zamfirescu şi nici a lui Marin Preda (n-aţi observat că în ultimii ani nu 
se mai prea vorbeşte despre „verticalitatea sa morală exemplară”, des- 
pre „marele său caracter” opus puterii comuniste?). În schimb ne-a sur- 
prins şi ne-a mîhnit numele unui poet mult prețuit de noi... Şi asta nu e 
tot. Aflăm, pe viu, şi felul în care s-au aplicat măsurile de interzicere a 
publicării scrierilor literare lui Goma, stigmatizat mereu ca „lipsit de 
talent”, spre a se ascunde resorturile reale ale prohibitiei sale: „este 
vorba de cîteva pagini din sinteza periodică generată de serviciul 
Secretariat al DGPT, reprezentînd nota nr. 7.223 din 22 decembrie 
1970, marcată ca fiind confidențială, pagini trimise tovarăşului 
Gidofalfi Zoltan, împuternicitul de la Târgu-Mureş al vigilentei insti- 
tuţii. (...) (1970) «aprilie: romanul Uşa noastră cea de toate zilele..., 
predat editurii Cartea românească, este respins de Marin Preda şi 
Mihai Gafita, „ca urmare” (?) a „decodificării” operate de Ivasiuc, 
potrivit căreia „sub personajul Florica se ascunde, în fapt, Elena 
Ceauşescu; sub al lui Iosub, Nicolae Ceausescu...»”. (Dan Culcer). 


©Paul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 201 


Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, aşa cum am văzut, în zilele noas- 
tre. Lentilele deformatoare ale propagandei totalitare se dovedesc în 
continuare utile. I se reproşează cu năduf lui Goma consecventa întru 
culpabilizarea celor vinovaţi de compromisul cu regimul comunist. In 
locul unor contraargumente, intră în joc cîteva etichete ce se substitu- 
ie dezbaterii care n-ar merita să aibă obiect. Pînă şi disidenta atît de 
notorie a nefericitului Goma se vede pusă în paranteză. Andrei Pleşu, 
de pildă, deploră caracterul redus al rezistenţei anticomuniste româ- 
nesti, îndurîndu-se a-i numi doar, ca exponenti ai ei, pe Doina Cornea 
şi Radu Filipescu, spre a-l... uita pe Goma. În atari circumstanţe, aşa 
zisul antisemitism al scriitorului a căzut ca o favoare făcută nepriete- 
nilor d-sale. Să fim bine înţeleşi în această privinţă. N-am putea 
împărtăşi un anume exces, o generalizare pripită prin care Goma are 
aerul, în unele momente, a-i pune la stîlpul infamiei pe toţi evreii (e de 
presupus totuşi că n-a putut fi asta intenţia d-sale, ţinînd cont de faptul 
că propriul său fiu e... pe jumătate de origine iudaică!). Dar e oare nor- 
mal ca un subiect fierbinte precum cel în chestiune să rămână tabu? De 
cîte ori nu asistăm la muşamalizarea vinovätiei evidente a unui literat 
evreu doar pentru că e... evreu? „Politica corectă”, atît de lesne des- 
cumpănindu-se spre a ajunge la exagerări pe celălalt versant, e oare 
cazul să ne impună un astfel de protecţioniosm? N-ar fi îndeajuns de 
stînjenitor chiar pentru partea ce s-ar dori favorizată? Nu ar fi putin 
onorabil pentru poporul evreu să accepte statutul „naţiunii celei mai 
favorizate”, spre a adapta un concept politic în vogă? Istoria literaturii 
noastre contemporane, după ce-a fost torturată prin ingerinte fără 
număr, nu se poate scrie acceptind în continuare vreo formă de cen- 
zură. lată opinia Magdei Ursache: „Un anonimeni, autor de sentinţe 
neargumentate, care vede iudeofobi peste tot, şuieră de indignare ca un 
ventil la afirmaţia că evreii (cu 2 i) au fost în fruntea bucatelor. În frun- 
tea bucatelor literare au prea fost. Prima secţie de critică a USR a fost 
formată din Vitner, Vicu Mândra, Nestor Ignat, Mihail Cosma, Silvian 
losifescu, Crohmălniceanu, plus 2 neevrei, Paul Georgescu şi Geo 
Dumitrescu. Discuţi despre vremea aceea, apare suspiciunea că îi 
vizezi pe evrei şi eşti clasat drept ceea ce nu eşti: antisemit. Există 
multi arbitri specializaţi în «antisemitizare». Chiar cînd afirmi că 
românii n-au fost mai puţin fanatici în aplicarea metodei realist-socia- 
liste, tot te citesc ca neonazi, cu derivatul legionaroid. Şi cine a diriguit 
manu forte cultura dacă nu Iosif Chişinevschi, cu liceu neterminat, 
Leonte Răutu Oigenstein, lulea Safran (nume literar N. Moraru)? 
Etnicizăm ororile dacă dăm numele real al tortionarilor? Şi încă: au 
fost românii menajati în totalitarism faţă de evrei? Măcar puteau pleca 
(pe taxă), după cum pot să revină, conform noului diasporism: 
repatrierea în ţările Europei de Est”. Cine ar socoti aceste rememorări 
drept injuste şi aceste întrebări drept retorice ar fi de dorit să-şi 
exprime cu franchete punctul de vedere spre a se putea discuta sine ira 
et studio o astfel de temă, legată de analizele „la cald”, însă de-o 
neştirbită onestitate de fond, ale lui Goma. Şi cîtuşi de puţin minoră!” 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 202 


x 


A murit Remus Radina - mi-a dat trista veste Radu 
Negrescu-Sutu. S-a stins şi el. Dumnezeu să-l ierte. 


Miercuri 16 mai 2012 


A murit şi Carlos Fuentes. Dumnezeu să-l ierte. Avea 83 ani. 

L-am cunoscut la Mme Duhamel. Îi citisem cărţile de la 
Gallimard. Însă de prin 1983 nu ne-am mai văzut. Rämäsitele-1 
pământeşti vor fi transferate din Mexic în Franţa. Dorinţa lui? 
A familiei? 


x 


Spitalul mă ţine lipit de calendar. Luni Filip a întrebat ce se 
mai aude cu programarea mea. Cucoana a promis un răspuns 
“în curând”. 


lon Lazu: 


"Oliolio, frate räznet, 

N-ai venit să ne mai vezi 

Cât mai sunt grânele verzi! 

Că dacă se vor usca, 

Mult om plânge şi-om ofta. 

Cum te plâng surorile 

Pe toate cărările..." 

Cu aceste versuri de început ale unei balade basarabene, dintr-un 
manuscris inedit al lui Th. Rosculet, datat 1929-1930, se deschide ultimul 
capitol al studiului monografic Omul din calidor, despre scriitorul Paul 
Goma şi despre opera sa, publicat în acest an de Petru Ursache la editura clu- 
jeană Eikon. În autograful cu care m-a duruit autorul, se specifică: "această 
carte despre un martir al verbului "de la Nistru pân-la Tisa". Poate că n-ar mai 
fi nimic de adăugat, peste cele precizate de autorul însuşi în această dedicație: 
Paul Goma -, un martir al scrisului. Punct. Este esentialul în "cazul Goma". 

Am citit cartea "în dârdorä", subliniind, notând, făcându-mi însemnări - 
e un eseu teribil, ce desfundă izvoarele istoriei recente şi le lasă să curgă în 
voia lor, dezgrădite, după legile naturale. Este vorba despre izvoarele a ceea 
ce iubim şi gândim noi ca întruchipând românitatea, o parte dintre intelec- 
tualii acestor vremuri de restrişte. Dar cum se vor fi întâlnit cei doi: Goma şi 
Ursache, în această iniţiativă? Afirmă P.U.: "Dacă toate se pun cap la cap, 
însăşi viaţa lui Paul Goma este o capodoperă”. Ce ştiam noi despre Paul 
Goma, de-i vom fi citit cărțile, romanele, jurnalele, pamfletele? Că este un 
om incomod, certat cu toată lumea, intratabil. Ai spus asta şi ai încheiat capi- 
tolul. Cine are timp de despicat firul în patru? (probabil chinezii, în stare să 
sculpteze într-un fir de păr o caravană de cămile...) Noi, nu! L-am clasat pe 
Goma, nu ne mai pierdem timpul cu un "caz" ca acesta... Ci vine Petru 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 203 


Ursache şi, pornind de la trista constatare că "Nu cunosc alt scriitor român 
căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns 
în propria cultură, spre cititorul de acasă...", cu o răbdare şi o atenţie şi o pute- 
re de cuprindere şi de înţelegere unice la noi, "ia la mână" tot ce a scris Paul 
Goma într-o viaţă de om, descâlceşte, analizează, compară pune în discuţie 
toate aspectele literare, toate implicaţiile sociale, politice, ideologice, mereu 
chestionând textul: de unde vine, cu ce îndreptätire, în ce scop, cu ce mesaj? 
şi întrebând viaţa de zi cu zi a scriitorului: în ce împrejurări, cu ce constrân- 
geri, din ce cauză s-au întâmplat toate nenorocirile, cumulate într-o singură 
existenţă?. Ce a însemnat pentru Goma copilăria în satul Mana din preajma 
Orheiului, ce a însemnat refugiul în Transilvania, arestarea tatălui, liceul sta- 
linist, studentia curmată, arestarea, dizidenta, iar arestarea, lupta cu cenzura, 
cărţile interzise, Mişcarea Carta 77, exilul, lansarea la nivel european, cola- 
borarea la Europa liberă, cu tot ce i-au adus acestea, în bine, dar mai ales în 
rău şi în mai rău. Un temperament de luptător inflexibil, care nu are decât o 
lumină călăuzitoare: Adevărul şi numai adevărul. Adevărul lui, desigur, dar 
care musai să fie spus până la capăt, peste toate reticentele şi prudentele şi... 
Despre tot ce s-a trăit în România sub comunişti, dar şi ce s-a întâmplat mai 
înainte, în perioada basarabeană. Pe cine mai interesează cu adevărat la noi, 
azi, problema Basarabiei şi a Bucovinei, teritorii răpite şi iar răpite, prin 
Diktat, apoi prin Tratate la nivel mondial, parafate de toate puterile lumii 
democratice, pe cât de nedrepte în fapt, nemiloase, mutilante? O cauză pier- 
dută, o problemă închisă, nu? Câţi ani vor mai trece, un deceniu, două, cinci? 
si nu se va mai şti ce-a fost cu românii din Basarabia şi Bucovina, ce teribile 
pătimiri i-au strivit, sub tăvălugul asiatic... Rusia merge mai departe, Ucraina 
merge mai departe, se vor şterge şi ultimele dovezi etnice despre preexistenta 
românilor în Maramureşul istoric, în nordul Bucovinei, chiar în Basarabia. 
Vor fi moldoveni cu patalamale europene, pe când noi nu vom fi decât nişte 
români perdanti la roata istoriei. Gurr-ra! 

Au trecut 22 de ani de la Revolutie şi Paul Goma este în continuare 
privat de cetăţenie şi de drepturile ce decurg din aceasta. La 75 de ani nu a 
fost chemat în ţară, sărbătorit nici atât. Cei de dincolo de Prut, mai parşivi, 
s-au făcut a-l invita, însă fără... 

Şi, în această situaţie ce părea să se înfunde definitiv, apare Petru 
Ursache, să arunce în aer toată urzeala care-l însingurează-îmbălsămează- 
ocultează pe Scriitor; eseistul şi savantul ieşean repune lucrurile în adevărata 
lor lumină, le redă înţelesul furat, ocultat, răstălmăcit de 5 decenii. Dar cine 
este Petru Ursache. Profesorul, nu? Doctor în etnografie, folclor, estetică, 
istorie literară. A făcut dovada că îi sunt cunoscute îndeaproape datele 
esenţiale cu privire la români, la istoria naţională, viaţa socială, culturală, la 
folclorul, dar şi la credinţele populare, la creştinism şi ortodoxie. I-a asimilat 
pe marii folclorişti, etnografi, antropologi. A fost acesta un bun temei pentru 
a se apropia de fenomenul cultural din contemporaneitate, dincolo de amato- 
rism. A studiat îndeaproape literatura carcerală, imensă, prețioasă, încăă 
neevaluată ca fenomen paraliterar, de conştiinţă, a stăruit pe aspectele de 
martiriu ale insului încarcerat, cele prin care ne sunt îndreptätite aspiratiliile 
de naţiune ce-şi merită locul în istorie. Martirii din sistemul concentrational 
românesc, dar şi conaţionalii noştri de dincolo de Prut, neantizati în Gulagul 
sovietic. Cine atunci să-l înţeleagă mai bine pe Paul Goma cu ale sale cărţii 
despre "Basarabia răpit": Din Calidor, Arta refugii, Basarabia, 
Săptămâna roşie, câte altele. ÎI poţi departaja pe scriitor de copilăria sa, de 
trecutul si de amintirile sale, de suferinţa învățată deodată cu azbuchea? Asta 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 204 


niciodată. Paul Goma nu este un ficțional în sensul curent al cuvântului; el 
scrie în devălmăşie, după un dicteu al firii sale rebele, neadmiţând cosntrân- 
geri formale, însă mereu depunând mărturie despre ce-a trăit şi gândit şi sufe- 
rit - şi despre care îşi pune şi ne pune neîncetat întrebările cele mai ardente, 
esenţiale. De ce ne-a fost smulsă Basarabia în 1812? De ce am recâştigat-o 
abia în 1918, în ce împrejurări? De ce ne-a fost răpită încă o dată în iunie 
1940? Pe mîna cui am pierdut-o? Cum s-au întâmplat realmente lucrurile, la 
nivel continental dar şi la nivelul satului Mana, unde o familie de învăţători 
români a suportat toate ponoasele inimaginabile. Cum s-au comportat mino- 
ritarii ruşi şi evrei la momentul Ocupaţiei? În decursul acelui an, din iunie 40 
până în iunie 41? Atenţie!, era o ocupaţie, teritoriul a fost cedat fără împotri- 
vire, fără rezistenţă armată, fără un singur glonţ tras... Concret; cum ar fi de 
justificat violenţa la nivel de etnie a evreilor, care s-au dedat la crimă orga- 
nizată? Paul Goma prezintă faptele, de alţii contestate, ori ocultate, şi caută 
mobilurile acestor atrocități. Si care ar fi explicaţia că, peste un an, la înain- 
tarea armatelor germano-române spre Nistru, s-a trecut, cu sau fără ordin 
explicit, la curăţarea teritoriului de elementul evreiesc? Principal act de 
acuzaţie împotriva românilor, "invadatori şi fascişti”. Termeni cu care au fost 
indoctrinati timp de 50 de ani locuitorii dintre Prut şi Nistru, rusificatorii 
aduşi pentru a-i dislocui pe localnici - şi propaganda nu a încetat nici azi. Or, 
Paul Goma consideră că lucrurile trebuie repuse în adevărații lor termeni. 
Scrie Săptămâna roşie. Îşi pune în cap toată stânga vest europeană, majori- 
tar evreiască. Cum?!? Evreii au comis atrocități în iunie 1940? Minciuni 
sfruntate! Se înţelege, ei ar vrea să nu se vorbească decât despre Holocaust, 
despre evrei ca victime. Dar vine Paul Goma, singurul scriitor care simte că 
nu are nimic de pierdut, dacă este vorba să repunem adevărul în drepturile 
sale. Vine apoi Petru Ursache şi ne prezintă cazul Wiesel, laureat Nobel, des- 
cins la Sighet, ca să vadă locurile natale, strada de unde i-au fost ridicaţi cei 
din familie, pentru Auschwitz.. Dar refuzând să facă nişte paşi, pentru a vizi- 
ta cimitirul săracilor şi Memorialul de la Sighet, unde a avut loc o hecatombă 
a intelectualitätii româneşti, sub indicaţiile comuniştilor cominternişti evrei 
de la noi. Aceste lucruri cu obstinatie dosite, bruiate, ca să nu se vorbească 
niciodată despre greşelile evreilor, de dinainte de război, din vremea flage- 
lului, de după aceea şi în continuare. 

Omul din calidor, o carte care sparge încă o dată gheaţa ideologico- 
politică, spre a se drena Marele Rău al Istoriei contemporane. Prin darea în 
vileag a tuturor mârşeviilor, indiferent cine le-ar fi comis şi sub ce imbold, 
ordin etc” 

Publicat de Ion Lazu 


Sâmbătă 19 mai 2012 
Nici azi nu m-au convocat la spital. 
Miercuri 23 mai 2012 


Azi - sau mâine; sau poimâne - mă voi interna. 
Astăzi! La prânz. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 


(..) 
Miercuri 30 Mai 2012 
Între 23 mai şi astăzi am fost la spital. 
Joi 31 mai 2012 


AZI... 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com 


205 


PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 206 


Marţi 5 iunie 2012 
M-am întors acasă. Dar nu cu totul. 
Miercuri 6 iunie 
Nu cu totul. 
Miercuri 13 iunie 
Nu cu totul. 
Joi 14 iunie 
România literară a publicat anunţul morții lui Marco 
Cugno. Fără a fi pomenite traducerile celor două cărți ale mele, 
Ostinato (1970-71) la Rizolli şi Arta Refugii, la Voland, în 
2007. Ce era prost Manolescu să lase să scape într-o notiţă vreo 
aluzie la Goma? Deşi nu Goma era subiectul - ci Cugno. 
Joi 21 iunie 
Echinoxul. Ei şi? 
Vineri 22 iunie 
Flori Bălănescu mi-a trimis o scrisoare bună. 
Joi, 28 iunie 
Azi nu e ziua mea. 
Vineri 29 iunie 
Ziua mea e azi. 
Sâmbătă 30 iunie 


Ultima zi din iunie. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 Le | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 207 


Marţi 10 iulie 
Manolescu - Zafiu: 


“Rodica ZAFIU 

Rodica ZAFIU Î Actualităţi 

Stilistica plagiatului 

Cazul de plagiat făcut public în ultima vreme, cu textele puse 
la dispoziția cititorilor pe site-ul ziarului Gândul, ne permite să 
confruntăm sistematic textul-sursă (Dumitru Diaconu, Curtea 
penală internaţională. Istorie şi realitate, All Beck, 1999) cu tex- 
tul-tintä (Victor Ponta, Curtea penală internaţională, teză de doc- 
torat, 2003) şi să evaluăm tehnicile şi strategiile preluării masive 
de fraze şi paragrafe. Trebuie spus de la început că, în cazul dat, 
o măsură educativă sau reparatorie — obligaţia de a reface pagini- 
le scrise, punând între ghilimele secvențele preluate, cu indicarea 
exactă a sursei —, ar produce un efect catastrofal: zecile de ghili- 
mele nu ar transforma textul într-o lucrare ştiinţifică, ci într-o 
ciudätenie, într-o succesiune de lungi citate preluate dintr-o sin- 
gură sursă, întinse pe pagini în şir, cuprinzând mai multe para- 
grafe identice, juxtapuse fără comentariu, fără evaluare şi punere 
în ramă. Fiind vorba de o cât se poate de evidentă copiere, dove- 
dită irevocabil de cantitatea de text succesiv identic (ba chiar şi 
de preluarea structurării capitolelor), se pune cel mult întrebarea 
ce anume diferă de la un text la celălalt şi cum se pot interpreta 
minimele deosebiri. 

DE ACELASI AUTOR 

Imprecaţia feminină 

Onoarea şi cuvintele 

"Sme": cîmpuri semantice şi fantazäri etimologice 

Paştele cailor verzi 

Uneori, elevii sau studenţii încearcă să copieze creator, aco- 
perindu-şi urmele: segmentarea frazei, reducerea drastică a adjec- 
tivelor, înlocuirea prin sinonime sunt procedee care pot transfor- 
ma un text până la a-l face greu de recunoscut. Nu pare să fie 
vorba de aşa ceva în cazul nostru, pentru că paragrafe întregi sunt 
lăsate ca atare, absolut identice, în succesiunea lor şi cu începu- 
tul (care atrage de obicei atenţia) foarte vizibil. Uşoarele modi- 
ficări par a fi doar rezultatul unei revizii stilistice (imperfecte, 
mai ales în privinţa punctuatiei). Aceasta s-ar fi putut petrece 
chiar în momentul redactării textului (într-o copiere „manuală”, 
cu cartea în faţă) sau ulterior (în cazul unei preluări mecanice, cu 
copy and paste). Ipoteza unei preluări manuale ar explica unele 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) i | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 208 


mici diferenţe prin dificultatea de a copia absolut exact un text; 
filologia se ocupă de multă vreme de stabilirea filiaţiilor textuale 
prin identificarea greşelilor tipice sau a modificărilor introduse 
de copist sub influenţa particularitätilor sale lingvistice. 

În treacăt fie zis, nici textul-sursä nu respectă rigorile scrisu- 
lui ştiinţific, stilul său fiind mai curând jurnalistic: conţine foarte 
multe informaţii fără a preciza de unde sunt preluate şi doar câte- 
va citate — puse între ghilimele, e drept, dar fără indicarea exactă 
a sursei. Din loc în loc, textul ţintă încearcă să devină mai 
solemn-juridic, prin substituţii lexicale: prepozitia pentru e înlo- 
cuită cu în vederea, în anexă cu în cadrul anexei, de cu de către, 
cum cauzal cu pentru că, evident cu în mod evident, pronumele 
ea cu aceasta. Exprimarea datelor e amplificată prin termenul 
generic: în 1928 devine în anul 1928, din 1949 — din anul 1949, 
la 1 septembrie — la data de 1 septembrie, la 16 noiembrie — la 
data de 16 noiembrie. Cele câteva substitutii sinonimice par să 
vizeze tot accentuarea stilului oficial şi reducerea colocvialităţii: 
a căpăta e înlocuit cu a dobândi, să se facă cu să se realizeze, 
hotărârile erau luate devine hotărârile erau adoptate, au trebuit 32 
de zile — au fost necesare 32 de zile. Uneori, se schimbă şi tim- 
purile verbului, prezentul fiind înlocuit cu trecutul, iar trecutul — 
cu un viitor narativ. „Oficializarea” stilului poate produce con- 
structii greoaie, cu greşeli de punctuație: de exemplu, secvenţa să 
declare că devine să declare faptul, că. De altfel, revizia e imper- 
fectă, păstrându-se destule greşeli ale originalului: e preluat 
supărătorul şi parazitar („prin care sunt sancţionate faptele ilicite 
cele mai grave apreciate ca şi crime internaţionale”); în ciuda 
reducerii (binevenite) a posesivului săi, pleonastic în context, e 
păstrată o greşeală de ortografie: „acceptarea de către un stat de 
a remite pe proprii săi cetăţeni”. În procesul copierii se mai 
adaugă câteva elemente de legătură între fraze şi paragrafe: con- 
ectori — astfel, prin urmare — şi insert metalingvistice: aşa cum 
mentionam mai sus, aşa cum vom nota în continuare. 


Pentru a înţelege mai bine operaţia de „transformare” (care 
elimină ipoteza/scuza că pasajul ar fi fost destinat punerii între 
ghilimele, dispărute în mod misterios), am notat în paranteze, în 
pasajul de mai jos, toate modificările: „Pe parcursul timpurilor 
[timpului], [se adaugă: aşa cum vom vedea] două mari probleme 
— evident [în mod evident], conexe — au condiționat [vor 
conditiona] evoluţia şi acceptarea justiţiei penale internationale: 
pe de o parte, necesitatea de a defini cu exactitate crimele inter- 
naţionale ce urmau a fi supuse jurisdicției Curţii, iar pe de altă 
parte, o corectă delimitare a prerogativelor statelor în această 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 209 


materie, de prerogativele pe care urma să le capete [dobândească] 
jurisdicția penală internaţională. Ambele probleme au pricinuit 
[vor pricinui], desigur, vii dezbateri, exprimându-se puncte de 
vedere dintre cele mai contradictorii. Era necesar [Va fi necesar] 
să se stabilească, deci, cu exactitate, în mod preliminar, ce anume 
[anume dispare] fapte urmau să fie [vor fi] judecate de către un 
eventual tribunal internaţional, multă vreme această discuţie fiind 
subordonată distinctiei între infracțiunile «politice» şi infracțiuni- 
le de drept comun”. 


Un alt citat poate ilustra raportul dintre minimele modificări 
(se adaugă 6 virgule) şi maxima fidelitate lirică: „Chiar dacă 
acest statut îşi are limitele sale, el fiind supus oricând unor serioa- 
se critici, totuşi un vis[,] de peste un secol[,] al justiției 
internationale[,] de creare a unei instanţe penale internationale 
permanente|.] devenea realitate: se înfiinţa în sfârşit la Romal, ] 
în pragul dintre milenti[,] o instanţă penală permanentă — Curtea 
Penală Internaţională”. După pagini de preluare, autorul textului- 
copie simte în sfârşit nevoia să se distanteze de subiectivitatea 
textului-sursă, punând între ghilimele (desigur, fără indicarea 
sursei) interogatia lirică din final: „Ora astrală a justiției univer- 
sale. A bătut oare?”. 


Poate cineva să creadă sincer că adăugarea unor virgule, 
câteva substituţii sinonimice şi câteva schimbări ale timpului ver- 
belor ar face din aceste pagini o rescriere originală, şi nu un 
exemplu de plagiat? Chiar dacă practica copiatului, îndelung 
exersată în şcoală, ar duce la asemenea confuzii, rămâne valabil 
un principiu: atunci când cineva îşi asumă prin scris apartenenţa 
la o comunitate științifică, nu-i este îngăduit să ignore legile aces- 
teia. 


Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea 
Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura 
Universităţii Bucureşti, 2007), 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, 
colecţia "Viaţa cuvintelor", 2010). 


N. Manolescu: 

“Rodica Zafiu, profesor la Universitatea Bucureşti şi titulara 
rubricii „Păcatele limbii" din „România literară", s-a confruntat, pen- 
tru prima oară de când colaborează cu această publicaţie, cu un refuz 
de a-i fi publicat articolul. 


Textul, intitulat „Stilistica plagiatului", analiza celebrul caz al 


doctoratului lui Victor Ponta. Trimis prin e-mail de Rodica Zafiu, a 
fost chiar pus în pagină, pentru a apărea în numărul 27, din 6 iulie 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


: 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 210 


2012, al „României literare", dar a fost scos în ultimă instanţă în urma 
intervenţiei telefonice a directorului revistei, Nicolae Manolescu. 


Întrebat de „Adevărul" de ce a decis să nu publice textul Rodicăi 
Zafiu în „România literară", Nicolae Manolescu ne-a declarat: „Sigur 
că l-am oprit! L-am scos, pur şi simplu, pentru că nu mi se pare 
normal să ne amestecăm sau să ne pronuntäm în privinţa unor lucruri 
care sunt în discuţia sau în analiza unui organism al statului. Deci, asta 
a fost tot!". 


„Credeţi că puteţi fi acuzat de cenzură?", a fost o altă întrebare la 
care Nicolae Manolescu a răspuns râzând: „Dacă o luaţi aşa, poate să 
fie şi cenzură. Pe mine nu mă sperie cuvântul!", după care a revenit: 
„Dar nu este cenzură, mi se pare o chestie de bun-simt. Ne apucăm să 
ne dăm cu părerea aşa?... Ce facem?... Nu mi s-a părut oportună 
publicarea, pur şi simplu! Nu intru în conţinut, n-am cum să verific, 
nici nu l-am citit, măcar" (subl. mele, P.G). 

N-are cum să verifice, Verificatorul - dacă nu l-a citit... 

Directorul revistei a mai declarat că nu a contactat-o pe Rodica 
Zafiu înainte de a lua decizia să oprească publicarea articolului. 

„Nu, de ce să vorbesc cu ea? N-am ce vorbi cu ea. Este liberă să 
publice unde vrea, dar nu în «România literară». 

Chiar aşa: de se că vorbească cu ea? 

Rodica Zafiu a făcut parte din Consiliul General al Consiliului 
Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor 
Universitare, până când acesta a fost desfiinţat prin ordinul ministrului 
interimar al Educaţiei, Liviu Pop. 


Fragmente din articolul Rodicăi Zafiu: 


În pagina „Actualitatea", la rubrica „Păcatele limbii", de 
Rodica Zafiu, ar fi trebuit să apară articolul cu titlul „Stilistica 
plagiatului". Redăm câteva fragmente din acest articol. 


„Cazul de plagiat făcut public în ultima vreme, cu textele 
puse la dispoziția cititorilor pe site-ul ziarului «Gândul», ne per- 
mite să confruntăm sistematic textul-sursă (Dumitru Diaconu, 
«Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate», All Beck, 
1999) cu textul-tintä (Victor Ponta, «Curtea penală 
internaţională», teză de doctorat, 2003) şi să evaluăm tehnicile şi 
strategiile preluării masive de fraze şi paragrafe. 

Trebuie spus de la început că, în cazul dat, o măsură educa- 
tivă sau reparatorie - obligaţia de a reface paginile scrise, punând 
între ghilimele secvențele preluate, cu indicarea exactă a sursei - 
, ar produce un efect catastrofal: zecile de ghilimele nu ar trans- 
forma textul într-o lucrare stuntificä, ci într-o ciudätenie, într-o 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 211 


succesiune de lungi citate preluate dintr-o singură sursă, întinse 
pe pagini în şir, cuprinzând mai multe paragrafe identice, juxta- 
puse fără comentariu, fără evaluare şi punere în ramă. Fiind vorba 
de o cât se poate de evidentă copiere, dovedită irevocabil de can- 
titatea de text succesiv identic (ba chiar şi de preluarea struc- 
turării capitolelor), se pune cel mult întrebarea ce anume diferă 
de la un text la celălalt şi cum se pot interpreta minimele deose- 
biri. 


Uneori, elevii sau studenţii încearcă să copieze creator, aco- 
perindu-şi urmele: segmentarea frazei, reducerea drastică a adjec- 
tivelor, înlocuirea prin sinonime sunt procedee care pot transfor- 
ma un text până la a-l face greu de recunoscut. Nu pare să fie 
vorba de aşa ceva în cazul nostru, pentru că paragrafe întregi sunt 
lăsate ca atare, absolut identice, în succesiunea lor şi cu începu- 
tul (care atrage de obicei atenţia) foarte vizibil" - Rodica Zafiu, 
„Stilistica plagiatului“. 


Citiţi în „Dilema veche“ textul integral al Rodicăi Zafiu. 
De pe bloguri: 


“Burebista2012-07-09 23:22:16 

Ce dezamagire pentru unii, aceasta fapta lasha a directorului de revista, 
manolescu! Eu, care am memorie destul de buna, imi amintesc mai multe 
secvente prin care acest personaj de opereta si-a demonstrat micimea. Dar sa 
mentionam, totusi, o posibila motivatie a gestului sau: nu a vrut sa riste sa fie 
schimbat din functie de catre ministrul culturii, la instigarea lui ponta. Cum 
s-ar zice, a dat cinstea pe rusine. Ce concluzie tragem din acest event? 
1) Manolescu este de acord cu dreptul la opinie, 2) dar sa nu fie el cumva acu- 
zat ca a permis asa ceva impotriva serenisimei personalitati ponta-stahano- 
viste. Maestre, manolescu, chiar ne faceti de rusine pe noi valcenii ...” 


Cenzor sef2012-07-10 00:55:31 

Ce paduche esti Manolescule! Ce, esti nervos, nu se mai ridica ala micu' 
atunci cand perfectionezi studente, si te razbuni?... hahaha... Of, marinaaaaa.. 
marinaaaa, marinaaaaaa..... (plus cateva companii, mai ceva ca Gaddafi) 


daniel vighi2012-07-10 01:11:25 
Nu-mi vine să cred ce am citit! Cer ferm demisia în numele meu şi al 
Societăţii Timişoara care a dat ţării Proclamaţia din 1990! 


tk92012-07-10 01:21:23 
Normal, nu putea lasa sa treaca un astfel de articol despre Omul (cu O 
MARE) Ponta. 


“Borbandieru2012-07-10 01:48:45 
Manolescu, "ca un Bivol negru" ?? Uluitor. Măcar să se fi oprit la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 213 


stadiul de "Bou". Zicea că n-a stiut... Pe Doamna Rodica Zafiu n-o miscă 
nimeni din panoplie. Mi s'pare că D1 Manolescu si-a făcut-o cu mâna dum- 
nealui. Si... e cam de multisor poveste. 


indignat tare2012-07-10 02:18:52 

Aveam cam demultisor vaga impresie ca Manolescu este un pôrk. Un 
pork mai cultivat, mai erudit, dar pana la urma tot pôrk. Intelectualii adeva- 
rati, cu clasa, semneaza scrisori de protest si stau de partea adevaratelor 
valori, infruntand riscurile de rigoare. Manolescu insa este un vierme de 
pork, adica un pôrk fara coloana vertebrala, care prefera sa nu isi supere seful 
si sa isi apere scaunul, ca pe vremurile de trista amintire. lata din pacate dova- 
da ca educatia si caracterul sunt doua chestii diferite. Rusinica Manolica. 


“Elena2012-07-10 07:27:08 

Daca un om de cultura ca academicianul N. Manolescu, respinge un 
articol in care se vorbeste hotia ordinara a primului ministru Victor Ponta, 
inseamna ca ne asteapta vremuri grele. Nu mi-am pus speranta in oamenii 
politici. Ei se schimba mai lesne decat vremea. Dar in mediul academic 
romanesc am crezut intotdeauna. E adevarat ca, de la o vreme, "somnul ratiu- 
nii naste monstri". "Colegul dumneavoastra" in ale culturii, domnul Razvan 
Teodorescu, a facut-o si mai lata. Invitat prin telefon, la o televiziune a epo- 
letilor albastri, a sters hotia lui V. Ponta si a spus(citez din memorie):"V. 
Ponta a gresit. Sa iasa in fata si sa-si ceara scuze. Si sa mearga mai departe”. 
Cei care au copiat la bacalaureat pot sa faca acelasi lucru si sa fie iertati? Va 
e dor de comunism, stimati academicieni? 


“victor L2012-07-10 11:09:10 

Cititor de Romania literara, saptamina de saptamina, din 1973, si admi- 
rator al dlui Manolescu, azi ma declar siderat de gestul sau de a interzice 
publicarea unui articol la "Pacatele limbii". Un articol al titularei de rubrica, 
doamna Rodica Zafiu. Cu parere de rau, dar raspunsurile dlui Manolescu sint 
nesimtite. Da, stiu ce spun, caci nu e vorba despre cei nemultumiti de trata- 
mentul din "Istoria..." sa, ci despre un plagiat savirsit de actualul prim minis- 
tru al tarii. Rusine, dle Manolescu. 


popa2012-07-10 12:14:06 

Nu-l asasinati pe Manolescu. Este batrin, are copil de crescut si s-a inva- 
tat cu bunastare. Cind a vindut PAC-ul lui Patriciu a facut-o tot pentru bani. 
Manolescu are nevoie de o sinecura (sau mai multe!), doreste sa nu fie strim- 
torat financiar . A incercat si cu reclama (la pasta de dinti) si saracul de el a 
facut compromisuri de tot felul. Goethe spunea: batrinii au foarte multa inte- 
lepciune dar nici un pic de caracter. Asa este , frica de neputinta, frica de sfir- 
sit , te lasa cu putine principii. Cu Istoria literaturii române a fost un mare 
fisss. Eu il iubesc pe Manolescu si nu ma supar pe el : Academicienii din lasi 
au festelit-o in campanie si s-au prostituat pentru nimic” 


“lobrodogea2012-07-10 12:33:54 

Acest om te face sa vomiti. Nu-i de mirare, nici de revolta ci pur si sim- 
plu de scarba fata de acest Manolescu. O jigodie de intelectual care a facut 
cariera pe timpul lui Ceasca, a lui Iliescu, a lui Costantinescu si Basescu si 
acum va linge la Antonescu. Este un diabolic, a eliminat si a interzis toti 
scriitori care l-au aparat pe Paul Goma pe care Manolescu la acuzat pe 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 213 


nedrept de antisemitism. Iti va veni randul Manolescule, sa-ti dea Dumnezeu 
dupa suflet !” 


Miercuri 11 iulie 2012 


Mi-a trimis Flori un text (de la Magda Ursachi) un text de M. 
Dinuţ, despre Omul din Calidor. 


MIRCEA DINUTZ 
Bătălia pentru neuitare. 


După Flori Bălănescu, care a publicat, la împlinirea a 75 de ani 
(dintre care 32 în exil) de la naşterea lui Paul Goma, „Dosarul unei 
iubiri târzii” (2010), cuprinzând, în doar 232 de pagini, texte de ade- 
ziune semnate de intelectuali români de-a lungul timpului, şi după 
Ancuta Maria Coza, care investighează coordonatele vieţii şi activităţii 
literare ale acestuia în „Scriitura disidenţei” (2011), e rândul lui Petru 
Ursache să pledeze, cu un patetism moderat de luciditate, pentru recon- 
siderarea — la proporțiile fireşti, meritate — şi repunerea în drepturi a 
omului şi scriitorului, exilat în două regimuri politice, cu (relativ) 
recenta sa apariţie editorială, „Omul din Calidor”. De altfel, eminentul 
etnolog, folclorist si editor ieşean nu se află la prima „abatere” de acest 
pentru actul justitiar, după cum probează: „T. Maiorescu, esteticianul” 
(1987), „Camera Sambô. Introducere în opera lui M. Eliade” (1993; 
2008), „Sadovenizând, sadovenizând...” (1994; 2005) şi „Înamorat 
întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu” (2004, 2006). E uşor de 
observat că — deloc întâmplător — Petru Ursache se orientează cu 
devoțiune asupra cazurilor controversate: Mircea Eliade (una dintre 
marile sale pasiuni), Cezar Ivănescu, Paul Goma, a căror statură inte- 
lectuală şi morală a fost deseori umbrită şi agresată, cu o tenacitate 
demnă de o cauză mai bună. 

Cu o asemenea motivaţie şi-a început cărturarul ieşean demer- 
sul său şi în acest caz: Nu cunosc alt scriitor român căruia să 1 se fi 
impus o grilă de receptare mai nedreaptă şi mai de nepätruns în pro- 
pria-i cultură. Convins că istoria (în sensul generic al cuvântului) va 
îndrepta această regretabilă stare de lucruri, acesta îşi consideră opul, 
cu o modestie naturală, ca fiind doar un început: Deocamdată, ne aflăm 
în faţa întrebărilor, a tatonărilor. Cartea de față nu-şi propune mai mult. 
Nu-şi propune, dacă e să-l credem pe cuvânt, dar reuşeşte... Ceea ce-l 
interesează pe autor, într-o primă instanţă, este să devoaleze resorturi- 
le unei atitudini singulare ale omului care s-a aşezat de-a lungul viitu- 
rii năprasnice, atrăgând atenţia întregii lumi asupra faptului că românii 
nu sunt, totuşi, o naţiune obedientă, cel puţin atunci când e vorba de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 214 


libertăţile fundamentale ale fiinţei umane, întrucât, idee reluată ca un 
laitmotiv ce suportă puţine modulaţii, el nu vorbeşte în nume propriu, 
ci în numele întregii bresle scriitoriceşti, asumându-și eroic un destin 
aprig şi necruţător. În relaţia cu sine, scriitorul e măcinat de îndoieli în 
privinţa talentului şi viabilităţii scrierilor sale, cel putin în perioada 
începuturilor sale literare, dar e imperativ atunci când îşi măsoară idei- 
le în plan uman şi social. În schimb, se automistifică în relaţia cu cei- 
lalti, fără să observe, la timp, duplicitatea unora dintre intelectualii 
reprezentativi ai momentului, orientati cu o parte a obrazului spre 
Putere, iar cu cealaltă spre mişcările înnoitoare din Estul Europei, pen- 
tru ca, mai târziu, după căderea Cortinei de Fier, să fie nevoit să recu- 
noască, aproape resemnat, în intelectualitatea română, de fapt într-o 
parte semnificativă a ei, şi asta în condiţiile libertăţii de exprimare 
proaspăt dobândite, reflexele oportunismului şi arivismului, predis- 
poziţia pentru jocuri de culise interesate, compromisuri şi trădare de 
frate. În faţa evidenţelor, ce i-au provocat atâtea amare dezamăgiri, 
Omul din Calidor exclamă (surprinzător de) patetic: Doamne, 
Dumnezeule! Ce-ai făcut din scriitorul român? 

Deşi, în două sau trei rânduri, autorul se lasă ispitit de formula (de 
efect): singur împotriva tuturor, adevărată în sensul că acesta îşi asumă 
individual cele mai mari riscuri pentru el şi familia sa. Or tocmai fami- 
lia (Ana Maria — soţie şi Filip, copilul) i-a stat alături, dându-i putere 
să reziste tuturor presiunilor; mai apoi ni se spune că a existat un grup 
restrâns de scriitori care s-au aflat, fie şi vremelnic, de aceeaşi parte a 
baricadei cu autorul romanului Ostinato: D. Țepeneag, N. Breban, V. 
Tănase, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu, Teodor Mihadaş... În plus, 
momentul 1977, anul de apogeu al disidenţei lui Paul Goma, a însem- 
nat — după aprecierea lui Petru Ursache — unicul moment (fast) în care 
intelectualitatea română din ţară şi cea din diaspora s-au solidarizat sub 
semnul personalităţii autoritare, la acea oră, a semnatarului Scrisorii 
către Pavel Kohout (ianuarie '77), devenind luptătorul neabătut pentru 
drepturile omului, personalitate recunoscută şi respectată pe plan inter- 
national. Având, deci, susţinerea morală necondiționată din partea 
familiei, a unei părţi a scriitorimii române, deşi cei mai multi dintre ei 
păstrau o distanţă de autoprotectie, admirându-l de la distanţă, dar, mai 
ales, apărat de condeiele energice ale unor jurnalişti străini, disidentul 
român a devenit, prin această acţiune a sa, ca şi prin cele două scrisori 
adresate lui Ceauşescu, în perioada imediat următoare, un reper moral 
viabil, un simbol, o speranţă în schimbarea situaţiei politice din 
România. Aşa cum era de aşteptat, omul şi scriitorul se explică unul 
prin celălalt, formând o singură entitate ce se cere scanată cu atenţie! 

Pentru a face accesibilă înţelegerea unei personalităţi atât de com- 
plexe şi contradictorii ca a lui Paul Goma, Petru Ursache, respectând 
criteriul cronologic, dar şi pe acela al relaţiei om-operă, lărgeşte mereu 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 215 


perspectiva, fie prin cuprinderea evenimentelor social-politice interne 
şi internaţionale, de natură a desluşi atitudinile şi faptele acestuia, fie 
prin surprinderea/sugerarea interiorităţii sale mereu tensionate a omu- 
lui din Mana-Orhei, confruntat, pe de o parte, cu un regim totalitar- 
represiv, iar, pe de altă parte, cu inertia/lasitatea celor care ar fi trebuit 
să-i stea alături. Demonstrația este întotdeauna bine armată, cu infor- 
maţii verificabile, trimiteri la documente şi la fapte incontestabile, ce — 
împreună — legitimează atât pe om, cât şi pe scriitor. Nucleul alcătuirii 
sale sufleteşti şi intelectuale se găseşte într-o copilărie anulată brutal de 
istoria agresivă şi iraţională, aşa cum reiese din paginile romanului Din 
Calidor (1990) şi, parţial, ale romanului Arta refugii (1991), ce se 
referă la primele două etape ale unui parcurs existenţial aflat sub sem- 
nul tragic al suferinţei şi revoltei acumulate: arderea bibliotecii şcola- 
re din Mana, arestarea şi surghiunirea învățătorului Eufimie Goma 
pentru vina de a fi român, mai apoi, arestarea aceluiaşi şi prigonirea 
întregii familii de către Securitatea română pentru vina de a fi... basa- 
rabeni! Justa (1995) şi Bonifacia (1991) fac trimitere la o altă etapă 
din viaţa sa, o studenţie prelungită mult peste marginile fireşti din 
motive politice (momentul 1956 şi solidarizarea lui cu revoluţia 
ungară), etapă caracterizată printr-o maturizare rapidă, gravă şi res- 
ponsabilă. Cu Ostinato (1991), Gherla (1990), Garda inversă 
(1997), Culoarea curcubeului '77 (1990), Patimile după Piteşti 
(1991), rod al anilor de detenţie şi al confruntărilor cu tortionarii regi- 
mului comunist, intră în literatura română spațiul carceral, ca teritoriu 
al fricii şi al maltratării fizice, al umilirii şi al morții. Autorul desco- 
peră cititorului regatul întunecat al Răului-Urâtului, populat de 
călăi/bestii umane şi victime, colcăind de ură, violenţă dezlănţuită, 
interjecţii groase, hăhăieli şi obscenitäti urduroase. Toate sunt docu- 
mente mărturisitoare ale infernului prin care a trecut feciorul 
învățătorului din Mana, el însuşi un document viu al acelor cumplite 
vremuri, despre care toată lumea credea că au apus odată cu decembrie 
1989. 

Într-un capitol special, Petru Ursache discută aplicat câteva 
dintre textele autorului, plecând de la presupunerea (întru totul credi- 
bilă) că apariţia la timp a cărţilor sale în limba română i-ar fi asigurat 
un loc meritat într-o ierarhie onest alcătuită, dar cenzura ante- şi post- 
decembristă, amânările, refuzul unor edituri de a-i publica scrierile ori, 
mai grav, de a le edita eliminând, nu fără rea intenţie, ceea ce ar fi alte- 
rat imaginea bine cosmetizată a unora, în sfârşit apariția lor mult întâr- 
ziată, a favorizat un nedorit şi nemeritat exil literar, la fel de dureros ca 
şi acela al exilului fără de sfârşit din propria ţară. Foarte convingătoare, 
ia despre care atât de des s-a spus că nu are talent, mi s-au părut pagi- 
nile (excelentă analiză!) dedicate romanului Din Calidor! Personal, as 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 216 


evita să mă pronunt asupra valorii de ansamblu a operei lui Paul Goma, 
atâta timp cât, din cele peste 40 de volume, nu am citit decât 10%. Dar, 
neîndoios, Paul Goma este un scriitor autentic şi ne oferă suficiente 
argumente pentru a-i valida dreptul la o existenţă demnă în istoria 
noastră literară. 

Din momentul în care este obligat de către autorităţile române să 
ia calea exilului (1978), Paul Goma s-a văzut nevoit să treacă prin 
multe alte încercări şi să suporte multe alte dezamăgiri, de data asta 
venite de unde se aştepta mai puţin. Cât timp a fost în ţară, fusese 
înconjurat de un grup nesemnificativ de scriitori, care i-au fost aproa- 
pe, în măsura în care nu-şi periclitau propria poziţie şi siguranţă, cei 
mai multi evitându-l sau, mai rău, supraveghindu-l din ordinul 
Securităţii. Erau şi dintre aceia care, invidioşi pe succesul obţinut în 
străinătate, îi cer ajutorul, ba chiar se lasă ajutaţi, pentru ca — mai târ- 
ziu — să treacă sub tăcere ajutorul primit. De asemenea, ajuns la Paris, 
acum de pe poziţia unei personalităţi respectate pe plan internațional, 
dovedeşte aceeaşi generozitate şi disponibilitate pentru solicitările 
colegilor din ţară, capital de încredere ce se erodează încetul cu înce- 
tul, până acolo încât notează, la un moment dat, în jurnalul său: ... a 
început să-mi fie frică de... românii din România în trecere prin Paris 
(13 noiembrie 1987), după cum — după 1990 — se lasă descurajat de 
noile realităţi, reciclate pur şi simplu, fără înnoiri de esenţă, odată ce 
oportuniştii de ieri au ajuns... disidentii de azi, şi toate astea îl deter- 
mină să aleagă, ca singură cale posibilă, exilul. Petru Ursache insistă 
asupra anomaliilor interne, la care se cer adăugate: refuzul de a i se res- 
titui cetăţenia română şi calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor 
Români, atacurile concertate anti-Goma în paginile „României litera- 
re”, topirea celor trei cărţi la Bucureşti, Craiova şi Cluj-Napoca, din 
voinţa elitiştilor autohtoni, care, nu-i aşa?!, au mâncat „salam cu soia”, 
şi asta în condiţiile democraţiei de curând câştigate. Paul Goma s-a 
văzut nevoit să răspundă acestui război informațional, despre care 
cărturarul ieşean spune că a înlocuit cenzura clasică, în termeni foarte 
duri, uneori folosind un limbaj frust, colorat, violent, dar — ni se atra- 
ge atenţia — înainte de a-l acuza pentru agresivitate şi acuzele grave 
aduse confratilor, se cuvine să cercetăm întâi cauzele care l-au făcut 
să-şi asume o asemenea atitudine şi, abia după aceea, să evaluăm efec- 
tele. În al doilea rând e bine să observăm că Paul Goma nu contestă, 
niciun moment, valoarea operei scriitorilor din ţară, cu care intră în 
conflict, atâta timp cât învinuirile aduse vizează, exclusiv, lipsa lor de 
verticalitate în plan moral, cedarea în faţa compromisurilor şi avanta- 
jelor oferite de Putere, amănunt neobservat de către adversarii de azi, 
prietenii, ori măcar admiratorii de ieri. 

Două cărți ocupă un loc aparte în bibliografia sa de autor: 
Săptămâna roşie sau Evreii şi Basarabia, apărută în 2001 şi (decla- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 217 


ratul) roman, Basarabia (2002), un pandant al eseului pomenit mai 
sus. Vocea lui Petru Ursache, ca de multe alte ori în acest op, se con- 
taminează de patetismul celui care a făcut din adevăr, spus cu orice 
preţ, scopul vieţii sale. Şi pentru basarabeanul ajuns între fraţii săi, 
pedepsit şi surghiunit pentru că a fost consecvent cu sine, dar şi pentru 
cărturarul rămas între ai săi, asumându-și cu abnegatie sarcina să-i 
apere memoria şi să-i justifice identitatea, Săptămâna roşie este o 
chestiune vitală a întregului românism. Demonstrația sa merge în sen- 
sul respingerii acuzatiei de antisemitism, atâta timp cât faptele, docu- 
mentele şi mărturiile rămase despre cele întâmplate în vara anului 
1941, cu referire la pogromul de la Iaşi, violențele îndreptate împotri- 
va evreilor, au o cauză atestabilă prin la fel de autentice documente şi 
mărturii în violențele sângeroase provocate de evrei cu un an înainte 
(28 iunie-3 iulie 1940), când armata română a fost nevoită să se retragă 
din Basarabia şi obligată să treacă printr-un adevărat purgatoriu al umi- 
lintei nationale, pierzând peste 42.000 de cadre militare în urma atacu- 
rilor banditeşti ale evreilor instruiți şi organizaţi, acţionând după un 
plan bine pus la punct, cu o cruzime şi dorinţă de exterminare imposi- 
bil de motivat în dimensiune umană şi politică. Adevărul, susţine Paul 
Goma şi, solidar cu acesta, Petru Ursache, se află în documentele de 
arhivă, cât şi în ecourile receptate în presa occidentală la acea vreme, 
precum şi în cărțile unor istorici cu deplină credibilitate, ca Françoise 
Furet şi Ernst Nolte, ori în compararea datelor statistice, atât de profi- 
tabilă în cazul de faţă, ce vorbeşte despre o colonizare evreiască 
masivă, probolşevică şi prosovietică pe teritoriul Basarabiei. 

Plecând de la o definiţie simplă, dar greu de contestat, jurnalul 
este şi trebuie să fie o instanţă morală, un prilej de dialog responsabil 
cu propriul eu şi cu lumea. Genul diaristic, atât de răspândit în timpu- 
rile moderne, devine principala sa formă de expresie, chiar dacă — nu 
o dată — acesta sparge tiparele tradiţionale, necedând ispitei de a 
fictionaliza, atâta timp cât autorul se pune în slujba şi în apărarea 
memoriei. De altfel, cărţile sale, declarate romane sau nu, au întot- 
deauna la bază jurnalul, lucru remarcat şi demonstrat de Petru Ursache, 
ceea ce probează dependenţa autorului de faptul de viaţă, cu un gust 
apăsat pentru scenele de tip vérité, caracterizate prin violenţă abun- 
dentă şi cruzimi de limbaj. Opţiunea sa vine din dorinţa de a păstra 
intacte amintirile, pentru a le transmite mai departe, nu uită şi nu tace! 
În fapt, fie că e vorba de Jurnal pe sărite, Culoarea curcubeului, 
Ostinato, Jurnal de căldură mare ori Gherla, opera sa este o friso- 
nată, dramatică mărturisire, dând seama despre lumea în care a trăit şi 
trăieşte, cu unul şi acelaşi martor (veşnic) incomod şi neiertător. 
Atitudinea sa intransigentă este pe deplin justificată de un şir nesfârşit 
de experienţe traumatizante, în egală măsură, de multele dezamăgiri 
trăite în anii de după căderea Cortinei de Fier. De asemenea, genul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 218 


epistolar, reprezentat de celebrele scrisori trimise mai-marilor zilei, de 
la Ceauşescu, Iliescu până la Traian Băsescu, completează şi explică, 
suficient de convingător, o personalitate care şi-a propus să fie — până 
la capăt — un luptător pentru libertatea de gândire şi dorinţa de a exis- 
ta demn în lume, un luptător pentru memorie, ca şansă de conservare a 
identităţii naţionale şi a omenescului în datele fireşti ale fiinţei. 

Transferând ceva (mai mult) din neiertarea şi neuitarea omului 
din Calidor, Petru Ursache anatemizează duplicitatea şi oportunismul 
scriitorilor români, care îşi declarau adeziunile deschis, cu fermitate şi 
delir, supunându-se, fără a opune o rezistenţă reală, înregimentării 
cerute de partid şi controlate de Securitate. În acest proces de alienare 
spirituală un rol major l-a avut, susţine autorul, bazându-se pe orienta- 
rea evidentă din textele publicate în anii 1968-1969, revista „România 
literară”, despre care afirmă că a fost creaţia segmentului de timp din- 
tre cele două Congrese ale partidului. Întâmplător sau nu, aceiaşi con- 
deieri (oportunişti cu strategii elaborate, pendulând cu abilitate între 
valoarea autentică şi compromisurile jenante) se regăsesc în prim-pla- 
nul vieţii noastre culturale de azi, stabilind cu aroganță o ierarhie lite- 
rară, în bună măsură, artificială, din care sunt excluşi toţi cei incomozi, 
nemanevrabili, revoltător de morali şi care refuză, acum ca şi atunci, 
compromisurile de orice fel. Cu acelaşi ochi scormonitor, cărturarul 
ieşean îşi îndreaptă săgețile asupra vieţii universitare din urbea sa din 
perioada antedecembristă, infestată, cel puţin la profilurile filologie, 
filozofie şi istorie, de informatori şi carierişti. Între ieri şi azi nu există 
o falie, cum ar fi fost firesc, ci asistăm — din păcate — la o vicleană 
schimbare de scenografie şi regie, cu aceiaşi actori ce şi-au schimbat 
doar obrăzarele şi jocul de scenă. Astăzi, ne spune autorul acestei cărţi, 
minciuna se instalează în locul adevărului, călăul de ieri capătă faţă 
umană, iar victimei 1 se rezervă partea suferinţei şi a batjocurii. Noua 
istorie, în viziunea lui Petru Ursache, atât de pătruns de spiritul 
exilatului din propria ţară, este, pur şi simplu, deprimantă: Trăim 
într-o epocă a efemeridelor. Cei ajunşi în fruntea bucatelor au pierdut 
reperele morale şi cultul adevărului, bunul-simt şi dreapta măsură. 
Nimic mai adevărat! 


Petru Ursache, „Omul din Calidor”, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012, 322 p. 
Sunt menţionaţi anii în care volumele au apărut pentru prima dată în limba 
română. 


Miercuri 18 iulie 
Filip mi-a reordonat zdrentele de jurnal. De mâine voi scrie, 


oarecum regulat. 
Joi 19 iulie 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 219 


De azi, scriu în Jurnal. Dar ce? 
Vineri 20 iulie 


Sfântul Ile. Zi de toamnă. 

Nu mai merge mâna. Vreau să zic : capul. S-a dezobişnuit şi 
el, săracul. Nu-mi au seama: nu mi-a mai mers, fiindcă nu l-am 
folosit câteva săptămâni? 


Marţi 24 iulie 
Grigurcu, în Acolada, 7-8 2012; 


"Goma între scriitori 

Goma se află acum într-o situaţie mai puţin obişnuită. 

Notorietatea scriitorului militant e considerabilă, dar situarea 
d-sale e încă defectuoasă, oscilînd între admiraţie şi subestimare, 
între recunoaşterea relevanţei sale, inclusiv în planul istoriei 
noastre contemporane, şi o cazuistică a refuzului legată în bună 
măsură de meschinăriile perfid reglate ale perioadei totalitare. 
Desigur, după cum afirmă cu avînt Petru Ursache, cel ce-i con- 
sacră o foarte meritorie carte, „marile personalități îşi găsesc 
răsplata cuvenită după faptele lor de dăruire şi de jertfă”. 

Dar pentru ca această „răsplată” să fie pe măsură, e nevoie 
deseori de eforturi ale conştiinţei în impact cu preconceptiile, cu 
cliseele, nu o dată cu resentimentele ambianţei pasagere. Deşi e 
un ţel care pînă la urmă nu are cum să nu fie atins, situarea 
corectă a lui Goma se obţine anevoie. 

Admiratorii săi mai au încă un aer sectar, ceea ce nu mi se 
pare normal. Petru Ursache îşi propune a argumenta caracteriza- 
rea lui Goma, mai veche, dar încă primită cu grimase ale iritării 
de către unii confrati, drept un „Soljeniţin român”. Lansatä de 
presa occidentală, în anii ‘70, ea se suprapune măgulitor peste 
gloria autorului rus care a avut curajul de a înfăţişa lumii oroarea 
regimului sovietic, dominat de Gulag, fără precedentin istoria 
Rusiei. „Dacă în prezent, scria Soljenitin, poate cineva să-mi 
menţioneze nişte evadări ale revoluționarilor ruşi din secolul al 
XIX-lea ori al XX-lea care să presupună atîtea dificultăți, lipsă de 
sprijin din afară, atitudine ostilă a mediului, pedeapsă ilegală 
pentru cei prinşi — să-mi spună cine e acela”. Cuvinte al căror spi- 
rit l-ar fi putut contrasemna şi al nostru Goma, referindu-se la 
România, pentru care comunismul a reprezentat un cataclism fără 
precedent. Izolată de restul necomunist al lumii, ca şi celelalte 
tări din „lagărul” comunist, ţara noastră primea, prin acţiunea lui 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 ue | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 220 


Goma, după decenii de apăsătoare aşteptare, un impuls salutar al 
luptei pentru libertate. Rezistenţa din munţi, opoziţia aprigă a 
țărănimii împotriva colectivizării silnice, cea a intelectualităţii 
care şi-a conservat demnitatea, sacrificiile enorme ale deţinuţilor 
politici nu mai apăreau ca nişte acte zadarnice, însumîndu-se 
protestului cu sonoritate mondială al „disidentului” Goma. 

Creaţia d-sale literară era astfel încununată de un gest politic 
major. Goma, ca şi Soljenitin, şi-a îndreptat atenţia asupra uni- 
versului concentrationar, cel mai izbitor fenomen al sistemului 
comunist. Ceea ce era ţinut sub obroc de oficialitățile totalitare 
iese la iveală, sub pana dsale,în formule de o mare putere expre- 
sivă. Ca şi autorul Arhipelagului Gulag, prozatorul nostru s-a 
impus în anii *60-*70, în care „destalinizarea” nădăjduită de 
popoarele înrobite, după moartea dictatorului (conform unor 
informaţii recente, prin asasinat, ceea ce la urma urmei nu 
surprinde), s-a dovedit imposibilă, prin narațiunea intitulată 
Gherla, intrată în circuit european, graţie apariţiei sale la Editura 
Gallimard, în 1973. 

Nu s-ar putea vorbi de vreo influenţă categorică a lui 
Soljenitin asupra lui Goma, întrucît, pe de-o parte ambii dispu- 
neau de materia brută a unei experienţe trăite, iar pe de alta scrie- 
rile lor au fost elaborate şi publicate aproape în acelaşi timp. 

Trebuie să subliniem însă şi un alt fapt. Neprieteni lui 
Goma, începînd cu organele „vigilenţei” politic-politiste, s-au 
străduit acredita ideea că acesta ar fi fost un ins „lipsit de talent”, 
un scrib oarecare căruia i s-a dat atenție exclusiv sub raportul 
unor interese ale Vestului, în cursul războiului rece. Pe bună 
dreptate, Petru Ursache punctează, referindu-se la Soljenitin, 
căruia 1 s-a înscenat aceeaşi interpretare strimbă: 

„Vestul l-a receptat pe scriitorul rus, ca pe orice individ din 
spatele Cortinei, prioritar de pe poziţia politicului, deşi O zi din 
viaţa lui Ivan Denisovici este o scriere pur literară. Ea se pretează 
perfect unei asemenea analize. Însă, pentru că, didactic vorbind, 
decupează o secvenţă distinctă din viaţa de detenţie, atît de 
incitantă în contextul vremii, politicul a părut mai dispombil 
receptării, spre paguba ansamblului. În termeni hegelieni, 
conţinutul a luat-o înaintea formei. Prejudecata încă dăinuie în 
critica literară curentă”. 

Să admitem că a existat o supralicitare a politicului în res- 
pectiva conjunctură europeană. Dar ea e departe de-a anula 
valenţele literare ale creaţiilor la care ne referim, ale lui Soljenitin 
şi Goma, creaţii care au girat rolul acestora de, pînă la un punct 
avansat, făcători de istorie. Oare dacă am fi avut de-a face cu pro- 
ducţii mediocre am mai fi putut discuta despre extraordinarul lor 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 221 


efect public, despre importanța ce li s-a dat în diverse medii, 
neexcluzîndu-le pe cele ale oamenilor de litere? 

Regretabil, mai întîmpinăm şi azi propoziții pline de näduf 
împotriva lui Goma-scriitorul, căruia i se respinge harul literar 
din pricina (e limpede) a opiniilor sale necomplezente, inclusiv la 
adresa colegilor de breaslă care au sävîrsit compromisuri cu pute- 
rea comunistă. Si nu în ultimul rînd din pricina unei foarte vero- 
simile gelozii, mai ales dacă ne referim la prozatori... 

Numai că se cuvine o precizare. Mai niciodată Goma n-a 
rejectat scrierile confratilor sub unghi estetic. Incriminärile 
d-sale, e adevărat, nu o dată extrem de dure, s-au înscris în sfera 
eticului: 

„De regulă, Paul Goma nu-şi îngăduie să ia în asalt polemic, 
nici măcar să ironizezea operele confratilor din ţară ori din exil. 
Să nu cădem în regretabile confuzii: cînd aruncă vorbe aspre (şi 
regretabile pentru noi; am convingerea că autorul însuşi o face cu 
inima împărțită), împotriva celor mari, foşti prieteni apropiaţi: 
Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Dumitru Tepeneag, Dorin 
Tudoran etc., nu are o clipă în vizor diminuarea operelor vreu- 
nuia. În obiectiv se află omul: compromis politic, spirit egoist, 
carierist, trecut uşuratic dintr-o tabără în alta”. 

E o disociere notabilă. Ne limităm a reproduce aici doar rîn- 
durile lui Goma referitoare la unul dintre „şaizeciştii” de vîrf: 

„l-am ars o copită lui Sorescu — ei şi? Sorescu cere, şi nu o 
singură copită; şi merită, pentru duplicitate; pentru frica-ahbi; 
pentru că, de două decenii, călătoreşte pe toate meridianele lumii, 
Sorescu este scriitorul român care nu a recomandat o singură 
carte a vreunui alt scriitor român şi nu a propus, pentru a fi invi- 
tat, pentru a primi o bursă, pe niciun alt scriitor român (deşi 
acesta este obiceiul, chiar regulamentul instituţiilor, organi- 
zatiilor-gazdä; «beneficiarul» de azi propune pe altul, pe alţii)”. 

În schimb colegialitatea lui Goma s-a manifestat nu o dată: 

„Nu mă laud cu faptul că, la prima mea ieşire în Occident 
(1972), l-am propus şi pe Buzura la Gallimard; că, după ieşirea 
definitivă din 1977, l-am recomandat la Seuil, la Hachette (...) nu 
făceam (...) decît ceea ce era firesc să fac”. 

Petru Ursache aminteşte şi alte nume de oameni de litere 
români, care, datorită intervențiilor lui Goma, au izbutit a fi luaţi 
în seamă de edituri precum Gallimard ori Albert Michel sau a 
deveni membri ai unor fundaţii scritoricesti de prestigiu din 
Occident: Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Gabriela 
Adameşteanu... 

Să ne întoarcem acum la un episod mai vechi şi anume la cel 
al Scolii de literatură, unde, în 1954, am devenit coleg cu Goma 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 222 


doar pentru un singur trimestru, deoarece am fost exclus ca „ele- 
ment duşmănos” sau, în altă variantă, „duşman al poporului”, în 
chiar Ajunul Crăciunului aceluiaşi an. Începînd cu a doua zi, 
„Gazeta de perete? a scolii, vajnic însemn sovietic, a găzduit 
texte ale unor colegi care găseau de cuviință a-şi lovi cu biciul 
partinic colegul căzut. Petru Ursache socoteşte acea instituție, 
fără a greşi în comparație contondentă pe care o propune, drept 
„un soi de experiment Piteşti”, urmărind „făurirea omului de «tip 
nou»; cu ajutorul cuvîntului, devenit bîtă la figurat într-un caz sau 
prin bîtă la propriu, în celălalt”. Numită şi „fabrica de poeți”, 
Scoala în cauză năzuia la formarea unor condeieri roboţi, „ingi- 
neri ai sufletului omenesc”, cum suna faimoasa cerinţă a lui 
Stalin, cu toate că „scriitorul nu se formează asemenea muncito- 
rului de fabrică, prin cunoaşterea unor şuruburi şi mecanisme”. 
Picantă şi observaţia cum că operele oferite în 

calitate de modele, Mitrea Cocor, Negura, Secerişuri sfinte, 
Tie-ţi vorbesc, Americă!, Lazăr de la Rusca, Drum fără 
pulbere, „nu confirmau ideea că scriitorul ar fi liber faţă de 
«sacul cu bani», indiferent cine i l-ar pune în braţe”. 

Nu pot uita că Scoala de literatură ne oferea un mediu 
înăbuşitor, nu doar de îndoctrinare practicată într-un stil furi- 
bund, ci şi de strictă supraveghere de zi şi de noapte a studenţilor, 
siliţi cu toţii, în vederea reuşitei acestor acţiuni, a locui în cămin. 
Mi se cotrobăia prin lucrurile din dormitorul comun, mi se furau 
caietele cu însemnări de la cursuri, mi se intercepta corespon- 
denta cu părinţii. Domnea o atmosferă de tensiune greu de supor- 
tat. Mîncarea era mizerabilă (am aflat ulterior că responsabilul 
cantinei fura pe rupte, dar poliţiei ideologice puţin îi păsa de 
hotie, avînd misiuni superioare). De la o săptămînă la alta ni se 
reducea accesul la cărţile din Bibliotecă. Într-o bună zi am con- 
statat că pînă şi Istoria mare a lui G. Călinescu a ajuns sub cheie. 
Director era pretinsul prozator Petre Iosif, „ilegalist” cu numele 
autentic de Leopold Brauchfeld, iar director adjunct „Tata 
Iancu”, viitorul boss peren al Fondului literar, Traian Iancu, ofiţer 
de Securitate, care venea uneori în uniformă, sprijiniți fiind de 
cîțiva agenţi zeloşi din rîndul învăţăceilor care-şi spionau cu sîrg 
colegii, în frunte cu Aurel Covaci şi cu locotenentul acestuia, 
George Muntean. Covaci a fost de altfel implacabilul procuror al 
execuţiei ce mi s-a înscenat în „şedinţa de demascare” pomenită. 
Orădean de baştină, prevalîndu-se de calitatea de concitadin, 
m-a luat în primire din capul locului, trăgîndu-mă de limbă 
asupra preferințelor mele literare, iscodindu-mă asupra drumu- 
rilor pe care le făceam prin Capitală din dorinţa de a-i cunoaşte 
pe scriitorii interbelici. Se vede că mi-a alcătuit un dosar beton... 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 223 


O figură aparte o reprezenta Nicolae Labiş. De-o autoritate 
delicată, prietenoasă, precocele poet „deţinea”, vorba ironică a lui 
Goma, care se oprea aici — ce? — „literatură subversivă”, echiva- 
lentă cu un sac de dinamită, compusă din volume de Baudelaire, 
Mallarmé, Dostoievski, Goga, Arghezi, Ion Barbu, Blaga şi alți 
„reacţionari”. O mare parte din aceste cărţi proveneau de la anti- 
carul Radu A. Sterescu, care locuia nu departe de scoală, un zia- 
rist interbelic de dreapta, personaj neînfricat ce-şi îngăduia să 
sfideze canoanele drastice ale momentului, fapt pentru care a şi 
înfundat puşcăria. Labiş era nedespärtit de un prieten mai în 
vîrstă şi totodată mentor al său, Geo Mărgărit, un boem carisma- 
tic care purta aura de discipol preferat al Divinului critic. La ple- 
carea din Scoală, poetul mi-a dăruit un volum din Opera drama- 
tică de Lucian Blaga, îmbrățişîndu-mă călduros şi urîndu-mi, în 
pofida prostului meu de-acum renume, o „frumoasă carieră”. 
Deşi nu toţi studenţii aveau îndrăzneala, fie şi relativ rezervată 
din pricina circumstanțelor, a autorului Morţii căprioarei, poem 
compus în acele luni, discuţiile aprinse iscate de către unii dintre 
noi nu puteau fi complet oprite. În ciuda spionajului neostenit 
practicat de Covaci, Muntean şi alţii aidoma lor, uneori ele cute- 
zau a pune sub semnul întrebării calitatea programului de 
învăţămînt, unele teze ale propagandei, evenimentele epocii. Nu 
ne puteam da seama cîtă sinceritate şi cîtă provocare existau în 

spusele critice pe care le auzeam. Suspiciunea reciprocă era ine- 
vitabilă, însă tinereţea se revärsa peste marginile prudentei. În 
ce-l priveşte, Goma se înfăţişa ca un taciturn, crispat, enigmatic. 
Putea fi zărit ducînd sub braţ un tom gros, Getica lui Vasile 
Pârvan, care ar fi trebuit să-i slujească ca sursă de inspiraţie pen- 
tru un roman despre daci. Să fi reprezentat tema acestui roman o 
cale de evaziune? Nu e imposibil, deşi e cert că junele basarabean 
nutrea o mare deceptie faţă de ceea ce vedea în proximitate, 
asteptînd probabil momentul în care i-ar putea da glas. Nici cur- 
surile, nici seminariile, cu puţine excepţii (Tudor Vianu, 
Cicerone Poghirc, poate Henri Wald) nu l-ar fi putut atrage. 
Titularul cursului de „măiestrie artistică” (o sintagmă favorită a 
momentului), Mihai Gafiţa, îl probozea pentru că nu se arăta 
dispus a respecta retetarul ideologic. Spusele criticului apar 
reconstituite de Goma, în Bonifacia: „«...Nu-l împodobiţi pe 
eroul pozitiv chiar cu toate calităţile», ne sfătuia Gafiţa, (...) 
«nici pe cel negativ nu-l coplesiti cu toate păcatele, fundcă reali- 
tatea e mai complexă şi nu în alb-negru», ne învăţa el (iar noi 
luam notițe în maculator); după o pauză de efect, Gafita mă arăta 
din bărbie: «dar nici nu aplicaţi reţeta tovarăşului...» şi iarăşi mă 
arăta, de astă dată cu stiloul, «care a ales, nu o cale de mijloc, ci 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 224 


una lăturalnică! Erou tovarăşului nu sînt albi, nici negri, nici 
măcar cenuşii, ci pur şi simplu goi: nu au convingeri ferme, nu 
gîndesc just, nu luptă pentru idei înălțătoare, nu au idealuri 
măreţe...y”. 

Altădată însă Goma notează că fusese „studentul favorit” al 
dascălului cu pricina. Deznodămîntul acelor relaţii ambigue s-a 
produs la 15 noiembrie 1956, cînd Goma citise în clasă un 
fragment de roman cu tentă politică, supărător pentru auzul 
oficializat. Nemaiputind rămîne indiferent fiindcă îi era pericli- 
tată funcţia, Mihai Gafita s-a grăbit să informeze conştiincios 
conducerea Scolii de literatură ca şi Securitatea. 

A fost acesta unul din motivele arestării lui Goma (altul: 
organizarea unui miting de solidarizare a studenţilor cu 
revoluționarii din Budapesta). Urmarea binecunoscută? 

Detentia şi domiciliul forţat hărăzite tinarului inconformist, 
însumînd cinci ani. 

Revenit la „suprafaţă, Goma termină, în 1969, romanul 
Ostinato. E o evocare suculentă a unei celule de închisoare (de 
factură simbolică), în care victimizaţii îşi deapănă amintirile şi, în 
aşteptarea eliberării, au reacţii dintre cele mai slobode (aluzie la 
inumanitatea formelor de cenzură şi autocenzură). Publicată în 
străinătate, scrierea se impune ca o piesă de rezistenţă a aşa-zisei 
literaturi concentrationare a Estului. Mai toate textele acestui tip 
de creaţie se datorau unor foşti deţinuţi care au izbutit să emigre- 
ze (dintre români Dumitru Bacu, cu Pitesti, centru de reeducare 
studenţească, Grigore Dumitrescu, cu Masacrarea studentimii 
române ş.a.). Virgil Ierunca se pregătea să lanseze în scurt timp 
cartea Fenomenul Piteşti, prevăzută cu o prestigioasă prefaţă a lui 
François Furet. Spre 

deosebire de aceştia, Goma înfăţişează o producție din inte- 
rior, devenind un portstindard al opoziţiei politice atît din ţară cît 
şi din diaspora, nu fără a-şi asuma mari riscuri. Cîtă deosebire 
între poziţia temerară a lui Goma şi ceea ce am numit „rezistenţa 
de cafenea” a unor foşti slujitori de căpetenie ai propagandei 
comuniste, precum Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Marin Preda, 
care n-au înţeles niciodată să renunţe la privilegiile administra- 
tive şi pecuniare dobîndite din partea cîrmuirii comuniste! La 
unul o atitudine răspicată, născută din principii, la alţii o abilă 
adaptare la schimbările ce se profilau, o comodă duplicitate. Cei 
din urmă nădăjduiau să prindă din mers un alt tren avantajos, fără 
a risca nimic. Nu întîmplător steaua lor, multă vreme echivalentă 
cu cea roşie în cinci colţuri, a pălit considerabil după *89. Nici 
despre autorul Morometilor, cel mai „rezistent” sub unghi literar 
dintre ei, nu se mai prea vorbeşte ca despre un „reper moral”... 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) 5 g 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 225 


Poziţia breslei scritoricesti era şi ea diferențiată în functie de cei 
doi poli ai opțiunii civice: „Unii îl încurajau (pe Goma), cum s-a 
văzut la întîlnirea de cenaclu cu Ivănceanu, Tepeneag, Neacşu. 
De altfel, ei făceau parte din «grupul oniricilor» (în curînd avea 
să fie lichidat) şi pledau deschis şi hotărît pentru îndepărtarea 
cenzurii din viaţa literară. Alţii, din dorinţa de aliniere, îl tratau 
cu indiferenţă, ironie sau şi mai rău, cînd se aflau prin redacţii sau 
pe la Casa Scriitorilor. Situaţia avea să se schimbe radical după 
publicarea romanului în Vest şi după Tîrgul de carte de la 
Frankfurt”. Din păcate, în rău, căci izolarea lui Goma în rîndul 
„alor săi” a crescut: „Marin Preda îl cerceta de la distanţă cu sus- 
piciune dar şi cu invidie; Al. Ivasiuc începuse să-l ocolească, iar 
Sami Damian «...publica, consecvent, protejaţi de ai lui, Radu F. 
Alexandru, Simu, Andru, Schwartz, Giugariu — autori şi texte 
färä-probleme»”. Oare azi perspectiva asupra lui Goma sa schim- 
bat? Nu s-ar părea că într-o măsură decisivă. Cu toate că au 
dispărut Direcţia presei, pîrghiile de „îndrumare” ideologică şi, 
s-ar zice, şi Securitatea, persistă o rezervă ce-şi are sorgintea în 
spațiul lor, mergînd pînă la tonalități înverşunate împotriva scrii- 
torului surghiunit la Paris, căruia 1 se neagă, ca şi odinioară, 
înzestrarea literară, ca şi cum puternic individualizata sa marcă 
stilistică nu s-ar putea constata imediat, nu doar în romane ci şi în 
memorialistică, jurnal, publicistică. 

E adevărat, 1 s-ar putea reproşa lui Goma supradimensiona- 
reaunor pete puse sub lupă. Dar aceste pete nu sînt reale? 
Evident, discursul d-sale nu poate fi socotit apodictic, însă nici 
respins cu uşurătate. De ce oare confrații, nemulţumiţi de obser- 
vaţiile pe care le conţine, evită frecvent a răspunde la ele punc- 
tual, preferînd o ripostă piezişă? De ce optează pentru etichete 
(drastice, la rîndu-le), în loc de-a discuta precis, analitic, obser- 
vaţiuile lui Goma, mai totdeauna legate de fapte pe cît de deza- 
greabile pe atît de indenegabile? Oare de ce? Cercetarea solid 
documentată, insuflată de-o deplină bună credinţă a lui 
Petru Ursache face ca această întrebare să se propage în conti- 
nuare în conştiinţa cititorilor. 

Gheorghe GRIGURCU 


x 


Polemistul nomad 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 226 


Adrian Dinu RACHIERU 

P.S. Ceea ce surprinde în cartea lui Petru Ursache ar fi 1g- 
norarea unor repere exegetice. Inclusiv din spațiul basarabean. 
Creaţia lui Paul Goma, constata Aliona Grati (7, 5) este „aproape 
necunoscută în Basarabia”. Prozator naturalist, cu stil inconfun- 
dabil, angajând o excepţională ştiinţă a detaliului şi o memorie 
monstruoasă, Goma îşi deapănă în Din calidor copilăria basara- 
beană; îşi povesteşte viaţa, calidorul fiind, observa L. Hanganu, 
un „loc amniotic-izbăvitor”. „Rătăcit” o vreme în politichie (con- 
statase Grigore Vieru), articlierul Dinu Mihail se aduna într-o 
carte (8), recuperând pagini „dintr-un interviu ratat”. Din păcate, 
volumaşul în cauză, retezat, neglijent tehnoredactat, arătând 
jalnic sub aspect grafic nu e nici pe departe sărbătoresc, aşa cum 
l-ar fi binemeritat orheianul Goma la cei 75 de ani. Preconizatul 
interviu-fluviu, născut dintr-o prietenie epistolară „pierdută” 
(1990-1997) prezintă, totuşi, interes. Chit că gestul editorial (vai, 
precar) vine cu mare întârziere. Fiindcă răspunsurile celui care se 
declară „un 
soldat al cauzelor pierdute” rezistă, în pofida anilor scurşi; 
sunt făcute „dintr-un os tare”, zice recunoscător şi Dinu Mihail. 
Evident, Paul Goma nu se dezminte. Cum poporul se face pe sine 
prin memorie (ne reaminteşte el), cum datoria memoriei nu-i dă 
pace, des-täratul Goma se dezläntuie, face ceea ce ştie şi cum se 
pricepe (recunoaşte franc); cârteşte, critică, atacă, strâmbă din 
nas etc. Putem vorbi oare, din astfel de pricini, de antibasarabe- 
nismul lui Goma? Nici vorbă, severitatea lui (întinsă nemilos asu- 
pra întregii românitäti) porneşte dintr-o mare iubire. 

lar dacă buclucaşa sintagmă apare într-un articol al lui 
MihaiCimpoi, cules în Flacăra lui Adrian Păunescu, ea îl vizează, 
credem, pe prozator, Goma refuzând tiparul prozastic al moldo- 
venismului: pelteaua sentimentalismului dulceag, otrava nostal- 
giei, „jilăveala” (cu o vorbă dragă lui Vieru), moşiologia etc. 
Drept concluzie, subscriem la spusele lui Petru Ursache: fiul 
învățătorului din Mana (haretistul Eufimie Goma) e „pus pe artag 
si pe sinceritate” (1, 296). (...) 


NOTE 
1. Petru Ursache, Omul din Calidor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 
2012. 
2. Flori Stănescu / Paul Goma, Dialog, Editura Vremea, 2008. 
3. Mircea Martin, Un simbol, în Vatra, nr. 6(255)/1unie 1992. 
4. Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941- 
2000), Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005. 
5. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) 5 g 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 227 


II, Fundația Luceafărul, Bucureşti, 2001. 

6. Laszlo Alexandru, Viceversa!: polemic pro şi contra lui Paul 
Goma, Editura Bastion, Timişoara, 2009. 

7. Aliona Grati, Paul Goma. Iniţieri în textul literar, Editura Arc, 
Chişinău, 2011. 

8. Dinu Mihail, Paul Goma sau predica în pustiu, Magna-Princeps, 
Chişinău, 2010. 

(Continuare în p. 26) 

Gheorghe GRIGURCU 

Petru Ursache: Omul din Calidor, Ed. Eikon, 2012, 322 


x 


Petru Ursache şi „Omul din Calidor” 

(„Anotimpurile” lui Paul Goma) 
»Doamne-Dumnezeule!Ce-ai făcut din scriitorul român?!” 

(Paul Goma) 

Eminentuletnoestetician Petru Ursache, Professor eme- 
ritus al Universităţii ieşene „Al. I. Cuza” atipărit, de curând, un 
volum consacrat lui Paul Goma, răscolind „izvoare controver- 
sate” (1, 138). Evident, pe baza lecturii integrale a operei,deşi 
exegetul recunoaştea că viaţa incomodului Goma, un roman fan- 
tastic în sine, n-a beneficiat, încă, de cercetări de sinteză. Si NICI 
opusul d-sale, aflăm, n-ar trece de „faza tatonărilor”. Paul Goma, 
scrie apăsat cercetătorul ieşean este „un documentviu” (1, 315), 
încât repunând în discuţie chestiuni aprig disputate, tratate sec- 
vential, Petru Ursache contextualizează şi luminează „adevăruri 
călcate în picioare”. Reexaminând, de pildă, debutul, experimen- 
tul ideologic al Scolii de literatură, paralela cu Soljenitin, desti- 
nul postdecembrist, cărțile lui Goma (ca dosar acuzator, cu probe 
irefutabile, precum Săptămâna roşie şi Basarabia), exegetul 
observă subtil că toate campaniile potrivnice s-au desfăşurat „în 
două variante”. Cu aceleaşi consecinţe. Fie, atunci când comitea 
„literatură interzisă”, faimos prin dizidentä, trimițând „scrisori 
îndrăcite” (1, 25), expediat de co-breslaşi (colegi cu dublă iden- 
titate) sub eticheta de scriitor fără talent, cu „gura mare”, nicide- 
cum autor-de-cärti, fie denigrat, ținut la distanţă, impunând o 
„discretă delimitare” (1, 253) în perioada postdecembristă, risi- 
pindu-şi aura eroică, de luptător inclement. Un destin aprig (nu pe 
„aşezatelea”), aşadar, cu influenţe dăunătoare şi o falsă populari- 
tate (cum informa o securistică notă-raport, din 1972), într-o isto- 
rie „cu mers iute”. Un om providential, însă, scrie Petru Ursache, 
marcat de anul 1977, când, aderând la Chartä, mijeau „zorii unei 
legende” (1, 46). Fiindcă, ne reaminteşte însuşi Goma, la 7 mai 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 ue | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 228 


1977, odată cu destärarea forţată, provocând ruptura, el intra „în 
alt anotimp”. Și va încerca, neostoit, să ne descopere, de la dis- 
tantä, „pânzele freatice ale adevărului”. 

Refuzând sfatul lui S. Damian de a scrie „publicabil”, 
Dosariada Goma (cod ,,Bärbosul”) evidenţiază un potop de acuze 
si oprelişti şi o droaie de informatori sau cenzori zeloşi. 
Scritorimea (multi inşi amnezici, impostori, profitori) preferă 
neimplicarea, minimalizarea, compromiterea, „jocurile cu 
măşti”. Încât Goma rămâne, peste ani, un duşman, „neiertat”, un 
refugiat politic, promițând, la rându-i, neuitarea. 

Cândva, în anii ceausisti, era hărțuit, invitat la „discuţii, 
cerândui-se modificări pe manuscrisele depuse, „ungaristul”, cu 
doi ani de gherlă, livrând „lucruri de nescris” soi bucurându-se 
de fulminante succese editoriale (Gallimard, Suhrkamp, la 
Frankfurt) când „Paulică”, după detentia de la Rahova, devenit 
omul-legendă, va încredința scrisului numeroase mărturii despre 
„literatura concentraţionară”. Să ne amintim că Ostinato, o 
„scriere dosită” (1, 149), „un dar al închisorii” (1, 296) a fost 
taxat de „inevitabilul” Mihai Gafiţa drept „un roman duşmănos”. 
Predat editurii în 1966 sub titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă 
Ithacă, manuscrisul a zăcut în închisoarea sertarelor, „pregus- 
tând” — asemenea protagoniştilor — liberarea. Ceea ce surprinde 
în cazul Goma, ar fi, subliniază — îndreptățit — P. Ursache, 
absenţa analizelor profesioniste. O tentativă recentă, cea a lui 
Daniel Cristea-Enache, de pildă, e un semnal că recuperarea lite- 
rară se cuvine, grabnic, întreprinsă. Până atunci circulă o zvonis- 
tică înfloritoare, pigmentatä de orgolii şi suspiciuni (din ambele 
părţi). Eul märturisitor, „stors”, deseori, se revarsă pasional în 
pagină, propunând date ocultate ori dezvăluiri deranjante, încon- 
deindu-si, cu vervă, confrații: „barbii şi tituşii” (în ţară), diaspo- 
ra (färâmitatä, evident), eternul exilat (tradus, faimos, văzut mai 
încoace de „mioriţoşi” si de alţii drept un „antisemit fioros”) fiind 
mâhnit, lungă vreme, că nu avea cărți în româneşte. Că nu circu- 
la (ca autor) în propria-i ţară. Oferind şi informaţii „de şantier” 
(1, 105), jurnalele sale, „pe sărite”, discontinui, probează tocmai 
nevoia de dialog, intervenind corectiv, punând la punct diverşi 
memorialişti amnezici. Între timp, putem exclama, alături de d-na 
Magda Ursache: Habemus documentum. Deoarece, treptat, şi 
„Petru cel Mare” (Dumitriu) şi Sorin Toma, cel cu „opţiuni drep- 
te” şi memorie „tulbure” (ca să ne limităm la două exemple) sunt 
„recuperaţi” în adevărata lor prezenţă şi semnificaţie în epocă. 


x 


Gândite ca o dureroasă anamneză, erupție a unui eu hiper- 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 ue | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 229 


trofiat, „Scrisurile” lui Paul Goma exprimă pe un ton vindicativ- 
zgomotos partea sa de adevăr. „Taxat” în fel si chip, Goma — 
mereu egal cu sine — s-a bucurat de o receptare deformată. 
Risipind „afurisenii”, el a indignarisit lumea literară prevenindu- 
ne însă: „nu pot aştepta posteritatea să-mi dea dreptate”. Cu 
această mânie de vates neînțeles (cf. Gh. Grigurcu), în stiutu-1 stil 
repetitiv-imprecativ, împărtăşindu-ne temele, ideile şi of-urile 
care îl obsedează, prozatorul mărturisitor caută neobosit în 
memorie. Deviza sa este neuitarea: „nu eu am căderea să iert, eu 
am căderea: să nu uit”. 

Suspicios, inclement, în dezacord cu restul lumii, martorul 
Goma (ca diarist) se luptă cu lasitatea şi pasivitatea celor din Jur, 
cu biografiile lor cosmetizate / inocentate după ce au „slujnicit” 
regimul; în consecinţă, nu suportă avalanşa de poetisme şi nu 
agreează limba lui Esop ci spune pe şleau ceea ce ştie. O fi veni- 
nos din fire? O fi vreun evreu rus (Evremovici), plin de umoare 
schimbăcioasă, otrăvicios, vizitat de mania persecuției? Sau, 
poate, un agresiv veleitar lipsit de talent, pus la colţ, evitat, izolat 
de mediul nostru levantin-acomodabil, abandonat tactic la bursa 
relaţiilor (utile), risipindu-şi amiciţiile şi capitalul, stârnind ade- 
ziuni ŞI rejectări, trecut sub tăcere, supus embargo-ului sau atacat 
violent de holocaustologi? 

Cerând însă, dincolo de compromisuri, dezerțiuni, ipocrizii 
etc. o grabnică reconsiderare, anulând indistinctia dintre om şi 
operă. 

Născut în Mana-Orhei (2 octombrie 1935), Paul Goma debu- 
ta cu proză scurtă în Luceafărul barbist, spre sfârşitul anului 
1966, sub un titlu dat de redacţie (cumva premonitoriu): Când 
tace toba. Fiindcă „afurisitul de Goma”, de fibră contestatară, 
condamnând ezitările şi lasitätile co-breslaşilor s-a bătut „cu 
forurile” şi n-a tăcut. Editorial, Camera de alături (EPL, 1968) 
ar marca debutul propriu-zis. După scurta exaltare din august, 
„puşcărizatul” Goma, un „basarabean rătăcitor”, un ins „în plus” 
în propria-i ţară, hăituit, cunoscând experienţa solitudinii va 
scrie, cu hărnicie, împotrivindu-se castrării memoriei. Va trans- 
forma în „ficţiunile (sale) realiste” oglinda în instanţă morală 
(devenind „oglindibil”) şi va condamna vehement delatiunea, 
exersarea vasalităţii, calomniile şi vânzările, delirul dictatorial. 

Or, „Gomiţă” n-a cedat. Va fi, aşadar, izolat, evitat şi, mai 
apoi, expulzat (1977), „bucurându-se” de solidaritatea laşă a con- 
fraților. Si declanşând un teribil scandal politic. Cazul Ostinato, 
carte în traducere germană lansată la Târgul de la Frankfurt (edi- 
tura Suhrkamp, 1971) este prea bine cunoscut. Ascunzându-şi 
scrisul de „seci” (cum mărturiseşte), trimiţându-şi manuscrisele 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 ue | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 230 


peste hotare, transformând — fără voia sa — cărțile ivite în ne- 
româneşte în veritabile „delicte literare”, condamnând — din inte- 
rior — regimul, Goma reprezenta un simbol. Treptat, scriitorul a 
fost eclipsat de acţiunile disidentului, opunându-se fätis coabitării 
cu sistemul opresiv al comunismului oriental. Si blamând — prin 
atitudini tranşante — inactiunea, tăcerea ŞI „tremuriciul” scriitori- 
mii, celebrul nostru „aşteptatorism”, compromisurile unui neam 
amnezic, tranzactional şi, îndeosebi, reacţiile elitei, incapabilă de 
a se smulge din braţele „laşităţii majoritare”. Ori de a sfida con- 
semnul tăcerii. 

Cum iarăşi se ştie, în aprilie 1977, Goma a fost exclus din 
Uniunea Scriitorilor. Încât, pentru lumea scriitoricească, cazul 
Goma a devenit complexul Goma. Un mărturisitor al istoriei 
netrucate, Paul Goma era, observa V. Podoabă, „indicatorul pro- 
priei noastre vinovăţii”. 

Evident, după '89, alibiurile intelighentiei noastre (rezistenţa 
prin cultură) deveneau jenante pentru dilemioţi; vecinătatea lui 
Goma era inconfortabilă, „măştile eroice”, înmulţindu-se specta- 
culos, defilau în preajmă şi „detronarea” celui care luptase pe 
faţă, îngropat acum în tăcere ori calomniat, înjuriind vârtos, la 
rându-i, pe toată lumea, funcţiona ca un comandament implicit, 
reducând meritele sale la publicizare (prin scandal politic), opera 
fiind lipsită, chipurile, de suport axiologic. 

Dat „pe mâna exilului” (cum se lăudase generalul Pleşiţă), 
urmând a fi „halit”, Goma s-a confruntat cu virusul suspiciunii si, 
desigur, cu „braţul (lung) al Revoluţiei”. Trimis să-l lichideze, 
agentul securităţii Motu Haiducu s-a predat însă, lucrând în con- 
traspionajul francez (D.S.T.). lar Goma, torturat cu ameninţarea 
cu moartea, s-a răzbunat trimitändu-1 în neuitare prin depozituile 
sale beletrizate. Ciclul autobiografic, reconstituind odiseea stu- 
dentilor „ungarişti”, ororile marca Gh. Enoiu ori ale pomenitului 
Plesitä sub această deviză a crescut: Goma „nu vă va cruța de 
uitare”! 

În primii ani ai exilului, în neromâneşte, e adevărat; 
„haină străină”, cum zice, privatde „ecouri”. Dar şi după seismul 
decembrist când productele sale literare, puse eruptiv la îndemâ- 
na cititorului român nu sau bucurat de „o abordare normală” (2, 
132), de vreme ce el era prizat, în multe comentarii, doar pe latură 
militantistă, ca animator al Mişcării din 1977. Si taxat, în pofida 
„cantităţii de disperare” din proza „aşa-istă” , drept autor al unor 
scrieri 
„pişăcioase”. Încât nescriitorul-scandalagiu a fost, din nou, 
„carantinizat”, îndeosebi de către cei încondeiaţi cu vervă pam- 
fletară, Goma afirmând răspicat: „cine nu are memorie nu 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 231 


are dreptul la viitor”. 

„Exceptional poet al cruzimii”, observa I. Negoiţescu, întors 
din infern şi mânat de nerăbdarea „spunerii”, într-un limbaj saca- 
dat, străin de metaforitä, Goma nu a rostit adevăruri „pe 
jumătate”. Prudenta, autocenzura, limbajul esopic au făcut epocă, 
alimentând — în decor totalitar — epidemia romanescä a „obse- 
dantului deceniu”. Or, Goma s-a rostit „cu toată gura”, corectând 
proza „de curaj” într-o vreme în care producţia romanescă, 
plătind, totuşi, tribut infecției ideologice era, realmente, mai 
aproape de adevărul documentaristic, compensând o istoriografie 
lacunar-mincinoasä. 

Constatând,de pildă, că „despre Piteşti se tace”, semnatarul 
volumului Le Tremblement des hommes (editat de Seuil, în 
1979) şi la Humanitas, în româneşte (Culoarea curcubeului, 
1990), imediat retras, Goma şi-a asumat datoria de a scrie, ştiind 
că „nu poţi scrie doar cu talent”. „Piteştizarea” scriitorilor se 
manifesta şi prin simptomul „întrecenzurii”; neo-intelectualii / 
„culturrezistiştii” fluturau stindardul rezistenţei estetice asumân- 
du-şi / arogându-şi un nimb eroic. 

Repus în circulaţie, „recuperat” în avalanşă, suportând — cre- 
dem — o receptare excesiv politizată, Goma şi-a încheiat, astfel, 
exilul literar. Dar nu şi cel propriu-zis. Cărţile sale, cu accent 
autobiografic, vădesc o memorie prodigioasă şi dezvoltă luxu- 
riant oralitatea. „Respectul pios” (chiar dacă încălcat), cerut — de 
unele voci — pentru opozant, nu trebuie transferat — fără examen 
critic — scriitorului. Suspectat de a fi exploatat scandalul politic, 
vinovat, aşadar, de seducţie publicitară, prozatorul Goma dove- 
deşte — crede Vasile Baghiu — şi „excelenţă literară”. Alţii, dim- 
potrivă, consideră că, ţinut lungă vreme „sub obroc”, beneficiind 
de aura disidentei, scriitorul a fost umflat valoric. Oricum, con- 
tondentul Goma, punându-ne oglinda în faţă inconfortează; el ne 
arată cum suntem şi, firesc, diatribele lansate cu îndârjire veni- 
noasă i-au pus în cap „scriitoricimea”. Contemporanii ignari, 
elitarzii, „literatorii carpatini” s-au iritat în numele etichetologiei. 

Goma a fost supus antisemitizării, „smântânimea României” 
s-a dezläntuit şi „otrăviciosul” autor, provocat, a devenit, iute, 
incontrolabil (apud Monica Lovinescu). Folosind un limbaj vio- 
lent, divulgând indiscreţii, colecţionând amănunte picante şi 
jenante, Goma face figura unui „demolator”, ruinând pe bandă 
rulantă, prin portretizări negativiste, în aqua-forte, numeroase 
prestigil. 

Holocaustologii, editorii „ticăloşi” sunt puşi la zid sub tirul 
unei inclemente nevindecabile, hrănită de excese temperamenta- 
le şi pusee umorale. În replică, dacă nu va fi înconjurat de o 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 232 


„tăcere mortiferă”, scriitorul riscă a fi taxat, cu un diagnostic 
reluat, drept un veleitar lipsit de talent; şi suspectat că ar acuza un 
nefondat „delir de persecuție”. 

Goma, după noi, suferă însă de un deficit de generozitate; 
„excesul care deranjează” (cf. O. Șimonca) nu vine nicidecum 
din această direcție, îmbrăţişând tandru şi reuşitele confratilor. 

Un mare auditiv, narând istoria trăită sub interdicţia de a 
uita, cu experienţa detenţiei şi a şocurilor unei existente care îşi 
exorcizează amintirile, Goma doreşte să înregistreze totul. El se 
vrea un „dezvăluitor”, încât literatura sa, nutrită de o memorie 
fabuloasă, porneşte de la document. Spirit justiţiar, incomod, 
incisiv-radical, blamând ipocrizia breslaşilor şi culpa 
colectivă în care ne-am bălăcit, Goma — trecut prin supliciile 
izolării — ştie că „a fi scriitor înseamnă a nu minţi”. Încât 
grozăviile epocii trec, cu severitate şi sinceritate, în cărţile sale, 
dorite a fi o „criptă transparentă”. Chiar detentia pare / poate fi o 
„binevenită” documentare, prozatorul înregistrând cu minutie 
toate detaliile. Si livrându-le, apoi, febricitant, întrun nemilos 
rechizitoriu, dezvăluind indignat violențele universului concen- 
trationar, dezastrul moral, absenţa revoltei civice. 

Dar prozatorul Goma, un captiv al memoriei, refuzând să 
tacă ştie că Istoria se scrie „cu pana”. Nu pare capabil să 
părăsească tarcul biografic, cum cred unii? O biografie care, ciu- 
dat, pare „oprită” la borna 1977 şi care, „epuizându-se”, a provo- 
cat spaima unor comentatori, îngrijoraţi că epicul secretat, sub 
imperativ etic, redundant pe alocuri, de „scoica resentimentară” 
(cf. Marta Petreu) ar proba tocmai lipsa de imaginaţie a contro- 
versatului autor. Dar la Goma există nu doar coşmarescul univers 
concentrationar, golit de metafizică ci şi un „dincolo de dincolo”, 
vădind — chiar străin fiind de elanuri celeste, pe temeiul regresi- 
vităţii amniotice — o recuperare paradisiacă, reverii diurne, 
impulsul „fantasmării”. 

Totul însă pe temelia trăitului, să recunoaştem. În fond, 
copilăria basarabeană, aflând în rusismul calidor (v. Din calidor) 
un „punct de observaţie” (pridvorul — simbol întreţinând senti- 
mentul de siguranţă) ori Arta refugii, discutând soarta „basara- 
beţilor”, Petru Ursache şi „Omul din Calidor” (...) 


x 


Aliona Grati mi-a trimis un text de Diana Vrabie: 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 233 


PAUL GOMA SAU VOCATIA SUPRAVIETUIRII INTELEC- 
TUALE (PAUL GOMA: INITIERI ÎN TEXTUL LITERAR DE 
ALIONA GRATI) 


Diana VRABIE, doctor în filologie, conf.univ., la 
Catedra Literatură Română şi Universală, 
Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi 


Afirmația emblematică a scriitorului de la Mana: „Eu nu 
sînt un disident, eu sînt un scriitor. Şi punct...” are efectul 
tăişului de lance în acest univers al tăcerii ignorante sau a prea- 
spusului delirant, atunci cînd adevărul riscă să încurce „buna 
făcătură”. Or Paul Goma face parte din categoria acelor scriitori 
care au adunat toate ostilitățile posibile tocmai pentru că a 
încălcat acel tabu al tăcerii, contrariind profund sistemul politic 
al minciunii. În timp, s-au recunoscut meritele în calitatea sa de 
cel mai important disident român, de cea mai autorizată instanţă 
morală a societăţii româneşti, de cel mai infatigabil protestatar în 
confruntarea cu regimul comunist, dar s-a pus la îndoială cu 
insistenţă factura sa scriitoricească. Calificat mai întîi „scriitor 
fără operă”, apoi „scriitor fără talent”, sau în cel mai bun caz, un 
„memorialist”, autorul Alfabecedarului rămîne în continuare un 
teren prolific pentru fabulatule cu rădăcini securiste. Cum bine 
observă Ion Simut, principala acuză politică pe care ar fi dont 
Securitatea să o poată formula era că Paul Goma ar fi un trădător 
de ţară sau un conspirator. Cum nu avea probe şi argumente pen- 
tru aşa ceva, s-a mulţumit să vadă că este apreciat drept nul ca 
scriitor în presa literară. Rostul unor asemenea deprecieri publice 
Neînvăţind să-şi conserve capitalul de simpatie necesar pentru a 
fi recunoscut drept scriitor într-o epocă ingrată, disidentul român 
nu a renunţat niciodată la scris, creînd o literatură axată pe un tip 
particular de reacție la existenţă. „Nu sînt istoric, nici sociolog, 
nici om politic. (...) Sînt, întîmplător, scriitor. Acel animal care 
povesteşte ce ştie” — se defineşte ferm Paul Goma în deschiderea 
la mărturia din Le tremblement des hommes, sacrificînd toate 
celelate merite în numele condiţiei de scriitor. 

Învăluită fie într-un amplu fenomen de respingere neînte- 
meiată, fie într-o severă eclipsă, personalitatea literară a lui Paul 
Goma constituie unul din cele mai controversate cazuri din 
întreaga literatură română contemporană. În acest context, lucra- 
rea Alionei Grati, Paul Goma: inițieri în textul literar (Chişinău, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 234 


Editura Arc, 2011), apărută în mod semnificativ în colecţia 
„Cartea care te salvează” reprezintă un reper decisiv în (re)consi- 
derarea valorică a scriitorului Paul Goma. E de semnalat faptul că 
în cadrul aceleeaşi colecții au apărut lucrări dedicate operei lui 
L. Rebreanu, T.Arghezi, L.Blaga, I.Barbu ş.a. 

Depăşind grila deformatoare impusă de vanitätile sterile, 
nefăcînd mult caz din mina scriitorului de exclusivist în continuă 
ofensivă împotriva tuturor sau din orgoliul justitiar al acestuia, 
reprezentanţii generaţiei mai tinere (Raluca Lazarovici, Mariana 
Pasincovschi, Nina Corcinschi, Daniela Sitar-Tăut, Bogdan 
Creţu ş.a.) reuşesc să se apropie cu pasiune şi responsabilitate, de 
opera scriitorului, lăsînd la o parte tolbele cu prejudecăţi. Aş 
aminti în acelaşi context şi lucrarea Ancuţei Maria Coza, 
Paul Goma: scriitura disidentei (Editura Tipo Moldova, colecția 
„Academica”, laşi, 2011), care vine, alături de cea a Alionei 
Grati, ca o dovadă elocventă că adevărata reconstituire valorică a 
operei lui Paul Goma aparține noii generaţii. 

Dintre cărțile apărute în colecţia „Cartea care te sal- 
vează”, lucrarea Alionei Grati despre Paul Goma este cea mai 
temerară. Pentru că a vorbi astăzi despre scriitorul Paul Goma, un 
autor incomod, pus nejustificat, dar extrem de zelos în paranteze, 
este un act curajos, venit doar din dăruire. Autoarea îşi asumă, 
prin urmare, gestul vertical de a vorbi cu cărțile pe faţă despre 
creația acestui basarabean renegat de adepţii conspirației tăcerii 
impuse de partid. Mai mult, cu talentul profesorului experimen- 
tat, ne propune o formulă didactică în care Goma să fie „gustat” 
şi de către „elevi, studenţi, profesori”. 

Aplecată acribios asupra operei scriitorului de la Mana, 
Aliona Grati denotă prin prezenta lucrare nu doar dorinţa de a 
pătrunde în universul ideatic al creației acestuia, ci relevă o 
adevărată fascinatie pentru personalitatea culturală a lui Paul 
Goma. Această pasiune se reflectă în publicaţiile ce au precedat 
şi au pregătit, în egală măsură, prezenta apariție editorială 
(„Din calidor”de Paul Goma. O altă imagine artistică a basa- 
rabeanului, în „Studia Universitatis „Petru Maior”, Philologia”, 
V.9, 2010; Concert pentru orgă. Biblioteca Paul Goma, în 
„Metaliteratura”, nr.5-6, 2010; Romanul ca lume postBabelică, 
Chişinău, 2009 etc.). 

Suplă, compactă, cartea oglindeşte reflexiile unei nece- 
sitäti ființiale, ilustrativ în acest sens fiind titlul întiiului capitol: 
Nevoia cunoaşterii lui Paul Goma. A cunoaşte creaţia lui Paul 
Goma reprezintă pentru autoare o necesitate imperioasă, pe care 
încearcă să o motiveze cu argumentele criticului implicat în actul 
cercetării minutioase: „Cunoaşterea lui Paul Goma este un impe- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 235 


rativ al zilei, care trebuie realizat la modul serios şi plenar, deoa- 
rece creaţia acestui scriitor este una din şansele noastre de a intra 
în contact şi în rezonanţă cu literatura (post)modernä” (p. 5). Din 
întreg capitolul se desprinde nevoia realizării unui act justitiar, 
autoarea aderînd involuntar la ceea ce Vladimir Tismăneanu, 
numeşte o etică a neuitării, şi, completăm, a reconsiderării. 
Astăzi mai sîntem situaţi, trebuie să recunoaştem, sub semnul 
acelei urgente universale a memoriei. Exegeta vede în problema 
receptării adecvate o chestiune urgentă, capitală, afirmînd că Paul 
Goma este „un inconfundabil romancier cu care ieşim în Europa” 
(p. 6). 

Parcurgînd o operă impresionantă, Aliona Grati ajunge la 
concluzia că autorul  Bonifaciei este un scriitor nedreptăţit. 
Altminteri, toate ediţiile româneşti ale cărților semnate de Paul 
Goma au tiraje mici, de maxim 1500 de exemplare şi sînt precar 
distribuite. În programele şcolare, opera lui Paul Goma îşi face 
loc cu multă dificultate. Mai mult, critica excesiv de aspră a con- 
temporanilor nu porneşte adesea de la valoarea operei, ci de la 
atitudinea ireverenţioasă a scriitorului din publicistica şi memo- 
rialistica sa. Înainte de a fi blamat, (re)negat, sancţionat, contes- 
tatarii săi ar trebui să facă efortul depăşirii propriilor orgolii, 
înfrîngîndu-şi constiintele vinovate şi să ia, vorba lui Ion Simut, 
„O pauză firească de lectură”, aplecîndu-se cu temeinicie asupra 
cărților sale, care, nu în mod întîmplător au fost traduse în pînă 
peste cinci limbi pînă la ora actuală. 

