Rost anul III, nr. 34, decembrie 2005

ROSI 


cultural, politic, religios 


viciul ele ef A TI 





O carte revelatoare: Ortodoxie Din dosarele maghiarizării 
şi putere politică românilor din Har-Cov 
în România contemporană de Dan Tănasă 
de Silviu B. Moldovan Permanența 
Biserica Ortodoxă la răscruce gîndirismului 
de Marcel Răduţ Selişte de Constantin N. Străchinaru 


an III e nr. 34 e decembrie 2005 e 70 pagini e 3 lei (30.000 ROL) www.romfest.org 


Coperta I: Paul Goma în anii '80 


S U N ad Y/ numărul 34 e decembrie 2005 


EDITORIAL 
Libertate, unitate, credibilitate 
de Claudiu Târziu... cecene ceace aeeceaeecea 3 
FIR DIRECT 
Scrisorile cititorilor noştri be DE DEZBATERE 
nu rămân nedeschise .........maea. 4 Vremurideispită 
de Marcel Răduţ Selişte............cuncnunce 39 
MARTORI Al VEACULUI > 
Fapte, vorbe, gînduri........................ 5 RECUPERĂRI | 
Un interbelic uitat: Ilariu Dobridor 
DOSAR de Răzvan COdrescu..... e ncenaeenaeneaae 45 
Paul Goma. 
PC rmanența exit Sute şi terorismul 
de Constantin Mihai... eneececeaecee 10 (inter) na țion al (3) 
Cronologie, tăcere şi vină de Mircea StĂnescu........ acneea 49 
de Mircea Stănescu... cecene nenenenncacee INI MARTIROLOGIU 
A fi antisemit Părintele Vasile Stoleru - 
de Paul Goma...... «cca nea 14 un martir al Bisericii bucovinene 
de Adrian Nicolae Petcu... ceea 54 
Securitatea contra Paul Goma 
de Iuliu Crăcană.... «nenea nnenee acasa 20 DECANTĂRI A | 
Permanența gîndirismului 
POLITICA, LA DESCUSUT de Constantin N. Străchinaru............ 57 
Favela din Ferentari şi ui ; 4 
pubela din Primăverii Fericiri pe margine de prăpastie 
ie Viorel Paizihi. za 27 de C.D. Zeletin... 61 
Din dosarele Un stilou şi mai multe amintiri 
maghiarizării românilor din de Mircea PIALON....ccacaaaaaaaaaaannnnnnenanene 63 
na şi Harghita (| 
Pui 4 Despre ortodoxie şi putere 
politică în România 
SOCIETATE de Radu Bălașa cae ga d aaăae duet od aatră 05 
coala şi educați 
sri Scala O carte revelatoare 
de Pr. prof. Radu IaŞ, ee 36 de Silviu B. Moldovan... 67 
LA ROST 
Criticul manelist 
de Mihai SIN... nano 09 
IMPORTANT! 


Începând cu 15 septembrie, pentru corespondență şi pentru mandate poştale veţi 
folosi adresa: Târziu Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. Vechea căsuță poştală (CP 
62, OP 66, Bucureşti) rămâne valabilă încă o lună, în ideea că unii dintre cititorii noştri au 
expediat deja corespondență pe această adresă. Dar vă rugăm să folosiţi de acum numai 
CP 27, OP 23, Bucureşti. Vă mulțumim pentru înţelegere. 





ROS 


cultural, politic, religios 
Fondată 2002 


Revistă națională editată de Asociaţia 
ROMFEST XXI 


DIRECTOR 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0740.103.621 
rostOromfest.org 


REDACȚIA 
Mihail ALBIŞTEANU 


Richard CONSTANTINESCU 
George ENACHE 
Cristi PANTELIMON 
Mircea PLATON 


COLABORATORI PERMANENȚI 
Antonio ARONEASA 
Corina BISTRICEANU 
Pr. Gheorghe CALCIU 
Răzvan CODRESCU 
Pr. Radu ILAŞ 
Arhim. luvenalie IONAŞCU 
Constantin MIHAI 
Viorel PATRICHI 
Adrian Nicolae PETCU 
Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 
Mircea STĂNESCU 
Constantin N. STRĂCHINARU 
Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ 


COORDONATOR DISTRIBUȚIE 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723.504.807 
nicubutnaru?2romfest.org 


DIP 
Omni Press & Design 
omnipressErdslink.ro 


EDIȚIE INTERNET 
Dragoş DORAN 


CORESPONDENȚĂ 
CP 27, OP 23 - Bucureşti 


DIFUZARE 
Hiparion Distribution SA 
Rodipet SA 


ABONAMENTE 
La redacţie sau prin Rodipet SA 
(nr. catalog 4843-VI) 


ISSN 
1583-6312 


www.romfest.org/rost 


Reproducerea unor articole apărute în revista ROST 
este permisă numai cu acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în țară şi în comunitățile 
româneşti din Europa, SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Libertate, unitate, 
credibilitate 


Trăim un paradox pe care nu părem a-l sesiza. În vreme ce invocăm 
tot mai des libertatea, devenim tot mai puțin liberi. Constrîngeri 
nenumărate se nasc peste noapte pentru a ne apăra libertatea. Una 
dintre puţinele libertăţi pe care ni le mai îngăduim este aceea de a ne 
asocia cu cine vrem. De cum gestionăm această libertate depinde 


dacă ne păstrăm credibilitatea. 














N NA 


Claudiu Târziu 





reproşează că, fiind liberi, atentăm la unitate. De la 

unitatea în acțiunea pentru un ideal pînă la, vorbă 
mare, unitatea națională. E ca şi cum am fi acuzaţi că dis 
preţuim prietenia pentru că ne alegem prietenii. 

Românilor le place să invoce nevoia de unitate, aproa- 
pe la tel de mult ca dreptul de a fi liberi. Însă, la o adică, majo- 
ritatea nu face nici un efort pentru a păstra unitatea. 

Credibilitatea are un rol major şi în această chestiune. 
Nu poți să te asociezi, doar de dragul unității, cu cineva care 
nu prezintă credibilitate. Nici nu poți păstra un parteneriat, 
sau unitatea unei echipe dacă nu mai există încredere. 

Dar mai are rost să expunem aici lucruri aparent lim- 
pezi pentru toată lumea? 

Categoric, da. Ne obligă frecventele discuţii pe această 
temă avute inclusiv cu unii prieteni. Aceştia au încercat să ne 
convingă să ne întovărăşim cu unii care susțin că sînt sluji- 
torii aceloraşi idei. Dacă nu am acceptat, am fost sfătuiți ca 
măcar să nu ne mai delimităm public de ei, că doar „sînt tot 
de dreapta“. N-am tăcut. Şi veți înţelege de ce. 

Mai ales atunci cînd încerci să construieşti ceva în spa- 
țiul public, ai nevoie de credibilitate. Împreună-lucrarea cu 
persoane sau grupări compromise ori lipsite de credibili- 
tate îţi va discredita acţiunea. 

Nu contează dacă spui adevărul - decit în absolut -, ci 
dacă eşti credibil. Un adevăr rostit de un om fără credibilitate 
este cuvint sterp; nu va produce efecte în opinia publică. 
Cum o minciună spusă de un om credibil capătă valoare de 
adevăr în opinia publică. 

Mai grav, susținerea înfocată şi pe termen lung de către 
inşi nepotriviţi a unui adevăr va duce la bagatelizarea sau la 


ceastă libertate a noastră nu convine unora, care ne 


respingerea acelui adevăr de către opinia publică. Pe scurt, 
este esenţial cine ce spune. 

Să luăm, de pildă, cazul Dreptei. Adevărul că reala 
ieşire din comunism şi renașterea țării sînt posibile doar cu 
Dreapta la guvernare nu mai convinge pe nimeni. 

Diabolizată 45 de ani de către comunişti, Dreapta ar fi 
primit creditul românilor după '89. Atunci, însă, o parte din 
oamenii vechiului regim au continuat dezinformarea contra 
Dreptei, iar alţii au fondat formaţiuni pretins de dreapta, 
care au compromis ideea. 

În consecință, deşi Dreapta nu a guvernat nici o 
secundă în ultimii 60 de ani, de ea se tem românii mai mult 
decât de Stînga - aflată la putere în toată această vreme. 
N-am uitat că alegerile din 1996 au fost cîştigate de CDR, iar 
cele din 2004 de Alianţa D.A. Avem însă argumente pentru a 
demonstra că PNŢCD, PNL şi PD, ca şi liderii lor de ieri şi de 
azi, n-au fost şi nici nu sînt de dreapta. Dacă au tangenţe cu 
Dreapta prin oarece documente programatice, în fapte nu 
mai lasă loc de dubiu. E firesc să fie aşa, căci persoanele care 
au moşit, au remorcat sau conduc aceste partide au aparţinut 
şi îi sînt tributare sistemului comunist. 

PNL, recunoscut de naivi ca principal reprezentant al 
Dreptei, a urcat în sondaje pe cînd era condus de Theodor 
Stolojan, unul dintre oamenii crescuți de Ion Iliescu. PD, mai 
nou declarat popular, a fost creat de fiul kominternistului 
Walter Neulander, Petre Roman, şi este sub influența unui 
fost comunist bănuit de colaborare cu Securitatea, Traian Bă- 
sescu. PUR/PC, liber:schimbist cu morgă de conservator, este 
opera exclusivă a controversatului Dan Voiculescu, cel care, 
prin desele schimbări de direcţie şi de tabere, i-a atras eti- 
cheta de soluție imorală. PRM, deşi taxat de „extremă dreap- 
ta“, este, în fapt, o grupare populist-isterică de foşti belteri 
comunisto-securişti care au găsit în democraţie oportuni- 
tatea de a-şi mări privilegiile de odinioară. Iar C.V. Tudor, 
fără de care PRM ar sucomba instantaneu, nu-i decit o fan- 
tomă național-comunistă cu apucături de bufon. 

Iată, deci, responsabilii pentru actuala percepție pu- 
blică a Dreptei. Evoluţia politică perversă de la noi face ca, 
dacă spui că eşti de dreapta, să fii pus alături de liberali, pe- 
dişti, umanişti-conservatori sau peremişti. E de ajuns. Nu e 
nevoie să te compromiți mai mult, asociindu-te, prin propri- 
ile fapte, cu alte figuri care şi-au jucat credibilitatea Ia barbut. 





anul III e nr. 34 


ROST 


FIR DIRECT 





Scrisorile cititorilor noştri 
nu rămin nedeschise 


Această pagină este dedicată dialogului cu cititorii. 
Aici vă răspundem la întrebări legate de teme sau subiecte tratate 
în revistă şi tot aici vă veți putea exprima opiniile şi trămîntările 


față de realitatea românească. 


Viaţă activă sau contemplativă? 

„Pe la sfirşitul clasei a XII-a, adică nu demult, am 
cunoscut mai îndeaproape adevărul credinței creş- 
tin-ortodoxe, cu un preț... al unor experienţe care to- 
tuşi m-au făcut să înțeleg cît de important e acel ade- 
văr. (...) Mi-am pus şi întrebarea cum aş putea, în 
viitor, să mărturisesc credința mea (.... (...) mi-am 
pus mai serios problema aceasta, ce e mai bine: să fii 
retras undeva şi să trăieşti în rugăciune sau să fii un 
om „în acțiune“, dedicat societății, implicat în pro- 
blemele societăţii şi afirmîndu-ți clar şi răspicat punc- 
tul de vedere (...)“. (Elena M,, studentă, Bucureşti) 

Problema asta a vieţii contemplative şi a vieții 
active e veche. O regăsim şi la Platon şi la Aristotel. 
Dacă Platon punea accent pe contemplaţie, Aristotel 
spunea că viața contemplativă îşi găseşte împlinirea 
în viața activă. Prin Cicero, dezbaterea a fost recupe- 
rată şi de Renaștere. 

Nu neg valoarea rugăciunii. Din contră, mi se 
pare că e atit de importantă încât ar trebui să fie ur- 
mată de faptă. Nici credinţă fără fapte, nici fapte fără 
credință. Mi se pare că prin rîndul tineretului nostru 
credincios circulă un fel de defetism pseudo-pateri- 
cal. Nu e de ajuns să-ți laşi barbă, să citeşti Filocalia şi 
să-ți pui broboadă ca să spui că trăieşti creştineşte. 
Am văzut mult cinism şi relativism moral justificat 
filocalic: „să nu judecăm“, „să nu dăm cu piatra“, „să 
ne rugăm“ etc. 

Există, în chiar scrierile Sfinţilor Părinţi o con- 
cepție mai energică a Ortodoxiei. Călugărul e călu- 
găr, mireanul e mirean. Patericul şi Filocalia nu răs- 
pund direct problemelor unui mirean care are de în- 
treţinut o familie în ziua de azi. Şi Biserica Ortodoxă 
de pînă în 1945 era conştientă de acest lucru. Discur- 
sul oficial bisericesc de acum pare cantonat într-o 
continuă slăvire a „părinților deşertului“ care pare 
un fel de „artă pentru artă“. 

Biserica e întrupată, e aşezată în lume, e insti- 
tuţie divino-umană; ca atare trebuie să participe şi la 
viața din veac, nu numai la cea de dincolo de veac. Nu 


am absolut nimic împotriva rugăciunii, a isihasmului 
sau a oricăror forme de contemplaţie ortodoxă. Tot 
ceea ce încerc să spun e că harul şi mila lui Dumnezeu 
care coboară asupra noastră datorită rugăciunii tre- 
buie folosite. Să nu ne îngropăm talanții. Nici pe cei 
pământeşti, nici pe cei cereşti. Să-i folosim. 

Datoria ta, de exemplu, e să fii acum o studentă 
şi o creştină bună. Să trăieşti în iubirea lui Dumnezeu 
chiar şi în miezul specializării tale. (Mircea Platon) 

Ce înseamnă elita 

De la numărul-pilot al ROST, am arătat că 
vrem ca în jurul ei să se coaguleze o elită de orientare 
conservatoare - i-am zis noi -, care să se pună în sluj- 
ba binelui public. De atunci tot răspundem la o între- 
bare care ne este pusă la răstimpuri: ce înseamnă 
elita? O întrebare cu derivatele sale: ce fel de elită?; 
voi sînteţi elita?; ca ortodocşi, nu ar trebui să fiți mai 
smeriți? Mai facem o dată precizările de rigoare. 

În viziunea noastră, elita întruneşte următoa- 
rele calități: performanță, credință, mărturisire, Slu- 
jire. O persoană de elită este un bun profesionist 
(indiferent că este intelectual sau țăran), este cre- 
dincios în Dumnezeu, mărturiseşte adevărul de cre- 
dință, dar şi adevărul istoric (prin grai şi prin fapte), 
îi slujeşte poporului, care trebuie să fie condus. 
Dacă una dintre aceste calităţi îi lipseşte unei per- 
soane, după noi, nu este de elită. Poate fi un pro- 
fesionist desăvirşit, un bun creştin, un curajos sau 
un ins dedicat exemplar comunității. După înţelesul 
general acceptat, în oricare din aceste ipostaze ar fi, 
acea persoană ar putea fi considerată una de elită 
(elită intelectuală, elită bisericească, elită a „societă- 
ţii civile“ etc.). Nu şi după înţelesul pe care îl dăm 
noi noțiunii de elită. Poate că mai bine s-a potrivi 
vechiul cuvînt lamură (esenţa pură, crema, partea 
cea mai bună şi mai curată dintr-un lucru). 

Cît despre noi, cei de la ROST, nu pretindem 
că sîntem elita. Încercăm ca, printr-o educaţie 
continuă, prin faptă şi prin rugăciune, să ne Iă- 
murim. (C.1.) 





anul III e nr. 34 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Fapte, vorbe, gînduri 


Zilele ROST 

În intervalul 11-13 nov. a.c., la Sfinta Mănăstire 
Putna (Suceava), au avut loc Zilele ROST - 
întrunire anuală a celor care lucrează pentru 
revista ROST şi pentru organizaţia care o 
editează. La manifestare au fost prezenţi preoți, 
profesori, jurnalişti, medici, ingineri, economişti, 
oameni de afaceri. Invitat special a fost dl 
Constantin Mardare, jurnalist din Chişinău şi 
secretar executiv al Forului Democrat al Românilor 
din Republica Moldova. Dezbaterile s-au axat pe 
câteva mari probleme: Îmbunătăţirea conţinutului, 
finanțarea, promovarea şi difuzarea revistei 
ROST; Organizarea teritorială a asociaţiei, 
Construirea unor relații puternice cu organizaţii 
similare din Basarabia; Necesitatea înființării unui 
Memorial al Suferinţei Româneşti (compus 
dintr-un muzeu al ororilor comuinste, un institut 
de studiere a istoriei românilor sub comunism, 

o editură şi o biserică dedicată celor ucişi în 
temnițele comuniste; Memorialul va fi un 
monument închinat jertfei pentru credință, nu un 
loc al plîngerii), Organizarea unei Şcoli de vară 
pentru elevi şi studenţi în 2006, avînd ca temă 
bioetica. Mai mulți membri ai grupării ROST au 
primit responsabilități clare pentru ducerea la 
îndeplinire a hotăririlor luate. De asemenea, cei 
prezenți şi-au manifestat susținerea pentru Forul 
Democrat al Românilor din Republica Moldova, 
organizaţie neguvernamentală pentru apărarea 
drepturilor fraţilor noştri de peste Prut. Duminică, 
13 nov., membrii grupării ROST au participat la 
Sf. Liturghie în biserica Mănăstirii Putna şi s-au 








închinat la mormîntul Binecredinciosului Voievod 
Ştefan cel Mare şi Sfint. După slujbă, au fost pri- 
miţi, cu mare căldură şi cu un cuvînt bun, de către 
Pr. Arhim. Melchisedec, starețul Mănăstirii Putna. 


Evocarea lui V. Voiculescu 
Sala de festivități a 
Colegiului „I.L. 
” Caragiale“ din 
Bucureşti a găzduit 
marţi, 15 noiembrie 
a.c., începînd cu ora 
13.00, o evocare 
Vasile Voiculescu, în 
organizarea 
Asociaţiei Romfest 
| | XXIşia Bibliotecii 
Metropolitane - Filiala „loan Slavici“. În faţa unei 
asistențe numeroase, formată din elevi şi profesori 
(chiar dacă erau în plină grevă), au vorbit despre 
viața şi opera poetului fiica sa, dna Gabriela 
Defour - Voiculescu, prof. Mircea Coloşenco şi 
prof. univ. dr. Roxana Sorescu. Dna Defour - 
Voiculescu a istorisit cîteva întîmplări deosebite cu 
tatăl său, prof. Coloşenco a insistat asupra posturii 
de victimă a regimului comunist a lui V. Voiculescu, 
iar prof. univ. dr. Sorescu a făcut o expunere de 
excepţie a mecanismelor intime ale operei lui 
Voiculescu. Astfel, dna Roxana Sorescu a explicat 
rolul rugăciunii la V. Voiculescu şi a afirmat că 
întreaga operă a scriitorului este scrisă ca adresare 
către cîțiva prieteni apropiați. Prof. Sorescu s-a 
oprit şi la episodul apartenenţei lui Voiculescu la 
„Rugul Aprins“, mergând pînă la detalierea tehnicii 
pentru Rugăciunea Inimii, practicată de membrii 
grupului de la de la Mănăstirea Antim. În final, 
Claudiu Târziu, directorul revistei ROST, a 
prezentat numărul pe noiembrie al publicaţiei şi a 
evidenţiat principalele puncte din programul 
ROST. 


Ultimul haiduc 

este președinte de partid 

Ion Gavrilă-Ogoranu (82 ani), cel care a condus 
grupul de luptători anticomuniști din Făgăraş, a 
fost desemnat, recent, preşedinte al Partidului 





anul III e nr. 34 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 








„Pentru Patrie“. Congresul Extraordinar al PPP, 
desfăşurat la 19 noiembrie a.c., l-a ales ca 
preşedinte executiv pe tînărul istoric Cătălin 
Maghiar (31 ani). PPP a fost înființat în urmă cu 12 
ani de foştii luptători anticomuniști, a participat la 
toate alegerile pînă acum dar nu a izbutit să treacă 
prașul electoral pentru a intra în Parlament. La 
Congresul Extraordinar, partidul şi-a propus să-şi 
relanseze activitatea, începutul bun fiind marcat 
de aderarea mai multor tineri. PPP este o 
formaţiune de orientare naţional-creştină şi 
eurosceptică. Noul preşedinte al PPP, Ion Gavrilă- 
Ogoranu, a luptat cu arma în mînă contra 
regimului comunist, începînd din 1947. 

La jumătatea anilor '50, după ce grupul i-a fost 
decimat de Securitate, lon Gavrilă a coborit din 
munți şi reuşit să 
le scape 
securiştilor pînă în 
1976, cînd a fost 
arestat la Cluj- 
Napoca. lon 
Gavrilă-Ogoranu a 
scris povestea 
vieţii lui într-o 
carte în patru 
volume, Brazii de 
trîng dar nu se 
îndoiesc. Ultimul 
dintre volume este scris pe baza documentelor 
din arhivele fostei Securități. 


Mii de pelerini 

la sfințirea mănăstirii martirilor 

ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi 
Părintele stareţ Iustin Pârvu au sfinţit în ziua 
Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, Mănăstirea 
„Petru Vodă“. Mănăstirea, ridicată în comuna 
Poiana Teiului, judetul Neamţ, la poalele Muntelui 
Ceahlău, este singurul aşezămînt monahal din 
România dedicat martirilor din închisorile 
comuniste. Zeci de preoți şi mii de pelerini au 
participat la slujba de sfințire. ÎPS Daniel, cunoscut 
mai degrabă ca un iubitor al „ecumeniștilor“, a 
avut numai cuvinte de laudă despre Pr. Iustin - 
considerat urmaş al Părintelui Cleopa Ilie şi ştiut 
ca un adversar neclintit al „ecumenismului“. La 
finalul ceremonialului, ÎPS Daniel a ţinut o predică 
din care cei prezenţi au înțeles că Mitropolitul vrea 
să stingă orice pricină de conflict din eparhia sa. 
Cuvintul lui, cald şi înțelept, i-a făcut pe unii din cei 


de față să zică admirativ: „Este cu adevărat 
vlădică!“. Să sperăm că în această schimbare de 
comportament a Înaltului nu e urmă de viclenie 
bizantină, ci numai dragoste arhierească. 


Voronin se ţeme de unire 





Vladimir Voronin a declarat recent că „Republica 
Moldova nu intenţionează să se unească cu 
România“, deşi nu I-a întrebat nimeni. Preşedintele 
moldovean a declarat, într-un interviu acordat 
televiziunii de stat de la Chişinău, că: „Există două 
state independente. Am căzut de acord cu 
preşedintele României că Moldova şi România se 
vor întîlni în Uniunea Europeană, în calitate de 
state independente şi suverane“. Vladimir Voronin 
a respins categoric recentele afirmaţii ale lui 
Traian Băsescu, potrivit cărora în cele două state 
trăieşte o singură națiune: națiunea română. 
„Recensămîntul populatiei, efectuat anul trecut în 
Republica Moldova, a arătat ca 94% din populaţia 
baştinaşă a ţării se consideră moldoveni, iar nu 
români“, a subliniat şeful statului artificial de 
dincolo de Prut. Parcă n-am şti că acel recensămînt 
a fost viciat. Teama de a nu se întoarce în grota din 
care a ieşit, în cazul revenirii Basarabiei la 
țara-mamă, îi întunecă lui Voronin judecata. 

El spune că vrea în UE, dar R. Moldova nu poate 
ajunge în UE nici într-o sută de ani de-acum încolo, 
după cum (nu) funcționează. Sau poate, dar numai 
ca parte a României. Din păcate, pentru o mînă de 
Voronini care au pus mîna pe Basarabia, fraţii 
noştri trebuie să îndure lipsuri şi despărțirea de 
țara-mumă. 


Studenţii faţă cu „partizanii“ 
La Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi a avut 
loc, la 21 noiembrie a.c., o întâlnire a cîtorva foşti 

luptători anticomunigti cu studenţii. Discuţia a fost 





anul III e nr. 34 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





deschisă de Ion Gavrilă-Ogoranu, cel care a condus 
în anii '40 -'50 un grup de „partizani“ în munții 
Făgăraş. Timp de 21 de ani, bădia Gavrilă a fost 
coşmarul Securității. În cele din urmă, a fost prins, 
prin trădare. Bădia Gavrilă le-a împărtăşit tinerilor 
toate frămîntările, temerile, aspiraţiile pe care le-a 
avut în acei ani de luptă cu arma în mînă, ca şi în 
perioada în care a fost fugar. La rîndul său, 
Părintele Alexandru Capotă, şeful Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici din Galaţi, a vorbit despre 
rezistența clerului a „religia pe dos“ marxist- 
leninistă (cum a numit-o Ion Gavrilă), despre 
arestarea administrativă, despre țăranii răsculați 
de la Cudalbi şi din Dobrogea, despre munca 
forţată la canal sau la stuf, în Deltă. Un alt fost 
deținut politic, Emil Segărescu le-a vorbit stu- 
denților despre marea dezamăgire pe care a avut-o 
în momentul în care a descoperit, în lagărul de 
muncă în care se afla, un comunicat sovietic, care 
îi demonstra că americanii ne uitaseră. Astfel de 
întâlniri între puţinii luptători care mai sînt în viață 
şi tineri ar trebui organizate cât mai des. Elevii şi 
studenţii ar avea astfel ocazia să afle istoria pe viu, 
de la cei care au participat la evenimente. 


Euro va mări prețurile românești 
Potrivit documentelor încheiate pînă acum, 
România ar trebui să treacă la moneda european 
în anul 2014. Ţara noastră ar putea însă amîna 





acest moment, după exemplul Poloniei, care a 
amînat cu patru ani procesul de adoptare - a spus 
recent guvernatorul Băncii Naţionale a României 
(BNR), Mugur Isărescu. Guvernatorul a precizat ca 
adoptarea euro reprezintă un proces care va avea 
repercusiuni şi, deşi românii vor în marea lor 
majoritate să treacă la euro, asta va însemna şi 
rearanjarea în sus a prețurilor. De altfel, 

asta o arată experienţa tuturor statelor care 

au adoptat deja euro. 


Muncă în străinătate pe salarii 
românești 

În Parlamentul European (PE) se coace o directivă, 
„Bolkenstein“ - după numele iniţiatorului ei - care 
le va domoli românilor entuziasmul pentru inte- 
grarea în UE. Căci îi va lovi exact unde îi 
interesează. Pe scurt, românii care vor dori 

să muncească în străinătate nu vor putea 

avea un salariu mult mai mare decât leafa medie 

în România. Dacă pînă acum, „căpşunarii“ 

puteau spera la 6-700 de euro pe lună, 

din momentul introducerii directivei (probabil 
2007) vor fi siliți să se muțumească cu 300 de 
euro. În condiţiile în care preţurile vor exploda în 
România după aderare. Pe de o parte, directiva 
„Bolkenstein“ va avea efecte negative asupra 
românilor, din punct de vedere material, dar pe de 
altă parte va arăta cât de ataşaţi sînt cei care vor să 
adere la UE de principiile, valorile şi regulile 
acesteia. Am mai spus-o şi nu obosim să o repetăm, 
euroscepticismul va avea suficiente argumente să 
crească pe măsură ce se apropie momentul 
aderării şi mai ales după. Atunci, ne vor da 
dreptate şi cei care astăzi se uită ca la nişte... 
excentrici la noi, cei care atragem atenția asupra 
prea multelor dezvantaje ale aderării la UE în 
condiţiile date. Dar va fi cam tîrziu. 


BOR îi ajută pe sinistraţi 

Biserica Ortodoxă Română a cheltuit pînă acum 
peste 47.400.000.000 de lei vechi pentru 
ajutorarea familiilor sinistrate în urma 
inundaţiilor din această vară, în special din 
Moldova şi Banat. La care se adaugă donaţii în 
materiale de construcții, cereale, alimente, 
îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum de 
200.000.000.000 de lei vechi. De asemenea, 

în urma campaniei „Învinge apele“, pînă la 
mijlocul lui octombrie, au fost strînşi peste 
22.000.000.000 de Lei vechi. Prin intermediul 
Arhiepiscopiei Timişoara, a Episcopiei Buzăului şi 
Vrancei, a Episcopiei Dunării de Jos, a Episcopiei 
Romanului, a Arhiepiscopiei Sucevei, se vor 
termina de construit în această lună 163 de case 
pentru sinistraţii din Banat şi Moldova. Publicăm 
aceste informaţii mai ales pentru cîrcotaşii care nu 
văd actele filantropice ale Bisericii. 


A murit un „armatol“ 
La 19 noiembrie, la Atena, a trecut Ia cele veşnice 
Gogu Padioti (78 ani), secretar al Societăţii pentru 





anul III e nr. 34 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





limba şi cultura aromână din Grecia. 

De formaţie inginer în cadastru funciar, 

Padioti era un activist de seamă pentru drepturilor 
aromânilor. Gogu Padioti s-a născut la Metsovo 
(Aminciu), a urmat cursurile gimnaziului şi parțial 
cele liceale Ia liceul român din Ianina, înainte ca 
acesta să fie închis. Reamintim că în Grecia trăiesc 
peste 800.000 de aromâni care nu sînt recunoscuți 
ca minoritate naţională, subiectul fiind unul tabu 
pentru România cel puţin pînă la integrarea în 
Uniunea Europeană. Că după aceea ni se va spune 
că nu contează, că sîntem în aceeaşi mare 
comunitate cu grecii. Da, chiar aşa, cum de UE este 
foarte preocupată de soarta minorităților din 
România, care au mai multe drepturi decât 
majoritatea, dar nu şi de aceea a minorităţilor 
dintr-o țară membră, cum e Grecia? 


Homosexualii 

vor copii 

„în eprubetă“ 

Homosexualii de la Accept cer parlamentarilor 
respingerea proiectului de lege privind sănătatea 
reproducerii şi reproducerea asistată medical. Ei 
pretind că prevederile proiectului încalcă principi- 
ile fundamentale de protecţie a drepturilor omului 
şi favorizează traficul de ființe umane. Deputaţii au 
explicat faptul că proiectul de lege vizează posibili- 
tatea de reproducere asistată medical doar la 
cuplurile heterosexuale, care nu pot face copii. 

Ei au eliminat din proiectul de lege obligativitatea 
ca aceste cupluri să fie căsătorite. Mai pe şleau, 
pederaştii urmăresc să obțină dreptul de a se 
reproduce şi, evident, de a înfia copii. Parcă nu e 
de ajuns că parlamentarii noştri descreştinați per- 
mit intervenţia omului pentru crearea vieții şi încă 
şi pentru părinți care trăiesc în păcat, fără taina 
cununiei. E incredibil cum se legiferează tot felul 
de blestemăţii într-o țara în care peste 80% din 
locuitori se declară credincioşi. 


O lege care 

îi va elimina pe români 

din Har-Cov 

Mai multe organizaţii româneşti din Harghita şi 
Covasna au trimis un memoriu preşedintelui țării, 
Camerei Deputaţilor şi liderilor principalelor 
partide, solicitînd ca orice decizie privind soarta 
românilor din aceste judeţe să fie luată numai 
după consultarea reprezentanţilor acestor 
comunități. În document remis se arată că 


proiectul de lege privind statutul minorităților 
naţionale contravine flagrant Constituţiei 
României şi dreptului internaţional, 

urmărind introducerea în dreptul intern a 
drepturilor colective şi a conceptului 

de autonomie culturală, nerecunoscute 

de dreptul internaţional. Semnatarii apreciază 

că acest demers legislativ este „incompatibil 

cu spiritul, cu valorile şi tendințele 

europene actuale, care promovează 
interculturalitatea, unitatea în diversitate, 

şi nu separatismul şi segregarea pe criterii etnice“. 
Semnatarii memoriului mai consideră că 
adoptarea acestui proiect de lege ar duce la 
„adincirea inechităţilor şi discriminării la care sînt 
deja supuşi românii din Covasna şi Harghita. 

În document se mai spune că actualul cadru juridic 
asigură pe deplin protecţia minorităților naţionale, 
asigurînd maghiarilor exercitarea nestingherită a 
tuturor drepturilor identitare, culturale, 
educaţionale, la standarde superioare celor 
europene, reprezentanții acestora deţinînd 

în mod exclusiv la nivel local toate pîrghiile de 
decizie în administraţia publică locală şi judeţeană, 
inclusiv în instituţiile de cultură şi educaţie. 

De asemenea, reprezentanţii comunității 
româneşti din Harghita şi Covasna susțin că 
majoritatea articolelor din proiectul de lege 
„oferă UDMR legalizarea unor instrumente de 
purificare etnică, inclusiv prin impunerea 
cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea unor 
funcţii publice“. Semnatarii memoriului solicită ca 
dezbaterea proiectului în Camera Deputaţilor să 
fie făcută în procedura normală şi nu de urgență, 
invocarea pretinselor solicitări ale Comisiei 
Europene fiind lipsită de temei. În finalul 
documentului, organizațiile semnatare consideră 
legitimă dorința lor ca Primul-ministru 

Călin Popescu-Tăriceanu a trimis o scrisoare 
conducerii Camerei Deputaţilor prin care solicita 
dezbaterea în procedură de urgență a proiectului 
legii privind statutul minorităţilor naţionale, 
arătînd că acest proiect reprezintă o prioritate 
legislativă necesară pentru aderarea României 

la UE şi este cuprins în lista priorităţilor 
legislative ale Guvernului pentru cea de-a doua 
sesiune parlamentară a anului 2005. 

De unde se vede că trădarea este comună 
liberalilor şi pesediştilor (interesaţi de sprijinirea 
guvernului de către UDMR) cînd este vorba 
despre interesul naţional. 





anul III e nr. 34 


MARTORI Al VEACULUI 


ROSI 





Cabinetul Tăriceanu 

a cedat ungurilor 

moștenirea Gojdu 

Luna trecută, guvernele României şi al Ungariei au 
avut o şedinţă comună, bună pentru imaginea de 
export. Atunci au stabilit şi câteva măsuri comune. 
Una priveşte înființarea Fundaţiei publice româno- 
ungare „Emanuil Gojdu“, cu sediul la Budapesta, 





prin care se vor face acţiuni culturale şi se vor da 
burse şcolare. Organizaţia va fi finanțată în comun 
de cel două state. Numai că prin acest gest, cele 
două guverne încalcă flagrant testamentul lui 
Emanuil Gojdu şi tranşează în favoarea părţii 
maghiare un diferend de peste 800 de milioane de 
dolari. Fostul avocat şi om politic român Emanuil 
Gojdu (1802-1870) a decis, printr-un testament 
redactat în 1869, ca întreaga sa avere să revină 
comunităţii româneşti ortodoxe din Ungaria şi 
Transilvania, urmând să fie administrată de o fun- 
daţie formată din reprezentanții Bisericii Ortodoxe 
Române din Ardeal şi Ungaria. Fundaţia a funcţio- 
nat între 1870 şi 1952, acordînd peste 5.600 de 
burse unor elevi şi studenţi români. Totodată, a 
gestionat un complex imobiliar, situat în centrul 
Budapestei, compus din opt clădiri cu câte patru 
etaje fiecare, care aparținuseră lui Gojdu. Numai 
clădirile sînt evaluate Ia peste 12 milioane de 
dolari; restul moştenirii Gojdu fiind estimat la 
aproximativ 800 de milioane de dolari. Conform 
testamentului lui Gojdu, din veniturile existente si 
economiile realizate prin capitalizare urmau să fie 
acordate, timp de 50 de ani, burse „acelor tineri 


români de religiunea răsăriteană ortodoxă, 
distinşi prin bună purtare şi prin talente, ai căror 
părinți nu sînt în stare cu averea lor să ducă la 
îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“. 
Dupa trecerea acestei prime perioade urmau să 
beneficieze de sprijinul Fundaţiei şi tinerii care 
alegeau „cariera artistică, preoțească şi învăţăto- 
rească“, iar după trecerea a 100 de ani, puteau fi 
remuneraţi şi „preoți şi învățători săraci, cu 
însuşiri eminente, familie numeroasă şi 
îmbătrîniţi“. După 1918, sediul Fundaţiei Gojdu s-a 
mutat la Sibiu, dar majoritatea bunurilor acesteia 
au rămas pe teritoriul Ungariei. Deşi Tratatul de 
Pace de la Trianon, din iunie 1920, prevedea obli- 
gaţia statului ungar de a „restitui bunurile fundaţi- 
ilor proprietarilor acestora“ şi în pofida angaja- 
mentelor Budapestei de a reglementa situaţia 
organizaţiei, bunurile lui Gojdu nu au fost restitu- 
ite nici pînă în prezent. În anii '90, Fundaţia a fost 
reînființată Ia Sibiu, dar autoritățile române nu 
i-au acordat sprijinul cuvenit pentru a reintra în 
posesia patrimoniului său. Mai mult, după 
hotărîrea de luna trecută, guvernul român 
abandonează orice intenţie de a recupera 
moştenirea Gojdu, ridicînd în loc o butaforie, 
pentru care mai cheltuie şi fonduri publice. 


ROST faţă către faţă 

cu cititorii ieşeni 

La 27 noiembrie, numărul 33 al revistei ROST a 
fost lansat la întâlnirea românilor bucovineni de la 
Galeriile „Pod Pogor-Fiul“ din Iaşi. Scriitorul Liviu 
Papuc, preşedinte al filialei Iaşi a Societății 
Românilor Bucovineni, a prezentat publicaţia. 
Seara, la SAGE Cafe din Iaşi, ROST s-a întâlnit cu 
publicul, prezenţi fiind profesori universitari, 
ziarişti, oameni politici locali şi mulţi studenţi - 

în mare parte teologi. 

Richard Constantinescu, liderul filialei Iaşi a 
Asociaţiei Romfest XXI, Mihail Albişteanu, 
vicepreşedinte naţional al organizației, şi Cristian 
Ivănuță, membru al Consiliului Director, au expri- 
mat viziunea asociaţiei care editează ROST în 
privința problemelor importante ale societății 
româneşti. Totodată, cei trei au anunțat citeva acți- 
uni care se vor desfăşura în perioada următoare în 
organizarea grupării ROST: dezbateri despre 
ecumenism şi bioetică; proiecția unui film realizat 
de către o televiziune franceză cu Costin Merişca, 
fost deţinut politic, în închisoarea Piteşti; lansări 
de carte, expoziţii şi altele. 





anul III e nr. 34 


9 


ROST 


DOSAR 





Paul Goma. 


Permanenţa exilului 


Iniţiativa revistei ROST de a consacra un număr scriitorului şi rezistentului 
anticomunist Paul Goma este una salutară, ea adăugându-se celei deschise cu mult timp 
în urmă de „Jurnalul Literar“, graţie neobositului său redactor şet, domnul Nicolae 
Florescu, precum și iniţiativele altor publicații, ce-i drept, foarte puţine la număr, mai 
ales în actualul context în care autorul este pus Ia zid de activismul culturnic. 





Constantin Mihai 


spre atitudinea remarcabilă şi unică a unui 

Intelectual român care a refuzat şi refuză pac- 
tul cu Diavolul, în pofida tuturor greutăților. Rezis- 
tentul anticomunist constituie sau ar trebui să consti- 
tuie un reper moral absolut de care orice fel de instan- 
ță culturală şi nu numai ar trebui să ţină seama, un 
Soljeniţân al românilor care a înțeles să nu abdice de la 
principii, ci să le susțină cu tărie. 

Expulzat de autorităţile comuniste din propria 
țară pentru curajul de a se opune fățiş unui regim secu- 
rist ateu şi antinațional, Paul Goma este în continuare 
într-un exil nesfârşit, provocat de aceeași prezență 
neobolşevică care îl consideră persona non grata, deşi 
se tot repetă obsesiv formula „după căderea comunis- 
mului“. Ar trebui să ne întrebăm cu toţii de ce un reper 
moral indeniabil precum Paul Goma nu îşi găseşte ros- 
tul în propria țară, fiind în permanență perceput drept 
„un autor tabu“. Fireşte, această întrebare retorică sun- 
tem datori să ne-o adresăm fiecare dintre noi, ea dând 
măsura caracterului unei națiuni lipsite de o minimă 
solidaritate față de personalitățile sale. 

Diagnosticul pus de Paul Goma asupra culturii şi 
a societății româneşti, dincolo de tonul vehement, dur, 
dar perfect justificabil, relevă netrebnicia românească 
de care semenii noştri nu prea vor să-şi aducă aminte. 
Goma nu face altceva decât să pună în fața inte- 
lectualităţii prea adeseori nărăvită la şcoala comu- 
nistă, precum şi a societăţii civile propria lor oglindă 


vorbi despre Paul Goma înseamnă a vorbi de- 


din care nu poate ieşi decât un chip diform. El trezeşte 
conştiinţa la realitate, o pune sub propria lupă pentru 
a vedea cum se prezintă ea astăzi. Chiar şi când greşeş- 
te, Paul Goma are dreptate, el nepăcătuind printeun ex- 
ces sau prin încercarea de a tăia nodul gordian. Este 
foarte greu să nu fii de acord cu diagnosticul său, în spe- 
cial când acesta nu face decât să arate adevărata faţă a 
unei părți a intelectualității care a acceptat „turcirea“ 
(Ierunca), optând pentru carieră în dauna conştiinţei. 

Verdictele sale tranşante şi incomode care au 
scandalizat mediul românesc, încă puternic comunizat 
la nivelul mentalității şi al practicii individuale şi insti- 
tuţionale, au determinat menținerea sa întrun con 
voit de umbră. Dincolo de atitudinea sa exemplară, 
receptarea operei sale nu s-a bucurat de atenţia bine- 
meritată de un scriitor admirabil, ea oscilind între ne- 
garea totală a valorii sale estetice şi prețuirea inconsis- 
tentă. Cu excepția câtorva critici literari care au reliefat 
calitățile scriiturii sale, a stilului său inconfundabil - 
aceasta pentru a răspunde unor aberaţii emise de 
diverşi culturnici şi politruci potrivit cărora Paul Goma 
nu ar avea un stil literar - opera scriitorului este sis- 
tematic ocolită de critica de specialitate. 

Condiţia sa de exilat parizian, pe care şi-o asumă 
cu demnitate, face din scriitor un personaj emblematic 
pentru nişte vremuri în care ticăloşia pare să prospere, 
în care lichelismul face carieră, în care virtutea este a- 
bandonată necinstei şi imoralităţii, în care Adevărul 
majusculat este înlocuit de Minciună. Ceasul românesc 
al lui Paul Goma n-a sosit şi, probabil, nici nu va sosi cu- 
rând. Un scriitor important de anvergura lui Paul Go- 
ma continuă să fie minimalizat sau pur şi simplu conte- 
stat în propria ţară. Lipsa unui proces exemplar al co- 
munismului, care să conducă la primenirea spațiului 
românesc, a prelungit condiţia de exilat a autorului. 
Paul Goma refuză să revină în țară, considerând, pe bu- 
nă dreptate, că exilul său anticomunist nu s-a încheiat. 





10 


anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROSI 





Cronologie, tăcere şi vină 


Recenzie a cărții Săptămîna roşie 28 iunie-3 iulie 


1940 sau Basarabia şi evreii de Paul Goma, Editura 


Museum, Chișinău, 2003, 91 p.1 


Mircea Stănescu 





ma este o lucrare în genul „eseului de investiga- 

ţie literară“, gen făcut celebru de nu mai puțin 
celebrul dizident Alexandr Soljenițin. Ca şi la Solje- 
nițîn ori la alţi dizidenţi din Blocul sovietic, talentul 
artistic al celui care a fost numit în mod inspirat şi 
îndreptăţit „un Soljeniţin român“ se împleteşte - şi 
în această din urmă carte - cu fina analiză psihologi- 
Că, cu competența istoricului şi cu reflecţia morală. 

