Paul Goma — Jurnal-2010

PAUL GOMA - JURNAL 2010 1 


IANUARIE 


Vineri 1 ianuarie 2010 


Azi m-am deşteptat pe la orele 2 de dimineaţă. Aseară, frânt 
de oboseală, m-am culcat imediat ce a plecat Filip în Normandia, 
după orele 19, aşa că, într-un fel, mi-am făcut suma. 

Acum, că m-am spălat, m-am bărbierit, pot începe Noul An. 

Am primit o mulţime de felicitări-urări - încă nu am apucat 
să răspund la toate, o voi face pe îndelete în astă-dimineaţă. 

Curiozitate plăcută: deşi Filip mi-a instalat Jurnal 2009 în 
jurului orei 18 (ieri; anul trecut, să nu se uite), azi, la orele 2 
(dimineaţa), când am consultat Xiti, am găsit 20 vizitatori ai 
Jurnalului 2009! Dar oamenii ăştia nu mai “revelionează”, maică, 
nu mai petrec şi ei cu neşte sarmale, nu mai beau un vinişor? 
Desigur m-a bucurat constatarea (20 vizitatori ai Jurnalului 2009 
întreg, instalat mai adineaurea, dar mai erau şi 8 vizitatori ai 
Jurnalului ian-nov 09). “Zdai seama? “Zdau, cum de nu! 

Se observă cu câţi vizitatori mă laud, nu? Se! 

Recitindu-l pe cel proaspăt, “întregul”, am observat câteva 
greşeli, printre care cea mai gravă: vorbind de alegeri, în loc să 
spun că nu am dreptul de vot, am scris că... am... Corectura de 
ieri nu a fost completă, mi-au mai scăpat scăpări, vorba celuia. 
Într-un fel am justificări - printre ele cantitatea de text (aproape 
700 pagini) de verificat... Apoi oboseala... 

De acord: voi profita de aceste zile din 2010, ca să-mi 
odihnesc trupul; şi sufletul. Pe săptamâna viitoare, care va 
începe în 4 ianuarie - dar eu voi mai aştepta până pe miercuri, ca 
să le las oamenilor vreme să se dezmeticească - voi face 
întrebare la Curtea Veche: «Cum stăm cu Scrisuri 1 ?» 


- „= Într-un răspuns la urări LIS mi-a trimis şi mie un articol al 
său despre “intelectualii răsplătiți de Băsescu” pentru că stătuseră 
în jurul lui şi îl apăraseră cu pépturi-li de agresorii venininoşi. 
Greşeala mea: asteptasem ca aceia (“telectualii, dè) să fie 
vizitatorii cu avionul trimis de Însuşiul, să i-i aducă la picioare, la 
Neptun sau/şi cei cotrocenizati - şi nemuriti în fotografia prezen- 
tindu-1 pe Prinţul Lichelelor şi pe Gaura Trou-ului ungurean, ca 
să mă esprim decent - la ieşirea pe Poarta Sultanatului cotrocean. 
Din cei insirati de LIS niciunul nu face parte din “elita 
intelectualicească”, doar din cea...politicianist-gazetărească - nu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 2 


merită să le scriu numele... 

Pierdusem din vedere că cei (pe care îi aveam eu în vedere) 
sunt de multă vreme “răsplătiți”, iar după izbânda în alegeri a 
Tovarăşului Băsescu - asupra tovărăşelului Geoană - au răsuflat 
usurati, bînd şampania victoriei Binelui asupra Răului. 

Eltarzii intelectualiceşti: Liiceanu, Patapievici, Mihăieş, 
Ungureanu-Gaură... şi cine or mai fi fost, cu măturica, să mături- 
cizească bătătura din faţa gumarilor Băsescului, aceştia sunt 
adevărații garanti că Stăpânul lor ştie să se iscălească, deşi “nu a 
prea citit nici o carte” - vorba fiind de tată, nu de fetiţă, cea cu 
succesur'li, juna fiind tobă! - dovadă: poporul românăchesc a 
ales-o în-unanimitate-plus-unu să îl reprezinte în Parlamentul 
European, alături de Becali, de Trou şi de alte borti (nu: boarte?). 

Eu, departe de realitatea-reală a realităţii-româneşti mă 
întreb care va fi deosebirea (cantitativă, pentru că cea calitativă 
este cunoscută) între Adrian Păunescu şi Gabriel Liiceanu?; între 
C.V. Tudor şi Traian Ungureanu?; între Patapievici şi Titus 
Popovici?, între Săraru şi Mihăieş, reversibilul? Pe Tismăneanu 
junior nu l-am mai pomenit, îl pomenesc toată ziua-bună-ziua 
plecăciuniştii noştri citatori de citate de necitat, azi-mâine 
intelectualii-de-bine au să-i înalte un monument la Sosea: 
“Aici zace Tismăneanu Fiul, fiul Tatălui Tisminetki”. 


x 


Din Flux, 25 decembrie 2009: 


“Scurte marginalii la o hartă germană. Giurgiuleştiul, Reniul, 
Nişaliul Crocmazului şi Palanca pe o hartă dinaintea ocupației sovietice 

Nu există geopolitică fără hartă, după cum nu există hartă fără geopoli- 
tică. Acest adevăr explică de ce regimul Lucinschi şi regimul Kucima au 
convenit, în cârdăşie, să secretizeze şi să ţină cât mai departe de ochii popu- 
latiei noastre Albumul de hărți topografice şi Protocolul-crochiu al liniei 
frontierei de stat între Republica Moldova şi Ucraina, ca document descrip- 
tiv al trecerii liniei frontierei de stat pe teren. 

Geneza frontierei moldo-ucrainene la Palanca şi Giurgiuleşti — aceste 
două puncte de sprijin sau de prăbuşire geopolitică a Republicii Moldova — a 
fost determinată de obsesia mai veche a Kievului de a ne enclaviza, pentru a 
ne fixa în sfera sa de influenţă şi dependenţă economică, iar astfel şi politică. 
Aşa s-a născut şi mitul celor 430 de metri de mal dunărean chipurile däruiti 
Republicii Moldova de către Ucraina, poveste invocată pentru justificarea 
gestului ticălos de transmitere sub jurisdicţia eternă a vecinului răsăritean a 
teritoriului nostru naţional de la Palanca. 

După ce a combătut minciuna moldo-ucraineană despre generozitatea 
teritorială a Kievul faţă de moldoveni, fostul primar de Giurgiuleşti, Dumitru 
Niculiseanu, ne spunea luna aceasta că hărțile mai vechi, mai cu seamă cele 
din perioada sovietică, care ar trebui să probeze documentar că nu noi am pri- 
mit, ci nouă ni s-a luat teritoriu la Giurgiuleşti, nu se mai găsesc în localitate 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 3 


sau în fostul centru raional Vulcänesti, dar ar putea fi găsite doar prin arhive- 
le din Chişinău, Kiev sau Moscova. Argumentele topografice şi topologice 
sunt indispensabile într-o dezbatere privind frontierele. Observăm că, deo- 
camdată, autoritățile chişinăuiene au evitat să dea publicităţii hărţi topografi- 
ce, funciare, militare, administrative sau de alt ordin care să demonstreze că 
Republica Moldova nu a fost păgubită teritorial la Giurgiuleşti, că malul 
Dunării este în această localitate la fel de lung cât era şi în momentul 
proclamării independenţei noastre de stat. Acelaşi lucru şi în cazul insulei 
Nişaliu, înstrăinate în favoarea Ucrainei, şi a Deltei Nistrului de la Palanca 
(Balta lui Alexandru Vodă), acaparată de Ucraina în timpul ocupaţiei 
sovietice. 

lată că descoperim acum o hartă germană a României interbelice, car- 
tografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărții anunţă în legenda 
acesteia: “bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die 
Volkszugehôrigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: “editată potrivit 
rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 
1930”. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezen- 
tante sunt, în ordinea preferată de topografii nemți: germanii, românii, 
maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţuli, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugo- 
slavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, țiganii, armenii şi 
alții. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fieca- 
re localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, 
figuri geometrice echivalente unui număr între 25 de persoane şi 10.000, pre- 
cum si prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într- 
un singur sat sau oraş. Meticulozitatea cu care a fost elaborată această hartă 
etno-administrativă impresionează. Cred că lucrarea cartografilor germani 
merită reeditată pentru valoarea ei ştiinţifică. Guvernul Filat, care risipeşte 
sute de mii de lei din fondul de rezervă a guvernului pe întremarea sănătăţii 
deputaţilor comunişti, ar putea găsi fonduri pentru un asemenea gest de 
restituire a istoriei plaiului. Sau — mai ştii! — poate preşedintele interimar 
Mihai Ghimpu, care a efectuat zilele acestea o excursie de lucru la 
Giurgiuleşti, ar manifesta interes pentru reeditarea hărţii cu pricina. 

Harta este valoroasă prin faptul că fixează, cu multă precizie şi acura- 
tete (neamtul neamt rămâne!), nu doar limitele dintre judeţe (bunăoară, 
Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii întrerupte sau punctate, şi limitele teri- 
toriale ale plăşilor (bunăoară, Cazaci), municipiilor şi oraşelor (bunăoară, 
Galaţi, Reni). Nu lipsesc nici drumurile rutiere, căile ferate sau construcțiile 
inginereşti (canale, poduri etc.). Ilustrăm aceste scurte marginalii cu câteva 
imagini ale hărții descoperite. 

După cum se vede pe această hartă (partea 36), limita dintre oraşul Reni 
şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat 
de giurgiuleşteni ca fiind marginea fostului cătun Mândreşti, întotdeauna 
aparținător de Giurgiuleşti. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că 
moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă cu 
mult mai mare de 2 kilometri, iar hotarele Reniului nu au atins niciodată gura 
râului Prut, aşa cum pretinde premierul Filat şi ministrul său de Externe, 
Leancă, într-un glas cu propaganda de la Kiev. Hotarul administrativ dintre 
Giurgiuleşti şi Reni a trecut întotdeauna cu mult în aval de locul vărsării 
Prutului în Dunăre, dar în aval şi de confiniumul dintre judeţele Galaţi, 
Tulcea şi Ismail (astăzi doar dintre judeţele Galaţi şi Tulcea), punct de 
joncțiune situat pe apă, în dreptul Cotului Pisica, din care astăzi s-a separat 
insula Cotul Pisici, aparţinând României (în judeţul Tulcea). Distanţa dintre 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 4 


podul feroviar de la Giurgiuleşti peste Prut şi punctul de separație a moşiilor 
Giurgiuleştiului şi Reniului pe malul Dunării măsoară pe harta germană 2,8 
centimetri, echivalentul unei distanţe de 5,6 kilometri. Totodată, observăm că 
limita de sud a comunei Giurgiuleşti se suprapune peste limita administrativă 
dintre judeţele Ismail şi Tulcea, pe o distanţă de 2,8 kilometri, însemnând tot 
atâta şenal navigabil al fluviului Dunărea. Această distanţă de 2,8 kilometri 
de Dunăre se situează între punctul de joncțiune a plăşilor Prutul de Jos (jud. 
Galaţi), Reni (jud. Ismail) şi Măcin (jud. Tulcea) şi punctul de intersecţie a 
hotarelor administrative ale satului Giurgiuleştiul şi oraşului Reni, pe de o 
parte, şi a oraşului Reni cu plasa Măcin din judeţul Tulcea, pe de altă parte. 

Sub aspect statistic, Giurgiuleştiul anului 1930 apare pe hartă ca având 
o populaţie de 1900 persoane de etnie română, iar Reniul — cu o populaţie 
totală de 11850 de locuitori, dintre care 6100 români, 3450 ruşi (în general 
lipoveni), 1150 evrei, 400 bulgari, 250 găgăuzi, 150 greci, 100 turco-tătari, 
100 ucraineni, 50 polonezi, 50 țigani şi 50 germani. 

Aceeaşi hartă germană (partea 28) redă cu maximă exactitate organiza- 
rea administrativă şi componenţa etnică a plăşii Cazaci din judeţul Cetatea 
Albă, plasă din care făceau parte comunele Palanca şi Crocmaz. Pe această 
hartă apare teritoriul Nisaliu (107,7 ha), înconjurat de Cotul Nistrului zis 
Poloboc, parte a moşiei Crocmazului, astăzi cedată Ucrainei. De asemenea, 
putem vedea pe hartă şi Balta lui Alexandru Vodă, cu o suprafaţă de peste 
7000 de hectare, care formează Delta Nistrului. Teritoriile Abdiv şi Baibol 
apar şi ele pe harta germană ca parte a comunei Palanca. Precizăm că litora- 
lul pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră) măsura 18 kilometri. 

Autorii hărții germane ne informează că în 1930, la Palanca locuiau 
2050 de persoane, dintre care 1450 români, 350 ucraineni şi 250 ruşi, pe când 
populaţia Crocmazului număra 2650 de suflete, dintre care 2450 români, 150 
ruşi şi 50 evrei. 

Luând act şi înarmându-ne cu toate aceste argumente topologice 
înfăţişate de harta germană descoperită de noi, ne întrebăm a câta oară de ce 
oare şi întâmplător oare premierul Vladimir Filat şi prim-vicepremierul Iurie 
Leancă calchiază propagandistic din ucraineană şi ne induc în eroare cum că 
„tara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său”, că „în urma acelui 
Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum — 7 
kilometri în regiunea satului Palanca — am primit acel teritoriu în zona 
Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare şi că „şi 
ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 
430 de metri ieşire la Dunăre”? Care a fost şi care este preţul unor asemenea 
afirmaţii otrăvite? 

Vlad CUBREACOV 


Din păcate nu pot copia aici, în jurnal, cele două hărți după 
originalul german. Deci: târgul ticălos a fost făcut între Kucima 
şi Lucinski. Vlad Cubreacov este dispărutul (răpitul) de acum 
câţiva ani. Întelesesem că era apropiat de Iurie Roşca. Pretinde că 
“abia acum” s-a descoperit harta cu pricina... Cum aşa: “abia 
acum”? Nu se cunoştea existenţa ei? Şi cum se explică apariţia ei 
tot “abia acum”? Să fie declaraţiile lui Filat (pe care nu le cunosc, 
mă încred în afirmaţiile lui Cubreacov) detonatorul publicării 
hărţii germane? Cum să cred că “noua echipă” de la Chişinău este 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 5 


atât de laşă, de tremuricioasă, încât să confirme minciunile 
ucrainene? 

Regret rolul tulbure jucat de Cubreacov. Bănuiesc mâna 

tulburelui Iurie Roşca. Chiar nu ştia nimeni nimic despre 
adevărul “înţelegerii” dintre Kucima şi Lucinski? 
. - Tată, eu, atât de departe de culisele politicii “externe” ale 
Moldovei, am înţeles câte ceva, doar întrebînd pe nişte “guverna- 
mentali” care mă vizitaseră prin 1990, aici la Paris... Am exage- 
rat: nu am aflat nimic din răspunsurile lor, ci... din întrebările 
mele, rămase fără răspuns : că “problema Reniului” nu se discută 
(eu refuzînd să o numesc: “problema Giurgiuleştiului...”. Ultima 
tentativă a mea - nu specială, ci aşa, că tot nu venise vorba... a 
fost faţă de Snegur: observînd (cine n-ar fi observat?!) cât de 
ostilă mi se arăta soţia lui - mai ales cuvintelor care l-ar fi obli- 
gat pe bărbatu-său să rostească “vorbe proaste” (ea, fiică de ruşi 
albi, refugiaţi în România după revoluţia bolşevică, era mai tero- 
rizată, tremura mai temeinic decât un biet agronom basarabean ca 
Snegur, care “între timp” se dăduse pe brazda sovietismului...). 
La plecare, el conducîndu-mă până la ascensor, l-am întrebat 
când are de gând să ceară restituirea măcar a Reniului, dacă nu al 
întregului braţ Chilia. Deşi nimeni nu ne auzea (s-o cred eu), 
Snegur a început a da din mâini fără cuvinte, a-şi rostogoli ochii 
- da, rostogolitul ochilor ar fi putut semnifica: alarmă... Aşa am 
rămas şi fără răspuns prezidenţial. 

Totuşi, ajunşi la lift, surprinzător, Snegur a intrat în cabină 
înaintea mea şi i-a făcut semn plăieşului din pază să rămână 
afară, apoi m-a întrebat în şoaptă, ceva în genul: 

- “Da de unde ştiţi de secretele astea?” 

N-am avut timp să-l întreb despre care secrete vorbea, că a 
ieşit din cabină şi a dispărut... 


Sâmbătă 2 ianuarie 2010 
Azi am dat o ultima variantă a Săptămânii... 
Duminică 3 ianuarie 2010 


Am impresia (sigură) că mi-a revenit răceala. Că numai ea 
îmi lipsea. 


e Mi-a telefonat Vasile Paraschiv. Să-mi ureze La Multi Ani. 
I-am urat şi eu, din toată inima. 

Mi-a făcut mare plăcere schimbul de cuvinte, dar nu mi-a 
vestit nimic bun vocea lui: de la ultimul telefon era schimbată. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 6 


Avea timbrul modificat: gâfâit, al bolnavului de inimă, oricum, 
al omului scăzut... 

„„„Vorbesc aşa de “Nea Vasile”, cu drag şi cu participare. 
Probabil şi cei cu care vorbesc eu la telefon îmi găsesc suflul 
scurtat, deşi fac eforturi să nu răzbată prin gaura firului telefonic 
bătrâneţea şi moartea care ne pândeşte după colţ. 

Nu am mai citit în ultima vreme “ecouri” bădărane, injuri- 
oase la adresa lui, ca cele de după lecţia de morală elementară 
administrată la Cotroceni, Însuşilui Băsescu - în prezenţa tăcută, 
deci complice a Nesfârşitilor noştri Intelectuali Manolescu, 
Pintilie, Beligan. Dealtfel nici eu nu am adus vorba, nici el nu va 
fi avut chef să amintească “hotărîrea judecătorească”, cea care 
explica... depăşirea unui termen, ce contează, contează că cei 
care făcuseră câte ceva pentru români şi pentru România de multă 
vreme suntem aruncaţi la gunoi/ de oamenii noi: Băseştii, 
Băseştile, Liichenii, Udrele-le, Trou-ii, Paţachinevicii, Mihăieşii, 
Manolestii, Pleşu, Blandienii, Adamestencele, Muşatele... 


Luni 4 ianuarie 2010 


A propos de “episodul Paraschiv”, “episodul Babeş”: 


“Babeş, pictorul care a ars pentru libertate” - Laurenţiu Ungureanu, 
Adevărul, Duminică 27 dec 2009 

„Adevărul“ începe un scurt serial despre bărbaţii care s-au luptat demn 
contra comunismului. Liviu Babeş, Călin Nemeş, Gigi Gavrilescu, toţi, şi-au 
luat viaţa şi s-au eliberat. Acum se luptă cu uitarea. „Stop Mörder! Braşov = 
Auschwitz“. Acestea sunt ultimele cuvinte ale lui Liviu Corneliu Babes, cel 
care pe 2 martie 1989 şi-a dat foc pe o pârtie de schi. 

Numit „torţa vie a Revoluţiei române", Liviu Corneliu Babeş şi-a dat 
foc şi a murit pe Pârtia Bradu, din Poiana Braşov. (...) 


Inutil să repet ce a scris jurnalistul : se înţelege după 
“dialogul” angajat pe forum: “nivelul” este detestabil. Îmi ies din 
fire şi mă întreb, patetic: 

«Meritau oare alcătuitorii (altfel cum să le zic?) acestei 
comunităţi, românii, ca cei înşiraţi mai sus - la care să se adauge 
si partizanii şi martirii din puşcării - să se sacrifice (de-o pildă 
Babeş) pentru ei?» 

Nu am nesimţirea să dau un răspuns, meritat: NU! 

Deşi... Mi-am pus eu oare vreodată această întrebare? Da’ 
de unde! M-am năpustit cu coarnele în Zidul Sec”, fără să mă 
gândesc la consecinţe, nici la răsplată. 

Si bine am făcut. Chiar dacă am rămas aşa cum m-a făcut 
mama: în curu-gol. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 7 


Marţi 5 ianuarie 2010 
Azi Flori Bălănescu îmi trimite: 


““Un fost deţinut politic, dr. Florin Mătrescu, 
f e mai dur chiar decît Vadim 

“In urma unui turneu făcut de Romulus Rusan şi de Ana 
Blandiana în mai multe ţări europene, inclusiv în Germania, am aflat 
de intenţia acestora de a transforma închisoarea din Sighet într-un 
memorial. Natural, am vibrat, mai ales că eu eram în acel moment 
secretar al Comitetului Naţiunilor Captive, care întrunea luptători anti- 
comunişti din mai multe zeci de ţări aflate sub dictaturi comuniste. Şi 
atunci le-am făcut propunerea dacă nu cumva ceva din exponatele pe 
care noi le aveam în Camera Naţiunilor Captive, din oraşul Köln, nu 
le-am putea transfera în Memorialul de la Sighet. Au fost de acord şi 
mie mi s-a părut ideea absolut rezonabilă. M-am implicat în acest 
proiect cu toate puterile. 

Am fost unul dintre sponsorii Memorialului Sighet 

Printre altele, am dovezi care atestă că am donat, în mare parte din 
propriul buzunar, în jur de 40.000 de mărci, care au luat forma unor 
ajutoare băneşti propriu-zise sau obiecte. Donatiile au fost acordate 
Fundaţiei Academia Civică. Un mare ajutor în acel moment au dat şi 
surorile Coşoveanu, care au pus mult suflet pentru amenajarea încăper- 
ilor Sighetului, cel puţin în perioada de început. Afară de asta, eu dis- 
puneam de cele 66 de steaguri ale Naţiunilor Captive, pe care le 
făcusem în Germania, care m-au costat aproape 8.000 de mărci, şi am 
căpătat promisiunea că se va organiza o Cameră a Naţiunilor Captive. 

In 1994, la un an după această întîlnire, am văzut această cameră 
la etajul I, o cameră mare, spațioasă, în care steagurile şi-ar fi găsit un 
loc important. Afară de aceasta aveam un cearceaf, lung de 8 metri, 
făcut de regretatul luptător anticomunist Eugen Costandache, care 
notase pe el cca. 800 dintre morţii revoluţiei. 

Camera rezervată Naţiunilor Captive era necorespunzătoare 

Anul următor, în 1995, am dorit să văd camera rezervată Natiuni- 
lor Captive. Şi am descoperit o cameră mică, care nu semăna cu cea 
promisă. Localizarea topografică era exactă. Unul dintre portarii 
Sighetului mi-a destăinuit că această cameră a fost împărţită în două 
tocmai pentru ca această Cameră a Naţiunilor Captive să nu aibă un 
spaţiu prea mare, să nu i se dea o prea mare importanţă. Asta a fost un 
semn, şi atunci au apărut semne de îndoială. La inaugurarea Sighetului, 
în 1993, pe frontonul clădirii, la stînga, la intrare, erau plăci de mar- 
mură de mărimea 40x30, cu numele celor 54-55 de miniştri, căpetenii 
religioase, oameni de mare valoare care au murit în Sighet. 

Nume importante au fost excluse 

Le-am văzut în subsolul clădirii, şi, ceea ce m-a frapat, chiar în 
faţă era numele istoricului Gheorghe Brătianu. Se zvonea că motivul 
real pentru care aceste plăci au fost date jos era faptul că între miniştri 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 8 


au fost şi cîţiva oameni de dreapta. Argumentul oficial pentru care 
plăcile memoriale au fost înlăturate a fost renovarea clădirii. Nu a fost 
rău că s-a renovat, deşi, cum spunea cineva, a fost transformat Sighetul 
într-un hotel. Normal ar fi fost ca măcar un etaj să arate grozăvia închi- 
sorii din Sighet. Am tot sperat ca aceste plăci să fie puse într-o sală a 
Sighetului. Ele nu au mai fost văzute niciodată. Pentru mine a fost clar 
că ce se întîmplă la Sighet, exponatele, ordinea lor, denumirea came- 
relor sînt controlate de cineva. 

- De cine anume? 

- Si eu mi-am pus întrebarea. Indiciile m-au dus cu gîndul la 
masonerie. [““ Masoneria” are spate bun: ca un catâr. Numai că aici 
“ Masoneria“ nu are nici o legătură cu... prefectura: a devenit o 
“metodă mascată”, pentru a nu fi acuzat acuzatorul că i-a acuzat 
pe evrei. Numai că metoda-mascată se demască singură - ca 
proasta - trei paragrafe mai încolo apare (la Sighet!) un rabin- 
controlor. La ce slujeşte un rabin controlor - la Sighetul nostru? 
Ei, la ce! La controlarea conformităţii exponatelor - fireşte, 
“conformitate” numai în raport cu evreii, nu cu adevărul- 
adevărat. La ce a mai slujit “mascarea adevărului”? La nimic, 
decât la dovedirea că Românul nostru - fie el şi Mătrescu tremură 
de frica... “masoneriei” căreia el îi spune astfel, ca să nu-i scape: 
“evreimea” - nota mea, P.G. ] Din moment ce numele întreg al lui Ion 
Gavrilă Ogoranu apare trunchiat, sub forma de Gavrilă I., numele 
doamnei Maria Antonescu a fost exclus din rîndul puşcăriaşelor de la 
închisoarea Mislea. 

Au dispărut semnele unor manifestări creştine 

- Am înţeles că, într-o luare de cuvînt, aţi semnalat conducerii 
Academiei Civice absenţa unei cruci din sala de conferinţă. 

- Nu numai asta. Am semnalat scoaterea crucii din sala de confe- 
rintä, unde a fost prezentă cel putin 3-4 ani. În perioada de început se 
spunea Tatăl nostru sau Cu noi este Dumnezeu. Erau, prin urmare, 
nişte semne ale unei manifestări creştine. Cu timpul, au dispărut. 

În urma observării acestor lucruri, am luat cuvîntul, sfătuindu-mă 
şi cu Bädita Ion Gavrilă Ogoranu, şi am spus adevărul. Numai 
masoneria putea fi deranjată de prezenţa numelor unor oameni de 
dreapta pe plăcile respective. Dar ăsta a fost trecutul României. Nu-l 
putem şterge. 

Unul dintre insideri mi-a dezvăluit un amănunt, care are rele- 
vantä. Anume că, de două ori pe an, vine un rabin din New York, care 
vizitează întreg Memorialul Sighet şi decide ce rămine şi ce se scoate 
din exponate. Este vorba de o atitudine de plecăciune faţă de oameni 
care încep să controleze ceea ce românii au crezut că va fi un loc de 
evocare a suferinței Neamului Românesc. (subl. mea, P.G.) 

Am cerut amenjarea unei Săli pentru martirii din Basarabia si 
Bucovina. Nu s-a acceptat. (subl. mea). Dacă la Sighet s-au petrecut 
lucruri necurate, trebuie spus că ele nu sînt iniţiative româneşti. Nu 
acuz de rele intenţii pe cei care au făcut Memorialul Sighet. S-au supus 
unor forte internationaliste. (nu “masonice”?, observaţia mea, P.G.) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 9 


Aşa-zisele cruci expuse în interiorul Memorialului sînt o 
blasfemie. 

- Putem spune şi anticreştine? 

- Da, au apărut două cruci, în celular şi la intrare, care te duc cu 
gîndul către organele genitale bărbăteşti şi femeieşti. O să spună că 
este o stilizare foarte modernistă. 

In asemenea loc crucea, şi numai crucea, îşi găsea locul. Orice 
transformare a crucii este un sacrilegiu. Este o încercare de călcare în 
picioare a tradiţiei noastre şi a învățăturilor Sfintei Scripturi. Este o 
blasfemie (n.r. - vezi foto). 

- Dumneavoastră ati luat atitudine publică, condamnînd aceste 
devieri. In Addenda cărții dumneavoastră, "Holocaustul roşu", spuneţi 
că Ana Blandiana a avut o reacţie care v-a dus cu gîndul la Ana Pauker. 

- A fost de-o agresivitate, de-o răutate, care ori e patologică, fie a 
fost o lecţie de bună purtare care trebuia dată subsemnatului. Ideea era: 
Sighetul suferă transformări, Sighetul îl facem cum vrem noi şi 
nimeni n-are voie să conteste ceva. Nu mi-a dat nici o şansă de a da o 
replică. 

- De ce v-a acuzat? 

- M-a acuzat de vedetism, de faptul că semnalez lucruri pe care 
ceilalți nu le văd. Cum se face că oamenii laudă Sighetul, iar eu am 
atitea note critice? M-a acuzat că doresc recunoaştere oficială pentru că 
eram sponsor al Memorialului. 

Atitudinea Anei Blandiana mi-a adus aminte de Ana Pauker 

E adevărat că doamna Blandiana m-a propus, la un moment dat, 
ambasador al României, în Germania. A avut gesturi de amabilitate, iar 
cu îndrăzneam să formulez note critice. Tonul doamnei Blandiana, 
răutatea discursului mi-au amintit de momentul Ana Pauker. 

Nu recunoşteam persoana amabilă şi civilizată pe care o ştiam, cu 
care eram în relaţii apropiate. Ne-a vizitat chiar casa din Germania. 
Am făcut grătar, cu friptură şi mititei, şi m-a ajutat să pun mititei pe 
tavă [ca şi cum acest ajutor: “punerea mititeilor pe tavă” ar fi 
constituit o probă irefutabilă a rectitudinii morale a Anei 
Blandiana - observaţia mea, veninoasă, P.G.]. Şi-atunci mă 
gîndeam: unde este persoana amabilă şi drăguță, deschisă dialogului, 
cum de s-a transformat numai în urma unei luări de cuvînt, prin care 
semnalam nişte lucruri care mă dureau? În acel moment, s-a produs o 
ruptură totală. 

În contextul în care am auzit de proiectul de la Aiud si de dorința 
puşcăriaşilor în viaţă de a ridica, în cinstea celor morţi, o biserică orto- 
doxă, în care să fie pomeniti eroii Neamului Românesc, cine nu 
cunoştea dedesubturile Sighetului, ar fi putut spune: ce rost are să se 
mai facă ceva pentru conservarea victimelor comunismului, cînd există 
acest grandios Sighet? Ca unul care ştie şi alte lucruri despre Sighet, 
mi-am dat seama că Sighetul nu trebuie negat. Sighetul trebuie vizitat, 
numai că discernămîntul de a spune ce este corect sau deformat pentru 
prezent nu-l pot face decît oamenii de-o anumită vîrstă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 10 


Sighetul este o capcană 

Pentru tineri, Sighetul este o capcană pentru că sînt lucruri 
incorect prezentate. De numele lui Ion Gavrilă Ogoranu n-avea voie să 
se atingă nimeni, după cum numele doamnei Maria Antonescu trebuia 
să figureze între puşcăriaşele de la Mislea. De aceea, orice altă 
tentativă care vrea să restabilească istoria adevărată este binevenită. 

- Cînd mergi la Memorialul de la Sighet ti se pune o casetă audio 
în care ti se spune că iniţiativa Memorialului i-ar fi aparţinut doamnei 
Ana Blandiana. Dumneavoastră spuneţi, în Addenda cărţii 
"Holocaustul roşu", şi furnizaţi si un text în acest sens, că iniţiativa i-a 
aparţinut muzeografului Mihai Dăncuş. 

- Au preluat fără ruşine o idee care nu a fost nici a Anei 
Blandiana, nici a soţului ei. Ideea aparţine foştilor deţinuţi politic din 
Sighet şi domnului Däncus. Iar articolul publicat de acesta din urmă în 
"Tribuna Marmaţiei” atestă dorinţa de a transforma închisoarea în 
Memorial. Ana Blandiana era datoare să pomenească despre această 
iniţiativă. Oamenii aceştia au fost daţi deoparte. De altfel, la inaugura- 
rea Sighetului n-a fost menţionat nici măcar numele inginerului- 
proiectant al Memorialului. 

Aiudul nu trebuie să fie un nou Sighet 

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mînăstirea 
Petru Vodă, unde am căpătat binecuvîntarea Părintelui Justin, am 
vorbit puţin cu dînsul, printre altele şi de o controversă care agită mult 
cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a 
unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat 
de lupta dîrzä care se dă între partida patriotică, naționalistă, suferindă 
a deţinuţilor politic şi alte planuri, care, probabil, aparţin masoneriei, 
de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de 
sfinţenie care s-au întîmplat în această închisoare. 

- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către 
tortionari sau urmaşii lor. 

- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: 
"Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o 
colportare, o defăimare, sau este un lucru real?". Şi mi-a spus că este 
un lucru real. 

- După părerea mea, există o tendinţă de confiscare a acestei 
memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o 
închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoarea 
Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al 
unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială pentru 
Analiza Dictaturii Comuniste. Există o tendinţă de a controla acest 
proces al memoriei? 

- Asta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, 
atît din România, cît si din afara ţării, sînt ex-trotkisti, maoişti, comu- 
nişti, convertiți chipurile, dintr-odată, la democraţie. 

Mai mult decît atît, sînt printre puţinii care au acces la arhive. Prin 
urmare, unele dintre spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă 
adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 11 


Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decît 
cărţi voluminoase, în care sînt unele adevăruri istorice luate din arhi- 
ve, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă. 

- Ei sînt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne 
vorbesc despre anticomunism, reducînd răul numai la perioada 
Ceauşescu. 

- Bineînţeles. Sau evită cuvîntul comunism şi folosesc cuvîntul 
stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit 
retrospectiv anii de prozelitism comunist. 

- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sînt elocvente. 

- Aflăm de-abia acum /ce înseamnă “aflăm abia acum”? abia- 
acum, când? - întrebarea mea, P.G.] că Brucan ar fi fost sigur agent 
KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce 
Brucan era onorat de Lucian Mândrutä cu titlul de "dom' profesor" şi 
cu titlul de "Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici 
măcar liceul! /dar nu acesta era motivul nocivitätii brucane - P.G.] 

Au dreptul să vorbească numai urmaşii 
celor care au instaurat comunismul 

- Si ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni 
ai rezistenţei anticomuniste, Paul Goma, şi alţii au fost lăsaţi în afară? 
Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a 
Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia 
Tismăneanu, nu fac parte din nici o instituţie care ar trebui să fie preo- 
cupată de aflarea adevărului despre regimul comunist. 

- Aţi pus punctul pe "i". În toate ţările foste-comuniste, nici un om 
din rîndul supravietuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvîn- 
tul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să 
vorbească sînt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au 
devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului. 

Nu poate fi o întîmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi 
ocoliti în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din 
România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici 
măcar nu au fost consultaţi. Au fost, pur şi simplu, dati la o parte. 

- Se urmăreşte, oare, ca aceşti oameni să dispară fizic? 

- Exact. Probabil fie aşteptăm să se prescrie crimele, fie să moară 
cei mai valoroşi martori: cei care au trăit comunismul. 

- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului? 

- Sînt îngrozit. Avem de-a face cu o neglijare totală a unor aspec- 
te din rezistenţa anticomunistă. În schimb, putem admira spagatul 
Nadiei Comăneci. 

Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria 
este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin. 

Anticipez că, la următoarea editare a manualului despre comu- 
nism pentru elevi, o să dispară şi numele Bäditei Ion Gavrilă Ogoranu 
şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă. 

Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie 
văzute. Copiii noştri trebuie instruiți să diferentieze ce este real în 
Sighet şi ceea ce a fost prelucrat, pentru a se respecta corectitudinea 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 12 


politică şi alte interese de ordin intern sau internationalist. 
A consemnat FLORIN PALAS 
Copyright Tricolorul 


Oricâte rele am scris despre Blandiana, se vede că am rămas 
departe de realitate. Cum se face că printre îndârjiţii sabotori ai 
Istoriei României cei mai mulţi sunt ardeleni? Buzura, Pecican, 
Cesereanu, Marius Oprea, Blandienii...? 

Numai Udrea este neardeleancă, dar-însă-totuşi: ea a vrut să 
desființeze CSNAS-lui, ca să-i ia perdelele (sau jaluzelele?). 


Miercuri 6 ianuarie 2010 


Am dormit prost, m-am trezit iritat, enervat. Înseamnă că nu 
mi-a trecut “răceala” sub preşul căreia ascund starea generală rea, 
dacă nu de-a dreptul dezastruoasă a sănătăţii. Mă mint copilăreşte 
- cine ar face altfel? - ca să mai câştig o zi, o săptămână, până la 
apariția volumului Scrisuri 1. 

Mă mai nelinisteste neaparitia, necontinuarea cronicii lui D. 
Cristea-Enache în Cultura. Să fie doar prelungirea acestei 
vacanțe de Sărbători? Poate ca da, poate că ba. Oricum, m-am 
încărcat pentru o eventuală contrareplică: dacă el se arată ofensat 
de zisele mele (din jurnal), îi voi arăta: 

Că da, el ar dreptul să fie ultragiat de scrisele mele; 

Că da, eu am dreptul să-mi susțin, să repet refuzul 
cuvintelor sale privitoare la “antisemitism”. 

Asta în cazul în care el a citit Jurnalul. 


Vineri 8 ianuarie 2010 


Dan Culcer mă alimentează bibliografic: 


Miscarea de eliberare nationala in Republica Moldova (1987-1989) 

Aparitia Miscarii national-democratice in RSS Moldoveneasca si pri- 
mele sale victorii - conferirea limbii moldovenesti (romane) a statutilui de 
limba de stat pe teritoriul RSSM si revenirea la grafia latina. 

(octombrie 1987 - august 1989) 

ANUL 1987 

La 29 iulie, la Moscova, in ziarul "Literaturnaia Gazeta" apare un vast 
articol semnat de Ion Druta, intitulat "Frunza verde, apa si semnele de 
punctuatie", in care renumitul scriitor vorbeste despre problemele ecologice 
grave din Moldova, corelandu-le cu problema degradarii limbii moldove- 
nesti in republica. 

La 13 august articolul este retiparit in romana de catre "Literatura si 
Arta", avand in RSS Moldoveneasca efectul unei bombe. 

Pentru a linisti spiritile "ecologiste", conducerea republicii adopta de 
urgenta la sesiunea Sovietului Suprem (SS) al RSSM "Planul de stat privind 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 13 


protectia mediului ambiant". 

La 30 octombrie plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova (US) adopta 
o rezolutie, prin care solicita Comitetului Central al Partidului Comunist din 
Moldova (C.C. al P.C.M.) "sa fie creata o comisie stiintifica pentru discuta- 
rea problemei aducerii grafiei moldovenesti in corespundere cu natura si spe- 
cificul limbii si apartenentei acesteia la limbile romanice". Avansarea acestei 
cerinte a pus inceputul bataliei pentru reabilitarea limbii romane in Moldova. 

Cenzura comunista nu a permis publicarea rezolutiei plenarei US. 

ANUL 1988 

La 15 ianuarie, pe Aleea Clasicilor din Chisinau s-a adunat un grup de 
tineri pentru celebrarea zilei de nastere a lui Mihai Eminescu. Participanti la 
manifestatie au decis sa se intalneasca si in continuare in zilele de duminica. 
La intrunirile ulterioare si-au facut aparitia membrii Uniunii Scriitorilor 
(USM) Grigore Vieru, Leonida Lari, Gheorghe Mazilu s.a. 

La 25 martie langa casa de pe strada Livezilor 33 are loc un miting de 
comemorare a poetului Alexe Mateevici si dezvelirea unei placi comemora- 
tive. Cu acest prilej a fost lansata initiativa colectarii donatiilor benevole in 
scopul edificarii muzeului poetului la bastina — in Cainari (Dumbraveni). La 
miting au participat si reprezentantii autoritatilor comuniste. 

In aprilie intrunirile neformale de pe Aleea Clasicilor s-au constituit in 
Cenaclul literar Alexe Mateevici, caruia i s-a permis sa-si tina sedintele sap- 
tamanale in parcul din zona Lacului Comsomolist. Filialele Cenaclului au 
aparut in 19 orase si raioane. In conducerea Cenaclului au intrat Anatol 
Salaru (presedintele comitetului de conducere), A. Vartic, I. Cataveica, I. 
Contescu, Gh. Mazilu, D. Mihail, T. Cernenco. La inceputul lunii mai in 
nr.4 al revistei «Nistru», condusa de noul redactor D. Matcovschi, apare 
articolul lui V. Mandacanu «Vesmantul fiintei noastre», care a impulsionat si 
revolutionat dezbaterile publice privind destinul si rolul limbii romane in 
RSSM. Desbaterile privind identitatea limbilor romana si moldoveneasca si 
necesitatea revenirii la grafia latina au fost continuate de doctorii in filologie 
V. Bahnaru si C. Tanase, s.a. 

La 27 mai s-a intrunit adunarea generala a USM, adoptand in unanimi- 
tate o Adresare catre Conferinta a XIX a PCUS (care urma sa-si inceapa 
lucrarile la 28 iunie1988). In Adresare era exprimata ingrijorarea serioasa 
fata de metamarfoza fulgeratoare a vechiului mecanism de conducere al 
republicii care pune in pericol restructurarea, exprimandu-se in final un vot 
de neincredere in conducerea republicii. 

Tot in cadrul adunarii generale a USM s-a decis crearea Miscarii 
Democratica din Moldova in sustinerea Restructurarii (MD), fiind ales ad- 
hoc un grup de initiativa pentru organizarea adunarii de constituire a 
Miscarii. 

La 3 iunie, in prezenta reprezentantilor CC al PCM are loc sedinta de 
constituire a Miscarii Democratice, care a ales conducerea organizatiei si a 
adresat un Apel catre Conferinta a XIX de partid. 

Structura organisatorica a MD se constituia din: Grupul de initiativa, 
Grupul organizatoric, Centrul de presa si noua grupuri de experti. Structura 
organisatorica a Miscarii democratice in sustinerea restructurarii (MDSR). 
Grupul de initiativa - G. Vieru, L. Lari, G. Malarciuc, D. Matcovschi, A. 
Turcanu. Grupul organizatoric - L. Bulmaga, S. Burca, M. Chicot, M. 
Ghimpu, lu. Rosca, A. Salaru, I. Turcanu. Centrul de presa - V. Nastase, I. 
Hadarca. Noua grupuri de experti : economie - N. Negru; ecologie - I. Dediu; 
drept - T. Cernenco; istorie - I. Buga, A. Mosanu; lingvistica - E. Mandacanu; 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 14 


cultura - V. Besleaga, M. Fusu; invatamant - T. Cibotaru; ecologie umana - 
S. Maximilian; relatii interetnice - A. Brodski, A. Mandacanu. 

Pe parcurs MD a stabilit relatii stranse cu Miscarea “Saiudis” din 
Lituania si Fronturile Populare din Estonia si Letonia. 

In perioada 28 iunie — 1 iulie la Moscova se desfasoara Conferinta XIX 
Unionala a PCUS. In una din rezolutiile Conferintei — Cu privire la relatiile 
dintre natiuni pentru prima data PCUS recunostea existenta unor fenomene 
negative in sfera relatiilor interetnice, dezvaluite pe parcursul Perestroik?1. 

La 29 iunie MD a desfasurat primul sau miting la care s-a discutat 
discursul lui M. Gorbaciov la Conferinta. 


La 6 iulie MD desfasoara un miting de comemorare a victimilor depor- 
tarilor in masa operate in Basarabia la 6 iulie 1949, cerandu-se reabilitarea 
tuturor victimelor terorii staliniste si ridicarea unui monument victimelor 
represaliilor comuniste. 

La 27 iulie in oficiosul “Niââoñéaÿ -: 1éäa4èÿ” apare articolul “Averse, 
reverse si extremitati“, iar peste doua zile inca unul — «Neformal despre 
neformali» cu critici dure la adresa unor membri ai USM si MD. Astfel 
conducerea de partid din republica incepe campania de defaimare a Miscarii. 

La 17 septembrie ziarul «Invatamantul Public» a publicat «scrisoarea 
celor 66» peronalitati marcante din cultura, stiinta si creatie in spriginul 
conferirii limbii moldovenesti statutului de limba de stat si revenirii la grafia 
latina. 

La 25 octombrie in cadrul unei adunari generale a USM este adoptata 
«adresarea celor 157» in care se afirma raspicat : nu exista doua limbi litera- 
re, asa cum au declarat-o Stalin si mostenitorii sai spirituali, exista o singura 
limba vorbita si scrisa atat pe teritoriul Romaniei (RSR) cat si pe cel al 
RSSM, si cazul nostru nu este unic in lume. 

La 28 octombrie de pe paginile “Niaâoñéaÿ -:-1éäa4èÿ” in sustinerea 
MD se pronunta adjunctul sefului sectiei organelor administrative la CC al 
PCM, locotenent-colonelul A. Plugaru, care dupa aceasta publicatie a fost 
demis din functie si din MAI. 

La 31octombrie — 1 noiembrie la Chisinau se desfasoara Consfatuirea 
de licru a savantilor romanisti din URSS. In documentul sau final 
Consfatuirea a recomandat Comisiei Interdepartamentale pentru studierea 
istoriei si problemelor dezvoltarii limbii moldovenesti : (1) decretarea limbii 
nationale din RSSM drept limba de stat in republica ; (2) recunoasterea uni- 
tatii (identitatii) limbilor care functioneaza in RSR si RSSM ; (3) revenirea la 
sistemul grafic latin. Autoritatile comuniste nu au permis reflectarea acestei 
consfatuiri stiintifice in presa locala. 

La 5 noiembrie are loc plenara CC al PCM la care s-a discutat proble- 
ma perfectionarii relatiilor dintre natiuni. De asemenea a fost destituit din 
postul de secretar-doi al CC al PCM V. Smirnov, care ulterior va fi deferit 
justitiei la Moscova pentru implicatii in scandalul bumbacului din 
Uzbekistan. 

Imediat dupa plenara CC sunt publicate in presa faimoasele Teze ale 
CC al PCM, Prezidiului SS si Consiliului de Ministri al RSSM «Sa afirmam 
Restructurarea prin fapte». Sub aspect politic Tezele chemau comunistii, 
comsomolistii si membrii sindicatelor sa dea o riposta hotarata proceselor sti- 
hiinice, democratiei mitingurilor, care ii abat pe oameni muncii de la rezol- 
varea sarcinilor arzatoare ale restructurarii. In privinta identitatii celor doua 
limbi est-romanice Tezele lasau in picoare teoria celor doua limbi diferite, iar 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 15 


in problema revenirii la grafia latina Tezele vorbeau despre cheltuieli de 
miliarde si zadarnicirea programelor sociale pentru urmatoarele decenii, dau- 
nand bunastarea poporului. 

La 12 noiembrie MD a organizat un miting la care au participat cca. 
5000 de cetateni, inclusiv primul secretar al comitetului orasenesc de partid 
N. Tâu si presedintele executivului orasenesc I. Gutu. La miting au fost aduse 
critici dure Tezelor ca instrument de presiune asupra lucrarilor Comisiei 
Interdepartamentale. 

La 17 noiembrie studentii de la Universitatea de Stat si alte cateva ins- 
titutii au pichetat sediul CC si Casa Guvernului in semn de dezaprobare a 
Tezelor. Militia a facut uz de forta impotriva studentilor, arestand cca. 30 
tineri, care au fost eliberati in aceiasi zi. 

In dupa amiaza aceleiasi zile cca. 2000 studenti de la Universitatea de 
Stat protesteaza contra retinerii colegilor sai si decid constituirea Ligii 
Studentilor din Moldova. 

Pe parcursul lunii decembrie are loc “razboiul caricaturilor” lui D. 
Trifan publicate in «Literatura si Arta», devenite obiectul analizei si atacului 
vehement al lui S. Grossu la plenara din decembrie a CC al PCM, iar imediat 
dupa aceia si a unui protest oficial al procurorului general N. Demcenko. 

La 15 decembrie la sediul CC al PCM are loc prima intalnire cu acti- 
vistii MD. Catre finele anului 1988 MD avea cca 300 grupuri de sustinere 
in toata republica, iar la mitingurile sale se adunau pana la 10000 de simpa- 
tizanti. 

La 23 decembrie si-a incheiat lucrarile Plenara USM care a sistinut ini- 
tiativa editurii «Literatura Artistica» de a edita de la 1 ianuari 1989 o serie de 
carti in grafie latina, la fel ca si initiativa lui I. Druta de a edita un ziar in gra- 
fie latina — «Glasul». 

La 28 decembrie 1988 are loc sedinta de totalizare a Comisiei 
Interdepartamentale pentru studierea istoriei si problemelor dezvoltarii limbii 
moldovenesti in hotararile careia se considera necesar a se renunta la concep- 
tia existentei a doua limbi est-romanice, recunoscandu-se identitatea lingvis- 
tica moldo-romana. De asemenea Comisia a recomandat ca limba moldove- 
neasca sa fie decretata drept limba de stat pe teritoriul RSSM, cu operarea 
modificarilor de rigoare in Constitutie, solicitand Prezidiului SS crearea unui 
grup de lucru corespunzator. Comisia a mai decis sa inainteze in Prezidiul SS 
un demers privind aprobarea trecerii la grafia latina si insarcinarea 
Consiliului de Ministri de a elabora un program de masuri corespunzatoare. 


AAA 


La 30 decembrie in biroul redactorului-sef al oficiosului “Niaâoñéàÿ 

venii). 
ANUL 1989 

La 4 ianuarie are loc o intrunire a intelectualitatii rusofone la care este 
desemnat un grup de initiativa pentru crearea Interfrontului. Din grup au 
facut parte A. Andrievskii, A. Safonov, N. Babilunga, A. Bolsakov, A. But, 
A. Lisetkii, V. Solonari. Se vehicula ideea ca aceste lucruri s-au produs fara 
cunostinta primului secretar al CC al PCM S. Grossu si doar cu sustinerea 
secretarului CC Psenicinikov. Propunerile membrilor miscarii de a crea deta- 
samente de mentinere a ordinei publice, indreptate evident contra manifesta- 
tulor si procesiunilor din centrul Chisinaului al sustinatorilor MD, nu au fost 
sustinute de liderii Interfrontului. 

La 22 ianuarie dupa incheierea Cenaclului A. Mateevici, pe bulevardul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 16 


Lenin din capitala se desfasoara o manifestatie-procesiune neautorizata sub 
lozinca : «Limba si Alfabet», calificata de Biroul CC al PCM drept o mani- 
festare a dezmatului de strada, extremism si nationalism. 

La 25 ianuarie Prezidiul SS al RSSM a adoptat, in sfarsit, decizia cu pri- 
vire la elaborarea proiectului de lege despre functionarea limbilor pe terito- 
riul republicii, insarcinand Comisiile SS pentru initiative legislative, pentru 
invatamant si pentru relatii interetnice si educatie internationalista sa elabo- 
reze proiectele de legi «Cu privire la statutul limbii moldovenesti» si «Cu pri- 
vire la functionarea limbilor moldovenesti, rusa si altora pe teritoriul RSSM», 
prezentandu-le pentru dezbateri publice in luna martie. 

La 1 februarie a fost demis din postul de redactor-sef al ziarului 
“NIaâdă6ây -:<îgăăâey” Pavlenko — unul din initiatorii Interfrontului, iar 
autoritatile comuniste au refuzat inregistrarea Miscarii Internationaliste. In 
pofida acestui fapt, catre finele lui februarie 1989 InterFrontul dispunea de 
cca. 200 grupuri de sustinatori cu cca. 10000 simpatizanti. Miscarea intreti- 
nea relatii stranse cu Inter-Frontul din Estonia. 

La 8 februarie a fost creat Grupul de lucru pentru pregatirea proiectelor 
de legi despre functionarea limbilor. Modill de lucru netransparent al 
Grupului a starnit protestele ulterioare si lichidarea in scurt timp a Grupului. 

La 10 februarie un grup de activisti gagauzi au desfasurat in fata sediu- 
lui CC al PCM din Chisinau primul pichet neautorizat cu cererea de creare a 
autonomiei gagauze. 

La 12 februarie in Piata Victoria din capitala are loc un miting neauto- 
rizat la care participa intre 5000 si 10000 simpatizanti ai MD cu cererea de 
decretare a limbii de stat si revenire la alfabetul latin. 

In aceiasi zi la mitingul din Ceadir-Lunga gagauzii s-au pronuntat pentru 
crearea unei miscari nationale. 

La 19 februarie in Piata Victoria din capitala are loc un nou miting 
neautorizat la care participa cca. 10000 simpatizanti ai MD. 

In aceiasi zi cenaclul «Gagauz Halcâ» (Poporul Gagauz) creat in mar- 
tie 1988 de catre D. Savostin, a fost transformat in Miscarea neformala pen- 
tru autonomie «Gagauz Halcâ». In aceiasi luna la CC al PCM a avut loc o 
intrevedere cu o delegatie a activistilor miscarii gagauze (F. Dobrov, P. 
Zavriciko, M. Marunevici) care au solicitat crearea autonomiei gagauze. 
Miscarea gagauza a stabilit contacte cu Inter-Frontul si participa la lucrarile 
acestuia. 

La 23 februarie plenara CC al PCM l-a exclus pe V. Smirnov din mebrii 
CC, dar i-a confirmat in functii pe un sir de activisti de partid detestati de 
mase, fapt care a provocat un val de proteste. 

La 26 februarie cca. 20000 manifestantii din MD au blocat circulatia 
transportului in centrul capitalei si au scandat in fata CC : Vrem limba si alfa- 
bet !, Dati-ne istoria noastra !, Jos mafia !, Jos birocratia !, Am pierdut incre- 
derea !, Traiasca Gorbaciov ! S. Grossu a incercat sa potoleasca multimea 
promitand ca in doua saptamani vor fi facute publice proiectele de legi pri- 
vind functionarea limbilor. In continuare a urmat o procesiune pe bulevardul 
Lenin de la CC pana la Academia de stiinte si inapoi. Pe parcursul procesiu- 
nii au fost semnalate altercatii cu militienii. 

La 2 martie in plenul Sovietului Suprem a inceput discutarea proiecte- 
lor de legi privind functionarea limbilor, care dupa sedintele din 15-17 mar- 
tie au fost remise in prezidiul Sovietului Suprem. 

La 8 martie are loc un miting si o procesiune prin centrul Chisinaului al 
femeilor, care pe langa limba si alfabet au cerut alegeri democratice si ince- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 17 


tarea dezinformarii opiniei publice de catre mass-media oficiala. 

La 12 martie un nou miting neautorizat in fata CC al PCM (MD a cerut, 
dar nu a obtinut autorizarea) cu teme apropiatelor alegeri (din 26 martie) in 
SS ai URSS. De asemenea se cereau explicatii de ce nu au fost publicate in 
termenii promisi proiectele de legi. Pentru prima oara de asipra coloanelor de 
manifestanti a fost ridicat DRAPELUL TRICOLOR. Noi altercatii cu militia 
in cadrul manifestatiei. Sunt arestati demonstrantii I. Vartosu, D. Popa si F. 
Calistru. Noul ministru de interne V. Voronin vorbrste despre «dirijori» si 
«grupuri de asalt» in randul manifestantilor. Presa oficiala incepe o campa- 
nie grosolana de defaimare a MD si a Cenaclului Mateevici, vorbind despre 
apelirile miscarilor respective la rebeliune armata si despre intentia acestora 
de a aduce armament din Tarile Baltice. 

Manifestatii cu tematica similara au avut loc la Balti si Cahul. 

La 13 martie a fost pus in vanzare primul ziar cu caractere latine, 
Glasul, fondator fiind I. Druta. 

La 16 martie este publicat proiectul de alternativa al USM al legii pri- 
vind functionarea limbilor. 

La 19 martie la Teatrul de Vara are loc un mare miting-maraton de sapte 
ore. La miting au acceptat sa participe S. Grossu, A. Mocanu — presedintele 
Prezidiului SS, I. Calin — presedintele Consiliului de Ministri, s.a., care au 
incercat sa raspunda la un sir de intrebari. In rezolutia mitingului se cerea din 
nou publicarea de urgenta a proiectelor de legi pentru a se evita noi noi mani- 
festatii neautorizate. 

La 26 martie au loc alegerile in SS al URSS. Din partea Moldovei depu- 
tat au devenit I. Druta, G. Vieru, D. Matcovschi, M. Cimpoi, I. C. Ciobanu, 
E. Doga, N. Dabija, I. Hadarca, A. Grajdieru si alti militanti pentru renaste- 
rea nationala. 

La 31 martie in premiera, oraselul Kutuzov este rebotezat in Ialoveni. 

Tot la 31 martie in presa au fost publicate pentru dezbateri proiectele 
legilor privint functionarea limbilor elaborate de oficialitati si care declarau 
limba moldoveneasca ca limba de stat, iar limba rusa limba de comunicare 
interetnica. Chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia latina urma sa 
fie solutionata in alte legi. Limba de stat se implementa in gestiunea adminis- 
tratiei publice gradual in termen de la 1 la 10 ani. 

Fiind niste proiecte de compromis (si probabil unicile posibile in acea 
perioada tulbure — n.n — Cicerone Contopistul), ele au starnit dezaprobarea 
generala a societatii moldovenesti, care deja se divizase pe criterii 
lingvistice. 

Mitingul din 9 aprilie organizat de MD, la care au participat 25000 de 
oameni, a votat unanim proiectul USM privind limba se stat si trecerea la gra- 
fia latina. A fost ceruta retragerea imediata din discutie a proiectelor oficiale 
calificate ca mostre ale incompetentei politice si juridice. 

Pe malul stang al Nistrului sunt publicate proiecte de legi alternative. 

La 15 aprilie Prezidiul Sovietului Suprem revine la problema functiona- 
rii limbilor, raspunzand astfel la Scrisoarea deschisa a grupului de deputati ai 
URSS, promitand sa dea publicitatii pana la sfarsitul lunii aprilie proiectul de 
lege privind trecerea la grafia latinain presa reancepe valul de discutii. 

La 23 aprilie Interfrontul desfasoara primul miting cu participarea a cca. 
6000 de manifestanti (in total, pe parcursul anului, Interfrontul a organizat 9 
mitinguri in capitala). 

La 24 aprilie are loc un miting la Rabnita cu participarea a cca 5000 
lucratori ai Combinatului metalurgic indreptat impotriva adoptarii legii 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 18 


despre statalitatea limbii moldovenesti. 

La 28 aprilie grupul de initiativa al Interfrontului a inaintat procuroru- 
lui general al republicii adresarea : «Noi nu organizam manifestatii neautori- 
zate, nu provocam nationalismul, dar nici nu vom permite sa fie batjocorit 
Drapelul Rosu !» 

La demonstratia traditionala de 1 Mai, pentru prima data au participat si 
grupuri de demonstranti neformali cu lozinci neobisnuite pentru acest gen de 
manifestatie : Suveranitate !, Libertate detinutilor politici !, etc. Militia a 
incercat sa-i disperseze. 

La 11 mai primul miting pe problema limbilor are loc si la Tiraspol 
(asociatia de confectii). 

La 17 mai prin decizia Biroului CC al PCM este destituit din post redac- 
torul-sef al ziarului Moldova Socialista, pentru «pacatul» de a fi publicat 
proiectul alternativ al legii privind functionarea limbilor elaborat de Institutul 
de limba si literatura al Academiei de Stiinte. Doar protestul ferm al colecti- 
vului ziarului si amenintarea cu o greva a mass-media au constranc CC sa-si 
anuleze decizia. 

In seara zilei de 17 mai a fost grav accidentat deputatul poporului din 
URSS, scriitorul, redactorul-sef al revistei «Nistru», Dumitru Matcovschi, 
cutremurand intreaga opinie publica. 

La 19 mai Prezidiul SS al RSSM a facut public proiectul legii privind 
trecerea la grafia latina. 

La 20 mai in Sala mare a USM si-a desfasurat lucrarile Congresul de 
constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de grupul de 
initiativa al MD. La Congres au partucipat delegati din 30 de raioane si orase, 
precum si delegati ai Miscarii ecologice «Actiunea verde», Cenaclului A. 
Mateevici, Ligii democratice a studentilor, Asociatiei istoricilor, Societatii de 
cultura «Moldova» din Moscova. Congresul a adoptat Programul si Statutul 
FPM. A fost ales Consiliul Frontului din 82 persoane. In comitetul executiv 
al FPM au intrat G. Gimpu, M. Gimpu, P. Gusac, N. Costin, A. Plugaru, lu. 
Rosca, I. Hadarca, A. Turcanu, A. Salaru. Fiecare membru al executivului era 
responsabil pentru un sector al activitatii si exercita functia de presedinte prin 
rotatie. In 26 de raioane au fost create comitete de coordonare a cca. 500 gru- 
puri de sprijin existente, care intruneau 150 mii de membri. 

La 23 mai consiliul orasenesc al deputatilor din Tiraspol se pronunta 
pentru introducerea a doua limbi de stat. 

La 25 mai, la Moscova i-si incepe lucrarile Primul Congres al deputati- 
lor poporului din URSS, la care participau si cei cca. 50 deputati alesi din 
partea Moldovei. 

La 26 mai la congresul care a avut loc la Comrat a fost proclamata 
infiintarea Miscarii populare «Gagauz Halcâ», au fost adoptate programul si 
statutul. 

La 31 mai langa monumentul lui Stefan cel mare incepe o greva a foa- 
mei in semn de protest impotriva detinerii in inchisoare a demonstrantilor I. 
Vartosu, D. Popa si F. Calistru arestati la 12 martie. 

La inceputul lui iunie sesiunea comuna a sovietelor orasenesc si raional 
al deputatilor din Rabnita au proclamat raionul Rabnita zona populata 
compact de populatia rusofona, cerand adoptarea legii cu privire la doua 
limbi de stat. 

La 4 iunie in Piata Victoria are loc primul miting autorizat al FPM. 
Piata a fost inundata de flamuri tricolore. La miting s-a cerut eliberarea nean- 
tarziata a demonstrantilor arestati la 12 martie, fapt care s-a si intamplat dupa 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 19 


mai multe ore de negocieri. 

La mitingul din 11 iunie a FPM, in rezolutie se constata o intensificare 
a campaniei antimoldovenesti imediat dupa publicarea la 31 martie a proiec- 
telor de legi. De asemenea se mentiona, ca deosebit de alarmanta este situa- 
tia in sudul republicii, unde activisti Interfrontului atata spiritele in randul 
populatiei bulgare si gagauze. 

La 15 iunie, la 100 ani de la trecerea lui Eminescu in eternitate, apare 
primul numar tiparit cu caractere latine al saptamanalului «Literatura 
si Arta». 

In aceiasi zi a fost sfintit Soborul catedral din centrul capitalei, redat de 
autoritati bisericii. In cadrul serviciului divin reprezentantii FPM in frunte cu 
profesorul I. Dediu i-au cerut mitropolitului Serapion sa oficieze serviciul in 
limba romana. Anterior un grup de deputati ai poporului din partea Moldovei 
au cerut la Moscova Patriarhului Rusiei destituirea mitropolitului Serapion. 
(La mijlocul lunii iulie Serapion este destituit si pleaca din Chisinau cu tot cu 
limuzina Ceaika — proprietatea mitropoliei). 

Unul din liderii Interfrontului — profesorul A. Lisetki expediaza in adre- 
sa instatelor oficiale de la Moscova si Chisinau informatii-avertismente 
calomnioase, precum ca intre 25-28 iunie in Chisinau urmau sa izbucneasca 
pogromuri ale FPM contra populatiei rusofone. 

La 25 iunie are loc un miting al Frontului Popular la care participa cca. 
50 mii de oameni. In rezolutia mitingului au fost formulate urmatoarele 
revendicari : incetarea falsificarii istoriei moldovenilor si declararea zilei de 
2 decembrie — Zi a Independentei (la 2 decembrie 1917 s-a constituit 
Republica Populara Moldoveneasca), declararea zilei de 28 iunie Zi a doliu- 
lui national, restabilirea simbolicii nationale, instituirea bisericii autocefale, 
reabilitarea victimilor stalinismului. 

La 28 iunie activistii FPM au zadarnicit desfasurarea ceremoniile ofi- 
ciale de sarbatorire a intrarii trupelor sovietice in Basarabia in 1940. 

La 8 iulie la Chisinau s-a desfasurat congresul de constituire a Miscarii 
Internationaliste «Edinstvo» cu participarea a 422 delegati (o treime — mem- 
bri PCM, moldoveni doar 3%, functionari — 90%, doua treimi — cu varsta de 
peste 40 ani). Presedinte al Interfrontului a fost ales profesorul A. Lisetkii, 
copresedinti : V. lacovlev (profesor-jurist, moldovan), A. Bolsakov, A. 
Belitcenko, G. Pologov si S. Bulgar (membru USM, gagauz). 

La 9 iulie in centrul capitalei au loc concomitent doua mitinguri a 
Frontului Popular si a Interfrontului. Aceasta a fost prima confruntare desci- 
sa a celor doua organizatii. In cele din urma mitingul Interfrontului nu s-a 
putut desfasura, adeptii Frontului popular ocupand intreaga piata din centrul 
orasului. 

La 10 iulie biroul orasenesc de partid ci comitetul executiv Tiraspol, au 
condamnat luarile de cuvant din cadrul congresului de constituire al 
Interfrontului care contineau «critici neintemeiate in adresa conducerii 
RSSM, cereri pripite de convocare a congresului XVII extraordinar al PCM», 
condamnand de asemenea mitingul Interfrontului «care putea sa provoace 
ciocniri interetnice». De asemenea au fost calificate ca «iresponsabile» cere- 
rile activistilor Interfrontului din Tiraspol cu privire la crearea autonomiei si 
conferirii orasului unui statut special. 

Tot in iulie adeptii FPM au initiat greva foamei si pichetarea Societului 
Suprem in spriginul decretarii statalitatii limbii moldovenesti si revenirii la 
grafia latina. 

La 26 iulie membrii si simpatizantii asociatiei «Vatra» au organizat la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 20 


Bender, in gradina publica, in pofida amenintarilor organelor de drept, o 
sedinta publica a organizatiei. 

La 29 iulie, la recomandarea lui S. Grossu seiunea extraordinara a SS al 
RSSM l-a ales pe Mircea Snegur in functia de Presedinte al Prezidiului SS al 
RSSM. 

Chiar a doua zi M. Snegur participa la mitingul FPM de la Teatrul de 
Vara, pronuntandu-se pentru statalitatea limbii moldovenesti si revenirea la 
grafia latina, trezind astfel simpatia asistentei. 

La 2 august FPM face publica Declaratia cu privire la pactul 
Ribbentrop-Molotov, cerand guvernului sovietic : (1) sa recunoasca drept 
anexiune includerea in anul 1940 in componenta URSS a Basarabiei si 
Bucovinei de Nord ; (2) sa restituie RSSM teritoriile incluse nelegitim in 
componenta RSSU (fostele judete Ismail, Bolgrad, Cetatea Alba si Hotin). 

La 2 august, de ziua aniversarii crearii RSSM, cateva sute de adepti ai 
asociatiei «Vatra» au organizat la Bender o procesiune de doliu prin centrul 
orasului. 14 activisti ai asociatiei au fost retinuti de militie. 

La 8 august in Bender se constiruie Uniunea Muncitorilor din Moldova. 
Reprezentantii din Bender, Tiraspol, Chisinau si Rabnita constituiau 85% din 
membrii Consiliului coordonator al acestei organizatii. 

La 9 august noul prezidiu al Sovietului Suprem incepe examinarea 
proiectelor de legi cu privire la functionarea limbilor si revenirea la grafia 
latina, care urmau sa fie remise spre adoptare in plenul Sovietului Suprem al 
RSSM care urma sa se intruneasca la 29 august 1989. 

La 11 august proiectele de lucru ale legilor au fost publicate in presa de 
la Tiraspol provocand nemultumiri. 

La 12 august la Tiraspol are loc o reuniune a colectivelor de munca, 
care a cerut amanarea sesiunii SS din 29 august, o noua discutie publica a fie- 
carui articol din legile propuse si in premiera, conducerea tarii a fost averti- 
zata despre o posobila declansare a grevelor colectivelor de munca. La aceia- 
si reuniune a fost creat Comitetul unit al colectivelor de munca (OSTK). 

La 14 august are loc sesiunea extraordinara a sovietului de deputati ai 
orasului Tiraspol, care la insistenta OSTK s-a pronuntat impotriva convoca- 
rii Sovietului Suprem si a adoptarii in forma propusa a proiectelor de legi 
care sunt discriminatorii pentru populatia nemoldoveneasca. De asemenea s- 
a solicitat Sovietului Suprem de la Moscova sa trimita la Tiraspol o comisie 
pentru examinarea situatiei de la fata locului. 

La 16 august in Tiraspol are loc prima greva de avertisment de doua ore. 
La greva au participat 30 de intreprinderi din oras cu un contingent de 30000 
lucratori. La Rabnita in greva de avertisment au participat 12 intreprinderi cu 
un contingent de 5000 lucratori. Comitetul orasenesc al PCM s-a desolidari- 
zat de grevisti, interzicandu-le comunistilor sa participe la astfel de actiuni a 
organizatiilor neformale. 

La 17 august prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a calificat inadmi- 
sibila practica solutionarii problemelor existente prin sistare activitatii intre- 
prinderilor. La acea sedinta prim secretarul CO Tiraspol al PCM L. Turcan 
avertiza ca situatia poate esi de sub control. OSTK a preluat functiile de apa- 
rare a rusofonilor contra adoptarii legilor discriminatorii. «Este inimaginabil 
sa introduci la Tiraspol limba moldoveneasca ca limba a gestiunii de produc- 
tie. Aceasta ar duce industria la colaps». 

La 18 august Prezidiul SS al RSSM aproba varianta finala a proiectele 
de legi cu privire la functionarea limbilor, care urmau sa fie dezbatute si vota- 
te in sesiunea a XIII a SS al RSSM din 29 august. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 21 


La 20 august proiectele difinitivate sunt publicate in presa si trezesc noi 
proteste ale populatiei rusofone. 

In aceiasi zi executivul FPM anunta crearea propriului comitet de greva 
(antigrevist) care decide ca in caz de declansare a actiunilor greviste, sa sis- 
teze livrarea la Tiraspol a produselor alimentare. 

La 21 august incep grevele politice din stanga Nistrului in semn de pro- 
test fata de proiectul legilor care conferea statut de limba de stat doar limbii 
moldovenesti. Primul a intrat in greva colectivul uzinei «Tocilitmas». In a 
doua jumatate a zilei, la sedinta comuna a OSTK si activului (de partid) ora- 
senesc s-a decis organizarea la 22 august a unui miting orasenesc pe stadion. 
OSTK s-a pronuntat contra grevelor locale, dar deoarece spre seara zilei de 
21 intrase deja in greva «Tocilitmas», “Electromas” si JBI-6, s-a decis 
declansarea a doua zi a grevei orasenesti. 

In dimineata zilei de 22 august in greva la Tiraspol se aflau 11 intreprin- 
deri, iar spre sfarsitul zilei — 21. 

In rezolutia mitingului orasenesc din Tiraspol se mentiona ca proiecte- 
le adoptate de prezidiul SS se deosebesc radical de cele puse in discutie in 
martie. Mitingul a cerut contramandarea sesiunii Sovietului Suprem din 29 
august, iar proiectele legilor scoase la referendum. 

La 23 august FPM organizeaza un miting consacrat consecintelor pac- 
tului Ribbentrop-Molotov de la al carui semnare se implineau 50 ani. 

In aceiasi zi la Tiraspol se aflau in greva 33 intreprinderi cu un contin- 
gent de 37000 lucratori. La Tiraspol a sosit de urgenta S. Grossu — prim 
secretar al CC al PCM. Dupa intrevederea cu activul de partid, S. Grossu a 
fost invitat sa ia cuvantul la un miting ad-hoc, insa cuvantarea sa nu a mai 
putuc convinge pe nimeni. Dupa plecarea primului secretar OSTK a fost 
transformat in conitetul de greva. In aceiasi zi a intrat in greva si Combinatil 
metalurgic din Rabnita. 

La 24 august in piata Victoriei din centrul Chisinaului, din initiativa CC 
al PCM si cu participarea lui S. Grossu, are loc un miting de comemorare a 
45 de ani de la eliberarea republicii de sub ocupatia fascista. 

La 26 august in Tiraspol la mitingul orasenesc se aduna 65 mii de oame- 
ni. la acel moment in greva se aflau : la Tiraspol — 41 intreprinderi, Bender — 
29, Rabnita — 23, Chisinau — 9, Comrat — 15, Balti — 2. 

La 27 august 1989, in conformitate cu decizia prezidiului SS de a des- 
fasura la locul de trai adunari populare pentru discutarea proiectelor, FPM 
organizeaza la Chisinau MAREA ADUNARE NATIONALA la care partici- 
pa intre 500000 — 800000 de cetateni ai Moldovei. Adunarea s-a pronuntat in 
sprijinul legiferarii proectelor de legi propuse, pentru suveranitatea deplina a 
Moldovei, pentru dreptul de iesire din componenta URSS, restabilirea sim- 
bolutilor nationale si revenirea la glotonimul de «romani» s.a. 

In stanga Nistrului continua grevele si mitingurile zilnice de protest 
contra decretarii limbii moldovenesti in calitate de unica limba de stat. 

La 28 august in Tiraspol are loc o intalnire de patru ore intre liderii 
OSTK cu membrii executivului FPM N. Costin si M. Ghimpu. 

La 29 august, intr-un climat de tensiune maxima in ambele «tabere» 1- 
si incepe lucrarile cea de-a 13 sesiune a Sovietului Suprem al RSSM. 
Raprortul privind proiectele care urmau a fi legiferate a fost prezentat de pre- 
sedintele prezidiului SS Mircea Snegur, care a mentionat, ca scopul principal 
urmarit de proiectele de legi propuse este «restabilirea in drepturi a limbii 
moldovenesti». (Mentionam ca la acel moment deja 9 republici unionale 
adoptase legi similare, iar RSSM era a doua republica dintre acestea, care 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 22 


acorda garantii celorlalte limbi vorbite pe teritoriul sau — n.n. — Cicerone 
Contopistul). Deputatul S. Grossu a chemat la «incetarea grevelor, a ultima- 
tumurilor si amenintarilor, la renuntarea de la revendicari neintemeiate». 
Tiraspolenii au raspuns cu un nou miting de protest. 

La 30 august in SS al RSSM continua dezbaterile dramatice pe margi- 
nea proiectelor de legi. In discursul sau, F. Cibotaru, veteran al miscarii 
comuniste ilegaliste din Basarabia, fost participant la sesiunea SS al RSSM 
din 1941 care a aprobat legea privind trecerea la alfabetul chirilic, opina in 
legatura cu grevele contra limbii din orasele industriale : «Fratii nostri merg 
pana la aceea ca-si taie craca de sub picioare, prabusindu-se in haosul econo- 
mic al grevelor, numai sa nu invete doua-trei sute de cuvinte moldovenesti. 
Putem vorbi aici de respectul pentru cultura moldoveneasca ?... Cat costa 
toata aceasta vorbaraie despre internationalism cu care ies [la greva] confra- 
tii nostri ?» 

La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM cu majoritatea covarsitoa- 
re adopta legile de functionare a limbilor (din 341 deputati, contra au votat 
43, unul s-a abtinut). Din acest moment limba moldoveneasca (romana) devi- 
ne unica limba de stat a RSSM, iar limba rusa — limba de comunicare inter- 
etnica. Ulterior ziua de 31 august va deveni sarbatoare nationala oficiala. 

In acea zi memorabila, in greva totala sau partiala se aflau : la Tiraspol 
— 44 intreprinderi de stat, Bender — 35, Chisinau — 31, Rabnita — 25, Comrat 
— 18, Balti — 7, Ceadir-Lunga — 5. 


Sâmbătă 9 ianuarie 2010 
Anunţ imobiliar: 


“Finisaje: parchet, termopan, jaluzele exterioare, 3 x aere conditionate, 
(subl.mea) spatiu deosebit de placut si luminos, cupola electrica 1.5 x 1.5 m”. 


Cum altfel să numească bietul românache daravela care 
hârâie, bârâie, în principiu “condiţionează aerul”, iar în 
neprincipiu nu condiţionează nici pe dracul, dar face-bine pe o 
faţadă de casă, fiindcă indică fără greş bunăstarea, statutul de 
toapä securistă (un scriitor mai inspirat a pus cărţii sale titlul: 
“Sunt o babă securistä”), din bunic în strănepoată a apropitarului 
(ziceam, aşa): păi dacă posedă aere-conditionate...? La singular, 
pe meleaguri carpatine o astfel de huruitoare taman lângă fereas- 
tră este desemnată prin: “un aer (conditionat)” - să mulţumim 
cerului că nu a ieşit: “aer condifional”, aşa-căci-deci la plural 
vine, corect: “aere”. 

Pe timpul comunismului (alt fals, de mirare că vorbitorii cu 
curu”, contimporani nu au folosit “fostul comunism”, după mode- 
lul “fosta Securitate”) nu am auzit glasul vreunui “conducător” 
de-al nostru, din popor, cu excepţia glăsnuitorului impenitent 
Ceauşescu. Când vreun “număr 3” sau “5” lua, ăsta, zi-i pe nume: 
cuvântul, îl citeai ca pe o carte scrisă demult, abia acum sonori- 
zată: tovarăşul nostru tremura de spaima de a nu se da de gol în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 23 


public! - fiindcă el, oricât de proletăroi, ştia cum se rostesc în 
limba română cuvinte ca Vietnam, securitate, femeile, nu cum le 
schimonosea Cel-Mai-ul (Vienam, secoritate, fimeili), încât îi 
contamina până şi pe prezentatorii de la televiziune, în frunte cu 
unul Marinescu, parcă Gheorghe, purtător de cravată, căruia însă 
îi simţeai, prin sticla ecranului duhoarea de obiele ai romartelor. 
Acum însă, că tot am făcut Marea Rivulutie din Decembrie, s-a 
dat liber la esprimare, deci fiecare se “sprimă potrivit celor patru 
clase primare pe care le-ar fi absolvit dacă n-ar avut dificultäti- 
trecătoare cu oralul - ca Boc, Udrea, Blaga, Băsescu, Antonescu. 


x 


În Argeş, noiembrie-decembrie 2009 Dumitru Ungureanu 
mi ţi-o repune pe picioare pe Angela Marinescu : 


ANTI-DOT.RO 
Omul providential şi fâsul national 

Într-un interviu recent, apărut în revista 22, poeta Angela Marinescu se 
face portavoce pentru „intelectualii lui Băsescu” şi, ca să reproduc o zicere 
din popor, „trânteşte vorba — tronc!/ca cloşca când face clonc!” (Cacofoniile 
sunt un soi de valorizare subtextuală a genului de tâmpenii judecate popular.) 
Nici când sare precum orătania de poveste să ia apărarea „marinelului” 
nostru naţional, nici în rest nu zbârceşte cloncănitul. E harul poetului să 
spună lucrurilor pe nume, chiar de spune prostii. 

Interviul în cauză este unul politico-electoral. Conştientă că nu poate 
ascunde asta, poeta plusează până la ridicol: «Consider că scrisul este nucleul 
dur al politicii, al acţiunii politice, în special lirismul. Nucleul dur al scrisu- 
lui, adică lirismul abstract, cu „L“ mare, este pur politic.» Aferim! Asemenea 
„definiţie” demnă de „comandamentele ideologiei de partid şi de stat” poate 
figura fără discuţie în opera completă a oricărui versificator din categoria 
Dan Deşliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc şi restul pro- 
letcultiştilor, până la Adrian Păunescu, C.V. Tudor, Ion Gheorghe sau Dan 
Rotaru! Lor, politica le era hrană preponderent spirituală şi, mai ales, finan- 
ciară! Halal lirism, halal scris, halal politică! Halal poetă, aş continua, dar... 

Nu comentam, dacă una din alegatii nu m-ar fi surprins neplăcut. La 
urma-urmelor, emitenta frazelor sententioase n-are pretenţie de om al 
spaţiului public, şi nici în rândurile intelectualilor nu se prenumără. Atunci de 
ce acceptă să dea interviuri? În ce calitate? Ipocrizia celui care pozează în alt- 
ceva decât se crede în sinea-1... Lesne de priceput psihologia din sträfundul 
unei asemenea personalităţi. lar Angela Marinescu e o personalitate, chiar 
dacă nu se consideră, şi tocmai asta m-a determinat să-i subliniez 
gogomăniile. Una, foarte pe dos formulată, aduce a sictir personal: «Românii 
au un foarte mare defect: nu pot fi puşi la punct de nimeni, nu cred în nime- 
ni până la capăt şi nu pot să se supună legilor şi regulilor niciodată pe deplin. 
Nu au naivitatea necesară unui om de bunä-credintä.» Presupusul defect mi 
se pare mai degrabă un plus al noţiunii de român. Dacă ar fi real. Venit de la 
poeta care scria cu aplomb: «îmi mănânc versurile» (probabil din lipsă de 
vitamine?!), elogiul indirect e paradoxal, dar e numai o metaforă extinsă. 
N-o să-i atribui distinsei neintelectuale dorinţa inconştientă de-a aparţine 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 24 


unui popor ce poate fi pus la punct, se supune legilor şi are naivitatea 
credulului. Judecând însă după faptele istorice, românii par lesne de dus cu 
zăhărelul intenţiilor bune, drepte şi egalitariste. Câţi oameni politici 
n-au debutat în viaţa publică proclamând asemenea program „curat 
constituţional”? Dar, după ce „au luat puterea”, şi-au dezbrăcat caracterul, 
lăsând la vedere ceva hâd, stricat, fals uman. Un fâs. Să te mire că românul 
nu mai crede în astfel de indivizi providenţiali? 

Femeia care „umbla rasă în cap” afirmă tranşant, între alte, altfel jenan- 
te, gingăşii dedicate masculului viril ce-i orgasmează creierul, că: «Băsescu 
până acum nu a fost lăsat să facă nimic până la capăt.» Exact aşa credeam eu, 
la 18 ani, despre Ceauşescu! Era în 1974 şi puteam să jur că „bietul” secretar 
general al PCR se înscăunase preşedinte al României, dotându-se şi cu scep- 
tru, tocmai că nu putea să facă nimic bun în ţară, fiindcă cei din jur îl săpau! 
Stau şi mă-ntreb: oare aveam eu fire mai poetică în adolescenţă, de-mi 
căşunase admiraţia pe „năpăstuitul” lider al regimului politic de-atunci? Are 
vorbitoarea „limbajului dispariţiei” inocenta şi neîntinarea vârstei la care 
crezi că tot ce zboară se mănâncă şi cârmaciul trebuie urmat (chiar dacă ne 
conduce) până la groapă? Din această dilemă nu pot ieşi, e sigur! 

În fine, afirmaţia ce pune bomboana pe colivă: «La noi în ţară, un om 
puternic nu poate duce la bun sfârşit nimic.» Ba bine că nu! Istoria noastră e 
plină de puternici care au reuşit performanţa tristă de-a (ex)termina ceea ce 
alţii au conceput. Exemplu e tot Ceauşescu. Măgăoaia ctitorită de el, pe 
ruinele unui cartier clasic românesc, ilustrează, aş zice, o amplă viziune... 
poetică: „Zidiţi din dărmăture gigantici piramide/Ca un memento mori pe-al 
istoriei plan;/Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide/Naintea veciniciei...”. 
N-aş vrea să atentez la fundamentul naţiei, însă proiectul ridicării catedralei 
neamului în vecinătatea clădirii ceauşiste pare că-l confirmă pe „idolul” 
tinereţii mele. Şi sublimează viziunea aceluia! 

Nu-l mai plictisesc pe cititor cu alte mărunţişuri... angelopoeticeşti. Ce 
trebuie spus răspicat, e că, lăsat de capul lui, orice conducător al României, 
fie el deştept sau prostănac, are tendinţa irepresibilă de-a sălta ţara pe culmi. 
Pe culmi ale disperării, desigur! 


Am fost politicos cu poeta-rasă-n-cap când am sperat că 
D. Ungureanu are s-o pună pe picioare. M-am înşelat crunt. 
Pe Dânsa nimic şi nimeni n-o mai poate pune pe (două) picioare. 
Am şi eu amintiri cu/despre: 

La Bucureşti, prin 1976, când Filip era de-cărucior, Ana o 
întâlneşte pe poetă (care încă nu avea copil [ba avea, încă din 1 
aprilie 1975, dar nu-l plimba). Aceasta se uită la el, dîndu-i roată, 
din ce în ce mai intrigată. În cele din urmă intreabă: 

«Dar copilul tău numai atâta păr are?» 

«Ba mai are”, a răspuns Ana, “dar am lăsat acasă restul”. 

Ana, povestindu-mi, ajunsă aici, a spus că era mulţumită de 
răspuns şi credea că s-a terminat “dialogul”. 

Ei bine, Afriolanta (aşa o dezmierda Ana) nu a fost 
mulţumită cu doar atâta şi a întrebat: 

«Unde păstrezi tu, acasă, părul copilului?» 

«În baie, sub chiuvetă». 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 25 


Însă nici cu asta nu s-a terminat conversatiunea. Fiindcă 
Angela Marinescu murea de curioasă ce era: 

«La voi, sub chiuvetă, aveţi loc şi pentru părul copilului?» 

Ajunsă aici, Ana a dat bir cu fugiţii, pretextind că are un 
medicament de luat de la farmacie... 

Ce am vrut să comunic prin ceea ce am scris mai sus? 

Că Mangela Arinescu este o bună poetă. 


Duminică 10 ianuarie 2010 


Nu ştiu când şi-a... românizat Bakonsky Fiul numele în: 
Baconschi, probabil între ultima carte publicată la Humanitas şi 
numirea lui ca ministru de Externe. Sau, şi mai precis (sic): “în 
vederea primirii portofoliului Externelor”. 

Scrisesem cuvinte rele şi despre tată şi despre fiu. Nu mi le 
retrag, nu-mi cer iertare pentru ele, ceea ce nu mă împiedecă să 
fiu bucuros că pot spune şi lucruri bune despre fiu. Fiindcă nu am 
mai auzit (nu am auzit eu la un om politic român) un discurs 
atât de inteligent, atât de măsurat, atât de normal - atât de nero- 
mânesc - ca al acestui basarabean în chestiunea Basarabiei - 
ieri, 9 ianuarie 2010 despre relaţiile româno-ruseşti. 


“România trebuie să fie convingătoare şi inventivă in privinţa 
temelor litigioase cu Rusia”, a spus Teodor Baconschi într-o emisiune 
la TVR. “a trata relaţia cu Rusia "in termenii campaniei electorale" ar 
fi o greşeală, subliniind că Romania trebuie să fie "suficient de inven- 
tivă şi convingătoare" pentru a depăşi faza subiectelor litigioase cu 
Moscova, fără a le arunca "peste bord”. 

Presupun că ministrul a avut prilejul să-i facă preşedintelui şi un 
desen - ca să înţeleagă, în sfârşit, gafa enormă din campania electorală 
cand relaţiile româno-sovietice (nu, nu mi-a scăpat, am scris-o 
intenţionat: relaţiile româno-sovietice) “au făcut parte din retorica şi 
atacurile politice intre Traian Băsescu şi Mircea Geoană”. 

Baconschi a avertizat în mod diplomatic [ce limbaj o fi acesta: 
“limbaj diplomatic”?: “jurnalistic”?] că un astfel de discurs dăunează 
relației cu Moscova. "Ar fi o greşeală să tratăm relaţia bilaterală 
extrem de importantă cu Federaţia Rusă in termenii campaniei electo- 
rale, cand spiritele se incing şi se foloseşte, de obicei, o retorică care 
nu durează mai apoi, cand revine realismul şi pragmatismul", a spus 
Teodor Baconschi. In ceea ce priveşte dorinţa României de a-şi conso- 
lida relaţia cu Rusia, ministrul de Externe a spus că "este o ambiţie 
legitimă, necesară, pentru echilibrul nostru in vecinătate, şi o sarcină 
complicată”. "Nu are rost să ascundem că această relaţie a funcţionat 
pe teme de blocaj, care, de fapt, au golit agenda timp de două decenii”, 
a punctat Baconschi. 

"Noi trebuie să fim suficient de inventivi şi convingători in dialo- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 26 


gul politic cu Moscova, pentru a nu arunca peste bord toate subiectele 
litigioase, dar pentru a depăşi faza in care, sub pretextul existenţei unor 
subiecte litigioase, dialogul politic şi construcţia economică din spate- 
le lui lipsesc", a explicat oficialul roman in acest context. 

Temele "litigioase" la care se referă Baconschi ar putea fi nume- 
roase, avand in vedere că legăturile romano-ruse s-au complicat din 
1990 incoace pe fondul unor probleme precum semnarea Tratatului 
politic de bază, tezaurul romanesc trimis de Romania in Rusia ţaristă 
in 1917 şi niciodată recuperat, implicarea Romaniei in soluţionarea 
conflictului din Transnistria şi in general poziţionarea diplomatică a 
Bucureştiului faţă de Republica Moldova, aderarea Romaniei la 
NATO, bazele puse la dispoziţia armatei americane la ţărmul Mării 
Negre sau contractele dezavantajoase pentru Romania semnate cu 
Gazprom. Intrebat dacă există semnale privind un interes al Rusiei 
pentru relaţia cu Romania, Baconschi a accentuat necesitatea rein- 
ventării acestei relaţii. "Noi trebuie să reinventăm relaţia cu Federaţia 
Rusă, are un potenţial enorm. Nu mai trebuie să facem lista atuurilor 
de care se bucură Rusia, incepand de la marea ei cultură, pană la 
ambiția ei legitimă de a avea o greutate geopolitcă specifică"(...) 
Reinventarea este cu atat mai necesară cu cat "competiţia dintre diver- 
se state pentru accesul la resurse energetice alternative a dus la diviza- 
rea europenilor pentru relaţia lor cu Rusia”, (...) In acest context, 
ministrul a detaliat in ce constă poziţionarea geopolitică a Rusiei. 
"Moscova este un actor regional major care revine in forţă şi participă 
la desenarea acestui nou echilibru global, sigur că Mosova are, in pers- 
pectiva noului tratat START, un dialog direct cu Washingtonul, cu atat 
mau mult cu cat noua administraţie americană este ceva mai puţin uni- 
lateralistă, mai deschisă spre dialog. Există teme de interes comun 
ruso-american, fie că vorbim de controlul asupra dosarului nuclear ira- 
nian, fie că vorbim de Irak sau de Afganistan şi, deci, Rusia va conti- 
nua să discute cu americanii direct, apoi cu marii actori europeni"(...). 

Vorbind şi despre noul proiect de scut antirachetă al SUA - care 
este un alt subiect controversat in relaţia cu Moscova - ministrul roman 
a spus că Romania are toate motivele să ia in considerare amplasarea 
unor elemente ale sistemului pe teritoriul său. "Cred că din solidarita- 
te euroatlantică, avem toate motivele pentru a analiza cu seriozitate o 
astfel de opţiune şi cred că ea va surveni destul de rapid", a punctat 
Baconschi. 


Păcat că buna-impresie a “punctării” (sic-sic) ministrului 
este mereu tulburată de modificarea numelui său. Cine 
Dumnezeu l-a sfătuit, i-a impus să reia la purtat iţaru lui 
Baconschi, memoria bunicului său, preotul Eftimie Baconski? 
Dar nu şi-a dat seama că bunicul cunoscuse o transcriere a 
numelui din ruseşte în româneşte? În care caz care “nume” era cel 
corect? «Ambele-douä» aş fi răspuns dacă aş fi fost întrebat. 
Oricare ar fi “explicaţia” nepotului - va fi tâmpită. Memoria 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 27 


aceea nu se itise până de curând, lăsîndu-l să semneze cu 
numele tatălui: Baconsky. Să-şi fi spus (i se va soptit, pe perna 
jacuzzi-ului) că aşa cum tatăl său se ilustrase prin sky, el fiul, cel 
cu mai-mot, va da strălucire schi-ului? 

Mă străduiesc să rămân în tonalitatea majoră, sărbătorească 
a discursului, dar, vai, ministrul însuşi a dat cu copita în donitä, 
vărsînd laptele: ce-i acela: Baconschi ? Au oare, este, vorba lui 
Arghezi, o marcă de cremă de ghete? (am mai folosit citatul, nu 
de mult, dar ce să fac dacă-mi place? - şi textul şi autorele)... 


Din curiozitate copiez câteva cuvinte den betrani: 
DACI, NU SLAVI January 10th, 2010 
ADRIAN BUCURESCU DACIA SECRETA 


Cele mai multe nume din vechea onomastică românească sunt conside- 
rate de origine slavă, deşi provin, evident, din graiul dacilor. De mai bine de 
un secol, lingviştii şi istoricii se rezumă la „barză, viezure, mânz, gălbează” 
etc, susținând că româna a moştenit doar aproximativ 100 de cuvinte din sub- 
strat. O cercetare mai atentă dovedeşte că în româna medievală predomină 
lexicul tracic. In afara toponimelor, hidronimelor şi oronimelor recunoscute 
„oficial” ca fiind dacice (Abruttus -Abrud; Carpates - Carpaţi; Alutus - Olt; 
Marissos - Mureş; Ordessos - Argeş ş.a.) există încă multe altele, având rezo- 
nante tracice: Acumirnum - Comarnic; Albacus. Alboca - Albac; Arcidava, 
Argedava - Arcuda; Arsa, Arzos - Oarza; Aurumetti - lalomi?a. Reinetea, 
Râmeti; Auza - Oaş; Bacauca - Bucegi; Bilisca, Pelasgos - Vlasca; Belagines 
- Bărăgan; Blis - Vlăsia; Bolentium - Bolintiin; Cabesos - Copuzu; Capsa - 
Copsa; Casianum - Chişinău ?; Charey - Carei; Charnavotas - Cernavoda, 
Cernăuţi ?; Chersones — Crăsanii; Chodela - Codlea; Clepidava - Clopotiva; 
Colossae, Clos - Cluj; Constantiana - Constanţa; Cucullum - Cocora; 
Dromichaites - Dor Mărunt (etimologie popularä!); Hardeal - Ardeal); 
Hevrizelmos - Razelm; Hulen - Hotin; lazi - laşi; Izo - Iza; Mandylas - 
Mangalia; Medylas - Mediaş; Muridava - Moldova ?; Olma - Ulma; Orgame 
- Orhei ?; Orodista - Horodiştea; Phrontis - Vrancca; Pic - Bâc; Poronisson - 
Voroneţ; Pydna - Putna; Rhavon. Rhebanos - Rovine; Rusidava - Orăştie; 
Salentine - Sărăţeni; Saponos - Cibin Sibiu ?; Saratos - Siret; Saratokos - 
Sărăţuica; Sinus - Sinoe; Sucidava, Sykibida - Suceava; Tantalos - Țăndărei; 
Tempe - Tâmpa; Themiskyra - Timişoara; Ursicina - Urziceni; Vetihykelas - 
Vaideei, Vaideeni (etimologie popularä!); Zeryntus- Zarand; Zisnudava - 
Cisnădie ş.a. Este evident că slavii nu au condus niciodată Dacia şi că ei înşişi 
- migratori cum erau - au împrumutat de la români cuvinte şi instituţii. Chiar 
numele nobilimii valahe - Boieri - provine din graiul geto-dacilor (cf. loc. 
Boleros, Boluros, etn. Boyroi). Însuşi numele conducătorului - Voievod(a) - 
este moştenit din got. weitwoths „martor; observator; supraveghetor”, 
influenţat şi de geto-dac Po-nena-vata „Cel care (deţine puterea”. Din got. 
knotlis „(de) neam” vine vechiul rom. clunez (cneaz), iar din Pharnakou 
„Vestitorul” provine Vornic. Staroste, care în evul mediu era denumire de şef 
militar, vine din tar-ab-ostes „Conducător de oaste” şi Staori , Bătrân”. 
Desigur, slavii au convietuit cu românii, dar nu ca stăpâni (cf. geto-dac 
Stephanoy „stăpân”), ci ca supuşi. Cronica anonimă Gesta Hungarorum”, 
amintind de Gelu - „Gelou quidam Blacus” - spune că acesta domnea peste 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 28 


români fli slavi -..Blasii et Sclavi” - trecându-i pe imigranţi pe al doilea loc. 
De altfel, primul document de limbă slavă datează de-abia din secolul al X- 
lea. Denumirea românească pentru aceşti imigranţi a fost fichei (sing. 
ficheau), ce provine din lat. sclavus, ceea ce înseamnă că, în ţinuturile româ- 
nesti, ei au fost pînă la completa lor deznaționalizare, supuşi. 


După Wikipedia, celebrele versuri ale lui A.E. Baconsky... 
folclorizate şi de mine: 


Trece-o noapte şi mai trece-o zi, 
Se ascute lupta între clase, 

Iar chiaburii se arat-a a fi 
Elemente tot mai dusmänoase.[13] 
Astea le vedem noi - dar chiaburii 
Văd în faţă negre văgăuni 

Şi în ochii lor văpaia urii 
Răscoleşte blestematii tăciuni. 


Luni 11 ianuarie 2010 


Evenimentul Zilei de azi publicä, în sfârşit, demascarea 
publică a lui Anania - eu o făcusem în Vatra - nr. 9/ (hăt!)1997: 


Mitropolitul Bartolomeu Anania: nume de cod „Apostol” 
Mirela Corlätan Luni, 11 Ianuarie 2010 

DELATIUNI. CNSAS susţine că ÎPS Bartolomeu, mitropolitul Clujului, este 
informatorul „Apostol” din dosarul lui Antonie Plămădeală, fostul mitropolit al 
Ardealului. 

ÎPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, apare ca agent cu numele de 
cod „Apostol” în dosarul de urmărire al fostului mitropolit al Ardealului Antonie 
Plămădeală. El a fost deconspirat de CNSAS pe 22 ianuarie 2008. 

Notele informative semnate de „Apostol” sunt prezentate, în premieră, de 
„Evenimentul zilei” împreună cu explicaţiile celui vizat. 

Două delaţiuni, în două case conspirative 

Informatorului „Apostol”, unul din cei 35 de turnători din dosarul de urmărire 
informativă al fostului mitropolit de la Sibiu, îi sunt atribuite două note, ambele data- 
te în 1964. Prima a fost dată pe 17 august, la doar câteva zile după ieşirea din arest a 
lui Valeriu Anania, iar cealaltă - pe 9 octombrie. 

Notele au fost date în două case conspirative diferite, „Dobrogea” şi 
„Spiridon”, fiind scrise la maşină, ca marea majoritate a celorlalte 101 note din dosar. 

„Pe Plămădeală Leonida-Antonie l-am cunoscut prin anul 1949 când a venit la 
mine, în palatul patriarhal, rugându-mă să intervin la Firmilian, mitropolitul Olteniei, 
să-l primească în eparhia sa. Cu acel prilej, Plămădeală mi-a spus că are un mandat 
neexecutat”, a relatat „Apostol” securistilor. 

În 1949, anul la care face referire acesta, Antonie Plămădeală tocmai termina- 
se Teologia şi, ca urmare a implicării sale în grevele studenţeşti anticomuniste, fuse- 
se condamnat la şapte ani de temniţă grea şi cinci ani de degradare civică. A fost 
prins abia în 1954 şi eliberat, printr-un decret de grațiere, în 1958. 

Note informative după discuţiile cu o călugăriţă 

„Am vorbit cu Firmilian şi acesta l-a primit ca monah la schitul Crasna, al cărui 
stareţ era Daniil Sandu Tudor. Acesta din urmă a fost arestat şi condamnat, iar la 
scurt timp a fost arestat şi Plămădeală. L-am revăzut câţiva ani mai târziu, după ce a 
ieşit din închisoare (...). Nu cunosc detalii despre trecutul său, în afară de faptul că a 
fost legionar şi ucenic al lui Arsenie Boca, sub influenţa căruia s-a şi făcut călugăr şi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 29 


cu care mai târziu s-a certat”, a spus „Apostol”, care a devoalat şi ceea ce ar fi dis- 
cutat Plămădeală cu cälugärita Mihaela-Marieta Iordache, de la Mănăstirea 
Vladimiresti, despre patriarhul lustinian Marina. 

„Mihaela Iordache susţinea că un patriarh care face politică procomunistă şi 
care se aliază deci cu forţele anticreştine nu mai trebuie ascultat. Plămădeală se fixa- 
se pe teza că de îndată ce patriarhul are hirotonie valabilă şi este recunoscut de toate 
patriarhiile ortodoxe, el trebuie ascultat, indiferent de atitudinea lui politică”. 

„Plămădeală mi-a zis că Scrima e mason” 

Un alt personaj care apare in nota semnată ,,Apostol” este teologul Andrei 
Scrima, cu care ÎPS Bartolomeu Anania a lucrat la Patriarhie înainte ca primul să 
plece din România, iar al doilea să intre în puşcărie, în 1958, după cum arată mitro- 
politul Clujului în volumul său de „Memorii, publicat anul trecut la Editura 
Polirom. 

„Plămădeală mi-a spus, printre altele, că Scrima e mason. Aceasta era o confir- 
mare a ceea ce eu însămi [“Apostol” era fumeie?, o “însămi”? - n. mea; P.G.] auzi- 
sem din gura lui Scrima”, relata „Apostol”. 

În „nota biroului”, respectiv a maiorului securist Dumitru Bujenitä, care a pri- 
mit şi consemnat informarea lui „Apostol”, se spune că „agentul a fost eliberat recent 
din detenţie” şi că aprimit instrucţiuni să afle mai multe despre Plămădeală şi chiar 
să reia legătura cu el. „În raport cu aceasta, îl vom dirija cu sarcini concrete”, 
consemna maiorul Bujeniţă în raportul său de urmărire operativă. 

Actualul mitropolit al Clujului a ieflit din închisoarea de la Aiud în august 
1964, în urma decretului de grațiere a deţinuţilor politici. 

Aceleaşi informaţii, cu şi fără nume de cod 

Informaţiile date de „Apostol” despre Plămădeală coincid aproape ad literam 
cu cele date de tânărul Valeriu Anania, sub semnătură, în cadrul unui interogatoriu 
în arest, pe 19 ianuarie 1959, ce a durat 12 ore şi jumătate, după cum a consemnat 
ofiţerul în procesul- verbal, şi care îl viza tot pe Plămădeală. 

„Pe Plămădeală Leonida-Antonie l-am cunoscut în anul 1948 sau la începutul 
lui 1949, când el a venit la Patriarhie pentru a se prezenta mitropolitului Firmilian 
Marin ce se g?sea în Bucureflti. Anterior acestei date cunoflteam din auzite numele 
unui Plămădeală, fost legionar, devenit călugăr sub influenţa mistică a lui Arsenie 
Boca. (...) În 1948-1949 eu ocupam funcţia de intendent al Palatului Patriarhal, iar cu 
Antonie Plămădeală m-a întâlnit întâmplător pe holul cel mare, unde se afla şi mitro- 
politul”, a spus Anania la interogatoriu, relatând şi o discuţie cu Plămădeală şi maica 
Mihaela Iordache, întocmai ca „Apostol” cinci ani mai târziu. 

„MEMORII” CU OMISIUNI 
Anania, despre trei întâlniri cu Securitatea 

Imediat după eliberarea din detentia de la Aiud, în august 1964, Valeriu Anania 
a avut trei întâlniri cu Securitatea. O spune el însuşi în volumul de memorii, dar 
neagă, în acelaşi timp, că ar fi dat note informative. 

După spusele sale, a insistat să scrie doar „declaraţii”. „Ofiţerul de legătură” al 
Securităţii care l-a interpelat pe Anania pe stradă este acelaşi cu cel care a consem- 
nat cele două note semnate „Apostol” din dosarul „Călugărul” ce-l vizează pe 
Antonie Plămădeală: maiorul Dumitru Bujenitä. 

„Şi am dat cu ochii de el, într-adevăr, în Cişmigiu, în timp ce făceam o mică 
plimbare. M-a poftit pe o bancă şi a întreţinut o conversaţie foarte generală şi amia- 
bilă. Dar, la sfârşit, nu am acceptat o întâlnire. M-a agăţat apoi pe la Podul Senatului 
şi m-a dat pe mâna altui individ care m-a condus oarecum misterios într-un aparta- 
ment din aşa-zisul bloc turn. Am înţeles că era unul din apartamentele conspirative 
ale Securităţii. (...) A prins a mă iscodi despre unele probleme din Patriarhie şi mi-a 
cerut să scriu acasă pe hârtie ceea ce-i spusesem şi să i-o aduc la o întâlnire viitoare; 
puteam să-mi fixez şi un pseudonim. N-am avut tăria să urlu, m-am stăpânit, m-am 
ruşinat, i-am spus că nu devin informator. Insul mi-a pus o hârtie pe masă şi m-a pof- 
tit să scriu pe loc. Am început: «Declaraţie. Subsemnatul Anania Valeriu...”. A 
obiectat: nu «Declaraţie», ci «Notă informativă ». «Declaraţie», am zis eu. A cedat: 
nici «Declaraţie», nici «Notă informativă», ci... nici un titlu. Text direct şi fără 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 30 


semnătură. N-am vrut. Mi-am menţinut «Declaraţia» şi am iscălit în josul ei, cu dată. 

Mi-a dat drumul. A treia oară tot el (acum îmi amintesc că se recomandă Bujeniţă) 

şi încă unul, într-o curte de pe strada Academiei. Întrebări, răspunsuri, invitaţie la o 

«notă informativă». Am scris o «Declaraţie». (...) De atunci m-au lăsat în pace”. 
Şicanat de Iustin, acceptat de Teoctist 

După patru luni de la întâlnirile cu securiştii, Valeriu Anania a fost trimis în 
America cu scopul de a reorganiza ortodocşii români de peste Ocean, care erau divi- 
zati în două episcopii. 

Valeriu Anania a refuzat să candideze pentru funcţia de episcop al Episcopiei 
de la Detroit, ce se subordona canonic Patriarhiei, promovându-l pe Victorin 
Ursache. 

A rămas însă în Statele Unite alături de acesta, iar în 1971 s-a retras jumătate 
de an în Hawaii pentru a-şi definitiva câteva proiecte literare. În 1976 s-a întors în 
ţară pentru a participa la o reuniune cu foştii colegi de la Seminarul Teologic şi a fost 
împiedicat să se mai întoarcă în America, oficial printr-o decizie a Sfântului Sinod. 

Patriarhul Iustinian a reuşit să-l ajute totuşi, oferindu-i postul de director al 
Institutului Biblic. Doar după patru ani a mai obţinut permisiunea de a se întoarce la 
Detroit pentru a-şi recupera lucrurile. După moartea lui Iustinian Marina, în 1977, 
Valeriu Anania a mai rămas la Patriarhie până în 1982, când, în urma unor neînţele- 
geri cu noul patriarh, PF Iustin Moisescu, s-a pensionat şi s-a retras la Mănăstirea 
Văratec. 

În 1990 a devenit membru al Grupului de Reflectie pentru Reînnoirea Bisericii, 
iar, pe fondul retragerii PF Teoctist la Sinaia, vicepreşedintele Consiliului Frontului 
Salvării Nationale, Gelu Voican Voiculescu, i-a propus între patru ochi [ia-auzi! n.m. 
P.G] - susţine în „Memorii” - să devină patriarh şi a refuzat. 

În 1993 a fost ales arhiepiscop al Clujului, iar în 2006, după o divizare cu scan- 
dal a Mitropoliei Ardealului, al cărei promotor a fost, a devenit mitropolit. 

Dup? moartea PF Teoctist, s-a apropiat din nou de funcţia de patriarh, fiind 
contracandidatul în alegeri al mitropolitului Daniel al Moldovei. A pierdut. 

CĂLĂTORIE. Antonie Plămădeală, victima informatorului „Apostol”, 
împreună cu fostul Patriarh Teoctist pe Marea Egee, în 1995, în drum spre insula 
Patmos 

„BESTIA DE LA AIUD” 
Reeducat sau „reeducator” în detenţie 

În dosarul lui Plămădeală se vorbeşte adesea despre Valeriu Anania, dat fiind 
faptul că lucra la Patriarhie şi era unul dintre apropiații patriarhului Iustinian Marina. 

Informatorul „Dan”, de pildă, tot în august 1964, relatează o discuţie dintre 
Plămădeală şi călugărul Arsenie Papacioc. „Arsenie îi spunea lui Plămădeală că 
Anania Vartolomeu a fost numit «bestia de la Aiud» de ceilalți deţinuţi pentru că era 
referent în şedinţele de reeducare şi că s-ar fi exprimat cât se poate de rău în privinţa 
credinţei şi deci e un trădător al credinţei. Antonie spune că Anania ar fi pus calita- 
tea de a fi creştin cu aceea de a fi legionar, fapt care îl coboară pe Anania din nive- 
lul de intelectual, căci aceste sfere nici nu se ating dar încă să se acopere”. 

Defli EVZ a încercat în nenumărate rânduri să-l contacteze pe părintele 
Arsenie Papacioc pentru a verifica veridicitatea informaţiilor din această notă, aces- 
ta a refuzat orice dialog prin intermediul maicilor de la Mănăstirea „Sfânta Maria” 
din Techirghiol, unde slujeşte. 

O posibilă explicaţie s-a dedus chiar din scurta discuţie cu mitropolitul 
Clujului: părintele Arsenie Papacioc este duhovnicul ÎPS Bartolomeu. 

„Nimeni nu părea constrâns” 

Anania recunoaşte în „Memorii” că s-a trecut pe o listă a reeducării, fiind însă 
obligat şi neabdicând de la credinţa creştină. „Într-o bună zi, pe uşa clubului (de ree- 
ducare - n.r.) a apărut o listă cu numele a vreo zececinsprezece inşi care aderaseră la 
reeducare. A doua zi, lista s-a lungit cu încă cinci-şase; a treia zi, cu vreo zece... 
Nimeni nu părea constrâns, forţat în vreun fel: de cum se hotăra, fiecare se ducea la 
listă şi îşi scria numele. Rezistentii de până ieri se agitau prin curte, în consultări de 
câte doi-trei şi se grăbeau spre uşa clubului, voind parcă să scape de vina de a fi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 31 


printre ultimii. Când lista s-a umplut mai mult de jumătate, mi-am pus şi eu numele 
pe ea”, relatează Valeriu Anania finalul reeducării de la Aiud, căreia, după spusele 
lui, nu i-ar fi rezistat decât 17 persoane. 

Alte mărturii însă vorbesc despre 56 de deţinuţi. Procesul a fost orchestrat de 
comandantul închisorii, colonelul Gheorghe Crăciun, pe care Valeriu Anania îl 
cunoştea din 1946, din timpul grevei studenţeşti al cărei lider fusese. Gheorghe 
Crăciun era pe atunci şeful Chesturii din Cluj. 

„TÂMPENII” 

Mitropolitul Clujului, supranumit „Leul Ardealului”, neagă faptul că ar fi auto- 
rul celor două note informative şi ameninţă cu judecata lumească 

Cea de-a doua notă informativă semnată „Apostol”, deşi provine tot din dosa- 
rul de urmărire al lui Plămădeală, intitulat „Călugărul”, nu se referă la acesta, ci la o 
întâlnire cu mai multe mäicute, cu care a discutat despre Radu Gyr, fost comandant 
legionar supranumit „poetul închisorilor”. 

Acesta a făcut 16 ani de puşcărie sub comunişti, fiind eliberat de la Aiud în 
1964, ca şi Valeriu Anania. 

„Radu Gyr a făcut abjurarea legionarismului din convingere, nesilit de nimeni 
(...) fli-a citit declaraţia de la Aiud în faţa a 12 grade şi funcţii legionare. (...) După 
ştiinţa mea, în Aiud numai 17 persoane nu au acceptat reeducarea şi au refuzat să facă 
vreo declaraţie de desolidarizare şi că aceştia înşişi sunt oameni de o foarte dubioasă 
calitate intelectuală şi morală. În ceea ce mă priveşte, am rămas credincios religiei, 
deşi acum sunt civil, dar nu mai am în mine nici o reminiscență legionară”, a spus 
„Apostol”. 

„Comandantul ne-a recomandat să reflectăm” 

Nota ofițerului, acelaşi Bujenitä, spune că „agentul a furnizat nota ca urmare a 
instructajului dat de a ne informa despre persoanele care îl vizitează”. Şi aceste 
informaţii ale lui „Apostol” coincid cu spusele lui Valeriu Anania, de data aceasta 
din „Memorii”. 

„Într-o zi a apărut în secţie colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul închiso- 
rii. Îl revedeam după 16 ani; se îngrăşase, chipul îi era mai aspru. A dat cuiva o hâr- 
tie să o citească cu glas tare. Era o scrisoare a lui Radu Gyr (despre care se auzise 
prin puşcărie), în sensul că renunţă la tot trecutul lui politic şi se desolidarizează de 
orice apartenenţă la Mişcarea Legionară. Crăciun a poruncit apoi să mi se dea mie 
hârtia şi m-a invitat să spun dacă recunosc semnătura originală a lui Gyr. Am recu- 
noscut-o. Comandantul ne-a recomandat să reflectăm. (...) La câteva săptămâni am 
fost chemat în cabinetul comandantului. N-a pomenit o vorbă despre faptul că ne-am 
fi văzut cândva. Vorbea domol despre procesul de reeducare al întregii puşcării şi, în 
final, mi-a strecurat ideea de a da eu semnalul în secţia a XI-a, cea atât de îndărătnică. 
l-am mărturisit sincer că eu nu mă mai consider de mult legionar şi că a da o 
declaraţie în acest sens nu ar constitui pentru mine nici o dificultate. Aş fi preferat 
s-o dau însă în stare de libertate”. 

Mitropolitul s-a retras în ultima vreme 

Dacă existenţa interogatoriului din închisoare o recunoaşte, arătând, dimpo- 
trivă, că în detenţie a fost obligat de nenumărate ori să dea informaţii despre diverse 
persoane, ÎPS Bartolomeu Anania neagă însă cu vehementä că ar fi dat vreodată note 
informative semnate „Apostol” sau cu un alt nume de cod. 

„Am conştiinţa curată şi, cât oi fi eu de popă, de mitropolit, o să ajung în 
justiţie cu cine spune altceva despre mine”, a declarat telefonic mitropolitul Clujului, 
în timpul verii, pe când se afla în concediu la Mănăstirea Piatra Fântânele, din 
Bistriţa-Năsăud, unde a primit prin email cele două note informative semnate 
„Apostol”, precum şi pe cea care se referea la rolul său în reeducarea de la Aiud. 

După ce a citit documentele din arhiva CNSAS, s-a rezumat la exclamatia: 
„Sunt tâmpenii!”. Recent, mitropolitul a fost rugat din nou să accepte o discuţie pe 
tema documentelor de la Securitate, dar, prin intermediul purtătorului de cuvânt al 
Arhiepiscopiei, a refuzat. 

Acesta din urmă a motivat refuzul prin dorinţa mitropolitului, în ultima vreme, 
de a fi mai retras. Şi, într-adevăr, acest lucru s-a confirmat în campania electorală, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 32 


prima din ultimii ani în care nu a avut nici o poziţie publică. 
NOTĂ INFORMATIVĂ. Ofiţerul de legătură al informatorului „Apostol” a 
fost maiorul Dumitru Bujenitä 

"Sunt tâmpenii! (...) Am conştiinţa curată şi, cât oi fi eu de popă, de mitropo- 
lit, o să ajung în Justiţie cu cine spune altceva despre mine." IPS Bartolomeu Anania, 
despre notele informative semnate „Apostol” pe care „Evenimentul zilei” i le-a 
prezentat 

UNUL A DORIT, ALTUL A REFUZAT 
Plămădeală, gelos pe Anania 

„Călugărul” şi „Apostolul”, aşa cum apar Antonie Plămădeală şi Valeriu 
Anania în documentele Securităţii, au fost departe de a avea vreodată o bună relaţie 
de comunicare, deşi amândoi au fost apropiaţi ai patriarhului Iustinian. Plămădeală 
nu agrea însă influenţa pe care o exercita Anania pe lângă patriarh, iar Anania l-a 
acuzat mereu pe Plămădeală de servilism. Relaţia proastă dintre cei doi transpare 
chiar din dosarul de Securitate. 

Informatorul „Dan”, într-o notă din 1965, consemnează vorbele fostului mitro- 
polit al Ardealului la adresa lui Anania. 

„Sursa a discutat cu Antonie Plămădeală pe 25 oct. 1965 şi a aflat că el este 
foarte mâhnit, aproape gelos, pe plecarea lui Anania în America. Ştie precis că aceas- 
ta îi va aduce lui Anania situaţia de episcop. Regretă că el a suferit mai mult decât 
Anania, fiind scos din monahism şi nu are la activul lui faptele lui Anania”, spunea 
„Dan”. 

Ironia a făcut ca Anania să nu dorească să ajungă episcop în America, intrând 
în rândul ierarhilor abia în 1993. Plămădeală, în schimb, şi-a văzut visul împlinit mai 
devreme decât se aştepta: în 1970 a devenit vicar patriarhal, iar în 1982 mitropolit al 
Ardealului. 

În „Memorii”, Anania nu se fereşte să-şi descrie şi el sentimentele faţă de 
Plămădeală, relatând, de pildă, vizita pe care acesta a făcut-o în 1976 la Detroit, în 
calitate de episcop vicar patriarhal, şi care s-ar fi soldat cu o notă informativă prin 
care Plămădeală îl denunța ca agent FBI. „(...) profesorul Dumitru Dogaru, fost 
preşedinte al Departamentului Cultelor, m-a informat confidential că Antonie 
Plămădeală, revenit în Bucureşti după vizita din 1976, depusese o notă prin care 
informa că Anania, la Detroit... lucra cu FBl-ul”, persifla Anania. 

Un alt moment ilustrat cu privire la Antonie este moartea patriarhului Iustinian, 
în 1977. „Am avut câteva ieşiri nervoase, mai ales văzându-l pe Antonie angajat cu 
trup şi suflet să vegheze la respectarea tuturor ordinelor care năvăleau năprasnic prin 
telefon sau curieri grăbiţi”. 

De asemenea, Anania îl ironizează pe Plămădeală pentru faptul că în 1990, sub 
presiunea Grupului de Reînnoire a Bisericii, i-a cerut să-i găsească un loc la Sihăstria 
pentru a se retrage, însă s-a răzgândit, ca toţi ceilalți ierarhi cunoscuţi pentru buna 
colaborare cu vechiul regim. 

ÎPS Antonie a rămas mitropolit până la moarte, în 2005, iar din 1993 i-a fost, 
administrativ, superior direct lui Anania, arhiepiscop de Cluj, fiind obligaţi nu doar 
să se întâlnească la şedinţe, ci şi să concelebreze slujbe religioase. 

Plămădeală: I-am iertat 

Dacă Plămădeală l-a turnat el însuşi pe Anania, aşa cum acesta din urmă suge- 
rează în Memorii, nu s-a demonstrat încă, aşa cum nu se poate şti dacă Plămădeală a 
aflat vreodată că Securitatea i-a cerut lui Anania informaţii despre el. Cert este doar 
faptul că în testamentul său, structurat în 20 de puncte, vorbeşte despre iertare. 

„Rog pe toţi cei care socotesc că le-am greflit să mă ierte. Eu i-am iertat pe 
toţi”, a scris Plămădeală la punctul 14. Fraţii săi, Mihai şi Alexie, s-au străduit să-i 
respecte toate dorinţele şi tocmai de aceea, spun, au refuzat să dea în vileag vreun 
informator din dosarul fratelui. 

„Din punctul de vedere al familiei, cei mai mulţi informatori sunt nişte victime 
colaterale. S-au aflat sub o presiune permanentă şi ar fi trebuit să fie foarte puternici 
ca să reziste”, spune Mihai Plămădeală, executorul testamentar al fostului 
mitropolit. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 33 


PRELATI. ÎPS Bartolomeu (stânga) şi ÎPS Antonie (centru), în 1997. În dreapta, 
actualul patriarh Daniel 
DOSARIADA PREOŢILOR 
Deconspirarea, provocată de Dinescu 

Decizia Colegiului CNSAS de deconspirare a informatorului „Apostol” a fost 
generată, indirect, de o declaraţie flocantă pe care Mircea Dinescu, membru al 
Colegiului, a făcut-o în 2007 referitor la Antonie Plămădeală. 

Plămădeală i-a cerut lui Ceauşescu grad de general 

După moartea PF Teoctist şi în plină dosariadă a ierarhilor BOR, Dinescu a 
afirmat că există un document ce arată că Plămădeală i-ar fi cerut lui Ceauşescu să-l 
ridice la gradul de general de Securitate. Considerând-o o calomnie, fraţii fostului 
mitropolit au cerut CNSAS toate documentele despre ÎPS Antonie şi li s-au dat câte- 
va volume reprezentând dosarul de urmărire şi pe cel penal. 

Ulterior, au cerut să li se spună cine sunt cei 35 de informatori din documente, 
dar până acum n-au fost deconspirati nici un sfert. Printre ei se află însă „Apostol”, 
al cărui nume doar ei, potrivit legii, au dreptul să-l facă public, fiind o deconspirare 
la cererea petentului. 

Cercetarea mitropolitului, o misiune imposibil? 

CNSAS ar fi urmat să folosească deconspirarea la verificarea ÎPS Bartolomeu, 
ca ierarh BOR. În dosariada preoţilor, rândul mitropolitului de la Cluj urma să vină 
chiar în iarna lui 2007, după ce fuseseră verificaţi si deconspirati alți colegi de-ai săi 
din Sinod, precum mitropolitul Nicolae al Banatului sau arhiepiscopul Pimen al 
Sucevei. 

„Nu contează că cele două note nu sunt olografe. Chiar dacă nu ar fi existat 
deloc, important ar fi fost doar dacă informaţia a fost dată sau nu, căci au fost infor- 
matori, ca în dosarul Goma, de pildă, care ofereau informaţiile prin telefon. Lauziţi, 
vorba celuia: este prima oară când aflu că au existat turnători ai mei, prin telefon - 
deci anonimeni...P.G.] Aparent, e un grad de vinovăţie mai mic, însă de fapt e vorba 
doar de dificultatea noastră de a stabili identitatea informatorului”, explică un spe- 
cialist de la CNSAS. 

Iar cât priveşte deconspirarea la cerere, în cazul mitropolitului de la Cluj, ar fi 
avut un rol esenţial, spune acelaşi intervievat: „Atunci când nu ai o reţea de informa- 
tori, de la asta se pleacă. Aşa am procedat în cazul lui Eugen Uricaru (n.r. - fost 
preşedinte al Uniunii Scriitorilor ce a rămas cu patalamaua de colaborator prin deci- 
zie definitivă a Justiţiei), de exemplu, care s-a dovedit un informator foarte produc- 
tiv, deşi nu există nici o notă scrisă de el în arhivă”. 

Anania „Leul Ardealului”, o poreclă dată de o mäicutä 

Cea care a inventat supranumele de „Leul Ardealului” pentru ÎPS Bartolomeu 
Anania este maica stareță de la Mănăstirea Râmet. Mitropolitul a arătat de ce nu e 
încântat de el. 

„Leul deşi este rege al animalelor are parte de cea mai nenorocită moarte, că 
ele neavând duşman natural, nu-l mănâncă nimeni şi moare numai de bătrâneţe. Şi 
cum moare el la bătrâneţe? Îi cad dinţii si nu se mai poate hrăni, nu mai poate vâna, 
nici măcar să mănânce din ce vânează altul şi atunci moare ca un bicisnic, mâncat de 
furnici şi de muflte. Asta-i leul. Sper că nu-mi doriţi afla ceva”, a precizat Anania. 

FĂRĂ PEDEAPSĂ 

Deconspirările, blocate de PSD, încetinite de Daniel 

Pe 31 ianuarie 2007, la doar nouă zile după deconspirarea la cerere a lui 
„Apostol”, legea de funcţionare a CNSAS a fost declarată neconstituţională şi a arun- 
cat în degringoladă instituţia până la adoptarea unei noi legi. 

Numai că noua lege, graţie unei iniţiative a PSD, nu mai permite verificarea 
clericilor decât la cererea reprezentantului cultului religios. Cum ÎPS Bartolomeu 
este mitropolit, teoretic, verificarea sa ar putea fi cerută doar de patriarh. PF Daniel 
nu s-a pronunţat însă niciodată pentru primenirea Sfântului Sinod şi nici măcar în 
cazul mitropolitului Nicolae, cel mai notoriu, nu a luat o poziţie. 

Aşadar, cel puţin în calitate de ierarh, Anania nu poate fi verificat. O alterna- 
tivă pentru ierarhi la deconspirările CNSAS a oferit însă chiar el, în 2007, înaintea 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 34 


alegerilor de patriarh: colaborarea trecută în CV. 

„În ziua alegerilor, după ce se fac propunerile, candidaţii nominalizați care 
acceptă candidatura vor prezenta un CV, în care cred că ar putea fi introdusă şi 
această menţiune privind relaţia cu Securitatea”, declara Anania, precizând că el 
însuşi nu a colaborat cu serviciile secrete „nici în detenţie, nici în libertate; nici în 
ţară, nici în străinătate; nici cu angajament, nici fără angajament; nici cu nume 
conspirativ, nici cu numele propriu”. 


Să mai comentez, eu, popriile-mi comentarii de acum 13-14 
ani? La ce bun? Atunci nu au fost luate în seamă, acum cu atât 
mai putin: “Onania”, cum îi spuneau aiudenii cumsecade va 
rămâne un erou de puşcărie, un teolog, un dascăl - dacă l-a 
dăscălit până şi pe ucenicul Theodor Baconsky cum semna 
actualul şef al diplomaţiei lui Băsescu, pe atunci... 

Nu te poţi bate cu Răul Absolut, mai ales când acesta se 
ascunde în mit; mai ales când mitul pare a fi creştin - vezi-o pe 
Buşulenga (Maica Veronica), pe “generalul” Virgil Cândea, pe 
basarabeanul meu şi “marele intelectual” al Liiceanului: 
Plămădeală... Dacă nişte purcei ca “Silvestri -Târnäcop, ca 
Ceachir au supravieţuit, dînd lecţii de morală (adevărat: lui 
Buduca), ce să ne mai mirăm că scrofi ca Onania, ca Plămădeală 
sunt pe cale de sanctificare... de către poporul nostru cel profund 
religios? lar dacă bagi de seamă că “sfinţii” sunt nişte sergenti de 
Securitate, ti se răspunde prin întrebarea încuietoare: 

«Ai alţii mai buni?” 

În treacăt: argumentul era folosit cu precădere de Monica 
Lovinescu. 


Marţi 12 ianuarie 2010 


Azi merg la doctor - care-o fi de serviciu - ca să mă trimită 
la un “specialist de cap”: de câteva zile am dureri în dreptul 
urechii... drepte. Astă-noapte nu am dormit: mă supără “pulsul” 
care mă bate în cap. Nu insuportabil, dar iritabil foarte. 


Am avut gura spurcată atunci când am prevăzut un “viitor 
românesc” casei Monicilor - iată ce scrie Adevărul de ieri: 


“Casa Ierunca-Lovinescu, o moştenire uitată - Florin Marin 
Cei doi intelectuali au trăit cea mai importantă etapă a vieţii lor în 
locuinţa din strada Francois Pinton nr. 8 
Statul român a acceptat moştenirea Monicăi Lovinescu - locuinţa 
din Paris în care a stat cu soţul ei, Virgil Ierunca -, dar a întârziat cu 
plata taxei de succesiune. Statul român trebuia să achite dreptul de 
succesiune pentru casa Monicăi Lovinescu până în august 2009. Dacă 
mai doreşte să devină proprietar, trebuie să plătească şi penalitäti.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 35 


Ce să mai comentez? Dar merită comentată nesimțirea 
românească? (Noica îi spunea mai plastic şi mai neiertător: 
“netrebnicia”). 

Însă pot să mă întreb ce au păzit intelectualii care îi coloni- 
zaseră pe Monici? Liiceanu şi Berindei pretind că ei s-au...to-ot 
ocupat, că au plătit din buzunarul lor bani de taxe. Aşa să fie. 

Dar ambasadorul român la Paris, Theodor Baconsky 
(înainte de a-şi “româniza” numele? Dar Manolescu, ambasa- 
dorul României la Unesco? Dar limbricul Paţa”, putoarea care 
avea bani de cheltuit pe tot felul de cretinării, idiot, căcănării - 
însă pentru menţinerea la suprafaţa vieţii (sic) a unui monument 
al culturii române, precum casa Monicilor - nu a avut? Ce să mai 
vorbesc de gagicile de la ambasadă - tot felul de consiliere cultu- 
rale (îmi vine în minte doar fiica unui poet troglodist-socialist, 
devenită director al Institutului Cultural Român, purtînd un nume 
princiar, voievodal: Ghica - imediat după 1990 a scris un articol: 
“Avem nevoie de Goma” - Cârneci, domnule!, însă numaidecât, 
trasă de urechi de Brucan - dealtfel ca şi Lefter, folosind acelaşi 
titlu -, dacă nu m-au tăcut cu entuziasm, m-au atacat, cu inima 
strânsă, pentru “antisemitism }? 

Ce javre, ce putori, ce trogloditi, ce pipişăcioşi de tustrele 
sexele! 


Miercuri 13 ianuarie 


Mă trezisem hotărît să mă plâng de soarta crudă şi nedreaptă 
- mai ales că azi e un 13 - când am aflat, de la televizor despre 
catastrofa din Haiti. Doamne-Dumnezeule! Şapte grade pe scara 
Richter, ca şi la noi, în martie 1977. 

Nu mai plâng pe umărul meu, deşi toată nopticica am 
“lucrat” la cuvintele ce urmau a fi folosite întru lamentatiunea 
proprie şi personală: nefericiţii haitieni sunt “cei mai săraci de 
pe continent(el)e american(e)!” - fiindcă noi, cu Base-n frunte, cu 
o udră-n oişte şi cu-un Boc în cur, suntem cei-mai din restul 
Europei. 

Bulgăroaica numită în Parlamentul European în fruntea unei 
comisii (am uitat care, dar importantă) întâmpină dificultăţi 
opozitioniste: că de ce nu declarase că are o firmă de ceva, 
consultanţă (?); că de ce nu a declarat că soţul de la ea este cam, 
voba ardeleanului, mafiot... La urma urmei nu mai contau 
acuzaţiile care plouau (ca neaua...), conta că individa, afişînd o 
nesmitire jâmbăreaţă de tip nord-dunărean, pentru nevăzători, 
explic: românesc, de ai fi jurat că nu este o -eva bulgarcă, ci o - 
esca d-a noastră dân popor, Udrea sau/şi Ridzi sau şi Nuti 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 36 


Succesorista, ce să mai vorbim de Rodica Stănoiu, Monica 
Macovei, Norica Nicolai (şi alte mätusi): ti se uita în ochi şi, 
rânjind, mintea! Fiindcă şi ea făcea parte din noua specie de 
mamifere apărute după căderea Zidului Berlinului în ţările până 
atunci aflate sub cizma rusească: a familiilor securisto-mafioase, 
a neam-prostiei fără frontiere, a rapacităţii fără frâne, a toapei de 
orice sex ar fi - priviţi, oameni buni, la indivizii din Clanul Ţiriac, 
de la bătrânul securist de pe timpul lui Dej, până la nepot - va fi 
avînd şi aşa ceva - la cei din Clanul Prigoană, luaţi în braţe, nu 
întâmplător, de femeile din Peşterile Băsescu şi Cocoş! 

«In ţara asta vreţi să vă intoarceti?», nu-mi mai iese din auz, 
din măruntaie întrebarea fetişoarei din Paşcani. 


Ion Caramitru are mustrări de conştiinţă (!) - dupa 20 ani: 


“Ion Caramitru: Soacra lui Geoana m-a mintit pentru a primi 
certificat de revolutionar 

Ion Caramitru, fost membru in Biroul Executiv al CFSN si CPUN, sus- 
tine ca Margareta Costea, soacra liderului PSD, Mircea Geoana, l-a mintit, in 
1990, ca ar fi participat la Revolutie pentru a obtine de la el o recomandare 
care i-a servit mai tarziu pentru primirea certificatului de revolutionar. 

Margareta Costea i-ar fi cerut personal lui Caramitru sa-i faciliteze obti- 
nerea certificatului de revolutionar pe motiv ca ar fi participat la evenimen- 
tele din decembrie '89. Caramitru sustine ca, la verificarile ulterioare, a 
constatat ca a fost indus in eroare atat de Costea, cat si de fostul lider al 
Partidului Ecologist, Otto Weber. Caramitru a declarat acest lucru in cadrul 
unei discutii avute cu scriitorul si revolutionarul Marius Mioc, transcrisa pe 
blogul acestuia, potrivit impactnews.ro. 

Potrivit lui Caramitru, atat Margareta Costea, cat si Otto Weber l-ar fi 
mintit, in 1990, pentru a obtine prin intermediul sau certificatele de revolu- 
tionar prin care li se oferea acces la o serie de facilitati financiare. La aceea 
vreme, Caramitru a semnat o declaratie conform careia cei doi ar fi participat 
la Revolutie, "scrisori de recomandare" care au fost folosite de Costea si 
Webber pentru a dobandi certificatul de revolutionar. Ulterior, Caramitru a 
verificat spusele celor doi si a constatat ca afirmatiile acestora nu erau ade- 
varate si ca a fost indus in eroare. 

Caramitru isi aminteste cum in in anul 1990, a primit un telefon de la 

Otto Weber, presedinte dupa revolutie al Partidului Ecologist care intrase in 
Conventia Democratica, deputat, decedat in 2001. 
"Il stiti, a murit din pacate, un om aparent onest, un om civilizat, care mi-a 
cerut o intalnire. N-a vrut sa-mi spuna la telefon. M-am intalnit cu el la tea- 
tru, unde aveam repetitie, si m-a rugat, spunandu-mi ca el e batran si iese la 
pensie, sa-i dau o hartie in care eu sa spun ca a fost cu mine la 
Revolutie.(...)"Imi trebe la pensie, se pare ca se adauga ceva la pensie si eu- 
s batran". Bine, am zis si eu, si i-am dat-o", isi aminteste Caramitru. 

La scurt timp de la aceasta intamplare, Caramitru a fost vizitat de 
Margareta Costea care i-a solicitat acelasi lucru: usurarea primirii unui 
certificat de revolutionar. Pentru a-l convinge pe Caramitru, soacra lui 
Geoana a sustinut ca a fost intr-un studio al televiziunii publice in ziua de 22 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 37 


decembrie. 

"Mi-a spus aceeasi poveste cu pensia, si ca a fost in studioul 4", conti- 
nua Caramitru. "V-a trimis domnul Weber la mine". "Da, stiu, ca amandoi 
facem treaba asta”. 

Ulterior, fostul taranist a verificat spusele Margaretei Costea si a 
constatat falsitatea declaratiilor acesteia. "Eu nu stiam la ora aceea cine a fost 
in studioul 4. Abia in decembrie 1990 s-a dat filmul in care am aflat ca s-a 
filmat, de asta ma intorc la aceasta scena. Si am putut sa fac stop-cadru si sa 
vad pe fiecare cine-i, daca-l cunosc sau nu stiu ce. Si unde ea nu era, binein- 
teles. (...) Nu pot sa-mi retrag, eu am fost tras, am fost indus in eroare, imi 
fac mea culpa, am dreptul s-o fac. Am gresit in doua cazuri si n-am mai dat 
la nimeni altcineva", explica Ion Caramitru. 

In 2005, soacra lui Geoana a fost acuzata de Bogdan Draghici, 
presedintele Asociatiei Europa si director adjunct al Institutului National de 
Administratie Publica, in legatura cu dosarul de "revolutionar ranit" al 
acesteia. Potrivit lui Draghici, exista serioase "semne de intrebare", legate 
atat de calitatea de luptator in Revolutie a Margaretei Costea, cat si de cea de 
ranit, fiind de presupus ca a obtinut acest certificat in baza unor acte 
medicale false. Z.O. 


Ca să vezi, minunätie! Ion Caramitru, unul dintre 
comedianţii cei mai imorali, mai puturosi, mai ticăloşi, ajunsese 
să dea - el! - ceferticate de revoluţionar unor javre comuniste 
care, până adineauri trăiseră bine-nesimtiti, pe spinarea româ- 
nilor... nerevolutionari! Mă întreb - şi îl întreb: când anume 
devenise el revolutionar-sef, îndreptăţit să acorde titluri de revo- 
lutionar semplu? Atunci când recita, la tembelizorul bucureştean, 
imne întru lauda lui Ceauşescu, pe versuri de alt revoluţionar: 
Adrian Păunescu (l-am văzut în câteva rânduri şi m-am ferit 
instinctiv, deşi eram la mine acasă, în Drumul Taberii, să nu iasă 
prin sticla televizorului şi să mă atingă stropi entuziasmatici, 
duhnind a căcat-mâncat-lăudat?). În momentul în care îi telefo- 
nase, în 23 decembrie 1959, unui “Nicolae” să vină şi el la 
Rivulutie!? - acest “Nicolae” dovedindu-se a fi, nu Breban, cum 
bănuise Victor Lupan, aflat alături (de Caramitru, de telefon), 
ci... generalul Plesitä! Da, dar pe Caramitru cine-l va fi chemat- 
grabnic la Rivulutie, cu cinci minute înainte de a-l invita el pe 
prietenu-său, Pleşiţă? Brucan? 

Îl cunosc bine - indirect, dar suficient - pe fro-mo-sul mace- 
donean legionar-foc, cel care (dimpreună cu Madam Zoe sau... 
mai-resfirati-tovaräsi!), la Paris, la masa lui loan Cusa, a lui 
Barbăneagră cânta “Sfântă tinereţe...”, de mama focului - cu 
lacrimi cât pruna în ochii viitoarei maici Benedicta - dar la 
Bucureşti lingeau în cruciş, în curiş, Curul Suprem Ceauşiu, cel 
pe care maica prea-cuvioasă îl compara cu Ludovic al N-lea, 
într-atât de... constructor-buldozerizator se dovedise a fi el. 

Singura dată când mă aflasem faţă către faţă cu secătura de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 38 


Cacaramitru a fost prin anii 90, la o manifestaţie în faţa ambasa- 
dei pariziene RSR - aşa am scris: RSR. Noi strigam “Jos 
comuniştii”, “Jos Iliescu”, “Jos Roman”, “Jos Brucan”, iar 
Caramitru, în faţa noastră, se străduia vizibil (şi pasabil disperat) 
să lege conversaţie cu unul dintre noi, ca să ne... îmbuneze. 
Privirea 1 se agätase de a mea, aş fi jurat că îmi cerea ajutor (el, 
mie, ticălosul, el “oficialul”, mie, mereu-banditului), însă eu 
începusem să zbier: “Jos trădătorii României”! câţiva s-au luat 
după mine, iar Caramitropolitul, prieten la toartă cu Voican- 
Lyndic, cu Babiuc-Helicopteriuc, cu Plesnitä, a şters-o, cu pasul 
său şerpuito-înnodat de atâta demnitate dreptitudinală... 


Joi 14 ianuarie 2010 
Haiti: Doamne! 


Azi - tot mă doare-n cap. “De la tensiune”, zic eu, deşi 
Saburina mi-a luat tensiunea şi mi-a găsit-o normală. Dar dacă eu 
o simt cum mă tot bate-n cap... (nu mi se va trage de la 
îndemnul Martei Petreu, din vis, cea care cerea însärcinatilor cu 
execuţia mea, să mă bată-n cap, în cap, numai în cap, nu-n alte 
excrescente?). Mai ştii? 


Anania: 


“A recunoaşte că am colaborat” 

Printr-o decizie din 22 ianuarie 2008, CNSAS l-a deconspirat pe infor- 
matorul „Apostol” ca fiind ÎPS Bartolomeu Anania, în urma unei cereri a 
petentilor Alexie şi Mihai Plămădeală, fraţii fostului mitropolit al Ardealului. 
Aceştia au cerut CNSAS dosarul ÎPS Antonie şi au găsit 35 de informatori a 
căror identitate au vrut s-o afle. 

Când CNSAS le-a dezvăluit cine sunt câțiva dintre ei, au căpătat drep- 
tul de a face publică informaţia, dar au refuzat, aşa cum s-a întâmplat şi cu 
decizia de deconspirare a lui „Apostol”. Verificarea sa ca ierarh ar fi trebuit 
să aibă loc imediat după deconspirare. Ea ar fi presupus un al doilea vot în 
Colegiu în cazul său, prin care se stabilea dacă a făcut sau nu poliție politică, 
pe baza tuturor informaţiilor din arhivă. 

Cum pe numele său exista deja o deconspirare, aceasta ar fi fost un 
punct de plecare în verificare, susţin investigatorii. În vederea verificării ca 
ierarh, CNSAS l-a invitat la audieri pe ÎPS Bartolomeu, în 2007, în toiul 
dosariadei preoților. Acesta a refuzat să se prezinte fli a spus că el nu are 
încredere în verdictele CNSAS. 

„Nu CNSAS mă judecă, ci Dumnezeu!”, a justificat Anania, precizând 
că dacă ar fi declarat vreodată colaborator, iar acest fapt i-ar afecta pe credin- 
cioşi, va părăsi funcția şi se va retrage la Mănăstirea Nicula. 

„În prima duminică, la Sfânta Liturghie, aş recunoaşte dacă am colabo- 
rat sau nu cu fosta Securitate”, a spus el (sublinierea mea, P.G., pentru a 
indica: desemnarea Securităţii prin eufemismul “Fosta Securitate” dovedeşte 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 39 


fără tăgadă că desemnatorul a fost/este slujbaş al Odiosului Organ). 

Pericolul de a mai primi un astfel de verdict din partea CNSAS nu mai 
există însă pentru Anania, întrucât prin noua lege a CNSAS ierarhii nu mai 
pot fi, practic, verificaţi, decât la cererea, improbabilă, a patriarhului. 
Prevederea se datorează insistențelor PSD.” 


Franz Scleich, scriitorul bănăţean care a scris biografia 
Hertei Müller pentru uzul Securităţii, trăieşte bine-mersi în 
Germania. 


“În prezent, Franz Schleich locuieşte în Germania, în localitatea 
Ludwigshafen, unde lucrează ca purtător de cuvânt al unei companii care 
produce linoleum, relatează AFP. Deconspirat, el a refuzat să dea un interziu 
postului de televiziune ADR, susținând că documentele Securităţii sunt 
contrafăcute, notează şi DW. 

Publicaţiile germane Die Zeit şi Tagesspiegel s-au aplecat deja asupra 
dezvăluirilor, susținând poziţia Hertei Muller care cere anchetarea foştilor 
informatori ai Securităţii refugiaţi în Germania. Franz Schleich pare să fie 
doar declanşatorul unei dezbateri cu implicaţii morale şi juridice profunde. 

„Germania e o rezervaţie confortabilă pentru agenţii Securităţii”, 
susține Herta Muller. Prezentul pare să-i dea dreptate, într-o ţară care 
„găzduieşte” între 500 şi 2000 de foşti agenţi ai poliţiei politice din România, 
conform cifrelor avansate de Tagesspiegel şi citate de Deutsche Welle. 

„În mod cu totul ridicol, Schleich trăieşte bine mersi în Germania, iar 
aducerea lui în judecată pare a fi imposibilă, pentru că, potrivit experţilor, 
delictele lui s-ar fi prescris, iar fărădelegile comise ar fi avut loc în România, 
şi nu în Germania. Scutirea de pedeapsă a turnătorilor, atât în Germania cât 
şi în România, constituie în fapt un imens scandal. Ar fi fost de mult timpul 
ca aceşti indivizi, sursele terorii politice exercitate de Securitate şi de alte 
poliţii politice similare, să fie traşi la răspundere. În vest, ca şi în est”, 
scrie DW.” 


Eu nu pot arăta cu degetul un turnător refugiat în Germania. 
Nici chiar în Franţa. Nu m-a pasionat vânătoarea de delatori - nu 
aş fi avut atâta hârtie ca să-i cuprind pe toţi - observ că o face 
Nedelcovici pentru noi, cei de vârsta lui, însă arestaţi de-a- 
adevăratelea, bătuţi cu adevărat, nu “arestaţi la domicil”” ca alde 
el, Bujor, ca Blandiana, ca Dinescu... 

Mă roade în continuare ne-crederea colegilor că al nostru 
coleg Ivasiuc se ocupase, printre scriitori, cu aceleaşi “trebi” ca 
şi Anania printre popi. Am mai scris despre momentul în care, 
proaspăt ieşit dintre labele Securităţii, după 6 mai 1977, am spus 
prietenilor (aşa îi consideram atunci) că prietenul şi colegul 
nostru - şi coleg al meu de celulă: Ivasiuc - era, cum bănuisem de 
multă vreme, însă nu mă lăsase inima să sonorizez - mai ales faţă 
de aghiotanţii săi fideli: Florin Pavlovici şi Al. Zub (oare de ce?; 
mă întreb azi, inutil de târziu), nu doar un vulgar turnător, ci 
redactor de fişe personale, de fişe de grup profesional (sic), vor- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 40 


besc de prieteniile scriitorilor, ba chiar de “portrete”... pisiholo- 
gice (mie îmi făcuse, nu unul, ci mai multe - toate acestea aflîn- 
du-se în lunile aprilie-mai 1977 în dosarele mele de anchetă, dar 
de negăsit atunci când Stejărel Olaru le căutase, în numele meu). 

Ei, şi dacă ar fi crezut ce le spuneam eu (mi-am mai pus 
această întrebare esenţială)? De-o pildă Breban: Ar fi fost el în 
stare să facă apropierea dintre denunturile - măcar scrise - ale lui 
Ivasiuc şi “vorbele scăpate” de el însuşi faţă de colegii săi de CC, 
de pildă Cornel Burtică, despre mine? Sau faţă de securiştii cu 
care avea relaţii de tragere de brăcinar - sau măcar de... rachetă 
de tenis - fiindcă tenisul, se ştie, era principala preocupare 
intelectuală a sa (şi a lui Ion Vianu; şi a lui Dorin Tudoran), 
imediat după Cutremur, cu Pleşiţă, căruia îi dedicase 
“Bunavestire”, «lui şi Doamnei sale»? (După cum preocuparea 
lui Noica şi a lui Liiceanu; după acelaşi Cutremur, era mutarea 
Capitalei de la Bucureşti la Târgovişte - sau la Curtea de Argeş - 
însă nu pentru amplasarea ei pe un teren mai puţin expus cutre- 
murelor, ci pentru a-i împiedeca pe... pensionari de năvăli şi a 
încurca trebile intelectualilor - ca Noica şi ca Liiceanu - vezi 
“Jurnalul de la Păltiniş”, primele pagini). 


x 


Haiti: Ce face Dumnezeu ăla? Tot nefericitilor pământului le 
cad năpastele pe cap? 

Ca şi românilor? 

x 

Eugen Simion a scris, în Cultura un articol (sau a deschis un 
serial?) intitulat “Jurnal pe sărite”. Citind titlul, ceva mi-a sunat 
cunoscut; oare unde, oare unde îl mai întâlnisem? A, da, la mine: 
primul volum din seria de jurnale apărute la Nemira, purta, pe 
copertă chiar acest titlu: Jurnal pe Sărite. 

Acum ce fac: îl acuz pe Eugen Simion de plagiat? Şi dacă îl 
acuz de aşa ceva, ce se întâmplă? Are să fie lapidat plagiatorul în 
piaţa publică? Da de unde! Să fie mulțumită victima (plagiatului) 
că nu a fost bătută cu pietre, cum mă amenințau, în primăvara 
anului 1977, nişte feţe bisericeşti - altfel ortodoxe - de pe la 
Chiojdeni. Are noroc Eugen Simion: eu nu sunt Țepeneag (se 
observă, nu?), cel care mă acuzase că îl furasem, intitulîndu-mi o 
carte: Arta refugii, tradusă în franceză: L’Art de la fugue - era 
limpede : îl jefuisem pe Țepeneag, cel care-şi botezase o carte a 
sa - în româneşte: Zadarnică-i arta fugii”! I-am răspuns că eu 
vorbeam de o artă a... refugii (a refugiatului, ca să înţeleagă până 
si oniricii). La urma urmei amândoi îl plagiasem pe bătrânul 
Bach - chiar şi Blandiana, ajunsă la... împărţeală cu întârziere de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 41 


decenii, însă, după obicei, tot dînd din coată şi din coadă, 
ajunsese în fruntea-fruntilor: ca “disidentă” de frunte (sic) si, 
desigur, anticomunistä-foc - ea, cu Ogarul Cenusiu, altfel Rusan, 
anticapitalistul (american) care, pe timpul lui Ceauşescu vizita 
America, în unicul scop de a o critica! 


Vineri 15 ianuarie 2010 


Surpriză: XITI arată, pentru ieri, 101 vizitatori, dintre care 
40 din USA - de ce aşa de multi? Suntem la mijlocul lunii, de 
vreo săptămână vizitatorii se împuţinaseră, ieri: 50-60. Mister. 


Sâmbătă 16 ianuarie 2010 


Haiti. Haiti. Haiti. 
x 
În sfârşit, o veste (foarte) bună: mi-a răspuns Daniela Goma, 
strănepoata mea de la Chişinău, fiica nepotului Ionel Goma, 
dispărut în urma unui cumplit accident de circulație, astă vară. 
I-am răspuns pe dată, i-am cerut adresa poştală, ca să-i trimit 


ceva cărţi. 
x 


e -Foştii şefi ai Securității, găsiți vinovați după 20 de ani 
Mirela Corlăţan Sâmbătă, 16 Ianuarie 2010 
Justiția a stabilit că Tudor Postelnicu şi generalul (r) Iulian Vlad au 
încălcat drepturile omului în calitate de înalți ofiţeri ai Securiății 
ceauşiste. 

Amândoi s-au născut în 1931 şi amândoi au fost şefii Securităţii 
ceauşiste. Începând cu 13 ianuarie 2010, Tudor Postelnicu şi Iulian 
Vlad mai au ceva în comun. Amândoi au primit decizii ale Curţii de 
Apel Bucureşti prin care se constată că au încălcat drepturile omului în 
calitate de înalţi ofiţeri ai Securităţii. 

În cazul lui Postelnicu, sentinţa s-a publicat miercuri în Monitorul 
Oficial, fostul demnitar comunist nefăcând vreun gest pentru a se 
apăra. Tot miercuri, Curtea de Apel s-a pronunţat în defavoarea ulti- 
mului şef al Securităţii, generalul (în rezervă) lulian Vlad. 

Dintr un anumit punct de vedere, acesta a fost un caz situat la anti- 
pod: Iulian Vlad a luptat din răsputeri să demonstreze că nu a făcut 
poliţie politică prin exercitarea funcţiei sale, angajându-şi una dintre 
cele mai mari case de avocatură din Bucureşti. 

| Dosarul „Bărbosul” 

In ceea ce îl priveşte pe Tudor Postelnicu, CNSAS a făcut verifi- 
carea din oficiu, sesizând rolul important pe care acesta l-a jucat în ins- 
trumentarea dosarelor mai multor persoane. Aşa cum arată decizia 
Curţii de Apel, cele mai importante probe ale CNSAS împotriva lui 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 42 


Postelnicu au fost găsite în dosarele scriitorilor Paul Goma şi Ion 
Caraion. Pe primul, plecat definitiv din ţară în 1977, a încercat să-l 
„neutralizeze” printr-un laborios plan de măsuri, care viza compromi- 
terea sa în mai multe medii din ţară şi din exil. 

Paul Goma se afla în vizorul Securităţii din 1956, când, în con- 
textul mişcărilor de solidaritate cu revolta de la Budapesta, a fost 
condamnat la doi ani de puşcărie pentru „uneltire contra ordinii soci- 
ale”. Cinci ani mai târziu i s-a deschis dosarul de urmărire informativă 
pe numele conspirativ „Bărbosul”, iar la un an după ce a ajuns la Paris, 
în 1978, din poziţia de şef al Securităţii, Postelnicu a ordonat subalter- 
nilor săi „demascarea, compromiterea şi anihilarea“ scriitorului. 

Diversiunea „agentul Paul Goma” 

Teza principală pe care securiştii trebuiau s-o demonstreze era că 
Paul Goma ar fi fost el însuşi un agent al „puterilor străine şi al cer- 
curilor iredentiste maghiare”. 

„Va fi continuată lansarea, în rândul legionarilor din Franţa, RF 
Germania, Spania şi SUA /de ce omite autoarea rolul considerabil, aş 
zice: determinant jucat de evreii aflaţi încă în România - ca “arier- 
gardă” - actionind ca voluntari pentru cauza sionismului pretutinde- 
nar precum şi cel de “ostaşi”: evreii deveniți israelieni?; dar exista 
o adevărată politică de stat, a compromiterii lui P.G., vezi de pildă 
fleacul de dispoziție primită de guvernul de la Tel Aviv de către com- 
pania aerienă Elal, de “opri”, (confisca) înainte de aterizarea la 
Bucureşti, toate cărțile lui P.G] a versiunii că «Bärbosul», prin 
intermediul socrului său evreu, întreţine legături cu elemente de vârf 
evreieşti cunoscute că fac parte din Serviciul de informaţii israelian 
(Mossad - n.r.), fapt ce justifică sprijinul primit din partea unor 
organizaţii evreieşti şi a unor elemente de la postul de radio «Europa 
Liberă», scrie în planul de măsuri dispuse de Tudor Postelnicu 
împotriva disidentului Paul Goma. 

Compromiterea profesională 

Conform viziunii lui Postelnicu, Goma trebuia să fie perceput în 
viitor ca un scriitor lipsit de talent (subl. mea, P.G). Drept urmare, 
diverse articole defăimătoare trebuiau publicate despre el. Strategia 
Securităţii suna astfel: „Continuarea publicării de materiale în presa 
emigrației din SUA, Canada, Anglia şi RF Germania, prin care 
«Bärbosul» va fi prezentat ca un element lipsit de talent şi orizont, 
caracter duplicitar, autor al unei propagande ieftine, prin care 
urmăreşte să-şi facă publicitate personală”. /iar în Israel zugrăvit ca pe 
un “antisemit” - prin pana tovarăşilor de nădejde Sorin Toma, Iosif 
Petran, Al. Mirodan,; în Occident, prin nu mai putin tovaräsii Ed. 
Reichmann, Alain Paruit - apoi începind din 1983, prin Lavastina, 
M.D. Gheorghiu...]. 

Pentru a şti tot ce este legat de Paul Goma, Securitatea a angrenat 
în joc o adevărată armată de informatori. Trebuiau urmăriţi nu doar el 
şi soţia, ci şi „socrul şi mătuşa soţiei acestuia”, precum şi cunoscutii săi 
de la „Ştefan Gheorghiu”. 

Urmărirea a presupus, arată documentele, şi „tehnică operativă”, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 43 


respectiv ascultarea telefoanelor şi instalarea de microfoane, precum şi 
supraveghere plus filaj. CNSAS a demonstrat că măsurile propuse de 
Postelnicu în cazul lui Goma au fost puse în aplicare ulterior. 

Iulian Vlad contra „Motanului Arpagic” 

Unul dintre succesorii lui Postelnicu la conducerea Securităţii, 
Iulian Vlad, s-a implicat şi el direct în urmărirea scriitorilor. Printre 
„favoriţi” s-a aflat Ana Blandiana, după ce aceasta a publicat „Motanul 
Arpagic”, un pamflet la adresa lui Nicolae Ceauşescu, deghizat într-o 
carte de poezii pentru copii. Toţi cei care au avut de-a face cu publica- 
rea cărţii au avut de suferit, iar cartea a fost retrasă imediat de pe piaţă. 

O notă de constatare a CNSAS trimisă în instanţă arată că una 
dintre ţintele predilecte ale generalului Vlad a fost Vasile Paraschiv, 
muncitorul ploieştean care a avut curajul să se opună regimului comu- 
nist şi care a fost bătut cu bestialitate de Securitate şi internat în 
spitale de psihiatrie. Iulian Vlad a comandat în „cazul Paraschiv” 
filajul pas cu pas al tintei, interceptarea convorbirilor telefonice, 
perchezitii domiciliare şi confiscarea unor materiale „duşmănoase” din 
casa acestuia. 

Vlad, apărat de avocaţii casei Nestor& Nestor 

Ca şi Postelnicu, în 1977, generalul (r) Vlad a fost angrenat în 
supravegherea informativă a revoltei minerilor din Valea Jiului. În ins- 
tantä, Vlad a fost reprezentat de firma de avocatură, dar s-a prezentat 
şi personal de câteva ori. Ultimul şef al Securităţii a invocat în 
apărarea sa extrase despre el de pe Wikipedia, care arătau că figu- 
rează în enciclopedia internaţională de personalități ,, Who's who 
(ce ingenioasă avocatura Nestor&Nestor! - ai crede-o evreiască, dar 
nu e; deloc-deloc!, nota mea, P.G.)”. 

Curtea de Apel a emis miercuri decizia în cazul lui Iulian Vlad, 
acesta putând s-o atace în termen de 15 zile de la comunicarea verdic- 
tului, la Înalta Curte de Casaţie. 

TUDOR POSTELNICU „Am fost un dobitoc” 

Prima funcţie importantă a lui Tudor Postelnicu a fost cea de şef 
al Securităţii în perioada 1978-1987. Ulterior, a devenit ministru de 
interne şi membru al Comitetului Central al PCR, poziţii pe care le 
deţinea oficial şi în decembrie 1989, când s-a aflat în elicopterul cu 
care soţii Ceauşescu şi Emil Bobu au fugit de pe sediul CC. A fost 
condamnat în lotul CPEx, pentru genocid, şi atunci a rostit celebra 
frază: „Am fost un dobitoc”. A stat închis din 1990 până în 1994, apoi 
între 1998 şi 1999. 

IULIAN VLAD Ultimul comandant al Securităţii 

Iulian Vlad şi-a început cariera în învăţământul militar. Din 1977 
până în 1984, el a fost secretar de stat la Interne, după care a devenit 
adjunctul ministrului de interne. Şef al Securităţii a ajuns în 1987, iar 
pe 31 decembrie 1989 a fost arestat în această calitate, apoi condamnat 
la 25 ani de închisoare pentru represiunile de la Timişoara şi Bucureşti. 
A făcut doar patru ani de puşcărie. CNSAS l-a verificat la cererea lui 
Mircea Carp, comentator la Vocea Americii şi la Europa Liberă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 44 


COMPROMITERE [Ion Caraion şi şantajul cu dosarul 

În cazul scriitorului Ion Caraion, măsurile lui Tudor Postelnicu au 
fost şi mai grave decât în cazul „Goma”, întrucât au interferat mult cu 
viaţa privată a acestuia. Într-un plan din februarie 1982, la un an după 
ce Caraion reuşise să emigreze în Elveţia împreună cu familia, 
Postelnicu a dispus „intimidarea şi descurajarea” scriitorului. 

Una din metodele folosite a fost interceptarea corespondenţei 
către o femeie cu care, susţine Securitatea, Caraion avusese o relaţie 
intimă şi căreia îi trimitea scrisorile către soţia acestuia. Marota spriji- 
nului evreiesc a fost aplicată de Postelnicu şi împotriva lui Caraion. 
„Soţia lui Ion Caraion este evreică, iar în breaslă se fac unele speculaţii 
că rămânerea în străinătate se datorează sprijinului material pe care îl 
primeşte din partea unor cercuri evreieşti”, se menţiona în planul de 
măsuri semnat de Postelnicu. 

Cea mai dură compromitere publică viza răspândirea informaţiei 
că Ion Caraion a fost informatorul Securităţii. „Se va redacta o scri- 
soare prin care, în mod voalat, va fi atentionat să întrerupă acțiunile 
ostile ţării, întrucât, în caz contrar, familia sa şi legăturile sale din 
străinătate vor afla despre adevărate servicii aduse securităţii, despre 
arestările care s-au produs pe baza informaţiilor sale. Scrisoarea va fi 
concepută ca fiind din partea unei relaţii intime, de sex feminin, cu un 
nume foarte apropiat de cel pe care acesta l-a avut: Artura” (subl. 
mea, P.G), a trasat Postelnicu planul de şantaj. 

Ion Caraion a făcut puşcărie politică între 1950 şi 1955, în urma 
unui denunt al lui Stefan Augustin Doinaş, apoi din nou, între 1958 şi 
1964. După eliberarea de la Aiud, într-adevăr, Ion Caraion a devenit 
informatorul Securităţii, cu numele conspirativ „Artur”, până la pleca- 
rea din ţară, în 1981. Compromiterea lui Ion Caraion în Elveţia, mai 
ales din punct de vedere profesional, a fost unul din obiectivele lui 
Iulian Vlad, în ultimii ani ai dictaturii, el încercând să infiltreze agenţi 
pe lângă uniunea scriitorilor de acolo. 


x 


e -Ceartä de ma'ala, în legătură cu dreptul Mariei France Ionesco 
de a permite sau ba, “recuperarea” lui Eugene Ionesco, în 
numele dreptului moştenitorului. 

Mi-e greu să vorbesc despre asta. Cu Marie-France am fost 
bun prieten, m-am bucurat şi de bunăvoința soţilor Ionesco, până 
când Mona Ionescu, fiica popii Alexandru Ionescu şi soţia lui 
Țepeneag şi-a băgat coada-1 subtil-interpretativă şi, dintr-un text 
al meu (care cu jumătate de oră înainte de “indicaţiile preţioase” 
ale sale fusese lăudat - cu lacrimi, de fiica lui Eugene) a reuşit 
să-l prefacă... în calomnie! Uluit, rănit, i-am răspuns (Mariei- 
France) că nu citise bine ce scrisesem, îi şi trimisesem o copie a 
textului... Degeaba: otrava turnată în urechea ei de veninoasa 
Mona Ionescu Țepeneag fusese atât de perversă, încât fiica lui 
Eugène Ionesco nu a recunoscut acest păcat de moarte al literatu- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 45 


lui-la-român, ci s-a lăsat dusă de “comentariul” la ureche şi mi-a 
replicat - la telefon cam aşa: 

“Nu vorbesc de ce ai scris despre papă, ci despre Mona 
Țepeneag: să scrii tu ca Mona merge în fiecare vacanţă în 
România, cu fetiţa...” 

Ei da, erau două texte diferite, dar abila Mona Ionescu- 
Țepeneag i le servise amestecate, primul fiind un omagiu al lui 
Eugène Ionesco - în celălalt adevărul despre vacantele în 
România (lui Ceauşescu) ale Monei Țepeneag, ale fetiţei, despre 
călătoriile frecvente în Occident ale Prea-Sfântului Alexandru 
Ionescu, deputat al MAN şi socru al lui Țepeneag, cel care se 
străduise să pună laba, în numele Patriarhiei de la Bucureşti, a 
Bisericii române din Paris. Dar subtilul, precum stâlpul telegra- 
fic D.C. Mihăilescu, un Boris-Mehr avant la lettre, băgîndu-se în 
vorbă, comentînd (?) Jurnalul meu în numele stăpânilor Liiceanu- 
Monica Lovinescu, s-a trezit dîndu-i dreptate Mariei-France 
Ionesco (cea care, cu drăgălăşenia-i legendară, confundase alert 
punctele de vedere, la ea ceva obişnuit - şi scuzabil), dar te pui cu 
D.C. M. “religiosul”?, că tot era el slugă supusă la mai-mari, nu 
avea nevoie de adevăr, ci de o variantă fabricată în folosul 
Liiceanului. Astfel am devenit, nu doar un mincinos, ci şi delator 
- cine vorbeşte de delatiune: D.C. M.! 

Mă doare inima pentru Marie-France Ionesco, pentru opera 
tatălui său, dar mă abtin de a interveni - cine ştie ce ar mai 
“înţelege” ea din ceea ce voi spune ? După obiceiul din ultimul 
deceniu şi jumătate: eu să spun una, ea să-mi răspundă la alta? 


x 
Haiti, Haiti... 


e + Duminică 17 ianuarie 2010 


Am pregătit pentru Daniela Goma un pachet cu 8 volume. 
Îl voi duce mâine la poştă. Mă întreb dacă nu va fi prea greu. 
O să-mi iau încă un plic de rezervă, foarfeci, lipici, sfoară, în 
cazul că va trebui sa fac un colet suplimentar. Operaţie penibilă 
pentru un şoşontorog ca mine, dar cât de încălzitoare pe la inimă: 
am o stră-nepoată în Basarabia, cărei îi trimit comiterile mele pe 
hârtie... Încurajator. Consolator. Întineritor. 


Luni 18 ianuarie 2010 


Am trimis, de dimineaţă, cărți la Chişinău. Surpriză: pache- 
tul cu 6 volume (am reţinut două: anuntindu-1 lista, Dana le 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 46 


indicase pe cele avute), în greutate de 1,700 kg a costat numai... 
3,75 euro! Eu mă aşteptam la cel putin 25 euro! 
La prânz am trimis “răspunsul” la prima întrebare a Danei. 


+ -Marți 19 ianuarie 2010 


Radu Călin Cristea scrie în Adevărul de azi “Amnezia cu 
premeditare (I)”. Începe textul “uitarea disidenţilor” cu Doina 
Cornea, a cărei acţiune a început, hăt, în 1982 (“hăt” din măcar 
1977, nu “hăt 'din 2010) şi a sfârşit odată cu dispariţia lui Coposu 
- lângă care a stat, cuminticä, până la moartea Seniorului; şi până 
la abandonul ruşinos, puturos, criminal din partea lui Constan- 
tinescu, a trebilor ţării, provocînd bucuria-nebunilor, permitind 
revenirea în forţă a comuniştilor lui Iliescu, apoi a produşilor 
Securităţii eterne, mutantii veninoşi de teapa (era să spun: 
“teapa”) unor Becali, reîncălzitul securist de modă veche V.C. 
Tudor, Ridzi, Udrea, EBA fuca-tăticului, Prigoană senior-junior 
- vorbesc de fauna toxică apărută sub “democratul” Băsescu. 

Nu am a-i reproşa lui Radu Călin Cristea că a început 
nararea singurei porțiuni luminoase din Istoria Românilor sub 
comunism “de la mijloc” (cu Doina Cornea, repet: care se mani- 
festase abia în anul 1982) şi nu “omeneşte”, corect, cronologic- 
istoric, dacă nu din 1977, când au fost cunoscute pentru întâia 
oară documente despre anticomunismul românilor (vorbesc 
despre Mişcarea pentru drepturile Omului, da, da, “aia care dădea 
paşapoarte fugarilor”, nu de revolta minerilor din acelaşi an) - 
dacă nu cu un deceniu mai devreme, prin “Cazul Paraschiv”, 
despre ale cărui fapte şi pătimiri Tismăneanu (“hăl cu Comisia 
Băsescu”), preocupat de “standarde” a aflat... prea târziu, bietul 
de el, ca să-l includă (în “Comisie”. 

Faptul că articolul lui R.C. Cristea este greşit construit - încă 
o dată: debutînd cu “momentul 1982: Doina Cornea” - a fost 
remarcat de participanţii la comentarii: 


“Excelent comentariu. Felicitari, domnule Cristea! Marasmul societăţii româ- 
neşti ne cuprinde pe toţi şi aflam mirati ca Doina Cornea, Doamna Cornea, mai 
există. Eu am înţeles-o pe Doamna Cornea ca pe Monica Lovinescu revenită defini- 
tiv în România [Monica Lovinescu nu a revenit definitiv, doar a călătorit în ţară - 
n.m., P.G.] Cultivatä, discretă, foarte vie, corozivă. Se va întîmpla cândva inevitabi- 
lul şi doamne câţi îşi vor rupe părul din cap regretînd că n-au preţuit-o cum merita. 
Uite că e la doi paşi si o înjură toate secăturile comunisto-securistice. Apropo, ea de 
ce n-a făcut parte din Comisia Tismăneanu? N-avea ce spune, nu venea din mediul 
academic? Sau a căzut [la] concursul în faţa securiştilor Berindei şi Antohi? Sau 
pentru [că] marele anticomunist Băsescu nu era suficient de anticomunist?? Aştept 
partea a doua. Sunt curios ce crede autorul despre un alt mare dizident, Paul Goma. 

SILVESTRUI18.Jan.10-23:41hs; 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 47 


“Scrisoare către cei care n-au incetat sa gindeasca. Suna bine. Citi destinatari 
o mai fi avind in Romania? Mii, zeci de mii, sute de mii? Milioane in niciun caz. 
Daca poporul asta ar gindi nu s-ar fi lasat condus de jeguri prezidenţiale ca Ilici 
Iliescu sau Comandantul Suprem al flotei de uscat.” 


“Respectul nostru, Doamna Cornea. Daca as fi seful televiziunii publice as face 
o emisiune de un minut zilnic doar cu ea. As pune-o sa raspundă la o intrebare. La 
tvr nu mai sunt emisiuni, ci omisiuni, are grijă Sassu de toate. 
VALI18.Jan.10-23:53hs 


“Dle Cristea! Daca in Romania ar fi avut loc o Revolutie care sa aduca "mai 
binele" pentru Romania si pentru majoritatea covarsitoare a poporului roman, cu 
siguranta ca toti cei ce se impotrivisera vechiului regim, ar fi fost inconjurati cu 
dragoste si respect! Dar atata timp cat in Romania a avut loc o Contrarevolutie, care 
a intors tara inapoi cu 45 de ani, a ruinat-o material si spiritual, iar pentru majorita- 
tea covarsitoare a poporului roman a disparut luminita de la capatul tunelului, 
situatie ce este considerata ca fiind "implinirea" actiunilor disidentilor de dinainte de 
1989, este de la sine inteles ca furia impotriva acestei situatii, este indreptata cu 
aceeasi forta si impotriva celor care au "pregatit" terenul, adica impotriva 
disidentilor! RIZOAICAD.ARGES 19.Jan.10“ 


. «Pe de altă parte autorul, R.C. C. discret, politicos cu doam- 
nele, se preface a nu şti cât rău ne-a făcut Doina Cornea (şi nu 
pentru “motivul” invocat de Gelu Ionescu, cel curajos-foc la 
Bucureşti, complotind de zor contra lui Ceauşescu, pe după cap 
cu ostaşul Cosaşu, jucînd ei bridge, astfel opunîndu-se Tiranului, 
însă odată la adăpost, la Miinchen, terribel de nemilos cu compa- 
trioții, infinit mai anticomuniști decât el, pe Doina Cornea trata- 
risind-o de foarte sus, cu ironie ucigătoare, de “chivutä”) - reiau: 
cât rău ne-a făcut Mama Națiunii, rămânînd lângă Coposu, mută, 
deşi toată lumea vedea că Seniorul este dus de căpăstru ca un cal 
bolnav de criminalul Măgureanu. Zic: “toată lumea vedea” şi 
corectez: “toată lumea ne-ardeleană”, cunoscută fiind “morala” 
mafiotă la fraţii noştri transilvăneni - altfel ultraeuropeni, faţă de 
toţi ceilalţi români. Într-o scrisoare deschisă din 11 ianuarie 2001 
îi amintisem Doinei Cornea că stătuse atâta amar de timp alături 
de Coposu, fără a observa că Seniorul nu voia ca partidul său să 
câştige alegerile (de ce? nu-i dădea voie şogorul Mägureanu?); 
fără a-1 atrage atenţia că este profund imorală şogoritatea cu şeful 
Măgurităţii blestemate; că era imorală, inadmisibilă atitudinea lui 
manifestată încă din primele zile de după “revoluţie”, când o 
delegație de basarabeni îi ceruse sprijinul în realizarea visului: 
Unirea - la care Coposu răspunsese că România nu are nevoie de 
alte milioane de minoritari! (“minoritari”, românii din Basarabia 
şi din Bucovina de Nord ?- tot şogorul Măgureanu îi strecurase 
această “informatie”?) şi ca o adevărată ardeleancă egoistă, 
transilvanocentristă, Doina Cornea a rămas lângă Senior. Ca şi 
lângă Constantinescu, clocit de altă ardeleancă: Blandiana, fără a 
sufla o silabă împotriva Tratatului criminal încheiat cu Ucraina 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 48 


(ardelenii au ce au cu ungurii şi numai cu ei, care nu mai 
stăpânesc Ardealul din 1918, însă nu cu ucrainenii, din robi ai 
ruşilor deveniți înrobitori feroci ai tuturor ne-ucrainenilor...). 

Doina Cornea - după decembrie 1989 - a tăcut când trebuia 
să vorbească şi a vorbit când trebuia să tacă: în 2000 i-a 
îndemnat pe oameni să-l voteze pe Iliescu - adevărat, nu singură: 
toată crema intelectualitätii dâmboviteline a “optat”, aşa cum 
numai luminaţii României înţeleg... opțiunea : pretinzînd că îl 
votează pe Iliescu, numai şi numai pentru “a face baraj fascis- 
tului VC Tudor”, în loc să se exprime normal, evropeneste: 
să nu ia partea niciunuia dintre derbedeii securisto-bolşevici - 
cu condiția de a-şi exprima, în public, negația). 

Atenţie: cu prilejul “alegerilor” de anul trecut Doina Cornea 
şi-a anunţat preferința pentru Geoană!, Dânsa, care avînd 
microfonul în gură, putea să spună: «Nici Băsescu, nici Geoană!» 


Rămâne de văzut ce înţelege R.C. Cristea prin “preme- 
ditare”. Eu am spus, de douăzeci de ani tot spun ce înţeleg 
simpatriotii prin “amnezie”: ce înţeleg Adameşteanu, Mihäies, 
Blandiana, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, adică hoitarii profitori: 

«Înainte de noi nu a fost nimeni şi nimic - de ce să pomenim 
nimicul?» 

Pe mine nu mă roade invidia. Sunt scriitor, eram şi înainte de 
“disidenţă”, în ciuda opoziţiei lui Ivasiuc, a lui Gafiţa, a lui 
Popescu-Dumnezeu, a lui Ceauşescu. Notorietatea va veni, dacă 
va veni din faptele mele de scris, nu de includerea pe Lista lui 
Vova, nici de “locul” concedat de Lista lui Niki. Nu “Vova”, 
puiul de bolşevic, “profesorul marylandez al lui Băsescu” 
(slugile de români, nu suportă să nu aivă ei un “tovarăş profesor”, 
fie cât de becisnic, dar să fie, altfel cine le mai îndrumă mersul 
către îndărăt? - le-a murit Brucanul, iată Tismäneanul!); nu acest 
putoi obraznic a făcut din mine un opozant al comunismului 
rusesc adus pe tancuri sovietice şi de tată-său, sinistrul politruc 
Leonte Tismeneţchi (oricât s-ar zbârli Ion Vianu auzind o astfel 
de blasfemie la adresa iudaismului pe care şi l-a descoperit 
alaltăieri - prin Oişteanu, nepotul lui Räutu-Oighenstain şi prin 
Boris Mehr, nepotul nimănui); şi nu m-a făcut scriitor “Niki”, 
ucenic al turnătorilor Ivaşcu, Ivasiuc, Uricariu, Toiu, Buzura, 
Ornea, Zalis; celebrul Manolescu, cronicarul-de-curte-şi-latrine 
al criminalului Iliescu, îndatoratul lui Taubman şi al Rodicăi 
Gordon, turnător el însuşi pentru a căpăta răsplata acuzării mele 
de “antisemitism”: postul de ambasador al UNESCO). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 49 


Miercuri 20 ianuarie 2010 
Azi tata ar fi avut 101 ani, dacă...Dacă. Dumnezeu să-l ierte. 
Joi 21 ianuarie 2010 


Azi stră-stră-nepoata tatii, Daniela Goma, stră-nepoata mea, 
personală şi fiica lui Ionel va face... Cât va împlini, dacă este 
născută în 21 ianuarie 1993 (la orele 12.30)? Mult, domnule. 
Şi putin, domnule, nu mai ştiu să număr pe deste. 

Câţi ani are fata? 

17? Nu 18? Nu 22? 


x 


I. Coja îmi trimite şi mie o copie a acestei scrisori: 


Cine este vinovat de pogromul din ianuarie 1941? 
Stimată Doamnă Doina Meiseles, 

Am aflat de pe Internet, din revista Acum, că sunteți redactor sau 
director al revistei Jurnalul Săptămânii, unde de curând s-a publicat un 
text comemorativ despre frații Iancu şi Iosef Guttman, a căror tragedie mi 
s-a părut întotdeauna insuficient „exploatată” (în sensul bun al cuvîntului 
a exploata). M-am mirat mai ales, după ce am citit nişte texte deosebit de 
interesante ale celor doi, de ce nu s-a editat o carte cu toate textele rămase 
de la nişte tineri atât de dotați, şi pentru a căror moarte cred că oricare 
dintre noi ar trebui să se simtă vinovat. Chiar şi cei care, cazul meu, 
ne-am născut după ianuarie 1941... 

Vă scriu şi ca să profit de bunăvoința cu care contez că veţi primi 
aceste rânduri din partea unui fost coleg al soţului dumneavoastră, 
di Gusti Meizeles, coleg de cerc ştiinţific studenţesc, cel de lingvistică 
generală. Eheu, fugaces, Postume, Postume... 

Trebuie să vă mărturisesc că, obligaţii de recunoştinţă faţă de câţiva 
compatrioți evrei, în frunte cu profesorul nostru Alexandru Graur, care au 
cârmit corabia vieţii mele spre zări de linişte şi împlinire — scuzati, vă rog, 
elanul meu liric!, m-au făcut de-a lungul anilor să fiu atent la „contencio- 
sul româno-evreisc”, drept care, atunci când am putut, am cercetat această 
dureroasă componentă a istoriei noastre comune. Recunosc că din capul 
locului am avut poziţia celui care înregistrează cu satisfacţie orice motiv 
temeinic de a reduce din vinovăția cu care fiecare dintre părţi îşi încarcă 
„palmaresul” (sau conştiinţa) faţă de celălalt. Jean Saul Partre, cum îi 
spuneau prietenii, zicea că „l Autre c’est l'Enfer”. Pentru mine vorba asta 
nu se potriveşte şi întotdeauna am fost gata, dimpotrivă, să găsesc 
punctul de vedere din care privind lucrurile, Celălalt, adică Românul 
pentru Evreu şi Evreul pentru Român, apar ca întruchipări ale Domnului... 
(„după chipul şi asemănarea Domnului”) Nu ale Diavolului)... 

Când am afirmat şi am încercat să demonstrez, cu bună credinţă, că 
dimensiunile suferințelor provocate evreilor din România în anii războ- 
iului, deloc neglijabile, sunt totuşi, slavă Domnului!, mai mici decât susţin 
unii autori (români sau evrei), dându-le astfel dreptate altor autori (româ- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 50 


ni sau evrei), nu puţini au fost evreii care s-au grăbit să mă „înfiereze”! 
Reciproca: atunci când am afirmat că suferinţele provocate românilor de 
evreii cominternişti, bolşevici şi bolsevizanti, în anii de după război, nu 
trebuie nici ele exagerate, m-au luat în primire românaşii mel... 

Aşa am ajuns să cunosc bine tragedia rabinului Guttman. Am dat de 
ea în Cartea Neagră a lui Matatias Carp, dar şi în alte publicaţii ulteri- 
oare. Cu riscul de a amări şi ofensa sufletul doamnei dr. Hava Haas, sora 
celor doi fraţi Guttman, dar şi cu speranţa că aceste rânduri vor fi citite de 
distinsa doamnă, tin să vă fac cunoscute gândurile mele legate de acest 
„caz”, gânduri iscate de lectura textului semnat de Matatias Carp. Semnat 
zic, pentru că de scris a fost scris, se zice, mai mult de Ilya Ehrenburg, 
aflat în trecere prin Bucureşti... Aşadar: 

1. Din cele relatate, rezultă că rabinul Guttman i-a văzut la faţă pe 
criminali, a stat cu ei de vorbă, a încercat să le deturneze ori să le tempe- 
reze elanul criminal etc. M-am întrebat mereu cum de nu au putut fi des- 
coperiti asasinii fraţilor Guttman printre legionarii pe care autorităţile nu 
s-au sfiit să-i aresteze şi să-i condamne după rebeliune?! Nu numai că 
rabinul nu a fost invitat de autorităţi să-i identifice pe criminali printre 
sutele de legionari arestaţi pentru faptele săvârşite în acele zile, dar nici 
rabinul Guttman nu a cerut asta! 

2. Mirarea mea este cu atât de mare cu cât legionarii arestaţi au fost 
condamnaţi unii la moarte şi executaţi, alții la ani grei de închisoare. 
Câţiva dintre ei, condamnaţi pe viaţă, au ieşit din temniţă în 1964. După 
24 de ani de detenţie... Aşadar, nu se poate spune că autorităţile i-au 
menajat pe legionari... Cu toate acestea, pentru cele petrecute la Bucureşti 
în ianuarie 1941 niciun legionar nu a fost condamnat şi nici măcar acuzat 
de uciderea vreunui evreu!... Ani de zile m-am mirat de această anomalie 
judiciară, şi abia de curând am ajuns la o explicaţie, la o ipoteză de 
răspuns raţional. Acesta este şi motivul pentru care acum, pentru prima 
oară, scriu despre frații Guttman. 

3. Se ştie că, în mod natural şi perfect justificat, rudele victimelor, în 
asemenea situaţie, nu au odihnă până nu-i văd pe criminali pedepsiţi. 
Insistă pe lângă autorităţi, reclamă peste tot, încearcă pe căi proprii să-i 
identifice pe criminali etc. Nimic din toate astea în ceea ce îl priveşte pe 
rabinul Guttman. Bietul om este înregistrat în dosarul „contenciosului” 
amintit cu gestul de a-i adresa o petiție generalului Ion Antonescu, o 
petitie în care, în scop de captatio benevolentiae, aminteşte nenorocirea de 
care a fost lovit, dar petiția înaintată instanţei supreme din stat nu cere să 
i se facă dreptate, să fie găsiţi asasinii şi să fie pedepsiti! Ci rabinul 
Guttman solicita în primăvara anului 1941 un spaţiu locativ... Un spaţiu 
în care să-şi desfăşoare mai bine activitatea rabinică... 

4. Nici după ce la conducerea României au ajuns comuniştii, foarte 
mulţi dintre ei evrei, evrei aflaţi îndeosebi în poziţii de autoritate, nimeni 
nu s-a preocupat să-i găsească pe asasinii evreilor declaraţi în ianuarie 
1941 victime ale criminalilor de legionari. Nu pot recunoaşte în această 
nepăsare spiritul iudaic! Aşa cum acest spirit răzbunător şi justitiar prin 
definiţie s-a manifestat de exemplu după decembrie 1989 când a fost 
căutat cu insistenţă nici azi domolită vinovatul pentru asasinarea evreului 
Gheorghe(?) Ursu. 

Mai mult: în ianuarie 1941 capii „rebeliunii legionare” au fugit în 
Germania, iar după 1945 au rămas cam toţi în Occident. Nu i-a deranjat 
nimeni nici măcar pe aceştia, deşi se aflau la dispoziţia justiţiei democra- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 51 


tice din Occident, la dispoziţia unui Simon Wiesenthall şi alţi vânători de 
criminali nazişti şi antisemiti. Este evidentă lipsa de voinţă a părții 
evreieşti pentru identificarea criminalilor din ianuarie 1941. De ani de zile 
m-am întrebat de ce? Şi îndrăznesc să sper că voi afla măcar de la doam- 
na dr. Hava Haas sau de la altcineva cu ce greşesc punându-mi această 
întrebare. 

Altminteri, în urmă cu un an şi ceva, eu am ajuns la un răspuns, pe 
care l-am făcut public, însă fără o mediatizare corespunzătoare, probabil. 
Profit de ocazia de a mă putea adresa unei publicaţii din Israel, spre a pune 
în discuţie ipoteza la care am ajuns. Iat-o, foarte pe scurt: 

Conform unui document publicat de Direcţia Naţionala a Arhivelor, 
după rebeliunea aşa zis „legionară”, conducerea Partidului Comunist din 
România a trimis un raport la Moscova în care comuniştii se declarau 
mulţumiţi de felul cum le-a reuşit încercarea de a declanşa o revoluţie în 
România, dând asigurări că data viitoare vor pregăti lucrurile mai bine şi 
rezultatul va fi şi mai bun. Citez din document: „Partidul comunist a tri- 
mis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfăşurat evenimente- 
le în legătură cu rebeliunea şi devastările magazinelor, arătând că aceasta 
poate fi considerată ca o primă încercare de revoluţie în România cu spri- 
jinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt 
aderenti de stânga.” Am subliniat în text două precizări de maximă rele- 
vantä: prima, că în viziunea comuniştilor, adică a unor evrei de la 
Bucureşti, nu a fost vorba nici de rebeliune legionară, nici de pogrom anti- 
evreiesc cum au mai zis unii, ci de PRIMA INCERCARE DE REVO- 
LUTIE. De revoluție comunistă, se înţelege. lar dacă nu se înţelege că e 
vorba de revoluţie comunistă, autorii raportului vin cu a doua precizare: 
cele întâmplate la Bucureşti în ianuarie 1941 au fost evenimente 
desfăşurate CU SPRIJINUL PARTIDULUI. Mai clar nici că se poate 
spune, pentru a ne întreba care este de fapt adevărul. 

Documentul publicat în volumul Partidul Comunist din România în 
anii celui de al Doilea Război Mondial din 1939-44, Bucureşti 2003, nu 
pică din înaltul cerului senin. Existau mai multe dovezi sau bănuieli pri- 
vind implicarea Moscovei, prin comuniştii din România, în evenimentele 
respective. Ba chiar dovezi că această implicare a însemnat o colaborare 
dintre serviciile secrete din România, controlate de Eugen Cristescu, şi 
comunişti, lideri comunişti, în frunte cu eroul Constantin David. 
(Remarcabile în acest sens materialele publicate de Vladimir Alexe în 
„România liberă”, despre înţelegerea convenită între cei doi.) 

O confirmare a celor de mai sus o găsim chiar în Cartea Neagră, vol.I, 
pe care am recitit-o din perspectiva acestor documente noi. Astfel, la pag 
73, aflăm că nu legionarii, ci lon Antonescu „a provocat rebeliunea pen- 
tru că avea nevoie de ea”. Paginile 74-75, atent citite, te afundă în cea mai 
tulbure perplexitate. Indeosebi atunci când Matatias Carp vorbeşte de „cei 
care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”, fiind clar că nu vorbeşte 
despre legionari. Nu-i numeăte în mod expres pe organizatorii şi 
declanşatorii rebeliunii, dar se vede bine că îi cunoaşte, căci le reproşează 
că nu au luat măsuri pentru a împiedica producerea unor excese inutile şi 
dureroase, soldate cu mai multe victime decât era nevoie: „Deşi (cartierul 
evreiesc) era sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei care au făcut 
totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia vreo 
măsură de pază, dacă nu a avutului, cel putin a vieților omeneşti. Din 
indolenţă sau cu dinadinsul, o populaţie de aproape o sută de mii de oame- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 52 


ni a fost lăsată pradă bestiilor dezläntuite.” 

Eu nu pot înţelege din cele de mai sus decât că vinovăția pentru pier- 
derile suferite de acea populaăie de o sută de mii de oameni, adică 
vinovăția pentru pierderile de vieți suferite de evreii din zona Văcăreşti, 
acea vinovăţie revine celor „care au făcut totul ca rebeliunea să izbuc- 
nească”. lar aceştia nu au fost legionarii, ci alţii, printre vinovaţi 
numărându-se şi liderii evrei din PCR!... Acestora le reproşează Matatias 
Carp că au acţionat unii de o manieră iresponsabilă („din indolentä”), alţii 
într-o manieră efectiv criminală („cu dinadinsul”)! 

Având în vedere această implicare a evreilor comunişti în ceea ce 
impropriu s-a numit rebeliune legionară, e de înţeles de ce familiile evrei- 
lor ucişi nu au putut cere de la autorităţi o anchetă serioasă pentru identi- 
ficarea asasinilor. O asemenea anchetă risca să ducă la adevărații asasini, 
printre care se numărau şi comunişti din România, majoritatea evrei, la 
acea dată... Vestita solidaritate evreiască a fost, se pare, mai putenică, 
decât alte sentimente... 

x 

Ipoteza mai sus formulată pare că dă o coerență mai mare faptelor 
bine cunoscute. O pun la dispoziția celor care cunosc mai bine decât mine 
subiectul pentru a lămuri totuşi ceea ce este nelămurit de 70 de ani în ver- 
siunea oficială a evenimentelor. 

20 ianuarie 2010 

Ion Coja 


Post scriptum. Vă stau la dispoziţie cu textele ceva mai explicite, dar 
de o întindere mult mai mare, prin care am încercat anul trecut să prezint 
ipoteza (varianta) implicării Partidului Comunist din România în tragedia 
evreilor căzuţi victime ale PRIMEI ÎNCERCĂRI DE REVOLUŢIE 
COMUNISTĂ DIN ROMÂNIA... 


Mi-au trimis “Bătrânul şi Magda” un interviu al lui Petru 
Ursache cu Lucia Därämus. Copiez pasajul indicat de Magda: 


“(...) 2. Da, îmi re-asum răspunderea! Din mai multe motive. În 
primul rînd, pentru că Paul Goma a fost şi a rămas unul dintre cei mai 
decişi şi statornici adversari ai politicului ca politic în literatură şi artă; 
din cîti se cunosc în deceniile comuniste, ca şi în acestea neo - comu- 
niste. Nu vreau să mă credeţi dogmatic, dar aici nu există împăcare ( 
iar practica artistică şi istoria esteticii au dovedit — o deplin ), cum nu 
există împăcare între şarpe şi vultur. Este ca şi cum am pune lupul să 
păzească oile ori pe un prăpădit de cizmar în fruntea statului. Ne jucăm 
cu focul si nu e cazul. Aşa cum programul şcolar, lansat în forţă revo- 
lutionarä de echipa lui Iosif Chisinevschi, a provocat grave deviații 
morale şi comportamentale la generaţiile luate în stăpînire, la fel, ideo- 
logia literară promovată de celebra tripletă Răutu — Şelmaru — Vitner a 
viciat în mod regretabil şi păgubos conştiinţa scriitoricească pe toate 
planurile, pînă la nimicire. Ca urmare, s-a ajuns pînă acolo că şi astăzi, 
în opinia comună, inclusiv în ficoala cea de toate zilele, nu se mai ştie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 53 


ce înseamnă scriere frumoasă şi la ce serveşte ea. 

În al doilea rînd, se poate arăta cu cărţile pe masă că Paul Goma a 
exersat, încă din anii de la Şcoala de Literatură, forme literare ale este- 
ticului. Există dovezi sigure în această privinţă: mărturii de epocă, 
însemnări de jurnal, propria creaţie. Se ştie că Mihai Gafita îl ţinea din 
scurt, îndemnîndu-l să scrie simplu şi pe „înţelesul tuturor”, doar 
despre muncă şi producţie, spre îndobitocire generală, în conformita- 
te cu metehnele realismului socialist. Şi Leonte Răutu cerea aliniere şi 
supunere dogmatică. În scris sau cînd îi chema pe tinerii condeieri la 
raport şi „reeducare”, în apartamentul lui luxos şi tihnit de la Sinaia. 
Ne-o spune cu năduh Marin Preda în Viaţa ca o pradă, ca unul dintre 
„beneficiari”. 

Dar dincolo de incidentele biografice mai mult sau mai puţin încor- 
date, mărturia mărturiilor o constituie opera scrisă. Să nu se uite că 
acelaşi Mihai Gafita, un fel de Marius Chicoş (Rostogan ) la Şcoala de 
Literatură, i-a stopat cu venin tipărirea cărţii de debut, Camera de 
alături, fără măcar s-o citească. De ce oare? In fapt, problema Goma 
este mult prea complicată ca să fie redusă la cîteva propoziţii. Pe scurt, 
în anii '70, încă se aplica strategia ideologică a etichetării cu „mînie 
proletară”, împotriva acelor scriitori care refuzau alinierea după canon. 
Vinovatului 1 se atribuia fără drept de apel formula descalificantă pînă 
la incriminare, aceea de duşman, cu derivatele respective: trădător, fas- 
cist, vîndut. Decideau în acest sens „tribunalul poporului” şi tripleta 
amintită. Se cunosc multe, prea multe victime, de la Radu Gyr la I. D. 
Sârbu, de la V. Voiculescu şi Vladimir Streinu la Teohar Mihadaş, Al. 
Paleologu, Marcel Petrişor. După două decenii de experimente dobîn- 
dite, acuza de nealiniere a fost asimilată cu afla- zisa lipsa de talent. În 
concepţia vremii, ca şi astăzi, de altfel, talentul „se negociază”; şi se 
„dă” ori ti se „ia”. Răspunderea şi-o asuma chiar Uniunea Scriitorilor, 
ca organizaţie de breaslă cu legitimitate formală, dar aparţinînd şi 
functionînd ca o interfaţă a partidului comunist şi fiind subordonată 
direct conducerii superioare. 

Ca lumea să piardă firele şi să aibă impresia că trăieşte în libertate 
fli într- o „eră nouă”, mecanismul era bine utilat: funcţiona în cadrul 
Uniunii o comisie de supraveghere şi control privind activitatea de 
creaţie a membrilor titulari. Ea se întrunea, de regulă, în celebra „sală 
a oglinzilor” de la centrul Uniunii, un fel de punct de „reeducare”, 
după indicaţii şi necesităţi. Aria calomniei era maestru instrumentată 
acolo. Ulterior comisia şi-a mutat şantierul, după caz, în fabrici, unde 
putea să monteze mai în voie spectacole de „înfierare”, în colaborare 
cu muncitorii; pregătiţi, fireşte, şi ei în acest sens. Şi de data se cunosc 
victime. Octavian Paler reprezintă un caz bine cunoscut de punere 
la zid. 

Paul Goma a trecut şi el prin „sala oglinzilor” şi nu numai. Tocmai 
în acea vreme 1 s-a aplicat pe frunte, hotărît şi cu patimă, formula incri- 
minatorie în noua ei variantă, „scriitor fără talent”. Ea a fost preluată 
rapid de către colegii de breaslă, cu misie, făcută publică în presă sau 
răspîndită pe soptite la întîlniri „amicale”. Şi astăzi mai este invocată 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 54 


din cînd în cînd, după gustul şi interesele neocomuniştilor aflaţi la 
putere. Lor li se poate răspunde, cum am afirmat si cu alt prilej, invi- 
tindu-1 să citească scrierile în proză ale exilatului de la Paris, începînd 
cu volumul de debut Camera de alături şi continuînd cu Ostinato, Arta 
refugii, Din calidor etc. Am în vedere, aşadar, o anumită categorie a 
scrierilor, separată de aceea a jurnalelor ori de memorialistica de închi- 
soare, ele aparţinînd unor sfere colaterale ca interes, dar de însemnătate 
documentaristică de prim rang pentru epoca respectivă. l-am consacrat 
autorului Patimilor după Piteşti mai multe şi ample studii în ultima 
vreme şi am convingerea clară că Paul Goma este un autentic şi rafinat 
artist al cuvîntului, un jucăuş al verbului, cum puţini am avut în dece- 
niile postbelice, un narator veritabil şi un constructor curajos de 
ansambluri epice. Îndepărtarea forțată nu este decît spre paguba noas- 
tră. O spun acum, nu ca să-mi menţin cuvîntul de „ieri”, ca „re-asuma- 
re”, ci de dragul unui adevăr. În creaţia artistică valorile sunt de tip 
calitativ şi atîta tot. Cît despre „evoluţia esteticii actuale” la care, se 
pare, faceţi referinţă, nu cred că putem găsi un obiect serios de discuţie. 


Vineri 22 ianuarie 2010 


Magda Ursache îmi mai trimite interviul său cu Angela 
Furtună, indicîndu-mi pasajul care mă priveşte: 


“(...) Sigur că vizibilitatea scriitorului român e mai mare abroad, 
dar sînt promovați multi impostori, multi oportunişti. Marii profitori 
provin dintre cadrele de nădejde UTC/UASCR. Tare le mai place, în 
campaniile de promovare a imaginii Fabulo a României, să bea cafele 
din cescute cu vampiri pictaţi „artistic”. 

Politica noastră culturală e canalizată rău, dacă ICR plăteşte să fie 
audiată Nina Cassian, poeta realist-socialeză (e cuvîntul lui Goma). 

Le place sau nu unora, Paul Goma e cel mai cunoscut scriitor 
român în străinătate. Facem ceva pentru omul din Belleville, rămas 
refugiat politic, în dizgratia Puterii şi dup? "89? L-am propus, cumva, 
pentru Nobel, cum au procedat insistent nemţii cu Hertha Müllerä 
Goma e condamnat la exil; înfruntă nu numai exilul, dar şi nepăsarea, 
respingerea, denigrările unor confrati care-i înghit cu noduri lecţia de 
verticalitate, cu tema la Conştiinţă nefăcută. Tare-aş vrea să văd (mi-o 
arată cineva?) scrisoarea oficială din '90, de reintegrare, trimisă de 
USR şi răspunsul aşa-zis negativ al scriitorului. 

Dacă s-ar fi vrut, adunarea generală (suverană) ar fi putut vota ca 
statutul USR să fie modificat, pentru a se introduce calitatea de mem- 
bru de onoare (soluţia Dan Culcer). Goma ar fi fost cel dintîi benefi- 
ciar. Nu s-a vrut: mentalitatea neocomunistă e vie pe plaiurile noastre”. 


Câteva zile nenorocite. Cauze: fleacuri, ca arderea becurilor 
de la lămpile absolut necesare mie: la ordinator, la pat. Acestea, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 55 


“fleacurile” ne otrăvesc viaţa, mai ales când, ca mine, eşti 
diminuat, micşorat de bătrâneţe, de boală - lua-o-ar boala! 

Acum e mai bine: se apropie seara, însă ce ne pasă nouă,/ 
c-avem o lumină nouă... 


Sâmbătă 23 ianuarie 2010 


Noapte agitată. Asudată. 

leri Ana a fost la Bibliotecă, după un an de concediu 
medical. Colegii au primit-o foarte cald, foarte... colegial. Noua 
şefă a tratat-o suroral, a asigurat-o de asistenţă pe tot timpul cât 
va mai lucra acolo. Anei 1-a făcut tare bine pe la inimă acest 
“tratament”, nu-şi imagina că va fi primită astfel. 


Aştept nerăbdător să-mi scrie Dana că a primit cărțile 
trimise luni, 18 ianuarie - eu o anuntasem că vor face pe drum 
cam o săptămână. 

Ieri mi-a scris şi Angela, de la Orhei. Că trecuse Ghenadie 
Brega pe la şcoala lor, că vor să facă un “club” cu numele meu 
(atâta le mai lipseşte!), numai ca nu prea au cărţi de-ale mele... 
Fiul lui Andrei Vartic, lon, care trebuia să treacă prin decembrie 
trecut pe la Bucureşti nu a putut-o face, oricum, Al. Budişteanu 
îl aşteaptă în continuare să-i încredinţeze ceva cărţi. Se vede 
că şi meteorologia şi-a băgat coada în treaba asta. Cum or fi 
drumurile, acum... 

lată că oricâte exemplare din cărţile mele am trimis eu, au 
fost distribuite de Vartic, de frații Brega, de Juraveli, de Ovidiu 
Creangă, de Dabija...- tot nu ajung. N-ar fi nici o pagubă dacă 
unii dintre cei care le împrumutaseră nu le mai restituiseră. 
Pagubă este că nu există câte e nevoie. Eh, dacă aş avea bani să 
trag o sumă de exemplare, câte ar putea să fie date bibliotecilor 
şcolare - cum începuseră Iurie Roşca (pe când nu era tovarăş cu 
Voronin), Secăreanu, Cubreacov să o facă în 2003, cu cele trei 
titluri scoase la Flux, dar urlase în Parlament dobitocul de 
kamunist Stepaniuk, cerînd confiscarea, interzicerea, 
distrugerea lor. 


e “Duminică 24 ianuarie 2010 
Ar fi 24 ianuarie - dacă ar fi Sărbătoarea meritată. 
De 3-4 zile, de când organul Carmenei (sic) Muşat, 


Observator cultural afişează cu o obrăznicie de manelist(ă) 
“Petitia pentru reducerea pensiilor foştilor securiști şi activişti 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 56 


comunişti de rang înalt”, am tăcut, amuţit de curajul în neruşinare 
a “elitei” româneşti. Aceasta (elita, dè!) a tăcut cu înţeleptitatea 
sardelelelor adăpostite în cutia lor, sudată, ştearsă de praf de 
fiecare dată când ar fi fost, nu doar ocazia, dar datoria lor - a 
sardelelor intelectuale române - să deschiză pliscul (căci, la 
intelectualul tricolor şi până şi sardinele au fălci de hienă, ce 
credem noi, păguboşii, cei care ne-am expus trupul şi sufletul, 
întru profitul Plesului, Adameşteanei, Blandianei, Liiceanului), 
însă taman acum - după douăzeci de ani ! - hop şi ei, solidar- 
nihoţii hoitari! Că autorii textului infam, ca şi semnatarii lui 
s-au... solidarnicizat, nu cu o idee (care idee: reducerea pensiilor 
bestialiştilor? şi nu le crapă obrazul de ruşine? Nu!) şi că nici nu 
au fost atenţi la modul zăpăcit, adormit, inconştient (în asta îl 
bănuiesc pe Iliesiu, limbricul Blandienei) în care a fost formulată 
încă din titlu: “...reducerea pensiilor foştilor securiști şi 
activişti comunişti de rang înalt”. 

Care “foşti securişti”, măi tovaräse Dobrincu?, bre tov 
Tismăneanu? şi Cioflâncă?, tovărăşeilor Cristian Preda (prof. 
univ., deputat european, Bucureşti) şi Cristian Pirvulescu (polito- 
log, Bucuresti)?; măi tovaräse drag Michael Shafir (prof. univ., 
Cluj), purtätor de servietä al ultra-tovaräsului Elie Wiesel, 
vânătorul de ucigaşi români ai evreilor din Ardealul de Nord (sub 
Horthy?), tovii Leon Volovici (istoric, Ierusalim, cel cu: 
«Aşteaptă-mă aici, mă întorc numaidecât să-ţi explic...» - şi se 
to-ot întoarce de un deceniu şi ceva) şi Andrei Oişteanu 
(cercetător, Bucureşti, ce te pui cu cercetătorul?, nepotul lui 
Răutu - o voi repeta până când el însuşi îşi va lua în cârcă 
hoiturile criminalilor clanului Oigenstein)?, alde Cristian Vasile 
(istoric, Bucureşti), Florin Ţurcanu (istoric, Bucureşti)? 

Care “foşti securişti '?, cum vă esprimati bäseste voi, colegii 
întru  scris-în-limba-română: Gabriel Liiceanu (filozof, 
Bucureşti), Norman Manea (scriitor, New York), Dumitru Tepe- 
neag (scriitor, Paris), Ana Blandiana (poetă, Bucureşti), Romulus 
Rusan (scriitor, Bucureşti), Ruxandra Cesereanu (scriitoare, 
Cluj), Doina Jela (scriitoare, şi ea, Bucureşti), Tania Radu (scrii- 
toare, Bucureşti), Nestor Ratesh (jurnalist pensionar, Bucureşti - 
ca ce chestie petitioneazä un Nestor Ratesh?), Carmen Muşat 
(publicist, Bucureşti - dar Dânsa?, în numele căror fapte de arme 
cere ea pensia-la-control, vorba lui Popescu-Dumnezeu?, nu 
cumva pentru lăturile antisemitizatoare aruncate în capul meu?), 
Andreea Pora (jurnalist, Bucureşti), loan T. Morar (scriitor, cică, 
la gazeta de perete a căminul studenţesc, jurnalist, Bucureşti - 
vorbesc de căcărezul crăcrăcănat) şi ceilalţi bătăuşi - iertare, am 
vrut să spun: militanti-luptätori cu piepţii goi împotriva comunis- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 57 


mului (de-un paregzamplu în campania nemaipomenit de 
curajoasă, demnă, pentru realegere lui Iliescu - şi el: “fost”, ce? 
securist, bestialist, criminal?). 

Nu aş fi intervenit nici azi în haznaua intelectualui românesc, 
cel care străluceşte, dar lipseşte cu desăvârşire, dacă în 
continuarea comentariilor nu ar fi apărut - în ciuda gerului 
näpraznic - şi observaţiile acestea: 


masti si interese personale 

Alcazar, Sambata, 23 Ianuarie 2010, 22:39 
Petitia pentru reducerea pensiilor fostilor securisti... este o simpla operatie dema- 
gogica a celor care vor sa faca din atacurile impotriva regimului comunist o rache- 
ta de propulsare publica si profesionala. Oameni, care au semnat aceasta petitie si 
care, inainte de 1989, erau in masura sa protesteze impotriva regimului comunist, 
au tacut malc (aleg, la intamplare, pe Sorin Iliesiu). Cum se explica faptul ca niciu- 
nul dintre ei nu a protestat impotriva regimului Ceausescu, precum Paul Goma? Ar 
fi putut sa prezinte aceeasi cerere, imediat dupa 1989. Cum de s-au trezit abia acum, 
dupa 20 de ani? Este evident vorba, in marea majoritate a semnatarilor, de oportu- 
nisti, carieristi si dezaxati. E de tot rasul ca acest text a aparut in acelasi numar, 
unde George Ardeleanu mentioneaza, in cateva randuri, ca Nicolae Steinhart, un 
martir al represiunii comuniste, nu avea resentimente. Intr-o zi, societatea roma- 
neasca isi va da seama ca anticomunismul de parada, devenit astazi lege, a fost o 
masca pentru cele mai josnice interese personale. (...) 


AS fi semnat "Petitia" ... 

D. C., Sambata, 23 Ianuarie 2010, 16:19 

… daca n-ar fi fost initiata de catre Tismaneni si ai lor, stiti care: aia care-au 
confiscat anticomunismul adevarat si l-au manipulat si-l manipuleaza doar in inte- 
res propriu. Care om normal poate sa-si imagineze ca "Petitia" ar servi cumva inter- 
esele adevaratilor anticomunisti? Cum si in ce fel? Nuuu, dragilor, "petitia" pe mine 
nu ma mai poate pacali. Ajunge cu manipularile noilor Rolleri ("puii de bolsevici", 
vorba UITATULUI TOTAL, Paul Goma)! 


reducerea pensiilor securistilor 

tudor Jebeleanu, Vineri, 22 lanuarie 2010, 23:26 

Mai bine acum decit niciodata... 
Ia te uită ! De unde a răsărit Împăciutorul din clanul de hoitari 
Jebeleanu (hăl cu “Surâsul Hiroşimei”)? Ce treabă are Tudor 
Jebeleanu cu... pensiile“ foştilor [eterni] securişti?, nota mea, 
abuzivă, P.G. 


dominic diamant, Vineri, 22 lanuarie 2010, 18:58 

Numai o asemenea masura legislativa,aplicata cat mai repede cu putinta,ar 
rezolva multe dintre frustrarile societatii noastre. Tortionarii si criminalii,de orice 
rang, trebuie, intr-un fel sa plateasca! Altfel, totul se va destrama, precum norii pe cer. 


S-a observat: m-am băgat în vorbă numai şi numai pentru că 
am fost şi eu pomenit. 

Ca o compensație (azi-mâine voi organiza un Salon al 
Refuzatilor dimpreună cu amicul de veacuri - ce veacuri: milenii: 
Boris Mehr-Marian), pentru absenţa mea din “ANUL LITERAR 
2009. Literatura la vremuri de criză” de Paul Cernat. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 58 


Cunosc motivul omiterii - prezente şi viitoare: cu directoa- 
rea, Carmen Muşat, sunt în conflict juridic: şi pe ea am dat-o în 
judecată pentru calomnie (m-a acuzat de “antisemitism”, fiindcă 
asta este moda: cine vrea să promoveze o idee, citeşte: o treaptă, 
un doctorat, un stagiu la Amsterdam, o revistă, să obțină un post, 
o poşetă, în loc să se reguleze cu “decizătorul”, ca pe timpul 
Ceauşescului, atacă în presă oameni care nu se pot apăra, nu pot 
replică - fiind ei interzişi de a publică - acuzîndu-i, nu de “antico- 
munism” (cine nu e anticomunist din moşi-strămoşi pe meleagu- 
rile Buzăului, acum, “după revolutie”?) - ci de “antisemitism”. 
Si cine va îndrăzni să conteste o astfel de acuzaţie formulată de 
un evreu sau mai grav: de un goi (femininin: o goală?) ca dânsa? 
De la dânsia Sa, Musata, prin biroul avocatnik al soţului de la 
ea a fost “apărată” cauza holocaustologilor calomniatori-antise- 
mitizatori ai mei: Oisteanu, Shafir, B. Mehr, I. Vianu, “R. 
Ioanid”, N. Manolescu, G. Andreescu, M.D. Gheorghiu, Al. 
Florian, Katz şi ceilalți necititori (dar vajnici acuzatori). Pe de 
altă parte paznic la poarta organei directoarei (cea care dim- 
preună cu I.B. Lefter, pe după cap cu lepra semnînd “Radu 
Ioanid?” mă antisemitizaseră fără frică, fără ruşine) se află O. 
Simonca, alt necitit, alt necititor al meu pe care îl pusesem la 
punct în Dialog Flori Stănescu-Paul Goma - s-o cred eu: 
individul s-a prefăcut că nu găsise în librării broşura indicată mai 
sus - obisnuintä profesională luată de la disidentul Dorin 
Tudoran, cel care, întrebat de Mariana Sipoş, la un an de la 
declanşarea campaniei contra lui Caraion, dacă citise cartea Jelei, 
răspunsese că nu: dacă nu o găsise în librării... 


* 


Magda Ursache îl rezumă pe irezumabilul Petru Popescu: 


“Tovărăşica Tovărăşica şi Supleantul* 

Petru Popescu este propriul PR: unul zdravăn, abil, tenace, iar know-how-ul nu 
l-a deprins în SUA, ci în România ceauşistă. La noi, în RSR, a învăţat tehnica şi stra- 
tegia promovării, aici s-a adaptat la... necesități istorice, supradotat fiind cu al 6-lea 
simţ, al descurcatului. Reflexele, eficiente în totalitarism, s-au dovedit rezistente şi 
peste ocean. Non-conformist cît să rămînă agreabil Puterii, P. Popescu a răspuns 
oportun indicatiilor de la vîrf, ca să fie inclus ca supleant în Comitetul Central al 
Uniunii Tineretului Comunist. Motivația: prozator popular. Un fragment de roman 
publicat de revista „Luceafărul” trecea din mînă-n mînă; lumea îl oprea pe stradă 
să-l gratuleze. 

Moment '68: Puterea se cam săturase de dogmaticii stalinişti Megafiţa (sobri- 
chet Labiş pentru Mihai Gafiţa), de Megavitner, de Megamoraru, de Megaräutu şi de 
arta stahanoviştilor literari. Programase un simulacru de liberalizare, dînd drumul la 
ceva „varietate a stilurilor”. Ceauşescu nu mai dorea dirijism brutal, ca-n vremea 
Dej, ci „coperări”. Proiectul avea nevoie de tineri cu potenţial şi cu popularitate. într- 
un cuvînt de lemn, corespunzători. 

Pe ambițiosul „scriitor al tineretului” l-am cunoscut în redacţia „Cronicii” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 59 


vechi. L-am comparat cu un pui de rechin, cu dinţi ascuţiţi şi parct prea multi. A venit 
însoţit de o femeie superbă, alta decît la compañerita, tovărăşica Zoia Ceauşescu. 
Călca elastic şi decis. Ce suspensii are băiatul ăsta!, mi-am zis, văzîndu-l înaintînd 
cu ghetele lui enorme, Insulated, spre uşa deschisă larg a redactorului şef: un propa- 
gandist de linia întâi, cu sarcini importante în „activul” ziariştilor „pe externe”, nu era 
de ţinut în antecameră. 

P.P. obținuse acces la „România piscurilor” cu-n pix-minune de reporter socia- 
list. Ce 1 se cerea? Să acopere gunoiul, lada cu gunoi a dictatorului. Utiliza ca-n lagăr 
(mă refer la cel estic) minciuna sinceră, oximoron pentru generaţia postdecembristă, 
nu şi pentru cei care au trăit (şi murit) epoca de aur Ceauceaşcă. La manifestații, în 
pieţe, se striga România, Ceuşescu şi poporul! (Am şi eu în urechi — o mai am — pro- 
nuntia Ceau: popooorhul). Un poet îşi adjudeca „iniţiativa” de-a fi alăturat cele trei 
vocabule pe scena Nationalului ieşean. Scriitorii îl minteau care mai de care pe 
multstimatul şi multiubitul, în fapt multdetestatul, că-i un „iluminat”, un om care se 
naşte o dată la o mie de ani. lar Secretarul General împărțea indicaciones preciosas 
(în limba lui Castro), richtuind, richtuind. Cizmar de creiere. Atunci bine primit 
internaţional, indicaţiile le-ar fi vrut date şi în afara graniţelor, pe planeta întreagă. 

În ritm cu Zeitgeist-ul, Petru Popescu înţelesese că totu-i cum te vinzi şi anume 
„la preţul de sus al pietii”. Teorica asta o pune în romanul Supleantul (Curtea Veche 
Publishing, ed. Jurnalul 2009) în gura prietenei Luminiţa, care îi apare-n vis să-l 
orienteze just. Nu c-ar fi fost nevoie: „zeul între blocuri” pricepuse repede şi bine cît 
de căutate erau laudele profesionalizate, personalizate. lată cum îşi esprimă aprecie- 
rea într-un portret al Titanului din Carpaţi, portret inserat nu se ştie de ce în roman: 
„Ochii lui strînşi şi înfundaţi în orbite sînt ochii dacului de la cîmpie, păgîn, sărac, 
tribal, încrîncenat de sărăcie şi de vecinătatea cu o Romă mereu mai bogată şi mai 
puternică” (p. 129-130). 

Aparatul avea obsesia dacilor; Ion Iliescu o are şi acum, vorbind, în ce crede a 
fi engleză, despre „ză dacs come from ză tracs”. Eu, una, cred că P.P. a contat prea 
mult pe farmecul său, pe uşurinţa în a-i seduce pe cititori, dacă le-a servit aceast? 
mostră din admiraţia pentru „atoategînditorul”, ca luată din omagiile voluminoase ale 
USR. Pe vechi, ca şi pe nou, vizibilitatea îi dă putere scriitorului: „fiica lui mă citea”. 
Zoia îi cere să devină omul de bine al preşedintelui: „Tu poăi să mă ajuţi să îl ajut”, 
mascîndu-şi interesul erotic prin cel politic. P.P. acceptă flirtul (ideologic). Era deja 
„angajat”. De ce n-ar fi dorit şi o angajare „supt” Zoia? Aroma afrodisiacă emanată 
de fata deloc răpitoare, mai degrabă genul comun, era chiar a Puterii: „Politicul poate 
fi şi el erotic, ori (sic!) vrăjitoarea asta mică l-a transformat în erotic, aşa, stînd cu 
mine într-o seară în Cuba, între doi palmieri”. Chiar şi violenţa Puterii poate fi atrac- 
tivă. Era dezgustat P.P. de eventuala intrare în familia Ceauşescu? I-a fost teamă să 
ceară mîna fetei împăratului Roş? Mai degrabă era înfricoşat că va fi sedus şi aban- 
donat de capricioasa fiinţă. „Vei fi gigolo politic”, i-a zis Radu Popescu — tatăl. „Ce 
te faci dacă cazi în dizgraţieă” Or, P.P. nu se voia răsturnat din şa. 

Scenaristul şi-a adjudecat rolul victimei, căreia — vai! — i s-a băgat Puterea „în 
viaţă şi în pat” (p. 72). Aşa şi-a construit tragodia, în varii emisiuni, focusat de Ion 
Cristoiu, de Cătălin Ştefan, de Turcescu, de Delia Balaban etc. Adevărul e mişcat, ca 
o fotografie făcută de o cameră delabrată, cu diafragma reglată prost. În realitate, P.P. 
trecuse de la o vîrstă mică bariera spre autoritate. De trotineta UTC întru înaintare 
uzase vrînd s-o facă. Se simţea binişor în cămaşa de ideolog. 

Ce-i drept, notația despre scaun este exactă: „Nu se mulează el la trupul meu, 
ci eu la al lui: scaun comunist”. Deschis e recunoscut şi calculul pragmatic. Cultură- 
conjunctură e rimă mare, nepieritoare: „O să-mi fie mai uşor cu alte cărţi, la secţie”. 
Nu i-a pus nimeni sula-n coastă, în expresie ioniliescă, să scrie Raport (utecist) 
despre presă, cu laudatio la nea Pingelică. Lauda i s-a părut „josnică şi normală”, ca 
să-l citez. 

Relaţia scriitor-Putere am considerat-o temă-turnesol, iar relationarea intelec- 
tual-duplicitate nu-i de ocolit. Mă irită, recunosc, oportunismul, aşa cum mă recon- 
fortează cei surzi la ispite. Caut exemple de verticalitate în toate zările şi le aflu, deşi, 
plecăciunea capului (cronicar) fiind folositoare în interes propriu, se practică mai abi- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 60 


tir decît rezistenţa. P.P. numai inocent nu-i. N-a vrut să observe că şurubul se strîn- 
sese urît după Tezele din iulie '71. S-a „angajat” şi mai plenar, cu şi mai multă abne- 
gatie în educarea tineretului, intrînd în rîndurile dese ale uzurpatorilor iubirii fireşti 
de ţară: Dulce ca mierea e glontul patriei! 

A încercat vreo ripostă „tînărul de talent”, cum singur se etichetează? Nici 
vorbă! în Raport, exersa stilul Păunescu: laudä-sopîrlä, laudă-critică, laudă groasă- 
cerere-laudă şi mai groasă. Iar „crăngănitul corbului”îi suna armonios după ce publi- 
case carte într-o editură est-germană. (în acel perimetru, Bertold Brecht se lăsase 
folosit de Putere, cu ce profit: „Şi ştiţi că-i dispretuiesc pe oamenii al căror creier nu 
este în stare să le umple stomacul”.) De unde şi replica dură a lui P.P. în apărarea 
Tovului Suprem, dată unor nemți care-l interpelaseră: Ceauşescu vampyr, nicht?, cu 
trimitere la Decretul 770, interzicînd avortul şi omorînd femei pe capete. Pentru că 
alesese zwischen Macht und Ohnmacht, putea să-şi cumpere „gume” (prezervative) 
„cam de 300 de mărci” din farmaciile est-berlineze. 

P.P. ar fi putut şti (de la Julien Benda et alii) că scriitorul trebuie să se ţină de 
o parte de trebi publice, să se abţină de la a sluji doctrine politice; între politică şi 
morală nu-s sentimente prea nobile, mai ales într-o ţară unde „securitatea îşi asumă 
rolul sondajelor de opinie”, cum glumea prietenul Călin, corectorul. Numai că mese- 
ria de scriitor e riscantă în cazul rebelilor. După ce dă ortul UTC-ului şi literaturii de 
propagandă, dă ortul şi unei „relaţii chinuite” cu Zoia. Dragoste comandată ca un 
articol de fond pentru „Scînteia” mică. Zoia vrea autograf pe Prins şi-l prinde în 
mreje. P.P. se lasă dominat/ controlat ca bărbătuş. Ea, nu el, deschide partida dăruin- 
du-i un disc şi idila continuă sub tabloul lui Giorgione, Venus dormind (1510, vă 
rog!), la şosea, în lift, în restaurantul Vraja mării. Acolo, „scriitorul tineretului o 
sărută pe fiica puterii, fumegos şi lung” (p. 142). Petru nu prea ştie ce simte pentru 
Zoia, dar se roteşte în jurul ei ca un cocoş de munte. Convins/ neconvins. Nu mai era 
vremea Licăi Dej care, dacă n-o doreai, te convingea. Zoia îl atrage. 

Obsedat de cuvîntul vertical, lui P.P. i se pare că, dacă n-o sună el, e chestie de 
verticalitate. Să cheme femeia! Trece în defensivă, dar cedează rapid presiunii tele- 
fonice. Promisiunile de întrajutorare reciprocă încep să funcţioneze. Zoia îl anunţă că 
l-a propus/ numit în grupul de presă care-l va însoţi pe Ceauşescu în America Latină. 
Să nu fi acceptat? Lumea se vede altfel din helicopterul ştabilor ori din avionul nou- 
nout Boeing şapte-zero-şapte al şefului statului. În paranteză fie spus, ce 
asemănătoare sînt mijloacele Puterii de a-i capta pe intelectuali! 

Avionul prezidenţial e unul dintre ele. Marea ispitire e mai dulce decît mierea 
şi decît glontul patriei la un loc, discursul lui Băsescu îţi pare lacrimă, nu alta. 

Gîndul la derivă etică, la prostituție nu-i bîntuie prea des pe „vînzătorii de 
sine”, cum îi numeşte Paul Goma. Partea încă trează şi autonomă” a eului nu tempe- 
rează zelul lui P.P. în a produce nenumărate reportaje neîntîmplate (ce gäselnitä de 
pragmatie!) despre lunga vizită fierbinte în America Latină, spre uluirea mută a între- 
gului grup de ziarişti, P.P. face „totu”. E o machine ă ecrire. 

Cuvintele par a ţişni singure din maşina de scris Olivetti, dar de aniversare de 
la Zoia, ca să înlocuiască rosia Zvezda a tatălui Radu Popescu. Olivetta juiseazä sin- 
gurică, prezentîndu-l pe Ceau ca pe unicul gropar al capitalismului. P.P. ştie să laude 
percutant şi dinamic. Se impune, exact cum îi cere Toava Elena Tovului Nicolae, cu 
voce răstită: „Te-ai impus/ Nu te-ai impus” e binomul cu care califică/de-califică 
Elena actele interne şi externe ale Ceauşescului. Supleantul îşi face datoria în exces 
în Cuba lui Castro, în Costa Rica, în Venezuela, în Columbia, în Peru, pînă-n graniţa 
cu Chile, unde Ceauşescu e oprit de debarcarea tovarăşului nostru Allende. Give me 
more! Lui P.P. i se dublează diurna, doar munceşte dublu. Personalităţile bine deli- 
mitate de Putere au plătit din greu; aliniaţii au fost plătiţi la greu. For whom the Bell 
Tolls, Papa Popescuă Cum pentru cine? Pentru preaputernicul zilei, care a „înnoit şi 
înnoieşte totul în jurul lui”, cum formulează cu ironie şi nu pre fanul lui Hemingway. 
Ce scrie? Că tovul e un avangardist al stîngii anilor treizeci, un „modirnist”, în pro- 
nuntia adulatului destul de mirat de calificativ. Limba de lemn funcţionează perfect: 
vom înfăptui, dar şi vom combate, (ne) vom ridica... P.P. îndrăzneşte să-i sugereze 
lui Ceau că ar trebui să se ducă în Chile, să-l ajute „pretineşte” pe Allende. Poate să- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 61 


i şi moară alături, umăr în umăr. Recunosc, ar fi fost o idee bună să fie împuşcat în 
"71, nu în '89. Give me more! Pe compañerita, cum o alintă, duios, cubanezi, il 
supleante o cunoaşte „intim şi de neuitat”. Are cinismul de-a face dragoste cu fata 
Puterii („să-mi satur bärbätia cu o pradă caldă”) într-o crevasă andină, deşi ştia că o 
va părăsi şi încă dormind, ca Venus a lui Giorgione. Calcă pactul de îndrăgostiţi: 
vorbeşte numai ca să spui adevărul, adevăr sau tăcere, cînd e chestionat de Zoia dacă 
vrea să fugă. Cu gaşca era sincer: „O să ieşim de aici”. Evadează din Peru pe un pod 
de liane, ca un „perfect acrobat” (învaţă să se mişte în ritmul punţii mobile), după ce 
comparase traiul din Cuba, unde femeile făceau sex pentru o pereche-două de chiloti 
ori de ciorapi destinati bărbaţilor lor şi din Venezuela, cu raiul ei gastric şi 
tipografic. 

La ce foloseşte şi ce preţ are scoica fără perlă în ea sună un proverb arab. Perla 
Zoia română se desfăcuse şi era goală. Petru o lasă — cavalereşte — prizoniera fami- 
liei. „Tu ai libertate, eu nu am”, suspinase prinţesa roşie, după o discuţie care mi se 
pare improbabilă („Dar eşti a lui, nu eşti a ta”), cînd o sfătuise să iasă de sub tutela 
tatălui (ne)bun şi să trăiască independent. De altfel, P.P. dă o mulţime de dialoguri 
ca avînd suport real. Nu-l cred. Supleantul se desprinde de matcă, declarînd că sin- 
gura lui ţară e scrisul, că scrisul e „everything”, că „viaţa e cuvinte”, că vrea să cuce- 
rească lumea largă prin scriitură; chiar existenţa de „povestaş” într-un trib indian 
fiind mai tentantă decît cea din „ţara de origine”. Asta în zise. În fapte, pisarul socia- 
list şi-a cîntărit bine şansele sociale. A socotit că înălțimea (declarată (1,85 m) l-ar 
împiedica să ajungă de-a dreapta tatălui — piticul peltic. Mai era şi grija ca Zoia să nu 
devină urîciunea de Elena. Tovaräsa, cu cocurile ei tapate (în coc locuia o tovarăşă, 
ca s-o parafrazez pe Hertha Müller), era „severă şi îmbufnată” cu el, intuind, pesem- 
ne, pericolul pentru fata ei „crescută cu mult puritanism muncitoresc” şi numită Zoia, 
după Kosmodemianskaia, modelul comsomolist. Aşa a şi fost: umilinăa sfirsitului 
relaţiei a dus-o pe Zoia în pragul depresiei. 

„Îl lăsăm pe nebun să ne stea în frunte pentru că ne spune că sîntem români, 
români, români?” întreba scîrbiiit P.P., convins că „patriotismul e imposibil (de prac- 
ticat) sub regim comunist”. N-or fi „practicat” patriotismul eroii-martiri ai 
temnitelor. Ca tatăl personajului cu cea mai multă carne, Luminiţa, condamnat la 
muncă silnică 15 ani şi mort la Aiud? N-or fi „practicat” patriotismul rezistentii, cîti 
au fost ei, cu adevărat verticali? Ana Pauker i-a propus lui Gh. Brătianu expatrierea. 
Al. Rosetti i-a adus paşaportul semnat de ministresă. A refuzat oferta Pauker („Mă 
numesc Brătianu”) şi a murit la Sighet. Numai că lui P.P. îi e străină ideea de sacri- 
ficiu. Conform autocenzurii corect-politice, trebuie să consideri sacrificiul mit 
nesănătos. Cu Zoia merge în Machu Picchu să vadă „cuibul condorilor” — unde s-au 
sinucis nevestele cu copiii lor şi preoţii ultimului împărat Inca. Fusese torturat pînă- 
n moarte de spanioli, să le spună unde se află „cuibul”, după legendă, din aur. P.P. 
nu înţelege de ce au ales între trădare şi automasacru moartea: „De ce v-aţi luat viaţa? 
De ce n-aţi fugit? De ce n-aţi trăit?” şi-i evident că nu găseşte răspunsul. Vom muri 
şi vom fi liberi a fost soluţia tinerilor eroi, strigată într-o noapte de decembrie, 1989. 

Pentru un roman visat de autorul lui vreme de 30 de ani (dar scris în 6 luni) 
Supleantul e cam subțire. P.P. a cedat literaturii de consum, săracă în expresie. A 
tipărit o carte pe înţelesul tuturor, lesne de citit în metrou. Fiind sigur că pe america- 
ni nu-i interesează „tema libertăţii”, care ar fi „temă românească”, supleantul rătăci- 
tor se întoarce spre vechiul public pierdut. Socoteala din Beverly Hills nu se potri- 
veste cu cea din România. Avem vreo două milioane de „fugiţi”; de şomaj, de 
sărăcie, de traiul estic. „Zidul” care nu-i lăsa afară (citiţi Ceauşescu) a fost doborât de 
destulă vreme. Ce face acum generaţia care s-a recunoscut în Prins, care a făcut 
coadă pentru romanele lui din anii '68-'73? Nu mai crede demult în lacrimi. Iar P.P. 
este expatriatul din proprie voinţă, nu ca Paul Goma, nu ca D. Țepeneag, nu ca Dorin 
Tudoran... 

Oportunitatea Tucă, a succesului de tiraj nu trebuia scăpată. Supleantul e carte 
de colecţie „ochei” (tic verbal popesc), însă nu-i defel cum citim pe coperta a patra, 
„O superproză modernă”. Scriitura din Prins a fost odată ca niciodată. P.P. deschide 
„geamantanul memoriei” cu bomba-n el, idila cu Zoia, dar bomba nu explodează. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 62 


Cuplurile televizuale Mihaela Rädulescu-Otil, Bahmu-Prigoanä, Iri-Monica 
Columbeanu sînt greu de concurat de cuplul Tovărăşica şi Supleantul, deşi P.P. 
deţine toate trucurile unui ciné-roman. Geamantanul geme de cuvinte, dar nu atît de 
vii cum le laudă emitentul. Nu „mişună de viaţă” cînd le atingi cu ochii de lector. Sînt 
chiar banale, obosite, plate. 

Bref, comerciale: cuvinte marfă, de consum. Mesteci, înghiți, elimini. 

„Marii scriitori se exprimă scurt şi complex”, asertează Popescu la Turcescu în 
emisiune. P.P. nu diluează, nu cade în păcatul lungimii fără rost. Dar, neluînd limba 
cu sine în America, lăsînd-o la Bucureşti, ei bine, limba română a cam încetat să-l 
asculte. 

Autorul presupune că Zoia, „sumbra prinţesă Diana a comunismului”, i-ar fi 
citit romanul zîmbind. Mai ales la replica de cartier (Arsenal) a prietenului Şerban 
Antohi, fiul generalului de miliţie: „Fata aia, am văzut-o aseară, era udă după tine şi- 
n ochi”. Zoia s-ar fi bucurat, poate, că n-a defăimat-o, că a consolat-o postum cu un 
portret frumos. Devenită în traducere engleză Fiica faraonului, deşi succesul de 
public ar fi fost asigurat şi de titlul Fiica Vampirului, e „ca un fel de floare subţire şi 
neagră”, cu buze subţiri, cu picioare subţiri, cu talie subţire şi coapse de fetiţă, îngus- 
te, cum înguşti sînt şi obrajii. Vocabula gracilă se tot repetă. Dacă i-ar mai fi putut 
spune ceva, Zoia i-ar fi repetat ce i-a spus despre Prins: „Mi-a plăcut că am citit-o 
foarte repede”. Nostalgia nu-i autentică. Sărutul (de adio) Kiss"N'GO trimis rău-iubi- 
tei e un fel de Kitsch'N'GO. 

P.P. e departe de a fi un loose cannon (metafora lui) al prozei: în traducere 
liberă, un tun dezlegat accidental, care mătură puntea narativă; nu-i un rebel al cano- 
nului, un novator. Miza pe ce se întîmplă cu „dinaintea pantalonilor” (sintagma sa) e 
modestă. Cobreslaşii români sînt mult mai... dezinvolti în scenele de sex; cît despre 
fetele postsocialiste senzual-sincere, o, ele sînt maestrele sexului explicit, de la prima 
la ultima pagină; critici amabili s-au specializat în a comenta favorabil astfel de 
fal(u)suri artistice. Sigur că, după o carieră hollywoodianä (de recunoaştere 
internaţională), P.P. îşi creionează la meserie personajele: tova, „cu feru” (rezon, 
coane lancule!) de ondulat în mînă, tovul, cu părul lui „plin de viaţă şi cu gura des- 
chisă tot timpul”. Mai greu e cu panseurile, că-s tare stîngace. Decupez la întîmpla- 
re: „Pliciul ucide musca, dar, mai corect spus, o dezagregă, o face färîme mici-mici, 
micromolecule de trup päros, de ochi polifatetati şi aripi reticulate şi sînge. N-am să 
înţeleg niciodată, cum o făptură fără inimă poate să conţină sînge, dar musca are în 
ea un suc gros şi roşu, care e sîngele ei mustesc!” Adorabil acest mustesc! Pentru că 
nu scapă de tentatia consumerismului, finalul reprezintă alt obol dat literaturii de 
consum. „Lordul” de la Externe, Şerban Anton, care vrea să-i bareze drumul spre 
„cerul liber al Americii”, e doborît de Petru Popescu cu maşina de scris Olivetti. 
Greoaia Zvezda l-ar fi ucis. P.P. refuză cooptarea într-o „reţea” ocultă care ar coman- 
da ordinea lumii, de peste mări şi ţări, prinos adus romanului de tip Codul lui... şi 
gustului american. 