O sinteză extrem de elocventă este oferită de autoare în 
capitolul următor, Profilul scriitorului. Sînt selectate reperele bio- 
grafice esenţiale care au contribuit decisiv la formarea persona- 
lității lui Paul Goma, întrucît ele vor influenţa pregnant opera de 
mai tîrziu. Se prezintă matricea basarabeană a scriitorului, satul 
Mana din „Basarabia rainică”, peregrinările familiei Goma 
(sugestiv surprinse de scriitor în capitolele romanului 
ArtaRefugii: 1. Ne mutăm, 2. Ne-am mutat, 5. lar ne mutăm etc.), 
sinuoasa activitate desfăşurată în ţară de către prozator şi se evi- 
dentiazä statutul de disident al acestuia. În paralel, sînt trecute în 
revistă primele creaţii literare şi se semnalează trecerea de la 
proza scurtă la roman. Este relevată importanţa gestului de ade- 
rare a scriitorului la Charta 77 în anii totalitartismului, urmat de 
perioada de detenție şi domiciliul forţat. O atenție deosebită 
acordă autoarea anilor petrecuţi de scriitor la Paris, cînd acesta 
devine un veritabil simbol al disidenţei. Nu este trecută cu vede- 
rea nici controversata perioadă de după 1997, cînd scriitorul îşi 
publică primele trei Jurnale, trezind antipatia contemporaneităţii, 
ce s-a extins ulterior dinspre scriitor spre opera lui, devenind vic- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) 5 g 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 236 


tima unei contestări drastice. Nu putem să nu reținem rigoarea cu 
care exegeta reconstituie principalele etape din biografia spiri- 
tuală a lui Paul Goma, insistînd pe activitatea literară a acestuia 
în ţară şi în exil. Autoarea reuşeşte să propună o imagine sintetică 
asupra unui univers uman căruia îi validează existenţa în subtile 
interpretări. 

Paul Goma este abordat de către Aliona Grati ca un scrii- 
tor prolific, care s-a exprimat în mai multe genuri şi specii litera- 
re: roman, proză scurtă, eseu, memorialistică, publicistică etc., 
remarcîndu-se disponibilitatea acestuia pentru experimentärile 
postmoderniste ale aşa numitului gen hibrid (jurnalul unui jurnal; 
romanul-memoriu;, romanul-roman etc.). 

În secvenţa Universul tematic al creației autoarea contabi- 
lizează temele predilecte ale celui care s-a opus tentativei de asa- 
sinat a spiritualităţii româneşti: detentia intelectualilor, îngrădirea 
drepturilor omului, stalinizarea României, proletcultismul, cu 
alte cuvinte chiar temele tabuizate, despre care Paul Goma se 
pronunţă în scrisoarea deschisă către Heinrich Böll, scriitorul 
german laureat al premiului Nobel şi, pe atunci, preşedinte al Pen 
Clubului Internațional, scrisoare difuzată de repetate ori la 
„Europa liberă” şi publicată în revista românească pariziană 
„Ethos”, nr. 2, din 1975. 

Autoarea oferă o clasificare a creaţiei lui Paul Goma în 
funcţie de tema dominantă, pornind, după cum susţine, de la 
sugestiile scriitorului însuşi: I. Ciclul autobiografic. II. Romanele 
şi cărțile de mărturie despre universul carceral românesc. 
III. Cărți cu subiect basarabean. IV. Romanele „cu femei şi des- 
pre femei”. V. Dicţionarul. VI. Alte cărți ce conțin mărturii si 
discuții pe orice temă anunţată de Paul Goma în celelalte lucrări. 
VII. Jurnalele. Clasificarea descumpäneste, dovedindu-se pe alo- 
curi tautologică, întrucît aspectul autobiografic se regăseşte în 
toate scrierile lui Paul Goma, fiind greu de disociat între filonul 
autobiografic şi restul operei. O delimitare între Jurnale (Jurnal 
pe sărite, Jurnal de căldură mare, Jurnal de noapte lungă, Jurnal 
de apocrif, Jurnalul unui jurnal, Alte jurnale, Jurnal 1999-2011) 
şi restul operei (constituită de o diversitate de romane distribuite 
pe palierele imaginaţiei epice, extinse de la autobiografic la fic- 
tiv şi viceversa) se dovedeşte necesară. Realitatea estetică a pro- 
zei lui Paul Goma nu este uniformă, nici tematic, nici stilistic, şi 
de aceea o examinare sintetică profund comprehensivă se dove- 
deşte inevitabilă. 

În capitolul Concepţia asupra literaturii exegeta constată 
lipsa unui program aparte al scriitorului, reținînd reflecţule 
metaliterare, dispersate în confesiunile sale, în măsură să releve 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) 5 g 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 237 


cel mai bine concepţia estetică. „De foarte multe ori însă, pentru 
a-şi defini concepţia despre literatură, scriitorul apelează la ştiinţa 
muzicală, aşa încît noţiuni ca ostinato, fuga, contrapunct, 
passacaglia, ciaconna, corelate cu cele menite a exprima ars 
poetica, apar cît se poate de fireşti” (p.14) , constată cu justete 
Aliona Grati. 

Adunate sub umbrela unor fluvii tematice prolifice, cum ar 
fi copilăria mirifică, refugiul dramatic, universul concentrationar, 
iubirea pentru femeie şi romanul limbii române fictive, cele cinci 
romane (Din calidor; Arta reFugii; Ostinato; Bonifacia; 
Alfabecedar) sînt cercetate cu mult rafinament în următoarele 
capitole. Analizele realizate de Aliona Grati vizează cu 
precădere romanele scriitorului, deoarece ele reprezintă sectorul 
cel mai important al creației acestuia. Intitulată modest, Paul 
Goma: initieri în textul literar, cartea este, în mod indiscutabil, 
mai multe decît o simplă iniţiere. Altfel cum am explica comple- 
xa formă literar-muzicală prin grila căreia autoarea interpretează 
romanul Ostinato, spre exemplu: „Cuvîntul ostinato înseamnă în 
italiană „cu încäpätinare” (...). În terminologia muzicală, ostinato 
constituie basul care repetă acelaşi desen muzical într-o lucrare 
polifonică (basso ostinato). Împreună luate, aceste dimensiuni — 
ideea de insistenţă tematică şi tehnica muzicală — sînt propice 
pentru un foarte ingenios experiment literar: supunerea formei 
ostinato conţinutului care transpune infernul închisorilor comu- 
niste” (p. 44). 

Scriitorul impune în naratiunile sale o formulă epică apar- 
te, axată pe o experienţă autobiografică traumatizantă. De aici 
apropierile dintre roman şi genul autobiografic: memorii, auto- 
biografie, jurnal intim. Romanele semnate de disidentul român au 
o importantă valoare documentară, alcătuind memoria unui timp 
infernal. „Scrisul lui a făcut apel la neuitare” (Bedros 
Horasangian), reflectînd o conştiinţă gata să se sacrifice. Aproape 
toate cărțile lui Paul Goma sînt scrise cu propria viaţă, declanşînd 
o adevărată ofensivă împotriva uitării vinovate. „Viaţă mea este 
memorie”, se confesează Paul Goma, practicînd o terapie a 
memoriei, cu disperarea revoltei şi sentimentul opresiv al 
infernului existenţei. 

Flexibilă în abordarea registrelor, Aliona Grati optează 
pentru structurarea diferențiată a capitolelor, fără a avea mania 
unor nuclee identice, altminteri greu de imaginat în cazul dat. 
Astfel, dacă în Arta ReFugii este cercetată drama refugiatului, 
"începutul unui exil perpetu”, în Bonifacia se urmăresc 
„proiecţiile eternului feminin şi poezia deliciilor senzoriale” etc. 
Scrise cu discernămînt şi aplicaţie, convingător şi reconfortant, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 ue | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 238 


paginile din aceste secvenţe ne invită la o decodare personală, în 
scurt, la o (re)lectură participativă. Paralel, pentru a conferi o 
relativă coerenţă didactică, autoarea îşi orientează demersul 
investigativ în cadrul fiecărui capitol spre reperele indispensabi- 
le abordării literare: geneza, temele şi semnificațiile, compoziția 
şi tehnicile narative, personajele, stilul şi limbajul etc. Abordînd 
o perspectivă critică echilibrată, înarmată cu rigoarea cercetă- 
torului avizat, dar şi a inteligenţei puse în joc, autoarea propune 
un adevărat demers hermeneutic de identificare a temelor şi moti- 
velor recurente, a personajelor şi problematicii ideatice, aratin- 
du-se atentă atît la nivelul informaţiilor, cît şi la nivelul nuantelor 
interpretării. Totodată, fiecare capitol este însoțit de un dispozitiv 
practic, menit să faciliteze buna receptare a creaţiei. 

Bibliografia critică din finalul lucrării sintetizează cele 
mai recente abordări ale operei lui Paul Goma, reflectind totodată 
şi implicarea echipei redactionale a revistei „Metaliteratura” în 
bpromovarea creaţiei acestui scriitor în care se mai poticnesc 
numeroase spirite anemice. 

Dincolo de competentele analize de text, lucrarea are 
menirea de a readuce în actualitate opera unui scriitor-militant, 
care a avut curajul să se opună deschis sistemului, trecînd prin 
închisorile comuniste de la Jilava şi Gherla. Prin tot ce realizează, 
autoarea urmăreşte să construiască un profil; analiza operei lite- 
rare urmînd acestei identificări a scriitorului. Poate că, în primul 
rînd, dincolo de analizele pertinente, Aliona Grati a dorit ca aces- 
te pagini să constituie un îndemn la re-descoperirea unei opere. 
Prin ipostazierea scriitorului în protagonistul propriei opere, 
autoarea denotă harul artei subtile a portretizării. 

Scrisă din afinități elective, cu multă pasiune şi dintr-o 
vizibilă dorinţă de a se solidariza cu un scriitor nedreptăţit, cartea 
Alionei Grati vine sa certifice marca unui spirit elevat şi a unei 
sensibilităţi creatoare, denotind eleganța unei erudiții literare 
superioare. Capacitatea de transcendere, de reducere la esențial, 
modalitatea critică existenţială, densitatea informației fără riscul 
transformării într-o materie amorfă, constituie calităţile prezentei 
lucrări. 

Paul Goma: initieri în textul literar reprezintă, astfel, o 
elocventă ilustrare a modalităţii critice de explorare existențială, 
oferind totodată o adevărată desfătare intelectuală. Prin reconsi- 
derarea valorică pe care o întreprinde, cartea se înscrie în seria de 
acţiuni de „restituire” culturală a operei lui Paul Goma (...) 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 239 


Miercuri 1 august 2012 


Filip mi-a aranjat “viitorul” jurnalului, astfel încât să-l doar 
completez. Cu ce, Dumnezeule Mare? 


Îmi petrec timpul privind la Londra. Parc-as fi frantuz din 
timpul Ocupaţiei germane, numai că acela trăgea cu urechea, nu 
cu ochiul. 


Vineri 3 august 2012 


Tot mai rău. Echilibrul. Vederea mi-a slăbit. Si auzul. 
Dar nu ne-nespăimântăm noi, comuniştii. 


Miercuri 8 august 2012 


Jurnalul lui Lis publică opinia următoare: 
"dan ionescu - iulie 31st, 2012 at 12:54 

Prin marginalizarea lui Paul Goma românii au pierdut din 
startul prezumtiv-optimist al loviturii din 1989. În ianuarie, atun- 
ci, în 89, când rahati precum Mazilu şi Iliescu făceau furori, când 
păduchele Dinescu sâsâia ca o cobră caramitrată, când ni se arăta 
dezblănita pisică monarhistă, în fruntea ţării trebuia adus pe braţe 
Paul Goma. Ca preşedinte cu trecutul în regulă. Am preferat să 
respirăm băşinile securiştilor. Acum e zaveră mare şi nu se ştie 
cine, cum şi de ce se bate. Încă nu e târziu să vină Paul Goma în 
locul acestor derbedei. 

În fine, ICR a trecut în subordinea Senatului. Căcatul de 
Patapievici îşi va da demisia, dar numai după o anume “contabi- 
litate”. Să acopere urmele. Acest agent şi cu tuterul său Mihäies, 
deja au început să aibă feţe de zebră de Rahova. Se vor aduna cu 
toţii în latrina “dreptei”, MRU, Neamţu şi alte “caricaturi 
fasciste.” 


x 


A murit Michel Polac. Spre deosebire de ceilalți români, mie 
mi-a plăcut de la început. I-am câştigat încrederea, iar emisiunea 
cu noi a fost o reuşită. Monicii îi ziceau “comunistul ăla” (mai 
mare râsul: Ierunca fusese trotskist). 

Laudele... funebre mi-au provocat îndoieli. Multi dintre 
bocitorii actuali, în urmă cu un deceniu îl atacau cu delectare. 

Sä-1 fie tärâna uşoară. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 240 


Vineri 10 august 2012 


Privesc la Londra. Am fost câteva zile, în 1978, dar nu 
mi-a rămas mare lucru - eram şi bolnav. 

Acum că e Olimpiadă, ca privitor am şi eu “preferinţe”. 

Pe ţări. 

În primul rând, România Mare - adică şi Basarabia: 

Numai că pe basarabeni (mai ales basarabence) trebuie să-i 
ghicesc, după nume: ca alergătorul pe 3 000 m. obstacole. 

Îl cheamă Lukianov, dar sunt eu sigur că ăsta e numele de la 
mama lui, ori rusificarea lui Luchian? 

Apoi o fată - una uriaşă, baschetbalistă, Vieru: poartă nume 
românesc, dar e prea brutală ca să fie... basarabeancă, doar dacă 
joacă şi ea în America. 

Apoi una: Popescu - o atletă, care nu s-a calificat. 

În al doilea: ţara în care mi-am petrecut jumătate din viaţă : 
Franţa. 

În al treilea: Polonia. N-am fost în Polakia, nu cunosc mulţi 
polonezi, dar are singurul imn - de stat - care mă împresionează. 

Nu e destul? 


Luni 13 august 2012 
I-am scris lui Flori să-mi explice anume “subtilitäti” ale 
pensiei. Am impresia că o să-mi pierd timpul cât mi-a rămas, 
cerind explicaţii. 
Marţi 14 august 2012 
Ziua Anei. 


Luni 20 august 2012 


Ieri m-a vizitat Ovidiu Nitoi. A venit cu un grup de excur- 
sionişti. A dat şi pe le mine şi bine a făcut. 


Marţi 21 august 2012 
Editura Lumina de la Chişinău mi-a cerut permisiunea de a 


mai trage încă 2 000 exemplare din... Caliodor, cum - din 
greşeală (fericită) 1-a zis Aliona. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 9] 
02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 241 


21 August 2012, ora 06:58 Din Timpul, editia print 
Cine la Chişinău se teme de Paul Goma? 


Acum vreo doi ani, la Chişinău, se vorbea ca despre un fapt 
împlinit despre acordarea cetăţeniei R. Moldova lui Paul Goma. 

Apoi, nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, certitudinea a dispărut, 
ca după o scurtă perioadă de incertitudine să se transforme într- 
o nouă certitudine, de data aceasta definitivă (cel putin pentru 
unii). S-au invocat „obstacole juridice”, apoi nişte supărări de 
mahala, pe care se ţine toată moralitatea Chişinăului politic. 
Faptul - ruşinos în sine, descalificant pentru democraţii care se 
află azi la conducerea R. Moldova - rămâne fapt (istoric): 
Chişinăul oficial a refuzat să-i acorde scriitorului Paul Goma, şi 
familiei dumisale, cetăţenia R. Moldova. Prima întrebare care 
apare în legătură cu aceasta e următoarea: cine la Chişinău se 
teme de Paul Goma? Să fie vorba cu adevărat despre „obstacole 
legislative”, care nu pot fi depăşite, sau despre altceva? 
Repunerea lui Paul Goma în drepturile lui cetăţeneşti fireşti - or, 
problema trebuie pusă anume în acest mod! - nu mai e o ches- 
tiune de legislaţie, ci de morală. Să condamni simbolurile şi cri- 
mele comunismului, dar să nu-i acorzi lui Paul Goma cetăţenia 
pe care a pierdut-o din cauza comunismului, înseamnă că în R. 
Moldova se întâmplă ceva extrem de grav. Există un om care, 
conform Constituţiei R. Moldova, nu numai că are dreptul, dar e 
si obligat, ca domnitorul din povestirea lui Creangă, să särute 
obrazul scuipat de boierul hiclean. Numele acestui om e Nicolae 
Timofti”. 

Un articol de: Constantin Tänase 


Comentarii: 

- Alexei Tighineanu 

"Paţani de treabă sionişti (cu influenţă asupra fondurilor 
alocate Moldovei) i-au "recomandat" lui Gimpu (pe atunci 
preşedinte) să nu-l primească fiindcă Goma e mare antisemit. 
S-apoi Goma spune adevărul verde-n ochi...cui asta trebuie acum 
în situația delicată AIE-2??? 

- Întrebarea este daca Paul Goma ar accepta cetăţenia aces- 
tui anachronism Republik off Molotdova” ? 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 9] 
02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 242 


Miercuri 22 august 2012 


22 August 2012, ora 06:38 Cititorii au reacționat... 

"Cetăţenie lui Paul Goma! 

Suntem întru totul pentru ideea lui Constantin Tănase de a 1 
se acorda lui Paul Goma şi familiei sale cetăţenia R. Moldova. 

Considerăm că în felul acesta s-ar şterge, măcar în parte, o 
pată de pe obrazul naţiunii române. Vina că un scriitor 
excepțional şi un anticomunist de o intransigentä exemplară 
poartă de atâtea decenii stigmatul de „apatrid” o împarte, credem, 
în egală măsură clasa politică (de pe ambele maluri ale Prutului) 
si o anumită elită intelectuală antrenată în jocurile unei oculte 
internaţionale de orientare neocomunistă. 

Este momentul ca preşedintele Nicolae Timofti să demons- 
treze adevăratul său patriotism şi independenţa sa faţă de inter- 
esele meschine de partid şi jocurile politice dubioase şi să recon- 
firme, oficial, printr-un decret prezidenţial, ceea ce Paul Goma 
adevereşte prin cuvintele de foc ale scrierilor sale. Scriitorul care 
aparține cu trup şi suflet pământului unde a văzut lumina zilei şi 
pe care acum şapte decenii o istorie ingrată l-a rupt şi l-a aruncat 
într-un exil al , destäratului” trebuie repus de urgenţă în drepturi- 
le sale cetăţeneşti fireşti. 

După adoptarea Legii despre interzicerea simbolurilor comu- 
niste, un asemenea gest va avea semnificația primului pas de 
reparaţie reală a faptelor de injustitie lăsate în urma sa de totali- 
tarismul sovietic. 

Facem apel către uniunile de creaţie, redactiile mass-media, 
colectivele de pedagogi, medici, către toţi oamenii care nu sunt 
indiferenți faţă de valorile nationale să susțină această inițiativă 
cu mesaje (scrisori, telegrame) adresate direct Preşedintelui 
Nicolae Timofti sau redacţiei TIMPUL. 

Membrii Sectorului de Literatură Română Contemporană al 
Institutului de Filologie al AS: Andrei Ţurcanu, dr. hab., şeful 
sectorului; Mihail Dolgan, dr. hab., academician; Nicolae 
Biletchi, dr. hab., membru corespondent al AS; Ion Ciocanu dr. 
hab.; Alexandru Burlacu, dr. hab.; Aliona Grati, dr. hab.; Timofei 
Roşca, dr. hab.; Nina Corcinschi, dr.; Grigore Chiper, dr.; Felicia 
Cenuşă, dr.; Claudia Matei, dr.; Viorica Zaharia, dr.; Vitalie 
Raileanu, Felicia Popa”. 


Luni 23 august 2012 


„Viaţa e grea, nu cocoloşeşte pe nimeni. Să nu spui despre 
nimic că nu e treaba ta”. Scrisoare pentru fiică: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 243 


Pe 8 iunie 1950, la nouă luni după ce a fost arestată de poliţia 
secretă cehă pentru că ar fi condus un complot împotriva regi- 
mului comunist, Milada Horakova (politician) a fost găsită vino- 
vată de „înaltă trădare”. A urmat un proces transformat în show 
de radio (a fost transmis în direct la radio), în timpul căruia 
Horakova şi-a păstrat atitudinea sfidătoare. 

Pe 27 iunie, în ciuda strigătelor de protest internaționale din 
partea unor personalităţi precum Albert Finstein sau Winston 
Churchill, Milada Horakova a fost executată la închisoarea 
Pankrac din Praga. 

În noaptea de dinaintea execuţiei, Milada Horakova 1-a scris 
o scrisoare fiicei sale de 16 ani. 

În 1991, preşedintele Vaclav Havel a decorat-o pe Horakova 
post-mortem cu Ordinul Tomas Garrigue Masaryk. 


Scrisoarea pe care Horakova a redactat-o 
pentru fiica ei: 

“Dumnezeu a binecuvântat viaţa mea de femeie prin tine. 
Aşa cum tatăl tău a scris într-o poezie când se afla în închisoare, 
Dumnezeu ni te-a dat pentru că ne-a iubit. Alături de dragostea 
pe care mi-a dat-o tatăl tău, tu eşti cel mai de preţ cadou pe care 
l-am primit de la Destin. Cu toate acestea, Providența mi-a 
plănuit viaţa în aşa fel încât nu am apucat să-ţi împărtăşesc tot ce 
aveam în minte şi suflet pentru tine. Motivul nu este că te-am 
iubit puţin. Te iubesc la fel de mult şi de pur cum orice mamă îşi 
iubeşte copilul. Dar am înţeles că scopul meu este să mă asigur 
că viaţa ta şi a altor copii va deveni mai bună. 


“Am fost nevoite să trăim separat pentru foarte multă vreme. 
Şi acum este a doua oară când Soarta ne desparte. Să nu fii spe- 
riată şi supărată pentru că nu mă voi mai întoarce. Învätä, copilul 
meu, că viaţa este o chestiune serioasă. Viaţa e grea, nu coco- 
loseste pe nimeni şi pentru fiecare mângâiere pe care o primeşti 
de la Ea, primeşti apoi zece lovituri. Să te obişnuieşti cu asta 
repede, să nu laşi lucrul acesta să te învingă. Decide să lupti. Ai 
curaj şi scopuri clare şi vei câştiga lupta cu viaţa. 


“Ştiu că sunt multe lucruri confuze pentru tine acum şi că ai 
vrea să-mi pui multe întrebări. Într-o bună zi, probabil că te vei 
întreba de ce mama ta, care te-a iubit atât de mult, a gestionat pro- 
blema vieţii într-un mod atât de bizar. Poate că tu vei găsi o 
soluție mai bună. Bineînţeles, acest lucru nu se va întâmpla decât 
dacă vei şti foarte multe lucruri. Nu numai din cărţi, în primul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 244 


rând de la oameni. Învätä de la toată lumea. Treci prin lume cu 
ochii deschişi şi ascultă nu numai durerile şi interesele tale, dar şi 
pe cele alte altor oameni. Să nu spui despre nimic că nu e treaba 
ta. Nu, totul trebuie să te intereseze, trebuie să compari, să com- 
pui fenomene individuale. Omul nu trăieşte singur pe lume. (...) 

“Fii conştientă de acest lucru mai mult decât am fost eu: 
abordează totul în viaţă în mod constructiv — fereşte-te de nega- 
rea inutilă — nu de orice negare, pentru că oamenii trebuie să se 
opună Răului. 


“Să ştii să-ţi organizezi scara valorilor bine nu însemnă 
numai să te cunoşti pe tine bine, dar şi să cunoşti caracterele 
oamenilor din jurul tău, să cunoşti viaţa cu trecut, prezent şi vii- 
tor. Înseamnă să ştii, să înţelegi. (...) 


“Examinează, gândeşte, critică şi, cel mai important, criti- 
că-te pe tine. Să nu-ţi fie ruşine să recunoşti un lucru atunci când 
realizezi că e adevărat, chiar dacă cu puţin timp în urmă spuneai 
că nu e adevărat. Să nu-ţi fie teamă să-ţi exprimi părerile. Când 
ajungi la concluzia că ai dreptate, trebuie să te lupti pentru 
părerea ta, să fii pregătită să mori pentru ea. 


“Cum spunea Wolker, moartea nu e un lucru rău. Dar evită 
moartea sistematică care are loc atunci când oamenii se 
îndepărtează de viaţa reală şi de ceilalți oameni.(...) 


“Trebuie să-ţi găseşti calea. Caut-o singură şi nu lăsa nimic 
să te oprească, nici măcar amintirile despre mama şi tatăl tău. (...) 
Învață să iubeşti munca. Orice muncă, dar să o faci bine. 

Să nu-ţi fie teamă de nimic şi totul va fi bine. 


“Nu uita de dragoste în viaţa ta. Dacă soarta te va ajuta, vei 
găsi pe cineva cum a fost tatăl tău, o persoană al cărei drum va 
fuziona cu al tău. Vorbesc despre dragostea fără de care nu poţi 
trăi fericit. Să nu färâmitezi niciodată dragostea, învaţă să o 
dăruieşti cu adevărat. (...) 


“Am aflat că înveţi bine la şcoală şi că vrei să-ţi continui 
studiile. Am fost foarte mulţumită. Chiar dacă, într-o zi, vei fi 
nevoită să să abandonezi şcoala şi să muncesti, nu te opri din 
învăţat şi studiat.(...) 


“Nu cere foarte mult de la viaţă, dar stabileşte-ţi obiective 
înalte. Nu se exclud una pe cealaltă.(...) 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 245 


“Janiko, ai grijă de bunicul Kral şi de bunica Horakova. 
Inimile lor bătrâne au nevoie de consolare. Vizitează-i des şi lasă- 
1 să-ţi povestească despre tinereţea mamei şi a tatălui tău, ca şi tu, 
la rândul tău, să le-o poţi povesti copiilor tăi. Numai aşa un om 
poate deveni nemuritor. Aşa vom continua noi prin tine. 


“Şi încă un lucru, alege-ţi prietenii cu grijă.(...) 


“Îţi sărut părul, ochi şi gura. Te mângâi şi te tin în braţe 
(te-am ţinut atât de puţin în braţe). Voi fi mereu lângă tine”. 


Marţi 28 august 2012 
Azi ar trebui să se petreacă minunea. 
Miercuri 29 august 2012 
Azi s-a petrecut minunea. Mai corect: minunicuta. 
Joi, 30 august, 2012 


Ultima zi din august. 
Să vedem ce zice septembrie. 


Vineri 31 august 2012 
Historia, iunie 2012 


Witold Pilecki a luptat în trei războaie şi, în 1940, s-a oferit 
voluntar să se lase capturat de nemți pentru a merge la Auschwitz, pen- 
tru a transmite de acolo informaţii Rezistenței poloneze. După război, 
Pilecki ar fi trebuit să devină erou naţional; în schimb, a fost executat 
pentru că s-a opus noului regim comunist. Astăzi, aproape şapte dece- 
nii mai târziu, autorităţile poloneze îi caută rămăşiţele, scrie Der 
Spiegel. 

Vara aceasta, Institutul Memoriei Naţionale din Polonia 
(IMN) a început săpăturile într-un colţ al cimitirului Powazki din 
Varşovia. E un colţ retras, departe de mormintele ostentative ale 
celor înmormântați ca eroi naționali. Arheologii au găsit aici mai 
multe oase şi un număr mare de cranii ce prezintă urme de 
gloanţe. 

Cei mai faimoşi poeţi, gânditori şi disidenti ai Poloniei sunt 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 246 


înmormântați aici, la Powazki, un cimitir care impresionează prin 
monumentele de marmură. Powazki a devenit un fel de Pantheon 
al Varşoviei, însă cimitirul ascunde şi un secret macabru. 

Experții din cadrul INM, un institut care se ocupă cu cerce- 
tarea şi comemorarea suferințelor poporului polonez în timpul 
celor două dictaturi, nazistă şi comunistă, caută la Powazki 
rămăşiţele victimelor regimului comunist. 

Specialiştii cred că vor găsi în urma acestor săpături 
rămăşiţele a circa 100 de victime. Aproape 30 dintre ele sunt pre- 
supuşi criminali de război împuşcaţi în închisoarea Mokotów din 
Varşovia între 1948 şi 1956. Însă restul sunt polonezi care s-au 
revoltat împotriva dictaturii impuse de Stalin. Aceştia erau de 
cele mai multe ori arestaţi şi apoi împuşcaţi în urma unui simula- 
cru de proces, iar rudele lor nu aflau decât mult mai târziu (dacă 
aveau noroc să afle ceva) de moartea lor, însă nu li se spunea 
unde fuseseră înmormântați. 


Andrzej Pilecki, un bătrânel vioi în vârstă de 80 de ani, i-a 
însoțit pe experții de la INM la cimitir în ziua săpăturilor. A venit 
pentru a oferi material pentru un test ADN, deoarece specialiştii 
cred că vor găsi acolo şi rămăşiţele tatălui său, Witold. „Voi fi 
fericit dacă voi putea în sfârşit să aprind o lumânare aici”, a 
mărturisit Andrzej Pilecki. 


Voluntar la Auschwitz 

Witold Pilecki reprezintă un caz special între ceilalţi eroi 
înmormântați la Powazki. Căpitan de cavalerie, el a fost martor la 
toate tragedule trăite de polonezi în secolul XX. A luptat pentru 
Rezistenţa Poloneză în timpul ocupaţiei germane şi s-a oferit să 
se lase deportat la Auschwitz pentru a aduna informații privind 
crimele săvârşite de nazişti acolo. Însă după război, a fost execu- 
tat pentru „spionaj” împotriva noului regim si a fost, probabil, 
înmormântat în groapa comună unde a venit, 65 de ani mai târ- 
ziu, fiul său. 

Witold Pilecki s-a născut în 1901 la Olonets, o regiune aflată 
astăzi în Rusia. Pe vremea când era încă la şcoală, la Vilnius, s-a 
alăturat soldaţilor polonezi care luptau pentru renaşterea ţării lor. 
În 1920, a luptat împotriva ruşilor în războiul polono-sovietic. 
După război, Pilecki s-a întors în Skurcza, satul din Polonia de est 
în care locuiau părinții săi. Când armata germană a invadat ţara 
în 1939, Pilecki s-a întors în armată şi a participat la luptele 
împotriva nemților. Ulterior, după semnarea pactului sovieto-ger- 
man şi împărțirea Poloniei între cele două mari puteri totalitare, 
Pilecki a intrat în mişcarea de rezistenţă. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 247 


În timpul regimului nazist, nimeni nu ştia cu exactitate ce 
anume se întâmpla la Auschwitz, lagărul de concentrare aflat pe 
teritoriul Poloniei, însă membrii Rezistenței aveau anumite 
bănuieli. Pentru confirmarea acestor bănuieli, în septembrie 
1940, Pilecki s-a lăsat prins în timpul unui raid pentru a fi dus la 
Auschwitz. Avea să strângă informaţii într-un raport — aşa-zisul 
Raport al lui Witold — pe care Rezistenţa l-a transmis Aliaților 
pentru a-i informa de crimele de la Auschwitz. 

Pilecki a reuşit să transmită în exterior informaţii privind 
viaţa de zi cu zi de la Auschwitz. Într-unul din rapoarte, Pilecki 
scrie că prizonierii trebuiau să construiască ei înşişi camerele de 
gazare — „construiam crematoriul care ne era destinat”. Polonezul 
a supravieţuit bătăilor şi pneumoniei şi a scăpat de camerele de 
gazare. 

Când a auzit că Aliaţii au bombardat Brzezinka, un oraş din 
apropiere, Pilecki a început să spere că şi Auschwitzul va fi bom- 
bardat, şi că Armata Rezistenței va ataca lagărul pentru a-i elibe- 
ra pe prizonieri. De aceea, a început să plănuiască o revoltă a 
deţinuţilor şi a făcut toate pregătirile necesare, obținând până şi o 
copie a cheii de la camera unde erau depozitate armele. Reţeaua 
inițiată de Pilecki era formată din aproape 1000 de prizonieri. 

Însă atacul nu a venit niciodată. După 2 ani şi jumătate petre- 
cuti în lagăr, Pilecki s-a folosit de documente false pentru a fi 
repartizat să muncească într-o brutărie dincolo de gardul electric. 
Apoi, în noaptea de Paşte în 1943, el şi alți câţiva deţinuţi au 
evadat. 


Executat pentru spionaj de comunişti 

Pilecki s-a întors la Varşovia şi s-a alăturat din nou luptelor 
împotriva naziştilor, însă a fost capturat. Sfârşitul războiului l-a 
prins într-un lagăr din sudul Bavariei. S-a întors acasă în toamna 
anului 1945. 

Mu de foşti membri ai mişcării de rezistenţă nu se întorse- 
seră însă acasă, ascunzându-se în păduri pentru a continua lupta, 
de data aceasta împotriva conationalilor lor aflaţi de partea comu- 
niştilor. Pentru ei, regimul comunist nu era decât o altă formă de 
dominație rusească. Multi dintre ei au fost arestaţi şi executaţi din 
ordinul liderilor comunişti instalaţi cu ajutorul Armatei sovietice. 

Pilecki a început să strângă informaţii privind noul regim şi 
crimele sale, inclusiv informaţii despre procesele intentate opo- 
zantilor, execuțiile şi deportările acestora. Pilecki a fost arestat pe 
8 mai 1947 şi a fost în curând condamnat în urma unui proces- 
spectacol. 

Foşti prizonieri de la Auschwitz Pilecki au făcut o cerere 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 ue | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 248 


către premierul Jozef Cyrankiewicz — el însuşi supravieţuitor al 
lagărului de la Auschwitz — pentru gratierea lui Pilecki. 
Cyrankiewicz, deşi cunoştea meritele acestuia şi faptele sale din 
timpul războiului, i-a spus judecătorului să nu folosească faptele 
din trecutul acuzatului drept circumstanţe atenuante în favoarea 
acestuia. În cele din urmă, Pilecki a fost condamnat la moarte 
pentru spionaj. 

Pe 25 mai 1948, Pilecki a fost scos din celulă şi executat 
într-o manieră cunoscută în Polonia de azi drept „metoda Katyn”, 
adică a fost împuşcat în cap, la spate, de la distanţă mică. 


x 


Iosif Vissarionovici Djugashvili, zis Koba, cunoscut în 
întreaga lume drept Stalin, a fost un individ aparte ridicat prin 
crimă pe culmile puterii în statul sovietic. Seminarist ratat, revo- 
lutionar de profesie, tâlhar din vocație, e cel ce în primii ani ai 
Partidului Comunist Rus a îndeplinit funcția de finanţator al aces- 
tuia prin arta lui de a pune în scenă aşa-numitele „exproprieri”, 
sau jafuri bancare, conform ideii că în revoluţie, scopul e scuzat 
de mijloace. Pentru a-şi îndeplini obiectivele s-a folosit de 
adevăraţi călăi ai morţii, unul dintre aceştia fiind Vasili 
Mihailovici Blohin. 


Stalin a cultivat întreaga sa viaţă, cu perversă pasiune, arta 
complotului, a combinațiilor tenebroase pentru cucerirea puterii. 
Lenin, în testamentul său politic, sublinia că Stalin acumulase o 
putere imensă şi că manifestă puternice înclinații de a nu ţine cont 
de părerea colegilor săi de guvern, dorind o substituire a condu- 
cerii colective cu o conducere personală absolută. Drept urmare, 
Lenin recomanda tovarăşilor săi de luptă care îi supravieţuiseră 
să aleagă un alt om în locul lui Stalin. Troțki, tovarăşul propus de 
Lenin pentru a-i prelua locul, va fi urmărit de Stalin o viaţă 
întreagă cu o ură neîmpăcată, reuşind să îşi lichideze inamicul 
prin intermediul lui Raul Mercader, în 1940 — la reşedinţa din 
Mexico City a „disidentului” sovietic. De fapt Troțki, departe de 
a fi un disident, era, în limbajul epocii bolşevice, un simplu 
deviationist de la linia Partidului, indicată de Stalin. 


Un general-maior sinistru 
Pentru cucerirea puterii Stalin a dispus discretionar de trupe- 
le de securitate ale statului sovietic, initial numite CEKA, sau 
Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi 
Sabotajului, şi care, în perioada interbelică, sunt redenumite 
NKVD, Comisariatul pentru Afacerile Interne, ce poseda, pe de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 ue | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 249 


o parte, un sistem concentrationar vast, pentru reeducarea 
„bandiţilor” şi a „duşmanilor poporului” — şi pe de alta, de o 
structură specializată în realizarea unor sarcini speciale. Chernaia 
rabota, „muncă neagră”, adică asasinate, torturi, intimidări şi 
execuţii clandestine, Direcţia Economico-Administrativă NKVD 
de sub comanda unui fidel asociat, generalul-maior Vasili 
Mihailovici Blohin. 

E] era comandantul de la Lubianka, un loc de sinistră memo- 
rie pentru foarte multi dintre cei trecuţi prin moara de măcinat 
suflete şi trupuri pe care o controla poliţia politică sovietică, 
Arhipelagul GULAG. 

Blohin a patronat o unitate cantonată în Lubianka, speciali- 
zată în executarea de „munci negre”, fără ordine scrise ci numai 
în urma indicaţiilor personale ale lui Stalin. Unitatea avea ca 
scop, printre altele, îndeplinirea asasinatelor în masă, ordonate de 
Stalin aparte faţă de execuțiile curente fixate de troicile NKVD 
(tribunale speciale) în acord cu autoritățile locale. Au avut loc 
peste 826.000 de execuţii „controlate” de Blohin de-a lungul 
celor aproape 30 de ani de conducere stalinistă, din acest motiv a 
supravieţuit tuturor epurărilor NKVD ordonate de Stalin. Şi-a 
împuşcat 2 dintre cei 3 patroni, la ordinele Tătucului Popoarelor, 
pe Yagoda în 1938, şi pe Ejov în 1940. Unitatea lui este între 
1937-1938 implicată în Marea Epurare (ejovscina) soldată cu 
7.000.000 de morţi, în lichidärile unor înalți responsabili ai arma- 
tei în frunte cu mareşalul Tuhacevski şi a unei bune părţi a cor- 
pului ofițeresc, apoi este amestecată în lichidarea câtorva mii de 
colegi din NKVD. Aceştia au fost implicaţi în execuțiile din 
epoca Marii Epurări şi a „restructurărilor” din Armata Roşie. În 
aprilie 1940 e implicată în lichidarea a 22.000 de ofiţeri polone- 
zi în cursul masacrelor din pădurea Katyn. 


Culisele unei ascensiuni 

Vasili Mihailovici Blohin s-a născut la 7 ianuarie 1895 într- 
o familie ţărănească din oblastul sau districtul Vladimir, având o 
origine socială sănătoasă, după tiparele regimului comunist. 
Veteran al Primului Război Mondial, intră în 1921 în CEKA. 
Odată remarcat de Stalin, ajunge în mai puţin de şase ani la 
conducerea unităţii speciale cu sediul în închisoarea Lubianka 
din Moscova, unde amenajează în mod clandestin camere spe- 
ciale pentru execuțiile secrete ordonate de tovarăşul suprem. 
Unitatea sa organic integrată în CEKA, ulterior NKVD, avea un 
statut aparte, întrucât se subordona direct lui Stalin, în timp ce 
alte unităţi însărcinate cu asasinatele primeau ordine de la şeful 
din acel moment al NKVD, Yagoda, Ejov, Lavrenti Pavlovici 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) i | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 250 


Beria, ultimul şef stalinist al Comisariatului de Interne. În calita- 
tea sa de călău-şef personal al lui Stalin, Blohin avea sarcina asi- 
gurării logisticii şi personalului necesar unei execuţii în masă 
speciale, în funcție de circumstanţele momentului. 

Membru de partid, primeşte ca răsplată a serviciilor sale de 
pe frontul de luptă pentru victoria socialismului unele dintre cele 
mai înalte ordine şi medalii sovietice:Ordinul Steaua Rosie, 
1936; Ordinul Steagul Roşu decernat de două ori, în 1940 şi 
1944; Ordinul Steagul Roşu al Muncii, decernat în 1943; Ordinul 
Lenin, decernat în 1945. Evidențiat prin două ordine speciale ale 
CEKA drept lucrător de bază în organizaţie, cu ocazia celei de-a 
V-a şi a celei de-a XV-a aniversări a acesteia. Ordinul Steaua 
Roşie era un ordin cu un singur grad decernat pentru serviciu 
excepțional în apărarea URSS, pe timp de război şi pe timp de 
pace; Ordinul Steagul Roşu se decerna pentru eroism în luptă ori 
alte realizări excepţionale în decursul operaţiilor militare; 
Ordinul Lenin se decerna cetăţenilor URSS, unor oraşe, între- 
prinderi şi colective muncitoreşti, pentru servicii meritorii aduse 
statului sau armatei etc. Vasili Blohin funcţionar al morţii regi- 
mului comunist sovietic, a demonstrat în decursul desfăşurării 
serviciului său militar mult devotament, multă imaginaţie şi 
stăpânire de sine şi, din acest motiv, merită din partea istoriei tit- 
lul de principal călău al lui Stalin. 


Stalin: „Un om — o problemă. 
Unde nu este om, nu este nici problemă” 

Împuşcarea rezolvă multe probleme de ordin tehnic, organi- 
zatoric şi politic într-o dictatură, este o metodă sigură de rezolva- 
re a conflictelor doctrinare endemice din URSS în primii ani de 
stalinism, iar ulterior permite pregătirea terenului în vederea unor 
acțiuni politice de mare anvergură din moment ce toate obstaco- 
lele posibile au fost îndepărtate. Împuşcarea e justificată mai mult 
sau mai puţin legal, şi atunci poartă numele de execuţie; ordonată 
pur şi simplu, e un asasinat menit să netezească drumul spre pute- 
re sau să îndepărteze martorii jenanti din cadrul unui proces poli- 
tic, sau să rezolve unele chestiuni administrative, de pildă, supra- 
popularea GULAG-ului. Pentru Blohin, indiferent de motive, 
împuşcările succesive reprezintă un proces firesc de profilaxie 
socială, absolut necesară spre câştigarea victoriei în lupta cu 
inamicii dictaturii proletariatului, o fermă datorie de serviciu 
îndeplinită cu artă macabră determinată de vocaţie, el devenind 
omul potrivit la locul potrivit. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 9] 
02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 251 


Blohin şi Masacrul de la Katyn 

Una dintre cele mai cunoscute lovituri ale lui Vasili 
Mihailovici Blohin e Masacrul de la Katyn, o acţiune planificată 
de Stalin cu scopul lichidării posibililor opozitionisti din rânduri- 
le armatei poloneze la transformarea ţării lor într-un satelit al 
URSS. Masacrul are loc în contextul în care, în urma aplicării 
Pactului sovieto-german din 23 august 1939, Polonia e împărțită 
manu militari între cele două puteri semnatare ale documentului, 
sovieticii intrând în estul polonez la 17 septembrie 1939, la 16 
zile de la declanşarea atacului german. Strivită de cleştele aliat, 
armata poloneză intră în derută şi astfel, în scurtă vreme, o 
mulţime de prizonieri ajung în ghearele sovieto-germane. Circa 
240.000 de prizonieri de război polonezi ajung în mâinile sovie- 
ticilor, dar pentru că armata sovietică nu dispunea de provizii 
suficiente pentru hrănirea lor, sunt propuşi pentru eliberare pri- 
zonierii bieloruşi şi ucraineni din armata poloneză, doar că Lev 
Mekhlis, comisar politic în armată, refuză. 


Mareşalul Kliment Voroşilov, şeful de atunci al trupelor 
sovietice, predă prizonierii Comisarului Afacerilor Interne, 
Lavrent Pavlovici Beria, ce amenajează opt lagăre pentru aceştia, 
sub comanda lui Piotr Karpovici Sopryiunenko, general-maior 
NKVD, în vestul URSS, sub administrarea unui asa-numit 
Directorat pentru prizonierii de război. Lagărele sunt amenajate 
în fostele mănăstiri Kozelsk, Starobelsk, Ostaşkov, Putivl, şi în 
câteva aziluri şi magazii dezafectate. Existenţa prizonierilor, 
strânşi ca sardelele în astfel de centre de detenţie improvizate era 
foarte precară, mii de prizonieri murind în fiecare zi. Drept urma- 
re, Mekhlis întreprinde trierea prizonierilor şi-i pune în libertate 
pe toți simpatizanţii comunişti. Apoi expediază în vestul Poloniei 
43.000 de prizonieri, originari din acea regiune acum ocupată de 
nemți, 25.000 de soldaţi şi subofiteri sunt trimişi ca salahori la 
construcția de drumuri în zona Carpaţilor, pe noua graniţă sovie- 
to-germană, iar 11.000 sunt trimişi în Donbas, regiunea carboni- 
feră a Ucrainei, să muncească în minele de acolo. Apoi sunt eli- 
berati evreii şi astfel rămân în lagăre doar cei suspectaţi politic 
pentru sovietici, reprezentanţii elitei intelectuale poloneze, ai cle- 
rului mulitar catolic şi Rabinul Şef al armatei poloneze. 


Elita intelectuală înrolată în armata poloneză ca ofiţeri de 
rezervă, Jurnalişti, profesori universitari, artişti, ingineri, medici 
şi alte profesiuni intelectuale, a fost o problemă constantă pentru 
NKVD, pentru că, faţă de oamenii pe care îi arestau în mod 
curent, aceştia îşi cunoşteau perfect drepturile şi îndatoririle, sti- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 252 


pulate în Convenția de la Geneva, partea privitoare la tratamen- 
tul prizonierilor de război. Un decret, emanat de Sovietul Suprem 
al URSS prevedea elemente similare, dar acesta era doar o pastişă 
ce deloc nu intra în calculele prizonierilor de război polonezi. 
Printre aviatorii capturați se remarca, de asemenea, şi o aviatoa- 
re, celebră în Polonia, Janina Lewandowska. 


Diferenţă de tratament pentru prizonierii polonezi 

Prizonierii capturați de sovietici au fost, initial, deposedati 
de ceasurile de la mână şi de alte bunuri personale, de ofiţerii 
sovietici, în timp ce prizonierii care se aflau în custodia germani- 
lor şi-au putut păstra toate bunurile personale. Germanii nu au 
deportat, în niciun caz, familiile militarilor polonezi aflaţi în pri- 
zonierat, sovieticii, dimpotrivă, au deportat o parte dintre acestea 
înainte de asasinatele de la Katyn. Polonezii capturați de germa- 
ni puteau să scrie familiei o dată pe lună, şi puteau primi pache- 
te din partea acesteia; izolarea polonezilor capturați de sovietici 
e, întotdeauna, completă. Din Siberia şi Kazahstan, unde erau 
deportate pentru 10 ani, familiile celor care se aflau în captivita- 
tea sovietică asaltează cu scrisori şi memorii Biroul Politic, 
Sovietul Suprem, NKVD-ul, secretariatul lui Stalin, pentru a 
primi veşti de la cei internaţi. Pe de altă parte, aceştia protestează 
cu vehementä contra conditiilor de detenţie, astfel încât NKVD- 
ul operează arestări printre ei pentru că, în baza Codului Penal al 
URSS, depun activitate antisovietică, le confiscă zloţii şi cărţile 
de joc, dar le sunt, în schimb, oferite jocuri de şah, şi îi inundă cu 
propagandă sovietică pentru polonezi antinationalä. 


În ianuarie 1940 în lagărul de la Ostaşkov, Beria impune 
măsura fotografierii tuturor celor internaţi, pentru trimiterea lor 
în judecată, conform Codului Penal al URSS, pentru luptă contra 
mişcării comuniste internaţionale, iar în februarie, măsura e 
extinsă şi la alte lagăre, după ce o vreme toate gradele mari polo- 
neze, de la locotenent-colonel la general, au fost cazate în spaţii 
superioare calitativ şi hrănite mai bine. Odată condamnați în 
bloc, toţi cei internaţi atunci, adică în jur de 140.000 de persoa- 
ne, urmau deportarea lor pe Kolima, în Siberia, zonă polară cu 
mine de plumb şi de aur, unde urma exterminarea lor prin muncă. 
Totuşi, paharul răbdării NKVD se umpluse. 

Soprunyenko, şeful celor opt lagăre de prizonieri, excedat de 
sarcinile administrative încredințate, şi convins că după interna- 
rea unui contingent masiv de prizonieri de pe noul front finlan- 
dezo-sovietic, în aceleaşi lagăre, situația nu va mai putea fi 
controlată, propune descongestionarea lor, razgruska, prin elibe- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 253 


rarea bătrânilor, invalizilor şi a comuniştilor, şi împuşcarea 
ofiţerilor de informaţii şi de grăniceri. Beria respinge această pro- 
punere, iar la 5 martie 1940 îi scrie lui Stalin o misivă în care pri- 
zonierii sunt caracterizați ca duşmani înräiti ai URSS, şi că îşi 
doresc eliberarea numai pentru a lupta contra ei. Din acest motiv 
el propune împuşcarea a 14.700 de internaţi aflaţi în trei lagăre şi 
11.000 de deţinuţi politici polonezi din închisori, 25.700 de indi- 
vizi în total. Pentru urgentarea operaţiei, aceştia nu trebuiau 
informaţi asupra acuzațiilor aduse sau a sentinţei finale. Această 
propunere e, chiar în aceeaşi zi, discutată în cursul unei şedinţe a 
Biroului Politic (Politbiuro), şi e acceptată. Stalin e primul care 
semnează ordinul, urmat de Molotov, Voroşilov şi Mikoyan; cei- 
lalţi membri, Kaganovici şi Kalinin, îşi dau acordul telefonic. 
Motivele unei astfel de hotărâri sălbatice nu sunt cunoscute pe 
deplin. Este posibil să fi fost legate atât de ancestrala ură exis- 
tentă între polonezi şi ruşi, cât şi de răzbunarea pentru marea 
înfrângere suferită de Armata Roşie în 1920 din partea armatei 
poloneze. 

Au fost totuşi crutati generalii polonezi Wladyslaw Anders, 
Zygmunt Berling şi Jarzy Wolkowicky, alături de 600 de ofiţeri 
inferiori în eventualitatea unui război cu Reich-ul, la intervenţia 
expresă a înaltului funcționar sovietic Sudoplatov; alţi 50 de 
polonezi civili binecunoscuti în plan mondial, ca impresionistul 
Josef Czapski, salvat de către Mussolini, şi Waclaw Komarnicki, 
ajuns ministru de Justiţie în guvernul polonez în exil de la 
Londra. O altă persoană care a supravieţuit a fost expertul în eco- 
nomia germană Stanislaw Swaniewicz, datorită în primul rând 
profesiei sale; ulterior, a fost un martor credibil, dar neauzit din 
rațiuni politice, al crimelor de la Katyn. 


Asasinatele de la Katyn sunt organizate de către o troică 
NKVD formată din Bogdan Kobulov, Merkulov şi Baştakov. 
Primul planifică acţiunea timp de o săptămână, şi Merkulov şi 
Baştakov sunt în mod activ implicaţi în întocmirea documentelor 
de identitate cu sentintele celor 22.000 de ofiţeri polonezi, meniti 
a fi împuşcaţi. Pentru transportul prizonierilor în pădurea Katyn 
(regiunea Smolensk), Solomon Milştein, şeful căilor ferate, om 
de încredere al lui Lavrenti Beria, pune la dispoziţie garnituri de 
tren şi camioane. Familiile celor ce urmau să fie împuşcaţi tre- 
buiau arestate şi deportate în Kazahstan pentru 10 ani; listele 
celor care urmau a fi lichidati au fost întocmite de Arkadi 
Gerţovski, fiindcă Sopryunenko, primul desemnat, negocia un 
schimb de prizonieri cu finlandezii. Pe lista finală a victimelor 
figurau 11 generali, | amiral, 77 de colonei, 541 de maiori, 1.441 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 254 


de căpitani, 6.061 de locotenenti şi alte grade, 18 capelani catoli- 
ci, un rabin (Sef Rabinul armatei poloneze), printre alții. 
Execuţiile au avut loc în afară de Katyn, la Mednoe şi Kalinin 
(Tver). La Katyn sunt împuşcaţi prizonierii din lagărul Kozelsk, 
la Tver se lichidează prizonierii din lagărul Ostaşkov, în timp ce 
prizonierii din lagărul Starobelsk sunt lichidati în închisoarea 
NKVD din Harkov şi îngropaţi la Piatykhaty. 


Executati de sovietici cu pistoale germane 

Sunt implicate în execuţii echipe speciale de la închisorile 
Lubianka şi Suhanovka sub comanda lui Vasili Mihailovici 
Blohin, echipat cu sort din piele, mănuşi din piele şi cască, pen- 
tru a nu fi mânjit de sângele victimelor; sunt folosite de Blohin 
mai multe pistolete Walther Model 2 25 PPK, de calibru 7,65 mm 
de fabricaţie germană, fiindcă era mult mai rezistent suprasoli- 
citării decât un pistolet rusesc, şi avea un recul mai redus, ceea ce 
permitea economisirea de timp de către călău, care obosea mai 
greu decât în cazul folosirii unui pistolet cu un recul mai puter- 
nic. 

Oamenii echipelor desemnate pentru execuții erau, de ase- 
menea, echipați cu pistolete germane Walther PPK, dar a fost 
folosit şi revolverul Nagant care provenea dintr-o veche comandă 
a armatei imperiale ruse în Belgia. Muniția necesară e adusă 
odată cu oamenii şi echipamentul de Blohin de la Moscova pen- 
tru a nu exista accidente de parcurs în executarea operaţiunii. 
Astfel au putut sovieticii să afirme că execuțiile au fost realizate 
de nemți. Ordinul final de execuţie, numărul 00485, este transmis 
la 4 aprilie 1940 de Stalin direct lui Beria. La 15 aprilie 1940, 
execuțiile sunt declanşate concomitent cu deportarea în masă a 
familiilor celor împuşcaţi, în Kazahstan. 

O diversiune orchestrată cu atenţie a determinat pentru pri- 
zonierii deplasati la Katyn siguranţa că sunt transferați dintr-un 
loc de detenţie în altul, adică etapati, cum se spunea în NKVD. 
La destinaţie, prizonierii erau preluaţi cu dubele de echipele spe- 
ciale, trimişi în pădure, luaţi unul câte unul din dube, şi ţinuţi de 
către doi NKVD-işti, în timp ce al treilea le lega mâinile la spate 
şi le petrecea un lat în jurul gâtului, al cărui capăt era fixat de 
legăturile de la mâini. Al patrulea individ, venit cu Blohin, îl 
împuşca în ceafă pe prizonierul care cădea în faţă în santul 
pregătit dinainte. Blohin a asigurat escavatoarele care se cereau 
pentru săparea santurilor de la Katyn şi, după umplerea fiecărui 
şanţ în parte cu trupuri, unul dintre aceste escavatoare îl acoperea 
cu muntele de pământ alăturat santului, treptat spre a nu-l îngro- 
pa de viu pe soldatul care, cu ajutorul unei baionete fixată la o 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7 LE | 
02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 255 


armă, verifica prin lovituri dacă toți cei care zăceau stivuiti în 
groapă sunt morti. 

La Kalinin (Tver) prizonierii sunt împuşcaţi în ceafă în 
închisoarea Ostaşkov, într-o zonă de execuție amenajată după 
indicaţiile lui Blohin: într-o anticameră roşie, care era supranu- 
mită Camera Leninistă, o troică special desemnată verifica atent 
identitatea celor ce urmau să fie împuşcaţi, apoi acestora li se 
legau mâinile la spate şi erau trecuţi într-o a doua cameră, izolată 
fonic, şi împuşcaţi în ceafă sau în faţa unui perete căptuşit cu 
lemn şi saci din nisip, pentru amortizarea în mod eficient a şocu- 
lui produs de sutele de gloanţe. Într-un perete se afla un robinet, 
era umplută rapid, pe jumătate, o găleată cu apă şi vărsată peste 
sângele de pe podeaua din ciment unde exista o scurgere către 
reţeaua de canal şi de apă a închisorii. Printr-o uşă dosnică 
împuşcatul e scos pe braţe pentru a fi aruncat în bena unui camion 
si cărat la Mednoe, unde existau pregătite un şir de şanţuri simi- 
lare celor de la Katyn. Aici împuşcaţii erau stivuiti şi „prelucraţi” 
cu baioneta, după care se arunca un morman de pământ peste ei 
şi gropile se tasau, totul executat mecanic. La Mednoe au fost 
săpate între 24 şi 25 de şanţuri cu escavatoarele, fiecare având 
între 8 şi 10 metri lungime, cu o adâncime de trei metri, pentru ca 
între stratul de cadavre şi marginea gropi să poată fi aşternut 
suficient pământ pentru a fi uşurată ulterior tasarea acestuia şi 
ascunderea crimei. Santurile au fost săpate într-o zonă ce trebuia, 
în viitor, să primească vilele şefilor din NKVD. Locaţia a fost 
aleasă de Blohin. 

La Katyn s-a operat după indicaţiile lui Blohin iar la Tver, 
sub directa îndrumare a acestuia. El a căutat să atingă o medie de 
300 de execuţii pe noapte, adică 8.400 de execuţii în 28 de nopţi 
cât au durat la Tver asasinatele, ceea ce-l face a fi unul dintre cei 
mai eficienți călăi din istoria sângeroasă a URSS. Dintre cele 
8.400 de execuţii circa 7.000 au fost cu siguranţă înfăptuite cu 
mâna lui, prin urmare, doar 1.400 au fost împuşcaţi de ajutoarele 
sale. Pentru acest „record” în materie de execuţii într-un timp 
foarte scurt, Blohin e înregistrat în celebra Guiness Book of 
World Records ca unul dintre cei mai eficienţi călăi din lume, cu 
o medie de un împuşcat în ceafă la fiecare 3 minute. La Tver a 
fost sprijinit de un număr de 30 de auxiliari instruiți de el, astfel 
încât viteza de execuţie să fie mult sporită. Alţi 3.000-4.000 de 
prizonieri din temnitele din Ucraina şi Belarus au fost, după 
împuşcare, îngropaţi la Bykivnia şi Kurpaty. În afară de prizo- 
nieri au mai fost împuşcate între 1940-1941 o sumedenie de ele- 
mente „duşmănoase” care, în mare parte, proveneau din Ţările 
Baltice invadate de armata sovietică. La declanşarea invaziei din 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) 5 g 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 256 


22 iunie 1941 a Germaniei în URSS circa 60.000 de lituanieni 
erau pregătiţi de autoritățile NKVD pentru deportare în 
Kazahstan sau în alte locuri inospitaliere din Uniunea Sovietică. 
Fiindcă vorbitorii de limbi baltice erau insuficienti în NKVD, şi 
fiindcă nu existau suficienți activişti comunişti locali soluţia la 
care s-a recurs a fost fie arestarea şi împuşcarea, fie deportarea 
pentru pregătirea ţării de alipire la URSS. Cu toate pierderile, 
umane şi materiale, suferite de ţările baltice, activităţile antiso- 
vietice s-au derulat totuşi până în deceniul al şaselea al veacului 
trecut, când, în cele din urmă, au fost lichidate de NKVD. 

În perioada masacrelor de la Katyn, Blohin şi ajutoarele lui 
au lucrat aproape fără pauză, apoi ca răsplată pentru munca 
depusă, toți cei amestecați în execuţii au primit un salariu în plus 
de la Beria, şi o cantitate serioasă de vodcă. 

De 1 mai 1940, asasinatele au fost sistate, astfel încât să 
poată fi serbată Ziua Muncii, dar noaptea lichidările erau relua- 
te cu şi mai multă furie. Zilnic, liste cu numărul celor lichidaţi în 
diferite locuri de pe teritoriul URSS erau transmise telegrafic la 
Moscova lui Merkulov, responsabilul cu primirea, centralizarea 
şi prelucrarea datelor privitoare la execuţii. Astfel, în decurs de 
circa o lună, o bună parte din conducerea militară a Poloniei libe- 
re a fost nimicită. 


Sinuciderea unui călău! 

După 1941, Stalin şi-a dat seama c-a făcut o „greşeală” prin 
împuşcarea ofiţerimu poloneze la Katyn, dar, surprinzător pentru 
el, n-a căutat un tap ispăşitor, astfel încât Voroşilov, Beria, 
Merkulov, Bogdan Korbulov şi Vasili Blohin şi-au văzut fără 
probleme de treburi. Ulterior, Beria, Korbulov şi Vsevolod 
Merkulov sunt arestaţi, judecaţi şi împuşcaţi de Hruşciov în cur- 
sul destalinizării, dar stahanovistul asasinatelor în masă, Blohin, 
eliberat de Beria din toate funcţiile sale în 1952, le 
supravieţuieşte. 


Blohin este pensionat forţat în 1952 de Beria, care totuşi nu 
încetează să laude meritele deosebite ale protejatului lui Stalin. 
Primeşte pensia corespunzătoare gradului său de general-maior, 
alături de un mic supliment ca răsplată a serviciilor aduse statu- 
lui sovietic. Spre deosebire de Beria, de Korbulov sau de 
Merkulov, nu este împuşcat în contextul destalinizării hruscio- 
viste, ci lăsat să cadă în uitare. La data de 3 februarie 1955 e înre- 
gistrat decesul său prin sinucidere, pe fondul unui alcoolism exa- 
cerbat — o moarte foarte suspectă, pentru un individ care ştia prea 
multe, un singuratic fără soție şi copii, pentru care sunt date că 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 257 


slujirea ţării şi a lui Stalin au fost sigura certitudine în viaţă. 

Sinuciderea suspectă a lui Blohin ca şi execuţia complicilor 
săi Beria, Korbulov şi Merkulov, este o schimbare a modului de 
acţiune a NKVD -— care astfel o rupea cu trecutul. Dacă Stalin 
controla în mod absolut NKVD-ul, urmaşul lui Stalin, Hruşciov, 
este în mod unilateral controlat de acesta, debarcându-l fără drept 
de apel când îi vor cere interesele. După Stalin, conducătorul 
absolut al URSS va fi ori un emanat al serviciilor speciale, ori o 
marionetă a lor. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 258 


2 septembrie 2012 


“PAUL GOMA 
Paris, 21 martie 1995 


CATRE COMPATRIOTI 

Potrivit zvonurilor scrise de purtătorii de vorbe-vorbe la gazete, aş can- 
dida la alegerile prezidenţiale din 1996... 

Securitatea a părăsit (pentru moment, în privinţa mea) aria calomniei: 
„Goma: a vândut Ardealul, a cedat şi Basarabia, e KGB-ist, pederast, jido- 
vit...” etc. înlocuind-o cu aria discreditării: „Goma: securist d-al nostru, dân 
bobor, colonel — ba chiar general...”; „a fost reabilitat, deci iertat, poate reve- 
ni în ţară — asta fiind condiţia pusă de el...” etc. — iar de curând a pus să fie 
intonat corul final, cel cu candidatura mea la alegerile din 1996... 

Fiindu-mi greu accesibilă presa scrisă din ţară, refuzînd contactul cu 
radioul şi cu televiziunea de stat şi de partid, Românii ce vor fi auzit de exis- 
tenta mea vor fi crezut cele de mai sus, citite de ei în jurnalele cotrocenite; în 
ce au auzit-văzut la Tembeliziunea Dâmbovitelinä, cea cu voie de la 
Politiunea militecuristä. 

Sper ca de data asta să fiu auzit-citit — vorbesc eu despre mine: 

a). Nu am cerut „iertare” juridică, Procurorul General a declarat presei 
că dosarul meu din 1956 va fi rejudecat; în 21 aprilie 1994, într-o scrisoare 
adresată Tovarăşului vostru, al tutulor, declaram că refuz „iertarea” lor, a 
celor din Unitatea Militară MAI: cei ce mă condamnaseră în 1957, ca duşman 
al poporului; că le interzic lor de a mă ierta, să aştepte până-i vom ierta noi 
pe vinovatii de dezastrul ţării; 

b). Abia a apărut Scrisoarea către Iliescu (într-o revistă literară, lunară, 
din Transilvania), că am primit convocare la propriu-mi proces de... anulare 
a sentinţei de condamnare; am trimis o nouă epistolă, repetînd refuzul, negîn- 
du-le lor autoritatea juridică şi morală — întâi de a mă condamna (în 1957), 
acum de a mă... ierta — cu aceeaşi seninătate bovină; 

c). Prin luna decembrie 1994 o sumă de prieteni Cehi, Unguri, Polonezi, 
Vietnamezi, Cubanezi, Iranieni, Chinezi (avînd ca şi mine: statut de refugiat 
politic în Franţa) mi-au telefonat, uimiti, unii indignati: pusesem guvernului 
comunist de la Bucureşti ca singură condiţie a întoarcerii mele în ţară... rea- 
bilitarea juridică? — iată, scrisese Le Monde, „după depeşa AFP, transmisă de 
la faţa locului”. Am răspuns că „faţa locului“ este, neîndoios, Palatul 
Cotroceni; că nu solicitasem, ba refuzasem explicit „reabilitarea” anunţată; 
că nu pusesem altă condiţie întoarcerii în România, ţară şi a mea (nu doar a 
bandei Iliescu-Roman-Brucan-Voican-Mägureanu-V. C.Tudor-Funar- 
Păunescu-Drăgan), decât: de a nu avea un regim tot comunist, cu tot aceiaşi 
comunişti călărind-o; 

d). Pe la începutul lunii februarie acest an, 1995, iată şi zvonul urmărind 
discreditarea mea: nu sânt mai breaz decât V. Tănase, nici decât M. Botez, E. 
Mihăescu — dovadă: candidez în alegerile din 1996! 


Nu cunosc originea acestuia din urmă, deduc însă că a pornit (sau: a fost 
lansat) de/ prin Nicolae Manolescu. Potrivit unui periodic românesc, N. 
Manolescu ar fi declarat — citez: 

„Personal, l-aş susține pe Paul Goma în cazul în care ar candida (...). 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 259 


Unde nu dă Dumnezeu să avem şi noi un preşedinte disident”. 

N. Manolescu face parte dintre strälucitii intelectuali Români făcători 
de (numai) cultură care, după ce le-a căzut cartea de istorie în cap, la 22 
decembrie 1989 fix, s-au întunecat, s-au întunericit, până la a căpăta lumi- 
niscentä de putregai — precum Buzura, Eugen Simion, Valeriu Cristea, 
Sorescu, Pleşu... Şi în momentul de faţă (adevărat: cu efort) îmi place cum şi 
ce scria N. Manolescu despre cärti-de-citit — găsesc însă primejdios, putrezi- 
tor, ce şi cum scrie despre cärtile-de-joc cu care face politica detestată (până 
în luna mai 1990), oportun descoperită în iunie acelaşi an). Să nu se uite: N. 
Manolescu a debutat în „jurnalistica politică” imediat după mineriada din 13- 
15 iunie, prin interviul solicitat lui Iliescu şi, din prima întrebare pusă de 
Marele Manolescu micului iliescu (mic-mic, dar criminal), apărea cuvântul 
Omul („Omul cu o mare”, preciza verticalul, nelingusitorul, demnul proaspăt 
director al României literare). 

Din acel moment l-am atacat în presă, arătîndu-l cu degetul, ca pe un 
stricător de limbă si de ucenici. El n-a catadicsit să răspundă, fiind convins 
că, dacă se preface a nu-l lua în seamă pe critic, anulează înseşi temeiurile 
criticii. Astfel 1-a delegat pe eterni-subalterni, pe debutante-militante şi pe 
alte ioane destul de pîrvuleşti să azvârle cu pietre de după garduri. Mărturi- 
sesc: am fost surprins constatînd că N. Manolescu (în sfârşit!, însă cum tot- 
deauna e prea târziu...) contraatacă — fie şi prin ironiile sale atât de sublime, 
încât, vorba lui Caragiale... Numai că la vârsta ce-o are, greu să se mai schim- 
be (în bine); cine n-a avut până la 55 de ani nu-l capătă în al 56-lea. 

Accept că N. Manolescu a avut de gând să mă persifleze; că s-a străduit 
să mă ia peste picior (a fost pe punctul de a reuşi) atunci când a spus că el, 
„personal” (dacă ar scrie cum vorbeşte nu l-aş mai citi), l-ar susţine pe P. G., 
„în cazul în care acesta ar candida”... Însă, ca să fie sigură şi profesorimea 
fesenistă-de-semn-contrar că Profesorul Manolescu a comis un banc, a 
adăugat cu grăbire că el (Personal) se îndoieşte că P. G. ar fi dispus să can- 
dideze... 


Prin ce şi prin cum a spus, N. Manolescu a nimerit, nu doar alături, ci... 
dimpotrivă; încercînd să-mi dea o lovitură de copită, mi-a dat... o idee. Una 
— dar fixă. Iat-o: 

Deşi monarhist, azi, la Echinoxul de Primăvară al acestui an, 1995, mă declar 
candidat (la candidatură), în vederea alegerilor prezidenţiale din 1996. 


PROGRAM 

1. Dacă voi fi ales, voi fi preşedinte al tuturor Românilor, nu doar al 
celor ce m-au vrut — şi m-au votat; 

2. Voi fi preşedinte al României, stat democratic de tip european-occi- 
dental în care apartenenţa la o etnie, la o rasă, la o religie, la o confesie nu va 
constitui motiv de discriminare; libertatea — de opinie, de expresie, de cult, de 
organizare — va fi garantată pentru toţi cetăţenii în mod egal, neexistînd „etnie 
favorizată”, nici „religie preeminentă” — dacă nu va exista „partid unic”... 

3. Voi fi preşedinte al României, ţară în care justiţia va fi independentă, 
ne-supusă presiunilor, influențelor, „sugestiilor” — de oriunde ar veni: de la 
Preşedinţie, de la Guvern, de la Ministerul de Interne, dinspre asociaţii, gru- 
puri, lobby-uri; magistraţii vor avea de dat seamă: în faţa legilor (pe care le 
aplică, dar li se aplică şi lor înşile), în faţa Consiliului Constituţional (ce va 
veghea şi asupra Corpului Didactic, a Corpului Medical, a Corpului 
Jurnaliştilor, a Departamentului Cultelor — de asemeni, în domeniile unde 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 260 


funcţionează un cod deontologic) şi în primul rând în faţa conştiinţei 
fiecăruia. Poliţia, Jandarmeria, Serviciul Secret, Vama, Frontiera şi Pompierii 
vor fi edificate după criterii noi, ale unui stat european ce intră în al treilea 
mileniu; supuse ierarhic Ministerului de Interne, vor fi constant controlate de 
Parlament şi de presă; 

4. Voi fi preşedinte al României, ţară ce va continua, va restabili, va sta- 

bili cu toate statele doritoare legături bazate pe egalitate, reciprocitate; 
România va adera la şi va respecta convențiile regionale şi internationale ce 
urmăresc menţinerea ori restabilirea păcii, întăresc legăturile culturale, turis- 
tice, de învăţământ, ştiinţifice, tehnologice, comerciale, sportive etc. 
Cu ajutorul activ şi reparator al Germaniei (parte contractantă în pactul 
Hitler-Stalin de la 23 august 1939), al Marii Britanii, al Statelor Unite ale 
Americii şi al Franţei, vom restabili România în graniţele ei naturale, cele din 
1938. Vom cere Rusiei restituirea imediată, integrală a valorilor naţionale 
„depozitate” în timpul Primului Război Mondial; vom cere restituirea inte- 
grală a valorilor naţionale luate ca „pradă de război“ după 23 august 1944; 
vom cere despăgubiri materiale pentru imensele daune materiale şi mai ales 
umane pricinuite României „aliate”, prin distrugeri sistematice, prin jaf orga- 
nizat, prin furt „spontan”; prin stoarcerea de vlagă a ţării, mult timp după 
achitarea datoriilor de război (Sovromurile). 

Vom pretinde de la statul rus (nu ne interesează actuala lui 
subîmpărțire) scuze publice pentru nemärginitele, neînchipuitele suferinţe 
pricinuite sutelor de mii de cetăţeni Români — umiliti, jefuiti, maltratati, 
violati, ucişi (în timpul „alianţei” de după 23 august 1944); luaţi prizonieri- 
de-război după 23 august ‘44 şi deportaţi — Basarabenii şi Bucovinenii din 
Armata Română fiind lichidati prin foame şi prin sete în lagăre speciale, ca 
„trădători ai Patriei Sovietice”!; civili arestaţi arbitrar („ca să fie la număr”) 
şi transportaţi în Rusia; localnici din teritoriile recent ocupate executaţi pe 
loc, în grupuri mari, pentru colaborare cu inamicul (inamicul: Românul); sute 
de mii de femei, copii, bolnavi, bătrâni deportaţi în mai multe valuri si lichi- 
dati prin muncă de sclavi, prin foame, prin frig, în Arhipelagul Gulag; ucişi 
(în Basarabia) prin foametea planificată, „realizată” între 1945-47; cetăţeni 
Români de etnie germană — civili şi minori — deportaţi în Rusia şi trataţi ca 
prizonieri de război. 

Vom cere Rusiei să ne furnizeze toate documentele privitoare la trage- 
dia din 1812 şi la martiriul Moldovenilor din stânga Prutului căzuţi sub cizma 
fratelui creştin ortodox; vom cere să ni se livreze toate documentele privitoa- 
re la „Republica Autonomă Moldovenească” (din 1924), la subversiunea anti- 
românească — din Rusia, dar şi din România — avînd scop: reocuparea 
Basarabiei; de asemeni, documentele referitoare la invadarea Basarabiei, a 
Bucovinei de Nord şi a Herţei, după diktatul de la 26 iunie 1940. Vom cere 
şi vom da publicităţii aceste documente cu faptele, cu numele „cetăţenilor 
conştienţi”, vinovaţi de denunţuri; ale enkavedistilor, ale kaghebistilor, ale 
activiştilor de partid culpabili de persecuții, de umilinte, de acte de barbarie, 
de execuţii ale Basarabenilor şi Bucovinenilor ocupați de Ruşi. 

A existat un Auschwitz — dar şi un Niirnberg (şi bine că a existat); a fost 
un Arhipelag Gulag — în toate ţările „liberate” de Ruşi —, drept este să fie şi 
un Niirnberg II; 

5. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va edifica economia pe prin- 
cipiul proprietăţii şi al inițiativei individuale. Statul va deţine şi va controla 
ramurile, fie neprofitabile: căile ferate, sistemul de canale navigabile, apoi 
Opera, Teatrul Naţional, Filarmonica, Casa Cărţii (cultura şi arta nefiind ren- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 261 


tabile, Statul va fi onorat să le subventioneze), fie tinînd de domeniul 
Apărării. 

Dacă restituirea către proprietari ori urmaşi a uzinelor, atelierelor, loca- 
lurilor comerciale şi locuinţelor — după cincizeci de ani de distrugeri si de 
modificări — se va face prin hotärîre judecătorească, restituirea imediată şi 
fără condiţii a pământului este o datorie: 

Mai întâi, morală: pentru câte şi pentru cât au suferit ţăranii Români de 
la comunişti, tocmai din pricina pământului, supraviețuitorii şi urmaşii lor au 
deplinul drept să şi-l redobândească; dacă aşa li se năzare, n-au decât să steie 
într-o rână, toläniti pe hectarele, pogoanele, iugărele (pentru care au vărsat 
lacrimi şi sânge) un an, doi... — dar nu-i va lăsa inima să ţină sfântul pământ 
în pârloagă... Desigur, „economia generală” va avea de suferit — însă nu mai 
mult decât pe timpul colhozului, dar țărănimea, câtă a mai rămas după masa- 
crarea cu metodă şi dezînvăţarea de a mai lucra, va căpăta în al doisprezece- 
lea ceas o neînsemnată compensație; o uşure compasiune. 

În România vor fi bineveniti, vor fi invitaţi ne-Români: industriaşi, 
investitori, specialişti, oameni de afaceri să construiască la noi, să vândă, să 
producă; noi să învăţăm de la ei să construim, să producem, să vindem, în 
stricta respectare a legilor interne, internaţionale. 

În România vor fi încurajați, consiliati, ajutaţi cu împrumuturi cei ce vor 
iniţia mici şi mijlocii întreprinderi — idealul omului, într-o societate umană 
civilizată fiind nu industrializarea, ci bunăstarea; 

6. Voi fi preşedinte al României, ţară ce are imperativă nevoie de un alt 

sistem de învăţământ, actualul fiind, nu doar ineficient, dar adânc nociv. 
Cauza primă: înşişi educatorii: din 1948 s-au (ori au fost) compromis, demi- 
sionînd de la menirea lor — aceea de a-i învăţa pe copii binele, frumosul, 
adevărul. Va fi necesară creşterea altei generaţii de învăţători, de profesori: 
copiii, adolescenţii, tinerii nu mai pot (şi nu mai vor) să înveţe binele de la 
învăţători răi, nu mai trebuie să înveţe adevărul de la profesori mincinoşi, fru- 
mosul de la „maeştri” cu suflete urâte şi sfaturi schiloditoare (dar părinţii, pri- 
mii învăţători strâmbi, strâmbători ai propriilor copii?). 
Şcoala — de toate gradele — va constitui prioritate naţională: pentru a accede 
la stadiul de popor, comunitatea românească va trebui să înceapă prin a învăţa 
să se şteargă la nas (cu osebire la gură); să înveţe să spună Bună-ziua; să 
înveţe să-l privească în ochi pe cel căruia (ori care) îi vorbeşte. Abia după 
aceea să treacă la învăţarea istoriei — nu cea idealizată, alcătuită din doar 
bătălii câştigate şi mănăstiri înălțate; nici „istoria luptei de clasă”. Istoria 
adevărată a comunităţii noastre nu este nici mai glorioasă decât a vecinilor — 
dar nici de-ruşine. Aşa cum (şi câtă) este, cum şi cât va trebui neîntârziat 
scrisă — este a noastră, ca mama pe care n-o putem schimba, oricât de maşteră 
ar fi. Se cuvine deci să ne asumăm trecutul comunităţii noastre aşa cum a 
fost, nu cum ne-ar plăcea să fi fost — cu pagini de glorie, de demnitate, de afir- 
mare a libertăţii — ca şi cu cele unde sunt înscrise greşelile, erorile, chiar cri- 
mele comise de statul român, fiindcă şi acestea fac parte din moştenire. 

Alături de Educaţie, în mänunchiul de priorităţi nationale, se vor mai 
afla: Sănătatea şi Ocrotirile Sociale, vizînd: 

— restaurarea familiei, nucleu al naţiunii; 

— restabilirea interesului — şi a respectului — pentru copil şi pentru pro- 
tejarea lui; 

— reconstituirea respectului faţă de femeie şi pentru protejarea ei, în 
toate ipostazele; 

— reabilitarea respectului datorat bolnavilor, handicapatilor, persoanelor 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 262 


în vârstă şi protejarea lor. 

Voi sugera elaborarea şi legiferarea unui Cod al Familiei; voi veghea la 
promulgarea unor legi ce vor proteja copilul, femeia, bătrânul, handicapatul 
— şi vor pedepsi cu dreaptă severitate maltratarea, violentarea, violarea, aban- 
donarea, exploatarea (femeii, a copilului). Voi veghea la reorganizarea, la 
crearea de noi aşezăminte pentru copiii orfani ori abandonaţi; pentru mame 
celibatare; pentru femei maltratate; pentru cele rămase fără venituri şi fără 
adăpost; pentru femeile ce vor dori să abandoneze prostituţia. 

Voi veghea neadormit şi voi urmări pas cu pas re-umanizarea Bisericii 
Ortodoxe Române, care va trebui să se ocupe de ceea ce a refuzat în aceşti 
patruzeci de ani: de orfelinate, de azile, de spitale, de cămine ale săracilor şi 
ale femeilor bătute, abandonate ori liberate din închisoare — în sfârşit, păsto- 
rii să fie alături de turmă (şi de Dumnezeu), nu „în rugăciune”... la cizma 
lupului cu epoleti albaştri; 

7. Voi fi preşedinte al României, ţară ce a cunoscut în ultima jumătate 
de secol uriaşe distrugeri ale solului, ale apei, ale pădurii — ceea ce alcătuia 
unicitatea (si dulceata) peisajului carpato-danubian. În vederea opririi 
degradării — în prima fază; în a doua, de favorizare a ameliorării, a „reparării” 
solului, apelor, vegetației (deci: a aerului), voi veghea ca Întâia Mare Lucrare 
din planul decenal de Amenajare a Teritoriului (la a cărui realizare se vor 
succeda ceilalţi şefi ai Statului Român) să fie: distrugerea digurilor de incintă 
ordonate de comunişti şi săvârşite cu lacrimile, sudoarea, sângele deţinuţilor 
anticomuniști în Delta şi în Bältile Dunării, pentru a le reda rolul şi rostul lor 
normale; pornirea unui studiu amănunţit al întregii ţări pentru ca, în deplină 
cunoştinţă de cauză, să demareze Marile Lucrări: sistematizarea apelor, 
reglementarea ariilor construibile, ridicarea de diguri de protecţie, amenaja- 
rea bazinelor de retenţie; desemnarea ariilor cultivabile (neinundabile), pre- 
cum si a celor împăduribile; tratarea solului prin neutralizanti chimici şi prin 
lucrări de consolidare, drenare şi plantare a alunecărilor de teren; construirea 
(refacerea) căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de artă (şosele, căi ferate, 
canale navigabile, poduri, tunele), în deplină armonie funcţională. 

Marile Lucrări de Amenajare a Teritoriului vor dura multă vreme şi vor 
costa mulţi bani. Însă pe termen scurt — un deceniu — vor da de lucru multo- 
ra dintre cei ce, azi, nu au; iar pe termen lung... Vom lăsa urmaşilor, nu pira- 
mide-în-noroi (ca „realizările” de ieri), ci un loc în care să fie plăcut de trăit; 
pe care tinerii să nu-l părăsească fără a se mai uita îndărăt şi să pornească în 
pribegie („oriunde, numai acasă nu...). Le vom lăsa, nu doar un semn mate- 
rial al patriei lor, ci altă stare de spirit. Una europeană; 

8. Voi fi preşedinte al României, ţară al cărei guvern va fi alcătuit din 
oameni onesti — chiar dacă nu atât de „competenţi” precum comuniştii ce și- 
au dovedit, vreme de jumătate de secol, înalta competenţă în a distruge o ţară: 
economia, cultura, identitatea. Cel (încă) incompetent, dar cinstit, o va 
câştiga; cel fasonat de activismul comunist: necinstit va rămâne până la 
moarte, pe deasupra, de nevindecat incompetent, ca un „cadru” ce se află. 

Voi veghea ca, începînd cu guvernul, să existe o dreaptă participare a 
femeii: la Sănătate, la Ocrotiri Sociale, la Educaţie, la Externe, la Justiţie, la 
Cultură... Femeia va intra în Consiliul Constituţional, precum şi în organis- 
mele de supraveghere a respectării normelor deontologice: Învăţământ, 
Medicină, Presă etc.; 

9. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va asuma trecutul; ce va 
recunoaşte public încălcările de teritorii străine; va recunoaşte şi va exprima 
public regrete pentru persecuțiile şi pentru tentativele de lichidare a două 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 263 


comunităţi: Evreii şi Tiganii; va mărturisi şi va regreta că, după 23 august 
"44, a consimţit ca cetăţeni Români de etnie germană să fie consideraţi (de 
către „aliaţi ”) prizonieri de război şi deportaţi în Rusia; va recunoaşte si va 
regreta public deportarea „titoiştilor” din Banat în Bărăgan; în fine, România, 
stat constituit, va recunoaşte vina grea, de neşters, faţă de cetăţenii Români 
refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi din Ţinutul Herţei: la 12 septembrie 1944 
delegaţia română la Moscova (alcătuită, preponderent, din democrați, nu doar 
din comunişti) a acceptat fără crâcnire ca aceştia să fie consideraţi „cetăţeni 
sovietici” şi şi-a pus la dispoziţia ocupanților întregul aparat administrativ şi 
polițienesc: Românii (nu Ruşii) i-au hăituit, i-au vânat, i-au vândut — pe, 
totuşi, Români; Românii i-au internat în „Centre de repatriere” organizate în 
fiecare capitală de judeţ; ei au asigurat serviciul de pază, de cercetare — în 
fine, de escortare a refugiaților Români şi cetăţeni Români până la proaspăta- 
blestemata graniţă cu URSS (pe Prut), în vederea „repatrierii în Siberia”. 
Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin „sabotarea istoriei”; nu poate 
fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi 
faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor. 

Un popor se face pe sine şi prin dreapta, severa judecare a vinovaţilor 
de trădare de ţară; a vinovaţilor de dezastrul ţării; a vinovaţilor de a fi acţionat 
în interesul (şi numai al) Rusiei; a vinovaţilor de a fi persecutat, umilit, jefuit, 
şantajat şi obligat la delatiune; a vinovaţilor de rele tratamente, de torturare 
şi de ucidere a unor semeni — în această ultimă categorie intră nu doar 
milițienii, gardienii de închisoare, securiştii — ci şi grănicerii (şi nu doar 
ofiţerii, ci şi ostaşii în termen care au ucis „din ordin”: ce li s-ar fi întâmplat 
dacă refuzau să tragă?, ar fi fost împuşcaţi ei?). 

„Reconciliere naţională”? Cine cu cine să se reconcilieze?: victima cu 
călăul? „Iertare crestineascä”? Cine pe cine să ierte: nu cumva tot ei pe noi? 
„Compromis în interesul tării”? — interesul ţării nu se află în mâna care a lovit 
patru decenii la rând şi va lovi atât timp cât victima va colabora cu tortiona- 
rul; „interesul“ (compromisului) este numai şi numai al bandei de tâlhari ce 
a pus stăpânire pe România cu ajutorul neprecupetit (şi dezinteresat!) al 
Armatei Roşii. „Fără violentä!”: slogan tipic securist (ei se temeau de dreap- 
ta răzbunare a celor mereu violentati) — de ce nu de-a dreptul caragialescul: 
„Pupat Piaţa Endependenţi”? 

Totdeauna, oriunde, vinovatii au cerut „concordie”, „armonie”, 
„frăţietate” — s-o fi cerut înainte de decembrie "89! Vinovatii de la noi sunt 
siguri: victimele noastre, Românii nu vor avea curajul de a-i arăta pe călăi; 
vinovatii de la noi sunt convinşi (îşi cunosc bine victimele): cei ce au suferit 
le vor da, de frică!, iertare (creştinească...). Dacă până şi unii „directori de 
conştiinţă” declară fără să clipească: „Toţi am colaborat — mai mult sau mai 
puţin”; şi: „Am făcut pactul diabolic (sic!) — ca să obţin paşaport cu mai 
multe intrări-ieşiri”, în fine: „Dacă toţi am fost vinovaţi, rezultă că toţi sân- 
tem... nevinovaţi...” — ceea ce ar însemna că în categoria „inocenţilor” intră 
nu doar „bieţii martori” (colonei şi generali de Securitate), dar şi Groza şi Dej 
şi Pauker şi Pătrăşcanu şi Ceauşescu şi Teohari Georgescu şi Drăghici şi 
Nikolski şi Enoiu şi Plesitä şi Stănculescu şi Voican şi Măgureanu şi Roman 
şi Chiuzbaian şi Drăgan şi Iliescu şi... 

Cei ce acceptă „reconcilierea” comit nu doar o eroare, ci un păcat: Isus, 
în ciuda recomandărilor de a oferi şi celălalt obraz, nu i-a „iertat” pe 
negutätorii ce prefăcuseră Templul într-o Cântare a României. lertîndu-1, tre- 
cînd-peste, căci-oameni-fiind-cu-toţii — îi absolvim, ba le acordăm certifica- 
te de onorabilitate, chiar diplome-de-respectabilitate şi îi asigurăm că nu vor 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 264 


primi răsplată după faptă —, ba, îi încurajăm ca, la proxima ocazie, să facă ce- 
au mai făcut (ba mai mult decât atât); iertîndu-i pe vinovaţi, pierdem ultimul 
strop de credibilitate, de încredere pe care-l mai încearcă tineretul în noi (să 
nu uităm: în aceste decenii primii învăţători-mincinoşi au fost părinţii; întâia 
şcoală-deformatoare a fost familia): înseamnă că ceea ce au văzut, au trăit ei, 
tinerii în decembrie '89 — dar şi în 13-15 iunie '90 — nu au fost nefericite, tra- 
gice accidente, ci constante: aşa trebuia să se întâmple — şi nu altfel. Au drep- 
tate să se întrebe tinerii: Acesta să fie binele?, adevărul?, aceasta justiţia ima- 
nentă? Înseamnă că a face rău nu este rău (dacă cel rău nu a fost pedepsit pen- 
tru fapta rea, nici măcar arătat cu degetul, numit, numite faptele rele). Aşadar, 
tinerii vor sfârşi prin a crede că a fi cinstit este semn indubitabil de lipsă de 
inteligenţă; că a face bine este rău (inversul fiind... bun), că cinstitul şi bunul 
rămân mereu păgubaşi; etern păguboşi... 

Ca preşedinte al României voi veghea ca memoria — integrală — a 
naţiunii româneşti să fie întreţinută, cultivată, încurajată; ca „uitarea”, mană 
cerească pentru ticăloşi, să fie considerată defect, anomalie, deficiență. 

Ca preşedinte al României voi veghea ca vinovatii să fie judecaţi: indi- 
ferent de sentinţă, procesul, acoperit de presă, propus, impus ca temă în şcoli 
va avea o acţiune purificatoare şi educatoare. Distrugerea secretului (aliatul 
călăilor) prin facerea publică a numelor, a amănuntelor biografice: locul 
naşterii, familia (care a profitat din plin, înainte, de toate supradrepturile 
materiale şi nu doar, fără a strâmba din nas, aflînd ce face securistul, activis- 
tul „la el, la servici” — să suporte oprobriul public); în fine: prin facerea 
publică a faptelor-în-scris, intelectualii ce „şi-au salvat cultura” să şi-o 
(re)vadă; (re)tipărită; (re)difuzatä: „antologia ruşinii” — pe cheltuiala autoru- 
lui, fireşte. 

Voi veghea, deci, împotriva uitării; întru memorie. 

O comunitate fără trecut nu are viitor — deci nu merită să devină popor; 

10. Fiind preşedinte al tuturor Românilor, voi face apel la toţi Românii, 
oriunde s-ar afla în lume; la exilați, la emigraţi, la repatriaţii Germani, Evrei, 
Italieni, Elvetieni, Greci, Turci, Francezi, Belgieni, Britanici, Unguri, Cehi, 
Sârbi...; îi voi invita pe Armenii şi pe Evreii obligaţi să plece de la noi, în 
căutare de alt pământ de exil să revină; întâi în vizită, apoi...: ei şi descen- 
denţii lor ştiu mult mai multe decât noi despre muncă, despre comerţ, despre 
agricultură — despre Bună-ziua; să ne (re)învete. Îi voi pofti pe miile de inte- 
lectuali, mai ales profesori, să se întoarcă; să ne înveţe: nu ştim nimic, iar ce 
ştim am reţinut strâmb. De toţi avem nevoie, toţi avem nevoie unul de altul: 
sântem lipsiţi de tot şi de toate; 

11.2 

Nu am promis nici lapte, nici miere; nici obiele de mătase „pentru toată 
populația” (visul comunistului rus); şi nici ras-tuns-frezat gratis. 

Nu cerşesc voturi, deci nu am nevoie să-i mint pe eventualii votanti, 
făgăduindu-le tinereţe (fără bătrâneţe); bogăţie; ba chiar frum’sete. 

Ca unul care am făcut câte ceva pentru ca realităţile de teroare, de incu- 
rie, de nebunie din România comunistă să fie cunoscute în Occident, îmi 
îngădui să cer de la compatrioți mai degrabă sacrificii decât (binemeritate) 
recompense; îi chem la efort, la acţiune, la rigoare, la reînvätare — şi mai ales 
la... tăiat în carne vie: starea actuală a României nu poate fi „reparată”, câr- 
pocită, tratată cu descântece, dreasă cu văruială peste cărămizi; acestea sunt 
paliative, nu fac decât să ascundă boala (gravă; mortală), să grăbească 
sfârşitul — au mai existat naţiuni, popoare ce au dispărut şi nu le plânge nime- 
ni, fiindcă şi-au meritat soarta. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 265 


Îi îndemn pe compatrioți la muncă grea: să ne construim pe noi înşine. 
Dacă nu vom putea lăsa copiilor noştri un „viitor luminos”, le vom lăsa măcar 
amintirea efortului nostru de a ne depăşi; de a depăşi starea de legumă; de a 
ispăşi măcar în parte greul păcat al laşităţii; al indiferenţei; al egoismului 
sălbatic; păcatul colaborării cu totalitarismul comunist; păcatul (capital) al 
învăţării copiilor noştri să mintă, să gândească una, să spună alta, să nu le 
pese de alţii, să se facă frate cu dracul, să mintă, la nevoie; la nevoie, să 
denunțe, să facă orice (cum făcusem si noi la vârsta lor) — pentru a răzbate; 
pentru a supravieţui; pentru a rămâne... nisipul fostei pietre — cea peste care 
a tot trecut apa... 


Am pornit această scrisoare în glumă, o închei serios. Ştiu: niciun can- 
didat cu capul pe umeri nu va anunţa un program atât de... negativ. 
Eu însă nu lupt ca să ajung preşedinte al României (sânt de mulţi ani scriitor 
de cărţi — deci mai mult decât atâta) — ci, ajuns preşedinte, să lupt pentru scoa- 
terea din groapă a României şi pentru tragerea la locu-i cuvenit: în Europa3. 
Paul Goma 


8 septembrie, 2012 
Timpul, Chişinău. 


“Un profet basarabean Paul Goma este, în termeni 
biblici, profet în ţara lui 

“Conform Evangheliei nimeni nu e recunoscut ca profet în ţara lui. Si 
atunci, vorbind totuşi de „văzători”, fiecare are discipoli, dar şi opozanți (pro- 
fet sau prooroc înseamnă a vedea înainte, dar şi a cunoaşte - aşa se explică 
existenţa şcolilor de profeti din Vechiul Testament). 

ÎI numesc profet pe Paul Goma datorită vieţii pe care a trăit-o. Un scrii- 
tor deosebit de talentat, trecut prin puşcărie, alungat din ţară, devenit apatrid, 
iubit şi hulit în egală măsură. Deci, dacă ţinem cont de această extrem de 
scurtă descriere, putem să îl numim pe Paul Goma un profet al Basarabiei. În 
timp ce unii îl tin în inimă, alţii îl tin la distanţă. Paul Goma este iubit ca un 
profet, alungat ca un profet, metaforic vorbind - ucis cu pietre ca un profet. 

Cei mai mulţi se tem de Paul Goma. Dacă îl vom pomeni, ne vom face 
o bătaie de cap în plus - spun unii. Si în ciuda mărturiei literaturii lui şi a vieţii 
lui deopotrivă, există în multe straturi ale societăţii un joc sinistru, 
respingător: „Feriţi-vă de Paul Goma”. 

Am vrut să subliniez această poveste pentru că anul acesta, la Salonul 
Internaţional de Carte, a existat un premiu special intitulat „Premiul Paul 
Goma”. Si acest lucru m-a bucurat peste măsură! Fiindcă ne-am săturat de 
prea multă vreme să vedem că oamenii importanţi sunt venerati doar după 
moarte. Sau atunci când, din perspectiva noastră, nu mai pot face nimic. 

E o situaţie cu care ne-am obişnuit de mii de ani. O să vă dau un 
exemplu: Sfântul loan Gură de Aur a fost exilat de două ori din 
Constantinopol. A şi murit în exil în anul 407. Ca un exilat, ca un om rău, ca 
o persoană de care Constantinopolul trebuia să se lipsească cu orice preţ. 
Câţiva ani mai târziu, în 430 - dacă nu mă înşel, a fost primit ca un sfânt. 
Locuitorii care i-au întâmpinat racla l-au plâns şi l-au aşezat în catedrală. 

Când am citit povestea asta, mi s-a părut aşa de cinică, încât aproape că 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 266 


aş fi preferat ca Sfântul loan Gură de Aur să rămână un sfânt exilat. 
Un articol de: Moni Stănilă” 


Moni Stănilă este soția lui Alexandru Vakulovski. 

“Timpul”, care a publicat lista premiantilor Salonului de 
carte, nu a pomenit “Premiul Paul Goma”, deci nici pe Aliona 
Grati, premianta. Nu înţeleg de ce? Chiar atât de “prudenţi să fie 
redactorii? Dar Tănase scrie liber, Corcinski la fel, Galaiciu- 
Păun la fel, Crudu aşişderi - de ce “ziarul” s-a... abținut? 

Mă bântuie culpabilitatea, ca de obicei: 

“Dacă numele meu n-ar fi fost amestecat în asta, Aliona 
Grati n-ar fi fost omisă”. 

Ce să fac? De prea multe ori, cei care s-au frecat de mine au 
fost pedepsiti. 


10 septembrie 2012 
Paul Goma trebuie readus acasă 
Timpul 

“Paul Goma, simbolul demnităţii naţionale a românilor basarabeni, 
merită şi trebuie readus acasă... 

Mesaje de susţinere a iniţiativei TIMPUL de acordare a cetăţeniei lui 
Paul Goma. 

La redacţie continuă să vină mesaje de susţinere a iniţiativei publicaţiei 
TIMPUL privind acordarea cetăţeniei RM scriitorului Paul Goma. Astăzi 
publicăm două din ele. 

Pentru noi, basarabenii, Paul Goma este prototipul scriitorului şi inte- 
lectualului care în anii regimului comunist s-a opus deschis minciunii totali- 
tare, falsurilor promovate de către tortionarii stalinişti privind istoria şi iden- 
titatea românilor basarabeni, trecutul şi prezentul acestei margini de Țară. 
Prin acţiunile sale de protest, pline de bärbätie şi curaj, care au marcat istoria 
ultimelor trei decenii, scriitorul ne-a demonstrat că, uneori, nu doar vremile 
sunt peste om, ci şi omul se poate înălța peste vremi. 

În romanele sale Gherla, Patimile după Piteşti, Din calidor, Altina ş.a., 
Paul Goma alternează cu multă măiestrie şi talent scenele zguduitoare din 
puşcăriile comuniste cu imaginile senine, paradisiace, decupate din copilăria 
sa petrecută în satul basarabean Mana de lângă Orhei, face o radiografie a 
fiinţei umane prinsă în angrenajele infernalei maşinării a ideologiei totalita- 
re, exprimă spiritul şi coloritul local al românilor basarabeni. 

Aflat în exil la Paris de mai multe decenii, printr-un concurs nefast de 
împrejurări, Paul Goma este până în prezent apatrid. Avem convingerea că 
ilustrul scriitor trebuie să fie pus în drepturile sale cetăţeneşti, iar autorităţile 
R. Moldova au obligaţia morală să-i redea cetăţenia pe care a pierdut-o dintr- 
o vină ce nu-i aparţine. Şi acest lucru trebuie făcut în regim de urgenţă. 

E o situaţie de-a dreptul absurdă, când, în contextul în care RM tinde să 
se alinieze la valorile europene, o mare personalitate a culturii noastre este 
lipsită de recunoaşterea şi protecţia statului şi a pământului de care îi sunt 
legate atât viaţa, cât şi opera. 

Uniunea Scriitorilor din Moldova susţine cu fermitate iniţiativa lansată 
de cotidianul national Timpul şi speră că preşedintele Nicolae Timofti va 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 267 


emite neîntârziat multaşteptatul decret prin care Paul Goma şi familia sa vor 
redobândi cetăţenia statului nostru. Va fi cel mai frumos cadou adus scriito- 
rului şi admiratorilor săi de ziua naşterii sale, pe 2 octombrie, când va împli- 
ni 77 de ani. 

Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova” 


x 


Tot “Timpul” 
“Scriitorul Paul Goma are drept la cetățenia RM 


Biblioteca publică raională din Orhei „Alexandru Donici”, director 
Lidia Sitaru, şi bibliotecile publice comunale săteşti din raionul Orhei susțin 
inițiativa ziarului Timpul de acordare a cetățeniei moldoveneşti compatriotu- 
lui nostru Paul Goma şi familiei sale. 


Considerăm că Paul Goma este o personalitate valoroasă a culturii şi 
literaturii române din Basarabia, este o mare conştiinţă românească care ne 
reprezintă cu demnitate în lume şi e de datoria noastră morală să facem tot ce 
stă în puterile noastre pentru a-l aduce Acasă. 


Biblioteca publică raională din Orhei „Alexandru Donici” a organizat 
diverse manifestări literare despre Paul Goma, printre care şi primul simpo- 
zion, intitulat „Un Soljenitin român”, care a avut loc în Basarabia, în onoarea 
marelui scriitor. Paul Goma a făcut închisori comuniste, a fost huiduit şi neîn- 
dreptätit de semenii lui, a făcut martiraj pentru adevărul pe care l-a rostit fără 
teamă. Suferă şi până azi drama exilatului fără patrie. E timpul să reparăm 
greşelile istorice şi să repunem personalitatea lui Paul Goma în dreptul ei 
firesc de scriitor excepţional şi profet al neamului românesc. 

Lidia Sârbu, directoare a Bibliotecii "A. Donici” din Orhei”. 


11 septembrie 2012, ora 15:48 


Americanii au ţinut în taină masacrul de la Katyn 

SUA cunoştea că Uniunea Sovietică a comis masacrul de la Katyn 
împotriva polonezilor, dar a preferat să tacă. 

Arhiva Naţională de Stat a SUA a publicat o serie de documente strict 
secrete. Actele declasificate indică faptul că, în 1943, unii prizonierii ameri- 
cani au fost martorii excumării militarilor polonezi omorâţi de sovietici în 
pădurea de la Katyn. Prizonierii au trimis mesaje codificate la Washington 
care desfiintau versiunea oficială potrivit căreria naziştii erau autorii crimei. 
Însă guvernul SUA a preferat să tacă ca să nu-l supere pe Stalin şi să piardă 
un aliat puternic împotriva Germaniei naziste. Abian în 1990 Uniunea 
Sovietică a recunoscut că trupele NKVD au omorât militarii polonezi la 
Katyn. 

Timpul.md (1.M.) 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 268 


x 


11 Septembrie 2012, ora 12:35 
O nouă versiune despre prăbuşirea avionului 
prezidențial polonez, la Smolensk 


Grupul parlamentar pentru investigarea cauzelor prăbuşirii aeronavei 
preşedintelui Lech Kaczynski Tu-154 în 2010 lângă Smolensk, compus din 
membri ai partidului „Lege şi Justiţie”, în prezent de opoziţie, şi-a făcut luni 
publică propria versiune asupra evenimentelor tragice de acum doi ani, acre- 
ditând ideea că accidentul a avut loc ca urmare a unor explozii la bordul apa- 
ratului de zbor, relatează RIA Novosti. 

Raportul intitulat '28 de luni după Smolensk! a fost dat publicităţii luni 

după-amiază pe site-ul oficial al acestui grup parlamentar de anchetă. În 
documentul de 169 de pagini, acest grup condus de deputatul Antoni 
Macierewicz respinge concluziile anchetei oficiale. 
Cauza accidentului nu au fost condiţiile meteorologice nefavorabile şi nici 
vreo eroare de pilotaj, ci o serie de explozii la bord, conform autorilor rapor- 
tului, care susţin că acest lucru a putut fi demonstrat de experţi speciali angre- 
nati în anchetă, care au verificat această teorie în cadrul mai multor experi- 
mente. 

Din capul locului, documentul subliniază că accidentul aerian în care şi- 
au pierdut viaţa 96 de persoane, între care şi preşedintele Lech Kaczynski şi 
soţia sa Maria, precum şi o serie de înalţi responsabili militari şi politicieni, 
a avut loc pe fondul confruntării între defunctul preşedinte şi premierul 
Donald Tusk. Autorii raportului, reprezentând partidul fratelui geamăn al 
preşedintelui decedat Jaroslaw Kaczynski, acuză guvernul Poloniei de trans- 
ferul investigaţiei către partea rusă, pe teritoriul căreia s-a produs tragedia. 

O bună parte a acestui raport este consacrată analizei investigaţiei efec- 
tuate de Comitetul Interstatal pentru Aviaţie din Moscova (MAK) şi a 
Comisiei poloneze de anchetă. La ancheta acestui grup parlamentar au fost 
implicaţi doi oameni de ştiinţă americani de origine poloneză - Wieslaw 
Binenda şi Kazimierz Novachik. 

Potrivit acestora, faptul că în timpul manevrei de aterizare aeronava a 
agăţat vârfurile copacilor nu putea să ducă la distrugerea unei aripi a avionu- 
lui. De asemenea şi o posibilă coliziune cu un copac, despre care se vorbeşte 
în raportul părții ruse. Ei mai susţin că dispozitivul de înregistrare a parame- 
trilor de zbor ar fi consemnat 'două zdruncinături puternice! la bordul apara- 
tului de zbor. În favoarea acestei versiuni ar fi, în opinia lor, fragmentele 
avionului care au fost împrăștiate în toate părțile ca după o implozie, carac- 
terul leziunilor stabilite la pasageri şi cele relatate de o serie de martori ai tra- 
gediei. 

Ancheta oficială poloneză, efectuată de Parchetul Militar de la 
Varşovia, respinge versiunea unei explozii la bordul aparatului preşedintelui 
Lech Kaczynski. În iulie 2012, Parchetul General din Polonia a închis dosa- 
rul privind încălcările comise în timpul organizării zborului preşedintelui 
Kaczynski la Smolensk de către oficiali ai cancelariei primului ministru, ai 
preşedinţiei, Ministerului de Externe şi Ministerului Apărării. Nivelul de res- 
ponsabilitate al oficialilor militari este investigat de Parchetul Militar. 
Procurorii au relevat o serie de încălcări comise de unii oficiali dar nici una 
dintre acestea nu cad sub incidenţa articolului de neglijenţă. 

Aeronava Tu-154, care transporta zeci de oficialități poloneze, pentru a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 269 


comemora tragedia de la Katyn, unde la ordinul lui Stalin au fost executaţi 
mii de militari polonezi de NKVD (poliția politică sovietică) în anul 1940 s- 
a prăbuşit în apropiere de Smolensk, în timpul manevrei de aterizare, din 
cauza vizibilităţii reduse ca urmare a cetii dense. 


x 


6 Septembrie 2012, ora 05:47 Din editia print 
Minoritățile naționale din Republica Moldova: istorie şi prezent: ROMÂNII 
SI RUSIFICAREA (ID 
a reforma clasa politică 


"Doresc să aduc în Moldova modele democratice, menite... 


Moldovenismul, care în condițiile separatismului statal medieval era o 
versiune geografică a românismului întins şi în alte provincii, dobândea în 
Gubernia Basarabia valenţe deosebitoare. 


Datorită acestei concepţii special menită să provoace dezorientare, 
populaţia românească dintre Prut şi Nistru este obligată să-şi caute rădăcini- 
le exclusiv în moştenirea strict provincială de până la 1812 şi să uite de fraţii 
români din fostul Principat al Moldovei. 


În aceste condiţii, fondul cultural-lingvistic al acestei populaţii se limi- 
tează cel mult la scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba şi 
creaţia populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii româ- 
ne moderne. Prin urmare, întreaga cultură şi literatură română, chiar şi cea 
dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuțiile Şcolii 
Ardelene, este repudiată ca un corp străin. 


Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualitätii locale autentice şi 
impune conceptul de limbă moldovenească, având la bază graiul popular şi 
cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă. Acest grai popular va 
fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica 
Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, 
urmând ca Republica Moldova să păstreze această moştenire a subjugării 
sovietice prin adoptarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat. 

Prin urmare, denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs 
al rusificării ținutului. 


APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID 

Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în 
domenii ale economiei, administraţiei, politicii, culturii, literaturii, etc., este 
împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folo- 
sită şi azi) care dobândea deseori forme ridicole şi era considerată principa- 
lul element definitoriu al naţiunii moldoveneşti. 

Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul 
Moldovei cu alfabet chirilic şi apoi latin. 
A avut loc revizuirea fondului de cărţi: literatura română considerată străină 
a fost confiscată şi înlocuită cu literatura de propagandă ruso-sovietică, fapt 
ce a dus la imposibilitatea perpetuării conştiinţei naţionale şi la apariţia româ- 
nofobiei în rândul românilor. 

Istoricul Ion Constantin afirmă : „Combaterea românofobiei este o 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 270 


cerinţă inexorabilă a procesului istoric de apropiere şi reintegrare a români- 
lor de dincoace şi dincolo de Prut” 


Anii 1945-1950 sunt consideraţi de istoriografia naţională ca o etapă 
aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist. 