Lucrarea a fost scrisă în februarie 2002, iar de 
atunci a fost publicată în ţară, în serial, în revista 
„Vatra“. Împreună cu o bună parte a lucrărilor scri- 
itorului, Săptămâna Roşie poate fi găsită, în acces 
liber, şi pe situl său, la adresa wwyw.biblioteca. 
paulgoma.net, unde se află la a doua ediţie. Spre 
deosebire de toate celelalte scrieri ale lui Goma 
apărute în România, lucrarea a fost întîmpinată cu 
o tăcere pe măsura subiectului: mormîntală adică. 
Iar raţiunile acestei tăceri colective par să rezide în 
cu totul altceva decit în „legea tăcerii“ impusă scri- 
itorului de intelighenţia română „interioară“, pen- 
tru îndrăzneala unui „exterior“ ca el de a o fi între- 
bat cu ce se prezintă la Judecata de Apoi a intelectu- 
alilor. Ele par să stea - cum vom căuta să arătăm în 
continuare - în subiectul însuşi. 

De această dată autorul ne propune o intero- 
gaţie-meditaţie pe marginea unui eveniment istoric 
bine determinat: cel al retragerii trupelor române 
din Basarabia şi Bucovina şi al evenimentelor tragi- 
ce din acelaşi an 1940. În ciuda scurtimii, textul este 
foarte dens, bine închegat, clar, iar argumentaţia 
impecabilă. Fapt care îl face să fie citibil dintr-o su- 
flare, însă greu de rezumat. Tocmai de aceea nici nu 
vom încerca să o facem, lăsînd plăcerea cititorului, 
ci îi vom da oarecum ocol. 

Întrebarea de început este pusă şi urmărită în- 
tr-o manieră riguros ştiinţifică. Ea porneşte de la o 


] ntitulat cu modestie „eseu“, studiul lui Paul Go- 


observaţie psihologică: aceea că brutalitatea cu 
care românii i-au masacrat pe evrei în timpul celui 
de-Al Doilea Război Mondial îşi are resortul în com- 
portamentul reprobabil şi/sau criminal al popu- 
laţiei neromâne din Basarabia şi Bucovina, între 
care majoritari erau evreii, în perioada retragerii 
autorităților române din teritoriile cedate Uniunii 
Sovietice în urma notelor ultimative sovietice din 
26 şi 27 iunie 1940. Explicaţia autorului pentru 
această brutalitate constă în răzbunare. În amplul 
său studiu asupra exterminării evreilor din Europa 
(Hasefer, Bucureşti, 1997, pp. 668-702), Raul Hil- 
berg nu găsea o explicaţie pentru alternanța dintre, 
pe de o parte, modul neorganizat cu care românii îi 
masacraseră pe evrei şi, pe de alta, stoparea proce- 
sului de exterminare cerută insistent de germani. 
Căci termenul de „oportunism ambiguu“, folosit de 





1 Publicat în „Aldine“, supliment al cotidianului „România liberă“, nr. 371, 21 iunie 2003, p. 4, în revista „Vremea“, 
Bucureşti, p. 2. sub titlul: „Goma şi «legea tăcerii», şi în revista electronică Asymetria, la adresa www.asymetria.com, sub 


titlul: „Cronologie, tăcere şi vină“. 





anul III e nr. 34 


11 


ROST 


DOSAR 





autor, nu explică nimic. Răspunsul ne apare acum, 
în urma studiului lui Goma, într-un mod clar: româ- 
nii îi masacraseră pe evreii din Basarabia şi Buco- 
vina (dar şi de pe teritoriul național: Pogromul de la 
Iaşi şi Trenul Morţii), şi în primul rînd pe aceia - căci 
cei din Vechiul Regat nu au fost deportaţi -, cu o gra- 
bă care îi speriase şi îngrijorase chiar şi pe germani, 
tocmai pentru că ei aveau problema lor cu evreii, şi 
în primul rînd cu acei evrei. Resortul motivaţiei lor 
poate fi găsit în chiar săptămîna relatată de autor. 

O asemenea manieră de a pune întrebarea este 
posibilă pentru că Goma stăpîneşte un lucru indis- 
pensabil istoricului: cronologia. Şi se întreabă ce a 
fost înainte nu pentru a justifica ce a fost după, ci 
pentru a-l explica şi a-l declara ca nejustificabil. Ci- 
tăm: „Oricum, în sarcina şi pe conştiinţa României 
rămîn în jur de 200 000 de suflete - şi se ştie: crima 
începe de la unu.“ (p. 6) Deşi poate fi citită ca o invi- 
tație implicită la un exerciţiu de responsabilitate 
pentru orice membru al unei comunități - asu- 
marea cinstită a vinei de către români, în paralel cu 
asumarea vinei de către evrei pentru răul făcut de 
conaţionalii lor - cartea nu are nimic pedagogic. Ea 
este în egală măsură o manieră de exersare a facul- 
tăţii intelectualului, intelectul, şi un model autentic 
de examen de conştiinţă. 

Principala bază documentară a analizei auto- 
rului este incontestabilă chiar şi pentru lectorul cel 
mai partizan, fie el sionist ori naționalist român: 
Cartea Neagră - suferințele evreilor din România a 
sionistului comunist Matatias Carp (Diogene, Bucu- 
reşti, 1996), Rusia, România şi Basarabia a evreului 
fost comunist Mihail Bruhis (Universitas, Chişinău, 
1992) şi mărturia evreului fost comunist utopic Z.K. 
Gr. Vindeleanu (în „Basarabia“, nr. 6, 1991, Chişi- 
nău). Înseşi rapoartele din epocă ale Armatei şi 
Jandarmeriei Române, publicate de Comunitatea 
Evreiască din România (Evreii din România între 
anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei 
mari restrişti, partea I-a, Hasfer, pp. 16-41), sînt, în 
marea lor majoritate, seci, fără culoare ideologică şi 
sînt confirmate de celelalte surse. Însă scopul pu- 
blicării lor a fost acela de a anula veracitatea unei 
părți neprecizate cu ajutorul... minunii Securității, 
Mihai Pelin (p. 31). 

Paul Goma demistifică, pe rînd: dubla contabi- 
litate a victimelor dintre evrei (în fapt, imputabile 
ungurilor, includerea în contabilitate a emigranți- 
lor, a dispăruţilor, a comuniştilor care au optat pen- 
tru URSS şi a emigraţilor în Palestina); pretinsa 
obiectivitate a lui Matatias Carp; anexarea memo- 


riei Şoahului întreprinderii sioniste de spoliere a 
fostelor state comuniste; pretinsa inocenţă a evrei- 
lor în instaurarea comunismului în Basarabia şi Bu- 
covina şi, ulterior, în România; diabolizarea lui An- 
tonescu, cel care, pe de o parte, ordonase trecerea 
Prutului şi eliberarea românilor de sub teroarea 
bolşevică, iar, pe de altă parte, masacrarea evreilor 
de dincolo de Prut. Şi, în demersul său, Goma înde- 
părtează zgura ideologică ce se aşează peste discur- 
sul istoric şi peste cel moral: sionismul şi naţiona- 
lism-comunismul românesc remanente. 

Mişcare naționalistă evreiască născută în pe- 
rioada de apogeu a statelor naţionale şi de maximă 
expansiune a colonialismului european, sionismul 
politic capătă caracteristici noi după Holocaust şi 
după constituirea statului Israel. Exclusivismului 
doctrinar tradițional i se adaugă o pedagogie speci- 
fică a Şoahului: acesta din urmă este prezentat ca 
proba de netăgăduit a validității sionismului, iar 
statul Israel este propus ca realizare finală a naţio- 
nalităţii evreieşti. În plus, începînd din 1951 vic- 
timele nazismului şi militanţii evrei din Rezistență 
sînt comemoraţi împreună, fapt care privilegiază o 
logică a acţiunii, în dauna inacțiunii; indică o dis- 
tincție între eroi şi victime, primii în teritoriile israe- 
liene, ceilalți în diaspora - văzută ca o vale a plinge- 
rii, ca o succesiune de persecuții, de pogromuri şi de 
opresiuni. Consecința este o neîncredere a sioniş- 
tilor în lumea exterioară, considerată ostilă şi capa- 
bilă de distrugere. Iar reciproca: criticii politicii sio- 
niste (de ocupaţie şi de segregare față de palesti- 
neni, de instrumentalizare a Şoahului) sînt tratați 
de antisemiți (dacă sînt neevrei) sau de bîntuiți de 
„ura de sine“ (dacă sînt evrei). 

Chestionat de The New York Times, în martie 
2001, ce crede despre cartea lui Jan T. Gross, Vecini 
- care vorbeşte despre masacrul de la Jedwabne din 
Polonia, unde polonezii au asasinat, tot după 21 
iunie 1941, 1.600 de evrei, pe care i-au acuzat de co- 
laborare cu NKVD la maltratarea, deportarea şi li- 
chidarea fizică a populaţiei locale - Adam Michnik 
s-a întrebat oarecum retoric dacă ei, evreii, nu au 
partea lor de vină în acea tragedie colectivă (în Res- 
tauraţia de catifea, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 320- 
340). La noi, publicaţiile Comunităţii Evreieşti nu 
fac altceva decit să evite această întrebare-asumare 
a părţii de vină a evreilor, atât pentru comportamen- 
tul lor în timpul cedării Basarabiei şi Bucovinei, cât 
şi în instaurarea comunismului. Este cazul nu doar 
al culegerii de documente indicată mai sus, ci şi al 
lucrării lui Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anche- 





12 


anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROST 





te şi procese uitate 1945-1960 (Fundaţia Wilhelm 
Filderman, f.l., fa. - 2002 -, II volume), unde de- 
claraţii politice de tipul: „Un evreu fără Dumnezeu 
este un păgîn chiar dacă vorbeşte evreieşte“ sau 
„Un evreu care a devenit comunist a încetat să mai 
fie evreu“ (vol. 1, p. 57) nu explică nimic, ci întrețin 
mistere şi acoperă culpe. Şi este suficient să indicăm 
aici doar existența sioniştilor comunişti din Israel, 
Mapam şi a organizaţiei sale de tineret, Haşomer 
Haţair - foarte activă în România pînă la lichidarea 
definitivă a mişcării sioniste - care aveau în progra- 
mul lor atât principiul luptei de clasă, cât şi pe cel al 
naţionalității evreieşti (sionismul); apoi, numărul 
foarte ridicat al comuniştilor de origine evreiască, 
comparativ cu procentul acestei populaţii din tota- 
lul populației României, în structurile represive ale 
României comuniste din primul său deceniu de 
existență şi, în special, în nomenclatura superioară. 

Nici printre istoricii din România situația nu se 
prezintă în mod radical diferit. Probabil de frică să 
nu fie taxat drept naționalist sau chiar antisemit, ori 
pentru că se află sub influența sionismului, Marius 
Oprea, istoric din tînăra generaţie, nu trage nici o 
concluzie din faptul că 25 % din ofiţerii superiori şi 
10 % din cadrele Securităţii erau în 1949 de origine 
evreiască, faţă de circa 2 % cât reprezentau evreii în 
ansamblul populaţiei țării (Banalitatea răului. O is- 
torie a Securității în documente 1949-1989, Poli- 
rom, Iaşi, 2002, pp. 66-67). În mod egal, acelaşi au- 
tor foloseşte vocabularul sionist pentru a desemna 
emigrarea evreilor în Palestina după cel de-Al 
Doilea Război Mondial (Alya în arhivele Securității, 
în „Observator cultural“, nr. 101, ianuarie-februarie 
2002). Termenul de alya semnifică în ebraică mi- 
graţia unui evreu către pămîntul lui Israel, iar din 
punct de vedere istoric este folosit pentru a indica 
cele cinci valuri ale emigrației evreieşti către Pa- 
lestina, înregistrate în mod oficial de către istorici, 
între 1882 şi 1939. Semnificația primă a termenului 
este religioasă, şi ea trimite în primul rînd la antichi- 
tate, cînd poporul lui Israel făcea pelerinaje de trei 
ori pe an pentru a aduce ofrande şi sacrificii în sanc- 
tuarul central de Ia Ierusalim. După dispersie, alya 
semnifică plecarea celui care, din motive religioase, 
vrea să viziteze Țara Sfintă sau doreşte să moară 
acolo. Apropriindu-şi o asemenea terminologie, is- 
toriografia sionistă stabileşte o legătură directă în- 
tre prezent şi trecut, amestecînd în mod nepermis 
sacrul cu profanul (v. Jean-Cristoph Attias şi Esther 
Benbassa, Isra&l, Ia terre et le sacre, Flammarion, 
Paris, 2001, p. 260 în special). 


Istoriografia chestiunii raportului evreilor şi 
românilor cu comunismul şi a celei a masacrării 
evreilor de către români se resimte, în acest mo- 
ment, şi de pe partea ei sionistă (care am văzut că 
nu corespunde perfect cu cea evreiască), şi de pe 
cea a româniştilor (care nu este reprezentată doar 
de români). Căci istoriografia sionistă este asemă- 
nătoare întrucîtva celei a fostului front istoric na- 
ționalist-comunist: ea nu se poate reconcilia cu 
realitatea fără să-şi nege bazele ideologice şi mito- 
logia aferentă. Iată de ce o recunoaştere ca cea a 
Lyei Benjamin este singulară: «Pînă să se con- 
frunte cu realitatea dictaturii comuniste tineretul 
trecut prin ororile războiului a sperat că o soci- 
etate egalitară şi internaţionalisă [a se citi: comu- 
nistă - n. n.] ar fi alternativa așteptată, menită să 
asigure o lume nu numai mai bună, ci şi fără 
războaie şi conflicte interetnice. O generaţie a cre- 
zut în idealuri care s-au dovedit tot propagandă.“ 
(în „Realitatea evreiască“, nr. 180, 25 ianuarie-15 
februarie 2003) Comparativ însă cu situația din 
Israel, unde se poate constata o anumită democra- 
tizare a dezbaterii publice şi/sau istorice, o punere 
în discuţie a postulatelor de bază ale sionismului 
şi a efectelor sale asupra discursului ştiinţific, sub 
presiunea mediilor intelectuale din Occident, în 
România situaţia este mai proastă, căci asistăm de 
13 ani doar la o liberalizare a discursului public 
şi/sau istoric, care este din ce în ce mai limitată 
după venirea la putere a forțelor politice de 
extracție bolşevică din 2000. Şi ea va rămîne astfel 
atita vreme cât va fi greu de înţeles ceea ce Paul Go- 
ma nu oboseşte să repete, şi anume: că democraţia 
este ceva care se cucereşte, iar nu care se primeşte 
cadou. 

Paul Goma a fost şi a rămas un înaintemergă- 
tor în acţiunea civică, la fel ca şi în literatură (înţe- 
leasă în sensul cel mai general). El reprezintă dacă 
nu singurul, printre puţinele repere certe în derizi- 
unea contemporană românească, un exemplu şi un 
îndemn pentru istoricii tineri de a aborda cu curaj 
subiecte nu doar complicate din punct de vedere in- 
telectual, ci şi încărcate moral, precum cel din car- 
tea pe care tocmai o recenzăm. Sau, rămînînd în 
acelaşi registru, chestiunea raporturilor evreilor şi 
românilor cu comunismul ori vinderea de către co- 
muniştii naționalişti români a cetățenilor români 
de origine evreiască şi germană - subiect tabu pen- 
tru istoriografiile de inspiraţie sionistă şi naţiona- 
listă română. 

Să fie acesta începutul! 





anul III e nr. 34 


13 


ROST 


DOSAR 








A fi antisemit 


Dosarul incomplet al procesului pentru calomnie 


Am anunțat că voi da în judecată persoane, grupuri, asociaţii pentru calomnie şi 
pentru denunţ calomnios, vinovate de a-mi fi adus acuzaţia de „antisemitism. 
Cunoscuţi, prieteni, neprieteni se întreabă, mă întreabă: întru cât termenul 
„antisemit“ ar fi injurios? Răspund! „antisemit“ a devenit injurios în momentul 
în care, dintr-un termen inexact, fals, mincinos s-a transformat în stea-galbenă 
lipită cu scuipat pe truntea unor evrei normali - ca muzicianul Daniel 
Barenboim, ca istoricul Esther Benbassa - de către anormalii lor consângeni; a 
devenitintamant de când, în gura, anormalilor evrei, a început a semnifica: 


ne-om, anti-om. 


Paul Goma 


ermenul „anti-semitism“ presupune dispreț, 

ură, ostilitate față de semiţi - nu față de iu- 

dei, de evrei, altfel ar suna: antiiudaism, anti- 
evreism. În eseul Săptămâna Roşie 28 iunie - 3 iulie 
1940 sau Basarabia şi Evreii, pag. 20, Ed. Vremea, 
2004 scriam: 

„(...) analfabetizatorii de ei [ei fiind bravii „vâ- 
nători de antisemiți“] nu ţin seama, pentru început, 
de falsitatea, de idioțenia termenului «antisemit», 
când semiți (de la Sem) sunt şi maltezii şi berberii şi 
arabii şi, cine ar crede, azi, în Israel: palestinienii, 
draşi tovarăşi de alte nationalități!“ 


În continuare (la pag. 262), repetam ceea ce 
ştie toată lumea: termenul Antisemitismus fusese 
inventat în 1879 de germanul Wilhelm Marr, pen- 
tru a înlocui „antiiudasim“. Evreii l-au socotit mult 
mai cuprinzător (sute de milioane în loc de câteva 
milioane) şi prin repetare l-au impus - deşi este fals, 
fiindcă: 1. nu toţi semiţii sunt evrei, 2. nu toti evreii 
sunt semiți - după Koestler, cei din Rusia, din Ga- 
liţia, apoi din România de nord şi de est (coboriţi în 
secolul al XIX-lea din Rusia), ar fi de neam tirk. 

Însă, chiar aşa textul meu a fost contrafăcut-fal- 
sificat prin... inversare de Al. Florian în „Raportul 
despre antisemitism“ astfel: „Paul Goma nu ia în 
seamă (în loc de „ei“ [evreii, „vânători de anti- 
semiți“] nu iau în seamă“ - nota mea, PG.) falsi- 
tatea, idioţenia termenului <antisemit»...“ şi insta- 
lată pe internet ca atare, vezi: www.romanjewish. 
org,ro/index_fcer2_01.html-42. 


Un termen infamant 


Termenul „antisemit“ nu este unul indiferent - 
ci cu atât mai nociv, mai prejudiciabil cu cât, am mai 
spus: este neadevărat. 

Mă simt atacat-amenințat (nu ofensat: nu mă 
poate ofensa o expectoraţie de tipul: „Tuberculosu- 
le!“ - murdărit, da): 

- pentru că acest termen a ajuns să fie, nu doar 
un calificativ depreciativ ca hoț, mincinos, necin- 
stit, laş, criminal etc..., ci unul infamantşi amenință 
tor - de altfel este îngemănat în discursul anti-anti- 
semiţilor cu: „Ordonanta de Urgenţă cutare...“ 

- pentru că a ajuns să se statornicească această 
inadmisibilă, mizerabilă obişnuință: acuzatorii nu 





anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROSI 





se simt obligați să dovedească acuzaţia de „antise- 
mitism“, epitetul fiind bun-la-toate şi pentru tot. În- 
cepînd de la 23 august 1944, dacă cineva îi spunea 
unui mincinos că este mincinos, unui necinstit că 
este necinstit, dacă mincinosul-necinstitul era evreu 
Sau ungur, imprudentul ne-ungur, ne-evreu era con- 
damnat pentru „ură de rasă“ şi băgat în închisoare; 
anchetatorii-procurorii fabricau dosare din care 
„reieşea“ că „banditul“ rostise: „boanghenă“, „jida- 
ne“. Şi degeaba protesta nefericitul, jurîndu-se că 
zisese doar: „hoțule!“ sau „mincinosule!“, securistul 
fusese instruit de tovarăşii sovietici să aplice „doc- 
trina posibilitaţionistă“: „N-ai zis, dar ai fi putut zice, 
noi luăm măsuri preventive...“ (ca „războiul nuclear 
preventiv“ imaginat de Rumsfeld-Wolfowitz). 

În virtutea acestui supradrept-autodecernat 
oricine poate face rău oricui (pentru orice: un con- 
flict de serviciu, unul sentimental, de concurență, 
de incompatibilitate de caracter, de simplă invidie), 
nu pe cale normală, civilizată, prin dialog, prin dis- 
cuţie în contradictoriu - nu: ci prin aruncarea ana- 
temei: „Antisemitule!“Or după linsaj, după execuţie 
sumară, fără judecată, în spaţiul carpato-danubian 
este necunoscută contestaţia, cererea ca acuzatorul 
să probeze afirmaţia - nu doar calomnioasă, ci am 
mai spus: infamantă şi de-a dreptul criminală - de 
„antisemitism“. 

Fiindcă cei arătaţi de mine drept calomniatori 
sunt oameni de condei, dovezile: scrisul însuşi. De 
ani de zile sunt acuzat că scrierile mele sunt „anti- 
semite“ (de către Ed. Reichman, I. Petran, A. Paruit, 
A. Mirodan, I. Chiva) însă niciodată acuzatorii nu au 
produs citate netrunchiate, netalsificate din care să 
reiasă ostilitatea, disprețul, ura autorului fată de 
evrei. De pildă: 

R. Ioanid („Observator cultural“, 15-21 iulie 
2003): rezumă (Sic!) ceea ce vrea să prezinte ca... 
autentic în scrierile mele: „Problema lui Goma în- 
cepe cînd încearcă să explice cauzele Holocaustului 
din România ca fiind generate de victimele evre- 
ieşti ale acestuia. (...) principalele ţinte ale lui Go- 
ma (...) sînt evreii ca părtaşi la crimele comunişti- 
lor în timpul verii lui 1940. Dacă cineva vrea să în- 
țeleagă cauzele Holocaustului din România, tre- 
buie, după părerea lui Goma, să înceapă cu crimele 
comise de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord, 
cînd România a pierdut cele două regiuni în fața 
[corect: ocupate de...] Uniunii Sovietice (...). Goma 
este un caz clasic a ceea ce Michael Shafir numeste 
„negaţionism deviant“ (deflective negationism), un 
caz în care se deturnează vina de a taptaşi la vic- 


time“. Şi: „Goma se luptă din greu cu o dilemă co- 
mună antisemiţilor români“. Și încă: „...teoria lui 
Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion An- 
tonescu şi de propaganda regimului său pentru în- 
ceperea Holocaustului din România, şi anume că 
zeci de mii de evrei au fost executaţi şi peste o sută 
de mii deportaţi pentru că erau aşa-zişi bolşevici în 
masă care au primit cu brațele deschise trupele so- 
vietice din 1941“ [aici, cu bună ştiinţă, R.L. falsifică 
adevărul istoric, scriind: „1941“ - în loc de „1940“]. 
Şi: „Paul Goma îl disprețuieste cu deosebită fervoa- 
re pe Elie Wiesel pentru că ar (i declarat Ia televi- 
ziunea franceză, în anii '80, că a fost deportat din 
Sighet în aprilie 1944 de jandarmii români (depor- 
tările de la Sighet la Auschwitz au fost executate de 
jandarmi unguri sub jurisdicție ungară). L-am în- 
trebat recent pe Elie Wiesel dacă un asemenea lu- 
cru s-a întîmplat (...). Mia răspuns că bineînţeles că 
nu, că a descris exact episodul în romanul său, 
Noaptea.“ [s. mea şi observaţiile: a) nu „ar fi decla- 
rat“ ci: a declarat b) nu era vorba de vreo ficţiune, 
ci de prestaţia la televiziunea franceză - în urma 
căreia Eugne Ionesco, prietenul său, i-a reproşat 
falsificarea istoriei-geografiei]. Şi: „Paul Goma este 
încă o dovadă vie că antisemitismul din cultura ro- 
mână contemporană“ (...) „Goma aparține curen- 
tului dominant antisemit al intelectualității româ- 
ne|subl. mea. P.G.] care nu neagă Holocaustul, dar 
scoate în evidență, în schimb, vina colectivă a 
evreilor“. Şi: „După cum a scris recent Alexandru 
Florian, Goma nu numai că reia sloganurile nega- 
ționiştilor realizînd o nouă apropiere de mesajul 
lui Vadim [Tudor], ci ajunge să preia şi teme ale 
antisemitismului actual, cel al fundamentalismului 
islamic [de ce nu al nazismului? - întrebarea mea, 
PG.], incriminindu-i pe israelieni drept criminalii 
palestinienilor“. Şi: „E foarte grăitor că acelaşi gu- 
vern român care, în sfârşit, în eforturile sale de a se 
integra în NATO şi în UE, a încercat să se opună 
tendințelor de a-l reabilita pe Antonescu şi guver- 
nul său, a sprijinit financiar (cu sau fără permisi- 
unea autorului) publicarea cărţii antisemite a lui 
Paul Goma (S.m. P.G.) care le învinuieşte pe victime 
pentru soarta lor tragică. (...) De fapt, Paul Goma și- 
a asumat doar o parte a trecutului, pe care a distor- 
sionat-o grav, împrăștiind astfel ura“ (sublinierile 
îmi aparțin, PG.). 

A întâlnit cineva un citat din textele mele, sub 
pana rezumatorului abuziv R. Ioanid? Monologul 
său acuzator, fără probe, a devenit referință, Evan- 
ghelie, scutindu-i pe alții de a citi. 





anul III e nr. 34 


15 


ROST 


DOSAR 





Necititori de profesie, 
acuzatori profesioniști 


Printre necititorii-de-profesie - dar acuzatori- 
de-profesie: 

Michael Shafir (în volumul Între negare şi tri- 
vializare, 2002, Polirom): „Cum lucrarea mi-a par- 
venit foarte recent şi mult după ce acest studiu fuse- 
se încheiat [cel din care citez, n. m.], nu voi intra în 
polemică cu Paul Goma. Dar şi o parcurgere super- 
ficială a lucrării sale arată că Goma nu cunoaşte sau 
nu vrea să ia cunoştinţă de unele documente care 
i-ar arăta că cea mai mare parte a demonstrațiilor 
sale se bazează pe falsiticări ale comandanților ar- 
matei române în retragere: (subl. mea, PG.) Toto- 
dată, M. Shafir, în calitate de coautor al „Raportului 
Iliescu-Wiesel“ (împreună cu R. loanid, Al. Florian, 
M.D. Gheorghiu), scrie, după lecturile tovarășilor 
săi: „Influențele exilului: În scrierile a trei figuri 
importante ale exilului românesc se găsesc formule 
care intră în tipologia comparaţiilor trivializante. 
Este vorba de Paul Goma [s. m.], Monica Lovinescu 
şi Dorin Tudoran. Paul Goma, (...) a scris în ultimii 
ani mai multe texte în care reclamă recunoaşterea 
«Holocaustului roşu» împotriva poporului român, 
comis şi cu contribuţia evreilor. Ideea de bază a ulti- 
mei sale cărți, Săptămâna roșie, reeditată şi foarte 
mediatizată în România [de către R. Ioanid, Shafir, 
Oişteanu, M.D. Gheorghiu... - nota mea, PG.], este 
următoarea: «Holocaustul roşu pus Ia cale şi de ei 
[de evrei] a început pentru noi, românii, cu un an 
mai devreme decât al lor: la 28 iunie 1940 şi nu s-a 
încheiat nici azi.» Goma susţine că, după cedarea 
Basarabiei şi [a] Bucovinei de Nord Uniunii Sovie- 
tice, evreii, adulţi dar şi copii, au comis, cu ordin de 
[a sovietici, dar şi din «ură de rasă», «ură de român», 
nenumărate acte de agresiune şi umilire împotriva 
Armatei române. Astfel de acte au venit «dinspre 
aproape toți evreii aflați în Basarabia şi în Bucovina 
de Nord în acea Săptămână Roşie, înspre toți româ- 
nii» (p. 171). Goma recunoaşte, explicit şi repetat, 
responsabilitatea României şi «culpa comunității» 
pentru «abominabilul pogrom» de la Iaşi, pentru 
deportările în Transnistria (p. 20, 240, 248, 319), 
dar afirmă că atrocitățile au fost exclusiv rezultatul 
răzbunării, în condiţii de război, pentru crimele co- 
mise de evrei (p. 18, 21, 190). Aceasta ar fi explica- 
ţia, «adevărul interzis vreme de o jumătate de se- 
col (p. 256) pentru reacţia violentă a românilor, şi 
nu politica regimului Antonescu, despre care Goma 
nu pomeneşte, sau antisemitismul din România, a 


cărui existență o neagă [cum o neagă: prin ne-po- 
menire? - nota mea, P.G.]. Exilatul român cere «veş- 
nică recunoştinţă» pentru Antonescu, «Mareşalul 
dezrobitor» (p. 244). Aproape la fiecare pagină, 
Goma glosează pe tema culpei evreilor, care ar fi 
adus comunismul (mai multe pagini sunt umplute 
cu liste de evrei comunişti), ar fi monopolizat sufe- 
rința, făcând din contabilitatea cadavrelor o afacere 
(p. 10, 115, 183-199) şi ar fi comis crime care au în- 
tunecat-însângerat întreg secolul al 20-lea». Scriito- 
rul român cere condamnarea evreilor, aceşti «călăi 
nepedepsiți» (p. 186-187), prin organizarea unui 
«Niirnberg II» (p. 95, 170, 217, 274). Aşa cum se poa- 
te observa, cartea lui Goma ilustrează toate forme- 
le de trivializare prin comparaţie (accentul căzînd 
pe comparaţia detlectivă). Pe ansamblu însă aceas- 
ta este mai mult decât atât: constituie o veritabilă 
sinteză a negaționismului şi antisemitismului, cum 
rar se poate găsi în literatura de limba română (S. 
m. P.G.). Pe de altă parte, trebuie spus că Paul Goma 
se remarcă prin radicalitate, nu prin originalitate. 
În diferite combinaţii, idei similare au circulat şi 
înainte în mediile de dreapta din România şi exil.“ 

Vasile Gârneţ (Contrafort, 7-8 2003). Semnînd 
„Vasgar“, poetul de la Chişinău este reprezentativ 
pentru căprarii culturali pentru care ordinele unui 
sergent (R. Ioanid) se execută, nu se discută: „Car- 
tea lui Goma n-a fost aproape deloc recenzată la 
Chişinău, unde nici nu prea este de găsit. Din co- 
mentariul găzduit acum de «Observator cultural» 
[semnat de R. Ioanid, n.m. PG.] cartea lui Goma 
iese destul de prost: fisurată, deficientă grav la capi- 
tolul documentare, purtătoare de stereotipuri anti- 
semite, vulgar-violentă la adresa multor persona- 
lităţi ale culturii române contemporane (subl. mea 
şi observaţia: o carte pe care nu ai citit-o - dacă „nu 
se prea găseşte“ — este... aşa cum a ordonat tovarăş' 
leitinenant - cel care a citit pentru noi... - PG.); 

Andrei Oişteanu (22, din 28 ian.-14 febr. 
2005) (...) „Un caz insolit este cartea lui Paul Goma, 
Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii (Editura 
Vremea XXI, București, 2004), care iese practic din 
orice tipologie. Goma nu se mulţumeşte să fie, ca al- 
ţii, negaționist. El admite Holocaustul din România, 
dar îl motivează, îl justitică. O teorie atât de aberan- 
tă încât nici măcar nu este pedepsită de lege“. (subli- 
nierea îmi aparţine, PG.); 

Dan Pavel (în Ziua, unde este editorialist): „(...) 
în: «Să învăţăm de la evrei?», (...) Goma atacă la gra- 
madă şi pe nedrept o serie de persoane, inclusiv pe 
mine. (...) Peste simbolul luptătorului anticomunist 





16 


anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROSI 





şi apărătorului drepturilor omului din trecut se 
suprapunea imaginea lui Goma din prezent, în cam- 
pania sa violentă împotriva evreilor şi în monstru- 
oasele sale interpretări ale Americii, a celor care şi- 
au mărturisit convingerile cu privire la Holocaust 
sau care şi-au manifestat convingerea că în atacarea 
SUA de către teroriști dreptatea nu poate sta de par- 
tea atacatorilor criminali “ (subl. m. - apăsată, vezi 
citatul următor, PG.). Şi: (tot în Ziua): „Goma are 
însă un merit, atacîndu-mă m-a silit să-l citesc. Are 
dreptate să mă includă între «necititorii» săi, ştie că 
dacă studiez cu atenţie ceea ce a scris voi spune ade- 
vărul “ (subliniere şi întrebare: dacă nu citise tex- 
tele mele până în acel moment, cu ce drept le ataca- 
se? Răspuns: cu dreptul românului-necititor de a 
ataca ceea ce nu cunoaşte - PG.); 

Gabriel Andreescu: (Timpul nr. 3/2005 (...) 
„Goma redevenise «un caz» o dată cu apariţia celor 
două texte «Săptămâna Roşie 28 iunie-3 iulie 
1940» şi (sublinierea îmi aparţine) «Basarabia şi 
Evreii» în care teoretizează într-o manieră toarte 
personală evenimentele din Transnistria (re-subl. 
mea şi trimiterea la „Transnistria“ lui Laszlo) în tim- 
pul celui de al doilea război mondial“... „cărţile lui 
Goma: «Săptămâna Roşie» şi (subl. mea, P.G.) «Basa- 
rabia şi evreii“. Încă o dată: este vorba de o singură 
carte, „şi“ a înlocuit „sau“ - deci nu numai că nu a ci- 
tit... cărțile, dar nu (le-)a văzut nici coperta...; 

Laszlo Alexandru: (E-Leonardo 2,3,4) „Da, Go- 
ma într-adevăr se pronunţă frecvent despre Trans- 
nistria [Laszlo crede că „Transnistria“ este... Basara- 
bia, văzută dinspre Ucraina], dar pasa antisemită în 
care a eşuat...) S-a găsit el, de Ia Paris, să-l elogieze, 
acum, pe Antonescu Ia unison cu Vadimică! Ruşine 
să-i fie! (subl. mele, PG.), „Dar în ultimii ani parti- 
zanatul antisemit al lui P.G. a prins contur tot mai 
consistent“. (...) „Cea mai scandaloasă minciună (...) 
preluarea logicii globaliste si a limbii de lemn din 
propaganda antonesciană (..) Paul Goma ne readu- 
ce sub priviri toată nemernicia criminală a fascis- 
mului românesc (...) atât prin stilul cât şi prin ideile 
antisemite violente pe care le profesează (...) Paul 
Goma pare a fi clona lui C.V. Tudor“. (subl. mele, 
PG.) „Eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea 
evreilor persecutați de Antonescu decât în pielea 
basarabenilor...*; „Singura posibilitate de a descrie 
onest o circumstanță istorică [este] din perspectiva 
victimei-...; 

Ovidiu Pecican: (E-Leonardo, 4, 5): „Concluzia 
cu privire la antisemitismul lui Goma provine din- 
spre generalizările operate de autor în pagină“; „La 





o privire atentă, deci, «antisemitismul» lui Paul Go- 
ma se dovedeşte mai curând o pripeală logică“; „Va 
trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma 
luptător pentru drepturile omului, însă în acelaşi 
timp antisemit? (...) Dacă va trebui să ne obişnuim 
cu acest fel de Goma (sic!), fără îndoială că o vom 
face“ „(...) pasajele cu zăngănit antisemit din roma- 
nul Basarabia sunt mărturia unei inabilităti scriito- 
riceşti sau a unui crez antisemit propriu-zis“ (subl. 
îmi aparțin - PG.). 

Willian Totok. „Cel mai concludent exemplu 
este fostul disident anticomunist Paul Goma, care, 
într-un exces de zel polemic, s-a alăturat revizioniş- 
tilor, devenind astfel, probabil fără să fi vrut, obiec- 
tul de adoraţie al extremiștilor naționaliști“. (...) 
„La Goma, motorul ideologic al contestării Rapor- 
tului este anti-comunismul visceral combinat cu re- 
sentimente antievreiești și trustrări personale.“ 
(subl. mele, P.G) („Receptarea Raportului final al 
Comisiei Wiesel în presa română şi germană“, în 
„Timpul“, nr. iulie-august 2005, pp. 12-14.) 


Acuzatorii orbi 


Printre acuzatorii orbi - care nu au citit textele 
mele şi nu se sinchisesc de legea nescrisă, dar capi- 
tală a citatului 

Nicolae Manolescu: „Textul cu pricina are pa- 
saje cu caracter antisemit (...) Problema noastră era 
Că în revista Uniunii a apărut un text pe care noi 
Lam considerat antisemit şi, din păcate, nu e discu- 
tabil, chiar aşa este“ (s. mele, PG.); 

Horia Gârbea: „Dacă ei [membrii Comunității 
Evreilor] s-au sesizat, înseamnă că afirmaţiile sunt 
grave“; 


n 
A 





anul III e nr. 34 


ROST 


DOSAR 








Alexandru Florian: „Caracterizările negative, 
profund triviale la adresa evreilor, adevărate şarje 
de antisemitism interbelic, abundă în cele 2 articole 
[„cele două articole“: eseul Săptămâna Roşie a fost 
publicat în două numere...] din revista de la Tirgu- 
Mureş. Paul Goma nu numai că reia sloganurile ne- 
gaţioniştilor, realizind o nouă apropiere de mesajul 
lui Vadim, dar ajunge să preia şi teme din antisemi- 
tismul actual, cel al fundamentalismului islamic, in- 
criminînd pe israelieni drept criminalii palestinieni- 
lor.(...) Textul lui Paul Goma aparţine, prin mesaj şi 
expresie, antisemitismului radical“. În „Antisemi- 
tism şi politică“, publicat în 2003 pe site-ul Federa- 
ției Comunităţilor Evreieşti, la adresa: .org/ro/ 
index_fcer2_01.html, același Al Florian scrie: „Anti- 
semitismul dur pe care îl reprezintă în politica PRM 
şi C.V. Tudor, aveam să îl regăsesc în antisemitismul 
cultural al lui Paul Goma (subl. m., P.G.). (...) publică 
în două numere din revista «Vatra» un text de un 
antisemitism tot atât de feroce, plin de ură ca şi dis- 
cursurile vadimiste “ (s. m. P.G.). Ca demn fiu al ne- 
demnului politruk de la Universitatea Bucureşti Ra- 
du Florian, Al. Florian a învăţat în familie să atace, 
nu doar „duşmanul“ (aici: autorul de texte), ci şi pe 
„favorizatori“ (conducători de reviste, de edituri): 
„Desigur, s-ar putea face comentarii privind patro- 
nii revistei. Ea este o revista de cultură, editată de 
Uniunea Scriitorilor, dar şi de Consiliul judeţean 
Mureş cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor. 
Cu alte cuvinte, instituţii ale statului şi o asociaţie 
profesională girează, fie şi de la distanță, mesaje ce 
contravin flagrant Ordonanţei de urgență privind 
combaterea antisemitismului, a negării Holocaus- 
tului sau promovarea cultului persoanelor condam- 
nate pentru crime împotriva umanității. Probabil că 
răspunsul cel mai la îndemână ar fi, în această situa- 
ție, că numai autorul este răspunzător de ideile, opi- 


RR || 


ati 
5) 
E 
=] 
=) 

= 
"Ș=) 
24 
i=: 
= 


niile sau mesajele comunicate. În fapt, însă, un text 
nu vede lumina tiparului fără asentimentul condu- 
cerii oricărei edituri sau publicaţii. (...) Vatra a pu- 
blicat un text puternic antisemit (...) Mesajele lui 
Goma din acest articol fluviu se regăsesc şi în roma- 
nul său Basarabia, publicat în acest an la Bucureşti 
de Editura Jurnalul literar. Fragmente (...) inclusiv 
cele cu conotații antisemite (subl. m. P.G.) au fost 
preluate în suplimentul «Aldine» (...) din 5 octom- 
brie 2002. (...) nu pot să nu remarc maniera asemă- 
nătoare la Vadim și la Goma în care relatează de- 
spre Elie Wiesel. (...) autorul (...) află cauza pogro- 
murilor împotriva evreilor, la care s-a dedat regi- 
mul Antonescu, în aşa zisele crime ale evreilor din 
Basarabia împotriva armatei române, O dată cu re- 
tragerea administraţiei româneşti în iunie 1940“. 
(subl. mele, P.G.). 


Acuzatori vehemențţi, fără probe 


Necitirea textelor condamnate a devenit lege a 
holocaustologilor: 

- În cazul unor instituții, asociaţii: Uniunea 
Scriitorilor, Comunitatea Evreilor, ele dau verdicte 
(„antisemitism“), crezîndu-se scutite de obligaţia de 
a le argumenta; prima se descarcă prin „numeroa- 
sele plângeri“ din partea ambasadelor Israelului şi 
USA, a doua se spală pe mâini, divulgînd numele in- 
formatorului Henry Zalis: 

- „Realitatea evreiască“, Nr. 236 (1036), 1-15 
septembrie 2005, sub titlul „Luări de poziţie legate 
de manifestări antisemite în Romania“; „Deşi există 
o legislaţie (Ordonanţa de urgență nr. 31 din 28 
martie 2002 şi o hotarâre a C.N.A.) care condamnă 
manifestările fasciste, rasiste şi xenofobe şi popula- 
rizarea lor, din păcate, ele îşi găsesc locul în conti- 
nuare în presă, audiovizual sau în broşuri care se 
vând pe tarabe. (...) În ultimul număr (6-7) al Vieţii 
Româneşti», (...) asupra căruia ne-a atras atenţia cri- 
ticul literar Henry Zalis (subl. m., PG.), a fost 
publicată prima parte a Jurnalului scriitorului Paul 
Goma (1-16 ianuarie 2005). Textul cuprinde atacuri 
vehemente împotriva intelectualilor evrei şi mem- 
brilor Comisiei «Wiesel» care au redactat Raportul 
despre Holocaustul din Romania, împotriva tapte- 
lor şi argumentelor care sustin existența Holocaus- 
tului românesc cuprinse în acest document, negân- 
du-se veridicitatea lor, critici împotriva Israelului şi 
a politicii duse de statul evreu.“ (subl. mea, PG.) 

Aceeaşi publicaţie, Nr. 238-239 / 1-31 octom- 
brie 2005, sub semnătura: Boris Marian scrie: „Ob- 





anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROSI 





servatorul cultural, din 15-21 sept., oferă un edito- 
rial semnat de Carmen Muşat, în care opiniile lui 
Paul Goma din Jurnalul publicat fragmentar în «Via- 
ţa Românească» sunt judicios evaluate drept antise- 
mite şi negaţioniste (subl. mea - PG.) (...) Regreta- 
bilă este şi „solidaritatea“ de care s-a bucurat fostul 
redactor-şef adjunct de la «Viaţa Românească», o re- 
vistă de mare tradiţie culturală, la care au colaborat 
numeroşi scriitori evrei. Despre Mihail Sebastian 
scrie Cristian Cercel. Ce ar fi spus Sebastian, «evreul 
de Ia Dunăre», citind acuzaţiile lansate de Paul Go- 
ma? Se pare că unele vicii renasc periodic în contex- 
te diferite.“ (subl. m. PG.) 