Cămaşa de ideolog UTC şi-a întors-o usure într-una corect-politică. P.P. vrea 
musai să fie PC. Biografemele sînt selectate ca să retuşeze CV-ul de ,,supleant”: 
geamănul Pavel, mort la 13 ani din nepăsarea sanitară a sistemului comunist; unchiul 
preot, trecut Dunărea înot la iugoslavi, ca să ajungă în noul York; în grupul de prie- 
teni, mai toţi au arestaţi în familie, condamnaţi, morţi intra muros. Nu-i omis episo- 
dul bătăii administrate de legionari tatălui, în faţa restaurantului Cina. Cum şi-a luat 
revanşa Radu Popescu, fiul nu ne mai spune: „Tata ierea şi stînga” şi atît. Ar fi de 
citit articolul dintr-o „Gazetă literară”, an 1957, unde Cioran era etichetat pitecan- 
trop, hotentot tatuat cu formule universitare, Don Juan pentru bucătării şi bucătărese. 
La anchetă (şi la proces), articolul a fost folosit ca argument contra inculpatilor, iar 
Radu Popescu a fost martor al acuzării. 

Cum raportul corect memorie-istorie este bulversat, Sorin Toma, Beniuc, Nina 
Cassian, Petru Dumitriu sînt înţeleşi şi scuzati, în timp ce Eliade, Cioran, Vintilă 
Horia, Ion Barbu rămîn persoane non gratae, tapi ispäsitori ai mişcării. Gh. Grigurcu 
a diagnosticat exact „respingerea cvasi-sistematică a dreptei, pe motivul lipsei de 
onorabilitate ideologică, într-o stranie continuitate a propagandei comuniste”. Mai e 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 63 


şi obsesia fasciştilor, tipic stîngistă. La mitingul final al lui Ceauşescu, un muncitor 
vitupera: „acte cu caracter fascist la Timişoara”. Piaţa Universităţii ar fi colcăit de 
fascişti, revista „Rost” — la fel. Periodic se trag semnale de alarmă că ar apărea 
fascişti în etern fascizanta Românie. Zice-se că „paranoia ortodoxă” (Gaşpar Miklos 
Tamâş) îi împinge pe români la fascism. Petru Popescu „dă năvală în literatura 
română”, crede Robert Turcescu. E o... exagereză, cum spune un prozator de la 
Dunăre. în „Cultura” din 19 noiembrie 2009, C. Stănescu constată pe dreptate că 
supleantul s-a întors cu stîngul. 

Magda Ursache 

* Dedic acest text Corinei Cristea 


e “Luni 25 ianuarie 2010 
Nepoata Angela Goma-Trubciak îmi scrie de la Orhei : 


“(...) Înca o veste proastă. 

Stii ca ai mai avut o nepoata în Orhei de pe linia Popescu din 
Chistelnita, se numea Elena Cuza. Ea a initiat "Clubul Paul Goma" 
înca toamna trecuta în oras, la liceul ei, dar... La inceput de an, 
revenind de la Chisinau a fost lovita de o masina... mortal, la doar 18 
ani. Sa-i fie tarina usoara! 

N-am cunoscut-o personal... Imi pare rau... A fost cea mai buna 
fetita din liceu, spun colegii si profesorii. Cu multa initiativa, deschisa 
spre nou...” 


Când or să înceteze astfel de veşti? Morți, morţi, morți? 
Elena Cuza. Optsprezece ani. Vârsta Danielei Goma. Lovită 
de o maşină. 


x 


Din Adevărul de azi, o ştire gata-învechită: 


SUA promit sprijin Republicii Moldova Sabina Tudor 23 ian 2010 
Filat şi Clinton, la Washington 

Cu ocazia întâlnirii de ieri dintre Hillary Clinton şi Vlad Filat a 
fost semnat Acordul Compact cu Corporaţia Provocările Mileniului, 
prin care Statele Unite au acordat Republicii Moldova 262 milioane 
de dolari. 

Banii vor fi folosiţi pentru reabilitarea drumurilor şi dezvoltarea 
agriculturii performante. 

Chişinăul, pe „axa Bruxelles - Washington“ 

„Statele Unite ale Americii sprijină aspiraţiile europene ale 
Republicii Moldova. Vă asigurăm că vom aborda subiectul cu respon- 
sabilii pentru relaţii externe ai Uniunii Europene", a declarat explicit 
Hillary Clinton. 

„Administraţia SUA este dispusă să construiască un parteneriat 
solid cu Republica Moldova, iar semnarea acordului de finanţare este 
o victorie a Guvernului de la Chişinău", a mai spus ea. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 64 


Secretarul de Stat al SUA a precizat că Republica Moldova tre- 
buie să implementeze reformele necesare şi să-şi consolideze demo- 
cratia prin intermediul programelor USAID şi al Corporatiei 
„Provocările Mileniului”. 

Hillary Clinton a mai menţionat că SUA optează pentru 
soluţionarea conflictului transnistrean în formatul „5+2", cu respecta- 
rea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova. 


Bine, mai vedem noi, deocamdată inima mi s-a oprit la 
(stră)nepoata Elena Cuza. 


+ „Seara: n-am putut să mă adun după vestea rea, cu Elena 
Cuza. În asta este o mare cantitate de culpabilitate, ca în cazul lui 
Moş Iacob şi al Mătuşii Domnica de la Mana: acolo mă simţeam 
grav vinovat că nu ştiusem şi de deportarea şi de moartea lor 
(despre a lui Moş Iacob, întors în sat, de la Irkutk, nici azi nu ştiu 
când, unde a murit şi unde s-a adăpostit înainte de a-şi găsi 
odihna definitivă). Aici, cu stră-nepoata Elena Cuza, aceeaşi vină 
mă roade: cum de n-am ştiut că am încă o strănepoată? 

Mă doare inima. Am plâns de mai multe ori. Fără reţinere, 
fără ruşine. Nu m-am putut odihni după amiază. De-abia aştept să 
intru în aşternut, să încerc să adorm, să amortesc, să... 


Marţi 26 ianuarie 2010 


Nu mi-a slujit la nimic noaptea de azi-noapte. M-am 
zvârcolit, am asudat, am schimbat o dată aşternuturile, de două 
ori pijamalele. Nu, nu arunc vina pe moartea Elenei Cuza, ci 
pentru ca de vreun an am intrat în Zodia Bolu, deşi mai potrivit 
ar fi: a Morţii. Singurul “sector” în care mai rezist este Jurnalul. 
Scop, mijloc de a rămâne cât de cât în picioare (picioarele 
melc...). 

Ciudat: moartea fetei (acum, egoist, vorbesc numai de Elena 
- aflată de la Angela abia ieri) m-a atins, vătămat mai adânc, 
mai dureros decât alte dispariţii. De ce? De-aceea... - 


x 


Flori Bălănescu mi-a trimis ultimul număr din Acolada, 
unde Nicolae Florescu scrie despre Basarabia: 


“Un oarecare Victor, prieten şi, probabil, editor al naratorului, îi 
sugerează acestuia să scrie o zi din viața unui afghan basarabean, adică 
a unui soldat recrutat în Basarabia, trimis cu trupele sovietice să lupte 
în Afghanistan. Este, bineînţeles, necesară o întâlnire pariziană între 
narator, stabilit in Franţa şi personajul potențial al viitoarei sale opere, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 65 


iar această confruntare, cum este ea văzută de cel ce redactează cartea 
în cauză, nu poate avea loc decât intr-un timp limitat, cam la zece zile 
după ce lucrurile au fost acceptate şi de o parte şi de cealaltă. 

Ceea ce urmează nu este altceva decât o lungă ateptare a întâlni- 
rii cu afghanul basarabean sau cu basarabeanul din Afghanistan. O 
ateptare liniştită aparent, lipsită de dramatismul presupus şi contrariant 
al lui Godot, cel din beckettiana parabolă, sau a lui Vincent din poves- 
tirea Ploaie la Chantilly a lui Theodor Cazaban, bunăoară. Ocazie 
numai pentru narator să-şi reconstituie într-un jurnal pe zile amintirile, 
nu doar pe cele sentimentale, direct implicative, ci şi evenimentele care 
nu ţin direct de experienţa sa existenţială, dar care marchează existenţa 
fiinţei sale istorice, cum ar fi spus Lucian Blaga, desigur. 

Acesta este mecanismul epic şi profund confesional prin care 
Paul Goma îşi desfăşoară naraţiunea, în romanul Basarabia (Editura 
Jurnalul literar, Bucureşti, 2002). Ne găsim, în fond, in faţa unei 
reconstituiri istorice amănunțite asupra perioadei de rapt teritorial prin 
care Basarabia a fost smulsă, printr-un adevărat dictat, din structura 
vieţii româneşti şi transformată în republică sovietică de ocupantul 
moscovit. O comunizantă republică aşadar, obinută prin teroare, prin 
suprimarea oricăror libertăți, prin aplicarea unor legi nescrise ale 
gulagului, de o barbarie fără măsură şi imposibil de inteles de cititorul 
francez, căruia se pare că naratorul intenţionează să-i propună spre 
lectură cartea sa. 

Nu insist asupra derulării faptelor şi evenimentelor epice, care 
sînt, ca de obicei la Paul Goma, fapte şi evenimente istorice, prezen- 
tînd cu o luciditate impresionantă, în perfectă concordanţă cu adevărul 
ştiinţific, ceea ce noi românii am putea denumi fără exces tragedia 
basarabeană a neamului nostru terorizat de comunism. Observațiile 
lui Paul Goma pornesc, comparativ, de la regimul de gubernie, pe care 
tarismul a încercat să-l aplice, vreme de un secol şi mai bine, între Prut 
şi Nistru, şi se nuanteazä prin introducerea propriei sale biografii şi a 
destinului familiei sale în tăvălugul de suprimări, în genocidul pe care 
comunismul sovietic l-a exersat nimicitor în acelaşi teritoriu, 
perfectionind mijloacele de rusizare forţată prin mutări de populaţie, 
prin replantări de cetăţeni şi grupuri etnice, aduse din alte republici, 
străine etniei româneşti, în plaiurile, în oraşele şi satele Basarabiei. 
Remarca ironică a prozatorului la adresa liberalismului iş internationa- 
lismului francez, de fapt, occidental, european, cochetînd cu tarismo- 
comunismul sovietic vreme de o istorie, în detrimentul populaţiei 
năpăstuite de la marginea răsăriteană a Europei, capătă astfel, în roma- 
nul de faţă, accente dramatice, rechizitoriale, la care victimele au drep- 
tul, cel puţin la judecata de apoi, dacă istoria minte, dacă istoria se 
deformează, dacă istoria devine apanajul unei năucitoare nedreptäti 
politice şi a unei lipse de umanism profunde, în ciuda demagogiei ce 
astăzi cuprinde până la neruşinare sensul umanist al coabitării paşnice 
cu agresorul sovietic şi postsovietic, în acelai mod în care s-a coabitat 
şi cu primitivismul țarist sau cu jugul otoman. 

Paul Goma transformă istoria în materie epică. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 66 


În literatura română cazul său este aproape unic. Unele încercări 
de acest fel le-a întreprins şi Marin Preda în Delirul, dar cu un eşec 
previzibil, pentru că insertiile de realitate istorică au venit în vizibilă 
contradicie cu inventivitatea narativa? Paul Goma nu proiectează isto- 
ria în trăirile sale. El o trăşiete la modul cel mai intim posibil, o 
denunţă, o asupreşte şi, uneori, o nedreptäteste; dar nici una dintre 
trăirile sale nu este sarjatä, dispretuitoare, neadecvată. Eroul narator 
sau naratorul-erou, cum vrei, fiind el până la urmă mereu nedreptăţit, 
mereu strivit, mereu denunţat, subliniază faptul că ceea ce se întâmplă 
în romanul Basarabia este o dramă zguduitoare a conştiinţei indivi- 
duale. O revoltă faţă de darul evenimentelor istorice, receptat aproape 
ca un dat metafizic, din păcate. Istoria nu este aici un fundal, un cadru, 
o raportare temporală, ci chiar miezul trăirii până la proiecia şi întele- 
surile unei viziuni cosmice a lumii. Moartea, suprimarea, genocidul, 
intră la Goma într-un firesc al crimei, ca o manifestare „normală” a 
istoriei; înregistrarea evenimentelor de acest gen curge ca un destin 
implacabil şi implicativ al mulțimilor. 

Nimeni nu se sesizează de sângele vărsat; cadavrele se aşază în 
piramide precum, ulterior, craniile cambodgienilor în viziunea mala- 
divă a lui Pol Pot. Zguduirea, dramatismul şi tragedia acestor pagini 
excepţionale ce definesc romanul Basarabia al lui Paul Goma, nu vin 
din întâmplările înfăţişate, însă. Ele aparţin trăirii interioare a scriito- 
rului. Personajul, cu rol de David în înfruntarea cu istoria goliata, 
învingînd permanent prin supravieţuire, condamnîndu-şi asupritorul 
până la absurd, până la demential, vădeşte incapacitatea naratorului de 
a se desprinde din propria sa dramă ce se identifică aici, desigur, mai 
vizibil decât în orice altă carte a sa, cu tragedia unui neam ce ispitete 
rezonanţe de o pilduitoare reevaluare morală şi estetică totodată. 

Mai mult, poate, decât în Jurnalul său, în multiplele sale fațete, 
alcătuind cartea cea mai rotundă, aşa cum am mai spus-o, a revoltelor, 
a nemulțumirilor, a dramelor lui Paul Goma, romanul Basarabia se 
dovedeşte şi din punctul de vedere al construcţiei narative o carte de 
maturitate, o carte fără fisuri, expresia unei vieţi, aproape o carte testa- 
ment. Nu mă sfiesc să afirm că descoperim aici cea mai importantă 
operă de pâna în prezent a lui Paul Goma. Există şi un crescendo al 
tensiunii epice, al modului de narare, uşor pamfletar, apoi autoironic, 
care atinge, în unele pagini, pragul suprem al imposibilității conştiinţei 
de a recepționa adevărul paginii, aşa cum numai în marile opere se 
ăntâmplă să 1 se releve la lectură. 

Paul Goma este, în romanul Basarabia cel puţin, cel mai 
important şi desăvârşit scriitor român contemporan: conştiinţă şi glas 
european. Şi nu-mi doresc decât ca ultimele rânduri din Basarabia să 
fie doar o convenţie literară: 

«Cartea rămâne aşa, neterminată. Nu e prima, e ultima». 

Nicolae Florescu” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 67 


x 


-_-Ora 16. De dimineaţă am încercat să diacritizez textul lui 
Nicolae Florescu (şi încă: să scriu despre Păunescu şi relaţia lui 
cu Eliade). 

Nu a fost cu putinţă: am primit de la Angela Goma, de la 
Ghenadie Brega mai multe filme cu cele două fete ucise. Am 
plâns, am bocit şi eu (de la distanţă de 2 000 km) cu mamele 
fetelor (am înţeles: acasă Elenei Cuza i se spune: “Lenuta”, 
colegii îi mai spuneau: “Lena”). Am strâns din fălci când tatăl, 
Gheorghe Cuza a povestit, cu pauze, ce şi cum aflaseră ei, părinții 
că s-ar fi întâmplat, dar nu adevărul, fundcă şoferul, dispărut vreo 
trei zile se predase în cele din urmă, binişor după moartea fetelor 
- se predase, însă nimic din declarațiile sale nu transpirase din 
ceea ce îi interesa pe părinți, pe apropiaţi, pe profesori, pe cole- 
gii de liceu. Decât ce spusese tatăl Lenuţei: că individul plecase 
liber de la postul de poliție, umflat, arogant, dînd vina acciden- 
tului pe “fetele istea, care nu erau atente la maşâni ... 

Am mai aflat: că fetele - erau mai multe, însă trei coboriseră 
la Orhei - se duseseră la Chişinău, la patinoar... De unde am 
dedus că Orheiul, avînd 50 kilometri de “patinoar” natural, pe 
Răut, nu are o minimă instalaţie pe maluri, unde să-ţi laşi 
hainele, unde să bei un ceai fierbinte, să mănânci o prăjitură... 

“M-am ocupat” numai de înmormântarea fetelor. 


Miercuri 27 ianuarie 2010 


Am dat ultima versiune a Jurnalului 2009 - Filip o va 
instala pe site-ul meu. 
Strivit de oboseală. 


Flori Bălănescu mi-a trimis un text despre Alexei 
Vakulovski, cel pentru care nu se găseşte un editor. Vai de noi şi 
vai de noi, curi nenorociti! 


Mihai Cimpoi îl citează pe Dorin Tudoran: 


“Se disting, potrivit lui Dorin Tudoran, trei tipuri de exil: exilul 
autoimpus al celor ce continuă să scrie în limba şi pentru ţara din care 
provine (Elena Văcărescu sau Martha Bibescu), exilul forţat în care 
autorul are o contribuţie la dezvoltarea literaturii sau culturii din ţara 
unde trăieşte (ca Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Panait Istrati, Mircea 
Eliade) şi exilul interior pe care l-au practicat scriitorii basarabeni.” 


De unde a scos Tudoran “tipurile de exil”? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 68 


Joi 28 ianuarie 2010 


Am tot promis ca voi scrie câteva cuvinte despre Adrian 
Păunescu şi Eliade. Reamintesc ce scria el, Păunescu despre 
chestiune. Anume ca a clamat prin toate mijloacele - şi avea, avea 
- că nu şi-a călcat cuvântul dat faţă de Eliade că va publica forma 
integrală a interviului; că s-a zbătut faţă către faţă cu “factorii 
decizători”, să-i convingă să fie de acord cu publicarea (dacă 
aceia tin cu orice pret ca Eliade să fie câştigat de partea... 
României - nu sunt sigur de formulare). 

Eu unul, care nu eram distribuit în piesa jucată, în această 
chestiune l-am crezut pe A. Păunescu - însă nu cunosteam “deta- 
liile”. Nefiind în grațiile zeilor, rămâneam rezervat, nu mă ros- 
team despre ce nu cunoşteam. Bănuiam că ştabii abuzaseră de el 
- şi de Eliade - nu prin adausuri favorabile “României”, ci prin 
suprimarea unor pasaje - le ştiam, s-a vorbit mult despre ele: cele 
în care Eliade vorbea despre Nae Ionescu (fireşte, favorabil). 

Or acum, de pe blogul amintit aflu că chestiunea fusese mai 
puţin (sau deloc) politică, ci datorită vorbelor purtate într-o parte, 
în alta de către nepotul postamentului, pe nume: Sorin 
Alexandrescu, a mesajelor îngălate, interpretabile (în favoarea lui 
Eliade, cică, în fapt favorabile lui, Alexandrescului), a reieşit 
că... Eliade nu-şi dăduse acordul să fie suprimate pasajele cu Nae 
Ionescu, iar pentru că Păunescu se jura că nici el, dealtfel nu avea 
dreptul... - concluzia maselor largi fusese: Păunescu îi făcuse lui 
Eliade marea măgărie! 

Îi cunosc şi pe Păunescu şi pe Alexandrescu - dealtfel nepo- 
tului i-am schiţat un portret putin mägulitor în jurnalul Căldură 
Mare. L-am zugrăvit ca pe un ins lucios, lunecos, număbăgaci 
(şi nu se băgase în “politică” de când domicilia pe o penişă la 
Amsterdam), total analfabet în materie de literatură română 
(ei, da!, însă aflat în “relaţii de lucru” cu emisarii Bucureştiului, 
desigur, cercetători literari, universitari ca şi el...) şi enervant 
de... băgaci (nu scrisese el o carte uite-aşa de groasă despre 
Faulkner?). Profitind de faptul că fusese coleg-de-grădiniţă cu 
Țepeneag, Alexandrescu fusese cooptat în grupa pe care eu, 
atunci, o consideram «antiMonică» (Lovinescu - dar nu ştiam că 
fusesem abuzat: Monica Lovinescu mă mintise când mi se 
plânsese de complotul pus la cale de Breban şi de Țepeneag 
pentru detronarea lor de la Europa liberă), semănînd, nu discor- 
die, aceea fiind efectul, cât confuzie. Ca şi cum asta mai lipsea în 
exilul parizian. Aşadar, cred că în chestiunea interviului dat de 
Eliade lui Păunescu - şi publicat cu omisiuni (plural?, singular?) 
- cel care tulburase apele fusese... blândul, civilizatul şi binein- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 69 


formatul Sorin Alexandrescu, ale cărui cunoştinţe de literatură 
română contemporană - ne aflam, totuşi la mijlocul anului 1989 - 
se opriseră la Titus Popovici şi la Francisc Munteanu. 


x 


+ -Nu am scris nimic despre “evenimentele din Basarabia”, 
nu neapărat pentru că aş fi fost copleşit de evenimentele 
Basarabiei mele, cu tragedia în care a dispărut Elena (Lenuta, 
Lena Cuza), stră-nepoata mea; nici de... frică: de cine-ce să-mi 
fie frică?, ci din teamă (de parcă teama nu ar fi o treaptă a fricii). 
Mai degrabă din superstiție: dacă dorinţa mea sălbatică de a-fi- 
bine-în-Basarabia provoacă (!) inversul? 

De aceea urmăresc cu o privire piezişă ce se petrece la noi, 
în Basarabia şi... tin-în-mine. 

Dacă iese bine, am să-l laud pe ticălosul de Băsescu (care 
până acum numai rele ne-a făcut: l-a susținut pe criminalul 
Voronin, s-a împleticit în mizerabila “politică îmbârligată a 
României”, întârziind astfel mersul pornit normal al lucrurilor în 
Basarabia). Am să spun că, uite, a făcut şi Băsescu un bine la 
viaţa lui. Dacă nu, îl bag în pizda mă-sii şi-mi mut speranţa... - 


la cine? la ce? Nu ştiu. 
x 


Lucia Hossu-Longin, în Observator cultural scrie în “cazul 
Desliu - ochiul din vizetă”: 


“(...)Primul Congres al Uniunii Scriitorilor are loc în 1968, la trei ani 
după înscăunarea lui Ceauşescu. Atunci s-au deschis larg porțile Uniunii, au 
intrat o serie de scriitori, după scena balconului, după primăvara însîngerată 
de la Praga.Cota lui Ceauşescu a crescut foarte mult, aşa încît nişte intelec- 
tuali care se opuseseră Partidului Comunist şi suferiseră închisoare politică, 
precum Goma, Ivasiuc, au intrat în partid.” (...) 

(...)“După o şedinţă a Comitetului de Partid al Uniunii Scriitorilor din 
28 ianuarie 1976, Desliu îi cere lui Ion Hobană şi lui Traian lancu să-l 
primească spre a le expune o chestiune personală. La discuţie ia parte şi un 
instructor al CC al PCR. Deşliu le mărturiseşte că se simte urmărit. Este mar- 
ginalizat, numele lui este scos de pe genericele emisiunilor TV, nu i se 
publică nimic, trăieşte în mizerie în demisolul unui bloc din bulevardul 
Aviatorilor, nu are libertate de exprimare, „nu poţi să scrii ca Tolstoi despre 
ceea ce se întîmplă în lumea celor care ne conduc“, se justifică poetul. 

Vrea să-şi predea carnetul de partid. Cei trei, speriaţi de intenţia lui 
Deşliu, încearcă să-l oprească, îi cer să-şi retragă vorbele. Sînt terorizati 
de pericol. 

„Tu nu eşti Goma“ (subl. mea, P.G), îi strigă Traian Iancu. 
Instructorul de partid îl avertizează că nu dă el, Desliu, un ultimatum 
partidului. Poetul pare neclintit în hotărîrea lui. „Partidul nu e ceva abstract. 
Eu am terminat de mult cu mistica asta“. Acelaşi Traian Iancu, disperat că 
Deşliu părăseşte brusc discuţia, îl somează: „Opreşte-te aici! Nu pleca de 
lîngă noi pînă nu-ți retragi cuvintele“. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 70 


Există foarte multe variante ale corectiei pe care organele de Securitate 
i-au aplicat-o lui Desliu la Casa Scriitorilor. Se ştie, de altfel, că poetul era 
ridicat de pe stradă, dus la Miliție şi anchetat. Apărea trist, abătut, după 
cîteva zile.” (...) 

În ziua aceea de vineri, 4 septembrie 1992, marea la Neptun avea 
valuri cenuşii, prevestitoare de rău. Poetul s-a plimbat pe faleză şi după- 
amiază a ieşit pe plajă. S-a dus să înoate singur, în larg, dincolo de geaman- 
dură. A dispărut dintr-o dată. Toate încercările scafandrilor de a-l găsi au dat 
greş. „Îl îmbrăţişase marea cu labe fioros de drägästoase.“ Între Costineşti si 
Vama Veche, de-a lungul a 20 de kilometri, este căutat asiduu. Trupul lui 
intact, parcă atunci intrase în apă, a apărut după opt zile. De lîngă digul casei 
lui Ceauşescu. L-au adus SPP-iştii. O moarte ciudată, suspectă, 
misterioasă.(...)” 


x 

+ “Tot în Observator Cultural strălucitul literatornic Mirel 
Horodi (Horodniceanu) informează opinia publică românească 
despre... Oare despre ce ne informează inginerul electroener- 
getician Mirel Cutare de la Tel Aviv (cum intri, la dreapta, între 
alte două case)? Despre “Un răspuns evaziv al Academiei”: 

«Am aflat din pamfletul profesorului Laszlo Alexandru, 
intitulat „Vivat Academia!“, despre hotărârea surprinzătoare 
[surprinzätoare? pentru cine: pentru Mirel şi ai săi telavivioti 
ignari?| a Academiei Române de a premia volumul lui Sorin 
Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară, apărut în anul 2007 la 
Editura Humanitas, carte în care se [de ce se?, este un singur 
autor al volumului, sau, după obicei, se aruncă întreaga vină asu- 
pra poporului român?] încearcă reabilitarea mişcării legionare». 
Acelaşi inginer îl pomeneşte - pozitiv, cum altfel - şi pe tovarăşul 
său de şaibă la agregatul Antisemitizator, Sami Damian: şi el a 
atacat cartea lui Lavric, cu “argumente” cunoscute de mine: 
“oreşeala lui Sorin Lavric rezidă în acţiunea de a reproduce pe 
larg o gîndire viciată (ideologia lui Codreanu) şi de a nu marca 
decît sporadic o distantare” - la-la-la-la-la, - dacă ar lipsi 
“Codreanu”, aş jura că citează din scrisorile mie adresate - cu 
exact aceleaşi argumente false, folosite fără ruşine, ca acesta: 

«tatăl lui Shaul Carmel a fost aruncat din tren de către 
legionari, rămînînd printr-o minune în viaţă, dar schilod. Un fapt 
divers, făptuit de legionarii pe care Sorin Lavric încearcă să-i 
prezinte într-un mod edulcorat”. 

[Care “fapt-divers”? Când a avut loc, ne-stimati tovarăşi 
antisemitizatori fără frontiere... cronologice? Când?: 

1. Tatăl lui Shaul Carmel a fost aruncat din tren nu “de către 
legionari - în acel moment, adică în iulie 1941, legionarii erau, 
fie la puşcărie, bägati de Antonescu, fie în linia întâia a frontului, 
pedepsiţi de acelaşi, fie refugiaţi în Germania: cei care aruncaseră 
din trenuri evrei (în Săptămâna Rosie: 28 iunie - 5 iulie 1940 erau 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 71 


militari simpli înnebuniţi de ruşinea naţională a retragerii din 
Basarabia a armatei, “fără a trage un foc de armă”, pasivitate de 
care profitaseră evreii, nu doar din Basarabia, pentru a ataca, atât 
armata în retragere, cât şi civilii care încercau să se refugieze; 

2. În anul Domnului 2010 mincinosul Horodi clămpăneşte 
despre... “Pogromul legionar din Bucureşti” şi ne pune capac 
(sau: ne bagă-n sac, nemairămânînd decât să-l lege la gură) cu 
“mărturia”: «Eram un copil de 11 ani. Nu voi uita niciodată noap- 
tea de groază pe care am trăit-o atunci. Am avut noroc că bande- 
le de legionari s-au oprit la colţul străzii noastre şi că Antonescu 
a ieşit învingător în confruntarea cu rebelii. In cazul în care legio- 
narii ar fi pus mîna pe putere, nici un evreu n-ar fi scăpat». 

Ce noroc pe familia lui Horodi: bandele-de-legionari (bande, 
într-adevăr, dar nu “de legionari” ci alcătuite din derbedeimea 
subproletariatului mahalalelor, plătită, îmbrăcată în cămăşi verzi 
aduse, peste mare, din URSS, mânate de cadre superioare ale 
partidului comunist sovietic, în majoritate zdrobitoare evrei) se 
opriseră la colţul străzii! Uite-aşa, ca prin minune - ceea ce nu-l 
împedecă pe inginerul pensionar electric Horodi să lălăie aceeşi 
litanie despre... “pogromul legionar”, invenţie a lui Ilia 
Ehrenburg şi a masei de manevră a comuniştilor. Dovadă : nici 
un “legionar” dintre agresorii evreilor nu a fost arestat, nici 
condamnat de justiţia lui Antonescu, nici de cea a lui Brucan, nici 
de cea a occidentalilor - a fost acuzată, la Procesul de la 
Nürnberg, Mişcarea Legionară de masacrare a evreilor? Trebuie 
să fii un Horodi, un S. Damian - să nu fie uitat nici un-Laszlo - 
ca să mai susțină că încercarea de lovitură de stat, comunistă din 
ianuarie 1941 (în care şi vieţi de evrei nevinovaţi au fost sacrifi- 
cate de evreii bolşevici de peste Nistru), executată orbeşte de 
evreii din România - vreo 73 - fusese “pogrom legionar]. 

Dar să nu ne grăbim, abia a început hărmălaia holocaustolo- 
gilor, prin “Comentarii-proteste” de genul: 


Protest V. Auraru, Joi, 28 Ianuarie 2010, 21:08 

In numele celor 124 de coreligionari ucisi miseleste de catre legionari 
in zilele de 21-23 ianuarie 1941 (printre acestia si 4 membri ai familiei mele 
- fam. Rosenthal), dar si al lui Nicolae Iorga, Armand Calinescu, I.G.Duca, 
Virgil Madgearu s.a., secerati de aceleasi maini criminale, protestez impotri- 
va deciziei juriului Academiei Romane care a decernat recent inalta sa dis- 
tinctie unei lucrari care ignora realitati crude ale epocii, profilul moral si fap- 
tele celor care au frizat, prin ideologia si unele din actiunile lor, fascismul hit- 
lerist. Adevaratii istorici nu pot accepta o asemenea nedreapta si necuvenita 
rasplata conferita d-lui S. Lavric, acompaniata insa, nu ma indoiesc, de aplau- 
zele profesorilor A. Suru si I. Coja . Inaltul for stiintific datoreaza victimelor 
de atunci,urmasilor acestora, oamenilor de stiinta care tin la prestigiul insti- 
tutiei care-i reprezinta si populatiei acestei tari un gest reparator onest. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 72 


fenomenul "Lavric" bmarian [se putea să nu se vâre musca-n-curu-calu- 
lui şi in asta? -n. m. P.G], Joi, 28 Ianuarie 2010, 20:57 

Lavric, Marta Petreu, ş.a. se integrează într-un curent care duce la 
cosmetizarea extremei drepte din interbelic, de dragul unei popularitäti 
bazate pe anticomunism. Regretabilă confuzie, la fel cum şi aprecierea pozi- 


w99 


tivă a lui V.Tismăneanu este regretabilă . 


Vineri 29 ianuarie 2010 
Mihai Ciucanu: 


Buna dimineata. Acu' o saptamana v-am trimis un articol despre 
"prima despagubire pentru Holocaustul romanesc", iata astazi (vineri), ce 
putem citi in Evenimentul zilei : " ...[Curtea] a considerat că Vasile 
Paraschiv a intentat prea târziu procesul împotriva statului, încalcă Legea 
221/2009, ce statuează că toate acele atrocități comise de comunişti sunt 
imprescriptibile". http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/884605/Noile- 
suferinte-ale-disidentului-Paraschiv/ 

Aceasta nu e o democratie, ci o dictatura. 

Cu stima si repsect, 

Mihai Ciucanu 


Stiam de această imensă măgărie a Statului Băsesc” (el nu a 
uitat afrontul suferit din partea lui “nea Vasile” la Cotroceni) a 
fost comisă. Aveam însă morţii mei, nu încăpeau chiar toţi în 
inima mea. 


Comentarii la “Petiţie...” 


@Alcazar;, (4 D.C.Sophia, Duminica, 24 Ianuarie 2010, 14:11 
Manifestati o foarte ciudata fixatie pentru Paul Goma. Nimeni nu-i neaga 
meritele, cei care-l stiu sunt la curent si cu "cele bune" si cu "cele rele" ale d- 
sale. Dar nu inteleg ce legatura are cu subiectul in cauza. Si, domnule 
"Alcazar", cred c-ar fi bine sa mai cititi o data lista, foarte, foarte atent. Veti 
gasi acolo mai multe "nume" ale unora care au protestat cu adevarat impotri- 
va lui Ceausescu! De ce simt unii nevoia sa-i zapaceasca pe tinerii care nu 
stiu adevarul.?! 


masti si interese personale Alcazar, Sambata, 23 Ianuarie 2010, 22:39 
Petitia pentru reducerea pensiilor fostilor securisti.... este o simpla operatie 
demagogica a celor care vor sa faca din atacurile impotriva regimului comu- 
nist o racheta de propulsare publica si profesionala. Oameni, care au semnat 
aceasta petitie si care, inainte de 1989, erau in masura sa protesteze impotri- 
va regimului comunist, au tacut malc (aleg, la intamplare, pe Sorin Iliesiu). 
Cum se explica faptul ca niciunul dintre ei nu a protestat impotriva regimu- 
lui Ceausescu, precum Paul Goma? Ar fi putut sa prezitre aceeasi cerere, 
imediat dupa 1989. Cum de s-au trezit abia acum, dupa 20 de ani? Este evi- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 73 


dent vorba, in marea majoritate a semnatarilor, de oportunisti, carieristi si 
dezaxati. E de tot rasul ca acest text a aparut in acelasi numar, unde George 
Ardeleanu mentioneaza, in cateva randuri, ca Nicolae Steinhart, un martir al 
represiunii comuniste, nu avea resentimente. Intr-o zi, societatea romaneasca 
isi va da seama ca anticomunismul de parada, devenit astazi lege, a fost o 
masca pentru cele mai josnice interese personale. 


As fi semnat "Petitia" ...D. C., Sambata, 23 Ianuarie 2010, 16:19... daca 
n-ar fi fost initiata de catre Tismaneni si ai lor, stiti care: aia care-au confis- 
cat anticomunismul adevarat si l-au manipulat si-l manipuleaza doar in inter- 
es propriu. Care om normal poate sa-si imagineze ca "Petitia" ar servi cumva 
interesele adevaratilor anticomunisti? Cum si in ce fel? Nuuu, dragilor, "peti- 
tia" pe mine nu ma mai poate pacali. Ajunge cu manipularile noilor Rolleri 
("puii de bolsevici", vorba UITATULUI TOTAL, Paul Goma)! 


@ Sophia/Sofia D.C., Duminica, 24 Ianuarie 2010, 17:58 Or fi pe 
lista "mai multe "nume" ale unora care au protestat cu adevarat impotriva lui 
Ceausescu", dar intrebarea e: cand au protestat aceste "nume" impotriva lui 
Ceausescu? Raspuns: ABIA cu putin inainte de decembrie 1989, atunci cand 
SE STIA si SE OBSERVA CU OCHIUL LIBER ca Ceausescu va cadea. 
Acele "nume" pe care le impingeti in fata si cu care ne imbolditi ochii, au fost 
doar simpli CHIBITARI ai "vantului" EST-VEST al schimbarii. Spre deose- 
bire de acele "nume", Paul Goma, Constantin Dobre si Doinea Cornea au 
PROTESTAT impotriva lui Ceausescu atunci cand "odiosul" si partidul lui 
comunist se aflau pe "creasta valului"; atunci cand se pupa si se imbratisa cu 
toata elita cea vestita atat a Rasaritului cat si a Apusului; atunci cand "nume- 
le" catre care cu obstinatie ne impingeti, familiile si neamurile lor, si chiar 
toti de pe acea "lista" (traitori ale acelor vremuri) se impotriveau lui 
Ceausescu si mancau cu linguroiu anticomunism DAOR IN VIS, dupa care 
se priveau in oglinda si-si ziceau victoriosi: "Gata, m-am impotrivit lui 
Ceausescu si sunt un anticomunist convins". Cam asta-i chestia cu acele 
"nume"?! Ha, ha, ... HA! 


Nu este pentru prima oară când las pe mâine ce trebuie să fac 
azi: unul dintre comentarii - desigur, scris de un holocaustolog 
dobitoc, analfabet - mă bălăcărea în fel şi chip: că am fost ingrat 
cu Monica Lovinescu, cea care mă făcuse (!), că sunt antisemit, 
că sunt negationist... Aici intervenea o imensă porcărie: autorul 
(anonim, cum altfel?, doar nu-i atât de prost încât să se decon- 
spire) aducea vorba de Soljenitin dar, fund un ins (şi dacă e o 
tovarăşă insă?) care n-a ştiut niciodată la ce folosesc virgulele, 
punctele, continua... afirmînd că “acela” fusese colaborator! 
(citeşte: delator). Dar nu se înţelegea dacă “acela” era Soljenițîn 
sau Goma. Toată dimineaţa am căutat să recuprez comentariul 
acesta - în varianta arhivei nu mai există. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 74 


Sâmbătă 30 ianuarie 2010 


“Revista APOSTROF din Cluj, (...) Marta Petreu aduce un elogiu 
scriitorului originar din România, Edgar Reichmann...” (subl. mea, P.G.) 


Nici pe ăsta, nu l-ai iertat, Marto? Până şi pe ăsta l-ai... 
ca să ne exprimăm cu perdea: elogiat? Va trebui să te speli 
pe-la-peste-tot vreme de trei luni de zile - atunci şi nici atunci... 


x 


“In CONTEMPORANUL-IDEEA EUROPEANĂ, Nicolae Breban 
face o evocare a perioadei comuniste reflectate în relațiile interumane ale 
breslei scriitoriceşti, sunt amintiţi Crohmălniceanu, Ornea, sub aspect 
pozitiv, Goma, Tudoran, ca oameni nerecunoscători [aşa ne trebuie nouă, 
nerecunoscătorilor față de tovarăşul Breban de la C.C al PCR - nota mea], 
alte personalități, precum Ion Negoitescu, etc. Aura Christi [va fi învăţat 
“Conte” (sic) că numele scriitorului Gombrowicz se grafiază la noi, în 
Europa, aşa cum l-am scris eu şi nu: Gambravici?] atacă dur diverse perso- 
nalitäti, editori, jurnalişti, precum Carmen Muşat, Liiceanu, Mircea Mihäies, 
N. Manolescu, Andrei Pleşu, HR Patapievici, cam acide comentariile şi, 
uneori, nejustificate.” 


x 


“Ion Tiriac, recrutat de securitate in 1963, a fost abandonat, trei ani 
mai tarziu, pentru ca a dat dovada de “rea vointa” 29 Ianuarie, 2010 -de 
Alin Olteanu 

“Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a 
decis in urma cu doua saptamani ca, desi Ion Tiriac a semnat un angajament 
cu Securitatea, el nu a facut politie politica. Tiriac ar fi fost recrutat de 
Securitate in 11 iulie 1963 sub numele conspirativ “Titi Ionescu”, pentru 
incadrarea informativa a unor sportivi si delega?i staini ce vin in R.P.R. pe 
linia sportiva si sunt suspecti. In decembrie 1966, el a fost insa abandonat din 
retea, pentru ca a dat dovada de “rea vointa” si nu ii oferea Securitatii decat 
informatii lipsite de importanta, relateaza vineri Realitatea.net. 

„Dat fiind faptul ca agentul Ionescu Titi in colaborarea sa cu organele 
noastre a dat dovada de rea vointa... propunem abandonarea agentului 
‘Ionescu Titi’ si predarea dosarului personal la Serviciul C.”, se arata in deci- 
zia din 1966. Potrivit CNSAS, notele informative ale sportivului roman erau 
banale, Tiriac furnizand materiale fara importanta. Astfel, intr-o nota care 
apare in dreptul numelui sau chiar in ziua in care a semnat angajamentul cu 
Securitatea, Tiriac vorbea despre intalnirea sa cu un inginer, care l-a rugat 
sa-i duca mamei sale cateva sticlute de lac de unghii.” 


«~ Ce şmecher, Chiriacul-Tiriac! Ca şi Lucian Pintilie pretindea 
că el o turnase... pe o turnătoare - dar nu spunea cum o “demas- 
case” pe profesoara şi binefăcătoarea lui de la Institutul de 
Teatru. Ce anume turnătorii ascunde “Tiri”? 

Nu mă interesează, ce anume turnaseră, aceşti găinari, ci 
faptul că turnaserä; ca nişte mizerabil pârâcioşi. Aceştia doi - şi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 75 


alții, care or mai fi, grijuliii cu talentul lor, să le povestească 
securiştilor cum au turnat ei “numai puţin”, de aceea Securitatea 
Poporului le dăduse drumul, lăsîndu-i să zburde în... asta, cum îi 
zice: libertatea turnătorului. 


x 


Mă bucur că Marius Oprea şi Stejärel Olaru au alcătuit - în 
sfârşit - o listă, incompletă cum spun ei înşişi, a securiştilor. 
Mi-a ocupat o bună parte a Jurnalului pe luna ianuarie 2010 - dar 
merită. La urma urmei - am mai spus-o, o repet: e Jurnalul meu, 
introduc în el ce cred eu că trebuie neuitat: 


Lista (incompleta) cu cadrele Securitatii din perioada 1949-1989 

Institutul Roman de Istorie Recenta (IRIR) a realizat, cu sprijinul 
Academiei Catavencu si a fundatiei Gheorghe Ursu, o lista cu cadrele 
Securitatii din perioada 1949-1989 (lista este cam periata si putim cam “uni- 
laterala”; in orice caz, aceasta lista poate fi un instrument bun de inceput in 
mana celor care vor si mai ales care pot sa sape mai mult — n.r.). Cercetatorii 
care au realizat aceasta lista sunt Sorin Cucerai, Armand Gosu si Stejarel 
Olaru. Coordonatorul acestui proiect este istoricul Marius Oprea, specialist in 
istoria Securitatii. Asociatia pentru Educatie Cetateneasca (ASPEC) si 
Actiunea Populara (AP) deruleaza un program de monitorizare a vietii social- 
politice si economice din Romania. In cadrul acestui program, ASPEC si AP 
trimit periodic prezentari sintetice ale unor evenimente de interes public, pre- 
cum si analize ale unor teme de actualitate. Acesta este un material al 
Institutului Roman de Istorie Recenta (IRIR). 

N.R. Este mai mult decat probabil ca aceasta lista sa nu contina 
numele unor foste cadre ale Securitatii care activeaza acum in serviciile 
secrete sau in unele cercuri ale puterii. 


PARTEA I i 

1) Achim Victor — capitan MI, Directia I. In 1973 semneaza o nota informati- 
va in care sursa “Ruxandra” ofera informatii despre sursele de venit ale lui Paul 
Goma. La 3 iulie 1973, intr-o alta nota informativa, sursa “Ruxandra” informeaza 
despre discutiile lui Paul Goma cu diversi scriitori. La 20 iulie 1973, in alta nota, 
raporteaza despre patrunderea in locuinta lui Paul Goma in vederea controlarii vali- 
zei cu care el a fost in iunie 1972 la Paris. Dupa 1990, Victor Achim a fost destul de 
inspirat incat sa renunte la vechea activitate, despre care spune si astazi ca a repre- 
zentat cel mai important lucru din viata lui. Intre timp, ca orice securist normal, 
Achim a intrat in afaceri. Si pentru ca obiceiurile proaste nu se uita usor, Achim, care 
pana in 1989 a lucrat la “Arta si cultura”, este acum proprietarul editurii Paco. Daca 
il intrebi despre trecutul lui de securist, spune ca el nu a facut politie politica, ci 
munca de informatii. A slujit Patria. Astazi face acelasi lucru, din moment ce colo- 
nei si generali precum Dumitru Tabacaru, Marian Ureche sau Ion Stanescu publica 
la editura Paco carti despre rolul Securitatii in apararea sigurantei nationale. 

2) Ady Ladislau (Mureseanu Alexandru) — ministru adjunct de Interne (1952- 
1955). Dat afara din MAI in 1959, apoi arestat. 

3) Agafitei Nicolae — in 1984 este lt., Inspectoratul Judetean Neamt Securitate. 
La 25 mai 1984 semneaza o nota de analiza a DUI “Ursu” (Urzica Vasile) in care 
cere printre altele “verificarea in teren (domiciliu si loc de munca) a declaratiilor 
facute la ancheta de «Ursu» privind activitatile desfasurate in perioada aparitiei cazu- 
lui «Pasarela».” 

4) Agapi Dumitru — in 1972 este locotenent-colonel, C.I. al UM 01083 
Craiova. La 25 iulie 1972 da o nota informativa in care reda denunturi ale unor veci- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 76 


ni de-ai lui Vasile Gavrilescu, privind optiunile politice ale acestuia. 

5) Albescu Mircea — It.-col. in 1973. La 29 iunie 1973 primeste o nota infor- 
mativa in care Vlaicu Birna comenteaza reactiile unor scriitori fata de “atitudinea 
provocatoare” a lui Paul Goma. 

6) Alexandrescu — in 1969 colonel, CSS, Directia XIII. Nota din 15 octombrie 
1969 a generalului Bolintineanu si a locotenent-colonelului Lisacoschi este adresata 
colonelului Alexandrescu. 

7) Alexandrescu — in 1989 este col., CID, Securitate. La 2 decembrie 1989 
semneaza planul de masuri pentru actiunea Orient-"89. 

8) Alexandru loan — gen.-mr., ministru adjunct de Interne (1952-1960). 

9) Aliman Alexandru — mr., Directia XI, Securitate, 1955. 

10) Ambrus Coloman — director Regionala de Securitate Timisoara. 

11) Anastasiu Gabriel este in 1985 It.-col., sef de serviciu, DSS, Directia I. 
Primeste o nota informativa care contine material referitor la Doina Cornea. In 1981 
era maior, sef serviciul I, Inspectoratul Judetean Dolj al MI. Intr-o nota din 21 octom- 
brie 1981 cere aprobarea publicarii in Occident a unei scrisori “anonime” prin care 
sa fie compromis Vasile Gavrilescu. 

12) Andre Mihail — in anii *70 era colonel, seful Securitatii Sibiu, Inspectoratul 
Judetean Sibiu. Identifica persoanele din judetul Sibiu care sunt cercetate in proble- 
ma “Eterul”. 

13) Andreescu Gh. — in 1969 este colonel, seful Inspectoratului Valcea, CSS, 
Inspectoratul Judetean Valcea. La 18 septembrie 1969, printr-o cerere adresata 
Procuraturii Militare Craiova, propune arestarea preventiva pe timp de 5 zile a lui 
Constantin Lungu. In 1984 este general-maior la Inspectoratul Judetean de Interne 
Valcea. Da o rezolutie pe nota informativa din 21 aprilie 1984: “O copie si pentru 
ofiterul de militie ce tine legatura cu cpt., sa dea o linie de conduita adecvata. Sau o 
informare”. 

14) Andrei Nicolae — in 1958 este It.-maj. La 13 august 1958 primeste o nota 
informativa care contine informatii despre Dinu Adamesteanu, oferite de sursa C.E. 
dupa calatoria acestuia in Italia. 

15) Anghel Ion — in 1989 este It.-col., sef serviciu, Securitatea Municipiului 
Bucuresti. La 12 ianuarie 1989 face un raport cu “propuneri de excludere din reteaua 
informativa a persoanei de sprijin «Ionescu Vasile» (Dumitrescu Alexandru)”. 

16) Apostol Nicolae este in 1964 capitan, seful sectiei “C”, MAI, Directia 
Regionala Galati. În 16 iunie 1964 semneaza o nota privind luarea i in evidenta a lui 
Reus Mirza Vasile. 

17) Apostolescu Ion — in 1989 este It.-col., Directia de securitate si garda, sef 
Serviciul 4, Securitate. In decembrie1989 semneaza planul de masuri pentru actiunea 
Cristal-'90. 

18) Ardelean loan este colonel, seful serviciului II, Inspectoratul Judetean 
Cluj, serviciul IL. Într-un raport propune “a se aproba punerea in discutia colectivu- 
lui oamenilor muncii de la IMMR «16 Februarie» a faptelor savarsite de Filip Iulius”. 

19) Ardelean V. — in 1989 este colonel, sef colectiv, Securitatea Municipiului 
Bucuresti. La 12 ianuarie 1989 semneza un raport cu “propuneri de excludere din 
reteaua informativa a persoanei de sprijin «Ionescu Vasile» (Dumitrescu 
Alexandru)”. 

20) Ardeleanu Dumitru — cpt., Inspectorat Securitate, jud. Arad 1952. 

21) Ardeleanu Gheorghe — col., seful USLA. 

22) Arghiropol Andrei — col., Directia VIII Tehnica, Securitate. 

23) Aronescu Constantin — in 1981 este colonel, seful serviciului III, 
Inspectoratul Judetean Bihor, Securitate, serviciul III. La 12 iunie 1981 identifica 
intr-o nota persoanele din judetul Bihor care sunt cercetate in problema “Eterul”. 

24) Augustovschi V. — in 1981 este colonel, sef birou Directia pasapoarte, evi- 
denta strainilor si controlul trecerii frontierei. In 25 decembrie 1981 cere o decizie in 
privinta prelungirii vizei de sedere in Franta a lui Virgil Tanase, dat fiind ca acesta 
colaboreaza cu “Europa Libera”; “UM 0544 avizeaza FAVORABIL; UM 0610 avi- 
zeaza FAVORABIL. 

25) Aurel Gheorghe — mr., sef Serviciul Bande, Militie, gen.-mr. in DGM, 
1954. 

26) Avram Sleim (Sloim) — slt., sef Biroul 5 Anchete, Serviciul Judetean de 
Securitate Dorohoi in 1949. 

27) Alexie Stefan — in 1969 este maior, adjunct sef serviciu I, ulterior colonel, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 77 


seful Securitatii Dolj, conform documentului din 21 octombrie 1981 — Consiliul 
Securitatii Statului, Inspectoratul de Securitate al judetului Dolj, Serviciul I. La 7 
iulie 1969, prin cererea de incadrare informativa nr. 101/C1/1747, cauta sa obtina 
masura deincadrare informativa a unei persoane care are legaturi cu Vasile 
Gavrilescu. La 21 octombrie 1981 cere aprobarea publicarii in Occident a unei scri- 
sori “anonime” prin care safie compromis Vasile Gavrilescu. În 1988 este gen.-mr., 
Securitate, sef UM 0625, secretar de stat. O persoana cu numele de Stefan Alexie s- 
a numarat (alaturi, de exemplu, de Ramona-lleana Merce) printre cei 20 de angajati 
ai Gelsor care la 17 decembrie 1999 au incercat sa cumpere actiuni ale Bancii 
Internationale a Religiilor, in scopul preluarii acesteia de catre Gelsor. Fiecare dintre 
acestia intentiona sa cumpere aproximativ un milion de actiuni, la pretul de 10.000 
de lei bucata. 

28) Baba — slt., Biroul de Securitate, Sinca Veche, in 1953. 

29) Bacal Dumitru — lt., loctiitor director adjunct Regionala de Securitate 
Suceava in 1949. 

30) Baches Ioan — in 1956 este It.-maj., sef de birou, MAI, serviciul “D”. La 
20 iunie 1956 face o cerere de consultare a dosarului de ancheta privitor la Reus 
Mirza Vasile si de intocmire a unui referat cu date amanuntite despre activitatea lui 
Reus Vasile de pana la 23 august 1944. La 11 iulie 1956 adreseaza o cerere grupei 
“D” din Penitenciarul Fagaras de analizare a posibilitatii de recrutare ca agent a lui 
Reus Mirza Vasile. 

31) Badea Constantin — in 1981 este lt.-col., seful serviciului III, Inspectoratul 
Judetean Caras-Severin, Securitate. Printr-o nota din iunie 1981 identifica persoane- 
le din judetul Caras-Severin care sunt cercetate in problema “Eterul”. 

32) Badea Ion — in 1969 este It., inspector I, CSS. La 13 septembrie 1969 sem- 
neaza un raport in care ofera informatii despre Lungu Constantin si 
despre persoanele cu care acesta are legaturi in Bucuresti. 

33) Badea Pavel - in 1989 este It.-col., loctiitor sef Securitate, DSS, Securitatea 
Municipiului Bucuresti. La 29 ianuarie 1989 cere printr-o nota materiale informati- 
ve referitoare la Banyai Petru. La 18 noiembrie 1989 semneaza planul de masuri in 
DUI “Banu” (Banyai Petru): “apreciem ca se impune transformarea mapei de verifi- 
care in dosar de urmarire informativa”; printre altele, in plan se mentioneaza ca “se 
va coopera cu serviciul independent de investigatii, pentru obtinerea de informatii 
din mediul de la domiciliu despre “Banu”. 

34) Badica Ilie — mr., director general al Unitatilor de munca, Directia 
Penitenciarelor si Lagarelor de munca in 1950. 

35) Bajenaru Ion — in 1984 este colonel, loctiitorul comandantului unitatii 
DSS, unitatea speciala “F”. La 2 noiembrie 1984 redacteaza o nota in care ofera 
informatii despre Popescu Gheorghe. În 1987 devine col., seful Unitatii Speciale “F” 
(Filaj). 

36) Balaceanu Ion este in 1973 maior. La 11 iulie 1973, intr-o nota informati- 
va primita de It.-maj. Dinu Constantin de la informatorul “Petrescu”, se precizeaza 
ca “la intalnire a participat si tov. mr. Balaceanu Ion”. 

37) Balasoiu Radu — in 1989 este col., adjunct sef Directia IV Contrainformatii 
militare, Securitate. La 2 decembrie 1989 semneaza planul de masuri pentru actiunea 
Orient-”89. 

38) Banciu loan este in 1978 col., Directia I Informatii Interne. La 17 noiem- 
brie 1978 semneaza raport informativ nr. 00 1590/6. 

39) Bank — in 1953 este lt., sef Raion Securitate, Tg. Lapus. 

40) Barbu Dumitru — in 1956 este lt., sef grupa 3, Directia Regionala Securitate 
Pitesti. 

41) Barbu Lenobel - in 1953 este lt., Directia VIII (fosta V) Anchete Securitate. 

42) Bartha Ladislau in 1953 este It.-maj., sef Serviciul Inspectii din centrala 
Securitatii. 

43) Bataga Tiberiu — in anii ‘70 este col., sef Serv. 1/b, Mures. 

44) Batia Gheorghe — in 1971 este maior, D.G.T.O., Directia IX. La 22 mai 
1971 semneaza o nota care contine informatii asupra efectuarii unei analize grafice, 
din care rezulta ca “piesa aflata in litigiu nu a fost scrisa de persoanele de la care au 
fost luate scriptele de comparatie”. 

45) Bijutescu Constantin — in 1967 este It.-col., seful sectiei MAI, Directia 
Regionala Bucuresti, S IL. În iulie 1967 ofera informatii ale agentului “Ene” in urma 
deplasarii acestuia in Turcia si Italia. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 78 


46) Birzoi Gheorghe — in 1970 este It.-col., seful serviciului D.G.T.O., Directia 
IX. La 12 decembrie 1970 trimite Directiei XIII 26 file scripte de comparatie pe care 
s-a efectuat analiza grafica. 

47) Bercaru Virgil — in 1989 este maior, sef colectiv DSS, Securitatea 
Municipiului Bucuresti. La 18 noiembrie 1989 semneaza un plan de masuri in DUI 
“Banu” (Banyai Petru): “apreciem ca se impune transformarea mapei de verificare in 
dosar de urmarire informativa”; printre altele, in plan se mentioneaza ca “se va 
coopera cu serviciul independent de investigatii, pentru obtinerea de informatii din 
mediul de la domiciliu despre «Banu»”. Bercaru Virgil a fost dupa 1989 colonel in 
cadrul Ministerului Justitiei. Virgil Bercaru s-a aflat la conducerea SIPA pana in 
ianuarie 2001, cand a fost demis de Rodica Stanoiu, in urma unui scandal de corup- 
tie izbucnit la Penitenciarul Gherla. Ca o consecinta a scandalului, generalul Bercaru 
a facut cerere pentru a fi trecut in rezerva; cererea i-a fost aprobata. La conducerea 
SIPA i-a succedat un alt fost ofiter de Securitate, Marian Ureche. 

48) Bistran Iosif — in 1977 este It.-col. MI, Directia Cercetari Penale. Prin rezo- 
lutia din 12 aprilie 1977 dispune atasarea a doua benzi magnetice cu inregistrari ale 
emisiunilor postului de radio “Europa Libera” la dosarul penal nr. 4300/1977 privin- 
du-l pe Paul Goma. La 1 aprilie 1977 dispune “inceperea urmaririi penale pentru 
infractiunea de tradare prin transmitere de secrete, savarsita de GOMA PAUL”. 

49) Blaj P. — in 1966 este capitan. La 6 august 1966 sursa George Stancu infor- 
meaza despre o intalnire avuta cu Paul Goma. 

50) Bogdanovici Traian — in 1961 este capitan, seful sectiei “C”, MAI, Directia 
Regionala Galati. La 27 iunie 1961 semneaza o nota in care se ia hotararea privind 
fixarea domiciliului obligatoriu pentru Reus Mirza Vasile. 

51) Bogdan I. Sharit — in 1950 este mr., director adjunct, Directia Secretariat 
Securitate. 

52) Bodea Teodor — in 1988 este It.-col., (loctiitor) sef serviciu II, Inspectoratul 
Judetean Cluj, serviciul II. La 4 aprilie 1988 cere informatii despre o persoana “care 
apare ca legatura a unui element lucrat de catre noi prin DUT”. Dupa 4 mai 1988 sem- 
neaza un raport potrivit caruia Filip Iulius “a fost avertizat ca pe viitor sa se abtina 
de la orice manifestari ostile tarii, poporului si societatii noastre socialiste, in caz 
contrar urmand a suporta, din nou, rigorile legii”. La 13 mai 1988 semneaza un plan 
de cooperare intre Securitatea Cluj si Securitatea Alba in cazul lui Filip Iulius 
( Fodor”); “va introduce mijloace t.o. la domiciliul obiectivului din Cluj-Napoca 
pentru a-i cunoaste activitatea in timpul prezentei in acest loc”. La 29 iunie 1988 tri- 
mite o nota catre Inspectoratul Judetean lasi Securitate in care mentioneaza: 
“Discutiile purtate intre Filip si... s-au referit la probleme fara importanta, pana in 
momentul in care ambii au intrat intr-o camera de unde discutia lor nu a mai putut fi 
controlata”. 

53) Bojin M. — in 1973 este maior. La 26 iulie 1973, intr-o nota-raport ofera 
informatii despre discutiile purtate de scriitorii aflati la 2 Mai (printre care si Paul 
Goma) si cei aflati la Neptun. 

54) Bolintineanu loan — in 1969 este general-maior, inspector-sef CSS, 
Inspectoratul de Securitate al judetului Brasov. La 15 octombrie 1969 ofera informa- 
tii despre o persoana care lucreaza la o fabrica de produse chimice din Brasov. 

__55) Bordea Aron — in 1985 este general-maior, seful Directiei I, DSS, Directia 
I. În acelasi an semneaza o nota referitoare la Doina Cornea. La 14 iunie 1982 ofera 
informatii “referitoare la masurile intreprinse asupra unor oameni de arta si cultura 
pentru implicarea lor in activitati de «MEDITATIE TRANSCENDENTALA»”. În 
1975 era colonel, seful Securitatii, Inspectoratul Judetean Dambovita. La 2 martie 
1975 ofera informatii despre o persoana neidentificata (probabil in legatura cu Lungu 
Constantin). 

56) Borsan D. — in 1968 este col., sef Directia I Informatii Interne. 

57) Bosca Dinu — in 1976 este cpt., sef Serviciul I, Inspectoratul Judetean 
Securitate, Satu Mare. 

58) Bota Teodor — in 1959 este cpt. MAI, Rm. Valcea. La 12 august 1959 pri- 
meste o nota informativa de la sursa Iosif Schmidt. 

59) Botirlan M. — in 1981 este It.-col., seful Serviciului III, Inspectoratul 
Judetean lasi. La 1 octombrie 1981 ofera informatii referitoare la Virgil Tanase. 

60) Botoaga Valeriu — in 1958 era It.-maj. La 22 ianuarie 1958 ofera informa- 
tii despre o persoana care “injura regimul actual si afirma ca traieste in teroare. Face 
agitatie facand comparatie intre nivelul de trai din trecut si cel actual.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 79 


61) Bradeanu Marian — in 1984 este col., seful Serviciului I, Inspectoratul 
Judetean Neamt Securitate. În iunie 1984 semneaza o nota-raport de “completare la 
planul de masuri asupra modului cum se va proceda pentru influentarea numitului 
«Ursu» (Urzica Vasile) pentru a renunta la conceptiile lui ostile”. 

62) Breban Iosif - in 1958 este It.-col., seful Directiei Regionale MAI, Directia 
Cluj. La 26 august 1958 redacteaza un raport: “despre detinutul Goma Paul nu pose- 
dam material informativ, insa a fost pedepsit disciplinar”. 

63) Breiner Gh. — in 1948 era lt., sef Sectia I, DRS Cluj. 

64) Brestoiu M. — in 1981 este colonel, seful Securitatii Iasi, Inspectoratul 
Judetean Iasi. La 1 octombrie 1981 ofera informatii referitoare la Virgil Tanase. 

65) Briceag Nicolae — in 1950 este mr., sef Serviciu Judetean de Securitate Dej. 

66) Brihac Florian — in 1981 este It.-col., seful Securitatii, Inspectoratul 
Judetean Alba, serviciul III. La 13 iunie 1981 identifica “persoane din judet care 
intretin sau manifesta intentii de a lua legatura direct sau prin intermediari cu postu- 
ri de radio straine” si “rude ale colaboratorilor sau angajatilor posturilor de radio 
straine”. 

67) Bucuci Mihai — in 1989 este col., adjunct sef Directia V de securitate si 
garda, Securitate. La 2 decembrie 1989 semneaza un Plan de masuri pentru actiunea 
Orient-”89. 

68) Bucur Nicolae — in 1972 este gen.-mr., seful Directiei D.G.T.O., Directia 
IX. La 6 aprilie 1972 ofera informatii despre coletul trimis lui Bodiu Anatolie de 
catre o firma din RFG. In 1969 era general-maior, seful Directiei IX, CSS, Directia 
IX, Bucuresti. La 30 august 1969 semneaza un plan de masuri in care mentioneaza 
printre altele: “avand invedere continutul si pericolul care-l prezinta activitatea ilici- 
ta despre care este vorba in scrisoare (in scrisoarea-manifest adresata lui Lungu 
Constantin) se impune a se actiona in mod operativ in vederea identificarii autoru- 
lui(lor)”. 

69) Bucura Vasile — in 1981 este col., seful Securitatii Gorj, Inspectoratul 
Judetean Gorj. La 12 iunie 1981 identifica persoanele din judetul Gorj care sunt cer- 
cetate in problema “Eterul”. 

70) Bucurescu Gianu — in 1989 era gen.-mr., seful Securitatii Bucuresti, mem- 
bru in Consiliul de Conducere al Securitatii (DSS). Min. adj. de Int., 1985-1989. 

71) Budisteanu N. — in 1958 era It.-col., sef Directia III. 

72) Buica Ion — in 1989 este mr. Directia de Securitate si Garda. În decembrie 
1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-'90. 

73) Bula M. — in 1972 este capitan, sef serviciu MI, Directia III. La 21 iunie 
1972 prezinta discutia dintre ambasadorul RFG la Bucuresti, Erwin Wickert, si o sur- 
saa Securitatii, discutie privitoare la Paul Goma. 

74) Buleandra — in 1969 este It.-col., ulterior colonel, seful serviciului I, 
Inspectoratul Judetean Dambovita (conform documentului din 2 martie 1975), 
Inspectoratul de Securitate al judetului Teleorman, ulterior la Inspectoratul Judetean 
Dambovita (conform documentului din 2 martie 1975). La 30 august 1969 semnea- 
za un plan de masuri in care afirma: “avand in vedere continutul si pericolul care-l 
prezinta activitatea ilicita despre care este vorba in scrisoare (in scrisoareamanifest 
adresata lui Lungu Constantin) se impune a se actiona in mod operativ in vederea 
identificarii autorului(lor)”. La 2 martie 1975 ofera informatii despre o persoana nei- 
dentificata (probabil in legatura cu Lungu Constantin). 

75) Bunea Dumitru - in 1989 este maior, Securitatea jud. Valcea. La 7 februa- 
rie 1989 primeste o nota informativa de la sursa “Haiducu”. La 31 iulie 1989 propu- 
ne deschiderea mapei de verificare in cazul lui Ion Gusetoiu. 

76) Bunta F. — in 1981 este It.-col., seful Securitatii Ialomita, Inspectoratul 
Judetean Ialomita. La 12 iunie 1981 identifica persoanele din judetul Ialomita care 
sunt cercetate in problema “Eterul”. 

77) Burca Mihail — in 1948 era gen., director Directia Superioara Politica din 
MAI. In 1968 era gen.-col., adj. min. MFA. 

78) Burtoiu Constantin — in 1989 este col., sef Inspectoratul Judetean de 
Securitate Valcea. În decembrie1989 semneaza planul de masuri pentru actiunea 
Cristal-'90. 

79) Bodunescu Ion — in 1972 este It.-col., adjunctul Inspectoratului si sef al 
Securitatii, Inspectoratul Judetean Dolj al MI, serviciul I. La 3 iulie 1972, semneaza 
o nota in care releva caracterul “dusmanos” al manuscriselor lui Gavrilescu; manus- 
crisele au fost fotocopiate; nota precizeaza ca “in ziua de 30 iunie a.c. am intrat in 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 80 


mod secret in posesia scrierilor”. În 1974 este colonel de Securitate, oras Rosiorii de 
Vede. La 10 iunie 1974, propune inchiderea DUI privindu-l pe Lungu Constantin; 
colonelul Bodunescuaproba si cere “sa fie dat si in grija organelor de militie”. 
Bodunescu Ion este in prezent decanul Facultatii de Drept a Universitatii “Dacia” de 
la Baile Herculane. Desi acestei universitati i-a fost retrasa autorizatia de functiona- 
re prin HG 1026/2001 si 410/2002, ea continua totusi sa functioneze si in primul 
semestru al anului 2003. Potrivit autorilor Raportului “Armaghedon 7?, Ion 
Bodunescu este autorul unui plagiat grosolan, ca si al unor articole publicate, in 
prima parte a anilor *90, in revistele Romania Mare, Politica si Europa. 
PARTEA a Il-a 

1) C. Garabedian — in 1955 era It.-col., loctiitor sef Directia VII MAIL. La 1 
august 1955 ofera informatii despre Nicolae Adamesteanu: “Nu rezulta ca cel in 
cauza saaiba un frate in Italia”. 

2) C. Tinica — in 1961 era capitan, adjunct sef sectie MAI, Directia Regionala 
Bucuresti. La 21 ianuarie 1961 afirma intr-o nota: “Pe viitor in astfel de ocazii cand 
elementele cu domiciliu obligatoriu solicita la Dvs. invoiri asupra carora nu sunteti 
de acord, nu mai este necesar sa ne inaintati cererile ci urmeaza sa le raspundeti direct 
ca nu s-a aprobat invoirea respectiva”. 

3) Calinescu Gheorghe — in 1981 era lt.-col., seful Securitatii Braila, 
Inspectoratul Judetean Braila, Securitate. 

4) Calinoiu Alexandru — in 1972 era It.-col., inspector-sef, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Vaslui. La 13 aprilie 1972 ofera informatii despre Chefneux 
Dumitru si Chefneux Georges. 

5) Campeanu C. — in 1948 era It.-col., Sef Dir. Reg. Secu. Pop. Ploiesti. 

6) Campeanu Romeo — in 1981 era colonel, seful Inspectoratului, Inspectoratul 
Judetean Arges. In 1989 era gen.-mr. La 2 decembrie 1989 semneaza planul de 
masuri pentru actiunea Orient-"89. 

7) Camui Vasile — in 1952 era It.-maj., procuror militar, Tribunalul Militar 
Bucuresti, Sectia a Il-a. 

8) Carata — mr., Securitate. 

9) Carnu Apostol — in anii ‘80 era col., comandantul UM 05135 Bucuresti, 
Unitatea Speciala “S” a DSS. 

10) Carstea Adrian — in 1985 era maior. 

11) Cearec C. — in 1964 era capitan. La 11 decembrie 1964 primeste o nota 
informativa. 

12) Ceia A. — in 1948 era mr., DRSP Iasi. 

13) Cenusa Patru (Petru) — in 1974 era sg.-maj., Postul de Militie Vladesti. La 
22 octombrie 1974 primeste o nota informativa de la sursa “Valerica”. 

14) Cercel Ion — in 1982 era mr., MI. In aprilie 1982 semneaza Raportul cu 
concluzii privind Meditatia Transcendentala. 

15) Cernat Gheorghe — mr., Inspectorat Securitate jud. Dimbovita. 

16) Ceslanschi Ion — in 1949 era Director adjunct Directia X Administratie, 
Secretariat si Cifru. 

17) Chifane Constantin — in 1964 era locotenent. Primeste mai multe note 
informative. 

19) Chivu Andrei — in 1961 era It.-maj., iar in 1979 avansase deja la gradul de 
It.-col., MAI Ramnicu Valcea. La 25 februarie 1961 primeste o nota informativa de 
la sursa Iosif Schmidt: “La Vladesti, profesorul? spune vesti de la Radio Londra, 
Paris etc. Gusetoiu Jean sta pe langa el si-l roaga ca ce mai e nou?”. La 5 iunie 1979 
reda o nota informativa cu sursa neprecizata. 

18) Chircu Dumitru — in 1949 era slt., SJSP, Bacau. 

20) Chiricu D. — in 1958 era cpt., adj. Sef serv. Dir. II. 

21) Chirila Florian — mr., Inspectorat Securitate jud. Bihor. 

22) Chirita — in 1952 era It.-maj., Raionul de Securitate Tirnaveni, Serv. Jud. 
Secu. Mures. 

23) Chisiu Simion — in 1981 era It.-col., ofiter C.I. Primeste mai multe note 
informative. 

25) Chitoiu Ion — in 1986 era lt.col., seful Securitatii Dolj, Inspectoratul 
Judetean Dolj al MI, serviciul I. La 10 februarie 1986 primeste nota informativa nr. 
103/UC/ 002117. Ofera informatii despre Vasile Gavrilescu si familia acestuia dupa 
plecarea lor in Franta (in aprilie 1985); o parte din informatii sunt obtinute prin inter- 
ceptarea scrisorilor pe care sotia lui Gavrilescu si fiica acestuia le trimit rudelor si 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 81 


cunostintelor din Romania. 

26) Chitoiu Ivan — Procuror, Procuratura Regiunii Hunedoara. 

27) Chitu Octavian — in 1989 era mr., sef Unitate I Securitate Bucuresti. In 
decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-'90. Pana la 12 
august 1999, Octavian Ghitu a functionat ca general de brigada, seful Statului Major 
al Academiei de Politie “AL. I. Cuza”. 

28) Chiva Gheorghe- It.-maj., loctiitor politic Brigada I Paza Bucuresti. 

29) Chivu lon — in 1981 era colonel, seful Securitatii Buzau, Inspectoratul 
Judetean Buzau, Securitate. 

30) Cimpeanu Constantin — in 1950 era It.-col., director Regionala de 
Securitate Ploiesti. 

31) Cioana Gheorghe — in 1981 era capitan, seful Biroului III, Inspectoratul 
Judetean Gorj. 

32) Ciobanu Florin — in 1985 era It.-maj., Inspectoratul Judetean Dolj, servi- 
ciul III. La 20 martie 1985 semneaza o nota — presiuni exercitate asupra lui Dimitrie 
Draghicescu, profesor la Facultatea de Stiinte ale Naturii din Craiova, si perchezitii 
la domiciliul acestuia. 

33) Ciobanu Gh. — in 1947 era comisar ajutor, sef Bir. 2, Siguranta Sighisoara. 

34) Ciobanu Gheorghe — in 1989 era col., sef de Stat Major, Securitate. In 
decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Orient-’89. 

35) Cioclu — in 1949 era col., Directia Generala a Militiei. 

36) Ciocoiu Stefan — in 1969 era capitan, Inspectoratul de Securitate al judetu- 
lui Teleorman. La 20 septembrie 1969 semneaza un proces-verbal de perchezitie a 
locuintei lui Constantin Lungu. 

37) Ciupearca Haralambie — in 1984 era cpt., Inspectoratul Judetean Neamt 
Securitate, serviciul informatii interne. In iunie 1984 este mentioanat intr-o nota- 
raport de “completare la planul de masuri asupra modului cum se va proceda pentru 
influentarea numitului «Ursu» (Urzica Vasile) pentru a renunta la conceptiile ostile”. 

38) Circiumarescu Ilie — in 1951 era cpt., Securitate. 

39) Cireasa Marian — in anii “80 era lt., biroul inscrisuri, sectia a II-a, Unitatea 
Speciala “S” a DSS. 

40) Cirnu Ion — in 1953 era cpt., sef grup operativ Fagaras, Securitate. 

41) Cirstoiu Dumitru — in 1960 era mr., Directia Regionala MAI Arges. 

42) Ciuca Ion - in 1988 era mr., sef serviciu Securitatea Municipiului 
Bucuresti. La 13 noiembrie 1988 trimite o nota: “in cadrul actiunii «Petarda», va 
rugam sa ne comunicati cat mai urgent posibil, cum este cunoscut de catre dvs. numi- 
tul Filip Iulius”. 

43) Ciuca Nicolae — in anii ‘50 era It.-maj., lucrator operativ zona Cluj, Serv. 
Bande. 

44) Ciudin Gheorghe — in 1962 era cpt., Securitate Bucuresti. 

45) Ciulei Ion — in 1967 era asesor popular pentru Colegiul Militar al 
Tribunalului Suprem. 

46) Ciumacenco I. — in 1981 era lt.-col, seful serviciului III, Inspectoratul 
Judetean Ialomita. 

47) Ciupagea Nicolae — in 1950 era mr., Directia Penitenciarelor si Lagarelor 
de munca. 

48) Ciupergea Andrei — in 1950 era cpt., sef Serviciu Directia IV 
Contrainformatii militare. 

49) Ciurlau Constantin — in 1988 era col., seful Securitatii judetului Iasi, 
Inspectoratul judetean Iasi. 

50) Cleju loan — in 1948 era slt., DRSP Sibiu, Blaj. 

51 ) Comanescu Constantin - in 1989 era It.-col., prim-loctiitor al sefului de 
Stat Major, seful sectiei Operatii din Comandamentul Trupelor de Securitate. La 2 
decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Orient-’89. 

52) Condurache — intre 1945-1948 era mr., ajutor de comandant Militia 
Orasului Stalin. 

53) Constantin Mihai — in 1969 era mr. La 20 septembrie 1969 primeste o nota 
care reda o convorbire telefonica dintre Lungu Constantin si o alta persoana. 

54) Constantinescu David — in 1950 era lt.-col., loctiitor politic, 
Comandamentul Trupelor MAI. 

55) Constantinescu Gheorghe — in 1977 era col., Directia cercetari penale. 

56) Constantinescu Ion — in 1976 era It.-col., serviciul I, Inspectoratul Judetean 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 82 


Dolj al MI. La 19 februarie 1976 semneaza un plan privind masurile ce vor fi intre- 
prinse in vederea infiltrarii informatorului “Niculescu” la suspectul “Ganescu” 
(Vasile Gavrilescu), pentru ca Vasile Gavrilescu “a devenit mai circumspect”, se 
propune “infiltrarea la obiectiv a unui informator cu experienta, verificat in munca, 
cu inclinatii si preocupari literare”. 

57) Cornicolov Boris — in 1949 era cpt., Serviciul Judetean de Securitate 
Falticeni jud. Baia. 

58) Cosac Dumitru era mr., Inspectorat Securitate jud. Valcea. 

59) Coser loan — in 1981 era col., seful Securitatii judetului Arad, Inspectoratul 
Judetean Arad, serviciul III. La 12 iunie 1981 printr-o nota da informatii despre “ele- 
mente ce intretin legaturi sau manifesta interes de a lua le-gatura cu posturi de radio 
straine; se ocupa de culegerea si transmiterea de informatii la aceste posturi de radio; 
sunt rude ale colaboratorilor si angajatilor acestor posturi”. 

60) Cosmineanu Gheorghe — in 1989 era It.-col., Directia de securitate si garda. 
In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-"90. 

61) Costache Dumitru — It.-col., Comandamentul Trupelor de Securitate. 

62) Costea Mirel (Zeider) — in 1944 era Seful Serviciului de Informatii din 
Formatiunile de Lupta Patriotice, sef Sectia Cadre a CC al PCR. 

63) Costin Corneliu — in anii ‘80 lucra la Unitatea Speciala “S” a DSS. 

64) Cotoman Gheorghe — in 1985 era ofiter, DCP, Dir. VI Securitate. 
Gheorghe Cotoman, colonel in cadrul Directiei de Cercetari Penale (Directia VI) a 
fostului Departament al Securitatii Statului. A participat la principalele anchete ale 
Securitatii in perioada 1970-1990. A iesit la pensie in 1996, cand Securitatea nu mai 
exista, dar exista Serviciul Roman de Informatii. Intre timp, dupa declaratiile publi- 
ce facute de Andrei Ursu, a fost unul dintre ofiterii SRI care au distrus dosarul 
“Ursu”. Poate din plictiseala, scrie proza scurta umoristico-satirica sau carti de dez- 
valuiri “explozive” in care nu spune mai nimic, cu exceptia afirmatiei ca, dupa 1989, 
anumite forte au urmarit cu tenacitate distrugerea Securitatii, “aceasta deosebit de 
performanta institutie a statului roman”. 

65) Cozma loan — in 1947 era sef Birou 1, Serviciul Siguranta Blaj. 

66) Craciun Gheorghe — in anii ‘60 era col., comandant Penitenciarul Aiud. 

67) Craciun Junc — mr., Inspectorat Securitate jud. Dolj. 

68) Craete Stefan — in 1953 era It.-maj., sef Serviciul Inspectii din centrala 
Securitatii. 

69) Creanga Mihail (Mihai) — in 1985 era It.-col., seful arestului IGM/DCP 
(din sept. 1985). Aproba Raportul din 15 octombrie 1985 de pedepsire cu izolare 
severa a lui Gh. Ursu. A lucrat la DCP/IGM din 1980, fiind seful arestului din 1985 
pana in 1993; col. rez., sef biroul executari credite la Credit Bank — anii *90. 

70) Creta Liviu — in 1973 era mr. (Securitate oras Rosiorii de Vede?). La 7 
decembrie 1973 primeste o nota informativa despre Lungu Constantin de la informa- 
torul“ Paunescu”. 

71) Crisan — in 1953 era mr., Directia III Contrasabotaj Securitate. 

72) Crisan D. Gavrila — in 1950 era sg., Trupele de Securitate. 

73) Crisan Ion — in 1953 era mr., director adjunct Serv. Bande, centrala 
Securitatii. 

74) Cristea Ion - in 1963 era maior. 

75) Cristea Ion — slt., Biroul de Securitate Transporturi Feroviare Caransebes. 

76) Cristea Ion — cpt., Inspectorat Securitate jud. Sibiu. 

77) Cristescu Pavel — in 1949 era gen., director Directia Generala a Militiei. 

78) Cristian Vasile — in anii ‘50 era It.-maj., sef Biroul K, drs Galati. 

79) Croitoru N. - in 1964 era mr., Directia VII. 

80) Crutu Romeo — in 1964 era capitan. 

81) Cucu Stelian — cpt., Inspectorat Securitate jud. Prahova. 

82) Cucurescu — in 1988 era gen., Securitate. 

83) Culin (?) Alexandru — in 1981 era col., seful Securitatii Covasna, 
Inspectoratul Judetean Covasna. 

84) Curarariu Savel — in 1948 era plt.-maj., DRSP Iasi. 

85) Cuteanu Gheorghe Aug. — in 1950 era It.-col., director adjunct Regionala 
de Securitate Cluj. 

86) Czeller Ludovic — in 1948 era chestor, sef Siguranta Oradea. 

87) Dan Gheorghe — in 1989 era mr., adjunct Sef USLA, UM 0620, Securitate. 
Este mentionat in Planul de masuri pentru actiunea Orient-’89. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 83 


88) Danalache Florian — in 1953 era col., director Directia Politica Trupe de 
Securitate. 

89) Danulescu Mihai — in 1950 era It.-col., Comandant Regionala de Militie 
Craiova. 

90) Darasz Ludovic — in 1951 era sg.-maj., Securitate Caransebes. 

91) Daju Florin — in 1971 era capitan, ofiter de cercetare penala, ulterior maior, 
conform documentului din 28 noiembrie 1977, Inspectoratul de Securitate al 
Municipiului Bucuresti. La 28 noiembrie 1977 semneaza un referat in care propune 
“a se aproba punerea in miscare a actiunii penale (impotriva lui Dumitrescu 
Alexandru) pentru infractiunea de propaganda impotriva oranduirii socialiste”. 

92) Datu loan — in 1985 era col., Dir. VI, DCP, Securitate. 

93) David Stefan — in 1981 era col., seful Securitatii Caras-Severin, 
Inspectoratul Judetean Caras-Severin, Securitate. 

94) Davidenko — in 1949 era mr., NKVD, sef trupe Maramures. A destramat 
“banda” Popsa-Popsor. 

95) Davidovici I. — in 1948 era lt., sef biroul 1 Informatii Roman. 

96) De Eros — mr., DGSP. 

97) Deaca Stefan — in 19809 era col., Directia de securitate si garda, sef Biroul 
10 Securitate. In decembrie 1989 semna planul de masuri pentru actiunea Cristal-”90. 

98) Deaconu loan — in 1989 era It.-col., sef Inspectoratul Judetean de Securitate 
Dambovita. 

99) Deceanu Tudor — mr., Inspectorat Securitate Judetul Constanta. 

100) Demeter Alexandru - in 1953 era col., director Directia Cadre Securitate. 

101) Derscanu Gh. — in 1968 era mr., sef serviciu, Directia I Informatii Interne. 

102) Derteanu Ilie — in 1964 era It.-maj. Primeste si semneaza mai multe note 
informative. 

103) Diaconescu Gheorghe — in 1978 era mr., sef de Serviciu, Directia III. In 
1989 era It.-col., loctiitor al sefului UM 0625, adj. sef Dir. III Securitate. S-a ocupat 
de urmarirea informativa a lui Petru Banyai. 

104) Diaconescu Nicolae — in 1957 era It.-maj., procuror Tribunalul Militar 
Bucuresti. La 20 martie 1957, prin sentinta nr. 487 — “condamna pe Paul Goma... si 
pe Popescu Florian Horia... la cate 2 (doi) ani inchisoare corectionala, pentru delic- 
tul de agitatie publica”. 

105) Diaconu Ion — in 1971 era It.-col. La 15 noiembrie 1971 primeste o nota 
informativa de la sursa “Radu Moldovan” care ofera informatii despre Targul de 
carte de la Frankfurt pe Main si reactia delegatiei romane la aparitia romanului 
Ostinato al lui Paul Goma. La 17 iulie 1973 primeste o nota informativa in care sursa 
“Moldovan Radu” ofera informatii despre Paul Goma. 

106) Diaconu Leonida — in 1950 era It.-col., Comandamentul Trupelor MAI. 

107) Dima loan — in 1971 era capitan, Inspectoratul de Securitate al judetului 
Brasov, Serviciul I. La 2 iulie 1971 primeste o nota-raport in care Hamza Adrian 
ofera informatii despre modul in care a fost scos din tara manuscrisul romanului 
Ostinato al lui Paul Goma. 

108) Dinca Teodor - in 1949 era It.-col., director adjunct Directia V Anchete 
Penale. 

109) Dinescu V. — in 1964 era col., seful Directiei VII, MAI, Directia VII. 

110) Dinu — in anii ‘50 era It.-maj., sef arest Directia Anchete Securitate. 

111) Dinu Constantin — in 1977 era capitan, ulterior maior, conform documen- 
tului din 2 februarie 1979. La 22 noiembrie 1977 primeste o nota care cuprinde infor- 
matii despre Lungu Constantin primite de la sursa “Steriade”. 

112) Dinu Gheorghe — in anii ‘80 era maistru militar, secretariat, Unitatea 
Speciala “S” a DSS. 

113) Dinu Ion — in anii ‘80 lucra la Unitatea Speciala “S” a DSS. 

114) Dinulescu Stefan — in 1964 era col., loctiitor sef Directie MAI, Directia 
II. 

115) Dobai - in 1951 era It., Serviciul Judetean de Securitate Mures. 

116) Dobre — intre 1945-1948 a fost gen., sef Statul Major al Trupelor MAI, 
sef ALA. 

117) Dobre Alexandru — in 1969 era mr., sef birou I, ulterior adjunct sef 
Serviciul I (conform documentului din 13 martie 1970), Consiliul Securitatii 
Statului, Inspectoratul de Securitate al judetului Dolj. La 7 noiembrie 1972 semnea- 
za un raport privind masuri combinative pentru documentarea si curmarea activitatii 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 84 


“dusmanoase” a lui Vasile Gavrilescu. 

118) Dobre Dionisie — in 1950, cpt., sef Serviciu, Directia VI Paza Guvernului. 

119) Dobre Nicolae — in 1949 era col., seful Statului Major, Comandamentu 
Trupelor MAIL. In 1950 devine gen.-mr., sef de Stat Major Comandamentul Trupelor 
MAI. 

120) Dobrescu A. — in 1972 era mr. DGTO, Directia IX. La 6 aprilie 1972 ofera 
informatii despre coletul trimis lui Bodiu Anatolie de catre o firma din RFG. 

121) Dobrota Ion - in 1977 era It.-col. UM 0672. La 28 martie 1977 semneaza 
un proces-verbal de constatare a unor fapte premergatoare in care descrie actiunea de 
filaj la care a fost supus Paul Goma. 

122) Doicaru Nicolae — in 1950 era mr., Director Regionala de Securitate 
Constanta. 

123) Domokos Iosif — in anii ‘60 era It-maj., Sectia Raionala Gherla, DRS 
Cluj. 

124) Dondca loan — in 1948 era lt., Securitate Blaj. 

125) Dragan Ilie — in 1953 era col., director Directia Generala a Militiei. 

126) Draganescu Victor — in 1950 era gen.-lt., comandant Trupele MAI. 

127) Draghici Alexandru — in 1951 era gen.-mr., director Directia Generala 
Politica a MAI, ministru adjunct, Ministerul de Interne. 

128) Draghici Toma — in 1967 era ofiter, Directia Anchete Securitate. 

129) Dragomir Constantin — mr., Inspectorat Securitate jud. Constanta. 

130) Dragu Haralambie — in 1953 era lt., Directia Anchete Penale Securitate. 

131) Dragus Alexandru — in 1953 era lt., Regionala de Securitate Cluj, grup 
operativ Bande. 

132) Dula loan — in 1948 era plt.-maj., Securitate Targu Mures. 

133) Dulbergher Mihai (Dulgheru Misu) — in 1949 era col., director Directia V 
Anchete Penale. 

134) Dumitrache Gheorghe — in 1980 era It.-maj, ofiter specialist, ulterior capi- 
tan, conform documentului din 8 august 1985, Inspectoratul Judetean Prahova, 
Securitate, serviciul I. La 18 ianuarie 1980 primeste o nota in care sursa 
“Brancoveanu” ofera informatii private despre Ion Opris. La 15 februarie 1982 sem- 
neaza un raport informativ in care afirma ca “Opris Ion este lucrat prin DUI pentru 
manifestari dusmanoase la adresa oranduirii socialiste din tara noastra”. La 8 august 
1985 propune printre altele “continuarea masurilor pe linie de «S» si UM 0647 
Bucuresti” in cazul lui Ion Opris. 

135) Dumitrache V. — in 1970 era It.-maj. In octombrie 1978 primeste o nota 
in care sursa “Gina” ofera informatii despre cei invitati sa vizioneze filmul “Febra de 
sambata seara”. 

136) Dumitraciuc Ion - in 1985 era cpt., ofiter specialist Dir. II Securitate. 

137) Dumitrasconiu Nicolae — mr., Inspectorat Securitate jud. Bihor. 

138) Dumitrascu — in 1985 era gen., sef Securitate jud. Ilfov. 

139) Dumitrascu Alexandru — in 1967 era col., seful Directiei Regionale 
Bucuresti. In iulie 1967 primeste o nota cu informatii ale agentului “Ene” in urma 
deplasarii acestuia in Turcia si Italia. 

140) Dumitrascu Dumitru — in 1989 era col., Securitate. La 2 decembrie 1989 
participa la Planul de masuri pentru actiuna Orient-"89. 

141) Dumitrascu Stefan — in 1957 era It.-col., Tribunalul Militar al Regiunii a 
Il-a militara Bucuresti. La 30 august 1957 semneaza decizia nr. 1770 prin care “se 
resping, ca nefondate recursurile declarate de catre Civ. Goma Paul si Civ. Popescu 
Florian Horia, impotriva sentintei nr. 4877. 

142) Dumitrescu — Comandant Penitenciar Pitesti 1948-1951. 

143) Dumitrescu — cpt., sef Raionul de Securitate Babeni. 

144) Dumitrescu Dumitru — in 1981 era col., seful Inspectoratului Judetean 
Alba. La 13 iunie 1981semneaza o nota in care identifica “persoane din judet care 
intretin sau manifesta intentii de a lua legatura direct sau prin intermediari cu postu- 
ri de radio straine” si “rude ale colaboratorilor sau angajatilor posturilor de radio 
straine”. 

145) Dumitrescu Grigore - in 1962 era cpt. MAI, Directia Regionala Bucuresti. 
La 20 februarie 1962 semneaza un raport in care considera “neintemeiate” afirmatii- 
le pe care Paul Goma le face impotriva capitanului Livescu Ion. 

146) Dumitrescu Nicolae — in 1952 era cpt., Serviciu Securitate. 

147) Dumitrescu Nicolae — in 1950 era mr., DGSP Bucuresti. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 85 


148) Dumitru Borsan — in 1973 era gen.-mr., seful Directiei I. La 8 septembrie 
1973 semneaza o nota-raport cu informatii despre relatiile lui Paul Goma cu 
Dumitru Tepeneag si Virgil Tanase. La 14 septembrie 1973, intr-o alta nota-raport, 
propune “sa se actioneze in directia destramarii grupului de tineri pe care Paul Goma 
este pe cale de a-l constitui”. La 29 ianuarie 1974 cere ca, “avand in vedere cele de 
mai sus, precum si pericolul social deosebit pe care-l prezinta activitatea lui Paul 
Goma, in scopul cunoasterii din timp a intentiilor si actiunilor ce le-ar intreprinde, 
rugam sa aprobati continuarea mentinerii si exploatarii mijloacelor TO instalate la 
domiciliu pana la clarificarea cazului”. 

149) Dumitru Istrate — in 1969 era It.-col., seful serviciului 4 CSS, Directia XII. 
La 18 octombrie 1969 primeste o nota privind filarea obiectivului “Didi”. 

150) Duta — in 1949 era mr., director adjunct Directia IX Politica. 

151) Einhorn Wilhelm — in 1950 era col., director Directia Secretariat 
Securitate. 

152) Enache Aurica — in 1953 era lt., Regionala de 

154) Enache Ion — in 1969 era lt., ulterior maior (conform documentului din 14 
mai 1984) CSS,Inspectoratul Judetean Valcea. Primeste si semneza diferite note 
informative in cazul Gusetoiu Ion. 

155) Enachescu — in 1949 era slt., sectia a V-a Anchete, Regionala de 
Securitate Suceava. 

156) Enciu Gheorghe — in 1988 era mr., ofiter de cercetari penale, Inspectoratul 
Judetean Gorj, Securitate, serviciul II. Intr-un raport din iunie 1988 arata ca “din 
actele premergatoare intreprinse ulterior a rezultat ca Tapus Constantin a comentat 
ostil stirile transmise de postul de radio Europa Libera la locul de munca”. 

157) Ene Alexandru — 1966 era plutonier MAI Rm. Valcea, Postul de Militie 
Vladesti. La 22 august 1966 primeste o nota de la sursa Nicolae Paraschivescu care 
ofera informatii despre Ion Gusetoiu. 

158) Enescu Ilie - in 1950 era mr., director Serviciul Judetean de Securitate 
Romanati. 

159) Erceanu St. — in 1989 era col., Directia Paza si Ordine — IGM. Este men- 
tionat in Planul de masuri pentru actiunea Cristal-'90. 

160) Evghenie Tanase — in 1967 era director, Consiliul Securitatii Statului. 

161) Faciu Constantin — in 1988 era mr., Securitatea Judeteana Alba. La 13 mai 
1988 semneaza un plan de cooperare intre Securitatea Cluj si Securitatea Alba in 
cazul lui Filip Iulius (“Fodor”). 

162) Faur loan — in 1971 era mr., sef Birou Inspectoratul de Securitate al jude- 
tului Brasov, Serviciul I. La 2 iulie 1971 semneaza o nota-raport in care Hamza 
Adrian ofera informatii despre modul in care a fost scos din tara manuscrisul roma- 
nului Ostinato al lui Paul Goma. 

163) Fedicikin Gheorghievici Dimitri — intre 1944-1947 era gen. KGB, sef 
rezidenta KGB la Bucuresti. 

164) Filip Nicolae — in 1950 era mr., sef Serviciu Judetean de Securitate 
Valcea. 

165) Filip V. — in 1984 era It.- maj., Inspectoratul Judetean Neamt Securitate, 
serviciul informatii interne. In iunie 1984 redacteaza o “completare la planul de 
masuri asupra modului cum se va proceda pentru influentarea numitului «Ursu» 
(Urzica Vasile) pentru a renunta la conceptiile lui ostile”. 

166) Filipescu Gheorghe — intre 1948-1951 era director, Directia Anchete SSI, 
Securitate, sef Directia III Contrainformatii SSI. A fost sef ancheta lotul Patrascanu. 

167) Flocea Dragos — in 1949 era slt., sef Biroul V Anchete, Serviciul Judetean 
de Securitate Campulung Moldovenesc. 

168) Florea — in 1988 era It.-col., Securitate si avea in obiectiv Institutul “N. 
Iorga”. 

169) Florea — It.-col., sef Inspectorat Securitate jud. Dambovita. 

170) Florea Aurel — in 1955 era capitan, seful serviciului MAI, Directia VII. 
La 1 august 1955 ofera informatii despre Nicolae Adamesteanu: “nu rezulta ca cel in 
cauza sa aiba un frate in Italia”. 

171) Florea E. - in 1964 era col., sef serviciu MAI, Directia II. La 7 octombrie 
1964 semneaza o cerere “pentru a lua masurile ce se impun” impotriva fiului lui 
Reus Mirza Vasile. 

PARTEA a M-a 
1) Florea Nicolae — in 1969 era mr., adj. sef serviciu, Consiliul Securitatii 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 86 


Statului, Inspectoratul de Securitate al judetului Dolj, Serviciul I. La 26 mai 1969 pri- 
meste nota informativa nr. 101/1C/854 cu informatii privind semnalmentele lui 
Vasile Gavrilescu. La 8 august 1969 semneaza o hotarâre privind transformarea 
mapei de lucru “Gavrilescu Vasile”in actiune informativa individuala; propune des- 
chiderea actiunii informative individuale. Intr-o alta nota propune sa se obtina mai 
multe informatii despre Gavrilescu prin intermediulinformatorului “Dorin Popescu”. 

2) Florescu George - in 1981 era col., seful Securitatii Galati, Inspectoratul 
judetean Galati. Intr-o nota din 15 iunie 1981 identifica persoanele din judetul Galati 
care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

3) Fodor Tiberiu — in 1952 era sef Raionul de Securitate jud. Bihor. 

4) Frates Mircea — in anii ‘80 era plt.-adj., Unitatea Speciala “S” a DSS. 

5) Fratila Adrian- in 1952 era mr. magistrat, presedinte complet de judecata, 
Tribunalul Militar Bucuresti Sectia a II-a. 

6) Frindt Iuliu — in 1973 era mr., Inspectoratul judetean Maramures Securitate. 
La 30 august 1973 printr-un raport informeaza despre vizita lui Bodiu Anatolie la 
Bucuresti. 

7) Friptu loan — in 1973 era col., adjunct sef Directie MI, Directia IX. La 14 
iulie 1973 semneaza o nota care priveste filajul obiectivului “Gom” (Paul Goma) 
efectuat în ziua de 12 iulie 1973 între orele 7,00 — 0,20. 

8)Frusina Ion — in 1965 era mr., seful sectiei raionale MAI, Regiunea Ploiesti, 
Raionul Teleajen. La 21 aprilie 1965 ofera informatii despre Enachescu Mircea. 

9) Fucks (Fuchs; Fux) — in 1949 era mr., sef Serviciul Judetean de Securitate 
Falticeni jud. Baia. 

10) Furtuna Nicolae — in 1985 era col., seful serviciului III, Inspectoratul jude- 
tean Suceava, Directia III. La 28 martie 1985 face sinteza dosarului de urmarire 
informativa în cazul lui Dragomir Costineanu (dosarul “Costescu”). La 15 iunie 1981 
semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul Suceava care sunt cerceta- 
te în problema “Eterul”. 

11) Galiano Cornel — in 1981 era It.-col., seful Biroului III DSS, Inspectoratul 
judetean Botosani. La 16 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele 
din judetul Botosani care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

12) Gane Marin — in 1972 era capitan. La 1 august 1972 primeste nota infor- 
mativa in care sursa “Draghici” relateaza un dialog despre Paul Goma si Nicolae 
Breban, purtat de Nicolae Ciobanu si lon-Sofia-Manolescu. 

13) Garabetian Cricor — in 1950 era cpt., Director adjunct Directia a VIII-a 
Cadre. 

14) Gavrila Costea — in 1956 era lt., ajutor sef birou MAI, Penitenciarul 
Fagaras, Biroul “D”. La 20 martie 1956 cere informatii cu privire la Reus Mirza 
Vasile, aflat în arestul Penitenciarului Fagaras, în vederea recrutarii acestuia. La 19 
martie 1956 intr-un referat ofera date biografice cu privire la Reus Mirza Vasile; un 
alt raport de la aceeasi data schiteaza si un profil psihologic al lui Reus Vasile. 

15) Georgescu — in 1983 era capitan Penitenciarul Bucuresti. La 9 februarie 
1983 pune o rezolutie pe nota din 9 februarie 1983 a capitanului Zbarlea: “Pentru 
toti detinutii C.S.S. trebuie sa deschidem actiuni informative”. 

16) Georgescu - in 1953 era cpt., sef grup operativ Cluj, Securitate. 

17) Georgescu Al. — in 1947 era sef Bir.1, Insp. Sig. Sibiu. 

18) Georgescu loan — in 1961 era It.-col./seful serviciului III MAI, Directia 
regionala Galati. La 3 iunie 1961 intr-o nota informeaza ca lui Reus Mirza Vasile i 
s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Rubla. 

19) Georgescu Ion — in 1972 era It.-col., seful sectorului III MI, Inspectoratul 
de securitate al municipiului Bucuresti. La 27 noiembrie 1972 intr-un referat propu- 
ne închiderea dosarului de urmarire informativa al lui Petre Navodaru, socrul lui 
Paul Goma. 

20) Gheorghe Anastasiu — in 1952 era grefier, Trib. Milit. Buc. Sectia a II-a. 

21) Gheorghe Vasile — in 1987 era capitan DSS, Securitatea Municipiului 
Bucuresti. La 7 martie 1987 intr-un raport propune încetarea urmaririi informative 
asupra lui Popescu Gheorghe. 

[Dar Gheorghe Vasile - Grenadă” al meu din Culoarea curcubeului, coman- 
dantul anchetelor penale de la Rahova, în 1977? Nu apare nici la Vasile Gheorghe] 

22) Gheorghita C. - in 1974 era lt.col., seful Securitatii Inspectoratul judetean 
Constanta. La 10 august 1974 printr-o nota informeaza ca Lungu Constantin a fost 
identificat la Sanatoriul Techirghiol. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 87 


23) Ghergut Dumitru — in 1981 era gen-mr., loctiitor sef Directia III DSS, 
Directia III. La 2 iunie 198 trimite o nota catre toate Inspectoratele judetene MI, 
Securitate, serv. III: “In conformitate cu ordinele din Programul de masuri al DSS 
privind contactarea si neutralizarea activitatii ostile desfasurata de posturile de radio 
straine, în special de «Europa Libera» pâna la 15 iunie 1981 se va analiza baza de 
lucru în vederea stabilirii persoanelor care în cadrul dosarelor de obiectiv-problema 
vor constitui capitolul: “Persoane care întretin legaturi cu posturile de radio straine” 
(“ETERUL”)”. 

24) Gheorghita Chivu — in 1981 era It.-col, seful Securitatii Constanta, 
Inspectoratul judetean Constanta, Securitate. La 19 iunie 1981 semneaza o nota in 
care identifica persoanele din judetul Constanta care sunt cercetate în problema 
“Eterul”_. 

25) Gherghe M. — in 1969 era It.-maj, seful Biroului XII, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Teleorman. Intr-o nota de dupa 30 august 1969 raporteaza 
informatiile culese în timpul filarii obiectivului “Iancu”. 

26) Gherman loan — in 1973 era mr., sef serviciu Inspectoratul judetean 
Maramures, serviciul III. La 19 august 1973 semneaza o nota raport: “Cu aprobarea 
tov. Mr. Gherman loan — seful serviciului, la 17-VIII-1973 am efectuat contactarea 
lui Bodiu Anatolie, care este lucrat prin dosar de urmarire informativa”. 

27) Ghibernea Marcel — in 1982 era Ministru consilier Ambasada din Paris a 
RSR 1977. In aprilie 1982 semneaza un raport cu concluzii privind Meditatia 
Transcendentala. 

28) Ghita Alexandru — in 1953 era It.-maj., Militie Reg. Pitesti, serv. Bande. 

29) Gigor V. — in 1947 era comisar Sef, Sef biroul 1, serv. 1. 

30) Gîrz Romulus - in 1989 era It.-maj., USLA, Securitate. In decembrie 1989 
semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-90. 

31) Gligor Viorel — in 1953 era mr., Director Raion Securitate, Birlad. 

32) Gluvacov Andrei — in 1949 era It.-col., Director adjunct Directia I. 

33) Gocan loan — in 1984 era colonel, ofiter specialist Pr. III, Inspectoratul 
Judetean Cluj, serviciul III. La 5 martie 1985 semneaza un plan de masuri care conti- 
ne o sinteza a actiunilor întreprinse pâna la acea data împotriva Doinei Cornea. La 9 
februarie 1984 semneaza o noua sinteza: “Pentru controlul activitatii, stabilirea lega- 
turilor ceo viziteaza la domiciliu (pe Doina Cornea, n.m. S.C.) si a continutului dis- 
cutiilor ce le poarta cu acestea, precum si pentru controlarea rezultatului unor masu- 
ri ce le vom întreprinde, la domiciliul obiectivei se vor instala mijloace I.C.D.T pe 
care le consideram cele mai potrivite, având în vedere topografia casei si organiza- 
rea interioara”. 

34) Golumbovici — in 1947 era col., Securitate, Directia Tehnica, interceptare 
telefoane apoi contrainformatii radio. 

35) Goran N. — in 1963 era cpt. MAI, Rm. Vâlcea. La 21 octombrie 1963 pri- 
meste o nota informativa in care sursa Iosif Schmidt ofera informatii despre Ion 
Gusetescu: “mai spunea ca rusii (adica sovieticii) nu-i vor ajunge pe americani nici 
peste 200 ani”. La 6 decembrie 1963 primeste o noua nota informativa de la aceeasi 
sursa: “Gusetoiu Jean în dimineata zilei de 26 nov. 1963 orele 11 a început sa înjure 
de dumnezeu paste pe cei de la sfatul popular ca l-au lasat fara lemne si ca toti sunt 
niste hoti, banditi, excroci”. 

36) Goran Gheorghe — in 1977 era maior, Directia cercetari penale. In 1985 era 
lt.col., seful Securitatii Maramures, ulterior colonel, seful Securitatii Municipiului 
Bucuresti (conform documentului din 13 noiembrie 1988, dosar Filip Iulius), 
Inspectoratul judetean Maramures, Securitate, Serviciul III. La 5 aprilie 1977 ii ia o 
declaratie lui Paul Goma. [Pe acest Goran, anchetatorul meu, personal, l-a “extras” 
din închisoare, după 23 decembrie 1989, prietenul meu Gelu Voican Sturdza, deve- 
nit supraşef al Securităţii “noi”. nota mea, P.G.] 

La 20 martie 1985 semneaza o nota in care afirma: “Cu ocazia recentei convo- 
cari de învatamânt profesional, toti ofiterii de contraspionaj au restudiat programul 
de masuri în problema “Eterul” si în cadrul dezbaterilor s-a constatat ca prevederile 
acestuia au fost însusite în bune conditiuni”. La 13 noiembrie 1988 in dosarul de 
urmarire informativa a lui Filip Iulius semneaza o nota: “In cadrul actiunii «Petarda», 
va rugam sa ne comunicati cât mai urgent posibil, cum este cunoscut de catre dvs. 
Numitul Filip Iulius”. Gheorghe Goran este unul dintre personajele retrase total din 
viata publica. De altfel, disparitiile misterioase par a fi unul dintre atributele sale 
principale. Raportul SRI privind Revolutia din decembrie mentioneaza cea mai dis- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 88 


cutabila disparitie din viata lui Goran: «Dupa cum o necunoscuta mai staruie si in 
ceea ce-l priveste pe fostul sef al Securitatii Municipiului Bucuresti, col (r.) Goran 
Gheorghe, care, in cursul noptii de 21/22 decembrie 1989, a parasit unitatea fara sa 
dea nici un fel de ordin si fara sa anunte cine il inlocuia la comanda, reaparind abia 
dupa 25 decembrie 1989, cind deja situatia incepuse sa se stabilizeze»”. 

37) Gorcea Pamfil — in 1981 era It.-col., seful serviciului 0110 Inspectoratul 
judetean Cluj. La 26 iunie 198 semneaza o nota: “Din continutul materialului se des- 
prind conceptii si pozitii ostile ale sus-numitului (Filip Iulius) cu tendinte de a deve- 
ni protestatar”. 

38) Gordan Valer - in 1977 era mr. Directia cercetari penale. In 1982 era col., 
DSS in cadrul aceleiasi directii La 20 aprilie 1977 ii ia o declaratie lui loan Ladea. 
Intr-un referat din 1982 cere ca “dosarul de cercetare penala privind pe inculpatul 
Filip Iulius sa fie înaintat Directiei procuraturilor militare Bucuresti, pentru a dispu- 
ne în conformitate cu prevederile art. 262, Cod procedura penala”. [Acest Gordan, de 
profesie bätäus la Rahova, îl “anchetase” şi pe Ion Ladea. Se auzise cum anume (vezi 
Culoarea curcubeului, cap. IX, “Banda” - ediţia Polirom, pag. 213)] 

39) Gore Mihai — in 1948 era slt., DRSP Sibiu. 

40) Greab Dumitru — in 1988 era capitan, ofiter op. principal Inspectoratul 
judetean Bistrita-Nasaud, Securitate. La 19 octombrie 1988 semneaza un raport 
informativ care cuprinde date obtinute de la un informator cu privire la diferite per- 
soane, inclusiv Filip Tulius. 

41) Grigoras Teodor — in 1989 era mr., Serviciul 2, Directia de securitate si 
garda, Securitate. In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea 
Cristal-"90. 

42) Grigore Gheorghe — in 1973 era gen.-mr., seful Directiei MI, Directia IX. 
La 19 iulie 1973 semneaza o nota care priveste filajul obiectivului “Gom” (Paul 
Goma) efectuat în zilele de 13, 14 si 15 iulie 1973. 

43) Grigore Vasile - in 1989 era It.-col., Loctiitor Sef Militia jud. Prahova. In 
decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-90. 

44) Grigorescu Eugen — in anii ‘80 era col., adj. sef Unitatea Speciala “S” a 
DSS, UM 05135 Bucuresti. 

45) Grigorescu Paul — in 1989 era lt.col., Directia de securitate si garda, sef 
Dispecerat, Securitate. In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiu- 
nea Cristal-90. 

46) Grigoroiu Ionel — in 1987 era mr., seful serviciului DSS, Securitatea 
Municipiului Bucuresti. La 7 martie 1987 semneaza un raport prin care propune înce- 
tarea urmaririi informative asupra lui Popescu Gheorghe. 

47) Grozescu Aug. — in 1966 era It.-col, loctiitor sef DirectieMAT, Regiunea 
Brasov. La 4 ianuarie 1966 ofera intr-o nota informatii despre motivele arestarii lui 
Paul Goma din 1957. [1956, nu 1957] 

48) Gruia Gheorghe — in 1981 col., seful serviciului III, Inspectoratul judetean 
Timis. La 12 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul 
Timis care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

49) Grunberg Marcel — in 1948 era slt., SISP Bacau. 

50) Gutan Alexandru — in 1949 era It.-col., Director adjunct Directia IX 
Politica, Loctiitor politic Securitate. 

51) Guta Constantin — in 1985 era It.maj, Inspectoratul judetean Dolj, serviciul 
III. La 20 martie 1985 descrie intr-o nota presiunile exercitate asupra lui Dimitrie 
Draghicescu, profesor la Facultatea de stiinte ale naturii din Craiova, si perchezitiile 
efectuate la domiciliul acestuia. 

52) Hahone Iosif - in 1950 era cpt., sef Serviciul Judetean de Securitate Caras. 

53) Herta Gheorghe — in 1988 era mr., Securitatea judeteana Cluj. La 13 mai 
1988 semneaza un plan de cooperare între Securitate Cluj si Securitate Alba în cazul 
luiFilip Iulius (“Fodor”). 

54) Herta Vasile — in 1950 era It., Sef Biroul de Securitate Cîmpeni. 

55) Hoblea Pavel — in 1985 era mr., seful serviciului III, Inspectoratul judetean 
Maramures, Securitate. La 20 martie 1985 afirma intr-o nota: “Cu ocazia recentei 
convocari de învatamânt profesional, toti ofiterii de contraspionaj au restudiat pro- 
gramul de masuri în problema «ÆEterul» si în cadrul dezbaterilor s-a constatat ca pre- 
vederile acestuia au fost însusite în bune conditiuni”. 

56) Hotea Petru — in 1972 era It.-maj., Inspectoratul judetean Maramures. La 
19 mai 1972 informeaza despre activitatea profesionala a lui Bodiu Anatolie. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 89 


57) Hodis Vasile — in 1985 era It.maj., Dir. VI/DCP Secu. Ofiterul de securita- 
te Vasile Hodis, cel care a lucrat alaturi de Marin Pirvulescu la Directia de Cercetari 
Penale a Departamentului Securitatii Statului a perchezitionat locuinta lui Gheorghe 
Ursu si l-a anchetat pentru afirmatiile “dusmanoase” din jurnal. Oricit de straniu ar 
parea, astazi Vasile Hodis ajuta la consolidarea democratiei si a statului de drept in 
Romania. Astfel, in 1999 lucra la...Serviciul Roman de Informatii. 

58) Hotnog Paraschiv — in 1989 era col., seful securitatii judetului Suceava, 
Inspectoratul judetean Suceava — Securitate, serviciul 3. La 14 ianuarie 1989 rapor- 
teaza intrarea în tara a lui Jean-Michel Combes, ginerele Doinei Cornea, care “a 
declarat ca se deplaseaza în judetul Suceava... Întrucât cel în cauza nu si-a facut apa- 
ritia pe raza judetului nostru, rugam a dispune masuri de localizare si control a acti- 
vitatii sale”. 

59) Hristenco Ion — in 1977 era It.-col., Directia cercetari penale. La 1 aprilie 
1977 semneaza un proces verbal de perchezitie domiciliara in care descrie perchezi- 
tia efectuata la domiciliul lui Paul Goma. 

60) Hristu loan — in 1953 era lt., instructor DGM probl. Bande zona Pitesti. 

61) Hritcu Constantin — in 1972 era mr., sef Bir. Evid., Inspectoratul de secu- 
ritate al judetului Vaslui. La 13 aprilie 1972 ofera informatii despre Chefneux 
Dumitru si Chefneux Georges. 

62) Iacob C. — in 1969 era It.-col., ofiter de cercetare penala CSS, Directia XIII. 
La 26 septembrie 1969 primeste o nota a locotenent-colonelului Poiana: “Alaturat 
înaintam o banda pe care a fost înregistrat numitul Lungu Constantin în timpul când 
a ridicat de la ghiseul PTTR Rm. Vâlcea plicul cu manifestul dusmanos, pentru a fi 
exploatata în ancheta”. La 28 mai 1970 — declaratia lui Constantin Lungu, prin care 
acesta recunoaste ca este autorul scrisorii-manifest este data în fata locotenent-colo- 
nelului Iacob. 

63) lana Aurel - in 1973 era col., adjunct sef Directia I, D.G.I.I. La 31 mai 1973 
semneaza o nota in care afirma: “Având în vedere preocuparile si atitudineaprezenta 
a lui Lungu Constantin, consideram necesara lucrarea sa în cadrul urmaririi informa- 
tive speciale, în scopul de a stabili concret si documentat atitudinea ostila pe care se 
posteaza în prezent”. 

64) Iancu C. — in 1972 era col. UM 0610/ Bucuresti. La 12 august 1972 pri- 
meste nota prin care este informat despre sederea lui Paul Goma la Paris. 

65) Iancu Constantin — in 1968 era It.-col., inspector sef adjunct, ISMB, CSS. 
La 14 iunie 1968 trimite o nota catre Directia I, cu informatii despre doua note fur- 
nizate de “Grigorescu P”. 

66) Iancu loan — in 1989 era Capitan, loctiitor seful serviciului I/A, 
Inspectoratul judetean Cluj. La 29 iunie 1989 printr-un raport, propune închiderea 
dosarului de urmarire informativa referitor la Filip Iulius (DUI “Fodor” nr. 5892), dat 
fiind ca acesta a parasit definitiv tara, împreuna cu întreaga familie, la 13 decembrie 
1988. 

67) Iani Nicolae — in 1961 era col., seful Directiei regionale MAI, Directia 
regionala Bucuresti. La 21 ianuarie 1961semneaza o nota in care afirma: “Pe viitor 
în astfel de ocazii când elementele cu domiciliu obligatoriu solicita la Dvs. învoiri 
asupra carora nu sunteti de acord, nu mai este necesar sa ne înaintati cererile ci 
urmeaza sa le raspundeti direct ca nu s-a aprobat învoirea respectiva”. La 20 februa- 
rie 1962 semneaza un raport in care considera “neîntemeiate” afirmatiile pe care Paul 
Goma le face împotriva capitanului Livescu Ion. 

68) Ignat Nechifor — in 1988 era lt.col.,Sef Serviciul I/B, Inspectoratul 
Judetean de Securitate Sibiu. 

69) Ilie Gheorghe — in 1979 era Capitan, ofiter specialist II, DSS, Directia III. 
La 30 noiembrie 1979 semneaza un referat in care propune recrutarea ca informator 
a lui Petru Banyai. La 11 decembrie 1979 semneaza un noua referat in care sugerea- 
za recrutarea ca informator a lui Petru Banyai ("Bucur”). 

70) Ilie Ion — in 1972 era It.-col., ofiter specialist V, MI, Inspectoratul de secu- 
ritate al Municipiului Bucuresti. La 27 noiembrie 1972 semneaza un referat in care 
propune închiderea dosarului de urmarire informativa al lui Petre Navodaru, socrul 
lui Paul Goma. 

71) Ion Ghenciu — in 1984 era gen.-mr., seful Directiei M.I., Directia pentru 
pasapoarte, evidenta strainilor si controlul trecerii frontierei. La 20 decembrie 1984 
semneaza o nota adresata DSS, Directia I in care se refera la confiscarea unor revis- 
te, articole si carti pe care Doina Cornea le-a adus cu ea la întoarcerea dintr-o 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 90 


calatorie în Franta. 

72) Ion Marin — in 1973 era It.-col./adjunct sef serviciu D.G.I.I., Directia I. La 
31 mai 1973 semneaza o nota in care afirma: “Având în vedere preocuparile si atitu- 
dinea prezenta a lui Lungu Constantin, consideram necesara lucrarea sa în cadrul 
urmaririi informative speciale, în scopul de a stabili concret si documentat atitudinea 
ostila pe care se posteaza în prezent”. 

73) Ion Stanescu — in 1972 era ministru, Ministerul de Interne. La 16 noiem- 
brie 1972 semneaza o nota in care propune retragerea cetateniei române lui Paul 
Goma, deoarece acesta “se face vinovat de acte ostile fata de Republica Socialista 
România”. 

74) Ionescu Andrei — in 1982 era lt.col., sef Inspectoratului Judetean Securitate 
Satu Mare. 

75) lonescu Cornel - mr., Inspectorat Securitate jud. Dolj. 

76) Ionescu Gheorghe — in 1973 era mr., sef serviciu MI, Directia IX. La 14 
iulie 1973 semneaza o nota care priveste filajul obiectivului “Gom” (Paul Goma) 
efectuat înziua de 12 iulie 1973 între orele 7,00 — 0,20. La 19 iulie 1973 semneaza o 
alta nota care priveste filajul obiectivului “Gom” (Paul Goma) efectuat în zilele de 
13, 14 si 15 iulie 1973. 

77) lonescu I. — in 1967 era It. La 11 iunie 1968 semneaza o nota informativa 
cu date obtinute de la sursa “Grigorescu P”. Intalnirea a avut loc in casa “Cultura”. 
La sfarsitul notei adauga: “Numitul Reus Mirza Vasile se afla în evidentele Directiei 
I, indicativ 1227. 

78) Ionescu V. — in 1975 era lt.col., loctiitor sef directie Ministerul de Interne, 
Directia III. La 17 iunie 1975 semneaza o nota in care se precizeaza ca nu Vasile 
Gavrilescu, ci lon Gavrilescu a vizitat Consulatul SUA. 

79) Ionescu Vergiliu — in 1989 era col. Adjunct Sef UMO0650. In decembrie 
1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Orient-"89. 

80) Ionita Marin - in anii ‘80 era plt., Unitatea Speciala “S” a DSS. 

81) Ionita Stefan — in 1985 era plt., loctiitor sef arest DCP/IGM. 

82) Iordanescu Octavian — in 1958 era It.maj., Sef de Birou, Regionala de 
Securitate Brasov. 

83) Iorga Marin — in 1962 era mr., seful Directiei regionale, anterior seful ser- 
viciului raion, conform documentului din 14 noiembrie 1962; ulterior colonel, seful 
Inspectoratului de Securitate judetean Galati (conform documentului din 24 iulie 
1969 MAI, Directia regionala Galati. La 14 noiembrie 1962 semneaza o nota care 
priveste verificarea necesitatii tratamentului urmat de Reus Mirza Vasile la Spitalul 
TBC Bucuresti. La 16 iunie 1964 semneaza o alta nota care priveste luarea în eviden- 
ta a lui Reus Mirza Vasile. Ulterior semneaza o hotarâre de trecere în evidenta a lui 
Reus Mirza Vasile. 

84) lonita Nicolae — in 1988 era col., seful Securitatii Cluj. La 13 mai 1988 
semneaza un plan de cooperare între Securitate Cluj si Securitate Alba în cazul lui 
Filip Iulius ( Fodor”). La 29 iunie 1988 trimite o nota catre Inspectoratul judetean 
lasi Securitate in care afirma: “Discutiile purtate între Filip si... s-au referit la pro- 
bleme fara importanta, pâna în momentul în care ambii au intrat într-o camera de 
unde discutia lor nu a mai putut fi controlata”. Conform raportului SRI cu privire la 
Revolutia din Timisoara din 1989, colonelul Ionita a fost unul dintre participantii 
activi la represiune: “Seful inspectoratului a raportat despre situatia creata primului 
secretar, Ioachim Moga, primind ordin sa deplaseze in zona forte de ordine si sa ia 
masurile necesare pentru restabilirea ordinii publice. In baza acestui ordin, i-a convo- 
cat pe seful Securitatii judetene, colonel Ionita Nicolae si seful Militiei Judetene, It. 
colonel Rusu Stoian si a ordonat ca la locul faptei sa se deplaseze seful militiei cu 
plutonul de interventie, insotit de loctiitorii sefului securitatii, respectiv lt. colonel 
Tinca Ovidiu si maior Petcu Gheorghe. A ordonat, de asemenea, deplasarea unor 
echipaje de circulatie care sa asigure fluiditatea transportului in zona.” 

85) Iosif Jakab — in anii ‘60 era cpt., DRS Oradea. 

86) Iovan Constantin — in 1969 era Capitan, biroul I, ulterior maior (conform 
documentului din 13 martie 1970), Consiliul Securitatii Statului, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Dolj, Serviciul I La 26 mai 1969 semneaza Nota informativa 
nr. 101/1C/854 prin care informeaza ca Vasile Gavrilescu a fost semnalat si la ser. III 
din cadrul Inspectoratului de Securitate al judetului Dolj. La 8 august 1969 semnea- 
za o Hotarâre privind transformarea mapei de lucru “Gavrilescu Vasile” în actiune 
informativa individuala.La 13 martie 1970 semneaza o nota cu informatii cu privire 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 91 


la domiciliul lui Vasile Gavrilescu si la modalitatile de a patrunde în secret în locuin- 
ta acestuia. La 14 noiembrie 1972 semneaza o alta nota in care reda informatii despre 
convingerile anticomuniste ale lui Vasile Gavrilescu. La 7 noiembrie 1972 semnea- 
za un raport privind masuri combinative pentru documentarea si curmarea activitatii 
“dusmanoase” a lui Vasile Gavrilescu. Raportul precizeaza masurile prin care ofite- 
rii de securitate intentionau sa intre în posesia manuscriselor lui Vasile Gavrilescu, 
prin presiuni exercitate asupra finului acestuia La 1 octombrie 1975 redacteaza un 
plan de munca privind documentarea activitatii “dusmanoase” a numitului 
“Ganescu”. Planul prevede verificarea si documentarea în vederea începerii urmari- 
rii penale împotriva lui Vasile Gavrilescu; de proiect raspund maior Iovan 
Constantin, lt.col. Petrescu Vasile, lt.col. Nicolae Florea, lt.col. Lungu Gheorghe; 
planul prevede anchetarea unor cunoscuti de-ai lui Gavrilescu, amplasarea de micro- 
foane, reactivarea unor informatori (sotia lui Gavrilescu). La 29 iunie 1975 redactea- 
za un plan de munca în dosarul de urmarire informativa a lui “Ganescu”. Planul pro- 
pune infiltrarea informatorului “Iliescu” si reactivarea informatorilor “Dorin”, 
“Manolea”, “Corvin” si “Popa Constantin”. La 2 februarie 1976 semneaza o fisa per- 
sonala in care ofera informatii cu privire la informatorul “Popa Constantin”. 

La 26 august 1971 semneaza un raport in care afirma (pe baza informatiilor oferite 
de informatorul “Puiu Nae”) ca Vasile Gavrilescu “nu a participat la defilarea oame- 
nilor muncii de la23 august 19717. La 13 aprilie 1972 semneaza un alt raport in care 
afirma (pe baza informatiilor oferite de o vecina a lui Vasile Gavrilescu) ca acesta 
este vizitat destul de frecvent de o persoana necunoscuta; raportul descrie si relatia 
privata dintre Gavrilescu si sotia sa. La 5 martie 1974 semneaza o nota-raport privind 
felul cum s-a reusit patrunderea în clandestinitatea lui “Ganescu”. Nota-raport des- 
crie pe larg reactivarea “Amaliei” (sotia lui Gavrilescu), rolul jucat de ea în descope- 
rirea manuscriselor lui Gavrilescu, amplasarea de catre ofiterii de securitate a micro- 
foanelor în locuinta lui Gavrilescu, folosirea lui “Pascu Mihalache” ca acoperire pen- 
tru ca Gavrilescu sa nu afle ca sotia sa este cea care a sprijinit securitatea în actiunea 
de perchezitionare a domiciliului lui Gavrilescu (în urma careia manuscrisele i-au 
fost confiscate), dar si “autodemascarea” lui Gavrilescu. 

87) Irimes Pavel — in 1952, eras It.-maj., Sef grup operativ Reg. Secu. Cluj. 

88) Isac Constantin — Cpt., Inspectorat Securitate jud. Cluj. 

89) Ispas Eliade — in 1966 era It.-col, seful serviciului MAI, Regiunea Brasov. 
La 4 ianuarie 1966 printr-o nota ofera informatii despre motivele arestarii lui Paul 
Goma din 1957. iar 1957? Nu: 19561] 

90) Itcus Dragos — in 1968 era It.-col/sef serviciu, CSS, ISMB La 14 iunie 1968 
trimite o nota catre Directia I, in care informeaza despre doua note furnizate de 
“Grigorescu P”. 

91) Ivan loan — in 1981 era lt.col., seful serviciului III, Inspectoratul judetean 
Hunedoara. La 15 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din jude- 
tul Hunedoara care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

92) Ivan Radu — in 1979 era col., procuror, sef adjunct al Directiei procuratu- 
rilor militare. La 16 iunie 1979 semneaza o ordonanta prin care sunt scosi de sub 
urmarirea penala Paul Goma, Vlad Dragoescu, loan Ladea, Nicolae Bedivan. 

93) Jaminschi M. — in 1961 era cpt., sef de sectie MAI Regiunea Suceava. La 
20 decembrie 1961 semneaza o nota in care detaliaza investigatiile privindu-l pe 
Reus Mirza Vasile. 

94) Jipa Constantin — in 1984 era col., seful serviciului I, Inspectoratul jude- 
tean Prahova, Securitate. La 19 mai 1984 semneaza un plan de masuri in care afirma 
printre altele: “Având în vedere ca obiectivul (Ion Opris) domiciliaza în Bucuresti, 
cât si gravitatea manifestarilor dusmanoase pe care le are, cazul va fi luat în contro- 
lul Directiei T”. 

95) Jireghie Nicolae — in 1984 era mr., Inspectoratul judetean Neamt 
Securitate, serviciul informatii interne. In iunie 1984 semneaza o nota-raport de 
“completare la planul de masuri asupra modului cum se va proceda pentru influenta- 
rea numitului «Ursu» (Urzica Vasile) pentru a renunta la conceptiile lui ostile”. 

96) Jitarel Mircea - in anii anii'50 era slt., Serviciul Filaj Securitatea Bacau. 

97) Jura Ioan — in 1956 era lt.maj., Directia Secretariat-Juridic Securitate. 

98) Jurim Alexandru — in 1949 era lt.-col., Director Directia a X-a 
Administratie, Secretariat si Cifru. 

99) Kalousek Iosif -in 1949 era col., Director Regionala de Securitate Brasov. 

100) Koller Stefan — in anii’50 era col., Comandant Penitenciarul Aiud. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 92 


101) Kovacs Mihai (Pius)- in 1950 era mr., Sef Serviciul Judetean de 
Securitate Turda. 

102) Kuludas Constantin - in 1981 era col., seful Securitatii judetului Botosani, 
DSS, Inspectoratul judetean Botosani La 16 iunie 1981 semneaza o nota in care iden- 
tifica persoanele din judetul Botosani care sunt cercetate în problema “Eterul”. 


PARTEA a IV-a 

1) Lazar loan — in 1981 era col., seful Securitatii judetului Bacau, Inspectoratul 
Judetean Bacau. La 18 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din 
judetul Bacau care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

2) Lazar V. — in 1978 era cpt. In noiembrie 1978 semneaza un raport in care 
sursa “Rica” ofera informatii despre Banyai Petru. 

3) Lazarescu Florea — in 1989 era col., adjunct sef Directia V Securitate si 
garda demnitari, sef Serviciul 3, Securitate. In decembrie 1989 semneaza Planul de 
masuri pentru actiunea Orient-'89. 

4) Leferman S. — in 1948 era slt., DRSP Iasi. 

5) Lepadatu Constantin — in 1961 era It.-maj., seful Biroului raional MAI, 
Directia Regionala Bucuresti, Biroul raional Fetesti. La 9 octombrie 1961 semneaza 
un raport: “propunem ca numitului Paul Goma sa i se fixeze în continuare domiciliu 
obligatoriu în comuna Latesti pe timp de 36 de luni”. 

6) Liber Iulian — in 1956 era It.-maj., sef de sectie MAI, serviciul “D”. La 20 
iunie 1956 face o cerere de consultare a dosarului de ancheta privitor la Reus Mirza 
Vasile si de întocmire a unui referat cu date amanuntite despre activitatea lui Reus 
Vasile de pâna la 23 august 1944. 

7) Lica Dumitru — in 1986 era col., seful Securitatii judetene, Inspectoratul 
judetului Teleorman. La 27 octombrie 1986 aproba scoaterea din S.I. (supraveghere 
informativa) a lui Constantin Lungu. 

8) Lisacoschi loan — in 1969 era It.-col., adjunct sef serviciu, CSS, 
Inspectoratul de Securitate al judetului Brasov. La 15 octombrie 1969 semneaza o 
nota in care ofera informatii despre o persoana care lucreaza la o fabrica de produse 
chimice din Brasov. 

9) Livescu Ion — in 1961 era cpt., lucrator operativ MAI, Directia regionala 
Bucuresti, Biroul raional Fetesti. La 9 octombrie 1961 semneaza un raport: “propu- 
nem ca numitului Paul Goma sa 1 se fixeze în continuare domiciliu obligatoriu în 
comuna Latesti pe timp de 36 de luni”. 

10) Lombrea Vasile — in 1964 era mr., loctiitor sef Biroul K, DRS Oradea. 

11) Lopatita Tiberiu — in 1985 era cpt., loctiitorul comandantului UM 0659 
Bucuresti MI. La 2 august 1985 semneaza o nota în cadrul actiunii “Eterul”. Se dau 
informatii despre emisiuni ale postului de radio “Europa Libera”. 

12) Lungu Gheorghe — in 1969 era mr., adj. inspector sef, ulterior It.-col., loc- 
tiitor sef Securitate (conform documentului din 10 iunie 1975); în 1972 este adjunct 
sef Securitate si sef serviciu I (conform documentului din 3 iulie 1972), Consiliul 
Securitatii Statului, Inspectoratul de Securitate al judetului Dolj. La 26 mai 1969 
semneaza nota informativa nr. 101/1C/854 in care ofera informatii privind semnal- 
mentele lui Vasile Gavrilescu. La 8 august 1969 semneaza o hotarâre privind trans- 
formarea mapei de lucru “Gavrilescu Vasile” în actiune informativa individuala. 
Propune deschiderea actiunii informative individuale in cazul Gavrilescu Vasile. La 
7 iulie 1969 face o cerere de încadrare informativa (nr. 101/C1/1747) in care propu- 
ne încadrarea informativa a unei persoane care are legaturi cu Vasile Gavrilescu. La 
10 iunie 1975 adreseaza o cerere Directiei III, Serviciul I; se cere raspuns la întreba- 
rea daca Vasile Gavrilescu a vizitat Ambasada SUA din Bucuresti. Intr-o nota-raport 
nedatata precizeaza masurile pentru aprobarea începerii urmaririi penale împotriva 
lui Vasile Gavrilescu. La 3 iulie 1972 semneaza nota nr. 10328/00/3040. Nota rele- 
va caracterul “dusmanos” al manuscriselor lui Gavrilescu; manuscrisele au fost foto- 
copiate; nota precizeaza ca “în ziua de 30 iunie a.c. am intrat în mod secret în pose- 
sia scrierilor”. 

13) Lungu Mihai - in 1949 era slt., sef Biroul IV Contrainformatii militare, 
apoi sef Biroul V Anchete, Serviciul Judetean de Securitate Botosani. 

14) Lupan Gavrila — in 1952 era It.-maj., Directia Anchete Penale Securitate. 
15) Lupes Ghiorghe — in 1988 era mr., seful Securitatii judetene Alba. La 13 mai 
1988 semneaza un plan de cooperare între Securitatea Cluj si Securitatea Alba în 
cazul lui Filip Iulius (“Fodor”). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 93 


16) Luta Vasile — era cpt., Inspectorat Securitate jud. Prahova. 

17) M. Ilie — in 1961 era cpt.La 28 octombrie 1961 semneaza un plan de strân- 
gere de informatii referitoare la Dinu Adamesteanu, stabilit în Italia. 

18) Macesanu Constantin — in 1988 era It.-col., sef Securitatea jud. Sibiu. 

19) Macri Emil - in 1981 era gen.-mr., seful Directiei II DSS.La 6 decembrie 
1981 primeste o nota care se refera la un canal de scurgere a unor date si informatii 
catre postul de radio “Europa Libera”. 

20) Manea Gheorghe — la sfârsitul anilor ‘80 era It.-col., sef de serviciu, UM 
0625, Securitate. 

21) Manea Ion — in anii ‘80 lucra la Unitatea Speciala “S” a DSS. 

22) Manole Eugen — in 1972 era cpt., sef Birou, Inspectoratul de Securitate al 
municipiului Bucuresti. La 27 noiembrie 1972 semneaza un referat in care propune 
închiderea dosarului de urmarire informativa al lui Petre Navodaru, socrul lui Paul 
Goma. 

23) Mânzat loan — in 1981 era lt.-col., seful Securitatii judetului Bistrita- 
Nasaud.La 15 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul 
Bistrita-Nasaud care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

24) Marchedon Vasile — mr., Inspectorat Securitate jud. Sibiu. 

25) Marcu Ion — col., Inspectorat Securitate jud. Ilfov. 

26) Maries Gh. — in 1985 era mr., Sef Securitate Mures. 

27) Marin Pîrvulescu (Pârvulescu) — in 1985 era mr., Directia VI Cercetari 
Penale a Securitatii. 

28) Marinescu Constantin — in 1988 era col., Securitate. 

29) Marinescu Danut — in 1988 era cpt., Inspectoratul Judetean Gorj, 
Securitate, Serviciul II. In iunie 1988 semneaza un raport in care afirma printre alte- 
le: “Din actele premergatoare întreprinse ulterior a rezultat ca Lapus Constantin a 
comentat ostil stirile transmise de postul de radio «Europa Libera» la locul de 
munca . 

30) Marinescu Dumitru — in 1987 era It.-col., sef serviciu, DCP/DSS. 

31) Mateiuc Pavel — in 1977 era It.-col., MI, Directia Cercetari Penale.La 12 
aprilie 1977 semneaza o rezolutie in care dispune atasarea a doua benzi magnetice cu 
inregistrari ale emisiunilor postului de radio “Europa Libera” la dosarul penal nr. 
4300/1977 privindu-l pe Paul Goma. La 1 aprilie 1977 descrie perchezitia efectuata 
la domiciliul lui Paul Goma. 

32) Mazuru (Mazurov) Vladimir - in 1949 era gen.-mr., director adjunct al 
Securitatii. 

33) Melnic S. — in 1947 era sef Biroul 2, Inspectoratul de Siguranta Judetul 
Sibiu. 

34) Memu Filip — în 1984 era lt., Inspectoratul Judetean Olt, Securitate. În 
ianuarie 1984 semneaza un raport “privind modul cum a decurs avertizarea numitu- 
lui Zanfir Constantin”. În prezent, Memu Filip este It.-col., seful Directiei judetene 
Vâlcea a SRI (conform declaratiilor lui Constantin Zanfir, care a facut eforturi deo- 
sebite pentru a-i identifica pe toti fostii ofiteri de Securitate care l-au anchetat). 

35) Merce Ilie — in 1984 era col., anterior It.-col., sef serviciu (conform docu- 
mentului din 14 iunie 1982) M.I., Directia I, Serviciul 6, Bucuresti. La sfarsitul lui 
decembrie 1984 da o rezolutie pe raportul adresat de col. Oprea loan generalului- 
maior Aron Bondea din 27 decembrie 1984: “Sa facem o lucrare documentata pen- 
tru tov. grl. col. Iulian Vlad” .La 14 iunie 1982 semneaza o nota cu informatii “refe- 
ritoare la masurile întreprinse asupra unor oameni de arta si cultura pentru implica- 
rea lor în activitati de «Meditatie Transcendentala»”.Ilie Merce este în prezent depu- 
tat PRM de Dâmbovita, membru în Comisia pentru cercetarea abuzurilor, coruptiei 
si pentru petitii a Camerei Deputatilor. 

36) Mihai Mihai - in 1984 era It.-col., DSS, Directia I. Planul de masuri din 19 
mai 1984 aprobat de colonelul Jipa a fost conceput împreuna cu It.-col.Mihai Mihai. 

37) Mihai Virgil — in 1964 era mr., seful sectiei MAI, Directiunea Regionala 
Oltenia, serviciul “C”. La 14 noiembrie 1964 cere masuri de identificare si de luare 
în evidenta a lui Popescu Gheorghe, eliberat din închisoare la 22 iunie 1964. 

38) Mihai Virgil — in 1976 era col., sef Serviciul I Inspectoratul Judetean Dolj 
al MI.La 19 februarie 1976 semneaza planul privind masurile ce vor fi întreprinse 
învederea infiltrarii informatorului “Niculescu” la suspectul “Ganescu” (Vasile 
Gavrilescu); pentru ca Vasile Gavrilescu “a devenit mai circumspect”, se propune 
“infiltrarea la obiectiv a unui informator cu experienta, verificat în munca, cu încli- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 94 


natii si preocupari literare”. 

39) Mihaileanu Mihai — in 1956 era cpt., seful Serviciului raional MAI, 
Serviciul raional Tg. Jiu. In iulie 1956 semneaza o nota cu informatii despre Victoria 
Adamesteanu: “având prietenie numai cu elemente ca: soti de medici si diferite per- 
soane care au facut parte din bogatasi, cu care întretine diferite vizite, sfideaza ele- 
mentul muncitor...”. 

40) Mihalcea Aurel — in 1981 era col., seful Securitatii, Inspectoratul Judetean 
Neamt, Securitate.La 13 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din 
judetul Neamt care sunt cercetate în problema “Eterul”.La 2 octombrie 1984 semnea- 
za o nota in care afirma: “Urzica Vasile va fi urmarit în continuare în dosar informa- 
tiv”. 

41) Mihaly Alexandru — in 1948 era cpt., sef Serviciul Judetean de Securitate 
Mures. 

42) Mihut - era It.-maj., lucrator operativ zona Campulung Muscel, Serviciul 
Bande. 

43) Mihut Avram — in 1962 era mr., sef Birou, Securitatea Municipiului 
Bucuresti.La 27 noiembrie 1962 semneaza nota-raport nr. 342 cu privire la dosarul 
problema (DP) nr. 889 (Actiunea informativa de grup “Episcopul”. 

44) Mihut Nicolae — in 1953 era It.-maj., Regionala de Securitate Pitesti. 

45) Mira Victor — in 1985 era col., sef Serviciul I, Inspectoratul Judetean de 
Securitate Satu Mare. 

46) Miu Dumitru — in 1989 era cpt., sef Serviciul I, Inspectoratul Judetean de 
Securitate Dambovita.La 24 februarie 1989 semneaza un studiu privind situatia ope- 
rativa în subproblema “fostul cult greco-catolic”. 

47) Mladin Constantin — in 1989 era It.-col., loctiitor sef Securitatea judetului 
Brasov. In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-"'90. 

48) Moga — in 1978 era gen. DSS, UM 0544.La 11 noiembrie 1978 primeste o 
nota referitoare la sursele de informare ale subredactiei “Europa Libera” de la Paris. 

49) Moga Virgil — in 1947 era sef Biroul 1, Inspectoratul de Siguranta al jude- 
tului Blaj. 

50) Mois Aurel — in 1953 era It.-col., sef Regionala de Securitate Timisoara. 

51) Moise — in 1958 era It.-maj., Directia alll-a. 

52) Moldor Lucian - in 1947 era sef Biroul 1, Inspectoratul de Siguranta al 
judetului Sibiu. 

53) Moldovan Alexandru — in 1988 era mr., Cluj-Napoca. La 27 iunie 1988 pri- 
meste o nota informativa in care sursa “Pele” ofera informatii despre Filip Maria 
(sotia lui Filip Iulius). 

54) Moldoveanu Aurelia — in 1948 era plt.-maj., Securitate Reghin. 

55) Morarescu - in 1949 era cpt., sef Serviciul Judetean de Securitate Dorohoi. 

56) Morariu Petre — la sfârsitul anilor ‘80 era col., loctiitor al sefului Directiei 
Cercetari Penale a Securitatii. 

57) Moraru — in 1949 era slt., sef Biroul I Informatii interne, Serviciul Judetean 
de Securitate Dorohoi. 

58) Moraru Augustin — in 1974 era It.-maj. La 17 aprilie 1974 semneaza o nota 
cu informatii primite de la sursa “Trandafir” legate de un grup de admiratori ai lui 
Paul Goma (loana Craciunescu, Gelu Colceag si Gabriel Iencec). 

59) Moraru Eduard — in anii ‘60 era lt., DRS Oradea. 

60) Moraru Gheran — in 1967 era lt., Directia Anchete Securitate. 

61) Moraru loan — in 1989 era sef Serviciu, Securitatea Municipiului 
BucurestiLa 18 noiembrie 1989 semneaza in plan de masuri în DUI “Banu” (Banyai 
Petru): “apreciem ca se impune transformarea mapei de verificare în dosar de urma- 
rire informativa”; printre altele, în plan se mentioneaza ca “se va coopera cu servi- 
ciul independent de investigatii, pentru obtinerea de informatii din mediul de la 
domiciliu despre «Banu»”. 

62) Moraru loan — era It.-maj., director adjunct Regionala de Securitate Cluj. 

63) Morosanu (Morosan) Petre - in anii ‘80 era It.-col., biroul Inscrisuri, Sectia 
II, Unitatea Speciala “S” a DSS. 

64) Mot loan — in 1981 era mr., seful Serviciului III, Inspectoratul Judetean 
Arad.La 12 iunie 1981 semneaza o nota care contine informatii despre “elemente ce 
întretin legaturi sau manifesta interes de a lua legatura cu posturi de radio straine; se 
ocupa de culegerea si transmiterea de informatii la aceste posturi de radio; sunt rude 
ale colaboratorilor si angajatilor acestor posturi”. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 95 


65) Mucichescu Dan — in 1988 era cpt., ofiter operativ, Serviciul II, 
Inspectoratul Judetean Cluj. La 4 mai 1988 semneaza un raport potrivit caruia Filip 
Iulius “a fostavertizat ca pe viitor sa se abtina de la orice manifestari ostile tarii, 
poporului si societatii noastre socialiste, în caz contrar urmând a suporta, din nou, 
rigorile legii”. La 15 mai 1988 primeste o nota cu informatii despre discutiile pe care 
le purtau în apartamentul lor Filip Iulius si sotia sa.La 28 mai 1988 raporteaza vizita 
lui Filip Iulius la Doina Cornea. 

66) Mortoiu Aurelian — in 1985 era gen.-mr., seful Directiei III; anterior seful 
Securitatii Timis (conform documentului din 12 iunie 1981), Departamentul 
Securitatii Statului.La 5 august 1985 cere raportarea masurilor luate în cazul celor 5 
scrisori deschise semnate de Doina Cornea si difuzate la Radio “Europa Libera”.La 
12 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul Timis care 
sunt cercetate în problema “Eterul”. 

67) Munteanu - in 1984 era It.-col., M.I., Directia I, Bucuresti.Raportul din 4 
februarie 1984 al col. Peres Alexandru este adresat It.-col. Munteanu. 

68) Munteanu A. — in 1965 era mr.Primeste mai multe note informative de la 
diferite surse. 

69) Munteanu Ion — in 1973 era cpt. La 15 octombrie 1973 primeste o nota cu 
descrierea de catre un informator a starii de spirit a scriitorilor tineri. 

70) Munteanu M. — in 1958 era cpt., seful Biroului II, Serviciul “C”, sectia I. 
La 5 decembrie 1958 semneaza o nota in care afirma: “Continuându-se urmarirea 
numitului Popescu Gheorghe, s-a stabilit ca a desfasurat activitate dusmanoasa împo- 
triva guvernului RPR, fapt pentru care a fost arestat, judecat si condamnat la 15 
ani munca silnica”. 

71) Muresan Arghir — in 1984 era It.-col., Inspectoratul Judetean Brasov. In 
planul de masuri propus de col. Gocan Ioan din 9 feb. 1984, Muresan trebuia sa o tri- 
mita la Cluj pe informatoarea “Sonia”. 

72) Musat Eugeniu — in 1989 era mr., Unitatea Speciala R. 

73) Nae Octavian - in 1989 era col., Directia de securitate si garda, sef 
Serviciul 7, Securitate. In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru 
actiunea Cristal-'90. 

74) Naftanaila Octavia — in 1987 era It.-maj., ofiter operativ Inspectoratul 
Judetean Prahova, Securitate, Serviciul I.La 16 martie 1987 semneaza o nota de sta- 
diu: “Obiectivul (Ion Opris) continua sa aibe manifestari dusmanoase fata de condu- 
cerea superioara de partid si o pozitie ostila orânduirii socialiste din tara noastra”. 

75) Naghi Iosif — in 1956 era lt., lucrator operativ, serviciul “D”.La 11 iulie 
1956 semneaza cererea adresata grupei “D” din Penitenciarul Fagaras de analizare a 
posibilitatii de recrutare ca agent a lui Reus Mirza Vasile. 

76) Nagy Iosif — in anii ‘60 era It.-maj., DRSP Timisoara. 

77) Nastase Sepi — in 1960 era It.-col., loctiitor sef Directie, Directia regiona- 
la Constanta. La 1 martie 1960 ofera sectiei raionale de Securitate Fetesti materialul 
detinut în legatura cu Paul Goma. 

78) Neacsu — in 1949 era col., sef Serviciul T, Securitate. 

79) Neacsu Alexandru — in 1967 era It.-col., director Directia VII Tehnica. 

80) Neacsu Constantin — in 1952 era col., secretar al organizatiei PMR din 
Securitate. 

81) Neagoe Marin - in 1989 era gen.-mr., sef Directia de securitate si garda. In 
decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-"90. 

82) Neculicioiu Victor — in 1981 era col., seful Securitatii Brasov. La 15 iunie 
1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul Brasov care sunt cer- 
cetate în problema “Eterul”. Victor Neculicioiu era, în 2000, general de brigada în 
SRI. 

83) Nedelcu Iordan — in 1973 era mr. (Securitate oras Rosiorii de Vede). La 19 
octombrie 1973 primeste informatii despre Lungu Constantin, obtinute de la 
informatorul “Paunescu”. 

84) Nedelcu Mihai - in 1953 era col., director Regionala de Securitate Cluj. 

85) Nedelcu Mihail — in 1958 era col., seful Serviciului “C”. La 6 septembrie 
1958 semneaza un referat: “Întrucât (Paul Goma) a desfasurat activitate dusmanoa- 
sa împotriva regimului democratpopular din RPR, iar în penitenciar a avut o compor- 
tare rea, propunem ca la data expirarii pedepsei — 21 noiembrie 1958 — sa i se fixeze 
domiciliu obligatoriu pe timp de 24 de luni în comuna Latesti, raionul Fetesti, regiu- 
nea Constanta . 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 96 


86) Nedelcu S. — in 1982 era col. La 17 februarie 1982 ofera informatii despre 
Filip Iulius si sindicatul “Unirea”. 

87) Nedelcu Stefan — in 1977 era It.-col., Directia Cercetari Penale.La 1 apri- 
lie 1977 semneaza procesul-verbal de perchezitie domiciliara in care descrie perche- 
zitia efectuata la domiciliul lui Paul Goma. 

88) Negoita Aurora Rodica — in 1989 era It.-col., adjunct sef Unitatea Speciala 
S. In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Orient-’89. 

89) Negrea — in 1953 era mr., Directia Anchete Penale Securitate. 

90) Negrea Aurel - ofiter, Inspectorat Securitate jud. Constanta. 

91) Negrea Vasile — in 1961 era gen.-mr., adjunct al ministrului Afacerilor 
Interne. La 2 noiembrie 1961 semneaza decizia nr. 16.285 prin care “se fixeaza D.O. 
(lui Paul Goma) pe timp de 24 luni în com. Latesti, raionul Fetesti, reg. Bucuresti”. 

92) Negrila S. — in 1986 era It.-maj., Penitenciarul Aiud. La 17 septembrie 
1986 semneaza o nota referitoare la “discutiile din ziua de 17.09.1986 avute decatre 
obiectivul «Fodor» (Filip Iulius)”. 

93) Negulescu Nicolae — in 1950 era It.-maj., Biroul de Securitate Hîrsova. 

94) Nenitoiu Nicolae — in 1960 era cpt., Directia Regionala MAI Arges. 

95) Nicoara Sorin — la sfarsitul anilor “80 era It.-col., sef de colectiv, UM 0625, 
Securitate. 

96) Nicola — in 1989 era col., DSS, Directia I (UM 0610/113).La 14 noiembrie 
1989 primeste o nota care reproduce o convorbire telefonica dintre Banyai Petru si 
“Flory”. 

97) Nicolae Constantin Ionel - in anii ‘80 era cpt., sef Biroul secretariat, 
Unitatea Speciala “S” a DSS. 

98) Nicolae Florea — It.-col., Serviciul I, Consiliul Securitatii Statului, 
Inspectoratul de Securitate al judetului Dolj. Semneaza un plan de actiune privind 
modul cum se vor reintroduce mijloacele tehnice la domiciliul lui “Ganescu” din 
Craiova. Planul este asemanator celui legat de “Liliacul”; la actiune au luat parte si 
mr. Iovan Constantin, It.-col. Lungu Gheorghe, A.C. Popescu Dumitra, mr. 
Obradovici Robert si mr. Vlad Gheorghe. 

99) Nicolae Mihai — in 1973 era It.-col., sef serviciu, Directia I.La 20 iulie 1973 
semneaza o nota raport in care este descrisa patrunderea în locuinta lui Paul Goma 
în vederea controlarii valizei cu care el a fost în iunie 1972 la Paris. La 31 august 
1973 semneaza o noua nota-raport care contine un extras din scrisoarea expediata la 
28 august 1973 de Paul Goma lui Dumitru Tepeneag la Paris. La 23 ianuarie 1974, 
intr-o alta nota-raport, sugereaza ca romanul “În cerc” al lui Paul Goma sa fie publi- 
cat la Cartea Româneasca, pentru a îngreuna publicarea lui în Occident si pentru a 
compromite figura autorului. 

100) Nicolaie loan (sau Nicolae Ion) — in 1969 era mr., ISJ Teleorman, 
Serviciul I.Maiorului Nicolaie îi este adresata nota privind filajul obiectivului 
“Lulu”, efectuat în ziua de 15 septembrie 1969, de la ora 0,00 la ora 24,00. 

101) Nicolici Dan-Costin — in 1985 era It.-col. ing., seful CID, Securitate. 

102) Nicolschi Alexandru (Grunberg Boris) — in 1949 era gen.-mr., director 
adjunct al Securitatii. 

103) Nicula — in 1969 era cpt. In septembrie 1969 semneaza o nota care conti- 
ne transcrierea unei convorbiri avute de Lungu Constantin si sotia sa cu alte doua 
persoane la restaurantul “Cina”. 

104) Niculescu Lucian — in 1988 era cpt., Securitate. Avea ca obiectiv FRF. 

105) Nistor loan — in 1956 era lt., seful Grupei “D”, Penitenciarul Suceava. La 
30 iunie 1956 semneaza o nota-referat in care ofera informatii despre activitatea lui 
Reus Vasile de pâna la 23 august 1944. 

106) Nita Marin — in 1984 era lt.-col., Inspectoratul Judetean Neamt, 
Securitate. La 25 mai 1984 semneaza o nota de analiza a DUI “Ursu” (Urzica 
Vasile): “verificarea la domiciliu (a lui Vasile Urzica), pentru a identifica materiale 
asemanatoare celor folosite în cazul «Pasarela»”. 

107) Nitoiu Petre — in 1985 era cpt., sef Serviciul III, Inspectoratul Judetean 
Dolj.La 20 martie 1985 semneaza o nota in care descrie presiunile exercitate asupra 
lui Dimitrie Draghicescu, profesor la Facultatea de Stiinte ale Naturii din Craiova, si 
perchezitiile efectuate la domiciliul acestuia. 

108) Norisanu Alexandru — in 1981 era col., sef serviciu, C.I. UM 02565 Cluj- 
Napoca. La 26 iunie 1981 semneaza o nota: “Inaintam alaturat DUI nr. 734 «Fodor» 
privind pe Filip Iulius în vederea continuarii urmaririi informative”. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 97 


109) Novac Constantin — in 1964 era It.-col., sef sectie, serviciul “C”.La 25 
iunie 1964 cere Directiei III sa comunice în ce locuri de munca nu mai poate fi înca- 
drat Popescu Gheorghe dupa eliberarea sa din arest. 

110) Nusem A. — in 1948 era lt., DRSP Iasi. 

111) Nuzesi Iulian — in 1947 era sef Birou informatii, Siguranta Blaj. 

112) Obradovici Robert — in 1972 era mr., ofiter operativ principal, serviciul 
tehnic, Consiliul Securitatii Statului, Inspectoratul de Securitate al judetului Dolj, 
sectia V. La 5 august 1972 semneaza un plan de actiune privind modul în care se va 
introduce T.O. la domiciliul lui “Liliacul” din Craiova. Planul prezinta în detaliu 
masurile si modul de operare al ofiterilor de Securitate legat de “introducerea de mij- 
loace tehnice” în apartamentul “Liliacului”. 

113) Olaru Dan — in 1972 era It.-maj., Inspectoratul de Securitate al judetului 
Maramures, Serviciul III.La 24 februarie 1972 semneaza o fisa privind pe dr. ing. 
Bodiu Anatolie: “Propun ca dr. ing. Bodiu Anatolie sa fie inclus în baza de lucru cu 
aprobarea organelor de partid, urmând a se lua masuri de verificare a sa”. 

114) Olteanu Alecse — in 1973 era lt.-col., seful Securitatii Judetene 
Teleorman.La 20 iunie 1973 semneaza o nota in care anunta ca restituie dosarul de 
urmarire informativa privindu-l pe Lungu Constantin. 

115) Olteanu Ion — in 1948 era chestor, sef Biroul Informatiuni Interne. 

116) Onitiu Oprisor — in 1974 era cpt., IMB Securitate. La 26 februarie 1974 
semneaza un plan de masuri in care sunt descrise actiuni de informare cu privire la 
scriitorul Ion Lancranjan: “se vor solicita unitatii speciale «F» investigatii com- 
plexe (inclusiv schita locuintei si vecinii) pentru a studia posibilitatea introducerii 
unor mijloace TO”. 

117) Oprea loan — in 1981 era col., seful Securitatii Cluj. La 7 august 1985 
semneaza un raport in care precizeaza masurile care au fost luate împotriva Doinei 
Cornea si a copiilor ei; precizeaza actiunile informatorilor, precum si ca “se vor 
extinde mijloacele TO de la domiciliul obiectivei si al fiului ei”.La 20 noiembrie 
1982, intr-un alt raport,ofera informatii despre Doina Cornea, “lucrata prin DUT”; 
raportul stabileste ca Doina Cornea este autoarea scrisorii citite la Radio “Europa 
Libera” pe 22 august 1982; “a fost avertizata sa înceteze activitatea de denigrare a 
realitatilor social-politice din tara noastra”; “în baza Legii 23/1971... a fost amenda- 
ta cu 5.000 lei”. La 25 decembrie 1984 semneaza un alt raport: “pentru anihilarea 
actiunilor sale dusmanoase, vom actiona în sensul izolarii ei (a Doinei Cornea, n.m. 
S.C.) fata de persoane pe care încearca sa le cultive, sa le influenteze negativ. In ziua 
de 26.12.1984 urmeaza sa fie invitata la sediul inspectoratului pentru a fi audiata în 
legatura cu materialele pe care a intentionat sa le introduca în tara. De asemenea se 
vor întreprinde masuri de supraveghere informativa si de descurajare” .In raportul din 
27 decembriev1984 relateaza discutiile avute cu Doina Cornea în 26 decembrie 
1984. La 20 aprilie 1985, intr-un raport catre DSS, Directia III, grupa operativa 
“Eterul”, afirma: “S-a actionat în continuare pentru prevenirea, contracararea si ani- 
hilarea actiunilor dusmanoase din partea unor elemente aflate în atentia noastra”: 
Doina Cornea, Lia Florian, Otto Szekely, Eugen Zehan. In noiembrie 1981 semnea- 
za un raport in care propune “a se aproba punerea în discutia colectivului oamenilor 
muncii de la IMMR «16 Februarie» a faptelor savârsite de Filip Iulius”. 

PARTEA a V-a 

1) Oprea Ion — in 1983 era It.-col., seful Biroului III, Inspectoratul Judetean 
Vâlcea.La 5 mai 1983 semneaza un raport adresat DSS, Directia III: “La comparti- 
mentul de contraspionaj pe linia actiunii «Eterul» se afla o singura persoana, respec- 
tiv Dinulescu Catalin, cetatean român cu domiciliul în Franta”. La 4 noiembrie 1985 
primeste o nota care ofera informatii despre Dragu Radu. 

2) Oprea Mircea — in 1974 era mr., Inspectoratul Judetean Timis, 
Serviciullil.La 5 septembrie 1974 semneaza un referat in care propune “luarea în 
lucru (a lui Toma Florentin) în dos. probl. 18877. 

3) Oprescu A. — in 1981 era It.-maj.La 16 iunie 1981 primeste o nota informa- 
tiva in care sursa “Statescu” ofera informatii despre Lungu Constantin. 

4) Orasanu I. — in 1966 era It.Primeste mai multe note informative de la dife- 
rite surse. 

5) Otvos Gavril — in 1950 era It.-maj., Serviciul Judetean de Securitate Turda. 

6) Palcovici Iosif — in 1949 era cpt., director regional, Directia Regionala a 
Securitatii Poporului, Oradea. 

7) Pana Dizel — in anii ‘80 era plt., Unitatea Speciala “S” a DSS. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 98 


8) Panaitescu Dumitru — in 1953 era lt., centrala Securitatii. Se ocupa de pro- 
blema Bande. 

9) Pancovici — in 1950 era cpt., Regionala de Securitate Oradea. 

10) Pandele Nicolae — in 1950 era It.-col., director Regionala de Securitate Iasi. 

11) Pârvu Nastase — in 1948 era plt.-maj., sef sjsp Roman. 

12) Pasare A. — in 1987 era col., sef colectiv, Securitatea Municipiului 
Bucuresti.La 3 noiembrie 1987 semneaza un raport cu “propuneri de recrutare a 
numitului Dumitrescu Alexandru în calitate de persoana de sprijin”. 

13) Pascal Alexandru — in 1964 era cpt., Securitatea Bârlad. 

14) Pascu Serban — in 1986 era col., seful serviciului I, Inspectoratul Judetean 
Dolj al MI. La 10 februarie 1986 semneaza o nota informativa (nr. 103/UC/0021176) 
in care ofera informatii despre Vasile Gavrilescu si familia acestuia dupa plecarea lor 
în Franta (în aprilie 1985); o parte din informatii sunt obtinute prin interceptarea scri- 
sorilor pe care sotia lui Gavrilescu si fiica acestuia le trimit rudelor si cunostintelor 
din România. 

14) Patriciu Mihai - in 1948 era col., sef DRSP Cluj. 

15) Pau Ion — in 1965 era lt., ulterior It.-maj. (conform documentului din 28 
martie 1966). La 9 martie 1965 primeste o nota informativa de la sursa “Papadopol 
P.” in casa “Traian”; “dat fiind faptul ca agentul nu a îndeplinit sarcinile trasate de 
Petrescu loan si Sava Dumitrescu, a fost instruit sa le îndeplineasca pâna la întâlni- 
rile viitoare”.La 21 august 1967 primeste o alta nota informativa de la sursa 
“Papadopol Paul” in casa “Saftica”; “Reus Mîrza Vasile, fost politist... este cuprins 
în evidenta Dir. I, serv. 2, It.-maj. Smarandache”. 

16) Peres Alexandru — in 1984 era col., seful Securitatii Cluj.La 4 februarie 
1984 semneaza un raport in care afirma ca Doina Cornea “este lucrata în DUI 
urmând a se lua masuri de audiere si amendare si de influentare pozitiva, concomi- 
tent cu intensificarea controlului informativ-operativ asupra ei si asupra familiei”. 

17) Pescaru Ilie — in 1980 era col., seful Securitatii Prahova.La 1 septembrie 
1980 semneaza o nota in care ofera informatii despre Aurora Cornu.La 12 iunie 1981 
semneaza o alta nota in care identifica persoanele din judetul Prahova care sunt cer- 
cetate în problema “Eterul”. 

18) Petcu Arcadie — in 1948 era slt., DRSP Iasi. 

19) Petcu Dumitru — in 1988 era It.-col, seful Serviciului I, Securitatea judetu- 
lui Hunedoara. La 3 august 1988 semneaza o nota catre Securitatea judetului Cluj: 
“Intrucât în baza hotarârii conducerii superioare de partid este interzisa încadrarea în 
unitatile miniere din Valea Jiului a persoanelor cu antecedente politice si penale, în 
urma interventiei organelor noastre prin factorii competenti, cel în cauza (Filip 
Iulius) nu a fost primit la unitatea respectiva fiind determinat sa se reîntoarca la 
A.M.I. Cluj-Napoca”. 

20) Petcu Gheorghe - in 1988 era cpt., loctiitor sef Securitate Cluj.La 4 aprilie 
1988 cere informatii despre o persoana “care apare ca legatura a unui element lucrat 
de catre noi prin DUT”. 

21) Petica Costica — in 1948 era slt., Securitatea Mures. 

22) Petre Mazilu — in 1972 era It.-col.La 21 iulie 1972 primeste o nota infor- 
mativa in care sursa “Cretu” ofera informatii despre Paul Goma, pe care le-a obtinut 
de la Mihai Grama. 

23) Petrea C. — in 1958 era cpt., serviciul “C”, sectia I, Biroul II.La 5 decem- 
brie 1958 semneaza o nota in care afirma: “Continuându-se urmarirea numitului 
Popescu Gheorghe, s-a stabilit ca a desfasurat activitate dusmanoasa împotriva 
guvernului RPR, fapt pentru care a fost arestat, judecat si condamnat la 15 ani munca 
silnica”. 

24) Petrea Vasile — in 1975 era lt., Inspectoratul Judetean Timis, 
serviciullll/315.La 28 ianuarie 1975 semneaza un referat in care propune încetarea 
urmaririi în cazul lui Toma Florentin. 

25) Petrescu Toma — in 1959 era It.-col., Inspectorat Securitate jud. Dolj. 

26) Petrisor Theodor - in 1981 era cpt., sef serviciu, Directia II.La 6 decembrie 
1981 semneaza o nota care se refera la un canal de scurgere a unor date si informa- 
tii catre postul de radio “Europa Libera”. 

27) Petrisor Theodor — in 1989 era It.-col, sef Securitatea jud. Sibiu. 

28) Petrof Gheorghe — in 1967 era mr., loctiitor sef serviciu, Directia IX.La 5 
decembrie 1967 semneaza o nota in care ofera date despre Reus Mirza Vasile. 

29) Pinta Ion — in 1988 era col., sef Serviciul II, Inspectoratul Judetean Gorj. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 99 


La 3 iunie 1988 semneaza un raport in care ofera informatii despre Tapus Constantin: 
“audiaza acasa postul de radio «Europa Libera» si colporteaza stirile transmise de 
acesta la locul de munca”. 

30) Pintilie Gheorghe — in 1958 era gen.-lt., adjunct al ministrului Afacerilor 
Interne. La 11 septembrie 1958 semneaza decizia nr. 15.156 prin care “se fixeaza 
D.O. (lui Paul Goma) pe timp de 36 luni în com. Latesti, raionul Fetesti, 
reg.Constanta”. 

31) Pîrvulescu Marin — in 1985 era mr., Directia VI Cercetari Penale. 

32) Pius Kovacs - in 1969 era gen.-mr., seful Directiei XII CSS.La 18 octom- 
brie 1969 primeste o nota cu informatii privind filarea obiectivului “Didi”. 

33) Plesita Nicolae — in 1972 era gen.-mr., sef Directia I, D.G.I.I.La 14 decem- 
brie 1972 primeste o nota care contine informatii cu privire la un informator ce apare 
ca legatura în dosarul de urmarire informative “Liliacul”. [“Prietenul” meu? P.G.] 

34) Plesuvescu Stefan — lt., Inspectoratul Judetean Vâlcea, serviciul I.La 29 
august 1969 semneaza un referat in care propune des-chiderea actiunii informative în 
cazul “R.V.” (Lungu Constantin). La 4 decembrie 1969 semneaza un nou referat in 
care propune închiderea dosarului de actiune informativa “R.V.”, întrucât autorul 
scrisorii-manifest a fost identificat în persoana lui Constantin Lungu. 

35) Plop Gavril — cpt., Directia XI Securitate. 

36) Pluteanu Constantin — in 1969 era mr., Inspectoratul de Securitate al jude- 
tului Vâlcea. La 17 septembrie 1969 semneaza un proces-verbal in care descrie actiu- 
nea prin care lui Constantin Lungu i-a fost confiscata scrisoarea-manifest; la actiune 
au mai participat locotenent-colonelul Poiana Ion si maiorul Tambrea Aurel. 

37) Poiana Ion — in 1966 era mr., sef serviciu, Directia Regionala Arges,servi- 
ciul raional Rm. Vâlcea. In 1969 era It.-col., inspector-sef adjunct,Inspectoratul 
Judetean Vâlcea. La 7 septembrie 1966 semneaza o nota potrivit careia Ion 
Gusetescu “este lucrat în cadrul cp. IV unde a mai fost semnalat cu manifestari”. La 
28 august 1969 raporteaza descoperirea unei scrisori adresate lui Lungu Constantin, 
care contine un program anti-comunist de orientare social-democrata. 

38) Pop Victor - in 1976 era seful Inspectoratului Judetean de Securitate Satu 
Mare. 

39) Popa Constantin — It.-col., seful Inspectoratului de Securitate, jud.Neamt. 

40) Popa Gr. Ion - in 1965 era It.-col.La 4 noiembrie 1965 primeste o nota 
informativa de la sursa “Grigorescu Petre”, casa “Malaesti”. 

41) Popa Viorel - in 1985 era mr., Inspectoratul Judetean Dolj, Serviciul III. La 
20 martie 1985 semneaza o nota in care descrie presiunile exercitate asupra lui 
Dimitrie Draghicescu, profesor la Facultatea de Stiinte ale Naturii din Craiova, si 
perchezitiile efectuate la domiciliul acestuia. 

42) Popescu Alexandru — in 1969 era cpt., seful Biroului evidenta 
CSS, Inspectoratul de Securitate al judetului Galati. 

43) Popescu Dumitra — in 1972 lucra la Inspectoratul Judetean Dolj al 
Ministerului de Interne. La 17 februarie 1975 semneaza nota informativa nr. 3.505 in 
care ofera informatii cu privire la Vasile Gavrilescu si la persoanele care îl vizitau. 
La 28 iulie 1972 semneaza un raport care contine informatii pe care Popescu Dumitra 
le-a obtinut de la sotia lui Vasile Gavrilescu. La 8 august 1972 semneaza un nou 
raport care contine informatii suplimentare pe care Popescu Dumitra le-a obtinut dis- 
cutînd cu sotia lui Vasile Gavrilescu. 

44) Popescu Dumitru — in 1950 era mr., director adjunct Directia VIII Cadre. 

45) Popescu Gheorghe- in 1949 era It.-col., Regionala de Securitate Suceava. 

46) Popescu Gheorghe — in 1953 era lt., sef Serviciul Inspectii din centrala 
Securitatii. 

47) Popescu Gogu — in 1949 era col., director Directia II Contrasabota]. 

48) Popescu Ilie — in 1956 era mr., sef Serviciul III, Directia Regionala 
Securitate Pitesti. 

49) Popescu Ilie — in 1953 era cpt., sef grup operativ Arges. 

50) Popescu Nicolae — in 1972 era It.-col., sef serviciu D.G.I.I., Directia I. La 
14 decembrie 1972 semneaza o nota cu informatii privitoare la un informator ce 
apare ca legatura în dosarul de urmarire informativa “Liliacul”. 

51) Popescu Nicolae - in 1986 era mr., Securitatea jud. Vâlcea.La 14 mai 1986 
semneaza o rezolutie pe o nota: “Avertizarea lui Gusetoiu se pare ca nu are rezulta- 
tele pe care le scontam. Sa facem propuneri de luare în lucru în DUI pentru docu- 
mentare temeinica si masuri de prevenire mai ferme”. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 100 


52) Popic (Popigg) Adalbert — in 1949 era It.-col., director Regionala de 
Securitate Suceava. 

53) Popovici Ion — in 1952 era lt., sef grup operativ Bande, Regionala de 
Securitate Timisoara. 

54) Potoroaca I. — in 1983 era It.-col., sef Securitate oras Radauti,Inspectoratul 
Judetean Suceava. La 13 februarie 1983 primeste o nota cu informatii despre 
Gheorghe Buburuzan; în anul 1967 a fost avertizat de organele noastre pentru mani- 
festari dusmanoase la adresa regimului actual”.55) Predescu Traian — Lt., Directia 
VI, Paza Guvernului. 

56) Preoteasa Emil — in 1981 era It.-col., seful Serviciului III, Inspectoratul 
Judetean Bacau. La 18 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din 
judetul Bacau care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

57) Preoteasa Gheorghe — in 1962 era It.-maj.La 21 iulie 1962 primeste o nota 
informativa de la sursa “Grigorescu Petre”;casa “Sinaia”. 

58) Priboi Ristea — in 1982 era mr., DIE, UMO0544. Apare in Raportul cu 
concluzii privind Meditatia Transcendentala. 

59) Punga Traian — in 1980 era mr., ofiter specialist II, DSS, Directia III.La 26 
februarie 1980 semneaza o nota de analiza a problemei “emisarilor postului de radio 
«Europa Libera» de la Paris”. 

60) Purle Ioan — in anii ‘60 era mr., loctiitor sef Serviciul I, Biroul 4, DRS 
Oradea. 

61) Puscaciu Constantin — in 1969 era mr., Inspectoratul de Securitate al jude- 
tului Teleorman. La 20 septembrie 1969 semneaza un proces-verbal de perchezitie a 
locuintei lui Constantin Lungu. 

62) Raceu Dumitru — in 1950 era mr., sef Serviciul Judetean de Securitate 
Braila. 

63) Radu C-tin — in 1948 era slt., sef Biroul Informatii. 

64) Radu loan — in 1989 era mr., sef serviciu, Securitatea Municipiului 
Bucuresti. La 29 ianuarie 1989 semneaza o nota in care cere materiale informative 
referitoare la Banyai Petru. 

65) Radu Tinu — in 1977 era It.-maj., ulterior capitan, sef al Securitatii oras 
Rosiorii de Vede, conform documentului din 13 martie 1981.La 22 noiembrie 1977 
semneaza o nota informativa in care reda informatii despre Lungu Constantin primi- 
te de la sursa “Steriade”. La 22 martie 1978 primeste o nota informativa de la sursa 
“Gogu” in casa “Victoria”. La 13 martie 1981 trimite Inspectoratului Judetean 
Vâlcea dosarul fond informativ nr. 25295 privind pe Lungu Constantin. 

66) Raduca Gheorghe — in 1977 era col., loctiitor sef, Inspectoratul de 
Securitate al Municipiului Bucuresti. 

67) Radulescu Emil — in 1985 era It.-col. M.I., UM 0625 Bucuresti.La 22 iunie 
1985 semneaza o nota în cadrul actiunii “Eterul” in care se dau informatii despre 
emisiuni ale postului de radio “Europa Libera”. 

68) Radut Constantin — era mr., Inspectoratul de Securitate al judetului 
Teleorman. Raporteaza masurile luate de Securitatea Teleorman în cazul lui 
Constantin Lungu. 

69) Raduta loan — in 1981 era It.-col., seful Serviciului III, Inspectoratul 
Judetean Prahova. La 12 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din 
judetul Prahova care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

70) Raicu Ion — in 1977 era It.-col., UM 0672. La 17 martie 1977 semneaza un 
proces-verbal de constatare a unor fapte premergatoare in care descrie întâlnirea lui 
Paul Goma cu doi functionari ai Ambasadei Belgiei. 

71) Rangu Constantin — in 1981 era col., seful Securitatii judetului Suceava. La 
28 martie 1985 face sinteza dosarului de urmarire informativa în cazul lui Dragomir 
Costineanu (dosarul “Costescu”).La 15 iunie 1981 semneaza o nota in care identifi- 
ca persoanele din judetul Suceava care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

72) Ratiu Gheorghe — in 1981 era col., seful Securitatii Olt.La 13 iunie 1981 
semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul Olt care sunt cercetate în 
problema “Eterul”. 

73) Retezar - in 1950 era cpt., sef Serviciul Anchete, Regionala de Securitate 
Oradea. 

74) Ristea Gh. — in 1969 era gen.-mr., sef IJS Bihor. 

75) Romascanu loan — in 1988 era mr., Securitate.Avea ca obiectiv Viata 
Studenteasca. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 101 


76) Romascanu Ion — in 1974 era It.-maj., Directia I. La 28 ianuarie 1974 sem- 
neaza o nota-raport in care propune nepublicarea romanului În cerc al lui Paul Goma 
deoarece “în forma în care se gaseste acum, ar putea da nastere la multe interpretari 
si comentarii politice defavorabile statului nostru”. 

77) Romila Maricel — in 1977 era mr., UM 0672.La 17 martie 1977 semneaza 
un proces-verbal de constatare a unor fapte premergatoare in care descrie întâlnirea 
lui Paul Goma cu doi functionari ai Ambasadei Belgiei. 

78) Rosca — in anii ‘60 era mr., DRS Oradea. 

79) Rosianu — in 1953 era mr., sef Serviciul Inspectii Securitate. 

80) Rotariu Iulian — in 1988 era col., sef Inspectoratul Judetean de Securitate 
Sibiu. 

81) Rotaru Cornel — in 1987 era It.-maj.La 12 martie 1987 semneaza un raport 
in care propune abandonarea lui Banyai Petru ca informator, intrucât nu a furnizat 
nici un material scris si “nu dispune de posibilitati de informare si calitati personale 
pentru munca de colaborare cu organele de Securitate”. 

82) Ruckerstein (Ruckenstein) Israil — in 1949 era cpt., sef Serviciul Judetean 
de Securitate Botosani. 

83) Rujan Gheorghe Florea — in 1952 era It.-maj., Directia Anchete Securitate. 

84) Rus Valer — in 1988 era cpt., seful Serviciului Municipal de Securitate 
Turda, Inspectoratul Judetean Cluj. La 30 aprilie 1988 semneaza un raport in care 
ofera date despre persoana din Turda pe care urma sa o întâlneasca Filip Iulius. 

85) Rusu Adrian - in 1989 era cpt., sef Serviciul III, Securitatea jud. Valcea. 

86) Rusu Ananie — It.-maj., Inspectorat Securitate jud. Bistrita-Nasaud. 

87) Sageata Mircea — in 1953 era lt., sef Serviciul Inspectii din centrala 
Securitatii. 

88) Salceanu Grigore — in 1969 era mr., ulterior It.-col., conform documentu- 
lui din 11 iulie 1973, Inspectoratul de Securitate al judetului Teleorman. La 20 sep- 
tembrie 1969 semneaza un procesverbal de perchezitie a locuintei lui Constantin 
Lungu.La 11 iulie 1973 este mentionat pe nota informativa primita de It.-maj. Dinu 
Constantin de la informatorul “Petrescu”. 

89) Salcudeanu Pavel — in anii ‘70 era col., sef Inspectora-tul Judetean de 
Securitate, Mures. 

90) Sandulescu Anton — In 1965 era cpt., Regiunea Ploiesti, raionul Teleajen. 
La 21 aprilie 1965 semneaza o nota in care ofera informatii despre Enachescu 
Mircea. 

91) Sârbu loan — in 1948 era cpt., DRSP Ploiesti. 

92) Sarchiz Jean — in 1960 era mr., seful Biroului “C”, Directia Regionala 
Constanta. La 1 martie 1960 semneaza o nota in care ofera sectiei raionale de 
Securitate Fetesti materialul detinut în legatura cu Paul Goma. 

93) Sariceleanu Ilie — cpt., sef serviciu, Directia II, Contrasabotaj. 

94) Sasu Vasile — mr., Directia XI Securitate. 

95) Savescu - in 1948 era plt.-maj., sef DRSP Iasi. 

96) Savoiu Nicolae — in 1988 era It.-col., Inspectoratul Judetean Dâmbovita.La 
19 octombrie 1988 semneaza un raport informativ care contine date obtinute de la un 
informator cu privire la diferite persoane, inclusiv Filip Iulius; Savoiu Nicolae asigu- 
ra ca informatorul “este o sursa verificata pe toate mijloacele si cu bun randament în 
munca . 

97) Scarlat Ilie — in 1978 era cpt., Inspectoratul de Securitate al Municipiului 
Bucuresti. La 13 ianuarie 1978 primeste o nota informativa de la sursa “Popovici” in 
casa “Laborator”. Potrivit notei, “Dumitrescu Alexandru este luat în evidenta dosa- 
rului de obiectiv pentru manifestari dusmanoase prezente”. 

98) Scurtu — in 1952 era lt., Raionul de Securitate Tîrgu Mures. 

99) Senater Moise - in 1950 era mr., director adjunct Regionala de Securitate 
Bucuresti. 

100) Sican D. C. — in 1956 era lt.-col., sef serviciu, Directia Regionala 
Bucuresti. 

101) Sima Traian — in 1981 era It.-col., seful Securitatii judetului Bihor.La 12 
iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul Bihor care sunt 
cercetate în problema “Eterul”. | 

102) Simion Traian — in anii ‘80 era mr., Biroul Inscrisuri, sectia a I- 
a,Unitatea Speciala “S” a DSS. 

103) Simionescu Aurel — in 1989 era col., Directia de securitate si garda, sef 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 102 


Serviciul 9. 

104) Simon Gheorghe — in 1972 era col., inspector-sef, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Hunedoara. La 17 mai 1972 semneaza o nota in care ofera 
Inspectoratului de Securitate al judetului Maramures informatii despre anumite per- 
soane din judetul Hunedoara. 

105) Simon Gheorghe — in 1981 era col., seful Inspectoratului Judetean 
Hunedoara. La 30 iulie 1970 semneaza o nota in care ofera informatii despre o per- 
soana care nu figureaza în evidentele Spitalului Unificat din Deva.La 15 iunie 1981 
semneaza o nota in care identifica persoanele din judetul Hunedoara care sunt cerce- 
tate în problema “Eterul”. 

106) Simonfi Gheorghe — in 1973 era mr., sef sectie, Directia IX. La 14 iulie 
1973 semneaza o nota care priveste filajul obiectivului “Gom”(Paul Goma) efectuat 
în ziua de 12 iulie 1973 între orele 7,00-0,20.La 19 iulie 1973 semneaza o alta nota 
care priveste filajul obiectivului “Gom” (Paul Goma) efectuat în zilele de 13, 14 si 
15 iulie 1973. 

107) Sîrbu Gheorghe — in 1977 era It.-col., UM 0672. La 28 martie 1977 sem- 
neaza un proces-verbal de constatare a unor fapte premergatoare in care descrie 
actiunea de filaj la care a fost supus Pau/ Goma în data de 28 martie 1977. 

108) Sîrmaru Nedelcu — in 1981 era It.-col, seful Serviciului III, Inspectoratul 
Judetean Braila. La 18 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din 
judetul Braila care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

109) Sîrzea Octavian — in 1981 era mr., seful Serviciului III, Inspectoratul 
Judetean Constanta. La 19 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele 
din judetul Constanta care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

110) Smarand Valentin — in 1973 era cpt., Inspectoratul Judetean Arges, Sectia 
Câmpulung. La 25 ianuarie 1973 primeste o nota informativa de la sursa “Ion 
Gheorghe” care ofera informatii despre modul în care romanul Usa al lui Paul Goma 
poate fi citit la un anticar din Bucuresti. 

111) Smaranda Laurentiu — in 1981 era mr., seful Serviciului III,Inspectoratul 
Judetean Sibiu. La 15 iunie 1981 semneaza o nota in care identifica persoanele din 
judetul Sibiu care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

112) Smarandache Constantin — in 1966 era It.-maj., ulterior capitan(conform 
documentului din 22 februarie 1968), Directia I, Serviciul 2(conform documentului 
din 21 august 1967, vezi Pau Ioan). In 1989 era col., Securitatea Municipiului 
Bucuresti.In perioada 1966-1968 primeste mai multe note informative.La 18 noiem- 
brie 1989 semneaza un plan de masuri în DUI “Banu” (Banyai Petru): "apreciem ca 
se impune transformarea mapei de verificare în dosar de urmarire informativa”; 
printre altele, în plan se mentioneaza ca “se va coopera cu serviciul independent de 
investigatii, pentru obtinerea de informatii din mediul de la domiciliu despre 
«Banu»”. La 12 decembrie 1989 primeste o nota informativa de la sursa “Soiman”: 
“în discutii (Banyai Petru) nu se sfieste sa-si manifeste aprobarea si satisfactia pen- 
tru schimbarile politice ce au cuprins tarile socialiste si sa se bucure de faptul ca 
vechile conduceri au fost înlaturate”. 

113) Sobolu I. — in 1986 era mr., Securitatea jud. Vâlcea, Compartimentul 
0620. In decembrie 1986 semneaza o nota de sarcini: “In situatia în care va rezulta 
ca-l viziteaza pe... vom lua masura studierii posibilitatilor de introducere a mijloa- 
celor TO la atelier, pentru a stabili continutul discutiilor”. 

114) Sprîncenatu Constantin — in 1976 era gen.-mr., sef Inspectoratul Judetean 
Dolj. La 18 octombrie 1976, intr-o nota informativa, precizeaza masurile de izolare 
a lui Vasile Gavrilescu si intentia de a-l interna într-un spital de boli nervoase; în nota 
se constata trecerea frauduloasa a frontierei în lugoslavia de catre Vasile Gavrilescu. 
Intr-o alta nota precizeaza calitatea de informator a Aurorei Gavrilescu (sotia lui 
Vasile Gavrilescu), ea “aducându-si... o contributie esentiala la prevenirea trimiterii 
unui manuscris cu continut dusmanos (al sotului ei,nota mea, S.C.) peste granita”; 
Aurora Gavrilescu “a sprijinit efectiv o perioada îndelungata de timp organele 
noastre si... datele furnizate de ea au fost materializate prin masuri concrete asupra 
unor elemente dusmanoase regimului nostru”; în nota se cere sprijinirea Aurorei 
Gavrilescu pentru obtinerea unui loc de munca mai bun. 

115) Stamatoiu Aristotel - in 1972 era col., adjunct sef Directia III. In 1981 era 
gen.-mr., seful Directiei III, ulterior secretar de stat (conform documentului din 26 
iulie 1984). La 21 iunie 1972 semneaza o nota in care prezinta discutia dintre amba- 
sadorul RFG la Bucuresti, Erwin Wickert, si o sursa a Securitatii, discutie privitoare 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 103 


la Paul Goma. Nota din 6 decembrie 1981 a gen.-mr. Emil Macri este adresata lui 
Aristotel Stamatoiu. La 26 iulie 1984 primeste o nota cu informatii referitoare la 
Dragu Henri Georges (Franta). 


PARTEA a VI-a 

1. Stan Gheorghe — în 1983 era col., Inspectoratul de Securitate al Municipiului 
Bucuresti. La 18 martie 1983 semneaza un referat în care propune “ca materialul 
(referitor la Dumitrescu Alexandru) sa fie predat la S 150 pentru a-l avea în conti- 
nuare în atentie”. 

2. Stan Gheorghe — în 1989 era It.-col., adjunct sef Directia II Contrainformatii 
economice, UM 0617.In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea 
Orient-"89. 

3. Stan Ilie — în 1985 era mr., Securitatea jud. Vâlcea.La 23 noiembrie 1985 
primeste o nota informativa de la sursa “Crisan”. 

4. Stan Petre — în 1965 era It.La 4 noiembrie 1965 primeste o nota informativa 
de la sursa “Grigorescu Petre”, casa “Malaesti”. 

5. Stanciu Vasile — în 1984 era lt.-col., Inspectoratul Judetean Neamt 
Securitate, Serviciul informatii interne.In iunie 1984 semneaza o nota-raport de 
“completare la planul de masuri asupra modului cum se va proceda pentru influenta- 
rea numitului «Ursu» (Urzica Vasile) pentru a renunta la conceptiile lui ostile”. 

6. Stancu Aurel - mr., Inspectorat Securitate jud. Prahova. 

7. Stancu Dumitru — în 1953 era lt., sef Serviciul Inspectii din centrala 
Securitatii. 

8. Stanescu - în 1950 era lt., sef Serviciu VIII Cadre, Regionala de Securitate 
Cluj. 

9. Stanescu Gabriel — în 1987 era mr., sef serviciu.La 12 martie 1987 semnea- 
za un raport în care propune abandonarea lui Banyai Petru ca informator, întrucât nu 
a furnizat nici un material scris si “nu dispune de posibilitati de informare si calitati 
personale pentru mun-ca de colaborare cu organele de Securitate”. 

10. Stanescu Heintz — în 1948 era cpt., Directia I, Bucuresti. 

11. Stanescu Petre — în 1956 era cpt., Serviciul Raional Tg. Jiu. In iulie 1956 
semneaza o nota care contine informatii despre Victoria Adamesteanu: “având 
prietenie numai cu elemente ca: soti de medici si diferite persoane care au facut parte 
din bogatasi, cu care întretine diferite vizite, sfideaza elementul muncitor...”. 

12. Steczka Mihai — în 1972 era mr., seful Sectiei XII, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Maramures.La 26 martie 1972 semneaza o nota care se refera 
la filajul efectuat asupra obiectivului Banu (Bodiu Anatolie) în ziua de 26.03.1972 
între orele 7,00-14,00. 

13. Steinberg — în 1950 era director adjunct Directia X Administratie, 
Secretariat si Cifru. 

14. Sterian Ion — în 1962 era It.La 8 martie 1962 primeste o nota informativa 
de la sursa “Alexandru Stefan”;casa nr. 1, com. Viziru.La 29 iulie 1962 primeste o 
alta nota informativa de la sursa Preda Viorel. 

15. Sterparu Toderita — în 1981 era It.-col., seful Serviciului III, Inspectoratul 
Judetean Neamt. La 13 iunie 1981 semneaza o nota în care identifica persoanele din 
judetul Neamt care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

16. Stescal Wiliam — în 1953 era cpt., Regionala de Securitate Timisoara. 

17. Stoian Iosif — în 1981 era col.La 5 februarie 1981 primeste o nota cu 
informatii referitoare la dorinta luiFilip Iulius de a fi trecut în rezerva (era maistru 
militar). 

18. Strat - în 1981 era It.-col., IMB, Securitate. La 21 decembrie 1981 semnea- 
za o nota în care precizeaza ca Aurel Neagu, redactor-sef la ziarul Sportul si care face 
parte din nomenclatura CC, nu pare sa fie cel care ofera informatii si date postului de 
radio “Europa Libera”. 

19. Stroie Alex — în 1973 era It.-maj., Securitate oras Rosiorii de Vede. La 7 
decembrie 1973 semneaza o nota cu informatii despre Lungu Constantin, obtinute de 
la informatorul “Paunescu”. 

20. Stuparu Nita — în 1970 era It.-col., sef Birou, Inspectoratul de Securitate al 
judetului Hunedoara.La 30 iulie 1970 semneaza o nota cu informatii despre o persoa- 
na care nu figureaza în evidentele Spitalului Unificat din Deva. 

21. Suciu Alex - în 1974 era mr., sef Serviciul I, Inspectoratul Judetean 
Constanta. La 10 august 1974 semneaza o nota prin care informeaza ca Lungu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 104 


Constantin a fost identificat la Sanatoriul Techirghiol. 

22. Suciu Aurel — în 1988 era cpt., ofiter op. principal, Inspectoratul Judetean 
Cluj, Serviciul municipal de Securitate Turda.La 26 aprilie 1988 semneaza un raport 
în care ofera date despre persoana din Turda pe care urma sa o întâlneasca Filip 
Iulius. 

23. Szabo Eugen — în 1953 era col., sef Serviciul Inspectii Securitate. 

[acesta este individul revoltat - de la Tel Aviv - de “antisemitismul Securității” 
manifestat în filmul de propagandă despre Marele Jaf] 

24. Szabou Francisc — în 1955 era It.-maj., Securitate Tg. Ocna. 

25. Szacsko Alexandru — în 1957 era col., Directia VIII. 

26. Schiopoaie Mircea — în 1988 era cpt., Serviciul 1/B, Inspectoratul Judetean 
de Securitate Sibiu. 

27. Serban Constantin - în 1958 era cpt., seful Biroului “D”, Directia Cluj. La 
26 august 1958 semneaza un raport potrivit caruia “despre detinutul Goma Paul nu 
posedam material informativ, însa a fost pedepsit disciplinar”. 

28. Serban Costache - în 1985 era mr., Inspectoratul Judetean Suceava, 
Directia III, serviciul III. La 28 martie 1985 semneaza sinteza dosarului de urmarire 
informativa în cazul lui Dragomir Costineanu (dosarul “Costescu”). 

29. Serban Dumitru — în 1981 era gen.-mr., seful Inspectoratului Judetean 
Brasov. La 15 iunie 1981 semneaza o nota în care identifica persoanele din judetul 
Brasov care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

30. Serbanoiu — în 1988 era gen., Inspectoratul Judetean Cluj.Raportul din 28 
mai 1988 al capitanului Mucichescu este adresat generalului Serbanoiu. 

31. Stefanescu Stelian — în 1960 era cpt., Directia Regionala MAI Arges. 

32. Soltutiu Ion — în 1952 era It.-col., Directia Anchete, Securitate. 

33. Stirbu Doina — în 1986 era It.-col., seful Serviciului 14 DSS, Directia III.La 
18 decembrie 1986 solicita o serie de rapoarte privind Programul de masuri "Eterul”; 
printre altele, se cere sa se prezinte “în ce cazuri s-au initiat masuri de compromite- 
re a unor angajati si colaboratori ai posturilor de radio straine”, “câte surse au plecat 
în exterior cu sarcini pe lânga angajati sicolaboratori ai posturilor de radio straine în 
baza instructajului comun cu UM 0544/255?. 

34. Strul Mauriciu — în 1950 era col., Director Regionala de Securitate Galati. 

35. Tabacaru D. — în 1972 era col., adjunct sef Directia I, conform documen- 
tului din 22 iunie 1973. La 8 iulie 1972 colonelului Tabacaru îi sunt oferite informa- 
tii despre sederea la Viena a lui Pau/ Goma între 19 si 28 iunie 1972 La 22 iunie 1973 
semneaza o nota-raport în care informeaza cu privire la manuscrisele pe care Paul 
Goma le-a adus cu sine de la Paris. “Din câte suntem informati, Directia Presei si 
Tipariturilor a hotarât ca manuscrisele cât si toate materialele mentionate sa fie res- 
tituite posesorului, care urmeaza a le primi în ziua de 23 iunie a.c. Consideram indi- 
cat ca Directia Presei si Tipariturilor sa reanalizeze hotarârea luata întrucât manus- 
crisele au un continut vadit dusmanos. Avându-se în vedere pozitia impertinenta si 
ostila pe care «Grama» (i.e. Paul Goma) a manifestat-o pâna în prezent, este posibil 
ca sa uzeze de aceste manuscrise atât în tara cât si în strainatate”. 

36. Tambrea Aurel — în 1969 era col., seful Securitatii judetului Vâlcea, ante- 
rior maior (conform documentului din 9 septembrie 1969, dosar Lungu Constantin) 
Inspectoratul Judetean Vâlcea, Biroul III.La 5 mai 1983 semneaza un raport adresat 
DSS, Directia III: “La compartimentul de contraspionaj pe linia actiunii «Eterul» se 
afla o singura persoana, respectiv Dinulescu Catalin, cetatean român cu domiciliul în 
Franta”. La 9 septembrie 1969 semneaza o nota în care ofera informatii despre o per- 
soana în legatura cu actiunea “R.V.” (Lungu Constantin). 

37. Tarascu Aurel — în 1972 era cpt., adjunct sef Serviciul II, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Hunedoara.La 17 mai 1972 semneaza o nota în care ofera 
Inspectoratului de Securitate aljudetului Maramures informatii despre anumite per- 
soane din judetul Hunedoara. 

38. Teodorescu Haralambie — în 1953 era slt., Regionala de Securitate Pitesti. 

39. Teritiansut Cornel - în 1949 era lt., Directia Regionala a Securitatii 
Poporului Oradea. 

40. Timofte Constantin — în 1980 era col., sef Serviciul Independent 
Secretariat-Juridic. La 29 decembrie 1980 semneaza Planul de masuri nr. 
D/0012117. 

41. Tinca Ovidiu — în 1988 era It.-col, seful Serviciului I/A, Securitatea jude- 
teana Cluj. La 13 mai 1988 semneaza un plan de cooperare între Securitatea Cluj si 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 105 


Securitatea Alba în cazul lui Filip Iulius (“Fodor”); “va introduce mijloacet.o. la 
domiciliul obiectivului din Cluj-Napoca pentru a-i cunoaste activitatea în timpul pre- 
zentei în acest loc”; “prin dispozitivele realizate la domiciliul «Dianei» (Doina 
Cornea) se va actiona asupra lui «Fodor» (Filip Iulius) în scopul nerealizarii contac- 
telor cu aceasta” .La 24 iulie 1988 semneaza un raport: “Propunem a se aproba, aten- 
tionarea numitei Filip Maria pentru pozitia si preocuparile ostile pe care le are”. 

42. Tiron Constantin — în 1984 era It.-col., Inspectoratul Judetean Neamt 
Securitate. La 25 mai 1984 semneaza o nota de analiza a DUI “Ursu” (Urzica 
Vasile): “Încomuna Vânatori, urmarirea informativa se va face prin sursele 
«Neamtu»,«Ghiocel», «Strungaru», din legatura lucratorilor postului de militie”. 

43. Titu Constantin — în 1988 era It.-col., unitate centrala din Securitate. 

44. Todoran Eugen — în 1988 era It.-col., loctiitor sef Securitate Cluj, 
Inspectoratul judetean Cluj. La 15 aprilie 1988 revine cu cereri suplimentare fata de 
cele din 4 aprilie 1988: “va rugam sa întreprindeti masuri complexe de verificare si 
control, inclusiv prin mijloace T.O., în perioada premergatoare, pe durata vizitei si 
dupa plecarea obiectivului nostru”. 

45. Toie (Toie?) Petru — în 1981 era cpt., seful Biroului III, Inspectoratul 
Judetean Salaj. La 15 iunie 1981 semneaza o nota în care identifica persoanele din 
judetul Salaj care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

46. Tomsi Costica — în 1989 era It.-col., Directia I. 47. Tonceanu Marcu — 
1968 era cpt., Inspectoratul Judetean de Securitate Vâlcea. La 30 septembrie 1968 
primeste o nota informativa de la sursa Paraschivescu Nicolae. 

48. Tone Niculae — în 1989 era It.-col., Directia de securitate si garda, sef 
Serviciul 8. 

49, Totalca Stelian — în 1948 era It., directia i, Bucuresti. 

50. Toth — în 1952 era slt. Securitate, lucrator operativ comuna Soars, jud. 
Fagaras. 

51. Triponescu I. — în anii ‘50 era cpt., DRSP Bacau. 

52. Trusca Gheorghe — în 1984 era mr., IMB Securitate.La 2 noiembrie 1984 
semneaza o nota prin care ofera informatii despre Popescu Gheorghe. 

53. Tudorache Dumitru — în 1982 era mr., ofiter C.I.La 28 iulie 1982 primeste 
o nota informativa de la sursa “Miclea”, spitalul penitenciar Jilava. 

54. Tudorache Florica — în anii ‘80 era angajata civil, Unitatea Speciala “S” a 
DSS. 

55. Tudosescu Nicolae — în 1967 era It.-maj., Directia IX.La 5 decembrie 1967 
semneaza o nota în care ofera date despre Reus Vasile. 

56. Tulbure Andrei — lt., Directia VI, Paza Guvernului. 

57. Turc Iosif - în 1953 era It., Directia Anchete Penale Securitate. 

58. Turcitu Adrian — în 1985 era It.-col., sef serviciu, Directia II. 

59. Turcanu — în 1953 era It.-col., sef Directia Regionala a Trupelor de Paza si 
Securitate Cluj. 

60. Ungureanu Constantin — în 1960 era cpt., MAI, Rm. Valcea. La 30 decem- 
brie 1960 primeste o nota informativa de la sursa Iosif Schmidt: Dimineata când 
venea la scoala prin 1957, 1958 (Gusetoiu Jean) întreba pe...ce mai e pe la radio 
America... Pe urma a început sa se fereasca de mine. Conduc corul cu cântece reac- 
tionare, Gusetoiu nici nu cânta desi e obligat, tin conferinte socialiste, el n-a tinut 
nici-o conferinta”. 

62. Ursescu Nicolae — în 1989 era It.-col., loctiitor sef Securitatea jud. Prahova. 
In decembrie 1989 semneaza Planul de masuri pentru actiunea Cristal-’90. 

63. Urtila Marian — în 1988 era cpt., seful Serviciului I, Inspectoratul Judetean 
Prahova, Securitate.La 1 iunie 1988 semneaza un plan de masuri: “în vederea clari- 
ficarii suspiciunilor din materialul de prima sesizare (refe-ritor la Ion Opris),precum 
si stabilirii pozitiei prezente, propunem instalarea de mijloace T.O..tip 1.D.M.” 

64. Urzica Traian — în 1971 era It.-col., sef Serviciul I, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Brasov. La 2 iulie 1971 primeste o nota raport în care Hamza 
Adrian ofera informatii despre modul în care a fost scos din tara manuscrisul roma- 
nului Ostinato al lui Paul Goma. 

65. Vaceanu Lucian — în 1988 era col., seful Securitatii judetului Hunedoara. 
La 3 august 1988 trimite o nota catre Securitatea judetului Cluj: “Întrucât în baza 
hotarârii conducerii superioare de partid este interzisa încadrarea în unitatile miniere 
din Valea Jiului a persoanelor cu antecedente politice si penale, în urma interventiei 
organelor noastre prin factorii competenti, cel în cauza (Filip Iulius) nu a fost primit 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 106 


la unitatea respectiva fiind determinat sa se reîntoarca la A.M.I. Cluj-Napoca”. 

66. Vaculin — în 1948 era It., Directia I, Bucuresti. 

67. Vaduva Dumitru — în 1988 era It.-col., unitate centrala din Securitate. 

68. Vancea Emil — în 1952 era It.-maj., sef Serviciu Bande, Regionala de 
Securitate Cluj. 

69. Vardan Maximilian - mr., sef serviciu, Directia II, Contrasabotaj. 

70. Vârlan Nicolae — în 1984 era It.-maj., Inspectoratul Judetean Neamt, 
Securitate. La 25 mai 1984 semneza o nota de analiza a DUI “Ursu” (Urzica Vasile) 
în care cere “identificarea persoanelor care au luat cunostinta de continutul scrierilor 
tendentioase (ale lui Vasile Urzica)”. 

71. Varody Emerik — în 1953 era lt., Regionala de Securitate Timisoara, 
Serviciul Bande. 

72. Vasile Gheorghe — în 1985 era col., sef Directia VI.La 3 mai 1985 semnea- 
za un raport în care constata pozitii dusmanoase (ale lui Gheorghe Ursu), calomnii si 
ofense fata de conducerea de partid si de stat,legaturi cu elemente din emigratia reac- 
tionara din Paris si Radio “Europa Libera”, colportari stiri si instigare prin afisare 
citate autori straini la birou, detinere si operatiuni interzise cu valuta si decide modul 
de finalizare a cazului: începerea urmaririi penale, continuarea cercetarilor în stare de 
arest, trimiterea în judecata pentru propaganda contra ordinii socialiste si detinere ile- 
gala de valuta. 

73. Vasile Nicolae — mr., Inspectorat Securitate jud. Prahova. 

74. Vasilescu Vasile — în 1950 era mr., Directia XI Securitate. 

75. Vasiliu Marcel — în 1981 era It.-col., seful serviciului III,Inspectoratul 
Judetean Galati. La 15 iunie 1981 semneaza o nota în care identifica persoanele din 
judetul Galati care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

76. Velianu Velian — în 1956 era It.-maj., seful Biroului “D” MAI,Penitenciarul 
Fagaras. La 20 martie 1956 semneaza o cerere pentru a obtine informatii cu privire 
la Reus Mirza Vasile, aflat în arestul Penitenciarului Fagaras, în vederea recrutarii 
acestuia.La 14 iulie 1956 semneaza un referat în care propune clasarea materialului 
de studiu si verificare privitor la Reus Mirza Vasile, acesta fiind contraindicat pen- 
tru recrutarea ca agent. 

77. Veltanescu Mihai - în 1987 era cpt., sef de colectiv, Securitatea 
Municipiului Bucuresti. La 7 martie 1987 semneaza un raport în care propune înce- 
tarea urmaririi informative asupra lui Popescu Gheorghe 78. Vîlcu Vasile — în 1953 
era col., director Directia A, Informatii externe. 

79. Vînatoru Victor — în 1961 ora ofiter, Directia Anchete, Securitate. 

80. Vintila Ioan — It., lucrator operativ zona Voila-Fagaras, Serviciul Bande. 

81. Vintila Marin — în 1953 era mr., Serviciul Bande, Directia Contrasabotaj 
Securitate. 

82. Vistig Eugen — în 1961 era col., seful Directiei regionale Galati.La 3 iunie 
1961 semneaza o nota prin care informeaza ca lui Reus Mirza Vasile i s-a fixat domi- 
ciliu obligatoriu în comuna Rubla. La 14 noiembrie 1962 semneaza o cerere privind 
verificarea necesitatii tratamentului urmat de Reus Mirza Vasile la Spitalul TBC 
Bucuresti. 

83. Vlad Gheorghe — în 1970 era mr., sef Biroul III, Inspectoratul de Securitate 
al judetului Dolj, sectia I.La 13 martie 1970 semneaza o nota în care ofera informa- 
tii cu privire la domiciliul lui Vasile Gavrilescu si la modalitatile de a patrunde în 
secret în locuinta acestuia.La 5 august 1972 semneaza un plan de actiune privind 
modul în care se va introduce T.O. la domiciliul lui “Liliacul” din Craiova. Planul 
prezinta în detaliu masurile si modul de operare al ofiterilor de Securitate legat de 
“introducerea de mijloace tehnice” în apartamentul “Liliacului”. 

84. Visan Constantin — în 1970 era It.-col., seful Biroului Expertiza Grafica, 
D.G.T.O., Directia IX. La 10 noiembrie 1970 semneaza o nota potrivit careia sunt 
restituite Directiei XIII documente asupra carora s-a solicitat expertiza grafica. 

85. Vlad Iulian — în 1978 era gen.-lt. La 18 noiembrie 1978 semneaza o rezo- 
lutie pe nota DSS, UM 0544, din 11 noiembrie 1978: “Va rog sa analizati informa- 
tia si sa raportati masurile ce le veti întreprinde”. 

86. Voiculescu Erwin — în 1950 era col., comandantul scolilor de Securitate, 
sef Serviciul Invatamânt, Directia VIII Cadre. 

87. Volcescu N. Iorgu — în 1948 era slt., DRSP lasi, Serviciul Judetean al 
Securitatii Poporului, Bacau. 

88. Vulcan Filitas — în 1982 era It.-col., seful Serviciului III,Inspectoratul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 107 


Judetean Cluj. La 20 noiembrie 1982 semneaza un raport în care ofera informatii 
despre Doina Cornea, “lucrata prin DUI”. Raportul stabileste ca Doina Cornea este 
autoarea scrisorii citite la Radio “Europa Libera” pe 22 august 1982; “a fost averti- 
zata sa înceteze activitatea de denigrare a realitatilor social-politice din tara noastra”; 
“în baza Legii 23/1971... a fost amendata cu 5.000 lei”. La 20 aprilie 1985 adresea- 
za un raport catre DSS, Directia III, grupa operativa “Eterul”: “S-a actionat în conti- 
nuare pentru prevenirea,contracararea si anihilarea actiunilor dusmanoase din partea 
unor elemente aflate în atentia noastra”: Doina Cornea, Lia Florian, Otto Szekely, 
Eugen Zehan. La 7 august 1985 semneaza un raport în care precizeaza masurile care 
au fost luate împotriva Doinei Corneasi a copiilor ei; precizeaza actiunile informato- 
rilor, precum si ca “se vor extinde mijloacele T.O. de la domiciliul obiectivei si al 
fiului ei”. 

89. Vulescu Ion — în 1989 era It.-col., Directia de securitate si garda. 

90. Weiss Ludovic — în 1948 era mr., Directia Anchete, Securitate. 

91. Zacoveanu Gheorghe — în 1980 era gen.-mr., secretar de stat, UM 0544. La 
11 august 1980 semneaza o nota în care afirma: “Detinem date din care rezulta ca 
postul de radio francez «RADIO FRANCE INTERNATIONAL» intentioneaza sa-si 
reia emisiunile în limba româna, cautând pentru aceasta sa-si creeze un colectiv din 
emigranti români, recent sositi în Franta si sa racoleze corespondenti în România”. 

92. Zagoneanu Gheorghe — în 1989 era gen.-mr., sef Inspectoratul Judetean de 
Securitate Brasov. 

93. Zambeti H. — în 1958 era It.-col., adjunct sef Directia III. 

94. Zamfirescu Nicolae — în 1988 era cpt., seful serviciului special “F”, 
Securitatea judetului Hunedoara.La 4 august 1988 semneaza o nota în care descrie 
“filajul numitului Filip Iulius, poreclit «Fodor», efectuat în 27.07.1988 între orele 
5,00-22,00?; idem 28.07, 29.07, 30.07, 31.07, 1.08.1988. 

95. Zanfir Ion — în 1973 era It.-col., sef serviciu tehnic, Inspectoratul de 
Securitate al judetului Dolj, sectia V.La 21 noiembrie 1973 semneaza o nota prin care 
se restituie Serviciului I sarcina “T” privindu-l pe “Liliacul”. 

96. Zarnescu Nicolae — în 1981 era It.-col., seful Biroului III, Inspectoratul 
Judetean Olt. La 13 iunie 1981 semneaza o nota în care identifica persoanele din 
judetul Olt care sunt cercetate în problema “Eterul”. 

97. Zbarlea Gheorghe — în 1983 era cpt., Penitenciarul Bucuresti. La 9 februa- 
rie 1983 semneaza o nota în care ofera informatii despre activitatile si opiniile din 
închisoare ale lui Filip Iulius. 

98. Zelter Paul - în 1948 era cpt., sef Serviciul Judetean al Securitatii Poporului 
Bacau. 


Duminică 31 ianuarie 2010 


Am să opresc Jurnalul pe ianuarie aici. 

Aseară mi-a scris de la Chişinău Daniela că a primit un 
anunţ: în sfârşit au sosit cărțile la ei, la poştă; a fost invitată să le 
ridice luni. 

N-am mai primit veşti despre moartea Elenei Cuza. 

Este ora 7 şi jumătate dimineaţa, iar eu sunt gata lichefiat de 
oboseală. 

Pe luni, 1 februarie. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 108 


FEBRUARIE 


Luni 1 februarie 2010 


Am primit ieri (bănuiesc: Theodor Codreanu este “sugera- 
torul”) Maluri de Prut, periodic al Asociaţiei Culturale 
“Pro Basarabia si Bucovina” Filiala „Mihail Kogălniceanu” Huşi. 

Pescuiesc două texte-document: 


Viorica OLARU-CEMIRTAN Chisinau 

“Intre primul si al doilea val de deportari masive de populatie, 
Basarabia a fost guvernata de autoritatile romane, dar RSSM este „reocupata 
de armata sovietica in vara anului 1944. In acest context, profilul Armatei 
Rosii, idealizat in pseudoistoriografia sovietica, apare intr-un con de umbra, 
conform documentelor de arhiva consultate de noi. 

Rolul Armatei Rosii in reocuparea Basarabiei a fost prezentat ca unul 
extraordinar in istoriografia sovietica. Soldatii sovietici erau idealizati, ca 
eroi ai timpului, ca simboluri in fata carora te apleci cu recunostinta. In rea- 
litate insa, militarii acestei armate au fost marcati de regimul sovietic, niste 
amarati care executau orbeste ordinele de sus. Insasi autoritatile sovietice au 
consemnat o multime de cazuri de comportament indecent si brutal — acte 
savarsite de reprezentanti ai armatei sovietice. Furtul, violul, huliganismul 
sunt trasaturile specifice „eroilor” din unitatile militare sovietice, ele fiind 
savarsite atat de soldati, cat si de ofiteri. Aceste actde vandalism au ravasit 
Basarabia si, cu certitudine, au avut un efect nefast asupra starii de spirit a 
populatiei din teritoriile aflate sub ocupatie. Soldatii si ofiterii abuzau de 
alcool. Fiind in stare de ebrietate, ei furau bani si alte lucruri de pret, ii ame- 
nintau pe tarani cu lichidarea fizica, le luau animalele, obiectele de pret din 
casa si ograda, graul, bovinele de pe islazuri etc. Au fost documentate cazu- 
ri in care soldatul sovietic manifesta violenta fata de localnici, maltratand si 
violand fete: „cu ochii mei de copil am vazut cum soldatii furau si violau 
fetele mari in fata noastra, a acelor mai mici, batandu-ne. Dupa ce au plecat 
ei de la noi, au ramas multe fete nenorocite si insarcinate. Ei au lasat multi 
copii aici, in Moldova”1. Au fost inregistrate si cazuri de omor2. Consumand 
in exces alcool, soldatii impuscau haotic, isi declansau nervii, ceea ce ducea 
la incidente si omoruri a populatiei civile. Astfel, memoria colectiva a pastrat 
figura soldatului sovietic ca una negativa, deoarece faptele si purtarea de care 
dadeau dovada erau denigratorii. Evident ca prin aceste faradelegi, Armata 
Rosie era compromisa. De fapt, ea era demascata, populatia fiind foarte 
nemultumita si inraita din aceasta cauza. Autoritatile sovietice considerau ca 
anumite aceasta ar fi una din cauzele ca populatia nu vrea sa colaboreze cu 
Armata Rosie3. In pofida masurilor administrative pentru a facilita atat ordi- 
nea in armata, cat si conlucrarea cu populatia autohtona, soldatii aveau tehni- 
cile lor de a comunica si interactiona cu localnicii. Acestea erau tehnici bol- 
sevice prin care s-au comis o sumedenie de cazuri de exces de putere si 
influenta a Armatei Rosii si conducatorilor bolsevici fata de tarani, averea 
lor, rezervele cerealiere si alte bunuri. Ei recurgeau la luarea acestor provizii 
cu forta din hambare, ascunzisuri, chiar daca taranii nu erau acasa, fiind eva- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 109 


cuati in alt sat4. Incorporarea localnicilor in Armata Rosie se facea prin for- 
tare. Totusi, catre anul 1944 au fost depistate multiple cazuri de dezertare a 
acestora din randurile ei. Se stie ca ei au fost fortati sa fie inrolati si sa parti- 
cipe la luptele contra trupelor germane. La inceput, dezertarile erau putine, 
apoi, s-au inregistrat tot mai multe: in aprilie-iunie 1944, 4 321 persoane au 
fost retinute de organele NKVD, dintre care 3 819 erau dezertori si 502 se 
eschivau de la mobilizare. Cele mai afectate de aceste fenomene erau raioa- 
nele din dreapta Nistrului. Acesti barbati ziua se ascundeau in paduri, 
tufi-suri, iar noaptea lucrau pe campuri. Uneori ei se deghizau, imbracan- 
du-se in haine femeiesti. Dupa marturiile de arhiva, acestia traiau in bordeie 
sapate in pamant sau isi faceau locuinte pe copaci. Atitudinea de nesupunere 
fata de armata rosie era influentata si sustinuta si de rudele celor inrolati caci 
ii influentau si-i chemau acasa, trimitandu-le scrisori cu mesaje precum, ca 
„pe voi va alunga in Siberia la munca, unde se gasesc doar infractorii. 
Intoarce-ti-va acasa, degraba vin romanii!”. 

Profilul soldatului Armatei Rosii in procesul reocuparii Basarabiei de 
catre sovietici. Din multe documente ale epocii se vede ca atitudinea popu- 
latiei locale s-a inrautatit fata de armata rosie, din momentul ce se desco- 
perea fata adevarata a e15. Un motiv in plus in acest sens a fost si faptul ca 
multi soldati ai Armatei Rosii aveau diferite boli venerice si se comportau 
desfranat6. 

Note: 1 Fragment din interviul inregistrat de Viorica Olaru-Cemirtan cu 
Nina Arama, originara din orasul Fälesti. 

2 „La 22 aprilie 1944, in satul Musteata (raionul Falesti), cetateanul 
Levitkii S. I., comunist mai vechi, a invitat in locuinta sa 2 soldati, i-a imba- 
tat si i-a convins sa-i ucida pe consatenii lui Volosciuc si Andries, pentru ca 
ei l-au turnat politiei romane. ,Necunoscutii” soldati au indeplinit aceasta 
rugaminte si au disparut”. Vezi AOSP, F. 51, i. 2, d. 47, f. 58-66. 

3 Din raportul semnat de Selokov, seful sectiei instructaj a CC al PC (b) 
a RSSM, la 11.VII.1944, in AOSP, F. 51, i. 2, d. 47, f. 58-66. 

4 AOSP, F. 51, 1. 2, d. 25, f. 51 — 54. 

5 Doc. cit., f. 134, document datat cu august 1944. 

6 AOSP, F. 51, i. 1, d. 2, f. 53. 


x 


e -Dare de seama asupra actiunii de prigoana desfasurata de elemente 
minoritare asupra armatei si populatiei romanesti in perioada 
28 iunie — 16 iulie 1941 in Basarabia 
Viorica OLARU-CEMIRTAN 

Chestura Politiei Chisinau Biroul Sigurantei August 1941 

Odata cu tristul eveniment al cedarii Basarabiei, primul act la care s-au 
dedat vremelnicii ocupanti si, in special, elementele minoritare locale, a fost 
prigoana populatiei romanesti din Basarabia. Aceasta actiune de prigoana a 
culminat pe intreg teritoriul Basarabiei si, in special, in municipiul Chisinau. 

Nefasta si barbara actiune a elementelor minoritare autohtone, in spe- 
cial evreii, a avut trei faze si anume: la 28 iunie 1940, pe timpul ocupatiei 
Basarabiei si pe timpul retragerii trupelor sovietice. La data de 28 iunie 1940, 
minoritarii, in special evreii, au fost acei care au declarat o odioasa prigoana 
fata de armata romana care in baza unui compromis de ordin diplomatic pri- 
mise ordin de a trece peste Prut. 

Astfel, s-au vazut cazuri la Chisinau cand bande de evrei au atacat si 
chiar dezbracat ostasi romani izolati care la graba se indreptau catre unitatile 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 110 


lor cu care urmau sa se indrepte acolo unde primise ordin. Elementul evreiesc 
preponderent in Chisinau, in exaltarea sa la aflarea stirii cedarii Basarabiei, 
indiferent din ce clasa sociala facea parte, chiar in dimineata zilei de 28 iunie 
1940 a adoptat o atitudine ostila fata de tot ce era roman si in special fata de 
acei ce cautau sa se refugieze in Vechiul Regat. 

Astfel, soferii evrei si birjarii de aceeasi rasa, nu s-au sfiit ca in dimi- 
neata zilei de 28 iunie 1940 sa nu apara cu masinile si trasurile pe piata, care 
in acele momente de grea cumpana morala pentru populatia romaneasca, 
constituiau un mijloc de locomotiune care ar fi asigurat micile transporturi de 
bagaje, strict necesare, celor ce isi paraseau caminurile si care lasau in urma 
lor produsul unei munci de 22 ani. 

In general, atitudinea minoritarilor a fost ostila fata de elementul roma- 
nesc si armata noastra in retragere (nu putem preciza prea multe cazuri intru- 
cat acestea s-au petrecut mai mult pe traseele de retragere). 

Odata cu instalarea administratiei sovietice, au aparut si organele 
NKVD (Politia de Siguranta Sovietica), a carei actiune pe tot timpul ocupa- 
tiei s-a rezumat numai la asa-zisa rezolvare a unor vechi revendicari fata de 
elementele romanesti, pretinse de ei, ca sub administratia noastra ar fi avut o 
atitudine care ar fi subminat regimul bolsevic, si in special elementele locale 
puse in slujba sovietica. La realizarea acestei actiuni de prigoana si teroare 
fata de elementele romanesti, primii care s-au pus in slujba NKVD au fost 
evreii care identificau si denuntau pe toti fostii buni romani, agravandu-le 
situatia, prin afirmatiuni mincinoase in fata autoritatilor de judecata si execu- 
tie sovietice. 

In legatura cu nefasta si odioasa actiune evreiasca fata de populatia 
romana, citam cazul relatat de catre pensionarul de stat Palma Gheorghe, care 
prin declaratia anexata arata cum tatal sau, Teodor V. Palma a fost ridicat de 
catre evreul Ghers Haim, aflat in serviciul sovietelor; a fost adus in subur- 
bia Visterniceni si a fost executat prin impuscare. Tot pensionarul Palma 
Gheorghe ne mai enumera in declaratia sa pe urmatorii 5 evrei care sub ocu- 
patia sovietica nu au facut altceva decat denuntau si arestau pe cetatenii cu 
sentimente notorii romanesti: 

Vodovoz Haim, de profesie croitor 

Alterman Carina, functionara comerciala 

Rabinovici Pinia, comerciant 

Lipschin Haim, hot de drumul mare 

Nisoznic Itik, vanzator ambulant 

Tot populatia evreiasca a facut ca micile accidente(încidente] ce exista- 
sera intre ei si populatia romaneasca ce aveau afinitati fata de noua orientare 
politica a tarii noastre, sa faca din aceste incidente probleme cu caracter poli- 
tic, subversiv fata de statul sovietic si sa-i duca pe toti acesti romani in fata 
autoritatilor respective care in cel mai bun caz aplica masura deportarii celui 
vizat. Toata aceasta actiune de prigoana a elementului romanesc ca substrat 
avea razbunarea fata de noul regim ce incepuse a lua fiinta in tara noastra. 

Spre a evidentia cat mai precis aceasta actiune a minoritarilor evrei, cre- 
dem ca este suficient a face mentiune asupra masacrarii celor 75 cetateni 
romani cu actiuni nationaliste si unii din ei fosti membri ai partidelor de 
dreapta. Executia s-a facut intr-una din pivnitele fostului Consulat Italian din 
Chisinau, unde dupa o sumara judecata — vina constand in aceea de a fi fost 
un cetatean cu sentimente specific romanesti — erau executati dupa sistemul 
CEK(A), prin impuscare pe la spate. 

Primele executari s-au facut in luna octombrie 1940, pe baza unor sen- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 111 


tinte date de o instanta special constituita, cu urmatoare compunere: colone- 
lul sovietic Zonov — presedinte, asistat de sergentii Grigorenco si Gacianov, 
iar ca secretar - NKVD-istul Grozinscov. A doua serie de executari s-au 
facut la data de 23 iunie 1941, sentintele fiind semnate de comisarul politic 
al unui regiment: Covanzi si regentii Hiluri si Carina. Din cele 75 cadavre 
gasite ingropate in curtea fostului consulat italian, au fost identificati 
urmatorii: 

1. Tantu Pavel si Tantu Petre, cunoscuti nationalisti, fiii fostului 
prefect de judet Tantu si maior de rezerva intr-un regiment moldovenesc. 
Primul era functionar la postul de radio local, iar secundul — invatator si 
ofiter de rezerva. 

2. Preot Tudorache, fost membru activ al fostei miscari legionare. 

3. Lazarov, fost subdirector de banca. 

4. Teslaru Ion, fost functionar CFR, ca membru al partidului FRN. 

5. Doroftei Dionisie, ca fost informator al organelor de siguranta 
romane. 

6. Banu Ilie, fost functionar CFR, ca membru al partidului FRN. 

7. Sofiscenco, ca fost fiu de [fiu de fost?]ofiter din fosta armata tarista. 

8. Trusca Ene Grigore, Schiba Nicolae si Vieru Dumitru ca tosti mem- 
bri ai FRN. 

9. Gutu Teodor, ofiter pensionar roman, ca fost comandant in garzile 
FRN. 

10. Rosca Ilarion, fost sef de sectie de jandarmi, a fost executat prin 
faptul ca in virtutea functiunii sale, ar fi urmarit pe cunoscutul comunist, fost 
cu domiciliul in Chisinau, strada Regele Ferdinand, nr. 33 „anume Papaiani 
Dumitru. 

11. Suruceanu (fara prenume), executat pe considerentul ca sub 
administratia romana ar fi desfasurat o actiune nationalista si ca era un bun 
gospodar. 

12. Badaluta, prin faptul ca era romanofil si primar la comuna Durlesti. 

13. Cercescu Vladimir, executat prin faptul ca activa in FRN si era 
functionar politienesc. 

Asupra celor identificati s-au gasit in buzunarele hainelor si copii dupa 
sentintele date de instantii. Fotografii de pe cadavre si actele gasite asupra lor 
au fost luate de catre serviciul de propaganda din Ministerul Propagandei; in 
prezent, aceasta chestura nu poseda asemenea piese. Comerciantul Vasile 
Afanasiu, fost cu domiciliul in Chisinau, pe strada Alexandru cel Bun, 
proprietarul magazinului de manufactura „Magazinul nostru”, fiind reclamat 
de catre vanzatorul sau, evreu — Bubis Leib — a fost arestat si condamnat la 
deportare, pe considerentul ca in calitatea ce o avea, ar fi exploatat munci- 
torii / vanzatorii. 

Tot in baza unui denunt facut de un evreu, in noaptea de 3-4 august 
1940 a fost arestat profesorul secundar Vasile Semaca de organele NKVD- 
ului, imputandu-i-se faptul de a fi fost nationalist roman. 

Tot in urma denunturilor si a actiunilor de prigoana a elementelor mino- 
ritare evreiesti fata de populatia romana, in noaptea de 3-4 august au fost 
arestati functionarii politienesti: Severin Chiril, Pascaru Nicolae, Stog 
Nicolae, Melnicenco Alexandru, Stroe Iono, Buracinschi Stefan si multi altii, 
detinatori de functii in administratia romana, toti considerati ca filoromani. 

Evreul Mesojnic Iosif din Chisinau, denuntand organelor NKVD-ului 
pe functionarul Melnic Grigore, a fost arestat de acestia, judecat si deportat, 
anexa declaratia sotiei deportatului. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 112 


Functionarul Bucicov lon, fiind denuntat tot de un evreu, a fost arestat 
si deportat, anexa declaratia locuitoarei Zinaida Gorohov din Chisinau. 

Functionarul Golub Ion, fiind intalnit de o banda de evrei in gradina 
publica din acest oras, a fost arestat si predat organelor NKVD-ului, care 
dupa o sumara judecata, a dispus depunerea lui in inchisoare, dupa care a 
urmat deportarea. 

Comisarul Mateescu Constantin a fost arestat de la domiciliul sau tot de 
un evreu si predat politiei sovietice, fiind judecat, a fost condamnat la 10 ani 
munca silnica. 

Locuitorul Relitchi Vasian, din orasul Chisinau (strada Regele 
Ferdinand nr. 161), in ziua de 28 iunie 1940, dupa amiaza, aflandu-se la gara 
pentru a se refugia, a fost retinut de evreul Morceco Catap. 

Fostul grefier de la Tribunalul Lapusna - Tacu Dumitru — a fost denun- 
tat autoritatilor sovietice de catre evreul Clapavuh Avram, fapt ce a deter- 
minat deportarea lui si a familiei sale. Tot din cauza denuntului aceluiasi 
evreu, a fost deportat Marzac Teodor, impreuna cu familia sa. Anexa — decla- 
ratia numitului Relitchi Vasian. 

Functionara Rina Zalaur, Chisinau, strada 27 martie nr. 25, arata ca 
Valeriu Sofronovici si fiica acestuia, Ana, a fost deportat din ordinul NKVD 
prin faptul ca in timpul administratiei romane, facuse o intensa propaganda 
cuzista. Personal declaranta a fost urmarita de evreul Barunfield Iacob — 
anexa declaratia. 

Elena Caraiman (Chisinau, strada 27 martie, nr. 89), precizeaza ca 
majoritatea evreilor intrase in serviciul de informatii a NKVD-ului si al 
militiei sovietice, ocupandu-se cu denuntarea si arestarea romanilor pe 
considerentul ca sub administratia romana ar fi fost nationalisti si mem- 
bri in fostele partide de dreapta. In general, minoritatea evreiasca a desfa- 
surat o apriga prigoana fata de populatia romaneasca. 

Astfel, evreul Hazin (fost cu domiciliul la Chisinau, strada Bratianu, 
nr.107), a denuntat pe comerciantul Jeleanu, care a fost arestat de sovietici. 
Personal declaranta a fost denuntata imediat dupa cedarea Basarabiei de catre 
evreul Rabinovici, fapt ce a determinat expulzarea ei din oras pana la data de 
7 noiembrie 1940. 

Evreul Boruh, fost cu domiciliul in Chisinau, strada Kogalniceanu nr. 
32, la inceperea razboiului denunta pe locuitorii care manifestau bucurie la 
aparitia avioanelor germano-romane. Citeaza cazul preotului Romanovici 
care, denuntat de acesta, a fost arestat. 

Demn de relevat este si cazul cand bandele iudeo-comuniste au incercat 
sa zadarniceasca refugierea studentilor teologi din Chisinau care se indreptau 
spre gara spre a fi imbarcati, i-au huiduit si lovit cu pietre. 

Locuitoarea Valeanu Liubov, prin declaratia ce se anexeaza arata ca 
fostul intendent al Chesturii Chisinau, fiind certat cu evreul Chipercenschi 
David, a fost denuntat organelor NKVD care au dispus arestarea si deporta- 
rea lui. 

In general, cu foarte mici exceptii, toata minoritatea evreiasca a desfa- 
surat o apriga actiune de prigoana fata de elementul romanesc aflat sub ocu- 
patia sovietica, care a determinat deportarea, condamnarea a mai multe mii 
de cetateni de origine etnica romana. 

Intr-o masura mult mai redusa decat evreii, la prigoana armatei romane 
la data de 28 iunie 1940 si fata de elementul romanesc sub ocupatia sovieti- 
ca, au contribuit si unele elemente minoritare de religie crestina, dupa cum 
vom arata mai jos: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 113 


1. Luchianov Boris (Chisinau, suburbia Melestau), vechi aderent al 
doctrinei comuniste, la 28 iunie 1940, a dezarmat soldatii romani rataciti de 
unitatile lor. Este de origine bulgara. 

2. Rabulov Nicolae, de origine rusa, din Chisinau (strada Bugaz, nr. 
16) de profesie tencuitor, membru de incredere al organelor NKVD-ului, 
cunoscut comunist, denunta pe romani ocupantilor si ii ameninta cu 
moartea. 

3. Trichinin Nicolae, de origine ucraineana, a denuntat pe fostul 
functionar Levinta Gheorghe pentru faptul ca la declararea razboiului s-a 
exprimat ca tricolorul roman va flutura din nou pe palatul primariei. Levinta 
a fost arestat imediat si in prezent nu se stie nimic de el. 

4. Isras Leonte (Chisinau, strada Nicolae Balcescu, nr. 14), vechi ade- 
rent comunist, de profesie muncitor, a luat parte la dezarmarea ostasilor 
romani ce se retrageau in anul 1940, 28 iunie. 

5. Sofronovici Grigore, de profesie precupet din Chisinau, strada 
Mihail Sturza, nr. 44, vechi aderent comunist, a denuntat NKVD-uluipe 
locuitorul Volicovschi care a fost imediat arestat. 

6. Cravaschi Nicolae, de origine etnica rusa, cu domiciliul la Spitalul 
Costiujeni, a fost in serviciul NKVD, a arestat si predat acestora pe locuito- 
rul Denereu Silvestru din comuna Straseni, Lapusna. 

7. Crapceac Galina din Chisinau, strada General Barthelot, nr. 51, a 
denuntat NKVD-ului pe numita Cristaniuc, care in urma acestui denunt a fost 
deportata. 

8. Crajanovschi Petre, de orgine rusa, vechi comunist, cu ultimul 
domiciliu in suburbia Visterniceni, in timpul retragerii, fiind sofer la prefec- 
tura de judet, conducea masina in care se refugia fostul prefect al judetului, 
avocatul Luncescu, a parasit masina intorcandu-se la sovietici. 

9. Romaniuc Emilian, de origine ucraineana, de profesie medic, 
vechi comunist, cu domiciliul in strada Negruzzi, nr. 88, pe timpul sovietici- 
lor fiind mecanic la uzina electrica, a persecutat elementul romanesc si a par- 
ticipat la dinamitarea uzinei electrice din localitate. 

10. Colodnai Serghei, de origine etnica rusa, de profesie sobar, domi- 
ciliat la strada Hancesti, nr. 209, sub ocupatie a fost informator al NKVD- 
ului, cand a denuntat mai multe familii de romani care au fost deportate. 

11. Egher Mihail, de origine etnica rusa, de profesie tamplar, cu 
domiciliul in suburbia Melesteu, nr. 109, impreuna cu organele NKVD, a 
arestat pe mai multi romani, care au fost deportati. 

12. Lebedev Trofim, de origine etnica rusa, Chisinau, de profesie fri- 
zer, cu domiciliul pe strada Petru Rares, nr. 57, vechi comunist, a fost unul 
din denuntatorii romanilor ce au fost executati de organele NKVD in 
curtea Consulatului Italian din Chisinau. 

13. Slisarenco Ion, de origine etnica rusa, domiciliat in Chisinau, strada 
Posta Veche, nr. 39, cunoscut comunist, are aceeasi activitate ca si numitul 
Lebedev Trofim. 