În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul 
din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruşi, colectivizarea gospodării- 
lor individuale ţărăneşti din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (ţărani 
înstăriți) ca şi clasă, deportarea a mii de oameni. Genocidul fizic a fost com- 
pletat de cel cultural şi spiritual: aceşti ani reprezintă momentul de ruptură al 
evoluţiei fireşti a românilor basarabeni (est-moldoveni) şi includerea lor 
forţată în sistemul statului sovietic (URSS). 

După 1944 a început lichidarea sistemului educaţional existent în 
Basarabia în 1918-1940 şi 1941-1944. În interpretarea bolşevică acest sistem 
a avut rolul de a întuneca şi româniza populaţia băştinaşă moldovenească. Se 
iau măsuri extraordinare: interzicerea activităţilor instituţiilor naţionale, se 
nationalizeazä întregul fond de cărţi, se curăţă bibliotecile de literatură anti- 
sovietică şi sunt distruse cărţile româneşti. 


x 


5 Septembrie 2012, ora 05:45 
Minoritățile naționale din Republica Moldova: istorie şi prezent: 
ROMANII SI RUSIFICAREA 


RUSIFICAREA 

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor 
atribute ruseşti de către comunităţile neruse. 

Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării 
Basarabiei de către trupele ţariste în 1812 si a reanexării sale în 1944 de către 
trupele bolşevice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv 
modelul propriei sale civilizaţii: formarea şi educarea unui om nou - homo 
sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cul- 
tură, istorie şi tradiţii. 

Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost şcoala pentru tineri şi insti- 
tutiile cultural-educative pentru populaţia adultă. Instituţiile cultural-educati- 
ve din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propaga- 
rea comunismului, conţinutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe 
atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor şi evenimentelor, prioritatea 
politicii partidului comunist, concepţia moralei comuniste. 


FUNDAL ISTORIC 
Harta graiurilor din limba dacoromână 

Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al 
Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” prin- 
tr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (româ- 
ne): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie. 

Cronicarul polonez Jan Dtugosz afirma în 1476 că moldovenii şi vala- 
hii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”. Trimiteri la o aşa-numită „limbă moldo- 
venească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche 
Letopiseţul Țării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă 
este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni. 

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 271 


natiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile unguresti şi mai 
notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc „„moldoveni”, ei îşi 
numesc limba „românească”, nu „moldovenească”. 

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae 
(Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă cu valahii şi 
transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte 
româneşti au rădăcini dacice. 

Karl Marx şi Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea 
că „valahii şi daco-românii constituiau masa principală a populaţiei teritoriu- 
lui între Dunărea de Jos şi Nistru” şi că „ţării vechi şi noi ai Rusiei” se tem 
să recunoască acest lucru şi obligă prin forţă moldovenii să se rusifice. 

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA 

În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia 
regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială 
în instituţiile basarabene, alături de limba rusă. 

Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă. 

Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să 
fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 
ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba 
română. 

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul 
public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect 
secundar. Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre 
materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când cate- 
dra respectivă a fost desfiinţată. 

La Liceul nr.1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul 
uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februa- 
rie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, ofe- 
rind următoarea explicaţie: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar 
învăţarea ei urmăreşte alte scopuri”. 

Prin 1871, ţarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii 
române în şcolile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază 
limbile locale”. Autorităţile ţariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau 
ca marea masă a poporului, țărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 
1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranță, decât să i se deschidă şcoli pri- 
mare în propria-i limbă. Autorităţile ţariste au ridicat o cortină de fier la 
graniţa de pe Prut cu România. 

Anexarea unei părți a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub 
suveranitate otomană - a dus şi la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împie- 
dicând evoluţia firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia 
prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru loan Cuza 


x 


10 Septembrie 2012, ora 10:35 
Rusificarea Republicii Moldova (III) 


Se începe asigurarea cu cadre noi ale instituțiilor cultural-educative 
sovietice, pe baza originii sociale şi a loialității față de regim, mai puţin conta 
pregătirea intelectuală. 

Datorită refugierii în România sau a eliminării cadrelor naționale, a 
decimării şi ostracizării intelectualității, în Republică s-a format un vid inte- 
lectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăți. 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 272 


S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceştia să 
reprezinte 62% în anii *50. În 1945 este creat Comitetul pentru afacerile ins- 
tituţiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al 
RSSM şi se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor exe- 
cutive ale sovietelor judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti. 

În ceea ce priveşte componenţa naţională a cadrelor de culturalizare se 
observă o descreştere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 
1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de 
lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)]. 

La conducerea sistemului situaţia era şi mai gravă: în 1949 din 67 de 
şefi ai direcțiilor raionale şi orăşeneşti de cultură doar 16 erau români. Restul 
erau funcţionari ideologici nebăştinaşi, educați în spiritul şovinismului veli- 
corus, specialişti în deznationalizarea şi rusificarea populaţiei locale. În 
cadrul Comitetului pentru afacerile instituţiilor cultural-educative, din cadrul 
Consiliului de Miniştri al RSSM, situaţia era asemănătoare. 

ROMÂNII DEVIN MINORITATE 

Copii basarabeni, deportaţi în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după 
deportare. Fotografie de la Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău. 

Scopul suprem al noilor autorităţi era soluţionarea definitivă a „proble- 
mei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cul- 
tura drept un domeniu obişnuit al vieţii sociale, coordonată şi dirijată 
conform necesităţilor partidului. 

Se începe procesul de transformare a populaţiei locale româneşti într-o 
minoritate prin mai multe metode: 

° emigrarea forțată peste Prut 

° exterminarea basarabenilor folosiţi drept „carne de tun” în 
operațiunile militare ale Armatei Roşii 

° foametea organizată, deportări 

e În primii ani postbelici majoritatea celor deportați au fost învinuiți 
de „naționalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-nationaliste” 

e colonizări permanente cu diferiţi „specialişti” 

e alte colonizări 

° propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii 
initial de către „regimul ocupanților burghezo-mosieresti ai României rega- 
le” şi apoi de către „ocupanţii germano-români”. 

Ion Constantin notează că „rezistenţa deosebită la asimilare a ţăranilor 
basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească - locuind în cea mai 
mare parte la ţară - să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provo- 
cat cele mai multe dificultăţi regimului de la Moscova. 

Lista fondatorilor Interfrontului 
. Liseţkii Anatolii Mihailovici, n. 1930, ucrainean 
. Andrievskii Vitalii Aleksandrovici, n. 1951, ucrainean 
. Solonari Vladimir Anatolievici, n. 1959, ucrainean 
. Babilunga Nicolae Vadimovici, n. 1952, moldovean 
. Heistver Aleksei Valentinovici, n. 1942, rus 
. Zaiteva Ludmila Vasilievna, n. 1938, rusoaică 
. Grec Ivan Fiodorovici, n. 1939, bulgar 
. Martânov Oleg Pavlovici, n. 1947, rus 
. Poliuhov Nikolai Mihailovici, n. 1936, rus 
10. Marunevici Maria Vasilievna, n. 1937, găgăuză 
11. Safonov Andrei Mihailovici, n. 1964, rus 
12. Pavlenko Gheorghii Nikolaevici, n. 1945, rus 


SO © IA LU À © D 


OPaul Goma 1935-2013 wWwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 273 


13.Sornikov Piotr Mihailovici, n. 1949, rus 

14. Kuroglo Stepan Stepanovici, n. 1940, găgăuz 

15. Kramarenko Vladimir Grigorievici, n. 1951, rus 

16. Tufar Nikolai Haralampievici, n. 1935, găgăuz 

17. Verbiţkii Iurii Mihailovici, n. 1955, ucrainean 

18. Postovalova Tatiana Petrovna, n. 1951, rusoaică 

19. Buraga Valentin Karpovici, n. 1946, ucrainean 

20. Komisarenko Aleksandr Aleksandrovici, n. 1944, ucrainean 
21. Tracevskii Vadim Sergheevici, n. 1936, rus 

22. Blohin Iurii Vitalievici, n. 1944, rus 


x 


11 Septembrie 2012, ora 06:18 
Rusificarea Republicii Moldova (IV) 
ROMANOFOBIA IN BASARABIA 


Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat şi o idee obsedantă a 
întregului sistem de educaţie şi instruire, având drept chintesentä sloganul 
„naționaliștii moldo-români sunt duşmanii de moarte şi călăii poporului mol- 
dovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”. 

Activităţile propagandistice vizau ştergerea din memoria basarabenilor 
a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupaţiei din 1940- 
1941 (crimele şi atrocitățile comise împotriva celor care nu erau loiali pute- 
rii sovietice, dezgroparea de către autorităţile române a mormintelor jertfelor 
terorii staliniste în Chişinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, 
distrugerea obiectivelor economice şi culturale de către trupele sovietice afla- 
te în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941). 

Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, 
mult mai brutale decât cele din timpul imperiului tarist: 

“închiderea graniţelor 

“izolarea culturală totală de România, propagandă culturală: populari- 
zarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic şi prin pers- 
pectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus şi poporul moldo- 
venesc”. 

O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, 
„colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, 
funcţionari corupți, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi şi alte acte abu- 
zive. 

Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat 
în Moldova dintre Prut şi Nistru, sub influenţa propagandei sovietice, carac- 
terul unei drame naţionale. 

Concomitent, se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: 
Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind pre- 
zentată ca cea care a jucat un rol progresiv şi decisiv în istoria Moldovei, 
devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea ţaristă din 1812 
şi apoi reanexarea sovietică a Basarabiei. 


APARIȚIA „NAȚIUNII SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI” 
Datorită victoriei ruse (împreună cu aliaţii săi) asupra Germaniei nazis- 
te, Stalin a încurajat şi exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezis- 
tentei antigermane. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 274 


În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept 
națiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la star- 
tul unei intense campanii de exaltare a virtuţilor acestui popor, ajungându-se 
la ideea că ruşii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă şi 
un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar şi întregii lumi. 
Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare 
decât dragostea pentru propria naţiune. Se propagă masiv idei artificiale 
despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldove- 
nească, formarea naţiunii socialiste moldoveneşti. 

Potrivit istoricului lon Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a 
dăruit statalitatea sovietică, reunit şi promovat la rang de naţiune socialistă, 
este sortit contopirii cu masele ruseşti, fenomen ce a dus la apariţia româno- 
fobiei la români şi la pierderea identităţii naţionale. 

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA 

Deşi în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simtitoare în însuşirea 
de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii şi cultu- 
rii române, clasa politică este cea care frânează acest proces. 

Rusificată şi ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru 
apărarea conceptului şi acţiunii politice a moldovenismului adus de ruşi, 
întreţinând artificial o situaţie confuză în rândul populaţiei. 

Cantonarea în moldovenism ca hotar despărțitor de românism este o 
manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai 
Moldovei, unii fiind dispuşi chiar să vasalizeze Moldova de Rusia. 

Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit 
a netezi calea rusificării populaţiei române dintre Prut şi Nistru pe principiul 
„Divide et impera” („divide şi cucereşte”, „dezbină şi stăpâneşte”). 

Publicat de cersipamantromanesc.wordpress.com 


* 


ARHIVELE COMUNISMULUI 
Basarabenii au fost înfometați, la ordinul partidului. 


O hotărâre inedită arată că foametea din 1946-1947, care a secerat peste 
200.000 de suflete, a fost organizată de autoritățile comuniste. La 30 sep- 
tembrie 1946, Consiliul de Miniştri al RSSM şi Biroul CC al Partidului 
Comunist din RSSM au pus la cale una dintre cele mai mari crime contra 
moldovenilor. 

Actul secret ce demonstrează culpa nemijlocită a ştabilor bolşevici a 
lipsit până acum din circuitul ştiinţific şi juridic. Foametea de acum 65 de ani 
a fost o măsură de „reeducare” şi colectivizare forţată a ţăranilor. 

În ultimii 20 de ani s-a scris mult despre foametea din RSSM din anii 
1946-1947, care a ucis circa 200.000 de basarabeni. Nu e o noutate că, în 
pofida secetei, dezastrul putea fi evitat, dacă oamenii ar fi fost scutiţi de aşa- 
numita „postavka” — norma obligatorie de cereale livrată la stat şi dacă nu era 
exportată recolta din anii precedenţi, ci era folosită pentru acoperirea necesa- 
rului de consum. S-a demonstrat deja că URSS a recoltat în acei ani un sur- 
plus de grâne şi chiar a exportat. 

INSTAURAREA DICTATURII ÎN AGRICULTURĂ 

Apropierea sovieticilor de hotarele Basarabiei în primăvara anului 1944 
a însemnat şi reluarea măsurilor de instaurare a dictaturii în agricultură. lată 
doar câteva exemple. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 275 


Încă la 7 august 1944 (operaţia Iaşi-Chişinău avea să înceapă la 23 
august) gospodăriile individuale ţărăneşti situate la o distanţă de până la 18 
kilometri de linia frontului au fost supuse obligativitätii de a preda cereale la 
stat. Ulterior, pe 15 septembrie, asupra judeţelor Bălţi, Orhei şi Soroca a fost 
extinsă Legea impozitului agricol a URSS din 1939, iar la 16 septembrie 
ţăranii basarabeni au fost obligaţi la impozitul agricol militar — 150 de ruble 
pe an. 

În anul următor, la 8 ianuarie, guvernul sovietic adoptă o hotărâre prin 
care stabileşte cota maximă de teren arabil pe care o poate deţine un ţăran. 
Astfel, locuitorii din judeţele Bălţi, Chişinău, Orhei şi Soroca puteau avea în 
proprietate până la 10 hectare, iar cei din judeţele Bender şi Cahul — câte 20 
de hectare. 

Surplusurile erau naţionalizate. O lună mai târziu, la 8 februarie 1945, 
guvernul introduce instituţia împuterniciţilor agricoli. Pentru a asigura suc- 
cesul operaţiunii, un împuternicit trebuia să „deservească” 20-25 de gos- 
podării ţărăneşti. 

La 9 aprilie 1945, guvernul a stabilit cota obligatorie de cereale pentru 
predare la stat din recolta anului 1945. Astfel, ţăranul trebuia să dea 110 de 
kilograme de grâu pentru fiecare hectar dacă avea până la două hectare de 
pământ. Cu cât proprietate era mai mare, cu atât şi norma era mai mare: până 
la 5 hectare — 170 de kg/ha; între 5 şi 10 hectare — 220 kg/ha; de la 10 la 15 
hectare — 270 kg/ha; peste 15 hectare — 310 kg/ha. „Postavka” de floarea soa- 
relui ajungea până la 70 de kilograme pentru un hectar. 

Taxe mari erau fixate pentru lucrările agricole. Aratul de toamnă efec- 
tuat de staţia de maşini şi tractoare trebuia achitat cu 50-70 de kilograme de 
grâu la hectar, iar pentru cel de primăvară cu 60-84 kg/ha. În total, doar pen- 
tru lucrările agricole jăcmăneala ajungea până la 146 de kilograme de cerea- 
le pentru fiecare hectar. 

CUM A FOST ORGANIZATĂ FOAMETEA 

La 13 septembrie 1945, guvernul instituie o nouă taxă: impozitul pen- 
tru Armata Roşie. Acesta era de la 40 de kilograme la hectar (pentru cei care 
aveau 2-5 hectare) până la 100 kg/ha (pentru cei cu peste 15 hectare). În 1945 
autorităţile au deschis 115 puncte/depozite de colectare a cerealelor, aşa- 
numitele „Zagotzerno”. A fost numit câte un responsabil de colectare în fie- 
care judeţ, care era ajutat de 3-4 persoane, în total 36 de funcţionari în toată 
republica, la care se adăugau împuterniciţii agricoli din sate. 

Drept dovadă că în ţară erau destule grâne e şi faptul că la 15 decembrie 
1945 Guvernul RSSM a constatat că la „Zagotzerno” se aflau 25.825 tone de 
grâu, iar la 20 decembrie anunţa despre îndeplinirea planului de predare a 
pâinii la stat, permiţând colhozurilor şi ţăranilor să-şi vândă liber surplusuri- 
le. Între timp, se transporta grâul de la „Zagotzerno” la gară pentru a fi expor- 
tat. 

În aprilie 1946, guvernul observă prima deficiență de făină în ţară şi 
solicită Guvernului URSS 200 de tone de grâu, rugăminte repetată în luna 
mai, pentru alte 150 de tone. Primul semnal de alarmă privind malnutritia 
populaţiei este tras de către autorităţile de la Chişinău la 27 august 1946, când 
aprobă transmiterea de urgenţă către colhozuri şi agricultorii individuali a 
750.000 de puduri de grâu şi tot atâtea puduri de porumb. Se stabileau şi 
norme pentru o gospodărie individuală — de la 4 până la 10 puduri. Nu se 
cunoaşte efectual acestei hotărâri. Cel mai probabil, a rămas doar pe hârtie, 
or, dacă ar fi fost aplicată, consecinţele foametei n-ar fi fost atât de grave. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 276 


LIPSITI DE RATIA DE PÂINE 

Înfometarea cu bună ştiinţă a fost comisă o lună mai târziu. Consiliul de 
Miniştri al RSSM şi Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist (b) 
din RSSM adoptă, la 30 septembrie 1946, Hotărârea nr. 945 „s” (secretă — 
n.a.) „Cu privire la economisirea pâinii în alimentaţie”. 

Prin hotărâre, se reducea de la 1 octombrie 1946 consumul de făină cu 
910 tone, echivalentul a peste 21% din necesarul de făină pe republică sau 
56% din necesarul pentru locuitorii de la sate (consumul pentru o lună pe 
republică era de circa 4.300 de tone, iar la sate necesarul a fost redus de la 
1.272 tone în aprilie la 1.606 tone în august). Cele 910 tone excluse vizau, în 
cea mai mare parte, locuitorii de la sate. 

În primul rând, micşorarea consumului s-a efectuat prin reducerea de la 
180.900 la 70.000 a numărului de persoane care erau aprovizionate cu pâine 
de către stat, prin sistemul de cartele. Astfel, din start, 110. 900 de oameni au 
fost sortiti la înfometare. 

Au fost lipsiţi de cartele salvatoare în special locuitorii de la sate: mun- 
citori şi slujbaşi din sovhozuri, personalul mediu din spitale, din casele de 
copii şi toţi cei care nu aveau cote de pământ. A fost redusă ratia de pâine 
pentru maturi de la 300 la 250 de grame pe zi, pentru copii — de la 400 la 300 
de grame, iar persoanele aflate la întreţinere cu vârsta între 15 şi 55 de ani au 
fost lipsite totalmente de ratie. 

Guvernul a stabilit că pot fi aprovizionati cu pâine doar 151.000 de 
oameni care lucrează, 48.000 dintre cei aflaţi la întreţinere şi 70.000 de copii, 
în total 269.800 de persoane pe ţară. 

Totodată, au fost impuse restricţii la comercializarea pâinii pe piaţă şi 
interzis comerţul cu grâne. Hotărârea stabilea şi alte măsuri de reducere a 
consumului, în fapt, de înfometare. Se solicitau pedepse aspre pentru cei care 
încălcau regulile draconice stabilite de autorităţi. În pofida secetei, pentru 
RSSM a supraîmplinit în 1947, cu 1,5 %, planul de 161.000 de tone de cerea- 
le fixat de Moscova. 

Zeci de mii de distrofici şi morţi 

Autorităţile comuniste n-au recunoscut niciodată oficial foametea din 
RSS Moldovenească. S-au limitat la fraze generale privind „unele greutăţii în 
aprovizionare”, dând vina pe secetă. Până nu demult, statisticile negre ale 
vremii au fost „secret de stat”. Actele desecretizată prezintă cifre 
înspăimântătoare. 

În toiul secetei din 1946-1947, Ministerul Sănătăţii a întocmit rapoarte 
privind evoluţia foametei în RSSM. Abia acum aflăm din actele de arhivă că 
la în 1 februarie 1947 Ministerul Sănătăţii recunoştea că republica se 
confruntă cu o adevărată epidemie de distrofie. 

Astfel, conform datelor de la sfârşitul lui ianuarie 1947, în Moldova 
erau la evidenţă 184. 922 de persoane bolnave de distrofie, dintre care 76.264 
copii. În spitale au fost amenajate suplimentar 11. 614 paturi şi internate 
16.896 de bolnavi. Totodată, cifra oficială a celor decedați în urma foametei 
era de 6.667 de persoane. 

Următoarele date statistice, la 5 februarie, consemnează evoluţia distro- 
fiei. În oraşul Chişinău erau înregistrate 6.494 de persoane distrofice, dintre 
care 4.057 de copii, în oraşul Bălţi — 436 de persoane, la Bender — 795 şi la 
Tiraspol — 261. Problema foametei/distrofiei s-a agravat mai ales în judeţe, 
acolo unde au fost lipsiţi de ratia de pâine cei mai multi oameni. Astfel, 
numărul celor bolnavi de distrofie în judeţul Bălţi a crescut timp de cinci zile 
de la 3.953 la 15.077, iar numărul total pe republică a ajuns de la 189.924 la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 277 


212.940 de persoane. Peste 50% erau copii de până la 14 ani. 


x 


O veste bună de la Chişinău. 
De-ar fi şi pe pământ ca în ceruri. 


x 


Apariții editoriale Util si Placut - Nicolae COANDE 
Scrisuri II de Paul Goma, Ed. Curtea Veche 

La distanță de doi ani după primul volum, Flori Bălănescu şi editura 
Curtea Veche fac posibilă şi apariţia celui de-al doilea volum al publicisticii 
lui Paul Goma. Şi ce publicistică! „Scrisuri II“ este un volum dens, vibrant al 
unui scriitor cu adevărat angajat în lupta sa pentru libertatea şi demnitatea 
unei ţări pentru care şi-a pus propria libertate şi demnitate în pericol. 
Anchetat de Securitate în anii consolidării cultului personalităţii lui Nicolae 
Ceauşescu („Scrisuri I“ conţine publicistica din perioada 1971-1989), izolat 
şi denunţat ca un paria social şi cultural, Paul Goma a continuat să-şi spună 
răspicat gândurile într-o ţară unde a gândi în intimitate era conotat drept un 
act de sabotare a partidului unic şi a aparatului de stat represiv. Iniţiator al 
mişcării de solidaritate în România cu Charta '77, faimoasa mişcare a inteli- 
ghentiei cehoslovace, Paul Goma s-a văzut izolat de o întreagă elită culturală 
românească, dacă facem abstracţie de adeziunile lui Ion Negoitescu şi Ion 
Vianu. A fost anchetat şi bătut la Securitate de tortionarul căpitan Enoiu (cel 
care s-a „ocupat“ si de Ion D. Sîrbu), sau de Nicolae Plesitä, una dintre ordu- 
rile cu epoleti de general ale strasnicei Securitäti a lui Ceauşescu, însă a 
continuat, inclusiv din Franţa, unde a fost silit să emigreze cu familia, să 
spună adevărul despre Gulagul românesc şi despre tortionarii săi. 

„Scrisuri Il“ este pentru cei care nu cunosc opera sa literară, una mar- 
cată de ethosul adevărului spus până la capăt: o culegere impresionantă de 
articole, interviuri, scrisori şi pamflete ale celui mai realist dintre scriitorii 
români — întrucât a văzut ca nimeni altul Răul pe care şi-l pot face românii 
singuri, într-o ţară unde elita culturală a preferat „rezistenţa prin cultură“, 
notabilă până la un punct, dar insuficientă pentru a coagula o mişcare de 
renaştere a unei naţiuni îngenuncheate moral şi spiritual (fizic nu mai vor- 
bim) după instalarea comunismului. Spune undeva cu amărăciune: „Fiecare 
cu ce merită: polonezii cu Solidaritatea, românii, la Paris, cu 
Clandestinitatea“. „Amatorii“ de istorie netrucată pot lectura articole publi- 
cate din perioada 1990-1998, când România avea o şansă de refacere a tesu- 
tului bolnav al societăţii. Goma se arată unul dintre cei mai exacti diagnosti- 
cieni ai stării de fapt. Intuind bizantinismul şi torpoarea (sau pur şi simplu 
lipsa de voinţă) a unor intelectuali în a-şi asuma un trecut în care mişcarea de 
rezistenţă fusese anihilată mai degrabă de dorinţa de succes social, Goma se 
adresează în aceşti ani intelectualilor şi literatilor de frunte ai ţării, dar şi poli- 
ticienilor, în catilinare şi diatribe fulminante care nu au rolul de a evidenția 
vreo superbie auctorială, ci de a pune degetul pe o rană nevindecată. Dacă în 
primul volum sunt publicate scrisori adresate lui Dumitru Țepeneag, loan 
Petru Culianu sau Dorin Tudoran (nemaivorbind de epistola magnifică adre- 
sată „Domnului Nicolae Ceauşescu“, locatar la Palatul Regal!), după 
Revoluţie scriitorul se adresează unor Ion Negoiţescu, Gheorghe Grigurcu, 
Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, Laurenţiu Ulici, Mihai Ursachi, 
Gabriel Liiceanu, dar şi , Tovaräsului Ion Iliescu“. Din scrisoarea către ulti- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 278 


mul merită să reproducem un fragment, pentru a putea remarca felul dârz şi 
direct în care Goma îl acuză pe „revoluţionarul cu voie de la Moscova“ de 
malversatiuni greu de respins la orice tribunal al istoriei: „D-ta, tovarăşe 
Iliescu, eşti vinovat de schilodirea, de moartea şi de batjocorirea postumă a 
adeväratilor revoluționari şi a adevăratei revoluţii române din 1989 — pentru 
că D-ta ai dat ordin să se tragă [...] D-ta, tovaräse, eşti vinovat de restauratia 
securisto-comunistă; de favorizarea acaparării economiei nationale de către 
securişti, cu bani din tezaurul ţării, dispersat în momentul 1989 (conform pla- 
nului prevăzut în caz de război)...“. Lista acuzațiilor aduse lui Iliescu este 
întinsă şi ea poate fi a oricărui român cu scaun la cap, numai că Goma a fost 
cel care a articulat acest J’acusse! formidabil, demn de pana şi conştiinţa unui 
mare scriitor. Un scriitor aflat încă departe de ţară, fără cetăţenia română, 
retrasă de autorităţile comuniste, fără drepturile pe care le-ar putea avea ca 
membru al Uniunii Scriitorilor (eliminat de foştii săi colegi, la un semn al 
Puterii), fără onorurile ce i s-ar cuveni unui om care ar trebui să binemerite 
de la patrie. Patria („ultimul refugiu al canaliei“, după expresia unui autor 
francez) a ajuns în zilele noastre doar un „talcioc“ al hotilor şi canaliilor care 
jură pe tricolor în timp ce o buzunăresc zilnic.” 


(...) 
Miercuri 19 septembrie 2012 


Am primit un mesaj de peste Prut. 


Mai fac o încercare - deşi întâia m-a costat sănătatea, care, 
oricum, nu stătea ea prea bine... 


(...) 
Duminică 23 septembrie 2012 


Astă noapte am avut un vis din cele care nu am mai avut în 
ultimul timp: L-am visat pe... Putin! 


Luni 24 septembrie 2012 
(..) 
Cum mă simt? Nu am ştire de o “simtire” mai aşă. 


Sâmbătă 29 septembrie 2012 


M-a anunţat Mariana Pasincovschi: i-a apărut cartea. Ce 
bucurie! 


Duminică 30 septembrie 2012 


A murit Alexandru George. Dumnezeu să-l ierte. 
Si azi am spălat rufele de-mână. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 279 


Luni 1 octombrie 2012 


A apărut, în Timpul, în sfârşit, “pagina” : o colonitä: 


“1 Octombrie 2012, ora 07:13 
Întoarcerea acasă a lui Paul GOMA 


La începutul lui octombrie, în cadrul Bibliotecii Municipale 
„B.P. Hasdeu” va avea loc un amplu colocviu consacrat litera- 
turii lui Paul Goma. 

E timpul ca Paul Goma să se întoarcă acasă. E timpul ca 
romanele lui Paul Goma să devină o parte importantă a literaturii 
româneşti contemporane. E timpul ca Paul Goma să intre în 
manualele şcolare şi universitare. E timpul să vorbim deschis 
despre Paul Goma. 


Mesajul lui Paul Goma 
„Mă prezint - pentru cei care nu au auzit de mine: 

Numele meu: Paul Goma, născut în 1935, în satul Mana, Orhei. Am 
plecat în refugiu, în iunie 1940, prea târziu; am devenit cetăţeni sovietici până 
în 22 iunie 1941, când Armata Română ne-a liberat pe mama şi pe mine, tata 
fusese arestat în 13 ianuarie 1941 şi deportat în Siberia; Am plecat în refugiu 
a doua oară - de data asta (25 martie 1944) am reuşit să ne refugiem în 
Transilvania. De atunci nu mai am casă, nici masă. Nici ţară. - Din 22 noiem- 
brie 1977: am fost expulzat şi din România. De atunci locuiesc în Franţa, la 
Paris, ca refugiat politic. Am scris câteva cărți: 30. Sau 40, sau 50, nu le-am 
mai ţinut socoteala. Le-am scris ca un orfan de ţară: cu durere, cu bucurie, cu 
jubilatie. Unele au fost tipărite şi la Chişinău. Altele, tipărite în România, au 
fost aduse şi la Chişinău. 

Acesta sunt. Restul vieţii mele se află în cărţi. Lectură plăcută.” 

19 septembrie 2012, Paris” 


„Măcar în somn să nu fim refugiaţi” 

„— Când o să vină tata, Domnul Director o să ne invite la masă? Mi-e 
foame, mamă... — şi încep să plâng. Mi-e aşa de foameee... 

— Uite ce e, puiul mamii: eşti mare de-acum; de-acum trebuie să înţelegi 
cum stau lucrurile pe lumea asta; şi cu noi în ea. Noi suntem, de-acum, nişte 
refugiaţi... 

— Eu nu vreau să fiu refugiat! 

— Ei, dac-ar fi după noi... 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 280 


— Eu nu vreau să fiu refugiat, adică culcat pe jos, în cancelarie, pe-ntu- 
neric şi, în plus, lung de foame! 

— Se spune: lat de foame. Sau: mort de foame - nu lung. 

— Eu spun cum spun. Nu sunt mort şi nu sunt lat. Eu sunt viu şi mi-e aşa 
de foame, încât simt cum mă lungesc. Simt cum cresc. Sunt lung şi mare, de 
foame, mamă... 

— Închide ochii şi gata! 

— l-am închis... 

— Bine-ai făcut. Când închizi ochii, nu mai vezi întunericul — toate de la 
întuneric ne vin, ascultă-mă pe mine! Şi foamea, şi setea, şi dorul, şi toate — 
de la întuneric ni se trag... 

Cui îi spune mama asta? Eu l-am auzit pe Moş Iacob zicând că vine 
întunericul — el îi spunea: întunericime... Că vine, nu numai peste noi, cei din 
Mana, nu numai peste Basarabeni — peste toată lumea! zicea el. Fireşte, exa- 
gera, cum zice mama. 

Mama continuă să zică: 

— Aşa că ce facem noi? Noi închidem ochii şi dormiiim... 

Şi încă: 

— Când dormi, nu mai simţi nimic, nici foame, nici durere, nici supărare 
— numai viaţă veşnică... 

Astea le-a spus încet-încetişor, de parcă nu mie mi-ar fi vorbit. 

Jar acum, deşi mie-mi vorbeşte, nu doar mie: 

— Să dormim, puiul-mamii. Măcar în somn să nu fim refugiaţi.” 

(„Din Calidor”) 
“Un superb imn al vieţii 

Perceperea feminitätii ca necesitate imuabilă are rădăcini în relația mamă-fiu, 
intensă în timpul copilăriei, adâncă la maturitate. Romanul Din Calidor consacră 
figura tutelară a mamei, de a cărei lume fiul rămâne legat pentru totdeauna „prin 
ombilicul intact”. Imaginea mamei iradiază infinite semnificaţii, ea înseamnă sigu- 
ranta adăpostului, a căldurii şi se suprapune pe înţelesul de pământ, glie. Totul înce- 
pe şi se termină cu ea. Relaţia mamă-copil transgresează actul fenomenal exprimând 
raporturile dintre individ şi univers. Memorabilele scene dispuse teleologic din debu- 
tul şi finalul romanului reprezintă viaţa ca o stare în calidor, în „acel vestibul deschis 
spre ambele părți, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră 
şi căldură înăuntrică, supus agresiunilor, dar nu mortale: oricând pot face pasul îna- 
poi, la adăpost”, viaţa ca o stare de născut deja, dar ţinut în poala protectoare a 
mamei. După înstrăinări, „refugii” şi „definitive dusuri”, pe care viaţa inevitabil le 
provoacă, întoarcerea e simțită ca o stare de beatitudine. Copilul se opune destinului 
prin nestăvilită vitalitate („Eu nu vreau să fiu refugiat”), întoarcerea ciclică la mamă, 
casă, satul natal, feţele copilăriei constituind progresiv un superb imn al vieţii. 

Aliona Grati” 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 281 


„Cea mai grozavă mamă din lumea-mare” 

„Mama mea nu s-a schimbat aproape deloc. Mama mea e mama mea, 
nu se schimbă - să nu plângi, că... 

Mama mea. Mama mea. Mama-mama-mama. Cea mai grozavă mamă 
din lumea-mare. 

Se opreşte la doi paşi de mine. Ține buzele strânse. I-s strânse de tot 
buzele. Nu înţeleg, dar aşa e mama mea, grozavă; cu gura închisă, cu gura 
strânsă-pungă, zice tărişor: 

— Regulamentul permite unei mame să-şi îmbrăţişeze copilul? (...) 

Mă îndepărtează de la pieptul ei, mă priveşte, îmi râde, apoi iar mă 
apropie şi mă strânge tare-tare. O strâng şi eu — nu prea tare, am crescut mult, 
nu-mi pot controla forţele. O strâng, cu toate că mama miroase a mucegai — 
de la beci, desigur; şi a jeg, a slin, a nespălare; şi a pipicaca miroase mama 
mea, mama mea, mama. Aşa că o strâng tare, tare de-i trosnesc oasele. 

Dar mama râde şi face din cap, aşa, că adică, ia te uită ce forţă! Mă 
îndepărtează, mă apropie, râde, în continuare, însă cu lacrimi; râde cu icnitu- 
ri de plâns, suspină cu chicote de râs. Şi tot plângând şi tot râzând şi tot miro- 
sind a jeg şi a cacapipi şi a muced, mama mea îmi strecoară, îmi picură în 
ureche, pe silabe — cuvinte: scurte, numai subiecte, fără predicate.” 

(„Arta Refugii”) 


“Tragica istorie a basarabenilor 

Scena zguduitoare din finalul romanului Arta Refugii reprezintă întâl- 
nirea lui Paul cu mama sa în sediul Securităţii, unde, de câteva luni, ea şi 
soţul ei sunt ţinuţi în arest. La vederea mamei, copilul, devenit de curând un 
tânăr, plânge copleşit de emoţii. Lacrimile sunt dovada faptului că trauma 
psihologică nu l-a abrutizat. Reiese de aici o întreagă gamă de teme călăuzi- 
toare: relaţia mamă-fiu, sublima inocentä a începuturilor, iubirea în forma ei 
cea mai pură pentru „eternul feminin”, înălţarea prin suferinţa, simbolul ome- 
nescului cu toată căldura, dar şi cu toate limitele lui, drama copilului refu- 
giat/înstrăinat de ţară, simbolul unui destin, tragica istorie a basara- benilor, 
obsesia morţii care însă nu umbreste niciodată pe deplin dorinţa de a trăi. 

Aliona Grati” 


““Teroarea comunistă şi literatura lui Paul Goma 
Dumitru Crudu 
Toată lumea ştie că Paul Goma s-a opus deschis sistemului comunist 
din Romania, spre deosebire de foarte mulţi scriitori „de vârf” ca Nichita 
Stănescu sau Marin Sorescu etc., cu atât mai ciudat e faptul că după 
prăbuşirea comunismului, nu se ştie din ce motive, acestui scriitor incomod 
nu i-au fost recunoscute meritele literare şi nu i s-a reîntors nici măcar 
cetăţenia de care a fost văduvit într-un mod abuziv. Şi azi, în multe cercuri 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 282 


literare, despre literatura sa se discută ca şi pe vremea socialismului, cu 
reticentä sau cu dispreţ. Dar Paul Goma a fost unul dintre puţinii scriitori care 
nu şi-a schimbat libertatea artistică interioară pe tentaţii materiale (o carte de 
proză ideologică era remunerată gras, cam la preţul unui apartament). El nu 
şi-a negociat substanţa literară pentru un pumn de arginti, alegând să scrie 
despre teroarea la care a fost supusă familia sa şi el personal, şi nu despre 
dilemele morale şi intelectuale ale intelectualilor din anii şaizeci şi şaptezeci, 
dacă să protesteze contra unui şef de întreprindere sau nu. Alegând să 
protesteze contra sistemului şi nu contra unor reprezentanţi corupți ai aces- 
tuia (ca şi cum dacă aceştia ar fi fost înlocuiţi cu unii mai breji sistemul ar fi 
devenit mai perfect), a plătit cu imposibilitatea de a-şi publica romanele la 
editurile din România şi de-a fi luat în vizor de criticii literari serioşi. Din 
această cauză, după cum se ştie, aproape toate cărțile sale apărute în 
străinătate au fost şi recenzate masiv în revistele literare europene, parcă 
sfidând tăcerea criticii literare româneşti serioase. Unii critici români, printre 
care şi N. Manolescu, mai consideră şi astăzi că literatura sa nu prea are 
valoare estetică. Chiar şi romanelor sale celebre - „Din Calidor”, „Bonifacia” 
sau „Arta Refugii” - le sunt refuzate orice merit literar, fiindu-le recunoscute 
doar dimensiunea etică, sau politică, de natură protestatară. După părerea 
acestor critici, literatura lui Paul Goma are cel mult o valoare de document şi 
cam atât. Da, e adevărat că în romanele lui Paul Goma este radiografiată alie- 
narea individului în timpul comunismului, ca şi acea cumplită teroare a isto- 
riei, dar de ce oare acest lucru nu ar putea avea şi o valoare estetică? Criticii 
serioşi îi mai reproşează şi faptul că prozele sale se nasc din viaţa trăită de 
autor. Dar, după părerea noastră, în cazul prozei sale, biograficul nu poate fi 
un defect, ci e o calitate, mai ales că ceea ce a trăit Paul Goma depăşeşte 
fruntariile imaginaţiei literare. Culmea e că, asumându-și în scris biografia 
sa, scriitorul şi-a asumat o idee literară înnoitoare pentru acea vreme care, 
peste ocean, făcea furori. Dincolo însă de faptul că romanele lui Paul Goma 
explorează capacitatea de rezistenţă a individului la rău, acestea mai vorbesc 
şi despre acei oameni care pur şi simplu vor să trăiască firesc şi natural, dar 
acest lucru în acea epocă de tristă amintire nu însemna nimic altceva decât să 
fii contra sistemului”. 


x 


Scriitorul german Günter Grass elogiază un spion con- 
damnat de Israel, spion condamnat de Israel, "Efemere", Vanunu, 
in timp ce presa germană consideră a fi o nouă proocare la 
adresa statului evreu. 


“Laureat al premiului Nobel pentru Literatură, scriitorul german Günter 
Grass, declarat persona non grata în Israel, l-a lăudat într-o nouă poezie pe 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 283 


"spionul nuclear" israelian Mordehai Vanunu, în ceea ce presa germană 
consideră a fi o nouă provocare la adresa statului evreu, relatează Agenţia 
France Presse, citată de Agerpres. 

Într-un nou volum lansat la finalul acestei săptămâni în Germania şi 
intitulat "Efemere", poetul german în vârstă de 84 de ani îl numeşte pe 
Vanunu drept un "erou" si un "model", în poemul "Un erou al zilelor noastre”. 

Fost tehnician în domeniul fizicii atomice, Mordehai Vanunu a fost 
încarcerat peste 18 ani, pentru trădare de stat, după ce a divulgat secrete 
legate de programul nuclear al Israelului, date publicităţii de săptămânalul 
britanic The Sunday Times. 

"Gunter Grass irită din nou Israelul", comentează în ediţia sa duminicală 
tabloidul Bild, în timp ce publicaţia Berliner Morgenpost apreciază că este în 
mod clar vorba despre o nouă provocare la adresa Israelului. 

Potrivit editorialistului Süddeutsche Zeitung, noile poeme ale lui Grass, 
care evocă Europa, Grecia şi o declaraţie de dragoste faţă de Germania, 
"ar putea naşte încă o dată controverse cu Israelul". 

În aceeaşi publicaţie, Günter Grass a provocat în luna aprilie o polemică 
aprinsă prin afirmaţia că Israelul ameninţă pacea mondială atunci când 
declară că intenţionează să atace preventiv Iranul. În urma respectivei 


afirmaţii, scriitorul german a fost declarat persona non grata de către Israel.” 


Marţi 2 octombrie 2012 
Ziua mea. Fac 77 ani. 


Din dulcea Bucovină - dincolo de Cercul Polar 

Ploieştenii au dedicat un bust Anitei Nandriş-Cudlea, victimă a 
Gulagului sovietic. Bustul va fi dezvelit în Mahala (Ucraina) - localitatea de 
naştere a eroinei. 

În Sala Coloanelor Palatului Culturii din Ploieşti a avut loc ceremonia 
de lansare a volumului „20 de ani în Siberia” de Anita Nandris-Cudla, o carte 
ce reîmprospătează memoria victimelor Gulagului sovietic. La eveniment au 
participat: Mircea Cosma (în foto), preşedintele Consiliului Judeţean 
Prahova, Laurenţiu Rebega, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Prahova, 
Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, reprezentanţi 
ai unor instituţii culturale din judeţ, precum şi un grup de elevi din Republica 
Moldova. 

În cadrul aceluiaşi eveniment a fost prezentat şi un bust al autoarei volu- 
mului, lucrare realizată în bronz de sculptorul ploieştean Constantin lonescu. 
Bustul, realizat cu sprijinul Societăţii Cultural-Istorice „Mihai Viteazul", a 
fost dezvelit, duminică, 30 septembrie 2012, la Mahala (Cernăuţi), localita- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 284 


tea de naştere a Anitei Nandriş-Cudla, eveniment la care a participat şi 
preşedintele Mircea Cosma. 

Anita Nandris-Cudla (1904-1984) a fost o tärancä din nordul 
Bucovinei, ridicată de KGB în miez de noapte, împreună cu cei trei copii 
mici ai ei, separată de soţ şi deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar. De 
abia stiutoare de carte, întoarsă acasă după 20 de ani, Anita Nandriş-Cudla a 
scris, în cuvinte simple, povestea acestei supravietuiri. Este o mărturie unică, 
păstrată printr-o minune timp de două decenii până când a fost publicată. 
Cartea a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Lucian Blaga” în 
anul 1992. 

Povestea emoţionantă a femeii i-a impresionat pe cititorii cărţii, printre 
ei fiind şi preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, care a spus: 
„Evenimentul face parte din ceea ce numim noi restituirea istoriei poporului 
român, o istorie pe care am învăţat-o greşit si pe care încercăm, în fiecare zi, 
s-o repunem la locul ei. În faţa a ceea ce se relatează în această carte nu poţi 
să rămâi indiferent şi vă mărturisesc că am citit-o plângând”. 

loan Popescu, Ploieşti 


x 


ziaruldeiasi.ro » OPINII Paul Goma sau scriitorul ca martor 
BOGDAN CRETU 

Nu multora le convine faptul ca exista o constiinta libera de orice afi- 
liatii, de orice interese, care spurca, pe buna dreptate, din afara, metehnele 
vremii. E incomod, dar s-ar putea sa fie un balsam necesar pentru recuperea 
deja invocatei normalitati. 

Intamplarea a facut ca, in timp ce eram plecat la Sibiu, la un grozav fes- 
tival de poezie organizat de prietenii mei de la revista Transilvania, Dragos 
Varga si Radu Vancu, sa primesc acasa un al doilea tom al cartii lui Paul 
Goma, Scrisuri, aparut la Curtea Veche. In sfarsit, o editura cu difuzare buna 
si-a luat inima in dinti sa dedice o serie de autor acestui mare scriitor. Meritul 
este si al neobositului istoric Flori Balanescu, care ingrijeste si aceasta editie. 
Citisem, bineinteles, cartea in prima sa versiune, aparuta in 1999 la editura 
Nemira si ma deranjasera notele de subsol abuzive ale editorului. De pilda, 
cand Goma scria: „Sunt un analfabet: nu l-am vazut pe Iosif Sava la televi- 
zor", editorul comenta in subsol: „Mai bine!" Or, Paul Goma are el insusi idei 
suficient de transante si de explozive pentru a mai fi nevoie sa fie inganat. De 
data aceasta, scrierile sale au incaput pe maini bune si ma bucur ca e asa. 

Sigur, nu am apucat sa recitesc (in cateva ceasuri) decat cateva pagini 
din aceasta carte, prin urmare nu am cum sa scriu o cronica propriu-zisa 
acum. Doar ca nici nu pot sa nu observ ca exact azi, 2 octombrie, Paul Goma 
implineste o frumoasa varsta. Nici nu conteaza care. Dar acest scriitor s-a 
bucurat, acasa la el, de atat de putine momente de apreciere, incat unul in plus 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 285 


nu are cum sa strice. Ca poate deranja - asta e o alta poveste, care nu ma preo- 
cupa catusi de putin. 

Parcurgand textele de atitudine (articole, interviuri, scrisori deschise 
etc.) din acest volum, nu-mi pot inghiti o intrebare: cum se explica, oare, 
surzenia celorlati, pentru ca glasul lui Goma numai catifelat nu este? 
Raspunsul este la indemana oricui vrea (sau isi permite sau, cine stie?, i se 
permite) sa-l formuleze. Curajul de atunci, din 1977, al autorului Gherlei a 
devenit azi incomod, pentru ca el acuza, prin el insusi, lasitatea celorlalti, 
adica a majoritatii. In timp ce Goma trecea, in repetate randuri, prin inchiso- 
rile comuniste, in timp ce orice miscare ii era monitorizata, in timp ce era 
nevoit sa lucreze ba in constructii, ba intr-o pepiniera, ba fotograf la nunti, 
botezuri, inmormantari si alte sarbatori, ba hamal in gara sau trompetist la 
nunti si alte chermeze, ceilalti scriitori hibernau comod in barlog. Mai mult 
decat atat, autorul mai are si „impertinenta" de a nu sterge cu buretele tot ce 
s-a petecut in comunism, si de a da in vileag pacatele celorlalti. Se incapata- 
neaza, altfel spus, sa nu uite. Oare nu plateste el, si acum, cutezanta de a scrie 
direct, negru pe alb, ceea ce cu totii stim, dar susotim gales, de teama sa nu 
ne punem rau cu X sau cu Y? Oare nu este si aceasta atitudine de procuror al 
fostelor orori, al fostelor si actualelor lasitati, abil cosmetizate astazi, una 
dintre cauzele marginalizarii lui Goma? 

Ceea ce mi se pare limpede este faptul ca Paul Goma nu da toate aces- 
te pacate ale trecutului in vileag din placerea delatiunii sau dintr-un sentiment 
al sanctionarii slabiciunii celor multi. La urma urmelor, fiecare raspunde pen- 
tru faptele sale... Nu, altul este imboldul ce-l indeamna pe el in lupta, si 
anume ca, martor al atator orori fiind, are datoria morala de a nu le lasa sa 
cada prada comodei amnezii tipice romanului. Soljenitin isi impunea aceeasi 
datorie, teroarea se cere demascata, raul trebuie deconspirat. Evident, daca 
acum mai bine de 3 decenii Goma risca totul numai pentru a scoate la lumi- 
na adevarul, e limpede ca el nu poate renunta nici acum. Nu multora le convi- 
ne faptul ca exista o constiinta libera de orice afiliatii, de orice interese, care 
spurca, pe buna dreptate, din afara, metehnele vremii. E incomod, dar s-ar 
putea sa fie un balsam necesar pentru recuperarea deja invocatei normalitati. 
Nu e la indemana oricui sa scrie direct, fara precaute edulcorari, lucruri tabui- 
zate. Autorul Culorilor curcubeului o face cu credinta ca verticalitatea trebuie 
asumata pana la capat. Ma intreb patetic si stangaci: daca si aceaste putine 
constiinte de genul lui Paul Goma ne-ar fi lipsit, unde am fi ajuns? Nu intam- 
plator, tocmai in Romania comunismul a avut cele mai statornice edificii, nu 
intamplator tocmai noi ne smulgem atat de greu din acel trecut pe care reto- 
ric il blamam cu spume la gura. Tot deloc intamplator, avem o clasa politica 
alcatuita din beizadele, care au conservat ticurile si au diversificat ticalosia 
vechilor maestri comunisti. Daca nu ar fi spus toate aceste lucruri, daca ar fi 
ales sa fie si el „ca romanul, impartial", de buna seama ca opozantul de mai 
ieri ar fi castigat onorurile nationale azi, alaturi de o functie calduta si recu- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 286 


noasterea unanima. Dar si-ar fi pierdut, cu siguranta, respectul de sine. 

Paul Goma nu este un disident, ci un scriitor. Asupra acestui aspect 
insista el insusi, de cateva ori si in cadrul cartii abia retiparite. Scriitorul are, 
printre altele, si obligatia morala de a fi un martor credibil al epocii sale. Sa 
o recunoastem chiar azi, de ziua lui Paul Goma: istoria noastra recenta are 
putini martori mai credibili decat el. De ce? Foarte simplu: nu doar pentru ca 
el a avut curajul (curajul fizic, vorba lui Steinhardt) de a fi infruntat absurdul 
comunist, intrand in puscarie pentru ideile sale, ci, poate intr-o mai mare 
masura, pentru ca a avut puterea de a transforma aceasta calitate de martor in 
literatura foarte buna. Paul Goma este, si din aceasta pricina, un mare scrii- 
tor. Nu va luati dupa istoricii de serviciu ai literaturii contemporane: nu peste 
mult timp se va vedea limpede ca locul acestui scriitor viu, autentic este mult 
mai important decat le convine unora sa accepte astazi. 

La multi ani, Paul Goma! 


Sanda Văran îmi trimite: 


“Capitolul VI 
Ultima poruncă : să nu taci! 

Într-un interviu din Cronica, nr .6, 1992, Angela Marinescu spune 
despre Paul Goma că "nu poate fi un înţelept.” 

Se ştie că, printre altele, înţelepciunea oamenilor este asociată cu 
tăcerea lor, cu ştiinţa lor de a tăcea cu folos sau la momentul potrivit. 
Paremiologia înregistrează proverbe de genul :"Tăcerea e de aur” sau "Dacă 
tăceai, filosof rămâneai.”. 

Lui Paul Goma însuşi nu pare să-i fie necunoscut acest lucru, atunci 
când mărturiseşte în "Gherla” : "Fiecare om are momente în care simte cum 
se înţelepţeşte fulgerător. Totdeauna, sau aproape totdeauna această senzaţie 
de înteleptire e legată de tăcere. De tăcerea sa.”1 

Şi cu toate acestea, el a ales să tacă în foarte puţine împrejurări, în închi- 
soare sau sub anchetă, când tăcerea era exact contrariul a ceea ce i se cerea 
(“Şi am început să tac. Să-l tac pe Goiciu. Ştiam, dracu” ştie de unde, că 
tăcerea e una din cele mai teribile arme. Dacă nu de atac, atunci de 
apărare...activă."2 ). 

Pentru că dacă ar fi să aşezăm biografia şi opera lui Paul Goma sub un 
semn anume, acela ar fi, concentrat la maximum: tăcerea înseamnă moarte. 
Într-o societate ca acea totalitar-comunistă, organizată pe principiul unei 
celule de închisoare, în care drepturile individului sunt aceleaşi cu îndatori- 
rile sale, din care nu poţi ieşi pentru că nu există clantä, pentru că mecanis- 
mul este genial-diabolic, lăsând deschis un singur drum, cel al convertirii, 
adică al mutilării (automutilării) prin acceptarea minciunii pe care aceasta se 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 287 


bazează — într-o astfel de societate, consemnul este: ” Nicio mişcare, niciun 
sämn!” 3 

Şi niciun sunet, putem adăuga, pentru că într-o asemenea lume, a vorbi, 
a spune, mai ales altceva decât ceea ce ti se cere, a spune, mai ales alt adevăr 
decât cel oficial, cel acceptat, impus de Putere, este un delict capital. 

Aici, "Cine vorbeşte, vorbeşte o singură datä!”4 , or la Paul Goma 
tăcerea înseamnă moarte, iar el nu poate fi atât de înţelept şi de las, încât să 
accepte această moarte-în-viaţă. 

A striga, a spune — cu varianta a scrie — adevărul este o boală oarecum 
ereditară. Tatăl său este arestat în 1941 de NKVD şi deportat în Siberia pen- 
tru că strigase: "Trăiască Gutenberg!”, dansând în jurul grămezii de cărţi 
româneşti arse de sovietici, care aşa au început construirea celei mai bune 
lumi dintre toate posibile. 

Paul Goma este “convocat”, “reţinut”, exmatriculat din toate liceele din 
țară, arestat doi ani, trăind în "domiciliu obligatoriu” cinci, din nou arestat şi 
apoi silit să se exileze, pentru că nu încetează să spună şi să scrie adevărul 
său despre lumea în care trăieşte. 

Să spui, să scrii "ceea ce nu se spune” devine un imperativ etic, un 
comandament moral, dar şi estetic. 

În numărul 49 din 3 decembrie 1966, revista Luceafărul găzduia debu- 
tul scriitorului Paul Goma. Titlul povestirii publicate (aventura publicării o 
desfăşoară pe larg autorul însuşi în romanul ”’Bonifacia”) era "Când tace 
toba”. Volumul de povestiri "Camera de alături” cuprinde şi o variantă a ace- 
lui text, sub titlul "Aia”. Construită cu o ştiinţă a tehnicilor muzicale, la fel 
ca mai toate cărţile de mai târziu, ” Aia” se face remarcată prin forţa conturării 
unui personaj, a unei existente ce închide în sine un naiv şi totodată tragic 
mesaj. 

Liţucă al Jitarului, Liţă sau Niculaie Boc îşi trăieşte vârstele, viaţa, 
veghind fără odihnă, fără somn, pândind-o pe ”’aia”, care nu-i decât Moartea 
— alungând-o, "huşăind-o, ca pe o agresivă, obraznică orătanie, ori de câte ori 
simte că îi dă târcoale, lui sau semenilor adormiti, inconstienti (“proşti”), cu 
simţurile amortite de muncă grea sau de trai prea bun. 

Meseria lui Liţă, dar mai mult, rostul, aşa cum şi-l vede el pe pământ 
este acela de a face zgomot, de a se ţine şi a-i ţine treji pe oameni, slujindu-i 
şi apărându-i astfel de somn, linişte şi tăcere — semne violente, pentru el, ale 
prezenţei morţii. 

Zgomotul pentru Liţă poate fi orice. De la cuvintele urlate (Hai, tată, 
să ne strigăm” 5) sau rostite simplu, la orice sunet, muzical (” dar cel mai 
mult îmi plăcea Lae, dobaşul, fiindcă făcea bum!bum!bum!” 6 ) sau nu: bocet 
de înmormântare, dangăt de clopote, duruit de tobă, bubuit de tun, scrâşnet 
de excavator ori cârâit de robinet stricat. Important este să fie, să se audă, în 
lipsă să fie provocat, şi cât mai tare, intensitatea şi durata acestuia fiind invers 
proporţionale cu distanţa despärtitoare de moarte. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 288 


Litä, ca şi Filip din povestirea "Un pas înapoi” din acelaşi volum de 
debut (sau ca şi Goma însuşi, cel care povesteşte cu mare artă în “Gherla” 
bătaia de la Zarcă) simte că "moartea nu e conținută”, ci ea vine( ” Îi era urâtă 
liniştea, îl apăsa pe piept, de-i săca răsuflarea, mai ales noaptea îl prindeau 
spaime cu sudori, se făcea că vine aia, mută, si el n-o putea alunga..."7 ) se 
apropie mută, putând fi chair percepută în unităţi măsurabile de timp şi 
spatiu( poate doar la E.A.Poe în "Hruba şi pendulul” mai întâlnim o aseme- 
nea percepere a apropierii morţii), ca o apă cleioasă, îneacă şi sufocă, face 
frig şi întuneric în jur. 

Fiinţă amorală (moarta tatălui, războiul, închisoarea sunt pentru el doar 
posibile surse de binefăcătoare zgomote) sau mai bine zis, existând după o 
lege morală pe care singur şi-o dă, Niculaie Boc va ajunge curând un om sin- 
gur, ocolit şi neînțeles de semenii săi, pe care îi iubeşte dar, la rândul său 
nu-i înţelege. "Crezî-mă ori ba, io nu vă trezesc de joacă ori din prostie. Vă 
mai şi spariu (si, într-adevăr, îi sperie şi deranjează pe cei din jurul său, fie 
trăgând clopotele a foc în miez de noapte, ca poştaş, aducându-le intenţionat 
scrisorile, pe care iniţial le desface şi citeşte, după ce oamenii apucaseră să se 
culce, fie dând deşteptarea unui întreg cartier bucureştean cu strigăte ca la 
stână), dar mai tare o spariu pe ea, să fugă, să nu vă prinză-n somn. Voi 
durmiti şi n-o auziti, dar de mine ştie de frică şi-o huşăi şi fuge, dar voi vă 
mâniati şi mă päziti cu bâta şi asta nu-i derept...” 8 , va explica el târziu, în 
înfruntarea de neocolit cu cei care îşi apără dreptul la somn şi la viaţă, aşa 
cum o înţeleg ei. 

Nedreptatea care i se face — este luat în râs, bătut sau mai rău, nebägat 
în seamă — îi provoacă accese de furie, îl face să amenințe dezläntuit( "Pune- 
te tu numa rău cu mine, că io minteni te bag şi-n mumă-ta şi la gherlă, că io 
asè vă cunosc pe toţi... "9 şi chiar să-şi împlinească răzbunător amenințările 
(” Nu mai putea fi oprit. În miez de noapte clatină toate fericirile familiale, 
nu ştie să le tacă şi le răcneşte ferestrelor care se spionează, află bărbaţii, află 
nevestele, află vecinii şi cine nu trebuie. Liţă fără patimä, îi despoaie şi-i 
mână aşa, goi, în văzul lumii.” 10 ), dar cel mai adesea, acestea se transformă 
în autocompătimire: "Mânia i se preface în jale de sine. Il şi în 
încăpățânare: "D-apăi io, asè să ştiţi, măcar că voi nu vreţi, tot pe aici am să 
mă tin. Că ce-o să vă ştiţi voi face, dacă plec şi vă las de capul vost... 12 . Iar 
această încăpățânare va face din el, cu voia autorului, un personaj exemplar, 
va da naştere unui destin asumat, încât în ceasul morţii sale — moare ca un 
Isus pentru credinţa sa, ce-i drept, un Isus lipsit de măreție, bătut de vecinii 
treziti din somn — bătrânul Liţă poate zâmbi împăcat, pentru că şi-a făcut 
viaţa "plină", “rotundă”, cum auzise cândva spunând un muribund(”Acol-n 
tranşeu, coperit de pământ şi de umbră, până s-a stins, a gemut teteristul, cu 
gura lui neagră. Maţele pline de tärnä, de muşte, de pleavă, de-un picior fără 
om atârnau. Gemea teteristul cu gura de umbră, iar noi îngropaţi ca şi el, 
aşteptam să ne vină odihna, şu-n locul ei geamătul s-a răsturnat în cuvinte: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 289 


Plină vă faceţi, fraților, viaţa, faceti-o plină, rotundă..., şi-atunci îngropatii 
din noi s-au smuls din pământ şi-aşa am ajuns la lumină. 13 , iar somnul este, 
în sfârşit, acceptat ca o binemeritată răsplată a unei datorii împlinite, dusă 
până la capăt. 

Emblematic, am putea spune, acest personaj pentru arestatul (tot un fel 
de îngropat-de-viu) din Gherla, care povesteşte-mărturiseşte: "Încurajat de 
faptul că puteam urla în voie(deci: mă puteam exprima...), am început să 
răspund: Nu taaaaaac! Nu taaaaaac!/.../ Pînă adineauri scopul lor fusese 
cetos, din inertie, noroc că le arătasem ce să urmărească, ce să încerce să 
obţină. Îmi cereau să tac. Eu mă răzbunam, urlînd, spunîndu-le urlînd, că 
nu....14 

lar singura şansă a călăilor de a strivi împotrivirea este reducerea la 
tăcere, crima:” Şi glasul — îl văd — capătul lui, rupt, se scufundă încet, înapoi, 
de unde pornise, ca un jet de arteziană, într-un bazin, după închiderea lentă a 
robinetului.”15 

Si moartea nu este prea departe: ” ÎI văd pe Istrate deasupra mea. Apoi 
încep să nu-l mai văd. Nu-l mai aud. În schimb, încep s-o aud pe ea. S-o văd. 
Venind. Prima oară, la un metru şi douăzeci...la un metru...Zvicnind, din 
douăzeci în douăzeci de centimetri — dar poate nu zvîcnea, poate că ochiul 
meu o percepea printr-o fantă rotitoare, fantă care din douăzeci în douăzeci 
de unităţi ( şi timpul poate fi măsurat în centimetri), venea în dreptul ochiu- 
lui meu....16 

Dar monstruosul mecanism, căci nu este vorba doar de cel care îl punea 
în mişcare, gardianul sau ofiţerul care torturează, nu reuşeşte să strivească, ci 
din contră, stîrneşte în victima sa necesitatea vitală de a nu tăcea: "Ei, 
lasă...Ei, lasă... 

Şi m-am hotărît 
să nu-i uit în vecii vecilor 
Nu să mă răzbun, ci să nu-i uit 
şi, mai ales 
SĂ NU-I TAC”. 17 


Memoria, căruia Paul Goma îi închină un adevărat elogiu în "Patimile 
după Piteşti”, (memoria, memoria, maica noastră ocrotitoare (atât cît poate), 
memoria, maica noastră, mîntuitoarea, memoria, ultimul recurs şi reazäm, 
singura mîngîiere, înainte de apleca încolo, dincolo....18 ), dar şi prin întrea- 
ga sa operă, devine "judecător şi călău” al acelora care, paradoxal, sînt 
condamnaţi la neuitare. 

Ca şi cum Răul odată numit, arătat, şi-ar pierde puterile, devenind nepu- 
tincios şi jalnic.Ca şi cum, mai mult decît istoria, doar eternitatea ar putea 
face dreptate. 

Deşi Memoria este zeitatea mereu venerată, Goma nu evită să 
cîntărească greutatea depozitiilor sale: ” Vreau să spun că eu n-am fost mar- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 290 


tor, ci erou; pe de altă parte evenimentul a fost atît de violent, încît vrînd- 
nevrînd, l-am înregistrat...violent, deci strîmb, poate cu totul fals. Dar să 
admitem că l-am înregistrat corect — corect din punctul de vedere al unei 
statistici medii: cu timpul memoria începe să facă feste. Nu prin omitere, prin 
uitare. Ci prin...Şi memoria n-ar face atîtea feste, dacă n-aş povesti acea 
întîmplare de atîtea ori. ”.19 

Referitor la incapacitatea lui Paul Goma de a tăcea, de a fi înţelept şi 
"duplicitar”, aceasta trece dincolo de teritoriul strict al experienţei personale. 
"Patimile după Piteşti” este o carte în care se încearcă răscumpărarea tăcerii 
celor care supraviețuind groaznicei încercări nu au mai putut, nu au avut 
curajul sau forţa de a vorbi despre ea. 

"Despre Piteşti se tace.” 20 , citim în Ostinato, o carte în care 
convențiile literare sînt folosite. 

Un fel de acuzatie-repros-sfidare adresată celor ce nu vor să vorbească, 
care nu-şi pot mai pot reveni după acel traumatizant experiment la care fuse- 
seră supuşi şi care le crease reale mutații psihice, transformându-i din victi- 
me în călăi şi invers. 

Cu o liminară sinceritate, Goma relatează însă, în mărturisirea despre 
tortura suferită şi momentul în care suferă şi el o asemena mutație psihică, 
aceasta nefiind decît o reacţie de apărare a Eului, în faţa fricii. 

"Cam pe atunci s-a petrecut o ...Adică sigur atunci. Ceva înspăimîntător 
(lucru de care mi-am dat seama mai tîrziu, în celulă, atunci însă nu-mi 
fusese în nici un fel: ca într-o fulgerare, mă văzusem în rolul lui Şomlea — 
inexact: nu rolul lui Somlea, ci în al celui care (...), cel care-l bătuse mai adi- 
neauri pe Nandi, iar acum, obişnuit cu asemenea întîmplări, aşteaptă, calm, 
reîntoarcerea la glas sau întoarcerea glasului. Ca să reînceapă. Ca să reînce- 
pem./.../Că, uneori, suferinţa altuia, chiar apropiat nu trezeşte neapărat milă, 
compasiune, ci, dacă e bine dirijată(?), întărîtă, ca vederea sîngelui..."21 

Tortura dezvăluie tînărului ce era "grozav de mîndru că fusesem ares- 
tat, voiam să mulg tot ce se putea mulge, înainte de a pleca — mă temeam că 
or să-mi dea drumul înainte de a cunoaşte mai îndeaproape tainele 
detenţiei..."22 , precaritatea, slăbiciunea fiinţei umane, acea slăbiciune care 
năşte răul: ” toată durerea adunată în carne, în oase, în fundul ochiului, în 
memorie, de cînd începuse Zarca, de azi dimineaţă, de când eram la Gherla, 
de la arestare, toate astea nu făceau cât umilinţa asta, până acum fusesem 
bătut, numai bătut, acum eram umilit, umilit îngrozitor, nu de ei, nu de 
Somlea, nu de Istrate, nu de bîtä, de baston, de picioare, nu: era altceva, mă 
aflam într-o stare de umili... 

la ce mai poate fi bun un om care face pe el?”. 22 

Şi această umilinţă în faţa propriei slăbiciuni va declanşa căutarea 
adevăratului mijloc de a rezista, de a te împotrivi dezumanizării şi morții. 
Salvarea vine numai prin cuvînt. Cuvîntul care spune adevărul, învingînd 
tăcerea şi moartea.” 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 291 


x 


Veste proastă: casa de pensii nu-mi recunoaşte drepturile, nu 
de 27 ani ci... doar de când m-am declarat, adică din aprilie 2012. 
Uite-aşa, nu altfel. 

Mai rămâne să aflu că nici indemnizatie de merit... nu merit. 


Wikipedia 

“Au lieu de suivre l'exemple de ceux-ci, Paul Goma place son témoi- 
gnage littéraire dans l'engrenage de la concurrence mémorielle (Nicolas 
Trifon), exige des auteurs juifs qu'ils assument les responsabilités pour les 
crimes commis contre les Roumains, et qu'ils cessent de monopoliser l'his- 
toire avec le mythe du génocide unique, celui dont ils ont été victimes, et de 
culpabiliser toutes les autres nations, dans le but politique et économique de 
les dominer et de leur extorquer des fonds, sans aucune analyse critique de 
leurs propres agissements criminels anti-roumains (et en général anti-goim), 
avec le soutien et l'approbation de la quasi-totalité des cercles israélites. Cette 
déclaration lui aliène la plupart des anciens dissidents tels Doina Cornea, 
Romulus Rusan, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu ou Mihai 
Stănescu, qui se desolidarisent publiquement de lui”. 

Ca să vezi, domnule: nu ştiam de ce Blandiana, Doina Cornea, 
Liiceanu, Pleşu au întrerupt “relaţiile cu mine! Acum ştiu. 


x 


Orele 17, 30 (la Chişinău: 18,30). Se va fi terminat Colocviul? 


Miercuri 3 octombrie 2012 


A doua zi de colocviu. N-am primit nici o veste de la parti- 
cipante. Nu se vor fi trezit, după ieriul de ieri. 


x 


Ostinato, de Anca Hatiegan, în Vatra nr.4/ aprilie 2005 


Batind, o(b)stinat(o), la usa noastra cea de toate zilele 
Anca Hatiegan 
Una dintre problemele cele mai incitante pe care le ridica scrisul lui Paul Goma 
este, dupa cum au semnalat mai multi comentatori, raportul dintre adevar (sau reali- 
tate) si fictiune în opera acestuia, ale carei repere esentiale sunt de aflat în biografia 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 292 


accidentata a prozatorului, marcata de aspre confruntari cu autoritatile regimului 
comunist din România. Acestea au fost soldate, dupa cum se stie, cu condamnarea 
scriitorului la închisoare pe motive politice, cu deportarea sa în Baragan, între 1956 
si 1964, cu batai si nesfirsite anchete, seria hartuielilor initiate de catre reprezentan- 
tii aparatului de represiune neîncetînd nici dupa obtinerea de catre Paul Goma, în 
1977, a statutului de azilant politic, odata cu stabilirea sa la Paris. Exista tentatia 
suprapunerii raportului pomenit anterior, în mod eronat, peste termenii unei alte rela- 
tii viu disputate: cea dintre etic si estetic. “Cît adevar, atît spirit etic” sau “cîta fic- 
tiune, atîta realizare estetica” sunt, la limita, ecuatiile care aplicate la scriitura lui 
Goma risca sa transforme exegeza într-un veritabil pat procustian. Marta Petreu, care 
semneaza prefata primei si, pîna acum, unicei editii românesti a romanului Arta refu- 
gii, percepe foarte acut pericolul: “La prima lectura, cartile lui Paul Goma [...] 
contrazic ideea curenta de literatura; pentru ca scheletul lor, coloana lor vertebrala e 
istoria traita ca participant sau martor, cititorul este tentat sa le acorde doar statutul 
de marturie, de text documentar, iar nu acela de literatura-care-marturiseste. În fond 
— daca facem abstractie de datele strict istorice sau de cele strict biografice [...] — nu 
prea putem sti cîta fictiune si cîta realitate cuprind aceste carti” /s.m./ (Marta Petreu, 
Paul Goma, între depozitie si fantasmare, în Paul Goma, Arta refugii, Dacia, 1991). 
Simplificînd, cu riscul sacrificarii nuantelor, am putea zice ca adversarii scriitorului 
Goma sunt înclinati sa vada în acesta doar un marturisitor, recunoscîndu-i meritele 
de opozant anticomunist, dar nu si pe acelea artistice, în timp ce adversarii martoru- 
lui Goma subliniaza în primul rînd implicarea autorului în rîndurile asternute pe hîr- 
tie, vorbind de un exces de subiectivism, ce pledeaza în subsidiar pentru caracterul 
fictional al relatarii. O astfel de polarizare, reductionista si sterilizanta în planul inter- 
pretarii de text, poate sa aiba loc în deplina ignorare a posibilitatii interventiei unui 
anumit grad de fictionalitate în miezul oricarei marturii, inclusiv a celei asa-zis 
“nude”. Ar trebui totusi pornit de la premisa ca ecuatia adevar/fictiune are o natura 
mult mai complexa decît pare la o prima vedere. Textele lui Paul Goma obliga la o 
atare precautie, autorul fiind constient, asemeni unuia dintre personajele sale, ca 
“istoria nu se scrie cu sabia, ci cu pana. Ce conteaza evenimentele, faptele: daca nu 
sunt consemnate pe hîrtie, e ca si cum n-ar fi avut loc” (Paul Goma, Astra, Dacia, 
1992, p.95). 

Este un paradox extrem de elocvent în sensul celor spuse anterior faptul ca 
Paul Goma apartine unei generatii de prozatori — generatia '60 — care clama înainte 
de '80, cel putin la nivel retoric sau în formularile cu caracter de arta poetica, nevoia 
rostirii adevarului comunitar (în 1967 Marin Preda inaugureaza cu Morometii Il seria 
cartilor despre “obsedantul deceniu”), în acelasi timp cu sustinerea înfocata a expe- 
rimentului literar opus nu doar cliseelor “realismului socialist”, ci, în general, repre- 
zentarilor de tip realist-mimetic. Astfel, la începuturile carierei sale scriitoricesti, 
Paul Goma a fost un apropiat al grupului “oniricilor” (Tepeneag, Dimov, Virgil 
Mazilescu, Daniel Turcea, Vintila Ivanceanu, Florin Gabrea, lulian Neacsu, Emil 
Brumaru, Virgil Tanase, Sorin Titel), care promovau un discurs literar alternativ, ce 
ambitiona sa asimileze si sa stapîneasca, lucid, logica contrarianta, “suprarealista”, a 
visului. 

Într-o convorbire cu Sorin Alexandrescu din 1986, Goma evoca perioada cau- 
tarilor sale literare alaturi de Dumitru Tepeneag: “Prin 1968-69 organizasem cu el 
[cu Tepeneag, n.m.] o discutie în «România literara» despre constructia în proza. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 293 


Scriitorul român este mai curînd un povestitor si constructia la el este deobicei linia- 
ra. Pe noi ne interesa lupta cu ordinea succesiva a discursului, simultaneizarea si 
muzicalitatea lui” (Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptura. Mentalitati românesti 
postbelice, Univers, 2000). Desi preocupat de inovarea discursului literar, autorul se 
folosea totodata de “pactul fictional” pentru a depune marturie despre abuzurile auto- 
ritatilor comuniste: “Prima mea carte, Ostinato, am scris-o în România cu intentia de 
a o publica acolo. Pentru a trece de cenzura am scris-o într-o forma oarecum para- 
bolica si, în loc sa ma refer la închisoarea «politicilor», m-am referit la o închisoare 
de drept comun. Artificiul n-a prins: cartea mi-a fost refuzata. M-am hotarit atunci sa 
renunt la orice stratageme. Cartea urmatoare, Usa noastra cea de toate zilele, am 
scris-o prin 1968-'69 în România total liber si cu convingerea ca n-o voi publica-o 
acolo niciodata. La fel cu urmatoarea, În cerc, si altele, publicate numai în Franta 
[acestea din urma au putut fi publicate în România începînd cu anul 1990, n.m.]”. În 
ciuda afirmatiilor prozatorului, carti precum Usa... sau În cerc, scrise sub impulsul 
aceleiasi inspiratii, sunt redactate într-o forma mai accentuat parabolica decît 
Ostinato, ceea ce nu diminueaza deloc valoarea lor de marturie. De fapt, în Ostinato, 
dupa cum recunoaste însusi autorul, parabola e mai degraba un truc, o substitutie 
“cusuta cu ata alba”, care pe alocuri se mai si destrama, motiv pentru care romanul a 
si fost interzis sub dictatura. “Încercînd si reusind sa rosteasca adevarul în totalitatea 
sa”, observa Cornel Moraru în legatura cu Ostinato, autorul a fost “tentat, în acelasi 
timp, de vicleniile rostirii disimulate, nu mai putin veninoase. Cu toate acestea, ca sa 
apara, romanul a trebuit sa apuce calea exilului” (v. art. Literatura si detentie, în 
Vatra, nr. 6/ 1992). 

Pledoariile scriitorilor pentru sinceritate, pentru “adevarul integral” (formula 
lansata de Radu Cosasu la a doua Consfatuire a tinerilor scriitori din RPR, din mar- 
tie 1956), sau poeticile profesate de acestia în epoca, revendicate tot de la acest ade- 
var sau de la unul cosmetizat, dar înca recognoscibil, cu radacini în realitatea totali- 
tara, nu exclud recursul la fictiune. În acest sens, cazul romanului Ostinato este 
emblematic. De acesta se leaga, de altfel, nasterea “cazului” Goma pentru autoritati- 
le comuniste din România, dar si pentru opinia publica din tara si de peste hotare, 
dupa imensul scandal creat în jurul autorului, care a îndraznit sa-si publice în strai- 
natate cartea refuzata în propria patrie de cenzura. 

Povestea aparitiei romanului este urmatoarea: început de scriitor în Baragan, 
unde era deportat, si rescris în etape succesive, manuscrisul viitorului roman 
Ostinato, purtînd deocamdata titlul Cealalta Penelopa, cealalta Ithaca, este înain- 
tat în 1966 Editurii de stat pentru literatura si arta (ESPLA). Acesta este respins sub 
pretextul ca “nu se poate debuta cu un roman, se debuteaza numai cu un volum de 
proza scurta...” (v. cronologia întocmita de autor la editia din 1991 — prima editie 
româneasca — a romanului, aparuta la Editura Univers). Nici depunerea de catre autor 
la aceeasi editura a unui volum de proza scurta nu clinteste din loc mecanismele biro- 
cratice si de cenzura ce ar fi putut asigura tiparirea cartii. În 1967, un fragment din 
Ostinato, în traducerea Annemonei Latzina si a lui Dieter Schlesak, este publicat în 
“Neue Literatur”, revista germana din România, fiind remarcat de Miron Radu 
Paraschivescu, care îl proclama fara ezitare pe Paul Goma “un Soljenitin român”. 
Prozatorul expediaza doua variante ale romanului în Occident, în 1967, respectiv 
1968. La ESPLA, devenita între timp editura “Eminescu”, lucrurile treneaza în conti- 
nuare. Manuscrisul îi este returnat în mai multe rînduri autorului, sugerîndu-i-se sa 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 294 


efectueze în el anumite “retusuri” ideologice. Documentele de arhiva reunite de 
Marin Radu Mocanu în volumul Literatura româna si cenzura comunista (1960- 
1971) (Albatros, 2003) confirma spusele scriitorului cu privire la experienta confrun- 
tarii cu cenzura în marginea romanului Ostinato: “«Negocierile» în legatura cu 
Ostinato erau viciate, falsificate, pentru ca chiar daca nu promiteam ca scot anume 
pasaje, nici nu spuneam, verde-n fata (lui Gafita) ca refuz sa le scot. Prin urmare 
«operatia de îmbunatatire» a cartii consta în... augumentarea cantitativa, calitativa a 
textului” (Jurnal de apocrif..., Dacia, 1999, p.402). Multi ani mai tîrziu de la consu- 
marea evenimentelor, Paul Goma recunoaste, amuzat, rolul cenzurii, care “a fost, 
este... «co-autor al romanului în chestiune»”, fiindca i-a dat ocazia sa amplifice 
“exact acele paragrafe, pagini, capitole «nerecomandabile»” si sa accentueze “punc- 
tele sensibile (d.p.d.v. al Puterii)”, “«punctele dureroase»: Securitate, colectivizare, 
Canal, nationalizare, deportarea Sasilor, refugierea Basarabenilor, etc...” (v. inter- 
viul “despre Ostinato si altele” acordat de Goma lui Al. Cistelecan în 28 febr. 1992, 
publicat în foileton de rev. Vatra în numerele 4/ 1992 — 6/ 1993). În acest sens, note- 
le de observatii întocmite de reprezentantii diverselor foruri de supervizare ideologi- 
ca referitoare la romanele Ostinato si Usa... din volumul alcatuit de Marin Radu 
Mocanu (pp. 190-195, 209-215) pot stîrni reactii de ilaritate, daca jocul de-a soare- 
cele si pisica al autorului si cenzorilor sai n-ar dezvalui, în spatele aparentelor gro- 
testi, o mult mai sumbra realitate: modalitatea în care literatura, cuvîntul liber, riscau 
sa fie de tot sufocate în comunism de interventiile aberante ale politicului. 

Reactia lui Paul Goma la presiunile si constrîngerile bizantine ale cenzurii si 
ale mediului literar ostil din tara a fost însa una total atipica în epoca. Sfidînd ““siste- 
mul”, prozatorul îsi avertiza în 1971 editorul român ca traducerea romanului Ostinato 
are toate sansele sa fie publicata în strainatate, devansînd aparitia sa în limba si tara 
de origine, ceea ce s-a si întîmplat în realitate, la foarte putina vreme. Romanul vede 
lumina tiparului în octombrie 1971, la editura Suhrkamp Verlag, tradus în germana 
de Marie-Therese Kerschbaumer, si, aproape simultan, la editura Gallimard, tradus 
în franceza de Alain Paruit. Prezentata la Tîrgul de carte de la Frankfurt, cartea pro- 
duce valuri si cu concursul involuntar al delegatiei române, care îsi retrage standul în 
semn de protest fata de publicarea ei în Occident fara acceptul puterii de la Bucuresti. 
În schimb, presa vestica recepteaza extrem de favorabil aparitia romanului lui Paul 
Goma. Este invocat din nou numele lui Soljenitîn. În tot acest timp, prozatorul se 
încapatîneaza sa încalce regulile nescrise ale supravietuirii omului de litere în comu- 
nism: el trimite, în 1970, un nou manuscris în Occident. Este vorba de romanul 
Usa..., redactat în intervalul 1968-1969, pe care scriitorul îl gîndea initial ca pe un 
fel de preambul la În cerc. Dupa respingerea lui de catre editura Cartea Româneasca, 
romanul este publicat de asemenea în Occident, în 1972, la aceeasi editura 
(Suhrkamp) care facuse posibila aparitia lui Ostinato. 

Paradoxul “despicarii” 

Tortionarii din închisorile comuniste de pe întinsul României sunt desemnati în 
Ostinato cu numele lor adevarate, atestabile documentar. Procedeul va fi reluat ulte- 
rior de Paul Goma si în celelalte carti ale sale. În acelasi timp însa, în Ostinato, “fic- 
tiunea este hotarîtoare, desi ea porneste de la realitate” (Ruxandra Cesereanu, 
Calatorie spre centrul infernului. Gulagul în constiinta româneasca, Fundatia 
Culturala Româna, 1998). Romanul se revendica de la o poetica a “simultaneitatii”, 
anti-mimetica, bazata pe logica non-aristotelica a tertului inclus. Protagonistii sufera 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 295 


sub presiunea disocianta a sistemului concentrationar, care e reflectarea metonimica 
a regimului totalitar, o “dedublare” sau, cu un termen preferat de ei, o “despicare” 
dramatica. Dialogul dintre Ilarie Langa, figura centrala din Ostinato, si Marian, frate 
de suferinta, dar si autor al unui denunt împotriva lui, facut ca un act de neverosimi- 
la bunavointa (ca sa comute pedeapsa lui Ilarie, ignobila, la “comun”, cu una demna, 
la “politici”!), este revelator în acest sens: 

“am traversat închisoarea [se confeseaza Marian lui Ilarie, n.m.] cu... cu un fel 
de... cu constiinta scriitorului, cu sentimentul ca sunt scriitor si, scriitor fiind, nu tre- 
buie, nu am dreptul sa pierd nimic din ceea ce... Nu e vorba de detasare, de... daca 
m-as fi desprins, în scopul de a observa, n-as mai fi trait, or eu am trait cu pielea si 
cu maruntaiele fiecare secunda. Poate am realizat o dedublare 

—Hai sa-i zicem: despicare, am intervenit. Pe mine, cel putin, dedublarea ma 
face sa vad un fel de alternanta [...] pe cînd despicarea ar fi mersul pe amîndoua 
cararile în acelasi timp [...] Am vrut sa spun: simultaneizarea 

—Exact! A sarit Marian. Da-i dracului de termeni, sa zicem ca despicare nu-i 
cel mai fericit, dar imaginea — asta este! Voiam sa spun ca traiam direct si observam 
în acelasi timp”. 

În romanul autobiografic Gherla (1976), prozatorul revine asupra problemati- 
cii “dedublarii” sau “despicarii”, asumîndu-si în calitate de narator si personaj cen- 
tral al povestirii perspectiva lui Marian, ce te duce imediat cu gîndul la teoria obser- 
vatorului participativ: “Daca-ti propui sa observi si sa tii minte ce vezi, ce simti, ce 
gîndesti într-un moment tensionat, tensiunea scade — de pilda, cînd esti batut: daca- 
ti propui sa observi ce fac, ce spun cei care urmeaza sa te bata (apoi: cei care te bat; 
apoi, cei care te-au batut), ce simti, gîndesti tu (în asteptare, apoi în acel moment, 
apoi dupa), durerea scade cu cel putin un sfert — ceea ce nu-i putin... Adevarat, încer- 
carea de a observa altereaza puritatea, plinatatea trairii, dar n-o sa ma pling nicioda- 
ta ca n-am lasat trairea nealterata, neîmplinita de observatie... Atîta cîta am... îmi 
ajunge ca sa nu uit în vecii vecilor!” (Paul Goma, Gherla, Humanitas, 1990). Trairea 
“despicata” a marturisitorului, pe doua planuri simultan, unul al “bataii” si altul al 
observatiei, probeaza existenta unui tip de histrionism carceral, revelat autorului în 
conditiile subumane ale detentiei conceputa de catre slujbasii statului totalitar ca per- 
petua agresiune. Filtrata de ochiul care îsi este “autooglinda”, experienta marturisi- 
torului apare usor alterata. Fictiunea se insinueaza de la origini în chiar miezul mar- 
turiei, care prin aceasta nu e însa mai putin “adevarata”. 

Drama lui Ilarie Langa, protagonistul romanului Ostinato, este legata de pre- 
lungirea senzatiei de “despicare” în celula de eliberare si dupa iesirea din închisoare, 
fara termen clar de expirare. Personajul, obsedat de faptul ca existenta sa a fost detur- 
nata la un moment dat de la cursul sau normal, încearca sa regaseasca punctul de 
bifurcatie, originea ei (asimilata, simbolic, cu Ithaca, deci cu “acasa”), sperînd ca ast- 
fel sa reintre în posesia propriului sine, nealterat, nedespicat. Or, momentele de ras- 
cruce ale vietii lui Ilarie, resimtite ca atare fie în calitate de martor, implicat printr-o 
capacitate adînca de compasiune, fie în calitate de actor al evenimentelor, au fost 
numeroase si toate aducatoare de greu cuantificabila suferinta: persecutiile îndurate 
de familia sa din partea Securitatii, pîngarirea mamei în ancheta sub ochii fiului, ras- 
frîngerea aberatiilor sistemului asupra unei generatii în formare, invazia politicului 
în scoli, reprimarea studentilor, colegi de-ai lui Ilarie, solidarizati cu Revolutia din 
Ungaria (este “vina” pentru care, în realitate, Paul Goma însusi a fost încarcerat 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 296 


prima oara), distrugerea comunitatilor traditionale, membrii lor devenind victime ale 
colectivizarii fortate, ale deportarii s.a.m.d. Dintre toate încercarile, se detaseaza 
totusi boala incurabila a mamei si decizia dificila a lui Ilarie de a-i curma chinurile 
inumane pe calea euthanasiei, fapta sanctionata apoi penal de autoritati. Acesta este 
gestul care a atras pedeapsa cu închisoarea, prelungita din cauza tentativelor repeta- 
te de evadare ale lui Ilarie si interventiei “colegiale” a lui Marian, ducînd la încarce- 
rarea celui dintîi, pentru o vreme, printre detinutii politici. Oricare dintre întimplari- 
le însirate aici si-a putut aduce contributia la “nefirescul” situatiei lui Ilarie, consti- 
tuind o “deviatie” în biografia personajului. Autorul reuseste în buna masura sa-si 
adecveze scriitura la conditia “despicata” a protagonistului, prin constructia frag- 
mentara si aluvionara a romanului, prin desele schimbari de perspectiva, prin planu- 
rile prospective si retrospective intercalate, prin experimentul grafic (asezarea spe- 
ciala a cuvintelor si frazelor în pagina, în genul caligramelor lui Appolinaire, ce obli- 
ga cititorul la vizualizarea în “simultaneitate” a textului), prin alternanta si interfe- 
renta dintre trairea diurna, amintire, vis, reverie, poveste sau fantasma în transcrierea 
starilor de constiinta ale lui Ilarie etc. 

Toate aceste procedee de “simultaneizare” servesc sugestia “despicarii”, în 
sensul ca tenteaza sa redea fluxul unei gîndiri nevoite sa strabata mai multe culoare 
ale mintii omenesti deodata, ca o compensare la extrema limitare a optiunilor în viata 
“reala”. Astfel, reale sunt pentru Ilarie si visul, si cosmarul, si amintirile, si fantas- 
mele si toate celelalte, lucruri care au fost, sunt, ar fi putut sau ar putea sa fie, viata 
traita, cât si vietile netraite, dintr-un accident sau o eroare de destin, de istorie. În min- 
tea sa, sfera nelimitata a posibilului ajunge sa se suprapuna, tensionat, peste cea a 
realului. Dorinta concureaza ceea ce este (dat), fiindca “datul” este întotdeauna per- 
ceput, nu fara îndreptatire în contextul regimului totalitar, ca o constrîngere, ca un 
antentat la libertate. Desi “despicarea” favorizeaza “expansiunea” constiintei, prin 
trairea simultana pe mai multe planuri ale sale, personajul o resimte în primul rînd ca 
trauma, cu atît mai vie si mai dureroasa cu cît pare de nedepasit. Problema e ca vie- 
tile netraite, dar imaginate ale lui Ilarie, îsi arunca mereu “umbra” asupra vietii sale 
traite, întunecînd-o. 

Foarte expresiva în acest sens este metafora dezvoltata de autor în paginile 
(printre cele mai frumoase din roman) care descriu preludiul celei de-a doua nopti de 
dragoste dintre Ilarie si Catinca, femeia ce-si asteptase cu credinta barbatul, neatin- 
sa, pîna la eliberarea acestuia din închisoare, reiterînd sacrificiul Penelopei, “ajustat” 
— rescris - la alte împrejurari. Catinca este observata de Ilarie în înserare, în timp ce 
se dezbraca la lumina becului din ulita, filtrata de jaluzelele încaperii în care se 
gasesc cei doi. Trupul ei, acaparat de stradania eliberarii din vestminte, este brazdat 
de fisii de lumini si umbre, închipuind în ochii lui Ilarie (înca) un rînd de gratii 
“care-i intrasera [Catincai, n.m.] adînc în carne”. Prinsi fiecare în închisoarea pro- 
priei fiinte, îndragostitii nu pot sa formeze cu adevarat un cuplu: “se întîmplase ceva, 
fusesem despartiti de un perete de zabrele, orizontal”. Iubirea nu se împlineste, pen- 
tru ca asupra ei planeaza spectrul unei alte iubiri, care ar fi putut fi, între doi oameni 
care s-ar dori altfel: “nu eram noi, cei care am fi vrut sa fim”. 

Interiorizata, închisoarea, prin reprezentarea ei simbolica — usa -, “devine un 
dublu întunecat, în care Ilarie Langa îsi proiecteaza propria umbra, în sens jungian” 
(Ruxandra Cesereanu). Drumul eliberarii fizice din carcera este parcurs mental de 
catre Ilarie în sens invers si perceput ca închidere. În “celula de liberare”, statie obli- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 297 


gatorie pe traseul detinutilor dinspre interiorul zidurilor penitenciarului spre exterior, 
un fel de purgatoriu, el se simte “cel mai detinut dintre toti detinutii din lume, înve- 
lit în cea mai închisoare, înlantuit în cele mai lanturi”. Romanul îl gaseste pe Ilarie, 
în debut, în aceasta stare, prima parte surprinzînd, dupa model soljenitian, o zi (24 de 
ore) din viata locatarilor “celulii de liberare”. Maruntele gesturi de supravietuire, cu 
caracter ritualic, au însa aici drept corolar vorbaria nesfirsita a detinutilor, care ajun- 
ge sa invadeze si sa ocupe spatiul strîmt al celulei, transformata, gratie puterii evo- 
catoare a cuvîntului, într-un veritabil “Aleph al memoriei, în care viata este concen- 
trata în flash-uri, iar timpul poate fi dilatat sau restrîns dupa necesitati” (Cesereanu). 

Povestile, “adevarate” sau imaginate, colportate, respuse, reinventate (ca, de 
pilda, marile naratiuni dostoievskiene sau “infernalia” dantesca), sunt la ele acasa 
între peretii închisorii. Cel mai locvace, “povestasul” (în sensul lui Llosa) micro- 
comunitatii carcerale, este tiganul Guliman, bufonul-mesager, care face programat 
un fel de naveta între “afara” si “înauntru”. El îsi asigura astfel un adapost peste iarna 
si mentine totodata comunicarea între cele doua lumi, echilibrul necesar între dorin- 
ta si realitate, cu pretul mistificarii ambelor tabere. Raportat la Guliman, “porumbe- 
lul” datator de speranta, simpatic si fanfaron, Ilarie e taciturnul, închis în sine — la 
propriu si la figurat -, al carui discurs interior e însa tot atît de debordant, chiar daca 
nu la fel de pitoresc, ca al celui dintîi. E un cuplu în oglinda: pendularile lui Guliman 
între închisoare si afara îsi afla corespondentul în calatoriile psihice ale lui Ilarie, care 
au ca reper major “usile” launtrice. Numai ca, în timp ce Guliman e un maestru al 
mistificarii, Ilarie e cel destinat sa o spulbere. Luciditatea îl obliga pe protagonist sa 
coboare tot mai adînc în sine, dincolo de stratul reveriei si al visului, acesta din urma 
oarecum linistitor, “rotund” - cum se intituleaza partea a doua a romanului, ce sur- 
prinde viata din somn a lui Ilarie, fara a o “epiciza”, conform programului literar al 
oniricilor. Astfel, mergînd “înapoi, din treapta-n treapta” (titlul partii a treia, finale, 
a textului), Ilarie ajunge pîna în pragul ultimei “usi” care îl desparte de libertatea, ce 
pare sa depinda, în ultima instanta, de figura materna, de ea legîndu-se atît prima 
“expulzare” în lume a fiului, cît si încarcerarea sa. “Tema mamei - noteaza Sanda 
Cordos despre Ostinato - constituie, de altfel, tema cea mai îndrazneata a romanului 
si doar concurenta pe care i-o fac dezvaluirile politice poate explica insuficienta aten- 
tie care i-a fost acordata la lectura. Ilarie nu este doar o victima a închisorii, ci si un 
înrobit al mamei sale, de care este legat nu numai printr-o mare iubire, ci si prin actul 
cumplit de a o fi ucis. [...] Romanul însusi se încheie cu o sugestie referitoare la posi- 
bila eliberare de mama” (Sanda Cordos, În lumea noua, Dacia, 2003). 

Uite usa, nu e usa!... 

Desprins din corpul romanului În cerc, al doilea roman al lui Goma, Usa noas- 
tra cea de toate zilele, prezinta totodata multe elemente de continuitate cu Ostinato. 
În primul rînd obsesia “usilor” launtrice, care precipita în structura — de parabola — 
extrem de comprimata si de concisa a cartii, deosebita de a celorlalte scrieri ale lui 
Paul Goma, caracterizate, cu putine exceptii (una notabila, precum Patimile dupa 
Pitesti, 1981), de un stil digresiv, piezis, ce mizeaza mult pe “amînare”. Concentrarea 
naratiunii, cît si desfasurarea “între patru pereti” a actiunii, pe parcursul unei singu- 
re zi, evoca, la fel ca prima parte a romanului de debut al lui Goma, o scena de tea- 
tru. Nu întîmplator, cartea a atras cîndva atentia regizorului Lucian Pintilie, însa, din 
varii motive, proiectul sau de spectacol dupa Usa... n-a mai fost finalizat. 

Cheia de lectura pintileana, în stilul interpretari pe care acesta a dat-o operei 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 298 


caragialiene, în teatru si film, pornind de la piesa D'ale carnavalului, s-ar fi potrivit 
foarte bine cu textul lui Goma, caci potentialul violent-dramatic al acestuia nu e 
deloc de neglijat. Într-un spatiu închis, precum odaia dintr-o cabana de munte în care 
se trezesc blocate cele patru personaje feminine din Usa..., tensiunile se acumulea- 
za, conflictele ies din zona de surdina, starile sunt volatile, “imploziile” si “explozii- 
le” psihice se succed cu repeziciune. În ordinea intrarii în scena, protagonistele sunt: 
Alice Dudescu, actrita; Sofia Arsene, învatatoare de tara; Florica losub, activista de 
partid, fosta ilegalista, ajunsa pe “linie moarta”; Viola Bizim, fiica de nomenclatu- 
rist, ajuns si acesta cu cariera într-o fundatura. Faptul ca se regasesc împreuna sub 
acelasi acoperis, aparent accidental, nu e totusi o pura întîmplare. Fiecare are de 
împartit cu cealalta ceva, într-un “lant al slabiciunilor” care, bine strîns, formeaza un 
veritabil “cerc” vicios, o încrengatura de relatii din care nu se mai poate iesi. Alice a 
fost cîndva iubita lui Bizim, Florica l-a trimis odinioara pe tatal Sofiei la Canal, Alice 
exercita asupra Violei si Sofiei o fascinatie tulbure, aproape de seductie, Florica se 
simte obligata sa o trateze cu o anumita cordialitate pe fiica tovarasului Bizim, super- 
iorul, dar si colegul ei pe linie de partid s.a.m.d. Tipologiile se precizeaza în functie 
de reactiile personajelor la provocarile mediului: Alice e voluntara si dezinhibata 
(lumea ei, dominata de intrigi de culise, frivola si triviala, nu se deosebeste prea mult 
de cea a Emiliei Rachitaru din Patul lui Procust); Sofia, retractila, aflata mai tot tim- 
pul în defensiva; Florica, virila, obisnuita sa fie ascultata, sa ia decizii care sa fie puse 
în aplicare, încarneaza figura activistului stalinist - scos din circuit, frustrat si bîntuit, 
prea tîrziu, de probleme de constiinta — specifica romanului “obsedantului deceniu”; 
Viola, lipsita de prejudecati, iesind în evidenta prin gesturile si cuvintele subversive 
pe care le risipeste cu nonsalanta rasfatata, dar nu lipsita de spirit critic. Alice si Viola 
împartasesc aceeasi atitudine ireverentioasa în raport cu aspectele cotidiene ale ideo- 
logicului, caci vocatia proteica o împiedica pe cea dintîi sa-si însuseasca o linie de 
conduita prea rigida, iar cea de-a doua e obisnuita sa profite de libertatea de miscare 
si de gîndire pe care pozitia privilegiata a tatalui în ierarhia de partid 1-a asigurat-o 
dintotdeauna. În schimb, Florica si Sofia îsi cîntaresc gesturile si cuvintele cu masu- 
ra “corectitudinii politice”, una în calitatea sa de militanta în favoarea sistemului, 
cealalta în calitate de victima si de posesoare a unei psihologii submisive marcate. 
Portretele personajelor se nuanteaza pe masura ce ies la iveala povestile lor presara- 
te cu aventuri sentimentale, cedari, ispite, compromisuri etc. Acestea le umanizeaza, 
dezvaluindu-le fragilitatea, delicatetea interioara, dar si lasitatea (Sofia), ipocrizia 
(Alice), teribilismul adolescentin (Viola), cruzimea resentimentara (Florica). Inedit e 
modul în care Goma trateaza problema rezistentei la constrîngerile regimului totali- 
tar prin intermediul personajelor Sofia si Viola. În timp ce victima — Sofia — e 
prudenta, tematoare, chinuita de aprehensiuni si, mai cu seama, are grija sa-si mena- 
jeze calaul (Florica), Viola, fiica de activist, se manifesta fara precautii împotriva 
oricaror forme de opresiune. 

Claustrarea fizica determina replierea mentala a protagonistelor asupra propriei 
interioritati: acolo se gasesc multe “usi” închise, care vor fi fortate, dar în locul lor 
vor aparea altele noi. Pe de alta parte, usa concreta, care se interpune între cele patru 
personaje si exterior, se dovedeste a fi proiectia materiala, obiectivarea, “întruparea” 
usilor launtrice. Între unele si altele, între usile launtrice si cele din afara, exista o 
legatura de dependenta, de complicitate, la fel ca între calau si victima, cuplul arhe- 
tipal, perfect reversibil, în jurul caruia se tes relatiile din Usa.... Victima îsi are calaul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 299 


pe care îl merita si viceversa, în functie de unghiul de vedere responsabilitatea sau 
“închiderii” putînd sa-i apartina atât celui care închide, cît si celui care este — 
sau se lasa — închis. Romanul e construit contrapunctic, prin procedee regasibile si în 
Ostinato, cum ar fi intercalarea vocilor, schimbarea punctelor de vedere, mergînd aici 
pîna la rasturnarea completa a perspectivei, dupa o tehnica muzical-dramatica devoa- 
lata chiar din titlurile capitolelor: Prolog / Rîsu / Rîsu-Plînsu / Plînsu / Plînsu-Rîsu / 
Plînsu / Rîsu-Plînsu / Rîsu / Epilog. 

De altfel, printre personajele masculine invocate în miezul rememorarilor 
feminine se numara si un fost detinut politic ajuns fotograf (dupa ce a refuzat reabi- 
litarea), care vrea sa surprinda cu aparatul sau “perspectiva inversa”, ambitie cu 
valente metanarative, ce corespunde cu intentia autorului de a prezenta într-o lumina 
noua, neasteptata, universul opresorilor si al opresatilor. Destul de probabil ca aceas- 
ta lumina sa fie a dezvaluirilor pe care unii si altii 1 le-au facut lui Goma, înca din 
anii de închisoare, despre atrocitatile petrecute la Pitesti în perioada “reeducarii” 
(1949-1952) si, desigur, a propriei întelegeri, dupa experienta de detinut — ceea ce 
explica viziunea total “dezvrajita” a scriitorului cu privire la relatia, ambigua si ver- 
satila, dintre victima si calau sau la mecanismul razbunarii. Al. Cistelecan noteaza, 
pe buna dreptate, în marginea romanului, ca procesul transformarii existentei în 
comunism “dintr-o închisoare potentiala într-una efectiva”, fapt pasibil sa se petrea- 
ca “în orice clipa si dincolo de orice motivatie”, “gaseste victimele gata instruite pen- 
tru a-l accepta” (v. art. Usa si mentalitatea, în Vatra, nr. 6/ 1992). 


culpa 


x 


SĂPTĂMÂNA ROŞIE -28 iunie — 3 iulie 1940 sau BASARABIA SI EVREII 
[CONTINUARE (18) 

"Europa : Sunt mânios împotriva Europei - o mânie "genetică" , fiindcă sunt 
fiul unor oameni alungaţi din Europa în 1933 şi care ar fi fost ucişi în 1942, dacă ar 
fi rămas. (. . .) Ei [părinții mei] iubeau Europa — care însă nu i-a iubit. Pentru dra- 
gostea lor faţă de Europa au fost tratați de cosmopoliti, de paraziți, de intelectuali, 
termeni utilizați de nazişti şi de comunişti [dar victi- mele nazistilor refiizau să 
creadă această sinistră simetrie, pentru că auxiliarii comuniştilor în Rusia apoi în 
tările ocupate erau erau în majoritate evrei - parcă aud un ecou dinspre România 
sovietizată - prin glasul lui Chişinevski, Răutu, Pauker şi al altor consângeni ai lui 
Amos - nota mea |. Ei iubeauEuropa într-un moment în care nimeni nu se simţea 
european. De aici relaţia mea dureroasă cu Europa (. . .) Cu evreii şi cu musulmanii. 
Europa ar trebui să înceteze de a mai face pe severa directoare de şcoală. Ea [Europal 
nu poate da nimănui lecţii, pentru că a vărsat mai mult sânge decât celelalte patru 
continente la un loc [fiindcă despre Europa au existat informaţii - despre 
"celelalte continente" : nu, iar despre America de Sud şi despre sângele indienilor 
băştinaşi, al negrilor sclavi nu este "corect politic” să vorbeşti, mai ales când eşti 
evreu - observaţia mea]. Criticile sale moralizatoare sunt neproductive. Gingis Han, 
Hanibal, Saddam Hussein nu pot rivaliza cu Europa [în această materie. " 

"(...) Acum avem nevoie de empatie, de imaginaţie, de susţinere pentru a lua 
hotărîri teribile atât pentru israelieni cât şi pentru palestinieni. Puneti-vä în pielea 
unui palestinian când îi cereti să spună «Adio Jaffa, adio Haifa ! » ; puneti-vä în pie- 
lea unui israelian de dreapta şi spuneţi împreună cu el : « Adio munte al Templului, 
adio Hebron, adio Ţară Sfântă ! » Noi singuri nu putem face pace. De aceea mi-am 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 300 


intitulat textul « Ajutaţi-ne să divortäm » Avem nevoie de ajutor, atât de la Europa 
cât şi de la Statele Unite. Dacă ajutorul vine doar dinspre Statele Unite, lumea arabă 
va rămâne indiferentă. [lar Europa singură nu poate duce pe umeri un astfel de 
proiect. |" 

"Ierusalim 1939. Ironie a sortii, m-am născut în anul în care destinul a milioa- 
ne de evrei a fost pecetluit fără ca ei să ştie. M-am născut atunci când Israelul era sub 
administraţie britanică - relativ binevoitoare. Si totuşi : primele cuvinte rostite într-o 
limbă străină, în afară de « da » şi « nu » au fost « Britishm go home ! » Aşa strigam 
noi, copiii evrei din lerusalimm aruncând cu pietre în patrulelee britanice pe timpul 
primei Intifada, cea din 1946 - Intifada evreiască împotriva britanicilor, dădeam cu 
pietrem strigam « British, go home » şi fugeam." 

"Evreii din Franţa. Locuiesc în Israel, îl blestem pe Sharon în fiecare zi, în gura 
mare. In fiecare săptămână scriu un articol în care strig : «Sharon, du-te dracului ! ». 
Rescriu mereu, mereu, dar nu ştiu din ce pricină Sharon nu se duce dracului. Dacă as 
trăi în Franţa, nu mi-ar fi deloc uşor să scriu : « Sharon, du-te dracului ! », după cum 
mi-ar pune o problemă şi nescrierea [blestemului]. De aceea nu aş putea rezista unei 
astfel de schizofrenii. In Israel nu am nici o reţinere, nimic nu mă împiedică ori întâr- 
zie să scriu, să strig : « Du-te dracului, Sharon, de mână cu Arafat »(...) 

[Abia acum îi înţeleg - dar nu îi şi aprob - pe evreii din Franţa ca Finkelkraut, 
B. H. Levy, Kouchner, Serge July, Julien Drey. . . Bieţii : aceştia neaflându-se acolo, 
« pe teren » se simt obligaţi să apere cu ghiarele şi cu dinţii, din depărtare, (din dias- 
pora) "imaculata virginitate" a Israelului în materie de politică, de morală, de vio- 
lentä, de justiţie - faţă de goi. Din nefericire, acestora - repet : celor din afara hotare- 
lor Israelului - li se alătură şi oamenii de litere originari din România, care trăiesc în 
Israel, dar şi în Statele Unite, în Franţa. Cum să explice acest fenomeen ? Fu nu-l 
explic - îl constat, cu tristete.] 

“(...) Statul evreu. Un stat evreu este un oximoron. Un stat nu este decât un 
vehicul, un automobil transportând pasageri. Doresc ca Israel să rămână un stat cu 
majoritate evreiască -fără ca prin asta să devină un « stat evreu » pentru că eu nu cred 
că atâta vreme cât state-naţiuni există, evreii au dreptul de a fi majoritari pe un mic 
teritoriu. Insă asta nu înseamnă — pentru mine — un Stat Fvreu, Un stat evreu este o 
noțiune păgână. Israel va păstra o majoritate evreiască ? Depinde de ambițiile noas- 
tre teritoriale. Dacă renuntäm la Cisiordania şi Gaza — răspunsul meu este : da. Insă 
dacă Israel vrea să anexeze Cisiordania şi Gaza, atunci Statul evreu nu are viitor. ” 

“Statul palestinian. FI este cheia tuturor problemelor. Nu numai pentru că 
Israelul rămâne evreiesc, ci pentru că Israel rămâne un stat. Urmează a fi realizat 
acest dureros divorţ între Israel şi Palestina, pentru ca Statul Palestinian să devină un 
vecin — poate nu un vecin drag — dar vecin. ” 

“[Limba] ebraică. Nu sunt sovin în chestiunea teritorială, dar foarte şovin în lin- 
gvisticä. Fbraica este cel mai frumos instrument de muzică, această limbă are, nu 
doar un viitor, dar un viitor spectaculos. Azi oamenii care vorbesc ebraica sunt mai 
numeroşi decât cei care vorbesc norvegiana ori daneza. Şi vă voi surprinde : numărul 
de persoane care vorbesc ebraica este mai important decât vorbitorii de engleză din 
epoca lui Shakespeare. ” 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 301 


“Limba acordurilor de la Geneva. Un amestec de ebraică, arabă, engleză. Dacă 
ati fi văzut chipurile observatorilor elveţieni în timpul discuţiilor ! Nu înțelegeau 
[concepeau] că putem să ne interpelăm, urlând, apoi să izbucnim în râs. Există între 
noi o formă de inimitate greu de explicat. Un exemplu : când un membru al delegaţiei 
arabe vorbea, un israelian l-a întrebat dacă poate să-l întrerupă un moment. Cuvântul 
« a întrerupe » în ebraică este similar cu francezul « arreter » [a opri, dar şi a aresta], 
iar palestinianul a răspuns : « M-aţi arestat de atâtea ori » — toată lumea a râs : în afară 
de elveţieni. ..” 