- Comunicatul Uniunii Scriitorilor din 31 au- 
gust a.c.; „(în) Viaţa românească nr. 6-7 (... a fost 
permisă de către redacţie apariția unui text cu conți- 
nut antisemit. Este vorba despre fragmente din Jur- 
nalul 2005 al lui Paul Goma “ (sublinierea mea, P.G); 

- Comunicatul din 6 septembrie a.c.: „apariţia 
(...) unui text cu caracter antisemit“ (...) „care a ge- 
nerat vii proteste“; 

- „În şedinta din 8 septembrie 2005, Comitetul 
Director (...) a luat în discuţie numeroase aspecte 
curente ale activităţii acestei organizații. Printre ele 
s-a aflat şi situaţia creată de apariţia în revista «Via- 
ţa românească», nr. 6-7 din 2005 a unui text cu ca- 
racter antisemit (subl. mea, P.G.)“; 

În ce constă „antisemitismul“ textului? Răspun- 
sul îl deține N. Manolescu (şi ai săi: H. Gârbea, M. Mi- 
hăeş, Marta Petreu, G. Dimisianu, Al. Cistelecan, R.F. 
Alexandru, G. Bălăiță, Doina Cetea). Dar nu-l divulgă. 

- „Probele de antisemitism“ aduse de acuza- 
tori sunt penibile, nedemne de a fi luate în seamă, 
nici măcar umoristice (L. Buduca le găseşte în faptul 
că Goma scrie: „evreii“ articulat, în loc să scrie: „unii 
evrei“ - uitînd că Elie Wiesel rostise: «Românii au 
ucis!», atunci când a vorbit despre... evreii din 
Transilvania de Nord, ocupată de unguri; o altă lu- 
mină a lumii - tot scriitor!, altfel director imaginist- 
şef. şi el - numără... „cuvântul «evreu»“ în textul... 
integral al Jurnalului meu aflat pe internet, găseşte 
126, de unde concluzia: autorul este antisemit!); 

- probele nu sunt considerate necesare, din 
moment ce se foloseşte impersonalul „se“, numit şi: 
„zvonisticul“; iată: 

- Mihai Dinu Gheorghiu („Observator cultu- 
ral“, Nr. 183, 26 aug.-1 sept. 2003): (...) „Paul Goma 
a publicat în mai multe rînduri şi în mai multe lo- 
curi, de exemplu în «Vatra», revistă măcar în princi- 
piu onorabilă, texte autobiogratice cu caracter anti- 
semit şi negaţionist, care în alte ţări (între ele, cea în 


care este el însuși rezident) intră sub incidenţa le- 
gii“; „Rinocerizarea lui Paul Goma priveşte istoria 
dizidenţei româneşti şi ea s-a produs sub influența 
emigrației naţionaliste, care i-a stimulat resenti- 
mentele. Goma, cîndva denunțat ca evreu și rus 
(«Efremovici»), şi-a descoperit o vocaţie de antise- 
mit prin care se aliniază cu foştii săi persecutori, 
care-l aşteaptă acum nerăbdători să revină în 
patrie “ (s. m., P.G.); 

- Ioan Bogdan Letfer în „Inventatorul de cu- 
vinte“ („Ziua“, 27 iulie 2005); „De câţiva ani încoa- 
ce, o dată cu cărțile despre Basarabia şi al doilea 
război mondial, Goma produce un discurs limpede 
antisemit.“ (subl. mea, PG.) 

- Carmen Muşat în „Observator cultural“ din 
22 sept. 2005 „(...) tipul de discurs pe care Paul Go- 
ma îl livrează de cincisprezece ani încoace - violent 
pamfletar, cu răbufniri antisemite (subl. mea, P.G.) 
şi cu ignobile atacuri la persoană (...)“. 

Lista antisemitizatorilor mei rămâne deschisă. 


Antisemitism 
sau antiromânism? 


A spune adevărul este un act „antisemit“? 

Adevărul poate fi pro- sau anti-semit? (a fi con- 
sultată Marta Petreu, fostă profesoară de marxism). 

A critica Israelul, stat terorist, rasist, aplicînd o 
politică de ură contra ne-evreilor, în special a pales- 
tinienilor băstinaşi, de apartheid, de autoghetoiza- 
re prin Zidul Ruşinii Ierusalimului - în timp ce, în 
afară, evreii sunt cei mai ardenți propagandişti ai 
mondializării - constituie un act de antisemitism?; 

Dar a critica România şi Românii? România şi 
politica ei de la 1812 până în 1944 (şi după 1965!) şi 
a o criminaliza - ce semnifică, atunci când cei care 
o fac sunt evrei de origine română ca R. loanid, ]. 
Ancel, M. Shafir, A. Oişteanu şi de origine maghiară, 
ca Braham, Elie Wiesel, traficantul de istorie? Că 
este o critică-justă-constructivă? Sau răuvoitoare, 
de-a dreptul calomnioasă? Că reprezintă un act de 
antiromânism? Da sau ba? 

A reproduce lista componenților Comisiei pen- 
tru Cercetarea Holocaustului constituie „anti- 
semitism“ simplu? Sau „antisemitism vehement“? 
De ce: au oare membrii Comisiei cu pricina fac parte 
dintr-o organizaţie ilegală, conspirativă, de spionaj, 
criminală, iar deconspirarea lor - începînd cu ade- 
văratul lor nume - le-ar pricinui mari neplăceri, ba 
chiar pierderi materiale ? 

Paris, 11 noiembrie 2005 





anul III e nr. 34 


19 


ROST 


DOSAR 





Securitatea contra 
Paul Goma 


Dosarul de urmărire informativă întocmit de Securitate lui Paul 
Goma, format din 21 de volume, fiecare având peste 350 de file, 
cuprinde anii 1970 - 1978, în care a fost urmărit pas cu pas. 
Informațiile pe care le întâlnim aici relevă persecuțiile la care a 


fost supus scriitorul, din punct de vedere politic. 


Iuliu Crăcană” 





* n timp, urmăritul a avut mai multe nume de 
] cod, cel mai important fiind „Bărbosul“. Pentru 
anihilarea lui au fost folosite cunoscutele meto- 
de de infiltrare, destrămare a anturajului, avertiza- 
re, compromitere. l-au fost ascultate telefoanele şi 
discuţiile din casă, a fost filat, i s-a pătruns în aparta- 
ment etc. Numai în anii 1972-1973, când încă nu era 
considerat atât de periculos, s-au ocupat de el peste 
40 de ofiţeri din diverse Direcţii ale Securităţii, au 
fost folosiți peste 50 de informatori şi au fost „lucra- 
te“ prin D.U.l. mai mult de 20 de persoane din antu- 
rajul său. 

Conflictul dintre Paul Goma şi regimul comu- 
nist s-a declanşat în 1956 când, împreună cu un co- 
leg, a protestat împotriva arestării unor sudenţi de 
[a Facultatea de Filologie. Conform practicilor stali- 
niste care guvernau la acea vreme justiția, tânărul 
de numai 21 de ani a fost condamnat la doi ani de 
închisoare corecțională şi 36 de luni de domiciliu 





“ Iuliu Crăcană este istoric, cercetător la CNSAS 


obligatoriu. Această a doua perioadă, de semideten- 
ție, avea ca scop, printre altele, şi încadrarea cu in- 
formatori, pentru a se afla dacă respectivul „duş- 
man al poporului“ a fost reeducat sau dacă, din con- 
tră, mai are legături sau intenţia de a lua legătura cu 
alți „factori perturbatori“. Securitatea, prin infor- 
matorii săi, aflase că, aici, în comuna Lăteşti, re- 
giunea Constanţa, Paul Goma se întâlnea cu Adrian 
Marino, şi el „element periculos“. Mai mult, „asculta 
posturi de radio străine, comentând apoi duşmă- 
nos la adresa regimului“. La expirarea termenului 
(21 noiembrie 1961), se avizează negativ ridicarea 
restricțiilor domiciliare şi se propune prelungirea 
acestuia cu încă 36 de luni. 


Tentativă de a-l face informator 


După eliberarea lui Goma, prima măsură ce se 
impunea - din punctul de vedere al Securităţii - era 
recrutarea sa ca informator. Goma a fost chemat de 
Securitate pentru o discuţie de rutină. S-a dus Ia lo- 
cul fixat, casa de recrutare „Libertăţii“, împreună cu 
soţia. Acolo s-a îndreptat cineva spre ei şi când a 
ajuns în fața lor aceasta a început să strige: „Ce ne tot 
urmăreşti atâta, să se termine, nu vreau să fiu tero- 
rizată“. Persoana a dispărut. Într-o justificare biogra- 
fică pe care a înmânat-o unui ofiţer care l-a contac- 
tat, după ce descrie necazurile prin care a trecut el şi 
familia sa, Paul Goma afirmă: „Am 33 de ani, sunt 
student în anul II, fac de două ori pe săptămână 
naveta la Domneşti, mă întrețin singur şi vreau să fiu 
lăsat în pace. Bucureşti, 17. II. 1968, Paul Goma“. 

O dată cu apropierea lui Paul Goma de Uniu- 
nea Scriitorilor începe să lege amiciţii cu Dumitru 
Țepeneag, Vintilă Ivănceanu, Iulian Neacşu, Leonid 
Dimov, M. R. Paraschivescu. În acelaşi timp, în aces- 





20 


anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROST 





te „anturaje“ sunt recrutați sau infiltrați informa- 
tori precum Ruxandra, Dona Alba, Grădinaru, Basa- 
rabeanu, Podaru, Vlad etc. Influența lui Goma asu- 
pra tinerilor scriitori îndreaptă tot mai mult atenţia 
Securităţii asupra sa. La 17 noiembrie 1969, primeş- 
te din partea acesteia aviz negativ de plecare la un 
congres de documentare în Italia şi Austria. 

Lucrările pe care tânărul scriitor nu le putea 
publica în România comunistă deoarece erau critice 
la adresa regimului şi dezvăluiau ororile trăite în 
puşcărie şi domiciliul obligatoriu, reuşeşte să le pu- 
blice în străinătate. Ca măsuri interne, la 15 ianua- 
rie 1971, locotenent-colonel de Securitate Năstase 
Gheorghe propune avertizarea lui Goma, cu partici- 
parea conducerii Uniunii Scriitorilor, a Comitetului 
de Partid (al cărui membru era din 1968) al acestei 
instituţii şi al unor redactori de la revista România 
literară. Mai mult, este invitat la discuţii cu organele 
de Securitate, discuţii pe care Goma le refuză din 
nou, deşi au fost motivate de procedura penală în 
cadrul cercetării socrului său. Sunt propuse urmă- 
toarele măsuri: 

O scoaterea treptată a lui Paul Goma la perife- 
ria societăţii 

O destituirea din funcţia de redactor la Româ- 
nia literară (aceste măsuri să se realizeze într-o at- 
mosferă de subapreciere a lui ca scriitor) 

O să nui se acorde nici un împrumut de către 
Fondul Literar şi să fie somat să-şi plătească datoriile 

O începerea urmăririi penale conform art. 166 
al. II Cod Penal (propagandă şi acţiuni care pun în 
pericol securitatea statului). 

În 1972, Paul Goma obţine viza pentru ieşire în 
străinătate. Statul comunist voia să demonstreze că 
„deşi a călcat legea trimițându-şi romanul la o editu- 
ră străină fără aprobare, totuşi partidul îi iartă fapta. 
Nu vrea să facă vâlvă că la noi scriitorii sunt prigo- 
niți“. Atunci când aflau că acesta a primit paşaport şi 
a plecat din țară, diverse personalități culturale din 
Franța şi diplomaţi acreditaţi la Paris exclamau: 
„Formidabil este Ceauşescu. Formidabilă politică.“ 

Securitatea trimsese Direcţiei pentru Paşa- 
poarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii 
Frontierei data şi locul exact al ieşirii din ţară şi re- 
comandarea să i se facă un control amănunțit, fără 
să se înțeleagă că se află în atenţia ei, în vederea con- 
fiscării actelor, manuscriselor şi scrisorilor ce s-ar fi 
aflat lui sau a soţiei sale. Acelaşi control, aparent 
obişnuit, s-a efectuat şi la întoarcerea în țară. Un 
ofițer a instruit organele de frontieră care i-au 
confiscat lui Goma materialele scrise. 


Plecarea la Paris a fost precedată de un alt 
pachet de măsuri propuse de Securitate: 

e publicarea unor ştiri defavorabile lui Goma 
într-o publicaţie occidentală 

e acțiuni la organele de poliţie şi siguranță din 
anumite țări occidentale, pentru ca acestea să iniţie- 
ze acțiuni de suspectare a susținătorilor („La pleca- 
rea din Bucureşti spre Paris să introducem în baga- 
je un set de substanţe revelatoare, confecţionate în 
maniera în care se dotează de obicei agenţii“; în ace- 
laşi timp printr-o scrisoare anonimă se propunea 
sesizarea poliției franceze şi germane că „Goma 
este agent al unei puteri străine şi este pregătit spe- 
cial pentru aceasta“) 

e compromiterea ca traficant de stupefiante 
(„În acest scop se va sesiza Interpolul de existența 
unor informaţii din care rezultă că Goma se va 
folosi de voiajul în Franța pentru traficul de stupefi- 
ante“; se studia oportunitatea furnizării unor do- 
vezi către Interpol care să atragă arestarea şi 
condamnarea lui Goma în străinătate) 

e retragerea cetățeniei române cât timp se afla 
la Paris, pentru acţiuni ce afectau interesele țării 
(interviuri, apariția romanului Ușa). 


„Planul de toamnă“ 


Interesant este că, la întoarcerea din Franța, în 
urma pătrunderii în apartamentul scriitorului (în 
timp ce acesta se afla cu soţia la mare) Securitatea a 
descoperit că nu s-a umblat în valiza ce conținea ma- 
terialele compromițătoare. Nu a fost singura violare 
a domiciliului lui Paul Goma. Într-o notă-raport din 
26 iulie 1972 se hotărăşte instalarea tehnicii ope- 
rative de tip A.M.T. în camera unde se afla telefonul, 
deoarece vechile măsuri tehnice instalate (A.T..) 
nu funcționau corespunzător. 

După întoarcerea în țară, Securitatea propune 
să nu se ia nici o măsură împotriva lui, pentru a nu 
se da posibilitatea „cercurilor reacționare“ din Occi- 
dent să protesteze. Aceasta a aflat că, împreună cu 
Dumitru Țepeneag, exilat deja la Paris, Paul Goma a 
conceput un „plan de acțiune“ pentru crearea unui 
„grup de rezistență“ şi provocarea unui scandal de 
proporții în străinătate pe tema lipsei de libertăți 
civice şi încălcarea Drepturilor Omului în România. 
Acesta se numea „Planul de toamnă“ şi era hotărât 
să se desfăşoare după 1 septembrie. Rolurile erau 
împărțite astfel: Dumitru Țepeneag trebuia să tra- 
ducă şi să editeze în străinătate lucrările unor scrii- 
tori din jurul lui Goma şi să declanşeze, prin inter- 





anul III e nr. 34 


21 


ROST 


DOSAR 





mediul radioului şi presei străine, o „campanie de 
calomnii la adresa regimului“; Paul Goma trebuia să 
reprezinte un fel de „paratrăsnet care să polarizeze 
în jurul său tinerii scriitori nemulțumiți, oprimați, 
nepublicați în ţară şi interesaţi să fie editați în 
străinătate“. Singurul care a acceptat acest plan, 
menţionează ofiţerul care face raportul, a fost Virgil 
Tănase. 

Într-o notă de analiză a acţiunii Bărbosul din 
5.12.1973, acelaşi ofițer recomandă: influențarea 
anturajului, avertizarea şi îndepărtarea acestuia, di- 
rijarea informatorilor Ruxandra şi Fălticeanu pen- 
tru a-l influenţa să folosească în scrierile sale su- 
biecte mai cuminţi, destrămarea „cenaclului neofi- 
cial“ care începuse să funcţioneze acasă la Virgil Tă- 
nase prin discuţii cu mama acestuia, cu socrul Băr- 
bosului şi cu invitaţii la cenaclu. Urmările acestui 
ultim punct s-au materializat, nu după mult timp, 
prin retragerea majorităţii participanţilor sub di- 
verse motive, unii în urma unor inutile dispute co- 
lerice. 

Foarte importante în economia procesului de 
informare şi influențare al Securităţii erau repre- 
zentantele sexului frumos. Dona Alba era dirijată să 
continue apropierea de Tomis, principala legătură 
a lui Bărbosu. Mai mult, prin Ruxandra, Securitatea 
reuşeşte să intre la 14 noiembrie 1973, în posesia 
copiei manuscrisului unui viitor roman, elaborat în 
secret de Paul Goma; această bună prietenă, în care 
Goma avusese încredere să-i încredințeze ma- 
nuscrisul pentru lectură, face chiar şi o recenzie cri- 
tică pentru Securitate, atenționând asupra aspecte- 
lor care ar fi putut-o interesa. 


Prietenii l-au părăsit de frică 


Treptat, din cauza măsurilor de avertizare, ma- 
rea majoritate a prietenilor lui Goma au început să 
se îndepărteze de el. S-a creat astfel mitul omului in- 
suportabil, antipatic. Ceilalţi deveniseră aproape 
toţi informatori. Într-o scrisoare din 1973 către exi- 
latul Dumitru Țepeneag, interceptată de Securitate, 
Goma arată că simțea acest lucru. 

Exclus din Partid, din Uniunea Scriitorilor şi 
neputând să publice nicăieri, a ajuns să lucreze în 
atelierul de sculptură a lui Jalea. Marginalizat, Paul 
Goma era criticat şi de vechii prieteni. Virgil Tănase, 
de la Paris, începuse să-i reproşeze că „numai în Ro- 
mânia nu se întreprinde nimic“. „Din cauza măsuri- 
lor de izolare, el se afla în relaţii apropiate numai cu 
un singur scriitor - Nicolae Breban“ - semnalează 


un ofițer de Securitate. În aceste condiţii, Goma se 
solidarizează oficial cu Charta 77. Textul Scrisorii 
deschise este transmis de Europa Liberă pe data de 
10 februarie 1977. Gestul său determină zeci de per- 
soane să semneze alături de el protestul oficial. 
Mult mai multe, din cauza distanței, vor adera tele- 
fonic. Între 15 februarie şi 15 martie 1977, Securita- 
tea semnala că 176 de persoane l-au sunat pe Goma, 
dintre care 71 din Bucureşti şi 95 din provincie. O 
altă statistică arăta că 43 de persoane au semnat 
Scrisoarea deschisă direct, 28 telefonic, 2 prin co- 
respondență şi 31 l-au felicitat. Dosarul cuprinde ta- 
bele în care semnatarii sunt împărțiți în funcţie de 
vârstă, naționalitate, pregătire şcolară şi profesio- 
nală, zone geografice etc. 

Asupra tuturor aderenţilor s-a declanşat o apri- 
gă prigoană, ofițeri de Securitate de la Centru ple- 
când în teritoriu pentru a-i neutraliza. Pentru o peri- 
oadă scurtă, au reuşit să intre în legătură cu iniţiato- 
rul acțiunii foarte mulţi cetăţeni. Securitatea a inter- 
venit însă rapid, telefoanele şi scrisorile începând 
să cuprindă altfel de mesaje. Îi scriu din toate colțu- 
rile țării: dascăli revoltați de la Liceul Industrial din 
Zalău, un intelectual care şi-a pierdut totul după cu- 
tremur, un vechi prieten, un profesor din Suceava, 
un grup de preoţi revoltați din Reghin, scriitori pre- 
cum Valentin Berbecaru, George Damian, lon Dră- 
ghici, Alecu Popovici şi Vlad Sorianu, redactorul re- 
vistei Ateneu din Bacău. Presaţi de Securitate, toți îl 
blamează şi îl acuză că tocmai acum, „după cutre- 
mur, când poporul depune mari eforturi pentru a 
redresa situaţia“, când „părintele Nicolae Ceauşes- 
cu, călăuzitor neobosit al țării, depune neprecupe- 
țite eforturi pentru a asigura prosperitatea şi sigu- 
ranța neamului, pacea şi prietenia între popoare“, 
el, Paul Goma, s-a transformat într-un denigrator al 
neamului românesc, vândut serviciilor secrete stră- 
ine şi îi recomandă să „se ducă la psihiatru“. Scriito- 
rii îl întreabă care este motivul nemulțumirii, toc- 
mai acum când literatura românească se înalță pe 
noi culmi. 

Pentru neutralizarea şi limitarea efectelor acți- 
unilor întreprinse de Paul Goma s-au întocmit, în 
funcţie de moment, planuri de măsuri, acestea de- 
terminând în mare măsură evoluţiile ulterioare. 
Până la aderarea la Charta 77 întâlnim ca primă 
măsură influențarea pozitivă a „elementului“ şi a 
soţiei sale prin cunoscuţi şi prieteni care, totodată, 
erau şi informatori („Donici“, „Ruxandra“, „Nea- 
goe“, „Fălticeanu“ etc.) sau prin mătuşa soţiei, Luiza 
Năvodaru, pensionară a Ministerului de Interne. 





22 


anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROST 





Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste i s-a reco- 
mandat să includă în planul editorial şi publicarea 
unei traduceri a Anei-Maria Goma, ba chiar şi a unor 
aprecieri favorabile în presă asupra traducerii cu 
scopul de a o influența pozitiv, dar şi de a crea sus- 
piciuni din partea emigrației şi a adepților din ţară. 
Măsura atât de cunoscută de „destrămare a antura- 
jului“ s-a pus în practică prin atenţionarea repetată 
a puținilor prieteni care îl mai vizitau pe scriitor 
precum Ion şi Ana Cristina Condeescu, Dumitrescu 
Cristian Sabin, Vlad Drăgoescu, Cristea Puiu ş.a. 
„Discreditarea“ trebuia să se producă atât în țară cât 
şi în străinătate: în ţară prin determinarea unor in- 
telectuali de marcă şi a unor foşti deţinuţi politici 
(precum Nicolae Carandino, Corneliu Coposu, Ale- 
xandru Zub etc.) să îşi exprime nemulțumirea asu- 
pra conținutului lucrărilor şi a acţiunilor lui Paul 
Goma, în străinătate prin influențarea cu ajutorul 
informatorilor, a emigrației evreieşti că ar acţiona 
la indicaţiile legionarilor din exil şi invers. „Tehnica 
operativă“ îşi îndeplinea atribuţiile prin „intercep- 
tarea convorbirilor internaţionale ale lui Paul Go- 
ma, Virgil Tănase, Virgil Mazilescu, Petre Năvodaru, 
precum şi a postului de radio Europa Liberă şi a 
unor persoane de la Paris (Alain Herskovits, Miron 
Nicolescu, Paul Otchakovski)“. Se propunea purta- 
rea de discuţii cu actorii Gelu Colceag, Victor Ştren- 
garu, Florin Tănase, cărora Goma le dădea în 1974 
manuscrise să citească. 


Campanie de denigrare 


Într-un plan de măsuri din 17 martie 1977 aces- 
tea se radicalizează. Măsuri de compromitere a sa la 
unele ambasade din Bucureşti, plasarea unor infor- 
maţii care să-l discrediteze, surse care îşi vor expri- 
ma temerea că antrenarea unor cotidiene vest-ger- 
mane în „campania Goma“ ar putea duce la înrăută- 
țirea paşilor făcuți în domeniul „reîntregirii familii- 
lor“, influențarea prin informatorii Cristea şi Băr- 
bulescu a ambasadorului Balken Richard, cât şi a 
ataşatului cultural Lang Halmuth, în scopul de a in- 
forma guvernul de la Bonn asupra inoportunității 
campaniei dusă de postul de radio „Europa Liberă“, 
cât şi de „unele ziare vest-germane în condiţiile 
când poporul român trece prin clipe aşa grele, iar 
Goma nu reprezintă nimic.“ Din Bucureşti şi străi- 
nătate, oamenii Securităţii îi vor da telefoane, în nu- 
mele unor organe de presă străine, sub pretextul că 
doresc să ia interviuri, dar îi vor adresa opinii de- 
preciative şi descurajante. „Prin posibilitățile U.M. 


0920/F, vor fi influenţaţi unii emigranți şi membrii 
ai comitetelor şi asociaţiilor româneşti din Occident 
ca, prin telefon şi corespondență, să dezaprobe ac- 
țiunile lui Paul Goma.“ Se propunea ca „zilnic să pri- 
mească scrisori şi anonime cu conținut de intimida- 
re, descurajare, protest şi amenințare“, „crearea 
unei atmosfere de respingere în bloc, cartier şi 
localitatea Breaza.“ 

Izolarea parţială se va transforma, pe parcursul 
lui 1977, în izolare totală. Şeful Direcţiei 1, general- 
maior Dumitru Borşan, propunea „înlăturarea ori- 
căror posibilități ale lui Goma de a intra sau men- 
ține legături directe cu persoane din străinătate ori 
din ţară, prin interzicerea vizitelor acestuia la am- 
basade, domiciliile diplomaților, a contactelor cu 
ziarişti ori alți străini“, „blocarea telefonului şi pre- 
luarea de către organele de securitate a convorbiri- 
lor cu persoanele care încearcă să intre în contact 
cu el şi totodată exploatarea acestor convorbiri în 
interes operativ“. 

Persoanele care au intrat în legătură cu Goma, 
după edificarea completă asupra situaţiei lor, tre- 
buiau neutralizate în intenţiile lor de solidarizare 
cu acesta. 

Făcându-şi simțită prezența şi pe plan extern, 
Securitatea propunea trimiterea de scrisori către 
unele personalităţi culturale şi ştiinţifice din Occi- 
dent, unele partide comuniste şi secretariatul Con- 
ferinței pentru securitate şi cooperare în Europa de 
la Belgrad, prin care să fie demascată acțiunea lui 
Paul Goma şi a adepților săi. 

Este relevantă atitudinea pe care o descrie in- 
formatorul „Gelu“, la 24 februarie 1977: „Subiectul 
provoacă panică. La simpla enunţare a lui, per- 
soanele abordate - despre care ştiu precis că sunt la 
curent cu problemele interne şi internaţionale ac- 
tuale - au schimbat brusc vorba şi au început să pri- 
vească speriați împrejur sau au îngăimat nişte cu- 
vinte ca: nu mai sunt la curent, n-am auzit nimic sau 
prostii lipsite de interes“. 


Goma provoacă panică 


Panica provocată de acţiunile lui Goma a atins 
cele mai înalte oficialități. Nicolae Ceauşescu i-a 
convocat, la sfârşitul lui martie 1977, pe membrii 
conducerii Ministerului de Interne, acuzându-i cu 
această ocazie că nu au luat măsuri pentru neutrali- 
zarea şi izolarea disidentului. 

Deşi aceasta era ultima soluție la care voia să 
apeleze regimul lui Ceauşescu, la 1 aprilie 1977 în- 





anul III e nr. 34 


23 


ROST 


DOSAR 








cepe urmărirea penală a opozantului. Pe 2 aprilie 
1977 se eliberează un mandat de arestare preventi- 
vă pe numele lui, valabil până la 1 mai inclusiv. În 
zilele următoare sunt arestaţi şi semnatarii scriso- 
rii: Vlad Dragoescu (fost deţinut politic, condamnat 
în 1949 în lotul gen. Carlaonţ la 12 ani muncă sil- 
nică) şi medicul Ladea Ion. Bedivan Nicolae este 
cercetat în libertate. Ladea şi Bedivan erau, de ase- 
menea, foşti condamnaţi politic. 

Pe timpul cât a fost arestat Paul Goma, Securi- 
tatea a lansat mai multe versiuni de dezinformare: 

m Paul Goma nu a fost cercetat şi arestat de 
organele de securitate. 

m Ar fi fost cercetat de organele de stat pentru 
comiterea unor infracțiuni de drept comun. 

m Ar fi căzut victimă a propriei maşinaţiuni: 
fiind un scriitor mediocru, a încercat să însceneze o 
acțiune de diversiune politică, pentru a-şi face recla- 
mă, iar acum plăteşte acest lucru. 

Motivul semioficial al eliberării este scrisoarea 
plină de regrete prin care solicită clemență lui Nico- 
lae Ceauşescu, redactată de Goma la 6 mai 1977. 
Trebuie însă luat în considerare locul unde se afla 
în acel moment Paul Goma. Conjunctura este bine 
reliefată de faptul că, atunci când a aflat de prelun- 
girea mandatului de arestare (28 aprilie 1977), disi- 
dentul cere eliberarea pe motiv că „nu mai are ni- 
mic de declarat“ şi afirmă că organul de cercetare 
penală a avut „o atitudine corectă față de el“. Aceas- 
tă atitudine „corectă“ este contrazisă chiar de gene- 
ralul Nicolae Pleşiță, care se laudă şi după schimba- 
rea regimului că l-a bătut. 

Deşi nu a reuşit să declanșeze o acţiune de 
mari proporţii (aceasta în primul rând datorită 


FIII UL 


omnipotentei Securităţi), Paul Goma a stârnit des- 
tule persoane nemulțumite de regim. Dosarul de 
urmărire cuprinde tabele cu persoanele care au 
semnat direct Scrisoarea deschisă (54), cu cei care 
au semnat telefonic (24), cu cei care i-au trimis scri- 
sori (18), cu persoane împiedicate să semneze (19). 
Mult mai mulți au „aderatla acţiunile duşmănoase“ 
iniţiate de acesta. Din 430 de persoane, 336 au in- 
vocat obținerea aprobării de a pleca din țară (ma- 
rea majoritate a şi primit-o pentru a se dezamorsa 
conflictul şi a demonstra Occidentului că protestele 
au fost inutile). 171 erau din Bucureşti, apoi urmau 
ca pondere judeţele Timiş, Sibiu, Bihor, Cluj, Bra- 
şov. Cei ce au rămas în țară au fost puşi în discuția 
colectivelor de oameni ai muncii (89), alţii au fost 
supuşi unor „măsuri complexe de influențare“ (35), 
sau „încadraţi în muncă, dispersați, dați în grija co- 
lectivelor de muncă“ (21). 

După eliberarea din arest, la propunerea Secu- 
rităţii, Goma este încadrat, pe 10 iunie, la Biblioteca 
Centrală de Stat, beneficiind de un salariu cu mult 
mai mare decât al angajaţilor de acolo, care-şi mani- 
festă fățiş nemulțumirea. I se repartizează şi un apar- 
tament cu trei camere. Se spera că va înceta să-şi 
manifeste nemulțumirea faţă de politica Partidului, 
iar în caz contrar să fie discreditat. 


Evadarea din ţară 


Marginalizarea la care era supus prin întreru- 
perea contactelor cu exteriorul îl determină pe disi- 
dent să încerce să iasă din nou peste graniţă. Invita- 
ţia PE.N-Clubului francez, al cărui membru 
devenise, i-a fost oprită de Securitate, care i-a trimis 
doar o6pii, fără putere de act. Abia după două luni, 
în urma unei audienţe la ministrul M.I. Pleşiță, a pri- 
mit originalul. La 23 septembrie 1977, Paul Goma 
se duce Ia postul de miliţie din sectorul 6 şi cere o 
viză pentru 12 luni pentru el, soția şi copilul lor. În 
caz de nesoluționare, el amenință cu greva foamei. 
La data de 8 octombrie solicită paşaport Serviciului 
de Paşapoarte al Capitalei. Securitatea propune ori 
să fie arestat, ori să i se aprobe cererea de plecare în 
Occident. În urma unor repetate tergiversări biro- 
cratice, pe 20 noiembrie 1977, Paul Goma părăseşte 
țara cu destinaţia Paris. La 19 ianuarie 1978, minis- 
trul Teodor Coman propune să i se ridice cetățenia 
în conformitate cu legea 24/1971, care spunea că 
„cel care, rupându-se de ţară, îşi încalcă îndatoririle 
de fidelitate faţă de patrie, trădează interesele po- 
porului, acționează împotriva unităţii, suveranității 





anul III e nr. 34 


DOSAR 


ROSI 





şi independenței statului sau săvârşeşte orice alte 
acțiuni dușmănoase sau de natură a ştirbi bunul re- 
nume al României, devine nedemn de a mai purta 
înaltul titlu de cetățean.“ Acest fapt se va produce 
prin decret prezidenţial. Nu va scăpa însă de urmă- 
rirea organelor competente. La 28 ianuarie 1978, 
într-o adresă a U.M. 0920/F, al cărui şef era celebrul 
Mihai Caraman, pe atunci general-maior, către U.M. 
0610 Bucureşti, se comunică adresa exactă şi numă- 
rul de telefon la care putea fi găsit temporar emi- 
grantul, ca şi o listă cu persoanele, cu orele şi locu- 
rile unde se va întâlni cu ele. Nici cei rămaşi în țară 
nu au fost iertați. Mătuşa care l-a ajutat materiali- 
ceşte pe timpul cât nu a avut serviciu a fost „demas- 
cată şi îndepărtată de la Academia Ştefan Gheor- 
ghiu ca necorespunzătoare“. Informatorii şi-au con- 
tinuat acţiunea pe lângă socrul său, căruia i-au fost 
supravegheate necontenit telefoanele. Acesta înce- 
puse să-şi blameze necontenit ginerele, dar se poate 
observa cu uşurinţă că juca teatru pentru a nu avea 
de suferit de pe urma plecării acestuia. 

Perspectiva plecării „obiectivului“ în străinăta- 
te determină Securitatea să reia mai ofensiv şi siste- 
matic acțiunea de compromitere a acestuia față de 
persoanele care îl susțineau în Occident. Se propu- 
nea relansarea unor versiuni din care să rezulte că 
„Bărbosul a lucrat şi lucrează în folosul unor servi- 
cii de informaţii externe, iar în ultima vreme şi ca 
agent al organelor de Securitate din România“, 
avându-se în vedere mătuşa sa a fost ofiţer de secu- 
ritate, că „a fost pus în libertate fără a suferi conse- 
cinţe“, s-a mutat la trei camere, i s-a oferit un servi- 
ciu remunerat cu 3.500 de lei lunar, cei care au ade- 
rat la acțiune au suferit multe necazuri pe când el a 
fost răsplătit şi acum îi evită, va pleca în străinătate 
în misiune etc. Apoi erau enumeraţi informatorii care 
vor răspândi această versiune în țară şi străinătate. 

Pentru a-l „discredita pe Goma în rândul emi- 
grației politice române“, dintr-o notă-raport din 12 
aprilie 1978 aflăm că Securitatea elaborase, pentru 
a fi difuzat în străinătate, un manuscris contrafăcut, 
conţinând însemnări şi confesiuni ale acestuia cu 
privire la rolul care i-a fost desemnat să-l ocupe în 
cadrul ei. Pentru difuzarea acestuia se aştepta, la 
acea dată, aprobarea conducerii ministerului. Tot 
de aici aflăm şi de „elaborarea a şase scrisori de de- 
mascare şi protest din partea unor intelectuali şi 
studenţi către postul de radio Europa Liberă, pre- 
cum şi către ambasadorul Arthur Goldberg, şeful 
delegaţiei americane la Conferința pentru securi- 
tate şi cooperare în Europa de la Belgrad.“ 


Legionarii îl credeau omul 
Israelului 


În urma acestor măsuri, remarca un informa- 
tor din străinătate, persoana lui Goma a ajuns să fie 
foarte discutată şi inegal apreciată. Ceea ce i se con- 
testa cel mai mult era buna credință. „Legionarii, re- 
marca o altă sursă externă, care la început au avut o 
atitudine extrem de rezervată, au deschis în publi- 
caţiile lor o campanie anti-Goma, prin Chintescu, 
Faust Brădescu şi Niţescu, acuzându-l în special de 
faptul că e vândut evreilor.“ Reiese clar că măsurile 
dăduseră roade. Securitatea avea permanent în pla- 
nul de măsuri „lansarea în rândul legionarilor din 
Occident a versiunii că Goma, prin intermediul so- 
crului său, evreu, întreţine legături cu elementele 
de vârf evreieşti, fiind angajat al serviciilor de infor- 
maţii israeliene, fapt care justifică sprijinul din par- 
tea evreilor. Ziare legionare ca Stindardul (editat la 
Minchen), Țara şi Exilul (din Spania) îl atacă pe Go- 
ma ca fiind jidovit, trimis al Securităţii, socrul său 
fiind comunist încă din ilegalitate“. O altă sursă află 
că ştirea invitării lui Goma la Montreal de către Pe- 
tre Popescu „a provocat stupoare în rândul simiști- 
lor. Cu aprobarea lui Horia Sima, Faust Brădescu a 
publicat în fițuica legionară Opiniiun articol în care 
îi impută influentului emigrant român inconsec- 
vența şi compromiterea etortului întregului exil, în- 
trucât Goma este un personaj respins cu dezgust de 
tot exilul românesc, individ odios, fripturist etc“. 

Un alt informator din Occident, L.A., comunică 
Securităţii că „se spune în Israel că Paul Goma ar fi 
omul acesteia, trimis cu sarcini în Vest. Din această 
cauză este privit cu multă neîncredere de cei din 
emigrație, care-l izolează tot mai mult, căci nu există 
nici o explicaţie, după ei, a faptului că, după ce a vor- 
bit atât cu postul de radio Europa Liberă, a fost lăsat 
să plece în străinătate“. Aceasta pare a fi din nou 
urmarea acţiunii Securităţii. Continuarea în străină- 
tate a „activităţii propagandistice“ o determinase să 
ia măsuri precum: 

+ Continuarea măsurilor de compromitere a 
lui Paul Goma în rândul intelectualilor români, pen- 
tru a preveni ca unele elemente pretabile să împăr- 
tăşească concepțiile sale şi să acționeze în acest 
sens. În acest sens se propunea: „cu ajutorul infor- 
matorilor (Costea, Grigoriu, Sorin, Niki, Şandru) se 
va întări în aceste medii ideea că obiectivul nu este 
decât un aventurier care, din dorința de a câştiga 
popularitate ieftină, cât şi unele avantaje materiale, 
a devenit instrumentul cercurilor reacționare care-l 





anul III e nr. 34 


25 


ROST 


DOSAR 








folosesc în realizarea tuturor genurilor de propa- 
gandă împotriva țării noastre, inclusiv cea ireden- 
tistă. Argumente în susținerea ideii: 

- afirmaţiile făcute a începutul lui 1977 nu au 
nimic în comun cu acțiunile întreprinse în prezent. 

- în afară de elementele care pot obţine un 
profit de pe urma lui, nici în rândul emigrației nu se 
mai află nimeni alături de el. 

- lipsa de talent de care a dat dovadă în țară e 
confirmată şi acum, când se află în occident. Edi- 
tura Gallimard a refuzat să-l mai publice, fiind ne- 
voit să încheie contract cu o editură mult mai neîn- 
semnată, unde va scoate în curând tot un jurnal, de- 
oarece altceva nu poate. 

- fiind conştient că i-a scăzut popularitatea, a 
adoptat tactica preotului emigrant Virgil Gheorghiu 
care, din când în când, declară că agenții comuniști 
au încercat răpirea sa. Şi Paul Goma a început să de- 
clare că a fost amenințat cu moartea de persoane 
care vorbeau foarte bine româneşte. 

+ Măsuri de verificare a emigranților care se 
află în legătură cu Goma. 

+ În rândul unor cercuri de ziarişti străini, în 
special francezi, se vor transmite, cu ajutorul surse- 
lor Florescu, Barbu, Capşa, Stoicescu, Șandru, Se- 
ver, Bogdan, Dinu, că oamenii de litere români nu 
acordă nici o atenţie C.L.E.L.ului şi datorită faptului 
că secțiunea română a fost pusă sub conducerea lui 


Fotogratie din timpul filajului 


Goma, care este mediocru. Drept dovadă, nu s-a tri- 
mis nici o lucrare către aceste organe. 

+ Determinarea unor intelectuali români de 
prestigiu (Dan Grigorescu, Aurel Martin, Dinu Giu- 
rescu, Adrian Marino) să combată în străinătate de- 
claraţiile calomniatoare ale lui Goma. 

+ Pregătirea contrainformativă şi selecționa- 
rea oamenilor din cultură şi ştiinţă care vizitează 
Occidentul pentru realizarea sarcinilor Securității 
(culegerea de informaţii, influențare, descurajare, 
lansarea unor versiuni etc.)“. 

Aflat în conflict cu regimul încă din 1956, Paul 
Goma nu s-a împăcat niciodată cu acesta, deşi i s-a 
oferit în nenumărate rânduri ocazia. Nedreptăţile 
suferite şi ororile trăite în detenţie şi în timpul do- 
miciliului obligatoriu l-au marcat prea puternic pen- 
tru a mai putea accepta compromisuri. Cu timpul, 
prin prestigiul căpătat peste hotare, a devenit inco- 
mod şi greu de anihilat. Instituţia care s-a ocupat în 
permanenţă de el, Securitatea, a luat cele mai diver- 
se măsuri pentru a-l supraveghea. La un moment 
dat, ea raporta situația operativă din 3 în 3 ore. Te- 
lefonul i-a fost ascultat permanent, din 1971 până în 
1984 (mijloacele tehnice funcționau şi la Paris). A 
fost filat mereu, dosarul conţinând fotografii ale 
soţilor Goma şi ale prietenilor lor, în cele mai diver- 
se ipostaze (la piață, în timpul plimbărilor zilnice cu 
câinele etc.). 





26 


anul III e nr. 34 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Vedere de pe Centura Politicii 


Favela din Ferentari 
şi pubela din Primăverii 





& Viorel Patrichi 


ici nu s-a stins bine ecoul tragediilor de la 
N Tanacu şi de la Taize, că eterna şi fascinanta 


Românie pune pe tapet alta şi mai gogona- 
tă: aviatorul Adrian Iovan a împuşcat un hoţ, care-i 
intrase noaptea în casă. Evenimente extreme, rele- 
vante însă pentru groapa în care ne-am prăbuşit. 
Cele două românce de la Tanacu şi de la Taize i-au 
împăcat pe ortodocşi cu catolicii. Din nefericire, Bi- 
serica, indiferent de confesiune, nu poate rezolva 
chiar toate dramele vieţii. Preotul de la Tanacu a 
procedat cum credea el că se pricepe mai bine. Sin- 
gurul lui păcat ar fi doar trufia că ar putea să-l scoa- 
tă pe Scaraoschi de barbă din sufletul unui om chi- 
nuit. În realitate, cei vinovaţi că fata nu a primit un 
tratament medical adecvat, până la capăt, se află în 
altă parte, nu în altar. Fără să priceapă criza profun- 
dă în care se zbate România, unde sistemul de sănă- 





tate este principalul vinovat pentru sfârşitul celor 
două fete, Gabriel Andreescu croşetează pe margi- 
nea religiei care predispune Ia violență şi provoacă 
agresivitate. Că uite, şi islamismul face ravagii prin 
lume, de ce n-ar avea şi creştinismul umbrele lui? Ce 
ne mai trebuie mânăstiri? Fiindcă, uite, există un po- 
por messianic, care - m'aşa? - nu are nici un schit. 
Mare este grădina lui Dumnezeu şi s-a rupt şi gar- 
dul! De aceea, propun să-l interzicem din nou. Pe 
Dumnezeu, nu pe Gabriel Andreescu. Numai proce- 
dând aşa vom putea cobori totul în deriziune şi vom 
avea o societate şi prosperă, şi liberă, şi dăşteaptă. 
Iartă-i, Doamne, că tare mai ştiu ce vor... 


Cum să-ţi aperi proprietatea? 


Altreilea caz este şi mai emblematic pentru Ro- 
mânia de astăzi. Un recidivist din Ferentari cade la 
datorie într-o vilă din Primăverii, la ora 3 noaptea! 
Şi de aici, o întreagă răfuială naţională, cu două 
fronturi: favela din Ferentari şi pubela din Primă- 
verii. A fost apărare legitimă, a fost crimă? Nu, dom- 
ne, a fost crimă, ne asigură Analistw Neamului. Ro- 
manița a luat două milioane de dolari de la Banco- 
rex şi nu i-a mai dat înapoi, a stat şi cu Irinel Co- 
lumbeanu, povesteşte Corneliu Vadim Tudor, mai 
devastator ca Arghezi. 