14. Cocosco Silvia, de origine etnica poloneza, fara profesie, cu domi- 
ciliul pe strada Alexandru cel Bun, nr. 36, in urma informatiilor date de 
NKVD si denunturilor facute impotriva locuitorului Andrei Neaga, acesta a 
fost arestat si deportat de sovietici. 

15. Bacicovschi Constantin, de origine etnica ucraineana, a fost in 
serviciul NKVD si a denuntat pe fostii functionari romani civili si militari 
care au fost surprinsi de ocupatia sovietica si solicitau repatrierea. 

16. Trigubov Grigore, de origine etnica rusa, de profesie inginer 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 114 


agronom, sub ocupatia sovietica era in serviciul NKVD,a denuntat pe locui- 
torul Bodan care a fost deportat in Siberia. 

17. Veselov Petre, de origine etnica rusa, de profesie lacatus, cu ulti- 
mul domiciliu in Chisinau, strada Maresal Averescu, nr. 30, a fost informa- 
tor al NKVD cu misiunea de a strange material de acuzatii pentru functiona- 
rii politisti romani ramasi sub ocupatie. 

18. Bulaghin Teodor, de origine etnica rusa, cu ultimul domiciliu in 
Chisinau, strada Grigore Ureche, nr. 11, vechi comunist, a desfasurat o apri- 
ga prigoana fata de elementul romanesc ramas sub ocupatia sovietica. 

Din cele expuse mai sus rezulta: 

+ „+ Minoritatea evreiasca a fost acea care in cea mai mare masura a dezlan- 
tuit prigoana fata de populatia romaneasca, in timp ce minoritarii ca rusi, bul- 
gari si ucraineni erau ocazional, deci cazuri izolate si acestia au fost savarsi- 
te de vechii aderenti ai bolsevicilor. Odata cu inceperea razboiului, bandele 
iudeo-comuniste, stapanite de specificul distructiv al rasei deznadajduite de 
faptul ca trebuiau sa paraseasca Basarabia, si-au indreptat actiunea lor raz- 
bunatoare si asupra monumentelor de arta, precum si a locasurilor sfinte 
(distrugerea Mitropoliei si Catedralei din acest oras). Dandu-si seama ca nu 
mai au nimic comun cu Basarabia, au inteles sa distruga in mod sistematic 
toate edificiile din strazile principale, folosind pentru aceasta material 
exploziv si incendiar. Fata de atitudinea avuta, evreii, la reocuparea 
Basarabiei, de teama raspunderii, au fugit odata cu trupele sovietice ce se 
retrageau in dezordine. (sublinierea mea, P.G.) 

A fost indeajuns un an de ocupatie sovietica ca aceasta minoritate 
evreiasca, simtindu-se stapana pe situatie, sa-si arate in toata plenitudinea ei, 
ura fata de elementul romanesc. - - 

Chestorul Politiei, semnatura indescifrabila. 

Seful Biroului Siguranta, semnatura indescifrabila. 

ANRM, F. 680, 1.1, d. 4275, f. 21-27 


Marti 2 februarie 2010 


Volumul Scrisuri 1 a fost luat de la editură de Flori 
Bălănescu. Mai am de aşteptat până să văd şi eu ce a ieşit. 
Au sosit cărţile la Chişinău, Daniela a mers şi le-a luat. 


Miercuri 3 februarie 2010 


Noapte agitată. Dureri suprafatiale (am vrut să spun: ale 
pielei, provocînd senzaţia de arsură). Bănuiesc a fi de vină poziția 
la ordinator, chircită. 

Îmi tot promit redactarea unui Testament adevărat. O Limbă 
de Moarte prin care las manuscrisele doar lui Filip şi Anei. Prin 
care, de pildă, asupra Culorii curcubeului nu va avea nici un 
drept Liiceanu, cu Humanitas, Polirom cu Lupescu. 

Abia acum, că nepoatele lui Sebastian au provocat scandalul 
cu drepturile de autor, aflu că turnătorul Uricaru şi-a mutat curul 
de la Uniunea Scriitorilor A la Uniunea Scriitorilor B. Cum ştiu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 115 


securiştii să-şi aranjeze viitorul lor, curat ca lacrima! Mă întreb 
unde se va prelinge Manolescu după ce 1 se va încheia mandatul 
la Unesco: la Uniunea Internaţională a Turnătorilor în slujba 
Israelului? Vorba lui Barbă”: «De ce nu?!» 


Joi 4 februarie 2010 
Somn frământat, agitat, asudat - de agonic. 


Cică Dinescu va fi silit să aleagă una din două. Păcat: ar 
trebui obligat să aleagă... nici una, măgarul! 


(4 febr) Herta Miller protestează împotriva “înlocuirii” lui 
Marius Oprea de la şefia IICCMER, afirmînd că această ispravă 
este încă o victorie a Securităţii. 

Herta se află în urmă cu cel puţin două războaie mondiale. 

Opinia mea este alta - în lipsa alteia mai-bune: 

Acest Marius Oprea mi-a displăcut de când, în vederea 
alcătuirii “Comisiei Tăriceanu” - doar era consilierul acestuia 
“pe” probleme de Apărare” (am citit în mai multe locuri titula- 
tura, cu misteriosul complement pe) - a umblat cu Moş Ajunul, 
mai mult în Occident decât în Orient, pledînd, făcînd apel la 
auditorii români să fie de acord cu două mari porcării: 

1. În fruntea Comisiei să fie acceptat holocaustologul emerit 
purtînd pseudonumele de “Radu Ioanid” - «fiindcă e cel mai 
credibil. ..», argumenta Oprea (cel-mai, dintre călăi noştri?, doar 
individul era/este mâna dreaptă a lui Wiesel, era/este trimisul... 
lui Iliescu şi Brucan la Washington, deci este coautor al “celor 
400 000 evrei ucişi de către români”) ; 

2. Istona României din secolul 20 - carevasăzică: România 
sub comunism să înceapă a fi studiată... din 1945, preferabil din 
1946, nu din 28 iunie 1940, când a fost împlântat în inimile 
noastre Parul Umilintei Nationale, prin invadarea-răpirea terito- 
riilor româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord de către ruşi. 
Istoricul Oprea Marius justifica acest... “început de eră” istorică 
prin eternul, românăchescul, oieriticul: «Nu-i momentul...» - 
nu-i momentul să-i supărăm pe ruşi; nu-i momentul să-i irităm pe 
evrei - mai cu seamă pe “viitorul Preşedinte de Onoare (care 
onoare la un ticălos din tată-n fiu?) al Comisiei Tăriceanu”, javra 
imundă “Radu Ioanid”, devenit(ă) - la cererea acestuia, a lui 
Marius Oprea, suprapatronul său (există martori care au asistat la 
rugămintea, la telefon, a lui Oprea, pe lângă tovarăşul Ioanid să 
accepte acastă “sarcină grea” - dar vor avea curajul să rostească 
în public ceea ce ştiu?), nu-i momentul să-i ofensăm nici pe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 116 


ucraineni, prietenii noştri de veacuri... 

lesirea-din-dilemä nu a fost mai brează, singura deosebire 
fiind că în motul cesteilalte comisii, botezate pentru camuflaj 
“Băsescu” - s-a cocotat Vova Tismăneanu alt just-tovaräs-de- 
alte-naţionalităti-înlocuitoare, coleg de marxism-sionism, de 
cartier-ghetto (al Primăverii) şi de istorie rollerizatä. 

Marius Oprea, simțind pericolul înlocuirii sale, deşi avea 
dosar bun, ca obedient filosemit: nu era el initiatorul-autorul 
“Fundaţiei Ursu”?, nu era el fabricantul mitului “disidentului 
Babu”, de pe urma căreia impostorul de fiu al său, Andrei a 
început a bântui toate prezidiile unde nu avea ce căuta (îl con- 
cura doar Oişteanu - apoi Ion Vianu)?: nu era el luminatul pro- 
punător ca şef al Comisiei Tăriceanu să fie inomabilul “Radu 
Ioanid”? Cuprins de panica înlocuirii cu oricine-altul (după atâţia 
ani de loiale servicii aduse a tot felul de preşedinţi ticăloşi, prim- 
miniştri idioti), a dat fuga şi a dezgropat osemintele câtorva 
partizani, executaţi de securişti, dar “ecoul” faptelor sale de arme 
(le-aş zice post-postume: abia acum, după 20 ani de libertate, de 
democraţie?) nu i-a impresionat pe noii stăpâni ai României (şi ai 
Ungariei şi ai Poloniei, după declaraţiile repetate ale lui Shimon 
Perez, Preşedintelui Israelului, fiindcă nu criminalii securisti erau 
numiţi şi puşi la zid), deci puiul de bolşevic Tismineţki va fi 
declarat câştigător în dauna puiului de-dac-Oprea. 


O veste bună, în Argeş: 


ANTI-DOT.RO 
Dumitru Ungureanu Scriitorul român de-a curmezişul timpului 


Când Virgil Diaconu se ceartă cu Florian Silişteanu în publicaţiile 
argeşene pe chestia unui premiu local, ei probează nişte orgolii 
personale fără importanţă socială. Pesemne că şi unul, şi altul se 
visează înnobilat cu titlul de Cel Mai Mare Poet al Oraşului Piteşti 
(CMMPOP). Zic se visează, deoarece amândoi ştiu foarte bine: CMM- 
POP este Mircea Bârsilă, născut în judeţul Gorj. Incidentul rămânea 
doar un subiect trecător de bârfă minoră fără intervenția împăciui- 
toristă (inutilă, de altfel) a poetului Aurel Sibiceanu. Citind textul 
acestuia, mi-am dat seama că întâmplarea exprimă, în felul ei, o traumă 
veche a societăţii române. Anume, cea legată de datoria şi destinul 
scriitorului român, de-a lungul unui secol şi jumătate de când se 
manifestă în spaţiul public. 

Să precizez de la bun început, clar şi răspicat: scriitorul român 
care a avut curajul să spună lucrurilor pe nume, sub orice regim, a fost 
obligat să trăiască în mizerie, să moară la casa de nebuni, să emigreze 
forţat (şi să sufere în exil de aceeaşi sărăcie, dacă a continuat să spună 
pe nume lucrurilor din ţară, ca Paul Goma) ori să se integreze altor 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 117 


culturi, în domenii conexe celui literar. Scriitorul român care a ştiut să 
scuture mätreata de pe gulerele potentatilor trecători s-a descurcat 
onorabil, bine şi foarte bine. Oare câţi literatori n-au pornit de la o 
poezioară şi-au ajuns senatori, deputaţi, preşedinţi de partid, miniştri, 
chiar prim-miniştri? Maiorescu, Goga, Sadoveanu, Manolescu, 
Păunescu, C.V. Tudor sunt nume care sar instantaneu în pagină. 
Până şi Adrian Năstase a publicat poezii la tinereţe, ca să nu-l mai 
pomenesc pe Radu Vasile, care abia după ce-a ajuns şef de guvern s-a 
trezit şi poet! 

Cele două feluri de manifestare a talentului nu sunt specifice 
numai României. E, în fond, o atestare a forţei cuvântului. Simpli- 
ficând, stăpânul cuvintelor stăpâneşte lumea, nu stăpânul armelor! Din 
această cauză, dictatorii din toate timpurile şi de toate ideologiile au 
pus sub control, sub arest şi chiar sub un metru de pământ pe acei 
mânuitori ai cuvintelor care n-au îngenuncheat să le pupe talpa, nici 
n-au catadicsit să primească onorul şi îmbuibarea oficiale. Si de fie- 
care dată au fost unii care s-au jertfit pe altarul cuvintelor, în timp ce 
alţii, descurcäreti, au îmbrăcat purpura şi-au trăit gloria momentului, 
împovăraţi de funcţii şi responsabilităţi obşteşti, rästigniti, vezi bine, 
între viaţă şi cărţi, între femei şi rafturi pline cu titlurile proprii, autoi- 
luzionati că instituie canoane milenare şi stabilesc ierarhii imuabile. 
Aşa a mers lumea normală până către jumătatea secolului trecut, când 
nebunia ideologică a împins popoarele europene la război, crime şi 
orori inimaginabile. Mutilată în confruntări inegale şi măcinată de 
incapacitatea conducătorilor, România n-a găsit în vocea scriitorului 
izbăvirea de care avea nevoie. Când era necesară privirea limpede 
asupra specificului şi destinului naţional, unii scriitori au ales... porun- 
ca vremii. Alţii, arvuniti de hidra roşcată, vânturau scânteia şi promi- 
teau o Românie liberă. (S-a dovedit ulterior: liberă de ea însăşi, 
România a fost ocupată de cei care semnau cu nume româneşti, până 
s-a ajuns la paradoxul ocupaţiei de către... români!) Momiti, şi chiar 
plătiţi cu sume la care nici nu visau în „regimul burghez”, destui 
scriitori de frunte, credibili şi cu succes la public, au cedat — nu 
Cezarului, ci vreunui Cezărică de mahala — şi-au pus burta pe elogiat 
binefacerile orânduielii celei noi, uitând de înlesnirile celei vechi. 
Foarte puţini au avut curaj să spună că „binefacerile” astea sunt anor- 
male, ba de-a dreptul criminale. Au fost bägati la puşcărie, unde li s-a 
oferit tratament de recuperare & reeducare, nu li s-a refuzat oportuni- 
tatea să explice în scris ce cred ei despre noua ordine şi li s-a permis să 
se roage... pentru Fratele Alexandru! Unii dintre sărmanii nenorociti au 
prins gust pentru asemenea note justificative, încât, scäpati la libertate 
supravegheată, au continuat să întocmească dări de seamă despre cole- 
gi şi neprieteni. Oferindu-le, contra cost, ofiţerilor de legătură, aceştia, 
oameni rezonabili, îi ajutau pe scribäreti [scribäieti, le zicea Ierunca, 
nota mea, P.G.], boieri ai conştiinţei neamului, luaţi după 1990 repere 
de bun-simt şi bună purtare, să-şi rezolve doleante omeneşti, prea 
omeneşti. Puterea obişnuinţei? Obişnuinţa puterii, mai degrabă! 

În istoria nescrisă a scriitorimii române a fost un moment când 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 118 


refuzul de-a spune lucrurilor pe nume — adică principala îndatorire a 
oricărui scriitor, de orice limbă — a însemnat moartea scriitorului, ca 
reprezentant al colectivitätii în care trăia. S-a petrecut în 1977. Un 
singur scriitor român, care publica în Occident cărți scrise în română, 
dar netipărite în ţara lui, a îndrăznit să rostească adevărul: Paul Goma. 
Nici azi nu i se iartă! Niciun alt scriitor n-a sărit alături de Goma, afară 
de doi (Breban, care i-a ajutat familia, şi Negoitescu, care a semnat 
scrisoarea). Nu miră că l-au atacat pe Goma „tovarăşi de încredere”, 
gen Titus Popovici. Nu uimeşte că au tăcut nume cu oarecare greutate 
în faţa lui Ceauşescu, ca Marin Preda. Dezamăgeşte că, pe atunci încă 
tineri, precum Manolescu, Simion, Buzura, Blandiana, Sorescu, 
Dimisianu, Ştefănescu sau Grigurcu n-au ridicat vocea să-l susţină pe 
Goma. Toţi cei care atunci au tăcut, au ratat destinul lor de rostitori ai 
adevărului. Înfrângerea pe care şi-au administrat-o singuri se răsfrân- 
ge asupră-le până în zilele actuale, când supraviețuitorii se străduiesc 
din răsputeri să-şi rescrie biografia, ştiind foarte bine ce fac. Aşa speră 
ei că vor ghida conştiinţa colectivă! De fapt, nu le pasă că poporul a 
suferit şi orbecăie în continuare, nu-i frământă că incultura şi analfa- 
betismul recuceresc omul simplu, care crede în miracole şi sfinţi, nu în 
rațiune, lege şi ordine. Pe ei îi interesează cariera proprie, opera, 
funcţia, copiii, amanta etc. 

Scriitorul e o fiinţă singuratică, gata să se dedice binelui obştesc 
fără să aştepte recompense. Scriitorii români, nu toţi, sunt fiinţe 
egoiste, care au pierdut contactul cu natia din rândul căreia provin. 
Au pierdut şi onoarea, în 1977, când Paul Goma a rostit şi adevărul lor, 
iar ei au tăcut. La fel au tăcut în 1985, când a vorbit Dorin Tudoran. 
Generaţia 80 a reluat, în mod programatic, „legătura” cu omul simplu, 
fără să se implice politic. Această generaţie părea gata să refacă un 
statut abandonat. Dar după eşecul experimentului Asociaţia scriitorilor 
profesionişti, iniţiată de regretatul Mircea Nedelciu (şi prăbuşită cu 
ajutorul neprecupetit, din interior, al unora paraleli cu meseria), se 
poate spune că vechile metehne au învins, iar prestigiul profesiei s-a 
estompat în mentalul colectiv. A scrie a ajuns o modalitate de-a câştiga 
bani. Asta în cel mai bun caz, fiindcă scriitor se poate numi azi 
oricine îşi pune numele pe-o tipăritură, nu cine scrie despre lucruri 
veşnic incomode pentru „onoarea” natiei! 

Să ceri, în 2009, la realegerea ambasadorului (că preşedinte parcă 
nu e!) U.S.R., ca Paul Goma să fie înscăunat sau declarat membru 
onorific (de ce nu sfânt în viaţă?) ca „să spele ruşinea” scriitorimii 
băştinaşe, mi s-a părut ceva... Hai să-i zic imaginaţie poetică! A cui 
onoare? A unora care nu se pot abtine să se manifeste ca nişte copii 
care n-au primit jucării suficiente? A altora care îşi rezolvă interesele 
personale în dauna interesului obştei? A celor care fac plecăciuni 
puterii actuale, cu nădejdea obținerii de sinecuri şi slujbe cäldute? 
A celor care se declară obosiţi de limba română şi sunt fericiţi cu burse 
la Berlin sau Viena? A foştilor de tot felul, ajunşi patroni peste ce-au 
putut? 

A fost nevoie de o nemţoaică, Herta Müller, să laude limba 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 119 


română, în recenta cuvântare la primirea premiului Nobel. Elita 
scriitorimii române, după ce s-a entuziasmat fätarnic de atribuirea 
distinctiei unei foste cetätene române, a găsit că e, neapărat, şi meritul 
nostru, al tuturora! După care a pus de-un contract de editare avan- 
tajos! Nicio clipă elita asta n-a părut că se trezeşte din îngâmfarea-i 
seculară pentru a sesiza faptul esenţial: Herta Miiller a spus totdeauna 
lucrurilor pe nume! 


Bine mai scrie Dumitru Ungureanu! - chiar atunci când scrie 
bine despre mine: proză-proză, diatribă-diatribă: totul îi reuşeşte. 


x 


+. Carmen Muşat dă o înaltă prețuire articolului semnat de R.C. 
Cristea publicat în Adevărul din 18 ianuarie. Nu se lasă mai 
prejos şi alcătuieşte ea, singurică-singurea, ca o fată mare o altă 
listă - una “mai adevărată a “disidenţei uitate” - iat-o: 


“Nu (mai) vorbim despre disidentii (sublinierile mele, P.G.) 
Doina Cornea, Radu Filipescu, Jon Vianu, Vasile Paraschiv, lon 
Bugan, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Paul Goma, Petre Mihai 
Băcanu, Ana Blandiana sau Andrei Pleşu, care au avut curajul de a 
se împotrivi, pe faţă. dictaturii comuniste şi au fost anchetați, 
închişi, trimişi în domiciliu forţat, bătuţi, umiliti de ofiţerii de 
Securitate (dintre care unii o duc foarte bine şi astăzi, în ţara în care 
regimul comunist a fost condamnat de la cel mai înalt nivel). Îi pome- 
nim rar şi, de cele mai multe ori, le căutăm nod în papură: ba că unii 
nu au talent, ba că alţii nu au cine ştie ce operă măreaţă, ba că nu mai 
reprezintă pe nimeni, ba ne întrebăm, ridicînd din sprîncene, 
«Ăsta cine mai e?, e un necunoscut oarecare, nu e un nume» etc., ca şi 
cînd am avea nevoie, pentru a recunoaşte demnitatea umană, de un 
certificat de talent literar care să o certifice. În anii *80, unii dintre cei 
care au protestat împotriva puterii comuniste — şi nu au fost deloc 
puţini, numai că despre ei nu s-a vorbit foarte mult nici înainte, nici 
după 1989, din diferite motive — au fost aruncaţi în închisori sau scoşi 
din viaţa socială. Dar pe noi nu ne interesează decît prezentul antico- 
munist.” 


Am subliniat cuvântul “disidentii”, ca să aflăm cine ni sunt 
aceia, vorba poetului. 

Ce caută, de-o pildă, Jon Vianu în categoria “disidenţi” - 
definiția fiind dată chiar de eleva Carmen Nustiucum: (cei) “care 
au avut curajul de a se împotrivi, pe faţă, dictaturii comuniste şi 
au fost anchetați, închişi, trimişi în domiciliu forţat, bătuţi, umiliti 
de ofiţerii de Securitate” ? “ 

“A avut el, Jon Vianu curajul de a se împotrivi pe faţă 
dictaturii comuniste” ? Da de unde! A încercat să emigreze, ca tot 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 120 


creştinul (sic), iar pentru că nu i s-a aprobat plecarea, a recurs la 
“Lista lui Goma, care dădea paşapoarte” (după umoriştii 
reactionari din tufiş, printre ei criticul Alexandru George, priete- 
nul indefectibil al lui Mircea Horia Simionescu, şef de cabinet al 
sinistrului D. Popescu-“Dumnezeu”). A fost el (Vianu) “anche- 
tat, închis, trimis în domiciliu forţat, bătut, umilit de ofiţerii de 
Securitate”? Nu: i s-a aplicat tratamentul barbar, dar obişnuit, 
suferit de miile de români prin care în acel an, 1977, Securitatea 
încerca să-i descurajeze de a-şi mai cere dreptul elementar de 
emigrare. A fost şi el “prelucrat tovărăşeşte la locului de muncă”, 
tratat de duşman, de vânzător de ţară - apoi lăsat să plece. Când 
si în ce împrejurări “a avut Ion Vianu curajul de a se împotrivi pe 
față dictaturii comuniste”? Într-o punere la punct à propos de 
autolaudele INMER-ului clamate de la o înaltă tribună, Ion Vianu 
afirmase că el protestase vehement, printr-un articol împotriva 
internărilor psihiatrice abuzive... “înainte de 1977” (subl. mea, 
P.G.). L-am invitat să indice în care publicaţie, când apărută, 
protestase el “înainte de 1977”. Curajosul sub Ceauşescu Ion 
Vianu nu a răspuns, însă... trezit din delir, nici nu a mai repetat 
măgăria sufleorizată lui de räsuflätornicul Oigenstein: “Goma 
este un antisemit basarabean” - schimbare de optică înalt 
apreciată de soția mea: dacă rămâneam, în continuare, un antise- 
mit fioros, nu mai eram basarabean... 

Dar Ana Blandiana ? Dar Andrei Pleşu (mai lipsea indispen- 
sabilul limbric vagant Sorin Iliesiu - nu l-a făcut Blandiana 
“disident” după ce pe ea o făcuse, tot abuziv, Monica 
Lovinescu?!) - ce caută ei printre “disidenti”? Şi în privinţa lor - 
mai ales în a lor - este valabilă “impotrivirea pe faţă, anchetarea, 
trimiterea în domiciliu obligatoriu”? (unde avusese loc ancheta- 
rea ceea: la Comana, lângă vila lui Gogu Rădulescu, unde a fost 
torturată zi şi noapte, cu sălbăticie, câteva decenii, Blandiana, 
Ana Ipätescu a zilelor noastre?; şi unde, trimis “cu domicil””: la 
Tescani, a fost ţinut, bietul Pleşu Dilemiotul Curluntrist cu lanţuri 
la gură şi căluş pe la picioare?) 

Un inacceptabil extemporal al elevei Carmen dintr-a şasea 
(nu-i cunosc numele de adolescentă) şi un exemplar articol de 
dezinformare a unui jurnalist, dragä-doamne, ajuns profesor uni- 
versitar, director de revistă directorînd constiintele românilor şi 
aşa analfabetizati. De ce aşa? Aşa, pentru că tovarăşa Carmen cu 
acelaşi nume i-a eliminat (nu omis!) pe Dan Petrescu, pe Luca 
Pitu, pe Liviu Cangeopol, pe Liviu loan Stoiciu, pe Mariana 
Marin, pe Carl Gibson pe Liviu Antonesei, pe Gabriel Andreescu 
şi pe alţi incomozi şi “inconstienti”, ca să facă loc impostoratului 
balcacanal. Ce s-a petrecut cu aceştia doi din urmă - zgura 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 121 


istoriei s-a aşternut peste ei : Andreescu a devenit lefegiu al 
drepturilor omului... minoritar, pe el neinteresîndu-l românii din 
Ucraina, lipsiţi de elementare drepturi-ale-omului, iar pe mine 
antisemitizîndu-mă ca un prostalău analfabet, necititor al cărții 
atacate: una singură intitulată Săptămâna Roşie, 28 iunie - 3 
iulie, sau Basarabia şi Evreii şi nu cum a crezut el: două cărți. 
lar Antonesei, simiradizat oportun acoperindu-i, găzduindu-i 
dejectiile pe hârtie, în Timpul. 


Vineri 5 februarie 2010 


e „= Niki al Monicăi Lovinescu nu mai are cuvinte. Şi mie mi 
s-au împuţinat “cărămizile” din care ne-am făcut casa şi viaţa 
(o viaţă de om), dar eu nu sunt persoană publică; nici cronicărete 
sportiv, ca să trăncănesc toată ziua-bună-ziua despre orice şi mai 
ales despre fñiñica. Pardon: despre... fâmpenie. 

Am observat de o bună bucată de vreme cum, în intervenţiile 
sale, N. Manolescu foloseşte “tâmpenia” drept înlocuitor a orice 
- mai vârtos a ceea ce nu-i place lui (după modelul evreiesc, cel 
cu mereea antisemizare, de care s-a bucurat şi Niki al Monicăi, 
până când... s-a autodemascat, sic!, şi-a făcut autocritica - din 
păcate nu pentru analfabetism, ci doar pentru “a-i fi criticat” pe 
evrei - şi şi-a luat angajamentul. Nu voi pierde timpul în căutare 
de citate (îi las această treabă lui Laszlo Alexandru), excesiv de 
numeroase, vorba frantuzitului care nici acum nu ştie să vor- 
bească limba în circulaţie la Paris, cu o frecvenţă care mă face să 
mă întreb dacă junele Manolescu, la frageda-i vârstă de peste- 
şaptezeci-de-ani nu şi-a pierdut uzul rațiunii (am vrut să spun: al 
cuvântului), de tâmpează/tâmpizează tot ce nu pricepe el, deci îi 
pune grave probleme de... existenţă, cam ca girafa la ardeleanul 
din Sibiel - am terminat fraza. 

Ultima năzdrăvănie (ţin la acest termen): propunerea unor 
glumeti de sanctificare a lui Eminescu, în loc să fie tratată cu 
îngăduinţă, cu umor (umor, la Manolescu?) potrivit celor şapte- 
zeci-si-de-ani, lui îi scapă din gură, pe bărbie, pe cravată, pe 
nădragi, pe încălțări... tâmpenia: iat-o : 


“E o tâmpenie (sublinierea mea, P.G.) fără margini. În primul 
rând, Eminescu trebuie citit, interpretat, analizat, nu canonizat. A trăit 
în concubinaj, a fumat, a avut sifilis, ce trebuia să mai facă Eminescu 
ca să merite canonizarea?” 


Ce poate fi acel ins care tratează de “tâmpenie” toate 
năzdrăvaniile - văzute şi nevăzute? Un intelectual, formator de 
conştiinţe, cronicar literar care multe şi năzdrăvane chestii va fi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 122 


cunoscut în 50 ani de carieră de härnicut autor de recenzii? Un 
ardelean trezit fatä-n faţă (sic) cu girafa-1? Un ignorant (în mate- 
rie de tâmpenie), sau un cine-zice-ăla-e? S-a observat: nu am 
rostit cuvântul “tâmpit” pentru a-l desemna pe N. Manolescu. El, 
Niki al Monicii nu este întru totul un-cine-zice-äla-e, ci doar (sic) 
un mizerabil delator-plătit, în slujba Holocaustologiei 
Universale, alături de creaturi de coşmar ca Zalis, Oişteanu, Ed. 
Reichman, Uricaru, Gârbea - şi autor al celei mai groase şi mai 
kilogramoase Istorii a Literaturii Române (editată de Călin 
Vlasie, omul care scoate bani şi din manolească seacă). 

Apoi N. Manolescu nu ar mai fi Niki al Monicilor dacă nu 
ar fi “combătut” tâmpenia în stilul inconfundabil al cronicilor 
sale sportive trimise de la Paris: 


“In primul rând, Eminescu trebuie citit, interpretat, analizat, nu 
canonizat. A trăit în concubinaj, a fumat, a avut sifilis, ce trebuia să 
mai facă Eminescu ca să merite canonizarea?” 


Ha! Ha! Ha!: banc manolesc - râdèti, tovarăşi! Aşadar, după 
N. Manolescu, “Eminescu trebuie citit (...) nu canonizat”. Pentru 
că - de ce? Iată pentru că de ce - vorbeşte Manolescu Însuşi: 


“(Pentru că Eminescu) a trăit în concubinaj, a fumat, a avut 
sifilis...” (sublinierea îmi aparţine, dar nu si pentru-că-de-ce-ul). 


Să mă mai întreb dacă N. Manolescu, pe lângă atâtea alte 
calităţi: felon, denuntätor - de mincinos, ce să mai vorbesc? - este 
şi ceea ce zice el despre näzdrävänie? De acord, el este clasat: 
zi-l Manolescu şi pace! Inacceptabilă rămâne însă complicitatea 
“confratilor” (în realitate: a subalternilor, a slugilor) care l-au tot 
ascuns, acoperindu-l cu elogii servile, i-au măturat sub preş 
porcăriile-limbăriile scrise în ziare, manualele şcolare, cursurile 
universitare al căror co-autor obedient întru... pardon: tâmpenii a 
fost (chiar şi cartea-far, scrisă în colaborare cu D. Micu, 
Literatura română de azi, 1944-1964, nu neapărat pentru a-l 
feri pe el de gura Monicilor, la Europa Liberă, dar pentru a evita 
ei, autori de cărți, răzbunarea manolească pentru... demascarea 
Mascatului). 

Urmez, deci: ce este el, Manolescu Nicolae: un schmeker 
care s-a descurcat şi cu Ceauşescu şi cu Popescu-Dumnezeu şi cu 
Vasile Nicolescu şi cu Gogu Rădulescu şi cu Iliescu şi cu Gelu 
Voican şi cu Măgureanu şi cu Băsescu şi cu... - dar cu cine nu?! 
- sau este, la urma urmei, cel din oglindă: Monumentul 
Tâmpeniei la Românul Ardeleano-Oltean? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 123 


x 


Ce minunat scrie-zice Foartä, când o dă pe rumânie în Argeş: 


“TRADUCERI AMINTE 

Scris de ŞERBAN FOARTÀ 
T. S. Eliot 

Mătuşa Helen 

Miss Helen Slingsby-a fost mătuşa mea; 
Virgină, sta-ntr-o casă mică lângă 
Un parc distins, — cu patru slugi pe lângă. 
Când încetă din viatä,-n ceruri, sus, 
Fu linişte, precum şi-n stradă e. 
S-au tras obloanele, în vreme ce 
Antreprenorul pompelor funebre 
Se şterge,-n prag, pe tălpi. Nimic de spus, 
A mai văzut el d'astea... Câinii,-n febre, 
S-au bucurat de o bucătură-n plus. 
După putin, însă, muri subit perusa. 
În manteluta ei, în timpu-acesta, 
Mai ticăie ceasornicul din Dresda. 
Valetul şi-a pus fundul pe servanta 
Mobilă, iar în poală, pe servanta 
A tânără, — ce mi-a-ngrijit mătuşa, 
Cu zel, pe când trăia în locu-acesta. 


x 


Marin Mincu, Cvasitratat de/ spre literatura (A fi mereu in miezul 
realului)/ review de Nicoleta Salcudeanu Editura Paralela 45, 2009 
5 feb 2010 

“Eu nu sunt adeptul unor revizuiri sangeroase caci, in timp, (dincolo de 
accidentele istoriei), valorile autentice se discern, oricum, indiferent de inter- 
ventiile unor dispeceri voluntari, aserviti unor interese contextuale” — spune 
Marin Mincu in ultima lui carte aparuta antum Cvasitratat de/ spre literatura 
(A fi mereu in miezul realului), Editura Paralela 45, 2009. Robust, volumul 
asambleaza o avalansa de texte publicate prin reviste, interviuri, un noian de 
scrieri navalnice, febricitante, in perfecta rezonanta cu spiritul autorului lor, 
si reprezinta un repertoar al temelor predilecte si obsesiilor recurente. Stranse 
intre aceleasi coperte, aceste texte compozite dau seama despre intensitatea 
implicarii in literatura, despre multimea preeminentelor si prioritatilor aces- 
tui critic cu un profil unic, ocultat in mod interesat de anumiti confrati, pen- 
tru mai nestingherita circulatie a criticii in natura. Temperatura inalta a actu- 
lui valorizator, sub toate chipurile sale, tradeaza pasionalitatea actiunii criti- 
ce. Marin Mincu este perceput indeobste, superficial, ca personaj trouble-fête 
in lumea literaturii, imaginea sa de “muschetar”, de “macedonskian”, de Don 
Quijote, innegurand adevaratul sau chip si adevarata sa configuratie tempe- 
ramentala. Pentru un portret — in acceptiune calinesciana — cat mai apropiat 
de realitatea profilului sau, s-ar cuveni ca suprafata temperamentului ebuli- 
tiv, pe cat de adevarat, pe atat de stereotip si nerelevant in lipsa dimensiunii 
de adancime, sa se infatiseze in transparenta. Pasionalitatea lui critica revela, 
in toate aspectele angajarilor pe mai multe fronturi si chiar ale exceselor 
deduse din situarea belicoasa — tafnoasa uneori, amuzata de cele mai multe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 124 


ori —, o atitudine esential afectiva fata cu literatura. Se pare ca nu exista cri- 
tic roman sa fi facut mai multe declaratii de amor, implicite sau explicite, lite- 
raturii pe care o escorteaza, dar sa si dovedeasca din plin nu doar sentimen- 
tul inalt, ci si competenta prompta; iar, pe de alta parte, sa fi acumulat atatea 
adversitati interesate, pe cat de nimicitoare, pe atat de lipsite de stringenta 
intelectuala, manate mai degraba de una competitionala in sine, parvenitista, 
a prevalentelor acaparate chiar si cu metode infractionale, macar din perspec- 
tiva codurilor deontologice care guverneaza orice lume literara normala. 
Nici aliante, nici mezaliante 

Nu o data, idei fertile i-au fost vampirizate, iar sursa „uitata”. Daca lec- 
tura in cheie arhetipala a lui Sadoveanu, metoda abandonata mai tarziu de ini- 
tiator ca instrument de lucru caduc, reprezinta o premiera absoluta, aceasta se 
dovedeste resapabila pentru reproductori de „geniu” si de vitrina, ideea fiind 
capturata abil, intr-atat incat insusi conceptul de arhetip, cel putin in privinta 
prozatorului falticenean, sa ramana lipita, ca marca de scrisoare, pe fruntea 
unui eseist de duminica, boier al stilului, dar un precar practician. Ironia face 
ca tocmai si doar acela sa fie citat in toate cercetarile critice, frivolitatea si 
aleatoriul facand legea in exegeza autohtona. Instapanirea pe un teritoriu deja 
cucerit e o practica nationala. Pedigriul bate indeobste prioritatea. Iarasi, 
heliadismul, definit si izolat cu agera intuitie de Marin Mincu, se regaseste in 
istoria manolesciana atat de prelucrat cu aditivi si e-uri critice, incat pare de 
nerecunoscut, necum citat! Productie proprie, tratatie din partea casei! Cat 
despre textualismul optzecist, acesta incearca sa anexeze, prin gimnastici ili- 
zibile, ingaimate, gangurite, de tip Iova, un primat teoretic cucerit deja, cu ani 
in urma, de un critic, e drept, italienist. 

Fireste ca Marin Mincu se afla in razboi cu toata lumea, nu se poate alt- 
fel, fiindca structura si textura spiritului sau agitat nu permit nici aliante, nici 
mezaliante. Totusi, in pofida cliseului cu chip artagos, nu se poate o mai 
navalnica implicare afectiva in literatura. In privinta lui Marin Mincu orice 
paradox este cu putinta. Cand intruchiparea unui Criticus Tonans, a cerberu- 
lui autoritar suit in transcendenta condescendenta a “dispecerului voluntar” 
sufocat de plictis, pare sa fi captat atentia si pretuirea galeriei, cu adevarat 
cel incruntat nu Marin Mincu este, ci acela ce imparte anateme sau indulgen- 
te, acela ce-si permite dispretul si capriciul din cauza ca judecata de valoare 
este asumata reductionist, numai ca actiune “cerebrala” normativa, sanctio- 
nala. 

Marin Mincu demonstreaza ca autoritatea critica este de alta natura, 
opunand acestei atitudini dedicarea si implicarea, angajandu-si toate resurse- 
le energetice pentru a sta in opozitie intocmai cu aceasta abordare sceptica a 
literaturii romane. De aceea nici nu are cum fi “adeptul unor revizuiri sange- 
roase”, insa va fi unul din foarte putinii critici postbelici care vor innoi si 
conceptualiza, nu bonjuristic sau fantezist, ci cu buna masura si suplete intra- 
literara, limbajul metaliterar, unul din foarte putinii cu apetenta pentru, si pe 
deplin sincroni cu miscarile teoretice europene. Prin contrast, marota oportu- 
nista si evident parvenitista a revizuirilor (nu in sensul bun, lovinescian, ci in 
forma cea mai primitiva si dogmatica), tema predilecta si nazuinta obscura a 
taberei impresionismului supraliterar, apare ridicola pe fondul unei literaturi 
inca tinere, vesnic tanara, infasurata-n pixeli, unde nu prea e nimic de revi- 
zuit, cel putin atata timp cat inca nu dispune de un substrat teoretic decantat 
si nici de instrumente metodologice functionale. E un fel de plasare a carului 
inaintea boilor, cum, de altfel, “dispeceratul voluntar” obisnuieste sa proce- 
deze. De-abia in ultimii ani de libertate ideologica, dar cumva heirupist si 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 125 


obedient, cazand nu de putine ori prada altor dogme si ideologii, critica 
incearca sa-si aproprieze unelte conceptuale si metodologice noi. 
Nu deconstructia, ci constructia 

Marin Mincu a inteles mai devreme decat majoritatea ca, daca e vorba 
de lipsuri (instrumentarul interbelic, atata cat fusese, a ruginit), ceea ce ne tre- 
buie cu adevarat este trusa de scule a mesterului, fara de care nici macar de 
“revizie” nu poate fi vorba; a priceput devreme ca nu revizuirea este urgenta 
literaturii (“am crede ca acum o ducem pe roze si ca nu ne-a mai ramas decat 
«revizuirea» si, eventual, epistole, jurnale, articolele marete de ziar si eseuri- 
le docte”), ci consolidarea ei, nu deconstructia, ci constructia: “Tabloul post- 
belic se cere nu atat revizuit cat intregit”. Revizuirea trebuie “sa mentina o 
linie de exigenta si rigoare estetica”, scriitorul “nu poate fi revizuit prin smul- 
gere din contextul in care a scris: el nu putea sa fi scris chiar asa cum am dori 
noi acum, dupa "89; ar fi o revizuire politizanta, nu estetica”. Indemnul “sa 
vedem daca nu cumva avem ceva de revizuit chiar la noi insine” izbeste prin 
alarmanta si stanjenitoarera actualitate. 

Mai important este ca, desi deplin edificat asupra faptului ca “oficiul 
critic nu se mai poate exercita in mod «urechist» si ca «gustul» invocat cu 
atata aplomb de unii lideri critici — oricat de imbatabil ar fi acesta — trebuie 
orientat sincronic in functie de «directionarea» impusa de spiritul timpului 
(Zeitgeist) care actioneaza coercitiv asupra noastra, indiferent ca reusim sa 
constientizam acest lucru sau nu”, flexibilitatea la importul de metode nu este 
nemasurata, ci se exercita doar intre limitele a ceea ce se postuleaza drept 
“autenticitatea scriiturii”, ca avatar contemporan fatalmente livresc al “auten- 
ticitatii trairii” — intre cele doua razboaie. Metoda poate fi eficienta, dar nu 
suverana, nu se poate manifesta decat intre frontierele stricte ale adevarului 
operei. Credinta in “perfectionarea tehnico-instrumentala” nu derapeaza in 
pretentia ordonarii hazardului si nici nu refuza intuitiei initiativa. Ba chiar 
recunoaste ca “la baza constructiei critice sta totdeauna aceasta facultate 
inefabila (conform croceanismului calinescian) a intuitiei. Niciodata intuitia 
critica nu poate fi inlocuita de “metodologie”, dar orice intuitie poate fi mai 
bine demonstrata printr-o metoda adecvata care sa depaseasca empirismul 
impresionist”. In aceasta balanta, “este fericit cazul cand criticul este dublat 
de cercetator”, insa “cercetatorul care nu este dublat de critic va cadea in cap- 
cana metodologiei”. El insusi calinescian, macar prin admiratie, nu neaga ca 
s-a ajuns astazi la un soi de alexandrinism critic cand metodologia, daca e 
“supralicitata in dauna obiectului ei”, ajunge in situatia intranzitiva de a refe- 
ri despre sine, demonstratia critica devenind “roman al poeziei”, “roman al 
romanului” sau chiar “roman al criticii”. Calea de a se evita situatia absurda 
ca metoda sa pulverizeze obiectul cercetarii sta in “obligativitatea criticului 
de a dovedi prin demersul sau «materialitatea operei»”. 

Un survol critic in germinatie intoarsa 

Arhipelagul preocuparilor exegetice acopera o suprafata in mirabila 
expansiune. De la critica arhetipurilor la textualism, de la literatura orala la 
avangardism, de la Cantemir la Ion Barbu, de la heliadism la Hortensia 
Papadat-Bengescu, de la poezie la proza, de la romanism la italienism, de la 
infaptuirea de reviste si inventarea unei universitati la indrumarea cenacliera 
a generatiei “douamiiste”, Marin Mincu a asezat cate un jalon cu marca sa 
inconfundabila. Unde mai punem „traficul de frontiera” pe care l-a practicat 
cu o devotiune si un altruism neegalat — traducerile sale dezinteresate 
(impreuna cu dedicata sa sotie) in si din italiana! Nu se stie cati dispeceri se 
pot lauda cu asa isprava. In contrast cu dispozitia defetista ce pare sa contro- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 126 


leze atitudinea critica “la moda”, “cavalerul”, in conformitate cu idealurile 
sale intemeietoare, urmeaza, nesmintit, panta optimista, luminoasa a actului 
critic, iubind literatura, chiar si cu riscul de a se pudra in ridicol in ochii dis- 
peceratului. Si cum orice indragostit isi protejeaza obiectul adoratiei, frene- 
zia ascensionala a trebuit sa-si aleaga o forta de propulsie, in mod firesc si 
necesar aceasta neputand fi decat polemica, chemata sa infrunte morile de 
vant ale acelora ce isi reprezinta literatura romana drept rufoasa Dulcinee. 
Polemica, fie ca e condusa dupa principii cavaleresti, fie ca se incinge uneo- 
ri pana la fierberea luptei de guerilla, in sfarsitul ei, nu reprezinta decat pura 
edificare, in contra directiei sceptice de azi. Din pricina predispozitiei reacti- 
ve (“sunteti un reactiv” — o buna observatie a Taniei Radu, intr-un interviu), 
Marin Mincu n-a putut fi un gregar, un om al sistemului, al oricarui sistem, 
ci un partizan, un franctiror neinregimentat vreodata intr-o armata regulata, 
necum in aceea a dispecerilor, a “legiuitorilor” in jurul carora nici iarba nu 
creste; si nu din cauza coroanei rotate. Survolul critic al lui Marin Mincu este 
intotdeauna unul reactiv, germinativ, slujeste de fiecare data ca ferment chiar 
si in negativ, in germinatie intoarsa. Reculul sau la ceea ce colorat numeste 
“curioase colonii nevertebrate spre a pasi pe drumurile glorioase ale literatu- 
rii”, nu este autoimpus, ci este un reflex igienic la “programul unor grupule- 
te constituite ad-hoc cu scopuri pragmaice si nu estetice” a caror “intoleran- 
ta dogmatica” este “cea mai periculoasa prin spiritul gregar si agresiv”. Si, 
cumva leibnitzian, isi reprezinta “o viata literara fireasca” unde “oricine 
poate sa-si exprime orice pozitie critica fata de oricine, fara suspiciuni extra- 
literare”. Este acesta oare un optimism supralicitat? Se pare ca da. Confruntat 
cu terestritatea autohtona, observa cu urzicatoare justete ca “suntem mult mai 
traditionalisti decat ne convine s-o recunoastem si mai mult «cenzori» decat 
«cenzurati»”, e o slabiciune a noastra lipsa de dialog, respingerea opiniei 
celuilalt, refuzul distinctului intr-un mediu cultural al jocului de putere si al 
gastii. E un anumit mod, «ortodoxist», de a gandi (n-am spus «ortodox»), si 
idilic pe deasupra; iar pe de alta parte tinde sa devina idilico-extremist...” 
Mereu in cautarea celei mai noi promotii 

Se cuvin spuse cateva lucruri despre tranzitivitatea sa exceptionala, 
despre dialogismul fundamental al actiunii sale critice, desfasurata in toate 
dimensiunile si zarile ei, dovedind, exemplu viu, ca aceasta nu este doar o 
stare de implicare otioasa, o staza, ci si, poate mai important, o cautare 
altruista, o deplasare catre pulsatia vie a literaturii. Sicanat in nenumarate 
randuri, mai pe fata, mai pe din dos, deseori cu o ironie nemiloasa si nemeri- 
tata, pentru presupusa lui mobilitate, suspecta de inconsecventa sau superfi- 
cialitate, un soi de risipire lipsita de puncte cardinale, Marin Mincu raspun- 
de, intr-un interviu luat de Virgil Diaconu, printr-o fraza de o frumusete rara, 
dureroasa macar pentru cugetele tinerilor pastoriti la cenaclul Euridice. De 
fapt cuvantul „pastorit” este cu totul inadecvat, fiidca animatorul cenaclului 
s-a situat in fiece clipa in relatie de stricta egalitate, de parteneriat cu emulii 
sai. Nu pot fi cuvinte mai frumoase rostite de un critic literar: “Mi se pare 
semnificativ ca, in loc sa se observe faptele reale, unii se alarmeaza de mobi- 
litatea mea critica, ironizandu-ma perfid pentru ca m-as afla mereu «in cau- 
tarea unei noi promotii» Ii asigur ca voi fi mereu in cautarea celei mai noi 
promotii si o voi sprijini pe cat imi va fi posibil, intrucat nu-mi place sa ma 
fixez definitiv niciodata, iar pe de alta parte, un critic autentic e chemat sa 
contribuie la avansarea intregii literaturi, dincolo de inrolarea sa «cronologi- 
ca» intr-o generatie sau alta.” Nu repartizarea pe generatii, promotii, scoli 
literare, cenacluri, ateliere i s-a parut importanta, ci reactivul „sa poti sa faci 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 127 


sa avanseze literatura. Pe de alta parte, expresia stereotipa «lupii tineri» indu- 
ce aici un iminent pericol carnasier si este normal ca «scriitorii consacrati» 
(2!) sa se alerteze/ coalizeze spontan pentru a-si apara ciolanul administrativ. 
Dincolo de orice consideratii, insa, toti scriitorii autentici trebuie sa-i spriji- 
ne concret pe tinerii talentati sa se afirme si sa se impuna.” Creatorul concep- 
tului de heliadism — piratat de unii, ignorat cu inversunare de altii, concept 
definit si in ipostaza de „orgoliu demiurg si avant mesianic, dar si umilinta de 
creator anonim” — chiar a facut-o, chiar a sprijinit tot ce merita sau nu a fi 


sprijinit; cu orgoliu si cu umilitate. „Heliadismul — aceasta sare a literaturii 
romane!” 


Intrebat „cui nu-i este frica de Marin Mincu”, acesta raspunde simpatic: 
„nu-mi este «frica» decat de un singur lucru, si anume ca nu cumva Marin 
Mincu sa scrie si sa publice vreo carte atat de anosta incat sa nu intereseze pe 
nimeni”. Acest lucru nu s-a intamplat niciodata si, din pacate, nu se va intam- 
pla niciodata. Marin Mincu, aceasta sare a literaturii romane postbelice. 


O apropiere misterioasă mă leagă de Marin Mincu şi de 
Nicoleta Sälcudeanu. Fie salutati, fiecare, acolo pe unde se află. 


Sâmbătă 6 februarie 2010 


Am extras din “Inventar general” numai acest “Catalog” 
numai aceste titluri: proză, mărturii, jurnale. Deocamdată. 

Nu ştiu ce voi face cu ele. Ba ştiu, dar dacă nu am 
mijloace să materializez ştiinţa-mi... 


CATALOG 


Ficțiune: 
- Camera de alături - 1966 - edit: 1968 220 pagini 
- Ostinato, versiune lungă, 1965-1966 
în germană (ediție normală): 1971 
Fes (editie de buzunar) 1972 
în neerlandeză: 1974 


în română: 1991 - 466 pagini 
“_ “versiune scurtată, 2007 200+30 pagini 

- Uşa noastră, cea de toate zilele, 1969-1970 150 pagini 
- În Cere 1970-1972 450 pagini 
- Gherla-Lăteşti, 1972-1973 277 pagini 
- Gardă inversă 1973-1975 252 pagini 
- Din Calidor 1983 272 
- Arta Refugii 1985-1988 326 
- Astra 1986-1988 156 
- Sabina 1987-1988 308 
- Roman intim 1989 272 
- Bonifacia, roman 1983 283 


- Sus, în vârful Raiului... (adameva, variantă), 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 


- Altina 1997 107 

- Justa 1985 92 pagini 

- Basarabia 1921 186 

- Ela 1982 58 

- Infarct 2001 180 

- Adameva 1994 200 

- Bătrânul şi fata 2002 46 

- Patimile după Piteşti 1978-1979 248 

- Culoarea curcubeului 1978 

+ Cod «Bärbosul» 1977 = 550 
- Soldatul câinelui 1931-1982 208 
- Profil 2000 190 
Dictionar: 
- Alfabecedar (25) 1994 774 
Jurnale: 

- 1. Jurnal pe Särite (26) 1978-1993 288 
- 2. Jurnal de Căldură Mare 1989 230 
- 3. Jurnal de Noapte Lungă 1993 351 
- 4. Alte jurnale 1978-1996 241 
- 5. Jurnalul unui jurnal - 1997 221 
-6. Jurnal de apocrif - 1998 424 
-7. Jurnal 1999 216 
- 8-9. Jurnal 2000-2001 211 
- 10. Jurnal 2002 145 
- 11. Jurnal 2003 300 
- 12. Jurnal 2004 292 
- 13. Jurnal 2005 774 
-14. Jurnal 2006 700 
- 15. Jurnal 2007 738 
- 16. Jurnal 2008 456 
- 17. Jurnal 2009 (41) 686 


- 18. Jurnal 2010 


Publicistica: 


- Scrisuri I 1971-1989 articole, interviuri 709 
- Scrísuri II 1990-1999 articole, interviuri 737 
- Scrisuri III 2000-2010... articole, interviuri 690 
- Săptămâna Roşie variantă 2010 - eseu, 2000 520 pagini 


- Dialog Flori Stănescu-Paul Goma 2008, (46) 150 pagini 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 129 


Până aici: 46 titluri. Şi ce fac cu ele? Le pun bine, sub pernă? 
Dar sub-pernă nu mai este loc de atâte scrisuri nepublicate, 
nedifuzate, necomentate - inexistate de mânuta confârtatilor mei 
iubito-dragi. 

Iar m-a lovit după ceafă lehamitea. Surioară a renunţării. 


* 


Precaut mi-am pus mănuşile, ca să nu-mi împut mâinile - dar 
ştiu ca tot degeaba; 

Dealtfel la cei doi indivizi “descoperiţi” abia acum (iar 
Țiriac acoperit în grabă la loc) ştiam de decenii. 

Şi despre lepra imundă al cărui consilier a fost - «numai o 
săptămână!» - disidentul poet Tudoran (ei, dacă jucaserä hockey 
împreună...). 

Dar nu: “Felix” şi-a luat avocat un alt securist cunoscut ca un 
câine fără o labă - în schimb, bălos: Andone, fost procuror la 
Feteşti, cunoscut ca un cal breaz de toţi cei care au avut domi- 
ciliu obligatoriu la Lăteşti; securistul murdar-ordinar - Andone. 

Îi bag pe toţi securiştii şi turnătorii în mă-sele lor (dacă au 
aşa ceva, ori au ieşit direct din balegă. 


Duminică 7 februarie 2010 


Ieri după ce am alcătuit Catalogul, am fost atât de obosit, 
încât nu am continuat, comentîndu-l. Să se deducă: din cele 46 de 
titluri, dacă aş avea bani să-mi plătesc eu editarea, nu aş începe 
cu începutul seriilor, ci... de la mijloc: cu Jurnalele: 

Cu Jurnal 2007; apoi 2008, apoi 2009; abia după aceea 
le-as reedita începînd de la 1, adică Jurnal pe Sărite. 

Publicistica: aş continua-o cu Scrisuri 2 şi 3; şi cu... 
Culoarea curcubeului, (560 pagini); cu Soldatul câinelui, cu o 
nouă ediţie a Săptămânii Roşii ; cu Dialog Flori Stänescu-Paul 
Goma. 

La dictionar, cu Alfabecedar. 

La Ficțiune aş începe cu începutul: Camera de alături, 
apoi, firesc: Ostinato (varianta scurtă), Uşa... În Cerc, Gardă 
inversă, cărţi scrise în România (am amânat, deocamdată, 
Gherla-Lăteşti: au fost recent reeditate). Aş face pasul în 
“autobiografie”: Din Calidor, Arta reFugii, Astra, Sabina, 
Roman intim. Vor urma Bonifacia, Justa, Altina, Adameva, 
Bătrânul şi Fata... 

Gata, mă opresc aici. Istovit. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 130 


Luni 8 februarie 2010 
Flori Bălănescu îmi trimite: 


Mişcarea Goma pentru drepturile omului 
— 33 de ani de izolare şi umiliri — 


“Stimate Doamne, Stimati Domni, 

Nu stiu cum va fi fost luna februarie a anului 1977. Aveam 8 ani (aproa- 
pe impliniti). Din acel an imi amintesc cutremurul de pamint, <cutremurul 
oamenilor> - Miscarea Goma - a patruns tirziu in constiinta mea, dupa 1989. 

Seara de 7 februarie 2010 este foarte grea, in toata tzara. 

Poate ca este un prilej potrivit pentru introspectie... 

Trimit acest text unui numar mare de cunoscuti (majoritatea cunoscuti 
virtuali). De la o vreme, am cam renuntat sa bat in usile publicatiilor. Nu mai 
am rabdare sa tot astept raspunsuri, majoritatea previzibile - textul e prea 
lung, tema deranjeaza pe X, pe Y. Sunt si publicatii pe care le ocolesc din 
motive de bagat nasul in textul autorului fara sa i se ceara parerea etc. 

In fine, am mai spus-o si altadata: cine vrea sa il publice nu trebuie decit 
sa ma anunte, ca sa stiu si eu. Desigur, sa nu mi se umble nici in text. 

Stiu ca editorii de publicatii din Ro vor exclusivitate. Mie exclusivita- 
tea pe meleagurile noastre imi pare o nastrusnica forma fara fond. Nu mai 
explic de ce. 

O sa ma certe Paul Goma... iar cer, mereu cer!? E dreptul meu cetate- 
nesc sa cer! De ani de zile nu ma ia nimeni in seama, nici pe mine, nici pe 
altii care au cerut autoritatilor sa-l trateze pe Paul Goma cu respect. 

Iertare celor care nu doresc sa primeasca acest mesaj. 

Zile fara viscol, 

flwr” 


Nota mea: cum autoarea a lucrat o variantă mai dezvoltată, o 
şterg pe aceasta, veche - noua va putea fi citită la 14 februarie. 


Însă Uraganul Flori (acum mi-a venit supranumele) a provo- 
cat şi alte “stricăciuni”. 

Într-un alt mesaj îmi scrie: 

“Ia te uita! cică sunt mii de cititori pe site-ul acesta” si 
adaugă: “...a aranjat amicul Viorel Ilişoi... Ce bine să ai prieteni 
ziarişti (care au prieteni ziarişti)!” 

Prietenul Ilişoi introduce textul de mai sus astfel: 


“Au trecut 33 de ani de atunci, dar lumea pare dispusa sa uite. Nu 
toata lumea. Istoric, cercetator, editor, autoarea unei carti de interviuri 
cu Paul Goma, Flori Balanescu ne aminteste ce a inseamna februarie 
de acum trei decenii si un pic intr-un mesaj trimis mai mult spre 
online, pentru ca ziarele nu au spatiu decat pentru povesti care ne 
intereseaza la metrou daca au poze din alea. Aveti scrisoarea autoarei 
si textul despre istoria pe care o ingropam ignoranti, asa cum facem cu 
tot ce conteaza cu adevarat.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 131 


Toate bune şi frumoase, dar nu pot trece peste gândirea de 
balegă puturoaznică a unui comentator, semnînd curajos-anonim: 


“diaconu Eusebiu Says: Februarie 7th, 2010 at 22:53 pm 
Iti dai seama bre Spartakus? Dac-o iei după acte şi adeverinte, 


Goma şi soacra lui Geoană sunt amândoi luptători anticomuniști! 
Unu/-/i DISIDENT celălalt este REVOLUŢIONAR!” 


Halal, naţiune! De cap să-i fie! Trăiască Analfabetitatea 
Daco-Romă! Si Anonimitatea Carpatnică! 


x 


Liviu Ioan Stoiciu a publicat acelaşi text în Jurnalul de 
Vrancea. 

Tiuk! publică şi el (el fiind ei, frații Vakulovski) - fără 
comentarii; 

La fel Elena Andronache, în GID. 

Şi pe blogul lui Răzvan Tupa. 

Să mă mai plâng că nu am prieteni ! 


x 


e + (8 febr) Marino îşi publică memoriile la Politrom : 

“Cartea care aruncă în aer lumea culturală din 
România” 

Sunt unul din foarte mulţii care nu s-au avut ca fraţii cu 
Marino: nici în cei 5 ani de domiciu obligatoriu, la Lätesti, nici 
mai apoi în libertate. Motivele - invocate de mine - erau, vai, 
etico-politice, deci fără apel. Omul era nu doar antipatic (de parcă 
eu as fi nemărginit de simpatic!), dar şi grozav de fricos: vedea în 
tot şi în toate agresiuni îndreptate numai asupra lui. De aceea va 
fi şi cedat, după arestarea pentru “părăsire a domiciliului” (1961). 

Acum câtiva ani, räspunzind unor întrebări, la aceasta: 
«Când vă veţi scrie amintirile?», Marino a răspuns (cu siguranţă 
roşind, dar nu de jena răspunsului care urma să vină, ci de 
satisfacția, bolnavă la gândul că “demascările” lui au să pro- 
voace... o explozie în lumea culturală: «Sunt scrise, dar se vor 
publica numai după moartea mea». 

Era atât de fricos, încât nu a fost capabil să-şi măcar 
imagineze reacţiilor celor “înţepaţi” de el - de aceea le trimitea în 
postumitate. Ştia el ce că pactizarea cu Securitatea, cu gretosii 
ştabi bolşevici : Popescu-Dumnezeu, Vasile Nicolescu, V. 
Cândea, atacurile, la comandă împotriva oniricilor..., bursa 
Herder, făcîndu-l coleg cu Blandiana, cu E. Barbu, călătoria în 
Spania (pe când trăia Franco!), de unde a rezultat cărticica de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 132 


rogacioni Olé, España!, invitatile, ani de-a rândul, la sărbătoa- 
rea ziarului comunist francez L'Humanité - basca mizilicul, 
vorba unui sergent, când vorbea de “micutele note informative” 
despre exilați - chiar despre prietenul său de 50 ani, Mircea Carp. 

Ce zice el? De ce a lăsat prin testament ca memoriile să-i fie 
publicate la cinci ani după disparitie?: 

„Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi contro- 
verse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la 
sfârşitul vieţii”, spune Marino în Preambul. 

Aiureli. Doreşte (sic) “să le evit(e), în mod radical, mai ales 
acum, la sfârşitul vieţii”. Ce-o fi aceea: “să le evit, în mod 
radical”? Aceasta este limbă română? Gândire corectă? 

A vrut să le evite - da, însă numai şi numai din laşitate, nu 
pentru că... “nu ar fi vrut să provoace atacuri şi însulte...” Le-a 
si provocat, dar... el nu mai este de faţă, ca să şi le asume, s-a pus 
la adăpost - în pământ...-.- 


x 


“Ministerul Apărării de la Bucureşti ar fi greşit destinația ajutoarelor 
victimelor cutremurului din Haiti, expediind un batalion de vânători de 
munte, precum şi 2.000 de tone de provizii, într-o direcţie total opusă, respec- 
tiv în insula Tahiti, aflată în Pacificul de Sud. (...) prezentatoarea postului 
TV columbian a citat chiar şi o „declarație" a ministrului român al Apărării, 
Gabriel Oprea, care ar fi explicat confuzia prin asemănarea de nume între 
Tahiti şi Haiti. Informația referitoare la militarii români din Tahiti "este în 
întregime falsă", a precizat, ieri, Biroul de Presă al MApN. Referitor la acti- 
vitatea site-ului care a lansat ,,stirea", MApN atrage atenția că "difuzarea de 
informaţii gen pamflet, fără ca acest lucru să fie menţionat explicit", îi poate 
induce pe cititori în eroare şi încalcă grav deontologia jurnalistică. Ministerul 
consideră că „exploatarea în scop comercial a unor situaţii dramatice este 
neavenită şi regretabilä". 

* 


Catalogul. ..De-aş avea bani... 
+ -Marți 9 februarie 2010 


Găinăretul scriitornicesc danubiano-carpatnic a fost stârnit 
de anuntata carte de memorii a lui Marino. Nu credeam că 
scandalul cotcodacic va lua asemenea proporţii. M-am înşelat. 

De-acum inginerii sufletului omenesc au ce ingineri o 
vreme; o multă vreme (“în timp ce ţara arde”). S-au aruncat cu 
jubilatie/ în indignatie, scriitorii noştri dragi şi iubiți asupra cărții 
lui Marino, de parcă o astfel de ocazie ar fi aşteptat - cum de 
întârziase atâta amar de vreme? Protestează - cu hotärîre - cei 
numiţi (“cu numele”, acesta nu este un incorectitudinism, fiindcă 
româneştrii au curajosul obicei de a nu-i numi pe arătaţii cu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 133 


degetul): pentru... numire (mă mir că încă nu a apărut “neologis- 
mul”: nominalizare) cei încă ne-numiti pentru această manieră de 
a-i desemna pe odioşi, de a-şi da cu părerea aiurea, despre nimi- 
ca... Asta se cheamă, în limbajul securiştilor de pretutindeni: 
diversiune. Scriitorniciilor tricolori le crăpa buza după “una 
mică - dar veselă”, de parcă ar fi cu toţii muieri. 


x 


De câteva zile mă căznesc să-mi completez utopia cărțuală, 
ar zice Luca Pitu. Am scris ce aş vrea să mi se editeze, dar nu şi 
cu cine, unde... 

Dacă aş avea bani... - nu pot scăpa de această blestemată 
proteză - aş încredința unei edituri din România (se ştie ea, dar 
nu-i rostesc numele din... discreţie) banii şi programul. 

Aş începe... de la mijloc, cu Scrisurile (primul volum este 
pe drum, să-i urmeze Doi şi Trei), mai departe: programul 
normal, cel abandonat din pricina crizei: Culoarea curcubeului 
- în sfârşit, o ediţie adevărată! - şi Soldatul câinelui. 

Dacă aş avea bani... aş scoate la aceeaşi editură, pe chel- 
tuiala mea, seria de Jurnale - până acum 16 (sau 17?). Ordinea 
ar fi: Jurnal 2007, Jurnal 2008, Jurnal 2009. Le-aş scoate 
într-o formă decentă pe cele de la Anamarol: 2004, 2005, 2006. 
- nedifuzate. După care aş trece la reeditarea celorlalte, începînd 
cu primul: Jurnal pe Sărite. 

Mă odihnesc putin - sunt epuizat de efort-dulce-inemii - apoi 
mă întorc. 

x 

Am tras două guri de burnitä (asta-i “muzica” ce-mi place!). 

Dacă aş avea bani... L-aş convinge pe primul editor (cel 
ne-pomenit...) să accepte să fie trase la o editură-tipografie din 
Basarabia o Serie Gratuită, după seria normală, într-un format 
mai Mic, acele cărţi deja scoase în Seria de autor (4 deocamdată), 
precum şi: Scrisuri 1, 2, 3, Culoarea curcubeului, Soldatul 
câinelui, Săptămâna Roşie, Basarabia, Alfabecedar, Justa, 
Altina, apoi Jurnalele. 

Acestea ar fi, după cum zice Seria: dăruite bibliotecilor 
şcolare, orăşeneşti, comunale, precum şi elevilor şi adulților 
lipsiți de bani din Basarabia şi Bucovina de Nord (ştiu, ştiu: 
aceia ar avea nevoie mai întâi de pâne, de ghete cu care să meargă 
la şcoală, nu de carte, or eu nici măcar carte nu le pot da). 


x 


Din “Serialul Marino”, comentarii: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 134 


L-a intretinut doamna Lidia Bote de A trait Marino numai din scris??? 
(Vizitator), luni, 8 februarie 2010 - 12:42 

Lidia Bote, specialista in simbolismul romanesc, era proafa la 
Universitatea din Cluj si poseda o casa de om instarit. I-a creat lui Adrian 
Marino conditii de trai intelectual decent. Cine i-a creat lui Adrian Marino 
conditii de calatorii in Vest, sub Ceasca, e o alta poveste, nepovestita in 
memoriile sale, unde nu relateaza ce cauta la Noel Bernard, directorul 
Radioului Free Europe, unde l-a intilnit, mirat, si Paul Goma, emigrat la Paris 
inca din 1977. Megaloman, frustrat, nemultumit, dorindu-se el insusi mai 
celebru decit Eliade, poate si Ceausescu intectual al culturii europene, mult 
deasupra lui Etiemble, fara a fi totusi in stare sa-i citeasca sau inteleaga corect 
pe Tzvetan Todorov, Genette, Derrida sau Barthes, mai junii lui colegi de 
teorie literara, din Franta. Treaba lui cu nevoia unui nou pasoptism la 
romani, o utopie mai putin periculoasa decit cea marxista, dar utopie, 
ignorind rolul autoreglator la pietei liberal-capitaliste sau al economiei 
bunurilor simbolice 


corectii de Ulise (Vizitator), marţi, 9 februarie 2010 - 09:48 
Doamna Lidia Bote preda in cadrul catedrei de L.siL.FRANCEZA(mai ales 
pe marchizul De Sade) iar pe Paul Goma, Marino il stia din Baragan (unde 
Goma canta...la pian).. Intelectuali adevarati, oameni adevarati... 

[Aici s-ar afla la locul său, românesc, dinainte de năvălirea comuniştilor, 
rezumatul unui film astfel esprimat: 

«Ala, dragă, cu aia, când era ea frumoasă si când dânsu purta pălărie» - nota 
mea, P.G] 


Cam asa e de edgar (Vizitator), luni, 8 februarie 2010 - 16:55 

Daca ne uitam la acest dinescu, turnator, dizident securist, pervers sexual, 
posibil pedofil si gay, DI. Marino a fost retinut in descriere. Aproape la fel de 
golani ca Dinescu sant si CTP, Paunescu, Hurezeanu si mai sant cativa zelo- 
si activisti ai lui iliescu. Ei sant paradoxul culturii Romaniei elemente pericu- 
loase ale INculturii iliesciene poluare care va iesi la suprafata cand banda de 
criminali si hoti psd va pieri. Si sant semne clare ca se va intampla curand. E 
pacat ca desi argumentele sant clare, doar putini sant cei care ataca frontal 
aceast plaga culturala romaneasca cu mijloacele de exprimare in mas media 
golaneasca complice celor mai mafioti borfasi delapidatori ca vantu voicules- 
cu patriciu. De aceea au durat si au durut Romania atata timp. 


Are dreptate, cu o singura exceptie (II) de teufelssohn( Vizitator), luni, 
8 februarie 2010 - 18:57 

Adrian Marino se inseala, insa, categoric in privinta lui Nicolae 
Manolescu, care ESTE un veleitar in toate sensurile, inclusiv in politica. 
Dovada cea mai clara in acest sens este sciziunea Aliantei Civice (AC) pe 
care Manolescu a provocat-o prin crearea Partidului Alianta Civica (PAC), 
care la alegerile din 92 nu a facut decat sa faramiteze opozitia, furand din 
voturile liberalilor si taranistilor. Eu chiar ma mir ca Adrian Marino, ca 
taranist, trece cu vederea PACul si puciul lui Manolescu in cadrul AC. 


De ce? de stefan (Vizitator), marţi, 9 februarie 2010 - 00:56 

De ce atita agitatie acum? In fond aceste adevaruri le-a spus si rostit de 
multa vreme Paul Goma. In cartile autobiografice si in Jurnale. 

Dar el deranjind pe toti si punind oglinda in fata tuturor au gasit de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 135 


cuviinta, asa cum bine spune, sa-l ignore. Nu e publicat, nu i se reda 
cetatenia... Dati o cautare si veti gasi site-ul sau unde a publicat toate roma- 
nele si jurnalele sale. Spune atitea despre scriitorii roamani si "disidenta" lor, 
dar si despre luptele de la Europa Libera. 


Miercuri 10 februarie 2010 


- - Au gräunte de ciugulit, galinaceii patriei (citeşte: intelectu- 
alii români, acele producte agriculturale nici găinuşi, nici 
kakaşei, vorba lui Mişa Novicov). Marino, prin cartea anunţată li 
le serveşte cu dărnicie. Şi cu zâmbet de satisfacţie, de dincolo de 
mormânt. Mi-am spus părerea despre Marino, cel viu, mi-am 
spus părerea despre laşitatea lui de a refuza, de frică, să 
“răspundă” loviturilor primite de la contimporani, cele mai multe 
nedrepte, prosteşti, printr-o răzbunare... postumă. Şi proastă, 
cred în continuare. 

lată de ce, dintre literatorii români şi relaţia lor cu scrisul- 
tipăritul, l-am respectat, l-am iubit pe Stere. Murise cu un an mai 
târziu (1936) decât cel în care mă năşteam eu (1935), însă mi-a 
fost tot timpul contemporan, ca să spun aşa. Stere (Soljeniţin mai 
târziu) nu-mi era fratele mare, cel care mă povätuieste ce să fac, 
ce să nu fac în viaţă, ci acela care-mi şopteşte că, așa făcînd, fac 
bine ceea ce fac (ciudätenie: nici unul dintre ei nu m-a “certat”, 
vorba lui Noica - şi a lui Breban, să nu uităm) pentru vreun pas 
greşit al meu, ceea ce nu înseamnă că astfel de paşi au lipsit în 
lunga-mi biografie. Nici unul din aceştia doi nu au amânat (sic) 
răspunsurile, replicile ce le ardeau buza de nerăbdarea de a fi date 
- imediat, pe-loc, peste-bot. Nu într-un viitor incert, improbabil şi 
prost: ce “ameninţare” -i asta, căcăcioasă: «O să-ţi răspund după 
ce o să mor»? 

Acest preambul (!) pentru a ajunge tot acolo de unde voiam 
să plec, să mă bucur de libertate, însă, vai, soarta-destinului, 
vorba unui rus, m-a tras înapoi. 


Astfel nu o pot părăsi pe Carmen Muşat. 

Revista sa - şi a lui I.B. Lefter - a găzduit, cu o uşurătate soră 
cu nesimitirea, cu de-a dreptul iresponsabilitatea, însoţind-o cu 
plecăciuni de chelner stilat (sic!), din străbunic în strănepo(a)t(ă), 
în numărul din 15-21 iulie 2003 - o lungă, vâşinskiană punerere 
a mea la zid ca... “antisemit”, semnată de sionistul “Radu 
Ioanid”, impostor securist (el se prezintă când ca “reprezentant 
al...”, când ca “director al Muzeului Holocaustului din 
Washington”). Individul unsuros, jegos peste poate, a stat pitulat 
în ghettoul Primăverii până când Iliescu, în căutare de “legiti- 
mitate” l-a trimis în USA, în 1990, pentru a-i informa pe ameri- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 136 


cani despre masacrarea evreilor în România - de către români. 
Rezultatul: 

Prin “canalul american al lui Brucan” ca şi prin emisarul 
special al lui Iliescu şi al lui Roman, pseudo-numitul bolşevic- 
tânăr “Radu Ioanid ”, a fost imaginată-programată diversiunea 
Holocaustului în România. 

În anul următor strategia axei Bucureşti-Washington-Tel 
Aviv a fost materializată astfel: 

1. La 1 iulie 1991 la laşi, Rosen Moses, a aruncat anatema: 

“Românii sunt vinovaţi de lichidarea a 400.000 evrei”; 

2. În 2 iulie 1991 New York Times a publicat discursul rabi- 
nului ceauşisto-securist (cel cu “400.000 victime ale românilor”); 

3. A doua zi, 3 iulie (1991), tot în New York Times, Elie 
Wiesel ne-a ameninţat: 

“Trebuie să ştiţi că dacă antisemitii nu sunt criticati 
[înfieraţil în public, veţi suferi. Veţi fi izolaţi, Occidentul vă 
urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază”; 

4. La 11 iulie (1991) Senatul american, prin rezoluţia nr. 52, 
a arătat cu degetul acuzator poporul român: “antisemit, şovin, 
fascist”, “vinovat de reabilitarea criminalilor de război”. 

Astfel comunitatea noastră românească, în integralitatea ei, a 
fost condamnată (preventiv!, după tactica evreiască) înainte - sic 
- de a fi judecată. 

Intelectualii Muşat şi Lefter ori nu ştiau ce semnificaţie are 
termenul antisemit, ori nu le păsa, din moment ce s-au pus fără 
şovăială în serviciul Holocaustului (dar le-au fost cunoscute 
termenul şi realitatea holocaust, când şi-au dat consimţământul 
publicării acelei uriaşe murdării şi calomnii - nefiind vorba doar 
de persoana mea, ci de întreaga românitate?). Ar fi fost necesar 
ca aceste două cătane să fi avut, de-acasă, obiceiul de a-şi pune 
o-mică-întrebare înainte de o mare-hotärîre: «Fac bine ceea ce 
fac? Este adevărul în cauză - sau neadevărul?» şi, în rezumat: 
«Eu pentru ce/cine pledez, actionez?» 

Ouăle veninoase depuse în cuibarul Observatorului cultural 
nu au întârziat să scoată la vedere şi la mişun scârbos, reptilienii 
pui (de şarpe) - iată unul, semnat de Mihai Dinu Gheorghiu (nr. 
183 26 aug - 1 sept 2003): 

“Paul Goma a publicat în mai multe rânduri şi în mai multe 
locuri, de pildă în Vatra (...) texte autobiografice cu caracter 
antisemit” [autorul denuntului fiind ucenic al guru-ului bolşevic 
parizian Serge Moscovici: pentru că tovarăşii lui de revoluție 
sovietică de la Iaşi, din august-septembrie 1944, nu fuseseră de 
acord să fie trimis la Moscova, a “dezertat” la... Paris] - nu dă un 
singur citat, după obiceiul evreului atât de umflat-de-sine, încât 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 137 


nu simte nevoia - intelectuală - de a produce probe în sprijinul 
afirmațiilor în vânt, doar pentru că el este evreu, scutit din 
principiu - n.m. P.G.]. “Goma, cândva denunţat ca evreu şi rus 
(“Efremovici”) şi-a descoperit o vocaţie de antisemit...” 

M. D. Gheorghiu nu s-a oprit la antisemitizare (fără citate), 
a trecut la denunt (citeşte: turnătorie, ca pe timpul ocupaţiei 
Franţei de către nemți, de parcă goi-ul ar fi fost el, iar eu: evreul), 
cerînd să fiu expulzat din ţara în care găsisem adăpost în 1977 ! 

latä-l şi pe I.B. Lefter (în Ziua, 27 iulie 2005). În textul 
“Inventatorul de cuvinte” mă... lăudase (el fiind autorul unui 
articol “Avem nevoie de Paul Goma” sau aşa ceva, publicat în 
Contrapunct prin 1990), însă tovarăşul supraveghetor de la Tel 
Aviv îl va fi bătut la palmă că sărise peste cal, aşa că Lefter pe 
loc re-sărise calul - de-a-n curulea - astfel: 

“De câţiva ani încoace, odată cu cărţile despre Basarabia şi 
al doilea război mondial, Goma produce un discurs limpede 
antisemit” (subl. mea şi observația comună tuturor antisemitiza- 
torilor mei, netemători că vor da cândva sama de această ticăloşie 
- echivalentă cu lovirea cuiva căzut la pământ, incapabil să se 
apere: nu produc citate - P.G.). 

Am ajuns la Carmen Muşat: Dânsia Sa (în Observator 
cultural din 22 sept. 2005) glăsuieşte pe hârtie, după dictarea lui 
“Radu Ioanid de la Washington”: 

“tipul de discurs pe care Paul Goma îl livrează de cinci- 
sprezece ani încoace [carevasäzicä: imediat după rivulutia la 
români, aia de la ‘89, observația mea, P.G.], violent pamfletar, 
cu räbufniri antisemite...” 

Dacă n-ar fi fost grăbită, practicanta metodei academice 
numită rasoleală ar fi căutat un alt tic verbal din arsenalul de 
buzunar al şedinţelor demascatoare bolşevice, de pildă unul tot 
atât de folosit de ei, activoşii (şi de tovarăşele lor: activoaiele) 
până la urzeală: “cu iz /antisemit/”, directoarea ar fi făcut econo- 
mie de un cur, ceea ce, chiar dacă pe timpurile noastre bântuie 
curocratia, ar fi fost o atitudine decento-înţeleaptă. 

Nu pot trece peste ravagiile antisemitizatoare al holocausto- 
logului “Ioanid” şi în presa de la Chişinău. În “lecturile infidele 
ale lui Vasgar” din Contrafort, iulie-august 2002 (?) iată ce scrie 
basarabeanul poet Vasile Gârnet: 

“Pe câteva pagini din acelaşi număr de revistă, Radu Ioanid, 
colaborator al Muzeului Holocaustului de la Washington publică 
un comentariu amplu - nuanțat şi argumentat (subl. mea) din 
cartea lui Paul Goma Basarabia (...) Cartea lui Goma n-a fost 
aproape deloc recenzată la Chişinău, unde nici nu prea este de 
găsit” (subl. mea, P.G.). “Din comentariul găzduit acum de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 138 


Observatorul Cultural, cartea lui Goma iese destul de prost: 
fisurată, deficientă grav la capitolul documentare, purtătoare de 
stereotipuri antisemite, vulgar violentă la adresa unor persona- 
litäti ale culturii române contemporane ” (s.m. P.G.). 

Îndrăznesc să spun (şi nu-i voi cere voie tovarăşei dirigintă 
Carmen Muşat): revista Observator cultural, dacă nu a inventat 
metoda comentării - aiurea - a unor texte necitite, atunci sigur 
a încurajat puturoşenia națională - de a se rosti (mai grav: de a 
ataca - pe necititulea (să spun vorba ră: de-a-n picioarelea), astfel 
contribuind şi dânsa la analfabetizarea românilor. 

Publicaţia susnumită a găzduit mai deunăzi Marea- 
Solidarizare-Mare a Scriitorilor Români cu... Cu ce, solidariza- 
rea ceea?, cu cine? Nu contează cu cine, cu ce, din moment ce 
cauza e bună (cum să nu fie bună o solidarizare a unor scriitori, 
mai ales când din centrul ei - pe fotografie - ne suav surâde Însăşi 
Blandiana, feoreticiana solidarității la scriitorul român, 
persoana care, în urmă cu aproape 20 ani, în Convorbiri literare, 
ne expusese, răbdătoare, încât a convins-o şi pe Monica 
Lovinescu, nu doar protectoare a sa, ci fabricantă a “disidentei 
Blandiana” - mă întorc, promiţînd că de astă dată, chiar închei 
fraza: spuneam, deci că Blandiana, singurică-singurea, doar cu 
poşeta pe ea, din capul ei propriu de teoreticiană a solidarităţii, 
explicase mintea-cocosului (de pre urmă): după îndelungi 
cercetări, cugetări, trăsese concluzia înţeleaptă - şi personală, ai 
crede-o cel puţin verişoară a lui Dinescu şi nu doar pentru că 
ambii-doi se laudă cu... “arestarea la domiciliu” : solidaritatea nu 
era posibilă pe vremea Tiraniei ceauşeşti - cum să fie posibilă o 
astfel de atitudine care ţi-o interzicea?, care nu-ţi dădea tâdulä, 
pecumcă-i slobodă solidari’... zi-i tu mai departe - însă acum, că 
Tirania nu mai é, Ole, Olè!, solida” a devenit posibilă! Concluzie: 
Goma ne insulta, ne calomnia, când pretindea că scriitorii patriei 
noastre dragi nu se solidarizaseră, în 1977, cu o “idee” lansată de 
el împotriva bunului simţ, auziti: pașaportul devenit o idee! 

Fireşte, nici ea, Prima Poetă a RSR, nici Romi, ocupat să 
scrie volumul de reportaje anti-americane scris pe banii america- 
nilor - cu atât mai puţin Dorin Tudoran, atunci, în urmă cu 33 ani, 
ocupat fiind el până peste cap cu solidaritätile (!) cu Paler, cu 
Păunescu, cu Papilian, cu Dănuţ Cristea, cu Prelipceanu, 
chiar cu Dinescu (de cum să-l batä ei pe Cezar Ivănescu) - însă 
acum, că s-a dat voie la solidaritate, iată-ne solidari cu Märies, 
grevistul foamei!- , - 

K 

Am ajuns la o altă campanie - de solidaritate, anunțată de 

câteva săptămâni, declanşată, cred, de gâgâielile gâştei capitoline 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 139 


Herta Miller: ea atrăsese atenţia asupra pericolului înlocuirii lui 
Marius Oprea cu...? Rostea ea numele lui Tismăneanu? 

Apelul publicat azi de O.C. - un text redacţional - este 
zdravăn sprijinit de altul, semnat Carmen Muşat. Mă voi 
întoarce la el după ce voi arunca o privire asupra Apelului: 


“Apel la susţinerea publică a dlui Marius Oprea, reputat om de ştiinţă. 
autor şi intelectual public 

Presa a semnalat, în ultima vreme, o serie de măsuri luate de Executiv 
vizînd statutul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din 
România. Este vorba, în primul rînd, de reorganizarea acestei institulii care 
a devenit, prin comasare cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului 
Românesc, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria 
Exilului Românesc. Această măsură are ca efect necesitatea numirii 
prefledintelui noului institut de către prim-ministrul Emil Boc. (...) 
Transformarea IICCR, o instituţie de indiscutabil interes public, în IICCMER 
este orientată direct împotriva persoanei d-lui Marius Oprea. Preşedinte-fon- 
dator al IICCR, dar devenit, în urma acestei comasări, preşedinte interimar de 
facto al IICCMER, dl. Oprea este plasat, printr-o manevră administrativă, 
într-o poziţie instituțională ambiguă, care indică însă în modul cel mai clar 
intenţia schimbării sale din funcţie. (...) 


. -Grindinä de laude, adjective, înalte-aprecieri la adresa lui 
M. Oprea, de te întrebi dacă nu este vorba de o recomandare adre- 
sată Comisiei Premiului Nobel. 

Din titlu ne întâmpină : 

“reputat om de ştiinţă, autor şi intelectual public” - ai 
zice că ditirambiştii o ditirambizeazä pe Elena Ceauşescu, 
chimista mondială sau măcar pe Elena Băsescu, succesorista 
europeană a lu” tata. 

Voi explica mai încolo cât de valoros s-a dovedit istoricul, 
“omul de ştiinţă” Marius Oprea după ce îi voi înregistra pe 
apelişti - propune cineva un alt termen pentru solidarnicii zilelor 
noastre (de după Tiranie, când au căpătat bilet de voie de la 
Comenduire)?, o astfel de atitudine - imposibilă, după Blandiana: 


“Caius Dobrescu 
Andrei Bodiu 
Adrian Lăcătuş 
Alexandru Muşina 
Sorin Cucerai 
Carmen Muşat 
Mircea Martin 
George Ardeleanu 
Doina Uricariu 
Liviu Dimitriu 
Liviu Antonesei 
Florin laru 

Cecilia Ştefănescu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 140 


Ciprian Şiulea 
Smaranda Enache 
Elek Szokoly 
Romulus Bucur 
Daniel Vighi 
Viorel Marineasa 
Alexandre Spahiu 
Sorin Adam Matei 
Ruxandra Cesereanu 
Al. Cistelecan 
Mircea Dumitru 
Ştefan Borbely 
Gabriel Andreescu 
Mihaela Miroiu 
Dorin Tudoran 
Marta Petreu 

Anca Manolescu 
Raluca Ursachi 
Marius Daniel Popescu 
Arcadie Bodale 
Liviu Brătescu 
Liviu Tofan 
Stefana Bianu 
Mirel Bran 

Ernest Wichner 
Anca Mizumschi 
Iulian Costache 
Radu Sergiu Ruba 
Doina loanid 
Ovidiu Simonca 
Silviu Lupescu 
Mircea Ticudean 
Sanda Cordoş 
Gabriela Gavril 
Radu Călin Cristea 
(Vă invităm să semnaţi şi dumneavoastră)” 


Semnatarii, altfel persoane onorabile, respectate, salutate de 
de vecini cu familiarul: «Să trăiţi!» şi de responsabilii de bloc (cei 
locuind la bloc, nu, pentru merite deosebite în apărarea etc etc, 
mutaţi în Perimetru) semnînd un astfel de apel, au dovedit - 
pentru a câta oară? - că nu au cea mai vagă idee despre Istoria 
României şi chiar de “au lucrat în Comisia Tismăneanu”, 
degeaba: tocmai din acest motiv “au lucrat” şi în Odioasa 
Comisie Tismană: pentru a uita şi pufina istorie a României, 
ştiută, din “lecturi particulare”- ca Ruxandra Cesereanu, pentru 
dânsa, atârnînd de gât ca o piatră de moară faptul că, ardeleancă 
fund, nu există nici Basarabia, nici Bucovina de Nord, nici Herţa 
- doar Arghialu Sânjeros. 

Această hibă o are, mai vârtos (dacă-i reprezentant guverna- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 141 


mental) “reputatul istoric” Oprea, motiv pentru pentru care, în 
ochii mei, individul nu că n-ar exista, ba există! - ca duşman! 
Am spus-o, aici, în jurnal, am s-o re-spun fără jenă. 

Acum ceva despre “prioritate”: Carmen Muşat nu este 
istoric, dar se bagă în cronologie - ceea ce nu este recomandabil 
genului gingas dirijind un organ de formare a constiintelor 
româneşti: 


“În martie 2006, în răspăr cu opinia generală, împărtăşită deopotrivă de 
politicieni şi de unii dintre reprezentanţii societăţii civile, Marius Oprea, 
actualul preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului 
(ICCR, azi IICCMER), pleda răspicat pentru necesitatea condamnării comu- 
nismului: „Foarte multă lume se întreabă dacă mai este necesară acum, la 16 
ani de la revoluţie, condamnarea comunismului. Eu spun că da şi mă bazez 
pe faptul că o decizie atît de profund morală, menită să restaureze practic 
societatea românească, este oricînd necesară“. Declaraţia lui Marius Oprea 
venea la aproape un an şi jumătate de cînd Traian Băsescu şi Theodor 
Stolojan respinseseră invitaţia primarului Ciuhandu de a face o alianţă cu 
PNŢCD, pe motiv că „anticomunismul visceral face mai mult rău decît bine“. 
Era epoca în care societatea civilă cerea acţiuni reparatorii din partea 
instituţiilor statului român, cu privire la crimele şi abuzurile sävîrsite în per- 
ioada comunistă, şi reclama restricționarea sistematică a accesului la arhive.” 


Din acest citat reiese, vai, că autocronia, cum numise 
prietenul Şerban Cristovici apucătura naţională a românului de a 
“număra” anii istoriei generale începînd cu propria-i istorie- 
“personală” (fiind aici vorba de Poetul Dinescu, explicînd, la 
Paris, în 1990, cronologia contestaţiei româneşti, începută, cum 
altfel?, cu sine), tot “personal”, vorba lui de vorbitor de română - 
iat-o şi pe subtila intelectuala Carmen Muşat, dinescizînd, 
dinescizînd de zor (chiar să fie atât de aproape geografico-geolo- 
gico-meteorologic, ce să mai vorbim de grafologic Buzăul de 
Slobozia?), cu alte cuvinte: manelizind istoria României. 

Nu am avut niciodată pretenția că aş fi inventatorul apei 
calde, că as fi primul care..., întâiul, care... Însă aşa am învăţat, 
acasă (în Basarabia), în Ardeal, în refugiu, aşa am învăţat la 
şcoală: adevărul trebuie rostit, chiar dacă uneori face... ne-bine. 

De aceea ţin la adevărul elementar al cronologiei. 

Or adevărul cronologic este acesta: 

Eu m-am exprimat binişor înainte de “martie 2006”, prin 
textele “Anticultura” (2002), “Un fals pentru eternitate (2003), 
“Amnezia la români” (2004), “Să învăţăm de la evrei” (2005), 
“Propunere de înfiinţare a Institutului de Studiere a Terorii 
Bolşevice în România” (datat: 23 septembrie 2005), publicate în 
Ziua, dar şi pe site-ul meu webistic paulgoma(@free.fr La care 
s-au adăugat: "Apărarea Tesu" (11 octombrie 2005); “A fi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 142 


basarabean” (04 noiembrie 2005), “A fi 'Antisemit” (15 noiem- 
brie 2005), “Doliu naţional pentru Basarabia” (21 martie 2006), 
“Scrisoare adresată lui Traian Băsescu (06 mai 2006), “A Doua 
Epistolă către Traian Băsescu” (25 mai 2006), “A Treia 
(şi Ultima) Epistolă către Traian Băsescu” (14 octombrie 2006); 
“Anunţ : încheierea “corespondenţei” cu T. Băsescu” (23 noiem- 
brie 2006). 

Dacă directoarea Observatorului Cultural mă va trimite la 
colţ pentru insolența de a-i fi pretins (dânsei, directoare de 
revistă şi de adevăruri mincinoase) să citească întâi ceea ce 
scrisesem eu cu mâna mea, nu ceea ce nu scrisesem - concluzie: 

Carmen Muşat nu putuse citi ceea ce eu nu scrisesem - 
vorbesc de acuzaţia extrem de gravă la noi, în Estul Europei 
ocupat de ruşi, politrucizat de evreii - cu doi i -, cei veniţi pe 
tancuri din URSS şi care te împuşcă în ceafă după metoda 
CEKA, NKVD, KGB - oricât ar protesta, înguşat, Ion Vianu, cel 
ce şi-a descoperit iudaitatea alaltăieri şi pe dată a pornit la 
vânătoare de “antisemiti”, ghidat în noua viaţă de Andrei (de la 
Vâşinski) Oisteanu-Oigenstein, nepotul monstrului Răutu - oricât 
ar miorlä de indignare ignară O. Simonca, redactorul şef al 
organului. Ea, Carmen Muşat dimpreună cu I.B. Lefter l-au 
publicat pe “Radu loanid”, tot fără să fi citit ce scria acel 
ticălos-mincinos: îşi vor fi zis că, din moment ce acela este evreu, 
poate scrie ce-i trece prin capul lui paralelipipedic de holocaus- 
tolog emerit, ucenic al celuilalt mincinos cubic: Wiesel, iar 
goii Muşat şi Lefter vor publica pe loc texul calomnios, fără a 
verifica dacă Goma scrisese ce pretindea “Ioanid” că ar fi scris - 
nişte bieti goi să-l... verifice pe ditamai sionistul, cu bilet de voie 
de la Tel Avivul-Wasington”? 

C. Muşat va putea respinge acuzația mea, motivind că nu 
cunoştea textele mele - publice - anterioare. La acestea răspund: 
cine nu cunoaşte textele combătute... nu le combate, simplu! 

Astfel o invit acum, că tot e prea târziu, răul a fost făcut! - 
să producă citate din textele mele “violent pamfletar(e), 
cu răbufniri antisemite...” 

Aşadar “Prioritatea” lui M. Oprea este una dintre 
inexactitäti, ca să mă exprim eufemistic. 

A două băgare de seamă: 

Marius Oprea a intrat slugă la dârloagă într-un partid 
(Liberalul), alcătuit după 1989 cvasi-exclusiv din turnători şi din 
securişti - “veterani”, martiri ca Ion Diaconescu (täränoisul), dar 
si cu cedări, să le spun istorice faţă de Tirania instalată de Iliescu 
- ceva “mai dulce”, însă mult mai nocivă decăt cea, direct-bru- 
talä, a lui Ceauşescu; dar şi juni lupi - mai ales “istorici” de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 143 


formaţie, flămânzi de putere, feroci când este vorba de a-l sfâşia 
pe cel de alături, pentru a-l domina sau de-a dreptul pentru a-l eli- 
mina. “Consilierul pe probleme de Apărare” Oprea să nu pretindă 
că nu ştia cine a fost - şi vai, este - Boerul turnător Stolnici; să nu 
pretindă că nu a auzit de preşedintele de Onoare al liberalilor, 
epigramistul Quintus, Turnătorul la Cub (eu i-am fost victimă 
încă pe timpul lui Ceauşescu, atunci când I.C. Drăgan avea acces, 
nu doar la Arhivele Securităţii ci şi la informatorii ei notorii: 
Quintus, A. Covaci, V. Carianopol); să nu facă pe mironositul 
(sic) neinformat privitor la alt “istoric”; Radu Câmpeanu, cel pe 
care, în exil, aproape toți foştii deţinuţi (cu excepția lui Dinu 
Zamfirescu - ghici ciupearcă...) îl ocoleau - în cazul în care nu-l 
înjurau şi se îndepărtau în graba mare de acest hoit încravatat? 
Un istoric de profesie - ca M. Oprea - să nu ştie ce hram poartă 
şefii partidului? 

Să nu fi ştiut istoricul M. Oprea, consilier şi sub 
Constantinescu, de “campania” occidentală (electorală) condusă 
de bietul Ion Diaconescu, cel năpădit de nepoți şi strănepoate 
rapace, pus să joace ce i se cânta “de la Centru” (ei, care Centru!, 
ia nu mai faceţi pe diaconeştii, tovarăşi)! Aşadar, ne pomenisem, 
la Paris, cu martirul de puşcărie Ion Diaconescu - 1 se făcuse o 
primire regală, nici covorul roşu nu lipsea. Or, spre stupoarea 
multor exilați, Diaconescu Ion dăduse “dispoziţii” ca românii din 
exil, în dezbaterile pentru viitoarele alegeri (unele), să evite a 
vorbi - ori a cere să se vorbească despre Basarabia şi Bucovina 
răpite de ruşi! Cu acelaşi, răsuflat, băşinos şantaj de slugă de 
veacuri: 

«Ca să nu-i supărăm pe ruşi. pe americani - şi pe evrei» 

Cu acel prilej, i-am comunicat lui Diaconescu Ion că eu, deşi 
făcusem puţină închisoare, totuşi, scrisesem o carte despre 
Piteşti. Habar n-avea, avea habar de numai de spaimele şi de 
nepoţii lui care făceau de zor afaceri invocînd numele martirului 
unchi. În continuare, l-am întrebat - din deferenţă - în şoaptă: 

«Nu ati trecut prin Piteşti, dar v-au liberat gata reeducat - 
cum puteţi să ne cereti nouă, nereeducatilor, să nu vorbim despre 
Basarabia şi Bucovina...?» 

Nu am putut continua: Bătrânul Martir a şters-o cu o 
agilitate de iepure stârnit de câini. 

Un istoric - liberal ! - ca Marius Oprea să nu ştie, să nu simtă 
a ce duhnesc colegii săi de partid, de guvern, de generaţie, de... 
facultate de “istorie” (secăturile tinere au făcut, în majoritate 
Istoria - de la cine o vor fi învăţat: de la Tovarăşa Zoe 
Condurachi?), ca Răzvan Ungureanu, cel cu limba română light, 
văr cu moldovenistul bolşevic Stepaniuk şi cumătru cu politrucul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 144 


Tcaciuk? - nu-i mai înşir pe ceilalți juni-putrezi înainte de a se 
coace, aş avea nevoie de trei pagini. 

Iar acum de la cine aşteaptă el susţinere, ajutor, solidaritate: 
de la partid? Care partid: Partidul Securiştilor prezenţi şi viitori? 

Se agită “telectualii - era să întreb: care intelectuali îl apără, 
îl cântă, îl... vorba ceea a lui Cosaşu-Ostaşu'? Gabriel 
Andreescu? Dar bäietasul Gaby (înfiat de Antonesei, lăsat să 
zburde după plac în paginile Timpul-ui iaşiot), pe lângă că este 
analfabet, are neruşinarea să primească bani pentru că apără 
drepturile omului!; în continuare: care drepturi, care om - a, da: 
minoritarul! Cine-l mai apără pe Oprea: ultrainteresata Ruxandra 
Cesereanu, unsă cu toate unsorile tismane?; inocentul periculos 
O. Simonca - dacă nu chiar St. Borbely!? 

Si nu am terminat. Până acum am vorbit de M. Oprea în 
general - acum în special, de mine, personal, cum zice Dinescu, 
ştiut fiind că se poate spune şi: “de mine, impersonal”: 

Am a-i reproşa lui Marius Oprea două păcate, grele: 

1). L-a descurajat întâi, apoi l-a oprit, în final i-a interzis lui 
Stejărel Olaru de a continua cercetarea în Arhivele Securităţii 
(CSNAS) şi extragerea documentele privindu-mă - în virtutea 
Imputernicirii lberată de către Primăria Parisului, la 23 noiem- 
brie 2004. Şi urmărirea sorții reclamaţiile făcute pe lângă Marea 
Curte de Casaţie şi de Justiţie din România prin care ceream 
inculparea şi judecarea tortionarilor mei. De parcă doar asta nu ar 
fi fost destul de descalificant pentru un şi istoric şi liberal, i-a 
interzis sub ameninţare de a nu-l recomanda-sustine la deputätia 
europeană (visul cel mai drag-şi-sfânt al Stejărelului), dacă va 
continua contactele cu mine - rezultat: din 2006 Stejărel Olaru nu 
a mai răspuns la scrisori, deşi în ajun mă anunţase de venirea lui 
Dan Voinea la Paris, pentru a mă consulta în legătură cu Carlos- 
Şacalul; 

2) Cel mai greu păcat al lui Marius Oprea (istoric de 
meserie, nu confectionator de opinci tricolore): 

În perioada în care se vorbea despre “Comisia Tăriceanu” 
avîndu-l coordonator pe Marius Oprea, “ilustrul istoric şi intelec- 
tual” a fost de cel putin trei ori la Paris, însă de fiecare dată a 
refuzat să mă întâlnească, motivînd prosteşte (şi dacă liberal- 
politiceşte?), cu o corectitudine orbitoare: «Nu e momentul» 
(ceea ce mi l-a trezit în memorie pe Buzura, invitat de Mariana 
Sipoş să participe la o dezbatere despre mine, în 1994, dar care a 
răspuns: «Nu e momentul să se vorbească despre Goma, chiar 
acum...» - ce va fi semnificat în capul lui de bostan furajer “chiar 
acum”? mister maramureşean, explicabil, probabil prin odiosul 
articol autodemascator din ianuarie 1990: “Fără violentä!”). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 145 


Participanţii la întâlnirile lui cu exilaţii, la Casa Română, la 
Inalco (unde, binevoitorii, ţinînd minte “intrevederea” cu 
Diaconesu Ion) mă sfătuiau-rugau să nu merg, ca să nu tulbur, ca 
de obicei, “reconstruirea ţării !!) mi-au relatat, indignati că 
“trimisul Guvernului de la Bucureşti, istoricul liberal Marius 
Oprea” le-a prezentat programul de studiere a Istoriei României, 
cerîndu-le aprobarea fără rezerve, ca perioada 28 iunie 1940-15 
iulie 1941 cunoscută ca “Prima Ocupaţie Sovietică a Basarabiei”, 
dar şi războiul şi a Doua Ocupaţie (cea din 1944) să nu fie studia- 
te, nici măcar amintite, pentru a nu-i supăra pe ruşi, irita pe evrei, 
deruta (!) pe americani... (ceruse Ion Diaconescu altceva?) 

“Între timp”, cum se zice, la Bucureşti, au avut loc alte 
întâlniri în vederea constituirii “Comisiei Tăriceanu” - la 
inițiativa lui Marius Oprea şi conduse de dânsul. La una din ele, 
“istoricul reputat intelectual” cu pricina i-a telefonat din biroul 
său de la Bucureşti lui “Radu Ioanid” la Washington, invitîndu-l 
- “la cererea tuturor celor prezenţi” (o neruşinată minciună!) - să 
accepte preşedinţia de onoare a Comisiei pentru studiere 
Crimelor comuniste. La întrebarea - derutată, timidă - a unui 
prezent: de ce a făcut apel chiar la acest cunoscut comunist 
sionist-securist-holocaustizator, Marius Oprea a răspuns: 

“El este credibil”. 

Am subliniat monstruozitatea. 

(Care nu mi s-a mai părut atât de... monstruoasă, când, un an 
mai târziu Băsescu şi-a dat consimţământul pentru o altă 
Comisie, aceasta încredinţată altui monstru primăverist, frate 
geamăn al primului: Tismăneanu). 

În legătură cu ce anume afirma Oprea că “Ioanid” est 
“credibil”? Dar bineînţeles, javra sionisto-securistă risca să 
devină credibilă în privinţa “programului de cercetări a Istoriei 
României - cel mutilat, cel denaturat, cel negat prin interzicerea 
perioadei 28 iunie 1940 - 1945-46” - adică cea mai neagră: a 
cedărilor de teritorii, a rapturilor, a martirizării românilor de către 
ruşi, evrei, unguri - dar învinovätiti fiind numai românii! 

Ce fel de istorie propunea “istoricul” Oprea? În nici un caz o 
istorie a românilor şi a României cercetată şi scrisă de un român. 

Întrebarea mea, de basarabean: Ce fel de român este un 
istoric impostor ca Marius Oprea?, care dă la spate - şi îndeamnă 
ca toţi “cercetătorii” să facă la fel cu cea mai însângerată parte a 
nenorocitei noastre istorii din acel nenorocit secol al 20-lea? Dar 
prin această “opţiune” nu a făcut decât să se încadreze, atât în 
doctrina ruso-evreiasco-maghiară, cât şi în cea “patriotică”, oarbă 
ardelenească - nu ne explicase Coposu ca românii de sub cizma 
ruşilor (şi a ucrainenilor) sunt - din punctul de vedere copos’: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 146 


“minoritari”? Nu-şi dădea cu părerea lui de utemist hlizit si 
nesimtit, colegul de partid (liberalo-securisto-turnätorist!) 
Răzvan Ungureanu, despre limba noastră română vorbită în 
teritoriile răpite de ruşi, Basarabia şi Bucovina de Nord şi Herţa: 
“light rumanian ? 

Se leagă lucrurile - “pe bază” de ignoranță, de nesimţire 
etică: Carmen Muşat are deplină încredere în Marius Oprea, 
fiindcă acesta a avut încredere în “Radu Ioanid” - pentru că acela 
este... credibil. Astfel a fost pecetluită soarta basarabenilor, 
bucovinenilor: dacă aşa merg trebile în Regatul politic, la ce să 
ne aşteptăm din partea “fraţilor” noştri, luminaţii intelectuali? 

Asta fiind catastrofa generală, suferinţa mea apare ca 
derizorie, dar este a mea, deci re-vorbesc despre ea, ca să nu se 
uite, să nu se îngroape în lăsătorismul nostru aranjist, laş, 
mioritic: 

Să mai fac eforturi de a înţelege cum de au ajuns Lefter şi 
Muşat să publice o pură calomnie (a lui “loanid”), care mi-a făcut 
rău, foarte mare rău, un rău frate cu moartea, pentru un scriitor: 
marginalizarea, hula generală, nepublicarea, ne-pomenirea 
numelui meu: neantizarea mea ca persoană, ca scriitor: 

Începutul îl făcuse Liiceanu, în 1990, retrăgînd cartea de 
mărturii Culoarea curcubeului ‘77, de el editată apoi 
trimiţind-o la topit, în 1992-93; Liiceanu a fost susținut în această 
acţiune curat-culturală de pedepsirea a mea, ne-, anticulturalul, 
de prietenii mei buni şi nu de ieri: Gabriela Adameşteanu, 
Monica Lovinescu, Ierunca, Berindei. S-a manifestat fuga-fuga şi 
Manolescu - că tot era un prilej de excludere, nu de solidarizare 
cu un nedreptăţit (solidarizare la Manolescu?, “Ce, es” copil?”), 
prin textul “Adio, Domnule Goma”; Mircea Martin s-a trezit şi 
el din somnu-i de moarte bänätan, atacîndu-mă aiurea, orbeste, 
fără noimă, fără argumente... 

Antisemitizarea mea prin “guru -ul Ioanid a pregătit 
terenul... bibliografiei pentru toți puturoşii, pentru toți nefututii, 
pentru toţi necititorii mei, care, “citînd” din Evanghelia de la Tel 
Aviv- Washington, m-au pus pe rug: Shafir, Oişteanu, M.D. 
Gheorghiu, G. Andreescu, Katz, Mehr, Lefter, Muşat, Laszlo, 
Pecican... Astfel a fost preparat şi terenul anatemizării mele de la 
tribuna Congresului Scriitorilor din 2005, prin gura lu N. 
Manolescu şi a slugilor: Gârbea, Vozganian, Cistelecan, Petreu... 
- şi alte tovarăşe. 

“Antisemitul Goma” este un fals istoric, lingvistic: cretinii 
care m-au atacat motivînd că..., în fragmentele de Jurnal publi- 
cate de L.I. Stoiciu în Viața românească îi atacasem pe evrei (sic) 
minteau: îi atacasem pe israelieni, nu pe evrei. Însă haita antise- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 147 


mitizatorilor a fost alcătuită majoritar din analfabeți care nu ştia 
nici măcar că evreu este una, israelian: alta; că plângăcioşii, 
pâricioşii “victime ale antisemitismului meu” habar nu au că o 
mare parte dintre cetăţenii Israelului nu sunt semiti - în schimb 
cvasitotalitatea palestinienilor oprimati, apartheidizati: da, aceia 
sunt semiti. Însă de unde să ştie “alfabetul Manolescu ce 
înseamnă antisemitism?, el ştia, din familie că “asta” este o 
înjurătură cumplită, desfiintatoare, un blestem, însă... nevulgar; 
dar apartheid? dar discriminare rasială practicată de israelieni? 
De la Zalis? Nici Zalis nu ştie, el se pricepe să scrie texte pentru 
uzul Securității! Nici târâie-obiele, altfel-numitul Imaginist 
Gârbea, cumnat cu electricianistul Uniunii, el se ia după stăpân şi 
papagalicează manolismele, cu precădere tâmpismele dragi 
Jupânului de la Unesco. Cei mai gălăgioşi, mai obraznici, mai 
violenti antisemitizatori ai mei sunt evrei, sunt israelieni - dar nu 
semi{i, ci türci (khazari). 

Să nu fie uitaţi în veac. Să fie blestemati să treacă şi ei, 
fiecare, măcar prin jumătate din ce am trecut eu, “antisemitizatul” 
la semnalul dat de tripleta Ioanid-Musat-Lefter. =, - 

Capac peste pupăză: am pierdut procesul intentat calomnia- 
torilor mei, cei apärati de Avocatura Musatä! 

O clipă: dacă este adevărat că Biroul de Avocatură 
Muşat&Alu a asigurat apărarea multora din cei pe care îi 
dădusem eu în judecată pentru calomnie (antisemitizarea mea), 
înseamnă că a apărat-o şi pe Carmen Muşat, tovarăşa de viaţă a 
Șefului Biroului? Este permisă o asemenea practică? Întreb, ca să 
aflu din gura întrebatei: Carmen Muşat. 

Oricum ar fi, puţintică răbdare, ne räfuim noi - fie şi pe 
lumea cealaltă, aflată aici, pe mâna stângă, după colţ - cu antise- 
mitismololoaga specializată în comparatele literaturi (cu diplomă 
amsterdameză, semnată de nepotul statuii lui Mircea Eliade). 


Joi 11 februarie 2010 


Observ abia acum: un curajos anonim îl demască (Obs. cult. 
din 4 februarie a.c. la “Comentarii”) pe M. Oprea, ca să-l pună în 
locul lui pe nesfârşitul limbric Iliesiu, certamente împins din 
spate de blandieni să ia cuvântul. 


“ceea trebuie uitat recurs, Joi, 4 Februarie 2010, 11:29 

Stimata doamna Musat, Demonstratia dumneavoastra manipuleaza 
flagrant prin omisiune. Patru exemple: 

1.Condamnarea regimul communist din Romania si crearea CPADCR 
au fost rezultatul mobilizari transideologice a societatii civile ca urmare a 
Apelului pentru condamnarea regimului communist lansat de Sorin Iliesiu si 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 148 


Academia Civica in data de 10 martie 2006. (subl. mea, P.G.) Declaratia lui 
Marius Oprea era o reactie in cadrul acestei campanii from below. 

2.Faptul ca Traian Basescu a cerut ca actul de condamnare sa se baze- 
ze pe concluziile raportului unei comisii stiintifice a fost o reactie normala. 
Declaratiile oficiale ale statelor care au condamnat trecutul autoritar sau tota- 
litar au fost bazate pe raportul unei comisii stiintifice (Germania, varii tari din 
America Latina, Africa de Sud, Estonia, etc) 

3.Numirea lui Marius Oprea in functia de director al IICCR si crearea 
acestei institutii nu au fost rezultatul unui proces obiectiv de selectie. Marius 
Oprea este membru marcant al PNL si era consilier, la acea vreme, al premie- 
rului Tariceanu. Nu se poate afirma oare ca de fapt la baza existentei IICCR 
se afla exact principiul cadrului de nadejde pus in functie strategica si raspla- 
tit pentru serviciile politice aduse pe parcursul anilor? Crearea IICCR si 
numirea lui Marius Oprea au fost si o lovitura de imagine a PNL din punct 
de vedere electoral. 

4.Dupa incheierea mandatului CPADCR, Traian Basescu a creat 
Comisia Consultativa pentru Analiza Dictaturii comuniste din Romania. 
Aceasta Comisie, spre deosebire de IICCR, nu are buget. Dar a colaborat cu 
IICCR pentru la realizarea Manualului de Istorie a Comunismului, a publicat 
primul volum de documente de arhiva cu care a lucrat CPADCR, si daca nu 
ma insel a anuntat publicare altor doua. Aceasta Comisie a prezentat Raportul 
Final in strainate in cadrul unei serii de conferinte internationale atat in 
Europa (Paris, Viena) cat si in SUA (DC, New York, Los Angeles). 

Marius Oprea detine pozitia in cadrul si controlul asupra IICCR si dato- 
rita partizanatului sau politic. Marius Oprea se lupta pentru o functie pentru 
care nu a obtinut-o pe baza de concurs. Inca de la infiintare, IICCR a fost o 
institutie politica/politizata.” (...) 


- «Dar blandienii mi-au luat-o înainte cu o săptămână! În 
virtutea acestei “întâietăţi”, ei au fost “primii la data de 10 
martie 2006”(!), nu eu, care îl detronasem pe M. Oprea (pe când 
nici nu exista!) cu: “textele “Anticultura” (2002), “Un fals 
pentru eternitate (2003), “Amnezia la români” (2004), “Să 
învăţăm de la evrei” (2005), “Propunere de înființare a 
Institutului de Studiere a Terorii Bolsevice în România” (datat: 
23 septembrie 2005)... 

Dar ce fac: intru în concurenţă cu vajnica disidentă 
Blandiana?, cu Iliesiu, “revolutionarul” din pleavă reconstituită? 
“Să-mi fie ruşine!”, iată un citat din Laszlo Alexandru, antones- 
clindu-mă cu extremă severitate, pe când nu apăruse bänäteanul 
aktionatoro-turnător (cum îl cheamă? cum îl cheamă pe colegul 
Hertei Müller? - nici o pagubă dacă i-am uitat numele tiriplicului 
de expresie germană Totok, membru al Comisiei Wiesel). 


x 


Marino:Unul dintre capitolele controversate ale volumului se 
referă la călătoriile în străinătate înainte de 1989. 
„Resimţeam, în permanenţă, aceste «plecări», ca pe o reală şi uneori 
chiar gravă «culpabilizare». 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 149 


Ceea ce mă irita şi mă jignea, mai ales, era dubla măsură cu care eram 
judecat, bârfit, suspectat etc. În definitiv, şi alţi foşti deţinuţi politici 
călătoreau: Ovidiu Cotruş (de nu ştiu câte ori). Dar şi Al. Zub a fost bursier 
Humboldt. Sergiu Al George a ajuns chiar şi în... India. Dar N. Balotă, cu 
întreaga familie, când toţi lectorii plecau singuri? Fiul său, la vârsta serviciu- 
lui militar, nu s-a întors în ţară ŞI... nu s a întâmplat nimic. Nimeni nu sa 
scandalizat. Şi pe bună dreptate. Ca şi în cazul G. Liiceanu şi Andrei Pleşu, 
şi ei bursieri Humboldt, cu stagii în Germania mult mai lungi decât ale mele. 
N. Manolescu a fost în Franţa, înainte de 1989, cel putin tot de atâtea ori cât 
mine. lar în SUA a fost de două ori, chiar înaintea mea. Ceea ce nu l-a împie- 
decat să mă atace violent şi insultător, după 1989, tocmai din acest motiv. 
Mi-a fost foarte uşor să demonstrez (în Dreptatea) că, în două împrejurări, el 
a fost în străinătate, în perioada incriminată, chiar... împreună cu mine. Aş 
putea continua mult şi bine acest pomelnic (a făcut, de pildă, cineva lista 
completă a bursierilor de la lowa?). (...) Multi, de fapt, călătoreau, ca şi mine. 
Cartea albă a Securităţii dă şi numărul, aproape incredibil, de 800.” 


Dacă adevărul ar fi doar de partea... unei părţi - a lui 
Marino, de pildă... În pasajul de mai sus: Marino spune şi 
adevăruri, de pildă: nu doar el, dintre foştii deţinuţi politici, a 
călătorit în Occident: şi Balotă (da, însă la Balotă a fost vizibilă- 
citibilă plata: zecile de articole de limbământ. Nu am văzut, nu 
am auzit ca Marino să fi scris aşa ceva). Însă el este singurul fost 
deţinut politic - anticomunist - invitat ani la rând la “Tarmarocul 
L'Humanité” - după numele oficiosului francez al Partidului 
Comunist. Şi dacă mai adăugăm: Marino a fost (după ştiinţa mea) 
singurul fost deţinut politic român autorizat - oficial - să 
călătorească în Spania (în timpul cât trăia Franco). A şi scris şi 
publicat cartea Olé, España!. 


Liviu Cangeopol îmi trimite un text pe care vrea să-l 
publice în Observator Cultural. 


Liviu Cangeopol: VREMEA IERTĂRII 

“Rătăcind cu gurile căscate de admiraţie printre măreţia caracte- 
rului mahalagesc-eroi-comic şi orbirea îngâmfării că nimic nu le poate 
rezista dacă şi-ar pune mintea, românii nu sunt cu nimic mai capabili 
decât fuseseră vreodată să iasă din letargia istorică în care i-au împins 
cavalerii apocalipsei de stat totalitar, de tranziţie spre niciunde şi apoi 
democrat cum nimeni n-a mai văzut: teroarea, sărăcia şi minciuna 
continuă să ne ţină ostatici. Chipul nostru diform se contorsionează în 
oglinzi mâncate de rugina damnării, pentru că himera cunoaşterii şi 
trufia fără margini vin de la diavol. Din tăieturi adânci în care colcăie 
crimele trecutului se scurg fluviile unui coşmar luxuriant. Se spune că 
păcatul îşi are pedeapsa în sine. Răul este generos cu noi, ca un dar 
grecesc. Ne zbatem pentru cauze ridicole şi nu încetăm o clipă să trăim 
cu iluzia conştiinţei curate. 

Cine suntem? Ce mai păstrăm în suflet din moştenirea lăsată de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 150 


Dumnezeu? Mai este străbătută măcar uneori noaptea nemerniciei 
noastre de nostalgia paradisului pierdut? Ce s-a ales din libertatea 
despre care speram că ne va dezlega de toate obsesiile cu care ne-au 
înfierat slugile şi apoi prigonitorii tiranului? Unde s-a ascuns demnita- 
tea pe care o credeam că ne aşteaptă în spatele lanului de sârmă ghim- 
pată cu care înconjuraseră ţara? Soarele ateismului latent a stins în noi 
orice speranţă. 

Au existat generaţii de oameni care au fost striviti sub senilele 
partidului bolşevic doar pentru că se născuseră în libertate şi ar fi putut 
deştepta gloatele duse la tăiere. Oameni care au întârziat să devină 
ticăloşi. Care au refuzat să înţeleagă mersul împleticit al istoriei. [ŞI] 
virtutea [îşi] are răsplata în ea. Pentru că au fost cei mai buni, au murit 
primii. Au scăpat fără a mai fi nevoiţi să contemple gradul decăderii 
generale. În urma lor au rămas rudele înnebunite de durere şi de 
spaimă, prietenii care n-au încercat să le ia locul, vecinii care şi-au zis 
că norocul s-a abătut asupra lor. Acum ei zac de-a valma în glia din 
care n-a mai rămas o urmă de mândrie străbună. 

Libertatea pe credit ne-a emancipat în tot ce inventase Occidentul 
mai rău. Avem droguri şi pornografie, pamflete politice la adresa 
conducătorilor, televiziuni de înjurat miniştri şi filme de pierdut 
suflete, ode înălțate vulgaritätii şi capacitatea prostimii de a-şi etala 
dezinhibările, bande organizate de hoţi instruiți şi prostituție rafinată, 
scandaluri trecînd ca acceleratul prin gările tribunalului, magazine care 
desfac ierburi extatice şi vicii date pe sub mână nu de frica justiţiei, ci 
de dragul preţului justificat, cluburi ale decăderii trupeşti şi reviste de 
pervertire intelectuală, băuturi fine şi alimente exotice, medicamente 
prefăcute şi palate crescute la periferie, dar încă n-a reuşit nimeni să 
descopere bunul simţ al cetăţeanului însingurat, demnitatea foştilor 
luptători, decenta celor care nu s-au băgat în faţă. 

Unde ai fi putut găsi un punct de sprijin în nesfârşita mocirlă a 
societăţii multilateral nedezvoltate? Cine te-ar fi putut ajuta, măcar cu 
o vorbă bună, dacă nu cu adăpost pentru o noapte ori o lingură de mân- 
care? Cine ar fi trebuit să stea lângă noi şi nu a stat? În întunericul 
Evului Mediu, fugarii găseau adăpost în lăcaşuri sfinte ori la curtea 
vreunui suveran milostiv. Bisericile noastre deveniseră antecamera 
Securităţii. Cei care trebuiau să ne ajute ne vindeau. lar suveranii ajun- 
seseră toţi colonei şi generali. Nimeni nu a stat lângă noi. Rudele 
ne-au părăsit, prietenii nu ne-au mai recunoscut, foştii noştri profesori, 
cei care juraseră să ne formeze ca oameni utili societăţii, căzuseră 
loviți de amnezie. Noi nu am devenit mai buni. Binele pentru care 
luptam nu s-a materializat în nimic. Dimpotrivă, ceilalţi deveniseră 
mai răi. Poate de aceea ne-au şi detestat. 

Vremea împăcării nu poate trece nepăsătoare pe lângă iertarea lor. 
Să ne ierte pe noi, care ne-am ridicat împotriva fiarei, cu riscul vieţii, 
dacă de libertatea pe care oricum n-o aveam nu ne păsa, pentru că ei 
nu erau pregătiţi să ni se alăture. Dar ar fi trebuit, oare, să nu fi făcut 
nici noi nimic? Să ne fi comportat ca şi cum nu vedeam, iar dacă 
vedeam, ca şi cum nu ne păsa, iar dacă ne păsa, ca şi cum nu aveam 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 151 


curajul să spunem ceva doar pentru a nu-i stânjeni pe semenii noştri cu 
semnalul trezirii? Nemulțumirea lor de atunci, dublată de neajunsurile 
fantasmelor de azi ne-au ferecat mai întâi la stâlpul infamiei, cănd 
şacalii Securităţii, dintre care C.V. Tudor se distingea prin nivelul 
sporit al turbării, au fost asmutiti asupra noastră, transformîndu-ne în 
tapii ispăşitori ai nenorocirii generale, apoi am fost lăsaţi pradă uitării, 
pănă şi de cei apropiaţi nouă, ca o ruşine ce nu trebuie exhibată. Dar 
nu ştiam noi încă de atunci care sunt regulile jocului? 

Citesc în fiecare lună jurnalul de lup singuratic şi uitat al lui Paul 
Goma şi sunt cuprins de o tristeţe care nu se explică decât prin aceea 
că drama lui oglindeşte perfect drama întregii naţiuni. Din vălvătăile 
rugului care se mistuia cândva pentru demnitatea noastră refuzată n-a 
mai rămas decât jarul care se stinge treptat sub spuza nepăsării. Nu din 
cauză că n-ar mai avea putere să fluture steagul dezrobirii şi să rotească 
paloşul în carnea duşmanilor, ci pentru că deznădejdea neputinței celor 
pentru care se ridicase l-a acoperit ca un omăt peste care ştie că nu va 
mai veni nici o primăvară. Paul Goma este un om bolnav, scârbit şi 
bătrân. Din tot ce-ar fi putut să fie n-a mai rămas decât un potenţial 
ucis de cei pentru care şi-a sacrificat viaţa. 

Dacă s-ar fi luptat pentru binele său, ar fi existat şanse să fi reuşit. 
Dar cum poţi însănătoşi un muribund care a făcut o pasiune pentru 
boala lui? Înfrângerea lui Paul Goma este înfrângerea noastră. Îl vom 
plânge după ce nu va mai fi, cu o ciudat de brusc regăsită durere, bucu- 
rosi, în sinea noastră, că am mai scăpat de un spin pe care îl vedeam şi 
când tineam ochii închişi. Unii îi vor propune canonizarea. Presedinte- 
le în funcţie îi va acorda o medalie. Eventual, şi un loc de veci în ţara 
(şi a) lui. Alţii, îi vor scoate la iveală dosarele pe care nu le-a avut. Ne 
vom comporta cum ştim noi mai bine. Cum am mai făcut-o. 

Vom däntui nebuneste pe propriul nostru mormânt. 

11 Februarie 2010 


De acord cu tot ce spune Cangeopol. Analizele lui: fără 
cusur, exacte - şi amare... 

Numai că de mila mea plâng numai eu şi numai pe umărul 
meu ! Fiindcă eu îmi aparțin - mie ! 

(În scrisoarea prin care confirmam primirea textului l-am 
întrebat pe prietenul Cangeopol - cu o făţărnicie care-mi este 
proprie - dacă se observă, din Jurnal, că sunt bolnav, bătrân - şi 
aşa mai demult, cum spunea profesorul de ceva-cumva al lui 
Dimov - adică sărac... Cum ?, doar abia ieri Ana mi-a cumpărat 
o pereche de pantaloni de trening de mai mare dragul şi caldul, o 
vestă cu care nu mi-ar fi ruşine să fiu îngropat, precum şi o 
pereche de papuci de casă noi-nouţi?) 

Dragă Liviu Cangeopol: acceptă ca ai exagerat pe ici, dar 
mai ales pe dincolo. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 152 


Vineri 12 februarie 2010 


Al. Budişteanu îmi transmite: 


“Monumentele sovietice din Basarabia 

In cadrul procesului actual general de transformare şi înnoire benefică 
a vie?ii sociale şi culturale din Republica Moldova se înscrie şi adaptarea 
cadrului construit de viaţă al cetăăenilor săi la specificul etapei prezente de 
evoluţie a ţării. Republica Moldova a intrat într-o fază nouă, în conformitate 
cu evoluţia sa logică, pe linia unor transformări, care se găsesc în consonantä 
cu mersul progresiv şi firesc al istoriei sale. 

Acest proces abordează şi problema aspectului şi conţinutului monu- 
mentelor existente care, întocmai ca în orice societate, atestă existenţa unor 
etape istorice şi a unor personalităţi importante ale ţării respective. Vreau să 
subliniez de la bun început că punctul meu de vedere este cel al unui român 
basarabean, care consideră că spaţiul dintre Prut şi Nistru este o provincie 
istorică românească. M-am născut pe acest pământ, am 81 de ani şi începând 
din anul 1944 m-am refugiat dincolo de Prut, trăind însă permanent cu gân- 
dul la baştina mea. Am urmărit tot timpul, indiferent unde m-a purtat viaţa, 
tot ce s-a întâmplat în Basarabia mea dragă şi am bucuria să constat că pro- 
vincia este acum pe drumul cel bun al evoluției sale istorice. 

Am constatat că se pune în mod firesc şi problema reconsiderării rolu- 
lui monumentelor în cadrul oraşului Chişinău, precum şi în restul oraşelor şi 
teritoriului Republicii Moldova. Este firesc să fie aşa, deoarece monumente- 
le sunt oglinda epocilor, pe care le-a străbătut societatea, ele reflectând în 
mare măsură crezul social al comunităţii respective, cu tot ce are ea mai bun 
şi mai reprezentativ. Monumentele trebuie să rămână şi ele rămân, ca un 
îndreptar pentru generaţiile care urmează. Generaţia actuală nu poate face 
excepţie de la această atitudine şi în mod firesc doreşte să evalueze şi să 
corecteze acele monumente ce reflectă concepţiile dominante şi viziunea 
politică a perioadei comuniste. De aceea, reconsiderând perioada comunistă 
sovietică şi post-sovietică din Republica Moldova, nu putem să facem abs- 
tractie de felul în care este abordată încadrarea şi reîncadrarea monumente- 
lor istorice în contextul lor atât urban, cât şi de ansamblu. 

Desigur că există monumente de importanţă majoră, cum ar fi cel al lui 
Ştefan cel Mare de la Chişinău sau cel recent al său de la Bălţi, asupra cărora 
nu există nici un fel de discordante. Sunt monumente definitorii pentru însăşi 
esenţa acestei ţări. Problema care naşte întrebări este însă cea referitoare la 
atitudinea faţă de monumentele realizate în perioada comunistă de dinainte şi 
de după 1989. In conformitate cu evoluţia generală a Republicii Moldova în 
etapa actuală, când asistăm la o reformă generală a concepţiilor de ansamblu 
privind statul şi societatea, simbolurile reprezentate de monumentele publice 
trebuie şi ele reanalizate. 

In acest context doresc să-mi expun punctul de vedere în calitate de, aşa 
cum spuneam, de român basarabean, ţinând seama şi de experienţa mea de 
arhitect şi de urbanist. Ştiu că există o poziţie exprimată de autorităţile loca- 
le actuale, care doresc să reflecte noua viziune socială, politică şi implicit 
arhitecturală şi urbanistică referitoare la rolul monumentelor în contextul 
oraşului Chişinău. Există şi viziunea comunistă a celor care privesc cu jale la 
dispariția sau mutarea monumentelor, care reflectă regimurile sovietic şi 
comunist din Republica Moldova. Desigur că aici nu poate funcționa coexis- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 153 


tenta concepţiilor respective. Dar există şi viziunile celor care, fiind de acord 
cu necesitatea schimbării preponderenţei monumentelor comuniste, apre- 
ciază în mod diferit modalitatea corecturilor preconizate. Unii doresc o 
înlăturare radicală, inclusiv distrugerea, respectiv dispariţia acestora, iar alăii 
doresc păstrarea şi doar mutarea lor. Alţii pornesc de la valoarea lor plastică, 
pe care o consideră un element hotărâtor, mai presus de mesajul lor politic şi 
social, implicit şi istoric. Deci valoarea plastică ar fi elementul hotărâtor, care 
ar trebui să predomine faţă de orice alte considerente. Alţii sunt de părere că 
reflectarea rolului social al monumentelor respective, care corespunde 
implicării afective a unui mare număr de cetăţeni ai Republicii, le conferă 
acestora o valabilitate în calitate de martori ai unei epoci, indiferent de valoa- 
rea morală actuală a simbolurilor pe care le reprezintă. 

In ceea ce mă priveşte consider că, în aprecierea monumentelor perioa- 
dei comuniste, trebuie să dăm dovadă de o principialitate fermă. Dacă există 
hotărârea de a aplica evaluarea situaţiei monumentelor epocii comuniste, 
conform principiilor noii societăţi democratice şi pro-europene instaurate în 
Republica Moldova, atunci aplicarea ei trebuie făcută fără concesii de 
principiu. 

In acest context mi-a atras atenţia importantul articol publicat la 11 
februarie a.c. în ziarul „Timpul” de la Chişinău de către Valentina Baciu, 
material care conţine o analiză competentă a situației sub titlul „Pro şi contra 
demolării monumentelor sovietice”. Contribuțiile domnilor Sergiu Musteaţă, 
Tudor Stavilă, Vladimir Bulat şi Virgil Pâslariuc sunt foarte pertinente. 

M-aş referi în special la două luări de poziție: una a domnului Vladimir 
Bulat menţionată şi în articolul din ziar şi alta suplimentară a domnului 
Corneliu Ciurea. In primul rând vreau să-mi exprim respectul faţă de poziţia 
dânşilor, considerând că amândoi sunt persoane sincere şi competente, fiind 
conştienţi de necesitatea asanării şi modificării peisajului urban al oraşului 
Chişinău şi implicit şi din alte oraşe ale ţării. 

Luările de poziţie mai sus menţionate se înscriu în categoria celor care 
consideră că evaluarea rolului monumentelor comuniste trebuie făcută fie 
prin aprecierea prioritară a valorii lor estetice, fie prin considerarea implicării 
sociale a numeroşi cetăţeni ai ţării, care sunt legaţi afectiv de aceste monu- 
mente considerate simboluri ale unui trecut care nu poate fi ignorat. 

Astfel, referitor la poziţia domnului Vladimir Bulat nu am nimic împo- 
triva păstrării memoriei talentatului sculptor Lazăr Dubinovschi şi consider 
că este o greşeală distrugerea oricărui monument creat de el. Nici unul dintre 
acestea nu trebuie sau nu trebuia distrus. Dar tratarea lor totuşi, cred ferm, 
trebuie să fie diferențiată, în funcţie de subiectul tratat. Astfel, monumentele, 
care abordează subiecte strict memoriale de importanţă personală sau cultu- 
rală intră într-o anumită categorie, iar cele cu importanţă politică reprezintă 
altceva. In consecinţă eu nu sunt de acord cu punctul de vedere exprimat de 
domnul Bulat, conform căruia un monument, care se înscrie în istoria unui 
oraş sau a unei ţări trebuie păstrat numai din acest motiv, indiferent ce sem- 
nificatie politică are. Conform acestui mod de a gândi, ar trebui să refacem şi 
să repunem peste tot, pe locurile unde au stat, statuile lui Lenin şi Stalin. Şi 
de ce nu, în Germania nemţii pot dori să înalte o statuie lui Hitler. Nu? Doar 
şi el face parte din istoria Germaniei. 

In conformitate cu teoria sa, domnul Bulat ar putea să ceară şi refacerea 
“Turnului dezrobirii” de exemplu, construit de români lângă Chişinău după 
eliberarea oraşului şi a Basarabiei în 1941 şi care a fost distrus cu furie de 
sovietici. Acesta oare nu face parte din istoria Basarabiei? Hai să împingem 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 154 


logica istorică până la capăt. Scuzati-mä, dar Maresalul Antonescu nu face 
parte şi el din istoria Basarabiei? 

În aceeaşi ordine de idei, de ce nu se reconstruieşte monumentul eroilor 
români de la Bălţi, căzuţi în primul război mondial (aliaţi atunci cu soldaţii 
rusi) şi care a fost de asemenea şters de pe faăa pământului de sovietici? Ce 
e mai grav este că bältenii nici nu mai ştiu că a existat acest monument. De 
exemplu Arhitectul-şef al oraşului Bălţi, s-a mirat când i-am vorbit prin anul 
1990 despre acest monument, despre care nu auzise nimic. Pe locul fostului 
ansamblu memorial s-au construit nişte case parter şi o staţie service auto, iar 
cei care trăiesc sau lucrează pe acest amplasament şi care sunt rusofoni nou 
veniţi în oraş s-au mirat foarte tare, când i-am întrebat şi apoi le-am povestit 
despre fostul cimitir cu monument al soldaţilor români. 

Aşa se şterge trecutul care nu-ţi convine. Oricum răfuiala cu soldaţii 
morți, indiferent de ce parte au luptat, mi se pare o crimă. Ce vină aveau ei? 
Conducătorii lor da, dar ei — nu cred. lată că acum din fericire s-a refăcut 
cimitirul soldaţilor români căzuţi în 1941 la Țiganca. 

O problemă aparte o constituie situaţia monumentului tinerilor comso- 
molişti de pe bulevardul „Renaşterii” din Chişinău, datorită intenţiei de a 
muta monumentul şi de a renumi acest bulevard „Grigore Vieru”, amplasând 
în acel loc un monument al marelui poet român. Atât domnul Vladimir 
Bulat, cât şi domnul Corneliu Ciurea, la care m-am referit, sunt contra aces- 
tei soluţii. Amândoi consideră că astfel se atentează la memoria şi tradiţia 
comsomolistă, care priveşte un mare număr al cetăţenilor Republicii 
Moldova. Domnul Ciurea merge până acolo, încât consideră că însuşi 
Grigore Vieru n-ar fi fost de acord cu mutarea monumentului, ținând seama 
de faptul că şi el a fost probabil comsomolist! Argumentul mi se pare fante- 
zist. Poate că într-adevăr Grigore Vieru cu modestia lui proverbială nu ar fi 
dorit prin absurd, să fie pus monumentul său acolo, dar nu cred absolut deloc 
că ar fi ţinut atât de mult la calitatea lui de posibil comsomolist, încât s-o 
contrapună deciziei de mutare a monumentului (care într-adevăr este frumos 
şi nu trebuie după părerea mea demolat, ci doar mutat). Dar acest monument 
nu mai poate pretinde să ocupe astăzi un loc simbolic important în capitala 
Republicii Moldova, care în prezent este predominant anticomunistă. lar dacă 
totuşi se consideră că monumentul trebuie păstrat pe actualul său amplasa- 
ment, atunci poate că şi tinerii Hitlerjugend, echivalentul nazist al comsomo- 
liştilor, ar avea dreptul după aceleaşi argumente să aibă undeva în Germania 
un monument.... 

In esenţă consider că în Basarabia suntem în plin proces de restabilire a 
unor adevăruri istorice, legate şi de decomunizarea acestei provincii româ- 
neşti. Monumentele care glorifică trecutul comunist, respectiv ocupația 
sovietică, trebuie să se mute de pe amplasamentele centrale şi importante, pe 
care le ocupă în calitate de simboluri politice. In unele ţări foste comuniste 
din Europa de Est s-a adoptat o soluţie rațională, care mi se pare corectă şi 
anume: monumentele epocii comuniste nu trebuie distruse. Ele trebuie muta- 
te într-un muzeu în aer liber al trecutului, plin de învăţăminte pentru 
generaţiile viitoare, care trebuie să evite repetarea unor greşeli. Mentinerea 
unor monumente comuniste in Chişinău pe locurile actuale ar fi o eroare, 
determinând şi o interpretare în sensul lipsei de voinţă politică pentru deco- 
munizare. Aici punctul meu de vedere corespunde, întru totul cu opinia dom- 
nului Sergiu Musteatä, care vorbeşte în ziarul „Timpul” de la nivelul impor- 
tantei sale poziţii de Preşedinte al Asociaţiei istoricilor din Republica 
Moldova. Conform acestei gândiri monumentul comsomoliştilor trebuie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 155 


mutat, ţinând cont de semnificaţia sa reconsiderată, potrivit căreia el nu 
poate pretinde un loc simbolic important în cadrul oraşului. 

Oricum ne găsim într-un domeniu foarte delicat unde trebuie să ne 
mişcăm cu atenţie, dar şi cu grijă pentru adevărul istoric al acestui pământ şi 
al acestui neam, care are în sfârşit dreptul la versiunea sa nedeformată. 

In ceea ce mă priveşte, viaţa, cu legile sale dure ale supravieţuirii, m-a 
învăţat ca timp de zeci şi zeci de ani să gândesc una şi să spun alta. Dar, slavă 
Domnului, de douăzeci de ani, în sfârşit pot spune ce cred şi iată că o fac şi 
acum. Sunt la o vârstă când mă pregătesc de cele veşnice şi am datoria să 
spun ce gândesc, în conformitate cu conştiinţa mea, îndeplinindu-mi în pri- 
mul rând datoria faţă de mine şi faţă de compatrioţii mei, indiferent de 
reacţiile pe care le pot stârni. 

În concluzie, consider că monumentele sovietice şi comuniste din 
Basarabia nu trebuie să fie distruse, ci mutate şi grupate într-un muzeu al tre- 
cutului, spre informarea generaţiilor viitoare. Cred că o asemenea soluţie tre- 
buie adoptată la Chişinău. Dacă în Republica Moldova există fermitate în 
viziunea politică democratică actuală, atunci ea trebuie să fie aplicată priori- 
tar şi în domeniul evaluării monumentelor epocii comuniste fără concesii de 
nici un fel. 

Alexandru Budişteanu : 


Notă referitoare la autorul acestui articol (redactată de el însuşi): 

Alexandru Budişteanu s-a născut în anul 1928, trăind până în anul 1944 la 
Bălţi. A fost elev al liceului „Ion Creangă” din acelaşi oraş. A absolvit în anul 1955 
Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti cu diplomă în urbanism. In per- 
ioada 1956-1960 şi-a făcut aspirantura la Institutul de arhitectură din Moscova, 
căpătând titlul de candidat în ştiinţe, în specialitatea amenajarea teritoriului. In anul 
1965 primeşte la Bucureşti titlul de Doctor Arhitect. In perioada 1967-1972 lucrează 
în calitate de arhitect - funcţionar internaţional în cadrul Secretariatului ONU din 
New York, având gradul cel mai înalt, acela de P5, fiind Şeful Secţiei de asistenţă 
tehnică pentru Africa şi America Centrală şi de Sud. In perioada 1977-1983 este 
Arhitectul-şef al Capitalei României, fiind anterior şi ulterior Şeful Centrului 
Naţional de Sistematizare din România. După anul 1989 este expert parlamentar pe 
lângă Camera Deputaţilor a Parlamentului României, iar după 2000 Consilier al 
Ministrului lucrărilor publice şi amenajării teritoriului. A desfăşurat o activitate 
didactică universitară, atât în calitate de lector de urbanism la Universitatea Oraşului 
New York, cât şi în calitate de Conferenţiar la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” 
din Bucureşti. Este autor a numeroase lucrări de arhitectură, urbanism şi amenajarea 
teritoriului în ţară şi străinătate, precum şi de cercetare ştiinţifică. A publicat ca autor 
şi a tradus de asemenea numeroase articole şi cărți de specialitate. Activează înce- 
pând din anul 1997 în cadrul Filialei din România a Asociaţiei Internaţionale 
Uniunea Vorbitorilor de Limba Engleză - ESU, cu sediul la Londra, devenind 
Preşedintele Filialei. In perioada 2007-2008 a fost Preşedintele Consiliului 
Internaţional al acestei asociaţii. In prezent este Preşedintele Emerit al Filialei ESU 
din România. In anul 2000 a căpătat titlul de doctor Honoris Causa al Universităţii 
de Stat “Alecu Russo“ din Bălţi. În acelaşi an a fost inaugurată clasa omagială 
“Alexandru Budişteanu” la liceul “Ion Creangă“ din Bălţi. Incepând din anul 1996 
oferă premiul “Alexandru Budişteanu” premiantilor de onoare ai aceluiaşi liceu. Este 
decorat în anul 2000 cu ordinul naţional al României “Serviciul Credincios” în grad 
de Ofiţer. Este inclus ca personalitate importantă în numeroase publicaţii 
internaţionale, cum ar fi “Who's who” etc. Este interpret certificat pentru limbile 
engleză, rusă, franceză şi spaniolă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 156 


Xiti indică şi azi (pentru ieri) o cifră modestă a vizitatorilor: 
în jur de 52. Interesantă este creşterea numărului “cererii” pentru 
cutare titlu - de pildă ieri : “Culoarea curcubeului” a fost cerută 
de... 5 ori mai (cum să zic: “mai multă’? “mai numeroasă '?) 
decât la precedenta înregistrare. Azi (pentru ieri) au fost de 3 ori 
mai mulţi vizitatori pentru “Patimile după Piteşti”, “Săptămâna 
Roşie”: dublu. 

Ce semnificaţie? Nu văd. 


x 


Marino, despre Lidia Bote (interviu cu Ioan Mureşan, în 
2002): 


“Chiar Goma spune într-un interviu că eram invidiat de toți în Lateşti 
din pricina Lidiei. Când, acolo, la Lăteşti, săptămânal veneau hotărâri de 
divorţ, de despărtire, Lidia nu m-a abandonat, 6 ani. A venit tot timpul. Am 
fotografii cu ea de acolo, fotografii făcute de Goma, care era fotograful satu- 
lui. Nu pot dovedi că erau făcute de Goma, căci nu sunt semnate, altfel le-am 
putea edita, am putea scoate un album cu text şi fotografii de Paul Goma.” 


x 


“Sunteţi, domnule Marino, laureat al Premiului Herder... 

“Eram la Roma când am aflat vestea, într-o sală cu mai multi scriitori. 
Şi, la un moment dat, vine cineva de la ambasadă, foarte radios, să-mi spună 
si să comunice asistentei că Adrian Marino a luat Premiul Herder. Şi atuncea 
se întâmplă ceva extraordinar, aproape neverosimil. Marin Sorescu se scoală 
în două picioare şi spune: „Acest premiu mi se cuvenea mie!”. 

“A provocat o situaţie şi o impresie penibile. Acest poet care a mers cu 
cobilita prin Europa în căutarea Premiului Nobel... A luat şi el, până la urmă, 


Herderul, după doi sau trei ani”. 
* 


“Gândul scrie că vecinii de peste Prut au trimis deja 100.000 de dolari 
(Gandul trece în titlu 100.000 de euro, dar cifra corectă e cea din interiorul 
textului) către Haiti, încă din 15 ianuarie. Cifra e confirmată şi de ziare.com 
care scria pe 15 ianuarie că premierul moldovean, Vlad Filat a alăturat 
donatiei de 100.000 de dolari şi următorul mesaj: "în numele Guvernului şi 
al meu personal, transmiteti poporului Statului Haiti, familiilor îndoliate sin- 
cere condoleanţe şi sentimentele noastre de compasiune". 


x 


MITROPOLIA BASARABIEI VS. MITROPOLIA MOLDOVEI 
February 12th, 2010 Basarabia literară 

Cea mai grava criza a Basarabiei este criza spirituala. După decenii în şir 
de deznationalizare stalinista si comunizare au lasat in ceea ce era odinioara unul 
dintre cele mai fertile spatii ortodoxe romanesti un pustiu ateu lipsit de speranta. 
Kremlinul a impus Basarabiei in mod silnic autoritatea canonica a Patriarhiei 
Moscovei si a izgonit si deposedat biserica romana. In 1992, Patriarhia Romana 
a reinfiintat Mitropolia istorica a Basarabiei si absolut toti presedintii moldove- 
ni, fie ca a fost vorba de Snegur, Lucinski sau Voronin, i s-au opus cu o furie 
neegalata decat de aceea a Patriarhului rus, Aleksei. A fost nevoie de o decizie a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 157 


CEDO pentru a forta Chisinaul sa recunoasca dreptul Mitropoliei Basarabiei de 
a functiona. Nu credem ca exista un alt exemplu mai bun pentru a ilustra 
desertul moral si spiritual moldovean. 

Acum, cand Patriarhia Romana a infiintat trei noi eparhii, bolflevicul 
Vladimir Voronin tuna si fulgera impotriva “agresiunii BOR”, iar Patriarhia rusa 
a anulat intalnirea celor doua Biserici, care urma sa aiba loc la Moscova pe motiv 
ca i-a fost incalcat “teritoriul canonic”. Numai in ortodoxia rusa, Imparatia lui 
Dumnezeu are granitele trasate cu creionul lui Stalin. 

Nu credem ca exista o misiune mai importanta pentru Biserica Ortodoxa 
Romana decat renasterea spirituala si nationala a Basarabiei si speram ca ea va 
deveni proiectul de suflet al Prea Fericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe 
Române. Vă aşteptăm în Basarabia Prea Fericitule Daniel, Patriarhul Bisericii 
Ortodoxe Române. 

Capitolul III. 
1. Mitropolia Basarabiei 

“Sute de ani, am trăit înainte de toate în legea creştină. De la dânsa ne-am 
luat îndreptare, şi între cărţile ei sfinte am trăit.” Nicolae Iorga. În evul mediu 
biserica a avut un rol important în domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a 
Ţărilor Române. Biserica ortodoxă s-a dezvoltat şi s-a organizat sub oblăduirea 
Bizanțului, dar a cunoscut şi influiente slave. Românii s-au născut ca un popor 
creştin. Intemeierea primelor mitropolii a avut loc în Tara Românească în 1359 
la Argeş în timpul lui Nicolae Alexandru şi în 1370 la Severin în timpul lui 
Vladislav Vlaicu. În 1401 Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia 
Moldovei. În Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe 
a fost luat de cele catolice. Religia ortodoxă era socotita tolerată. Biserica se 
bucura de sprijinul material al domnitorilor ţării şi al marilor boieri. Mitropolitul 
era primul sfetnic al domnului. Era locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tro- 
nului, putea fi numit sau înlăturat de domn. Era membru important al Sfatului 
ţării, asista la scaunul de judecată al domnului. 

Biserica şi Politica promovată de Imperiul Rus în Basarabia 1812-1918 

Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru 
este anexat de Imperiul Țarist, Turcia cedându-l, fără nici un drept juridic şi isto- 
ric. Astfel, ca rezultat al războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Țarist s-a 
apropiat tot mai mult de multrâvnitul Constantinopol, obiectiv suprem, pentru 
tarul Petru I si ulteriorii tari ai Rusiei. Însă Constantinopolul nu era doar un sim- 
bol al puterii laice şi un obiectiv pur politic, ci şi quintesenta ortodoxiei, deci 
esenţa viabilitätii miturilor despre “Moscova — a treia Romă” şi “Rusia — conti- 
nuatoarea Imperiului Bizantin”. Aşadar, în calea sa spre Constantinopol, Statul 
Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise docilä 
statului) aveau interese la fel de mari, care le-au unit eforturile, în ciuda 
rivalitätilor de altă dată. Deci, Basarabia a devenit o jertfă în calea expansiunii 
ruse, chiar dacă mottoul frumos al ei era “eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”. 
Activitatea misionar? a Bisericii Ortodoxe Ruse, rezultat al conlucrării Bisericii 
cu Statul, a convertit o mulţime de popoare necreştine de pe teritoriile nou-cuce- 
rite ale Rusiei. Cu atât mai uşor avea să fie supunerea teritoriilor populate de 
creştini, iar pentru aceasta urma să se aplice strategii bine gândite de deznationa- 
lizare şi rusificare a băştinaşilor. “Noul teritoriu anexat (...) aducea Imperiului 
Rus importante avantaje (...), constituind un pas important în direcţia strâmtori- 
lor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia 
ocupa un teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care se aflase sub depen- 
denta Porții. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde o atenţie specială aces- 
tei provincii, căreia îi va reveni rolul de “vitrină” europeană a vastului imperiu. 
Locuitorii creştini, aflaţi sub dominație otomană, trebuiau convinşi că sub 
oblăduirea pravoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Prin 
această politică se pregătea terenul pentru noi anexiuni în Sud-Estul Europei”. 
Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de adminis- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 158 


trare a Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominație ţaristă, prin aceasta 
încercându-se să se ajungă la obiectivul final — rusificarea şi supunerea totală a 
Basarabiei. Prin urmare, fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, 
Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual. Regimul tarist 
urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti”. lar cultura era concen- 
trată în jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau religia şi elemente ale vieţii 
civice. Ca rezultat, factorul predominant în politica guvernului tarist faţă de 
Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a populaţiei autohtone şi intensifica- 
rea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni. Acest proces a fost 
ascendent şi în continuare ne propunem să urmăm evoluţia lui. Din start se cere 
a scoate în evidenţă situaţia vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru până în 1812: 
Basarabia intra sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se 
afla sub jurusdictia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii. 
Basarabia deveni după 1812 parte integrantă a Imperiului tarist. In curând, limba 
română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusifi- 
care, prin administraţie, şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri erau 
coloniştii neomogeni etnic, cărora li s-au acordat importante privilegii în 
Basarabia. In mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare 
Bisericească care a fost aplicată Basarabiei: Intre anii 1808-1812 — în timpul 
ocupaţiei principatelor — ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit 
ca “exarh” al Bisericilor din Tara Românească şi Moldova pe mitropolitul 
Gavriil Bănulescu-Bodoni. După Pacea de la Bucureşti, el s-a stabilit la 
Chişinău, considerându-se întâi — stătător (conducător) al Bisericii de pe terito- 
riul anexat la Rusia. Mitropolitul a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cere- 
rea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce 
contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la 
Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi nea- 
mestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii. Alexandru I a aprobat cererea în 
august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea 
Basarabiei. După ce a organizat Eparhia Chişinăului, mitropolitul a reuşit să 
înfiinţeze Seminarul Teologic de la Chişinău, în cadrul căruia studiile se realizau 
în limba rusă, limba română fiind un obiect obligatoriu de studiu. În septembrie 
1813 mitropolitul Gavriil înaintează Sf. Sinod Rus un raport în care arată nece- 
sitatea de a deschide o tipografie la Chişinău, “pentru îndrumarea preoţilor şi a 
creştinilor”. Către mai 1814 tipografia din Chişinău a fost deschisă şi în curând 
apar mai multe lucrări bisericeşti în limba română. Ştefan Ciobanu aprecia că 
“sub aspect tehnic, cărţile tipărite de Mitropolit sunt o continuare a vechii arte 
româneşti de tipar”. În 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul 
nobilimii”, prima şcoală laică sub regimul rusesc, în care se pregăteau cadre pen- 
tru servirea noului regim. A fost continuată tradiţia învăţământului bisericesc, 
fiind înfiinţate şcoli parohiale, ele menţinând vie conştiinţa naţională a basarabe- 
nilor prin studierea în limba română conform manualilor şi tradiţiei româneşti 
(anume aceasta a şi fost cauza suspendării lor în 1855). Mitropolitul a acordat şi 
o deosebită atenţie reorganizării mănăstirilor basarabene, numind un “suprave- 
ghetor” asupra mănăstirilor şi schiturilor. Paralel cu această reorganizare au fost 
desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, iar în cele rămase au fost aduşi 
călugări de origine ucraineană şi rusă. Trecerea la cele veşnice a mitropolitului 
Gavriil (1821) a fost folosită de Sf. Sinod ca un pretext pentru a modifica rangul 
Bisericii din Basarabia, “căreia i se dăduse titlu de mitropolie, luându-se în 
consideraţie demnitätile persoanele ale mitropolitului”. De-acum încolo, Sf. 
Sinod cere ca, acea eparhie să intre în rangul al doilea, cu gradul de arhiepisco- 
pie. Arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), care a urmat la scaunul epa- 
rhial, a continuat să susţină învăţământul, tipărirea de cărţi în româneşte şi în tim- 
pul serviciului divin predica atât în rusă, cât şi în limba română. Totuşi, o dată cu 
decesul mitropolitului Gavriil, stăpânirea rusă a trecut la rusificarea fätisä a 
populaţiei autohtone, activând în toate domeniile, dar, mai ales în cel bisericesc. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 159 


Dominația rusă a transformat Biserica întrun instrument de rusificare a populaţiei 
româneşti: Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente 
ruseşti, fiind subordonat Direcţiei Academiei Teologice din Kiev. In urma aces- 
tei reorganizări, Seminarului din Chişinău i-au rămas numai clasele superioare 
împărţite în trei secţiuni. Limba română a continuat să fie obiect de studiu şi după 
1823. O nouă reformă a învăţământului teologic a avut loc în 1841, când în pro- 
grama şcolară s-au introdus obiecte de studiu cu caracter practic şi a fost înlesnit 
accesul tinerilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău în unele instituţii de 
învăţământ superior din Imperiul Rus. Din această perioadă amintim şi zidirea a 
câtorva biserici mănăstirești (la Dobruşa, Japca, Hâncu, Hirova etc). Această 
reconstrucţie a schimbat arhitectura bisericilor din “veche moldovenească” în 
“rusească”. O realizare deosebită a fost ridicarea în 1836 a Catedralei Eparhiale 
din Chişinău, care a devenit un simbol spiritual al stăpânirii ruse. În timpul arhie- 
piscopului Irinarh Popov (1844-1858) s-a desăvârşit organizarea Bisericii din 
Basarabia după sistemul rusesc. “Se pare că încă din timpul lui Dimitrie Sulima, 
preoţii români au început să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci 
pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocu- 
ri limba slavonă în slujbe. Numele multor preoţi români au început să fie rusifi- 
cate încă din anii când se găseau în Seminar. (...) în a doua jum?tate a secolului 
întâlnim preoţi români, cu numele de Danilevschi, Laşcov, Florov, Cernovanov, 
Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea şi căsătoria absolvenţilor cu 
fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti...”. 
Rusificarea şi înstrăinarea clerului se datoreşte, în primul rând, faptului că pe 
scaunul vlădicesc de la Chişinău au păstorit episcopi ruşi, promotori consecventi 
al politicii de asimilare forţată a românilor din Basarabia. Prin urmare, păstorii- 
le arhiepiscopilor Irinarh Popov (1844-1858) şi Antonie Socotov (1858-1871) au 
fost o nouă pistă pentru accentuarea rusificării, care a căpătat un chip deosebit 
sub Pavel Lebedev (1871-1882), “reprezentant tipic al naţionalismului rus, din 
dispoziția căruia au fost distruse multe din cărţile de cult româneşti”. Din 1871 
limba română a fost suprimată oficial şi definitiv în toate instituţiile de 
învăţământ, de cult şi civile. Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate 
de Biserică (şcolile parohiale, mănăstireşti sau “şcoli spirituale” ), la acest 
moment reuşindu-se impunerea limbii ruse, manualelor şi tradiţiilor ruse. În 
1871 a fost suspendată şi apariţia revistei clericale în limba română “Buletinul 
eparhiei basarabene”, editându-se un “Buletin eparhial” în limba rusă. Lebedev 
a închis peste 300 biserici şi locaşuri sfinte. Câţiva ani mai târziu, în 1873, 
Basarabia a primit statut de gubernie, astfel nemaifiind nici o deosebire de alte 
provincii ruseşti. Tipografia din Chişinău a editat tot mai puţine cărţi, iar în 1883 
a fost desfiinţată. În pofida acestui fapt, cărţile româneşti circulau în manuscrise 
şi pe ascuns, păstrând viu spiritul românesc chiar în cei mai grei ani de asuprire 
rusească. In timpul păstoriei, arhiepiscopul Pavel “...a prigonit pe toți preoții 
basarabeni care oficiau serviciul divin în limba română, a strâns toate cărţile 
româneşti de pe la biserici şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa vreme de câţiva ani”. 
Succesorul lui Pavel Lebedev a fost Serghie Lapidevschi (1882-1891), care a 
trebuit să depună efort pentru a calma spiritele, îngăduind să se facă serviciul 
divin în limba română şi redeschizând tipografia bisericească. Următorii arhiepi- 
scopi ai Basarabiei continuă să neglijeze limba populaţiei majoritare peste care 
pästoreau; ei nu erau aleşi canonic, ci erau impusi de Sinodul Bisericii Ruse, cu 
misiunea de a servi expansionismul rus. 

Procesul de rusificare a Bisericii a condus şi la apariţia diferitelor secte 
religioase (mişcarea inochentistilor de la Balta care a luat amploare graţie fap- 
tului că era propovăduită în limba română). Astfel, inaccesul creştinilor români 
din Basarabia la graiul natal în biserică i-a împins pe multi spre secte, care îşi 
desfăşurau activitatea lor prozeletistă în limba română. Deci, rusificarea era în toi 
şi avea consecinţe drastice. Totuşi, Congresul Eparhial din Basarabia şi arhiepi- 
scopul Vladimir au reuşit în 1905 să intervină pe lângă Sf. Sinod şi să obţină 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 160 


redeschiderea la Chişinău a tipografiei pentru a lansa cărţi religioase în limba 
română însă, peste un an, în 1906 ea a fost iarăşi închisă. In primul deceniu al 
sec. al XX-lea, s-a înfiripat o mişcare de redeşteptare naţională în rândul clerului 
şi credincioşilor români din Basarabia. Au fost revendicate drepturile fireşti ale 
Bisericii locale: Limba română — limba serviciului divin. Renovarea Seminarului 
Teologic şi condiţia studiilor în limba română. Publicaţii religioase proprii, deci 
reînfiinţarea tipografiei. 

- Revenirea Bisericii din Basarabia la Mitropolia Moldovei istorice. 

Însă, Serafim Ciciagov (1909-1914), arhiepiscopul Basarabiei şi reprezen- 
tant al absolutismului ierarhic rusesc, a neglijat majoritatea doleantelor, reuşind 
să menţină politica de deznaționalizare până în ajunul mişcării de renaştere 
naţională. Deci, în cei 107 ani de dominație ţaristă, Basarabia a fost supusă unui 
proces continuu şi crescendo de rusificare şi deznaționalizare, care a fost pus în 
funcţiune şi prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a servit docil atât 
intereselor statului rus, cât şi ideii panslaviste. Înfiinţarea unei noi eparhii ruse în 
Basarabia, a constituit un abuz şi o încălcare a canonului 34 Apostolic şi a cano- 
nului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea 
eparhiilor după principiul naţional şi la neamestecul unei eparhii în jurisdicţia 
altei eparhii. Deşi în acest proces interesul material, expansionist şi de prestigiu 
al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost prezent şi destul de puternic, totuşi esenţa 
creştinismului nu justifică şi nici nu acceptă astfel de “luminări” si “binefaceri”, 
la care s-au recurs în Basarabia. Este evident că Biserica Ortodoxă Rusă a pre- 
luat metode laice de a se impune; deseori era folosită în scopuri “pur laice” şi 
“necreştine”, iar prin aceasta făcând o mare defavoare întregii creştinătăţi şi 
creştinismului, ca religie a dragostei. 

Stema Mitropoliei Basarabiei 

Mitropolia Basarabiei este o biserică ortodoxă autonomă, de stil vechi, în 
cadrul Patriarhiei Române, reactivată pe 14 septembrie 1992. Mitropolia 
Basarabiei este recunoscută oficial drept succesoare spirituală, canonică, istorică 
a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv. Prin statut, 
teritoriul Mitropoliei Basarabiei este cel al Republicii Moldova. În plus, în cali- 
tate de Exarh al Plaiurilor, Mitropolitul Basarabiei are jurisdicție canonică asu- 
pra diasporei ortodoxe române din răsărit (fosta Uniune Sovietică şi diaspora 
Republicii Moldova). Potrivit propriilor date, Mitropolia Basarabiei numără 4 
episcopii istorice sufragane, 15 protopopiate, 278 parohii şi 10 schituri sau 
mănăstiri. In calitate de Exarhat al Plaiurilor (extrateritorial), Mitropolia 
Basarabiei include mai multe comunităti din Federaţia Rusă, Ucraina, Letonia, 
Lituania, Estonia, ca şi două parohii şi o mănăstire de călugari în SUA. 

Structură 

Potrivit primului articol al Statutului Mitropoliei Basarabiei, înregistrat la 
30 iulie 2002 şi modificat la 7 martie 2006 prin ordinul nr. 33 al Serviciului de 
Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova, „sub 
raportul orânduirii canonice şi administrative Mitropolia Basarabiei cuprinde 
următoarele eparhii istorice sufragane”: 

Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, (fosta Episcopie a 
Hotinului), Episcopia Basarabiei de Sud (fosta Episcopie de Cetatea Albă şi 
Ismail), Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fosta Misiune 
Ortodoxă Română din Transnistria). 

Sub raportul orânduirii canonice şi administrative, eparhiile 
sunt grupate în Mitropolie. Istoric 

Mitropolia Basarabiei a fost creată după Marea Unire de la 1918 prin ridi- 
carea Arhiepiscopiei de Chişinău la rangul de mitropolie. Decizia infiinţării a 
fost luata în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923. 
Organizarea propriu-zisă s-a facut prin legea de organizare a BOR din 1925. 
Ahiepiscopul de Chişinău, Gurie Grosu, a fost ridicat la rangul de mitropolit al 
Basarabiei, pe 21 aprilie 1928. La acea dată, jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 161 


cuprindea arhiepiscopia Chişinăului, episcopia Hotinului şi Bältilor şi Episcopia 
Cetăţii Albe — Ismail. In timpul ocupaţiei sovietice din 1940-1941, şi mai apoi 
sub regim sovietic din 1944 până în 1992, Mitropolia Basarabiei şi-a încetat acti- 
vitatea, fiind înlocuită de Eparhia Chişinăului, sub autoritatea Patriarhiei 
Moscovei şi a întregii Rusii. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut nicio- 
dată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonică a Patriarhiei Ruse. Ca raspuns 
la cererile adunarii eparhiale din 14 septembrie 1992, Sinodul BOR din 19 
decembrie 1992 a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Dat fiind contextul 
istoric, ea este acum autonomă şi urmează stilul vechi. Petru Paduraru, fostul epi- 
scop de Bălţi al Mitropoliei Chişinăului şi a devenit mai întâi locţiitor, şi mai 
apoi, din octombrie 1995, mitropolit al Basarabiei şi exarh al plaiurilor, cu drept 
de jurisdicție extrateritoriala asupra românilor ortodocşi din diaspora de răsărit. 
A fost înregistrată oficial de guvernul Republicii Moldova la 30 iunie 2002. Şi- 
a reactivat mai multe structuri sufragane, dintre care cele mai importante sunt: 
Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud, 
Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, Seminarul Teologic 
„Mitropolit Gurie Grosu” din Chişinău. Şi-a reactivat sau creat instituţii specia- 
lizate cum ar fi Institutul Teologic Ortodox din Moldova, Seminarul Teologic 
„Mitropolit Visarion Puiu”, „ASCOR” Misiunea Socială „Diaconia”, Frăția 
Ortodoxă Română, Arhiva Mitropoliei Basarabiei, Centrul de pelerinaj „Emaus”, 
„AMEFOR din RM” (Asociaţia Medicilor si Farmaciştilor Ortodocşi Români din 
Republica Moldova) şi publicaţia „Misionarul”. A fost recunoscută oficial de 
autorităţile de la Chişinău drept „succesoare spirituală, canonică şi istorică a 
Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în 1944 inclusiv”. Petru Păduraru 
este actualul Mitropolit al Basarabiei. 
Intrarea Arhiepiscopiei Basarabiei sub ascultarea Sinodului de la Bucureşti 
Românii din Basarabia au fost supuşi unei politici de rusificare, după 
anexarea acestei părţi a Moldovei de către Imperiul tarist în 1812. Pe 23 mai 
1915, după izbucnirea Revoluţiei Socialiste din Octombrie, patriarhul Tihon a/ 
Moscovei a dat deplină libertate Bisericii Basarabene, ca ea, prin congresul său 
eparhial, să-şi hotărască soarta şi să aleagă cu ce biserică autocefală şi în ce 
legături vrea sa fie. La 26 ianuarie 1918 arhiepiscopul Anastasie Gribanovski al 
Chişinăului a format o comisie pentru convocarea unui Sinod Local bisericesc al 
Republicii Moldoveneşti, spre realizarea unei vieți bisericeşti autonome, ca 
urmare a independenţei politice faţă de Imperiul Rus. In cadrul acestei comisii s- 
a discutat problema raportului bisericii basarabene faţă de cea română. 
Autorităţile române au adoptat faţă de episcopul Gribanovski o atitudine de ame- 
ninţare. In cele din urmă arhiepiscopul Gribanovski şi cei doi episcopi vicari ai 
săi s-au refugiat la Belgrad. La 7 aprilie 1918 a fost trimisă o delegaţie la mitro- 
politul Pimen de la laşi. Acesta a explicat delegaţiei basarabene că prin indepen- 
denta politică a Basarabiei s-a restabilit legătura canonică a Episcopiei 
Chişinăului şi Hotinului cu Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Mitropolitul de Iaşi 
a arătat că problemele bisericeşti din Basarabia privesc întreaga Biserică 
Ortodoxă Română, fapt care a dus la fuga arhiepiscopului Anastasie de la 
Chişinău la Belgrad. Plecarea lui Anastasie, arhiepiscop legitim al Chişinăului, a 
declanşat contenciosul bisericesc româno-rus, care durează până în prezent. 
Simion Mehedinţi, ministrul de atunci al Cultelor, s-a pronunţat în sensul că 
Sinodul de la Bucureşti ar fi avut numai de câştigat dacă arhiepiscopul Anastasie 
ar fi acceptat sa intre în rândurile sale. Sfântul Sinod de la Bucureşti a decis ca 
episcopul Huşilor, Nicodim Munteanu, să conducă treburile Arhiepiscopiei 
Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular. Incepând cu februarie 1919 
arhiepiscop al Chişinăului a fost numit Gurie Grosu. La 30 decembrie 1919 
Sfântul Sinod al B.O.R., format din ierarhii provinciilor româneşti reunite, întru- 
nit în şedinţă extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca „după cum s-a realizat 
unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă, tot astfel să se realizeze şi 
unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 162 


w9 


Biserică Autocefală Ortodoxă . 
Ridicarea la rang de mitropolie 

Pe parcursul anului 1927 Adunarea Eparhială de la Chişinău a adresat 
Sfântului Sinod cererea ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la rangul de 
Mitropolie, avându-l în frunte tot pe Gurie Grosu. Drept urmare arhiepiscopul 
Gurie Grosu a primit din partea Sfântului Sinod de la Busureşti rangul de mitro- 
polit al Basarabiei, decizie confirmată de autoritățile române prin Decret Regal. 
I-a avut ca mitropoliți, până la ocupațiile sovietice din 1940 şi 1944 pe Gurie 
Grosu şi Efrem Enachescu. Alţi episcopi eparhioti în Mitropolia Basarabiei au 
fost Nicodim Munteanu, Cosma Petrovici, Nectarie Cotlarciuc, Justinian 
Teculescu, Dionisie Erhan, Policarp Moruşca, Antim Nica, Visarion Puiu, Tit 
Simedrea, Partenie Ciopron şi Benedict Ghiuş. 

A Ocupaţia sovietică din 1940 şi războiul 

In momentul intrării tancurilor sovietice în partea de răsărit a României, 
Mitropolia Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. 
Cea mai mare parte dintre ele au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate 
sau distruse complet. 57 de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, care nu au acceptat 
jurisdicţia impusă de Moscova, au fost martirizati prin împușcare, schingiuire 
sau alte forme. Alţii au fost deportaţi în Siberia. In 1941 Mitropolia Basarabiei 
şi-a reluat activitatea sub oblăduirea Sindodului Bisericii Ortodoxe Române. 
Odată cu avansarea liniei frontului spre răsărit şi trecerea inte|r]fluviului Nistru- 
Bug sub administraăie civilă românească, Patriarhia Română a organizat iniţial 
la Tiraspol, iar apoi la Odesa Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria. In 
1942 Mitropolitul Efrem Enăchescu a dispus să fie întocmit Martirologiul 
Bisericii Basarabene. 

Reactivarea străvechimii noastre ortodoxe 

Fericită revenirea Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul pruto-nistrean, 
străvechi pământ şi românesc, şi ortodox. Poporul român s-a născut aici „seden- 
tar şi casnic”, pe vatră geto-dacică, dar şi ortodoxă, comună pentru întreg popo- 
rul român. Şi până la 1400, şi după 1812, ortodocşii Basarabiei erau conduşi de 
episcopul Tomisului, apoi al Sucevei şi Iaşiului. Legăturile mănăstirilor, schitu- 
rilor şi bisericilor basarabene (prin liturghie, cărţi în limba română sau tradiţie 
isihastă) cu Mitropolia de la Suceava şi Iaşi, apoi Patriarhia de la Bucureşti, nu 
s-au întrerupt nici în cei mai grei ani ai ocupaţiilor ruseşti. Unirea de la 27 mar- 
tie 1918 a reuşit fiindcă tot clerul şi mirenii Basarabiei au dorit să rămână şi 
români, şi ortodocşi, nu ateişti şi comunişti. Mitropolitul Gurie Grosu, născut la 
Nimoreni, aproape de vechea Căpriana, a sfinţit Actul Unirii. Mulţi dintre mitro- 
poliţii, episcopii şi duhovnicii Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX sunt 
basarabeni get-beget. Rusia Kieveană a fost creştinată politic după anul 980. 
Românii s-au născut creştini în spaţiul canonic sfinţit, după anul 33, de Apostolul 
Andrei. Pe la 950, „malul drept al Nistrului” (Constantine Porohyrogenitus, De 
Administrando Imperio, Londra, 1949, cap. 37, 58-67) era demult împânzit „cu 
biserici şi cruci vechi”. Geto-dacii erau monoteişti, slavii de răsărit erau politeişti 
chiar şi în secolul X. In spaţiul românesc există biserici paleocreştine dinaintea 
războiul lui Traian cu Decebal. Stră-românii au dat lumii creştine în sec. IV-V pe 
marii călugări dobrogeni. Cum să nu se revendice ortodocşii români de la loan 
Casian? Slavii erau păgâni când au invadat Balcanii în secolul VI. Recent, arheo- 
logii au descoperit în Ardeal un cimitir creştin dinaintea cumanilor şi maghiari- 
lor. Mănăstirile rupestre creştine de pe Nistru, vreo 45 la număr, au fost în tot 
mileniul întâi hotar dintre creştinii sedentari şi nomazii din stepa rusă şi s-au 
săpat lângă dave geto-trace, unele datând din secolul XI BC. Suntem ortodocşi 
români prin tradiţie şi istorie, prin geneză şi limbă. Actuala mitropolie a 
Moldovei - creată politic, prin ocupaţie velicoderjavnică şi genocid comunist - 
susţine că episcopiile reactivate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 
încalcă principiul statalității ortodoxiei. Dar ce caută Patriarhia Rusă pe teritoriu- 
lui „statului independent R. Moldova”? Ce caută mitropolitul Moscovei pe teri- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 163 


toriile creştinate cu 1000 de ani înainte de a se creştina Rusiaă de Andrei Vartic 
Autorităţile Republicii Moldova au refuzat iniţial recunoaşterea Mitropoliei 
Basarabiei, supunând credincioşii şi clericii ei persecuției metodice şi sistemati- 
ce. La 26 ianuarie 1999 Mitropolia Basarabiei s-a adresat Curţii Europene a 
Drepturilor Omului, reclamând încălcarea dreptului la libertate religioasă de 
către autorităţile Republicii Moldova. Mitropolia Basarabiei a fost reprezentantă 
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de deputatul basarabean Vlad 
Cubreacov şi avocatul americano-britanic John Warwick Montgomery. Curtea 
Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg a constatat încălcarea prevede- 
rilor articolelor 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către 
autorităţile Republicii Moldova şi a dispus recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, 
obligând Republica Moldova la plata de daune morale în valoare de 20.000 Euro. 
Această decizie a dus la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile 
Republicii Moldova. 
Organizarea Mitropoliei Ortodoxe Române a Basarabiei 

Mitropolia Basarabiei revendică restituirea în integrum a imenselor sale 
proprietăţi confiscate, naţionalizate, spoliate sau ridicate în orice alt fel de către 
regimul sovietic de ocupaţie şi deţinute în prezent de guvernul Republicii 
Moldova. In acest subiect, Mitropolia Basarabie a adresat o nouă plângere Curţii 
Europene a Drepturilor Omului. Mitropolia Basarabiei şi-a reactivat eparhiile 
istorice sufragane, iar autorităţile Republicii Moldova le-au admis in legalitate în 
perioade diferite: Arhiepiscopia Chişinăului (în 2004), Episcopia de Bălţi (fosta 
Episcopie a Hotinului, în 2004), Episcopia Basarabiei de Sud (fosta Episcopie a 
Cetăţii Albe — Ismail, în 2006) şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată 
Transnistria (fosta Misiune Ortodoxă Română din Transnistria, în 2006). Din 
octombrie 1995 Mitropolia Basarabiei are rangul superior de Exarhat al 
Plaiurilor şi la ea pot adera, extrateritorial, comunităţi ortodoxe române din afara 
Republicii Moldova. Statutul de Exarhat al Plaiurilor este recunoscut de auto- 
ritätile Republicii Moldova. 

Stema. Stema Mitropoliei Basarabiei 

Potrivit tradiţiei heraldice bisericeşti, Mitropolia are o stemă proprie care 
este utilizată în antetul Mitropoliei, sigiliul Mitropoliei, ştampila personală a 
Mitropolitului, pe frontispiciul publicaţiilor bisericeşti şi pe foaia de titlu a 
tipăriturilor bisericeşti, este brodată cu fir de aur pe steagul Mitropoliei, sculptată 
pe frontispiciul Catedralei şi pe tronul mitropolitan. Stema Mitropoliei 
Basarabiei reprezintă: un scut de argint cu un brâu roşu, încărcat cu icoana Invie- 
rii Domnului, timbrat cu mitră de aur, aşezat pe o cârjă episcopală şi o cruce de 
aur, încrucişate, însoşite de omofoare albastre încărcate cu cruciulite de aur, bro- 
date cu galon şi franjuri de aur, şi având în partea inferioară o eşarfă roşie 
desfăşurată în trei segmente de bază pe care sunt imprimate cu majuscule, în 
limba română, cuvintele „ÎNTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINĂ”. 

2. Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria 

Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria este o structură canonică a 
Bisericii Ortodoxe Române. Denumirea actuală este de Episcopia Ortodoxă a 
Dubăsarilor şi a toată Transnistria şi este parte componentă a Mitropoliei 
Basarabiei. Inregistrată de Guvernul Republicii Moldova. 

A Perioada celui de-al doilea război mondial 

In perioada celui de-al doilea război mondial Patriarhia Română a 
desfăşurat o lucrare misionară ortodoxă în interfluviul Nistru-Bug. Acest terito- 
riu plasat temporar sub administraţia civilă română, având o suprafaţă totală de 
29 733 km? şi o populaţie de 2 326 266 de locuitori, a fost condus de 
Guvernământul Transnistriei şi organizat în 13 judeţe (Ananiev, Balta, 
Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastrului, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, 
Râbnița, Tiraspol, Tulcin) cuprinzând 64 de raioane şi 2 municipii (Odesa şi 
Tiraspol) cu 15 comune urbane, 18 suburbane şi 1 363 de comune rurale pentru 
cele 2.568 de sate şi 72 de cătune din întreaga provincie. În luna septembrie 1941 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 164 


aici şi-au desfăşurat activitatea mai multe echipe de misionari, veniţi din toată 
ţara: echipa Arhiepiscopiei Chişinăului în frunte cu părintele Teodor Rudiev, cea 
a Episcopiei Huşilor în frunte cu Episcopul Grigorie Leu, iar cea a Mitropoliei 
Sibiului şi Făgăraşului în frunte cu Mitropolitul Nicolae Colan. Incepând cu luna 
octombrie 1941 în Transnistria au venit şi alte echipe de preoţi şi monahi misio- 
nari, între aceştia mulţi din Episcopia Hotinului, Arhiepiscopia Chişinăului şi 
Mitropolia Olteniei. Alţi ierarhi care au efectuat vizite canonice în cuprinsul 
Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost: Mitropolitul Ardealului 
Nicolae Bălan, Mitropolitul Olteniei Nifon, Mitropolitul Basarabiei Efrem 
Enăchescu, Episcopul Oradei Nicolae, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail Policarp 
Moruşca şi Episcopul Armatei Partenie Ciopron. Misiunea Ortodoxă Română 
din Transnistria a fost înfiinţată la 15 august 1942, având sediul la Tiraspol, iar 
din octombrie 1942 — la Odesa. Misiunea a cuprins iniţial 13 protopopiate de 
judeţ şi una a municipiului Odesa. Cele 14 protopopiate cuprindeau 64 de sub- 
protopopiate. Initial Misiunea a fost condusă de arhimandritul Iuliu Scriban, pro- 
fesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, asistat de 
arhimandritul Antim Nica în calitate de vicar. Arhimandritul Iuliu Scriban a fost 
înlocuit la 6 noiembrie 1942 de Mitropolitul Visarion Puiu. In 1943, provincia a 
fost organizată din punct de vedere administrativ-canonic în trei noi eparhii orto- 
doxe şi anume: 1. Balta, în nord, 2. Odesa, în sud, şi 3. Tulcin în centru. 

Aceste eparhii au fost conduse de doi ierarhi şi un locţiitor de episcop. 
Cancelaria Misiunii era compusă din 27 persoane, printre care şi un director, 3 
consilieri mitropolitani, 2 inspectori bisericeşti, un revizor şi 4 şefi de servicii 
(administrativ, arhitectură, cultural şi economico-financiar). Arhimandritul 
Antim Nica, cel de-al treilea conducător al Misiunii, odată cu demisia 
Mitropolitului Visarion Puiu. Unul martorii acelor timpuri descria sarcina care îi 
revenea Patriarhiei Române astfel: „„..Situaţia era următoarea: Biserica ortodoxă 
rusă ca instituţie desfiinţată, înalta ierarhie bisericească inexistentă, preotul 
înlăturat complet din viaţa satului, religia refugiată în familie sau în suflete.” 
„Momentul istoric actual oferă Bisericii ortodoxe române un prilej unic pentru a 
face cunoscut, prin faptă şi cuvânt, idealul creştin şi a răspândi învăţătura evan- 
gheliei în lumea comunistă de până ieri. (...) Problema care se pune acum (...) e 
îndepărtarea comunismului din suflete. Iar întrebarea pe care trebuie să şi-o pună 
conducerea Bisericii Ortodoxe Române e următoarea: ce punem noi în loc?” 
După 23 de ani de putere sovietică, în Transnistria mai funcţiona doar o singură 
biserică, în raza cimitirului nr. 2 din Odesa, avându-l ca paroh pe preotul de ori- 
gine română Vasile Braga. Nici un ierarh ortodox nu exercita jurisdicție canonică 
în teritoriu. Din cele 891 de biserici ortodoxe parohiale sau mănăstireşti care 
funcționau în provincie în 1917, fuseseră demolate 258, altele 269 fuseseră dis- 
truse parţial, iar 363 fuseseră transformate în clădiri cu destinaţie profană (depo- 
zite, cluburi, centre de agitaţie comunistă etc). Nici una din cele 13 mănăstiri şi 
schituri de până la 1917 nu mai funcţiona în 1942. In primul an de activitate a 
Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria au fost redeschise 12 mănăstiri şi 
schituri şi anume: 1) Fântâna Mare (Bolşoi Fontan), 2) Sfântul Pantelimon, 3) 
Sfântul Arhanghel Mihail, 4) Sfânta Inviere, 5) Sfântul Andrei şi 6) Sfânta Cruce 
din municipiul Odesa, 7) Sfântul Antonie (Osipovca) şi Sfântul Mihail (Cosnita, 
Dubăsari din judeţul Dubăsari, 9) Sfânta Treime, 10) Päsätel si 11) Berşad din 
judeţul Balta şi 12) Sargorod din judeţul Movilău. Mitropolitul Visarion Puiu a 
înfiinţat în provincie două aşezăminte de învăţământ bisericesc şi anume: 
Seminarul Teologic Ortodox din Odesa, cu predare în limba rusă, şi Seminarul 
Teologic Ortodox din Dubăsari, cu predare în limba română. Seminarul din 
Odesa l-a avut ca director pe protoiereul Teodosie Bogaci, fost director al 
Seminarului Teologic Ortodox din Ismail, iar cel de la Dubăsari — pe preotul 
Grigore Cristescu, fost profesor de teologie din Bucureşti. În unele localităţi au 
fost organizate cursuri preotesti. In cadrul Universităţii din Odesa a fost înfiinţată 
o Catedră de Teologie Ortodoxă, avându-l în frunte pe arhimandritul Iuliu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 165 


Scriban, primul şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. La Facultatea 
de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi au fost deschise grupe cu pre- 
darea în limbile ucraineană şi rusă pentru pregătirea unei noi generaţii de preoţi 
originari din Transnistria. Cu sprijinul Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române a 
fost înființat la Odesa un Liceu Ortodox, condus de principesa Alexandrina 
Cantacuzino. În discursul său de rămas bun, din 26 ianuarie 1944, Gheorghe 
Alexianu avea să menţioneze acest fapt cu recunoştinţă. Religia, devenită mate- 
rie obligatorie în şcolile publice, a fost predată, în afară de preoţi, şi de peste 200 
de profesori de religie care au urmat la Odesa cursuri pregătitoare organizate de 
Misiune cu participarea unor profesori universitari din interiorul României. 
Mitropolitul Visarion Puiu a continuat opera arhimandritului Iulian Scriban de 
reconstrucţie a läcaselor de cult ortodoxe din provincie. Situația din 1 noiembrie 
1943 era: 474 de biserici reparate, sfintite şi redate cultului (dintre acestea 22 
de biserici parohiale şi 3 mănăstireşti doar în municipiul Odesa), 118 biserici în 
curs de reparaţie, 41 de biserici noi în construcţie, 119 paraclise în funcţiune şi 
16 paraclise în curs de amenajare. Doar 258 de biserici mai rămâneau către 1 
noiembrie 1943 în ruină, dar ele intrau în atenţia administraţiei centrale a 
Misiunii pentru a fi reconstruite pe parcursul anului 1944. Întrucât vechea cate- 
drală episcopală din Odesa fusese distrusă de sovietici, guvernatorul civil al 
Transnistriei George Alexianu a anunțat un concurs pentru arhitecții din 
România în vederea construirii unei catedrale mitropolitane, ctitorie a Regelui 
Mihai I. Numărul deserventilor de cult ortodocşi din Transnistria era în ianua- 
rie 1943: 737 de deservenfi (dintre care 451 localnici şi 276 detaşaţi de la diver- 
se eparhii din interiorul României). Dintre aceştia 461 erau preoți parohi (dintre 
care 196 localnici şi 265 detaşaţi), 23 — diaconi (dintre care 18 localnici şi 5 
detaşaţi) şi 253 — cântăreți (dintre care 237 localnici şi 16 detaşaţi). Majoritatea 
deserventilor de cult detaşaţi proveneau din cele trei eparhii ale Mitropoliei 
Basarabiei (250 de preoți, 50 de ieromonahi si 15 cântăreţi), fiind în mare parte 
cunoscători ai limbilor română, rusă sau ucraineană. Majoritatea preoţilor 
localnici, peste 150, erau intorsi din lagărele sovietice. Mulţi dintre aceşti preoţi 
au urmat cursuri preofesti de 6 luni la centrul eparhial din Chişinău. 
Mitropolitul Visarion Puiu a înfiinţat la Odesa o Tipografie bisericească, în care 
au văzut lumina tiparului revistele bilingve româno-ruse Foaia de zidire sufle- 
teascä, Revista pentru copii, Transnistria creştină, Foaia Duminicală şi Viaţa 
creştină, peste 60 de mii de exemplare de cărți de rugăciune în limba rusă şi 
peste 10 mii de exemplare în limba română, manualele Istoria Noului şi 
Vechiului Testament, Istoria Bisericii, manuale de religie pentru cursurile obli- 
gatorii din toate şcolile primare, Cântările Sfintei Liturghii, calendare 
bisericeşti, tablouri instructive şi diverse broşuri cu caracter religios. Au fost 
înființate ateliere pentru confecţionarea obiectelor de cult necesare bisericilor 
din provincie, de la veşminte preotesti şi vase liturgice, la clopote, candelabre şi 
iconostase. Misiunea a mai organizat o farmacie şi un ambulatoriu şi 12 
cantine sociale. 
Reactivarea 

Mitropolitul Basarabiei, Petru Păduraru, în calitatea sa de Exarh al 
Plaiurilor a decis reactivarea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, la 25 
noiembrie 2004. Actul de reactivare are următorul cuprins: “Noi, PETRU, prin 
harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh 
al Plaiurilor, Preşedinte al Sinodului Mitropoliei Basarabiei, în numele Sfintei şi 
celei de o fiinţă şi nedespärtitei Treimi: a Tatălui şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, 
ţinând cont de vechimea creştinismului ortodox la fraţii noştri români de dinco- 
lo de Nistru, care de la începuturile Mitropoliei Moldovei şi Sucevei s-au aflat 
sute de ani sub părinteasca ei oblăduire, iar în alte timpuri şi sub oblăduirea 
Episcopiei Huşilor şi a Mitropoliei Brăilei, reactivăm astăzi, 25 noiembrie, 2004, 
vechea Misiune Ortodoxă Română din Transnistria, cu titulatura canonică de 
Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, ca parte componentă a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 166 


Mitropoliei Basarabiei reactivate la 14 septembrie 1992 şi înregistrate la 
Serviciul de Stat pentru problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii 
Moldova prin ordinul nr. 1651 din 30 iulie, anul 2002. (...) Binecuvântăm şi 
aprobăm Statutul Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată Transnistria, 
Statut care va fi prezentat autorităţii competente a Republicii Moldova în vede- 
rea înregistrării Episcopiei şi obţinerii de personalitate juridică conform legilor 
ţării. Rânduim ca Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria să 
folosească, potrivit tradiăiei heraldice a Bisericii noastre, stema istorică a 
Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, care a funcţionat până în anul 1944. 
Confirmăm, de asemenea, dreptul Episcopiei Ortodoxe a Dubăsarilor şi a toată 
Transnistria de a-şi reactiva şi înregistra în ordinea stabilită vechile sale structu- 
ri şi aşezăminte, spre binele fraţilor noştri ortodocşi, clerici şi mireni, de pe acele 
Plaiuri binecuvântate ale Moldovei de la Nistru.” Autorităţile guvernamentale 
ale Republicii Moldova au înregistrat oficial Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor 
şi a toată Transnistria, ca eparhie istorică sufragană a Mitropoliei Basarabiei, eli- 
berându-i în acest sens un certificat prin care i se atestă personalitatea juridică 
moldoveană. 
3.Politica bisericească a Patriarhiei Ruse în RSSM 

Pactul sovieto-german din 23 august 1939 a şocat opinia publică euro- 
peană, căci, după ce ani în şir cele două mari puteri totalitare s-au atacat reciproc 
cu vehemenţă rar întâlnită, deveneau “peste noapte” prietene. Pactul Ribbentrop- 
Molotov nu a fost un act politic de moment, ci rezultatul unui calcul temeinic ela- 
borat de ambele părţi, fiecare satisfăcându-şi “poftele” expansioniste. De fapt, 
cele două puteri şi-au delimitat sferele de influenţă în Europa, cu preţul 
desființării sau mutilării unor state suverane. Printre ele era şi România Mare, 
care s-a pomenit într-o situaţie internaţională fără precedent. Izolarea politică, 
diplomatică şi militară a României, creată de erodarea sistemului ei de alianţe, s- 
a agravat considerabil prin încheierea acestui pact şi a anexei sale secrete, care 
constituia un atentat la adresa statului unitar român. Aşadar, marile puteri se 
înţeleseseră asupra sfărâmării integrităţii teritoriale a României, guvernul de la 
Moscova primind “undă verde” de la Berlin şi Roma pentru anexarea Basarabiei. 
Astfel, observăm tangenta cu anul 1812, când, la fel, Basarabia este o “monedă 
de schimb” sau o “mascotă” pentru jonglarea dintre marile puteri, şi atunci şi 
acum - Turcia sau Germania nu aveau nici un drept istoric, juridic sau moral să 
negocieze pe baza Basarabiei, cedând-o Imperiului tarist sau Uniunii Sovietice. 
Deci, în urma ocupaţiei sovietice din 1940 Mitropolia Basarabiei a fost silită să- 
şi întrerupă activitatea. In primul rând trebuie notat că în locul ierarhilor români 
siliţi să se refugieze la Bucureşti, noile autorităţi sovietice au trimis aici, în toam- 
na anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă par- 
ticulară din Chişinău. De îndată a dat dispoziţii ca slujbele să se facă în 
slavoneşte, iar Crăciunul şi celelalte sărbători să se ţină după stilul vechi. 
Activitatea lui s-a redus la viaţa liturgică. A rămas la Chişinău până la 24 iunie 
1941, când a fost arestat tot de sovietici. “Dacă privim în trecutul Bisericii 
noastre cu greu se mai pot găsi pagini echivalente în tragism cu cel pe care expe- 
rimentul comunist le-a adus, o dată cu anul 1940, şi pe meleagurile româneşti”, 
consemnează cercetătorii domeniului. Relatările martorilor oculari, făcute după 
mai bine de 50 ani sunt zguduitoare. Autorităţile bolşevice au comis multe crime 
chiar în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde se aflase 
Consistoriul Bisericesc şi fabrica de luminări, iar sovieticii stabiliseră secţia de 
spionaj a N.K.V.D.- ului. Aici s-au găsit şi instrumentele de tortură. La fel, s-au 
profanat şi clădirile Seminarului şi a Facultăţii de Teologie, şcolile bisericeşti 
etc., toate fiind transformate în închisori pentru civili, militari, inclusiv şi preoţi. 
Majoritatea bisericilor din Chişinău au fost transformate în depozite, grajduri, 
săli de spectacole, cinematografe. Crucile de pe turle au fost coborâte, iar cele în 
relief au fost acoperite cu panouri roşii ce reprezentau secera şi ciocanul sau por- 
tretele lui Stalin şi Lenin. Într-adevăr, instituţiile bisericeşti, preoţii şi slujitorii 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 167 


bisericilor au fost cel mai mult afectaţi de invadarea comunistă. După cum afirmă 
Mihai Pelin, “mai ales preoții au fost împiedicaţi să se evacueze, iar bagajele lor 
erau abuziv confiscate”. Autorităţile bolşevice separau comunităţile săteşti de 
conducătorii spirituali prin cele mai odioase metode: asasinări ale preoţilor; - 
schilodiri; - maltratări psihice şi fizice; - preoţi care au fost arşi de vii etc. Organe 
represive sovietice au jefuit şi devastat numeroase mănăstiri, cauzând distrugeri 
materiale însemnate, dar şi pierderi de vieţi umane. Deci, preoţii, au fost printre 
cei dintâi represati şi maltratati atât din cauza lipsei de respect a sovieticilor faţă 
de Biserică, cât şi ca urmare a consideratiei de care se bucurau slujitorii altarului 
din parte enoriaşilor. 

Devastarea, distrugerea, închiderea a numeroase locaşuri de cult, maltrata- 
rea şi batjocura — acestea sunt cuvintele care descriu situaţia apocaliptică din anul 
1940 vis-a-vis de spiritualitatea din Basarabia. Fluxul de refugiaţi era mare, însă 
şi mai mare era “jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce se refugiau pleca o stăpâni- 
re românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină de două mii de 
ani”. O parte a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg cuprin- 
sul României, mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea credin- 
cioşilor. Atitudinea sovieticilor faţă de ei este binecunoscută, iar arestările şi 
deportările preoţilor au fost cele mai “uşoare” forme ale acestei atitudini. După 
intrarea armatei române în Basarabia şi Bucovina de Nord în 1941, autorităţile 
române au găsit Basarabia şi Bucovina de Nord jefuite şi distruse. S-a început 
reabilitarea acestei situaţii catastrofale şi, un rol deosebit a fost acordat Bisericii. 
Au fost reinstalate clopotele pe biserici, s-au efectuat reparaţii şi curätenii ale 
locasurilor sfinte, care au fost transformate în gunoişti sau depozite. S-au refăcut 
Catedralele mitropolitane din Chişinău şi Cernăuţi. Insă perioada revenirii aces- 
tor provincii la Regatul Român a fost de scurtă durată, căci la 24 august 1944 
armata roşie a pătruns în Chişinău, iar calvarul comunismului, început pe terito- 
riul Basarabiei din anii 1940-1941, continuă şi mai inuman la a doua ocupaţie 
sovietică, devenită fatală pentru multe valori naţionale române, inclusiv şi pen- 
tru Biserica naţională, care a trecut prin momente grele. Printre primele victime 
ale regimului totalitar au fost preoţii, călugării şi ierarhii basarabeni, iar după 
1945 majoritatea clerului românesc a ajuns ţinta represiilor. În anii de represii 
feroce 1944-1949, dar şi mai târziu, mulţi preoţi şi călugări au fost arestaţi, tor- 
turati, ucişi sau deportaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părți ale U.R.S.S. Cei 
rămaşi la parohiile lor erau permanent supravegheați de organele K.G.B., fiind 
impusi la impozite grele şi diferite restricţii. Din cele peste o mie de biserici în 
Basarabia au fost închise aproximativ 500, între care şi catedrala (Soborul) din 
Chişinău. Bunurile Bisericii din Basarabia au trecut în proprietatea statului; 
obiecte de valoare din biserici şi mănăstiri au fost duse la muzeele de stat sau la 
Patriarhia Moscovei. Noile generaţii de preoţi din Basarabia s-au format în 
Seminarul din Odesa, iar o parte infimă a ajuns şi la Academiile teologice din 
Zagorsk (lângă Moscova) şi Leningrad. Unor tineri basarabeni şi bucovineni 
intraţi în cinul monahal li se încredinţau — după terminarea studiilor teologice — 
diferite posturi de răspundere în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, chiar cârmuirea 
unor eparhii din interiorul fostei Uniuni Sovietice, pentru a-i îndepărta de 
conationalii lor. Iar aici, în Basarabia majoritatea parohiilor erau păstorite de 
preoţi recrutaţi din rândul cântăreților şi al credincioşilor, deci fără pregătire teo- 
logică. In multe parohii au fost numiţi preoţi de alt neam, care au început să slu- 
jească în slavoneşte; corurile şi cântăreții foloseau melodiile specifice Bisericii 
ruse. S-a introdus “stilul vechi”. Obiectele de cult erau procurate cu mare greu- 
tate de la Patriarhia Moscovei, purtând şi ele amprenta artei bisericeşti ruseşti. 
Lipsa cărților de cult în româneşte a fost un alt motiv care a dus la “slavoniza- 
rea” cultului, preoţii basarabeni fiind nevoiţi să-şi procure cărţile de cult numai 
la Moscova. Corespondenta cu centrul eparhial de la Chişinău se făcea numai în 
ruseşte. In spiritul acestei politici căsătoriile mixte au constituit un tradiţional 
mijloc de rusificare. După 1958 a urmat o nouă etapă în lupta împotriva religiei, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 168 


fiind închise alte peste 300 de biserici ortodoxe, încât către anul 1988 rămase 
deschise numai 193 biserici, în care activau 230 preoţi, 12 diaconi şi 114 
cântăreţi. La fel au fost desfiinţate, rând pe rând, dar mai ales după Hotărârea 
nr. 18 al şedinţei biroului C. C. al P. C. M. din 23.01.1959, cele aproximativ 20 
de mănăstiri şi schituri, rămânând deschisă doar mănăstirea Japca, în care 
trăiau călugărițe de naţionalitate rusă şi poloneză, fiind cunoscute încă din per- 
ioada interbelică ca partizani ai ideilor panslaviste şi a “stilului vechi”. La nive- 
lul juridico-administrativ, în locul Mitropoliei Basarabiei a fost organizată la 
Chişinău o simplă Episcopie, (mai târziu Arhiepiscopie), dependentă de 
Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la 
Cernăuţi, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile 
Cetăţii Albe, Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost desfiinţate. La cârma celor 
două eparhii care au rămas — Chişinău şi Cernăuţi — au fost numiţi ierarhi ruşi 
sau ucraineni. Astfel, la Chişinău au fost numiţi: episcopii leronim Zaharov 
(decembrie 1944 — februarie 1947) şi Benedict Poleacov (februarie 1947 — iunie 
1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev (iunie 1948 — 9 martie 1969), episcopul 
Varfolomeu Gondarovski (martie 1969 — octombrie 1972), arhiepiscopul 
Ionatan Karpolovici (octombrie 1972 — mai 1987) şi mitropolit Serapion Fadeev 
(mai 1987 — iulie 1989). 
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Căpriana 

Este bine cunoscută politica antireligioasă a regimului sovietic şi tendinţa 
lor de a folosi această politică cu scopul deznationalizärii românilor din 
Basarabia. Obiectivele imperiale au fost constant puse în realizare pe parcursul 
întregii perioade de ocupaţie sovietică nu doar prin intermediul instituttiilor de 
stat şi a mijloacelor laice, dar şi prin contribuţia Patriarhiei Ruse, cât de para- 
doxal n-ar fi. Insäsi Patriarhia Rusă, fiind mult reprimată de autorităţi, s-a confor- 
mat situaţiei de supunere, activând tacit în vederea susţinerii “regimului nou” şi 
oprimării spiritualităţii nationale din Basarabia. Astfel, Patriarhia Rusă în perioa- 
da sovietică a rămas fidelă autocrației statale, rămânând o unealtă eficientă în 
promovarea imperialismului sovietic (rus), care a însemnat paroxismul 
profanării ortodoxiei româneşti şi a comis, spre regret, cu ajutorul instituţiei 
patriarhale, acte criminale nemaiîntâlnite în istoria Bisericii. 

Martirologiul Bisericii Basarabene 

La 3 decembrie 1943, Mitropolitul locotenent al Basarabiei, Efrem 
Enăchescu, emitea ordinul circular nr. 16649 către toţi clericii din parohii. In acel 
ordin circular se spunea, între altele: In timpul ocupaţiei sovietice (1940-1941) 
multi clerici basarabeni şi numeroşi creştini devotați Bisericii au fost martirizafi, 
schingiuiti sau deportaţi de stăpânirea ateistä. In vederea întocmirii unui MAR- 
TIROLOG al Bisericii basarabene, vă invităm a proceda de urgenţă la adunarea 
datelor necesare cu privire la aceşti clerici şi credincioşi — stabilind cu precizie 
când, unde şi în ce împrejurări au suferit aceştia din cauza prigoanei dezläntuite 
de cei fără Dumnezeu. Preoţii vor face descrierea pe baza mărturiilor şi 
declaraţiilor date în scris de rudele, vecinii şi consătenii celor care au suferit din 
cauza bolşevicilor. Timpul şi împrejurările nefericite nu au mai îngăduit colecta- 
rea şi sistematizarea informaţiilor necesare întocmirii acelui Martirologiu al 
Mitropoliei Basarabiei, aşa cum şi-a dorit-o Mitropolitul Efrem Enăchescu. Abia 
peste 52 de ani, la 3 octombrie 1995, Adunarea Eparhială a Mitropoliei 
Basarabiei, care şi-a ţinut lucrările la biserica Sf. Ierarh Nicolae din Chişinău sub 
preşedinţia Inalt Prea Sfintitului Mitropolit Petru Păduraru, a decis crearea unei 
Comisii speciale în sarcina căreia a căzut întocmirea Martirologiului Mitropoliei 
Basarabiei. După multiple cercetări sistematice, am reuşit să identificăm mai 
multi preoţi basarabeni martirizati în timpul comunismului. Astăzi îi cunoaştem 
cu numele doar pe următorii 46 de clerici români din Basarabia martirizati de 
sovietici sau din cauza lor. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 169 


Lista martirilor Mitropoliei Basarabiei 

1. Leonid ANTONOVICI, paroh la lablona, judeţul Bălți 2. protoiereul 
mitrofor Alexandru BALTAGA de la Călăraşi, supranumit tde Gala Galaction 
Luceafär al Bisericii basarabene şi patriarh al preoților basarabeni 3. iconomul 
stavrofor Alexandru BOBEICA, profesor de religie la Liceul eparhial de fete din 
Chişinău 4. Vasile BODRUG, paroh la Duşmani, judeţul Bălți 5. Teodor 
BUNESCU, paroh la Zubresti, județul Lăpuşna 6. Anton I. CERNAUTEANU din 
Chişinău 7. Petre CERNAUTEANU din Chişinău 8. Vladimir I. 
CERNAUTEANU din Tighina 9. episcopul Teodosie CHIRICA 10. Istrati 
CHIRITA, preot paroh la Pituşca, judeţul Lăpuşna, împuşcat de sovietici în 
1941, în pădurea de la Păuleşti 11. Alexandru CHIPETCHI din Chişinău 12. 
Dimitrie CIORNEI, paroh la Clişcăuţi, judeţul Hotin, ucis mişeleşte în 1940 de 
organele NKVD 13. Dumitru COZINSCHI, paroh la Troiţa, judeţul Tighina 14. 
Vasile DONCILA, slujitor la capela Liceului de băieţi Alexandru Donici din 
Chişinău 15. Alexei DRAJINSCHI, paroh la Grozesti, judeţul Lăpuşna 16. Ion 
DULAP, paroh la Rădeni, judeţul Orhei 17. Constantin GARLOVEANU, paroh 
la Speia, judeţul Orhei 15. Mihail GHILI, paroh la Unţeşti, județul Bălţi, 19. 
Nicolae GOANTA, împuşcat în cap, la vârsta de 36 ani, de către sovietici la 
Craiova 20. Alexandru GROSU, paroh la Olăneşti, judeţul Cetatea Albă 21. 
Nicolae GROSU, magistru în teologie, fost profesor la Academia Teologică din 
Kiev 22. Petru HAGIU, protopop de Cetatea Albă 23. Gheorghe MALEAVIN, 
paroh la Selemet, judeţul Tighina 24. Nicador MALESCHI, preot la Cetatea 
Albă 25. Sebastian MARZA 26. Gheorghe MIHALACHE, paroh la Căuşeni, 
județul Tighina 27. părintele MIZIUMSCHI, paroh la Volintiri, judeţul Cetatea 
Albă 28. Alexandru MOTESCU, preot la Tighina 29. Artemie (Auxentie) MUN- 
TEANU, ieromonah, stareț al mănăstirii Noul Neamţ 30. Gheorghe MUNTEA- 
NU, paroh al bisericii Regina Maria din Ismail 31. Boris NICOLAE, paroh la 
Baraboi, județul Bălți 32. Theodor PETCU, paroh la Stohnaia, Rezina 
33. părintele Constantin RUGHINOV din judeţul Tighina 34. Avacum RUSU, 
paroh la Mălăeşti, judeţul Bălţi 35. părintele Haralambie SAMBURSCHI, din 
jud. Tighina 36. părintele Marcel SMIROV, ucis prin împuşcare 37. Anatolie 
SPINEI, paroh la Dolna, județul Lăpuşna 38. mitropolitul Arsenie 
STADNITCHI 39. Porfirie SOIMU, paroh la Parcani, județul Soroca 40. 
Gheorghe TUDORACHE, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna 41. Mina TARUS, 
paroh la Camencea, comuna Cobălca, judeţul Orhei 42. Mihail VASILACHE, 
preot misionar din Alcedar, judeţul Orhei 43. Ştefan ZAGORODNAI, paroh la 
Suruceni, judeţul Lăpuşna 44. Dumitru ZAHARIA, paroh la Larga Veche, judeţul 
Cahul 45. arhimandritul Savatie ZUBCU, exarh al mănăstirilor din eparhia 
Cetatea Albă Ismail Cercetările continuă, întrucât numărul preoţilor Mitropoliei 
Basarabiei martirizati în timpul ocupaţiei sovietice este cu mult mai mare. 

Asasinarea preotului de la Baraboi 

Prin 1960, URSS declanşase o campanie acerbă de distrugere şi demolare, 
în modul cel mai barbar, nu doar a sfintelor locasuri, ci şi a preoţimii... Cazul 
preotului şi a bisericii din satul Baraboi, r. Donduşeni, pare a fi cel mai rasunător 
din şirul altor crime comise de antihrişti. Chiar şi după atâţia ani, lumea continuă 
să vorbească despre tragedia preotului şi a dascälului, asasinați la comanda sin- 
gurului partid aflat pe atunci la putere. 

Deşi, pe atunci, cazul parea a fi investigat, organele de miliţie nu au găsit 
niciun vinovat. Din contra, au dat vina pe starea de ebrietate a fetelor bisericeşti, 
motiv din care s-a şi răsturnat chipurile căruţa, provocând moartea preotului. In 
acele condiţii, satul a început propria investigaţie. Aceasta s-a încheiat cu o crân- 
cena răzbunare asupra unuia dintre presupuşii asasini ai parintelui Boris 
Nicolaev şi a dascălului Trifon Rabei. Pentru asasinarea preotului şi a dascălului 
aşa şi nu a fost condamnat nimeni. Moartea presupusului asasin, însă, a provocat 
condamnarea, în baza unor sentinţe extrem de dure, a 19 persoane. In acel dosar, 
4 oameni au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare, 2 la privatiune de liber- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 170 


tate pe un termen de 15 ani, 4 - la 13 ani de inchisoare, 3 - la 12 ani, 2 - la 10 ani, 
2 - la 8 ani şi 2 - la 5 ani de puşcărie. Alexandru Gandrabur este unul dintre cei 
doi condamnaţi la 15 ani de închisoare. Acum are 80 de ani şi trăieste tot la 
Baraboi. El spune că a fost condamnat pe nedrept şi că această nedreptate mai 
apasă ca o povară asupra sa şi asupra familiei sale. Preotul şi dascălul in aceeaşi 
căruţă. Pe 4 ianuarie 1961, Vasile Lisnic, un om care se stabilise cu traiul la 
Baraboi, l-a luat pe preotul Boris Nicolaev şi pe dascălul Trifon Rabei la înmor- 
mântarea tatălui său, într-un sat vecin, Chetroşica, aflat la o distanţă de vreo 7 
km. «Sigur că s-a intenţionat ca feţele bisericeşti să se reţină la înmormântare. 
După funeralii, Vasile Lisnic şi-a luat copiii şi nevasta şi a plecat acasă. Preotul 
şi dascălul urmau să se întoarcă la Baraboi cu Alexandru Lisnic, care işi asigura- 
se fratele, Vasile, că va aduce acasă feţele bisericeşti... Când se intorceau în sat, 
pe moşia Baraboiului, cam la trei kilometri de primele case, în cale le-au ieşit 
vreo şase oameni, călări pe cai, şi i-au ucis. Pe preot l-au omorât pe loc, rastur- 
nând căruţa în mlastina unui iaz. Dascălul, fiind un om mai voinic, s-a prefacut 
mort. Asasinii au fugit, dar, nu zăbaviră, au revenit. Ei au constatat că dascălul 
nu mai era», povesteşte Alexandru Gandrabur varianta satului. Între timp, 
dascălul parcursese o cale scurtă, după care începu sa strige: «Oameni buni, 
ajutaţi-m?! Eu sunt dascălul de la Baraboi!» Asta au auzit sătenii, dar nu au ieşit 
să vadă ce se întâmpla. «Asasinii, auzind că dascălul strigă, l-au ajuns din urmă, 
i-au umplut gura cu pământ şi i-au dezbătut plămânii. L-au lăsat în câmp, unde, 
în scurt timp, a fost găsit de către angajaţii fermei de găini. Unul dintre muncito- 
rii de la acea ferma l-a întrebat cine a comis crima. In ultimele clipe de viaţă, 
dascălul a arătat pe degete că erau cinci. Aşa s-a şi stins...», continua să poves- 
tească bărbatul. Satul a organizat propria judecată. Alexandru Gandrabur spune 
că, în timpul cositului de vară, lumea de pe câmp a găsit cârja dascălului. La cosit 
era şi Alexandru Lisnic, cel care a spus că, dacă lumea îl va chema la biserică, 
va spune cine a comandat asasinarea celor două feţe bisericeşti. “De aici a şi por- 
nit totul...” În acel an, timp de 10 luni, organele de drept nu au condamnat pe 
nimeni pentru acea crimă, motiv din care satul a hotărât să facă propria sa cerce- 
tare. Pe 15 octombrie 1961, când în localitatea vecina era hram, creştinii din 
Baraboi s-au adunat la biserică. Ei l-au chemat şi pe Alexandru Lisnic, ca să afle 
de la el cine a pus la cale omorul preotului şi al dascălului. “Adunarea a durat de 
dimineaţă până seara. La biserică s-a adunat multă lume. În acea zi la biserică a 
venit şi un elev de clasa 10-a care a fotografiat de pe gardul bisericii. Cei care au 
fost fotografiati au şi fost condamnaţi. Aşa am fost condamnat şi eu, chiar dacă 
nu eram în nicio imagine foto”, spune Gandrabur. Tot în acea zi, spre seara, 
mulţimea l-a ucis pe Lisnic. Cineva spune că a fost impuns cu un suvac, alţii 
mărturisesc că Lisnic ar fi fost legat cu o frânghie şi tras prin curtea bisericii. Nu 
sunt excluse ambele variante... Alexandru Gandrabur crede că, dacă nu ar fi fost 
ucis Lisnic, partidul comunist ar fi suferit o mare ruşine... “Atunci când, la bise- 
rică, avea loc măcelul, o femeie a dat fuga până la preşedintele sovietului sătesc, 
care era la bufet şi bea... El i-a răspuns femeii că nu-i pasă de tot ce se întâm- 
pla.” “Se ştie că partidul a pus la cale totul. Dacă i-ar fi judecat pe cei care au 
executat asasinarea, nu ar fi avut de suferit cele 19 persoane, printre care au fost 
şi trei femei. Au făcut satul de râs! Să fi lucrat cumsecade miliția, ar fi fost ordi- 
ne, până la urmă. Aşa, însă, au distrus şi Baraboiul, şi oamenii din sat. Oriunde 
în altă parte, dacă lumea afla că eşti din Baraboi, erai respins, fiind considerat un 
asasin”, mai spune Gandrabur. “Eu aveam socotelile mele cu oamenii din partid, 
de asta m-au şi arestat”, presupune el. Reabilitat după 12 ani de închisoare După 
acea răscoală de la biserică, tot în 1961, Gandrabur a fost condamnat la 15 ani de 
închisoare. “Eu am fost reabilitat... Am trimis o cerere la Prezidium, la Sovietul 
Suprem. Nu mi-au răspuns, lăsând problema mea la o parte, cu toate că pedeap- 
sa era deja scoasă. Am făcut degeaba 12 ani de închisoare. Am fost închis la 
Soroca, Cricova şi Goieni”, işi aminteste omul printre lacrimi, dar şi cu o doză 
de sarcasm la adresa acelei perioade din istoria satului său. “Primarul să fi sunat 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 171 


la poliţie, nu s-ar fi întâmplat o crima atât de urâtă. Toţi au tăcut. Este clar ca 
omorul lui Lisnic a fost unul planificat, ca să nu se afle a cui a fost comanda de 
asasinare.” Alexandru Gandrabur mai spune că lumea comentează şi până astăzi 
acest caz şi consecinţele lui. Oamenii spun că preşedintele sovietului sătesc a 
murit de frică, paznicul de la ferma de cai, de unde au fost luaţi caii pentru asa- 
sini, tot a murit Subit, iar responsabilului de la ferma de găini care cunostea 
câteva detalii, i s-au administrat nişte injectii, fiind transformat in neom... 
«Cineva, din sat, pentru că nu putea pleca pe lumea cealaltă, înainte de moarte, 
a recunoscut că a fost şi el printre făptaşi şi şi-a cerut iertare. Dar cine a mai fost 
acolo? Nu se ştie nici până azi!» La închisoare, Alexandru Gandrabur a citit o 
carte “plină de minciuni” cu titlul “Crimă în numele crucii”, scrisă de Pavel 
Meniuc, fost corespondent al ziarului sovietic “Tinerimea Moldovei”. Cu toate 
că cineva i-a furat cartea, el mai ţine minte că în acele pagini era scris că preotul 
şi dascălul ar fi fost în stare de ebrietate. Bătrânul crede că cele scrise erau o 
comanda politică, ca să acopere crima. Dar asta nu a fost totul. A mai urmat şi 
un film, pe care Alexandru Gandrabur l-a vizionat în închisoarea de la Soroca. A 
rugat de trei ori să-l vada. Filmul se numea “Prestuplenie vo imea boga”. “Imi 
amintesc, preotul şi dascălul parcă ciocneau paharele, mergând într-o căruţă. 
Acţiunea avea loc pe fundalul cântecului «Mai Volodea, dealu-i mare». In film 
se arăta cum s-a răsturnat căruţa în iazul în care nici nu ar fi fost apă”, relatează 
Gandrabur despre filmul sovietic realizat în baza acelui subiect odios. Statul - 
dator cu 1964 de lei pentru 12 ani de nedreptate Întrebat dacă a încercat să se rea- 
biliteze în urma nedreptei condamnări, Gandrabur spune: “S-apoi ce dacă am 
încercat? Am fost la Curtea Supremă de Justiţie. Unul mă trimitea la Snegur, iar 
altul la Lucinschi. Îmi reveneau 1964 de lei. Nu i-am mai văzut... De atunci am 
hotărât să nu mai merg nicăieri, că tot e degeaba.” Cei 12 ani de închisoare au 
fost nespus de grei şi pentru soţia lui Alexandru Gandrabur, Maria, acum de 79 
de ani. Ea rămăsese acasă cu trei copii mici. “Trei copii de crescut şi normele pe 
deal de muncit...” aşa descrie ea cei 12 ani de singurătate. Acum fiicele, Tatiana 
şi Larisa, o ajută să se gătească de Paşti. Acum câţiva ani, feciorul lor, Volodea, 
a suferit o boală grea şi a decedat. Despre cei 12 ani, trăiţi fără tată, Tatiana îşi 
aminteşte cum urmărea bocetul mamei şi rugăciunile îndelungate, şoptite în faţa 
icoanelor. 19 condamnaţi pentru viaţa asasinului şi preotul, şi dascălul au fost 
înmormântați în cimitirul din Baraboi. In 2006, osemintele parintelui Boris au 
fost strămutate în curtea bisericii, unde a fost construit un cavou. “Pentru că a 
murit preotul şi dascălul, nu a fost condamnat nimeni. Iar pentru moartea presu- 
pusului asasin au fost condamnaţi 19 oameni”, spune protoiereul mitrofor 
Grigore Spoială, preot în Baraboi de aproape 20 de ani. “În acele timpuri a fost 
o mare ruşine. Se considera că preotul a fost asasinat de către oamenii din sat. 
Atunci când am fost trimis să slujesc la Baraboi, alţi preoţi mă întrebau dacă nu 
îmi este frică. De aproape 20 de ani, de când sunt aici, pe aceşti oameni îi consi- 
der buni creştini”, adăuga parintele. El işi mai aminteşte un alt caz, în care un 
preot de la Petreni, r. Drochia, şi preoteasa sa au fost asasinați într-un mod bar- 
bar. Aceştia au fost arşi cu fierul de călcat pe burtă. Din 1961, de când fusese 
omorât părintele Nicolaev, biserica rămăsese în voia sorții. Mai târziu, din 1965 
până în 1973, aceasta devenise sală de sport... Părintele Grigore zice că, atunci 
când a venit să slujească la Baraboi, nu a găsit decât pereţii bisericii. Liuba 
Cebotari s-a născut în 1960. In acea toamnă, când s-a întâmplat măcelul, a fost 
botezată. Ea spune că, din 1961, după moartea preotului, totul fusese distrus, clo- 
potniţa [clopotul] fiind dusă la şcoală. După asta, ani în şir în sat nu a mai venit 
niciun preot... Cei din Baraboi spun că lumea şi acum vorbeşte despre acest caz 
tragic. “La piaţa centrală sau la sanatoriu, toţi işi amintesc de omorul preotului 
de la Baraboi.” Cei câţiva oameni din sat cu care am discutat despre această tra- 
gedie spun că nici preotul şi nici dascălul nu consumau alcool, aşa cum se bârfea 
după moartea lor, în 1961. Ei vorbesc despre cei doi ca despre nişte buni creştini 
şi oameni cumsecade. Intrebatä a cui să fi fost iniţiativa de asasinare a celor două 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 172 


fete bisericeşti, Tamara Cojocari a răspuns fără ezitare: “A comuniştilor!” Si 
Alexandru Cibotari, de 80 de ani, spune că tot ce hotăra partidul comunist era 
mai mult decât o lege... În sat nu era zapadă, ci mult noroi. Pe fiul preotului 
Boris Nicolaev, Leonid, l-am gasit la Chişinău. In 1961 Leonid avea 12 ani. În 
acel moment de impas, acasă, la Baraboi, era doar cu mama. Surorile mai mari, 
Ala şi Veronica, îşi făceau studiile la Chişinău. El îşi aminteşte că, după înmor- 
mântarea tatălui său, împreună cu familia a plecat din sat, să locuiască la 
Chişinău. Din câte işi aminteşte, Leonid spune ca tatăl nu-i permitea să faca sotii 
şi că era bun. El mai ţine minte că, în iarna în care a fost înmormântat tata, în sat 
nu era zăpadă, ci mult noroi... După 1961, fiul preotului nu s-a mai întors la 
Baraboi decât acum doi ani. Etnologul Grigore Botezatu este din Baraboi. Mai 
multi ani la rând el a cercetat cazul asasinării preotului şi al dascălului din sat. El 
îşi aminteşte că, in 1961, pe lângă cartea “Crima in numele crucii”, scrisă de 
Pavel Meniuc la comanda Comitetul Central al Comsomolului şi filmul 
“Pristuplenia vo imea Boga”, au fost scrise şi numeroase articole prin ziarul 
«Pravda» care pe atunci se edita în milioane de exemplare şi era răspândit pe 
întreg teritoriul URSS. “In acele articole se spunea că preotul şi dascălul erau 
bäuti. Autopsia, însă, arătase că dascălul nu avea gram de alcool în sânge. Mai 
mult decât atât, în acele pagini se spune că majoritatea celor care s-au adunat la 
biserică era în stare de ebrietate. Oare de cât alcool era nevoie pentru cei 1500 de 
oameni, adunaţi la biserică. Asta ar însemna că mama venea bată la biserică, de 
mână cu copilul său?”, se întreabă Grigore Botezatu. Etnologul mai spune că, 
prin moartea preotului, se planifica şi închiderea bisericii. “Asta făcea parte din 
campania antireligioasä, ateistă, antinationalä, criminală şi sângeroasă a comu- 
niştilor. Acesta a fost cel mai răsunător caz cu un sfârşit atât de tragic. Justiţia de 
pe atunci dădea vina pe feţele bisericesti, pe crestini, pe betie si pe ritualurile reli- 
gioase. Totul se facea cu un singur scop: ca să îndepărteze oamenii de ritualuri- 
le religiase pentru că biserica era în opoziţie comuniştilor”, afirmă Grigore 
Botezatu. 
Anastasia NANI (după Ziarul de Gardă). 


4.Mitropolia Basarabiei vs. Mitropolia Moldovei 

După reactivarea Mitropoliei Basarabiei la 19 decembrie 1992, politica dis- 
criminatorie a Mitropoliei Moldovei faţă de P.S. Petru Păduraru şi slujitorii săi 
nu numai că a continuat, ci şi mai mult s-a intensificat, având ca scop discredita- 
rea Patriarhiei Române şi apărarea patrimoniului bisericesc al Patriarhiei 
Moscovei în R. Moldova. Pentru a argumenta şi a motiva această politică antiro- 
mânească, Î.P.S. Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii Moldove (acest 
titlu este copiat dup? modelul rusesc — Alexei al Ilea, Patriarhul Moscovei si a 
întregii Rusii), a invocat canoanele bisericeşti: “Orice slujitor al Bisericii trebuie 
să dispună, pentru a trece din jurisdicţia unei Biserici în jurisdicţia alteia de o 
foaie de eliberare de la Patriarhie. Episcopul Petru însă, nu a respectat aceste legi 
bisericeşti, drept urmare interzicându-i-se să oficieze servicii divine încă de pe 
timpul subordonării noastre Patriarhiei Moscovei. Cu toate acestea, el a fost pri- 
mit de Patriarhia Română, ceea ce nu înseamnă atât că au fost încălcate legile 
Bisericii ortodoxe din Moldova, din Rusia sau România, ci că, în general, 
Patriarhia Română a încălcat legile Bisericii Ortodoxe Ecumenice (...). Însă, era 
şi normal ca P.S. Petru să nu ceară foaie de eliberare de la Patriarhia Moscovei, 
câtă vreme nu există nici o foaie de aderare a Mitropoliei Basarabiei la aceasta, 
după cum nu există nici un act care să ateste desfiinţarea Mitropoliei respective 
la o dată anume”. De fapt, divergenta canonică dintre cele două Mitropolii constă 
nu atât în interpretarea canoanelor bisericeşti, cât în diferenţa de bază a 
organizării administrative a celor două Mitropolii, subordonate Patriarhiilor dife- 
rite?. Examinând mai atent Statutul de organizare şi funcţionare a Mitropoliei 
Basarabiei, constatăm că ea acordă o autonomie administrativă reală, oferă o 


d. vie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 173 


viaţa bisericească a eparhiei. Statutul Mitropoliei Moldovei, însă, se caracteri- 
zează prin centralism administrativ şi dependenţa jurisdictionalä exagerată faţă 
de organismele bisericeşti de la Moscova şi Chişinău, şi aproape că nu oferă 
garanţii pentru exercitarea şi protecţia drepturilor religioase ale clerului şi mire- 
nilor. Astfel, caracterul mai democratic al Statutului Mitropoliei Basarabiei a fost 
un argument în plus care a determinat pe unii dintre preoţii Mitropoliei Moldovei 
să adere la mitropolia pro-română. Conducerea Mitropoliei Moldovei era 
conştientă de această situaţie, de aceea, paralel cu reorganizarea Mitropoliei 
Moldovei şi ridicarea Î.P.S. Vladimir în treapta de mitropolit la 21 decembrie 
1992 de către Alexei al II-lea, au fost declanşate de reprezentanţii mitropoliei 
pro-moscovite acţiunile de intimidare pe calea legală, dar şi ilegală în adresa 
Mitropoliei Basarabiei. Calvarul evenimentelor din vara şi toamna anului 1992 a 
continuat şi în anii următori. La 23 iunie 1993 administraţia Mitropoliei 
Moldovei s-a adresat cu scrisori către primministrul R. Moldova, A. Sangheli, şi 
către ministrul de Interne, Constantin Antoci, în care cerea să fie urmăriți penal 
ierarhul şi preoţii Mitropoliei Basarabiei pentru activitatea lor “destabilizatorie şi 
ilegală”. În spiritul acestei cereri, la 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată comisa- 
rilor secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au 
trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a 
Patriarhiei Române. Paralel cu implicarea forțelor de ordine în probleme reli- 
gioase, membrii mitropoliei pro-moscovite au organizat în mai multe rânduri ata- 
curile directe împotriva preoţilor şi a mirenilor din cadrul mitropoliei Basarabiei. 
Aşa s-a întâmplat la 22 septembrie1993, când mănăstirea Veverita, Ungheni, 
reînființată de Mitropolia Basarabiei, a fost devastată de un grup, printre care 
şi preoţii ai Mitropoliei Moldovei. Acest act de ostilitate a fost organizat de pro- 
topopul de Ungheni, loan Porcescu. Astfel, din mănăstirea Veverita au fost 
alungaţi călugării şi credincioşii Mitropoliei Basarabiei. Un alt caz revelatoriu 
s-a petrecut la 30 decembrie 1994, când un grup de preoți în frunte cu arhiman- 
dritul Marchel Mihăescu (cel care la 14 septembrie 1992 a condus atacul împo- 
triva reşedinței episcopale de la Bălți), au săvârşit un atac împotriva parohiei 
Lipnic, Ocniţa, pentru a o readuce sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei. 