“Fanatism. M-am născut cu tot ce trebuia ca să devin fanatic. Şi mă suprave- 
ghez mereu, ca să nu chiar fiu. Din fericire, pot identifica simptomele şi mă păzesc 
]de a cădea — în fanatism]. Astăzi israelienii au învăţat să trăiască cu terorismul. 
Chiar dacă în anii ce vor veni |terorismul] va cunoaşte o creştere, în cele din urmă se 
va banaliza — si nu doar în Israel. Or nici asta nu e bine. Fanaticul este Jrämâne] un 
punct de exclamatie în mişcare. ” 

“Națiunea evreiască. // pot privi în ochi pe palestinieni şi întreba : « Credeţi că 
evreii care s-au constituit într-o naţiune sunt într-adevăr o natiune? Sau credeţi că 
voi, palestinienii aveţi dreptul să hotärîti dacă evreii alcătuiesc o naţiune sau ba ? » 
Dacă ei răspund că evreii sunt o naţiune şi dacă îi mai întreb : unde este patria 
naţiunii evreieşti ?, ştiu că e foarte dureros pentru ei Jintrebarea e dureroasă]. Şi mă 
vor întreba : « Dar de ce chiar aici ? 

Sunteţi o naţiune, de acord, dar de ce în tara noastră ? » 

“Națiunea palestiniană. Am descoperit că palestinienii alcătuiesc o naţiune 
atunci când, din spirit de rebeliune împotriva familiei, m-am instalat întrun kibut — 
sub influenţa aripei celei mai pacifiste a mişcării kibutnice — să zicem facțiunea tol- 
stoiană şi nu cea marxistă. Atunci am început să citesc texte traduse în ebraică ]din 
arabă]. Atunci am înţeles că palestinienii se aflau în plin proces de dezvoltare a unei 
identități naţionale. lar când am realizat că erau respinşi de Egipt şi de Liban şi de 
lumea arabă — m-am simţit ca unul de al lor. Era exact experienţa trăită de părinţii 
mei în Europa — unde nu erau nici polonezi, nici francezi, nici ruşi, nu erau acceptaţi 
ca europeni. Ceea ce îi obliga să răspundă la întrebarea : Cine sunt ? Suferinta a creat 
pe acest pământ [Palestina] două naţiuni. Poate că lucrurile altfel ar fl evoluat dacă 
nu ar fi intervenit conflictul care le-a ridicat una contra alteia. Poate. Insă acum e prea 
târziu. Există o naţiune israeliană şi o naţiune palestiniană. Ele nu pot trăi ca o fami- 
lie unită, în care domneşte iubirea. [Deci] trebuie să trăiască ca două familii vecine. 

“Trei cărți pe o insulă pustie. Depinde dacă e iarnă ori vară, dacă e o insulă tro- 
picală sau dintr-o zonă deşertică. Am exact aceleaşi probleme ca şi cu muzica. Să 
alegi trei cărți — e o cruzime. E ca şi cum mi-ai cere să aleg trei membri ai familiei 
mele. Ce aş putea să răspund ? Când aveam 30 de ani juram numai pe Dostoievski. 
Către 40 m-am convertit la Tolstoi, Acum este rândul lui Cehov — în zece ani proba- 
bil că mă voi da pe mâna lui Gogol. ” 


Cât de reconfortant, de consolant, de aproape-vindecător să citeşti cuvinte, 
propozitiuni, fraze) un text normal, ca acesta, de Amos Oz ! In acest univers de zgo- 
mote, de emisiuni sonore fără cap şi fără coadă, de urlete, de acuzaţii — ne-normale. 
Şi să te bucuri (de parcă ale tale ar fi cuvintele — şi sunt !), cu atât mai vârtos, cu cât 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 302 


acel rostitor este, nu un “gânditor” (filosof), nu un politolog, nu un istoric — cu atât 
mai puţin om politic. Ci, ca tine, un scriitor. Şi nu poet, nici critic, nici istoric literar 
ci — ca tine — biet romancier, purtându-şi cicatricele şi rănile sângerânde (să nu fie 
uitate resentimentele !) printr-o lume proastă, prostită, ostilă, scoasă din tâtâni. 


E bine când primeşti — rar de tot, dar cât de preţios — confirmaarea că, în 
dementul secol al XX-lea, înarmaţi doar cu instinctul — cel care nu înşeală — doar cu 
scriitori de “ficţiune realistă” Orwel, Koestler, Camus, Soljeniţîn — cu un precursor 
ilustru : Dostoievski — numai aceştia au înţeles şi au descifrat şi au explicat lumea în 
care trăiau : cu mult mai multă reuşită decât istoricii de meserie, eseiştii de profesie 
— ca Borbely, Bartosek, Courtois, cei care jură numai pe fapte, pe documente şi 
resping, ca subiective fidguratiile “romancierilor”, cum îi desemnează ei, batjocori- 
tor — cu excepţia unui Marquez, a unui Kundera, a unui Kadare, autori de cărți, nu 
altceva. 

Şi încă odată, sfâşiat între satisfacția de a fi găsit un alt alungat, un alt fără-de- 
ţară (el se consolează că şi-a găsit una — dar tot neconsolat va rămâne, ca un perpe- 
tuu exilat), un “străin” în comunitatea lui (dacă nu de-a dreptul duşman), ca acest 
Amos Oz. 


Şi trist pentru scriitorii israelieni originari din România. 
Insă de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere. 


Un caz recent : 
PI sy es 5 5 ee teal ERE T 
Cercetarea exterminării evreilor si acuza de “antisemitism 


In numărul 177, din 15-21 iulie 2003, revista “Observator cultural” a publicat 
un text amplu al lui Radu loanid. Autorul încearcă o analiză a cărților lui Paul Goma, 
Basarabia şi Săptămâna Roşie, 28 iunie — 3 iulie 1940 sau Basarabia si Evreif, pen- 
tru a ajunge la concluzia : că avem de-a face cu o producţie şi, în mod conex, cu un 
autor “negationist”, care face un “decupaj istoric arbitrar” ; cu un “istoric nationaa- 
list” care culpabilizează populaţia evreiască fără apărare din acei ani ; care “se luptă 
din greu cu o dilemă a antisemitilor români” — şi, desigur, nu o depăşeşte -, pentru a 
încheia cu “teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de 
propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România”. 

Ca unul care nu doar că am citit cărțile în discuţie, dar am si recenzat una dintre 
ele, frapat fiind de aceste asertiuni, folosesc prilejul pentru a cântări concluziile lui 
Radu loanid, făcând totodată abstracţie de gravitatea acuzelor puse în joc. Pentru 
aceasta îi voi urmări argumentatia şi modul în care lucrează cu sursele, tocmai pen- 
tru a mă lămuri eu însumi despre ce este vorba aici : despre o analiză şi în mod simi- 
lar, de acuze temeinic dovedite sau despre altceva ? Pentru că Radu loanid doreşte 
să-si întemeieze istoric concluziile prezentate mai sus, voi proceda la analiza unui 
număr redus dar suficient de relevant de pasaje din lucrările sale, tocmai pentru a 
vedea dacă şi/sau cum le susţin. 

O privire rapidă asupra primului colaj de citate din Basarabia arată că Radu 
loanid nu stăpâneşte procedeul citării. Altfel nu se explică diferenţele, în interiorul 
ghilimelelor, între ceea ce autorul crede că citează şi textul original. lată doar trei 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 303 


dintre ele : în loc de “evreul (...) ar fi putut să fie consăteanul nostru” din textul ori- 
ginal — găsim “evreul (...) ar fi putut fi consăteanul nostru” ; în loc de : “ordinul de 
a fi ucis si unchiul meu. Ion Goma (...) prin foame şi prin sete” ; si, în fine, în loc de 
"Este adevărat, în România evreii si ungurii din Securitate”. 

Frapat de o asemenea manieră de a cita, am procedat la o verificare sumară a 
unuia dintre textele istorice ale lui Radu loanid. In urma căreia am constatat că “dife- 
rente” de tipul indicat mai sus există nu doar între ceea ce citează Radu loanid şi 
documentele de epocă, ci şi între ceea ce acelaşi autor citează, de la un text la altul, 
din aceleaşi documente de epocă. Neputând insista, mă voi limita, şi aici, doar la trei 
exemple, relevante atât pentru subiectul în discuţie — evreii în perioada 1940-1944 - 
„ cât şi pentru “probatoriul” concluziilor autorului cu privire la Goma şi la lucrările 
acestuia, lată-le, prezentate în forma lor cea mai nudă. 


(la) De fapt, pe 28 iunie 1941, la ora 23, Ion Antonescu i-a dictat prin telefon 
colonelului Constantin Lupu, comandantul garnizoanei din laşi, un lung ordin care 
conţinea instrucţiuni ce specifica că « evacuarea populaţiei evreieşti din laşi este 
necesară si trebuie să fie totală (inclusiv femeile si copiii). Evacuarea se va face 
pachete-pachete [limbajul lui Antonescu - notă R.I.] întâi la Roman şi apoi la Tîrgu 
Jiu” ». 

Se poate mai clar de atât ? Dincâte ştiu, este singurul intelectual român care 
şi-a asumat această culpă. Şi nu sînt semne că cineva doreşte să-l urmeze, ceea ce 
înseamnă că este de aşteptat,mai degrabă, ca intelighentia română să înfiereze ima- 
ginarul antisemitism al lui Goma. Tocmai pentru a evita asumarea vinei sau, în ter- 
menii lui loanid, ca să o “devieze”. 

La fel de fals este şi că principalele ţinte ale autorului ar fi “evreii”, atât în 
Basarabia cât şi în Săptămâna Roşie sau Basarabia si Evreii. In prima lucrare titlul 
este pe deplin revelator pentru tematica centrală. In cea de a doua revelator este sub- 
titlul, în timp ce conţinutul arată că nu atât evreii sînt tema, cât mai ales atitudinile şi 
comportamentele criticabile şi/sau reprobabile ale unor evrei, fie că este vorba de 
istorie, de memorie sau de politică. Aşa stînd lucrurile. Goma nu are nici o “pro- 
blemă”. In mod sigur însă o problemă are loanid cu contrasensurile pe care le face, 
după ce am văzut că are una fundamentală şi cu utilizarea surselor. O problemă cu — 
iarăşi — cronologia istorică şi cu istoria selectivă pe care le practică are şi atunci când 
în istoria sa nu găsim nici un cuvânt cu privire la atrocitățile din “săptămâna roşie”, 
explicaţia pentru masacrele românilor din timpul regimului Antonescu fiind, la fel ca 
şi sionistul comunist Matatias Carp, “continuarea firească a zeci de ani de antisemi- 
tism în România”. Recunoaşterea de acum a lui loanid, anume : că evreii din 
Basarabia şi Bucovina de Nord “au participat la acţiuni anti-româneşti”, este cât se 
poate de binevenită, însă el o face abia după apariția studiului lui Goma, ceea ce 
înseamnă că ştia adevărul şi că studiul pe care acum îl acuză de “negationism” este 
tocmai cel care l-a obligat să-l şi spună public. Ceea ce îi pune iarăşi o problemă : 
de onestitate faţă de date şi faţă de surse. 

Neargumentată şi, pe cale de consecinţă, nulă este şi afirmaţia că Goma este un 
istoric “naţionalist”. La fel de frauduloasă logic este şi spusa că “pentru Goma este 
mult mai uşor să vadă şi să atribuie vina unei populaţii evreieşti fără apărare”, 
împreună cu interpelarea — Doamne, Dumnezeule ! — asupra statutului de “terorişti 
bolşevici” pentru cei 33 de copii evrei masacrați an 1941 de către militari români la 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 304 


Sculeni. întrucât Paul Goma s-ar lupta “din greu” cu “o dilemă comună antise-mitilor 
români şi n-ar ieşi din ea, loanid ajunge în cele din urmă să-l declare ca“antisemit”. 
Să sondăm dilema pe care i-o atribue asertorul : 

“Pe de o parte,aceştia [antisemitii români dilematici din care ar face parte şi 
Goma - n.m.]sînt gata să accepte că PCR era un partid mic dominat de minorităţi 
(unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul — acela de a demonstra 
originile ne-româneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalita- 
te pe care ei îl pun între evrei şi comunism îi tentează să afirme că majoritatea evrei- 
lor erau comunişti sau simpatizanți evrei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori 
PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar 
evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au 
creat-o”. Lăsându-i deocamdată de-o parte pe cei care au creat dilema în cauză, la fel 
ca şi pe loanid care le cere să o rezolve, să vedem cum analizează Goma chestiunile 
de fapt. 

PCR era, într- adevăr, un partid mic, în care minoritățile (ungurii, evreii şi sla- 
vii) erau dominante nu în cifre absolute, ci proporțional cu numărul pe care ele îl 
reprezentau în ansamblul populației României. Apoi, între evrei şi comunism nu se 
poate pune semnul de egalitate, şi Goma nu o face, întrucât vorbeşte de “o mare parte 
din ei [evrei -n. m.] (nu chiar toţi — numai circa 98%)". Iar Ioanid nu va face nimănui 
vreun serviciu recunoscând că “o mare parte din” nu este totuna cu “toţi”, la fel cum 
98% nu este totuna cu 100%. Şi acestea sînt chestiuni de fapt, justificabile pe 
textele lui Goma, care servesc cunoaşterii istorice, iar nu prejudecăţii atribuite în mod 
nejustificat, aşa cum face Ioanid, pentru a-l asimila unor false dileme cu care nu are 
vreo legătură. 

Că loanid cunoaşte care este relevanta statistică a cifrelor este ilustrat chiar în 
textul său : “Chiar dacă presupunem că eşantionul nostru nu este reprezentativ pen- 
tru întreaga Basarabie, este totuşi evident că procentul de evrei deportaţi de sovieti- 
ci din acea provincie în perioada 1940-1941 este cu mult peste 7,15%, care era pro- 
centul lor, raportat la numărul total al populaţiei “. Insă o face selectiv, adică numai 
atunci când îi slujeşte : “Din cauza slăbiciunii PCR, aceste grupuri (chiar întărite de 
sabotori NKVD care au trecut Nistrul) erau în mod sigur o minoritate, prin compa- 
ratie cu totalul populaţiei evreieşti din aceste două regiuni”. Căci în acest din urmă 
caz semnificaţia statistică, din punct de vedere etnic, a numărului membrilor PCR, 
întărit sau nu cu sabotori NKVD, nu se stabileşte prin constatarea că era vorba despre 
o majoritate sau minoritate a populaţiei evreieşti — aşa cum fraudulos logic şi istoric 
susține loanid -, ci prin procentul pe care el îl reprezenta în ansamblul populației 
evreieşti din ansamblul populaţiei ţării. lar acesta era — o susține Goma şi o 
susțin datele — foarte ridicat /?rm comparaţie, ceea ce înseamnă : foarte semnificativ 
statistic. 

Şi ca să închei cu ultima concluzie a lui loanid : “teoria lui Goma reprezintă 
exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru înce- 
perea Holocaustului din România, şi anume că zeci de mii de evrei au fost executaţi 
şi peste o sută de mii deportaţi pentru că erau aşa-zişi bolşevici în masă care au 
primit cu braţele deschise în masă [sic !] trupele sovietice din 1941 [sic !]. De fapt. 
Paul Goma recunoaşte că, pentru el, « Ion Antonescu a fost, a rămas . . . Mareşalul 
dezrobitor » care « după ce a fost asasinat a devenit şi martir ». Nu e de mirare că, în 
pofida unor dovezi foarte clare privitoare la implicarea directă a lui lon Antonescu în 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 305 


deportarea evreilor din laşi în timpul abominabilului pogrom din iunie 1941, Goma 
continuă să scrie că eroul său era absolut neimplicat în acest incident”. 

Procedînd la un discurs istoric. Goma nu are nici o “teorie”. Ştiinţă a indivi- 
dualului, a-teoretică, istoria nu are alte pretenţii decât explicarea evenimentelor 
determinate. Dacă în explicaţia sa istorică Goma se concentrează asupra motivelor 
crimelor regimului antonescian, nu rezultă de nicăieri că el ar şi împărtăşi motivațiile 
criminalilor. lar o asemenea acuză, aruncată tocmai pentru a rămâne nedovedită, e de 
o gravitate pe măsura subiectului în discuţie. 

După Holocaust, acuze ca cele aduse de Ioanid pot înmormânta un om fără ca 
lumea să se mai întrebe dacă sînt si adevărate. La fel ca si acuza că Goma urăşte 
“evreii din Belleville”, securiştii, intelighentia şi clasa politică române. Ură pe care 
loanid nu o găseşte în lucrările lui Goma, dat fiind că e de negăsit, însă pe care fos- 
tul activist bolşevic trecut fără zăbavă si fără crize de conştiinţă la sionism o proiec- 
tează asupra a ceea ce citeşte. Tocmai pentru că a practicat-o şi, după cum se vede, 
continuă să o practice. 

Nu m-aş fi aşteptat, de pildă, ca loanid să ne lămurească dacă prietenul său 
Edgar Reichmann, a fost, aşa cum îl indică Goma, un “fidel auxiliar al lui Iliescu în 
echipa morţii UTM din 1956, apoi agent al securistului Eugen Barbu” si nici dacă el 
însuşi este un “falsificator de citate”, asa cum tot Goma afirmă. Dar m-aş fi aşteptat 
de la un istoric — fie el şi sionist — şi, mai cu seamă, de la un director de Memorial, 
să nege acuzele, fie si sub forma unei “negări care nu neagă”. Ce face în schimb loa- 
nid, vânătorul de antisemiti ? Nu neagă niciuna din cele două acuze — ceea ce este 
identic cu : le confirmă — mizînd pe faptul că nimeni nu va mai avea curaj să le reia, 
de frică să nu fie tratat de antisemit. Proba că loanid este un falsificator de citate fiind 
făcută în textul de fată, îi mulţumesc aceluiaşi că a confirmat involuntar cealaltă 
acuză. 

Trec, însă semnalînd-o, peste eroarea de datare a primirii cu braţele deschise a 
trupelor sovietice de către o parte a evreilor din Basarabia şi Bucovina, care a avut 
loc în 1940, şi nu în 1941, căci m-am obişnuit deja cu erori de acest gen. Şi asta ca 
să afirm că nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute. 
Discutia cu privire la gradul de implicare a lui Ion Antonescu în crime, nici un falsi- 
ficator de citate sau autor de contrasensuri şi grave acuze nedovedite nu poate împie- 
dica un român basarabean, pentru care ordinul lui Antonescu de recucerire a 
Basarabiei a fost salvator, atât pentru sine, cât şi pentru ai săi, să-i poarte — pentru 
aacest motiv şi numai pentru acesta — o bună amintire. Este dreptul cel mai legitim 
la memorie al martorului de epocă să ţină minte ceea ce este demn în amintirea lui 
Ion Antonescu, si aceasta în condiţiile în care, din punct de vedere istoric. Goma îi 
afirmă Mareşalului dimensiunea criminală. Şi, în mod egal, în condiţiile în care 
Goma recunoaşte dreptul la memorie al evreilor de a mulțumi Armatei Roşii şi lui 
Stalin pentru schimbarea în bine a tragicei lor situaţii produsă odată cu avansarea tru- 
pelor sovietice către vest şi cu ocuparea României. 

In ambele cazuri indicate, memoria intră în conflict cu istoria sau, cel puţin, nu 
i se subsumează. Susţinând dreptul altora — în speţă al evreilor — la propria lor memo- 
rie. Goma reuşeşte astfel să treaacă dincolo de bariera sa identitară. Că nu reuşeşte 
pe deplin, aşa cum ar dori, să-l înţeleagă şi să-l ierte pe celălalt în calitatea sa de 
criminal poate nu este doar vina sa, cum o arată în exemplul de umilinţă sinceră citat 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 306 


de însuşi loanid din Basarabia. Aceasta se datorează nu doar faptului că identificarea 
cu celălalt (şi, mai ales, identificarea cu celălalt în calitaate de călău) nu poate fi 
niciodată totală, ci şi absenței din partea acestuia a ceea ce cultura europeană, 
creştină la bază, numeşte cäintä. 

Nu pot încheia fără a repune toată această problematică — în egală măsură de 
istorie, de memorie, de analiză politică şi morală — în contextul disciplinelor 
ştiinţifice şi în context social-politic. 

Problematica adusă de Goma în discuţie — pentru prima dată în spaţiul de limbă 
română — ca şi modul în care o face sînt exemplare pentru statutul intelectualului. 
Deoarece acesta este chemat să ridice tabuurile impuse asupra subiectelor de istorie 
şi de memorie, să le scoată din perimetrul simțului comun şi al instrumentalizării 
politice şi simbolice, şi să le transforme în discurs ştiinţific (a se citi : obiectiv). 
Totodată, este la fel de important ca demitizarea istorică si detabuizarea subiectelor 
istorice să nu rămână fără consecinţe morale asupra cercetătorului. înţelegerea cri- 
melor conationalilor tăi, în toată oroarea lor, cheamă nu doar la condamnarea, ci si la 
asumarea lor. O asumare nu pentru ceea ce tu n-ai făcut, ci una în calitate de mem- 
bru responsabil al unei comunităţi ai cărei membri s-au dedat în trecut la asemenea 
crime, o comunitate care se vrea responsabilă şi care aspiră la iertarea şi la respectul 
celuilalt. 

Un asemenea demers nu este pe placul foştilor istorici “de front” (a se citi 
national-comunisti), deveniți istorici sionisti, ca Radu loanid, unul dintre directorii 
Memorialului Holocaustului şi unul dintre cei pentru care analiza istorică nu este 
decât pretextul, iar nu scopul unui demers de acest tip. Şi de aici terorismul intelec- 
tual sl fantasmagoricele acuze de antisemitism şi negationism pe care le practică. La 
fel cum nu poate fi pe placul său nici că Goma nu ezită să se întrebe — într-un mod 
similar lui Adam Michnik pentru Polonia — dacă evreii nu au ei însisi ceva a-si 
reproşa în această istorie comună. Este vorba nu doar despre “săptămâna roşie”, ante- 
rioară cronologic masacrelor româneşti, ci şi despre angajarea fostelor victime dintre 
evrei în acţiunile criminale ulterioare ale regimului comunist. O angajare majoră, 
gravă şi documentabilă. Fără această analiză cinstită şi cu documentele pe masă, de 
o parte şi de cealaltă a identităţii, nu poate fi vorba nici de înţelegere, nici de cäintä, 
nici de iertare şi, în mod conex, nici de reconciliere. 

Primul comentariu la Săptămâna Roşie sau Basarabia si Evreii nu îi aparține 
însă lui loanid ci lui Michael Shafir. Citez : “Cum lucrarea mi-a parvenit foarte recent 
şi mult după ce acest studiu fusese încheiat [cel din care citez - n. m.], nu voi intra în 
polemică cu [sic !] Paul Goma. Dar şi o parcurgere superficială a lucrării sale arată 
că Goma nu cunoaşte sau nu vrea să ia cunoştinţă de unele documente care i-ar arăta 
că cea mai mare parte a « demonstrațiilor » sale se bazează pe falsificări ale coman- 
dantilor armatei române în retragere”. 

Shafir a parcurs deci superficial textul lui Goma. Dar fie şi la o lectură super- 
ficială îţi poţi da seama că baza “demonstrațiilor” lui Goma — vorba lui Shafir — nu 
sînt în nici un caz rapoartele comandanților armatei române, ci autori precum : 
sionistul comunist Matatias Carp — incontestabil pentru Shafir -, evreul fost comunist 
Mihail Bruhis şi fostul comunist utopic Z. K. Gr. Vindeleanu. Ceea ce înseamnă că 
Michael Shafir a frunzărit cel mult studiul lui Goma, fapt care revine la a spune că 
nu l-a citit. Nu l-a citit, dar s-a pronunţat asupra lui. 

Tocmai pentru că Shafir vorbeşte fără să citească, tot ceea ce urmează pasaju- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 307 


lui pe care l-am reprodus este nu doar eronat, ci fără sens. Si adaug : cu atât mai grav. 
lată continuarea : 

“Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit şi nimeni nu 
poate pune la îndoială că familia Goma a avut de suferit din cauza unor comunişti 
basarabeni. Dreptul la memorie al « istoricului » Goma este însă, din păcate, mai 
puţin respectabil. Adevărul este că metamorfoza lui Goma fusese anunţată de mai 
mult timp (de exemplu Goma 2000). Scriitorul fusese considerat de multi (inclusiv 
de mine) a fi un « Soljenitin al României », Din păcate, se pare că aşa a şi fost. O 
dovedeşte evoluţia (politică, nu literară) celor doi în perioada postcomunistă, chair 
[chiar - n. m.] dacă Goma a rămas în exil, iar Soljenitin a revenit în patrie. Aceeaşi 
evoluţie arată însă şi ceea ce Goma nu a fost niciodată : un Havel al românilor. In 
rest, ce importanţă poate avea pentru cititorul acestei lucrări că s-a adăugat încă un 
nume la lista deziluziilor postcomuniste ale individului Michael Shafir. 

Am citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de sens derivă din comple- 
ta lipsă de argumente a autorului. Căci Shafir nu ne explică de ce dreptul la memo- 
rie al lui Goma, atunci când scrie texte mai degrabă istorice, ar fi mai puţin respec- 
tabil decât atunci când scrie texte mai degrabă literare. Care-i criteriul de discrimi- 
nare ? Cum se poate apoi ca un analist să folosească ghilimelele depreciative faţă de 
cineva — a se vedea referinţa la “istoricul” Goma — fără o examinare a argumentelor 
acestuia ? Ambigua comparare a lui Goma cu Havel nu indică în nici un fel de ce 
Goma nu este, pentru Shafir, un Havel Român. Ce vrea să spună ? Că Goma ar fi un 
dizident de mai mică însemnătate decît similarul său ceh ? Sau că el nu a devenit 
preşedinte de republică ? In primul caz, tot ce am putea face ar fi să înregistrăm jude- 
cata de gust a individului Shafir, iar în cel de al doilea ar trebui să începem o altă 
discuţie ; dar tot cu argumente şi explicaţii. Cât priveşte compararea lui Goma cu 
Soljenitin, el nu arată prin ce se justifică atîta vreme cât ne semnalează că, la fel ca 
şi Soljenitin, în cazul lui Goma am avea de-a face cu o metamorfoză “politică”. Suita 
de întrebări se porneşte şi mai arbitrar aici. In ce ar consta numita “evoluţie politică” 
a lui Goma ? Apoi de ce regretă Shafir că Goma a fost “un Soljenitin român” (si nu 
“al României” !) ? Şi încă : în ce constă deziluzia pe care i-a produs-o lui Shafir per- 
soana lui Goma dimpreună cu textele lui ? Iar dacă această deziluzie nu are vreo 
importanţă, de ce deziluzionatul ne face totuşi părtaşi la ea ? Ca să închei : pot 
înţelege că politologul Shafir nu a citit Săptămâna Roşie sau Basarabia si Evreii, însă 
dacă el nu doar observă presupusa metamorfoză a lui Goma, ci poate să o si dateze 
cu precizie, de ce nu ne-o probează şi nouă ? 


Comentariu prin mihaibeltechi — ianuarie 2, 2012 @ 11:13 pm Î Răspunde 


SĂPTĂMÂNA ROŞIE -28 iunie — 3 iulie 1940 sau BASARABIA SI EVREII 
[CONTINUARE (19) 

Şi totuşi, textul pretins ştiinţific al lui Shafir, scris în doi peri, este purtător al 
unui mesaj, căci dacă el nu semnifică nimic, semnalează totuşi ceva : faptul că pen- 
tru istoriografia de extracţie sionistă demistificatoarele texte ale lui Paul Goma sînt 
puse la index din motive politice. Fiind vorba despre aserţiuni cuprinse într-o carte 
care pe coperţi poartă cuvintele "negare" şi "trivializare" a Holocaustului, ele au rolul 
- ca si la alți membri ai Industriei Holocaustului - de a-l situa pe Goma în rândul 
autorilor neagreati de propagandiştii din peri- metrul ştiinţelor sociale (ca "negatio- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 308 


nisti" si "minimalizatori" ai Holocaustului, cum altfel ?), numai şi numai pentru că 
textele sale aduc atingere politicii sioniste. Tocmai de aceea, un asemenea tip de dis- 
curs - atunci când nu o face complet, ca în cazul lui Shafir - tinde să se lipsească de 
argumente cu desăvârşire. 

Lucrurile nu stau altfel nici de cealaltă parte a identităţii, la intelighentia 
română adică. In recenzia sa la cartea lui Shafir indicată mai sus, şi, ulterior, înpole- 
mica iscată cu autorul cărţii, Gabriel Andreescu spune că asertiunea lui Shafir, şi 
anume : "dreptul la memorie al « istoricului » Goma este (...) mai puţin respectabil", 
ar fi îndreptăţită, întrucât el, Shafir adică : "Are toată legitimitatea să o facă când 
[sic !] Goma califică pogromurile antievreieşti ca forme de autoapărare ale români- 
lor”. Pretinsa explicare şi/sau justificare a pogromurilor antievreieşti ca “forme de 
autoapărare ale românilor”, pe care Andreescu i-o atribuie lui Goma, este — pe cât de 
eronată istoric şi respingătoare moral -, pe atât de inexistentă în textul său. De acest 
fapt îți poţi da foarte uşor seama — dacă nu ai interesul sau răbdarea să citeşti eseul — 
accesînd textul autorului de pe Internet, la adresa www, biblioteca, paul goma, net şi 
căutând, în mod automat, cuvântul “autoapărare”. Termenul apare instantiat într-un 
singur mod : ca sintagmă a “limbii de lemn” şi ca formă de organizare a terorii 
bolşevice de după ocupaţia sovietică a Basarabiei şi Bucovinei, începînd cu 26 iunie 
1940. El este folosit nu de către Goma, ci de Z. K. Gr. Vindeleanu. Fără nici o 
legătură deci cu imputarea lui Andreescu. Explicaţia pentru această imputare este nu 
rezultatul vreunui contrasens al lecturii, ci tocmai absenţa ei. Gabriel Andreescu 
mi-a spus, după încheierea polemicii sale cu Shafir, că nu citise Săptămâna Roşie sau 
Basarabia si Evreii. 

Desigur că nu Goma era subiectul polemicii dintre Shafir şi Andreescu, însă, 
întrucât ambii se străduiesc să arate cât de mult empatizează cu emblematica figură 
a lui Paul Goma, nu ar fi fost normal să se întreacă nu în a o proclama, ci şi în a o 
demonstra ? Ar fi putut să o facă fie şi numai citindu-i lucrarea”. In loc de aceasta ce 
avem ? Un autor — Gabriel Andreescu — care se pronunţă asupra unui text pe care nu 
l-a citit, pe baza unei note a unui alt autor - Michael Shafir — care nici el nu-l citise. 
Dacă analişti precum Shafir şi Andreescu îşi permit să utilizeze acest procedeu inac- 
ceptabil din punct de vedere intelectual — a vorbi/a scrie fără să fi citit -, nu mai este 
de mirare că în urma lor nu fac şi nu vor face altceva decât să se înghesuie figuri de 
tipul lui Dan Pavel — vezi referinţa acestuia la "antisemiţii expliciti (de la Corneliu 
Vadim Tudor la Paul Goma)” — pentru care nu mai este nevoie nu doar de vreo lec- 
tură, ci nici de vreo brumă de argumentatie. 

Ar fi de indicat apoi luările de poziţie asupra Basarabiei şi a Săptămânii Roşii 
a trei intelectuali : Laszlo Alexaandru, Ion Solacolu si Ovidiu Pecican. In schimbul 
său epistolar cu Ion Solacolu, Laszlo Alexandru vorbeşte despre "pasa antisemită în 
care [Paul Goma - n. m.] a eşuat în ultimele luni”, de “înverşunarea antievreiască a 
lui Goma, relevabilă mai ales în ultimele lui scrieri” şi despre “rătăcirea din ultime- 
le luni a lui Paul Goma în elogierea maresalului [Ion Antonescu - n. m.]”. Tot despre 
asta este vorba, ca şi la loanid ? Şi, în plus ? “Problema în legătură cu Săptămâna 
roşie, analiza istorică propusă de Paul Goma, este în altă parte. Avem aici o dovadă 
palpabilă a felului în care un cercetător poate cădea în eroare chiar relatind fapte 
adevărate”. Să vedem dară care-i pretinsa “eroare”... “antisemită” a lui Goma. Citez 
pe larg : 

“Nu cunosc în detaliu atrocitățile comise de evreii din Basarabia împotriva 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 309 


românilor şi deci până la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrie- 
rea faptelor. Dar datoria de obiectivitate îi pretindea să aşeze în pagină informatia în 
mod echilibrat (...)/ Fapt este că autorul pune cap la cap o serie întreagă de ignomi- 
nii săvârşite de anumiţi evrei împotriva anumitor români. Pot fi toate acestea 
adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a încerca atenua- 
rea (ba chiar, până la un punct, explicarea) valului antisemit românesc care a urmat 
mi se pare o groasă exagerare” . Mai întâi remarc că pretenţia de a-i imputa unui autor 
faptul că nu respectă “criteriile” a ceea ce ar trebui să conţină un studiu, fie el 
istoric, fie de investigaţie literară pentru a fi “echilibrat” este — în termenii lui Laszlo 
Alexandru însuşi — “o groasă exagerare”. Apoi virulenta polemică a lui Goma nu 
scuză în nici un fel contrasensul pe care tot Laszlo Alexandru îl face atunci când 
găseşte, la fel ca şi Radu loanid, că Goma încearcă în cărțile sale să justifice măsuri- 
le şi crimele împotriva evreilor. 

De altfel, întreaga discuţie a celor trei intelectuali — Laszlo Alexandru, Ion 
Solacolu şi Ovidiu Pecican — porneşte de la o întrebare falsă : dacă Goma este sau nu 
antisemit, iar nu de la o evaluare critică a acuzelor puse în joc de asertori cu profilul 
lui Radu loanid. Fapt care face ca toată discuţia ce urmează să fie falsificată, căci 
diferenţa dintre un discurs strict istoric ori de investigaţie literară si altul care iese din 
această sferă, nu este aceea dintre “obiectivitate” si “subiectivitate”, ci dintre 
“asertiuni verificabile intersubiectiv” si cele care nu pot fi astfel. Or pentru aceasta 
este nevoie de o discuţie cu şi despre surse, iar nu de acuze de antisemitism lipsite de 
orice temei. Că vor fi în textul lui Goma şi afirmaţii neverificabile intersubiectiv, iată 
o “eroare antisemită” pe care nu o pot înţelege. 

Prin urmare, echilibristica cerută de Laszlo lui Goma nu joacă nici un rol în 
acest proces de validare. Ba, din contră : ea iese din sfera ştiinţei. Discursul lui Laszlo 
Alexandru nu este deloc cel al unui “spectator independent”, cum se doreşte a fi, nici 
atunci când se identifică explicit cu evreii persecutați (“eu, ca scriitor, aleg să mă 
transpun în pielea evreilor persecutați de Antonescu, discriminați, spoliati, alungaţi 
şi decimati în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au 
regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”), şi nici atunci când afirmă 
că : “singura posibilitate de a descrie onest o circumstantä istorică [este] : din pers- 
pectiva victimei “ Din punct de vedere etic este foarte important ca cercetătorul să fie 
aliatul victimelor însă nu această atitudine dă valoare discursului ştiinţific, ci cu totul 
si cu totul altceva. Apoi, dacă Laszlo Alexandru se declară doar aliatul victimelor 
evrei, nu si al victimelor basarabeni, aici argumentatia sa etică este si chioară si 
şchioapă. Iar reproşul făcut lui Goma, că susţine un discurs “neechilibrat”, capătă un 
caracter cu totul straniu. 

O argumentatie de acelaşi tip subîntinde şi textele lui Ovidiu Pecican. Nu voi 
mai stărui asupra ei, căci nu aduce nimic nou. De aceea o voi expedia în notă”. Pe de 
altă parte, este de mirare că un analist cu experienţa lui Ion Solacolu foloseşte un 
argument de acest tip : “In realitate. Paul Goma n-are dreptate”. Pentru că : 
“Evenimentele asupra cărora [Goma - n. m.] se opreşte au fost folosite până la epui- 
zare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că « evreii 
bolsevizati » sînt de vină, nu numai pentru umilintele suferite de armata română în 
retragere, în cele câteva zile cât a durat evacuarea din iunie 1940, ci şi pentru tot ce 
a suferit populaţia românrască în acel an de ocupaţie sovietică”. Faptul că “eveni- 
mentele” în cauză au fost folosite de propaganda antonesciană nu spune nimic despre 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 310 


veracitatea lor, la fel cum nu le-o anulează. Argumentul lui Solacolu vine astfel în 
contra unei discuţii raţionale, sfârşind prin a perpetua el însuşi un tip de vulgata 
intelectuală. Apoi legătura pe care Solacolu o face între “evenimentele” asupra 
cărora se opreşte Goma şi Justificarea crimelor antonesciene este, la fel ca la Laszlo 
şi Pecican, abuzivă, căci este de negăsit în textele sale. 

In concluzie, s-ar putea spune : o operaţiune reuşită. Căci în loc să discutăm 
chestiunea de istorie ridicată de Goma, dimpreună cu consecinţele sale moral-politi- 
ce, discutăm acum despre imaginarul antisemitism al autorului. 

Revenind însă la loanid, iată de ce pentru curajosul şi neobositul voiajor între 
Statele Unite şi România pe probleme de “Holocaust în România”, şi pentru cei ase- 
menea lui, pericolul îl reprezintă tocmai autenticul demers intelectual al lui Paul 
Goma. Nu declaraţiile politice ale preşedintelui şi membrilor guvernului român, şi 
nici discursurile nationalist-comuniste ale unui istoric precum loan Scurtu, consilier 
pe probleme de istorie al lui Ion Iliescu şi inspirator al nefericitei declaraţii. Scurtu 
este totodată autor si coordonator al unui manual de istorie de clasa a XII-a — împins 
în sistemul de învăţământ în poziție dominantă prin metodele administrative ale par- 
tidului la putere — un manual în mod evident şi naţionalist (de extracţie comunistă) şi 
negationist. Citez din Istoria sa : “Regimul antonescian a promovat o politică antise- 
mită, luând măsuri mai ales împotriva evreilor din Basarabia, pe care-i acuza de 
comunism. S-au înregistrat pogromuri (laşi şi Odessa), numărul evreilor morţi şi 
dispăruţi ridicându-se la circa 250 000 de persoane. Totuşi, Antonescu nu a admis 
“soluţia finală” (exterminarea evreilor), cerută de Hitler”**. 

Fără exerciţiul intelectual ilustrat de Paul Goma vom asista în continuare la 
declaraţii politice nu doar iresponsabile — ca cele privitoare la existenţa sau inexis- 
tenta “Holocaustului în România — ale reprezentanţilor guvernului şi preşedinţiei de 
la Bucureşti, ci şi inepte. Din punct de vedere istoric termenul de Holocaust, folosit 
cu precădere în spaţiul anglo-saxon, semnifică — la fel ca şi sinonimele sale Soah din 
spaţiul francez şi soluţie finală (Endlosung) sau exterminare (Vernichtung) din cel 
german — masacrarea evreilor (şi în acelaşi timp a handicapatilor şi romilor) de către 
nazişti sau, în tot cazul, cea care s-a subsumat proiectului nazist. Or cea mai mare 
parte a crimelor în masă ale regimului Antonescu s-a subsumat unui proiect propriu 
de exterminare, diferit de cel german. Prin urmare, însăşi folosirea de către istoricul 
Radu loanid, a sintagmei “Holocaustul în România” este dacă nu complet eronată din 
punct de vedere istoric, atunci de o relevanţă foarte redusă, slujind unor scopuri 
para-stiintifice. Ea arată, încă o dată, că enunturile sale întretin o anumită legătură cu 
ştiinţa istorică, însă aceasta este, în mod egal, precară şi perversă. 


Problema, din punct de vedere istoric, nu este existenţa doar a crimelor înfăp- 
tuite de către nazişti în România sau în Transnistria ocupată ori a crimelor făcute de 
români sub umbrela dispozitivului genocidar german, ci realitatea crimelui regimu- 
lui antonescian, crime programate sau neprogramate care au legătură cu Holocaustul 
(sau Soahul, sau soluția finală, sau exterminarea), dar care nu s-au subsumat intre- 
prinderii naziste de exterminare a evreilor din Europa. Problema criminalității pe 
care o pune regimul antonescian nu este că doar “a promovat o politică antisemită”, 
“luînd măsuri mai ales împotriva evreilor din...” şi, cu atât mai putin, că "s-au înre- 
gistrat pogromuri” (teribil impersonalul “limbii de lemn”- nu ?!) ori că “Antonescu 
nu a admis « soluţia finală »” — aşa cum spune consilierul lui Iliescu pe probleme de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 311 


Holocaust — ci, repet : că a masacrat evrei (şi romi) fie şi independent de nazişti. 

Şi ca să închei, trebuie să spun că reflexele totalitare, de sorginte bolşevică, ale 
membrilor guvernului şi preşedinţiei României, de a-şi da avize şi de a da directive 
politice în materie de istorie, pe cât sînt de stupide din punct de vedere intelectual, 
pe atât sînt de iresponsabile din punct de vedere politic şi de potrivnice intereselor 
României. Fapt pe care abila diplomatie israeliană şi activiştii sionişti internaționali 
ca Radu loanid, specializaţi de multă vreme în instrumentalizarea Şoahului, vor şti 
să-l exploateze. In contra ceercetării istorice autentice şi a intereselor României, 
deopotrivă”. 

Bucureşti, 29 iulie 2003 

23 ianuarie 2004 


x 


Complexul Goma 

Gandite ca o dureroasa anamneza, eruptie a unui eu hipertrofiat, „Scrisele” lui 
Paul Goma exprima pe un ton vindicativ-zgomotos partea sa de adevar. „Taxat” in 
fel si chip, Goma — mereu egal cu sine — s-a bucurat de o receptare deformata. 
Risipind „afurisenii”, el a indignarisit lumea literara prevenindu-ne insa: „nu pot 
astepta posteritatea sa-mi dea dreptate”. Cu aceasta manie de vates neinteles (cf. Gh. 
Grigurcu), in stiutu-i stil repetitiv imprecativ, impartasindu-ne temele, ideile si 
of-urile care il obsedeaza, prozatorul-marturisitor cauta neobosit in memorie. Deviza 
sa este neuitarea: „nu eu am caderea sa iert, eu am caderea: sa nu uit”. 

Suspicios, inclement, in dezacord cu restul lumii, martorul Goma (ca diarist) se 
lupta cu lasitatea si pasivitatea celor din jur, cu biografiile lor cosmetizate / inocen- 
tate dupa ce au „slujnicit” regimul; in consecinta, nu suporta avalansa de poetisme si 
nu agreeaza limba lui Esop ci spune pe sleau ceea ce stie. O fi veninos din fire? O fi 
vreun evreu rus (Evremovici), plin de umoare schimbacioasa, otravicios, vizitat de 
mania persecutiei? Sau, poate, un agresiv veleitar lipsit de talent, pus la colt, evitat, 
izolat de mediul nostru levantin-acomodabil, abandonat tactic la bursa relatiilor 
(utile), risipindu-si amicitiile si capitalul, starnind adeziuni si rejectari, trecut sub 
tacere, supus embargo-ului sau atacat violent de holocaustologi? Cerand insa, dinco- 
lo de compromisuri, dezertiuni, ipocrizii etc. o grabnica reconsiderare, anuland indis- 
tinctia dintre om si opera. 

Nascut in Mana-Orhei (2 octombrie 1935), Paul Goma debuta cu proza scurta 
in Luceafarul barbist, spre sfarsitul anului 1966, sub un titlu dat de redactie (cumva 
premonitoriu): Cand tace toba. Fiindca „afurisitul de Goma”, de fibra contestatara, 
condamnand ezitarile si lasitatile co-breslasilor s-a batut „cu forurile” si n-a tacut. 
Editorial, Camera de alaturi (EPL, 1968) ar marca debutul propriu-zis. Dupa scurta 
exaltare din august, „puscarizatul” Goma, un „basarabean ratacitor”, un ins „in plus” 
in propria-i tara, haituit, cunoscand experienta solitudinii va scrie, cu harnicie, impo- 
trivindu-se castrarii memoriei. Va transforma in „fictiunile (sale) realiste” oglinda in 
instanta morala (devenind „oglindibil”) si va condamna vehement delatiunea, exer- 
sarea vasalitatii, calomniile si vanzarile, delirul dictatorial. Or, „„Gomita” n-a cedat. 
Va fi, asadar, izolat, evitat si, mai apoi, expulzat (1977), „bucurandu-se” de solidari- 
tatea lasa a confratilor. Si declansand un teribil scandal politic. Cazul Ostinato, carte 
in traducere germana lansata la Targul de la Frankfurt (editura Suhrkamp, 1971) este 
prea bine cunoscut. Ascunzandu-si scrisul de „seci” (cum marturiseste), trimitandu- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 312 


si manuscrisele peste hotare, transformand — fara voia sa — cartile ivite in ne-roma- 
neste in veritabile „delicte literare”, condamnand — din interior — regimul, Goma 
reprezenta un simbol. Treptat, scriitorul a fost eclipsat de actiunile disidentului, opu- 
nandu-se fatis coabitarii cu sistemul opresiv al comunismului oriental. Si blamand — 
prin atitudini transante — inactiunea, tacerea si „tremuriciul” scriitorimii, celebrul 
nostru „asteptatorism”, compromisurile unui neam amnezic, tranzactional si, indeo- 
sebi, reactiile elitei, incapabila de a se smulge din bratele „lasitatii majoritare”. Ori 
de a sfida consemnul tacerii. 

Cum iarasi se stie, in aprilie 1977, Goma a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. 
Incât, pentru lumea scriitoriceasca, cazul Goma a devenit complexul Goma. Un mar- 
turisitor al istoriei netrucate, Paul Goma era, observa V. Podoaba, „indicatorul pro- 
priei noastre vinovatii”. Evident, dupa 89, alibiurile intelighentiei noastre (rezisten- 
ta prin cultura) deveneau jenante pentru dilemioti; vecinatatea lui Goma era incon- 
fortabila, ,mastile eroice”, inmultindu-se spectaculos, defilau in preajma si „detro- 
narea” celui care luptase pe fata, ingropat acum in tacere ori calomniat, injuriind var- 
tos, la randu-i, pe toata lumea, functiona ca un comandament implicit, reducand 
meritele sale la publicizare (prin scandal politic), opera fiind lipsita, chipurile, de 
suport axiologic. Dat „pe mana exilului” (cum se laudase generalul Plesita), urmand 
a fi „halit”, Goma s-a confruntat cu virusul suspiciunii si, desigur, cu „bratul (lung) 
al Revolutiei”. Trimis sa-l lichideze, agentul securitatii Motu Haiducu s-a predat 
insa, lucrand in contraspionajul francez (D.S.T.). lar Goma, torturat cu amenintarea 
cu moartea, s-a razbunat trimitandu-i in neuitare prin depozitiile sale beletrizate. 
Ciclul autobiografic, reconstituind odiseea studentilor „ungaristi”, ororile marca Gh. 
Enoiu ori ale pomenitului Plesita sub aceasta deviza a crescut: Goma „nu va va cruta 
de uitare”! In primii ani ai exilului, in neromaneste, e adevarat; in „haina straina”, 
cum zice, privat de „ecouri”. Dar si dupa seismul decembrist cand productele sale 
literare, puse eruptiv la indemana cititorului roman nu s-au bucurat de „o abordare 
normala” (1, p. 132), de vreme ce el era prizat, in multe comentarii, doar pe latura 
militantista, ca animator al Miscarii din 1977. Si taxat, in pofida „cantitatii de dispe- 
rare” din proza „asa-ista”, drept autor al unor scrieri „pişăcioase”. Incat nescriitorul- 
scandalagiu a fost, din nou, „carantinizat”, indeosebi de catre cei incondeiati cu verva 
pamfletara, Goma afirmand raspicat: „cine nu are memorie nu are dreptul la viitor”. 
„Exceptional poet al cruzimii”, observa I. Negoitescu, intors din infern si manat de 
nerabdarea „spunerii”, intr-un limbaj sacadat, strain de metaforita, Goma nu a rostit 
adevaruri „pe jumatate”. Prudenta, autocenzura, limbajul esopic au facut epoca, 
alimentand — in decor totalitar — epidemia romanesca a „obsedantului deceniu”. Or, 
Goma s-a rostit „cu toata gura”, corectand proza „de curaj” intr-o vreme in care 
productia romanesca, platind, totusi, tribut infectiei ideologice era, realmente, mai 
aproape de adevarul documentaristic, compensand o istoriografie lacunar-mincinoa- 
sa. Constatand, de pilda, ca „despre Pitesti se tace”, semnatarul volumului Le 
Tremblement des hommes (editat de Seuil, in 1979) si la Humanitas, in romaneste 
(Culoarea curcubeului, 1990), imediat retras, Goma si-a asumat datoria de a scrie, 
stiind ca „nu poti scrie doar cu talent”. „Pitestizarea” scriitorilor se manifesta si prin 
simptomul „intrecenzurii”; neo-intelectualii / „culturrezististii” fluturau stindardul 
rezistentei estetice asumandu-si / arogandu-si un nimb eroic. 

Repus in circulatie, „recuperat” in avalansa, suportand — credem — o receptare 
excesiv politizata, Goma si-a incheiat, astfel, exilul literar. Dar nu si cel propriu-zis. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 313 


Cartile sale, cu accent autobiografic, vadesc o memorie prodigioasa si dezvolta luxu- 
riant oralitatea. „Respectul pios” (chiar daca incalcat), cerut — de unele voci — pentru 
opozant, nu trebuie transferat — fara examen critic — scriitorului. Suspectat de a fi 
exploatat scandalul politic, vinovat, asadar, de seductie publicitara, prozatorul Goma 
dovedeste — crede Vasile Baghiu — si „excelenta literara”. Altii, dimpotriva, consi- 
dera ca, tinut lunga vreme „sub obroc”, beneficiind de aura disidentei, scriitorul a 
fost umflat valoric. Oricum, contondentul Goma, punandu-ne oglinda in fata incon- 
forteaza; el ne arata cum suntem si, firesc, diatribele lansate cu indarjire veninoasa 
i-au pus in cap „scriitoricimea”. Contemporanii ignari, elitarzii, „literatorii carpatini” 
s-au iritat in numele etichetologiei. Goma a fost supus antisemitizarii, „smântânimea 
României” s-a dezlantuit si „otraviciosul” autor, provocat, a devenit, iute, incontro- 
labil (apud Monica Lovinescu). 

Folosind un limbaj violent, divulgand indiscretii, colectionand amanunte 
picante si jenante, Goma face figura unui „demolator”, ruinand pe banda rulanta, prin 
portretizari negativiste, in aqua-forte, numeroase prestigii. Holocaustologii, editorii 
„ticalosi” sunt pusi la zid sub tirul unei inclemente nevindecabile, hranita de excese 
temperamentale si pusee umorale. In replica, daca nu va fi inconjurat de o „tacere 
mortifera”, scriitorul risca a fi taxat, cu un diagnostic reluat, drept un veleitar lipsit 
de talent; si suspectat ca ar acuza un nefondat „delir de persecutie”. Goma, dupa noi, 
sufera insa de un deficit de generozitate; „excesul care deranjeaza” (cf. O. Simonca) 
nu vine nicidecum din aceasta directie, imbratisand tandru si reusitele confratilor. Un 
mare auditiv, narand istoria traita sub interdictia de a uita, cu experienta detentiei si 
a socurilor unei existente care isi exorcizeaza amintirile, Goma doreste sa inregistre- 
ze totul. El se vrea un „dezvaluitor”, incat literatura sa, nutrita de o memorie fabu- 
loasa, porneste de la document. Spirit justitiar, incomod, incisiv-radical, blamand 
ipocrizia breslasilor si culpa colectiva in care ne-am balacit, Goma — trecut prin 
supliciile izolarii — stie ca „a fi scriitor inseamna a nu minti”. Incat grozaviile epocii 
trec, cu severitate si sinceritate, in cartile sale, dorite a fi o „cripta transparenta”. 
Chiar detentia pare / poate fi o „binevenita” documentare, prozatorul inregistrand cu 
minutie toate detaliile. Si livrandu-le, apoi, febricitant, intr-un nemilos rechizitoriu, 
dezvaluind indignat violentele universului concentrationar, dezastrul moral, absenta 
revoltei civice. Dar prozatorul Goma, un captiv al memoriei, refuzand sa taca stie ca 
Istoria se scrie „cu pana”. Nu pare capabil sa paraseasca tarcul biografic, cum cred 
unii? O biografie care, ciudat, pare „oprita” la borna 1977 si care, „epuizandu-se”, a 
provocat spaima unor comentatori, ingrijorati ca epicul secretat, sub imperativ etic, 
redundant pe alocuri, de „scoica resentimentara” (cf. Marta Petreu) ar proba tocmai 
lipsa de imaginatie a controversatului autor. Dar la Goma exista nu doar cosmares- 
cul univers concentrationar, golit de metafizica ci si un „dincolo de dincolo”, vadind 
— chiar strain fiind de elanuri celeste, pe temeiul regresivitatii amniotice — o recupe- 
rare paradisiaca, reverii diurne, impulsul „fantasmarii”. Totul insa pe temelia traitu- 
lui, sa recunoastem. In fond, copilaria basarabeana, afland in rusismul calidor (v. Din 
calidor) un „punct de observatie” (pridvorul — simbol intretinand sentimentul de 
siguranta) ori Arta refugii, discutand soarta „basarabetilor”, incercand, sub tavalu- 
gul Istoriei, a trece „raul blastamat” (Prutul, bineinteles) probeaza ca radicalismul 
sau vindicativ ramane egal cu sine; si ca narcisiacul Goma, intransigent, culpabiliza- 
tor, cunoscut ca un „cal breaz” si, negresit, ca autor liber, sfidand conjuncturile, se 
raporteaza mereu la sine. Intr-o vreme a uzurparii simbolurilor, reconsiderarea lui 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 314 


Goma se impune (2, p. 1). „Oribil”, zicea Monica Lovinescu (in faza post-Goma) ori, 
dimpotriva, un reper istoric si moral? „Un Soljenitan roman?” (v. Literatura si arta, 
nr. 48/28 noiembrie 1991, p. 1) ori un feroce antisemit, cu „onoarea pierduta”, cum 
ne asigura Mihai Dinu Gheorghiu? In fine, un vanitos incrancenat, ruinandu-si capi- 
talul moral prin sarcasmul parisian revarsat „nediferentiat” sau un dezamagit, 
blamand gena etnica si ticalosirea semenilor? Cele trei volume ale Jurnalului tiparit 
la Nemira dovedesc, credea Alex Stefanescu, „o selectie tendentioasa” si transforma 
statuia lui Goma intr-un „morman de moloz” (3, p. 646). Sa nu uitam insa ca foiesc 
si gomafobii lansand cu harnicie bârfeme mistificante, urmand o directiva oculta: 
„decizia de a-l tacea pe Goma, de a-l inexista” (cum citim in interviul-carte). Si cum 
crede, neclintit, excedatul si suspiciosul Goma, vazut de unii drept un disident deghi- 
zat, narand, intr-o opera esteticeste debila, despre gulagul bastinas. Explozia depozi- 
tionala a primilor ani postdecembristi a incurajat eruptiv memorialistica. Fie, s-a 
observat, pe linia unor iluminari induratoare si izbavitoare, a experientei mistice si 
cristificarii, a muceniciei intorcandu-si „inima de la rau”; fie, dimpotriva, pe directia 
unei suferinte masochiste, pornind de la cruditatea scenelor penitenciare, tutelata de 
pilda si notorietatea lui Goma. Lunga sa retrospectie dovedeste (spun carcotasii, fara 
a gresi prea mult) apetit digresiv, ostentativitate, mahalagism. Si, uneori, chiar o 
memorie deficitara, colportand informatii si falsand. Oricum, „e ceva paradoxal 
feminin” in proza sa, observa Marian Popa in Istoria sa „de azi pe maine” (4, p. 730), 
debordand de palavrageala vervoasa si propunand, totusi, izbutite personaje femini- 
ne. In chip concluziv vom nota ca, pana la urma, „beneficiar” al incredibilei sanse 
istorice (rasturnarea comunismului), acest „mic Soljenitan roman” (4, p. 726), mereu 
in asteptarea ipoteticului cititor roman chiar a avut parte de aceasta ravnita intalnire. 
E drept, sub bruiajul „barbariei interpretarii”, partitura sustinuta cu aplomb din toate 
directiile si sprijinita masiv de Goma insusi. Oricata cerneala ar cheltui „rezistentii” 
de azi sau disidentii de budoar (de altadata), prezenta lui Goma inconforteaza; 
complexul Goma ne apasa. 

P.S. „Ratacit” o vreme in politichie (constatase Grigore Vieru), articlierul Dinu 
Mihail se aduna intr-o carte (Paul Goma sau predica in pustiu, Magna-Princeps, 
Chisinau, 2010) recuperand pagini „dintr-un interviu ratat”. Din pacate, volumasul in 
cauza, retezat, neglijent tehnoredactat, aratand jalnic sub aspect grafic nu e nici pe 
departe sarbatoresc, asa cum l-ar fi binemeritat orheianul Goma la cei 75 de ani. 
Preconizatul interviu-fluviu, nascut dintr-o prietenie epistolara „pierduta” (1990- 
1997) prezinta, totusi, interes. Chit ca gestul editorial (vai, precar) vine cu mare intar- 
ziere. Fiindca raspunsurile celui care se declara „un soldat al cauzelor pierdute” 
rezista, in pofida anilor scursi; sunt facute „dintr-un os tare”, zice recunoscator si 
Dinu Mihail. Evident, Paul Goma nu se dezminte. Cum poporul se face pe sine prin 
memorie (ne reaminteste el), cum datoria memoriei nu-i da pace, des-täratul Goma 
se dezlantuie, face ceea ce stie si cum se pricepe (recunoaste franc); carteste, critica, 
ataca, stramba din nas etc. Putem vorbi oare, din astfel de pricini, de antibasarabe- 
nismul lui Goma? Nici vorba, severitatea lui (intinsa nemilos asupra intregii romani- 
tati) porneste dintr-o mare iubire. lar daca sintagma buclucasa apare intr-un recent 
articol al lui Mihai Cimpoi, cules in Flacara lui Adrian Paunescu, ea il vizeaza, cre- 
dem, pe prozator, Goma refuzand tiparul prozastic al moldovenismului: pelteaua 
sentimentalismului dulceag, otrava nostalgiei, „jilaveala” (cu o vorba draga lui 
Vieru), mosiologia etc. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 315 


x 


GOMISM ŞI FEMINISM (Oglinda literară, ian 2009) 
„Eu sunt gomistă” 
(Flori Stănescu) 

Despre Paul Goma, cel condamnat la un „exil perpetuu” s-a scris abundent și, 
deseori, nedrept. Recent, ivit la editura Vremea, volumul Dialog aduce în faţa citito- 
rilor o lungă discuţie „sugrumată”, mijlocită de Internet (care, fireşte, va continua) 
între faimosul nostru disident şi „gomista” Flori Stănescu. Acest dialog internetic 
ridică, din start, o întrebare pe care o formulează răspicat chiar cea care l-a pro- 
vocat: sunt, oare, femeile mai sensibile la subiectul Paul Goma? (v. pag. 55). Răspun- 
sul pozitiv pare la îndemână; în afara op-ului semnalat au mai apărut câteva titluri 
sub semnături feminine. Să amintim aici pe Mariana Sipoş cu Destinul unui disident 
— Paul Goma la Universal Dalsi, în 2005 (plus un film TV) şi, tot atunci, volumul 
Paul Goma — 70, la Criterion Publishing, aparţinând Elivirei Iliescu. Judecând 
superficial-psihanalitic, o observaţie se impune; spiritul maternal, protector s-a 
răsfrânt asupra unui brav erou (Şi el, vai, vulnerabil) într-un mediu istoric agresiv şi 
opresiv. Încât, compensator, veghind la destinul unui însingurat, cel care (singurul!) 
s-a opus „pe faţă” dictaturii ceauşiste, astfel de reacţii feminine încearcă să anihileze 
tentativele de discreditare, coborând cazul Goma (să recunoaştem, şi cu largul 
concurs la împricinatului) în bălăcăreala cotidiană. 

Născut în Mana-Orhei (2 octombrie 1935), Paul Goma debuta cu proză scurtă 
în Luceafărul barbist, spre sfârşitul anului 1966, sub un titlu dat de redacţie (cumva 
premonitoriu): Când tace toba. Fiindcă „afurisitul de Goma”, de fibră contestatară, 
condamnând ezitările şi lasitätile co-breslaşilor s-a bătut „cu forurile” şi n-a tăcut. 
Editorial, Camera de alături (EPL, 1968) ar marca debutul propriu-zis. După scur- 
ta exaltare din august, „puşcărizatul” Goma, un „basarabean rătăcitor”, un ins „în 
plus” în propria-i ţară, hăituit, cunoscând experienţa solitudinii va scrie, împotrivin- 
du-se castrării memoriei. Va transforma în „ficţiunile (sale) realiste” oglinda în ins- 
tanţă morală (devenind „oglindibil”) şi va condamna vehement delatiunea, exersarea 
vasalităţii, calomniile şi vânzările, delirul dictatorial. Or, „Gomiţă” n-a cedat. Va fi, 
aşadar, izolat, evitat şi, mai apoi, expulzat (1977), „bucurându-se” de solidaritatea 
laşă a confratilor. Şi declanşând un teribil scandal politic. Cazul Ostinato, carte în 
traducere germană lansată la Târgul de la Frankfurt (editura Suhrkamp, 1971) este 
prea bine cunoscut. Ascunzându-şi scrisul de „seci” (cum mărturiseşte), trimiţându- 
şi manuscrisele peste hotare, transformând — fără voia sa — cărţile ivite în ne-româ- 
neşte în veritabile „delicte literare”, condamnând — din interior — regimul, Goma 
reprezenta un simbol. Treptat, scriitorul a fost eclipsat de acţiunile disidentului, opu- 
nându-se fätis coabitării cu sistemul opresiv al comunismului oriental. Şi blamând — 
prin atitudini tranşante — inactiunea, tăcerea si „tremuriciul” scriitorimii, celebrul 
nostru „aşteptatorism”, compromisurile unui neam amnezic, tranzactional şi, îndeo- 
sebi, reacţiile elitei, incapabilă de a se smulge din braţele „laşităţii majoritare”. Ori 
de a sfida consemnul tăcerii. 

Cum iarăşi se ştie, în aprilie 1977, Goma a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. 
Încât, pentru lumea scriitoricească, cazul Goma a devenit complexul Goma. Un 
mărturisitor al istoriei netrucate, Paul Goma era, observa V. Podoabă, „indicatorul 
propriei noastre vinovăţii”. Evident, după 89, alibiurile intelighentiei noastre (rezis- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 316 


tenta prin cultură) deveneau jenante pentru dilemioti; vecinătatea lui Goma era in- 
confortabilă, „măştile eroice”, înmulţindu-se spectaculos, defilau în preajmă si 
„detronarea” celui care luptase pe faţă, îngropat acum în tăcere ori calomniat, înju- 
riind vârtos, la rându-i, pe toată lumea, funcţiona ca un comandament implicit, redu- 
când meritele sale la publicizare (prin scandal politic), opera fiind lipsită, chipurile, 
de suport axiologic. 

Dat „pe mâna exilului” (cum se läudase generalul Pleşiţă), urmând a fi „halit”, 
Goma s-a confruntat cu virusul suspiciunii şi, desigur, cu „braţul (lung) al 
Revoluţiei”. Trimis să-l lichideze, agentul securităţii Motu Haiducu s-a predat însă, 
lucrând în contraspionajul francez (D.S.T.). lar Goma, torturat cu ameninţarea cu 
moartea, s-a răzbunat trimiţându-i în neuitare prin depoziţiile sale beletrizate. Ciclul 
autobiografic, reconstituind odiseea studenţilor „ungarişti”, ororile marca Gh. Enoiu 
ori ale pomenitului Plesitä sub această deviză a crescut: Goma „nu vă va cruta de 
uitare”! În primii ani ai exilului, în ne-româneşte, e adevărat; în „haină străină”, cum 
zice, privat de „ecouri”. Dar şi după seismul decembrist când productele sale 
literare, puse eruptiv la îndemâna cititorului român nu s-au bucurat de „o abordare 
normală” (lucr. cit., p. 132), de vreme ce el era prizat, în multe comentarii, doar pe 
latură militantistă, ca animator al Mişcării din 1977. Şi taxat, în pofida „cantităţii de 
disperare” din proza „aşa-istă”, drept autor al unor scrieri „pişăcioase”. Încât nes- 
criitorul-scandalagiu a fost, din nou, „carantinizat”, îndeosebi de către cei încondeiaţi 
cu vervă pamfletară, Goma afirmând răspicat: „cine nu are memorie nu are dreptul 
la viitor”. 

„Excepţional poet al cruzimii”, observa I. Negoiţescu, întors din infern şi 
mânat de nerăbdarea „spunerii”, într-un limbaj sacadat, străin de metaforită, Goma 
nu a rostit adevăruri „pe jumătate”. Prudenta, autocenzura, limbajul esopic au făcut 
epocă, alimentând — în decor totalitar — epidemia romanescă a „obsedantului dece- 
niu”. Or, Goma s-a rostit „cu toată gura”, corectând proza „de curaj” într-o vreme în 
care producţia romanescă, plătind, totuşi, tribut infecţiei ide- ologice era, realmente, 
mai aproape de adevărul documentaristic. Constatând, de pildă, că „despre Piteşti se 
tace”, semnatarul volumului Le Tremblement des hommes (editat de Seuil, în 
1979) şi la Humanitas, în româneşte (Culoarea curcubeului, 1990), imediat retras, 
Goma şi-a asumat datoria de a scrie, ştiind că „nu poţi scrie doar cu talent”. 
„Piteştizarea” scriitorilor se manifesta şi prin simptomul „între-cenzurii”; neo-inte- 
lectualii / „culturrezistiştii” fluturau stindardul rezis- tentei estetice asumându-și / 
arogându-şi un nimb eroic. 

Repus în circulaţie, „recuperat” în avalanşă, suportând — credem — o receptare 
excesiv politizată, Goma şi-a încheiat, astfel, exilul literar. Cărţile sale, cu accent 
autobiografic, vădesc o memorie prodigioasă şi dezvoltă luxuriant oralitatea. 
„Respectul pios” (chiar dacă încălcat) cerut — de unele voci — pentru opozant, nu tre- 
buie transferat — fără examen critic — scriitorului. Suspectat de a fi exploatat scanda- 
lul politic, vinovat, aşadar, de seducţie publicitară, prozatorul Goma dovedeşte — 
crede Vasile Baghiu — şi „excelenţă literară”. Alţii, dimpotrivă, consideră că, ţinut 
lungă vreme „sub obroc”, beneficiind de aura disidentei, scriitorul a fost umflat valo- 
ric. Oricum, contondentul Goma, punându-ne oglinda în faţă inconfortează; el ne 
arată cum nu suntem şi, firesc, diatribele lansate cu îndârjire veninoasă i-au pus în 
cap „scriitoricimea”. Contemporani ignari, elitarzii, „literatorii carpatini” s-au iritat 
în numele etichetologiei. Goma a fost supus antisemitizării, „smântânimea 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 317 


României” s-a dezläntuit şi „otrăviciosul” autor, provocat, a devenit, iute, incontro- 
labil (apud Monica Lovinescu). Folosind un limbaj violent, divulgând indiscreţii, 
colecţionând amănunte picante şi jenante, Goma face figura unui „demolator”, rui- 
nând pe bandă rulantă, prin portretizări negativiste, în aqua-forte, numeroase presti- 
gii. Holocaustologii, editorii „ticăloşi” sunt puşi la zid printr-o inclementä nevinde- 
cabilă, hrănită de excese temperamentale şi pusee umorale. În replică, dacă nu va fi 
înconjurat de o „tăcere mortiferă”, scriitorul riscă a fi taxat, cu un diagnostic reluat, 
drept un veleitar lipsit de talent; şi suspectat că ar acuza un nefondat „delir de perse- 
cuţie”. Goma, după noi, suferă însă de un deficit de generozitate; „excesul care 
deranjează” (cf. O. Şimonca) nu vine nicidecum din această direcţie. 

Un mare auditiv, narând istoria trăită sub interdicţia de a uita, cu experienţa 
detenţiei şi a şocurilor unei existente care îşi exorcize- ază amintirile, Goma doreşte 
să înregistreze totul. El se vrea un „dezvăluitor”, încât literatura sa, nutrită de o 
memorie fabuloasă, porneşte de la document. Spirit justitiar, incomod, incisiv-radi- 
cal, blamând ipocrizia breslaşilor şi culpa colectivă în care ne-am bălăcit, Goma — 
trecut prin supliciile izolării — ştie că „a fi scriitor înseamnă a nu minţi”. Încât 
grozăviile epocii trec, cu severitate şi sinceritate, în cărţile sale, dorite a fi o „criptă 
transparentă”. Chiar detentia pare / poate fi o „binevenită” documentare, prozatorul 
înregistrând cu minutie toate de- taliile. Şi livrându-le, apoi, febricitant, într-un nemi- 
los rechizitoriu, dezvăluind indignat violențele universului concentrationar, dezastrul 
moral, absenţa revoltei civice. 

Dar prozatorul Goma, captiv al memoriei, refuzând să tacă ştie că Istoria se 
scrie „cu pana”. Nu pare capabil să părăsească tarcul biografic, cum cred unii? O bio- 
grafie care, ciudat, pare „oprită” la borna 1977 şi care, „epuizându-se”, a provocat 
spaima unor comentatori, îngrijoraţi că epicul secretat, redundant pe alocuri, sub 
imperativ etic, de „scoica resentimentară” (cf. Marta Petreu) ar proba tocmai lipsa de 
imaginaţie a controversatului autor. Dar la Goma există nu doar coşmarescul univers 
concentrationar, golit de metafizică ci si un „dincolo de dincolo”, vădind — chiar 
străin fiind de elanuri celeste — pe temeiul regresivitätii amniotice o recuperare para- 
disiacă, reverii diurne, impulsul „fantasmării”. Totul însă pe temelia trăitului, să 
recunoaştem. În fond, copilăria basarabeană, aflând în rusismul calidor (v. Din cali- 
dor) un „punct de observaţie” (pridvorul — simbol întreţinând sentimentul de sigu- 
rantä) ori Arta refugii, discutând soarta „basarabeţilor”, încercând, sub tăvălugul 
Istoriei, a trece „râul blăstămat” (Prutul, bineînţeles) probează că radicalismul său 
vindicativ rămâne egal cu sine; şi că narcisiacul Goma, intransigent, culpabilizator, 
cunoscut ca un „cal breaz” şi, negreşit, ca autor liber, sfidând conjuncturile, se rapor- 
tează mereu la sine. Într-o vreme a uzurpării simbolurilor, re- considerarea lui Goma 
se impune. „Oribil”, zicea Monica Lovinescu (în faza post-Goma) ori, dimpotrivă, un 
reper istoric şi moral? „Un Soljenitân român?” (v. Literatura şi arta, nr. 48/28 noiem- 
brie 1991, p. 1) ori un feroce antisemit, cu „onoarea pierdută”, cum ne asigura Mihai 
Dinu Gheorghiu? În fine, un vanitos încrâncenat, ruinându-şi capitalul moral prin 
sarcasmul parisian revărsat ,nediferentiat” sau un dezamăgit, blamând gena etnică şi 
ticăloşirea semenilor? Cele trei volume ale Jurnalului tipărit la Nemira dovedesc, cre- 
dea Alex Ştefănescu, „o selecţie tendenţioasă” şi transformă statuia lui Goma într-un 
„morman de moloz”. Să nu uităm însă că foiesc şi gomafobii lansând cu hărnicie bâr- 
feme mistificante, urmând o directivă ocultă: „decizia de a-l tăcea pe Goma, de a-l 
inexista” (cum citim în interviul-carte). Şi cum crede, neclintit, excedatul şi suspi- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 318 


ciosul Goma, văzut de unii drept un disident deghizat, narând, într-o operă esteticeşte 
debilă, despre gulagul băştinaş. 

Explozia depozitionalä a primilor ani postdecembrişti a în- curajat eruptiv 
memorialistica. Fie, s-a observat, pe linia unor iluminări îndurătoare şi izbăvitoare, a 
experienţei mistice şi cristificării, a muceniciei întorcându-şi „inima de la rău”; fie, 
dimpotrivă, pe direcţia unei suferinţe masochiste, pornind de la cruditatea scenelor 
peniten- ciare, tutelată de pilda şi notorietatea lui Goma. Lunga sa retrospectie dove- 
deşte (spun cârcotaşii, fără a greşi prea mult) apetit digresiv, ostentativitate, mahala- 
gism. Şi, uneori, chiar o memorie deficitară, col- portând informaţii şi falsând. 
Oricum, „e ceva paradoxal feminin” în proza sa, observa Marian Popa în Istoria sa 
„de azi pe mâine” (vol. II, p. 730), debordând de pălăvrăgeală vervoasă şi propunând, 
totuşi, iz- butite personaje feminine. În chip concluziv vom nota că, până la urmă, 
„beneficiar” al incredibilei şanse istorice (răsturnarea comunis- mului), acest „mic 
Soljenitân român” (cf. M. Popa), mereu în aşteptarea ipoteticului cititor român chiar 
a avut parte de această râvnită întâlnire. E drept, sub bruiajul „barbariei interpretării”, 
partitură susținută cu aplomb din toate direcţiile şi sprijinită masiv de Goma însuşi. 


Vineri 5 octombrie 2012 


Ieri şi alaltăieri am primit felicitări de ziua mea. Am răspuns 
la toate. 


În Timpul (Chişinău) de azi, două articolaşe: 

- “(Omul săptămânii) Paul Goma” şi 

- “Paul Goma, un cavaler al adevărului” 

E semnat al doilea: Nicolae Roibu. 

Si unul mai vechi: 

- “Întoarcerea acasă a lui Paul Goma” - acesta adună câteva 
texte de Aliona Grati, Dumitru Crudu. 


x 


Aliona Grati îmi trimite textul intervenției sale: 


“Procesul literar contemporan. Nevoia de Paul Goma 

Cel mai vertical scriitor român postbelic, numit „un Soljenitîn român”, 
s-a născut pe meleagurile noastre, acum 77 de ani. A plecat de aici în 1944 si 
de atunci nu a mai fost posibil să se întoarcă. Însă au ajuns până la noi ecou- 
rile faptelor sale: de erou incomparabil, de rebel sfidând conjuncturile, de 
luptător intransigent pentru drepturile omului. 

Însă acestui „Cavaler al adevărului” (Mihai Cimpoi), „Herald al eli- 
berării” (Gheorghe Grigurcu) sau „Scriitor atingând cote înalte de altitudine 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 319 


valorică” (Petru Ursache) nu i s-a acordat binemeritatul loc de cinste în cul- 
tura pe care a îmbogăţit-o. „Nu cunosc un alt gânditor român, scrie Petru 
Ursache în cartea sa „Omul din calidor”, căruia să i se fi impus o grilă de 
aşteptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns în propria-i cultură, spre cititorul 
de acasă, ca lui Paul Goma”. 

Chiar dacă Paul Goma este un model al sacrificiului de sine în folosul 
umanităţii şi un oştean al scrisului cu faimă mondială, receptarea lui întâm- 
pină mari dificultăţi la el acasă şi numele Domniei sale nu oricine se încu- 
metă a-l rosti. 

Fiind un omolog spiritual şi măsurându-se prin acţiunile sale anticomu- 
niste cu Vaclav Havel, Paul Goma nu are parte de respectul pe care l-a avut 
eroul ceh. 

Despre Paul Goma se vorbeşte puţin, Domnia sa rămâne aproape un 
necunoscut pentru publicul larg, lipsind din programele şcolare, atât în 
România, cât şi la noi. 

Astăzi ne vedem reuniți pentru a transmite un mesaj societăţii: Avem 
nevoie de Paul Goma, acum ca niciodată. Pentru că motive pentru a vorbi de 
Paul Goma avem de fiecare dată când ajungem în impas. Unul din exegetii 
creaţiei lui Paul Goma, Mihaela Azoiţei afirma pe bună dreptate: „Paul Goma 
este un erou al prezentului continuu”. 

Cu atât mai mult că în ultimul timp se vorbeşte despre necesitatea 
demontării comunismului de tip sovietic. Paul Goma este un model şi în acest 
sens, constituind un dosar în procesul de condamnare a regimului comunist 
totalitar. 

Paul Goma reprezintă documentul de care istoria noastră recentă are 
nevoie pentru legitimare. Deocamdată nimeni nu a reuşit să demonstreze că 
Domnia sa nu avea dreptate în ceea ce a vestit lumii despre crimele comu- 
nismului împotriva umanităţii. Petru Ursache îl numeşte pe Paul Goma 
„Omul providential”. 

Paul Goma este un model de rezistenţă şi demnitate intelectuală. Pentru 
cine vrea să ia lecţii în a spune adevărul franc, convingător, depăşind retori- 
ca jumätätilor de măsură, trebuie să-i citească cărţile. 

La solicitarea noastră scriitorul de la Paris ne-a adresat un Mesaj. 

Oaspeți prezenţi la manifestare, prieteni ai lui Paul Goma: 

Flori Bălănescu, istoric, cercetătoare la Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, publicistă, scriitoare, reprezentant editorial al lui Paul 
Goma în România. 

Dumitru Ungureanu, scriitor, publicist. Într-un articol din revista 
„Metaliteratură”, Dumitru Ungureanu îl numeşte pe Paul Goma 
„Scriitorector” al scriitorilor rostitori ai adevărul. 

Viorel Ilişoi, jurnalist, reporter, autorul unui faimos text intitulat „Acasă 
la Paul Goma”. 

Mariana Pasincovschi, autoare a unei teze de doctorat despre creaţia lui 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 320 


Paul Goma, susţinută acum o jumătate de an la Suceava, avându-l în calitate 
de coordonator pe dl profesor Mircea A. Diaconu. Cartea Marianei 
Pasincovschi, apărută acum câteva zile la editura „Limes”, va fi lansată azi în 
premieră. 

Ancuţa Maria Coza, autoarea altei teze de doctorat despre creaţia lui 
Paul Goma, realizată la Baia Mare sub coordonarea dlui prof. Gheorghe 
Glodeanu. Teza, susţinută cu succes, a făcut conţinutul unei cărţi 
impunătoare, pe care o vom lansa aici pentru prima dată. 


La întrunire sunt prezenţi acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, 
vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, dr. hab. Mariana Şlapac, 
dr. hab. Andrei Ţurcanu, dr. hab. Vasile Bahnaru, dr. hab. Elena Prus, dr. 
Nina Corcinschi, dr. Diana Vrabie, dr. Dumitru Apetri, dr. Galina Anitoi, dr. 
Marin Postu, scriitorii Vladimir Beşleagă, Anatol Moraru, Dumitru Crudu, 
Nina Josu, Iulian Filip, Radmila Popovici-Paraschiv, Maria Pilchin, jurna- 
liştii şi reporteri de la posturile radio şi de televiziune din Republica 
Moldova: Oleg Brega, Lidia Popotneac, Silvia Hodorogea, Alecu Renitä, 
Andrei Viziru, Raisa Răzmeriţă, Rodica Bulmaga, compozitorul Marian 
Stârcea, interpreta Odri Bârcă, studentele de la conservator Anastasia 
Lazarencu, Ana Balmoş, profesorii de matematică Alexei şi Maria Cotelea, 
studenţii anului I, Facultatea Limbi şi Literaturi ai Universităţii Academiei de 
Ştiinţe a Moldovei, studenţi de la Facultatea de Filologie a Universităţii 
Pedagogice „Ion Creangă” şi multi alţii. 

Evenimentul a fost posibil graţie susținerii Bibliotecii Municipale „B. 
P. Hasdeu”, având ca director pe dna Lidia Culicovschi şi, în special, datorită 
invitatiei dlui Vitalie Raileanu, directorul Bibliotecii „Onisifor Ghibu” (filia- 
la Bibliotecii ,,B.P.Hasdeu”), care ne-a oferit această sală frumoasă. Mâine va 
avea loc a doua parte a acestui eveniment omagial la Biblioteca „Ştefan cel 
Mare” (filiala Bibliotecii „B.P. Hasdeu”), condusă de scriitorul Dumitru 
Crudu. Evenimentul, organizat împreună cu Uniunea Scriitorilor din 
Republica Moldova, va avea drept obiectiv relevarea talentului scriitoricesc 
al lui Paul Goma. Tema mesei rotunde „Paul Goma: un înnoitor al prozei 
româneşti” 

2 octombrie 2012, 16.00, sala Bibblioteca „Onisifor Ghibu” 

Masa rotundă Procesul literar contemporan. Nevoia de Paul Goma 

Moderatori: Vitalie Raileanu şi Aliona Grati 

Din program - 

Comunicări: 

Flori Bălănescu, PAUL GOMA 77. 35 de ani de la Mişcarea Goma 

Andrei Ţurcanu, Paul Goma în şirul singuraticilor Basarabiei 

Dumitru Ungureanu, Paul Goma 77 — proba timpului 

Anatol Moraru, Apologii necesare 

Mariana Pasincovschi, Paul Goma: Vocatia totalitätii auctoriale prin bio- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 321 


grafie şi literatură 
Viorel Ilisoi, Acasă la Paul Goma 


Intervenţii: acad. Mihai Cimpoi 
acad. Nicolae Dabija 
dr. hab. Elena Prus 
dr. Dumitru Apetri 
Interpreţi: Odri Bârcă (“Doina”, versuri Radmila Popovici-Paraschiv, 
muzică Marian Stârcea) şi Ana Balmoş (“Urme”, versuri Radmila Popovici- 
Paraschiv, muzică Anastasia Lazarencu). 
Lecturi ale actorilor: Ronin Terinte, Ana Tcacenco şi Alexandra Bobu 
(fragmente din romanele “Din Calidor” şi “Arta reFugii”) 
Lansări de carte : 
Petru Ursache: “Omul din calidor”, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012. 
Prezintă: Acad. Mihai Cimpoi, Aliona Grati. Paul Goma. Initieri în textul 
literar, Chişinău, Arc, 2011. 
Prezintă: Nina Corcinschi, Ancuţa Maria Coza. Paul Goma. Scriitura disi- 
dentei, laşi, Editura TipoMoldova, 2011. 
Prezintă: Dumitru Crudu, Mariana Pasincovschi, Paul Goma. Biografie şi 
literatură, Cluj, Editura Limes, 2012. 
Prezintă: Diana Vrabie 
3 octombrie, 2012, ora 10.00, sala Bibliotecii „Ştefan cel Mare” 
Masa rotundă Paul Goma: un înnoitor al prozei româneşti 
Moderatori: Dumitru Crudu şi Aliona Grati 
Participă: Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Nicolae Spătaru, Vladimir 
Beşleagă, Grigore Chiper, Anatol Moraru, Mircea V. Ciobanu, Flori 
Bălănescu, Andrei Țurcanu, Dumitru Ungureanu, Viorel Ilişoi, Alexandru 
Vakulovski, Moni Stănilă, Radmila Popovici-Paraschiv, Traian Vasilcău, 
liceeni. 
Precedat de un spectacol lectură al CENTRULUI DE DRAMATUR- 
GIE CONTEMPORANĂ, după fragmente din proza lui Paul Goma în regia 
Stelei LUPAN. 


x 


Aflu abia acum că Alexandru Dobrescu - numit director al 
Institutului Cultural de la Paris - era “persoană de sprijini a 
Securităţii tovarăşei Ghiţulică de la Iaşi. 

De mirare? Turnătorul Marga are grijă de puii Organului, să 
crească şi ei ca “Maestrul”. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 322 


Tot acum aflu că individul este şi plagiator : 


… a fost implicat într-un scandal în justiţie, legat de publicarea unor cărți res- 
pectarea drepturilor de autor. Pägubiti au fost patru profesori şi filologi de la 
Institutul de filologie Română „A. Philippide”- Iaşi. Totul a început în 1994, atunci 
când Dobrescu a vrut să tipărească o ediție revizuită, completă şi actualizată a 
„Dicţionarului Universal al Limbii Române”, de Lazăr Säineanu, din 1896. Afaceri 
cu drepturile Dobrescu era asociatul unic şi administratorul editurii Mydo Center. 
Pentru a publica dicţionarul, criticul literar a încheiat contracte cu patru cunoscuţi 
filologi din laşi: Carmen-Gabriela Pamfil, loan Oprea, Rodica Radu şi Victoria 
Zăstroiu. Cea de-a unsprezecea ediţie a „Dicţionarului Universal al Limbii Române” 
a apărut în 1995, în cinci volume. După tipărire, Mydo Center a semnat un alt 
contract, cu o editură din Chişinău, căreia i-a cedat dreptul de editare al lucrării. 
Preţul a fost de 7% din preţul de vânzare al fiecărui exemplar, în total 7.000 de dola- 
ri. Lucrarea a fost tipărită în două volume, sub forma a 170 de exemplare în ediţie de 
lux. Alte 5.000 de exemplare au apărut la o editură din Chişinău, în care se arăta că 
ediţia este concepută de Mydo Center. Astfel, cea de-a doua ediţie a fost realizată 
fără acordul coautorilor. Criticul literar nu le-a plătit acestora drepturile cuvenite. 
Atunci, cei patru filologi au dat în judecată firma lui Dobrescu. Procesul a ajuns până 
la Curtea Supremă, iar judecătorii le-au dat dreptate de fiecare dată. Prin sentinţa 
definitivă, din 26 mai 2000, editura lui Dobrescu a fost obligată la plata unor daune 
de aproape 200 de milioane de lei. Judecătorii au arătat faptul că Mydo Center, prin 
Dobrescu, a primit lucrarea elaborată de cei patru filologi, „a acceptat-o, şi-a înscris 
numele printre coautori şi şi-a asumat calitatea de coordonator, precum şi faptul de a 
se fi folosit de această lucrare, în schimbul unei remuneratii, o face în egală măsură 
răspunzătoare de săvârşirea pretinsului plagiat”. Contactat de EVZ, Dobrescu şi-a 
amintit că „a existat un proces acum vreo şapte —opt - zece ani legat de editura Mydo 
Center”. Despre banii datorati filologilor, a uitat. „Care reclamanti?! Care bani?! Ce 
vorbiti?! Cred că e o confuzie. Cred că da, vorbiti cu Alexandru Dobrescu, dar cred 
că e o confuzie la mijloc. S-ar putea să aveţi un număr greşit de telefon”. Cât despre 
numirea lui în fruntea ICR Paris, criticul literar a spus: „Eu nu sunt nimeni”. Criticul, 
prin ordin de la ICR şi de la două ministere avînd Presupuse legături cu Securitatea. 
Nominalizarea pentru ICR Paris, făcută de Andrei Marga, a fost contestată de mai 
multi intelectuali din laşi. Presa locală a relevat că Dobrescu este cunoscut drept 
fostă persoană de sprijin a Securităţii, înscris în registrul Mariei Ghitulica, prim 
secretar al Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român (1987 — 1989). 
Ovidiu Buruiană, director al Centrului de Studii asupra Comunismului şi 
Postcomunismului a fost unul dintre opozanți. „În acest context, înseamnă că îi pre- 
miem pe cei care s-au comportat de o manieră imorală. În această situaţie se arată 
voluntarism într-o direcţie negativă”, a precizat acesta. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 323 


Încă din 1977 ştiam că javra de Alexandru Dobrescu m-a 
atacat în presă pe când eu eram arestat, contestîndu-mi talentul. 


Sâmbătă 6 octombrie 2012 
“Flori Bălănescu 
PAUL GOMA 77 - 35 de ani de la Mişcarea Goma” 

“Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin „sabotarea 
istoriei”; nu poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, 
lingvistică) ce nu-şi asumă şi faptele rele, condamnabile ale 
înaintaşilor. 

Un popor se face pe sine şi prin dreapta, severa judecare a 
vinovaţilor de trădare de ţară; a vinovaţilor de dezastrul ţării; a 
vinovaţilor de a fi acţionat în interesul (şi numai al) Rusiei; a 
vinovaţilor de a fi persecutat, umilit, jefuit, şantajat şi obligat la 
delatiune; a vinovaţilor de rele tratamente, de torturare şi de uci- 
dere a unor semeni — în această ultimă categorie intră nu doar 
milițienii, gardienii de închisoare, securiştii — ci şi grănicerii (şi 
nu doar ofiţerii, ci şi ostaşii în termen care au ucis „din ordin”: ce 
li s-ar fi întâmplat dacă refuzau să tragă?, ar fi fost împuşcaţi 
ei?)”. 

Paul Goma, “Către compatrioți”, 1995, în Serisuri. II. 1990- 
1998, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012. 


Vremurile trec, cărțile rămân. lar amprentele lor în constiintele noastre. 
În cazul scriitorului Paul Goma, poate mai mult decât în ce-i priveşte pe alţii, 
întâlnim o constantă transpusă cu consecvență în textele (scrisurile) publice, 
chiar cu ceea ce unii comentatori au numit voit limitativ — intransigentä. 
Neeufemistic spus: lipsa de apetentä a lui Paul Goma pentru compromis de 
dragul supravietuirilor cu orice pret. Atitudine etică permițându-i formularea 
tranşantă, dezbărată de autocenzură, a unor opinii ce par uneori să intre în 
contradicţie cu însuşi autorul lor. Adevărul, cernut intim prin raportarea la 
propria conştiinţă, nu poate fi receptat altfel decât contradictoriu. Logica ele- 
mentară nu este de ajuns. E nevoie de mai mult pentru a lipi de statura morală 
a lui Goma o etichetă precum aceea de antisemit: elemente precare de logică, 
în combinaţie cu reavointa, lipsa de informaţie, alt interes decât cel pentru 
adevăr. Nu am ales întâmplător acest exemplu. Eticheta, ca şi altele, a urmat 
o carieră lansată de strategia diversionistă a Securităţii şi a fost bătătorită în 
ultimul deceniu al zilelor noastre. În anii 1970, zvonurile despre Goma erau 
contradictorii, tocmai nimerite pentru a crea confuzie şi a determina lipsa de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 324 


interes ori desolidarizarea de un astfel de „subiect”. 

Paul Goma a intrat în atenţia Securităţii în 1956. Se cunoaşte şi poate fi 
citită povestea arestării sale, a condamnării şi detenţiei, în special la Gherla, 
închisoarea de execuţie a pedepsei, după „stagiul” de tranzit (anchetă, proces) 
la Interne, Malmaison şi Jilava. După doi ani de gherlă (merge şi substanti- 
vizat comun), a fost dus direct în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, cu o 
condamnare administrativă iniţială de 36 de luni, dată prin Decizia MAI nr. 
15157 din 11 septembrie 1958, suplimentată ulterior cu încă 24 de luni. Semn 
clar că „banditul” nu se reeducase în închisoare şi nu merita să ajungă în 
sânul lumii libere, să n-o polueze. Cât Paul Goma s-a aflat în domiciliu obli- 
gatoriu la Lăteşti, boala mamei sale, Maria, a evoluat 1), iar tatăl era bolnav 
de TBC pulmonar. Dosarul penal şi cel de urmărire informativă păstrează 
încercările disperate ale tânărului Goma, memoriile către MAI, prin care soli- 
cită învoiri de câteva zile sau de două săptămâni pentru a-şi vedea părinţii 
bătrâni şi bolnavi sau pentru a merge la un medic oftalmolog, deoarece avea 
probleme cu vederea. I s-au aprobat două învoiri, în februarie şi octombrie 
1960, prima la Constanţa, a doua la Rupea, la părinţii săi. Dosarele păstrează 
şi încercările tatălui — Eufimie Goma, pe lângă MAI, în speranţa obţinerii de 
învoiri ori de ridicare a restrictiei domiciliare pentru fiul său. Atât soţia, cât 
şi fiul său aveau probleme de sănătate grave. La 21 noiembrie 1961, când 
expira condamnarea, prin Decizia nr. 16 285, pedeapsa a fost majorată cu 
încă 24 de luni de domiciliu obligatoriu. Motivul: Goma era „considerat 
deosebit de periculos pentru securitatea statului”2. În februarie 1962 îi este 
ridicată totuşi interdicţia domiciliară. 

În originala libertate socialistă, viaţa tânărului se complică şi mai mult. 
Securitatea îl härtuieste, încearcă să îl şantajeze tocmai cu mama sa bolnavă. 
După ce în 1965 se reînscrie la Litere, reluând facultatea din anul I, pentru că 
nu i s-a permis precum altor foşti deţinuţi politici să continue cu anul III, 
acolo unde rămăsese în momentul arestării, este nevoit să renunţe. Răbdarea 
şi puterea de suportabilitate îi ajunseseră la maxim. O probează tot 
Securitatea, conservând, iată, şi această „Justificare biografică”, un text olo- 
graf, scris mărunt de mână pe foi de caiet studenţesc. După o trecere în revistă 
a vieţii sale, Goma încheie astfel: „1968 — Am 33 de ani, sunt student în anul 
IL, fac de două ori pe săptămână naveta la Domnesti, mă întreţin singur şi 
vreau să fiu lăsat în pace. 

Bucureşti, 17 februarie 1968 

Paul Goma”3 

La Domnesti era internată Maria Goma, iar studentul nu mai suporta 
presiunile securiştilor care încercau să-l recruteze, dându-i la schimb un loc 
bun la sanatoriu pentru mamă. Azi este greu de înţeles cum poate cineva să 
refuze un loc de spitalizare sigur pentru mama sa extrem de bolnavă. În locul 
unei analize asupra resorturilor acestei alegeri, este mai la îndemână şi 
profitabil să fie discreditat unul dintre puţinii oameni capabili de o asemenea 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 325 


alegere. 

Paul Goma rămâne cu studiile neterminate, în timp ce mulţi colegi de 
facultate sau generaţie, şi ei trecuţi prin puşcăriile politice, îşi iau diplomele, 
îşi găsesc locuri confortabile în noua structură socială şi politică. Zecile de 
volume ale dosarelor lui Paul Goma sunt întesate de notele informative 
provenind din lumea literară şi culturală, de la foşti colegi de puşcărie sau de 
domiciliu obligatoriu. Până la Mişcarea pentru drepturile omului din iarna- 
primăvara anului 1977, Goma n-a făcut decât să-şi construiască un profil de 
marginal. 

Marginalii sunt de două mari feluri: täcuti şi vocali. Goma a fost un 
vocal, unul care a provocat nedumeriri, idiosincrazii, pagube regimului poli- 
tic, culminând cu „cutremurul oamenilor” din 1977. Simpla existenţă nor- 
mală a lui Goma dă naştere la confirmări ale laşităţii celor täcuti şi multi, dar 
şi la solidarizări mărunte, însă importante pentru o ţară ce fusese reeducată 
după metoda reflexului condiţionat. Paul Goma a zguduit sistemul comunist, 
a determinat căderea câtorva voaluri ce acopereau faţa grotescă a crimina- 
lităţii de stat împotriva propriului popor. Deşi marile state europene şi SUA 
cunoşteau adevărul brut despre traiul românilor, practicau diplomaţia inter- 
eselor de stat — ca în toate timpurile, ca şi azi, Goma i-a obligat pe occiden- 
talii oficiali să ia atitudine. Reiese din arhive că statele lor aveau treburi mult 
mai importante decât drepturile de indivizi ale românilor, încălcate brutal de 
statul totalitar. Constintele libere ale acestor ţări au tras semnale de alarmă. 
Aşa se vede cel mai bine rolul incontestabil şi neegalat al lui Goma — de 
conştiinţă liberă într-o lume căzută, din frică, în tăcere şi consimtire. O mare 
conştiinţă nu se naşte neapărat dintr-un scriitor/artist/politician consacrat, aşa 
cum sugerau oameni mult mai cunoscuţi şi mai bine situaţi în epocă. Cel mai 
adesea, o mare conştiinţă se naşte din anonimat şi acţionează în ciuda şi 
împotriva sistemului şi majoritätilor comode. 

Cât de cunoscut putea fi un scriitor în devenire, arestat la 21 de ani, 
eliberat după 6 ani, hărțuit în timpul reluării studiilor universitare, lăsat să 
debuteze cu un volum de proză scurtă în 1968, apoi tracasat şi interzis până 
la plecarea din România, în 1977? Şi cum puteau să nu prindă scenariile 
Securităţii pe un asemenea fond? Pe de altă parte: Cum de au putut prinde 
într-o asemenea măsură? 

La 12 martie 1971 i s-a deschis lui Paul Goma dosarul de urmărire 
informativă (DUT) nr. 6201, pe numele conspirativ ,BARBOSUL”. 
Principalul motiv îl constituie corespondenţa şi tratativele scriitorului pentru 
apariţia în străinătate a cărţilor sale, refuzate ani de zile de cenzura din 
România. ,GRAMA” sau „GOM” — alte nume de obiectiv folosite de 
Securitate, este urmărit în această perioadă în tandem cu un alt scriitor (dar 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 326 


1. Într-un lung memoriu adresat Procuraturii Generale a RPR, în noiem- 
brie 1961, când a aflat de majorarea pedepsei, Paul Goma spune: „Nu am 
comunicat mamei adevărata perioadă de domiciliu obligatoriu — 36 luni —, ci 
pentru a o menaja, i-am spus că am un an. După expirarea acestuia, i-am spus 
că de fapt doi ani mi se dăduseră, dar voisem s-o crut. În nov. 1960 având o 
permisie chiar în perioada presupusei expirări, am fost nevoit să-i spun 
adevărul. În urma acestui fapt, mama a avut o criză, care i-a provocat parali- 
zia. A fost internată la Spitalul de boli nervoase din Sibiu până în august 
1961, când a fost trimisă acasă ca incurabilă dar neprimejdioasă. A fost pen- 
sionată pentru invaliditate gradul I, având nevoie de îngrijitor”. ACNSAS, 
FOND PENAL, dosar nr. 312, ff. 45-v-46-v. 2 Ibidem, f. 38.3 ACNSAS, Cât 
de cunoscut putea fi un scriitor în devenire, arestat la 21 de ani, eliberat după 
6 ani, hărțuit în timpul reluării studiilor universitare, lăsat să debuFOND 
INFORMATIV, dosar 2217, vol. 3, ff. 51-55. 


teze cu un volum de proză scurtă în 1968, apoi tracasat şi interzis până la ple- 
carea din România, în 1977? Şi cum puteau să nu prindă scenariile Securităţii 
pe un asemenea fond? Pe de altă parte: Cum de au putut prinde într-o ase- 
menea măsură? 

La 12 martie 1971 i s-a deschis lui Paul Goma dosarul de urmărire 
informativă (DUT) nr. 6201, pe numele conspirativ ,BARBOSUL”. 
Principalul motiv îl constituie corespondenţa şi tratativele scriitorului pentru 
apariţia în străinătate a cărţilor sale, refuzate ani de zile de cenzura din 
România. „GRAMA” sau „GOM” — alte nume de obiectiv folosite de 
Securitate, este urmărit în această perioadă în tandem cu un alt scriitor (dar 
şi cu alţii), pe numele său de obiectiv „TRAIAN” — Dumitru Țepeneag. 
Apariţia în traducerea germană a Mariei-Thérèse Kerschbaumer (şi ea 
„supravegheată informativ” de Securitate, după cum voi arăta altă dată) a 
romanului Ostinato la celebra editură Suhrkamp în 1971 avea să fie declicul 
ce a produs rostogolirea bulgărelui. Atât pentru autorităţi, preocupate de 
acum înainte de confecţionarea strategiilor de compromitere şi anihilare, cât 
mai ales pentru scriitori. Paul Goma devine principalul reactiv ce forţează 
scoaterea la suprafaţă a frustrărilor şi meschinăriilor din lumea literară. O 
breaslă incapabilă să îşi depăşească spaimele induse de regim pentru a-şi 
intra în cursul firesc al vocației — căutarea şi exprimarea adevărului. Nimeni 
nu mai caută să stabilească şi să enunte adevărul în oceanul de minciună şi 
diversiune. Majoritatea îşi construiesc alibiuri morale, în funcţie de interesul 
imediat. Câţiva încearcă să iasă din turmă. Majoritatea o fac la un pahar, la 
restaurantul Casei Scriitorilor sau în întâlniri mai intime, la birou, pe stradă. 
Pe lângă armata de informatori, există o armată şi mai numeroasă de scriito- 
ri, artişti, vecini etc. ale căror opinii sunt consemnate în dosarele Securităţii 
graţie agenţilor. Dar colaboratorii Securităţii nu se reduc la informatori. Au 
existat şi agenţi de influenţă, care apar cu numele lor reale, în special în 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 327 


Planurile de „măsuri pentru compromiterea şi neutralizarea” lui Paul Goma. 

Catalogarea lui Goma drept lipsit de talent a prins pe acest fond social 
şi profesional viciat profund de ideologie şi de practicile ei. Cel mai proba- 
bil, asertiunea a fost culeasă de către lucrătorii Securităţii de pe teren, de la 
colaboratori, din mediile în care se învârteau. Studiul amănunţit al dosarelor 
relevă un detaliu extrem de interesant: nadele aruncate de Securitate aparţin 
îndeobşte cobreslaşilor lui Goma sau mediilor4 cu care a avut de a face. Ele 
au fost preluate de Securitate, care le-a montat eficient în planurile de măsuri 
ce cuprind sarcini exacte pentru informatori, agenţi de influenţă, diversele 
servicii ale Ministerului de Interne. Este un soi de circuit: „de la lume adu- 
nate, şi-napoi la lume date”, dar în alte ambalaje, marca Securitatea poporu- 
lui, cu mai mult impact, căci având difuzare amplă asigurată de logistica 
Ministerului de Interne. 


1. Într-un lung memoriu adresat Procuraturii Generale a RPR, în noiem- 
brie 1961, când a aflat de majorarea pedepsei, Paul Goma spune: „Nu am 
comunicat mamei adevărata perioadă de domiciliu obligatoriu — 36 luni —, ci 
pentru a o menaja, i-am spus că am un an. După expirarea acestuia, i-am spus 
că de fapt doi ani mi se dăduseră, dar voisem s-o crut. În nov. 1960 având o 
permisie chiar în perioada presupusei expirări, am fost nevoit să-i spun 
adevărul. În urma acestui fapt, mama a avut o criză, care i-a provocat parali- 
zia. A fost internată la Spitalul de boli nervoase din Sibiu până în august 
1961, când a fost trimisă acasă ca incurabilă dar neprimejdioasă. A fost pen- 
sionată pentru invaliditate gradul I, având nevoie de îngrijitor”. ACNSAS, 
FOND PENAL, dosar nr. 312, ff. 45-v-46-v. 2 Ibidem, f. 38.3 ACNSAS, 
FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 3, ff. 51-55. 


Un intelectual ca Petru Ursache a avut puterea de caracter, la o vârstă 
înaintată, să îşi asume public nestiinta în legătură cu traseul biografic şi lite- 
rar al lui Paul Goma, dar şi retetele diversioniste colportate de lumea intelec- 
tuală pe seama acestuia. Petru Ursache a început să îl cunoască şi asimileze 
în mod conştient relativ recent, după 1989. Studiind, a fost surprins să des- 
copere un Goma complet opus bârfelor mărunte, etichetelor răspândite în 
diverse medii, iar uimirea sa a devenit materială — o carte apărută anul aces- 
ta, intitulată mai mult decât sugestiv Omul din calidor. Câţi astfel de intelec- 
tuali sau scriitori oneşti cu sine avem azi în spaţiul românesc? Puţini. 
Nerecunoasterea lasitätilor din momentele crâncene ale istoriei recente 
comune, neasumarea răului comunist, punerea lui, mereu, numai pe seama 
altora, autovictimizarea nu sunt semnale de însănătoşire morală, de tragere a 
unei linii clare de demarcaţie între compromisul perpetuu şi libertate pur şi 
simplu. 

Primul moment cronologic, important şi definitoriu în traseul lui Paul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 328 


Goma drept ceea ce s-a încetățenit sub denumirea de „disidentul Goma”, şi, 
aspect neluat în seamă, în ceea ce priveşte raportarea scriitorimii române la 
conştiinţa de sine, ca breaslă şi ca indivizi, este anul 1971. Putem considera 
că atitudinea lui Goma faţă de ceea ce denotă calitatea de scriitor se definiti- 
vează în anul 1971, după o perioadă postdetentie de încercări grele în plan 
personal. Iluzia continuării studiilor universitare ca fost deţinut politic, 
momentul fulminant de glorie iluzorie al lui Ceauşescu din 1968, efortul de 
a scrie şi publica fără să facă rabat de la demnitate au culminat cu alegerea 
drastică de a-şi publica romanele direct în traduceri, în ţările occidentale, fără 
ca ele să cunoască până după 1990 ediţii în limba originală, în spațiul de ori- 
gine. Deşi pentru cunoscători pare un detaliu rizibil, trebuie spus: Paul Goma 
nu a scris decât în limba română. Subliniez, pentru că am citit în câteva locu- 
ri că „Goma a fost tradus în limba română” după 1990. 