Ce au toate astea în comun cu societatea noas- 
tră, cu politica? Au. România apără şi garantează 
proprietatea, dar trebuie să te laşi omorât în casă, 
altfel tot tu eşti criminal. Ne-am obişnuit ca hoţii să-i 
omoare pe proprietari, iar când se întâmplă invers 
- destul de rar - este crimă. Dacă traversezi auto- 
strada prin loc nepermis şi te omoară unul cu limu- 
zina, nu este crimă. Corect. Dacă hoţul crapă în casa 
ta după miezul nopții, criminal te numeşti. 

Prostia vine din societatea socialistă multilate- 
ral dezvoltată, iar legiuitorii, crescuţi şi educați pe- 
atunci, nu pot gândi altfel. Prin 1985, revista „Pen- 
tru Patrie“ prezenta un caz simbolic. În crucea nop- 





anul III e nr. 34 


27 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





ţii, o bătrână a auzit că umblă un hoț la uşă cu un şi- 
rag de chei. S-a uitat prin vizor şi aşa era. Bătrâna s-a 
dus încet spre bucătărie, a luat o tigaie de tablă, în 
care prăjea cartofi, şi a trântit cu ea în uşă cât a pu- 
tut de tare. S-a făcut liniște şi bătrânica s-a dus să se 
culce. A doua zi, în zori, milițienii au luat-o pe sus şi 
au încătuşat-o: hoţul, bolnav de inimă, murise de 
spaimă lângă uşă. 


Legislaţia europeană și formele 
fără fond 


În România de azi, despărțite de mocirlă bâhli- 
tă, pe un mal avem pubela din Primăverii - unde oa- 
menii din Partidu lu Mucles strălucesc în toată 
splendoarea, cu tataie în frunte -, pe celălat, lumea 
țiganilor fără palate şi a celor marginalizați com- 
plet. De 15 ani, clasa politică a neglijat această floa- 
re a răului, care emană otravă mortală. Dacă Franța, 
care a primit la Paris tot Maghrebul, s-a trezit cu un 
adevărat dezastru social, ar fi cazul să ne întrebăm 
unde va ajunge România, cu o asemnea politică de 
orbeţi, care neglijează cea mai teribilă bombă so- 
cială. Fiindcă Bucureştiul nu are o politică realistă, 
de integrare a favelei de Ferentari. Dăm bani de la 
buget, adică din banii noştri, vin fonduri europene 
pentru țigani, dar ajung la fundaţii fantomă, la ma- 
fioţii etniei, iar primejdia rămâne. Din buncăr nu se 
vede favela, iar cei care se plimbă cu girofaruri nu 
ştiu ce înseamnă să mergi cu tramvaiul prin mahala- 
lele Bucureştiului şi ale altor oraşe mari. Soţiile baş- 
tanilor nu pricep cum se simt femeile simple când 
puradeii le smulg cerceii cu tot cu urechi în tramvai. 
România nu are nevoie de legislaţie europeană, 
fiindcă se află încă în grotă. Un singur exemplu: 9 
hoți care „clonau“ carduri la Madrid au fost prinşi 


recent de poliţia spaniolă şi expulzați în... România. 
O asemenea legislaţie pentru societăţi civilizate ne 
distruge ca națiune. Discriminarea „pozitivă“ duce 
[a secesiune, iar violența naşte violență. Nu este su- 
ficient să vorbim prosteşte despre drepturile omu- 
lui, fără să luăm în considerare concomitent şi obli- 
gaţiile individului. Nu putem accepta drepturile mi- 
norităţilor, fără să conservăm drepturile naţiunilor. 
Trebuie resocializat lumpenul creat în 15 ani de 
inconştiență politică, altfel nu ne mai salvează nici 
tunurile NATO. 


Aviara — o mare afacere 


Politicienii noştri sunt însă preocupaţi de al- 
tele. Lupta între Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni 
se duce prin interpuşi. Şi nimeni, nici protagonişti, 
nici chibiţi nu mai ştiu cine în cine trage. Toată lu- 
mea banuieşte, în schimb, de ce. Lui Tăriceanu i-a 
mirosit că arestarea prietenului Patriciu s-a făcut la 
ordinul marinarului. Băsescului i s-a năzărit că tăvă- 
lirea prin presă a blondei sale consiliere, soţie de 
Cocoş, este stipendiată de liberali. Și lupta se as- 
cute, peste dezastrul încă prezent al inundaţiilor, 
peste panica stîrnită de gripa aviară. 

Apropo, în timp ce noi ne gândim la blonda 
care a ajuns subit în vârful parului, cu o diplomă la o 
facultate de doi lei, o afacere cu iz de cloşcă se coace 
în lumea bună, după ce am răspândit zvonul că vom 
crăpa de aviară. Guvernele naţionale trebuie să coo- 
pereze pentru a găsi modalitatea cea mai eficientă 
de acţiune contra gripei aviare- a fost concluzia unei 
conferințe găzduite la Geneva. Lee Jong Wook, direc- 
torul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătății, a 
reconfirmat aprecierea că păsările migratoare trans- 
mist virusul fatal către păsările de curte. Iar de aici 





anul III e nr. 34 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROSI 





trece la om. Cum? Nu ştim, dar trece. Un raport al 
Băncii Mondiale arată că o pandemie de gripă 
aviară ar echivala cu moartea a 200.000 de ameri- 
cani, iar pierderile s-ar ridica la 800 de miliarde de 
dolari. Documentul nu explică însă cum a ajuns 
Banca Mondială la acest rezultat înfiorător, dar aşa 
scrie. Şi începe hora. 

Concomitent o adevărată competiţie s-a des- 
chis pentru producerea vaccinurilor. Firma Roche 
din Elveţia a primit peste 150 de cereri pentru obți- 
nerea licenţei pentru producerea vacinului Tamiflu. 
Organizaţia Mondială a Sănătății susține că apariția 
unei pandemii de gripă aviară este doar o chestiune 
de timp şi a cerut „acțiuni urgente“ pentru obține- 
rea unui vaccin. Medicii din Coreea de Sud pretind 
că au găsit leacul pentru orătănii: extractul de kim- 
chi, un fel de plantă-condiment, în formă de varză. 
Condimentul se lasă la fermentat şi produce un acid 
lactic - leuconostoc citreum, care se pune în hrana 
păsărilor. Profesorul Kang de la Universitatea din 
Seul a testat condimentul pe pui bolnavi şi 85% din 
ei s-au vindecat. Coreenii au început să vândă pro- 
dusul în Belgia. Unii veterinari glumeţi de la Am- 
sterdam spuneau că, dacă se adaugă usturoi şi vin 
roşu, iese cea mai bună friptură de pui. 

Cel mai mare producător de medicamente din 
China, Shanghai Pharmaceutical Group, vrea să 
cumpere licența de la compania elveţiană Roche 
pentru a fabrica vaccinul tamiflu. Şi ajungem tot la 
condimente. Chinezii au început să cumpere masiv 
anason stelat, un condiment foarte căutat în bucă- 
tăriile asiatice. Anasonul stelat conține o substanță 
pe care elveţienii de la Roche au reuşit s-o sintetize- 
ze pentru a obţine tamiflu. Un kilogram de anason 
costă acum 4 yuani, adică vreo 50 de cenți. 

La concurență cu anasonul şi usturoiul, viruso- 
logii americani şi japonezi au anunţat că au funda- 
mentat o nouă metodă de manipulare genetică pen- 
tru scăderea influenței virusului, ceea ce va duce la 
producerea rapidă a altor vaccinuri. 

Franța face un vaccin mai eficient decât tami- 
flu. Bine, dar şi Ungaria a testat pe oameni un vac- 
cin foarte eficient. 


Guvernul 
româno-maghiar 


Iar noi facem şedinţă comună la Bucureşti cu 
guvernul de la Budapesta! looi! Bucureştiul a fost 
capitala Ungariei Mari! Punem de-o federaţie şi mu- 
tăm capitala pe Dunăre, la Buda. Promitem să res- 


pectăm drepturile minorităţilor, în conformitate cu 
normele europene în materie, ca în Franța, ca în Ma- 
rea Britanie sau ca în Germania - democraţii auten- 
tice - ighen! 

Până atunci însă, Marko Bellla, din uşa stabili- 
mentului din Piaţa Victoriei, i-a spus lui Ferenc 
Gyurcsany cum va arăta Transilvania după aderare. 
Ungaria şi-a mai deschis două consulate: unul la 
Miercurea Ciuc, altul la Iaşi. Eu aş mai propune unul 
la Bacău, altul la Huşi, că acolo locuiesc... husiţii lui 
Ian Huss. Tăriceanu şi Gyurcsany au făcut scurtă la 
mâini după ce au semnat vreo două duzini de acor- 
duri. Ei au decis crearea la Budapesta a fundaţiei 
publice româno-ungare „Gojdu“, finanțată de cele 
două guverne. Fundaţia va acorda burse elevilor, 
studenților şi masteranzilor români şi maghiari cu 
venituri reduse. Aici au încălcat voința lui Emanoil 
Gojdu: el a lăsat prin testament bani şi valori pentru 
tineri români ortodocşi. Punct. Aceste valori au fost 
însuşite de statul ungar, care le-a vândut recent 
unui onest cetățean din Israel. De ce ar trebui să 
contribuie statul român la finanţarea unei fundaţii 
de la care Ungaria a luat banii şi clădirile? Şi de ce ar 
trebui ca, folosindu-se fonduri româneşti, să fie sti- 
pendiaţi străini de neam şi de credință, contra 
prevederilor testamentare ale lui Gojdu? 

În timpul nunții cu dar de la Bucureşti, peste 
500 de unguri strigau în faţa Universităţii Babeş-Bo- 
liay din Cluj: „Români, ieşiţi afară din universitatea 
noastră!“ Călin Popescu Tărcieanu a promis că va fi- 
nanța Universitatea de stat Babes-Boliay, dar şi Uni- 
versitatea particulară maghiară „Sapientia“ din 
Oradea. În schimb, nici un cent nu se investeşte 
pentru dezvoltarea învățământului de limbă româ- 
nă la Universitatea din Cernăuți. 

Ferenc Gurcsany ne-a asigurat că Ungaria nu 
vrea Ardealul: „Pacea de la sfârşitul celui de-al doi- 
lea război mondial este acceptată de nouă din zece 
unguri“. 


Bumerangul de care nu scapi 


„Integrarea e şi copilul nostru, e copilul clasei 
politice româneşti“, a strigat Mircea Geoană când a 
văzut că domnul Tăriceanu ia bomboana de pe coli- 
va de la Bruxelles. Care clasă politică, vorba marxis- 
tului, a făcut în scăldătoare şi a aruncat zoile cu tot 
cu puradel. Conturile lor contează. Dar ce conturi, 
care conturi, domne? „Nu am nici un cont... Aaaa... 
Nu-mi aduc aminte de conturile mele din Monaco. 
Parcă aveam un cont acolo... cu vreo trei mii de 





anul III e nr. 34 


29 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





euro...“, povesteşte galeş Guzganu Rozaliu, colegul 
de scăldătoare politică al lui Mircea Geoană. De 
exemplu io. Am economisit din leafa de gazetar 133 
de euro, dau o fugă până ici-şa în Monaco şi-mi fac 
un cont. N-am voie? Am. Pot să şi uit de el, cum a pă- 
țit Guzganu Rozaliu. 

Estimp, tataie îşi coace larva în pupa Prostăna- 
cului şi va ieşi de-acolo un spirit social-democrat 
nou, tânăr autentic şi energic. Le-a scris o epistolă 
„tâlharilor“ şi „autiştilor politici“, le-a bătut iar obra- 
zul să-i înveţe minte: „Încercările de intimidare prin 
amenințări cu excluderea din partid nu sunt doar 
contraproductive, ci şi de natură să afecteze grav cli- 
matul de încredere şi de colegialitate. Fiţi mai pru- 
denţi în această privinţă! Astfel de atitudini pot 
avea efect de bumerang“. 

Iată, prin urmare, un cuvânt cu potenţe magice 
în politică: „bumerang“. Folosirea lui denotă o atitu- 
dine ofensivă, de învingător. Spre deosebire de cu- 
vântul „țarc“, utilizat de Adrian Năstase. Confesiu- 
nea lui tataie către goblizanii din Partidu lu Mucles 
capătă uneori accente dramatice prin clarviziune: 
„Am greşit crezând că timpul va lucra în favoarea 
noastră, că oamenii îi vor uita pe corupții din parti- 
dul nostru, concentrându-se asupra corupților ac- 
tualei puteri“. Mă tataie, mă, fugi din partidul Împă- 
ratului-de-Mătase până când nu te ajunge acelaşi 
bumerang. 

Împăratul-de-Mătase se joacă cu Miki-şpagă de-a 
şedinţele „Executivului fantomă“, iar Prostănacu le- 
vitează pe la geamuri şi ţipă că e gata de alegeri an- 
ticipate şi de guvernare. Cu o condiţie: Antonie Ior- 
govan să nu-şi mai dea cu părerea. Părintele Consti- 
tuției s-a ofuscat din nou şi a explodat că Prostănacu 
îl crede „prostu satului“. Toţi analiştii neamului au 
apreciat că ar fi contraproductiv un conflict între 
Prostănacu şi Prostu-Satului. Ce-are a face satul aici, 
printre oameni care au multă personalitate, orgoliu 
şi umor pe măsură? Ar fi de preferat Prostul Lor. 


FMI: Adio, dar rămân cu voi! 


Să lăsăm pubela din Primăverii şi să vedem în 
ce tămbălău internaţional am intrat. România face 
un pas riscant pentru imaginea ei în lumea financia- 
ră internaţională. Premierul Călin Popescu-Tări- 
ceanu a anunțat că Executivul renunță la serviciile 
Fondului Monetar Internaţional. Emanuel van der 
Mensbrugghe, şeful echipei de negociatori, a repro- 
şat Guvernului român că noul buget este nerealist şi 
că a fost trimis spre dezbatere în Parlament înainte 


să fie adoptat Codul Fiscal. Economiştii străini sus- 
țin că România nu poate gestiona singură politicile 
sale macroeconomice. Premierul Tăriceanu a decla- 
rat că Fondul Monetar Internaţional nu-i permitea 
să crească salariile pentru bugetari. În realitate, nu 
salariile medicilor şi ale profesorilor au fost buturu- 
ga fatală. FMI a găsit hibe profunde şi vechi în eco- 
nomia noastră: cererea depăşeşte oferta, importu- 
rile sunt mult mai mari decât exporturile. Balanța 
externă a statului este dezechilibrată, cum nu a fost 
niciodată. Adică, mai pe şleau, noi consumăm mult 
mai mult decât producem. Guvernul nu a urmărit 
stabilizarea prețurilor, nu a controlat suficient rata 
inflației, nu a dispus finalizarea Codului Fiscal în 
termenul stabilit. 

Misiunea FMI la Bucureşti a comunicat că acor- 
dul stand-by cu România nu a încetat, ci, mai mult, 
„a deraiat“. Acordul rămâne valabil până în 2006, 
iar consultările pot continua dacă Guvernul Tări- 
ceanu „va schimba actualul pachet de politici fiscale 
şi monetare“. 

Acţiunea Executivului este foarte riscantă, dar, 
dacă nu vor apărea complicaţii macroeconomice, 
fără ochiul soacrei în spate, se va putea afirma că 
Guvernul lui Călin Popescu-Tăriceanu a trecut exa- 
menul de maturitate 

România are relaţii cu FMI de 32 de ani. În 
această lungă perioadă, ţara noastră a încercat de 
zece ori să încheie acorduri cu FMI, dar a finalizat 
doar trei: în 1971, în 1975 şi aLtreilea în 2001. În 1981, 
Nicolae Ceauşescu a dispus ruperea relaţiilor cu FMI, 
raporturi care au rămas blocate până în 1991. 


Tara corupţiei generalizate 


Organizaţia Transparency International şi-a 
publicat raportul anual cu privire la nivelul de per- 
cepţie a corupției pe mapamond. România ocupă 
locul 87, alături de Mongolia şi Republica Dominica- 
nă, după Turcia şi Bulgaria. Este cea mai coruptă ţa- 
ră de pe continent. Cel puţin aşa arată datele publi- 
cate de organizația amintită. 

România are un indice de percepţie 3, Bulgaria 
are 3,50, iar Turcia - 4. Punctajul slab, obținut de 
România, arată că guvernanţii nu au aplicat refor- 
mele contra corupției, aşa cum au avertizat mereu. 
Administraţia locală şi centrală încalcă frecvent le- 
gislația. Parchetul Naţional Anticorupţie a devenit 
departament în Parchetul General, ceea ce îi ştir- 
beşte independența. România alocă doar 0,1% din 
Produsul Intern Brut pentru lupta contra corupților, 





30 


anul III e nr. 34 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





chiar dacă Pactul de Stabilitate pentru Europa de 
Sud-Est prevede 0,5% din PIB. Astfel că România este 
depăşită de țări africane ca Burkina Faso - locul 70, 
Botswana - locul 32 sau Ghana, aflată pe locul 65. 

Corupţia va fi tema dominantă şi pentru rapor- 
tul de ţară. Venit la Bucureşti, finlandezul Oli Rehn, 
comisarul european pentru extindere, a vorbit mai 
puţin despre acest aspect neplăcut pentru autorită- 
țile de la Bucureşti. Disconfortul nostru este cu atât 
mai mare, cu cât Finlanda, patria lui Rehn, este cea 
mai cinstită ţară din lume şi deţine anual enervan- 
tul loc întâi. 

Refrenul a fost acelaşi şi cu prilejul vizitelor 
efectuate de Călin Popescu-Tăriceanu la Londra, la 
Paris sau la Roma. Silvio Berlusconi vrea aderarea 
rapidă a României la 1 ianuarie 2007. EL i-a cerut lui 
Călin Popescu-Tăriceanu fotbalişti pentru AC Milan, 
iar pentru el, care a fost avocatul integrării noastre, 
„0 româncuţă frumoasă“. Premierul român a răs- 
puns că nu e pasionat de fotbal şi că este interesat 
de automobilism. 

Aceleaşi asigurări a primit şi Traian Băsescu la 
întâlnirea de la Zagreb cu şefii de state din Europa 
Centrală. Cu acelaşi prilej, Stipe Mesici, preşedin- 
tele Croaţiei, l-a asigurat pe preşedintele Vladimir 
Voronin de tot sprijinul pentru independența reală 
a Republicii Moldova faţă de Rusia. Şefii de state de 
la Zagreb au discutat şi despre marile presiuni la 
care este supus Chişinăul din partea Moscovei. 

Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei, şi Heinz Fis- 
cher, preşedintele Austriei, l-au asigurat pe Traian 
Băsescu că parlamentele lor vor ratifica tratatul de 
aderare a României. 

Cum Adrian Năstase îi reproşa frecvent că nu 
are contacte cu lideri politici importanţi, Traian Bă- 
sescu a făcut un turneu și în Coreea de Sud, unde a 
fost primit de preşedintele Roh Moo-Hyun. Şeful 
statului s-a întâlnit cu preşedintele companiei Gene- 
ral Motors Daewoo. Seulul vrea să facă din Mangalia 
unul din cele mai importante porturi din lume. La 
primăria din Seul, i s-a decernat titlul de cetăţean de 
onoare al oraşului. Cu acest prilej, coreenii i-au cân- 
tat lui Traian Băsescu „Fetiţe dulci ca-n Bucureşti“. 

Universitatea Hankuk din Seul i-a conferit ti- 
tlul de doctor honoris causa în ştiinţe politice. 

În octombrie, România deţine preşedinţia prin 
rotaţie a Consiliului de Securitate. O misiune grea 
pentru Mihai Răzvan Ungureanu, invitat la CNN să 
vorbească despre gripa aviară. Perioada este foarte 
încărcată pentru Organizaţia Naţiunilor Unite, care 
încearcă să rezolve dosarele complicate ale Iraku- 


lui, Siriei, Libanului şi provinciei Kosovo. La acest ni- 
vel, încă nu se pune în discuţie conflictul din Trans- 
nistria, deşi ar fi fost un prilej potrivit. 


Treptele integrării europene 
şi relaţiile cu SUA 


Chiar dacă activitatea Uniunii Europene înre- 
gistrează unele disfuncţiuni obiective, extinderea 
merge mai departe. După apariția Raportului de ţa- 
ră, România continuă să primească steguleţe trico- 
lore şi scrisori de avertizare de la Bruxelles, o prac- 
tică altfel uzuală, ca să nu spun puerilă, ca formă de 
prezentare. Este vorba de o întreagă metodologie 
de monitorizare a activității autorităţilor de la Bu- 
cureşti. Am fost avertizaţi din nou să renunțăm la 
organismele modificate genetic, o modă preluată 
de dincolo de Atlantic, dar respinsă de Uniunea Eu- 
ropeană. 

Josep Borrell, preşedintele Parlamentului 
European, a spus că aderarea României şi Bulgariei 
ar trebui să încheie procesul de extindere a Uniunii 
Europene. Tratatul de aderare a înregistrat un ade- 
vărat succes la Atena, atât cât se poate vorbi de suc- 
ces în cazul evenimentelor politice. Parlamentul 
elen a acordat un vot zdrobitor pentru cele două 
țări. La invitația premierului Constantin Karaman- 
lis, preşedinţii Traian Băsescu şi Ghiorghi Părvanov 
au participat la sesiunea Parlamentului de la Atena. 

Singura formaţiune care s-a opus a fost Parti- 
dul Comuniştilor. 

Grecia este a cincea ţară ce ratifică documen- 
tul, după Slovacia, Slovenia, Ungaria şi Cipru. 

Camera Comunelor de la Londra a ratificat cu 
o largă majoritate Tratatul de aderare a României şi 
Bulgariei. Documentul a fost transmis mai departe 
spre Camera Lorzilor, după care va fi promulgat de 
Regina Elisabeta a II-a. După cum se observă, Marea 
Britanie este prima țară influentă din cadrul Uniu- 
nii care adoptă Tratatul nostru de aderare. După 
cum a promis Silvio Berlusconi la întâlnirea cu pre- 
mierul Călin Popescu-Tărcieanu, următoarea țară 
de primă mărime, ce va proceda Ia fel, va fi Italia. 

Şi raporturile cu SUA îşi continuă cursul impri- 
mat încă de Ion Iliescu. Traian Băsescu a accentuat 
şi mai mult direcţia prioritară a politicii externe ro- 
mâneşti. Important este în ce măsură partenerii de 
la Bruxelles nu vor interpreta inoportun, ca altă- 
dată, o opţiune strategică normală. 

Când Traian Băsescu a vorbit despre internaţio- 
nalizarea Mării Negre, unii l-au ironizat. Se pare însă 





anul III e nr. 34 


31 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





că intuiţia lui a fost corectă. Statele Unite se arată 
mai hotărâte ca oricând să se implice în democrati- 
zarea acestei zone de o mare importanță geostrate- 
gică. Preşedintele l-a primit la Bucureşti pe Stephen 
Hadley, consilierul pe probleme de securitate al 
preşedintelui George Bush. Cu acest prilej, Traian 
Băsescu a vorbit despre decizia SUA de a transfera 
baze militare la Mihail Kogălniceanu, Babadag, Fe- 
teşti şi la Luna, în Transilvania. Va trebui, totuşi, să 
ne reevaluăm opțiunea strategică fundamentală şi 
unică: Uniunea Europeană. Cum vom reuşi? Abia 
aici se cer calități de strateg la Marea Neagră. 

Senatul american l-a audiat pe Nicholas Taub- 
man, noul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, 
iar tema dezbaterii a fost aceeaşi: România trebuie 
să intre pe axa petrolului caspic. Ideea datează din 
1990. Nu s-a concretizat până acum nimic fiindcă nu 
a existat voinţă politică, dar şi pentru că lipsea acto- 
rul principal. 


SUA și UE, la colţul mesei 
lui Igor Smirnov 


Cel puţin la nivel de bune intenţii, George 
Bush şi Jose Manuel Durao Barroso s-au declarat 
preocupați de situaţia creată pe Nistru, locul unde 
se află singurul regim terorist din Europa. Acolo, o 
minoritate etnică asupreşte o majoritate care se 
declară de limbă moldovenească (română). Acolo 
există deţinuţi politici - o altă situaţie unică pe con- 
tinent. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Euro- 
peană au participat pentru prima dată la negocieri- 
le pentru pacificarea Transnistriei. Cele două forțe 
occidentale, în care românii de dincolo de Prut îşi 
pun toate speranțele, au calitate doar de observa- 
tori, nu de mediatori. Cu alte cuvinte, reprezentan- 
ţii lui Bush şi ai lui Barroso au stat la masă cu Igor 
Smirnov, dar undeva la colţul mesei, fiindcă Trans- 
nistria are drepturi depline în viziunea Rusiei. Iar 
această viziune periculoasă s-a impus în regiune. 
Vladimir Socor, considerat cel mai reputat analist 
politic pentru Eurasia, apreciază că Statele Unite şi 
Uniunea Europeană nu au nici o relevanmță în 
acest context diplomatic. Rusia, care a provocat răz- 
boiul de pe Nistru, deține trupe acolo şi este media- 
tor. Un mediator care instigă la secesiune. Numeroşi 
observatori consideră că România nu şi-a jucat efi- 
cient atuurile, aşa cum a cerut Traian Băsescu. Ţara 
noastră este parte interesată în acest proces de paci- 
ficare, datorită proximităţii geografice şi pentru că 
are acolo etnici români, argumente suficiente pen- 


tru a fi alături de Ucraina, Rusia şi OSCE. Autorită- 
țile de la Bruxelles apreciază că România se poate 
folosi de organismele europene pentru a interveni 
în tratative, dar țara noastră nu este încă membră a 
Uniunii Europene. 

Vasile Tarlev, premierul Republicii Moldova, a 
cerut Rusiei să-şi retragă arsenalul din Transnistria 
până la 31 decembrie. O cerere care ar părea neve- 
rosimilă, dacă avem în vedere oscilaţiile acestui per- 
sonaj. Chişinăul a anunțat că va cumpăra gaze din 
Turcmenistan şi din Kazahstan. Vladimir Voronin a 
declarat că Transnistria fabrică arme care au ajuns 
[a teroriştii din Kosovo, Caucaz, Cabardino-Balcaria 
şi în Irak. 

Pentru a înțelege mai bine care este atitudinea 
Kremlinului, trebuie să precizăm că Vladimir Putin 
a promulgat recent o lege federală, conform căreia 
Federaţia Rusă poate primi în componența sa orice 
provincie secesionistă din fosta URSS, ca nou 
„Subiect“ federal. Iar Transnistria ar putea deveni 
„un nou subiect“, 


Are România „închisori negre“ 
pentru tortură? 


După ce „Washington Post“ şi „Human Rights 
Watch“ au publicat că serviciile secrete americane 
ar deţine „închisori negre“ în România şi în Polonia 
pentru torturarea prizonierilor din Afganistan şi 
din Irak, un adevărat scandal internaţional s-a de- 
clanşat în jurul țării noastre. Afirmația este extrem 
de gravă, fie că e adevărată sau falsă. România a 
semnat toate convențiile internaţionale de comba- 
tere a torturii, este membră a Naţiunilor Unite, s-a 
angajat să respecte Carta ONU, iar aderarea la Uniu- 
nea Europeană este iminentă. O asemenea bănuia- 
lă că România ar găzdui astfel de „puşcării negre“ 
cade greu la Bruxelles. 

Comisia Europeană a trimis scrisori de averti- 
zare a României cu privire la lupta contra corupților 
şi a solicitat lămuriri de la Bucureşti referitoare la 
„închisorile negre“. De asemenea, Consiliul Europei 
şi-a propus să analizeze existența centrelor de de- 
tenţie secretă create de CIA pe continent. De altfel, 
Comisia Juridică a Consiliului Europei a reamintit 
statelor membre că au semnat Rezoluţia 1433 din 
2005, prin care i se cerea expres „să vegheze pen- 
tru ca teritoriile lor să nu fie folosite pentru practi- 
carea detenţiei secrete“. Reamintim că în compo- 
nența Consiliului Europei intră şi Curtea Europea- 
nă pentru Drepturile Omului. 





32 


anul III e nr. 34 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Traian Băsescu a declarat că Statele Unite nu 
au solicitat României să încalce drepturile omului. 
În plus, preşedintele României a adăugat cu prilejul 
vizitei la Liubliana că ar fi extrem de dificil pentru 
autoritățile române sau slovace să atenţioneze Sta- 
tele Unite cu privire la o acţiune care, teoretic, este 
un secret ştiut doar de americani. 

George Bush a apărat sistemul de închisori 
clandestine, creat de CIA în lume, subliniind că 
americanii nu torturează oameni, dar „îi vom ur- 
mări agresiv pe terorişti, însă în baza legii“. 

Condoleezza Rice a refuzat să comenteze pe 
marginea „vizuinilor negre“ ale CIA. Ea a spus că 
America este angajată într-un nou tip de război, cu 
oameni fără valori morale, care nu ezită să omoare 
civili nevinovaţi. Donald Rumsfeld, şeful Departa- 
mentului Apărării, este singurul abilitat să autorize- 
ze excepţiile la noua directivă a Pentagonului de in- 
terzicere a torturii şi de aprobare a unui „tratament 
omenos“, aplicat deţinuţilor. 

Departamentul de Stat american a precizat că 
Washingtonul negociază deschis drepturile de ac- 
ces la unele baze militare din Bulgaria şi din Româ- 
nia pentru garantarea securității transportului pe- 
trolier în Marea Neagră. 

CIA a sesizat Departamentul american al Justi- 
ției cu privire la scurgeri de informaţii clasate drept 
secrete, referitoare Ia închisorile clandestine, infor- 
maţii ce au ajuns la ziariştii de la „Washington Post“. 


Serghei Lavrov ne sfidează 
la București 


După ce Vladimir Voronin a cerut Kremlinului 
„să-l lase din braţe pe Igor Smirnov“, Serghei Lav- 
rov, şeful diplomaţiei ruse, a venit la Bucureşti, un- 
de a declarat că armata Rusiei are un rol constructiv 
la Tiraspol. Mai mult, România ar trebui să fie de 
acord cu staționarea trupelor de ocupaţie în vecină- 
tatea ei. „Cei care se arată interesaţi de reglementa- 
rea pașnică a conflictului transnistrean, pe baza do- 
cumentelor în vigoare, trebuie să susțină şi stațio- 
narea în continuare a acestui contingent“, a averti- 
zat Serghei Lavrov. Chişinăul este sancționat pe 
toate căile fiindcă nu a acceptat planul de federa- 
lizare, impus de Kozak. Ministrul rus a precizat că în 
Transnistria se află 500 de membri ai contingentu- 
lui de menţinere a păcii şi 1000 de soldaţi care asi- 
gură protecția depozitelor de muniţie. Mihai Răz- 
van Ungureanu a apreciat că în vecinătatea estică a 
Uniunii Europene există un potenţial destabilizator, 





[st | Ş | 
care ar putea afecta implicit România. Ungureanu şi 
Lavrov au semnat Protocolul de inventariere a 
acordurilor juridice, încheieate de România şi URSS 
în perioada 1945-1991. Un asemenea protocol de 
inventariere este cel puţin neavenit, dacă luăm în 
considerare că toate aşa-zisele acorduri juridice ro- 
mâno-sovietice au fost impuse prin forță de Mos- 
cova. Acest memento diplomatic nu are corespon- 
dent în practica diplomatică. Lavrov şi Ungureanu 
au semnat şi Acordul privind regimul juridic al mor- 
mintelor militarilor români din Rusia şi ruşi din Ro- 
mânia. Dacă mormintele militarilor sovietici din 
România se află în stare bună, majoritatea cimiti- 
relor româneşti din Rusia au dispărut. 

Moscova acționează pe toate fronturile în zona 
noastră de interes, aşa cum a fost definită de Traian 
Băsescu. Pentru a pedepsi Chişinăul, care are o atitu- 
dine tot mai pro-europeană, Igor Smirnov a dispus 
ca Termocentrala de la Kuciurgan din Transnistria 
să taie curentul electric pentru Basarabia, lăsând 
aproape toată provincia în beznă. În plus, Alexei al 
II-lea, patriarhul Moscovei, a făcut o vizită la Chişi- 
nău în zilele de 11-12 noiembrie. Patriarhul Teoctist 
nu a trecut niciodată Prutul după 1990, la mitropoli- 
tul Petru de Bălți, care arde aceeaşi tămâie. 


Foto: Bogdan Onofrei 





anul III e nr. 34 


33 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Din dosarele maghiarizării 
românilor din 
Covasna şi Harghita o 


Maghiarizarea românilor din județele Covasna și Harghita 
este un proces lent şi eficient pe care reprezentanții UDMR îl 
pun în practică de 15 ani, fără ca vreo autoritate publică 
centrală să îi deranjeze în vreun fel. În toată această perioadă, 
singura preocupare majoră a autorităţilor publice controlate 
de UDMR a fost maghiarizarea, utilizând diferite metode, a 


populației românești din cele două judeţe. 


Dan Tănasă. 





hotărârea nr. 142/ 28 iulie 2005 a Consiliu- 
lui Local al Municipiului Sfântu Gheorghe 
privind atribuirea şi schimbarea de denumiri de 


U nul din cele mai recente exemple îl constituie 





străzi în Municipiul Sfântu Gheorghe. Acest act al 
unei instituţii publice din România anului 2005 
arată felul în care sunt maghiarizați românii, încer- 
cându-se prin orice mijloc ştergerea urmelor unei 
existențe a acestora în acest areal geografic. 

Astfel, la articolul 1 al acestei hotărâri se atri- 
buie denumiri unui număr de 10 străzi noi create, 
după cum urmează: „Ferencvaros“, „Gelei Jozsef“, 
„Gernald Antal“, „Rodosto“, „Kecskemet“, „Iorocz- 
kai Wigand Ede“, „Cegled“, „Veszprem“, „Kiskunha- 
las“, „Cântarului“. La articolul 2 se aprobă atribui- 
rea de denumiri pentru străzi existente care, la data 
adoptării acestei hotărâri, nu aveau nici o denumi- 
re. La acest articol sunt prezente un număr de 12 
străzi, astfel: „Balazs Marton“, „Îngustă (Sirulo)“, 
„Epresteto“, „Pap Lehel“, „Înfundată (Zsak)“, „Malik 
Jozsef“, „Liboc“, „Nicolae Grigorescu“, „Csutak Vil- 
mos“, „Tavaszi Sandor“, „Hollo Erno“, „Kula-kert“. 
Orice om de bun-simţ poate vedea cu ochiul liber 
care este tendința. 

Atitudinea de intoleranță a autorităților publi- 
ce locale, conduse de 15 ani de reprezentanții 
UDMR, devine evidentă la articolul 4 al acestei ho- 
tărâri, care se referă la schimbarea de denumiri (în 
întregime sau pe porţiuni). Astfel, actuala stradă 
„Stadionului“ devine pe o porţiune strada „Szasz 
Karoly“, la fel întâmplându-se şi cu strada „Vasile 
Goldiş“ care devine pe o porţiune strada „David Fe- 
renc“. Dispar în totalitate denumiri de străzi astfel: 
strada „Digului“ devine strada „Felszeg“, strada „| 
Mai“ devine strada „Szekely“, strada „Sălciilor“ de- 


“ secretar executiv al Forumul Civic al Românilor din Covasna şi Harghita 





34 


anul III e nr. 34 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





vine strada „Barabas Miklos“, strada „Muncitorilor“ 
devine strada „Marton Aron“. Tot la acest articol, 
Consiliul Local al municipiului aprobă modificarea 
unui important bulevard al oraşului care poartă de- 
numirea de „General Grigore Bălan“ (trebuie men- 
ționat faptul ca generalul Grigore Bălan a fost co- 
mandantul corpului de armată care a eliberat ora- 
şul Sfântu Gheorghe, în septembrie 1944). Consilie- 
rii locali ai UDMR, iritați probabil de prezența unei 
străzi cu numele unui general al Armatei Române 
într-un oraş al aşa zisului ținut secuiesc, aprobă îm- 
părțirea în două a acestui bulevard, adică „Gal San- 
dor“ şi „Cezar Bolliac“, tocmai pentru a crea o diver- 
siune, ulterior putându-se schimba cu uşurinţă de- 
numirea de „Cezar Bolliac“. 

Lupta cea mare se dă însă pentru schimbarea 
denumirii străzii „1 Decembrie 1918“, schimbare 
care a mai fost încercată şi cu alte ocazii în anii ante- 
riori. Astfel, autoritățile publice locale conduse de 
UDMR au mai încercat schimbarea în anii 1998, 
2000 şi 2001. Prefecţii români care se aflau în func- 
ție la acele date au dat în judecată în contencios ad- 
ministrativ atât Consiliul Local al municipiului, cât 
şi Consiliul Judeţean Covasna pentru încercarea de 
a schimba denumirea străzii „1 Decembrie 1918“, în 


acest sens existând sentinţele civile nr. 231/1998, 
355/2001, 545/2001, 4/A/2002 ale Tribunalului 
Covasna, 99/2000 a Curţii de Apel Braşov şi 
903/2001 a Curţii Supreme de Justiţie. Prin ultima 
hotărâre de consiliu, consilierii UDMR, sub protec- 
ţia prefectului UDMR, se folosesc de o diversiune şi 
împart strada „| Decembrie 1918“ în trei străzi, cele- 
Ialte două părţi urmând să poarte denumire de „Pe- 
tofi Sandor“ şi „Mihai Eminescu“. Inutil de menţio- 
nat că ulterior va fi mult mai uşor schimbarea denu- 
mirii de „Mihai Eminescu“. În prezent, deşi se află în 
situaţia autorităţii de lucru judecat, prefectul UDMR 
a refuzat să atace în contencios administrativ hotă- 
rârea Consiliului Local al municipiului integral, fă- 
cându-se complice al unei ilegalităţi, fără ca vreo 
autoritate a statului român să îl tragă la răspundere 
în vreu fel. 

De menţionat este că, pentru a uşura sarcina 
autorităților locale controlate de UDMR, unul din pri- 
mele ordine emise de prefectul Gyorgy Ervin a avut 
ca obiect reorganizarea pe criterii etnice a Comisiei 
județene de atribuire de denumiri prin eliminarea 
tuturor specialiştilor români şi înlocuirea acestora cu 
persoane de naţionalitate maghiară a căror pregătire 
de specialitate este cel puţin îndoielnică. 








anul III e nr. 34 


35 


ROST 


SOCIETATE 





Scoala și educaţia creștină 


A modela ființa copilului după prescripțiile religioase începe cu 
botezul administrat la vârsta legiuită de Biserică. Botezul, fiind o 
Taină care ne descătuşează de consecințele păcatului originar, 
constituie fondul cel mai fericit pe care urmează să se edifice 


Pr. Prof. Radu Ilaș 





sufletul copilului. 

tarea de puritate şi deschiderea către Dumne- 
$ zeu favorizează hotărâtor o grefare organică a 
educaţiei religioase pe structura infantilă. 
Educaţia religioasă, însă, devine obligatorie şi posi- 
bilă în faza de creştere a copilului, când începe să-şi 
reprezinte conştient realitatea în care trăieşte. Să nu 
ne facem, însă, iluzii că acest moment contrabalan- 
sează starea de stăpânire a instinctelor şi de expri- 
mare prin intermediul lor a copilului. 


Importanţa religiei pentru copii 


De altminteri, predominanța instinctelor îi asi- 
gură copilului o promptitudine şi o pertinență în acți- 
uni şi reacțiuni pe care exerciţiul intelectual i le va 
furniza anevoie mai târziu. lar dacă ne gândim că fap- 
tul credinței debutează dincolo de formele raţionale 
ale cunoașterii şi că acestea doar îl întăresc, înțele- 
gem mai bine de ce modelarea religioasă trebuie să 
aibă loc în stadiul performativ al conştiinţei. Copilul 
este împresurat şi covârşit de necunoscut. Nevoia lui 
de echilibru şi certitudine este acută. 

Dumnezeu fiind în centrul vieții şi constituind 
izvorul suprem al temeiurilor noastre, acționează 
asupra copilului, infinit mai mult decât asupra omu- 
lui matur. Alături de această nevoie a unui sentiment 
de siguranţă pe care copilul îl trăieşte în forme embri- 
onare, dar puternice, mai ales la treapta de ivire a 
conştiinţei, în care se situează momentul celei mai 
puternice receptivități a înrâuririi din partea per- 
soanelor care îl înconjoară. 

Atunci el are nevoie de puterea pe care i-o stre- 
coară Dumnezeu în suflet, ca şi în trup, şi este apt să 
primească formele primare de religiozitate, într-un 
chip firesc şi greu de zdruncinat. El este mult mai des- 
chis să primească misterul divin decât să-l accepte şi 
să-l înțeleagă rațional. Este o greşeală să se creadă că 


discriminarea dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât 
şi dintre plăcut şi neplăcut este o fază târzie în dez- 
voltarea copilului. Ea apare într-un stadiu mult mai 
timpuriu decât îşi închipuie oamenii neavizați în 
problemă. Or, este o datorie a noastră să insuflăm 
copilului dreapta şi utila orientare a instinctului său 
de a distinge binele de rău şi totodată, poate chiar în 
primul rând, să-i inoculăm sentimentul că existența 
lui este ocrotită de un factor atât de puternic, care 
însă nu rămâne un simplu principiu formal şi indife- 
rent, ci există ca o ființă destinată să ne pătrundă în- 
treaga viață. Acţiunea pedagogică exercitată asupra 
copilului trebuie să înceapă odată cu primele înfi- 
ripări ale conştiinţei. Atunci este cu adevărat eficien- 
tă, aşa precum toate fenomenele sunt mai uşor de 
modelat în stadiul lor iniţial. Acest adevăr este cu atât 
mai hotărâtor în cazul copilului. Nu trebuie neglijată 
forța prestigioasă pe care o exercită decorul şi cadrul 
unei biserici, impunând astfel aducerea lui în atmos- 
fera sfântului lăcaş. 


Metoda religioasă 


Afirmația de mai înainte subliniază necesitatea 
prezenţei copilului la desfăşurarea slujbelor religioa- 
se, spre a i se insufla adoraţia Sfintei Treimi şi vene- 
raţia față de lucrurile Sfinte. De asemenea, mintea 
acestuia este mai receptivă la adevărurile credinței 
dacă ele sunt exprimate într-un chip mai plastic şi in- 
tuitiv. Naraţiunile din Vechiul şi Noul Testament sunt 
mai potrivite şi mai convingătoare pentru copil decât 
interpretarea şi analiza lor semantică. 

Educaţia religioasă îşi atinge scopul insuflân- 
du-i o stare de religiozitate, adică de primire plină de 
încredere a fenomenului religios, şi nu de transfor- 
mare a copilului într-un om al Bisericii, ceea ce pen- 
tru el, la vârsta lui fragedă, este cu neputinţă de reali- 
zat. Dacă mai târziu, în faza de preadolescenţă şi în- 
deosebi în faza de adolescenţă, tânărul este apt să asi- 
mileze adevărurile credinței pe cale raţională, tre- 





36 


anul III e nr. 34 


SOCIETATE 


ROSII 





buie să înțelegem de aici că la vârsta copilăriei calea 
lui de cunoaştere este preponderent intuitivă. 