Insă, culmea acestor fărădelegi reprezintă evenimentul din 73 septembrie 
1998, când în timpul Sf. Liturghii, blagocinul de Teleneşti, Nicandru 
Munteanu, un avangardist al mitropoliei pro-moscovite, a intrat în biserica 
Mitropoliei Basarabiei din Cucioaia şi a tras două focuri de armă, încercând 
astfel să intimideze preotul şi comunitatea respectivă. De asemenea, au fost înre- 
gistrate şi cazuri de agresiune fizică asupra preoţilor din cadrul Mitropoliei 
Basarabiei. De exemplu, părintele Gheorghe Eşanu de la Făleşti a fost bătut în 
1994 chiar în incinta lăcaşului sfânt de preoţi ai mitropoliei pro-moscovite, iar 
la 2 februarie 1998, părintele Gheorghe Veleşcu, parohul bisericii din Märinici, 
Nisporeni, a fost atacat la poarta casei sale de trei indivizi necunoscuţi care l- 
au bătut, amenințându-l cu moartea, pentru că a aderat la Mitropolia 
Basarabiei. Chiar şi ierarhul, Z. P.S. Petru Păduraru, a suportat un atentat asu- 
pra vieții sale. In noaptea de 3 spre 4 septembrie 1996, la parterul locuinţei 
mitropolitane din strada Caraciobanu din Chişinău, a fost aruncată de o per- 
soană necunoscută o grenadă care a explodat provocând mari pagube materia- 
le, din fericire fără jertfe umane. Sunt suficiente probe care demonstrează impli- 
carea directă a organelor de drept împreună cu Mitropolia Moldovei în persecu- 
tarea adepților Mitropoliei Basarabiei. Pentru a se justifica, Mitropolia Moldovei 
invocă un singur argument de bază, şi anume: în R. Moldova Mitropolia 
Basarabiei nu este recunoscută de stat şi de aceea toate acţiunile ei sunt ilegale şi 
cad sub urmărire penală. In viziunea Sinodului Bisericii Ortodoxe din R. 
Moldova, desfăşurat în 1997, recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către stat 
va contribui la “încurajarea unor tendinţe cu efect distrugător, cum ar fi: scinda- 
rea instituţiilor ortodoxiei pe criterii etnice, de stil calendaristic, de vederi politi- 
ce etc.; distrugerea armoniei interetnice, care este menţinută de Biserica 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 174 


= ce 


Ortodoxă; agravarea conflictului de identitate etnică “români — neromâni”; dete- 
riorarea procesului de pacificare şi normalizare dintre Chişinău şi Tiraspol; tul- 
burări sociale cu caracter religios; otrăvirea raporturilor dintre autorităţile orto- 
doxe de la Chişinău şi Bucureşti etc.”. Aceste prognoze sumbre, după cum ştim, 
nu s-au realizat, dar aveau ca scop inducerea în eroare a opiniei publice şi moti- 
varea acţiunilor sale agresive îndreptate împotriva Mitropoliei Basarabiei în sco- 
puri “nobile”. Ar fi greşit să afirmăm că relaţiile dintre Mitropolia Basarabiei şi 
cea a Moldovei în cei zece ani au fost numai de confruntare şi inculpare. Din 
1996 s-a încercat stabilirea unui dialog frăţesc atât la nivel înalt, între cele două 
Patriarhii, cât şi între cele două Mitropolii Ortodoxe din R. Moldova. S-a ajuns 
chiar la constituirea în 1997 a unui “Comitet Cetăţenesc ad-hoc pentru Dialog 
Interortodox”, creat la iniţiativa civică a mirenilor şi clericilor din cele două 
Mitropolii, care avea ca scop depăşirea pe calea dialogului frätesc a situaţiei de 
criză care a intervenit în raporturile dintre cele două structuri locale. Dar, activi- 
tatea acestui Comitet Interortodox a fost zădărnicită de activitatea “Mişcării 
Obşteşti pentru susţinerea unităţii Bisericii Ortodoxe din Moldova, a Mitropoliei 
Chişinăului şi a întregii Moldove”. Această Mişcare este patronată de însuşi 
Î.P.S. Vladimir şi reprezenta viziunea oficială, atât a Patriarhiei Moscovei, cât şi 
a Mitropoliei Moldovei. Intr-un Apel al acestei Mişcări Obstesti, adresat către 
toţi creştinii ortodocşi din R. Moldova la 8 octombrie 1998, înregistrarea 
Mitropoliei Basarabiei este caracterizată ca “procesul sfidător de românizare 
forţată” care “încearcă să-i lipsească pe moldoveni de sfântul drept la propriul 
nume, la denumirea istorică a limbii moldoveneşti, la studierea în şcoli a istoriei 
Statului Moldovenesc”. Grupul de iniţiativă al acestei Mişcări Obşteşti cheamă 
populaţia creştină din R. Moldova să spună “un puternic şi categoric “Nu!”... 
împotriva legiferării unei duşmănoase “coloane a cincea”, care ameninţă securi- 
tatea şi independenţa Republicii Moldova, pacea noastră cea de toate zilele — aşa- 
zisa “mitropolie a Basarabiei”. Acest Apel absurd, în care sunt ignorate cu vehe- 
menţă, de altfel, după exemplul Guvernului de la Chişinău, adevăruri istorice şi 
lingvistice, trădează scopul adevărat urmărit de Mitropolia Moldovei în cazul 
Mitropoliei Basarabiei. Acest scop nu se referă la apărarea tradiţiei naţionale sau 
a independenţei statale (o sintagmă frumoasă şi eficace, dar inoperantă cu 
desăvârşire pentru conducerea mitropoliei pro-moscovite, care este supusă 
Patriarhiei unui stat străin, şi implicat în declanşarea conflictului transnistrean), 
ci a lucrurilor pământeşti care se referă la bunurile Bisericii Ortodoxe din R. 
Moldova. Grija pentru chiverniseala (administrarea) bunurilor pământeşti, atât 
de specifică Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost exprimată prima dată la nivel înalt 
oficial de către Mitropolitul Vladimir /a întâlnirea sa cu P. Lucinschi, preşedin- 
tele R. Moldova, care a avut loc pe data de 10 iulie 2000, la mănăstirea Căpria- 
na. La această întrevedere, conducătorul mitropoliei pro-moscovite a propus ca 
proprietatea Bisericii Ortodoxe din R. Moldova (bisericile, casele parohiale, tere- 
nurile aferente) să fie înregistrate. Peste un an, la 17 octombrie 2001, problema 
patrimoniului bisericesc a fost serios examinată la Marea Adunare a Clericilor 
Ortodocşi din R. Moldova, la care au participat cca. o mie de preoţi şi preşedin- 
tele statului V. Voronin. La această Adunare s-a ridicat problema Mitropoliei 
Basarabiei. Pentru a calma spiritele, V. Voronin a promis că în timpul mandatu- 
lui său presedintial nu va permite înregistrarea acestei structuri bisericeşti “schis- 
matice”. La Adunare s-a adoptat o rezoluţie potrivit căreia autorităţilor statale li 
se solicita înregistrarea tuturor proprietăţilor ce aparţin Mitropoliei Moldovei 
pentru a atribui parohiilor certificate de proprietate asupra terenurilor aferente 
bisericilor. De asemenea, s-a propus o modificare a “Regulamentului cu privire 
la înregistrarea părţilor componente ale cultelor”, astfel încât o comunitate reli- 
gioasă să fie înregistrată doar dacă este sprijinită în fiecare localitate din R. 
Moldova de cel puţin o treime din populaţia matură. Este evident că această soli- 
citare de privatizare a bunurilor bisericeşti avea ca scop blocarea oricărei posibi- 
lităţi de trecere a unei parohii de sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 175 


Mitropolia Basarabiei. Aplicarea acestei privatizări este contrară tuturor preve- 
derilor ce vizează regimul bunurilor sacre, pentru că bisericile şi obiectele bise- 
riceşti sunt proprietatea comunităţii creştine, care le-a ridicat şi le-a înzestrat cu 
toate cele necesare. Să nu uităm şi de alt pericol: prin această privatizare, de 
facto, proprietarul bunurilor bisericeşti din R. Moldova devine Patriarhia 
Moscovei, sub jurisdicţia căreia se află Mitropolia Moldovei. Referitor la modi- 
ficarea Regulamentului, trebuie de precizat că ea este anticonstitutionalä şi dis- 
criminatorie, deoarece favorizează numai mitropolia promoscovită şi contravine 
libertăţii de gândire şi expresie religioasă. Următorul pas ilegal în vederea ani- 
hilării concurenţei şi pretențiilor din partea mitropoliei pro-române l-a constituit 
cererea Mitropoliei Moldovei adresată Guvernului în care se declara că “Biserica 
Ortodoxă din Moldova este o Biserică independentă şi succesoarea de drept a 
Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei”. Această cerere 
a fost aprobată de Guvernul Tarlev prin hotărârea guvernamentală nr. 1057 din 
26 septembrie 2001, fiind semnată şi de ministrul Justiţiei, Ion Morei. 
Respectiva hotărâre, prin care o structură locală a Patriarhiei Moscovei este recu- 
noscută drept succesoarea canonică şi de drept a Mitropoliei Basarabiei istorice, 
este calificată de către I.P.S. Petru Păduraru ca abuzivă şi contrară normelor 
constituţionale a R. Moldova şi a drepturilor internaţionale. De aceea, Mitropolia 
Basarabiei a intentat un nou proces la Curtea de Apel împotriva hotărârii 
Guvernului de la Chişinău din 26 septembrie 2001. In concluzie, putem afirma 
că atitudinea Mitropoliei Moldovei faţă de reactivarea Mitropoliei Basarabiei 
este nu numai identică cu cea a Patriarhiei Moscovei, ci şi se caracterizează prin- 
tr-o poziţie ostilă şi agresivă, astfel, fiind în contradicţie cu porunca 
Mântuitorului dată ucenicilor Săi: “Să iubiţi unii pe alţii aşa precum Eu v-am 
iubit”. Această atitudine “frăţească” poate fi explicată numai prin nedorinta de a 
împărţi cu cineva sfera activităţii sale pastorale, dar şi prin frica de a pierde 
controlul asupra bunurilor bisericeşti la care ar putea pretinde Mitropolia 
Basarabiei după înregistrarea sa. Idei şi acţiuni meschine, străine spiritului 
creştin, ce au izvorât în ultimii zece ani cu “binecuvântarea” Mitropoliei 
Moldovei, nu au împiedicat, totuşi, dezvoltarea şi activitatea firească a 
Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în componenţa sa peste 100 de comu- 
nitäti în care slujesc aproximativ 90 de preoţi şi mai multi diaconi, care acordă 
asistenţă religioasă unui număr de peste un milion de credincioşi. Astfel, contrar 
aşteptărilor mitropoliei pro-moscovite, Mitropolia Basarabiei este a doua 
Biserică, ca număr, în R. Moldova, de care ar trebui să ţină cont atât Guvernul R. 
Moldova, cât şi Patriarhia Moscovei. 
5. Patriarhul României şi războiul secret pentru Basarabia 

Dincolo de straiele monahale Patriarhul României a fost promotorul unei 
adevărate “geopolitici a ortodoxiei” româneşti. Foarte puţină lume a cunoscut 
activitatea tainică, lupta dusă de Patriarh pentru România, pe un teren dintre cele 
mai primejdioase. Terenul de confruntare geopolitică cu Rusia. Statul român, 
captat după 1989 de personaje aflate în subordinea Moscovei, în frunte cu Ion 
Iliescu şi-a trădat atribuţiile. Diplomaţia Bisericii a dus un război lung şi dificil 
pe aliniamente vaste. Întâlnirea Patriarhului Teoctist cu Papa loan Paul al II lea, 
cel mai antisovietic luptător al lumii occidentale nu a fost întâmplătoare. După 
cum nici vizita Papei în România nu a fost întâmplătoare. Din dealul Patriarhiei 
s-a dus o luptă îndârjită de neatârnare faţă de Marele Frate de la Răsărit. Unul 
dintre miturile fondatoare ale Marii Rusii încă din vremea Imperiul tarist acredi- 
ta ideea primatului Moscovei, promovându-se conceptul “Moscova - a treia 
Romă” şi “Rusia continuatoarea Imperiului Bizantin”. Pentru ţarul Petru I dar şi 
pentru următorii țari ai Rusiei Constantinopolul era un obiectiv suprem, un sim- 
bol al puterii laice şi un obiectiv pur politic. Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă 
(care după Reforma lui Petru I devenise subordonată statului) şi-au unit eforturi- 
le şi interesele fel astfel că, Basarabia a devenit o jertfă “firească” în calea expan- 
siunii ruse. Smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a deve- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 176 


nit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual regimul țarist urmărind în prin- 
cipal distrugerea culturii naţionale româneşti concentrată în jurul bisericilor iar 
Biserica Ortodoxă Rusă a aplicat în beneficiul Imperiului Rus strategii bine gân- 
dite de deznaționalizare şi rusificare a băştinaşilor români. Paradoxal, politica 
antireligioasă a regimului sovietic şi folosirea acestei politici cu scopul 
deznationalizärii românilor din Basarabia s-a acordat perfect cu politica 
Patriarhiei Ruse în perioada sovietică care a rămas fidelă autocrației statale, 
rămânând o unealtă eficientă în promovarea imperialismului sovietic (rus). După 
destrămarea Blocului sovietic, în 1989 Patriarhiei Moscovei a făcut eforturi 
serioase de prevenire a apropierii fostelor Mitropolii ale Chişinăului şi 
Cernăuţilor de Patriarhia Română. Mişcarea de renaştere naţională din Basarabia 
a izvorât din bisericile şi mănăstirile din Basarabia, adevărate centre naţionale de 
cultură. În cazul Mitropoliei Basarabiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române nu a recunoscut niciodată desfiinţarea ei. Incepând cu primăvara anului 
1992 este lansată şi vehiculată paradigma “românizării” şi “unificării cu 
România” se declanşează Războiul pe Nistru, iar în plan bisericesc, incidentele 
sângeroase de pe Nistru îşi găsesc un corespondent ecleziastic. Moscova ripos- 
tează pe toate planurile. 

“Drumul Crucii”... În martie 1992 Liga Studenţilor din Universitatea 
Bucureşti iniţiază împreună cu tinerii din Basarabia o acţiune de amploare inti- 
tulată “Drumul Crucii” care are drept scop resuscitarea unei mişcări naţionale 
pentru România, în vechile hotare. Sute de mii de oameni întâmpină tinerii care 
au dus în spate, de la Chişinău la Bucureşti, o cruce binecuvântată de Patriarhul 
Teoctist, pe treptele Patriarhiei. Patriarhul Teoctist a iniţiat imediat după această 
acţiune de răsunet dialogul cu Biserica Ortodoxă Rusă pentru repararea 
nedreptätii cauzate, pe plan bisericesc şi canonic, de pactul Ribbentrop - Molotov 
în urma căruia Basarabia în mod forţat a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei 
Moscovei. Iniţiativa Patriarhului, lansată pe data de 9 aprilie 1992 a fost inter- 
pretată de către partea rusă, ca un amestec în jurisdicţia sa, Patriarhia Moscovei, 
coordonând acţiunile violente ale reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei împotri- 
va “trădătorilor” şi “schismaticilor” români. La 14 septembrie 1992, Adunarea 
Eparhială de reconstituire a Mitropoliei Autonome a Basarabiei adoptă hotărârea 
de a reactiva Mitropolia de până la ocupaţia sovietică şi alege pe P.S. Petru ca 
Locţiitor de Mitropolit, iar la 19 decembrie acelaşi an, Patriarhia Română a recu- 
noscut oficial printr-un Act Patriarhal şi Sinodal reactivarea acestei formaţiuni 
bisericeşti sub jurisdicţia sa. Conflictul direct cu Moscova Patriarhul Moscovei a 
calificat actul de reactivare ca “... ingerintä anticanonică în problemele interne 
ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei şi care 
se bucură de independenţă în administraţia sa internă...”, acuză Patriarhia 
Română de încălcarea unor canoane bisericeşti şi în final adresează un ultimatum 
lui Teoctist: “Dacă apelul nostru nu va produce nici un fel de reacţie, vom 
înţelege acest lucru ca pe începutul unei noi schisme care va distruge relațiile 
dintre cele două Biserici şi care va afecta serios unitatea Ortodoxiei, precum şi 
relaţiile dintre cele două naţiuni.” Această ameninţare a fost urmată de ruperea 
relaţiilor dintre cele două Biserici Ortodoxe. Paralel cu implicarea forţelor de 
ordine în probleme religioase, membrii mitropoliei promoscovite au organizat în 
mai multe rânduri atacurile directe împotriva preoţilor şi a mirenilor din cadrul 
mitropoliei Basarabiei. La 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată comisarilor 
secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au trecut 
de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a Patriarhiei 
Române R. Moldova Mitropolia Basarabiei nu este recunoscută de stat şi de 
aceea toate acţiunile ei sunt ilegale şi cad sub urmărire penală. In viziunea 
Sinodului Bisericii Ortodoxe din R. Moldova, desfăşurat în 1997, recunoaşterea 
Mitropoliei Basarabiei de către stat va contribui la “încurajarea unor tendinţe cu 
efect distrugător; agravarea conflictului de identitate etnică “români - neromâni”; 
etc. în data de 17 octombrie 2001, problema patrimoniului bisericesc a fost serios 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 177 


examinată la Marea Adunare a Clericilor Ortodocşi din R. Moldova, la care au 
participat cca. o mie de preoţi ai Mitropoliei subordonate Moscovei şi preşedin- 
tele statului V. Voronin. La această Adunare s-a ridicat problema Mitropoliei 
Basarabiei. Pentru a calma spiritele, V. Voronin a promis că în timpul mandatu- 
lui său presedintial nu va permite înregistrarea acestei structuri bisericeşti “schis- 
matice”. Mitropolia Basarabiei s-a judecat 14 ani cu statul moldovenesc şi şi-a 
câştigat dreptul la existenţă cu ajutorul CEDO. Acţiunile ostile ale Mitropoliei 
Moldovei coordonată de Moscova, nu au putut împiedica dezvoltarea 
Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în componenţa sa peste 100 de comu- 
nitäti. Contrar eforturilor şi aşteptărilor mitropoliei promoscovite, Mitropolia 
Basarabiei este astăzi a doua Biserică ca număr în Republica Moldova. 

Jertfa Patriarhului: Toate acestea s-au datorat Patriarhului Teoctist, iar pen- 
tru orice cunoscător al dedesubturilor acestui război tainic purtat cu molohul rus 
este o evidenţă la nivelul riscurilor asumate de Teoctist. De altfel, Moscova nu a 
stat degeaba şi a orchestrat pe parcursul întregii bătălii cu Patriarhul României o 
campanie profesionistă de anihilare publică a lui Teoctist. Toate atacurile şi 
alegatiile mincinoase, vituperarea la adresa Patriarhului au avut suport şi coordo- 
nare de la Kremlin. Războiul nu se va opri, însă moartea Patriarhului va lăsa fără 
comandant frontul de est. Dumnezeu să ne ajute! 


Sursa: Curentul 
x 


CALVARUL BISERICII BASARABENE ÎN INFERNUL SOVIETIC 
February 12th, 2010 personalitatibasarabene.info/ - din Basarabia literară 


Considerații generale. Anii 1944-1950 

“Nu ştiu dacă pe fața acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură 
aşa de mare ca pe pământul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basa- 
rabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRA ”. 

Preot Vasile TEPORDEI 

Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, 
istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge. 

Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi 
grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri 
sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac. 

Ura, forţa şi minciuna au fost principalele mijloace ale arsenalului comu- 
nist în lupta lor pentru extirparea din spiritul basarabean a conştiinţei de neam şi 
de Dumnezeu. 

Finalul celui de al II-lea război mondial, prin neabilitatea politicii 
româneşti la noile condiţii, a dus la pierderea Basarabiei şi reocuparea acesteia 
de către regimul sovietic. 

Ofensiva din martie 1944 a Armatei Roşii a apropiat fulgerător trupele ei 
de frontierele României. 

Până în ultimul moment, în teritoriul neocupat încă, s-a căutat să se 
întreţină o viaţă românească şi creştinească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor 
vitrege ale unei zone, devenite practic teatru de operaţii militare. 

In toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 km de Chişinău, 
Mitropolitul Efrem Enăchescu slujea în fiecare duminică şi sărbătoare, spre 
mângăierea duhovnicească şi îmbărbătarea credincioşilor. Numai în cursul lunii 
mai 1944 Chiriarhul a efectuat 42 de vizite în biserici şi parohii. 

Astfel, Mitropolia Basarabiei româneşti şi-a afirmat neîntrerupt prezenţa pe 
teritoriul său canonic, până în cea din ultimă clipă, dinaintea sorbirii celui de-al 
doilea pahar al robiei roşii. 

Îndată după reanexarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord şi tinutu- 
lui Herţa la Uniunea Sovietică, act pe care România a trebuit să-l recunoască prin 
Convenţia de armistițiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la sta- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 178 


rea de lucruri din 1940-1941 

Reîntoarcerea cotropitorilor sovietici a constituit o reluare a prigoanei 
împotriva credinţei creătine a populaţiei româneäti de la est de Prut. 

Majoritatea covârşitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca şi oamenii din 
alte categorii sociale, s-au refugiat în interiorul ţării, căutând adăpost şi sprijin la 
românii de acolo. In pofida lacrimilor, a sângelui şi sudorilor aduse de vrednicii 
noştri înaintaşi la zidirea unităţii nationale, Basarabia iarăşi a fost răzleţită de 
Patria mamă. Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a refugiat în 1944, fugind de 
armatele bolşevice atee, distrugătoare de biserici şi ucigătoare de clerici. 
Refugierea a fost atunci temporară şi firească, toţi plecând cu speranţa întoarce- 
rii. Dar n-a fost să fie aşa. 

S-a repetat, a câta oară, un vechi şi perfid scenariu. Basarabia a fost reocu- 
pată de soviete iar Biserica rusă a reocupat Biserica basarabeană. 

Astfel, Patriarhia Moscovei a profitat, din nou, de o situaţie politică, ope- 
rând o ocupaţie bisericească fără nici un consimtämânt din partea Bisericii 
Ortodoxe Române, care n-a încetat a se considera Mama canonică a Bisericii din 
Basarabia. In ciuda graniţelor politice autorităţile ecleziastice româneşti ar fi 
putut să-şi menţină jurisdicţia asupra Basarabiei, aşa cum şi-o menţine în fosta 
Iugoslavie, în Banatul sârbesc şi în Ungaria. Aşadar, partea răsăriteană a 
Patriarhiei Române a fost cotropită, exact după tipicul ocupaţiei politice. La 28 
decembrie 1944, Biserica rusă numeşte chiriarh al Basarabiei pe episcopul 
Ieronim Zaharov, degradând Mitropolia basarabeană la rangul de Episcopie. 

Zilele de groază din primii 6-7 ani de după război, în condiţiile “trans- 
formării socialiste radicale”, se demarau sub lozincile comuniste ale noilor 
autorităţi, care mai sunt încă vii în amintirea multora. Intâmplärile şi suferinţele 
acelor ani rămân a fi strigătul de durere a mii de suflete nevinovate, victime ale 
satanicului regim bolşevic. 

Odată cu renaşterea, în august 1944, a odioasei guvernări sovietice, de 
ocupaţie, pe teritoriul românesc al Basarabiei, devenită Republica Sovietică 
Socialistă Moldovenească, a fost readus în scaun şi funcţionarul responsabil 
pentru problemele cultelor, care se numea “Imputernicitul Consiliului pentru tre- 
burile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S., în 
R.S.S. Moldovenească”. 

Acesta avea datoria de: 

1. “a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu 
privire la culte, de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor şi toto- 
dată de către organele locale, persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”; 

2. “a controla activitatea organizaţiilor religioase locale în chestiunea res- 
pectării de către acestea a legislaţiei sovietice cu privire la culte”. 

De fapt misiunea acestui funcţionar consta în supravegherea minuțioasă şi 
îndeaproape a activităţii bisericilor şi mănăstirilor, viaţa credincioşilor şi cea a 
clericului, cu scopul ascuns de a submina instituţiile ecleziastice şi de a exercita 
multiple presiuni ăi diversiuni, corelate cu activitatea instanţelor de stat — condu- 
cerea superioară de partid şi K.G.B. (initial N.K.V.D.) — asupra credincioşilor, 
preoţilor şi călugărilor. Nesupunerea şi demascarea monstruozitätilor săvârşite 
de autorităţile comuniste erau deseori pedepsite cu moartea. Şi pentru că toţi 
românii basarabeni puteau fi ucişi, prea întinse ar fi fost cimitirele şi prea multe 
gloanţe ar fi risipit bolşevicii, ei au căutat să omoare măcar sufletele lor şi anume 
credinţa, ce susţine acest suflet, care dă putere de rezistenţă creătinului, speranţa 
pentru viitor şi puteri de luptă. Această credinţă trebuia mai întâi înjosită. 

Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii 
credinţa. 

La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălți, orele 15, în timp ce săvârşea 
taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti ”: nişte militari 
ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua 
oară împuşcând în lumea adunată. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 179 


În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină 
pentru a face ordine, 8 militari au revenit befi şi înarmaţi cu cuțite pentru a-l 
omori pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră ” pe un om, care făcea de gardă şi pe 
nişte copii, care cântau în şcoală. 

Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, 
Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că 
s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procu- 
ratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat. 

Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate. 
Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului 
Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru 
a-şi face datoria la biserică, nici staretei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul 
că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roşie au distrus tot gardul din jurul 
mănăstirii Värzäresti. 

Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în 
Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în 
se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreți. 
In 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan. 

Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frun- 
te pe episcopul Venedict Poleacov. 

E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii 
autohtoni. 

Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici mese- 
riasi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca 
muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găsește 
cauza în pretinsele aventuri amoroase ale starețului şi nu în cele 200 gr. de 
pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă. 

Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat 
un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări 
româneşti, împotriva conştiinţei creştine. 

Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” 
peste 200 de mii de vieţi omeneşti. 

Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul 
populaţiei autohtone era foarte activ. In ianuarie 1948 într-un raport către guver- 
nul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe 
lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii 
personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preotimii, precum şi a 
stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băătinaşe e înaltă”. 
Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bân- 
tuia foametea — adevărata tragedie a acelor vremi — în 86 de biserici din protopo- 
piatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de bise- 
rici din blagocinia Bender — 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate 
deosebită în rândul populaţiei se bucura preoțimea, oamenii apelau la sfaturile 
feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii. 

„Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de 
cler. In condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările 
aşa ziselor “elemente naţionaliste”. 

Detasamente de soldaţi, milițieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin 
satele şi oraăele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, 
căutând “naționaliști”, “colaborationisti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul 
guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele 
ţării. Printre acestea se aflau mulăi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru 
faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temnitele totalitarismului. 
Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de 
familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 180 


au fost arestaţi, judecaţi, exilați în Siberia, Kazahstan şi în alte părți ale imperiu- 
lui sovietic. 

Printre preoţii şi călugării represati au fost şi iermonahul Serafim Dabija, 
preoţii Gheorghe Armaşu, loan Sochirca, Antonie Vusean şi multi, multi alții. 

Represarea fetelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că 
sunt rămăşiţe ale regimului vechi, deaceea trebuie lichidate; că promovează idei 
antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impo- 
zite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în 
ţinut etc. 

Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supraveghiati de 
K.G.B., înjositi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exem- 
plu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului 
sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care 
o ocupa împreună cu familia. /n satul Batâr, raionul Căinari, preotul Profirie 
Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al 
cârmuirii colhozului. 

In perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute rela- 
tiv puţine încercări de închidere a sfintelor läcasuri, dar după 1948 acestea încep 
să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndru- 
mare duhovnicească. 

Aşadar, chiar după primii ani ai existenţei R.S.S.M. (1949-1950), republi- 
ca creată pe teritoriul sfâşiat al Basarabiei, organele centrale ale regimului comu- 
nist au acordat o aşa numită “reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. 
In acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roşii: deportări, privatiuni 
de libertate, urmăriri, percheziţii şi persecuții. 

Teroarea bolşevică nu a reuşit să-i forţeze pe credincioşi să se lepede de 
credinţă. Mai mult, în atmosfera de jaf total a populaţiei locale, de represalii în 
masă, de foamete organizată, de morbiditate şi mortalitate excesive, credincioşii 
se convingeau tot mai mult de tirania fiarei bolşevice şi credeau că mântuirea 
poate veni numai de la Dumnezeu, în care credeau cu tot mai multă încredere. 

Constantin MUŞAT 


x 


e - Creşte, creşte lista susținătorilor lui Marius Oprea. Semnalul 
de grabnică adunare a fost trompetit de Herta Müller. Ieri s-a 
semnalat Courtois, azi Durandin şi Doina Cornea - şi stai, că abia 
a pornit să crească aluatul. Observ că şi Dan Culcer s-a oferit să 
multiplice, prin Asymetria ştirile, semnăturile, apelurile... 

Să avem pardon, bonsoar, dar un astfel de Apel (ba chiar la 
plural) au fost lansate şi în favoarea mea (pentru cetățenie, 
pentru altele), însă dacă de pildă Culcer a fost prezent şi lângă 
mine, Doina Cornea: ba; nici Durandina (ea s-a supărat pe mine 
când a venit la putere Constantinescu, iar eu am zis cuvinte rele 
despre un roman al său şi despre... Zoe Condurache, buna 
(şi înlocuitoare sa prietenă...). Ce să mai vorbesc de solidaritatea 
cu mine a Blandienei! A Adameşteancăi!! A Musatei!!! 

Că sunt gelos-verde? Se ve(r)de? Cum să nu fiu! Că tot vor 
prietenii să marcheze 33 ani de la “Mişcarea Goma” - aşa îi spun 
- el, nu eu - să-i înşir pe colegii, pe prietenii care - atunci - aveau 
altă treabă, mult mai importanţă decât să-şi rişte pielea. Or, acum, 
ce fel de piele (îşi) riscă Adamesteana, Musata, Blandiana (poate 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 181 


pielea şarpelui, schimbată anual), dacă sar ca leoaicele să-l apere 
pe iepuraşul Marius Oprea de... De cine? Dar cine-l atacă? 

Să zici că-l atacă Ceauşescu zilelor noastre: Băsescu? Nici 
vorbă, actualul preşedinte are structură de hienă, simte când 
prada este “atinsă” rău, deci e momentul să atace; primul 
ministru, Primul Cioc-Boc? Încă nu i-a ajuns până la constiinta-i 
de slănină ardelenească (grdsä, afumată) această “posibilitate”. 
La urma urmei de ce l-ar ataca pe M. Oprea colegii-de-partid? 
Ca să traduc în română: colegii-săi-de-structură (vorba 
Constantinescului)? 

Spre deosebire de toţi cei care l-au urcat în slăvi, nu am 
remarcat la “reputatul istoric Oprea” păcatul subtilitätii. Totuşi, 
până acum a manevrat cu mănuşi - dovadă: Tismăneanu tace. 

Deocamdată. Dar ce tragedie naţională va fi dacă un anunţ 
guvernamental va cădea, informîndu-ne că “Vova” a fost numit 
în locul lui Marius? Ce răgete, ce urlete, ce lamentări, ce răscoală 
“telectuală românăchească! 

Am să zic o vorbă ră. Fericit, Marino că nu a apucat această 
catastrofă, nu chiar planetară, dar locală: nesfârşit de culturală. 
Românească. 


Duminică 14 februarie 2010 
Varianta recentă a textului scris de Flori Bălănescu: 


Mişcarea pentru drepturile omului din România '77 
— 33 de ani de izolare şi umiliri pentru Paul Goma — 
Flori Bălănescu 


Se pare că într-o ţară în care preşedintele a condamnat comunismul, 
pensiile celor care ne-au decimat elitele intelectuale, profesionale şi socia- 
le nu pot fi (re)calculate după o rațiune care să menajeze ce a mai supra- 
vietuit din fibra noastră morală. Totul a devenit din ce în ce mai confuz, 
de parcă am fi luaţi în stăpânire de o instanţă neidentificabilă. Astfel, sun- 
tem martorii unor situaţii în care colaboratori notorii, (auto)recunoscuţi, ai 
Securităţii sunt conspirati în continuare, prin intermediul CNSAS. De 
exemplu, Sorin Roşca-Stănescu strigă în gura mare că a colaborat cu 
Securitatea şi vrea să i se recunoască oficial acest statut, dar primeşte 
certificat de băiat cu dosarul curat şi onoarea nepătată... 

Un contrascenariu pe măsura absurdului la care asistăm ar fi ca 
securiştii cu pensii nemeritate să se adune într-o Asociaţie a Foştilor 
Tortionari şi să dea statul român în judecată pentru că le încalcă dreptul 
legitim de a se căi prin reducerea pensiilor, ca prim pas într-un proces al 
comunismului, dovedit până acum o gargară propagandistică. 

La soluţia normală (din perspectiva unui adevărat proces al 
condamnării comunismului, deci, şi a comuniştilor responsabili) a tăierii 
pensiilor nici nu avem curaj să ne gândim. O realitate criminală nu poate 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 182 


fi solutionatä, în sensul judecatei corecte, decât prin măsuri radicale. 
Altfel, totul este de suprafaţă. Torţionarii supraviețuitori n-ar avea decât 
să facă apel la asistenţa socială, de care poate beneficia oricine, în 
numele umanităţii. Dacă nu cumva sunt judecaţi pentru crime împotriva 
umanităţii şi ajung în puşcărie, aşa cum, iarăşi, ar fi normal. 

Trăim într-o ţară în care apar ediţii fabuloase ale scrierilor unor 
indivizi care au hrănit prin supuşenia, delatiunea şi micimea lor fiara 
comunistă, în care intelectualii cultivă confuzia şi disprețul, iar posturile 
publice de radio şi televiziune fac reclamă desäntatä groparilor culturii 
române... În România, intelectualii „de marcă” îşi plâng de milă spunând 
„ce să facem, dacă n-am avut şi noi un Havel...”, eventual, „un Havel” 
care să ne fi picat precum para mălăiaţă, drept între ochi. Căci România 
este o ţară în care adevărul a ajuns otravă letală chiar pentru aceia care au 
avut de suferit. 

Alibiul postfactum al intelighentiei române este: dacă n-am avut şi 
noi un Havel... Am citit-o şi auzit-o de prea multe ori, ca să nu ştiu că este 
un soi de axiomă a generaţiilor antedecembriste care au croit cutumele în 
spaţiul cultural (se înţelege, distrugând prin „rezistenţa” lor miezul a ceea 
ce ar fi trebuit să fie societatea civilă), şi pe care au grijă să le menţină 
astăzi. 

Mă întreb, desigur, retoric, ce văd domniile lor în oglindă când, în 
cea mai aprigă intimitate, se privesc şi se întreabă: dar de ce n-am avut noi 
un Pleşu, un Liiceanu, un Breban, un Manolescu... un Săraru... un oricare 
„Escu, ...eanu... aru etc.? 

Şi dacă cei ce nu au fost în stare să fie, dar azi au pretenţia că au făcut 
tot ce s-a putut, şi ar fi putut mai mult dacă aveau „un Havel”, îşi imagi- 
nează că pot „trece” peste Paul Goma, nu înseamnă că el nu a existat. 

Alibiul intelectualitätii române este infirmat de o excepţie ce 
sfidează regula supuşeniei, laşităţii, meschinăriei şi a defetismului neaos: 
PAUL GOMA. 

Este convenabil să spunem că n-am avut „un Havel”, dacă nu avem 
curajul nici măcar acum să ne asumăm laşitatea de a nu fi fost precum 
aceia din ograda vecinilor. La fel de convenabilă este şi reţeta securistă, 
colportată cu aplomb de autoritate în materie: „Goma nu are talent”. Dar 
ce am făcut noi cu talentul nostru? Goma a fost „făcut” şi pederast, jidan, 
kaghebist, spion american, antisemit. Cu siguranţă, spre deosebire de noi, 
el a făcut istorie, nu a încercat să o saboteze. Ca şi când, ar fi careva atât 
de naiv încât să creadă că Tov” Impuşcat şi braţul înarmat al revoluţiei 
sale desfăşurau dispozitive impresionante de compromitere şi dezinfor- 
mare pentru orice băiat şturlubatic, real sau închipuit. Grav este că scena- 
riile Securităţii au fost preluate cu nesat jurnalistic şi transformate în 
bombe de presă, aşa cum a făcut Cristian Tudor Popescu, în 1995. Titlul 
“Gomora” nu este justificat decât de ambițiile sale literare, după cum reie- 
se şi din mâhnirea jucată de a fi constatat că România nu a avut dizidenti 
autentici, toţi (Goma, Petrescu, Cornea, Blandiana, Mazilu, Dinescu) l-au 
dezamăgit, pentru că „Nimeni nu se ridicase până la capăt împotriva unei 
idei şi în sprijinul alteia”. În fraza următoare răstoarnă timpurile, amestecă 
istoria, realităţile: „Toţi aveau ceva de smuls din cadavrele Ceauşeştilor, 
şi disidentii în primul rând”. Cărţile lui Paul Goma (răsfoite, după cum 
mărturiseşte) sunt „crispate stilistic, ostentative, cvasinule ca literatură”. 
Dar nu reiese deloc din textul Dlui CTP cum se face că a sărit de la rea- 
litäti contestatare consumate în anii '77-'80, la pretinse revendicări de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 183 


după 1989 ale disidentilor, care nu i-ar onora? În 1977, DI CTP avea 21 
de ani, în 1983, când Doina Cornea făcea samizdate, trimitea zeci de arti- 
cole la Europa Liberă, era anchetată şi chinuită, CTP avea 27 de ani. Mai 
departe, câţi ani avea când au început să fie auzite numele unor Dan 
Petrescu, Liviu Cangeopol şi alţii? In 1998, când apărea la Polirom volu- 
mul Timp mort, CTP avea deja 42 de ani şi, mai ales, ar fi avut destul timp 
să-şi corecteze „viziunea” din 1995, măcar asupra unora dintre opozantii 
regimului comunist. Că este dezamăgit, şi o spune cu accente destul de 
plastice, este dreptul dumnealui. Insă ca gazetar şi scriitor (după cum 
insistă chiar Paul Goma: scriitorul fiind acela chemat — trebuie să aibă şi 
chemare! — să spună adevărul, în ciuda oricăror comandamente) nu are 
voie să facă un puzzle mocirlos din biografiile şi suferinţele oamenilor 
care s-au sacrificat şi pentru noi. Ci nu pentru „parvenire”, o nuanţă a Dlui 
CTP care completează alibiul intelectualităţii scriitoriceşti. Nu am avut 
„un Havel”, „până la capăt”. Cu adevărat inadmisibil în textul “Gomora” 
este lipsa de onestitate intelectuală, umană până la urmă, vulgaritatea-i 
intrinsecă pe care o aruncă asupra personajului linşat: 

„Dând cu ochii de documentele din arhivele Securităţii, n-am 
tresărit. Gomora aceasta nu m-a făcut stană de sare. Tristeţea i-a închis 
inexorabil cercul. Goma primea bani buni, sume considerabile, în valută 
forte, pentru «literatura» disidentă care i se difuza în străinătate. 
Principala lui nemulțumire faţă de statul ceausist era că nu-i publică 
romanele. Din propriile declaraţii, transpare obsesia statutului social, a 
parvenirii pe cale scriitoricească. lar linsul cizmelor lui Ceauşescu (pro- 
babil prețul pașaportului), pus alături de vehemenţele ulterioare, pare 
mai dezgustător decât odele pentru Tovarăşul, produse cinstit şi consec- 
vent, la metru. Schița de portret pe care i-o face Al. Ivasiuc — tot pentru 
uzul Securităţii — lui Paul Goma sună ca inscripția pe piatra de mormânt 
a unei generaţii, a unei lumi, a unei vremi... Nici un strop de revoltă nu 
mă mai străbate. E un bun câştigat în anii din urmă. Am învăţat că mora- 
litatea nu există în natură. E un artefact, o întortochiere inutilă a minţii 
umane. Nu are absolut nici o importanţă, absolut nici una — înţelegeți ce 
înseamnă absolută — dacă pe dinăuntru ai un bof de gunoi sau un cristal 
de stâncă. E cât se poate de probabil ca, după ce vei muri, pe cristalul 
rămas între ciolanele tale să se cace câinii, în vreme ce boful mizer, 
îmbălsămat şi pus în raclă de cleştar, să dăinuie decenii. Totul e cum se- 
aşează libidoul politic al lumii”. 

Am putea lesne interpreta frustrările Dlui CTP ca fiind de natură 
sexuală, dar nu este intenţia noastră, în „compensaţie”, vărsându-şi oful 
pe opozantii anticomunisti. Insă, nu bagă de seamă care sunt parvenitii 
literelor române (cei cu functii, vile, maşini de lux, pete la dosar chiar), şi 
nici detaliul: 

„Schița de portret” scrisă de Ivasiuc este o notă informativă dată la 
Securitate împotriva fostului său coleg de detenţie — Paul Goma. Ziaristul 
se entuziasmează ca un adolescent aflând despre faptele vitejeşti ale eroi- 
lor săi preferaţi din cărţi şi filme. Il contrapune pe Paul Goma lui Dorin 
Tudoran, desigur, în defavoarea celui dintâi. Sunt convinsă că însuşi 
Dorin Tudoran nu ar avea atâta orgoliu încât să îşi asume rolul rezervat 
împotriva lui Paul Goma. Deşi CTP e convins că Goma nu a fost, precum 
Tudoran, un bărbat adevărat, un opozant veritabil (calităţi pe care nu ne 
îndoim că le are D.T.), te pufneste râsul când citeşti învolburări de genul: 
Dorin Tudoran a rezistat tentatiilor oferite de D.R. Popescu şi Croitoru, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 184 


„Ca un om. Ca un om inteligent şi onest. Nu ca un personaj. Nici o clipă, 
Dorin Tudoran nu face apel la calitatea şi prestigiul său de scriitor. El nu 
cere decât drepturile sale ca om, liber să hotărască asupra destinului său 
şi al familiei sale. In spatele vocii lui se ghicesc parcă miile de chipuri ale 
celor care simțeau că înnebunesc în tara-puscärie a lui Ceauşescu. Pe 
Dorin Tudoran nu-l interesează «Europa liberä» («Eu m-am folosit de ei, 
nu ei de mine!») şi nu încasează valută pentru niscai texte protestatare — 
ajungând în America a început prin a spăla vase”. 

Firesc ar fi ca Dorin Tudoran să fie lezat de acest text. 

În primul rând, „personajul” Goma s-a refugiat din Basarabia, în 
timpul războiului, la vârsta de 9 ani; a fost vânat apoi prin România de 
Comisiile de „Repatriere” în URSS, cu ajutorul nepretuit şi neprecupetit 
al românilor fraţi, a fost dat afară de prin şcolile româneşti, părinţii i-au 
fost arestaţi, a mai făcut şi „niscai” puşcărie şi „niscai” domiciliu forţat în 
Bărăgan — vreo 7 ani în total. A trăit claustrarea, foamea, frigul, bătăile 
inumane. lar D.R. Popescu şi Croitoru nu au cum să fie comparati cu 
Fraţii Şomlea, cu Goiciu de la Gherla, cu „Grenadă” şi ,,Sacou” de la 
Rahova, nici bătaia şi administrarea de droguri cu o discuţie mai aprinsă. 
E ca şi când am compara o grevă a foamei (la Gherla) cu o punere în scenă 
la National. Se subîntelege, chipul lui CTP se ascunde în spatele vocii lui 
Dorin Tudoran, pentru că, e sigur, în spatele vocii lui Goma nu are cum. 
Nu este un secret, Paul Goma a muncit ca zidar, ca trompetist, ca fotograf, 
a muncit orice a fost posibil. 

„Valuta” este unul din laitmotivele textelor „închinate” lui Paul 
Goma. Folosirea ostentativă în contexte diferite a unor substantive şi 
adjective, ce susțin logica internă a frazei, dar sunt în contradicţie cu 
adevărul şi evenimentele, este o tactică a diversiunii. Paul Goma nu a fost 
niciodată bogat, ba dimpotrivă, la Paris a ajuns şi în stradă, pentru impo- 
sibilitatea de a plăti chiria. Şi astăzi familia Goma o duce greu, scriitorul 
exilat (care anul acesta împlineşte 75 de ani) neavând vreun venit din par- 
tea statului român. Că doar în România şi-a făcut puşcăriile... 

Dacă Paul Goma are deseori accente vitriolante este, ca să spun aşa, 
un drept pe care şi l-a câştigat singur, încă de pe vremea când era singur 
— singurul între scriitorii şi intelectualii din România care a avut curajul 
să îi trimită scrisori deschise lui Ceauşescu şi să se solidarizeze cu alţii 
care militau pentru respectarea drepturilor omului. Regretăm, dar CTP nu 
are acest „drept”, oricât talent l-ar vizita. 

Dacă habar nu ai de istorie, măcar de ceea ce s-a întâmplat în 1977, 
ca „simplu” cititor poţi să te declari profund marcat de sensibilitatea şi 
justetea acestui Superman al jurnalisticii româneşti. Continui să cred că 
România este sufocată de scenariile securiştilor (supraviețuitori privile- 
giaţi ai Securităţii) şi de o imensă pălăvrăgeală ce induce în eroare cu 
puseurile ei de falsă pedagogie naţională. Un scriitor, un ziarist, are obli- 
gatia elementară de a citi întâi ce a scris cel supus linşajului public, dar şi 
ce au scris alţii despre el, apoi să pună în „context zoaiele fabricate de 
Securitate pentru a-l compromite. Imi vine greu să accept că un intelec- 
tual trecut de 40 de ani îşi mai dă voie să promoveze securisme. Ori nu a 
citit suficient despre cum acționau tovarăşii noştri inteligenţi de la crimi- 
nalul stabiliment, şi atunci trebuie să fie rezervat, ori are un interes asupra 
căruia nu este cazul să insistăm. Inaintea noastră şi-au mai exprimat şi alții 
stupefactia (v. Laszlo Alexandru, Intre Icar şi Anteu), şi oricât vom încer- 
ca să devoalăm masca sub care se ascund frustrări şi interese, tot nu vom 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 185 


reuşi să contracarăm răul făcut cu bună ştiinţă de unul dintre publiciştii cu 
priză la public. 

„Goma primea bani buni...”. Conform legii dreptului de autor (oriun- 
de în lume), autorii primesc bani (presupunem că şi banii primiţi de dl 
CTP pentru cărți sunt buni, poate mult mai buni decât cei primiţi de Goma 
pe vremuri). Aşadar, de unde o atare ţâfnă în tonalități ale urii de clasă? 
Despre banii aceştia (valuta, detestata valută, pentru care românii făceau 
puşcărie!! aceeaşi valută ideologică fluturată de mass-media în 1990, 
când cu Piaţa Universităţii!!) primiţi sau neprimiti (pentru că se înfruptau 
tovarăşii din ei, inclusiv USR) a tot scris Paul Goma, inclusiv în textele 
publicate înainte de 1989. Nu este vina noastră dacă nu sunt cunoscute şi 
Paul Goma nu are de ce să-şi ceară scuze că a fost plătit pentru proprieta- 
te intelectuală. 

„«literatura» disidentă...” Au scris destui profesionişti despre calita- 
tea literară a scrierilor lui Paul Goma, ca să nu mai dăm cuvântul, iară, 
versiunii Securităţii, prin ghilimelele Dlui CTP, care simte nevoia, într-un 
text din acelaşi volum, să facă trimitere la o altă instanţă supremă: 

„De fapt nici «greii» de la «România literar?» nu cred în Goma...” 

In februarie 1977, câţiva români doritori să obţină un paşaport pen- 
tru a scăpa din azilul psihiatric România şi-au pus semnătura, alături de 
Paul şi Ana Maria Goma, pe Scrisoarea ce avea să consfinteascä Mişcarea 
pentru drepturile omului ce poartă numele Goma. Cu o lună înainte trimi- 
sese în nume personal o Scrisoare „Către Pavel Kohout şi camarazii săi”. 
La scurtă vreme, din disperare că prietenii scriitori („un” Breban, de 
exemplu) nu vor să intre în nicio horă care n-ar fi fost pe placul puterii, 
Paul Goma îi scrie lui Ceauşescu o scrisoare deschisă. Este un text 
demential, cum spun tinerii zilelor noastre. Fără fisură stilistică, ironic, 
täios. În aceeaşi lună, Goma găseşte semnatarii pentru o altă scrisoare, în 
care punctează drepturile încălcate ale românilor, reuşind să inducă ideea 
de grup protestatar. Că după ce a fost dată publicităţii (adică difuzată prin 
Europa Liberă) aderentii au început să se strângă cu sutele este o altă parte 
a povestii, care confirmă importanţa gestului lui Paul Goma. Că 6 semna- 
tari din cei 8 initiatori doreau numai să obţină paşaport şi să plece (au şi 
plecat!), asta nu diminuează cu nimic greutatea momentului. Dimpotrivă. 
Scrisoarea deschisă adresată Conferinţei de la Belgrad era rezultatul 
asumării-revendicării unor drepturi garantate de Constituţie, dar încălcate 
de regimul comunist. Încercarea postdecembristă a unora (care s-au ferit 
să se implice) de a diminua importanţa Mişcării printr-o etichetă cu damf 
peiorativ, precum „grupare de paşaportari”, este, nici mai mult, nici mai 
puţin, decât vulgară. Să ai curajul în România anului 1977 să te laşi des- 
coperit în faţa aparatului represiv prin cererea publică a unui drept ele- 
mentar — libera circulaţie — este o lecţie de civism pentru pretinşii vertica- 
li ce declară azi, punând carul înaintea boilor, că ei nu şi-au dorit nicio- 
dată să îşi părăsească ţara. Voita confuzie a lucrurilor este o parte a alibiu- 
lui de care pomeneam. Să ştii că poţi ieşi şi intra liber din/ în ţară este, 
repet, un drept, nu un privilegiu (aşa cum a fost pentru foarte multi 
intelectuali, dintre care unii dovediti colaboratori ai Poliţiei politice). 

Să vedem, cu documente, cum este cu ,,obsesia” nepublicării roma- 
nelor, cu „parvenirea” şi cu, mai ales, „linsul cizmelor lui Ceauşescu (pro- 
babil preţul pasaportului), pus alături de vehementele ulterioare”... 

1.,„,Către Pavel Kohout şi camarazii săi 

Bucureşti, ianuarie 1977 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 186 


Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; 
situaţia Cehoslovaciei este — cu deosebiri nefundamentale — şi a 
României. Trăim, supravietuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra 
(capitală: Moscova). Voi, cehii şi slovacii ati avut un ‘68; polonezii un 
‘56, un ‘71 şi un... mereu; germanii de est au avut Berlinul şi au un 
Biermann; noi, Românii nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna 
suferinţa este direct proporțională cu intensitatea strigătului de revoltă. 
Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sunteţi 
sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească — 
la urma urmei mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii 
sub acelaşi călcâi (iar călcâi nu mai are nevoie de calificative). Aceeaşi 
lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi 
neruşinare a minciunii — peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, 
demagogie, nesiguranţă, teroare. 

Ciomag-Cälus-Coruptie — iată (în limba română) cei trei C cu care 
cei doi C ne-au împins concetätenii, pe scara istoriei, cu zeci, cu sute de 
ani îndărăt. 

lată, însă, s-a dovedit (şi se va dovedi, în continuare) că se poate 
lupta împotriva degradării programatice la care este supus omul, la noi, în 
.socialismul”-stalinist. 

Cuvânt-Condei-Constiintä (coincidenţă în limba română: alți trei 
C...) au tulburat digestia celor care, în numele nostru şi „pentru binele 
nostru”, ne-au călcat în picioare, ne-au pus să înältäm piramide, ne-au 
întemnițat, ne-au pus cälus (pe care nu ni l-au scos decât pentru a ne per- 
mite să strigăm cuvinte de multämitä), ne-au ucis. Digestia le-a fost tul- 
burată şi am convingerea că nu doar atât: ci întreruptă pentru totdeauna. 
Şi nu pentru că telul nostru, cauza noastră sunt drepte — atâtea alte cauze 
drepte au fost înfrânte —, ci pentru că arma noastră este Cuvântul, cel mai 
täios decât sabia. Sabie rusească la voi, sabie românească (indigenă, daco- 
romană, la urma urmelor sabia fraților noştri) la noi, în România, asupra 
capului nostru, al românilor — sabia va fi obligată să intre la loc, în teacă. 

Poate pentru măruntul, nesemnificativul motiv că o ideologie care, 
pe de o parte pretinde că se află în slujba omului, pe de alta taie capul 
omului, nu are nici o legătură cu ideea, nici cu omul. 

Sunt alături de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani. 

Alături de voi se află sufleteşte mulţi, foarte mulţi intelectuali româ- 
ni, chiar dacă nu-şi alătură semnătura lor semnăturii mele. 

Paul Goma” 
2. Domnului Nicolae Ceauşescu 
Palatul Regal, Bucureşti 
Bucureşti, februarie 1977 
Domnule Ceauşescu, 

Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteţi ultima 
speranţă a mea. lată motivul: 

De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta 
77” nu mai am linişte — sunt convins: nici Dumneavoastră. lată — mi-am 
zis, în sfârşit, glasul rațiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de 
ţară, devotați socialismului cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind 
răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât a celor interne, cât şi a 
convențiilor internationale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. 
Şi, din moment ce atâţia oameni şi-au pus semnătura pe această cerere, 
înseamnă, logic, că nu au ceea ce cer — altfel n-ar cere. Şi de ce nu au — 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 187 


ceea ce cer? Răspunsul este simplu: pentru că Cehoslovacia nu este o ţară 
liberă, nu este independentă, Cehoslovacia a fost ocupată de trupe străine 
care au impus ocupatilor o politică străină. Cetăţenii nu se bucură de drep- 
turile înscrise în Constituţia ţării lor — ca să nu mai vorbim despre cele 
cuprinse în Charta Drepturilor Omului sau în Actul Final al Conferinţei de 
la Helsinki. 

Că doleantele semnatarilor „Chartei *77” au fost determinate de 
cauze reale, serioase — şi ce poate fi mai real, mai serios decât omul? — o 
dovedeşte componenţa grupului care a iniţiat această acţiune: nici picior 
de capitalist, nici urmă de mare-proprietar, nici de membru al vreunui par- 
tid fascist — nu: cei care au redactat „Charta *77” se declară socialişti, unii 
sunt activişti de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui 
Smrkovski, oameni care au vrut şi vor pentru ţara lor o orânduire dreaptă, 
democratică. 

Domnule Ceauşescu, 

De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii „Charta 
777”, mă străduiesc să-mi conving cunoscuăii să se solidarizeze cu 
acţiunea cehilor şi a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recu- 
noscând cinstit că asta — adică solidarizarea — cade sub articolul cutare al 
Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe 
dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să sem- 
neze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; în fine, alţii mi-au pro- 
pus să mai aşteptăm niţel, să vedem rezultatul — la-pauză: dacă acţiunea 
chartiştilor reuşeşte, atunci poate ne pică şi nouă, românilor, ceva din 
cuceririle cehilor, dacă nu, atâta pagubă, rămânem fără cuceriri, dar şi fără 
consecinţele pe care cehii le vor trage. 

Vă rog să mă credeţi că atitudinea concetätenilor noştri m-a mâhnit 
profund: toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile ce li se cuvin, până 
ŞI ruşii (care ştim noi cine sunt ei...) strigă în gura mare că ei nu sunt libe- 
ri, că drepturile lor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii tăcem. Şi 
aşteptăm. Să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la 
ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga — în ciuda 
Securităţii. 

Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte — şi nu doar pe 
mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: 

— Domnule, dumneata te agiti într-un anume fel şi vrei să faci anu- 
mite chestii care nu sunt specifice românului — deci nu eşti român! 

— Cum aşa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevărat, bunicul dinspre 
tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e 
adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată — dar 
ce contează sângele — care-apă-nu-se-face? Contează că eu mă simt 
român. Pentru că m-am născut în România (judeţul Orhei), pentru că 
limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mama îl 
chema Popescu şi pentru că (iar cu asta i-am închis gura!), pentru că închi- 
sorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite! 

— Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporti 
ca un neromân! 

Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz: 

— Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foar- 
te român şi cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l 
asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condam- 
nat, de la balcon, cu vehementä invadarea Cehoslovaciei de către trupele 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 188 


Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare 
ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău! 

Uite-aşa i-am zis. La care Escu: 

— N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe 
scrisoarea de solidaritate cu cehii — aşa mi-a zis. 

7 Domnule Ceauşescu, 

Inteleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată 
să se aşeze lângă a unui simplu cetățean — şi încă a unui scriitor (şi acela 
fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate 
face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se 
va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 
90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţiaă 

V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în 
România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. 
Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături... 

Există însă o soluţie: solidarizarea individuală — eu am şi expediat o 
scrisoare cu semnătura mea autografă. Numai că gestul meu nu va 
împrăştia teama concetätenilor noştri de a se alătura celor care cer 
drepturi — la urma urmei şi pentru noi, românii... 

Cu totul, dar cu totul alta va fi situaţia dacă Domnia Voastră ar 
trimite o asemenea scrisoare, o declaraţie de susţinere a ,,Chartei '77”. 
Sunt ferm convins: milioane de români vă vor urma exemplul şi se vor 
solidariza şi ei cu cehii şi slovacii. 

Făcând acest lucru veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile 
făcute în 1968, veţi dovedi că, într-adevăr, luptati pentru socialism, 
pentru democraţie, pentru omenie. Asta, în primul rând. 

In al doilea, România se va putea prezenta la Conferinţa de la 
Belgrad cu fruntea sus. Cu speranţă, 

Paul Goma” 


/aceste două texte sunt citate din volumul Paul Goma, Scrisuri, 
1971-1989, vol. I, în curs de apariţie la Ed. Curtea Veche)/ 


3. „SCRISOARE DESCHISĂ adresată participanţilor la 

Conferinţa de la Belgrad 

— Rugäm ca Scrisoarea de faţă (căreia îi anexăm un exemplar din 
Constituţia R.S.R.) să fie difuzată în cadrul etapei pregătitoare a 
Conferinăei prin toate mijloacele pe care membrii organizatori le vor 
crede de cuviinţă: presă, radio, TV; 
— In timpul Conferinţei, din momentul în care prezenta Scrisoare va deve- 
ni publică, vom aduce la cunoştinţa participanţilor Reuniunii semnăturile 
celor care, pe parcurs, vor dori să-şi manifeste adeziunea faţă de acţiunea 
noastră; 

Semnatarii acestei Scrisori au fost aşezaţi în ordine alfabetică. 

Anul 1977 a fost declarat An al drepturilor Omului; noi, semnatarii 
acestei Scrisori deschise adresată Conferinţei de la Belgrad considerăm ca 
un fapt de o deosebită gravitate necesitatea unei întruniri internaţionale 
până la cel mai înalt nivel care are ca scop fundamental apărarea dreptu- 
rilor omului. Oricare ar fi statele în care acţiuni anti-umane au provocat 
această Conferinţă, protestăm împotriva tuturor formelor de opresiune 
fizică, morală, intelectuală —forme prin care în închisori politice, în lagăre, 
în spitale de psihiatrie, în GULAG-uri mai vechi sau mai noi, prin vio- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 189 


lentä şi minciună se calcă în picioare noţiunile de libertate şi demnitate. 

In dictaturile contemporane formele esenţiale ale manifestărilor indi- 
viduale şi sociale (artă, cultură, ştiinţă, crezurile politice şi religioase, 
conştiinţa naţională) devin cuvinte goale în slujba propagandei ideologi- 
ce a dictaturilor respective. Pe de altă parte, drepturile garantate prin legi- 
le interne şi convențiile internationale ratificate de guvernele statelor tota- 
litare nu sunt respectate; articolele din Constituţia R.S.R. referitoare la 
drepturile civice (art. 17); dreptul la muncă (art. 18); dreptul la instruire 
(art. 21); la asociere (art. 27); hbertatea cuvântului, a presei, a întrunirii, a 
mitingurilor, a demonstrațiilor (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 30); 
inviolabilitatea persoanei (art. 31); a domiciliului (art. 32); secretul cores- 
pondentei şi al convorbirilor telefonice (art. 33). Deasemeni nu este res- 
pectat dreptul la libera circulaţie a persoanelor, a ideilor, a informaţiei, iar 
dreptul la cetăţenie este transformat într-o obligaţie care nu serveşte cau- 
zei progresului. 

Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre libertate, dar 
câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat 
ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care 
s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani votantii 
votează... în unanimitate candidatul unic propus de putere şi împotriva 
votantilor? Că există ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească inter- 
esele statului - care sunt, de regulă potrivnice intereselor cetăţenilor? Că 
mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă? 
Considerăm deasemeni că este inadmisibilă extinderea principiilor nea- 
mestecului în treburile interne (ale unui stat) asupra drepturilor (indivi- 
duale) cetăţeneşti fundamentale. 

In încheiere mulţumim călduros înalților participanţi la Conferinţa 
de la Belgrad reuniți pentru apărarea libertății şi demnităţii oamenilor. 

Bucureşti, 8 februarie 1977 
Feher Adalbert 
Gesswein Erwin 
Gesswein Emilia 
Goma Paul 
Manoliu Maria 
Manoliu Sergiu 
Năvodaru Ana Maria /Goma/ 

Ştefănescu Şerban” 

/text citat din Paul Goma, Culoarea curcubeului '77/ Cod 

„Bărbosul”, Ed. Polirom, laşi, 2005/ 


Cred că este inutil să insistăm asupra unei fraze scrise de Paul Goma 
în declaraţia semnată la 6 mai 1977, înainte de „liberarea” de la 
Securitatea din Rahova (Bucureşti). Fusese arestat la 1 aprilie, răstimp în 
care anchetatorii l-au torturat în fel şi chip, aducându-l în pragul nebuniei 
şi al morţii prin drogarea cu o substanţă ce nu lăsa „urme”. Crezînd că 
face o mare descoperire, C(ristian) T(udor) P(opescu) *) a reprodus 
declaraţia dată în condiţii de claustrare, a întors-o pe toate feţele, dîndu-i 
conotaţii de hârtie fondatoare a imposturii lui Paul Goma. 

Câteva fragmente din Culoarea curcubeului: 

„Asta era. Greul de-abia începea. Războiul fusese cum fusese, dar pacea 
se anunţa tare grea... 

Ce-or fi având de gând să-mi facă? Sănătatea — la pământ, crizele de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 190 


inimă nu vin din senin, nu pleacă fără urme. Cu o maximă de 27 oricând te 
trezeşti mort, vorba ungurului; ori mai rău: paralizat. Însă nu sănătatea mea 
trupească îi preocupă (decât ca... pârghie cu care răstoarnă cealaltă sănătate, 
ne-trupeasc?). Dar ce? 

Răspunsul nu poate fi decât acesta: scopul lor este să mă mânjească. Nu 
ei, nemijlocit — ci să mă facă pe mine, să mă aducă până a mă mânji eu sin- 
gur — mult mai eficace decât dacă ar face-o ei. Sistemul lor represiv este 
structurat, nu doar pe pedepsire (cumplită), ci pe «reeducare». Or ce le-au 
făcut studenților de la Piteşti? Tortura, de neimaginat era nu scop, ci mijloc 
— de a-l aduce pe «bandit» să se tortureze singur, să se scuipe singur, să se 
mânjească singur cu căcat; şi ce le-a făcut, după ‘60, deţinuţilor de la Aiud, 
de la Botoşani, oameni îmbătrâniţi în închisori, a căror speranţă era pe cale 
să se stingă? 

Să fie printre cititorii presei româneşti unul singur care să creadă că 
Radu Gyr, Nichifor Crainic erau «sinceri» când scriau cu sânge, sudoare, 
lacrimi, căcat ceea ce scriau? Nici măcar securiştii care i-au «lucrat» ca să 
ajungă unde au ajuns nu au crezut în sinceritatea victimelor-totale care au fost 
cei doi. Dar Securitatea, deci partidul avea nevoie de altceva: de omul distrus 
— ca om, ca simbol al unicităţii, deci al rezistenţei la uniformizare. Si nu lichi- 
dându-l fizic (l-ar preface în martir!), ci obligându-l să se împroaşte singur cu 
bale, cu scuipati, cu noroi; cu păcate, cu cäcat(e). 

Asta era, asta este. Cei din jurul meu ştiau bine că, până la arestare am 
avut o «atitudine» care, fără a fi rigidă, sfidătoare, era totuşi una fără com- 
promisuri. Cordoanele de «Miliție», amenințările, chiar pumnii lui Stumpf nu 
mi-a modificat-o, deşi nu o singură dată mi-a fost frică; generalul Romeo 
Popescu nu m-a cumpărat cu... teancul de paşapoarte pentru familia mea şi 
prietenii şi vecinii şi cine s-ar fi nimerit, cum mi-a promis prin Manolii, după 
cum Burtică nu m-a cumpărat cu promisiunea de a-mi edita cărțile. Or un ase- 
menea animal-care-nu-există nici nu-trebuie-sä-existe! Ori să fie niţel sinucis 
de tot, de tot..., ori să fie sinucis — nu de tot — ci numai... moral. 

Răsfoiesc un dosar, fără să fiu atent. Mă întreb, intens: ce metodă vor fi 
ales, ca să mă distrugă? compromită? murdărească? sinucidă? 

(::) 

«Un cuvânt, un cuvintel — scris)... 

Dacă accept, dacă mă las, altul are să păşească pragul închisorii, 
altcineva are să se libereze — libereze-se! 

Si dintr-o dată îmi aduc aminte de Testament! 

Doamne Dumnezeule, dar asta-i salvarea mea: nu iertarea păcatului — ci 
absenţa lui! — fie numele Domnului binecuvântat! 

C...) 

Am ajuns la «rădăcinile» lotului — şi care nu puteau apărea în boxă, 
alături de principalul vinovat: eu — «Nazistul Heinrich Böll» — căruia îi adre- 
sasem o scrisoare deschisă — «dovezile»: nişte tăieturi din ziare; 
«Colaborationistul Pierre Emmanuel» — şi lui îi adresasem o scrisoare des- 
chisä, dovezile erau tot tăieturi din ziare; «Misticul înrăit» Mircea Eliade; 
«Legionarul» Emil Cioran... 

Mai figurau — pe poziții modeste — Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Ion 
Cuşa, N. Caranica, L. Mămăligă, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase... 

Cu toată gravitatea situaţiei, m-am pomenit râzând: Într-un asemenea 
«lot» merită să mărşăluieşti - până la zid! 

C...) 


Nu mi-a fost greu să deduc cui îi erau destinate copiile albastre, doar cu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 191 


majuscule scrise: lui Ceauşescu! 

C...) 

Nota informativă a lui Ivasiuc se afla în dosar în ziua de 1 mai; în 2 mai 
dispăruse... 

C...) 

Unul din procesele-verbale redactate de Bistran suferise o modificare 
după încheiere, deci după semnătură... 

C...) 

În legătură cu cărțile mele nepublicate în România, confiscate: la dosar 
figurau câteva «referate» aiuritoare, confecționate de un «redactor» care nu 
ştia să citească, nu pricepea ce citeşte — semnate: «Expert literar: lt.-col. 
Adrian König». 

La un moment dat carnea mea amorţită s-a trezit — pe jumătate de 
spaimă (întreagă). Îmi atârnasem privirea de eşarfa tricoloră de pe pieptul lui 
Ceauşescu din icoană şi mă rugam să mă ferească de aceea: vedeam, 
simţeam, miroseam primejdia apropiindu-se şi, ca în somn, nu mă puteam 
apăra, nu mă puteam ridica, să fug, nu puteam măcar urla, ca s-o sperii. 

Şi, firesc, am izbucnit în plâns. Cu sughituri. Mă apucasem cu amân- 
două mâinile de tăblia mesei şi hohoteam, scuturat. Plângeam de ruşine, de 
vinovăţie — cum de putusem să-l iau peste picior, să-l ridiculizez, să-mi bat 
joc de el, un om atât de bunînţelept-drept care decisese desistarea? 
Desistarea, desis’... 

Când, cu cine vorbisem despre asta, despre această noţiune care nu 
stătea bine în gura lui Grenadă — deci cu Grenadă? Dar ce vorbisem, doar 
refuzasem? A, da: Grenadă mă anunţase că ministrul, om bun-înţelegător îşi 
va lua inima-n dinţi? Aşa, în dinţi; şi-şi va pune obrazul. Pentru mine. De ce?, 
întrebasem, Grenadă spusese ceva cu o condamnare la moarte şi cu o comu- 
tare şi eu: Ce moarte, că înct nu m-aţi condamnat! Păi nu, da-i ca şi cum, d- 
aia tova?’ ministru cere disistare. Ce-i aia desistare?, Grenadă mi-a explicat, 
ridicând din umeri, eu n-am înţeles, am zis că nu cer nimic, nu mă recunosc 
vinovat, apoi nu sunt judecat, ca să fiu condamnat la — şi Grenadă: Lasă, 
dom'le, că ştim noi, cerem respectuos desistarea, că dânsu-i întelegätor şi 
drept şi — avea o eşarfă tricoloră uite-aşa! 

Un alt plâns, pornit mai târziu a venit alături de primul gândul: îți 
mulţumesc, Doamne-Doamne, că nu-i aceea. 

Am plâns — până am terminat. Apoi, uşurat, mi-am aşezat braţele pe 
masă, capul deasupra şi am închis ochii... 

Făceam cumplite eforturi ca să joc credibil. A, nu: plânsul fusese sin- 
cer, sincer fusese şi somnul care mă fulgerase — dar cum altfel să amân, 
suprim clipa în care mi se va vâri între degete un stilou şi mi se va strecura o 
foaie de hârtie sub cot, pe masă? 

N-am avut noroc: hârtia albă mi s-a pus în faţă, stiloul (al ministrului) 
în mână. Două cuvinte de mulţumire, alea le pui la urmă, începi cu cererea, 
adică Vă rog, în fine, ştii tu, după aia multumesti pentru desistare, eşti un om 
binecrescut, cere scuze, scrie că regreti şi că îi multumesti pentru märinimie. 

Nu m-am lăsat. Îmi era somn. Nu eram în stare să înţeleg ce mi se cerea. 
Nu puteam scrie, stiloul nu voia să stea între degete ca lumea. Nu refuzam, 
nu vorbeam, nu explicam — nu puteam. 

Nici ei nu m-au lăsat. Până noaptea, târziu, mi-au tot şoptit la ureche, 
m-au lăudat, mi-au comunicat că sunt cel mai mare scriitor român în viaţă, că 
romanele mele se vor publica, toate, în cel mult şase luni, că în vârful penitei 
stiloului se află liberarea, libertatea — două cuvinte de cerere şi de mulţumire 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 192 


şi de scuză. 

(...) mi-au făcut o injecție în braţ şi mi-au dat pastile şi mi-au. Parcă mă 
simţeam mai bine. Mult mai. Din nou în biroul lui Grenadă. Ministrul a venit 
şi el, a plecat, a venit, a plecat — numai eu am rămas. Pe scaun. La masă. 

Pe după prânz am început să vorbesc. Să spun că nu vreau. Că nu 
cerusem desistare, nu cerusem pentru că nu fusesem judecat-condamnat. 
Deci nu aveam de ce mulţumi. Ba da, ce: când primeşti ceva fără să ceri, nu 
multumesti. Aşa se cade, să fii politicos, aşa sunt uzantele între oameni 
civilizati. 

Bine, am zis, îmi cer scuze că l-am înjurat pe Ceauşescu, puteam să-l 
fac de râs în termeni politicosi, dati-mi să scriu asta. 

Am scris exact ce spusesem. 

Grenadă nu s-a supărat pe faţă, a zis: Bună şi asta, o punem de-o parte, 
să încercăm alta, una mai adecvată. 

Şi a început târguiala. Între timp ministrul venise cu un exemplar din 
Balzac tradus de Ana Maria — apăruse. Apoi cu un exemplar din 
Bunavestirea lui Breban — apăruse şi aceasta — i-am cerut s-o văd, s-o pipäi, 
s-o miros. Pe prima pagină Breban scrisese o lungă dedicație Tovarăşului 
Ministru Nicolae Pleşiţă şi Doamnei Sale Ioana (Maria, Ileana?) — şi încă alte 
multe cuvinte, toate cu majusculă. 

(2) 

Nu-mi aduc aminte ca în noaptea de 5 spre 6 mai 1977 să fi visat ceva, 
cu atât mai puţin liberarea. Cred că mi-a fost rău, dar nimic alarmant, 
probabil mă sufocam, pentru că dimineaţa colegul mi-a spus că horcăisem de 
moarte. 

Imediat după deşteptare inima mi-a dat iar de furcă: bătăi neregulate, 
dublate, întârziate, zvârcolituri dureroase — şi senzaţia terifiantă de cap-mare. 
Aveam un cap foarte, prea mare, prea greu, dificil de păstrat pe umeri şi mai 
ales dirijat în echilibru, la cică, locul lui, prin lumea asta mare, cu drumuri 
numai serpentine. 

Iar a venit doctorul — sau am fost dus — iar injecție, iar pastile. 

Sus, la Grenadă, dus de subofiteri. A venit ministrul. 

M-au trezit zbierătele Sacoului: urla la Grenadă. Grenadă a zis că doc- 
torul. A venit doctorul şi ministrul a răcnit la doctorul, că ce mi-a făcut, că-l 
împuşcă pe doctorul, că şi-aşa duşmanii zbiară că-i tratăm, ce dracu mi-a 
dat, de m-a adus în halul, că nu-mi pot da drumul aşa şi eu am zis să-l lase-n 
pace pe dom” doctorul, dom” doctorul fusese totdeauna drăguţ cu mine, 
dom” doctorul îmi dăduse totdeauna medicamente, de ce să-l pedepsească 
pe dom” doctorul — şi am început să plâng de mila amărâtului în halat alb care 
stătea cocoşat sub răcnetele lui Sacou şi zicea da, s” trăiţi, da, s” trăiţi — ca un 
tâmpit. 

Ministrul a plecat Grenadă m-a dus în alt birou acolo iar mi-a venit să 
plâng — şi era şi Goran de faţă şi Grenadă mă tot futea la cap cu televizorul 
că să mă uit la televizor şi eu zicem Nu şi după aceea cu ziarul că să-l citesc 
şi eu ziceam Nu şi apoi a venit povestea cu hârtiuta scoasă de Grenadă din 
buzunar că să mai scriu o dată chestia cu scuzele şi să introduc frăzulica: 

«Totodată regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acţiuni potrivnice 
statului socialist şi poporului român şi promit solemn că nu voi mai cădea 
niciodată în această capcană». 

Asta era aceea. Cum or să-mi dea drumul, fără să obțină ceva la mână? 
De aceea îmi fusese frică, atunci când plânsesem pentru prima oară. 
ÎL simţeam, ascuţit, pe Vasile hotărît să-mi zmulgă «frăzulica»; hotărît şi cu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 193 


o răbdare de înger: în faţa mea se adunaseră vreo cincisprezece foi de hârtie 
pe care eu scrisesem că regret că îl înjurasem pe Ceauşescu, trebuia să-l fac 
de râs în termeni politicoşi — toate «deocamdată nefolosibile», fiindcă nu 
conţineau frăzulica. 

El zicea Nu-i bună nici asta deocamdată nu e folosibilă o punem de-o 
parte să încercăm alta mai bună care să conţină frăzulica şi eu ziceam Bine şi 
scriam ce mai scrisesem şi Grenadă o lua de la cap şi la un moment dat m-a 
oprit din scris şi a zis Acum intrudu frăzulica şi mi-a pus peticul de hârtie în 
faţă şi eu am scris: 

«Şi acum introduc frăzulica pe care domnul colo”” — iar colonelul 
Vasile m-a înjurat de mamă. 

Şi iar am luat-o de la cap. 

Şi a dat Dumnezeu şi Vasile, după ce s-a uitat la ceas, a adunat toate 
hârtule de pe birou, le-a pus într-o mapă de muşama neagră. A zis ceva cu 
Bine, mai vedem noi şi m-a întrebat dacă vreau să cobor la celulă să-mi iau 
bagajul şi eu am zis din inerție Nu şi Vasile a trimis să-mi aducă bagajul şi 
să-l pună în maşină. 

Câţiva m-au coborât în curte, m-au băgat într-o maşină, alături era 
Grenadă cu mapa neagră strânsă la piept şi Grenadă nu mai spunea bancuri, 
era foarte trist sau obosit, nu mă mai interesa, mă interesa dacă mă expul- 
zează cu trenul, la graniţă sau cu avionul, la Otopeni şi îmi ziceam că nu scap 
eu fără frăzulică, or să mi-o zmulgă acolo, în gară sau în vama de la aeroport 
si îmi ziceam că ce bine-i când eşti aşa, că nu trebuie să joci aşa-ul, să 
faci-pe, fiindcă chiar aşa-eşti — dar dacă asta o să-i ajute pe ei să-mi zmulgă 
frăzulica, aşa cum îmi zmulseseră toate matele din cap, de rămăsesem cu el 
bun de-aruncat ca o cutie de conserve, goală; şi am avut dreptate, ne-am oprit 
în altă parte decât gara sau Otopeniul; a-ha, ăsta-i ministerul lor, aici. 

Am stat foarte multă vreme într-un birou cu un Ceauşescu foarte mare 
deasupra mea şi după aceea cineva m-a dus într-o sală, într-o hală foarte mare 
cu foarte multe scaune în jurul unei foarte mari mese şi iar am stat şi, după 
ce am stat, au intrat trei inşi, pe doi îi cunoşteam, erau Sacou şi Grenadă şi de 
celălalt Sacou a zis că-i tovarăşu” ministru-plin Coman şi Coman mi-a strâns 
mâna şi, clipind mereu, deşi nu era soare acolo, mi-a zis că el este foarte 
fericit că am primit înapoi titlul scump nouă tuturor de tovarăşe, că el îmi 
strânge mâna tovărăşeşte, că uite ce bun-mărinimos este tovarăşul Ceauşescu, 
ce bine că m-am gândit să-i cer gratierea, că dânsul numai lui Râmaru nu i-a 
acordat-o, dar să judec eu dacă Râmaru merita gratierea şi parcă Plesitä a 
intervenit să spună ceva, mai degrabă a intervenit pentru ca ministrul-plin să 
nu spună altceva şi ministrul-plin a zis Foarte bine, să vină! şi o uşă s-a 
deschis şi au intrat Ana Maria — fără Filip — şi socru-meu, fără Lulu, soră-sa, 
şi Ana Maria a început a striga Ce 1-ati făcut, criminalilor, când l-aţi arestat 
era om şi-acuma-i cârpă, ce i-aţi făcută şi eu voiam s-o potolesc, s-o asigur 
că îi povestesc eu acasă, dar Ana Maria nu se lăsa, striga ceva cu pupilele — 
Ce i-ati dat? L-aţi drogat, criminalilor!...”. 

Ceea ce au aflat securiştii la un moment dat (din păcate nici noi nu 
vrem să aflăm la timp) a fost salvarea lui Paul Goma de la moarte. 
Greutatea cu care s-a reuşit scoaterea hârtiei din ţară, pentru a fi difuzată 
de către Europa Liberă, a făcut ca Paul Goma să fie chinuit o lună de zile. 

„Testamentul” semnat la 26 martie (fusese redactat într-o primă 
formă încă din 1976), cu aproape o săptămână înainte de a fi arestat, este 
revelator: 

„Dacă, totuşi, voi fi privat de libertate, arestat şi condamnat oricare ar 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 194 


fi organismele executante, oricare ar fi persoanele cu care voi avea de a face 
— vreau să se ştie următoarele: 

a) mă voi opune prin toate mijloacele arestării mele — pe care o consi- 
der de pe acum ilegală; 

b) voi refuza să mă supun anchetei, oricare ar fi organismul, persoana 
care o va conduce; 

c) în cazul în care voi fi arestat — oricare ar fi forma detenţiei — voi 
declara imediat (şi, dacă voi avea posibilitatea, în scris) greva foamei şi a 
tăcerii; 

d) în cazul în care voi fi judecat, voi contesta legalitatea instruc-ției şi 
competența completului de judecat?.(...) să se ştie că «mărturisirile» sunt 
falsuri şi le socotesc de pe acum nule şi neavenite; 

În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor 
produce, în sprijinul acuzațiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, 
semnătura mea sau declarații «autografe»), să se ştie că sunt falsuri şi le 
declar de pe acum nule şi neavenite. 

Dacă voi muri în detenţie (adică după momentul în care voi fi privat de 
libertate), ori voi suferi un accident - mortal (...) să se ştie că autorii sunt 
membri ai aparatului de represiune; 

Dacă voi fi acuzat de fapte de drept-comun (huliganism, parazitism, tra- 
fic de valută, furt, atentat la pudoare etc...), să se ştie că sunt minciuni, drept 
care le declar de pe acum nule şi neavenite; 

În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opţiunile literare, poli- 
tice, etice ... să se ştie că sunt minciuni. 

Această declaratie-testament să fie dată publicităţii de către martorul 
meu — a cărui semnătură se află alături de a mea — la patruzeci şi opt de ore 
de la arestarea mea...” 


Aşadar, Paul Goma, care cunoscuse încă din 1956 pe viu „secretele” 
Securităţii, a intuit ce avea să i se întâmple. În 1977 şi metodele Securităţii 
erau altele. Singura lui „scăpare” a fost că nu a putut să-şi controleze în 
totalitate creierul abuzat de torturi psihice, medicamente, droguri, nesomn 
(foştii deţinuţi politici trecuţi prin anchete ştiu ce înseamnă să nu fii lăsat 
să dormi). 

Inflaţia de „ticăloşii” puse de DI CTP în cârca lui Paul Goma riscă 
să-i anuleze argumentatia. Certîndu-l pe Laszlo Alexandru, ca pe ultimul 
inept (totuşi, DI L. Al. a citit cărţile lui Paul Goma!), nu şi-a imaginat că 
şi noi „se întâmplă” să mai cunoaştem „nişte oameni care refuzau sec 
mascarada comunistă şi aveau cel puţin la fel de mult de suferit, fără să 
pretindă şi să primească nici un fel de valută forte pentru asta”. Fraza este 
văduvită de logica formală. Paul Goma nu a cerut nimic, a fost beneficia- 
rul unui contract absolut normal în lumea civilizată. Ar fi fost mai erou, 
mai pe placul cârtitorilor de azi dacă ar fi refuzat în anii '70 să fie plătit? 
După cum spuneam, cunoaştem şi noi mulţi oameni care au avut de sufe- 
rit, în grade diferite. Foarte mulţi deţinuţi politici, inclusiv semnatari ai 
Scrisorii Goma 77. Însă, pentru ce ar fi putut să „pretindă” (primească) ei 
mult diabolizata valută pe vremea lui Ceauşescu, dacă singurul care a avut 
curajul să-şi trimită cărţile în Occident a fost Goma? ŞI, se ştie, valuta nu 
venea decât din Occident. 

Incerc să înţeleg pe ce îşi întemeiază CTP răbufnirile de autoritate, 
de judecător situat deasupra tuturor, şi nu înţeleg: 

„Dacă un om obişnuit, care nu se pretinde a fi altceva decât un om 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 195 


obişnuit, a cedat în urma unui interogatoriu la Securitate, are toată întele- 
gerea mea [subl. m., F.B.]... Dacă însă cineva se încumetă să joace rolul 
opozantului de oţel, contopit până la depersonalizare cu cauza sa, incapa- 
bil de compromis, atunci mai bine crapă decât să pună condeiul pe hârtie 
si să scrie o singură literă care contravine convingerilor sale, fie şi dacă e 
îndopat cu mama pastilelor”. 

Inutil de citat în continuare. Se pare că autorul acestor rânduri este 
un supraom, un zeu. Deţine şi mecanismele controlului de după pierderea 
controlului şi adevărul absolut. Nu are nicio urmă de îndoială atunci când 
îşi formulează verdictele. Si ne ceartă pe noi, bietii oameni, care habar 
n-avem de nimic. Rezultă că domnia sa este Omul — Reperul — care face 
cinste esenței umane. 

Se plângea într-un interviu că a fost transformat „la un moment dat 
într-un soi de călău oficial”. Ceea ce ne trimite la o spusă a lui Iorga: 
„Polemistul, când e convins, e un soldat; când e plătit, un călău; când e 
diletant, e un pervers”. 

Cine a pus regimul comunist în pericol exprimându-și public 
nemulţumirea a suportat consecinţe drastice. Opozantii de după 
„revoluţie”, soldaţii de după război, curajoşii de democraţie (originală), 
eroii născuţi după ridicarea Cortinei de Fier... înmulţiţi precum melcii 
după ploaie... nu-l mai pot ucide nici simbolic pe Paul Goma, dacă nu a 
reuşit Securitatea. Mişcarea Goma a existat, a intrat în conştiinţa publică. 
Si a făcut-o cu acte şi cu suferinţă, nu cu scenarii de dezinformare. Câţi 
dintre negatorii, minimalizatorii lui Paul Goma au fost aruncaţi în 
puşcării, în azile psihiatrice, în afara fiinţei lor — în angoasa morţii? 

Alibiul conştiinţelor vinovate este un balon cu pucioasă. Talentul 
rezistentilor prin tăcere, autocenzură şi cultură (Paul Goma a spus ,,para- 
literatură”) ne-a alterat discernământul şi ne-a otrăvit sănătatea mintală. 
Nu mai ştim de ce atârnă viitorul a peste 20 de milioane de români, care 
încă mai dau semne că vor să fie trataţi cu respect. Toţi cei care ne-am 
format înainte de 1989 avem o conştiinţă mai mult sau mai puţin vinovată, 
însă nu în cazul tuturor ea a rămas şi o conştiinţă dedublată. Ceva esenţial 
este în neregulă cu noi atunci când lui Radu Filipescu îi sunt servite lecţii 
de retorică (nu era uşor să stai ani de zile în puşcăria Aiudului, în anii 80!, 
în timp ce poporul tău, cu jaluzelele trase, îşi dădea-n bobi să vadă când 
o să crape Ceauşescu?). La fel, atunci când un preşedinte care a făcut 
avere în timp ce noi mâncam pe cartelă, din marea milă a Inegalabilului 
Cârmaci, îşi permite să umilească un om ca Vasile Paraschiv, în direct, la 
oră de maximă audienţă, în aplauzele unor intelectuali lipsiţi de sira 
spinării (Paraschiv e un om care a cunoscut toate iadurile posibile pe 
pământul ţării lui, mai bine ar face românii să-i citească memoriile!). 
Când superoamenii noştri de cultură o iau în tărbacă, o maimutäresc, când 
violent, când condescendent, pe Herta Müller (de ce? că a avut curaj să 
spună adevărul, că are nas pentru securişti, pe care îi miroase de la o poştă 
nici ea nu are talent?) discernământul nostru este la pământ. In fine, când 
intelectualii de azi trec peste asemenea lucruri cu nonşalanţă (e mai de 
bun gust să ciocneşti o cupă de şampanie la palatul prezidenţial, să ai 
impresia că vei intra în istorie pe usa din faţă, decât să fu solidar, să fii 
empatic cu inginerul Radu Filipescu, cu muncitorul Vasile Paraschiv..., cu 
netalentatul scriitor Paul Goma, cu neromânca scriitoare Herta Miiller!) 
orice tratat, studiu sau eseu pe care îl semnează aceştia devine moral- 
mente caduc. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 196 


Problema noastră să fie oare că n-am făcut, pentru că n-am avut „un 
Havel”? (Cine să ni-l fi înşurubat în creier şi în conştiinţă, ca pe un cip?) 

Adevărata noastră zgaibă (care ne zgândără) este: Tu (eu) de ce n- 
ai (n-am) fost Havel? (Havel este mai talentat decât Goma, de-asta a avut 
succes în spaţiul public? Oare în România talentul şi moralitatea se 
exclud!?) 

Încă mai cred, încă mai sper că adevăratul nostru „un Havel” ar fi 
trebuit şi trebuie să mijească în creierul şi în conştiinţa oricărui intelectual 
român. Cine i-a împiedicat pe talentatii noştri compatrioți, indiferent de 
limba lor maternă, să fie „un Havel"? Cu siguranţă, nu Goma. El a avut 
curajul nebun de a fi „singur împotriva Lor”, cu alte cuvinte le-a ridicat 
mingea la fileu marilor noştri artişti întru toate. Istoria ne arată (aceeaşi 
istorie sabotată de români) că falnicii, talentatii, rasatii noştri intelectuali 
erau preocupaţi să prindă mingea pe sub fileu... ca să nu facă praf, să nu 
stârnească valuri... să nu fie luaţi la ochi. 

Din păcate. Patriotii care nu doreau să îşi părăsească ţara aveau toate 
motivele să o apere semnând Scrisoarea, în chiar „anul drepturilor 
omului” (1977). Şi nu au semnat-o decât oameni obişnuiţi, cu excepţiile 
arhicunoscute: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Este unul din cele mai 
aprige momente ale istoriei noastre recente în care ne-am autosabotat. 

Pe 8 februarie 2010, s-au împlinit 33 de ani de când cei 8 au semnat 
Scrisoarea şi au trimis-o prin mai multe canale în Occident. A doua zi, pe 
9 februarie, la mai bine de două săptămâni de când fusese trimisă, se citea 
la radio Europa Liberă Scrisoarea către Kohout... Mişcarea Goma prindea 
contur. 

Oricât de retorice ar părea, câteva întrebări de bun simţ se cer for- 
mulate. In primul rând către preşedintele Traian Băsescu şi acele instituţii 
ale statului de drept, care s-ar putea autosesiza pentru a repara o nedrep- 
tate atât de mare. Poate domniile lor ar reuşi să elimine acest handicap 
istoric, printr-un simplu gest de voinţă politică (o expresie foarte îndrăgită 
în campanii). In acelaşi pret, i-ar scăpa şi pe intelectualii noştri de trauma 
nedetinerii „unui Havel”. 

Ar fi un foarte nimerit exemplu pentru demararea „lucrărilor” proce- 
sului comunismului, dacă Preşedintele ar încerca un act de minimă repa- 
ratie morală, din partea statului şi a poporului român, prin care Paul Goma 
să beneficieze, măcar după 20 de ani de la Revoluţie, de efectele 
Decretului 118/1990, completat cu Legea 221/1990. Toţi preşedinţii post- 
decembrişti ai Uniunii Scriitorilor din România nu au avut puterea (bunul 
simţ, colegialitatea, ruşinea, conştiinţa; curajul?) de a-i trimite lui Paul 
Goma o hârtie cu antetul USR prin care să-l înştiinţeze că a redevenit 
membru (reamintesc, l-au dat afară, făcându-se mici în faţa Securităţii, pe 
când era închis la Rahova, în '77, bătut şi drogat, ca să moară). Poate că 
Preşedintele ţării, după ce va reciti Constituţia, o să reuşească să atragă 
atenţia asupra situaţiei nefireşti în care este lăsat Paul Goma. 

Până şi din Comisia Tismăneanu a fost dat afară, chiar dacă nu 
apucase să intre, deşi se spunea că însuşi Traian Băsescu l-a vrut acolo. 
Este oare posibil ca statul român de drept, care încearcă să repare, măcar 
declarativ, consecinţele crimelor statului totalitar, să găsească soluţia de a 
nu-l mai umili la nesfârşit pe singurul nostru scriitor opozant autentic? 
Chiar nu poate statul de drept să facă lumină în privinţa cetăţeniei 
române, pe care statul totalitar le-a furat-o, precum hoţii de drumul mare, 
membrilor familiei Goma în noiembrie 1977? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 197 


Furia cu care se încearcă de ani de zile distrugerea credibilităţii lui 
Paul Goma (pe care nici măcar Securitatea nu a reuşit-o) este emblema- 
tică pentru ceea ce suntem astăzi ca naţiune. Goma nu e „vinovat” pentru 
că, la un moment dat, brutalizat, pierzându-și stăpânirea de sine — nu din 
cauza cedărilor sale, ci din cauza criminalilor care îl drogau — a semnat o 
declaraţie ce i s-a băgat sub nas... Vina lui este că a ieşit din rând. Prea 
sus, prea în faţă. Când distanţele care separă fizionomiile morale sunt prea 
mari se încearcă distrugerea referintei pentru a institui altă scară, alt cod. 
Şi în curaj, ca şi în frică, şi în suferinţă există trepte. Este lecţia pe care 
ne-o înfăţişează foştii deţinuţi politici. Aşa cum aceia care (deşi supuşi 
unor bătăi crunte, unor metode ce nouă ne par de necrezut, înfometării, 
frigului, umilintelor, degradării umane) au fost închişi ani de zile dar nu 
au trecut prin „reeducare” au modestia, umilitatea de a spune „nu ştiu dacă 
as fi rezistat de-as fi trecut prin Piteşti...” (inclusiv Paul Goma a spus-o), 
tot aşa, aceia dintre noi care nu am luat nicio palmă de la Securitate ar 
trebui să avem onestitatea (faţă de noi înşine, în primul rând) de a nu-i 
judeca pe cei ce-au fost deasupra noastră, ca oameni. Care şi-au atins limi- 
tele omeneşti sub teroare. 

Cei ce trimit în derizoriu gesturile unor oameni care-au fost verti- 
cali, atunci când nouă ne era teamă până şi să ascultăm bancuri, nu fac 
decât să justifice şi astăzi, la mai bine de 20 de ani de la căderea regimu- 
lui comunist, crimele împotriva umanităţii pe care acesta le-a săvârşit. 

Aici nu este vorba de a-i lua apărarea lui Paul Goma (se apără 
singur prin tot ceea ce a făcut şi a scris), ci de a restabili o balanţă a bunu- 
lui simţ. In noiembrie a.c. se împlinesc 33 de ani de când familia Goma 
supravieţuieşte, la limita confortului material, dar la cea mai înaltă cotă a 
decentei morale, în exil. Mai exact spus, în refugiu politic. Am explicat 
altădată care este statutul celor trei membri ai familiei Goma, în raport cu 
statul român. Am explicat şi aparentul paradox al existenţei azilantilor 
politici români în condiţiile în care România este stat UE. Statul francez 
(şi el membru UE) le-a prelungit acest statut până în 2012. Ministerul 
Justiţiei din România şi MAE nu au decât să descâlcească această reali- 
tate. Deşi, ar fi fost mult mai simplu dacă cei trei şi-ar fi redobândit 
cetăţenia „din oficiu”, printr-un act formal emis de instituţia îndrituită. La 
fel de simplu, şi de normal, ar fi fost ca USR să-l reintegreze ca membru 
pe Paul Goma, tot din oficiu, deoarece nu a fost exclus ca scriitor şi nici 
deposedat de cetăţenie la cerere. 

Dar România e o ţară sufocată de oameni talentaţi. Probabil de 
aceea, deseori, lucrurile simple nu ne sunt la îndemână. 

Dacă securiştii, criminalii poporului român îşi aşteaptă sfârşitul în 
tihnă, fără grija zilei de mâine (unii au 90 de ani, şi pensii de peste 15 
milioane de lei vechi, care tot cresc, în funcţie de grad), Paul Goma nu are 
dreptul nici la pensia legală de care beneficiază atâţia români, fără să se 
considere că ar fi vreun privilegiu. 

Paul Goma nu este singurul căruia statul comunist i-a confiscat un 
drept inalienabil, dobândit prin naştere. Sunt şi alţi români care refuză să 
ceară un drept la care nu au renunţat vreodată. Preşedintele României şi 
Ministerul Justiţiei, în primul rând, dar şi celelalte instituţii ale statului, 
precum şi fulguranta noastră societate civilă sunt responsabili pentru felul 
inacceptabil în care sunt perpetuate efectele măsurilor comuniste. 

Comunismul a fost condamnat pe hârtie, aşteptăm să fie şi judecat. 
Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 198 


O altă întrebare neinfirmată de istorie (aceea nefalsificată): ce nevoie 
aveam noi, cetăţenii României, de „un Havel”, atâta vreme cât l-am avut 
pe Paul Goma? Cred că răspunsul este, va fi încă multă vreme, examenul 
pe care-l tot pică şi trebuie să îl treacă intelectualitatea de la noi”. 


*) Articolul poartă titlul “Gomora” (avem cultură biblică, noi, inginerii C.T.P. 
din RSR!) şi a fost publicat în Adevărul din 23 iulie 1995 sub semnătura lui Cristian 
Tudor Popescu, prețuit prozator de către pretäluitorul canunesc N. Manolescu şi 
prieten la cataramă al prietenului meu de atunci: Dorin Tudoran - acesta i-a recenzat 
o carte sub titlul: “Nu mă simt inocent, mă simt curat”. Curat - curat, Dorine, ca să 
nu ţi se uite vocativele! De la Manolescu nu mă aşteptam la vreun protest, măcar la 
o distantare faţă de porcăriile “scriitorului C.T.P”, dar de la Tudoran: da. Încă nu 
constatasem că poetul disident dădea din mâini, din picioare ca să “(reintre în 
rânduri”, vorba versului patriotic scris de Cosaşu-Ostaşu, să se desdisidentizeze (căci 
făcea rău atitudinea de contestare) cât despre “solidaritatea” cu mine nu se compara 
cu setea de autoreabilitare în faţa celor pe care îi atacase feroce înainte de decembrie 
89, în revista Agora: Eugen Simion, Buzura, Carmen Firan. Ca şi pentru Monica 
Lovinescu, vechea prietenie cu mine fusese uitată, ştearsă: cum să se manifeste 
Tudoran împotriva lui Liiceanu, cel care îmi trimisese - mie, nu lui! - la topit 
Culoarea curcubeului, de el editată?; cum să cârtească împotriva lui Sorescu, cel 
care topise plumburile cărţii (mele) Gardă inversă, ca să-şi plătească faţă de Iliescu 
portofoliul Culturii?; cum să repete, în interviul cu Eugen Simion, “räutätile” scrise 
despre el, în Agora”?; cum să mârâie împotriva Monicăi Lovinescu, a lui Ierunca, cei 
care încuviinţaseră explicit distrugerile culturale-editoriale (dar numai a mea era 
cartea distrusă) ale culturalului Liiceanu? 

Textul inginerului textilist CTP a fost publicat în cadrul campaniei din 
primăvara-vara anului 1995 organizată de Securitatea Eternă împotriva candidaturii 
mele la preşedinţia României. A fost precedat de o declaraţie în presă a lui Corneliu 
Coposu. În aceasta eram prezentat ca sabotor al tentativei ţării de a se democratiza 
(ce va fi făcut “ţara” ceea în cincinalul ce trecuse ?, îl va fi aşteptat pe “Senior” să 
deschidă în sfârşit gura, la ordinul lui Măgureanu?) şi urmată de alta, a lui Horia 
Rusu, în aceeaşi tonalitate critică la adresa mea şi aşteptătoristă potrivit doctrinei 
lui Coposu: 

“Nu-i momentul...” (Nota mea, P.G.) 


Eram pregătit - de aseară - să scriu un “comentariu” la textul 
acesta. Îmi amân plăcerea: sunt prea obosit acum, după trei ore de 
diacritizare (astă noapte, între orele 21 şi 24,00), de draci 
resuscitati de gunoiştea de CTP. 

Am să-l scriu azi sau mâine, nu rămâne el ne-scris. 


Luni 15 februarie 2010 


Iată ce voiam să notez: 

Jurnalul meu este... jurnalul meu (personal); el este, pentru 
mine, traista cerşetorului, în care adun, pun, depun ce cred cu că 
este interesant, bun, util pentru mine. 

Jurnalul meu nu este o “publicaţie” pe care o conduc (decât 
într-un singur mod: accept sau nu accept să reproduc un text), ci 
un adăpost pentru aceia care nu au unde să publice, ori doresc 
ceva mai multă... publicitate (şi-au găsit unde: pe situl meu!). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 199 


Acesta fiind statutul, în cazul reproducerii integrale a câte unui 
text despre mine, nu am intervenit decât rareori, cu o corectare de 
date sau cu câte o virgulă omisă. 

Textele semnate de Flori Bălănescu mi-au fost totdeauna 
favorabile; până la acesta, reprodus ieri, dacă am mai mormăit - 
în scrisori - că prea mă laudă; sau că prea au caracter de petiție - 
părerile mele au rămas între noi. 

De astă dată trebuie să scriu deschis (!) că am fost deranjat, 
pe de o parte de “cererile” către stăpânire (de a-mi restitui aia, de 
a-mi re-da aia), pe de alta de “indiscretiile” privind starea noas- 
tră materială. Este adevărat, cea mai supărătoare a fost o pledoa- 
rie înflăcărată, în favoarea mea, dar în care a fost scăpată 
expresia (citat aproximativ): “Goma trăieşte în exil din mila 
statului francez” - autor: Liviu loan Stoiciu. 

Or această formulare - preluată, prelucrată - este inexactă; 
şi umilitoare: trăiesc, nu “din mila statului francez”, ci din 
salariul Anei, soţia mea, bibliotecar la Biblioteca Naţională a 
Franţei. 

În textul reprodus mai sus Flori Bălănescu, desigur, din 
prietenie, din devotament, exagerează, cum am mai spus: pe de o 
parte acordînd prea mare spaţiu (în text) caracterului petitionar, 
pe de alta exagerînd starea materială precară a noastră. Care este 
o chestiune de familie, ca să spun aşa, despre care vorbesc-scriu 
numai eu. 

Vreau ca Flori Bălănescu să înţeleagă exact ce am scris, aici. 
Pentru că va fi ştiind şi ea bine că săracul e şi fudul. Ca mine. 


x 


Mă obsedează de câteva zile un “nume”, în fapt, un supranu- 
me: “Bercea Mondialu‘”. Dacă nu aş suferi de o respingere 
viscerală (citeşte: greață) faţă de un termen ultrafolosit în primul 
rând în Franţa, iar de la o vreme în România, anume: “genial”, 
l-aş pune pe acest nume demn de un personaj al Tiganiadei lui 
Budai-Deleanu. 


x 


“Opera lui Rebreanu, în instanță 14 Feb 2010 Cristina Mihalascu 

Opera scriitorului Liviu Rebreanu este în aceste zile motiv de dispută 
între Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor (CopyRo) şi 
Ilderim Rebreanu, nepotul acestuia, care se judecă în instanţă pentru 
obţinerea drepturilor de autor asupra întregii moşteniri culturale.” 


Caracatita Uricaru! După victima Sebastian, Rebreanu! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 200 


x 


În forumul Observatorului Cultural iată ce se dezbate... 


ciudat? joenegut, Luni, 15 Februarie 2010, 15:07 

Sunt forumisti pe care nu-i inteleg? Dau lectii unui personaj intrat in istorie? 
Chiar daca Doamna Cornea n-ar avea dreptate, este decent sa nu-i dam lectii, noi cei 
care n-am avut demnitatea si curajul sa exprimam lucruri, iar acum la adapostul, 
uneori, al anonimitatii sa dam in stamba. 


@D.C. legatura are cu prefectura? NEDEEA BURCA, Luni, 15 Februarie 
2010, 10:43 

Nu inteleg care sunt motivele pentru care, in acest moment, dl. Paul Goma ar 
trebui sa fie sustinut public. E dat afara de undeva si nu stim noi? Candideaza la ceva 
si n-am fost anuntati? Si in ce consta "drama" d-sale? Se afla in vreun pericol foarte 
grav "celebritatea anticomunista" a d-sale? Si, nu in ultimul rand, ce legatura vedeti 
dvs. intre dl. Paul Goma si subiectul in dezabatere? Da, stim cu totii, a existat un 
moment in care dl. Paul Goma a fost un exemplu de curaj si de civism. A riscat mult 
si a suferit pe masura. Dar, a fost, oare, chiar singurul? Si, daca nu, oare de ce numai 
d-sa ar trebui, acum, "sustinut public"? Vrea d-sa in locul d-lui Oprea? V-a indrituit 
sa fiti purtatorul de cuvant al d-sale? De ce nu va exprimati clar si nu spuneti exact 
ce doriti, la urma urmei? Altminteri, toate intempestivele dvs. interventii nu au abso- 
lut nici o noima! 


PAUL GOMA D. C., Duminica, 14 Februarie 2010, 19:41 

Doamna Doina CORNEA, 

Scrierile lui Paul Goma sunt dovezi irefutabile ale crimelor comunismului de 
pe intregul teritoriu al ROMANIEI MARI. 

Va intreb, inca odata: DE CE NU-L SUSTINETI PUBLIC PE DOMNUL 
PAUL GOMA? CARE SA FIE MOTIVELE CARE VA DETERMINA SA NU-L 
SUSTINETI PUBLIC PE PAUL GOMA? MOTIVE PERSONALE? TEAMA DE 
CELEBRITATEA ATICOMUNISTA A LUI PAUL GOMA? INVIDIE? TEAMA 
DE REPRESALII ASUPRA DUMNEAVOASTRA DE CATRE "PUII DE BOLSE- 
VICI"? CA "MAMA A NATIUNII ROMANE", GASESC DESTUL DE CIUDAT 
COMPORTAMENIUL DUMNEAVOASTRA FATA DE DRAMA, DA DRAMA, 
DOMNULUI PAUL GOMA. 


Subtilitate ori confuzie ? Nedumeritu', Duminica, 14 Februarie 2010, 10:55 D- 
na Cornea, care e schimbarea din decembrie 2009 ? Si inainte si dupa aveam, si 
avem, acelelasi premier si acelasi presedinte. 


Paul Goma D. C., Sambata, 13 Februarie 2010, 14:21 

Doamna Cornea, pe cand o SCRISOARE PUBLICA DE SUSTINERE A LUI 
PAUL GOMA? E ASA DE GREU? DE CE? CARE-I MOTIVUL ADEVARAT CA 
NU-L SUSTINETI PUBLIC PE PAUL GOMA? 


* 


În coada listei susținătorilor lui M. Oprea a apărut Totok! 
El mai lipsea! 


x 
In revista Cultura Dorin Tudoran scrie o chestie foarte 
îmbârzoiată-înnodurată din care nu se înţelege limpede: a fost 


Marius Oprea eliminat din conducerea Institutului sau ba? Şi ce 
mai rămâne din informația de ieri furnizată chiar de interesat, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 201 


anume că el, Tudoran ar fi fost numit preşedinte de onoare? 
Numit, de către cine? 

Vorba celuia: “Aşteptăm provincia”. Ea să ne explice codul 
cu care să descuiem textele tudoranesti. 


e -Marți 16 februarie 2010 


Protestatarii de meserie, holocacaustolologii Katz şi Florian, 
colegi în “lotul” celor daţi în judecată de mine pentru calomnie, 
alături de Carmen Muşat, al cărei soţ a apărat o bună parte dintre 
antisemitizatori, nu ştiu dacă şi pe aceşti păduchi veninosi, 
indivizi fără meserie, alta decât aceea de a zbiera, cu stropi: 
«Alarma, Antisimiiit!”, de fiecare dată când li se năzare lor, 
vigilentilor, că a violat inviolabilul Zid al Ierusalimului o muscu- 
liţă numai bună de antisemitizat). Aceste creaturi de coşmar, 
copii încremeniţi în borcanul cu spirt, ca mostre-de-monstri, în 
vârsta mentală a pantalonilor scurți, masturbationisti tremuri- 
CIOŞI, impenitenti, pe sub bancă, altfel preşedinţi ai Centrului 
pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului din 
România (Fanfara, Fanfara!), ca, scuzati-pardon-bonsoar, Katz şi 
Alexandru Florian, directori-delegati ai vreunui institut botezat 
pentru circumstantä: “Naţional, românesc, pentru studierea 
Holocaustului”, în uniforme de premilitari ai Tahalului, de către 
impostorul nobelizat Elie Wiesel. (Trei ani de zile aceşti 
tovărăşei fără căpătâi, fără meserie - şi fără vârstă decisă - 
lătrători în haită la fiecare imaginar “act de antisemitism”, 
turnători din familie şi din tradiţie, au refuzat să-şi declare 
adresa, astfel blocînd mersul procesului intentat de mine), 
protestează, acum, contra filmului cu /despre Ogoranu, prezentat 
la Berlin (după Evenimentul zilei): 

“Filmul despre Gavrilă Ogoranu provoacă proteste la Berlin 
Traian Danciu Marţi, 16 Februarie 2010 

“SCRISOARE. Pe motiv că filmul „Portretul luptătorului la tine- 
rete” ar aborda un personaj care a făcut parte din mişcarea legionară, 
mai multe organizaţii cer încetarea proiecţiilor din festival.Una dintre 
cele patru producţii româneşti proiectate zilele acestea la Festivalul de 
la Berlin este criticată pentru că ar „glorifica” un fost legionar. 

Scrisoarea de protest împotriva filmului „Portretul luptătorului la 
tinereţe”, regizat de Constantin Popescu şi prezentat în secţiunea 
Forum a Festivalului de la Berlin, este semnată, printre alţii, de Marco 
Katz, preşedintele Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Anti 
semitismului din România, şi Alexandru Florian, director al 
Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”. 

Proiectiile nu vor fi oprite 

Destinatarii,,petitiei” sunt directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 202 


şi membrii juriului actualei ediţii, prezidat de Werner Herzog, deşi fil- 
mul nu este în competiţie. 

Semnatarii protestului critică la filmul pe care se pare că nu l-au 
vizionat (cum altfel?, doar acesta este obiceiul Holocaustologiei 
Universale: aşa cum Carmen Muşat şi I.B. Lefter au publicat în 
Observator cultural, calomniosul text semnat “Radu Ioanid” 
împotriva mea - şi tot fără să-l citească) - şi pe care îl descriu drept 
„documentar”, ceea ce el nu este - că acesta ar glorifica o persoană, 
portretizând- o drept luptătoare împotriva comunismului, deşi aceasta 
a a partinut mişcării legionare. Filmul urmăreşte lupta grupului de 
partizani condus de Ion Gavrilă Ogoranu, în primii ani de comunism. 

„Vă aducem la cunoştinţă că Ion Gavrilă-Ogoranu a făcut parte 
din Mişcarea Legionară din România, Fratia de Cruce Negoiul, fiind 
un militant al acestei organizaţii cu caracter fascist, antisemit şi rasist“, 
scriu semnatarii. „Promovarea cultului persoanelor şi organizaţiilor 
cu caracter fascist, rasist şi xenofob este interzisă de legea din 
România şi contravine principiilor fundamentale ale democraţiei 
europene“ (este recognoscibilă negația oarbă, insolentă, cretină, a 
orice nu este ultrafavorabil lor, antisemitizatorilor - nota mea, P.G), se 
arată în scrisoare. Prin urmare, semnatarii cer să se „dispună încetarea 
proiecţiilor“, lucru care n-a fost acceptat de organizatorii Berlinalei. 

„Vreau să fiu înţeles bine, acest film nu e o hagiografie” 

Protestul a fost un subiect de discuţie duminică seara, la petrece- 
rea românilor de la Berlin. Bernd Bruder, responsabil cu selecţia 
filmelor din Europa de Sud-Est în secţiunea Forum, a apărat decizia 
de a selecta „Portretul luptätorului la tinereţe”, susţinând că acuzaţiile 
ar fi neîndreptätite. 

El a admis, în schimb, că s-ar putea ca, pentru un istoric român, 
unele aspecte să fie discutabile. „Nu putem porni la discuţie atâta 
timp cât cei care protestează nu au văzut filmul. (subl. mea, P.G.) 
E, în primul rând, un film de ficţiune şi nu un documentar”, spune 
Constantin Popescu. 

„Vreau să fiu înţeles bine, acest film nu e o hagiografie, oamenii 
ăia nu sunt nişte îngeraşi pentru mine. Asta nu înseamnă că nu am voie 
să am o părere despre ce s-a întâmplat. Eu prezint nişte fapte ale unor 
oameni, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce au făcut ei”, 
continuă cineastul, amintind de faptul că Gavrilă Ogoranu a fost 
portretizat de nenumărate ori în România, inclusiv în „Memorialul 
durerii”, de la TVR, fără să protesteze cineva. 

„Încerc doar să înţeleg de ce se judecă lucrurile cu măsuri 
diferite. Şi de unde psihoza asta, de a nu vorbi despre anumite 
lucruri?” 

(Cum, “de unde”? De la Tel Aviv-Washington!, precizarea mea, 
P.G.). 

Cercetătorul german în cultură şi criticul de film Ekkehard 
Knoerer scrie în revista de cultură on-line „Perlentaucher” că 
„Popescu, [ca] autor al scenariului, pe de-o parte observă cele întâm- 
plate clar din poziţia dreptei anticomuniste. El tace însă asupra faptu- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 203 


lui că multe dintre figurile sale din film, care apar drept eroice, deşi 
fără sens, au un fundal fascistoid-antisemit, (subl. mea, P.G.) ceea ce 
i se poate reproşa din punctul de vedere al unui istoric“. 

(“EI tace însă’... iată că totodată i se sugerează ce, cum ar fi 
trebuit să facă: să fi început cu suferinţele evreilor sub nazişti şi 
legionăroi, abia apoi să fi adus vorba de eventualele suferinţe prici- 
nu-ite de “unii evrei” neevreilor - cunosc reţeta din cronicile lui Ed., 
Reichman, din sfaturile prieteneşti ale lui Alain Paruit, S. Damian, 
din “întrebările” năuce, prosteşti, analfabete puse mie de comentatorul 
O. Şimonca... - nota mea, P.G.) 

„Nu putem porni la discuţie atâta timp cât cei care protestează nu 
au văzut filmul.“, 

CONSTANTIN POPESCU, regizor 


ISTORIE 

„Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor” 

Ion Gavrilă Ogoranu, unul dintre cei mai înversunati partizani antico- 
munişti, a încetat din viaţă în 2006, în satul Galtiu, din judeţul Alba, la 73 de 
ani. În anii de liceu, în Făgăraş, a activat în Frăția de Cruce, organizaţia de 
tineret a Mişcării Legionare. Ca student, a fost condamnat, în lipsă, la 19 ani 
de închisoare în procesul celor 200 de studenţi de la Cluj, după ce, între 1941 
şi 1944, fusese închis pentru „activitate interzisă”. Între 1948 şi 1955 - când 
ultimii luptători au ajuns în mâinile Sigurantei, în urma unor denunturi - a 
condus Grupul Carpatin Fägäräsan. A fost condamnat la moarte în 1951. 
Timp de 21 de ani, până în 1976, a stat ascuns în casa Anei Săbăduş, văduva 
unui deţinut politic, care i-a devenit ulterior soţie. Se pare că a scăpat de 
condamnare, după 1976, graţie intervenției lui Richard Nixon. 

„Au fost voci grăbite care au afirmat răstit că mişcarea de rezistenţă 
anticomunistă a fost opera legionarilor. E o minciună. În acelaşi timp, printre 
partizani au fost şi legionari. Trebuie luat caz cu caz. E o prostie enormă să 
acreditezi ideea că a fost o mişcare a legionarilor de fapt, iar în mediile ger- 
mane (nu germane, ci a unor gazetarnici evrei din Germania - nota mea, 
P.G.), în special, s-au făcut câteva extrapolări ne avenite. Trebuie, pur şi sim- 
plu, acceptat acest episod din trecutul lui Ogoranu, ca şi faptul că a fost un 
luptător adevărat. Trebuie discutat concret, dacă e cazul, ce anume a făcut el 
ca legionar. Sunt două lucruri distincte”, spune istoricul Armand Gou. 
(Florentina Ciuverca) 


PROIECT 

“Urmează portretul Elisabetei Rizea 

„Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a unui triptic numit 
„Aproape linişte”, care va continua cu două alte filme, despre fraţii Arnäutoiu 
şi Elisabeta Rizea. Filmările, care au angrenat peste 100 de actori, au avut loc 
în 2008, la studiourile MediaPro, din Buftea, şi în diverse locuri din ţară. 
Rolul principal, al lui Gavrilă Ogoranu, i-a fost atribuit lui Costi Diţă, iar 
camarazii lui au fost preluaţi, printre alţii, de Alexandru Potocean, Bogdan 
Dumitrache, Alin Mihalache. Filmul a primit 1,5 milioane de lei de la Centrul 
Naţional al Cinematografiei, în 2006”. 


Comentarii de Erwin(Vizitator), luni, 15 februarie 2010 - 23:13 
Pai daca provoaca proteste este musai sa-l vedem. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 204 


Dar la filmele cu comunisti, de ce nu protesteaza? de Beria( Vizitator), marţi, 
16 februarie 2010 - 01:20Nu cumva fiindca ei au fost parintii din umbra ai comunis- 
mului, care mai tarziu le-a scapat din mana pierzand avantajele pe care le sperau? 
Sunt niste fatarnici, isi plang numai durerile lor, dar crimele facute de ei le trec sub 
tacere sau le neaga mintind fara sa clipeasca. Ana Pauker, Vasile Luca, Walter 
Roman, Nikolski, si foarte multi altii, au complotat impotriva statului roman si au 
fost coloana a S-a a comunismului in Romania. Au fost in prima linie a instaurarii 
comunismului in Romania, savarsind genocid impotriva elitelor romanesti. Chiar au 
uitat asta? Noi nu, caci s-au dovedit rasisti si xenofobi cu romanii chiar la ei acasa. 
Sa-si ceara si ei scuze pentru crimele lor, cum si altii si-au cerut scuze de la ei, atun- 
ci poate va fi mai multa armonie.” 


“apreciez aceasta linie de gandire de Andrei Panait( Vizitator), marţi, 16 
februarie 2010 - 01:11 Dar am auzit insa, ca filmul este destul de prost facut din 
punct de vedere cinematografic, si ca nu se dezvolta suficient de bine caracterele 
principale. Pana la urma, oricat de legionar ar fi fost Ogoranu, povestea lui este una 
din istoria noastra si nu poate fi stearsa de cenzori, chiar din contra fiindca a fost un 
luptator de renume, merita facute filme bune si de renume, dar macar sa le faca bine, 
nu amatoreste asa cum spun criticii ca s-a facut asta. 


“Eroul Ogoranu de Axente Severus (Vizitator), marţi, 16 februarie 2010 - 
02:59Este un erou al Romaniei si avem datoria sa ni'l pastram ca atare.Daca nu vor 
apare schimbari semnificative la acctualul raport de forte in lume (cele vazute dar si 
nevazute) o natiune vulnerabila ca Romania risca sa'si ingroape pur si simplu istoria, 
eroii, tot.Curand va veni si randul lui Eminescu; nu au inceput inca acest demers caci 
merg pe strategia lui Ilici Lenin " Doi pasi(mici) inapoi-un pas(mare) inainte"- per- 
versiune dusa la rang de arta.Da, Legionarii au mai comis o mare "CRIMA": aceea 
de a fi osatura rezistentei anti-comuniste; este un adevar ce nu am nevoie sa mi'l 
confirme altii-chestiune de famile.Bunul Dumnezeu sa'i odihnesca pe ei pe toti. Eroi 
avem multi si multi uitati: Alexandru (Bebe) Cristescu pe frontul anti-Bolshevik are 
mormantul in Franta, Bazu Cantacuzino (pilot greu de egalat) e in Spania; oare nu 
merita sa fie adusi in tara? A.S. 


“de andy marţi, 16 februarie 2010 - 04:07 Sa fi anticomunist e un pacat pentru 
cei care au adus si impus comunismul in Romania. Noi ar trebui sa-i tratam pe toti 
care au facut parte din Partidul Comunist, asa cum ii trateaza evreii pe nazisti: sa-i 
rapim, de oriunde s-ar afla in lume, sa-i condamnam la moarte si sa-i executam.” 


x 


Comentariul forumestru la declarația de solidarizare a 
Doinei Cornea cu Marius Oprea (din Observator cultural) m-a 
iritat peste măsură: imbecilitatea acestui “Mony Thor” pitit sub 
tolul mizerabil al anonimitätii (cică: “Monitor” - ha, ha, ha!). De 
aceea voi interveni între paranteze drepte, cu italice, în textul 
acestui curajos-din-tufiş; acestui prostalău analfabet, dar 
monitorist, adică instructor, părerist fără teamă (dacă o dă 
anonimă...): 


“Opinii si ...admonestari Mony Thor, Luni, 15 Februarie 2010, 19:14 
Stimata doamna D. Cornea,Va asigur mai intai de profundul respect pe care il am 
pentru atitudinea dv. civica dinainte si dupa 1989 si nu pot decat sa regret prezenta 
dv. atat de rarissima in viata social-politica de la noi in acesti ultimi ani. Sunt convins 
ca o urmariti cu interes activ si presupun ca doar probleme de sanatate va impiedica 
sa va implicati mai frecvent. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 205 


Marturisesc ca, intelegand si aproband opiniile pe care le-ati consemnat in 
printul O.C., ma nedumireste, in schimb, insistenta cu care reveniti pe site-ul aces- 
tuia, in contextul dezbaterii cazului M. O., pentru determinarea unui demers identic 
in favoarea lui P.Goma. [care “demers identic în favoarea lui P.G. "?, -n.m. P.G.] 
Cele doua personalitati nu au, cred, in comun decat inversunarea cu care se dedica 
crezului lor, care in cazul primului este unul de toata lauda. In ceea ce-l priveste pe 
P.G., acesta a incetat de mult sa mai militeze pentru o cauza si mai precis, pentru una 
pozitiva.[de unde până unde “a incetat de mult sa mai militeze pentru o cauza si mai 
precis, pentru una pozitiva( P.G.) ”?] Refuzand sa recapete cetatenia romana, el pro- 
beaza lipsa solidaritatii sale cu destinul poporului roman /de unde ai scos “refuzul 
de a recăpăta cetățenia română, patrihotule român? De la Securitate pe care o 
slujesti în continuare?]. Ambitii si orgolii nemasurate l-au despartit rand pe rand nu 
numai de intelectualitatea indigena, ci si de diaspora din Franta, alaturi de care s-a 
manifestat politic. Daca veti citi „Jurnaluliii" Monicai Lovinescu, veti afla cum 
treptat nu numai cum si-a tradat el vechile prietenii (M. Lovinescu insasi, V. Ierunca, 
D. Tepeneag s.a.), dar s-a plasat uneori, dupa cum aprecia M.L.., chiar in zona pato- 
logicului. 

[Dar dacă vei citi Jurnalele lui P.G. ce vei afla, tu, necititor din mosi 
strămoşi? Nimica goală, fiindcă Tel Avivul de la Washington încă nu-ţi va fi trimis 
manualul din care să înveţi papagaliceşte răspunsurile] 

Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca, sfidand istoria si documentele care 
o atesta, neaga cu o obstinatie care nu-l onoreaza producerea Holocaustului in 
Romania si in teritoriile administrate temporar de aceasta in timpul Razboiului 
Mondial. (subl. mea). (...) 

[Deci asta era! Mony Tor este un jegos, un bălos, un păcătos ovreu 
bolşevic din cei care nu citesc nimic altceva decât ce li se indică de la Celula de 
partid (PCb). Iar atunci latră, scuipä, bäsesc revolutionäreste si, de după 
perdea, varsă conţinutul oalelor de noapte (păstrate două săptămâni sub pat, 
aşteptînd Armata Roşie ca să-i alunge, să-i lichideze pe goi, pe legionăroi, pe 
mosieristi, pe regalişti, ca să rămână pământul Basarabiei doar al lor - ca al 
Palestinei), în capul nefericitilor bästinasi care încearcă să fugă de raiul vostru, 
sovietic - aşa cum aţi făcut în Săptămâna Roşie, începînd din 28 iunie 1940, în 
Basarabia şi în Bucovina de Nord] 

lata deci, stimata doamna, suficiente motive pentru a privi cu circumspectie 
orice tentativa de a-l recupera pe dl. P.Goma in randurile celor carora li s-ar cuveni 
un loc de cinste in societatea noastra (ceea ce nu inseamna ca am uitat curajul si dem- 
nitatea cu care el a infruntat, la vremea respectiva, regimul ceausist.)”. 


* 


Magda URSACHE 
După 33 de ani sau „ce eşti — ce-ai fost... ce-o să fii” 

Se împlinesc (anii trec ca apa!), în februarie 2010, 33 de ani de la 
Mişcarea Goma pentru drepturile omului, de la Charta românului 
Goma. 

Istoria fără memorie corectă poate fi o catastrofă, în rînd cu mari- 
le cutremure, cu inundaţiile, cu uraganele, cu pandemiile... La noi, 
maladiile memoriei proliferează, exersăm ars oblivionalis, dar şi ingi- 
neriile bio-bibliografice. „Noi dăm totul la întors, începînd cu noi 
înşine” (Bonifacia). Pentru o oră de disidentä, se fac reconstituiri de 
CV-uri; „autoamnezianţii” falsifică răzbit jurnale. Cîţi nu se laudă cu 
texte şopîrloase strecurate în „organe” de cultură, cu vreun cui băgat în 
„Scînteia” mare ori mică? Măcar cu un gînd „negaţionist” în faţa 
oglinzii din baie. 

În noiembrie '77, „opozantul de meserie” Paul Goma a rămas fără 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 206 


cetăţenie şi aşa-i şi astăzi. După ce, la Rahova, trecuse pe lîngă 
moarte, după ce fusese anchetat (citiţi: bătut bestial şi drogat, ca să-i 
cedeze inima). 

Nu credeam sä-nvät a muri vreodată. Învăţ să moară, ca să spele 
ruşinea noastră de-a fi laşi, oportunişti, defetişti. Încerca să ne vindece 
de „serioase probleme de sciatică”, aşa cum notează istoricul Flori 
Bălănescu. Prea mic pentru un război atît de mare, opinează N. 
Manolescu în istoria celor 5 secole de literatură. Ba prea mare pentru 
un război atît de mic. Vreau să spun — front fără participanţi (cu ştiute- 
le excepţii: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu), dar cu trei exilați; fără volun- 
tari, fără morţi şi răniţi. Şi trebuie recunoscut că nescriitorii au 
reacţionat altfel decît scriitorii: i s-au alăturat, în timp ce greii momen- 
tului literar n-au făcut-o, din imposibila lor prudenţă. În 1-3 august "77, 
2000 de ortaci, aflaţi în greva minerilor din Valea Jiului, s-au solida- 
rizat cu Goma, ştiau de el. Pînă la 1 aprilie '77, cînd a fost arestat, 
Goma strînsese 200 de semnături. Memorabilă — apariția lui Teohar 
Mihadas, „lucrat” de Securitatea din Cluj să-l convingă pe Goma să 
abandoneze. Secii îi promiseseră fostului deţinut politic locuinţă, 
pensie USR, publicarea cărților respinse de cenzură. 

Citez din Culoarea curcubeului '77. Cod ,,Bärbosul”, Polirom, 
2005, p. 142: 

„— Zece zile am zis «Nu!». În a unsprezecea: «Bine, mă duc, dar 
nu uitaţi că voi m-ati trimis». 

A întins mîna: 

— Dă-mi Scrisoarea, s-o semnez. Eu, din proprie inițiativă, n-aş fi 
făcut atîta amar de drum, din lipsă de bani şi de frică... Însă, dacă tot 
am venit, vreau să semnez!” 

Pe fond, cum zic juriştii, războiul Goma a fost declarat pentru 
drepturile românilor. Inadaptabilul, inconvenabilul, incontrolabilul 
Goma a scris scrisori deschise de Securitate. A scris Către Pavel 
Kohout şi camarazii săi; i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, în acelaşi 
februarie '77, ca să-i ceară să semneze apelul de solidarizare cu cehii; 
fireşte, dacă nu se teme de Securitate; a scris Conferinţei de la Belgrad. 

A găsit 8... 6... semnatari, sigur doi: Paul Goma şi Ana Maria 
Goma. Ce era să facă? S-a solidarizat „individual”. Solidar solitar. 

Ce cerea Goma? Normalitate. Cerea libertatea cuvîntului, a 
presei, a asocierii, a mitingului de protest. Cerea inviolabilitatea per- 
soanei, a domiciliului, a corespondenţei; cerea drept de vot liber. Exact 
ce s-a obţinut peste 12 ani, cu preţ de sînge, de moarte. 

Protestul „paşaportarilor”, s-a spus, cu ironie uşoară. Da, se cerea, 
printre altele, drept de liberă circulaţie. Pentru că eram legaţi de 
glia socialistă, nu puteam călători fără aviz Secu, după ce 
„consimţeam” la Angajament. Nu ne puteam informa, nu puteam 
expune liber ce gîndeam... 

Am mai replicat (de la Goma am învăţat „arta” repetiţiei, mă 
vreau repetitivă) celor care se tot vaită că n-am avut un Havel. N-om 
fi avut un Havel, dar avem un Goma, unul singur, numai că n-am ştiut 
ce să facem cu temeritatea lui, cu jertfa lui. Ca omul din Tecuci cu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 207 


motorul. ,Motorul” Goma nu ne-a folosit la nimic. 

Goma a trecut prin „.... toate relele ce sunt/ într-un mod fatal lega- 
te de o mînă de pămînt”. În iarna lui '77 nu s-a lăsat nici sfătuit de bine, 
nici intimidat de „telefoniştii” care-i amenințau soţia, copilul, chiar 
cîinele. Treptele agit-prop: intimidare/ înfricoşare/ îndoctrinare. Şi-mi 
amintesc de acel mesaj al lui Petre P. Carp, adresat lui T. Maiorescu, 
de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu”. Cîte mesaje n-au venit nu 
dinspre oligarhi, ci dinspre — cum le zice Mircea Platon — minigarhi 
intelectuali: „Mai potoliţi-l pe Goma!”. „Aşa-zisul scriitor”, nul sub 
raport literar-artistic, s-a mai ricanat. Aici spun ca şi Arghezi despre 
detractorii lui Eminescu: „A nu respecta pe Eminescu este o dovadă de 
imbecilitate”. În cazul Goma, la fel. 

Lui Goma i s-a cerut moderație, ca şi cum autorul Patimilor 
după Piteşti ar putea vorbi sotto voce. Goma nu poate spune nu cu 
reticentä ori cumpătat. Nu-i dilematic. Dintre cei în viaţă, poate doar 
Grigore Caraza (26 de ani de temniţă, vezi Aiud însîngerat) ori celălalt 
aiudist, din anii optzeci, Vasile Paraschiv sînt la fel de verticali ca Paul 
Goma. Şi aici o contrazic pe Flori Bălănescu, editoarea seriei de autor 
Goma, pornită de Curtea Veche, care numără 33 de ani de izolare şi de 
umiliri. Umilit Goma nu poate fi. Numai asta nu. Umiliti de statura sa 
morală sîntem noi, cei care n-am semnat Cartha Goma. Ce-i drept, sta- 
tură ieşită din tiparele fireşti. Cine mai riscă viaţa lui şi a familiei, 
expusă la „toate relele ce sunt”, de la privatiuni („„am trăit pe unghie”) 
la bătăi, otravă, pachete explozive, plus cele nevăzute? Paul Goma a 
pus totul pe-o carte, cartea scrisului liber. Necîştigătoare, dacă ne 
gîndim la Premiul Nobel, la titluri academice, la salarii de merit, la 
medalii. Se apreciază, la noi, liberté de /'esprit? Zic unii că asta 
ruinează cariera. Că de-aia nu-i omul din Belleville nici nobelizat nici 
nobeleant. Cu vocabula Goma, cätärariera. 

După ce-a fost acuzat ca trădător de patrie (i-au cerut capul, în '77, 
Eugen Barbu, Titus Popovici, Virgil Teodorescu, Dan Zamfirescu, 
Al. Ivasiuc...) Paul Goma şi-a pierdut ţara. A pătimit. Au compătimit 
cu el, au semnat pentru eliberarea lui, în acelaşi an nefast '77, Mihnea 
Berindei, Maria Brătianu, Matei Călinescu, Mircea Eliade, loan Cuşa, 
Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Mihai Korne, Alain Paruit, 
George Palade, Toma Pavel, Nicholas Spulber, Sanda Stolojan, Andrei 
Şerban, Virgil Tănase, D. Țepeneag, Emil Turdeanu. Din „afară”. 

În ţară, N. Breban (devenit „trădător” după Tezele din '71) a 
trecut peste neimplicarea în eveniment, dar şi peste neîncrederea în 
celălalt. L-a ajutat pe Goma, devenit dujman de clasă, să intre la Cornel 
Burtică. Şi mă gîndesc că „ajutorul” lui Burtică (sau Gogu Rădulescu 
et alii) a împiedicat coagularea unui nucleu dur de rezistenţă. Poate că 
mămăliga exploda mai repede. 

Goma-i nesmintit Goma: nu uită, nu tace. Nu contează nici prie- 
teniile vechi, nici relaţiile sociale utile cînd adevărul trebuie spus. 
Goma e ne-cuminte. Mulţi îi poartă sîmbetele: de la „moscovicio- 
latrii” care serbau în 7 Noiembrie Marele Octombrie la „socialezii” 
(sînt cuvintele sale; expresivitatea limbi lui Goma sare-n ochi) nostal- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 208 


gici, ceauşişti pînă-n măduvă. Tuturor celor convinşi că frica păzeşte 
bostănăria şi că frätia cu Puterea te trece comod fruntea [puntea?]. Paul 
Goma, mereu în dizgrație politică, le arată obrazul. Pe cine deranjează? 
N-am spaţiu tipografic să-i enumăr: de la „elementele de nădejde” ale 
fostului regim la stîlpii democraţiei actuale; de la’ telectualii de Partid 
şi de Stat la excelentele intelectuale GDS (nu fusese un membru 
fondator profesor de marxism-stalinism la Politehnică?) Ce-i drept, 
omagiile Ceau nu se plăteau atît de bine ca acuma: locuinţă în centru 
civic, permis pentru gospodăria PCR, posturi de directori şi adjuncti la 
unica revistă a tirgului, la... la... la... Acum, pentru mallarmeenii noştri 
intelectuali (,,Dar, inimă, ascultă-i cîntînd pe mateloti”) recompensele 
sînt uriaşe: devin europarlamentari, rectori de Universităţi, diplomaţi, 
miniştri... 

De atacat, Goma e atacat de lunetişti din toate poziţiile pentru că 
nu-i spăimit de preceptele noi religii political correctness. Al. Florian, 
fiul marxistului Radu Florian, atacă vehement Săptămîna roşie, 
ajunsă la a şasea ediţie. Carte-document, considerată „cădere” şi de 
Ovidiu Simonca. De ce ar fi afirmat „antisemitul”” Goma că evreii au 
fost în fruntea bucatelor literare în stalinism? Şi de ce ar considera 
acelaşi Goma lagărele de exterminare naziste şi Gulagul un binom 
sîngeros? Ca să relativizeze, prin comparaţie, grozăvia Holocaustului, 
n-aşa? Numai că ura de rasă a ucis ca şi ura de clasă, totalitarismul 
moscovit a omorît 94,5 milioane de oameni, după Göran Lindblad, 
raportorul Comisiei Politice a Consiliului Europei (25 ianuarie 2006). 
În Ucraina, în anii de vîrf ai terorii, 32-33, au murit controlat, de 
foame, 7 milioane. Pămîntul se mişca: victimele erau îngropate încă 
vii. Si cînd te gîndeşti că unora teroarea istoriei (concept propus de 
M. Eliade pe la 1960) li se pare doar „o expresie nefericită”! 

După suferinţa fizică din puşcărie şi din exil, lui Goma îi e dat să 
cunoască altă suferinţă, în ne-socialism. Ca şi cum n-ar fi fost suficien- 
te vechile acuze (pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga, era şi porno- 
grafic), Goma e făcut — performanţă! — si „jidan” (horrible dictu), şi 
antisemit; şi kaghebist, si agent CIA; „Fazcistule!” îi strigă cineva. 
De ce? Pentru că şi-a făcut o profesiune de credinţă din a spune ce 
crede verde-n fată? 

Goma ripostează la „gîndirea organală” (sintagma sa). Nu întoar- 
ce şi obrazul celălalt, să mai primească o lovitură (palmă, stuchit, 
injurie). Pe cale de consecinţă, dreptul refuzat de statul de drept îi e 
refuzat şi de societatea în civil. Zice-se că foarte repede interimarul 
preşedinte USR Mircea Dinescu i-ar fi trimis carte la Paris, cum că ar 
fi fost reconfirmat membru, breslaş: „I-am primit, bă, pă toţi înapoi!” 
Sau s-a făcut că-i primeşte, cum s-a făcut că lucrează pentru binele 
natiei. Scrisoarea lui Dinescu pare pierdută ca-n Caragiale şi nici un 
cetăţean turmentat ori ba nu se grăbeşte să i-o aducă andrisantului din 
rue Bisson. Deşi n-a primit-o, andrisantul ar fi respins oferta şi, odată 
cu ea, pensia USR ori indemnizaţia de merit, cum au vechi şi vajnici 
activişti USR, care au respectat alfabEtica socialistrică. Scrisoarea de 
răspuns nu-i şi nu-i. Sau, vorba anchetatorului Goran: „asta nu se 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 209 


comunică, "i secre' militar”. Dacă mi-o arată cineva, fac mea culpa. 
Infelix culpa! 

Dan Culcer, care trăieşte în Franţa din '87 ca evadat din sistemul 
defunct, a găsit o soluţie: membru de onoare al Uniunii. Nu simplu, ca 
scriitoraşii cîtă frunză, cîtă iarbă, ridicaţi în USR pentru orice altceva 
decît pentru profesionalism. Nu s-a vrut. Parti pris-ul e, uneori, 
înşelător. „Doar n-o să-l bägäm cu forţa în USR”, s-a rostit liberalul 
Varujan Vosganian. Ca şi cum ar fi fost scos de bunăvoie. Oare cum 
sună Legea prin care a fost eliminat din rînduri-rînduri Goma? Mai 
funcționează? Că nu ştiu. De altfel, sîntem asiguraţi că „Paul Goma 
n-a fost exclus de colegii lui din USR, ci printr-o decizie a conducerii 
PCR nesupusă votului Consiliului USR, neconsultat în această 
privinţă” (Irina Horea). 

Dacă nu l-a exclus comitetul Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, 
ci PCR, de ce nu s-a reparat greşeala? Doar frantuzul acela teribil 
avertizase: asta nu-i o crimă, e o greşeală”. Sau o mai funcţiona 
Partidul unic? 

Aşadar, cînd vinovăția e colectivă, nimeni nu-i vinovat. lar Goma 
e staționar (ca-n Cotele Apelor Dunării) pedepsit. 

Era, în aprilie '77, închis la Rahova, cînd Grenadă (sobrichet 
pentru un anchetator) i-a adus, exultind, ştirea că, gata, e „mort şi 
livid”. „Decedat fără glorie”, de vreme ce fusese părăsit de cobreslaşi. 

Oare „întotdeauna ploaia spală esafodul”, cum crede poetul 
Cassian Maria Spiridon? Poate. Dar ploii care duce sîngele la rigolă îi 
mai scapă proba scrisă: raportul în manuscris al ofițerului Secu, Victor 
Achim, care „răspundea” de scriitori între 65-67, cînd se ocupa de 
Universitate, îl presase pe studentul Goma să devină turnător. În 
„întunecatul april” '77, comitetul s-a manifestat net contrar „scriito- 
rului fără cărţi”, cum îl numise Eugen Barbu şi a „gomăniilor” sale. 
Fănuş Neagu a propus ca actul excluderii să fie semnat „în lipsă”, pen- 
tru că, din cei 9 membri, nu erau prezenţi decît 6. De faţă: D. Ghişe, 
preşedinte CCES, Vasile Nicolescu, directorul Direcţiei Culturale din 
CCES, activistul I. Bucuroiu, însărcinat cu controlul USR, face à face 
cu preşedintele Uniunii, Virgil Teodorescu şi cu George Macovescu, 
secretarul Asociaţiei Bucureşti. Şi s-au găsit destui pitestizati (reedu- 
cati multilateral-socialist) care să salute acţiunea de „sanificare” a 
USR. Cu unitate de caracter! Distrugerea solidarităţii umane ca efect 
al fenomenului Piteşti. 

Nici după acel Decembrie USR nu i-a sprijinit interesele profesio- 
nale, sociale, economice, aşa cum cere Statutul. Pe cele morale, Goma 
şi le apără singur. „Eu nu sînt disident. Eu sînt scriitor. Punct”, i-a 
răspuns Marianei Sipoş, în interviul apărut la Universal Dalsi, în 2005, 
Destinul unui disident: Paul Goma. 

Din alt dialog, am aflat că, în '95, a fost expulzat din locuinţă pen- 
tru neplata chiriei; în decembrie '98, „România literară” l-a expulzat 
din paginile ei. Cînd am citit titlul editorialului, Adio, domnule Goma!, 
am crezut că, Doamne, fereşte, a murit, spre bucuria lui Plesitä, care 
continua să-l demaste la televizor ca duşman al României. Goma 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 210 


iesise, ca să nu spun din nou expulzat, şi din revistele şi editura 
Fundaţiei Culturale. Şi, cum România literară e divizată în gomafobi 
şi gomafili (ultimii, cu mult mai puţini) acuzele celor care suferă de 
complexul Goma (de refulat) se înteţesc. Ca într-un Piteşti bis. Goma 
e otrăvicios şi contaminant. Cu o vocabulă care face ravagii, e nesus- 
tenabil: jigneste intelectualitatea şi scriitorimea. Dar poate că Monica 
Lovinescu n-ar fi trebuit să apară la Bucureşti, în plenul USR, fără 
Goma. Altă Monică (Macovei) n-o fi ştiut cine-i Goma, dacă i-a pre- 
tins să facă o cerere de redobîndire a cetăţeniei? Greşeală de procedură 
ori lipsă de voinţă în a rezolva problema? De la Paul Goma ştiu că 
„întrebările pot vicia răspunsurile”. Anume cereri, la fel. Remember: 
propagandiştilor PCR tare le mai plăcea să te umileşti cerîndu-le ceva, 
un ajutor cînd erai nedreptăţit. Se vede treaba că nici acum nu sînt bine 
suportati autonomii, cei cărora nu le place să ceară. 

Păgubantic, aşa cum se autocaracterizează, Goma a rămas în 
dizgratia preşedinţilor postdecembristi, tot din cauza rolului asumat, de 
memorie-constiintä: „Viaţa mea este memorie”. Monica Lovinescu şi 
Virgil Ierunca au fost decoraţi postum de preşedintele Băsescu. După 
Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu „a cerut iertare de cel puţin 
două ori în numele statului român victimelor terorii comuniste”. Lui 
Goma i-a cerut? E ca la noi, în Jormania. Trăim nu „un moment al 
adevărului” sau mai multe, ci Balul mascat (titlu al fostului şi actualu- 
lui politolog), unde absolvetii de şcoli superioare de Partid s-au 
deghizat în formatori de opinie, ne formulează „canonul libertăţii”. Or, 
Goma nu-i în canon. Cartha lui nu se învaţă la şcoală. 

In balconul revoluţiei a ajuns cine trebuia să ajungă. De-comuni- 
zarea s-a făcut cum s-a făcut. Ca şi de-secretizarea. Discursul-bilant al 
preşedintelui, din 18 decembrie 2006, de condamnare a comunismului 
ca „regim ilegitim şi criminal”, o fi despărţit apele, dar Goma rămîne 
la colţ (roşu), deşi e vaccinul eficient contra „vechilor şi noilor 
rinocerite”, vizate de raportorul final. 

„Geaba se încearcă decomunizarea fără o rememorare exactă a 
crimelor comuniste”, a notat Goma în Jurnal 2009, ianuarie-mai, ştiut 
fiind că jurnalele sale, încercînd să şteargă frontiera între fictiune/ 
document, sînt ofensive pînă la sinucidere socială. lar a nu voi să ştii — 
îi dau dreptate lui Livius Ciocârlie e „cea mai periculoasă neştiinţă”. 

Aşadar, Goma n-a făcut parte (nedreptate strigătoare la ceruri) din 
Comisia Tismăneanu. l-ar fi dat de gol pe multi. Probă că lui Florin 
Abraham (Iluzia anticomunismului) prezenţa lui acolo, în comisie, 
i s-a părut inoportună pentru „(in)competenţe ştiinţifice şi tempe- 
ramentale”. 

E un loc, însä, din care Goma nu poate fi exclus: din antologia 
verticalitätii româneşti, pe care s-o găsi cineva să o facă.” 


Joi 18 februarie 2010 


Nu am reuşit să dorm odihnitor. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 211 


Nostimă (ba chiar comică) Ana, aseară. Nu ştiu cum a venit 
vorba, dar ea : 

«Tu de câtă vreme n-ai mai avut concediu?» 

M-am uitat la ea, lung, ea la mine... Şi am izbucnit în râs, 
amândoi. 

Concediu? Eu? Noi ? Ce să facem cu el? 


+ “Vineri 19 februarie 2010 


Ce declară Marius Oprea într-un interviu publicat azi de 
Evenimentul zilei: 


(întrebare, Vlad Stoicescu) “Ideea de înfiinţare a IICCR v-a 
aparţinut? 

“Da. Am fost mai întâi la Palatul Cotroceni, unde am fost primit în trei 
rânduri de domnul Săftoiu. Am editat chiar un fel de mini-raport destinat 
preşedintelui. Asta se întâmpla pe la începutul lui 2005. Ultima oară am fost 
şi cu Radu loanid, de la Institutul Holocaustului, *) care susţinea această idee. 
Răspunsurile au fost însă descurajante. Prin urmare, m-am adresat primului 
ministru Tăriceanu. Discuţia a durat două minute, domnia sa a fost de acord 
şi a doua zi a apărut institutul prin hotărâre de guvern. 


*) Se confirmă cu vârf şi îndesat afirmaţia mea (mereu infirmată - de români, 
nu doar de evrei) : M. Oprea nu numai că i-a telefonat la Wasington - să vină 
grabnic, să preia preşedinţia de onoare a creaţiei încă ne-create - dar a umblat şi pe 
la Cotroceni cu “Radu Ioanid” pe după cap - doar unul ca el, sionistul-securistul 
primăverist, “era credibil”. 


Un comentariu (al lui M. Oprea): “Ne credeti cretini? de manuel 
(Vizitator), joi, 18 februarie 2010 - 13:23: 

“Vă referiti la Vladimir Tismăneanu. 

Da, dar nu numai el. Vladimir Tismăneanu îşi doreşte funcţia de preşedinte de 
onoare al Consiliului tiinţific. Această funcţie însă a fost ocupată de Dorin Tudoran. 

Vladimir Tismăneanu neagă informaţia pe care o vehiculati. 

Dacă vreţi vă arăt minuta întâlnirii cu Tismăneanu si cu consilierii prezideniali. 

Vă referii la întâlnirea din martie 2009, în cadrul căreia s-a discutat unificarea 
Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste cu IICCR-ul.Da. Eu am 
încercat atunci să obţin un compromis. Problema era că din board-ul IICCR primi- 
sem ecouri extrem de negative. Doamna Doinea Cornea mi-a spus că demisionează 
dacă domnul Tismăneanu va fi cooptat. 

Care era motivaţia doamnei Cornea? 

Însăşi persoana domnului Tismăneanu. Doamna Cornea poate nu uită, aşa cum 
am uitat mulţi, că domnul Tismăneanu a scris o carte controversată de interviuri cu 
fostul preşedinte Iliescu. În acelaşi timp, domnul Tismăneanu mă acuză pe mine că 
vreau să scriu o carte despre Băsescu. 

Intrăm pe nisipuri mişcătoare. Haideţi să ne amintim că şi doamna 
Cornea a avut o poziţie cel puţin ciudată în campania electorală pentru prezi- 
dentiale. 

Asta a fost pozitia domniei sale. 

(...) Cristian Preda vă acuza recent că sunteţi o “portavoce liberal?”. 

Da, dar el a fost ideolog al liberalilor până când a schimbat barca. Cristian 
Preda mi-a fost coleg la Palatul Cotroceni, în perioada în care amândoi eram 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 212 


consilieri ai lui Emil Constatinescu. Cred că întrebările s-ar putea isca în legătură cu 
traseul domniei sale, de la ideolog PNL la reformator PDL. 

Practic, insinuati că securiştii pe care îi căutaţi s-ar afla la vârful pira- 
midei politice româneşti. 

Nu sunt acolo, dar cred că pot influenţa anumite decizii. Şi ar fi de preferat un 
institut mai cäldut, care să se dedice umplerii rafturilor de bibliotecă cu cărți. 

(...)“Nu e adevărat ce susţine domnul Marius Oprea. Nu am nimic cu 
domnul Tismăneanu, e o persoană foarte respectabilă. Nu vreau să mă implic în 
niciun fel în acest scandal. Cred că discuţiile au depăşit nivelul acceptabil”, a 
susținut Doina Cornea într-o declaraţie acordată EVZ” 


Comentarii: 

Asa ca o chestie! CUM EXPLICATI FERVOAREA CU CARE SUSTINATO- 
RII DVS - MARE PARTE FOSTI SECURISTI - GABRIELA ADAMESTEANU 
(SURSA UM 544, V site CNSAS), WILLIAM TOTOK - turnator al HERTEI 
MULLER - doresc ca dvs sa pastrati in continuarea tainele IICCR? Ce deconspirare 
si ce adevar doreste o sursa ca G. ADAMESTEANU? Dar W. TOTOK? Doresc 
acesti domni sa se autodenunte? Chiar ne considerati tampiti? Avem nevoie de 
cercetatori tineri, serios, de carte, nu impostori violenti si fara ORNIS CA DVS! 


(... redacţia) :La sediul fostului INMER din strada Polonă, lifturile continuă 
încă să urce la etajul şase, acolo unde se afla institutul, deşi organizaţia condusă de 
liberalul Dinu Zamfirescu nu mai există din punct de vedere juridic. În 2003, când 
memoria exilului românesc din perioada comunistă a devenit brusc importantă pen- 
tru guvernul Năstase, săbiile începeau să se ascută pentru campania electorală care l- 
a adus, în cele din urmă, pe Traian Băsescu la putere. 

Un articol din presa franceză, care scria despre o arhivă românească descope- 
rită de cerşetorii capitalei pariziene, a ajuns la urechile ministrulul Culturii, Răzvan 
Theodorescu, iar de aici până la înfiinţarea INMER n-a mai fost decât un pas. 
Institutul n-a fost ferit de scandaluri în ultimii ani, cel mai vizibil fiind cel iscat de 
fostul vicepreşedinte Adrian Niculescu, care l-a acuzat pe Dinu Zamfirescu de 
distrugerea arhivei Gane. 


Morbidul Marius Oprea de Ilie M (Vizitator), joi, 18 februarie 2010 - 15:11 

S-a facut iar de K..ac ..a, pt ca recent declara ca are sprijinul Doinei Cornea iar 
acum Doina Cornea declara nu o intereseaza aceasta disputa ciolanarda dintre Oprea 
si TismaneanuS si are dreptate, caci intre cei doi arivisti nu este nici o deosebire T. 


Au iesit "dezidentii" la atac, in frunte cu "domnul" Marius Oprea? de Pitt 
(Vizitator), Joi, 18 februarie 2010 - 21:15 

Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran? tustrei unelte kgb ai anilor 
'80! Atat! (...) Stejarel Olaru e in CA al Electrica Muntenia, bani grosi de rene 
(Vizitator), vineri, 19 februarie 2010 - 03:55 

Auzi la Oprea, cica ei nu au facut politica nici unui partid. Pai la dezbaterile 
prezidentiale erai si tu si Stejarel Olaru in spatele lui Antonescu. Olaru a candidat 
pentru postul de Senator PNL si e membru in Consiliul de Administratie a Electrica 
Muntenia, pus de Tariceanu. Ce are Electrica cu studiul comunismului, tovarase 
Oprea? Faceti pe intelectualii fini dar sunteti ca miki spaga liberali. Ar trebui si tu 
si tismaneanu sa dispareti si sa fie pus unu istoric tanar, fara afiliatie politica dar cu 
studii in occident. 


Sâmbătă 20 februarie 2010 


Am început a aduna texte pentru Serisuri 3. Numai din 
aceste 2/3 din februarie s-au adunat 45 pagini. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 213 


O intervenţie pe forumul Obs. cult. semnat de directoare: 


“Nostalgia comunismului sau a... Capitanului? 

Carmen Musat, Sambata, 20 Februarie 2010, 04:01 

Domnul Tismaneanu, pe blogul domniei sale, se arata deranjat de 
comparatia pe care am facut-o cu victimele de la Katyn, pe motiv ca acolo 
"descoperirea cadavrelor a fost facuta de Wehrmacht si a fost urmata de o 
ofensiva propagandistica dirijata de Goebbels”. Să inteleg ca, in opinia 
profesorului de la Maryland, e mai important cine si cind descopera orori 
decit ororile in sine? Cred ca aici nu e vorba doar de un deficit de logica, ci 
si de interpretare arbitrara. 


Să o felicit pe Carmen Muşat pentru că a scris negru pe alb 
- apoi a apărat - ceea ce scrisese despre victimele de la Katyn? 

Dar eu sunt un om normal, oameni buni! În acest caz C.M. a 
făcut o afirmaţie dreaptă - de om, în sfârşit, normal - de ce aş 
felicita-o? Persoana cretină, anormală, ne-normală în această 
“polemică” este tovărăşelul Vova: el a judecat (sic) bolşeviceşte, 
potrivit tezei bolşevic-staliniste, anume că ofiţerii polonezi 
fuseseră împuşcaţi de către nemți - care, fie vorba între noi, 
neexpertii, nu aveau ce căuta acolo şi atunci; sau că blestematii 
de poleaci se împuşcaseră singuri - în ceafă - uite-aşa, numai şi 
numai ca să le creeze dificultăţi netrecătoare fraților lor, ruşii). 

Îl ştiam pe Vova pui-de-bolşevic, rapace, manipulant, 
mincinos, dar atât de idiot, încât să pretindă - în 2010! - că 
Wehrmachtul a pus la cale şi executat masacrul de la Katyn doar 
pentru ca Goebbels să aibă, pe tavă, o ofensiva propagandistica 
dirijata contra ruşilor... nu-l credeam. 

Ei bine, începînd din acest moment, ştiu: Vova este şi un 
cretinache! 

Pe Carmen Muşat o ne-felicit - şi pe I.B. Lefter - pentru că a 
publicat-difuzat calomnia sperietoare a lui “Radu Ioanid” despre 
mine. O cronică severă, “desfiintatoare” nu poate face atâta rău 
unui autor cât o directivă de la Tel Aviv-Washington: “Cutare 
este antisemit”. O cronică distrugătoare (bine: zece cronici rele) 
nu poate ucide un scriitor; o directivă luată de către pitestizatii 
noştri compatrioți drept decret-lege; da. Muşat şi Lefter nu au 
avut un comportament de doar comozi, ci de inconstienti com- 
plici la o crimă; uciderea mea ca scriitor. 


Magda Ursache: “Goii şi Goya”, Argeș, febr 2010: 

“Cu o singură idee a lui Shaul Carmel din Contrapunctul său sunt 
de acord: fenomenul învierii stafiilor. Numai că eu le spun proletfan- 
tome. Unul dintre cei mai duri agitpropi, Sorin Toma, îşi publică 
memoriile, sperând la amnistie prin amnezie. Pentru abjectul lui arti- 
col din Scânteia, Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei, reluat la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 214 


Radio, tipărit în broşură, tiraj de massă, ca să fie distribuit gratis în 
şcoli şi-n „unităţi de cultură” e scos vinavat Kemenev, cu Putrefactia 
artei, care i-ar fi inoculat ideologic... putrefactia arghezianä. Clarificat 
la 90 de ani, FanToma, cum îi spune omul din Bellville, a uitat ce-a 
avut de uitat. Câţi ca el, câţi ca el? Aşadar, se maximizează greşelile 
ne-evreilor (ca G. Călinescu, scos de la catedră de studentul său, Vicu 
Mândra, pentru că „n-are putere să se spele de rugina trecutului” şi 
înlocuit cu dentistul Ion Vitner), pentru a fi minimalizate ale celorlalți. 
Paul Goma e acuzat de antisemitism pentru că vrea istorie integrală, 
Shaul Carmel îl trece pe lista neagră, ca şi pe discipolii lui Nae 
Ionescu: „Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu, Pandrea, Ţuţea şi (uite că 
se poate!) Sora”. Filosoful Mihai Sora, adept al „dialogului generali- 
zat”, e blamat numai pentru că are altă opinie în cazul de plagiat Nae 
Ionescu, acuzaţia de rapt intelectual părându-1-se „totalmente fără 
obiect”, în Dilema numărul 105, 2006. 

(...) De ce mă vrea lichidată şi-mi trage şi „clopotul” Shaul 
Carmel, cu „mâna pe/la inimă”, ca să-i parafrazez un titlu de volum, 
proferând injurii „de nerostit” (altă parafrază), într-o ediţie de „sfârşit 
de săptămână”? Vigilenta pare deprinsă în Şcoala de literatură, de la 
directorul ei, Petre Iosif. „Mai sunt tovarăşi care preferă fumul exotic 
al unui Apollinaire sau Malraux mirosului de sudoare muncitorească”, 
vitupera Iosif, şi, pe urmele lui, Shaul Carmel. Articolul meu citit în 
zbor, peste Atlantic, 1 se pare „cea mai rrumânească şi mai urât miro- 
sitoare chestie”. O, fericitule care pleacă, „mirodeniile tale au miros 
plăcut”, i-aş replica, apud Cântarea Cântărilor. 

“Mi-am recitit textul Vorbind din off, publicat cu doi ani în urmă, 
ca să-i motivez, cumva, lui Shaul Carmel nestăpânirea de sine. 
Constatam, în acel articol, că personalităţile culturale sunt constant 
negate. Semnalam indiferența noastră faţă de marile valori, maladie 
urâtă a etniei, încercând să-l conving pe un june istoric că, fără repere, 
o naţiune se cam duce de râpă, că societatea se dezvoltă pe baza unor 
modele, chiar acelea pe care nouăzeciştii, dar şi douămiiştii le detestă 
ca expirate. Şi nu ne aflăm în plină derută valorică dacă premiem 
Băgăuri şi dacă ne extaziază autorul lui Pizdet, Al. Vakulovski, un 
Céline de la Balcani (prescurtat), care se vrea sarcastic şi caustic, dar 
e vulgar şi cinic? 

“Fraza care l-a făcut pe Shaul Carmel să intervină în acest schimb 
de replici şi să pună punctul pe j a fost alta: „Canonul trebuie redese- 
nat cu... ciocanul. Nu Arghezi, ci Tzara; nu Blaga, ci Fondane, nu 
Rebreanu, ci H. Bonciu, nu Camil Petrescu, ci Blecher sau Sebastian. 
Ocultaţii trebuie să ia neapărat locul cuiva, ca şi cum n-ar avea locul 
lor. Un scriitor rus spunea că ficatul vânatului e mai gustos când e 
smuls proaspăt din viscere. Şi ficatul de om, pare-se. De om vânat. De 
scriitor vânat, ca Buzura. Pentru că aceeasi/alti cavaleri care se bat cu 
clasicii îşi propun să elimine şi concurenţii contemporani: vii ori morţi 
recenți”. 

Ca Marin Preda ori ca Marin Sorescu. 

Dacă nu mi-ar fi atras atenția Shaul Carmel, n-aş observat că 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 215 


„înlocuitorii” sunt evrei: „Naţionalistă şi antisemită până în măduva 
oaselor, se revoltă ca şi Ştefan Andrei, că evreii, scriitorii evrei au 
«luat» locul scriitorilor români în ţara lor, adică a ei”. Nici vorbă de aşa 
ceva. Fondane n-a luat locul lui Blaga, nici Bonciu lui Rebreanu, nici 
Tzara lui Arghezi, pentru că nu o pot face. Sunt doar încercări peni- 
bile de polcă pe furate, ca şi cum — repet — n-ar avea fiecare locul său 
în istoria literaturii. 

Si dacă prefer literatura semnată de Goma, Preda, Buzura, 
Breban, Mircea Horia Simionescu literaturii semnate de nobelizabilul 
Norman Manea, nu înseamnă că dau dovadă de antievreitate. Numai că 
Shaul Carmel vede totul prin dioptria evreu-neevreu. Cred, ca şi Dan 
C. Mihăilescu (v. interviu luat de Călin Ciobotari pentru Dacia lite- 
rară), că „alogenia fecundează autohtonia”. N. Steinhardt m-a 
îmbogăţit sufleteste, losy Sebastian la fel. Şi nu cred că a avea vreo 
rezervă faţă de Jurnalul lui înseamnă că eşti antisemit, cum a fost acu- 
zat, din pricina asta, Gh. Grigurcu. Îmi pare rău că nu-l cunosc perso- 
nal pe Radu Cosaşu. Am fost îndrăgostită de el, cu tot cu mătuşi, am 
învăţat să citesc Mondu mâncând un foetaj ca el (asta până când am 
găsit în numărul din 15 ianuarie 2000 articolul lui Isac Chiva, Un fas- 
cisme renaissant en Roumanie), îmi place Brel cum îi place şi lui. 

Încrezător în Puterea cetii (titlul său de volum), Shaul Carmel mă 
incriminează cu rea-credintä. Scornitul cap de acuzare: „Un limbaj 
grobian”. A pune citatele din Vakulovski, pe care-l critic, pe seama 
mea e fapt penal de-a dreptul. Câtă vreme deţin un pix n-am nevoie de 
Tribunal, dar i-aş cere la proces 10 şekeli, costul ziarului şi i-aş câştiga. 
Am verificat, ghilimele erau acolo. Să nu le fi văzut din avion Shaul 
Carmel? Cititorii dumiriti ai revistei Pro-Saeculum şi nu numai cunosc 
campaniile mele contra literaturii scato. Asta îi reproşam interlocuto- 
rului meu din Revista română: admiraţia necondiționată faţă de side- 
ranta scatologie din Pizdet, dându-i câteva exemple. Or, Shaul Carmel 
mi le pune în cârcă. Shaule, Shaule, de ce mă prigonesti? In aceeaşi 
cârcă de xenofobă sadea îmi pune şi admiraţia faţă de grupul „Zacuska 
senzual”. Cum în avionul de Israel nu s-a găsit revista Argeş (deşi pe 
Internet este), se vede că n-a citit articolul meu Tâfna şi tupeul, unde 
constatam că expoziţia din New York este o făcătură penibilä, o lovi- 
tură contra imaginii României. Dar trebuia musai ca Shaul Carmel să 
mă antisemitizeze că aş de-sacraliza Menora şi că gust „arta” cu zvas- 
tici, grozăvie!, când eu am cerut răzuirea fal(u)surilor de pe pereţii 
Galeriei. 

Cititorul meu diagonalic mai comite, din zbor, o eroare de lectură, 
punând pe seama lui Cioran un citat din... M. Eliade, Jurnal portughez: 
„cât timp judec în istorie, iar nu în absolut, nu pot gândi fără să tin 
seama de neamul meu”, ceea ce i se pare „deraparea” în naționalism al 
lui Cioran: „acesta e neamul ei, neamul lui Ştefan Andrei, neamul tru- 
pei «Zacuska senzual» ” comentează neliniştitul şi indignatul publicist 
de la Viaţa noastră. N-am să-i răspund cu aceeaşi monedă şi anume în 
limbajul vituperant al mentorului său de la Şcoala de literatură, Iosif. 
Încerc să-l scuz chiar: satisfacția în a ponegri folosind informaţii „pe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 216 


surse”, neadevărate, satisfacţie tipic românească, poate fi molipsitoare. 
Pot înfrunta altă opinie fără să insult; Shaul Carmel — nu. „Maidanul 
din care provine” e spusa sa. Nu i-aş reproşa vreodată că provine din 
groapa lui Ouatu ori din ghettou, nici nu l-aş trimite la bancul cu 
ovreiul beat care, lovindu-se de un stâlp, strigă stâlpului: 
„Antisemitule!”. Ar fi un comportament de scandaliu ori de sfadasin. 
Nu fac parte din familia lui Ştefan Andrei, nici a lui Gogu Rădulescu. 
Am afirmat în scris că lustratia ar fi rezolvat multe probleme, având 
exact aceeaşi opinie ca Hertha Müler, care, după Carmel, e româncă iar 
eu rrumâncă. Bun şi-aşa! 

Sunt convinsă că forma mentis românească nu e nocivă pentru 
străini ori pentru bi-cetăţeni. (S-a simţit cumva Shaul Carmel discrimi- 
nat etnic în România sau în U.S.R., când a primit premiul M. Eminescu 
al Academiei, în ‘96 sau al Festivalului Blaga, în 99?) O tot spun în 
cărţile mele pe care Carmel le găseşte scânteietoare, dar şi beznuite. 
Aşa, beznuită cum sunt la minte, nu găsesc amendabil „naționalismul 
sănătos” (Eugen Coşeriu), românismul lui lorga (de recitit: De ce atâta 
ură?, Neamul Românesc, 6 iulie *40) ori Eliade, Gyr, Crainic, Noica 
(intrat în Legiune la asasinarea lui Codreanu şi ieşit din ea la asasina- 
rea lui Iorga) şi „alţii ca ei”, cum îi dispretuieste Carmel, conform 
vederii maniheiste că Răul e Nae Ionescu, Binele — Roller şi Roller 
Doi, adică Vladimir Tismăneanu, numit aşa de Goma. Traditionalistii 
nu sunt, la hurtă, antisemiti sub acoperire. 

„Clasicii mei sunt şi cei ai limbii mele”, a spus-o la decernarea 
premiului Nobel Octavio Paz, limba sa fiind spaniola, deşi nu este 
spaniol. Consun cu Paz. 

Şi pentru că învăţ să-l aud corect pe celălalt (măcar în Secunda 58 
să terminäm cu „ai noştri” şi cu „alţii ca ei”), îi amintesc poetului 
Carmel că la baza imnului de stat israelit stă un cântec popular româ- 
nesc. Naftali Alerz Imber a scris chiar la laşi, în 1878, Hativhak, 
Speranţa, iar Samuel Coher a pus-o pe note, plecând de la o melodie 
basarabeanä*). 

Faptul acesta nu-i spune nimic lui Shaul Carmel despre felul 
românului de a trăi lângă altul, de altă etnie?” 


-.+ *) Hatikva (sau Tikvatenou) a fost scris en 1878, de către Naftali Herz Imber 
(nu “Alerz”), sub titlul - tradus: “Speranta”- , la Chişinău, nu “în Ucraina” cum 
pretind “istoricii” evrei (““Bessarabia” era atunci gubernie rusească, nu...ucraineană). 
Muzica a fost adoptată în 1888 de Samuel Cohen, după o melodie populară circulînd 
atât în “Moldova mică” (dintre Carpaţi şi Nistru), cât şi în “Moldova Mare” de la 
Carpaţi la Volga (ei, da!), sub mai multe denumiri: “Carul cu boi”, “Cântec de mai”, 
“Luncile s-au deşteptat”, în fine: “Cucuruz cu frunza-n sus” - nu “cu frunza sus”, 
cum “tradusese” în româneasca lui de ghetto etnologul Andrei Oişteanu, fiul lui Mişa 
Oigenstein, şi nepotul lui Leonea Oigenstein-Răutu, zis şi “Cameleonea” de către 
odraslele bolşevicilor, când ar trebui să poarte un supranume derivat de la hienă şi 
nu de la un animälut drăguţ şi caraghiosut, cu ochii lui Sartre). 

Scandal - abia în 2007 - când primul ministru arab din historia Israelului, 
Ghaleb Majadleh, a refuzat să cânte Hatikvah... 

...Din cauza următoarelor versuri: (în traducerea mea, din franceză, P.G.): 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 217 


“Atâta timp cât evreii de pretutindeni/ Vor păstra în adâncul sufletului/ 
Flacăra întoacerii la [vatra lor], Speranţa se va împlini,/ in ciuda rătăcirilor [din 
loc în loc]/ Nu va muri nicicând. 

“Speranţa de a trăi în Tara promisă,/ de a trăi liberi [în libertate] după 
2 000 ani de exil,/ De a locui, în sfârşit pe pământul Israelului,/ în pace, la Sion, 
lerusalim/ 

“De a locui, în sfârşit pe pământul Israelului/, în pace, la Sion, Ierusalim”. 

În polemica stârnită, jurnalul Haaretz din 19 mars 2007 a publicat un text în 
care erau puse în cauză cuvintele imnului: după autorul intervenției, Bradley 
Burston, imnul trebuia să poată fi cântat de către toţi cetăţenii israelieni: 

«Israelul are nevoie de un nou imn, un imn pe care să-l poată cânta şi Arabii» 


Acest Shaul Carmel mă antisemitizase în urmă cu ani, însă 
un prieten care îl cunoştea de pe când, ca cetăţean “rrrumân” dar 
încă nu securist plin, ci doar militian voluntar rural (oricum, plat- 
fusard vigilent-foc, umblind cu un carnetel negru, amenintätor, 
ca şi Ed. Reichman, la Universitatea Bucureşti, dînd de înţeles că, 
dacă nu eşti “just, pe linie”, el “te demască uite-acum!”, deci: 
“Poporul muncitor te mänâncä!”), mă descurajase, explicîndu-mi 
ca putoarea cu acelaşi nume (pe atunci nu avea pseudonim şi nici 
nu contează, tot fals, făcut, confecționat pentru o singură ocazie 
era), nu merită nici să-i dai un picior în cur, fiindcă va trebui să 
arunci bunătate de ghete... Aşa că nu-l luasem în seamă: 

Citind volumul Magdei Ursache (Să citiţi bine! - ce titlu ca 
o mânuşă pe obrazul celor fără obraz!), am întâlnit câteva răs- 
punsuri ale sale, autor, date obraznicului, analfabetului Shaul 
Cutare. Mi-am zis că n-ar fi stricat să-i fi replicat şi eu la momen- 
tul potrivit, nu să-l las să se lăfăiască în noroi, ca o cinstită 
scroafă, împroşcînd cu scârnă în trecători - dar unde să fi publi- 
cat replica: la Observatorul cultural?, la Muşat& Lefter? la 22-ul 
Adameşteancăi?, la România literară a lui Manolescu, 
Dimisianu, Ştefănescu, Băran, Toiu? Au oare în Contrafortul lui 
Gârnet şi al lui Vitalie Ciobanu? Doamne fereşte, “confrații” nu 
ar fi îndrăznit să-l... ultragieze pe Carmelul de serviciu, care 
este, nu doar evreu - de-al nostru, cum zic Breban şi Țepeneag, 
dar şi protejatul-protector al lui N. Manolescu: 

Ar fi fost el (Carmelul) “reales”, după douăzeci de ani de 
prezidentialism à la Ceauşescu?, à la Manolescu? (acum vorbesc 
despre Shaul), dacă înaintea şedinţei de votare din toamna anului 
trecut toţi membrii uniunii Scriitorilor de limbă română din 
Israel, răs-sătui de grobianismul, de brutalitatea, de rapacitatea, 
de insolenta “tovarăşului” cu pricina, hotärîti să-i deie a treia 
cizmă-n cur militianului, n-ar fi sosit, prin emisar special de la 
Bucureşti cuvântul de ordine al lui N. Manolescu - şoptit în parte, 
fiecărui nemulţumit, la ureche: 

Dacă nu va fi reales Shaul, nu mai pupă scriitorii israelieni 
burse de merit speciale, tip Holocaust (doar pentru că sunt evrei, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 218 


nu pentru că ar fi fost victime), invitații-abonamente la Neptun, 
la tipăriri, lansări de carte, colocvii grase si conferințe despre 
nimica, dar gras retribuite... 

dar oamenii-liberi din moşi strămoşi (sic sic!, antrenați 
întru libertate cât timp fuseseră cetăţeni români dar pe care nu-i 
interesase nici cât un bob de muştar soarta concetätenilor, profi- 
tînd fără tresärire de statului de altenafionalist, de privilighent), 
scriitorii de limbă română din Israel au ezitat cât au ezitat, au 
blestemat soarta lor de evrei-mereu-întru-una-tot-timpul perse- 
cutati de afurisitii de goi, însă, cântărind “pierderile” materiale, 
nu demnitale (aşa ceva nu se află pe Malul Iordanului), l-au ales 
tot pe militionerul tovaräs-drag Shaul...- care, cavaler nevoie- 
mare, la sfârşitul şedinţei şi-a luat angajamentul că nu va mai face 
cum/ce făcuse douăzeci de ani, ci altfel: ce/cum vor vedea ei, 
membrii de rând, începînd de mâine dimineaţă... 

[Acum, că tot e prea târziu, mă întreb dacă N. Manolescu 
s-ar fi menţinut în motul Uniunii Scriitorilor Români - prin 
realegere triumfală - dacă evreii de pretutindeni nu l-ar fi vrut 
(ba chiar din contra!, vorba lui Măgureanu) şi votat cu amântrele 
mâinile: cum să nu-l vrea pe “Niki al Monicăi”, antisemitul gata- 
pocăit, gata reprofilat pe gheşefturi, pe după cap cu tot felul de 
“Freddy”, cu alte cuvinte: reeducat-fără-Piteşti, devenit vânător 
de antisemiti ca alde Goma şi L. I. Stoiciu, după informaţiile 
bătrânei javre delatoare Zalis, acoperit de mantia internationalistä 
a tovarăşilor-juşti Taubman, Rodica Gordon, cei care-l recoman- 
daseră călduros pentru postul de ambasador Unesco?] 

Am citit în cartea Magdei Ursache nou-nouta critică la 
adresa mea, scuipată dinspre ceastălaltă jigodie militionereascä, 
tovarăşul nostru din negura veacurilor Shaul Carmel: 

“Goma vrea o Istorie a României, integrală!” 

Auziţi!” (marca sonoră a unui coleg-coreligionar al său, 
Iosif Sava, devenit papă al literaturiotilor români, după rivulutie 
- vezi ditirambii funebri recitati de Breban, mai-mai să crezi că 
decedase Nietzsche în persoană!), auziti, oameni buni, obrăz- 
nicie, antievreism, antisemitism sângeros: Goma vrea... o istorie 
integrală a României! Nu cumva şi cheia de la cassa cu bani, 
vorba nemuritorul Ostap Bender? 

Faţă cu o asemenea interpelare-condamnare (şi executare, în 
acelaşi pret), eu de-abia pot articula, simtindu-mä nu doar 
demascat, ci vinovat până-n strămoşii-strămoşilor mei: 

«E un păcat să vrei istoria - integrală - a propriei ţări, 
România ?” 

Dar nu i-i ruşine obrazului acestei împuţicenii să-mi 
reproşeze aşa ceva? Nu, nu 1-1 ruşine: Shaul nu are obraz, ci doi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 219 


curi: unul pentru partea din faţă, celălalt pentru faţa din dos. Si el, 
ca şi ceilalți evrei din România care au, prin părinţi, prin bunici, 
prin ei înşişi un trecut criminal îşi imaginează că, dacă ne 
interzic, în continuare (din 23 august 1944), nouă, victimelor, 
să vorbim despre episoadele în care evreii au fost călăi ai 
Românilor, gata!, acel trecut istoric nici nu a existat! 

Ce măgărie! Şi ce prostie la evrei, desteptätimea planetei! 

Carevasăzică mie (şi nu doar mie, ci tuturor ne-evreiilor) 
mi/li/ni se interzice o istorie a României nefalsificatä de Roller 
Unu, al lor; neciopârțită (perioada 26 iunie 1940 - 1946) de 
Roller Doi (pionierul “Vova”, istoricosul!), al lor, consimtitä si 
de românul Marius Oprea, al nostru, în tentativele lui de a 
impune Comisia “Tăriceanu”, avîndu-l ca director de onoare pe 
impostorul “Radu Ioanid”, al lor, al cui altul?, ucenic al supra- 
impostorului Elie Wiesel - tot al lor şi numai al lor..., 

dar evreilor - ca Shaul Carmel: le-a interzis cineva, 
cândva Istoria Evreilor - integrală a lor? 

Am tot dreptul să mă întreb: care fapte de ruşine, sân- 
geroase, criminale, comise de evrei, ar fi... “dorit” tovaräsu’ 
Shaul să nu fie aflate - din Istoria integrală a României? 

Acele fapte - de ruşine, criminale, sângeroase - făptuite de 
tovarăşii evrei ai săi, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, 
ocupate de ruşi, începind din 28 iunie 1940! Am mai spus, 
re-repet: cele petrecute în perioada exclusă din Istoria 
României de către nesfârşitul, nemaipomenitul, de-neînlocuitul 
istoric român Marius Oprea: Ocuparea provinciilor româneşti şi 
masacrarea populației; cel care îl poftise la Bucureşti pe hoitul 
sionisto-securos-primăverist räspunzind la falsul-nume: “Radu 
Ioanid”, oferindu-i jâltul de “preşedinte de onoare” al Comisiei 
Tăriceanu, al cărui şef era el, “reputatul istoric”; 

Şi pentru că a venit iar vorba despre “Radu Ioanid”; o 
re-dirijez spre Carmen Muşat şi spre I.B. Lefter: ei au găzduit, nu 
cu generozitate, ci cu slujnicitate greţoasă “contribuţia” celui 
devenit - prin contribuția Observatorului cultural - autorul 
Evangheliei tuturor impotentilor în inventarea unui vânat 
(“un antisemit”) şi a executării lui, doar prin minciuni. 

Am mai spus astea, să trec la altceva? Ba nu trec la altceva, 
rămân la rana mea, cea care nu se mai cicatrizează, pricinuită, nu 
atât de evrei (vocaţia lor, de mii de ani: să se plângă, să acuze, să 
blesteme, iar când au ocazia: să ucidă), ci pe goi-ii mei, până mai 
ieri colegi de scris, prieteni care, de frică, trecuseră în tabăra 
acuzatorilor : Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Laszlo 
Alexandru, Pecican, I.B. Lefter, Al. Cistelecan - pe Carmen 
Muşat nu o pun printre “prietenii” mei, nici pe Manolescu, nici 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 220 


pe Gârbea (ce oroare!), nu doar întorcîndu-mi spatele, ci tăbărînd 
asupra mea cu ciomege de caraliu. 

Am să-l tratez pe Shaul Carmel ca şi pe Boris (Mehr): de 
muscă-n curu calului. =, - 


Duminică 21 februarie 2010 


Azi...N-am făcut mai nimica. 

Ba da: am făcut (mai) nimica: am aflat cu drag că Ana 
Blandiana a publicat în Observator cultural sustinerea-1 acordată 
lui Marius Oprea. Cam târziu, dar mai bine decât-mai-niciodată, 
cum bine spunea o ardeleancă. 


(...) 
Marţi 23 februarie 2010 


Cine-cine m-a trezit pe la orele 4? O mierliţă! Avea glasul 
subtiat de foame, de iarnă grea, dar acum, că venise primăvara, 
iesise la... arat pe balconul meu! 


Miercuri 24 februarie 2010 


Am răspuns întrebărilor puse de Flori Bălănescu acum vreo 
săptămână (la Scrisuri 1). Aştept restul. 

Stela Popa: altă fetişoară basarabeancă: şi frumoasă şi 
deşteaptă şi... - are toate calităţile, doar e basarabeancă! Dă un 
lung şi bun interviu în Adevărul de azi, spunînd pe nume (un fel 
de a vorbi, fundcă nu rosteşte nici ea nume de răi: româncă şi ea!) 
tuturor laşilor guvernanti de la Bucureşti. 


(...) 
Vineri 26 februarie 2010 


In Observator Cultural un lung - şi extrem de interesant 
interviu luat de Lucia Hossu-Longin : 


“DOSARE ÎNCHISE, DOSARE REDESCHISE „Dreptatea nu are 
putere“ - Un caz de trădare. Un caz de alienare a responsabilitätii Dialog cu 
Eginald SCHLATTNER şi Hans BERGEL” 


Mă întreb şi eu ca proasta - şi cer scuze, ca Hans Bergel - de 
ce jurnaliştii sunt mult mai setoşi să afle ce cred turnătorii decât 
turnaţii? Sau poate asta se petrece numai în Germania (vai, aflu 
abia acum că Günter Grass a fost şi el, ca tot neamtul, în car- 
netul de adrese al STASI). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 221 


Sâmbătă 27 februarie 2010 


+ “Dacă îşi mai făcea careva iluzia că Radu Câmpeanu “este, 
totuşi, un domn”, citind interviul din Evenimentul zilei de azi, 
s-a lămurit: cadavrul de 88 ani, mai dă din falcă, dar tot putred 
este, cum a fost de când a intrat în puşcărie în urmă cu jumătate 
de secol. Un comentator (anonim) presupune că individul fusese 
adus de la Paris de Secu, să strice ce mai era de stricat la liberali 
(ce, anume? Ceea ce stricaseră şi mânjiseră cu scârnă turnătorii 
Quintus, Stolnici?). 

Am cunoscut-o pe fosta lui soţie (Monica Papadopol) - 
părăsită încă la Bucureşti pentru o putorişcă de secretară la 
Facultatea de drept, una Dina, tânără şi profund toapä. Femeia 
care îl sustinuse cât timp fusese arestat şi îl tinuse în sensul pro- 
priu al cuvântului (Monica Papadopol) nu mai era “corespunză- 
toare” - ca la militieni!). Apoi “îşi făcuse datoria”, nu?, aşa că la 
gunoi cu ea! Un bărbat - fie el şi o “capacitate”, ceea ce 
Câmpeanu Radu nu a fost nicicând - se cunoaşte după comporta- 
mentul faţă de femeie - la singular. Or Câmpeanu a fost totdea- 
una un porc, deci nu este de mirare că, din 1990 l-a slujit pe 
Iliescu, deci Securitatea.. .- 


Duminică 28 februarie 2010 


A bătut telegraful: 


“Emil Boc i-a demis pe Marius Oprea şi pe Dinu Zamfirescu 

Premierul Emil Boc a dispus eliberarea lui Marius Oprea de la condu- 
cerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi a lui Dinu 
Zamfirescu de la şefia Institutului pentru Memoria Exilului Românesc şi a 
decis ca cele două instituţii să fie conduse de Vladimir Tismăneanu şi loan 
Stanomir.” 


Ce lovitură de geniu a neamului-prost! Mult s-a mai scremut 
Lumina-Lumii CiocaBoc până să “dispună”! Şi câte “consultări” 
cu Băsescu, până să găsească ei doi, găsitorii natiei, solutiunea! 

Ce iliadă! Ce “suspense” al spectacolului prostiei în stare 
pură (ai zice: maneà curată)! Şi ce desnodământ - ai zice: 
dezbrăcinare, întru “efectuarea” defecării obşteşti! Si noi, 
ignoranţii: credeam că Românetele o fi el târâie-obiele, mincinos, 
las, trivială (mai ales) - dar măcar deştept! 

Deştept ca... mioritza! Prin reprezentanţii ei de nădejde, Boc 
şi Băsescu România ne-a arătat calea succesurilor, ca să nu 
rămână necitată a” mică, dipotata Europei şi a lu” tăticu. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 222 


x 


Şi de parcă n-ar fi atâta balegä în România-tara-mea, uite-l şi 
pe Niki-UNESCO, trezit din motäialä, emiţind: 


“Laşitatea ca scut intelectual” - de Nicolae Manolescu! 


Da, soro. Şi noi ne uitam la cer, crezînd că vine primăvara. 
Nu vine nici dracu - ce să caute o primăvară-primăvară prin 
noroaiele patriei, sub înțelepciunea oierească a lui Niki privin- 
du-se în oglindă şi tot degeaba: el îl vede numai pe Făt Frumos şi 
Tânăr, Fiul Ivaşcului şi prietenul de idei al Ivasiucului. 


x 


Mircea Iorgulescu publică în Cultura/lui Buzura povestea 
ieşirii din Rusia a lui Victor Serge... 


...“reconstituit din memorie la 24 decembrie 1936 poemul „Moartea 
lui Panait“, al carui manuscris impreuna cu alte scrieri îi fusese retinut la 
plecarea din URSS. In 1937, l-a oferit sotiei lui Nikos Kazantzakis, Eleni 
Samios, ca prefata la brosura scoasa de aceasta in Chile, „Adevarata tragedie 
a lui Panait Istrati“ („La Verdadera Tragedia de Panait Istrati“, Santiago de 
Chile, 1938). Dar şi poemul, echivalat de M.I. 


ÎI felicit pe Iorgulescu. 


x 


N-am nici un chef să comentez bocăneala recentă. 

De ce să se înțeleagă că mă bucură trimiterea la plimbare a 
lui Marius Oprea, duşmanul meu? 

De ce să se înțeleagă că mă bucură “numirea” putoiului 
Vova? 


Mă opresc aici, cu greață: 
«In tara asta vreţi să vă întoarceţi ?» - nu-mi mai iese din 
minte întrebarea Fetei din Paşcani. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 223 


MARTIE 
Luni 1 martie 2010 


Cu azi am intrat în Primăvară. 

O fi ciudat, dar asta este: pentru mine calendarul are concre- 
tete. Data (calendaristică) pe care o consemnez poartă în sine o 
anume încărcătură - fie aceea prozaică, precum “Primăvara”... 

Ce spun eu, străine? Prozaică, Primăvara? 


Iată ce mi-au trimis dragii Urşi di la Es” (Petru Ursache): 


“Mana — după Humuleşti şi Medeleni - Petru Ursache 

Copilăria a căzut şi ea din repertoriul temelor creației. Am în 
vedere copilăria ideală şi eternă, din „clipa ei cea repede”, cînd mica 
făptură, abia deprinsă să meargă şi să vorbească se crede stăpînă pe 
dimensiunile universului, de la Măr pînă la Păr. Şi chiar este! Nu 
cunoaşte nici o restricţie cînd se decide să străbată lumea în lungiş şi- 
n curmeziş, după cum toate cunoştinţele posibile, dar absolut toate, îi 
ies în cale s-o adore şi să-i slujească. Un joc e viaţa, o privelişte 
încîntătoare tot ce se află în apropiere ori în depărtarea închipuită. Aşa 
se vede pe sine „copilul împărat” din mit şi din balada fantastică, per- 
sonaj cunoscut pe meridianele vieţii sufleteşti, la asiatici, ca şi la euro- 
peni. Chiar în clipa naşterii, înţeleasă ca dar divin, după anumite semne 
corporale şi cosmice, „slugile”, „curtenii”, „noroadele” se înfăţişează 
cu umilinţă la casa părinţilor, rugîndu-i să-l aşeze neapărat pe tronul de 
domnie ca să-i călăuzească prin înţelepciune şi lumină venite şi ele „de 
sus”. În dorinţa lor se face simțită o lege îndătinată: „Da- ni-l, maică, 
dă-ni-l! / Dă-ni-l, taică, dă-ni-l!”. Tot potrivit obiceiurilor tradiţionale 
( S. FI. Marian, Naşterea la români), moaşa, la origine o preoteasă 
înzestrată cu puteri patronale, era prima care punea mîna pe noul 
născut ca să-l arate cu mîndrie lumii, ridicîndu-l în sus spre cele patru 
zări, răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte, să le ia în stăpînire şi ros- 
tind solemn cuvinte de bun augur pentru toată familia. 

Într-un cuvînt, mitul copilăriei se iveşte din închipuiri şi speranţe, 
prea adesea spulberate în contact cu opacitatea vieţii concrete şi în 
devenire. Tocmai de aceea, repunerea în pagină, peste ani şi după 
experienţe ratate, dă multă bătaie de cap scriitorului şi memorialistu- 
lui; fie că tema îşi alterează substanţa vie, fie că subiectivismul 
cîntăreşte greu şi riscă să facă rizibile secvențele evocate. Se preferă 
tăcerea, ca o fugă ruşinoasă. Se înţelege, tacit, că povestea copilăriei 
stă la îndemîna oricui, nimic de zis, dar puţini aleşi se învrednicesc 
s-o înfăţişeze cu farmec şi cu har. Se pare că şi ei coboară din mitul 
copilului-împărat. Poate naratorul să se nască într-un simplu bordei 
dintr- un cătun, departe de viaţa oräsäneascä, petecul de pămînt 
devine împărăție nesfirşită şi binecuvîntată, un loc fără seamăn pe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 224 


lume şi în rînduiala cosmică. Aşa se înscriu localităţile modeste, încă 
necunoscute, în marea geografie spirituală a umanităţii, ca şi numele 
obişnuite în constelații scriitoriceşti. 

Doi moldoveni deţin topul în evocarea şi restaurarea paradisului 
copilăriei, lon Creangă şi lonel Teodoreanu, fie că ne conducem după 
impresii sensibile şi de gust, fie după judecăţi aşezate pe temeiurile 
analitice ale criticii şi istoriei literare. Lor li se poate alătura Paul 
Goma, cu scrierea de maturitate Din calidor şi, în mare parte, cu Arta 
refugii. Multe forme stilistice şi modalităţi de gîndire îi despart pe cei 
trei. Dar cînd spui Creangă apare în minte imaginea satului natal, 
Humuleşti, cu „Ozana cea frumos curgătoare”, cu pupăza din tei, cu 
Cetatea Neamţului învăluită în ceaţă şi în istorie, oglindindu-se neclin- 
tit în apele rîului de pe colina ei împădurită. Cînd spui Ionel 
Teodoreanu se asociază în minte satul Medeleni. Ti se pare un loc 
nespus de apropiat, chiar dacă niciodată nu ţi-a călcat piciorul pe acolo. 
Cînd spui ,Mana”, fără nici o prevenire, imposibil să faci legătura cu 
Paul Goma, cel închis la Gherla ori luptătorul pentru drepturile 
omului. Dar este suficient să parcurgi doar cîteva capitole ale volumu- 
lui Din calidor ca să te crezi pe meleaguri humuleştene sau în 
satul copilăriei lui Ionel Teodoreanu; nu numai la Mana din Orhei 
sfintei noastre Basarabii, devenită astfel prin suferinţă grea, de decenii 
şi de secole. 

Nu este vorba doar de reprezentarea lumii la nivelul puterii de 
înţelegere a copilului, în manieră simplistă şi naivă, cum obişnuim să 
spunem, noi, maturii; ci de luarea în stăpînire a existentului, în mod 
serios, grav, cu răspundere, din perspectivă pur morală şi idealistă. 
Copilul, deosebit de inventiv, îşi construieşte o lume proprie, paralelă 
şi fără cusur, vietuieste cu toată fiinţa potrivit orizontului ei şi se simte 
fericit. Înmulțirea anilor îl face să ia calea oamenilor mari, să încerce 
experienţe diferenţiate şi dure. Lumea lui, însă, nu cunoaşte „schimba- 
re”, dovadă că aceleaşi secvenţe ale scenariului se repetă de la caz la 
caz şi din loc în loc; de unde impresia de unicitate a „primei” expediţii 
la iazul din marginea satului ori la pădure cu Moş Iacob, a „primei” 
zile de şcoală, a „primei” întâlniri cu zăpada, întîmplări trăite năvalnic 
şi evenimential. Copilăria rămîne o chestiune de psihologie şi de 
imaginaţie iar amintirile grave — şăgalnice se păstrează în intimitate, ca 
valori proprii, intangibile. Se constată că din, ce în ce mai rar şi mai 
greu, oamenii se încumetă să se ridice în zariştea copilăriei, ca întoar- 
cere paradisiacă, aşa cum, pe vremuri, le era îngăduit să vieţuiască, 
„realmente”, în „zariştea mitului”. 

Găsim la Paul Goma lămuriri de trebuinţă privind căderea din 
zariştea copilăriei; cădere după cădere: copilul din calidor care riscă să 
nu mai aibă vîrstă, se întîlneste cu istoria terifiantă. Se vede nevoit 
să-şi împartă existenţa între secvenţe de viaţă specifice vîrstei, de 
uitare şi de joacă, şi datele concrete ale prezentului istoric, de memo- 
rare şi de moarte, cu tot imperiul său terestru şi cosmic din Mana. 
Vârsta este întoarsă, copilăria pierdută. Îl ocroteşte doar familia, ea 
însăşi în luptă disperată cu vremurile. Asta îi permite, ca în anumite 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 225 


momente de „popas”, dacă se poate spune aşa, să privească 
întîmplările dramatice din jur cu ochii încă nedeformati ai copilăriei, 
izolîndu-le şi mai categoric în absurditatea lor. Maturii, atingi de 
istorie, se agită zgomotos, se vaetă ori se entuziasmează peste fire, 
totul ca din senin şi cu ieşire din matcă; ceea ce, după judecata vie a 
copilului se traduce ca fiind jocuri deplasate, rizibile, pe care nu le 
înţelege şi, drept urmare, nu le agreează, deşi participă la toate, 
culegînd informaţii utile pentru mai tirziu. 

La Humuleşti şi Medeleni lucrurile erau rînduite cu înţelegere de 
la Dumnezeu şi după puterea oamenilor. Dacă Nic-a Petrei făcea vreo 
boacănă, primea papara cuvenită, fără supărare. Fiecare îşi vedea de 
treabă, după consemnul din străvechime, pomenit chiar de cei mari, 
cînd se iveau neînţelegeri, ca să se vadă rostul fiecăruia: „Dacă-i copil, 
să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească”. Intre 
părinţi şi copii, ca şi între dascăli şi învăţăcei, hîrjoana şi bätäita 
erau deopotrivă de amuzante, dînd impresia unei pedagogii 
convenţionale şi jucate: 

„Însă mama ne mai da atunci cîteva pe deasupra, şi mai îndesate, 
zicînd: 

Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi! Nici noaptea să nu mă 
pot odihni de incotele voastre? 

Si numai aşa se putea linişti biata mamă de răul nostru, biată să 
fie de păcate! Ş-apoi socoti că se mîntuia numai cu-atita? Ţi-ai găsit! 
A doua zi des-dimineatä le începeam din capăt”. 

Trei secvenţe narative sunt de reţinut, cu prioritate, la Paul Goma, 
cel Din calidor, pentru a înţelege înfăţişarea paradoxală a eului 
narator, la răscrucea dintre mitul copilăriei şi prezentul istoric. Spun 
„prezentul istoric”, subîntelegînd o succesiune de momente, de aceeaşi 
natură dramatică, unele în trecut, altele în derulare previzibilă ca 
direcţie, dar mereu de actualitate terifiantă. O secvenţă reprezintă 
arderea Bibliotecii şcolare din Mana, la comandă bolşeo-comunistă. 
Asta s-a întîmplat la prima invazie a sovieticilor în Basarabia, după 
Pactul Riebbentrop — Molotov. Primele obiective pe care ocupanţii le 
aveau în vedere pentru exterminare erau Biserica, Şcoala şi Limba 
română -, teme care şi astăzi se află pe agenda de lucru a „elitiştilor” 
de serviciu. Învățătorul Eufimie Goma se afla la program, în clasă cu 
elevii, cînd au năvălit peste el trei tineri în uniformă rusească şi 
înarmaţi cu automate, avînd ordine precise, direct de la Orhei. 
„Gde ucide-l”? a fost prima întrebare a unuia, înainte de a intra în 
clasă. Era adresată fiului, Paul Goma, pe atunci de 4- 5 ani, stînd de 
veghe în calidorul de neuitat, din care făcuse, încă de pe atunci, 
punctul lui strategic de observaţie. 

Să presupunem un joc de cuvinte în „Gde ucide-l” / „Gde ucitel”, 
în stilul bine cunoscut al lui Paul Goma; dar un joc prevestitor de rele, 
cum s-a şi dovedit: ucitelul (învățătorul) trebuia ucis. Executarea ordi- 
nului şi-o asumase Sapşa, fost elev al învățătorului Eufimie Goma şi 
instruit, între timp, peste Nistru, pentru acţiuni teroriste. De interes aici 
sunt acuzaţiile pe care Sapsa, devenit tortionar şi element NKVD, le 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 226 


aduce învățătorului. Mai întîi pentru că îl bătuse la palmă cu ani în 
urmă. De precizat că bătaia ca formă de stimulare la învăţătură era per- 
misă în şcoală. Părinţii nu se opuneau, din contra, cereau sprijinul 
învățătorului cînd fiul se arăta recalcitrant. În Amintiri din copilărie 
ni se spune că părintele Ioan a încercat efectele sfintului Neculai, „cel 
din cui”, începînd cu fiica lui, Smärändita, probînd că şcoala e aceeaşi 
pentru toţi, şi cu bune, şi cu rele. „Acum te ştiu, eşti Sapşa al lui 
Avrum, dughenarul nostru; mi-ai fost elev prin '34, acum vreo doi ani 
ai fugit peste Nistru... Acum te-ai întors ca să mă ridici, fiindcă acum 
6 — 7 ani te-am bătut la palmă? De ţi-a dat sîngele? Zice: şi fiindcă ai 
vrut să mă spînzuri - uite semnul pe gît; şi fiindcă ai necinstit-o pe 
soră-mea Roza — de asta s-a înecat în iaz; şi fiindcă i-ai smuls tatălui 
meu barba — după ce ai spart geamurile casei... - găsim noi, n-ai 
grijă...”. In faţa bietului om Sapşa, reprezenta o realitate cutremură- 
toare: inventa pretexte dintre cele mai absurde din dorinţa de a ucide, 
ca orice criminal de meserie. Roza nu se înnecase; doar cu două zile 
mai înainte fusese la şcoala din Mana şi împrumutase cărţi dintre cele 
care urmau să fie condamnate la ardere. Greu de înţeles de unde a luat 
atîta ură acel tînăr care-l înghiontea cu automatul încărcat, în stilul 
soldatului eliberator, pe învățătorul Goma, să care cărţile în curtea 
şcolii, ca să le transforme în rug de flăcări. O replică a lui Sapşa pare 
lămuritoare, dar destinată să augmenteze absurdul: „Eu vorbesc de 
cărțile voastre, fasciste şi reacționare şi burgheze, cu opiu al popoare- 
lor, fiindcă-s scrise cu litere de-ale voastre, româneşti! Tot ce-i tipărit 
cu litere româneşti e reactionar! Duşmănos! Capitalist! Pe bună drep- 
tate le-au interzis tovarăşii, pe astea să le scoţi şi să le predai!” Întreb: 
Predau şi traducerile din Gorki, tipărite cu litere românesti?”. „Predai 
tot! Le ducem la Orhei, vedem noi, acolo, ce-i bun şi ce-i rău pentru 
popor!”. Să se reţină termenii: reactionar, capitalist, duşman, român. 
Deocamdată, făceau parte din limbajul injurios al tînărului cu automa- 
tul pregătit pentru tragere şi instruit, peste Nistru, să lupte în coman- 
douri; ulterior au devenit instrumente de propagandă în vocabularul de 
partid şi de presă. Astăzi, în postbalconiadă, a rămas doar unul dintre 
cei incriminati cu predilecție: român. Este un caz de etnocid ce se 
desfăşoară, cu aceeaşi energie „revoluţionară”, chiar sub ochii noştri si 
ai Europei civilizate. 

Sapşa se arată o singură dată în carte, dar reprezintă un tip de 
tortionar din prima generaţie, cu tot echipajul de termeni acuzatori şi 
injurioşi, în uniformă, bătăuş şi asasin. Va fi recunoscut peste tot în 
Săptămîna roşie, în aparatul administrativ al închisorilor, în reţeaua de 
domicilii forţate, în campaniile de bolşevizare a ţării, desfăşurate 
„revoluţionar” şi sîngeros pe toate planurile vieţii de la oraşe şi sate. 
După consolidarea puterii în anii satrapilor fără seamăn, Ana — Luca — 
Dej — Teohari — Nicolski şi lărgirea — întărirea sistemului concentratio- 
nar, generaţia lui Sapsa a început să se bucure de mari privilegii, după 
serviciile prestate: să ocupe funcţii de conducere în baza experienţelor 
dobîndite, asemenea lui Pantiuşa, Zeller, Sepeanu, Dulbergher, 
Drăghici, Pleşiţă. Le-a urmat a doua generaţie de tortionari, să le ocupe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 227 


locurile în funcţii administrative, de bătăuşi, gardieni, directori de 
închisori, fabricată pe parcurs după chipul şi asemănarea înaintaşilor, 
din elemente declasate moral şi social. Invätätorul din Mana — Orhei a 
avut de — a face cu vîrf şi îndesat cu prima generaţie de profesionişti ai 
crimei organizate; fiul, Paul Goma, a intrat pe mîna celor din a doua 
generaţie. 

Fiecare dintre cei doi, tată şi fiu, s-a ales cu ce i s-a dat, pe măsura 
vremurilor. „Ucide-l” a rămas în continuare, ucitel. Viu, dar vätämat. 
A trebuit să dea foc grămezii de cărţi „cu litere româneşti”, sub ame- 
nintarea de moarte a celor trei fiare dezläntuite în frunte cu fiul dughe- 
narului din Mana; apoi, deportat în Siberia, din lagăr în lagăr, ca să 
ajungă pradă de război în mîinile nemților şi, în cele din urmă, predat 
românilor. Dar, culmea absurdului, ca agent sovietic! Aşa că fraţii 
proprii, în loc să-l salveze pe învățătorul Goma, l-au afundat şi mai 
tare. Fiul s-a aşternut pe învăţat arta aşteptării în calidor, urmînd 
sfaturile meşteşugite ale lui Moş Iacob, care vorbea numai din expe- 
rientà trăită: „Dacă nu e azi, atuncea e mîne!” Şi tot aşa, pînă cînd 
lucrurile s-ar desluşi de la sine, în bine ori în rău. În vremuri de 
izbelişte, nu este altă soluţie decît să te încrezi în ziua de mîine, „ziua 
cea mare”. Şi soldaţii îi dau speranţe copilului prea încrezător: ei 
umblă peste tot şi-şi transmit veştile cu ajutorul unui fir lung şi miste- 
rios, spunîndu-şi cînd Carpenul, cînd Fagul, cînd Ulmul. În ei era toată 
nădejdea. În pasajul cu pricina, copilul cuprins de mare nelinişte ar 
putea crede (împreună cu cititorul) că îi sună în auz note din Doina lui 
Eminescu, pusă într-o cheie nouă: „ — Aici Carpenul — mă auzi, 
Paltinule? Am lîngă mine un flăcău, pe tatăl lui l-au ridicat ruşii — nu 
l-aţi liberat voi cumva? Păi, cum să fie, nene, ca un tată: voinic, 
frumos, bun... Bine, Paltinule, dacă dai de el, mă ţii la curent — Paltinul 
a zis că încă nu — tu ştii, măi flăcău, ce înseamnă «încă nu»?” Ce se 
poate naşte în mintea cuiva, în situaţia dată? lată: „Şi îl văd pe tata: 
voinic, frumos, bun — cum rătăceşte într-o pădure întunecoasă, cu 
arbori fără nume — dar eu ştiu că n-o să se rătăcească multă vreme, ci 
doar dacă-nu-azi-atunci-miine, fiindcă eu ştiu, mi-au spus-o toţi bietii 
soldätei, mie, personal, au pornit în căutarea lui toţi arborii buni care 
au un nume, în fruntea lor, Carpenul, care îl caută călare, povestindu-i 
mamei lui cum e la război şi cum a dat el, personal, de tatăl unui băiat 
olecutä mai mititel decît el — îi văd Carpenului cizma dinspre mine, 
prăfuită şi stropită, mai întunecat, de spumă de la botul calului, iar sus, 
iată Albastrul. Galbenul. Roşul — şi, dacă nu azi, atunci mîine”. 

A doua secvenţă care modelează semnificativ psihologia martoru- 
lui din calidor poartă titlul de capitol şi de sumar Vin românii! Este 
descris momentul apariţiei ostaşilor în zona împădurită, pe atunci, a 
Orheiului şi a Manei, după celebrul „Vă ordon!”. Paul Goma s-a între- 
cut pe sine: pagina din viaţa satului basarabean e antologică. Locuitorii 
sunt surprinşi într-o stare explozivă de entuziasm: strigăte de bucurie, 
chemări patetice şi îndemnuri, care se revărsau ca dintr-un rezervor 
imens, aflat de multă vreme în pregătire şi în aşteptare. Ulitele 
căpătaseră glas, Carpenul, Fagul, Ulmul strigau pe la răspîntii, gru- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 228 


puri de bărbaţi şi de femei alergau dintr-o parte în alta, ducînd veşti 
care se înmulţeau şi se întăreau din clipă în clipă. Într-un fel, parti- 
cipau şi ei la bătălie, cu agitaţie, luînd-o prin grădini, pe väiugi, în 
direcţia avioanelor românilor, să le arate adăposturile ruseşti, să le 
nimicească mai repede, ca să se termine odată pentru totdeauna. 

Fireşte, copilul ţinea hangul în toate, ba sărind în faţă ca să-şi 
arate vitejia, ba încurcîndu-i pe cei mari. Să reținem un aspect narativ 
şi evocator, decupat cu mare rafinament artistic din vălmăşagul de 
imagini şi care constituie un indiciu pentru psihologia individuală, a 
copilului, chiar dacă e cuprinsă într-un tumult mai general. Se referă la 
şocul produs la vederea steagului tricolor, în momentul în care ostaşii 
români intră în sat, călări, caii mirosind a sudoare iute, semn al obose- 
lii şi al luptei. Iată pasajul: „Ciudat: nu am văzut (sau am uitat, iar mai 
tîrziu, nimeni nu s-a ostenit să-mi povestească ) dacă drapelul se afla 
pe tanc, pe un afet de tun, într-o căruţă, dacă îl ducea un cavalerist. 
Mi-a rămas doar drapelul. De parcă ar fi venit singur, şi s-ar fi 
menţinut, la oarecare înălțime de la pămînt, singur. Şi mi-a rămas, 
încremenit în filftire, cu soarele în contre-jour, ca într-o fotografie. 
Colorată: lemnul läncii - alburiu; în vîrf — un vultur de aur; apoi 
culorile pînzei — ei: albastrul, apoi roşul — dar altfel, altele numai ale 
mele. Toate aceste elemente — şi numai acelea de atunci — spun: 
“Au venit ai noştri! Au venit românii!”. Elementele participante, 
active sau de decor, săteni, ostaşi, cai, tancuri, trec pe plan secund, ca 
să răsară o imagine mereu vie şi sintetică. În cazul de faţă, steagul. 
El ocupă loc privilegiat în memoria afectivă, ca un document credibil, 
supus unui proces complicat de obiectivare. 

O altă secvenţă memorabilă este aceea a ridicării pomului de 
Crăciun. Nu întîlnim la scriitorii români o evocare mai emoţionantă a 
sărbătorilor de iarnă, mai împlinită în înţelesuri religioase şi 
sărbătoreşti, mai tristă şi mai omenească. Eufimie Goma, un tip de 
adevărat învăţător — apostol, cum îşi spuneau cu mîndrie „luminătorii 
satelor” din perioada haretistă şi interbelică a făcut un pom uriaş chiar 
în curtea şcolii. Nu un pom oarecare, cum se obişnuieşte într-o familie 
credincioasă, ci unul pentru toată lumea, sub cerul liber şi pe locul 
unde fusese încins rugul cărților cu litere româneşti. Întelesului religios 
i se alătură o anume semnificaţie simbolică sub presiunea „prezentului 
continuu”, din nou vestitor de rele pentru bietii măneni şi pentru 
români în general. Ne spune autorul, după ani de veghe în calidor: 
„Colind, tremurat, cu ochii la bradul cît şcoala (adus de depaarte, de la 
munte), la bradul 'podobit, sticlind din toate globurile, şi stelele, arzînd 
din toate lumînărelele pîlpîind în vînt, arzînd înalt cît lumea locul din 
mijlocul curţii, arzînd toate arderile de pînă atunci: rugul cărților, rugul 
crucii, rugul băieților şi al fetelor — arzînd. Pomul, el zice că, gata, 
de- acum s-a născut, de-acum, gata necazurile, ne-am întors de prin 
siberii şi suntem iarăşi, cu toţii, cu ale noastre”. Aşa „zice” Pomul. 
Şi Carpenul, Fagul, Ulmul dădeau încuraţări. Dar satul întreg adunat 
grămadă presimtea că era „ultimul Crăciun al Basarabenilor, în 
Basarabia, cel din '43, zice mama”. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 229 


La Paul Goma, ca şi la Ion Creangă, întîmplările sunt 
evenimentiale, atît pentru comunitatea rurală, cît şi pentru individul 
integrat organic. Dispariţia pupezei din tei provoacă nelinişte în tot 
satul, ca şi tăierea salcîmului din cunoscuta naraţiune a lui Marin Preda 
ori arderea bibliotecii din Mana. Sunt semne destauratoare, prevesti- 
toare de rău şi de altă lume. Dar cu interes restaurator se adună oame- 
nii în jurul pomului de Crăciun, la Mana, sau cînd humuleştenii îl 
ascultă pe „Nic-a lui Ştefan a Petrei” cîntînd în biserică Îngerul a 
strigat. lon Creangă şi Paul Goma sunt fu ai satului şi privesc 
„din interior” viaţa lui concretă, cu emoție şi participare. 

Ionel Teodoreanu este orăşean get — beget. Aş putea spune, un 
urmaş cultivat al Coanei Chiriţa. El îi trimite pe Olguta şi pe Dănuţ, 
copii cu ifose orăşăneşti, să-şi petreacă vacantele şcolare la ţară. Nu 
este vorba de integrare organică, participativă. Copilăria: - prilej de 
vacanţă - îşi găseşte, aici şi acum, spaţiul ideal de desfăşurare. 
Temerarilor eroi le este dat să se descopere pe ei înşişi. Pînă la urmă, 
vîrsta şi mirajul evenimentelor justifică apropierea dintre cele trei 
capodopere. Se poate vorbi chiar de elemente ale „copilăriei universa- 
le”; uneori cu dărnicie, alteori cu precauţie, de la caz la caz. La Ionel 
Teodoreanu, protagonişti se detaşează stilistic printr-o prezenţă 
jucăuşă. Peisajele rustice suportă rescrieri ca în cărţi colorate; 
discuţiile dintre tineri ori cu cei mari imită maniere de salon; apariţia 
pe uliţă, în zi călduroasă de vară, cu vîrtejuri de praf, provoacă mirare 
şi murmur. Nu este o re-vedere aşteptată cu însufleţire. Vizita într-o 
casă cu chirpici de lut şi scurta odihnă pe o laitä cu macat trezeşte o 
dispoziție de moment, care se uită exact în clipele următoare. 

Copilăria este, peste tot, împărăteasă la ea acasă, iar satul repre- 
zintă locul ideal de desfăşurare. Aici şi numai aici, mica făptură se 
simte ca în apropierea raiului şi aptă de chemarea lui Hristos: „Lăsaţi 
copiii...!”. Dar împărăteasa are de luptat cu forte malefice, cu zmei, 
balauri şi împărați roşii. Pentru buna îndrumare sar toţi, în chip de 
pedagogie colectivă. Se alătură un preot sătesc preocupat de învăţătură 
trebuitoare, asemenea părintelui loan „de sub deal”; sau un bătrîn 
înţelept ca Moş Iacob, cu grijă pentru alcătuirea morală, generoasă şi 
umană a tinerei generaţii. Pe cîtă vreme în La Medeleni, dat fiind că 
părinţii ocupă funcţii importante, îşi face apariţia o profesoară de pian, 
să dea tînărului educaţie în ton cu lumea bună; sau un Herr Doktor, 
care să-l poarte prin societatea aleasă. Primează, pe moment şi în pers- 
pectivă, profesiunea practică, situarea în ierarhia socială. Locul lui 
Moş Iacob este luat de Oncle Léon . Cît despre Moş Gheorghe, nume 
ce se dă, de la o vreme, vizitiilor şi gräjdarilor, Olguta şi Dănuţ văd în 
el un personaj simpatic, pitoresc şi prosticel, pe socoteala căruia îşi 
permit să se distreze cu îngăduinţă şi fără supărare. Dar, trecînd peste 
denivelări şi stiluri de comportament, copilăria cu suport cîmpenesc, 
veche de la Dafnis şi Chloe, uneşte şi îmbunătăţeşte fiinţa omenească, 
atîta vreme cît nu este dirijată prin jocuri mecanice şi ideologii 
sofisticate.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 230 


Iar s-a supărat Flori Bălănescu : zice că am bänulescizat-o. 
iară. Şi că ea nu mă ofensase cu nimica. Şi că-şi cere drept-la 
replică. Il are: 


“mi s-a intors mesajul. sa fie semn rau? il retrimit pe adresa 
alternativa. 

From: Flori Balanescu <flower [email protected]> 

Subject: drept la replica 

To: "PAUL GOMA" <[email protected]> 

Date: Monday, March 1, 2010, 5:33 PM 

Draga (si mult stimate) domnule Paul Goma, 

Am citit Jurnalul pe februarie... 

Trec peste <Flori Banulescu>, cum imi spuneti (iara!), cind ma 
pomeniti pentru prima data in perdaful-reprosnicesc (un cuvint a la 
Goma!), ca sa va spun: 

1. Nu am folosit in textul meu expresii umilitoare, ci dimpotriva, 
intentionat am incercat sa eufemizez o situatie pe care (cred ca) o 
cunosc. 

2. Nu am comis o minciuna afirmind ca Paul Goma nu are 
venituri de la statul roman (asa cum ar trebui sa aiba). 

3. Dar nu in ultimul rind - oricit de favorabil as scrie despre Paul 
Goma, totusi, scriu ce cred eu de cuviinta (subl. mea, P.G.). Ma 
<rafuiesc> cu statul roman (si cu asa-zisa justitie romana, care stiti 
bine ce mi-a facut si imi face!) atita vreme cit inca mai este - macar 
formal - un stat de drept. 

4. Si pentru ca Jurnalul Dvs. mi-a adus atingeri, cer sa imi 
publicati acest drept la replica. De nu o veti face... asta e... 

Cu multumiri, 

flwr (semnatura mea electronica, asa macar nu exista riscul de a 
scrie din viteza sau dintr-un automatism analizabil Banulescu in loc de 
Balanescu - paranteza aceasta se vrea o gluma)” 


Încă o dată: iertare pentru schilodirea numelui Dvs. 

Da, Flori Bălănescu: scrieţi ce credeţi de cuviinţă. lar scrisa 
Dvs. este reprodusă întocmai (cu excepţia nefericită, inexplica- 
bilă a greşirii numelui Dvs. de familie) în jurnalul meu, singurul 
spațiu scriitoral accesibil mie. Presupun că şi eu am dreptul să 
scriu ce cred de cuviinţă, în jurnalul meu (personal). Nu? 


Marţi 2 martie 2010 


Atins în adânc de greşirea numelui Bălănescu. Mi-am cerut 
iertare - pentru a câta oară? Se vede că nu este suficient să-ţi ceri 
scuze, ci să încerci să afli pentru ce ai greşit numele. Chiar aşa: 
pentru că de ce? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 231 


x 


+, “Ştefana Bianu, Doina Cornea, Dennis Deletant, Radu 
Filipescu şi Radu Ioanid şi-au înaintat demisiile din Consiliul 
ştiinţific al IICCR devenit IICCMER. Printre motivele 
demisiilor...” 

„„„sunt inşirate patru puncte, care de care mai important 
pentru buna funcționare a democrației în România. 

Să întreb dacă în Protestul (urmînd a fi dat publicităţii) 
împotriva acestei măsuri (arbitrare, cum altfel?) va fi pomenit şi 
“numele Radu Ioanid”? Ar înseamna că şi acest sacal securisto- 
sionist-iliisto-wieselist “a făcut parte”. Începînd de când? Iată, nu 
ştiam (abia acum aflu) că Ştefana Bianu, Doina Cornea, Filipescu 
au fost colegi - cotlacotnici - atâta vreme cu o otreapă holocaus- 
tizatoare, cu un improvizat, dar cât de nociv - numai Carmen 
Muşat nu aflase - vânător de antisimiti, dar şi, iată, trezit vânător 
de... comunişti! Ca întrega sa familie până la a sap’spea spitä: un 
ochi pe faţă, unu pe dos; ceea ce însemnează, nu obiectivitate, ci 
curluntristitate - cuvânt care se trage, negresit de la numele Juda. 
Este vorba de “Radu Ioanid”, autor al articolului împotriva mea, 
publicat în Observator cultural (şefi: Muşat şi Lefter), coautor al 
mai multor cărți despre Holocaustul în România, co-semnate şi 
de mitomanul impostor, maghiarolatrul antiromân Elie Wiesel. 

(Şi ce dacă am mai spus-o de zece ori? Am s-o mai spun de 
zece sute, ca să nu cumva să se treacă peste porcăria “intelec- 
tuală” purtînd semnăturile “colegilor” mei Muşat şi Lefter). 


x 


“Telectualitatea noastră dragă a căpătat alte gräunte de 
ciugulit: înlocuirea, boacă, a lui Marius Oprea cu Tismăneanu. 

Eu, dac-aş fi Vova (şi mai ce? şi mai cum? - păi nu mi-ar 
ruşine? Nu, nu mi-ar fi!), observînd tulburarea produsă între 
directori (de conştiinţă), m-aş retrage. M-aş ex-trage din mocirlă, 
m-aş înşfăca de păr şi m-aş scoate din revărsătura latrinală 
românestră. Aş pune coroană “buneicresteri”, a “educaţiei alese”, 
a firii (împăciutoare), nedoritoare de scandaluri de ma'a'la, prin 
refuzarea politicoasă a ofertei generoase a Băsescului (prin Boc!) 
si m-aş duce,-n pizda mamei, în America-tzara-mia, la Maryland, 
de-un paregzamplu, unde aş putea productionà în pace 
producțiuni fără interes despre comunismul fioros din România 
cea antisemită. 

Da, dar Vova nu-i Goma. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 232 


Miercuri 3 martie 2010 


- - Dorin Tudoran nu se lasă de bloguri-bloage după cum nici 
“Agatha nu se lăsa de crime”, după titlul unui film din tinereţea 
mea fericită, neatinsă nici atâtica de mizeria sovietistică. 

După fâsul blogistic înregistat anul trecut, a urmat înfrânge- 
rea-în-alegeri din acest an - zic şi eu: alegeri, pentru că disiden- 
tul poet Dorin chiar crezuse că va fi intronizat (de Marius) direc- 
tor onorific al organismului opresc. lar acum, că şi acea numire 
s-a dovedit a fi deşert al deşertăciunii, “guvern de Cişmigiu”, el 
(Tudoran) şi-a deschis f'o multe alte bloage, că tot n-are ce foace 
“la el, la Washington”. Şi-a găsit vocaţia, omul: să dirijeze el cu 
mâna lui (baghetialä), “corul” forumiştilor prieteni färä-conditii 
şi a celorlalţi: analfabetricii-de-expresie-pararomână. 

În vara lui 1972, când am ieşit pentru întâia oară în Occident 
(cartea Ostinato apăruse în toamna lui 1971 provocînd scandalul 
cunoscut de cei care nu şi-au propus să uite, apoi în 1972 publi- 
carea celei de a doua cărţi în traducere germană: Uşa, lansată cu 
o săptămână în urmă, la Târgul de la Frankfurt/M.), al doilea pas 
geografic l-am făcut la Köln, unde, potrivit relatărilor unor jurna- 
şti veniţi la Bucureşti, re-väzuti la Frankfurt, ar fi urmat să-l 
întâlnesc pe Stockhausen - se spunea că marele Karlheinz räsfo- 
ise Ostinato în variantă germană cu un an în urmă şi se arătase 
interesat de “teoriile” mele muzicale (în realitate modeste şi 
foarte amatoare păreri). Drept care, ajuns la Köln, m-am dus, aţă, 
la Catedrală, la Hohe Domkirche St. Peter und Maria - să aud 
cum se vede pe viu orga din... Ostinato, mai ales că se putea 
asculta de depaaarte, eu îl/o zăream-auzeam din Drumul Taberii, 
de pe strada Compozitorilor Bloc Z 21. Întâmplare fericită sau 
obişnuită la el (de Dom vorbesc) şi în acea zi primea vizitele 
şcolarilor veniți de pretutindeni din Germania (atunci numai 
RFG), însă nu doar pentru turism cultural, ci şi pentru - mai ales 
- muzical. 

Rătăcit în codrul de piatră, eram numai ochi - mă durea 
junghetura de privit în sus, la minunätiile minunätite de mâna 
omului neamt - când am fost trezit din somn pământesc de un cor 
îngeresc. La câţiva paşi de mine vreo douăzeci de fete şi băieţi 
aşezaţi în semicerc se cântau. M-am răsucit spre acel grup - însă 
foarte curând m-a chemat un alt cor - din stânga-spate. Şi încă 
altul, din faţă - faţa din acel moment. Câteva minute bune am fost 
tras-împins, purtat pe valurile vocilor tinere care se chemau, îşi 
răspundeau, se completau, se contraziceau (cât să se... înţeleagă 
bine). Când s-a lăsat liniştea, punctată de aplauze ale turiştilor 
(ne-germani), l-am zărit pe dirijor: continua să dea din mână; 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 233 


să dirijoreze. Arăta binisor depăşit de evenimente: acelea, printre 
care muzica, luaseră altă cale, în altă tonalitate (să-i zic: prin o 
pauză, numai că el, dirijorul nu fusese încunoştiinţat, dădea în 
continuare din mână). Îmi era cunoscut: un învăţător sas de pe la 
noi, din Ardeal, deportat şi el în Donbas, stors până la os de 
“reconstrucţia, la ruşi”, acum în trenci obosit, cu barbă spână de 
trei zile, tocmai terminînd ora de muzică: era istovit, îl dureau 
braţele de dat din ele fără a se mai putea opri, deşi “corurile” 
(sau vocile) îşi încheiaseră misia şi se îndreptau, în coloană 
disciplinată, spre ieşire. 

Mă aflam într-o stare ciudată, contradictorie; pe de o parte 
mi se umflase pieptul de muzica divină a adolescenților, pe de 
alta mă dureau măruntaiele de compasiune faţă de fratele meu, 
sasul adult; şi de mine, cel ne-sas, dar cu destin împletit cu al lui. 

Fireşte, nu voi compara amintirea vie a Domului din Köln 
(la mine astfel de aduceri-aminte sunt repetiri, într-un prezent 
continuu) cu hărmălaia dedusă a “forumurilor” internetice 
tricolore, contemporane. Îmi rămăsese neatinsă de timp armonia 
celestă, mai cu seamă, a puielor de sasă apropiate sufletului 
trupestru al meu cel care petrecuse a doua copilărie printre ele, 
vorbindu-le săseştile - vreo trei-patru graiuri, de la sat la sat, după 
cum îmi erau mutaţi părinţii, învăţători refugiaţi - ascultindu-le şi 
dînd voce melodiilor lor, populare şi religioase, devenite şi ale 
mele; apoi, prin cele grădini şi pe sub cele poale de pădure, adul- 
mecîndu-le cu drag şi aplicätiune, până la îmbăt, subsuorile, trei, 
abia pufuite cu perişoare pe la puişoare, găsindu-le arome amare 
de salcie la cele două aşezate înţelept, sub umeri, iar la cea mai 
dinjos de sus: gust särätel de dulcecacubicul - “Pavele, Pavele”. 

Dar-însă-totuşi, vorba lui Felix Motanul: imaginea 
învăţătorului-dirijor de la Köln mi-l evocă nesmintit pe fostul 
meu prieten şi fostul coleg Dorin Tudoran. 

Şi el, urcat pe un postament de o palmă şi jumătate înălţime, 
dă din cap (şi din baghetă), străduindu-se să dirijuiască “Forul 
Armatei Trăncănicioase”. Dă mereu din bagheta capului, dirijînd, 
el, care nu se pricepe la Muzică, nu se pricepe la Coruri, nu ştie 
ce-i acela Ritm, ştie doar să se bage în vorbă, înţelepţeşte, pe stil 
vechi, ardelean, cu ceafa dreaptă, dînd impresia - sigură - că 
deţine adevărurile (numai să găsească momentul de a le rosti) - şi 
să joace hockey cu Motanul. Dă din cap şi din baghetă, 
“indicînd” intrarea lui cutare, ziceam: a lui Antonesei, cât acela 
să încuviinţeze, răcnind (electronic): «Frate Dorine!» tot ce iese 
din pixul rău controlat al Dorinului cu acelaşi nume (şi, imitator 
impenitent, să-i ardă şi el un blog - personal, vorba clasicului 
Dinescu); apoi îi face semn (lui Florin Iaru) că e rândul aceluia să 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 234 


recite flecustete prăjito-nesărate; lui AVP, că acum poate să 
alo!-iască şi el - dar cu moderatiune (sic) - într-un telefon jucărie, 
din carton veritabil; apoi îşi face semn sieşi - şi dă-i cu banali- 
tätile şi cu agramatismele: poetul “scrie” pe blog iute-iute ca şi 
cum ar vorbi (să nu i-o ia altul înainte?), de exemplu: 

“Continuă şirul demisiilor din boardul IICCMER.” 

“Continuă şirul...” - aşa se spune în limba român? Parcă nu. 
Se pare că aşa se esprimă din ce în ce mai năvalnic (de la: năvală, 
invazie) populaţia paşnică în forumeasca-recentă. 

Dă din cap şi din baghetă, Dorin Tudoran: aiurea, în contra- 
timp(1) şi asudat, dirijînd conştiincios forumul neantului valah. 


Joi 4 martie 2010 
O ştire bună, printre atâtea şi atât de rele: 


“Destinul unui roman „arestat” o jumătate de secol 
Mirela Corlätan Joi, Ev. Zilei, 04 Martie 2010 

ISTORIE. Un manuscris al lui Dinu Pillat, confiscat de comunişti, 
a fost descoperit după 50 de ani, în arhivele CNSAS. 

„Aşteptând ceasul de apoi”, cel mai reprezentativ roman al lui 
Dinu Pillat, „arestat” odată cu autorul în 1959, a fost descoperit după 
o jumătate de secol în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea 
Arhivelor Securităţii (CNSAS). 

1 martie 1960, ora 14.00. Tribunalul Militar al Regiunii II, situat 
în centrul Bucureştiului, la o aruncătură de bät de temuta Malmaison. 
23 de intelectuali aşteaptă sentinţa într-o sală în care şi-a văzut capul 
„retezat? până şi fosta nomenclaturistă Ana Pauker. (doar “nomencla- 
turista Ana Pauker”?, întrebarea mea, P.G.) 

Sala e înţesată de securisti, care primesc cu ovatii decizia 
magistraţilor: pedepse variind între 6 şi 25 de ani de închisoare. Capii 
lotului sunt Constantin Noica şi Dinu Pillat, care primesc cea mai mare 
pedeapsă, plus zece ani de degradare civică. Ca şi ceilalţi 21, ei sunt 
consideraţi vinovaţi de magistrați, pentru că se întâlniseră şi 
întreţinuseră „discuţii duşmănoase prin care se calomniau şi aduceau 
jigniri regimului pe baza ştirilor instigatoare transmise de posturile 
capitaliste” (...). 


Bine că a fost găsit - fie şi după 60 ani. Ce satisfacție, 
ce jublație să afli că a fost găsit ceea ce se credea pierdut în 
bolgiile Securității! Chiar de nu eşti tu autorul acelui ceva, 
nici măcar nu o ai cunoscut pe fiica sa - deşi drumurile ți se 
întretăiaseră între 1965-1967, pe când îi vizitai la Facultatea de 
engleză pe colegii de închisoare şi deò Horia Popescu, Radu 
Surdulescu. 

Sunt curios: unde îl va băga băgătorul N. Manolescu: la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 235 


“literatură de sertar”? - «Uite că avem şi noi literatură de sertar!», 
va jubila el, cu labele picioarelor în accent circumflex. Găseşte 
el unde să-l “cazeze”, doar cazarea e meseria sa (nu cultura, cum 
se lăuda). 


x 


Vrem să aflăm părerea lui Boris Mehr (musca-n, nu în lapte, 
ci în curu-de-la-calu”) despre Tismăneni, tatăl şi fiul? Iat-o: 


“perfectul acrobat volodea tismăneanu bmarian, Miercuri, 3 
Martie 2010, 17:47 

mania şi lăcomia de a fi şi a avea cele mai multe avantaje, elogii, 
tipice pentru activistul arivist din comunism se manifestă acum la 
"liberalul" V. Tismăneanu, deşi tatăl său, pe care l-am cunoscut, era, 
totuşi, altfel de om.” (subl mea, apăsată, P.G.) 


lată cum Mehr falsifică, neruşinat, adevărul, pentru că nu 
spune când l-a cunoscut pe L. Tismăneanu! Avînd şi el spre 
şaptezeci de ani, ar fi putut să-l aibă profesor de stalinism, în anii 
de plină glorie sinistră de fioros politruk la Universitatea Bucu- 
reşti? Sau mult mai târziu, după ce, în lupta fratricidă cu subalter- 
nul Radu Florian, şeful a fost învins, pensionat-retrogradat? 

Mare minune! Fiara Tismăneanu, “Ciuntul de Cap” cum 
1 se mai spunea, din cauza şi a idioţeniei congenitale, nu doar a 
răutăţii, a fanatismului bolşevic - devenise abia după detronare... 
“un altfel de om” decât fiu-său? 

Dacă toate “judecätile” lui B. Marian sunt ca cele despre 
Tismăneanu bătrânul, ne-am pricopsit! 


Nici nu s-a uscat cerneala... scriiturii mele internetice, că un 
al forumist îl amendează pe B. Marian: 


“bmarian si acrobatia - Vladimir Ilici, Joi, 4 Martie 2010, 11:38 

Cum ramane dom' Boris cu ,,eminentul politolog" V. Tismaneanu 
si „inversunarea sa anticomunista" (neacceptata de dv.) din interventia 
pe care ati postat-o pe acest site cu o saptamana in urma (nr.513 al 
O.C.) in contextul aceleiasi dezbateri?” 


Ei, cum! Uite-aşa, pocnind din deşte - şi/sau vitävercea. 
Vineri 5 martie 2010 
e -Trezit rău dispus. Gândul mi-e tot la Scrisuri 1, care nu 


mai apare. Am să mor şi necunoscute vor rămâne comiterile mele 
publicistice. Imi făceam iluzii anul trecut: dacă Arsene a promis, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 236 


înseamnă că se va face. O fi promis, căci promitätori suntem şi în 
promisiuni ne vom întoarce... 

Mă gândesc la Cristian Bädilitä: el a pledat cauza mea la 
Curtea Veche, el m-a impus, el a şi scris o prezentare 
copertuală... Dar, din câte am aflat şi lui, ca autor, Arsene i-a pus 
o mână în piept, cu : «Nu avem bani». 

E-hei, dacă aş câştiga la lotärie! I-aş facilita, cu bucurie, şi 
lui Bädilitä publicarea câtorvaspre’ce cărţi. 


Copchilita ceea de la Chisinäu, stränepoata-mea, fata lui 
Ionel Goma... A împlinit saptesprezece ani, dar continuă să se 
hârjonească, prin casă, cu văru-său (în vârstă de trei ani) - am 
înţeles mai deunăzi că joaca în timpul unei vizite a durat câteva 
ceasuri, «Aşa am tropăiut...», mi-a comunicat. Mi-am imaginat: 
fetişcana azi mâine de măritat, mai înaltă decât mine, “tropăind” 
prin casă, fugărindu-se printre mobile, cu văru-său cel mititel... 

Ce 1-aş putea ura, dori? Uite, nu ştiu ce să spun: să rămână 
aşa, multă vreme, cât se va putea? Copilăroasă, tropăicioasă? 

Să se maturizeze degrab'? De ce? Ce să facă ea cu 
maturizatiunea? 

Ştiu că a fost şi duminica trecută, a fost, are să meargă şi 
duminica viitoare - la cimitir. Cu mamă-sa, cu bunică-sa maternă, 
la mormântul lui tată-său, Ionel. I-a dus un märtisor lui tăticu, are 
să-i ducă duminica ce vine încă un märtisor - pe lângă flori, să fie. 
Dacă ar merge la tintirim cu verişoru-său cel de trei ani, 1-as 
vedea tropăind printre morminte şi nu aş găsi nimic necuviincios 
în zbenguiala lor, rainică, ci semn de dragoste filială. 

Am devenit iremediabil bătrân: iar mi-au dat lacrimile, 
gândindu-mă la Ionel Goma, la Lenuţa Cuza, nepoţii mei ucişi 
pe şoselele basarabene de maşini nebune...» - 


Singurul semn bun: ieri am uitat să consemnez cei 33 ani de 
la Cutremurul din 5 martie 1977. Uite-se de tot! 


Sâmbătă 6 martie 2010 


Azi este o zi tristă. Mohorîtä. 


* 


HORIA ROMAN PATAPIEVICI — A CÂTA INFAMIE ? 
MAR 05 2010 

Remus Tanasa foaienationala.ro/ 

Isi mai aminteste cineva articolul aparut in 2002 “Inactualitatea lui 
Eminescu in Anul Caragiale”, semnat de Horia Roman Patapievici (HRP) si 
publicat in cateva reviste si ziare, printre care si in cotidianul “Adevarul” din 
15 ianuarie 2002. Cei care au fost lasati cu “gura cascata” atunci de acest arti- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 237 


col cu siguranta isi mai amintesc. Isi mai aduc aminte inca, cum actualul pre- 
sedinte al Institutului Cultural Român il desfiinta pe poetul nostru national, 
Mihai Eminescu, negandu-i acestuia valoarea mostenirii culturale lasate, si 
incercand sa-l alunge din inimile poporului roman, ca pe o haina care dupa 
ce am imbracat-o pentru o lunga vreme, odata cu trecerea timpului si schim- 
barea modei, o aruncam la gunoi chiar daca aceasta haina ne mai poate tine 
cald. Pentru cei care au uitat sau nu cunosc articolul, o sa aduc la cunostinta 
doar cateva din parerile lui HRP enuntate in respectivul articol. 

“Hotarat lucru, la o suta cincizeci de ani de la nastere, Eminescu nu mai 
e la moda”-(...); 

“Amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate 
la lumina zilei”-(...); 

“Nu mai este poet national deoarece noi iesim din zodia nationala” - 


(5) 

“Nu mai este poet profund pentru ca profundul nu mai este prizat de 
intelectualii progresisti”-(...); 

“Nu mai este poet roman fiindca tot ce este interesant la Eminescu este 
pur german” -(...) 

“Eminescu este suspect pentru ca este politic incorect”-(...) 

În cotidianul “Evenimentul Zilei” din 4 februarie 2010, HRP: 

“Nu ma injosesc demonstrandu-mi aici românitatea”. 


Nu cunosteam strălucita bibliografie antieminescianä 
şi antiromânesciană a Heideggerului Pata”, uns cardinal de 
Liicheanovici (cel-mai-tânăr-filosof-la-români, cum l-a nemurit 
Ierunca - atunci avea doar 48, încă nu-i găsise arheitate lui 
Pruteanu - azi-mâine va avea şi el, Filosoful Gaby 68 de ani,). 

Acum, că i-am aflat “liniile de forţă” spun: aveam dreptate, 
în urmă cu 20 ani, să nu am deloc încredere în filosoful-cel-mai- 
(cum, cine?, Gaby!), când ni-l recomanda călduros, cu sürlite şi 
strâmbe, pe Patachinievici, domiciliat în ghettoul Primăverii... 
Din pricina a două “mici amănunte”: 

1. îi put picioarele şi gura- prin/pe nas; lui Liiceanu îi plac 
împuţiciunile: el însuşi, “în calitate de” ştiucă pescuită săptămâna 
trecută şi lăsată nebărbierită pe banca de la uliţă, pute de 
trăzneşte; 

2. pe când încă nu era şeful Fundaţiei Securia (titular; 
Buzuria), Patapievici mi-a trimis, prin Ştefana Bianu, 2-3 cărți 
ale sale, cu dedicatii călduroase. Numai că în unul din volume 
era un “bilet”, o foaie îndoită, în care amabilul dedicator 
(dedicationist?) mă ruga... să nu mai spun nimănui (Ştefana 
Bianu era nimeni?) că el mi-a trimis mie cărți cu dedicație. Am 
fost intrigat de această cerere, vorba securistilor de toate sexele, 
însă nu aveam cu cine mă sfătui despre strania, neobişnuita 
cerinţă. Cu Monicii o rupsesem, iar Stefana Bianu se mărginise 
să-mi înmâneze un plic de format mare, lipit sănătos, cu bandă 
adezivă, aşa ca nu am întrebat-o de secretul-tainei (sic), am dedus 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 238 


că nu ştia de “bilet”. 

Am cunoscut destui intelectuali români (înainte de decem- 
brie 1989) veniţi la Paris, care mă rugau să nu mă supăr, dar ei 
nu-mi vor cere cărţi cu dedicație; să-i înţeleg: le este frică de 
Securitate (Dumnezeu să-l ierte pe Horia Bernea); dar după 
căderea Ceauşescului? Nu ştiu şi nu voi afla vreodată de care 
Securitate se temea Patapievici că are să fie informată că el îmi 
dăduse câteva cărți cu dedicație, însă deduc: de Securitatea pe 
care o servise o viaţă întreagă tată-său, “personajul misterios 
- şi mincinos - tovarăşul Dionisie”, portretizat de fiu, în momen- 
tul în care s-a prezentat la Ierunci cu o butelie de Murfatlar (vezi 
jurnalul Monicăi Lovinescu). 


Duminică 7 martie 2010 


e “Rău dormit, rău trezit - rău, rău, rău. 

Nu-mi pot scoate din viscere conştiinţa că Scrisuri (1, 2 , 3) 
nu va apare în curând, cum tot speram; nu din lipsă de bani, acela 
putînd fi pretextul, nu cauza. 