Anul 1971 este o răscruce şi un nou pilon. O linie de demarcaţie în lite- 
ratura română, atât de chinuit tratată de către istoricii literari. Paul Goma a 
fost, între altele, un scriitor luptător cu cenzura. Dornici de afirmare, de a fi 
prezenţi şi cunoscuţi, de a trăi din scris şi de a parveni, scriitorii se văd presati 
în 1971 între Tezele din iulie, noua religie culturală oficială, şi gestul ce le 
părea fätarnic, nechibzuit, meschin, egoist, trădător al unui aspirant la statu- 
tul de prozator, aşa cum era perceput Goma. Care, nici mai mult, nici mai 
putin, săturându-se de toanele cenzurii, după ce a respectat toţi paşii proto- 
colului oficial de publicare, s-a decis că el este scriitor, indiferent de regimul 
politic. Şi ce face un scriitor atunci când este împiedicat de criterii exterioa- 
re scrisului să-şi editeze cărțile? Le publică într-un mediu liber, dar nu în 
limba lui. Ceea ce regimul de la Bucureşti şi cobreslaşii nu i-au iertat nicio- 
dată. Dacă Țepeneag, Dimov, Breban au avut ceva de spus împotriva noii 
orientări politice în cultură, aşa încât să se audă până în Occident, ceilalţi au 
cotit-o, mai mult sau mai puţin dialectic, făcând ce ştiau mai bine: unii să slu- 
jească partidul pe faţă, alţii să lase impresia că nu o fac, dar, totuşi, apărând 
autonomia culturii în raport cu politicul. Adevărata alegere, fără rezerve, tre- 
buia făcută între modelul cultural nord-coreean, preluat de Ceauşescu cu 
entuziasm, şi modelul universal al libertăţii de expresie. Goma şi Țepeneag 
sunt primii care au avut curajul de a se exprima liber, în ciuda cenzurii şi 
ingerintelor tot mai mari ale ideologicului în cultură, interdictiilor oficiale de 
a publica în străinătate. Apariţia la Suhrkamp în 1971 a romanului Ostinato 
avea să dea foc, efectiv, nu doar dispozitivului Securităţii, scriitorilor activişti 
sau „rezistenți prin cultură”, ci şi lui Ceauşescu, personal. Ruşinea României 
de a-şi fi retras standul oficial de la Târgul de carte de la Frankfurt în octom- 
brie 1971, pe motiv că germanii au publicat o carte interzisă în România, nu 
se va spăla niciodată. Nemţii au umplut spaţiul eliberat de români cu ediţia 
germană a romanului Ostinato şi cu pliante reprezentându-l pe Goma, acest: 
„Ein Rumănischer Solschenizyn”. Drept urmare, la Plenara lărgită de partid 
a USR, din 15 noiembrie 1971, prezidată de „tov. Dumitru Popescu, secretar 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 329 


al CC al PCR”, după cum ne spune informatorul „Radu Moldovan” „(...) 
Cineva din prezidiu a pus problema transfugilor şi a trădătorilor: Breban, 
Țepeneag şi Paul Goma. Cei care au vorbit cu mai mult aplomb şi duritate în 
această chestiune au fost Eugen Barbu, Corneliu Leu, Ion Läncränjan, 
Nicolae Stoian etc. Eugen Brabu l-a criticat pe tov. Dumitru Popescu că l-a 
susținut pe Breban, l-a propus pentru a fi membru al Comitetului Central şi 
l-a susţinut să meargă cu filmul la Festivalul de la Cannes. De asemenea Ion 
Lăncrănjan, care însă l-a criticat pe tov. Dumitru Popescu indirect, expri- 
mându-se cam aşa: «Cine a fost găgăuţă care l-a vârât în Comitetul Central şi 
l-a ajutat să plece cu filmul în străinătate?» 

Cam aceiaşi scriitori — şi alţii — au discutat şi cazul Goma, criticându-l aspru. 

De asemenea, câţiva membri ai prezidiului. Dar, după cum remarca N. 
Velea mult prea puţini faţă de numărul celor care participau. Şi, mai nimeni 
din generaţia tânără şi a celor de 40 de ani. 

Sala se dezinteresa vădit de discuţii. 

Paul Goma s-a justificat — pe scurt — cam aşa: câţiva ani de zile a încer- 
cat să publice cartea în ţară. A avut nenumărate audienţe la CC al PCR, la 
Secţiile Presă şi Propagandă, Literatură şi Artă. Nu i s-a aprobat publicarea. 
Cum o carte apărută în ţară poate apoi să fie publicată în străinătate, el a cerut 
să i se tipărească aici numai în 5 exemplare, ca apoi s-o poată trimite afară. 
Nu i s-a aprobat nici acest lucru. 

N. Velea spune că atunci când câţiva dintre participanţii la discuţie — fie 
din sală, fie din prezidiu — cereau ca Paul Goma să fie exclus din partid şi 
apoi deferit justiţiei, participanţii, mai ales cei din jumătatea din fund a sălii, 
făceau lung: murmur, m.m.m.”5 

Obositi, tovarăşii au decis să reia discuţia despre Goma cu altă ocazie. 
În realitate, tovarăşii nu puteau lua decizii de capul lor, aşa, ca între scriitori, 
fie ei şi comunişti. Situaţia era mai complicată de atât, având în vedere că 
mormăitorii din sală ştiau că Goma nu este nici lipsit de talent, nici trădător 
şi nici că n-ar avea dreptate. Cea mai mare problemă a lor a fost neasumarea 
curajului de a-şi susţine convingerile intime. 

Pe 7 noiembrie, cu o săptămână înainte de Plenară, unul dintre cei mai 
prolifici informatori (care locuia în Timişoara şi era plătit să vină frecvent la 
Bucureşti pentru a-l încadra informativ pe Goma), anume „Petrescu”, ne 
spune un lucru cu adevărat interesant: „Stând recent de vorbă cu Ioanichie 
Olteanu, directorul Editurii Eminescu din Bucureşti, am aflat lucruri mai 
adevărate [subl. mea, F.B.] despre Paul Goma. 

I.O. îl cunoaşte pentru că romanul lui P. Goma a fost depus chiar la 
Editura Eminescu. Despre această carte I.O. mi-a spus că e scrisă de pe 
poziţii duşmănoase faţă de idealurile de viaţă ale societăţii noastre, dar că 
autorul nu ar fi lipsit de talent [subl. mea, F.B.]'6. 

Câteva opinii critice, libere de orice cenzură, opinii la cald, din 19717: 

Dieter Schlesack, în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 12 oct. 1971: 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 330 


„Iată un roman din România care nu a avut voie să apară acasă. Un Soljenitin 
român, dar o literatură de cu totul altă factură, care depăşeşte descrierile rea- 
liste ale laureatului premiului Nobel, transformând experienţa acelor vremu- 
ri în vehicul spiritual menit a determina mai limpede catastrofa sufletească a 
anilor cincizeci. 

[...] Ostinato este cartea unei generaţii care s-a menţinut cuminte în plan 
estetic, între cuvinte şi aşteptare, iar acum se face în sfârşit auzită. Nu e vorba 
aici de simpla necesitate de recuperare — provocată de un oarecare dezghet — 
a unor intelectuali răzvrătiți care se mulţumesc cu «împunsături» în sus, ci de 
renunțare la literatura de curte, la comisionul literar, la evazionism; este 
vorba de manifestarea insatisfactiei faţă de o existenţă literară ezoterică a sti- 
pendiilor şi castelor, departe de popor şi de realitate. la acum cuvântul acea 
generaţie care în absenţa părinţilor şi-a căutat un tată în locul absolutului, al 
totalitätii şi s-a ales în schimb cu totalitarismul, ajungând în cele din urmă 
într-un vid biografic, dacă nu chiar în celula închisorii. Ea are acum şanse 
noi, ar dori să le fructifice, după ce a conştientizat stalinismul nu numai ca pe 
o dictatură potrivnică logicii sociale, ci şi ca pe o crimă metafizică, unde vina 
izvorăşte din «ştiinţă». Romanul lui Goma trăieşte din aceste realităţi dar şi 
din realităţile unei tradiţii ce oferă un material lingvistic şi literar unic în felul 
său: căci ceea ce este mai abstract se transformă aici în semn concret, cuvin- 
tele devin obiecte de uz casnic, unelte într-o gospodărie ţărănească, semne de 
viaţă...” 

Am ales intenţionat un prim citat, mai amplu, dintr-un scriitor german, 
dar originar din România. Nu îl putem suspecta că n-ar fi cunoscut întocmai 
realitatea la ea acasă, fără intermedieri. 

Un alt scriitor român, Dumitru Țepeneag, prieten cu Paul Goma, unul 
dintre puţinii care a ales să înfrunte cenzura, spune astfel, în „Le Monde” din 
16 oct. 1971: „Ostinato este primul roman despre închisorile din România şi, 
desigur, nu va fi ultimul. Nu este vorba numai de un document. Înainte de 
toate, autorul este un scriitor: şi numai după aceea un om care a făcut şase ani 
de puşcărie şi muncă forţată, urmaţi de alţi câţiva ani de umilinte şi nesigu- 
ranţă”. Opinia lui Țepeneag este importantă deoarece maşinăria de dezinfor- 
mare, ajutată din plin de o seamă de scriitori sau trepăduşi ideologici din sfera 
culturală, a încercat să demonteze o realitate simplă: Paul Goma este scriitor. 

Giorgio Sandri, în „Il Tiempo”, într-un text intitulat Un roman „fugit” 
din România, 20 nov. 1971: „Romanul mai este şi un eseu despre «realitatea» 
românească; o fereastră deschisă înspre întorsăturile «sistemului» în care, 
chiar şi după «dezghet» nimic substanţial nu s-a schimbat”. 

Manfred Grunert, în „Biicherkommentare”, dec. 1971: 

„Neînţelegerea este însă mai adâncă şi se naşte din absurda comparare 
a lui Goma cu Soljenitin. Românul nu se ocupă însă în cartea sa de descope- 
rirea adevărului istoric cu privire la stalinism, care îi este prea bine cunoscut 
cititorului, după cum putem presupune. Tema sa nu este nici revolta sau eli- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 331 


berarea de teroare de care este capabil un Ivan Denissovici, şi nici prolifera- 
rea malignă a minciunii care se înstăpâneşte distrugând toate relaţiile inter- 
umane. Tema lui Goma aparţine unei întregi generaţii, nu o generaţie care a 
fost târâtă spre stalinism, ci una care s-a născut chiar în el — iar această 
grozăvie, trăită pe propria piele şi reflectată acum literar, se numeşte: fasci- 
natia paralizantă a non-libertätii”. 

Frangoise Wagener, în „Le Monde”, 7 ianuarie 1972: 

„Acest roman este deosebit de tot ce cunoaştem noi din literele româ- 
neşti actuale. El vorbeşte în ţara lui o limbă nouă. Si chiar dacă românii  — 
scrâşnesc încă din dinţi, ei vor reţine, mai devreme sau mai târziu, Ostinato 
ca o operă importantă a literaturii lor.” 

Am ales toate aceste frânturi de opinii critice, nu atât pentru a aduce în 
atenţie romanul Ostinato, despre care au scris şi vor mai scrie specialiştii, cât 
pentru a demonta minciuna deliberată că Paul Goma nu este scriitor şi nu are 
talent, o asertiune ce a făcut şcoală, dovadă că niciuna din scrierile lui Paul 
Goma nu este propusă şi analizată în manualele şcolare din România. 

Siegfried Lenz, în „Der Spiegel”, din 28 febr. 1972, atinge câţiva cen- 
tri vitali, într-o analiză foarte aplicată realităţii româneşti din epocă: 

„Goma a avut soarta lui Soljenitin: cărţile lor au devenit în mod irevo- 
cabil un caz. «Ostinato» a rămas până astăzi nepublicat în România. 
Publicarea lui la editura Suhrkamp a provocat retragerea delegaţiei române 
de la Târgul de la Frankfurt. 

Motivul? Cel mai important motiv pare a fi acela că Paul Goma a lezat 
una dintre regulile jocului, la care ţin în mod riguros funcţionarii meschini ai 
culturii: el a scris despre lumea închisorilor şi deci despre una din «feţele 
întunecate» ale realităţii socialiste. El a sfidat anumite tabu-uri. Conducătorul 
a reprezenta şi părţile întunecate ale societăţii socialiste — dar acest lucru tre- 
buie să fie făcut cu simţul măsurii, într-un echilibru corespunzător cu părţile 
luminoase. 

Cunoaştem aceste preocupări cosmetice şi cunoaştem şi consecinţele 
unor aspirații ale utopiei socialiste, fixate asupra unei realităţi care urmează 
bristică forţată între lumină şi întuneric fac ca orice literatură să devină ste- 
rilă, un lucru făcut la comandă. 

Oamenii care îi reproşează lui Paul Goma că a lezat regulile jocului ar 
trebui să ia în sfârşit act de faptul că unul ca el a contribuit la prestigiul şi 
puterea literaturii mai mult decât toţi autorii semiobscurităţii şi ai tonurilor 
bine temperate”. 


5 Ibidem, vol. 3, ff. 274-276.6 Ibidem, ff. 288-2907 Textele critice din 1971- 
1972 au fost preluate din ediţia Ostinato, Editura Univers, Bucureşti, 1991. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 332 


Cum ar fi putut fi acceptat Goma? Şi cum poate fi acceptat azi, când 
lumea literară, culturală, universitară românească este dominată de, cum spu- 
nea Siegfried Lenz, „funcţionarii meschini ai culturii”? Cei de ieri, de azi. 
Devine lesne de înţeles de ce intelectualitatea matură a anilor 1970 a ales ca 
alibi un scenariu al Securităţii. 

La 3 septembrie 1977, un colaborator îl informează pe Victor Achim, 
securistul care avea în lucru USR: „V. Râpeanu — acesta îl socoteşte pe 
GOMA un om de nimic şi este convins că se procedează corect cu el. Adică 
să nu i se acorde «statutul de om care a suferit datorită regimului nostru». La 
Paris, V. Râpeanu nu a întâlnit (afirmative) [?] şi chiar a ocolit orice trans- 
fug, întreţinând doar relaţii oficiale”8. Un fost coleg de facultate şi de 
puşcărie al lui Goma se oferă la 7 ianuarie 1977 lui Victor Achim să facă 
„analiză literară” pe romanul Gherla, precum şi „o analiză a omului GOMA”. 
Dorinţa lui Alexandru Ivasiuc de a salubriza moral şi estetic lumea literară 
este atât de puternică încât are un adevărat plan, care-i va fi uimit chiar şi pe 
securişti: 

„Vă voi da o listă cu numele tuturor persoanelor care au stat cu noi în 
puşcărie şi care pot confirma ceea ce spun eu despre carte (...) Aceste per- 
soane propun să fie împărţite în două categorii: a) Asupra celor care au acor- 
dul Dvs. voi acţiona eu dată fiind sensibilitatea lor; b) Asupra cărora veţi 
acţiona Dumneavoastră (...) Pentru pregătirea celor menţionaţi mai sus mă 
ce le am la ziariştii străini. Ginerele lui H. Barnes este primul secretar al 
ambasadei SUA la Paris, un personaj pe care îl pot folosi foarte uşor (...) Tot 
la Paris se află M. SERDARU şeful unei clinici de neurologie, personaj cu 
mare influenţă asupra lui MONICA LOVINESCU (...) Mai poate fi folosit şi 
VARLAM, descendent din familia GHICA, care a stat cu noi în detenţie şi 
are mare influenţă asupra unor persoane din emigrație (...) O singură 
rugăminte are [Ivasiuc]. Să-l considerăm un fel de consilier în acest caz nu 
un simplu executant. În limita conspirativitätii să ştie si el ce se poate şti”9. 

Fostul deţinut stă de vorbă, relaxat, la restaurantul „Pescăruş”, în ziua 
de 5 ianuarie 1977, între orele 10-13.05, cu maiorul Victor Achim. Se com- 
portă ca un om de lume, am zice o lumea liberă, în care nu importă cu cine, 
când şi unde ne întâlnim şi ce punem la cale. El transmite Ministerului de 
Interne, prin Achim, oarecum amărât, în orice caz, prieteneşte, că nu se face 
să încerci să-i racolezi nevasta 10, deşi nu e o persoană care să dea curs unor 
şantajuri puerile, precum amănuntul că A.I. ar fi trăit cu fiica lui Harry 
Barnes („deşi era adevărat acest lucru”, scrie Achim în paranteză), dar nu se 
cade, mai ales că Ivasiuc a fost funcţionar la Ambasada americană din 
Bucureşti, ştie cum funcţionează maşinăria diplomatică şi propagandistică 
americană. El are încredere în talentul lui Breban (scriitor consacrat, cu 
funcţie în partid), dar nu în Goma (din aceeaşi generaţie cu A. I., fuseseră 
închişi, dar nu amândoi cedaseră, unul ajunsese funcţionar de ambasadă, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 333 


celălalt înjurat pe toate canalele). Întrebându-l pe Nicolae Breban cum se 
explică apropierea sa faţă de unul ca Goma, acesta i-ar fi spus, sec: „Nici eu 
şi nici tu nu suntem publicaţi de «Gallimard» în cea mai importantă colecţie. 
GOMA este publicat, deci GOMA este talentat.1 1” Individ trecut prin ale 
vieţii, în plus, instruit la şcoala pragmatismului american, nu crede o iotă. El 
este convins că Goma este „un impostor”, un „mincinos” şi „nu are nici un 
pic de talent”. 

Scriitorul, fost deţinut politic, oferă Securităţii şi soluţia cea mai efi- 
cientă pentru discreditarea lui Paul Goma, ca scriitor şi om: „După părerea 
mea în analiza acestei cărţi [Gherla] nu trebuie pornit pe ideea că nu s-au 
petrecut unele lucruri în detenţie, ci trebuie speculat faptul că el jigneste pe 
toţi care au fost condamnaţi socotindu-i laşi, fricoşi, incapabili să ia în pre- 
zent o anumită atitudine. Dacă la cei de afară (MONICA, IERUNCA) vor 
ajunge nişte nemulțumiri ale lui COPOSU, BALU (?), ALEXANDRU ZUB, 
persoane care au o oarecare greutate în exterior şi care vor arăta că nu sunt 
de acord cu GOMA şi cu cartea lui, sigur nu mai va fi ţinut în braţe de cei din 
emigrație..." 12 şi raportul continuă în aceşti termeni pe aproape 5 pagi- 
ni. 

Cu asemenea colegi de breaslă, cine mai avea nevoie de Securitate? Dar 
care scriitor nu s-ar descalifica producând deliberat confuzii între literatură şi 
mărturie? Un roman, fie el şi autobiografic, este totuşi literatură, nu docu- 
ment de rechizitoriu în mâna Procuraturii la tribunal. 

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la care se face referire directă, au 
fost zeci de ani repere, au avut vocaţia aflării adevărului şi facerii binelui. 
După neînțelegerile târzii dintre Monica Lovinescu şi Paul Goma, sădite şi 
întreţinute abil de mediul intelectual românesc, apăsat de o conştiinţă vino- 
vată, această căuzaşă a eliberării românilor a spus apăsat, nu cu multă 


vreme înainte de a muri: „Compromis este să gândeşti într-un fel şi să 
actionezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e 

definiţia. Dar să ieşim din general şi să intrăm în concret: nu suport compro- 
misul şi pentru că în România au fost mai multi compromisi decât în altă 
parte. Sau n-au fost destui necompromişi care să spele păcatele neamului. La 
noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de 
tranşantă 13. Sperantele Monicăi Lovinescu, exprimate într-un text apărut în 
197314, au fost prea mari pentru o tagmă precum a scriitorilor români: „Paul 
Goma cu «Ostinato» este prima mare izbândă românească din acest punct de 
vedere şi n-ar fi exclus ca succesul să se răsfrângă şi asupra unora dintre 
confrații săi, făcând publicul străin mai permeabil la valorile româneşti. Dar 
până în clipa în care scriitorii români vor avea să-i mulţumească lui Paul 


8 Ibidem, vol. 4, ff. 230-233 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 334 


Goma — moment poate nu atât de îndepărtat — paradoxal, cenzura din 
România a asigurat răsunetul lui «Ostinato» (...) Dacă cenzura şi scandalul n- 
ar fi avut drept obiect decât un roman oarecare, s-ar fi produs o vâlvă fără 
urmări. Cum însă «Ostinato» este o realizare estetică, succesul prinde 
rădăcini în autenticitatea experienţei, în calitatea omului, în talentul autorului 
şi, în sfârşit, în contemporaneitatea limbajului său”. Lucruri de care nu doar 
că nu s-au convins literatii noştri din ultimii 40 de ani (de când a apărut 
Ostinato pentru prima oară, în germană, apoi în franceză), dar nici nu i-au 
mulţumit, aşa cum se aştepta Monica Lovinescu, măcar să-l fi recunoscut cu 
şanse egale. 


9 Ibidem, ff. 275-277. Nota-raport a maiorului Victor Achim începe astfel: 
„Conform aprobării am organizat o nouă contactare a scriitorului Alexandru Ivasiuc 
cu scopul de a-l determina să folosească posibilităţile de care dispune împotriva 
acţiunilor ostile întreprinse de PAUL GOMA aşa cum a afirmat recent.” 

10 Scriitoarea Tita Chiper. 
11 ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 4, f. 275-v. 
12 Ibidem, f. 276-v. 


Goma nu avea cum să fie receptat corect, în toate datele sale, într-o 
lume controlată de propriile spaime, abil întreţinute de Securitate. O lume în 
care albul devenea negru, iar negrul, în situaţiile ce promiteau optimism, se 
disipa în infinite nuanţe de gri. Asta îmi aminteşte de o replică din filmul lui 
Lucian Pintilie, Balanța: „Dacă se discută politică, fii ambiguu!” 
Ambiguitatea, nu doar sugerată, ci exersată la maxim, falsitatea, mârlănia 
camuflată în bună creştere, şuntarea adevărului prin orice mijloace, frica 
iraţională sau conştientă transformată în atu pentru autovictimizare (si, după 
1989, pentru construirea unor biografii de opozanți), o literatură „rezistentă” 
prin raportare la criterii ce ne scapă, în realitate sportul naţional al des- 
curcării. O minimă rezistenţă cotidiană adusă din condei drept rezistenţă la 
comunism. 

Altfel nu se poate explica logic, raţional, istoric — adică faptic, de ce un 
om şi scriitor ca Paul Goma a fost şi este atât de minimalizat, marginalizat, 
supus unui adevărat program de desființare. Se vor întreba unii cum de fac 
astfel de afirmaţii, atâta vreme cât, iată, avem în faţă cărţi ale scriitorului, 
publicate în România. Editarea lui Paul Goma în limba română a avut în 1990 
un debut ce părea promiţător. Ce s-a întâmplat cu volumul de mărturii 
Culoarea curcubeului, apărut cu titlul modificat, din „analfabetism”, cum ar 
spune tot Goma, în Culorile curcubeului, este de neimaginat pentru orice edi- 
tor cu respect de sine. Ar fi fost simplu de constatat că tilul cărţii se afla chiar 
în „Deschiderea”15 cărţii, ce însumează două pagini. Nedistribuirea şi topi- 
rea tirajului unei cärti-document despre Mişcarea pentru drepturile omului 
din 1977 nu poate avea decât o semnificaţie negativă, oricum am privi-o. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 335 


„Dacă sânt întrebat — pentru a mia oară: 

— Ce a fost mişcarea pentru drepturile omului din România, în 19777, 
răspund: 

— Ce culoare a avut? Ce culoare poate avea o mişcare pentru drepturile 
omului — chiar dacă acel om este român (deci tricolor)? Nici una. 

Dacă trebuie — deşi nu văd de ce ar trebui să colorăm totul, ei bine: culoarea 
curcubeului. Acum e limpede?”, Paul Goma, Culoarea curcubeului '77. Cutremurul 
oamenilor. Cod ,, Bärbosul”, Eagle Publishing House, Bucureşti, 2011, p. 14. 


Au apärut apoi diverse alte cärti la edituri mai cunoscute sau nou- 
înfiinţate, dar în tiraje mici sau confidentiale, rău distribuite. Goma nu avea 
cum să fie receptat corect după 1990, de vreme ce principalii actanti ai lumii 
literare şi editoriale sunt încă cei care l-au respins ori au păstrat distanţă faţă 
de scriitor înainte de 1989. Puhoiul de informatori şi colaboratori ai 
Securităţii, care se spovedeau lui Victor Achim şi numai, au continuat, aceia 
care nu au murit între timp, să funcţioneze în aceleaşi locuri sau medii. 
Precum informatoarea „Ruxandra”16, care-l lucra informativ pe Goma chiar 
din redacţia „României literare” şi care e cuprinsă încă din primul plan cu 
măsurile ce aveau să fie întreprinse împotriva lui Paul Goma, plan ce datează 
din aprilie 1972. „Ruxandra” nu mai lucrează la Romlit, dar a rămas în 
branşă. 

Un fenomen îmbucurător se produce abia de câţiva ani, de când inter- 
netul este folosit benefic, putem spune, în cazul lui Goma, deşi în detrimen- 
tul mijloacelor clasice de promovare şi cunoaştere. Tinerii sunt tot mai inter- 
esati să afle din sursă directă cine este Paul Goma. Este nu doar un interes 
general, ci şi unul profesional. Dovadă tezele de doctorat dedicate operei lui 
Paul Goma. Să numim pe Ancuta Coza şi pe Mariana Pasincovschi. Dar şi 
interesul pe care îl manifestă constant tinere literate precum Daniela Sitar- 
Tăut, Aliona Grati sau Nina Corcinschi. 

Este un drum lung, ale cărui roade poate că n-o să le apucăm. În virtu- 
tea păstrării de către Securitate a dovezilor criminalităţii sale morale, putem 
azi încerca să devoalăm planurile acestei instituţii represive, planuri ce n-ar 
fi reuşit fără implicarea directă sau consimtirea mai mult sau mai putin 
conştientă a breslei scriitoriceşti. Ar putea fi distractiv de n-ar fi atât de trist 
să constatăm câtă flecăreală rău intenţionată a putut produce scriitorimea 
română, nu neapărat naivă, cât cinică, în sensul asigurării unui confort per- 
sonal cu orice preţ, indiferent pe cine ar fi lezat, a se citi — arunca în gura 
Securităţii. Nu mai contează azi dacă Nichita Stănescu, un poet adorat la tim- 
pul său, era convins că „GOMA nu mai este român, a căzut cu totul în braţele 
mafiei evreieşti” sau că „NEGOIŢESCU e bolnav — este o femeie născută din 
întâmplare cu sex masculin”, ci este relevant că afirmaţiile lui au ajuns la ure- 
chile Securităţii prin intermediul cuiva apropiat, care-i intra des în casă, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 336 


informatorul „Donici”17. Dacă în anii 1970 era „căzut în braţele mafiei 
evreieşti”, ei bine, după 35 de ani de la o mişcare pentru drepturile omului, 
fără precedent în România, şi chiar în Europa comunistă, datorită specifi- 
citätilor ei, azi Goma este „antisemit”, deşi nu şi-a schimbat niciodată 
convingerile. Versiunea antisemitismului se găseşte şi în unele planuri de 
măsuri ale Securităţii, chiar dacă în altele a fost propusă versiunea filosemi- 
tismului său. 


Punctul 5 al primului Plan de măsuri este mai mult decât relevant pen- 
tru greutatea pe care Securitatea a atribuit-o „cazului Goma”: 

„5. Vom dirija întreaga reţea informativă din problema «artä-culturä» 
să clarifice tot ce este posibil în legătură cu acest element”18. 

Închei cu acest citat în speranţa că am reuşit măcar să isc nişte nedu- 
meriri şi să limpezesc câteva neclaritäti. Rămâne să vedem cu altă ocazie în 
ce măsură şi cu ce anvergură au fost implicaţi oamenii de cultură, în speţă 
scriitorii, în compromiterea şi minimalizarea lui Paul Goma. Cel mai mârşav 
gest a culminat cu excluderea scriitorului din USR, în aprilie 1977, în timp ce 
era închis politic, reprimirea sa făcându-se abia în primăvara anului 2012. 
Deducem de aici cât de interesată a fost breasla scriitoricească de repunerea 
scriitorului Paul Goma în locul său firesc. 

La împlinirea vârstei de 77 de ani, după 35 de ani de la producerea 
Mişcării pentru drepturile omului, din iarna-primăvara anului 1977, putem 
concluziona că receptarea lui Paul Goma ca scriitor-opozant anticomunist- 
om se află cam la acelaşi nivel la care l-a încadrat proiectul Securităţii, cu 
concursul esenţial al lumii româneşti, fie ea literare sau obişnuite. Şi înainte 
de 1989, ca şi astăzi, au existat voci — ce pot fi auzite şi ele tot din dosarele 
Securităţii — care l-au simpatizat, prizat, susţinut pe Paul Goma. Singura dife- 
rentä: azi aceste voci pot fi auzite şi pe canale libere. 

x 


Timpul de azi publică: “Paul Goma, un cavaler al adevărului 
Scriitorul de origine basarabeană a fost omagiat printr-un 
simpozion la Chişinău, la 77 de ani de la naştere. 
Evenimentul a avut loc în incinta Bibliotecii Publice 
„O. Ghibu”. 


13 Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 
2008.14 Paul Goma şi datoria memoriei, revista „Ethos”, nr. 1, 1973.15 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 337 


Moderat de către directorul instituţiei, criticul literar Vitalie 
Răileanu, în cadrul simpozionului au luat cuvântul acad. Mihai 
Cimpoi, Nicolae Dabija, Andrei Ţurcanu, Aliona Grati, Elena 
Prus, Nina Corcinschi, Anatol Moraru, Mariana Pasincov, Lidia 
Sitaru (R. Moldova), Flori Bălănescu, Dumitru Ungureanu şi 
Viorel Ilişoi (România). 

În discursul său, acad. Mihai Cimpoi a menţionat faptul că 
Paul Goma, care nu are nici cetăţenie română, nici franceză, fiind 
stabilit de mai multi ani la Paris, este, de fapt, un cetăţean al uni- 
versului. 

„Paul Goma este un Soljenitin al României şi Basarabiei. De 
asemenea, este un Havel al României. Opera sa a fost tradusă în 
peste 20 de ţări. Din păcate, la Chişinău nu avem o stradă caresă- 
i poarte numele”, a constatat Nicolae Dabija. 

La manifestare au participat Mariana Şlapac, vicepreşedinte 
al AŞM, Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie ş.a. 

S-a subliniat faptul că, deşi nu are casă, Paul Goma are, 
totuşi, una şi foarte importantă - limba română. 

Amintim faptul că ziaristul Constantin Tănase a propus ca 
reputatului scriitor, precum şi familiei sale, să le fie acordată 
cetăţenia R. Moldova. Propunerea a fost susținută de către mai 
multe instituţii. 


Paul Goma s-a născut pe 2 octombrie 1935, în satul Mana, 
raionul Orhei, într-o familie de învăţători. În 1944 se refugiază în 


16 Punctul 5 al secţiei „B. Măsuri tehnico-operative” din Planul de măsuri ce 
urmau să fie luate în cazul „Bărbosului: „Vom studia posibilitatea efectuării unei per- 
chezitii secrete la domiciliul lui PAUL GOMA şi la locul său de muncă. În acest 
scop, cu ajutorul informatorilor «George» şi «Ruxandra»[,] vom căuta să obţinem 
c[h]eile atât de la locuinţa susnumitului cât şi de la birou. Avem în vedere că prin rea- 
lizarea acestei măsuri să putem verifica conţinutul ultimelor manuscrise ale lui 
PAUL GOMA, să sustragem unele materiale sau să le fotocopiem.” ACNSAS, 
FOND IINFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, f. 8. 


17 Ibidem, vol. 5, f. 117. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 338 


România, în satul Buia, pe Târnava Mare. În urma evenimentelor 
din Ungaria, este arestat şi condamnat la doi ani de muncă 
corecțională la Maimalson, Jilava (1957) şi Gherla (1958). După 
închisoare mai face trei ani de arest la domiciliu cu prelungiri în 
satul Lăteşti (până în 1963). Debutează în revista „Luceafărul” cu 
povestirea „Cum bate toba” (1966). Din 1977, locuieşte la Paris. 
A semnat romanele „Ostinato”, ,,Gherla”, „Bonifacia”, „Din 
Calidor” , „Uşa”, „În cerc”, „Soldatul câinelui” ş.a. 
Un articol de: Nicolae Roibu 


x 


Andrei Turcanu 
„Paradigma” scriitorului basarabean în refugiu 


Încercând în „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” să 
schiteze o tipologie a scriitorului din partea stângă a Prutului, Mihai Cimpoi 
susţine: „De fapt, regimul sufletesc al literatorului basarabean este unul para- 
doxal, îmbinând tipul naiv, corespunzător unui homo naturalis (sau homo fol- 
cloricus în plan artistic), cu tipul paroxistic al exilatului care se află mereu 
într-o situaţie limită...”. În continuare mai constată şi existenţa unui al trei- 
lea tip, căruia îi spune „homo naturaliter christianus”. Voi lăsa la o parte pe 
acest de la urmă homo naturaliter christianus, el necesitând o altfel de înca- 
drare şi o abordare aparte, şi mai departe voi stărui asupra primelor două tipo- 
logii, cel al scriitorului naiv-folcloric şi cel „paroxistic”, „al exilatului care se 
află mereu într-o situaţie limită”. Voi menţiona că „naivitatea” şi „folcloris- 
mul” adesea nu sunt decât semne ale unei intuitii artistice rudimentare, aces- 
te caracteristici probând foarte rar un gust estetic rafinat şi o sincronizare cu 
o conştiinţă literară superioară de performanţă. Exceptiile fericite (Grigore 
Vieru în poezie sau Ion Druţă şi Vasile Vasilache în proză, ca să folosim doar 
aceste exemple din literatura basarabeană postbelică) au demonstrat un 
remarcabil talent nativ şi o intuiţie extraordinară a esteticului, care le-a ajutat 
să învingă inertiile unui localism etnografic vetust şi să devanseze condiţia 
banală de clişeu literar. În mare însă, tipul naiv de scriitor sau de homo natu- 
ralis atestă mai degrabă, dincolo de putinätatea vocației, o insuficienţă de 
caracter şi o lipsă de orizont, vegetarea comodă fiind deopotrivă lene inte- 
lectuală, conformism, supunere meschină „fericelor” delicii conjuncturiste, 
dintre care — nu în ultimul rând — adulatia unui public cu o educaţie estetică 
elementară. De aici şi alternanţa sa — profitabilă — între o falsă tradiţie, o 
uzuantä a umilintei si a vaetelor în surdină, şi căderile frecvente în retorisme 
patriotice de circumstantä. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 339 


Celălalt, „tipul paroxistic al exilatului care se află mereu într-o situaţie 
limită”, este accidental, însă unul de excepţie, mai puţin sau deloc înţeles şi 
gustat, o rara avis de care, parcă, Basarabia nu are nevoie şi la care, la o 
adică, ar putea uşor şi fără regrete să renunţe. Exemplul cel mai concludent 
este romanul lui Vladimir Beşleagă „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon”, 
care, în ciuda unor încercări disperate ale unor cercetători (Alexandru 
Burlacu, întâi de toate) de a-l readuce şi a-l impune în actualitate, rămâne 
încă, pentru literatura română din Basarabia, un corp străin, un roman nespe- 
cific şi neînțeles. 

Aceasta nu înseamnă, însă, că paradigma „paroxistică” nu are rădăcini 
basarabene şi că la baza condiţiei de scriitor „exilat” nu se află un specific al 
locului. O tradiţie de un veac şi ceva demonstrează că Basarabia a dat litera- 
turii şi culturii române un sir de personalităţi, care, refugiate peste Prut, au 
răzbunat „exilul interior” de acasă printr-o exuberanţă creatoare paroxistică, 
de o uriesenie „monstruoasă”. „O masă de creativitate”, ca să folosesc for- 
mula lui Constantin Stere dintr-un comentariu pe marginea creaţiei lui 
Tolstoi, vine să suplinească închiderile rămase în urmă, marcate de prezenţa 
covârşitoare a Leviathanului imperial rusesc, şi să răspundă provocărilor unui 
refugiu cu necontenite ambiguitäti şi dramatisme fără de sfârşit. 

Nu prea mulţi ca număr, dar venind cu grandoarea şi cu specificul unei 
opere şi al unei activităţi socio-culturale care evocă limpede gigantismul geo- 
logic în manifestările sale de stihie dezläntuitä, ei formează un grup distinct, 
inconfundabil. Bogdan Petriceicu Haşdeu, Constantin Stere, Paul Goma, 
lângă care ar trebui să-i aşezăm pe Alecu Russo, un precursor care, cu poe- 
mul „Cântarea României”, dă startul acestei serii paradigmatice de creatori, 
şi pe Antonie Plămădeală, basarabeanul care a lăsat în urma sa o bibliotecă 
întreagă de studii istorico-literare şi cercetări ecleziastice iar, în calitate de 
mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, o uriaşă operă culturală-gos- 
podărească, prin ridicarea sau restaurarea unor biserici, mănăstiri şi clădiri 
istorice. Marea lor contribuţie la cultura şi literatura română este caracterul şi 
deschiderea spre universalitate. 

Nu mi se pare deloc întâmplător faptul că un scriitor originar din 
Basarabia este, înaintea lui Mihai Eminescu din ,,Ce-si doresc eu tie, dulce 
Românie”, primul autor care dedică României un poem patetic, plin de „bles- 
teme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu perspective 
limpezi deschise asupra viitorului” (Nicolae Iorga). Intransigenta de atitudi- 
ne şi mesianismul naţional expres al tuturor acestor basarabeni „în refugiu”, 
este, am putea spune, replica definitorie şi inevitabilă a marginii. E, mai întâi, 
un fel de a riposta al autorilor, în libertatea patriei regăsite, la strangulärile şi 
închiderile de-acasă, o defulare a sentimentului naţional interzis, suprimat 
acolo de puterea inexorabilă a unui imperiu. Dar e şi reacţia de o violenţă 
vitriolată a marginii recalcitrante, magmatice, reacţie exprimată, de obicei, în 
termeni de sarcasm, cu o vehementä profetică a limbajului, la indolenta, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 340 


corupţia şi lipsa de ideal în care se bălăceşte centrul căldicel. E revolta româ- 
nului de la margine care, în visările sale a închipuit — ca Vanea Răutu, per- 
sonajul lui Stere — o „Patrie ideală”, un vis märet croit la scara uriaşă oferită 
de mentalul dimensional al imperiului de care a fugit, pe care îl urăşte, cu 
care, însă, în interiorul său, se măsoară şi faţă de care se autoidentifică. Un 
imperiu-colos care, prin proporţiile giganteşti şi deschiderile nemărginirilor 
sale, l-a marcat psihologic şi spiritual şi i-a modificat sistemul de evaluare, 
impunându-i în relaţiile cu semenii din jur, cu creaţia şi cu națiunea sa un 
registru al criteriilor absolute. 

Un anumit sentiment al absolutului în toate, o pornire care nu se vrea şi 
nicidecum nu poate fi îngrădită şi care uşor poate fi asemuită cu volnicia sau 
cu fanatismul, este hotărâtor pentru aceşti autori basarabeni „în refugiu”, 
chiar dacă poate nu întotdeauna putem bănui influenţa mentalului imperial. 
Ceva neobişnuit se întâmplă cu această „margine” din Est a românismului. 
Acasă, pitită, ca melcul, în cochilia unui fatum al plângerii în surdină, cumin- 
te şi capabilă de toate mlădierile şi plierile după cele mai imperceptibile vân- 
turi ale sorții, la atingerea cu centrul, parcă trezită dintr-o letargie seculară, ea 
se dezläntuie cu o violenţă anarhică, debordantä, incoruptibilă. E o putere 
uriaşă, tulbure, excentrică, neobişnuită, care — de la Haşdeu încoace — 
uimeşte, mai întâi, până la stupoare, provoacă imediat un interes general şi o 
admiraţie profundă pentru ca, mai apoi, după ce elementul de surpriză se 
epuizează, să intre în joc cel de „nepotrivire” a aceluiaşi cu sine, de iritare, de 
vrajbă, de ură. Se împlineşte, cu alte cuvinte, datul „Mioriţei”. Numai într-un 
târziu vine înţelegerea şi aprecierea meritată, dar şi acestea, de obicei, se 
modelează mereu după capriciile unei istorii ingrate. 

Referindu-se la genealogia familiei Hâjdeienilor, George Călinescu 
remarca în „Istoria” sa că aceasta „sugeră ceva din haosul scitic”. E o formulă 
în care se încadrează perfect şi Stere, dar şi Goma. La Antonie Plămădeală 
rădăcinile genealogice se întind în Transnistria, stabilindu-se mai apoi într-un 
amestec de nume din tot centrul Basarabiei. Remarcabil este însă altceva. În 
România, acest „haos” de margine devine, printr-o inexplicabilă şi sublimă 
alchimie a spiritului, vârful de lance al unui românism categoric, revigorator. 
La mijloc este mai mult decât un sentiment oarecare. E un mod de existenţă 
fundamental, un fel de a trece totul prin temperatura înaltă a unei trăiri care 
nu lasă nimic în afară. E ceva structural cu totul diferit de patriotismul de 
conjunctură, fals şi meschin, al „bugetofagilor”, vorba lui Eminescu, din 
această Patrie regăsită, ceva care se opune radical autosuficientei nepăsătoare 
a acestui centru moleşit şi diluat, care îşi drapează interesele egoiste şi indi- 
ferenta faţă de „ţara reală” cu o retorică goală, sforăitoare sau, dacă e să ne 
referim la Paul Goma, cu o servilă conlucrare cu ocupantul şi, mai încoace, 
cu invocarea sibilinică a unor pretinse interese geopolitice de gen mai înalt. 
E firesc, aşadar, ca această forţă de la margine cu sigiliul geologicului în ea, 
rebelă şi excesivă, să stârnească nedumeriri, dezaprobări, ostilitäti acerbe. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 341 


Soluţia cea mai la îndemână pentru „rezolvarea” profundelor incongruiente 
de criterii şi de optică, este, pentru „rrromânul-verde” asupra căruia îşi varsă 
mereu năduful Goma, nerecunoaşterea în aceşti tulburători de „linişte” a 
identicului, insinuarea „intrusului” străin, a alteritätii de fond, a dezacordului 
de esenţă. De aici şi persistenta nătângă a imaginilor deformate prin refracție 
litotică şi rea-credintä: husarul turbulent, impudic şi nebunul din castelul de 
la Câmpina Haşdeu, autorul unui „roman rusesc”, „trădătorul” Stere, mitro- 
politul cu „ambiţii” de general de securitate Plămădeală, „lipsitul de talent”, 
„evreul” Goma. 

Gelatina românească a centrului nu se identifică şi nu se regăseşte în 
magma cauterizatoare, în viziunile giganteşti şi în proiectele uriaşe de creati- 
vitate ale românismului de la margine, o respinge, o bagatelizează ori o trece 
la paranoia. În acest sens, destinul lui Eminescu, poetul băgat în cămaşa de 
forţă, nu este altul decât cel al basarabenilor. Fascinaţia aproape mistică faţă 
de eruditia lui Haşdeu din timpul vieţii n-a putut, de exemplu, să opună barie- 
rele necesare răspândirii unei opinii comune, descalificante, privind opera sa 
istorică. Sub presiunea unui scepticism domestic şi banal, alimentat îndeose- 
bi de bizarele sale experimente oculte de la sfârşitul vieţii, genialele intuitii 
haşdeiene au fost cu uşurinţă trecute la categoria ciudäteniilor fanteziste. 
Astfel, târziu încoace, un cercetător al ,Etimologicum”-ului, Aurelian 
Sacerdoţeanu, vorbea de „conspirația tăcerii asupra operei istorice a lui B.P. 
Haşdeu”. Mircea Zaciu găsea că şi opera sa literară a fost eclipsată de o 
receptare defectuoasă. Cauza? „Nordicitatea” haşdeiană nu a sincronizat cu 
„arta raţională şi senină” a junimistilor. Referindu-se în „Istoria critică a lite- 
raturii române” la Constantin Stere, Nicolae Manolescu scrie că „relativa 
uitare, venită după vâlva din timpul vieţii, este de două ori nedreaptă”. 
Criticul însă pierde din vedere ori se jenează să amintească faptul că „vâlva 
din timpul vieţii” a fost relativă, cu intermitențe, şi că „uitarea” de după 1944 
nu este decât o punere brutală la index a numelui şi a operei marelui basara- 
bean de către sovietici. Un singur detaliu s-ar mai cere invocat pentru a 
înţelege până la capăt „amnezia” care s-a lăsat peste această figură luminoasă 
a literaturii române — campaniile furibunde permanente orchestrate de cara- 
cuda politicianistă a epocii, care au culminat cu cinicul şi lapidarul „necro- 
log” al lui Stelian Popescu: „A murit trădătorul Stere”. Ura pe care i-au pur- 
tat-o mereu, timp de câteva decenii la rând, gazetele, partidele şi politicienii 
din România, recunoştea Stere în cunoscutul său pamflet politic 
„Documentări şi lămuriri politice. Lămuriri”, „e fobia faţă de un om a cărui 
rigiditate doctrinară, a cărui pornire necruțătoare de a duce toate tezele până 
la ultimele lor consecinţe logice şi a cărui pasiune neînfrânată în susţinerea şi 
propaganda convingerilor sale îl profilează pe orizontul vieţii noastre publi- 
ce într-un contrast atât de tăios cu elasticitatea intelectualului regätean — pe 
care îl poţi pune pe patru coloane, aproape în toate afirmärile lui „teoretice”,- 
a intelectualului proteu...”. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 342 


„Singur împotriva tuturor”, sintagma prin care se autodefineşte autorul 
romanului „În preajma revoluţiei” şi care îl prinde perfect şi pe sihastrul de 
la Câmpina, Haşdeu, apare, printr-o firească continuitate de destin (destinul 
scriitorului basarabean în refugiu, a omului de caracter bântuit de daimonul 
Absolutului, a destäratului în propria Patrie) şi la Paul Goma. Reacţia, în 
ciuda distanţei de peste trei sferturi de secol, este una previzibilă, neschim- 
bată. „O culegere de scrisori din aceiaşi ani se întitulează „Singur împotriva 
tuturor”. Goma este însă un erou prea mic pentru un război atât de mare. 
„Jurnalul” e opera paranoică a unui autor bolnav de mania persecuției — scrie 
Nicolae Manolescu în „Istoria” sa — ţinând în continuare să-şi deşerte peste 
zvonistica lui Plesitä şi propria bilă: „La precaritatea talentului s-a adăugat o 
lipsă flagrantă de onestitate intelectuală şi morală”. Deloc întâmplător, cre- 
dem, autorul obliceşte un „duh paranoic” şi la „răzvrătitul”, „excesivul” şi 
„dezordonatul” Haşdeu, mai exact, în nuvela „loan Vodă cel Cumplit”. Deşi 
faţă de Haşdeu, totuşi, nu-şi poate reţine o tulbure admiraţie („Tot ce vine în 
atingere cu el capătă deodată un aspect straniu şi vrăjitoresc, nebulos şi neli- 
niştit, ca şi cum ar aparţine unei ordini supraumane de lucruri. (...) Inegalul 
scriitor este în acelaş timp şi unul fără egal.”), insinuarea paranoiei nu cre- 
dem că este întâmplătoare. Stigmatul „nebuniei”, alături de alte calificative 
cu intenţie minimalizatoare sau accentuat distructivă, s-au perpetuat prin 
vreme, fără încetare, la adresa acestui şir de basarabeni. Fie că au fost invo- 
cate ca o scuză, fie că s-au aplicat ca o acuză, întotdeauna ele au vizat tălăzui- 
rile stihiale ale caracterului lor inflexibil, românismul lor profund şi necorupt, 
transpus într-o nestăvilită voinţă de creaţie şi adevăr. ,,Etimologicum”-ul lui 
Haşdeu, publicistica doctrinară, dar şi romanul „În preajma revoluţiei” lui 
Stere, seria de romane concentrationale, ” Jurnalul” şi, mai ales, cartea despre 
Basarabia a lui Goma „Săptămâna roşie”, şi, nu în ultimă instanţă, seria de 
biserici, mănăstiri şi clădiri istorice reconstruite ori ridicate din nou de mitro- 
politul Antonie Plămădeală într-un vreme când în România locaşurile sfinte 
se dărâmau într-o larmă veselă de aplaudaci au stârnit ranchiune, ură şi 
duşmănii neînduplecate. Prin aceste iniţiative uriaşe şi acte debordante de 
creativitate marginea românismului nu a făcut decât să răzbune mereu, repe- 
tat, „exilul interior” de acasă, dar şi deziluziile refugiului într-o Românie, 
unde Patria ideală nu se regăseşte, iar românismul e monedă calpă pentru spe- 
culantii politici sau, mai rău, cuvânt de ocară supus oprobiului public. „Masa 
de creativitate” a acestor basarabeni în refugiu vine mereu — ca un nesatiu de 
afirmare naţională — să restabilească osia în cumpănă a românismului, să 
aşeze, prin forţa Adevărului, Patria ideală în centrul acestei patrii geografice 
„turcite”, iar prin aceasta s-o re-dea spaţiului cultural căruia ea aparţine de 
facto — Europei. Curios, nici Haşdeu, nici Stere, nici Goma şi nici mitropoli- 
tul Antonie nu au arătat vreodată că s-ar simţi în ceea ce fac într-o inferiori- 
tate faţă de Europa. Marginea excesivă, anarhică, liberă, regăsită în rol de 
resuscitare a funcţiilor atrofiate ale Centrului, nu mai recunoaşte complexele 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 343 


umilitoare de periferie culturală. „Suntem ţara lui Cain, în care Abel n-a 
murit încă de tot.” Vorba lui Noica îi prinde perfect şi pe singuraticii autori 
basarabeni în refugiu. 


AR e 


După 1989 mai multi tineri din Basarabia „trec Prutul” mânati fie de o 
simplă curiozitate, fie, cei mai mulţi, ducându-se în România la studii. Dintre 
aceştia din urmă, pe parcursul a numai unui deceniu şi ceva de cum s-au des- 
chis hotarele, în noua literatură română s-a afirmat un grupulet zgomotos de 
basarabeni, unii situându-se chiar, sigur, în rolul de „deschizători de drumu- 
ri”. Cazul romanului „lepurii nu mor” de Stefan Bastovoi este cel mai edifi- 
cator în această privinţă, fiind şi unicul, poate, în stare să ţină piept 
exigenţelor unei severe grile axiologice. Ceilalţi, ca să mă refer doar la cei 
mai cunoscuţi, după revenirea „fracturistului” Dumitru Crudu în „ţară” şi ple- 
carea lui Baştovoi la mănăstire, sunt Vasile Ernu şi fraţii Vakulovski, Mihai 
şi Alexandru. Mai întâi, constatăm că, pentru acest „trio” de basarabeni, 
România, ca şi Basarabia copilăriei lor, nu mai sunt decât un m-a-a-a-a-re, ca 
să folosesc titlul unui roman ce a făcut anumite valuri în critica românească, 
pizdet. O „nică” scârboasă si dezgustătoare, demnă de toată greata de care e 
capabil un plăpând burduhan adolescentin plin cu bere, rachiu, vin şi alte 
băuturi, ingurgitate fără alegere şi cu o tipică indiferenţă postmodernistă. 

Aceşti autori, fireşte, nu mai sunt în refugiu, iar trecerea frontierei de la 
Prut nu le mai suscită nici un fel de frisoane. Nici la Chişinău, nici la 
Bucureşti ori în vreun alt colţ din România sau R.M. ei nu au sentimentul de 
Țară. Acesta e înlocuit de un compex de senzaţii tulburi şi reprezentări obs- 
cure, care, toate la un loc, formează o învolburare cu chip de Tzară. Nomazi 
ai postmodernitätii în căutarea unei afirmări rapide, ei sunt ghidaţi de opor- 
tunitäti, nu de sentimente sau vise. Tot ce ar putea să trezească interesul, să 
stârnească o vâlvă oarecare, un zgomot publicitar cât de neînsemnat în jurul 
lor este luat în calcul şi folosit cu un pragmatism cinic. Complexele de 
„patriotism” nu au ce căuta în acestă goană a eficienţei şi a succesului. 
Rusismele blamate acasă, cuvintele ortografiate aici cu „k” pentru a devoala 
o nocivă influiență a „fratelui” slav de la răsărit, trimiterile constante la 
cunoscuta sintagmă „URSS — imperiu al răului”, dincolo, sub penita (tastatu- 
ra) acestor tineri basarabeni ahtiati de o celebritate imediată, au cu totul alt 
sens şi o cu totul altă conotaţie. Nu aspectul dramatic, nu partea lor de muti- 
lare forţată şi denaturare a esentelor matriciale nationale mai interesează. Ei 
mizează, sfidător, ca nişte adevăraţi manageri ai profitului (să fie întâmplător 
că Ernu lasă vag să se înţeleagă că este un evreu de la Odesa şi nu moldovan 
dintr-un sat prăpădit din sudul Moldovei?), nu pe capacitatea acestora de a 
evoca tragismul unei istorii ingrate, ci pe puterea de a se constitui în brandu- 
ri vandabile, pe exotismul lor epatant în stare să impresioneze şi să atragă un 
public naiv şi nestiutor. De aici şi alternanţa de „Pizdeţ” cu „Letopizdeţ”. Dar 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


7) i | 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 344 


şi naratiunile cu excentrice combinaţii familiale (un tată pederast şi o mamă 
curvă, bunei libidinoşi etc.), la care se alătură şi arheologiile „sentimentale” 
ale unei ţări, „URSS” — vai, dispărută pentru totdeauna! —, în care scriitorul 
(Vasile Ernu) s-a născut şi în care lasă impresia că s-ar fi simţit ca în lichidul 
amniotic al unui uriaş uter matern. În relaţiile cu baştina ori cu Țara nu se mai 
interpun sentimente, idei, responsabilităţi, ci doar o continuă campanie de 
autopromovare, promotion — în limbajul globalist-macaronic adecvat unui 
asemenea tip de raporturi. 


Andrei Ţurcanu 


7 octombrie 2012 


Vosganian îmi propune să fac demersuri pentru despăgubiri 
- anii de închisoare, de d.o. Ce era să zic? 


x 


Scriitorul şi disidentul Paul Goma, terorizat în vremea 
comunismulul, va primi o indemnizație de merit pe viață. 
Află-i povestea uluitoare: 

Paul Goma 

Uniunea Scriitorilor din România (USR) a decis acordarea 
unor indemnizaţii de merit în valoare de 1.608 lei fiecare, lunar, 
unor scriitori români, printre care şi scriitorului şi disidentului 
Paul Goma, a anunțat Varujan Vosganian, vicepreşedintele USR, 
pe blogul personal. 

Alături de Paul Goma, vor mai primi indemnizație de merit 
scriitorii Mihai Zamfir, Alexandru Călinescu şi Nichita Danilov. 
Valoarea indemnizaţiei de merit acordate de Uniunea Scriitorilor 
din România este echivalentul unui salariu mediu pe economie, 
1.608 lei. Decizia Comitetului Director al USR a fost luată cu 
unanimitate de voturi. "Suma se acordă lunar, pe viaţă, potrivit 
legii", a declarat Varujan Vosganian. 

Acesta a făcut referire la Norma din 2003 de aplicare a Legii 
nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, care pre- 
vede, la articolul 1, că "Potrivit prevederilor Legii nr. 118/2002 
pentru instituirea indemnizaţiei de merit, cu modificările ulte- 
rioare, denumită în continuare lege, indemnizaţia de merit se 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2015 PAUL GOMA - JURNAL 2012 345 
acordă personalităţilor române de prestigiu, pentru realizări 
deosebite şi pentru recompensarea unei activităţi de notorietate în 
domeniul culturii, ştiinţei şi sportului”. 

Indemnizaţia, din bugetul USR 

Tot potrivit legii, instituția acordă această indemnizaţie de 
merit din bugetul propriu. "Propunerea privind acodarea indem- 
nizatiei de merit scriitorului Paul Goma, ca semn de recunoaştere 
a întregii sale activităţi, a fost prezentată de Varujan Vosganian, 
prim-vicepreşedinte al USR, şi a fost susţinută de Nicolae 
Manolescu, preşedinte USR. Propunerea a întrunit, prin procedu- 
ra de vot secret, unanimitatea", a scris Varujan Vosganian pe 
blogul său. 

Scriitorul Paul Goma trăieşte în prezent la Paris, unde a 
ajuns împreună cu familia în 1977, având statut de refugiat poli- 
tic. Relaţiile sale cu statul român au fost tot timpul deosebit de 
reci. În timpul comunismului, scriitorul a avut probleme cu 
Securitatea, iar după publicarea, în 1997, a incomodului său 
"Jurnal", Paul Goma a fost hărțuit şi marginalizat de elitele româ- 
neşti ale momentului pentru că "prea critica pe toată lumea". În 
1980, scriitorul a refuzat cetăţenia franceză, considerând că este 
prea târziu pentru aceasta, iar, timp de mai mulți ani, Goma s-a 
declarat apatrid. 

"Paul Goma a refuzat multă vreme orice comunicare cu sta- 
tul român. Nu ştiu cine i-a spus lui că 1 s-a retras cetăţenia română 
ŞI, din acest motiv, a refuzat multă vreme orice formă de comu- 
nicare cu statul român. Anul trecut, însă, Ministerul de Interne a 
venit cu dovada faptului că cetăţenia sa română nu 1-a fost 
retrasă", a mai spus Vosganian. 

Paul Goma i-a acordat un mandat lui Varujan Vosganian 
pentru a-l reprezenta în relaţiile cu Uniunea Scriitorilor şi cu 
autorităţile române, în baza căruia s-a făcut solicitarea pentru 
acordarea indemnizaţiei de merit. 

Goma, exclus din USR în 1977 

În 1977, o scrisoare deschisă prin care Paul Goma cerea res- 
pectarea drepturilor omului în România a fost citită la Radio 
România Liberă, rezultatul fiind excluderea lui din Uniunea 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 346 
Scriitorilor din România. Scriitorului i-a fost reconfirmată calita- 
tea de membru USR în noiembrie 2011. 

"Domnul Paul Goma face parte din Uniunea Scriitorilor din 
România, conform unor hotărâri din anul 1990, iar Consiliul 
USR reconfirmă, prin vot, în unanimitate, calitatea de membru al 
USR a domnului Paul Goma. Uniunea Scriitorilor din România 
va sprijini toate demersurile pentru ca domnul Paul Goma să 
dobândească toate drepturile ce decurg din calitatea sa de 
cetăţean român şi de membru al Uniunii Scriitorilor din România. 
Din verificările efectuate la organele în drept rezultă că domnul 
Paul Goma este cetăţean român", se arată într-un document publi- 
cat pe site-ul USR. 

Într-un comentariu postat pe blogul său, Varujan Vosganian 
făcea referire la modul în care scriitorul a primit vestea acestei 
indemnizaţii: "Nu a fost uşor să-l convingem pe Paul Goma să 
accepte aceste reparaţii modeste". "Nu este vorba despre reparaţii 
din partea statului român, pentru că statul român nu i-a retras 
niciodată calitatea de cetăţean", a spus Vosganian. 

O viaţă tumultuoasă 

Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenti din timpul României 
comuniste şi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori postbelici, 
Paul Goma s-a născut în Basarabia, pe 2 octombrie 1935. Odată 
cu cedarea Basarabiei fostei URSS, în urma Pactului Molotov- 
Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România. 

În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului "Gheorghe 
Lazăr" din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate şi reţinut opt 
zile, după care a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară, deoa- 
rece sustinuse în şcoală cauza unor persoane anchetate şi aresta- 
te sub acuzaţia de anticomunism. 

A reuşit totuşi să se înscrie la liceul "Radu Negru" din 
Făgăraş, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susţinut 
simultan examene de admitere la Universitatea din Bucureşti, la 
filologie română, şi la Institutul de literatură şi critică literară 
"Mihai Eminescu”. A reuşit la amândouă, dar a ales institutul. 

Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii şi cur- 
suri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafiţa, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 347 
Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 
1956 să fie "judecat" de rectoratul universității. A apărut pentru 
prima dată "cazul Goma". După înfrângerea revoluției maghiare 
din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiaşi 
an, Paul Goma şi-a predat în semn de protest carnetul de membru 
UTM. 
Închis la Jilava şi Gherla 

A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de "tentativă de 
organizare de manifestaţie ostilă”. În martie 1957, el a fost 
condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care 1-a exe- 
cutat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu 
domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti, azi Borduşani, din judeţul 
Ialomiţa, unde a rămas până în 1964. În martie 1977, a reuşit să 
publice în revista România literară un scurt articol, "Pământ de 
flori", în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de 
pământ de la 4 martie 1977. 

În 1977, Goma a reuşit să trimită la postul Radio Europa 
Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României 
respectarea drepturilor omului în ţară. Scrisoarea a fost difuzată 
de postul de radio. În consecinţă, a fost permanent urmărit, apoi 
arestat şi bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în 
Occident şi repertoriat de organizaţia neguvernamentală împotri- 
va încălcării drepturilor omului Amnesty International, Goma nu 
mai putea fi judecat şi condamnat fără a stârni proteste în 
străinătate. 

La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția şi copilul, 
au fost decäzuti din calitatea de cetăţeni români şi expulzați în 
Franţa. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma şi-a conti- 
nuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti şi a lui 
Nicolae Ceauşescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului 
Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil 
cu sindicatul polonez liber Solidarnosc. Ca reacţie la activitatea 
sa anticomunistă, a fost ţinta unui atac cu colet-capcană şi a unei 
tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 348 


x 


Flori Bălănescu, în cronica la “Omul din Calidor” spune că 
ea a parcurs “cele 44 dosare” ale mele de la Securitate. 

Eu ştiam de doar 7 - am şi spus-o, à propos de Tudoran care 
avea muuuult mai multe. 

* 

Timpul-Chisinäu publicä azi un fragment din lucrarea 
Marianei Pasincovschi la “Sabina” (mea). 

Tot azi a fost publicat un fragment din intervenția Floarei 
Bălănescu la colocviu. 


Marţi 9 octombrie 2012 


Ne-a dat căldură ! 


Miercuri 10 octombrie 2012 


“Acesta este omul care va fi, poate, cândva, în viitor, cunos- 
cut drept „unul dintre cei mai mari scriitori de la începutul seco- 
lului al XXI-lea“. 

“Acesta” fiind Marius Daniel Popescu (MDP) un scriitor 
român de limb franceză, stabilit în Elveţia. 


x 


Un articol din Jurnal de Chisinău: 

“Situația lui Paul Goma, discutată la Uniunea Scriitorilor din 
România 

„DI Paul Goma face parte din Uniunea Scriitorilor din România, 
conform unor hotărâri din 1990, iar Consiliul USR reconfirmă, prin vot, în 
unanimitate, calitatea de membru al USR a dlui Paul Goma. Uniunea 
Scriitorilor din România va sprijini toate demersurile pentru ca dl Paul Goma 
să dobândească toate drepturile ce decurg din calitatea sa de cetățean român 
şi de membru al Uniunii Scriitorilor din România”, se arată în Comunicatul 
Consiliului USR privind situația lui Paul Goma. Publicat pe site-ul 
www.uniuneascriitorilor.ro, comunicatul mai conține precizarea că „din veri- 
ficările efectuate la organele în drept rezultă că dl Paul Goma este cetățean 
român.” 

Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu relatează pe blogul său, în cadrul LIS 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 349 


Jurnal (unul din cele mai citite jurnale scriitoriceşti) că imediat după 
Revoluţia din 1989 s-a mai pus la vot de două ori reconfirmarea lui Paul 
Goma ca membru al USR. „Acum există proces-verbal clar că Paul Goma e 
reconfirmat membru al USR (de soarta celorlalte două nu se ştie nimic, de 
altfel, nu se ştie nimic nici de soarta vreunui act scris care să confirme că 
Paul Goma a fost exclus din USR în 1977 sau în 1978; excluderea a fost 
anunțată de Securitate si PCR în cadrul USR)” [subl. mea, P.G.], scrie Liviu 
loan Stoiciu în jurnalul său. 

Potrivit acestuia, prim-vicepreşedintele USR Varujan Vosganian, a pre- 
zentat corespondenţa de ultimă oră cu Paul Goma şi s-a angajat „să ducă la 
capăt toate pretenţiile marelui scriitor disident, de la paşaport la recuperarea 
locuinţei sau drepturile de condamnat politic (inclusiv pensie şi indemnizaţie 
de merit)”, având susţinere totală în Consiliul USR în acest sens. „M-am 
bucurat în tăcere că am reuşit astfel să ieşim din blocajul moral în care am 
intrat cu USR”, mărturiseşte Liviu loan Stoiciu care consideră că „a mai 
rămas ca Paul Goma să primească şi scuze publice pentru umilinţele prin care 
a trecut”. I(rina).N(echit). 


12 octombrie 2012 


I-am scris lui Vosganian despre aventura (!) cu pensia. 


15 octombrie 2012 


Un text semnat de Anatol Moraru, din Timpul, Chişinău: 
“Paul Goma: un înnoitor al prozei româneşti 
Paul Goma: „un foarte bun scriitor” 


“Paul Goma este, esteticeşte vorbind, un scriitor singular şi singuratic. 
Literatura, în concepţia sa, „se face în solitudine, este o chestiune individuală, 
şi iese sau nu iese” (1). Nu-i plac ierarhiile, or, vanitatea e calitatea oameni- 
lor mediocri şi nici înregimentarea - un exerciţiu propriu oamenilor slabi. 
„Eu, zice Goma, nu văd arta în general, literatura (...) ierarhizată strict, ci 
pentru că ea e o chestiune şi de gust, poţi să spui aşa: cutare este un foarte 
bun scriitor, iar cutare este un bun scriitor, iar cutare, bon, nu prea este un bun 
scriitor. Dar aşa: numărul 1, numărul 2...” (2) După gustul şi înţelegerea 
noastră, Paul Goma este, ca să-i utilizăm terminologia, „un foarte bun scrii- 
tor”, dar, din nefericire pentru el, unul român. 


Ciobani - turnători la securitate 


Referindu-se la zbuciumata istorie a românilor, regretatul Andrei 
Vartic, şi el un împătimit al operei lui Goma, dădea vina pentru neşansa noas- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 350 


tră istorică nu doar pe nefavorabilii factori externi, pe puhoaiele de cotropi- 
tori, ci şi pe factorii interni, pe felul nostru de a nu fi întotdeauna performanti. 
El afirma că, ipotetic vorbind, conflictul din Mioriţa: când doi intenţionează 
să-l omoare pe al treilea pentru că li-e superior „are oi mai multe, mândre şi 
cornute”, ilustrează formula decăderii noastre, gradul de viciere al codului 
genetic: or, noi mai tot timpul ne-am străduit să-l anihilăm, dacă nu să-i 
suprimăm, pe cei mai buni. De aceea, conchidea Andrei Vartic, şi rămânem 
a fi un popor periferic, care n-a făcut şi nu face, vorba lui Cioran, istorie. 

Urmărind traiectoria destinului uman şi artistic al lui Paul Goma, tre- 
buie să recunoaştem că această ipoteză este foarte aproape de adevăr. 
Relevantă în acest sens este istorisirea din Arta reFugii despre trădarea cio- 
banilor din satul ardelenesc Buia, în fond, o situaţie aproape ca-n Mioriţa. 
Familia Goma se ascundea la o stână pentru a nu fi extrădată sovieticilor, 
repatrierea însemnând pentru ei, cum s-a întâmplat cu atâţia alţii, iminenta 
deportare în Siberia - „pentru trădare de patrie”. Orbiti de mărimea recom- 
pensei pentru fiecare refugiat capturat, ciobanii i-au predat noii conduceri 
comuniste. 

Boomul Goma 

Paul Goma a fost un scriitor contestat cu vehementä de regimul comu- 
nist, valoarea sa artistică rămânând a fi, din păcate, nerecunoscută şi astăzi de 
unele conştiinţe literare din România. 

De unde şi bucură nespus, mai ales pe noi, basarabenii, boomul Goma 
din ultimii ani. Spun asta nu pentru a ne alimenta o infatuare geografică. Cred 
că atunci când va fi redactată o istorie adevărată a contribuţiilor scriitorilor 
ardeleni, basarabeni şi bucovineni, aflaţi timp de secole sub o cruntă oprima- 
re etnică, la devenirea şi (p)refacerea literaturii române, Paul Goma se va 
număra printre scriitorii întemeietori. Asta pentru că energiile condensate în 
fiinţele năpăstuite izbucnesc dintotdeauna nesupuse ca râurile de munte, 
apele cărora schimbă faţa câmpiei literare. 

Ira facit poetam, spunea Juvenal. Răzvrătirea asumată cu întreaga bio- 
grafie împotriva neadevărurilor de tot felul constituie combustia majorităţii 
scrierilor lui Goma şi, totodată, lutul artistic din care-şi plămădeşte persona- 
jele sale memorabile. 

Valoarea prozei sale „rezolvă” practic polemica dintre Dumitru Tepe- 
neag şi Nicolae Balotă, obiectul căreia era de importanţă: unde s-a scris cea 
mai bună literatură română - în România, sub comunism, sau în exil? Ei bine, 
Ostinato, Din Calidor, Arta reFugii, Bonifacia, Soldatul Câinelui, Roman 
intim etc. demonstrează că literatura de calitate s-a scris şi sub ceauşism, şi 
în exil. 

Paul Goma a „văzut idei” 

Totodată, capătă certitudine si Ion Simut, care, în Incursiuni în literatu- 
ra actuală, îşi dă seama că o clasificare a literaturii române postbelice „nu se 
poate realiza cu fidelitate faţă de epocă din unghi exclusiv estetic: ar rezulta 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 351 


nu numai un dezastru (un vast cimitir de eşecuri) lipsit de explicaţiile nece- 
sare, ci şi o falsificare a epocii” (3; 10). Nu e şi cazul literaturii lui Goma: 
indiferent ce criteriu estimativ vom aplica: estetic, moral, politic... proza sa 
nu-şi va pierde puterea. 

Pe urmă, mă gândeam la Gelu Ruscanu din Jocul ielelor al lui Camil 
Petrescu, care „a văzut idei” şi optează pentru punerea în practică a 
adevărului absolut, întreprindere peste puterile umane, cum dovedeşte finalul 
dramei, când protagonistul se sinucide. Şi Paul Goma a „văzut idei”, pe cele 
ale adevărului desăvârşit, dar el e din alt bazalt. Scriitorul şi-a asumat impli- 
carea împotriva unui sistem monstruos, a suportat agresiunea asupra fiinţei 
sale profunde şi a învins. Trebuie să înţelegem că verticalitatea sa a contri- 
buit mult la erodarea şi prăbuşirea regimului comunist. 

Istoria la modul conditional 

Ştim prea bine că istoria nu admite modul conditional. Aşa este. Si 
totuşi, cum toţi cititorii posedă pilduitor facultăţi ficționale, vă îndemn să vă 
imaginati ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi existat anii interdictiei şi ope- 
rele lui Paul Goma ar fi circulat liber pe ambele maluri ale Prutului. Cred că 
procesul literar ar fi avut mult de câştigat, iar peisajul literar ar fi arătat altfel 
atunci. 

Editate la vremea lor, romanele lui Paul Goma ar fi livrat naratologiei, 
experimentului epic românesc destule exemple şi modele demne de valorifi- 
cat, precum relevant ar fi fost scriitorul Goma în calitate de creator al unui 
univers verbal insolit. 

„Nu se mai poate aşa!” 

Astfel, personajele lui I. Drutä, posibil, n-ar mai fi spus resemnate ,, Las’ 
că-i bine”, ci ar fi exclamat indignate, furioase, chiar: „Doamne, ce mizerie!” 
şi „Nu se mai poate aşa!”. Apoi, neadevärul lui Drutä despre „enorma satis- 
factie” cu care ciuturenii întâmpinau pe „eliberatorii ruşi”: „Şi, Doamne, ce 
bucurie era pe atunci un rus în ghimnasterkă albită de soare, cu pilotka repe- 
zită pe sprânceană! Era aşteptat şi rugat să intre în fiece casă...”, ar fi fost 
combătut cu adevărul lui Goma despre bucuria generală pe care sătenii din 
Mana o trăiesc sincer odată cu venirea armatei române în 1941, episod redat 
în romanul Din Calidor. Revenirea ostaşilor români după un an de aflare a 
sătenilor sub regimul stalinist a însemnat restabilirea firescului, a ordinii 
lumii. 

Libertatea nu există 

Posibil, Iona lui Sorescu ar fi aderat, ca să continuăm şirul supoziţiilor, 
prin acea metaforă extraordinară, de substanţă metafizică din finalul dramei: 
„întreaga lume e o burtă de chit”, la concluzia la care ajunge Ilarie Langa, 
personajul din Ostinato. Eliberat din detenţie, el constată că libertatea nu 
există, România comunistă fiind, de fapt, o uriaşă închisoare. Toate astea în 
cazul când, precizăm, Ostinato ar fi apărut în România în1966, când a fost 
depus la editură, adică cu 2 ani înainte de ieşirea de sub tipar a piesei Iona. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 352 


Totodată, Ostinato, pentru care P. Goma a fost supranumit „un 
Soljenitin român”, susţinut de volumul Gherla, pensionează definitiv o ipo- 
teză formulată de Mihai Ralea într-o discuţie despre romanul interbelic. 
Criticul susţinea în 1928 că „n-avem roman”, întrucât scriitorii români nu 
sunt capabili de pânze epice de mare întindere şi profunzime, precum cele ale 
lui Dostoievski sau Tolstoi, pentru că n-au respiraţia şi viziunea necesară 
tratării temelor fundamentale. 

„Dacă dragoste de adevăr nu e, nimic nu e!” 

Paul Goma dovedeşte că este alergător pe distanţe lungi, are vocaţia 
structurării universurilor epice polifonice. 

Şi Marin Preda ar fi fost obligat, presupunem, să spună apăsat în Cel 
mai iubit dintre pământeni mult mai multe adevăruri despre universul 
concentrationar românesc, iar protagonistul, Victor Petrini, ar fi completat 
concluzia-sentintä din finalul romanului, ajungând la versiunea: „Dacă dra- 
goste de adevăr nu e, nimic nu e!”. De altfel, specia romanului total pe care 
o ilustrează Preda: „al unui destin care asumă o istorie” i se potriveşte ca o 
mănuşă lui Paul Goma, care s-a implicat în istorie, a rezistat terorii ei, supor- 
tând Jilava şi Gherla, dar neacceptând compromisul cu propria conştiinţă. EI, 
vorba lui Alex Ştefănescu, nu s-a temut să declare: „exact ceea ce ar fi decla- 
rat ei (românii - A.M.) înşişi, dacă ar fi avut curaj...” (4; 644). 

La fel, posibil, că numărul celor care au rezistat pe-adevăratelea şi nu 
doar prin cultură sau evaziune, în Ţară şi în Basarabia, ar fi fost mai mare. 

„Sadoveanu era Ceahlăul de murdărie” 

Paul Goma nu este un personaj iubit de toată lumea literară, întrucât rar 
cui îi plac oamenii intransigenti şi integri, care au obţinut prin sacrificii drep- 
tul moral să igienizeze putrefacţiile etice şi estetice. Paul Goma devine 
necruţător când judecă autorii compromişi, indiferent cât de mare le este 
opera: „Cărţile nu-şi pierd valoarea lor estetică pentru că autorul a fost un 
porc de câine. Dar încă o dată: nu e deloc bine să se creadă că viaţa lor este 
înălbită şi spălată de sânge sau de căcat pentru că au scris un volum foarte 
bun sau un roman excelent”(5). 

Goma nu-i crutä pe greii literaturii române. În conştiinţa sa, „Sadoveanu 
era Ceahlăul de murdărie. De fapt cu el a început cedarea din timpul comu- 
nismului. După el s-au luat aproape toţi cei mari, cu o excepţie, Blaga”. Nu 
este scutită nici demisia morală a lui Arghezi: „Dar s-a uitat că în volumul lui 
de versuri apărut la Fundaţia Regală avea o prefaţă, inadmisibilă pentru un 
poet uriaş ca Arghezi, uriaş poet şi om mic. Zicea cam aşa ceva, 1 se adresa 
lui Carol al II-lea, în genul ăsta: că ceea ce e scris între coperţi nu e scris de 
mine, ci parcă de Mâna Măriei-Tale! O chestie înfiorătoare. Este sfâşietor 
pentru că noi am fost tentaţi să spunem că din vina violenţei comunismului 
care s-a instaurat la noi în ţară am făcut noi orice”. (6) (...) 

Anatol Moraru 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 353 


Note: 
1. Goma Paul, Să se restabilească peisajul normal al unei literaturi!, 
Calende, 1992, nr. 4. 
2. Goma Paul, Op.cit. 
3. Simut Ion, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Coghito, 
1994. 
4. Ştefănescu Alex, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, 
Editura Maşina de scris, 2005. 
5. Goma Paul, Op.cit. 
6. Goma Paul, Op.cit. 
7. Stefänescu Alex, Op.cit., p.645. 


x 


Un alt text, de Andrei Turcanu, tot din Timpul Chişinău 


“Goma în seria de aur a „singuraticilor” basarabeni 

Încercând în „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” să 
schiteze o tipologie a scriitorului din partea stângă a Prutului, Mihai Cimpoi 
susţine: 

„De fapt, regimul sufletesc al literatorului basarabean este unul para- 
doxal, îmbinând tipul naiv, corespunzător unui homo naturalis (sau homo fol- 
cloricus în plan artistic), cu tipul paroxistic al exilatului care se află mereu 
într-o situaţie limită...”. În continuare mai constată şi existenţa unui al treilea 
tip, căruia îi spune „homo naturaliter christianus”. Voi lăsa la o parte pe acest 
de la urmă homo naturaliter christianus, el necesitând o altfel de încadrare şi 
o abordare aparte, şi mai departe voi stărui asupra primelor două tipuri, cel al 
scriitorului naiv-folcloric si cel „paroxistic”, „al exilatului care se află mereu 
într-o situaţie limită”. Voi menţiona că „naivitatea” şi „folclorismul” adesea 
nu sunt decât semne ale unei intuitii artistice rudimentare, aceste caracteris- 
tici probând foarte rar un gust estetic rafinat şi o sincronizare cu o conştiinţă 
literară superioară de performanţă. Exceptiile fericite (Grigore Vieru în poe- 
zie sau Ion Drutä şi Vasile Vasilache în proză, ca să folosim doar aceste 
exemple din literatura basarabeană postbelică) au demonstrat un remarcabil 
talent nativ şi o intuiţie extraordinară a esteticului, care le-a ajutat să învingă 
inertiile unui localism etnografic vetust şi să devanseze condiţia banală de 
clişeu literar. În mare însă, tipul naiv de scriitor sau de homo naturalis atestă 
mai degrabă, dincolo de putinätatea vocației, o insuficienţă de caracter şi o 
lipsă de orizont, vegetarea comodă fiind deopotrivă lene intelectuală, confor- 
mism, supunere meschină „fericelor” delicii conjuncturiste, dintre care — nu 
în ultimul rând — adulatia unui public cu o educaţie estetică elementară. De 
aici şi alternanţa sa — profitabilă — între o falsă tradiţie, o uzantä a umilinţei 
şi a vaietelor în surdină, şi căderile frecvente în retorisme patriotice de cir- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 354 


cumstanţă. 

Celălalt, „tipul paroxistic al exilatului care se află mereu într-o situaţie 
limită”, este accidental, însă unul de excepţie, mai puţin sau deloc înţeles şi 
gustat, o rara avis de care, parcă, Basarabia nu are nevoie şi la care, la o adică, 
ar putea uşor şi fără regrete să renunţe. Exemplul cel mai concludent este 
romanul lui Vladimir Beşleagă „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon”, care, 
în ciuda unor încercări disperate ale unor cercetători (Alexandru Burlacu, 
întâi de toate) de a-l readuce şi a-l impune în actualitate, rămâne încă, pentru 
literatura română din Basarabia, un corp străin, un roman nespecific şi 
neînțeles. 

Aceasta nu înseamnă, însă, că paradigma „paroxistică” nu are rădăcini 
basarabene şi că la baza condiţiei de scriitor „exilat” nu se află un specific al 
locului. O tradiţie de un veac şi ceva demonstrează că Basarabia a dat litera- 
turii şi culturii române un sir de personalităţi, care, refugiate peste Prut, au 
răzbunat „exilul interior” de acasă printr-o exuberanţă creatoare paroxistică, 
de o uriesenie „monstruoasă”. „O masă de creativitate”, ca să folosesc for- 
mula lui Constantin Stere dintr-un comentariu pe marginea creaţiei lui 
Tolstoi, vine să suplinească închiderile rămase în urmă, marcate de prezenţa 
covârşitoare a Leviathanului imperial rusesc, şi să răspundă provocărilor unui 
refugiu cu necontenite ambiguitäti şi dramatisme fără de sfârşit. 

Nu prea mulţi ca număr, dar venind cu grandoarea şi cu specificul unei 
opere şi al unei activităţi socio-culturale care evocă limpede gigantismul geo- 
logic în manifestările sale de stihie dezläntuitä, ei formează un grup distinct, 
inconfundabil. Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma, 
lângă care ar trebui să-i aşezăm pe Alecu Russo, un precursor care, cu poe- 
mul „Cântarea României”, dă startul acestei serii paradigmatice de creatori, 
şi pe Antonie Plămădeală, basarabeanul care a lăsat în urma sa o bibliotecă 
întreagă de studii istorico-literare şi cercetări ecleziastice iar, în calitate de 
mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, o uriaşă operă cultural- 
gospodărească, prin ridicarea sau restaurarea unor biserici, mănăstiri şi 
clădiri istorice. Marea lor contribuţie la cultura şi literatura română este 
caracterul şi deschiderea spre universalitate. 

Nu mi se pare deloc întâmplător faptul că un scriitor originar din 
Basarabia este, înaintea lui Mihai Eminescu din ,,Ce-ti doresc eu tie, dulce 
Românie”, primul autor care dedică României un poem patetic, plin de „bles- 
teme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu perspective 
limpezi deschise asupra viitorului” (Nicolae Iorga). Intransigenta de atitudi- 
ne şi mesianismul naţional expres al tuturor acestor basarabeni „în refugiu” 
este, am putea spune, replica definitorie şi inevitabilă a marginii. E, mai întâi, 
un fel de a riposta al autorilor, în libertatea patriei regăsite, la strangulările şi 
închiderile de-acasă, o defulare a sentimentului naţional interzis, suprimat 
acolo de puterea inexorabilă a unui imperiu. Dar e şi reacţia de o violenţă 
vitriolată a marginii recalcitrante, magmatice, reacţie exprimată, de obicei, în 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 355 


termeni de sarcasm, cu o vehementä profetică a limbajului, la indolenta, 
corupţia şi lipsa de ideal în care se bălăceşte centrul căldicel. E revolta româ- 
nului de la margine care, în visările sale a închipuit - ca Vanea Răutu, perso- 
najul lui Stere - o „Patrie ideală”, un vis măreț croit la scara uriaşă oferită de 
mentalul dimensional al imperiului de care a fugit, pe care îl urăşte, cu care, 
însă, în interiorul său, se măsoară şi faţă de care se autoidentifică. Un impe- 
riu-colos care, prin proporţiile giganteşti şi deschiderile nemărginirilor sale, 
l-a marcat psihologic şi spiritual şi i-a modificat sistemul de evaluare, impu- 
nându-i în relaţiile cu semenii din jur, cu creaţia şi cu națiunea sa un registru 
al criteriilor absolute. 

Un anumit sentiment al absolutului în toate, o pornire care nu se vrea şi 
nicidecum nu poate fi îngrădită şi care uşor poate fi asemuită cu volnicia sau 
cu fanatismul, este hotărâtor pentru aceşti autori basarabeni „în refugiu”, 
chiar dacă poate nu întotdeauna putem bănui influenţa mentalului imperial. 
Ceva neobişnuit se întâmplă cu această „margine” din Est a românismului. 
Acasă, pitită, ca melcul, în cochilia unui fatum al plângerii în surdină, cumin- 
te şi capabilă de toate mlădierile şi plierile după cele mai imperceptibile vân- 
turi ale sorții, la atingerea cu centrul, parcă trezită dintr-o letargie seculară, ea 
se dezläntuie cu o violenţă anarhică, debordantă, incoruptibilă. E o putere 
uriaşă, tulbure, excentrică, neobişnuită, care - de la Hasdeu încoace - uimeste, 
mai întâi, până la stupoare, provoacă imediat un interes general şi o admiraţie 
profundă pentru ca, mai apoi, după ce elementul de surpriză se epuizează, să 
intre în joc cel de „nepotrivire” a aceluiaşi cu sine, de iritare, de vrajbä, de 
ură. Se împlineşte, cu alte cuvinte, datul „Mioriţei”. Numai într-un târziu vine 
înţelegerea şi aprecierea meritată, dar şi acestea, de obicei, se modelează 
mereu după capriciile unei istorii ingrate. 

Referindu-se la genealogia familiei Hâjdeienilor, George Călinescu 
remarca în „Istoria” sa că aceasta „sugeră ceva din haosul scitic”. E o formulă 
în care se încadrează perfect şi Stere, dar şi Goma. La Antonie Plămădeală 
rădăcinile genealogice se întind în Transnistria, stabilindu-se mai apoi într-un 
amestec de nume din tot centrul Basarabiei. Remarcabil este însă altceva. În 
România, acest „haos” de margine devine, printr-o inexplicabilă şi sublimă 
alchimie a spiritului, vârful de lance al unui românism categoric, revigorator. 
La mijloc este mai mult decât un sentiment oarecare. E un mod de existenţă 
fundamental, un fel de a trece totul prin temperatura înaltă a unei trăiri care 
nu lasă nimic în afară. E ceva structural cu totul diferit de patriotismul de 
conjunctură, fals şi meschin, al „bugetofagilor”, vorba lui Eminescu, din 
această Patrie regăsită, ceva care se opune radical autosuficientei nepăsătoare 
a acestui centru moleşit şi diluat, care îşi drapează interesele egoiste şi indi- 
ferenta faţă de „ţara reală” cu o retorică goală, sforăitoare sau, dacă e să ne 
referim la Paul Goma, cu o servilă conlucrare cu ocupantul şi, mai încoace, 
cu invocarea sibilinică a unor pretinse interese geopolitice de gen mai înalt. 
E firesc, aşadar, ca această forţă de la margine cu sigiliul geologicului în ea, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 356 


rebelă şi excesivă, să stârnească nedumeriri, dezaprobări, ostilitäti acerbe. 
Soluţia cea mai la îndemână pentru „rezolvarea” profundelor incongruente de 
criterii şi de optică, este, pentru „rrromânul-verde” asupra căruia îşi varsă 
mereu năduful Goma, nerecunoaşterea în aceşti tulburători de „linişte” a 
identicului, insinuarea „intrusului” străin, a alteritätii de fond, a dezacordului 
de esenţă. De aici şi persistenta nătângă a imaginilor deformate prin refracție 
litolitică şi rea-credintä: husarul turbulent, impudic şi nebunul din castelul de 
la Câmpina, Hasdeu, autorul unui „roman rusesc”, „trădătorul” Stere, mitro- 
politul cu „ambiţii” de general de securitate Plămădeală, „lipsitul de talent”, 
„evreul” Goma. 

Gelatina românească a centrului nu se identifică şi nu se regăseşte în 
magma cauterizatoare, în viziunile giganteşti şi în proiectele uriaşe de creati- 
vitate ale românismului de la margine, o respinge, o bagatelizează ori o trece 
la paranoia. În acest sens, destinul lui Eminescu, poetul băgat în cămaşa de 
forţă, nu este altul decât cel al basarabenilor. Fascinaţia aproape mistică faţă 
de eruditia lui Hasdeu din timpul vieţii n-a putut, de exemplu, să opună barie- 
rele necesare răspândirii unei opinii comune, descalificante, privind opera sa 
istorică. Sub presiunea unui scepticism domestic şi banal, alimentat îndeose- 
bi de bizarele sale experimente oculte de la sfârşitul vieţii, genialele intuitii 
hasdeuiene au fost cu uşurinţă trecute la categoria ciudăţeniilor fanteziste. 
Astfel, târziu încoace, un cercetător al ,Etimologicum”-ului, Aurelian 
Sacerdoţeanu, vorbea de „conspirația tăcerii asupra operei istorice a lui B.P. 
Hasdeu”. Mircea Zaciu găsea că şi opera sa literară a fost eclipsată de o 
receptare defectuoasă. Cauza? „Nordicitatea” hasdeuiană nu a sincronizat cu 
„arta raţională şi senină” a junimistilor. Referindu-se în „Istoria critică a lite- 
raturii române” la Constantin Stere, Nicolae Manolescu scrie că „relativa 
uitare, venită după vâlva din timpul vieţii, este de două ori nedreaptă”. 
Criticul însă pierde din vedere ori se jenează să amintească faptul că „vâlva 
din timpul vieţii” a fost relativă, cu intermitențe, şi că „uitarea” de după 1944 
nu este decât o punere brutală la index a numelui şi a operei marelui basara- 
bean de către sovietici. Un singur detaliu s-ar mai cere invocat pentru a 
înţelege până la capăt „amnezia” care s-a lăsat peste această figură luminoasă 
a literaturii române — campaniile furibunde permanent orchestrate de caracu- 
da politicianistă a epocii, care au culminat cu cinicul şi lapidarul „necrolog” 
al lui Stelian Popescu: „A murit trădătorul Stere”. Ura pe care i-au purtat-o 
mereu, timp de câteva decenii la rând, gazetele, partidele şi politicienii din 
România, recunoştea Stere în cunoscutul său pamflet politic „Documentări şi 
lămuriri politice. Lămuriri”, „e fobia faţă de un om a cărui rigiditate doctri- 
nară, a cărui pornire necruțătoare de a duce toate tezele până la ultimele lor 
consecinţe logice şi a cărui pasiune neînfrânată în susţinerea şi propaganda 
convingerilor sale îl profilează pe orizontul vieţii noastre publice într-un 
contrast atât de tăios cu elasticitatea intelectualului regätean — pe care îl poţi 
pune pe patru coloane, aproape în toate afirmările lui „teoretice”,- a intelec- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 357 


tualului proteu...”. 

„Singur împotriva tuturor”, sintagma prin care se autodefineşte autorul 
romanului „În preajma revoluţiei” şi care îl prinde perfect şi pe sihastrul de 
la Câmpina, Hasdeu, apare, printr-o firească continuitate de destin (destinul 
scriitorului basarabean în refugiu, a omului de caracter bântuit de demonul 
Absolutului, a destäratului în propria Patrie) şi la Paul Goma. Reacţia, în 
ciuda distanţei de peste trei sferturi de secol, este una previzibilă, neschim- 
bată. „O culegere de scrisori din aceiaşi ani se întitulează „Singur împotriva 
tuturor”. Goma este însă un erou prea mic pentru un război atât de mare. 
„Jurnalul” e opera paranoică a unui autor bolnav de mania persecuției — scrie 
Nicolae Manolescu în „Istoria” sa — ţinând în continuare să-şi deşerte peste 
zvonistica lui Plesitä şi propria bilă: „La precaritatea talentului s-a adăugat o 
lipsă flagrantă de onestitate intelectuală şi morală”. Deloc întâmplător, cre- 
dem, autorul obliceşte un „duh paranoic” şi la „răzvrătitul”, „excesivul” şi 
„dezordonatul” Hasdeu, mai exact, în nuvela „loan Vodă cel Cumplit”. Deşi 
faţă de Hasdeu, totuşi, nu-şi poate reţine o tulbure admiraţie („Tot ce vine în 
atingere cu el capătă deodată un aspect straniu şi vrăjitoresc, nebulos şi neli- 
niştit, ca şi cum ar aparţine unei ordini supraumane de lucruri. (...) Inegalul 
scriitor este în acelaşi timp şi unul fără egal.”), insinuarea paranoiei nu cre- 
dem că este întâmplătoare. Stigmatul „nebuniei”, alături de alte calificative 
cu intenţie minimalizatoare sau accentuat distructivă, s-au perpetuat prin 
vreme, fără încetare, la adresa acestui şir de basarabeni. Fie că au fost invo- 
cate ca o scuză, fie că s-au aplicat ca o acuză, întotdeauna ele au vizat tălăzui- 
rile stihiale ale caracterului lor inflexibil, românismul lor profund şi necorupt, 
transpus într-o nestăvilită voinţă de creaţie şi adevăr. „Etimologicum -ul lui 
Hasdeu, publicistica doctrinară, dar şi romanul „În preajma revoluţiei” lui 
Stere, seria de romane concentrationale, ” Jurnalul” şi, mai ales, cartea despre 
Basarabia a lui Goma „Săptămâna roşie”, şi, nu în ultimă instanţă, seria de 
biserici, mănăstiri şi clădiri istorice reconstruite ori ridicate din nou de mitro- 
politul Antonie Plămădeală într-o vreme când în România locaşurile sfinte se 
dărâmau într-o larmă veselă de aplaudaci au stârnit ranchiune, ură şi 
duşmănii neînduplecate. Prin aceste iniţiative uriaşe şi acte debordante de 
creativitate marginea românismului nu a făcut decât să răzbune mereu, repe- 
tat, „exilul interior” de acasă, dar şi deziluziile refugiului într-o Românie, 
unde Patria ideală nu se regăseşte, iar românismul e monedă calpă pentru spe- 
culantii politici sau, mai rău, cuvânt de ocară supus oprobiului public. „Masa 
de creativitate” a acestor basarabeni în refugiu vine mereu — ca un nesatiu de 
afirmare naţională — să restabilească osia în cumpănă a românismului, să 
aşeze, prin forţa Adevărului, Patria ideală în centrul acestei patrii geografice 
„turcite”, iar prin aceasta s-o redea spaţiului cultural căruia ea aparţine de 
facto — Europei. Curios, nici Hasdeu, nici Stere, nici Goma şi nici mitropoli- 
tul Antonie nu au arătat vreodată că s-ar simţi în ceea ce fac într-o inferiori- 
tate faţă de Europa. Marginea excesivă, anarhică, liberă, regăsită în rol de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 358 


resuscitare a funcţiilor atrofiate ale Centrului, nu mai recunoaşte complexele 
umilitoare de periferie culturală. „Suntem ţara lui Cain, în care Abel n-a 
murit încă de tot.” Vorba lui Noica îi prinde perfect şi pe singuraticii autori 
basarabeni în refugiu. 


x 


După 1989 mai multi tineri din Basarabia „trec Prutul” mânati fie de o 
simplă curiozitate, fie, cei mai mulţi, ducându-se în România la studii. Dintre 
aceştia din urmă, pe parcursul a numai unui deceniu şi ceva de cum s-au des- 
chis hotarele, în noua literatură română s-a afirmat un grupulet zgomotos de 
basarabeni, unii situându-se chiar, sigur, în rolul de „deschizători de drumu- 
ri”. Cazul romanului „lepurii nu mor” de Stefan Baştovoi este cel mai edifi- 
cator în această privinţă, fiind şi unicul, poate, în stare să ţină piept 
exigenţelor unei severe grile axiologice. Ceilalţi, ca să mă refer doar la cei 
mai cunoscuţi, după revenirea „fracturistului” Dumitru Crudu în „ţară” si ple- 
carea lui Baştovoi la mănăstire, sunt Vasile Ernu şi fraţii Vakulovski, Mihai 
şi Alexandru. Mai întâi, constatăm că, pentru acest „trio” de basarabeni, 
România, ca şi Basarabia copilăriei lor, nu mai sunt decât un m-a-a-a-a-re, ca 
să folosesc titlul unui roman ce a făcut anumite valuri în critica românească, 
pizdet. O „nică” scârboasă si dezgustătoare, demnă de toată greata de care e 
capabil un plăpând burduhan adolescentin plin cu bere, rachiu, vin şi alte 
băuturi, ingurgitate fără alegere şi cu o tipică indiferenţă postmodernistă. 

Aceşti autori, fireşte, nu mai sunt în refugiu, iar trecerea frontierei de la 
Prut nu le mai suscită nici un fel de frisoane. Nici la Chişinău, nici la 
Bucureşti ori în vreun alt colţ din România sau RM ei nu au sentimentul de 
Țară. Acesta e înlocuit de un complex de senzaţii tulburi şi reprezentări obs- 
cure, care, toate la un loc, formează o învolburare cu chip de Tzară. Nomazi 
ai postmodernitätii în căutarea unei afirmări rapide, ei sunt ghidaţi de opor- 
tunitäti, nu de sentimente sau vise. Tot ce ar putea să trezească interesul, să 
stârnească o vâlvă oarecare, un zgomot publicitar cât de neînsemnat în jurul 
lor este luat în calcul şi folosit cu un pragmatism cinic. Complexele de 
„patriotism” nu au ce căuta în această goană a eficienţei şi a succesului. 
Rusismele blamate acasă, cuvintele ortografiate aici cu „k” pentru a devoala 
o nocivă influenţă a „fratelui” slav de la Răsărit, trimiterile constante la 
cunoscuta sintagmă „URSS — imperiu al răului”, dincolo, sub penita (tastatu- 
ra) acestor tineri basarabeni ahtiati de o celebritate imediată, au cu totul alt 
sens şi o cu totul altă conotaţie. Nu aspectul dramatic, nu partea lor de muti- 
lare forţată şi denaturare a esentelor matriciale nationale mai interesează. Ei 
mizează, sfidător, ca nişte adevăraţi manageri ai profitului (să fie întâmplător 
că Ernu lasă vag să se înţeleagă că este un evreu de la Odesa şi nu moldovean 
dintr-un sat prăpădit din sudul Moldovei?), nu pe capacitatea acestora de a 
evoca tragismul unei istorii ingrate, ci pe puterea de a se constitui în brandu- 
ri vandabile, pe exotismul lor epatant în stare să impresioneze şi să atragă un 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 359 


public naiv şi nestiutor. De aici şi alternanţa de „Pizdeţ” cu „Letopizdeţ”. Dar 
şi naratiunile cu excentrice combinaţii familiale (un tată pederast şi o mamă 
curvă, bunei libidinoşi etc.), la care se alătură şi arheologiile „sentimentale” 
ale unei ţări, „URSS” — vai, dispărută pentru totdeauna! —, în care scriitorul 
(Vasile Ernu) s-a născut şi în care lasă impresia că s-ar fi simţit ca în lichidul 
amniotic al unui uriaş uter matern. În relaţiile cu baştina ori cu Țara nu se mai 
interpun sentimente, idei, responsabilităţi, ci doar o continuă campanie de 
autopromovare, promotion — în limbajul globalist-macaronic adecvat unui 
asemenea tip de raporturi. 
Andrei Ţurcanu 


Marţi 16 octombrie 2012 


Aliona Grati îmi trimite aceste texte de pe un blog (a Rodicăi 
Bulmaga, dacă am înţeles) : 


“2012 
Paul Goma — în drum spre casă 
A plecat în refugiu, în iunie 1940, apoi la 25 martie 1944 în 
Transilvania. 
De atunci nu are nici casă, nici masă, nici ţară... 

“Universul tematic al lui Paul Goma este prezentat astăzi la Biblioteca 
Publică „Onisifor Ghibu””. Oameni de cultură, colegi de breaslă ai scriitoru- 
lui româno-basarabean Paul Goma s-au adunat aici, în cadrul unei mese 
rotunde, într-o ambiantä caldă, pentru a-i aduce un omagiu cu prijelul celor 
77 de ani împliniţi, pentru a vorbi despre viaţa, măreţia şi întreaga sa operă. 
Sunt lansate şi patru cărţi cu referire la P.Goma: „Omul din calidor”” de Petru 
Ursache, „Paul Goma — Initieri în textul literar”? de Aliona Grati, „Paul 
Goma. Scriitura disidenţei”” de Ancuţa Maria Coza şi „Paul Goma — 
Biografie şi literatură”” de Mariana Pasincovschi. 

Se aude o doină interpretată de Odi Bârcă. Toţi cei prezenţi sunt numai 
ochi şi urechi. După câteva minute, atmosfera devine şi mai plăcută. 
Manifestarea ia amploare. Cel care o moderează e directorul instituţiei, 
Vitalie Răileanu, critic literar, care afirmă că P.Goma este o personalitate 
marcantă, ce vine cu acea lumină alexandrină şi cu cărţile sale, atât de actua- 
le, atât de prezente... 

Aliona Grati, autoarea uneia dintre cărțile lansate, îl clasifică drept cel 
mai vertical scriitor român postbelic, ce constituie un model al sacrificiului 
de sine. 

Paul Goma s-a născut pe meleagurile noastre acum 77 de ani. A pătruns 
adânc în conştiinţa publică în calitate de personaj al istoriei noastre contem- 
porane, a trecut cote înalte de altitudine valorică, dar nu i s-a acordat merita- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 360 


tul loc de cinste în cultura pe care a îmbogăţit-o. 

„Goma n-are cetăţenie română şi nici franceză, fiind stabilit de mai 
mulţi ani la Paris, este, prin urmare, un cetăţean al universului” menţionează 
acad. Mihai Cimpoi, iar despre „Omul din calidor”” de Petru Ursache susţine 
că e o analiză profundă, o carte fundamentală, omul fiind analizat într-un 
context aparte, iar naturaletea se face simțită din primele pagini. 

Scriitorul Nicolae Dabija consideră că prin cărţile lui, prin „Patimile 
după Piteşti””, prin „Arta refugii’, Goma este un mare autor de literatură 
artistică. Este un Havel fără ţară şi unicul desident român. El remarcă faptul 
că trebuie să avem o stradă Paul Goma şi că este necesar să-l aducem acasă 
măcar prin intermediul lucrărilor sale. 

Starea de spirit este pozitivă...În jur predomină atâta candoare. 
Prezenţa lui Paul Goma se face simțită, cu toate că nu este la această mani- 
festare. 

Nina Corcinschi, doctor în filologie reliefează personalitatea lui Goma: 
un mare artist prin tehnicile de scrieri, prin stilul său, oferind chei de lectură, 
e un cavaler al adevărului. Cât despre „Paul Goma — Initieri în textul literar” 
de Aliona Grati subliniază că e o lucrare de numai 60 de pagini, în care 
autoarea analizează concentrat cinci ficțiuni, în care se găsesc temele predo- 
minante ale lui Goma. 

Lui Goma i se face o mare nedreptate, fiind ţinut în spatele 
uşii... Scriitorul Dumitru Crudu specifică despre această ipoteză, demonstrată 
în cartea „Paul Goma. Scriitura disidenţei”” de Ancuta Maria Coza, o mono- 
grafie completă despre opera şi personalitatea lui Paul Goma. 

Despre volumul „Paul Goma — Biografie şi literatură” de Mariana 
Pasincovschi ne relatează Diana Vrabie, conf.univ.din Bălţi: „Îndatorată 
sever textelor, fără elogii inflationiste, autoarea manifestă interes faţă de 
opera lui Goma cu pasiunea omului sensibil, dar şi cu rigoarea cercetătorului 
sedus de arta argumentării; se apropie cu dăruire şi responsabilitate de ciclul 
autobiografic al autorului, atacând un subiect, îşi oferă o cursă-obstacole, 
unele ţin de bibliografia într-o continuă completare, altele de contradicţie ce 
se ivesc la tot pasul”. 

În cadrul manifestării au mai luat cuvântul Flori Bălănescu, istoric; 
Andrei Țurcanu, critic literar; Anatol Moraru, prof.univ.; Mariana 
Pasincovchi; Viorel Ilisoi, jurnalist de la Iaşi; Lidia Sitaru; Dumitru 
Ungureanu, prozator român şi alţii. 

Despre creaţia lui Goma, probabil, s-ar putea spune multe, şi iată că cele 
circa trei ore cât a durat manifestarea nu au fost de ajuns pentru aceasta. 

La final, ascultăm o mini-lectură dintr-o carte a lui P.Goma. E linişte. 
Cu toate că e târziu deja...mulţi, probabil, sunt obosiţi, dar nu poţi să 
n-asculti ceva ce te-ndeamnă să citeşti nu doar acea carte, ci întreaga sa 
creaţie...” 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 361 


Flori Bălănescu imi trimite: 

Disidentul ireproşabil : Paul Goma la 77 de ani 
Dan Stanca 

Luna aceasta Paul Goma a împlinit o vârstă frumoasă. Nu-mi aduc 
aminte ca media noastră să fi consemnat într-un fel acest fapt. De mai multă 
vreme de altminteri scriitorul şi disidentul fără pată este împins spre uitare şi 
marginalizare. Lumea liberă pentru care a luptat până aproape să-şi piardă 
viaţa 1-a întors spatele. Ingratitudinea este de altfel cuvântul de ordine al aces- 
tei lumi. 

În repetate rânduri m-am întrebat ce mai înseamnă Paul Goma acum. 
Dacă ai chestiona un grup de tineri pentru a afla ce ştiu ei despre personali- 
tatea scriitorului, răspunsurile care ar veni ar fi cu siguranţă deprimante. Unii 
poate nu ar şti nici cine este. Ar ridica din umeri iar ignoranta lor ar îngropa 
de fapt un întreg trecut de revoltă, lacrimi şi scrâşniri. Adevărul este că fără 
Paul Goma România, cea de acum, ar fi de neconceput. Fie sau nu furată 
Revoluţia din decembrie 1989, nimic din ce s-a întâmplat nu ar fi fost posi- 
bil fără mănunchiul acelor disidenti care au vrut să înoate împotriva curentu- 
lui şi nu s-au lăsat dominați de apatie. Paul Goma este primul dintre aceştia. 
I l-aş alătura însă pe Vasile Paraschiv, de câţiva ani plecat dintre noi, dar care 
în 1977 a fost unul din întemeietorii SLOMR-ului, sindicatele noastre libere, 
în care intrau şi muncitori şi intelectuali, mişcare civică echivalentă KOR- 
ului polonez sau Chartei pragheze. În 1977, după proteste şi greva foamei, 
Paul Goma a părăsit ţara. La edituri prestigioase din Occident i-a apărut 
romanul "Ostinato", poate cartea sa cea mai importantă. "Europa liberă" i-a 
consacrat numeroase emisiuni. Despre el se vorbea ca despre un Soljenitin 
român şi cei mai optimişti sperau ca efectul declaraţiilor sale asupra opiniei 
publice din străinătate să fie acelaşi cu al prestaţiilor laureatului Premiului 
Nobel pentru Literatură. Cu toate acestea, printr-o fatalitate ca întotdeauna 
nedreaptă, Paul Goma a fost marginalizat. Nu i s-a mai acordat atenţia pe care 
o merita. Cărţile sale au început să fie discutate strict estetic şi mereu i se 
găsea nod în papură pentru ca lumea să creadă că el nu ar fi un scriitor impor- 
tant, ci un autor mediocru care exploatează tema politică. Nimic mai injust. 
În pofida stilului dezordonat, expresivitatea scriiturii sale este ieşită din 
comun şi atrage mult mai mulţi cititori decât cine ştie ce autor manierat şi 
polisat. Dar invidia este cucoană mare la români. După cum Vintilă Horia sau 
mai târziu Petru Dumitriu au fost "torpilati" cât s-a putut pentru a nu se bucu- 
ra până la capăt de grațiile Occidentului, aceeaşi soartă l-a pândit şi pe Paul 
Goma. Curajul său a fost minimalizat, anii de anchete, bătăi şi detenţie, 
consideraţi floare la ureche. Era de la sine înţeles ca scârba sa să crească 
exponențial. Dacă si el a greşit acuzând pe nedrept oameni care i-au fost loia- 
li şi astfel şi i-a îndepărtat, aceasta este altă poveste. Funciarmente rebel şi 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 362 


solitar, întruchipează un al doilea Cioran, începând prin a urî comunismul, 
dar care acum, la o vârstă venerabilă, detestă toată lumea în care vede numai 
prefăcătorie, necinste, ticăloşie. Cu toate acestea, nu putem să nu-i spunem 
din toată inima "La multi ani". Probabil că o asemenea urare nu-l impresio- 
nează şi o aruncă în categoria conventionalismelor ieftine de care aceeaşi 
lume ipocrită este plină până la gât. Dar aceasta nu ne înstrăinează de el deoa- 
rece ştim la rândul nostru că în spatele omului intransigent se află o inimă 
mare, nostalgică, neacrită. Aşa a scris el "Din Calidor", poate cea mai fru- 
moasă carte despre nefericita Basarabie ce mi-a fost dat să citesc. Pentru 
aceasta repet urarea. 


Joi 18 octombrie 2012 


Petru Ursache, în Actualitatea literară septembrie-octom- 
brie 2012: 


“Nu cunosc alt scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de recepta- 
re mai nedreaptă şi mai de nepătruns în propria-i cultură, spre cititorul de 
acasă, ca lui Paul Goma. Nu vorbesc de „proba grea”, ca formă de verificare 
a potentialu- lui valoric. În privinţa asta, scriito- rul din Mana — Orhei şi mai- 
mult- decît-exilatul de la Paris s-a dovedit totdeauna a fi puternic şi capabil 
să inspire deplină încredere. Ope- ra întinsă şi masivă stă în faţă, iar cine şi- 
a propus s-o parcurgă, fie şi parţial, poate depune mărturie 
duri ai Cortinei de Fier, după Ostinato (1971), Uşa noastră cea de toate 
zilele (1972) şi Gherla (1972), după aderarea la Charta Drepturilor Omului 
(1977), cu riscul vieţii şi al morţii pentru sine şi pentru tî- năra lui familie, ca 
şi după Patimile după Piteşti (1981), Paul Goma devenise o personalitate 
mondială, ca om politic şi ca scriitor. Avea cale deschisă şi glorioasă spre 
cele mai înalte foruri internaţionale, preşedinţii de state, fundaţii culturale şi 
clericale, organizaţii ale omului; avea acces la edituri prestigioase, 
vări în cel mai ridicol şi absurd mod posibil: acuzațiilor vechi, fabulate în 
manieră comunistă, li se adaugă altele noi; fireşte, tot fără acoperi- re. Pe cine 
deranjează Paul Goma? Să fie la mijloc faptul că-şi apără „sărăcia şi nevoi- 
le şi neamul”? Sau că a rămas fidel, de unul singur, vechiului deziderat întru 
apărarea drepturilor omului (vis încă neîmplinit al omenirii moderne), ceea 
ce înseamnă, în fond, unul şi ace- laşi lucru? 