Deoarece copilul îşi pune nenumărate întrebări 
asupra lucrurilor care-l înconjoară, învățământul re- 
ligios îi procură un sistem de explicaţii utile şi satisfă- 
cătoare. Căci atâta vreme cât el se întreabă asupra 
misterelor lumii şi este lăsat să-şi răspundă singur la 
ele, rămâne în chip fatal într-o stare de pauperitate şi 
primitivitate, total nefavorabile pentru echilibrul şi 
cerințele lui de dezvoltare. 

Pentru un copil, nevoia de a-şi explica fenome- 
nele pe care le sesizează este de o importanță vitală. 
El vrea să ştie „De ce...2“ şi „Pentru ce...?* lumea a fost 
întocmită ca atare. Acesta este un motiv puternic pen- 
tru ca religia să-i împărtăşească odată cu adevărurile 
de credință şi viziunea ei asupra lumii. Evident că 
această viziune va fi însuşită de copil pe calea intui- 
ției care este facultatea lui mentală principală. 

Predarea religiei prin pilde care înveşmântează 
principiile ei, oferă copilului inteligibilitatea care îi 
este necesară, dar păstrează în acelaşi timp şi partea 
de taină fără de care principiile îşi pierd adâncimea şi 
puterea de sugestie. Sufletul copilului e deschis pen- 
tru miracol şi mister şi această aptitudine trebuie să i 
se respecte, ferindu-l de explicaţii proprii numai 
omului matur. Religia fiind în esenţă un mister, se în- 
țelege atunci că tactul pedagogic al educatorului tre- 
buie să-l împărtășească, păstrându-i întreaga pros- 
pețime şi putere de sugestie. Este de o importanță 
primordială ca un copil să aibă cunoştinţa Domnului 
fără ca acesta să fie banalizat şi redus Ia nivelul lucru- 
rilor obişnuite, prin explicaţii strict empirice. În con- 
cluzie, metoda religioasă are obligaţia de a insufla co- 
pilului adevărurile de origine divină pe o cale potrivi- 
tă cu formele lui de cunoaştere. 


Metoda afectivă 


Este un adevăr încă incontestabil că faptele sufle- 
teşti implică cele trei dimensiuni fundamentale: in- 
teligența, sentimentul şi voința, însă elementul funda- 
mental al trăirii religioase rămâne sentimentul. Evi- 
dent că inteligenţa şi voința nu sunt absente din ea 
dar ele doar complinesc şi secondează sentimentul. 

Ca atare, profesorul de religie nu trebuie să piar- 
dă nici o clipă din vedere, şi faptul este Ia fel de obli- 
gatoriu pentru părinții unui copil, că facultatea asu- 
pra căreia trebuie să se aplece cu mai multă atenție 
este sentimentul copilului. 

Cele spuse mai sus dacă impun ca formulă edu- 
cativă, apelul la resursele afectivității, ele impun şi 


celor ce o practică un puternic sentiment religios. 
Aşadar este necesar ca acela care aplică metoda afec- 
tivă copilului să fie el însuşi alimentat de un real sim- 
țământ religios. Să nu ignorăm însă că alături de inte- 
lect, afectivitate şi voință, în complexitatea noastră 
psihică există şi o altă dimensiune, aceea a spiritului. 

Dacă integralismul presupune o considerare 
concomitentă a tuturor facultăților interioare, atunci 
am greşi grav dacă n-am integra în cuprins şi dimen- 
siunea spirituală. Chiar dacă această dimensiune 
variază de la individ la individ, ea asigură întrepă- 
trunderea dintre cele mai înalte aspirații ale omului 
cu ființa divină. În concluzie, între posibilitatea edu- 
caţiei religioase a omului şi forța lui spirituală există 
o deplină proporţionalitate. Astfel, dacă educaţia reli- 
gioasă a copilului începe prin valorificarea elementu- 
lui psihologic, ea se desăvârşeşte prin valorificarea 
elementului spiritual. 


Credinţă și sinceritate 


Asemenea tuturor manifestărilor umane, şi 
credința poate fi mai mult sau mai puţin autentică. 
Nu toți profesorii de religie au o dotare naturală în 
trăirea faptului religios. Or, pentru eficiența modelă- 
rii copilului, realitatea sentimentului religios trebuie 
să fie primul instrument al educatorului. Nu poţi să 
faci pe altul să creadă, fără ca tu însuţi să crezi. Res- 
pectul față de fenomenul religios cere educatorului, 
chiar în cazul cînd simțământul lui nu este total şi 
năvalnic şi nu ajunge să-l înalțe Ia clipe de transfigu- 
rare, să se ferească de a suplini această lipsă printr-o 
gestică şi o inflexiune a vocii, care fac din el un actor 
şi nu un mesager al lui Hristos. 

Ascuţimea de observaţii a copilului remarcă 
uşor cabotinismul şi nesinceritatea celor care vor să 
facă educaţia religioasă. 

Faptul acesta compromite nu numai educatorul, 
ci însuşi obiectul credinței creştine. Mai mult chiar, 
copiii trebuie să deprindă naturaleţea care este 
obiectivarea firească a sincerităţii. Pe deasupra, se 
ştie prea bine că nici o profesiune nu poate fi exerci- 
tată fără ca cel ce profesează adevărurile să nu crea- 
dă cu sinceritate în ele. Se înțelege că sinceritatea 
este unul dintre pilonii corpului social. De altminteri 
este de neimaginat că un om poate să creadă sincer 
în Dumnezeu fără ca sinceritatea să fie una din trăsă- 
turile care îl caracterizează. 

Credința prezintă însă şi un aspect social şi na- 
țional. Legătura noastră cu credința strămoşească 
are consecințe fericite, nu numai pe planul înțelegerii 





anul III e nr. 34 


37 


ROST 


SOCIETATE 





şi pacificării interne a țării, dar constituie şi un zid de 
apărare împotriva primejdiilor dinafară. Se ştie bine 
că apelul românilor la ajutorul lui Dumnezeu i-a aju- 
tat să-şi apere glia şi ființa etnică. Pentru că am fost 
un popor credincios, am rezistat tuturor vicisitudi- 
nilor. Duşmanii au încercat să ne îngenuncheze şi să 
ne stăpânească, dar credința noastră ne-a înmulțit 
puterile şi am rezistat cu fruntea sus. Această credin- 
ță în dreptatea neamului trebuie insuflată şi copiilor. 
Ea îi va ajuta mai târziu să-şi apere patria şi valorile 
spirituale. Dar există o primejdie mai mare decit 
aceea care ia chipul unei invazii de dincolo de hotare. 
Această primejdie o reprezintă duşmanul dinăuntru, 
care transformă arma ucigătoare de trupuri într-o 
armă care lucrează tăcut dar ucide sufletul. Împotriva 
acestei arme trebuie să pregătească cu precădere pro- 
fesorul sufletul cetățeanului încă de la vârste fragede. 
Faţă de rătăcirile care procedează invidios, trebuie să 
pregătim sufletul copilului, întărindu-i şi luminîndu-i 
credinţa în Dumnezeu. 

Două elemente au concurat la păstrarea ființei 
naţionale: limba română şi credința ortodoxă. Iar 
dacă această credinţă ne-a apărat aproape două mile- 
nii, să fim siguri că ea ne va apăra şi de aici înainte. 


Iubirea 


Este limpede că pentru a câştiga un subiect pen- 
tru fundamentele oricărei discipline, dragostea cons- 
tituie calea cea mai eficientă. Ea pretinde o plinătate 
sufletească şi o putere de dăruire care depăşesc nive- 
lul obişnuit al dotației noastre lăuntrice. 

Faptul că Sfântul Apostol Pavel aşază dragostea 
în fruntea virtuţilor fundamentale are urmări în toa- 
te domeniile de viață. Cu atât mai mult în relaţia din- 
tre educator şi educat. Căci să nu uităm că nici copilul 
nu este o ființă perfectă, pregătită, oricând să ne înţe- 
leagă dragostea şi să dea curs cerințelor noastre invo- 
cate în numele ei. De aici, nevoia ca dragostea să im- 
plice în legătura dintre educator şi copil un element 
de autoritate. Pedagogia presupune alăturarea a două 
virtuți aparent contradictorii care se îmbină însă în 
expresia: „blândeţe severă“. Educatorul este o ființă 
în care direcţiile divergente trebuie să se împace şi ca- 
lităţile aparent contrare trebuie să păstreze un echi- 
libru deplin. De aici, iubirea de aproapele urmează să 
se îmbine cu autoritatea spiritului dogmatic. 

Conform unor anumite păreri, religia nu se în- 
vaţă, ci trebuie să se simtă, adică întregul accent tre- 
buie să cadă pe simţire. A pretinde însă că religia nu 
se învață, ci doar se simte, e o primejdioasă eroare. 


Sentimentul religios presupune neapărat o canaliza- 
re prin conformarea la regulile corespunzătoare lui. 

În aceeaşi măsură trebuie să se ştie că credința 
este o luptă cu răul din noi şi cu răul din ceilalți, lup- 
tă pe care copilul trebuie să o presimtă şi pentru care 
el trebuie pregătit. În sensul acesta, sufletul copilului 
trebuie debarasat de slăbiciuni şi comodități şi axat 
pe un simţ al transcendentului sacru, inclus de Ia sine 
într-o adevărată trăire religioasă. 

Acţiunea binefăcătoare a dragostei nu se mani- 
festă numai în cadrul familial şi cu atât mai puţin asu- 
pra celui ce o practică. Ea are efecte fericite înăuntrul 
vieţii sociale considerate în totalitatea ei şi îşi de- 
monstrează virtuțile în orice raporturi interumane. 

În esenţă, dragostea stă în afara oricărui deter- 
minism: material, social sau politic. Ea fiind o revăr- 
sare spontană din interior, nu atârnă de jocul eveni- 
mentelor şi nici de capriciile oamenilor. Dragostea 
respinge interesul meschin şi cu atît mai mult nu are 
nimic comuncu calculul şi premeditarea. 

Acolo unde prezidează norma şi ordinul politic, 
acolo încetează dragostea. Dragostea nu suportă 
legiferări sau constrângeri. Inima învăpăiată de 
dragoste, dar purificată de zgura instinctelor oarbe, 
nu cunoaşte obstacole şi îngrădiri. Dragostea te izbă- 
veşte, dar nu ca să te înrobească din nou, ea învinge, 
dar nu impune condiţii celui învins, ci îl ajută să se 
echilibreze pe cel învins de patimi şi neajunsuri. 
Dragostea implică creaţia, descoperind drumuri noi 
de pătrundere în sufletul copilului. Ea ştie să se aple- 
ce asupra ființei plăpânde, să-i înțeleagă şi să-i satis- 
facă nevoile şi să-l aşeze pe temelii de nezdruncinat 
pînă la capătul vieții. Aşa cum dragostea zămisleşte 
puteri creatoare în sufletul adevăratului educator, ea 
ştie să pregătească şi în sufletul copilului terenul pro- 
priu zidirii de sine însuşi. Această zidire îl va ajuta pe 
copil, astfel ca, ajuns la maturitate să zidească şi el pe 
alții la rândul lui. 

Profesorii ar trebui să ştie că ei se realizează pe 
măsura în care ştiu să învăluie în dragoste pe elevii 
lor. Iubirea nu se istoveşte niciodată, ea merge de la 
iubire la mai multă iubire. Adevărata iubire, mai cu 
seamă iubirea pe care trebuie s-o nutrească profe- 
sorul faţă de elevii lui, trebuie să fie de natură spiritu- 
asemenea iubire, profesorul nu se va simţi obosit 
învăţându-şi elevii, nu se va descuraja cînd elevii nu 
vor da curs imediat materiei pe care le-a predat-o, iar 
profesorul nu se va simți niciodată secătuit de puteri 
şi dezgustat de profesia lui, dacă va fi mereu alimen- 
tat de izvorul dragostei creştine. 





38 


anul III e nr. 34 


SUBIECT DE DEZBATERE 


ROST 





Vremuri de ispită 


Lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române desfășurate la 
începutul lunii octombrie reprezintă indiscutabil un moment de răscruce 
pentru viaţa Bisericii. Tensiunile existente între membrii Sfântului Sinod, 
tensiuni până acum ascunse cu diplomaţie, au răbufnit sub presiunea 
mizei indirecte extraordinare pentru care s-au luptat cele două grupări 


Ai 


supranumite „ecumenistă 


şi „tradiționalistă“ - miza scaunului patriarhal. 


Redăm mai jos afirmaţiile din presă pe această temă, de natură să tulbure 
sufletele creştinilor ortodocşi români, și o perspectivă a noastră asupra 


evenimentului. 


Marcel Răduţ Seliște 





log ecumenic.“ „Nu suntem fundamenta- 

lişti, dar în privința credinței nu se poate 
hegocia nimic cu nimeni şi e normal să fie aşa, însă 
dragostea faţă de Hristos ne obligă să ne apropiem 
de frații noştri şi, împreună prin dialog, să ajungem 
la soluționarea problemelor şi să mergem spre uni- 
tate. Eu cred în unitatea creştină. Cred că acesta este 
mileniul refacerii unităţii creştine.“ (IPS Laurenţiu 
Streza) „Este un precedent foarte grav. Înseamnă 
că, dacă va fi ales un patriarh care nu le va plăcea 
unor episcopi, există riscul să se mai înființeze o 
patriarhie. În termeni canonici, o astfel de iniţiativă 
se numeşte schismă“. (Pr. dr. Ion Ică jr.) „Mitropo- 
litul Ardealului nu a fost ales de ardeleni, rezultatul 
scrutinului fiind rodul unor manevre necinstite. PS 
Laurenţiu a cerşit voturile membrilor Colegiului 
Electoral, dând telefoane şi împărțind tot felul de 
promisiuni. Dacă ar fi votat după conştiinţa lor, 80 
la sută din membrii Colegiului l-ar fi desemnat pe 
Arhiepiscopul Andrei al Alba-luliei. Reacţia care a 
urmat, una de demnitate şi indignare binevenită, a 
sancționat metodele necinstite folosite de PS 
Laurenţiu şi susţinătorii lui.“ (Dan Ciachir) „Ideea 
este veche şi alimentată în special de intelectualita- 
tea din Cluj, dar nu a putut să fie pusă din cauza pre- 
lungitei suferințe a mitropolitului Antonie Plămă- 
deală“. (IPS Bartolomeu Anania) „Două mitropolii 
mai mici vor permite o mai bună implicare şi-n asis- 
tența socială, şi-n viața culturală“. (IPS Andrei An- 
dreicuț) „Mai mulţi oameni de cultură din Alba Iulia 
pregătesc un memoriu pentru a convinge Sfântul 
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să ia în calcul 


$ ibiul va fi în continuare un model de dia- 


ridicarea Arhiepiscopiei de Alba Iulia la rang de 
mitropolie. Iniţiativa aparţine Fundaţiei „Alba Iulia 
1918 - Pentru unitatea şi integritatea României“, 
consiliului de conducere şi colegiului de redacţie al 
revistei „Dacoromania“. (din presa centrală) 


Un moment de cotitură 


Discursurile de formală frăţietate, cu care ne 
obişnuiseră ierarhii noştri, s-au schimbat funda- 
mental. Dacă tonul a rămas de aceeaşi aparentă 
blândețe, cuvintele au transmis mesajele ferme şi 
chiar dure ale celor două grupări aflate în competi- 
ție. Strigătele fie de bucurie, fie de tristeţe ori indig- 
nare lansate către spaţiul extra-bisericesc de perso- 
najele implicate în această dramă au fost percepute 
mai ales de mass-media ca semne de slăbiciune, de 
prevestire a unui dezastru iminent. Presa a manife- 
stat un interes deosebit pentru cele întâmplate în 
Ardeal generând un amestec de naționalism, pan- 
europenism, păgânism şi politicianism. Aproape de 
fiecare dată în spatele unui articol, a unei inter- 
venţii radio-tv se aflau susţinători ai celor două gru- 
pări, precum şi doritori de a lovi Biserica şi de a pro- 
voca eventual o schismă. Afirmațiile lipsite de du- 
hul iubirii făcute de preoţi ori teologi laici au adus 
un plus de întuneric şi sminteală tristului tablou al 
lucrărilor unui Sinod de la care credincioşii aşteap- 
tă mai degrabă zidirea duhovinicească şi calea de 
urmat în această lume aflată sub umbra sfârşitului 
apocaliptic. 

Totuşi, există elemente care pot transforma 
acest început de întuneric în lumină ziditoare. 

Lucrările Sfântului Sinod au demonstrat că Bi- 
serica noastră este plină de viață, acceptă dezbate- 





anul III e nr. 34 


39 


ROST 


SUBIECT DE DEZBATERE 





rea şi nu inhibă competiţia. Altfel spus, Biserica 
noastră este într-adevăr luptătoare. Triumfalismul, 
care de multe ori a caracterizat lucrările Sfântului 
Sinod, a fost risipit de discuţii, chiar dacă aceste dez- 
bateri au fost încă undeva în umbră şi foarte dure- 
roase. Renaşterea libertăţii reale în adoptarea deci- 
ziilor Sfântului Sinod, anularea unei unanimități 
formale şi lipsite de dezbatere în manifestarea votu- 
lui, recunoaşterea măcar indirectă că există curente 
de opinie în Sinod, curente care se confruntă firesc 
şi sunt în strânsă legătură cu viața cetăţii, toate aces- 
tea şi multe altele sunt expresia faptului că o nouă 
etapă istorică începe pentru Biserica Ortodoxă Ro- 
mână, etapa manifestării pregnante a Bisericii lup- 
tătoare. Lupta aceasta la care ne-a chemat Dumne- 
zeu se duce nu numai între Biserică, privită în unita- 
tea sa, şi ispitele venite de la stăpânul acestei lumi, 
diavolul, ci şi în interiorul Bisericii între cei care re- 
zistă pe drumul aspru al dobândirii mântuirii şi cei 
care privesc mai mult la darurile trecătoare ale lu- 
mii, împrietenindu-se prea mult cu propriul trup şi 
uitând prea degrabă de propriul suflet. 

În context, situaţia Bisericii din Ardeal poate fi 
privită cu mai multă speranță şi fără încrâncenare. 
Mitropolia Ardealului a reprezentat pentru românii 


ardeleni un simbol al unității naţionale în secolele 
de ocupaţie străină. Tradiţia Mitropolitului Andrei 
Şaguna a fost invocată în dezbaterile din afara Bise- 
ricii cu privire la reorganizarea Mitropoliei Ardea- 
lului, însă fără o profunzime de aşteptat la persona- 
lităţile de marcă ale teologiei contemporane româ- 
neşti care s-au implicat în confruntare. 


Unitate de credinţă și unitate 
naţională 


Transformarea memoriei Mitropolitului Andrei 
Şaguna în argument pentru lupte cu nuanțe politice 
reprezintă, într-o mare măsură, dacă nu un sacrile- 
giu, cel puţin o devalorizare a propriei noastre istorii 
pe meleagurile Ardealului. În acelaşi timp, argumen- 
te cu privire la o aşa-zisă simbioză între unitatea 
administrativă bisericească şi unitatea naţională a 
românilor în Ardeal îşi pierd valoarea în condiţiile 
integrării României în structura ce stăpâneşte acum 
Europa, adică mult râvnita, de către unii, Uniune Eu- 
ropeană. Ardealul va fi într-adevăr o punte între ro- 
mâni şi Europa. Din nefericire, atât Statul român - 
puterea seculară, cât şi ierarhia Bisericii au eşuat în a 
propune şi promova modele de viaţă politică, econo- 
mică, culturală şi, mai ales, spirituală apte să conser- 
ve ființa şi credința neamului nostru într-o Europă 
condusă de o forță căreia creştinismul îi este străin, 
specific fiindu-i un sincretism religios de nuanță dacă 
nu masonică, cel puţin păgână. 

În Biserică se încearcă impunerea ecumenis- 
mului ca model de relaţionare între Ortodoxia ro- 
mânească şi Noua Europă. Comunicarea şi comu- 
niunea sunt fundamentale pentru comportamentul 
de zi cu zi al unui creştin. Iubirea de semeni, fie că 
sunt prieteni sau neprieteni, este imperativă pentru 
orice creştin ortodox. Însă exagerările cu nuanţe in- 
ternaţionaliste făcute de ierarhi, preoți sau teologi 
ce se regăsesc oarecum în ceea ce presa a numit 
„gruparea ecumenistă“ au provocat neajunsuri dia- 
logului real dintre Biserică şi celelate culte rupte în 
istorie din trupul său. Ecumenismul practicat pe 
meleagurile româneşti se aseamănă de multe ori cu 
pan-slavismul ori pan-bolşevismul manifestat când- 
va de românii doritori să studieze la Moscova, ori să 
dovedească loialitate faţă de reprezentanţii stăpâ- 
nilor de la Kremlin, în schimbul unor funcţii mai 
înalte în ţară sau în străinătate. Armata de bursieri 
români ortodocşi pe la instituţii catolice ori protes- 
tante - cunoscute pentru intensa activitate de pro- 
zelitism desfăşurată în Europa de Est după căderea 








anul III e nr. 34 


SUBIECT DE DEZBATERE 


ROST 





comunismului - nu poate fi decât un surogat ce nu 
va avea temeinicia necesară pentru a înlocui per- 
manenta şi curata mărturisire a credinţei creştine 
ortodoxe. Mărturisire la care românii sunt chemaţi 
în faţa europenilor cu sufletele bolnave de secole 
de schisme, fascism, ateism şi sincretism. Dubla ati- 
tudine a unor astfel de bursieri - în țară creştin or- 
todox, în străinătate susținător fără rezerve al ecu- 
menismului - va agrava manifestările fariseice în 
Biserica noastră şi cu certitudine nu va avea pute- 
rea de a convinge pe românul creştin ortodox de 
rând de „binefacerile ecumenismului“. Utilizarea 
fără discernământ a ideii de unitate, de Biserica 
Una poate produce exagerări în sânul creştinilor or- 
todocşi tradiționalişti numiţi uneori cu nemeritat 
dispreț „fundamentalişti“. Un creştin ortodox care 
cunoaşte cât de cât elementele dogmatice ale cre- 
dinţei creştine ortodoxe şi trăieşte Sfânta Liturghie 
în toate etapele şi consecințele sale, cu greu va înțe- 
lege rostul unor slujbe religioase comune cu repre- 
zentanţi ai unor culte despre care Biserica a învăţat 
din vechime că sunt erezii. Iubirea de aproapele îl 
va determina însă întotdeauna pe acelaşi creştin 
ortodox să rămână la masa dialogului. 
Ecumenismul nu poate să reprezinte modelul 
de relaţionare între Biserica noastră şi realitățile 
sociale, economice, politice şi spirituale ale Uniunii 
Europene. A rămâne în dialog este un demers nece- 
sar, chiar imperativ pentru un creştin ortodox, dar 
a amesteca dogmele păstrate curate de Biserică cu 
inovațiile celor care de aproape o mie de ani s-au 
rupt de Biserică nu este altceva decât blasfemie. 
Unitatea Bisericii nu poate însemna altceva decât 


SS aaa A 


todoxă, cea care a păstrat nealterată credința. 


De ce e bine să fie mai multe 
Mitropolii 


Uniunea Europeană va desființa o parte din 
granițele României, mai puţin hotarele către Ucrai- 
na, Serbia şi mai ales către românii noştri din Basa- 
rabia. Vorbim nu numai despre granițele adminis- 
trative, ci mai ales despre cele economice, culturale, 
spirituale. Problemele cu valoare națională vor fi 
înlocuite treptat de problemele locale, dacă ne gân- 
dim la insistența cu care comisarii unionali caută să 
dezvolte ideea de comunitate locală. 

Creşterea importanţei economice şi culturale a 
comunităţii locale va determina şi creşterea impor- 
tanței prezenţei locale a Bisericii. Criza actuală de la 


nivelul parohiilor noastre va impune, în viitorul 
apropiat, dezvoltarea sctructurii administrative a 
Bisericii. Locul mitropoliilor de mare întindere va fi 
luat treptat de mitropolii mai puţin întinse terito- 
rial, dar mai concentrate ca manifestare a autorită- 
ţii ierarhiei. S-a vorbit despre faptul că un mitropo- 
lit are mai mult un rol simbolic, dar s-a uitat că 
această situaţie a fost determinată de vremurile de 
restrişte prin care Biserica noastră a trecut în ul- 
timii o sută de ani. Un ierarh ortodox va fi chemat 
în anii ce ne aşteaptă să fie întâiul mărturisitor al 
credinței noastre în Hristos şi, în mod firesc, această 
chemare se va regăsi şi în formele de organizare ad- 
ministrativă a Bisericii noastre. Nu în ultimul rând, 
trebuie spus că tradiţionalismul ortodox nu poate 
să fie fundamentalist în astfel de condiții. Mărturisi- 
rea credinței către cei rătăciți nu poate fi făcută alt- 
fel decât în duhul iubirii, iar iubirea nu acceptă în- 
crâncenare ori izolare, ci dimpotrivă. Fundamenta- 
lismul nu a fost specific creştinismului ortodox şi 
nici nu va fi. A spune că mărturisirea dogmelor creş- 
tine ortodoxe este fundamentalism este fie rea- 
voinţă, fie necunoaştere. 

O anumită tristețe mă macină însă... Purcede- 
rea la o necesară reorganizare a Mitropoliei Ardea- 
lului şi lansarea semnalului că o astfel de reorgani- 
zare este de folos în întreg cuprinsul Bisericii noas- 
tre au fost tulburate de momentul în care au fost 
săvârşite. Anume, confruntarea între cele două cu- 
rente din sânul Sfântului Sinod - ecumenismul şi 
tradiționalismul. Astfel, un demers ziditor a fost 
umbrit de afirmaţiile tranşante şi lipsite de duhul 
iubirii pe care susținătorii celor două curente le-au 
făcut în faţa locuitorilor cetăţii. Firească este şi 
zbaterea pentru desemnarea viitorului Patriarh al 
Bisericii noastre. Tulburător, dacă nu chiar sminti- 
tor este însă faptul că o astfel de zbatere are loc în 
condiţiile în care Prea Fericitul Părinte Teoctist este 
încă Patriarhul nostru şi pentru care ne rugăm la 
Dumnezeu să-l dăruiască cu zile cât mai multe. 


Trista luptă dintre 
„tradiţionaliști“ și „ecumeniști“* 


În febra alegerilor de mitropolit, a luptei între 
„ecumenişti“ şi „tradiţionalişti“ am avut impresia că 
au fost uitate smerenia, iertarea, iubirea şi slujirea 
aproapelui. Cu atât mai grav a fost că aceste căderi 
ale noastre au fost făcute în fața credincioşilor şi 
amplificate apoi de mass-media. Ierarhia noastră a 
uitat că asupra Bisericii sunt aţintiți ochii neiertă- 





anul III e nr. 34 


41 


ROST 


SUBIECT DE DEZBATERE 





[3] 
E 

=! 

S 

% 


Pr i 
tori ai Statului român şi mai ales ai celor care con- 
duc Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Ame- 
ricii. Dacă acum Uniunea Europeană îşi află chipul 
hidos al neiubirii de semeni, în urma revoltelor să- 
răcimii din Franța şi este preocupată mai mult de 
reaşezarea modelului propriu de politici sociale, 
există instituţii străine cu pretenţie de instanţe su- 
preme care critică subiectiv şi vehement Biserica 
noastră. Raportul de monitorizare a respectării li- 
bertăţilor religioase înaintat de Departamentul de 
Stat al SUA întocmit de Biroul pentru Democraţie, 
Drepturile Omului şi Muncă, făcut public pe 8 no- 
iembrie, acuză Biserica Ortodoxă Română că, sub 
motivul majorităţii confesionale, beneficiază de un 
regim special, care ar afecta direct sau indirect mi- 
norităţile religioase din România. În raport se in- 
sistă, ca şi în anii anteriori, pe nerespectarea drep- 
turilor Bisericii Greco-Catolice - această rană des- 
chisă şi nevindecată în trupul şi sufletul poporului 
român. Aceste critici nu vin doar de la un stat care, 
cunoscând credința românilor, nu s-a sfiit să nu- 
mească la Bucureşti un ambasador homosexual, ci 
de la un stat care este îngăduit să fie în aceste tim- 
puri stăpânul încă necontestat al planetei. Lipsa de 
verticalitate a puterii politice româneşti a fost dove- 
dită de nenumăratele căderi de Ia loialitatea față de 
poporul român pe care le-au avut diverşi oameni de 
stat români, atât din vremea comunismului, cât şi 
după decembrie 1989. Aşa că orice semn de slăbi- 





ciune arătat de administraţia Bisericii noastre, orice 
compormis de la elementele concrete ale mărturi- 
sirii credinței vor fi exploatate la maxim de adepţii 
integrării fără discernământ a românilor în actuala 
formă de organizare şi dominație mondială. 

Creştinul ortodox ştie că pe pământ este che- 
mat la luptă, înțelegând prin această luptă mărturi- 
sirea permanentă, în duhul iubirii, a lui Hristos, tri- 
umful credinței fiind posibil abia după necesara tre- 
cere prin Apocalipsă, la Parusie. Creştinii ortodocşi 
români sunt purtătorii deopotrivă ai ființei unui 
neam care a slujit de secole civilizaţia europeană 
jertfindu-şi propriul acces Ia civilizaţie în luptele cu 
puterile necreştine, precum şi ai credinței creştine 
ortodoxe, urmându-şi astfel esența născută în seco- 
lele în care românii s-au constituit simultan ca po- 
por şi ca creştini. Aceasta poate însemna că, în mă- 
sura în care ne vom împlini menirea de mărturisi- 
tori ai lui Hristos în fața popoarelor rătăcite ale Eu- 
ropei, ne vom împlini şi menirea de români, ur- 
mând poruncilor lui Dumnezeu şi dovedind astfel 
lumii că în smerenia noastră trupească suntem to- 
tuşi, la nivel sufletesc, un neam ales. 

Am convingerea că este nimerit să încheiem 
acest şir de gânduri cu cuvintele Mitropolitului An- 
drei Şaguna: „Tu, Doamne, ştii că eu către scopul 
meu doresc să alerg, pe românii transilvăneni din 
adâncul lor somn să-i deştept si cu voie către tot ce 
e adevărat, plăcut si bun să-i atrag“. 





42 


anul III e nr. 34 


RECUPERĂRI 


ROST 





Un interbelic uitat: 
Ilariu Dobridor 


E Răzvan CODRESCU 





rintre figurile pe nedrept uitate ale „noii ge- 

neraţii“ interbelice se numără şi olteanul 

Constantin Florea Cioroianu, cunoscut în 
epocă sub pseudonimul Ilariu Dobridor (Dobrido- 
rul - toponim cu rezonanță de basm - este satul din 
Dolj în care scriitorul a văzut lumina zilei, se pare la 
1 noiembrie 19091). 

Era fiu de ţărani mijlocaşi (tatăl, Florea Cioro- 
ianu, ştia o brumă de carte, pe cînd mama, Maria, 
era analfabetă), al doilea dintre cei opt copii ai fami- 
liei rămaşi în viață (trei băieţi şi cinci fete). 

A făcut clasele elementare în satul natal, avîn- 
du-l ca prim dascăl pe învățătorul Ioachim Negri- 
țescu. Dincolo de aspra viață cîmpenească, satul se 
întemeia sufleteşte pe tradiţia folclorică încă vie şi 
pe rînduielile bisericeşti ale Ortodoxiei (preotul sa- 
tului era pe atunci Ion Bercea, iar cîntăreţ - iscusi- 
tul Mitiţă Negreţ). Această matcă patriarhală şi-a pus 
adîncă pecete pe sufletul viitorului poet, iar opera 
lui o va mărturisi cu vădită înfiorare. Dobridorul 
pierdut între lanuri, salcîmi şi sălcii plîngătoare, 
„gura de rai“ a Fîntînii Suhatului (islazul unde păş- 
teau oile şi vitele), şipotul molcom al pîriului Bala- 
san - toate acestea vor constitui un fond de inepui- 
zabilă nostalgie, transparent în multe dintre 
poemele sale („Nostalgie“, „Chemare“, „Tristeţe“, 
„Reverie“, „Visare“ etc.). 

Recomandat de învățătorul satului, va urma, 


o Dea 


atras de viaţa cazonă. După absolvire, răspunzând 
chemării sale celei mai intime, se înscrie la Faculta- 
tea de Litere şi Filosofie, unde va fi unul dintre stu- 
dențţii preferaţi ai profesorului Nicolae Cartojan, 
vestitul istoric al literaturii noastre vechi?. Va fi frec- 
ventat, fascinat, ca mai toată elita generaţiei lui, mă- 
car o parte din strălucitele cursuri ale profesorului 
Nae Ionescu (a cărui influență se face destul de mult 
simțită în scrisul său de mai târziu). 

Activitatea publicistică şi-o începe încă din 
vremea studenţiei (debutează în revista Ramuri, 
în 1928; debutul editorial şi-l va face tot la Craiova, 
în 1934, cu volumul Versuri). Face gazetărie la 
Dreptatea (principalul organ de presă al țără- 
niştilor, puternic ideologizat şi prea puţin cultu- 
ral), Tărănismul, Curentul, Presa, iar o vreme 
funcţionează ca profesor la Rimnicu Vilcea. 
Colaborează la Gândirea (fiind, în multe privințe, 
un reprezentant tipic al tradiționalismului gân- 
dirist), Viaţa românească, Bilete de papagal, Gând 
românesc etc. 

Îşi consolidează imaginea de poet prin volu- 
mul Vocile singurătăţii (Bucureşti, 1937), pendu- 
lînd între un tradiţionalism cu nuanțe expresio- 
niste (mai mult pe linia lui Crainic decât a lui 
Blaga) şi un simbolism întirziat (înrudit cu cel al 
ultimului Goga), dar cuceritor prin puritatea 
trăirii şi a expresiei („E-n lucruri câte-un suflet şi 
cîte-un epitaf; / Imaginile seacă şi se prefac în gînd; 
/ În viaţă şi-n fintînă vezi umbrele pe fund / Ca 
siluete şterse-n oglinzile de praf“). Dotat, dar ine- 
gal, poetul ar merita, poate, o reeditare antologică 
(la care s-ar putea adăuga şi câteva postume). În 
Istoria... sa, Călinescu îl înregistrează în treacăt, 
calificîndu-l drept „serafic, muzical, dar mono- 
ton“. Rînduri mai consistente îi va dedica Ovidiu 
Papadima (pe atunci cronicarul literar al Gândirii) 


1 Cum rezultă din arhivele locale. În Dicționarul scriitorilor români (vol. II, Editura Fundaţiei Culturale Române, 
Bucureşti, 1998) figurează o altă dată de naştere: 31 octombrie 1908. 


2 Vezi Istoria literaturii române vechi (3 vols., 1940-1945, reed. 1980, într-un singur volum), dar şi Cărţile populare 


în literatura românească (2 vols., 1929-1938, reed. 1974). 


3 Să precizăm că pe vremea studenţiei lui Ilariu Dobridor, Nae Ionescu era în faza sa „țărănistă“. Tînărul student 
va urma, cu mai multă fidelitate, aceeaşi direcție politică, de care se va îndepărta treptat abia după 1938. 





anul III e nr. 34 


43 


ROST 


RECUPERĂRI 





într-o carte a cărei reeditare ar fi oportună: Crea- 
torii şi lumea lor (Bucureşti, 1943). 

În ce priveşte articolele şi eseurile politico-filo- 
sofice ale lui Ilariu Dobridor, ele au trecut, în mare 
parte, în cîteva volume (unele cu puternic ecou în 
epocă): Problema tineretului (Bucureşti, 1936), Or- 
ganizarea minciunii, (Bucureşti, 1957), Decăderea 
dogmelor, I (Bucureşti, 1941, cu versiune germană 
- Dogmendekadenz - în acelaşi an) şi Oameni ridi- 
caţi din țărănime (Bucureşti, 1944). Cărţile reflectă, 
în bună măsură, traiectoria sa politică dinspre țără- 
nism (0 vreme a fost chiar lider al tineretului țără- 
nist) spre dreapta naţional-creştină (fără a fi aderat 
la legionarism, ci ţinîndu-se mai aproape de linia 
„bătrînească“ lorga-Cuza-Goga-Crainic-Antonescu). 
Puternic înrădăcinate în realităţile specifice ale 
epocii, scrise cu patos liric (solemn sau pamfletar), 
nu întotdeauna suficient de elaborate, cărţile de 
proză politico-filosofică ale poetului Ilariu Dobri- 
dor par greu digerabile astăzi pentru publicul me- 
diu, format pe alte coordonate ideologice şi obiş- 
nuit cu un alt gen de discurs. Dînd însă la o parte 
ceea ce este perimat sau excesiv în scrierile cu prici- 
na, căutînd cu răbdare şi fără prejudecăţi adevăru- 
rile prinse sub balast, descoperim o conştiinţă supe- 
rioară şi responsabilă, un apologet entuziast al valo- 
rilor eterne ale credinței („dogmele mîntuirii noas- 
tre din efemer“), atingând cu un curaj aproape sinu- 
cigaş punctele nevralgice ale modernităţii şi decon- 
spirînd sistematic fondul demagogic al democraţiei 
politicianiste. Autorul vorbeşte fără înconjur de- 
spre lucruri asupra cărora astăzi se tace cu pruden- 
ță, ne amendează uitările timorate şi iresponsabile, 
comodităţile laşe, complicităţile larvare. Pătrun- 
dem, mai ales prin Organizarea minciunii şi Decă- 
derea dogmelor, într-o problematică pe care menta- 
litatea comună actuală o ignoră, iar el o exacerbea- 


ză patetic, dar care, dincolo de variațiile atitudinale, 
există şi provoacă. Eludarea ei sărăceşte considera- 
bil înțelegerea resorturilor lumii moderne, inclusiv 
a stadiului ei actual (în care ceea ce interbelicii nu- 
meau „iudeo-masoneria“, „oculta internaţională“, 
„plutocraţia iudaică“, „conspirația sionistă“ etc. se do- 
vedeşte tot mai mult o realitate planetară deghizată 
abil în instituții şi sloganuri „umanitare“, dirijind 
instaurarea așa-numitei „noi ordini mondiale“, fie 
pe calea curentă a şantajului economic şi a teroris- 
mului ideologic, fie pe cea - încă excepţională - a 
şantajului politic şi a terorismului militar, aşa cum 
le-am văzut exercitate în ultimii ani în Irak, Serbia 
sau Afganistan, dar şi în aria palestiniană, şi cărora 
mai ales lumea arabă încearcă să le răspundă tot 
printr-un reprobabil terorism, altoit pe un fanatism 
religios fără precedent în istoria post-medievală). 
Volumul Decăderea dogmelor. 1. Cum au dizol- 
vat evreii cultura europeană rămâne, fără îndoială, 
principala scriere teoretică a autorului (şi, de altfel, 
singura reeditată recent). Cartea trebuie citită pe 
de o parte prin raportare la contextul epocii în care 
a fost scrisă (începutul anilor '40), iar pe de altă par- 
te cu o percepție mai largă decât cea strict ideologi- 
că, edificiul teoretic şi analizele exemplificatoare 
avînd interesante deschideri filosofice şi culturale 
în genere, precum şi o angajare principial creştină 
(fără abuzul ortodoxist al altor autori contempo- 
rani). Ni se oferă, mai exact, o filosofie a culturii 
dintr-o perspectivă sui generis. Desigur, e greu să 
cazi de fiecare dată de acord cu autorul, fie în prin- 
cipii, fie în detalii. Gîndirea este însă stârnită şi obli- 
gată, nu o dată, la exigenţe superioare de ordin lo- 
gic, dar şi informativ. Autorul este un filosof atipic, 
îndărătul căruia se simte temperamentul poetului, 
dar şi al gazetarului militant. Dacă uneori rigoarea 
analitică se arată obositor de minuțioasă, alteori ea 


4 Despre autorii tradiționalişti şi ortodoxişti ai anilor '30 (politiceşte, aproape fără excepție, oameni de dreapta) se găsesc 
puţine referințe critice oneste, netributare stingismului ideologic şi intelectualismului aic. Călinescu însuşi îi tratează cu 
malițioasă neînțelegere (vezi mai ales capitolele „Tradiționaliştii“ şi „Ortodoxiştii“ din Istoria literaturii române de la 


expozeu din Panorama de [4 litterature roumaine contemporaine (Storia della letteratura romena moderna, în varianta 
italiană ulterioară) a lui Bazil Munteanu (apărută iniţial la Paris, în 1938, apoi tradusă şi-n alte limbi, iar de curînd editată 
şi în româneşte) sau - cu rezerve - prematura sinteză a lui Gh. Vrabie, Gândirismul - istoric, doctrină, realizări (Bucureşti, 
1940). Generaţiile postbelice au avut neşansa de a se informa asupra tradiționalismului românesc dintre cele două 
războaie mai ales prin prisma unor istorici literari de origine evreiască, aprioric ostili acestuia şi incapabili să înțeleagă 
esența lui spirituală (de Ia poziția mai ponderată şi în cele din urmă estetizantă a unui Ovid S. Crohmălniceanu pînă la cea 
inchizitorial ideologizantă şi chiar mistificatoare a unui Zigu Ornea). În ce priveşte ampla monografie denigratoare 
„Gîndirea“ şi gîndirismul (1975), scrisă la comanda P.C.R., ea rămîne o pată de neşters pe obrazul istoricului literar 
Dumitru Micu (autor altminteri nu lipsit de calități, în alte lucrări ale sale). Este reprobabil că nici după 19809 valorile 
tradiționalismului (în ceea ce au ele viabil) nu s-au bucurat de o reconsiderare onestă, continuîndu-se mai degrabă linia 
detractoare a criticii ideologice (Z. Ornea, L. Volovici, Marta Petreu, G. Voicu etc.) sau supralicitindu-se grila axiologică a 
unui postmodernism incult, etnofob şi despiritualizat (1. Bogdan Lefter şi grupul de la Observator cultural). 


5 Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană, Editura FRONDE, 
Alba Iulia-Paris, 1999 (272 pp.). 





44 


anul III e nr. 34 


RECUPERĂRI 


ROST 





este masiv sacrificată efuziunii polemice şi/sau ispi- 
tei metaforizante, ajungîndu-se pînă la tonul exal- 
tat, patetic-moralizator. Oricum, autorul rămîne, în 
esență, consecvent cu sine însuşi, coherent în siste- 
mul lui de referință, sprijinit pe o cultură respecta- 
bilă“ (a se vedea şi bibliografia - deşi cam neglijent 
alcătuită - de la sfirşitul volumului în discuţie”), 
chiar dacă, poate, nu întotdeauna suficient sau co- 
rect asimilată. Dacă ar fi avut răgazul de a reveni, e 
de presupus că Ilariu Dobridor şi-ar fi consolidat şi 
şlefuit mai atent opera, mai ales la nivelul expresiei 
şi al amănuntului tehnic (Citate, trimiteri, indicaţii 
bibliografice, regimul evidențierilor grafice în text, 
grafia unor nume proprii etc.). De altfel, volumul 
fusese conceput ca primul dintr-o ambițioasă trilo- 
gie, ce n-a mai ajuns să fie scrisă. 