Pentru a câta oară îmi plâng de milă: dacă aceste 
volum(oaie: 710+737+800 pagini) nu ar fi adunat publicistica 
mea - câtă a fost găsibilă, accesibilă - m-aş fi consolat, spunîn- 
du-mi că, iată, ficțiunea nu se perimează atât de repede (sic) pre- 
cum acele texte (publicistice) scrise într-un anume timp, pentru 
anume împrejurări. În acelaşi timp... timpul (momentul) în care 
fuseseră scrise şi difuzate - prin “hârtie de ziar”, prin rostire la 
radio au, nu doar pentru mine, autor, importanţă de căpătâi: iată, 
textul despre cenzură-autocenzură a fost scris în 1972 şi publicat 
aproape imediat în Die Zeit. (Vorba mea: «Care dintre voi erati 
născuţi atunci?) Pentru colegii, compatrioți ai mei, confrati întru 
scris, momentul pe care îl indic eu ca important (1972) nu este 
chiar atât de important (ba chiar din contra, judecînd după solida- 
ritatea-la-scriitorul-român, apud Blandiana), pe de o parte: cine 
îmi garantează mie, scriitor-(important sic)-român, din aceeaşi 
generaţie cu Goma - cine îmi garantează că numitul Goma a scris 
ceea ce pretinde, taman în 1972? Şi a fost publicat în Die Zeit? 
Chestia cu timpul este, cum zic meteorologii - şi bine mai zic: 
“cam probabilă”. Or, dacă-i “cam”, nu e sigură - ce poate fi sigur 
în ziua de azi, mai ales în materie de ăsta, cum îi zice: “curaj 
civic”? Au trecut 20 ani de la Revoluţie; mai pe la început, ăştia, 
dezidenţii, de, zbierau că ei fuseseră primii la opoziţie (în închi- 
soare se zicea: «Eu sunt primul la tun!» (tineta, vasul în care ne 
făceam nevoile), ce s-a ales din zbierătele lor? Nici măcar praful, 
ci aşa cum spune un mare filosof român: neantul. Au urcat la bal- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 239 


con, la rampă, la microfon, la luminile studiourilor “adevărații 
anticomuniști”, “opozanţii”, cei care aveau sertarele pline de 
manuscrise refuzate de criminalii de la Cenzură: Sorescu, cel cu 
poeziile interzise, Dan Stanca, pe care Revoluţia îl (sur)prinsese 
cu un purcoi de literatură-interzisă, în dulap, Alexandru George, 
uzurpatul de pe tronul meritat de către gălăgioşi ca foşti 
puscäriasi, când cuvântul de ordine era: «discreţie, să nu ne 
deconspirăm - căci ne arestează!» (căci, uite, rămăseseră neares- 
taţi - dar opozanți), Blandiana, curata ca lacrima Gogului - ce să 
mai vorbim de bursierii la capitaliştii odioşi cu voie de la Stăpâni- 
re Noastră Dragă: Pleşu, Zoe Petre, Liiceanu... mai apoi martirii 
Revoluţiei, ca ăsta, Pata... zi-i tu mai departe: “Pievici. 

Ce fac eu, acum? lar mă tângui: că m-a înghiontit ăla, că 
m-au calomniat ăia, că mă tac toți ceilalţi (superstitiosi, confrații, 
şi-au însuşit înţelepciunea folclorethilicä, mai ales blestemele: 
“Uita-ti-s-ar numele!”), că s-au luat toţi nefututii după Monica 
Lovinescu, atunci când a recomandat Dânsa: “Să nu se mai scrie 
despre Goma, nici de rău, dar nici de bine” şi au notat în macula- 
tor, altfel n-ar fi ţinut minte... - să uite confârtatii monicisme ca 
“Goma e contestat'...?; “Goma neagă Revoluţia Română, 
împreună cu alt basarabean, Lupan, pretinzînd că a noastră cea 
din 1989 a fost un putsch rusesc” - cum să admitem o asemenea 
injurie la adresa poporului român de la nişte rusificati basarabeni 
si de la curvele de basarabence?, “Goma este incontrolabil, nu se 
poate face nimic cu el...” - cum să se poată face sită de mătase 
dintr-un incontrolabil? - drept care o Adameşteancă, un Berindei, 
un D.C. Mihăilescu - au täbärît cu mic, cu mare pe mine, să mă 
sfâşie, să mă aplatizeze în colbul ulitei, ca pe un şoarece surprins 
de o roată a căruţe. 

Totul pornise de la Liiceanu, curajosul căcat-pe-el-de-frică: 
ce-o să päteascä el acuma (în iunie 1990, în toiul mineriadelor 
ilieşti), dacă citesc tovarăşii cartea lui Goma despre ‘77, care îi 
critică (sic) pe dânşii pentru unele greşeli inerente - şi trecătoare? 
Nu-l re-expropriază pe filo’ Gaby de proaspăt botezată 
Humanitas şi încredinţează “Politica” altcuiva şi mai just, iar pe 
soful el îl arestuiază - de tot, de tot!, îl şi bat! - de tot, de tot - cu 
un băț: poc! poc! - îți dai seama drag” tovarăşe căpitan, pardon, 
general, să-l martirizeze pe el, pe cel mai tânăr filosof din spaţiul 
danu-biano-pontic? Pe el, care totdeauna...? 

Panica în care a căzut (ca într-un put) curajosul Gaby 
Liiceanu i-a cuprins - “la cererea tânguită, insistentă a acestuia” - 
întâi pe Gabriela Adameşteanu. Cum şi curajoasa Gabă avea 
niscai polite de plătit, mie (avusesem neruşinarea s-o întreb ce 
face ea, scriitor român, de vază, pentru nescriitorii români, de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 240 


ne-vazä?), 1 s-a raliat pe dată: dar cum îndrăzneam eu să o critic 
pe ea, marea scriitoare, pusă în scenă de însăşi Cătălina 
Buzoianu, «Pe când tu, bă, ce-ai ajuns: zugrav la Paris?», nu-i 
destul că e şi mai mare de când combate paşnic dimpreună cu 
membrosul Bălăiţă - şi ce dacă membroiul George s-a dus la 
Stockholm cu Costi Toiu, să-l convingă pe editorul suedez să 
nu-mi publice Gherla - pot să-i reproşez ei faptele unui membru 
plin!, al CC?, cu care ea se, pardon, futigulează? Nu!, ea e mare 
prin sine însăşi, de ce-i pretind eu să facă şi... politică? Aşadar, 
nesolidarizarea cu mine, deşi invocată de toţi, ca fapt cu 
adevărat întâmplat - şi justificat - nu a existat. 

Românaşii noştri, eterni, ca miorita au inversat cronologia: 

Până în acea iarnă-primăvară a anului 1977, aşa, ciufut, 
antipatic, nu făcusem nimic împotriva lor, individual, breslaşnic - 
pentru ca ei, ca la o comandă nevăzută (nevăzută doar pentru cei 
care îşi astupau ochii, urechile) - să... refuze a se solidariza, nu 
cu mine, ca individ (ciufut, antipatic), ci cu Charta 77, cea care 
vorbea despre drepturile omului; deci şi despre drepturile scriito- 
rilor - dacă admitem că acel scriitor este om. Nu făcusem, doar 
existasem, ca reproş viu. “Cine-i ăsta de se trezeşte să ne dea 
lecţii de verticalitate?, de comportament scriitoricesc normal? 
Dar comportamentul normal al unui scriitor este atuncea-că-când 
[şi-mai-ales, vorba tovarăşilor raionali] scrie bine, nu ca el, 
fiindcă cine poate verifica dacă Obstinatu', Prostinatu”, 
Obstinetu” lui (după Băran, I.T. Morar, Agopian şi alţi armeni 
scriitori pe la Caţavencu), are vreo valoare în româneşte sau 
străinii au făcut din el “marele scriitor român “«fără cărți româ- 
nesti», cum bine spusese Eugen Barbu şi-a lui ceată de dinesti”? 

Mă întorc (pentru a n-a oară): colegii mei, prietenii scriitori 
au pretins - în februarie-martie 1977 - că nu se... solidarizează cu 
mine, pentru că,... ce: eu mă solidarizasem cu ei când Breban îi 
dăduseră afară de la România literară - ca pe Costică Stoiciu - 
pentru o gagică, nu pentru o dispută literară? 

La urma urmei, justificarea scriitornicilor colegi ai mei se 
rezumă prin cuvintele Getei Dimisianu (le-am mai citat): 

«Lasă, bă Paule, că şi tu...» 

Pauza de după “şi tu” vrea să-mi vâre în gură căluşul 
adevărului maselor largi de ingineri ai sufletului românesc, după 
care să las”, că şi eu am comis ceva necorespunzător, nu se poate 
altfel, doar este ştiut că partidul nostru drag nu pedepseşte pe 
nedrept... Geta nu era singura persoană găsitoare de “si tu...” 
Şi dräguta Dana Dumitriu, atât că ea nu mă lua, bărbăteşte, ca 
între leti de armată ca Geta, cu “bă Paule”. 

Ciudat - dar obişnuinţă românească: fusesem pedepsit, prin 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 241 


nesolidarizare prin un pretext nici mäcar asezat corect crono- 
logic, atunci, în 1977 apoi, văzînd colegii că funcţionează pe 
meleaguri strămoşeşeşti o astfel de făcătură mizerabilä, au 
repetat-o în 1997, când mi-au apărut Jurnalele I-II-III la 
Nemira: 

Atunci, tot la cererea insistentă (dar “acoperită”, ca la ilega- 
liştii lui peşte, a lui Gaby Liiceanu, GabA /Adameşteanu) a făcut 
apel la toată “intelectualitatea curată” să dea replica meritată lui 
Goma “care a insultat-o pe Monica Lovinescu”! - dovada insul- 
tei fiind... declaraţia insultatei: “Îmi pare rău că l-am cunos- 
cut pe P.G.” - acţiune în care a fost antrenat şi un alt filosof, 
Andrei Cornea, fiul tovarăşului Paul, de sinistru renume (însă 
GDS nu fusese informat de tovarăşul Pavel Câmpeanu). 

Va fi înţeles vreun cititor al presei-de-stat-şi-de-partid din 
1997 ce era adevăr şi ce era invenţie, calomnie curată? Cum să 
înţeleagă (singur!) când însăşi Monica Lovinescu declara în scris 
că îi pare rău că m-a cunoscut? Când, ca să nu lase timp să 
cântărească acest “pare rău de mahala, străin în gura unei 
Doamne (cred, în continuare, că zisa semnată de Monica 
Lovinescu nu a fost zisă, cu atât mai puţin scrisă de Dânsa, ci 
i-au pus-o în gura scrisului abuznicii Adameşteanu şi Liiceanu, 
jar abuzata, olteancă şi ea, nu a avut inima aceea să contrazică 
nişte olteni, să restabilească adevărul), că au năvălit pedestraşii, 
mincinoşi-înjurători la comandă ca acel calomniator fără de 
ruşine, D.C. Mihăilescu; ca rătăcitul Profesor Niculescu; ca 
isterica gospodină Bianca Marcu-Balotă; ca umoristoasa fără 
voie loana Pârvulescu..., încât nu s-a mai înţeles decât ceea ce îi 
dictase Liiceanu Monicăi Lovinescu: că Goma este Răul cel 
Mare. Atât de foarte rău Goma, încât, iată, nici de acea dată nu 
s-a vorbit de Liiceanu, editorul distrugător de cărți, ci numai de 
distrusul (prin Culoarea Curcubeului, nu altfel; nu, nu altfel) şi 
“calomniatorul” Goma. 

Numai că buldozerul compactor nu s-a oprit după campania 
din 1997. A continuat prin N. Manolescu, devenit celebru cu 
textul “Adio, Domnule Goma!” (1998), aşa cum stră-celebru 
devenise (pentru trei decenii stră-odioase) Sorin Toma prin 
compunerea "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”. 

Abia după această pedepsire a venit lovitura-de-gratie ce 
urma să mă ne-fiinţeze: antisemitizarea. 

Am mai scris, am să mai scriu: semnalul pornirii la lupta cea 
mare (tovarăşi!) l-a dat “Radu Ioanid” prin compunerea bazată pe 
minciuni: “Paul Goma între Belleville şi Bucureşti” (despre 
cartea mea Basarabia), publicată în Observator cultural nr. 177 
din 15 iulie 2003, primită şi difuzată cu tineresc entuziasm 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 242 


analfabetic de Carmen Muşat şi I.B Lefter; 

Am scris, am să mai scriu: pe pârtia deschisă de Liiceanu- 
Adameşteanu-Monica Lovinescu, au circulat nestingheriti 
Carmen Muşat, I.B. Lefter cu R. loanid al lor, iar când şi 
“antisemitizarea” mea a fost (aproape) gata, a revenit, cu forte 
noi, “internationaliste”, N. Manolescu flancat de Taubman, de 
Rodica Gordon, de Zalis, de M.D. Gheorghiu, încercînd să-mi 
dea lovitura de graţie. 

Ei, da. Aşa a fost - şi cine poate prevedea ce va mai fi 
din partea acelor colegi ai mei, scriitori români care confundă 
capra cu varza, turca şi pistoala, solidaritatea cu manolescitatea 
vânzătoare de frate. 


Am (re)scris cele de mai sus pentru ca, în cazul în care nu 
vor apărea Scrisuri-le în timpul vieţii mele, chiar dacă Jurnale- 
le nu vor fi nici ele tipărite, să rămână această urmă, aici, pe situl 
meu web, ca probă a “facerilor” colegilor, confratilor mei. 

Să nu fie uitaţi în veac.» - 


Luni 8 martie 2010 


e + Măgarul Băsescu! Cretinul Boc - ardelean cubic, plin de 
slănină în loc de... - în loc de ce? De creier! Creier, la Boc? 

Nu s-a făcut nimic în privinţa “micului trafic de frontieră” 
promis, re-promis; cozi, formulare delirante, obrăznicie 
țigănească la funcţionarii “de la Centrul Vămilor”, adică 
româneştri. 

Ovidiu Nahoi - îl recitesc cu plăcere de la o vreme - scrie, în 
Adevărul de azi că această tactică de descurajare a basarabe- 
nilor, pusă la cale de un răufăcător ca Băsescu, dată la 
“perfecţionat” (întru antibasarabenitate viscerală ardelenească) 
de cretinul Boc va duce, nu la un antiromânism de tip rusesc, 
voroninian, adică la xenofobie, ci la omeneasca desiluzie provo- 
cată de “fraţii noştri de dincolo de Prut”, cei care repetă eroarea 
inaugurată în 1918, după Marea Unire. Promit totul, se prefac a 
accepta doleantele “unitilor cu Tara”, dar nu respectă nimic, nici 
una (Marghiloman nu a fost o cioară albă în guvernul mincinos al 
regätenilor) ci va provoca un “antiromânism de familie” (asta o 
spun eu, conflictul fiind între fraţi, nu între străini). S-au stârnit 
deja blestematele prejudecăţi provincialiste: “Tu eşi mincinos, 
nu fiindcă spui minciuni, ci pentru că eşti... oltean; tu esti leneş, 
fiindcă eşti moldovean; tu eşti zăbavnic, fiindcă eşti ardelean... 

Istoriceşte, exagerări, amplificări ale defectelor, la celălalt, 
ale calităţilor, la sine au avut loc, au avut. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 243 


Mie mi s-a reproşat că, mai ales în Din calidor nu am pus o 
graniţă vizibilă între discursul autorului (eu) şi al personajului 
(numit, sau ba). Au fost citate ca... documente, din acea carte, 
pasaje în care se vorbea rău despre jandarmi (toti!), perceptori, 
funcționari regäteni, pedepsiţi, trimişi la noi ca în Noua 
Caledonie românească. Greşeala îmi aparține: la proxima ediție 
(2), voi introduce, nu corecturi directe, ci note subsolice, în care 
să mă explic. Adevărul este că, departe de a fi “toți nebasarabe- 
nii trimişi, după 1918, în Basarabia” incapabili, ticăloşi - aici 
intră în funcţie folclorizarea cea mereu vie, mereu lucrînd... În 
acelaşi timp trebuie să repet laudele la adresa basarabenilor: cât 
de rapid au şters întârzierea lor, ca cetăţeni ruşi (aici nu intră în 
comparaţie, bucovinenii, pentru motivul limpede: ei fuseseră 
cetăţeni... austrieci!) şi cum, în deceniile următoare, în ciuda 
hăituielii lor de către sovietici şi de către mioritici, în ciuda vieţii 
mereu provizorii - “domiciliati în gări, pe cufăr”, au rezistat mai 
bine, mai cinstit oprimării comuniste generale şi “avantajelor” 
promise şi acordate localnicilor (nebasarabenilor). Din nefericire 
nu există comunităţi ferite, genetic, etnic, prin educaţie, compro- 
misurilor (care, adeseori sunt mici-aranjamente de a nu muri de 
foame ori de a nu muri de moarte ne-bună; tot din nefericire nu 
există “statistici” oglindind gradul de “maleabilitate morală a 
cutărei comunităţi” în comparaţie cu alta - însă, ajuns la vârsta 
matusalemică, pentru un basarabean: 75 ani, eu pot afirma că de 
ai mei nu mi-e ruşine, cu ai mei pot merge, liniştit, nu doar până 
la prima răspântie, dar până la capătul drumului. 

Fiindcă şi eu sunt de-al lor. - 


* 


Din poşta secretă a comuniştilor: Stepaniuc şi Voronin, 
combătând românismul Alina Țurcanu, Timpul, 24 febr. 

Desecretizarea documentelor pornită de actuala guvernare scoate 
la iveală nu doar fraude de milioane, cheltuieli dubioase şi alte ilega- 
litäti admise de puterea comunistă sub acoperirea „secretului de stat”, 
dar şi planurile grandioase de „combatere a ideologiei antistatale a 
românismului” de care era preocupată aceasta. 

Strategul „de taină” al fostului preşedinte Vladimir Voronin în 
aceste trebi statale era ex-vicepremierul (mai nou şi ex-membru al 
PCRM) Victor Stepaniuc, autorul tezei de doctor în istorie „Evoluţia 
statalității moldoveneşti în epoca contemporană”, contestată de 79 de 
istorici pentru „plagiat, mistificare, falsificare a surselor de arhivă, opi- 
nii unilaterale şi trunchieri”. După violentele evenimente postelectora- 
le din aprilie 2009 puterea pregătea, din câte se pare, măsuri radicale 
pentru a stârpi „antistatalismul” şi „antimoldovenismul”. 

Intr-o scrisoare adresată lui Voronin la 28 aprilie 2009, Stepaniuc 
se arată extrem de îngrijorat că implementarea manualelor de istorie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 244 


„Stataliste” este „sabotată”, iar majoritatea profesorilor, mai ales în 
învăţământul superior, sunt în continuare „adepţi ai istoriei românilor”. 
Citeşti şi te cruceşti de limbajul doctorului în istorie! Dacă am face 
abstracţie de date şi nume, textul scrisorii ar putea fi uşor confundat, 
pe alocuri, cu un document NKVD-ist sau KGB-ist din cele scoase 
acum la lumină din arhivele secrete de către Comisia de studiere a regi- 
mului comunist. Ca să vă convingeti, vă propunem câteva din pasaje- 
le raportate şefului de către Stepaniuc. Cum se zice la moldoveni: „No 
comment!”. 

[Din păcate nu am reuşit să reproduc... reproducerea scrisorii lui 
Stepaniuk - dar cititorul normal va înţelege ce nu a înţeles deputatul, din 
citatele date de Alina Ţurcanu - nota mea, P.G.] 


Marţi 9 martie 2010 


M-am hotărît, după îndelungi ezitări să cumpăr de la librăria 
evreiască din vecini Dictionnaire des mondes juifs de Jean- 
Christophe Attias et Esther Benbassa, ultima ediţie (2008). Costă 
în jur de 30 euro - dar face, vorba ovreiului. Aş mai vrea 
Comment le peuple Juif fut inventé de Shlomo Sand (cca 25 
euro, nu: depäseste bugetul nostru), mai sigur: Etre juif après 
Gaza de Esther Benbassa. Asadar, cu 35 euro îmi satisfac larga- 
mente (sic) “răbufnirile” (vorba Musatei) antisemite. Îţi dai 
seama ce ieftin ies cu Bibliografia de bază a Antisemitismului: 
Benbassa, Attias, Shlomo Sand?! 

Nu am relaţii cu editura Hasefer, deci nu-i cunosc catalogul. 
Risc să greşesc, dar risc, cunoscînd ovreii personali: nu au publi- 
cat nimic din Benbassa, Attias, Schlomo Sand. Poate că Teşu 
Solomovici să o fi făcut, astfel expunîndu-se criticilor săi. Sper. 


Ana m-a descurajat, la telefon, să ies în târg: prea frig 
pentru mine. Am să cumpăr cartea (la singular) încolo, după ce 
primeşte ea salariul. 

x 

Adineauri - la orele 16 - mi-a telefonat, de la Roma, Davide 
Zaffi, traducătorul Calidorului : va fi lansată la Târgul de Carte 
de la Torino, din luna mai (Keller Editori). 

Bucurie. 


Miercuri 10 martie 2010 


Azi dimineaţă, ca niciodată în ultimii ani, m-am deşteptat în 
pragul orei 8! Nu înţeleg motivul: umărul continuă să mă supere 
(ca să folosesc mâna dreapta la ordinator trebuie să o iau cu 
stânga şi s-o conduc la masă...- este cunoscută ordinatoriştilor 
acestă “crampă”), până la orele patru somnul mi-a fost tocat - ca 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 245 


de obicei - însă de la 4 la 8: minune mare: am dormit neîntors. 
Au oare “ameliorarea” să se datoreze vestii bune de ieri (trans- 
misă de Zaffi, întărită de Cugno - care primise deja invitaţii de 
participare a lansării Calidorului, pentru Veneţia - aceea este 
organizată de o româncă, mi-a telefonat în urmă cu o lună, fie-1 
telefonul binecuvântat! - şi pentru Torino)? De ce nu?, vorba 
adâncă a lui Barbăneagră. 


x 


Mi-a trimis Theodor Codreanu “un articol care va apărea 
luna aceasta in Insemnari ieşene, articol prilejuit de apariția 
Memoriilor lui Adrian Marino” : 


Theodor CODREANU 
AGITAȚIE ÎN POSTERITATEA LUI ADRIAN MARINO 

Mărturisesc că valurile tulburi din scumpa noastră viaţă culturală 
stârnite de apariția memoriilor lui Adrian Marino, de la a cărui plecare dintre 
noi, iată, s-au scurs deja cinci ani, m-au luat prin surprindere. Mai aflu şi de 
curajul lui Silviu Lupescu de a publica, la Polirom, Viaţa unui om singur, deşi 
el însuşi este şfichiuit undeva, în paginile cărții. Un motiv în plus de a citi şi 
a ne da cu părerea. 

O carte substanțială care dezvăluie trăirile unei mari personalități, cu 
acoperire europeană, nu doar românească, pe intervalul de aproape şaizeci de 
ani, până în 1999. Singurătatea afirmată în titlu mi se pare că trimite la o 
dublă semnificație interrelationatä: Adrian Marino, pe care am avut bucuria 
şi norocul să-l cunosc şi să port cu el o lungă corespondenţă înainte de 1989, 
făcea parte din stirpea rară, în cultura noastră, a savanților (monstrum erudi- 
tionis), creator de critică cu sistem. Subliniez sintagma, deoarece, în cultura 
noastră, a predominat cu autoritate celălalt tip de critică, numită impresio- 
nistă, artistă, comentatoare a aparitiilor editoriale curente, interesând aproape 
exclusiv viaţa literară. La noi, criticii cu sistem, în schimb, au fost şi sunt rari, 
îi numeri pe degetele de la o singură mână. În orice caz, dacă ne referim la 
perioada postbelică din ţară, eu nu cunosc decât doi mari creatori de critică 
cu sistem: Adrian Marino şi Edgar Papu. Epigoni ai unor metodologii străine 
au fost mai multi (semioticieni, structuralişti, freudieni etc.), dar Adrian 
Marino a creat ideocritica, iar Edgar Papu — ontologia stilurilor colective, 
dintr-o altă perspectivă decât Lucian Blaga. Nu e de mirare că amândoi au 
fost marginalizati, cel dintâi reuşind, pe cont propriu, să răzbată în critica uni- 
versală, prin vreo douăsprezece cărți. Subliniez că izvorul prim al 
„Singurătăţii” lui Marino acesta este. Cel de al doilea se trage din primul şi-l 
depăşeşte, căci singularitatea culturală a adus cu sine o anume izolare tempe- 
ramentală şi morală, într-un mediu în care au dominat (şi domină) interesele 
de grup, „mafiile”, cum le numeşte în volum Adrian Marino, mafii concres- 
cute din sistemul comunist, apoi din cel pseudo-capitalist de după 1989. 

Iar acum, după moarte, tot „mafiile” sau rămăşiţele lor par a fi destina- 
te să-i judece atât opera de savant, cât şi gândirea politică a ultimilor ani, ca 
să nu mai vorbesc de conţinutul cărții pe care încercăm să-l evaluäm astăzi. 
Atât Marino, cât şi Papu au trecut prin închisorile comuniste şi s-au impus 
destul de târziu din punct de vedere editorial, în pofida începuturilor foarte 
promițătoare, unul sub auspiciile lui G. Călinescu, celălalt pe linia Tudor 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 246 


Vianu. Dacă Marino a continuat să rămână un însingurat, Papu s-a apropiat 
gruparea de la Luceafărul, găsind acolo ferventi susținători odată cu emiterea 
conceptului de protocronism, care a stârnit una dintre cele mai sterile polemi- 
ci din cultura românească, finalmente, protocroniştii ieşind în pierdere şi 
înlăturați, pur şi simplu, din viaţa culturală după 1989, sfârşitul lui Edgar 
Papu fiind dintre cele mai umilitoare. Adrian Marino a pornit, în schimb, cu 
avantajul europenismului, din perspectiva unui liberalism (considerat, de 
unii, intransigent de stânga!), care, în tinereţe, se manifestase pe linie 
national-täränistä, fapt ce i-a şi adus opt ani de puşcărie, la Aiud, şi alți şase 
de domiciliu forţat la Lăteşti, în Bărăgan. (Despre fenomenul Lăteşti- 
Bărăgan, a se vedea cartea profesorului şi istoricului huşean Vasile Calestru, 
Martiraj în Bărăgan. Lăteşti, Casa Editorială Demiurg, laşi, 2006, 380 p., cu 
o prefața de Gh. Buzatu). La Lăteşti, Adrian Marino l-a cunoscut pe mai 
tânărul Paul Goma. Cei doi, deşi vor avea un destin diferit, vor trece prin 
sechele sufleteşti asemănătoare, care vor face din ei nişte mari însingurati. În 
anii comunismului, Marino şi-a găsit salvarea în uriaşa lui activitate de 
savant, pe când Paul Goma, fervent ancorat în politic, a trebuit să ia calea exi- 
lului, creându-si aura de „Soljeniţân român”, actualmente izolat de ţară şi 
părăsit de foştii comilitoni din pricina Jurnalelor sale, necruțătoare adesea, 
prin violenţa limbajului, faţă de intelighentia noastră postdecembristă. 
Amintesc de Jurnalele lui Paul Goma, deoarece, deşi scrise în altă cheie 
stilistică şi ideatică, Memoriile lui Adrian Marino atestă faţă de intelectualii 
pe care i-a cunoscut o exigenţă asemănătoare. De fapt, aceasta este şi cheia 
proaspătului val de reacţii la Viaţa unui om singur. lar aceste reacţii devin 
mai importante momentan decât alte aspecte documentare şi stilistice ale 
cărţii, riscând ca acestea din urmă să fie ocultate. 

Comentatorii fac mare caz de modul cum sunt prezentate anumite per- 
sonalitäti defuncte precum G. Călinescu, Emil Cioran, Constantin Noica, 
Mircea Eliade, Mircea Zaciu, Marin Sorescu ş.a. Unora tabloul ar fi trebuit 
să le producă satisfacție, altora reticente sau dezacord, numai că Adrian 
Marino e la fel de necruţător cu cei în viaţă: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, 
H.-R. Patapievici, Mircea Dinescu, Eugen Simion ş.a. În ce-i priveşte pe 
„morţi” (dar şi pe cei în viaţă), argumentatia lui Adrian Marino este pe deplin 
convingătoare când el invocă perspectiva morală, ducătoare spre compromi- 
suri impardonabile, ca în cazul lui G. Călinescu, la care Marino surprinde, 
după o despärtire de 14 ani, şi lăcomia maladivä de a-i fi spoliat, fără scrupu- 
le, pe vechii „boieri” deținători de valori culturale şi artistice, constrânşi 
materialiceşte să le vândă pe preţuri de nimic. Chiar şi în cazul lui Eliade are 
dreptate când sesizează, că, în ultimii ani ai vieţii, devenise mai preocupat de 
propriile-i editări decât de soarta culturii româneşti sub comunism. 
Generalizarea atitudinii este însă nedreaptă, fiindcă, cel putin în anii '50, 
Mircea Eliade declanşase rezistenţa prin cultură a exilului, atrăgând atenţia 
asupra primejdie: culturale şi etnice a agresiunii bolşevice, în extraordinarul 
eseu Destinul culturii româneşti (în „Destin”. Revistă de cultură românească, 
Madrid, caietul nr. 6-7, august 1953, pp. 19-32). Pe de altă parte, Eliade nu a 
pactizat nici cu perioada ceauşistă, refuzând invitaţia de a veni în ţară, deşi 
onorarea ei i-ar fi putut aduce editarea masivă în România. Altminteri, spre a 
contracara judecata din urmă, Adrian Marino a scris una dintre cele mai 
temeinice monografii, cea despre Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), 
publicată cu destulă greutate. Într-o scrisoare îmi mărturisea că n-a fost nicio- 
dată un räsfätat al editurilor româneşti, el smulgându-şi fiecare carte după 
mari lupte cu mafia editurilor şi cu cenzura. Ştim prea bine că aşa a şi fost. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 247 


Mai fragile devin judecätile lui Adrian Marino când implică prea mult 
argumentul politic şi ideologic. De pildă, condamnarea în bloc a celor trei 
mari că n-au fost capabili să se desprindă de tinereţea lor legionară, prin 
reconsiderări precise în contextul europenismului postbelic. Prin acest libera- 
lism stângist, Adrian Marino a urmat, cu voie sau fără voie, curentul „corec- 
titudinii politice”, predominant după 1989, atitudinea lui consonând, în ce-i 
priveşte pe Noica, Eliade, Cioran, cu fanatismul ideologic al unei Alexandra 
Laignel-Lavastine. Or, de cine a fost stimulată şi promovată editorial în 
România antinicasiana Alexandra Laignel-Lavastine? Surpriză mare: tocmai 
de gruparea GDS, în frunte cu Gabriel Liiceanu. lată o enigmă care tulbură 
posteritatea filosofică a învăţăceilor de la Păltiniş, enigmă, altminteri, bine 
intuită de Adrian Marino, în Viaţa unui om singur. De unde şi imaginea deloc 
măgulitoare asupra lui Liiceanu, Pleşu, Patapievici. Aici, Adrian Marino se 
întâlneşte cu Paul Goma, cel din Jurnale. 

Pentru a descifra câte ceva din asemenea enigmă, trebuie văzute forme- 
le reactive în faţa cärtii-testament a lui Adrian Marino. Unele sunt previzibi- 
le şi uşor de înţeles, cum e aceea a lui Mircea Dinescu. Poetul-revolutionar a 
reacţionat exact ca şi în alte situaţii, cea mai cunoscută fiind faţă de Cezar 
Ivănescu: i-a descoperit repede o „colaborare” cu securitatea (vezi Marino 
minte şi mort, text postat şi pe internet). Ceea ce l-a dezechilibrat profund pe 
Mircea Dinescu (altminteri, nici nu şi-a putut explica ce l-a „apucat” pe 
Marino să-i facă un asemenea portret demn de Tiganiada şi de miticismul 
caragialesc) e semnalarea unui fenomen cumplit din cultura românească, 
acela al zeflemelei sans rivages, în care Mircea Dinescu este un campion 
recunoscut, ca imagine a biruintei miticismului în cultura şi în civilizația 
românească, fenomen care ne face incompatibili cu Europa civilizată. 

Comparativ cu meschinăria delationistä a lui Mircea Dinescu, de cu 
totul altă factură pare a fi atitudinea lui Nicolae Manolescu. De cu totul altă 
factură şi, totuşi, în esenţă, aceeaşi. Trebuie menţionat că, în memoriile lui 
Adrian Marino, Nicolae Manolescu este cruțat, deşi i-a fost un statornic 
emul, fie şi numai din pricină că se postau la niveluri divergente ale criticii 
literare: unul — creator de sistem, în ton cu dominanta culturală occidentală 
postbelică, celălalt number one în critica impresionistă, specifică autohtonis- 
mului nostru. Cu toate acestea, Adrian Marino şi-a dovedit generozitatea şi a 
recunoscut în Nicolae Manolescu un mare critic, comparându-l, foarte favo- 
rabil, prin contrast, cu aparentul să adversar de generaăie, Eugen Simion. fii 
asta în ciuda faptului că Eugen Simion era, de fapt, ceva mai apropiat de 
europenismul critic al lui Marino prin receptivitatea faţă de Roland Barthes, 
bunăoară. Explicaţia vine de acolo că Eugen Simion a optat pentru un anume 
neutralism politic care i-a îngăduit o ascensiune academică rapidă, ajungând 
şi preşedintele Academiei Române, pe când Adrian Marino, care merita cu 
asupra de măsură să intre în rândurile nemuritorilor, a preferat conflictul cu 
Academia, ceea ce nu şi-a îngăduit, totuşi, Nicolae Manolescu, ajuns şi el, 
ceva mai greu, în fotoliul suprem. Ce l-a determinat pe Adrian Marino să 
îndulcească atitudinea faţă de Nicolae Manolescu? În afară de onestitatea 
despre care vorbeam, au intervenit, de astă dată, afinitätile politice liberale 
care s-au întâlnit în Alianţa Civică. Adrian Marino a fost membru în Senatul 
Alianţei Civice şi al Senatului ASPRO. Se pune întrebarea dacă Nicolae 
Manolescu a răspuns cu aceeaşi monedă generozităţii lui Marino. Răspunsul 
este negativ. Declaraţiile lui la apariţia cărţii ultime a lui Adrian Marino îi 
dau dreptate, pe de o parte, lui Mircea Dinescu, chiar în lipsa probelor mate- 
riale şi morale („Dinescu are dreptate, deşi este mult prea slobod la gură şi n- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 248 


ar avea dreptul să dea asemenea informaţii”), iar pe de alta nu şi-a schimbat 
cu o iotă părerea că activitatea de critic şi teoretician literar a lui Marino este 
neînsemnată, ba lipsită de „originalitate”, văzându-l ca pe un simplu adunător 
de informaţii. Asemenea apreciere, oglindită şi de omiterea lui Marino din 
Istoria critică a literaturii române, este o nedreptate flagrantă, oglindă nu doar 
a obtuzităţii lui Manolescu în raport cu hermeneutica, dar şi a diferenţei ideo- 
logice şi politice dintre cei doi, în pofida aparenţei că s-ar fi întâlnit pe firma- 
mentul liberalismului. Singurele concesii pe care şi le-a îngăduit Nicolae 
Manolescu faţă de Viaţa unui om singur au fost admiterea unor accente criti- 
ce care vizează pe G. Călinescu, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil 
Cioran. Şi chiar despre unii în viaţă. Atitudinea lui Manolescu poate fi 
înţeleasă în adevărata ei lumină doar coroborată cu reacţia altui ideolog post- 
comunist, Vladimir Tismăneanu. 

De precizat că, dată fiind valoarea personalităţii sale, Marino a trezit 
interesul noilor ideologi ai „europenismului”. După datele pe care le deţin, 
aici începe drama singurătăţii lui Marino din perioada postcomunistă, deşi el 
a părut că şi-a găsit o grupare care să-l reprezinte în aspiraţiile lui europene 
gândite din perspectivă românească. Din unghiul de vedere al doctrinelor cul- 
turale, Marino nu a fost un sincronist, în sensul adepților postbelici ai lui E. 
Lovinescu, între care s-a prenumărat şi un Nicolae Manolescu; el n-a făcut 
parte nici din gruparea protocroniştilor. Un alt sigur motiv de a se simţi, pe 
bună dreptate, un însingurat. El gândea, conform propriei hermeneutici, din 
perspectivă integratoare (în centrul gândirii sale stătea dialectica 
parte/întreg), încât vedea sincronismul nu ca imitație a Occidentului, ci, aido- 
ma lui Eliade, din postură competitivă, singura care salvează de epigonism şi 
de cultură marginalä. Sincronismul lui Marino nu s-a dezvoltat ca ostil pro- 
tocronismului, ci înglobându-l prin hermeneutica parte/întreg. El însuşi a 
creat, firesc, un alt termen, pe lângă sincronism şi protocronism: pancronis- 
mul. Marino considera minoră şi păguboasă gălăgioasa polemică dintre sin- 
cronişti şi protocronişti, o diversiune ideologică, nefunctionalä în planul 
creaţiei culturale. Poziţia lui coincidea cu a mea, fapt reverberant în cores- 
pondenta noastră şi în cele câteva întâlniri de care am avut parte, una deru- 
lându-se chiar în casa din Rakoczi 72. Nu ştiu de ce, dar după 1989 legătura 
dintre noi a slăbit, rezumându-se la a-mi trimite doar ultimele apariţii din 
Biografia ideii de literatură. Eu am avut intuiţia unei anume dedublări a per- 
sonalităţii sale, încât cea politică ieşise în prim-plan şi pe o cale lucrativă în 
imediata actualitate, dar înstrăinată de a marelui savant pe care-l pretuiam. 
Nu puteam înţelege, bunăoară, inclementa lui faţă de Noica. Distingeam doi 
Marino: unul care se străduia să fie „corect politic” şi celălalt, adevăratul 
Adrian Marino de care mă apropiasem. Între cei care au înţeles asta, se 
găseşte Adrian Dinu Rachieru, care a scris Alternativa Marino (Editura 
Junimea, laşi, 2002). Acolo este şi imaginea cu care eu mă simţeam solidar. 
Pe noul Marino îl făcuseră „prizonier” cei pe care eu îi numesc „dreptacii de 
stânga”, cei descinsi direct din trotkism, erijându-se acum în „noua dreaptă” 
menită să condamne comunismul în frunte cu Vladimir Tismăneanu, sub 
înalta oblăduire a preşedintelui Traian Băsescu. Or, în Viaţa unui om singur 
prevalează hotărât primul Marino, cel adevărat. Şi aici începe reacţia cea mai 
interesantă la apariția cărţii lui Marino. Ea nu putea veni decât de la Vladimir 
Tismăneanu. 

Intervenţia lui Vladimir Tismăneanu datează din 12 februarie 2010. 
Poate fi citită şi aceasta pe internet. Are titlul dibaci: Manipularea unei 
umbre: Cazul Adrian Marino. Aşadar, Viaţa unui om singur îl transformă pe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 249 


Adrian Marino într-un „caz”! Unul care „dezamăgeşte” precum a 
„dezamăgit” şi „evoluţia” lui Paul Goma după 1989. Dar, spre deosebire de 
Goma, confratele din Lätesti, Adrian Marino evoluase invers după revoluţie: 
se apropiase de Tismăneanu, pe când basarabeanul, din instinct, tocmai se 
depărtase! Titlul ales de Tismăneanu are, fără voia autorului, o stranie vocaţie 
narcisiacă. Vorba-cheie este manipulare. Sunt obligat să precizez că Vladimir 
Tismăneanu e înzestrat cu o deşteptăciune sclipitoare, că nimeni dintre ideo- 
logii actuali nu are geniul manipulării aşa cum îl are, din straturi arhaice, 
autorul celebrului Raport asupra condamnării comunismului. Beneficiind şi 
de o informaţie prodigioasă, el a reuşit să devină principalul doctrinar şi 
„istoric” al României contemporane, lăsându-l de căruţă până şi pe Lucian 
Boia. Paul Goma crede că este noul Roller al istoriografiei naţionale. 
Comparatia îi este defavorabilă lui Tismăneanu. Mihail Roller a fost un sim- 
plu pigmeu pe lângă Vladimir Tismăneanu. El a reuşit să-şi formeze o şcoală 
de istorici tineri, gata să-şi dea duhul pentru triumful „tismăneanismului”, ca 
să creez şi eu un barbarism. L-am văzut, pe postul Bl TV, pe un tânăr pe 
nume Neamţu (o fi acelaşi cu Mihail Neamţu, semnatar în Idei în dialogă), 
perorând cu un debit verbal remarcabil în favoarea „geniului” istoriografic al 
lui Vladimir Tismăneanu. 

Ce zice d-l Tismăneanu în replica sa? Are grijă să precizeze că nu poate 
fi bănuit de reavointä faţă de Adrian Marino, fiindcă i-a fost prieten şi comi- 
liton ideologic. Şi trece în revistă excelentele relaţii cu autorul Vieţii unui om 
singur. Aşadar, el este cu totul îndrituit să se exprime „obiectiv” asupra cărţii, 
în contra tuturor „manipulatorilor” prezenţi şi viitori. Prietenia lui Vladimir 
Tismăneanu cu Adrian Marino a început imediat după 1989. El a scris lauda- 
tiv despre ultimele cărți ale lui Marino, cele cu profil de cultură politică euro- 
peană, pretuind „europenismul său vibrant, generozitatea cu care i-a susţinut 
pe mulţi tineri”. Mai mult de atât, Marino însuşi a scris despre cărţile sale, 
l-a premiat în postură de preşedinte de juriu la ASPRO şi i-a făcut o dedicație 
pe un volum, numindu-l „maestrul tinerei politologii româneşti”. Ei, aici e 
aici. Căci, într-adevăr, Vladimir Tismăneanu chiar acest rol excepţional şi-a 
asumat şi pus în practică după 1989. Sintagma lui Adrian Marino este cheia 
a ceea ce am numit, recent, „experimentul Piteşti III”, în prelungirea celorlal- 
te două „experimente Piteşti”, cel dintâi avându-l ca protagonist pe Eugen 
Țurcanu (sub oblăduirea ideologică a lui Nikolski), al doilea, descris şi aces- 
ta foarte bine de Paul Goma, avându-i ca protagonişti pe Gogu Rădulescu, Z. 
Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu ş.a., pentru ca, în fine, să 
ajungem la cel mai rafinat dintre toate, „experimentul Piteşti III” datorat 
„geniului” indiscutabil al lui Vladimir Tismăneanu. Diferenţa dintre primele 
două şi cel din urmă este că acesta pare a condamna ceea ce înaintaşii lui 
Vladimir Tismăneanu au construit cu enormă trudă. E marea lovitură a aces- 
tui manipulator de clasă. 

Iar acum vine să dea turnura cea mai convenabilă „primejdioasei” cărţi 
a lui Adrian Marino, care dă peste cap o întreagă strategie a experimentului. 
Citim aici miza majoră a Vieţii unui om singur. lar Vladimir Tismăneanu s- 
a grăbit s-o diriguiască spre căile cele mai convenabile. De aceea, Liiceanu, 
Pleşu, Patapievici nu s-au grăbit să reacționeze decât marginal comparativ cu 
„şturlubaticul” de Mircea Dinescu. În apărarea lor s-a ridicat d-l Vladimir 
Tismăneanu. Cine ar fi putut s-o facă mai bine decât dânsul? „Sunt aşadar 
siderat de manipulările care au loc acum”, trage semnalul de alarmă Vladimir 
Tismăneanu. Nu, despre anumite personalităţi trebuie să biruie respectul, să 
se consolideze legenda că întruchipează moralitatea şi valoarea intelectuală 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 250 


cea mai înaltă care s-a ivit din sânul intelighentiei româneşti contemporane. 
Cum să planeze asupra Grupului pentru Dialog Social bănuiala că ar consti- 
tui o „mafie” culturală iar nu conştiinţa civică ireproşabilă a neamului? Nu s- 
ar pune oare în primejdie însăşi capodopera gândirii istorice şi ideologice a 
lui Vladimir Tismăneanu? Ba da, s-ar zdruncina din temelii „experimentul 
Piteşti III”. De aceea, el ne avertizează că ultima carte a lui Adrian Marino 
nu se cuvine a fi citită în spiritul unor adevăruri care „compromit” singurele 
„valori” pe care le are astăzi neamul românesc. La nevoie, Marino poate fi, 
la rându-i, „compromis” prin argumente de felul celor furnizate de Mircea 
Dinescu şi Nicolae Manolescu. Asemenea, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu 
s-au grăbit să scoată la iveală dovezi asupra „imoralităţii” lui Marino, ca de 
pildă o dedicație a criticului pentru Dumitru Popescu-Dumnezeu. Dar nu e 
cazul, concede ideologul. În consecinţă, el trasează culturii noastre sarcina de 
a scrie o „biografie obiectivă” a lui Adrian Marino, aşa cum s-a întâmplat cu 
aceea a lui George Ardeleanu despre N. Steinhardt. 

Mai poţi spune că Vladimir Tismăneanu nu e întruparea generozităţii şi 
clarviziunii în cultura şi în politica timpului nostru? Aparent, n-ar mai fi 
nimic de spus întru consolidarea convingerii publice că destinati a trasa harta 
valorilor culturale, morale, ideologice şi politice ale noilor vremi sunt doar 
cei häräziti de instanţe „divine” (dintr-un Olimp inaccesibil pentru „indisci- 
plinati”, pentru „incorecţii politici”) să hotărască încotro trebuie s-o ia istoria 
României. Or, cartea lui Adrian Marino vine să semene îndoială asupra 
„aleşilor”. De aici spaima că ar putea tulbura ierarhiile şi valorile, că, într- 
adevăr, Viaţa unui om singur s-ar putea transforma într-un eveniment.” 


. - Am aflat “mici amănunte”, vorba celuia despre Marino - de 
la Th. Codreanu (eu nu am urmărit paşii carierei savantului 
mondial, nici ai dezamăgirilor sale că nu-i poate clătina de pe 
socluri pe Noica, în special, pe Eliade şi abia în al zecelea rând 
pe Cioran, ca să se urce el, “cel mai dintre toţi”) (sic). 

În primul moment o sensiblă schimbare de direcţie în gân- 
direa lui Marino: după 1989 a început a-i ataca furibund, ca un 
orbete pe cei care avuseseră atingere cu Mişcarea Legionară, a 
încercat să-l “ucidă” pe Noica, deşi... “până şi Marino ştia”... 
vorba noastră de la Lăteşti, că Noica aderase la Mişcare după asa- 
sinarea Căpitanului şi îşi dăduse demisia - depusese carnetul?- 
după asasinarea lui Iorga. În această “direcţie”, Marino defilează 
sub stindardul zdrenţuit al Lavastinei (cum s-a curväsärit pe la 
suflet fata asta, zic eu, gelos şi parţial...) 

În al doilea rând, coniventa cu... Tismăneanu! Marino a 
rezumat cărţile politologului, politologul l-a lăudat, mângâindu-l 
pe creştet pe savantul mondial... 

Ce murdară frățietate! De altfel Marino şi-a aranjat cu grijă, 
härnicut, aşternutul în care s-a pus jos şi a decedat, lăsînd poste- 
rițăţii grija decodificării vieţii sale - de savant mondial (de ce 
Dumnezeu îmi vine să-i zic, după Bercea: “Marino Mondialu?”) 

Nu zic: Păcat!, nu-mi vine mie, nu merită el. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 251 


+ -Joi 11 martie 2010 


Tările Baltice, mai ales Lituania ridică tonul în “dialogul” cu 
Rusia. Acuzatiile nu se mărginesc doar la “ocupaţie”, la “cuce- 
rire”, la “colonizare”, la “genocid”, dar din ce în ce mai multi 
baltici, comparînd nazismul cu bolşevismul, afirmă că cel din 
urmă era mult mai rău. Se merge mai departe: evreii sunt acuzaţi 
de a fi format avantgarda ocupaţiei şi “braţul armat” al reprimării. 

În Lituania s-a organizat un Gulag Potemkin (îi zic eu): au 
fost invitaţi un număr de studenţi din Occident (bursa Erasmus, 
cred), pentru un stadiu în “lagărul sovietic”. Mi s-a părut că 
studenţii - dintre care multi francezi - nu cunoşteau această oroa- 
re şi luau “stagiul” ca pe un fel de excursie plătită de lituanieni. 

Dacă s-ar organiza un astfel de lagăr-pedagogic în România, 
pentru junii români, nu altele ar fi reacţiile invitaţilor: occiden- 
talii poftiti în Lituania nu înțelegeau nici rostul acesteia; râdeau, 
se amuza, erau fericiți în peisajul înzăpezit... 

Deosebire de la cer la pământ între vizitatorii Auschwitzului 
şi ai “Gulagului”. Aceia erau ultrapregätiti - prin lecturi obliga- 
torii, cursuri, colocvii, repetiţii, de aceea nici nu pătrundeau bine 
în incinta acelor locuri de supliciu, că şi sufereau atroce, de parcă 
ei înşişi ar fi devenit deţinuţi. 

Ei, da: mai avem multe de învăţat de la evrei: mai ales în 
materie de condiționare a goi-ului şi de prefacere a lui, din 
neutru, în vinovat: antisemit fioros. 

Şi mai ales în materie de răzbunare. 

Se cunosc negaţiile gălăgioase ale evreilor holocaustologi 
care au combătut “teoria” mea, potrivit căreia tratamentul sălba- 
tic aplicat de autoritățile româneşti evreilor - în Basarabia şi în 
Bucovina de Nord după 22 iunie 1941 - au fost determinate de 
descoperirea tratamentului bestial aplicat de autoritățile sovietice 
românilor (mai cu seamă de către populaţia evreiască devenită 
o haită de câini sălbăticiţi), începînd din momentul Cedärii 
Basarabiei şi Bucovinei: 28 iunie 1940 până la mijlocul lunii iulie 
1941. Toţi aceşti negatori au pus pe seama “tradiției antiudee, de 
veacuri, a românilor”, “antisemitismului istoric românesc” - 
evenimentele sângeroase petrecute la noi - dar şi în Polonia, mai 
devreme cu un an şi jumătate, în partea ocupată de sovietici încă 
din 17 septembrie 1939 şi “administrate” de NKVD-işti evrei. 

Rezumîndu-mă pe documente, am susţinut - în Săptamâna 
roşie - că în materie de răzbunare nu-i vom putea concura în veac 
pe evrei şi aduceam exemplu mărturia în versuri despre tragedia 
Eteriei din 1821, a vornicului Alecu Beldiman, Jalnica tragodie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 252 


si citam: 
“ Jidovii se răsvrătise, şi toţi răii ridicați, 
Părind că-s volintiri vre unii, îi tăiau nejudecati: 
Pe uliţă stârvuri multe, căci, ducind, îi täräia, 
Si unde cădea vre-unul, acolo îl şi tăia’. 


Totodată vorbeam de Jedwabne (tot în Săptămâna Roşie): 


“Sinistră coincidenţă (şi cronologică, şi de la cauză la efect) cu 
masacrul de la Jedwabne, un târguşor din partea estică a Poloniei ocupată 
de sovietici după 17 septembrie 1939; acolo (şi nu doar acolo, ci şi în 
Ţările Baltice, şi ele ocupate de ruşi, în 1940) şi tot imediat după 22 
iunie 1941, după fuga bolşevicilor, localnicii, sub privirile aprobatoare ale 
militarilor germani, au asasinat 1.600 evrei, acuzaţi de colaborare cu NKVD 
la arestarea, deportarea, asasinarea polonezilor. 

[În ziua de 10 iulie 2002 s-a terminat ancheta privind masacrul de 
la Jedwabne. A fost corijat numărul victimelor: de la 1.600, câte figurau 
pe stela memorialului, la 300. Adevărat: crima începe de la unu, deci 
chiar până la 300 şi tot e lungă calea morţii. Dar oare va fi de acord Elie 
Wiesel, paznicul unicitäfii (si al imensitätii) Holocaustului să fie corec- 
tată cifra de 1.600 şi să fie restabilit adevărul (macabru, însă adevăr)? 
A, dacă adevărul ar fi dictat o augumentare a numărului victimelor 
dintre evrei, totul ar fi fost în regulă - dar pentru wieseli nu estel.” 


Răzbunarea. 

Evreii o neagă, ca motor, cauză a unei actiuni (criminale), 
înlocuind-o cu motivații istorice, toate false când au fost arun- 
cate unor comunităţi rurale, semianalfabete, oricum căzute din 
lună când auzeau acuzaţii (din partea politrucilor evrei) ca: 

«Voi, care ne-aţi ars pe rugul Inchizitiei!”; 

«Voi, care ne-aţi ars în cuptoare, la Auschwitz!» - evreii 
unguri formulau astfel de ticăloşii la adresa românilor 
ardeleni care ei înşişi fuseseră masacrați de unguri, după ce 
fuseseră ocupați la 1 septembrie 1940. În asta se cunoaşte 
“mâna” otrăvită a lui Wiesel, mincinosul fără ruşine afirmînd 
la televiziunea franceză că, în 1944, când evreii au fost 
adunaţi pentru a fi trimişi în lagărele germane paza ar fi fost 
asigurată de... “jandarmii români” - iar un purtător de servietă 
ca Mihai Shafir îmi transmite, mie, nu la televiziune, unde 
bossul proferase calomnia, nici măcar în presa de hârtie, ci, ca 
si cum am fi fost prieteni de când ne ştiam, de la om la om, (de 
la Wiesel la Goma, intermediar: Shafir), mulgîndu-mi un 
nasture, în şoaptă, cu gura strâmbată de mare-secret pe care nu 
trebuie să-l ştie alţii, asigurîndu-mă, doar pe mine!, nu că s-ar 
fi înşelat, iar acum îşi cere iertare, ci... că el, Wiesel 
“scrisese într-un roman adevärul...”! lar după ce laureatul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 253 


Premiului Nobel pentru pace, Wiesel, refuză să viziteze 
Memorialul de la Sighet, “preferînd mai bine” să se veselească 
la Cimitirul Vesel de la Săpânța, acelaşi măgar, Shafir mă 
acuză tot pe mine de... negationism... inversalic, aşa ceva; 
nici el nu ştie ce - dar: negationism! 

Fostul meu prieten Ion Vianu m-a zugrăvit drept “antise- 
mit basarabean” - de ce? Mai explic o dată: pentru că avuse- 
sem neruşinarea să pretind că evreii veniţi pe tancuri din 
Rusia, în ţara noastră învinsă - în iunie 1940 în Basarabia şi 
Bucovina de Nord, după 23 august 1944 în România câtă mai 
rămăsese, au dat o semnificativă mână de ajutor în impunerea, 
cu pistolul, cu ciomagul a comunismului. 

Am mai spus: nu mai am timp să-l alfabetizez şi pe fiul 
Marelui Vianu care, de când şi-a descoperit rădăcini iudee 
vorbeste-scrie aiurea (după modelul Oişteanu), dar pun o 
întrebare retorică: 

În ce scop, cu ce “proiecte” veniseră în România, din 
Rusia, după 23 august 1944 clanuri, triburi de evrei basara- 
beni ca al Anei Pauker? Ca al lui Oigenstein-Oişteanu-Răutu? 
Ca al lui Tismineţki? Dar haitele lui Roller?, ale lui “Nikalai 
Mararu”? De acord, un criminal ca Boris Grünberg, alias 
Nicolski nu ne venise “pe tanc”, din Rusia, ci dintr-o închisoa- 
re din România - ca şi Kişinevski, ca şi Novikov, ca şi încă 
vreo zece condamnaţi pentru spionaj în favoarea sovieticilor - 
nu vorbesc aici de Cristina Boico, născută Marcusohn, 
mătuşa lui Tismăneanu junior, expulzată de francezi după 
război pentru spionaj în favoarea sovieticilor - “la pachet” cu 
Dr. Herskowitz, tatăl lui Alain Paruit, Boris Bruhmann, şeful 
reţelei NKVD în Franţa, Mariana şi Mihai Sora, Ion 
Coteanu...: 

...Ca să culeagă floricele-pe-câmpii? 

Nu: misia lor, ordonată de sovietici: cosirea tuturor 
“floricelor”, călcarea lor în picioare înciubotate - cu un 
cuvânt: comunizarea României ocupate - prima fază fiind 
distrugerea, nimicirea a tot ce nu era “pe linie”. 

Însă cum avantgarda sovieticilor era alcătuită în zdrobi- 
toare majoritate de evrei justliniiştii, “fiindcă ei cunoşteau 
limba română” - ca Moraru, Kişinevski ! - aceştia, simultan cu 
lupta-de-clasă cerută de stăpânii lor, ruşii, s-au dedat cu 
voiosie, cu entuziasm khazar luptei-de-rasă: «Moarte 
goi-lor!», prefigurînd ordinul-de stat-al Israelului: «Moarte 
Palestinienilor!». 

Degeaba încearcă evreii să dreagă busuiocul de la o 
vreme - de când victimele comunismului revendică dreptul la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 254 


recunoaşterea adevărului şi al lor, aşa cum, de 60 ani este 
recunoscut adevărul victimelor nazismului - tinînd cu dinţii de 
unicitatea Holocaustului, de criminalizarea, în continuare, 
numai a “faşizmului”. 

Dacă vocile care îi acuză pe evreii sovietofili de crime de 
război şi împotriva umanităţii - făptuite din răzbunare-de-rasă 
- ridicată în "Ţările Baltice, chiar de nu vor avea ecou şi în 
România (nici chiar în peste măsură de martirizatele ținuturi 
Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa), va trebui să mai 
aşteptăm (la Români, în fruntea aşteptătorilor: morţii noştri). 

Vine, vine şi la noi Clipa Mâniei. A Re-răzbunării. 

Şi pentru minciună, pretenţia lor că ei, vai de mine, nu 
se răzbună, ei doar... plătesc zece ochi pentru un dinte, o mie 
de dinţi pentru o jumătate de ochi (şi acela inventat).-. - 


Vineri 12 martie 2010 


Flori Bălănescu îmi scrie ca a vorbit la telefon cu Elvira 
Iliescu: s-a externat. Ce bine, ce bine! Să mai fie şi veşti bune, 
că cele rele - ducă-se pe pustii! 

Din Argeş, februarie 2010: 


ANTI-DOT.RO 
DUMITRU UNGUREANU “Scriitorul român faţă cu istoria 


“N-am să încep de la '48... Ci de la eseul „Revoluţia nu a fost 
un spectacol de iluzionism”, publicat de Ileana Mălăncioiu în 
volumul Crimă şi moralitate, Ed. Polirom, 2006. La paginile 20-21 
scrie aşa: 

„hoi, scriitorii români, deocamdată nu facem literatură. 
Facem ce face toată lumea: istorie. Altădată ne-am străduit să 
facem istorie făcând literatură. Aşa o cerea starea de atunci.” 
(Textul e datat 1990) 

Sintagma „o cerea” sună a mentalitate indusă de sistemul 
comunist, în care scriitorul, servitor al partidului, livra cititorilor 
„ce se cerea”, nu ce gândea sau simţea el, scriitorul. Textul întreg 
este impregnat de-o febrilitate, o stare de confuzie şi continuă nesi- 
guranţă, reflex al bâjbâielii societăţii româneşti post-ceauşiste (că 
post-comunistă încă nu se poate spune că era în 1990). Confuzia 
Ilenei Mălăncioiu e, pe cât de credibilă, pe atât de reprezentativă, 
pentru că vine de la una dintre minţile strălucite ale intelectualitätii 
române, a cărei rezistenţă la cântecul de sirenă al puterii a fost 
exemplară. Insă, după două decenii, se vede că şi această minte 
judeca greşit, deformată de cumplitul sistem. La limită, s-ar putea 
spune că starea de înapoiere în care se zbate România azi se 
datorează genului acesta de confuzie, anume că scriitorul (intelec- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 255 


tualul) român face ce face toată lumea... Dar rostul unui scriitor, 
fie el şi român, este (era) tocmai să nu facă ce face toată lumea! 
Mai ales atunci! 

Aşadar: „Altădată ne-am străduit să facem istorie făcând lite- 
ratură”, scrie Ileana Mäläncioiu cu convingerea anului 1990, când 
fiecare căuta o explicaţie pentru ce nu făcuse anterior. 
Autojustificarea inclusă în sintagma „ne-am străduit” nu dimi- 
nuează efectul jalnic. În fapt, intelectual e cel care ştie sau simte 
când e nevoie să facă, la propriu, istorie. Cu arma chiar. 

Atunci îşi abandonează temporar uneltele, ieşind în stradă ca, 
de exemplu, Richard Wagner (compozitorul, nu omonimul său, 
ex-sotul Hertei Müller), participant activ la revoluţia de la (ei, 
drace, n-am putut evita!) 1848. Dacă tot iese în stradă, intelectua- 
lul-scriitor musai să fie gata s-o ia pe coajă de la „oamenii de bine”! 
Istoria nu se face stând „zilnic câteva ore printre demonstrantii 
din Piaţa Universităţii” (pag. 22), unde va fi trăit „un sentiment 
înălţător”, cum scria undeva, despre aceeaşi chestie, Mircea 
Cărtărescu. Ca intelectual-scriitor care vrei să participi la facerea 
istoriei, trebuie măcar să pui pe tine „o scurtă căptuşită” şi să stai 
până dimineaţa în faţa clădirii Ministerului de Interne, să vezi cum 
arde, ca să poţi depune mărturie, în calitate de martor, despre ce ai 
văzut cu ochii tăi, ai auzit cu urechile tale, ai încasat pe spinarea 
proprie. Asta a făcut intelectualul-scriitor Liviu loan Stoiciu în 
noaptea de 13/14 iunie 1990, iar mărturia lui a fost publicată 
la Humanitas, de intelectualul-editor care o tulise la Paris când au 
descins minerii! 

Apropo de „fenomenul Piaţa Universităţii”: lăsând laoparte 
manipulările grosolane comise de garda intelectuală a lui Ion 
Iliescu, prin intermediul TVR (autor Răzvan Theodorescu) sau prin 
ziarul Adevărul (campion Darie Novăceanu), s-a uitat de parcă nici 
n-a fost (dez)iluzia numită Marian Munteanu, cel binecuvântat de 
Ana Blandiana drept „lisus Hristosul nostru”! Câţi intelectuali care 
atunci jurau pe barba liderului studenţilor au avut ulterior onesti- 
tatea să (de)puncteze înşelăciunea? 

Nu-i pretind, Doamne fereşte, Ilenei Mălăncioiu să fi stat 
contra puhoaielor minerosecuriste. Nici n-o blamez că: „M-am 
îndepărtat îngrozită fiindcă oricum nu mai era nimic de făcut” (pag. 
28). Dar nu mă pot opri să pun întrebarea: oare ce s-ar fi întâmplat 
dacă scriitorul român ar fi scris cărţile în aşa fel încât să spună ce 
era de spus în cuvinte clare, nu cu şopârle scăpate (admise) de 
cenzură? Ce era dacă depăşea limitele şi scria măcar, fără să fi 
publicat, altfel decât „se cerea”? Nu pot alunga bănuiala următoare: 
ştiind că „dacă nu respectai ce ti se impune, puteai plăti scump” 
(op. citat, pag. 33), scriitorul român nici nu s-a obosit să scrie ceea 
ce era chemat să scrie — adevărul-adevărat, nu adevărul admis 
de partid! 

S-a „obosit” Paul Goma, pe care numai orbul găinii, provocat 
de invidia „confraţilor”, l-a scutit să fie „Havelul” de lipsa căruia se 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 256 


plânge şi Ileana Mălăncioiu (op. citat, pag. 33). Dacă mai multi 
scriitori ar fi fost alături de Paul Goma, oare nu se ridica din cărţile 
lor, strecurate în străinătate, un scut dincolo de care năvala barbară 
era imposibilă? Afla s-a întâmplat în Cehia, Polonia, Ungaria — 
chiar şi-n Rusia! Defazarea dintre näzuintele intelectualului-scriitor 
român şi aşteptările poporului datează demult, dar niciodată n-a 
avut asemenea amploare ca în comunism. 

Comunismul a reuşit să inducă ideea că intelectual-scriitor este 
cel de factură propagandistică, susţinut de aparatul guvernamental. 
Restul sunt „amatori, fără talent, resentimentari” etc. Nu e şi azi 
Adrian Păunescu poetul cel mai cunoscut de români? Nu e Marin 
Preda, profitor al sistemului comunist (Premiul de Stat pentru 
“capodopera” Desfăşurarea), cel mai apreciat prozator? Nu e votat 
în toate parlamentele C. V. Tudor? N-a fost înmormântat cu 
ono-ruri militare Mihai Ungheanu, “mare critic” socialisto-comu- 
nist? Şi n-a ajuns „cel mai tare gazetar” C. T. Popescu, intelectual- 
scriitor şi el, avatar natural, nu făcut în 3D, al primilor „ziarişti” 
semnători cu nume româneşti în fostul ziar Scânteia, ale cărei cam- 
panii din zorii proletcultismului le-a readus, cu Adevărul, în actua- 
litate? Aceştia sunt scriitorii reprezentativi pentru România, genul 
lor are audienţă, indiferent că nu e ceea ce-i trebuia ţării noastre la 
ieşirea din marasmul comunistoid. 

Ileana Mălăncioiu nu e un caz singular de inadecvare la 
realitatea anului 1990. Gabriel Liiceanu, care la primele apariţii în 
spaţiul public se recomanda filosof, deşi era un bun scriitor, adresa 
un „apel către lichele”, nu un „avertisment”, aşa cum ar fi făcut-o 
orice intelectual cunoscător de ce este şi cum se face istoria. lar 
dinaintea unor republicani francezi, acelaşi Liiceanu susţinea de zor 
că fără rege, „unsul lui Dumnezeu”, un popor nu ar exista! 
(op. citat, pag. 193) Tot acolo se poate vedea ce specific românesc 
au găsit demn de prezentat străinilor „intelectualii băştinaşi 
cocotati sau nu în barca puterii. Anume, gesturile de adulatie, fie 
cele artificiale pentru Ceauşescu, fie cele sincere pentru regele 
Mihai, la vizita din 1992. Această opacitate (ignoranță? dispreţ? 
suficienţă?) faţă de realitatea cotidiană dovedită de scriitorii- 
intelectuali — să le zicem elita oficială? să le zicem abonaţi la 
bugetul de stat? — este persistentă şi-n 2010. Cazurile „intelectua- 
lilor băsescieni” sunt cunoscute, nu insist. 

În altă ordine de idei, scriitorii români, liberi nevoie mare după 
22 decembrie 1989, au ales cu voioşie, preţ de vreo două mandate, 
ca preşedinte de onoare pe Ştefan Augustin-Doinaş, intelectual 
strălucit şi turnător cu chitantä la Securitate! Putem conchide „la 
mişto”, vorba actualului preşedinte al USR, că ei „făceau istorie”, 
deşi mai corect scris e „făceau pe istorie”? 

Sunt multe alte probe ale defazajului dintre scriitorul român şi 
„istoria? pe care se presupune că o înţelege. Concluzia e una: 
în decursul vremurilor, scriitorul român, ca entitate generică, nu 
exemplificare singulară, a făcut orice, numai ce trebuie — nu! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 251 


x 
Dan Culcer îmi trimite următoarele: 


“Reiau din revista TIUK, din numărul dedicat lui Paul 
Goma, un text semnat de Marius Oprea. Adaug la finele docu- 
mentului reprodus de Marius Oprea, un alt proces-verbal de 
interogatoriu, contrasemnat de Paul Goma în calitate de mar- 
tor. În fine, termin reproducînd ceea ce am scris despre roma- 
nul lui Paul Goma, Justa, carte care evocă figura Gloriei 
Barna, alias Alexandra Indrieş. Aceasta a mai apucat să vadă 
căderea regimului şi să participe la redactarea Proclamaţiei de 
la Timişoara.” 


Extras din TIUK “Preşedintele Goma (Marius Oprea) 

“Paul Goma a dat si da o lectie de tinut minte: cea a intransi- 
gentei. Fie ca a fost vorba de relatia cu puterea, fie ca s-a pus 
problema moralitatii confratilor, el ramine etalon al inadecvarii la 
compromis, chiar daca judecatile ii sint uneori socotite drept 
excesive. Sint, oricum, benefice intr-un teritoriu in care nu ne 
putem lauda cu prea multe exemple de acest gen. Mai ales ca 
scriitorii au depasit parca cel mai usor mostenirea comunista; de 
parca toate umilintele indurate pina in 1989 au fost o etapa, 
depasita astazi, in domeniul creatiei. Poate tocmai de aceea, in 
pragul noului mileniu, dinozauri ai istoriei literare comuniste dau 
lectii mai mult sau mai putin academice de civilizatie sau 
patriotism. Dar daca Paul Goma ar fi ajuns presedintele Romaniei, 
nu ma indoiesc ca acestia ar fi fost judecati pentru colaborationism, 
iar dovezile care sa le probeze compromisurile injositoare sau 
odioasele delatiuni nu ar fi lipsit. 

Dar Paul Goma nu e presedinte, iar in Romania comunismul a 
trecut si sintem indemnati sa-l uitam si-l uitam ca pe orice aminti- 
re neplacuta. Asa ca exemplul sau ramine sa-i scandalizeze pe aceia 
pe care nu i-a iertat si refuza in continuare sa-i ierte, lovindu-i prin 
lipsa amneziei de care da dovada. Paul Goma e un om hotarit mai 
ales cind distruge. Cum s-a nascut un asemenea comportament 
intr-un spatiu in care compromisul este conduita? Imi permit sa 
avansez o ipoteza, probata prin documentele prezentate in conti- 
nuare. Cred ca ele indica acel viitor, comportament! al D-lui Goma, 
scriitor dominat de incrincenare, o incrincenare asumata treptat de 
cel care a refuzat orice fel de umilinta, cu orice pret; s-a nascut de 
aici un fel de sinceritate taioasa, singulara si, pentru unii, supara- 
toare - mai ales in paginile memorialistice. 

Pe vremuri, studentul Goma nu era, cred, mult diferit de cole- 
gii sai. Ceea ce i-a dat apoi toata vigoarea scrisului a fost acel 
spirit vindicativ pe care l-a dobindit dupa primul contact cu realita- 
tea regimului comunist. Confruntarea din tinerete a lui Paul Goma 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 258 


cu duritatea anchetelor, cu puscaria, cu josniciile delatorilor si 
lasitatile prietenilor a lasat urme de nesters. Goma pe care il 
cunoastem astazi s-a nascut atunci. Cred ca daca cei care au decis 
arestarea si anchetarea sa in 1956 ar fi avut capacitatea de a privi in 
viitor si ar fi prevazut care sint rezultatele confruntarii lui Goma cu 
regimul, ar fi evitat provocarea justitiarului care hiberna nestitut in 
firea tinarului student la litere. In fond, ceea ce a facut Paul Goma 
in 1956 nu reprezentase defel un pericol pentru, regimul democrat- 
popular'. Pusese doar niste intrebari ceva mai incomode profesoru- 
lui de marxism Radu Florian, azi autoritate academica, si se ingri- 
jorase in legatura cu soarta unor colegi arestati dupa evenimentele 
din Ungaria. 

A fost insa drastic pedepsit. In ancheta Securitatii si-a pastrat 
totusi singele rece si capul pe umeri. Abia de atunci incolo, Paul 
Goma a devenit un pericol pentru regim. 

Procesele verbale de ancheta prezentate mai jos sint rezultate- 
le primelor confruntari dintre Goma si Securitate. Desi in general 
anchetele Securitatii, asa cum sint ele consemnate in procesele ver- 
bale sint in proportie de circa 90% rodul vointei anchetatorilor, 
exercitata prin presiune fizica sau morala asupra victimei, cantita- 
tea de adevar din continut fiind minima, in cazul lui Paul Goma 
aceasta paradigma este exceptata. Cerbicia de acum patru decenii a 
tinarului Goma, respirind printre rindurile proceselor verbale de 
ancheta, s-a transformat treptat in hotarirea de neclintit de a prezen- 
ta autoritatilor comuniste nota de plata a umilintelor, chiar si in 
numele celor pe care frica i-a impiedicat intodeauna sa faca acest 
gest. Dovedindu-i sinceritatea demersului, furia rece fata de ticalo- 
siile comunismului si fata de slabiciunea celor care l-au slujit si 
acceptat nu l-a parasit niciodata. Este bine ca se intimpla asa; macar 
pentru ca intram in mileniul urmator cu aceasta lectie a intransigen- 
tei inca neinvatata, iar Paul Goma a fost harazit sa spele o parte din 
acest pacat.” 

(Marius Oprea) 

AVERTISMENT: 

Interogatoriul consemnat mai jos este un fals: 

Nu am fost interogat în “24 iunie 1956”, deci falsă este şi 
“precizarea” : “Interogatoriul a inceput la ora 7 si 30 minute. 
Interogatoriul s-a terminat la ora 14 si 30 minute”. Cu atât mai 
puţin adevărată este prezenţa lui “Eu Lt. maj. Vasile Gheorghe 
am interogat in calitate de anchetator penal de securitate”. 

Primul interogatoriu mi-a fost luat în ziua de 22 noiem- 
brie (1956), nu de către It. maj. Vasile Gheorghe, ci de către 
locotenentul Târlea Ion. Vasile Gheorghe mă va prelua o lună 
mai târziu - în jurul Crăciunului (1956) - apoi, 21 ani mai 
târziu (1977), cu gradul de colonel, ca şef al Anchetelor 
Penale Rahova. 

Paul Goma, 13 martie 2010 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 259 


“REPUBLICA POPULARA ROMANA MINISTERUL SECURI- 
TATII STATULUI PROCES - VERBAL DE INTEROGATOR 
24 iunie 1956 Orasul Bucuresti 

Interogatoriul a inceput la ora 7 si 30 minute. Interogatoriul s-a 
terminat la ora 14 si 30 minute. 

Eu Lt. maj. Vasile Gheorghe am interogat in calitate de anchetator 
penal de securitate. 
. Numele: GOMA. 
. Prenumele: PAUL. 
. Anul, luna si ziua nasterii: 1935, octombrie 2. 
. Locul nasterii: In Com. Vatici - satul Mana - Orhei - U.R.S.S. 
. Cetatenia: romana. 
. Nationalitatea: romana. 
. Apartenenta politica: U.T.M.-ist din ce an 1952. 
. Studii: student anul III la Fac. de Filologie - Bucuresti. 
. Profesia: student. 
10. Ultimul loc de munca si functia: student. 
11. Ultimul domiciliu: Caminul studentesc din Str. Matei Voevod 77. 
12. Situatia familiara: necasatorit. 
13. Originea sociala: parintii Eufimie - invatator si Maria - invatatoare - 
nu au posedat avere niciodata. 
14. Activitatea politica pana in 1947: nu am fost incadrat in nici un par- 
tid politic. Am participat la alegerile de dupa 23 august 1944 ca alegator. 
15. Decoratii, distinctii si premii guvernamentale: nu am primit. 
16. In ce armata a facut serviciu, grad, functie: declarat inapt. 
17. Daca a fost prizonier: nu am fost. 
18. Daca a fost in strainatate, unde, cand si in legatura cu ce: nu am fost 
- m-am nascut insa in U.R.S.S., refugiindu-ma in timpul razboiului de 
acolo. 
19. Daca a participat in bande, in organizatii contra-revolutionare: nu am 
participat. 
20. Daca a fost judecat, cind, din ce cauze, de cine si la ce pedepse a fost 
condamnat: nu am fost niciodata. 


© D IQ UN À © D 


Intrebare: Arata D-ta ce incidente au avut loc intre studentii de la 
sectia din care faci si D-ta parte a Facultatii de Filologie si conducerea 
facultatii? 

RASPUNS: In timpul anului scolar 1955-1956, cu ocazia seminarii- 
lor ce se desfasurau la marxism, s-au ivit unele probleme pe care - dupa 
parerea noastra - asistentul de marxism MIRON, nu ni le-a putut lamuri 
pe intelesul nostru, sau mai bine zis nu eram de acord cu raspunsurile pe 
care ni le-a dat. Probabil ca asistentul Miron, a comunicat conferentiaru- 
lui de marxism FLORIAN RADU, faptul ca noi nu suntem multumiti cu 
raspunsurile pe care el ni le-a dat la intrebarile puse de noi, pentru ca la 
un moment dat ni s-a comunicat ca ni se vor lamuri problemele de catre 
conferentiarul Florian Radu. In scopul pregatirii ca sa raspunda la intre- 
bari, ni s-au cerut sa scriem intrebarile centralizate pe o foaie de hartie si 
sa le predam lui Florian Radu. Aceste intrebari au fost predate de catre 
BRADU MIRCEA responsabilul grupei I-a a sectiei din care fac si eu 
parte, catedrei de marxism, respectiv conferentiarului Florian Radu. - 
Intrebarile ce ni le-am pus erau urmatoarele: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 260 


I. In chestiunea taraneasca - ceream sa ni se lamureasca: - pentru ce 
pentru tarani nu s-a facut tot ceea ce s-ar fi putut face in scopul imbuna- 
tatirii nivelului lor de trai. - Aici aratam ca, cotele sunt prea mari si ca 
taranii sunt nevoiti sa cumpere paine de la oras. 

II. In chestiunea de politica economica a statului - ceream sa ni se 
lamureasca, care este criteriul de baza in relatiile economiei dintre tarile 
socialiste. Respectiv ceream sa ni se lamureasca probleme de import si 
export ale R.P.R. In acest sens ceream sa ni se explice urmatoarele: 

- pentru ce livram curentul electric R.P.Bulgaria, aceasta pentru ca 
noi aflasem de la un coleg bulgar, ca in Bulgaria procentul de electrifica- 
re a satelor este mai mare decat la noi in tara. 

- pentru ce s-a dat R.P.Bulgaria butasi de vie destinati a fi plantati in 
statiunea Murfatlar, din moment ce noi importam vin din Bulgaria, iar 
acei butasi ar fi putut da rezultate bune la noi. 

- care a fost criteriul pentru care s-a incheiat acord cu R.P.Ungara in 
legatura cu crearea unui combinat chimic pe baza de gaz metan cu utilaj 
si documentatie maghiara in schimbul alimentarii cu gaz metan a unui 
combinat similar pe teritoriul R.P.Ungare pe timp de 60 de ani. 

- pentru ce cumparam automobile sovietice (Pobeda) si cehoslovace 
la preturi mari cand s-a auzit ca Italia ne-ar oferi turisme la preturi mult 
mai MICI. 

- pentru ce s-a ridicat pretul bicicletelor de import dupa aparitia pe 
piata a bicicletelor romanesti. 

- pentru ce s-au scumpit motocicletele. 

III. In chestiunea de lingvistica ceream sa ni se lamureasca: daca 
limba care se vorbeste in Republica Moldoveneasca este limba de sine 
statatoare sau un dialect al limbii romane. Aceasta intrebare am pus-o 
pentru ca cu un an in urma (1954-1955) ni se spusese ca limba ce se 
vorbeste in Republica Sovietica Moldoveneasca nu este un dialect al 
limbii romane si ca este o limba de sine statatoare iar in anul scolar 1955- 
1956 ni s-a spus ca limba moldoveneasca este un dialect al limbii 
romine, care tinde sa devina limba de sine statatoare in urma conditiilor- 
geografice si economice create. 

- Sa ni se explice care este criteriul de valorificare al clasicilor: 
M. Eminescu, lon Creanga, Vasile Alecsandri si Mihail Sadoveanu, care 
s-au nascut in Moldova (R.P.R.) pentru ca in unele carti care au aparut in 
Chisinau - Republica Sovietica Moldoveneasca, se scrie ca, clasicii de 
mai sus apartin literaturii moldovenesti si romane. 

- In aceasta problema cunosteam ca Mihai Beniuc fusese in 
Republica Moldoveneasca si luase legatura cu LUPAN si BUCOV EME- 
LIAN oameni care au functii importante in Uniunea Scriitorilor din R. 
Moldoveneasca si nu au putut rezolva aceasta problema urmand sa se 
intruneasca mai multi literati romani si moldoveni care sa lamureasca 
aceasta problema. 

- Acestea sunt intrebarile ce voiam sa ne fie lamurite. 

INTREBARE: Vi s-au lamurit aceste probleme? 

RASPUNS: Aceste probleme ne-au fost lamurite doar partial. 
Lucrurile s-au intamplat astfel: am fost chemati la o consultatie - pe la 
sfarsitul lunii mai 1956 - in care conferentiarul FLORIAN ne-a lamurit 
unele probleme dintre cele puse de noi insa noi nu am fost multumiti cu 
lamuririle date, aceasta nemultumire exprimand-o fata de asistentul 
Miron. Cu aceasta ocazie s-a pus problema intre noi studentii de a vizita 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 261 


pe cineva din conducerea partidului sau guvernului sa ne lamureasca 
aceste probleme. 

INTREBARE: Cine a formulat intrebarile aratate mai sus? 

RASPUNS: Intrebarile au fost formulate de studentii celor doua 
grupe A si B de la sectia de critica literara anul II ( anul scolar 1955-1956) 
a Fac. de Filologie. Intr-o grupa erau 14 studenti (circa) iar in cealalta 
grupa cam acelasi numar. Intrebarile le-am centralizat eu. Nu pot preciza 
insa cine anume a pus intrebarile, eu personal am pus problema: ‘sa se 
lamureasca de ce taranii cumpara paine de la oras'. 

INTREBARE: Cum s-au petrecut lucrurile mai departe? 

RASPUNS: Dupa consultatia data de conferentiarul Florian, am fost 
chemati pe rand mai multi studenti din anul nostru, de catre catedra de 
marxism, prodecan si secretarul organizatiei de Partid si U.T.M., cu care 
ocazie am fost chemat si eu. Am fost intrebat ce parere am despre intre- 
barile puse si daca nu mi se pare ca sunt intrebari tendentioase, puse dupa 
o pozitie dusmanoasa. Eu am raspuns ca intrebarile au fost puse din 
dorinta de a cunoaste aceste probleme si ca daca ne-am fi dus si am fi 
cerut sa ne fie rezolvate aceste probleme de catre cineva din conducerea 
partidului sau guvernului, cu siguranta ca ne-ar fi lamurit aceste proble- 
me si nu am fi fost suspectati ca le punem dupa pozitii dusmanoase. - 

Deoarece era perioada de examene, am lasat rezolvarea problemelor 
pentru mai tarziu. La inceputul anului scolar 1956-1957 - in luna septem- 
brie*), pentru faptul ca intre timp aparuse o hotarare a Partidului cu pri- 
vire la imbunatatirea muncii ideologice in randul studentilor, in care se 
prevedea printre altele ca fruntasi ai partidului si guvernului sa vina in 
mijlocul studentilor si sa lamureasca politica statului nostru, ne-am gan- 
dit sa insistam pe langa Comitetul U.T.M. al Facultatii ca sa faca demer- 
surile necesare si sa vina tov. Chisenesvski si sa lamureasca problemele 
aratate mai sus, considerandu-l ca cel mai competent de a ne lamuri, 
deoarece se ocupa cu problemele ideologice ale partidului. 

*) Nu puteam explica în 24 iunie 1956 ce urma să se petreacă 
în luna septembrie acelaşi an. Dovadă ca procesul verbal de 
interogatoriu a fost prelucrat după rețeta din 1984 de Orwell: 
“cine stăpâneşte timpul...” 

- In acest sens studenta Gloria Barna care facea parte din Comitetul 
U.T.M. a luat legatura cu Comitetul U.T.M. al facultatii in acest sens. - 
Nu am primit nici un raspuns in sensul aratat mai sus si nici noi nu am 
mai insistat, deoarece intre timp intervenind situatia din Ungaria, nu am 
voit sa se creada ca profitam de evenimentele internationale ca sa ridicam 
aceste probleme. 

INTREBARE: In ce scop ati pus intrebarile de mai sus? 

RASPUNS: Intrebarile aratate mai sus le-am pus din dorinta since- 
ra de a ni se lamuri. 

INTREBARE: Dar initiativa de a merge si a protesta pe langa deca- 
nul facultatii pentru eliberarea unor studenti - pe care nici nu-i cunosteai- 
care fusesera arestati de organele de stat, din ce dorinta ai luat-o? 

RASPUNS: Initiativa de a merge si a protesta pe langa decanul 
facultatii am luat-o in primul rand pentru a afla pentru ce au fost arestati 
studentii iar in cazul cand aflam ca au fost nevinovati, urma sa protestam 
pentru eliberarea lor. 

- INTREBARE: Cine trebuia sa cunoasca motivele pentru care fuse- 
sera arestati studenti, decanul sau organele care ii arestase? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 262 


RASPUNS: Noi am crezut ca decanul trebuia sa cunoasca. 

- INTREBARE: Tot ce D-ta ai declarat pana in prezent nu corespun- 
de cu adevarul. Acest lucru rezulta cu prisosinta din caracterul , intreba- 
rilor' pe care le-ati pus spre a fi - dupa cum spui D-ta - lamurite si din 
pozitia pe care ati adoptat-o fata de elementele contrarevolutionare ce 
fusesera arestate. De aceea ti se cere sa declari in mod sincer adevaratul 
substrat al actiunilor intreprinse de D-ta? 

RASPUNS: Eu sustin ca am declarat adevarul in legatura cu cauze- 
le pentru care am pus spre lamurire problemele declarate mai sus. In lega- 
tura cu atitudinea mea fata de studentii arestati, adevarul este ca am vrut 
sa aflam motivul arestarii si in cazul cand aflam ca sunt nevinovati sa pro- 
testam pentru eliberarea lor. 

INTREBARE: Ce studenti cunosti ca au pus intrebarile despre care 
al vorbit mai sus? 

RASPUNS: Intrebarile despre care am declarat mai sus au fost puse 
de toti studentii fostului an II al Facult. de Filologie sectia de literatura si 
creatie literara „Mihai Eminescu', in total circa 30 studenti. 

INTREBARE: In legatura cu actiunea de protest fata de studentii 
arestati, arata D-ta cine a luat aceasta hotarare? 

RASPUNS: Hotararea in legatura cu actiunea de protest in legatura 
cu eliberarea studentilor arestati am luat-o subsemnatul si Popescu Horia 
(coleg de an din alta sectie) in discutiile purtate intre noi. - In acest sens 
am hotarat sa mai anuntam si alti studenti eventual colegi cu cei arestati 
pentru a intreprinde aceasta actiune. Eu personal am anuntat in acest sens 
pe colegul meu ALBU VASILE de care insa am fost refuzat spunandu- 
mi sa-mi vad de treaba pentru ca nu suntem nici colegi cu cei arestati si 
nici cel putin nu-i cunoastem. Dupa ce am citit prezentul proces verbal de 
interogatoriu cuvant cu cuvant si am constatat ca el corespunde intrutotul 
cu cele declarate de mine il sustin si semnez propriu. 

(...) Intre timp au intervenit problemele internationale *) si in aces- 
te momente noi nu am mai insistat asupra chemarii unei persoane compe- 
tente de a ne raspunde la intrebari, pana cand un activist din partea raio- 
nului U.T.M. nu a venit la facultate de a ne informa despre cele petrecu- 
te in R.P.Ungara. tin sa precizez ca activistul respectiv nu a venit la grupa 
I-a din care faceam si eu parte ci a venit la grupa Il-a. Subsemnatul afland 
ca la grupa a II-a este sedinta U.T.M. m-am dus cu Gloria Barna - cu care 
m-am intalnit pe sala - la grupa unde se tinea sedinta. Cand am intrat in 
sala grupei II-a sedinta incepuse deja. 

*) “Problemele internationale” care “interveniseră ” fuse- 
seră evenimentele din Polonia, Poznan, august 1956) apoi 
Revoluţia Maghiară (octombrie acelaşi an). 

- Intrebare: Cu ce scop te-ai dus d-ta la sedinta de U.T.M. a grupei 
Il-a ? 

Raspuns: Cu toate ca nu era sedinta grupei din care faceam si eu 
parte totusi m-am dus la sedinta pentru a afla mai multe lucruri ce se 
petreceau atunci in R.P.Ungara. 

Intrebare: Ce s-a discutat la sedinta sus aratata? Raspuns: In momen- 
tul in care am intrat in sedinta se discuta problema presei si a scopului 
pentru care au fost arestati unii studenti din anul V, deasemenea s-a mai 
discutat si problema taraneasca. Deci desi sedinta avusese alt scop totusi 
noi am discutat probleme legate de situatia din tara. 

Intrebare: Cine anume a discutat problemele aratate mai sus? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 263 


Raspuns: La aceasta sedinta au luat cuvantul aproape toti studentii 
din grupa a II-a in afara de Georgescu Aurel si Barna Gloria. S 1 subsem- 
natul am luat cuvantul aratand ca nu este justa masura luata impotriva 
unor studenti din anul cinci si l-am intrebat pe activist de ce au fost ares- 
tati studentii sus aratati. De asemenea am intrebat si eu de ce nu se publi- 
ca in ziar toate evenimentele din R.P.Ungara. In legatura cu problema 
taraneasca am spus in sedinta faptul ca taranii din cauza cotelor sunt sili- 
ti sa cumpere paine din oras. La discutii au luat de mai multe ori cuvan- 
tul Mihaiescu Gheorghe, Albu Vasile si Bucalau Ion, care au insistat mai 
mult asupra problemelor. 

Intrebare: De unde anume ai aflat d-ta faptul ca unii studenti din 
anul cinci au fost arestati pentru unele fapte penale? 

Raspuns: Colegul meu de camera HAITONIC ION, intr-o seara, mi- 
a spus ca un consatean de-al lui din anul cinci i-a spus ca au fost arestati 
- inainte de 1 noiembrie 1956 - penrtu faptul ca au inaintat o „Motiune' 
„Scintei Tineretului' prin care cereau ca acest ziar ar fi bine dupa parerea 
lor sa-si „imbunatateasca' activitatea. In seara aceea subsemnatul, Bucalău 
Ion, Bradu Mircea, Şerban Corneliu si HAITONIC, am spus ca nu este 
justa masura arestarii. Insa de data aceea nu am discutat nimic in legatu- 
ra cu vre-un protest in problema arestarii studentilor. Dupa ce am citit 
prezentul proces verbal de interogator cuvant cu cuvant si am constatat ca 
el corespunde intru totul celor declarate de mine il sustin si il semnez. 
(Finele procesului verbal de interogatoriu din iunie 1956)” 

“COVACI AUREL DOSAR I 3654/vol 2 
MAI. RPR Direcţia III-a Serviciul 6 Biroul 2 

Nr. 121. DOSAR DE GRUP PRIVIND PE POGORILOVSCHI 
STELIANA, NICOLAESCU-PLOPSOR, COVACI AUREL şi alţii 
Deschis la data de 11.XI. 1957 


PROCES-VERBAL DE INTEROGATOR 


Martor GOMA PAUL, născut la 25 oct. 1935, în comuna MANA, 
Orhei, URSS, - fiul lui Eufimie şi Maria, student, domiciliat în Buc., str. 
Matei Voevod, nr. 77 

2 noiembrie 1956 Localitatea Bucuresti*) 
*) Alt fals: nu am fost interogat în 2 noiembrie 1956 ! 
Interogatoriul a început la ora 8 şi 30 şi s-a terminat la ora 10 şi 00 
Întrebare. Vi se atrage atenţia că sunteti obligat să spuneţi numai 
adevărul şi să nu ascundeti nimic din ceea ce ştiti întrucît nerespectarea 
acestei obligaţii atrage sancţionarea prevăzută şi pedepsită de art. 277 
C.P. pt. mărturii mincinoase şi ascunderea adevărului. 

Am luat cunostiintä. ss Paul Goma 


* 


Întrebare. Cînd s-a prelucrat în cadrul grupei Dv. evenimentele din 
Ungaria? 

Răspuns. Evenimentele din Ungaria s-au prelucarta în ziua de 30 
oct. a.c. în cadrul grupei a Il-a a secţiei de critică literară anul III, la care 
am participat şi eu. Mentionez că nu fac parte din această grupă însă am 
tinut să particip pt. că 

[p. 1 Anchetator penal Semnătura. Paul Gomal 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 264 


această problemă mă interesa. 

Întrebare. Cum se numesc studenţii care au luat parte în cadrul gr. II 
la prelucrarea evenimentelor din Ungaria? 

Răspuns. Gloria Barna, Aurel Georgescu, George Mihăilescu, Boian 
Tudor, Albu Vasile şi Petre Ghelmez şi lon Bucălau. 

Întrebare. Ce probeleme s-au ridicat cu ocazia acestei prelucrări? 

Răspuns. În momentul în care eu am intrat în sala unde se prelucaru 
evenimentele din Ungaria de grupa de studenți de la noi, studentul 
Bucălau ridicase problema presei afirmînd că serviciul noastru de presă 
nu publică ştirile în mod obiectiv şi insuficient faţă de ziarul iugoslav 
«Borba». Din cauza aceasta din discuţii a reiesit că cetîenii sunt împinşi 
spre surse dubioase de informare la care tov. de la raion a susţinut că 
muncitorii nu ascultă Vocea Americii, lucur cu care noi cei de faţă nu am 
fost de acord, din motivele susamintite. Legat de problema presei tov. a 
fost întrebat dacă ştie pt. care motiv au fost reţinuţi studenţii din anul V 
care ridicaseră probelema presei la redacţia ziarului Scânteia Tineretului, 
la care tov de la raion nu ştiu să fi dat un răspuns în această direcţie. 

Ip. 2 Anchetator penal Semnătura. Paul Goma] 

În continuare noi toţi am discutat : dacă studenţii din anul V au fost 
reţinuţi numai pt. faptul mai susamintit, considerăm această măsură 
nejustă. 

O altă problemă ridicată de studentul Bucalău şi care a fost susţinută 

şi de mine a fost problema ţărănească. În acest sens s-au ivit nedumeriri 
în urma faptului că în ultimul timp s-au luat hotärîri pt. îmbunătăţirea 
nivelului de trai al studenţilor, pensionarilor şi muncitorilor cu salariu 
mic, însă pt. țărănime nu sa-u prevăzut îmbunătăţiri, cotele sunt prea mari 
pt. posibilittäile ţăranilor de a le satisface, sîntem de acord că pt. crearea 
industriei nationale şi pt. apărare trebuiesc fonduri însă credem că täranuk 
care produce pîine trebuie să o aibă în cantităţi suficiente şi nu să fie 
nevoit să o cumpere de la oraş. 
— Legat de aceste probleme am reluat o veche doleantä cerînd să vină în 
mijlocul nostru tov. din conducerea partidului pt. a ne explica probleme 
economice şi poltice pe care nu lea-m înţeles şi care ne sînt neapărat nece- 
sare, avîn în vedere că ne pregîtim pt. a deveni scriitori; Mentionez că 
această problemi a preopcupat întreaga noastră secţie încă din anul şcolar 
trecut cînd ni s-a promis şi bazati pe hotărîrea cu îmbunătățirea muncii 
ideologice în rîndul studenţilor. 

Ip. 3 Anchetator penal Semnătura. Paul Goma] 

Am căzut de comun acord că tov. Chişinevschi e cel mai indicat. 
Deasemenea subsemnatul am adăugat că din pricina activitätilor 
nepregätiti au loc greşeli care prejudiciază această linie şi că ar fi bine ca 
pe viitor în rînduriole studenţilor să vint activişti mai bine pregătiţi. 

Întrebare. Ce alte probleme s-au mai ridicat şi cine anume a mai ridi- 
cat astfel de probleme? 

Răspuns. În afară de cele arătate nu-mi amintesc să se fi ridicat şi 
alte probleme. După ce am citit prezentul proces-verbal de interogatoriu 
ce conţine în totul cele declarate de mine î-l (sic!) susţin şi-l semnez pro- 
priu. 

Anchetator penal Semnătura. Paul Goma 
[era moda semnării fiecărei pagini a procesului verbal, nota mea, P.G.] 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 265 


Nota editor (Dan Culcer). Textul procesului verbal de interogato- 
riu era scris de anchetator, nu de anchetat. 


Motto : "Contrarul adevarului nu este minciuna, ci uitarea." 
"Draga Domnule Goma, 

am terminat lectura Justei. Cartea este trista, fiindca se termina pe un 
esec, acela al unei intilniri intre doua persoane care puteau sa nu fie sin- 
gure. Tonul ei este just. Adica nici patetic, nici sec. E cartea celor dinain- 
tea noastra. Cei care, precum Dta, ati trait nu doar teroarea verbala, ci si 
cea fizica. O carte despre frica, neincredere, despre confuzie, despre cele 
patru lumi: a celor care sunt Justi, a celor care se prefac ca sunt Justi, a 
celor care sunt crezuti Justi si a celor care nu sunt justi, nu vor, nu pot, 
adica a curajosilor singuratici. Care isi dau seama ca nu erau singuri doar 
dupa ce isi intilnesc semenii in spatele gratiilor. 

Lupta Dtale contra amneziei e patetica, iar in aceasta carte incepe sa 
se lase noaptea. Noaptea uitucilor. E o tragedie pe care mai tinerii nu o 
mai pot intelege cu adevarat, decit daca fac referinta la alte evenimente, 
de pilda la cele recente, din decembrie-ianuarie 1989-1990, asupra caro- 
ra se lasa noaptea de asemenea. 

M-am bucurat ca aceasta carte a fost scrisa. Poate cindva se vor gasi 
si arhivele ce o vor completa. De ce nimeni nu vrea sa scrie o istorie a 
Scolii de literatura? Scurta ei viata, cu profesorii si cu studentii ei cu tot, 
merita sa fie compusa, modelata ca o masca mortuara." 


x k x 


Aceasta epistola, initial privata, a fost inserata de Paul Goma la sfir- 
situl editiei on line a romanului sau "Justa", un titlu care deriva din 
porecla data unui personaj feminin, al carui model indepartat pare sa fi 
fost destinul unei studente de la Scoala de literatura, Alexandra Indries. 
(Nascuta in 1936, prozatoare, critic literar, m. 1993). Scriu asta cu toate 
rezervele de rigoare, caci "orice asemanare cu viata este intimplatoare" 
in literatura. 

Epitetul ornant "just" (adjectiv si adverb), in dictionare e prezentat 
ca fiind sinonim cu adevarat, drept, echitabil, intemeiat, temeinic, bine, 
fundamentat. Formula folosita frecvent in sedintele de toata mina, de par- 
tid sau de fara partid. Erau juste toate masurile, deciziile si prevederile de 
partid, la originea carora se aflau mai mult decit justele idei directoare ale 
marxism-leninismului-stalinist. 

Ale maoismului-hrusciovisto-ceausist. Caci ce a fost altceva 
Ceausescu decit un Hrusciov al Romaniei, care a vrut sa dea iluzia unei 
politici a adevarului regasit, cind de fapt a practicat o politica a noii min- 
ciuni. Orice alte idei erau nejuste si deci periculoase, reprobabile si puni- 
sabile. Orice cuvint folosit in comunism avea un sens diferit de cel de 
obste. El ascundea, deforma. Sociologul si comunistul lucid (!) Zevedei 
Barbu, ramas la Paris deja in 1947, pe cind participa ca expert din partea 
romana la tratativele in urma carora s-a semnat pacea la Paris, a fost, 
dintre romani si poate nu doar, primul care a scris un studiu - "Le langa- 
ge dans les democraties et les societes totalitaires" - despre "limbajul tota- 
litar", publicat in 1953 intr-o revista de lingvistica, "Orbis", la Louvain. 
(http://www.asymetria.org/zevedeibarbu.html) Acest termen - limbaj 
totalitar (care desemna la inceput un argou, devenit limbaj odata impus 
tuturor vorbitorilor unei limbi) - mi se pare mai just pentru a desemna 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 266 


subiectul, decit imposibila "limba de lemn", un calc lingvistic franc fara 
sens si fara rost. Cuvintul "just" apartine roiului de vorbe din jurul 
conceptului de justitie si a avut, dupa 1945, o legatura, indestructibila, am 
putea spune temeinica si chiar metalica cu practica comunista a justitiei, 
sub forma ei cea mai represiva. Cu modul de aplicare a justitiei sub regi- 
murile comuniste, prin folosirea catuselor ca legatura (metalica) dintre 
teoria comunista si practica ei sociala. 
"Cine nu era cu noi, era impotriva noastra”. 

Ca sa fii just, adica sa actionezi si mai ales sa dovedesti, sa convin- 
gi ca gindesti conform liniei trasate de partid, ca forta conducatoare sau 
reprezentind avangarda clasei muncitoare, ea insasi forta conducatoare 
desemnata ideologic de comunismul care actiona in numele ei, terorizind- 
o, trebuia sa fii mai mult decit supus, conformist, tacut, infricosat, mai 
trebuia sa intelegi ca "omisiune de denunt" este o crima tot atit de grava 
ca dezacordul cu politica partidului unic. Trebuia sa anticipezi prin dela- 
tiune spontana acuza omisiunii de denunt. Evident, nu toti cetatenii 
Romaniei au practicat aceasta atitudine justa. Dimpotriva, au fost multi 
care nu doar ca au omis sa-si denunte colegii sau in general compatriotii, 
dar au si pus mina pe condeie sau pe arme ca sa se opuna "justetii" poli- 
ticii comuniste. Altii au devenit transfugi, votind, cum se zicea, cu picioa- 
rele pe care si le-au luat in spinare, de vreme ce nu puteau vota impotri- 
va, intr-un sistem electoral complet controlat si falsificat sub controlul 
partidului si statului, garantii aparenti ai aplicarii legii. Asta cind era inca 
nevoie, pentru ca la un moment dat, probabil deja prin 1950, lehamitea 
si frica au facut singure jocul puterii si au dat rezultatele asteptate de 
aceasta. 

Am vazut recent in premiera pariziana (Theatre Le Petit Hebertot, 
30 august 2005) un excelent spectacol cu o piesa de Jean Claude Carriere, 
scenaristul lui Bunuel. Premiera mondiala a avut loc la Bucuresti, in regia 
lui Octavian Greavu, sub titlul "Zodia turnatorului", in 18 februarie 2003, 
cu Stefan Sileanu in rolul principal, al turnatorului, fireste. O piesa a carei 
vedere cade bine cuiva care a trait in socialismul real, ca mine. Intitulata 
"Filiera normala" sau "Circuitul normal", ea pune in scena un ofiter de 
politie politica si un turnator profesionist, singuri pe scena, un birou, intr- 
un precar echilibru si in schimbatoare raporturi de putere. Am avut sen- 
zatia ca, in fine, un artist a gasit calea de acces la pinza freatica a 
societatii reale si la psihologia delatorului zelos. Care nu actioneaza din 
frica, ci din datoria morala, si care poate deveni mai puternic decit 
ofiterul care l-a recrutat. Acestia sunt personajele cheie ale societatii 
romanesti socialiste si postsocialiste. 

Justa lui Paul Goma a fost o victima. Destinul sau - tragic. Si s-a 
terminat prin iesirea din istorie, prin marginalizare si uitare. Dar celelalte 
personaje, cele din fundalul romanului, sau de la masa prezidiului 
sedintelor memorabile ale anilor 50, ca o judecata care schimba destine, 
brucanii, iliestii, care au intrat din roman pe scena istoriei si au invins 
(!?), definesc prin evolutia lor adevaratii facatori de istorie. Cei carora nu 
le pasa de morala si nu se impiedica de consideratii marunte privind 
adevarul si justitia. Viata nu este justa, nici dreapta. Cei buni nu inving si 
adevaratii eroi (pozitivi!) mor sau sunt uitati, cind nu se sinucid. Post 
socialismul este societatea victoriei delatorilor profesionisti si zelosi, cei 
adevarati si magnifici, ale caror succese ne uluiesc si ne adincesc in cea 
mai cumplita criza morala, cea de identitate. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 267 


Publicat de către Dan Culcer. Ecrivain roumain vivant en France depuis 
1987. la &pgt;&gt; Asymetria&gt; &gt; Antiacvarium, 3/12/2010 
10:29:00 AM 


Sâmbătă 13 martie 2010 


Cu toate că vizitatorii s-au împuţinat drastic - mai ales cei 
din România şi din Basarabia, desigur, din pricina... intempe- 
riilor (ei, da: nu au putut merge la serviciu, numai acolo 
existînd ordinator), dar am găsit unul în Africa (Nigeria). 

Am copiat procesele verbale de anchetă din vara-toamna 
anului 1956. Am impresia - urmează să verific, atunci când 
voi avea stare - dacă nu cumva locotenentul Gheorghe Vasile, 
devenit “Grenadă” în 1977, din motive obscure pentru mine, a 
datat primele procese verbale înainte de ca eu să fiu arestat (22 
noiembrie). Fiindcă ţin minte: înainte de data de 22 noiembrie 
1956 nu am fost anchetat cum se anchetează. O “şmecherie” 
grenădească? Ce a vrut să arate, acopere, prin falsificarea 
datelor anchetelor: că el, deci Securitatea “se sesizase(ră)” 
(citat din Breban) în chiar momentul producerii faptei 
duşmănoase - în iunie 1956 - şi nu aşteptase, delăsătoare... 
până în noiembrie, când pusese laba pă mine? 

Asta trebuie să fie. Ditamai anchetatorul penal (Vasile 
Gheorghe) trăsese în piept Conducerea (doar rostind acest 
cuvânt noi, bandiții tremuram, dar las” că nici lor, securosilor 
nu le erau uscate izmenele, dovadă aceste procese verbale 
traficate. Acum prinde orbul, scoate-i ochii! Şi Grenadă a 
decedat prin murire, ca să nu rămână decedatul Plesitä 
ne-citat, pe cine iei de epoleti, să-l dai cu nasul prin balegă? 

Eh, banditul de Iliescu! Din pricina lui nu au putut fi 
judecati-condamnati criminalii; fiind el însuşi un criminal, 
oricât l-ar apăra Tismăneanu, Pleşu. 


x 


e Mi-a trimis Angela Goma-Trubceak de la Orhei o 
mulțime de poze ale Popeştilor mei din Chistelnita: toate 
femeile - mari, mărişoare, mititele, mititicute: frumoase-coz. 
Si ce bunică frumoasă Axinia, soţia lui Viorel/Leonid 
Popescu, vărul meu, decedat şi el anul trecut, tatăl fetelor 
Angela şi Tatiana. 

Eu: prea bătrân, prea departe, în spaţiu: cu mare drag 
aş păcătui cu nepoatele, strănepoatele, fără teamă de incest. 
(M-am bătut peste gură - s-a observat?). 

Încurajată de Angela I (fostă Goma, de la Orhei) mi-a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 268 


scris Angela II (născută Popescu, devenită Pelin, fiica mare a 
lui Leonid). Prin poze am văzut cât de foarte frumoase sunt 
femeile noastre - toate, toate, toate. 

Cum se va fi explicînd? Doar femeile au fost cele care au 
dus în spinare sărăcia, teroarea, absenţa bărbaţilor arestaţi, 
deportaţi, ucişi? Sau aceasta este maniera femeii de perpetua 
viaţa? Fiind frumoasă? (“Fii frumoasă şi taci”, expresie 
curentă frantuzeascä). Spun prostii - dar mi le asum cu drag. 

Ce păcat că m-am născut atât de (prea) devreme şi le-am 
ratat, le-am pierdut - prin grabä.- - 


Luni 15 martie 2010 


Ieri nu am notat nimic. Am zăcut ca un bolnav (corectez: 
ca trei bolnavi). 
Azi e soare. Cu dinţi. 


Ion Coja îmi transmite şi mie: 


Scrisoare deschisă adresată domnului academician 
EUGEN SIMION 
Stimate domnule academician Eugen Simion, 

De multă vreme aştept momentul potrivit ca să vă adresez rându- 
rile de mai jos. Am sperat totuşi să nu fie nevoie s-o fac. Acum sper că 
mă veţi înţelege că nu am încotro... 

Sunt literalmente obligat să vă scriu şi să vă solicit să interveniti 
cu autoritatea dumneavoastră morală şi intelectuală, civică, pentru a repu- 
ne adevărul în drepturile sale. Am sperat, timp de aproape 20 de ani, să 
nu fie nevoie să vă solicit intervenţia. Din păcate, această intervenţie se 
impune, în numele acelor valori pe care ştiu că le respectaţi şi le practicati 
dintotdeauna, atât în viaţa particulară, cât şi, mai ales, în viaţa publică. 

Este vorba de eroicii ani de după Decembrie 1989, când cu toţii 
eram mai deschişi unii faţă de alţii şi mai ales faţă de imperativele inter- 
esului comunitar, national. Cât a putut fiecare, ne-am implicat în eveni- 
mente şi activităţi a căror menire a fost mai ales serviciul public, efortul 
de a ameliora „starea naţiunii”. Domnia voastră aţi avut norocul să vă 
înzesteze bunul Dumnezeu cu calităţi intelectuale excepţionale, pe care 
ati avut abnegatia şi tenacitatea de a le pune integral în valoare, şi ati făcut 
lucruri cu totul şi cu totul deosebite pentru „creşterea limbii româneşti şi 
a Patriei cinstire”, pentru propăşirea noastră spirituală, ca Neam, ca ţară... 

În acest cadru situez întâmplarea extraordinară prin care aţi trecut 
la începutul anilor 1990, când l-aţi cunoscut la Paris pe ultimul secretar 
particular al lui Wilhelm Filderman. Pentru cine nu ştie, Wilhelm 
Filderman a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din 
România în vremea guvernării mareşalului lon Antonescu. Wilhelm 
Filderman s-a stins din viaţă în 1959. Dacă nu mă înşel, fostul secretar al 
lui Filderman a dorit el însuşi să vă cunoască, v-a căutat ca să vă întâl- 
nească în calitatea Dumneavoastră de membru al Academiei Române, la 
acea dată, dacă nu mă înşel, vicepreşedinte al Academiei. Motivul pentru 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 269 


care v-a căutat era extrem de important, aş zice chiar fascinant: acel domn 
era legatarul testamentar al celebrului Filderman — apreciat de unii ca 
„evreul cel mai important din Europa”, şi în această calitate păstra un 
document extrem de preţios: Jurnalul (sau Memoriile) lui Wilhelm 
Filderman, cu indicatia expresă şi categorică din partea autorului ca acel 
document să ajungă spre publicare în grija şi proprietatea Academiei 
Române de îndată ce regimul comunist din România va fi abolit. 

Ştiu de la Dumneavoastră de această poveste. Mi-atti povestit cum 
v-aţi întâlnit la Paris cu persoana în cauză, cum aţi discutat condiţiile în 
care să se facă pretiosul transfer, cum v-aţi întors la Bucureşti şi ati infor- 
mat colegii din conducerea Academiei Române despre acest caz 
excepţional, de maximă importanţă pentru corecta re-scriere a istoriei 
României din perioada 1940-1944. Mai departe ştiu, tot din relatarea 
Dumneavoastră, că manuscrisul nu a mai ajuns la Bucureşti, la destinata- 
rul stabilit de autor: Academia Română, ci a fost ridicat „prin abuz” de 
persoane din structura statului Israel (agenţi ai Mossadului?), de la 
locuinţa fostului secretar al lui Filderman. La scurt timp după acest rapt 
ilegal şi nelegitim, bietul om a şi murit... 

Nu am ştiut niciodată numele fostului secretar. Mi l-aţi spus, dar 
nu l-am reţinut. Ar merita înscris în cartea de istorie, la capitolul Evrei 
binefăcători ai Neamului Românesc! Am reţinut însă detaliul — semn al 
destinului!, că soţia respectivei persoane vă este rudă şi v-a fost şi colegă 
de facultate. Aşa se explică, în parte, de ce Dumneavoastră şi nu altul aţi 
fost „ales” să fiţi invitat la discuţii ca reprezentant al Academiei Române. 

Cu ani în urmă, am cunoscut-o şi eu în ţară pe amintita doamnă, o 
profesoară de mare ţinută, la catedra de limba franceză. 

În discuţia pe care am avut-o atunci cu Dumneavoastră am căzut 
amândoi de acord asupra importanţei excepţionale a documentului res- 
pectiv şi asupra ilegalităţii şi imoralităţii gestului penibil comis de auto- 
ritätile statului israelian... Abuzul inadmisibil al acestor autorităţi creşte 
în timp, pe măsură ce timpul trece şi pretiosul document nu este dat publi- 
citäti1. Personal mă tem ca acest document să nu fie supus unei operaţiuni 
de „cosmetizare”, adică de falsificare, aşa cum s-a mai întâmplat cu docu- 
mente asemănătoare semnate de un Mihail Sebastian, un S. Jagendorf sau 
o Leone Blum... 

După ştiinţa mea, Dumneavoastră nu aţi făcut nicio referinţă publică 
la această nefericită întâmplare. La prima vedere, unii ar putea să vă 
reproşeze că v-aţi împăcat cu această situaţie şi nu aţi făcut nimic pentru 
recuperarea documentului. Nici Dumneavoastră şi nici Academia 
Română! ...Eu consider că ati procedat totuşi corect, în măsura în care 
protestul dumneavoastră, în imediat, nu ar fi avut altă consecinţă practică 
decât punerea Dumneavoastră „la index”, compromiterea sau chiar anu- 
larea şanselor de a reuşi în proiectele atât de importante despre care 
numai Dumneavoastră stiati că vă aşteaptau. V-a ajutat bunul Dumnezeu 
ŞI aşi reuşit, în anii care au urmat, să demarati şi să duceti până la capăt 
câteva inițiative şi idei de mare consistenţă culturală şi spirituală. Ar fi 
fost o mare pagubă pentru noi, românii, dacă aceste proiecte rămâneau la 
stadiul de intenţii interesante... Ca atâtea alte proiecte româneşti. 

Am considerat că numai Dumneavoastră aveati voie şi puteaţi deci- 
de cel mai bine momentul în care să interveniti public în problema 
„Testamentului” lui Filderman, sustras propriu zis din averea şi patrimo- 
niul Academiei Române. Şi sunt convins că, aşa cum vă cunosc, nu aţi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 270 


lăsat la voia întâmplării soarta acelui document şi că, mai devreme sau 
mai târziu, ati fi săvârşit gestul potrivit pentru recuperarea pretiosului 
document la momentul pe care l-aţi fi considerat cel mai potrivit. Din 
păcate sunt nevoit să intervin, fără voia mea, în desfăşurarea evenimente- 
lor şi să vă cer să declansati mai devreme intervenţia Dumneavoastră 
lămuritoare pentru toată lumea. 

Între timp, de-a lungul anilor, din câte cunosc eu, despre existenţa 
acestui manuscris, ajuns în arhiva şi sub paza straşnică a Mossadului, au 
vorbit domnul Teşu Solomovici (într-un articol din „Ziua”) şi răposatul 
Jean Ancel, într-o discuţie cu domnul Gheorghe Buzatu. Nici Tesu 
Solomovici şi nici Jean Ancel nu au avut permisiunea să studieze manus- 
crisul respectiv. Eu am pomenit în mai multe rânduri de existenţa acestui 
document, de câteva ori amintindu-vă şi pe Dumneavoastră ca martor al 
existenţei documentului. Nu ştiu dacă vi s-a cerut vreodată confirmarea 
spuselor mele... 

Sunt nevoit să vă cer eu, hic et nunc, această confirmare! Şi iată de 
ce: 

În ziua de 24 februarie a.c. am fost convocat la Judecătoria secto- 
rului 1, dosar 18066/299/2009, pentru a răspunde unor acuzații ce mi-au 
fost aduse de Federația Comunităților Evreieşti din România (F.C.E.R.) 
şi de Asociaţia Evreilor Români Victime ale Holocaustului (A.E.R.V.H.). 
Iar în zilele următoare trebuie să mă prezint la poliție şi la Parchet pentru 
a răspunde altor reclamaţii, ale aceloraşi ONG-uri. Acuzaţiile aduse de 
cele două instituţii privesc o serie de texte în care eu am afirmat (1) că se 
exagerează numărul evreilor victime ale politicii mareşalului Ion 
Antonescu, şi (2) că se impune o reconstituire corectă a faptelor şi eveni- 
mentelor din acei ani, deoarece versiunea prezentată în textele oficiale, în 
manuale etc., este falsă, contrazisă de fapte binecunoscute. Am invocat în 
textele mele mărturia unor evrei dintre cei mai reprezentativi din anii 
aceia, printre care şi Wilhelm Filderman, omul care a cunoscut cel mai 
bine adevărul despre situaţia evreilor din România. Textele mele deseori 
s-au referit şi la manuscrisul rămas de la Filderman, care, în loc să ajungă 
la destinatar, la Academia Română, a fost literalmente furat şi ascuns de 
autoritățile israelite, împiedicat să intre în circuitul de documente istori- 
ce. Am considerat întotdeauna că manevra inadmisibilă a statului Israel 
de a ascunde mărturia lui Wilhelm Filderman poate fi considerată o 
dovadă că versiunea oficială asupra guvernării maresalului Ion 
Antonescu nu corespunde adevărului. O dovadă clară, irefutabilă a faptu- 
lui că în România nu a fost vreodată genocid sau holocaust! 

Vă aduc astfel la cunoştinţă, domnule academician Eugen Simion, 
că în procesele care mi s-au intentat, eu, pentru a dovedi nevinovăția 
părinţilor noştri acuzaţi de cea mai josnică crimă, voi cere în mod oficial 
mărturia Dumneavoastră. Voi cere instanţei să vă cheme la bară ca 
martor. lar ceea ce eu am a vă cere va fi numai atât: să relatati 
împrejurările prin care manuscrisul adresat de Wilhelm Filderman spre 
publicare Academiei Române nu a mai ajuns la destinaţie, n-a mai intrat 
în patrimoniul Academiei Române. 

Sunt convins că nu-mi veti lua în nume de rău această respectuoasă 
solicitare, deşi cunosc bine şi am eu însumi oroare de disconfortul 
oricărui contact cu justiţia, fie şi în postura „minimă” de martor. Efectiv 
nu am însă încotro!... 

Dacă era după mine, probabil că aş fi amânat sine die să vă solicit 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 271 


interventia aceasta. 

Pentru bunele relaţii cu Celălalt, câteodată aflarea adevărului mai 
poate fi amânată. Am fost dispus la această amânare, convins că plata 
Domnului pentru faptele noastre este mai importantă decât justiţia ome- 
nească. Nu port nicio vină pentru lipsa de măsură a celor care mă cheamă 
în judecată. A lor este vina pentru „deranjul” pe care mărturia 
Dumneavoastră s-ar putea să-l provoace unor persoane cu care aveţi, sunt 
convins, relaţiile cele mai fireşti, de prietenie şi aleasă colegialitate. Vă 
urez din tot sufletul ca trăinicia acestor relaţii să nu aibă nimic de suferit. 
Căci nimeni nu vă poate reproşa relatarea corectă în Justiţie, sub jurămînt, 
a unei situaţii, a unor împrejurări pentru care nu aveţi nicio vină că s-au 
produs în viaţa noastră! Cine ar putea să vă reproşeze ceva pentru mărtu- 
ria pe care o veţi depune, atâta cât vreme de douăzeci de ani ati evitat 
s-o faceţi, aşteptând momentul când dezvăluirea Dumnea-voastră ar fi 
avut efecte neplăcute minime?! Momentul, dacă este nepotrivit, l-au 
ales alţii! 

Nu le va conveni adversarilor mei mărturia Dumneavoastră? Ar fi 
trebuit să aibă inteligenţa să priceapă că adevărul nu poate fi ascuns la 
nesfârşit. Şi că în postura de susţinător al neadevărului este recomandat 
„să nu faci valuri...” Dorinţa lor nesăbuită de a face caz public zgomotos 
mediatizat din ranchiunele şi antipatiile lor personale este greu de înţeles. 
Dacă îi va costa acest exces, îi va costa în limitele adevărului şi ale 
Justiţiei. Sper că această consolare este valabilă şi pentru nişte profesio- 
nisti ai minciunil!... 

Regret că după atâţia ani reiau în aceste condiţii contactul cu 
Domnia Voastră. Dacă era după mine, alegeam alte auspicii. 
Cu sinceră preţuire şi colegialitate, aceeaşi dintotdeauna, 
Ion Coja 
Bucureşti, 15 martie 2010 


x 


Scrisoare deschisă adresată domnului academician 
Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române 
Stimate Domnule Academician Ionel Haiduc, 

Subsemnatul Ion Coja sunt nevoit să vă aduc în mod public la 
cunoştinţă un fapt pe care în mod normal ar trebui să-l cunoaşteţi. Vă 
scriu deoarece se pare că Domnia Voastră nu ştiţi totuşi nimic despre 
ABUZUL grosolan şi inadmisibil comis asupra patrimoniului Academiei 
Române de agenţii statului Israel la începutul anilor 1990. În principiu 
este vorba de un document extrem de important pentru istoria Neamului 
românesc, un manuscris rămas de la Wilhelm Filderman, fostul lider al 
evreilor din România anilor 1930-1946. Manuscrisul respectiv conţine 
memorii şi însemnări zilnice ale celui care a fost, cu siguranţă, cel mai 
important martor al suferințelor evreilor din România, calitate ce decurge 
din împrejurarea că în acei ani Wilhelm Filderman a fost vocea cea mai 
ascultată prin care evreii din România s-au pronunţat în apărarea dreptu- 
rilor lor, în afirmarea lor ca entitate etnică expusă unor mari pericole. În 
mod deosebit, Wilhelm Filderman este singurul lider evreu care a cunos- 
cut direct şi nemijlocit, ca deportat, realităţile din Transnistria transfor- 
mată de Ion Antonescu în spaţiu concentratio-nar pentru un mare număr 
de evrei. 

Cunoaşteţi, desigur, faptul că teza producerii în Transnistria, sub 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 272 


administraţie românească, a unui holocaust anti-evreiesc, este cea mai 
grea acuză adusă poporului român de-a lungul existenţei sale. Cunoasteti, 
de asemenea, că un mare număr de istorici, publicişti, oameni politici sau 
simpli cetăteni, din România şi de aiurea, inclusiv din Israel èi Statele 
Unite ale Americii, resping acuzaţia de holocaust, de genocid, adusă 
guvernului lon Antonescu şi, implicit, românilor. Printre cei care au pro- 
dus texte şi argumente împotriva acestei acuzaţii de Holocaust se numără 
şi Wilhelm Filderman. De aceea, putem fi siguri că prin conţinutul lor 
Memoriile lui Wilhelm Filderman au darul să întărească aceste argumen- 
te. lar împrejurarea că Filderman a lăsat prin dispoziţie testamentară ca 
aceste Memorii să ajungă în proprietatea Academiei Române spre a fi 
publicate o putem considera ca semn că prin aceste Memorii autorul 
Wilhelm Filderman argumenta în plus şi definitiv lipsa de temei a 
acuzațiilor privind genocidul din Transnistria. 

Din păcate, manuscrisul acestor Memorii a fost furat — acesta este 
termenul potrivit, de reprezentanţi ai statului Israel, a fost furat de la lega- 
tarul testamentar al lui Wilhelm Filderman, cu câteva zile mai înainte ca 
acesta să fncredinteze pretiosul document proprietarului de drept: 
Academia Română. Mai multe detalii despre această urîtă poveste vă 
poate oferi domnul academician Eugen Simion, care a fost în legătură cu 
deţinătorul documentului. Vă ataşez în acest sens scrisoarea pe care o 
adresez domnului Eugen Simion. 

Sunt convins, domnule Preşedinte al Academiei Române, că nu veţi 
lăsa lucrurile să se eternizeze în starea inadmisibilă în care se află acum, 
că veţi demara toate acţiunile care se află în putinţa Domniei Voastre de 
a le susţine şi promova pentru recuperarea documentului amintit. Mă pun 
la dispoziţia Domniei Voastre cu o serie de sugestii şi consilii în acest 
scop. 

Cu deosebită stimă şi cu nădejdea că Dumnezeu vă va ajuta să vă 
faceţi datoria în aceste împrejurări atât de dificile, al Dumneavoastră 

Ion Coja 

Bucureşti, 15 martie 2010 


Ştiam de multă vreme despre acest act tâlhăresc al 
evreilor, chiar înainte de “toaletarea” Jurnalului sebastianez. 
Însă în continuare, nu ştiu nimic despre soarta manuscriselor 
aparţinînd “un[ui] S. Jagendorf sau o Leone Blum”... 

Hoţii de “inscrisuri compromiţătoare pentru ei” şi-au 
făcut mâna imediat după 23 august, prin evreul transnistrian 
Mişa Nahum, altfel general NKVD, care a... “sustras-puţin- 
cam-toate” dosarele privitoare la faptele criminale ale evreilor 
în Basarabia, în Bucovina de Nord, în Herţa, ocupate de ruşi 
între 1940-1941. 

Rămâne de văzut care va fi “răspunsul” lui Eugen Simion. 
lată, îi lăsăm o şansă de reabilitare: să se prezinte la tribunal şi 
să declare adevărul în legătură cu Memoriile lui Filderman, 
furate de mossadişti - ei, dacă am afla cine a turnat 
“afacerea”... 

N-ar fi de mirare ca Ed. Reichman să fi fost vigilintul. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 273 


Marti 16 martie 2010 


leri am mai primit o veste bună: Scrisuri 1 va pleca în 
curând la tipografie, zice Mihaela Moroşanu, pentru Târgul de 
Carte (9-13 iunie). 

Tot ieri le-am intermediat pe Angelica Popescu-Pelin şi 
pe Daniela Goma, dînd adresele electronice ale celeilalte. 
De-acum ele vor hotărî ce să facă. 


x 


Tulburat-indignat de chemarea la tribunal a lui I. Coja: 
chiar dacă nu împărtăşesc legionarismul, tutismul şi mai ales 
vadimtudorismul său (ce, el împărtăşeşte antitudorismul 
meu?), de fiecare dată când mi-a trimis vreun document, a fost 
corect, nu m-a atras în vreo capcană. Acum, pentru că a 
afirmat că românii nu au comis un “Holocaust” cu evreii, 
oricum cifrele avansate de activiştii sionişti sunt mult 
exagerate, a fost dat în judecată. 

Ei, aici e aici: evreii vor pune singura întrebare de bun 
simţ, în gura lor destinată a formula numai acuzaţii, a urla 
numai înjurături (ca «Antisemitule!»): 

«Cât, cu cât exagerate? De la câte victime începe crima de 
omor?», iar românul cade în genunchi, în capcana meşterită 
de evreu prin furtul probelor. 

Care probe? Probe că (Românul) nu a provocat moartea 
atâtor evrei (400 000)? Dar probele trebuiesc produse de 
acuzator, nu de acuzat! De unde probe, dacă acestea, câte 
erau, fuseseră furate - şi, probabil distruse, măcar traficate de 
mossadişti (certamente, măcar trei din cinci trudiseră cu 
entuziasm în Organa noastră, ca securisti d-ai noştri, national- 
români, fiindcă, pe de o parte doar ei ştiau româneşte (ca şi 
anchetatorii NKVD-işti din Basarabia şi din Bucovina, 
ocupate de ruşi în 1940), pe de altă parte, vorba istoricului 
nostru cel intelectual, prezentîndu-l pe “Radu Ioanid” ca... Ca 
ce? Ca cum? Ca singurul “credibil”! - în materie de Istorie a 
României! 

Iar Carmen Muşat şi I.B. Lefter au dat din cap, cu gräbire, 
încuviintind nemernicia “credibilului” tovarăş, publicîndu-i 
murdăria de articol la adresa mea (mă întreb dacă acest ticălos 
a primit recompensă de la Wiesenthal, sau a făcut-o doar aşa, 
de dragul “adevărului etnic evreiesc”, prin muncă voluntară). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 274 


Miercuri 17 martie 2010 


Se anunţă o zi goală. Nici o pagubă: am să iau la corectat 
Jurnalul pe acest an, 2010. 


- -În Familia, februarie 2010 Grigurcu extrage pepite din 
mormanul de subtilitäti - pardon, tôice - (ale lui Toiu): 


“Cit de consistentă e, uneori, reputaţia de „inaltă intelectualitate”, 
„fineţe”, ,subtilitate” a unui autor, ne-o dovedeşte limbajul, să zicem de 
rezervă, al lui C.Toiu, care nu pregetă a scrie aşa: „ca să vezi de unde sare 
iepurele. Dintre nădragii lui Moş Raţiu. Deşi e clar că-l trage pe sirmă 
arendaşul... Mai intâi, acest ton cronicăresc, luat la mişto”. 

Nu intentionäm a-l lua „la mişto” la rîndu-ne pe reputatul romancier, 
consemnăm doar, ca să zicem aşa, densitatea ideii polemice, turnate in 
formula elegantei intelectualizări: 

«Aflăm in ultimul moment că celebrul pitic basarabean de la circul 
din Bălţi (acesta ar trebui să fie Paul Goma! n.n.) a borît din nou peste 
confrati pe Gaura din dos a Cotidianului. După cum se vede, goma 
se-ngroaşă... Şi noi, care ne făcuserăm iluzii... Anume că multagitatul 
gnom, zis logorică, zis depresilă (sic!) ori täcälie, nu s-ar mai da mare şi 
ar sta la locşorul său. Nu credem însă, orişicît, că dejectiile pomenite, 
rigifielile, cazna sa de a supravieţui literar, ar putea fi alimentate direct 
din haznaua sa personală, băgînd de astă dată pînă la fund linguroiul. Dar 
dacă altă substanţă nu e...». 

Ah, substanţa! Noroc că sub pana d-lui Toiu e... alta!” 


x 


“Aud ca Ov. S.Crohmalniceanu, acea vulpe sastisita a criticii roma- 
neşti, a dobindit o substantiala pensie din partea statului german, ca o 
„rascumparare” pentru faptul de a nu-şi fi putut face, sub regimul de 
dreapta din Romania, studiile in domeniul literaturii. Totuşi, parca a 
devenit inginer, nu ? Stau şi ma intreb: oare nu s-ar cuveni ca dl. 
Crohmalniceanu şi alii ciiva, ejusdem farinae, sa plateasca, ei, daune 
celor carora, prin scrisul lor „realist-socialist”, cu caracter inchizitorial, 
le-au adus enorme prejudicii. Celor care, din pricina propoziiilor lor de 
osindire, investite cu putere oficiala, in faţa carora nu se putea crîcni, 
n-au putut publica ani indelungati şi au ajuns uneori in temnita sau in 
surghiun? Celor care, huliti oi ostracizati în numele Partidului omnipo- 
tent, şi-au stricat viaţa?” 

x 

“In raport cu cele de mai sus: miopia unor optzecişti, care nu gasesc 
altceva mai bun de facut decit sa-l celebreze pe astutiosul Ov. S. 
Crohmalniceanu ca pe un dascal-model, ca pe un mentor. Situație hilara. 
Nu poate fi vorba in nici un caz de o lipsa de informație elementara la 
nişte inşi bine scoliti. Şi atunci? Am impresia ca e doar manifestarea unui 
snobism, care consta in suprimarea legaturilor cu predecesorii, in cultiva- 
rea unui dispreţ faţa de tot ce depaseste clubul generationist. 

Scandalul sarbatorii cu pricina nu reprezinta decit o forma de refuz 
acut al trecutului, prin reducerea lui la absurd.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 275 


Despre această pacoste ciumestră: Bacilul Kroh - am scris 
demult şi de multe ori. Am avut dezonoarea de a-mi manifes- 
ta direct greata şi protestul împotriva prezenţei sale alături, la 
tribună, la “Întâlnirea” de la Aix en Provence - gest apreciat 
numai de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca, dar condam- 
nat - cu “argumente culturale” de Liiceanu. 

Sunt însă în dezacord cu Grigurcu care crede că “înalta 
preţuire” acordată unui Bacil de către optzecisti se dato- 
rează... “unui snobism, care consta în suprimarea legăturilor 
cu predecesorii, în cultivarea unui dispreţ faţă de tot ce 
depăşeşte clubul generationist.” 

Nu, dragă Grigurcu: nu “unui snobism” se datorează actul 
de alegentä faţă de Monstrul Kroh, ci căcăcioşeniei traditiona- 
le a intelectualului român, spaimei sale de a exprima ce 
gândeste...- dar oare mai gândeşte intelectualul nostru român? 


* 


Dan Culcer îmi transmite: 


“E nigmele scrisorii maresalului Antonescu catre dr Filderman 
Teodor WEXLER, vicepresedintele Fundatiei "Dr. W. Filderman" 


In perioada 12 septembrie 1940-23 august 1944, intre dr. Wilhelm 
Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Romania, si 
maresalul Ion Antonescu a avut loc un schimb de scrisori vizand amelio- 
rarea situatiei evreilor - cetateni romani sau a evreilor fosti cetateni roma- 
ni rezidenti in Basarabia si Bucovina de Nord si deportati, dupa 22 iunie 
1941, in Transnistria. Amintim ca numerosi alti evrei din afara acestor 
teritorii si anume, cei din Dorohoi, Suceava, Campulung, sau aflati la 
munca obligatorie, au fost deportati in Transnistria. 

La data de 11 octombrie 1941, dr. Filderman s-a adresat maresalu- 
lui Ion Antonescu printr-o scrisoare in care apela la sentimentele umani- 
tare ale conducatorului statului spre a impiedica o noua deportare a unui 
grup de evrei din ghetoul de la Chisinau. Conducatorul statului i-a adre- 
sat dr.-ului Filderman o scrisoare foarte dura, in care culpabiliza popula- 
tia evreiasca din Basarabia si Bucovina de Nord pentru colaborare cu 
inamicul sovietic, extinzand aria culpabilizarii si asupra evreilor din 
Rusia si Ucraina. 

Comentarii revelatoare asupra acestei scrisori se gasesc in raportul 
ministrului francez la Bucuresti, Jacques Truelle, adresat guvernului de la 
Vichy la 10 noiembrie 1941, din care citam in continuare (documentul 
integral a fost publicat in lucrarea Martiriul evreilor din Romania, Editura 
Hasefer, 1991; fragmentele citate de noi au fost retraduse in redactia 
revistei Magazin istoric): 

"Aceasta legatie a avut ocazia, in mai multe randuri, sa semnaleze 
Departamentului masurile luate impotriva evreilor, fie de guvernul 
roman, fie de autoritatile subordonate mai mult sau mai putin calificate. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 276 


Se parea ca ororile al caror teatru de desfasurare a fost orasul Iasi, in luna 
iulie ce a trecut, si despre care am informat in scrisoarea mea nr. 195 din 
4 iulie, nu vor mai putea fi depasite. De altfel, de atunci incoace, guver- 
nul roman paruse sensibil la reactia opiniei publice, atat din interior, cat 
si din strainatate, fata de aceste atrocitati si in cursul lunii septembrie a 
existat impresia producerii unei oarecare destinderi [Urmeaza in conti- 
nuare descrierea unor noi masuri de deportare]... 

In fata acestor masuri, care evident urmareau rezolvarea radicala a 
problemei evreiesti, doctorul Filderman, presedintele Uniunii 
Comunitatilor Evreiesti din Romania, nu a ezitat sa adreseze maresalului 
Antonescu doua scrisori, in care atragea atentia conducatorului asupra 
ingrozitoarei tragedii ce se desfasura si il implora in mod impresionant, 
facand apel la sentimentele sale umanitare, sa inceteze acest adevarat 
program. 

Maresalul Antonescu a raspuns intr-o scrisoare publicata in presa la 
27 octombrie si in care declara textual: <>. [In continuare, scrisoarea lui 
Antonescu contine grave acuze la adresa populatiei evreiesti]... 

In ciuda antisemitismului exacerbat pe care propaganda a reusit sa- 
l] faca sa domneasca in Romania, aceasta scrisoare [a maresalului] a facut 
cea mai proasta impresie romanilor care si-au pastrat libertatea de jude- 
cata si de clarviziune. Se considera ca acuzatiile formulate de maresalul 
Antonescu la adresa evreilor nu sunt deloc intemeiate; daca s-au produs 
numeroase incidente cu ocazia evacuarii Basarabiei si Bucovinei in 1940, 
este stabilit ca evreii nu au fost singurii care au participat la ele, ci ca toata 
drojdia romaneasca din aceste provincii, precum si minoritarii ucraineni, 
rusi si altii, care s-au alaturat evreilor pentru a insulta regimentele roma- 
nesti ce se retrageau fara sa lupte. lar pretentia ca Odessal nu a rezistat 
decat pentru ca fusese aparata de evrei este o tema de propaganda deseo- 
ri folosita, dar care este intr-adevar prea ridicola pentru a putea fi luata in 
serios. 

Oricum, scrisoarea curajoasa a lui Filderman catre conducator pare 
a-l fi indispus foarte tare pe acesta din urma, deoarece presa anunta de 
curand ca s-a deschis o ancheta judiciara impotriva presedintelui Uniunii 
Comunitatilor Evreiesti pentru <>" (sunt date in continuare alte masuri cu 
caracter antievreiesc). 

In sedinta Consiliului de Ministri din 16 noiembrie 1943, Ion 
Antonescu facea o serie de afirmatii care confirmau relatarile ministrului 
Truelle: "Cand am venit acolo [in Basarabia si Bucovina de Nord] ne-am 
gasit in fata unor reclamatii fara sfarsit, in care se arata ca peste 40 000 
de ticalosi din aceasta provincie se facusera in timpul ocupatiei rusesti 
mai rusi decat rusii... Am fost in fata acestei probleme si daca pedeapsa 
era capitala mai aveam inca 50 000 sau 100 000 nenorociri. Si atunci n- 
am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa, ca si in cazul legionarilor". 
Si legionarii si colaborationistii minoritari din Basarabia au stat cateva 
luni internati la Onesti, localitate langa Bacau. 

In ce priveste originea dezordinelor din Basarabia si Bucovina de 
Nord nu ni se pare lipsit de semnificatie un fragment din scrisoarea pe 
care Iuliu Maniu i-a adresat-o la 12 iulie 1941 lui Ion Antonescu: "Cele 
doua provincii au fost inundate de functionari din Regat, necunoscatori ai 
oamenilor de acolo, acestia s-au transformat in adevarati satrapi ai popu- 
latiei si au starnit numeroase nemultumiri. Au fost desigur si oameni de 
treaba intre cei veniti, dar cei rai au compromis pe cei buni. Ei au fost 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 277 


aceia care au facut ca denumirea de regateni sa devina odioasa si timp de 
doua decenii provinciile, in buna parte, s-au instrainat in loc sa se inche- 
ge complet cu tara" (Oglinda, din 17 iulie 1997). 

In mod intentionat si Antonescu si comunistii au ascuns opiniei 
publice constatarile lui Iuliu Maniu. Dupa cum nu exista nici pana azi o 
analiza obiectiva a evenimentelor de la Tatar Bunar din anul 1923, eveni- 
mente ce au degenerat intr-un pogrom, organizat de subsecretarul de stat 
de atunci de la Ministerul de interne Gheorghe Tatarescu. 

Rau intentionate mi se par planurile "Mircea" si "Tudor" elaborate 
in anul 1938 de guvernul Tatarescu si care, in cazul unui atac sovietic, 
interziceau populatiei evreiesti din Basarabia si Bucovina sa se retraga 
odata cu armata romana. Precizez ca aceste planuri au fost elaborate cu 
mult inainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. In cartea sa Un 
taciune smuls flacarilor, fostul rabin sef Al. Safran descrie cu lux de ama- 
nunte interventiile facute pe langa autoritati, pentru ca evreii din aceste 
teritorii sa se poata evacua odata cu armata romana. 

Analizand cu obiectivitate si simt de raspundere documentele pre- 
zentate in acest articol va trebui sa stabilim unde se opreste realitatea si 
unde incepe propaganda in scrisoarea maresalului Antonescu catre dr. 
Filderman din 27 octombrie 1941. Este un proces care va trebui parcurs 
in numele omeniei romanesti si al respectului pentru adevarul istoric. 
Publicat de către Dan Culcer. Ecrivain roumain vivant en France depuis 
1987. la &gt;&gt;Asymetria&sgt;&gt; Antiacvarium , 3/17/2010 01:42:00 
AM 


x 


Adevărul de azi anunță : Mircea Iorgulescu : informator al 
Securității. 

Pentru mine mai importantă este re-confirmarea: 
Voiculescu, Motanul Felix “a făcut poliție politică”, după... 
espresia securezilor dela CSNAS. Chiar şi a javrei purtînd 
pseudonimul “Emanuel Valeriu”. 

Ciudat: şi el şi Alexandru Stark mă abordaseră, după 
1990, în faţa ambasadei RSR, unde manifestam sonor împo- 
triva lui Iliescu, împotriva lui Roman, a lui Voican-Lyndik. 
Ambii-doi aveau gata-învățată tema conversatiei bruiante (de 
la bruiajul radio) : socru-meu Năvodaru. Amândoi începeau 
prin a spune «Tocmai m-am întâlnit cu domnul Năvodaru...», 
or domnul Năvodaru “tocmai murise” de vreo trei ani... 
Constatînd că nu răspundeam intrărilor în vorbă a lor, provo- 
catori nenorociti (ce pizda mamelor lor mai sperau să provoa- 
ce la mine, “după Rivulutie”?), se îndepărtau, dar se vedea ca 
o fac împotriva ordinelor primite de la Securitatea Eternă. 


x 


Stelian Tănase a terminat de măcinat gräuntele din pod, 

acum anunţă un volum întreg în care el însuşi dezvăluie: 
"2 . . We 24 . .. L9 . 

că Cioran a fost şi el urmărit de... “poliția politică ! Ca şi cum 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 278 


ar fi scăpat neurmărit cineva din exilul parizian - dacă până şi 
Nedelcovici... 

Am citit că şi G. Andreescu şi Mihnea Berindei au scos - 
tot la Polifrom - două volume de scrisori de la ascultătorii 
Europei libere. Eu unul nu am văzut utilitatea acestor 
certificate de bună purtare a “postului nostru de radio” - să i se 
fi cerut un raport de bună activitate? Ar fi capabili, americanii 
noştri cei dragi care ne-au to-ot liberat de sub jugul comu- 
nismului şi tot aşa am rămas. 


Joi 18 martie 2010 


A. Negresco-Soutzo îmi trimite: 


Mercredi 17 mars 2010, 20h58 Facebook Twitter RSS 

“Criticul Mircea Iorgulescu manipula scriitorii la comanda 

Securitatii Miercuri, 17 Martie 2010 15:32 

Analist politic la Radio France International si fost director adjunct 
la postul de radio Europa Libera, criticul literar Mircea Iorgulescu apare 
in documentele de la CNSAS ca sursa pentru Securitate, folosita pentru 
dezinformarea si influentarea scriitorilor. Numele conspirative date de 
fostul regim opresiv au fost ,Mirel” si „Dorin”. Dosarul sau a fost trimis 
de Colegiul CNSAS judecatorilor Curtii de Apel Bucuresti pentru a se 
stabili calitatea de colaborator. 

Intr-o nota informativa din 25 noiembrie 1976, semnata de Mircea 
Iorgulescu cu numele conspirativ „Dorin” si primita de locotenentul 
major Maiereanu Vasile, criticul oferea Securitatii o descriere a poetului 
Dorin Tudoran (D.T.), urmarit pentru „pozitie politica necorespunzatoa- 
re” si „legaturi suspecte cu elemente dusmanoase din emigratie”. 
„Prezenta analiza a activitatii literare a criticului si poetului D.T. a fost 
solicitata sursei “Dorin” in calitatea sa de specialist in aceste probleme, 
cu scopul de a concretiza evolutia angajarii politice a lui D.T. dupa 
comentariul de la Europa Libera, in care era citat ca scriitor nonconfor- 
mist. Sursa “Dorin” va continua sa il aiba in atentie pentru a ne putea 
informa in legatura cu activitatea sa literara, anturajul, conceptiile lui 
politice, precum si pentru a-l influenta pozitiv in masura in care va fi 
posibil”, nota Maierean. Mircea Iorgulescu sustinea in 1983, conform 
rapoartelor informative ale Securitatii, ca „intreprinderea unor represalii 
impotriva lui D.T., oricare ar fi ele, nu ar conduce decat la popularizarea 
lui si crearea unui al doilea caz P.G.... De asemenea, a promis ca-i va 
reprosa lui Tudoran ca procedeul ales pentru a se face public nu este indi- 
cat si ca atitudinea sa prejudiciaza obstea scriitorilor din tara noastra”. 

Plan aprobat de Nicolae Plesita si Iulian Vlad 

In mai multe planuri de masuri aprobate de generalii lulian Vlad si 
Nicolae Plesita se stabileste ca „se va actiona pentru discreditarea lui D.T. 
fata de postul de radio Europa Libera si emigratie, cat si in randul scriito- 
rilor din tara, in special cei aflati in anturajul sau, creandu-se disensiuni 
intre acestia. In acest scop va fi folosit si sursa „Dorin'””. Scopul era ca 
informatorii folositi de Securitate sa acrediteze in randul scriitorilor idei 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 279 


din care sa rezulte incorectitudinea procedeului folosit de Tudoran, faptul 
ca acesta doreste sa-si creeze o carte de vizita pentru momentul in care va 
ajunge in strainatate si lipsa lui de talent. 
Folosit in dosarul lui Paul Goma 

„La intalnirea din data de 23 martie 1977 cu sursa “Dorin” au rezul- 
tat urmatoarele: discutand cu criticul D.T. despre actiunea lui P.G. si scri- 
sorile trimise de acesta la „Europa Libera” a comentat ca D.T. dezapre- 
ciaza total ce face P.G.”, se scrie intr-o nota de raport semnata de ofiterul 
de Securitate. Criticul Iorgulescu oferea astfel informatii Securitatii 
despre starea de spirit a scriitorilor despre cazul disidentului Paul Goma. 

Informatii despre eseistul si romancierul Bujor Nedelcovici 

Bujor Nedelcovici a fost cel care a cerut, in august 2006, verificarea 
lui Mircea lorgulescu de catre CNSAS. „Mirel” a fost folosit de 
Securitate pentru a aplana un conflict declansat intre Nedelcovici si direc- 
torul editurii „Cartea Romaneasca”, dupa ce ultimul a refuzat sa publice 
nuvela „Capetenia din Golf” pe motiv ca exista o similitudine cu romanul 
„Ereticul imblanzit” publicat in Franta. „Sa-l folosim pe Mirel pentru 
temperare si influentare pozitiva”, nota capitanul Florea Lucian in noiem- 
brie 1985. „Spune-mi deschis prieteneste, daca este adevarat ce afirma 
unii dintre colegii binevoitori ca vrei sa-ti creezi o platforma de disident 
si apoi sa te stabileste in Occident”, l-a chestionat Iorgulescu pe 
Nedelcovici. Dupa ce acesta a spus ca nu urmareste sa intre in ,,mecanis- 
mul disidentei”, „Mirel” l-a sfatuit sa se prezinte la Comitetul de partid al 
Sectorului 1 si sa sustina ca nu doreste sa-si depuna carnetul de partid, 
cum afirmase, dar ca se lasa in grija partidului, intrucat la conducerea 
Uniunii Scriitorilor nu gaseste intelegere. „Mirel ne-a comunicat ca 
influentarea pozitiva a lui N.B. s-a dovedit eficienta. Acesta i-a dat un 
telefon in care i-a relatat ca nu a depus carnetul la partid”, se arata in nota 
ofiterului din 9 noiembrie 1985. Securitatea a apreciat activitatea depusa 
de criticul Mircea Iorgulescu, intr-o nota de stadiu din 1986 aratandu-se 
ca „in temperarea lui N.B. a fost folosit cu eficienta sporita criticul literar 
Mircea Iorgulescu”. Sursa avea misiunea ca Nedelcovici sa nu se initieze 
in actiuni protestare si sa fie receptiv la propunerile facute de factorii 
decizionali. 

Comentarii 

#2 Neintersant — N. Petrescu 17-03-2010 18:43 

Adevarul este ca protagonistii acestei afaceri sunt niste oameni mediocri, 
fara talent si fara coloana vertebrala. Paul Goma este singurul, interesant, 
disident. Tara fripturistilor a trimes in occident niste nuli. 


Joi 18 martie 2010 


Ieri doar am început Familia şi cum n-am dat de Sumar, 
n-am ştiu ce mai conţine. Am aflat mai târziu: 

Despre Grigurcu am notat; 

Despre Daniel Vighi - cu care am avut o încontrare 
(nu este bine spus: el, tremurînd, şi-a retras cuvintele dintr-o 
chestie în care ar fi putut să fie bănuit de... antisemitism - iată 
curajul la scriitorul român!) - câteva cuvinte bune: a publicat 
un fragment de roman remarcabil - de-ar tine-o tot aşa. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 280 


De asemenea Flori Bălănescu publică jumătate din 
“varianta lungă” a textul despre 1977. Îi doresc ceea ce demult 
merită, însă, fiindcă scrie despre mine, este pedepsită... 


* 


Am primit pdf-ul Scrisurilor 1. Am fäcut o primä lecturä. 
Nu par a fi multe obiecţii de făcut. 


x 


M-me Simone Veil a fost primită azi, în Academie. Ea a 
făcut elogiul lui Messmer. D’Ormesson a rostit “primirea”. 


Vineri 19 martie 2010 


M-am deşteptat pe la orele 4, acum, la aproape 6, am şi 
expediat lista obiecțiilor mele la Scrisuri 1. 
Să fie într-un ceas bun. 


* 


“Din scrisoarea lui Mircea Iorgulescu adesată lui Bujor Nedelcovici”: 

“Felicitări pentru „Opere complete”! 

Nu sunt multi autorii care au curajul să şi le publice ei înşişi, de 
obicei „completele” rămân în sarcina posterităţii. Antum se publică de 
regulă - şi în cazurile fericite - doar ediţii „definitive”. 

(...)“ Dacă mi-ai fi cerut părerea, aşa cum făceai pe vremea când îţi 
citeam cu creionul în mână, stilizând aproape la fiecare pagină, dactilo- 
gramele romanelor de după "Fără vâsle" (oare îţi mai aminteşti că două 
dintre ele au titluri date de mine?! Şi oare vei menţiona asta în "operele 
complete"?!), ti-as fi spus că doar veleitarii îşi publică, ei, "opere 
complete". Şi e foarte probabil că nu am fost nici singurul "cititor activ” 
al "operelor" tale de dinaintea plecării din România, nici singurul "sfătui- 
tor" amical; chiar din contrafăcutele tale amintiri rezultă că ai fost foarte 
grijuliu să cultivi relaţii cât mai strânse, cât mai "prietenești" cu cât mai 
multi critici deținători de rubrici cu influenţă şi cu editori influenţi. Aşa 
probabil se şi explică altfel inexplicabila bruscă şi groaznică scădere a 
calității scrisului tău de după 1987. N-a mai avut cine îţi citi în prealabil 
producţiile... ai devenit, în sfârsit!, tu însuţi... te-ai eliberat! 

‘“...pentru ca tu să apari, prin contrast, drept un cavaler în mantie 
albă, un "justitiar" neprihănit, în luptă cu balaurii nemerniciei, cu 
ticăloşii, cu mincinosii, cu profitorii, cu foştii şi actualii "privilegiați", cu 
impostorii? Aşa mi s-a părut iniţial. Că ţi-ai confecţionat un rol, o postură, 
o ipostază, dintr-o nevoie de valorizare hipertrofiată de dificultăţile celor 
trei ani de exil şi acutizată maladiv după căderea regimului comunist din 
România. Când, rezultă chiar din textele tale, te aşteptaseşi să fii tratat 
deopotrivă ca mare personalitate, martir şi erou, să ţi se facă oferte de 
funcţii şi titluri, să fii răsplătit pentru suferinţe şi merite, grandioase şi 
unele şi altele. Când colo, nimic. Doar ingratitudine, doar nerecunostintä, 
doar nedreptate. Şi încă prin nebăgare în seamă, nici măcar n-ai fost 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 281 


contestat, pur şi simplu nu ti s-a dat atenţie, nu ti s-a dat atenţia la care te 
credeai îndreptăţit. Frustrarea te-a făcut agresiv, belicos şi imprudent. În 
loc să te slujească, textele tale polemice şi "justitiare" te-au revelat ca 
semidoct (atacurile împotriva lui Tudor Vianu, Georg Lukacs, Thomas 
Mann etc.), ranchiunos mărginit (atacurile împotriva lui Breban, Bäläitä, 
Paler etc.), mincinos (atacurile împotriva lui Goma, Norman Manea etc.). 
Stima relativă de care te bucurai ca scriitor, oricum tot mai restrânsă în 
climatul general de dezinteres pentru literatură, în special pentru cea de 
până la 1989, s-a redus dramatic. Oameni care-ţi fuseseră apropiaţi au 
început să te evite. Nu te-ai întrebat niciodată de ce? 
“...prin 2006, ce-mi spune o cunoştinţă (neliterarä) din Bucureşti? 

Că doamna Nedelcovici, arhitecta Carmen Lăzăroiu, tot povesteşte prin 
cercuri "intelectuale" bucureştene cât de mult a avut de suferit soţul 
dânsei de pe urma "turnătoriilor" prietenului acestuia, Mircea Iorgulescu. 
Foarte frumos, nu?! Foarte frumos din partea unei persoane care în 
mod normal ar trebui să ştie care este povara zvonurilor şi a bârfelor pe 
această temă. Doar ştie bine - şi ştii şi tu la fel de bine - de ce. Sau ar 
trebui să ştie.(...) În toamna aceluiaşi an, când ţi-ai reluat atacurile în 
presă, am fost căutat de diverşi jurnalişti bucureşteni amatori de scandal, 
de la gazete de mare tiraj, să dau interviuri în care să-ţi răspund. Am refu- 
zat. Le-am spus că fiind eu însumi jurnalist, nu dau interviuri, iar dacă 
am ceva de replicat, o fac în articole ale mele şi date publicaţiilor la care 
vreau eu. Am refuzat să te - şi să vă - urmez pe calea voastră, calea mocir- 
lei. Imaginează-ţi şi imaginati-vä că le-aş fi spus să citească anumite pagi- 
ni din jurnalul Monicăi Lovinescu, despre o anumită arhitectă. Să pună 
apoi asta în relaţie tot cu ce notează Monica Lovinescu despre persoane- 
le care au făcut să-ţi apară romanul la Paris. Să constate, iar de data asta 
pe baza textelor tale, cum cele două persoane care au contribuit esenţial 
la publicarea romanului, Mihaela Marinescu şi Paul Goma, au dispărut cu 
desăvârşire din rememorările tale. Să vadă - din scrisoarea lui Goma, pe 
care probabil tu i-ai dat-o lui Alex. Ştefănescu să o publice în "Istorie" - 
de ce s-a supărat Goma pe tine când ai organizat o sărbătorire, după 
rămânere: că Mihaela nu era invitată, dar că în schimb era prezentă 
arhitecta cu o anumită reputaţie în exilul românesc din Paris. Iti imagine- 
zi şi vă imaginati ce bucurie ar fi fost pentru gazetele bucureştene...! 

(...) N-am făcut-o. E genul tău şi al vostru, nu al meu. 

(...) Dar, dacă eşti într-adevăr "justițiar", publică în "operele com- 
plete" şi această scrisoare. Integral. 

aprilie 2007 

m.iorgulescu 


O las la o parte pe “arhitecta cu o anumită reputaţie 
în exilul românesc din Paris”, reputaţie consfinţită de Geta 
Dimisianu, ea însăşi reputată turnătoare şi mătuşă a ei, cea 
care se plânsese că fusese turnată de Carmen Lăzăroiu, 
nepoată-sa... 

Pe mine nu mă plâng că nu m-a pomenit, dar - am mai 
scris în Jurnalul corespunzător - măgăria de nu o fi poftit la 
sărbătorirea cărţii pe Mihaela Marinescu; nici pe Şerban 
Cristovici, în schimb pe inenarabilul Veroiu. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 282 


- “Opere complete”... Îl luam peste picior pe Breban cu 
ale sale “opere” (iată, nu mai ţin minte dacă era adevărat- 
adevărat sau eu îi pusesem o etichetă meritată). De la o vreme 
citesc şi nu mă mir - de suferit, nici vorbă! : “Gabriela 
Adameşteanu - Opere vol. cutare”. Sunt tentat să spun că şi 
Săraru şi-a editat “Opere” alese, neculese... dar nefiind sigur, 
tac. 

Însă chiar dacă numai Nedelcovici şi Adameşteanu îşi 
publică “Operele”, ce înţelegem din asta? Ceea ce trebuie să 
înţelegem: că şi unul şi altul, oricât de (foarte) buni scriitori ar 
fi, faptul că-şi numesc scrierile adunate : opere, ei fiind în 
viaţă (vorba ovreiului: «Decât aşa o viaţă, mai bine alta, mai 
bună»), îi trimit în categoria - aici îl plagiez pe eternul Săraru: 

“Nişte toape.” 


Sâmbătă 20 martie 2010 


Plouă, de aseară: speranţe că are să-mi crească leuşteanul. 

În sfârşit, s-a realizat : nepoata Angela Popescu-Pelin a 
vorbit la telefon cu strănepoata Daniela Goma! Şi a găsit că 
Goma cea mititică şi tropăitoare are glas de înger. 

Dor asè, vorba Ardeleanului. Astfel, pe ocolite, mi 
s-a găsit şi mie ceva... îngeresc, fiindcă mi se tăbăcise pielea 
obrazului, de atâta diabolizatiune. 


x 


Observator cultural publică în numărul curent câteva 
texte remarcabile: în primul rând cel semnat de Flori 
Bălănescu “Crima perfectă a comunismului”; apoi de Bedros 
Horasangian: “Agitaţi materialele!” (excelent), apoi două 
cronici despre Petru Popescu: Daniel C.-Enache - “Scriitorul 
tineretului” şi Cristina Ispas - “În căutarea succesului pierdut” 

De data asta însă (exceptiile bucură, de ce nu credeți în 
excepţiile îmbucurătoare, măi tovarăşi?) Ovidiu Şimonca se 
revoltă împotriva tiraniei exercitată de Andrei Cornea, mem- 
bru al aceluiaşi ghetto şi coleg al său de la BBC - cum ştiu 
prietenii de veacuri să se înfigă, de braţ, în motul tortului! - în 
chestiunea: “Marius Oprea sau Tismăneanu”?, în textul: 
“Anticomunism cu năframa pe ochi”. Am, ca să spun aşa, 
plăcerea de a recomanda această punere la punct a unuia 
dintre măgari GDS-ului - vorbesc de Andrei Cornea, fiul 
nedesmintit al nedesmintitului bolşevic “Profesorul Paul 
Cornea”, unul din evreii care au făcut un imens rău culturii şi 
educaţiei româneşti, el nefiind marxist decât în suprafaţă, în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 283 


adânc fiind distrugător khazar? Ar fi putut fi geamănul lui 
Crohmălniceanu, însă acela distrugea cu blândete, cu delica- 
tete, nu ca un neam prost, “tovarăşul Paul”). 

M-a mai bucurat - ca un veninos ce sunt - de chelfăneala 
pe care acelaşi OS. o aplică, în treacăt, slujnicei Adameş- 
teancăi, pseudo-numită “Rodica Palade”, care se băgase şi ea 
în vorbă, în loc să rămână la cuhnie, unde 1-1 locul: în revista 
22, afirmase că Marius Oprea „şi-a dorit prea mult să fie la 
butoane” - expresie folosită de toate toapele din ţărişoară - si 
de Udroaia şi de Anastasoaia şi de Nicolaia (specialistă, prin 
nepoticä-sa, în materie de butoane), şi de Ridzoaia şi de 
Eboaia, fetiţa-tatii cea cu succesur’ li. 


* 


Cred că ştiu de unde a preluat D.C. Mihăilescu în cronica 
lui distrugătoare la Jurnal I-II-III fraza cu care m-a... 
îngropat. Flori Bălănescu dînd largi extrase din articolul lui C. 
T. Popescu “Gomora”, scris şi publicat în Adevărul în iulie 
1995 la comanda (şi cu materialui Securităţii) - în grup pestrit, 
nu “tărcat”, fiindcă din el făceau parte şi Horia Rusu şi 
Corneliu Coposu, a nimerit peste: 


“ „Dînd cu ochii de documentele din arhivele Securităţii, n-am 
tresărit. Gomora aceasta nu m-a făcut stană de sare. Tristeţea i-a 
închis inexorabil cercul. Goma primea bani buni, sume considera- 
bile, în valutaă forte, pentru «literatura» disidentă care i se difuza 
în străintate. Principala lui nemulţumire faţă de statul ceauşist era 
că nu-i publică romanele. Din propriile declaraţii, transpare obsesia 
statutului social, a parvenirii pe cale scriitoricească. Iar linsul ciz- 
melor lui Ceauşescu (probabil preţul pasaportului), pus alături de 
vehementele ulterioare, pare mai dezgustător decât odele pentru 
Tovarăşul, produse cinstit şi consecvent, la metru. 


Schița de portret pe care i-o face Al. Ivasiuc — tot 
pentru uzul Securităţii — lui Paul Goma sună ca inscripţia 
pe piatra de mormânt 


a unei generaţii, a unei lumi, a unei vremi...” 


“Piatra de mormânt” - iată influenţa benefică al lui C.T. 
Popescu asupra gândirii dar mai ales a stilului lui D.C. 
Mihăilescu. Dacă influentatul are o altă explicaţie a “imaginii” 
să o deconspire. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 284 


x 
Tot din Observator Cultural: 


Jurnalul ca ratare, ratarea ca mîntuire de Raluca DUNA 

“Două jurnale faţă în faţă de Mariana Sora — o carte inclasabilä, proteică şi 
monocordă, pasionantă şi apăsătoare, dezamăgitoare şi stimulativă în acelaşi 
timp. Cartea unui temperament cu „două feţe“, tipic Gemenilor, ar spune cei ce 
cred în zodii, tipic poate pentru o întreagă generaţie, pendulînd între o sete neos- 
toită de viaţă si de libertate şi o acută conştiinţă a ratării şi a neputinței (...)”. 


Duminică 21 martie 2010 
ECHINOX 


Azi: cel mai mic număr de vizitatori: 29. Cauza: 
primăvara, sfârşitul de săptămână. 

Somn tot agitat, tot ud, tot fragmentat. lar umărul drept, 
în ciuda alifiei recomandată ieri de Sabourina, mă doare/tare. 
Întelept ar fi să nu mă plâng, vaiet, căinez, să-mi spun: 
“căci asta-i viaţa”, în fine: sfârşitul ei. Dar eu nu sunt înţelept. 

Stare inedită: în aceste trei luni de zile m-am întâlnit cu o 
sumă de tragedii-de-familie (moartea lui Ionel Goma, anul 
trecut, apoi în acest an moartea Lenuţei Cuza), dar şi cu un 
ciorchine - mai aproape: un buchet - de nepoate, strănepoate, 
care de care mai frumoasă şi mai necunoscută (Daniela Goma, 
Lena Cuza, Angela Popescu-Pelin)... 

e Emil Brumaru îşi scria pe undeva (iar eu pe-acolo- 
’ndeva citisem) o călătorie la neamurile lui din Basarabia - să 
fi fost în urmă cu zece ani?, cu douăzeci?). Din proza lui 
înţelesesem că, fund şi mai aburit ca de obicei (de la vinul 
nostru, basarabean, cel înşelătoriu), percepuse numai (acest 
“numai” îmi aparţine) verişoare falnice, tari în carne - cu cer- 
titudine el zicea mai poetic ceva asa-cumva: fese ale bucilor - 
vesele, înclinate spre petrecere (dacă le venise un verişor toc- 
mai di pisti Prut, din îndepărtata Românie...) - şi aşa mai 
dimult... Şi mai dădea de înţeles că verişoarele zdravene (nu 
le zicea: “colhoznice”?), tare l-ar fi pus jos (în termeni de 
lupte greco-catolice: la sol...) în scopul minunat la care ne 
gândim cu toţii (când este de vorba de verişoare, nepoate, 
strä-nepotele). 

Eu nu am avut “prilejul”, cum se zice. De fiecare dată 
când am cerut “o călătorie în URSS” am fost refuzat cu 
prietenie (Traian lancu, cel care mă päuleà), cu complicitate 
(Fulga), cu autoritate: Zaharia Stancu, motivaţia fiind 
pericolul de a face agitaţie naționalistă la mine, în Basarabia... 
Şi aşa au trecut anii, deceniile, viaţa, iar eu n-am mai apucat 
să-mi văd pământul. Nici verişoarele... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 285 


Nici măcar pe vărul Ştefan Goma din Ciocâlteni, fiul 
fratelui mare al tatei, Ion, luat prizonier de ruşi mult după 23 
august 1944, pe undeva pe Valea Prahovei, mort în unul din 
lagărele “pedagogice” deschise de ruşii re-ocupanti în 
Basarabia - probabil la Bălţi - acolo fusese “în vizită la tata” 
dus de mama, împreună cu soră-sa, Nina: văzuseră, prin sârma 
ghimpată, un strigoi printre alți, multi strigoi, abia ţinîndu- -se 
pe picioare, cu glas stins - basarabeni şi “trădători de patrie”, 
fiindcă fuseseră luptători î în Armata Română. 

Am mai scris, îmi face o plăcere nebună să repet: 

În toiul... “mişcării” din 1977, când telefonul nostru era 
sever aat prin robinetare de secii vigilinti, mă trezesc cu 
un telefon de la... 

Fiindcă mă luase de la început cu : «Măi Paule...» 
crezusem că era acelaşi telefonător securete care, de la aparta- 
mentul de sub noi, confiscat, se dădea drept coleg de-al meu 
de închisoare, oferindu-mi “un mic sfat”: «Lasă-te, mă, de 
prostia cu drepturile omului!» şi mă pregătisem să-l re-bag în 
pizda mă-si, când, glasul “ostil” a devenit din contra: 

«Aicea-i văru-tău Stefan Goma din Ciocâlteni...» 

Deşi eram condiționat: prin telefon îmi parveneau, fie 
plângeri (şi în sensul de dorinte de a semna Apelul), fie 
provocări ca cea bănuită adineauri - l-am crezut. Ca să-l cred 
de tot, instinctiv, i-am pus întrebarea proastă: 

«Cine?...» 

«Stiopa, măi!», m-a luminat vărul iar eu l-am definitiv 
crezut. 

Am ştiut că glasul acela, ne-auzit venea de la unul dintre 
ai mei, pe care nu-l mai tineam minte (de văzut ne vom fi 
văzut, în ultimele luni ale lui 1944, când, cu tata întors din 
lagărul - românesc! - de la Slobozia-lalomita, făcusem o 
călătorie, la părinții lui: Ciocâlteni, apoi la ai mamei, la 
Chistelnita - dar nu-l mai tineam minte). Însă am ştiut: glasul 
era neam cu mine. 

Surpriză - deocamdată, mi-am spus. Robinetarii secur- 
belitişti nu au întrerupt convorbirea - de ce? Atunci nu mi-am 
pus această întrebare esenţială. Iar Stiopa Goma - di la Siocâl- 
teni, Orhei - a continuat, strigînd ca de pe celălalt deal: 

«Măi Paule, nu te lăsa, măi la nemernicii iştea!” 

Nici ajunşi aici cu dialogul-monologat (!) nu mi-a fost 
gândul la: de ce robinetarii nu robineretează convorbirea 
telefonicä?, probabil în al doilea sau în al treilea nivel subte- 
ran (!!) îmi răspunsesem, de aceea la discursul mânios al 
vărului meu nu răspundeam decât cu mormäituri (de încu- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 286 


viintare). 

Mai târziu - foarte, prea târziu, în comparaţie cu alte 
“comunicări telefonice” durînd între patru şi, eventual zece 
secunde - mi-am confecţionat o explicaţie: 

Securiştii paznici ai telefonului meu fuseseră... împuşcaţi 
de surpriză (nu găsesc alt cuvânt). Nu se mai întâlniseră 
(urechestru) cu aşa ceva: cuvântul (numele): Sfiopa. Chiar 
dacă venise în timpul doi, îi paralizase, nu mai reacţionaseră 
ca de obicei, adică tăind comunicarea. Ce se va fi petrecut în 
capul lor cubic, de securinkavedişti cu vechime în câmpul 
muncii (doar nu li se încredința o sarcină atât de importantă ca 
filtrarea, cenzurarea - prin cezură!- primului răcan!) Stiopa era 
dubletul rusesc al românescului Ştefan, (Ştefănel, Fănel, 
Ştefăniţă, Stefanucä) folosit şi în satul Ciocâlteni, deşi nu 
exista picior de rus pe-acolo: - să nu-mi arunce securistul-sef 
ardelean, de-un paregzamplu Măgăreanu, în obraz, rusismul, 
că-i azvârl între ochi ungurismul Pişta, frecvent şi în Tara 
Făgăraşului, venit tot de la Ștefan, sireacu. 

Vita încălţată de securist va fi fost, brusc, cuprinsă de 
frică: telefonătorul era rus - ştiind româneşte - şi vorbea în cod 
cu cestălalt, telefonatul... Deci, atenţie mare, tovarăşi! 

Ce, nu-i verosimilă teorica mea? 

Un adaus - am mai scris episodul, însă şi acesta îmi 
produce plăceri... local-patriotice, îl re-scriu: 

Am aflat, după 1989, de la mai multi vizitatori din 
Basarabia, care îl cunoscuseră ori doar auziseră despre vărul 
meu Stiopa Goma, de meserie mecanizator la kolhozul din sat, 
că prin 1988, când a început a se vorbi despre limba română 
(nu mă pot stăpâni să repet o răutate: auziseră bieţii basara- 
beni dintr-un sat din judeţul Orhei, dar nu intelectualul de 
frunte Nicolae Manolescu, de la Bucureşti), el, Stiopa s-a dus 
în curtea şcolii unde era un catarg pentru drapelul pionieresc, 
l-a înlocuit cu un drapel tricolor, românesc (dinainte de năvala 
ruşilor) şi, după ce l-a înălţat, a învălătucit catargul, la bază, cu 
sârmă ghimpată... “Curentează!”, era anunţul, scris în rusește 
si avertismentul... vocal al lui Stiopa, de pază, alături, cu un 
ciomag. Unii martori-povestitori ziceau că “tărăşenia” a durat 
câteva ceasuri bune - până să vină, de la Orhei, o macara care 
să zmulgă drapelul tricolor, fără a se “curenta” - deşi nu se 
vedea nici un fir electric alimentind sârma ghimpată; alţii 
pretindeau că... abia a doua zi s-a rezolvat “prabliema”, însă 
nu am mai aflat amănunte... 

Important însă: deşi aceste fapte “duşmănoase, natio- 
naliste” (românismul fiind considerat - ca şi azi, de către 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 287 


bolşevicii de la Kremlin, dar şi de cei de la Chişinău: crimă), 
Stiopa al meu nu a avut nici “o prabliemă”. Nici măcar nu a 
fost “chemat la miliţie”... Întâi fiica lui, Angela, prin scrisori, 
apoi fiul, Ionel (cel dispărut anul trecut, după ce, cu câteva 
luni înainte mă vizitase, la Paris) ziceau că tatăl lor - Stiopa 
Goma - era aşa de mândru de fapta sa, dar mai ales pentru că 
arborarea tricolorului în satul Ciocâlteni nu avusese “urmări”, 
încât, tot căutînd a avea prilejuri de laudă, a început a frec- 
venta cooperativa - de atunci “cam trage la măsea” (am uitat 
expresia locală). 

De când am cunoscut-o - prin poşta electronică şi prin 
poze - pe strănepoata de la Chişinău Daniela Goma, fiica lui 
Ionel şi nepoata lui Stiopa, am fost tentat să-i povestesc eu, de 
la Paris, ceea ce ea, la vârsta de 17 ani, nu ştie despre bunelu- 
său şi probabil nu ar înţelege nici fapta de vitejie cu tricolorul 
- pentru că, nu-i aşa: în fiecare sat din restul României a 
existat, înălţat pe catarg, tricolorul ; că sute, dacă nu mii de 
români din restul României, atunci, în martie 1977, îmi 
telefonaseră şi, după ce îşi spuneau numele întreg, adevărat, 
mă îndemnau să nu mă las nemernicilor iştea... 

S-a observat că am glumit? Glumă galbenă, dar glumă? 

Probabil nu voi deschide gura să povestesc nepoatelor, 
strănepoatelor mele ce făceau connationaln, colegii, prietenii 
mei de pe malui drept al Prutului, în timp ce eu eram asediat, 
insultat, ameninţat, la telefon; agresat de boxeurul Horst 
Stumpf; nici ce făceau ei, cu toții ai mei în timpul detenţiei 
mele - ce să facă: făceau literatură curată cu voie de la miliţie 
si incuviintau excluderea mea din Uniunea Scriitorilor, 
scoţindu-mă ca pe un gândac puturos, împuturositor al breslei, 
anticipînd textul lui Manolescu “Adio, domnule Goma!” 
Am să le las (vorbesc de fetele-femeile mele din Basarabia) să 
afle singure, citindu-mi cărțile. 

Jar dacă nu: nu. 


Dan Culcer îmi transmite: 


“Trois ans d'attente, dont deux années de retard, Katyn (près 
de Smolensk, forêt située à environ 50 kilomètres de la frontière 
biélorusse), le film d'Andrzej Wajda, arrive en France dans s ver- 
sion DVD après sa sortie en 2007 dans une seule salle parisienne. 

Crime, mensonge et oubli 

En avril 1940, 21957 prisonniers de guerre polonais seront 
exécutés par les services spéciaux du NKVD (police politique 
secrete du parti communiste de l'URSS) dont plus de 4000 dans la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 288 


forêt de Katyn ; tous officiers, en majorité réservistes, tous appar- 
tiennent à l’intelligentsia polonaise - élites politique, économique et 
culturelle. 

Décision prise par le Politburo qui avait alors pour membres: 
Staline, Molotov, Beria, Kaganovitch, Vorochilov, Kalinine et 
Mikolan après le partage de la Pologne entre la Russie et 
l’Allemagne en 1939, et alors que les Allemands, de leur côté, 
construisait le camp de concentration d’Auschwitz qui n’était 
pas encore destiné à l’extermination des juifs mais aux officiers 
polonais faits prisonniers. (subl. mea, P.G.) 

Décision fut prise de déporter tous les membres de leur 
famille dans le Kazakhstan pour 10 ans (adultes et enfants) à 
l’initiative de Khrouchtchev. Le seul crime de tous ces officiers : 
être des patriotes polonais soupçonnés, une fois libérés, de vouloir 
prendre une part active à la lutte contre la prise de contrôle de la 
Pologne par l’URSS et sa politique impérialiste et pour la renais- 
sance d’une Pologne indépendante ; ce même patriotisme qui infli- 
gea une défaite humiliante à l’armée communiste en 1920 lors de la 
première tentative d’annexion de la Pologne par la nouvelle URSS. 

Terreur et idéologie : fin du droit, de la responsabilité et de la 
culpabilité individuelles. Nettoyage ethnique chez Hitler contre 
nettoyage de classe chez Staline. 

Pendant plus de quarante ans les Soviétiques réussiront à 
camoufler ce crime à leur population et à celle de l’Europe de l’Est 
et à en accuser les nazis. Il faudra attendre les années 80 pour que 
l'URSS reconnaissance son entière responsabilité - inutile de 
préciser que la Grande Bretagne et les États-Unis connaissaient la 
culpabilité de l'URSS depuis 1942 et nous tous aussi, en Europe de 
l’Ouest. 

On estime à plus de 400 000 le nombre des victimes (déporta- 
tion, emprisonnement ou assassinat) de l’occupation russe de la 
Pologne durant la seule période de la seconde guerre mondiale : 
400 000 sur une population de 12 millions. 


Publicat de cätre Dan Culcer. Écrivain roumain vivant en France depuis 1987. la 
» Asymetria — Antiacvarium , 3/21/2010 05:00:00 AM 


Asa, deci: uriasul lagär de la Auschwitz fusese edificat 
pentru “adăpostirea” (sic) prizonierilor de război polonezi, 
nu a civililor evrei. 

Pasajul subliniat de mine a fost astfel redactat, încât să fie 
clară deosebirea între evreii “destinaţi exterminării” şi 
“ofiţerii polonezi [doar] luaţi prizonieri”. Chiar dacă până la 
urmă se divulgă (mai corect: lasă a se înţelege...), care a fost 
tratamentul aplicat polonezilor, întru nimic mai dulce decât 
cel aplicat evreilor, persistă nemulţumirea tratamentului 
zugrăvit de “cronicarii evenimentului”: ziariştii, scriitorii, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 289 


cei care ne explică nouă, cititori analfabeți cum a fost 
“realitatea” Celui de al Doilea Război Mondial - uite cum, 
drag-cititorule: 

Evreii: exterminați; polonezii împuşcaţi în ceafă - care 
este deosebirea calitativă dintre cele două categorii de 
oameni, victime ale Pactului Hitler-Stalin? 

Aşadar: au existat morţi buni: evreii; şi morţi răi : polo- 
nezii, “cei care supseseră antisemitismul odată cu laptele de la 
sânul mamelor lor”. Astfel se explică prezentarea “exagerată” 
(vedeţi, dragi tovarăşi evrei, nu am spus: falsificată) a ““masa- 
crului de la Jedwawne”, de-o pildă. Şi tăcerea (sfioasă? 
reculeasă?) asupra crimelor comise de evrei, împinşi în faţă, 
de stăpânii lor întru “curățirea terenului”: ruşii; după cum în 
retrageri, tot ei, evreii alcătuiau detaşamentele de distrugere - 
în Polonia ocupată de ruşi, în 17 septembrie 1939, în Ţările 
Baltice (15-17 iunie 1940), în Basarabia şi în Bucovina de 
Nord ocupate în 28 iunie 1940. 


Luni 23 martie 2010 


Am spălat perdelele care mi-au slujit ani la rând de... 
parasol, la ferestre. Obosite, ciupite, găurite, decolorate, dar 
sper că mă vor mai ţine şi vara asta. 

Sunt, în continuare uluit de leuştean: a crescut atât de... 
nesăbuit, încât mă tem că vântul ar putea frânge tulpiniţele... 

Griji agroculturale. E-he, dacă aş avea şi neşte pätrunjeeel 
şi neşte roşioaaare şi neşte ardeiaşi roşii, nu m-aş mulţumi 
doar cu funcţia lor ornamentală. 


23 martie 2010 


Theodor Codreanu îmi trimite un text ce urmează să apară 
în Argeş : 


“Theodor CODREANU AL TREILEA EXIL AL LUI PAUL GOMA 


“Paul Goma împlineşte, pe 2 octombrie 2010, 75 de ani! 

Condamnat să trăiască într-un al treilea exil, după cel interior, în 
urma raptului Basarabiei, sub „supravegherea” Securităţii şi după expul- 
zarea din ţară în 1977. Ultimele două consemnate ca atare, începând cu 
1978, de Jurnalele sale, ajunse la volumul al XVIII-lea. 

După opera literară şi publicistică, Jurnalele sunt, fără îndoială, cea 
mai fidelă oglindă a lui Paul Goma, dar nu atât în sensul de reflex narci- 
siac, cât al istoriei româneşti şi universale, aşa cum a văzut-o şi continuă 
s-o vadă acest mare spirit „rebel” şi necruţător şi care-şi trăieşte fiinţa 
după norma eminesciană a adevărului. Să nu ne mire că tocmai Jurnalele, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 290 


mai ales, l-au făcut indezirabil, că îl condamnă la singurătate şi margina- 
lizare faţă de ţara pentru care s-a mistuit şi a suferit întreaga viaţă ca un 
proscris. Hotărât lucru, România postbelică, încălecată de fiara sovietică, 
apoi de megalomania tiranică ceauşistă şi, finalmente, de „capitalismul” 
cleptocratic postdecembrist, n-a mai simţit nevoia să aibă patrioţi în mar- 
ginile adevărului, după norma lui Maiorescu şi a lui Eminescu, ci a vali- 
dat ireversibil formele fără fond. Cine le încalcă o face pe propria răspun- 
dere şi pieire. Paul Goma se află printre aceştia şi ocupă, după câte îmi 
dau seama, primul loc. De aceea, pedeapsa îi este pe măsură. Este singu- 
ra glorie care i-a mai rămas după ce moda „disidenţelor” din fostul bloc 
sovietic s-a prăbuşit. Altminteri, Goma nu s-a recunoscut ca „disident”, 
nedorind pentru ţara lui o reformă comunistă de tip gorbaciovist, ci o 
Românie a adevărului, a statului de drept.. 

Jurnalele lui Goma au ajuns la un număr impresionant de volume: 
ţară, acum ele stau la îndemâna cititorilor doar pe site-ul scriitorului. Ceea 
ce trebuie remarcat la aceste scrieri şi scrisuri, cum le zice el la cele de 
publicistică, nu este doar numărul record al paginilor de jurnal în literatu- 
ra lumii, ci faptul că au devenit forma lui de luptă şi de consemnare a isto- 
riei contemporane, într-o vreme când istoria oficială a încăput pe mâna 
unui nou grup de „rollerişti”, în frunte cu Vladimir Tismăneanu. Altfel 
spus, în completitudine cu întreaga operă, Jurnalele sunt istoria alterna- 
tivă a României şi a Europei din 1978 încoace, cum ar zice „consăteanul” 
efemer din Lăteştii Bărăganului — Adrian Marino. Pentru perioada comu- 
nistă, Paul Goma surprinde rollerismul istoric în două etape: una brutală, 
alta îmblânzită, dar cu efecte similare. Ele coincid cu ceea s-a numit 
„obsedantul deceniu” (Marin Preda) şi cu perioada de după încheierea 
victorioasă a „cooperativizării agriculturii” (1962). Prima etapă a 
educaţiei şi îndoctrinării, în vederea formării „omului nou” (homo sovie- 
ticus) a fost una a brutalităţii şi puşcăriilor, rezumabilă în ceea ce Goma 
numeşte „experimentul Piteşti 1”, al cărui simbol a devenit Eugen Turca- 
nu, având în spatele acţiunii pe un agent sovietic, generalul Alexandru 
Nicolschi. De altfel, scriitorul a scrutat fenomenul într-o întreagă carte, 
Patimile după Piteşti (1981), în acelaşi an cu Piteşti, de Virgil Ierunca. În 
plan literar, efectul „experimentului Piteşti I” a fost proletcultismul, iar în 
planul istoriografiei, rollerismul. Fundamentul educaţional a fost o teri- 
bilă inoculare a fricii. După ce frica de brutalitate şi de moarte şi-a făcut 
efectul, s-a trecut la „experimentul Piteşti II”, spune Goma, un experi- 
ment dominat de perfidia „blândeţii”, adică o simulare a unei evoluţii 
contrare perioadei proletcultiste, de unde „îndrăzneaţa” condamnare a 
„perioadei Gheorghe Gheorghiu-Dej”, de către Nicolae Ceauşescu, cu 
toate brutalitätile şi crimele ei. Dej însuşi dăduse ordin de eliberare a tutu- 
ror deţinuţilor politici, unii dintre ei putând deveni acum „educatori” după 
ce fuseseră „educaţi”. Goma arată că „experimentul Piteşti II” a fost cu 
mult mai lesnicios, şi generalizat, deoarece frica îşi făcuse pe deplin efec- 
tul. Întrevăd aici străfulgerarea genială a minţii lui Paul Goma, acoperi- 
toare pentru întreaga istorie românească de după instaurarea regimului 
comunist şi până azi. De la proletcultism şi sociologism vulgar, s-a trecut 
repede la estetism, dar sub oblăduirea foştilor ideologi marxişti-leninişti 
de felul Paul Georgescu, George Ivascu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. 
Damian, Paul Cornea ş.a. Nu a evoluat un Dan Desliu de la poemul Lazăr 
de la Rusca la Drumul spre Dikson? În rezumat, estetismul generaţiei lui 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 291 


Nicolae Manolescu şi textualismul generaţiei '80 sunt cele două produse 
îmblânzite ale „experimentului Piteşti II” prin care comunismul şi-a asi- 
gurat liniştea şi aservirea scriitorimii, cârcotaşă prin natura ei în faţa 
oricărei puteri. Acelaşi regim a avut grijă să dea mârâitorilor un os toc- 
mai bun de ros — pseudo-polemica dintre „sincronişti” şi „protocronişti”, 
una dintre cele mai sterile din istoria culturală a României. În plan isto- 
ric, Roller-ul perioadei a fost „difuz”, unul cu totul nereuşit şi şters putând 
fi Ilie Ceauşescu. desigur, acesta vrându-se antipodul lui Mihail Roller, 
care a jucat pe cartea slavismului şi a sovietizării. 

Paul Goma spune că „experimentul Piteşti II” se prelungeşte, după 
1989, prin şcoala ideologică şi istorică a lui Vladimir Tismăneanu, deve- 
nit istoricul oficial al simulacrului de „condamnare a comunismului”. 
Desigur, Vladimir Tismăneanu, cu ascendenți în plin „experiment Piteşti 
I”, este el însuşi un produs al „experimentului Piteşti II” alături de GDS, 
acesta din urmă ca răstălmăcitor al moştenirii nicasiene a „Şcolii de la 
Păltiniş”. Numai că de la Vladimir Tismăneanu şi Gabriel Liiceanu înce- 
pe o nouă perioadă, pe care suntem îndrituiţi şi obligaţi s-o numim ,,expe- 
rimentul Piteşti III”, de o factură cu totul specială şi beneficiind de un 
manipulator ideologic excepţional, foarte bine informat, format la şcoala 
Noii Stângi Americane, Tismăneanu recunoscând că descinde din trotkis- 
mul tinereţii, din care a evoluat spre liberalism, apoi spre „dreapta”, din 
perspectiva căreia s-a solidarizat cu GDS şi cu preşedintele Traian 
Băsescu, acesta, la rându-i, transformat dintr-un vechi comunist în liderul 
„dreptei” actuale. Pe acest fond de pseudomorfoze ideologice şi istorice a 
putut fi marginalizat şi izolat Paul Goma. De aceea, Jurnalele lui consti- 
tuie arma ultimă şi cea mai primejdioasă în „tulburarea” mersului şi 
demersului biruitor al „experimentului Piteşti III”. În consecinţă, e de 
datoria celor care mai cred că în România încă e posibil adevărul (şi, din 
fericire, există intelectuali şi publicaţii în provinciile ţării care nu pot fi 
adormiti cu poveşti politico-ideologice), să îl apere pe Paul Goma împo- 
triva halucinantelor acuzaţii care i se aduc. Alternativa Goma în rescrie- 
rea istoriei româneşti mi se pare capitală, de o importanţă covârşitoare 
pentru destinul ţării în următoarele decenii. El însuşi o spune în faţa pers- 
pectivei ca ideologia urmaşilor Kominternului să ne călăuzească de azi 
înainte. De aceea, conchidea Paul Goma în 2006, în articolul Despre 
Vladimir Tismăneanu — şi nu numai — în 11 puncte, numirea lui Vladimir 
Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale „este o eroare care ne va 
costa alţi ani, alte decenii de «tranziţie» (citeşte: încremenire, dare 
îndărăt, retrogradare)”. Ceea ce argumentează şi un remarcabil gânditor 
şi istoric precum Mircea Platon: Ca „anticomunist” descins din trotkism, 
„La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl dom- 
niei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”. fii: „D-nul 
Tismăneanu foloseşte discursul şi apucăturile celor care au distrus 
România. Aşa a fost educat. (...) De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu 
acceptăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să 
murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmaşii celor care au distrus şi 
distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne 
învaţă cum să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă de patrie, 
de cultura românească şi de alte racile ale trecutului”. Se explică în ase- 
menea rânduri şi cauza condamnării la cel de al treilea exil a lui Paul 
Goma. „Geniul” de manipulator al lui Vladimir Tismăneanu se arată în 
faptul că, după monopolul condamnării comunismului, el a dobândit, din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 292 


18 martie 2010, şi privilegiul cercetării evenimentelor revoluţiei române 
din 1989. Ceea ce, pentru un ignorant deputat PDL precum Gelu Vişan, 
ar însemna un mare „noroc” pentru România că Vladimir Tismăneanu „a 
acceptat” să ducă greul unei asemenea misiuni! 

Dar să revin la Jurnalele lui Paul Goma şi să observ că firul domi- 
nant al gândirii sale, revărsat din întreaga operă, este tocmai ceea ce 
derivă din „experimentul Piteşti”, ca temelie a comunismului însuşi. 

Să vedem ce notează, în jurnal, în primele zile ale anului 2010, omul 
condamnat să nu aibă patrie. Voi zăbovi asupra notatiilor care mi se par 
cele mai relevante. Se gândeşte la Basarabia, de care „postcomuniştii”, în 
frunte cu Silviu Brucan, Ion Iliescu (acesta purtând sechelele fricii din 
primul experiment Piteşti, oblăduit chiar de Silviu Brucan, devenit 
„tovarăş” al noii „revoluţii” şi ideologul ei nr. 1) şi Vladimir Tismăneanu, 
de peste ocean, nici nu s-au sinchisit în 1990-1991, lăsând-o pradă în 
ghearele Transnistriei, fosta RASSM înfiinţată de Stalin, în 1924, în 
vederea recuceririi Basarabiei sub steag bolşevic. Paul Goma reţine 
însemnările lui lon Costaş, fost ministru al Internelor, apoi al Apărării. 
Acesta spulberă iluzia că războiul transnistrean a început în 1992. Data 
exactă este 1-2 noiembrie 1990, ca urmare imediată a „referendumului” 
din 12 august 1990 în vederea proclamării autonomiei aşa-zisei Republici 
Transnistrene. Prima ciocnire, cu victime, a avut loc pe 1 noiembrie, pe 
podul de la Dubăsari, când mor poliţişti şi civili. Ruşii au incitat populaţia 
să scoată cu forţa organele locale ale puterii din sediile administrative. 
Bineînţeles, înfricoşaţii de la Bucureşti, produşi ai celor două experimen- 
te Piteşti, nu puteau decât să rămână orbi şi surzi la cele petrecute în 
Basarabia. În Flux, publicaţia fiului risipitor Iurie Roşca, găseşte un mate- 
rial oferit de Vlad Cubreacov cu privire la o hartă germană din 1930 care 
punea problema celor 430 de metri, cu ieşirea la Dunăre, Giugiuleşti- 
Reni. Mircea Snegur n-a avut curajul să ceară restituirea Reniului, a între- 
gului braţ Chilia, lăsând-o pe seama rezolvării de către Petru Lucinschi şi 
Leonid Kucima, bineînţeles în defavoarea Republicii Moldova. Iar noua 
echipă guvernamentală de la Chişinău, de după căderea lui Vladimir 
Voronin, pare la fel de înfricoşată şi de rătăcită, confirmând minciunile 
ucrainene spulberate de numita hartă germană. 

Din aceeaşi perspectivă a experimentelor Piteşti, comentează, pe 5 
ianuarie, situaţia Memorialului Sighet, în urma unui documentar dialogat 
trimis de Flori Bălănescu. În mod incredibil, oblăduitorii wieselieni şi 
tismăneni, care ne rescriu istoria şi prin muzee, au refuzat rezervarea unei 
camere speciale pentru martirii din Basarabia şi Bucovina. Ana 
Blandiana, cu educație Piteşti II-III, pare a se dedubla în Ana Pauker, 
după aprecierea unui fost deţinut politic. Ideea Memorialului Sighet a 
venit de la foştii deţinuţi politici, dar punerea în practică a fost rezervată 
Anei Blandiana şi lui Romulus Rusan, sub privirea atentă a unui rabin. 
Numele unor martirizati ca Ion Gavrilă Ogoranu şi Maria Antonescu au 
fost scoase din Memorial. O eventuală culpabilizare pentru asemenea ciu- 
date cenzurări e pusă, abuziv, în cârca masoneriei, observă Paul Goma. În 
realitate, sunt noii ideologi, noii educatori: „Sighetul a devenit o închisoa- 
re corectă politic, la Aiud diversiunile se tin lanţ, închisoarea Piteşti a fost 
privatizată etc.” Concluzia: „Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din 
România, cât şi dinafara ţării, sunt ex-trotkisti, maoişti, comunişti, 
convertiți chipurile, dintr-o dată, la democraţie”. Stéphane Courtois, auto- 
rul lucrării Cartea neagră a comunismului (1998, tradusă în rom. în 2007) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 293 


este un fost maoist. În dialogul consemnat de Florin Palas, observaţia 
cade generalizator: „În toate ţările foste comuniste, nici un om din rândul 
supravietuitorilor nu a fost convocat a-şi spune cuvântul privind trecutul 
istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt 
urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti 
şi filosofi ai comunismului”. 

Ne aflăm oare într-o nouă eră a mistificării istoriei? Cum ar putea fi 
„iertat” Paul Goma care urmează norma eminesciană „masca jos de la tot 
şi de la toate”? 

Pe 6 ianuarie, urmează, „în chip firesc”, consemnarea: unul dintre 
tinerii educați în spiritul „corectitudinii politice”, Daniel Cristea-Enache, 
îl acuză de „antisemitism”, etichetă re-re-reluată la infinit pentru Paul 
Goma. Metodă sigură, stalinistă, sub aerul blândeţii şi tolerantei. 

10 ianuarie. După ce constată surprinzătoarea „românizare” a nume- 
lui noului ministru la Externe, Teodor Baconsky, devenit Baconschi, 
laudă discursul acestuia despre Basarabia, din 9 ianuarie, prin care 
trasează României sarcina de a negocia temele litigioase cu Rusia. 

12 ianuarie. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca lăsaseră casa din 
Paris statului român, dar nici un guvern, până azi, nu s-a grăbit să plă- 
tească taxa de succesiune. Foştii „admiratori” şi trăgători de foloase de pe 
urma Monicăi Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Mihnea Berindei, Nicolae 
Manolescu, Teodor Baconsky, H.-R. Patapievici, Magdalena Ghica ş.a. 
au uitat ca de o sută de ani de binefăcătoare: „Ce javre, ce putori, ce 
trogloditi, ce pipicioşi de tustrele sexele!” Cine ar putea ierta asemenea 
judecată? 

13 ianuarie. lon Caramitru se lamentează că s-a lăsat minţit de 
soacra lui Mircea Geoană să-i dea certificat de revoluţionar. Era scris în 
fiinţa lui să se lase minţit, replică Goma: „Ion Caramitru, unul dintre 
comediantii cei mai imorali, mai puturosi, mai ticăloşi, ajunsese să dea, 
el! — ceferticate de revoluţionar unor javre comuniste care, până adinea- 
uri trăiseră bine-nesimtiti, pe spinarea românilor... nerevoluţionari!” Ar 
putea cei vizati să ierte adevărul? 

14 ianuarie. „Haiti: Ce face Dumnezeu acela? Tot nefericitilor 
pământului le cad năpastele pe cap? / Ca şi românilor?” 

16 ianuarie. Ce surpriză! Îi răspunde Daniela Goma, strănepoată de 
la Chişinău, fiica nepotului lonel Goma. Îi va expedia un colet de cărţi. 

Află că Justiţia din România îi găseşte vinovaţi, după douăzeci de 
ani, pe Tudor Postelnicu şi pe Iulian Vlad. 

Îşi reaminteşte că în 1956 intrase în vizorul Securităţii, condamnat 
la doi ani închisoare pentru solidaritatea cu Budapesta. S-a lansat imediat 
teza că era agent al puterilor străine şi iredentiste maghiare. Din acel 
moment, trebuia răspândită şi judecata de valoare că Goma este lipsit de 
talent, răspândire atât în ţară cât şi în străinătate (S.U.A., Canada, Anglia, 
R.F.G.), iar, în Israel, ca „antisemit”, prin Sorin Toma, Iosif Petran, Al. 
Mirodan, o misie similară primind pentru Occident Edgar Reichman, 
Alain Paruit, Alexandra Laignel-Lavastine, iar din 1983 şi Mihai Dinu 
Gheorghiu. Metoda compromiterii a fost folosită de Securitate şi împotri- 
va Anei Blandiana, pentru Motanul Arpagic, pentru Vasile Paraschiv 
(bătut bestial) şi Ion Caraion. Despre ultimul, şi el cu soţie evreică, s-a 
răspândit zvonul că este informator al Securităţii. Caraion a făcut puşcărie 
între 1950-1955 în urma unui denunt al lui Doinaş, apoi între 1958-1964, 
pentru ca după eliberare să devină el însuşi informator, sub imperiul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 294 


fricii inoculate în închisoare. Din nou, eficacitatea extraordinară a 
„experimentului Piteşti”, care, desigur, n-a fost numai la Piteşti, ci şi în 
alte puşcării şi la Canal. 

19 ianuarie. În Adevărul, Radu Călin Cristea scrie despre Amnezia 
cu premeditare, în care pretextul principal este uitarea Doinei Cornea, 
după moartea lui Corneliu Coposu, ceea ce a permis revenirea în forţă a 
neocomuniştilor la putere, de la Ion Iliescu la Eba şi Prigoană-junior. 
Adevărat, spune Goma, dar Radu Călin Cristea ignoră ciudäteniile Doinei 
Cornea, de exemplu, aceea a „complotului” contra lui Nicolae Ceauşescu 
„pe după gât cu ostaşul Cosaşu”, apoi venirea alături de Coposu, cel dus 
de nas de Virgil Măgureanu. Paradoxul e că anticomunistul Coposu nu 
voia să câştige alegerile, fiindcă nu-i dădea voie Măgureanu. Ba a făcut 
eroarea capitală să-i respingă, în modul cel mai imoral, pe basarabenii 
care veniseră să-i ceară sprijin, cu argumentul teribil că „România nu are 
nevoie de alte milioane de minoritari!” O eroare similară, alături de Ana 
Blandiana, pe lângă Emil Constantinescu, lăsându-l să încheie nefastul 
Tratat cu Ucraina. Şi iată această uimitoare observaţie, prinsă într-un 
chiasm: „Doina Cornea — după decembrie 1989 — a tăcut când trebuia să 
vorbească şi a vorbit când trebuia să tacă”. Aşa se face că în anul 2000 a 
îndemnat electoratul să-l voteze pe Ion Iliescu în contra lui Corneliu 
Vadim Tudor, când adevărul trebuia să aleagă nici-nici. Despre continui- 
tatea ideologică Brucan — Tismăneanu, găseşte următoarea formulă 
ironic-amară: „le-a murit Brucanul, iată Tismăneanul” 

23 ianuarie. Reţine, între altele, opiniile Magdei Ursache despre 
Supleantul lui Petru Popescu, si el un ieşit din „experimentul Piteşti II”, 
ca şi observaţia că zeloşi comunişti ca Sorin Toma, Maria Banuş, Nina 
Cassian, Petru Dumitriu ş.a. sunt iertaţi, scuzati şi întelesi de noii 
ideologi, pe când Mircea Eliade, Emil Cioran, Ion Barbu, Vintilă Horia 
„rămân persoane nongratae, tapi ispăşitori ai mişcării”. 

26 ianuarie. Se vede intrat în „Zodia Bolii, deşi mai potrivit ar fi: a 
Morţii. Singurul «sector» în care mai rezist este Jurnalul”. 

Ceea ce confirmă cu asupra de măsură că Jurnalul este chiar ultima 
redută a lui Paul Goma în bătălia pentru adevărul istoriei româneşti. 

27 ianuarie. Marcat de tragedia unei nepoate de la Chişinău, Elena 
Cuza, călcată de o maşină, după ce înființase acolo Fundaţia Goma! Să 
continue metodele kaghebiste? Din Observator cultural află că Academia 
a hotărât să premieze cartea lui Sorin Lavric, Noica şi „Mişcarea 
Legionară”, apărută în 2007, la Humanitas. Imediat însă au început 
atacurile împotriva lui Lavric, prin S. Damian, Laszlo Alexandru, Boris 
Marian ş.a. Acuzaţii similare şi Martei Petreu. 

30 ianuarie. Efect asupra ultimei? Goma consemnează că Marta 
Petreu aduce un elogiu lui Edgar Reichmann, ideologul originar din 
România. Mai precizează, în spiritul imaginii din aceste note: „introduc 
în el (în Jurnal, n.n.) ce cred eu că trebuie neuitat”. 

1 februarie. Consemnează documente-mărturii ale comportamentu- 
lui unor evrei din Basarabia, în spiritul Săptămânii roşii, documente 
scoase la iveală în revista Maluri de Prut, care este editată, la Huşi, de 
Filiala „Mihail Kogălniceanu” a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi 
Bucovina”. 

2 februarie. În această zi, Flori Bălănescu a dus la editură Scrisuri 1. 
Exprimă dorinţa să-şi redacteze „Testamentul adevărat”, să lase manus- 
crisele Anei şi lui Filip, cu precizarea expresă ca romanul Culoarea cur- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 295 


cubeului să nu rămână în drepturile lui Gabriel Liiceanu, la Humanitas, 
sau ale lui Silviu Lupescu, la Polirom. Îşi aduce aminte de „turnătoria” lui 
Nicolae Manolescu: „Mă întreb unde se va prelinge Manolescu după ce i 
se va încheia mandatul la UNESCO: la Uniunea Internaţională a 
Turnătorilor în slujba Israelului?” 

4 februarie. Despre ştirea că Mircea Dinescu trebuie să aleagă între 
CNSAS şi afacerile personale: „Cică Dinescu va fi silit să aleagă una din 
două. Păcat: ar trebui să aleagă... nici una, măgarul”. Iar la vestea că 
Herta Müller a protestat împotriva înlocuirii lui Marius Oprea de la şefia 
IICCMER: „Herta se află în urmă cu cel puţin două războaie — 
mondiale”. Ea nu ştie că Marius Oprea e din aceeaşi plămadă a educatilor 
în spiritul Piteşti. Argumente: a acceptat să fie consilier al lui Vladimir 
Tismăneanu (care, acum, se debarasează de el, fiind din alt partid politic), 
a pledat insistent ca Radu Ioanid să fie „holocaustologul” Raportului 
Tismăneanu, mână dreaptă a lui Elie Wiesel, apoi trimisul lui Ion Iliescu 
şi al lui Silviu Brucan la Washington, devenind „coautor al «celor 
400 000 evrei ucişi de către români» ”. Acelaşi Marius Oprea a admis că 
Istoria României sub comunism începe din 1945-1946, cu argumentul că 
nu-i momentul să-i supărăm pe ruşi, când, în realitate, această istorie 
începe în 1940. 

5 februarie. Observă că Nicolae Manolescu a ajuns să utilizeze ca 
„argument” cuvântul tâmpenie. Aşa a calificat iniţiativa lui Al. Florin 
Ţene de a-l propune pe Eminescu pentru canonizare. „Probele” propriu- 
zise sunt de-a dreptul fariseice şi mizerabile: „a trăit în concubinaj, a 
fumat, a avut sifilis, ce trebuia să mai facă Eminescu ca să merite cano- 
nizarea?” Putea gândi altfel un produs al „experimentului Piteşti IL? 
Cum poate un asemenea produs să-l judece pe Eminescu? „Urmez, deci: 
ce este el, Nicolae Manolescu: un schmeker care s-a descurcat şi cu 
Ceauşescu şi cu Popescu-Dumnezeu şi cu Vasile Nicolescu şi cu Gogu 
Rădulescu şi cu Iliescu şi cu Gelu Voican şi cu Măgureanu şi cu Băsescu 
ŞI cu... — dar cu cine nu?! — sau este, la urma urmei, cel din oglindă: 
Monumentul Tâmpeniei la Românul Ardeleano-Oltean?” (În condiţiile în 
care împotriva lui Eminescu există un adevărat război mediatic political- 
ly correct, propunerea de canonizare rămâne pripită, fantezistă, uşor de 
direcționat împotriva poetului însuşi, când problema principală este 
demontarea strădaniei duşmanilor săi contemporani de a-l izgoni şi din 
centralitatea canonului literar românesc, cum procedează Manolescu 
însuşi. România nu este pregătită pentru asemenea demersuri, cu atât mai 
mult, cu cât Biserica Ortodoxă însăşi este somată să se conformeze 
„corectitudinii politice”. Dacă Eminescu ar privi comedia acestui moment 
din posteritatea lui, ar fi primul care ar protesta împotriva unei ,,cano- 
nizări” religioase! Locul său este în centrul canonului literar, care e laic.). 

7 tebruarie. Se exprimă despre memoriile lui Adrian Marino aduna- 
te sub titlul Viaţa unui om singur. La întrebarea de ce a lăsat poruncă 
Adrian Marino ca memoriile să apară la cinci ani după moarte, vine cu 
inevitabila explicaţie a fricii inoculate de primul experiment. A rămas, de 
aceea, cu trauma însingurării: „vedea în tot şi în toate agresiuni îndrepta- 
te numai asupra lui. De aceea va fi şi cedat, după arestarea pentru 
«părăsire a domiciliului»”. Soluţia e în perfectă consonantä cu organici- 
tatea gândirii lui Paul Goma, trasată aici. Ceea ce nu înseamnă că nu 
rămâne de explicat enigma acestei adversitäti dintre două mari persona- 
litäti ale culturii româneşti. Ar merita o dezbatere specială. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 296 


11 februarie. El însuşi este un mare însingurat, ca şi Marino. lar 
Liviu Cangeopol observă, pe bună dreptate: „drama lui oglindeşte perfect 
drama întregii naţiuni”. Şi adaugă: „Dacă s-ar fi luptat pentru binele său, 
ar fi existat şanse să fi reuşit. (...). Înfrângerea lui Paul Goma este 
înfrângerea noastră”. 

Dar oare Paul Goma este un înfrânt? 

Paul Goma va împlini, la toamnă, 75 de ani. 


a 

În „încremenirea”, în „darea îndărăt” de la sfârşitul primului mandat al 
preşedintelui Traian Băsescu specialiştii deja constată că suntem cu 40 de ani în 
urma confratilor din Uniunea Europeană! Iar haosul, dezordinea morală şi poli- 
tică au devenit regulă, în cei douăzeci de ani de postcomunism. 

Cf. Mircea Platon, Cine ne scrie istoria?, Editura Timpul, laşi, 2007; 
Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, 
Editura Predania, Bucureşti, 2009. 


e -Miercuri 24 martie 2010 


Ce obrăznicie pe Netanyahu: ieri, în vederea întâlnirii 
decisive cu Obama, acest nesimtit băşinos, umflat cu pompa 
de vitejia macabeică prin Comitetului Americano-Israelian 
pentru Afaceri Publice (AIPAC), ultra-pro-israelian - a decla- 
rat că guvernul USA a comis o mare greşeală, nepermisă 
în relaţiile cu Israelul: atât Biden cât şi Obama “au apărat 
cauza palestinienilor în chestiunea extinderii coloniilor în 
Ierusalim”... 

Cum, aşa? Uite cum (după Boc al Israelului, Netanyahu): 
americanii care au vizitat recent Israelul: vicepreşedintele 
Biden a făcut presei internaţionale “declaraţii mincinoase şi 
duşmănoase la adresa celui mai fidel aliat al său”, iar Obama 
însuşi le-a repetat... Ceea ce nu se face!, a tras concluzia el 
(Bocul israelian). Probabil întrebat de un jurnalist “ce anume 
nu se face între aliaţi”, Dopul a răspuns cam aşa: 

Rezultatul discuţiilor între Israel şi USA trebuia 
să rămână secret - ca până acum.Or americanii au 
“divulgat” conţinutul lor presei internaţionale! 

Auziţi, oameni buni! Israelienii pretind a avea dreptul-la- 
tăcere în privinţa unei grave probleme dezbătută de ani, 
decenii: Palestina. Deci, după israelieni, problema Palestinei 
si a palestinienilor nu trebuie să ajungă la urechile... palesti- 
nienilor! Obraznicul prim-ministru israelian a adăugat 
următoarea monstruozitate: 

Dacă tratativele israelo-americane s-au împotmolit, 
vina o poartă palestinienii, care cer oprirea colonizării, 
mai cu seamă în Ierusalim ! 

“Argumente” demne de un bandit, mincinos, impostor, un 
falsificator de istorie ca Elie Wiesel, iar în România de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 297 


cäcäteii holocaustologi R. Ioanid (“credibilul” lui Marius 
Oprea!), de Shafir, de Oişteanu, de Andrei Cornea, de 
Alexandru Florian, Katz, Lavastina - şi alţi lătrăi. A da vina 
pe victimă - obicei-apucătură-neam-prostie securistă, sionistă, 
israeliană. 

Constatind forţa colosală, monstruoasă, mereu amenin- 
tätoare a organizaţie proisraeliene din America, AIPAC mă 
tem pentru fermitatea în viitorul imediat a lui Biden, a lui 
Obama. Rămâne de văzut cum şi cât vor ceda americanii 
diktatului israelian... - 


Xiti zice că m-a vizitat Columbia pentru a treia oară în 
trei zile. Probabil a interesat-o ce scrisesem despre “colegii” 
noştri. O salut cu deferentä - nu doar - pe Columbia. 


Joi 25 martie 2010 


Bunävestirea. 
Şi la noi să fie. 


În legătură cu scandalul paşapoartelor furate, falsificate, 
folosite de Mossad pentru uciderea unui şef al Hamas (creaţie 
a Israelului): 


“Umilire publică 

Marea Britanie şi-a avertizat cetăţenii care călătoresc în Israel 
asupra pericolului ca identitățile să le fie furate pentru a fi folosite 
„în mod nepotrivit”. Londra va elabora un set de recomandări utile 
pentru a minimiza acest risc. Anchetatorii au stabilit că adevărații pose- 
sori ai paşapoartelor nu aveau nicio vină, fiind numai victime. Ministrul 
israelian de Externe, Avigdor Lieberman, a declarat că regretă decizia 
Londrei şi că Israelul nu va recurge la un gest similar. 

Cotidianul „Jerusalem Post" a reacţionat însă mult mai dur, acuzând, 
în editorialul de ieri, Marea Britanie că „şi-a pierdut compasul moral" şi 
că "a ales să umilească public Israelul". Alte patru ţări ale căror documen- 
te au fost implicate în asasinatul din Dubai urmează a anunţa rezultatele 
propriilor anchete”. 


Ce inteligent este ovreul basarabean Lieberman, când nu 
este, ca de obicei, bou! “Israelul nu va recurge la un gest 
similar.” Ceea ce înseamnă că ministrul nepotrivit (Lieberman 
- de externe) al prim-ministrului nepotrivit (Netanyahu), se 
gândise(ră) în primul moment - momentul cu coarnele în gard 
- să... recurgă. Nu au recurs (mânca-i-ar mama, de băieţi 
buni!), dar tot au călcat în străchini, deconspirîndu-se ca orice 
tâlhar căruia 1-1 frică de dare-în-vileag, de deconspirare, de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 298 


scoatere la lumină a conţinutului latrinei - altfel zis : frica de 
publicitate (eu îi spuneam, vulgar: “spălarea rufelor murdare 
în piaţa-mare”). 

Acelaşi scenariu ca şi faţă de USA. Doar şi Anglia face 
parte din Anglosaxonia şi cum David Miliban este el însuşi 
evreu... Să fie adevărat că Shimon Peres, când bănănăise că 
Israelul cumpărase Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, 
intentionase să continuie: «Şi Anglia şi America...», însă 
taman atunci îl apucase o criză de tuse măgărească?... 

Numai că, cel puţin până acum, America nu s-a lăsat 
intimidată de sperietoarea, de Bau-Baul universal AIPAC. 
Desigur, Israelul a dat un fel de declaraţie linistitoare, 
mincinoasă, însă până una-alta, Obama nu a cedat diktatului. 

Vom trăi şi vom vide. 


* 


- «Să fi sunat ceasul din urmă al lui Stepaniuk, bolsevicul 
analfabet cel care, în Parlamentul de la Chişinău, ceruse 
Procuraturii, Ministerului de Interne, Justiţiei să fie interzise, 
distruse cărţile “lui Paviel Goma, pline de minciuni contra 
Rusiei si de antisemitism”? - inspirîndu-se din Evanghelia lui 
R. Ioanid, publicată de Observator cultural, izvor de căpătâi şi 
al lui Vasile Gârnet şi a lui Vitalie Ciobanu. Măi, minune! 


“CNAA va reexamina teza lui Stepaniuc 
Ă un articol de: Valentina Baciu 

“In decurs de o lună, Consiliul Naţional pentru Acreditare şi 
Atestare (CNAA) va reexamina teza de doctorat şi procedura prin 
care ex-comunistul Victor Stepaniuc a devenit om de ştiinţă. Ieri, 
reclamantii Mihai Taşcă şi Sergiu Musteatä, pe de o parte, şi 
CNAA, pe de altă parte, au încheiat o tranzacţie în şedinţa de 
judecată, care ar putea pune capăt procesului intentat de istorici 
împotriva autorității ştiinţifice. 

CNAA a recunoscut în totalitate pretenţiile invocate de cei 79 
de istorici, care au contestat teza de doctorat a politicianului şi s-a 
obligat să dea un răspuns clar asupra tuturor cerinţelor formulate, 
ne-a comunicat Mihai Taşcă. „Aştept ca CNAA să dea dovadă de 
curaj şi să demareze reevaluarea tezei şi iniţierea procedurii retra- 
gerii titlului acestui pseudo-savant”, s-a arătat el optimist. „Am 
impresia că CNAA nu mai este un organ de promovare a ştiinţei, ci 
unul care fabrică doctori, fără capacitatea de a recunoaşte, în cazul 
dat, că a comis abuzuri. Trebuia ca 79 de istorici să meargă în 
judecată pentru a mişca CNAA”, a mai declarat reclamantul. 

„CNAA a recunoscut că a dat-o în bară prima dată. Să-i vedem 
decizia finală. Autorităţile sunt obligate să emită o decizie în ter- 
men rezonabil. Cred că, până la sfârşitul lunii aprilie, vom avea un 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 299 


verdict final”, a spus avocatul reclamantilor Alexandru Postică. 

La 11 decembrie 2009, TIMPUL a publicat articolul „Istoricii 
detestă falsul, plagiatul şi incompetenta lui Victor Stepaniuc”, sem- 
nat de 79 de istorici, care au cerut ca CNAA să creeze o comisie de 
experţi nepărtinitori, pentru a studia toată documentaţia ce a stat la 
baza promovării doctoratului lui Stepaniuc, unde au existat nume- 
roase încălcări. Istoricii au solicitat re-expertizarea tezei. Potrivit 
lor, aceasta conţine plagiat, mistificarea şi falsificarea surselor de 
arhivă, opinii unilaterale şi trunchieri. Deoarece instituţia care se 
ocupă de acreditarea cadrelor ştiinţifice nu a răspuns solicitării nici 
după expirarea termenului legal, istoricii au cerut instanţei de jude- 
cată să oblige CNAA să le satisfacă demersul. 

Ex-comunistul Victor Stepaniuc şi-a susţinut public teza de 
doctor în istorie („Evoluţia statalității moldoveneşti în epoca 
contemporană”) la 30 noiembrie 2007, la Academia de 
Administrare Publică de pe lângă preşedintele RM”. 


Comentariile cititorilor 

1. De Nicu la 23.03.2010, ora 12:07 
A venit si momentul adevarului ! E foarte important ca sa+l puna la punct pe 
"marele savant, politician, istorician" ! Era clar ca e o facătura comunistă, 
îmbucşită cu minciuni! Nu a reuşit CNAA să reziste atunci, iar acum v-a trebui 
să iasă cu cinste din această mizerie ! 

2. De Profu la 23.03.2010, ora 15:48 
Stepaniuk la cosul de gunoi al istoriei 

3. De vadim la 23.03.2010, ora 17:57 
DE tras la raspundere si pe cei care ia promovat lucrarea, ei sunt mai vinoveti 
decat Sepaniuc.Dumealui a avut o parere si sa promovat-o, slava lui. 

4. De Robert la 23.03.2010, ora 19:41 
De la 85 incoace (si mai ales dupa 90) m-u-u-u-lti doctori si doctori-habilitati, 
mai ales in medicina si stiinte socio-umane ar trebui sa treaca testele de recalifi- 
care. Nu simtiti ce medicina si economie avem? In medicina in ultimii 15 ani s- 
a triplat numarul membrilor cu grade. Oare avem mai multa stiinta? 

5. De Alex Tarigradeanu la 23.03.2010, ora 22:34 
Acestui Ilich Stepaniuk ar trebui sa reexamineze diploma de scoala medie si nu 
teza de doctorat. Un agramat ordinar. Se vede dupa fata ca e un retardat 

6. De strajerulpatriei la 24.03.2010, ora 12:15 
nu uitati ca inainte de a sustine teza la Academie, Stepaniuc a trebuit de fapt sa 
o sustina la Moscova. se vede ca acolo a trecut cu brio, obtinand probabil titlul 
de "savantul sovietic" al anului. ce-i mai bun planurilor imperiale rusesti decat 
un moldovean complet devotat Rusiei? 

7. De ion la 24.03.2010, ora 21:24 
Stimati savanti, poate e cazul de marit numarul tezelor reexaminate, doar in ace- 
leasi conditii au sustinut teze de doctorat si Misin, dar indeosebi Cristea (asa- 
zisul, VC-ul din Guvernul Tarlev). 

8. De Gheorghe la 25.03.2010, ora 01:41 
Asemenea pseudosavanti ca Stepaniuc cu stea in frunte si cu ciocanu in mina tre- 
buie incarcati in trenuri, asa cum au procedat ei, comunistii, cu sutele de mii de 
moldoveni si de trimis in Siberia. Acolo sa-si scrie "capodoperele", acolo sa si le 
citeasca si sa se incalzeasca la foc cu ele. Ti se face lehamite de atitea stepaniuu- 
Ci, Voronini, misini s.a. care incearca sa ii invete pe moldoveni ce istorie sa inve- 
te si cum sa vorbeasca. Din toate cite a facut, Stepaniuc nu poate fi decit anti- 
roman si anti-moldovean. El nu e decit... un biet scrib caruia i se parea ca l-a apu- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 300 


cat pe Dumnezeu de picior. El avea, draga, pretentii de a schimba cursul istoriei! 
De a schimba manualele! De a ne reduce spiritual si istoric doar la ideologiile 
sale. Un fel de Che Guevara al Moldovei, imbibat cu sovinism rusesc si haholesc 
care incerca sa se dea mai de-al nostru. Unui asemenea om nu trebuie sa i se per- 
mita sa mai iasa in fata studentilor. El poate sa-i fie profesor lui Voronin si Misin 
cit o vrea, dar nu copiilor nostri pe care a incercat sa-i indobitoceasca cu tot felul 
de cursuri integrate. Daca nu-i place neamul nostru romanesc, sa se tina de nea- 
murile lui si sa le invete cit o vrea istorie cu iz NKVD-ist. 


* 


“Suntem niste pierduti sau Balada Mioritei de la Dereneu 

un articol de: Constantin Tänase 

“Ca un blestem ne urmăreşte de secole, de milenii chiar, crima 
împotriva celui care „are oi mai multe, mândre şi cornute”. 

Tot ca un blestem însă ne urmăreşte şi nepăsarea, indiferența 
faţă de crimă - o insensibilitate patologică, la fel de criminală în 
esenţa ei. Pentru care tot plătim - fiecare din noi, pe rând, plăteşte. 
Reportajul de vinerea trecută din TIMPUL, despre masacrarea unei 
turme de oi a unui gospodar din Dereneu, Călăraşi, nu a sensibili- 
zat pe nimeni. Televiziunile, care fug cu limba scoasă după boşoro- 
gul bolşevic, nu au considerat necesar şi nu au găsit timp să se 
deplaseze la Dereneu, să filmeze nişte scene de groază cu oi moar- 
te şi miei care sug la o oaie moartă. Facem reportaje de jale despre 
câinii turbati din Chişinău, dar măcelul oilor de la Dereneu nu ne 
sensibilizează...Crima de la Dereneu a fost şi este o hârtie de turne- 
sol, care a fixat, implacabil, diagnosticul bolii de care suferă socie- 
tatea noastră: o cronică pustietate sufletească. Dacă mergem la 
biserică, dacă deplângem victimele cutremurului din Haiti şi Chile, 
dacă ne declaräm civilizati, dacă pretindem că ne iubim neamul 
ş.a.m.d., dar nu reactionäm la crima de la Dereneu, înseamnă că 
suntem nişte fätarnici. Adică, nişte pierduţi şi nişte condamnaţi. 
Citiţi mâine un reportaj cutremurător despre măcelul de la Dereneu 
şi, apoi, uitaţi-vă în oglindă. Ce se întâmplă cu noi?!” 


Mă miră... mirarea jurnalistului autor al articolului de 
mai sus, cu toate că “cheia” se află în chiar titlul : Mioritza. 
Nu este această baladă emblema urii de “tovarăş” (în sensul 
precomunist al termenului: asociat la o afacere, aici copro- 
prietar al unei turme), a trădării, a uciderii fratelui? 


x 


Cum să înţeleg informația următoare: 


“Mihai Ungheanu s-a născut la 17 martie 1939, la Slobozia, 
părinţii săi fiind refugiaţi din Ardeal.” 


Sunt robul cronologiei, dar ceva nu se potriveşte în acest 
anunţ - sau a fost greşit formulat? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 301 


a) dacă M. U. s-a născut la 17 martie 1939, la Slobozia, 
ce anume precizează precizarea : “părinţii săi fiind refugiaţi 
din Ardeal”? Precizează o imprecizie: nu există vreo legătură 
între între data naşterii lui M.U. - la Slobozia! - şi faptul că 
părinţii săi fuseseră “refugiaţi din Ardeal”. Aceştia (refugiații 
din Ardeal) au fost semnalati în Vechiul Regat după data de 
1 septembrie 1940, adică după ocuparea de către unguri a 
Ardealului de Nord. 

Înclin spre o incorectă - şi ilogică - informare. 


Vineri 26 martie 2010 


Am aflat: în 4 aprilie va fi Paştele nostru. Deci duminca 
ce vine: Floriile. 


* 


A telefonat Davide Zaffi de la Roma. Rugîndu-mă să 
scriu “o pagină, chiar două” de autoprezentare a Calidorului, 
pentru Târgul de Carte de la Torino (sunt contrariat: eu ştiam 
că acela se va ţine în iunie, acum mi se comunică: 15 mai). 

Numai de n-aş uita. Numai de n-aş fi prea rău cu Cugno 
(şi-a confirmat prezenţa)... Mai ales că el însuşi şi-a făcut o 
autocritică aspră, ca la noi, la comunişti... 


x 


În Le Monde de ieri: 


M. Nétanyahou et "l'embuscade" américaine 

B. Nétanyahou a trouvé un accueil contrasté, jeudi 25 mars, à son 
arrivée à Jérusalem, après trois jours éprouvants à Washington. La pres- 
se israélienne parle de son "humiliation" par l'administration Obama et de 
l'"embuscade" qui l'attendait à la Maison Blanche. 

B.N. affirme que la politique israélienne reste inchangée sur 
Jérusalem (il juge "déraisonnables" les exigences des Palestiniens.Le pre- 
mier ministre israélien, écrivent certains éditorialistes, s'est trouvé "le dos 
au mur", sommé de passer sous les fourches caudines d'un Barack Obama 
qui, requinqué par le vote de la réforme de l'assurance-maladie, paraît 
décidé à arracher des concessions majeures d'Israël afin de faire redémar- 
rer le processus de paix. 

M. N.(...) aura trouvé un réconfort dans le soutien des représentants 
des partis de droite et religieux de sa coalition gouvernementale, qui l'in- 
citent à tenir bon face aux "pressions" américaines, notamment sur la 
question de la poursuite de la colonisation à Jérusalem-Est. (...) 

Pourtant, que d'avanies ! M.Nétanyahou a été reçu à la nuit tombée 
par le chef de la Maison Blanche, sans photographes et sans communiqué 
final.Les détails abondent sur son entretien prolongé avec M. Obama, 
entrecoupé d'apartés avec ses conseillers, et suivi d'échanges télépho- 
niques avec ses ministres à Jérusalem, à l'ambassade d'Israël et non à la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 302 


Maison Blanche, parce que la délégation israélienne redoutait d'être écou- 
tée par les services américains, un signe parmi d'autres que la confiance 
israélo-américaine s'est évaporée. 

M. N. est rentré sur un constat d'échec, au moins s'agissant de l'apai- 
sement de la relation bilatérale. Celle-ci est ébranlée par les décisions 
israéliennes de construire dans la partie arabe de la Ville sainte. 

Juste avant de rejoindre M. Obama, mardi, le premier ministre isra€- 
lien a été pris au dépourvu par l'annonce, à Jérusalem, de la construction 
de vingt logements sur le site d'un ancien hôtel palestinien de Jérusalem- 
Est. (...) 

Ces dernières semaines, plusieurs responsables américains avaient 
souligné que l'intransigeance israélienne mettait en danger les troupes 
américaines à travers le monde, en exacerbant le fanatisme islamiste et en 
limitant les partenariats stratégiques de Washington avec les Etats 
arabes.(...) 

Jeudi, le secrétaire à la défense, Robert Gates, a assuré que l'absen- 
ce de progrès dans le processus de paix "sape les intérêts américains en 
matière de sécurité nationale". (...) 

Laurent Zecchini 


Hait! S-a trezit şi Turcul în chestiunea Ierusalimului: 


“Jérusalem, capitale indivisible d'Israël: une "folie" (Erdogan) 

AFP Î 27.03.10 Î 12h45 Considérer Jérusalem comme la capitale 
indivisible de l'Etat hébreu, comme le font les Israéliens, est une "folie", 
a affirmé samedi le Premier ministre turc Recep Tayyip Erdogan à l'ou- 
verture du sommet de la Ligue arabe à Syrte, en Libye. 

Les Israéliens ont "dit que Jérusalem unifiée est la capitale d'Israël. 
C'est une folie et ceci ne nous engage absolument pas", a déclaré M. 
Erdogan, selon la traduction en arabe de ses propos tenus en turc. 

"Jerusalem est la prunelle des yeux du monde musulman (...) et on 
ne peut accepter aucune atteinte israélienne à Jérusalem et aux lieux 
musulmans", a-t-il expliqué. 

Jérusalem-Est, annexé par Israël après la guerre de juin 1967, est au 
centre du conflit israélo-palestinien. Les Palestiniens veulent y établir 
leur capitale dans la partie orientale de la ville sainte, alors que les 
Israéliens considèrent la ville dans son ensemble comme leur capitale 
"éternelle et indivisible". 

C'est également à Jérusalem-Est que se trouve l'esplanade des 
Mosquées, qui abrite le célèbre Dôme du Rocher et la mosquée al-Aqsa 
vénérée par les musulmans. Appelé le Mont du Temple par les juifs, il est 
le site le plus sacré du judaÎsme.” 


* 


“Israël doit revenir sur les 1.600 logements ou pas de négociations 
(Moussa) AFP Î 26.03.10 Î 20h39 
Le secrétaire général de la Ligue arabe, Amr Moussa, a affirmé ven- 
dredi à Syrte en Libye que l'ouverture de négociations indirectes avec 
Israël "dépendait" de l'annulation par l'Etat hébreu de sa décision de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 303 


construire 1.600 logements à Jérusalem-est. 

"La position arabe est très claire: les négociations (avec Israël) 
dépendent du gel de la colonisation et en particulier de l'annulation de la 
décision israélienne de construire 1.600 logements à Jérusalem-est", a 
déclaré M. Moussa à des journalistes. 

Il a indiqué que le sommet arabe qui s'ouvre samedi adopterait une 
résolution sur la position arabe en ce qui concerne les négociations indi- 
rectes entre Israël et les Palestiniens.” 


* 


e «Sâmbătă 27 martie 2010 


Ziua Basarabiei. 


(...) “Actul Unirii, promulgat de regele României şi 
publicat în Monitorul Oficial din 10 aprilie 1918 a fost 
recunoscut prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1915, 
fiind semnat de către guvernele Angliei, Franţei, Italiei, 
României şi Japoniei. 

Semnificativ este faptul că Zemstva din Orhei, la 25 
martie 1918, a anticipat Actul Unirii, semnând Moţiunea 
de Unire a Judeţului Orhei cu România, act semnat deja 
de zemstvele judeţelor Bălţi şi Soroca. Din cei 52 de 
consilieri orheieni, dintre care 40 s-au declarat români de 
naționalitate, doi — moldoveni, şapte — evrei şi trei — polo- 
nezi, toți au votat în unanimitate moţiunea de Unire 
(se anexează), expediind regelui Ferdinand o telegramă cu 
următorul conținut: 

“Majestate. Adunarea zemstvei Orhei [în] şedinţa de la 
25 martie, proclamă în unanimitate Unirea cu sora mai mare 
România, în scopul întregirii Moldovei lui Ştefan cel Mare, 
şi depune la picioarele Majestății voastre dovada devota- 
mentului nostru față de idealurile neamului nostru 
românesc. (...) 

* 

Mi-a scris Angela (Angelica) Popescu, fiica vărului 
Viorel/ Leonid. A fost la Chistelnita, s-o ajute pe mamă-sa 
“la lucrat pământul”. Nu a spus: “Am fost la deal...”, cum se 
spune pe la noi. Ce/cum va fi lucrat pământul în luna lui mart? 
Adevărat: pe la noi, pe la Orhei, Bunavestirea cade în plină 
primăvară (să pretind că, în 25 martie 1944, la Mana, apoi pe 
drum spre Gara Chişinău mi-a fost mai... primăvară decât am 
întâlnit-o pe Valea Prahovei, apoi la Sibiu, unde ningea)? 

Am rugat-o să-mi trimită fotografii “cu casa”, fără a şti 
dacă Popeştii contemporani locuiesc tot acolo. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 304 


* 


Declaraţia Forului Democrat al Românilor din Republica 
Moldova (FDRM) despre demolarea monumentului lui 
Onisifor şi Octavian Ghibu 


La ordinul direct ale conducerii de vârf a Republicii Moldova, 
comuniştii şi aşa-zişii crestin-democrati din Consiliul Municipal Chişinău 
(CMC) au iniţiat acţiuni de demolare „legală” a monumentului marilor 
cărturari Onisifor şi Octavian Ghibu, amplasat în piateta din preajma 
Muzeului National de Arte Plastice (MNAP), vizavi de fostul Liceu 
Român-Francez „Gheorghe Asachi” şi Catedrala „Sfânta Teodora de la 
Sihla” a Mitropoliei Basarabiei. Pretextul este „necesitatea construirii 
unui depozit pentru tablourile aflate în colecţia MNAP”. Afirmația a fost 
făcută zilele trecute în mass-media de către pictorul Tudor Sbârnea, direc- 
torul MNAP, care a şi trimis o cerere oficială la CMC în acest sens. 
Pretextul este unul fals din următoarele motive: a) este ilegal să se inter- 
vină prin construirea unui depozit adiacent în arhitectura imobilului pro- 
tejat de stat în care se află actualmente MNAP; b) muzeul are mai multe 
imobile şi spaţii părăsite de mai mulţi ani, inclusiv pe Bulevardul Ştefan 
cel Mare şi Sfânt, care „nu se repara fiindcă nu sunt bani”; c) chiar şi 
sediul MNAP se află într-o stare deplorabilă, starea lui actuală urâtind 
centrul civic şi cultural al Chişinăului şi punând sub semnul întrebării 
chiar existenţa acestei instituţii de cultură fără de care nu poate fi conce- 
put nici un stat contemporan. Trezeşte nedumerire şi faptul că noua 
„iniţiativă” a comuniştilor şi pped-iştilor a coincis cu atacurile dure ale 
preşedintelui R.M., Vladimir Voronin, împotriva României, stat membru 
NATO şi UE, şi lichidarea prin aşa-numita reorganizare investitionalä a 
posturilor municipale de radio şi televiziune „Antena C” şi „Euro TV”, 
unicele posturi publice democratice din Republica Moldova. (...) 