Cenzura oficială a fost, chipurile, desfiinţată după căderea Cortinei 
decide cine trebuie să fie conside- rat sau nu scriitor. Proletcultismul este 
reciclat după voinţă şi în cea mai derutantă manieră cominternistă. Abia din 
acest punct subcultura are şanse să re-capete caracter „de massă”, adică să 
cuprindă toate categoriile de „oameni ai muncii” şi nemuncii, de la preşedin- 
tele de stat la aurolacul ori cutitarul din colţul străzii. De ce să ne mai mirăm 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 363 


că pe acelaşi raft de librărie şi de editură, „bine cotate”, stau fatä-n faţă, ca La 
masa verde dintr-o cunoscută poezie (Maria Banuş), Banchetul lui Platon cu 
Băgău de nu ştiu cine. Masacrul în cultură este generalizat şi transformat în 
politică de „stat” (care aproape că nu mai există) şi de lojă masonică, peste 
tot activă. 

Individul se vede nevoit să-şi asume pe cont propriu răspunderea lectu- 
rii, dar în lipsa unor repere orientative benefice şi verificate prin tradiție cul- 
turală. Dificultatea se acutizează în cazul scriitorilor mari. Cititorului i se cere 
să deţină tehnica utilizării criteriilor valorice, ceea ce se dobîndeste din greu, 
prin lectură îndelungată, sistematică şi activă. Da, acestea (încă) se spun şi se 
repetă la şcoală, dar se vede treaba că problema trebuie luată şi reluată de la 
„început”, întrucît şcoala, practic, nu mai functionea- ză normal. 

Dificultăţile cresc în privinţa scriitorilor „controversaţi”. Nici unul 
dintre marile genii ale omenirii nu a scăpat, aici în Est, nevă- tămat de 
tăvălugul proletcultist de ieri şi de azi, al „luptei de clasă”, al „primatului” 
conţinutului, al amendamentelor ideologice, etc. Astăzi Paul Goma deţine 
topul în cumularea de formule negationis- te, puse în cîrcă agresiv şi absurd 
de slujitorii de presă. La vîrsta de numai cinci ani, cînd intra în viaţă, adică 
„debuta” ca martor şi participant la evenimentele tragice ale existenţei seme- 
nilor, i-a fost dat să asiste la spectacolul arderii cărților şcolii din satul natal, 
Mana-Orhei (Basarabia), unde tatăl său, învățătorul Eufimie Goma, primise 
un asemenea ordin, împins din spate cu pistoale automate de o patrulă 
NKVD, condusă de tînărul Sapşa, fost elev în localitatea respectivă doar cu 
cîţiva ani înainte. Motivul arderii: cărţile incriminate erau scrise în limba 
română. Aşadar, „român” însemna ceva care trebuia neapărat distrus, nimi- 
cit, în serie cu „duşman”, ,odios”, „burghez”, „năpîrcă”. Cuvîntul „fascist” 
încă nu apăruse ca epitet incriminatoriu (trecuse puţină vreme de la Pactul 
Ribbentrop-Molotov, dar în cu- rînd avea să fie inclus şi el pe listă. Eufimie 
Goma a fost apostrofat la data respectivă cu epitetele-injurii amintite; fiul, 
Paul Goma, avea să le moştenească; ba, îmbogăţindu-şi rezerva, organele 
politice de la Bucureşti inventîndu-le, iar confrații întru literatură, din patrie, 
punîndu-le în circulaţie. 

Lucrurile nu s-au oprit aici, mai ales după căderea Cortinei. Autorul 
Camerei de alături şi al Gherlei, al Patimilor după Piteşti şi al Săptămînii 
roşii s-a trezit în palmares cu epitetul acuzator de „antisemit”, pornit în 
văzduh ca un cartus-trasor „de petrecanie”, din cine ştie ce ascunzătoare 
urîtă. Asta întrece orice măsură şi putere de imaginaţie. Prin ce s-a făcut vi- 
novat, ca „român”, Paul Goma? Ce fapte a sävîrsit personal, ca să i se spună 
„antisemit”? De ce cărţile lui sunt nesocotite, blamate, terfelite ? Cum se face 
că elita noastră inte- lectuală, în măsura în care se mai poate conta pe ea, se 
lasă antrenată într-un joc perfid, fără măcar a face efortul minim de a se trezi 
la reali- tate, cu demnitate şi respect pentru adevăr? 

Nicăieri nu se află răspunsul exact şi de neclintit, decît în cărţile sale; 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 364 


gata formulat, doar să citim şi să ne lămurim pe deplin. Prin documente 
mărturisitoare, ca experienţe sensibile, totodată, şi de imaginaţie, pot fi spul- 
berate acuzele nedrepte: cu condiţia să fie citite cu bună intenţie, fără preju- 
deca- tă, cum i se pretinde unui lector responsabil şi matur; cu condiţia să fie 
parcurse toate scrierile, nu preferenţial, pe sectoare, mai mult sau mai puţin 
pe „placul” unuia ori altuia. Nu ne putem permite jocuri superficiale, recep- 
tînd, să zicem, cu precădere, jurnalele în defavoarea romanelor ori articolele 
de presă, redactate în perioada „Mişcarea Goma”, fără a da atenţie cuvenită 
memorialelor de închisoare. Mai ales că toate îşi corespund: transpuneri în 
chei variabile ale aceloraşi experienţe scriitoriceşti şi de viaţă trăită, la înalt 
nivel tensional şi zbucium continuu, din primii ani ai copilăriei pînă astăzi. 

sonetul lunii 

am fost nebun să mă iubesc cu tine când te iubeau atâţia mari nebuni 
mai buni mai răi mai fraieri decât mine că-ntr-un ospiciu nu poţi să-i aduni 
dar mai nebună ai fost tu pot spune să crezi că eu voi crede în minciuni când 
am văzut problema cum ţi-o pune 

cel mai frumos nebun dintre nebuni am fost nebun când am crezut în 
tine şi chiar şi azi aş fi înnebunit de n-aş vedea nebuni pe lângă mine de nebu- 
nie cum s-au lecuit ştiai să minţi credeai că te voi crede că însăşi frumuseţea 
te ajută să mă orbeşti cu ceea ce 

se vede să cred în ce aud sută la sută ştiam că minţi dar tu ştiai să juri 
să declanşezi o lăcrimare mută să faci cu excedentul tău de nuri minciuna mai 
frumoasă mai plăcută azi când îmi văd întreaga nebunie de a iubi de-a fi 
îndrăgostit îmi spun că adevăru-i o prostie în dragoste 

când nu mai eşti iubit dar inima tot bate ea nu ştie să înţeleagă ce i-am 
povestit şi tot mai crede speră să învie o nebunie care s-a sfârşit 
Nicolae SILADE nicolaesilade.blogspot.com 

în favoarea creatorului ei. Am în vedere, cu întristare, opreliştile 

ri- dicate în cale, la comandă, din inte- res partizanal ori din inconstientä, 
chiar de către „ai săi”, interpretările tendentioase, învinuirile închipuite, 
minimalizările, marginalizările pînă la limita tragică a asasinatu- lui scriitori- 
cesc şi moral. Peste ani, autorul ţine să amintească, nu fără cuvenitul reproş, 
perioada zbuciumată a începutului său editorial, în date şi în cifre: 

„Ostinato, volum terminat în 1966, a fost publicat în limba în care a fost 
scris, româna, în 1992 — după 26 de ani de aşteptare; 

Uşa noastră cea de toate zilele - terminat în 1968, publicat în româ- 
neşte în 1992 - 24 ani de aşteptare; 

În cerc (1970-1995) - 25 de ani de aşteptare; 

Gherla (1972 — 1990) — doar 18 ani de aşteptare...; 

Garda inversă (1973 — 1975) - a apărut la „Univers” — după «doar» 
24 ani”. 

În schimb, unele dintre ele (şi, aş zice, cele mai importante) au văzut 
lumina tiparului la vremea aproximativă a redactării, în limbi străine de mare 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 365 


circulaţie. Astfel că, în anii următori lansa scriitori în lumea literelor, punîn- 
du-şi semnătura, în chip de recomandare; îşi vedea comentate romanele în 
publicaţii şi sub semnături reputate. Pînă şi unele dintre micile canalii care îl 
denigraseră în ţară, cînd scăpau în lumea liberă, îl căutau, pe furiş, să-i ceară 
sfat şi ocrotire. 

Paralel, în sens cu totul opus şi duşmănos, conducerea ceauşistă de la 
Bucureşti, integrată prin moştenire directă lagărului moscovit şi comunist, 
desfăşura o îndîrjită campanie de urmărire şi de lichidare a omului şi a ope- 
rei sale. Unora dintre marii scriitori ai exilului românesc, Mircea Eliade, 
Eugène Ionesco, Al. Busuioceanu, care, de asemenea, îi incomodau pe ex- 
tremiştii dimboviţeni, li s-au făcut anume concesii, măcar pe sărite, la inter- 
vale de timp şi pe fragmen- te din opere. Nu şi lui Paul Goma. Lucrul trebuie 
să ne dea serios de gîndit; cu atît mai mult cu cît starea de încordare continuă. 
Să spunem că înainte de decembrie 1989, ea se explică prin faptul că lumea 
euro- peană se împărțea artificial în două lagăre. Dar astăzi? De necrezut mi 
se pare faptul că se încearcă moti- 
de Fier; am intrat în libertate absolută, adică de nici un fel, cum ar spune Petre 
Ţuţea, astfel că bucuria (tot) de mîna stîngă. Războiul informaţional, reintrat 
repede şi în forţă în rol, măcinîndu-ne creierii, deformîndu-ne facultăţile de 
memorizare, cu sistemele mass- media (plus şcoli dirijate dictatorial spre pro- 
grame „alternative”, societăţi culturale, instituţii pseu- do-academice) înlo- 
cuieşte diabolic cenzura, produce mari pagube în viaţa sufletească a contem- 
porani- lor. Angajati de presă şi de publi- citate, nicicum oameni de meserie, 
nicicum adepţi ai valorilor pozitive şi apărători ai adevărului, operează 
conform listelor albe-negre, după interese de grup şi la comandă. În aceste 
condiţii, cititorul obişnu- it, fără pregătire suficientă ca să poată rezista min- 
ciuniadei, se ia după valul artificial creat, cedează, începe să nu mai aibă 
încredere în propria-i putere de judecată. Cartea, indiferent de statut axiolo- 
gic, de fond de idei, devine o marfă oarecare. Ce mai înseamnă lectura? 
Astepti liniştit, pe cît se poate, să fii dirijat de la „centru”, după apăsa- rea 
butonului de „dincolo”, unde se decide cine trebuie să fie considerat sau nu 
scriitor. Proletcultismul este reciclat după voinţă şi în cea mai derutantă 
manieră cominter- nistă. Abia din acest punct subcultura are şanse să re-cape- 
te caracter „de massä”, adică să cuprindă toate categoriile de „oameni ai mun- 
cii” şi nemuncii, de la preşedintele de stat la aurolacul ori cutitarul din colţul 
străzii. De ce să ne mai mirăm că pe acelaşi raft de librärie şi de editură, „bine 
cotate”, stau fatä-n faţă, ca La masa verde dintr-o cunoscută po- ezie (Maria 
Banuş), Banchetul lui Platon cu Băgău de nu ştiu cine. Masacrul în cultură 
este generalizat şi transformat în politică de „stat” (care aproape că nu mai 
există) şi de lojă masonică, peste tot activă. 

Individul se vede nevoit să-şi asume pe cont propriu răspunderea lectu- 
rii, dar în lipsa unor repere orientative benefice şi verificate prin tradiție cul- 
turală. Dificultatea se acutizează în cazul scriitorilor mari. Cititorului i se cere 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 366 


să deţină tehnica utilizării criteriilor valorice, ceea ce se dobîndeste din greu, 
prin lectură îndelungată, sistematică şi activă. Da, acestea (încă) se spun şi se 
repetă la şcoală, dar se vede treaba că problema trebuie luată şi reluată de la 
„început”, întrucît şcoala, practic, nu mai functionea- ză normal. 

Dificultăţile cresc în privinţa scriitorilor „controversaţi”. Nici unul 
dintre marile genii ale ome- nirii nu a scăpat, aici în Est, nevătămat de 
tăvălugul proletcultist de ieri şi de azi, al „luptei de clasă”, al „primatului” 
conţinutului, al amendamentelor ideologice, etc. Astăzi Paul Goma deţine 
topul în cumularea de formule negationiste, puse în cîrcă agresiv şi absurd de 
slujitorii de presă. La vîrsta de numai cinci ani, cînd intra în viaţă, adică 
„debuta” ca martor şi participant la evenimentele tragice ale existenţei seme- 
nilor, i-a fost dat să asiste la spectacolul arderii cărților şcolii din satul natal, 
Mana-Orhei (Basarabia), unde tatăl său, învățătorul Eufimie Goma, primise 
un asemenea ordin, împins din spate cu pistoale automate de o patrulă 
NKVD, condusă de tînărul Sapşa, fost elev în localitatea respectivă doar cu 
cîţiva ani înainte. Motivul arderii: cărţile incriminate erau scrise în limba 
română. Aşadar, „român” însemna ceva care trebuia neapărat distrus, nimi- 
cit, în serie cu „duşman”, ,odios”, „burghez”, „năpîrcă”. Cuvîntul „fascist” 
încă nu apăruse ca epitet incriminatoriu (trecuse puţină vreme de la Pactul 
Ribbentrop-Molotov, dar în cu- rînd avea să fie inclus şi el pe listă. Eufimie 
Goma a fost apostrofat la data respectivă cu epitetele-injurii amintite; fiul, 
Paul Goma, avea să le moştenească; ba, îmbogăţindu- şi rezerva, organele 
politice de la Bucureşti inventîndu-le, iar confrații întru literatură, din patrie, 
punîndu-le în circulaţie. 

Lucrurile nu s-au oprit aici, mai ales după căderea Cortinei. Autorul 
Camerei de alături şi al Gherlei, al Patimilor după Piteşti şi al Săptămînii roşii 
s-a trezit în palmares cu epitetul acuzator de „antisemit”, pornit în văzduh ca 
un cartuş-trasor „de petrecanie”, din cine ştie ce ascunzătoare urîtă. Asta 
întrece orice măsură şi putere de imaginaţie. Prin ce s-a făcut vi- novat, ca 
„român”, Paul Goma? Ce fapte a săvârşit personal, ca să i se spună „antise- 
mit”? De ce cărţile lui sunt nesocotite, blamate, terfelite ? Cum se face că 
elita noastră inte- lectuală, în măsura în care se mai poate conta pe ea, se lasă 
antrenată într-un joc perfid, fără măcar a face efortul minim de a se trezi la 
reali- tate, cu demnitate şi respect pentru adevăr? 

Nicăieri nu se află răspunsul exact şi de neclintit, decît în cărţile sale; 
gata formulat, doar să citim şi să ne lămurim pe deplin. Prin documente 
mărturisitoare, ca ex- periente sensibile, totodată, şi de imaginaţie, pot fi 
spulberate acuze- le nedrepte: cu condiţia să fie citite cu bună intenţie, fără 
prejudeca- tă, cum i se pretinde unui lector responsabil şi matur; cu condiţia 
să fie parcurse toate scrierile, nu preferenţial, pe sectoare, mai mult sau mai 
puţin pe „placul” unuia ori altuia. Nu ne putem permite jocuri superficiale, 
receptînd, să zicem, cu precădere, jurnalele în defavoarea romanelor ori arti- 
colele de presă, redactate în perioada „Mişcarea Goma”, fără a da atenţie 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 367 


cuvenită memorialelor de închisoare. Mai ales că toate îşi corespund: trans- 
puneri în chei variabile ale aceloraşi experienţe scriitoriceşti şi de viaţă trăită, 
la înalt nivel tensional şi zbucium continuu, din primii ani ai copilăriei pînă 
astăzi. 


Magda Ursache - aceeaşi publicaţie, acelaşi număr: 


“S-au împlinit (anii trec ca apa!), în februarie 2012, 35 de ani de la 
Mişcarea Goma pentru drepturile omului, de la Charta românului Goma. 
Istoria fără memorie corectă poate fi o catastrofă, în rînd cu marile cutremu- 
re, cu inundaţiile, cu uraganele, cu pandemiile... La noi, maladiile memoriei 
proliferează, exersăm ars oblivionalis, dar şi ingineriile bio-bibliografice. 
„Noi dăm totul la întors, începînd cu noi înşine” (Bonifacia). Pentru o oră de 
disidentä, se fac reconstituiri de CV-uri; „autoamnezianţii” falsifică răzbit 
jurnale. Câţi nu se laudă cu texte sopîrloase strecurate în „organe” de cultură, 
cu vreun cui băgat în „Scînteia” mare ori mică? Măcar cu un gînd 
„negaţionist” în faţa oglinzii din baie. în noiembrie ‘77, „opozantul de mese- 
rie” Paul Goma a rămas fără cetăţenie şi aşa-i şi astăzi. După ce, la Rahova, 
trecuse pe lîngă moarte, după ce fusese anchetat (citiţi: bătut bestial şi drogat, 
ca să-i cedeze inima). Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. învăţa să moară, 
ca să spele ruşinea noastră de-a fi laşi, oportunişti, defetişti. încerca să ne vin- 
dece de „serioase probleme de sciatică”, aşa cum notează istoricul Flori 
Bălănescu. Prea mic pentru un război atît de mare, opinează N. Manolescu în 
istoria celor 5 secole de literatură. Ba prea mare pentru un război atît de mic. 
Vreau să spun — front fără participanţi (cu ştiutele excepţii: Ion Negoitescu şi 
Ion Vianu), dar cu trei exilați; fără voluntari, fără morţi şi răniţi. Si trebuie 
recunoscut că nescriitorii au reacţionat altfel decît scriitorii: i s-au alăturat, în 
timp ce greii momentului literar n-au făcut-o, din imposibila lor prudenţă. în 
1-3 august *77, 2000 de ortaci, aflaţi în greva minerilor din Valea Jiului, s-au 
solidarizat cu Goma, ştiau de el. Pînă la 1 aprilie ‘77, cînd a fost arestat, 
Goma strînsese 200 de semnături. Memorabilă — apariţia lui Teohar Miha- 
das, „lucrat? de Securitatea din Cluj să-l convingă pe Goma să abandoneze. 
Secii îi promiseseră fostului deţinut politic locuinţă, pensie USR, publicarea 
cărților respinse de cen- zură. Citez din Culoarea curcubeului *77. Cod 
„Bărbosul”, Polirom, 2005, p. 142: „— Zece zile am zis «Nu!w. în a un- spre- 
zecea: «Bine, mă duc, dar nu uitaţi că voi m-ati trimis». A întins mîna: — 
Dă-mi Scrisoarea, s-o semnez. Eu, din proprie iniţiativă, n-aş fi făcut atita 
amar de drum, din lipsă de bani şi de frică... însă, dacă tot am venit, vreau să 
semnez!” Pe fond, cum zic juriştii, războiul Goma a fost declarat pentru drep- 
turile românilor. Inadaptabilul, inconvenabilul, incontrolabilul Goma a scris 
scrisori deschise de Securitate. A scris Către Pavel Kohout şi camarazii săi; 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 368 


i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, în acelaşi februarie ‘77, ca să-i ceară să sem- 
neze apelul de solidarizare cu cehii; fireşte, dacă nu se teme de Securitate; a 
scris Conferinţei de la Bel- grad. A găsit 8... 6... semnatari, sigur doi: Paul 
Goma şi Ana Maria Goma. Ce era să facă? S-a solidarizat „individual”. 
Solidar solitar. Ce cerea Goma? Normalitate. Cerea libertatea cuvîntului, a 
presei, a asocierii, a mitingului de protest. Cerea inviolabilitatea persoanei, a 
domiciliului, a corespondenţei; cerea drept de vot liber. Exact ce s-a obţinut 
peste 12 ani, cu preţ de sînge, de moarte. Protestul „paşaportarilor”, s-a spus, 
cu ironie uşoară. Da, se cerea, printre altele, drept de liberă circulaţie. Pentru 
că eram legaţi de glia socialistă, nu puteam călători fără aviz Secu, după ce 
„consimţeam” la Angajament. Nu ne puteam informa, nu puteam expune 
liber ce gîndeam... Am mai replicat (de la Goma am învăţat „arta” repetitiei, 
mă vreau repetitivă) celor care se tot vaită că n-am avut un Havel. N-om fi 
avut un Havel, dar avem un Goma, unul singur, numai că n-am ştiut ce să 
facem cu temeritatea lui, cu jertfa lui. Ca omul din Tecuci cu motorul. 
„Motorul” Goma nu ne-a folosit la nimic. Goma a trecut prin ,.... toate relele 
ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt”. în iarna lui ‘77 nu 
s-a lăsat nici sfătuit de bine, nici intimidat de „telefoniştii” care-i amenințau 
soţia, copilul, chiar cîinele. Treptele agit-prop: intimidare/ înfricoşare/ îndoc- 
trinare. Şi-mi amintesc de acel mesaj al lui Petre P. Carp, adresat lui T. 
Maiorescu, de la Viena: „Mai potoliti-l pe Eminescu”. Cîte mesaje n-au venit 
nu dinspre oligarhi, ci dinspre — cum le zice Mircea Platon — minigarhi inte- 
lectuali: „Mai potoliti-l pe Goma!”. „Aşa-zisul scriitor”, nul sub raport lite- 
rar-artistic, s-a mai ricanat. Aici spun ca şi Arghezi despre detractorii lui 
Emi- nescu: „A nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbe- cilitate”. în 
cazul Goma, la fel. Lui Goma i s-a cerut moderație, ca si cum autorul 
Patimilor după Piteşti ar putea vorbi sotto voce. Goma nu poate spune nu cu 
reticenţă ori cum- pătat. Nu-i dilematic. Dintre cei în viaţă, poate doar Grigo- 
re Caraza (26 de ani de temniţă, vezi Aiud însîngerat) ori celălalt aiudist, din 
anii optzeci, Vasile Paraschiv sînt la fel de verticali ca Paul Goma. Si aici o 
contrazic pe Flori Bălănescu, editoarea seriei de autor Goma, pornită de 
Curtea Veche, care numără 33 de ani de izolare şi de umiliri. Umi- lit Goma 
nu poate fi. Numai asta nu. Umiliti de statura sa morală sîntem noi, cei care 
n-am semnat Cartha Goma. Ce-i drept, statură ieşită din tiparele fireşti. Cine 
mai riscă viaţa lui şi a familiei, expusă la „toate relele ce sunt”, de la 
privatiuni („am trăit pe unghie”) la bătăi, otravă, pachete explozive, plus cele 
nevăzute? Paul Goma a pus totul pe-o carte, cartea scrisului liber. 
Necîstigätoare, dacă ne gîndim la Premiul Nobel, la titluri academice, la sala- 
rii de merit, la medalii. Se apreciază, la noi, liberté de Pesprit? Zic unii că 

asta ruinează cariera. Că de-aia nu-i omul din Belleville nici nobelizat nici 
nobeleant. Cu vocabula Goma, cätärariera. După ce-a fost acuzat ca trădător 
de patrie (i-au cerut capul, în ‘77, Eugen Barbu, Titus Popovici, Virgil 
Teodorescu, Dan Zamfirescu, Al. Ivasiuc...) Paul Goma şi-a pierdut ţara. A 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 369 


pătimit. Au compătimit cu el, au semnat pentru eliberarea lui, în acelaşi an 
nefast *77, Mihnea Berindei, Maria Brătianu, Matei Călinescu, Mircea 
Eliade, loan Cuşa, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Mihai Korne, Alain 
Paruit, George Palade, Toma Pavel, Nicholas Spulber, Sanda Sto- lojan, 
Andrei Şerban, Virgil Tănase, D. Țepeneag, Emil Turdeanu. Din „afară”. în 
țară, N. Breban (devenit „trădător” după Tezele din ‘71) a trecut peste neim- 
plicarea în eveniment, dar şi peste neîncrederea în celălalt. L-a ajutat pe 
Goma, devenit dujman de clasă, să intre la Cornel Burtică. Şi mă gîndesc că 
„ajutorul” lui Burtică (sau Gogu Rădules- cu et alii) a împiedicat coagularea 
unui nucleu dur de rezistenţă. Poate că mămăliga exploda mai repede. Goma- 
i ne-smintit Goma: nu uită, nu tace. Nu contează nici prieteniile vechi, nici 
relaţiile sociale utile cînd adevărul trebuie spus. Goma e ne-cuminte. Mulţi 
îi poartă sîmbetele: de la ,moscoviciolatrii” care serbau în 7 Noiembrie 
Marele Octombrie la „socialezii” (sînt cuvintele sale; expresivitatea limbii lui 
Goma sare-n ochi) nostalgici, ceauşişti pînă-n măduvă. Tu- turor celor 
convinşi că frica păzeşte bostănăria şi că frăţia cu Puterea te trece comod 
fruntea. Paul Goma, mereu în dizgrație politică, le arată obrazul. Pe cine 
deranjează? N-am spaţiu tipografic să-i enumăr: de la „elementele de 
nădejde” ale fostului regim la stîlpii democraţiei actuale; de la’ telectualii de 
Partid şi de Stat la excelentele intelectuale GDS (nu fusese un membru fon- 
dator profesor de marxism- stalinism la Politehnică?) Ce-i drept, omagiile 
Ceau nu se plăteau atît de bine ca acuma: locuinţă în centru civic, per- mis 
pentru gospodăria PCR, posturi de directori şi adjuncti la unica revistă a tîr- 
gului, la... la... la... Acum, pentru mallarmeenii noştri intelectuali (,,Dar, 
inimă, ascultă-i cîntînd pe mateloti”) recompensele sînt uriaşe: devin euro- 
parlamen- tari, rectori de Universităţi, diplomaţi, miniştri... De atacat, Goma 
e atacat de lunetişti din toate poziţiile pentru că nu-i spăimit de preceptele noi 
religii political correctness. Al. Florian, fiul marxistului Radu Florian, atacă 
vehement Săptămîna roşie, ajunsă la a şasea ediţie. Carte-document, consi- 
derată „cădere” şi de Ovidiu Simonca. De ce ar fi afirmat „antisemitul” Goma 
că evreii au fost în fruntea bucatelor literare în stalinism? Şi de ce ar consi- 
dera acelaşi Goma lagărele de exterminare naziste şi Gulagul un binom 
sînge- ros? Ca să relativizeze, prin comparaţie, grozăvia Holoca- ustului, n- 
aşa? Numai că ura de rasă a ucis ca şi ura de clasă, totalitarismul moscovit a 
omorît 94,5 milioane de oameni, după Göran Lindblad, raportorul Comisiei 
Politice a Consiliului Europei (25 ianuarie 2006). în Ucraina, în anii de vîrf 
ai terorii, 32-33, au murit controlat, de foame, 7 milioane. Pămîntul se mişca: 
victimele erau îngropate încă vii. Şi cînd te gîndeşti că unora teroarea istoriei 
(concept propus de M. Eliade pe la 1960) li se pare doar „o expresie neferi- 
cită”! După suferinţa fizică din puşcărie şi din exil, lui Goma îi e dat să 
cunoască altă suferinţă, în ne-socialism. Ca şi cum n-ar fi fost suficiente 
vechile acuze (pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga, era şi pornografic), Goma 
e făcut — performanţă! — şi „jidan” (horrible dictu), şi antisemit; şi kaghebist, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 370 


şi agent CIA; „Fazcistule!” îi strigă cineva. De ce? Pentru că şi-a făcut o pro- 
fesiune de credinţă din a spune ce crede verde-n faţă? Goma ripostează la 
„eîndirea organală” (sintagma sa). Nu întoarce şi obrazul celălalt, să mai pri- 
mească o lovitură (palmă, stuchit, injurie). Pe cale de consecinţă, dreptul 
refuzat de statul de drept îi e refuzat şi de societatea în civil. Zice-se că foar- 
te repede interimarul preşedinte USR Mircea Dinescu i-ar fi trimis carte la 
Paris, cum că ar fi fost reconfirmat membru, breslaş: „I-am primit, bă, pă toţi 
înapoi!” Sau s-a făcut că-i primeşte, cum s-a făcut că lucrează pentru binele 
natiei. Scrisoarea lui Dinescu pare pierdută ca-n Caragiale şi nici un cetăţean 
tur- mentat ori ba nu se grăbeşte să i-o aducă andrisantului din rue Bisson. 
Deşi n-a primit-o, andrisantul ar fi respins ofer- ta şi, odată cu ea, pensia USR 
ori indemnizaţia de merit, cum au vechi şi vajnici activişti USR, care au res- 
pectat alfa- bEtica socialistrică. Scrisoarea de răspuns nu-i şi nu-i. Sau, vorba 
anchetatorului Goran: „asta nu se comunică, “i secre? militar”. Dacă mi-o 
arată cineva, fac mea culpa. Infelix culpa! Dan Culcer, care trăieşte în Franţa 
din *87 ca evadat din sistemul defunct, a găsit o soluţie: membru de onoare 
al Uniunii. Nu simplu, ca scriitoraşii cîtă frunză, cîtă iarbă, ridicaţi în USR 
pentru orice altceva decît pentru profesionalism. Nu s-a vrut. Parti pris-ul e, 
uneori, înşelător. „Doar n-o să-l băgăm cu forţa în USR”, s-a rostit liberalul 
Varujan Vosganian. Ca şi cum ar fi fost scos de bunăvoie. Oare cum sună 
Legea prin care a fost eliminat din rînduri-rînduri Goma? Mai funcţionează? 
Că nu ştiu. De altfel, sîntem asi- gurati că „Paul Goma n-a fost exclus de cole- 
gii lui din USR, ci printr-o decizie a conducerii PCR nesupusă votului Con- 
siliului USR, neconsultat în această privinţă” (Irina Horea). Dacă nu l-a 
exclus comitetul Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, ci PCR, de ce nu s-a 
reparat greşeala? Doar frantu- zul acela teribil avertizase: asta nu-i o crimă, e 
o greşeală”. Sau o mai funcţiona Partidul unic? Aşadar, cînd vinovăția e 
colectivă, nimeni nu-i vinovat. lar Goma e staționar (ca-n Cotele Apelor 
Dunării) pedepsit. Era, în aprilie *77, închis la Rahova, cînd Grenadă (sobri- 
chet pentru un anchetator) i-a adus, exultînd, ştirea că, gata, e „mort şi livid”. 
„Decedat fără glorie”, de vreme ce fusese părăsit de cobreslaşi. Oare „întot- 
deauna ploaia spală eşafodul”, cum crede poetul Cas- sian Maria Spiridon? 
Poate. Dar ploii care duce sîngele la rigolă îi mai scapă proba scrisă: raportul 
în manuscris al ofițerului Secu, Victor Achim, care „răspundea” de scriitori 
între 65-67, cînd se ocupa de Universitate, îl presase pe stu- dentul Goma să 
devină turnător. în „întunecatul april” *77, comitetul s-a manifestat net 
contrar „scriitorului fără cărţi”, cum îl numise Eugen Barbu şi a „gomăniilor” 
sale. Fănuş Neagu a propus ca actul excluderii să fie semnat „în lipsă”, pen- 
tru că, din cei 9 membri, nu erau prezenţi decît 6. De faţă: D. Ghişe, preşedin- 
te CCES, Vasile Nicolescu, directorul Direcţiei Culturale din CCES, activis- 
tul I. Bucuroiu, însărcinat cu controlul USR, face à face cu preşedintele Uni- 
unii, Virgil Teodorescu şi cu George Macovescu, secretarul Asociaţiei 
Bucureşti. Şi s-au găsit destui pitestizati (reeducati multilateral-socialist) care 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 371 


să salute acţiunea de „sanificare” a USR. Cu unitate de caracter! Distrugerea 
solidarităţii umane ca efect al fenomenului Piteşti. Nici după acel Decembrie 
USR nu i-a sprijinit interesele profesionale, so- ciale, economice, aşa cum 
cere Statutul. Pe cele morale, Goma şi le apără singur. „Eu nu sînt disident. 
Eu sînt scriitor. Punct”, i-a răspuns Marianei Sipoş, în interviul apărut la 
Universal Dalsi, în 2005, Destinul unui disident: Paul Goma. Din alt dialog, 
am aflat că, în ‘95, a fost expulzat din locuinţă pentru neplata chiriei; în 
decembrie ‘98, „România literară” l-a expulzat din paginile ei. Cînd am citit 
titlul editorialului, Adio, domnule Goma!, am crezut că, Doam-ne, fereşte, a 
murit, spre bucuria lui Plesitä, care continua să-l demaste la televizor ca 
duşman al României. Goma ieşise, ca să nu spun din nou expulzat, si din 
revistele şi editura Fundaţiei Culturale. Şi, cum România literară e divizată în 
gomafobi şi gomafili (ultimii, cu mult mai puţini) acuzele celor care suferă 
de complexul Goma (de refulat) se întetesc. Ca într-un Piteşti bis. Goma e 
otrăvicios şi conta- minant. Cu o vocabulă care face ravagii, e nesustenabil: 
jicneşte intelectualitatea şi scriitorimea. Dar poate că Monica Lovinescu n-ar 
fi trebuit să apară la Bucureşti, în plenul USR, fără Goma. Altă Monică 
(Macovei) n-o fi ştiut cine-i Goma, dacă i-a pretins să facă o cerere de redo- 
bîndire a cetăţeniei? Greşeală de procedură ori lipsă de voinţă în a rezolva 
problema? De la Paul Goma ştiu că „întrebările pot vicia răspunsurile”. 
Anume cereri, la fel. Remember: pro- pagandiştilor PCR tare le mai plăcea 
să te umileşti cerîndu-le ceva, un ajutor cînd erai nedreptăţit. Se vede treaba 
că nici acum nu sînt bine suportati autonomii, cei cărora nu le place să ceară. 
Păgubantic, aşa cum se autocaracterizează, Goma a rămas în dizgratia 
preşedinţilor postdecembrişti, tot din cauza rolului asumat, de memorie- 
conştiinţă: „Via- ta mea este memorie”. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca 
au fost decoraţi postum de preşedintele Băsescu. După Vladimir Tismăneanu, 
Traian Băsescu „a cerut iertare de cel puţin două ori în numele statului român 
victimelor terorii comuniste”. Lui Goma i-a cerut? E ca la noi, în Jormania. 
Trăim nu „un moment al adevărului” sau mai multe, ci Balul mascat (titlu al 
fostului şi actualului politolog), unde absolvetii de şcoli superioare de Partid 
s-au deghizat în for- matori de opinie, ne formulează „canonul libertăţii”. Or, 
Goma nu-i în canon. Cartha lui nu se învaţă la şcoală. în balconul revoluţiei 
a ajuns cine trebuia să ajungă. De-co- munizarea s-a făcut cum s-a făcut. Ca 
şi de-secretizarea. Discursul-bilant al preşedintelui, din 18 decembrie 2006, 
de condamnare a comunismului ca „regim ilegitim şi cri- minal”, o fi 
despărţit apele, dar Goma rămîne la colţ (roşu), deşi e vaccinul eficient contra 
„vechilor şi noilor rinocerite”, vizate de raportorul final. „Geaba se încearcă 
decomuniza- rea fără o rememorare exactă a crimelor comuniste”, a notat 
Goma în Jurnal 2009, ianuarie-mai, ştiut fiind că jurnalele sale, încercînd să 
şteargă frontiera între fictiune/ document, sînt ofensive pînă la sinucidere 
socială. lar a nu voi să ştii — îi dau dreptate lui Livius Ciocârlie e „cea mai 
periculoasă neştiinţă”. Aşadar, Goma n-a făcut parte (ne- dreptate strigătoare 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 372 


la ceruri) din Comisia Tismăneanu. l-ar fi dat de gol pe multi. Probă că lui 
Florin Abraham (Ilu- zia anticomunismului) prezenţa lui acolo, în comisie, i 
s-a părut inoportună pentru „(in)competenţe ştiinţifice şi tem- peramentale”. 
E un loc, însă, din care Goma nu poate fi exclus: din antologia verticalitätii 
româneşti, pe care s-o găsi cineva să o facă. 

Magda URSACHE 


x 


Flori Bălănescu în DIALOG cu Paul Goma 

“30 octombrie 2007 

F. S.: Dragă Domnule fără număr, lipsiţi de telefon, supravegheați de 
aproape. Ce Mişcarea pentru drepturile Goma, nu voi face abeceul gomis- 
mului & antigomis-mului, ar fi inutil şi nefiresc. Ne cunoaştem de ceva timp, 
ne recunoaştem, ne simpati-zăm şi ne suportăm reciproc bunätätile, repezeli- 
le şi neînțelegerile. Cum Dvs. nu mai acordati interviuri - iar internetic nici 
nu putem face unul! - vreau să avem o discuţie neconformistă. Am scris câte 
ceva despre ce în-seamnă pentru mine Paul Goma şi despre ce cred eu că ar 
trebui să însemne pentru noi, românii. M-aţi avertizat „întrebări scurte, dacă 
mă iubeşti!”. Cum, într-adevăr, vă iubesc, trebuie să vă şi tachinez un strop, 
nu pentru că aş vrea să fiu impartialä. Afirmarea ostentativă a impartialitätii 
ascunde — cred eu —, de cele mai multe ori, lipsa de apetentä pentru principii 
bine subliniate şi a unei cauze. Or, nu vreau să folosesc prea multe locuri 
comune în legătură cu halul în care bâjbâie națiunea noastră în postcomu- 
nism... Dar cine trebuie să ştie a aflat că eu sunt gomistă. Mi s-a şi lipit eti- 
cheta. Anul acesta, mai exact pe 20 noiembrie, se împlinesc 30 de ani de când 
familia Goma trăieşte în azil politic. Prevăd reacţia Domniei Voastre („şi ce 
dacă”?, ar spune Paul Goma), aşa că pun prima întrebare: Cum de au ajuns 
Paul, Ana-Maria şi Filip Goma refugiaţi politici în noiembrie 1977? (pentru 
bibliografie, îi trimit pe cititori la oricare dintre ediţiile Culorii curcubeului, 
eu mă refer mai ales la statutul de refugiat politic.) 

P.G.: Încep prin a corija termenul „interviu”: eu nu „acord interviuri” 
(fiindcă ştiu cine sunt, de unde vin, îmi cunosc lungul nasului), ci angajez/ 
accept dialoguri de pe poziţii de egalitate; apoi termenul „postcomunism”: 
este impropriu; nu mai putin fals, şi nici mai-înalt-intelectual decât ,,postmo- 
dernism”: poate afirma cineva cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989, 
noi, Românii am păşit în alta eră: necomunistă? Cu cine, în frunte, vorba cân- 
tecului? Cu tovarăşul Iliescu (de două ori, a doua prin efortul intelectualitätii 
române, cea... anticomunistă din moşi-strămoşi, care a chemat patria la re- 
alegerea tovărăşiei-sale?: Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Blandiana, Doina 
Cor- nea, Adameşteanu, Manolescu, Şuşară, Leonard Oprea...)? Cu interlu- 
diul catastrofal Constantinescu, activet de partid, împins în faţă de Strategul 
Coposu, de ideoloaga Blandiana, botezat: „Cuza II”, secondatul şi la toaletă 
de „domnul Măgureanu” (aşa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’)? Apoi 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 373 


cu tovarăşul nostru drag şi iubit Băsescu... După această nuîndes- tuldelungă 
introducere, trec la răspuns: După liberarea din labele Securităţii, la 6 mai 
1977, deşi mult diminuat (sic), nu mă gândeam — dar deloc — la o plecare din 
țară. Declinasem „propunerile extrem de dezinteresate” ale generalului 
Romeo Popescu-de-la-Paşapoarte, înainte de arestare; refuzasem sfaturile 
calde, prieteneşti ale generalului Pleşiţă în timpul anchetei... De ce? De-aia! 
Fiindcă după modesta mea opinie ar fi fost salutară plecarea din ţară a lor, 
comuniştii, securiştii, beliştii (unde? la Moscova, la Tirana, la Phenian, la 
Havana, în „azil politic”), nu a mea. Am primit însă doi pumni în burtă zdrun- 
cinîndu-mi hotărîrea de a nu pleca din ţara mea, muuult mai a mea decât a lui 
Ceauşescu: 

— Congresul scriitorilor (al celor care mă excluseseră din Uniune, cu 
nesfârşit curaj, taman la 13 aprilie 1977, când eram arestat): la propunerea lui 
Ceauşescu de a... desfiinţa cenzura, trecînd „operaţia” de pe umerii 
tovarăşilor cenzori de meseria- vocaţie (cei care militau numai şi numai în 
interesul literatorilor şi al literaturii române) pe ai tovarăşilor scriitori 
lucrători pe tarâmul editorial (e-he, Piteştiul, Piteştiul: căci nimeni nu- ţi 
scoate ochiul mai temeinic decât frate-tău; nimeni nu te cenzurează mai fero- 
ce decât „colegul de breaslă”). Propunere acceptată cu aplauze prelungite de 
către breasla purtătoare a conştiinţei scriitorului român. 

Atunci m-am întrebat: „Aceştia ni-s scriitorii?”; 

— Al doilea pumn mi-a fost administrat în prima saptămână din luna 
august (1977). Aflasem (cum se află toate în România — dar se tace...) că în 
Valea Jiului izbucnise o grevă, că „inginerii sufletului” ştiau, că discutau 
despre ea, dar continuau să bea, să râgâie, să se încaiere, să se râdă, să cadă 
sub mese, să se pişe pre ei, în pauze să discute d-ale lor, chestii de creaţie 
înaltă, nu glumă. Atunci mi-a fulgurat o scenă: vine un „tovarăş-necunoscut- 
în-civil” şi le cere scriitorilor să semneze „un mic protest”... împotriva mine- 
rilor din Valea Jiului, „cei care tulbură procesul de producţie”, în vederea... 
excluderii lor din Uniunea Minerilor (zic aşa). Iar colegii mei, cobreslaşii, 
scriitorii-la-români semnează cu amândouă mâinile — şi condamnarea şi 
excluderea... Au urmat aproape două luni de derută. De frământare: Ana şi cu 
mine eram bolnavi de ruşine: 

„Unde ni sunt scriitorii să ia apărarea nescriitorilor?” (mai cu seamă că 
aceia erau mineri, iar Marele Bogza devenise autor clasicizat prin Mineri si 
cărbuni în Valea Jiului; dar Marin Preda: puii Morometilor ajunseseră şi la 
minele de cărbuni...?; dar Jebeleanu, acela carele „în neagra ilegalitate”, ca 
gazetar îl apărase pe un oarecare ucenic, ajuns ditamai Conducător — aceste 
„conştiinţe” de ce nu cârteau, de ce nu cârâiau în front?, de ce nu erau ceea 
ce ar fi trebuit să fie? A-ha: ce, erau prosti/ proaste?, nu: ei/ ele erau scriito- 
ri, ci: scriitori- români/ scriitoare-româncuţe); „Unde ni este Europa liberă, să 
ne informeze, ca până atunci, de ceea ce se petrecea înăuntrul României?”, 
fiindcă postul american tăcea, de răsuna văzduhul de... miraculoasa venire — 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 374 


după 30 ani de aşteptare înfrigurată — a Americanilor, să ne scape de Rusi. 
Atunci — în octombrie 1977 — am înţeles: rămăsesem singuri — fără colegi 
scriitori, fără sprijinul sonor al Europei libere. Eram deja izolaţi, după libera- 
re, consemnați la mama dracului, tot în Drumul Taberei, dar la margine, “la 
ovăz”, pe o stradă fără nume, într-un bloc fără număr, lipsiţi de telefon, spra- 
vegheati de aproape. Ce era de făcut?, vorba unui anume rus. Făcînd haz 
de necaz, aş fi putut zice: «Acum avem trei camere, trei — a treia câştigată cu 
sudoarea fruntii mele, jos, la Rahova — ce-ar fi să mă ocup şi de mine şi de 
familia mea? Chiar dacă nu public, scriu; scriu, ascund scrisul de seci, trimit 
în Occident — s-au adunat cinci titluri la Gallimard, trei editate, două în curs 
de traducere, într- un an mai trimit două... Da, perspectiva nu era de aruncat, 
mai ales după trecerea prin pe-trecerea organală... la să se mai ocupe de drep- 
turile omului şi alţii, nu sunt eu singurul apărător al lor dintre bravii români! 
Să pun capăt stării de „basarabean de serviciu”, ăla care, fiindcă tot nu mai 
are nimic de pierdut, se trezeşte în faţă, că are el ceva de spus — şi după ce 
spune (sau: după ce nu spune) o ia peste bot şi peste turloaie de la secii noştri 
patrioţi, apoi de la colegi: „Ce te bagi, dom'le, în toate? Vrei să fii celebru? 
Să fii mereu primul?” Ia să-i las pe iubiții mei cobreslaşi: Toiu, Titus 
Popovici, Dimisianu, Fănuş, Băieşu, Bäran, Dan Zamfirescu să fie şi ei cele- 
bri, ca primii (corectez: ca ocupanti ai primelor bănci din clasă...). Acestea mi 
le ziceam în gând, nu le sonorizam. Însă când, uneori, ieşeam la cumpărături, 
ori la plimbare cu copilul şi întâlneam semnatari ai Apelului nostru (nu multi: 
vreo trei în total)... lar aceştia se plângeau nu de ceea ce înduraseră ei din par- 
tea securiştilor (şi a propriei familii — să te ferească Dumnezeu de familia-la- 
român, când începe ea să-ţi reproşeze că tu faci prostiile — dar cine trage 
ponoasele?: nu nevasta, copilul, fratele — mai ales cumnata?), ci de faptul că 
eu nu mai eram de găsit, pentru a le transmite „afară” durerile, doleantele. 
Bine, eu nu aveam de gând să mă retrag (în munţi, trăgînd rare focuri de 
armă...), dar ce făceam dacă... nu mă retrăgeam? Nimic. Securitatea tăiase 
toate canalele de comunicare cu Occidentul, Europa liberă dracu ştie ce altă 
treabă avea ea, numai să nu vorbească de Marea Grevă din Valea Jiului. După 
un scurt consiliu de familie am ales plecarea. Aflasem de invitatiile PEN 
Clubului francez care mă cooptase pe când eram arestat (pe care securitatea 
le retinuse), aşa că... am cerut paşaport. Dar acum ei erau cei care refuzau 
(întâi prin ne-primirea cererii, cum accentuau ei, accentuatorii...). Însă mai 
funcţiona o linie telefonică de urgenţă: prin aceea PENClubul a aflat că lui 
Goma i-au fost reţinute invitatiile, drept care Goma va declara greva foamei... 
Ca prin minune (!) invitatiile au fost găsite (dar numai fotocopii ale lor), 
poarta Serviciului Paşapoartelor a devenit accesibilă chiar şi pentru noi, 
bandiții fioroşi. Am depus actele pentru „o călătorie turistică de un an”. 
Obiectele (pasapoartele) le-am primit, spre indignarea mânioasä a lui Plesitä, 
nu prin ei, securoşii (/cei cu, drept fălci: buci roşii), ci... prin Ambasada 
Franceză. Am fost invitaţi „la vedere”, în sensul propriu: Francezii ţineau să 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 375 


se asigure că persoanele noastre sunt... chiar ele, nu niscai înlocuitori”. 
Pentru rest, fac trimitere la cărţile mele. 

Aşadar, în 20 noiembrie 1977 am plecat cu avionul de Paris. În întâlni- 
rile cu „oficialii” (evident, cu toţii securişti), la întrebarea: „Când vă întoar- 
ceti?” răspundeam, liniştit: „După ce cade comunismul în România”. 
Re- cunosc: nu am prevăzut „revoluţia de la 1989”. Nici ne-căderea comu- 
nismului în ţara mea. 

F.S.: Vreau, totuşi, să spun că nu v-am trimis o listă de întrebări, la care 
Dys. räspundeti şi gata. Nu, întrebările îmi vin pe măsură (pe măsura răspun- 
surilor!?) ce räspundeti. Nici aşa nu e bine, nu vreau să-l iau la întrebări pe 
Paul Goma, dar nu sunt eu vinovată că trăieşte, încă, departe de ţară şi că nu- 
mi permit să iau avionul spre Paris. Unii dintre noi ştim ce înseamnă 
Mişcarea (pentru drepturile omului) Goma, câţiva încearcă să demonstreze că 
altele ar fi treburile relevante, majoritatea este nepăsătoare. Ce-ar fi însemnat 
să vă întoarceţi în România după un an de respirat liber prin Europa? Ar fi 
fost posibil (din- spre Paul Goma, dar şi dinspre Ceauşescu& Securitate)? De 
ce n-aţi venit să „rezistăm” împreună pe baricadele culturii şi să ne simţim 
solidari cu felia de salam cu soia? 
omului s-o lămurească celor care nu ştiu. Eventual şi mie. Cobreslaşii (scrii- 
torii, dè!) au explicat: „E o chestie cu paşapoarte”. Alţii - nescriitori, dar inte- 
lectuali-foc:,,Un megafon prin care Goma îşi face reclamă”. lar securiştii- 
securişti: „Propagandă ungurească, rusească, ovreiască, chinezească: Goma 
urmăreşte desmembrarea Patriei noastre!” Chiar de aş fi vrut să mă întorc, 
„după un an de re- spirat”, nu ar fi fost posibil: dacă Ceauşescu nu mă lăsa să 
respir în Franţa, trimitindu-mi emisari şi emisărese ale morţii, ce mi-ar fi 
făcut El Însuşi dacă m-aş fi dat cu mâinile legate! 

Cât despre „rezistatul împreună”... Indignat că maculasem icoana 
Sfintei Blandiana — „cine dă în Blandiana dă în democraţie”—, Ion Simut 
(geamănul orădean al sibieleanului Manolescu) mă îndemna, sfătos: „Veniţi 
cu noi, lucraţi cu noi, gresiti cu noi...”. La care îi răspunsesem: „Să lucrez — 
eu cu voi? Dar voi unde erati când Securitatea mă «lucra», de-mi ieşeau ochii 
din cap? — sub tol sau de-a dreptul sub pat? Să greşesc cu voi (Buzura, 
Blandiana, Manolescu, E. Simion, Sorescu, Pleşu, Liiceanu, Dinescu, Ulici)? 
Dar voi ati dovedit cu vârf şi îndesat că vă pricepeti de minune să gresiti sin- 
guri, de mai mare dragul.” Cât despre salamul de soia... Se lăudau cu mânca- 
tul salamului de soia cei care nu-i cunoşteau gustul, fiindcă ei căcat mânca- 
seră totdeauna — de asta. 

F. S.: Vi s-au agăţat numeroase table (nu mai cunosc pe nimeni altcine- 
va printre români care să reuşească să ţină coloana şi grumazul drepte o viaţă 
întreagă, cu atâta încă- păţânare...), încât mă întreb ce este în neregulă cu 
Dvs., pentru că „normal” pe la noi — şi nu doar în vremurile noastre — în- 
seamnă cu totul altceva decât Paul Goma. După ce aţi fost zeci de ani numit 
omul Securităţii, kaghebist, diversionist, lipsit de talent şi tot ce aţi spus mai 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 376 


sus (si multe pe care încă nu le-am numit), de doi ani sunteţi si „antisemit”. 
Şi parcă nimic nu mai contează... Cunosc destui oameni în lumea literelor, 
multi dintre ei sunt gomisti — mai mult sau mai putin expliciti —, alţii ştiu doar 
că Goma înjură pe toată lumea şi că nici nu este cine ştie ce talent de capul 
său... Cei din urmă au auzit de Culoarea curcubeului şi, eventual, de 
Patimile după Piteşti (căreia îi spun, cel mai adesea, „Fenomenul Piteşti”..., 
dovadă că n-au citit nici Paul Goma, nici Virgil lerunca.) V-aş întreba: Ce 
este în neregulă, în mod profund, cu noi, românii? De ce credeţi că nu-l 
putem asuma noi pe Paul Goma, dincolo de idiosincraziile provocate de sin- 
ceritatea Dvs. inconfundabilă? 

P.G.: Mi-aş răspunde: — Nu ştiu ce este în neregulă cu noi, Românii; — 
Nu cred că este corect să se spună: „nu-l putem asuma pe P. G.” — îţi asumi 
o idee, un concept, un păcat, o vină (ziceam c-ai fi rus), or P. G. este un ins, 
acolo şi încă unul în-afara- societätii-noastre-socialiste-pe-drumul-securis- 
mului-biruitor (tot înainte, draj” tovarăşi!). De ce şi l-ar „asuma” bietii-româ- 
ni-săracii pe un cvasi-necunoscut? Căci, stînd drept şi judecînd pe după pier- 
sic precum părinţii, bunicii, chiar cumnatele noastre: ce bine ne-a făcut ăsta? 
Ne-a dat ulei, pe timpul lui Nea Nicu? Ne-a făcut să ne veselim niţel, măcar 
trei minute, ca Amza Pellea, pe vremea NeaNicäi a lu’ Zăpăcitu? Ne-a patrio- 
tizat el cu „Ceauşescu, Partidul, România”, de să ni se umfle nădragii pe la 
dindărăpt, de mândrie “triotică? Atunci? Nu ne-a dat nimic, în schimb ne cri- 
tică: că de ce ne-am supus, că de ce nu ne-am revoltat... El vorbea de-acolo, 
de la adăpost, de pe Marile Bulevarde — dar ia să fi fost aici, pe teren, cu noi, 
sub cizma ăstora de la... Poliţia noastră “pulară... Că de ce mai tragem câte o 
limbă mai-marilor — făcem şi noi ca toată lumea, căci ce nu face omul pentru 
o buca? dă pâne?; că de ce dăm câte o micuță notiţă informativ(utä) la 
Securituţă... — dar măcar o facem corect gramatical, nu punem virgulă între 
subiect şi predicat ca turnătorii ordinari şi analfabeți. Căci noi am rezistat prin 
cultura, domnule, nu prin scandal pe Malu” Seni’! Căci! 

F.S. În continuarea întrebarilor anterioare: De ce nu ne pasă de „dizi- 
dentul” nostru emblematic (ghilimelele sunt pentru a evita reacţia Dvs.!) nici 
după 30 de ani de refugiu politic? Pe cine incomodati, încă, atât de mult?) 

P. G.: Ghilimelele nu au cum evita replica mea:Românii nu ştiu ce este 
disident, disidentä, dar „tratează”, vorba Brucanului, cu seninătatea analfabe- 
tului problema, iar „opozanţii” la closet şi în bucătărie, cu aparatul de radio 
pus tare, pe Bucuresti-Sârba-Nationalä-în-Cärutä, cei care au aşteptat, dârji, 
„ceasul şi ora”, vorba lor, pentru a trece urgent la salvarea ţării, umiliti de 
propria laşitate, de inactiune, de amânare („Că nu dau Tätarii!”), i-au zugrăvit 
pe disidenti ca pe nişte murdari oportunişti, dacă nu de-a dreptul agenţi KGB, 
Mosad, Securitate (bibliografia lărgită este de găsit la Alexandru George, lon 
Varlam, Radu Câmpeanu, I. Raţiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan 
Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, E. Negrici; M. Martin — şi alţi 
români-adevärati). Cum românul este structural inapt de a percepe cronolo- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 377 


gia — deci istoria, deci memoria — destui dintre ei au încercat să mă atace, 
difuzînd „informaţiile” Securităţii eterne, înflorindu-le, umflîndu-le. Una 
dintre ele — demarată, cu totul întâmplător (sic), imediat după lansarea 
Apelului prietenilor pentru restituirea cetăţeniei membrilor familiei mele a 
fost, este — şi nu doar prin evreii basarabeni: Goma nu se află în exil politic, 
în Franţa de aproape 30 ani, cum tot-mereu-într-una pretinde, a fost „în 
vizită” în România şi nu o singură dată, toată lumea l-a văzut la televiziune 
„cum scuipa, în direct, intelectualitatea noastră de frunte, făcînd-o «elita 
drojdiei” variantă lansată de oarecarea jurnaleatä Simon şi nu mai ştiu cum, 
probabil Gabriela — ca Adameşteanu; şi ca Liiceanu; şi ca Dimisianu; şi ca 
Andreescu (numele său l-am văzut în caseta redacţiei revistei Contemporanul 
— Ideea Brebană — o fi dus-o de mână şi recomandat[-o] — că-i justă! — 
tovarăşii noştri lanoşi). Pe cine incomodez — acum, după 30 de ani de absenţă 
din ţară?, după 37 de ani de absenţă din literatura română, ca urmare a exclu- 
derilor repetate la care m-au supus „colegii” — fie ei Fănuş Neagu, fie Mircea 
Martin; fie Vasile Băran, fie Monica Lovinescu; fie Popescu-,,Dumnezeu”, 
fie Liiceanu?; fie Blandiana, fie Dinescu — ce să mai vorbim de seful-clasei: 
Manolescu? Întrebare naivă, dar-însă-totuşi adevărată. Eu văd România — ca 
şi literatura română — nu ca pe o sală de congrese cu locuri numerotate, ocu- 
pate prin invitaţii personalizate, ci ca pe nişte 1 o c u r i large (ca stadioanele, 
ca maidanele) în care ar încăpea, nu doar cei trei membri ai familiei mele, ci 
alte câteva bune milioane de inşi. Dovada: dacă a încăput în 1 o c u 1 numit 
România în ultimul deceniu peste-milionul de evrei abia alaltăieri „fugiţi din 
iadul antisemit” — iad pe care ei îl zidăriseră, cu abnegatie, cu fanatism şi gras 
răsplătiți de ruşi pe spinarea noastră — acum, gata întorși „la tärisoarä”, pe 
furiş, prin şanţuri, prin buruieni (să nu observe antisemitii-istoric români 
re-ocupatia — vedeti?, nu am spus: re-invazia), gâfâind de alergătură şi de 
emoție şi de dor sfâşietor de reîntâlnirea cu profil nr. 24-25 n sept.-oct. 2012 
„plaiurile meleagurilor natale” (citat fidel din limba lor, cică română). Ăstora 
guvernanţii noştri cei dragi-si-iubiti le-au acordat pe bază de listă cetăţenia 
română de care abia acum 10-20 ani se debarasaseră ca de-un cojoc 
păduchios, apoi, de la Tel Aviv, de la Paris, de la New York scuipaseră cu 
oroare şi cu nesfârşit dispreţ românismul românilor, organizaseră campanii 
„internaţionale” de extirpare a „antisemiţilor” Eliade, Cioran, Vintilă Horia, 
Horia Stamatu, Noica şi alte vârfuri — însă de mine şi de familia mea nici nu 
vor să ştie (acum vorbesc de actualele organe de stat şi de partid — aceleaşi ca 
înainte de 1989, atât că Securitatea, umblă acum în civil şi cu telefoane por- 
tabile). Pe cine amenint, pe cine dislocuiesc, pe cine alung din literatura 
română, propunindu-mi dinapoiul meu personal şi propriu, vorba lui 
Dinescu, pe un scaun numerotat şi care nu-mi aparţine? Pe însuşi Dinescu? 
N-ar fi prima oară când Golanul slobozean, fiul spiritual al Fänusului şi elev 
al lui Gogu (Rădulescu), „disidentul” pentru care în 1989 insistasem să fie 
cooptat întru protecţie în Pen Clubul francez, mi-o plăteşte româneşte: după 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 378 


rivulutie — pe care el cu Petre Roman, cu Dan Iosif, cu Voican-Lindyk au 
făcut-o, dar a refuzat să-mi trimită prin poştă o hârtie prin care să fiu anunţat 
ca fusesem şi eu reprimit în Uniunea Scriitorilor (din care fusesem exclus 
prin voia lui Doinaş, Manolescu, Bănulescu, Blandiana, Sorescu, Fănuş 
Neagu în 13 aprilie 1977, pe când eram arestat). Refuz care s-a întărit după 
ce i s-au propus-impus ca sfetnici alde Pleşu, Voican, noul supraşef al 
Securităţii, Berindei, Liiceanu şi, cine-ar fi crezut: Monica Lovinescu si 
Virgil Ierunca! Aceştia l-au „consiliat” pe noul preşedinte să-i coopteze pe 
nesfârşiţii scriitori Mihai Botez şi Sorin Alexandrescu (colaborationisti répé- 
rişti notorii), în nici un caz pe Goma — „devenit incontrolabil”, apud Monica 
Lovinescu... Dar, domnule: dacă România se teme de... invazia, urmată de 
colonizare — ale mele; dacă Uniunea Scriitorilor se teme de „concurenţa” mea 
neloialo-editorială, înseamnă că foarte rău au ajuns şi ţara şi scriitorimea tra- 
coloră, cea rezistentă prin cultură. Cunosc dorinţa fierbinte a „colegilor de 
breasla”: să mor. Atunci, ca prin minune, România va deveni liberă, demo- 
crată (şi la gur’ curată), pe văile meleagurilor va curge lapte-şi-miere, iar 
scriitorul la român, descătuşat, ar scrie — în sfârşit! — operele nemuritoare, 
cele pe care nu a avut încă „oportunitatea”, mă rog frumos, de a le aşterne pe 
hârtie — „pe vremuri” vina o purta blestematul de Goma, de astă dată păcatul 
ne-scrierii căzînd pe afurisita de crampă a virtuosului, taman la mâna dreap- 
ta, cea folosită din fragedă adolescentetä pentru masturbatiunea culturalnică 
— altfel rezistentă! — cea de toate zilele.” 


x 


Către compatrioți 

Paris, 21 martie 1995 

Marele Manolescu micului iliescu (mic-mic, dar criminal), apărea 
cuvântul Omul („Omul cu o mare”, preciza verticalul, nelinguşitorul, demnul 
proaspăt director al României literare). 

Din acel moment l-am atacat în presă, arătîndu-l cu degetul, ca pe un 
stricător de limbă si de ucenici. El n-a catadicsit să răspundă, fiind convins 
că, dacă se preface a nu-l lua în seamă pe critic, anulează înseşi temeiurile 
criticii. Astfel 1-a delegat pe eterni-subalterni, pe debutante-militante şi pe 
alte ioane destul de pîrvuleşti să azvârle cu pietre de după garduri. Märturi- 
sesc: am fost surprins constatînd că N. Manolescu (în sfârşit!, însă cum tot- 
deauna e prea târziu...) contraatacă — fie şi prin ironiile sale atât de sublime, 
încât, vorba lui Caragiale... Numai că la vârsta ce-o are, greu să se mai schim- 
be (în bine); cine n-a avut până la 55 de ani nu-l capătă în al 56-lea. 

Accept că N. Manolescu a avut de gând să mă persifleze; că s-a străduit 
să mă ia peste picior (a fost pe punctul de a reuşi) atunci când a spus că el, 
„personal” (dacă ar scrie cum vorbeşte nu l-aş mai citi), l-ar susţine pe P. G., 
„în cazul în care acesta ar candida”... Însă, ca să fie sigură şi profesorimea 
fesenistă-de-semn-contrar că Profesorul Manolescu a comis un banc, a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 379 


adăugat cu grăbire că el (Personal) se îndoieşte că P. G. ar fi dispus să can- 
dideze... 

Prin ce şi prin cum a spus, N. Manolescu a nimerit, nu doar alături, ci... 
dimpotrivă; încercînd să-mi dea o lovitură de copită, mi-a dat... o idee. Una 
— dar fixă. Iat-o: 

Deşi monarhist, azi, la Echinoxul de Primăvară al acestui an, 1995, mă 
declar candidat (la candidatură), în vederea alegerilor prezidenţiale din 
1996. 

PROGRAM 

1. Dacă voi fi ales, voi fi preşedinte al tuturor Românilor, nu doar al 
celor ce m-au vrut — şi m-au votat; 

2. Voi fi preşedinte al României, stat democratic de tip european-occi- 
dental în care apartenenţa la o etnie, la o rasă, la o religie, la o confesie nu va 
constitui motiv de dis criminare; libertatea — de opinie, de expresie, de cult, 
de organizare — va fi garantată pentru toţi cetăţenii în mod egal, neexistînd 
„etnie favorizată”, nici „religie preeminen- tă” — dacă nu va exista „partid 
unic”...; 

3. Voi fi preşedinte al României, ţară în care justiţia va fi independentă, 
ne-supusă presiunilor, influențelor, „sugestiilor” — de oriunde ar veni: de la 
Preşedinţie, de la Guvern, de la Ministerul de Interne, dinspre asociaţii, gru- 
puri, lobby-uri; magistraţii vor avea de dat seamă: în faţa legilor (pe care le 
aplică, dar li se aplică şi lor înşile), în faţa Consiliului Constituţional (ce va 
veghea şi asupra Corpului Didactic, a Corpului Medical, a Corpului 
Jurnaliştilor, a Departamentului Cultelor — de asemeni, în domeniile unde 
funcţionează un cod deontologic) şi în primul rând în faţa conştiinţei 
fiecăruia. Poliţia, Jandarmeria, Serviciul Secret, Vama, Frontiera şi Pompierii 
vor fi edificate după criterii noi, ale unui stat european ce intră în al treilea 
mileniu; supuse ierarhic Ministerului de Interne, vor fi constant controlate de 
Parlament şi de presă; 

4. Voi fi preşedinte al României, ţară ce va continua, va restabili, va 
stabili cu toate statele doritoare legături bazate pe egalitate, reciprocitate; 
România va adera la şi va respecta convențiile regionale şi internationale ce 
urmăresc menţinerea ori restabilirea păcii, întăresc legăturile cultu rale, turis- 
tice, de învăţământ, ştiinţifice, tehnologice, comerciale, sportive etc. 

Cu ajutorul activ şi reparator al Germaniei (parte con tractantă în pactul 
Hitler-Stalin de la 23 august 1939), al Marii Britanii, al Statelor Unite ale 
Americii şi al Franţei, vom restabili România în graniţele ei naturale, cele din 
1938. Vom cere Rusiei restituirea imediată, integrală a valorilor naţionale 
„depozitate” în timpul Primului Război Mondial; vom cere restituirea inte- 
grală a valorilor naţionale luate ca „pradă de război“ după 23 august 1944; 
vom cere despăgubiri materiale pentru imensele daune materiale şi mai ales 
umane pricinuite României „aliate”, prin distru geri sistematice, prin jaf orga- 
nizat, prin furt „spontan”; prin stoarcerea de vlagă a ţării, mult timp după 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 380 


achitarea datoriilor de război (Sovromurile). 

Vom pretinde de la statul rus (nu ne interesează actuala lui 
subîmpărțire) scuze publice pentru nemärginitele, ne- închipuitele suferinţe 
pricinuite sutelor de mii de cetăţeni Români — umiliti, jefuiti, maltratati, 
violati, ucişi (în timpul „alianţei” de după 23 august 1944); luaţi prizonieri- 
de-răz- boi după 23 august ‘44 şi deportaţi — Basarabenii şi Bucovinenii din 
Armata Română fiind lichidati prin foame şi prin sete în lagăre speciale, ca 
„trădători ai Patriei Sovietice”!; civili arestaţi arbitrar („ca să fie la număr”) 
şi transportaţi în Rusia; localnici din teritoriile recent ocupate executaţi pe 
loc, în grupuri mari, pentru colaborare cu inamicul (inamicul: Românul); sute 
de mii de femei, copii, bolnavi, bătrâni deportaţi în mai multe valuri si lichi- 
dati prin muncă de sclavi, prin foame, prin frig, în Arhipelagul Gulag; ucişi 
(în Basarabia) prin foametea planificată, „realizată” între 1945-47; cetăţeni 
Români de etnie germană — civili şi minori — deportaţi în Rusia şi trataţi ca 
prizonieri de război. 

Vom cere Rusiei să ne furnizeze toate documentele pri vitoare la trage- 
dia din 1812 şi la martiriul Moldovenilor din stânga Prutului căzuţi sub cizma 
fratelui creştin ortodox; vom cere să ni se livreze toate documentele privitoa- 
re la „Republica Autonomă Moldovenească” (din 1924), la subversiunea 
antiromânească — din Rusia, dar şi din România — avînd scop: reocuparea 
Basarabiei; de asemeni, documentele referitoare la invadarea Basarabiei, a 
Bu- covinei de Nord şi a Herţei, după diktatul de la 26 iunie 1940. Vom cere 
şi vom da publicităţii aceste documente cu faptele, cu numele „cetăţenilor 
conştienţi”, vinovaţi de denunţuri; ale enkavedistilor, ale kaghebiştilor, ale 
activiş- tilor de partid culpabili de persecuții, de umilinte, de acte de barba- 
rie, de execuţii ale Basarabenilor şi Bucovinenilor ocupați de Rusi. 

A existat un Auschwitz — dar şi un Niirnberg (şi bine că a existat); a fost 
un Arhipelag Gulag — în toate ţările „liberate” de Ruşi —, drept este să fie şi 
un Niirnberg II; 

5. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va edifica economia pe prin- 
cipiul proprietăţii şi al inițiativei individuale. Statul va deţine şi va controla 
ramurile, fie neprofitabile: căile ferate, sistemul de canale navigabile, apoi 
Opera, Teatrul Naţional, Filarmonica, Casa Cărţii (cultura şi arta nefiind ren- 
tabile, Statul va fi onorat să le subventioneze), fie tinînd de domeniul 
Apărării. 

Dacă restituirea către proprietari ori urmaşi a uzinelor, atelierelor, loca- 
lurilor comerciale şi locuinţelor — după cincizeci de ani de distrugeri si de 
modificări — se va face prin hotărîre judecătorească, restituirea imediată şi 
fără condiţii a pământului este o datorie: 

Mai întâi, morală: pentru câte şi pentru cât au suferit ţăranii Români de 
la comunişti, tocmai din pricina pământului, supraviețuitorii şi urmaşii lor au 
deplinul drept să şi-l redobândească; dacă aşa li se năzare, n-au decât să steie 
într-o rână, toläniti pe hectarele, pogoanele, iugărele (pentru care au vărsat 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 381 


lacrimi şi sânge) un an, doi... — dar nu-i va lăsa inima să ţină sfântul pământ 
în pârloagă... Desigur, „economia generală” va avea de suferit — însă nu mai 
mult decât pe timpul colhozului, dar țărănimea, câtă a mai rămas după masa- 
crarea cu metodă şi dezînvăţarea de a mai lucra, va căpăta în al doisprezece- 
lea ceas o neînsemnată compensație; o uşure compasiune. 

În România vor fi bineveniti, vor fi invitaţi ne-Români: industriaşi, 
investitori, specialişti, oameni de afaceri să construiască la noi, să vândă, să 
producă; noi să învăţăm de la ei să construim, să producem, să vindem, în 
stricta respectare a legilor interne, internaţionale. 

În România vor fi încurajați, consiliati, ajutaţi cu împrumuturi cei ce vor 
iniţia mici şi mijlocii întreprinderi — idealul omului, într-o societate umană 
civilizată fiind nu industrializarea, ci bunăstarea; 

6. Voi fi preşedinte al României, ţară ce are imperativă nevoie de un alt 
sistem de învăţământ, actualul fiind, nu doar ineficient, dar adânc nociv. 
Cauza primă: înşişi educatorii. 

Potrivit zvonurilor scrise de purtătorii de vorbe-vorbe la gazete, aş 
candida la alegerile prezidenţiale din 1996... 

Securitatea a părăsit (pentru moment, în privinţa mea) aria calomniei: 
„Goma: a vândut Ardealul, a cedat şi Basa- rabia, e KGB-ist, pederast, jido- 
vit...” etc. înlocuind-o cu aria discreditării: „Goma: securist d-al nostru, dân 
bobor, colonel — ba chiar general...”; „a fost reabilitat, deci iertat, poate reve- 
ni în ţară — asta fiind condiţia pusă de el...” etc. — iar de curând a pus să fie 
intonat corul final, cel cu candidatura mea la alegerile din 1996... 

Fiindu-mi greu accesibilă presa scrisă din ţară, refuzînd contactul cu 
radioul şi cu televiziunea de stat şi de partid, Românii ce vor fi auzit de exis- 
tenta mea vor fi crezut cele de mai sus, citite de ei în jurnalele cotrocenite; în 
ce au au- zit-văzut la Tembeliziunea Dâmboviţelină, cea cu voie de la 
Politiunea militecuristä. 

Sper ca de data asta să fiu auzit-citit — vorbesc eu despre mine: 

a). Nu am cerut „iertare” juridică, Procurorul General a declarat presei 
că dosarul meu din 1956 va fi rejudecat; în 21 aprilie 1994, într-o scrisoare 
adresată Tovarăşului vostru, al tutulor, declaram că refuz „iertarea” lor, a 
celor din Unitatea Militară MAI: cei ce mă condamnaseră în 1957, ca duşman 
al poporului; că le interzic lor de a mă ierta, să aştepte până-i vom ierta noi 
pe vinovatii de dezastrul tării; 

b). Abia a apărut Scrisoarea către Iliescu (într-o revistă literară, lunară, 
din Transilvania), că am primit convocare la propriu-mi proces de... anulare 
a sentinţei de condamnare; am trimis o nouă epistolă, repetînd refuzul, negîn- 
du-le lor autoritatea juridică şi morală — întâi de a mă condamna (în 1957), 
acum de a mă... ierta — cu aceeaşi seninătate bovină; 

c). Prin luna decembrie 1994 o sumă de prieteni Cehi, Unguri, Polonez, 
Vietnamezi, Cubanezi, Iranieni, Chinezi (avînd ca şi mine: statut de refugiat 
politic în Franţa) mi-au telefonat, uimiti, unii indignati: pusesem guvernului 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 382 


comunist de la Bucureşti ca singură condiţie a întoarcerii mele în ţară... rea- 
bilitarea juridică? — iată, scrisese Le Monde, „după depeşa AFP, transmisă de 
la faţa locului”. Am răspuns că „faţa locului“ este, neîndoios, Palatul 
Cotroceni; că nu solicitasem, ba refuzasem explicit „reabilitarea” anunţată; 
că nu pusesem altă condiţie întoarcerii în România, ţară şi a mea (nu doar a 
bandei Iliescu-Roman-Brucan-Voican-Mägureanu-V. C.Tudor-Funar- 
Păunescu- Drăgan), decât: de a nu avea un regim tot comunist, cu tot aceiaşi 
comunişti călărind-o; 

d). Pe la începutul lunii februarie acest an, 1995, iată şi zvonul urmărind 
discreditarea mea: nu sânt mai breaz decât V. Tănase, nici decât M. Botez, 
E. Mihăescu — dovadă: candidez în alegerile din 1996! 

Nu cunosc originea acestuia din urmă, deduc însă că a pornit (sau: a fost 
lansat) de/ prin Nicolae Manolescu. Potrivit unui periodic românesc, 
N. Manolescu ar fi declarat — citez: 

„Personal, l-aş susţine pe Paul Goma în cazul în care ar candida (...). 
Unde nu dă Dumnezeu să avem şi noi un preşedinte disident”. 

N. Manolescu face parte dintre străluciţii intelectuali Români făcători 
de (numai) cultură care, după ce le-a căzut cartea de istorie în cap, la 22 
decembrie 1989 fix, s-au întunecat, s-au întunericit, până la a căpăta lumi- 
niscentä de putregai — precum Buzura, Eugen Simion, Valeriu Cristea, 
Sorescu, Pleşu... Şi în momentul de faţă (adevărat: cu efort) îmi place cum şi 
ce scria N. Manolescu despre cärti-de-citit — găsesc însă primejdios, putrezi- 
tor, ce şi cum scrie despre cärtile-de-joc cu care face politica detestată (până 
în luna mai 1990), oportun descoperită în iunie acelaşi an). Să nu se uite: 
N. Manolescu a debutat în „jurnalistica politică” imediat după mineriada din 
13-15 iunie, prin interviul solicitat lui Iliescu şi, din prima întrebare pusă de 
Marele Manolescu micului iliescu (mic-mic, dar criminal), apărea cuvântul 
Omul („Omul cu o mare”, preciza verticalul, nelingusitorul, demnul proaspăt 
director al României literare). 

Din acel moment l-am atacat în presă, arătîndu-l cu degetul, ca pe un 
stricător de limbă si de ucenici. El n-a catadicsit să răspundă, fiind convins 
că, dacă se preface a nu-l lua în seamă pe critic, anulează înseşi temeiurile 
criticii. Astfel 1-a delegat pe eterni-subalterni, pe debutante-militante şi pe 
alte ioane destul de pîrvuleşti să azvârle cu pietre de după garduri. Märturi- 
sesc: am fost surprins constatînd că N. Manolescu (în sfârşit!, însă cum tot- 
deauna e prea târziu...) contraatacă — fie şi prin ironiile sale atât de sublime, 
încât, vorba lui Caragiale... Numai că la vârsta ce-o are, greu să se mai schim- 
be (în bine); cine n-a avut până la 55 de ani nu-l capătă în al 56-lea. 

Accept că N. Manolescu a avut de gând să mă persifleze; că s-a străduit 
să mă ia peste picior (a fost pe punctul de a reuşi) atunci când a spus că el, 
„personal” (dacă ar scrie cum vorbeşte nu l-aş mai citi), l-ar susţine pe P. G., 
„în cazul în care acesta ar candida”... Însă, ca să fie sigură şi profesorimea 
fesenistă-de-semn-contrar că Profesorul Manolescu a comis un banc, a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 383 


adăugat cu grăbire că el (Personal) se îndoieşte că P. G. ar fi dispus să 
candideze... 

Prin ce şi prin cum a spus, N. Manolescu a nimerit, nu doar alături, ci... 
dimpotrivă; încercînd să-mi dea o lovitură de copită, mi-a dat... o idee. Una 
— dar fixă. Iat-o: 

Deşi monarhist, azi, la Echinoxul de Primăvara acestui an, 1995, mă 
declar candidat (la candidatură În vederea alegerilor prezidenţiale din 1996. 
PROGRAM 

1. Dacă voi fi ales, voi fi preşedinte al tuturor Românilor, nu doar al 
celor ce m-au vrut — şi m-au votat; 

2. Voi fi preşedinte al României, stat democratic de tip european-occi- 
dental în care apartenenţa la o etnie, la o rasă, la o religie, la o confesie nu va 
constitui motiv de discriminare; libertatea — de opinie, de expresie, de cult, de 
organizare — va fi garantată pentru toţi cetăţenii în mod egal, neexistînd „etnie 
favorizată”, nici „religie preeminentă” — dacă nu va exista „partid unic”... 

3. Voi fi preşedinte al României, ţară în care justiţia va fi independentă, 
ne-supusă presiunilor, influențelor, „sugestiilor” — de oriunde ar veni: de la 
Preşedinţie, de la Guvern, de la Ministerul de Interne, dinspre asociaţii, gru- 
puri, lobby-uri; magistraţii vor avea de dat seamă: în faţa legilor (pe care le 
aplică, dar li se aplică şi lor înşile), în faţa Consiliului Constituţional (ce va 
veghea şi asupra Corpului Didactic, a Corpului Medical, a Corpului 
Jurnaliştilor, a Departamentului Cultelor — de asemeni, în domeniile unde 
functionea- ză un cod deontologic) şi în primul rând în faţa conştiinţei 
fiecăruia. Poliţia, Jandarmeria, Serviciul Secret, Vama, Frontiera şi Pompierii 
vor fi edificate după criterii noi, ale unui stat european ce intră în al treilea 
mileniu; supuse ierarhic Ministerului de Interne, vor fi constant controlate de 
Parlament şi de presă; 

4. Voi fi preşedinte al României, ţară ce va continua, va restabili, va sta- 
bili cu toate statele doritoare legături bazate pe egalitate, reciprocitate; 
România va adera la şi va respecta convențiile regionale şi internationale ce 
urmăresc menţinerea ori restabilirea păcii, întăresc legăturile cultu- rale, 
turistice, de învăţământ, ştiinţifice, tehnologice, comerciale, sportive etc. 

Cu ajutorul activ şi reparator al Germaniei (parte contractantă în pactul 
Hitler-Stalin de la 23 august 1939), al Marii Britanii, al Statelor Unite ale 
Americii şi al Franţei, vom restabili România în graniţele ei naturale, cele din 
1938. Vom cere Rusiei restituirea imediată, integrală a valorilor naţionale 
„depozitate” în timpul Primului Război Mondial; vom cere restituirea inte- 
grală a valorilor nationa- le luate ca „pradă de război“ după 23 august 1944; 
vom cere despăgubiri materiale pentru imensele daune materiale şi mai ales 
umane pricinuite României „aliate”, prin distrugeri sistematice, prin jaf orga- 
nizat, prin furt „spontan”; prin stoarcerea de vlagă a ţării, mult timp după 
achitarea datoriilor de război (Sovromurile). 

Vom pretinde de la statul rus (nu ne interesează actuala lui 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 384 


subîmpărțire) scuze publice pentru nemărginitele, neînchipuitele suferinţe 
pricinuite sutelor de mii de cetăţeni Români — umiliti, jefuiti, maltratati, 
violati, ucişi (în timpul „alianţei” de după 23 august 1944); luaţi prizonieri- 
de-război după 23 august ‘44 şi deportaţi — Basarabenii şi Bucovinenii din 
Armata Română fiind lichidati prin foame şi prin sete în lagăre speciale, ca 
„trădători ai Patriei Sovietice”!; civili arestaţi arbitrar („ca să fie la număr”) 
şi transportaţi în Rusia; localnici din teritoriile recent ocupate executaţi pe 
loc, în grupuri mari, pentru colaborare cu inamicul (inamicul: Românul); sute 
de mii de femei, copii, bolnavi, bătrâni deportaţi în mai multe valuri si lichi- 
dati prin muncă de sclavi, prin foame, prin frig, în Arhipelagul Gulag; ucişi 
(în Basarabia) prin foametea planificată, „realizată” între 1945-47; cetăţeni 
Români de etnie germană — civili şi minori — deportaţi în Rusia şi trataţi ca 
prizonieri de război. 

Vom cere Rusiei să ne furnizeze toate documentele privitoare la trage- 
dia din 1812 şi la martiriul Moldovenilor din stânga Prutului căzuţi sub cizma 
fratelui creştin ortodox; vom cere să ni se livreze toate documentele privitoa- 
re la „Republica Autonomă Moldovenească” (din 1924), la subversiunea 
antiromânească — din Rusia, dar şi din România — avînd scop: reocuparea 
Basarabiei; de asemeni, documentele referitoare la invadarea Basarabiei, a 
Bucovinei de Nord şi a Herţei, după diktatul de la 26 iunie 1940. Vom cere 
şi vom da publicităţii aceste documente cu faptele, cu numele „cetăţenilor 
conştienţi”, vinovaţi de denunţuri; ale enkavedistilor, ale kaghebiştilor, ale 
activiştilor de partid culpabili de persecuții, de umilinte, de acte de barbarie, 
de execuţii ale Basarabenilor şi Bucovinenilor ocupați de Rusi. 

A existat un Auschwitz — dar şi un Niirnberg (şi bine că a existat); a fost 
un Arhipelag Gulag — în toate ţările „liberate” de Rusi —, drept este să fie şi 
un Niirnberg II; 

5. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va edifica economia pe prin- 
cipiul proprietăţii şi al inițiativei individuale. Statul va deţine şi va controla 
ramurile, fie neprofitabile: căile ferate, sistemul de canale navigabile, apoi 
Opera, Teatrul Naţional, Filarmonica, Casa Cărţii (cultura şi arta nefiind ren- 
tabile, Statul va fi onorat să le subventioneze), fie tinînd de domeniul 
Apărării. 

Dacă restituirea către proprietari ori urmaşi a uzinelor, atelierelor, loca- 
lurilor comerciale şi locuinţelor — după cincizeci de ani de distrugeri şi de 
modificări — se va face prin hotărîre judecătorească, restituirea imediată şi 
fără condiţii a pământului este o datorie: 

Mai întâi, morală: pentru câte şi pentru cât au suferit ţăranii Români de 
la comunişti, tocmai din pricina pământului, supraviețuitorii şi urmaşii lor au 
deplinul drept să şi-l redobândească; dacă aşa li se năzare, n-au decât să steie 
într-o rână, toläniti pe hectarele, pogoanele, iugărele (pentru care au vărsat 
lacrimi şi sânge) un an, doi... — dar nu-i va lăsa inima să ţină sfântul pământ 
în pârloagă... Desigur, „economia generală” va avea de suferit — însă nu mai 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 385 


mult decât pe timpul colhozului, dar țărănimea, câtă a mai rămas după masa- 
crarea cu metodă şi dezînvăţarea de a mai lucra, va căpăta în al doisprezece- 
lea ceas o neînsemnată compensație; o uşure compasiune. 

În România vor fi bineveniti, vor fi invitaţi ne-Români: industriasi, 
investitori, specialişti, oameni de afaceri să construiască la noi, să vândă, să 
producă; noi să învăţăm de la ei să construim, să producem, să vindem, în 
stricta respectare a legilor interne, internaţionale. 

În România vor fi încurajați, consiliati, ajutaţi cu împrumuturi cei ce vor 
iniţia mici şi mijlocii întreprinderi — idealul omului, într-o societate umană 
civilizată fiind nu industrializarea, ci bunăstarea; 

6. Voi fi preşedinte al României, ţară ce are imperativă nevoie de un alt 
sistem de învăţământ, actualul fiind, nu doar ineficient, dar adânc nociv. 
Cauza primă: înşişi educatorii: din 1948 s-au (ori au fost) compromis, demi- 
sionînd de la menirea lor — aceea de a-i învăţa pe copii binele, frumosul, 
adevărul. Va fi necesară creşterea altei generaţii de învăţători, de profesori: 
copiii, adolescenţii, tinerii nu mai pot (şi nu mai vor) să înveţe binele de la 
învăţători răi, nu mai trebuie să înveţe adevărul de la profesori mincinoşi, fru- 
mosul de la „maeştri” cu suflete urâte şi sfaturi schiloditoare (dar părinţii, pri- 
mii învăţători strâmbi, strâmbători ai propriilor copii?). 

Şcoala — de toate gradele — va constitui prioritate naţională: pentru a 
accede la stadiul de popor, comunitatea românească va trebui să înceapă prin 
a învăţa să se şteargă la nas (cu osebire la gură); să înveţe să spună Bunä-ziua; 
să înveţe să-l privească în ochi pe cel căruia (ori care) îi vorbeşte. Abia după 
aceea să treacă la învăţarea istoriei — nu cea idealizată, alcătuită din doar 
bătălii câştigate şi mănăstiri înălțate; nici „istoria luptei de clasă”. Istoria 
adevărată a comunităţii noastre nu este nici mai glorioasă decât a vecinilor — 
dar nici de-ruşine. Aşa cum (şi câtă) este, cum şi cât va trebui neîntârziat 
scrisă — este a noastră, ca mama pe care n-o putem schimba, oricât de maşteră 
ar fi. Se cuvine deci să ne asumăm trecutul comunităţii noastre aşa cum a 
fost, nu cum ne-ar plăcea să fi fost — cu pagini de glorie, de demnitate, de afir- 
mare a libertăţii — ca şi cu cele unde sunt înscrise greşelile, erorile, chiar cri- 
mele comise de statul român, fiindcă şi acestea fac parte din moştenire. 

Alături de Educaţie, în mänunchiul de priorităţi nationale, se vor mai 
afla: Sănătatea şi Ocrotirile Sociale, vizînd: 

— restaurarea familiei, nucleu al naţiunii; 

— restabilirea interesului — şi a respectului — pentru copil şi pentru pro- 
tejarea lui; 

— reconstituirea respectului faţă de femeie şi pentru pro- tejarea ei, în 
toate ipostazele; 

— reabilitarea respectului datorat bolnavilor, handicapatilor, persoanelor 
în vârstă şi protejarea lor. 

Voi sugera elaborarea şi legiferarea unui Cod al Familiei; voi veghea la 
promulgarea unor legi ce vor proteja copilul, femeia, bătrânul, handicapatul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 386 


— şi vor pedepsi cu dreaptă severitate maltratarea, violentarea, violarea, aban- 
donarea, exploatarea (femeii, a copilului). Voi veghea la reorganizarea, la 
crearea de noi aşezăminte pentru copiii orfani ori abandonaţi; pentru mame 
celibatare; pentru femei maltratate; pentru cele rămase fără venituri şi fără 
adăpost; pentru femeile ce vor dori să abandoneze prostituţia. 

Voi veghea neadormit şi voi urmări pas cu pas re-umanizarea Bisericii 
Ortodoxe Române, care va trebui să se ocupe de ceea ce a refuzat în aceşti 
patruzeci de ani: de orfelinate, de azile, de spitale, de cămine ale săracilor şi 
ale femeilor bătute, abandonate ori liberate din închisoare — în sfârşit, păsto- 
rii să fie alături de turmă (şi de Dumnezeu), nu „în rugăciune”... la cizma 
lupului cu epoleti albaştri; 

7. Voi fi preşedinte al României, ţară ce a cunoscut în ultima jumătate 
de secol uriaşe distrugeri ale solului, ale apei, ale pădurii — ceea ce alcătuia 
unicitatea (si dulceata) peisajului carpato-danubian. În vederea opririi 
degradării — în prima fază; în a doua, de favorizare a ameliorării, a „reparării” 
solului, apelor, vegetației (deci: a aerului), voi veghea ca Întâia Mare Lucrare 
din planul decenal de Amenajare a Teritoriului (la a cărui realizare se vor 
succeda ceilalţi şefi ai Statului Român) să fie: distrugerea digurilor de incintă 
ordonate de comunişti şi săvârşite cu lacrimile, sudoarea, sângele deţinuţilor 
anticomunişti în Delta şi în Bältile Dunării, pentru a le reda rolul şi rostul lor 
normale; pornirea unui studiu amănunţit al întregii ţări pentru ca, în deplină 
cunoştinţă de cauză, să demareze Marile Lucrări: sistematizarea apelor, 
reglementarea ariilor construibile, ridicarea de diguri de protecţie, amenaja- 
rea bazinelor de retenţie; desemnarea ariilor cultivabile (neinundabile), pre- 
cum si a celor împăduribile; tratarea solului prin neutralizanti chimici şi prin 
lucrări de consolidare, drenare şi plantare a alunecărilor de teren; construirea 
(refacerea) căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de artă (şosele, căi ferate, 
canale navigabile, poduri, tunele), în deplină armonie funcţională. 

Marile Lucrări de Amenajare a Teritoriului vor dura multă vreme şi vor 
costa mulţi bani. Însă pe termen scurt — un deceniu — vor da de lucru multo- 
ra dintre cei ce, azi, nu au; iar pe termen lung... Vom lăsa urmaşilor, nu pira- 
mide-în-noroi (ca „realizările” de ieri), ci un loc în care să fie plăcut de trăit; 
pe care tinerii să nu-l părăsească fără a se mai uita îndărăt şi să pornească în 
pribegie („oriunde, numai acasă nu...). Le vom lăsa, nu doar un semn mate- 
rial al patriei lor, ci altă stare de spirit. Una europeană; 

8. Voi fi preşedinte al României, ţară al cărei guvern va fi alcătuit din 
oameni oneşti — chiar dacă nu atât de „competenţi” precum comuniştii ce 
şi-au dovedit, vreme de jumătate de secol, înalta competenţă în a distruge o 
ţară: economia, cultura, identitatea. Cel (încă) incompetent, dar cinstit, o va 
câştiga; cel fasonat de activismul comunist: necinstit va rămâne pân la 
moarte, pe deasupra, de nevindecat incompetent, ca un „cadru”ce se află. Voi 
veghea ca, începînd cuguvernul, să existe o dreaptă participare a femeii: la 
Sănătate, la Ocrotiri Sociale, la Educaţie, la Externe, la Justiţie, la Cultură... 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 387 


Femeia va intra în Consiliul Constituţional, precum şi în organismele de 
supraveghere a respectării normelor deontologice: Învăţământ, Medicină, 
Presă etc.: 

9. Voi fi preşedinte al României, ţară ce-şi va asuma trecutul; ce va 
recunoaşte public încălcările de teritorii străine; va recunoaşte şi va exprima 
public regrete pentru persecuțiile şi pentru tentativele de lichidare a două 
comunităţi: Evreii şi Tiganii; va mărturisi şi va regreta că, după 23 august 
"44, a consimţit ca cetăţeni Români de etnie germană să fie consideraţi (de 
către „aliaţi ””) prizonieri de război şi deportaţi în Rusia; va recunoaşte si va 
regreta public deportarea „titoiştilor” din Banat în Bărăgan; în fine, România, 
stat constituit, va recunoaşte vina grea, de neşters, faţă de cetăţenii Români 
refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi din Ținutul Herţei: la 12 septembrie 
1944 delegaţia română la Moscova (alcătuită, preponderent, din democrați, 
nu doar din comunişti) a acceptat fără crâcnire ca aceştia să fie consideraţi 
„cetăţeni sovietici” şi şi-a pus la dispoziţia ocupanților întregul aparat admi- 
nistrativ şi polițienesc: Românii (nu Ruşii) i-au hăituit, i-au vânat, i-au vân- 
dut — pe, totuşi, Români; Românii i-au internat în „Centre de repatriere” orga- 
nizate în fiecare capitală de judeţ; ei au asigurat serviciul de pază, de cerce- 
tare — în fine, de escortare a refugiaților Români şi cetăţeni Români până la 
proaspăta-blestemata graniţă cu URSS (pe Prut), în vederea „repatrierii în 
Siberia”. 

Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin „sabotarea istoriei”; nu 
poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi 
asumă şi faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor. 

Un popor se face pe sine şi prin dreapta, severa judecare a vinovaţilor 
de trădare de ţară; a vinovaţilor de dezastrul ţării; a vinovaţilor de a fi acţionat 
în interesul (şi numai al) Rusiei; a vinovaţilor de a fi persecutat, umilit, jefuit, 
şantajat şi obligat la delatiune; a vinovaţilor de rele tratamente, de torturare 
şi de ucidere a unor semeni — în această ultimă categorie intră nu doar 
milițienii, gardienii de închisoare, securiştii — ci şi grănicerii (şi nu doar 
ofiţerii, ci şi ostaşii în termen care au ucis „din ordin”: ce li s-ar fi întâmplat 
dacă refuzau să tragă?, ar fi fost împuşcaţi ei?). 

„Reconciliere naţională”? Cine cu cine să se reconcilieze?: victima cu 
călăul? „Iertare crestineascä”? Cine pe cine să ierte: nu cumva tot ei pe noi? 
„Compromis în interesul tării”? — interesul ţării nu se află în mâna care a lovit 
patru decenii la rând şi va lovi atât timp cât victima va colabora cu tortiona- 
rul; „interesul“ (compromisului) este numai şi numai al bandei de tâlhari ce 
a pus stăpânire pe România cu ajutorul neprecupetit (şi dezinteresat!) al 
Armatei Roşii. „Fără violentä!”: slogan tipic securist (ei se temeau de dreap- 
ta răzbunare a celor mereu violentati) — de ce nu de-a dreptul caragialescul: 
„Pupat Piaţa Endependenţi”? 

Totdeauna, oriunde, vinovatii au cerut „concordie”, „armonie”, 
„frăţietate” — s-o fi cerut înainte de decembrie "89! Vinovatii de la noi sunt 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 388 


siguri: victimele noastre, Românii nu vor avea curajul de a-i arăta pe călăi; 
vinovatii de la noi sunt convinşi (îşi cunosc bine victimele): cei ce au suferit 
le vor da, de frică!, iertare (creştinească...). Dacă până şi unii „directori de 
conştiinţă” declară fără să clipească: „Toţi am colaborat — mai mult sau mai 
puţin”; şi: „Am făcut pactul diabolic (sic!) — ca să obţin paşaport cu mai 
multe intrări-ieşiri”, în fine: „Dacă toţi am fost vinovaţi, rezultă că toţi 
sântem... nevinovaţi...” — ceea ce ar însemna că în categoria „inocenţilor” 
intră nu doar „bieţii martori” (colonei şi generali de Securitate), dar şi Groza 
şi Dej şi Pauker şi Pătrăşcanu şi Ceauşescu şi Teohari Georgescu şi Drăghici 
şi Nikolski şi Enoiu şi Plesitä şi Stănculescu şi Voican şi Măgureanu şi 
Roman şi Chiuzbaian şi Drăgan şi Iliescu şi... 

Cei ce acceptă „reconcilierea” comit nu doar o eroare, ci un păcat: Isus, 
în ciuda recomandărilor de a oferi şi celălalt obraz, nu i-a „iertat” pe 
negutätorii ce prefăcuseră Templul într-o Cântare a României. lertîndu-i, tre- 
cînd-peste, cäci-oameni-fiind-cu-totii — îi absolvim, ba le acordăm certifica- 
te de onorabilitate, chiar diplome-de-respectabilitate şi îi asigurăm că nu vor 
primi răsplată după faptă —, ba, îi încurajăm ca, la proxima ocazie, să facă 
ce-au mai făcut (ba mai mult decât atât); iertîndu-i pe vinovaţi, pierdem 
ultimul strop de credibilitate, de încredere pe care-l mai încearcă tineretul în 
noi (să nu uităm: în aceste decenii primii invätätori-mincinosi au fost părinţii; 
întâia şcoală- deformatoare a fost familia): înseamnă că ceea ce au văzut, au 
trăit ei, tinerii în decembrie '89 — dar şi în 13-15 iunie '90 — nu au fost nefe- 
ricite, tragice accidente, ci constante: aşa trebuia să se întâmple — şi nu altfel. 
Au dreptate să se întrebe tinerii: Acesta să fie binele?, adevărul?, aceasta 
justiţia imanentă? Înseamnă că a face rău nu este rău (dacă cel rău nu a fost 
pedepsit pentru fapta rea, nici măcar arătat cu degetul, numit, numite faptele 
rele). Aşadar, tinerii vor sfârşi prin a crede că a fi cinstit este semn indubita- 
bil de lipsă de inteligenţă; că a face bine este rău (inversul fiind... bun), că 
cinstitul şi bunul rămân mereu păgubaşi; etern păguboşi... 

Ca preşedinte al României voi veghea ca memoria — integrală — a 
naţiunii româneşti să fie întreţinută, cultivată, încurajată; ca „uitarea”, mană 
cerească pentru ticăloşi, să fie considerată defect, anomalie, deficiență. 

Ca preşedinte al României voi veghea ca vinovatii să fie judecaţi: indi- 
ferent de sentinţă, procesul, acoperit de presă, propus, impus ca temă în şcoli 
va avea o acţiune purifica- toare şi educatoare. Distrugerea secretului (aliatul 
călăilor) prin facerea publică a numelor, a amănuntelor biografice: locul 
naşterii, familia (care a profitat din plin, înainte, de toate supradrepturile 
materiale şi nu doar, fără a strâmba din nas, aflînd ce face securistul, activis- 
tul „la el, la servici” — să suporte oprobriul public); în fine: prin facerea 
publică a faptelor-în-scris, intelectualii ce „şi-au salvat cultura” să şi-o 
(re)vadă; (re)tipărită; (re)difuzată: „antologia rusinii” — pe cheltuiala auto- 
rului, fireşte. 

Voi veghea, deci, împotriva uitării; întru memorie. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 389 


O comunitate fără trecut nu are viitor — deci nu merită să devină popor; 

10. Fiind preşedinte al tuturor Românilor, voi face apel la toţi Românii, 
oriunde s-ar afla în lume; la exilați, la emigraţi, la repatriatii Germani, Evrei, 
Italieni, Elvetieni, Greci, Turci, Francezi, Belgieni, Britanici, Unguri, Cehi, 
Sârbi...; îi voi invita pe Armenii şi pe Evreii obligaţi să plece de la noi, în 
căutare de alt pământ de exil să revină; întâi în vizită, apoi...: ei şi descen- 
denţii lor ştiu mult mai multe decât noi despre muncă, despre comerţ, despre 
agricultură — despre Bună-ziua; să ne (re)învete. Îi voi pofti pe miile de inte- 
lectuali, mai ales profesori, să se întoarcă; să ne înveţe: nu ştim nimic, iar ce 
ştim am reţinut strâmb. De toţi avem nevoie, toţi avem nevoie unul de altul: 
sântem lipsiţi de tot si de toate; 

11. 


Nu am promis nici lapte, nici miere; nici obiele de mătase „pentru toată 
populația” (visul comunistului rus); şi nici ras-tuns-frezat gratis. 

Nu cerşesc voturi, deci nu am nevoie să-i mint pe eventualii votanti, 
făgăduindu-le tinereţe (fără bătrâneţe); bogăţie; ba chiar frum’sete. 

Ca unul care am făcut câte ceva pentru ca realităţile de teroare, de incu- 
rie, de nebunie din România comunistă să fie cunoscute în Occident, îmi 
îngădui să cer de la compatrioți mai degrabă sacrificii decât (binemeritate) 
recompense; îi chem la efort, la acţiune, la rigoare, la reînvăţare — şi mai ales 
la... tăiat în carne vie: starea actuală a României nu poate fi „reparată”, câr- 
pocită, tratată cu descântece, dreasă cu văruială peste cărămizi; acestea sunt 
paliative, nu fac decât să ascundă boala (gravă; mortală), să grăbească 
sfâr- şitul — au mai existat naţiuni, popoare ce au dispărut şi nu le plânge 
nimeni, fiindcă şi-au meritat soarta. 

Îi îndemn pe compatrioți la muncă grea: să ne constru- im pe noi înşine. 
Dacă nu vom putea lăsa copiilor noştri un „viitor luminos”, le vom lăsa măcar 
amintirea efortului nostru de a ne depăşi; de a depăşi starea de legumă; de a 
ispăşi măcar în parte greul păcat al laşităţii; al indiferenţei; al egoismului 
sălbatic; păcatul colaborării cu totalitarismul comunist; păcatul (capital) al 
învăţării copiilor noştri să mintă, să gândească una, să spună alta, să nu le 
pese de alţii, să se facă frate cu dracul, să mintă, la nevoie; la nevoie, să 
denunțe, să facă orice (cum făcusem si noi la vârsta lor) — pentru a răzbate; 
pentru a supravieţui; pentru a rămâ- ne... nisipul fostei pietre — cea peste care 
a tot trecut apa... 

Am pornit această scrisoare în glumă, o închei serios. Ştiu: niciun 
candidat cu capul pe umeri nu va anunţa un program atât de... negativ. 

Eu însă nu lupt ca să ajung preşedinte al României (sânt de mulţi ani 
scriitor de cărţi — deci mai mult decât atâta) — ci, ajuns preşedinte, să lupt 
pentru scoaterea din groapă a României şi pentru tragerea la locu-i cuvenit: 
în Europa 2). 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 390 


1) Acest punct din program va fi comunicat în prima zi din cel de al doilea an 
de preşedinţie — sânt convins: în majoritate zdrobitoare, Românii îl vor accepta. 

2) Text publicat în volumul Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, 
Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, ediție îngrijită de Laszlo Alexandru. 
Fragmentar (aniversar...), Programul, comentat, a apărut în Aldine din martie 2000 
(vezi-l mai departe, la Anul 2000, în volumul 3). 


x 


Dumitru Ungureanu - Jurnalul unei dez-amăgiri 


“Dumitru UNGUREANU 

Jurnalul unei dez-amăgiri 

Pentru România, anul 1997 debuta sub auspicii promitä- toare. 
Schimbarea puterii la Cotroceni (parţial şi la Palatul Victoria) părea menită 
să schimbe mersul societății spre „partea cea bună”, cum scria Petre Mihai 
Băcanu, sau către luminita de la capătul tunelului, cum zicea prim-ministrul 
Victor Ciorbea, adevărat om al momentului, în opinia multora. Puţină lume 
ştia însă că păpuşarii din spatele figurilor scenei politice hotărâseră să înlo- 
cuiască temporar distribuţia, ca să-şi asigure o continuitate fără probleme. 
Speculând pofta unor nulitäti de-a se vedea în cartea de istorie, securiştii (nu 
e nici un secret cine ni sunt păpuşarii!) au plasat în prim-plan figuranti cu 
alură... istorică (vezi analogia barbişonală Cuza — Emil). Rezultatul? 
Confuzie de valori, fiasco social, politic, financiar şi, mai ales, moral. S-a dis- 
trus atunci în România ceea ce mai rămăsese neatins de comunism, a murit 
speranţa. Dacă pe plan intern ar fi scuzabilă ineficienta, deoarece îndreptarea 
lucrurilor se face în decenii, pe plan extern s-a comis acel gest descalificant 
al tratatului cu Ucraina, prin care s-au pecetluit cedarea teritorială din 1940 
(Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa) şi raptul din 1948 (Insula Şerpilor). Ce 
palmă ruşinoasă pentru România, ce ruşine pălmoasă pentru cei care îl consi- 
liau pe geologul preşedinte, al cărui nume mă străduiesc să nu-l amintesc. 

Paul Goma intuia, chiar de la Paris, unde hotărâse că o să rămână defi- 
nitiv, şi în pofida nenorocirilor personale care-i secătuiseră puterile, ce fel de 
„conducători” aveam. Nu ezită s-o spună/ scrie. La pp. 165-172, în Jurnalul 
unui Jurnal, Ed. Dacia, 1998, găsim textul intitulat: A şasea întrebare — după 
145 zile. E o scurtă şi drastică „punere la zid” a celui care întruchipase „spe- 
ranţa” şi care dădea dovezi concludente că mai abitir luptă s-o răpună decât 
s-o cultive. Manifestările sale publice îi ridiculizau pretenţiile şi ifosele. 
Mentalitatea ciufută de dinapoia carentelor de caracter, lipsa demnităţii, lipsa 
cunoştinţelor elementare de istorie, amatorismul în politică l-au împins la 
gesturi hazardate ce-au adus pagube iremediabile României. Verdictul lui 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 391 


Paul Goma e limpede şi e valabil încă: ,.... întrebările decurg din promisiuni- 
le electorale nerespectate de actualul preşedinte”. 

Dacă am pune aceleaşi întrebări preşedintelui din 2010, n-am fi deloc 
anacronici. Ba, din contra! Apoi: „După 50 ani de comunism imbecilizator, 
românii au ajuns a fi membri ai unei comunităţi primitivizate, incapabili de a 
înţelege libertatea — şi, consecinţa ei: demnitatea. Analfabetizati (cum altfel, 
dacă au avut parte de «conştiinţe ale natiei» ce au colaborat cu Ocupantul, în 
cel mai fericit caz, au făcut «cultură curată», în timp ce semenii lor crăpau de 
foame, de frig, de boală?), nu mai discern albul de negru, bunul de rău, fru- 
mosul de urât. Cu o înrădăcinată educaţie a robului deresponsabilizat, româ- 
nul se credea «liber»... (p. 166) 

Românul se crede liber şi azi! Tot circul actual, generat de criză, tăierea 
salariilor, a pensiilor, dublarea impozitelor şi restul, este menit să ascundă 
aceeaşi unică şi veche otravă a societăţii noastre, indiferent de forma de 
guvernare: România — ocupată de români. 