La o privire superficială, cartea pare născută 
dintr-o mare ură împotriva rasei evreieşti; la o pri- 
vire mai adîncă, se vede că ea s-a născut, de fapt, 
dintr-o mare îngrijorare: cea faţă de destructurarea 
tradiţiei legitimante a Europei creştine - proces 
prea sistematic (atunci ca şi acum) spre a nu fi, mă- 
car în parte, unul premeditat. În acest cadru, ele- 
mentul evreiesc funcţionează, în opinia lui Ilariu 
Dobridor, ca agent patogen, căci mergând înapoi, pe 
firul fiecărei idei dizolvante, dăm invariabil de unul 
sau mai mulți autori evrei care s-au străduit s-o im- 
pună ca atare. Mai grav încă, autorul diagnostichea- 
ză, cu o argumentaţie nu întotdeauna uşor de con- 
testat, o treptată „iudaizare“ a spiritului european, 
echivalentă, dincolo de alte aspecte, cu o „steriliza- 
re“ a lui (pornindu-se de la dogma - de data aceas- 
ta destul de discutabilă - unei aşa-zise „sterilităţi“ 
culturale a „geniului iudaic“, extinse chiar şi asupra 
domeniului religios!). Evreii devin, astfel, țapi is- 
păşitori predilecţi pentru ceea ce Gu6non înțelegea 
prin „criza lumii moderne“ (care nu este, în ultimă 
analiză, decât destructurarea globală a Tradiţiei). Pe 
de altă parte, ca şi pentru Nae Ionescu în faimoasa 
şi controversata prefaţă la romanul lui Sebastians, 


6 Să menţionăm, în treacăt, că ştia cinci limbi străine (franceză, germană, italiană, analeză şi spaniolă), iar 0 pe a şasea, 


asupra rasei evreieşti apasă, crede olteanul, un soi 
de fatalitate distructivă („morbul iudaic“) şi auto- 
distructivă („Pieirea ta prin tine, Israele!“): „Des- 
tinul lor este un blestem“ - rezultat al „vinei tragi- 
ce“ de a nu-L fi acceptat pe lisus Hristos, adevăratul 
Mesia (răstignindu-L pe Mîntuitorul, „pe ei s-au răs- 
tignit, fiindcă au rămas fără rod şi fără mîntuire [...] 
Evreii s-au sterilizat singuri. Suferă? Era firesc, pen- 
tru că s-au însingurat“ etc.). Dar dacă Nae Ionescu si- 
mulează, măcar, înțelegerea impasului tragic al 
iudaismului, Ilariu Dobridor nu pare dispus să-i 
acorde acestuia din urmă nici clemenţă, nici compa- 
siune, tratîndu-l cu un radicalism necruţător şi desi- 
gur iritant (... evreii tribulează, noi ne mîntuim“!), 
temîndu-se parcă, rațional ori doar instinctiv, de 
cursa „jumătăților de măsură“. Tinărului ex-țărănist 
îi lipseşte detaşarea filosofică sau ironică față de 
obiectul radiografiat, ceea ce nu-i lipsea, sub un lus- 
tru de creştinism compătimitor, rafinatului şi abilu- 
lui profesor. În general, neliniştile sincere şi indig- 
nările sfătoase ale lui Ilariu Dobridor sînt posace şi 
intempestive, sugerînd o fire „nevricoasă“ şi care 
„nu ştie de glumă“. 





maghiara, o va deprinde mai târziu în temnița Aiudului, de la un deținut politic cu origine ungurească. 


7 Ed. 1999 - pp. 255-265. 


3 Apărut în 1934. Pentru o ediţie mai recentă, incluzând şi continuarea determinată de scandalul succesiv, cf. Mihail 
Sebastian, De două mii de ani. Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 (prefața lui Nae Ionescu: pp. 
7-25; o broşură cu traducerea franceză a acestei prefețe a fost tipărită la Paris în 1997: La question juive et la reponse d'un 


orthodoxe des ances trente). 





9 Şi poate că, într-adevăr, acestea fac parte din lotul acelor lucruri de maximă gravitate, ce n-ar trebui să admită bagatelizare. 
În relativul percepţiei curente, autorul poate părea teribilist şi chiar ridicol; în absolut, însă, n-ar fi exclus ca dreptatea să 


fie tocmai de partea lui. Altfel spus, s-ar putea întîmpla ca, din exigențe de „civilizaţie“ sau „cumsecădenie“, noi să ne 


înşelăm uneori asupra diagnosticelor şi urgențelor „terapeutice“ ale crizelor pe care le tranzităm. imperativul contempo- 


ran al toleranţei (care n-are mai nimic de-a face cu sensul toleranței creştine, ci este mai degrabă un precipitat ideologic) 


lasă loc pentru o atare primejdie potenţială. 





anul III e nr. 34 


45 


ROST 


RECUPERĂRI 





10 Ca şi Blaga în Fonul dogmatic, Ilariu Dobridor dă cuvîntului „dogmă 


Pe scurt, Ilariu Dobridor se străduieşte să de- 
monstreze trei lucruri: că evreii ar fi „săraci“ spiritual, 
lipsiţi de originalitate creatoare, parazitind ideile 
altora şi exploatîndu-le tendenţios; că ar imprima 
inevitabil pseudo-creaţiilor lor ceea ce el numeşte 
„dominanta moisidică“ (absolutizarea unui „con- 
cept de bază“, aplicat apoi procustian, ca grilă inter- 
pretativă, întregii realități: „economicul“ la Marx, 
„instinctul/intuiţia“ la Bergson, „sexualitatea“ la 
Freud etc.), că toate acestea ar converge în aşa-nu- 
mita „perspectivă crepusculară“, care ar fi un fel de 
fatalitate patologică şi dizolvantă, inoculată ca un 
morb întregii civilizaţii moderne. Caracterul acesta 
„monoteic“, numit şi „moisism“ sau - oarecum bla- 
gian - „orizont moisidic“, s-ar opune pervers şi sis- 
tematic „normei creştine a culturii europene“, care 
ar fi „driada“ (doi termeni, între care mediază un al 
treilea). În felul acesta, „certitudinile“ sau „dogme- 
le“ noastre!0, moştenite din cultura eleno-romană 
şi din creştinism, ajung la disoluţie una cîte una!!, 
ceea ce ne azvârle de Ia sine în neliniște şi haos. 

În aceste condiţii, „antisemitismul“ (în fapt, 
antiiudaismul) ar fi nu doar legitim, dar chiar vital 
pentru supraviețuirea lumii creştine tradiționale. 
Capitolul final al cărții evocă în treacăt „noua cruci- 
adă împotriva neamului iudaic“, dar nu recomandă 
nicidecum violenţa fizică sau exterminarea. Auto- 
rul nostru pare mai degrabă adept al soluţiei lui To- 
ma de Aquino, „marele antisemit“ (71), urmînd one- 
roasa carte a Abatelui Gayraud, L'antisemitisme de 
saint Thomas d'Aquin (de care Vaticanul de astăzi 
ar fi foarte stînjenit, dacă n-ar fi înghiţit-o uitarea 
atit de încăpătoare a „omului recent“): „Evreul este 
duşmanul lui lisus; în ordinea creștină el trebuie 


în nici un caz cu cel strict teologic. 

1! Dogma etică (mai ales cu freudismul), dogma logică (mai ales cu bergsonismul), dogma estetică (mai ales cu 
proustianismul), dogma socială (mai ales cu marxismul), dogma politică (mai ales cu „iudeocrația“ mondialistă a Ligii 
Naţiunilor - ulterior Organizația Naţiunilor Unite, ajunsă astăzi un for mai degrabă decorativ), dogma cosmologică (mai 
ales prin relativismul einsteinian), ca şi metafizica tradiţională (subminată, crede autorul, mai ales de „empirismul 
aprioric“ al fenomenologiei husserliene). Se simt în discursul lui Ilariu Dobridor ecouri din Drumont, Chamberlain, 
Spengler, Massis, Sombart, Maritain, Berdiaev, Crainic, Nae Ionescu, Blaga etc. 

12 Rd. engl. 1994; ed. fr. 1996; ed. rom. 1997 (Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, trad. din Ib. fr. de Domnica Ciucă). C£ şi 
ampla prezentare descriptivă apărută în mai multe numere consecutive ale revistei Puncte cardinale (noiembrie 


tratat ca rasă străină şi ostilă, deci exclus de a toate 
drepturile politice şi cetățenești. Trebuie, totuşi, să 
le lăsăm libertatea cultului şi să nu-i maltratăm. Căci 
ei sînt - zice sfintul Toma - literele vii care ne repre- 
zintă pasiunea [patimile] Dumnezeului nostru. Pen- 
tru aceasta, doar, au fost împărțiți în toate țările lu- 
mii, pentru ca, suportînd dreapta pedeapsă a unei 
mari crime, să depună mărturie pentru mîntuirea 
noastră...“ (subl. mea.; este ameţitoare distanţa, tre- 
buie să recunoaştem, față de generoasa teorie a 
„fraților noştri mai mari“, a Papei Ioan Paul II...). 
În speţă, ar fi vorba de conştientizarea şi apoi 
contracararea „pericolului iudaic“ pe cale de rezis- 
tență moral-spirituală la un anumit gen de propa- 
gandă mediatică, precum şi de o necesară primeni- 
re lăuntrică a lumii creştine (,... nu vor putea fi bi- 
ruiți decit în clipa în care cultura europeană va fi eli- 
minat ultimele vestigii ale spiritului lor asiatic“). 
Pînă la urmă, sîntem tentaţi să deducem, adevărații 
responsabili de ruina Europei sînt creştinii înşişi, ca 
unii ce s-au lăsat pervertiţi şi manipulaţi mai bine 
de două secole, „făcînd jocul“ subversiunii iudaice. 
Este exact observaţia pe care o făcea, şase decenii 
mai tîrziu, şi un evreu învinuit de „ură față de sine“, 
anume profesorul Israel Shahak, autorul cărţii Po- 
vara a trei milenii de istorie şi religie iudaică 2: 
„Foarte mulţi neevrei (printre care creştini - preoți 
sau laici practicanți - şi marxişti de toate nuanțele) 
consideră, într-un mod foarte ciudat, că, pentru a 
«ispăşi» persecuțiile suportate de evrei, este bine, 
printre altele, să nu se ridice împotriva nelegiuirilor 
lor, ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la minciu- 
nile pioase în ce îi priveşte pe aceştia. Acuzaţia gro- 
solană de «antisemitism» [...] este cu atît mai izbi- 


x 


un sens larg, ce nu se suprapune 


1997-mai 1998), sub titlul „O radiografie evreiască a «iudeo-nazismului». Prezentarea cărţii Povara a trei milenii de istorie 


și religie iudaică a lui Israel Shahak“ (Adolf Vasilescu). O poziţie asemănătoare în multe privințe are şi un alt 
deconspirator evreu, profesorul new-yorkez Norman G. Finkelstein, în The Industry of Holocaust, Verso, London-New 
York, 2000, ed. a Il-a 2001 (trad. rom. de Nicolae Năstase: Industria Holocaustului, Editura Antet XX Press, f.l., f.a.), din 
care spicuiesc: „Această carte constituie o descriere şi o punere sub acuzare a industriei Holocaustului“, care „este o 


reprezentare ideologică a holocaustului nazist [...]. In această ofensivă ideologică, [...] invocarea persecuțiilor istorice are 
scopul de a îndepărta criticile din prezent. [...] Schema Holocaustului explică antisemitismul strict ca pe o ură iraţională a 
gentililor [neamurilor] împotriva evreilor. Acest tip de abordare înlătură posibilitatea ca animozitățile față de evrei să fie 
fundamentate printr-un conflict de interese real [...]. Invocarea Holocaustului a fost un şiretlic menit să delegitimeze orice 
critică adusă evreilor...“ (neevreii servili contribuind din plin Ia succesul planetar al acestei mistificări, considerate de 
unii „minciuna secolului“). 





46 anul III e nr. 34 


RECUPERĂRI 


ROSI 





toare prin forța şi ostilitatea sa cu cât ea este lansată 
de «prieteni ai evreilor». Existența şi vasta influență 
a acestui grup în toate țările occidentale, dar mai 
ales în Statele Unite (Şi în celelalte țări anglofone), 
le-a permis rabinilor şi specialiştilor iudaismului să- 
şi răspîndească minciunile nu numai fără a fi con- 
testaţi, dar şi primind un ajutor considerabil“ (ed. 
rom., p. 70)1%5. Şi mai departe: „Nu putem examina 
aici toate consecinţele politice ale acestei situaţii, 
dar trebuie să privim realitatea în faţă: în lupta 
noastră împotriva rasismului şi fanatismului reli- 
giei iudaice, cei mai înrăiți duşmani ai noştri nu sînt 
doar rasiştii evrei (sau cei care exploatează rasis- 
mul), ci şi, printre neevrei, cei care în alte privinţe 
trec drept «progresişti»...“ (p. 72). 

Ceea ce pare să-i scape lui Ilariu Dobridor, cu 
sau fără voie, este altceva: bivalenţa atitudinală a 
evreilor, care nu-s deloc atât de „degeneraţi“ şi de 
„dizolvanţi“ cînd e vorba de ei înşişi, de destinul 
istoric al lui Israel. Faptul este confirmat cu prisos- 
ință de statul israelian postbelic!*, ghidat predilect 
de criterii sioniste (ceea ce-l apropie, în unele pri- 
vințe, de regimurile politice de tip teocratic). Po- 
poarele de goim trebuie dezvăţate de propriile ri- 
gori religioase, ca şi de orice formă de naționalism 
şi tradiționalism; evreii, în schimb, la ei acasă (în 
primul rînd în Ereţ Israel, dar şi în multe comunități 
din diaspora), împing credința pînă la habotnicie, 
naționalismul pînă la rasism, tradiționalismul pînă 


la cel mai radical conservatorism! Popoarele de 
goim trebuie să se dezarmeze, să adopte pacifismul 
(acea pax judaica despre care vorbea Petre Ţuţea cu 
referire la era postbelică, în care Statele Unite ar re- 
prezenta mai degrabă „pumnul“ ghintuit al evrei- 
mii mondiale), să abolească orice formă de intole- 
ranță,; evreii, în schimb, în propriul lor stat, se înar- 
mează pînă în dinți (cu larg sprijin american), îm- 
ping spiritul belicos pînă la etnocid, iar intoleranța 
pînă la acțiunea teroristă:5 şi pînă la asasinatul poli- 
tic!6! În statele de goim, partidele conservatoare 
(fie ele de dreapta sau de stînga) sînt permanent şi 
zgomotos diabolizate de presa evreiască sau con- 
trolată de evrei, în vreme ce în Israel, chiar după 
asasinarea cvasi-rituală a premierului Rabin, a pu- 
tut triumfa lejer în alegeri Partidul Likud (ultracon- 
servator), liderului căruia, Benjamin Netanyahu, 
devenit premier, tocmai îi fusese imputată public şi 
explicit (inclusiv de către soţia victimei) responsa- 
bilitatea morală a asasinării antecesorului său! 
Aceasta este, iarăşi, una dintre principalele acu- 
zaţii care se desprind şi din rechizitoriul lui Israel 
Shahak: evreii judecă realități echivalente cu măsuri 
diferite, în funcţie de propriile interese, lucruri pe 
care nu mai prididesc să le declare monstruoase în 
ograda altora, li se par cât se poate de fireşti în pro- 
pria lor ogradă! Uriaşa maşinărie demagogică a 
ideologiilor democratice, pacifiste, globaliste, laice 
şi progresiste pare a fi fost elaborată numai pentru 


15 Situaţii de genul acesta se constată astăzi curent, inclusiv în lumea românească; o bună parte din oamenii politici şi 


intelectualii noştri de stînga, zeloşi să intre în grațiile influentelor cercuri plutocratice care constituie establishmentul 


actual, acceptă necondiţionat orice abuz evreiesc, sau măcar tac asupra lui, calificînd în schimb, fără nici o ezitare, orice 
manifestare de naționalism sau tradiționalism românesc drept „reacţionarism“, „şovinism“ (termen în care „anti- 
semitismul“ este ca şi implicit), „fundamentalism“ etc. Unora ca aceştia, în lumea românească antecomunistă, li se spunea 
îndeobşte „jidoviţi“, iar Octavian Goga, în Mustul care fierbe (Bucureşti, 1927), prefera să-i numească, mai plastic, 
șabăs-goim, „creştini de simbăta“ (prin analogie peiorativă cu acei creştini sărmani care erau tocmiţi pe mai nimic pentru 
a mătura sinagogile după adunările de sabat, cînd evreii - care-i priveau, se înțelege, cu disprețul corespunzător - aveau 


interdicție sacră să desfăşoare activităţi lucrative). 


14 Înființat, prin decret O.N.U., în 1948. Noua realitate istorico-politică aruncă în desuetudine multe dintre considerație lui 


Ilariu Dobridor, care înțelege să insiste riscat asupra condiţiei de „popor fără patrie“ a evreilor, exploatînd pro domo 


vechea paradigmă a „jidovului rătăcitor“ („Sînt blestemaţi să nu fie niciodată o națiune şi, deci, să nu se integreze 


niciodată național. Națiunea este produsul dintre istorie şi geografie, iar evreii sînt un popor fără spațiu. N-au rădăcină. 
Plutesc - ca microbii “ etc.). Nu este decât una dintre cecitățile autorului (care împărtăşea astfel, necritic, unul dintre 


clişeele antiiudaismului germano-francez de secol XIX). 


15 Din documentaţia Naţiunilor Unite cu privire la terorismul internaţional (rapoarte din 15 noiembrie 1972, prezentate în 
Adunarea Generală şi în Consiliul de Securitate), preluate de Emmanuel Ratier în cartea sa Les guerriers d'Isra€l. Enquete 
sur les milices sionistes (Facta, 1996, tradusă de curînd şi în româneşte, dacă nu mă înșel), rezultă că mulţi dintre liderii 


statului israelian din ultimele decenii, de la Menahem Begin la Yitzahak Rabin, au fost în tinereţe teroriști notorii în 
numele sionismului (prefăcut în „onorabil“ om politic, ex-teroristul Menahem Begin a primit în 1978... Premiul Nobel 
pentru Pace, iar ex-teroristul Yitzahak Rabin - ajuns un premier nu destul de intransigent - a fost asasinat în 1995 de un 
neo-terorist evreu ultraortodox!). Declaraţia de acum câţiva ani a premierului israelian Ariel Sharon („Regret că nu l-am 
lichidat pe Yasser Arafat acum 20 de ani“!), care a consternat mapamondul (dar pe care Washingtonul „s-a abținut s-o 
comenteze“!), trimite spre aceeaşi paradigmă. 

16 Anul 1995 - decretat, la iniţiativa şi presiunile cercurilor evreieşti internaţionale, „An al 'Toleranţei“ (la o jumătate de 
secol de la încheierea celui de-al doilea război mondial) - avea să se încheie, din păcate, cu răsunătorul asasinat politic 
comis, chiar în Israel, de studentul talmudist Yigal Amir asupra premierului „trădător“ Yitzahak Rabin! 





anul III e nr. 34 47 


ROST 


RECUPERĂRI 








di! 4 
b ss ru 


uzul statelor neevreieşti (confirmînd parcă cinicele 


precepte şi tehnici de manipulare din îndelung con- 
testatele Protocoale ale Înțelepților Sionului)! 

Victimele de ieri ale discriminărilor şi violenţe- 
lor naziste dezvoltă astăzi, pe teritoriul de care i-au 
deposedat pe arabii palestinieni cu concursul mari- 
lor puteri aliate, un stat de cel mai radical funda- 
mentalism etno-religios, pe care un Israel Shahak 
nu se dă înapoi să- califice drept „iudeo-nazism“ 
(formulă lansată, pare-se, de un alt evreu „cu ură 
faţă de sine“: răposatul Yehoshua Leibovitch). Aşa 
stînd lucrurile, „perspectiva crepusculară“ de care 
vorbea acum şase decenii Ilariu Dobridor nu mai 
apare atât ca o maladie rasială, cum o voia el, cât ca 
o strategie dizolvantă, aplicată de „poporul ales“ 
popoarelor „inferioare“!7 (dacă nu în litera, în orice 
caz în spiritul odiosului precept talmudic Tob şebe- 
goim harog, „Pe cel mai bun dintre goim să-l 
ucizi!“). Lucrurile sînt mult mai complexe astăzi 
decit în 1940, iar un Ilariu Dobridor însuşi ar fi fost 
probabil destul de derutat în fața acestei complexi- 
tăți deconcertante. 

E cert că nimeni nu va fi surprins că, o dată cu 
instalarea comunismului în România („moşit“ din 
exterior de ruşi, iar din interior mai ales de proas- 
peții cetăţeni evrei), soarta lui Ilariu Dobridor a fost 
pecetluită. Scăpat ca prin minune de primul val al 
terorii, este arestat abia în 1954, la Rîmnicu Vilcea, 
unde ducea o existență marginală, şi închis mai întii 
în penitenciarul de la Craiova, apoi (via Rahova) la 
Jilava şi la Aiud. Cei zece ani de temniță grea lau 
măcinat fizic şi sufleteşte. Leşit în 1964 (cînd s-au li- 


chidat închisorile politice), crucea libertăţii s-a do- 
vedit încă şi mai grea decât cea a închisorii. Soţia l-a 
renegat, cum li s-a mai întîmplat şi altora din 
aceeaşi categorie (sînt „micile“ tragedii personale 
de care istoria nu se sinchiseşte şi pe care numai 
Dumnezeu le ştie în toată sfişietoarea lor realitate). 
Decepţiile şi marginalizarea socială l-au împins spre 
singurătate şi alcoolism. Ajutat de Mihai Ralea (pa- 
radoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă mo- 
destă. A mai şi scris câte ceva, dar fără vlaga şi entu- 
ziasmul de odinioară (se păstrează manuscrise ce ar 
merita să fie cercetate mai îndeaproape). Locuia 
singur, într-o mansardă, pe strada Roma din Bucu- 
reşti, primind ajutor din partea surorii sale Elena, 
care i-a fost ființa cea mai apropiată a ultimilor ani. 
Putea fi adesea văzut în restaurantul „Feldioara“ 
(mai mult o cârciumă de cartier, din coasta spitalului 
de copii „Grigore Alexandrescu“), unde, aproape re- 
gulat, după câteva pahare, le ținea consumatorilor 
fulminante discursuri anticomuniste. Urmărit în- 
deaproape de Securitate, aceasta i-a închis gura mult 
prea slobodă, pe la începutul lui 1968, maltratîndu-l 
în mansarda sa din strada Romei şi încuindu-l apoi 
înăuntru cu lacătul. Alarmată că de o săptămînă nu 
mai avea nici un semn de la el, sora sa s-a dus să-l 
caute; a spart uşa cu ajutorul vecinilor şi l-a găsit 
mort, desfigurat în bătaie. A fost îngropat în cavoul 
familiei din cimitirul de lîngă piața „Leontin Sălă- 
jan“. Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că nu- 
mele lui avea să se mai reîntoarcă vreodată în sfera 
publică; regimul comunist părea de nezdruncinat, 
iar scrierile poetului dobridorean țineau de mirajul 
altei lumi, peste care prinsese deja să se aştearnă 
uitarea, atunci cînd nu se aşternuse oprobriul „pro- 
letar“... 

Deşi alcătuit înainte de 1989, Dicţionarul scrii- 
torilor români (coordonat de Mircea Zaciu, Marian 
Papahagi, Aurel Sasu) îl consemnează totuşi. Reedi- 
tarea cărții sale despre evrei, din 1999, deşi n-a avut 
cine ştie ce răspîndire şi ecou, a fost de ajuns ca să-i 
irite pe mulţi, cu sau fără dreptate (din câte am auzit, 
chiar şi pe fiul său, distins medic stomatolog, ţinut 
departe de un tată atât de „politic incorect“ de către 
o mamă bine orientată). Ilariu Dobridor îşi câștigase 
însă dreptul la ea atit prin viața, cât şi prin moartea 
sa. Iar dacă a greşit într-o privință sau alta, să nu ne 
încruntăm prea tare: pînă şi mucenicii sînt supuşi 
omeneştilor greşeli... 


1 Nu-i vorba aici de vreo interpretare exagerată şi tendenţioasă a raportului evrei-neevrei, generată de o poziţie „anti- 
semită“. Influentul rabin A. Cohen (Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116), ca să iau un exemplu foarte 
recent, nu lasă loc nici unui echivoc pe tema aceasta: „Populația pămîntului poate fi împărțită între Israel şi celelalte națiu- 
ni luate în bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală“. 





48 


anul III e nr. 34 


HISTORIA 


ROSI 





Securitatea şi terorismul 
(inter)naţional (1977-1989) a 


Despre relaţiile dintre Securitatea lui Ceaușescu şi terorismul 
internaţional (1977-1989) ştim astăzi mai multe lucruri decit s-ar 
putea crede Ia prima vedere. În acest progres al cunoaşterii 
trecutului nostru recent doar arhivele românești rămîn închise. 


Mircea Stănescu 





februarie 1981, scriitorul Paul Goma - disi- 

dent pînă în 1977, cînd s-a refugiat politic în 
Franța, opozant al regimului comunist de la Bucu- 
reşti şi militant pentru drepturile omului - a primit 
un colet-capcană. În aceeaşi zi un colet de acelaşi tip 
a primit şi Nicolae Penescu, preşedintele Comitetu- 
lui Naţional Român de la Paris, iar în ziua urmă- 
toare Şerban Orescu, preşedintele Cercului Demo- 
crat al Românilor din Germania. Pe colete, la adresa 
expeditorului scria: „L.A. / Hotel Castellana / Ma- 
drid“, notația reprezentînd o trimitere la Confe- 
rința organizată de disidenţi în noiembrie 1980, la 
care cei trei opozanți participaseră, şi care adusese 
regimului de la Bucureşti serioase prejudicii. Au fost 
răniți Nicolae Penescu - Ia față şi mini - şeful Ser- 
viciului de Deminare al DST, venit să dezamorseze 
bomba la locuinţa lui Paul Goma, şi Şerban Orescul. 
După toate probabilitățile (conform Securităţii un- 
gare), bombele au fost trimise de belgianul Luc Ed- 
gar Groven („Eric“), membru al ETA şi al ORI, acțiu- 
nea înscriindu-se în modul de operare al organiza- 
ției sale de origine. Tot prin acesta din urmă, grupul 
Carlos a transportat la Miinchen explozibilul necesar 
atentatului. Din desfăşurarea acţiunilor putem de- 
duce că grupul dorea să înlănțuie atentatele Ia adre- 
sa opozanților cu cel asupra postului de radio, însă 
trimiterea explozibilului în Germania a întîrziat. 

La 13 februarie Carlos l-a sunat pe Nica-,Niţes- 
cu“ şi i-a comunicat codificat că Johannes Weinrich 
(„Steve“) va întirzia în executarea atentatului. Con- 
form informaţiilor de presă avînd la bază surse occi- 
dentale: „Atentatul ar fi trebuit să se producă cu o 


1 doilea, al treilea şi al patrulea atentat. La 3 


săptămînă mai devreme, la 14 februarie, tot într-o 
sîmbătă seara, dar în două locuri simultan şi într-o 
manieră extrem de dură. Prima bombă ar fi trebuit 
să explodeze la Holzkirchen, o mică localitate din 
apropierea Miinchenului, unde se aflau emițătoare- 
le primare ale Europei Libere. Se urmărea un dublu 
scop: crearea unei diversiuni şi amuţirea radioului. 
La sediul din Miinchen al «Europei Libere» urma să 
se producă apoi atacul propriu zis. Nu doar detona- 
rea unei bombe, ci [şi] un atac armat avînd ca obiec- 
tiv pătrunderea în departamentul românesc, 
înfrîngerea oricărei rezistențe întîmpinate pe par- 
curs şi sustragerea presupusei «arhive secrete». Co- 
mando-ul terorist urma să fie condus de germanul 
Johannes «Steve» Weinrich, adjunctul lui Carlos. 
Echipa era formată din zece teroriști: cîte doi din 
gruparea bască ETA, grupul elveţian Prima Linea, 
Brigăzile Roșii italiene, Celulele Revoluţionare ger- 
mane şi gruparea palestiniană PFLP [de fapt: FPEL- 
CS - n.n.]. Dotarea lor se compunea din opt walkie- 
talkie, nouă pistoale, dintre care două cu amorti- 
zoare de sunet, şi grenade. Oricine le-ar fi ieşit în 
cale urma să fie împuşcat. Acest plan a fost abando- 
nat în ultimul momenti,] alegîndu-se varianta 
«uşoară». 

La 16 februarie a avut loc un alt eveniment ne- 
prevăzut, care putea să amine acțiunea „Tangoul 
miinchenez“. Trecînd frontiera dinspre Elveţia că- 
tre Germania, Giorgio Bellini („Roberto“), şi el im- 
plicat în organizarea atentatului, a fost arestat. Ger- 
manii l-au arestat pe baza unei cereri de ajutor juri- 
dic, întrucât era acuzat de apartenenţă la organiza- 
ţia ilegală italiană Prima Linea. Timp de nouă luni, 
el a rămas în arest, nemaiputind participa la aten- 
tatul de la Miinchen. 


1 Vezi P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 13 şi passim; „Ziua“, 22 ianuarie 1998; 


„Ziua“, 6 ianuarie 1998. 


2 Cf. „Evenimentul Zilei“, 9 ianuarie 1998. Vezi şi relatarea lui, R.H. Cummings, „Evenimentul Zilei“, 21 februarie 


şi 1 mai 2004. 





anul III e nr. 34 


49 


ROST 


HISTORIA 





În acest timp, grupul a fost preocupat să gă- 
sească locurile de destinaţie unde să se retragă 
după comiterea atentatului şi să-şi stabilească ali- 
biurile. În acest scop, Carlos a vorbit cu Montaner, 
primul secretar al Ambasadei Cubei de la Budapes- 
ta, căruia i-a cerut viza de intrare în țara sa pentru 
Magdalena Kopp. 

La 18 februarie, Carlos i-a expus telefonic unei 
femei neidentificate planul atentatului asupra sec- 
ției române a postului Europa Liberă. Pînă în apro- 
piere, bomba va fi transportată într-o maşină furată 
de doi colaboratori ai grupului, după care va fi am- 
plasată de Weinrich la locul vizat. Apoi, în momen- 
tul în care Bruno Breguet („Luca“) va detona încăr- 
cătura explozivă prin teleghidare, toți participanții 
[a acţiune se vor afla în gară sau în trenuri. Pentru 
Breguet a fost pregătit următorul alibi: va merge la 
gară, situată la 12-15 minute distanță de locul explo- 
ziei, şi se va sui într-un tren cu destinația Nirnberg. 
Ajuns acolo, se va urca în alt tren, care va veni din 
Elveţia. În vagonul restaurant, un colaborator îi va 
înmâna discret un bilet cumpărat şi vizat la Zărich, 
pentru a putea dovedi că în momentul atentatului 
nu se afla la Minchen ci, chipurile, în acel trens. 

În seara zilei de 19 februarie 1981, Weinrich la 
sunat pe Carlos şi i-a spus că cele mai potrivite zile 
sînt „20 şi 22 februarie“. Apoi, Carlos l-a sunat pe 
Nica-„Niţescu“ pentru a-i comunica faptul că stabili- 
se data execuţiei atentatului pentru „dimineața de 
duminică“5, 22 februarie. La 21 februarie, la orele 
19.26, Luc Edgar Groven („Eric“) l-a sunat pe Carlos, 
căruia i-a spus, codificat, că datorită arestării lui 
Giorgio Bellini („Roberto“), o parte din cei implicaţi 
în organizarea atentatului trebuiau schimbaţi, însă 
în rest totul decurge conform planului şi că în 
curînd el şi Weinrich vor sosi la Budapesta. 

Explozia de la postul de radio din Miinchen a 
avut loc mai devreme decât credea Securitatea ma- 
ghiară, căci teroriștii aveau un cod de recalculare 
a timpilor comunicaţi. Ea s-a produs la 21 februa- 
rie 1981, la orele 21.47. În fața clădirii, în partea de 
est, la 20 de m de centrala telefonică, în acel timp 
plină de oameni, a fost amplasată o bombă de 15 
kg de nitropental, explozibil plastic de producţie 


românească. Deflagraţia a produs o spărtură de 
18 m în zidul exterior, iar suflul a fost atât de puter- 
nic, încât a îndoit stilpii de beton, mobila din inte- 
riorul clădirii a fost pulverizată printre crengile 
copacilor dimprejur şi sute de geamuri din zona 
alăturată au fost sparte. Un număr de opt colabo- 
ratori ai postului au fost răniți, unei femei fiindu-i 
distrus maxilarul inferior. În total, pagubele mate- 
riale s-au ridicat la patru milioane de mărci ger- 
mane. 

Cu toate acestea, atentatorii au greşit ţinta. 
Căci explozibilul a fost plasat în fața secţiei 
cehoslovace a postului, iar nu a celei române. 
Pentru executarea acțiunii, „serviciul secret 
român le-a promis [teroriștilor] un milion de 
dolari pentru acest atentat şi le-a livrat docu- 
mentele necesare de călătorie, arme, muniții şi 
explozibili.“ 

După atentat, membrii grupului s-au reunit la 
Budapesta, iar de aici au plecat după cum urmează: 
Kamal al Issawi („Ali“) la Damasc (Siria), Luc Edgar 
Groven („Eric“) şi un alt membru al ETA la Sofia 
(Bulgaria), iar Carlos, Kopp şi Weinrich la Bucu- 
reşti. Ultimii trei s-au deplasat Ia o casă conspirativă 
a CIE, situată într-un fost conac din apropierea Aero- 
portului Otopeni, în vederea analizării operațiunii 
„Tangoul miinchenez“. Singurul din grup care a vor- 
bit cu acel prilej a fost Carlos, care a descris acțiunea 
în detaliu, afişindu-şi mîndria pentru ceea ce apre- 
cia a fi o reuşită. Nica-,Niţescu“, care ştia că liderul 
grupului coordonase de la Budapesta executarea 
atentatului, în timp ce ceilalți riscau să fie arestați, a 
făcut în permanență remarci sarcastice. EI „l-a între- 
bat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă 
rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data 
viitoare să poată lua şi el parte personal la o oper- 
ațiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a 
sarcinii.“ După ce teroriștii au consumat o cantita- 
tea apreciabilă de alcool, Nica-,Niţescu“ a toastat 
pentru grup: „Usually 1 kill for money, now 1 kill for 
nothing“8 (De obicei ucid pentru bani, de data 
aceasta ucid pentru nimic). Luată dintr-un western- 
spaghetti al anilor '70, formula arăta cât se poate de 
clar dezamăgirea Securităţii şi sugestia ca următoa- 


3 Vezi şi relatarea lui R.H. Cummings, care confirmă că atentatul şi retragerea teroriștilor de Ia locul faptei 
au avut loc în maniera descrisă de Carlos; „Evenimentul Zilei“, 21 februarie şi 1 mai 2004. 


40, Schrâm, op. cit., p. 222. 
5 Ibidem, p. 223. 

SIbidem, p. 224. 

7 Ibidem, p. 225. 

3 Ibidem. 





50 


anul III e nr. 34 


HISTORIA 


ROSI 





rea operaţiune să fie efectuată în contul milionului 
de dolari care fusese deja încasat. 

CIA şi autorităţile germane au aflat că atenta- 
tul împotriva Europei Libere a fost comandat grupu- 
lui Carlos de către Securitate de Ia cifrorul şef al Am- 
basadei Române din Bonn, Constantin Constanti- 
nescu, ofițer CIE trecut la americani la începutul lui 
martie 1984. Drept urmare, cinci ofiţeri ai Securită- 
ţii externe aflați sub acoperire diplomatică în Ger- 
mania şi implicaţi în operaţiuni criminale au fost 
declarați persona non grata”. 

Planul de aducere în țară a grupului Carlos a 
fost realizat de Tudor Postelnicu, şeful Securității, 
Iulian Vlad, Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, It.col. Ion 
Deaconescu, adjunctul lui Nica, iar cel care a coman- 
dat şi coordonat atentatul a fost Nicolae Pleşiţă. Car- 
los a fost în contact şi cu Gisela Vass, adjunct al şefu- 
lui Departamentului pentru Relaţii Internaționale 
al CC al PCR, care avea în atribuţii relaţiile cu „orga- 
nizaţiile revoluţionare din întreaga lume“. Ofiţerul 
de legătură cu grupul terorist a fost It.-col. Sergiu 
Nica, iar la operaţiuni a participat şi It-col. Nicolae 
Nădejde, de la aceeaşi unitate de „lichidări“10. 

După atentatul de la Miinchen, la 24 aprilie 
1981 a avut loc o întâlnire de lucru între lucrătorii 
Securităţii din RDG - col. Harry Dahl, şeful Secţiei 
Principale de Combatere a Terorismului, locţiitorul 
său, col. Giinter Jăckel şi mr. Helmut Voigt, şef de 
secţie - şi omologul lor din Ungaria, It.-col. Jozsef 
Varga. Scopul acestora era să evalueze informaţiile 
pe care le-ar fi putut furniza Giorgio Bellini („Ro- 
berto“), membru al grupului Carlos arestat în RFG, 
despre colaborarea ORI cu statele est-europene. Ei 
au stabilit ca lui Carlos să i se dea de înţeles că şede- 
rea permanentă pe teritoriul statelor socialiste nu 
mai este posibilă. Pentru a facilita sarcina, Varga le 
va acorda membrilor grupului un termen de pleca- 


re de maximum patru luni şi le va permite pe viitor 
exportul de arme, tranzitarea teritoriului sau seju- 
ruri de scurtă durată. De fapt, rolul lucătorilor ope- 
rativi era de a pune în practică o decizie deja luată, 
întrucât Varga i-a anunțat pe participanți că „a obţin- 
ut deja consimțământul colegilor din URSS şi CSSR 
[Cehoslovacia]“!1. Probabil că aportul tovarăşilor 
cehi în această afacere a fost doar acela de a aproba 
- şi ei - decizia luată de KGB. 

Conform informaţiilor furnizate de ].0. Koehe- 
ler, ofițerul MfS Rainer Wiegand - responsabil cu 
controlul străinilor rezidenţi în RDG, care a partici- 
pat şi el la o consfătuire pe linia sa de muncă cu or- 
ganismele similare din statele est-europene, afirmă 
că: „Toate aceste state [comuniste est-europene - 
n.n.] se abţinuseră să ia măsuri împotriva lui [a gru- 
pului Carlos - n.n.], la «recomandarea» KGB.“12 Mai 


E 
E 
We 
& 
=; 
i 





9 Iată numele lor, cu siguranță de acoperire: Ion Constantin, loan Lupu, Ion Grecu, Dan Mihoc şi Constantin Ciobanu. 
CE. „Ziua“, 18 ianuarie 1998. 


10 „Ziua“, 7 ianuarie 1998 şi 22 ianuarie 1998; „Evenimentul Zilei“, 1 noiembrie 1998, 5-6 septembrie 2000 şi 28 noiembrie 
2003. Nica a murit în 1995, se pare din cauze naturale. Totuşi, există surse care apreciază - fără a indica şi motivele - 
că moartea sa a avut loc în condiţii „suspecte“, sugerînd că ar fi putut fi lichidat. Cf., de pildă, „Evenimentul Zilei“, 5 şi 6 
septembrie 2000; „Ziua“, 22 iunie 2005; articolul din „Jurnalul Naţional“, 17 februarie 2004, scris pe baza discuţiei cu un 
fost ofițer USLA; sau lucrarea lui Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale 
regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elion, 2004, p. 116. Ofiţerul USLA stabileşte o posibilă relaţie de 
cauzalitate între moartea lui Nica şi Raportul său, despre care afirmă că ar face „dezvăluiri“. După cum am arătat mai sus, 
acesta nu dezvăluie mai nimic; în plus, el are rolul de a trimite pe piste false. La rîndul său, ultimul autor indicat a fost 
ofițer de Securitate Ia Centrul de Informare şi Documentare (şi nu „cercetător în arhiva MI“ cum se recomandă), iar în 
prezent este decan al Facultăţii de Informaţii de la Academia Naţională de Informaţii (urmaşa Şcolii de Securitate de la 
Băneasa). Lucrarea sa este scrisă, aparent, pe baza surselor deschise, iar afirmaţia că Nica ar fi murit „în 1982“ este o 
eroare patentă. În ce ne priveşte, nu înţelegem care ar fi putut fi motivul pentru care Nica ar fi putut fi lichidat. 

11 0. Schrom, op. cit., p. 226. Vezi şi ].0. Koeheler, op. cit., p. 224, nota 9. 

12J.0. Koeheler, op. cit., p. 206. 





anul III e nr. 34 51 


HISTORIA 





Ei 
5. 
Za 


mult, la un moment dat, cînd a fost informat de Di- 
recţia a XX-a a Stasi (care se ocupa, între altele şi cu 
subversiunea) că „Şacalul“ se afla din nou în Ber- 
linul de Est, Wiegand a luat legătura cu colonelul 
Boris Smirnov, şeful Direcţiei a II-a (contraspionaj) 
a KGB din sediul de la Karlhorst, pentru a-i cere sfa- 
tul cu privire la modul în care să procedeze. Acesta 
i-a spus că „MIS trebuia doar să urmeze exemplul ce- 
lorlalți. Atâta vreme cât Carlos nu putea fi clar im- 
plicat de autorităţile occidentale[,] trebuia «să fie lă- 
sat în pace şi doar supravegheat». În plus, a mai 
adăugat colonelul KGB, Carlos făcea suficient de 
mult rău Occidentului, încât să nu merite să se ia 
măsuri împotriva lui. Când Wiegand a sugerat că ar 
trebui măcar să-l interogheze, ofițerul KGB i-a răs- 
puns: «În locul dumneavoastră n-aş face una ca 
asta...V-aţi tăia craca de sub picioare.»“13 De ce să in- 
comodeze şi irite deci grupul Carlos - şi, alături de 
el, statele care îl susțineau -, atâta vreme cât aducea 
servicii Blocului Comunist fără să-l implice? 

Drept urmare, la 15 mai 1981 între Carlos şi 
Weinrich, pe de o parte, şi coloneii Petresevics şi 
Lajos Kovacs de la AVH (primului nu-i cunoaştem 
funcţia, însă, după propria-i mărturisire era unul 
dintre şefii Securității, în timp ce cel de-al doilea era 
şeful Secţiei Terorism Internaţional), la sediul 
Oficiului Central pentru Controlul Străinilor a avut 


15 Ibidem. 
14 Transcrierea a fost publicată în „Ziua“, 1 martie 1998. 
15 Ziua“, 1 martie 1998. 





loc o întâlnire. Ea a fost filmată, iar caseta se găseşte 
în dosarul C - 79/AVHI4. Comunicarea lui Petre- 
sevics a fost cât se poate de clară: „În cel mai scurt 
timp, trebuie să lichidaţi baza voastră din Ungaria şi 
toate stocurile de arme şi arhive. Bineînţeles, puteți 
să călătoriți prin țară, puteţi sta câteva zile, dar nu 
se mai pune problema unei baze permanente. lată 
cam ce am dorit să vă spunem. [...] Nu vă vom îm- 
pile]dica să voiajaţi şi să rămâneţi câtva timp. Noi 
nu ne amestecăm în afacerile voastre. Dar, mai pre- 
sus de orice, fără baze!“15 Cu acel prilej, Carlos s-a 
angajat să lichideze baza din Ungaria în decurs de 
maximum două luni, iar membrii grupului s-au re- 
tras la Bucureşti. 