Consiliul Director al Forului Democrat al Românilor din Republica 
Moldova 

Chişinău, 21 decembrie 2006 


x 


LA 92 ANI DE LA UNIRE : ADEVARATII INVENTATORI AI 
MOLDOVENISMULUI George DAMIAN 


O carte esentiala pentru problemele identitare romanesti a trecut aproape 
neobservata prin peisajul publicistic romanesc. Desi a beneficiat de o lansare in 
cadrul Ministerului Afacerilor Externe, volumul “Cominternul si originile mol- 
dovenismului” semnat de Gheorghe E. Cojocaru nu a starnit nici un fel de dez- 
batere la Bucuresti (si prea putine reactii la Chisinau) desi abordeaza o problema 
istorica ce este de stricta actualitate. In perioada regimului Voronin la Chisinau 
tezele moldoveniste devenisera teze de stat, promovate de oficialitati pe toate 
caile. Comunistii de la Chisinau afirmau cateva axiome: exista o limba moldove- 
neasca diferita de limba romana, exista un popor moldovenesc diferit de poporul 
roman. Axiomele de mai sus intra in conflict direct cu dictonul de la Bucuresti 
“doua tari, un singur popor”. Conflictul dintre afirmatiile de la Bucuresti si cele 
de la Chisinau nu s-a rezumat in ultimii ani la o simpla dezbatere lingvistica sau 
identitara. Urmarile directe a acestui conflict intre “poporul moldovenesc” si 
“doua tari, un singur popor” s-au manifestat acut in domeniul diplomatiei si au 
generat evenimente contondente. Voronin a acuzat permanent Romania de ten- 
dinte expansioniste si amestec in treburile interne ale Republicii Moldova (pana 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 305 


la acuzatia de organizare a unei tentative de lovitura de stat, pe 7 aprilie 2009). 
Volumul amintit vine sa scoata la lumina arheologia teoriei moldoveniste. Pentru 
prima data in limba romana pot fi citite actele de nastere ale “teoriei moldovenis- 
te” si pot fi vazuti adevaratii sai parinti. La Chisinau a inflorit in ultima perioa- 
da o adevarata literatura care incearca sa atribuie moldovenismul altor surse, 
altor parinti decat celor reali. Documentele publicate in volumul istoricului 
Gheorghe E. Cojocaru care acopera perioada 1924 - 1928 dezvaluie “copilaria” 
teoriei moldoveniste. Totul a inceput in 1924 prin “Memoriul privind necesitatea 
formarii Republice Sovietice Socialiste Moldovenesti” - iar printre semnatarii 
acestuia nu se gasea nici un etnic roman. Tinta vizata de autorii acestui docu- 
ment: destabilizarea Romaniei unite in vederea bolsevizarii ei. Doar ca autorii 
memoriului aveau obiective relativ diferite: o parte dintre ei doreau o Romanie 
bolsevizata, dar unita - alta parte doreau o Romanie sparta in cioburi si bolsevi- 
zata. Dezbaterea asupra acestei dispute a durat patru ani de zile, pana in 1928 
cand a fost transata prin mijloace pur staliniste: cei care se opuneau unei Romanii 
farmitate au fost epurati, iar teza finala a nevoii spargerii Romaniei a fost impu- 
sa cu forta, printr-o directiva de partid. 

In esenta in aceasta dezbatere a fost mai degraba vorba de un conflict intre 
rusi si ucraineni - acestia din urma dorind ca ei sa joace rolul hotarator la grani- 
ta sud-estica a imperiului bolsevic. Rusii de la Moscova au preferat sa urmareas- 
ca dezbaterea si sa aleaga solutia care le pastra controlul asupra tabloului de 
ansamblu. Printre sustinatorii teoriei moldoveniste cei mai aprigi au fost bolse- 
vicii ucraineni si cei evrei. Romanii prinsi la mijloc in aceasta confruntare, sus- 
tinatori ai identitatii de neam intre romani si moldoveni, au fost zdrobiti. 
Documentele din volumul citat reflecta eforturile masive depuse de bolsevicii 
ucraineni in timpul dezbaterilor pentru a impune teoria moldovenista, si in ciuda 
jargonului cominternist, dublul limbaj nu reuseste sa ascunda lupta pentru pute- 
re a ucrainenilor, dorinta lor de a domina regiunea. Baza stiintifica (istorica, ling- 
vistica) era zero, cel mai des invocat argument fiind cel ce nu putea fi combatut: 
tezele partidului bolsevic. Acuzatia cea mai dura in timpul acestor sedinte? 
Asemanarea “romanismului” cu “tezele profesorului Iorga”. Nicolae Iorga era 
cel mai mare dusman al bolsevismului - la nivel ideatic - inca din 1924. 

In spatele “moldovenismului” se ascundeau de fapt in acei ani teze de alta 
natura decat cea identitara: autonomie, secesiune, imperialism romanesc, desfa- 
cerea statului roman in provincii istorice. Nu este de mirare ca la Bucuresti bol- 
sevismul a fost perceput ca fiind cel mai mare pericol fata de existenta statului 
roman. 

Este uimitor faptul ca aceste teze s-au perpetuat - in forme doar usor modi- 
ficate - la aproape un secol de la lansarea lor. Crearea Romaniei Mari a creat si 
o intreaga ideologie anti-romaneasca care este cat se poate de vie si activa - pe 
baza tezelor stabilite in 1924. In Ucraina cel putin tezele moldovenismului sunt 
cat se poate de valabile, sunt teze guvernamentale atata vreme cat administratia 
de la Kiev pastreaza etnonimul “moldoveni” in documentele oficiale. In spatiul 
publicistic romanesc s-a produs o confuzie care este indreptata de volumul lui 
Gheorghe E. Cojocaru: tezele “moldovenismului” nu sunt rusesti - ci ucrainene. 
Rusii s-au folosit de ele si au ales cele mai bune mijloace pentru promovarea 
imperiului bolsevic. Alianta aceasta dintre teoria bolsevica, ucraineni si imperia- 
lism rusesc a reprezentat cel mai mare pericol pentru Romania in secolul al XX 
lea. Insa nici secolul al XXI lea nu pare sa ne scuteasca de aceasta primejdie. 


Duminică 28 martie 2010 


Floriile. Filip mi-a schimbat ecranul ordinatorului: 
DELL, plat. Mi-a dat din “inventarul” lui. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 306 


(...) 
Marţi 30 martie 2010 


Azi-noapte a ars magazinul (G20) de la parterul imobilu- 
lui nostru. De-acum, cel puţin o săptămână ne vom căuta 
norocul mai depărtişor... 


x 


Flori Bălănescu îmi face cunoscut un textulete ungător pe 
la ànimă: 


« N-am ñica cu poponauţii. Şi invers ... :) 

Paul Goma, strămoşul contemporan By Lucian Postu 

Ieri mi-am dat seama, cu mirare mare, că blogul meu n-are un link 
către site-ul lui Paul Goma. 

M-am tot întrebat, după asta, cu aceeaşi mirare : de ce ? Doar 
urmăresc jurnalul lui de pe internet cu atenția neculciană a unui armăşel 
care nu vrea să scape cu nici un chip muştruluiala pe care dumnealui vel 
— spătar Paväl Orheianul le-o face, cu topuzul, feluritilor coropcari cu 
fumuri de logofăt, postelnic ori mitropolit. Asta ca să nu mai zic că Paul 
Goma e unul dintre puţinii oameni de care mi-i frică. Aşa cum i-i frică 
unui băietan zburatec de vorba apăsată a unui unchi care e în acelaşi timp 
şi “dom” învăţător ”. 

După ce mi-am scurmat oleacă prin sinapse, m-am lămurit. Paul 
Goma e un monument viu. Un Nicolae Bălcescu care nu trăieşte pe 
plăcile memoriale, ci la Paris, fără cetăţenie română. Un Constantin Stere 
care (ghiseft teribil, monser ) a scăpat doar cu puscäria făcută în vremea 
tiraniei (rusească, nene, mie-mi spui... ?). 

Viu, dar monument. O să întelegeti, deci, de ce nu mi-a trecut prin 
cap, pînă acum, să pun un link către site-ul lui Ion Neculce. Deşi fac 
schimb de e-mail-uri cu el, ba chiar uneori mai şi vorbim la telefon, nu 
m-am obişnuit de-a binelea cu ideea că sînt contemporan cu dumnealui 
vel — spătar Pavăl Orheianul, sîn Constantin, sîn Nicolae, sîn Ion. 

Afla că am scris acestea eu, armăşelul Luchian, ca să se ştie. 

Acest articol a fost scris pe 29 martie 2010 la 3:09 pm şi este înscris 
în Pur şi simplu.Poti urmari orice raspuns la aceste articole prin intretine- 
re RSS 2.0. You can leave a response, or trackback from your own site. 


2 Răspunsuri la “Paul Goma, strămoşul contemporan” r r 
Flori Balanescu spune:30 martie 2010 la 10:37 am 
Ca bine le mai zici Domniia Ta, coane Lucian(e). O sa-i transmit si 
Domniei Sale, Pavăl Orheianul, linkul catre jurnalul Dumitale. 
Lucian Postu spune: 30 martie 2010 la 11:36 am Mulţumim. 


x 


- “Pentru că de dimineață Angela Popescu-Pelin mi-a 
scris că a vorbit cu profesoara şi cu ghidèsa muzicoşilor de la 
liceul de muzică al Verei, aflînd că vor sta numai o zi la Paris, 
fata nu va putea trece şi pe la noi, mi-am luat inima-n dinţi şi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 307 


am ieşit până la poştă, să expediez la Chişinău şapte volume. 
Presupun că cifra şapte m-a făcut să o uit pe opt, “Bonifacia” 
- am s-o trimit după ce îmi voi fi odihnit mijloacele 
locomotionale. 

Păcat. Aş fi strâns în braţe, în sfârşit, o parte-femeiască 
din neamul Popestilor: strănepoata Vera - care m-ar fi dus cu 
gândul la Brumaru... Din ramura Gomilor i-am cunoscut faţă 
către faţă, aici, la Paris doar pe Ionel Goma, cel care a murit 
într-un accident şi pe Andrei Dulgher, cu cei doi băieţi, 
britanici get-beget - si care “merg bine cu şcoala”... - 


Miercuri 31 martie 2010 


Ieri am avut un vizitator pe internet din Hong Kong, ceea 
ce nu este rarissim, dar altul din Afganistan! Să fie un militar? 


În Cotidianul de azi, Liviu loan Stoiciu: 


“Am citit într-un roman sud-american ce se întâmplă la noi 

Traian Băsescu l-a decorat pe actualul director al SRI, profi- 
tând de ocazia celor 20 de ani împliniţi de când SRI (mostenitorul 
Securităţii) a fost inventat. De ce l-a decorat pe George Maior? 
Fiindcă şi-a ţinut gura (acoperind mizeriile din dosarul lui Băsescu, 
de dinainte şi de după Revoluţie) şi a făcut jocurile preşedintelui 
României? Sau fiindcă SRI păstrează la secret zeci de mii (sunt 
anunţate oficial 70.000 de dosare ale Securităţii, dar s-ar putea să 
fie o cifră dublă), în numele siguranţei naţionale? 

Zeci de mii de dosare dosite care perpetuează în societatea 
românească sistemul ticăloşit. Între ele, şi dosarul senatorului 
Cătălin Voicu-PSD, fost securist de frunte. Adică SRI serveşte în 
continuare interesele sistemului ticăloşit. Mai nou, SRI a scăpat din 
braţe un general al ei, pe cel numit, Cătălin Voicu - căzut în 
dizgrație odată cu gruparea Geoană-Vanghelie din PSD. Pe care 
l-a sacrificat la ordin, să fie dat de exemplu, să vadă Uniunea 
Europeană că DNA are eficienţă, în sfârşit, că a pus mâna pe un 
rechin corupt, parlamentar. 

Cu ce a deranjat securistul lui Nicu Ceauşescu, Cătălin Voicu, 
sistemul ticăloşit (care se conservă), de a ajuns ultimul om? E inte- 
resant că în dezbaterea publică (mă rog, „linşajul mediatic la care 
am fost supus”, cum spune Cătălin Voicu) lipseşte acuzaţia la 
adresa celor ce l-au înregistrat pe senator şi au întocmit stenogra- 
mele (trase din condei, din ele lipsesc coruptii PDL-UDMR). 

Sigur, generalul Cătălin Voicu se credea Domnul Dracu', nu 
şi-a putut imagina că poate fi executat de sistemul ticăloşit (pe care 
l-a servit credincios), peste noapte, şi că lui i se poate înscena o 
asemenea răstignire pe altarul postcomunismului, cu ecouri inter- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 308 


naţionale, uns cu toate alifiile cum e. 

Cum să 1 se înfunde unui securist senator? Nu se poate. 

Curios, mass-media nu au făcut din tântar armăsar atunci când 
alt general (chiar din serviciile secrete postcomuniste oficiale), 
căzut şi el în dizgrație, Dumitru Iliescu, a atras atenţia că şi masca- 
rada actuală cu Voicu-făcut-terci are legătură directă cu SRI! Un 
SRI corupt până în măduva oaselor. Mărturisesc, mă trec fiorii: 
trăim într-o dictatură neaoşă? Fiindcă numai într-o dictatură servi- 
ciile secrete (în România sunt cele mai multe şi mai bine plătite din 
întreaga Uniune Europeană) se şantajează între ele şi se compromit 
reciproc, la o adică, fiind gata să scoată pistoalele pe masă şi să 
tragă la întâmplare. Acum le ţine sub papuc preşedintele Băsescu 
(vă amintiţi ce război a fost pentru preluarea redutei din Ministerul 
de Interne, a UM doi ş-un sfert, deţinută de PSD; a fost dat jos un 
guvern), care e servit după cum îşi doreşte inima, dar dacă servicii- 
le secrete sunt total scăpate de sub control? 

Dumitru Iliescu a atras atenţia asupra corupţiei din SRI - urma- 
rea? A fost acuzat că organizează o lovitură de stat (am impresia că 
am mai citit asta într-un roman sud-american, dedicat dictaturilor 
de acolo) şi pus sub urmărire strictă. Vă daţi seama cum îl anulează 
serviciile secrete corupte pe unul de-al lor, care n-a avut ce face şi 
i-a atras atenţia lui Băsescu că sunt corupte? Nu e greu să-mi 
imaginez ce daune poate să aducă azi Cătălin Voicu, arestat, pus 
sub presiune de o justiţie corectă, dacă-şi dă drumul la gură? 
Norocul lui că în România justiţia aparține tot sistemului ticälosit. 

Sunt sigur că serviciile secrete corupte sunt în alarmă, caută 
acum o ieşire, trebuie să-l neutralizeze pe Cătălin Voicu până nu 
scapă vreo păsărică din gură în mass-media (singurele cu adevărat 
periculoase) - ori va fi trimis la spital, ori la cimitir, ori într-un beci 
în care să intre numai oamenii de încredere din justiţie (procurori, 
judecători de încredere). Va trebui să urmărim atent cazul, fiindcă 
el se derulează în spiritul mafiei puse la cale înlăuntrul sistemului 
ticăloşit, în care rolul SRI (moştenitor al Securităţii) e să-i elimine 
pe cei ce au întins coarda. 

Dacă ar fi bărbat adevărat, fie şi ca securist-general, Cătălin 
Voicu ar trebui să spargă tăcerea şi să spună lucrurilor pe nume, să 
dea de gol structura etajată a mafiei din interiorul sistemului 
ticăloşit, cu ite care duc până la Palatul Cotroceni - dar cum să o 
facă? Ar declanşa un război civil înlăuntrul sistemului ticăloşit. Şi 
el are familie, pe care trebuie să o protejeze, nu? Probabil că, tacit, 
se va muşamaliza totul, şi PSD va acumula şi mai multă antipatie 
din acest motiv... 

Nu m-aş mira să aflu că „partidul generalilor” (format din 
„independenţi” din PSD, conduşi de Gabriel Oprea) a pus la cale 
cazul Cătălin Voicu, în complicitate cu Băsescu şi Vasile Blaga, să 
deruteze şi mai mult nu numai parlamentarii PSD (invitaţi să 
părăsească PSD şi să se afilieze la „independenţi care votează cu 
Bäsescu-PDL””, să crească majoritatea parlamentară), ci şi conduce- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 309 


rea PSD. Va fi îngenuncheat PSD, se va alege praful de el? Acum 
e vremea să fie atacat şi din părţi... PDL va creşte pe seama PSD. 


Domnule! Ce face prietenul LIS? Ce scrie el - fără frâne, 
fără prudenţă, fără spate-gros? Nu este pentru întâia oară când 
atacă, nu la-baionetă, ci la-sulitä, ca polonezii în 1939, în faţa 
tancurilor nemtesti. Ce bine ar fi dacă s-ar mai găsi cinci 
români să şarjeze Tankul Securităţii, ca să mă exprim aşa: 
frontal! Bine, nu chiar cinci, dar măcar trei; măcar doi; măcar 
încă unu... Dar de unde încă-unu? 

e «Dragă LIS, dragă LIS: ce-ai să pati tu după Sarja 
Eroică (şi sinucigasä) cu nimeni n-ai să împarţi. Să te dai tu la 
Securitatea Eternă? Dînd nume, soro? Începînd cu al 
tovarăşului ardelean George Maior, socrul lui Buzura? Sau mă 
înşel cu, Maior este şogorul altui securist ardelean?: Măgu- 
reanu, dar nu-l ghidă el pe Seniorul Coposu, că când să 
meargă, că când să se oprească la stop - ca elementul de 
nădejde din “Structură '? Nume tot de ardelean vânjos, antico- 
munist din strămoş (tras pe ròtă) în strănepot, ca Blaga 
(altfel, Vasile)? 

Uite, eu, prin 1969 mă “dedèsem”, vorba lui Marin Preda, 
la Tovarăşa - Elena : m-a tras de consecinţă (vorba unui sas) 
însuşi Niculae Cel Unic. Dar tu? Te dedeşi la Tovarăşul 
Traian - cel din care se mereu trage şi nu mai termină, Elena 
contimporană - a, nu fiicä-sa, Succesorista, ci Nuti-Spaima- 
Perdelelor, cum o poreclisem eu, în o păcătoasă pană de umor. 

Să te aştepţi la “replici” mihăieştene, la înjurături heideg- 
geriene dinspre Patapievici, papucierul Sultanului (adică sluga 
de rang înalt care îl încalţă pe Stăpân, aplicînd, în acelaşi pret 
o caldă sărutare-arvună papucului prezidenţial), la indigna- 
țiuni intelectuale din partea celui-mai-tânăr-filosof-la-români, 
altfel zisul (lui Ierunca) Liiceanu - ca şi de un pamflet-cronică 
sportivă scrisă la patru mâini de Tru (pronunţă: Trou = Gaură) 
Ungureanu şi de prietenul şi colegul N. Manolescu, turnătorul 
nostru personal la Poarta de la Tel Aviv şi de la Washington, 
demascînd - ca un adevărat ardeleano-oltean legionarismul 
şi antisemitismul, plătit cu arginţii vinderii de frate, întru 
UNESCO cinstire... 

Bine, mă opresc. Ştiu că te poţi apăra şi singur. -.- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 310 


APRILIE 
Joi 1 aprilie 2010 


Azi am mai trimis la Chişinău trei cărţi: Bonifacia, Justa si 
Profil bas (în franceză - nu am o ediţie în română, tipărită). 
E soare - cu dinţi. 


Vineri 2 aprilie 2010 


Pacepa deschide iar gura, spre mânia, atât a securiştilor - 
colegi, subalterni - cât şi a antisecuristilor (judecînd după partici- 
panţii la forum - un număr imens, ţinînd seamă de ora 
Bucureştiului: 9,50). 


“Pacepa dezvăluie motivul care l-a făcut să părăsească România în 
"78, deşi îl aştepta o avansare Alexandra Olivotto Joi 1 apr 2010 

Ion Mihai Pacepa, cel care a fost catalogat, după plecarea din România, 
drept „hoţ, traficant de droguri, jidan, curvar“ (...) dezvăluie pentru prima 
dată motivul care l-a făcut să părăsească România (...). Editura Humanitas 
publică, în mai, o nouă ediţie a „Orizonturilor roşii“(...) revăzută de autor şi 
îmbogăţită cu capitole inedite. 

„Cititorii vor fi încântați să descopere în această ediţie nu doar un înzes- 
trat povestitor, cu o memorie fabuloasă, ci şi un bun analist al epocii postco- 
muniste din Europa de Est şi din România. (subl. mea, P.G.) «Orizonturi 
roşii», în varianta care va apărea la Humanitas, are în prima sa parte câteva 
valoroase studii de caz privind reforma anevoioasă şi nedesăvârşită a vechi- 
lor structuri de poliţie politică şi informative", a declarat pentru „Adevărul" 
Cătălin Strat, redactorul noii ediţii. 


A 
1 


Curios să văz productul “înzestratului povestitor” - după 
opinia-recomandare a lui “Cătălin Strat, redactorul noii ediţii” 
(presupun: agent comercial), am purces la urcarea Golgothei- 
citez: 


“La plajă cu Ceauşescu 

„În memorabila zi de sâmbătă 22 iulie 1978 eram cu Ceauşescu pe plaja 
lacului Techirghiol, unde Gospodăria de Partid şi Direcţia V-a a Securităţii 
(care urmau să fie curând unite în Casa Prezidenţială) amenajaseră o porţiune 
numai pentru el. Datorită depozitelor de nămol radioactiv şi izvoarelor calde 
de apă sulfuroasă, se crede că lacul are miraculoase puteri terapeutice împo- 
triva impotentei sexuale, a infertilităţii şi artritei. Om de stil vechi în materie 
de sănătate, ca şi în politică, Ceauşescu s-a dus la Techirghiol cu regularita- 
te în luna iulie a fiecăruia din ultimii 20 de ani. La început credea că băile de 
nămol îl vor feri de reumatism şi impotentä. Acum spera că o să 1 le vindece. 
Aşadar, în acea memorabilă zi de 22 iulie 1978, mărşăluiam pe plaja lacului 
alături de Ceauşescu, aşteptând să crape crustele de nămol de pe trupurile 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 311 


noastre goale", povesteşte Pacepa în epilogul adăugat în noua ediţie. 
“În pragul asasinatului 

„Doar când am ajuns, în aceeaşi barcă, în mijlocul lacului, unde nime- 
ni nu ne putea auzi, am înţeles în sfârşit motivul real pentru care Ceauşescu 
m-a chemat de urgenţă la Neptun. El a bătut încet apa cu mâinile, până când 
umărul lui a atins umărul meu, şi mi-a murmurat în ureche: «N-Noël t-trebuie 
omorât!» Noël Bernard era directorul programului în limba română al postu- 
lui de radio Europa Liberă, căruia Ceauşescu îi vroia de mult capul. Ultimele 
ironii ale lui Noël la adresa absurdului cult al personalităţii din România au 
stârnit însă acum un nou val de furie din partea Elenei, care se vedea deja 
vicepreşedintă a României. Ceauşescu s-a apropiat şi mai mult de mine”. 


Înainte de a trece mai departe atrag atenţia tovarăşului Călin 
Strat că în limba română nu există femininul “vicepreşedintă”, 
Chiar de este vorba de o femeie; ea va fi, la masculin: 
vicepreşedinte - ca, dealtfel şi ministru, avocat, arhitect, inginer, 
contabil... 


“- Dă-r-l pe «Radu», mi-a şoptit, referindu-se la pulberea de izotop de 
taliu primită de la KGB care, potrivit descrierii trimisă de Moscova, odată 
ingerată, provoca o formă letală de cancer galopant. Ai î-înţeles? 

- Am înţeles, tovarăşe Comandant Suprem! 

- Dup'aia celelalte vespi, una dup'alta. Începând cu Goma şi Georgescu. 

Scriitorul Paul Goma, care acum locuia la Paris, şi jurnalistul Emil 
Georgescu, de la postul de radio Europa Liberă din München, erau de aseme- 
nea, de mult pe lista lui Ceauşescu. 

- La ăştia le dai Semtex, m-a instruit Ceauşescu profesional. Semtex era 
un exploziv greu de detectat produs de securitatea cehoslovacă, pe care DIE 
îl primise recent din Moscova pentru a-l folosi în acţiuni teroriste 
internaţionale. Un pachet plin cu Semtex, să-i facă carne tocată, a explicat 
Ceauşescu. El s-a referit la pachete explozive ce trebuiau trimise prin poştă 
victimelor sale. Apoi trebe distrus întreg vesparu! Viesparul era sediul 
central al Europei Libere din München. 

- O valiză plină cu Semtex! 

Timp de 27 de ani am trăit cu coşmarul că într-o zi am să primesc un 
asemenea ordin”, povesteşte Pacepa.” 


Mă opresc aici - cu greață, nu înainte de a consemna opinia 
unui forumist: 


ROBERTOO02.Apr.10-03:5 Ihs 

”(...) eu personal nu te cred pe tine pacepica cu nimic, apoco, ai plecat din 
Rominia cu buzunarile goale cum am plecat eu? Stiu ca esti pe aici pe unde sint si eu 
numai ca tu prin Virginia eu prin Texas, dar cind ai ajuns in aceasta tara, nu ai trudit 
ce eu am trudit ca aveai Dolarei si Marcute si Lirisoare sterline cu tine ma lingusito- 
rule, poate acum vrei sa ne faci capetele patrate si odata si odata sa candidezi pentru 
presidentiea Rominiei asa e, ne cam ei pe ocolite ma stalinistule, nu mai sintem 
prosti, vezi doamne acum il compatimesti pe Domnul Paul Goma, e el basarabean 
de-al nostru dar tu nu te compari cu el, nici apa de la picioare dupa ce se spala Paul 
Goma nu meriti sa o bei marsh la cotetz, ai ftza ai de buldog inrait RUsine” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 312 


Uf!, am terminat cu Pacepa! 


x 


Şi tot nu m-am apucat de textul despre Din Calidor, pentru 
Târgul de Carte de la Torino. Ce Dumnezeu să spun despre o 
traducere pe care nu o cunosc? 

I-am scris lui Zaffi, să mă ajute el, cu vreo idee... 


Sâmbătă 3 aprilie 2010 


Trezit devreme, am răspuns la felicitări, am felicitat, de 
Paşte. În jur de 30 destinatari. Regret că nu am putut trimite un 
semn de viață Elvirei Iliescu: nu are adresă web. O îmbrătisez de 
aici, din jurnalul meu. 
Am bănuit că nu vor fi mulți vizitatori în aceste zile (46): 
sărbătorile pascale. Doar Columbia, fideà, mă ceteşte... 


Duminica Paştelui, 4 aprilie... 


..2010, nu 1944. 
Hristos a înviat! 


Mie, Învierea mi-a adus încă o nepoată: Tatiana, fata mai 
mare a lui Viorel-Leonid Popescu, şi soră a Angelei (“mai mare” 
zice Angela Goma-Trubceak, “mai mică”, după Angela Popescu- 
Pelin). Şi ea: frumoasă - dacă e nepoata mea! Se află în Spania, 
la lucru, împreună cu soţul si cu unul dintre cei doi băieţi. Ce 
lucrează, acolo? Lucrează, scurt! În curând vor primi “hârtiile”. 


Astăzi se împlinesc - câți ani? de la Bombardamentul 
American şi asupra Bucureştiului. Acolo, atunci a dispărut şi 
unchiul mei Ignat Goma, fratele mai mic al tatei. 


Luni 5 aprilie 2010 
Azi - ca şi ieri - sunt tulburat de cartea lui Camelian 
Propinatiu despre Orbitorul lui Cărtărescu. Abia am ajuns la 
jumătate. E fascinant autorul: ai zice că sunt eu (sic). 


Marţi, 6 aprilie 2010 


Azi am terminat cartea lui Propinatiu. Am să-i scriu. 
I-am scris. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 313 


Miercuri 7 aprilie 2010 


Să dau vina pe primăvară, ca să-mi explic sfârşeala? Ar 
însemna că tot într-o primăvară mi-o duc, de, să tot fie un 
deceniu?, două? 

I-am scris Tatianei Popescu, în Spania. 

Ce simt eu, acum, în primul trimestru al anului 2010, în care 
mi-am găsit atâtea fete-femei nepoate, strănepoate, cu toatele 
frumoase/le/ (de pică!)? 

Nu t-oi spune... 

x 

N. Merişanu îmi trimite un “elogiu” al meu, scris de 

Caraion: 


“Lui Ion Caraion nu-i scapă nici o abatere a confratilor săi, e mai 
vigilent decât un militian şi semnalează cu indignare şi intervenţia lui 
Eugen Ionescu în favoarea “rezistentului român Paul Goma”: 


“Nu comicul dlui Eugen Ionescu, ci dl Ionesco Eugène personal în rol de comic 
s-a livrat unui interviu transmis de posturile de radio ale Europei Libere şi a produs 
(în ce calitate, oare? De actual cetăţean francez ori de fost cetăţean română) nu numai 
ideea că dl Ceauşescu ar fi bine să demisioneze, dar şi pe aceea că rezistentul român 
Paul Goma, care (după cum ne anunţă tot Europa Liberă poate fi văzut bine mersi la 
Bucureşti) Şi-a lăsat barbă şi este ceva ce nici n-a mai fost altul, ceva de talia lui 
Soljenitin, pe care aproape că l-ar şi întrece, pentru că la dimensiunile teritoriale ale 
României faţă de dimensiunile Rusiei Sovietice, ba socotind şi pe număr de locuito- 
ri, Goma, n-are cum să nu fie, ba chiar este şi mai mare”. 


- -Joi 8 aprilie 2010 


Camelian Propinaţiu mi-a trimis “datele personale” - aşa 
să-i fi cerut eu? Nu cred, însă a rezultat o “scurtă biografia 
pentru uzul d-lui P.G.” pe care o va putea folosi el în viitoarea 
carte, mai cu seamă pentru că autobiografiatul face acest lucru 
pentru întâia oară - ferice de el, se vede...). 

Acum, că au trecut câteva zile de la citirea cărţii, ca basara- 
bean-basarabean, vânător al celui mai neînsemnat semn că 
cineva se interesează de Basarabia, eram tentat să-i pun pe 
coloana cealaltă pe Onisifor Ghibu. Numai că acela, fie-i 
memoria mereu cinstită, era ardelean-ardelean, or Propinatiu este 
pe trei sferturi (basarabean): mama sa fiind basarabeancă. 
Oricum şi el va avea o statuie pe Aleea Scriitorilor din Chişinău, 
lângă cea a lui Onisifor Ghibu şi a lui Octavian - sau în altă 
parte fusese aşezate, de aceea “mutate” de bolşevicii lui Voronin 
şi Stepaniuk? 

Am fost - şi sunt, în continuare - sensibil la fotografiile 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 314 


trimise de C. P. cu osebire la femeile lui, începînd cu bunica, 
zăbovind îndelung la mama, sfârşind cu sora. Nu numai pentru 
că, de trei luni mă aflu în zodia femeilor mele - descoperite şi 
pierdute, ca Elenuta Cuza - cu toatele frumoase, luminoase - ci 
pentru că, obiectiv vorbind (sic) toate basarabencele noastre au 
fost, sunt frumoase: şi mamele noastre şi nepoatele şi strănepoa- 
tele - şi, desigur, stră-stră-nepoatele. 

Bucuria, plăcerea-de-femeile-noastre cele frumoase la mine 
este alb-neagră, ştiind oleacă de istorie, deci avînd ştire şi de 
soarta lor de roabe sexuale, se spune acum, în diferitele “epoci- 
istorice”: fie incursiunile mongole, fie turceşti, întru “recrutare 
silită” pentru haremuri, fie tätäresti, fie ruseşti, prilej cu care erau 
răpite şi duse aiurea; fie folosite pe loc, de către ocupanţii 
bolşevici, de auxiliarii lor, nu doar evrei, ci şi moldoveni de-ai 
noştri în slujba stăpânului. “Maldova”, sub sovietici - includ şi 
anul de sânge dintre 28 iunie 1940 şi 15 iulie 1941 - apoi de prin 
1946-47 (în toiul foametei organizate de ruşi, după modelul celei 
ucrainene), nu întâmplător avînd prim-secretari bestiali (si, 
ne-coincidenţă: ucraineni); Hruşciov, Cernenco, Brejnev) aceştia 
îşi pofteau pe moşia lor de pe Bâc, la crama de la Cricova, 
tovarăşii, întru “destindere”: beau, mâncau până la vomă, în timp 
ce pe ulitelor satele, pe străzile oraşelor - ei, da, ale Chişinăului, 
unde avea loc “Sărbătoarea Destinderii” - zăceau cadavrele basa- 
rabenilor, bătrâni, adulți, copii - morţi de foame, ei, “revoluţio- 
narii” se bucurau de... turismul sexual ; femei, adolescente, 
convenabil hrănite (ca să prezinte şi ceva carne, nu doar oasele 
comunităţii de schelete) erau adunate ca o cireadă şi date pe mâna 
(sic) acelor activişti de foarte-frunte. Ca în toate situaţiile de scla- 
vaj, fetele, femeile ştiau ce li se cere şi nu protestau, nu refuzau 
“serviciile”, ba erau bucuroase: la urmă... - la urmă... - puteau 
aduna şi duce acasă resturi din festinul bolşevic, cu care să 
ameteascä foamea fraților, a părinţilor - şi a soţilor. 

După 1990, femeile noastre din Basarabia au fost amăgite de 
tâlhari bästinasi, nu de puţine ori “logodnici”, “verişori”, când nu 
de-a dreptul fraţi (asociaţi cu sòții), vândute cum se vând anima- 
lele, “pe picioare” şi trimise în Occident, în Turcia, să facă bani. 

Acum vreo zece ani am scris un “roman poliţist” cu titlul 
Profil, tradus şi editat în frantuzeste Profil bas la Editions 
des Syrtes. 

Ei şi? Care a fost “efectul”? N-a fost nici un efect. Pierdusem 
din vedere că scrisesem un roman, nu un articol de ziar demas- 
cînd prostituţia la care sunt obligate (şi cum, şi cu ce mijloace!) 
fetele, femeile din ţările ultrasărace din Est: Rusia, Ucraina, 
Bulgaria, România - şi din “Republica Moldova”... - 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 315 


x 


Dau, târziu (sau am dat, dar am uitat?) peste un articol din 
Cotidianul din 5 august 2008, semnat de Costi Rogozanu 
intitulat “Blestemul Soljeniţin”. Il reproduc: 


“Blestemul Soljenitin 05 Aug 2008 Costi Rogozanu 

Moartea lui Soljenitin readuce în prim-plan infinita complexitate 
a protestatarului de calibru. 

După revenirea, în 1994, în Rusia şi după o primire aparent căldu- 
roasă la Moscova, marele Soljeniţin a început o nouă aventură amară, 
de data asta cea a libertăţii de expresie. Când rememorăm destinele 
disidentilor, ale marilor spirite critice, ne e foarte uşor să ne însuşim cu 
totul libertatea care le sclipea în discurs. În acelaşi timp ne e aproape 
imposibil să ne asumăm alunecările în zone incomode din prezent. 
Soljeniţin a nedumerit multă lume când a ieşit din globul pur al luptei 
împotriva lui Stalin şi a intrat în actualitate. Mulţi n-au mai înţeles nici 
criticile aduse lui Elțîn sau lui Gorbaciov, nici invectivele la adresa 
Occidentului cel fără Dumnezeu şi plin de cinism, nici critica la 
adresa ruinării valorilor sau a URSS. 

Au înţeles poate de ce i-a refuzat decorația lui Elțîn, dar apoi a 
fost mai greu de înghiţit de ce a acceptat decorația de la Putin. 

Soljeniţin nu s-a mai regăsit în propria ţară. Discursurile despre 
patriotism sau despre nevoia de a păstra curată limba rusă, frustrarea 
enormă că noile cărţi au început să-i fie citite doar de câţiva, şi nu de 
milioanele care îşi împrumutau pe sub mână „Arhipelagul Gulag“, 
toate acestea l-au coborât pe scriitor printre pământeni. 

Dintr-o culme a autorităţii etice a fost adus rapid la statutul de 
„curiozitate a societăţii de azi“. 

Nu e singurul caz. Marii protestatari din blocul comunist au trăit 
de multe ori căderi inexplicabile tocmai pentru că nu au reuşit să-şi 
utilizeze puterea simbolică în prezent. O scenă tristă este descrisă într- 
un material din „The Guardian“, despre emisiunea lui Soljenitin de la 
o televiziune rusă care a fost scoasă din program după ce întrebările 
moderatorului deveniseră mult mai lungi decât răspunsurile invitaţilor. 

Oamenii care au criticat realităţi de care nimeni nu îndrăznea să 
se atingă au devenit, după ce obiectul protestului a dispărut, ciudati 
paria exilați sub eticheta „reper moral“. Au fost atât de speciali încât 
n-au avut decât rar dreptul la „contemporaneitate“. Ştiu, sună ciudat, 
dar nu se poate, de exemplu, să nu te gândeşti la destinul unui Paul 
Goma care poate exista în manuale şi în studii de istorie, dar nu poate 
exista în spaţiul public românesc. Mai toate necrologurile (mă refer la 
cele bune) dedicate lui Soljenitin cuprindeau invariabil conul de ambi- 
guitate din ultima parte a vieţii, opiniile din ce în ce mai greu de 
înghiţit pentru contemporani. Ajungem astfel la „antisemitismul“ lui 
Soljenitin care, în obsesia lui de a lămuri contextul în care a izbucnit 
revoluţia din octombrie, ajunge la opinii despre comunitatea evreiască 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 316 


mai mult decât incomode şi bazate pe documente „puţin cunoscute“, 
cum spunea el. 

Problema antisemitismului este asociată de câţiva ani şi cu imagi- 
nea lui Goma. Una dintre cauzele acestor etichetări, uneori pripite, 
vine şi din esenţa incomodă a unor astfel de personalităţi. Aceşti oame- 
ni se orientau sau încă se orientează aproape instinctiv către subiecte- 
le tabu sau cel putin incomode. Intră cu dorinţa lor de expresie liberă 
în cele mai sensibile teme fără să nuanteze, fără să-şi ia precauţii. Nu 
fac o „paralelă“ între cele două personalităţi, Goma şi Soljenitin, dar 
cred că moartea acestuia din urmă ar trebui să ne facă să reflectăm ceva 
mai nuantat asupra spiritului contestatar în general. 

Până la urmă, aceşti oameni din carne şi oase au purtat pe umeri 
povara propriilor noastre idealizări extreme. Apoi ni s-a întâmplat să-i 
judecăm foarte aspru. Goma este un tip profund antisistem. Până şi 
invitația de a participa la redactarea Raportului lui Tismăneanu s-a 
transformat rapid în scandal. Pentru că un om care a suferit pentru 
adevăruri simple şi fundamentale a fost pe veci traumatizat de laşitatea 
semenilor. Nu le mai poţi pretinde eroilor de atunci să nu fie mizantro- 
pi sau chiar aberanti. Nebunia lor rămâne oglinda uneori grotescä a 
lasitätilor noastre. Acesta este blestemul Soljeniţin, valabil pentru 
Goma sau pentru Tudoran, mai putin valabil pentru Michnik.” 


Culeg şi câteva “aprecieri” de pe Forum: 


lucid 05-Aug-2008 20:47 

Cam de dupa cires, dle Rogozanu...in loc sa-tzi spui parerea clar si raspicat: 
Soljenitzin prin Doua secole impreuna si Goma prin Saptamana rosie sunt antisemit- 
zi sau - ca sa te citez - "abordeaza cele mai sensibile teme fara sa-si ia precautzii"? 
Fatza de CINE trebuie sa-si ia "precautzii” marile constiintze ale popoarelor lor? 
Potzi comenta?(...)” 


Cristi.S 05-Aug-2008 21:14 

Cum dracului...se intampla ca tocmai dizidentii de "ieri", Soljenitin, Bukovski, 
Goma, Michnik, chiar Vaclav Klaus intr-o oarecare masura sa se fi "rupt" de realita- 
te si astia care n-au schitat prea multe gesturi de revolta atunci "inteleg" mult mai 
"bine" "realitatile" contemporane? Oare cum? Niste nebuni Soljenitin, Bukovsky, 
Michnick astia...Ca si altii de pe la noi.. Mi-aduc mereu aminte cum ati executat-o pe 
Doina Cornea intr-o problema "sensibila"... E plina tara de intelectuali "fini"(si sa ne 
intelegem, tu Costi, intr-un fel e bine ca nu faci parte dintre ei :) , intelectuali de ope- 
reta si carton, 22-isti si dilematici, mai toti cu burse Soros...Ha-ha-ha...Au innebunit 
salcamii si cu ei... 


e,-  alexandra.p 05-Aug-2008 23:18 pt. Cristi.s 

daca tot l-ai invocat pe Paul Goma: il respect foarte mult pentru curajul lui de dinain- 
te de '89 dar da-mi te rog un singur motiv pentru care l-as respecta pentru ce face 
acum si l-as mai considera un reper moral; mai precis: ce face acum Paul Goma??? 


Ce să facă, dragă tovărăşică! Beleşte prazul pe Marile 
Bulevarde ale Parisului, în loc să se întoarcă în Românica, să-şi 
pună iar pielea la bătaie şi pentru tine, putoare-mică, altfel mare- 
anonimă, iar tu să-ţi bagi capul sub pernă, să nu afle tată-tău, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 317 


securistul, că asculti Europa liberă - degeaba. 


AVP comment: 05-Aug-2008 23:27 Amicus Plato... 

Un fundamentalist ortodox + un antiglobalist... Să ne mai mirăm că ei sunt şi 
uşor - ca să zic aşa, fiindcă îmi sunt pretini... - antisemiţi... ? ;) 

Cât despre Soljenitân şi Goma, destinul lor seamănă prea izbitor, pe undeva, ca 
să nu ne gândim că hic sunt leones - ex ungue leonem, mai precis... -, păi cum drea... 
Mai lipseşte s-aflăm că şi Goma s-ar simţi în stare să primească o decorație de la 
Putin-KGB, ca să-l pipăim şi să urlăm: "Evrika!", ? la, pardon, asta e... :) 


Parafora 06-Aug-2008 11:56contra pro 

Hiper-textual,paroxismul intransigentei paulgomieme contreaza prin feed-back 
intransigenta insasi,mioritismul manicheic pe care transparent il combate,tribalismul 
in virtutea caruia extra-sangvinul este impotriva lui "pro",si,deci,inesenta,sovinis- 
mul,rasismul,nazismul si comunismul.Daca "cine nu este pro-sionist,este anti-sio- 
nist" ne mai programeaza gandirea, avem o problema. Emil Goma n-a iritat nicioda- 
ta evreul care a luptat pentru Romania, ci pe cel care, camuflat sub nume romanesc, 
a inselat si tradat, ca de altfel orice uscatura care sub comunism si-a zis roman. 
Soljenitzan-ul nostru n-a abjurat. 


Parafora 06-Aug-2008 13:25 mea culpa! 
Parafora (06-Aug-2008 11:56)contra pro 
Hiper-textual, paroxismul intransigentei paulgomieme contreaza prin feed-back 
intransigenta insasi,mioritismul manicheic pe care transparent il combate,tribalismul 
Scuze dlui.Paul Goma,pentru Emil.Gura travestiului,o grai adevar... 


demofil 06-Aug-2008 17:26 obsesii 

Faptul ca s-a interzis publicarea in limba engleza a unei carti scrisa de un lau- 
reat al premiului Nobel pentru literatura (adica a fost cenzurat), spune multe despre 
limitele libertatatii de expresie pretutindeni in lume. Soljenitin a fost bun cand a facut 
cunoscute crimele din Gulagul sovietic dar nu a mai fost bun cand a incercat sa deter- 
mine autorii lor, deoarece intre acestia majoritatea au fost evrei. Soljenitin nu a fost 
numai romancier, ci si dramaturg si istoric. Ceea ce a cautat el (““obsesie” este numai 
in capul lui Rogozanu) scriind "Doua sute de ani impreuna” a fost adevarul despre 
epoca respectiva, pentru ca, asa cum spune el intr-un interviu dat inaintea publicarii 
cartii, “orice adevar este din punct de vedere moral vital unei persoane”. Iata ce 
spune el in acel interviu raspunzand acuzatiilor de anti-semitism: “Eu nu judec o 
natiune in intregul ei. Eu totdeauna fac distinctie intre diferite straturi sociale de 
evrei. Sunt cei care s-au dedicat trup si suflet revolutiei; altii, dimpotriva, au incercat 
sa nu se implice nici ei nici copii lor si sa sustina traditia. Inca altii au fost calul de 
tras al enormului complex militar-industrial sovietic — truditorii. Eu nu cred ca judec 
o natiune in intregul ei. Cred ca oamenii nu sunt indreptatiti sa faca astfel de judeca- 
ti pe un inalt nive spiritual.” 

In ce priveste aluzia lui Rogozanu (sau preluarea ei) precum ca Soljenitin a 
folosit la scrierea cartii documente “putin cunoscute” , ceea ce ar face cartea mai 
putin credibila, aceasta este ridicola. De altfel, in interviul citat mai sus 
(http://www.orthodoxytoday.org/articles/Chukovskay aSolzhenitsyn.htm), Soljenitin 
este intrebat si despre aceste documente si spune chiar unde a fost publicat unul 
dintre ele. 


demofil 06-Aug-2008 18:07 Tismaneanu 

Tot in acel interviu Soljenitin a mai afirmat: “...dupa ce in Uniunea Sovietica 
si Rusia s-au ridicat restrictiile privind emigrarea evreilor si a inceput un exod, acum 
este tocmai timpul cand subiectul poate fi discutat deschis. Eu, unul, ma simt deplin 
liber, fara nici o restrictie si increzator ca nu cauzez evreilor nici un rau din punct de 
vedere social.” Probabil ca si daca ar fi numai evrei pe pamant tot ar exista anti-semi- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 318 


ti, caci ar inventa ei unul. In Romania, cand Gabriel Liiceanu a inceput sa publice 
cartile marlor interbelici (Cioran, Noica, Eliade), Vladimir Tismaneanu il denunta in 
SUA ca editor al extremei drepte (vezi “Sebastian, mon frere” din volumul 
“Declaratie de iubire”). 

Pentru ca veni vorba de Tismaneanu, la momentul cand Soljenitin scria 
Arhipelagul Gulag, el “devora” opera lui Lenin (sau mai exact “Lenin cu vocea lui 
calda” ii vorbea din paginile volumelor sale, pe care el le citea “pe nerasuflate”), 
lauda comunismul si astepta cu nerabdare rapoartele la congresele PCR ale secreta- 
rului sau general pentru bibliografie si sa afle pe ce cai s-o mai apuce in marsul sau 
spre “cele mai inalte culmi ale progresului si civilizatiei”. Faptul ca un asemenea per- 
sonaj a fost numit seful acelei comisii si ca, spunand adevarul, un astfel de sef era 
incompatibil cu un disident autentic precum Paul Goma (pacat ca Monica Lovinescu 
a acceptat), a fost o porcarie in sine. 


alexandra.p 06-Aug-2008 18:39 pt. demofil 

demofil (06-Aug-2008 18:07) 

Tismaneanu Tot in acel interviu Soljenitin a mai afirmat: “...dupa ce in 
Uniunea Sovietica si Rusia s-au ridicat restrictiile privind emigrarea evreilor si a 
inceput un exod, acum este tocmai timpul cand subiectul poate fi discutat deschis. 
Eu, unul, ma simt deplin liber, fara nici o restrictie si increzator ca nu cauzez evrei- 
lor nici un rau din punct de vedere social.” Probabil ca si daca ar fi numai evrei pe 
pamant tot ar exista anti-semiti, caci ar inventa ei unul. In Romania, cand Gabriel 
Liiceanu a inceput sa publice cartile marlor interbelici (Cioran, Noica, Eliade), 
Vladimir Tismaneanu il denunta in SUA ca editor al extremei drepte (vezi 
“Sebastian, mon frere” din volumul “Declaratie de iubire”). Pentru ca veni vorba de 
Tismaneanu, la momentul cand Soljenitin scria Arhipelagul Gulag, el “devora” opera 
lui Lenin (sau mai exact “Lenin cu vocea lui calda” ii vorbea din paginile volumelor 
sale, pe care el le citea “pe nerasuflate”), lauda comunismul si astepta cu nerabdare 
rapoartele la congresele PCR ale secretarului sau general pentru bibliografie si sa afle 
pe ce cai s-o mai apuce in marsul sau spre “cele mai inalte culmi ale progresului si 
civilizatiei”. Faptul ca un asemenea personaj a fost numit seful acelei comisii si ca, 
spunand adevarul, un astfel de sef era incompatibil cu un disident autentic precum 
Paul Goma (pacat ca Monica Lovinescu a acceptat), a fost o porcarie in sine. 


c 


Camelian Propinatiu 08-Aug-2008 06:38 Inca o victorie a Imposibilei Lustratii 

Orice istoric al presei romane va considera semnificativa incapacitatea cartura- 
rilor de a acoperi publicistic moartea lui Soljenitin. Chiar si mega-intelectualii care- 
l au in raft, pur si simplu nu l-au citit din moment ce sunt incapabili sa indruge alt- 
ceva decat clisee! Nu intamplator si subcomentatorii de pe forumurile presei online 
sunt simptomatic de putini, subiectul fiindu-le total necunoscut. Cand exagerarea 
favorabila fostilor tortionari va inceta, chestiunea antisemitismului lui Soljenitin, fata 
de importanta operei majore (Arhipelagul Gulag, Pavilionul Cancerosilor, Roata 
Rosie) se va reduce la intrebarea DE CE a trebuit ca un nespecialist, un scriitor cu 
licenta in fizica, sa descalceasca grele probleme arhivistice? Sau, altfel spus, pentru 
ce mai plateste norodul rus (cum si alte noroade) parazitii din institutele si academii- 
le cu profil istoric? In fond, asta este ce i-au reprosat imediat profesorii, fie si de la 
Harvard, scriitorului Soljenitin, incompetenta, nu antisemitismul, cand a aparut Doua 
sute de ani impreuna, carte pe care n-a interzis-o nimeni, nici macar in Romania prin 
2005, cand cele doua volume de la Editura Univers numai ca n-au gasit comentator 
capabil sa se pronunţe. 


Mi-am luat inima în dinţi şi am deschis Jurnal 2008, am 
căutat de la 1 august la 1 decembrie. Nu am găsit articolul 
“Blestemul”- pe care îl ştiu, îl ştiu. O fi mai încolo, după 
1 decembrie. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 319 


Vineri 9 aprilie 2010 


O nouă noapte transpirată. Şi ametitä: “vertijurile” s-au 
accentuat, de două zile n-am mai ieşit din casă şi probabil n-am 
să mai ies - cât o fi. “Cât o fi... , de parcă eu mi-aş planifica 
timpul... Nu, soro, nu depinde de mine “planificarea timpului”, 
eu o suport, o îndur, o... rezist, în accepţia dată de românii fericiţi 
că a îndura semnifică şi... a rezista (terorii politice...). 

Pentru cei care (nu) mă cunosc: pe dinafară sunt un 
plângăcios, un väicäret... Or eu (mă) arăt aşa, nu pentru că aş fi 
cu adevărat aşa, ci pentru a stârni, din partea... părții femeiesti 
proteste, asigurări că situatiunea nu este ea chiar catastroafă, ba 
dimpotrivă! - folosesc şi eu trucuri de copil, ca să mă ia 
mama în braţe, la sână, să-mi deie tâtä, să mă drăgălească, 
ogoiască, asigure: Lasă, trece... 

Eu ştiu că asta nu trece. Şi ştiu că nu poate fi amăgită, 
înşelată. Si nu mă tem de ea (“ci de... nuştiuce a ei”, vorba 
poetului). Am mai scris, repet: fiind convins că nu există viaţă 
după asta, mi-am făcut viaţa de acum ca pe o unică şi ultimă 
şansă de a face ceva. 

Ştiu, pre-ştiu că în acest an, 2010, voi pleca. Dacă se va 
întâmpla de 2 octombrie, voi primi “evenimentul” ca pe un dar, 
ca pe o floare - “cu prilejul împlinirii a 75 ani..., Cutare 
Cutăreanu a plecat dintre noi, lăsîndu-ne singuri-singurei, numai 
cu puta pre ei...” 

Da, oameni buni: o să mă cam duc dintre voi, zice partea 
mea ardelenească. 


Sâmbătă 10 aprilie 2010 


Valerian Stan mi-a comunicat anunţul D-nei Crângariu: s-a 
aprobat apelul nostru în procesul cu pricina. Vrea să ştie care este 
opinia mea, “resemnatul”, zice dânsa. l-am răspuns că sunt 
incapabil să răspund şi îi rog pe ei - pe V. Stan şi M. Stănescu - 
să cântărească situatiunea (aprobarea apelului) şi să mă consi- 
heze. Dacă ei bănuiesc în această măsură intenţia de mă face să 
pierd procesul cât mai... răsunător posibil... Uite, nu ştiu ce am 
să fac în cazul acesta... 

Nu mi-e uşor să navighez printre stânci-de-stat-şi-de-partid 
după ce am avut naivitatea să cred că, dacă nu voi câştiga 
impotriva Holocaustologilor insolenti, triumfători, bătînd pas de 
front pe stil rusesc, de Armată Roşie înainte de a se fi luat o 
decizie, măcar Justiţia din ţara mea să fie justiţie pură şi simplă, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 320 


nu ca înainte, justiție-de-clasă şi nu ca după 1989 justifie-de- 
rasă. Dar uite-o: Justitia din ţara mea se comportă ca Segoritatea 
Bobor'lui, în 1977, când a ţinut cu dinţii să nu mă lase să scap 
fără vătămare morală din labele ei, să mă aibă cu-ceva-la-mână, 
spre satisfacția läbärtatä a unor bolşevici autentici ca nesfârşitul 
gazetarnic, prieten al lui Manolescu şi al lui Tudoran: C.T. 
Popescu. Aşadar, faptul că am pierdut procesul le-a pricinuit 
plăceri erotice doar unor viermi ca Boris Mehr, ca Gabriel 
Andreescu - de astă dată victoria Holocaustologiei Române va 
avea parte de o victorie totală asupra mea, datorită “contribuţiei” 
initiale semnată de Carmen Muşat şi de I.B. Lefter, publicînd în 
revista lor Decretul de antisemitizare, autor: “Radu Ioanid”, 
evanghelie după care s-au luat toţi lătrăii, toţi onaniştii, în frunte 
cu basarabenii buzurizati Gârnet şi Ciobanu. 

Ziceam că va veni o zi a Judecăţii: cum vor explica aceştia 
(dar şi Manolescu şi Marta Petreu şi Cistelecan bătrânul şi 
Gârbea) consimţământul lor la punerea mea pe rug? 

Să nu ne facem griji: ticăloşii luaţi de guler vor găsi 
totdeauna “justificări” ale ticăloşiilor lor, de la «N-am avut 
încotro, m-au şantajat cu...», până la obrăznicia: «Tu, să fi fost în 
locul meu, ce ai fi făcut?»- _- 


x 


Ieri Angela Pelin-Popescu mi-a mai “procurat”? nişte 
nepoate şi acestea frumoase şi “semănătoare” fiicei ei, Vera, 
pianista. M-a bucurat nespus. Una dintre ele, fata Lenuţei 
Popescu, verişoară a mea căsătorită Văcaru - din Cucuruzeni, 
unde era celebra Şcoală de Agricultură aboslvită şi de Niculae 
Popescu, fratele mamei - ar urma să-mi scrie (dacă nu-mi va 
pierde adresa). Aştept, ce să fac? 


x 


e -Tragedie-tragedie-tragedie : elita actuală poloneză 
ucisă pe când mergea să omagieze, la Katyn, uciderea elitei 
poloneze în 1940. 


Duminică 11 aprilie 2010 


Coincidenta lu’ Dracu’: ieri, când mă pregăteam să reamin- 
tesc, în jurnal, soarta doctorului legist Alexandru Birkle (solicitat 
în comisiile internationale de cercetări la Katyn, la Vinnita, în cea 
germano-română pentru Tătarca), a căzut ca un trăsnet ştirea că 
elita actuală a Poloniei, mergînd la locul unde elita Poloniei de 
după lichidarea ţării, în 1940, fusese masacrată de ruşi - după 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 321 


obiceiul bolşevic, vina fiind întoarsă pe dos de maeştrii 
minciunii Ilya Ehrenburg şi Vassili Grossman - avionul 
delegaţiei s-a prăbuşit, deci a fost decapitată încă o dată. 

Şi eu care nu înţelegeam de ce mă năpădeşte plânsul de 
fiecare dată când aud Imnul Poloniei intonat şi la cea mai banală 
întrecere sportivă - nu doar pentru că “între timp” am îmbătrânit, 
iar sfincterele ochilor au slăbit şi-mi scapă lacrimile - ci de când 
mă ştiu. Idol de adolescenţă mi-a fost Stere; de maturitate: 
Soljenitin. Iar comunitate... “idolă”: Polonia. 

De aceea. Să trăiască în veci Polonia în veci însângerată, în 
veci decapitată - de fiecare dată reînviată! 


Luni 12 aprilie 2005 


Katyn II. Dintre ţările europene vecine cu Polonia doar 
România lui Băsescu a întârziat cu o zi transmiterea 
condoleantelor, nu a decretat măcar o jumătate de zi de doliu 
naţional. Era cunoscut analfabetismul băsescian în materie de 
geografie elementară (Kabul în loc de Cahul; Tahiti în loc de 
Haiti - ai zice că Traian este băieţelul de trei ani al propriei fiice, 
Eba). Ce să mai vorbim de dobiBocul devenit şi el legendar - i-a 
devansat pe legendari Chivu Stoica, Dăscălescu, Postelnicu, 
chiar şi pe co-ardeleanul său, Zăroni. 

Însă îngrijorătoare peste poate este nesimtirea românească 
(în schimb, anonimă!) a prea multor participanţi la “discutarea” 
câte unui articol de ziar, faţă de o tragedie nu doar poloneză, ci 
măcar europeană-de-Est (exclud Anglia, care i-a trădat şi i-a dat 
lui Stalin pe cei care-şi vărsaseră sângele pentru Coroana 
Britanică; exclud şi America de Nord, cea care a consimţit la 
trădarea Poloniei şi darea ei pe mâna ruşilor, deşi în aranjamen- 
tul de la Ialta era vorba mai ales de soarta Poloniei; nu şi Franţa: 
ea a vândut “doar” Cehoslovacia, cu un an mai devreme). 

Sunt ca înjunghiat în burtă citind “comentariile” unor, dragă- 
doamne români, pe marginea decapitării - pentru a câta oară! - a 
Poloniei. De astă dată nu am întrezărit, sub “anonimat”, nici 
eterni securişti, nici eterni evrei - eternii anti-goi, în general, în 
special eternii anti-polonezi. Ci doar mâlul, noroiul, bălegarul 
românesc - cel de nesfârşită ruşine. Ruşine naţională, în cazul 
tragediei recente nefiind vorba de pro-polonezism, de antipolo- 
nezism, nici de catolic contra ortodox, nici de iudaism contra 
creştinism - nici măcar de Rusia contra Polonia - ci de prostia 
noastră, românească, băştinoasă, de idiotenia noastră daco- 
romană, cea 1esità la lumină (sic!), nu ca rezultat al unui “proces 
de gândire” (gândire la becalizatii noştri compatrioti?), ci în urma 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 322 


dospirii, fermentării cu clăbuci, cu stropi a bălegarului din 
“sinea” unor - prea-multor - ruo-mâni d-ai nuostri, dîn puo-puor. 

A avea alte păreri, opinii despre “ceva politic” - normal, 
într-o comunitate (de oameni) ; a avea alte idei, credinţe 
(şi religioase), ceva obişnuit (între oameni); 

Însă a spurca, prin cuvinte, moartea cuiva, fie acela chiar un 
duşman... Fiindcă asta au făcut prea multi dintre idioţii noştri 
compatrioți; nu au-luat-în-deşert-cuvântul-Domnului, mai grav: 
au luat în băşcălie o tragedie omenească. Asta au făcut cretinii, 
oligofrenii români, cei care nu au ştiut ca măcar prin tăcere să 
omagieze suferinţa atroce - şi repetată - a vecinilor noştri, a 
fraţilor noştri, Polonezii. 

Nesimtire neaoşă - îl re-citez pe Noica: netrebnicie. 

«În ţara asta vreţi să vă întoarceţi?» - întrebarea fetişoarei 
din Paşcani (era, acum un deceniu, acum o fi mamă de copii) 
nu-mi dă pace, mă croieste cu biciul peste obraz, peste ochi.» - 


Marţi 13 aprilie 2010 


Eu credeam că numai românii noştri sunt nesimtiti, 
nesimtitori, bădărani în judecarea tragediilor altora - aici a 
polonezilor - ei bine, pe forumul ziarului Le Monde am dat peste 
comentarii, nu atât vulgare, băşinoase - nesimţite, cum zisesem - 
ca la românaşii noştri, ci altfel. Nu sunt de acord că despre-morti- 
numai-bine, însă a-ţi manifesta, nu diferența, ci ura faţă de un 
mort - aici preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski - depăşeşte 
bunul-simt. Fiindcă, totuşi, Kaczynski nu a fost un Hitler, nici un 
Pinochet, nici chiar un Franco, pentru ca oamenii de stânga 
(fanaticii de stânga), evreii să-l deteste şi în moarte. 

După mesajele (sic) din Le Monde îi simți pe mesayisti 
după... mesaje, după nemulţumirile, chiar ostilitatea lor faţă de 
preşedintele polonez. 

Pe primul loc al “păcatelor” lui se află, ei, da, catolicitatea. 
Între aceşti neiubitori ai catolicismului se află mai puţin 
ortodocşii - printre care zecile de milioane de ruşi; sutele de 
milioane de musulmani. Ci doar (!) cele câteva mii de evrei 
isterici, politruci fanatici stînd de pază pe meterezurile interne- 
tului, să dea “replica meritată” oricărei opinii ne-prosemite. I se 
reproşează catolicului preşedinte păcatele cunoscute: rigoarea 
doctrinei, interzicerea avortului şi a căsătoriei preoților, chiar şi 
recentul scandal al pedofiliei clerului... - dar Doamne fereşte să 
se vorbească de rigoarea (eufemism) mozaismului, imoralitatea 
rabinilor care tac chitic faţă de crimele împotriva palestinienilor, 
arhaismul în care, nu numai se complac, dar impun legile lor, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 323 


asupra tuturor cetăţenilor Israelului. Tot ei, dar nu doar ei îi 
găsesc pricină că a fost prea, insuportabil de anticomunist (ce să 
facă şi el, omul: putea fi insuportabil de... antiamericanist?); 
adept al naționalismului polonez - e-he, ce băiat bun, de-al nos- 
tru, ar fi fost, dacă era... internationalist, citeşte: proisraelianist! 

Printre reproşurile, acuzaţiile care i se aduc polonezului 
catolic (sic) Kaczynski: pledoariile, chiar legile edictate împotri- 
va homosexualității. În asta paratrăznetul defunctului preşedinte 
a adunat fulgerele resentimentare ale tuturor nefututilor, ale 
frustratilor sexual - câteva bune divizii de homosexuali, lesbiene. 

Celelalte legioane de anti-Kaczinsky sunt alcătuite din noi, 
ne-polonezii; din noi, românii-verzi, patrupezii incapabili de o 
ridicare măcar într-un genunchi, pentru a protesta împotriva 
Terorii comuniste care ne îneacă - de astă dată a putrezilor moral, 
cei Care nu cunosc demnitatea, onoarea, sacrificiul de sine, 
mândria de a chiar fi ceea ce afirmă cu zgomot, pentru binele 
comunităţii, al Patriei, adică patriotismul. 

În sfârşit, am întâlnit un articol (de Vlad Stoicescu, în 
Ev. Zilei) în care era vorba despre actul de solidaritate al 
României faţă de Polonia învinsă, umilită, după 17 septembrie 
1939, când Ruşii înghițiseră cealaltă jumătate a ţării lor, primind 
cu frätietate ce mai rămăsese din armată, tezaur, ofiţeri, generali 
şi mulţi civili, dintre care nu puţini au rămas la noi - în ciuda 
clămpăniturilor de protest ale Germaniei şi a mormăiturilor de 
rău augur al Rusiei : 


“Trupele refugiate la noi număra cam 10.000 de soldaţi şi ofiţeri”, 
scria presa vremii. “Au intrat în ţară şi o sută de avioane poloneze, în 
majoritate avariate. În cursul nopţii au trecut graniţa şi domnii 
Moscicki, preşedintele republicii polone, mareşalul Ridz Smigly şi 
membrii fostului guvern polon. Domnul Moscicki va sta la Bicaz, 
mareşalul Ridz Smigly la Craiova, iar foştii miniştri la Slănic”. 


Un omagiu respectuos, cuviincios, de bun simţ al preşedin- 
telui Kaczinsky - neobişnuit la români - semnat de Bedros 
Horasangian în Cotidianul. Se explică: Bedros nu a fost chiar cu 
totul românizat... 


Miercuri 14 aprilie 2010 


Editorul de la Galaxia Gutenberg zice că Jurnal 2007 ar 
putea să apară “pe 15 mai, dacă merge bine colaborarea cu dna 
Filip”... Mai avem o lună, iar colaborarea cu dna Filip nu are 
de ce să nu meargă bine - doar dacă intervin blestematele, 
neprevăzutele accidente cu totul întâmplătoare. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 324 


“Istorisiri din închisorile din Chişinău 14 Aprilie 2010 

“Oxana Radu. Tânăra a fost judecată în arest de magistratul Dorin 
Popovici, supranumit de presa de peste Prut „judecătorul din Iad“. 

Sute de tineri au fost închişi în beciurile poliției după protestele din 
aprilie 2009. Oxana, o tânără juristă din Cahul, şi Iurie, un membru al 
Partidului Liberal-Democrat, povestesc pentru RL umilintele şi bătăile prin 
care au trecut. "Perchezitia se făcea de un domn polițist şi asista o doamnă 
polițistă. Mi-a ordonat să mă dezbrac aşa cum m-a făcut mama. M-am 
dezbrăcat doar în lenjerie şi când a mai strigat o dată, de frică, am dat-o Jos. 
Stăteam acoperită, ghemuită. El mi-a zis: «Ce? Ţi-e frig? Fă nişte aşezări (n.r. 
- genuflexiuni) să te mai încălzeşti»." 

Oxana Radu, o tânără juristă din Cahul, s-a aflat, pe 7 aprilie 2009, la 
locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. Mamă singură cu un copil, 
nu i-ar fi trecut prin cap să-şi lase băiatul de 11 ani acasă, în Cahul, la 175 
kilometri de Chişinău, şi să plece în capitală să protesteze împotriva regimu- 
lui comunist. 

Observator la un birou electoral în timpul alegerilor de pe 5 aprilie, 
Oxana a dormit jumătate din ziua de 6 aprilie, fără să ştie că în capitală înce- 
puseră manifestații. A doua zi, a plecat împreună cu sora ei spre Chişinău 
pentru o urgenţă: să-i trimită fratelui lor din Moscova nişte acte, prin conduc- 
torul unui tren care pleca spre Federaţia Rusă. Seara, cele două surori au 
trecut prin centrul oraşului, care purta urmele acelei zile fierbinţi: geamurile 
clădirilor oficiale erau sparte, piaţa centrală - plină de pietre, sticle şi piese de 
mobilier aruncate în stradă de protestatarii care devastaseră Preşedinţia şi 
Parlamentul. Oxana pleacă apoi grăbită spre locul de întâlnire cu şoferul 
microbuzului care o adusese pe ea, pe sora ei şi pe alţi câțiva tineri din Cahul. 
Spre ieşirea din Chişinău, microbuzul este însă oprit de mascaţi şi escortat la 
Comisariatul General de Poliţie. Acum, un an mai târziu, în sediul ONG-ului 
pentru care lucrează ca Jurist, Oxana se străduieşte să-şi aducă aminte acele 
clipe: „Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, aş fi încercat să-mi fixez în minte 
fiecare moment, când s-a întâmplat şi cum a fost”. 

„Toţi, cu faţa la perete" 

La comisariat, din trecător întâmplător, Oxana devine „organizator de 
dezordine în masă", este perchezitionatä, dezbrăcată la piele şi închisă pentru 
cinci zile. „La comisariat era straşnic. Erau foarte multi tineri însirati la per- 
ete, cu mâinile în sus, unii pe Jos, unii pe maşini. Ni s-a ordonat să trecem cu 
mâinile la spate, toţi, cu faţa la perete", povesteşte Oxana primul ordin primit 
de la milițienii aflaţi la comanda lui Voronin. Tinerei nu i se dă nici o ocazie 
să-şi spună versiunea, că doar a trecut prin centru, că nu a pus mâna pe vreo 
piatră şi că nu a scandat nici un slogan anticomunist. „Când vedeai ce se 
întâmpla acolo, nu-ţi venea a deschide gura. Toţi strigau, poliţiştii erau foar- 
te agitati. Mi s-au luat amprentele, am fost fotografiată, lucrurile sigilate în 
pungi de 50 de bani. Am fost conduşi la uşa izolatorului. Aici ni s-a ordonat 
să stăm cu faţa la perete şi să nu ne mişcăm. O fată s-a uitat într-o parte şi un 
politist a pocnit-o şi s-a pălit cu capul de perete." Episodul la care asistă îi 
activează Oxanei simţul autoconservării şi-şi dă seama că singura ei şansă 
este să facă tot ce i se spune. În tot acest timp, urmăreşte împietrită cum 
poliţiştii le împart zecilor de reţinuţi declaraţii deja scrise şi îndrăzneşte să le 
ceară organelor să citească mărturiile despre ea înainte de a le semna. 

„Când ţi-oi păli una, o ajungi pe bunica-n cimitir. Dacă bunica nu-i la 
cimitir, ai să stai s-o astepti!", sună replica dată de un poliţist. Aşa că a sem- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 325 


nat unde i s-a arătat cu degetul şi a tăcut. În ce priveşte propria-i declaraţie, 
în care notase exact cele întâmplate pe 7 aprilie, hârtia i-a fost respinsă şi 
Oxana a fost „rugată" să rescrie. „«Padrugay» (n.r. - prietenă), ce-ai scris 
aicea?! Ai să stai aici şi-o lună de zile!", i-a promis un anchetator. „Mi-a dat 
altă foaie şi mi-a sugerat ce să scriu «ca să meargă». Am scris că am dus 
actele la gară, după care m-am deplasat în piaţă să văd ce este şi am stat o 
oră", spune Oxana. 
„Fă nişte aşezări să te mai încălzeşti" 

Odată mărturisirea făcută, Oxana este dusă, împreună cu alte şase fete, 
într-o cameră ce preceda izolatorul, unde urmau să fie închise. Tinerele au 
intrat pe rând în încăpere, iar ordinul a fost să se dezbrace. 

„Percheziţia se făcea de un domn poliţist şi asista o doamnă polițistă. 
Mi-a ordonat să mă dezbrac aşa cum m-a făcut mama. M-am dezbrăcat doar 
în lenjerie şi când a mai strigat o dată, de frică, am dat-o jos. Stăteam 
acoperită, ghemuită. El mi-a zis: «Ce? Ti-e frig? Fă nişte aşezări (n.r. - 
genuflexiuni) să te mai încălzeşti»", spune Oxana, care şi-o aduce aminte pe 
„doamna" polițistă care stătea rezemată de uşă şi se amuza de batjocura la 
care erau supuse fetele. 

Timp de două zile, surorile Radu şi încă cinci fete au fost închise 
într-o celulă a comisariatului, unde pat le era o scândură, iar mâncare - o supă 
spălăcită cu o lingură de hrişcă sau un ou fiert, o bucată de pâine şi o cană de 
apă fierbinte. 

După un proces pe fugă, în care o cameră a comisariatului a devenit sală 
de judecată pentru sute de tineri, Oxana a primit cinci zile de arest: două la 
Chişinău şi trei la Drochia. La scurt timp după ce a ieşit, Oxana a făcut 
plângere împotriva poliţiştilor şi a judecătorului. Primii nu au fost pedepsiţi 
nici acum, deşi tânăra i-a identificat la recunoaştere. Magistratul Dorin 
Popovici, botezat de presa de peste Prut „judecătorul din iad", a fost, recent, 
suspendat din funcţie. 

Povestea lui Iurie: Din izolator se auzeau răcnete cumplite" 

Când lurie Crăciuneac, tânăr membru al Partidului Liberal Democrat 
din Moldova, a fost arestat, în noaptea de 7 aprilie, le-a spus prietenilor săi 
că totul va fi bine. Fără voia lui, mintise. De naivitatea sa şi-a dat seama încă 
din primele momente petrecute la comisariat. Aici a fost întâmpinat de cinci- 
şase mascaţi care l-au lovit cu patul automatelor şi l-au aruncat, pe Iurie şi pe 
ceilalți din grupul cu care a fost adus la comisariat, mai departe. 

A urmat ordinul: „Toţi, la perete, cu mâinile sus şi picioarele depărtate". 
Dar pereţii erau deja ocupați de alte zeci de tineri bătuţi, plini de sânge şi 
socati. „În partea dreaptă a noastră, cum stăteam noi înghesuiți la perete, era 
izolatorul, de unde se auzeau răcnete cumplite. Atunci ne-am dat seama că şi 
pe noi ne aşteaptă acelaşi lucru", spune Iurie. De data asta a avut dreptate. 

După aproape patru ore în care mâinile le-au încremenit de frig şi dure- 
re pe zidurile comisariatului, tinerii arestaţi au fost împinși, unul câte unul, în 
ceea ce lurie numeşte acum „coridorul morţii”. „La un moment dat, cum 
eram eu chiar lângă uşă, am auzit: «Gata, începem!». S-a deschis uşa, m-au 
aruncat într-un coridor, am primit o lovitură puternică în zona abdomenului, 
apoi una la ceafă. Nu am reuşit să conştientizez ce se întâmplă, când a venit 
o serie de alte lovituri intense. Erau două şiruri de poliţişti, vreo 15. Primele 
lovituri au fost cu pumnii şi cu picioarele. Apoi cu o bâtă", povesteşte Iurie, 
care a fost abia apoi interogat. 

Revanşa milițienilor 
Asupra sa, la perchezitie au fost găsite mai multe calendare cu însem- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 326 


nele partidului din care face parte, suficient pentru ca poliţiştii să verse şi mai 
mult venin asupra lui. l-au ordonat să stea în poziția aplecat, cu mâinile la 
ceafă şi picioarele depărtate, în faţa unei mese. 

„Eram murdar pe mâini de substanţa cu care mi s-au luat amprentele şi 
din cauza loviturilor pe care le primisem mi-am pierdut cunoştinţa şi am 
încercat să mă tin de masă. Am murdărit masa. M-au pus să ling substanţa ca 
să curät masa", spune tânărul şi se şterge la gură, ca şi cum ar simţi gustul 
acru al cernelii. 

Pentru lurie Crăciuneac şi pentru alte sute de protestatari arestaţi, noap- 
tea aceea şi următoarele două s-au scurs în spatele zidurilor clădirii poliţiei în 
acelaşi registru al cruzimii. Forţele de ordine îşi luau astfel revanşa pentru 
înfrângerea suferită în faţa protestatarilor care, în cursul zilei, devastaseră 
clădirile oficiale şi răniseră 275 de poliţişti.” 


Ei, ce faci cu animalele, cu aceşti sălbatici ruşi de expresie 
maldavineasci? Le iei ceasurile date de Voronin ca răsplată 
patriotică şi le striveşti sub călcăi?, îi dai afară din apartamentele 
tot în scop de plată “procurate” de la guvern, pentru cruzimea, 
barbaria, asiatismul cu care îi “trataseră” pe tinerii care manifes- 
taseră paşnic, ori trecuseră şi ei pe-acolo - mulţi dintre aceştia: 
acestea, ca cele din reportaj? 


Sâmbătă 17 aprilie 2010 


leri şi alaltăieri am fost ocupat cu Jurnal 2007. Am 
conversat cu D-na Filip despre mersul culesului. Mi-a trimis 30 
şi ceva de pagini culese. După toate semnele va merge bine 
colaborarea - chiar dacă termenul 15 mai mi se pare optimist... 


Ce e de făcut cu preşedintele Poloniei şi cu soţia sa? După 
ce, inițial se vorbise de Krakovia, de Wewel, destui polonezi - nu 
cu toţii duşmani ai Kaczinsky - au contestat intenţia, justificînd 
că acolo fuseseră îngropaţi regii şi eroii Poloniei, nu “civili” - 
deci? Deci or să fie funeraliile la Varsovia? 

Într-un editorial din Figaro Arielle Thedrel crede că tragedia 
de la Katyn II va face să se şteargă ostilitatea dintre polonezi şi 
ruşi. Bine-ar fi să fie aşa, dar nu cred. Din o sută de motive. 

Dealtfel Ariella cu acelaşi prenume porneşte la drum cu 
titlul (dacă nu 1 l-au pus în redacție, însă extras din text) - anume: 

“L'enterrement du tres russophobe Lech Kaczynski pourrait 
mettre fin à des siècles d'incomprehension avec la Russie”. 

Si ce fată bună era şi Tedrela, când era cu noi, nu cu 
Berindei! În preistorie (ca şi Lavastina), acum vreo 25 ani. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 327 


Duminică 18 aprilie 2010 


Norul “de particule” (zic şi francezii, consecventi: ei tratează 
de “produse” şi alimentele de bază, sacralizate: pâinea, carnea, 
vinul...) încurcă nu doar mersul avioanelor, ci şi al oamenilor: 
mulți şefi de stat au renunţat la călătoria prin/contra norilor. Din 
ştirile din această dimineaţă reieşea că soții Kaczinsky vor fi 
depuşi în Castelul Wawel din Cracovia. Să fi înţeles eu greşit? 


ZIC şi eu, ca să nu rămână ne-zis: dacă ruşii au doborit 
avionul polonezilor, nu şi-au atins scopul criminal: să decapiteze 
Polonia, în acelaşi “loc” cu Katyn I. 

În astfel de împrejurări tragice nu se fac glume, chiar 
ne-proaste, dar îmi vine să le zic paleacilor: 

«Dar câte capete aveţi voi, oameni buni?» 


Marţi 20 aprilie 2010 


Ieri Ana a cumpărat răsaduri de flori şi de legume. Pregăti- 
sem bacurile din timp. Aşa că avem, pe lângă cele cinci tomate 
“cireaşă“ (patru roşii, una galbenă) şi flori, mulţime. Am umplut, 
atât balcoanele de la Ana, cât şi “grădina suspendată” de la mine. 

Dar dintre toate minunăţiile cel mai şi mai : leuşteanul. 

Simt nevoia să dorm o zi şi o noapte. Şi încă o zi. 


Miercuri 21 aprilie 2010 


Am scris Danielei Goma şi Angelei Popescu-Pelin. Primei, 
aşa, de primăvară, celeilalte fiindcă 1 s-a întors Vera din turneu. 
Aştept răspunsurile. 


Lucian Postu îmi trimite: 


“Mihaela Popa, scurmătoarea de morminte 

“Vajnica senatoare pedelistă Mihaela Popa nu se dezminte : 
continuă, cu aceeaşi nesimţire porcină, tropăitul cu bocanci murdari 
prin cimitirele suferinţei basarabene. De data asta, blonda nesimtitä se 
suie cu bocancii chiar pe un mormînt. lar bocancii (patriotici şi de 
firmă, desigur ) nu sînt mînjiţi doar cu glodul de pe propriul ei obraz, 
ci au şi urme de sînge. 

Deşi am mai spus asta de cîteva ori, repet : pedelista Mihaela 
Popa e euro-parlamentara şi senatoarea română care (alături de un alt 
avorton pedelist, deputatul Petru Movilă) a sprijinit public, ani în şir, 
aliaţii guvernului anti-democratic şi anti-românesc al comuniştilor din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 328 


Republica Moldova. Deşi în Parlamentul European protesta împotriva 
abuzurilor comuniste, la Chişinău se tot pupa de zor cu aliaţii şi 
prostituaţii politici ai lui Voronin, conduşi de Iurie Roşca şi gaşca lui 
de vînduţi. 

Anul trecut, în aprilie, guvernul prietenilor Mihaelei Popa a 
reprimat sălbatic protestele tinerilor basarabeni, printre victime fiind şi 
Valeriu Boboc, decedat în urma torturilor la care a fost supus. In plus, 
după sălbăticia din aprilie, pentru merite deosebite în sprijinirea anti- 
românismului şi a regimului anti-democratic, Iurie Roşca, amicul nr 1 
al Mihaelei Popa, a fost numit vice-prim-ministru, responsabil cu 
poliţia, procuratura, armata şi serviciul de securitate. 

Nici înainte, nici după aceste evenimente criminale, n-am auzit ca 
Mihaela Popa să-şi fi cerut scuze, public, pentru activitatea ei anti- 
naţională, adică pentru vina de a susţine, ani la rînd, un asemenea 
regim. Repet : anti-românesc şi anti-democratic. Acum însă, la un an 
de la uciderea lui Valeriu Boboc de către regimul comunist, madam 
Popa ne arată că nesimtirea ei poate atinge cote incredibile : ca şi cum 
nu ea ar fi umblat la braţ cu ucigaşii morali ai victimei, pedelista 
propune ca Senatul României să acorde un premiu în memoria celui 
ucis de tocmai de regimul pe care ea l-a susţinut ! 

Există o poveste veche, care spune că, atunci cînd nişte săteni au 
hotărît să alunge curvele din sat, primele care au apucat prăjina 
curäteniei morale au fost taman practicantele vechii meserii. Mînate, 
desigur, de o sfîntă mînie sanitară . 

N-o să vă spun că Mihaela Popa e, din punctul de vedere al acti- 
vitätii ei trans-prutene, o curvă morală, care agită cu nesimţire prăjina 
patriotică şi europeană. Şi n-o să vă spun asta nu de frica unui proces 
sau a altor asemenea chestii. Chiar dacă i-aş spune că e o curvă morală, 
Mihaela Popa şi tot neamul ei de madame şi madami politici n-ar putea 
decît să mă pupe în contur, alături de alţi nulifrici ai politicii carpatine. 

Iată de ce nu vă spun că Mihaela Popa e o curvă morală : fiindcă 
există curve cu obraz. Care îşi văd de meserie şi nu dau buzna, 
duminica, la slujbă, ca să ne spună ele, din amvon, cum e cu Fiul 
Omului şi cu Calea, Adevărul şi Viaţa. 

Dacă v-aţi ofuscat cumva delicat şi aveţi lăcrămaţii lexicale, vă 
recomand cel mai nimerit loc pentru a hotărî dacă am sau nu dreptate: 
mormîntul lui Valeriu Boboc. Nu vă temeti, dacă aveţi naturelul 
simţitor : torturile la care a fost supus, înainte de a fi omorît de amicii 
Mihaelei Popa, nu se mai cunosc. E doar un mormînt cu o cruce. 

Nu garantez însă că nu vă veţi împiedica de o madamă evla- 
vioasă, boită tricolor, care scurmă în groapa mortului cu vechea 
prăjină a curvelor fără nici o ruşine şi fără nici un dumnezeu.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 329 


Valerian Stan îmi trimite: 
Procesul Goma: deruta magistraţilor? (1) 


Se împlinesc astăzi fix patru ani de când Paul Goma s-a adresat 
Justiţiei cerînd să se pună capăt campaniei de denigrare şi discreditare 
împotriva sa. Cum se ştie, de-a lungul a mai multor ani, mai multi „cri- 
tici” ai săi l-au acuzat în repetate rânduri de antisemintism şi negatio- 
nism. În cererea de chemare în judecată, împreună cu istoricul Mircea 
Stănescu şi avocata Eugenia Crângariu, am arătat în detaliu de ce 
acuzaţiile aduse scriitorului în exil erau neîntemeiate şi injuste. Prin 
aceeaşi cerere dar şi prin depoziţiile în faţa instanţei am mai arătat şi 
în ce au constat prejudiciile aduse prestigiului, onoarei şi dreptului la 
propria imagine ale reclamantului. La instanţa de fond, Judecătoria 
Sectorului 1 din Bucureşti, procesul a durat mai bine de doi ani şi 
jumătate, până în decembrie 2008. Numărul mare al pârâtilor, ca şi 
faptul că unii aveau domiciliul în străinătate, a făcut ca procedural 
judecata să fie destul de complicată. Dar chiar şi aşa, doi ani şi 
jumătate pentru judecarea „pe fond” a dosarului au fost prea multi, si 
prea departe de cerința judecării cauzelor „într-un termen rezonabil”. 

Ce a urmat a fost însă şi mai şi. Mai întâi că decizia instanţei şi 
motivarea ei, la care am să mă refer imediat pe larg, au fost sub orice 
aşteptări. Nu în sensul că Paul Goma, atunci când a hotărât să se adre- 
seze Justiţiei, şi noi, cei care i-am fost alături apoi, ne-am fi aşteptat 
prea încrezători la ceea ce într-o ţară cât de cât normală am fi avut tot 
dreptul să ne aşteptăm. Ci în sensul că pronunţind o sentinţă vădit 
nedreaptă, judecătoarea — Ioana Anton (subl. mea, P.G.), pre numele 
ei — nu a făcut nici cel mai mic efort ca să salveze măcar aparențele. 
Apoi că a trebuit să treacă nu mai puţin de un an şi patru luni ca să fie 
acceptat apelul la hotărârea instanţei de fond. Îndeplinirea procedurilor 
presupunea şi în această fază un număr de cheltuieli, mai ales cu tra- 
ducerea hotărârii judecătoreşti şi cu citarea pârâtilor din străinătate, pe 
care Paul Goma şi susţinătorii nu le mai puteau acoperi. Iar lucrul aces- 
ta a făcut ca de la înregistrarea cererii de chemare în judecată şi până 
la primul termen al primei căi de atat (3 mai 2010) să treacă mai bine 
de patru ani. Ceea ce ne spune că până la finalul procesului, deci până 
când se vor judeca apelul şi recursul, ideea de „termen rezonabil” va fi 
devenit ceva de-a dreptul contrar ei. 

Revenind la hotărârea Judecătoriei Sectorului 1, aşa cum am 
arătat deja pe larg în motivarea apelului trimis Tribunalului Bucureşti, 
soluţia a fost una profund netemeinică şi nelegală, cu deosebire în 
raport cu principala concluzie a instanţei, aceea că, prin articolele şi 
celelalte materiale ale lor, prin care l-au acuzat în mod repetat de anti- 
semitism şi negationism, pârâţii s-ar fi situat în limitele libertății de 
exprimare iar reputației scriitorului calomniat nu i-ar fi fost adusă nicio 
atingere. 

Citeşti şi pur şi simplu nu ai cum să înţelegi că un judecător a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 330 


putut să scrie aşa ceva. În cererea de chemare în judecată, a fost arătat 
cum nu se putea mai explicit că, prin ceea ce au făcut de-a lungul a mai 
multor ani, cei chemaţi în judecată au adus atingeri grave şi ilegitime 
reputației şi onoarei scriitorului calomniat, dreptului său la propria 
imagine — prin încălcarea de către pârâti a îndatoririlor şi responsabi- 
litätilor care le reveneau în exercitarea libertății de exprimare, astfel 
cum aceste îndatoriri şi responsabilităţi erau şi sunt stabilite prin art 30 
alin (6) din Constituţia României, respectiv prin art 10 paragraful 2 din 
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda- 
mentale. Potrivit textului precizat al Convenţiei europene, exercitarea 
libertăţii de exprimare poate fi supusă prin lege unor restrângeri „pen- 
tru protecţia (...) reputației sau a drepturilor altora”. Ce a răspuns la 
toate acestea judecătoarea Anton? Nici mai mult nici mai puţin că dacă 
instanţa ar fi dat curs principalei solicitări pe care Paul Goma i-a adre- 
sat-o, aceea ca denigratorii săi să înceteze acţiunile lor calomniatoare, 
ar fi însemnat să dispună o restrângere a libertăţii de exprimare a 
împricinaţilor care, atenţie, nu ar avea ca bază legală un „text de lege 
intern”. Ceea ce e perfect fals, iar lucrul ăsta îl ştie până şi un student 
— mai sârguincios, e adevărat — din anul întâi de la drept. Pe de o parte 
pentru că în dreptul intern această restrângere este statuată demult şi 
bine prin chiar textul legii fundamentale, Constituţia României, care, 
la art 30 („Libertatea de exprimare”) stabileşte neechivoc, într-o for- 
mulare foarte clară pentru oricine şi în deplină conformitate cu preve- 
derile Convenţiei europene, că „Libertatea de exprimare nu poate pre- 
judicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici drep- 
tul la propria imagine”. Pe de altă parte, Convenţia europeană (tratat 
internaţional ratificat de România) face ea însăşi parte din dreptul 
intern, potrivit art 11 alin 2 din aceeaşi Constituţie a României: ,,Trata- 
tele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. 

Pe timpul judecării procesului la instanţa de fond, celebra Casă de 
avocaţi Muşat & Asociaţii, care îi apăra pe nu mai putin celebrii pârâti 
Nicolae Manolescu, Andrei Oisteanu, Ion Vianu şi Carmen Muşat 
(consoarta maestrului omonim), prin întâmpinarea depusă la cererea de 
chemare în judecată, a insistat că în speţă ar fi incidente principiile sta- 
tuate de Curtea europeană a drepturilor omului în motivarea mai mul- 
tor cauze (menţionate ca atare de domnii avocaţi), principii potrivit cu 
care în cazul „persoanelor publice” limitele criticii acceptabile sunt 
mai largi decât pentru persoanele obişnuite. Muşat şi asociaţii săi au 
invocat trei cauze: „Lingens” şi „Dichand şi alţii” contra Austriei, res- 
pectiv „Marc Thoma” contra Luxemburgului. Cum au făcut-o? 
Denaturat şi falsificator. S-au pretat la aşa ceva nişte avocaţi atât de 
celebri şi clienţii lor încă şi mai celebri? Bineînţeles că s-au pretat! 
Pentru că am mai scris despre asta („Procesul Goma: deruta pârâtilor”, 
în august 2007), aici voi fi cât se poate mai scurt. În toate cele trei 
cauze limitele libertăţii de exprimare fuseseră analizate exclusiv în 
legătură cu activitatea şi comportamentul unor politicieni şi demnitari 
publici. lar CEDO a stabilit de fiecare dată, deplin justificat, că în cazul 
politicienilor şi al persoanelor care ocupă funcții publice sau de dem- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 331 


nitate publică limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în 
cazul celorlalte persoane. „Spre deosebire de indivizii obişnuiţi”, a 
arătat constant Curtea, „politicienii trebuie să accepte în mod inevita- 
bil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi faptă, atât din par- 
tea jurnaliştilor cât şi a marelui public şi, în consecinţă, trebuie să 
dovedească un grad mai mare de toleranţă". Denaturarea şi falsificarea 
la care a recurs Muşat & Co a constat în aceea că, pe de o parte, au fost 
trecute sub totală tăcere „circumstanţele” respectivelor cauze (din care 
s-ar fi putut afla că în fiecare dintre ele fusese vorba despre critici 
aduse exclusiv unor „politicieni şi funcţionari publici”) iar pe de altă 
că s-a extrapolat la Paul Goma, samavolnic şi dolosiv, calitatea pe care 
Curtea a avut-o în mod precis determinat în vedere atunci când a sta- 
tuat cum a statuat. Deci, acolo unde motivarea Curţii vorbea exclusiv 
de „politicieni şi funcţionari publici”, Muşat şi ai săi au scris, fraudu- 
los şi cu de la ei putere, „persoane publice”. Iar asta pentru ca, aşa cum 
odinioară procedaseră şi generalul Plesitä şi camarazii săi tortionari, 
lui Paul Goma să i se închidă gura şi să fie încadrat acolo unde l-ar fi 
vrut dintotdeauna şi pentru totdeauna încadrat cei pe care el nu i-a ier- 
tat niciodată cu judecata sa dreaptă şi cu cuvântul său täios. 

Ce a făcut, faţă cu toate acestea, doamna judecătoare Anton? Un bob 
zăbavă şi vă voi povesti săptămâna care vine. 


Procesul Goma: deruta magistraţilor? (11) 

Să continuăm, dară. Am arătat săptămâna trecută cum, vrînd să 
justifice atacurile trecute şi viitoare ale clienţilor lor la adresa lui Paul 
Goma, avocaţii unora dintre pârâti n-au avut nici cea mai mică pro- 
blemă să invoce denaturat şi fraudulos nu mai puţin de trei hotărâri ale 
Curţii de la Strasbourg. Sigur că ştiam şi ştim şi noi că vremurile pe 
care le trăim nu sunt nici ele prea faste pentru dreptatea care aşteaptă 
demult să-i fie făcută lui Paul Goma în ţara sa. La fel, ştiam şi ştim 
demult cât de atent privesc uneori magistraţii la mai marii zilei şi că 
unii dintre ei sunt atât de independenţi încât singura decizie pe care o 
pot lua ei înşişi e dacă poartă sau nu pălărie. Si totuşi, că judecätoarea 
din acest dosar nu va pune lucrurile la punct măcar în această privinţă 
îmi era imposibil să mă gândesc. Cum ar putea, îmi spuneam eu, să se 
facă judecătoarea că nu vede aceste lucruri când înţelege şi ea bine că 
acest dosar — c-o fi albă, c-o fi neagră — va ajunge mai devreme sau mai 
târziu şi la judecata istoriei? Biet naiv ce sunt, am îmbătrânit degeaba... 
Bref: doamna judecătoare nu numai că nu a pus la punct falsurile gro- 
soloane care i-au fost propuse, dar şi le-a mai şi însuşit cu seninătate 
si, mai mult şi mai grav, şi-a adus ea însăşi „aportul” la măsluirea 
motivării unei sentinţe ruşinoase. 

Concret, ca să „motiveze” de ce îi refuză scriitorului protecţia 
care îi era şi îi este garantată prin Constituţia României şi prin 
Convenţia europeană, magistratul a ales să invoce el însuşi, 
răstălmăcite, alte trei hotărâri ale Curţii europene. Este vorba de cau- 
zele „Unabhängige Initiative Informationsvielfalt” şi ,Oberschlick”, 
ambele împotriva Austriei, şi „Dalban” împotriva României. Şi în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 332 


aceste trei cazuri, ca şi în celelalte trei invocate de pârâţi, a fost si este 
vorba despre condamnarea de către instanţele naţionale a unor ziarişti 
(publicaţii) care aduseseră critici nu unui scriitor, ca Paul Goma, ori 
altor asemenea persoane, ci unor politicieni şi demnitari publici. În 
cele două cauze împotriva Austriei, amintite mai sus, fusese vorba 
despre politicieni din Partidul Libertăţii din Austria şi liderul lor de 
extremă dreaptă (fost parlamentar şi guvernator al unuia dintre landu- 
rile Austriei) Jörg Haider, iar în cauza împotriva României de politi- 
cianul şi demnitarul (fost senator PDSR) Radu Timofte. În aceste 
cauze Austria şi România au fost condamnate pentru violarea 
Convenţiei europene (art 10 — „Libertatea de exprimare”). Şi cu aces- 
te trei ocazii Curtea a reiterat insistent principiul după care în cazul 
„politicienilor”, şi în general al „funcţionarilor publici”, limitele 
libertăţii de exprimare sunt mai largi decât în cel al celorlalți indivizi 
întrucât aceştia este firesc să accepte verificarea strictă a activităţii şi 
atitudinilor lor şi, prin urmare, trebuie să de dovadă de un grad mai 
mare de toleranţă. Motivînd astfel, CEDO a făcut de fiecare dată trimi- 
tere explicită la propria hotărâre — tocmai din 1986, dar mereu actuală 
şi de referinţă inclusiv pentru Curte — din cauza „Lingens” împotriva 
Austriei. Hotărâre pe care, cum am arătat şi săptămâna trecută, au 
invocat-o şi avocaţii calomniatorilor lui Paul Goma — însă au făcut-o 
falsificat şi manipulator, trecînd sub tăcere faptul că libertatea de 
exprimare a ziaristului Peter Lingens fusese apărată în raport nu cu un 
scriitor ori cu o altă asemenea persoană ci — bineînţeles! — cu un poli- 
tician şi demnitar al statului austriac, Bruno Kreisky, cancelar federal 
şi preşedinte al Partidului Socialist Austriac. 

Aşadar, recapitulînd: pentru a justifica cu orice preă prejudiciile 
aduse prestigiului, onoarei şi imaginii publice a scriitorului Paul 
Goma, pârâţii, avocaţii lor — dar, încă şi mai grav, instanţa de judecată 
însăşi — au invocat în mod denaturat şi cu totul nepertinent nu mai 
puţin de şase decizii ale Curţii europene. 

Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, instanţa de fond a 
mai „motivat” şi că Paul Goma nu a făcut dovada că i-ar fi fost adusă 
vreo atingere prestigiului, onoarei şi dreptului la propria imagine. lar 
asta în condiţiile în care în cererea de chemare în judecată cât şi pe 
întreg parcursul procesului am arătat în mod detaliat şi argumentat, 
inclusiv cu numeroase exemple din istoria mai îndepărtată şi mai 
recentă, că pentru orice persoană, indiferent de statutul său — dar mai 
ales pentru una cu statulul intelectual al scriitorului în exil — acuzaţia 
de antisemitism şi negationism constituie o pată foarte greu de şters 
asupra prestigiului, operei şi vieţii acesteia. Aşa cum am arătat în moti- 
varea apelului la sentinţa Judecătoriei (dar şi în cererea de chemare în 
judecată), „Caracterizarea ca antisemit şi negationist expune pe orici- 
ne desconsiderării, dispretului şi oprobriului public, afectîndu-i în mod 
grav prestigiul, onoarea şi imaginea publică. Iar lucrul acesta se întâm- 
plă cu atât mai mult în societăţi — precum cea românească — în care 
antisemitismul (rasismul, xenofobia etc) şi negationismul (contestarea 
sau negarea Holocaustului) nu constituie doar o abatere de la nişte 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 333 


norme nescrise, facultative, de ordin etic şamd, ci şi o încălcare a legii 
sanctionatä cu închisoare până la 5 ani — în conformitate cu art 5 şi 6 
din OUG nr 31//2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simboluri- 
lor cu caracter fascist, rasist sau xenofob”. Deşi lucrurile acestea — care 
altfel sunt pentru oricine clare ca lumina zilei — i-au fost arătate pe larg 
pe timpul procesului, în „motivarea” soluţiei sale instanţa de fond a 
evitat să facă cea mai neînsemnată referire la ele. Incât, aşa cum de 
asemenea am arătat în apel, „oricine citeşte sentinţa acestei instanţe nu 
poate să nu se întrebe: Cum poate să fie logic să se afirme că o per- 
soană care a fost acuzată prin numeroasele articole şi alte materiale 
denigratoare ale pârâtilor că a comis asemenea infracţiuni nu a suferit 
niciun prejudiciu, nu i-au fost afectate în vreun fel prestigiul, onoarea 
şi dreptul la imagine?” 

In sfârşit, pe timpul procesului la instanţa de fond au fost probate 
prejudiciile de natură foarte diversă pe care Paul Goma le-a avut de 
suferit din cauza faptelor ilicite ale pârâtilor. A fost dat inclusiv exem- 
plul celor întâmplate în 2007, când, în considerarea operei sale scriito- 
riceşti şi a luptei de peste patru decenii împotriva totalitarismului 
comunist, Consiliul local Timişoara i-a conferit lui Paul Goma titlul de 
cetăţean de onoare al acestui municipiu. Din cauza acuzațiilor denigra- 
toare care îi fuseseră aduse anterior în mod sistematic de către pârâti şi 
a afectării imaginii şi prestigiului său în unele medii ale percepţiei 
publice, ambasadorul Israelului la Bucureşti a intervenit pe lângă 
Primăria Timişoara ca lui Paul Goma să-i fie retras titlul tocmai acor- 
dat. Intervenţia diplomatului israelian nu a avut rezultatul reclamat — 
ba dimpotrivă — atât pentru că scriitorul şi militantul anticomunist se 
bucură, deplin justificat, de aprecierea timişorenilor şi a majorităţii 
compatriotilor săi cât şi pentru că demersul diplomatic în cauză 
încălcase un număr de norme elementare ale relaţiilor diplomatice, sta- 
tuate în principal prin Convenţia de la Viena din 1961 (articolul 41, 
între altele). Deşi deznodământul a fost acesta, ca să mai pun şi această 
ultimă întrebare, oare nu avea judecătoarea chiar şi numai în exemplul 
pe care l-am dat — şi la care de asemenea a ezitat să facă orice referire 
în „motivarea” soluţiei sale — o probă concludentă a răului cauzat lui 
Paul Goma de calomniatorii lui?” 


Joi 22 aprilie 2010 


Din Le Monde, 4 avril 2010 


“Pédophilie : un rabbin new-yorkais condamné à 32 ans de prison 
Baruch Mordechai Lebovits, 59 ans, un rabbin de New York, a été 
condamné lundi à 32 ans de prison pour avoir sexuellement agressé un ado- 
lescent, a annoncé le parquet de Brooklyn dans un communiqué. Il «a été 
reconnu coupable le 8 mars dernier d’agressions sexuelles répétées à huit 
reprises, en 2004 et 2005, à l’encontre d’un garçon de 16 ans», précise le pro- 
cureur Charles Hynes dans le document. Le rabbin «est aussi un homme d’af- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 334 


faires éminent dans la communauté de Borough Park, où vit l’adolescent», 
poursuit le communiqué. 

Le plaignant, Yoav Schonberg, âgé maintenant de 22 ans, est un juif 
orthodoxe, ami du fils du rabbin Lebovits. Il a témoigné d’une voix si basse 
que la juge Patricia DiMango lui a demandé à plusieurs reprises de répéter ce 
qu’il venait de dire. Yoav Schonberg a expliqué que le rabbin Lebovits lui 
avait proposé, le 2 mai 2004, un cours de conduite gratuit. Après quelques 
minutes en voiture, Lebovits lui a demandé de garer la voiture. Là, le rabbin 
lui a ouvert sa braguette et lui a pratiqué une fellation. Selon l’assistante du 
procureur, ces agressions sexuelles ont été reproduites à plusieurs reprises 
entre ce jour et le 22 février 2005. Lire toute l’histoire sur le site de The 
Brooklyn Daily Eagle. 

Le rabbin Baruch Lebovits ne pourra demander une libération anticipée 
qu’«au terme de 10 ans et 9 mois de détention», ajoute le parquet. Le rabbin 
Baruch Lebovits est également inculpé dans deux autres affaires de pédophi- 
lie, pour lesquelles il doit encore être jugé. Lire également The New York 
Daily News, 

Le New York Times ne présente pas Baruch Lebovits comme un rab- 
bin. Le quotidien new-yorkais reprend la version de son avocat, Me Arthur 
Aidala qui a affirmé que Baruch Lebovits n’est pas vraiment un rabbin mais 
portait ce titre en signe de respect. Tous les autres sites relatant cette histoire, 
notamment la Jewish Telegraphic Agency, le mentionnent comme étant 
“rabbi Baruch Lebovits”. 

Par ailleurs, il à noter que selon les compagnies d’assurance améri- 
caines, citées par Newsweek, le nombre d’agressions pédophiles n’est pas 
plus élevé chez les prêtres que dans les autres églises.” 


Vineri 23 aprilie 2010 


Sfântul Gheorghe. 
Aştept, ce să fac! Aştept să mi se dea semne dinspre cărți. 
A ieşit soarele, dar e frig. Sau numai mie, Moş Reproş, mi-e frig? 


Copiez o intervenţie pe un forum despre Memoriile lui 
Marino: 


“Victorie postumă Inimă-Rea - Duminica, 18 Aprilie 2010, 09:34 

“Eu regret eliminarea a două treimi din corpusul memoriilor lui Marino. 
Istoria literaturii - istoria pur şi simplu, a acelor ani - are de pierdut din 
această severă autocenzură. Sper ca acele pagini să fi rămas şi apară vreodată. 

Detractorii postumi ai lui Marino îi transformă ultima carte într-o 
victorie, tratînd-o ne-literar. Căci este o tîrzie, ultimă lamentatie a omului 
lucid, aflat în faţa morţii. Literar privite, Memoriile ar fi de judecat prin 
prisma autenticităţii sentimentului şi prin aceea a forţei de transmitere a 
trăirii. Astfel privite lucrurile, numele pomenite acolo ar fi personaje literare, 
iar situaţiile - corpusul anecdotic semnificativ. 


- -Am citit siderat consideraţii - Ghinea, DC Mihăilescu - care priveau 
"cu milă" autorul. N-am mai întilnit aşa ceva, în critica şi istoria literară. De 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 335 


fapt, ei îşi închipuiau a-i întorce, autorului, plata pentru felul cum apăreau 
în memoriile sale. Si reacfionau nu ca nişte oameni de litere, ci ca nişte 
coafeze stirnite de birfa colegelor, pe care nici moarte nu le-ar ierta, fir-ar 
mama lor a dracu', de paceaure! (subl. mea, P.G.). 


Cu excepţia “paceaurelor” (sic), subscriu la tot ce scrie 
“Inimă - Rea”. Auziti: puticä de D.C. Mihăilescu (de Ghinea nu 
ştiu nimic) privea cu milă Memoriile lui Marino! Acest creştin 
botos, acest bisericos botit (şi înrăit, vorba lui Răutu, în atmos- 
fera casei lui Joan Alexandru, unde a nimerit în ligheanul cu 
filosofia moralei religioase elaborată de pastorul turnätor Ton), 
acest argat mancurt al lui Liiceanu, lătrător la cel indicat 
printr-un «Şo pe el, DéCéMé-ule!» comandat de Cobilitarul-sef, 
îndrăzneşte să spună - despre oricine, nu doar despre Marino - că 
a privit cu milă (!) un testament! 

Bineînţeles, scârba mea (ce cuvânt potrivit!) a fost pornită de 
“cronica” lui, în 1997, din 22, la Jurnalele mele de la Nemira, 
însă tot ce am mai citit semnat de el, DCM-ul, a confirmat jegul, 
flegma, puroiştea constituind cerneala cu care scrie zisul 
“Manolescu II” (ce corectă apropierea!). Şi încă Marino a scăpat 
ieftin de sub biciul “milei” lui Atila-Makedonul; noi, cei care nu 
am citit Memoriile lui înţelegem că “Manolescu II” a fost... 
ofensat de ceea ce îndrăznise să scrie Marino despre majestatea 
sa DCM! Ce insolentä! Ce lipsă de respect a rangului în literatu- 
ra dâmbovitealä! - dar unde se trezeşte “savantul”? Drept care 
ofensatul i-a administrat ofensatorului ciomagul... milei. 

Eu căpătasem o corecție zdravănă şi etichete aspre: detrac- 
tor, mincinos, calomniator, delator... Ceea ce nu mărturisea 
textilistul DCM în textu-i bălos : îl supăraseră, în Jurnalul meu, 
nu “calomniile” (la adresa “valorilor stabilite”- ca Intuşabilii 
Monica Lovinescu, Breban, Nichita Stănescu, Sorescu, 
Blandiana), nu “delatiunile” (victimă: Imaculata Marie-France 
Ionesco, cea care nu pătrunde scrisul-negru-pe-alb, trebuie să i-l 
deie pe frantuzeste Mona Tepeneag!), ci şfichiul cu care îl 
atinsesem pe luminatul “comentator politic DCM” care se trezise 
din somnu-i mioriticosos explicînd că... nu era momentul să se 
discute cartea lui M. Niţescu (despre Proletcultism), “fiindcă se 
apropiau alegerile şi trebuia să le câştigăm - noi, opoziţia...” 

DCM: “noi, opoziţia”! Care, voi, opoziţia, DCM-ule? 

Am mai scris asta? De câte ori? De douăzeci? Până la o sută 
mai am, mai AM...- + 


Sâmbătă 24 aprilie 2010 


Azi mi-a trimis Valerian Stan partea a doua a textului său: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 336 


“Procesul Goma: deruta magistratilor?”. Am lipit-o de prima. 


Recentul număr al Observatorului cultural este închinat lui 
Mircea Martin. Îl tămâiază, îl ditirambizează Paul Cernat, 
despre... etica "jocului secund” al criticii - ar fi trebuit recitit 
articolul şcolăresc al Martinului Mircea din 1999 despre 
“Jurnalul de exil” - atribuit mie, prin grila eticii martiniene, dar 
cine să o facă : chiar Paul Cernat, ucenicul său ascultător?; 
Alexandru Matei?; cu atât mai putin Delia Ungureanu - care, 
printre altele, îi urcă în slăvi... stilul! Stilul, da, ar fi fost de 
studiat, mai cu seamă în articolul despre mine, apărut în nume- 
rele 45, 46 şi 47 (1999) ale revistei 22, nu doar o înşiruire de 
inexactitäti, ca să nu le spun: minciuni, dar infantilisme. 

În 1999 îl descopeream - surprins - pe acest Mircea Martin. 
O vreme crezusem că se află într-o criză de durere de măsele 
(altă opinie aveam despre el). 

lată că după un deceniu mi se confirmă durerea de... cap, 
handicapantă la Mircea Martin, prin mizerabila, murdara 
manevră (editorială!) în legătură cu Fondane, atacîndu-l pe Mihai 
Şora. Am re-găsit în textele polemice al sale cu Şora aceeaşi 
orbire, aceeaşi mărginire, aceeaşi rea-credintä, acelaşi venin de 
masturbationist - acelaşi stil - (acum înţeleg: al neputinciosului, 
al sterilului) ca şi în textul din 1999 împotriva mea. 


Duminică 25 aprilie 2010 


Iată cine a impus limba moldovenească: 
Literatura şi Arta: Nr.16 Miercuri, 21 Aprilie 2010 


“V. Voronin afirmă că limba noastră e “moldovenească” pentru 
că aşa e menţionat în Constituţia R. Moldova, iar tot ce e scris în 
Constituţie e adevărat. Ca şi cum aceasta ar fi fost scrisă de însuşi 
Dumnezeu. 

Proiectul de Constituţie a fost elaborat timp de vreo 4 ani de către 
o comisie cu autoritate, din care făcuse parte şi subsemnatul. În timpul 
discuăiilor, nici unul dintre membrii comisiei nu s-a îndoit pentru nici 
o clipă că limba vorbită de locuitorii republicii este româna, iar 
poporul nostru este parte a poporului român. 

Declaraţia de Independenţă, adoptată la 27 august 1991, servea 
drept preambul al Constituţiei ţării. 

Deputaţii care au venit în Parlament în 1994 n-au elaborat o altă 
Constituţie, ci doar au schimbat-o pe ici-colo, în părţile ei esenţiale. 

În viziunea acestora, Republica Moldova nu mai era stat naţional, 
unitar, locuit de o populaţie românească ce vorbeşte româneşte, cum se 
afirma în varianta definitivă, ci — unul polietnic, împărţit în autonomii 
şi cu “limba moldovenească” de stat. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 337 


Sfidându-se adevărul ştiinţific, s-a revenit la valorile sovietice, 
care au fost “consfintite”, păgâneşte, în Constituţie. 

Atât V. Voronin cu consilierii săi, cât şi miniştrii A. Stratan, 
V. Tvircun ş. a., dar şi presa loială guvernării, inclusiv protagonistii 
(aceiaşi) emisiunii “Mai ai ceva de spus” de la postul antimoldovenesc 
de televiziune NIT al magnatului B. Birştein, au afirmat cu diverse 
ocazii, ca să-i apere pe comunişti, că nu comuniştii au fost cei care au 
fixat termenul de “limbă moldovenească” în Constituţie, aceştia lăsând 
să se înţeleagă că chiar democraţii l-au pus acolo, ca acum tot dânşii să 
se revolte. 

Dar aşa să fie oare?! 

Cine sunt cei care ne-au condamnat la acest război civil de uzură? 

Cine sunt blestematii care ne-au creat probleme încă pentru o sută 
de ani înainte, cum se lăudau chiar dânşii în 19947! 

In Parlamentul care a votat Constituţia, din cele 103 mandate — 84 
aparţineau comuniştilor, împărţiţi în membri ai Partidului Democrat 
Agrar şi ai Alianţei Partidului Socialist — Interfront, şi doar 19 manda- 
te fuseseră atribuite Alianţei ţăranilor şi Intelectualilor şi celor din 
Alianţa Frontului Popular din Moldova. 

Iată numele celora care au decis numele limbii noastre: 

P. Sornikov (de naţionalitate rus, interfrontist); 

V. Nosov (preşedintele Interfrontului, rus); 

V. Solonari (vicepreşedinte al Interfrontului, rus); 

V. Krâlov (lider al Interfrontului, rus); 

V. Goncear (interfrontist, de naţionalitate rus); 

V. Morev (de naţionalitate rus); 

A. Gorodniţki (militar, rus); 

E. Mazur (interfrontist, rus); 

S. Beznoşcenko (militar, rus); 

I. Trombitki (interfrontist, rus); 

M. Sidorov (rus, înainte de a fi deputat în Parlamentul Republicii 
Moldova, a fost ministru al Justiţiei în guvernul de la Tiraspol, minis- 
terul său condamnându-l pe I. Ilaşcu, şi nu doar pe el, la moarte, iar pe 
alţi colegi de-ai acestuia la ani grei de detenţie); 

A. Zakrevski (rus); 

C. Spiridonov (rus); 

A. Nemtev (rus); 

T. Angheli (găgăuz, antiromân inveterat); 

V. Peremienko (rus); 

N. Oleinik (ucrainean, nu vorbeşte limba de stat); 

D. Todoroglo (găgăuz, din 1998 — deputat comunist); 

V. Cecan (din 1998 — deputat comunist); 

V. Zlacevschi (din 1998 — deputat comunist); 

S. Dragan (bulgar, din 1998 — deputat comunist); 

I. Zabunov (bulgar); 

A. Muravski (ucrainean, nu vorbeşte limba de stat); 

M. Russu (din 1998 — deputat comunist); 

V. Stepaniuc (din 1998 — deputat comunist); 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 338 


D. Prijmireanu (din 1998 — deputat comunist); 

A. Lazarev (Artiom Lazarev, cunoscut istoric antiromân, autor al 
unor monografii monumentale de falsuri); 

V. Stati (“celebrul” adept al moldovenismului primitiv şi agresiv, 
autorul cunoscutului dicţionar tâmpit moldo-român, după 1998 — depu- 
tat comunist); 

V. Senic (lider al partidului socialistilor, după ce i-a expirat man- 
datul de deputat, a predat “l. moldovenească” la Universitatea din 
Tiraspol); 

A. Cepoi (unul dintre cei mai isterici antiromâni, ajuns în 
Parlament pe lista socialiştilor comunişti); 

L. lachim (o mulgătoare vorbäreatä din Truşeni, care era plină de 
cunoştinţe lingvistice ca broasca de păr); 

L. Tabără (un individ fără scrupule, care nu are în viaţă nimic 
sfânt, decât cariera); 

D. Motpan (preşedinte al Partidului Democrat Agrar şi presedin- 
te al Parlamentului, cel care se revolta că în librării nu se vinde 
“globul Moldovei”); 

A. Diaconu (vicepreşedintele lui D. Motpan, om cu foarte multe 
ambiţii şi cu foarte puţină carte); 

S. Gradinar (interfrontist, rus); 

D. Uzun (interfrontist, rus); 

I. Micu (preşedinte de colhoz din lechimăuţi, după ce-a depus 
mandatul de deputat, a fost arestat pentru tâlhării în proporţii deosebit 
de mari); 

A. Versteac (preşedinte de colhoz din Taraclia, când lua cuvântul 
— roşea microfonul, pentru că spunea numai prostii); 

A.Popusoi (recent, ca director al Departamentului “Moldsilva”, a 
interzis ca în pădurile Moldovei să se vorbească limba română, e fii 
preşedinte al defunctului Partid Democrat Agrar); 

T. Olaru (preşedinte de colhoz, numit în fruntea 
Radioteleviziunii); 

D. Diacov (deputat agrarian, azi preşedinte al Partidului 
Democrat); 

N. Andronic (deputat agrarian, azi preşedinte al Partidului 
Popular Republican); 

D. Zidu (găgăuz, fost ministru sovietic al învăţământului, propa- 
gator al valorilor sovietice); 

M. Levitki (fosta “maica Tereza”, pe ale cărei mâini se aflaseră 
timp de 4 ani toate ajutoarele umanitare ce veniseră în republică); 

A. Russu (preşedinte de colhoz); 

Gh. Lungu (preşedinte de colhoz); 

L. Paladi (preşedinte de colhoz); 

M. Curchi (preşedinte de colhoz)... 

Alţi deputaţi: P. Lucinschi (a propus, drept compromis, să se indi- 
ce în paranteze şi “limba română”, Carauş, Gaibu, Puica, Beşleaga, 
Nedranco, Jeleapov, P. Cojocaru, I.Ţurcan, C.Platon, M. Stratulat, 
M.Ştefaneţ, V. Rusu, G.Mihailă, M. Ceban, Ţurcan, G. Bratunov, V. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 339 


Vartic, Fimuc, E. Rusu, I. Ungureanu, N. Tcaciuc, Roman, A. 
Cibotaru, Gh. Marin, E. Grabovschi, I. Popov şi încă vreo câţiva 
“herostrati”, ale căror nume pentru moment îmi scapă, dar pe care 
istoria, sunt convins, nu va pregeta să-i sanctioneze după merit. 

Ei au decis destinul limbii noastre. 

Ei au certat societatea pentru mai multe decenii înainte. 

Cei mai mulţi dintre “lingviştii” de mai sus, care şi-au expus cate- 
goric părerea despre limba pe care au vorbit-o E. Coseriu şi B. 
Petriceicu-Hasdeu, n-au nimic în comun cu poporul nostru, nu cunosc 
barem nici “limba moldovenească”, pe care au promovat-o, sfidând 
adevărul ştiinţific şi bunul-simt. 

Care dintre ei e democrată! Care dintre cei enumerati mai sus nu 
e comunistă! 

Prin decizia sa din 9 septembrie 1994, la câteva luni de la 
hotărârea Parlamentului din 28 iulie 1994 de a fixa în articolul 13 al 
Constituţiei Republicii Moldova că “limba de stat e limba moldo- 
venească”, Prezidiul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova 
conchide: 

“Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformita- 
te cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: “Limba 
de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”. 

Dar ţi-ai găsit! 

Parlamentul interfrontist-agrarian (comunist) a insistat în eroare, 
concluzionând: “Noi ştim mai ghini şi limbi vorghim!” 

Dânşii doreau să ne facă pe toţi, de la mic la mare, ca ei, adică să 
nu vorbim limba română, ci s-o behăim, s-o mugim, s-o läträm, s-o 
nechezăm, s-o coviţăim... 

Aşa ne doreşte şi agramatul Voronin. 

Reuşi-va oare?! 

Nicolae DABIJA 


Luni 26 aprilie 2010 


Din acelaşi număr al revistei Literatura şi Arta, 
acest binevenit omagiu: 


“O scurtă trecere în revistă a relaţiilor de prietenie moldo-polone 

Destinul istoric a închegat de-a lungul secolelor relaţii de vecinătate şi 
bună înţelegere, de toleranţă şi prietenie între Moldova şi Polonia. 

Semne ale unor legături ale populaţiei din spaţiul est-carpatic cu polo- 
nezii sunt atestate încă până la constituirea Ţării Moldovei. In anul 1300, 
polonezii şi nemţii au pus temelia oraşului Baia, care a devenit ulterior prima 
capitală a Moldovei. În anii 1325-1326, “vlahii” de la est de Carpaţi, alături 
de polonezi, ruteni şi lituanieni, au participat la expedițiile regelui Poloniei, 
Vladislav Lokietek împotriva Marcgrafului de Brandenburg. 

Aceste bune relaţii s-au cristalizat în timp şi s-au respectat atât la nivel 
oficial, cât şi în relaţiile personale, de la om la om. Începând cu Bogdan I si 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 340 


până la Dimitrie Cantemir, de la Kazimierz cel Mare până la Jan Sobieski, 
relaţiile moldo-polone - de suzeranitate şi vasalitate, militare şi comerciale, 
dinastice şi culturale, de mariaj şi spirituale - au fost menținute şi 
îmbunătăţite, extinse şi aprofundate. 

Raporturile politice oficiale dintre Tara Moldovei şi Polonia îşi au înce- 
putul în anul 1387, timp în care domnul Ţării Moldovei Petru Muşat a depus 
regelui Poloniei Wladyslaw Jagiello un act de omagiu. Acest act reprezenta 
primul act politic ce vizează relaţiile de vasalitate-suzeranitate dintre 
Moldova şi Polonia. Prin acest document s-a fixat delimitarea teritorială, 
„graniţa veşnică”, între Tara Moldovei şi Uniunea Polono-Lituaniană, s-a pus 
temelia alianţei politico-militare moldo-polone, creându-se astfel condiţii 
favorabile unei dezvoltări reciproc avantajoase a relaţiilor economice, politi- 
ce şi culturale între ambele tări. 

În baza acestei alianţe militare cu Polonia unităţile moldovene au parti- 
cipat cot la cot cu ostirile poloneze în luptele cu Ordinul Cavalerilor Teutoni 
la Griinwald (1410) şi la Marienburg (1422). 

Pe timpul domniei lui Latcu-Vodä, fiul lui Bogdan I, în târgul Siretului 
a fost creată prima episcopie catolică, în fruntea ei aflându-se un episcop de 
origine poloneză, Andrzej de Krakow. 

Prin intermediul cunoscutului drum comercial moldovenesc, care unea 
oraşele polone cu porturile dunărene şi cele de la Marea Neagră, s-au stabilit 
relaţii comerciale între negustorii moldoveni şi polonezii din Lwow şi 
Krakow, locuitorii altor centre de la frontiera moldo-polonă. Mulţi dintre 
negustorii moldoveni deţineau aşa-numitul indigenat, un fel de dublă 
cetăţenie. 

Un loc aparte la consolidarea relaţiilor dintre curtea domnească a ţării 
Moldovei şi cea a regilor polonezi revine înrudirii familiilor domnitoare. În 
anii 1387-1432, aproape toți domnii Moldovei stabiliseră relaţii de rudenie cu 
regii polonezi: Petru Muşat (1375-1391) fusese căsătorit cu o rudă a regelui 
Wladyslaw al II-lea; Anastasia, soția domnului Roman I (1391-1394), era o 
rudă apropiată a regelui polon; Domnul Stefan I (1394-1399), fusese căsătorit 
cu una dintre rudele lui Jagiello, iar Alexandru cel Bun se căsătorise cu 
Ryngalla-Ana, sora lui Witold, mare-cneaz al Lituaniei şi vară lui Jagiello. 
Toate cele patru fiice ale lui Eremia Movilă s-au căsătorit cu mari nobili 
polonezi. 

Să reținem şi faptul că în Polonia şi-au făcut studiile marii noştri cărtu- 
rari: Mitropolitul Kievului Petru Movilă, Mitropolitul Moldovei Dosoftei 
(trecut la Domnul la Zolkiew, pe pământ polonez), primul cronicar al 
Moldovei Grigore Ureche, care, fiind mare sfetnic la Curtea Domnească, a 
promovat în politica externă ideea polonofilă de izbăvire a Moldovei de turci 
numai în alianţă cu Polonia creştină. Alte personalităţi ale noastre, ale tutu- 
ror românilor, instruite de şcolile poloneze, sunt cronicarii Miron şi Nicolae 
Costin, dinastia Hâjdău-Hasdeu — Boleslav, Thadeu, Alexandru Hâjdău, ulti- 
mul fiind tatăl academicianului român de origine basarabeană Bogdan 
Petriceicu Hasdeu. Notăm aici şi faptul că toți bunicii şi străbunicii lui 
Bogdan Petriceicu Hasdeu pe linia Petriceicu au fost polonofili şi au optat nu 
numai pentru o alianţă creştină cu Polonia, dar chiar pentru unirea Moldovei 
cu Polonia. Atasati de marea cultură şi istorie poloneză au fost domnitorul 
Moldovei, scriitorul şi filozoful Dimitrie Cantemir, care vorbea fluent limba 
polonă, şi marele nostru poet clasic şi diplomat Vasile Alecsandri, care în 
poemul său Pohod na Sibir a deplâns surghiunirea în Siberia a marilor 
conducători ai celei de-a treia răscoale a polonezilor, înăbuşită în sânge de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 341 


Rusia ţaristă în anul 1864. Legat de Polonia este şi un important document al 
culturii româneşti: marele-logofăt Luca Stroici, care se refugiase la Krakow 
(Cracovia), unde îşi făcuse, de altfel, şi studiile, a scris pentru prima dată 
Tatăl Nostru în limba română, cu grafie latină, considerat unul dintre prime- 
le documente româneşti de importanţă majoră scrise cu alfabet latin. 

În mai multe momente de grele încercări pentru Tara Moldovei, Polonia 
intervenea în favoarea Moldovei, contribuind la menţinerea integrităţii terito- 
riale şi suveranităţii Țării Moldovei. Domnitorul Stefan cel Mare a acordat o 
atenţie prioritară îmbunătăţirii relaţiilor dintre Moldova şi Polonia, fiind 
confirmat protectoratul Poloniei asupra Moldovei şi apărarea ei de uneltirile 
expansioniste ale altor state vecine. La marea bătălie de la Vaslui (1475) 
împotriva oştirilor otomane, alături de ostaşii moldoveni, au participat şi 
2000 de polonezi. Pe pământul Moldovei a căzut vitejeşte în lupta cu otoma- 
nii hatmanul Poloniei Stanislaw Zolkiewski (1620). Un an mai târziu, la nor- 
dul Moldovei, în satul Berezovca, fiul bravului comandant de oşti a ridicat în 
memoria tatălui său unul dintre cele mai vechi monumente istorice de pe teri- 
toriul Republicii Moldova: un obelisc din piatră, cu memorabila inscripție 
„Oricine-ai fi, învaţă să mori frumos şi plin de pasiune pentru Patrie”. După 
mai multe distrugeri, monumentul a fost restabilit în anul 2003, locul din 
jurul obeliscului fiind declarat spaţiu sacru. Diaspora poloneză organizează 
aici, în fiece an, manifestări culturale şi spirituale. 

Politica de apropriere a Moldovei de Polonia a fost promovată, în spe- 
cial, de domnitorii Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu. Anume 
în sec. XVI - XVII relaţiile comerciale şi culturale dintre aceste două state au 
cunoscut un avânt extraordinar. 

Comunitatea destinului istoric al Moldovei şi Poloniei din a doua 
Jumătate a secolului al XVIII-lea — începutul secolului al XIX-lea este mar- 
cată de dezintegrarea teritorială a lor, ambele ţări fiind împărțite între marile 
puteri europene de atunci. În aceste condiţii, contactele directe între Moldova 
şi Polonia au slăbit considerabil. Adoptarea primei Constituţii poloneze din 3 
mai 1791 a avut o influenţă benefică asupra fruntaşilor vieţii publice din 
Moldova. În momentele grele pentru istoria Poloniei, insurgenții polonezi, 
participanţi la răscoalele polonezilor din 1794, 1830-1831 şi 1864, îşi găseau 
adăpost în Moldova, salvându-şi viaţa de prigoana autorităţilor ţariste. 

Un contingent considerabil de polonezi au emigrat pe teritoriul 
Basarabiei, unde au format un şir de localități populate preponderent de 
locuitori de origine poloneză: Stârcea (Glodeni), Duruitoarea Nouă 
(Râşcani), Hârtop (Fälesti), Raşcov, Slobozia-Raşcov (Camenca), 
Grigoräuca, Petropavlovca, Coada Iazului (Sângerei) etc. O însemnată dia- 
sporă a polonezilor a fost atestată la Chişinău, Bălți, Tighina, Tiraspol, 
Râbnița, Orhei, ceea ce le-a permis polonezilor să-şi conserve limba, 
tradiţiile naţionale şi să practice cultul catolic. 

Menţionăm în mod special faptul că diaspora poloneză a susţinut 
mişcarea de eliberare naţională a moldovenilor din Basarabia, aspiraţiile 
populației majoritare. Astfel, Feliks Dudkiewicz, membru al Comitetului 
National al Polonezilor din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării, s-a pronunţat 
în favoarea autodeterminării culturale şi teritorial-politice a Basarabiei, a 
susținut cu ardoare declaraţia de independenţă a Republicii Democratice 
Moldoveneşti. La şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918, Feliks 
Dudkiewicz a rostit un discurs memorabil, manifestând o atitudine onestă şi 
un model de comportament civic, plin de devotament față de Moldova 
(Basarabia). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 342 


Feliks Dudkiewicz a declarat următoarele: „E foarte greu să vorbesc în 
limba poporului care i-a asuprit atâţia ani pe moldovenii din Basarabia, aşa 
cum i-a asuprit pe poloni. Aş vorbi în limba mea, dar nu m-aţi înţelege Dvs. 
Aş vorbi în limba Dvs., dar nu o cunosc. În numele naţiunii poloneze susțin 
unirea aşa cum o cer moldovenii — stăpâni de drept ai acestei ţări. M-am ridi- 
cat la această tribună doar ca să arăt bucuria noastră, a polonezilor, pentru 
actul istoric săvârşit, prin care actualizati dreptul popoarelor de a-şi hotărî 
soarta, realipindu-vă la sânul maicii de la care ati fost rupti cu de-a sila acum 
mai bine de 100 de ani. Doresc neamului românesc viitorul frumos pe care îl 
meritaţi.” 

Reprezentanţi ai diasporei poloneze au devenit cunoscuţi oameni de 
ştiinţă, cultură, au avut activităţi publice şi militare. Între aceştia, menţionăm 
pe generalul-locotenent Marcelin Olszewski, care la începutul secolului al 
XX-lea a fost comandant militar al oraşului Tighina, unde a deschis o şcoală 
gimnazială cu predare în limba polonă, a ctitorit o biserică romano-catolică, 
unde a şi fost înmormântat. O relaţie specială de prietenie l-a legat pe cunos- 
cutul om politic şi de cultură român Constantin Stere, originar din Basarabia, 
de preşedintele Poloniei Jozef Pilsudski, ambii fiind trimişi în surghiun în 
Siberia pentru activitatea revoluționară, unde s-au şi cunoscut. 

Cu polonezii şi popoarele baltice suntem fraţi de suferinţă, victime ale 
Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, care a avut un impact dra- 
matic asupra integrităţii teritoriale şi suveranităţii Poloniei, României (raptul 
teritorial al Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa) şi Ţărilor 
Baltice. Precizăm, totodată, că circa 12 mii de moldoveni au plătit cu preţul 
vieţii eliberarea Poloniei de sub ocupaţia fascistă. 

Perioada contemporană, de după 1991, reprezintă o etapă semnificativă 
în cadrul evoluţiei istorice a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Polonia. 
Polonia a fost printre primele ţări care au recunoscut Independenţa Republicii 
Moldova (1991). La numai câteva luni de la adoptarea Declaraţiei de inde- 
pendentä a RM, în februarie 1992, a fost semnat Tratatul moldo-polon de 
cooperare economică, iar în anul 1994 — Tratatul de prietenie şi colaborare 
între Republica Moldova şi Republica Polonia, precum şi alte acorduri inter- 
guvernamentale. Polonia a susținut în mod hotărât independenţa şi integrita- 
tea teritorială a Republicii Moldova, eforturile statului nostru în procesul de 
soluţionare a diferendului transnistrean, de integrare în comunitatea euro- 
peană şi în diverse organisme internaţionale. Să nu uităm şi faptul că polone- 
zii, împreună cu suedezii, sunt inițiatorii Parteneriatului estic, proiect care ne- 
a deblocat în mod real drumul spre Uniunea Europeană, oportunitate pe care 
o valorifică în prezent Alianţa pentru Integrare Europeană din Republica 
Moldova. Acest proiect strategic, dar şi creditul de 15 mln dolari, acordat 
recent de statul polonez Guvernului AIE, în condiţii avantajoase, sunt doar 
două dintre faptele concrete pe care le-a făcut pentru Republica Moldova 
PREŞEDINTELE POLONIEI, LECH KACZYNSKI, victimă a catastrofei 
aviatice de lângă Smolensk (10 aprilie 2010). 

Să recunoaştem, în context, că Polonia face parte dintre avocaţii since- 
ri, dezinteresati în procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea 
Europeana, alături de România, Lituania, Estonia, Letonia şi alte state care au 
suportat regimul comunist de tip sovietic şi care înţeleg perfect aspiraţia 
Republicii Moldova de revenire în familia europeană. 

Un rol important în cadrul relaţiilor moldo-polone îl au relaţiile din 
domeniul ştiinţei. O încercare îndrăzneață de revigorare a colaborării dintre 
oamenii de ştiinţă din Polonia şi Republica Moldova s-a operat în anul 1995, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 343 


prin organizarea în or. Lublin a simpozionului Polonezii în Moldova. În anul 
1997, Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Polone sem- 
nează Acordul de colaborare culturală şi ştiinţifică, completat ulterior prin 
semnarea unor acorduri de colaborare între Academia de Ştiinţe a Republicii 
Moldova, Universitatea de Stat din republica Moldova, Academia de Studii 
Economice şi instituţiile similare din Polonia. În cadrul instituţiilor academi- 
ce au avut loc un şir de manifestări ştiinţifice comune, consacrate relaţiilor 
istorice moldo-polone, personalităţilor marcante din Polonia şi Moldova, 
între care comemorarea hatmanului Stanislaw Zolkiewski (2003), evocarea 
dinastiei Movileştilor (2005) ş. a. 

O contribuție substanţială la extinderea şi aprofundarea relaţiilor 
moldo-polone revine diasporei polone din Republica Moldova. După procla- 
marea suveranităţii Republicii Moldova, în anul 1990, a fost fondată 
Societatea Culturală Poloneză, primul preşedinte al acestei organizaţii fiind 
ales academicianul Tadeusz Malinowski. Ceva mai târziu au fost create 
Casele Poloneze la Chişinău şi Bălţi, precum şi alte organizaţii culturale ale 
diasporei poloneze de la noi. Un rol aparte în consolidarea relațiilor moldo- 
polone îl are Centrul de Sustinere a Antreprenoriatului, Exportului şi 
Tehnologiilor Avansate, care reprezintă interesele oamenilor de afaceri din 
cele două state prietene. 

Câteva repere legate de mândria naţională a polonezilor 
de pretutindeni 

De numele polonezilor este legat începutul sfârşitului comunismului de 
tip sovietic. În septembrie 1980, la Gdansk, a fost constituită federaţia sindi- 
cală Solidaritatea (în polonă Solidarnosc), care a însemnat de fapt o mişcare 
anticomunistă fără precedent în spaţiul controlat de URSS. Primul lider al 
acestei mişcări a fost Lech Walesa (Laureat al Premiului Nobel pentru Pace), 
ales ulterior Preşedinte al Poloniei Libere, care, în cadrul activităţii la 
Solidaritatea a fost consiliat de un alt viitor Preşedinte al Poloniei, Lech 
Kaczynski. 

Naăiunea polonă a dat umanităţii două mari personalităţi care au săpat 
decenii în şir groapa comunismului şi au contribuit decisiv, prin activitatea 
lor, la prăbuşirea comunismului din Europa. Aceşti mari şi demni polonezi 
sunt: Papa loan Paul al II-lea (Karol Wojty] [a, episcop de Cracovia în anul 
1980), care are şi rădăcini româneşti, şi politologul Zbigniew Brzezinski, 
care a consiliat trei preşedinţi ai SUA. 

Polonezii au dat lumii mari savanţi şi scriitori, distinşi cu Premiul 
Nobel, între care menţionăm: Marie Sklodowska-Curie, savantă, prima 
femeie căreia i-a fost acordat acest prestigios Premiu, singurul om de ştiinţă 
căruia i s-a acordat Premiul Nobel de două ori, pentru domenii ştiinţifice dife- 
rite — fizica şi chimia, a fost soţia fizicianului francez Pierre Curie, deţinător 
al Premiului Nobel, şi mama scriitoarei Irene Joliot-Curie, care s-a bucurat, 
de asemenea, de Premiul Nobel; Henryk Sienkiewicz, scriitor; Wladyslaw 
Reymont, scriitor; Czeslaw Milosz, scriitor; Wislawa Szymborska, 
scriitoare. 

Fii vrednici ai poporului polonez sunt şi compozitorii clasici, cu renu- 
me mondial: Fryderyk Franciszek Chopin şi Michal Kleofas Oginski, care a 
fost şi un mare diplomat, luptător pentru idealurile de secole ale polonezilor. 
Polonezi sunt şi marii regizori de film: Andrzej Wajda, Krzysztof Zanussi, 
Jerzy Kawalerowicz şi Roman Polanski. 

Un nume de referinţă în cultura mondială este şi omul de teatru, regizo- 
rul polonez Jerzy Grotowski, fondatorul legendarului Teatru Laborator, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 344 


reformatorul teatrului modern. 

Revenind la personalităţile Republicii Moldova, puţini cunosc, proba- 
bil, faptul că marea noastră cântăreaţă de muzică uşoară şi populară Nina 
Crulicovschi are, pe linia tatălui său, viţă poloneză. Bunicul ei Simion 
Krulikowski, născut în Polonia, a fost mare gospodar, proprietar de pămân- 
turi şi lacuri în judeţul Orhei. A fost deportat în Siberia, împreună cu soţia sa 
Ana şi cu fiul Constantin, tatăl cântăreţei, care a fost ulterior şi deţinut poli- 
tic. Străbunicul Ninei Crulicovschi - Franz Krulikowski - a fost un nobil 
polonez, diplomat, însărcinat cu afaceri externe ale Poloniei. 

Am decis ca şi prin această scurtă trecere în revistă a relațiilor moldo- 
polone să fim alături de poporul polonez, care trăieşte în aceste zile o cum- 
plită dramă națională, o suspectă decapitare a statului polonez de elita sa poli- 
tică, în frunte cu Preşedintele temerar Lech Kaczynski şi Prima Doamnă — 
Maria Kaczynska, om de ştiinţă. 

Poporul polon ne este un popor-frate întru Credinţă şi Libertate. 
Durerea polonezilor este şi durerea noastră. Ne exprimăm toată admiraţia şi 
recunoştinţa pentru această naţiune mândră, cultă, sufletistă. 

Dumnezeu sa întărească şi să binecuvânteze Polonia! 

Cu drag şi suflet, 

Ion Jarcutchi, doctor în istorie, AşM, 

Luminiţa Dumbrăveanu, jurnalist, scriitoare 

Vlad Pohilă, scriitor, lingvist, traducător de proză din limba polonă 


Marţi 27 aprilie 2010 


Azi, din presa de la Chişinău (Timpul). 


Deşi vineri M. Ghimpu a declarat că va merge la Moscova, 
azi M. Ghimpu a schimbat macazul. 


„La Moscova, pe 9 mai se vor aduna învingătorii, noi ce să căutăm 
acolo” a declarat la postul de radio „Vocea Basarbiei” preşedintele 
Parlamentului, şeful interimar al statului Mihai Ghimpu. Într-un interviu 
acordat lui Valeriu Saharneanu, Mihai Ghimpu a declarat că detaşamentul de 
militari moldoveni va merge la Moscova şi va participa la parada militară, el 
însă îşi anulează vizita. În context M. Ghimpu a făcut mai mute aluzii vizavi 
de situația tensionată din Alianţa de guvernământ. El a dat de înţeles că unii 
lideri din Alianţă „s-au pornit dur împotriva noastră, a liberalilor”, că Alianţa 
e pândită de pericolul destrămării: „Azi o crăpătură, mâine altă crăpătură şi 
Alianţă. ..crapă”. În context el i-a acuzat pe ceilalţi lideri ai Alianţei de lipsă 
de demnitate națională, adăugând că aceştia îl forţează să semneze cu 
România acorduri în „limba moldovenească”, fără să dea nume concrete şi să 
precizeze despre ce fel de acorduri e vorba”. 

Autor: Timpul.md 


Comentarii: 


1. De Ciprian la 24.04.2010, ora 12:40 

Bravo Ghimpu, rusine pt. Filat 
2. De mihai la 24.04.2010, ora 12:55 

bravo! oare cine va pleca acum la moscova? 2 metri de bâl-bâl? 
3. De bam la 24.04.2010, ora 12:56 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 345 


foarte bine, asteptam acest pas, sa se duca filat cu godea, lupu, urecheanu sa-i linga 
pe rusi 

4. De Hadrian la 24.04.2010, ora 12:57 
O decizie corecta, care nu trebuie sabotata de catre alianta! Macar in ce priveste pro- 
pria persoana, tre sa poti sa alegi singur. 


8. De osav la 24.04.2010, ora 13:21 
- Alianţa Integrării Europene prin îndeplinirea cererii Rusiei!? -Filat, Lupu (Diacov), 
Urechianu sunt împreună cu Voronin !!! -Oare nu "Timpul" al mai lăudă pe Filată 
Acei care au slugit lui Lucinschii şi Voronin pot fi anticomuniști? -Bravo Ghimpu!!! 

9. De Petrus la 24.04.2010, ora 13:30 
Ce ar urma Moldova sa sarbatoreasca la Moscova, eliberarea romanilor de sub 
jugul...romanesc si instalarea celui mai nedemocratic regim din istoria omenirii, 
chiar de catre Imperiul Raului? Un pic de demnitate, va rog! 

10. De Alexandru la 24.04.2010, ora 13:53 
Domnul Mihai Ghimpu procedeaza corect !Probabil ca numai Domnia Sa cunoaste 
istoria.Ceilalti cunosc numai istoria URSS.Este regretabil ce se intampla,rusii si azi 
tin armata in RM cum poti sa te alaturi la treuca ocupantilor ? Un lucru bun insa este 
ca "patriotii” de urechian etc isi arata arama!Cel nascut sa se taraie -nu poate zbura! 

11. De ion la 24.04.2010, ora 14:10 
Laudă tie D-le Gimpu, sper să fie îceputul trezirii noastre. Jos mancurtii, Jos vermil.... 

12. De Vlad la 24.04.2010, ora 14:12 
Am ascultat emisiunea cu participarea dlui Ghimpu, si am conchis:ll Ghimpu a 
declansat deschis campania electorala, atacand aliatii sai actuali. Nu isi da seama ca/l 
arunca astfel pe Lupu in bratele comunistilor. E usor sa fii populist, dar e foarte difi- 
cil sa rezolvi problemele economice, puse pe capul unui alt lider al AIE 

13. De SInuhe la 24.04.2010, ora 14:48 
Apel către toţi oamenii de bună- credinţă! Marţi, 27 aprilie, la ora 17.00 veniţi să ne 
apărăm demnitatea naţională în scuarul de lângă monumentul lui Ştefan cel Mare şi 
Sfânt, protestând împotriva participării soldaţilor moldoveni la parada de 9 mai din 
Moscova! Este inacceptabil ca soldaţii noştri să mărşăluiască alături de o armată 
care, în alte uniforme, ne-a cotropit pământurile, ne-au împuşcat şi deportat bunicii 
sau părinţii! Aceeşi armată a tras în soldaţii nostri în timpul conflictului de pe Nistru 
şi tot ea ocupă până în prezent Transnitria, încălcând în mod flagrant integritatea teri- 
torială a statului nostru! Noi nu vom celebra o victorie străină şi nu vom renunţa la 
demnitate! Cerem politicienilor să nu ne umilească ţara şi să anuleze participarea 
soldaților moldoveni la parada de 9 mai! Transmiteti acest mesaj mai departe! 

14. De European la 24.04.2010, ora 15:40 
Romanii obisnuiau ca dupa un razboi castigat sa aduca legati prizonierii de carul 
invingatorului la parada victoriei. Rusnacii vor sa faca asta nu doar dupa castigarea 
razboiului dar si la 100 de ani dupa terminarea lui. Pentru ei, umilirea invinsului tre- 
buie sa se produca si dupa 4 generatii! Oare lumea nu poate spune odata Niet aces- 
tor energumeni? 

15. De Valentin la 24.04.2010, ora 16:00 
Bravo "nebunului frumos" Mihai Ghimpu. Naste şi mica Moldovă oameni. Despre 
Urechian nici nu-i ce vorbi „e pe ducă nu numai la Moscova, iar cu Lupu demult 
lucrurile sunt clare, el are electoratul lui şi trebuie să-l gâdile la burtă. Insă cu Filat 
lucrurile stau mai prost, el se vede că nu s-a vindecat de boala lui ? aprilie 2005. Nu 
m-aşi mira dacă la Moscova Filat l-ar trimite pe ministrul MAI, Catan. Acela i se 
supune fără cricneală, a demonstrat-o numind la funcţii înalte tortionari. 

16. De Radu P. la 24.04.2010, ora 16:05 
Lui Vlad; dacă Lupu se va arunca în braţele comuniştilor atunci apele se vor limpe- 
zi total. In braţele comuniştilor a mai stat un "lider politic" şi acum e cadavru. Dacă 
chiar mai suportăm un timp, cel puţin scăpăm încă de un oportunist.Europa totuna e 
cu noi şi nu ne va lăsa baltă. 

17. De Popa Tudor. la 24.04.2010, ora 16:15 
Eu şi familia mea (părinţii, fraţii, surorile) am votat pentru echipa lui Filat. Ce rău îmi 
pare acum. 

18. De Vald50 la 24.04.2010, ora 16:19 
Ghimpu transforma betonul in praf. Sa nu ne miram deloc daca vor reveni comunis- 
tii. Ghimpu face totul pentru asta!E bine sa fii patriot, dar trebuie sa fii si agil, sa tii 
cont de realitatile concerte ale RM 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 346 


19. De Fare la 24.04.2010, ora 16:26 
Betonul e format din ciment, armatură, nisip, pietriş, etc. Toate aceste materiale sunt 
diferite. AIE e la fel. E bine că în AIE sunt diferite partide cu diferite opinii. Asta-i 
democraţia. Principalul să fie unite la un singur capitol,Moldova să progreseze.lar cu 
timpul apele se vor limpezi, puterea sovietică totuna se duce, încet-încet. 

20. De vasile la 24.04.2010, ora 16:32 
Om politic cu principii si cu obraz acest Ghimpu. Poate ca altii se cred mai destepti, 
dar la ce ne foloseste desteptaciunea lor, daca nu au coloana vertebrala dreapta? 

21. De Andrei HAIDUCUL la 24.04.2010, ora 16:45 
Bravo si respect, dle GHIMPU! sa stiti ca aveti ceea ce le lipseste majoritatii moldo- 
venilor basarabeni: CARACTER! Aveti toata sustinerea si admiratia noastra. Cu asa 
politician nu ne este rusine sa iesim in Piata si sa spunem cine suntem si cine ne sunt 
ocupantii ! 

22. De profesoară la 24.04.2010, ora 16:45 
Domnule Preşedinte M.Ghimpu trmiteţi-i la paradă cu totul şi pe Hadârcă (Hadärcä, 
corespondentul lui Matei Cazacu? Cel care l-a confortat - pe Cazacu - în ideea că 
basarabenii, fiind moldoveni, sunt reactionari, nu vor Unirea! n.m. P.G.)şi 
Lucinschi, care au readus comuniştii în ţară pe capul nostru, căde-ar pe capul lor 
secera şi ciocanul. Porciţii nu au obraz defel, cocotati sus în Parlament... Ori aşteaptă 
să le scuipe obrazul, să se spele? Iar Filat o dat cu fundu de moale şi e dovadă că în 
cap nu prea are, vorba veche - se vede prin raționamente ...goale. Avem totuş spe- 
ranta că Dorin Chirtoacă va fi la înălăimea aşteptărilor acestui neam. Iar fariseii - la 
gunoi!!! 

23. De vasile la 24.04.2010, ora 16:48 
pentru Vlad: de asta nici nu ne miscam timp de 20 de ani din punctul mort, pentru ca 
suntem "agili" si "tinem cont de realitatile din RM". In realitate, tinem cont de inter- 
esele noastre personale. 


usa) 
25. De Axente din Banat la 24.04.2010, ora 16:51 
Felicitari Dle Ghimpu !!! Sunteti Roman ! Axente 
26. De romeo la 24.04.2010, ora 17:04 


Bravo Gimpu!!!!!!!!!!Demnitate!!!!!! 11! 
27. De romeo la 24.04.2010, ora 17:04 
Bravo Gimpu!!!!!!!!!!Demnitate!!!!!! 111! 


28. De Anatol la 24.04.2010, ora 17:07 
Bravo dl. Ghimpu - noi ne-am plans si-am plans de-ajuns- nu avem pentru ce defila 
in fata lui Medvedev, Putin si vom vedea cum nu va fi plecat capul lui Filat sau poate 
Lupu va ridica mana -spoate eu sa plec 

29. De Miha Ro la 24.04.2010, ora 17:15 
Mare respect Domnule Ghimpu. Si nu te da poporul e cu tine. PL e forta care tre de 
sustinut in anticipate. 

30. De radyk la 24.04.2010, ora 17:45 
CTD(Ceia ce trebuia de demonstrat) Mi-i interesanta opinia referitor la Ghimpu 
cocheteaza cu Moscova::)) 

31. De Patrick la 24.04.2010, ora 18:17 
Ca asa o hotarat Alianta nu trece. Va spalati pe maini. Folositi-va de dretul constitu- 
tional ca Presedinte al RM si de Comandant al Statului Major si ziceti tare si cu dem- 
nitate,NU! 

32. De Ghita la 24.04.2010, ora 19:12 
Nu are nimeni dreptul sa ne umileasca ostasii nostri,trimitandu-i.impotriva vointei 
lor.sa defileze alaturi de armata rosie-armata care ne-a cotropit.Sa plece 
poponarii,daca ard de dorinta.Bravo,domnule Ghmpu!Avem nevoie de multi barbati 
alde dumneavoastra. 

33. De Val la 24.04.2010, ora 19:40 
Sa stiti ca voronin tare se bucura ca a fost luata aceasta deciyie. Comunistii vor 
exploata la maxim acest lucru, surpandu/i electoratul lui Lupu 

34. De mary b la 24.04.2010, ora 21:01 
Aproape din primele zile ale Aliantei, am simtit cu totii ca lucrurile intre membrii ei 
merg nu chiar stralucit. Au inceput apoi "neconcordarile", atacurile "gingase", apoi 
fraza lui Filat cu "kinourile lui Ghimpu" si acum -- "priehali!". Alianta a murit! 
Avem un presedinte interimar de care nu tine cont nimeni, un parlament ciung, un 
premier care face ce vrea, un ex-candidat la functia de presedinte al tarii, care e mai 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 347 


mult prin Rusia decat in tara si un partid-alianta, condamnat la disparitie. Ce facem 
mai departe? 

36. De Vlad la 24.04.2010, ora 22:16 
pt Anatol Oare dl Ghimpu nu tine cont de interesele personale sau ale PL? A spus azi 
clar: vedeti pe cine votati la anticipate, adica eu sunt marele patriot, iar ceilalti toti 
niste vanduti rusilor? Dupa mine, lucrurile sunt mult mai complexe, chiar exminis- 
trul roman Cioroianu a declarat ca RM va pierde daca nu va participa la parada de la 
Moscova. Comunistii vor profota din plin de acest moment si vor ataca cumplit AIE, 
viyand evident pe cei cu vederi proruse care au votat cu Lupu si chiar cu Urechian si 
Filat. Asa ca sa nu ne plangem ca revin comunistii foarte curand. 

37. De titus la 24.04.2010, ora 23:10 
Bravo PL-Ghimpu.PCRM va reveni la puteri la pastele cailor.Tot tineretul pro-vest 
din RM va fi adunat cu PL,restul alde Filat-PLDM,PD-Lupu-Diacov,AMN- 
Urechean poate sa caute un loc pe langa PPCD-Rosca. 

38. De dacus la 25.04.2010, ora 00:19 
Ghimpu a facut o miscare electorala de nota 10! Problema insa e daca totusi vor avea 
de castigat fortele necomuniste din RM! Tare ma tem ca vor castiga comunistii, caci 
anticipatele sunt inevitabile si vor avea loc nu peste ani! 

39. De lilian la 25.04.2010, ora 07:38 
daca nu era ghimpu, credeam ca iar am fost bagati in... bravo pl! oricum alianta se va 
reface dupa alegeri toti, absolut toti actorii actuali (sper ca urecheanu, in genere, sa 
nu sa se bage in alegeri ca da voturile comunistilor) se vor reuni in alianta. lupu nu 
se mai duce la comunisti, nu infloriti degeaba. oricum, neoalianta va avea > 52 depu- 
tati si vom trai mult mai bine. cert e ca filat a incercat sa atraga resursele electorale 
institutionale (politaii si neamurile lor, procurori, vamesi, graniceri, etc.), insa au 
pierdut ceva procente din electoratul de baza - intelectualii, in favoarea pl. intreba- 
rea, deci, e: vom avea o moldova liberala sau liberal-democrata? cum n-ar fi, va fi 
foarte bine. si nu uitati: voronin, rosca si comunistii de talie republicana - la inchi- 
soare!!! 

40. De lilian la 25.04.2010, ora 07:38 
daca nu era ghimpu, credeam ca iar am fost bagati in... bravo pl! oricum alianta se va 
reface dupa alegeri toti, absolut toti actorii actuali (sper ca urecheanu, in genere, sa 
nu sa se bage in alegeri ca da voturile comunistilor) se vor reuni in alianta. lupu nu 
se mai duce la comunisti, nu infloriti degeaba. oricum, neoalianta va avea > 52 depu- 
tati si vom trai mult mai bine. cert e ca filat a incercat sa atraga resursele electorale 
institutionale (politaii si neamurile lor, procurori, vamesi, graniceri, etc.), insa au 
pierdut ceva procente din electoratul de baza - intelectualii, in favoarea pl. intreba- 
rea, deci, e: vom avea o moldova liberala sau liberal-democrata? cum n-ar fi, va fi 
foarte bine. si nu uitati: voronin, rosca si comunistii de talie republicana - la inchi- 
soare!!! 

41. De Nelu la 25.04.2010, ora 11:29 
L-ati vazut pe Filat cum o pupa pe H. Clinton cand i-a dat bani, ii umblau ochisorii 
ca la lucifer, iar acum si-a infipt nasul la Putin, chiar si ceasul l-a pus pe mana dreap- 
ta ca marele democrat rus. Ce Barbat politic face asa? Doar Roshka, Diacov si alte 
putane.De ce se teme de rushi, oricum gazul se scumpeste, oricum vinul nu mai 
merge in cantitati mari sau poate e la datoria rushilor?! De Lupu nu avem ce zice, 
omul spune pe fata ca e prorus gen lanucovici, o matahala, care venit in fruntea sta- 
tului, a doua zi ne vinde cu totul. 

42. De Gheorghe la 25.04.2010, ora 11:31 
Azi, 25 aprilie, ITALIA, ALIATA A GERMANIEI in al doilea razboi modial, de 
rind cu Romania, sarbatoreste eliberarea de sub gugul fascizmului.Poate le urmam 
exemplul???Daca cinstim onoarea parintilor „care sau scaldat in singe de razboi ,pen- 
tru a trai azi in pace,trebuie sa ne inchinam pina la pamint acelora care au pedepsit 
nemtii pentru agresiune fata de intreaga lume. 

43. De getul la 25.04.2010, ora 11:36 
desigur,dl Ghimpu isi face jocul politic propriu, plasandu-i intrr-o lumina foarte 
proasta aliatii, in special pe Filat. Asta e politica! 

44. De vova la 25.04.2010, ora 11:52 
DI Glmpu spune: Oamenii trebuie sa traga concluzia, cui dau votul. Unui om care 
lupta de 20 de ani si are echipa sau altora care ne amagesc ca sunt pentru limba dar 
fac milioane. Ma intreb. Ce inseamna asta? Tinta e clara: Filat! DI Ghimpu se joaca 
cu focul, caci nu se poate sa ataci astfel colegii. Zice ca a cedat, dar de fapt a facut o 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 348 


miscare politica, profitand de sentimentele patriotice ale basarabenilor 

45. De Ion la 25.04.2010, ora 12:06 
Fostul Presedinte al Frantei, Generalul Sharl de Gol, (sic!) participant si el la razboi 
inca la a 20-a Aniversare a Razboiului, a propus sa nu se sarbatoreasca mai mult. 
Desigur, ca a avut dreptate, dar nu a fost sa fie. Este anacronic, sa marsaluim la 
Moskova. Domnilor sa fim seriosi, sa marsaluim la Moskova cu Armata a 14-a in 
prag? SA Plece mai intii Armata Rusa de la Noi!!! 

46. De Ion la 25.04.2010, ora 12:11 
De acord cu toti ce au scris pina acum. Dar nici una din tarile enumarate nu este cu 
armata Rusa la ei acasa. Asa ca hai sa nu facem comparari nerelevante. 

47. De alex la 25.04.2010, ora 12:40 
cred ca Ghimpu nu era la curent de prezenta armatei a 14 in Transistria, ar aceasta 
era tot acolo cand dansul acceptase sa mearga la Moscova - i'o fi zis Dorin cei care 
cred ca armata a 14 o sa plece pur si simplu - faceti un efrot de cautati sensul terme- 
nului de realpolitik plus nu uitati de parteneriatul asimetric dintre rm si rusia - nu ei 
au nevoie de noi, ci rusia ramane cea mai mare piata de desfacere pt produsele 
noastre, care vor ramane tot in vama daca nu vom incerca sa amelioram relatiile cu 
Moscova 

48. De Ion2 la 25.04.2010, ora 13:15 
Mai fac si altii comert cu rusii. Acestea nu-s relatii, care merg numai daca tinem in 
cantonament permanent armata Rusa. 

49. De vicu la 25.04.2010, ora 14:22 
DI Ghimpu joaca tare. La VB el a declarat ca 1-a anuntat pe partenerii sai de coalitie 
ca daca s-a decis trimiterea slodatilor la moscova, atunci el nu pleaca. Dnii Filat, 
Diacov si Plesca insa fiind intrebati despre ultima decizie a dlui Ghimpu, s-au aratat 
surprinsi si se vede ca nu au stiut. Ma intreb cine minte? Inclin sa cred ca dl Ghimpu 
si-a dus de nas aliati, ochind intreg electoratul proromanesc si proeuropean 

50. De victor la 25.04.2010, ora 14:29 
maldaveneste se numeste ceea ce a facut ghimpu CHIDANEALA. Se vede ca dl 
Ghimpu nu e atat de prost cum isi inchipuiau multi 

51. De Nicolaescu la 25.04.2010, ora 15:01 
Bravo pentru dl Ghimpu si mi-e rusine de celelalte componente ale Aliantei. Rusia 
isi bate joc de noi cum doreste, iar noi permanent ne tinem agatati de ea. 

52. De prefer nicku' la 25.04.2010, ora 15:03 
s.. poate ca ar fi fost bine daca d-l ghimpu,ca presedinte al rep.moldova,sa fi trans- 
mis oficial lui zmirnov (parca asa il cheama pe seful din transnistria),sa pregateasca 
70 de soldati si sa se deplaseze personal,in fruntea lor,ca reprezentant al moldovei,la 
moskva,la marea defilare. 

53. De lilian la 25.04.2010, ora 21:35 
ptr victor>>>> chidaneala fac filat, zalupu, diacov... sa trimiti nepotii buneilor ucisi 
sa le faca chef porcilor! dansati asa in fata taranilor, nu in fata intelectualilor. mai era 
un penis, rosca, se pare, ii zicea. noi sintem ocupati. punctum. porkland trebuie decla- 
rata tara agresor si data la Haga sa compenseze tot. noi sintem chidaniti, victore, da 
tu ghimpu, ghimpu... 

54. De lilian la 25.04.2010, ora 21:35 
ptr victor>>>> chidaneala fac filat, zalupu, diacov... sa trimiti nepotii buneilor ucisi 
sa le faca chef porcilor! dansati asa in fata taranilor, nu in fata intelectualilor. mai era 
un penis, rosca, se pare, ii zicea. noi sintem ocupati. punctum. porkland trebuie decla- 
rata tara agresor si data la Haga sa compenseze tot. noi sintem chidaniti, victore, da 
tu ghimpu, ghimpu... 

55. De stel la 25.04.2010, ora 21:45 
De ce cand erau comii la putere, la aniversarea 60 ani de la sfarsitul razboiului, sol- 
datii moldoveni nu au fost invitati la parada?? Acum a fost un paln bine pus la punct 
ca sa faca o bresa in AIE. 


(is) 

57. De mihail la 26.04.2010, ora 05:02 
Dar cum ramine cu memoria celor peste 80 de ostasi moldoveni cazuti in lupta de la 
Bender din 1992,atacati miseleste de tancurile armatei a 14 rusesti ???Si astazi aceas- 
ta armata straina ne ocupa tara.D-lor Filat,Lupu in afara de interese,trebue de avut si 
demnitate nationala,nu va curviti ca Rosca... 

58. De mihail la 26.04.2010, ora 05:52 
Vreau sa adaug ca A.Lucasenco,presedintele Belorusiei,aliat al Rusiei si acesta a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 349 


anuntat ca nu va participa la parada din Piata Rosie din Moscova"Pentru mine,-a spus 
el,principalul in ziua de 9 mai,sa ma aflu la Minsk,alaturi de poporul meu" 
Comentariile sint de prisos.RIA Regnum. 

59. De mihail la 26.04.2010, ora 05:52 
Vreau sa adaug ca A.Lucasenco, presedintele Belorusiei,aliat al Rusiei si acesta a 
anuntat ca nu va participa la parada din Piata Rosie din Moscova"Pentru mine,-a spus 
el,principalul in ziua de 9 mai, sa ma aflu la Minsk,alaturi de poporul meu" 
Comentariile sint de prisos.RIA Regnum. 

60. De Dan Mirca la 26.04.2010, ora 10:58 
Stau în Bucureşti şi citesc. Citesc şi mă simt la Chişinău. E bine acasă. 

61. De lilian la 26.04.2010, ora 11:39 
ptr dan mirca>>>> ihi... 

62. De lilian la 26.04.2010, ora 11:39 
ptr dan mirca>>>> ihi... 

63. De familia la 26.04.2010, ora 11:39 
Bravo,domnule Ghimpu! Ne-ar place sa credem ca toti membrii AIE gindesc si actio- 
neaza la fel.Ce sa cautam noi acolo?Cochite de cai morti ?Polonezii s-ar fi dus?Dar 
noi nu suntem polonezi. 

64. De Stalinus la 26.04.2010, ora 14:04 
Romanii din Basarabia aveau nevoie de un lider adevarat ca sa-i stringa pe toti in 
jurul adevarului si acesta este Mihai Ghimpu care in ciuda multelor insulte pe care 
le-a indurat se dovedeste a fi un politician adevarat cu principii solide un om de 
caracter un mare patriot si mai nou un lider Charismatic si neinfricat.Romani 
Basarabeni ! in jurul lui Ghimpu si al Pl-ului exista certitudinea ca veti si vom invin- 
ge.Ghimpu in galeria mariloer romani Ghimpu Presedinte! 

65. De Alexandru la 26.04.2010, ora 23:30 
Bravissimo!!Mai nu m-am dezamăgit în PL 


x 


Mihai Ciucanu îmi transmite (nu am înțeles care e sursa, 
ceva în genul SolLetico AdrEnalinicO): 


“lunedì 26 aprile 2010 Din Calidor 
“Sto nel calidor. 
Nel calidor di casa. 
Sto nel calidor della nostra casa di Mana. 
Sto nel calidor e tremo. 


Paul Goma, uno dei maggiori scrittori romeni contemporanei, 
privo della cittadinanza romena, simbolo della dissidenza antisovieti- 
ca, ribelle a voce alta. 

Paul Goma, uomo esiliato, figlio di maestri, nato in un villaggio 
difficile, in una zona rurale, bambino dall'infanzia profuga. 

Ho avuto, in questi giorni, la fortuna di lavorare alla splendida tra- 
duzione che Davide Zaffi ci propone di questo capolavoro: Din 
Calidor, un testo ricco, denso, forte. Un testo che non solo inquadra un 
periodo complesso per l'attuale Repubblica Moldova, la Bessarabia del 
decennio '35-'45, ma che lo fa partendo dal vissuto di un bambino, lo 
fa con le parole di un adulto che si ripensa bambino, lo fa da un luogo 
speciale, il calidor. 

E dal calidor che si racconta, che si ripercorre, che riordina, ripas- 
sa, ripensa, a volte s'indigna, altre sorride. Din calidor, la veranda, è il 
punto di vista privilegiato da cui osserva la storia che s'intreccia con la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 350 


sua storia. Non sceglie una finestra, non una porta, non un dentro, né 
un fuori. Paul Goma sta nel calidor, e posso quasi vedere la luce che 
filtra e gli illumina gli occhi, come quando il sole tramonta in autunno, 
in obliquo, senza che lui lo sappia, e posso quasi sentire un leggero 
vento che gli s'insinua tra rughe. 

Il calidor, il luogo della bella nostalgia (kali-dor) come lui stesso 
afferma nel primo capitoletto; un luogo a metà tra il dentro e il fuori, 
in un quasi fuori non definitivo, un fuori ravvicinato. 

Un luogo che permette di descrivere l'incanto anche dove sembra- 
no esserci solo miseria, ignoranza, guerre e occupazioni. 

E dal calidor, a metă tra il passato e il presente negato che Goma 
ci invita a guardare, come se scorresse davanti ai nostri occhi, la sto- 
ria, [ci chiama, ci chiede di metterci al suo fianco, e mentre racconta a 
volte sussurra ...e mi prosciugo di nostalgia] la storia della Bessarabia, 
la sua storia di bambino, la storia del suo paese, di suo padre e di sua 
madre, la vita della Romania rurale. E da li che riesce a farci conosce- 
re le pieghe di una cultura sempre piuttosto sottovalutata, a volte deni- 
grata. E da li che prende vita un mosaico dai colori sgargianti, di sicu- 
ro come le storie disegnate sui tappeti... 

Sp di Sara Passerini 


e -Miercuri 28 aprilie 2010 


Azi m-am ridicat din boală, din bătrâneţe ceva mai alert: am 
găsit în cutia poştală (electronică) două semne bune: 

- cronicheta italiană a Calidorului, trimisă de amicul Mihai 
Ciucanu; 

- un mesaj de la Daniela Goma (despre florile lor din care au 
supravieţuit doar cactuşii); îmi explică: nu are timp, iar când are, 
le dă prea multă apă... 

Draga de ea, se protejează. Chiar de ar fi vrut, nu ar fi putut 
explica pieirea florilor din apartament (şi supraviețuirea doar a 
cactuşilor) prin moartea năpraznică, în august trecut, a tatălui său, 
Ionel Goma. Păstrez pe ecran, la îndemână (!) o fotografie făcută 
într-un parc din Chişinău, prin iulie 2009, deci înainte de acci- 
dent, trimisă acum vreo două luni: ei trei: mama, iradiind de 
frumuseţea femeii la patruzeci de ani, tatăl, mare (va fi avut spre 
doi metri), voinic... potolit - şi Floarea Darurilor, Daniela, care 
încă nu va fi avut 17 ani. Când mi-e dor de ei (sau: când ñi-i jăli, 
la mine, acelaşi lucru), clickez pe iconita lor şi îmi răsare pe ecran 
icoana fericirii unei familu - a mea, familia - care peste vreo 
săptămână avea să să spargă în tändäri, prin moartea lui Ionel - 
de n-au supravieţuit decât cactuşii. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 351 


Joi 29 aprilie 2010 


Flori Bălănescu îmi transmite că răspândirea ştirii că va 
apărea Calidorul şi în italiană a provocat câteva cuvinte bune - 
cele mai de mirare fiind ale lui Dorin Tudoran, care îşi aduce 
aminte că Agora lui a publicat primele pagini în româneşte ale 
Calidorului - am impresia că Dialogul lui Solacolu a fost primul; 
Gabi Pleşea ("Manccia! E un sucesso maggiore per il nostro 
carrissimo Paul Goma. Bravissimo ragazzo."), Mihai 
Vakulovski, cere imaginea copertei şi două-trei pagini din tradu- 
cere, de reprodus în Tiuk! Pe de altă parte, ieri eu primisem direct 
de la expeditori: Viorel Ilişoi şi Urşii di la Eş... 

Am scris lui Zaffi să-mi trimită coperta şi o mostră de 
traducere. 


x 


Din Literatura si Arta nr. 17: 


“Executiile în masă din RASSM în perioada Marii Terori (1937-1938) 
Continuăm elucidarea crimelor comise de regimul totalitar-comunist 
din fosta RASSM în timpul Marii Terori din perioada 1937-1938. Aşa cum 
mentionasem în episoadele precedente, condamnările la ani grei de închisoa- 
re sau de lagăre de concentrare, executarea miilor şi miilor de persoane 
inocente, în baza unor simulacre de procese, deveniseră un fenomen aproape 
permanent în anii ‘30 ai secolului XX în „autonomia moldovenească”. 
Apogeul acestor atrocități a fost atins în perioada Marii Terori, când, în fosta 
RASSM, în decursul unui an şi trei luni, au fost executate circa 5000 de per- 
soane. Maşina diabolică a morţii funcționa în această perioadă la turatii 
maxime. Condamnările la moarte şi la ani grei de lagăre erau pronunţate şi 
puse în aplicare în regim non-stop. Crima era pusă pe bandă rulantă, aceasta 
făcând ravagii zguduitoare prin localitățile din stânga Nistrului. 

Uneori, între un simulacru de proces, instrumentat de Troica specială, şi 
executarea propriu-zisă a condamnaților la moarte era o distanţă de timp de 
câteva ore, aşa precum a fost, de pildă, şi în cazul unui grup de persoane care 
figurau în procesul-verbal nr. 22 al Troicii speciale de la Tiraspol. Aceştia, în 
număr de 13 oameni, au fost condamnaţi la moarte pe 25 noiembrie. A doua 
zi, pe 26 noiembrie 1937, Rivlin, şeful NKVD-ului de la Tiraspol şi preşe- 
dintele Troicii speciale a RASSM, îi ordona lui Pervuhin, secretarul operativ 
al NKVD-ului din „autonomia moldovenească”, să execute sentinţa respecti- 
vei troici, prin care erau condamnate la moarte cele 13 persoane. 

Pe 27 noiembrie, adică a doua zi, Pervuhin îi raporta lui Rivlin că pri- 
mii 6, din lista celor 13 persoane condamnate la moarte, fuseseră executaţi 
(Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate (ASIS), dosar 32867, tom 1, f. 
188). Judecând după numele celor şase, se pare că toţi erau ruşi de origine. 

Următorii 7 condamnaţi la moarte, ce figurau în acelaşi proces-verbal 
nr.22, au fost executaţi la Tiraspol, în închisoarea NKVD-ului din acest oraş, 
pe 12 decembrie 1937. După numele celor şapte, am putea presupune că 
aceştia erau de origine rusă, ucraineană şi unul de naționalitate armeană. 
Printre aceştia figura şi o femeie — Nadejda Kucer-Terehova. Doi din cei 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 352 


şapte depăşiseră vârsta de 60 de ani. Agop Matpurian avea 63 de ani, iar Ivan 
Grib — 60. (Ibidem, f.189) 

Acelaşi Rivlin, pe post de şef al NKVD-ului din RASSM şi de preşedin- 
te al Troicii speciale, pe 7 decembrie 1937, îi ordona lui Pervuhin, responsa- 
bil pentru executarea sentintelor adoptate de acest organ, să fie executate alte 
66 de persoane condamnate la moarte de troică, în aceeaşi zi de 25 noiembrie 
1937, care figurau în procesul-verbal nr. 28. 

A doua zi, pe 8 decembrie, Pervuhin, Dokuţki, sublocotenent, inspector 
ad-interim al Secţiei a VIII-a a Direcţiei securităţii statului din cadrul NKVD- 
ului de la Tiraspol, precum şi Korjenko, intendent ad-interim al NKVD-ului, 
raportau lui Rivlin, şeful NKVD-ului din „autonomia moldovenească” şi 
preşedintele Troicii speciale, că primii 15 condamnaţi fuseseră deja executaţi. 
Asta ar însemna că aceştia au fost împuşcaţi peste câteva ore după emiterea 
ordinului de executare prin împuşcare. Cel mai în vârstă din rândul acestora 
era Simion Trofimov, care avea 76 de ani. 

Patru zile mai târziu, pe 11 decembrie, Rivlin, împreună cu Dokutki şi 
Korjenko semnau actul prin care confirmau că 51 de persoane condamnate la 
moarte din cele 66, câte figurau în procesul-verbal nr. 28, au fost executate 
în aceeaşi zi de 11 decembrie. Numele acestora sugerează că majoritatea lor 
covârşitoare erau de origine română şi ucraineană. Opt din cei 51 erau per- 
soane în etate, care împliniseră sau depăşiseră vârsta de 60 de ani. (Ibidem, 
f.192-192) 

În aceeasi zi de 7 decembrie 1937, acelasi Rivlin expedia lui Pervuhin 
o altă directivă, prin intermediul căreia îi ordona să execute sentintele de 
condamnare la moarte a încă 39 de persoane, care figurau în procesul-verbal 
nr. 30, din 26noiembrie 1937. Printre acestea figurau mai multi români şi per- 
soane cu nume poloneze, dar şi ucraineni şi ruşi. Din rândul celor 39 de per- 
soane, 13 erau de vârstă înaintată: Stepan Raicov, de 72 de ani; Gheorghe 
Munteanu — 70; Hariton Condratiuc — 68; Sava Cartavâi — 67; Nicolaie 
Doroholschi - 66; Dumitru Dumanschi şi Iacob Pantazi — câte 62 ani; Ignat 
Melentiev şi Fadei Popov — câte 59 de ani. Două persoane cu acelaşi nume, 
cu acelaşi prenume şi cu acelaşi patronim[ic] — Simion al lui Ignat Țurcanu — 
aveau 67 şi, respectiv, 60 de ani. Un al treilea Țurcanu, cu prenume Ion, avea 
65 de ani. (Ibidem, f. 194-194 v.) La prima vedere, s-ar părea că nkvdiştii au 
comis o eroare în cazul celor doi Ţurcanu, cu nume, prenume şi patronimic 
identice. Dar actul care confirmă executarea lor demonstrează că în cazul dat 
este totuăi vorba despre două persoane diferite. Nu putem să nu dăm crezare 
acestei ultime mărturii documentare, întrucât se cunoaşte că cei care urmau a 
fi executaţi aveau cu ei paşaportul care era prezentat călăilor, pentru confir- 
mare şi pentru a exclude executarea, din greşeală, a unei alte persoane. 

Pe 8 decembrie cei trei responsabili pentru executarea condamnaților — 
Pervuhin, Dokuţki şi Korjenko — confirmau, prin intermediul unui act, că 
ordinul emis de Rivlin, pe 7 decembrie, privind executarea celor 39 de per- 
soane, care figurau în procesul-verbal nr. 30 al Troicii speciale din 26 noiem- 
brie, a fost parţial îndeplinit. În doar câteva ore după ce a fost emis respecti- 
vul ordin — 13 din cei 39 fuseseră executaţi. (Ibidem, f. 200). 

Următorii 22 de condamnaţi la moarte au fost executaţi a doua zi, pe 9 
decembrie. (Ibidem, f. 195-195 v) Ultimu 4 vor fi executaţi în zilele 
următoare: 12, 14, 17 şi 29 decembrie. 

Pe 7 decembrie 1937 Rivlin mai dispuse executarea a 18 persoane care 
figurau în procesul-verbal nr. 38 din 30 noiembrie 1937. Pe 9 decembrie toţi 
18 au fost executaţi la Tiraspol. (Ibidem, f. 212-213) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 353 


Pe 8 decembrie Rivlin ordona lui Pervuhin să fie executate încă 59 de 
persoane, condamnate la moarte de Troika specială la 27 noiembrie 1937, în 
baza procesului-verbal nr. 32. Printre acestea figurau români, ucraineni, ruşi, 
germani şi polonezi. Cei mai în vârstă erau Ivan Işcenko, de 67 de ani, şi 
Jacob Lukianenko de 66 de ani, şi cel mai tânăr, Efim Zatâka, de 26 de ani 
(Ibidem, f. 201 -201 v. ) Se pare că printre aceştia figurau şi doi fraţi, de 
origine română — Stefan şi Arcadie Josan, cu acelaşi patronim[ic] — Nichita, 
care aveau 62, şi respectiv, 50 de ani, şi doi fraţi de origine ucraineană — 
Artiom şi Dimitrie Cosovăciuk, de 46 şi, respectiv, 44 de ani. 

În câteva ore după emiterea ordinului de către Rivlin, 57 din cei 59 au 
fost executaţi, aşa precum reiese şi din actul semnat de Pervuhin, Dokuţki şi 
Korjenko, la 9 decembrie 1937. (Ibidem, f. 202-202 v.). Ultimii doi din 
această listă vor fi împuşcaţi pe 11 decembrie, tot în închisoarea NKVD-ului 
din Tiraspol. 

Pe 10 decembrie, adică peste o zi după ce semnase ultima directivă prin 
care ordona împuşcarea celor 59 de condamnaţi la moarte, Rivlin semnează 
o nouă directivă, indicând celor trei subalterni ai săi să-i împuşte pe următorii 
22, care figurau în procesul-verbal al Troicii speciale din 28 noiembrie 1937. 
(Ibidem, f. 204). În câteva ore toţi aceşti 22 au fost executaţi în aceeaşi închi- 
soare a NKVD-ului din Tiraspol. (Ibidem, f. 205-206 v.). 

Pe 10 decembrie, Rivlin mai semna o directivă, prin care ordona execu- 
tarea a încă 35 de persoane ce figurau în procesul-verbal nr. 36 al Troicii spe- 
ciale din 29 noiembrie 1937. Cel mai în vârstă din rândul acestora era rusul 
Mihail Konopliov, de 73 de ani, iar cel mai tânăr — neamtul Adolf Matvich — 
de 25 de ani. Opt din cei treizeci şi cinci erau etnici germani, restul români, 
ucraineni, ruşi, polonezi. Din cei opt germani, cinci erau cu acelaşi nume, iar 
trei cu acelaşi patronim[ic]. Nu-i exclus ca toţi cei trei — Johann Geist (39 de 
ani); Christian Geist (34 de ani) şi Friedrich Geist (33 de ani) — fie fraţi, 
întrucât toţi trei aveau acelaşi patronim[ic] — Karl (ovici). Aşa cum s-a întâm- 
plat şi în cazurile precedente, în doar câteva ore după emiterea ordinului de 
către Rivlin, 31 din cei 35 au şi fost împuşcaţi. (Ibidem, f. 208-208 v). Ceilalţi 
patru au fost executaţi pe 12, 17 şi 22 decembrie. (Ididem, f. 209-211). 

Ion VARTA, 

dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi 
aprecierea regimului comunist totalitar. 

(Va urma) 


Vineri 30 aprilie 2010 


Zi grea, noapte aşişderi. Văzîndu-mi grădina-cu-flori, mi-am 
pre-văzut viitorul: în cimitir. Picioarele nu mă mai (su)poartă, ieri 
am fost incapabil să merg până la farmacia din colţ, să-mi iau 
medicamentele pe luna ce vine, ametelile au devenit agresive - în 
rest, totul e bine! Mă tem că nu mai apuc să-mi văd, tipărite, 
Scrisuri 1 şi Jurnal 2007. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 354 


M A I 
Sâmbătă 1 mai 


Întâia zi din prea-frumoasa-lună-mai este mohorîtä, înnorată, 
înnodurată, dar tot fără ploaie. 

Nu mai ţin minte cum era timpul “afară”, în urmă cu 33 ani 
când “înăuntru” defilam-de-ziua-internationalä-a-muncii dim- 
preună cu colonelul sec-sec-sec Grenadă Vasile (sau chiar 
Gheorghe), comandantul Rahovei. 

Îmi citeam dosarul - pardon: dosarele (am scris despre asta 
în Culoarea curcubeului.) Şi îmi aduc aminte cu neplăcere că 
atunci a fost prima oară când nu am mai găsit rapoartele lui 
Ivasiuc despre mine, citite cu o zi-două înainte despre lipsa de 
suplete a inteligenţei mele, despre încăpăţânarea prostească cu 
care îmi apăram opiniile... Şi despre mama... Din rapoartele lui 
Saşa am aflat cu stupoare, cu indignare că îmi internasem mama 
într-un azil de bătrâni, ca să nu o primesc în apartamentul de 
patru camere căpătat şi prin intervenţia lui la Uniunea 
Scriitorilor, doar în scopul egoist de a-mi putea scrie în linişte 
“operele nemuritoare”... Apartamentul-de-patru era de două odăi 
şi îl primise Ana, în urma unui schimb de locuinţe pe care o 
făcuse tatăl ei, proaspăt divorţat - dealtfel apartamentul figura pe 
numele ei... La întrebarea mea : unde s-au rătăcit rapoartele lui 
Ivasiuc pe care le citisem în urmă cu două zile?, ce au făcut cu 
transcrierea (la maşina lui Ivasiuc) a transmiterii la Europa liberă 
a cărţii mele Gherla (atunci nu am mai pomenit de subtilitatea 
Securităţii de a face “uitată” - în dosarul meu! - şi transcrierea 
“Bisericii Negre” a lui Baconsky...). Oricum răspunsul maioru- 
lui Grenadă Vaxile Ghiorghe fusese “clar şi limpede”, ca la ei, 
“la Onitate”: nu mă priveşte pe mine ce face Enstitutia lor cu 
“docomentili”... 


x 


Florin Pavlovici... Nu ne întâlnisem în închisoare, nici în 
d.o. Ne-am cunoscut la Ivasiuc (el era cu Zub); ne-am revăzut, tot 
acolo. Nu cred că am schimbat şi alte cuvinte decât salutul. L-am 
mai văzut pe stradă, cu Ivasiuc, după ce o rupsesem cu amicul 
Saşa, în 1970, din pricina “decodificării” cărţii Uşa..., urmată de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 355 


AT 
1 


interzicerea mea de a publica. Nu m-a tulburat “întâlnirea”- pe 
acelaşi trotuar; nu ne-am salutat, dealtfel ei discutau animat, nu 
dăduseră semne că m-ar fi observat. Mai apoi (un an, doi), prin 
Marcel Petrişor mi-au ajuns le ureche cuvinte rele despre mine, 
care...“îl acuzam pe Saşa de turnätorie...”. Nu m-a preocupat 
logica de-a-n curulea a Florinului Pavlovici, băgat şi el în vorbă: 
vasăzică Ivasiuc dezvăluise marele secret ascuns bine-bine în 
manuscrisul Uşii...: sub personajul cutare “se ascundea Elena 
Ceauşescu, sub cutare însuşi Nicolae Ceauşescu... ; îi “furasem” 
Titei Chiper, soţia sa, “întâmplarea cu goarna”, astfel băgînd o 
şopârlă în carte şi prezentînd-o spre publicare taman la noua 
editură Cartea românească, “la editura mea”, zicea el cu modes- 
tia-i legendară despre editura lui Preda ; intentionasem să-i pun o 
bombă, s-o arunc în aer (despre editura lui Saşa Ivasiuc 
vorbesc...), urmarea fiind fulgerătoare (pe spinarea numai a 
mea): începînd din acel moment, primăvara anului 1970, am fost 
total interzis de a mai publica, nici note de lectură nesemnate nu 
mi se acceptau, numele meu nu mai era pronunţat (pe hârtie), 
interdicție întinsă şi asupra Anei şi a socrilor, traducători... 

lar Florin Pavlovici - cu care fusesem, dacă nu prieten, 
atunci coleg de închisoare - mă acuză pe mine, turnatul, 
pedepsitul pentru un delir al paranoicului Ivasiuc, de a-l fi... 
acuzat pe el, turnătorul, de... turnătorie!? 

Prin 1993 dintr-un volum de amintiri a lui Breban am înţeles 
că Ivasiuc nici măcar nu citise Uşa... despre care se pronuntase, 
acuzator - în treacăt: nici Breban, şeful meu la România literară, 
însă acesta nu mă turnase că scrisesem o carte-bombă, doar îmi 
comunicase: 

«Dacă tovaräsii (cei “de sus”) au hotărît această măsură 
(interzicerea mea), înseamnă că ştiu dânşii ce ştiu». 

Nu am avut timp, nici chef să mă disculp faţă de Pavlovici. 
Să mă fi prezentat la Televiziune (sau la Radio, în fine, acolo 
unde lucra el de zor, la redacția culturală), să-i fac un desen cu 
ajutorul căruia să clarific chestiunea turnătoriei?; să-i explic, eu 
lui, cine pe cine turnase? Vorba lui Marin Preda: 

«Ca ce chestie?» 

Dar cine era Pavlovici: instanţă politică?, morală?; prieten?, 
cumnat? Nici, nici, nici. Eu nu-l auzisem rostindu-se, n-avea sens 
să-l iau la rost pentru “nişte spuse c-ar fi spus”. Mi-am zis că dacă 
astfel judecă Pavlovici un caz atunci arhicunoscut în mediul 
scriitoricesc (“Goma-turnat-de-Ivasiuc”), dar tăcut scriitoriceste, 
româneşte (Ivasiuc era director adjunct al unei edituri, nu eu; el 
devenise un om influent - nu eu -, se trăgea de bräcinar cu toți 
stabii, ba îi bătea-tovărăşeşte pe umăr (cum face, acum, Sarkozy, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 356 


nu doar cu Angela Merkel, dar întinsese mâna şi spre regina 
Angliei), însemna că “judecătorul” nu merită o discuţie despre... 
turnătoria turnätorului. Aşa am rămas. Si nu ne-am mai văzut faţă 
către faţă, de atunci. Acesta va fi fiind motivul pentru care el, în 
ultima carte, Frica şi Pânda mă pomeneşte printre prietenii săi... 

Prietenii săi? Pe locul doi (după Ivasiuc) figurează Nichita 
Stănescu. Nu 1-a ajuns prietenia cu Marele Nichita, m-a introdus 
şi pe mititelul de mine prin efractie în Istoria Literaturii Române 
bucătărită de Manolescu? Dar eu nu am fost prieten cu Pavlovici; 
nici cu Zub! (nepotrivire de caractere) - prieten fusesem cu 
Ivasiuc, iar prietenul meu Saşa mă turnase la Securitate! 

Un semn indirect mi-a venit dinspre Pavlovici, după 1990, 
de la Ruxandra Cesereanu: fiul lui Florin, Vlad scrisese ceva 
inspirat din relatările tatălui, după care aş fi fost un tip în care nu 
poţi avea încredere, fiindcă îl denuntase pe Ivasiuc... S-ar putea 
ca această părere despe mine să-i fi fost provocată lui Vlad 
Pavlovici de vreun articol în care deploram faptul că - până în 
1989 - unii foşti deţinuţi şi chiar prieteni ai mei mormäiau, 
mârâiau, când auzeau la radio Europa Liberă fragmente din 
mărturiile mele despre detenție, acuzîndu-mă de inexactitäti, 
de umflare, de inventare a propriilor acte de eroism (Ion Varlam, 
Derdena, Mihai Rădulescu, Nae Evolceanu...), cărora le 
răspunsesem - în gând, fireşte: 

«De ce n-aţi scris şi voi - măcar o päginutä?» 

În locul lor, obiectînd - fiindcă îi cunoşteam, le cunoşteam - 
le anticipam replicile: 

«Noooi? («Eeeu?») Si să mă umfle Securitatea?» 

«Fă astfel încât să nu te umfle». 

«Adică să trimit, eu, cu mâna mea, în Occident ce am scris?» 

«Mai întâi să scrii». 

«Tu es” nebun? Auzi la el: să scriu şi, în plus, să trimit în 
Occideeent!?» 

Probabil printre cei numiți de mine că nu scriu ei înşişi, dar 
îi critică pe cei care o fac îl numisem şi pe Florin Pavlovici... 

Dar nu: lui Florin Pavlovici nu aveam ce/cum să-i reprosez : 
nici nu mă gândeam la el, Pavlovici nu exista pentru mine. Nici 
atunci când, după 1990, au prins a ieşi, tipărite, mărturii ale unor 
oameni care nu erau scriitori, nici nu dăduseră semne că vor 
deveni, dar mărturisiseră despre suferinţa lor şi a celor de alături. 
Întelesesem: Pavlovici nu era el neinteligentul care să facă o 
asemenea “imprudenţă”, o astfel de “eroare”: ieşise din închi- 
soare strivit, terorizat, traumatizat, castrat: cum să scrie un 
terorizat despre Teroare? Despre Terorizatori? 

Printre altele Ruxandra Cesereanu îmi comunicase: fiul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 357 


Pavlovici îl întrebase pe tată: de ce nu pune pe hârtie ceea ce 
povesteşte în casă? 

Nu am reținut răspunsul dat de nepovestitor, dar cunosc 
motivul: Florin Pavlovici nu şi-a recăpătat normalitatea decât 
după trecerea unui deceniu de la “rivulutie”. Între timp aflasem 
cum se luptaseră cu Teroarea din măruntaiele lor alţi cunoscuţi ai 
mei: îşi imaginaseră că, dacă o dau pe ficţiune, dacă o trag pe 
Academiei, ca să nu se vază că e mărturie, vor fi apärati de răzbu- 
narea Răului Absolut (ca dragul de Marcel Petrişor, în Fortul nr. 
13); ori dacă îşi schimbă ei, mărturisitorii Jocul geografic al 
scrierii mărturiei (dacă o vor face în afara granițelor României) 
- ca Balotă, ca Lena Constante, ca Marino; sau dacă vor lăsa cu 
limbă de moarte să li se publice amintirile “la cinci ani după 
moarte” - tot ca Marino - vor scăpa de Teroarea Terorii. 

La urma urmei fiecare îşi negociază curajul mărturisirii după 
cum îi este natura... spiritului. I. D. Sîrbu - şi el român, şi el 
scriitor român a scris cum se scrie, a scris ca un OM, nuca un 
adevărat-român (adică: nu a aşteptat să capete autorizaţie de la 
Comenduire pentru a scrie). 

Nu am citit cărțile lui Florin Pavlovici, două, nici pe ultima 
pe care o prezintă Cătălin Sturza, în Observator Cultural nr. 522. 
Nu îl citez pe autor, ci pe recenzent (din revistă) - care scrie: 

“Un caz special este cel al lui Paul Goma, pentru care Florin 
Constantin Pavlovici are o consideraţie aparte, însă căruia nu-i 
poate ierta unele excese şi calomnii, mai ales la adresa lui 
Alexandru Ivasiuc (subl. mea, P.G.) „Intolerant cu răul, a devenit 
intolerant şi cu binele. Cerînd prea mult de la sine însuşi, a ajuns 
să ceară imposibilul de la cei care, într-un fel sau altul, ar fi dorit 
să fie de partea lui, în ciuda faptului că nu aveau aceeaşi structură 
sufletească”. 

Înţeleg că ultimul pasaj, cel între ghilimele, este un citat - nu 
din Ivasiuc, ci din Pavlovici : confuz, năclăit, nici nu voi încerca 
să-l comentez. 

Dar voi întreba: care sunt “excesele şi calomniile la adresa 
lui Ivasiuc” pe care el, Pavlovici “nu mi le poate ierta”? 

Răspund tot eu: Excesele şi calomniile - primele orale, 
urlate în gura mare de însuşi Ivasiuc, nu de mine, deci la el să fie 
căutate! - pe culoarele editurii Cartea românească, urlete-calom- 
nioase care aveau să-mi provoace interdicţia de a mai publica; 
următoarele, scrise, mai grav: însoţite de transcrierea cărţii 
mele “Gherla”, făcută în familia Ivasiuc şi înmânată 
împreună cu “caracterizările” tot mie făcute, în raport cu 
mama - turnătorii curate /aflate în dosarul meu de la 
Securitate). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 358 


Din câte am înţeles, cartea pavlovicioasă Frica şi Pânda se 
ocupă de turnători şi de turnătorii, nu? 


Luni 3 mai 2010 


Am scris mult prea mult decât ar fi meritat un Florin 
Pavlovici şi prea puţin în raport cu neadevărurile scrise despre 
mine. Fiindcă infinit mai mari ravagii provoacă “zisele unor 
colegi de suferinţă, de închisoare, de domiciliu obligatoriu” decât 
articolaşele, cronichetele unor viței treziti din somnul de după 
1989, cel născător de monştri, punînd pe hârtie propriile analfa- 
betisme, sau propriile... ne-convingeri, şoaptele-de-bine ale celor 
care par a fi îndrumători-de-bine, în realitate îndrumători-spre 
îndărăt, vorba lui Deşliu, despre soții lanoşi (şi să te păzească 
Dumnezeu de Frica Păzeşte Pepenii la românul ignorant sau doar 
obstesc 1diot!). 

Desigur, nu am jubilat citind ce scriau despre mine şi despre 
scrisul meu C. T. Popescu, Buduca, Pruteanu, D.C. Mihăilescu, 
Carmen Muşat, I.B. Lefter, Pecican, Ioana Pârvulescu, Balotă, 
(sub pseudonimul soţiei: Bianca Marcu) şi atâția alți licheni. 
Însă faţă cu scrisul unora ca Mihai Rădulescu, Florin Pavlovici 
rămân fără glas, fără reacţie: ce pot zice, ce pot face, ca expli- 
care-justificare-apărare împotriva scrisorilor de denunt adresate 
de bunul meu prieten şi coleg de celulă Ion Varlam editorului 
meu Claude Gallimard - de la Paris, în 1977, când eu eram la 
Bucureşti, în mâinile lui Pleşiţă, cel care “mergea la moarte”, a 
mea, moartea?; ce-i pot răspunde fostului coleg de celulă 
Derdena care, la o întâlnire cu Monica Lovinescu şi cu Virgil 
Ierunca mi-a contestat onestitatea în tot ceea ce mărturisisem în 
cărțile mele, cu argumentul: «Nevastă-sa-i ovreică!»?; ce-i pot 
replică altui coleg de celulă de la Jilava, Mihai Rădulescu care 
“analizează” Patimile după Piteşti şi găseşte că Nikolski nu 
arăta aşa cum reiese din romanul meu, că Țurcanu nu vorbea 
aşa... Dar cum anume arăta Nikolski, Mihaiule Rädulesc’? Cum 
vorbea cu adevărat Ţurcanu, Rădulescule - tu, care i-ai cunoscut 
bine, te-ai tras de brăcinar cu ambu-doi? 

Eu am scris această carte (promisă nu doar mie, ci şi 
colegilor de celulă, în vara anului 1957, la Jilava) începînd din 
toamna anului 1978 - adevărat, la Paris, însă în 1973 mă 
întorsesem (de la Paris), tocmai ca să pot scrie Cartea despre 
Piteşti în Tara mea? Ce fäceai tu în toamna anului 1978, 
Mihaiule, în Tara ta? Dar mai devreme, în primăvara lui 1977? - 
tot în ţara ta? Tremurai, vitejeşte, prelingîndu-te pe lângă ziduri, 
rugîndu-te de Doamne-Doamne să scapi şi de data asta 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 359 


ne re-arestat? Dar până în decembrie 1989 ce brânză tricoloră - 
altfel profund creştinească - făceai tu, Rădulescule? 

Eh, futu-vă-n, azi şi mâine vitejilor anticomunişti, circula- 
tori pe burtă prin santurile Patriei Multiubite! 

Ce să mai spun de moralul, moralizatornicul Florin 
Pavlovici; el mă acuză că l-am “calomniat” pe Ivasiuc - eu pe 
Ivasiuc, turnător notoriu! Toată lumea scriitoricească ştia: el mă 
turnase pe mine, nu eu pe el! Şi cică nu mă iartă - cine nu mă 
iartă, oameni buni: Florin Pavlovici, pe mine? 

De ce nu mă iartă Dânsia Sa? Fiindcă eu, de cum m-am 
văzut liber (decembrie 1958, pe jumătate, pe sfert liber, fiind 
trimis în domiciliul obligatoriu bărăgănean, la Lăteşti, Feteşti) 
am pus mâna pe creion şi pe hârtie şi am mărturisit în scris - 
tremurînd de frică, dar am scris (şi am ascuns) prin ceea ce trecu- 
sem, prin ce trecuseră colegii mei de puşcărie? El, Pavlovici să 
nu-şi facă iluzii: nu-i voi face onoarea de a-i reproşa că el nu 
crâcnise în scris din 1964, de la liberare sa, «N-am talent literar» 
se zice că ar fi mărturisit, modest, nevoie-mare; nici măcar 
după “rivulutia de la 1989” (de ce?, domnule, de ce, nene 
Anghelache?, nu avea hârtie? creioane? - să fi cerut cu împrumut 
de la fiul să, Vlad) - ci abia din anul 2 000, ceea ce însumează, 
totuşi, 36 ani de vitejească avansare târîşă prin buruienile patriei 
- şi mai ales de tăcere laşă, vinovată! După mai bine de jumătate 
din viata-1 de... martor-mut, se trezeşte judecîndu-mă pe mine 
pentru că l-aş fi turnat pe turnätorul Ivasiuc! 

De ce m-am ambalat? De ce m-am enervat - pe cine: pe un 
căcăcios, tremuricios, un laş ca Florin Pavlovici? Haida-de! 


Marţi 4 mai 2010 


Flori Stănescu îmi trimite un articol din Flacăra lui 
Păunescu din 6 aprilie - 6 mai 2010, pescuit de D-na Budişteanu, 
scanat de D-nul Budisteanu. Fatalitate! Nu-l pot reproduce. Este 
scris, din ce îşi aduce aminte, de “Dr. Constantin Gäucan”, medic 
la “Policlinica Artelor” pe care am frecventat-o şi eu în câteva 
rânduri, după liberarea din luna mai 1977. 


Şi astăzi: zi de toamnă, vântoasă, rece - dar cu soare. 

Istovit, iritat, enervat de ultimele zile în care m-am ocupat de 
Pavlovici. Şi supărat pentru că voi fi nimerit pe o perioadă 
proastă a poştei: nici ieri nu au ajuns cele două colete cu cărți 
trimise nepoatei Angela Popescu Pelin la Chişinău. «Măi, dar 
si când or să ajungä...», mă consolez eu, basarabean înţelepto- 
resemnat. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 360 


Ea - Angela - zice că prietenele sale de la Biblioteca 
Municipală “Haşdeu” abia aşteaptă cărţile - să le vadă, atât, 
pentru că sunt cu dedicație... 

Să mă mai plâng că nu sunt “aşteptat-pe-meleagurile- 
natale”... Adevărat: în tăcere, cu discretia neamului nostru care 
atâta a suferit din pricina ruşilor şi a khazarilor, încât a ajuns să 
uite ceea ce îşi propusese să ţină mine - doar astfel se face istoria 
unei comunităţi ca a noastră. Nu? Bine, bre, nu... 


Nu înţeleg motivul, dar de vreo trei zile m-am mai potolit, nu 
mai sunt atât de nerăbdător, prăpăstios în legătură cu “Scrisuri 1” 
şi cu “Jurnal 2007”: or să apară şi acelea, or să fie prezentate la 
Târgul de Carte, pe când autorul va mai fi în viaţă... Ei şi? Tot 
atâtea valuri or să provoace ca şi celelalte. Roman intim, despre 
care eu, autor, am o părere înalt tătească nu a scris nimeni - cu 
excepţia Tatianei Slama Cazacu, cu multi ani înainte de această 
ediţie de la Curtea Veche. Pe drept cuvânt, după opinia exprimată 
în scris de buzuristul Vitalie Ciobanu de la revista Parapet, sau 
aşa ceva (Contra-ceva, oricum, este cea mai dârză, cea mai “telec- 
tuală publicaţie literară a Basarabiei, ai jura că e o Dilemă bis) cel 
care în urmă cu un deceniu mă punea la punct în Cotidianul, 
argumentînd cam aşa: “Noi (adică noi, conducerea de stat şi de 
partid a organului Contrafort) nu-i putem obliga pe redactorii 
noştri să scrie despre cărțile care nu le plac”...- citeşte: “cărţile pe 
ne-linie-ale lui Goma”, ba chiar nocive - Gârnet dădea şi titlul 
uneia: Basarabia. 

Doamne-fereşte, cum să-i poată obliga - ei, cei din condu- 
cerea superioară - pe redactori să scrie despre cărți interzise de a 
“plăcea” (în R. Moldova, unde politiceşte dictatoriază Voronin 
cu Stepaniuk, Tkaciuk, Redman cu al lui-si-ai-lor, iar culturali- 
ceşte: Buzura, distrugătorul unui volum cu documente despre 
“culturalizarea” indigenilor cu bâta, focul, pistolul dusă 
revolutionariceste de evreii bolşevici în Basarabia şi Bucovina, 
între 1940-1941); citeşte - sic - mai ales despre cärti-scrise-de- 
Goma (care, potrivit înţeleptului poet Vasile Gârnet, secretarul de 
partid, “nu se prea găsesc la noi, în R. Moldova”, dar aşa, 
ne-prea-găsite, sunt rele, rău făcute, xenofobe, antisemite - cum, 
de ce?, fiindcă aşa glăsuiesc directivele despre cărțile lui Goma 
elaborate la Tel Aviv şi la Washington de către truditorii de la 
Centrală, omologii soţilor lanoşi, ai lui Pavel Cîmpeanu, ai lui 
Al. Simion, semnate - tot cu pseudonim - de evanghelistului 
holocaustololog “E. Ioanid” (el fiind copios-respectuos-slugăros 
citat de Vasgar...) şi publicate cu plecăciuni toväräsesti, cu 
“Mulţumim-din-inimă-Partidului” în revista Observator Cultural 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 361 


condus atunci de tandemul Carmen Muşat - I.B. Lefter. 

Constat că tocmai mă lăudasem că m-am liniştit, băgîndu-i 
în pizdele mamelor lor pe slugoii, pe argaţii condeiului-de- 
expresie-română de pe ambele maluri ale Prutului, cei care, prin 
minciună, batjocoresc cuvântul. 

Da, domnilor : nu vă mai bag-şi-scot - deocamdată. Mă uit la 
voi prin ocheanul întors al exilului măsurînd 33 ani şi vă găsesc 
MICI-MICI-MICI, monumentali în milimetri-cubi - de nu v-ar 
găinăţă o vraghie: v-ar îngropa cu totul... 


x 


Cristian Bädilitä îmi trimite un articol (în Oglindanet) despre 
kali-dor, scris de Raluca Lazarovici, în 2 mai acest an, la Galaţi. 


kali-dor, „dorul-frumos” Raluca Lazarovici 
Duminică, 02 Mai 2010 00:00 

Din calidor. O copilărie basarabeană, romanul autobiografic prin 
şi de excelență al lui Paul Goma, marchează o un moment care se tot 
reiterează, la intervale variabile, de la 1978 încoace, cu aceeaşi vivaci- 
tate, reîmprospătat de noi valenţe redate de contextul istoric. Copilărie 
şi maturizare, iniţiere în lumi orientate alternativ înspre înăuntru şi 
înspre înafară, fiinţa umană care se naşte a doua oară — social - printr- 
un travaliu mai îndelungat şi mai primejdios, după cum ne povesteşte 
Paul Goma, decât cel biologic, dar, în acelaşi timp, şi mult mai specta- 
culos. Odată stabilit, încă din prima frază, a „Pre-mergerii”, cum că 
„galeria casei părinteşti din Mana este buricul pământului”, „osia 
lumii” totul devine posibil, comprensibil şi explicabil. Această 
convenţie care se stabileşte între scriitor şi cititor face mai digerabil 
fluidul dens care urmează, adesea incert între dulcele copilăriei şi 
amarul maturizării, în contextul unor ani extremi, dificili, prin care 
avea să treacă jumătatea de Moldovă de dincolo de Prut. 

Tot din „Pre-mergere” înţelegem arhitectura casei, dar mai ales pe 
cea a sentimentelor. Casa părintească la care Goma revine sau, mai 
degrabă, care i „se întoarce”, animată şi plină de evenimentele petre- 
cute, „după largi ocoluri, perfect rotunde”, se propune spre „retrăire”, 
adultului şi, mai mult, spre „reînrădăcinare” dezrădăcinatului. Galeria 
este una a spaţiului, dar mai ales a timpului, rotocoalele se conturează 
progresiv, se strâng, se încing în spirale tot mai clare, urmând firul 
memoriei destelenite, reîntrupează spectre şi momente apuse, alege de 
neghină grâul încolţit al dorului pentru acel „calidor”, ca dor frumos, 
sau kali-dor, după paraetimologia magică a grupului familial. 
„Dorul-frumos”, dar şi „dorul cântat, dorul oftat, dorul jelit între Nistru 
şi Prut, după 1812, mai mult decât în oricare ţinut românesc aflat, ținut, 
căzut sub jug străin”. Mirabilul, poeticul şi devastantul „dor-frumos” - 
„acel dor special care te prinde, cuprinde, străprinde; te näpädeste, te 
copleşeşte; bate, răzbate, străbate — atunci când (de sus, din calidor), cu 
privirea aburită de duroare cati încolo, - spre Asfinţit-, unde bänuiesti 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 362 


Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, despärtind fraţi şi surori, 
ciuntind grădina cu flori — de când procletii de moscali, afurisiţii de 
ruşi, păgânii de provoslavnici ne-au sfârtecat ţara, furând jumătate din 
Moldova, botezând-o Bessarabia...” Dorul revine aşadar la izvoarele 
lui etimologice acolo unde dolus/i latin sufocă orice altă componentă 
pe care contextul culturii româneşti a suprapus-o în timp. 

Imaginea calidorului/coridorului care leagă sufletul casei 
pärintesti/vatra, ca spaţiu privilegiat, buric al pământului cu meandre- 
le şi galeriile lui, se suprapune expresiv strânsei legături materne pe 
care Goma o pune pe seama relaţiei speciale între mamă şi fiu, de care 
„legat am fost şi rămas de mama, prin ombilicul intact”. Aşadar „cali- 
dorul” este „acel vestibul deschis spre ambele părţi, acel afară proxim 
şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură înăuntrică, 
supus agresiunilor, dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la 
adăpost”. Un moment de maximă intensitate emoţională devine, astfel, 
nu atât naşterea cât „aducerea pe lume” şi apoi separarea prin rupere 
(tot biologică) de figura maternă, la moartea mamei. Despärtire tempo- 
rară şi parţială, deoarece lanţul genetic, mai puternic decât orice într- 
rupere, continuă fertil, reintegrator, prin naşterea la interval de câteva 
luni, a fiului Filip. Deşi liniar, lanţul materiei, urmat îndeaproape de 
cel al afectelor, descriu inevitabile spirale, rotunjiri şi regenerări, din- 
colo de orice durere individuală şi colectivă. Memoria istorică transge- 
nerationalä pare să fie singura purtătoare de mesaj, înscrisă cu sânge în 
codul genetic familial şi în aduceri aminte în cel social. Aşa cum 
neuitarea şi mărturia — opuse nepăsării - par să fie țelul maxim al 
întregii opere literare şi sociale ale lui Paul Goma. 


x 


Paul Goma, admirat de mulţi, iubit de puţini, a devenit o figură 
incomodă acolo unde adesea se vrea muşamalizarea unor adevăruri la 
fel de incomode. Este evitat, acuzat, îndepărtat, neprimit de bunăvoie 
decât în doze mici, controlabile, acceptabile într-o lume care vrea 
„linişte şi pace” mai mult decât să ştie şi să cunoască. Recunoaşterea 
sa se întinde peste graniţele culturale şi de limbă. In Italia, după tradu- 
cerea lui Marco Cugno, L'arte della fuga, Editura Voland 2007, în 
aceste zile, graţie traducătorului Davide Zaffi, vede lumina tiparului 
Din calidor în ediția italiană Nel sonno non siamo profughi, Editura 
Keller. Reamintim că editura Curtea veche a deschis o colecţie „Seria 
Paul Goma”, în care au fost publicate Roman intim, Gherla-Lätesti, 
Adameva, Infarct. Volumele pot fi gasite în librării şi pe site www.cur- 
teaveche.ro Multe dintre scrierile publicate dar şi unele încă inedite 
ale lui Paul Goma pot fi consultate pe blogul autorului http:/ 
/paulgoma.free.fr/ 

Galati, 01/05/2010 


x 


Despre arminden (Adrian Bucurescu, Basarabia literară): 
Confiscată pentru o vreme de comunişti, ziua de 1 Mai are la români 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 363 


străvechi tradiții magice, de înviorare a pământului şi de belşug. 

La 1 Mai românii sărbătoresc Armindenul, ce se mai zice şi Armindeni, 
Armendina, Armindin şi Arminder. Sărbătoarea este închinată îndeosebi 
vegetației şi vitelor, pentru prosperitatea celor vrednici. Ziua se serbează şi 
pentru înviorarea pământului, pentru ca acesta să dea roade. În ajunul acestei 
zile, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp, ca viforul şi grindina să 
nu se abată asupra satului. 

Armindeni i se spune şi unei crengi verzi sau unui pom curăţat de ramu- 
ri până aproape de vârf şi împodobit cu flori şi spice de grâu. Creanga este 
adusă din pădure cu o zi înainte, iar de | Mai se pune în faţa casei, unde se 
lasă până la seceriş. Din lemnul Armindeniului se face foc când se coace 
întâia pâine făcută din făina grâului nou. În ziua de Armindeni se fmpodobesc 
cu crengi verzi stâlpii porților şi caselor, intrările în adăposturile vitelor şi în 
alte acareturi ale gospodăriei, pentru ca oamenii să fie feriti de duhurile rele. 

La casele cu fete de măritat se pun puieti de mesteacăn în faţa portii. 
Dimineaţa, oamenii se spală cu rouă, ca să fie sănătoşi. Armindeniul este şi 
sărbătoarea boilor. În această zi nu se pune mâna pe coarnele boilor şi nu se 
înjugă animalele, crezându-se că, altfel, vitele vor pieri, iar oamenii se vor 
îmbolnăvi. Tot la Armindeni are loc şi Băutul Märtisorului, o petrecere câm- 
penească prilejuită de scoaterea märtisorului agăţat în piept, în pomi sau legat 
la mână în ziua de 1 Mărţişor. 


Nu-mi aduc aminte de sărbătorirea Armindenului în 
Basarabia. Va fi existat? Trebuie să fi fost ceva, doar tot în 
civilizaţie agrară eram şi noi. Sau voi fi fost prea mic, pentru a-l 
simţi? Ştiu că primul Arminden care m-a marcat a fost în Buia, 
Târnava Mare, la sfârşitul lunu mai 1945 (nu ţin minte data 
precisă, doar atât: fuseserăm ţinuţi în Lagăr, binişor după ce se 
încheiase războiul), când tocmai ieşisem din Centrul de 
Repatriere de la Sighişoara, cu acte zicînd că aveam voie să 
rămânem în România, ţara noastră, că nu eram deportabili în 
“tara lor cea nesfârşită: Uniunea Sovietică”. 


A reapărut Radu Botta. Mi-a indicat două texte de pe blogul 
său. Le reproduc: 


Radu Botta — Broadcasting from Amsterdam 
Archive for the ‘Stimate domnule Paul Goma” Essays 
Scrisori către Paul Goma 
without comments 
Stimate domnule Paul Goma, 


Liniştea suspectă care vă deghizează textele e balansată de oboseala 
care a cuprins şi celelalte modele, fantoşele pe care le demascati. Generaţia 
din care fac parte, câți om mai fi rămas consumatori de texte, după un prim 
şoc produs de republicarea scriitorilor interbelici, şi care a premers solida- 
rizării cu nepoţii acestei tradiţii, recunoscuţi aşa cum o ștafetă ar fi fost arun- 
cată la orb peste gard, a înţeles că trebuie căutat mai departe. În România 
acum e linişte şi memoria joacă festa lucidităţii chiar şi pentru unii care — 
spuneţi dumneavoastră — nu ar avea dreptul de a pronunţa unele adevăruri, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 364 


sau fapte. 

Eu sunt de vreo cinci ani în Amsterdam, aşa că în România e şi mai 
linişte, dar să vă spun cum după ani de lecturi care evitau cu disciplină auto- 
ri români în viaţă, v-am descoperit: m-am întâlnit cu acel boxer de la Dinamo 
care a fost trimis de Pacepa să vă ambienteze într-o doară, un cascador, prie- 
ten, îl cunoştea, ne-am salutat lângă Universitate, am băut o cafea pe o terasă 
şi eu am rămas tăcut, privindu-l, repetându-mi în gând ceea ce îmi spusese 
cascadorul: “Ăsta l-a bătut pe Goma.” Citeam de ani câte 8-10-14 ore pe zi 
si nu ştiam cine e Goma. Mă întrebam dacă trebuia să stau la masa aia dar am 
stat să ghicesc până la sfârşit tăcerile şi pândele acelui individ. 

Şi să vă mai spun că semänati cu bunicul meu din partea mamei (până 
şi gesturile), el s-a născut lângă Hurez, era la fel de frust în exprimare, de por- 
nit pentru partida lui şi de critic, de aceea nu pot să fiu supărat pe nici o floa- 
re de cucută care creşte pe câte o frază de-a dumneavoastră, că îmi aduc 
aminte de bunicul şi îmi place. Dar vă scriu pentru cu totul altceva, în aceste 
zile am descoperit de ce nu citesc autori români, citindu-vă: eram asigurat că 
ratau subiectul dar nu ştiam cum. Şi nici istoricii, nici presa, nimeni nu mă 
ajuta aşa că mă întreţineam cu romantici germani, romane sud-americane ori 
lecturi mai aride. Acum ştiu ce se petrece în România, aveam toate faptele, 
toate declaraţiile, văzusem ori cunoscusem oameni dar nu aveam cheia. 
Pentru asta vă mulţumesc, pentru că am reuşit să scap de povara unor neînte- 
lesuri din care unele, poate, m-au şi izgonit, aşa cum securişti metabolizati în 
organele noi mai dau câte o împroşcătură de cerneală de sepia în ochii 
pruncului. 

Conspirația tăcerii din jurul dumneavoastră e mai subtilă şi mai lipsită 
de sensibilitäti pentru chiar sonarul unor indivizi interesaţi de lectură, ceea ce 
e atât de grav încât îl indic ca pe ciudätenia de căpătâi a istoriei noastre lite- 
rare contemporane. Neînţelegerile, pipărate de zâmbete jenate ori solidarizări 
toptanice, vă transformă într-un autor care se disipă în marginea textelor sale, 
cum un chip s-ar scurge în clepsidră, lângă o carte, este poate temperamentul 
şi sabia textului. Căci în adânc lucrurile sunt clare dar ar trebui ca o generaţie 
de scriitori de doctorate să vă purice şi să vă decidă aortele, să vă decapilari- 
zeze, să vă scoată din nou unghiile textelor, să vă parfumeze şi să zică: Uite, 
noi am săpat în Goma şi am găsit uriaşul ăsta, ia să vedem care ştie să muşte 
din el, care are stomac să-l înghită. 

L-am cunoscut pe Marcel Petrişor — fiindu-mi profesor de franceză în 
Spiru Haret — şi l-am vizitat de câteva ori în vila lui de pe Ştefan Furtună — 
m-am bucurat de secvențele în care îl pomeniti întrebându-mă şi acum însă 
despre semnificaţia tăcerilor noastre, pe balconul pe care îl încărca Dom” 
Profesor cu ceața parfumată a pipei: căci dincolo de lecturi, Petrişor are o 
seninătate pe care a câştigat-o şi pe care nu o mai cedează chinului, povestii 
mereu repetate. Ce m-aş fi bucurat să tipe o dată la mine, să mă sperie aşa 
cum trebuia să fiu speriat. Dar făcând suma, am un nou înţeles şi pentru aces- 
te timiditäti dialogale în care mi-am reprezentat, adolescent, pe scriitor, ca 
Scriitor, căci altul nu ştiam pe vremea aceea. 

Domnule Goma, ar fi trebuit să vă citesc acum cinşpe ani şi pentru asta, 
nici eu nu 1-0 iert lui Liiceanu. Să-mi spuneţi dacă să-i rup un picior. 


* 


Cu batista în vânt, din Amsterdam, Radu Botta, noiembrie 2006 
Bună dimineaţa, 
am ajuns iar la jurnalele dumneavoastră, vroiam doar să vă spun că mă 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 365 


bucur foarte şi că îmi par singurele lucruri clare scrise acum despre ceea ce e 
în ţară. Fiecare frază te unge pe inimă. Ruşine pentru generaţia asta tânără 
care nu a reuşit să facă pasul care trebuia şi nu a adus schimbarea prin 
cultură, căci politic şi economic nu e deajuns, după cum se vede. Eu am zis, 
trebuie să ne luptăm nu cu o generaţie ci cu două-trei. 

Vă felicit şi vă urez putere de muncă şi să vă mai certati cu ei o mie de 
ani, am început şi eu să mă cert, tot aşa, cu toţi, sper ca anul ăsta să îmi apară 
primul volum, multe din eseuri sunt deja publicate pe blogul meu, 
www.radubotta.com. Nu îmi trebuie editor, mă editez şi difuzez şi singur, de 
aici din Amsterdam, mă şi citesc dacă vor ei, în Cişmigiu, pe scăunel, dimi- 
neata. Cred că într-adevăr ati împuşcat două rate la distanţă de un secol cu 
acelaşi glonţ, ati dat nu numai modelul de rezistenţă etică în dictatură, dar şi 
cel de rezistenţă etică în libertate, tot dumneavoastră, tot singur. Din 
generația dumneavoastră, în pogonul ăsta de cultură, sunteţi singurul om pe 
care îl stimez, restul e vai de curu” lor. 

Manolescu şi Liiceanu şi Pleşu chiar nu au nici o vină, am descoperit 
recent, ce să facă ei?! Vina o poartă tinerii care s-au izolat şi împrăştiat, care 
lucrează camuflati de tăceri inexplicabile, cu privirea pe pereţi. Dacă şi-ar 
pune mintea cu ăştia, în două săptămâni ar rezolva cazul. Dar nimeni nu 
acceptă provocarea din motive de recuzită: marionetele păltinişene şi 
paraziţii de pinacotecă s-au transformat în administratori şi sunt trataţi ca 
atare. Cultural ei nu mai contează, doar că ocupă spațiul culturii, dar nu au 
pondere, sunt mai la margine decât un ziar de duminică. Modelul din care au 
ieşit e mort şi doar atitudinile şi perversitatea indivizilor mai mestecă în 
ciorbă, din ce în ce mai rar de altfel. Nimeni nu le anunţă moartea la locul 
accidentului pentru că toţi mănâncă din cadavre, aşa sunt românii, trăiesc 
bine mersi cu mortul în casă. 

Discutia ca atare şi critica radicală care o duceti nu e decât o operaţie de 
îmbălsămare. Interesant e de căutat, în aceeaşi ordine de idei, dacă nu un nou 
model, şi dumneavoastră ati putea da de la Paris o prognoză bună, măcar 
câteva vârfuri de lance care să catalizeze un nou moment românesc. Ce vine 
după ăştia, nu vedeţi că nu mai vine nimic?! De asta sunt ei periculoşi la urma 
urmei, nu pentru poziţiile la drept vorbind hilare pe care le iau, mă îndoiesc 
că Pleşu şi Liiceanu sau restul mai citesc în genere cărţi, decât aşa, răsfoind, 
la stop, în maşină. Ei ard iarba şi otrăvesc fântânile, cam ăsta e “Războiul” 
lor, contamineazä, paralizează, cumpără, şi trag în groapă pe toţi pentru că 
nimeni nu se mai luptă de fapt cu paradigma asta, din România. Dacă o va 
găsi cineva, noua vârstă, fiţi sigur că vi se va adresa să ne trimiteţi steagul, 
domnule Goma, 

sper să nu vă supere unele dispoziţii mai deşucheate din textele mele, 
dacă veţi avea răbdarea, eu nu cred că e o soluţie să fii mai bun decât ei, tre- 
buie să fii şi mai rău, simultan, să poţi răzbi cu ăştia 

cu multă simpatie, 

Radu Botta. 

august 2009 

Adagiu: Să nu uit: un gând bun şi pentru Petrişor. 


x 


Stimate Domnule Botta, 

Mesajul Dvs. de ieri a şi fost instalat în jurnalul pe august (2009?). 
E bun, ar fi fost chiar foarte de n-aş fi fost eu adrisantul. 

Vă salută 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 366 


Paul Goma 


Miercuri 5 mai 2010 


Azi am primit o veste bună de la Chişinău: 

Victor Stratan, directorul editurii didactice “Lumina” îmi 
propune sa scoată o ediție - fără drepturi de autor - de 1 000 
exemplare din una din cărţile mele “despre Basarabia” 

Dar, Dumnezeule, toate cărțile mele sunt “despre 
Basarabia”! 

Am acceptat pe dată şi i-am trimis Din calidor. Să vedem 
dacă e lizibil-copiabil-tipăribil. I-am scris stränepoatei Daniela, 
întrebînd-o dacă acceptă să fi împuternicita mea în Basarabia, ca 
singurul neam de sânge care mai poartă numele Goma. 

Bine-bine, abia a împlinit 17 ani copilita, dar ea este singura 
cu numele nostru, după dispariția lui Ionel, tatăl său. 


O altă veste bună: Zaffi mi-a trimis vreo optzeci de pagini 
din Calidor, în traducere italianä. 


Vânt violent, scârbavnic: mi-a răsturnat ghivece cu flori, cu 
pătlăgele. I-am atras atenția, pentru ultima oară: 

«Măi băiete, îti rup urechile dacă mai...» 

El însă o ţine pe lui, că trebuie să (ră)sufle şi el, ca omul, 
altfel pocneşte în sinea lui interioară. 


x 


În Contrafort nr. 1-2, eseul lui Alexandru Burlacu “Ion 
Druţă între Cervus Divinus şi mârţoagă” două menţiuni - în fapt 
citate din Ion Simut scriind despre Ion Drutä: 


“Ion Simut consideră, pe bună dreptate, că „dacă pactul său 
ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că lon 
Drutä a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor national. Aşa nu 
putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion 
Drutä a rămas sovieticul romanului basarabean, plasabil exact la 
antipodul lui Paul Goma, care poate fi numit... europeanul romanului 
basarabean” (Ion Simut, „Romanul basarabean între Paul Goma şi Ion 
Druţă”, „Roman, 1. Selecţie, studiu introductiv şi note biobibliografi- 
ce de Mihai Cimpoi. Postfatä de Ion Simut”, Ch., 2004, p. 254). 


“.. Aureliu Busuioc, în ultimii ani [a scris] romane care demască 
regimul de ocupaţie cum a făcut-o numai Paul Goma în romanele 
„Basarabia” sau „Din calidor” ...). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 367 


Joi 6 mai 2010 


Azi m-am trezit pe la orele 3 - dimineaţa - şi m-am apucat de 
“ultima corectură: cea mai adevărată dintre toate...” a Artei 
ReFugii. La-caz-că. Încă nu mi-a răspuns Victor Stratan dacă da 
sau ba scoate Din calidor, dar pot eu pentru ca să nu iau cel mai 
neînsemnat semn de... interes drept invitație fermă de a edita 
încă o carte, două, tre1...? 


x 


Mă informez şi mă delectez de marinoismele adrianice la 
adresa mea arătate de Magda Ursache în textul din Argeş recent. 
Vai, eu sunt un flecustet, mă pierd în codrul condeierilor români: 


“Pe Goma [Marino] îl acuză de „amor propriu ulcerat”, de 
„megalomanie galopantă”, ca şi cum memorialistul nu i-ar întrece pe 
toţi în grandomanie. „Enormităţile şi extravagantele sale au luat destul 
de repede forme maladive”, Aşadar, pe Dosarul Goma e gata să scrie 
parafrazat: Grandeur et decadence de Paul Goma. Ba chiar se laudă că 
nu l-a citit decât incomplet, „extrem, extrem de putin”, dovedindu-se 
iarăşi în dificultate de gust.” 


Vineri 7 mai 2010 


Tot nu mi-a răspuns Stratan, directorul editurii - o fi plecat 
de alaltăieri în concediu, are să se întoarcă poimarti. 

Eu, de meserie fiind un insistent (!), insist: umblu pe la a 
doua carte pe care am să le-o propun (dacă Stratan se mai 
întoarce în Basarabia şi nu se stabileşte în Italia, să zicem). 


Sâmbătă 8 mai 2010 


leri, pe la orele 10 mi-a scris Stratan. S-a rezolvat - 
provizoriu: Filip mi-a preparat fişierul. 

Doamne-ajută!, cum zic creştinii noştri, după ce partidul şi 
guvernul le dă voie la credinţă (şi cinci lei, de-o ţuică). 


Duminică 9 mai 2010 


Un prieten epistolar din America mi-a trimis “o fotografie 
făcută la Cernăuţi la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii 
iulie 1940” 

Poza trimisă m-a terifiat - din mai multe motive: camioneta 
sovietică, încărcată cu pui de brazi zmulşi din vreo pepinieră, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 368 


striveşte oraşul, provincia, ţara: 

Pe bulevard nu există decât “maşâna” lor, a ocupanților; în 
stânga: doi vânzători de ziare (un adult, un copil) iar în dreapta, 
spre fotograf, dar cu spatele, parcă o femeie - nu e sigur - parcă 
tinind ceva alb în mâna dreaptă (să fie o pâine-cu-sare cu care se 
întâmpină oaspeţii dragi? - nu ţ-oi spune, vorba basarabeanului). 

Oraşul arată pustiu (“la sfârşitul lui iunie, inceputul lunii 
iulie 1940”) ocupanţii avuseseră timp să-i ardă o curăţenie 
bolşevică - citeşte: etnică. O dată prin vestea ca un trăsnet din 28 
iunie prin care se anunţa că şi “o parte din Bucovina” va fi luată 
de bolşevici, iar oamenii, în panică, s-au năpustit să... iasă din 
încercuire: la trenuri, cât au mai funcţionat, la automobile - cine 
avea - trăsuri, căruţe, biciclete - pe Jos... 

Şi iată rezultatul (parțial, se înţelege) materializat prin foto- 
grafia cu pricina: Ocupantul bolşevic a pus în scenă, la o bună 
săptămână după eveniment (se pricep, ciolovecii - au învăţat de 
la nemți! - aşa au făcut şi cu arborarea steagului lor pe 
Reichstag...) “o intrare triumfală a Armatei Roşii în Cernăuţi 
întâmpinată de către populaţia locală cu bucurie”, o primire-cu- 
pâine-şi-sare, dacă se adevereşte că acea femeie din stânga 
“maşânii” este o femeie, nu o tovarăşă auxiliară pe probleme de 
confort, cum le spuneau japonezii curvelor sclave ori voluntare... 
Pe maşâna sovietică “agitația vizuală” dragă prietenilor noştri de 
veacuri: trei pancarte, în ruseşte, se înţelege: propagandă obiş- 
nuită:“Proletari din toate ţările uniti-vä!” şi altele asemenea... 

Una dintre pancarte, deşi aflată în plan secund şi e scrisă cu 
negru pe alb, deci mai puţină vizibilă decât celelalte două scrise 
cu alb pe roşu (tot în ruseşte - în ce altceva?), în partea de sus 
poartă: “Trăiască”, în partea de jos: “Libertatea” iar la mijloc, ca 
o stemă-emblemă... STEAUA LUI DAVID! 

Cunoscînd oleacă de istorie mi-am zis că momentul fotogra- 
fier se situa spre sfârşitul Săptămânii Roşii (28 iunie-S iulie 
1941). Contrapropaganda  sionisto-sovietofilă pretinde că 
Ocupanţii interziseseră - în Cernăuţi - portul armelor începînd din 
29 iunie (sic), vânzarea băuturilor spirtoase (sic-sic) precum şi 
orice manifestare naționalistă... A, nu cele româneşti, pentru 
acelea erai împuşcat în plină stradă, fără explicaţii - dar cele 
ucrainen şi evreieşti erau permise (chiar recomandate). Pe, 
eventual, ucraineană chiar într-o fotografie a Servicului de 
Propagandă al Armatei Roşii nu am fi avut cum s-o observăm, 
Ucrainenii fiind consideraţi sovietici, deci nu aveau drept la un 
drapel distinctiv - pe când evreii, da: Steaua lui David. 

Întrebare: de ce mint tismänetkii eterni pretinzînd că, după 
28 iunie 1940 evreu nu s-au manifestat ca evrei în teritoriile 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 369 


ocupate de ruşi? lată dovada că s-au cam foarte-manifestat, vorba 
Ardeleanului. Şi la Cernăuţi şi la Chişinău, în multe localităţi, 
mai ales în Sud, cu osebire în cele portuare, pe unde s-au scurs 
valuri de refugiaţi, pe Dunăre. S-au semnalat “lupte navale” 
(păstrînd proporţiile) între românii încercînd să fugă, pe 
ambarcaţiile fluviale, la Reni, mai cu seamă şi evreii care se 
opuneau vitejeşte “fugarilor faşişti”, cu armele, arborînd, fie 
drapele, fie brasarde cu Steaua lui David! 


x 


Dan Culcer îmi trimite şi mie, doar şi pe mine m-a apărat 
draga de Aurora Mihacea: 


Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate 
interesa. Acest text a fost publicat in Forumul României Libere, pe 
când acesta exista. In anul 2005. Cred că textul dnei Aurora Mihacea 
merită să fie citit sau recitit. Cu prietenie, Dan Culcer 


“Detergentii conceptuali ai domnului Tismăneanu, de Aurora 
MIHACEA (Material propus pentru publicare la data de: 23-06-2006) 


O EMISIUNE ŞI DOUĂ CONCEPTE 

Odată numit la vîrful Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii 
comuniste din România, Vladimir Tismăneanu a devenit omul către care se 
îndreaptă atenția tuturor românilor a căror istorie şi viață au fost deformate 
de 45 de ani de comunism ; iată de ce, de cind d-l V.Tismăneanu a lansat în 
emisiunea lui Ion Cristoiu ("Zig-Zag", Antena3, 30.04.ac), două concepte 
prin filtrul cărora pare a se derula analiza dictaturii comuniste, mulți dintre 
români aşteaptă detalirea lor. Pe scurt, în această emisiune d-l V.Tismăneanu 
a afirmat că alegerea sa este să se vorbească nu despre un "proces al comu- 
nismului" ci despre "decomunizare" şi nu despre "regim comunist criminal" 
ci despre "regim comunist ilegitim" (1). Cum însă d-l Cristoiu şi-a uitat dato- 
ria deontologică de a cere cuvenitele precizări spre lămurirea auditoriului său 
şi cum suntem în luna iunie şi precizările conceptuale încă se lasă aşteptate, 
mă văd obligată în calitate de cititor-spectator, să atrag atenția în cele ce 
urmează asupra importanţei conceptelor folosite în orice activitate de cerce- 
tare şi analiză, cu atît mai mult într-o analiza a dictaturii comuniste făcută în 
scopul elaborării unui raport care să permită şefului satului să condamne în 
mod oficial comunismul. 

DESPRE INFLUENȚA CONCEPTELOR ASUPRA PERCEPȚIEI 
REALULUI 

În epistemologie este deja cunoscută influența pe care o exercită 
conceptele şi teoriile împărtăşite asupra identificării fenomelor lumii reale 
(N.R.Hanson ; P.K.Feyerabend (2). Voi relua exemplul care ilustrează exce- 
lent această teorie : doi oameni, dintre care unul împărtăşeşte conceptele spe- 
cifice heliocentrismului iar altul conceptele specifice geocentrismului, pri- 
vesc în zori spre linia orizontului, ambii fund pe malul mării. Cînd soarele 
devine vizibil, cel care împărtăşeşte heliocentrismul, vede linia orizontului 
coborînd, lăsînd soarele să se vadă fix pe cer şi identifică ceea ce vede ca 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 370 


fiind mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui. 

Celălalt om, adept al geocentrismului vede linia orizontului fixă, soare- 
le ieşind din mare şi identifică ceea ce vede ca fiind mişcarea Soarelui în jurul 
Pămîntului. 

Aceşti doi oameni au fost în sînul Naturii în situaţii de viaţă identice : 
la malul mării. Vă dati seama la ce consecinţe ajungem cînd analizăm 
influenţa conceptelor şi teoriilor elaborate de către doi oameni aflati în 
situaţii de viaţă fundamental opuse, asupra identificării evoluţiilor reale ce au 
loc în societate ? 

ADAPTAREA PRIN CONCEPTE 

Dar ce sunt conceptele ? Ă 

Conceptele sunt produse, constructe ale inteligentei. Întemeietorul epis- 
temologiei genetice, J.Piaget, ne spune însă că inteligenţa este o relație adap- 
tativă între om şi mediu, deci raportat la mediul social, între om şi situaţia sa 
de viaţă. Adaptarea rezultă, în viziunea acestuia, în urma unei echilibrări între 
asimilare (integrarea informaţiilor noi cu cele vechi) şi acomodare (restructu- 
rarea modelelor de cunoaştere sub influenţa noilor informaţii). 

Fiind produse ale inteligenţei a cărei țintă finală este adaptarea, fireşte 
că rolul conceptelor este acela de a reda în aşa fel situația de viaţă încît să-i 
fie utile în procesul de adaptare subiectului ce le-a elaborat. 