Cam de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, de când ne-am eliberat de 
sub turci, fiecare promoţie a „şcoalei politice” româneşti ajunsă la conduce- 
rea ţării, după câteva luni de acuzaţii aduse predecesorilor, începe să se com- 
porte ca şi cum s-ar găsi într-o ţară străină, pe care-i musai s-o jecmănească, 
până nu se prinde careva ce hram poartă. Acest fenomen merită un studiu 
complet, iar paginile lui Paul Goma sunt cel mai bun stimulent pentru un isto- 
ric fără complexe. lată o mostră, chiar la începutul Jurnalului citat, textul 
Vechi şi nouă (pp. 5-6): „În lunga şi, după cum se constată: inutila mea acti- 
vitate de militant pentru drepturile omului, apoi de activist cultural în echipa 
Monicăi Lovinescu, am fost silit în multe rânduri să ţin cursuri de alfabetiza- 
re — în scris, prin periodice — pentru iubiții noştri compatrioți. Rezultatul 
acestor strădanii? Zero. Românii cărora, în principiu, le erau destinate 
«lămuririle» (în cele mai multe cazuri: la cererea lor, insistentă) nu de ele 
aveau nevoie”. 

De ce anume avea (şi are) nevoie românul? Ei bine, de cineva care să 
facă pentru el ceea ce el ar trebui să facă, dacă ar fi un om demn şi liber: să- 
i păzească avutul, curtea, casa, pământul, slujba, adică „nevoile şi neamul” — 
recte, somnul şi nesimtirea. N-aş pretinde că e o mentalitate strict româ- 
nească; şi alte popoare dau serioase dovezi de concurenţă în lenevie şi 
egoism. Dar la noi această slăbiciune este exploatată tocmai de cei aleşi, 
plătiţi, ridicaţi în funcţii de conducere ca să facă o pedagogie la nivel popu- 
lar pentru a eradica viciul. Respectivii nu fac aşa ceva, chiar încurajează 
nesimtenia, pentru a mulge mai mult profit personal din prostia populară. Asa 
se face că poporul nu numai că nu ascultă ce spune unul ca Paul Goma, ci e- 
n stare să-l şi scuipe că spune ce spune. 

N-aş putea sintetiza mai bine decât o face (în textul suscitat) Paul Goma 
starea de lucruri ce caracterizează natia română. Zic natie si nu naţiune, ca o 
trimitere explicită la Caragiale, la spiritul zeflemist ce patronează spaţiul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 392 


public românesc mai mult decât celălalt, spiritul frate, încrâncenat de sumbra 
seriozitate a lipsitilor de umor care nu lipsesc din poiata mioritică. Paradoxul 
lui Goma e că, vertical şi neînduplecat ca un prooroc veterotestamentar, nu e 
deloc lipsit de umor, nici de autoironie. Stă mărturie un întreg Alfabecedar 
(ed. Victor Frunză, 2004) de cuvinte răsucite de sens. Şi umblă în limbajul 
cultural curent o sumă de sintagme scornite de iscoditorul măruntaielor 
limbii noastre. 

Evenimentul care a polarizat lumea literară, şi care l-a făcut pe Paul 
Goma odios în ochii aşa-zişilor directori de conştiinţă publică, a fost publi- 
carea celor 3 volume de Jurnal la Editura Nemira, 1997. S-au scris multe şi 
s-au spus şi mai multe despre acea carte, care a fost „o izbitură brutală, nemi- 
loasä — dar salutară” (Jurnalul unui Jurnal, p. 465). În fapt, prin publicarea 
Jurnalului, Paul Goma punea în faţa lumii culturale băştinoase oglinda ce 
reflecta această lume aşa cum era şi încă este (ba poate mai rea acum). Gestul 
a putut să pară de nefăcut printre cei ce şi-au văzut faţa adevărată, fără spoia- 
la fondului de rezistentä-prin-culturä, dar cu balele pupăturilor din „Piaţa 
Endependenti” uscate pe obraji. Sigur, să pui oglinda în faţa cuiva cu figură 
patibulară, ca să-i arăţi că nu e frumos cum se crede el, înseamnă să-ţi asumi 
riscul de-a te trezi cu oglinda spartă (în propriul cap). Cred că nu e un gest la 
îndemâna oricui. De ce-l face Paul Goma? Nu din masochism, nici din 
răutate sau alte sinonime ale acestui sentiment atribuit lui de către înjurnaliti. 
Este evident pentru oricine citeşte lipsit de prejudecăţi: în primul rând, Goma 
scrie sufocat de sentimentul prieteniei rănite, chiar omorâte de oameni în care 
crezuse, începând şi terminând cu Monica Lovinescu. Însemnarea din 27 
decembrie 1997 (pp. 465-467) este ca un bocet de jale la mormântul unei 
prietenii pe care stă piatra tombală a unei frivolitäti impardonabile: propoziţia 
reprodusă până la satiu de presa bucureştenioată, pe care n-o mai reproduc. 

Pe al doilea strat al scrisului jurnaligomic se găseşte, vetust, dar viu, 
sentimentul de iubire pentru poporul căruia îi aparţine şi Paul Goma. lar acest 
sentiment uriaş, copleşitor şi fără compromis, a rezistat în fiinţa, în omul Paul 
Goma în ciuda arestărilor, interzicerilor, bătăilor încasate de la caraliii regi- 
mului comunist şi de la caracudele post-decembriste, de toate nuanțele şi de 
toate finanţele. Goma a fost expulzat din România (şi din multe alte locuri, 
până şi din exil a fost expulzat!) cu trupul, dar inima, simtirea şi creierul au 
rămas şi vorbesc, scriu, gândesc în Limba Română, matria din care nu va 
putea fi dat afară de nimeni, niciodată. 

E huiduit ca orice profet ce-şi biciuieşte poporul cu vorba, nu cu gârba- 
ciul. E temut de fariseii care ştiu bine că „90% din ce spune Goma e 
adevărat” (apud Dan C. Mihăilescu). E detestat fiindcă el nu face precum 
Marie-France Ionesco: „Ştiu, dar nu spun si nu scriu!”. Această „delicateţe” 
în a spune lucrurilor pe nume, ce caracterizează şi cangrenează spaţiul public 
românesc, este „duşmanul personal”, răul cu care se luptă Paul Goma, nu per- 
soana X sau Y. În 17 octombrie 1997, pp. 366-367, jurnalierul e provocat de- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 393 


o însemnare a lui lon Bogdan Lefter, din revista Cuvântul (septembrie 1997), 
în care se face referire la nişte practici editoriale necinstite, fără trimitere 
clară şi fără nume. 

Or, după cum argumentează Paul Goma, tocmai această lipsă de asu- 
mare, cu nume şi dată, a propriilor acte, a nedreptätilor făcute nouă, a topit 
coloana vertebrală a ceea ce s-ar putea numi spirit românesc public (societa- 
te civilă etc.). 

Credinţa lui Paul Goma, în legătură cu misiunea şi obligaţia scriitorului 
— de-a depune mărturie exactă, corectă şi fără eufemisme asupra oamenilor şi 
nedreptätilor timpului său — îl saltă deasupra scriitorilor români, care nu doar 
că l-au exclus din Uniunea lor, în 1977, dar nu l-au reprimit nici până azi. Si 
nu-l vor primi, atâta vreme cât deciziile sunt luate de cei care s-au mulţumit 
timp de multe decenii să publice fix ce li s-a dat voie şi să scrie azi ce se cere 
sau se plăteşte. Cu toţii spunându-şi că fac, desigur, cultură pură şi simplă, nu 
altceva! 

Deşi Jurnalele nemirate din 1997 par că vizează exclusiv lumea cultu- 
rală, ţinta este însăşi România. Fenomen complex, faţă de care Paul Goma nu 
pridideşte să-şi exprime ciuda, iubirea sau mânia, după caz. Şi, scrutându-i pe 
români, Paul Goma se amăgeşte perpetuu că poate fi schimbat ceva-ceva în 
firea românească, în cugetul românesc, acela care stă cu curul în cumpătul 
vremii, cum băsnea Noica. Ei bine, Jurnalul unui Jurnal este, aş zice, 
Jurnalul unei dez-amăgiri! Goma îşi pierde treptat încrederea în puterea de 
regenerare a naţiei, în capacitatea şi voinţa liderilor ei de-a purcede la refa- 
cerea structurii societăţii româneşti. 

Degradarea spiritului, pervertirea mintilor şi stricarea limbii sunt proce- 
se începute odată cu instaurarea comunismului, devenite cronice prin anii 
'80, ajunse la metastază ulterior. Românii — şi asta observase Paul Goma 
începând cu 1984 — au pierdut uzul corect al cuvintelor, obisnuinta de-a jude- 
ca normal, de-a se comporta firesc. După 1990, aceste anomalii de compor- 
tament şi de gândire au inundat spaţiul public, fie politic, fie cultural, fie sim- 
pla existenţă a oamenilor obişnuiţi. 

„În «aceste vremuri de răscruce», nu mă mai obsedează nici o problemă 
majoră. M-a obsedat — până în 1989, când am avut prima surpriză; a doua — 
şi ultima — a venit în noiembrie 1996, când românimea l-a votat pe 
Constantinescu (în fapt: l-a respins pe Iliescu). Din acel moment am înţeles 
că m-am înşelat o viaţă întreagă; am înţeles că îmi făceam iluzii când mili- 
tam pentru drepturile omului — eram mai înţelept dacă îmi căutam... de drep- 
turile mele, de avantajele numai ale mele, de viaţa şi de interesele, doar ale 
mele. Cum însă e prea târziu ca să mai repar ceva, iată, acum nu mai fac! 
Acum mă ocup numai de mine şi de ale mele” — scrie Paul Goma în Jurnalul 
unui Jurnal, vineri, 8 august 1997. 

Cum s-a ocupat Paul Goma „numai” de problemele personale, ştim 
bine: cartea Săptămâna Roşie (ultima ediţie apărută la Vicovia, Bacău, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 394 


2009) stă mărturie. Cine şi ce ar putea defini mai bine relaţia lui Goma cu ţara 
„şi a mea”, cum zice el cu umor negru, decât Cioran şi vorba lui — „iubesc 
România cu o ură grea”? 


1) Text apărut în volumul colectiv, îngrijit de Flori Bălănescu: Paul Goma 75. 
Dosarul unei iubiri târzii, Eagle Publishing House, Bucureşti, 2010, disponibilă la 
http://www.amazon.com/Paul-Goma-75-Dosarul- Romanian/dp/6069232151 


Vineri 19 octombrie 2012 
Din Timpul, Chişinău e azi: 


“19 Octombrie 2012, ora 12:59 
CEDO obligă Rusia să plătească peste un milion de euro elevilor din 
stânga Nistrului 
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat recent... 


Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a condamnat 
astăzi Federaţia Rusă pentru violarea dreptului la educaţie a elevilor din 
şcolile româneşti din regiunea transnistreană. 

CEDO şi-a pronunţat sentinţa în trei dosare: Catan, Caldare, Cercavschi 
şi alţi împotriva Republicii Moldova şi Rusiei. Curtea a recunoscut violarea 
dreptului la educaţie de către Federaţia Rusă. În acelaşi timp, a stabilit că 
Republica Moldova nu se face vinovată de încălcarea acestui drept. Prin 
urmare, Rusia a fost obligată să plătească prejudicii morale în valoare de un 
1,02 milioane euro şi 50 mii euro cu titlu de costuri de reprezentare. În afară 
de bani, sentinta prevede şi alte acţiuni concrete pe care guvernul rus va fi 
obligate să le întreprindă pentru a asigura dreptul la educaţie a copiilor din 
regiunea transnistreană. 

Despăgubirile urmează să fie plătite în următoarele şase luni celor 170 
de reclamanti, părinţi, profesori şi elevi din localităţile Râbnița, Tighina 
(Bender) şi Grigoriopol aflate în regiunea separatistă transnistreană a 
Republicii Moldova. Rusia a fost dată în judecată la CEDO după ce, în vara 
lui 2004, autorităţile separatiste din regiunea transnistreană susținute politic 
şi financiar de Moscova au asediat şcolile moldoveneşti, aflate sub jurisdicţia 
Chişinăului. Asa-zisele forte de ordine separatiste au vandalizat atunci sedii- 
le liceelor şi le-au confiscat arhiva. Părinţii ai căror copii învățau în aceste 
şcoli au fost arestaţi, persecutați şi ameninţaţi că-şi vor pierde locul de 
muncă. Mai bine de un an, elevii nu au putut să-şi continue studiile în limba 
română cu grafie latină. 

Pregătirile şi audierile în această cauză au durat opt ani. Primele două 
dosare au fost înregistrate în toamna anului 2004, iar al treilea dosar a fost 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 395 


expediat în primăvara anului 2006. Interesele reclamantilor au fost reprezen- 
tate de Asociaţia Promo-LEX”. 
Timpul.md (1.M.) 


Duminică 21 octombrie 2012 


Impresionantă defilarea, în Bucureşti, a cca 2 000 de tineri. 

“Basarabia e România”, “România”, “Unire!”. 

Pentru prima oară am văzut o mare de tricolor(uri) şi am 
auzit sloganuri cu Basarabia. 

Singura obiectie: Când cântau, Basarabeni mei cântau 
i-nad-mi-si-bil de fals! 


x 


Flori mi-a trimis asta, nu ştiu de unde luată: 

“Florența Albu, Dumnezeu s-o odihnească“!, are un poem 
scris în 1960, pe când Paul Goma era în domiciliu obligatoriu, la 
Lăteşti:” 


"În Bărăgan 
lui Paul Goma 


Prietene — cum ţi-e toamna 
pustiu-n fereastră? 


Coama ta aspră 

încâlcită de vântul secetei, 
ciuful tău trufaş albind 

ca aripile îngerilor răzvrătiți... 


(O, îngerii Bărăganului 

căzând din cer, 

ei, exilaţii în colb de Dumnezeu 

pentru păcatul de a fi gândit nimicnicia...) 


Îngeri prăfuiţi, melancolici, 

cu marele lor nimb clătinat de vântul 
setos 

evadând în largul închis. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 396 


Coama ta luminând acolo-n fereastră 
îmi fine trează câmpia..." 


Ce să spun? Nu mi-aş fi închipuit că merit o poezie dedicată. 

Flori îmi explică: poezia a apărut într-un jurnal al Florenței, 
publicat în România literară din 1994. 

Să-i fie ţărâna uşoară. 


Joi 25 octombrie 2012 
Din “Timpul”, Chişinău: 


“Cui (NU) acordăm cetăţenia R. Moldova 

Zilele acestea, legendarul actor român Florin Piersic, atât de îndrăgit de 
publicul moldovean, a mărturisit public că iubeşte nespus Republica 
Moldova şi ar fi mândru să aibă cetăţenia acestei ţări. 

Din câte am înţeles, nu există impedimente în calea satisfacerii acestei 
doleante a prietenului Moldovei, Florin Piersic. Ştiu însă, din surse sigure, că 
marele scriitor Paul Goma, basarabean de origine, stabilit la Paris, a depus 
cerere de redobândire a cetăţeniei R. Moldova, dar ceva ,,scârtâie”, de aceea 
suntem în drept să întrebăm conducerea ţării şi a Alianţei: ce impedimente 
există în calea satisfacerii cererii lui Paul Goma? Umila mea opinie e că acor- 
darea cetăţeniei R. Moldova acestor doi mari creatori de valori spirituale în 
limba română ar putea doar să aducă un plus de imagine R. Moldova, care are 
nevoie de acest lucru într-o măsură mai mare poate chiar decât de finanţele 
din exterior. Şi încă o întrebare-nedumerire către conducerea ţării şi a 
Alianţei: dacă pe timpul lui Voronin s-a acordat cetăţenia R. Moldova unora 
care cică au venit aici ca agenţi (spioni), dar au intrat în slujba comuniştilor, 
de ce pe timpul guvernării dumneavoastră să apară probleme cu acordarea 
cetăţeniei unui om de excepţională valoare, care iubeşte Moldova profund şi 
sincer, nu ca alungatii şi trădătorii — prietenii mei ştiu despre cine vorbesc -, 
pripäsiti aici ca într-un azil pentru refugiaţi? 


Un articol de: Constantin Tănase” 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 397 


Joi 1 noiembrie 2012 


Am dat în Noiembrie. Multe-multe aniversări. Si nu toate 
vesele. 


Vineri 2 noiembrie 2012 


Ziua de naştere a lui Filip. Să trăieşti, fiule! 


x 


Veste proastă dinspre Aliona: 

În absenţa ei şi fără a fi anunţată, colegii de la Academie 
i-au luat revista (“Metaliteratura”) şi titlul de redactor şef al 
publicației Academiei. 

“Colegii” s-au comportat ca nişte români. 

Ana presupune că din cauza mea: prea s-a agitat Aliona cu 
colocviile, cu revista. Înclin să-i dau dreptate. Numai necazuri 
pricinuiesc pe unde trec. 


x 


Paul Goma — 77 
— a doua ocupare a României de români — 
Timpul, laşi, 2012 

Pe 2 octombrie 2012, mai multi scriitori si oameni de cultura din 
Romania si Basarabia au omagiat la Chisinau cei 77 de ani impliniti de Paul 
Goma. Acolo am citit fragmente din textul de mai jos, prilejuit de recenta 
aparitie in seria de autor ingrijita de Flori Balanescu la editura Curtea Veche: 
volumul al doilea din Scrisuri, ce include „interviuri, dialoguri, scrisori, 
articole“ din intervalul 1990-1998. 

Cum se stie, au fost anii in care societatea romaneasca iesea din lunga 
noapte a dictaturii comuniste, fara sa nimereasca drumul corect, in ciuda 
sperantelor si a energiei cheltuite. Azi este evident de ce: agitatia prea multor 
personaje cu influenta nefasta, dar cu interese materiale bine determinate, a 
neutralizat energia risipita gratis de citeva constiinte: Paul Goma, Dan 
Petrescu, Dorin Tudoran. Romanii au ametit in vacarmul mediatic al fostilor 
politruci reorientati, dar si-n abureala intelectualilor de curte, de harem si „de 
estrada“ (este sintagma lui Dan Petrescu). Un intelectual onest din „grupul de 
la Iasi“, Liviu Antonesei, a crezut ca implicindu-se ca factor de decizie in 
politica poate curatza „grajdurile lui Augias“. S-a convins pe propria piele ca 
nici Herakles n-ar fi izbutit, nici ajutat de cei 300 de spartani de la Termopile, 
nici de cei 15.000 de specialisti cu care se lauda presedintele Emil 
Constantinescu, tradatorul Insulei Serpilor. 

Eliberata o clipa, Romania anilor '90 a ajuns putin cate putin o tara 
ocupata. Tot de romani. Adica, pe sleau spus, de comunistii deveniti peste 
noaptea dintre 22-26 decembrie 1989 care fesenist, care taranist, care liberal, 
care liber-schimbist, fiecare democrat fara dubiu, cu conditia sa nu-i fie 
contestata sefia. O tara impartita pe felii, atribuite/adjudecate de securistii 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 398 


reciclati an oameni de afaceri, de partid si de stat. „Securistii reprezinta 
patura cea mai activa a tinerei democratii“, scria Al. George, trezit brusc din 
somnolenta-i publicistica in postura de rezistent, ca foarte multi 

scriitori, altfel merituosi literati. Capitol aparte fac ofiterii acoperiti, 
pricopsiti cu edituri, ziare, posturi radio-tv, cei care au decis — si decid — 
politica de informare/influentare a publicului. 

Cercul oligarhic de extractie comunista s-a inchis. Indivizi fara 
scrupule, uniti in buget si-n nesimtiri pentru unul si acelasi scop: sa fie 
permanent la putere, sa detina controlul, sa inlature spiritul liber. Unele 
glasuri ce pareau a spune adevarul erau controlate prin dosarele de retea 
informativa. Pe altele Securitatea le-a cumparat — vezi episodul Plesu-Magu- 
reanu si invitatia la cina cu delicatese inimaginabile. Prea putini intelectuali 
au ramas liberi. Fara o tribuna de la care sa vorbeasca, improbabil sa fie 
auziti. La o adica, au si fost izolati ca specimene intratabile, voci care 
clameaza in desert, fixate antr-o paradigma revoluta, in contratimp cu 
„dezideratele momentului“. 

Cand Paul Goma publica Jurnal, in 3 volume, la editura Nemira, 1997, 
un cor jalnic i-a cantat aria „Imi pare rau ca l-am cunoscut, si adio, domnule 
Goma!“. Fiecare vocalist s-a simtit atins de glontul adevarului. Pesemne ca 
adevarul, in opinia lor, e ceva maleabil, versatil si clamat dupa cum o cer 
interesele de etapa sau relatiile de curtoazie. 

Textele lui Paul Goma percuteaza si azi, fiindca el a intuit, a vazut si a 
numit direct derapajele „elitelor“, incepand chiar din aprilie 1990. In, as zice, 
clasica „scrisoare-intredeschisa“ catre Gabriela Adamesteanu, intitulata 
„Rezistenti si rezistente“, Goma prevestea: „Acum, ca putini ati fost, multi ati 
ramas si cu totii opozanti neinfricati, eu unul v-as incurca, v-as sta in cale 
cand voi, strigand: «Uraaa!», veti navali întru decisivul atac al impartelii 
mamaligii binemeritate — asa ca nu-mi ramane decat sa-mi fac autocritica si 
sa-mi iau angajamentul ca nu voi tulbura pe nici unul dintre cei 23 milioane 
de rezistenti si rezistente, opozanti si opozante tricolore, in frunte cu 
Securitatea poporului, calauziti de gandirea Partidului Uniccomunist 
(Roman), pe cele mai inalte culmi ale iliescismului brucanator de la 
orase si sate — amin!“ 

Sant aceste cuvinte profetice? Nu vom intra antr-un soi de misticism cu 
care gandirea lui Paul Goma n-are de-a face. Ironie subtila? Sarcasm fara 
iluzii? In fapt, asa se intampla cu scrisele celui care priveste fara partinire, dar 
extrem de implicat emotional, afectat de ceea ce vede, aude, simte. Paul 
Goma dovedea responsabilitate fata de statutul scriitorului roman, fata de 
atitudinea intelectualului in conditiile schimbarii de regim, fata de, in doua 
cuvinte, destinul Romaniei. Scapata de ceausism printr-o crima abominabila 
(dupa preceptele crestine, ca si dupa deontologia democratica Occidentala), 

Romania parea ca se indreapta catre niciunde: fie spre comunismul cu 
fata umana, nazuinta lui Ion Iliescu, primul contravenient al natiei, candidat 
la presedentie pentru a treia oara; fie catre un capitalism popular, dupa cum 
dorea Petre Roman, primministrul foarte influent atat in randul politicienilor, 
cat si al intelectualilor (de partea feminina a publicului nu mai zic, e folclor 
deja). 

Ascendentul lui Petre Roman asupra fostilor securisti, transformati in 
oameni de afaceri, e dat de legenda conform careia le-ar fi ordonat: 
„Imbogatiti-va!“. Iar securistii asta au facut; ba mai mult, l-au inlaturat fara 
menajamente pe, totusi, profesorul de la Politehnica. In loc l-au instaurat pe 
inventivul Basescu, artizanul atator bubuieli economico-politice, pe care nici 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 399 


macar Paul Goma nu-l poate prinde in acul unei sintagme, asa cum a facut-o 
cu Roman, Iliescu, Brucan si restul umbrelor colorate ce-au mucegait panza 
ultimului deceniu al secolului XX romanesc. Nu le insir numele, ne-au otra- 
vit destul existenta. 

Chestiunea intelectualilor cu staif autovalidat în felul „revolutionarilor“ 
lui Bebe Ivanovici incepe sa fie scoasa de sub pecetea deferentei. Majoritatea 
tinerilor intelectuali scutura fara jena scaunele celor intepeniti in proiectul 
unei Romanii desuete. Ambitia batranilor de-acum nu s-a mentinut atunci in 
cercul propriu de interese, si-a deversat intr-o opozitie 
anticomunista aposteriori, esentialmente falsa. 

Azi se mira ca li se contesta opera literara, filosofica, eseistica sau 
stiintifica. Dar ei si-au atribuit post-factum merite de opozanti, dizidenti, 
proscrisi, interzisi, luptatori pentru libertate („luptatori pe branci“, cum le 
zice Goma) — ceea ce ei niciodata n-au fost. Au poluat spatiul public, locul 
unde trebuiau sa vorbeasca despre libertate doar cei indreptatiti de-un trecut 
clar: oamenii care s-au manifestat liber pe vremea dictaturii. 

Paul Goma este unul dintre cei liberi, daruit cu talentul verbului, 
comparabil — dati-mi voie sa fiu extravagant in metafora — cu transcriptorul 
versetelor Apocalipsei. Am mai spus-o: Goma este ca un profet biblic, al 
carui glas razbate greu prin zidul cu care compatriotii lui s-au trezit 
inconjurati. Un zid construit de „elitele“ politico-economice, gata sa-si faca 
de cap in Romania ocupata a doua oara. 

Un zid cräpat deja”. 


(nota mea: Cine este autorul?) 
Sâmbătă 3 noiembrie 2012 


Sandy..., uraganul care a semănat dezolarea în SUA şi în 
Canada. 

Mă întreb dacă americanii (denumire generică) vor trage 
învätäminte de pe urma nenorocirii. În primul rând să nu mai 
construiască zgârie-nori, ca să nu mai prilejuiască ostateci: 
locuitorii de la etajul 10 în sus. Se va trage un sinistru bilanţ după 
restabilirea curentului electric: atunci se va vedea câți morți vor 
fi din pricina izolării. Fără lifturi, fără apă, fără electricitate, fără 
căldură... 

Bine-bine, inginerii au făcut locuinţele pe verticală, neavînd 
loc pe orizontală. Până la Sandy nu au fost afectate “plantaţii” de 
zgârie-nori. Însă de acum... 

Mie mi-au displăcut dintotdeauna “americanele”. New 
Yorkul m-a terifiat. Am încercat să-i înţeleg pe locatarii doritori 
de “panorame”, de înălţime. Preţul să fi jucat un rol? Dar nu sunt 
sigur că apartamentele - sau birourile - de la înălțime sunt mai 
ieftine. Dorinţa unor patroni de a-i avea pe toți funcţionarii 
societăţii sub acelaşi acoperiş? Asta: da! 

Peisajul fierăstruit de zgârie-nori m-a contrazis, m-a respins. 

Da, dar nu eu sunt comanditarul, acela vrea şi impune “case- 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 400 


peste-case”, fiindcă e mai ieftin, decât “case-lângă-case”. 

Nu ştiu dacă voi mai trăi ca să constat schimbarea. Si nu ştiu 
dacă “finanţatorii” vor plăti orizontalizarea locuinţelor. 

De când sunt şontorog, am “probleme” cu liftul. Şi cum la 
noi sunt mereu stricate (uneori amândouă) nu mă aventurez să 
cobor pe scări - de la etajul 4. Dar n-am avut “probleme” cu apa. 
Nici cu electricitatea, cu căldura. 

Dar dacă aş fi fost la etajul al douăzeci-şi-lea? La al 
Cincizeci-şi-lea? 

ŞI bine au făcut autorităţile că au anulat marathonul. 

Asta mai lipsea. Un marathon în New York ! 


Vineri 9 noiembrie 2012 


Flori Bălănescu îmi transmite: 


“http://revistacultura.ro/nou/2012/11/ 
„Identitatea oficiala“ a lui Paul Goma 

Articol aparut pe 08:11:2012, in sectiunea Cultura literară. Zero 
comentarii AUTOR: NICOLETA SALCUDEANU 

Cum deja stim, spre deosebire de restul tarilor comuniste care, mai 
devreme sau mai târziu, prin vocile intelectualilor din interiorul sistemului, 
au beneficiat de o opozitie culturala fatisa si articulata, formând o societate 
civila sprijinita uneori de studentime sau de sindicate, alcatuind astfel o 
alternativa la politica oficiala, în România doar o mâna de intelectuali razleti 
s-au exprimat pe fata contra regimului comunist, însa doar unul singur a 
reusit sa strânga în jurul sau un numar de sustinatori, dintre care doar câtiva, 
foarte putini, apartineau elitei culturale. Acesta este Paul Goma. Acestuia, 
prin consecventa în opozitie, prin forta si vehementa protestului, i se cuvine 
întâietatea disidentei. Lui Paul Goma i se mai cuvine si întâietatea în timp 
fiindca, înca din 1956, se solidarizeaza (prin lectura, la seminarul de proza de 
la Institutul Eminescu — „Fabrica de Scriitori“, cum îl numise Tudor Vianu — 
a unui fragment de roman) cu revolutia ungara din octombrie, gest ce-i va 
atrage, în noiembrie, arestarea si acuzatia de „tentativa de organizare de 
manifestare ostila“. Ca sa ne dam seama de proportiile consecintelor unui 
gest de fronda politica în acei ani, iata supliciile pe care tinerii solidari cu 
revolutia ungara le-au avut de îndurat, povestite de Paul Goma însusi, în 
„Culoarea curcubeului '77“: „Îmi era frica... — de nimeni anume. Ci de 
cladire — acum Comitetul Central, dar înainte... În acea cladire fusesem dus 
în noiembrie 1956, dupa ce fusesem arestat alaturi, la Universitate. Acolo, în 
acea cladire fusesem închis, interogat, înjurat, batut, înfometat, umilit, în acea 
cladire fusesera ucisi oameni — si nu doi-trei... Într-un fel acolo, în acea 
cladire, a Internelor, începuse moartea colegului de facultate Stefan Negrea, 
batut numai în cap, în cap, în cap, de capitanul (pe atunci) Gheorghe Enoiu. 
Acolo înnebunise Negrea si, cu «reveniri», se târâse prin închisori, pâna 
când, într-o noapte, în 1958, la Gherla, se spânzurase la orizontala“. 

În martie 1957 Paul Goma e condamnat la doi ani de închisoare 
corectionala, parte din ei petrecându-i la Jilava si Gherla. În noiembrie 1958 
e „liberat“, dar trimis, sub escorta, în satul Latesti, raionul Fetesti (sat 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 401 


construit artificial de condamnatii politic), pentru alte 36 de luni de 
„domiciliu obligatoriu“, prelungite, la expirare, cu înca 24 de luni. Va urma 
o perioada de excludere din viata sociala si de tentative de reinsertie, prin 
munci necalificate, în diferite locuri din tara, cum singur marturiseste: 
„muncitor zilier în constructii, la Buhusi, pe santierul Casei de Cultura, 
fotograf ambulant (nunti, botezuri, înmormântari), prin satele din Rupea si 
Fagaras; trompetist de sâmbata-seara (baluri, nunti, hore); dezgropator de 
puieti la pepiniera Sercaia; descarcator-încarcator de cereale în silozul din 
Sercaia-Gara; muncitor necalificat la forja uzinei «Rulmentul» din Brasov; 
merceolog la «Agrosem» Fagaras — în fine: «tehnician» la Serviciul Tehnic 
al Întreprinderii de Gospodarie a Orasului Fagaras“. Precum se vede, actul 
sau de disidenta, în mod previzibil, nu s-a lasat fara urmari grave, dar acest 
lucru nu îl va opri de la viitoare gesturi de împotrivire. 

În zilele invadarii Cehoslovaciei, de catre sovietici, ca represiune 
asupra Primaverii de la Praga, încurajat de atitudinea aparent antisovietica a 
lui Nicolae Ceausescu, în luna august 1968 se înscrie în organizatia Uniunii 
Scriitorilor a PCR. Între timp, „ca urmare a «decretului Ceausescu» (ce 
permitea fostilor detinuti politici sa-si continue studiile universitare), Goma 
— caruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, desi, legal, avea acest 
drept — da examen de admitere la Facultatea de Filologie, Universitatea din 
Bucuresti“. Si este admis. Debutat în revista (decembrie 1966, în 
„Luceafarul“, cu o povestire botezata în redactie „Când tace toba“), lucru 
care-i va deschide si paginile altor periodice („Gazeta literara“, „Viata 
româneasca“, „Ateneu“, „Neuer Weg“, „Cravata rosie“), nu este la fel de 
bine primit în edituri (avea depuse, tot din primavara si respectiv vara anului 
1966, la Editura ESPLA, romanul „Ostinato“, sub titlul „Cealalta Penelopa, 
cealalta Ithaca“, si un volum de proza scurta, „Moartea noastra cea de toate 
zilele“). În vara lui 1967 trimite în Occident prima varianta a romanului 
„Ostinato“. Între timp, în august 1968, asadar concomitent cu invazia 
Cehoslovaciei, debuteaza editorial cu volumul de proza scurta predat la 
ESPLA, cu titlul schimbat: „Camera de alaturi“. În mod evident, biografia si 
cariera literara a lui Paul Goma sunt strâns legate, înca de la început, de 
evenimentele politice din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Nici un 
moment istoric major petrecut în tarile comuniste din Est nu-i este indiferent 
si-i determina prompt reactia. Între timp, manuscrisul romanului „Ostinato“ 
schimba trei directori de editura, iar Paul Goma declara ca daca romanul 
nu-i va fi publicat româneste, îl va publica în Occident. Aceasta va declansa 
o cascada de „sedinte de lucru“, de „lamurire“. În martie 1970, Goma publica 
pentru ultima oara proza în România comunista, un fragment din romanul 
„În Cerc“, în „România literara“. 

În octombrie 1971 apare, în limba germana, la Suhrkamp Verlag, 
romanul „Ostinato“. La Târgul de carte din acel an, de la Frankfurt am Main, 
Paul Goma apare la stand cu acest roman, fapt ce va stârni furia autoritatilor 
comuniste materializata în retragerea ostentativa si ridicola a standului 
românesc. În aceeasi editura vest-germana, în 1972, apare romanul „Usa“, 
reluat in 1974, în franceza, la Gallimard. De aici încolo (pâna la caderea 
comunismului), cartile sale vor aparea doar în traducere, la edituri straine din 
Franta, Germania, Italia s.a. Prin aceste prime doua carti, Paul Goma intra în 
circuitul european în calitate de „Soljenitîn român“ (cum îl numeste Miron 
Radu Paraschivescu dupa lectura unui fragment din „Ostinato“, pregatit 
pentru publicare în revista), ajungând la cunoscutele conflicte directe cu 
autoritatile comuniste de la Bucuresti, culminând cu „miscarea 777“ — 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 402 


solidarizarea, printr-o scrisoare trimisa în Occident, cu intelectualii Cartei 
"77, adresata, în martie 1977, lui Pavel Kohout, soldata cu arestarea, umilirea 
si schingiuirea sa de catre Securitate, iar, ulterior, „expulzarea“ sa din tara. 

La 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreuna cu sotia si copilul sau, 
ajung la Paris, cu pasapoarte turistice, cerând imediat azil politic. În timpul 
exilului parizian, viata sa si a familiei este pusa în mai multe rânduri în 
pericol prin organizarea, de catre Securitate, la cererea lui Ceausescu, de 
atentate teroriste. Din conditia de azilant politic Paul Goma nu a iesit nici azi, 
tentativele sale de a determina statul român sa-l repuna în drepturile sale 
cetatenesti esuând de fiecare data, chiar si la mai bine de douazeci de ani de 
la caderea comunismului. În mod evident nici astazi, când cu pompa si prin 
institutii denumite pompos, comunismul este condamnat cât se poate de 
sonor, lui Paul Goma nu i s-au restituit drepturile civice furate, iar în plan 
literar se desfasoara un plan monstruos de marginalizare a sa. 

Starea de fapt, peste poate de absurda, se poate explica printr-un 
plauzibil complex de vinovatie al intelectualului român ce nu a îndraznit sa 
înfrunte regimul comunist, asa cum au facut-o colegii sai din celelalte tari 
comuniste, cum însusi Paul Goma a facut-o. Acest dezavantajos contrast 
moral pare sa fie generatorul politicii de marginalizare si de minimizare a 
talentului sau literar real, ilustrat prin memorabile scrieri precum „Ostinato“, 
„Patimile dupa Pitesti“, „Culoarea curcubeului“, carti de închisoare, sau „Din 
calidor“, un minunat roman al copilariei, sau de reconstituirile în proza ale 
anilor stalinismului si comunismului în România, romane ce, desi robust 
irigate biografic, sunt constructii romanesti patrunse de un fior uman 
transpersonal si de un adevar suprem pe care numai arta îl poate întruchipa. 

În mod nedrept s-a instituit un soi de embargo tacit, de conspiratie a 
tacerii în jurul scrierilor sale. Cât despre persoana sa civica, ea este în 
continuare marginalizata în dezbaterea publica de dupa caderea 
comunismului, ironia asezând lucrurile în asa fel încât cei mai vehementi 
critici de astazi ai trecutului regim sa preia, în ce-l priveste pe Goma, tocmai 
etichetele si cliseele vehiculate de Securitate si de „raspândacii“ sai. Ca si 
Securitatea, ce decisese sa-i aplice eticheta de „mare prozator fara carti“, de 
„scriitor curajos, dar fara de talent“, cum probeaza dosarul sau CNSAS, 
formatorii de opinie postcomunisti reitereaza, sub diverse formule, aceleasi 
idei. Timpul trece însa în favoarea operei lui Paul Goma si, desi cartile sale 
au fost publicate în România postcomunista în buna parte la edituri obscure, 
din motive care se deduc, critica mai tânara i-a dedicat deja studii 
substantiale, teze de licenta si de doctorat, iar, pe masura ce detractorii sai 
pierd din putere, institutional vorbind, cartile sale se îndreapta, neabatut, 
catre o mai justa receptare. 

Întorcându-ne însa în prezentul ingrat, situatia lui Paul Goma în 
literatura româna si în constiinta publica este, eufemistic spus, revoltatoare. 
Constiinta publica româneasca e ca si inexistenta atâta vreme cât singurul om 
din România care a riscat totul în România (casa, pozitie sociala, viata) în 
lupta sa cu regimul comunist nu este reintegrat, ca reper moral, în locul ce i 
se cuvine. Cel care a avut primul ideea înfiintarii unui Institut pentru 
Studierea Terorii Bolsevice din România (idee preluata ulterior în forma 
amputata — Goma cerea investigarea regimului comunist începând cu anul 
1940, deci cu bolsevizarea Basarabiei — si golita de orice noima în forma 
prezidentializata de astazi, atâta vreme ce nu se afla sub patronajul singurei 
persoane care îi poate conferi o legitimitate morala, Paul Goma însusi), cel ce 
a avut asadar aceasta idee ce i s-a confiscat, traieste în continuare ca azilant 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 403 


politic la Paris, în saracie. Este tulburator faptul ca lui Goma o dorinta de o 
modestie spartana („îmi doresc atât de tare sa ma pot întoarce în tara mea“) 
îi apare ca „eroare... umana“. Este tulburator ca o atât de simpla, elementara 
dorinta nu poate fi împlinita în România de azi. Lista lui Paul Goma de vise 
si idealuri este una cât se poate de restrânsa: 

„— Sa-mi pot tipari — în sfârsit — cartile si sa ma pot exprima în presa de 
hârtie din tara; 

— Sa am si eu un adapost, o casa, în tara mea — iar ca supliment: un loc 
în care sa-mi (re)îngrop parintii, împrastiati, pierduti — si unde sa fac si pentru 
mine un culcus de veci; 

— Sa am si eu, chiar daca recunosc: exagerez ca de obicei! — o identitate 
oficiala, o apartenenta, din care sa nu mai fiu alungat, expulzat, dat-afara, 
exclus — interzis... 

— Sa am si eu un costum de înmormântare, ca «celalalt» nu ma mai 
încape... 

Sa fie oare idealurile, visele, dorintele atât de prea-înalte, atât de ne- 
atins. Atât de ne-meritate (Doamne)? 

Se pare ca da. În România anticomunista a anului 2012 singura forma 
posibila de existenta pentru Paul Goma este cea virtuala. 


Aceasta lucrare a fost realizata în cadrul proiectului „Valorificarea 
identitatilor culturale în procesele globale“, cofinantat de Uniunea Europeana 
si Guvernul României din Fondul Social European prin Programul 
Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul 
de finantare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758 

Nicoleta Sălcudeanu” 


Sâmbătă 10 noiembrie 2012 


Flori Bălănescu - tot ea - îmi trimite: 
“Zona literară - sept.-oct.2012: Paul Goma : 
Lecţia de literatură a Astrei 


“Paul Goma transgresează convențiile discursive ale romanului, 
ca specie narativă. Astfel, textele sale narative nu pot fi încartiruite 
unidirectional şi limitativ pentru că nu sunt doar memorialistică, pact 
autobiografic, confesiune pură sau biografie romantatä,ci mai degrabă 
ceea ce Gail Whiteman şi Nelson Phillips (The Role of Narrative 
Fiction and Semi-Fiction in Organisational Studies (ERIM, Report 
Series Research in Management, decembrie, 2006) numesc semi- 
fiction, adică o naraţiune care înglobează atât caracteristicile textelor 
de graniţă, non-literare, cât şi pe acelea ale ficţiunii, ca suport şi 
ingredient necesar diegezei. Ne aflăm aşadar în faţa unor date reale, 
rememorate de către adultul care foloseşte empatia faţă de eu-cel-de- 
atunci, dar şi grila mentală a insului matur ce mimează inocenta pentru 
a denunța strâmbătatea lumii sau pentru a medita asupra situației 


1. Eva Behring, Scriitori români din exil 1945-1989 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 404 


politice şi istorice. Sugestia semi-ficţiunii estea amplificată şi de 
clasificarea autorului care, pe Sit-ul Webistic îşi compartimentează 
singur domeniile fructificate, în Bio-Bibliografie, Ficțiune, Dicţionar, 
Publicistică, Mărturie, Documente 

Aşa cum s-a semnalat deja, în repetate rânduri, în abordarea 
textelor lui Paul Goma trebuie abordat principiul biografic, iar nu 
cronologia editorială. Dacă O copilărie basarabeană, beneficiază de 
o critică de întâmpinare elogioasă, cea transilvăneană este mai puţin 
exploatată exegetic şi discutată mai degrabă sub aspectul formulei 
narative utilizate, problematizându-se includerea ei într-o anumită 
taxonomie terminologică. Dificultatea rezidă în insuficienţa asimilării 
graniţei dintre ficţiune şi non-ficțiune, precum şi cantonarea analiştilor 
în clişee tipologice perimate. Conform propriilor afirmaţii referitoare 
la universul tematic al romanelor sale, acestea descriu două cicluri 
autobiografice: unul dedicat experienţelor copilăriei, ținutului natal, 
rememorate în condiţiile exilului, celălalt surprinde experienţa 
universului carceral, editat atât în ţară, cât şi în diasporă. Analista 
EvaBehring remarcă încărcătura duală, obsesivă arepertoriului 
auctorial, care se repercutează,ca-ntr-o oglindă plană şi asupra 
scriiturii: 

„De fixarea pe cele două sfere autobiografice, din orientarea 
monotematică şi egocentristă a acestei opere a unei vieţi s-a dezvoltat 
şi un stil scriitoricesc imanent, care este astăzi general recunoscut drept 
cel care dă consistenţă estetică inconfundabilă tesäturii textuale a lui 
Goma. Deşi Paul Goma începe să lucreze din anul 1986 la romanul 
Astra, cel de-al treilea volet al ciclului autobiografic, prima variantă 
„definitivă”, intitulată iniţial Biblioteca datează din anul 1988 şi va fi 
tipărită abia în iulie, 1992, la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Anterior 
exilului propriu-zis în Franţa Paul Goma se vede confruntat cu 
experienţa refugiului, eveniment traumatic care bulversează existenţa 
copilului din Basarabia care, alături de părinți, se vede obligat să 
părăsească Mana natală din pricina „retrocedării” acestui teritoriu 
ruşilor. Dacă în romanul precedent, Arta refugii, personajul-narator 
relevă, cu o tonalitate ce aminteşte de Amintirile lui lon Creangă, atât 
locaţiile acestei lumi noi, cât şi peripetiile perioadei, Astra se 
concentrează în jurul acestui veritabil cronotop, celebra bibliotecă 
sibiană, topos epurat încă de intemperiile ideologice exterioare, dar 
care nu se va putea sustrage, pentru mult timpa cestora. Mobilitatea 
Artei refugii, reflectată evenimential prin multitudinea locurilor de 
popas transilvănean este contracaratä în romanul următor, 
preponderent static, de accentul pus asupra psihologiei locatarilor, a 
universului lor intim, iar nu pe elemente narative cinetice. Universul 
infantin, penelat idilic în Din Calidor este dinamitat de agresiunile 
evenimentelor istorice, care duc la deportarea tatălui, apoi la refugiul 
familiei, la înstrăinare. Astfel, în creațiile de mai târziu apare 
redundant motivul traumatic al fugii, refugii, refugiului, iar tonul 
narativ capătă accente dramatice, atenuate şi camuflate însă 
detonalitatea sarcastică, umorul amar. Experienţa ulterioară a exilului 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


: 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 405 


face ca aceste aspecte ale copilăriei, ținutului natal, peregrinajului 
perpetuu prin diferite sate transilvănene să fie văzute într-o lumină mai 
pregnantă şi să constituie o experienţă fundamentală, bioticăşi 
scripturală deopotrivă care conturează profilul sinelui refugiat. 

Arta refugii devineo artă a re-amintirii, act mnemotehnic 
întemeiat pe re-scrierea experienţei refugiului într-o Transilvanie care 
nu poate percepe periculozitatea invaziei ruseşti, nici drama 
insecuritätii, „înplus”-ului în propria ţară.Tonalitatea ironică şi 
condescendentă este similară celei din Amintirile... lui Ion Creangă, 
deşi jocurile copilului Paul Goma surclaseazăpe alocuri manifestările 
predecesorului literar. De altfel, pe parcursul romanului există 
evidente trimiteri la aventurile şcolăreşti ale înaintaşului moldav, 
aspect nuantat prin calchierea situationalä şi numele subcapitolelor din 
penultima parte, 

Irinuca ardeleană, respectiv 
Se poate căpăta râie de la o Irinucä fără capre 

„„„fuga de la o şcoală insalubră, cuprofesori care amintesc de 
Parada dascălilor a lui Anton Holban potenteazä similitudinile. Până şi 
dramele mutărilor succesive, fuga nocturnă, de cele mai multe ori, de 
re-patriere forţată sau din faţa trupelor ruseşti aparent-aliate sunt 
relevate în cheie ludic-comică, fie pentru a atenua evidenţa tragică, fie 
pentru a se transpune mai persuasiv în mentalitatea băiatului de 
aproape 9 ani care nu sesizează intensitatea dezastrului. Încă din 
primele pagini ale Artei refugii se impune o frontieră între refugiaţi şi 
ne-refugiati, nuanţată prin cutume, vestimentaţie, mentalitate, 
gastronomie. Notele benefice ale ardelenilor sunt „cheptarul” ,opincile 
şi slana, doinele demne, lipsite de melodramatism, în vreme ce 
cioarecii sunt percepuți drept un articol nesanitar, care stranguleazä şi 
asediază virilitatea acestora. În plus, terminarea muncilor campestre nu 
este încununată de clacă, aşa cum se întâmplă, fiestoman, în Basarabia. 
Dincolo de elogiul (caricatural?al) suculentei limbii române, 
patriotismul basarabean irumpe prin selectionarea unorexemple şi 
personalităţi subsumate cu polei moldave, — „pe lângă că e-dulce-şi- 
frumoasă-limba-ce-o-vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o 
primul) şi ca-un fagure-de-miere, asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot 
moldovean de-al nostru, săracul, ea este şi foarte in-te-re-san-tă. Noua 
cultură i se pare fadă, cutumele stranii, iar recuzita culinară — indigestă, 
dar junele are abilităţi cameleonice, însuşindu-şi rapid atât graiul, cât 
şi manifestările coregrafice şi muzicale ale ardelenilor. Copilul 
sesizează aparent inocent automutilarea profesată de intelectuali, dar şi 
de localnici, artificiu care le facilitează rămânerea acasă în timpul 
războiului. Mijloacele de locomotie ale artfugii inventariate de 
personajul-narator sunt mersul pe jos, carul basarabean, căruţa 
ardelenească, diligenta jandarmeriei şi faetonul fistichiu-cromatic, 
confecţionat de Bela. Romanul, care abordează perspectiva narativă 
subiectivă este compartimentat în 12 capitole, secţiuni care delimitează 
episoadele narative. Temele majore ale textului, veritabil 
Bildungsroman sunt devenirea spirituală, viaţa de liceu, iubirile 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 406 


virtuale, eşuate sau concretizate, starea sistemului de învăţământ, 
propagarea, ca o maladie incurabilă, a subculturii. Volumul devine pe 
alocuri un manual de literatură contemporană, din pricina meditaţiilor 
asupra scriitorilor epuraţi, interdicţia fund un certificat al valorii. Pe de 
altă parte, la fel ca în postmodernism, se poate remarca tehnica 
palimpsestului, reflectată atât prin inserarea de texte, preponderent 
eminesciene, cât şi prin mimo-texte, confecționate caricatural, după 
modelul subproducţiilor proletcultiste. La fel ca în alte creaţii autorul 
utilizează strategia cinematografică a reluării cadrelor, iar laitmotivul, 
reiterat în aproape toate subcapitolele este: 

„— Inventar? Cum aşa: in-ven-tar? 

Stupefactia închiderii biblioteciieste înregistrată progresiv, cu 
atât mai mult cu cât, prima epurare a lăsat speranţa că, deşia mputată 
de listele tot mai consistente de scriitori cenzurati, a căror absenţă 
poate fi reconstituită din memorie, dar şi din locurile goale din fişiere, 
cea de-a doua va păstra măcar spiritul Astrei, loc de refugiu al 
rebelilor, confrerie culturală populată de indivizi din cele mai diverse 
medii. Adiacent acestuicronotop, sediul Astrei, destinele vizitatorilor 
bibliotecii sunt recompuse fragmentar, ca într-un puzzle, o dată cu 
avansarea în economia epică. Prezenţa personajelor feminine este mai 
densă decât în Arta refugii în care locul central era deţinut de portretul 
mamei. Părinţii sunt amintiţi mai detaliat doar într-un capitol, aspect 
care relevă tranziția înspre o altă etapă adevenirii, adolescenţa, în care 
habitatul familial este înlocuit de internat, iar companionii se 
transformă în oglinzi, în etalări disjunctive ale sinelui. Statutul de 
refugiat este resimţit mai acut în căminul liceului, trasându-se o dublă 
frontieră: ardelean-basarabean, intern-extern. Penuriile culinare sau 
vestimentare acoperă o pondere mică în textura epică, în vreme ce 
diagnoza persoanelor, respectiv critica acidăa societăţii decadente, 
aservită obedienţei şi directivelor centrale, proliferarea unei subculturi 
populiste, condimentate folkloric anunţă insurgentul şi polemistul de 
mai târziu. Analistul inventariază cu acribie bizareriile umane, 
situaţiile aberante care semnalează degringolada morală, des-centrarea 
tot mai accentuată a speciei mioritice, ca urmare a contaminării cu 
morb sovietic. 

Prima locatară a acestei enclave sustrasă încă presiunilor 
ideologice este Doamna Sângeorgiu, Formatmic, poreclită 
complementar şi Doamna Vulpe, al cărei botez se datorează maniei de 
a lectura, cu lupa, doar cărți de format mic, legate în marochin cu flori 
de aur pe copertă, şi cu, pe cotor, trei litere: 1.S.G. 

” Imaginea caricaturală a bărbatei creaturi este realizată în tuşe 
expresioniste, îngroşând fără parcimonie descriptivă corporalitatea 
matroanei. Explicaţia acestei pasiuni pentru ediţiile pigmeice 
sedatorează tatălui ei, negustor analfabet, care, compensativ, are mania 
de a colectiona astfel de „cărţulici”, pe care le va dona ulterior 
bibliotecii. Astra devine pentru femeie un substitut al căminului 
naționalizat, loc de petrecere cotidiană şi de rememorare a unor vremi 
apuse. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 407 


Un alt vizitator al läcasului de culturä este Domnul Doktor, fost 
profesor al universităţii clujene care rămâne la Sibiu unde refuză 
säsolicite un post în învățământul preuniversitar deoarece nu vrea să 
pactizeze cu exponenţii noului regim. Insurgenta şi integritatealui 
morală sunt discreditate dubitativ prin inserarea unei alte ipoteze, 
apartenente gurii comunităţii: „însă alte vorbe spun că n-a declarat nici 
pe dracu”, ba s-a milogit, la Sectie, să-i dea şi lui un post, acolo, chiar 
la ciclul-doi, dar comuniştii i-au zis să zică merci dacă nu primeşte un 
post la Canal, ca fost profesor burghez şi doktor explotator. 

Savuros este profilul domnului Artur, invalid de război poate, de 
o sărăcie lucie, care se adăposteşte la Astra pentru a scrie. Deşi în etate 
de şase decenii este un poet aspirant, în curs de debutare care 
redactează cotidian, într-un fel de transă creativă, poeme fără de 
sfârşit. 

Doamna Tatu, „Dezisa“, Grazia Antonietta Scarletti, traducătoare 
din Eminescu aparţine clasei repudiatilor, fiind o proscrisă, cu soț şi fiu 
la Canal, supusă unui oprobriu publicşi marginalizării pentru că a 
acceptat să se debaraseze de familie pentru a primi o mizeră cartelă 
alimentară. 

Originală este Madame Protopopescu, ofitereasä pentru care 
Astra constituie locul de unde poate populariza opera lui Eminescu, 
prin foi volante care păstrează grafia poetului. Maniacă, obsedatăde 
personalitatea acestuia, i-a făurit acasăun altar, romantic încununat de 
candele, căruia i se închină şi i se confesează zilnic. Misionara 
eminesciană, un fel de dickens-iană domnişoarei Havisham, perorează 
imprecaţii şi invocatii la icoana lui Eminescu, pe care-l ia martor al 
actului ei sacrificial, de jertfă cotidiană, copiatoare în numele acestuia. 

Junele în formare ridiculizează stereotipiile verbale ale 
anturajului, clişeele lingvistice prin care se încearcă o fraudă 
intelectuală, impostura de-a părea cultivat. Mania clasamentelor se 
resimte şi în clasificarea juvenilă a operelor shakespeare-iene. Astfel, 
în consonantä cu vârsta, pe locul întâi tronează Romeo şi Julieta, 
succedate de Regele Lear, respectiv Visul unei nopţi de vară. Deşi 
avertizat că „Hamlet e o culme a gândirii universale, că nimeni în 
lumea asta n-a scris un monolog mai phu-ther-nic”, în topul 
preferințelor personajului-narator „pentru Hamlet nu mai e loc.” 
Pentru acesta Astra este un loc de fugă de la şcoală, un „chiul nobil 
"care legitimează disculpant absentele de la orele de matematică. 

Experienţa anterioară în privinţa bibliotecii dela Şeica îl 
determină să realizeze că la Sibiu Astra are parte încă de o epurare 
parţială. Vestea închiderii acesteia, pentru in-ven-tar adună întreaga 
colectivitate a celor care o frecventează, iar stupefactia este înregistrată 
polifonic. Nimeni însă nu pronunţă cuvântul închidere, de teamă că 
verbalizarea ar conduce la concretizarea imediată a atentatului cultural. 
Momentul postării pe uşă a afişului ortografiat analfabetic „ăncis p. 
iventr” nu este omis, iar luna decembrie a anului 1949 marchează, la 
Sibiu, deoarece la Buia şi Şeica se petrecusecu un an înainte, începutul 
campaniei de anihilare culturală. Paul Goma se analizează cu 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 408 


obiectivitate, iar profilul liceanului de la Gheorghe Lazăr este realizat 
în manieră autenticistă înregistrând cu obiectivitate atât carentele, cât 
şi calitățile sinelui de atunci. Fauna colegilor de la internat se 
concretizează în pagini de etnopsihologie regională. Frontiera inter- 
extern, citadin-ruraleste consolidată de aceea refugiat-localnic, 
basarabean-ardelean. Aceasta constituie deopotrivă o marcă socială 
delimitativă între cei cu trai confortabil, respectiv internii care au parte 
de o alimentaţie pauperă şi de o locaţie insalubră, ba mai mult pot fi 
identificaţi olfactiv de restul colegilor: 

„hoi, adică internii. Care suntem de la ţară. Si mirosim a 
internat”. 

Cu aparentă inocentä, mimând neînţelegerea, autorul evidenţiază 
parvenitismul, impostura, corupția în învăţământ, veleitarismul. 
Companioni ai odiseei adolescentine sunt Octavian, Septimiu, Roland, 
Robescu. Variatiunile pe tema inventarului sunt dublate de 
investigarea lectorilor, aparenti aparenti sau reali, conform clasificării 
adolescentului. 

Mirajul feminităţii se dezvăluie progresiv, mai mult vizual, 
contemplativ sau prin reverie în cele mai multe pagini. Strategiile de 
cucerire preconizate sunt de sorginte livrescă, având iz medieval, 
cavaleresc şi seamănă, din punctul de vedere al cerebralităţii, cu 
Micuța lui B.P. Hasdeu sau Johannes Seducătorul al lui S. 
Kierkegaard. Jocul mental al apropierilor progresive de Cita, frumoasa 
ahtiată de uniforme ofiteresti va fi sistat în momentul în care, la o 
şedinţă de cenaclu, silfida Carmen Jimblă cade într-o transă orgiastic 
laudativă a lui Stalin, în versuri flamboaiante şi schizoide, de 
preamărire a virilitätu comandorului socialist. 

Într-o altă categorie tipologică intră Maricica, spălătoreasa 
taxatoare de facilităţi sexuale, generoasă însă, oferindu-se chiar pe 
„veresie” celor care nu-şi pot permite achitarea integrală a 
bonificaţiilor ei sexuale. Şoricica însă, deşi neatractivă, dopată bovaric 
cu precepte livresti, conveniente provinciale este aleasă din pricina 
onestităţii ei, în pofida unei masculine jene resimțită în faţa esteticii 
precare a fetei. Ieşirile la cinematograf, în pofida apropierilor 
epidermiologice în care liceanul, deşi o sărută, evită cu prudenţă sânii 
imaturi ai companioanei sunt însă frustrante şi stângace, pentru că 
adevărata lor comuniune sufletească este posibilă doar sub cupola şi în 
sediul Astrei. Ea este descoperitoarea unei grile de lectură, „metoda 
şoricească”, adică alfabetică a scriitorilor. 

Expertul livresc al feminităţii a aflat de la maeştri sau din folclor 
că una dintre metodele de captare a interesului acestora este 
indiferența. Măsluită, jucată — ce-i drept, dar cu efecte sigure. Replicile 
teatrale, gândite — sunt urmate de meditații naive asupra erosului, iar 
modelul eminescian punctează, deseori în cheie ironică sau ludică, 
elucubraţiile lui afective. Iubirea tăcută, scripturală însă pentru Cita, 
concretizată în epistole neeexpediate ia forma unui scenariu ipotetic, 
unidirectional. Cu aroganta lectorului avansat, contaminat deopotrivă 
de citatomanie, personajul-narator îşi poate permite atât sfaturi 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 409 


bibliografice, câtşi asertiuni asupra autorilor lor, pe care şi-i asumă 
empatic. Dispariţia cărților din fişier de după cea dintâi epurare a 
Astrei se transformă pentru adolescent într-un test mnemotehnic, care 
recapitulează lecturile de altădată şi înregistrează cu mirare şi 
curiozitate, ce şi câţi anume dintre scriitori/opere au mai rămas în raft. 
Dosoftei, Arghezi, Blaga şi Dostoievski dispar în totalitate, Bacovia 
este redus la Stante burgheze, Eminescu apare doar cu un grupajde 11 
poezii în maghiară, dar Caragiale, cel mai virulent incriminator al 
tagmei balcanice este lăsat. Avem, aşadar o „Bibliepurată ”, un 
„Bibliocimitir”, un „Cimitir Astra”. 

Tatăl sesizează ochiul sigur al comuniştilor în privinţa discernerii 
valorilor. Astfel, scala durabilităţii estetice este validată de interdicţie, 
iar nu de prezenţa în biblioteci. 

"Mari-cadavre-vii” scriitorii se înrolează benevoli sub stindard 
marxist. Prostitutia intelectuală îl vizează în primul rând pe M. 
Sadoveanu care, oportunist, „S-a porcit la bătrâneţe” şi-şi rescrie 
cărţile în consonantä cu preceptele realismului socialist. Locul unde nu 
s-a întâmplat nimic se transformă, în contemporaneitate, în Focuri în 
ceaţă 

La fel ca în Arta refugii tatăl scriitorului are opinii ferme, iar 
rebeliunealui ideologică, mai acidă după eliberare, este grefatä pe o 
extraordinară capacitate de percepere a strâmbătăţii lumii, transmisă 
poate, genetic şi fiului. Asistăm la o lume pe dos, bahtiniană, în care, 
în numele unei democraţii fade şi egalitarismului prost preluat ineptul 
satului devine primar, citadinii îi învaţă petärani agricultura, iar 
semidocţii proletari devin stăpâni ai condeielor. Simţul critic al 
părintelui delimitează tematica maniheică a producţiilor literare 
emanate în noul regim, care nu mai necesită nici măcar lectura, 
mesajul putând fi facil perceput din titlurile bombastice :,,trecutul: 
«Potop», «Otravä», «Paiaţe», «Vitel de aur», «Desculti», «Lanturi», 
«Negurä»; prezentul: «Bucurie», «Vânt de martie», «Goarnele 
inimii»,« Vioara Rosie», «Scutul păcii», «Cântul vieţii», «Matei Ion a 
cucerit viata».” 

Dacă mama pune pe teama fricii concesiile şi fraternizarea 
scriitorului cu socialiştii, tatăl nu poate percepe în cazul lui Sadoveanu, 
Camil Petrescu, Victor Eftimiu, G. Călinescu, Gala Galaction 
prosternarea canină în faţa noului stăpân, conduita de şerb care, pentru 
adolescentul Goma nu poate fi datorată decât turpitudinii, naivităţii ori 
oportunismului. Hegemonia asupra poreclelor îi revine mamei, 
maestră a acrobatulor lingvistice: mania busturilor conducătorului 
sovietic îl face să-l numească pe acesta „Bustalin” sau 
„Ghipsarionovici”, campania de alfabetizare devine cea de 
„analfabetizare”, „culturmă-de-mase”, „egalitate — pentru egaliti”, 
„literaturcă-nouă ”,, folclor din”. 

Încă de pe acum ochiul viu al disidentului de mai târziu realizează 
tendinţa camuflării adevărului, politica de scuze care adus la o istorie 
târâtă a românilor, motivată în actualitate de faptul că modelele s-au 
„Căcănărit”. Aprehensiunea repatrierii tronează şi acum asupra familiei 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 410 


Goma. Directorul de şcoală promovează politica reptiliană întemeiată 
pe mentalitatea populară care încurajează trădarea şi servilismul în 
scopul supravieţuirii. Orgoliul, dar şi conştiinţa singularitätii irupe 
constant pe tot parcursul cărţii. 

„Nu am manual, nu am cărţi, nu am profesori, pe care să-i întreb 
ca pe nişte profesori ai elevului din mine”, proclamă el în momentul în 
care realizează că singura persoană care l-ar putea edifica în privinţa 
anului 1249 şi a evenimentelor petrecute în Sibiu în acel timp este un 
coleg basarabean, Sclifos, prilej de etalare a eruditiei istorice, dar şi 
lecţie recapitulativăa invaziilor barbare. 

O pondere consistentă a cărții este datorată episoadelor care 
narează fațete ale servilismului. Decadenta artiştilor, colaboratinismul 
acestora este înfățişat prin intermediul unei foste profesoare de la 
BelleArte care şi-a etalat la Sibiu virtuozitatea profesională devenind 
„cea mai mare specialistă din ţară în lozinci cu umbre naturale”. 

Tot în această galerie intră zugravii lui Stalin, care-l pictează pe 
verticală, în ciuda dimensiunilor swift-iene, pentru ca nu cumva 
tătucul să fie culcat sau călcat în picioare. Un personaj aparte este 
coordonatorul cenaclului proletcultist, autor de romane de haiducie 
care o consiliazăpe prozatoarea de la „Sburătorul”, acuzată pe vremuri 
de lubricitate şi căzută azi indizgratie, în privinţa confectionärii unor 
astfel de producţii, atestate inofensive şi perene ale culturii medii, cu 
subiect mereu la modă. Campania de propagandă, vehiculatăşi 
mediatic, creează senzaţia unei bunăstări şi euforii generale a omului- 
nou, în vreme ce politizarea este ascendentă, iar cenzura aproape 
totală. Tinerii încearcă să contracareze măsurile dogmatice, devenind 
Pantagrueli livresti ce îngurgitează fie alfabetic, fie doar cantitativ, 
opere epice, lirice sau dramatice, chibitând asupra căreia dintre cele 
trei specii va fi mai repede epurată, deoarece omul-nou este un 
piroman al cărţilor, un destructor cultural. 

Paul Goma se dovedeste un partizan al romanului, formă proteică 
de comasare a ideilor, astfel încât până si sala de lectură ia mental 
forma unui roman ce ascunde destine. Pledoaria pentru carte conduce 
personajul-narator înspre stabilirea unor congruente dintre acestea şi 
fete: 

„cărțile sunt ca fetele; dacă nu le säruti atunci când arzi, te topesti 
de dorul lor, mai târziul e prea târziu”... 

Finalul, deschis, uşor edulcorat se încheie cu versurile din Odă — 
în metru antic... 

Si cu fuga, pe furiş, a personajului-narator din sanctuarul 
eminescian al ofiteresei în care credea c-a fost ademenit pentru 
prestații virile. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 411 


Duminică 11 noiembrie 2012 


FLORI BĂLĂNESCU 
Colocviul Despre disidentä - Craiova 
Paul Goma, între vocaţia libertăţii şi percepţia 
contemporanilor 
O perspectivă nuanţată de dosarele de urmărire informativă 


„Este de conceput, în România, ca un «director de 
conştiinţă», în loc să se aşeze totdeauna în afara puterii (şi în 
faţa ei, pentru a-şi păstra limpezimea privirii de «intelectual» în 
scopul apărării celor care nu au glas) să se gudure...?” „La un 
deceniu după răsturnarea din decembrie '89 se observă cu 
stupoare: limba de lemn, cea sănătoasă, cea din salcâm autentic, 
continuă să clămpănească fioros (l-am citat infidel pe Ion 
Negoitescu) şi nu doar în gurile fără de control ale 
politicienilor...; la fel: noțiuni interzise sub comunişti, ca 
samizdat, disident, literatură de sertar, exil — nu sunt stăpânite 
de cei care în principiu ar fi trebuit să-i înveţe pe ceilalţi 
cuvintele: scriitorii”. 

(Paul Goma, Scrisuri. 3, 1998-2010, în curs de apariţie la 
Editura Curtea Veche) 


„Sunt scriitor, nu autor de cărţi” spune Paul Goma despre sine, 
asertiune ce fixează dintru început sensul discuţiei pe care o propun. 
Trăim într-o lume în care aproape totul se preia fără mult 
discernământ. La începutul anilor 1990, câțiva au stabilit moda 
conceptuală. Dacă s-a zis: intelectuali disidenti, s-a mers pe această 
linie. Dacă s-a spus: Gulag românesc, expresia a devenit automatism. 
Paul Goma a fost şi a rămas până azi scriitor. Ce este scriitorul în 
opinia lui Goma? Simplu: acel individ care are obligaţia morală de a 
spune, scrie adevărul, de a fi responsabil faţă de şi cu memoria 
comunităţii sale. 

De ce nu este Paul Goma disident, deşi deseori suntem nevoiţi să 
ne conformăm unor „canoane” stabilite de practica publicistică, mai 
ales. Primul care nu acceptă o atare calitate este chiar Goma. Conform 
definiţiei de dicţionar, disidenţă = rupere ideologică prin raportare la o 
majoritate; în manieră specifică: disidentä = opinie separată în 
interiorul partidului/ grupului de idei — abordare pe care o întâlnim cel 
mai adesea. Din studiul biografiei şi dosarelor — penal şi de urmărire 
informativă, precum şi al unor surse complementare, reiese că 
termenul potrivit pentru a reliefa tipul de atitudine intelectuală şi civic- 
morală a lui Paul Goma este acela de opozant sau de protestatar, cu 
variaţia luptător pentru drepturile omului. Formulele sunt la fel de 
generice, însă indică apăsat esenţa activităţii lui Goma. Spre deosebire 
de varianta „disident” care, din cauza folosirii fără discernământ, a 
ajuns în zilele noastre să fie o calitate atribuită cu multă uşurinţă. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 412 


Motiv pentru care Paul Goma pare să se piardă într-o masă de 
„disidenţi”, care, în realitate, nu a existat. Solidarizarea individuală din 
ianuarie 1977 cu Charta cehoslovacă, printr-o scrisoare deschisă 
adresată lui Pavel Kohout, unul dintre lideri, urmată în februarie de o 
scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu » şi, aproape 
concomitent, de Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la 
Conferinţa de la Belgrad sunt principalele momente ale Mişcării 
pentru drepturile omului din 1977. 

Scrisoarea iniţială de 7 pagini, un rechizitoriu şi o petiție prin care 
se cerea respectarea tuturor drepturilor constituţionale şi universale ale 
omului pentru români, a fost respinsă ca 


O scrisoare-deschisă, de o ironie muşcătoare: 

„Domnule Ceauşescu, 

De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii «Charta 77», mă 
străduiesc să-mi conving cunoscutii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a 
slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscînd cinstit că asta — adică 
solidarizarea — cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul 
pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au 
declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alții mi- 
au propus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul — la-pauză: dacă acţiunea 
chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din cuceririle 
cehilor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar şi fără consecinţele pe care 
cehii le vor trage. 

Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetätenilor noştri m-a mâhnit profund: 
toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până şi ruşii (care ştim noi 
cine sunt ei...) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate 
în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. 
Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea 
ce vor câştiga — în ciuda Securităţii. 

Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte — şi nu doar pe mine. Ştiţi 
ce mi-a zis? Zice: 

— Domnule, dumneata te agiti într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii 
care nu sunt specifice românului, deci nu eşti român! 

— Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre tată era 
macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoiacă (Cuza), e adevărat că mai am 
si ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată — dar ce contează sângele — care-apă- 
nu-se-face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România 
(judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul 
dinspre mama îl chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că 
închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite! 

— Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporti ca un 
neromân! 

Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz: 

— Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi 
cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de 
solidaritatea românilor. Si, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehementä 
invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au 
făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău! 

— Uite-aşa i-am zis. La care Escu: 

— N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de 
solidaritate cu cehii — aşa mi-a zis. 

(...) V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi 
inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 413 


...prea dură de către familia Manoliu, cu care Goma a ajuns să 
discute eventualitatea unui atare gest, după ce fusese refuzat de 
prieteni şi scriitori (Nicolae Breban, de exemplu). Paul Goma a 
acceptat o variantă mai scurtă, dar numai „cu condiţia să vorbească 
despre toate drepturile cetăţeneşti, nu doar despre dreptul la 
emigrare”2), cunoscându-se detaliul că familia Manoliu şi ceilalţi 
primi semnatari ai Scrisorii erau interesaţi de obţinerea paşaportului, 
adică de respectarea punctuală a dreptului de liberă mişcare. Unul 
dintre multii diplomaţi străini interesaţi de „cazul Goma”, atasatul 
comercial francez, Bruno Lafuma, enumeră într-o discuţie din martie 
1977 cu unul dintre informatorii Securităţii, ultimele nemultimiri 
manifestate în ţările din Est, între care „grupul protestatar PAUL 
GOMA” din România. Versiunile Planurilor de măsuri, redactate încă 
din 1972, dădeau roade. Informatorul afirmă, „conform instrucţiunilor 
primite”, că tot ce ştie despre Paul Goma se rezumă la informaţii pe 
care le aflase din comentariile şi aprecierile lui Nicolae Carandino, 
anume, că este „un scriitor mediocru”, care, „din lipsă de talent, şi-a 
ales subiecte de scandal încercând să apară în «opozant politic»”3. 
Agentul i-a furnizat diplomatului francez şi alte „informaţii: aderentii 
la Mişcarea lui Goma sunt „nişte iluştri necunoscuţi care vor 
paşapoarte, fie aventurieri, însă nici un scriitor român de valoare, nici 
un intelectual de renume nu a aderat la ideile lui.”4 Nicolae Carandino, 
fost deţinut politic, îl considera „o lichea manevrată de emigrația 
română din străinătate”. Lafuma conchide că informatorul are dreptate 
în privinţa mediocrităţii scrierilor lui Goma, deşi nu talentul literar era 


în chestiune. Ca ataşat comercial, pesemne îşi formase o părere 
din ce îi spuseseră alţi români (prezumati informatori, atasatii străini la 
Bucureşti fiind încadraţi de dispozitivul informativ al Securităţii), însă 
îl contrazice asupra unui aspect care îl interesa şi pe care avea 
competenţa să îl aprecieze fără intermediari: gestul lui Paul Goma de 
a critica deschis regimul era „un act de mare curaj '5). Lafuma şi-a 
exprimat şi speranţa că în viitorul apropiat mai multi intelectuali de 


numai două semnături... Există însă o soluţie: solidarizarea individuală — eu 

am şi expediat o scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va 
împrăştia teama concetätenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi — la urma 
urmei şi pentru noi, românii...”. (Paul Goma, Scrisuri. I. 1971-1989, Editura Curtea 
Veche, Bucureşti, 2010) 

2) Paul Goma, Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Cod 
„Bărbosul”, Eagle Publishing House, Bucureşti, 2011, p. 47 

3). ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 7, f. 16+v. 

4). Ibidem 

5). Ibidem 

6). ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 7, f. 16+v. 

7),...un alt reprezentant de marcă al disidentei româneşti, criticul Nicolae 
Balotă”, Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidentei, 
Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, p. 259. Ion D. Sîrbu e tratat, de asemenea, la 
„literatura disidenţei”. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 414 


valoare „ar putea subscrie la aceste idei contestatare”. Nu este 
lipsit de relevanţă nici detaliul că „opinia avizată” a lui Carandino se 
datora instructajului primit de la Alexandru Ivasiuc, după cum reiese 
din arhive, colaborator în nume propriu al Securităţii 6) 

Deseori se pune semnul egalităţii, fără nicio justificare, între 
experienţa carcerală şi disidentä. Gh. Glodeanu, spre exemplu, îi 
consideră disidenti pe scriitorii Ion D. Sîrbu şi Nicolae Balotă 7). Deşi 
au fost amândoi deţinuţi politici, primul cu un traseu ante- şi 
postdetentie vertical, scriitor de literatură şi jurnal de sertar, al doilea 
cu un traseu semnificativ diferit. Niciunul nu se poate revendica de la 
o atare competenţă. Gestica disidenţei şi a opoziției presupune acţiuni 
publice, deschise, ce atrag sancţiuni şi pedepse. Literatura de sertar 
presupune pedepsirea celui care a scris-o în cazul în care este 
descoperită, putând fi considerată un tip de rezistenţă individuală 
tăcută, secretă, fără urmări în câmp social şi/ sau politic. Literatura de 
sertar şi colaborarea cu Securitatea sunt ipostaze ce nu au de a face cu 
opoziţia, disidenta sau rezistenţa în sens propriu, activ. 

Paul Goma nu şi-a propus niciodată să răstoarne regimul politic, 
dar a reuşit să îi clatine stabilitatea, construită prin metode represiv- 
totalitare. Calitatea de membru de partid, la care se face deseori 
referire pentru a justifica astfel „disidenţa de partid”, este supralicitată 
din necunoaştere. Scriitorul nu a dorit niciodată să intre din convingere 
în PCR. În august 1968, după fulminantul discurs din balcon al lui 
Nicolae Ceauşescu, care-şi juca într-un context favorabil cartea 
independenţei faţă de Moscova, pe fondul intrării trupelor Tratatului 
de la Varşovia în Cehoslovacia, Goma a simţit că este momentul 
prielnic pentru eliberarea Basarabiei. Astăzi pare un avânt al naivităţii. 
Dar Goma este basarabean, fusese arestat în 1956 pentru că vorbise — 
în timpul revoltei de la Budapesta — despre lucruri interzise, între care 
problema Basarabiei. Auzind în august 1968 8) că s-au format Brigăzi 
patriotice, a mers şi a cerut armă, pentru eliberarea pământului natal. 
Dar primirea armei a fost condiţionată de calitatea de membru de 
partid. Pentru Basarabia, Goma a făcut acest compromis: a fost de 
acord să primească şi carnet de membru PCR. Totul s-a dovedit o mare 
minciună. Goma a rămas cu un carnet de membru de partid pe care 
scriitorii din USR, unii dintre ei cu un carnet de membru de partid pe 
care scriitorii din USR, unii dintre ei membri disciplinati de partid, 1 l- 
au cerut ulterior cu insistenţă 9). 


7. „un alt reprezentant de marcă al disidentei româneşti, criticul Nicolae 
Balotă”, Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidentei, 
Editura Tipo Moldova, laşi, 2010, p. 259. Ion D. Sîrbu e tratat, de asemenea, la 
„literatura disidentei”.8) „[ 1968] august, 22: 

a) invadarea Cehoslovaciei; 

b) lansarea în librării a volumului de debut Camera de alături — apărut la 
E(S)PL(A). 

— august, 23: P. G. (fără profesie, fără serviciu, nestudent, nemembru al Uniunii 
Scriitorilor — dar autor al unui volum recent editat) se prezintă la sediul Uniunii din 
Şoseaua Kiseleff şi cere să fie primit în Brigăzile patriotice. Este trimis la plimbare, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 415 


cu explicaţia: 

a) scriitorii încă nu alcătuiseră asemenea... formaţii; 

b) chiar dacă se vor constitui Brigăzi la Uniune, în ele vor intra numai membri 
de partid. 

— august, 24: P. G. este chemat telefonic la sediul Uniunii Scriitorilor, unde Pop 
Simion, loanichie Olteanu şi Jânos Szâsz îl anunţă că ideea lui a fost bună, însă dacă 
vrea să intre în Brigăzile Patriotice, mai întâi trebuie să intre în partid. 

— august, 24-25: în Sala Mare a Casei Scriitorilor are loc faimoasa şedinţă de 
primire în partid a unor, în general, tineri scriitori (care ceruseră să facă parte din 
Brigăzi): Mariana Costescu, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Paul 
Schuster, Al. Ivasiuc şi Paul Goma (doar atâția să fi fost?) (vezi Soldatul 
câinelui). Bio-bibliografie, în Paul Goma, Scrisuri. I. 1971-1989, Editura Curtea 
Veche, 2010) 

9) ,(1971) — toamna-iarna: la o şedinţă (foarte) lărgită organizată în Sala Mică 
a Palatului, prezidiul (din care făceau parte Gheorghe Pană, Ilie Rădulescu, Bujor 
Sion), Dumitru Popescu-Dumnezeu, după ce „obţine” excluderea din partid şi din 
C.C. a lui Nicolae Breban, aflat în acel moment la Paris, propune excluderea şi a lui 
P. G. — prezent, acesta. Motivul: 

«A pus în mâna duşmanului extern o armă cu care să lovească în patria 
noastră.» Se declară de acord cu... analiza tovarăşii: Titus Popovici, Al. Andritoiu, 
Fănuş Neagu, Mircea Micu; fac exerciţii de anchetă-încrucişată Dinu Săraru cu/ şi 
Eugen Barbu. Intervine Dan Zamfirescu, indignat de «nepatriotismul vânzătorului de 
țară P. G.». 

ÎL apără (pe P. G.!): Mihai Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Darie 
Novăceanu... Şi numai ei. 

iarna: continuă „şedinţele intime de lămurire”, în cam aceeaşi formaţie: C. 
Toiu, Nichita Stănescu, Ion Horea, Dimisianu, Radu Boureanu şi nelipsitul Hobană, 
încercînd să-l convingă pe P. G. «să predea de bună voie carnetul de partid — ca să 
terminäm cu problema aia şi să mergem să bem ceva ...». P. G. răspunde: 

«De bunăvoie nu vi-l dau; de nevoie... Dacă încercaţi să mi-l luaţi cu forţa, îl 
înghit, precum partizanul sovietic!» (Paul Goma, Scrisuri. I. 1971-1989, loc. cit.) 


Partidul se rusina cu un asemenea membru, basarabean refugiat 
din calea armatei sovietice „eliberatoare”, apoi vânat de comisiile de 
„repatriere” pentru a fi întors în Uniunea Sovietică, mutat prin şcoli, cu 
părinţi härtuiti şi arestaţi, el însuşi condamnat penal şi administrativ, cu 
domiciliu obligatoriu, împiedicat să îşi termine studiile universitare, 
reluate după eliberare, fără drept de a publica şi chiar de a semna 
traduceri etc. Carnetul de membru de partid a dispărut din 
apartamentul soţilor Goma, în urma multiplelor percheziţii, ştiute sau 
doar constatate. Disidenta de partid este autentică atunci când produce 
rupturi în cadrul normelor de partid şi al ideologiei subsecvente. Or, 
Paul Goma, prin ceea ce a scris, denunţat şi cerut în romanele, textele 
publicistice şi scrisorile deschise a pus sub semnul întrebării 
construcţia statului totalitar, cu toate mecanismele şi instituţiile lui. 

Paul Goma a intrat în atenţia Securităţii în 1956. Se cunoaşte şi 
există bibliografie pentru povestea arestării, condamnării şi detenţiei. 
După doi ani de gherlă, a fost dus direct în domiciliu obligatoriu la 
Lăteşti, cu o condamnare administrativă inițială de 36 de luni, dată prin 
Decizia MAI nr. 15157 din 11 sept. 1958. Cât s-a aflat în domiciliu 
obligatoriu la Lăteşti, boala mamei sale, Maria, a evoluat 10), iar tatăl 
s-a îmbolnăvit de TBC pulmonar. Dosarele păstrează memoriile către 
MAI ale tânărului Goma prin care solicită învoiri pentru a-şi vedea 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 416 


părinţii sau pentru a merge la oftalmolog, având probleme cu vederea. 
Į s-au aprobat două învoiri, în februarie şi octombrie 1960, prima la 
Constanţa, a doua la Rupea, la părinţi. Dosarele păstrează şi încercările 
lui Eufimie Goma, pe lângă MAI, în speranţa obţinerii de învoiri ori de 
ridicare a restrictiei domiciliare pentru fiul său. La 21 noiembrie 1961, 
când expira condamnarea, pedeapsa a fost majorată prin Decizia nr. 16 
285 cu 24 de luni. Goma era „considerat deosebit de periculos pentru 
securitatea statului” 1. În februarie 1962 îi este ridicată totuşi 
interdicţia domiciliară. 

1971, anul în care apare primul roman tradus fără voia 
autorităţilor de la Bucureşti (Ostinato, ed. Suhrkamp, Germania), 
marchează şi debutul „revoluţiei culturale” a regimului Ceauşescu, 
prin Tezele din iulie. Nu doar „ambiţia” şi „orgoliul bolnav” puse pe 
seama lui Paul Goma, aşa cum consemnează contemporanii săi în 
notele informative date Securităţii ori rapoartele Securităţii asupra 
„stării de spirit” a scriitorimii şi intelectualităţii române, l-au 
determinat pe Goma să aleagă publicarea cărților sale direct în 
traduceri. „Cenzura, autocenzura şi para-literatura” — titlul unui text 
trimis de Goma în Occident, apărut la Hamburg, în „Die Zeit” 12) în 
1972, erau ingrediente de bază ale noii realități ideologice. Paul Goma 
nu poate desprinde din profilul moral al unui om liber, indiferent de 
epocă sau regim politic, ori de profesie: rostirea adevărului. Invocarea 
dreptului de a rosti adevărul, necenzurat, cu conştiinţa pierderilor şi 
pericolelor la care cel în cauză se expunea face diferenţa dintre masa 
intelectualilor/ scriitorilor şi puţinii care şi-au asumat menirea 
condiţiei lor. 


10 ) 

Într-un lung memoriu adresat Procuraturii Generale a RPR, în noiembrie 
1961, când a aflat de majorarea pedepsei, Paul Goma spune: „Nu am comunicat 
mamei adevărata perioadă de domiciliu obligatoriu — 36 luni —, pentru a o menaja, 
i-am spus că am un an. După expirarea acestuia, i-am spus că de fapt doi ani mi se 
dăduseră, dar voisem s-o crut. În nov. 1960 având o permisie chiar în perioada 
presupusei expirări, am fost nevoit să-i spun adevărul. În urma acestui fapt, mama a 
avut o criză, care i-a provocat paralizia. A fost internată la Spitalul de boli nervoase 
din Sibiu până în august 1961, când a fost trimisă acasă ca incurabilă dar 
neprimejdioasă. A fost pensionată pentru invaliditate gradul I, având nevoie de 
îngrijitor”. (ACNSAS, FOND PENAL, dosar nr. 312, ff. 45-v-46-v) 

11) Ibidem, f. 38. 

12) „Cenzura ca «instanţă a interdictiei» există de multă vreme şi va exista 
mereu, câtă vreme Puterea nu poate suporta adevărul (când a rulat la Bucureşti 
filmul «Adevărul şi Puterea», spectatorii ziceau — înainte de a-l vedea: «În sfârşit, 
cineva îi spune Puterii Adevărul...) şi câtă vreme îi va fi frică de cuvânt, care-i 
mai ascuţit decât sabia. Abia dacă se cristalizase proaspăta — ca urmare a 
circumstanțelor istorice — conştiinţă de sine a românilor, că s-a şi confruntat cu 
interdicțiile. Dar aceia care aveau într-adevăr ceva de spus nu s-au lăsat terorizati 
de cenzură şi de propria-i frică faţă de cuvânt. Aceşti autori s-au luptat cu cenzura, 
uneori au obligat-o să bată în retragere sau au păcălit-o. Se spune că din bătălia cu 
cenzura ar fi ieşit adesea învingătoare forma artistică; astfel, se spune, s-ar fi născut 
metafora... Se mai spune şi că cenzura ar fi răul necesar, abia ea dându-i libertăţii 
spirituale un sens... Din păcate, o prelungă şi dură tiranie a cenzurii îl transformă 
pe cenzurat în cenzor al propriilor cuvinte. Experienţa l-a învăţat că nu-i este 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 417 


permis să dea glas anumitor adevăruri, aşa că nici nu mai încearcă.” (A se vedea pe 
larg, Paul Goma, Scrisuri. I. 1971-1989, op. cit.) 


Totodată, anul 1971 marchează, la 12 martie, deschiderea 
dosarului de urmărire informativă (DUI) nr. 6201, pe numele 
conspirativ „BĂRBOSUL”. Principalul motiv îl constituie 
corespondenţa şi tratativele scriitorului pentru apariția în străinătate a 
cărţilor refuzate ani de zile de cenzura din România. 

Celelalte nume de „obiectiv” sunt „Gom” şi „„Grama”. Până la 
Mişcarea pentru drepturile omului din iarna-primăvara anului 1977, 
Goma n-a făcut decât să-şi construiască un profil de marginal. 
Marginalu pot fi täcuti şi vocali. Goma a fost un vocal, a provocat 
nedumeriri, idiosincrazii, pagube regimului politic, culminând cu 
„cutremurul oamenilor” din 1977. 

În 1971 apărea în traducerea germană a Mariei- Therese 
Kerschbaumer (şi ea „supravegheată informativ”) romanul Ostinato. 
Este primul moment definitoriu în traseul lui Paul Goma drept ceea ce 
s-a încetățenit sub denumirea de „disidentul Goma”, dar si un reper 
major pentru raportarea scriitorimii române la conştiinţa de sine, ca 
breaslă şi ca indivizi. Atitudinea lui Goma faţă de ceea ce denotă 
calitatea de scriitor se definitivează în anul 1971, după o perioadă 
postdetentie de încercări grele în plan personal. Un roman „fugit” din 
România, după expresia lui Giorgio Sandri 13), Ostinato nu este doar 
o carte, ci dovada materială a libertăţii de gândire şi expresie a 
autorului rămas pe loc, în România guvernată de totalitarism. Acest 
gest îi conferă lui Goma o notă distinctă: de om liber în ciuda şi 
împotriva sistemului 14). 


13) „Romanul mai este şi un eseu despre «realitatea» românească; o fereastră 
deschisă înspre întorsăturile «sistemului» în care, chiar şi după «dezghet» nimic 
substanţial nu s-a schimbat”. Giorgio Sandri, Un roman „fugit” din România, „Il 
Tiempo”, 20 nov. 1971, apud ,,Receptare critică”, în Paul Goma, Ostinato, Ed. 
Univers, Bucureşti, 1991.14 În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara 
zilei de 13 aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoa-rea 
medicului scriitor ION LADEA, adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c. 

„PAUL GOMA, Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenta ei, un gest ca al tău 
nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura în care ne-a aruncat destinul. 
Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne 
împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele 
latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. Am aşteptat, era firesc. Dar infailibilii 
încrederii mele, de probitate incontestabilă ca NEGOITESCU, VIANU şi alţii au 
aderat la gestul tău. lartă-mă, iartă o intenţie care a şovăit în a se preschimba în faptă, 
care a acceptat mântuirea doar după certificatul dovezilor. Pe toţi ne-a deformat 
sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de 
teroare am avut cu toţii parte.” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dos. 2217, vol. 9, 
ff. 326-327) 

14) În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 aprilie 
1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea medicului scriitor ION 
LADEA, adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c. 

„PAUL GOMA, Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenta ei, un gest ca al tău 
nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura în care ne-a aruncat destinul. 
Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 418 


împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele 
latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. Am aşteptat, era firesc. Dar infailibilii 
încrederii mele, de probitate incontestabilă ca NEGOITESCU, VIANU şi alţii au 
aderat la gestul tău. lartă-mă, iartă o intenţie care a şovăit în a se preschimba în faptă, 
care a acceptat mântuirea doar după certificatul dovezilor. Pe toţi ne-a deformat 
sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de 
teroare am avut cu toţii parte.” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dos. 2217, vol. 9, 
ff. 326-327) 


La Plenara lărgită de partid a USR, din 15 noiembrie 1971, 
prezidată de „tov. Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR”, după cum 
ne spune informatorul „Radu Moldovan” „(...) Cineva din prezidiu a 
pus problema transfugilor şi a trădătorilor: Breban, Țepeneag şi Paul 
Goma. Cei care au vorbit cu mai mult aplomb şi duritate în această 
chestiune au fost Eugen Barbu, Corneliu Leu, Ion Läncränjan, Nicolae 
Stoian etc. (...) Cam aceiaşi scriitori — şi alţii — au discutat şi cazul 
Goma, criticându-l aspru. De asemenea, câţiva membri ai prezidiului. 
(...) Paul Goma s-a justificat — pe scurt — cam aşa: câţiva ani de zile a 
încercat să publice cartea în ţară. A avut nenumărate audienţe la CC al 
PCR, la Secţiile Presă şi Propagandă, Literatură şi Artă. Nu i s-a 
aprobat publicarea. Cum o carte apărută în ţară poate apoi să fie 
publicată în străinătate, el a cerut să 1 se tipărească aici numai în 5 
exemplare, ca apoi s-o poată trimite afară. Nu 1 s-a aprobat nici acest 
lucru.”15) 

Din 1971 şi până în 1977 dosarele de urmărit ale lui Paul Goma 
au dobândit dimensiuni impresionante, volumele însumând mii de 
pagini. Un rol nefast în furnizarea şi colportarea de versiuni compro- 
mitätoare l-a jucat scriitorul, fost deţinut politic, fost coleg de facul- 
tate cu Paul Goma, Alexandru Ivasiuc. El a avut o influenţă semnifi- 
cativă asupra mediului literar şi a unor foşti deţinuţi politici. Dacă din 
notele informatoarei „Ruxandra” se desprind o aplecare bovarică spre 
cleveteală răutăcioasă şi un discurs de critic ratat, din propune-rile şi 
informaţiile furnizate de Alexandru Ivasiuc, colaborator neconspirat, 
reiese dorinţa de a-l anihila moral şi profesional pe Paul Goma 16). 


15) Ibidem, vol. 3, ft. 274-276. 

16 )„Vă voi da o listă cu numele tuturor persoanelor care au stat cu noi în 
puşcărie şi care pot confirma ceea ce spun eu despre carte (...) Aceste persoane 
propun să fie împărțite în două categorii: a) Asupra celor care au acordul Dvs. voi 
acţiona eu dată fiind sensibilitatea lor; b) Asupra cărora veţi acţiona 
Dumneavoastră (...) Pentru pregătirea celor menţionaţi mai sus mă angajez să mă 
străini. Ginerele lui H. Barnes este primul secretar al ambasadei SUA la Paris, un 
personaj pe care îl pot folosi foarte uşor (...) Tot la Paris se află M. SERDARU 
şeful unei clinici de neurologie, personaj cu mare influenţă asupra lui MONICA 
LOVINESCU (...) Mai poate fi folosit şi VARLAM, descendent din familia 
GHICA, care a stat cu noi în detenţie şi are mare influenţă asupra unor persoane 
din emigrație (...) O singură rugăminte are [Ivasiuc]. Să-l considerăm un fel de 
consilier în acest caz nu un simplu executant. În limita conspirativităţii să ştie şi el 
ce se poate şti”. Nota-raport a maiorului Victor Achim începe astfel: „Conform 
aprobării am organizat o nouă contactare a scriitorului Alexandru Ivasiuc cu scopul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 419 


ostile întreprinse de PAUL GOMA aşa cum a afirmat recent.” (Ibidem, ff. 275- 
277) 


Ivasiuc stă de vorbă la restaurantul „Pescăruş”, în ziua de 5 
ianuarie 1977, între orele 10-13.05, cu maiorul Victor Achim. 
Transmite Ministerului de Interne, printr-un ofiţer de Securitate, 
nemulţumirea faţă de încercarea de a-i racola soţia 17), deşi nu e o 
persoană care să dea curs şantajului bazat pe amănunte de picanterie 
din viaţa intimă („deşi era adevărat acest lucru”, scrie Achim în 
paranteză). Ivasiuc a fost funcţionar la Ambasada americană din 
Bucureşti, ştia cum funcţionează maşinăria diplomatică şi 
propagandistică americană. El era convins că Goma este „un 
impostor”, un „mincinos” şi „nu are nici un pic de talent”. Potrivit lui 
loan Varlaam, alt fost deţinut politic, citat de o colegă de lot, aflată „în 
legătura” Securităţii, „în ideea atragerii treptate la colabo-rare”, pe 
numele de cod „loana”, Alexandru Ivasiuc „trage tare să se ridice”18). 


16 „Vă voi da o listă cu numele tuturor persoanelor care au stat cu noi în 
puşcărie şi care pot confirma ceea ce spun eu despre carte (...) Aceste persoane 
propun să fie împărțite în două categorii: a) Asupra celor care au acordul Dvs. voi 
acţiona eu dată fiind sensibilitatea lor; b) Asupra cărora veţi acţiona Dumneavoastră 
(...) Pentru pregătirea celor menţionaţi mai sus mă angajez să mă ocup eu. Cred de 
H. Barnes este primul secretar al ambasadei SUA la Paris, un personaj pe care îl pot 
folosi foarte uşor (...) Tot la Paris se află M. SERDARU şeful unei clinici de 
neurologie, personaj cu mare influenţă asupra lui MONICA LOVINESCU (...) Mai 
poate fi folosit şi VARLAM, descendent din familia GHICA, care a stat cu noi în 
detenţie şi are mare influenţă asupra unor persoane din emigrație (...) O singură 
rugăminte are [Ivasiuc]. Să-l considerăm un fel de consilier în acest caz nu un simplu 
executant. În limita conspirativitätii să ştie şi el ce se poate şti”. Nota-raport a 
maiorului Victor Achim începe astfel: „Conform aprobării am organizat o nouă 
contactare a scriitorului Alexandru Ivasiuc cu scopul de a-l determina să folosească 
aşa cum a afirmat recent.” (Ibidem, ff. 275-277) 

17) Scriitoarea Tita Chiper 

18) „De la VARLAAM, GOMA şi de la alţii «loana» ştia că IVASIUC a fost 
informator în puşcărie şi că [ş]i-a turnat toți prietenii. Când, proaspăt eliberat din 
închisoare a fost angajat la Legația SUA, svonul s-a difuzat, astfel că toţi scriitorii au 
ştiut imediat. FLORENŢA ALBU i-a povestit că în urmă cu 2-3 ani a fost la un 
restaurant cu încă 2-3 scriitori şi că IVASIUC le-a prezentat un străin cu care au sta 
de vorbă. Acesta însă nu era străin ci ofiţer de securitate — cunoscut de IVASIUC — 
care l-a recomandat ca străin. După puţin timp au fost chemaţi la securitate şi 
avertizaţi pentru ceea ce vorbiseră, poveste care a făcut înconjurul lumii scriitorilor 
deşi — se spune — au fost avertizaţi [cuvânt tăiat cu pixul şi scris deasupra: sfätuiti] să 
nu divulge nimic. (...)” Sursa , a fost rugată să ne semnaleze în continuare tot ce află 
despre PAUL Goma, şi despre alţi scriitori — pe care chiar ea 1-a semnalat — cu 
comportare duşmănoasă (Popescu Stefan etc.)” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, 
dosar 2217, vol. 2, ff. 72-74) 


Securitatea încerca să diminueze, minimalizeze şi arunce în 


derizoriu orice zvon sau gest ce-ar fi adus grave atingeri regimului 
Ceauşescu şi stabilităţii sistemului totalitar la acea oră. Impotriva lui 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 420 


Goma, a construit un dispozitiv amplu, cu tehnică şi supraveghere 
operativă, reţea impresionantă de agenţi etc. Măsurile de discreditare, 
compromitere şi neutralizare au tintit, în primul rând, la 
compromiterea calităţii sale de scriitor şi de om 19). 


19) Notă inf. a lui „St. Bărbulescu” dată lui Achim la 23 nov 1977 

— pe 21 nov informatorul s-a întâlnit la Restaurantul Casei Scriitorilor cu Fănuş 
Neagu, Dragoş Vicol, Stelian Gruia şi N. Nasta. Vorbind despre alegerile de la USR 
(presupun!) Nasta a întrebat: 

„— Paul Goma cu cine oare o fi votat? 

— Ieri a plecat în Franţa! A răspuns îndată Fănuş Neagu. Şi-a luat jidanca 
română, el fiind jidan ucrainian, şi-acum o să scrie la Paris. Şi i-a tras o înjurătură. 

— Bine că i s-a dat drumul şi proşti ar fi ăia care l-ar primi înapoi! A continuat 
Dragoş Vicol. Asta-i scriitor! l-am cetit Ostinato în limba franceză — o porcärie 
sinistră, nici urmă de talent. Aberaţii. 

— De vină-i Eugen Barbu, intervine şi Nasta — că el a contribuit în bună măsură 
la încurajarea lui Goma, să se considere genial. 

Întrebându-l ce legătură este între Barbu şi Goma, mi-a răspuns că Eugen 
Barbu, pe când era redactor-şef la „Luceafărul” i-a dat un premiu, pentru debut. 

Stelian Gruia, deasemeni, spunea că a ascultat la radio o parte din scrierile lui 
Goma şi că, în afară de viaţa din puşcărie, şi aia prost descrisă şi plină de minciuni 
si exagerări, nu este în stare să scrie măcar o schiţă, şi cu atât mai putin un roman. 

— Scriitor n-o să ajungă niciodată, mai ales acum, când nu mai este un scriitor 
de scandal — odată plecat din ţară, dar de foame n-o să moară, nici o grijă, a intervenit 
Fănuş Neagu. Comunitatea evreiască o să-şi facă şi de data aceasta datoria şi-o să-i 
dea cât să nu crape de foame. 

Şi aşa a [sic] continuat discuţiile încă multă vreme, nimeni neregretând 
plecarea lui Goma — mai apoi a intervenit în discuţie şi Mircea Dinescu şi Petre 
Stoica — ca să se încheie cu «episodul Ben Corlaciu» [?] — cel mai contrariat de 
rămânerea în Franţa a acestuia fiind Dragoş Vicol, care spunea că în ruptul capului 
nu poate pricepe ce l-a determinat să facă o asemenea prostie. 

Careva — Fănuş Neagu — a replicat: — A presimtit cutremurul! 

Apoi s-a discutat despre probabila sa moarte, şi a familiei lui Corlaciu, dacă 
erau surprinşi de cutremur în apartamentul în care locuiau în Bucureşti, prăbuşit la 
cutremur. 

Mai departe s-a discutat despre moartea lui Ivasiuc şi ce ghinion a avut acesta 
ca să moară la Scala. 

22,X1.1977 ss indescifr 

N.B. Sursa a avut sarcina să urmărească comentariile ce se fac în rândul 
scriitorilor referitor la plecarea lui Paul Goma. 

A fost instruit ca la o nouă discuţie de asemenea amploare să lanseze versiunea 
cuprinsă în planul de măsuri cu privire la compromiterea susnumitului. 

ss indescifr m. Achim” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 
13, ff. 90-91+v) 


Având 21 de ani în momentul arestării din 1956, eliberat după 6 
ani de detenţie şi domiciliu obligatoriu, Paul Goma a „reluat” studiile 
universitare, dar nu din anul III, aşa cum li s-a permis foştilor lui colegi 
de facultate şi puşcărie, ci din anul I, după alt examen de admitere. In 
1968, anul în care va şi debuta în volum (rămas singurul în limba 
română până în 1990), a renunţat la facultate, forţat de härtuielile 
Securităţii. De acum, relaţia lui cu sistemul urmează un drum 
ascendent, până la plecarea din România, în 1977, şi după această dată, 
în exil. Practic, Securitatea a pregătit în permanenţă terenul şi a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 421 


construit din mers versiunile ce aveau să fie colportate în special de 
lumea literară. Lucrurile s-au amestecat atât de bine, încât sunt situaţii 
în care este limpede că unele idei sunt culese din mediul literar şi din 
cel cultural, apoi dezvoltate, prelucrate şi ambalate de aparatul de 
dezinformare al Securităţii 20). 


20) „Plan cu măsuri pentru compromiterea şi neutralizarea lui «Grama», 6 mai 
1972”: „În cercurile scriitorilor de prestigiu din ţara noastră se comentează cu 
indignare faptul că GRAMA este lăsat să-şi desfăşoare nestingherit acţiunile sale 
insolente şi că asupra lui nu se iau măsuri care să-l oblige la o atitudine corectă, atât 
ca scriitor cât şi ca cetăţean. (...) propunem a se aproba realizarea unor acţiuni care 
să ducă la compromiterea lui GRAMA în cercurile culturale din ţară şi din 
străinătate. Aceste acţiuni urmăresc să afecteze totodată şi cercurile ziaristice şi 
editoriale din occident, interesate din punct de vedere comercial şi politic în cazul lui 
GRAMA. (...) Acţiunile să aibă la bază ideea că activitatea lui GRAMA este ispirată 
de organele unor «puteri străine» interesate să creeze dificultăți României în politica 
sa internă şi externă. (...) pentru a deteriora unitatea intelectualilor români în jurul 
partidului şi să afecteze prestigiul internațional al României. (...) Ideea este 
verosimilă având în vedere opiniile exprimate deja de mai multi oameni de cultură, 
că neluarea unor măsuri asupra lui GRAMA nu se poate explica decât prin existenţa 
unor interese politice speciale. (...) La început se va crea atmosfera corespunzătoare 
în rândul oamenilor de cultură din ţară şi în următoarea etapă aceasta să-şi producă 
ecoul în cercurile similare din străinătate. (...) Instructajul surselor va fi făcut de 
maniera unor «confidente scäpate» de ofiţerul de legătură, într-un context anume, 
astfel încât să înţeleagă sensul voit al instructajului, dar nu şi faptul că este o acţiune 
organizată. (...) În mod concret versiunea va fi lansată în următoarea ordine: În ţară: 

— În anumite cercuri din conducerea Uniunii Scriitorilor. Urmărim astfel ca 
persoanele respective, transmițând verisiunea în cercuri mai largi, să-i asigure 
autoritatea, ca fiind aflată de la surse competente, la care au acces prin poziţia lor 
oficială. Avem în vedere anumiți membri ai conducerii Uniunii despre care 
cunoaştem că difuzează cu uşurinţă unele informaţii la care au acces prin funcţia pe 
care o ocupă. 

— În mediul unor scriitori de prestigiu care s-au manifestat indignati de faptul 
că autorităţile nu iau măsuri împotriva lui Paul Goma. Scontăm pe faptul că 
versiunea (noastră va adânci indignarea lor şi) va stimula (manifestarea) difuzarea 
acesteia îm cercuri mai largi. 

— În cercurile unor femei care frecventează lumea scriitorilor. Cunoscând 
curiozitatea acestora faţă de diferite evenimente din viaţa particulară a scriitorilor şi 
obisnuinta de a le discuta şi chiar exagera, apreciem că versiunea noastră va circula 
cu uşurinţă în asemenea cercuri. În străinătate: 

În rândul emigrației de la Paris şi a celei legionare din R.F. a Germaniei care se 
preocupă de viaţa literară din ţara noastră şi mai ales de faptele care contravin 
politicii oficiale culturale a statului nostru. Mai avem de asemenea în vedere 
suspiciunea permanentă a acestora faţă de cetăţenii români care se bucură de audienţă 
în cercurile occidentale. 

— În rândul vârfurilor culturale franceze care au manifestat interes pentru «cazul 
GRAMA» (Goma). Luăm în consideraţie faptul că aceste persoane manifestă 
simpatie faţă de politica internaţională a României şi în deosebi a modului inteligent 
în care rezolvă anumite dificultăţi în relaţiile cu unele ţări (socialiste). Aflând 
versiunea noastră ne aşteptăm la o reacţie defavorabilă lui (GRAMA) Goma ...” şi 
aşa mai departe, pe câteva pagini, inclusiv scenarii ce-i privesc pe ziariştii străini, 
serviciile de informaţii străine, compromiterea lui Goma prin compromiterea soției 
sale etc. (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, ff. 16-22). 

21) ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, f. 61. 

22) În realitate, era vorba despre o călătorie turistică în Austria, RFG, Franţa; 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


: 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 422 


în primăvara lui 1972, MAI prin intermediul lui Zaharia Stancu, preşedintele USR, 
l-a anunţat că el şi soţia vor primi paşaport, fără ca Goma să fi cerut vreodată. Intenţia 
Securităţii era de a nu-i mai primi în România, la întoarcere, pe soţii Goma. 
Cunoscând modul de acţiune al Securităţii, Goma nu a picat în plasă şi a plecat 
singur. 


Ofiţerul de la filaj consemnează în nota de serviciu că în ziua de 
26 mai 1972, ajungând lângă Cafe-barul „Turist” din zona Pieței 
Romane, „obiectivul Goma” a trecut pe lângă un grup format din 
câţiva indivizi, redati cu numele de cod: „Neamţu”, ,,Gogu”, , Tone” si 
„Gaşpar”. Când a fost în dreptul acestui grup, format, se pare, din 
cunoscuţi ai lui Goma şi colaboratori ai Securităţii, ,«TONE» a 
intenţionat să îl apuce de mână, dar «GOM» s-a ferit şi şi-a continuat 
drumul prin Piaţa Romană” 20. Deci, Goma îi ştia pe unii dintre 
informatori. La 10 febr. 1973, un raport al UM 0920 către UM 0610 
arată că Paul Goma, aflat într-o vizită de studii 22) în Franţa „A intrat 
în contact şi este exploatat de către unele căpetenii reacționare ale 
emigrației române din Franţa, printre care amintim pe: MONICA 
LOVINESCU, VIRGIL IERUNCA, NICOLAE PETREA etc. 23) 
Manuscrisele lui Goma „au un caracter vădit duşmănos”, iar autorul 
lor o „poziţie impertinentă, anarhică şi ostilă” 24). Actriţa şi poeta Ioana 
Crăciunescu l-a invitat pe Paul Goma în primăvara lui 1974 la un 
spectacol de poezie şi muzică, realizat împreună cu actorii Gelu 
Colceag, Gabriel lencec şi alţii. La spectacol l-a invitat şi pe colegul ei 
de teatru, care a raportat imediat Securităţii. A fost instruit să o 
încadreze informativ pe loana Crăciunescu pentru a pune astfel mâna 
pe manuscrisul romanului Gherla, pe care Goma intenţiona să îl dea 
actriţei spre lectură 25). 