Al cincilea și al şaselea atentat. lon Şerban - 
ofițer al Securităţii externe, care lucrase în calitate 
de curier de documente secrete sub acoperirea de 
medic - şi inginerul Rudolph Bruchner (alias 
Gheorghe Mandache), şi el ofiţer de Securitate, care 
au trecut la „inamic“ (primul stabilit din 16 februa- 
rie 1981 în Elveţia, iar cel de-al doilea în RFG) au 
fost la un pas de a fi ucişi de grupul Carlos prin am- 
plasarea de bombe în autoturismele personale. Ion 
Serban a fost declarat dezertor prin ordinul nr. 
11/09527 din 20 februarie 1981 semnat de gl.lt. Ni- 
colae Pleşiţă, şef al CIE şi adjunct al ministrului de 
Interne. Urmare, Direcţia de Cercetări Penale a Se- 





52 


anul III e nr. 34 


HISTORIA 


ROSI 





curității a întocmit dosarul nr. 65792 (27 de file), 
prin care îl acuza de „trădare prin transmiterea de 
secrete“ şi „refuzul de a se înapoia în țară“. Acţiunea 
penală a fost pusă pe rol, fostul ofițer fiind judecat 
în contumacie, cu uşile închise, la Tribunalul Militar 
Teritorial Bucureşti. Prin minuta sentinței nr. 50, el 
a fost condamnat la moarte si confiscarea totala a 
averii. La 23 ianuarie 1982, în timp ce Ion Şerban se 
afla în maşină împreună cu soția sa, automobilul a 
sărit în aer. El a fost rănit la picior şi a rămas cu o in- 
firmitate. La 26 ianuarie, automobilul celui de-al 
doilea dezertor a luat şi el foc. Nu există nici un du- 
biu că atentatele au fost puse la cale de Securitate, 
fapt recunoscut şi într-un raport din 6 februarie 
1982 al ofițerului CIE cu nume de cod „Bircan“, în- 
sărcinat cu măsurile operative împotriva scriitoru- 
lui Ion Caraion (care era în acel timp exilat în Elve- 
ţia), în care, după ce sînt descrise atentatul împotri- 
va lui lon Şerban şi efectele sale asupra lui Ion Ca- 
raion se afirmă în clar că: „s-a produs un atentat ase- 
mănător asupra inginerului Rudolph Bruchner 
[subl. n.]“16 

Acum Carlos coordona acțiunile grupului de la 
Budapesta şi Bucureşti!” La 16 februarie 1982 Mag- 
dalena Kopp şi Bruno Breguet au fost arestaţi la Pa- 
ris, unde plecaseră - din însărcinarea serviciilor se- 
crete siriene - să-l execute pe Walid Abu Zahr, re- 
dactorul-şef al ziarului proirakian „Al Watan al 
Arabi“, motivul fiind poziţia sa critică față de Parti- 
dul panarab Baas. (În acelaşi timp, Carlos întreținea 
relaţii bune şi cu diplomaţii irakieni, cu care se întil- 
nea frecvent la Budapesta.) Totodată, sarcina celor 
doi era ca - de astă dată la comanda serviciilor se- 
crete libiene - să organizeze un atentat cu bombă la 
una din ambasadele Kuweitului sau Emiratelor Ara- 


Ca răspuns, Carlos a somat Ministerul francez 
de Interne să-i elibereze pe cei doi, apoi, văzînd că 
francezii nu cedează şantajului, a pus la cale mai 
multe atentate: pe 15 martie 1982 împotriva Amba- 
sadei şi a Centrului Cultural Francez din Beirut; la 
29 martie asupra unui tren expres francez; la 16 
aprilie au fost ucişi la Beirut diplomatul francez Guy 
Cavallo şi logodnica sa; la 19 aprilie două bombe au 
explodat în faţa biroului Air France şi a Ambasadei 
Franței din Viena; la 24 aprilie, la ora 9.00, cînd în- 
cepea procesul celor doi teroriști, Johannes Wein- 
rich a detonat în fața redacției ziarului „Al Watan al 
Arabi“ o încărcătură explozivă plasată într-o ma- 
şină-capcană, atentat soldat cu un mort şi 68 de per- 
soane grav rănitel5. Cu toate acestea, Kopp şi Bre- 
guet au fost condamnaţi la patru şi, respectiv, cinci 
ani de închisoare. În replică, grupul Carlos a explo- 
dat o bombă la Ambasada Franţei din Beirut, tot 
într-o maşină capcană, atentat soldat cu 11 morţi şi 
27 de răniţi. (va urma) 





Bogdan Onofrei 


be Unite. Nu au reuşit însă să facă nimic din ceea ce- tai 
şi propuseseră, fiind arestaţi înainte de a putea în- 


Ea. Sai 
SS ă <a 
treprinde ceva. a ( EASES 
16 Vezi „Ziua“, 22 ianuarie 1998, 14 şi 21 martie 1999; S. Nica, Raport înaintat conducerii CIE Ia 21 februarie 1990, în „Ziua“, 
14 iulie 1999 şi 21 aprilie 2000; Evenimentului Zilei, 6 septembrie 2000; Mariana Sipoş, Ion Caraion şi serviciile externe 
ale securităţii, în revista electronică „E-Leonardo“, nr. 3/2004, la adresa . Studiul Marianei Sipoş se bazează pe partea 
accesibilă din dosarul CIE al lui lon Caraion, împotriva căruia Securitatea a întreprins măsuri complexe de „neutralizare“. 
În dosar apar mai multe documente, datate 1982, adresate sau care au ca emițător un anume „tovarăş Haiduc“, despre 
care, din context se înţelege că era unul din ofițerii de caz. Autoarea se înşeală cînd îl identifică pe acesta cu Matei Pavel 
Hirsch („Haiducu“), ofițerul însărcinat cu uciderea prin otrăvire a lui Paul Goma, întrucât el s-a predat DST cu un an mai 
devreme, în 1981. Conform informaţiilor de presă, responsabili de acțiunile criminale ale Securităţii privitoare la Șerban 
sînt următorii: col. Marcel Roman, fost şef al UM 0503 - unitate din cadrul Serviciului Special de Protejare a Secretelor de 
Stat, şef al fostului ofițer, cel care a sesizat Ministerul de Interne; gl. Nicolae Pleşiţă, care a ordonat acțiunea penală; col. de 
Justiţie M. Ştefănescu - care a trimis dosarul la TMTB spre judecare cu uşile închise şi în procedură de urgență; 
preşedintele completului de judecată, Valeriu Sitaru, şi judecătorul Mircea Gălătiuc, cei care care l-au condamnat la 
moarte; Ceauşescu, care dirija aceste acţiuni; şi Carlos care a realizat atentatul. Cf. „Ziua“, 14 martie 1999. 


17 Vezi şi „Ziua“, 1 februarie 1998. 


18 Vezi de asemenea „Ziua“, 15 ianuarie 1998. În plus, extrasele din informarea judecătorului de instrucție al cazului, datată 
Paris, 15 septembrie 1987, şi articolul informativ alăturat publicate în „Ziua“, 1 februarie 1998. 








anul III e nr. 34 53 


ROST 


MARTIROLOGIU 





Părintele Vasile Stoleru — un 
martir al Bisericii bucovinene 


Adrian Nicolae Petcu 





în comuna bucovineană Davideni, jud. Sto- 

rojineț, în familia lui Ilie şi Maria Stoleru. A 
urmat şcoala primară în satul natal, iar în 1920 s-a 
înscris direct în clasa a II-a a liceului „Regele Ferdi- 
nand I* din Storojineţ printr-un examen de diferen- 
ță, intrând în prima serie de elevi ai liceului. Pentru 
a-şi putea întreţine fratele, în 1927 şi-a întrerupt 
şcoala, ocupând un post de învățător în comuna na- 
tală. Din această cauză a pierdut doi ani, absolvind 
liceul în 19291. Între 1929-1934, a urmat Facultatea 
de Teologie din Cernăuţi, luându-și licența cu teza 
„Tratarea pastorală a săracilor“2. Totodată a fost 
membru activ al Societăţii „Dacia“, unde fratele său, 
Dimitrie, era preşedinte. 

La 14 ianuarie 1934 se căsătoreşte cu Viola Păuş, 
fata cântăreţului bisericesc din comuna Budeniţ, 
jud. Suceava, care îi va naşte trei copii. Ulterior, a fost 
hirotonit ca preot ajutător pe seama parohiei din 
Botuşanița, jud. Rădăuţi (azi Suceava), unde a rămas 
până în 1935, când a trecut tot ca preot conslujitor la 
Budeniţ. În 1940, s-a transferat la parohia Carapciu 
pe Siret, jud. Storojineţ, de unde, în iunie acelaşi an 
a fost nevoit să se refugieze la Mitocul Dragomirnei, 
jud. Suceava. La Carapciu va reveni în iulie 1941, 
însă numai până în martie 1944, când sovieticii au 
ocupat definitiv acest teritoriu. Părintele, împreună 
cu familia, avea să se refugieze la Avrig, jud. Sibiu, 
până în 1945, când i se va găsi un loc de preot con- 
slujitor Ia Iţcani, jud. Suceava, până în 1946. De aici, 
tot pentru un an va sluji la Drăgoeşti, pentru ca, în 
cele din urmă, să se aşeze la Bălăceana, jud. Suceavas. 
Aici va sluji în calitate de paroh, până la arestare. 

În noaptea de 15 spre 16 iulie 1959, părintele 
Vasile Stoleru era arestat de către Securitate şi tri- 


V asile Stoleru s-a născut la 30 ianuarie 1907, 


mis la închisoarea MAI din Suceava. Totodată, la 
orele 1, 15-5 casa îi era dată peste cap la percheziţie, 
reținându-i-se mai multe file şi caiete de însemnări. 

Potrivit documentelor găsite la dosarul penal, 
primul interogatoriu reţinut s-a consumat pe 19 
iulie 1959, orele 7, 30-15, unde a fost întrebat asu- 
pra datelor personale, rudelor, pregătirii profesio- 
nale, antecedentelor politice şi „activităţii duşmă- 
noase la adresa RPR“ - ultimul aspect respingându-l 
categoric. Trei zile mai târziu, anchetatorii au insis- 
tat asupra activității politice desfăşurate de părinte 
înainte de 23 august, obligându-l să susțină partici- 
parea la politica legionară. Părintele refuză din nou 
orice amestec al său în activităţile politice, recunos- 
când că, în anul 1940, la cererea foarte insistentă a 
primarului din Mitocul Dragomirnei - Daniş Remus 
-, care era legionar, a sfinţit localul cooperativei din 
comunăs. 

Primele acuzaţii, care de altfel vor constitui ba- 
za inculpării părintelui, îi sunt puse în vedere la 5 
august 1959, în ordonanța de învinuire: „Materiale- 
le de anchetă îl arată pe Stoleru Vasile că, începând 
din 1950, a antrenat pe o serie de legionari din com. 
Bălăceana, ca Busuioc Constantin, Busuioc loan, Sa- 
su Mihail, Tudosi Niculae şi alţii, la o serie de munci 
cu caracter legionar cum ar fi împrejmuirea cimiti- 
rului comunal, plantarea de pomi în grădina bise- 
ricii din comuna Bălăceana, lucrări la care a partici- 
pat şi el personal. De asemenea, a întreţinut legă- 
turi cu parte din aceşti legionari ţinând slujbe foşti- 
lor conducători legionari din com. Bălăceanca, de- 
cedați, parastase etc. La îndemnul unora din legio- 
narii arătați mai sus, Stoleru Vasile a pomenit în bi- 
serică pe fostul rege şi mama sa şi a ținut în biserică 
o serie de predici cu caracter legionar. Susnumitul 
până la arestarea sa a avut şi o serie de manifestări 
duşmănoase la adresa regimului democrat din țara 


1 Biografie pe scurt întocmită de dl Mihai Hinescu, nepot al părintelui Stoleru, trimisă în data de 28 august 2003 
Patriarhiei Române, Comisia Română de Martirologiu. 


2 Licenţa în Teologie, din 6 iulie 1943, eliberată de Universitatea din Cernăuţi absolventului Vasile Stoleru, copie trimisă 
de dl. Mihai Hinescu în data de 28 august 2003 Patriarhiei Române, Comisia Română de Martirologiu. 


3 Biografie pe scurt întocmită de dl. Mihai Hinescu, nepot al părintelui Stoleru, trimisă în data de 28 august 2003 
Patriarhiei Române, Comisia Română de Martirologiu. 


4 Arhiva Tribunalului Militar Teritorial Iaşi (în continuare ATMTI), fond Penal, dosar 4750/1aşi, vol. 1, £. 210, 214. 
5 Ibidem, f. 222-223 v. 





54 


anul III e nr. 34 


MARTIROLOGIU 


ROSI 





noastră“. De fapt, acestea nu erau decât lucrările de 
pregătire a bisericii pentru sfinţirea săvârşită de mi- 
tropolitul Sebastian Rusan la 3 iunie 1951. Pentru 
acestea, părintele era pus sub infracțiunea prevăzu- 
tă şi pedepsită de art. 209, pct. 1 din Codul Penal. 
Însă, în aceeaşi zi, când era interogat, părintele res- 
pingea punct cu punct toate aceste acuzaţii6. 

În această situaţie se vede destul de clar cum 
pentru Securitate orice activitate în cadrul Bisericii şi 
pentru Biserică era catalogată în anii 50 drept 
„munci legionare“. Orice ar fi „atentat“ la siguranța 
regimului sau la bunul mers al activităților ordonate 
de partid şi supravegheate îndeaproape de organele 
de represiune era catalogat ca „legionar“. Cu toate 
aceste inepții folosite de anchetatori, cazul părintelui 
Vasile Stoleru trebuia dovedit ca unul „duşmănos la 
adresa regimului“. De acum încolo, toate anchetele 
care se vor consemna vor urmări tocmai dovedirea 
acestor inepții enunțate în ordonanța de învinuire. 

Astfel, conducătorilor legionari decedați li s-au 
adăugat în pomenirile făcute de părintele Stoleru la 
Sf. Liturghie cea a fostului suveran şi a mamei sale, 
pornită de la credinciosul Tudosi Nicolai, în anul 
1956, care depusese un pomelnic cu numele: Dumi- 
tru, Mihai şi Elena. De aici, pentru dovezi solide an- 
chetatorii au apelat la mai mulți martori, printre 
care şi părintele conslujitor, loan Furnică, care a 
fost torturat în aşa fel încât nici procesul verbal de 
interogatoriu nu l-a mai putut semna”. 

De asemenea, părintele a refuzat să recunoască 
că predicile sale ar fi avut conţinut legionar. Chiar 
dacă Dumitru Potorac, cantorul, în calitate de mar- 
tor, „a recunoscut“ că părintele în 1955 ar fi rostit în 
predică: „Să aveţi răbdare, credință, să nu vă pier- 
deți nădejdea, întrucât lucrurile nu vor mai dura 
mult aşa cum sunt şi se vor schimba“. 

Însă, cea mai gravă acuzaţie în ochii anchetato- 
rilor a constat în atitudinea părintelui faţă de mun- 
ca ce trebuia depusă în agricultură, potrivit indica- 
țiilor date de partid. De fapt, se pare că acesta a fost 
mobilul arestării părintelui, toate celelalte acuzaţii 
nefiind decât să contribuie la inculparea cât mai 
gravă în instanță. 

Astfel, potrivit interogatoriului martorului Ilie 
Cormoş, aflăm că părintele ar fi încurajat pe mai 


S Ibidem, f. 220, 224-224v. 


mulți „legionari“ la „o serie de munci legionare, 
cum ar fi gard în jurul cimitirului vechi şi nou, au 
plantat pomi în grădina bisericii şi altele, lucrări pe 
care le-a făcut începând de prin 1949 şi până prin 
anii 1956-1957“. Mai mult decât atât, acelaşi martor 
susținea că părintele Stoleru „a sfinţit o fântână 
construită de legionarii arătați de mine mai sus (Bu- 
suioc Constantin şi Tudosi Nicolai)“. Iar în ceea ce 
priveşte atitudinea față de muncile agricole, părin- 
tele i-ar fi îndemnat pe oameni să nu meargă „în 
anumite sărbători la arat şi însămânțat, ţinea pre- 
dici în biserică prin care îndemna pe oameni să nu 
iasă la arat spunând că omul seamănă toată săp- 
tămâna pe ogor, iar duminica şi în alte sărbători tre- 
buie să semene în biserică“. 

La 12 septembrie se pare că a fost ultima an- 
chetă, care a constat într-o confruntare cu Tudosi Ni- 
colai, din care nu a reieşit nimic nou, ci dimpotrivă 
a confirmat cele spuse de părintele Stoleru în an- 
chetele anterioare. 


Judecat sub acuzaţia 
de apartenenţă la mișcarea 
legionară 


Astfel, părintele Stoleru, alături de credincioşii 
Tudosi Nicolai, Busuioc Constantin, Cojocaru Petre, 
era trimis în justiţie. De fapt, aceştia erau apropiați 
ai bisericii la care părintele Stoleru era slujitor, cu 
care inițiase mai multe activităţi menite să conducă 
[a bunul mers al parohiei. Pentru activitatea aceas- 
ta, considerată „legionară“, erau catalogaţi ca mem- 
bri ai grupării religioase ilegale „Oastea Domnului. 

La 22 octombrie 1959, părintele era interogat 
în calitate de inculpat în procesul care i se intenta 
de Tribunalul Militar Suceava, în deplasare la Boto- 
şani. În acest interogatoriu, părintele „recunoștea“ 
toate acuzaţiile care i se aduceau, însă semna cu o 
semnătură abia lizibilă, ceea ce denotă faptul că 
pentru aceasta fusese torturat. 

În aceeaşi zi, părintele Vasile Stoleru a fost con- 
damnat prin Sentința nr. 603 la 10 ani muncă sil- 
nică şi 7 ani degradare civică, pentru „crima de 
uneltire contra ordinii sociale“, prevăzută şi pedep- 
sită de art. 209, pct. 2, lit. a din Codul Penal combi- 


7 Ibidem, f. 225-227, 239-240. Părintele Furnică fusese coleg de facultate Ia Cernăuţi cu Vasile Stoleru. 


3 Ibidem, f. 231-232v. 
9 Ibidem, f. 237-238v. 
10 Ibidem, f. 244-245v. 
11 Ibidem, f. 303. 





anul III e nr. 34 


55 


ROST 


MARTIROLOGIU 





nat cu art. 209 pct 2 lit. b al. B din Codul Penal, cu 
confiscarea averii personale!2. 

Faţă de această condamnare, aflat în peniten- 
ciarul Botoşani, părintele Stoleru a cerut recurs. În 
sprijinul acestui demers, apărarea a folosit ca probă 
un raport de activitate al părintelui, pe iunie 1953, 
de la parohia Bălăceana, în care printre altele se 
spunea: „Paralel cu îndatoririle de liturghisitor şi 
ierurg, în fiecare duminică şi sărbătoare, precum şi 
[a alte ocazii binevenite, am stăruit în predicile ţinu- 
te şi în legătură cu preceptele evanghelice din Evan- 
ghelia zilei să-i lămuresc pe credincioşi asupra înda- 
toririlor ce le au de îndeplinit în ceea ce priveşte 
îngrijirea culturilor, lucrare de o însemnătate covâr- 
şitoare de care depinde întreaga recoltă atât de 
mult aşteptată de cei ce muncesc. Personal am plivit 
culturile de buruieni şi am secărit cultura de grâu 
[...]. Cel ce munceşte este cinstitor de Dumnezeu, 
este luptător împotriva răului, împotriva păcatului 
şi a silniciei, este un apărător al păcii, în acelaşi timp 
un luptător pentru pace; este un slujitor credincios 
al Domnului păcii, un slujitor al lui Dumnezeu!“15. 

La aceasta se adăuga o adeverinţă eliberată de 
Protoieria Suceava, la 27 noiembrie 1959, prin care 
se arăta „că în conformitate cu Regulamentul de or- 
ganizare bisericească preotul unei parohii are obli- 
gaţiunea de a se îngriji împreună cu consiliul şi co- 
mitetul parohial de reparația şi îngrijirea bisericilor 
şi cimitirelor, încheind procese verbale şi întoc- 
mind acte pentru evidența controlului art. 47 din 
regulament)“14. Acest document nu venea decât să 
contrazică în mod categoric calificarea de „muncă 
legionară“ a activităţilor inițiate în jurul bisericii pa- 
rohiale. Cu toate acestea, la 2 decembrie 1959 Tri- 
bunalul Militar al Regiunii a II-a, Colegiul recurs, 
respingea cererea de recurs a părintelui Vasile Sto- 
leru ca „nefundat“, prin Decizia nr. 296115. 

După condamnarea definitivă, părintele Stole- 
ru va fi purtat prin penitenciarele de la Botoşani, Ji- 


lava (martie 1960) şi Aiud (1960), fiind supus regi- 
mului de exterminare, deşi era bolnav, potrivit cer- 
tificatului din 18 iulie 1959, când i se diagnosticase 
o „maladie ulceroasă“16. 

La această ultimă închisoare părintele îşi va 
găsi sfârşitul. Potrivit referatului medical încheiat 
în urma decesului părintelui, aflăm următoarele: 
„Deţinutul C[ontra]R[evoluţionar] Stoleru Vasile în 
vârstă de 53 de ani fiul lui Ilie şi Maria a fost inter- 
nat în spitalul formaţiunii 0622 Aiud de Ia 10 de- 
cembrie până la 12 decembrie 1960 cu diagnosticul: 
cancer gastric inoperabil anemie acută posthemo- 
ragică caşe[...]!7 canceroasă. Susnumitul a fost in- 
ternat în spitalul formaţiunii din 3 septembrie 1960 
până la începutul lunii decembrie. În urma exam- 
inărilor făcute i se pune diagnosticul de cancer gas- 
tric. 1 se face Ia [...]!7 exploratorie şi se constată tu- 
moare gastrică inoperabilă. Starea generală i se 
agravează progresiv. Bolnavul face [...]!7 repetate 
care se opresc după hemostatici şi transfuzii - este 
spitalizat la secţia cronici. În preziua internării s-au 
prezentat [...]!7 masive repetate după care se insta- 
lează o stare de şoc hemoragic în care bolnavul su- 
combă. Cauza morţii: cancer gastric şi anemie acută 
posthemoragică“18. 


BIBLIOGRAFIA: Izvoare inedite: ATMII, fond 
Penal, dosar 4750/1aşi, vol. 1, 3; Biografie pe scurt 
întocmită de dl Mihai Hinescu, nepot al părintelui 
Stoleru, însoţită de diferite acte personale, trimisă 
la 28 august 2003 Patriarhiei Române, Comisia Ro- 
mână de Martirologiu. Lucrări generale: CARAVIA, 
Paul coord., The Imprisoned Church. Romania, 
1944-1989, INST, Bucharest, 1999; IONIȚOIU, Cice- 
rone, Cartea de aur a rezistenței româneşti împotri- 
va comunismului, vol. |, Hrisovul, 1995; MANEA, Va- 
sile, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. a 
II-a, Patmos, 2001; „Memoria, revista gândirii aresta- 
te“, nr. 24, iunie 1998, p. 135-141. 


12 Ibidem, f. 315-321. Ceilalţi inculpaţi din lot erau agricultori care suferiseră pedepse penale pentru nepredarea cotelor şi 
refuzul de a intra în „întovărăşirile agricole“. 


13 Ibidem, f. 337-337v. 

14 Ibidem, £. 338. 

15 Ibidem, f. 340-341. 

16 Ibidem, £. 248; vol. 3, £. 39, 44. Se pare că, înainte de arestare, părintele cunoscuse o intervenţie chirurgicală, din cauza 
unui ulcer. 

1 lizibil. 

18 Ibidem, vol. 3, f. 42, 43. Despre moartea părintelui la Aiud în 1960 se precizează în: Mărturisitori de după gratii. Slujitori 
ai Bisericii în temnițele comuniste, supliment al revistei „Renaşterea“, Cluj Napoca, 1995, p. 74; „Memoria, revista gândirii 
arestate“, nr. 24, iunie 1998, p. 138; Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenței românești împotriva 
comunismului, vol. |, Hrisovul, 1995, p. 154; Paul Caravia coord., The Imprisoned Church. Romania, 1944-1989, INST, 
Bucharest, 1999, p. 371; Vasile Manea, Preoţi ortodocși în închisorile comuniste, ed. a Il-a, Patmos, 2001, p. 240. 





56 


anul III e nr. 34 


DECANTĂRI 


ROST 





Permanenţa 
gândirismului 


Esenţa motivează existența. Omul o intuieşte, simte, descoperă, 
cultivă, conservă fructitică, prin ea dobândind conștiința 
propriului său rost. Dar omul aparține unei familii naționale 
care se numeşte Neam, realitate vie, deschisă spre umanitate 

şi spre toţi cei care i se contopesc în onoare şi onestitate, 

prin asimilarea valorilor sale vitale ca pe o hrană fără de care 


n-ar mai putea vieţui. 


Constantin N. Străchinaru 





sale: sfinţi, martiri, eroi, creatori de artă, şti- 

ință, educaţie, sophie, elite prin care marea 
familie naţională iese din efemer spre înveşnicire ca 
în semnificaţia Luceafărului din poemul emines- 
cian, a Coloanei fără de sfârșit a lui Brâncuşi, a troi- 
țelor înfrăţite ascensiv ale lui Ion Țuculescu, a tur- 
lelor sfintelor biserici şi a eternei aspirații a omului 
la raiul pierdut. 

Suiş providenţial! „Dumnezeul geniului m-a 
sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur 
din marea de amar“ (Eminescu în Mira ). 

Dumnezeu şi poporul. Izvorul şi călătorul prin 
arşiţele căinţelor, contrastelor, îngândurărilor în- 
trebătoare şi speranţelor doritoare... 

Cum să nu fii recunoscător acestei familii națio- 
nale din care provii, căreia îi aparţii şi prin care ieşi 
din anonimat, intrând în lume cu o identitate, cu o 
distincție a demnității? Cum să nu iubeşti această 
mater genetrix la căldura căreia încrederea în viață 
sporeşte şi perspectivele devenirii se multiplică? 

Şi dacă iubirea de Neam şi de tezaurul său spiri- 
tual - credința în Dumnezeu şi material - Țara, în- 
seamnă naționalism, atunci trebuie să precizăm că 
acest sentiment nu e de azi-de ieri, ci de şi pentru 
totdeauna la români şi la oricare alt popor. El este 
un dat existenţial, tonifiant, coeuionar, asigurând 
meliorativ şi creator succesiunea generaţiilor, cris- 
talizând trecutul, fertilizând prezentul, modelând 
viitorul, făcând loc efortului împreună al popoare- 
lor la progresul tuturor sub îndemnul lui lisus de a 
ne iubi aproapele ca pe noi înşine. 


E sența unui neam e reflectată în excelențele 


Este bine să se ştie, că ori de câte ori acest sen- 
timent este pervertit sau convertit în ură, victoria sa 
se autoanulează cu dramatice repercursiuni, uneori 
în lanţ interminabil. Deaceea este o datorie a fiecă- 
ruia să distingă onest între autenticitatea trăirii dra- 
gostei de neam, edificată pe comandamente morale 
şi malversările ei xenofobe care nu mai dau imagi- 
nea naţionalismului dăinuitor, edificat pe dragos- 
tea de Dumnezeu-Neam-Țară. Această aserțiune axi- 
ologică ține de domeniul evidenţei, permanenţei şi 
armoniei, esenţă de sorginte divină, singura prin 
care omenirea se poate salva. 


Concretizări premergătoare 


Folclorul românesc, tradiția națională, literatu- 
ra religioasă ilustreză în sublimul lor duhul acestei 
înfrățite realități vitale, preluat la timp şi de mani- 
festările artistice culte. Cine nu are în memoria sa, 
fie şi numai începutul din Cântarea României a lui 
Alecu Russo: „Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, 
înduratu-s-a de tine, o! Țara mea!...“ sau comparația 
din strofa a doua a Luceafărului poetului național: 
„Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ cum e 
fecioara între sfinți/ Şi luna între stele“. Frumuseţe, 
puritate e numele tău şi tu eşti calea înțelegerii Ade- 
vărului, apropierii fiinţei umane de Divinitate şi 
perspectiva siderală a integrării în lumină, lumi- 
nând. Am dat doar două exemple din noianul care 
atestă spiritul creştin național cu deschidere spre 
universalitate a culturii române. 

Rând pe rând marile reviste culturale precum 
Dacia literară (1840), Convorbiri literale (1867), Va- 
tra (1896), Sămănătorul (1901), Luceafărul (1902), 





anul III e nr. 34 


57 


ROST 


DECANTĂRI 





Viaţa românească (1903) ş.a. au cultivat, în dimen- 
siuni variabile şi accente particularizante, elemente 
ale spectrului foarte larg situabil pe axa Dumnezeu- 
Neam-Țară. Dar trăirea, simţirea românilor era mai 
profundă, mai unitară, mai complexă şi mai legată 
de cultul creştin prin care şi-a păstrat conştiinţa ori- 
ginilor, unitatea limbii, dragostea de pămîntul 
străbun. 


Apariţia Gândirii 


România, ca o Dacie Felix, reintrată în fruntari- 
ile sale, recunoscută prin tratatele din 1919-1920, 
trebuia să se manifeste armonios şi în cultură. Ener- 
gia tinerilor acoperă întotdeauna dorința lor de 
afirmare. Clujul avea, după mărturisirea lui Cezar 
Petrescu, o asemenea pleiadă de tinere talente din 
toate provinciile româneşti, publicişti deja la ziare 
clujene cu denominaţii semnificative: Țara noastră, 
Patria, România, Voința şi toţi întâlnindu-se în do- 
rința de a scoate o publicaţie corespunzătoare marii 
unități naționale a cărei consolidare era, spiritual- 
mente, imperativă. 

Şi a apărut Gândirea (1 mai 1921) sub direcția 
lui Cezar Petrescu şi semnăturile lui Nichifor Crai- 
nic, Victor Ion Popa, Aron Cotruş, Adrian Maniu, 
Ion Agârbiceanu ş.a., Lucian Blaga apărând cu 
eseul: Un Copernic al Istoriei. Este vorba de Oswald 
Spengler, gânditor care în Preface la Annees deci- 
sives (ed. fr.) scrie corespunzător viziunii filosofu- 
lui român: „Ce que nous enons de nos peres et qui 
fait part de notre nation- idees sans mots, c'est cela 
seul qui garantit notre avenir“, cartea lui Spengler 
ocupându-se de dezvoltarea istorică a lumii. 

Gândirea, ca intitulare, ar trimite mai degrabă 
la psihologie, dar interpretând metaforic trăsături- 
le acestui proces psihic central, vom înţelege mai 
bine însăşi dinamica interioară a revistei, căci ele- 
mentele prin care se defineşte gândirea sunt de or- 
din acţional, plenitudinar: a simţi, voi, înțelege, 
imagina, întrevedea, asocia, proiecta, interpreta, se- 
lecta, structura, reflecta, rezolva etc. Totodată, cum 
gândirea îl personalizează şi particularizează pe 
om, tot aşa revista intenţiona, prin viziunile ei, să 
afirme complexitatea şi originalitatea culturii ro- 
mâne şi peste hotare. Caracterul ei eclectic, declarat 
de Cezar Petrescu, era şi cel deschis adevăratelor 
talente din toată țara. 

În 1922, revista se mută la Bucureşti, Nichifor 
Crainic devenind însufleţitorul ei și, din 1926, şi 
director. Spiritul Gândirii era ascensiv, polarizant. 


Personalităţi de seamă i s-au afiliat: Ion Pilat, 
Ion Vinea, A. Davila, Gib 1. Mihăescu ş.a. 

Gândirea se afirma ca o a-letheia - ieşire la lu- 
mină din beznele zbuciumatei noastre istorii şi ca o 
ale-theia - grăbire a pasului spre Dumnezeul izbă- 
virii noastre Care e descoperit cu tot cerul Său de 
Sfinţi - în grâul şesurilor natale şi-n toată geografia 
autohtonă, recunoscută ca spaţiu mioritic (Lucian 
Blaga ) în care eroii legendelor ies mitic în gurile de 
rai carpatine doinind în prag de stâni şi schituri 
istoria milenară a acestui neam. 

De-acum duhul marii Uniri e străluminat de cel 
al creaţiei în spirit şi prin spirit. Pământul străbun 
se umple de conotaţii majore. Strămoșii ies din 
adâncuri de vremi la consfătuiri îndreptătoare de 
drum, mobilizând prezentul, potrivind viitorul. Şi 
astfel Gândirea a început să se afirme ca o entele- 
heia aristotelică, o formă a formelor, conţinut al 
conţinuturilor, temei al temeiurilor, esența neamu- 
lui românesc în spațiul unde Zalmoxis predase, cu 
credință, speranță şi dragoste, Sfântului Apostol 
Andrei, tezaurul spiritual al poporului nostru de 
dincolo de vremuri. „Ortodoxismul, precizează Ni- 
chifor Crainic, este tradiţia eternă a spiritului care, 
în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autoh- 
tone“ (Sensul tradiției, 1927). 

După 1926, ideologia gândirii revigorează şi 
reorientează talente. Centrarea orientării ei pe axa 
iradiantă: Dumnezeu-Neam-Țară devine o evidență, 
o sursă proteică spre care se indreaptă şi creatori de 
doctrine filosofice, teologi, mari creatori strălucind 
la catedre universitare, în edituri, în săli de confe- 
rințe: Ion Petrovici, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, G. 
Murnu, Dumitru Stăniloae se întâlnesc în paginele 
revistei cu Radu Gyr, Traian Chelariu, Mircea Strei- 
nul, Dragoş Protopopescu, Tudor Vianu, Vasile Voi- 
culescu, George Călinescu, George Gregorian, San- 
du Tudor, Vintilă Horia, Pan M.Vizirescu, Dan Botta 
şi mulți alţii, unii staționând, destui rămânând. 
Poezia, proza, teatrul, critica literară convieţuiesc 
cu teologia, cu filosofia etc., grafica mitic semnifica- 
tivă aparţinându-i lui Anastasie Demian. 

Prin fidelii ei, Gândirea a devenit repede o 
şcoală, în sens literar, dar şi pedagogic, o şcoală de 
stimulare, trăire şi afirmare, „plenitudinară“, cum 
spune Petre Ţuţea, „cu mijloacele teologiei şi artei“ 
(Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992, p. 223). 

Evantaiul tematic variat, estetica motivată etic, 
tradiția generatoare de elan, unitatea neam-spațiu 
autohton, peste care se arcuieşte ca un „coviltir de 
azur“ (Nichifor Crainic) ortodoxia „mama neamului 





58 


anul III e nr. 34 


DECANTĂRI 


ROST 





românesc“ (Eminescu, Sens, timp și devenire isto- 
rică, laşi, 1988, p. 845 ), au asigurat forța de atracţie 
a revistei Gândirea reflectată în marii ei semnatari 
care s-au identificat cu propriul lor scris. 

Aserţiunile lui Nichifor Crainic precum: „Tot ce 
există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumne- 
zeu“, „Frumosul în sine este frumosul lui Dumne- 
zeu“, „Ioate atributele binelui aparțin frumuseții“ şi 
atâtea altele, sunt viziuni trezitoare, mobilizatoare 
care îndepărtează tristețile, îngrijorările, însingu- 
rările, limpezind zările şi dând un sens superior 
vieţii. Fenomenele, faptele capătă o altă semnifica- 
ție asemenea rosturilor. Un scurt exemplu de perce- 
pere a spaţiului autohton şi a istoriei, semnat de 
Nichifor Crainic: 

„Evlavie ţie, pământule bun!/ În sânul tău 
doarme trecutul străbun/ Păstrând pietre scumpe 
din vremile-acele/ Comorile tale, comorile mele“. 
(Cântecul Pământului) 

Poetul vede în relația pământ-istorie, unitatea 
pământului cu cei care l-au apărat de-a lungul şi laul 
mileniilor. De aici sentimentul de respect, evlavie 
față de glie. 

Crainic, înțelegând scopul artei ca pe o „reve- 
laţie în forme sensibile a tainelor de sus“, consideră 
arta „făptura lui Dumnezeu“ (Nostalgia paradisului, 
Iaşi, 1994, p.132). În sopbhia acestei viziuni, „ciocâr- 
liile încredinţează soarelui ştafete de bucuria însă- 
mânţării“ (Însămânţarea) în „Moş-Pământul româ- 
nesc“ (Oaspetele) în care substantivul „moş“ trimi- 
te la străvechime, dar şi la realitatea strânsei înru- 
diri. Crainic simte în spiritualizarea etnosului „fio- 
rul metafizic“ prin care arhaitatea devine „teren fer- 
til“ şi cultul ortodox „Duh creator“ (Sensul tradiției, 
1927) prin care Lucian Blaga vede „pământul trans- 
parent“, „cerul megieş“ şi miorița transformănd 
„peisajul înconjurător în biserică“ asemenea viziuni 
au imanență şi se înscriu armonic spiritualităţii ro- 
mâneşti care le generează. Gândirea - Şcoală devi- 
ne mişcare de idei în extensiune = curent. Gândiris- 
mul în acţiune. Multe din revistele timpului îi simt 
influența. Paginile culturale ale multor jurnale i se 
apropie ideatic. Direcţia Gândirii, spiritul ei este 
susținut şi se Ziarele „Crai nou“ şi „Calendarul“, 
scoase paralel de Nichifor Crainic. 

Tot mai multe personalități creatoare înțeleg 
că în viitor nu se intră venind de nicăieri, dintre ni- 
meni şi cu sufletul străin, după cum nu se poate in- 
tra cu spatele sau cu legitimaţii împrumutate sau 
contrafăcute. Conştiința apartenenţei la familia na- 
țională deschide larg uşa intrării în cunoaşterea 


altor neamuri, căci triunghiul ontologic Dumnezeu- 
Neam-Ţară este roditor la oricare alt popor. 

Originalitatea naţională îşi are rolul ei în uni- 
versalizarea valorilor. 


Cultură și cult 


Gândirea, cristalizând înnoitor trecutul, a dat 
sens prezentului, evaluând premisele viitorului. 
Gândirismul, în fond, este o stare de stări creatoare, 
un mod de a simți, cugeta, acţiona în sensul eterni- 
zării valorilor naţionale. Aşa îl prezintă şi Pompiliu 
Constantinescu în volumul său de Scrieri (IL): 
„Climat sufletesc înrudit, dar exprimă şi o scară de 
valori diferenţiate în cuprinsul tradiționalului. Mai 
mult chiar, adeziunea mai tainică sau mai vădită a 
tuturor cu lirica europeană, germană şi franceză, 
fără să le fi păgubit, le-a fecundat spiritual şi le-a în- 
noit expresia, dând însăşi ideii de tradiționalism o 
altă strălucire“. Coeziunea religie-religiozitate- 
neam implică dragostea de leagănul străbun şi grija 
pentru cultul strămoşilor. Nichifor Crainic îl citează 
în Sensul tradiției (1927) pe Nicolae Berdiaev după 
care „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de 
tradiție. Ea e plină de un simbolism sacru.“ (Le des- 
tin de Ia culture, în Le roseau d'or, p. 10). Întru evi- 
dența acestui adevăr, Crainic citează aceeaşi sursă 
şi în Nostalgia paradisului (cap. Raportul genetic 
dintre religie și cultură): „Cultura e legată de cult, 
zice gânditorul rus, ea e rezultatul diferențieri şi al 
extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cunoaşte- 
rea ştiinţifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzi- 
ca, poezia şi morala, totul e cuprins în cultul Biseri- 
cii organic şi integral sub o forma încă nediferenți- 
ată.“ Şi Crainic îl completează: „Cultura ne apare 
astfel ca o iradiaţie din flacăra adorării lui Dumne- 
zeu, ca o concretizare în forme obiective a esenței 
religioase“... „Adevărata putere care dă supravie- 
țuire unei culturi şi o vehiculează mai departe este 
religia“... „Cultura, ca fenomen spiritual, ca expresie 
a personalității etnice, diferențiază popor de po- 
por.“ (A se vedea şi Lucian Blaga, Vasile Pârvan, Va- 
sile Băncilă, Mircea Eliade...). Biserica fortifică dra- 
gostea de neam şi glie, de limbă şi istorie, semeni şi 
viață. Ea este grea de roluri şi plină de realizări. Ca 
nimeni şi nimic altceva, ea ne învață să convieţuim 
empatic într-o cooperare universală şi respect na- 
țional. Acesta este sensul major al naționalismului 
creştin şi în acest înțeles Crainic îl dă exemplu pe sa- 
vantul român Nicoale Paulescu: „Ce pildă covârşi- 
toare de naționalism creştin ne-a lăsat omul acesta 





anul III e nr. 34 


59 


ROST 


DECANTĂRI 





care-şi îngenunchia geniul şi imensa-i ştiinţă în fața 
sfântului Potir şi care a lăsat ca rămăşiţele sale pă- 
mânteşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului ro- 
mânesc!... Existența lui întreagă e o capodoperă a 
spiritului...“. Sublim omagiu naționalismului creş- 
tin românesc din partea gânditorului şi poetului 
martir care, prin profeţiile sale gândiriste a luminat 
şi luminează destinul unui neam: „Profeţie, lumi- 
nezi peste dezastre/ Cărări ce-n zări de răsărituri 
pier;/ La glasul clopotelor noastre/ Ne ridicăm cu 
tine către cer;“(Piatră străbună) 

Prin eternitatea surselor poetice, gândirismul, 
susținut şi de Crai nou şi de Calendarul, a influențat 
spiritualitatea vremii creând o autentică orientare 
în aspirația culturii române la universalitate. 


Supraviețuirea spiritului 
Gândirii 


Chiar şi atunci când revista Gândirea a încetat 
să mai apară (iunie 1944), spiritul ei, viziunile ei, 
gândirismul a dăinuit şi-n lunga noapte comunistă 
înfruntând ateismul comunist şi toate acţiunile sale 
privind obstruarea Bisericii, dezagregarea familiei, 
decapitarea dragostei de neam şi ţară pentru care 
au fost întemnițați zeci şi zeci de mii de români, 
printre ei numărul preoților, monahilor şi monahii- 
lor urcând, dacă nu depăşind, două mii. Creaţia rea- 
lă a poeţilor martiri Nichifor Crainic şi Radu Gyr a 
intrat în legendă şi în sufletul bunilor români. Pen- 
tru deţinuţii politici, poezia lor a fost pâinea cea de 
toate zilele. Toţi s-au regăsit, s-au descoperit spiri- 
tualmente în frumuseţea ei realizată în duhul gân- 
dirismului, al propriei lor simţiri luminată de dra- 
gostea de Dumnezeu-Neam şi Țară. Cum să nu ate- 
nuezi suferința, aflând prin tiduri şi învățând în 
taină, poezii ca Laudă, în care ortodoxul Crainic, cu 
rostirea de a şi spre Dumnezeu, vede planeta: „Cu 
spumă de soare pe creste;/ Şi-n saltul credinţei gus- 
tând veşnicia/ Din pulberea lumii îmi strig bucuria/ 
Că sunt întru Cel care este!“. 

Iată-l şi pe confratele de martiriu, Radu Gyr 
care-şi tămăduieşte metaforic rănile cu plante din 
botanica autohtonă şi odată cu el nenumăratele mii 
de deținuți politici, printre care, vai! atâţia tineri: 
„Cu foi de cimbru şi drăgaică/ leg altă urmă de cuţit: 
/Cântă-mi, măi vântule, măi taică/ Să plec cu umă- 
rul sfințit...“ (Cântă-mi, măi vântule...) 

Doar două exemple fragmentare, care mi-au 
venit în memorie imediat, din numărul impresio- 
nant şi în bună parte publicate după 1989, cu mici 


variante pe alocuri, mai toate circulând oral în cer- 
curile celor împătimiţi de Adevăr şi Frumos. 

Lor li se adaugă poeziile altor foşti întemnițați 
politic cunoscuţi sau, deocamdată mai puțin cunos- 
cuţi, dar a căror creaţie se înscrie în permanența 
gândirismului edificator. 