Cum însă indvizii umani sunt produsul unor situaţii de viaţă diferite 
(coexistente în cadrul aceluiaşi sistem social), se întîmplă ca de multe ori 
conceptele elaborate şi promovate de ei pentru a descrie acelaşi sistem social 
sau pentru a indica o modalitate de abordare a unei realităţi, să nu coincidă. 
lată de pildă, pentru majoritatea românilor care au suportat condiţii de viaţă 
asemănătoare, respectiv colectivizarea forţată, pierderea celor dragi care au 
indrăznit să se opună, răpirea bunurilor, batjocorirea credintei neamului, 
deportarea, Canalul, teroarea sistematică, singurele concepte care s-ar impu- 
ne la vremea "analizei" sosite după o jumătate de veac, ar fi mai întâi acela 
de "proces al comunismului” pentru a desemna etapa prin care ar trebui în 
sfârşit să trecem, în care ar trebui condamnaţi făptaşii începînd cu cei ce au 
introdus comunismul în ţară şi apoi acela de "sistem comunist criminal" pen- 
tru a desemna însuşirea esenţială a regimului comunist, aceea de regim cri- 
minal. Altminteri, dacă s-ar face analogia cu un proces oarecare în care exis- 
ta o etapă a stabilirii ilegitimităţii faptelor comise şi s-ar urmări algoritmul 
acestuia, s-ar putea ajunge la situaţii absurde ca cea descrisă de Valerian 
Stan, respectiv, "judecatorii care i-au condamnat pe securiştii vinovaţi de 
moartea lui Gheorghe Ursu ar fi trebuit să aştepte, nu-i aşa, Raportul d-lui 
Tismaneanu şi o declaraţie politică de condamnare a comunismului, şi numai 
după aceea să pronunte şi ei hotărîrea de condamnare a crimelor securiştilor 
comunişti. Ceea ce ar fi fost complet absurd. Slavă Domnului că n-a fost!" 

Pentru V.Tismäneanu însă, om care s-a aflat şi în perioada comunistă şi 
acum în altă situaţie de viaţă decît majoritatea românilor, par a fi mult mai 
adecvate conceptele de "decomunizare", "sistem comunist ilegitim" şi cel de 
"comunism românesc". 

"COMUNISMUL ROMÂNESC" VERSUS "COMUNISMUL DIN 
ROMÂNIA" 

Ultimul concept, acela de "comunism românesc", este folosit de dom- 
nul V.Tismaneanu, tot mai des în locul sintagmei "comunismul din 
România”, deşi este cunoscut faptul că această plagă, comunismul, nu a fost 
o invenţie românească şi nici nu a avut România — nici măcar în timpul lui 
Ceauşescu-, independenţa necesară pentru a se abate semnificativ faţa de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 371 


ideologia comunistă şi practicile impuse nouă din URSS. Conceptul teoretic 
de "societate socialistă multilateral dezvoltată”, contribuția originală a 
"geniului" PCR, ca etapă intermediară pe care o presupunea acest concept 
pînă la atingerea telului suprem - comunismul, era doar... o gäselnitä, menită 
a masca eşecul edificării socialismului ca societate prosperă, un corn al abun- 
dentei care să permită înfăptuirea dezideratului comunist "de la fiecare după 
capacităţi, fiecăruia după nevoi". Singurul moment asupra căruia pot fi dubii 
din punctul de vedere al abaterii de la model este cel marcat de invadarea 
Cehoslovaciei de către trupele sovietice. 
LUNGUL DRUM AL DECOMUNIZĂRII. 

Deci, conceptul de "decomunizare" preferat în locul celui de "proces al 
comunismului”, ar putea semnifica mai întâi o mutare a acentului în planul 
mentalităților, ceea ce înseamnă o despăduchiere ideologică şi de reflexele 
comuniste întinsă pe spaţii mari de timp, care ar trebui să preceadă, nu-i aşa, 
un autentic proces al comunismului. Spun "să preceadă" pentru că ni se poate 
spune că nu are cine să facă acest proces, de vreme ce toată populaţia matură 
este încă contaminată. Şi atenţie, nu este vorba doar de complexul paternalist 
(tratat prompt dealtfel de jurnalişti imediat după revoluţie), nici doar de 
modul de gîndire reductionist , de înregimentare şi anihilarea capacităţilor 
individuale; este vorba şi de faptul că ni se prezintă în mod greşit minciuna, 
ura, resentimentele ca fiind reflexe exclusiv comuniste cînd de fapt ele au fost 
şi sunt prezente ca defecte ale omului dintotdeauna, indiferent de sistemul 
social în care omul a trăit şi în consecinţă se vizează şi debarasarea de această 
latură negativă a firii umane... vă las să decideti asupra perioadei de timp 
necesare unei asemenea iniţiative; la fel şi asupra caracterului său utopic. 

FĂURIREA OMULUI NOU ŞI SFÎNT 

Inutil să spun că în acest caz, decomunizarea ar apare ridicol, ca un 
proces de creare a omului nou, unul de-a dreptul himeric, ca să nu spun chiar 
sfânt! lată, la dezbaterea care a avut loc în aprilie în cadrul organizat de 
fundaţia Horia Rusu, d-na Cornea ne spune că marea crimă a comunismului 
se transmite prin mentalități şi astăzi; citez: "Comunismul trăieşte şi azi în noi 
în constiintele noastre, mintim, suntem oportunisti, urâm, avem resentimente 
şi de aceea am vorbit şi de mine, pentru că poate şi în mine sunt reminiscente 
ale comunismului" (3). 

Să mă ierte d-na Cornea, dar... aceasta este chiar curată manipulare! 
Este substituirea adevăratelor cauze politice, sociale, economice ale prelun- 
girii comunismului în realitatea noastră postcomunistă cu defectele de carac- 
ter existente dintotdeauna în plan individual, defecte pe care ne străduim 
iarăşi dintotdeauna să le atenuăm prin educaţie. 

DECOMUNIZARE... CA LA PITEŞTI? 

Şi în plus, declarația d-nei Cornea este ca un fel de invitaţie făcută tutu- 
ror românilor care au îndurat greul opresiunii comuniste să se autoflageleze 
în public, să-şi autodemaşte defectele individuale în curată tradiţie 
„..piteşteană, luând asupra lor, toata vina perpetuării comunismului. Vreau să 
cred ca d-nei Cornea nici nu i-au trecut prin minte consecinţele malefice ale 
opiniei domniei sale. 

Dacă ne amintim, la acea dezbatere şi d-ul V.Tismäneanu a abordat 
tematica minciunii pe care a legat-o în mod corect de ideologia comunistă 
văzind-o ca substrat al ei; dar de aici să ajungi să spui că "minciuna a intrat 
în codul genetic al omului care a trăit în acest regim" (4), mi se pare o extin- 
dere nepermisă. Ea poate să fie adevărată numai în cazul acelora care au sem- 
nat articole ideologice la Viata Studenteascä aşa ca de exemplu, Dan Pavel 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 372 


(5), străduindu-se să spele creierele românilor care acum sunt în situația de a 
fi puşi să se autodemaşte pentru că nu au avut la timpul potrivit curajul nece- 
sar să-i înfrunte pe cei ce serveau partidul comunist scriind astfel de minciu- 
ni, în nici un caz pentru toţi românii şi vreau să cred că nici pentru d-na 
Cornea. 
MINCIUNA "TIP CORNEA” FAŢĂ CU MINCIUNA "TIP VIAŢA 
STUDENŢEASCĂ” 

Minciuna de care ne vorbeşte d-na Cornea este una de care omul se face 
vinovat în diferite grade dintotdeauna; şi dintotdeauna omul a tintit să se 
curețe de aceste defecte. Minciuna practicată însă în presa vremii, este de cu 
totul alt tip. 

Ca să ne dăm seama ce odioasă era minciuna publicată în “Viaţa 
Studenţească” de pildă, să citim ce se publica în paginile ei în 20.12 1989 
despre “.... minunatele condiţii de muncă şi viaţă, oferite de partidul şi statul 
nostru pentru ca tânăra generaţie a patriei să se poată manifesta plenar în rea- 
lizarea märetelor obiective stabilite de Comitetul Politic Executiv al CC al 
PCR” (6). 

Trebuie să fie înţeles de către fiecare dintre noi că acest ultim text este 
publicat în revista Viaţa Studentească după însîngerarea Timişoarei; şi iarăşi 
trebuie bine înţeles de toţi cei ce citesc aceste rînduri, că în Comitetul Politic 
Executiv al C.C. al PCR, lăudat la 20 decembrie 1989 în “Viaţa Studen- 
teascä” pentru minunatele condiţii de muncă şi viaţă ale tinerilor României, 
se luase deja decizia reprimării cu forţa a mişcărilor revoluţionare. 

De la revolta muncitorilor din Brasov, pînă în iarna Revoluţiei, condeiul 
lui Dan Pavel este prezent la "Viaţa Studenteasc?" unde contribuie la marea 
minciună pe care era fundată ideologia comunistă. Şi acesta este doar un 
exemplu, dintre multe altele. Dacă fiind prea tînăr, fascinat de utopia comu- 
nistă şi izolat de suferinţa omului obişnuit, te mai puteai forţa să ai convinge- 
ri comuniste pîna în anii “75-80, după momentul 1987 nici cei mai naivi şi 
cei mai neinstruiţi romani, n-ar mai fi putut crede în comunism. 

Iată de ce afirm ca minciuna tip “Viaţa Studenteascä” este adevăratul 
prototip de minciună public?, minciună prezentă pe toate canalele media 
româneşti din epocă. 

Asta da Minciună, minciună ce trebuie şi ea “desecretizată”, făcută 
publică prin reamintire, împreună cu toţi aceia care au făcut-o posibilă! Şi nu 
este vorba doar de "Viaţa Studenteascä" ci şi de alte publicaţii şi bineînţeles 
nu toţi cei care au publicat în presă au fost foarte tineri ca să nu realizeze min- 
ciuna asumată conştient, mintind zilnic un popor care acum este găsit ca fiind 
singurul vinovat, iar după Revoluţie îi găsim pe toti aceşti "nevinovaţi", 
"nemincinoşi", corifei ai presei democratice, arătînd cu degetul către un 
popor vinovat... de a le fi înghițit minciunile. Şi bineînţeles toţi aceştia îèi 
acordă unii altora credibilitate şi nici nu îşi pun problema vinovätiei lor; 
poporul nu are nici măcar dreptul la prezumția de nevinovăție ca şi cum inte- 
lectualii săi i-ar fi spus plini de curaj adevărul, iar scriitorii săi nu s-ar fi făcut 
că au orbul găinilor vorbind despre cîte în lună şi în stele numai despre ce se 
întîmplă nu, lăsînd unuia singur dintre ei — Paul Goma - toată povara şi conse- 
cintele rostirii adevărului. Consecința, previzibilă, este aceea că majoritatea 
românilor sunt acuzaţi că au stat linistiti la cozi şi s-au mulţumit să mănânce 
cartelat în loc să iasă în stradă şi să lupte pentru a-i elibera în primul rînd pe 
mincinoşii de serviciu, adică acea specie ciudat?, autonumită “rezistentă prin 
cultură”. 

De aceea, consider corect ca V. Tismăneanu să incrimineze adevărata 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 373 


minciună pusă în slujba comunismului, adică în primul rînd pe cei ce au 
publicat astfel de minciuni, ca şi pe cei ce mint în continuare vorbind despre 
minciună fără a avea “revelaţia” că prin Omisiune pot forma cel mai inter- 
esant studiu de caz din volumele lor. 

PĂCATUL OMISIUNII DIN CURTEA INVIZIBILĂ 

În acest caz, vă intreb, dacă mai poate fi considerat vinovat un popor 
minţit de "creierele" lui! Căci, foarte bine spune G. Liiceanu în recentul sau 
volum "Despre minciună"(7), citez, "mintea oamenilor care trăiesc aici a fost, 
în bună măsură, subtilizatş. Furtul minţii nu este făcut, aşa cum se poate 
întâmpla, pentru un scop nobil. Mintea poate fi furata la cu totul altă scară, 
ca minte colectivă, ca minte a multora şi, dacă e nevoie, ca minte a 
majorităţii”. Furtul se produce prin minciună. Ceea ce nu ne spune însă G. 
Liiceanu, este care a fost locul intelectualilor de vârf ai României în "econo- 
mia minciunii publice", recte în cele patru "noutăţi teribile" aduse de comu- 
nism în această privinţă; care a fost locul acelora care minteau - aşa cum bine 
spune Gheorghe Cionoiu în "Fenomenul Pältinis"(8) - prin omisiune. Sau 
faptul că G. Liiceanu a scris acum o carte care denunţă minciuna îl absolvă 
de Păcatul Omisiunii în tot ce-a scris înainte de 1989 ? 

În "Despre minciună" G. Liiceanu spune pe drept cuvînt că este absurd 
ca România să fi scăpat de Ceauşescu pentru a ajunge să fie stăpînită de acti- 
viştii, securiştii şi poeţii săi de curte. Ceea ce se face că nu observă însă este 
faptul că Ceauşescu nu a avut doar o curte vizibilă, unde făceau sluj poeţii şi 
scriitorii de partid; dictatorul a avut şi o curte “invizibilă”, unde se făceau 
temenele şi se închinau osanale prin Omisiune, prin Absența Negatiei fapte- 
lor sale. Ori absenţa negatiei înseamnă acceptare şi asumare a minciunii 
publice afirmate prin comunism. 

INVOCAREA MINCIUNII -LOCUL INTÎLNIRII DINTRE 
D.VOICULESCU SI V.TISMĂNEANU 

Cred şi eu ca şi V. Tismăneanu că, citez: „Din comunism nu vom iesi 
prin uitare, ipocrizie, negationism, cinism şi minciun?” (9). De aceea, îmi per- 
mit să atrag atenţia asupra contradicțiilor pe care le generează extinderea 
nepermisă a minciunii asupra tuturor românilor care au trăit în comunism: 

a) Situarea lui V.Tismăneanu pe poziţii similare cu aceia ale căror fapte 
tocmai le analizează. Revelatoare în acest sens este deja celebra afirmaţie a 
lui D.Voiculescu potrivit căreia toţi românii care au lucrat la stat în vechiul 
regim, au colaborat cu Securitatea. Cum la baza “colaborării” a stat marea 
minciună comunistă care după V. Tismăneanu „a intrat în codul genetic al 
omului care a trăit în acest regim”, ar rezulta ca D.Voiculescu şi şeful 
Comisiei prezidențiale sunt în deplin acord! 

b) Dacă toţi am minţit (teza Tismăneanu), deci toţi am colaborat (teza 
Voiculescu), atunci cum mai distinge Comisia între călăi şi victime ? Sau 
se urmăreşte să fim convinşi că am fost şi una şi alta? Şi să fim condamnaţi 
în bloc? 

PARAFRAZA 

Iarăşi: dacă minciuna ne-a caracterizat pe toţi românii care am trăit în 
comunism, atunci, îmi voi permite să socotesc scăzînd tinerii (despre care 
Doina Cornea ne spune că erau utecişti în 1989 şi mai pot fi recuperati), cam 
la opt milioane persoanele în plină maturitate care au trăit în comunism. În 
continuare, o voi parafraza pe Mirela Corlätan (care îl admonestează pe 
D. Voiculescu în paginile Cotidianului (10): 

“Pe lista cu mincinoşi a domnului V. Tismăneanu, rămân doar 
7.999.999 de mincinoşi din cele opt milioane de români maturi cărora, spune 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 374 


dînsul, minciuna le-ar fi intrat în codul genetic”! O să-l întreb şi eu pe d-l 
V. Tismăneanu, om care a trăit în sistemul comunist dar al cărui cod genetic 
n-a fost afectat (de ce oare...este un cod genetic de alt tip?), deci îi poate 
judeca pe ceilalți mincinoşi, dacă d-l Paul Goma face cumva parte dintre 
aceşti mincinoşi motiv pentru care ar fi de înţeles de ce n-a corespuns "stan- 
dardelor” Comisiei prezidenţiale! Deasemeni aş vrea să ştiu dacă sunt la fel 
de mincinoşi şi intelectualii rezistenți (în formă pasivă), din Grupul de la 
Păltiniş, intelectuali care minteau prin omisiune filosofind pe diverse teme în 
timp ce minciuna comunistă îi strivea în lovituri pe P. Goma şi pe V. 
Paraschiv, care refuzau... Omisiunea! 
ALTE DEVIERI ALE SUBSTITUIRII CONCEPTUALE 

Un alt efect al folosirii acestui concept de "decomunizare” în locul celui 
de "proces al comunismului” este acela al schimbării accentului în plan tem- 
poral: în loc să se studieze în mod egal întreaga perioadă comunistă, de la 
impunerea comunismului în România pînă în prezent, accentul cade pe per- 
ioada prezentă sau oricum, relativ recent?. Nu este de neglijat nici faptul că 
din această perspectivă a decomunizării se mută accentul şi de la cauză la 
efect, de la călăi la victime, căci acest popor care a îndurat lipsa căldurii, a 
medicamentelor, a curentului electric şi care s-a hrănit pe cartelă ca în vreme 
de război, a fost victima unui regim criminal. 

CONFUZIILE TAUTOLOGIEI “SISTEM COMUNIST ILEGITIM” 

În ce priveşte conceptul de "sistem comunist ilegitim", acesta provoacă 
o confuzie evidentă, pentru orice om de bună credinţă legislaţia nici unei ţări 
- nu doar a noastră - nefiind perfectă; sunt atîtea situaţii în care îţi poți ajuta 
semenii procedind ilegitim, neautorizat (cazul unui doctor de exemplu care 
adăposteşte în spital o bătrînă fără adăpost, cazul unor tineri a căror relaţie nu 
se finalizează printr-un act de căsătorie, şamd) , astfel încît includerea fapte- 
lor criminale ale regimului comunist în sfera mai largă a faptelor legitime, 
mi se pare în cel mai bun caz, lipsită de sens. "Cui prodest" o asemenea 
confuzie? A cui adaptare o asigură un asemenea concept? 

În plus, folosirea sintagmei de "sistem comunist ilegitim” este de-a 
dreptul o tautologie. Este de la sine înţeles că orice sistem comunist este 
ilegitim. 

Aşadar, ce înseamnă sistem comunist? Simplu: ca sistem social, comu- 
nismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate pri- 
vată, aceasta fiind desfiinţată; asta în primul rînd! Unde mai ştie d-l 
V.Tismăneanu să existe un “sistem comunist legitim” instalat prin răpirea 
dreptului la proprietate? Este deci clar, sintagma „sistem comunist ilegitim” 
este o tautologie. Să întreb iar.. cui prodest” confuziile provocate pe linia 
semnificat-semnificant prin folosirea acestei tautologii? 

CONCEPTELE DETERGENTI 

Avînd în vedere tot ce am expus aici, aş putea să fiu tentată să cred că, 
pe lîngă detergentii obişnuiţi — substanţe sau amestecuri de substanţe natura- 
le sau artificiale care sunt folosite pentru curățirea diverselor obiecte - d-l 
V.Tismăneanu a mai descoperit o categorie aparte - aceea a detergentilor 
conceptuali. În funcţie de acurateţea respectării instrucţiunilor de folosinţă, ei 
pot curăța definitiv şi istoria şi memoria deopotrivă. 


NOTA: 

1. Ca dovadă că am redat exact conceptele din emisiunea "Zig-Zag", 
mentionez că unul dintre ele, acela de "sistem comunist ilegitim", este folosit de 
domnul V.Tismăneanu chiar în interviul acordat domnului Ştefan Maier, pe 29 mai 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 375 


2006. În plus, pentru a dovedi adevărul relatării despre conţinutul emisiunii "Zig- 
Zag" din 30.apr. 2006, voi cita dintr-un material al unui jurnalist recunoscut pentru 
obiectivitatea sa, d-l Valerian Stan : «Tocmai l-am văzut la televizor pe Vladimir 
Tismăneanu, alesul lui Băsescu în fruntea Comisiei prezidenţiale de analiză a dicta- 
turii comuniste, într-un dialog cu Ion Cristoiu (emisiunea "Zig-Zag", Ant 3, 30 apr 
2006) — fostul său tovarăş de convingeri comuniste, în presa trecutului regim. (...), 
Tismăneanu a explicat senin că alegerea sa este să se vorbească nu despre un „proces 
al comunismului” ci despre „decomunizare”, şi nu despre „regimul comunist crimi- 
nal”, ci despre „regimul comunist ilegitim”.. » (New York Magazin, 3 mai 2006) ; 

2. Mircea Flonta "Natura şi dinamica ştiinţei în concepţia lui Th.S.Kuhn”, în 
Thomas S. Kuhn, „Structura revoluțiilor ştiinţifice, pag 23, Editura Ştiinţifică şi 
enciclopedică, Bucureşti, 1976; 

3. Ovidiu Bancheş, „Tismăneanu îi forțează mîna lui Băsescu”, Ziua, 20 apri- 
lie; Maria Bercea, „Procesul comunismului — o sentin?? amînatä,, Revista „22”, 28 
aprilie -4 mai, 2006; 

4. Maria Bercea, „Procesul comunismului — o sentinţă amînată,, Revista ,22”, 
28 aprilie - 4 mai 2006; 

5. Dan Pavel, "Viaţa Studenteascä", nr 48, 02.12.1987 ; citez: 

“Participarea la activitatea revoluţionară din cadrul asociaţiei studenţilor 
comunişti înseamnă un efort sistematic de realizare a unei temeinice pregatiri politi- 
co-ideologice a studenţilor. Formarea omului nou, constructor conştient al noii 
societăţi, este un proces ce capată valenţe precise pe care tovarăşul Nicolae 
Ceauşescu le-a subliniat şi de această dată cu pregnantä. “ 

Dan Pavel, Viaţa Studenteascà nr.51 din 23.12.1987 ; citez: 

“Stă în puterea şi caracterul tineretului nostru revoluţionar, a eroicului nostru popor, 
chezăşia vibrantelor chemări adresate de către secretarul general al partidului, 
tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de la înalta tribună a democratei de partid, întregii 
naţiuni de a face totul pentru înflorirea multilaterală a patriei, pentru triumful cauzei 
socialismului şi a comunismului în ţara noastră.“ 

Valerian Stan, în "Documente; Cerere de dare în judecată a lui Dan Pavel”, pag 
11, www .valerianstan.ro; 

6. Valerian Stan, în ” Documente; Cerere de dare în judecată a lui Dan Pavel”, 
pag 11, www.valerianstan.ro; 

7. Gabriel Liiceanu, "Minciuna şi România" - studiu de caz publicat în 
volumul "Despre minciună", Editura Humanitas, 2006; Cristian Patrasconiu, 
"Liiceanu face planul pentru un apel către Harap Alb", "Cotidianul", vineri 23 iunie 
2006, pag 17. 

8. Gheorghe Cionoiu, "Fenomenul Păltiniş" - eseu publicat în "Procesul 
tranziției", Editura "Brumar, Timişoara, 1996 (republicat în volumul "Mănuşa lui 
Schiller”, Editura Augusta, Timişoara 1999). 

9. Vladimir Tismăneanu, “Democraţie şi memorie”, Cotidianul, vineri 16 iunie 
2006, pag 18; 

10. Mirela Corlätan, “El n-a turnat domnule Felix. Si lucra tot la stat”, 
“Cotidianul”, 19 iunie 2006, pag 3; Redau citatul pe care l-am parafrazat în text, 
exact cum l-a formulat Mirela Corlätan: 

“PE LISTA cu turnători a lui Dan Voiculescu rămîn doar 7.999.999 de 
turnători din cele opt milioane de români, care, spune el, lucrau la stat şi au turnat la 
Securitate”. 

Publicat de către Dan Culcer. Ecrivain roumain vivant en France depuis 1987. la » 
Asymetria — Antiacvarium , 5/08/2010 02:19:00 PM 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 376 


* 


| DECLARATIE DE PRESÀ 

In legătură cu recentele apariţii în mass-media a unor informaţii 
vizavi de activitatea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului 
comunist din Republica Moldova, Serviciul de Informaţii şi Securitate 
vine cu următoarele precizări: 

Cu referire la îngrădirea accesului persoanelor supuse represiuni- 
lor politice la materialele documentare din fondul dosarelor juridice, 
Serviciul de Informaţii şi Securitate menţionează că, conform preve- 
derilor art.9 din Legea nr. 1225-XII din 8 decembrie 1992 privind rea- 
bilitarea victimelor represiunilor politice, fiecare cetăţean care a fost 
represat este în drept de a lua cunoştinţă cu materialele documentare în 
baza cărora a fost condamnat, iar în cazul morţii lui - rudele acestuia. 
Tertilor, inclusiv organizaţiilor obşteşti, li se pune la dispoziţie extra- 
se de arhivă din dosare cu informaţii privind timpul, cauza morţii şi 
locul înmormântării persoanelor reabilitate. Accentuăm că persoanelor 
represate şi rudelor acestora nu li se refuză accesul la dosarele din 
arhivă, creîndu-le toate condiţiile pentru a se familiariza cu materia- 
lele solicitate. 

De asemenea, specificăm că cifra prezentată opiniei publice 
precum că fondul dosarelor juridice include 80 000 de dosare nu 
corespunde realităţii, în depozitul special de stat al Serviciului de 
Informaţii şi Securitate se află la păstrare 23 485 de dosare juridice 
iniţiate în privinţa persoanelor care au fost supuse represiunilor politi- 
ce în perioada regimului totalitar. 

Serviciul de Informaţii şi Securitate declară cu certitudine că nici 
un dosar ce conţine materiale documentare privind represiunea politică 
nu a fost supus nimicirii, numărul dosarelor aflate la păstrare în 
fondul arhivistic specificat corespunde datelor reflectate în registrele- 
inventare. 

La afirmaţiile precum că Serviciul „nu este deschis pentru a 
furniza informaţii atît în ceea ce priveşte structura fondurilor arhivisti- 
ce pe care le gestionează cît şi în privinţa numelor celor reabilitati”, 
consemnăm că, fiind parte a Fondului arhivistic de stat, SIS prezintă 
anual la Serviciul de Stat de Arhivă, pentru Catalogul Fondului 
arhivistic, date privind structura fondurilor arhivistice pe care le 
gestionează, precum şi cantitatea documentelor aflate la păstrare. 
Fiecare persoană juridică sau fizică, la solicitare, este în drept să obțină 
de la Serviciul de Stat de Arhivă date despre structura fondurilor ale 
depozitului special al Serviciului de Informaţii şi Securitate. În ceea ce 
priveşte furnizarea informaţiilor de către SIS cu privire la numele 
persoanelor reabilitate, specificăm că, în conformitate cu art. 22 din 
Legea nr. 1225-XIl din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea 
victemelor represiunilor politice, listele persoanelor reabilitate au fost 
publicate în anii 90 în mijloacele de informare în masă din republică 
de către organele de stat care au adoptat decizia privind reabilitarea, 
acestea fiind Procuratura Generală, instanţele judecătoreşti şi 
Ministerul Afacerilor Interne. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 377 


Reiterăm că SIS a creat Comisiei pentru studierea şi aprecierea 
regimului comunist totalitar din Republica Moldova condiţiile 
necesare de lucru, asigurînd accesul la materialele documentare 
păstrate în depozitul special, conform solicitărilor, şi în limitele 
stabilite de legislaţia în vigoare. 

Serviciul de Informaţii şi Securitate este deschis pentru societatea 
civilă, fiind disponibil de a furniza informaţii conform cadrului 
juridic naţional ce reglementează accesul la informaţie. 


Am scris pe dată nepoatei Angela Goma-Trubceak de la 
Orhei: i-am transmis textul “Declaraţiei” şi prin ea i-am îndem- 
nat pe ai săi să facă demersurile necesare aflării adevărului în 
privinţa soartei lui Ion Goma, bunicul său (şi al lui Ionel), fratele 
mai mare al tatii: când, unde, în ce împrejurări a murit... S-ar 
putea să se fi interesat, dar eu nu am cunoştinţă. Aştept să văd ce 
îmi răspunde. Mai există un singur martor al tragediei: tatăl ei 
(al Angelei), Stefan Goma, “Stiopa”, cel cu telefonul şi cu 
drapelul tricolor : era copil-mic atunci, în toamna anului 1944, 
dar chiar dacă nu a ţinut minte ce a văzut-auzit la “vorbitor”, îi va 
fi povestit mamă-sa despre vizita la... Bălţi (?). 


x 


Încă nu am citit o dare de seamă a NouăMaiului. Stiu doar că 
printre cei care conduc Moldova, există nu doar diferenţă de 
opinii («Mergem la Defilare?» - Campion la Defilare: Marian 
Lupu - «Nu mergem la Defilare!»), ci şi în privinţa termenilor 
care desemnează Duşmanul Înfrânt. 

Până mai ieri singurul cu capul pe umeri şi cu limba nesovie- 
tizată: Ghimpu. El singur a folosit, la adresa Duşmanului, 
termenul corect: nazist, acesta fiind simetricul lui comunist. 

Ceilalţi vorbitoreti, în frunte cu Putin, Medvedev - dar şi 
plăvani de-ai noştri, ca Păturiciu - cel cu ochii în şaişpe - dar şi 
comentatori politici, avînd o cultură istorică au folosit termenul 
sovieto-evreiesc, pentru numirea duşmanului: fascist (rostit 
ruso-evreieste: faşist). 

De ce afirm că este limba propagandiştilor evrei din formaţia 
de luptă a lui Ehrenburg-Grosman? Fiindcă ei au inventat - şi 
aplicat, încă de pe timpul când Stalin cu Hitler erau fraţi ca 
porcii, ca să fie... politicoşi cu nazismul l-au numit, ocolit 
(şi fals: faşizm) - prin o manevră simplă şi ticăloasă: lărgirea, 
lățirea termenului, după modelul antisemitism. Ca nu cumva să 
scape, prin ochiurile plasei niscai nevinovaţi (ne-fascişti, ne-anti- 
semiti), genialii vânători de goi au dilatat terenul de vânătoare, 
până la a-l face planetar. Ei nu se sinchisese de obiecțiile celor 
care susțin, argumentează că antisemitism, faşizm sunt termeni 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 378 


mincinosi, falşi, cläditi pe aer şi pe nisip, îi dau înainte cu 
acuzaţiile - care, repetate, de lehamite, vor fi acceptate de înşişi 
acuzaţii. 


Luni 10 mai 2010 


Maluri de Prut mă alimentează, în continuare, cu bibliogra- 
fia durerii: 


Maluri de Prut Anul II, nr. 7 - 8, aprilie - mai 2010 3 
Organizarea deportării în masă din 12-13 iunie 1941 din RSSM 
Viorica OLARU-CEMIRTAN 

Deportarea, formă a terorii staliniste, folosită imediat ce a fost instaurat 
regimul sovietic în Basarabia, a fost analizată în anii 1941-1944 de către 
autoritätätile antonesciene. Pe bună dreptate, deportarea a fost numită un 
„mijloc de represiune contra burgheziei”. Membri ai NKVD-ului local şi 
republican decideau cine sunt cei indezirabili puterii, aceştia fiind supuşi 
deportării administrative. În cazul în care nu se putea imputa individului 
nimic, dar acesta era totuşi indezirabil aici, în Basarabia, la graniţa Uniunii 
cu Eurasia, „asemenea individ se deporta spre alte locuri depărtate ale statu- 
lui rus. Asemenea deportatiuni s-au făcut cu întreaga familie”. 

De organizarea deportării în masă din 12-13 iunie 1941 s-a ocupat, la 
cel mai înalt nivel, biroul politic al CC al PC(b) al URSS, care a dirijat toată 
campania, iar structurile NKGB-iste şi NKVD-iste ale Uniunii Sovietice şi 
ale RSS Moldoveneşti au fost baza logistică a mecanismului deportării. 

La 7 mai 1941, Biroul politic al CC al PC(b) al URSS l-a numit pe S. 
A. Goglidze împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova, sar- 
cina de bază a căruia urma să fie deportarea masivă de populație din RSSM. 
Peste o săptămână, Goglidze îl informa pe Stalin că „în Moldova fostele par- 
tide Național- Tărănist sii Naţional-Liberal manifestă un evident activism 
politic şi încearcă să organizeze activitate ilegală, iar ca soluţie era propusă 
deportarea în masă a elementelor periculoase, „în vederea menţinerii secu- 
ritätii şi a ordinii publice”. 

La 21 mai, Beria a trimis tuturor conducătorilor direcțiilor NKVD din 
Siberia şi Kazahstan telegrame strict secrete prin care îi prevenea să se 
pregătească pentru primirea deportaților din regiunile de Vest ale Uniunii: 

„Conform hotărîrii guvernului în regiunile voastre se îndreapti din par- 
tea de Vest a URSS pentru deportare timp de 20 ani, membrii familiilor a 
căror capi sunt supuşi represaliilor ca participanți la activităţi 
contrarevolutionare sau se află în ilegalitate”. In câteva zile, a fost elaborat 
de către Nasedkin (şeful direcției Gulag în cadrul NKVD, în perioada 1941- 
1947) „planul de măsuri pentru repartizarea şi aranjarea la muncă a contin- 
gentelor speciale deportate din Ţările Baltice şi RSSM”, care a fost acceptat 
de Beria la 14 iunie 1941. 

La 31 mai 1941, Imputernicitul Comitetului Central al Partidului 
Comunist şi a Consiliului Comisarilor Poporului ai URSS în Moldova, S. A. 
Goglidze, trimite lui Stalin cererea în care era dezvoltată ideea din telegrama 
anterioară, arătîndu-se că: 

„Baza pentru activitatea lor contrarevolutionarä sunt: activul diferitor 
partide burgheze, foştii oameni, moşierii, albgardiştii, marii proprietari, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 379 


comercianții şi diferite elemente antisovietice.” Printre cele mai periculoase 
erau enumerate Garda de Fier, care, „dispune de cadre teroriste”, şi tinde „să 
stabilească legături cu Garda de Fier din România,” reluîndu-şi activitatea în 
cele mai mari raioane ale Moldovei. Fostul Partid National-Crestin sau 
Cuzist, are o mare activitate organizatorică în vederea întemeierii grupurilor 
contrarevolutio-nare şi legături ilegale cu România, recrutînd activ noi mem- 
bri, desfăşurînd agitatie antisovietică şi tinzînd să achiziţioneze armament 
pentru activitate teroristă. Se adăugau fostele partide National-Liberal şi 
National-Täränist, în care se numărau circa 1000 persoane, „si încă un număr 
considerabil de elemente antisovietice din rândul mosierilor, comercianților, 
politcienilor şi jandarmilor, albgardistilor, primarilor, fugarilor din URSS şi 
a altor elemente social periculoase, care duc o evidentă activitate contrarevo- 
lutionarä. In legătură cu cele expuse, NKGB a Moldovei a primit decretul 
pentru arestarea, in primul rand, a persoanelor care au desfasurat activitate 
contrarevolutionara, iar restul elementelor contrarevolutionare, care se afla la 
evidenta, sa fie cercetate activ de agenti. 

Luand in consideratie faptul ca organele agenturii romane si-au dezvol- 
tat activitatea lor contrarevolutionara de spionaj bazata, in mare parte, pe ele- 
mentul contrarevolutionar, cer CC al PC(b) sa permita NKGB a Moldovei sa 
execute deportarea in alte regiuni ale URSS a 5000 persoane impreuna cu 
familiile lor...”. 

Astfel, s-a dat curs inceputului deportarii in masa a populatiei din 
Basarabia. Cu o saptamana inainte de primul val de deportare masiva, la 7 
iunie 1941, Comisarul Poporului pentru Securitatea Statului a RSSM, N. 
Sazykin, trimite o telegrama secreta din partea NKGB a RSSM Adjunctului 
Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne a URSS, V. V. Cernyshov 
„cu privire la formarea esaloanelor cu colonisti”, in care se anunta ca „din 
Chisinau se programeaza trimiterea a o mie trei sute cincisprezece vagoane 
cu oameni”. In aceeasi zi, Sazykin informa oficialii din Omsk ca la 11 iunie 
spre regiunea lor se vor indrepta deportatii din RSSM, in numar de 5000 per- 
soane. La 11 iunie, Adjunctul Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne 
a URSS, Kruglov, emite dispozitii pentru alocarea personalului medical 
necesar pentru deservirea esaloanelor cu deportati pe parcursul drumului, 
insa din cele cunoscute de noi (marturii ale supravietuitorilor care au trecut 
prin acest calvar), nu a fost acordat nici cel mai mic ajutor copiilor si batra- 
nilor bolnavi, femeilorinsarcinate sau aflate in travaliu. 

Catre 30 mai au fost finisate pregatirile pentru primirea si asezarea 
deportatilor in Kazahstanul de Sud; au fost verificate si pregatite pentru trai 
locuintele pentru deportati, verificate posibilitatile incadrarii lor in campul 
muncii. Evident ca aceste conditii erau departe de a se ridica la standarde si 
nicidecum nu se comparau cu gospodariile lasate de cei deportati la bastina. 

Paralel cu acest proces, se ducea o munca tainica de elaborare a listelor 
persoanelor ce urmau sa fie deportate si se faceau mari eforturi de a strange 
cat mai mult material compromitator la adresa lor. 

La realizarea acestei actiuni de prigoana si teroare fata de elementele 
romanesti, primii care s-au pus in slujba NKVD au fost reprezentanti ai mino- 
ritatilor nationale, printre care evreii, care identificau si denuntau pe toti fos- 
tii buni romani, agravandu-le situatia, prin afirmatii mincinoase in fata auto- 
ritatilor de judecata si executie sovieticel. Agentii sovietici colectau in fieca- 
re sat si oras informatii cu privire la starea materiala, apartenenta politica, sta- 
rea de spirit a localnicilor si raportau sefilor din raioane liste cu numele per- 
soanelor care urmau sa fie deportate. Spre exemplu, se faceau liste cu toti 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 380 


participantii la viata politica sau cei care detinusera functii publice. Avem la 
dispozitie cazul raionului Ungheni in care s-au „depistat? 11 membri ai 
Partidul Cuzist (dintre care 2 au fost si primari, iar unul ajutor de primar), 11 
membri ai Garzii de Fier (dintre care unul era suspectat si de legaturi cu filia- 
la acestui partid din Iasi, iar altul a fost si ajutor de primar), 3 persoane care 
au facut parte din Partidul Liberal si au fost primari, dupa care unul a fost si 
staroste la biserica, 8 membri ai Partidului Taranist, dintre care 5 au fost si 
primari2. Dupa ce se accentua si starea materiala a acestor „elemente pericu- 
loase”, majoritatea fiind gospodari, si, deci, in termenii bolsevici „chiaburi, 
bogatasi si exploatatori”, se dadea si o harta detaliata a regiunii3. Consideram 
ca aceste harti si plansete erau pregatite pentru operatiunea de deportare, in 
vederea orientarii cat mai adecvate si reusite a celor care urmau sa ridice in 
miez de noapte oamenii de la casele lor4. Din toate materialele pastrate se 
poate „stabili grija ce au avut-o si o au bolsevicii de a cunoaste pe acei care 
au fost dusmanii ideologiei lor, o grija lesne de inteles”5. Desi directivele 
veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. In aceas- 
ta ordine de idei,trebuie sa evidentiem care anume au fost executorii si ce 
motive aveau ei pentru a fi aplicantii politicii staliniste de deportare a basa- 
rabenilor. „Oamenii noi” ai bolsevicilor aveau in mare parte studii primare 
(44 din cei 71 secretari ai comitetelor raionale de partid) si doar 4 dintre ei 
aveau studii superioare. Erau avansati in posturi si sustinuti in activitatea pro- 
fesionala cei mai inraiti si intolerabili membri ai societatii, fiind hotarati sa 
execute orice directiva dictata de sus, indeplinind intocmai „linia partidului”. 
Ei constituiau „osatura” dictaturii proletariatului care se instaura in Moldova 
basarabeana6. Mai mult decat atat, politica stalinista de deznationalizare s-a 
bazat pe o parte a minoritatilor etnice din Basarabia, evrei, rusi, ucraineni, 
bulgari, acestia sustinand regimul instaurat de bolsevici. 

Iulian Chifu demonstreaza ca „toate aceste minoritati aveau motive 
ferme, nelegate in nici un punct de starea lor incadrul populatiei romanesti 
din Basarabia, de a se apropia de miscarea comunista, cu care aveau afinita- 
ti, si de a sustine efortul de razboi, iar apoi, efortul de guvernare si implemen- 
tare a comunismului, de catre Rusia Sovietica7. Acesti piloni locali ai stali- 
nismului, in calitate de agenti ai securitatii — ai NKGB-ului si a structurilor 
NKVD-iste - „turnatori” sau „pauperi”, au facut trierea populatiei dupa „cri- 
terii de clasa, elementele considerate ostile proletariatului fiind deportate. 
Listele cu deportati au fost facute de NKVD pe baza de delatiuni, tinandu-se 
cont de pregatirea si activitatea capului familiei, de avere si de faptul daca a 
colaborat sub orice forma cu administratia romaneasca. 

Dosarele din arhive contin informatii referitoare la o serie de persoane 
care au colaborat cu puterea sovietica. Documentele timpului au fixat, intr- 
un spirit usor exagerat, ca majoritatea evreilor intrase in serviciul de informa- 
tii a NKVD- ului si al militiei sovietice, ocupandu-se cu denuntarea si ares- 
tarea romanilor pe considerentul ca sub administratia romana ar fi fost natio- 
nalisti si membri in fostele partide de dreapta9. O multime de cazuri au fost 
consemnate in acest sens. Dar, la sechestrarea si arestarea localnicilor au 
contribuit si elemente minoritare de religie crestina, avand origine rusa, 
ucraineana, poloneza. 

In concluzie, afirmam ca executorii deportarii din 12-13 iunie 1941 au 
fost recrutati de printre localnicii regiunii. In marea lor parte, tradatori si 
oportunisti, acestia erau elementele minoritare sau declasate ale societatii 
care urmareau beneficiu personal. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 381 


Note: 

1 „In legatura cu nefasta si odioasa actiune evreiasca fata de populatia romana, 
citam cazul relatat de catre pensionarul de stat Palma Gheorghe, „care prin declara- 
tia anexata arata cum tatal sau, Teodor V. Palma, a fost ridicat de catre evreul Ghers 
Haim, aflat in serviciul sovietelor; a fost adus in suburbia Visterniceni si a fost exe- 
cutat prin impuscare. Tot pensionarul Palma Gheorghe mai enumera in declaratia sa 
5 evrei care sub ocupatia sovietica nu au facut altceva decat denuntau si arestau pe 
cetatenii cu sentimente notorii romanesti”. 

2 ANRM, F. 680. i.1, d. 4264, f. 5-12. 

3 In dosar se afla 5 plansete mari care cuprind harta detaliata a raionului 
Ungheni, cu fiecare satuc, imas, drum, drumusor, fiind insemnate locul unde pasc 
vitele, balta si locul pasarilor, suprafata fiecarei portiuni si toate constructiile 
locative. Mai mult decat atat, s-au pastrat originalele schitelor de plan ale cailor fera- 
te din Basarabia, care au fost pregatite pentru operatia de deportare. Am examinat 
traseul statiilor de cale ferata pe segmentul Ungheni-Chisinau-Balti, in care se evi- 
dentia fiecare satuc, distanta dintre ele si pana la statia de cale ferata. Pe plansete sunt 
desenate imprejurimile si planul geografic riguros. 

4 ANRM, F. 680. 1.1, d. 4264, f. 21-26. 

5 Din raportul Inspectoratului Regional de Politie Chisinäu, semnat de seful 
Comisariatului de Poliţie Ungheni, Gh. Filon, 26 iulie 1941, Vezi Ibidem, f. 39. 

6 lon Şişcanu, Instaurarea regimului sovietic în Basarabia, 1940, 1944-1945, în 
6 martie 1945, Inceputurile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 
1995, p. 192-193. 

7 Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentativele contemporane de 
revenire sub tutela Moscovei, Chişinău, Editura Cartdidact, 2001, p. 67. 

8 ANRM, F. 680, i. 1, d. 4127, f. 20, 28. 

9 ANRM, F. 680,1. 1, d. 4275 f. 21-27. 


Marţi 11 mai 2010 


Observator cultural e plin de Marino. De astă dată el este 
pretextul; textul este... Mirela Corlätanu, care a publicat în Ev. 
Zilei un articol cu un titlu ignobil - acompaniat, de printre altele 
(!) de gura de cacanal a lui I.T. Morar. Sprijinit de un articol anal- 
fabet şi de o rea-credintä orbitoare semnat de Tismăneanu (şi cum 
rămâne coniventa Marinoului cu... Tismăneanu?: parcă Marino 
rezumase cărțile marelui politolog Vova, iar imensul politolog îl 
lăudase, mângâindu-l pe creştet pe nesfârşitul savant mondial). 

Mi-e greață. Mi-e greață să constat cum îşi dau cu părerea 
(lor, nu cu părerea altora!) persoane inocente (am vrut să spun: 
analfabete) în materie de Marino, în materie de cultură, în 
materie de puşcărie, în materie de şantaj securist, în materie de 
“colaborare” cu Secu - precum Dorin Tudoran, devenit magistru, 
susţinut (prin răcnete) de Răcniciosul Antonesei. Nu am citit acel 
text în care Lidia Bote este şi ea, porcäitä, însă aşa, pe necitite, 
zic: zicătorul este un porc de câine! Mă mir că până acum nu 
şi-au făcut auzit guitatul alde Liiceanu, Patapievici, Pleşu, 
Mihăieş - ce ocazie mai nimerită să-i ardă ei o mamă de bătaie 
mortului - şi cu acelaşi prilej şi văduvei ! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 382 


Un dobitoc - anonim, se înţelege - se întreabă, în forumul de 
discuţii, de ce nu intervine Goma, care-l apărase şi pe turnătorul 
Caraion, apoi fusese “consătean”, la Lätesti, cu Marino, acum 
să-l apere şi pe supra-turnătorul Marino! 

La un moment dat, un altul - sărea din pagină prin faptul că 
chiar citise cartea lui Marino - a dat un lung citat din ea, în 
legătură cu “«dr-ul Bratu»... 

Adevărat, Marino nu avea strop de umor, cât despre ironie, 
se reducea la : “«dr-ul Bratu”, însă eu am fost martor tăcut şi 
profund nenorocit la acea scenă: 

Prin 1960 la Lăteşti, lucram într-o echipă de tăietori-de- 
răchită, la dracu-n pizdraznic, în Balta Ialomiţei, vreo 5-7-10 
kilometri, ocolit, pe la Bacul de la Borduşani (din acest motiv 
aveam cu toţii biciclete, altfel nu am fi putut acoperi de două ori 
pe zi drumul). În zori aveam întâlnire la Fântâna lui Burlă, după 
numele deportatului bucovinean cu acest nume, intrat în istoria 
literară şi a cărui casă era acolo, pe colţ. Întârzia careva, noi îl 
aşteptam. La fântână, ca la orice fântână de la ţară şi mai ales din 
Bărăgan, era coadă mare. Îşi aştepta rândul şi Adrian Marino, 
cu găleata reglementară. A apărut colegul, prietenul, täränistul, 
Alexandru Bratu, şi el cu multă puşcărie făcută - acesta fără 
treabă, deci fără găleată. S-a apropiat de Marino şi a început o 
discuţie - obişnuită, atât de obişnuită, încât noi, de pe margine, 
“răchitarii”, sprijiniți în biciclete, nici n-o luam în seamă, până 
când... 

Până când lui Bratu i-a crescut, brusc, glasul şi, probabil l-a 
şi lovit pe Marino, iar Marino... înarmat cu o tulpină de floarea 
soarelui, luată de pe jos, bine călcată de roatele cärutelor, deci un 
obiect care nu avea... ţinută, încerca şi el să lovească. 

Toţi cei prezenţi - şi femeile - erau foşti deţinuţi şi cu toate 
că erau - şi erau! - “politici”, cunoşteau, sau chiar fuseseră şi 
ei/ele eroi ai unor astfel de scene, în celule. În celule, din 
exasperare, dar aici, în aer liber, la o fântână de Bărăgan? 

Comicul/ridicolul/tragismul situației - fiindcă nici unul 
dintre noi nu înţelesese motivul încăierării (sic) - consta doar în 
faptul că unul dintre combatanți combătea cu pumnii bine tintiti, 
celălalt cu o fostă tulpină de floarea soarelui care nu putea avea 
nici o eficacitate, dealtfel mânuitorul ei zicea: «Na, na, na!», ca 
un copil. 

Nu mai tin minte care dintre noi, răchitarii a dat semnalul de 
plecare şi, oftind usurati (fiecare dintre noi fusese, era în 
continuare, în excelente relaţii cu “bătăuşii ), ne-am azvârlit pe 
biciclete şi am pornit spre Baltă. 

Începînd de a doua zi - chiar de la Fântâna lui Burlă - jenati, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 383 


vinovaţi, ne simţeam noi, martorii scenei de ieri - din care 
continuam a nu înţelege nimic (dar nici nu întrebam). Pe Marino 
nu l-am mai văzut la Fântână, probabil se trezea pe întuneric, 
pentru a-şi lua găleata de apă. Numai Bratu devenise prezent-la- 
fântână, mormăind cuvinte neînţelese de noi - şi refuzate de a fi 
înţelese. Am mai spus: oamenii din jurul meu erau în aceeaşi 
măsură prieteni cu unul şi cu celălalt. 

Pentru mine, Alexandru Bratu era sotul-de-Bärägan al 
Doamnei mele de pian: Emilia Constantinescu, fosta soţie a unui 
alt țărănist proeminent, Vaida, ucis în anchetă. Văduva lui, după 
ani de închisoare şi spital psihiatric - se practica, se practica şi 
această metodă sovietică! - fusese trimisă în Bărăgan, cu un an 
înainte de “poposirea” mea acolo (toamna anului 1958) si îi 
găsisesem pe cei doi gata-cäsätoriti. Or, dacă Bratu nu-mi era 
deosebit de simpatic, pe “Doamna Bratu” o iubeam ca pe mama 
mea. Cum “să alegi” între Bratu şi Marino? Noi, cei trei-patru 
studenţi deveniți elevi ai D-nei Bratu (“clasa de pian”, unde o 
aveam colegă şi pe Lita, o fetiţa de vreo zece ani, a “titularului” 
aşa fiind corect, nu “proprietarul” casei în care era adopostită 
pianina legendară, adusă tocmai de la Lugoj, de către bătrânul 
domn Constantinescu, tatăl Emiliei) ascultam politicosi, täcuti, 
jenati vorbele D-nei Bratu despre Marino - după conflict: 
“Adrian al nostru nu mai este al nostru... ", incapabili de a lua o 
atitudine fermă. 

Ca să închei acest episod: abia acum, după... o jumătate de 
secol, aflu care fusese motivul conflictului între cei doi buni 
prieteni - explicat în Memorii de însuşi Marino: el redactase un 
text care ar fi urmat să devină călăuză moralo-politică a tinerilor 
ce ar fi simţit atracţia PNŢ-ului. Or, de la o vreme Bratu, palavra- 
giu, lăudăros impenitent, vorbea în dreapta şi în stânga, despre... 
textul său, al lui Bratu. “Întâlnirea de la Fântâna lui Burlă” 
fusese provocată de iritarea lui Bratu, faţă de “pretenţiile” lui 
Marino, ca unic autor... 

Atitudinea față de Marino a soţilor Bratu nu ne-a influenţat 
în nici un fel: mie mai ales, Marino îmi era cinstit antipatic, în 
schimb o idolatrizam pe Lidia Bote, Femeia-care-aşteaptă. Noi, 
“studenţii”, chiar de eram elevi-la-pian ai D-nei Bratu, aveam... 
“nedumeririle” noastre în legătură cu Marino, ieşite la suprafaţă 
după cele câteva luni de închisoare, făcute de el, pentru “părăsire 
de domiciliu”. Faţă de mine, nedumeririle s-au prefăcut în 
bănuieli, reconfirmate câţiva ani mai târziu, când am făcut 
greşeala să accept, la îndemnurile Titei Chiper, a-i cere ajutor să 
debutez şi eu... La care Marino mi-a răspuns - şi bine mi-a făcut! 
- că ce a fost în Bărăgan a fost acolo, în Bărăgan, acum nu mai 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 384 


suntem în Bărăgan (vezi scena în Bonifacia). Apoi, când un 
întreg lot de foşti deţinuţi politici: Ivasiuc, Paleologu, Doinaş, 
Caraion, Marino fuseseră reabilitati juridic (deci şi politic), doar 
Dimov şi cu mine “uitaţi”, am înţeles ceea ce n-am fi vrut cu nici 
un chip să înţelegem... 

Repet lista reabilitatilor: Ivasiuc, Paleologu, Doinas, 
Caraion, Marino. 


Timpul din 11 mai 2010: 


“La 9 mai, R. Moldova a mai pierdut un război 

„„„Fanfarele militare au amuţit. Moscova are toate temeiurile să fie 
satisfăcută. Fastuoasa paradă militară, la care au participat zeci de lideri de 
state din Europa şi din „spaţiul CSI”, şi-a atins scopul: întregii lumi i s-a 
demonstrat că slăbiciunile de moment ale Rusiei lui Eltin au fost învinse, că 
Rusia a reînviat şi că, de aici încolo, Rusia lui Putin a redevenit o mare 
putere mondială cu care nu se recomandă să glumesti. 

În afară de scopul de a-şi arăta muşchii, grandioasa paradă militară de 
la Moscova, precedată de o uriaşă acţiune de propagandă în fostul „spaţiu 
sovietic” şi de manipulare a opiniei publice interne şi externe, a mai urmărit 
un scop, poate mai important decât cel al demonstrării muşchilor. Noua 
Rusie, „Rusia lui Putin”, are nevoie de un nou mit fondator. Şi acest nou mit 
pe care se sprijină noua Rusie este următorul: actuala Europă, şi nu numai 
Europa, sătulă şi democratică, şi care de 65 de ani nu mai este bântuită de 
războaie, este opera Rusiei, a sacrificiilor ei în anii Marelui Război pentru 
apărarea Patriei. Toată lumea ştie, şi aici nu există divergențe de opinii, că 
victoria în acest război a fost posibilă nu graţie „geniului lui Stalin” sau 
„înţelepciunii Partidului”, ci sacrificiilor poporului rus, a simplului ostaş rus. 
Nu întâmplător acest război a fost supranumit şi „războiul lui Ivan”. 
Organizând grandioasele festivități de la Moscova, strategii Kremlinului au 
calculat corect: noul mit fondator al Rusiei care a salvat Europa (şi întreaga 
lume) a fost „înghiţit” organic de actualul popor rus, care, de altfel, tot mai 
prost o duce decât Europa „salvată” de el. Cu milioanele cheltuite pentru 
organizarea manifestărilor de la Moscova s-ar fi putut organiza o viaţă de 
paradis pentru veteranii ruşi, care, se ştie, duc o existenţă mizerabilă, dar cine 
dintre ei pune astfel problema atâta timp cât sunt convinşi că ei au eliberat şi 
au salvat lumea? Miturile prin asta şi sunt fascinante şi eterne. 

Duminică, 9 mai, când pentru Moscova a fost Ziua victoriei asupra fas- 
cismului, la Chişinău a fost ziua înfrângerii politice a AIE. Participând cu un 
detaşament de militari la Moscova, Moldova a participat la consolidarea 
mitului fondator al noii Rusii, renăscute, iar conducerea R. Moldova - la pro- 
priul ei deces moral şi politic. Fiindcă, la rece, cu ce ne-am ales după acest 9 
mai? Cu un adânc sentiment al umilintei nationale. Am dat totul, fără să 
cerem ceva în schimb. Naivii noştri conducători au crezut că vor transforma 
acest 9 mai într-o zi a concilierii... Conciliere cu ruşii. O, sfântă naivitate! În 
mod firesc, iniţiativa concilierii trebuie să vină nu de la noi, de la moldove- 
ni, deoarece nu noi suntem cei puternici şi vinovaţi. La Chişinău, comuniştii 
(coloana a cincea a Moscovei) şi-au făcut coloana lor şi au mers la 
Memorialul „Eternitate” ferindu-se ca de ciumă de „banda fariseică a libera- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 385 


lilor”, a conducerii R. Moldova, adică... 

„..Fanfarele au amuţit. Moscova poate fi mândră că a mai repurtat o vic- 
torie. R. Moldova a mai pierdut un război. Un război pe care-l putea evita. 
Comuniştii de la Chişinău pot fi şi ei mândri şi satisfäcuti. Smirnov de la 
Tiraspol, de asemenea. Cu o asemenea conducere a R. Moldova nimeni nu va 
avea probleme aici: nici Rusia, nici coloana ei a cincea, nici Smirnov de la 
Tiraspol. 


Trist, descurajant. Si eu, care speram că-mi voi gasi un 
acoperiş în Basarabia mea. 

Se vede că sunt blestemat să nu am ţară, casă, în veac 
(şi când mă gândesc că am acolo atâtea nepoate, strănepoate, care 
de care mai frumoasă şi mai aşaşipedincoloasă...) 


Miercuri 12 mai 2010 


Obosit, fără vlagă. Şi vremea asta mohorîtä, friguroasă mă 
trimite în pat, bine învelit, cu ochii închişi, cu urechile căpăcite... 


x 


Pe la orele 11 şi ceva m-am întins în pat... Pe la orele 13, 40 
m-am deşeptat - şi am găsit în cutia poştală a internetului 
Scrisuri 1, care va fi trimis la tipografie imediat ce Flori şi cu 
mine vom termina corectarea. 

Doamne, ce bucurie! Ce consistentă bucuria! 

Atâta am aşteptat acest moment - fiind vorba de decenii, nu 
de “nişte ani, acolo...” Deplorînd (cu glas, în Jurnal...) întârzie- 
rea apariției acestor texte, car vor face din mine un... gata-înve- 
chit, un recent-depăşit (cu cât!: cu decenii!). 

Acum este ora 15, 45, m-am oprit ca să-mi odihnesc ochii - 
litera, oricât am mărit-o pe ecran, tot puchinoasă rămâne. 

Am folosit pauza, ca să mă laud faţă de Ana - ca de obicei: 

«Ştii ce bune sunt textele de până în 1977?», fac eu, modest 
- mai ales că nu ne aude nimeni. 

«Ştiu», răspunde Ana. 

Multumit, mă întorc la mine, rupt de oboseală - aşa aş trage 
un pui de soooomn... 


Orele 20: am terminat. Uf! Am trimis remarcile mele. 
Noapte bună. 


Joi 13 mai 2010 


Doamne, ce bine-i pe lumea asta când termini de corectat un 
volumoi de exact 632 pagini - de format mare! Fie şi într-o zi de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 386 


13 - dar-însă-totuşi: Înălţarea. 


Timpul: tot aşa, tot aşa, urât, mai mult decât probabil, dar ce 
ne pasă nouă, care-avem o carte nouă (în fine, vom avea)! 


Incitat de emisiunea religioasă (Înălţarea) şi mai ales de 
colocviul despre Solovki, am pescuit următoarele: 


Le monastere des Solovetsky ou Solovki fut fonde en 1429 par les moines 
Gherman (Herman) et Savvatiy (Sabbatius) venus du monastere Kirillo-Belozerski. 
Aux XVe et XVIe siècles, le monastère s'est rapidement enrichi, augmentant son ter- 
ritoire après que la novgorodienne Marfa Boretskaya lui ait donné des terres autour 
de Kem' et de Suma en 1450. Le domaine du monastère s'étendait alors sur les rives 
de la mer Blanche ainsi que le long des rivières qui s'y jettent ce qui a permis aux 
moines de développer des activités commerciales, devenant ainsi l'un des principaux 
acteurs économiques de la région. L'archimandrite du monastère était rétribué par le 
tsar et par le patriarche. (...) 

Avec les forteresses de Sumsky et de Kem, le monastère des Solovetski repré- 
sentait l'un des plus importants points fortifiés de la frontière nord. Il possédait en 
permanence une importante garnison et des dizaines de canons, ce qui lui permis au 
XVIe puis au XVIIe siècle de repousser les attaques des chevaliers livoniens puis des 
Suédois (en 1571, 1582 et 1611). Les activités du monastère incluait la pêche, la 
chasse pour le commerce des fourrures, le travail du métal et celui du mica, la cultu- 
re de coquillages, le travail de la nacre et enfin la salaison du poisson (vers 1660, on 
comptait 54 saloirs et fumoirs à poisson), le tout employant une abondante main- 
d'?oeuvre aux côtés des moines. 

Au milieu du XVIIe siècle, le monastère des Solovetski rassemblait 350 
moines et 6 à 700 convers, artisans et paysans. C'est alors qu'entre 1650 et 1660, le 
monastère devint l'un des centres de l'opposition aux réformes de l'Eglise orthodoxe, 
opposition qui mena au schisme de l'Église, le Raskol. En effet, le monastère se sou- 
leva entre 1668 et 1676 contre la réforme ecclésiastique de Nikon et ne céda aux 
pressions du tsar qu'après un long siège qui s'acheva par le massacre des partisans de 
la "vieille foi", ou vieux croyants. Le tsar Pierre le Grand a visité à deux reprises le 
monastère des Solovki pour s'assurer de sa fidélité, en 1694 et en 1702. À partir de 
1765, le monastère des Solovetski a dépendu directement du Synode. Pendant la 
guerre de Crimée, le monastère des Solovetski fut bombardé par trois navires de 
guerre britanniques. Après 9 heures de bombardement, les navires abandonnèrent la 
partie, négociant avec les moines l'acquisition de provisions. 

Après la révolution bolchevique, les autorités soviétiques ont fermé progressi- 
vement le monastère entre 1920 et 1923 pour incorporer ses bâtiments dans le vaste 
complexe répressif des Solovki. Les moines, sécularisés, restèrent à accomplir des 
travaux de force ainsi qu'à accueillir les premiers déportés "contre-revolutionnaires", 
avant d'être à leur tour adjoints à la masse des prisonniers avec le développement des 
campagnes anti-religieuses qui suivirent la Guerre civile. Les Solovki devinrent ainsi 
l'un des premiers camps soviétiques, le SLON, « Direction des camps du nord à des- 
tination spéciale », destiné au « redressement moral » d'éléments socialement 
condamnables : nobles, bourgeois, intellectuels, mais aussi officiers tsaristes, 
sociaux-révolutionnaires, anarchistes, mencheviks, etc (slon veut dire « éléphant » 
en russe). Jusque vers 1926-28, une relative liberté de pensée se maintient parmi ces 
déportés, qui restent séparés des criminels de droit commun qui sont progressivement 
également déportés dans l'archipel. Les "politiques" ne sont pas forcément astreints 
au travail et jouissent de divers privilèges : accès libre à la riche bibliothèque du 
camp, liberté du courrier, abonnement à la presse. Le principal chef du camp, Fiodor 
Eichmans, qui succède à Nogtiov, y veille encore au nom de la rééducation des 
prisonniers2, même si parallèlement se développe le travail forcé, non seulement 
dans l'archipel mais également dans les extensions du camp sur le continent, au prix 
d'une effroyable mortalité3. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 387 


Avec la prise en main du pouvoir par Staline en 1927, le regime du camp se 
durcit. C'est un ancien deporte, devenu chef de camp apres trois ans comme prison- 
nier, Naftaly Frenkel, qui va proposer la transformation la plus radicale du camp 
et fonder ainsi le système même du Goulag. S'il n'a pas inventé chaque aspect du sys- 
tème, il a trouvé le moyen de faire d'un camp de prisonniers une institution écono- 
mique rentable, et il le fit à un moment, en un lieu et d'une manière qui ne pouvaient 
qu'attirer l'attention de Staline4. 

Selon ce système, le travail se payait en nourriture à partir d'une distribution 
très précise des vivres. Frenkel divisa les prisonniers du SLON en trois groupes: (1) 
ceux considérés comme capables d'un travail lourd (800 gr de pain et 80 gr de vian- 
de), (2) ceux capables seulement d'un travail léger (500 gr de pain et 40 gr de vian- 
de) et (3) les invalides (400 gr de pain et 40 gr de viande) ; chaque groupe recevait 
des tâches différentes, des normes à satisfaire — et une ration leur correspondant et 
établissant des différences drastiques entre les déportésS. En somme, les invalides 
recevaient une ration réduite de moitié par rapport aux déportés les plus forts6. En 
pratique, le système partageait les prisonniers très rapidement entre ceux qui survi- 
vraient et les autres. 

Sous les ordres de Frenkel, la nature même du travail réservé aux prisonniers 
changea, depuis l'élevage de bêtes à fourrures ou la culture de plantes tropicales vers 
la construction de routes ou l'abattage des arbres. Dès lors, le régime du camp chan- 
gea également et évolua vers la rentabilité du travail et le SLON se développa au- 
delà de l'archipel des Solovk17 jusque dans la région d'Arkhangelsk, sur le continent, 
et de là à des milliers de kilomètres des îles Solovetski, où Frenkel envoya des 
équipes de forgats8. 

Tout ce qui ne contribuait pas directement à l'économie du camp fut abandon- 
né : toute prétention de rééducation tomba ; les réunions de la Société des Solovetski 
pour les traditions locales cessèrent ;les journaux et revues publiées dans le camp 
furent fermés9; et les rencontres culturelles supprimées, même si, pour faire bonne 
impression sur les visiteurs, le musée et le théâtre subsistèrent10. En revanche, à la 
même époque, les actes de cruauté gratuite infligés par les gardiens décrurent, ce type 
de comportement étant sans doute néfaste à la capacité de travail des déportés11. 
Désormais, la rentabilité des camps est de mise sous le contrôle de l'administration 
du Goulag qui va développer, non loin de là, le vaste chantier du canal de la mer 
Blanche à la Baltique, le Bielomorski kanal. Dans l'archipel des Solovki, le camp du 
SLON est alors bouleversé : les politiques sont alors mêlés aux prisonniers de droit 
commun, le travail forcé devient la règle (abattage du bois, collecte de la tourbe, éle- 
vage, etc), les rations alimentaires déclinent et, surtout, les mesures disciplinaires se 
développent (détention en « isolateurs » glacés en plein hiver, exécutions som- 
maires …). Après l'assassinat de Kirov en 1934 et le lancement des Grandes Purges, 
les exécutions se multiplient. 

En 1939, lors du déclenchement de la Seconde Guerre mondiale et de l'attaque 
de la Finlande, le camp fut fermé et les déportés déplacés vers les camps de l'est du 
pays. À la place s'est ouverte une école des Cadets, préparant les jeunes volontaires 
au combat entre 1941 et 1945. 

Aujourd'hui, le monastère des Solovetski a retrouvé son activité d'origine, une 
quarantaine de moines y habitent et participent à sa restauration. 

L'écrivain finlandais Arto Paasilinna situe une partie de son roman Le bestial 
serviteur du pasteur Huuskonen, paru en 1995 (en France en 2007) dans ces îles, et 
donne de nombreux renseignements sur leur histoire tourmentée. 


Să fie Naftaly Frenkel strămoşul lui Eugen Ţurcanu întru 
reeducare? - fireşte, mă gândesc la o “descendență” mediată. 
Cred că, în 1949 nici măcar consilierii sovietici (ai lui Ţurcanu) 
nu ştiau că existase un Frenkel, bibliografia lor nu bătea dincolo 
de Lenin şi de Makarenko. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 388 


Vineri 14 mai 2010 


Toată dupămiaza de ieri mi-am ocupat-o, căutînd un loc în 
spaţiu şi pentru noi Gomii de la Paris, cei fără-de-loc. Şi, vai, nu 
am găsit, deşi am o hartă bună, luată din satelit. Nu am găsit nici 
în Bucureşti, nici în împrejurimile Capitaliei; nici în judeţul 
Dâmboviţa, nici în Argeş - deşi mai an primăria Piteştiului îmi 
promisese o casă... Nu am trecut munţii să caut în Făgăraş, în 
Sibiu: a devenit prea frig, prea străin Ardealul... Am mărs (cu 
satelitul) în Basarabia: am căutat în Chişinău, în împrejurimi, la 
Codru, la Cricova (?), la Străşeni, la Peresecina unde locuieşte 
Gheorghe Cuza, oarecum văr al meu, tatăl (stră)nepoatei Lenuta 
Cuza, ucisă de un şafior beat, astă-iarnă... Am umblat cu căuta- 
tul în Orhei, am trecut prin Mana şi nu m-am oprit - mă voi fi 
gândit în gândul meu că am to-ot scris-o, ce s-o mai şi vizitez - 
până la mănăstirile Curchi, Tabora, Hirova, apoi... Apoi am obo- 
sit: nu, nu-mi găseam locul. M-am întors la Orhei la răspântie: de 
acolo unde Dumnezeu s-o apuc? Spre Ciocâlteni, la neamurile 
Goma? Spre Chistelnita, la Popeştii mei? La Cucuruzeni, unde va 
fi frumos, ca la o staţie agriculturală şi unde a fost şcolit, nu doar 
unchiul meu Niculae Popescu, ci chiar şi Snegur! - iar de vreo 30 
ani acolo trăieşte şi verişoara mea, Lenuţa Popescu, fiica lui 
Niculae, căsătorită Văcaru? 

Ciudätenie a hipercorectitudinii: numele Cucuruzeni vine, 
desigur, de la cucuruz = päpusoi, porumb. Dar, observînd abia 
şcoliţii basarabeti că în interiorul denumirii (sic) se află un cur, 
au făcut taman ca Ceauşescu în contact cu... Securitatea, pe care 
o rostea: Secoritate, fiind el persoană binecrescută, care evita 
cuvintele, chiar silabele de ruşine. Ei bine, şi contemporanii 
părinților mei o dădeau pe... corectură, astfel: Cocorozeni 
(localizat: Cocorozăni, ceea ce dădeau o altă rădăcină: cocor)! 


x 


“Mai mult ca perfectul işi intitulează Dorin Tudoran însem- 
narea din 13 mai, pe blogu-i personal - o reproduc, fiindcă este o 
> 
premieră:“ 


“Link-ul de mai Jos deschide un text pe care l-am publicat prima oară 
ca prefaţă la un volum de poezii refuzat în ţară: DE BUNA VOIE, AUTO- 
BIOGRAFIA MEA. Cartea a apărut la Editura Nord, Danemarca, 1986, pe 
cheltuiala editorului Victor Frunză şi a lui lon Caraion. 

“Reproduc textul spre a reaminti unora că, nici să vreau, nu pot să uit 
cum au contribuit ei la distrugerea vieţii atâtor oameni. Că astăzi pretind a nu 
fi mâncat usturoi şi că mirosul nu are cum veni dinspre ei este o stratagemă 
răsuflată. 

“Reproduc textul şi spre a-i ajuta pe alții să înţeleagă de ce, nici să 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 389 


vreau, nu pot să mă aliniez zarzavagiilor care vând astăzi anticomunism de 
seră cu îndemânare egalată doar de mâncatul rahatului de cabinet pe care 
l-au practicat cândva.” 


Am citat atât de copios - pentru că: 

l. Este pentru întâia oară când poetul Dorin Tudoran 
recunoaşte, în scris, că volumul său DE BUNĂ VOIE, AUTOBIO- 
GRAFIA MEA a apărut “la Editura Nord, Danemarca, 1986, pe 
cheltuiala editorului Victor Frunză şi a lui Ion Caraion” (subl. 
îmi apartine!); 

2. Precizare absentă din bibliografia poetului Dorin Tudoran, 
în volumul apărut la Chişinău, finanţat de Soros Moldova, 
Kakistocratia; 

3. Precizare/precizärile din pasajele ultime, reproduse de 
mine mai sus ar fi putut lipsi fără pagubă: nu poţi şterge, ca de 
pe tablă o gravă trădare-a-prietenului - vorba fiind mereu, de 
Caraion - pe care prietenul-lui-Caraion, poetul Tudoran, pe de o 
parte “l-a şters din cartea de imobil”, ca să folosese o expresie 
d-a noastră, dân popor - cum numai o otreapă prezentindu-se sub 
pseudonimul “Valentin Silvestru”, în redacţia României literare 
a fost surprins de către un coleg şi congener, pseudonimatul 
“Eugen Luca”, nu doar ştergînd, apăsat, din carnetul de adrese al 
său, câteva nume, dar comentînd-explicînd (în scris) operaţiunea 
de “curăţare politică” a carnetului prin: “Nu mai este cazul”. De 
ce nu-mai-era-cazul? Clar ca lumina zilei: persoanele “şterse” 
fuseseră, în cel mai fericit caz, mătrăşite din posturile avute - 
ba chiar “anchetate la domiciliu”, cum ne-a explicat Vova 
Tismăneanu că a fost martirizată mama sa, după plecarea fiului la 
americani. Era “normal” ca o jigodie ca “Valentin Silvestru” 
să-şi curețe carnetul de adrese de numele persoanelor “căzute”, 
pedepsite pentru cine ştie ce faptă antisocialistă de partidul lor, 
cel care nu se înşela niciodată (dovada: strigătul lui Maiakovski 
înainte de a-şi trage un glonte în gură: “Nu trageţi, tovarăşi! ”); 
este în firea lucrurilor bolşeviceşti ca un pui de bolşevic precum 
Vladimir, fiul bolşevicului Leonte şi al bolşevicei Hermina 
născută Marcusohn să pretindă cu o obrăznicie demnă (!) de un 
preşedinte al Comisiei Băsescu: “Mama a suferit persecuțiile 
Securităţi, din pricina activităţilor mele anticomuniste: era anche- 
tată la domiciliu”! - şi nici un român cu capul pe umeri nu 
îndrăzneşte să-i deie peste bot cu adevărul, anume: Securitatea nu 
ancheta la domiciliul bănuitului, ci la domiciliul... Securităţii... 

Însă ca un poet român - anticomunist cu ceferticat! - să 
“şteargă” din... dosarul său (o carte!) numele altui poet care... 
“nu mai era cazul”... Poetul Dorin Tudoran nu s-a oprit aici în 
prietenia-cu-poetul-Caraion: la un an după apariția şi batajul în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 390 


jurul odioasei cărţi Această dragoste care ne leagă, Mariana 
Sipoş îl întreabă cum de el, Tudoran, prietenul (şi îndatoratul) lui 
Caraion nu intervine în dezbatere... Prietenul Tudoran răspunde 
că nu găsise cartea, în librării! Cel care găsise, în schimb, că 
Manolescu, unul din acuzatorii cei mai sălbatici ai lui Caraion 
(oare de ce?) - are dreptate să-l acuze; că o lepădătură ca C.T. 
Popescu, politruc prin gene are dreptate să-i atace pe Coposu, pe 
Goma, ba chiar merită şi o recenzie favorabilă, sub titlul kurat 
kakistokratnicesk : “Nu mă simt inocent, mă simt curat” - halal!, 
cum să nu fie kurat un K.K.T. Popescu, dacă-l spală însuşi 
Tudoran de KKT, după reţeta Însuşiului Manolescu ?... 

Ce vom mai afla din mărturisirile adevărate ale poetului 
Tudoran, scăpate din decenal în decenal, fiindcă ştiu ce va răcni 
de entuziasm Liviu Antonesei - dar şi Vasile Gogea, nu mai 
vorbesc de Mariana Codruţ, cea care şi-o percepe la toate - prin: 
«Frate Dorine!» ? 


x 


Un text al lui Valerian Stan: 


Despre cazul Marino (si altele) 

Aşadar, Adrian Marino, un alt intelectual important — şi fost deţinut 
politic anticomunist (de dreapta, carevasăzică un faşist!) — a fost şi el 
denunţat ca informator al Securităţii. Ce am spus altădată în astfel de cazuri 
rămâne cum am spus (a se vedea, de exemplu, textul „Istoria, eterna poves- 
te”, din octombrie 2009). Securiştii mai ales asta urmăresc, să acrediteze 
ideea că responsabili pentru răul pe care l-au făcut au fost şi sunt nu numai 
ei, opresorii, ci şi victimele lor. Inclusiv, iată, un Adrian Marino, scriitor şi 
fost deţinut politic țărănist. lar reţeta e mereu şi mereu aceeaşi: după moarte, 
atunci când nu mai poate răspunde un singur cuvânt acuzelor care 1 se aduc, 
victima este declarată colaboratoare zeloasă cu proprii tortionari. Frânturi de 
adevăr securistic sunt publicate în ziare oficine ale Securităţii (vezi 
„Cotidianul”, până nu demult, iar mai nou „Evenimentul zilei”, încăput de 
curând pe mâna clanului securistului jefuitor de bănci George Constatin 
Păunescu). Şi aproape de fiecare dată în astfel de cazuri planurile Securităţii 
sunt puse conştiincios în practică prin Mircea Dinescu de la CNSAS şi câte 
un „ziarist” ca Mirela Corlätan (la „Cotidianul” până mai ieri iar azi, fireşte, 
la „Evenimentul zilei”). 

De strictă utilitate pentru desăvârşirea operei securiştilor sunt şi cei care 
— intelectuali iluştri, nu-i aşa, al căror cuvânt e (sau cel putin ar vrea ei să fie) 
mai greu ca lespedea mormântului — se declară pe loc „atât de neplăcut sur- 
prinşi, şocaţi chiar, şi oripilati, ba chiar îngroziţi, de cele ce tocmai am aflat 
bla, bla, bla.”. La execuţia lui Marino am avut sentimentul că de serviciu a 
fost Vladimir Tismăneanu însuşi, cu vreo trei sau patru texte, unul mai aprig 
ca celălalt (inclusiv, bineînţeles, în ziarul clanului Păunescu, care îi e mai nou 
patron). Apropo, de tot hazul a fost vanitatea ilustrului de a-şi măsura trecu- 
tul cu cel al lui Adrian Marino, om care, totuşi, a stat opt ani prin închisorile 
comuniste iar alții vreo şase în domiciliu obligatoriu. Spre deosebire de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 391 


Marino, a scris el, „eu nu am avut niciodată de-a face cu Securitatea”. Păi te 
cred şi eu, maestre, cum Doamne iartă-mă să-şi fi permis nişte pârliti de secu- 
riştii să deranjeze cu ceva tocmai fiul unui satrap al Partidului Comunist, el 
însuşi propagandist al numitului partid şi profitor de frunte al regimului 
odios? 

O analiză a cazului Marino, în general echilibrată şi evitind 
simplificările vădit rău intenţionate ale lui Tismăneanu (astăzi, atenţie, oficial 
guvernamental în domeniu) a făcut Gabriel Andreescu. Dar şi aici aş avea 
ceva de observat. În urmă cu mai multi ani, ne amintim, Gabriel Andreescu 
l-a acuzat public pe Andrei Pleşu, practic fără să aibă vreo dovadă, de cola- 
borare cu Securitatea (fapt pentru care în cele din urmă a şi fost condamnat 
în procesul deschis de Pleşu). Pentru ca astăzi, cu dosarele în faţă — dosare ce 
probează cel putin un anumit compromis pe care Marino l-a făcut, din inter- 
es, cu oamenii Poliţiei politice comuniste — el să conchidă că Marino nu 
numai că nu a colaborat cu Securitatea dar a mai şi „păstrat o atitudine demnă 
în relaţiile cu agenţii ei”. Gabriel Andreescu mi se pare puţin cam imprudent 
cu verdictul său mai ales că ştie bine că încă mai există dosare ale cazului pe 
care oamenii Securităţii („defuncta Securitate”, vorba lui cam neglijentă) le 
tin secretizate abuziv. Încât se pune întrebarea dacă poziţia complet diferită 
de peste ani a fostului meu coleg este o pură întâmplare sau se explică prin 
aceea că în timp ce cu Andrei Pleşu s-a aflat dintotdeauna în relaţii de vie 
ostilitate Adrian Marino i-a fost mai mult decât un apropiat. 

Mă refer la acest caz avînd în minte şi o altă chestiune de principiu — 
deloc nouă, e adevărat — care în opinia mea ar merita cândva recapitulată şi 
actualizată mai riguros, anume a limitelor între care compromisul cu regimul 
comunist represiv poate fi considerat acceptabil. În analiza sa Gabriel 
Andreescu redă inspirat răspunsul pe care Marino însuşi l-a dat acestei 
întrebări (în mod evident conştient că mai devreme sau mai târziu adevărul 
despre relaţia sa cu Securitatea va fi cunoscut). ÎL citez pe Andreescu: „În 
volumul său despre <Politicä şi cultură> Adrian Marino sintetizase dilema 
referindu-se la duplicitätile şi simulările vremii, în condiţiile în care alterna- 
tiva refuzului <oricărui conformism şi compromis — eroic, extrem de rar> 
avea ca rezultat direct, susţine el, <tăcerea, moartea intelectuală, ratarea>”. 
Aşadar, prin ceea ce a făcut şi scris, Adrian Marino ne spune că poate fi 
considerat acceptabil să te întâlneşti în secret cu agenţii Poliţiei politice 
comuniste şi să-i laşi să înţeleagă că vei face ce îţi cer (dosarele arată, cel 
putin deocamdată, că scriitor[ul] a făcut acest compromis) în schimbul per- 
misiunii de a călători în Occident şi a-şi promova opera. 

Subscriu de asemeni concluziei pe care o trage aici Andreescu: „Chiar 
dacă Marino nu a fost un informator, simbolic însă, <faptul că s-a făcut a 
răspunde cererilor DIE> a reprezentat un compromis. Doina Cornea, ca să 
dau un exemplu, printre altele posibile, nu l-ar fi acceptat”. Însă si aici am o 
obiectie. Comparatia cu Doina Cornea, deşi corectă în principiu, în fapt este 
cât se poate de nepotrivită. Mai precis, ca să poată fi înţeles exact sacrificiul 
pe care Adrian Marino avea a-l face refuzînd compromisul cu Securitatea 
comparatia se impunea făcută nu cu respectata profesoară de franceză (ale 
cărei „aspiraţii” chiar Gabriel Andreescu recunoaşte că „erau de alt ordin” 
decât ale lui Marino) ci cu cazul de departe cel mai relevant în context, cel al 
lui Paul Goma. Cred, deci, că aşa ar fi trebuit procedat, pentru că altminteri, 
comparînd necomparabilele, nu vom face decât nişte demonstraţii de dragul 
demonstrațiilor — sublime, poate, dar numai atât. Încât, în opinia mea, prin 
comparatia atât de şchioapă şi subiectivă pe care ne-a propus-o — din cunos- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 392 


cutele-i resentimente faţă de Paul Goma — Gabriel Andreescu a ratat poate 
cea mai importantă contribuţie proprie la tematica ce circumscrie inclusiv 
cazul Marino. 

În sfârşit, pentru că înainte de 1990 eu însumi am avut o anumită expe- 
rientä de genul celei la care m-am referit, aş nota-o cât se poate mai succint. 
Vrînd mai ales să confirm, atât cât îmi permite ceea ce am trăit pe propria-mi 
piele, că, da, „nonconformismul” şi refuzul colaborării cu regimul aveau de 
plătit întotdeuna — dar întotdeauna — un pret. Ofiţer în armată fiind, în 
Bucureşti, din cauza opiniilor şi comentariilor contrare regimului, în vara lui 
1986, comandatul unităţii (maiorul Carp, un fanatic ceauşist celebru încă pe 
atunci) m-a acuzat în prezenţa mai multor ofiţeri de "atitudine duşmănoasă 
faţă de conducerea Partidului" şi m-a ameninţat că "ştim bine asta şi noi, şi 
organele care trebuie să ştie". Un an mai târziu, m-am opus (mai mult tacit, 
este adevărat, şi, evident, fără succes) sarcinii pe care activiştii politici ai 
unităţii mi-au dat-o — peste atribuţiile stricte de serviciu, care nu avea nicio 
legătură cu domeniul — de a fi „coordonator al grupei de învăţământ politico- 
ideologic cu subofiţerii”. Rezultatul a fost că în notarea de serviciu din acel 
an mi s-a imputat negru pe alb — şi cât se poate de „oficial”, deci — dezinte- 
resul (foarte real, altminteri) faţă de „sarcina de partid” ce îmi fusese trasată. 
Refuzul colaborării cu Securitatea (Direcţia de contrainformaţii militare) s-a 
adăugat la cele de până atunci şi, toate, au avut drept consecinţă mutarea pe 
o funcţie inferioară într-o garnizoană „rurală”, la 40 de kilometri de 
Bucureşti. Din toate aceste cauze (plus că fratele meu era preot) mi-a fost 
interzis să urmez Academia militară şi Facultatea de istorie (la Universitatea 
din Bucureşti am făcut cunoştinţă cu rigorile „politicii de cadre” a vremii 
mulţumită profesoarei Zoe Petre). În doi dintre anii în care am fost ofiţer, am 
fost detaşat, câte trei luni, ca "asesor popular" la Tribunalul militar (detaşările 
se făceau la ordin, practic ca şi la "munci agricole" sau în "economia 
naţională"). A existat un caz în care preşedintele Tribunalului (cred) a anunţat 
că ar urma să fie judecat cineva care ar fi răspândit manifeste împotriva lui 
Ceauşescu. Eram ferm decis să cer să nu particip la judecarea respectivului 
caz, însă ulterior n-am mai auzit nimic despre el. Din acel moment am rămas 
cu convingerea că instanţele militare încă mai judecau cauze politice, încât, 
în vara lui 1989, când (absolvent al Dreptului fiind) mi s-a propus — destul de 
ciudat, mi s-a părut — să intru în Parchetul militar, am refuzat. Refuzul com- 
promisului cu regimul l-am plătit până şi cu ratarea singurei „călătorii în 
străinătate” la care îndrăznisem să visez în toţi acei ani (la Budapesta, la un 
meci al Stelei în anul ei de glorie). 

Prin urmare, inclusiv această experienţă îmi pare să ateste faptul că a 
constituit o politică bine premeditată de regimul comunist anihilarea prin 
compromisuri a cât mai multor potenţiali adversari ai săi — precum şi faptul 
că orice refuz se plătea într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Cel 
puţin, vorbind numai despre aceste două situaţii, cu moartea şi ratarea inte- 
lectuală în cazul unui scriitor, respectiv cu moartea şi ratarea profesională în 
cel al unui ofiţer. Acestea fiind date, întrebările referitoare la ce poate fi 
considerat acceptabil şi ce nu în compromisurile cu regimul comunist vin de 
la sine. Sunt acceptabile cedări precum cele ale lui Adrian Marino în raport 
cu faptul că prin ele s-a făcut un serviciu operei acestui intelectual important? 
Dar în raport cu standardelor pe care contemporanul Paul Goma, ne place sau 
nu, le-a ridicat atât de sus? Etc etc. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 393 


Sâmbătă 15 mai 2010 


Dau peste această zicere a Doinei Cornea, din 1989: 


“Disidenta nu ar fi fost posibila fara Europa Libera 

Va amintiti cumva cand ati ascultat prima oara Europa Libera? 

O, da. Foarte tarziu, cumva impinsa de mama mea. Era pe vremea cand 
era in discutie cazul Goma. Mama m-a rugat sa ascult, iar eu, neroada, i-am 
spus: "Da" mai lasa-ma in pace cu Europa asta libera!". Habar nu aveam ce 
se intampla cu Goma. Nici nu auzisem de Goma. Mama m-a obligat sa ascult 
si mi-a fost de-ajuns o singura auditie: mi-am dat seama cat e de important 
postul de radio, pentru ca ma informa, in primul rand, despre ce se intampla 
in tara. De atunci am inceput si eu, acasa, sa ascult Europa Libera in fiecare 
seara. Pentru mine, acest post de radio a devenit ceva vital. Fara descoperi- 
rea cazului Goma eu nu as fi existat ca disident. De aceea eu ii sunt recunos- 
catoare lui Paul Goma.” 


x 

Toată noaptea am făcut planuri (din cuțite şi păhară). 

Aşadar, mă oprisem nehotärît, dezorientat, la răspântia 
Orheiului, unde mă întorsesem după ce dădusem o raitä la 
Curchi, la Tabora - fără să mă opresc la Mana. 

De ce nu mă oprisem la Mana? Di jäli. 

Eh, dacă aş avea bani... Cu bani se pot face chiar şi minuni. 

Deşi am căutat în arhiva interneticä, nu am găsit nici emisiu- 
nea “Honoris causa” a Marianei Sipoş, nici filmuletul lui 
Juraveli, însă tin minte: ulițele Manei (în acest secol, al 21-lea) 
arată ca în anii 30-40. Tocmai de aceea aş cumpăra vechea şcoală 
(cea făcută de tata), chiar dacă îi fusese suprimată aripa cu cali- 
dor, locuinţa directorului. Dacă s-ar putea, aş cumpăra şi locul 
unde a fost casa lui Moş Iacob, în stânga şcolii. Aş reconsolida 
zidurile şcolii, 1-as face un acoperiş, fie din stuf, bine modelat, 
precum cel vechi, din 1936 (dar se va mai fi găsind “stuh” de aco- 
perit casele?), fie din tablă - dar civilizată, oricum nu din plăci de 
ciment gofrat, marca sovietismului-de-război. Dacă nu aş putea 
cumpăra şi locul casei lui Moş Iacob, m-aş mulţumi cu terenul 
ocupat de Şcoala Tatii. Aripa dispărută (cu calidor cu tot) as 
reconstrui-0, după vechiul “stil” iar în spatele ei aş construi un alt 
corp, lipit, cu etaj - cred că este loc suficient. 

Partea rămasă nedemolată ar deveni o “sală mare”, folosibilă 
la diferite adunări iar în corpul nou, lipit de spatele locuinţei 
directorului, să fie biblioteca... 

… Jar dacă aş putea avea şi casa şi terenul lui Moş Iacob, am 
face acolo o cantină. Nu doar pentru copii, ci şi pentru adulți. 
Acolo ar putea funcţiona şi un punct sanitar. Şi un altul de 
distribuire a încălțămintei şi hainelor pentru toate vârstele. 

Eh, dac-aş avea banii pe care nu-i am... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 394 


x 


De pe un blog din Basarabia: 


“Nebunia limbajului la Goma APRILIE 15, 2010 by suntgulie 

“N-am iesit din nodul Gomian, ba chiar deslusesc si posibile motive 
pentru care tata a zis de Goma ca-i nebun... Pai, uite...ce zicea tovarasul 
Nicolae Ceausescu prin 1968 : “Nici un muncitor, nici un taran coopera- 
tist...nici un intelectual nu ar admite cuiva sa puna in discutie trainicia si 
forta socialismului in Romania. Sigur, nebuni se mai pot gasi si se vor gasi 
intotdeauna. [...] Chiar si pe acesti nebuni ii putem trata cu mijloace mai 
moderne, pentru a nu mai recurge la camasa de forta.” Adica, pe-ntelesul 
meu, cei care contestau erau dusi la nebuni. Cum i-au facut unui prieten 
de-al lui Goma, Vasile Paraschiv, muncitormuncitormuncitor care nu vroia 
decat sa infiinteze niscai sindicate libere, adecatelea era nu doar rebel ci si, 
fara indoiala, suferind de paranoia. Asa i-au zis, ca-i paranoic. Nebun! Crazy 
motherfucker. Dar eu cred ca tata s-a referit totusi la altceva... cred ca erau 
doua feluri de a intelege nebunia atunci. Unul era felul LOR, adica “are you 


NOSTRU, adica “gizas, are you trying to talk with them???? Crazy mother- 
fucker, it’s useless!” 

Si oare d-asta a reinventat Goma cuvinte, le-a creat si recreat, combinat 
si compus, a dat noi forme acelorasi intelesuri si noi intelesuri vechilor 
forme? Pentru ca lasand la o parte realitatea cruda si absurda pe care o rela- 
teaza, felul in care isi face treaba de scriitor e special si dat dracu’. Laszlo 
Alexandru enumera in Viceversa procedeele stilistice pe care le uziteaza in 
draci scriitorul. Si cu ocazia asta am invatat si eu cuvinte noi...crezi ca-i de 
colea sa stii ce-i aia afereza???? Hm....think again, ia uite ce de 
procedee..nu-i usor deloc sa scrii, mai ales cand ai atatea unelte la dispozitie. 
1) Afereza si apocopa: “ ‘zecutarea!” / “locu” “ 

2)  Vocale/consoane geminate: “domnoooo”” / “arrrdi-l” 

3) Derivare: “spuitorul” 

4) Cuvinte-vagon: “tampilacap” 

5) Substantive compuse: “o-intrebare-cu-epoleti” 

6)  Prefixare/sufixare: “vaca incizmata” 

7) Inversiuni stilistice: “gluma la care am, si eu, participat” 

8) Si mai sunt... multe... Sincoparea frazelor, efectul stilistic de ecou, 
proverbe deformate, oximoronul, regionalisme, jocuri de cuvinte, deformari 
morfologice, ok, le gasiti pe toate in Viceversa 

In final... mi-amintesc...eram la sala Dalles, prin facultate, si gasesc o 
carte de P Goma, zic iuhuuu, ce tare, ia sa vad. Era Alfabecedarul, rasfoiesc, 
zic, ce plm? Numa” cuvinte?! Si ca o ignoranta ce ma aflu, am lasat-o in locul 
in care era si m-am plans la cine am putut ca uite domne” ce om...in loc sa 
scrie romane, scrie cuvinte. Ei...cuvintele “celea sunt altfel de cuvinte. Si se 
pot citi si ca roman, ba chiar si pe sarite, sau de la coada la cap...cum 
vrei...iar pe langa umbra de suras iti mai naste si-ntrebari. Oare daca am 
inventa mereu noi cuvinte am reusi sa ne exprimam si intelegem mai bine? 
Oare civilizatia ar avea mai mult de castigat daca limba ar evolua la fel de 
rapid ca tehnologia? 

A doua Gulie, Gulia literara 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 395 


* 


“Eu privind confuza la Stalin, Goma, Ernu si tata... APRILIE 14, 2010 
tags: comunism, paul goma, sex, sovietici, stalin, vasile ernu 
by suntgulie 

Eu nu stiu, nu inteleg de ce-a zis tata ca Paul Goma e “aa.. nebunu” ala” 
cand m-a vazut cu Arta Refugii in mana. Si nici nu l-am intrebat, recunosc. 

Pentru ca nu ma intereseaza daca e nebun, sau ofticos sau nepoliticos cu 
alti scriitori. Eu am citit mai demult Culorile Curcubeului '77 in cateva ore, 
cu cartea lipita de maini si cu numele Goma lipit de creier. Adineauri am ter- 
minat Arta Refugii si am lacrimat putintel, ca de obicei, apoi am citit capito- 
lul Gulagul basarabean: deportari, represiuni, foamete, de Igor Casu din 
Comunism si represiune in Romania. Ca sa inteleg de ce-l face lumea nebun 
pe Paul Goma, dar tot n-am priceput, pentru ca poate sunt si eu nebuna, dar 
tare-mi place cum scrie. Tare-mi place cum compune cuvintele (“te plicipli- 
ceaza”, “fugartist”, “in-plusi”), cum lasa nespuse, nepovestite unele scene si 
imagini, dar iti poti inchipui exact exact ce s-a intamplat acolo (“Asta cu 
masa, n-am spus-o nimanui. Si n-o s-o spun. Nici parintilor, cand or sa se 
intoarca. Si nu pentru ca nu e de crezut. Poate ca, daca as face-o, din cuvin- 
te, ar fi ca si cum as face-o cu adevarat, eu. Nu eu, cel care am urcat pe masa, 
cu picioarele, si am facut ce-am facut. Cestalalt, care, dupa ce am vazut, am 
zis: da, asa a fost. “), cum vorbeste cu grai de basarabean si cu grai de arde- 
lean si cu grai de rus si cu grai de om, vorbeste pe-ntelesul tuturor, de ce oare 
zic unii ca-i nebun?! (“Ominii-s prosti, ciobanu canta cand ii vine lui si cand 
are vreme, nu cand n-are. lo, vreme am zua: can” sed in bata, ma uit ase in 
zare si cujet. Si din ce cujet, din aia mi-i mai jele.”). 

In Arta Refugii, la-nceput Paul Goma are aproape 9 ani si aproape 4 ani 
de experienta in arta refugierii sau arta fugii, pe scurt, arta refugii. El se 
pricepe la politica si explica sa-ntelegem: 

“Ziceam-ca eu sunt Churchill, treci tu in locul meu. Tu cine ziceam-ca? 

Maresalul. [...] Buun. Atunci eu, Churchill, frate bun cu Stalin te bom- 
bardez pe tine, Maresal Antonescu, adica nu pe tine, ca nu te nimeresc, dar 
nimeresc in populatia civila.” 

E precoc (adica se coace prea repede) si-n ce priveste vorba ardelenilor 
pe care-o deprinde imediat ce se refugiaza cu familia in satul Gusu, si tot 
precoc e si-n ce priveste sexualitatea prin paduri cu fetele sasului Heinrich. 
Si cum 11 place lui sa spuna lucruri fara sa le spuna de fapt, asta ca sa ne coaca 
si pe noi ca deja dansul e preacopt (precoc), cam pe la 13 ani ne spune si ca 
a dormit cu mandrele sase in acelasi asternut si conchidem noi, in acelasi 
trup. Refugiere cu mare arta, ce sa mai. 

In loc de concluzie, care e aceeasi cu introducerea, adica eu tot nu 
inteleg de ce zice lumea ca Goma-i nebun, mai bine-as enumera cateva 
evenimente intunecate, doua din ele facand parte din sinele Artei Refugii.. in 
fata carora eu ma-ntreb de ce nu zice lumea ca Stalin a fost nebun, ca 
sovieticii-au fost nebuni, nu Goma: 

iunie 1941: deportari din Basarabia cu scopul eliminarii elementelor 
sociale potential dusmanoase puterii sovietice 

1946-1947: 216.000 persoane din Basarabia decedate din cauza foame- 
tei intretinute de puterea comunista 

iunie 1949: deportari din Basarabia pentru eliminarea tuturor elemente- 
lor indezirabile sociale 

Zic si eu... ma mir..clatin din cap. Ma intreb daca e frumos sa zicem 
acum ca binele se naste numai din rau. Ma intreb si eu...ca proasta-n targ, ce 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 396 


vrea de fapt sa spuna domnul Vasile Ernu (Ultimii eretici ai imperiului) cand 
da de inteles ca a fost mai bine in Romania sub ocupatia sovietica. 

Probabil ca...e ca atunci cand lucrezi undeva unde nu-ti place si visezi 
la altceva dar esti atat de legat de maini, picioare, intretinere, rate si facturi 
incat nu-ti mai pasa ca te irosesti si zici ca e bine, uite ai cu ce sa platesti 
darile, si la un moment dat, pe la 40 de ani te trezesti ca-ti dai demisia si 
n-ai incotro sa te duci, nu mai esti tanar, nu mai ai putere si-ncepi sa spui 
ca...pe vremea cand lucram acolo, aveam ce pune pe masa, domne. Imi 
luasem si masina, aveam si casa. Puteam sa beau si io o bere la Arges, 
duminica. Acu?...” 


Duminică 16 mai 2010 


Dac-aş avea banii pe care nu-i... 

La întrebarea înţeleapto-idioată: 

«Dar beneficiarii ce dau, ce fac, în schimb?» 

«În schimb? Ce-i aceea “în schimb”? În schimb: nimica». 

«Înseamnă că-i înveţi să fie asistați». 

«Nu-i învăţ eu, au fost învăţati, din iunie 1940, de la 
Ocupaţia bolşevică să fie, nu doar înfometați, nu doar deportaţi, 
nu doar impuscati, ci supraviețuitorii şi, cum zici: asistați...» 

«Atunci...» 

«Atunci, atunci! Nu-i învăţ, nu-i dezvät. Doar le, în termeni 
de cazarmă, de puşcărie, distribui, în primul rând, ceva mâncare 
caldă, la cantină; alimente pe care să şi le prepare singuri ; le 
distribui îmbrăcăminte-încăltăminte, în al doilea; în al treilea o 
câtdecâtă îngrijire medicală. 

Copiilor le “distribui” cărți - manuale - şi rechizite şcolare. 
Lor le mai “distribui” şi câte o mână pusă pe creştet: se pare că 
un astfel de gest are o oarecare importanţă terapeutică... Oamenii 
noştri din Basarabia, rămaşi în satele lor, au regresat, nu doar pe 
scara... istoriei - aşa, cam până prin secolul al XIV-lea - dar şi 
psihologic; dar şi fiziologic: au căpătat “aspectul” şi mentalul de 
înfometați, ca în 1946-47, cu o excepţie: nu se mai mănâncă între 
ei. Ce, “în schimb” să aştepţi de la ei? Nimic». 

«ŞI ce faci cu oamenii din alte sate: când vor afla că mănenii 
sunt hräniti, îmbrăcaţi, îngrijiţi gratis, au să năvălească...» 

«Contrariul ar fi de mirare. Eh, dac-am avea bani... 

Dac-am avea bani, am organiza în fiecare localitate câte o 
cantină, şi o anexă de distribuire a alimentelor de gătit. 

Dac-am avea bani, am cumpăra câteva caravane medicale - 
personal specializat s-ar găsi, dacă ar fi plătit convenabil. Acestea 
- caravanele - vor fi programate o zi, două, trei, după mărimea 
localităţilor şi vor “trata”, nu doar julituri şi tăieturi şi scrintituri, 
ci vor face examene-de-sănătate, pentru fiecare persoană, pentru 
fiecare familie (dacă mai există una). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 397 


O importantă parte din timp, din mijloace (să zicem: 2/3) 
va fi dedicată femeii: examene, examinări, urmărire (medicală, 
socială, îndrumătorială). Păstrînd discretia necesară, obligatorie, 
femeia se va bucura de o îngrijire susţinută. În primul rând ca 
mamă. Apoi: copiii... 

Apoi adolescentele: educate, instruite, sfătuite. Apoi femeile 
mature. Va fi o adevărată campanie militară operația de îngrijire, 
de tratare, de reabilitare a femeilor întoarse acasă după o perioadă 
de sclavaj sexual care le-a expus nu doar umilintelor (ca ființe 
vândute), bătăilor, torturilor, drogurilor (ca să fie supuse, apoi aşa 
să rămână, până ce vor deveni de-aruncat), dar şi feluritelor boli, 
printre care teribila sida...» 

Eh, dac-am avea bani, să cârpim cât de cât trupurile, chiar şi 
ceva din sufletele femeilor noastre. 

Este adevărat: aceste vise - şi chiar mai multe şi mai 
generoase - le-am scris în alte părţi, în alte Utopiale. 

Cu scrisul am rămas. 


Luni 17 mai 2010 


Zi tristă, închisă, ca toate zilele de luni, când te trezeşti plin 
de planuri, de avânt şi constati că nu-i nimic de făcut. Că nu mai 
este nimica de făcut. 


Domnule! Ce carte bună Roman intim! Zic şi eu, în locul 
lumii, care nu zice nimic, căci ea, lumea, tace. Ce invenţii 
verbale, ce acrobatii cuvântale dinspre partea autorului! Si - 
nimic: tăcere cimiterială dinspre a cititoriului... 


Marţi 18 mai 2010 


Azi se anunţă iarăşi venirea Primăverii. Să fie aşa, pentru că 
Toamna s-a mutat în Estul Europei? Cei care mi-au scris de acasă 
- şi din Basarabia - se plâng de frig, ploaie... «Osia lumii, maică: 
s-a mutat mai aşa...», vorba babelor noastre dragi, cele care nu 
chiar totdeauna se înşală. 

Grădiniţa noastră balconală este, nu doar minunată, dar plină 
de flori. Ana a început să pună bacurile, ghivecele pe jos, riscînd 
să calce în ele. De fapt ea este autorul grădinăresc: a cărat 
florile, pământul, a semănat, a pus bulbii - “i-a implementat - 
care încă nu au dat decât ceva frunze, florile ceva mai încolo... 
Eu car câte o găleată de apă, din baie. Sprijinindu-mă de aer... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 398 


Miercuri 19 mai 2010 


Abia acum notez o curiozitate - plăcută mie: 

De vreo două-trei săptămâni, Din calidor se află în plutonul 
de frunte al cărţilor mele de pe internet. Nu înţeleg motivul: 
intenţia editurii “Lumina” de a scoate o ediţie pentru şcolari 
(gratuită) nu a putut provoca multiplicarea vizitelor: anunţul, 
publicat în Jurnalul pe luna mai nu a fost cunoscut - pentru că... 
Jurnalul pe luna mai nu a fost afişat. Atunci? Atunci - nu ştiu, dar 
îmi face plăcere. 

Încă nu am primit nici o ştire despre soarta aceleiaşi cărți în 
italiană prezentată la Salonul de Carte de la Torino. Aştept, 
răbdător. 

Mihaela Moroşanu şi-a exprimat teama (?) că Scrisuri 1 nu 
va prinde Târgul de Carte de la Bucureşti. Ce era să zic: că, chiar 
de ar fi apărut, volumul ar fi cunoscut aceeaşi “faimă” ca şi 
celelelte patru apărute la Curtea Veche : nulă. Editura nu are bani, 
editura cheltuieste pentru a face bataj cărților care vor aduce bani, 
or ale mele intră în categoria “toleratelor”: apar, dar să nu se 
aştepte autorul ca editura să-i facă şi promoţie. Să fie mulţumit că 
i-au apărut astfel de cărți. Amărăciunea mea: o carte ca Roman 
intim nu a trezit nici un interes: criticii o tac; ca nişte critici care 
mă pedepsesc prin tăcere, pentru “gălăgia” mea; dar prietenii? 
Cum se va fi explicînd “reținerea lor? Au găsit cartea “släbutä”, 
ba de-a binelea proastă? Mai ştii? Nu te joci cu gustul oamenilor. 


x 


Mi-a scris nepoata Angelica Popescu-Pelin, de la Chişinău; 
coletul cu cărți a fost returat la expeditor! Mă aşteptam şi la asta: 
destinatara nu s-a interesat la poştă, ăia au trimis coletul înapoi... 
Ce să fac: am să-i retrimit cărțile - dacă-mi parvin toate 
volumele. Ca de obicei, eu m-am supărat pe neamurile mele, 
uituce. Ca de obicei, Ana a promis că va merge ea la poştă, dacă 
până atunci picioarele mele nu mă vor purta, fie şi aşa, şontâc- 
şontâc. Azi m-am încumetat până la magazinul de sub noi. Au 
fost momente în care credeam că nu mai ajung. Sper că voi reuşi 
să merg la poştă, cu un plic, cu sfoară pregătită pentru reexpe- 
diere şi probabil bani mai mulţi, pentru o taxă... normală - în jur 
de 12 euro, în loc de vreo 3. 


Joi 20 mai 2010 


Ieri am avut o bucurie; materială - financiară. 
Din păcate nu am câştigat lozul-mare; nici n-am pierdut bani 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 399 


la poker (dealtfel nu ştiu să joc). Am jubilat, româneşte: fericit că 
n-am pierdut! 


Vineri 21 mai 2010 


Am lucrat toată dimineaţa la Sumarul volumului 2. 
Istovitoare treabă. Abia am făcut jumătate. 


Sâmbătă 22 mai 2010 


Am terminat Sumarele pentru Scrisuri 1 şi 2. 

Ieri Daniela mi-a trimis câteva fotografii făcute tot înainte de 
moartea lui Ionel. Dar şi aşa, fetiţa este Fata tatei! Înaltă, blondă 
şi drăcoasă (deduc eu după fotografu...). Şi sigur: binisor străină 
(de mine, care o ştiam o copiliţă tropăicioasă). 


x 


Din Timpul pe aprilie curent rețin doar două veşti proaste: 

- Prima: un interviu luat lui Radu Surdulescu de cineva care 
semnează Camil Cardaş sub titlul inutil ifosos: “Retrospectții. 
România”. 

Sunt eu într-o perioadă de mare oboseală, de incapacitate de 
a percepe subtilitätile gândirii prietenului meu Radu Surdulescu, 
altfel cum să-mi explic impresia (de fapt: prezenţa) în fața mea a 
unui bust din răchită - un manechin şi gol şi uscat. Cuvintele mele 
sunt dure, le scriu cu durere, cu participare. Sper, cum am mai 
spus, că vinovat sunt eu şi starea mea de nereceptivitate faţă de 
expresia pe hârtie a prietenului Radu. 

- A doua: un articol semnat Andreea Ghinea despre Monciu- 
Sudinski. Ca de fiecare dată când vine vorba de acest prozator 
genial (dacă nu s-a luat în seamă : repet: scriitor genial) mă 
podideşte un sentiment de vină; grea, mâzgoasă, de neiertat. 

Adevărat, nu am fost ceea ce se cheamă : prieteni; nici 
tovarăşi de pahar (uite, nu ştiam nici dacă el, paleacul era genial 
ca ruşii Nichita şi Dimov, ca olteanul Mazilescu, adică betiv - 
ei şi? mie îmi plăcea ca poet, ca om Mazilescu). 

Nu, vina nu mi se trage de la dispariția prozatorului (şi asta, 
dispariția lui este o chestiune care îl priveşte numai pe el, pe 
nimeni altul); nici din faptul că eu nu am putut face nimic pentru 
el, ca să nu dispară - printre altele. Ci, aşa, probabil mă simt 
vinovat că el s-a scufundat în neant, iar eu mai fac umbră 
pământului. 

Ceva-ceva trebuie să fie: poate asta - citez din articol: 

“Un plus de notorietate îl va aduce scriitorului aderarea la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 400 


mişcarea de protest iniţiată de Paul Goma...” 
Da, poate asta (bat-o vina!). 


Luni 24 mai 2010 


Am terminat Sumarele pentru 2 şi 3. 
Greu mi-a fost. 


Daniela a scris şi a trimis două fotografii, înainte de a pleca 
la mare, în Turcia. 

Mi-a plecat fetiţa la mare. Cum sunt prăpăstios, gelos, am 
să fiu tot timpul încordat, neliniştit, temîndu-mă să nu mi-o 
fure agresorii, agreseze furătorii de fete inocente, încălţate cel 
puţin... 


Marţi 25 mai 2010 
Mai liniştit. De ce? Nu t-oi spune... 
Miercuri 26 mai 2010 


Să mai cred în bine? Dar mai am eu inima ceea? 

Iată, am primit prin Flori Bălănescu o veste bună sub formă 
de cvasi-invitatie. Cade bine, acum când ştiu că Scrisuri nu apare 
la Târg. Dar sunt atât de tăbăcit de desiluzii, încât îmi interzic să 
jubilez. Voi vedea, cam într-o săptămână, cum stăm cu 
speranţele, vorba titlului unei piese de Mirodan; sau Solomon. 
Sau un alt clasic al literaturii noastre sănătoase... 


Joi 26 mai 2010 


la să văd ce aş înregistra - dacă se va adeveri că vestea nu a 
fost un zvon: 

- Din Calidor, 

- Arta Refugii, 

- Justa, 

- Scrisuri 1 1971-1989 articole, interviuri, 

- Scrisuri II 1990-1999 articole, interviuri, 

- Scrisuri III 2000-2010 

- Săptămâna Roşie, 

- Culoarea curcubeului ‘77 + «Bärbosul», 

- Jurnal [18.] 2010 ianuarie-iulie, 

- Jurnal [17.] 2009 - întreg, 

- Ostinato. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 401 
Până aici 11 titluri. 
Vineri 28 mai 2010 


Zi “bogată” în veşti proaste - toate vechi! - mi le trimite Gabi 
Pleşea, din Cotidianul de ieri: 


Arheologie culturala 
Nicolae Manolescu: „Cântăreţ" comunist devenit critic şi ambasador 
UNESCO (1) 

"Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor 
etice, surprinzând mutatiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea 
socialismului... Înzestrati cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri 
reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcției noi, socialiste, 
reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în 
primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre 
contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.” Nicolae Manolescu, 
„Înnoire", "Contemporanul", nr. 34/24 aug. 1962. 

e 

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor 
«rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul 
Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere 
care întruchipează idealurile pline de măreție ale epocii noastre, evocând 
tradițiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare...». 

e 

“Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În 
fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu 
entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării 
puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii mun- 
citori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu 
peisajul inedit al ţării. (...) 

e 

“Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la 
nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un 
imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezläntuire de energii, 
munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă 
tinereţii... o laudă efortului uman eliberat. (...) 

“Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după 
Eliberare, educați în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor 
opere pe măsura cerinţelor epocii noastre. 

Nicolae Manolescu, „Tinerii muncitori în creația literară contempo- 


411 


rană", „ Contemporanul”, nr. 18, 14 mai 1962 
e 

"23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în 
faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu 
totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a 
afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluționării literaturii 
noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leni- 
nistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi 
politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care 
pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate... Întregul nostru front 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 402 


scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea 
tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvânta- 
rea din 24.1.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată 
forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la forma- 
rea omului nou, a moralei socialiste..." 

Nicolae Manolescu, , Literatura română de azi”, "Contemporanul" nr. 
34 din 21 august 1964. 

e; 

"Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa 
socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe 
care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distruge- 
rea vechii mentalități." 

Nicolae Manolescu, "Contemporanul", nr. 34, 1964 

e; 

"Ideologia revoluționară a proletariatului a revitalizat cele mai bune 
tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă"; "O participa- 
re activă la mişcarea literară are organul central al partidului, 'Scânteia', care 
exercită de pe acum un rol îndrumător”; "Mergând în întâmpinarea scriitori- 
lor şi a întregii intelectualitäti democrate, partidul a arătat de la început, cu 
claritate, direcția pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui efi- 
cient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi"; Referiri la 
"memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea 
conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, 
şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. 
Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvin- 
tele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea 
Congres al PCR" 

Din "Literatura română de azi. 1944-1964", D. Micu şi Nicolae 
Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc. 


Dar unde eram eu în 1962, în 1963, în 1964 ? Tot acolo: Tot 
în România, dar vorba lui Bulă: nu în aceeaşi Românie; ci în sub- 
terana ei. Mă scufundasem în ea în 22 noiembrie 1956, din 25 
noiembrie 1958, scosesem capul în plin Bărăgan, în Lăteşti, cu 
domiciliu obligatoriu... Aş fi avut acces la Contemporanul, însă 
nu am profitat de el. Şi chiar dacă mi-ar fi căzut în mână - împru- 
mutat de la Marino, să zicem - ce s-ar fi petrecut cu mine? Aş fi 
devenit - ca Manolescu - din negru, alb?, din pui de duşman al 
regimului, ostaş de nădejde al aceluiaşi regim (prin baioneta 
cuvântului)? Nu s-ar fi petrecut nimic marcant - citeşte: de-tinut- 
minte - fiindcă pe-atunci era plină presa şi volumele publicate de 
lingăi, lătrăi, sujnici (de la “făcutul sluj”), nu aveam cum să rețin 
numele unui june găinar, setos de “încadrare în societate” şi care 
învățase deja (de la bunici, care-i schimbaseră numele, ca să nu 
aivă urmär1?, de la unchiul Oțetea, să se vâre la lins, la dat-pre- 
tuire, prin texte şcolăreşti, de gazetă de perete, de la tovaräsul 
unchiului, Cornel Burtică, “specializat în “ideologie”) cum să-şi 
facă viaţa, din minciună, din vânzare de sine şi ai săi? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 403 


Cca 


Eram - dar numai eu? - un “întârziat”: nu întelegeam de ce 
trebuie să pupi cururi, ca să-ți plăteşti dreptul de a putea scrie 
cuvinte “curate”. Asta era: inteligența mea era boantă, ţărănească, 
basarabeană şi nu putea pătrunde prin gaura de ac ce ar fi putut 
deveni cale triumfală pentru tineretul-din-ziua-de-azi. lată, cole- 
gul de celulă, prietenul Ivasiuc, maramureşean alert, argint viu, 
bouar-al-minţii încă din preistoria noastră, a studenţilor ungaristi, 
cu vietile-carierele oprite, retezate - el cum ştiuse că există căi, 
mijloace de a repara tu, ceea ce nu trebuiseră să strice ei: comu- 
niştii, securiştii, beliştii? Ei bine, nu ştiu de unde ştiuse el treaba 
aceasta, oricum, eu mă aflam în “prelungirea de alți doi ani de 
restricţie”, la Lăteşti, atunci când prietenul Saşa publica, în 
Gazeta literară o povestire, “Timbrul” (coincidenta dracului: 
consăteanul Marino îmi dăduse vestea, reproşîndu-mă că am un 
astfel de prieten şi cum nu avea simţul măsurii, ajunsese a-mi 
reproşa mie Timbrului Ivasiucului...) . 

În 1965, când m-am întors în lume; “agentul” meu în 
literatură era Ivasiuc. Deci pe el l-am întrebat în nenumărate 
rânduri: «Saşa, tu cum ai reuşit să publici?», «Saşa, tu ce-ai făcut, 
de ai reuşit să fii reabilitat juridic?». El nu mi-a dat un răspuns 
limpede, cum vor fi fost sfaturile unchiul Oțetea, ale protecto- 
rilor, fie turnători ordinari, ca Ivaşcu, fie “doar” mari ştabi 
politici, ca Burtică - ci doar asigurări de genul: «Mai aşteaptă, ce 
te grăbeşti?»... 

Mă întorc la Manolescu: nici în 1965, nici în 1966, nici în 
1967 - când eu, gata-debutat în periodice, prezentam Editurii de 
Stat romanul Ostinato - nu auzisem de N. Manolescu. Din acest 
motiv nu voi fi inregistrat plecäciunismele, limbcurismele sale, 
pierdute printre zecile, sutele de “dovezi de devotament” publi- 
cate (să fi fost aceasta dovada... hberalizării culturale, cea care 
i-a mâncat fripti pe multi, prea multi postulanti-la-debut?) 

Ajung, în timp, în vara anului 1971: Breban, şeful României 
literare, la Paris, face o declaraţie fulminantă impotriva 
“revoluţiei culturale” a Ceauşescului şi este pedepsit - în lipsă - 
exclus din partid, de la conducerea revistei - în locul lui este 
pus latrinarul turnätor Ivaşcu, iar el îşi aduce, ucenic, pe 
Manolescu, “tânăra speranţă”. 

În anul următor, 1972, culeg fructele scandalului Ostinato, 
din 1971, de la Târgul de carte de la Frankfurt, ai noştri îmi dau 
paşaportul atâţia ani refuzat şi mă îndeamnă părinteşte, prin 
Zaharia Stancu să rămân cât mai mult în Occident, preferabil 
de tot. 

Ajuns la Paris, cunoscîndu-i pe Monica Lovinescu şi pe 
Virgil Ierunca, nu a intârziat întrebarea: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 404 


«Ce crezi despre Manolescu?» 

Nu mai tin minte dacă am răspuns printr-o întrebare: 
«Despre cine?», însă am înţeles că i-am supărat pe dragii 
monici, chiar dacă spusesem adevărul. nu-l cunoşteam pe 
Manolescu. 

Toate acestea, ca să spun că nu ştiam mare lucru despre 
faptele lui “Niki al Monicilor” până în... 13-15 iunie 1990, la 
mineriade, când N. Manolescu i-a luat criminalului Iliescu acel 
interviu degradant, descalificant. Atunci m-am trezit şi eu şi am 
început să mă interesez: ce a scris Manolescu la viaţa lui, încât, 
acum, când se zice că ne-a căzut democraţia în creştet, face apel 
la Zigu Ornea (cunoscut la Gogu Rădulescu, de pe timpul... 
ilegalităţi dimpreună cu Blandiana, cu Dinescu) să-l introducă la 
Iliescu - al doilea minier al ţării - de s-a speriat atât de tare, încât 
să comită o astfel de închinăciune? 

Nu am găsit în bibliografia de ruşine decât cartea scrisă 
împreună cu D. Micu. Şi mi-a fost de-ajuns. Nu l-am mai căutat 
pe la banii mărunți ai articolelelor pe care Monicii, totdeauna, în 
panică, negau că favoritul lor ar fi comis ceea ce comisese, ba 
apărîndu-l cu o naivitate înduioşătoare şi dezarmantă: 

«Dar ce ai cu el, omul lui Dumnezeu? Eşti supărat că n-a 
scris despre cărțile dumitale apărute în Occident? Nu putea, 
bietul... Nu-l mai ataca şi d-ta, că uite, îl atacă Simion, Ungheanu 
şi prietenul dumitale Valeriu Cristea...Nu-i momentul să fie 
atacat, tocmai şi-a rupt un picior...» 

Acesta a fost “rezistentul” Manolescu, anticomunistul Niki. 
Nu mai breaz decât alt geniu al poporului oltenesc: Sorescu. Şi el 
trăgea limbi - «dar să nu se ştie la Paris...» 

Despre plecăciunismele lui Sorescu au aflat Monicii încă de 
prin 1991... Dar de ale lui Manolescu - în afară de cartea scrisă 
cu D. Micu - ba. 


Valerian Stan 
Scrisoare ambasadorilor în România ai unor ţări membre ale Uniunii 
Europene şi / sau NATO 


“Perpetuarea corupţiei la nivel înalt şi a gravelor ei consecinţe, conspirarea în 
continuare a agenţilor poliţiei politice comuniste şi controlul masiv exercitat de către 
agenţii Securităţii mai ales în structurile puterii politice, în serviciile secrete, în 
justiție, în mediul economic şi bancar, corupţia şi celelalte deficienţe grave în 
funcţionarea justiţiei constituie, de mai mult de douăzeci de ani, principalele cauze 
din care România a fost şi este departe de a fi un stat de drept, democratic, cu o eco- 
nomie de piaţă funcţională. 

Întrucât am considerat şi consider că starea de lucruri la care mă refer s-a dato- 
rat şi faptului că Uniunea Europeană şi NATO, în particular principalele state euro- 
atlantice „partenere" ale României, au fost ele însele departe de a trata adecvat 
situaţia din România, la data de 19 februarie 2010 am adresat scrisoarea de mai Jos 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 405 


ambasadorilor la Bucureşti ai unor ţări membre ale UE şi / sau NATO. 

Excelenţă, 

În ziua de 21 ianuarie 2010 presa de la Bucureşti a informat 1 despre intenţia 
unuia dintre ambasadorii în România ai ţărilor membre ale Uniunii Europene de a 
adresa unele întrebări ministrului român de Externe în legătură cu o declarație 
publică a acestuia potrivit căreia România ar face „o tristă figură, dacă această povară 
pedagogică" (a Mecanismului de cooperare şi verificare al Comisiei Europene) „va 
fi menţinută pe umerii noştri”. Ambasadorul european şi-a exprimat de asemenea 
preocuparea în legătură cu faptul că România este singura ţară membră UE care nu 
a semnat Codul european de conduită privind achiziţiile militare. În ziua următoare, 
pe 22 ianuarie, aceeaşi presă a făcut cunoscut faptul că ambasadorul Statelor Unite 
în România i-a mulăumit aceluiaşi ministru de Externe „pentru decizia Consiliului 
Suprem de Apărare a ţării (CSAT) de suplimentare cu 600 de militari a forţelor care 
acţionează în teatrul de operaţii din Afganistan” (numărul acestora putînd să ajungă, 
potrivit deciziei CSAT, la 1798 militari). 

Cele petrecute în zilele din urmă au constituit un nou prilej (pe care de data 
aceasta am vrut să nu-l mai ratez) pentru a mă adresa Dumneavoastră în legătură cu 
două dintre chestiunile privind relațiile României cu UE şi NATO, şi în mod parti- 
cular cu cei mai importanţi aliaţi euro-atlantici ai României — chestiuni care în opi- 
nia mea au avut şi au un impact deosebit asupra destinului acestei ţări. 

Desigur, logica relațiilor internaţionale este complexă, chiar şi la nivelul unor 
organizaţii precum cele amintite, din spaţiul euro-atlantic, unde aceste relaţii cunosc 
o reglementare cel mai adesea detaliată — fiind prin aceasta mai puţin susceptibile de 
abordări diferite şi unilaterale. Şi totuşi, este de înţeles, ţările şi guvernele lor au 
uneori, chiar şi în asemenea spaţii, interese diferite în raporturile lor cu fiecare dintre 
celelalte. În cazul concret al relaţiilor cu România, de exemplu, în urmă cu cinci ani 
această ţară a fost pusă de aliaţii săi euro-atlantici între ciocan şi nicovală: în timp ce 
UE solicita interzicerea adoptiilor internationale, Administraţia Bush exercita presiu- 
ni mari de sens contrar. Cu şapte ani în urmă, ca să mai dau şi acest exemplu, în mod 
destul de asemănător au stat lucrurile şi în cazul războiului din Irak şi al participării 
României la el. 

Pentru ca în ianuarie 2010, în timp ce aliaţii europeni se declară îngrijoraţi de 
faptul că Guvernul de la Bucureşti ar putea denunța angajamentele luate la primirea 
în UE pentru reforme în justiţie şi combaterea corupţiei, agravînd evoluţiile interne 
şi aşa problematice, aliaţii americani felicită călduros acelaşi Guvern pentru sporirea 
implicării, alături de ei, în războiul din Afganistan. 

În opinia mea, dincolo de beneficiile de o importanţă istorică pe care i le-a adus 
în anii de după 1990, atitudinea aliaţilor occidentali faţă de România a avut şi conti- 
nuă să aibă şi părţile ei problematice. La două dintre acestea voi încerca să mă refer 
cât voi putea mai concis. Ce vreau să spun în mod special referindu-mă la cele două 
chestiuni pe care vreau să vi le supun atenţiei este că, din motive care par a fi ţinut 
inclusiv de interesele particulare ale unor importanţi aliaţi occidentali ai României, 
în această ţară a fost încurajată să obțină şi să păstreze puterea o elită politică nede- 
mocrată şi profund coruptă — provenind, în special prin Frontul Salvării Naţionale şi 
partidele formate din el, din eşalonul doi al regimului comunist şi controlată masiv 
de Securitate. 

În legătură cu prima chestiune, din raţiuni de ordin politic şi geopolitic ulte- 
rioare încheierii războiului rece (care de la un anumit moment au părut să devină mai 
mult un pretext), strategia „integrării euroatlantice" a României a relativizat aproape 
până la anulare criteriile aderării la UE şi NATO — în special pe cele ,,politice", dar 
şi pe cele „economice" (iar aceasta şi fără ca după momentul aderării să se 
urmărească de o manieră reală, consecventă şi coerentă recuperarea restantelor). Mai 
ales astfel se explică de ce şi la această dată — după şase ani de aderarea la NATO şi 
trei de la aderarea la UE — România continuă să aibă probleme serioase cu functiona- 
rea autentic democratică, cu corupţia la nivel înalt, cu justiţia, cu restantele serioase 
în reforma administraţiei publice şi cu vulnerabilitätile unei economii de piaţă încă 
departe de a fi funcţională. În plus, a fost şi este păgubitor pentru toată lumea că o 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 406 


ţară cu problemele pe care România le are a fost pusă de puternicii săi aliaţi occiden- 
tali între ciocan şi nicovală. Este excesiv să impui unui aliat precum România priva- 
tizări importante flagrant în detrimentul său ori să facă achiziţii (de pe piaţa ta şi prin 
proceduri adesea netransparente 2) de bunuri şi servicii — inclusiv tehnică militară, 
instalaţii pentru rachete etc, de ordinul miliardelor de euro, sume cu totul 
disproportionate în raport cu cheltuielile pe care acesta şi le poate permite în benefi- 
ciul propriilor cetăţeni pentru învățământ sau sănătate, de exemplu. În opinia mea, a 
fost şi rămâne de asemenea excesiv ca Statele Unite să ceară României o implicare 
tot mai crescută în războiul din Afganistan (un război tot mai larg respins până şi de 
către poporul american) în condiţiile în care militarii români de-abia s-au întors din 
ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi o aventură cu consecinäe foarte grave pentru 
toată lumea, războiul din Irak. Mă număr printre cei care au văzut — şi văd în conti- 
nuare — în victoria de acum un an a Preşedintelui Barack Obama o şansă istorică a 
unui nou început pentru America şi aliaţii săi (motivat de această mare speranţă, am 
şi făcut o donaţie campaniei electorale a actualului Preşedinte — mai mult simbolică, 
desigur, si respectînd legile americane). Sunt convins că Preşedintele american 
păstrează în continuare toate marile sale premise pentru reuşita unei viziuni 
câştigătoare pentru America, pentru aliaţii ei şi pentru întreaga lume. Totodată, într- 
o paranteză oarecum în context, mi se pare greu de înţeles indiferența de două dece- 
nii a aliaţilor actuali ai României (inclusiv a Germaniei) faţă de perpetuarea şi astăzi 
a consecinţelor pe care românii le îndură din cauza odiosului Pact Hitler-Stalin. 
Indiscutabil, România trebuie să fie nu numai un beneficiar al apartenenţei la NATO 
şi UE, ci şi un contributor la buna funcţionare şi consolidare a acestora. Însă această 
contribuţie ar fi fost şi ar fi cu atât mai substanţială cu cât România însăşi — tratată şi 
susținută ca un aliat, dar şi constrânsă dacă era cazul să-şi îndeplinească obligaţiile 
la care s-a angajat — s-ar fi consolidat economic şi democratic la standardele pe care 
propriul statut le presupunea. lar pentru aceasta, aşa cum cele două decenii „post- 
comuniste" au arătat cu prisosintä, în relaţiile cu România ar fi fost şi este necesar ca 
aliaţii săi occidentali cei mai importanţi să-şi armonizeze strategiile, să le facă coe- 
rente şi consecvente. Derogările de la criteriile aderării au fost probabil bine primite 
şi de multi dintre români, care au devenit, în sfârşit, nu-i aşa, „europeni cu acte în 
regulă". Oamenii politici de la Bucureşti au fost însă cu siguranţă cei mai încântați 
de ele (şi cei mai recunoscători, probabil, pentru ele) — pentru că istoria va lega în 
mod fatal aderarea euroatlantică a ţării de numele lor (nume de care în rest sunt lega- 
te mai ales guvernări mediocre şi corupte). Însă aceleaşi derogări au drept consecinţă 
mai ales faptul că românii vor avea să achite — la scadente, la termene şi în cuantu- 
muri cu nimic derogatorii (ca toţi marii şi bogatii lor aliaţi) — toate cotizatiile şi cele- 
lalte contribuţii (şi chiar mai mult decât atât) la care conducătorii lor i-au angajat 
către organizaţiile din care fac parte. O altă consecinţă este desigur şi aceea că ţara a 
devenit o piaţă de pe care bunurile şi serviciile lor (ale unei economii de piaţă 
funcțională doar în documentele politicienilor de la Bruxelles şi Washington) sunt 
scoase în număr tot mai mare de bunurile şi serviciile aliaţilor occidentali, ale unor 
economii de piaţă demult funcţionale — pentru care „derogările" ar fi un fapt cu totul 
de neimaginat. Dar aderarea cu derogări mai are şi alte multe consecinţe, dintre care 
mă voi mai opri numai la acelea generate de acceptarea României ca membră a UE 
în pofida marilor probleme pe care le avea şi le are cu „capacitatea administrativă", 
cu birocraţia gravă şi corupția sistemică din administraţie. Din cauza acestor proble- 
me, românii — contributori fără derogări, la fel ca şi englezii sau germanii, de exem- 
plu, ale căror ţări sunt, ca şi România, membre ale UE, dar, din fericire pentru ele, şi 
fără vreo derogare la capitolele „economie de piaţă funcţională", „capacitate admi- 
nistrativă" etc — reuşesc să „absoarbă" nici a zecea parte din fondurile structurale 
foarte mari care le sunt destinate teoretic 3. Iar şansele ca Bruxellesul să ia în calcul 
vreo derogare de la condiţiile şi procedurile de accesare a acestor fonduri (condiţii şi 
proceduri adesea ele însele foarte complicate, birocratice şi parcă intenționat descu- 
rajante) sunt şi ele mai mult teoretice — deşi, cel putin din consecvență în rațiune, ase- 
menea derogări s-ar fi impus cel puţin în raport cu derogările acceptate la capitole 
precum „capacitatea administrativă" sau „integritatea publică" în momentul primirii 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 407 


României în UE. Dacă nimic nu se va schimba în această privinţă, atunci oricine ar 
putea să creadă că derogările la care m-am referit au fost şi sunt acceptabile exclusiv 
în legătură cu obligaţiile şi servitutile care le revin românilor din faptul că ţara lor 
este membră a UE şi NATO, şi nu şi în legătură cu drepturile şi avantajele de care ei 
ar trebui să beneficieze în virtutea aceluiaşi statut. 

Cea de-a doua problemă care cred că a afectat în mare măsură evoluţiile din 
România post-comunistă a constat în aceea că partenerii occidentali ai României au 
acceptat ca Securitatea să joace un rol nepermis de mare, şi de nefast, în evoluţiile la 
care mă refer. Încă din primii ani ai tranziţiei, agenţii poliţiei politice comuniste au 
deţinut şi deţin controlul asupra unei bune părţi a vieţii politice, a economiei, 
justiäiei, serviciilor de informaţii, presei publice şi private etc 4. Un specific nefast 
românesc care a permis această situaţie a constat în conspirarea aproape totală, în toţi 
anii de după 1990, a agenţilor Securităţii şi a aparatului ei. Deşi prin studiile lor foar- 
te bine fundamentate, analişti avizaţi ai acestui fenomen au tras constat — dar şi per- 
fect inutil — semnalele de alarmă care trebuiau trase, există o largă percepţie că auto- 
ritatea publică înfiinţată prin lege (şi aşa foarte târziu) pentru deconspirarea poliţiei 
politice comuniste (CNSAS) a funcţionat mai mult în sensul conspirării în continua- 
re decât al deconspirării unei instituţii care a adăugat la răul făcut în anii comunis- 
mului un rău aproape şi mai mare făcut în ultimii douăzeci de ani. Unul dintre spe- 
cialiştii cei mai autorizaţi ai acestui domeniu, el însuşi înalt responsabil guvernamen- 
tal în cercetarea „crimelor comunismului" din România, a deplâns public, recent, fap- 
tul că CNSAS refuză să facă publice numele a mii de ofiţeri de Securitate, deşi prin 
lege tocmai la aceasta este obligatS. Iar neaplicarea legii, inclusiv în acest caz, a 
constituit o încălcare a unuia dintre cele mai importante criterii (al „supremaţiei 
legii") pe care trebuie să le îndeplinească orice ţară membră a Uniunii Europene. 
Nefiind o societate consolidată democratic (în care, în plus, oamenii Securităţii au 
ocupat şi ocupă poziţii dintre cele mai importante), societatea românească nu a putut 
să aibă nici în acest caz o reacţie cât de cât adecvată. La aceasta s-a adăugat din 
păcate dezinteresul, pe care personal mi-l explic cu mare dificultate, responsabililor 
politici occidentali, parteneri ai omologilor lor români. Clarificarea trecutului celor 
de care destinul unei ţări aliate a depins şi depinde într-o atât de mare măsură ar fi 
fost numai în ultimă instanţă o chestiune de ordin etic sau de (necesară) justiţie 1sto- 
rică. Ea a fost şi rămâne o chestiune care priveşte într-o mult mai mare măsură pre- 
zentul şi viitorul României decât trecutul ei. Ea ar fi fost o premisă esenţială a 
funcţionării cu adevărat democratice a societăţii, a funcţionării justiţiei, a diminuării 
fenomenului corupţiei şi a uriaşelor lui consecinţe etc. 

Justiţia funcţionează atât de problematic inclusiv din cauză că foarte multi 
magistraăi au fost oameni ai Securităţii (numai în ultimii patru-cinci ani presa a rela- 
tat despre sute de astfel de cazuri 6) iar costul tăinuirii trecutului compromitätor al 
fiecăruia dintre ei se regăseşte în multe dintre soluţiile pe care ei le dau — inclusiv în 
dosare ale unor importanţi politicieni, ale unor cazuri de mare corupţie etc. Iar atun- 
ci când se mai întâmplă ca trecutul unora dintre ei să fie dezvăluit, reacţia 
magistraăilor şi colegilor lor este una aproape sfidătoare. Două astfel de exemple, 
cele mai recente, sunt alegerea judecătoarei Florica Bejinaru ca preşedinte a 
Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), deşi era binecunoscut faptul că aceasta 
a fost colaboratoare a Securităţii (ea însăşi recunoscînd public acest lucru), respectiv 
faptul că acţiunea cu care s-a adresat justiţiei fostul luptător anticomunist Vasile 
Paraschiv (victimă timp de aproape 25 de ani a abuzurilor Securităţii), pentru a fi 
traşi la răspundere cei care l-au torturat, arestat şi anchetat abuziv, a fost judecată şi 
respinsă, în mod evident abuziv, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către 
judecătorul Nicolae Jidovu (care, în urm? cu mai mulţi ani a fost deconspirat drept 
colaborator al Securităţii, pentru ca ulterior să fie promovat de la Judecătoria 
Sectorului 1 la instanţa supremă). În considerarea faptului că existau suspiciuni 
serioase şi chiar indicii că unii magistrați erau şi agenţi sau colaboratori ai actualelor 
servicii de informaţii, în cursul anului 2005 Legea statutului judecătorilor şi procu- 
rorilor a fost completată cu o interdicţie expresă în acest sens şi cu obligaţia magis- 
tratilor de a completa anual declaraţii din care să rezulte că se conformează aceste 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 408 


interdicții, stabilindu-se totodată obligaţia CSAT de a verifica realitatea declaraţiilor 
menţionate. Dorind să fiu informat asupra a ceea ce a întreprins CSAT pentru apli- 
carea reglementării amintite, la data de 8 decembrie 2009 am adresat acestei auto- 
ritäti o cerere în acest sens (ataşată acestei scrisori). Deşi, prin Legea accesului la 
informaţii, CSAT avea obligaţia să răspundă solicitării mele în termen de 10 zile 
(deci până la 19 decembrie 2009), un răspuns nu am primit nici la aceast? dată. Tot 
în cursul anului 2005 aceeaşi lege a fost completată şi cu obligaţia magistraţilor de a 
declara în scris dacă au avut sau nu calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii, 
respectiv cu obligaţia CNSAS de a verifica aceste declaraţii şi de a transmite rezul- 
tatele verificărilor CSM (pentru a fi ataşate la dosarele profesionale ale magistraților 
păstrate de către CSM). În considerarea acestor prevederi legale, la data de 15 
decembrie 2009 am adresat o cerere scrisă CSM pentru a-mi fi comunicate numele 
magistraţilor în legătură cu care s-au facut verificări, precum şi care a fost rezultatul 
în cazul fiecăreia dintre aceste verificări. La data de 19 ianuarie 2010 CSM mi-a 
transmis un răspuns scris prin care a ocolit, printr-un amplu expozeu privind 
dispoziţii şi proceduri legale care îmi erau bine cunoscute, răspunsul foarte precis pe 
care l-am solicitat (ataşez corespondenţa pe care am avut-o cu CSM). Lipsa totală de 
transparenţă a acestor două autorităţi cu atribuţii legale foarte importante este de 
natură să întărească şi mai mult suspiciunile că între magistrați şi fostele şi actualele 
servicii de informaţii (dar şi între acestea şi oamenii politici şi zona intereselor eco- 
nomice etc) există relaţii netransparente şi în dezacord cu principiile constituţionale 
şi ale unei societăţi democratice. 

Un fapt care, sub aspectele menţionate mai sus, afectează de asemenea statutul 
constituţional de independenţă al judecătorilor constă în „cenzura" pe care Serviciul 
Român de Informaţii, SRI (împreună cu o altă autoritate din sfera „siguranţei 
naţionale" — Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, ORNISS) 
o exercită prin acordarea sau refuzul acordării avizului pentru certificatul de securi- 
tate (de acces la informaţii clasificate). O asemenea „cenzură", exercitată faţă de 
judecători ulterior admiterii lor în magistratură şi numirii de către Preşedintele 
României (la propunerea CSM), este nu doar neoportună în raport cu cursul firesc şi 
legal al carierei profesionale a magistraților dar constituie şi o premisă a unor deci- 
zii arbitrare şi abuzive ale ofiţerilor SRI (şi funcţionarilor ORNISS), de natură să 
afecteze şi ea independenţa judecătorilor şi buna funcţionare a justiţiei. Obţinerea 
„certificatului ORNISS" ar fi trebuit stabilită prin lege ca una dintre pre-conditiile 
admiterii în magistratură iar în cazurile în care ulterior instituţiile cu atribuţii în pro- 
tectia informaţiilor clasificate constată că „certificatul ORNISS" se impune retras 
unui judecător sau altuia (în cadrul unei proceduri supusă controlului judiciar), 
Judecătorul în cauză ar trebui exclus din magistratură. Deşi oarecum în altă ordine de 
idei, se impune menţionat şi faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor (care a fost 
raportată de către CSM ca fiind „implementată la nivelul tuturor instanţelor de jude- 
cată în perioada august 2004 — martie 2005 în acord cu dispozițiile din planul de 
acţiune privind strategia de reformă a sistemului judiciar") este departe de a fi reali- 
zată şi respectată în practica multor instanţe judecătoreşti — realitatea aceasta consti- 
tuind un secret al lui Polichinelle, care este ocolit cu grijă de aproape întreg sistemul 
judiciar însă care afectează şi el în mod semnificativ independenţa si impartialitatea 
actului de justiţie şi, în consecinţă, dreptul fundamental al justitiabililor la un proces 
echitabil. 

În practic toţii anii de după 1990 au existat numeroase date că personalul „noi- 
lor" servicii secrete a fost şi este format într-o mare proporție din agenţi ai poliției 
politice comuniste şi că acest fapt s-a repercutat pe măsură în funcționarea acestor 
instituţii, inclusiv prin implicarea lor netransparentă şi nedemocratică în influențarea 
vieţii politice, în zona intereselor economice ori prin ingerinte neconstitutionale şi 
nelegitime în activitatea justiţiei. Ponderea mare a foştilor angajaţi ai Securităţii în 
noile servicii de informaţii a fost o consecinţă directă inclusiv a faptului că prin legi- 
le de organizarea a acestora, adoptate la scurt timp după 1990 (şi rămase ca atare în 
vigoare şi în prezent) a fost permisă o asemenea continuitate în cazul foştilor ofiţeri 
de Securitate — în timp ce prin aceleaşi reglementări, printr-un paragraf vrînd parcă 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 409 


să fie o ironie cinică, o asemenea interdicţie a fost stabilită doar pentru „informatorii 
şi colaboratorii" respectivilor ofiţeri (art 27 din Legea nr 14/1992 privind organiza- 
rea şi funcţionarea SRI). Prezenţa masivă a ofiţerilor Securităţii în noile servicii de 
informaţii, criticată constant de o parte a societăţii civile şi presei, a fost facilitată şi 
de totala secretomanie a conducerii acestor servicii cu privire la acest aspect”. 
Deconspirarea în conformitate cu legea a foştilor agenţi ai poliţiei politice comunis- 
te constituie în continuare o restantä inacceptabilă şi plină de consecinţe în pofida 
declaraţiilor repetate foarte optimiste ale actualului Preşedinte al României, care a 
insistat în mod repetat asupra numărului mare de dosare ale Securităţii (circa 2 
milioane) care au fost predate CNSAS. Declaraţiile şefului statului ridică însă ele 
însele semne de întrebare în condittiile unei anumite inconsecvente a acestora. 
Astfel, ulterior repetatelor declaraţii privind predarea unui mare număr de dosare 
către CNSAS, în vara anului 2009, şeful statului a informat că la acel moment înce- 
puse predarea abia a „dosarelor foştilor ofiţeri de Securitate din anii '50"8. O anumită 
semnificaţie în acelaşi sens are şi faptul că în arhivele Securităţii predate CNSAS nu 
se regăsesc numeroase dosare ale unor persoane în legătură cu care există informaţii 
verificabile că s-au aflat sub urmărirea Securităţii (fac parte din această categorie), 
dar şi ale unor importante persoane publice despre care există informaţii de aseme- 
nea verificabile că au avut calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii. Un caz 
din această ultimă categorie este chiar al actualului Preşedinte al României, care în 
anii regimului comunist a îndeplinit funcția de şef al unei Agenţii guvernamentale în 
Occident (iar în arhiva Ministerului Apărării Nationale există documente care atestă 
oficial legăturile actualului Preşedinte cu Securitatea). 

Actualele servicii de informaţii — exercitînd o influenţă cu totul excesivă, ile- 
gitimă şi nedemocratică în sfera vieţii politice şi economice, a afacerilor şi justiției 
etc — sunt instituţiile care s-au sustras practic cu totul proceselor de reformă. Între 
multe altele, este relevant faptul că Legea nr 51/1991 privind siguranţa naţională a 
României, reglementare-cadru pentru organizarea serviciilor de informaţii, a fost 
adoptată anterior adoptării Constituţiei „post-comuniste" a României, fără să sufere 
nici cea mai mică modificare în toţi cei aproape 19 trecuţi de la intrarea ei în vigoa- 
re. Cu deosebire în ultimii 8-10 ani, mai ales organizaţiile de drepturile omului au 
formulat critici repetate cu privire la „legile siguranţei naţionale": Legea nr 51/1991, 
Legea nr 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI, Legea nr 1/1998 privind 
organizarea şi functionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE). Preşedintele 
României şi guvernele de după 2004 au anunţat mai multe „pachete de legi ale sigu- 
rantei naţionale", care vizau în special reorganizarea serviciilor de informaţii. Însă 
nimic din aceste proiecte nu s-a finalizat, existînd indicii credibile că acest lucru s-a 
întâmplat în special din cauza opoziţiei venite din interiorul serviciilor de secrete. lar 
printre consecinţele acestui fapt se numără şi următoarele: 

- serviciile de informaţii sunt organizate în continuare ca structuri militare (cu 
toate că Recomandarea 1402 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 
cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne prevede că "Este preferabil ca 
serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de 
informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar"); 

- se menţine dreptul serviciilor secrete de a desfăşura activităţi economico- 
financiare proprii, care scapă practic oricărui control din afară (acest fapt contravine 
de asemenea Recomandării 1402/1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 
care cere ca serviciile secrete să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat); art 42 
din Legea SRI prevede în mod expres că fondurile băneşti necesare pentru desfăşura- 
rea activităţilor SRI se asigură atat de la „bugetul de stat" cat si din „venituri extra- 
bugetare" iar prin art 21 din Legea SIE este stabilit că acest Serviciu „desfăşoară acti- 
vitäti cu caracter economic"; Recomandarea europeană mai prevede şi ca serviciile 
secrete interne să nu poată fi folosite ca „instrumente politice"; 

- personalul serviciilor secrete se sustrage complet reglementărilor privind 
ocupă funcţii publice (Legea „anticorupţie" nr 161/2003); 

- legile menţionate cuprind prevederi neconstitutionale, unele dintre acestea 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 410 


fiind vădit neconstitutionale (de exemplu, prin art 6 din Legea SIE este prevăzut că 
directorul Serviciului este numit de către CSAT, la propunerea Preşedintelui 
României, în timp ce prin Constituţia României (art 65) este stabilit că această com- 
petentä aparţine Parlamentului). 

Faptul că legile menţionate sunt depăşite, neconforme în bună parte cu statutul 
unei ţări membră a Consiliului Europei, UE şi NATO, a fost si este folosit de către 
serviciile secrete (şi de către oamenii politici interesaţi) pentru acţiuni şi atitudini 
contrare principiilor unei societăţi democratice. Un exemplu din sfera aceleiaşi relaţii 
neconstitutionale şi nedemocratice cu autoritatea judecătorească — un exemplu care, 
probabil spre deosebire de multe altele de acelaşi gen, a devenit public doar din 
inabililitatea unor ofiţeri ai SRI — a fost acela în care ofiţeri ai SRI au cerut explicaţii 
conducerii unui tribunal judeăean întrucât judecătorii acelei instanţe s-au adresat 
Comisiei Europene, Parlamentului European şi Consiliului Europei pentru a informa 
în legătură cu ceea ce magistraţii au numit "presiunile şi discreditarea la care este 
supusă Justiţia din România". Conducerea SRI a răspuns protestelor practic genera- 
lizate cauzate de cele întâmplate caracterizînd acţiunea sa deplin legală în sensul în 
care buna funcționare a justiţiei ar constitui „una dintre valorile pe care SRI este obli- 
gat să le apere în conformitate cu dispoziţiile Legilor nr 51/1991 si 14/1992" (a se 
vedea Comunicatul Biroului de presă al SRI din 29 mai 2009, la 
http://www.sri.ro/subpagini/356/precizare-de-presa.html). Există de asemenea infor- 
maţii credibile, provenite din mediul judiciar, că SRI întreprinde acţiuni de genul 
celor menţionate chiar pe baza unei decizii, clasificate şi ea, a CSAT. 

În pofida unei totale lipse de transparenţă şi sub acest aspect, presa din ţară şi 
internaţională a reuşit să obţină totuşi informaţii care atestă inclusiv dezvoltarea cu 
totul excesivă structural-institutionalä a serviciilor secrete şi a cheltuielilor cu orga- 
nizarea şi funcţionarea acestora9. Analiştii şi experţii organizațiilor de drepturile 
omului au criticat de asemenea în mod constant numărul excesiv de mare al servicii- 
lor secrete, arătînd că este nejustificat să existe asemenea instituţii la nivelul 
Ministerul de Interne şi al Ministerului Justiţiei, precum şi alte servicii secrete pre- 
cum Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale 
(STS). Problematica alocatiilor bugetare de asemenea foarte mari pentru serviciile 
secrete a constituit şi ea un subiect al criticilor repetate. Astfel, cel mai recent, cu oca- 
zia adoptării bugetului de stat pe 2010, presa a criticat fondurile foarte mari reparti- 
zate şi de această dată serviciilor secrete, în condiţii de austeritate sever? datorată cri- 
zei economice. Bugetul alocat principalelor patru servicii secrete este mai mare decât 
cel cumulat al ministerelor Comunicaţiilor, Culturii şi Afacerilor Externe (iar buge- 
tul STS, în legătură cu care au existat informaţii că în recentele alegeri prezidenţiale 
ar fi sprijinit candidatul actualului partid aflat la guvernare, este cu aproape 40% mai 
mare decât în 2009)10. 

Corupţia din România, ale căror costuri cumulate din anii de după 1990 se 
ridică la mai multe zeci de miliarde de euro, are ca una dintre cauzele principale 
influenţa masivă, netransparentă şi ilegitimă exercitată de oamenii şi structurile 
Securităţii. Responsabilii politici au renunţat aproape cu totul până şi la retorica ,, lup- 
tei împotriva corupţiei" (într-o ţară în care fenomenul corupţiei este de aproape un 
deceniu şi jumătate unul sistemic şi avînd consecinţe dintre cele mai grave dar în care 
nici până astăzi nici un oficial de rang înalt nu a fost condamnat pentru corupţie). Un 
exemplu al lipsei totale de credibilitate a discursului public al înalţilor responsabili 
guvernamentali despre „lupta împotriva corupţiei” este chiar al actualului Preşedinte 
al României (el însuşi acuzat, inclusiv în Justiţie, de acte grave de corupţie). În încer- 
carea de a-şi face credibil discursul public, mai ales pentru a obţine capital electoral, 
în toti anii de după 2004, în care a îndeplinit funcţia de Preşedinte, Traian Băsescu a 
exprimat în repetate rânduri critici severe cu privire la modul în care trei „oameni de 
afaceri" (Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu, pe care i-a numit 
explicit ,oligarhi", „moguli" etc) s-au folosit ori au încercat să se folosească de 
influenţa lor în raport cu oamenii politici, responsabilii guvernamentali ori reprezen- 
tanţii altor autorităţi publice pentru a obţine privilegii nelegitime în detrimentul inter- 
esului public. Însă în afara unor asemenea vituperatii, nu este cunoscut nici un gest 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 411 


al Preşedintelui în sensul declaraţiilor sale publice, cu toate că prin Constituţia 
României el avea şi are obligaţia de a veghea la respectarea legii fundamentale şi la 
buna funcţionare a autorităţilor publice, inclusiv în sensul respectării principiului 
constituţional al „egalităţii cetăţenilor, fără privilegii şi discriminări în faţa legii şi a 
autorităţilor publice". Or Preşedintelui îi era şi îi este bine cunoscut faptul (ca să dau 
numai acest exemplu) că instituţii importante de presă aparţinînd celor trei „oameni 
de afaceri” funcţionează, în Bucureşti, în spaţii locative foarte mari, proprietate 
publică — spaţii pentru care cei trei plătesc chirii de câteva zeci de ori mai mici în 
comparaţie cu cele practicate pe piaţa liberă din Capitală (obţinînd astfel, multianual, 
în detrimentul veniturilor bugetare publice, beneficii financiare injuste de ordinul 
zecilor de milioane de euro). La data de 18 decembrie 2009, pe baza Legii accesului 
la informaţii, am adresat Preşedintelui o cerere scrisă (o anexez de asemenea), prin 
care am solicitat să-mi fie comunicate informaţii privind demersurile întreprinse de 
către acesta pentru ca să înceteze tratamentul privilegiat de care cei trei „oameni de 
afaceri" au beneficiat, timp de aproape zece ani, din partea autorităţilor publice. Deşi 
termenul legal a fost împlinit încă din 19 decembrie 2009, Administraţia 
Prezidenţială nu a dat niciun răspuns cererii pe care i-am adresat-o. Se mai impune 
precizat şi faptul că cei trei oameni de afaceri sunt inculpati pentru grave acte de 
corupţie (judecarea lor trenînd de foarte mult timp) şi / sau sunt acuzaţi de legături 
cu Securitatea (în cazul unuia dintre ei acuzaţia fiind deja probată cu documente pro- 
venind din arhiva Securităţii). 

Excelenţă, 

Dacă cele câteva argumente ale mele au avut darul de a vă convinge măcar şi 
numai parţial, vă adresez, Dumneavoastră şi Guvernului Dumneavoastră, rugămintea 
să le aveţi în vedere în sensul în care am încercat să vi le supun atenţiei. Nu pot să 
existe dubii cu privire la recunoştinţa pe care românii o datorează ajutorului generos 
primit în ultimele două decenii din partea ţării Dumneavoastră. În acelaşi timp sunt 
sigur că această recunoştinţă va fi mult mai mare atunci când va deveni încă şi mai 
clar că Guvernul şi ţara Dumneavoastră au făcut chiar tot ce ar s-ar fi putut face pen- 
tru un aliat al cărui destin istoric s-a aflat şi se află într-o mare încercare. 

Vă rog să agreati, Excelenţă, expresia înaltei mele consideraţii. 

Valerian Stan 

19 februarie 2010 


1. Ziarul „Cotidianul", „Ambasadorul suedez este surprins de poziţia României faţă de 
monitorizarea pe justiţie", 21 ianuarie 2010 

2. Un exemplu din mai multele care pot fi date este cel al contractului prin care 
Guvernul român a atribuit companiei americane Bechtel, fără licitaţie, o lucrare în valoare de 
2,3 miliarde de euro (autostrada Braşov-Borş). Într-un articol publicat în „Cotidianul"”, în mai 
2004 („O indulgență päguboasä") am criticat cele întâmplate şi m-am întrebat dacă nu cumva 
fusese vorba despre o nouă intervenţie dinspre Administraţia americană de la acea dată. La 
scurt timp după articolul meu, Ambasadorul american la Bucureşti, Michael Guest, a răspuns 
cu câteva rânduri prin care dezmintea, fără niciun entuziasm şi parcă mai mult obligat de regu- 
lile postului pe care îl ocupa, că Guvernul său ar fi intervenit în vreun fel şi că ar fi fost ceva 
în neregulă cu atribuirea contractului. Pentru ca peste aproape şase ani, în vara anului 2009, 
ministrul Transporturilor de la acea dată, Radu Berceanu, să confirme oficial că contractul a 
fost atribuit cu încălcarea procedurilor legale şi că „Bechtel a fost un fel de cerinţă pentru ca 
România să intre în NATO" (a se vedea ziarul „Ziua" din 2 iunie 2009: „Radu Berceanu: 
Contractul cu Bechtel a fost o cerinţă pentru intrarea României în NATO"). 

3. A se vedea, cu titul de exemplu, ziarul „Cotidianul", „România a consumat doar 8% 
din banii alocati de UE / Fondurile europene cheltuite într-un veac", 15 noiembrie 2009 

4. O foarte bună cunoscătoare a realitätilor româneşti sub acest aspect, scriitoarea ger- 
mană de origine română Herta Miiller, recent laureată a Premiului Nobel pentru literatură, 
aprecia că „în jur de 40% dintre cei care se află astăzi la putere în România provin din vechea 
Securitate şi se protejează între ei" (ziarul „Cotidianul", „Herta Müller a criticat corupţia din 
România la Frankfurt", 16 octombrie 2009) 

5. Ziarul „Adevărul", „Marius Oprea: <Suntem conduşi de circa 10.000 de ticälosi>", 
21 ianuarie 2010 

6. Se pot vedea cu titlu de exemplu: Ziarul "România liberă", "Cel putin 129 de actua- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 412 


li magistrați au fost oamenii Securităţii", 28 octombrie 2005; Ziarul „România liberă, "Curtea 
de Casaţie, asaltată de judecători dalmatieni", 8 decembrie 2005; Ziarul "Ziua", „Magistraţi 
dresați de Securitate", 10 aprilie 2006. Semnificativ este şi faptul că până şi despre fostul 
judecător al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marin Voicu, s-a aflat că a 
fost colaborator al Securităţii. 

7. Unul din numeroasele exemple în acest sens îl constituie o solicitare scrisă pe care eu 
am adresat-o în cursul anului 2002 conducerii Serviciului Român de Informaţii pentru a-mi fi 
comunicată ponderea (procentul) ofiţerilor de Securitate în totalul personalului acestui servi- 
ciu. SRI a refuzat furnizarea acestei informaţii "motivind" că această cifră nu poate fi făcută 
public? întrucât constituie o "informaţie utilă unui eventual potenţial adversar”. 

8. A se vedea, de exemplu, ziarul ,Gândul", „Tinichigiu şi filosof. Băsescu, mărturisiri 
necenzurate către Liiceanu", 18 iunie 2009 

9. În primăvara anului 2006, ziarul „Adevărul" a publicat un serial, fundamentat inclu- 
siv pe o analiză a organizaţiei internaţionale "European Digital Rights" care, între altele arăta 
că pentru acţiunile de ascultare a telefoanelor din România "costurile sunt absurd de ridicate 
raportate la bugetul ţării”. Numai în 2005, pentru ascultări s-au cheltuit 118 milioane de euro. 
România, ţara cu nivelul "albastru" (precaut), al amenințărilor teroriste, depăşea Statele Unite 
la numărul de interceptări telefonice (ţară care după septembrie 2001 continuă să se afle sub 
ameninţarea terorismulu). Raportat la populaţia celor două ţări, în România au avut loc de 14 
ori mai multe interceptări telefonice decât în Statele Unite. Un articol din acelaşi ziar (intitu- 
lat sugestiv "România, campioana mondială a serviciilor secrete / Cei mai multi <securişti> pe 
cap de locuitor”) informa despre faptul că SRI are de 6 ori mai multi ofiţeri la un milion de 
locuitori decât serviciul omolog american, FBI (şi că are 571 de ofiţeri SRI la milionul de 
locuitori, în timp ce Germania are 89, iar Franţa 98). O analiză de ultimă dată publicată în coti- 
dianul "La Repubblica" şi citată de ziarul "Gândul" (8 februarie 2010, "Am ajuns lideri ai spio- 
najului mondial / ţara tuturor serviciilor”) arată că din declaraţiile unor foşti directori ai servi- 
ciilor secrete române rezultă că România are "cel putin 60 de agenţi de securitate la suta de mii 
locuitori, în vreme de britanicii au 6, iar americanii 9". 

10. Ziarul "Evenimentul zilei", "Serviciile secrete nu strâng cureaua în criză", 4 ianua- 
rie 2010 

Publicat Joi, 27 mai 2010” 


Aflînd că am instalat în jurnal Scrisoarea către Excelentele 
cui le are, Valerian Stan îmi trimite - în acelaşi scop - chemarea 
la judecată a... 

‘..celor trei (...) Patapievici, Marina Constantinescu si 
Eugenia Voda, [care] n-au catadicsit sa dea vreun raspuns (TVR 
e instituție publica si are si ea aceasta obligaţie prin lege) propu- 
nerii pe care am facut-o fiecăruia dintre ei de a realiza emisiuni 
cu dvs. (...) 


Doamnă Preşedintă, 

Subsemnatul Valerian Stan, cu domiciliul în Bucureşti, strada Tolbei nr 2, bl 

C59, sc 1, et 3, ap 23, sector 6, în calitate de reclamant formulez prezenta 
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ 

împotriva Societăţii Române de Televiziune, în calitate de pârâtă, cu sediul în 
Bucureşti, Calea Dorobanţilor nr 191, sector 1, pentru ca, prin hotărârea ce veţi pro- 
nunta, să dispuneti: 

1. Obligarea pârâtei să răspundă celor trei petiţii pe care i le-am adresat la date- 
le de 24 şi 25.02.2010; 

2. Obligarea pârâtei la plata a 12.000 de lei cu titlu de reparaţii pentru daune 
morale. 

3. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 

Motive 

În fapt: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 413 


La datele de 24.02.2010 şi 25.02.2010, am adresat pârâtei, pe adresele sale de 
e-mail, trei petiţii constînd fiecare în propunerea făcută realizatorilor a trei emisiuni 
de a analiza posibilitatea realizării unei emisiuni cu scriitorul şi militantul anticomu- 
nist Paul Goma (ca Anexa 1 ataşez cele trei petiţii). Am făcut aceste propuneri reali- 
zatorilor emisiunilor cu profil cultural şi istoric „Nocturne” şi „Profesioniştii”, difu- 
zate săptămânal pe canalul TVRI, respectiv „Înapoi la argument”, difuzată 
săptămânal pe canalul TVR2. Am arătat în cele trei scrisori ale mele că reprezintă un 
fapt de o larga si trista recunoastere ca in toti anii de dupa 1989 Televiziunea publi- 
ca l-a ignorat aproape cu totul pe Paul Goma, personalitate de prim rang a culturii si 
istoriei noastre contemporane. Am motivat în acelaşi timp că „O asemenea emisiune 
ar constitui o reparatie extrem de necesara, chiar daca atat de tarzie si partiala, nu 
doar fata de Paul Goma, dar mai ales fata de telespectatorii dumneavoastra - intre 
altele platitori de taxe catre Televiziunea publica si fata de care aceasta are obligatia, 
stabilita chiar prin lege, de <a promova valorile creatiei autentice culturale si valori- 
le civice si morale>". 

Deşi termenul de 30 de zile în care avea obligaţia să răspundă petitiilor mele 
(în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Ordonanţa nr 27/2002 privind 
reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor) a expirat la data de 28.03.2010, 
pârâta nu a dat niciun răspuns vreuneia dintre cele trei petiţii. 

Prin refuzul său de a răspunde petiţiilor pe care i le-am adresat-o, pârâta mi-a 
încălcat dreptul constituţional la petitionare. În conformitate cu art. 51 din 
Constituţia României), aveam şi am dreptul să mă adresez „autorităţilor publice prin 
petiţii” iar pârâta avea obligaţia corelativă de a răspunde petitiei mele „in termenele 
şi în condiţiile stabilite potrivit legii”. 

Obligatia pârâtei — societate naţională de televiziune — de a răspunde petitiilor 
mele rezultă inclusiv din dispoziţiile art 2 al OG nr 27/2002 privind reglementarea 
activităţii de soluăionare a petitiilor, potrivit cărora „prin petiție se înţelege cererea, 
reclamatia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe 
care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi ins- 
tituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor 
şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor 
comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome”. 

Prin comportamentul său contrar Constituţiei şi legilor ţării, violîndu-mi unul 
dintre drepturile garantate constituţional şi legal, pârâta mi-a generat un acut senti- 
ment de frustrare şi insecuritate civică. Acest sentiment este cu atât mai acut şi mai 
inconfortabil cu cât atitudinea pârâtei constă într-o evidentă desconsiderare a mea nu 
numai ca telespectator al postului public de televiziune, dar şi ca dublu contributor la 
finanţarea acestui serviciu public. Astfel, pe de o parte, potrivit art 39 alin (1) din 
Legea nr 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de 
Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, această instituţie publică 
funcţionează din „alocaţii de la bugetul de stat” iar pe de altă parte, potrivit HG nr 
978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, persoanele care „deţin 
receptoare TV” (cum este şi cazul subsemnatului) „plătesc o taxă lunară pentru ser- 
viciul public de televiziune” (ataşez ca Anexa 2 factura nr 03053419/26.03.2010 din 
care rezultă că sunt plătitor, în beneficiul pârâtei, al taxei lunare stabilită prin HG nr 
978/2003). În consecinţă, subsemnatul contribuie la finanţarea pârâtei atât ca plätitor 
de impozite şi taxe la bugetul de stat cât şi prin plata „taxei lunare pentru serviciul 
public de televiziune”. Prin atitudinea sa pârâta mi-a indus şi îmi induce sentimentul 
că pentru reprezentanţii săi nu reprezint decât un — dublu — plätitor de taxe şi impo- 
zite, care nu are şi drepturi, ci numai obligaţia de a plăti la timp şi integral (sub 
sancţiuni severe, în caz contrar) toate impozitele şi taxele care îi sunt stabilite, pen- 
tru ca personalul său să îşi primească lună de lună, la timp şi integrale, salariile şi 
toate celelalte venituri. Această atitudine de vădită desconsiderare din partea pârâtei 
a agravat şi agravează sentimentul de frustrare, de insecuritate şi înstrăinare civică pe 
care îl resimt. 

Atitudinea de desconsiderare la care mă refer este evidentă şi prin faptul că 
pârâta a refuzat să răspundă la toate cele trei petiţii pe care i le-am adresat. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 414 


Culpa pârâtei rezultă inclusiv din raportarea comportamentului său la 
dispoziţiile art 16 lit a) din Ordonanţa nr 27/2002 privind reglementarea activităţii de 
soluţionare a petiţiilor, în conformitate cu care „nerespectarea termenelor de 
soluţionare a petiţiilor, prevăzute în prezenta Ordonanţă, constituie abatere discipli- 
nară şi se sancţionează potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul 
funcţionarilor publici sau, după caz, potrivit legislaţiei muncii”. Apreciez că refuzul 
nelegal al pârâtei de a răspunde tuturor celor trei petiţii pe care i le-am adresat se 
impune sancţionat pecuniar inclusiv în scopul responsabilizării activităţii viitoare a 
acestei instituţii publice. 

În drept: 

- Constituţia României, art 51 — Dreptul de petitionare 

- Constituţia României, art 52 — Dreptul persoanei vătămate de o autoritate 
publică 

- Ordonanţa nr 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a 
petitiilor 

- Codul de procedură civilă, art 242 — Judecarea in lipsä a cauzei; 

- Legea contenciosului administrativ nr 554/2004. 

Probe: înscrisuri şi martori. 

Solicit judecarea şi în lipsă a cauzei, conform art 242 alin 2 C pr civ. 

Depun prezenta in doua exemplare. 

Valerian Stan 


x 


Doamnei Preşedintă a Curţii de Apel Bucureşti 
----- Original Message ----- 
From: HYPERLINK "mailto:[email protected]" îo "[email protected]" Valerian 
Stan To: HYPERLINK "mailto:[email protected]" îo "[email protected]" [email protected] Sent: 
Wednesday, February 24, 2010 8:16 PM 
Subject: Pentru emisiunea culturala "Nocturne" 


Doamnei Marina Constantinescu 
Realizatoarea emisiunii culturale "Nocturne" 
Doamna Marina Constantinescu, 

Este un fapt de o larga si trista recunoastere ca in toti anii de dupa 1989 
Televiziunea publica l-a ignorat aproape cu totul pe Paul Goma, personalitate de 
prim rang al culturii si istoriei noastre contemporane. Dat fiind profilul emisiunii pe 
care o realizati, va scriu rugindu-va sa analizati posibilitatea realizarii unei emisiuni 
cu scriitorul aflat inca in exil. O asemenea emisiune ar constitui o reparatie extrem 
de necesara, chiar daca atat de tarzie si partiala, nu doar fata de Paul Goma, dar mai 
ales fata de telespectatorii dumneavoastra - intre altele platitori de taxe catre 
Televiziunea publica si fata de care aceasta are obligatia, stabilita chiar prin lege, de 
"a promova valorile creatiei autentice culturale si valorile civice si morale". 

Cu respect, 
Valerian Stan 


Mesaje asemănătoare au fost trimise şi: 


Subject: Pentru emisiunea culturala "Inapoi la argument" 
Domnului Horia-Roman Patapievici 
Realizatorul emisiunii culturale "Inapoi la argument" 


C.) 


Subject: Pentru emisiunea culturala "Profesionistii" 
Doamnei Eugenia Voda 
Realizatoarea emisiunii culturale "Profesionistii" 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 415 


x 


“O biografie anonimă a lui Traian Băsescu - Legături intense cu Securitatea 

Pe Internet încep să circule texte cu alură de biografie a lui Traian Băsescu. 
Textele de acest fel sunt alimentate şi de tăcerea lui Băsescu în privința trecutului 
său. O biografie a încercat să îi facă şefului statului şi istoricul Marius Oprea, care a 
publicat deja fragmente în revista "Observatorul Cultural". 

Textul care are aparenţa unui armaghedon şi circulă pe net trebuie, deşi trebuie 
luat cu rezerve, conţine informaţii extrem de interesante pentru relaţia cu Securitatea 
si cu serviciile secrete române a lui Traian Băsescu. 

Pentru jurnaliştii mai tineri care n-au apucat perioada disputelor legate de CV- 
ul preşedintelui publicăm în baza noastră de date şi această biografie neasumată, 
găsită pe Internet. 

Joi, 27 mai 2010” 


Sâmbătă 29 mai 2010 


Zi mohorîtä, posomorîtä. Imputitä zi. Nici meteorologia nu 
mai ţine cu noi, pe mine m-a ucis durerea de oase: umeri, coate, 
genunchi. Iar durerea, se ştie den betrani: te face rău şi prost. 


De pe You Tube Service: 


radurambo il y a 6 minutes 
Radu Goma are caracter, e adevarat, dar mai trebuie ceva ca sa ramana in literatura, 
din pacate. Eu am incercat sa citesc Ostinatto dar nu am reusit. 


Bietul Radu Goma! Pe a cui mână analfabetizată a ajuns! Pe 
a lui radurambo! 


cipslimil y a 9 mois 2 
Mor de ciuda cata dreptate poate sa aiba omul asta. Trebuie creeata o alternativa la 
uniunea scriitorilor, cat o sa va mai tineti fratilor coloana vertrebrala in otet ? 


Hypothesard il y a 1 an Commentaire supprimé 


Sopra Tutt 1 (il y a l an)il y a l'an 3 

Daca macar o mica parte din poporul acestei tari ar avea caracterul si coloana verte- 
brala de care da dovada Paul Goma, am fi ajuns si noi o natie mai respectabila, pre- 
cum sarbii, cehii, turcii sau polonezii. Dar nu, noi suntem niste rahati tulburi care ar 
vinde-o si pe ma-sa pentru un argint. 

Felicitari domnului Goma pentru taria de caracter, pentru duritatea si verticalitatea 
ideilor.Felicitari si domnului Vasile Paraschiv ca l-a dat la cacat ieri pe 'el presiden- 
te' cu medalia lui cu tot. 


x 


Presedintii „au uitat” prizonierii 
Interviu cu generalul Ion Costas, ex-ministru de Interne si al Apararii R. 
Moldova (1990-1993) 

— D-le Costas, in aceste zile, imediat dupa alegeri, satul Vasilievca, din zona 
transnistreana, aflat sub jurisdictia R. Moldova, s-a transformat intr-o localitate de 
ostateci. Ne amintim ca, in 1991, in urma unor actiuni similare, a inceput conflictul 
armat de pe Nistru. Credeti ca, si acum, R. Moldova e in prag de razboi? 

Tentativele de provocare ale unor noi conflicte nu au incetat nici pentru o zi, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 416 


de la 1990 incoace. In spatele acestor tentative, nu mai e un secret pentru nimeni, a 
stat Rusia cu toate structurile sale militare, paramilitare si politice din Transnistria. 

— Cine are nevoie de un nou razboi in R. Moldova? 

Astazi constatam ca istoria se repeta... Dubasari, Grigoriopol, Slobozia, 
Tighina, care, in 1991, au constituit focarele razboiului de eliberare nationala, ser- 
vesc, si astazi, "exemple" pentru separatisti. Se intreprind tentative repetate de pro- 
vocare a unor conflicte sangeroase. Cineva vrea sa compromita din nou Moldova si 
pe cetatenii sai, vrea sa demonstreze ca noi nu suntem apti sa edificam o democratie 
veritabila in Moldova. Cineva vrea sa inoculeze lumii ca noi am fi un popor razboi- 
nic, niste provocatori, niste instigatori de conflicte. Cine este interesat? Fortele 
pro-imperiale din R. Moldova, cele din regiunea separatista transnistreana, unele 
structuri din Ucraina si, bineinteles, din Federatia Rusa. Tentativele de instigare a 
unor agresiuni se manifesta prin blocarea scolilor cu studiere in limba romana din 
regiunea transnistreana, prin expulzarea Comisariatului de politie din Tighina, aflat 
in subordinea MAI al R. Moldova, prin crearea unor conditii inumane detinutilor din 
inchisorile transnistrene. 

— Dar de ce anume acum a fost blocat satul Vasilievca? 

Nimic iesit din comun. Structurile rusesti care sprijina separatismul transnis- 
trean vegheaza neincetat ca, in aceasta zona, situatia sa fie cat mai tensionata. Cu cat 
mai rau e aici, cu atat mai confortabil se simt politicienii care sprijina politica impe- 
riala a Rusiei. De ce acum? Pentru ca Rusia se opune cursului european, declarat de 
R. Moldova. Rusiei nu-i convin relatiile favorabile ale Ucrainei si Romaniei cu R. 
Moldova, dar nici intentiile tot mai clare ale structurilor internationale, decise sa 
puna punct conflictului transnistrean. 

— Semnalati despre o tensiune continua. In cazul unui conflict armat, cine, in 
opinia Dvs., s-ar ridica astazi la lupta, cine ar iesi pe baricade? 

Declar transant: nu cred ca s-ar gasi multi oameni care astazi ar accepta sa-si 
sacrifice viata pentru viitorul acestui stat. Nu cred ca s-ar gasi multi capabili sa 
opuna rezistenta in apararea R. Moldova, pentru ca cei care au murit la razboi, cei 
care au fost schingiuiti, femeile, ramase vaduve, copiii, ramasi orfani, sunt dati uita- 
rii de fostii si actualii conducatori ai acestui stat. Combatantii care au luptat la razboi 
sunt marginalizati, sunt dati uitarii, sunt blamati si ponegriti. Multi ofiteri, buni 
meseriasi si buni patrioti, au fost disponibilizati din Armata Nationala. 

Pe de alta parte, in prezent, nu avem o armata eficienta, moderna bine dotata si 
corespunzator instruita care, in cazul izbucnirii unui razboi, ar putea opune rezisten- 
ta fortelor pro-imperiale care apara Transnistria. 

— Ce inseamna o armata ineficienta? 

In primul rand — efectivul prigatit temeinic, instruirea si logistica contempo- 
ranacarear face fata obligatiunilor sale constitutionale. In Armata noastra Nationala 
sunt inrolati, potrivit datelor pe care le detin, circa 5800 de persoane. Normele inter- 
nationale prevad ca armata unui stat trebuie constituita din 1-2% din numarul total 
al cetatenilor tarii respective. Doar un stat puternic din punct de vedere economic isi 
poate permite sa intretina o armata eficienta. Noi traim intr-un stat sarac... Atunci 
cand a luat nastere Armata Nationala, Parlamentul stabilise componenta acesteia in 
marime de 30-35 de mii de persoane. Ma refer aici doar la fortele militare, nu si la 
cele politienesti. Atunci, insa, nu aveam suficiente cadre ofitaresti bine pregatite, cor- 
pul ofiteresc era insuficient din punct de vedere numeric, format din prea putine 
cadre nationale. In acele conditii, am reusit sa constituim o armata de 25-30 de mii 
de persoane. Treptat, incepand de la generalul Creanga, toti ministrii Apararii au 
contribuit la reducerea efectivului Armatei Nationale. 

— De ce? E si in acest caz o implicare a Rusiei? 

In primul rand, pentru ca e foarte greu de intretinut o armata care "produce" 
doar siguranta statului national. In tarile dezvoltate, pentru intretinerea armatei, se 
aloca pana la 4% din PIB. Noi, fiind printre cele mai sarace tari, abia de reusim sa 
obtinem de la stat 115-120 milioane de lei pe an pentru intretinerea acestei impor- 
tante structuri. Din acesti putini bani este practic imposibil sa intretii efectivul, logis- 
tica. Din acest fonduri este organizata si instruirea efectivului militar... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 417 


— Dar care-i situatia in alte state ex-sovietice? Ce fel de forte armate detin 
aceste tari? 

Spre exemplu, georgienii, care au un numar de cetateni relativ comparabil cu 
noi, au o armata de circa 35 mii de persoane. In aceasta structura statul georgian 
investeste fonduri substantiale 5-7% din PIB-ul Georgiei. Este suficient de spus ca, 
anul trecut, americanii au alocat pentru pregatirea armatei cateva transe importante 
de dolari, circa 100 de milioane, delegand si instructori pentru pregatirea efectivului 
armatei Gorgiei. 

— In cazul in care avem o armata ineficienta, prost pregatita, putin numeroa- 
sa, nu ar fi mai bine ca aceste fonduri, alocate pentru intretinerea unei astfel de struc- 
turi, sa fie alocate in sanatate sau in sfera sociala, dat fiind faptul ca, un astfel de efec- 
tiv, oricum nu ne ajuta la nimic? 

Nu putem calca peste niste principii fundamentale ale statalitatii. Daca exista 
statul, trebuie sa existe si o societate care se bazeaza pe niste (piloni) repere ,necesa- 
re si traditionale in orce stat care sunt armata, scoala si biserica. Nu noi am initiat 
aceste reguli. Ele vin din traditiile istorice. Armata este o structura obligatorie 
intr-un stat, menire ei find aperea integritatea statului. Armata sa poata efficient se 
opue o rezistena efecienta militara la toti cei care vor sa se pricopseasca cu noi teri- 
torii, care nu le apartin. 

— Dar din ce cauza armata noastra nu beneficiaza de un sprijin similar din par- 
tea Occidentului? 

Nu prezentam noi, din punct de vedere strategic si politic, acel interes pe care-l 
prezinta, sa zicem, Georgia, stat cu iesire la Marea Neagra, un punct strategic impor- 
tant la transportarea titeiului din Marea Caspica. Deci, si din aceste motive, america- 
nii si britanicii sunt interesati ca in Georgia sa fie stabilitate. Georgia constituie o 
parte componenta a intereselor anglo—americane in zona respectiva, pe cand noi nu 
prezentam acelasi interes strategic, chiar daca suntem un stat semnificativ in 
sud-estul Europei daca tinem cont de pericolul pe care-l poate provoca Rusia, prin 
Transnistria, in aceasta zona si interesele geopolitice aRusiei in zona de SUD-EST a 
Europei(In Balcani). 

— Se aud tot mai multe voci despre identificarea, in timpul cel mai apropiat, a 
unor solutii eficiente ale diferendului transnistrean. In acest sens se face referinta la 
intalnirea presedintelui Romaniei, Traian Basescu, cu presedintele SUA, George W. 
Bush, dar si la recentele declaratii ale presedintelui Ucrainei, Victor Iuscenko. 
Care-ar fi aceste solutii? 

Desi in lume se mai practica schimburi de populatie si teritorii, nu cred, insa, 
ca la noi s-ar putea intampla acest lucru. In opinia mea, solutia rezonabila ar fi 
schimbul de teritoriu, pe cale amiabila, intre R. Moldova si Ucraina, astfel incat, 
Transnistria mult ravnita si mult sustinuta de fosta conducere a Ucrainei care se 
implica, impreuna cu Rusia, in sprijinul separatismului de aici, sa treaca in subordi- 
nea Kievului, frontiera sa fie pe Nistru, iar Sudul Basarabiei si Nordul Bucovinei, 
care niciodata nu au apartinut Ucrainei — sa revina acasa. Intuiesc, insa, ca aceste 
lucruri nu se vor intampla niciodata, deoarece Sudul Basarabiei inseamna si gurile 
Dunarii care sunt o pozitie strategica pentru Ucraina, dar si pentru intreaga Europa, 
motiv din care nu cred ca le-ar ceda. Dupa mine ar fi un lucru firesc, istoric corect, 
dar tinand cont de ambitiile imperiale, manifestate si de Ucraina care doreste ca 
marul acesta copt care e Transnistria sa cada in cosul sau fara vreo recompensa, 
aceasta nu se va intampla. O solutie mai apropiata de realitate ar fi cea care s-ar putea 
intampla in urma eforturilor UE si SUA care ar influenta Kievul si Chisinaul sa faca 
ordine la frontiera dintre R. Moldova si Ucraina. Atunci gaura neagra, Transnistria, 
ar putea sa dispara de sub coastele noastre. Se pare, insa, ca, in prezent, structurile 
internationale nu-si permit sa contracareze interesele Rusiei din aceasta zona, or, 
Rusia a declarat transant ca nu va pleca de acolo, nu-si va retrage nici armamentul, 
nici ostasii si ca va continua sa sustina Transnistria. Rusia nu vrea sa cedeze acest 
cap de pod din zona balcanica. In aceste circumstante e destul de greu sa identifici 
solutii eficiente. Problema transnistreana poate fi solutionata doar cu interventia UE 
si SUA. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 418 


Puterea face uz de eroii acestui neam 
— Cum pot fi ajutati astazi eroii acelui razboi despre care, spuneati mai sus ca, sunt 
blamati, marginalizati, uitati? 

Au nevoie de cat de putina atentie. Cei care au luptat in Afganistan, chemati la 
razboi de URSS, au altfel de respect, alte onoruri, alte privilegii. Combatantii se 
confrunta si in continuare cu multe nedreptati. Puterea incearca sa—i foloseasca, cu 
diferite prilejuri. Atat. Sper sa vina si alte timpuri, cand oamenii care, in 1992, s-au 
sacrificat pentru independenta si suveranitatea statului vor fi apreciati pe dreptate. 
Puterea nu vrea sa recunoasca eroii acestui neam precum nu vrea sa recunoasca si 
faptul ca acel razboi a fost o invazie din partea imperiului rus. 

— Cat de raspandit a fost, totusi, fenomenul tradarii, in acel razboi? Cunoasteti 
cazuri in care cei mai curajosi luptatori au fost impuscati din spate? 

Am auzit si eu astfel de vorbe, in realitate, insa, au fost doar niste accidente 
minore, care nu ar trebui luate in seama. Nu sunt fundamentate vorbele potrivit caro- 
ra razboiul ar fi fost pierdut din cauza tradarii. Noi nici nu am fi putut castiga acel 
razboi declansat si masiv sustinut de fortele primperiale dein Rusia si din interiorul 
R.Moldova (coloana a cincea). Noi nu avem forte reale ca sa esim invingatori in 
Razboiul cu Armata RUSA (Armata 14) + gardistii, cazacii veniti din toate colturile 
aRusiei si separatistii din stanga Nistrului. La moment noi moldovenii din 
R.Moldova nu aveam nici armata, nici armament pentru a opune rezistenta invaziei 
armatei ruse. 

— Se spune ca cei mai curajosi erau omorati pentru a semana panica si dispe- 
rare... 

Razboiul nu e nici nunta, nici cumetrie. Razboiul este o lupta, in care oamenii 
mor pentru integrietatea Taii pentru cinstea si onorul acestui NEAM pe nume 
ROMAN si Tara cu denimirea ROMANIA. Merita sa mori pentru o cauza sfanta, 
pentru apararea neamului, familiei, copiilor. 

— E una sa mori impuscat de dusmani si cu totul altceva — rapus de ai tai... 

Da, e o diferenta destul de mare, dar eu nu detin astfel de date. Deseori zvonu- 
rile sunt raspandite de persoane fara experienta militara, de niste diletanti. In orice 
meserie exista astfel de fenomene. Multe din cauza lipsei unei bunei organizare a 
operatiunelor militare dar nu exclud ca au fost si provocari... 

— Dar ordine, indicatii contradictorii? Se vorbeste ca acestea istoveau in mod 
special curajul si barbatia ostasilor, demoralizandu-i... Cunoasteti cazuri cand 
ostasii erau nevoiti sa se retraga de pe pozitiile cucerite cu mult greu, prin lupta si 
sacrificiu? 

La Tighina a luptat in special MAI mai tarziu ajutata si de fortele a Armatei 
Nationale. As dori se va amintesc ca structurile de forta au fost repartizate sa actio- 
neze in zone diferite, pentru a nu crea invalmaseala si destabilizari. Ministerul 
Apararii lupta la Cosnita si Cocieri. Da. Uneori dadeam ordine de retragere. Erau 
cazuri cand separatistii se ascundeau in spatele oamenilor pasnici. Miseleste, soldati 
din Armata a 14-a, cazaci, gardisti inarmati — toti ascunsi prin curtile si prin casele 
oamenilor. Cum sa ordoni asedierea localitatii? Asta ar fi insemnat atacuri asupra 
cetatenilor pasnici, omeni nevinovati care sunt si cetateni acestei Tari????. Asta se 
astepta de la noi pentru a amplifica conflictul. In acest fel vroiau sa le demonstreze 
oamenilor ca R. Moldova este dusmanul si instigatorul lui. Nu am acceptat sa tragem 
in populatia pasnica. 

Din 1992 incoace — dezmat si teroare 
— Razboiul, orice razboi, are regulile sale. Care dintre acestea au fost incalcate de 
soldatii rusi, de gardisti, de cazaci? 

Acestia provocau dezmat si teroare. Nu suportau spiritul nostru national. 
Pentru orice manifestare de sustinere a integritatii R. Moldova, oameni nevinovati 
erau sacrificati, violati, omorati, aruncati in fantani sau in raul Nistru. Pe fundalul 
acestei terori, mass-media ruseasca "demonstra" ca moldovenii omoara cetateni pas- 
nici. Imagini cu masini incarcate cu victime erau puse pe post de televiziunea din 
Rusia cre era principala sursa de informarea cetatenilor din R.Moldova, evenimente- 
le truncate de televiziunia si posturile din Rusia si evident fiind comentate cu ostili- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 419 


tate. In acele camioane, probabil, s-au pierdut multi cetateni, dati disparuti ulterior. 

— A fost sau nu o solutie arestarea si judecarea lui Igor Smirnov? 

A fost o solutie asupra careia eu personal am insistat foarte mult. Printr-o deci- 
zie a Parlamentului, fortele de interne, iar eu, pe atunci, eram ministru de Interne, se 
obligau sa-i aresteze pe toti liderii separatisti: Pologov, Kendeghelean, Leontiev, 
Finaghin si, desigur, pe Smirnov. Erau vreo 18 insi. Intr-o noapte am retinut mai 
multi dintre acestia, cu exceptia lui Smirnov si lacovlev, care fugisera. 

— Cum au reusit sa fuga? 

Erau tradatori si printre angajatii di cadrul MAI a R.Moldova (Presupun cain 
prim plan erau conducatorii - V.Misin, V.Moljen C.Antoci, si milti altii). Sigur ca ei 
in prealabil, i-au informat pe capii separatistilor. 

— Ati aflat cine a facut acest lucru? 

Cum sa afli? Voronin, predecesorul meu, lasase neschimbata componenta 
MAI. Cand am preluat functia de ministru, acolo erau exact cei care lucrasera in 
perioada sovietica — 90 la suta — alolingvi. Ba mai mult, erau si multi dintre fostii 
colaboratori ai CC-ului, angajati in MAI pentru a li se asigura o pensie mai buna. 
Aceeasi situatie era si in comisariatele raionale de politie. 

— Ati reusit sa schimbati aceasta disproportie? 

Am reusit, desi nu a fost deloc usor sa aud, de fiecare data cand in Parlament 
se desfasura "Ora Guvernului" ca-s nationalist, etc. Cand am plecat din MAI, 80 la 
suta dintre cei angajati erau cadre nationale e un adevar trist care l-am constatat mult 
mai tarziu ca NU TOTI din ei ereau devotati cauzei nationale, ba mai mult - erau 
Dusmani acestui stat si NOSTALGICI dupa fostul imperiul rus (URSS). 

— Considerati importanta structura nationala a ministerelor de forta? 

As pune mai mult accent pe profesionalism si devotement, dar OBLIGATO- 
RIU crdinta penru NEAM si TARA. Multi din angajatii de atunci ai MAI continuau 
sa "slujeasca" URSS-ului care, de facto, nu mai exista. In special in acele conditii, 
insa, conta devotamentul angajatilor structurilor de forta fata de R. Moldova. 

— Cat de mult erau infiltrati angajatii KGB-ului? 

Va dau un singur exemplu. Cand am venit la MAI, in conducerea institutiei am 
depistat 26 de persoane care primeau salarii de la Ministerul Securitatii. Atunci i-am 
spus ministrului Securitatii de atunci, Anatol Plugaru, sa si-i ia” FLACAII “ sa-i 
imediat la SIS. I-am dat o singura zi, spunandu-i ca, in caz contrar, ii voi inchide. 
Am creat o structura speciala, de securitate proprie a personalului, in cadrul MAI. Sa 
nu uitam ca, pe atunci, peste tot, si in scoli, si in biblioteci, functionau aceleasi regu- 
li. Unul din cinci era kgb-ist. Proportiile actiunilor kgb-iste sau schimbat, traditiile 
— ba 

— Credeti ca s-a schimbat aceasta traditie? 

Poate ca s-au schimbat proportiile, dar traditiile nu s-au schimbat. 

— Apropo, de ce, totusi, a fost retinut ex-directorul SIS, Valeriu Pasat? E la 
mijloc conflictul transnistrean, recentele alegeri parlamentare sau, intr-adevar, sus- 
trageri de bunuri in proportii deosebit de mari, invocate de Procuratura generala? 

Din 1997, de cand a fost facuta tranzactia MIG-urilor au trecut 8 ani. De ce 
doar el? Doar e cunoscut faptul ca echipa ex-ministrului Creanga a vandut si ea cinci 
MIG-uri in YEMEN. Din Acesta afacere EL si adjunctii sai (-GI I.Nanii —Logistica) 
si (Sef Directie economica financiara -DI CI P.Puiu) au obtinut Comissioane Fr. 
Grase . De ce acum? Sunt niste intrebari care sugereaza alte motive ale retinerii lui 
Valeriu Pasat, cre la drept vorbind are Fr. multe “RACATE “ fata de acesta Tara si 
de Neam. Cred ca sunt cauze politice, mai bine zis — electorale. S-ar putea ca, pe 
aceasta cale, sa fie "cautate" cele cinci voturi de care mai au nevoie comunistii pen- 
tru a-si "alege" presedintele. Cum vor fi gasite voturile? Se cauta si, banuiesc, vor fi 
gasite "argumente" cu care ar putea fi intimidate anumite persoane care vor fi forta- 
te sa voteze cu majoritatea comunista. 

— Sa revenim la subiectul Smirnov.Cum a fost retinut si cum a fost eliberat el? 

Am povestit de mai multe ori acest episod. A fost retinut la Kiev, obtinand cu 
mare greu de la Procuratura mandat de arestare pentru el. A fost adus pe cai ocolite 
de la Kiev. Noaptea i-am comunicat presedintelui Snegur ca "marfa e pe loc". L-am 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 420 


inchis in subsolul MAI. Atunci i-am sugerat lui Postovan, care era procuror general, 
si lui Berlinschi, care pe atunci era presedinte al Comisiei parlamentare pentru ordi- 
ne publica, sa-l puna sub acuzare pentru tentativa de lovitura de stat. Nu a fost sa fie. 

In scurt timp, de la Moscova, a venit o echipa numeroasa, in frunte cu 
Medvedev, presedintele Comisiei Parlamentului rus pentru relatiile interetnice, si au 
exercitat presiuni nebune asupra lui Snegur, Muravschi si Mosanu. Dupa aceasta, 
fara a ma informa cel putin, eu eram pe atunci membru plin in Consiliul de securita- 
te a R.Moldova) Smirnov a fost eliberat dupa ce a semnat un angajament ca nu va 
parasi locul de trai si nu va mai practica politica. Daca l-ar fi pus la dubala, ar fi fost 
o lectie si pentru altii... 

— Ce-ar fi urmat? 

Ma gandesc ca foarte multi adepti ai separatismului transnistrean ar fi sters 
putina, intelegand ca R. Moldova e cu-adevarat un stat care isi poate apara statalita- 
tea si integritatea. 

— S-ar fi stins conflictul transnistrean? 

Cred ca, la un moment, s-ar fi stins, ar fi luat alta turnura, chiar daca Rusia 
exercita presiuni enorme ( internationale, militare, economice si mai ales cele 
MEDIA care erau in R.Moldova complet controlate de Rusia la ace vreme) 

— Chisinaul califica actiunile de la Vasilievca drept actiuni teroriste. Pentru 
aceste fapte, cine ar trebui tras la raspundere? 

Acelasi Smirnov. Cred ca ar trebui intentat un dosar penal pe plan internatio- 
nal, la Tribunalul de la Haga. 

— Cine trebuie sa intenteze acest dosar? 

Puterea. Acestea ar fi actiuni legale, mai ales ca, la Procuratura, se pastreaza 
numeroase argumente ale actiunilor criminale si teroriste, comise de clica lui 
Smirnov. Daca mai amintim ca ne-am declarat cursul european si suntem deja veci- 
ni cu NATO, guvernantii trebuie sa fie mult mai insistenti in structurile internationa- 
le, care pot influenta asupra Rusiei. Ar trebui sa ceara tragerea la raspundere a lui 
Igor Smirnov sau, cel putin, prezentarea lui in fata organelor de drept ale R. 
Moldova. 

— De ce nu se intampla nimic din cele sugerate de Dvs.? Suntem in drept sa 
conchidem ca statul face un joc dublu: pe de o parte se declara ca lupta cu teroris- 
mul, iar pe de alta parte se tem sa contracareze aceste actiuni... 

Asa este. E una sa doresti, sa declari ca doresti si cu totul altceva e sa intervii. 
Este adevarat ca, in raport cu Moldova, Rusia e o supraputere. Si din aceasta cauza 
statul nostru ar trebui sa apeleze la structurile internationale. Alta cale nu exista. 
Moldova nu poate solutiona singura aceste probleme. 

Separatistii se simt confortabil 

— Interdictia de a-l vizita pe membrul grupului Ilascu, Andrei Ivantoc, inain- 
tata sotiei acestuia, Eudochia Ivantoc, ar putea fi calificata drept o tentativa de raz- 
bunare pentru faptul ca a candidat in recentul scrutin parlamentar, incercand sa rea- 
minteasca omenirii despre adevarata fata a separatismului si terorismului transnis- 
trean? 

Pot fi mai mult la mijloc. Cei de acolo nu pierd nici o ocazie sa arate lumii ca-i 
doare in cot de statalitatea R. Moldova si de problemele adevaratilor patrioti ai aces- 
tui stat. Separatistii au acoperirea Rusiei si se simt confortabil. 

— Rezultatele ultimului scrutin demonstreaza ca electoratul nostru nu a susti- 
nut testul la sentimentul de patriotism si solidaritate umana. Ma refer la votul acor- 
dat candidatului Andrei Ivantoc... 

Andrei si colegii sai au suferit cel mai mult pentru cauza acestui stat. Ei au fost 
trimisi la razboi de Ministerul Securitatii, ei si-au sacrificat viata pentru cauza R. 
Moldova. Cu parere de rau, atunci cand a fost semnat la Moscova acel armistitiu de 
pace intre Eltin si Snegur, cand a fost facut schimb de prizonieri de razboi, toti 
conducatorii statului nostru au uitat, la acel moment, ca in lagarele transnistrene mai 
sunt inchisi niste patrioti... 

— Credeti ca, pur si simplu, au fost uitati acolo? 

Cred ca da. Daca ar fi fost feciorul vreunuia dintre conducatorii statului acolo, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 421 


nu uitau, asa, insa, i-au uitat... Cine, in inchipuirea lor, e un Ilascu, Ivantoc sau 
Petrov-Popa? Cine sunt oamenii simpli, in viziunea lor? Niste Criminali care le fac 
lubitilor “CONDUCATORI” numai si numai probleme si dureri de cap. 

Alina RADU, ZIARUL de GARDA. 


Publicat de către Dan Culcer. Ecrivain roumain vivant en France depuis 1987. la » 
Asymetria — Antiacvarium, 5/29/2010 10:35:00 AM 


Duminică 30 mai 2010 


Ieri Flori Bălănescu mi-a transmis o veste bună: un om de 
afaceri, cunoscut şi ca sponsor al unor spectacole teatrale, i-a 
spus ei că vrea să facă ceva pentru Goma, căruia îi cunoaşte 
cărțile şi îi urmăreşte pe internet Jurnalele... Şi că el, Gelu Tofan 
s-a gândit la formula audiobook: eu să-mi citesc la un microfon 
comiterile destinate tipăririi - cu “tehnica” furnizată de el, el 
ocupîndu-se de partea comercial(izabil)ă... 

Cu inima bătînd darabana, am acceptat - în sinea mea, apoi 
am dezbătut, în familie - propunerea. Fiind eu (noi) pätiti, täbäciti 
de propuneri mirobolante din care praful s-a ales, ne arătam, 
vorba celuia: sceptici optimişti: şi dacă, totuşi, de astă dată... 

Azi am rugat-o pe Flori Bălănescu să-mi deie adresa româ- 
nului-care-nu-există (unul de-al nostru care nu are în vedere ime- 
diatul ce-profit?) - şi i-am scris. De la primele cuvinte schimbate 
am avut impresia că Tofan şi cu mine comunicăm pe picior de 
egalitate: i-am spus ce am de gând să-i propun, i-am cerut 
“tehnica de înregistrare” (Filip a pregătit documentarea şi i-am 
trimis-o), sugerîndu-i să-mi trimită banii pentru a o cumpăra aici, 
la Paris... 

În această seară am ajuns la stadiul... final: rămâne de văzut 
ce vor spune “inginerii” lui despre ceea ce am cerut noi. 


Luni 31 mai 2010 


Nu am dormit mai liniştit. Din contra: dacă Tofan acceptă 
condiţiile mele, voi reuşi eu să mă tin de cuvânt? Voi putea 
înregistra măcar Calidorul? Şi Justa? Mă vor ţine baierile? 
Apoi: înregistrarea va fi corectă, deci folosibilă? Apoi... 

lată: în loc să fiu mulţumit, în sfârşit, că munca mea de o 
viaţă are perspective de a deveni... lucrativă, mi-am fabricat încă 
un motiv de îngrijorare: dacă până mai adineauri eram senin în 
privinţa ne-sänätätii mele, acum mă întreb dacă voi ajunge 
să respect contractul - care nu este încheiat, suntem în faza... 
preparativelor, dar eu, care nu ştiu ce este un contract-scris, 
consider orice promisiune, fie şi verbală ca pe un un pre-contract. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 422 


IUNIE 


Marţi, 1 iunie 2010 


M-am grăbit cu instalarea Jurnalului pe mai, astfel pierzînd 
ocazia de a mai adăuga un capitol la bio-bibliografia de luminis- 
centa putregaiului manolesc. Nu-i nimic, îl trec aici, la iunie : 


“Arheologie culturala 
Nicolae Manolescu: „Cântăreţ" comunist devenit critic si 
ambasador UNESCO (2) 

"Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a 
valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în 
conştiinţă de ideea socialismului... Inzestrati cu conştiinţa ştiinţifică a 
realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi 
construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al 
societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. 
E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea 
acestui erou al revoluţiei." (Nicolae Manolescu, „Înnoire”, 
"Contemporanul", nr. 34/24 aug. 1962.) 


e 

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriito- 
rilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», 
tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: 

«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează 
idealurile pline de măreție ale epocii noastre, evocând tradiţiile glo- 
rioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare...». i 

Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. In 
fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul parti- 
cipă cu entuziasm la desăvârşirea construcției socialismului. In 
condițiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit 
l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod 
de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (...) 

Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit 
la nerealizare (sub burghezie) e uflor de înţeles. In peisajul ţării, deve- 
nit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezläntuire de 
energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închi- 
nând o laudă tinereţii... o laudă efortului uman eliberat. (...) 

Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după 
Eliberare, educați în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiec- 
tul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre." (Nicolae 
Manolescu, "Tinerii muncitori în creaţia literară 
contemporană", „Contemporanul", nr. 18, 14 mai 1962) 

a 

"23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura 
pusă în fața unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social 
şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devi- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 423 


ne un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al 
revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru fap- 
tul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhi- 
tectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al 
unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme 
noi, mult mai complicate... Intregul nostru front scriitoricesc a înţeles 
că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh. 
Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 
24.1.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa 
ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la for- 
marea omului nou, a moralei socialiste..." 

(Nicolae Manolescu, "Literatura română de azi”, 
"Contemporanul" nr. 34 din 21 august 1964). 


e 
"Partidul 1-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa 
socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, apor- 
tul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste 
şi la distrugerea vechii mentalități." 
(Nicolae Manolescu, "Contemporanul", nr. 34, 1964). 


e 

"Ideologia revoluționară a proletariatului a revitalizat cele mai 
bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă"; 
"O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidu- 
lui, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător"; 
"Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualitäti 
democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care 
acefitia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea 
cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi"; Referiri la "memorabile 
cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea 
conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 
1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului 
Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi crea- 
torilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la 
tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR" 

(din "Literatura română de azi. 1944-1964", D. Micu şi 
Nicolae Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17,23,27 
etc.) 

a 

Din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu un grup de 
scriitori, 13 martie 1981: 

„Tov. Nicolae Manolescu: Mult stimate tovarăşe secretar general, 
îmi permit să arăt foarte puține lucruri care vor veni în completare — 
aşa cum, de altfel, ați precizat şi dumneavoastră — la ceea ce a spus 
colegul meu, Augustin Doinaş. Şi eu cred că avem totală libertate de a 
răspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a dărui 
oamenilor cărți care să oglindească realitatea şi realizările societății 
noastre contemporane. 

Domnia Voastră, de multe ori, ne-ati spus, ne-aţi arătat ce se cere 
de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. (...) De obicei se 
leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi cu, tovarăşe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 424 


secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literatu- 
rii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, 
de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcand să se 
cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa 
de acest cadru firesc. Cea mai mare legatură care se poate face între 
dezvoltare şi literatură în acefiti 15 ani, şi acest cadru legal, se face 
datorită şi graţie eforturilor Domniei Voastre. 

Poate că nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocoti- 
tor afirmarea acestei legalitäti." 


e 

România literară, 1990: 

„Nicolae Manolescu: Domnule preşedinte, dati-mi voie să încep 
cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa sperantelor pe care 
mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu 
eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu 
vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva 
pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), 
şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit 
întâmplător: «Acesta va fi Omul»*). Istoria l-a confirmat. Credeţi — şi 
vă rog să mă iertati că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint 
aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară, şi sunt obligat 
să o fac — credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, 
care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai 
preţios capital politic al dumneavoastră? 

Ion Iliescu: Intrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă 
reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel 
mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectua- 
lilor constituie un element important prin el însuşi. Si nu mă lasă indi- 
ferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a spriji- 
nului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că 
sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucu- 
ram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au 
îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar 
neelegantä. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să 
caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se 
reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De 
altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. 
Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scrii- 
tori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin 
moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; [?] dar, pentru că este vorba 
de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi pretuiam, nu este mai 
mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente speci- 
fice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul 
unora, sunt şi opțiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se 
pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale 
supreme — interesele noastre, ale tuturor — care, indiferent de 
diferentierile de opinii şi opțiuni, trebuie să devină interese comune, 
care să unească oamenii, nu să-i despartă." 

(on Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivi- 
tate revistei "România literară") 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 425 


*) Nu mai caut în arhiva mea interviul bălos, puturos, degradant 
luat de N. Manolescu lui I. Iliescu după Cumplita Mineriadä - mă 
întreb de ce nu a datat Majuru România literară în care a apărut 
ruşinea-ruşinii care ar fi trebuit să-l descalifice pe autor pe viaţă - dar 
nu în România! - trebuie să fi fost numărul din 5 sau 6 iulie 1900. 

lată-l, deci pe «întrebător»: “Un prieten scriitor, care nu vă 
cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe 
coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi 
apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit 
întâmplător: ”. Nenumit atunci, în interviu (încă o dată: în iulie 1990), 
abia după “retragerea” lui Iliescu, 15 ani mai târziu, N. Manolescu îl 
va deconspira pe autorul “Omului : C. Ţoiu”. 

Eu cred, în continuare, că autorul zisei («Acesta va fi Omul» 
pusă în spinarea prietenului său Toiu este chiar el, Manolescu, antico- 
munistul, ne-membrul de partid, rezistentul prin... asta, cum îi zice?, 
cum îi zice? : cultură, oameni buni!, criticul literar Nicolae Manolescu. 

Si când te gândeşti că läträii prin vocaţie, deveniți prin practică - 
Iaru - prin dezorientare (Padina) îi găsesc, acum, justificare pentru 
închinăciuni dintre cele mai jegoase... 


Publicat Duminică, 30 mai 2010 


SE CONFIRMA LINGAUL! 20:50:16, 30 May 2010 
SA MAI ZICA CINEEVA : CA SCLAVUL LUI GOGU RADULESCU, NIKY 
MANOLESCU-PCRESCU, NU S-A PLIAT CAND A TREBUIT PE TOATE 
JIGODIILE DIN FRUNTE PCR - DEJ,CEAUSESCU,ILIESCU! UNDE TI-E 
VALOAREA? LA GOGU RADULESCU SUB PAT! 

+3 

Exemple 22:05:13, 30 May 2010 
Collie : ASTA SE NUMESTE adaptare la noile situatii - asa se disculpa toti adapta- 
tii. Parerea acestora despre situatiile "de adaptare" este ca sunt doar dovezi de INTE- 
LIGENTA - NU de PARVENITISM , lipsa de moralitate si multe alte... Am dori sa 
citim insa MONUMENTALELE DECLARATII ale Domnului TISMANEANU - sa 
vedem ce EXERCITII a facut si Dumnealui. Sau ale Domnului Patapievici si cum 
s-a dat peste cap de trei ori si a devenit MARE conducator de I.C.R. Sau a multora 
altii - care NUMAI asa au ajuns "MARII CIOCOI INTELECTUALI". 

+2 

O, ce porcărie! 23:27:27, 30 May 2010 

Florin Iaru : Deci: pe vremea aceea, acest domn, dat afară de trei ori de la facul- 
tate din cauza originii nesănătoase, încerca să scape nesugrumat de mîna lungă a par- 
tidului! Mînuţa asta l-a urmărit pînă în '89, e de notorietate! L-a f... partidul, îl f... 
şi voi! Ce a ajuns Cotidianul! Oare cine vă dă indicaţii în materie de cultură? 
Nistorescu ştie? Bă, nemernicilor, nu vă e ruşine? Miine, poimfine, veţi publica inter- 
ogatoriile deţinuţilor politici şi-i veţi murdări i pe ăia! 

0 


domnule iaru, manolescu 23:48:37, 30 May 2010 
nu si-a cerut scuze : niciodata pt ce a scris! dimpotriva, am un interviu inregistrat in 
care spunea apäsat ca el "n-are texte compromitatoare"! bine, sa admitem ca e 
bosorog si l-a lasat memoria! dar cronicile lui pot alcatui o istorie a literaturii? fiti 
corect,domnule iaru, ca valoare literara si generatia '80 si manolescu sunteti nulitati! 
si compromisi pe deasupra! 

+2 

O mare marsavie 00:17:27, 31 May 2010 

Viorel Padina : E o mare marsavie sa se spuna ca N.Manolescu a fost "un 
cantaret comunist", bazandu-ne pe cateva randuri conventionale si de altfel absolut 
intamplatoare dintr-o tinerete traita in plin proletcultism, aproape. In realitate, toata 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 426 


lumea cat de cat in tema stie ca Nicolae Manolescu a fost liderul rezistentei prin 
cultura din Ro. Din contra, tocmai faptul ca nu a fost membru PCR, ca majoritatea 
congenerilor sai (inclusiv Nichita Stanescu), i-a blocat cariera universitara pana in 
1989... lar aceasta pledoarie pro-manolescu o face redactorul "Apelului catre 
Europa", singurul text evident anticomunist scris de un intelectual roman in anii 80" 
(cum se exprima cineva...) si, de altfel, poetu pe care Manolescu nu l-a inclus in 
Istoria sa (desi altadata scrise ca e "un poet absolut extraordinr..."). Amicus Plato sed 
magis amica veritas... 

-3 

O mare marsavie 00:24:16, 31 May 2010 

Viorel Padina : E o mare marsavie sa se spuna ca N.Manolescu a fost "un can- 
taret comunist", bazandu-ne pe cateva randuri conventionale si de altfel absolut 
intamplatoare dintr-o tinerete traita in plin proletcultism, aproape. In realitate, toata 
lumea cat de cat in tema stie ca Nicolae Manolescu a fost liderul rezistentei prin cul- 
tura din Ro. Din contra, tocmai faptul ca nu a fost membru PCR, ca majoritatea 
congenerilor sai (inclusiv Nichita Stanescu), i-a blocat cariera universitara pana in 
1989... lar aceasta pledoarie pro-manolescu o face redactorul "Apelului catre 
Europa", singurul text evident anticomunist scris de un intelectual roman in anii 80" 
(cum se exprima cineva...) si, de altfel, poetu pe care Manolescu nu l-a inclus in 
Istoria sa (desi altadata scrise ca e "un poet absolut extraordinr..."). Amicus Plato sed 
magis amica veritas... 


viorel padina ai obraz? 00:36:46, 31 May 2010 


n-a scris texte pro-PCR, nea Nicu, nea Nelu??? de Dej ce sa zic!!!! a semnat langa 
PAUL GOMA sau ION NEGOITESCU? CE JIGODIE ESTI! manolescu a fost 
femeie in casa la GOGU RADULESCU! padina, alfabetizeza-te! Iaru e un gandac! 

+2 

Daca ai avea si tu nume... 00:48:35, 31 May 2010 

AVP : ...te-ar asculta, poate, careva... Dar asa nu esti decat - gura pacatosu- 
lui...- un gandac. la gandaceste-te. 

optzecistii au spume la gura 02:41:47, 31 May 2010 

demascati de Cotidianul : ei disidentii lu' tov. Manolescu, o adunatura de 
ratatii cu pretentii care se lauda intre ei, fara opera, fara idei, niste obositi tip iaru, 
cartarescu, t.t.cosovei, pcristi cu acte in regula! Bravo Nistorescu, demasca-i! toti 
iesiti din paltonul de activist a lui gogu radulescu! 

+2 

FELICITARI LUI MAJURU 03:03:23, 31 May 2010 

DESFIINTEAZA UN MIT : CU CITATE CULESE INTELIGENT, EXCE- 
LENTUL ISTORIC ADRIAN MAJURU FACE LUMINA-GENERATIA OPTZE- 
CISTA O ADUNATURA DE FURNICI CU PRETENTII GIGANTICE! NICI 
OPERA, NICI MORALA, DAR SOLIDARI IN A BAGA GUNOIUL SUB PRES! 
NUMAI CA SUNT SI OAMENI CULTIVATI IN TARA ASTA SI NU POT FI 
PACALITI DE CULTURNICUL MANOLESCU! IARU, TREZESTE-L PE 
T.T.COSOVEI! 

+2 

proromania 08:05:48, 31 May 2010 

dionys : ce scursura de om. 


lată-i, cu un citat din Petre Roman, în 1990 : «S-au demas- 
cat, s-au demascat!» 

De Florin Iaru - numai de bine, ca despre iresponsabilii cu 
diplomă - dar AVP-ul cel vânjos, anticomunistul numărul 1 al 
plaiurilor RSR, autorul al primului - şi ultimului - manifest anti- 
comunist? Ce ruşine, ce noroi padinesc! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 427 


Un mesaj încurajator: 


“Buna seara domnule Goma 

Am terminat de citit pe nerasuflate Jurnalul pe luna mai si am fost tare 
bucuros sa constat ca nu ne-ati mai dat mesaje nelinistitoare despre sanatatea 
Dvs. Am fost tare trist cand am citit luna trecuta ca nu va simtiti tocmai bine 
si toata luna m-am gandit la asta. Anul acesta impliniti 75 de ani si noi (unii 
dintre noi) dorim sa va facem surprize dintre cele mai placute.Nu le divulg 
deoarece sunt in stadiu embrionar. Asa ca va doresc multa sanatate si va 
imbratisez ca sa va ridic moralul. Sa stiti ca ati aruncat samanta pe un teren 
fertil si trebuie sa v-o spun raspicat ca m-ati invatat sa spun NU si sa nu mai 
accept minciuna in jurul meu. 

Cu respect 
George Onofrei, Galati, 31.05.2010,20.38” 


Mulţumiri prietenului epistolar Onofrei pentru vorbele bune. 


x 


Aceşti tâlhari de drumul mare, israelienii. Sunt sufocat de 
mânie, de durere, de... Occidentalii se multumesc să critice doar 
“disproportiile” atacului ucigaş, în Gaza. Căcăcioşii - în frunte cu 
Obama! În Europa, “disproportionistii” sunt nu doar nemţii, 
reeducaţi-culpabilizaţi-prin-holocaustizare până la măduvă, prin 
Merkela lor, ci şi prin Topäilä Sarkozy, bine dirijat din umbă de 
trotskistul fără vindecare Kouchner, inventatorul, mai an, pentru 
înfometaţii din Gaza, a... “culoarelor umanitare”, diversiune 
israeliană curată. 


x 


Prietena mea, tot epistolară, de la Chişinău, Sorina, 
căsătorită cu un consătean de-al tatii, din Ciocâlteni: Gâlcă 
(ea descinzînd din neamul grecilor Scordeli, celebrii “sfetnici de 
pe insula Creta” prin moşierul care stăpânea şi Mana, Constantin 
Pantelimonovici Scordeli, acesta fiind şi ziditorul bisericii, 
restaurată de Sorina), mi-a scris, provocată de jurnalul meu pe 
mai 2010. Ne-am potrivi noi la multe - mi-a trimis anul trecut o 
sumă de fotografii şi am pribuluit-o - însă la utopia Manei nu ne 
ne găsim în armonie: ea, grecoaică sadea, se gândeşte doar la 
“o chestie cu turismul...” 

Păcat. 


x 


Pentru că nici în utopie nu mai sunt răbdat, iată ce-mi scrie 
Ovidiu Creangă din Toronto: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 428 


“Stimate Domnule Paul Goma, 

Inca de cind era in viata Andrei Vartic ne-am preocupat de 
gimnaziul din Mana. 

Directoarea Valentina Savitcaia (...) este profesoara de rusa dar 
mai preda citeva ore de fraunceza in alt sat ca sa poata avea un salariu. 
Ea spune ca cei mai fericiti copii din sat au fost cei bolnavi ca au fost 
dusi spre tratament in alt sat mai mare unde urmeaza scoala acolo. 

Directoarea spune ca scoala e pe cale de disparitie deoarece in 
Mana e o saracie adinca si practic toti adultii sunt la munci in Italia sau 
Spania unii abandonind copiii la rude batrine care nu pot avea 
grija lor. Directoarea spune ca in cancelaria lor nu au o masa si doua 
scaune. Ea spune ca nu stie cui si cum sa imparta suma de 200 de euro, 
ca din toti cei 31 de elevi cit are scoala numai trei fete sunt ceva “mai 
rasarite”. Directoarea a rugat pe Nina si Ion Vartic (care au ramas in 
locul lui Andrei Vartic sa ma ajute la distribuirea premiilor “Ovidiu 
Creanga” care au devenit o traditie ca le ofer de 8 ani). 

Acum citeva zile am trimis lui Nina si lon Vartic suma de 1800 
de curo|pa] ca sa distribuie premii la: 

Liceul Alexandru Cel Bun din Varzaresti Euro 200.00 

Liceul Lucian Blaga Tiraspol m i 

Liceul Alexandru Cel Bun, Tighina ÎN i 

Gimnaziul Antonie Plamadeala Stolniceni EI 5 

Liceul Bogdan Petriceicu Hajdau Chissinau a a 

Gimnaziul din Mana 5 e 

Total Euro 1.200 

Restul de 600 sunt pentru diplome si cheltuieli neprevazutee 

Eu am spus sa imparta banii la elevii care crede ea cu toate ca nu 
sunt absolventi. 

Ideia de a denumi scoala Maria si Ifimie [Eufimiel Goma nu se 
pune problema deoarece scoala nu mai dureaza mult. (sublinierea 
mea, surprinsă, îndurerată, P.G.) 

In memoria familie Goma in fiecare an de 2 Oct. satul face un 
parastas la mormintul micutului Goma (fratele Dumneavoastra) 
singurul din familia Goma ce mai este in Mana. 

Va salut cu respect, 

Ovidiu Creanga” 


Asta este: Mana noastră, Mana mea nu va mai avea şcoală. 
Nu a avut sub ruşi, Românii, după 1918 au făcut să aibă lumină, 
în acel cătun prin strădania părinţilor mei, cei care au ridicat 
clădirea şcolii. Si eu, păcătosul de mine, care îmi imaginam 
reabilitarea fostei şcoli, cea făcută de tata cu mânurile lui, 
ciuntită de corpul locuinţei directorului... 

Răul este mult mai adânc decât mă temeam şi în cele mai 
sumbre vise negre. 

Şi chiar dacă mă prefac a nu băga de seamă fraza: “Ideia de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 429 


a denumi scoala Maria si Ifimie [Eufimie] Goma nu se pune problema 
deoarece scoala nu mai dureaza mult”, tot nu pot alunga imaginea 
(doar imaginea) satului pustiu, pustiit: de sărăcie, de disperare, de 
abandon de mame şi de taţi. 

O, Doamne, Doamne. 


Miercuri 2 iunie 2010 


Surpriză - ne-oblojitoare: contorul vizitatorilor mei pe 
internet spune, pentru ziua de ieri: 101 persoane. Nu înţeleg ce le 
va fi stârnit interesul, dar mă bucură. 


M-am zvârcolit în aşternut toată noaptea, nădăjduind că, 
dacă mă trezesc acum, în clipa asta voi constata că nu fusese 
decât vis-rău, cel cu moartea şcolii din Mana, cel cu atacul 
bezmetic al bezmeticilor israelieni împotriva convoiului umanitar 
pentru Gaza. 

Si nu: nu visasem-rău. Chiar aceasta era realitatea-reală. 


x 

Am fost până la poştă! Şi n-am căzut pe câmpul de bătaie! 

Adevărat: mi-au luat banii, tâlharii - nu spun suma, deşi Ana 
ea însăşi m-a asigurat: «Oricât ar costa! Sunt neamurile 
noastre...» - şi ea suferă de lipsa neamurilor, de aceea a 
si înhăţat-o pe Daniela şi a decretat: “E nepoata mea, 
personală!”... 

Da, oameni buni: am reuşit sa re-trimit cărțile returate de la 
Chiş’nău. Functionara, proaspătă (în fonctie), m-a întrebat, citind 
adresa de pe ambalaj: 

«Ce-i aceea Moldova? De cine ține?» 

«De nimeni», am explicat eu, hilar, cuprins de o criză de 
voie bună. 

Autoironia mea a nimerit ca-n glod. 

«S1 unde-i ţara asta? Că trebuie să ştiu cum o taxez» 

«În Europa», am explicat. «Acolo m-am născut eu”, mi-a 
scăpat, nu rezist să nu mă laud - dacă alţii nu o fac, mă, pe mine, 
singur-singurel. 

«A, da?» (inutil să explic: dialogul era în frantuzeste). 
«O clipă, s-o chem pe şefă, ea se pricepe la politică». 

A venit şefa, specialista PTT în politică. Am luat-o şi cu ea, 
de la început - nici ea nu auzise de “Moldova”. 

«Pentru Dvs., doamnă: “Moldavie '», am dat o suplimentară- 
internaţională. 

«A, da?», nu a părut a deveni mai luminată. «Şi ce aveţi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 430 


înăuntru?” 

«Cărţi. Scrie pe ambalaj: LIVRES» 

«A, da?» 

«A, da! Scrise de mine... Cu mâna asta», i-am arătat mâna 
dreaptă. 


«A, da? Eu nu citesc cărţi». 

Era să spun: «Bine faceţi, nici moldovencele mele nu citesc 
ce le trimit...» - m-am abținut. 

Am scos bancnota de 50 euro, am întins-o, oftind. Am luat 
restul şi am plecat spre casă, împăcat că mi-au mai rămas bani de 
pâine şi de lapte. 


Joi 3 iunie 2010 


Tâlharii de israelieni. Idioţii! Incapabili militarmente - ei, 
avînd armata cea mai terifiantă din lume: distruge tot, cu tancu- 
rile, cu anfileria, cu aviația, lasă - după plecarea cu coada între 
picioare, învinsă, bombite cu uraniu - ca în Liban - şi tot ea zbiară 
de i se dislocă fălcile că Israelul a fost agresat... 

… Ca în marea abordare de alaltäieri: ei atacă, în apele 
teritoriale internationale, prin lansare din helicoptere, a milita- 
rilor înarmaţi până în dinţi, dar tot ei, pârâcioşi de mii de ani, se 
plâng de... agresiune! 

Din păcate, nici de data aceasta, Israelul, acest stat terorist, 
agresor (unde eşti, Manolescule, cu acuzaţiile tale de antisemit 
până ieri seară, devenit azi noapte anti-antisemit feroce?) nu va fi 
pedepsit cum se cuvine: îl apără (“cu ghearii şi cu dintile”) USA. 
America are nevoie de dezinformatori evrei, ca să comită alte 
grave erori - ca în Irak - azi-mâine în Iran. 

Că Turcia s-a scuturat niţel de “prietenia indefectibilă” cu 
Israelul? Ei şi? Israelienii ştiu, din experienţa de o jumătate de 
secol că, oricât ar fi de arätati cu degetul, pentru crime, 
“cu timpul, se va trece peste...” 

O notabilă realizare a condamnării opiniei publice interna- 
tionale - a Israelului - ar fi ridicarea blocusului care a însângerat 
Gaza. Un prim pas l-au făcut egiptenii, deschizînd porţile pentru 
înfometaţii, bolnavii palestinieni. 


Vineri 4 iunie 2010 


Măi, măi! Juna intelectualitate israeliană a descoperit - în 
sfârşit, după trei sferturi de secol - că Turcia i-a masacrat pe 
armeni! Şi a pus de-o demonstraţie - antiturcească - la Tel Aviv! 
În acest caz nu se poate folosi: «Mai bine mai târziu decât 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 431 


niciodată», ci: 

«Dar până acum ce-aţi făcut, mägarilor !?, cu toţii, mai ales 
cu toatele, intelectuali, dintre care nu puţini istorici? l-aţi 
antisemitizat, în cor, cu stropi, mai ales pe congenerii voştri : 
Benbassa, Attias, Bareboim, Menuhin declarîndu-i mincinosi, 
calomniatori, blasfematori, fiindcă, deşi evrei -“îndrăzniseră” să 
afirme că Turcia are, pe suflet, pe conştiinţă (sic) Holocaustul ei, 
deci drept este să fie recunoscut - au negat “prioritatea” 
Holocaustului evreilor». 


x 


Gabriel Pleşea îmi trimite: 


“Draga Paul Goma, 

A propos de cele notate in Jurnalul pe Mai 2010 referitor la Florin 
Pavlovici, Gabriel Dimisianu scrie in Romania Literara 
(http://www.romlit.ro/numarul_19 2010) un articol dedicat lui Ivasiuc 
(http://www.romlit.ro/cazul ivasiuc), in care il apara pe amicul sau, 
citand din cartea lui Florin Pavlovici "Frica si panda" Vi-l semnalez, 
fiindca tocmai am citit in Jurnal despre Ivasiuc si Pavlovici. 
lata cateva extrase, care, poate, va privesc. 

Scrie Dimisianu: 

"M-am simţit îndemnat să scriu aceste câteva note despre Al. Ivasiuc, 
după ce am sfârşit de citit, zilele trecute, cartea lui Florin Constantin 
Pavlovici Frica şi Pânda." 

Până să fi citit aceste două cărți am tot ezitat să-l evoc pe autorul 
Cunoasterii de noapte. Am scris despre literatura sa, dar nu şi despre omul în 
jurul căruia stăruia atâta incertitudine. Multi îl suspectau că a colaborat cu 
Securitatea, iar unii l-au şi învinuit de-a dreptul, ca Paul Goma. E drept că 
Goma a făcut-o după ce Ivasiuc murise, nemaiavând cum să dea explicaţii, să 
recunoască sau să infirme. De fapt, Paul Goma trecea, în privinţa lui Ivasiuc, 
de la o extremă la alta, contrariindu-l pe Florin Constantin Pavlovici cu 
această oscilare şi obligându-l să aducă în discuţie criteriul moral: „Dacă ştia 
că Ivasiuc era o lichea, cum pretinde Paul Goma că ştia încă din puşcărie, este 
imposibil de înţeles de ce l-a cultivat cu atâta insistenţă după eliberare, de ce 
s-a folosit de el, de relațiile lui şi ale Titei Chiper - soţia lichelei - când o ele- 
mentară moralitate, în numele căreia nu încetează să vitupereze, i-ar fi cerut 
să îl evite”. (Frica şi Pânda, p. 82). Dovezi că Ivasiuc a colaborat cu 
Securitatea n-au fost totuşi aduse, nici de Goma, nici de alţii, ci s-au făcut 
mereu presupuneri, speculaţii, pornite mai toate de la împrejurarea că fostul 
deţinut politic a lucrat o vreme la ambasada americană. Au mai fost invoca- 
te călătoriile lui Ivasiuc, bursa de la Yowa, cele câteva funcţii de oarecare 
importanţă pe care le-a deţinut, în anii '70, în administraţia culturală, la 
Uniune, la Cartea Românească, în cinematografie." 

Cu toate cele bune, 

Gabi Plesea” 


Le iau pe rând: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 432 


Vasăzică G. Dimisianu afirmă: 


“E drept că Goma a făcut-o după ce Ivasiuc murise, (subl mea, P.G.) 
nemaiavând cum să dea explicaţii, să recunoască sau să infirme”. 


Insă tot el citează din Pavlovici altă variantă: 


«Dacă ştia că Ivasiuc era o lichea, cum pretinde Paul Goma că ştia încă 
din puşcărie...» 


La care eu răspund: 
Dimisianu minte cu neruşinare când prezintă drept adevăr 
minciuna: 


«Goma a făcut-o după ce Ivasiuc murise» 


Ivasiuc a murit în 4 martie 1977, în timpul cutremurului. 
Eu am fost re-arestat la 1 aprilie, iar în jurul datei de 1 mai mi 
s-au dat spre luare-la-cunostintä dosarele (căci ele erau cam 
plurale!, cum zic ardelenii). De la prima lectură am dat peste 
rapoartele făcute de Ivasiuc despre mine, despre mama mea 
(minciuna detestabilă mizerabilă: căpătasem /!/ un apartament de 
patru camere, prin Uniunea Scriitorilor, la intervenţiile sale, ale 
Ivasiucului, însă, eu fiu denaturat, nu o luasem pe mama la mine, 
ci o internasem într-un azil, “ca să-şi poată scrie în pace 
operele-i nemuritoare...”, explica el în scris). 

Aşadar: până atunci, 1 mai 1977, ştiam că Ivasiuc este 
suspect de colaborare cu Necinstitul Organ (ei, da: ca funcționar 
la Ambasada americană, pe trotuarul căreia oamenilor normali le 
era interzis să treacă; bursa în America, “postul de răspundere în 
Uniunea Scriitorilor”, postul de adjunct al lui Preda la conduce- 
rea editurii Cartea românească, prezenţa sa la multe colocvii, 
conferinţe, în străinătate, prezenţa la toate vizitele unor delegaţii 
de scriitori occidentali («Dacă ştiu englezeşte...», explica el, cu 
modestia-1 devastatoare), “cele câteva funcţii de oarecare impor- 
tantä pe care le-a deţinut, în anii '70, în administraţia culturală, la 
Uniune, la Cartea Românească, în cinematografie", cum o trage 
pe bagatelizare băgăţelu” Dimisianu, însă eu - ca şi Pavlovici, 
Zub, Petrişor - am rămas la atâta, zicîndu-mi că o prietenie de 
puşcărie nu se distruge printr-o suspiciune, oricât de adevărată ar 
arăta aceea. Treapta următoare a fost “păşită” de Ivasiuc în 
martie 1970, când, ca adjunct al editurii Cartea românească, 
certîndu-se pe coridoare cu Geta Dimisianu, a urlat în gura mare 
că [ea, Dimisianca] îl apără pe Goma şi cartea sa, Uşa noastră 
cea de toate zilele, recent predată, în ciuda faptului că acesta (eu) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 433 


“a vrut intenţionat să pună o bombă sub editura mea” (editura era 
a Uniunii Scriitorilor, iar director era Marin Preda, nu Saşa). Geta 
l-a trimis la plimbare cu tot cu “deductia” lui - urmarea fiind: 
Preda s-a speriat, a dat la re-lectură manuscrisul şi, cu excepţia lui 
Paleologu (dar nu şi cu a lui Țepeneag), toţi ceilalţi redactori 
şi-au modificat-prin-“moderare” (negativă) opiniile initial 
favorabile mie. 

Iar eu am devenit peste noapte interzis. 

După ce am constatat că “decodificarea” lui Ivasiuc mi-a 
secerat viaţa de scriitor, la vreo două luni după scandal, când am 
constatat că numele meu nu mai este pomenit nici în inşiruiri 
banale, că nici soţia şi socrii - traducători - nu mai puteau să 
publice - abia atunci, am rupt relaţiile cu el dar încă nu-l 
acuzasem de colaborare cu Securitatea ci doar (!) de... vorbe în 
dodii, scăpate de un paranoic. Abia prin luna iunie (1977), după 
liberarea de la Rahova când, la o întâlnire cu Breban, cu Raicu şi 
cu lon Vianu (însă acesta din urmă a negat treizeci de ani mai 
târziu că ar fi fost de faţă la momentul în care... îmi dăduse o 
sumă de bani! - sub influenţa colegului de tribună, A. Oişteanu se 
pomenise zicînd-scriind: “Goma este un antisemit basarabean”). 
Atunci, da: atunci (în iunie 1977) am povestit prietenilor mei că, 
în prima zi de consultare a dosarelor acuzării rapoartele lui 
Ivasiuc se aflau acolo (în dosare), iar a doua zi dispăruseră ! - 
împreună cu transcrierea, după Europa liberă, a cărții mele 
Gherla, apărută în franceză, la Gallimard, în anul precedent - 
dar şi cu transcrierea, tot după Europa liberă, a Bisericii Negre 
de Baconsky, “rătăcită”?, intenţionat băgată în dosarul meu?... 


Mai departe, acelaşi Dimisianu: 


“De fapt, Paul Goma trecea, în privinţa lui Ivasiuc, de la o extremă la 
alta, contrariindu-l pe Florin Constantin Pavlovici cu această oscilare şi 
obligându-l să aducă în discuţie criteriul moral: 


Bietul Pavlovici: îl contraria Goma, “obligîndu-l (!) să aducă 
în discuţie criteriul moral”: 


„Dacă ştia că Ivasiuc era o lichea, cum pretinde Paul Goma că ştia încă 
din puşcărie, este imposibil de înţeles de ce l-a cultivat cu atâta insistenţă 
după eliberare, de ce s-a folosit de el, de relaţiile lui şi ale Titei Chiper - soţia 
lichelei - când o elementară moralitate, în numele căreia nu încetează să 
vitupereze, i-ar fi cerut să îl evite". (Frica şi Pânda, p. 82). 