Raportările scriitorilor la Paul Goma sunt dintre cele mai diverse. 
Conform informaţiilor furnizate de agentul „Radu” la 18 martie 1977, 
memoriul lui Paul Goma către Fondul Literar, prin care cerea să-i fie 
publicate cărțile 26) în România, iar drepturile de autor să fie folosite 
exclusiv pentru sinistraţi, a iscat alte nemulțumiri printre scriitori, care 
considerau că Goma ar fi „dezumflat” dacă pe piaţă ar apărea unele 
dintre cărţile lui 27). „Garbis”, întâlnit ca informator şi în alte dosare 
(Ion D. Sîrbu, Dorin Tudoran”), culege el însuşi opinii diferite. La 27 
martie 1977 îl informează pe lucrătorul de Securitate asupra discuţiilor 
din jurul „cazului Goma”. Vlad Muşatescu ar fi spus că autorităţile 
sunt înnebunite din cauza creşterii numărului de aderenti ai Mişcării 
Goma. Nicolae Breban s-ar fi plâns lui Sorin Titel că este terorizat de 
telefoanele primite de la o ziaristă sârbă care dorea „să-l întrebe fel şi 
fel de lucruri, mai ales asupra stării lui P. Goma”. Ziarista era, de fapt, 
Dessa Trevisan, de la „The Times”. Tot „„Garbis” informează că 
Stelian Tănase considera că e greşită atitudinea lui Breban de a fi 
refuzat propunerea lui Goma de aderare la Charta 77. Tănase a dat şi o 
explicaţie pentru atitudinea romancierului: cu câteva zile mai înainte, 
acesta fusese primit de Cornel Burtică, care i-ar fi promis publicarea 
cât mai rapidă a romanului Bunavestire 28). 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 423 


23) ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, f. 229. 

24) Ibidem, f. 313 

25) ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 4, f. 16. 

26) Este vorba despre Ostinato: „Către Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor 
Români 

Subsemnatul Paul Goma, membru al Fondului Literar, vă aduc la cunoştinţă 
că cedez în totalitate drepturile de autor în limba română pentru romanul Ostinato, 
în folosul victimelor cutremurului din 4 martie. 

Rog Fondul Literar: 

a) Să nu-mi reţină, din această carte, datoriile; b) Să nu perceapă impozite 
asupra acestor venituri; c) Să deschidă un cont special — să-i zicem: «Contul O». 

Ca donator, pun următoarele condiţii: 1.Să pot controla suma (sumele) de bani 
cuvenite pentru Ostinato vărsate în «Contul O»; 2. Donaţia să fie folosită în 
întregime pentru construire de locuinţe. Aceste locuinţe vor putea fi repartizate 
numai familiiloe de muncitori şi de mici funcţionari — în nici un caz celor care 
lucrează în Securitate, în organele de stat şi de partid sau îndeplinesc «munci 
politice»? Ca donator, îmi rezerv dreptul de a verifica personal îndeplinirea acestei 
condiţii; 

Pentru ca suma destinată sinistraţilor să fie cât mai mare cer ca tirajul cărţii să 
fie şi el corespunzător cumpărătorilor (mai ales că “problema hârtiei” nu va putea fi 
invocată) şi să se tragă oricâte ediţii vor fi cerute - de cumpărătorii de carte, nu de 
Centrala Cărţii. 

Deasemeni cer ca această carte să oată fi vândută în cadrul unor întâlniri ale 
autorului cu cititorii cu care ocazie cumpărătorii să poate dona, în «Contul O» sume 
suplimentare de bani. 

Profit de acest prilej pentru a face apel către scriitorii aflaţi în situaţii 
asemănătoare: să cedez o parte din drepturile de autor în folosul sinistraţilor. 

Bucureşti 11 martie 1977. (Paul Goma, Scrisuri, I...) 

27) La această discuţie cu informatorul s-au aflat Marin Sorescu şi Mircea 
Radu lonescu. S-a mai discutat despre N. Breban şi Ion Vianu. (ACNSAS, FOND 
INFORMATIV, dosar 2217, vol. 6, f. 140) 


Acţiunile combinate au avut sorţi de izbândă. Mulţi dintre 
aderenti şi-au retras semnătura în urma muncii de „influenţare” a 
Securităţii. Pe lângă oameni obişnuiţi, din toată ţara, s-au desolidarizat 
de Mişcarea pentru drepturile omului şi de Paul Goma, criticul Ion 
Negoiţescu, actorul Victor Mavrodineanu, fotoreporterul Aurel 
Mihailopol, Neculai (Constantin) Munteanu. 

Paul Goma fusese arestat la 1 aprilie 1977. Pe 6 mai a fost eliberat 
de la penitenciarul Rahova, în urma citirii la Radio Europa Liberă a 
„Testamentului” său, la aproape o lună după ce fusese arestat. Textul 
punea regimul de la Bucureşti în culpă în eventualitatea în care 
scriitorul murea. Otrăvit cu aconitină, substanţă ce nu lasă urme după 
ce produce stop cardiac, Paul Goma chiar s-a aflat la un pas de 
moarte29. În anii 1980, aflat în exil la Paris, regimul comunist, prin 
Securitate, 1-a mai pus de două ori viaţa în pericol, prin colet cu bombă 
şi prin otrăvire. 

Să fii scriitor înseamnă să îţi propui în permanenţă să nu minţi, 
pentru a nu face rău, riscând astfel confortul, sănătatea sau chiar viaţa 
ta şi a familiei tale, pare să ne spună Paul Goma. 


28 ) Ibidem, f. 281+v. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 424 


29 ) În fapt, Testamentul a fost redactat în aprilie 1976, a fost tradus şi 
difuzat în Occident. În martie 1977 a fost reactivat. Martorul lui Paul Goma a fost 
Dumitru "Țepeneag. 

„21 martie/ aprilie 1977: 

Ultima declaraţie a lui Paul Goma înainte de arestare 

Subsemnatul Paul Goma, domiciliat în Bucureşti, declar următoarele: 

1. Nu am participat şi nu am de gând să particip la nici un fel de conspirație 
organizată în vederea răsturnării prin forţă a actualului regim politic din România; 
2. Nu am comis şi nu voi comite acte de trădare de patrie; 

3. Nu am comis şi nu voi comite acte îndreptate împotriva României ca 
unitate națională şi spirituală; 

4. În cazul în care, totuşi, voi fi arestat, reţinut sau condamnat, indiferent de 
organele care vor opera, indiferent de persoanele cu care voi avea de a face, să se 
ştie că: 

a) Mă voi opune arestării verbal şi fizic, considerînd-o dinainte ilegală; 

b) Voi refuza să mă supun interogatoriului, indiferent de organismul 
sau persoana care se va constitui anchetator; 

c) În caz de deţinere a mea, sub orice formă ar fi, voi declara imediat 
greva foamei şi a tăcerii; 

d) În cazul în care voi fi judecat, voi contesta atât legalitatea 
instrucției, cât şi competenţa completului de judecată. 

5. În cazul în care după arestare, sub orice formă ar fi aceasta şi indiferent dacă 
după un timp voi fi repus în libertate, organele represive sau persoane particulare vor 
spune, vor scrie, afirmînd despre mine că m-am supus anchetei, că am făcut 
mărturisiri, că m-am recunoscut vinovat — să se ştie că «mărturisirile» vor fi falsului 
şi le declar dinainte nule şi neavenite; 

6. În cazul în care organele de represiune sau persoane pretinzîndu-se 
particulare (citeşte: în uniformă... civilă): purtători de cuvânt, ziarişti etc. vor 
produce «dovezi» în sprijinul acuzării (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura 
mea sau declaraţii «autografe» provenind de la mine sau în legătură cu mine — să se 
ştie că sunt falsuri, drept care le declar dinainte nule şi neavenite. 

7. Dacă voi muri în detenţie (începînd din momentul privării de libertate) sau 
în cazul în care eu sau un membru al familiei mele va fi victima unui «accident» — 
mortal sau nu — să se ştie: autorii sunt membri ai aparatului represiv; 

8. Dacă voi fi acuzat de delicte de drept comun (huliganism, speculă, trafic de valută, 
furt, atentat la pudoare etc.) să se ştie că sunt minciuni şi le declar de pe acum nule 
şi neavenite; 

9. În cazul în care se va spune sau scrie că mi-am schimbat opiniile (literare, 
politice, etice) de până azi, 21 martie 1977, să se ştie că sunt minciuni; 

10. Această declaraţie să fie dată publicităţii de către martorul meu, a cărui 
semnătură este depusă alături de semnătura mea, la 48 ore după arestare. 

Paul Goma” 
(Cf. Paul Goma, Scrisuri. I, 1971-1989, loc. cit.). 


Marţi 20 noiembrie 2012 


Acum 35 ani era într-o duminică. 
Mi-a adus aminte Flori Bălănescu de ‘veniment - eu 
uitasem. 
x 
A câştigat Copé preşedinţia UMP. Ca un găinar. Fillon nu 
mi-a fost simpatic, dar Copé de-a dreptul antipatic. Am făcut bine 
aseară, că m-am culcat, ne-aşteptînd rezultatul. M-a tulburat şi pe 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


À 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 425 


mine măgăria cope-istă, cea cu anunţarea... rezultatului final la 
orele 21... 

Şi mai ales, mai ales... Copé semănă leit cu Liicheanu! Are 
acelaşi profil de ştiucă ; şi o privire porcină; şi un zâmbet, îi zic: 
Jâmbet... N-aş vrea să-mi jâmbească de aproape... 


x 


Coup de théâtre: (orele 17): 

Filloniştii s-au trezit după lovitura de ciomag - înfrângerea: 
şi-au adus aminte că nu fuseseră luaţi în cont alegătorii din Noua 
Caledonie, Mayotte, Wallis şi Futuna! Adică cca 1 500 voturi. 

lar acum, treziti, contestă. Să conteste, tot Copé-iştii vor 
câştiga. Fiindcă vor întreba: “Dar ce ați făcut până acum, 
fraților?” De ce nu ați făcut aceste observații cât mai era timp?” 

Of, târâie-brâii de fillonioti! 


Vineri 23 noiembrie 2012 


Circ trist oferă UMP. Filloniştii au căzut cu capul înainte în 
cursa lui Copé. O cataplasmă pe un picior de lemn. Juppé a 
acceptat să “arbitreze” încăierarea. Şi-a dat 15 zile. Nici 150 nu 


vor fi destule. 
Sâmbătă 24 noiembrie 2012 
Magada Ursachi îmi trimite Acolada: 


“Un martor — Paul Goma „Serisuri II”, 

volumul de interviuri, dialoguri, scrisori şi articole din perioada 
1990-1998, (Editura Curtea Veche, 2012) 

reprezintă expresia integrală a conştiinţei libere a unui scriitor 
cu adevărat angajat în lupta pentru libertatea şi demnitatea unei ţări 
pentru care şi-a pus propria libertate şi demnitate în pericol. 

După Panait Istrati nu cunosc un alt scriitor român mai implicat în 
a elibera fiinţa umană de minciună şi oprimare, inclusiv intelectuală, 
cu exemplul vieţii sale personale, ca victimă preferată, dar nu mută, a 
istoriei. 

În compania cărților lui Paul Goma poţi să te simţi oricum, numai 
liniştit nu. Nu e un autor (ca altădată un preşedinte ) „pentru liniştea 
noastră”, nici pentru a mângâia vanitätile personale ale comozilor şi 
căldiceilor. Dacă aş risca o comparaţie, Goma e, pentru conştiinţa 
adormită a unei ţări, un Pavel (fără Damasc) care cravaşează prin 
epistole vaticinare pauza noastră de otium, între prima cafea a 
dimineţii şi ospete luculliene prelungite. Furia lui Goma este riscantă 
pentru imaginea lui Goma, însă dacă scriitorului i-ar fi păsat de 
imaginea sa nu ar mai fi scris literatură, nu ar fi polemizat cu 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


: 
02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 426 


establishmentul cultural românesc, nu ar fi luat constantă poziţie faţă 
de ceea ce se întâmplă în ţară, atât în opera sa literară cât şi în 
articolele, interviurile şi scrisorile cuprinse aici. 

Fie că-i scrie lui Ion Iliescu, lui Gabriel Liiceanu sau literatorilor 
români in corpore, Goma foloseşte aceeaşi tehnică a interogatiei care 
nu are ca ţintă decât moşirea adevărului. E mai violent decât Socratele 
antic (Bucureşti nu e Atena, totuşi) pentru că şi vremurile sunt mai 
întunecate iar violenţa şi moartea, ca şi minciuna şi perfidia ridicate la 
rang de politică de stat, reprezintă legile negre ale existenţei noastre în 
secolul ce abia trecu. Dar nu „trecu” defel fără mutilarea omului în 
comunism, religia terestră a celor dezmosteniti — transformată rapid în 
noua 

Inchizitie mondială şi în portdrapelul celor setoşi de sânge şi 
putere. Anchetat de Securitate în anii consolidării cultului 
personalităţii lui Nicolae Ceausescu(, Scrisuri I” conţine publicistica 
din perioada 1971 - 1989 ), izolat şi denunţat ca un paria social şi 
cultural, Paul Goma a continuat să-şi spună răspicatgândurile într-o 
ţară unde a gândi în intimitate era conotat drept un act de sabotare a 
partidului unic şi a aparatului de stat represiv. 

Iniţiator al mişcării de solidaritate în România cu Charta '77, 
faimoasa mişcare a intelighentiei cehoslovace, Paul Goma s-a văzut 
izolat de o întreagă elită culturală românească, dacă am face abstracţie 
de adeziunile lui Ion Negoitescu şi Ion Vianu. A fost anchetat şi bătut 
la Securitate de tortionarul căpitan Enoiu (cel care s-a „ocupat” şi de 
Ion D. Sîrbu), sau de Nicolae Plesitä, una dintre ordurile cu epoleti de 
general ale straşnicei Securitäti a lui Ceauşescu, însă a continuat, 
inclusiv din Franţa, unde a fost silit să emigreze cu familia, să spună 
adevărul despre Gulagul românesc şi despre torţionarii săi. 

„Scrisuri II” este oglinda pe care ne-o pune în faţă celmai realist, 
lucid, dez-amăgit scriitor român — întrucât a văzut ca nimeni altul Răul 
pe care şi-l pot face românii singuri, într-o ţară unde elita culturală a 
preferat „rezistenţa prin cultură”, notabilă până la un punct, dar 
insuficientă pentru a coagula o mişcare de renaştere a unei naţiuni 
îngenuncheată moral şi spiritual (fizic nu mai vorbim) după instalarea 
comunismului. Spune undeva cu amărăciune: 

„Fiecare cu ce merită: polonezii cu Solidaritatea, românii, la Paris, 
cu Clandestinitatea”. 

Goma se arată unul dintre cei mai exacti diagnosticieni ai stării de 
fapt. Intuind bizantinismul şi torpoarea (sau pur şi simplu lipsa de 
voinţă) a unor intelectuali în a-şi asuma un trecut în care mişcarea de 
rezistenţă fusese anihilată de dorinţa de succes social, Goma se 
adresează în aceşti ani intelectualilor şi literatilor de frunte ai ţării, dar 
şi politicienilor, în catilinare şi diatribe fulminante care nu au rolul de 
a evidenția vreo superbie auctorială, ci de a pune degetul pe o rană 
nevindecată. 

Dacă în primul volum sunt publicate scrisori adresate lui Dumitru 
tepeneag, loan Petru Culianu sau Dorin Tudoran (nemaivorbind de 
epistola magnifică adresată „Domnului Nicolae Ceauşescu la Palatul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 427 


Regal!“), după Revoluţie scriitorul se adresează unor Ion Negoitescu, 
Gheorghe Grigurcu, Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, 
Laurenţiu Ulici, Mihai Ursachi, Gabriel Liiceanu, dar şi , Tovaräsului 
Ion Iliescu”. 

Analizează exemplar „Jurnal”-ul lui Mihail Sebastian, cu acele 
mărturii netrucate despre vârfurile literaturii şi culturii române din 
„vremea lui” şi o face şi pentru a se putea înţelege ce rost are un jurnal 
credibil: nu pomenirea în regim de encomion, ci cruda, sincera 
judecată despre personalităţile care ne jalonează viaţa şi înrâuresc cu 
faptele şi cărţile lor cursul unei culturi. Doar opt persoane vrednice de 
caracterizări pozitive ale lui Sebastian găseşte Goma în jurnalul 
acestuia. 

Numărătoarea e niţel copilărească, să recunoaştem, chiar dacă se 
face pentru a explica, prin comparaţie, „criteriile cantitative (câte 
personalitäti-persoane sunt înjurate din totalul de...? ) aplicate mie 
chiar de comentatorii favorabili”. Goma justifică astfel faptul că şi în 
amplul său „Jurnal” majoritatea paginilor sunt ţinute de spiritul critic, 
lipsit de elogii desäntate, fără „bemoli la cheie”, fără teama că îşi va 
pierde stima contemporanilor: nu scriem pentru a menaja 
susceptibilitäti, ci pentru a restabili pe cât posibil adevărul faţă de 
oameni, idei, fapte. 

Şi Goma conchide, în binecunoscutu-i stil încărcat de luciditate şi 
scepticism istoric: 

„Nicio pagubă: de când e lumea lume, cei ce spun adevărul în faţă 
sunt trataţi de nebuni.” 

Antrenat să nu mintă, Goma este combatantul neadormit, din 
depărtarea sa pariziană, pe un front unde umbrele care se furişează îşi 
croiesc false biografii şi înalţă socluri pentru viitoare statui la purtător. 

Nu există iconoclast mai mare decât Goma în întreaga epocă a 
actualei Românii — si, pe cât este omeneste previzibil, nici nu va mai 
exista vreunul ca el. Trăim în epoca tranzacţiilor mici şi a tämâierilor 
reciproce, rareori străbătută de o evaluare lucidă, sinceră, netrucată. 

În condiţia unică a Martorului fără tăgadă, Goma întruchipează 
vocea care strigă în deşert: doar vietätile subterane ale acestuia îi aud 
vocea, doar cactuşii teposi îi culeg cuvintele. ţara surdă se va trezi mai 
târziu în realitatea descrisă de pe acum de acest scriitor pentru care 
nimic nu este de negociat atunci când libertatea umană e în pericol. 
Compromisul, atât de drag firii noastre, nu e pentru el sau pentru 
literatura sa şi asta se poate vedea în această culegere admirabilă, 
îngrijită de devotata Flori Bălănescu. 

Ca un legato (însă nu numai asta şi nu doar atât) între cele două 
volume, un cititor neobişnuit cu luptele de idei şi cuvinte din spaţiul 
literar autohton, plictisit poate de ceva ce nu înţelege şi nu e dispus să 
priceapă, ar putea, totuşi, selecta scrisorile lui Paul Goma către Nicolae 
Ceauşescu (în primul volum, la pag. 128) şi către Ion Iliescu (vol. II, 
pag. 84). Dacă primului, în epocă, Goma i se adresa (cu o ironie şi 
directete greu de uitat): 

„Domnului Nicolae Ceauşescu, Palatul Regal, Bucureşti”, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 428 


urmaşului său pecerist îi scrie fără menajamente: 

„Către tovarășul Ion Iliescu, prim-secretar-general-sef al 
PCR, la Palatul Cotroceni, Bucureşti”, 

semn că nimic nu s-a schimbat după o revoluţie în care au murit 
1.400 de oameni. Un mare şef continuă să decidă destinele noastre şi 
în sărmana democraţie instaurată după dispariţia vechiului Şef. 

Din scrisoarea către Iliescu merită să reproducem unfragment, 
pentru a putea remarca modul în care Goma îl acuză pe „revoluţionarul 
cu voie de la Moscova” de malversatiuni greu de respins la orice 
tribunal al istoriei: 

„D-ta, tovarăşe Iliescu, eşti vinovat de schilodirea, de 

moartea şi de batjocorirea postumă a adeväratilor 

revoluționari şi a adevăratei revoluţii române din 1989 — 

pentru că D-ta ai dat ordin să se tragă [...] D-ta, tovarăşe, 

eşti vinovat de restauratia securisto-comunistä; de 

favorizarea acaparării economiei naţionale de către 

securişti, cu bani din tezaurul ţării, dispersat în momentul 

1989 (conform planului prevăzut în caz de război)...”. 

Lista acuzațiilor aduse lui Iliescu este una întinsă şi ea poate fi a 
oricărui român cu scaun la cap, numai că Goma a fost cel care a 
articulat acest J'accuse! formidabil, demn de pana şi conştiinţa unui 
mare scriitor. Un scriitor aflat încă departe de ţară, fără cetă tenia 
română, retrasă de auto-ritätile comuniste, fără drepturile pe care le-ar 
putea avea ca membru al Uniunii Scriitorilor (eliminat de foştii săi 
colegi, la un semn al Puterii), fără onorurile ce i s-ar cuveni unui om 
care ar trebui să binemerite de la patrie. 

Patria („ultimul refugiu al canaliei”, după expresia unui autor 
francez) a ajuns în zilele noastre doar un „talcioc” al hotilor şi 
canaliilor care jură pe tricolor în timp ce o buzunăresc zilnic. 

Nicolae COANDE 


Deasemeni, în Acolada, Joggingul Magdei Ursache: 


Jogging prin mass media Cultura „surfingului mental”,a lunecärii 
peste, cum descifrează G. Liiceanu conceptul lui Alessandro Baricco, 
înregistrează, pe frontul intelectual de Est, victorie după victorie. 

Postul Cultural al TVR s-a desfiinţat; nici domnişoara care alerga 
prin Bucureşti pe role (urmînd trendul: trecere cu zgomot, în viteză) n- 
a putut ţine piept paparatilor şi paparatelor. În „Cafeneaua literară” de 
octombrie 2012, Virgil Diaconu opinează despre Cultura înaltă şi 
degradarea ei: „La tendinţa culturii de masă de a luxa şi chiar înlocui 
cultura înaltă, observată de Adrian Dinu Rachieru (De la «satul 
planetar» la «satul magic», „Acolada”, nr. 4/ 2008) se adaugă, încă, 
tendinţa de autoflagelare şi de suicid a însăşi culturii înalte”. 

Cum? Cedînd în faţa culturii de masă, „preluîndu-i tehnicile, 
limbajul, atitudinea sau temele dominante”; pierderea în înălţime este 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 429 


agravată de confuza critică mică, fără responsabilitate în evaluare, 
tinind într-o laudă nimicuri şi nimicarnite, ba chiar premiindu-le. 
Hotärît, un juriu din care fac parte găşcari n-are credibilitate pentru 
mine; nu mă voi premiată de ei şi nici n-o să fiu. 


x 


În ataşantul interviu realizat de Alexandru Ovidiu Vintilă pentru 
„Bucovina literară”, nr. 9 şi 10, sept.-oct. 2012, Lucian Vasilescu e 
decis să-şi mai publice o carte, ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, 
apoi să renunţe definitiv să mai apară în presă şi-n edituri, ca să nu-şi 
asume manelizarea literaturii: 

„Nu vreau să sune patetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) 
un fel de a scrie, complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea aşa cum a 
fost (şi încă este) aşa să şi rămînă”. 

Dar va întrerupe gestul său (atitudine firească, normală în 

anormalitate) „circuitul manelei” în cultură, multa manelitate? 
Mă îndoiesc. Cîmpul lui Marte nu trebuie părăsit. Tocmai ca să nu se 
uite cuvîntul valiză Poeziedragostelibertate. „Cuvîntul ăsta chiar există 
în limba română. Doar că foarte puţină lume ştie (sau se încumetă) să- 
l pronunţe...” 


x 


Îi dau dreptate lui Lucian Mănăilescu (,,Fereastra” de septembrie 
2012): „Generația tînără, aşezată la cozile unde se dau rații de 
celebritate, în spatele oportuniştilor, are valori remarcabile. Una 
iaşiotă: poetul Paul Gorban. „Zon@ literară”, „revistă de cultură şi 
a(Dtitudine” (l-ul îmi aparţine, Magda U.) surclaseazä „Cronica” şi 
„Cronica veche” la un loc. O aşez în linia „Cronicii” stră-vechi a lui 
Corneliu Stefanache şi a „Convorbirilor literare” în varianta aceluiaşi 
bun alcătuitor de reviste. Stefanache, sub cenzură, a evitat să cultive 
poeți şi prozatori realist-socialişti, dar şi universitari mediocri. Docil, 
obedient, conformist, Leonte a umplut la refuz proto-,„Cronica” de 
texte oficiale, de ode la Ceau şi de comentarii la tezele lui de geniu. Nu 
numai că ţinea isonul, dar anticipa indicaţiile peceriste. Cine a fost, în 
presa ieşeană, mai atent la linie decît el? 

Cît despre prestigioasa „Convorbiri literare”, mă tot întreb de ce 
Cassian Maria Spiridon, cu rol major în evenimentele din acel 
Decembrie '89, arestat şi bătut de Securitate, îi găseşte loc în coloanele 
revistei lui N. Creţu — locotenentul, numit de revista studenţească 
„Opinia” Mazilu, informator Secu. 

Habemus documentum! În jurnalul lui Aurel Dumitraşcu, editat 
de Adrian Alui Gheorghe şi nu numai. 


x 
Revenind pe „Zon@” căreia i s-a spart adresa de e-mail şi i s-au 
şters folderele; Paul Gorban face loc comentariilor despre „moneda 
Nobel”. Părerile sînt împărţite. Simona Fusaru: 
„Nobelul influenţează destinul unui scriitor, dar nu şi pe-al 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 430 


literaturii din care face parte”, în timp ce Petre Rău crede că ar da aripi 
breslei, iar Constantin Severin nu-i bîntuit de „obsesia Nobel”. Cât 
despre Nicolae Tzone, Magnificul, surrealist cum este, pare indiferent 
faţă de „prada” suedeză. Deplînge însă soarta „scriitorilor din lateral”, 
a celor fără grupare, fără generație literară, un modus vivendi 
inconfortabil. 

Numai că „zona Tzone”, ca şi „zona Mircea Ivănescu” ori „zona 
Grigurcu” s-au construit nu altfel decît din lateral. Cum spune alt 
creator de „zonă”, Mihai Ursachi: 

„Încet şi greu, încet şi greu, încet şi greu”. 

Bogdan Federeac ne vede provinciali fără un Nobel. Dar unde se 
dă tonul, unde-i etalonul? Nu-n provincie? O formulează transant 
eminentul bacovianolog Constantin Călin: 

„Cultura anulează oriunde condiţia de provincial”. 

După criteriile Nobel, notează editorialistul, e important dacă 
scriitorul a luptat, „cu cine a luptat, dacă a fost disidentsau nu, dacă 1- 
au fost arse sau interzise cărţile, dar şi ce efect au avut scrierile sale în 
afara graniţelor unde au fost publicate”. 

Aşadar literatura română deţine dinamita Goma. Goma răspunde 
tuturor acestor criterii şi mai mult decît atît. Ar fi ajuns uşor pe lista 
scurtă a nobelizantilor, dar puterea literară a momentului nu l-a vrut şi 
nu-l vrea. Nu contenesc să spun de ce. E şi ceea ce scrie Nicoleta 
Sălcudeanu în „Cultura” (din 8nov. 2012): 

„în România doar o mînă de intelectuali räzleti s-au exprimat pe 
faţă contra regimului, însă doar unul singur a reuşit să strîngă în jurul 
său un număr de susţinători, dintre care doar cîţiva, foarte puţini, 
aparțineau elitei culturale. Acesta este Paul Goma. Acestuia, prin 
consecventa în opoziţie, prin forţa şi vehementa protestului, 1 se cuvine 
întîietatea disidenţei”. 


(...) 


„Sînt vremi ideale pentru critica literară, aruncă Dan 
Cristea-Enache, în discuţia cu Paul Gorban, cîteva „idei cu 
zimti”. Şi, generos, dă în vileag cum selectează cărţile (de 
recenzat) un bun critic de întîimpinare: „Care sînt valorile 
reprezentative ale spaţiului său literar? Răspunsul e simplu: 
dacă este un critic profesionist, le cunoaşte şi le poate discuta. 
Dacă nu, nu”. Rien de plus. 


x 


x 


În revista „Constelații diamantine”, an III nr. 5 (21) 2012,Al. 
Florin tene descoperă „noul current (da, cu 2 r, n. mea Magda U) 
„glob-modernul (denumire dată de noi)”, definit ca o întoarcere spre 
valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre 
clasicism”. Aşadar întoarcere pe jumătate întoarsă. Îţi vine, ca I.L. 
Caragiale ieşind de la o conferinţă, să dai un picior cîinelui. 


x 


©Paul Goma 1935-2013 wwww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 431 


Oare CNA s-o uita la televizor? Ce mare lucru a fost să închizi 
zece minute gura märuteilor, capatosilor şi ghergheleselor? Comicul 
Mugur Mihăescu, devenit afacerist şi analist politic, are ce are cu 
prostia grotească (sic!), deşi a contribuit răzbit la manelizare. Mai 
ridem de nivelul de cămin cultural al Cîntării României cînd 
dannegrismele, janpalerismele, florinismele i-au depăşit cu mult 
stupiditatea. 

Că-ţi vine să le spui ca Vanghelie lui Mădălin Voicu: 

„Nu avem glume împreună”. 

x 

Gura zăvorencelor? Politicienii le şi întrec, de vreme ce borfaş, 
mincinos, curvă, babă nebună sînt cele mai afabile apelative şi 
caracterizări. Verbul a băga deţine la TV o neobişnuită frecvenţă 
(datorită cu CV Tudor), iar Becali inovează înjurătura neologică, 
adresîndu-se unui reporter antenist: 

„te bag deontologic în morţii mă-tii” (cu cratimă, desigur). 

Ferească Dumnezeu de cinismul neamului prost şi de bäscälia lui. 

În topul vulgarităţii e TRU cu gestul obscen de la lansarea 
candidaţilor ARD, avînd ca siglă inima de resuscitat a românilor, cea 
pe care Patapievici o compara cu... Să trecem. Oricum, 
principalul candidat, Adriean Videanu, e gata să facă bordurile 
României drepte sau mausoleul ei de marmură, după caz. 


x 


Citez un testament (apocrif) al lui Cezar Ivănescu, găsit pe 
Internet: 

„Urmaşilor mei ceauşeşti, 

Las vouă moştenire 

Creşterea jalei româneşti 

Şi-a patriei belire”. 

Nothing more. 


x 


Politicalele actuale intră în lungul şir al continuitätilor totalitare. 
Zisă de topul Din putul gîndirii: 
„În politică mai trebuie să înghiţi şi broaşte”. 
Dar ce te faci cu oi, cu vaci, cu boureni, cu dinozauri... 


x 


Ce limbă-i asta? A românului sau a cui? La okey şi cool, brand, 
manager (pronunţat în fel şi chip, ca prăjitura Pompadour: Pampadur, 
Papadur, Popadur), job, deal, fondatoarea de ONG 

Sandra Pralong adaugă verbul a moneia: 

„Cum să-i moneiezi pe revolutionari?”. La cît de des apare pe 
ecrane, din vorbirea dumneaei s-ar putea scoate o Gramatică a 
greselilor. Ultima auzită de mine: „etnie ungură”. 

Limbă normală la TV? La fiecare butonaj poţi auzi: specialist în 
art nov6, Beitoven (în pronunția unei absolvente de conservator, luată 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 432 


de valul englez), Ghir, cum se încăpăţinează (deşi corectat) să pronunţe 
un realizator prea subiectiv de emisiune numele poetului Radu 
Demetrescu-Gyr. 

Cît despre războiul cu locaţie (în loc de sediu), el s-a pierdut, 
intrusul eng. a cîştigat locul (Rică Venturiano era mai puţin ridicol 
spunînd transportat la localitate, pentru adresă; şi ce-ar mai folosi 
publicistul lui nenea Iancu achiesez în loc de consimt; ce feed-back 
amoros pentru răspuns i-ar da Ziţa...). 

Homo loquens nu-şi face probleme de exprimare. Că sirena din 
Clejani zice „Sînt oameni care înţelege” mai pricep, dar de 

ce tot repetă trebuiesc MRU-FC. Şi, diminutivofil: 

„Domniţă, nu mă ocup eu de prostiute din astea”. 

Deci prin urmare, conchide oxfordianul Mihai Neamţu, la 
întrecere cu analistul politic Andrei täranu, băgat în cacofonie pînă-n 
gît: „Toată lumea a încercat să se facă că”. La tipäturi (model 
succesuri, preluat de tată de la fiică) n-o întrece nimeni pe ascutita 
domnişoară Puşcalău de la B1 (şcoala Turcescu), care tipä la invitaţi 
cînd nu vorbeşte peste ei. Şi dacă moderatoarele nupot fi moderatoare 
bine temperate, nici ştirile nu se lasă mai prejos. Pe burtiera 
Observatorului, am citit în 17 august a.c.: 

„România a fost gaga”. 

Tot gaga pare să fi fost ştirista care l-a întrebat pe Bocelli ce-a 
văzut în România. Şi tot doamna Frigescu. 

„Ce surprize ne pregătiţi acum recent?” 

Asta îmi aminteşte de vînzătoarea de ziare de pe Copou care 
făcea pauze mici şi dese de cafea, lăsînd anunţul: 

„Vin recent”. 

x 

Cu subtitlul „periodic de răspîndire a cunoștințelor despre neamul 
înstrăinat”, revista „Dor de Basarabia” (oct. 2012) este ilustrată pe 
prima pagină cu monumentul din Soroca, Lumînarea recunostintei. În 
editorial (Asociația Culturală, ca o canoe), I. Berghia aduce aminte că 
„Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune”, cu referire la ce nu se face din 
„jeturile înalte” pentru reunificare: 

„O dovadă elocventă în acest sens este chiar lipsa presei 
româneşti, din tară în R. Moldova!”. O asociaţie culturală îi aduce în 
minte „o canoe veche şi spartă” cărînd cu greu cărţi pentru biblioteci 
şcolare basarabene. Iar „canotorul continuă să vîslească, sperînd că va 
veni o zi mai bună”. 

Ion Berghia, atenție! Cu o carte două, ca şi cu o poză-două nu se 
face primăvară! O spune şi D. Matcovschi, în discursul său la Uniunea 
Scriitorilor, din 2 oct. 2012: 

„Am bătut 20 de ani toba la urechea surdului. Destul. Nu mai 
avem voie să batem cîmpii [...] Scriitori fără ţară nu există. Unde vi-1 
tara? Unde vi-i casa de acasä?”. 

Lui Dumitru Matcovschi îi răspunde — ca un ecou — din paginile 
„Bucovinei literare” LIS: 

„Altfel, sigur că «Basarabia e România», scrie pe toate gardurile, 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 433 


dar oficial nu vorbeşte nimeni de unire, de întoarcere a Basarabiei (fie 
şi fără cele treipatru judeţe istorice, din sud, acaparate de Ucraina) în 
graniţele României”. 

Şi asta în vreme ce un oficial ucrainean vorbeşte aberant despre 
pregătirile făcute de România pentru... anexarea Bucovinei de Nord. 

„Am rămas mut. La orice mă aşteptam, dar la o asemenea 

diversiune nu. De necrezut, ocupanţii ucraineni se pling de faptul că 
România vrea să-şi anexeze propriul teritoriu”. 

MAE o fi trimis vreo notă de protest? 

Cu vorbele lui Dan Puric: „Ce vis frumos am avut, mamă! 

Se făcea că poporul român era demn! 


x 


Ce uşor pare să fii erou cînd te numeşti aviator Ioan Dobran (v. şi 
Jurnalul locotenentului Dobran). Un regal de emisiune realizată de 
Adrian Ursu pe Antena 3, avînd-o ca invitată şi pe Lucia Hossu- 
Longin, realizatoarea unui interviu cutremurător cu alt erou-martir: 
Tudor Greceanu. La întrebarea dacă 1-a fost frică de moarte, generalul 
adevărat loan Dobran a răspuns: 

Da, dar numai pînă urcam în avion şi ne luam zborul, atît. 

După război, aviatorii care au supravieţuit au ajuns din cer în 
puşcărie. Dictonul Amor Patriae Nostra Lex s-a plătit scump, elita 
armatei române a fost distrusă de sovietizare. Şi tot eroul din războiul 
al doilea, despre un coleg: 

„a făcut, bineînţeles, închisoare”. 

Trebuia auzit acest bineînţeles de raportorii Procesului 
comunismului, dar şi de cei care fac „liste scurte” de eroi, în numele 
dez-eroizării istoriei. Nimic mai mult. 

Magda URSACHE 


x 


Tot din Acolada, textul lui Dumitru Ungureanu: 


“Idei fixe Moralitate şi literatură 

Am participat recent la o masă rotundă, organizată de Uniunea 
Scriitorilor din Republica Moldova în onoarea lui Paul Goma, 
manifestare condusă de prozatorul, poetul şi dramaturgul Dumitru 
Crudu. Acolo, Vladimir Beşleagă, adevărată legendă vie printre tinerii 
scriitori basarabeni, a spus următoarele: 

„Paul Goma restabileşte principiul moralității în artă”. 
Este o idee la care am aderat pe loc şi deplin, şi-i mulţumesc şi aici 
formidabilului nostru comiliton. 

Aş restrânge puţin arta la domeniul literaturii române, şiaş zice, 
parafrazând un autor fără morală, că muream defericire să fi rostit eu 
acest adevăr! Pentru că este un adevăr indubitabil, iar Paul Goma s-a 
mai pricopsit cu o povară — şi nu dintre cele mai lesnicioase — pusă pe 
umeri de V. Besleagä. A fi declarat responsabil cu practica moralității, 
fie şi-n literatura română (despre care ştim ce ştim şi nu e chiar de bine 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 434 


ce ştim), incumbă un destin ca de sfânt, sau măcar pustnic de prin 
secolele II-III ale evului creştin. 

Goma, departe de-a fi un om lipsit de morală, cum se întâmplă cu 
destul de multi artişti contemporani, nu numai băştinaşi, nu se 
revendică de la preceptele vreunei religii în scrisul său, scris exclusiv 
în limba română. Venind vorba despre moralitate în literatură, Goma 
are o idee, aproape fixă, centrată pe anii comunismului, când numai 
despre moralitate n-a fost vorba în literele româneşti, deşi se făcea 
mare caz de morală. Morala comunistă, desigur! 

Moralitatea în literatură, aşa cum o vede Paul Goma, şi cum a 
definit-o Vladimir Beşleagă, ţine de calitatea esenţială a scriitorului 
aflat sub orice regim dictatorial: 

cea de martor. A fi martor în statul comunist presupunea, în 
primul rând, a nu fi îndoctrinat ideologic. Regimul, prin instituţiile sale 
represive, folosea instrumente clasice de „convingere” — forţă, teroare 
—, şi se slujea cu pricepere de cele insidioase, cum ar fi privilegiile şi 
onorurile. Acestea nu lipsesc din societatea liberă, iar artiştii oricărei 
națiuni merită de la concetäteni. Când, însă, un regim anormal, 
instaurat cu pistolul şi nagaica (în Rusia), ori cu tancul şi comisarii 
politici (în Europa de Est), oferă cununi condiţionate de laudele aduse 
conducătorilor (partidului) şi de adeziunea ideologică, a te opune 
acestei anomalii, prin scris, ca şi prin fapte de viaţă, devine datorie 
morală. 

Pentru că orice joc de-a ghicita cu realitatea unui regim totalitar 
(ar comunismul asta a fost!) înseamnă complicitate cu diriguitorii 
acelui regim, indiferent de istetimea încifrării şi de luxurianta stilului. 
Iar complicitatea înseamnă — elementar! — abandonarea moralității. 

Unde şi când apare fractura dintre scriitor şi menirea sa? 

Cred că în ziua când scriitorul acceptă ingerinta cenzurii politice în 
textul propriu. Există o mărturie, teribilă prin inocenta cu care a fost 
redată, a poetului Aurel Dumitraşcu, în Carnete maro — Jurnal 1982- 
1990, ed. Conta, 2011. 

Acolo asistăm la ciuntirea progresivă, iraţională, migăloasă şi 
rapace, a versurilor premiate de editura ce urma să le tipărească. Or, 
când placheta este gata, poetul aproape că nu-şi mai recunoaşte 
poemele, care spuneau altceva decât vrusese el să spună! Lipsă de 
moralitate a cenzurii? Dar cenzura nu e morală! Moral este, trebuie să 
fie scriitorul, poetul. El putea să refuze tipărirea unei opere stâlcite. 
Dacă ţinea să-şi trimită în lume gândul său poetic, avea de căutat calea 
spre edituri din exil, spre postul de radio ce (re)difuza glasul celor care 
deschideau gura în ţara ocupată. Aşa a procedat Paul Goma, iar cazul 
său trebuia 

Moralitate şi literatură 

De la C.N.S.A.S. citire să fie un model pentru scriitorimea 
română. N-a fost. Sau putea să tacă, aşteptând momentul propice 
(fiindcă răsturnarea din 1989 puţini o intuiau). 

Nu generalizez, nu trimit la vină colectivă, la toţi scriitorii români, 
de toate vârstele şi din toate ungherele ţării. Sunt diferite feluri de-a 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 435 


depune mărturie, sunt cazuri singulare de opoziţie la dezumanizarea 
practicată de comunism. Chiar şi „rezistenţa prin cultură” poate fi 
modalitate de contrapunere la ideologie, la orice ideologie, dacă 
practicantii ei fac asta conştienţi, pe timpul cât acea ideologie este la 
putere în stat. Şi nu cum s-a întâmplat la români, ca idee preluată din 
zbor şi utilizată drept alibi post-factum. Astfel, ne-am trezit că au făcut 
„rezistenţă prin cultură” şi Noica, împreună cu grupul de iubitori ai 
filosofiei, dintre care măcar unul, Paleologu, era turnător remunerat la 
Securitate, şi scriitori de felul lui Breban, D.R. Popescu, Marin 
Sorescu, deloc naivi, cu abilități materialiste excepţionale, şi scriitori 
esteti prin excelenţă, din Şcoala de la Târgovişte, ale căror opere 
perfecte puteau fi citite stând cu picioarele deasupra capului, vorba lui 
Constantin Stan, calofil cu măsură. 

Această inventivitate în justificări a intelectualului român, literat 
generic, este definitorie pentru spaţiul public, inclusiv despärtämântul 
literar. Unde ar trebui să prevaleze moralitatea de tip Paul Goma, nu 
moralitatea patentatä de Arghezi. Măcar vreo două-trei generaţii, cât 
s-ar mai limpezi apele Prutului. 

Dumitru UNGUREANU 


Luni 26 noiembrie 2012 


Uf! Am scăpat de cosmar(uri). Am fost la OFPRA, unde ni 
s-a limpezit situaţia. 


Marţi 27 noiembrie 2012 
Am dormit bine. Si Ana. 
Miercuri 28 noiembrie 2012 

Aliona, aflind că am optat pentru cetăţenia moldavă, mi-a 
spus că azi, în deschiderea cursului de literatura română, va 
vorbi de literatura exilului şi va anunţa că P.G. nu mai face 
parte din ea, ci din literatura română şi din cea română din 
Basarabia. 

Uite, eu nu mă gândisem la asta. 


Vineri 30 noiembrie 2012 


Veşti bune de la Chişinău. Mi-a venit inima la loc. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 436 


Sâmbătă 1 decembrie 2012 


Filip mi-a preparat jurnalul şi l-a afişat pe site. 


x 


La Chişinău tinerii au desfăşurat un tricolor de 400 m 
lungime. 
Brava măi băieți şi fete! In voi ne rămâne nădejdea. 


x 


Flori Bălănescu îmi trimite articolul său: 

Români în exil, străini acasă: Herta Müller şi Paul Goma 

text apărut în ultimul nr. al revistei "CULTURA", joi, 29 
noiembrie 2012 


[1] 

Tara asta e obsedată de Nobel... 

Nobelul e ceva exterior literaturii... 

e un premiu, poate iei nişte bani, 

dar îi bagi în buzunar, 

nu în cap, altfel te prosteşti. 

(Herta Müller, TVR3, sâmbată, 19 decembrie 2009) 

Până în decembrie 1989 părinţii noştri fuseseră vinovaţi exclusiv pentru 
viaţa pe care am început-o trunchiat noi, copiii Decretului, şi nu numai. Din 
1990 încoace suntem vinovaţi noi, copiii, pentru greşelile părinţilor noştri. 
Pentru că le ducem mai departe. Din inertie, din lene, dintr-o amnezie jucată 
şi profitabilă, din goana după o libertate superficial înţeleasă. Nu ştiu cât de 
mult plătim pentru asta, mai mult sau mai puţin conştient, dar vor avea de 
suferit copiii noştri, care chiar nu au nicio vină şi nu au pentru ce să plătească. 

În decembrie 1989 nu atât Puterea, cât intelectualii au fost luaţi pe 
nepregătite, tocmai pentru că nu pregătiseră nimic, nu închegaseră un miez 
de societate civilă. Dacă ei nu au lucrat, fie şi subversiv, pentru libertate, nu 
contenesc să mă întreb de unde au ştiut toţi tinerii aceia care au murit ce ar 
putea să însemne libertatea. La două decenii de la căderea comunismului, 
vocea intelectualitätii contestatare aproape că a amuţit. Exceptând excepţii 
notabile, „opoziţia” anticomunistă s-a manifestat la noi mai cu seamă după 
decembrie 1989. Jocul perceptiilor a făcut ca peste vocea zgomotoasă şi 
revendicativă a intelighentiei, astăzi aflată la vârstele a doua-a treia, să se 
suprapună, destul de subţire, vocea disonantă a celor tineri, dar nu foarte 
tineri — astăzi având 30-40 de ani. Cei ce aveam în jur de 20 de ani în anul 
căderii Zidului Berlinului, suntem azi în postura paradoxală a oii fără păstor. 
Folosesc un „noi” generic. „Vocea întâia” — intelectualii sperantelor noastre 
de la începutul anilor *90 — deţine puterea socială, culturală şi, iată, de câteva 
mandate prezidenţiale încoace, şi pe cea politică. Oricât de contradictoriu ar 
părea: disidentii autoproclamati după căderea comunismului au reuşit să 
condamne oficial comunismul, la mai bine de 15 ani de la preschimbarea lui 
simbolică în cenuşă, fără a înceta vreo clipă să se hrănească îndestulător din 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 437 


această luptă în vorbe şi pe hârtie. În realitate, moştenitorii materiali şi 
simbolici i-au preluat pârghiile instituţionale. Tot ei culeg profitul şi 
profiturile. În aceeaşi realitate, subzistă de 65 de ani, trecându-şi stafeta, 
victimele directe ale comunismului şi urmaşii lor. O mentalitate colectivă a 
inertiei şi a defetismelor râvneşte cu ciudă la revanşa istorică. 

„Să facem ce trebuie, nu teatru absurd!”, „pentru ce sunt studiate actele 
dacă nu au niciun fel de consecinţă?... ce fac intelectualii români?” (se) 
întreabă Herta Miller în legătură cu condamnarea comunismului în România. 
„E ridicol”. Şi, „ăştia dacă vor să nu observi că te observă, nu observi...” mai 
spune, de astă dată, nu despre securiştii din anii '70-"80, ci despre ce i s-a 
întâmplat la hotel, în România, după 1990. „Ce fac intelectualii români? ce 
fac ăştia?... am văzut că în program este şi Caramitru, care recită poezii, este 
şi marele Johny Răducanu, care face muzică, aşa scrie-n program. Ce-i cu 
ăştia? Ar trebui fiecare, pentru că simte nevoia, pentru că are o scârbă, o 
scârbă morală, de-aia ar trebui să refuze. Dacă nu are, ce să fac?... aproape 
toate prelegerile lui [ale lui Caramitru] se referă la dictatură... am fost şi eu 
[invitată] şi am şi vorbit dup-aia, am vorbit cu el. Şi ce spune despre securişti, 
şi cât se plânge şi... ce face?... Ce spune Cărtărescu, ce spune Dinescu, ce 
spune Nora Iuga, ce spun toţi ăştia, ce spun? Ce spun ziariştii?... eu nu mă 
bag nici să-l dea afară pe Patapievici, nici ce să facă cu securiştii... ce să facă 
cu România... să facă cum crede... sunteţi destui, sunteţi milioane de oameni, 
o să iasă din ţara asta ceea ce se face din ea, şi securiştii, cum se vede în ăştia 
ultimii 20 de ani, pun labele pe tot mai multe puncte din societate şi dacă nu 
s-a făcut nimica, păi nu trebuie să se mire nimeni că ăştia nu dorm şi au 
învăţat ani de zile cum se procedează. Dacă mă uit în universităţi, cine este 
acolo? Ce să spun? Asta nu ar fi posibil în Germania. Si ăştia nu îşi dau 
seama cât este de, de... în Vest aşa ceva nici nu se concepe. [...] Dar nu-i 
vorba de imagine domnule, lasă, nu vă tot gândiţi la imagine, faceţi pentru 
voi, nu pentru Occident faceţi, dar faceţi pentru voi înşivă, pentru că voi trăiţi 
realitatea respectivă. Ce-aveti cu imaginea?... Dar nu e vorba de imagine, e 
vorba de realitatea în care se află ţara... faceţi pentru voi, nu faceţi pentru EU, 
pentru că este ţara în care trăiţi, de la magazine, până la hoteluri şi străzi şi 
birouri de voiaj, şi toate, în universităţi, acolo studiază copiii voştri, faceţi 
pentru voi, nu pentru Occident... ăştia nu au somn, ăştia s-au ocupat de ce 
trebuie... e alfabetul Securităţii, în toţi anii ăştia au mers până unde se poate, 
şi ei s-au uitat până unde se poate şi se uită în continuare până unde se poate. 
[Patapievici] e delăsător sau e slab, eu nici nu-l suspectez, el poate crede ce 
trebuie, dar nu are curajul să facă ce crede... nu sunt niciun exemplu, fac ce 
am făcut şi înainte... am zis: nu se mai poate... acuma ei au vrut să facă pentru 
prima dată un program, să iasă odată cu ceva mare şi tare, păi, şi cu cine?[2] 

A-ti susţine — cu riscul de a fi scuipat, înjurat, marginalizat, omorât — 
convingerile şi drepturile înseamnă a lupta, a fi consecvent cu tine şi cu 
principiile despre care afirmi că te reprezintă. Fragmentul de mai sus l-am 
transcris dintr-un interviu telefonic pe care i l-a cerut Victor Roncea în iulie 
2008, în împrejurările scandalului iscat de trimiterea de către Institutul 
Cultural Român la Berlin a lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, pentru 
a reprezenta România la o „Academie de vară” cu tema: „Germania şi 
România. Transferuri academice, culturale şi ideologice”[3]. 

M-a uimit reacţia sangvină, pro şi contra câştigării de către Herta Müller 
a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009. Discursul de la gala de 
premiere aproape că este un răspuns no comment, pentru toţi aceia care au 
afirmat că nu reprezintă mai nimic, literar vorbind, or au situat-o în tot felul 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 438 


de înşiruiri, în care figurau numele unor scriitori români, pretins nobelizabili. 
Ieşirile noastre în legătură cu acest premiu arată cât de preocupaţi suntem de 
imagine şi de capra vecinului şi mai puţin de ceea ce suntem noi, cu adevărat. 
Nobelul este şi el un concurs, ca altele, are nişte norme. lar textul Alinei 
Mungiu este un bun îndreptar în acest sens (De ce premiul Hertei nu e şi al 
nostru[4]). 

Afirmaţii precum: Zaharia Stancu, Marin Preda, Nichita Stănescu ori 
Marin Sorescu (nemaipunând la socoteală că niciunul nu mai este în viaţă!) 
ar fi meritat acest premiu, dar iată, îl primeşte o... nu fac decât să ne arate în 
goliciunea noastră interioară. Trăim într-o ţară scăpată din comunism, 
precum oile din tarc, o ţară în care politicienii de stânga şi de dreapta sunt 
totuna, haine de culori diferite ale aceluiaşi corp bolnav ce-şi doseşte puroiul 
şi handicapurile; o ţară în care autonumitii disidenti hăhăiesc măscări la ore 
de maximă audienţă, făcând rating unor posturi de televiziune falite, o ţară în 
care criticii literari scriu despre sport, starea vremii etc., iar poeţii fac 
emisiuni de divertisment. S-ar zice: trăim într-o ţară ce a depăşit spectrul 
totalitarismului, i-a învins tarele, îi ţine sub control sechelele, de vreme ce ne 
permitem luxul afişării unui comportament ostentativ dezinhibat. Conducem 
maşini de lux (unii, mai umblati prin lume, spun că asemenea maşini, şi atât 
de multe ca în Bucureşti, nu au văzut pe nicăieri), fie că suntem români 
plecaţi la muncă în Spania care şi-au lăsat copiii pe la bunici ori prin 
orfelinate, fie literați ori filosofi cu conturi alimentate de o faimă ce nu are 
de-a face cu demnitatea de intelectual, fie, mai ales, odrasle de foşti-actuali 
potentati. Se pare că am uitat cât de bun era nechezolul. Atunci când îl 
găseam. Nu considerăm deloc necesar că în ţara noastră trebuie să fie 
profesori, intelectuali, formatori de opinie care să le explice copiilor noştri ce 
era nechezolul. Ce erau „adidaşii”, „creveţii vietnamezi”, cozile, Securitatea. 
Ce erau frigul, foamea, frica, întunericul — toate planificate. Şi când se aude 
vocea unei femei care a înfruntat Securitatea (neîncetând să scrie despre 
comunism şi instituţiile lui), deşi îi era frică, şi care mai are şi tupeul să îi 
critice pe scriitorii şi intelectualii din România, nu neapărat pentru ce nu au 
făcut atunci, dar mai ales pentru ceea ce nu fac acum... ce facem noi când i 
se aude vocea? Simplu, ceea ce făcea şi Securitatea: i-o astupăm, prin 
nebăgare în seamă, prin diminuare, prin minimalizare. Şi atunci când, totuşi, 
unii cu tradiţie democratică spun că ea merită să primească Nobelul, ce 
facem? Tot ceea ce ştim foarte bine să facem: unii încep să o laude (chiar 
dacă nu au citit-o, chiar dacă nu i-au luat cărţile apărute în româneşte în 
seamă), simțindu-se mândri că e „româncă”, cu orgoliul alimentat de reuşita 
unei nemtoaice care a fost nevoită să plece din România pe când ei „rezistau 
prin cultură”. Alţii, lezati grav în fibra patriotică, o tratează ca pe un corp 
străin, rejectând-o: nu este nici româncă, şi nu are nici talent. 

Între vorbele de circumstantà, ale celor intervievaţi la cald, la aflarea 
veştii, şi textele ulterioare, dedicate subiectului, o singură reacţie a fost 
suspectată la unison de frustrare: Paul Goma. Ceea ce nici nu ne miră. Goma 
este oaia neagră a lumii literare româneşti. Chiar dacă dintre români Paul 
Goma este unul dintre extrem de puţinii care ar mai putea întruni condiţiile 
pentru acordarea acestui premiu. 


„Ce este azi fiul unui fost activist comunist? Vă spun eu ce e, este 
parlamentar. Ce este fiul unui fost securist? Este ofiţer SRI. Ce e fiul unui 
fost procuror care a dat milenii de ani de închisoare foştilor disidenti? 
E procuror. Problema este de sistem”. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 439 


Marius Oprea 

Ce nu vor să accepte intelectualii noştri de top (nu vreau să generalizez, 
încerc să exprim tendinţa la „putere”) este că nu oricine se pretindea ca atare 
şi-a înfăptuit menirea. Şi că toată lumea s-a temut, dar numai câţiva şi-au 
exprimat frica, spaima, în mod public. Este una din cele mai importante 
calităţi ce îi desparte iremediabil pe opozantii ante- de „opozanţii” 
postdecembrişti. Era odios să fii scriitor liber în vremea comunismului, atât 
pentru regim, cât şi pentru breaslă, prieteni, vecini etc. Regimul avea o bătaie 
de cap în plus cu punerea în dispozitiv pentru izolare, supraveghere 
operativă, acţiune informativă, compromitere şi anihilare, ceilalţi, oameni 
normali, puşi pe căpătuială sau numai pe supravieţuit, erau nevoiţi să se apere 
de a nu fi suspectaţi de contaminare. E o lecţie pe care un puşcăriaş politic 
demn{5] o ştia foarte bine: avea grijă să îşi ducă zilele cât mai izolat, nu 
pentru autoprotectie, ci pentru a-i feri pe ceilalţi de necazuri. 

Dacă erai Paul Goma, atunci, obligatoriu erai şi: jidan, ovrei, kaghebist, 
poponar, antisemit, lipsit de talent. Dacă erai Herta Miller, cu siguranţă: 
cätea, proastă, curvă, turnătoare. Dar cui i-a päsat de ce simțeau ei şi familiile 
lor? Goma a fost aproape omorât, împins de la spate să plece. Miller a fost 
făcută de ruşine în chiar satul ei[6]. Până la urmă, regimul şi ţara au scăpat 
de amândoi. Parcă nimeni nu ar observa că în momentul de faţă cei mai activi 
scriitori denuntätori ai comunismului românesc trăiesc în afara ţării: unul în 
Franţa, celălalt în Germania. Si parcă nimeni nu vrea să recunoască, deşi e 
ştiut, subînteles, că amândoi sunt într-un fel sau altul marginali(zati), în 
raport cu cultura română şi cu identitatea culturală românească. Unul este 
român basarabean, refugiat de război, trecut prin puşcăriile comuniste şi prin 
domiciliu obligatoriu, şi printr-o mişcare pentru drepturile omului (la care 
funcţionarii culturali de ieri şi de azi, intelectualii, scriitorii nu au aderat!), 
aflat mereu în vizorul DIE, pentru a fi anihilat, omorât în Franţa; cealaltă este 
româncă şvăboaică din Banatul românesc, îndelung härtuitä, urmărită de 
Securitate, chiar şi în Germania, viaţa fiindu-i mereu în pericol, până în 1989. 
Avea deja bube în cap, ca progenitură a unui cuplu de „nazişti”, deportaţi de 
fraţii eliberatori în primitoarea Patrie Sovietică. 

Cu Paul Goma lumea s-a obişnuit deja, în sensul nebăgării în seamă. 
Dar a apărut această Herta Miller, taman din Germania, să îi tragă pe 
intelectualii noştri cei mai fini de brăcinari... l-au apărut câteva cărţi în 
româneşte, dar nu a stârnit prea mult interes (iertare celor puţini care i-au 
dedicat texte, şi lui Cosmin Dragoste — o carte întreagă), dar în 2008 a generat 
în Occident un scandal mediatic pe tema promovării României de către 
colaboratori ai Securităţii. Humanitasul s-a grăbit şi a reuşit să o sufle 
(contractual, legal) Poliromului, unde, ce-i drept, cărţile ei erau „promovate” 
de ani buni la „oferta de un euro” (le-am comandat chiar eu prin poştă). 

Cred că pentru a recunoaşte calitatea umană şi literară a unui scriitor nu 
este, totuşi, ca la cursele de cai, sau este doar până la un punct. Punctul de la 
care poţi spune: investeşti dacă ai în cine. Mă încăpăţânez să cred că Zaharia 
Stancu sau Marin Sorescu nu au fost scriitori mai buni pentru că statul român, 
prin diverse instituţii, a pompat bani pentru popularizarea lor în străinătate. 
Aş mai spune şi că nereusita lor la Nobel arată că, dincolo de susţinere, mai 
este nevoie şi de alte calităţi. Altfel, omenirea a fost şi este plină de scriitori 
talentaţi. 

De unde furia de a o asimila ca româncă, de a ne împăuna cu „originea” 
ei română? Singurul lucru care ne „uneşte” (şi mai degrabă ne desparte) este 
comunismul, aceeaşi origine a spaţiului geopolitic-istoric. O experienţă care 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 440 


pe ea a traumatizat-o, despärtind-o fizic şi pentru totdeauna de România 
(Banat!), paradoxal, din care se hrăneşte psihomental şi afectiv pentru cărţile 
ei. 

Românii se bucură că Herta Müller este o scriitoare „de origine română” 
(în realitate, originea ei etnică este germană, şvăbească!), dar ei ar trebui să 
se întristeze, mai degrabă: avem un scriitor român, de origine română, scriitor 
de limba română, ale cărui cărţi au apărut la edituri prestigioase din Occident, 
despre care au scris elogios scriitori şi oameni de cultură occidentali, la 
vremea lor, care şi-a „salvat” în şi prin scris experienţa directă (şi foarte 
contondentă!) cu comunismul şi cu arma sa represivă: Securitatea. Provenind 
dintr-o familie de români vândută de români, urmărită prin munţi pentru a fi 
„repatriată” în Uniunea Sovietică. Un scriitor ai cărui părinţi au fost arestaţi 
de Securitate, nevoiţi apoi să îşi aştepte copilul dat afară de prin şcolile 
româneşti, arestat (ca student), apoi deportat în Bărăgan. Moartea i-a scutit de 
a-l mai aştepta să iasă şi de la Rahova, în 1977, i-a iertat Dumnezeu de a se 
uita lung şi fără speranţă după unicul lor copil, plecat în azil politic. Un fir 
epic mai mult decât viguros, pentru unii chiar neverosimil. La ora la care 
scriu (aprilie 2010), stă să apară la Keller Editore traducerea în italiană a 
romanului Din calidor (Nel sonno non siamo profughi). Aceeaşi editură care 
a publicat-o pe Herta Müller, cu Tara prunelor verzi (Il paese delle prugne 
verdi). 

Scriitorul a fost singur împotriva lor în 1977, în ciuda solidarizărilor 
(unele numai cu scopul obţinerii unui paşaport), aproape ucis (a scăpat pe 
muchie de cuţit, când occidentalii au început să facă scandal; de ce se temea 
regimul cel mai mult? de aflarea adevărului!), aruncat peste graniţă, cu un 
paşaport care nu a însemnat libertatea, ci pierderea însemnelor simbolice ale 
românitätii — refugiat politic. Mai întâi, în acelaşi an, fusese dat afară din 
USR[7]. Am făcut această paranteză pentru a se înţelege mai lesne răspunsul 
dat ziaristei care l-a contactat în ziua anuntärii laureatilor premiilor Nobel 
2009. Toţi aceia care s-au referit la răspunsul său ca la o dovadă a egoismului 
şi frustrării denotă superficialitate. Este inadmisibil pentru un jurnalist, 
scriitor ori critic literar din România să-şi mai dea astfel de păreri despre Paul 
Goma, în anul 2009. Am ştiut că aşa va fi, din clipa în care am citit ştirea. 
Dar ştiam că Paul Goma are stilul său, inconfundabil, aşa cum are şi un profil 
moral unic. În România ştirile de presă „se fac”. În joacă sau în bătaie de joc. 
Nu a pus nicio clipă în discuţie calitatea scriiturii Hertei Miiller, ci a încercat 
să le atragă românilor atenţia că România nu are de câştigat din acest premiu. 
Putem spune că a prevăzut reacţiile ce nu au întârziat, unele absolut penibile. 
Dacă Paul Goma are de spus ceva în legătură cu profilul public al Hertei 
Müller (scriitoarea nu a făcut parte din „Aktionsgruppe Banat”), dacă are 
vreo nemulţumire legată de caracterul foarte izolat al grupului scriitorilor 
şvabi din Banat este problema sa şi are mai multă îndrituire pentru a face 
eventuale comentarii, decât avem noi pentru a-l taxa mereu pentru diverse 
închipuiri. Sper că jurnalul său pe luna decembrie 2009 va confirma ceea ce 
voi divulga: după ce a citit fragmentul de roman pe care laureata l-a susţinut 
în chip de discurs, Paul Goma mi-a scris (reproduc mesajul cu acordul său): 

„Discursul Hertei Miiller la Stockholm mi s-a arătat excelent: era, nu 
un discurs ca toate celelalte, ci o proză (bună). 

Aşa ar trebui (ar fi trebuit) să arate şi interviurile: episoade povestite 
de un povestaş. 
M-a bucurat proza ei bună [8]. 
Paul Goma nu ar putea rosti cuvinte atât de gratuite, precum: „plutea în 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 441 


aer ca un român să câştige prestigioasa distincţie” (Mircea Mihăieş); 
Luminiţei Marcu i se poate ierta faptul că face o confuzie gravă între conţinut 
şi nuanţă. Să o punem pe seama exultării de moment: „Orice s-ar spune, 
oricum s-ar comenta acest premiu, oricine îl va mai obţine de acum înainte în 
spaţiul literaturii române, va fi al doilea. Sau a doua. Aşa arată lucrurile în 
mod definitiv, iar faptul că Herta Miller nu mai trăieşte de mult în România 
sau că scrie în limba germană sunt nuanţe. Cuvintele «român, româncă, 
românesc» se regăsesc în acest moment lipite de orice ştire privitoare la 
Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2009”. 

Când am auzit ştirea am fost pur şi simplu bucuroasă. Dar textul acesta 
îl cumpănesc de multă vreme, după ce am citit cam tot ce s-a scris/ spus 
despre laureată în ultimele luni. 

Şi o părere interesantă: „Pentru noi, cei care s-au format după 1989, 
cărțile care vorbeau despre opresiunea anilor din comunism descriau dezastre 
inconceptibile, îndepărtate. (...) De aceea, citind Animalul inimii, eram pus în 
încurcătură. Era o carte care mă «cucerea» de la primele pagini. Pentru prima 
dată, dezastrul anilor '80 devenea real, palpabil. Însă nu din această cauză mi- 
a plăcut cartea Hertei Muller. Nu am devenit un cititor al cărţilor despre 
comunism. Am devenit însă un cititor al cărţilor Hertei Müller. (...) poezia/ 
proza sa are o mai mare legătură cu viaţa decât orice scriere memorialistică 
de tipul celor care erau la modă la începutul anilor '90"[9]. 

Interesul s-a stins înainte de a apuca să devină o discuţie serioasă. Nu 
avem nevoie de analize şi introspectii, ci de ştiri de o zi, băşcălii şi showbiz. 
Acest Nobel a fost şi un pretext pentru unii de a-şi ridica singuri mingea la 
fileu, scriind despre Herta Miiller pentru a vorbi despre ei. Oricât de 
frumoase ar fi unele texte dedicate momentului (Nora Iuga), ceva este cu 
asupra de măsură, fără rost şi jenant: punerea în valoare a emitätorului 
textului, umbrind „subiectul”. 

Textul lui Grigore Cartianu 10] scris la cald ar merita să fie citat integral 
pentru sarja tăioasă: „Toţi aceşti scriitori [Günter Grass, Imre Kertesz, Ernest 
Hemingway, Pablo Neruda, Gabriel Garcia Márquez, Gao Xingjian, Orhan 
Pamuk] şi-au trecut în palmares Premiul Nobel. Herta Miiller se înscrie în 
această serie prestigioasă. Sursa ei de inspiraţie n-a fost nici Germania 
nazistă, nici ţara sovietelor, nici China lui Mao sau tiraniile latino-americane, 
ci România lui Ceauşescu. România în care scriitoarea bănăţeană s-a simţit 
ca într-un lagăr. Ceauşescu a vândut-o Occidentului pe câteva mii de mărci, 
într-un troc ruşinos. Pentru Herta Müller a fost reţeta ideală: avea 34 de ani, 
o experienţă memorabilă sub dictatură şi libertatea de a scrie în Germania 
Federală. Spre lauda ei, Herta Miller a fructificat această şansă unică oferită 
de destin. Mulţi spun acum: am dat Germaniei un Premiu Nobel. Total 
incorect! De fapt, am dat Germaniei o scriitoare tânără, talentată, dar care mai 
avea de urcat un Everest până la Premiul Nobel. Dacă rămânea în România 
— sub Ceauşescu sau după Ceauşescu —, Herta Müller avea toate şansele să 
rămână o scriitoare de duzină. Bubele noastre istorice ar fi tinut-o în pluton, 
oprindu-i ascensiunea. lar astăzi s-ar chinui, probabil, să publice câte două 
mii de exemplare pe la vreo editură care uită să plătească drepturi de autor...”. 

„Tot ce am port cu mine” 
Herta Müller, Atemschaukel (Leagănul respirației) 

Unul dintre puţinii scriitori germani (saşi) care au rămas în România, la 
Iaşi, Michael Astner (un „înapoiat”, cum se autonumeste, care a încercat după 
1990 să trăiască în patria originilor strămoşilor săi, dar nu s-a putut adapta 
fără trecutul şi prietenii săi români) a scris despre Nobelul în discuţie un text 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 442 


necrispat, ce ne aruncă direct în mentalitatea uzuală: „...primul telefon de la 
un prieten: «Ai auzit?» Auzisem! După vreo oră, m-a sunat alt prieten: 
«Felicitări! Ati luat Premiul Nobel!». «Ei, care ati»?. «Păi, nu-i sasoaică?y. 
«Nu, e din Banat, e şvăboaică!». «Da? Mie cine mi-a zis că-i săsoaică?...». 
Şi-am mai primit pe urmă două sms-uri. «Bre, luă herta nobelu'» a fost 
primul, de la alt prieten. Al doilea: «Felicitări pentru un cunoscut al 
laureatului premiului Nobell». «Hai ca eşti simpatic!», i-am răspuns 
prietenului mutat la Bârlad. «Culmea e că vinerea trecută am stat pe aceeaşi 
terasă cu HM la Sibiu — dar atât...” [11]. Cu o săptămână înainte de aflarea 
laureatilor Nobel, Herta Müller tocmai citise la Sibiu (Festivalul „Oskar 
Pastior”) câteva fragmente din Atemschaukel, în traducerea lui Al. 
Şahighian; Astner conchide: „Ceva îmi spune că apariţia acestei cărţi a picat 
«la fix» ca să încline balanţa Nobel definitiv în favoarea Hertei Muller — în 
dauna unui Amos Oz sau Philipp Roth. Cât despre «meritul» României în 
chestiune...” Citind paragrafele citate de el, înclin şi eu să cred acelaşi lucru: 
tema, carnea, țesătura, poezia şi tablourile scriiturii sunt tulburătoare. Dar 
Astner citează în articolul său nu doar pagini din ultimul roman, ci face 
referire şi la eseul semnat de scriitoare în celebrul săptămânal Die Zeit 
(23.07.09): „Die Securitate ist noch im Dienst” (Securitatea continuă să 
lucreze), în care dezvoltă între altele lucrarea continuă a Securităţii, până în 
prezent, scriitoarea nereuşind să-şi vadă întregul dosar de urmărire 
informativă (DUD. În felul acesta, Astner subliniază profilul moral 
nedezmintit al scriitoarei germane, care nu-şi separă scrierile de viaţă, ci are 
acelaşi traseu principial, civic, moral şi cultural, în cărţi şi în viaţă. Nu se lasă 
amăgit nici de discursul etnoliricoid, dimpotrivă, încearcă să-şi clarifice 
poziţia faţă de statutul de român sas träitor în România şi de istoria 
românească pe care şi-o asumă: „Am remarcat de mult că la noi, ori de cîte 
ori cineva născut în România (român, maghiar, evreu, şvab, sas etc.) şi de ani 
buni trăitor în străinătate primeşte vreo mare distincţie, (re)devine cât ai zice 
peşte... «român», respectiv «româncă». Din păcate, «meritul» României a 
fost rezumat destul de potrivit în Evenimentul zilei de ieri: «Premiul Nobel 
pentru scriitoarea alungată de Ceauşescuy. Dar şi formularea aceasta trebuie 
nuanţată: Ceauşescu n-a fost singur! Împuşcat fiind, am văzut prea bine, 
sistemul n-a sucombat defel, ci doar s-a reorganizat... O groază de 
«trepädusi» ai groazei comuniste au preluat frâiele sistemului şi ne-au 
pricopsit cu o «democraţie originală» şi o economie de piaţă originală», 
ambele controlate în bună parte de FOȘTI: foşti activişti, foşti securişti, foşti 
informatori, foşti şi iar foşti care au în comun una din calităţile de bază ale 
oricărui «patriot» de sorginte comunistă: oportunismul desäntat! (...) atâta 
vreme cât cineva născut în România nu-şi neagă biografia şi ţara de origine 
în ansamblu (şi Herta Miiller e departe de aşa ceva!), acel cineva poate fi 
considerat (şi) de-al locului. Dar până la momentul în care eu unul, ca sas, aş 
accepta să mă declar român (şi nu «doar» cetăţean român) mai e mult. Iar 
pentru acest lucru chiar e nevoie ca în România să se ajungă ca națiunea să 
fie înţeleasă nu etnic, ci constituţional...”. 

De la o asemenea poziţie şi până la o „ştire” ineptă precum „Acesta este 
cel de-al treilea premiu Nobel acordat unui român, după George Emil Palade, 
pentru Fiziologie sau Medicină (în 1974), şi Elie Wiesel”[12] este exact 
distanţa formulată de Astner, prăpastia dintre formă şi fond. 


Poate fi un blestem, dar şi un privilegiu această dramă interioară: să fii 
român fără ţară şi cetăţenie[ 13], dar pentru totdeauna „cetăţean al limbii 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 443 


române” (Paul Goma), ori „româncă în Germania, nemţoaică în România” 
(Herta Müller). 


[1] Text scris în 2009, încheiat în 2012. 
Vineri 7 decembrie 2012 


A nins la Paris. Doar în bacurile cu flori s-a păstrat. Are să 
vină ploua (!) şi are să şteargă totul. 


Duminică 9 decembrie 2012 
Am reînceput să-mi iau sânge. 


x 


Flori Bălănescu îmi trimite un fragment din N. Coande 
(“Prăvălia culturală”): 


“În cartea de eseuri pomenită mai sus ai scris despre Paul Goma ca 
despre un autor „onest”, „spartan”, „care a mărturisit”, din tagma lui 
Zinoviev şi Soljenitin. Îţi întorc o întrebare pe care o puneai acolo: „Are 
Goma, indiferent cât de mult ar fi suferit, dreptul să-i judece pe toţi?” 

După Gabriel Andreescu, recent venit la Craiova pentru a lua un 
premiu al revistei Mozaicul, nu are, cel puţin nu în măsura în care crede 
Goma însuşi. Însă motivaţia dlui Andreescu, el însuşi opozant al regimului 
într-o anumită perioadă, este, uimitor pentru un om dotat şi cu caracter, în 
tonul celor care îşi explicau inaderenta la protestele sale publice susţinând 
că Goma, ca scriitor, nu are... cultură. E spectaculos să vezi câtă 
continuitate este între convingerile estetice ale unor scriitori notabili din 
epocă şi cele profesate de Gabriel Andreescu, pentru care finul brici al lui 
Occam tăia până acum, după gustul meu, impecabil. Da, Goma nu are 
cultura lui Nicolae Manolescu în materie de istorie şi teorie literară, nici pe 
a lui Breban în materie de Nietzsche sau pe a lui Pleşu în chestiuni 
teologale. N-o are nici pe a lui Ion Negoitescu, cel care semnase, printre 
puţinii (trei) apelul lui Goma pentru Charta ă77. Însă niciunul dintre cei 
enumerati de mine nu are cultura pe teren, probată cu fapte, a lui Goma în 
materie de cunoaştere a epocii întunecate în care intelectualii şi scriitorii şi- 
au scris cărţile vieţii lor. Si a vieților noastre. 

Cum poate fi desprinsă lumea spiritului de puşcăria unde oamenii îşi 
duceau vieţile, creau, iubeau şi mureau? Era cumva România o poieniţă 
unde muzele aterizau atrase de polenul emanat de intelectualii lui 
Ceauşescu? Cultură nu înseamnă oare ceva mai mult decât o însumare de 
cunoştinţe briliante despre lume şi spirit? Nu înseamnă şi caracter, aşa cum 
este el definit de scriitorul francez mai sus citat? Nu înseamnă şi fapte, 
adică proiectarea decisivă a spiritului în lumea mundană, cu tăietura adâncă 
pe care o face în om, acolo unde esteticul şi eticul sunt una şi aceeaşi 
(Wittgenstein)? Faptul că Goma atacă la baionetă tot establishmentul (ei, nu 
chiar tot, lista lui Goma e mai scurtă decât lista lui Sebastian, daca vreţi să 
comparati!) ţine nu doar de umorile scriitorului (ca revanşă pentru lipsa de 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 444 


solidaritate a breslei cu propria-i persoană), ci de apetitul lui pentru 
adevărul nefalsificat, ca şi de forţa lui polemică. Nu reprezintă polemica 
bărbătească terenul ideal pentru limpezirea unor situaţii obscure din vieţile 
combatantilor? Dacă situaţia dintr-o epocă anume este de căcat (îmi poţi 
ierta cuvântul?) la ce bun să presărăm miere culturală pe deasupra? Cu toate 
minusurile culturale (ce-i imputa, de fapt, Andreescu) şi umane (Moş 
Reproş, cum singur s-a autocaracterizat) Goma este indicatorul de sănătate 
şi curaj al intelighentiei nationale, prea mult dispusă la troc şi compromis în 
ultimii 50 de ani pentru a nu fi zgâltâitä din visul chimeric pe care-l visează 
căldicel după o revoluţie sângeroasă. 

Chiar nu pricepem că nu doar de cultură e vorba aici, ci de moartea a 
sute de mii de oameni în comunism, urmată de moartea a mii de oameni 
într-o revoltă sângeroasă unde intelectualii noştri au apărut doar la 
televiziune? „Am înviiiins!”, se aude şi acum strigătul - ce anume am 
învins? A cui e victoria, asupra cui am repurtat-o? Si atunci e Goma 
vinovat că ne reaminteşte mereu asta? Uite, o să moară şi Goma, ultimul 
mohican al criticii violente, al catharsisului naţional îndelung amânat şi ne 
va lăsa în pace, sub clopotul nostru de sticlă unde ne facem vise de mărire 
şi aşteptăm vreun premiu Nobel pentru literatură sau măcar pentru pace. 
Vom avea pacea (nestricată de strigătele lui) de a ne gândi mai bine la 
nimbul care ne înconjoară fruntile. Când în jurul nostru se petrec adevărate 
grozăvii, ţara e furată ca-n codru, guvernanţii sunt plătiţi să asiste la furt, 
românii caută de lucru în afara ţării iar o clasă de post-fanarioti se îmbuibă 
în disprețul massei, oamenii de cultură sunt subplätiti pentru munca lor - e 
de vină Goma că vede cu adevărat de unde vine rădăcina Răului. Săracul 
Goma, dacă ar fi tăcut complice ar fi avut statui în ţara asta şi nu trebuia 
decât să-şi gestioneze încă din viaţă succesul social[...] 


x 


Tot azi primesc cronica Alionei Grati la Flori Bălănescu 
“In mâinile tale”: 


“Aliona Grati 

„Uraganul Flori” trasând harta feminitätii 

Dintr-o întâmplare fericită, am citit cartea În mâinile tale de Flori 
Bălănescu (Ed. Blumenthal, Bucureşti, 2012) la o distanţă temporală mică 
faţă de lectura altelor două, care s-au dovedit înrudite tematic cu aceasta chiar 
dacă s-au produs în genul meditatiei teoretice: cercetarea de postdoctorat a 
Tatianei Ciocoi Anotimpurile Persefonei. Proza feminină din Italia secolului 
al XX-lea (Chişinău, CEPUSM, 2011), al cărei capitol introductiv aşează 
într-un echilibru al bunului-simt varii teorii, de la feminismul radical la 
Gender Studies, autoarea adunând un complex instrumentar aplicat mai apoi 
cu suplete pe producţiile romaneşti ale italiencelor, şi fascinantul studiu de 
literatură comparată al Mihaelei Ursa, Eroticon. Tratat despre ficțiunea 
amoroasă (Cartea Românească, 2012), una din achiziţiile mele de la Târgul 
de carte Gaudeamus din anul curent. Aceste cărți au rezonat imediat cu 
orizontul meu de aşteptare, mai întâi, pentru că mi-au reactivat o mai veche 
preocupare privind reprezentările feminităţii, proiectate de scriitoare în 
cultura modernităţii şi, mai ales, pentru plăcerea de a descoperi în ele un 
discurs al feminităţii elegant şi infinit nuantat. Le-am văzut înrudite nu 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 445 


neapărat pe motiv că ultimele două mi-ar oferi sugestii metodologice de 
lectură pentru prima, deşi nu le pot nega influenţa. Eu le percep într-un 
perimetru comun din considerentul că autoarele au găsit cele mai 
convingătoare şi lipsite de ostentatie modalităţi de expresie a feminităţii lor, 
pe care o transpun pluridimensional în text, prin concursul a cel puţin trei 
calităţi mai evidente: capacitatea deductivă legată în mod inexorabil de 
subiectivitatea lor, care presupune că femeile trăiesc experienţe cultural- 
antropologice diferite faţă de cele ale bărbaţilor, eruditia şi, în mod sigur, 
talentul de scriitor cu gust şi cultură aparte. Fertilizându-se reciproc în 
gândirea mea, un roman-jurnal, o lucrare teoretică despre critica 
feministă/feminină şi alta ce ţine de poetica istorico-comparativă profilează, 
împreună şi separat, o spectaculoasă hologramă a feminităţii în literatură. 
Faptul că estetica nu găseşte un loc pentru categoria femininului şi că 
diferenţa sexuală la nivel epistemologic nu e văzută cu ochi buni peste tot nu 
le sperie, cum nu le preocupă nici pericolul marginalizării. Nu trebuie să ne 
mire nici potentialitatea subversivă a discursului poziţionat, cel putin bivocal 
al autoarelor întreţinând un dialog-confruntare cu tradiţia occidentală 
patriarhală. Prejudecätile culturii misogine după care imagologia feminină s- 
ar reduce la două etichete subordonatoare: de mater gloriosa (femeia ,,purä”) 
sau de vampă diabolică („eternul rău feminin”) sunt spulberate, trecute din 
start drept manifestări ale „multiplelor angoase legate de alteritate, de 
Celălalt” (Mihaela Ursa) care se vor depăşite în postmodernitatea culturală. 
Cu fiecare enunţ înregistrat de ele, spaţiul gol dintre cele două abuzuri se 
umple dezinvolt şi progresiv cu un bogat patrimoniu simbolic feminin. 

Un dialog despre feminitate în variile ei ipostaze ne pune la dispoziţie 
Flori Bălănescu, la(n)sându-se îndrăzneţ „în mâinile noastre”. Gestul îşi 
găseşte reciprocitate, căci după câteva zeci de pagini realizăm că noi înşine 
ne-am lăsat prinşi în „mâinile” autoarei. Fără a fi menajati cu vreun preambul 
pregătitor, ne pomenim martori fascinati a unui lung şi susţinut „dialog în 
monolog”, realizat după modelul narativ al maestrului său Paul Goma şi, din 
proprie dorinţă, devenim receptorii empatici a unei depoziţii privind condiţia 
de a fi femeie într-un context social-politic generator de fracturi ontologice şi 
sfâşieri de identitate. 

Proiectat pe fundalul epocii postdecembriste, romanul se construieşte ca 
un jurnal intim şi poetic retrospectiv, cu resorturi psihologice şi 
psihanalitice, anunțând chiar de la început intenţia autoarei de a jalona pe 
harta feminitätii un traseu personal: „am aşteptat atâta să vă spun cum este 
femeia, cât de complicată şi de tandră este harta ei”. Un obiectiv dificil pentru 
că ea nu are de gând să se instaleze confortabil într-o invenţie literară, 
uzurpând femeia reală, chiar dacă tentatia de a o rescrie şi a o recompune 
fictiv este foarte mare. Ceea ce se caută este expresia cea mai autentică a 
femeii în căutarea identităţii fiintiale, ancestrale, personale şi culturale. În 
acelaşi timp, femeia proiectată ar trebui să aibă o acută conştiinţă etică, 
poziționată asupra unui şir de probleme umane contemporane. Într-o scriitură 
personală cu referentialitate la propria-i temelie în fiinţă, Flori proiectează un 
personaj plămădit din dramele vii ale biografiei umane şi ale autobiografiei 
personale: „aşa m-am trezit într-o zi spunându-mi: sunt femeie. Şi am înţeles 
ce înseamnă asta. Şi m-am cam speriat. Mă bosumflu, cu noduri în gât, când 
sunt certată, mă îmbotichez, mă revolt în mine, mă cert, mă automutilez — 
simbolic, însă mă întorc mereu, tot eu, chiar atunci când am dreptate”. 
Devoalarea femeii din sine ia forma succesiunii mozaicale de jurnal, specie 
eminamente confesivă, acumulând sub presiunea impulsurilor conştiinţei o 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 446 


sumă de experienţe, autoevaluäri şi reflecţii personale aparent 
nesistematizate. 

După cum am mai spus, cel mai viguros parcurs al cărţii este cel 
psihanalitic, atunci când investigarea feminitätii se produce într-un exerciţiu 
de anamneză, prin parcurgerea unui excurs psihanalitic complet, cu excavări 
în sine până la dimensiunea originală, nemistificată: „Trebuie mai întâi să o 
scriu (harta-carte a feminităţii, nota mea), să haşurez, să defrişez ar cu ar, să 
sap adânc, în trepte, până dau de apa limpede şi calmă”. Chiar de la început 
ni se afişează o identitate teribilă, construită necruţător pe fundaţia unui 
sacrificiu uman — frätiorul nenăscut, „antedus”, pe care îl prelungeşte în 
existenţă, purtând, pe de o parte, stigmatul celor „nedoriţii, chinuiţii, crescuţi 
de milă, numai şi numai din voia Domnului, nu a omului” şi moştenind 
implacabil, pe de altă parte, renuntärile, culpele, dramele şi visele mamei 
sale. Este o condiţie ereditară trăită ca un supliciu asumat, ca o autoexilare în 
suferinţa devastatoare („automutilarea simbolică”), dar necesară pentru 
salvarea propriului destin. Volantul confesiunii îl constituie tocmai disoluția 
acestei crize prin reiterarea unei existente suspendate între diferite ipostaze 
paradoxale: „Fiinţa mea este veselă, tristă, bucuroasă, crispată, depresivă, 
uneori nevrotică şi iar fericită”. Ceea ce-i reuşeşte scriitoarei cel mai bine este 
descrierea concisă, dar în infinite nuanţe a propriilor angoase ontologice, în 
special a celor legate de relaţia mamă-fiică. De remarcat capacitatea de a 
surprinde cele mai subtile mecanisme psihologice, aflate „pe muchie”: 
durerea de a se şti un „accident”, un rezultat al intervenţiei străine („ăia care 
atunci ne-au născut forţat”), dar şi bucuria de a ajunge o „nesperată 
compensație” pentru mamă, frica viscerală de a-şi continua viaţa după 
separarea de mama dispărută şi responsabilitatea în raport cu fiinţa procreată, 
tristeţea greu stăpânită în evocările despre mamă, dar şi voluptatea 
peregrinărilor imaginare în paradisul copilăriei etc. 

Harta lui Flori surprinde cu fidelitate spectacolul fenomenelor variabile 
ale sensibilităţii sale interioare. Dezideratul nefalsificării o determină pe 
diaristă să nu menajeze nici expresiile, nici convențiile pentru a da lumii un 
autentic jurnal existenţial al femeii contemporane. În scenă este pusă să joace 
o „suceală de fiinţă”, ciudată sinteză dintre femeie şi copilă, emancipată şi 
fecioară, eretică şi evlavioasă, amantă şi soră sau fată neprihănită etc. Femeia 
din ea are momente de oboseală paralizantă, stări de inhibitie, de excluziune, 
dar şi momente de ancorare activă în mişcarea umanităţii, afişând atitudini 
etice intransigente şi jucând rolul femeii libere, emancipate, puternice. În 
acelaşi timp, ea poate trăi inocenta unei fecioare şi poate adopta „seriozitatea 
de jivină socială”, poate fi „într-o zi femeie şi a doua zi bărbat”, poate „iubi 
toată viaţa un singur bărbat, să nască, să facă avorturi”, dar poate fi si 
„sexoasă, alunecoasă”. 

Configurat ca produs autobiografic, jurnalului nu-i lipsesc momentele 
de contextualizare şi ancorare în realitatea imediată. Conştiinţa-i trează 
scrutează cu atenţie o societate alienată, închisă într-o ordine imposibil de 
transgresat. Nemultumirile îi hrănesc luările de atitudine, îndârjirile zilnice. 
Responsabilitatea cetäteneascä îi poruncește să convoace tribunalul istoriei în 
care se va delibera asupra strâmbätätilor operate de epoca comunistă şi 
postcomunistă în tagma intelectualilor, în rândurile „băieţilor şi fetelor 
vesele, dezinhibate”, căpătând „bilet de voie” deopotrivă pentru a se „salva 
prin cultură” în epoca ceauşistă şi pentru a se autointitula „victime ale 
comunismului” ulterior. Cu o voinţă de nestrămutat, cercetătoarea de la 
Institutul National pentru Studiul Totalitarismului cere exhibarea 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 447 


compromisurilor, culpelor şi amneziilor comode. 

Lumea exterioară îi dăruieşte momente de elevaţie, dar îi generează şi 
supărări. Sunt descrise locuri şi evenimente, se fac comentarii pe marginea 
unor publicaţii, emisiuni tv şi radio. Pe alocuri, ni se furnizează frânturi dintr- 
un jurnal al lecturilor recente în care se regăsesc reflecţii asupra unor cărți 
scrise de femei ca Herta Muller sau Gabriela Adameşteanu. Evocarea unor 
femei reale cu roluri deosebite în viaţa ei, cum sunt mama, Ana-Maria Goma, 
sora Aurelia, îi modelează discursul în expresii calde, rafinat-nostalgice. Se 
pun întrebări, se fac analize, se formulează diagnostice în compoziţii eseistice 
memorabile despre iubire, bărbat, divinitate, adevăr, virtute etc., cum este şi 
acest excurs pe tema existenţei marginale: „Mă întreb dacă nu sunt fericiţi cu 
adevărat numai aceia care trăiesc în marginea milei pentru aproapele, în 
miezul dorului fierbinte şi irațional pentru cel dorit, mamele, femeile simple 
care greşesc deseori — raportat la moravurile îmburghezite ale bunei false 
educatii —, dar numai alături de care simţi căldura vie a fiinţei umane, taţii 
care se fac luntre şi punte, soțiile care rabdă şi înfruntă mizeriile etc. etc. şi 
dacă nu cumva aceia care au pretenţia că vor să lase ceva de neşters, de 
neevitat în istoria omenirii, sunt cele mai jalnice fiinţe, aşa febrile, cum 
jinduiesc ele perfectissim după perfecţiune”. 

Când Artemis îşi temperează avânturile, ni se arată o Floare-Albastră în 
momente-i artistice productive, eliberate de fidelitatea devoratoare faţă de 
adevăr. Estomparea amintirilor şi escapadele în imaginar îi dă posibilitate 
diaristei să-şi prelungească existenţa în ficţiune, să o „retuşeze” după bunul 
său plac. Şi atunci ne odihnim urmărind-o în momentele de graţie ale poeziei 
sau ale reflectiei asupra poeziei, o privim cum se plimbă imaginar în curtea 
mamei sau se scaldă în „Oceanul Iluziilor tremurând valuri spre Golful 
Femeii”, o admirăm în curajul de a reinterpreta mitul Facerii Femeii: „Nu ştiu 
cum sunt altele, dar eu n-am prins viaţă dintr-o coastă, dintr-un os. Sunt ce 
are Dumnezeu mai moale, mai catifelat, mai parfumat. Coborâtoare directă 
din El, doar tu eşti din lut. Te-a făcut pe tine pentru că se plictisea. Lumea îi 
va fi părând prea încremenită, pe nemăsura Lui. A suflat şi ţi-a dat viaţă. L- 
or fi cuprins regretele la un moment dat, şi-o fi zicând: mă plictisesc, dar n- 
am dreptul, chiar dacă are cine să mă judece, să fac fiinţe vii din apă şi 
pământ şi să spun că sunt asemeni mie. Trebuie să-i dau bărbatului ceva din 
mine, să nu se poată despărţi niciodată de fărâma aceasta, să-şi amintească în 
veci de Mine, împreunându-se întru Mine. Aşa îmi imaginez eu Facerea 
Femeii. AtoateStăpânitorul şi-a înfipt mâna în vintre şi a scos o scânteioară 
sângerie. Peste care a suflat, a preschimbat-o în ce avea mai frumos şi mai 
ispititor Grădina Sa. I-a aşezat sub măr şi le-a spus: cinstiti-vä întru Mine, 
după mintea şi sufletul pe care îl veţi putea duce. De atunci eu nasc pui vii 
întru Domnul, Îl cinstesc pe El şi te iubesc pe tine, Bărbatul meu, nu mă 
despart de tine”. Iată un alt Dumnezeu, mai viu, într-un scenariu de atragere 
magică a spiritului de partea materiei, ferit de interpretările apocaliptice ale 
culturii patriarhale: „Iubirea... firişorul străveziu. ÎI văd pe zeul meu, pe care 
îl simt cu păcat, pentru că nu intru prea des în biserică, nu mă spovedesc, nu 
pup mâna popii... neîngăduită de om voi fi, căci eu nu-l văd cu plete lungi şi 
albe. Adesea îi ghicesc virilitatea cu greu stăpânită, lucrată, o sfioşenie 
îndelung jucată, de mii de ani, de când e lumea. El vrea să fie Înțeleptul 
înţelepţilor. De multe ori îl cert în gând: pe cine duci Tu? Dacă nu clocotesti 
de senzualitate, noi ai cui copii suntem?”. 

E nevoie de o hartă cu valoare compensatorie, care să proiecteze în 
literatură, în termeni pozitivi, corpul şi sexualitatea femei vii, simțindu-se 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 448 


bine în pielea ei. Arta lui Flori constă în capacitatea de a transforma în 
cuvinte magma psihică şi fizică a unei femei vii şi de a oglindi în limbaj 
orgoliul propriei culturi sexuale, care a depăşit fantasmele mythosului arhaic: 
„Nu sunt nici habotnică, nici bigoto-burghezo-rurală etc. sunt femeie şi mă 
simt bine în pielea mea atunci când sunt dulce, rea, tandră, aspră, desfăcută 
ca o petunie, strânsă ca o aguridă, atunci când te iubesc-şi-te-urăsc din 
rärunchi.” 

Fiind expresia fugii de ideile fixe, parcursul lui Flori Bălănescu în 
căutarea feminitätii se arată a fi neregulat, cu discontinuități şi reîntoarceri 
obsesive, şerpuind pe panta abruptă a stărilor sufleteşti schimbătoare şi al 
reflectiilor libere, nedogmatice. Spaţiul cartografiat de ea arată ca un peisaj 
tratat alternativ de vânturi uraganice şi brize reconfortante, primenit cu 
sângerânde magme vulcanice sau albastre râuri toropitoare. Libertatea 
succedării cromatice şi termice a lumii interioare este susţinută şi de o 
scriitură neîngrădită de canoane literare şi norme, spre exemplu de 
punctuație, cu lungi cascade de cuvine sau cu elipse, suspansuri, intervale şi 
jonctiuni neaşteptate, cu glisări în diferite modalităţi de transpunere a 
subiectului: naraţiune, descriere, poezie, eseu, litanie, reflecţie teoretică. 
Drept liant al fulminantelor ipostaze ontologice sau artistice apare 
autenticitatea şi originalitatea desenului estetic ale acestei „timide uraganice” 
(vorba lui Paul Goma) care este Flori Bălănescu. '30 


Miercuri 12 decembrie 2012 
Flori Bălănescu: 


“MIERCURI, 12 DECEMBRIE 2012 


Despre Goma în 10 fraze (de singurătate viscolită) 

Citind publicistica postdecembristă a lui Paul Goma, îod oarecum 
paradoxal, mi se limpezesc nişte gânduri pe care nu le-am scris mereu, pe 
toate, foarte apăsat, în legătură cu traseul a ceea ce s-ar putea numi 
mentalitate a intelighentiei/ scriitorimii. Studiind reacţiile publice la cărţile 
sau textele lui Goma, realizez că: 

1. Laşitatea şi îngustimea omenească - deci şi psiho-cultu-rală - a 
intelectualităţii şi scriitorilor din deceniile de după război au fost exploatate 
fără oprelişti de Securitate (lucru do-vedit nu doar de dosarele de urmărire 
informativă ale lui PG!) 

2. Intelectualitatea şi/ sau scriitorimea au exersat atât de mult spaima 
şi vanitatea, încât au ajuns să creadă ulterior nu doar că au avut mereu 
dreptate, ci şi că au rezistat regimului comunist, conservându-şi integritatea 
morală (deşi atunci ştiau că reacţiile sau nonreactiile le sunt cenzurate/ 
dictate de laşitate şi meschinärie). 

3. Dacă Securitatea a făcut tot posibilul - cu ajutorul imens al 
categoriilor sus-numite - de a-l "compromite şi anihila" (termenii aparţin 
ofiţerilor Securităţii), prin categorisiri şi epitete contradictorii: "lipsit de 
talent", "jidovit", "antisemit", "kaghebist", "vândut jidanilor", "vândut 
americanilor" etc. etc., semănând neîncrederea, confrații au continuat fără 
nicio jenă după 1990 să ungă această maşinărie a dezinformării. 

4. O primă reacţie de "recuperare" ca scriitor român (vezi gestica lui 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 449 


G. Liiceanu, care - consider eu - a citit Culoarea Curcubeului NUMAI după 
ce a tipărit-o, sau au citit-o alţii şi el a fost speriat, altfel nu se explică în 
niciun fel, nu există scuză valabilă să topeşti o carte-document, despre 
singura manifestaţie de amploare pentru drepturile omului din România, 
într-un moment în care eram însetati să citim cărţi interzise, să aflăm ce s-a 
întâmplat cu noi etc.), urmată de alte eşecuri editoriale (vezi gestica lui 
Sorescu ş.a.), de editări în tiraje mici şi precar distribuite etc. etc., deci 
"recuperarea" nu s-a produs nici până în ziua de azi. Dacă tactica Securităţii 
a fost să îl compromită total, pentru a-l anihila, a-l elimina, după 1990, 
lumea literară a păstrat consemnul "Goma nu are talent", subliniind 
calitatea de disident. Trebuia pus ceva în balanţă, în aşa fel încât stimabilii 
noştri intelectuali&scriitori&publicişti să nu se contopească total cu 
variantele Securităţii. 

5. De la Goma lipsit de talent, dar cel mai mare disident... s-a trecut 
treptat la altă variantă "acoperitoare" (în sensul de a astupa gurile celor de 
altă părere). 

Intelectuali&scriitori&publicişti deopotrivă nu au mai fost mulţumiţi 
să îl "respecte" prea mult pe Goma, fie şi pentru calitatea lui de cel mai... 
disident. Pentru că de sub pulpana timpului tot ies la iveală disidenti, care 
mai de care, opozanți etc. Care s-au săturat să tot audă că Goma este cel 
mai... disident român. Ultima şi cea mai gravă categorie în care a fost 
împins Goma este cea de "antisemit". Am auzit/ văzut de prea multe ori 
tâmpenia asta interesată, dar cel mai mult mă deranjează să o constat la 
oameni care pretind că au citit ce a scris Goma şi, pe deasupra, mai sunt şi 
"gomisti". N-am înţeles niciodată şi n-o să înţeleg de ce despre evrei nu se 
poate vorbi/ scrie aşa cum se face despre oricine/ orice... Mister! Nu trimiti 
oameni nevinovaţi direct în camerele de gazare doar discutând argumentat 
(să fim înţeleşi, nimeni nu poate pretinde că deţine Argumentul Suprem) - 
aşa cum e consfințit de libertatea de expresie şi nicio ideologie cu apucături 
biblice nu o poate interzice sau limita după bunul plac arbitrar al unora. 

6. Nu cunosc nici măcar un singur om bine plasat instituţional şi/ sau 
politic în ţara asta care să vorbească firesc despre Paul Goma şi care să nu 
se teamă că va fi încadrat incorect politic. Dovadă: nici până la ora actuală, 
instituţiile statului de drept român nu s-au autosesizat că - deşi România 
este membră a Uniunii Europene - încă mai există români cu statut de 
refugiaţi politici. Nu este un nonsens, ci un adevăr. Statul român avea 
obligaţia morală şi instituţională faţă de acest român - indiferent dacă mai 
avea sau nu cetăţenia română - să îşi ceară scuze şi să îl trateze cum se 
cuvine. Ca să nu se mai plângă intelighentia noastră automartirizatä că n-a 
avut şansa unui Havel. (dar despre asta am mai scris) 

7. Că nu a făcut-o statul român, principala responsabilitate o poartă 
intelighentia, care joacă la două sau mai multe capete de zeci de ani, de 
dinainte de 1989, comportându-se ca o târfă veşnic nemulțumită de 
(räs)platä. Uitând că locul ei este, prin natura intelectualui, cumva în 
margine, de acolo de unde priveliştea publică este amplă şi poate fi 
amendată (nu pupată pe gură la Palatul prezidenţial). Această intelighentie 
care s-a prostituat când metafizic, când de-a dreptul (auto)cenzuristic, când 
securistic, când ceauşistic, înălţând Marele Zid al "Rezistenței prin 
Cultură”. Nu şi-a pus nicio clipă problema că un popor dacă e să 
supravieţuiască o face prin DEMNITATE, printr-o, mai ales, conştiinţă 
morală a intelectualitätii sale, care trebuie să dea exemplu şi să urnească pe 
cei multi, să fie vocea celor multi, a "celor fără de putere". Nu prin 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA. - JURNAL 2012 450 


retragerea în turnuri de fildeş (la Păltiniş), prin burse (plătite cu semnătura 
în condica Securităţii), cu tiraje babane din opere şopârlistice, cu plecăciuni 
în faţa Partidului-Stat etc. etc. 

8. Goma nu le-a convenit NICIODATĂ vechililor culturii române, iar 
oamenii oneşti, foarte mulţi, care ştiu aceste lucruri, pentru că le-au trăit, 
dar s-au aflat mereu sub "pâinea şi cuțitul" arendasilor, tac. Unii mai scapă 
câte ceva. Dar noi, noi cei neafirmati, neconsacrati de arendaşii Culturii 
române, pentru că eram prea tineri, noi de ce să ne temem? 

9. De ce a fost Goma "lipsit de talent", "jidovit", "antisemit", 
"kaghebist", "vândut jidanilor", "vândut americanilor" etc. etc.? De ce încă 
mai este "lipsit de talent", "antisemit"? Oare pentru că a fost şi este un om 
LIBER? 

10. Goma nu a fost citit în limba română până în 1989, pentru că A 
FOST UN SCRIITOR INTERZIS ÎN ROMÂNIA. Dar Goma nu a fost cine 
ştie ce de citit nici după, din motivele enumerate în parte mai sus şi dintr-un 
motiv foarte clar, decurgând din celelalte: Goma a fost transformat de 
arendaşii culturali dintr-un scriitor interzis în limba română, într-un scriitor 
de citit în surdină în limba română. De aceea, Goma este descoperit de 
tineri abia de câţiva ani. Tinerii îl descoperă cu obidă împotriva celor care 
l-au tratat cu tăcere, cu marginalizare, cu proiect. Pentru că tinerii îşi trăiesc 
timpul lor, sufocat, poluat de memoria deformată şi de conştiinţa vinovată a 
părinților şi bunicilor lor. De la asta nu avem scăpare. 

Să ne ajute Dumnezeu ca ei, tinerii, să nu mai aleagă între Răul 
considerat mic şi Răul considerat mare. Răul e Rău. Şi noi nu am vrut să 
scăpăm de el.” 


Joi 13 decembrie 2012 


„Pănă cănd o să tot repetăm ca papagalii: 
toţi am consimţit, toţi am fost vinovaţi, 
deci nu e nimeni vinovat?“ 
Interviu cu Flori Bălănescu, realizat de 
Alexandru Petria 


[...] 


Luni 17 decembrie 2012 


Mi-e rău, din ce în ce mai rău. Nu mai apuc eu Chişinăul. 
Transpir fără măsură, dimineaţa mă găseşte lat de epuizare. 
Nu, nu mai apuc Chişinăul: suntem în mijlocul lui decembrie 
si nu am nici un răspuns de la Preşedinţie. Bănuiesc o 
“interferenţă” a Bucureştiului - altfel cum se explică întârzierea? 
Îmi revizuisem programul, îl simplificasem, ca să nu par 
prea lacom, rezumîndu-mă doar la două puncte: Istoria şi Limba 
- se înţelege: a României, Română. Aveam de gând, chiar de la 
prima întâlnire să-l fac cunoscut şi să-l dau cunoscutilor: Fraţii 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 451 


Brega, Andrei Turcanu... - şi celor care se oferă. Mă gândeam la 
Iurie Colesnic şi la editura lui, Muzeum, deşi după a doua ediție 
din “Săptămâna Roşie”, relaţii noastre se răciseră. 
Chiar dacă răspunsul va veni mâine, va fi uşor prea-târziu. 
Dar niciodată nu-i prea târziu. De-aş putea apuca măcar 
punerea pe şine a Programului. 


Marţi 18 decembrie 2012 
Noapte grea, udă. Stors de vlagă. 
Sâmbătă 22 decembrie 2012 
Tot mai slăbit, mai stors de toate. 
Duminică 23 decembrie 2012 


Am primit o scrisoare de la***: 
Objet: Buna ziua, domnule Paul Goma! 
Date : 23 decembre 2012 22:13:50 HNEC 


À : paulgoma(@free.fr 
Stimate domnule Paul Goma, 


“In primul rand va multumesc din suflet pentru gestul dumneaoastra 
generos, de a ne pune la dispozitie, tuturor celor care dorim sa va citim, o 
mare parte din publicistica si cartile dumneavoastra. 

De cateva zile nu mai fac nimic, decat sa va citesc jurnalele, 
interviurile, autofilmarile si tot ce prind in legatura cu dumneavoastra! 

Doresc sa va spun, ca admiratia mea pentru dimneavoastra creste cu 
fiecare rand pe care-l citesc. Nu stiu de ce, dar din ceea ce scrieti, razbate o 
forta, o putere a adevarului, ceva ce nu pot sa-l definesc, dar care convinge, 
cu toate incercarile unora, foarte multi, care sant interesati sa mutileze 
adevarul, sa-l modeleze dupa interesele lor. 

As vrea sa va spun ca eu cred ca nu aveti dreptate cand spuneti ca "Ati 
scris ceva in jurnale, dar cine sa le citeasca?" Ei le citesc, si probabil ca nu 
sant singurul, cu stea in frunte, ca sa fiu eu singurul care sa vada si sa 
emotioneze la ceea ce citeste! 

Am citit Soldatul Cainelui si am ras de cateva ori cu lacrimi! Odata 
insa am plans! Si nu sant femeie, nici fata emotionabila! Stiti unde m-au 
bufnit lacrimile? La povestea Muncitorului, acelui om care v-a urmarit (ce 
cuvant ingrozitor!) ca sa va dea putere sa rezistati, sa va sustina, sa va 
sprijine, sa va asigure de loialitatea lui... 

As mai scrie multe, dar mi-e teama ca adresa dvs. nu e buna, sau nu 
mai e valabila si atunci pentru cine sa mai scriu? La pereti? 

Macar daca as sti ca veti citi aceste randuri, v-as mai scrie, daca v-ar 
face placere! Poate ca sa fie o mangaiere a sufletului dvs. chinuit, ca 
sacrificul dvs. nu a fost inutil si ca multi, fiindca nu pot sa cred ca sant 
singur, vad in dumneavoastra ceea ce vedea acum 35 de ani acel muncitor 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit 


02.01.2013 PAUL GOMA - JURNAL 2012 452 


nacajit din Romania ceausescului! 
Sa va dea Dumnezeu sanatate multa, tarie sufleteasca si putere de a 


scrie! 
kk? 


Joi 27 decembrie 2012 
Azi am trimis Ambasadei Moldovei “schiţa de biografie”... 
Vineri 28 decembrie 2012 
A murit Michel Polac. Domnul să-l odihnească. 
Sâmbătă 29 decembrie 2012 
Am semnat actele şi “schiţa”. 
Luni 31 decembrie 2012 


Ultima zi a anului. Să ne fie de bine. 


OPaul Goma 1935-2013 wwWww.paulgoma.com PDF public şi gratuit