Această permanenţă a ilustrat-o fidel şi poetul, 
prozatorul, dramaturgul Pan M. Vizirescu, tânărul 
gândirist de pe la 1930, condamnat în 1945 la mun- 
că silnică pe viaţă, în procesul ziariştilor şi scrii- 
torilor, de tribunalul ororii. În lunga sa claustrare 
de 23 de ani, într-un spaţiu carceral din gospodăria 
părinţilor (Slatina-Olt) poetul a scris, între altele, 
poezii de o convingere ortodoxă şi simțire româ- 
nească rar întâlnite. 

Citez doar cele mai recente volume: Prinos de 
lumină şi har (1995), Tărmul însingurării mele 
(2002), Armonii (2003), Orizonturi lirice (2003): 
smerenie ortodoxă, dragoste creştină, glia strămo- 
şească şi străbunii ca în poemul „Întoarcerea bătrâ- 
nului“ 

„Tu, din ocheanul vremii, te vei uita prin lacri- 
mi/ Cum conduraşii ţes acelaşi patrafir/ Cu fir de 
aur tors din luminoase datini/ De viaţă dătătoare ca 
preasfințitul mir.// Când umbrele-nserării şi-or face 
aşternutul/ Şi tulnicul clăti-va lin liniştile stânii,/ Tu 
vei simţi în preajmă că-nvie tot trecutul/ Cu doinele 
în care au adormit bătrânii.“ 

Acest conservatism şi conservatorism spiritua- 
lizant îşi are nemurirea sa roditoare ca-n poemul Eu 
în care poetul Crainic se descoperă în succesiunea 
generațiilor trecute şi viitoare pe „Pământul sfânt 
până-n hotare“ şi care „Podit e cu strămoşii mei“... 

„În doina dulce-a mamei Dochii/ Alunec din 
părinți în prunci,/ Şi deschizând pe lume ochii/ În 
cel de azi sunt cel de-atunci“(...) „Când, uneori, 
mă-ncearcă plânsu-mi/ De cât amar am cunoscut,/ 
Mă-mbrăţişez pe mine însumi/ Cel încă-n vreme 
nenăscut.“ 

Două strofe, din paisprezece, de o subtilitate 
gândiristă ilustrativă. 

Cum pietrele pentru templul gândirismului 
sunt ale realităților milenare româneşti, convinge- 
rea noastră este că doctrina gândiristă este o per- 
manență prin care spiritualitatea românilor se 
poate afirma ariunde şi oricând, reducând adânci- 
mea decăderii lumii, temporizând, dacă nu oprind, 
rostogolirea ei, căci axa eternă Dumnezeu-Neam- 
Țară este mană cerească pentru oricare popor iubi- 
tor de viaţă, doritor de universalizare, în spiritul 
creştin al Gândirii. 





60 


anul III e nr. 34 


DECANTĂRI 


ROST 


Fericiri pe margine 
de prăpastie 


Scriitorul Gh. Penciu, căruia suferința în închisorile comuniste i-a 
sfințit sufletul, îmi povestea nu demult că poetul Dimitrie Iov, pe 
care-l cunoscusem bine în vremea studenției mele, deținut politic și 
el, a murit la Gherla şi nu la Aiud cum auzisem. S-a stins cu febră 
mare, în braţele lui: o zdreanță umană voioasă până la moarte... 


C.D. Zeletin 





recizarea dureroasă a prietenului Gh. Pen- 

ciu mi-a adus în minte un episod dramatic 

trăit de mine însumi şi pe care sunt dator 
să-l povestesc. 

Una dintre fiinţele fascinante pe care le-am cu- 
noscut în studenţie a fost doamna doctor Virginia 
Munteanu-Cârnu (,„Veguţa“ pentru ai ei, „Doamna 
Doctor“ pentru mine), sora lui Pamfil Şeicaru. Avea 
forță, era bună, era mărinimoasă, era veselă şi nu-i 
era frică de nimeni afară de Dumnezeu. O energie 


anul III e nr. 34 


uimitoare îi armoniza făptura, fără să introducă în 
feminitate notele de şarjă, zvâcnetul ascunzişurilor 
sau consecvenţa rigidă proprii unor Doamna Chiaj- 
na, Vitoria Lipan ori Lady Macbeth. Era prietena 
multor anonimi nenorociţi, dar şi a Elizei lonel Bră- 
tianu, fiica prințului Alexandru Barbu Ştirbei, pe 
care o asista medical. Sărea în ajutorul tuturor, fie- 
care era cel dintâi şi nimeni cel din urmă... Compo- 
zitoare, îşi cânta romanţele, liedurile şi marşurile 
simple acompaniindu-se la chitară. Pe vremuri, or- 
ganizase reţeaua spitalelor din Basarabia, lăsând 
amintirea unei destoinicii legendare. 


î 
i 
E 
= 





S 
= 


ROST 


DECANTĂRI 





62 


Am întâlnit-o întâia oară la mijlocul deceniului 
al cincilea. Să fi avut vreo 60 de ani. Locuia în sub- 
solul propriului imobil, naționalizat de comunişti, 
de pe strada M. Eminescu 35 din Bucureşti, aproape 
de Piaţa Romană. Sus, în mansardă, își duceau zile- 
le, săraci lipiţi pământului, jovialul bătrân Dimitrie 
Iov, poetul volumelor Au înflorit castanii la Soroca 
şi Covor basarabean, şi soţia lui, pe drept mohorâta 
doamna Aglaia. Fecundul şi veselul poet şi prozator 
cobora în subsolul întâlnirilor literare cărora le dă- 
dea girul lui de scriitor vârstnic şi de erou în răz- 
boiul ce tocmai se terminase. Muziciana de la subsol 
şi poetul de sub acoperiş păreau cele două mâini ale 
unui înger, culegând din smârcurile otrăvite ale 
unei lumi pe care parcă n-o vedeau tijele crinilor ce- 
leşti... Mai coborau aici, ca să se înalțe, scriitori for- 
maţi, ca Virgil Carianopol, G.G. Ursu, Constant Pe- 
trescu şi alţii, ori studenți ce scriau, ca nepotul ei de 
soră, Ovidiu, ori Silviu şi Mimi, veri ai bunei mele 
prietene şi colege de facultate, Veronica Constanti- 
nescu, toți trăitori în aceeaşi clădire. Aici a citit lon 
Larian Postolache un poem izbitor, intitulat Decem- 
brie 1947, din care îmi amintesc versurile: Pe unde 
a călcat odrasla domnească, / Mârâie o cățea muscă- 
Iească... şi distihul final: Doar peste-adunătura fără 
ştire,/ Curge din megatoane fericire... Casa de la 





Ciolpani a familiei găzduia în răstimpuri câte unul- 
doi poeţi, atraşi de adierile răcoroase ale Vlăsiei. O 
evoca Doamna Doctor în cântecul din vechime, La 
Ciolpani, la crucea-înaltă..., ori Dimitrie lov în 
poezia inedită Interior Ia Ciolpani, scrisă în 1945 şi 
pusă pe muzică de formidabila doctoriță: Fotolii 
vechi în care-au stat străbuni / Aşteaptă largi, în 
strai de vremuri şters, / Să se oprească umbrele din 
mers... 

Într-o seară însă ne-a cântat în gura mare Mar- 
șul victoriei, o compoziție închinată - imaginaţi-vă! 
- deţinuţilor politici! Dacă scriu acesta evocare o fac 
mai ales pentru a-i elogia postum curajul neobiş- 
nuit, forța patriotismului şi fericirea pe care o trăia 
iubindu-şi patria. O mai fac pentru a îmbogăţi me- 
moria neamului cu actul de eroism al unui medic 
artist. Nu-mi aduc aminte decât două versuri, scrise, 
cred, de Dimitrie Iov: Veniţi cu toţi, veniți val după 
val, / Cei din Aiud, trimiși de la Canal!, am reţinut 
însă perfect muzica. 

Dezastrul nu putea să întârzie. Un denunţător, 
un sicofant, o iudă a dirijat în toiul nopţii securi- 
tatea spre sălaşul artiştilor de pe strada Eminescu, 
nu departe de căsuţa marelui eminescolog Per- 
pessicius, ce avea să treacă şi el, nu peste multă vre- 
me, printr-o tragedie similară. Cuibul visător era su- 
pravegheat. Într-o teroare de nedescris, 
au fost arestaţi Dimitrie lov, Doamna 
Doctor şi studenții. N-a scăpat nici Virgil 
Carianopol: a fost ridicat, concomitent, 
de acasă. Au scos până şi scândura du- 
şumelelor, au înjunghiat pernele. Căr- 
țile de poezii închinate Basarabiei au 
devenit pe dată delict, după cum delict 
a devenit şi manuscrisul, ascuns în beci 
într-un bidon, al lui Ovidiu, având 
eroină o pisică autohtonă tânjind după 
Occidentul liber... Am scăpat însă eu şi 
G.G. Ursu. Eu, pentru că nu putusem 
pleca de acasă, proprietarul impunân- 
du-mi să părăsesc în patruzeci şi opt de 
ore odaia închiriată, iar G.G. Ursu din 
cauza febrei mari a fetiţei. În tensiunea 
„civilă“ în care mă aflam, şi uitasem că 
trebuia să fiu în seara aceea la Doamna 
Doctor, ca să citesc poezia Moartea flo- 
rilor, pe care urma s-o pună pe muzică, 
şi un act din piesa în versuri lon Ne- 
culce. Prezenţa mea în acea seară acolo 
fie m-ar fi ucis, fie mi-ar fi schimbat în 
rău firul vieții. 


=) 
g 
& 
=) 
i 
sal 
=: 
= 





anul III e nr. 34 


DECANTĂRI 


ROSI 





Un stilou şi mai multe 


amintiri 





Mircea Platon 


u puțin timp înainte de a părăsi Bostonul 

mi-am cumpărat de la un magazin de anti- 

chități din apropiere de Harvard Square un 
stilou art deco, din anii '30, în ape verzi, cu peniță 
de aur. Mi s-a spus că, dacă am vreo problemă cu el, 
să-l aduc înapoi, că de restaurarea stilourilor se 
ocupă, în ceasurile sale de răgaz, un bătrân rabin. 
Mi-am amintit de tata care îmi povestea cum în anii 
'50, elev la Liceul Internat fiind, lucra în timpul liber 
pentru un stilouar evreu de pe strada Lăpuşneanu. 
În Malden, bătrânul croitor evreu ceh la care-mi re- 
parasem căptuşeala paltonului îmi amintise, prin is- 
cusința şi hachițele sale, de poveştile bunicii, care a 
făcut croitorie şi a locuit într-un cartier evreiesc al 
Iaşiului. Aceste două figuri, împreună cu jovialul 
arhimandrit Vasilios, venit de Ia Athos pentru a sluji 
[a biserica grecească „Adormirea Maicii Domnului“ 
din Sommerville, au fost singurele personaje care 
mi-au amintit de lumea de acasă pe parcursul celor 
doi ani petrecuţi în Boston. În rest, am patinat pe su- 
prafața oraşului încercând să-mi dau seama dacă e 
bine sau nu să mă „adaptez“ după cum mă sfătuiau 
cei din țară. Să mă adaptez la ce? Case fără garduri, 
peluze ca mesele de biliard, trotuarul de cărămidă 
roşie din Harvard Square plin de dejecţii, „the 
freaks“, ciudaţii, drogaţii, punkiştii, haimanalele, in- 
telectualii progresişti în sandale, bărbații trişti între 
două vârste distribuind ziarul „The Socialist Wor- 
ker“ la gura de metrou de la Harvard, boschetarii 
care ieşeau noaptea din ungherele librăriilor, cafe- 
nelelor sau zgârâie-norilor pentru a-ţi cere bani şi a 
bolborosi şamanic sub influența „ierbii“. Homose- 
xualii care fac jogging pe malul Charlesului fie iarnă 
fie vară, singuri şi emotivi; frizerul grec, negricios şi 


” Fragment din cartea Însemnare a călătoriei prin interiorul camerei mele din Noua Anglie sau Despre felurile resemnării 


apoplectic, care păstra o hartă a Ciprului vechi în 
sertar şi care, deşi de 40 de ani în SUA, mă îndemna 
într-o engleză rudimentară să nu-mi uit patria. Ca- 
sele cu ferestre ca ochii fără pleoape, aşezate direct 
sub acoperiş. Sălbăticia care nu e natură şi aglome- 
rația care pare pustiu. Lumea în care natura e pradă 
omului dezumanizat. Negrii cu pantalonii căzuți în 
vine, scandalul preoților catolici din Boston, petre- 
cerile româneşti vegheate de veşnicul individ jovial 
care vrea să cunoască pe, şi să facă poză la, toată lu- 
mea. Lipsa de copaci, lipsa de aer, lipsa de linişte. 
Autostrăzi, automobile, supermagazine. Motoare, 
de maşini de tuns iarba, de maşini de dezăpezit, de 
motociclete, de ciocane pneumatice, duduind din 
zori până seara târziu. Zgârâie-nori: umbra, ume- 
zeala şi curentul din jurul lor, chiar şi vara. Copaci 
care nu înfrunzesc niciodată: epilaţi la subsuori, cu 
un biet ciuf de crengi în vârf, piperniciţi, negri, îm- 








anul III e nr. 34 


63 


ROST 


DECANTĂRI 








Foto: Bogdan Onofrei 





AS 








podobiţi cu beculeţe. Senzaţia că nu ai unde să te 
plimbi. Lehamitea. Valurile de turişti asiatici ale că- 
ror atingeri au lustruit orbitor şpițul de bronz al sta- 
tuii lui John Harvard, mai tare decât pelerinii cato- 
lici balerinii papali. Bibliotecile publice - şi cea din 
Cambridge şi cea din Copley Square! - cu fonduri 
de carte donate de vechii „brahmini“ de Boston, 
dar inutilizabile din cauza boschetarilor care se 
aciuează dis-de-dimineaţă printre rafturi: să doar- 
mă, să se despăducheze, să-şi verifice emailul, să 
pută. Gonit de bibliotecari, un asemenea Charlot a 
dat în judecată biblioteca, a câştigat câteva sute de 
mii de dolari daune morale şi, deşi toată lumea cre- 
dea că de-acum măcar îşi va permite un acoperiş 
deasupra capului, s-a întors în chip de vagabond la 
bibliotecă, motivând că lui aşa-i place să trăiască. Şi 
a puţit nestingherit în continuare. George Steiner 


spune că America e singura ţară în care cerşetorii 
nu au statut de sfinți. Aşa €, dar e şi singura țară în 
care cerşetorii au avocați, sunt siguri de drepturile 
lor şi sunt produsul unui sistem în care, dacă vezi 
un negru jefuindu-l pe un alb, nu ştii dacă să inter- 
vii de teamă că vei fi acuzat de rasism. În drum spre 
bibliotecă, Peretti, magazinul cu tutun de pipă de 
unde se aproviziona şi Edward G. Robinson. La Bo- 
ton College iezuiţii care organizează „celebrări ale 
diversităţii“ şi susțin homosexualii. La Harvard 
Bookstore, când l-am întrebat pe vânzătorul cu bel- 
ciuge în buză şi sprânceană dacă-mi poate spune în 
ce secțiune aş putea găsi albume cu icoane, am fost 
îndrumat spre raionul cu cărți despre Marylin Mon- 
roe şi James Dean („movie icons“). Dacă n-ai sfinți 
şi icoane, îţi fabrici unii din celuloid, care mor şi 
reînvie o dată cu rola din proiector. 


10 clădire frumoasă, considerată unul dintre cele mai reuşite exemple ale „eclectismului conștient“ practicat de McKim, 
Mead&White, celebra firmă de arhitecți din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea care îşi propunea să clădească 
în America după cele mai bune modele europene. Fațada e desenată după cea a librăriei Sainte-Genevieve din Paris, curtea 
interioară urmează liniile de Ia Palazzo delle Cancelleria din Roma, sala de lectură aminteşte de renașterea venețiană, 
marmurele sunt aduse din Franța, Belgia şi Italia, cu accente de marmură şi granit americane etc. Frescele sunt de Puvis de 
Chavannes şi John Singer Sargent, printre alții. E un memento al epocii în care America era încă apropiată de Europa şi 
epigonismul ei nu era cu nimic mai prejos decăt cel care a transformat Bucureştiul lui Carol 1 într-un „mic Paris“. 





64 


anul III e nr. 34 





DECANTĂRI 


ROST 





Despre ortodoxie 
și putere politică 


Marţi, 22 noiembrie a.c,, la Patriarhia Română, a fost lansată cartea 
Ortodoxie şi putere politică în România contemporană a fînărului 
istoric George Enache, volum apărut la Editura Nemira. George 
Enache este lector la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi, 
doctorand în istorie şi face parte din gruparea ROST, ca vechi 


colaborator al revistei. 


Radu Bălașa 





anifestarea a fost onorată de prezenţa 
M Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, a 
prof. dr. Florin Constantiniu, membru co- 
respondent al Academiei Române, şi a istoricului 


Silviu B. Moldovan, coodonatorul colecţiei „Biblio- 
teca de istorie“ a Editurii Nemira. 





Ortodoxie şi putere politică... este concepută 
sub forma unor studii de caz asupra Patriarhului 
Justinian, a Episcopilor Nicolae Popovici şi Antim 
Nica, a Părintelui Dumitru Stăniloae, a Părintelui 
Daniil Sandu Tudor, asupra „Rugului Aprins“ etc. 

Cartea relevă situaţia Bisericii Ortodoxe Ro- 
mâne în comunism, aşa cum reiese din cercetarea 
întreprinsă de George Enache în arhiva Consiliului 
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii 
(CNSAS). 


Adevărul despre 
„Patriarhul roșu“ 


Pr. Costel Stoica, purtătorul de cuvînt al Pa- 
triarhiei, a remarcat că două realități reies cu preg- 
nanță din paginile cărții. „Prima, presiunea infer- 
nală a Securităţii asupra Bisericii; în acest sens, 
elocvente sînt numeroasele arestări în rîndul cleru- 
lui şi credincioşilor pentru delicte imaginare, de 
multe ori, speculindu-se detalii biografice sau re- 
curgând la delaţiuni şi înscenări. A doua, rezistența 
din interior a Bisericii, care a îmbrăcat cele mai 
diverse forme“, a spus Pr. Stoica. 

„Cartea lui George Enache spulberă prejude- 
căţile unora în privința patriarhului Justinian. Din 
documentele cercetate reiese faptul că cel de-al 
treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost 
considerat pe nedrept „patriarhul roşu“, acesta 
reuşind, împreună cu Sfintul Sinod, să adopte o 
strategie menită să evite, cu tact şi răbdare, toate 
provocările la adresa Bisericii care ar fi putut cauza 
un dezastru şi o suferință pe care Bisericile din alte 





anul III e nr. 34 


65 


ROST 


DECANTĂRI 








66 


țări au fost nevoite să le îndure“ a adăugat Pr. 
Stoica. 


Risipirea 
unor acuzaţii nefondate 


La rîndul său, prof. dr. Constantiniu a afirmat 
că volumul de debut al lui George Enache a fost 
scris cu o admirabilă rigoare ştiinţifică, cu spirit cri- 
tic şi că va rămîne un reper în privința cercetărilor 
istoriei Bisericii. Academicianul a mai precizat că 
Ortodoxie şi putere politică... vine într-un moment 
foarte potrivit, arătând falsitatea acuzațiilor de co- 
laboraţionism care sînt aruncate asupra clerului 
ortodox. „În aceste vremuri, foarte mulți lideri de 
opinie şi publicaţii pretins culturale atacă Biserica, 
acuzând-o că a pactizat cu regimul comunist, acuzân- 
du-i pe slujitorii ei că au fost colaboratori ai Se- 
curităţii... Cartea domnului Enache demontează 
aceste acuzaţii, explică, uzînd de documente, strate- 
gia de supraviețuire a Bisericii şi demonstrează că 


preoții ortodocşi, în frunte cu ierarhii lor, au ținut 
lumina credinţei la suprafață fără compromisuri 
majore“, a punctat Florin Constantiniu. 

Silviu B. Moldovan, şeful Serviciului Cercetare 
din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor 
Securităţii şi totodată coordonator de colecție la 
Nemira, a apreciat că Ortodoxie şi putere politică... 
este cea mai bună carte apărută în acest an. 

La sfîrşit a luat cuvîntul şi PF Părinte Pa- 
triarh, care şi-a manifestat bucuria că George Ena- 
che face lumină asupra istoriei recente a BOR. 
„Acum, pentru cei care vor să ne cunoască, există 
o carte care informează corect despre ce a fost. 
(...) Este adevărat ce a spus dl academician Con- 
stantiniu, că sîntem loviți de presă. Noi nu punem 
la inimă aceste lovituri, dar ţinem cont de ele, 
pentru că este şi vina noastră că nu ne-am pri- 
ceput să comunicăm mai bine, să fim mai trans- 
parenţi“, a afirmat PF Patriar-hul României. Prea 
Fericirea Sa i-a binecuvântat pe autor şi pe toţi cei 
care au ostenit la apariția cărții. 


Ani 


anul III e nr. 34 


DECANTĂRI 


ROSI 





O carte revelatoare 


Situaţia cultelor religioase din România comunistă și, poate, mai 
mult decât a altora, situația confesiunii ortodoxe este o problemă 
încă greu de abordat în mod substanțial de ceea ce cândva se numea 
„frontul istoric“ autohton. Aceasta se datorează însă numai 
inhibiţiilor sau comodității opiniei publice, reticentă, în România 
mai mult decât oriunde altundeva, la problemele așa-zis „diticile“ 


sau „sensibile“. 


Silviu B. Moldovan 





iugoslav şi cecen, în România a făcut epocă 
un dicurs totalizator (şi aproape totalitar) 
care statua apodicitic şi fără o argumentaţie pe mă- 
sura resentimetului, un soi de inferioritate „rasială“ 
a ortodoxiei (în sensul în care s-a vorbit despre pro- 
movarea „rasismului social“ în timpul dictaturii co- 
muniste), în ultimii ani, tot sub efectul unor eveni- 
mente politice internaţionale, se teoretizează Ia fel 
de apodictic şi cu exact acelaşi limbaj inferioritatea 
„rasială“ a islamului. Predominanța continuă a 
acestui tip de limbaj (mai ales datorită conformis- 
mului la superficialitate al reţelelor de televiziune 
autohtone) face ca abordările sistematice să fie pu- 
țin defavorizate momentan. Aceasta nu constituie, 
desigur (dimpotrivă!) o obiecţie Ia studiile extrem 
de serioase redactate până acum pe această temă, 
printre ai căror autori îi menţionăm, la „prima stri- 
gare“, pe Cristian Vasile, Ovidiu Bozgan, Radu Ciu- 
ceanu, Cristina Păiuşan sau Adrian Nicolae Petcu. 
De fapt, istoriografia trebuie să fie o disciplină 
indiferentistă față de concepte precum „oportun“ 
sau „bine primit“. Această atitudine la ghidat pe 
George Enache în redactarea volumului Ortodoxie 
și putere politică în România comtemporană. Studii 
şi eseuri (Bucureşti, Editura Nemira, 2005, 292 p.). 
În ciuda lipsei de inhibiţii, întregul volum se 
distinge din primul moment printr-o scriitură emi- 
namente ştiinţifică, şi nu printr-un militantism con- 
fesional, de genul celor care statuează un soi de su- 
perioritate „rasială“ a cultului ortodox. Tocmai 
acest caracter non-militant face din cartea lui Geor- 
ge Enache una din cele mai reuşite mărturii care re- 
velează blândeţea prin care ortodoxia se afirmă pe 
plan spiritual. 


D) acă în anii '90, sub impulsul conflictelor 





BIBLIOTECA DE 


ISTORIE 


GEORGE ENACHE 





ORTODOXIE ȘI PUTERE POLITICĂ 


în România contemporană 


nemira 








Nu pot încheia această foarte sumară prezen- 
tare fără a invoca volumul d-lui Enache ca pe un 
nou argument în favoarea necesităţii cercetării ar- 
hivelor fostei Securităţi. Caracterul fragmentar al 
acestor arhive, aşa cum sunt ele, deocamdată, pre- 
lucrate de CNSAS, nu constituie un obstacol defini- 
tiv în elaborarea unor lucrări de cea mai bună cali- 
tate. George Enache are talentul rar de a merge nu 
de la general spre particular (aşa cum sunt tentaţi 
mulți cercetători, chiar cu riscul de a ajunge la anu- 
mite concluzii preconcepute), ci dimpotrivă, de la 





anul III e nr. 34 


67 





DECANTĂRI 





particular la general. Istoricul a inventariat din 
arhiva CNSAS un număr uriaş de informaţii aparent 
anodine, folosind toate aceste amănunte în redac- 
tarea volumului. Nu este însă vorba despre „umfla- 
rea“ proporţiilor volumului prin adunarea de amă- 
nunte redundante, ci, din contră, de valorificarea 
lor superioară printr-o analiză de mare fineţe. Ast- 
fel încât, deşi volumul „adună“ între coperţile lui un 
număr de opt studii de sine-stătătoare, grupate în 
trei secțiuni, lectura lasă impresia unei lucrări de 
sinteză (deşi „sinteza este încă în aşteptare“, după 
cum afirmă chiar autorul, la p. 12), atât de echilibra- 
tă încât nici chiar probleme abordate oarecum re- 
petitiv nu crează impactul unui deja vu. Bogaţia de 
nuanțe face ca problemele asupra cărora se revine 
să poată fi citite cu aceaaşi plăcere de fiecare dată. 
În final, autorul reuşeste să creeze o imagine com- 
pletă a statutului Bisericii Ortodoxe Române în tim- 
pul regimului comunist şi în special în vremea Pa- 
triarhului Iustinian. Grila lui de analiză aminteşte 
oarecum de volumul de pe vremuri a lui Pompiliu 
Eliade, privitor la impactul influenței franceze asu- 
pra spiritului public din Principate. Dacă Eliade re- 


liefa, cu o forță de analiză remarcabilă, caracterul 
„neliniştit“ al poporului român, George Enache re- 
levă, la rândul lui, neliniştile de care era chinuită 
ierarhia B.O.R. în deceniile de început ale regimului 
comunist. 

Întreprinderea lui George Enache poate repre- 
zenta o pledoarie pasională şi pentru necesitatea 
activităţii de cercetare la CNSAS. Efortul cercetăto- 
rilor interni ai acestei instituţii trebuie dublat, şi pe 
mai departe, de cel al cercetătorilor acreditaţi. Cele 
două paliere ale activităţii de cercetare sunt com- 
plementare şi nu pot genera concurență decât în 
sensul cel mai bun al cuvântului. Dosarele Securită- 
ţii sunt suficient de bogate în texte şi metatexte ca 
să lase loc tuturor celor interesaţi de revelarea dife- 
ritelor aspecte ale realităţilor româneşti de până 
mai ieri. 

În ceea ce priveşte Editura Nemira, aceasta va 
continua promovarea lucrărilor de istorie confe- 
sională a României postbelice, deocamdată prin 
proxima publicare a volumului Partidul, Securita- 
tea şi cultele (1945 - 1989), coordonat de Adrian Ni- 
colae Petcu. 


(OI: 





| DTea ae 


S 
00 


anul III e nr. 34 


LA ROST 


ROST 





Criticul manelist 


În „Convorbiri Literare“ nr. 4, aprilie 2005, Alex Ştefănescu publică un articol intitu- 
lat sec „Mihai Sin“, de unde bănuiesc că e vorba de pogonul de text pe care mi la 
rezervat în istoria literaturii române Ia care lucrează şi pe care intenționează s-o 
publice cândva. Mărturisesc din capul locului că nu fac parte dintre cei ce consideră 
că e bine să se scrie oricum despre ei, că sunt lăudaţi sau „înjuraţi“, o „înjurătură“ 
bună fiind, în opinia lor, preferabilă „tăcerii“ sau „complotului tăcerii“, o practică 
adusă aproape de perfecțiune (totuși, avem și performanţe cu care ne mândrim!) în 
lumea literelor româneşti, dar nu numai. Nu ești cu noi, nu exiști! 





Mihai Sin 


să nu fiu inclus într-o istorie literară scrisă 
de Alex Ştefănescu (dar asta, fireşte, nu e 
posibil), lauda onctuoasă (de care „m-am bucurat“ 
cândva) şi „înjurătura“ venite dinspre el, provocân- 
du-mi acelaşi tip de indiferență plată, amestecată 
din când în când, oarecum paradoxal, cu oroare. 
Căci Alex Ștefănescu e, într-adevăr, un „caz“. 
Acum vreo unsprezece ani, între noi a avut loc un 
fel de „polemică“, pe care şi atunci am evitat s-o nu- 
mesc astfel. Polemica are totuşi nişte reguli ale ei, 
de care criticul nu are habar sau nu le poate respec- 
ta, pur şi simplu; pentru a le respecta, e nevoie, fi- 
reşte, măcar de un rudiment de bun-simţ şi de bună- 
cuviință. Au trecut atâţia ani de atunci şi, desigur, 
prea puţini cititori îşi mai amintesc de „întâmplare“. 
Totuşi, n-ar avea nici un rost să reiau argumentele 
acelor „contre“, pentru că Alex Ştefănescu pare cu 
totul incapabil să priceapă fie şi nişte lucruri ele- 
mentare. Acum unsprezece ani, am sperat totuşi în- 
tr-un dialog (îi cunoşteam laşitățile, mi le mărturi- 
sise nu o dată cândva, aproape „dostoievskian“, am 
avut răbdare şi înțelegere, încercând să-l „vindec“ 
de unele; nimic nou sub soare, încă un bun exemplu 
- dar parcă mai aveam nevoie! - pentru cumplita 
zicere românească cu „facerea de bine...) şi îi 
luasem „argumentele“ punct cu punct, „demontân- 
du-le“. Îi aminteam, de pildă, de primul lui articol 


ş fi preferat deci, fără cea mai mică ezitare, 


scris despre proza mea, o recenzie a romanului Bate 
şi ți se va deschide, publicată în „Contemporanul“. 
Primise o „comandă“ de la un personaj influent pe 
atunci, ca să desființeze cartea mea, „denigratoare 
faţă de ...“. Începuse impetuos, ca un buldozerist 
pus să demoleze, dar tot răsfoind cartea, începuse 
să-i placă, aşa că a doua jumătate a cronicii e favo- 
rabilă, un excelent exemplu al duplicităţii, de predat 
studenților. Toate acestea le ştiu de la el şi, pe atun- 
ci, am fost impresionat de „sinceritatea dostoievski- 
ană“. lată, îmi spuneam, cum se confirmă teoria ma- 
relui rus că şi la cei mai mari ticăloşi şi netrebnici 
poți găsi o fărâmă de omenie şi de bine. 

Acum, în „fişa“ lui de „istorie literară“, Alex Şte- 
fănescu scrie că Bate și ți se va deschide e cel mai 
bun roman al meu, după care îl „povesteşte“ în sti- 
lul lui stupid şi zglobiu inimitabil; cum spuneam, la 
el lauda şi înjurătura pot provoca aceeaşi oroare. 

Printre altele, acum unsprezece ani, făceam o 
asociere stilistică între unele texte scrise şi semnate 
de criticul în cauză, şi textul unui articol din „Scân- 
teia“ referitor la romanul meu Schimbarea Ia față. 
Articolul era de la cap la coadă ticălos, cu acuzaţii de 
o rară gravitate şi care a dus, printre altele, Ia blo- 
carea premiului pe care juriul Uniunii Scriitorilor 
apucase deja să mi-l confere. Acum, în „Convor- 
biri...*, Alex Ştefănescu declară senin şi cu bonomă 
înțelegere că „viziunea lui «sumbră» asupra realită- 
ţii fiind dezaprobată în ziarul «Scânteia».“ „Deza- 
probată“... Câtă blândeţe învăluitoare... E de mirare 
cum după atâţia ani, cu atâţia profesionişti ai inves- 
tigaţiilor de tot felul, nu am aflat cine ne „dezapro- 
ba“ prin „Scânteia“. Dinspre partea criticului, nici o 
nădejde să ne dea o mână de ajutor. Fireşte, Alex 
Ştefănescu n-a spus nici pâs referitor la acestea şi la 
altele, ci a continuat să zburde şi atunci şi acum, în- 





anul III e nr. 34 


69 


ROST 


LA ROST 








cântat de imbecilitățile debitate. Căci cum altfel, 
Doamne iartă-mă, poţi să califici „aserțiunea“ după 
care un colonel de Securitate nu poate fi mai inte- 
ligent decât un tânăr intelectual român? Am spus 
atunci şi repet că un tânăr intelectual român poate 
fi cât se poate de modest dotat intelectualiceşte (Şi 
ar mai fi oare nevoie să dau exemple?), pe când un 
colonel de Securitate poate avea un grad superior 
de inteligență, dar şi o doză de ticăloşie pe măsură 
(dar care nu e obligatorie, fireşte). Pacepa n-a fost 
oare inteligent ca şi colonel de Securitate, căci a fost 
colonel înainte de a deveni general, nu-i aşa? După 
astfel de „demonstraţii“ aproape silabisite, sunt con- 
vins că un elev din ultima clasă de „primară“ ar în- 
țelege despre ce e vorba. Cum cel ce ar fi trebuit să 
înțeleagă nu dădea vreun semn că ar înţelege (e 
drept, „aserţiunea“ de care vorbesc a fost scoasă din 
actualul text, ca şi altele, dar au apărut alte „judecăți“, 
nu mai puțin stupide), m-am văzut nevoit să pome- 
nesc de „prostie“ şi încă de una „râncedă, fără leac“. 
Acestea fiind spuse, recunosc, firesc ar fi fost să 
nu mai intervin niciodată, la nici un text, indiferent 
de natura lui, semnat de Alex Ştefănescu. Dacă m-am 
hotărât totuşi să scriu aceste rânduri, am făcut-o din 
două motive: criticul s-a autodepăşit în neruşinare şi 
tembelism şi şi-a intitulat un subcapitol din articolul 
lui nici mai mult, nici mai puţin decât „Cartea roză a 
Securității“. Adică eu am scris o „carte roză“, în timp 
ce el'va deveni azi-mâine un model de curaj şi de rec- 
titudine civică. Chiar dacă debitează acum noi 
inepţii delirante, mai ales în privința volumului al 
doilea al romanului Quo vadis, Domine? (într-o 
primă „judecată de valoare“ nu reuşise să citească 


PE == 


decât primele pagini, de unde reținuse o scenă cu un 
helicopter) nu mă mai ostenesc să le „demontez“. 

Al doilea motiv ar fi acela că criticul Alex repre- 
zintă, totuşi, un fenomen care a produs multă con- 
fuzie şi mult rău în societatea românească, şi înainte 
de '90, şi după. Ca el au fost şi funcționează încă des- 
tui „ciraci“, în toate domeniile vieții publice româ- 
neşti. Unul dintre aceştia, „profesor universitar“, şi-a 
permis să le spună studenţilor că eu sunt un „turnă- 
tor“ şi „informator“ al Securităţii. Informatorii şi tur- 
nătorii au arătat în toată această pe-rioadă spre alții, 
iar „metoda“ a funcționat impecabil. Cei ce am încer- 
cat, timp de decenii, să păstrăm o normalitate civică 
şi intelectuală într-un regim al tuturor anormal- 
ităţilor, ne-am trezit terfeliţi şi batjocoriți de mici 
bande de căzături, foarte eficiente însă. Nici cu pick- 
amerul nu se poate străpunge stratul gros ca beto- 
nul al nesimțirii, pentru a ajunge la gândirea puțină 
a unora ca Alex Ştefănescu, dar care, altfel, secretă 
de atâţia ani o cantitate imensă de texte inepte, îngă- 
late de o prostie suficientă, „prețioasă“ şi agresivă. 
Printre atâtea prostii aiuritoare, A.$. „se miră“ de 
afirmaţia mea că exista o „elită“ a Securității. Dar de 
ce atâta mirare, când „iacobinul“ de ocazie ar fi pu- 
tut face parte dintr-o asemenea „elită“, având în ve- 
dere aşteptarea lui cuminte timp de mulți ani şi pa- 
razitarea pulpanei Mariei Costache, fost redactor-şef 
al „României Libere“? La un anumit nivel, lucrurile 
începeau să se confunde. 

Tropotitul pachidermic peste destine scriito- 
riceşti se va opri cândva, când aşa-numita „lege a 
dosarelor“ nu va mai funcționa aberant. Dar nu va 
fi o victorie, răul a fost deja produs, în cantități im- 
presionante. Până atunci, Alex Ştefănescu se plân- 
ge, am înțeles dintr-un text, de apăsarea celebri- 
tăţii. Îl urmăresc pretutindeni poeţi şi alţi amatori 
de „glorie“, dornici să obţină un gest de bunăvoin- 
ță din partea celebrului critic. Bieţii oameni... Alex 
Ştefănescu, distribuind „glorie“ precum „vedete- 
le“ de manele plăceri şi trăiri intense auditorilor... 

Cineva îmi spunea, nu de mult, că destui indi- 
vizi cu trecut dubios au încercat, imediat după de- 
cembrie '89, să iasă din punga cu „rahat“ în care 
trăiseră până atunci. Vroiau să ia 0 gură de aer 
proaspăt, să-şi imagineze că sunt fluturi, păsări ale 
cerului, îngeraşi fără prihană. Dar s-au trezit re- 
pede, dându-și seama că parazitează de fapt 
dosul altcuiva, respirând emanaţii pestilenţiale. Şi 
atunci s-au apucat iarăşi de ceea ce făcuseră şi 
până atunci, fiind singurul lucru pe care ştiau să-l 
facă mai bine. 





anul III e nr. 34 


ROST: cuvint, rațiune, sens, ordine 


În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai târziu, în latina populară, a început să 
însemne şi „gură“ în general. În româna veche, sub forma rost, a fost moştenit cu acest din urmă înțeles, păs- 
trat astăzi doar în câteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua la rost) şi stînd la baza verbului 
a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tilc“, „noimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod 
curent. Aşa a apărut verbul a rostui („a da sens“, „a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rostitoare, dar şi rostuitoare. Omul are 
un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În orice caz, starea cea 
mai rea a omului este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu care poate fi făcut omului este 
de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 





Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv Ia nivelul lumii româneşti, care în comunism şi-a pierdut 
rostul şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. 





ECDL 


cultural, politic, religios 


Aldo nai zauie 


Abonamentele se fac 
trimițind un mandat poştal 
(în care specificaţi citeţ 
numele, adresa completă 
şi perioada de abonament) 
pe numele 
Târziu Claudiu Richard, 
CP 27, OP 23, Bucureşti. 
Preţul unui abonament: 
O 6 luni: 18 lei 

(180.000 lei vechi) 
O 12 luni: 36 lei 

(360.000 lei vechi). 
Pentru abonaţii din Europa 
abonamentul este de 
50 Euro, iar pentru cei 
de pe celelalte continente, 
70 USD pe an. 
Taxele poştale sunt incluse 
în preț. 


Preţul abonamentelor deja 
încheiate nu se modifică. 








Gruparea revistei „ROST“ 


Mihail ALBIŞTEANU - profesor, 
doctorand în istorie e Silviu 
ALUPEI - jurnalist e Demostene 
ANDRONESCU - istoric, poet, 
publicist, fost deținut politic e 
Antonio ARONEASA - teolog, 
profesor e Alexandru BOER - 
politolog, publicist e Pr. Gabriel 
BOTEZAN e Corina BISTRICEANU - 
lector universitar, doctorand în 
sociologie, publicist e leromonah 
Amfilohie BRÂNZĂ e Claudia 
BURUIANĂ - lector universitar, 
doctorand e Pr. Gheorghe CALCIU 
- publicist, fost deţinut politic e 
Mihai CÂŞLARIU - avocat, publicist 
e Răzvan CODRESCU - publicist, 
poet, traducător e Richard 
CONSTANTINESCU - medic, asistent 
universitar, publicist e George 
ENACHE - lector universitar, 
doctorand în istorie e Pr. Radu ILAŞ 
- profesor, publicist e Pr. Arhim. 
Iuvenalie IONAŞCU - publicist e 
Cristian IVĂNUȚĂ - profesor, 
doctorand în istorie e Dan 


Lămuriri 


LUCINESCU - scriitor, fost deţinut 
politic e Cătălin MAGHIAR - profe- 
sor, doctorand în istorie e Dumitru 
MANOLACHE - jurnalist e 
Constantin MIHAI - doctorand în 
filologie e Constantin MIU - 
profesor universitar doctor e Silviu 
B. MOLDOVAN - istoric e Paul 
NISTOR - istoric, publicist, doctor- 
and e Cristi PANTELIMON - lector 
universitar, doctorand în 
sociologie, publicist e Viorel 
PATRICHI - jurnalist e Adrian 
Nicolae PETCU - istoric, publicist e 
Marcel PETRIŞOR - profesor, 
scriitor, fost deținut politic e 
Mircea PLATON - asistent 
universitar, doctorand în istorie e 
Marcel Răduț SELIŞTE - teolog, 
publicist e Nicolae STROESCU- 
STÂNIŞOARĂ - doctor în filosofie, 
scriitor e Claudiu TÂRZIU - 
jurnalist e Florea TIBERIAN - 
profesor, publicist e Varujan 
VOSGANIAN - doctor în economie, 
scriitor, senator e 


Revista ROST şi Asociaţia Romfest XXI - editorul publicaţiei - sînt două entități distincte, cu vieţi 
proprii, chiar dacă există o legătură puternică între ele, asemenea aceleia dintre un părinte şi copilul său. 
Nu toţi cei care alcătuiesc gruparea revistei ROST sînt şi membri ai asociaţiei. Şi nici membrii organiza- 


ţiei nu fac parte cu toții din gruparea publicaţiei. De asemenea, nu toate punctele de vedere exprimate în 
revistă sînt şi ale organizaţiei. Poziţiile oficiale ale Asociaţiei Romfest XXI sînt întotdeauna semnalate ca atare 
şi poartă semnăturile liderilor organizaţiei cu precizarea funcţiilor deținute. 























Părintele NR 


RET 











Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui 

Nicu Steindhardt 

Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 
Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 
Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui 

Mihai Eminescu 

Nr. 5-— iulie 2003, dedicat lui 

Nicolae Paulescu 

Nr. 6 — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 
Nr. 7 — septembrie 2003, dedicat lui 

Nae Ionescu 

Nr. 8 -— octombrie 2003, dedicat lui 

Valeriu Gafencu 

Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat părintelui 
Dumitru Stăniloae 

Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui 
Vasile Băncilă 

Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui 
Nichifor Crainic 

Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui 

Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui 
Radu Gyr 

Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia 
Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare 
Nr. 18 — august 2004, dedicat lui 

Ernest Bernea 

Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui 
Constantin Noica 

Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat 

Părintelui Arsenie Boca 

Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, 
dedicat Părintelui Constantin Galeriu 
Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui 

Vasile Lovinescu 

Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui 
Octavian Goga 

Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat 
Părintelui Constantin Voicescu 

Nr. 27 — mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga 
Nr. 28 — iunie 2005, dedicat 

Părintelui Arsenie Papacioc 

Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui 
Zosim Oancea 

Nr. 30 — august 2005, dedicat lui 

Vasile Voiculescu 

Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat 
Părintelui Liviu Brânzaș 

Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui 

Aron Cotruș 

Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat 

Părintelui Iustin Pârvu 





Cei care doresc să-şi completeze colecția 
publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea 
revistei (30.000 lei vechi/exemplar), 

prin mandat poştal, pe numele: Târziu Claudiu 
Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. 

Precizați pe mandatul poştal ce număr 

al revistei doriți, în câte exemplare 

şi adresa dvs. 

Pentru informaţii sunați la tel: 0740.103.621