Ce să-i răspund Pavloviciului? Că, după liberare “l-am 
cultivat” pe Ivasiuc exact din aceleaşi motive pentru care îl 
cultivaseră Pavlovici şi Zub; că, într-adevăr, pe atunci îl conside- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 434 


ram un “Saşa”, aiurit, vorbind vrute şi nevrute, un täcänit ce ar 
putea deveni periculos - dar încă nu era...- fiindcă încă nu ne 
răsfoisem dosarele de securitate, să aflăm ce a mai inventat 
prietenul nostru. Apoi: niciunul dintre ei (Pavlovici, Zub) nu pre- 
zentase, în 1970, la sugestia lui Saşa, la editura Cartea 
Românească (“editura mea”, cum îi spunea amicul) o carte pe 
care el, directorul adjunct, fără a o citi, a condamnat-o, în gura 
mare, ca să-audă-cine-trebuia prin : “Sub personajul cutare 
se ascunde Nicolae Ceauşescu, iar sub personajul cutare Elena 
Ceauşescu” - “judecată” mincinoasă, idioată, dar care a 
provocat interzicerea mea şi alor mei. 

Şi că, abia după arestarea din 1977, am încetat de a-l mai 
cultiva pe amicul Saşa, pentru că în dosarele prin care eram 
condamnat la moarte se aflau şi informările sale despre mine 
(şi despre A. E. Baconsky!), atunci am povestit în jur că priete- 
nul Saşa este un turnător al Securităţii - Pavlovici poate afirma 
că în dosarul său nu se află nici o notă a amicului Saşa? Ar fi în 
stare - dar cine îl va crede pe Pavlovici? Doar Dimisianu! 

Dimisianu însă nu se astâmpără, continuă să-l apere pe 
Ivasiuc (cine apără, pe cine: Dimisianu pe Ivasiuc!), scriind mai 
departe: 


“Succesul, buna primire de către critică nu-l lăsau totuşi nepăsător. In 
1970 era redactor-şef la Cartea Românească şi m-am dus la el cu manuscri- 
sul volumului meu Prozatori de azi, propunându-i să-l tipărească. Schitam 
acolo o imagine a tendinţelor din proza românească de atunci. S-a uitat la 
sumarul cărţii şi a deschis-o, mi-am dat seama imediat, la capitolul în care era 
vorba despre el. S-a adâncit în lectura lui făcând abstracţie de prezenţa mea. 
L-a citit tot şi mi-a comunicat o impresie favorabilă care se extindea asupra 
întregului, deci şi a paginilor necitite, în care mă ocupam de alți prozatori. 
„- E bună cartea, mi-a zis scurt, o publicăm repede." Cum s-a şi întâmplat.” 


A vrut Dimisianu să mă facă invidios? S-a înşelat: cei care 
au citit cu ochi normal pasajul de mai sus au înţeles motivul 
pentru care cartea lui Dimisianu a fost “publicată repede” la 
“editura lui Ivasiuc”, iar a mea, predată cam tot atunci (în 1970) 
a fost, nu doar respinsă, ci condamnată, fiindcă aducea 
atingere la soţii Ceauşescu: în cartea lui Dimisianu Ivasiuc era 
elogiat - în a mea nici măcar pomenit. 

Acest guzgănaş de canale, Dimisianu! Dacă cineva mai avea 
îndoieli în legătură cu puturosul caracter al său el însuşi s-a 
însărcinat să-l contrazică în vara anului 1990, când a avut loc 
“Lupta pentru România literară”: 

“Echipa” alcătuită din Paler, Dimisianu (ei, da, el însuşi!), 
Valeriu Cristea şi alţi buni s-a înfruntat cu Echipa Manolescu: 
Băran, Toiu, Pardău, Silvestru şi alţi... - zic doar: “răi”, ca să nu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 435 


spun: mizerabili, milițieni, turnători, hoţi de documente de la 
prieteni (Pardäu, de la Caraion, încă în viaţă, găzduindu-şi 
colegul), colaborationisti de cea mai gretoasä specie (Silvestru) 
curluntrişti ca Manolescu (şi încă nu ştiam ce mai ascunde 
izmănăria lui Niki al Monicăi). 

După o mizerabilă perioadă electoralistă, a câştigat, cine ar 
fi crezut: Manolescu! 

Astfel soarta lui Dimisianu, născut-nu-făcut adjunct la câte o 
chestie a rămas suspendată: 

Fulgerător (am exagerat, ca să zugrăvesc viteza de schim- 
bare a orientării, a caracterului - “dacă îl are şi pe acela”, vorba 
realism-socialismului), Dimisianu a părăsit Echipa lui Paler şi 
s-a băgat slugă la dârloagă în cea a lui Manolescu: ca să nu 
rămână neocupat determinantul post de adjunct (la câte ceva, 
ce-o fi, am mai spus). 

De nemirare pentru naivi ca alde mine (şi ca Valeriu 
Cristea), însă G. Dimisianu face parte din aceeaşi familie cu al lui 
N. Manolescu. A profitorilor nerusinati, a oportuniştilor fără 
scrupule, a mincinoşilor noştri intelectuali, pe scurt: a 
“adevăraţilor scriitori români” precum Adamesteana, Blandiana, 
Pleşu, Liiceanu...- şi atâtea alte lichele de vază, de te întrebi... 

Ba nu te mai întrebi nimic. 


x 


Din Le Monde de azi - întrebaţi-vă, scriitorilor români, de ce 
nu apar astfel de texte în presa românească: 


“Isra€l-Palestine : halte à la surenchère ! 
Les limites du recours à la force armée, par Amos Oz 

Durant deux mille ans, la connaissance qu'avaient les juifs de l'usage de 
la force se résumait à des coups de fouet sur l'échine. Au cours des dernières 
décennies, nous avons à notre tour employé la force et y avons pris goût jus- 
qu'à l'ivresse, nous figurant que c'était la seule manière de résoudre n'impor- 
te quel problème. Le clou qui dépasse appelle le marteau, comme dit le pro- 
verbe. 

Les Français de la flottille ont regagné Paris grâce à l'ambassadeur de 
Grèce 

ANALYSE Les juifs de France divisés 

ANALYSE Qui sont les Français pro-palestiniens ? 

POINT DE VUE La fuite en avant sécuritaire conduit Tel-Aviv à l'im- 
passe, par Dominique de Villepin 


Israël : pressions pour une enquête internationale 
Une large part de la population juive, à l'époque du Yishouv, avant la 
création de l'Etat, ne connaissait pas les limites de la force, pensant que l'on 
pouvait tout obtenir par ce biais. Heureusement que, durant les premières 
années suivant l'indépendance d'Israël, certains dirigeants, tels David Ben 
Gourion et Levi Eshkol, furent parfaitement capables de fixer les bornes à ne 
pas franchir. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 436 


Depuis la guerre des Six-Jours, en 1967, la doctrine de la force est deve- 
nue une idée fixe en Israël, où l'on répète comme un mantra : "Ce qui ne peut 
être acquis par la force peut l'être par la force puissance X." 

Le blocus imposé par Israël à la bande de Gaza est, entre autres, le fruit 
empoisonné de cette théorie. Il procède de l'hypothèse erronée selon laquel- 
le le Hamas peut être vaincu par la force, ou, plus généralement, que le pro- 
blème palestinien est susceptible d'être résolu par la force plutôt que par la 
diplomatie. Mais le Hamas ne se réduit pas à une organisation terroriste. Le 
Hamas est une abstraction. Une vision fanatique née du désespoir et de la 
frustration de nombre de Palestiniens. Or, il est impossible de combattre une 
idée par la force - des blocus, des bombardements, des chars d'assaut, voire 
des commandos de marine. Prendre le contre-pied d'une idée veut dire en 
soumettre une autre plus attrayante et plus valable. 

Le seul moyen pour Israël de couper l'herbe sous le pied du Hamas est 
de parvenir au plus vite à un accord avec les Palestiniens, en vue de la créa- 
tion d'un Etat indépendant en Cisjordanie et à Gaza dans les frontières de 
1967, ayant Jérusalem-Est pour capitale. Israël doit signer la paix avec Abou 
Mazen et son entourage afin de ramener le conflit israélo-palestinien à un 
conflit entre Israël et Gaza. Lequel ne finira par se régler que par des négo- 
ciations avec le Hamas, ou, mieux encore, en intégrant le Fatah et le Hamas. 

Intercepter encore cent bateaux au large de Gaza, envoyer cent fois 
encore nos troupes encercler Gaza, déployer encore et encore des forces mili- 
taires, policières et secrètes ne résoudra pas le problème. Car nous ne 
sommes pas seuls sur cette terre, où les Palestiniens ne le sont pas davanta- 
ge. Nous ne sommes pas seuls à Jérusalem, et les Palestiniens non plus. 

Et tant qu'israéliens et Palestiniens ne reconnaîtront pas les consé- 
quences découlant de ce simple fait, nous vivrons tous en état de siège per- 
manent - Gaza sera soumis au blocus israélien, et Israël au blocus arabe et 
international. 

L'usage de la force est vital pour notre pays, je n'en sous-estime pas 
l'importance. Sans elle, nous ne survivrions pas même vingt-quatre heures. 
Nul ne doit méconnaître son pouvoir. Mais nous ne pouvons oublier non plus 
que le seul usage légitime de la force est celui de la prévention et ne tend qu'à 
empêcher la destruction ou l'occupation d'Israël, protéger nos vies et notre 
liberté. 

Privilégier la force à d'autres fins - résoudre les problèmes par la vio- 
lence ou condamner des idées, par exemple - nous menerait à d'autres catas- 
trophes, à l'instar de celle survenue dans les eaux internationales, en haute 
mer, en vue des côtes de Gaza. 

(Traduit de l'hébreu par Sylvie Cohen.) 


Amos Oz est écrivain et intellectuel israélien, cofondateur du mouvement 
La paix maintenant, favorable à la création d'un Etat palestinien. 


… Räspuns: 

Fiindcă “constiintele intelectuale” româneşti nu au fost si nu 
sunt nici conştiinţe, nici intelectuale. Niciodată nu au stat pe cele 
două picioare al lor - ci în patru labe, cu urechea ciulită: ce ne va 
dărui gardianul-şef, azi; turtoi sau chiar pâine?; cu ce şi pentru ce 
ne va pedepsi? 

“Cumpărarea” şi a României de către evrei nu este laudă 
deşartă decât pentru Românii avînd coloană vertebrală, însă, 
pentru evrei, noi suntem sclavii lor, hăt, din neagra antichitate 
(vezi-1 pe prototroglodiştii lor). Ideea că evreii conduc lumea, că 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 437 


nu se poate face nimic împotriva lor a fost relansată la noi de 
vânjosul prozator ardelean Breban. Or nu era un cuvânt de 
ordine a “celui mai important dintre scriitori - îndemna el la 
nesupunere?, cum să credem asta?, ardeleanul legitimist îşi 
găsise un nou “drăguţ-împărat”: evreul - iar puradeii autori-de- 
cărți au jubilat: iată, nu mai era necesar să ne împotrivim noi, ca 
opozanți prin vocaţie, împotriva Terorii: Domnul Breban ne-a 
asigurat că tot nu este nimic de făcut, aşa că, hai să-l atacăm pe 
Goma (noi, Buducii, noi Grosanii, noi, Ţârlii), apoi să bem o 
bere! 

Ce să aştepţi de la turma scriitornicilor de expresie română - 
aici fiind inclusă şi supracireada scriitorimii israeliane de limbă 
română, în frunte cu militianul Shaul Carmel? Ni-mic. Doar nu se 
va ridica, curagios, un Volovici, împotriva agresorului israelian - 
în Liban, în Gaza, recent în intervenţia de o rară imbecilitate - cu 
vărsare de sânge - asupra navelor care încercaseră să aducă 
ajutor umanitar nefericitilor închişi în ghettoul demult prefăcut în 
ruină? Sau un Oiştean? Un Vozganian? Un Dimisian? Sau Ana 
Ipătescu a noastră, Icoana-Blandiana? Îl vede cineva pe Liiceanu 
ridicînd glasul împotriva lichelelor israeliene? Doamne fereşte! 
Sau pe heideggerul comunal Patapievici protestînd împotriva 
congenerilor săi ? - mai degrabă Cosaşu ar face un banc-prost- 
dar-foarte-umoristic-urzicist, cel cu mätusile de la Tel Aviv. Nu, 
Ion Vianu este prea recent (sic) convertit la iudaism, poate post- 
mortem să redevină om normal, nu militant sionist... Cât despre 
tovarăşul său, Oişteanu, mai bine să schimbăm vorba: ce să 
aştepţi de la un Oigenstein din “Răut” în nepot? Au oare de la 
Liviu Antonesei? De la vânjosul AVP? De la Florin Iaru, cel care 
nu ştie dacă merge pe picioare sau în mâini? 

Poate că în Gabriela Adameşteanu să ne punem nădejdea - 
însă neapărat flancată de vitelul devenit bou, Gabriel Andreescu. 

Si dacă de la Manolescu?, cel care în numele statului- 
bandit, Israel, m-a condamnat pe mine le ne-fiinţă, iar ca răsplată 
grasă a căpătat ambasadoriatul UNESCO de la americanii evrei? 

Coincidentä: Valerian Stan... 


Valerian Stan îmi transmite textul: 
“Cu ce drept, impostorilor? 


“Bineînţeles că orice om întreg la minte şi de bună credinţă a văzut bine că tex- 
tul meu privind cazul Marino nu a fost, cum pretinde Gabriel Andreescu, unul acu- 
zator — dimpotrivă — la adresa fostului scriitor şi deţinut politic. Fostul meu coleg, un 
suflet tot mai pustiu şi chinuit, trebuia să răspundă şi el cumva reproşurilor pe care i 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 438 


le-am făcut în sensul că s-a raportat la acest caz atât de subiectiv fli necinstit — vezi 
ce am spus despre maniheismul radical al judecăților privindu-i pe fostul său prieten 
respectiv pe neprietenul Pleşu, ca şi despre ocolirea ranchiunoasă a comparării cazu- 
lui Marino cu cel al lui Paul Goma. Dar decât s-o fi făcut cum a făcut-o, mai bine 
lipsă. În textul de săptămâna trecută din New York Magazin Andreescu a ajuns să 
scrie până şi că prin „compromisul” întâlnirilor în secret cu agenţii securişti Adrian 
Marino a reuşit, citez, să ajungă în bibliotecile occidentale, să realizeze astfel o mare 
operă intelectuală şi — mare atenţie mare! — „să promoveze cultura română”. Dacă 
poţi să crezi aşa ceva... Apucatul ăsta care de douăzeci de ani loveşte fără pic de 
discernământ în tot ce-i românesc a devenit dintr-o dată mare patriot şi nu mai poate 
de grija „culturii rrromâne”. 

În povestea procesului cu Pleşu, da, comentariul „juristului” Renate Weber, pe 
care Andreescu l-a invocat entuziast în favorea sa, poate să aibă (şi cred că chiar are), 
în sine, relevanta lui. Însă acelaşi comentariu nu are cum să şteargă actul bezmetic 
comis împotriva lui Pleşu, şi nici nu poate schimba ceva în cazierul judiciar al entu- 
ziastului. Toate acestea sunt de asemenea cu neputinţă oricâte porcării ar încerca 
Andreescu împotriva-mi. Sigur că, intrînd în armată, am depus jurământul pe care el 
mi-l impută. Dar asta-i problema? Exact acelaşi jurământ l-au depus toţi cei care au 
făcut armata înainte de 1989 (probabil şi inchizitorul meu, dacă o fi făcut armata). 
Poate să fie cineva nedemn pentru lucrul acesta? Dacă da, atunci eu zic să facem nişte 
liste şi cu şoimii patriei, cu pionerii şi uteciştii. Sau — de ce nu, urmîndu-l pe alienat 
— şi cu cei care au avut tipărită pe certificatele de naştere stema Republicii Socialiste 
România. Ca să intri la Drept (ca mine), mai zice Andreescu, „trebuia să fii agreat de 
organe”. Sigur, înainte de examen, era de completat şi depus o fişă „de cadre” (auto- 
biografie, cred că îi zicea) în care era obligatoriu să treci toate datele tale socio-pro- 
fesionale şi ale celorlalți membri ai familiei, şi pe care, foarte posibil, „organele” le 
verificau atent; în paranteză fie spus acestor rigori a trebuit să se conformeze inclu- 
siv „jurista” Renate Weber, însă imputatia fiindu-mi adresată exclusiv arată odată în 
plus cam cu cine avem de-a face. Ce n-ai ştiut tu Andreescule, prostălău ranchiunos 
şi repezit ce eşti, e că la intrarea la Drept — o spun pentru tine, aici, pentru întâiaşi 
dată — în respectiva fişă (care e aproape sigur că se păstrează şi azi în arhive) eu am 
ascuns faptul că fratele meu era preot. Am riscat foarte mult, evident, dar în cele din 
urmă am reuflit să trec de vigilenta „organelor” — peste aproape zece ani, însă, când 
eram deja bine în vizorul securiştilor, n-am mai făcut acelaşi lucru iar profesoara Zoe 
Petre, omul lor şi al Partidului, m-a ras. 

În sfârflit, vreau să înţelegi că îţi spun toate aceste lucruri nu pentru ca să mă 
spovedesc ţie. Înainte de 1989, pe măsura modestului meu curaj fli a mijloacelor pe 
care le-am avut, am fost o persoană deloc comodă securiştilor şi activiştilor de par- 
tid — drept pentru care, mai ales profesional, am şi încasat cu vârf şi îndesat. Am vor- 
bit altădată mai în detaliu despre aceste lucruri şi nu mă voi repeta aici. Ceea ce am 
făcut înainte de 1989, dar şi după, îmi dă dreptul să refuz orice judecată din partea 
cuiva ca tine. În ce te priveşte, legat de perioada comunistă — până la proba contrară 
(ce nu ne apare câtuşi de puţin improbabilă — am spus şi lucrul acesta altădată) — pot 
să am un anumit respect. Pe care mi-l pierd însă instant când mă uit la ce ai făcut 
după. 

Nu mi-ar ajunge zeci de pagini să scriu. Tu şi cei care au făcut ce ai făcut tu nu 
aveţi dreptul să judecaţi decât pe cei asemeni vouă. Pe cei care, asemeni vouă, „inte- 
lectuali democrați”, v-aţi făcut că nu vedeţi bătaia de joc îndurată de ţara voastră de 
la mafia securist-comunistă. V-aţi uitat în partea cealaltă făcîndu-vă cu nu vedeţi ce 
se întâmplă şi alegîndu-vă teme care să nu-i deranjeze cu ceva pe politicieni şi pe cei- 
lalti gangsteri ai tranzitei (Vântu, Patriciu, Voiculescu, Păunescu şi ceilalţi), de la 
care ati mâncat şi mâncaţi o pâine atât de albă. Aţi încasat onorarii grase de la ei pe 
o „publicistică” ocolind cu grijă orice cuvânt despre jaful şi celelalte fărădelegi pe 
care le-au făcut. Alţii aţi primit grămezi de bani publici pentru fundaţiile voastre 
familiale ori ati „privatizat” ziare şi edituri, cu voie de la cei pe care nu i-ati supărat 
cu aproape nimic şi după re?etele copiate de la gangsterii tranziţiei. Ati fost 
mulţumiţi să ştiţi că sunteţi un pic mai culti şi mai necompromişi decât „elita 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 439 


conducătoare”, decât Iliescu, Băsescu şi ai lor, şi v-aţi făcut că nu întelegeti, secături 
patriotarde, cât de odios a fost şi este împotriva intereselor ţării voastre să-i sustineti 
— inclusiv prin tăceri complice — pe ei şi nu pe Regele Mihai. Aţi înăbuşit şi încercat 
să discreditati puţinele voci critice din organizaţiile civice, pentru ca apoi să le trans- 
formaţi şi pe acestea din urmă în fantoşele cele mai derizorii ale celor mai nedemne 
interese. Aţi mimat protestul (sau încă şi mai rău) atunci când politicienii de pe urma 
cărora aţi profitat si profitati m-au anihilat — cu consecinţele care astăzi se resimt 
aproape dramatic (şi pe care le treceţi de asemenea sub tăcere) — în practic singura 
încercare serioasă de a stăvili jaful la cel mai înalt nivel. Cam în acelaşi fel v-aţi făcut 
pläcuti şi unor cancelarii apusene, contra multor burse şi voiajuri pentru voi şi copiii 
voştri — adu-ti aminte numai de pledoaria delirantă, şi interesată în sensul în care 
spun, pe care ai făcut-o în favoarea războiului criminal din Irak (de care astăzi se 
dezic dezgustati până şi autorii lui). „Opozant al regimului comunist”, de douăzeci 
de ani, tu şi alţii asemenea tie, l-aţi atacat şi îl atacați necontenit pe Paul Goma (mai 
zelos decât tine a făcut-o numai generalul Plesitä însuşi). „Opozant al regimului 
comunist”, în „post-comunism” te-ai împlinit „profesional” şi financiar ca profesor 
de-nu-se-ştie-bine-ce la SNSPA, la oficina de stat, cu fonduri uriaşe, a securiştilor 
„profesori”. 

Şi după toate câte ati făcut încă mai îndrăzniţi să judecaţi voi pe alţii? Să fiți 
voi şi procurori şi judecători? Să faceţi voi „proces comunismului”, „post-comunis- 
mului” şi la toate câte au fost şi vor mai fi? Cu ce autoritate, mă rog? Ce ce drept, 
impostori fără ruşine? 


Sâmbătă 5 iunie 2010 


Azi a venit vara. Soare, flori, albinute - adevărat, la 
singular, dar cum mie-mi place mierea, le pluralizescu”... 
Fiind însă o sâmbătă, are să-mi fie tristă ziua. 


x 


Ba nu, ba nu : mi s-a întors Dana de la marea cea turcă. Voi 
afla cât de bronzată-mi este, după ce-mi va trimite fotografii. 


x 


În Cotidianul de azi ce citim? Un docoment - acesta: 


Apel adresat Consiliului Suprem de Apărare a țării privndi uti- 
lizarea arhivelor Securității aflate în custodia serviciilor de informații 
redactat, dat-la-semnat, difuzat de Gabriel Andreescu 


“Încercarea de transformare a lui Adrian Marino, deținut politic în 
condiții de temniță grea, personalitate care a reprezentat modelul unor gene- 
rații de intelectuali prin independenţa față de regimul comunist, într-un cola- 
borator abject al Securității a demonstrat cât de grave sunt implicațiile mani- 
pulării, de către serviciile de informații, a dosarelor pe care le au în custodie”. 


De acord cu situația prezentată - dar ce anume cere G. 
Andreescu - şi-i mobilizează pe tovarăşii săi din aceeaşi tärâte? 

“- anunţarea explicită când un dosar cerut de către cei care au dreptul 
să-l acceadă are statut clasificat; 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 440 


- enuntarea motivelor pentru care un dosar este reţinut între documen- 
tele clasificate; 

- stabilirea unui set de criterii raţionale, cu caracter public, care moti- 
vează menţinerea unui dosar întocmit de Securitate între documentele clasi- 
ficate în prezent; 

- investigarea actelor de distrugere a dosarelor : a deciziilor luate în 
acest scop, a caracterului legal sau nu al acestor decizii, a persoanelor care au 
distrus documente; elaborarea în termen de un an a unui Raport în acest 

29 
sens . 


De acord şi cu această suplică. 

Cine o semnează? lată-i personalităţile care cer - în 2010 ! - 
să fie reglementată (sic) chestia dosarelor de Securitate - cea care 
nu mai există, Doamne-fereşte, asociaţii lor (ai semnatarilor) au 
început, încă din prima lună a anului 1990 să desemneze Odiosul 
Organ prin: “fosta securitate”. Ia să-i luăm la... verificat: 

Sorin ALEXANDRESCU: “în ce calitate?”, vorba lui 
Moromete, se vîră nepotul postamentului statuii lui Eliade, 
consilierul de taină al lui Tucu Constantinescu? În aceea de 
suspectat a fi colaborat cu “fosta Securitate”?; 

Gabriel ANDREESCU: singurul care a fost deţinut politic 
însă, de cum a dat de funcţii-retribuţii, a abandonat drepturile 
omului, a apărat singurele drepturi ale omului din România cea 
martirizată: ale “minoritarilor”, citeşte: ale ungurilor, ale 
tiganilor, ale ucrainenilor, dar doamne-fereşte să le pomenească 
pe ale basarabenilor şi ale bucovinenilor de Nord, aceia nu intră 
în vederile (sic) sale; 

Liviu ANTONESEI: de ce se bagă el în dosarele Securităţii? 
De ce nu-şi caută norocul în dosarele “fostei-securităţi ? Ce 
treabă are : nu a fost arestat, nu a fost deţinut - adevărat: a fost 
“cam” disident - de aceea l-a acoperit pe G. Andreescu, individul 
ignar care mă acuzase de “antisemitism” pentru o carte, nu doar 
necitită, dar căreia nu-i văzuse măcar coperta (Săptămâna roşie 
sau Basarabia şi evreii), ca să afle că nu erau două unităţi, ci 
una, purtînd titlu şi subtitlu. L-a acoperit pe Andreescu, însă mie 
mi-a refuzat dreptul de replică în Timpul - cine îl împedecase?; 
amantele?, nevasta?, doar n-o să pretindă că propria-i opinie, 
după care purcelul Andreescu nu comisese nici o “necuviinţă '?; 

Ştefan BORBELY: ce caută aici acest bolşevic, dintr-o 
familie de feroci activişti de partid comunist?; 

(...) 

Mihai Dinu GHEORGHIU: putoarea sionistă-moscovicistă, 
turnător dovedit, cel care m-a pârît autorităţilor franceze, 
cerîndu-le să mă dea afară şi din Franţa? - se va fi crezut paznic 
al lagărului? care lagăr: unul rusesc, bolşevic?; 

Doina JELA: ca fostă deținută, ca disidentă, ca specialistă în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 441 


materie de... gulagologie - a învăţat termenul de la Cesereanca - 
are tot dreptul, i l-a lăsat cu limba de moarte Monica Lovinescu; 

(24) 

Carmen MUŞAT: uite şi pe Musata, cea aflată la cizma 
sionistului securist “Radu Ioanid” - nu lipseşte decât I.B. Lefter; 

(a) 

Michael SHAFIR: şi el, domnule? De ce nu şi Oisteanu, şi 
Katz şi “Florian” şi A. Cornea şi... Wiesel?; 

(...) 

William TOTOK: ăsta, da! Dar restul şvabilor-saşilor 
turnători? Mult mai numeroşi, procentual, decât ciobanii noştri 
daco-traiani. 

Duminică 6 iunie 2010 


Aniversarea Debarcării Aliaților în Normandie. Intretinerea 
falezelor care se degradează cu trecerea timpului este finanțată de 
americani. Cinste lor. 


x 


Jerzy Popielusko a fost, azi, canonizat. Liturghie a tuturor 
polonezilor. Mai ştie vreun românaş de-al nostru, de pe meleagu- 
rile mioritice daco-romane ce a făcut şi cum a fost ucis tânărul 
preot? Şi nu doar pentru că era catolic - ci pentru că era 
polonez...? 


x 


Am primit un mesaj lung-lung-lung de la cineva care-mi mai 
scrisese acum vreo zece ani şi tot cu pseudonim. Îmi comunică : 
nu merita Pavlovici să-mi ocup pagini şi pagini din jurnal cu 
unul ca el. Am reţinut însă: corespondentul meu (repet: pseudo- 
nimat!) fusese coleg cu Pavlovici, cu Derdena (nu pomeneşte de 
Costel Dumitru cel pe care tocmai ieri l-am întâlnit într-un ziar 
din Bucureşti, cu un comentariu, în sfârşit, normal, despre 
atacul pirateresc al israelienilor - el să fie?, după fotografia de 
acum, la o distanţă de...- câţi ani?; peste cincizeci! - aproape da), 
la Ziaristică. 

Am mai reţinut: “portretizarea” pe care eu - care nu am fost 
în lot cu Pavlovici, deci nu-i cunosc dosarul, aşa, falsificat, al 
lotului, iar cărțile scoase după anul 2000 nu le-am citit - că 
Pavlovici a fost “mânat în luptă” (de a-şi scrie varianta proprie a 
mărturiei sale) de un singur motiv: acela de a pretinde că a fost 
turnat de un coleg. 

Da, domnule, este şi acesta un punct de vedere, vorba lui 
Moromete, însă întrebarea mea, naivă: de ce va fi aşteptat 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 442 


Mărturisitorul 36 ani până să, asta, cum îi zice: “mărturisească”, 
deci să se răzbune pe turnätoru-1 (nu i-am aflat numele) - şi în 
secundar: pe mine, “calomniatorul” turnătorului Ivasiuc? 

Ei, de ce! Cine ştie ce bube negre va fi ascunzînd dosarul lui 
Pavlovici-Răzbunătorul! 


Luni 7 iunie 2010 


Am scris textul introductiv pentru Din calidor, cel în jurul 
scrisorii lui Ovidiu Creangă. Nu mai rămâne decât să intre banii 
trimişi de Tofan în urmă cu o săptămână, Filip să comande 
sculele de primă necesitate (fără ordinator, vreo sută de pagini va 
suporta acesta, vechi de patru ani şi cu un disc dur säräcut). 

“Nu mai rămâne decât...” să scriu, poate-poate îmi va trece 
durerea, măcar cât este necesar pentru a înregistra Calidorul 
si Justa; şi fragmente de Jurnal; şi fragmente din Culoarea.. 
ŞI... ce va mai rămâne după acest prim efort de cam 3 luni; 
apoi ceva din Roman intim; apoi şi ceva din Ostinato; ceva 
din Uşa... 

M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş plânge - cu subiect şi 
predicat - de “teroarea” exercitată asupră-mi de perspectiva 
înregistrării. Dar pot să-mi mărturisesc teama că azi-mâine mă 
opresc şi eu - de tot, de tot - din to-ot trăit (spre agasarea, ciuda, 
prietenilor de veacuri: holocaustologii, dar mai vârtos: neo-holo- 
caustologii - ca Ion Vianu - neo-slugile lor: G. Andreescu, Muşat, 
I.B. Lefter, Totok; ca vetero-argaţii ca T.C. Popescu, D.C. 
Mihăilescu, dar mai cu seamă foştii mei prieteni Liiceanu, 
Adameşteanu, Țepeneag, Laszlo, care vedea-m-ar-mort-şi-livid). 

Privirea mea viitorească bate cam până la o săptămână 
(după începerea înregistrării). Dacă în acest interval rezultatul nu 
se vădeştea a fi catastrofal, dacă nu cere reveniri, reparări, 
atunci: încă o săptămână; şi încă una... 

Dacă am oarecare spor (la înregistrări), am să mă rog (de pe 
acum) de Doamne-Doamne să clopoteascä semnalul alarmatic 
atunci când simte El că, dacă nu mă opresc acum, în clipa, asta, 
să răsuflu, mă voi ră-sufla de tot, de tot. Or eu mai am ceva treabă 
pe-aici: neşte cărți de cetit la gura microfonului. 

‘Pă aia; mai vedem noi. 

Până la “pă aia, vor mai trece două-trei săptămâni. 

Le voi traversa nevătămat? 


Marţi 8 iunie 2010 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 443 


Noapte agitată, udă (trei bluze şi trei feţe de pernă 
schimbate). De data asta m-am trezit rău: presimtind un necaz. 
Încă de ieri, sfătuindu-ne, am hotărît: aşteptăm până la sfârşitul 
lunii, atunci are să se rezolve chestiunea. Oricum, nu putem 
mişca după plac. 

Nu mi-e bine. Nici pe la trup, nici pe la suflet. 

Am oră la Schaan abia joi. Supravieţuiesc până atunci? 


x 


Daniel Helian îmi transmite: 

“Sa nu-i tacem...(cu i mic pentru bestiile de securisti!) 

Sa nu-i uitam...(cu i mare pentru cei ca Ryszard, dar nu permite 
calculatorul!) 

Sa nu-i lasam in plata Domnului (pacatele se ispasesc aici, nu 
dincolo) 

Ryszard, inimă de leu 
June 5th, 2010 

Şi-a dat foc, în fața a 100.000 de spectatori, pentru a protesta împotriva 
comuniştilor, pe cel mai mare stadion al Poloniei. L-au stampilat: ”Alienat”, 
dar el devenise deja, un erou. 

Cînd i se aplecase de ruşi? Da, chiar, cînd? Pe cartea de identitate în 
scria Ryszard Siwiec, cetăţean polonez, dar...Se născuse sub ei, din 1863 
tärisoara sa ”ţinea” de Marele Imperiu. Apoi, în '39, o invadaseră. În 1940, 
la Katyn, Doamne, la Katyn, pieriseră prieteni de-ai tatălui, ucişi din ordinul 
bestiei Beria! Cîrdăşia lui Molotov cu Ribbentrop îi spintecase, din nou, 
patria. Pe 20 ianuarie 1945, lumea se bucura că scăpase de urgia mondială. 
Nu ştia, însă, că plaga roşie îi atinsese. lar... 

Mama şi patria 

Văzuse lumina zilei într-o famile de nationalisti, în 1909. Crescuse 
privind pe pereţii casei imagini cu Casimir cel Mare, cu Vladislav al II-lea 
Jagiello, cu Ian Sobieski, cu...Facultatea de litere din Lvov, masterand în 
filosofie, specialist în contabilitate. Avea doar două cuvinte pentru care 
respira: "Mamă” şi “Patrie”. Atât. Se înrolase în Armia Krajowa, celebra AK, 
armata de rezistenţă, luptase cu arma în mînă. Apoi...Apoi, după ce ruşii 
reîncepuseră să-i respire aerul, refuzase tot: să predea o istorie denaturată, 
să-şi înveţe elevii să numere în limba lui Rasputin, să...Picătura ce a umplut 
paharul a fost invadarea Cehoslovaciei, în august 1968. N-a mai rezistat... 

De Ziua Recoltei... 

„„.s-a dus pe stadionul ”Dziesieciolencia”, arena celei de-a 10-a ani- 
versări. A pregătit totul, pas cu pas. Ştia că "Ziua Recoltei” se transmite în 
direct, că vor fi peste 100.000 de oameni, că prefledintele Wladyslav 
Gomulka a invitat toate ambasadele. A înregistrat cîteva vorbe, prin care 
cerea poporului polonez să nu se mai lase condus de alţii, să nu mai accepte 
ca altcineva să le dirijeze destinele, să nu se mai amestece în treburile altora. 

Şi-a dat foc exact după discursul preşedintelui, cînd copiii începuseră 
dansurile. A rostit un "Ave, Maria!”. A aprins bricheta. Hainele le îmbibase 
cu petrol. Torţă vie. Unii au sărit să-l stingă. I-a împins, în timp ce spunea 
” Acesta este strig?tul meuuu! Să-l audă toată lumeaaaa!!!”. A decedat după 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 444 


patru zile, la un spital din Varşovia. "Un dement, un bolnav mintal. Un nea- 
daptat, un alienat”. Afla l-au caracterizat autorităţile pe cel care luase licenţa 
cu "magna cum laude”. Bulgărele protestelor pornise, însă, la drum. Chiar cu 
un sacrificiu uriaş. Urmau Jan Palach, Alain Escoffier, Liviu Cornel Babes. 

În 2003, Aleksander Kwasniewski l-a decorat, post mortem, cu ordinul 
"Polonia Restituta”. A doua zi, pe prispa preşedinţiei, odihnea o medalie, 
aruncată cu scîrbă. Familia Siwiec nu putea uita trecutul comunist al 
urmaşului lui Lech Walesa...” 


Miercuri 9 iunie 2010 


Noapte mai puţin frământată, udă, decât precedentele, dar tot 
chinuitoare. Mă gândesc cu grijă la drumul de mâine până la 
doctor - la dus, că, de întors, pot rămâne pe-acolo, pe o bancă, 
până la următoarea vizită... 

Nu e de glumă. Va trebui sä-mä-tin, vorba poporului 
truditor, să fac atâta înregistrarea, cât să acopăr datoria faţă de 
Tofan. Dacă va ieşi mai mult, cu atât mai bine: voi câştiga nişte 
gologani - ceea ce ar fi o satisfacţie... scriitorală-pe-cale-bucală. 

lar s-a aşternut pe plouat - de azi-noapte. Bine face, mă 
scuteşte pe mine de a-l mai interpreta pe sacagiul floricelelor. 

I-am scris de ieri Danei, că îi urez drum-bun spre tabăra din 
Bulgaria, apoi drum-bun spre Chişinău, acasă. Pleacă mâine şi, 
cunoscîndu-mi-o, am luat din vreme cu urările, altfel are să-mi 
scrie, la întoarcere, că s-a întors (unchiule) şi că a fost bine, 
unchisorutule şi că mă pupă pe näsuc, unchiuleţule... 

Draga de ea. Încă nu şi-a venit în fire după moartea lui Ionel. 
O fi ea un copil tropăicios, dar a atins-o moartea florilor din 
apartament - cu excepţia cactuşilor. 


x 


Din cartea lui Pintilie Bricabrac, extrag un citat: 


“Interzicerea, după numai trei reprezentații triumfale, a Revizorului, 
i-a adus „un paşaport cu înlesniri extraordinare”, ce i-a permis să lucreze 17 
ani în Occident ca „disident privilegiat”. O serie de comentarii personale, de 
fragmente de cronici din presa națională şi internațională, de fragmente de 
scenarii şi de articole pro şi contra scrise de reputați critici de teatru şi film, 
mobilează această „carte fără un proiect precis” (dar extrem de elaborat 
construită), ca „un alt spaţiu” şi „o nouă locuinţă”. La Otopeni - mărturiseşte 
cel care, imediat după 1990, va filma Balanța - „brusc alunec — ca pe o coajă 
de banană — din ficţiune în realitate”. În urma controlului corporal, unul din 
băieţii — ce coincidenţă — cu „ochii albaştri” găseşte o casetă video pe care 
scrie — suspect — Rigoletto. Faptul că regizorul explică: „Mă duc să-l montez 
în Anglia” nu convinge. I se răspunde: „Haide zäu, nu ne luaţi aşa” (un fel 
de: „Cum să fie Rigoletto, când pe casetă scrie clar Rigoletto?”). Vreme de 
aproape două ceasuri, Securitatea a ascultat apoi opera lui Verdi, „căutând 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 445 


printre ariile lui Cotrubaş mesagii pentru Paul Goma”. lar „călătorii se 
coceau în avion, fără aer condiţionat”. „Băieşu, îşi aminteşte Pintilie, ieşise 
din carte şi se instalase cu o superbie băşcălioasă în aeroport”. 


Joi 10 iunie 2010 


Am fost la doctor. ‘Ce că să mănânc mai nesărat. Dar mal- 
nesărat mănânc de când mă ştiu. “Ce că să fac mişcare - bine, dar 
când mai scriu räutätile cu care atac lumea bună scriitoricească? 

Am văzut filmul “Odessa în flăcări”. Corect ar fi : Am 
auzit-o pe Maria Cebotari. Într-adevăr, vocea acelei femei era 
altfelă. 

Sufăr pentru că încă nu a fost cumpărată înregistratoarea. 


Am tot aşteptat să-mi scrie Daniela - că pleacă în tabără, în 
Bulgaria. Nimic. Seara, târziu, Juraveli mi-a bătut depeşa: 


“M-a rugat sa va transmit ca ea nu va reusi sa va scrie un mail de ramas 
bun, a avut o zi prea incarcata”. 


Ei, da, dacă a avut o zi prea încărcată... 
Vineri 11 iunie 2010 


Altă noapte foarte grea: somn toc-tocat, transpiratie 
abundentă, amețeli dezorientatoare când mă ridic din pat (de câte 
cinci-sase ori pe noapte), patru fete de pernă, trei bluze 
schimbate. 


Valerian Stan a fost la Salonul de carte. A întrebat-o - prin 
telefon - pe Mihaela Moroşanu de ce nu a fost prezentată cartea 
lui Goma, Scrisuri 1. I s-a răspuns că din motive de criză (bună, 
criza, la toate), dar va apărea în curând... 

Am observat: şi Curtea Veche editează audiobooks (?). 

Sufăr de o mie de boli, de lipsa aparatului, de teama că nu 
mai apuc eu să înregistrez cuvintele-de-pe-urmă. 


x 


Au ajuns la Chişinău cărțile re-trimise acum vreo săptămână. 

Mă bucur. Şi îmi pare tare rău că am certat-o pe Angelica 
Popescu-Pelin fiindcă se lasă terorizată de bărbat. Ea zice - ce să 
zică? Nu! 

Nu să fie. 


Sâmbătă 12 iunie 2010 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 446 


Farmacistul nu avea celebrul medicament “Voltaren”, deci 
am dreptul să pretind că doar lipsa lui nu mi-a ameliorat situaţia: 
aceeaşi, ca şi ieri şi alaltăieri. Rămâne speranţa că, de cum îl voi 
lua - în această dimineaţă - cum mă voi însănătoşi fulgerător! 


x 


Magda Ursache îmi trimite un articol de C. Stănescu - apărut 
vineri, 11 iunie 2010 în revista „Conta“ de la Piatra Neamt. 
In ultimul paragraf se ocupă de mine: 


“Mai semnalez, in fuga, din bogatul sumar al revistei un eseu 
recuperator al lui Petru Ursache: „Mana sau zaristea copilariei la Paul 
Goma“. Intr-adevar, capodopera absoluta a prolificului Paul Goma 
ramâne „Din calidor“, situata de eseist la egalitate de valoare si semni- 
ficatie cu clasicile „Amintiri...“ ale lui Creanga si „Medelenii“ lui 
Ionel Teodoreanu. Revista „provinciala“ in sens national, din excelen- 
ta publicatie de la Piatra Neamt nu-mi place un singur lucru: titlul. 
Autorul „teoriei ondulatiunii universale“ putea fi omagiat in fel si chip, 
cu o prezenta vizibila si permanenta intr-o revista nascuta in acelasi 
tinut cu marele filozof, dar nu devenind, neinspirat, chiar titlul revistei. 
E o parere. Pe când o revista „Liiceanu“ si alta „Manolescu“?! 


x 


Document 
Declarația Forului Democrat al Românilor din Moldova privind 
necesitatea scoaterii partidului comuniştilor în afara legii 


Către: 

Parlamentul Republicii Moldova 

Guvernul Republicii Moldova 

Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totali- 
tar din Republica Moldova 


Timp de câteva luni de zile, Comisia pentru studierea şi aprecie- 
rea regimului totalitar comunist din Republica Moldova, instituită la 
14 ianuarie 2010 prin decret prezidenţial, a cercetat activitatea partidu- 
lui comunist pe teritoriul actualei Republici Moldova. 

Regimul comunist, instalat mai întâi în spațiul din stânga 
Nistrului, apoi, după 28 iunie 1940, adus cu forta şi în cel dintre Prut 
şi Nistru, a însemnat o imensă tragedie pentru Basarabia, Nordul 
Bucovinei şi Transnistria: peste de milion şi jumătate de oameni masa- 
crati, bägati în închisori (30 000 de persoane), deportați (74.515 
persoane), omorâți în foametea organizată din anii 1946-'47 (173.689 
persoane), mobilizați cu forţa drept carne de tun pe fronturile celui 
de-al Doilea Război Mondial (din cei peste 350.000, 54.618 au murit, 
alți aproape 100.000 fiind invalizi de război), nevoiți să emigreze în 
1940 şi 1944 (circa un milion de concetäteni au părăsit Basarabia 
numai în anii 1940 şi 1944), ceea ce prezintă un genocid de proporţii 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 447 


la adresa populaţiei băştinaşe din partea regimului comunist totalitar. 

La acesta se mai adaugă: mutilarea fiinţei naţionale prin anularea 
abuzivă a identităţii româneşti a basarabenilor, prin scoaterea limbii 
române din învăţământ şi sfera socială, prin sechestrarea adevărului 
istoric, prin interzicerea credinţei strămoşeşti, läcasurile sfinte fiind 
demolate sau transformate în grajduri, localuri de petrecere ş.a.m.d. 

Ca şi regimul nazist, regimul comunist a fost unul inuman, crimi- 
nal, de teroare şi de jaf, fapt constatat şi în numeroase documente ale 
forurilor internationale (ONU, UE, APCE, OSCE, etc.). 

Credem că e de stringentă actualitate nu doar ca regimul totalitar 
comunist să fie condamnat, ci şi ca Partidul Comuniştilor să fie scos în 
afara legii, precum s-a procedat şi cu Partidul National-Socialist în 
Germania şi cu alte partide de esenţă totalitaristă în alte tări.. 

A condamna comunismul fără a scoate Partidul Comuniştilor 
în afara legii ar însemna o acţiune nefinalizată, un foc de artificii cu 
efect nul. 

Odată cu condamnarea acestui regim criminal devine necesară 
interzicerea prin lege a utilizării simbolurilor comuniste şi ale foste 
URSS, aşa cum sunt interzise simbolurile naziste şi ale Germaniei 
hitleriste, precum şi interzicerea noţiunii de comunist în titulatura 
partidelor comuniste şi în spaţiul public, a manifestărilor care ar 
încerca să reabiliteze crimele fostului regim totalitar. 

Acest act legislativ ar corespunde întru totul Rezolutiilor APCE 
nr. 1096 (1996) — Cu privire la măsurile de distrugere a moştenirii fos- 
telor regimuri comuniste, nr. 1481 (2006) — "Necesitatea unei 
condamnări internaţionale a crimelor comuniste totalitare”, nr. 1723 
(aprilie 2010) — „Comemorarea victimelor Marii Foamete 
(Holodomor), precum şi concluziile Comisiei pentru studierea şi apre- 
cierea regimului comunist din Republica Moldova. 

E necesar, de asemenea, urmând modelul "Ţărilor Baltice şi al 
altor state: 

- de a crea o comisie de evaluare a daunelor comise de ocupaţia 
sovietică; 

- de a inaugura un muzeu al crimelor comuniste (care ar 
putea fi amenajat în ultima cameră de gazare din Europa, care a 
funcţionat până în 1953 în beciurile fostei Procuraturi Generale de 
pe strada Alexandru cel Bun, nr. 18, din Chişinău); 

- a ridica monumente ale rezistenţei anticomuniste, ale victimelor 
deportărilor, ale celor sacrificați în cel de-al Doilea Război Mondial, 
ale foametei organizate în fiecare dintre localităţile noastre; 

- de a crea un Institut de Studiere a Crimelor Totalitarismului în 
Republica Moldova; 

- de a elabora un manual privind crimele comunismului, care ar fi 
studiat în şcolile din Republica Moldova, începând cu 1 septembrie 
a.c.; 

- de a onora decizia Parlamentului de demolare a monumentelor 
totalitariste pe teritoriul Republicii Moldova din 27 august 1991. 

Toate aceste propuneri se conţin şi în Declaraţiile FDRM: 
„Despre genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina, 28 iunie 1940 
- l ianuarie 1950" din 10 octombrie 2006, „Despre Rezoluţia APCE 
„Necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor 
comuniste totalitare" din 18 februarie 2006, „Despre necesitatea creării 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 448 


Institutului de Cercetare a Crimelor Comuniste" din 14 martie 2006, 
„Despre condamnarea regimului comunist din România" din 26 
decembrie 2006, ş.a. 

Condamnarea comunismului şi scoaterea partidului comuniştilor 
în afara legii ar însemna un act de purificare pentru întreaga societate, 
inclusiv pentru cei care-şi zic urmaşi doar ai "faptelor bune" ale lui 
Lenin-Stalin. 

Forul Democrat al Românilor din Moldova, fiind expresia voinţei 
unei mişcări civice de masă, care întruneşte peste 120 de ONG-uri, 
care are numeroşi membri-victime ale crimelor regimului totalitar 
comunist sovietic, a aşteptat ca partidul comuniştilor — moştenitorul 
celora care au iniţiat crime oribile la adresa poporului nostru — să se 
pocăiască şi să se dezică de trecutul lui sângeros, lucru pe care, spre 
regret, nu l-a făcut, ba mai mult, acesta a încercat să-şi justifice masa- 
crele, iar aceasta ne obligă să susţinem propunerile Comisiei parlamen- 
tare pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din 
Republica Moldova şi să cerem Parlamentului şi Guvernului 
Republicii Moldova condamnarea definitivă a comunismului, interzi- 
cerea simbolurilor comuniste şi scoaterea în afara legii a urmaşilor lui 
Lenin-Stalin — Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. 


Consiliul Director şi Sfatul Înteleptilor ale Forului Democrat 
al Românilor din Moldova: 

Nicolae DABIJA, scriitor, membru de Onoare al Academiei 
Române (preşedinte); 

Acad. Mihai CIMPOI, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din 
Moldova; A 

Constantin TANASE, director al publicației „„Timpul" 
(vice-președinte); 

Ion BUGA, doctor în istorie, profesor universitar (secretar 
general); 

Gheorghe PALADE, doctor în istorie, Asociația Istoricilor; 

Valeriu SAHARNEANU, preşedinte al Uniunii Jurnaliștilor din 
Moldova; 

Valeriu DULGHERU, şef de catedră, Universitatea Tehnică, 
doctor în ştiinţe tehnice (vicepreşedinte); 

Anatol VIDRAȘCU, editor; 

Valerian DOROGAN, prorector al Universităţii Tehnice din 
Moldova; 

Nina JOSU, preşedintă a Asociaţiei pentru Literatura şi Cultura 
Română „Astra" — "O.Ghibu"; 

Alecu RENITA, preşedinte al Mişcării Ecologiste din 
R.Moldova; 

Petru MUNTEANU, avocat; 

protoiereu loan CIUNTU, preşedinte al Comisiei Cultură a 
Mitropoliei Basarabiei; 

Mihai PATRAS, doctor în ştiinţe economice; 

Gheorghe MAXIAN, profesor (Orhei); 

Mihai MORARAS, preşedinte al Filialei FDRM de la USM; 

Acad. Sergiu CHIRCA; 

Ion DICUSARA, doctor în ştiinţe tehnice; 

Ion MELNICIUC, doctor în filologie, şef de catedră, USM 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 449 


Ion UNGUREANU, ex-ministru al Culturii; 

Ion COSTAS, ex-ministru al Apărării; 

Acad. Alexandru MOSANU; 

Acad. Petru SOLTAN; 

Boris DRUŢA, avocat; 

Aurelian SILVESTRU, doctor în pedagogie, directorul Liceului 
„Prometeu"; 

Acad. Anatol CODRU; 

Acad. lon MAHU, preşedinte al Asociaţiei Veteranilor Armatei 
Române; 

Timotei MELNIC, preşedinte al Ligii Pedagogilor; 

Aneta GROSU, redactor-şef la „Gazeta de Gard?"; 

Boris MOVILA, publicist; 

Acad. Gheorghe GHIDIRIM; 

Acad. Anatol CIOBANU; 

Acad. Diomid GHERMAN; 

Alexei MARULEA, om de afaceri; 

Sergiu NUCA, ziarist; 

Tudor NEGRU, doctor în drept: 

Vasile TARATEANU, preşedinte al Comunităților Româneşti 
din Ucraina; 

Petru GROZAVU, preşedinte al Asociației „Dunărea şi Marea" 
(Basarabia de Sud); 

Ilie ILAŞCU, fost deţinut politic; 

Andrei IVANTOC, fost deţinut politic; 

Tudor PETROV-POPA, fost deţinut politic; 

Alexandru LEŞCO, fost deţinut politic 

Chişinău, 3 iunie 2010 


Publicat Miercuri, 09 iunie 2010 


Luni 14 iunie 2010 


Ieri: fotbal - una rece, una caldă: 

Pe linia dezamägirilor - începută cu prestaţia catastrofală a 
francezilor : Serbia. Ca unul care îmi aduc aminte ce echipă de 
footbal avea Iugoslavia şi care urmărise dispersarea excelentilor 
Jucători (iugoslavi!) în toată lumea, apoi a antrenorilor, am avut 
dezagreabila surpriză să văd, în partida cu Ghana un fel de 
Românie bis: aceeaşi zăpăceală pe teren, de ai fi crezut că sunt 
beti ori abia ieşiţi în recreatie; aceeaşi indisciplină, aceeaşi 
aroganță provenită din proastă educaţie (ei, da), acelaşi compor- 
tament golănesc - de tipul Hagi, pe care l-am descris mai an şi pe 
care, atunci, îl observasem şi la jucătorii bulgari (căci balcanul, el 
nu se dezminte). 

Ca o consolare, întâlnirea dintre Germania şi Australia: nu 
inima, ci creierul - îmi mergea spre nemți. Si rezultatul: 4-0. 


x 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 450 


Mi-a telefonat Ticä Pesaroff, de la New York. Să mă întrebe 
cum o mai duc cu sănătatea, ce am mai publicat... Ca de obicei, 
cele câteva cuvinte schimbate cu colegul meu de la Liceul 
“Lazăr” din Sibiu îmi aduc o pace de nepretuit. Ne cunoaştem din 
- stai, să număr pe degete: 1949-2010 - şaizeci de unu de ani. 
Am jucat fotbal împreună. Şi ce ne-am bucurat când ne-am 
revăzut ici, la Paris, după... peste cincizeci de ani! El a fost o 
viaţă mecanic înalt calificat în materie de metrouri (newyorkeze). 
S-a pensionat şi el. Ce bine e să joci fotbal cu băieţi buni - ca 
Tică... Ai impresia că eşti mai tânăr cu... şaizeci de ani. 


(...) Vineri 18 iunie 2010 
Zile fără orizont. Ameteli. Nici un semn bun. 
Sâmbătă 19 iunie 2010 


Atâtea zile goale. Nu am fost în stare să fac nimic - doar să 
aştept. Ametelile mă handicapează, vederea la fel. Nu mai pot citi 
un text. Mă întreb cum o voi scoate la capăt cu înregistrarea. 


Duminică 20, Luni 21 iunie 2010 


Tot aşa, tot aşa: frigu-dracului (ieri, la Paris au fost doar 8 
grade); amețeli - parcă nu atât de sălbatice, ca să-mi dau curaj 
pentru străbaterea acestei săptămâni până la Eliberare... 

Se va fi întors Dana din tabăra bulgarcă? Se va fi, dar 
e cumplit de obosită, poate şi răcită, are nasul înroşit de gutu- 
nari... Poate azi, poate mâine are să-mi scrie, să-mi povestească 
în cinci cuvinte cum i-a fost tabăra de o eternitate de zece zile. 

Treapăt, tropăi de nerăbdare. La mine însă nerăbdarea ţine 
mai ales de timpul care mi s-a scurtat vizibil, audibil, mi s-a 
împuţinat: teama (ce teamă: teroarea!) fiindcă nu mai apuc să fac 
înregistrarea. 


x 


S-a observat că nu am mai scris nimic despre fotbal? S-a! 
Fotbaliştii francezi, mai mult decât oricare fotbalişti, sunt nişte 
infantili, capriciosi, semianalfabeti (meseria lor: să cugete cu 
picioarele), au un singur scop (triplu) în viață; banul-banul-banul. 
Anelka, cel care a provocat scandalul (nu a trebuit să facă vreun 
efort: “lotul tricolor” : un balon umflat cu băşini) nu mi-a fost 
simpatic niciodată, moaca lui mereu şucărită (măcar de-ar fi fost 
contra sa, fiindcă “genialul” nu posedă cuvinte, el se foloseşte de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 451 


interjectii, de mormäieli, de băşinături); în toate meciurile văzute 
de mine individul arăta ca “unul în plus”, cum ziceam noi despre 
cei care nu aveau ce căuta în joc, nu doar un leneş, nu doar un 
rătăcit, C1 un puturos. 

Mai grav: o putoare. 


x 


Numai noroi, numai balegă în “veştile” de azi: 


EVZ.RO 
Miercuri, 09 Iunie 2010. Guru Bivolaru loveşte în Gelu Voican din dosarele 
Securității(...) Autor:/mirela-corlatan.html" Mirela Corlätan 

Într-o adeverinţă emisă de CNSAS, Gelu Voican Voiculescu apare ca 
„sursa Călugărul”, care a furnizat Securităţii informaţii despre Paul Goma şi 
Gregorian Bivolaru. (...) 

DISCUŢII APRINSE (...) 

„Cazimir lonescu: Am să amintesc aceleaşi argumente pe care le-am 
spus data trecută. În urma declaraţiilor publice prin care îl declara pe Paul 
Goma un Soljeniţân al României, el este considerat un adept al lui Paul 
Goma, este pus sub urmărire şi toate informaţiile începând cu 1977 sunt TO 
(n.r. - tehnică operativă, respectiv telefon ascultat), ceea ce înseamnă că el a 
fost sub o perpetuă anchetă şi că nu putea să spună «nu ştiu, nu am spus, nu 
am văzut». (...) De menţionat că nu a semnat niciodată cu numele lui, ci 
numai la cerere şi numai în anchetă. (n.r. - informaţii infirmate chiar de 
Voiculescu). (...) Ofiţerul de securitate lua informaţia dintr-o parte şi o punea 
în gura unei surse ca să o poată folosi. (...) 

Paul Goma, cel despre care Gelu Voican Voiculescu ar fi oferit 
Securităţii informaţii, după cum reiese din dosarul său, l-a acuzat printre pri- 
mii că ar fi fost colaborator al Securităţii. „S-a supărat că nu m-am gândit la 
enormitatea de a-l chema să fie preşedintele ţării, cum a fost Vaclav Havel”, 
spune Voiculescu. (subl mea, P.G.) 


x 


O altă porcărie, a lui G. Roncea - îmi scrie Octavian 
Mihăiescu: 


“Stimate Domnule Paul Goma, nu v-am mai scris de mult, pt a nu va 
dernaja inutil cu tot felu de lucrui simple, a nu va rapi din pretiostul dvs timp, 
insa acum mi se pare ca trebuie sa va informez: 

Pe blogul dl Liviu Ion Stociu, la adresa de mai Jos 
http://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/06/la-tara-la-manastirea-cernica-poet- 
sub-ascultare-balaurul-cuviosului-gheorghe/#more-2126 
ovarasul Victor Roncea arunca pe piata urmatoarele, citez din acest tovaras: 


"Domnule LIS, pe cand citeam jurnalul dvs am primit si eu un telefon, 
de la un domn, nu spun cine, persoana importanta, care mi-a zis ceva confi- 
dential despre dl goma si socrii lui kaghebisti. ar trebui sa public? dar daca e 
pericol pentru sustinatorii lui goma si intreaga lume literara? plus ca e confi- 
dential... d'asta va si spun. o, bulversare a bulversarilor, totul este bulver- 
sare... ce ne-am face fara ea? ar trebui sa o inventam..." 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 452 


“Am inchis citatul tov Roncea, pe care il veti vedea daca veti intra pe 
blog, eu l-am trimis -mentionat ptr a va usura cautarea. 

Din observatile mele, Roncea este un fel de cal troian prin care securis- 
ti lui Vlad, asa-zisi nationalisti antikagbisti, desfinteaza pas cu pas pe abso- 
lut totii care inca mai sunt incomozi, iar dvs dle Goma ati fost si ramas prea 
incomod, ma tem ca acum vor incepe o campanie oribila contra dvs, Roncea 
nu face decât sa pregateasca terenul. Roncea a reusit performanta a se da 
(vopsi) luptator anticomunsit veritabil, un aparator al ortodoxismului, ce 
mai.. marele nostru erou anticomunsit Roncea, fratii. Din pacate fratii Roncea 
se bucura si de simpatie din partea multor basarabeni pe care i-a vrajit cu 
placa lor. Astfel ca nu-mi pare deloc gratuita informare-facatura ronceasca cu 
directie precisa, basarabeni ce va stimeaza foarte mult, lro trebuie sa li se taie 
elanul pro Goma. Cel putin asa vad eu facatura asta. 

Pe de alta parte; noua românilor mai informati, Roncea nu ne spune 
nimic nou, stim ca cea ce vântura azi Roncea au vânturat comunisti lui 
Ceuasescu, mai stim ca problema ati transat-o si dvs de mult si mai stim ca 
nu are nici o legatura tandra cu mandra. 

Va doresc toate cele bune 

Cu stima 

Octavian Mihaescu“ 


Să mă ierte Octavian Mihăescu, dar nu-i pot mulţumi pentru 
o veste ca aceasta. Mă mir însă că prietenul LIS nu m-a avertizat 
de ticăloşia lui Roncea. 

Nu pot uita următoarele: acum câţiva (buni) ani când era în 
toi antisemitizarea mea, am trimis un drept la răspuns ziarului 
Ziua, în care protestam împotriva cererii-denunt a Ambasadei 
Israelului din România - prin ambasadorul Rodica Radian 
Gordon şi a Federaţiei Evreilor, prin inginerul cutare (i-am uitat 
numele, ceva cu V... - Vainer, domnule!, tot l-am găbuit pe 
plângäretosul de serviciu, oficial) care cereau ca Municipalitatea 
Timişoara să-şi retragă cetăţenia de onoare acordată mie. Sorin 
Roşca Stănescu nu l-a publicat şi nu a explicat motivul. Răspun- 
sul mi-a venit - indirect, dar cât de semnificativ ! - a doua zi: 
Ziua a publicat un fel de reportaj festiv despre vizita la redacţie a 
ambasadorului Israelului la Bucureşti Rodica, ilustrat cu o... 
ilustratie-fotografie: pe un scaun trona o persoană în formă de 
băşică: Rodica, cea care tocmai mă denuntase la Ministerul de 
Interne (al României), la Ministerul Justiției, la Ministerul 
Culturii - dar unde nu mă turnase turnătoarea beşicoidă ? - fie de 
capul ei (sic), fie în întovărăşire sionistă cu inginerul Vainer 
(dânsa fiind tot inginer, dar chimistă, ca Ceauşeasca) ; în faţa 
balonului Excelenței sale: şeful ziarului Roşca Stănescu, umil 
ŞI... vinovat - se vedea că tocmai îl urechease chimista pentru 
cine ştie ce păcate grele, că nu mă condamnase şi el, pentru 
antisemitism agravat. V. Roncea tocmai îi aducea o cafea ilustrei 
băşici, îi lipsea doar şervetul pe braţ. Pe atunci aveam oarecare 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 453 


simpatie faţă de Roncea. De atunci : de loc. Auzisem “zvonuri 
räuvoitoare”: turnătorul cu diplomă Roşca Stănescu ar fi fost un 
fel de sub-argat al Tel Avivului. Nu crezusem - până atunci. Dar 
am pipăit: aşa era. lar despre Roncea...Ce să mai consum cuvin- 
tele cu unul ca el, care, în anii trecuţi de atunci a dovedit că 
este... de toată încrederea... Ca Iurie Roşca, dealtfel. 


S-au repornit holocaustologii să mă muşte de cur. Li s-au 
adăugat Vianu, Mehr, Volovici, dar şi Antonesei; dar şi vitelul 
Adameştenei, Andreescu. Basca Musata şi Lefter şi Gârnet şi 
Vitalie Ciobanu... Toţi aceştia vor să-mi plătească (sic) 
acuzaţiile - dovedite prin citate, nu prin rezumate fanteziste, 
părtinitoare. Şi cum sunt mulţi, legioane de curajoşi, care atacă în 
haită iar prietenii mei, câţi sunt, nu îndrăznesc să intervină 
(să o păţească şi ei, ca LIS?), am rămas iar la cheremul holocaus- 
tololologilor. 


O surpriză amară mi-a provocat Mihai Vakulovski, prin 
revista Tiuk/, ultimul număr, publicînd şi garantînd autenticitatea 
afirmațiilor conţinute în textul de mai jos, apărut, nu întâmplător, 
la Cartier, editură condusă de Ghe. Ierizeanu, individul care mi-a 
publicat o carte (Altina, de el cerută), promitind că mi-o va plăti 
(era primul editor basarabean căruia nu-i ceream drepturi de autor 
- ce instinct pe capul meu! şi ce eroare din partea mea -, lerizanu 
dovedindu-se, în comportamentul faţă de mine, un oarecare 
găinar din submahalalele bucureştene). 

Voi reproduce fragmente ilustrînd gräitor (!), atât impos- 
tura autorilor - ingineri în ce are mai detestabilă noțiunea - 
linguşitoria ierizeană, falsitatea violentă a textului şi ale organis- 
melor - mai ales germane - care l-au inițiat, l-au fabricat la Berlin, 
l-au impus unei populaţii analfabetizate de 60 de comunism 
sovietizator, exercitat în provinciile răpite de ruşi în iunie 1940, 
(Basarabenii şi Bucovinenii de Nord) de către minoritatea 
evreiască, cea care a fost fierul de lance al Terorii Bolşevice, iar 
acum când se întrevede o zare de lumină în tratarea adevărului 
despre Ocupaţia sovietică, se grăbeşte să teasä o cortină de 
zgomote, de vaiere, de tânguieli ieremiice care nu au alt scop 
decât să ascundă adevărul istoric al relaţiilor dintre românii 
ocupați de bolşevici şi evreii ruşi, rusofili, auxiliari feroci ai 
Imperialismului Bolşevic. 

Si nu în ultimul rând durerea de a constata că Mihai 
Vakulovski a publicat această imensă, murdară porcärie în 
“Tiuk!”, fără să-şi arunce ochii asupra calomniilor şi mani- 
pulărilor cronologice operate de imbecilu istorici berlinoizi. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 454 


După obiceiul nesuferit al holocaustologilor improvizati 
“înginerii”, vorba lui Pleşu, citați explicit în text (ca J. Ancel) - 
sau “lucrările” lor au fost folosite drept “documente” (Radu 
Ioanid), deşi în ultimii ani li s-a dezvăluit-dovedit impostoratul - 
joacă acelaşi rol de evanghelişti: “Este adevărat, fiindcă au 
afirmat-o Ancel, Arendt, R. Ioanid, Oişteanu, Lilly Marcou...”. 

Iată textul cu pricina: 


“Wolfgang BENZ & Brigitte MIHOK Holocaustul la periferie - 
Politica evreiască şi exterminarea evreilor în România şi Transnistria în 
1940-1944 (sublinierea mea, apăsată - P.G.) 

Traducere din germană de Cristina Grossu-Chiriac Ed. Cartier 
www.cartier.md 

Wolfgang BENZ, istoric, director al Centrului de Cercetare a 
Antisemitismului, Universitatea Tehnică Berlin (Zentrum für Antisemitis- 
musforschung der Technischen Universität Berlin), Germania. 

Brigitte MIHOK, cercetător în ştiinţe politice, Centrul de Cercetare a 
Antisemitismului, Universitatea Tehnică Berlin (Zen trum für 
Antisemitismusforschung der Technischen Universităt Berlin), Germania. 

Traducătoarea, Cristina GROSSU-CHIRIAC, a absolvit Facultatea de 
Limbi Străine a Universităţii de Stat din Republica Moldova”. 


Atrag atenția asupra unui element esențial al istoriei: 
cronologia. 

Cu durere şi cu mânie mă adresez lui Mihai Vakulovski 
întrebîndu-l: 

- a citit cu spiritul treaz titlul comunicării? - îl repet: 

“Politica evreiască şi exterminarea evreilor în România 
şi Transnistria în 1940-1944” ? Dacă l-a citit, ce a înţeles din 
el, din chiar titlu? - pentru a treia oară îl reproduc: “Politica 
evreiască şi exterminarea evreilor în România şi Transnistria 
în 1940-1944”. 

Are Mihai Vakulovski idee - fie şi una şcolărească - despre 
anul 1940? Să-i spun eu, deşi la vârsta pe care o are, nu ar fi avut 
nevoie să i se “sufle”: 

- La 26 iunie 1940 URSS a somat România să-i cedeze 
Basarabia şi Bucovina de Nord. În 28 iunie le-a ocupat şi pentru 
o vreme i-a pus vistavoi, caralii, kapo-i pe evrei - atât localnici, 
cât şi evrei ruşi, dar şi evrei din România încă neocupată, arzînd 
de nerăbdare să construiască societatea comunistă aşa cum fuse- 
se instruită: cu ciomagul, cu pistolul, cu deportarea băştinaşilor 
români. Atunci a început tragedia pentru peste 3 milioane dintre 
ai noştri - oricum, pentru ne-evrei. Românii basarabeni şi buco- 
vineni au fost häituiti, denuntati ca “mosieristi”, “regalişti”, 
“burjuisti”, “legionăroi”, “antisemiţi”, împuşcaţi în plină stradă 
(de către evrei, civili, unii adolescenţi, copii, până mai ieri 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 455 


concetäteni ai “legionäroilor”), umiliti, împroşcaţi cu fecale, 
deportaţi, ucişi prin muncă neomeneascä, prin frig, prin foame). 
Românii, nu evreii au îndurat ocupația distrugătoare bolşevică 
dintre 28 iunie 1940 şi 15 iulie 1941, persecuțiile, schimbarea 
limbii, desnationalizarea, des-identizarea - nu evreii, deveniți, 
prin tradiţie, auxiliari feroci, călăi executanti ai poruncilor 
Stăpânului: aceştia au hălăduit, împăunîndu-se cu noua 
“atributie” : a auxiliarilor NKVD-ului, reprezentanţi ai “Noii 
Puteri Sovietice”, ei s-au îmbuibat cu hrana zmulsă de la gura 
celor care o făcuseră, ei au denunţat, au arestat, au executat 
români în Teritoriile Ocupate până la mijlocul anului următor, 
1941, când, siliţi să se retragă cu Viteaza Armată a lor, Rosie, au 
incendiat, au dinamitat tot ce era piatră peste piatră în Basarabia 
şi în Bucovina de Nord: şcoli, biblioteci, spitale, instituţii, 
biserici, poduri, tunele... 

Aceste evenimente tratate fără părtinire s-au aflat în sumarul 
textului de faţă? Da de unde! Tot persecutorii de până ieri au 
devenit comanditarii - şi supraveghetori politruci ai “lucrării 
ştiinţifice” publicată de Tiuk!: 


“[Lucrarea] se bazează pe rezultatele unei conferinţe internationale, 
organizate la Berlin, la Literaturhaus, în iunie 2008, de Centrul de Cercetare 
a Antisemitismului. Autorii sunt cercetători renumiţi ai holocaustului, din 
România, Marea Britanie, SUA şi Germania. Articolele referitoare la holo- 
caustul din România tratează diferite aspecte ale prigoanei în Transnistria şi 
reflectă discuția actuală privind responsabilitatea română şi germană. (...) 
Volumul apare ca o continuare a unei ediţii din anul 2001, redactată după o 
conferinţă a Centrului de Cercetare a Antisemitismului, intitulată România şi 
holocaustul, care a constituit primul efort de a descrie şi de a analiza crimele 
în masă din Transnistria. În acest volum, editat de Mariana Hausleitner, 
Brigitte Mihok şi Juliane Wetzel, a apărut şi articolul istoricului din Israel 
Jean Ancel despre pogromul de la Iaşi. Am preluat acest articol (aici în 
versiune română) fără modificări, inclusiv pentru a aduce astfel un omagiu 
redutabilului istoric al cercetărilor transnistriene, decedat în 2008.” 


Vine, vine şi gretoasa ploconeală - la adresa “reduta- 
bilului” Ancel, unul dintre falsificatorii nerusinati ai adevărului 
2 
istoric - şi a initiatorilor “cercetărilor transnistriene”: 


“Ne exprimăm recunoştinţa faţă de Ministerul Federal al Afacerilor 
Externe de la Berlin, care ne-a pus la dispoziţie mijloace pentru realizarea 
acestei publicaţii. Apariția ediției în limba română a fost posibilă graţie anga- 
jamentului Ambasadei RFG la Chişinău. În acest context, îi mulţumim din 
inimă în primul rând doamnei Julia Kahrl, şef adjunct al misiunii. Astfel, vor 
fi aprofundate impresiile unei călătorii de informare a Centrului de Cercetare 
a Antisemitismului cu reprezentanţi ai comunităţii evreieşti şi ai Congresului 
Evreilor din Republica Moldova la Chişinău, Dubăsari şi Tiraspol. Ne 
exprimăm speranţa că prezentul volum va contribui la elucidarea istoriei 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 456 


holocaustului şi în România, şi în Republica Moldova. 
Berlin, decembrie 2009 
Wolfgang Benz, Brigitte Mihok” 


Of, Doamne! Şi cică eu aş fi tatăl adoptiv al fraților 
Vakulovski... Trebuia să-i pun în genunchi pe coji de nucă, să 
înveţe măcar cronologie şi chiar dacă istoria nu este o ştiinţă 
exactă este o “materie” umanistă, care lucrează cu adevărul 
omului, nu cu falsul neomului. 


Marţi 22 iunie 2010... 
...a-nceput războiu-n lume (în 1941, pentru noi, Românii). 


Ciudat: pentru ieri nici un vizitator pe net din Basarabia. 
Să fi ieşit cu toţii la iarbă-verde? 
A venit un sfârc de vară şi la Paris. 


Franţa - Africa de Sud: 1-2. 
Vai de steaua lor de “bleu-blanc-rouge”! 


Miercuri 23 iunie 2010 


Incet-încet - cât de încet!- ne apropiem de mal. Sper ca în 25 
iunie să-l atingem. Şi să nu-l mai lăsăm (din mână). 


Joi 24 iunie 2010 


Ieri Flori Bălănescu mi-a trimis coperta Scrisurilor 1, să-i 
dau BT-ul. Am făcut-o. Cu sentimentul acut că e prea târzie 
apariţia şi încă în afara Salonului de Carte, unde trebuia să fie 
prezent. Explicatiile editorilor : «Nu avem bani» nu explică nimic 
în afară de teama lor de a nu se arăta “prea aproape de Goma”. 

Asta este. Şi nu este bine. 


Am reluat relaţiile cu Daniela Goma, după tradiționala criză- 
de-uitare (a ei). 

Pentru a câta oară am fost impresionat de legătura creată 
între Daniela şi Ana. Ei, da: cea-mică este nepoata celei-mari. 
Ana a găsit că Dana seamănă şi cu Filip, când era el mic... 


Xiti mă consolează cum poate: ieri am avut de câte trei ori 
mai mulţi vizitatori pentru “Din calidor”, pentru “Arta refugii”, 
pentru “Săptămâna Roşie” - în aceeaşi ordine le voi înregistra. 
Tot ieri am avut 4 vizitatori din Basarabia şi 2 din Israel. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 457 


x 


Îmi scrie Ovidiu Creangă, de la Toronto: 

Scoala din Mana nu se desființează! 

Un sfârc de explicație: penru că... se introduce gazul în sat 
şi copiii nu vor căuta căldura în ale părți... 

Aşa să fie! 


Vineri 25 iunie 2010 
Din Basarabia literară: 


“28 IUNIE 1940 - ZI A OCUPAȚIEI SOVIETICE SI A 
COMEMORĂRII VICTIMELOR REGIMULUI TOTALITAR 
COMUNIST. 

June 25th, 2010 

Presedintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu 
a semnat astazi decretul privind declararea zilei de 28 iunie 1940 
drept Zi a ocupatiei sovietice. Potrivit decretului, anual, la 28 
iunie, in Republica Moldova va fi consemnata Ziua ocupatiei 
sovietice si a comemorarii victimelor regimului totalitar comunist. 

Conform Decretului prezidential, in aceasta zi, in toate locali- 
tatile republicii vor fi coborite in berna drapelele de stat, organi- 
zate depuneri de flori la mormintele, monumentele si memorialele 
victimelor ocupatiei sovietice si ale regimului comunist totalitar, 
iar la ora 10.00 va fi pastrat un moment de reculegere. 

Decretul mai stipuleaza ca in aceasta zi, autoritatile publice, 
intreprinderile si organizatiile vor renunta la desfasurarea 
actiunilor distractive de masa, iar in toate institutiile de inva- 
tamint, in taberele de intremare si de odihna va fi organizata o ora 
a memoriei. 

In aceasta ordine de idei. se recomanda redactiilor publica- 
tiilor periodice, agentiilor de presa, posturilor de radio si de 
televiziune sa tina cont de specificul zilei de 28 iunie la editarea 
numerelor curente ale publicatiilor, la difuzarea informatiilor si la 
formarea programelor din aceasta zi. 

Decretul mai stipuleaza ca Primaria municipiului Chisinau sa 
initieze procedura de edificare in Piata Marii Adunari Nationale, 
in fata sediului Guvernului, a monumentului in memoria victime- 
lor ocupatiei sovietice si ale regimului totalitar comunist, iar pina 
la edificarea monumentului in memoria victimelor ocupatiei 
sovietice si ale regimului totalitar comunist, in municipiul 
Chisinau, ceremoniile de comemorare si depunerea de flori vor 
avea loc in Piata Marii Adunari Nationale, unde Primaria va ins- 
tala, provizoriu, in ziua de 28 iunie 2010, o piatra comemorativa. 

Decretul prezidential mai stipuleaza ca Federatia Rusa, in 
calitatea sa de succesor de drept al Uniunii Sovietice, sa-si retraga 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 458 


neconditionat, urgent si transparent trupele si armamentul de pe 
teritoriul Republicii Moldova, informeză Serviciul de presa al 
Presedintelui R.Moldova.” 


Brava, măi băieţi! Tot vouă, dintre români, vă este dat să 
deschideţi primii gura şi să spuneti adevărul-adevărat privitor la 
“ajutorul” frätescovietic în Basarabia, Bucovina de Nord, In 
Herţa, iar după 23 august 1944 în restul României. 


x 


Cum percep eu eventuala apariţie a volumului Scrìsuri 1: 

Ca pe o vizită la piramide. Unde plimbäretul-vizitator 
(ba chiar răsfoitor!) poate exclama: 

«Ce märete sunt ele, domnule! Mari - şi groase...» 

Sau/si: 

«Dar ce reprezintă (conţin, vorba lui Brucan) dânsele?» 

Ce să conţină: ia, acolo neşte conţinuturi, dar care, vorba 
ardeleanului: s-au cam perimat-între-timp. 

Încurajator, nu? Ba chiar oblojitor. 


x 


Mi-a scris Gelu Tofan : ei au început, la studioul lor, înregis- 
trarea de probă a “Culorii...”. Îmi va trimite un eşantion. 

Mi-a venit inima la loc. Filip crede că cel mai târziu martea 
viitoare (în 29 iunie!) va comanda “sculele”. 


Sâmbătă 26 iunie 2010 


I-am scris lui Gelu Tofan că ei, la Bucureşti, pot continua 
înregistrarea “Culorii...”, eu voi fi ocupat până-n gât (si ce 
plăcută va fi acea ocupatiune!) cu “Din calidor”. 

Tot azi am introdus “predoslovia” cu vestea-bună, tot de O. 
Creangă transmisă: nu se mai desfiinţează Şcoala din Mana. 

Eu am făcut legătura cu o altă informaţie, tot de la O. 
Creangă: se introduc gazele şi în Mana, deci copiii nu vor mai fi 
obligaţi să caute... căldură în satele învecinate. 

Ce bune, ce bune sunt veştile - în sfârşit! - bune! 


x 


Dana, strănepoată-mea... Ce diavolitä! De unde va fi învățat 
ea, la şaptesprezece ani, toate acestea? 

De unde! De ce să le înveţe? Le ştia din noaptea timpurilor, 
aşa ne-au perpetuat ele speta. 


Duminică 27 iunie 2010 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 459 


Altă noapte udă, frământată, istovitoare. Am senzaţia că pe 
măsură ce sunt mai apropiat de momentul în care voi avea 
sculele de înregistrare, mă golesc de ultimele puteri. Până atunci 
strâng din toate şi aştept. Cam o săptămână. 


Îmi trimite A. Juraveli: 


COMISIA PENTRU STUDIEREA SI APRECIEREA 
REGIMULUI COMUNIST TOTALITAR DIN REPUBLICA 
MOLDOVA -RAPORT ANALITIC 


Excelenței Sale, 

Domnului Mihai GHIMPU, 

Preşedinte interimar al Republicii Moldova, 

Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova 
Chişinău, 2010 

La 14 ianuarie curent, prin Decretul Preşedintelui interimar al 
Republicii Moldova, a fost formată Comisia pentru studierea şi apre- 
cierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. 

În urma valorificării istoriografei din perioada comunistă şi post- 
comunistă, a literaturii istorice apărute în străinătate, precum şi a unui 
vast volum de documente de arhivă, multe dintre care au fost accesa- 
te în premieră, Comisia a propus o sinteză cuprinzătoare asupra epocii 
totalitare comuniste cuprinse între anii 1917 / 1924 şi 1991. Această 
epocă are ca puncte de reper instaurarea dictaturii comuniste în 
Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) 
din cadrul Ucrainei Sovietice, în stânga Nistrului, transplantul de sis- 
tem comunist pe malul drept al Nistrului, în Basarabia, în 1940, odată 
cu ocuparea militară a acestui teritoriu de către maşina de război a 
Uniunii Sovietice, reocuparea acestui teritoriu în 1944, restabilirea şi 
consolidarea regimului totalitar de tip sovietic, anchilozarea şi năruirea 
acestuia odată cu ieşirea din captivitatea comunistă a popoarelor înse- 
tate de libertate şi prăbuşirea URSS în 1991. 

Potrivit constatărilor Comisiei, experimentul bolşevic totalitar a 
fost iniţiat pe malul stâng al Nistrului, ca parte a URSS, în timp ce pe 
malul drept, în Basarabia românească, se puneau bazele unei 
democraţii incipiente, astfel că Nistrul a despărţit nu atât două maluri 
sau două state, cât două sisteme: unul democratic şi altul totalitar. 
Secolul XX a demonstrat că totalitarismul nu numai că este incompa- 
tibil cu valorile democratice, el este duşmanul de moarte al 
democraţiei. Un regim totalitar reprezint? antipodul unei democraţii. 
Acest regim este unul opresiv şi represiv, cu o ideologie de stat ofi- 
cială, care se sprijină pe un singur partid politic, aşa-numitul Partid 
Unic, în frunte cu „marele conducător”, pe o poliţie secretă omnipre- 
zentă şi care deţine monopolul asupra economiei, culturii şi 
informaţiei. În pornirea dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 460 


bazată pe criterii de clasă şi pe ura de clasă, fostei Republici Autonome 
Sovietice Socialiste Moldoveneşti i s-a rezervat un rol aparte. 
Formarea acestei entităţi la frontierea pe Nistru cu România trebuia să 
servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi 
timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluției mondiale proleta- 
re în direcţia Balcanilor. O serie de mărturii documentare din cele mai 
diverse probează cu toată claritatea atitudinea ostilă şi agresivă a regi- 
mului bolşevic şi a Internaționalei a I-a Comuniste faţă de Basarabia 
românească, intenţia exportului de revoluţie pe orice căi posibile. Deşi 
prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASS Moldovenească a fost 
în realitate un „cap de pod” în planurile expansioniste sovietice, evo- 
luând din 1924 până în 1940 spre îngustarea drastică a caracteristicilor 
proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei regiuni obişnuite 
a Ucrainei Sovietice. 

În RASSM, ca peste tot în URSS, puterea partidului unic 
bolşevic, a aparatului de partid şi administrativ, se baza pe o sumă de 
principii care încălcau brutal drepturile fundamentale ale omului. Intre 
acestea fiind: anularea proprietăţii private şi „socializarea” mijloacelor 
principale de producţie şi a produsului muncii, un vast aparat represiv 
pentru constrângerea cetăţenilor şi menţinerea puterii, inhibarea perso- 
nalităţii, conştiinţei şi iniţiativei civice, un sistem de control total şi 
denunt general, izolarea de lumea externă. La acestea se adaugă: atri- 
buirea unui rol hipertrofiat ideologiei comuniste şi promovarea unei 
multitudini de falsuri şi mituri, în scopul educării maselor în spiritul 
credinţei oarbe în „conducătorul” unic, în „justeţea” liniei partidului si 
infaihbilitätii acestuia, propaganda privind caracterul temporar al 
greutăților, datorate „uneltirilor” duşmanilor interni şi externi ai statu- 
lui sovietic, promisiunea mincinoasă privind „raiul comunist” care 
urma să fie construit cât de curând. 

Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de 
peste Nistru într-un adevărat poligon pentru efectuarea celor mai ori- 
bile experimente politice, sociale, economice, culturale şi identitare. 
Comisia a efectuat o radiografie a acestor politici şi practici totalitare, 
derulate în anii 1924-1940 în RASS Moldovenească, şi a evaluat natu- 
ra şi costurile lor. 

Colectivizarea forţată de la începutul anilor *30, prin aplicarea 
constrângerii şi violenţei în raporturile dintre regimul bolşevic şi 
țărănime, prin instrumentarea unor măsuri administrative şi de exco- 
municare împotriva ţăranilor înstăriți, prin asmuţarea ţăranilor săraci şi 
mijlocaşi împotriva aşa-numitor „culaci”, s-a soldat cu anularea pro- 
prietăţii private la sat, cu un nou război civil împotriva ţăranilor, cu 
foametea înspăimântătoare din anii 1932-1933. La 7 august 1932, când 
foametea făcea ravagii în Ucraina, intra în vigoare faimoasa Lege 
„despre cele cinci spice de grâu”, în redacţia lui I. Stalin, care chiar şi 
pentru cele mai mici furturi prevedea împuşcarea şi, doar în cazuri 
destul de rare, era prevăzută o pedeapsă mai „blândă” — 10 ani de 
închisoare. Legea a lovit sălbatic în ţăranii înfometați care, în situația 
disperată în care s-au pomenit din cauza politicilor criminale de rechi- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 461 


zitie, erau condamnaţi să recurgă la furtul din averea colhozurilor, pen- 
tru a se salva de la moarte. La 27 decembrie 1932 a fost instituit siste- 
mul de paşapoarte sovietice, dar, numai pentru populaţia urbană, nu şi 
pentru ţărani, care erau condamnaţi să moară în satele lor, rămase fără 
nici o rezervă de cereale. 

Foametea cumplită, represiunile şi deportările operate de auto- 
ritätile comuniste, au generat un exod masiv de populaţie — fuga peste 
Nistru, în România. Pentru curmarea acestui exod, care constituia o 
dovadă concludentă a eşecului catastrofal al politicilor promovate de 
autorităţile comuniste, s-a recurs la fortificarea pazei frontierei sovie- 
tice, însoţită de utilizarea armelor contra transfugilor înfometați. În 
1932, Comitetul pentru Ajutorarea Refugiatilor Transnistreni a expe- 
diat Ligii Naţiunilor, un memoriu în care se menţiona: 

„Neavând din ce alege, ei îşi părăsesc pământurile şi căminele 
lor strămoşeşti şi în disperarea oarbă de a-şi salva singura avere ce 
le-a mai rămas pe lume, darul lui Dumnezeu, viaţa, se aventurează să 
fugă peste Nistru, în România. ... Regimul sovietic, însă, nu ştie de milă 
şi astfel moldovenii fugari sunt împuşcaţi în masă cu mitralierele, cu 
zecile, cu sutele, fără nici o crutare pe tot lungul Nistrului... ”. (s.m.). 

Numărul victimelor foametei din anii 1932-1933 din RASSM 
n-a fost stabilit, deocamdată, cu exactitate, fiind vorba de zeci de mii 
de oameni. 

Marea Epurare din anii ‘30 din URSS a lovit din plin şi în RASS 
Moldovenească. Mecanismul terorii în masă nu făcea distincţii între 
victime, nu admitea indulgente. Sub ghilotina aşa-numitei „Troika spe- 
ciale”, au căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, muncitori, preoți, 
oameni nevinovaţi care nu au avut parte nici de un proces de judecată, 
nici de o înmormântare creştină. Victime deveneau înşişi responsabilii 
din ierarhiile de partid şi administrative. Originea socială „burgheză”, 
statutul de „culac”, întreţinerea contactelor cu rudele din „ţările capi- 
taliste” serveau drept capete de acuzare ca „duşman al poporului” la 
adresa oricui. Răspunzând comandamentelor politice ale Partidului 
Comunist, organele de represiune ale regimului se întreceau să 
condamne nu pentru infracţiuni reale, ci pentru infracţiuni inventate, 
nesocotind legile şi dreptul uman, semânând în urma lor moarte, dure- 
re şi umilinţă. 

Comisia a demonstrat că regimul totalitar comunist se face res- 
ponsabil de crime culturale, împotriva spiritului şi identităţii moldove- 
nilor de peste Nistru şi, ulterior, după 1940, a celor din Basarabia, prin 
impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti contrafăcute, conform 
unor principii aberante „de clasă”, şi prin inventarea, în lipsa oricăror 
resorturi istorice şi etnoculturale, a unei „naţiuni” moldoveneşti, dis- 
tincte de cea română. Regimul comunist se face vinovat de reprimarea 
şi mutilarea conştiinţei noastre naţionale, de suprimarea spiritului nos- 
tru liber, de orchestrarea unui război cultural, identitar, propagandistic 
şi informaţional în toată legea împotriva fraților de pe cele două malu- 
ri ale Nistrului, împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Prutului, 
cu consecinţe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică şi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 462 


etnoculturală. Or, nimic nu poate fi mai tragic decât un război între 
frați, nimic nu poate fi mai criminal. 

În 1989, când s-au împlinit 50 de ani de la declanşarea celui de-al 
Doilea Război Mondial, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a 
condamnat semnarea Protocolului adiţional secret sovieto-nazist din 
23 august 1939 prin care se delimitau sferele de influenţă din Estul 
Europei pe contul unor terţe ţări, declarându-l caduc din momentul 
semnării. La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RSS Moldova a 
denunţat Pactul sovieto-nazist şi protocolul adiţional secret şi conse- 
cintele lui pentru Basarabia şi Nordul Bucovinei. Reiterând această 
poziţie, în baza unor analize şi date riguros documentate, Comisia sub- 
liniază că la 28 iunie 1940 URSS a comis un atentat asupra integrităţii 
teritoriale a României, un act de ocupare militară şi politică a 
Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ținutului Herţa, contrar voinţei 
populatiei din aceste teritorii, prin dictat şi ameninţarea cu recurgerea 
la forţă, un act nedrept de anexiune teritorială. În teritoriile anexate cu 
forţa la URSS s-a realizat piesă cu piesă un transplant de sistem sovie- 
tic, s-a reprodus regimul terorii, al propagării urii de clasă şi al ideolo- 
giei inumane a Partidului Comunist Unic. Formarea Republicii 
Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printr-o decizie arbitrară formală a 
Sovietului Suprem al URSS, în afara teritoriului naţional şi reducerea 
la tăcere a vocii oamenilor, prin desconsiderarea literei Constituţiei 
sovietice, care nu prevedea dreptul URSS de a forma noi republici, ci 
doar de a admite în federaţia sovietică, a fost o consecinţă directă a 
acestui act de ocupaţie. Ruperea în bucăţi a Basarabiei, a teritoriului şi 
a corpului uman concrescut de secole cu spaţiul dintre Prut şi Nistru, 
în contradicţie cu adevărul istoric şi cu realităţile etnice existente în 
acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise de regimul tota- 
litar comunist împotriva unei mari colectivităţi de oameni. 

Comisia a constatat că în 1940-1941 în Basarabia au fost repetati 
anii 1937 şi 1938, anii Marii Terori din Uniunea Sovietică, reluati apoi 
în anii postbelici. Organele sovietice de represiune au lovit cu bestiali- 
tate în puţinii intelectuali şi fruntaşi ai vieţii publice rămaşi între Prut 
şi Nistru, condamnându-i la ani grei în gulagurile staliniste, soarta 
scriitorului Nicolae Costenco servind drept exemplu dramatic al 
modului în care Sovietele au urmărit să anihileze cugetul liber, au efec- 
tuat execuţii sumare, dosind urmele asasinării a sute şi mii de oameni 
nevinovaţi în subsolurile NKVD sau în gropile cu var. Omorurile în 
masă, impunerea unor taxe şi impozite sufocante ţăranilor, prigoana 
preoţilor şi Bisericii, anularea limbii române şi interzicerea alfabetului 
românesc, inversarea scării valorilor şi instaurarea unei atmosfere de 
frică şi teroare generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupaţie 
sovietică din 28 Iunie 1940. 

În urmă cu aproape 70 de ani, în noaptea de 12 spre 13 Iunie 
1941, plânsetul şi jalea s-a aşternut peste Basarabia. Fruntea comu- 
nitätilor locale, pilonii de rezistenţă din tată în fiu ai satelor noastre 
moldoveneşti, ucraineşti, găgăuze, bulgăreşti, ruse sau mixte, ai 
târguşoarelor evreieşti, familii întregi, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 463 


din Basarabia şi până în Nordul Bucovinei, au fost urcați cu baionete- 
le la spate în vagoanele de vite şi duşi spre întinsurile Siberiei, de unde 
mulţi nu s-au mai întors. Documentele de arhivă consultate de mem- 
brii Comisiei relevă date cutremurătoare: până şi noi-născuţii în „bou- 
vagonul” sovietic erau trecuţi şi ei, alături de părinţii lor, pe lista 
„duşmanilor poporului"(!...). Operaţiunea de deportare a fost iniţiată, 
autorizată şi supervizată de Biroul Politic al CC al PC(b) din toată 
Uniunea, iar structurile de partid, de Securitate şi de Interne ale URSS 
şi ale RSSM au fost baza logistică a mecanismului represiv. Cu regret, 
o parte din executantii operaţiunii de deportare din 12-13 iunie 1941 au 
fost recrutaţi dintre localnici, în marea lor majoritate, delatori şi opor- 
tunişti, elemente declasate, care urmăreau un beneficiu strict personal. 

La indicaţiile exprese ale Biroului Politic al CC al PCUS, 
Consililui de Miniştri al URSS şi al Ministerului Securităţii de Stat al 
URSS, maşina totalitară sovietică de tocat oameni şi popoare va mai 
lovi încă de două ori în plină forţă în populaţia din RSS 
Moldovenească: la 6 iulie 1949, în urma adoptării Hotărârii strict 
secrete a Consilului de Miniştri al RSSM Nr. 509 din 28 iunie 1949 
cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor chiaburi- 
lor, foştilor mosieri şi a marilor comercianţi, şi la 1 aprilie 1951, în 
baza Hotărârii Consiliului de Miniştri al RSSM din 24 martie 1951 cu 
privire la confiscarea şi utilizarea averii celor deportaţi de pe teritoriul 
RSS Moldoveneşti, fiind vizat aşa-numitul „contingent antisovietic” al 
confesiunii „Martorii lui Iehova”. Operațiunile de deportare au fost 
planificate de organele de represiune ca nişte operaţiuni militare în 
toată regula împotriva populaţiei civile. Culmea justiţiei de tip sovietic 
a fost că oamenii mai întâi erau ridicaţi de la vetrele lor, deportaţi din- 
colo de munţii Ural, după care li se dresau dosare penale de „duşmani 
ai poporului" '(!). Creierul acestor „crime împotriva umanităţii”, după 
cum le-a calificat Sovietul Suprem al RSS Moldova la 23 iunie 1990, 
a fost conducerea de partid, factorul oficial împuternicit cu luarea unei 
decizii — Consiliul de Miniştri al RSSM, iar executanti — organele de 
securitate, de interne şi de justiție ale URSS şi ale RSSM. 

Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totali- 
tar a evaluat numărul persoanelor deportate şi supuse represiunilor în 
anii 1929-1951 la peste 90 de mii de persoane. 

Un efect scontat al deportării din 1949 a fost înregimentarea acce- 
lerată şi masivă a ţăranilor în colhozuri, aşa-numita colectivizare sau 
„ofensivă decisivă a socialismului asupra satului” dintre Prut şi Nistru. 
Legarea ţăranului de glia colhoznică, prin dictatul regimului bolşevic, 
a avut drept urmare lichidarea proprietăţii private şi pierderea senti- 
mentului de iniţiativă economică la sate, destäränirea şi dezmostenirea 
clasei ţăranilor. Odată cu încheierea colectivizării, a fost instituit un 
mecanism special al relaţiilor de producere şi repartiție, mecanism care 
permitea statului sovietic să controleze în totalitate producţia agricolă, 
ţăranii primind de la stat doar minimul necesar pentru a supravieţui şi 
a munci din greu pe terenurile colhoznice. 

Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 464 


1947 nu a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii econo- 
mice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS 
Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele alimenta- 
re. Conform datelor statistice acumulate de Comisie, în urma foametei 
au decedat circa 200 de mii de oameni. Vina pentru decesele în masă 
din cauza foametei revine atât lui I.Stalin şi conducerii sovietice de la 
Kremlin, cât şi Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru pentru 
RSS Moldovenească, preşedinte — V. Ivanov, Comitetului Central al 
PC(b) din Moldova în frunte cu prim-secretarul N. Salogor, 
Consiliului de Miniştri al RSSM, în frunte cu preşedintele acestuia, N. 
Coval, împuternicitului Consiliului de Miniştri al URSS pentru 
colectările de cereale în RSSM, A. Sici, altor responsabili din structu- 
rile de partid şi administrative, care au decis destinul oamenilor simpli. 
Anume vârfurile Partidului Comunist se fac vinovate de rechizitiona- 
rea inumană a ultimelor produse agricole, rămase prin podurile case- 
lor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă, ceea ce 
a constituit cauza principală a îmbolnăvirii şi deceselor în masă. Prin 
politica promovată în anii 1946-1947, ca şi în anii următori, autorităţile 
sovietice ignorau cu desăvârşire viaţa şi dreptul la viaţă al omului, nor- 
mele morale fundamentale, obligatorii pentru instituţiile unui stat. 
Foametea din RSSM a fost un fenomen provocat prin politica regimu- 
lui comunist, a fost o crimă monstruoasă de care acesta se face direct 
vinovat. Pentru această crimă, comisă premeditat împotriva populaţiei 
paşnice, a copiilor şi bătrânilor, a oamenilor în plină vârstă, de toate 
etniile şi confesiile, regimul totalitar comunist trebuie condamnat 
moral, politic şi juridic. 

Activitatea desfăşurată de Comisia pentru studierea şi aprecierea 
regimului comunist totalitar este (şi) un prilej pentru omagierea perso- 
nalitätilor care au reprezentat onoarea şi demnitatea noastră în acele 
vremuri de teroare. Primele manifestări de rezistenţă antisovietică s-au 
înregistrat îndată după ocuparea Basarabiei la 28 Iunie 1940. O mărtu- 
rie în acest sens sunt acţiunile de rezistenţă ale membrilor organizaţiei 
clandestine a unor tineri din Orhei, care au militat împotriva ocupan- 
tului sovietic, în apărarea libertăţii, limbii române şi valorilor noastre 
naţionale. Pe parcursul anilor 1945-1953, pe teritoriul raioanelor 
Bravicea, Călăraşi, Corneşti, Chişcăreni, Chiperceni, Orhei, Răspope- 
ni, Rezina, Susleni, Sângerei, Teleneşti a fost înregistrat un număr 
considerabil de acţiuni armate împotriva instituţiilor de stat şi 
activiştilor locali, întreprinse de către membrii grupului în frunte cu 
faimosul Filimon Bodiu, de către organizatiie clandestine „Armata 
Neagră” şi „Partidul Democrat Agrar”. Una dintre cele mai mari şi mai 
bine organizate formaţiuni de rezistenţă antisovietică în zonele rurale, 
„Partidul Democrat Agrar”, a activat (în anii 1950-1953) sub conduce- 
rea lui Simion Zlatan, originar din satul Popenchi, Rîbnița, şi Vasile 
Odobescu, originar din satul Cuizäuca, Chiperceni. La Soroca s-a înfi- 
ripat organizaţia „Arcaşii lui Ştefan”, în raioanele Chişinău, Hâncești 
şi Cărpineni a activat o altă organizaţie conspirativă anticomunistă — 
„Partidul Libertăţii”, iar la Bălţi — „Uniunea Democratică a Libertăţii”. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 465 


Combatanţii căzuţi pradă organelor de represiune au fost condamnaţi 
la moarte sau la privaţiune îndelungată de libertate, iar propaganda 
comunistă a urmărit să-i compromită şi să le şteargă numele din 
memoria noastră colectivă. Astăzi a sosit momentul să ne plecăm frun- 
tea în memoria acestor oameni simpli, al căror efort şi sacrificiu mani- 
festate în încleştarea inegală, de moarte, cu regimul comunist pentru 
libertatea şi demnitatea umană este impresionant. 

Nu trebuie să-i uităm nici pe cei care, în bătălia cu obscurantismul 
şi cenzura sovietică, i-au readus în manualele şcolare pe Mihai 
Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, au afirmat latinitatea lim- 
bii, culturii şi fiinţei noastre nationale într-o epocă în care orice gest în 
acest sens era pasibil de excomunicarea din sânul societăţii sau de 
pedeapsa cu ani grei de privatiune de libertate. Un Panteon al istoriei 
şi culturii noastre ar trebui să-i includă pe: Vasile Coroban, George 
Meniuc, Grigore Vieru, Vlad loviţă, Vasile Vasilache, Ion Vasilenco, 
Gheorghe Vodă, Mihai Grecu, Emil Loteanu, Lidia Istrati, lon 
Vatamanu şi multi alţii. Un exemplu de verticalitate intelectual?, de 
rezistenţă prin cultură şi de apărare a limbii noastre române îl repre- 
zintă operele scriitorilor: Ion Druţă, Dumitru Matcovschi, Mihai 
Cimpoi, Serafim Saca, Petru Cărare, Nicolae Dabija, lon Hadârcă, 
Valentin Mândâcanu, Vladimir Besleagä şi alţii. Fapta temerară a 
muncitorului Gheorghe Muruziuc, care în noaptea de 28 iunie 1966, a 
arborat Tricolorul de-asupra Fabricii de Zahăr din Alexändreni, raio- 
nul Sângerei (rămas acolo timp de 5 ore), protestul Liliei Neagu şi Asei 
Andruh din 1970 împotriva rusificärii şi deznaţionalizării, activitatea 
Frontului Naţional Patriotic de eliberare de sub ocupaţia sovietică, din 
care făceau parte Alexandru Usatiuc —Bulgăr şi colaboratorii săi apro- 
piaăi Gheorghe Ghimpu şi Valeriu Graur, alte manifestări cu caracter 
CIVIC şi naţional, precum şi mişcarea de emancipare naţională din anii 
‘80 punctează o linie de rezistenţă, atât cât a fost, care trece ca un fir 
roşu prin toată perioada sovietică. Meritul acestor personalităţi este 
imens: ele ne-au ţinut trează conştiinţa noastră de sine, ne-au învăţat că 
dincolo de nevoia omului de adaptare la mediu şi la condiţiile încon- 
jurätoare, după cum au procedat multi dintre noi, există valori şi idea- 
luri perene. 

În vremurile grele ale inchizitiei comuniste ne-am potolit setea de 
adevăr, ţinându-ne urechea strâns lipită de aparatele de radio pentru a 
prinde undele Europei Libere, BBC-ului, ale Radio Vatican şi Radio 
Libertatea. Nimeni şi nimic nu a putut să ne forţeze să renuntäm la 
nevoia de a ne rupe din universul carceral spiritual, nici regimul cu 
toată armata sa de opresiune, nici un asemenea „campion al 
deznationalizärii”, ca Ivan Bodul, prim-secretar al CC al PCM în anii 
1961-1980. 

În centrul investigaţiilor Comisiei s-au aflat şi aspectele sociale şi 
economice ale evoluţiilor din RSS Moldovenească. Comisia nu a tre- 
cut cu vederea procesele de industrializare şi urbanizare sau cadrul de 
asistenţă socială oferit din partea statului sovietic cetăţeanului simplu. 
Ceea ce relevă, concluziile Comisiei este că industria RSSM devine 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 466 


total dependentă de centrele industriale ale URSS, din care, în schim- 
bul produselor agricole şi producţiei industriei alimentare, se importau 
petrol şi cărbune, fontă şi oţel, mase plastice şi metale neferoase, trac- 
toare, camioane şi automobile, excavatoare şi maşini agricole, maşini- 
unelte şi utilaje industriale, obiecte de consum popular. În situaţia în 
care producţia republicii nu se dezvolta pe o bază proprie, ci pe mate- 
ria primă importată, dreptul RSS Moldoveneşti la o existenţă indepen- 
dentă era o ficţiune. Mai mult decât atât, majoritatea întreprinderilor 
industriale şi, totodată, cele mai rentabile, au fost amplasate pe terito- 
riul fostei RASSM, ceea ce constituia, de asemenea, rezultatul unei 
politici cu bătaie lungă. Deţinând pârghiile de conducere, ministerele 
panunionale şi unional-republicane au promovat politica afluentei 
masive pe teritoriul RSSM a populaţiei din exteriorul republicii, adusă 
pentru construcţia unor noi întreprinderi industriale în condiţiile unui 
surplus local de forţe de muncă. Această politică a condus la reducerea 
substanţială a cotei populaţiei autohtone în sfera industrială, la devalo- 
rizarea statutului limbii, culturii şi tradiţiilor noastre în diverse ramuri 
ale economiei, la instruirea, în instituţiile de învăţământ superior şi 
mediu, preponderent, sau chiar exclusiv, în limba rusă. În urma „indus- 
trializării rapide”, s-a ajuns, pe de o parte, la înglobarea rigidă a RSSM 
în complexul militar-industrial panunional, la aservirea industriei loca- 
le resurselor de materii prime ale URSS şi finanţarea ei centralizată, iar 
pe de altă parte, la grave dezechilibre etnodemografice. 

Consecințele ecologice ale politicii social-economice promovate 
de regimul comunist pe parcursul deceniilor postbelice au fost, de ase- 
menea, dezastruoase. 

Ar putea urma replica oponenților noştri: oamenii aveau un servi- 
ciu, o pensie asigurată, servicii medicale de stat, învăţământul era gra- 
tuit. Aşa este. Statul socialist şi-a asumat rolul de filantrop paternal, 
dar acest paternalism era al unui stat producător al iresponsabilitäti şi 
dependenţei indivizilor atât în domeniul vieţii publice, cât şi în cel al 
vieţii private. Or, într-un stat totalitar, egalitatea poate fi maximizată 
doar pe seama libertăţii, astfel încât egalitatea şi fraternitatea autentică 
sunt distruse. lată de ce, trecutul totalitar nu ne poate oferi soluţii pen- 
tru prezentul şi viitorul nostru şi al copiilor noştri. 

Principalul pilon al regimului totalitar comunist a fost Partidul 
Comunist Unic care a confiscat autoritatea publică. Conducerea de 
partid a comandat şi a comis crime în masă, represiuni şi deportări cali- 
ficate drept crime împotriva umanităţii, a instrumentat o ideologie 
represivă, a exercitat un control cvazitotal asupra societăţii şi indivizi- 
lor aparte. Partidul Comunist şi organele sale de represiune sunt prin- 
cipalii responsabili de toate ororile produse în epoca sovietică. 
Obedient ordinelor conducerii PCUS, CC al PCM s-a opus până în 
ultimul moment procesului de suveranizare şi dobândire a indepen- 
dentei de stat a Republicii Moldova, fiind declarat, după puciul din 
august 1991 de la Moscova, în afara legii. 

Comisia a stabilit că Republica Moldova de astăzi este rodul şi 
rezultatul mişcării de emancipare democratică şi naţională de la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 467 


sfârşitul anilor ‘80 ai secolului trecut, este expresia actului de voinţă 
politică de secesiune de fosta URSS şi de integrare plenară în lumea 
liberă şi democratică. 

Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităților 
abuzurilor şi nedreptätilor comise de regimul totalitar comunist între 
anii ‘20 — ‘90 ai secolului XX, care include: 

1) extinderea dictaturii Partidului Comunist Unic în zonele inclu- 
se în RASS Moldovenească şi misiunea de subminare şi subversiune a 
acestei entităţi în raport cu România şi populaţia din Basarabia, de cap 
de pod al revoluţiei mondiale bolşevice; 

2) instituirea unui mecanism diabolic de represiune (CeKa, GPU, 
OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplica- 
rea terorii în masă; 

3) decretarea şi aplicarea unei legislații discriminatorii 
antiumane; 

4) impunerea unei ideologii a urii de clasă, a urii faţă de fiinţa şi 
demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofo- 
biei; 

5) mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi 
artificiale, străine de limba română, şi a unei identități contrafăcute 
ideologic; 

6) interzicerea cugetului liber, a dreptului de asociere, a liberei 
initiative, exterminarea şi marginalizarea intelectualitättii; 

7) lichidarea ţărănimii ca clasă prin colectivizarea forțată şi 
deportările de la începutul anilor ‘30 ai secolului XX; 

8) foametea cumplită din anii 1932-1933; 

9) declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente 
antisovietice” şi „naţionaliste” de la mijlocul anilor ‘30 ai secolului tre- 
cut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor 
instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troika'”; 

10) ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940 a Basarabiei, Nordului 
Bucovinei şi Ținutului Herţa în urma tranzacţiei sovieto-germane din 
23 august 1939 şi a înțelegerilor secrete ulterioare dintre URSS şi 
Germania nazistă; 

11) realizarea unui transplant de sistem sovietic în teritoriile 
româneşti ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist; 

12) aplicarea terorii împotriva fruntaşilor vieţii publice, intelec- 
tualilor, slujitorilor cultelor şi oamenilor simpli rămaşi în teritoriile 
ocupate, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă; 

13) exodul forţat al zecilor de mii de oameni, intelectuali, în pri- 
mul rând, din teritoriile ocupate de URSS; 

14) formarea abuzivă a RSS Moldoveneşti si sfârtecarea terito- 
rială a Basarabiei; 

15) interzicerea alfabetului românesc şi a limbii române şi impu- 
nerea alfabetului rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor 
Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940; 

16) anularea abuzivă a dreptului la cetăţenia română prin Decretul 
Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la restabilirea 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 468 


cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei şi la dobândirea ei de 
către locuitorii Bucovinei de Nord din 8 martie 1941; 

17) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii 
de oameni nevinovaţi la 13 iunie 1941; 

18) mobilizările forţate antebelice şi postbelice a zecilor de mii de 
tineri pe şantierele de muncă (FZO) din URSS şi înrolarea lor în 
Armata Sovietică; 

19) arestările şi epurările operate de organele sovietice de repre- 
siune în primii ani postbelici; 

20) foametea organizată din 1946-1947; 

21) deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii 
de oameni nevinovaţi la 6 iulie 1949; 

22) lichidarea proprietăţii private, confiscarea bunurilor materia- 
le ale ţăranilor şi colectivizarea satului; 

23) prigoana împotriva Bisericii şi a slujitorilor cultelor, închide- 
rea, profanarea şi demolarea locasurilor de cult; 

24) deportarea pentru credinţă în regiunile îndepărtate ale URSS 
la 1 aprilie 1951 a credincioşilor confesiunii „Martorii lui Iehova”; 

25) ofensiva ideologică şi propagandistică împotriva scriitorilor şi 
valorilor noastre naţionale; 

26) sovietizarea, rusificarea şi deznationalizarea populaţiei prin 
sistemul de educaţie şi cultură, aparatul administrativ, mass-media şi 
propogandă; 

27) manipularea şi deformarea conştiinţei identitare prin falsifica- 
rea istoriei, impunerea unor ritualuri, monumente şi simboluri străine 
firii noastre; 

28) negarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare şi inocu- 
larea românofobiei; 

29) instrumentarea unui regim al „terorii memoriei”, al controlu- 
lui, al constrângerilor şi al persecuțiilor individualitätii umane pentru 
cea mai mică încercare de gândire liberă în raport cu regimul totalitar 
comunist; 

30) promovarea unei industrializări şi urbanizări de tip colonial, 
cu grave consecinţe pe plan etnodemografic; 

31) înregistrarea unor mari dezechilibre ecologice şi a unor 
urmări nefaste pentru sănătatea populaţiei în urma experimentelor în 
sfera agriculturii bazate pe chimizarea şi concentrarea excesivă a pro- 
ductiei agricole; 

32) formarea unei caste privilegiate a aparatului de partid, a 
nomenclaturii care a confiscat şi a concentrat puterea absolută,a profi- 
tat de aceasta şi a parazitat pe spatele cetăţenilor simpli, servind inter- 
ese străine. 

Plecînd de la cele expuse, Comisia susţine ferm şi univoc că regi- 
mul totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al 
existenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de 
orice urmă de legitimitate. Transplantat din RASSM în Basarabia în 
urma unui act de dictat, acesta a fost totodată un regim de ocupaţie 
străină sovietică, din acea clipă şi până la înlăturarea şi prăbuşirea sa 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 469 


în anii 1990-1991. 

Comisia propune condamnarea oficială a regimului totalitar 
comunist din RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească drept unul 
care a comis acte de genocid şi crime împotriva umanităţii, prin teroa- 
re în masă, represiune politică, foamete organizată, deportări, violarea 
demnităţii umane şi drepturilor fundamentale ale omului. 

Comisia propune onorarea şi comemorarea tuturor victimelor 
regimului totalitar comunist, tuturor victimelor Holocaustului, tuturor 
celor care, în anii crunti de teroare, represiune şi opresiune, au avut de 
pătimit, precum şi tuturor celor care în aceşti ani, prin fapta, verticali- 
tatea şi cuvântul lor au opus rezistentă regimului totalitar comunist, 
punându-și viaţa şi libertatea în pericol. 

Având în vedere necesitatea debarasării de moştenirea grea a regi- 
mului totalitar comunist, a distantärii ireversibile de acest regim, în 
spiritul recomandărilor în materie ale Consiliului Europei, OSCE şi 
Uniunii Europene, Comisia formulează următoarele propuneri: 

1) condamnarea regimului totalitar comunist din RASSM şi 
RSSM drept unul care a comis crime împotriva umanităţii, precum şi 
condamnarea morală a acţiunilor tuturor acelor persoane car au parti- 
cipat la comiterea crimelor regimului totalitar comunist; 

2) interzicerea utilizării noţiunii de „comunist” si a derivatelor 
acesteia în titulaturile formațiunilor politice, în denumirile unor insti- 
tuţii şi întreprinderi publice şi private, precum şi interzicerea utilizării 
şi propagării în scopuri politice în spaţiul public a simbolurilor totali- 
tare, deopotrivă, comuniste şi naziste, în conformitate cu Rezoluţia 
OSCE din 2009 cu privire la reunirea Europei divizate prin promova- 
rea Drepturilor Omului şi Libertätilor Civile în sec. XXI; 

3) elaborarea şi adoptarea neamânată a Legii Lustraţiei; 

4) repunerea victimelor regimului totalitar comunist şi a 
urmaşilor lor în drepturile lor juridice, morale şi materiale depline prin 
amendarea cadrului juridic în vigoare sau adoptarea unei Legi noi; 

5) eternizarea memoriei victimelor regimului totalitar comunist şi 
a participanţilor la mişcarea de rezistenţă prin ridicarea în oraşul 
Chişinău a unui complex memorial, deschiderea unor muzee locale, 
instalarea unor plăci comemorative în locurile comiterii crimelor şi 
ororilor comuniste; 

6) declararea zilei de 23 august ca Zi Europeană a Comemorării 
Victimelor Regimurilor Totalitare şi Autoritare, care să fie marcată cu 
demnitate şi impartialitate, în consens cu Rezoluţia din 2009 a 
Parlamentului European cu privire la conştiinţa europeană şi totalita- 
rismul; 

7) declararea zilelor de 13 iunie (1941), 6 iulie (1949) şi 1 aprilie 
(1951), în care au avut loc deportări masive, drept zile naăionale de 
comemorare a victimelor regimului totalitar comunist; 

8) formarea unei comisii de experţi care să evalueze daunele 
materiale pricinuite de regimul totalitar comunist; 

9) aprobarea unui program de stat pe termen lung privind investi- 
garea în profunzime a regimului totalitar comunist; 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 470 


10) reorganizarea Arhivei Organizaţiilor Social-Politice din 
Republica Moldova în Arhiva Regimului Totalitar Comunist din 
Republica Moldova, cu transmiterea tuturor fondurilor de arhivä din 
depozitele speciale ale Ministerului de Interne, Serviciului de 
Informaţie şi Securitate, Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării 
Europene, a fondurilor Procuraturii Generale, precum şi a altor fondu- 
ri ce reflectă esenţa regimului totalitar comunist în fondurile arhivei 
respective şi asigurarea accesului neîngrădit la toate aceste fonduri; 

11) crearea unui Institut de Studiere a Totalitarismului; 

12) elaborarea unui manual de istorie a regimului totalitar comu- 
nist şi introducerea în sistemul de instruire şi educaţie preuniversitară 
a unui curs de istorie a totalitarismului; 

13) încurajarea desfăşurării în mass-media a dezbaterilor publice 
privind esenţa inumană a regimurilor totalitare, comuniste şi naziste. 

14) abrogarea Legii nr. 546-XV din 19 decembrie 2003 privind 
adoptarea Conceptiei politicii nationale a Republicii Moldova, 
concepția fiind una tributară trecutului şi ideologiei totalitare, incom- 
patibilă cu parcursul european al societăţii noastre. 

Avansând acest set de propuneri, Comisia subliniază că unele din 
ele pot fi realizate fără întârziere, altele într-un termen mediu sau înde- 
lungat, importantă fiind continuarea sub diferite forme, în cadrul unor 
diverse instituţii — preuniversitare, universitare, de cercetare, mass- 
media etc. — a activităţilor iniţiate prin instituirea sa. Numai astfel vor 
putea fi obţinute rezultate reale în asanarea climatului social, politic şi 
moral din societate. 

Comisia are convingerea că numai prin asumarea adevărului isto- 
ric ne vom putea simţi într-adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, 
mai deschişi către noi înşine şi către lumea externă, mai uniţi, vom 
avea mai multă încredere în forţele noastre şi în ziua de mâine, în vii- 
torul nostru european. 

Comisia face un apel la bunul nostru simţ şi la memoria noastră 
colectivă. Nu avem dreptul să uităm, nu avem dreptul să fim indife- 
renti. Prin asumarea şi însuşirea adevărului istoric, nu vom permite 
niciodată nimănui să pună la îndoială dreptul nostru la o viaţă demnă 
şi liberă într-o societate liberä, prosperă şi democratică. O reconciliere 
civică este necesară, dar o reconciliere civică este posibilă numai prin 
asumarea adevărului istoric, oricât de greu şi de amar ar fi acesta. 


Tot băieţii-iştea, basarabenii or să spele păcatul lasitätii 
noastre naţionale. 


Luni 28 iunie 2010 


Încă o noapte udă, însă aceasta urzicată de tântari. A fost 
foarte cald ieri, azi ameninţă să se repete acelaşi scenariu 
neplăcut pentru bătrâni ca mine. 

M-am baricadat cu pânzeturile-mi din faţa geamului, a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 471 


usii-geam. Şi aştept. Să treacă vipia. 
Marţi 29 iunie 2010 


Sfinţi Petru şi Pavel. 
Astă noapte a plouat şi pe noi ne-a bucurat. Căci ne-a 
răcorat. 


Miercuri 30 iunie 2010 
Ieri Filip a comandat sculele. Probabil vor veni sâmbătă - 


dacă nu luni. Până atunci mai citesc-recitesc textele de 
înregistrat. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 472 


IULIE 
Joi 1 iulie 2010 
O manevră greşită şi, harşt!, mi s-a şters o pagină din jurnal. 


“De la Tel Aviv am plecat în noaptea zilei care-a început, la o 
aruncătură de băț mai spre vest, cu atacul flotei (mai mult sau mai 
putin) umanitare ce se-ndrepta spre Gaza "(s.m.). 


Aşa începe articolul Iuliei Popovici din Obs. Cult. - aşa l-am 
azvârlit: cum îndrăzneşte topistina să scrie:“atacul flotei (mai 
mult sau mai putin) umanitare ce se îndrepta spre Gaza"? 

Deci, îngreţoşat de servilismu-i puturos, nu am citit mai 
departe: îmi ajungea. Deci nici replica, pe Forum a profesorului 
Alexandru Niculescu (o imensă şi plăcută surpriză): 


“Julia Popovici is back ! Alexandru Niculescu - 29 Iunie 2010, 14:33 

„„scapata ca prin urechile acului de atacul asupra flotei umanitare, cu 
istoria critica a sionismului in ghiare si chiar cu putin teatru, ca pretext. 

1. Nu e de mirare dna I. Popovici ca la "International Exposure of Israeli 
Theatre" nu s-a auzit araba decit "contextual"; lipsea contextul dramaturgiei 
arabe. Asemenea si cu raspunsul la intrebarea daca exista sau nu teatru in 
Gaza; abia spre sfirsitul articolului intelegem ca era numai o intrebare retori- 
ca, raspunsul este afirmativ si iubitorii de teatru pot respira usurati. 

2." „Pămîntul lui Israel“ (referinţă biblică) e, politic, un concept sionist" 
Nu este sionist, nu este politic si nu este "o referinta". "Eretz Israel" asa este 
denumit teritoriul in limba ebraica si nu altfel. Tocmai ca "numele Palestina" 
dna I. P., este astazi un concept politic prin excelenta, adoptat in limba araba 
in ultimele decade ale sec 20 si inca fortat fonetic (araba nu are litera P); pina 
la aceasta data teritoriul in cauza se numeste "AL Sham" corespunzind supra- 
fetei denumite de europeni "semiluna fertila”. Al Sham, asa este denumit de 
catre calatorii si geografii arabi care fac referinta la acest tinut, inclusiv de 
catre marii carturari evrei de limba araba ai evului mediu Ibn Gabirol, 
Yehuda Halevi, (care isi scrie poeziile de dor catre Tara sfinta, "Al Sham", 
traduse in ebraica cu mult inainte de aparitia sionismului, ca "Eretz Israel"). 
"Palestina" lui Herodot, apartine culturii europene si nu interfereaza cu lim- 
bile orientului mijlociu si nu este asociata notional altui popor decit evreilor. 
In 1936 ia fiinta bunaoara Orchestra Simfonica Palestiniana sub conducerea 
lui Baruch Huberman. fara temerea ca titlul ar putea fi inteles de cineva ca o 
orchestra de muzica araba. 

3. Jaffa, cartier al Tel Avivului, nu are populatie "preponderent araba" 
ci concentrat araba, majoritatea crestina, densa si in biserici unde se poate 
audia misa, se sarbatoreste Pastele si invierea. Intr-adevar, orasul care provi- 
ne de la numele lui Yafet, este vechi, atestat din neolitic si aici exista pina la 
cucerirea romana un important centru comercial al Israelului antic datorita 
portului; orasul este distrus la cucerirea romana pt ca functiona ca baza de 
iesire a corabiilor care atacau in larg flota romana, cu care se aflau in razboi. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 473 


Cu sase sute de ani deci inainte de expansiunea araba in Palestina. 

4."Lehi, Irgun, Haganah —, cu interese divergente, dar metode 
asemănătoare". Vice -versa dna I.P: interesul era acelasi lupta pt independen- 
ta - metodele erau diferite, ca si ideologia lor. Nu numai Lehi ci toate orga- 
nizatiile au luptat "in contra britanicilor”. "Vina de a colabora" nu insemna a 
"a avea relatii cu englezii” ci de a trada, e mai clar acum dna I.P.? Toate 
notiunile astea noi ingurgitate rapid pt articol duc la confuzii: "alianta conjec- 
turala cu germanii" tocmai ca a fost ideea celor din Haganah care il aduc in 
vizita pe Eichmann in 1937 (cind inca nu era definitivata ideea solutiei fina- 
le prin exterminare) pt a studia posibilitatea expulzarii evreilor din Germania 
in Palestina. Ideea se ofileste rapid: in 1941 muftiul Ierusalimului este primit 
de Hitler la Berlin si i se promite lichidarea tuturor evreilor din Palestina 
odata cu victoria Reichului. Si nu in ultimul rind Haganah nu avea nevoie de 
iertarea nici unor "pacate" intrucit nu lor le apartineau. 

La al doilea razboi mondial este infiintata in cadrul Armatei Regale 
Britanice "Jewish Brigade" formata din evreii din Palestina; nu "Arab 
Brigade" si nici macar "Palestinian Brigade". Desigur ca toate aceste preci- 
zari nu si-ar avea rostul daca nu ar fi fost vorba de un articol care in loc de 
dramaturgie se erijeaza in istorie pt a vorbi defapt politica. De un anumit tip. 

Tocmai ca "atitudinea critica transanta" este ceea ce caracterizeaza 
subiectele controversate ale Israelului in disputa publica neincheiată până 
astăzi, (mai ales ca majoritatea protagonistilor mai traiau) si deasemenea si in 
disputa stiintifica - la lumina zilei si nu in "subteran" - intre istorici; cititorii 
studiilor voluminoase ale profesorului Beny Moris (kibutznicul decla 
Oxford) se pot intreba numai ce a mai ramas nespus. O buna reflectare a aces- 
tei dezbateri este piesa citata a lui Mittelpunkt, care din pacate se apropie dar 
nu trece baremul ideologic al lui I.P., (infiereaza dar nu suficient pe cei rai) 
si are un final "melodramatic", altfel mergea. 

5. Dupa cinci zile de cosmar la Tel Aviv si cinci piese vazute I. 
Popovici se ridica la sociologia dramaturgiei si culturii israeliene ajungind la 
inaltimea sapientiala a lui Constantin Dobrogeanu Gherea: care ar fi ritmul in 
care ar trebui scrisa "dramaturgia noua" israeliana,dupa parerea dvs dna I.P., 
si care este ritmul "asteptat de public"? Ati avut timp sa-l si investigati statis- 
tic? " Teatrul israelian e un suprem instrument politic”, "intarire a unei iden- 
titati nationale bazate pe traditiile aduse din Europa","rememorarea 
Holocaustului", "omagierea marilor figuri ale sionismului", "povara mosteni- 
rii si viata moderna", "agresiuni, bombe si razboaie" - la foc automat si pe 
nerasuflate I.P. ne spune exact ceea ce teatrul si cultura israeliana NU SINT, 
in ignorarea totala nu numai a ceea nu are habar dar si a ceea ce a vazut. Nu 
poate fi vorba de teatru ca instrument politic (suprem nici atit), oricum nu 
este un fenomen de masa, preturile sint in general prohibitive, reducerile 
mentionate sint numai la anumite spectacole pe baza de rentabilitate financia- 
ra; nimeni nu are nevoie de ideologizarea teatrului (Israel nu este Republica 
Populara Coreana), in spatele teatrelor din Israel nu exista nici o institutie 
politica sau financiara care sa poata impune o orientare sau macar conditio- 
na finantarea, acestea functionind independent ca orice societate bazata pe 
cistig si pierderi uneori cu contributie din partea primariilor. Lupta pt identi- 
tatea nationala israeliana s-a dat si s-a cistigat in primul deceniu de existenta 
al Israelului si nu mai e nimic de intarit ci dimpotriva este loc pt toate iden- 
titatile!; mesajul vazut inaintea ochilor si neinteles de catre I.P. este tocmai 
pluriculturalismul, in care nici macar limba nationala nu mai este un bilet 
obligatoriu de intrare: actorul, dramaturgul, vin catre public in araba, rusa sau 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 474 


ebraica cu propria problematica si individualitate ; acesta este mesajul 
Teatrului iudeo-arab de la Yaffa si cel al teatrului Gesher ("Podul"), o punte 
declarata intre culturi. Si identitatea nationala israeliana dna I.P. nu s-a bazat 
niciodata exclusiv pe "traditiile aduse din Europa" si nici nu ar fi putut; par- 
ticularitatea Israelului este aceea de a fi un creuzet care absoarbe orient si 
occident, si un lanus capabil sa comunice din ambele directii: intre primii 
scritori israelieni se numara si ne-europenii Haim Hadjadj si Yehuda Burla 
iar dintre contemporani romancierul Sami Michael nascut la Bagdad, tradu- 
catorul si ulterior prietenul personal al lui Nagib Mahpouz, Thomas Mann-ul 
egiptean (premiul Nobel pt Literatura 1994) pe care il traduce in ebraica 
inainte sa fie cunoscut in Europa dintre care primele povestiri in 1969 (cind 
granita dintre Israel si Egipt era la canalul de Suez si dialogul zilnic intre tari 
era prin obuze de artilerie), Avraham B. Yehoshua tradus si in limba roma- 
na, ale carui romane au fost dramatizate pt scena. "Rememorarea 
Holocaustului", ocupa o bucatica din mozaicul pe care l-a vazut I.P. in cele 
cinci zile si in nici un caz nu este o dominanta, "omagierea" lui Herzel este 
foarte departe de adevar, artistul ca si publicul israelian se afla intotdeauna in 
dialog ironic cu figura lui si niciodata in raport de idolatrie, in orice caz voca- 
tia omagiului lipseste cu desavirsire, Herzel, numele si efigia, patroneaza 
astazi in Israel pub-uri si discoteci. Tocmai ca "bombele si razboaiele", ulti- 
ma dintre temele imaginate de I.P. nu isi gasesc nici o expresie in dramatur- 
gia israeliana iar "povara mostenirii" nici ea; povara existentei da, iar genul 
cel mai popular este satira, si nu se poate vorbi de dramaturgia israeliana fara 
Efraim Kishon, cel mai tradus scriitor israelian, dramaturg si regizor, cel care 
l-a pus pe harta culturii israeliene pe vestitul Salah Shabati (in teatru, film si 
chiar opereta), un Pacala marocan cu mult Moromete, care prin inteligenta si 
umor lupta pt existenta in tara noua si grea cu birocratia obtuza si discrimi- 
narea; este povestea adevarata a sutelor de mii de oameni simpli care incep o 
viata noua in tinara tara. Aceasta este epopeea sionista cu care masele se 
identifica si nu cu figurile din educatia cetateneasca. Exemplara si biografia 
lui Kishon insusi, un Salah Shabati askenaz si intelectual, debarcat in portul 
Haifa ca nou emigrant, intruchipeaza drama intelectualului silit sa se reinven- 
teze pe sine intr-o lume noua in care trebuie s-o cucereasca de la zero; vorbi- 
torul de maghiara cu accent greu pina in ultima zi, invata noua limba, o scrie 
si o gindeste mai bine decit vorbitorii ei nativi, iese in final invingator ca 
scriitor admirat. Motorul dramaturgiei contemporane sint Shmuel Hasfari si 
Edna Mazia, ambii angajati in subiectele actuale ale societatii israeliene ale 
caror piese au efect de dinamita; primul, nascut in familie religioasa este 
interesant pt trecerea de la extrema drepta la extrema stinga si laica, exprima- 
ta direct in creatie, dramaturg prolific si provocator, care isi infiinteaza pro- 
priul teatru pt propriile-i piese si isi cistiga recunoasterea oficiala, Premiul de 
Teatru Israelian 1990; Edna Mazia, scrie despre tineri si vorbeste tinerilor pe 
limba lor, este autoarea piesei "Rebelii, piesa in doua acte" pt care primeste 
premiul "Meir Margalit" in 1999 si a lui "Jocurile in curtea din spate", piesa- 
document a cazului Shumrat care a zguduit opinia publica din Israel, 1993 
care ii aduce notorietatea. 

Nici unul dintre numele amintite mai sus nu sint buricul pamintului, 
cititorul roman nu a pierdut prea mult, inclusiv cu Agnon cu jumatatea lui de 
premiu Nobel din 1966 cu tot, (inca netradus, de care I.P. se loveste acum cu 
ocazia vizitei de lucru), iar dramaturgia israeliana nu este centrul de gravita- 
tie al dramaturgiei mondiale. Cele de mai sus sint menite numai sa arate ca 
fiecare fraza, fiecare cuvint scris de I.P. si in primul rind ideea de baza - nu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 475 


au nici in clin nici in mineca cu subiectul discutat si, mult mai rau decit atit - 
se intind ca o pasta groasa si opaca, atent aplicata ca sa nu razbata nimic de 
dedesubt, din ceea ce este cu adevarat Israel si cultura lui: o societate deschi- 
sa cu o cultura deschisa; nesupusa nici unei "politici" sau ideologii unice dic- 
tate "de stat". Nu este pervertire aici ci fals neto si uz de fals neto. Nicicind 
nu a mai publicat Observator Cultural un text mai tendentios, mai veninos si 
mai mincinos si inainte de orice - mai fatarnic: deghizarea in text de teatru a 
unei pledoarii politice. Pina si deghizarea nu este asa de grava (si nu are 
importanta daca I.P. este partizana unei parti sau a alteia) cit infamia de a eri- 
jare a falsul in argument- substituirea unei societati sanatoase cu imaginea 
unei societati bolnave, substituirea fenomenului cultural israelian efervescent 
si pestrit cu imaginea unui reflex politic. Premiza lui I.P., titlul si concluzia 
sint una si aceeasi. Dar ma limitez la teatru: daca vizita de lucru a lui I.P. ar 
fi inclus si Muzeul Diasporei, I.P. ar fi putut gasi acolo si un model posibil 
de intelegere (stiu ca in speta nu este cazul, discutia este numai teoretica): 
Zidul Pluralismului, un mozaic de sute si mii de fete diferite. La o societate 
pluralista - o cultura pluralista. Insasi gustarea oferita in cele cinci zile de 
patima lui I.P. era parte a unui mozaic mai mare, teatrul israelian institutio- 
nalizat, care nici el nu este intregul avindu-si rivalul care-i sufla in orice 
moment in ceafa: teatru fringe. Teatrul HaSimpta, Teatrul Tmuna, si Teatrul 
Karov - cu mijloace minimale sint o alternativa reala la teatrul oficial si uneo- 
ri il intrec prin indrazneala si talentul unor tineri inca necunoscuti. Ultimul 
dintre cele numite, apartine lui Niko Nitay, de origine romana, care si-a denu- 
mit sala unde isi joaca, regizeaza sau isi pune in scena uneori creatiile proprii 
- "Sala Mihail Sebastian". Aici au fost jucate in limba ebraica "Steua fara 
nume" si "Istoria comunismului" de Matei Visniec. Un alt colt al mozaicului 
de care vorbeam este "teatrul stradal" care in fiecare an devine Festival 
International la Acco, nu numai pe strada cit si in interiorul castelului cruciat, 
in salile special amenajate. 

Despre "Celalalt(palestinianul)" - adevaratul motiv pt care scrie acest 
text I.P., scormonind pina la Lehi si Eretz Israel - poate in continuare, in 
limita timpului. 

Glosar: Eretz Israel, Haganah, Lehi, Irgun, Fatah, El Hakawati, shtetl. 


Ce execuţie magistrală! Numai că se nasc două întrebări 
întrelegate: 

1. Va fi înţeles Iulia Popovici, proletculta de modă nouă 
(sionistă) obiecțiile profesorului Niculescu?; 

2. Vor fi înţeles analfabetizaţii cititori ai revistei Observator 
Cultural obiecțiile profesorului Niculescu? 

Mă îndoiesc. Educati-formati de îndrumători orbeti, slugar- 
nici ca Muşat, Lefter, Simonca - şi ca această Iulia Popovici - vor 
lua observaţiile pe text drept... insulte grave la adresa intelectua- 
lității noastre, curate (de astăzi - de totdeauna). 

Cunosc acest efect culturalo-etic pe pielea mea. 

Oricum: felicitările mele - si condoleantele sincere adre- 
sate profesorului care şi-a pus în cap Universul Holocaustologic. 
Ce-i mai lipsea! Vom afla, deci, că Niculescu acela este un fals 
profesor, mănâncă supa ţinînd lingura cu mâna stângă, de găvan, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 476 


crezind că e coada (lingurii) - deci este - concluzia lui Manolescu, 
a lui Gârbea, a Martei Petreu, a lui Cistelecan, a lui Vozganian, - 
un antisemit feroce şi dusma’ “răit al excelentelor relaţii - de 
veacuri - româno-israeliene! 

Să fie ars pe rugul holocaustic! 


Vineri 2 iulie 2010 


Ja te uită! Cine mă iubeşte: Dan Stanca, în România liberă 
de azi. Şi eu, care... 


“De ce îl iubesc pe Paul Goma? 2 Iulie 2010 

Este o întrebare pe care mi-am pus-o deseori, dar la care abia 
acum mă decid să răspund. Îl iubesc pe Paul Goma, pe sleau spus, 
fiindcă i-a înjurat pe toți. De la un anumit moment încolo capacitatea 
lui de nuantare a încetat să mai funcţioneze, sila i s-a urcat în creier şi 
nu a mai pregetat. Îl mai iubesc pe Paul Goma deoarece nu a venit 
niciodată în ţară după decembrie 1989. Poate inconştientul său bănuia 
deja ce se va întâmpla cu noi. Ştia că după o Românie distrofie 
ceauşistă va urma o Românie boccie şi băs-şită, o ţară nenorocită, în 
care se fură pe faţă, în care disperarea nu mai are leac. Nu pentru o 
asemenea Românie şi-a pus Paul Goma pielea în saramură şi bănuind 
că într-o asemenea direcţie vor merge lucrurile a preferat, precum 
Cioran, să nu mai calce aici. De-altminteri între ei doi există destule 
asemănări. Doar că Cioran, treptat, depărtându-se ireversibil de ţară, a 
alunecat într-un fel de nihilism estetic. El nu numai că nu a călcat în 
România, dar nici nu a mai scris în româneşte. Alzheimer-ul perfid a 
ţinut însă să ne răzbune limba. 

La Goma se - poate însă vorbi de un radicalism de natură etică. 
Între nihilismul estetic şi absolutismul etic există o stranie înrudire. 
Sunt ca doi munţi care se privesc faţă în faţă. Amândoi solitari, 
superbi, fără egal. Ei ştiu că nu vor primi de nicăieri nici un răspuns şi 
aceasta le face solitudinea şi mai frumoasă. Anul acesta Paul Goma, la 
început de Balantä, va împlini trei sferturi de veac. Este o vârstă. 
Cioran murea în urmă cu 15 ani când împlinea 84 de ani. Amândoi au 
locuit în Franţa unde au încercat să-şi oblojească rănile. Au ales Franţa 
cu toate că ştiau că aici stângismul este neîndurător şi nu-i iartă pe cei 
fugiţi din Europa Răsăriteană. Doar de anvergura lui Soljenitîn să fu ca 
să-l biruiesti! Cioran l-a - biruit, dar nu printr-o luptă corp la corp, ci 
prin detaşare, alegând soluţia budistă a refuzului total. Deziluzia e cea 
mai eficace armă când ai de-a face cu bandiți. Ei nu pot să înţeleagă 
fronda mâinilor goale. Goma nu a reuşit acelaşi lucru. Dar la bătrâneţe, 
singur, ignorat, are aceeaşi nobleţe a omului care nu mai aşteaptă nimic 
şi întoarce spatele unei lumi ingrate. De aceea îl iubesc. 


Că tot mai am în faţă cam două săptămâni de aşteptare a 
sculelor de înregistrare, mi-am zis (mai corect: mi-am re-zis) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 477 


să-i încredinţez lui Stratan de la Chişinău, pentru o ipotetică 
editare la editura Lumina şi Arta Refugii. Ba chiar şi Astra. 


Sâmbătă 3 iulie 2010 


Altă noapte grea-grea-grea. Deşi ieri spre seară a plouat un 
pic, efectul a trecut neobservat - de alţii, nu de mine. Dacă 
astă-noapte nu m-au mai chinuit tânţarii, am îmbibat - eufemizez 
ŞI eu, ce să fac - peste zece (zece!) cămăşi de noapte, bluze, chiar 
cămăşi de stradă (?) cu sudoarea mea împutitä, împuţitoasă, de 
asudos, de agonic, de îndopat cu medicamente. 

Acum (la orele 5 dimineaţa) maşina de spălat duduie. 


Chiar aşa: de ce mă va fi iubind Dan Stanca? Doar a spus 
limpede: “fiindcă i-a înjurat pe toți”! Acesta este fiindcă-ul 
general românăchesc. Şi-mai-încă-şi-mai, vorba militianului 
Shaul Carmel, aliatul de nădejde al lui N. Manolescu: 


“ [Cioran şi Goma] Au ales Franţa cu toate că ştiau că aici stângismul 
este neîndurător şi nu-i iartă pe cei fugiţi din Europa Răsăriteană. Doar de 
anvergura lui Soljeniţin să fu ca să-l biruieşti! Cioran l-a biruit, dar nu 
printr-o luptă corp la corp, ci prin detaşare, alegând soluţia budistă a 
refu-zului total.” 


Dan Stanca foloseşte o metodă infailibilă pe Malul 
Dâmbovitei-apä-dulce pentru a-şi umili, neutraliza, înfrânge 
proepinentul, vorba lui Săraru: îi contrapune câte un uriaş, un 
monument, astfel “adversarul” arată, nu doar mititelut, ci şi 
caraghioselut: “Soljenitin şi Goma”? - să fim seriosi!”; 
“Bukovski lângă Goma?” - Leul şi Cârnatul, vorba ortodoxului 
popor român. 

De astă dată sunt “iubit” - alături de Imensul Cioran. De ce 
nu mă iubeşte Dan Stanca alături de Shaul, devenit Sfântul Paul, 
inventatorul creştinismului, Patronul meu? A, data viitoare, întru 
definitivă execuţie (sic)! 

Zice-scrie Dan Stanca: 


“Cioran l-a biruit [stângismul]; dar nu printr-o luptă corp la corp, 
ci prin detaşare, alegînd soluţia budistă a refuzului total...” 


Dacă tot m-a pus la zid faţă cu Cioran, să vedem cum... 

Cum-când a biruit Cioran stângismul din Franţa? Măcar 
înfruntat? În timpul războiului, când, în Franţa ocupată, umilită, 
călcată în picioare de ocupantul german, Cioran, lăudătorul lui 
Hitler, aflat în vilegiatură estudiantină, mă rog frumos, privind de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 478 


pe Malul Mânecii (!), la Dieppe, la albele faleze britanice din 
faţă, a prins a dârdâi de spaima ancestrală (aia, miorifica, 
răşinăreană) că azi-mâine vor învinge Aliaţii... Drept care s-a 
apucat fuga-fuga să înveţe englezeşte (aşa declara el cui nu-l 
întrebase de sănătate, însă de ştiut, ştia englezeşte, ştia...)?; 

Când, după război, în Parisul răvăşit de ocupaţie, dârdâia de 
frica “răzbunătorilor” francezi vânînd colaborationisti, vânzători 
de ţară - Franţa nu era a lui Cioran, să facă ce vrea cu ea, de pildă 
să o vânză pentru un blid de linte - şi de frica evreilor care îl vor 
masacra pentru articolele sale pro-Hitler... Şi nu în ultimul rând 
pentru că făcuse pe “ghidul-cultural” al ofiţerilor germani 
ocupanti, în vizitele lor culturalizatoare (vor fi mers “cu rândul”, 
ca la noi pionierii patriei socialeze?) la muzee, la Operă, la 
bordeluri. “Îmi era foame”, explicase el, de parcă ar fi fost 
singurul locuitor al Parisului ocupat căruia îi fusese foame; 

Şi mai când: după ce scăpase ca prin minune de închisoare - 
pentru colaborationism cu duşmanul ocupant?; când reuşea să fie 
onest (cu Istoria) o eternitate de trei minute şi nu-şi mai slăbea 
prietenii la telefon: «Ai citit ultimul meu articol? Ai văzut cât de 
filosemit sunt?» - şi nu glumea - cum să glumească Cioran, când 
moartea era pe el cât capra, vorba crescătorilor de oi sibioti?; 

Când îl primea, acasă, pe rue de l'Odeon pe tâlharul politruc 
“Radu Florian” (Tismăneanu, şeful lui, murise, doar să fi cerut, 
ar fi fost poftit şi el în casă), iar acesta, profitind de cäinta-legio- 
nară a gazdei, a publicat un-fel-de-interviu-cu-Marele-Înrăit (însă 
el nu a protestat pentru că fusese abuzat), iar când eu îl întreba- 
sem, în prezența Monicăi Lovinescu: «Cum de aţi deschis usa 
unui bandit ca Radu Florian?» - ştia ce hram poartă, i-l poves- 
tisem pe tovarăşu” Radu - el îmi răspunsese, hilar, că a vrut să 
vază cum arată un comunist?; 

Când a dat acea declaraţie descalificantä de sine despre 
Iliescu, cel plin de sânge după Marea Mineriadă, dar oare există 
vreo “declaraţie descalificantă” pe plaiurile mioritice?; 

Când-cum a biruit Cioran stângismul franțuzesc? Atunci 
când fugea ca dracul de tămâie, să nu fie văzut alături de Ionesco, 
fiindcă prietenul său se declara, în scris, împotriva terorii 
comuniste din Lagărul Sovietic şi semna petiţii, articole în 
presa... stângistă, ca Le Monde?; atunci când îşi permitea să-l 
ironizeze pe prietenul său Eliade că semna apeluri pentru mulţi 
persecutați, încarceraţi de comunişti în ţările lor (Soljenitin, 
Calciu, cu...)? 

N-ar fi fost mai onest Dan Stanca dacă l-ar fi “apărat” pe 
Cioran pentru alte, multele-i calităţi, nu pentru... “soluția budistă 
a refuzului total”? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 479 


“Deziluzia e cea mai eficace armă când ai de-a face cu bandiți. Ei nu pot 
să înţeleagă fronda mâinilor goale”, 


scrie Dan Stanca, dîndu-mi lovitura de graţie: 


“Goma nu a reuşit acelaşi lucru. Dar la bătrâneţe, singur, ignorat, are 
aceeaşi nobleţe a omului care nu mai aşteaptă nimic şi întoarce spatele unei 
lumi ingrate. De aceea îl iubesc.” 


Verdict: “Goma nu a reuşit acelaşi lucru.” 
Ce să răspund eu lui Dan Stanca: «Ba am reusit!»? 
Ba n-am reuşit! Cioran cu atât mai puţin. 


Ieri, când am copiat textul lui D. S. nu existau comentarii. 
Găsesc azi câteva: 


1. I-l iubesti pe Goma? 02:44 Î 2 IulieDan 
I-l iubesti pe Goma "fiindcă i-a înjurat pe toți"? Ce-ti place sa trivializezi 
SENSUL MORALITATII si VERTICALITATEA lui Goma! 

Sa-ti fie rusine! 

2. in sfarsit! 07:31 Î 2 Iuliestreinu 

Il iubesc pe Paul Goma,pt ca nu a putut nimeni sa-l cumpere.Il iubesc 
pt ca a fost cinstit cu toti si cu toate...Nu-l poate acuza nimeni ca n-a spus 
lucrurilor pe numele lor,si,chiar gresind poate,a ramas consecvent cu el insu- 
si... [lo iubesc pt ca nu si-a cerut scuze pt nimic...N-a crutat pe nimeni,si nu s- 
a crutat pe el insusi... Sunt sigur ca scrierile sale se vor preda in scoli in ziua 
in care vom deveni un popor sanatos si sigur de valorile sale.Paul Goma e un 
martor...martor nemincinos...martor care deranjeaza profund.Ne identificam 
azi, INCA!!! cu oameni de teapa lui Iliescu,Basescu,Becali,Paunescu 
(Adrian),etc.."Saracul" Paul Goma nu doreste decat sa declanseze un dezghet 
al memoriei noastre colective...Sper sa traiasca ani buni,ca sa poata vedea 
rodul semintelor sale...Multumesc pt toate,Paul Goma,si La multi ani! 
Domnule Dan Stanca,multumesc pt acest articol atat de bine redactat,si la 
mai multe! 

3. Gresit 08:14 Î 2 IulieStan 
intelege si descifreaza Dan - (capitan al carui plai ?) sensul imaginilor si tri- 
miterilor din text ...poate totusi ca a inteles dar este intunecata judecata de o 
alta neinteleasa manie ceea ce nu justifica exclamatia finala ? 

4. MULTZUMIM! 10:30 Î 2 Iulieescu 
Multzumim domnule Stanca ca ne-atzi amintit de acest mare OM ! 

Poate vetzi putea sa ne mai spunetzi ...ce mai face? Nu pot sa cred ca mintea 
sa nu mai produce nimic. 

A fost singurul disident respectat de Ceausescu ! De fapt, practic, a fost 
singurul disident! Oare a fost intimidat, amenintzat ...stim noi de cine...,,cei 
cosmopolitzi" cei cu political correctness...de aceea „nu se mai baga" ?Vor 
sa fie uitat ? Ei uite ca nu l-am uitat! 

Ii doresc viatza lunga si sa revina printre noi ! Asteptam vesti! 

5. cu tichiutza? 10:51 Î 2 Iuliedecebal Scris de Stan 
intelege si descifreaza Dan - (capitan al carui plai ?) sensul imaginilor si tri- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 480 


miterilor din text ...poate totusi ca a inteles dar este intunecata judecata de o 
alta neinteleasa manie ceea ce nu justifica exclamatia finala ? 
Stance.....ai tichiutza bre ? 

6. Goma este necesar 13:30 Î 2 IulieCornel 
Goma functioneaza in cultura romana cam ca turnesolul; cei care au pus botul 
la regimul politic securist nu se pot abtine sa-l calomnieze. Macar si pentru 
doar atit, Goma nu este doar de iubit/de stimat/de citit - Goma este necesar. 

7. Silentio stampa sau ignoranta ? 14:56 Î 2 Iulieyoana dark 
http://paulgoma.free.fr/index.php - Aici il puteti urmari pe Paul Goma, 
extrem de actual . Chiar intrasem la idei , nimeni nu mai pomenea nimic de 
acest scriitor , generațiile de azi nu au auzit de el, n-au de unde. Multumesc 
pentru curaj , dnule Stanca, parca-ar fi o conspiratie a tacerii in jurul lui Paul 
Goma . Sper sa n-am dreptate. S-ar putea ca tentaculele aparatului securisto- 
KGB-ist sa functioneze intru ignorarea lui , altfel, nu-mi explic lipsa asta 
totala din media. Remember! 

8. ma bucur 17:10 Î 2 Iuliestefan 
Da dle.Stanca,ma bucur ca ne-ati reamintit de Paul Goma,rar se mai vorbes- 
te de el.Intr-adevar a fost si este un personaj ddestul de incomod atit pentru 
regim cit si pentru confrati,care-l digera cu mare greutate.Il apreciez si il sti- 
mez pentru verticalitatea conduitei lui si pentru taria morala de care a dat 
dovada. Oare cum am putea sa-i trimitem o dovada de pretuire a noastra,a 
celor care simt la fel ca el ? Daca aveti o idee,eu voi subscrie la ea si sunt 
sigur ca vor fi multi aderenti.Cu multumiri, Stefan. 

9. va multumesc 20:55 Î 2 Iuliecati 
ca mi l-ati adus la cunostinta pe paul goma... mi-e rusine sa recunosc ca nu 
stiam de aceasta personalitate (de, generatia de pionieri...). tocmai am fost pe 
site-ul dansului si abia astept sa-i citesc publicatiile. daca mai sunt persona- 
litati romanesti mai putin cunscute care merita ascultate si urmarite spuneti- 
ne, poate asa ne mentinem cat de cat demnitatea identitatii... 

10. ar merita sarbatorit cu fast 00:23 Î 3 Iulieeu****#*#* 
Ar trebui sa recunoastem ca suntem asa cum suntem si ca unii au facut bine 
ca nu s-au mai intors in mizeria noastra si prefera sa isi asume decizia luata. 
Din saracie si neputinta putem macar marca si aloca cateva secunde sau 
minute sau ceasuri pentru sarbatorirea lui Goma in acest an. 

11. Bine faceti ca-l iubiti pe Paul Goma 01:08 Î 3 IulieAlex Jones 
Este printre singurii ROMAN, si repet ROMAN, scris cu majuscule, care nu 
s-a lasat intimidat de mafia judeo-masonica-khazara satanista-securista, care 
a fost adusa de la Rasarit. El a spus [?] 

12. Clasa politica e oglinda clasei intelectuale 12:43 Î 3 Iulie Camelian 
Propinatiu 

De ce il iubesc pe Paul Goma — un minunat titlu, la 75 de ani, in anul 
aniversar 2010, cand ar fi trebuit sa dedicam si Bookfestul si Gaudeamusul 
marelui contemporan vadit persecutat nu numai de ai lui Plesita ci si de 
Autoelita, de la complotul tacerii pana la scriitoriceasca cenzura care permi- 
te comodul monolog al persiflarii. De douăzeci de ani ne plangem doar de 
nimicnicia clasei politice. Cine il iubeste sau macar il respecta in RO pe 
basarabeanul Paul Goma trebuie sa accepte aceasta lucida rasturnare de 
paradigma: de douazeci de ani si mai bine, nu doar lichelele cocotate in capul 
tarii, ci si analistii politici, si intelectualii publici sunt egal vinovati de 
sterilitatea economica si mai ales spirituala a unui timp istoric cat al 
Romaniei Regale interbelice. 

13. [email protected] 13:48 Î 3 Iulie roman tipic 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 481 


Cine e ma, Paul asta Goma? E cumva vreun manelist? Sau fotbalist? 
Daca nu, atunci lasa-ma frate cu Paul asta. Mai bine baga ma, o manea si 
hai cu noi la o beuta! 

14. De ce il iubesc pe Paul Goma? 15:16 Î 3 IulieWilhelm Tell 

Pentru ca si-a dedicat intreaga viata Luptei Impotriva comunismului! 
Avem nevoie de Oameni ca Paul Goma, mai ales acum, cand - culmea tutu- 
ror ororilor, s-a reinfiintat p.c.r.! 

15. Cum iti permiti? 15:19 Î 3 Iulie Wilhelm Tell Scris de roman tipic 
“Cine e ma, Paul asta Goma? E cumva vreun manelist? Sau fotbalist? Daca 
nu, atunci lasa-ma frate cu Paul asta. Mai bine baga ma, o manea si hai cu noi 
la o beuta!” 

Dupa felul in care te exprimi la adresa Marelui Paul Goma, se vede ca 
esti comunist 

16. iar tu... 16:09 Î 3 Iulie roman tipic Scris de Wilhelm Tell 
“Dupa felul in care te exprimi la adresa Marelui Paul Goma, se vede ca esti 
comunist!” 

Iar dupa felul in care ai reactionat la ce am scris eu anterior, se vede ca 
nu prea sesizezi o ironie! 

17. Respect! 16:23 Î 3 Iulie Wilhelm Tell Scris de roman _tipic 

Iar dupa felul in care ai reactionat la ce am scris eu anterior, se vede 
ca nu prea sesizezi o ironie! 

Paul Goma merita cel mai deosebit respect, nicidecum ironie! 

18. ce-i cu voi? 18:13 Î 3 Iulie roman _ tipic Scris de Wilhelm Tell 

Paul Goma merita cel mai deosebit respect, nicidecum ironie! 

Ironia nu era la adresa lui Paul Goma si a ignorantei si a inculturii 
care a cuprins in ultimii ani o tot mai mare parte din populatia Romaniei! 
NU era ironie la adresa lui Paul Goma. Nu era evident? 

19. diferenta între Goma si Cioran 18:36 Î 3 Iulie Sandu Traian 
Cioran a alunecat spre estetism nihilist pentru ca dupa 1945 i sa distrus visul 
unei Europe fascista/legionara. 

Goma a alunecat spre absolutismul etic pentru ca dupa 1989 i sa distrus 
visul unei Românii democratica, cinstita si independenta. 

Retragerea celor doi fata de lume nu este deci de aceiasi natura. 

Cioran avea poate mai mult geniu (dar si oportunism) filozofic si 
literar, dar Goma mai mult curaj fizic pentru a aplica în viata teoriile lui 
politice: este adevarat ca este mai usor sa aperi radical democratia (incluzic 
criticând aproprierea americano-sovietica din timpul al celui de-al Doilea 
Razboi mondial) decât sa aperi idealul fascist, camuflat dupa 1945 în nihi- 
lism estetic. 

20. Goma a fost acuzat de extremism si legionarism ina 10:47 Î 4 
Iulieanonim 

Goma a fost contestat de puterea dinainte si de dupa 89 iar puterea de 
dupa si puterile mondiale l-au acuzat de legionarism si aceasta datorita spiri- 
tului distructiv al mondializarii. 

Noua doctrima a mondializarii demoleaza tot si vrea un singur om nou 
consumator fara vointa si incatusat. 

21. Paul Goma si Romania 11:17 Î 4 Iulie papillon 

Paul Goma isi iubeste tara cu disperare. Parca e o iubire interzisa pen- 
tru ceilalti romani. Ca si Cioran construieste in ideatia sa o Romanie perfec- 
ta. Romania reala este o Romanie care nu corespunde exigentelor celor 
doi.Imi aduc aminte intrebarea lui Cioran dintr-un filmulet "Il mai aveti pe 
Eminescu?Eminescu este in viziunea lui Cioran perfectiunea intruchipata 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 482 


„geniul la care intreaga tara trebuia sa se substituie. Asa si Paul Goma ,biciue 
tara sa cu realitatile „adevarurile sale dureroase,oamenii „intelectualii de 
marca de astazi,care nu corespund exigentelor sale. 


x 


“Român-tipicul” mă trimite nesmintit la un personaj al lui 
Velea - văr cu personajul lui Preda, cel care îi învingea, la trântă, 
pe toți ceilalți flăcăi, băşindu-se în momentul decisiv al luptei - 
astfel, demobilizîndu-şi adversarul, prin. ..dezbrăcinare. 

Cestălalt nu este atâta de inteligent (!) ca celălalt, el fund 
bivolul care se bagă în vorbă, mugind oricând, oriunde (în 
biserică, la o înmormântare, la o cununie); îşi râgâie-orăcăie 
“părerea” - vezi-i-o marcată în roşu - şi constatînd - el singur! - 
că “nu întruneşte” (aprobarea adunärii-de-oameni), las, căcăcios, 
o lasă moartă, însă mintind în continuare şi dînd vina pe ceilalți 
că nu-i “sesizaseră” ironia... 

Pe mine însă nu Român-tipicul mă îngrijorează, ci... 
românii-tipici, acei comentatori care preiau gägäutismele lui Dan 
Stanca şi le... dezvoltă ca acest “Sandu Traian”... 


x 


Din Timpul, Chisinău, 2 iulie 2010: 
“Calvarul din 6 iulie 1949 


Cunoscută cu denumirea de Operaţiunea ,Sud”, deportarea 
„chiaburilor, foştilor moşieri şi a marilor comercianţi” din RSS 
Moldovenească a fost pregătită încă din toamna anului 1948. Tot atun- 
ci a fost stabilită cifra celor care urmau să fie deportaţi - 75.000 de 
familii, iar motivul deportării a fost: acutizarea luptei de clasă şi nece- 
sitatea transformărilor socialiste şi colectivizarea agriculturii. 

Listele celor care urmau să fie deportaţi au fost întocmite către 
sfârşitul anului, concretizate până în ultimul moment, fiind stabilite 
definitiv în Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti pe 
care o publicăm mai jos. Pentru a îndeplini planul, în toate cazurile au 
fost trecute şi câteva familii în rezervă. 

Deportarea propriu-zisă a fost efectuată în zilele de 7-9 iulie, în 
30 de eşaloane - 1573 vagoane cu deportaţi: la 7 iulie - 7 eşaloane, la 
8 iulie - 21 esaloane si la 9 iulie - 2 esaloane. 

La executarea operaţiunii au participat 4496 persoane din grupu- 
rile operative (dintre care 484 din RSSM şi 4012 trimişi din alte repu- 
blici unionale), 13774 soldaţi şi ofiţeri MGB, 24705 activişti sovietici 
şi de partid. Au fost folosite 4069 camioane, dintre care 1506 ale admi- 
nistratiei locale şi 2563 aduse de la Odesa. In timpul deportărilor, s-au 
atestat mai multe cazuri de opunere a rezistenţei. 

Organizatorii principali ai deportărilor au fost: Josif Mordovet, 
ministrul Securităţii de Stat a RSS Moldoveneşti, F. I. Tutuskin, minis- 
trul de Interne al RSS Moldoveneşti, N. Coval, prim-secretar al PC al 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 483 


Moldovei. Totuşi, mai greu e să nominalizezi executorii deportărilor, 
care ar trebui traşi la răspundere, conform legislaţiei. 

Strict secret 

CONSILIUL DE MINIŞTRI AL RSS MOLDOVENEŞTI 

Hotărârea Nr. 509 ss 28 iunie 1949 or. Chişinău 

Cu privire la deportarea familiilor de chiaburi, foştilor moşieri şi 
marii comercianţi ar 

Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti HOTARAŞTE: 

I. Se aprobă listele trimise de consiliile orăşeneşti şi raionale a 
RSS Moldoveneşti de chiaburi, foşti moşieri, mari comercianţi, în total 
11.342 familii, inclusiv: 


1. Pentru oraşul Chişinău ............... 340 familii (Anexa Nr. 1) 
2. Pentru raionul Otaci .................. 263 familii (Anexa Nr. 2) 
3. Pentru raionul Baimaclia ............ 144 familii (Anexa Nr. 3) 
4. Pentru oraşul Bălţi .................. 185 familii (Anexa Nr. 4) 
5. Pentru raionul Bălţi .................. 161 familii (Anexa Nr. 5) 
6. Pentru oraşul Bender ............... 100 familii (Anexa Nr. 6) 
7. Pentru raionul Bender ............... .92 familii (Anexa Nr. 7) 
8. Pentru raionul Balatina ............ .134 familii (Anexa Nr. 8) 
9. Pentru raionul Bravicea ............ 179 familii (Anexa Nr. 9) 
10. Pentru raionul Brătuşeni ......... 299 familii (Anexa Nr. 10) 
11. Pentru raionul Briceni ......... 223 familii (Anexa Nr. 11) 
12. Pentru raionul Bulboaca .......... 47 familii (Anexa Nr. 12) 
13. Pentru raionul Vertiujeni ...... 181familii (Anexa Nr. 13) 
14. Pentru raionul Vadul-lui-Vodă 238 familii (Anexa Nr. 14) 
15. Pentru raionul Volintiri ......... 98 familii (Anexa Nr. 15) 
16. Pentru raionul Vulcăneşti ...... 148 familii (Anexa Nr. 16) 
17. Pentru raionul Glodeni ...... 268 familii (Anexa Nr. 17) 
18. Pentru raionul Grigoriopol ...... 13 familii (Anexa Nr. 18) 
19. Pentru raionul Drochia ......... 156 familii (Anexa Nr. 19) 
20. Pentru raionul Dubăsari ......... 14 familii (Anexa Nr. 20) 
21. Pentru raionul Edineţ ......... „284 familii (Anexa Nr. 21) 
22. Pentru raionul Zgurita ......... 294 familii (Anexa Nr. 22) 
23. Pentru oraşul Cahul ............ 49 familii (Anexa Nr. 23) 

24. Pentru raionul Cahul ......... 218 familii (Anexa Nr. 24) 

25. Pentru raionul Căinari ...... .121 familii (Anexa Nr. 25) 

26. Pentru raionul Călăraşi ...... 187 familii (Anexa Nr. 26) 
27. Pentru raionul Congaz ...... 254 familii (Anexa Nr. 27) 
28. Pentru raionul Camenca ......... 10 familii (Anexa Nr. 28) 
29. Pentru raionul Cărpineni ............ 284 familii (Anexa Nr. 29) 
30. Pentru raionul Cotiujeni ......... 199 familii (Anexa Nr. 30) 
31. Pentru raionul Căuşeni ......... 177 familii (Anexa Nr. 31) 
32. Pentru raionul Chiperceni ......... 219 familii (Anexa Nr. 32) 
33. Pentru raionul Chişinău ......... 233 familii (Anexa Nr. 33) 
34. Pentru raionul Chişcăreni ......... 141 familii (Anexa Nr. 34) 
35. Pentru raionul Comrat ............ 112 familii (Anexa Nr. 35) 
36. Pentru raionul Corneşti ...... 277 familii (Anexa Nr. 36) 
37. Pentru raionul Cotovsc ...... 339 familii (Anexa Nr. 37) 
38. Pentru raionul Criuleni ............ 240 familii (Anexa Nr. 38) 
39. Pentru raionul Leova ............... 187familii (Anexa Nr. 39) 
40. Pentru raionul Lipcani ............ 224 familii (Anexa Nr. 40) 
41 Pentru raionul Nisporeni ......... 305 familii (Anexa Nr. 41) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 484 


42. Pentru raionul Ocniţa ............... 194 familii (Anexa Nr. 42) 
43. Pentru raionul Olăneşti ......... 142 familii (Anexa Nr. 43) 
44. Pentru oraşul Orhei ............... 56 familii (Anexa Nr. 44) 
45. Pentru raionul Orhei ............ 107 familii (Anexa Nr. 45) 
46. Pentru raionul Răspopeni ...... 190 familii (Anexa Nr. 46) 
47. Pentru raionul Rezina ......... 195 familii (Anexa Nr. 47) 
48. Pentru raionul Râbnița ......... 39 familii (Anexa Nr. 48) 
49. Pentru raionul Râşcani ......... 200 familii (Anexa Nr. 49) 
50. Pentru raionul Romanovca ...... 95 familii (Anexa Nr. 50) 
51. Pentru raionul Sângerei ......... 91 familii (Anexa Nr. 51) 
52. Pentru raionul Sculeni ...... 132 familii (Anexa Nr. 52) 
53. Pentru raionul Slobozia ......... 4 familii (Anexa Nr. 53) 
54. Pentru oraşul Soroca ............ 27 familii (Anexa Nr. 54) 
55. Pentru raionul Soroca ............ 173 familii (Anexa Nr. 55) 
56. Pentru raionul Străşeni ......... 337 familii (Anexa Nr. 56) 
57. Pentru raionul Susleni ......... 134 familii (Anexa Nr. 57) 
58. Pentru raionul Taraclia ......... 219 familii (Anexa Nr. 58) 
59. Pentru raionul Teleneşti ......... 126 familii (Anexa Nr. 59) 
60. Pentru oraşul Tiraspol ............ 16 familii (Anexa Nr. 60) 
61. Pentru raionul Tiraspol ............ 4 familu (Anexa Nr. 61) 
62. Pentru raionul Târnova ......... 296 familii (Anexa Nr. 62) 
63. Pentru raionul Ungheni ......... 227 familii (Anexa Nr. 63) 
64. Pentru raionul Fălești ............ 90 familii (Anexa Nr. 64) 
65. Pentru raionul Floreşti ......... 268 familii (Anexa Nr. 65) 
66. Pentru raionul Ceadâr-Lunga ...194 familii (Anexa Nr. 66) 
67. Pentru raionul Cimislia ......... 149 familii (Anexa Nr. 67) 


2. De transmis MST al RSSM (tov. Mordovet) listele raionale 
ale chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi pentru precizarea 
tuturor datelor privind includerea în liste şi a locului de trai a acestora. 

Toţi chiaburii, foştii moşieri, marii comercianţi aflaţi pe liste şi 
stabiliţi cu traiul în Moldova, în familiile cărora nu există la moment 
persoane care să-şi satisfacă serviciul în Armata Sovietică sau să fie 
distinse cu ordine, medalii de luptă şi de muncă ale URSS, sau să aibă 
merite deosebite faţă de statul sovietic - se expulzează împreună cu 
familiile lor de pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste 
Moldoveneşti, în regiunile îndepărtate ale Uniunii RSS, fără drept de 
întoarcere. 

3. Se permite celor expulzați să ia cu sine valori personale, bani, 
îmbrăcăminte, încălţăminte, veselă şi alte bunuri de casă, inventar 
agricol, meşteşugărit şi inventar mărunt de casă şi o rezervă de 
produse alimentare cu o greutate totală de 1500 kilograme (1,5 tone) 
pentru fiecare familie. 

4. Executarea tuturor operaţiunilor legate de expulzarea chiabu- 
rilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi se pune în sarcina 
Ministerului Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti. 

Tov. Mordovet, la finele executării tuturor acţiunilor privind 
expulzarea, va transmite listele chiaburilor, foştilor moşieri, marilor 
comercianţi expulzați Consiliului de Miniştri al RSSM. 

5. Ordinea confiscării şi folosirii bunurilor rămase de la cei 
expulzați, alte momente legate de expulzare se vor stabili printr-o 
hotărâre suplimentară. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 485 


Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti - 
G. Rudi 


Pentru şeful de cabinet al Consiliului de Miniştri al RSS 
Moldoveneşti - C. Potulov 


Mihai Taşcă, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi 
aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova” 


Am mai reprodus acest document în Jurnale, dar şi în 
Săptămâna Roşie. Nu strică să-l re-re-amintesc. 

Nu este sigur că, dacă am fi rămas în Basarabia şi în 1944 
am fi fost deportaţi şi noi. După cum nu este deloc sigur că nu am 
fi fost şi noi deportaţi. Pe Moş Iacob Morozan şi pe Mătuşa 
Domnica, buneii mei adoptivi de ce i-au siberizat? Fiindcä el 
fusese “premare” (în fapt, “delegat”) în cătunul Mana, comuna 
Vatici din judeţul Orhei, ea nevastă de primar fasist, de 
funcționar regalist al României, stat antisovietic, antirusesc? Ei 
da: Moş lacob, marele românist, nesfârşitul kulak, fiorosul 
capitalist! Biata bătrână va fi murit pe drum ca atâtea mii de 
nefericiti care nu ştiau cât de culaci, capitalişti, antisovietici erau 
ei, sau “la terminus”, la Irkutk. 

Moşul a supravieţuit, s-a întors acasă - dar va fi găsit el, în 
Mana, acasa-aceea? 

Ticăloşii, procletii de ruşi bolşevici! 


Duminică 4 iulie 2010 


Altă noapte grea, istovitoare. Tânţari, transpiratie, încât mă 
întreb câţi litri lichizici pierd pe noapte: 3?, 5, 7? Dovada 
materială: maşina de spălat a fost umplută şi azi dimineaţă de 
rufărie udă-udă-udă. 

M-am întrebat ca proasta dacă la ultima vizită îi voi fi spus 
doctorului Schaan că transpir ca un bou (cu condiția ca boii să 
cunoască andropauza, să transpire - nu: ei, andropauznicii 
securişti asudă ca Goiciu şi ca fraţii Somlea de la Gherla, ca 
Enoiu de la Interne - când apărau ei “cucerir'li “por'lui” cu 
ciomagul)? Ana, mereu gata să-mi servească o consolare, zice că 
da. Şi la ce mi-a slujit? Mi-a înlocuit un medicament cu altul, 
efectul rămânînd acelaşi? 

Cum suntem noi, bătrânii: numai despre hibe şi leacuri 
vorbim. Despre ce altceva, când orizontul ni s-a îngustat, ni s-a 
zbârcit, a intrat la apă ? E adevărat: ca şi mamei, Dumnezeu s-o 
hodinească, nici mie nu-mi place să vorbesc despre bolile mele 
decât cu medicul curant şi cu apropiații din familie. Deşi Obsesia 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 486 


Mare este legată de gândul că mor-ca-mâne, vorba cântecului 
(cutremurător) bocit de Mania Tănase, şi nu apuc să fac măcar o 
înregistrare (Calidorul). Deşi presupun că chiar de nu am 
încheiat nici o înţelegere cu Tofan, în cazul în care nu-mi voi mai 
putea onora contractul cu mine însumi, va continua el să dirijeze 
înregistrările. Sigur, rămâne frustrarea autorului, că nu a putut 
face, el cu mâna lui, ce crede că ar fi putut face, dacă nu ar fi fost 
întrerupt din facere: boală, moarte. 
Dar-însă-totuşi..., ca să scap printr-o piruetă. 


x 


Magda Ursache îmi trimite : 


“Magda URSACHE Scriitorul de alături 

“Beleaua asta numită Paul Goma mereu reîncepe lupta. Sub 
steagul romanului sau al docu-romanului, sub oriflama publicisticii şi 
— iată — sub flamura jurnalului: trei feluri de scrisuri sau de scrisuri, 
toate à bout de souffle. Nu-i odihnitor Goma, nu ocoleşte subiectele 
dificile, sensibile, dimpotrivă; pentru că lupta o duce nu cu îngerul, ci 
cu fiara. Si cine altcineva i-ar fi propus lui Ceauşescu, fortînd limita, 
să susțină Cartha cehă din '77? O probă de curaj mai exemplar, mai 
desperant cunoaşteţi? 

Într-un „Argeş” (de aprilie, 2010), Theodor Codreanu opina că 
Jurnalul e „ultima redută a d-lui Paul Goma în bătălia pentru adevărul 
istoriei româneşti”. Aşa este. Jurnalele lui Goma (optsprezece) 
înseamnă război dus cu luciditate politică, război pentru un proiect de 
renovare morală, război „frăţesc” cu cobreslaşii nedemni. Goma e 
fundamental de neîmblinzit; incontrolabil, aşadar autonom. Nu-i e 
frică să rămînă singur împotriva lor seul et envers tous. N-are spaima 
că adevărurile lui îl fac antipatic ori agasant. Unii spun rigid (în loc de 
ferm), chiar abuziv în atac, iar cei care l-ar castra (măcar l-ar amorti 
niţel cu aconitină) nu-s puţini. 

Goma n-a fost şi nu este adeptul naraţiunii reci, detaşate; nici al 
dublei conştiinţe, nici al disimulării, ca Pessoa. Jocul de-a literatura 
înseamnă şi joc al măştilor. Or, Goma refuză travestiul, nu joacă 
în fals. 

Mărturisesc: nu l-am urmat de la început. Cum? Să nu-l mai 
inte-reseze vieţile imaginare, die Welt als ob? Am înţeles, însă, că, 
pentru Goma, a scrie roman e ca un fel de a folosi jumătate de cuvînt, 
poate şi de adevăr. 

În roman, poţi orice: să scrii cu rea credinţă, ca stalinistul Mihai 
Beniuc, trecîndu-l pe Blaga pe muchie de cuţit, ca să-l anihileze. 
Pe-atunci, arta angajată era zdrobitoare la propriu, artiştii angajaţi 
avînd condeiul focusat pe neangajati. Poţi (model Saul Bellow, 
Ravelstein) să încurci voit fictia cu realitatea istorică, dînd nume reale 
unor personaje de ficţiune sau invers. Poţi să minţi. 

Raportul corect fictiune-istorie e bulversat, realul, autenticul fiind 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 487 


amestecat nepermis cu imaginarul, în numele logicii ficţiunii, foarte 
îngăduitoare cu rescrierile curriculare. Fictorii au descoperit plăcerea 
de a dezinforma în proză, cînd la Secu nu se mai poate. 

Goma n-are nevoie de altă viaţă (de personaj), sub protecţia 
imunităţii ficționale, de refugiu în lumi închipuite. Oglinda literară 
purtată de-a lungul etc., etc. poate deforma imaginea lumii în care 
trăim. Omul din Belleville nu mai vrea o imagine aburită, pătată, 
crăpată, spartă chiar. Cît priveşte imaginea din dosarele Secu, 
în Culoarea curcubeului '77, ne-a atras atenţia că este „mutilantă, 
negatoare”. 

A optat pentru calea jurnalului publicat/ postat antum, pentru a 
intra în priză directă cu cititorii. E o călimară spaţiul social şi Goma îl 
foloseşte astfel. Cine mai crede că autorul sporeşte realul, cînd ce trăim 
bate orice fictie, e de-a dreptul FABULO? 

Destinul său are, cu un cuvînt enorm, o trăsătură hristică, dar nu 
în latură ascetică. E dureros, e tragic, fiind vorba de ofensivă, cu 
uitare de sine responsabilă. 

Eşti ceea ce ti se întîmplă? Da. Şi-i bine de rememorat: prima 
dată, l-au arestat pe holurile Facultăţii de Filologie, în 22 noiembrie 
'56, după ce citise în „seminarul de creaţie”, condus de Mihai Gafiţa, 
proza despre UTM-istul care, ca protest, a vrut să-şi predea carnetul. 
Civilul Paul Goma a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 
doi ani de închisoare corecțională, pentru delict de agitaţie publică. 
Martorul apărării, profesorul Gafiţa, a lipsit: îşi făcuse rost de-o 
călătorie de plăcere în URSS. Aşa că Goma n-a fost „redat societăţii”, 
rămînînd „contrarevoluţionar agitator”. La 1 aprilie '77, cînd a fost, 
după 4 cincinale, re-arestat şi dus la organul de anchetă din calea 
Rahovei, a lăsat în spate „soţia, copilul, casa, cărţile, cărțile mele 
scrise, cele nescrise, semnatarii...” 

Încerca să creeze o mişcare pentru respectarea Drepturilor 
Omului. L-au vizitat/ căutat telefonic, atunci, 431 de persoane. 

A fost torturat şi trimis acolo unde spune Plesitä: 

„— Sez’ ăn pezda mă-ti, nu mai face pă Cristuäs”. 

L-au acuzat că-i „corist” şi „jădan”, că-i trădător de patrie, că 
atentează la ordinea socială, că nu-i lasă linistiti pe români să 
construiască multilateral-socialismul. Şi l-au construit! 

Ce-i rămîne anchetatului? Scrisul. „Te ţin eu minte, te scriu, te 
pun într-o carte”; „cu tinutul-minte mă apăr — şi atac... ” 

Singura armă e memoria: „să-i neuit, să-i netac”. 

Putea să accepte prostituţia ideologică şi să se lase folosit de 
Putere, cu cinism. N-a capitulat. Evadarea din lagăr ca singura 
scăpare? Mai era una: tăcerea autoimpusă. Numai că greva tăcerii este, 
pentru un scriitor, automutilare. Mai ales că a făcea poate însemna şi 
a fi de acord. A ales poziţia „reacţionară”, cînd numai Ceauşescu nu 
striga „Trăiască Nicolae Ceauşescu!” şi a ajuns pe lista de lichidare a 
Securităţii. 

Goma e mereu pe cîte o listă de lichidare. Scrisul îi e negat ciclic 
(ah, ştiuta noastră incertitudine în aprecieri!), inspiră animozitäti. Îl 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 488 


aprobă multi, dar mai multi se ambalează contra lui şi a jurnalelor lui. 
Ei şi? Nici Baudelaire, nici Celine, nici Sartre n-au fost iubiţi de 
contemporanii lor. Goma e şi el taxat nerezonabil, nedisciplinat, 
nedrept cu A-B (mai şi este, în tensiunea confruntărilor), nemilos cu 
CD, „pişcăcios” *) cu T-T, face dese trimiteri în M-P. Într-un cuvînt, 
neduslabiserică. „Scrisul ca sinucidere socială” e sintagma lui Emil 
Botta. O preiau. 

Invidioşi pe imaginea sa în vest, construită cu risc vital, au fost 
destui. Legea H/C/M 957/1966 nu permitea să-ţi publici cărțile în 
străinătate. Goma nu s-a supus. Ostinato a apărut (l-au ajutat Dieter 
Schlesak şi D. Țepeneag) la Suhrkamp; La cellule des liberables, la 
Gallimard. 

S-a decretat că politica e asfixiantă în romanele sale. Ba îl 
salvează curajul şi stilul sau, cum ar spune Caragiale, cinstea şi 
gramatica. Stilul Goma e precis ca un acord subiect-predicat. 

Îmi aduc aminte că jurnalul lui Mihail Sebastian a apărut în 
acelaşi timp cu jurnalul gomic (I, II, III — '97). Sebastian a fost 
declarat pe dată model de moralitate intelectuală, în timp ce Goma a 
avut parte de reacţii repulsiv-violente. Nu diferite de cele din 1977, 
cînd, pentru Eugen Barbu, era „un zero”: „nu înseamnă nimic pentru 
conştiinţa românească”. N-a pomenit mai nimeni că Sebastian era şi 
autor al broşurii clandestine Armata roşie vine, circulînd în aprilie 
'44. După Marian Popa, Vin ruşii!, broşură apărută după acel 23 
august majusculizat, unde M. Sebastian saluta comunismul exportat cu 
tancul de URSS. 

Cu exigentä inflexibilă, în numele aceleiaşi opţiuni politico-etice, 
Goma se manifestă dur contra celor care nu cuvîntă. Are raporturi 
proaste cu amnezicii şi cu oportuniştii. Călcîiul lui Ahile al scriitorului 
român este pohta de celebritate cu preţul compromisului. Nenorocitul 
calcul conjunctural e mereu refăcut. Le-a intrat vechilor slujnicari în 
vene. Nu se mai vindecă de trişerie ideologică, de duplicitate. Au 
dovedit-o şi piticii de grădină, din Grădina Puterii şi-a Plăcerii 
preşedintelui Traian Băsescu. 

Care Putere are darul ei de a compromite marile idei, marile teme: 
consensul, sub mandat Iliescu; existenţa normală, sub mandat Băsescu. 
Şi este o graniţă morală (nu numai geografică) între eternul Odisseu 
rămas fără Ithaca şi profitorii de partide, foşti profitori de partid. Din 
care motiv nu-l văd pe Goma nici medaliat, nici academizat, nici 
indemnizat, nici repus în drepturile civice fireşti. A luptat pentru 
drepturile omului, dar drepturi nu are; s-a privat de libertate, ca să nu 
mai fim noi privaţi de libertate. 

Personajul principal al jurnalelor fiind România Întreagă (nu 
Mare, cuvînt demonetizat de politichie), Goma nu poate fi calm, egal, 
milostiv. Sigur că are resentimente (Gide: „Literatura bună nu se face 
cu bune sentimente”), sigur că e tensionat, pasional, pătimaş, că nu-şi 
temperează ,,moarea”. Nu este un diarist atemporal, cum îşi doreşte 
Andrei Pleşu (în Note, stări, zile, Humanitas, 2010): „A ieşi din timp e 
a reuşi să contempli lumea din punct de vedere al lui Dumnezeu”. Îl 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 489 


vedeţi pe Goma fără dram de participare la viaţa publică? Are alte 
urgente decît Pleşu, alte stări şi nici n-ar face compromisuri — declaraţii 
din politeţe ori în oarece beneficiu. Exasperantele lui Goma sînt 
foarte diferite de exasperantele lui Pleşu. Altceva îi disperă. 

În corespondenţa cu Bernard Henry-Lévy, Michel Houellebecq 
spunea că preşul discuţiei e rotund, are cîte colţuri vrei, îl ridici 
de oriunde. E şi strategia lui Goma: nu uită nimic vîrît sub pres. Nu 
scapă nici un 'veniment;, nici un gestem, nici un biografem ori 
lexem, de la protogînditorii marxist-stalinişti pînă la postgînditorii 
recenți; de la falsul „Marii Rivulutii din Decembrie” la erorile 
iliescane, emiliene, băsescane...; de la „ostaşu” Cosaşu” la transcrierea 
Baconsky în Baconschi şi de acolo la soacra lui Geoană, revoluționară 
rănită, cu carnet. 

Intregul proces al comunismului l-a luat pe cont propriu. Ce ne 
cere repetat Goma e să nu uităm, să nu-i uităm. Indemn vital cînd 
trăim o altfel de „piteştizare”, de „re-educare”, de manevrare a 
gîndirii. Un Piteşti II, fără Nurenberg II, dar cu Rolleri multi. Antidotul 
acestui nou control al minţii e memoria corectă şi Goma ştie bine ce nu 
trebuie uitat. E mai aproape de noi decît dacă ar fi locuit la vechea 
adresă din Bucureşti, de pe strada Compozitorilor. Anulează, din 
Franţa, distanţa, înţelege din interior, din România, ce (ni) se întîmplă. 
E scriitorul de alături. 

Goma nu face parte dintre cei care îşi pun sub lacăt jurnalele sau 
memoriile, ca să fie publicate după 50 de ani sau după 5. N-a vrut să 
le tipărească „de dincolo de mormînt”. Laşilor le cam vine de hac. 
„Eu nu sunt disident. Sunt scriitor. Punct”. Aşa a ripostat Marianei 
Sipoş în cartea-interviu intitulată chiar Destinul unui disident: Paul 
Goma, Universal Dalsi, 2005, interviu luat într-un fevruar 1998. 
Nu disident, ci inamic public al comunismului. Nici eu nu cred că 
poţi fi scriitor pur şi simplu, după cum nu cred că a fi opozantul lui 
Ceauşescu face rău calităţii sale de prozator. Cu spusa lui, „fiecare 
pasăre scriitoare pe hîrtia sa piere”. Dacă sinceritatea e păguboasă, 
minciuna, pe termen lung, e şi mai păguboasă. 

„li convine lui Goma să vorbească despre frica la scriitorul 
român!, s-a rostit un iritat. “Au fost mari presiuni morale”. Au fost, dar 
unii au rezistat şi alţii nu. Să-i tratăm la hurtă? Ce-i drept, altfel ar fi 
arătat procesul comunismului făcut de ne-cumintele Goma decît de un 
expert în comunism, reciclat. Altfel ar fi stat lucrurile cu Goma în 
fruntea comisiei prezidenţiale, sprijinit de părintele Iustin Pârvu, de 
Grigore Caraza, de Ion Gavrilă Ogoranu, de Marcel Petrişor, de Vasile 
Paraschiv, de Dorin Tudoran, de dr. Florin Mătrescu (v. Holocaustul 
roşu, ed. a III-a, 2008, Bucureşti, ed. Recson) de Andrei Vartic... 
Acţiunea „decomunizatoare” Băsescu n-ar fi rămas formală după 
Raportul final. Vedeţi vreo coerenţă în decizii cînd preşedintele 
numeşte regimul comunist „ilegitim şi criminal”, fără a-i pedepsi pe 
criminali? 

De descoperit, Goma se lasă descoperit din toate flancurile: şi 
dinspre excelentele intelectuale GDS, şi dinspre mai putin excelentele 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 490 


intelectuale peceriste (nu că unii, ca Pavel Câmpeanu, n-are figura în 
ambele tabere). Goma îi detestă şi pe Roller şi pe Ilie Ceauşescu; pe 
Croh, în tustrele ipostaze: înainte de Ceau, în timpul lui Ceau, după 
Ceau. Desantismul a fost „pistă aplicativă”, cum ziceau propagandistii, 
falsă. Cred, ca şi Radu Mareş, că sîntem condamnaţi la realism; 
asa-cäci-deci, cum spune ironic Goma, paraliteratura să mai aştepte! 

Goma a trecut prin închisori, a şomat, a „trăit pe unghie”, cum nu 
se sfieşte s-o recunoască într-un Dialog (ed. Vremea, 2008). Cu toate 
astea, Andrei Pleşu deplînge putinätatea disidentei româneşti, 
numindu-i doar pe Doina Cornea, protestatară din 1982 şi pe Radu 
Filipescu. Pe Goma, nu. Să-şi fi dat foc, ca Jan Palach, în ianuarie '69, 
la Praga? Într-un fel şi-a şi dat: a fost interzis în Rumânia, cum 
pronunţa Ceauşescu, din '70 pînă-n '89, pus la popreală amar de ani. 
In alt fel, a făcut mai mult decît să-şi dea foc: Le Mouvement Goma. 
Ne plîngem că n-avem un Soljenitin cînd avem un Goma, că n-avem 
un Havel cînd avem un Goma, că n-avem un Michnik cînd avem un 
Goma. Insusi Adrian Marino, contestatarul tuturor, recunoaşte în 
scandalizantele memorii: „Meritele sale ideologico-politice sînt 
indiscutabile. De valoare istorică. El este rezistentul comunist 
«arhetipic»”, chiar dacă îl acuză de „enormităţi şi extravagante”, „în 
forme maladive”. Marino se consideră chiar „suporter secret” Goma. 
De ce secret, poate ştiţi domniile voastre, cititorii. 

Postdecembrist, vai, a intrat în inappropriate relationship cu 
ebreii. A fost acuzat pentru păcatul greu al antisemitismului, pe varii 
corzi: coarda Ancel, coarda Radu Ioanid, coarda Shafir, coarda Andrei 
Oişteanu, coarda Al. Florian (director executiv al INSHR „Elie 
Wiesel”), coarda Boris Mehr, coarda Lavastine, coarda Carmen Muşat, 
M.D. Gheorghiu, în care Goma vede sentinela pariziană la antisemi- 
tism, s-a arătat gata să sucească gîtul elocventei şi elocintei 
Săptămînii roşii. Un argument pe... numărate: Goma a folosit de 126 
de ori cuvîntul evreu. Aha. Cum îl ştiu, va scoate altă variantă a cärtii- 
document, a eseului-memoranda, unde va uza de vocabula incriminată 
şi a 127-a oară. Pe Ovidiu Şimonca îl deranjează „evreii cu 2 de i”, 
altfel spus, generalizările. Dar generalizările cu 2 i (corect gramatical) 
à propos de români nu-l deranjează? Un anonimeni, autor de sentinţe 
neargumentate, care vede iudeofobi peste tot, şuieră de indignare ca un 
ventil la afirmaţia că evreii (cu 2 1) au fost în fruntea bucatelor. În 
fruntea bucatelor literare au prea fost. Prima secţie de critică a USR a 
fost formată din Vitner, Vicu Mândra, Nistor Ignat, Mihail Cosma, 
Silvian losifescu, Crohmălniceanu, plus 2 neevrei, Paul Georgescu şi 
Geo Dumitrescu. Discuţi despre vremea aceea, apare suspiciunea că îi 
vizezi pe evrei şi eşti clasat drept ce nu eşti: antisemit. Există multi 
arbitri specializaţi în „antisemitizare”. Chiar cînd afirmi că românii 
n-au fost mai puţin fanatici în aplicarea metodei realist-socialiste, tot 
te citează ca neonazi, cu derivatul legionaroid. Şi cine a diriguit 
manu forte cultura decît Iosif Chişinevschi cu liceul neterminat, 
Leonte Răutu Oigenstein, lulea Safran (nume literar N. Moraru)? 
Etnicizăm ororile dacă dăm numele real al tortionarilor? Si încă: au 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 491 


fost românii menajati în totalitarism faţă de evrei? Măcar puteau pleca 
(pe taxă), după cum pot să revină, conform noului diasporism: 
repatrierea în ţările Europei de Est. 

Lui Goma nu i s-a restituit nici azi cetăţenia, răpită (ca Basarabia) 
în 1977, nici carnetul de scriitor. 

Dacă dispare Goma, „România va deveni liberă, democrată şi la 
cur curatä?”. Numai că Paul Goma, prezent în toate zonele de impact 
cu o realitate cum n-ar trebui să fie, nu moare. Nu cred că a intrat în 
Zodia Bolii, a Morţii, cum notează în 26 ianuarie 2010. Nu-i vreme de 
murit cînd procesul de ştergerea memoriei continuă. Categoric, 
temelia e şubrezită rău dacă ne propunem să construim în disprețul 
valorilor care nu pot fi dispretuite, iar Goma are parte, cu calamburul 
lui Corneliu Regman, de „un pios ciomagiu”. 

Îmi place să-mi închipui — ipoteză de lucru — cum ar fi fost dacă 
ar fi ocupat locul prim în stat. Ce reacţie îngrozită ar fi avut alde Pleşiţă 
şi alte stele mari; prosovieticii (deşi nu mai există, de facto, URSS, 
prosovieticii au rămas prosovietici), dar şi ştefangheorghiştii ceausisti, 
deveniți analişti politici; politicienii plini de semenitate, adică de 
dragoste pentru aproapele din partid, să trăiască bine. 

Nu ştiu dacă Paul Goma o să revină la roman; eu mi-o doresc, dar 
asta s-ar întîmpla doar în cazul normalizării, ceea ce-i destul de impro- 
babil. Ce trebuie spus limpede e că nu se va scrie acest segment de 
istorie, dar şi de istorie literară, fără jurnalul lui Paul Goma, deopotrivă 
document şi reprezentare artistică de clasă. Iar de documentat, privind 
universul concentrationar, s-a „documentat” chiar la gherlä. Cînd a 
aflat întîia oară, de la Ştefan Davidescu despre „fenomenul Piteşti”, era 
la Jilava, în celula 36. S-a „documentat” apoi în Lăteşti — DO. Deţine 
cu prisosintä experienţa închisorilor, cu tot ce implică ea. Al. 
Paleologu vorbea despre puşcărie ca despre o aventură biografică. 
Haida de, în care puşcărie? 

„Am integrat (citez o însemnare din 25 ian. 2000) în jurnal texte 
impure, străine: eseuri, scrisori, articole, invenţii tehnice (nu chiar 
tehnice...); prin asta am făcut din Jurnal(ul meu — precizez) genul total, 
romanul integral. La urma urmei eu, autor (m-)am retrogradat în 
poziţia povestitorului care povesteşte povestea poveştii (vieţii) sale”. 

lată o reuşită venită de unde nu te aştepţi: „jurnal-roman-total”, 
dar şi roman-fluviu, un haos... controlat, un hibrid roditor. 

N-am evitat să eşuez în laudatio, aşa cum nu dorea Flori 
Bălănescu să se întîmple. N-o fac des, detest critica piaristică a 
găşcarilor puşi pe encomii nesäbuite. Dar prea sînt mi(s)tificati tot 
felul de „tenori ai opiniei publice”, de „elitarzi intelectualiceşti”, aşa 
cum le zice Goma, în timp ce primus inter pares, model formativ prin 
excelenţă, e taxat de ponegritor şi cusurgiu, contaminant şi otrăvicios. 
Şi-mi aduc aminte că Nietzsche cerea stabilirea scării valorilor în 
funcţie de capacitatea de a suferi. Reformulat — în funcţie de capacita- 
tea de a te sacrifica. Goma are vocaţia rară a jertfei de sine, principiu 
de moralia nu minima, ci maxima. 

Atitudinea sa nedilematicä, tranşantă, care e a(ljtitudine, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 492 


complexează, ce-i drept, dar Goma e un reper moral care (ne) salvează 
obrazul. 


* In realitate C. Toiu scrisese: (“pisäcioasele [de la pişat] scrieri ” - ale 
mele scrierile), nu “pişcăcioasele”, de la “a pişca...” (Nota mea, P.G.) 


Luni 5 iulie 2010 


Azi: mai răcoare, se poate respira. La BN Ana a trebuit să 
pună trei pulovere, climatizarea lor funcţionînd de-a-ndoaselea. 


Marţi 6 iulie 2010 


Noapte... ne-umedă (doar trei bluze schimbate), în 
schimb(!) ieşirea din oră în oră pentru uşurizare urinalnică - am 


întors-o binecrescut, nu? 
x 


Bedros Horasangian, în Cotidianul de azi: 


“Un nou membru al Cabinetului Boc: Mark Gitenstein 

de Bedros Horasangian 

Inundaţiile din anul acesta, dacă nu prognozate, măcar previzibile - nu 
trebuie mare savantlâc pus în joc, mai ales dacă ai la îndemână toate servicii- 
le, inclusiv cele meteo-hidro -, au coincis şi cu Ziua Naţională a Statelor 
Unite. Faimosul 4 iulie, zi de mândrie şi orgoliu pentru fiecare cetățean ame- 
rican. Şi nu doar. 

Datorăm mai mult democraţiei şi libertății induse de aceşti părinți fon- 
datori ai naţiunii americane decât Revoluţiei Franceze. Pentru că un mănun- 
chi de politicieni americani cu scaun la cap au avut mai multă viziune 
politică decât gloata franceză care a dărâmat Bastilia. Şi a implantat, oricât 
de ciudat ar părea la prima vedere, sub semnul unui aburos „Liberte, egalité, 
fraternité!", spiritul de frondă şi teroare al lipsei de măsură. 

Ziua Naţională a Statelor Unite exprimă nu doar naşterea şi identitatea 
unei naţiuni, ci şi ale unui stat ce va sta la fundamentul democraţiei de tip 
occidental al ultimelor două sute de ani. De aceea ni s-au părut cu totul 
cinice şi deplasate aprecierile ES ambasador Mark Gitenstein livrate 
populaţiei române care nu a apucat să se înfrupte din hot-dog-şii americani şi 
restul de sarmale şi frigärui româneşti servite cu ocazia receptiei oficiale la 
reşedinţa Excelenței Sale. 

Trecem peste faptul că alte posturi TV livrau imagini cu nenorocirile 
pricinuite de inundaţii, în timp de oficialii români şi americani täiau cu un 
cuțit de un metru un tort de doi metri pătraţi, şi ne oprim putin asupra unor 
afirmaţii ale domnului Mark Gitenstein. Trimisul SUA în România nu este 
nici primul, nici ultimul dintre diplomaţii americani in charge, adică la post, 
care formulează opinii. Mai mult sau mai puţin personale sau exprimând un 
punct de vedere al administraţiei de la Washington. 

Este dreptul dlui Mark Gitenstein să aprecieze pozitiv măsurile luate de 
Cabinetul Boc, este dreptul domniei sale să aprecieze „frumuseţile Deltei 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 493 


Dunării" recent vizitate, este dreptul lui să ne anunţe că dacă vom evolua 
(sub toate aspectele), rata de respingere a vizelor de intrare în SUA va scădea, 
chiar dacă vizele vor mai fi necesare şi în următorii ani. 

Problema de fond este că trăim în lumi diferite. Pensionarii care se 
îndoapă cu parizer şi tremură cu retetele de medicamente compensate în 
mână au un alt orizont existenţial decât cei care se îmbulzeau la 4 iulie să 
hăpăie din cărnurile etalate în tăvile de la recepţie. (E limpede că un „duh 
românesc" şi-a băgat coada, altfel la receptiile americane se mănâncă frugal 
şi fără ostentatie. E diferenţa dintre Benjamin Franklin şi Traian Băsescu, 
care, la rândul lui, beştelea sinistraţii în loc să-i încurajeze.) 

În ce-i priveşte pe diplomaţii americani, păstrăm o deosebită admiraţie 
şi respect pentru ES ambasador Henry Morgenthau. Care nu a tras osanale 
guvernului otoman pentru măsurile represive îndreptate împotriva cetăţenilor 
din Imperiu, ci s-a luat în dinţi cu sefimea locală. Ca să salveze vieţi omeneşti 
şi să facă bine. Mark Gitenstein nu pricepe ce se întâmplă în România şi nu 
intră în această categorie. 

Păcat. 

Sorry, Mr. Ambassador, excuse me! 


Foarte bun, azi, Bedros Horasangian. Foarte-bun, ca în 
zilele lui bune - câte una pe trimestru. 


Miercuri 7 iulie 2010 


Ieri, şedinţă furtunoasă în Parlamentul francez: duşmanii lui 
Sarkozy voiau să-l îngroape defintiv pe Eric Wôrth, ministru al 
Muncii; apărătorii lui încercau să-l salveze pe “soldatul Ryan” 
(după titlul unui film de război american). Aseară, la televiziune, 
invitat, Worth a răspuns, pe puncte acuzațiilor: nu, nu a primit 
bani de la miliardara Bettancourt, pentru campania prezidențială 
a lui Sarkozy; nu, soția sa nu este vinovată de matrapazlâcurile 
financiare ale Bettancourtei (!); nu, nu posedă “o proprietate în 
Elveţia”, ci un apartament la Chamonix (care se află în Franţa...). 

Deşi omul este un atos, un rezistent la lovituri, aseară părea 
ajuns la capătul puterilor. A spus cam aşa: 

«M-am săturat. Nu mai pot suporta calomniile. De trei 
săptămâni, fără încetare (subl. mea) sunt acuzat de cele mai 
odioase fapte, soţia mea la fel, suferă şi copiii...» 

De trei săptămâni, fără încetare... Bietul soldat Wörth! 

Deşi nu poate exista vreo apropiere între ministrul Muncii 
francez şi amărâtul de mine, ceva-ceva tot ne este comun: suntem 
victime ale calomniei. El n-o mai poate suporta - după trei 
săptămâni - eu, păcătosul de mine, o târâi... De câţi ani? Când 
anume a început “ciomagierea” mea, vorba lui Regman: că nu 
am talent literar, că nu sunt român, că sunt ovreu rus, că sunt un 
duşman al ţării - şi al poporului ‘ncitor - că am vândut-o străinilor 
(de patrie vorbesc), că sunt un fioros antisemit...? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 494 


Magda Ursache a încercat o “periodizare” a calomniilor la 
adresa mea. A luat-o de la... Nu ţin minte să fi spus cânda 
început “înjurarea” mea. Eu cred că după ce am anunţat că voi 
publica colo-şa, în Occident ce mi se refuză ici-şa, în Orient: 
Ostinato. Or “momentul” coincide cu “demascarea” mea 
de către Ivasiuc, à propos de cartea Uşa noastră cea de toate 
zilele... Adică în primăvara anului 1970. 

Câte săptămâni au trecut de atunci? Tot trei? Sau trei luni? 
Nu cumva trei ani? Ba cam, vorba ardeleanului: treizeci. Nu: 
Patruzeci. Mai mult de jumătate din viața mea. 

Calomnierea mea, pe hârtie, în presa de stat şi de partid nu a 
început atunci, după istericaua ivasiucică. Am mai scris: o vreme 
am fost ignorat-ca-pedeapsă: am fost tratat, vorba celuia, cu 
tăcere: tăcere atât în privinţa numelui meu ca autor şi a membri- 
lor familiei mele, traducători (prin nepublicare, prin ignorare a 
existentelor noastre), dar şi prin tăcerea asupra motivațiilor 
pedepsirii mele : de câte ori am întrebat: «De ce sunt interzis? 
De ce m-aţi şters din cartea de imobil?», nu mi se răspundea, sau 
primeam un răspuns în stilul Getei Dimisianu de genul: «Lasă, bă 
Paule, că şi tu...» - nu era de mirare, doar Geta-cu-poşeta, vorba 
Danului Petresc’, era purtătoarea de cuvânt a lui Vasile 
Nicolescu, deci a “Torurilor Futelare”, cum le-am zis, într-un text 
difuzat la Europa liberă - eu aflător în România. 

Nu mai ţin minte când au început atacurile “cinstite”, adică 
directe, în şedinţe, în presă - mi-e greu să caut în jurnale - cred 
însă că primele au venit, nu dinspre oficiali, ci dinspre... colegi. 

ÎI consideram coleg pe Eugen Barbu - el mi-a administrat 
prima cotonogeală. Cu şase trepte mai Jos şi mai la hăisa m-au 
huiduit Fănuş Neagu, cu prietenul său literar, Guţă Băieşu, cu 
băiatul de prăvălie şi de pahar Mircea Dinescu. 

Aveam eu pielea tăbăcită de insulte încă din fragedă 
copilărie refugiată în Ardeal - nu pun la socoteală cele proferate 
de securiştii de la Mediaş, când îmi arestaseră părinţii, în 1949: 
“bandit”, “pui de năpârcă”, “dujma” de clasă” acestea erau fatal- 
inevitabile, apoi asta era vocaţia, meseria bestiilor de securişti: să 
te împroaşte cu injurii (nu, ei nu te calomniau, te de-a dreptul 
înjurau). Însă greu de îndurat mi-au fost cele venite dinspre 
profesori - ca Ghiţă Pop, de franceză, de la Gheorghe Lazăr 
din Sibiu. Da, acelea m-au atins, m-au făcut să sufăr: fiindcă mi 
le aruncau în faţă şi în suflet, nu comunişti-securişti-belişti- 
neomenisti, ci oameni de-ai noştri: şi nu directorul-pe-puncte 
Stănescu, activist de partid ignar, băşinos - ci profesorul Pop - de 
franceză, cu studii la Paris - şi legionar... 

Şi oricât îl credeam eu pe Eugen Barbu de-al meu (doar el 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 495 


mă debutase în Luceafărul, în ciuda opoziției lui Săraru, a lui 
Dodu-Bălan, îmi dăduse şi o mentiune-prozä, nu?), tot îl puneam 
în categoria simbriaşilor Terorismului Comunist, ca Ciachir; în 
cea a turnätorilor militari, cu epoleti albaştri ca V.C. Tudor. Deci 
cuvintele lor - scrise la gazetă, mai ales în Săptămâna, dacă nu 
mă lăsau indiferent, nu le puneam la inimă, ci mai jos, şi mai la 
spate. Însă cuvintele unui intelectual teolog (aşa credeam atunci) 
ca Virgil Cândea - alt culpabilizat sibian, dacă nu prin el însuşi, 
prin tată-său, proeminent comandant legionar sub Sima, astfel a 
ajuns teologul general-de-Securitate - şi mai ales zicerile 
Doamnei Zoe Buşulenga (pe care, ca majoritatea studenţilor de la 
Filologie, mai ales a înaintaţilor în vârstă - ca să nu spun: 
întârziaţilor, o iubeam) m-au rănit, m-au umilit, m-au negat. 
Vorbesc de acea emisiune în duplex cu radio Paris, din vara 
anului 1972, în care, la întrebarea francezilor : “De ce Goma, 
editat la Gallimard, la Suhrkamp (era vorba de Ostinato, apărut 
în octombrie 1971), nu este publicat în România?”, teologul 
Virgil Cândea răspunsese rapid, fără să clipeascä (venise cu lecţia 
bine învățată): 

«Fiindcă tipografii noştri au refuzat să tipărească o carte care 
insulta realizările poporului” român, 

iar Zoe Buşulenga a completat: 

«Cartea lui Goma e pornografică - e, acolo, un pederast...» 

Până în primăvara lui 1971 pedepsirile fuseseră flori la 
ureche, fiindcă de atunci... 

Ce m-au mai porcăit, insultat, negat, acuzat, calomniat 
“confrații”, începînd de prin ianuarie ‘77 (si nu s-au oprit nici azi, 
chiar dacă unii au mai şi decedat : Maica Veronica (Doamna 
Buşulenga), Cândea, Piru, I.C. Drăgan, Potra, Dan Zamfirescu, 
Mihnea Gheorghiu, Virgil Teodorescu, Macovescu...). Aceştia 
fiind “seniorii”, pentru că de puradei n-am scăpat nici cu DDT: 
Răcănel (pseudonim: Dragoş!), Dobrescu (de la Iaşi), Darie 
Novăceanu (altfel zisul Carie Dovleceanu, pe numele său Aurel 
Mitutoiu), Băran, Nara Micoară (sau invers). M-au scuipat 
“colegii”, m-au huiduit, până şi-au văzut visul cu ochii: 
alungarea mea din ţară (în noiembrie 1977). Până atunci, în ţara 
si a mea (s-o cred eu!), nu avusesem unde, cum să le răspund, 
să le dau o eventuală replică. Şi nu s-au oprit din lătrat-calomniat, 
fiindcă periodic erau organizate campanii împotriva duşmanilor 
țării din exil... 


Joi 8 iulie 2010 


Ceva mai puţin ud, somnul. Am apucat să dorm oleacă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 496 


Mi s-a făcut lehamite să “răspund” calomniatorilor mei prin 
Jurnalul de pe internet, citit de 2-3 vizitatori pe zi, acum, vara, 
nici măcar câte unu în Basarabia şi SUA - şi nici aceia nu acceptă 
că poate am dreptate şi eu; că, poate se înşeală calomniatorii când 
mă calomniază în neştire, din inerția membrilor activi ai turmei 
behăitor-lătrătoare. Cei mai multi dintre apropiații care îmi iau 
apărarea în scris sunt femei, or societatea românească nu a 
evoluat până la a lua în seamă şi opinia femeilor, a mamelor 
noastre chiar când ne sunt surori, fiice, nepoate. 

“Soldatul Worth” îi contraatacă pe calomniatorii săi şi îi 
cheamă în justiţie, cerîndu-le să probeze că acuzaţiile aduse sunt 
adevărate, rezemate pe probe, nu doar afirmaţii idioate (ca ale 
românaşilor de genul Manolescu (“Goma e antisemit, fiindcă 
pretinde că statul Israel est terorist, sclavagist, apartheidist”), 
Gârbea, Simonca: “Goma e antisemit, fiindcă foloseşte mereu 
evreii, cu doi i... ; “Goma e antisemit basarabean, fiindcă afirmă 
că evreii basarabeni au adus pe tancurile ruseşti bolşevismul” - 
după Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu; “Goma e fascist fiindcă îl 
elogiază pe Antonescu” (Laszlo), “Goma este antisemit, fiindcă 
vrea istoria integrală a României, cum glăsuieşte Shaul Carmel, 
complicele lui Manolescu-Unescu, nu variantele ciuntite de 
Roller, de Tismăneanu, de Marius Oprea”). 

I-am dat şi eu în judecată pe calomniatorii mei, însă justiţia 
din România, din justiţie de clasă, până în 1989, a devenit Justiţie 
de rasă: te trimite la plimbare pe tine, calomniat, mai şi explicîn- 
du-ti că tovarăşii (dar tovarăşăloasele!) calomniatoare - ca 
Carmen Muşat (cacofonie voluntară), prin biroul de avocaţi 
Muşat et comp - au făcut-o în mod justificat, în numele... 
dreptului la expresie pe care îl deţin doar ei/ele, în virtutea 
marilor merite din vremea revoluției dâmbovitelinesti - merite pe 
care eu nu le am, deloc! Pe care le au, în schimb, creaturi ca 
Oişteanu, ca Shafir - doar pentru că se închină unui impostor şi 
unui falsificator de istorie şi de adevăr ca Wiesel. 

Pe soldatul Wörth îl apără preşedintele Franţei, îl apără 
membrii partidului de guvernământ, 1 se va da dreptate şi în 
Justiție. Dar: niciodată nu va putea şters în întregime noroiul 
calomniei: mai rămâne mâlul dubiilor, al întrebărilor acuzatoare: 
“Si dacă, totuşi...?” 

Pe mine cine mă apără de cel rău? Preşedintele ţării mele? 
Care preşedinte? Am consumat, în douăzeci de ani, trei: Iliescu, 
Constantinescu, Băsescu - o apă şi-un pământ. Iliescu a avut 
nevoie de un deceniu întreg pentru a-şi aduce aminte de mine; 
Constantinescu, consiliat de “colegul” meu Sorin Alexandrescu 
(da, da, nepotul postamentului statui lui Eliade) i l-a recomandat 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 497 


sau a fost de acord cu recomandarea făcută de alt slugoi de 
acelaşi acabit să fie decorat criminalul director de la Sighet, nu 
un supravieţuitor ca Ogoranu; şi nu un adevărat opozant, ca 
Paraschiv; cât despre Băsescu: eu, naiv, credeam că va face ce 
spusese - s-a dovedit că acest securist cu diplomă (de T. Băsescu 
vorbesc), nu poate fi decât ce a fost (ba mai mult decât atâta); 
securist, oricât l-a garanta, punîndu-şi obrazul (!) pentru el 
Lichelele liichene, “Găurile” ungurene, Heideggerii cătunali ca 
Patapievici şi mihăieşişti ca Mircea-reportofonul Banatului. 
După douăzeci de ani sunt tot apatrid, fără drepturi, expus tuturor 
agresiunilor te miri căror căcănari, găinari, lingători de cururi şi 
coaie “prezidenţiale”. 

Am eu o ţară? Am eu colegi scriitori? Cine? Manolescu, 
Buzura, Adameşteanu, Liiceanu, Pleşu, Dimisianu, Cistelecan, 
Mihăieş, Borbely, Marta Petreu, Angela Marinescu, Gârbea- 
Imaginistul, Vozganian-Finantian, C.T. Popescu - prietenul lui 
Manolescu şi al lui Dorin Tudoran? Tudoran el însuşi - dar fostul 
meu prieten Tudoran a dovedit că are doar relaţii, doar interese: 
nu s-a lepădat el de Caraion, până a-l şterge din carnetul de 
adrese? De C.T. Popescu nici azi - ce să mai vorbesc de 
Manolescu, turnător ordinar? 

Apoi: are România scriitori, să se solidarizeze cu mine, 
calomniatul - taman ei, calomniatorii? 

Să mă apere vecinii din blocul Z 21 din Drumul Taberii? 
E-he, fost-ai lele când ai fost, Momentul martie 1977, când m-au 
apărat femeile (tot ele, sireacele) de boxeurul Stumpf, azi 
nepoatele lor nici nu ar şti cine am fost, cândva. 


Vineri 9 iulie 2010 
Am fost la doctorita Saburin. Mi-a făcut bine, ca de obicei. 
Sâmbătă 10 iulie 2010 
Noapte ceva mai... potabilă. Cald - a fost, dar nu s-au mai 
atins ţânţarii de mine: le-am dat cu flitul camforigen chinez 


garantat. 


A ajuns, mediat, (prin Flori Bălănescu) “Demo”, cum îi zice 
Tofan; mulţumit de cum a ieşit. Ilisoiu, mai cu seamă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 498 


e 

Jurnalele: 

I - Nemira (1-3) 850 
II - Dacia (4-6) 900 
III - Criterion (7-10) 1 000 
IV - 2004, 2005 (11-12) 1 200 
V - 2006 (13) 900 
VI - 2007 (14) 735 


VII - 2008, 2009 (15-16) 1 100 
VIII - 2010 (17) 


Duminică 11 iulie 2010 
Noapte identică precedentei. Oricum: neodihnitoare. 
Luni 12 iulie 2010 


În sfârşit! Acum, la orele 6,30 dimineaţa a început să plouă. 
Cu tunete, cu trăznete. Se anunţă grindină pe podgoriile 
burgunde şi alsaciene. Eu însă am învăţat să nu intru în panică: 
dacă o grindină nu distruge vule în totalitate, cât a mai rămas din 
strugurii vätämati va compensa, prin calitate, cantitatea 
pierdută. După cum se vede, sunt, nu doar nepotul, ci şi ucenicul 
lui Niculae Popescu, fratele mamei, agronomul cu înalte-studii la 
Cucuruzeni... 


Marţi 13 iulie 2010 


Astă-noaptea de az” noapte mi-a fost cea mai grea de până 
acum - ce-o mai veni, om supravieţui şi-om povesti. 

Interesant: nu am suferit de căldură, ca în nopţile trecute, 
însă când mă trezeam, îmi găseam bluza ori cămaşa de noapte 
leoarcä, constatam că şi cearceaful de pat era mai întunecat la 
culoare în locurile unde mi se aflaseră umerii, că cearceaful cu 
care fusesem învelit - de frica ţânţarilor - era şi el ud. De două ori 
am schimbat aşternutul de pat - cât despre bluze... Noroc că 
maşina de spălat este în stare de funcţionare - şi funcționează! 

Dana mi-a scris că nu doar ea este “profesoară de fitness”, ci 
şi mama sa. Vor lucra toată vara acolo şi vor fi plătite. Ceea ce nu 
înseamnă neapărat că bugetul lor este subtirel de tot - doar 
subțire]... 

Ne-am sfătuit (cu Ana, desigur): cele 100 exemplare pe care 
le va primi Dana din tirajul de la “Din Calidor” să fie vândute - 
cu pret preferenţial, desigur. Câţi bänuti se vor aduna, Dumnezeu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 499 


cu mila, vor ajunge pentru trei îngheţate şi trei ceaiuri (fata, basa- 
rabeancă, nu a ajuns să bea cafea, e în faza ceaiului, la cofetărie). 
Ah, de ce nu câştig la loterie! 
Anei i-a fost rău, azi. l-am făcut un repros - nedrept. Regret. 


Miercuri 14 iulie 2010 


N-am noroc: astă-noapte ar fi fost suportabilă, dacă nu 
ne-ar fi torturat “vecinii” cu petardele lor, până la trei dimineaţa. 

Sunt extrem de obosit, de stors de suc. Sper să-mi vin oleacă 
în fire când vor veni sculele de înregistrare. 

În sfârşit, a plouat. Am prins puţin curaj. 


Am trimis Danielei câteva fotografii. 
Vineri 16 iulie 2010 
Aerul s-a răcorit, dar eu tot cu asudul, tot cu asudul. 


De o săptămână recitesc Scrisuri 2. Bineînţeles, în vederea 
tipăririi. Vorbesc de al doilea volum de publicistică, predat (ca şi 
al treilea) editurii Curtea Veche. Şi tot degeaba. Arsene promite, 
promite. Cu promisiunile lui Arsene rămân. 

Mă consolez: Scrisurile - aproape toate - sunt bunişoare. 
Şi chiar dacă sunt vechi, nu sunt chiar învechite. 


Sâmbătă 17 iulie 2010 


Azi - ca şi ieri: asudaţie, vârtejuri; stors de vlagă. Tot ce îi 
cauzează omului. 


Azi a murit Bernard Giraudeau, marinar, actor, scriitor, soţul 
actriței Annie Duperey. El era personajul cunoscut care în urmă 
cu zece ani declarase că este bolnav de cancer şi încearcă să lupte 
cu Fiara. L-a doborit - Fiara! 

Să lupti cu o boală de nevindecat - din păcate este frecvent. 
Dar, de regulă lupta aceea nu se divulgă, rămâne “în familie” 
Bolnavului şi familiei le este ruşine să vorbească despre; ca 
si cum cancerul ar fi o boală ruşinoasă. Rari au fost cei care 
au spus-scris adevărul despre ne-sănătatea lor al cărei 
desnodământ este moartea. Mă gândesc la Soljenitin: el şi-a 
scris-o mai ales în Pavilionul canceroşilor, însă a murit - nu de 
cancer - la 84 ani. 

Stârnite de moartea lui Giraudeau, mi s-au pornit amintirile: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 500 


Adevărul fiind că primele semne de boală mi-au venit în 
aprilie 1977 când eram arestat, la Rahova. Nu mai ţin minte data 
precisă - desigur, pentru ca aconitina/cu pricina nu-şi face simțită 
fulgerător prezenţa - însă printre primele simptome: ametelile, 
mersul nesigur, chiar dezorientarea. 

Au trecut de atunci peste 33 ani. Iar eu sufăr, în continuare, 
de ameteli, de nesiguranţă în picioare şi de dezorientare. 

Luat cu... activitățile militante, nu am dat importanţă altor 
semne proaste date de inimă : preinfarctul din vara-toamna 
anului 1989 (şi al Anei, pentru că una suntem noi). Da, am 
lăsat fumatul, da, nu am murit în 1989, când am avut prima 
alertă - dar... 

Dar, ce? Dar nimic! 

Târîş-grăpiş, aşa, sprijinit în cârjele medicamentelor - nu 
puţine: şapte - am mai scris câteva cărţi, deşi “condiţiile” îmi 
deveniseră, nu doar nefavorabile, ci de-a dreptul ostile: 
expulzarea din locuinţă, atacurile în salve, în rafale dinspre 
prieteni: Monica, Virgil, Liiceanu, Adameşteanu; apoi dinspre 
neduşmanii Pleşu, Manolescu, D.C. Mihăilescu, Laszlo, Pecican, 
Liviu Antonesei... 

Ei şi?, zic eu în ultimele decenii. Sunt bolnav - dar mă tratez, 
vorba poporenelor noastre iubite. Pe măsură ce timpul trece, mi 
se micşorează câmpul de interes - ei şi? Mi-a rămas câmpul cât 
cuprinde al Jurnalului. 

“Cu el de gât am să mor” - autocitat. 

Am un vis, în două volete: să mă apuc, în fine, de înregistrat 
o carte, două, trei, cât voi putea şi să-mi tin jurnalul. Cât voi 
putea. Cât voi fi lăsat să pot. Sunt fascinat de soarta “Artei fugii” 
pe care Bach nu a terminat-o - dar ce terminată este: Bătrânului 
Cantor i-a căzut tocul din mână chiar pe o notă suitoare... 


x 

Despăgubiri... 

Se înmulţesc (vorbă să fie!) supraviețuitorii Terorismului 
Comunist din România. Din nefericire - e prea târziu: suferinţele 
noastre s-au banalizat, s-au demonetizat. Boboru”, ăl care a 
supravieţuit cu deştu-n cur ne ironizează, ne batjocoreste: 
«Ce, bă, numai voi aţi suferit pe timpul dictaturii?» «Cine să vă 
despăgubească: tot noi, poporul?» 

Unde-i adevărul, unde-i dreptatea? 

Chiar dacă eu nu am formulat o cerere de despăgubire - în 
cele adresate lui Băsescu - dar tot am amintit că am dreptul la 
reparaţii morale şi materiale. După “rezolvarea cererii” cum îi 
zice fostul ministru de justiţie, Monica Macovei, tova'proco- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 501 


roare (bolşevică) - aceasta a mea, în legătură cu cetăţenia română 
şi după “rezolvarea” cererii de despăgubire formulată de Vasile 
Paraschiv, am lăsat-o mai moale; am lăsat-o mai de tot. Nu 
fiindcă “cererea” lui Paraschiv n-ar avea temei moral (sau a lui 
I. Diaconescu, chiar a lui Radu Cîmpeanu), dar fiindcă noi, 
victime, nu mai existăm! Faţă de cine să mai existăm: faţă de 
securiştii Băsescu, Geoană, Hrebenciuc, faţă de bolsevicul 
Iliescu, de Măgureanu, chiar de Gelu Voican? Nu neapărat 
“în locul nostru” (dacă noi nu mai existăm!), ci în locul lor de 
impostori există - şi cum ! - rechini şi caractatite şi hoitari - fie şi 
legume inconşiente, ca fata lui Băsescu, ca ibovnica lui Băsescu, 
toapa la cub Nuţi, precum haita de curvi : Dan Diaconescu, 
Prigoană tatăl şi fiul, intelectualii de serviciu la Cotroceni, Traian 
Ungureanu, Liiceanu, Patapievici, Mihăieş... 


Duminică 18 iulie 2010 


Săptămâna care vine... Trebuie să vină şi “sculele”. Am 
făcut curat pe masa ordinatorului - deci sunt pregătit. 

Ultimul mesaj al Danielei este semnat: “Dänuta”. Doamne, 
cu ce repeziciune se schimbă fetiţele în fete, fetele în femei! 
Privesc la fotografiile ei luate în diferite momente, începînd cu, 
probabil iulie 2009, fiindcă era prezent şi tată-său, Ionel. 
Surprins, găsesc fiecare moment, nu continuarea precedentului, 
ci altul. Ana zice că aşa cresc fetele. Aşa or fi crescînd, dar pe 
mine mă zäpäceste astfel de evoluţie. Nu o percep ca pe un film, 
ci ca pe o succesiune de portrete, mai mult sau mai putin ale unei 
singure persoane. 

“Dänuta”, draga de ea. 


Ziarul de lasi, 18 iulie 2010 

Literatura, intre miza si angajare MICHAEL ASTNER 

"ca problema a grea e cum te duci acum cu adevarul cine ti-l 
crede de ce doamne de ce barbosule cum devine cu dreptatea aia a 
matale..." (subl. M.A.) Paul Goma, “O, ce veste minunata”... 

Pe la inceputul anului trecut a aparut in Suplimentul de cultura 
(nr.214, 31 ian.-06 feb. 2009) un interesant si provocator interviu de 
trei pagini cu scriitorul Stefan Agopian. L-am pus deoparte - pentru 
partea provocatoare, in ideea de-a raspunde cumva-cindva la o 
declaratie extrem de transanta a scriitorului bucurestean. Zicea acolo 
Agopian, la un moment dat, ca nimeni nu-l poate citi pe Goma. 

Dar haideti sa vedem de unde pornise pornirea autorului 
Manualului intimplarilor. 

Il intrebase Elena Vladareanu pe Agopian: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 502 


"Cum vi se pare chestia asta cu mizele? Stiti, presupun, articolul 
lui Paul Cernat de anul trecut. Manolescu va trece la minori tocmai din 
cauza lipsei acestor mize". 

Raspunsul lui Agopian: 

"E o prostie, dupa parerea mea. O carte mare nu inseamna 
neaparat o miza mare. (...) Arta trebuie judecata pe criterii estetice, nu 
etice. Uita-te la Goma. A luptat, are miza mare. Citeste-i o carte, daca 
poti. Ca nu poate nimeni. Imi pare rau sa o spun. El chiar a fost un lup- 
tator anticomunist. Dar cartile lui nu se pot citi. (...) Eu nu am luptat, 
nu mi-am propus. Marin Preda avea o vorba: «Eu sint scriitor, nu sint 
Tudor Vladimirescu». Eu nu fac revolutii cu cartile mele”. 

Moment in care Vladareanu intreaba concluziv: 

"Deci chiar nu este posibila arta angajata?", iar Agopian e din nou 
cit se poate de transant: 

"Nu! Evident ca nu! Arata-mi tu unde exista o reusita a artei 
angajate. Da-mi un exemplu, daca stii! Iti spun eu, ca nu ai citit 
literatura sovietica, asa cum am facut-o eu! Arta are o multime de 
meniri, militantismul poate fi una dintre ele, dar asta nu inseamna ca 
se obtine arta mare". 

Hm, sa le luam pe rind, incepind din coada: pai, asa-zisa miza in 
arta duce automat la arta angajata? N-as crede. Toata discutia a avut 
loc, dupa umila-mi parere, avind la baza o confuzie intre literatura cu 
miza si literatura angajata! 

De acord cu Agopian, in principiu: literatura angajata n-are 
sorti de izbinda, dar nu din cauza mizelor, ci din cauza calapodului 
ideologic! Iar de-ar fi sa dau o definitie literaturii mari, cu miza, as 
recurge din nou la citatul din William Faulkner: 

"- Adevarul nu se confunda intotdeauna cu dreptatea. 

- Unde ai citit asta? 

- In toate cartile bune...". 

Mi se pare cit se poate de corect pusa problema - si e lesne de 
dedus de aici ca orice carte buna se ocupa musai pe undeva (s1) de ade- 
var si (si) de dreptate: iata miza! 

Asa stind lucrurile, evident ca Augustin Buzura, exemplu 
prealabil lui Goma invocat de Agopian, n-avea cum sa nu rateze, 
chiar de viza vreo miza, cita vreme aceasta, o zice Agopian, insemna 
"ca incerca sa lupte cu regimul", si o mai si facea "cu juma de masura, 
cu un sfert de masura"!? 

Pai, sa avem pardon, nu cred ca miza unei carti bune se poate 
reduce pur si simplu la o "lupta cu regimul". Nu prin niscaiva sopirle 
strecurate-n romane de alde Buzura (care era, oarecum, tot omul regi- 
mului si tocmai de aceea avea un anumit liber la sopirle...) dau miza, 
ci incercarea onesta a unui scriitor de-a spune o poveste fara rest - iar 
cind spun fara rest ma gindesc strict la o literatura fara rabat de la ade- 
var si dreptate, indiferent cum se combina acestea intr-un context 
anume. Si, ca sa nu uit: adevarul si dreptatea nu au culoare ideologica, 
"dimpotriva", ca sa zic asa, aceste doua valori sint mereu printre pri- 
mele ce trebuie "arestate" intru "domesticire”... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 503 


Si atunci ma intreb, totusi, ce naiba cauta exemplul lui Goma-n 
chestiune? Cum poate un scriitor cu oaresce (re)nume sa spuna despre 
alt scriitor in mod cert cu (re)nume: "Citeste-i o carte, daca poti. Ca 
nu poate nimeni"? Intelegeam daca Stefan Agopian vorbea macar 
exclusiv in nume propriu: "Imi pare rau s-o spun, eu unul nu-l pot citi 
pe Goma!". (In paranteza fie spus: am inceput si eu cindva sa citesc 
romanul Fric al lui Agopian - n-am reusit nicicind sa-l citesc pina la 
capat...) 

Ei bine, dupa ce citisem declaratiile acestea provocatoare ale lui 
Agopian, mi-am zis scurt: ia sa verific eu chestia asta. Si m-am dus pe 
la anticariatele de pe Lapusneanu si-am intrebat de ceva de Goma. 
Culmea este ca prima carte pe care am gasit-o si-am putut-o cumpara 
cu 10 lei a fost si singura ce i-a aparut lui Goma inainte de 1989 in 
Romania ceausista: "Camera de alaturi”, Editura pentru Literatura, 
Bucuresti 1968. 

Cartea de debut, deci. Un volum de proza scurta. Carte care, de- 
ar fi fost sa ramina singura, si tot il legitima pe Paul Goma drept autor 
adevarat macar prin citeva proze - intimplator cu "miza" (conditie 
necesara, dar nu si suficienta) si realmente bine scrise (indeplinind ast- 
fel si conditia esteticului). Si ma gindesc aici la "Ceea ce nu se spune" 
ori la "O, ce veste minunata..." in cea din urma, ca sa vezi!, toti cei 
care-l pot, totusi, citi pe Paul Goma putind citi si "ca problema a grea 
e cum te duci acum cu adevarul cine ti-l crede de ce doamne de ce bar- 
bosule cum devine cu dreptatea aia a matale..." (subl. M.A.). 

In concluzie, asta-i miza: sa cauti mereu adevarul, sa incerci 
mereu sa-l respecti, sa-ti pese mereu de ceea ce-i drept si nedrept, iar 
sentimentul dreptatii sa-ti fie calauza inclusiv in viata (mai ales)... Nu, 
nu putem fi mereu drepti si sa avem intotdeauna adevarul de partea 
noastra - dar un scriitor de constiinta are datoria sa nu inceteze sa-si 
doreasca fara-ncetare acest lucru. lar daca o va face, asta se va vedea 
intr-un fel sau altul si in ceea ce scrie. Aproape garantat. Garantat 
aproape suta la suta doar daca este si un scriitor bun. 


17/07, 10:59, postat de Pavel Gusti 

E foarte usor (ba chiar aproape inevitabil) sa ajungi frustrat, scriitor fiind in 
zilele noastre. Unii isi consuma frustrarile cu oarecare decenta. Altii ba - si de-ar fi 
doar DI. Agopian. 


De unde îi va fi venind lui Agopian încrâncenarea, râca, 
boala pe mine? lată o taină pe care nu mă grăbesc să o dezleg. 

În urmă cu un an-doi mă mai muşcase el de cur în 
Caţavencu - aiurea, tăpălăgos, fără strop de umor, într-o 
productie-emanatie-dejectie despre care ai fi jurat că este un 
crâmpei din creaţia - în proză - a lui Adrian Copilul Minune. 
Prietenul care-mi trimisese textul, crezuse că e scris de un pretin 
al manelistului naționale, T. Morar, creatură utemistă cu grad de 
sergent(ă), eu, fără să verific, l-am crezut - dar, surpriză: la coadă, 
într-o paranteză, semna, cine?: “Şt. Agopian”! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 504 


Căci pentru de ce, nene Anghelache? 
Pentru căci Armeanul, ca şi Ovreiul, când el este prost, el 
este bou,-de-rage, fără nuanţe (sic). 


x 


Acum aflu că Ilie Năstase avea/are gradul de general. 
De ce nu?, vorba lui Barbăneagră. In care caz ce grad o fi avînd 
Ţiriac: mareşal? 


Luni 19 iulie 2010 


Tot aşa, tot aşa - deşi aerul a devenit respirabil, noaptea. 

Ce Dumnezeu, Jurnalul are să-mi devină buletin medical? 

Cum “să-mi devină”?- dar îmi este, de multă vreme, decenii. 

Vin ecouri de la Magda Ursache: prieteni ai săi, tot scriitori, 
au descoperit, citindu-i textul despre mine, că jurnalul nu-i de 
lepădat, nici de ignorat, nici de ironizat, poţi face orice din el, 
chiar şi roman-total. 


Marţi 20 iulie 2010 
Sfântu Ilie, cel cu carul. Se anunţă o zi caniculară. 
Familia mi-a adresat ieri: 


“Rugăminte de FAMILIA 

Vă rog să ne trimiteţi câteva consideraţii despre Revista FAMI- 
LIA la împlinirea vârstei de 145 de ani (45 de ani de la inceperea 
actualei serii, a V-a), pentru a le publica în numerele viitoare. Mesajul 
Dv. va intra, in ordinea sosirii la redactie, in “Cartea de onoare” cu 
care se va deschide fiecare numar al revistei din acest an. Va 
mulţumesc şi vă [a]sigur de prietenia FAMILIEI. 

Cu stimă, loan Moldovan” 


Am răspuns: 


“Ce timpuri!, Ce moravuri... 

... când, în 1991, reveneam la suprafaţa lumii, publicînd în 

limba mea, româna !; 
... când Florin Ardelean angaja dialoguri cu mine - publicate 

în revistă; 

„când Florin Ardelean, Traian Stef, Tiberiu Ciorba îmi 
scoteau în “Biblioteca Revistei Familia” (1993) ediţia adevărată 
a Culorii curcubeului..., - prima, cea din 1990 fiind retrasă din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 505 


librării de filosoful-la-români Gabriel Liiceanu, depozitată, iar în 
1992 trimisă la topit la fabrica de hârtie de la Buşteni - acţiune 
culturală în care a fost sprijinit cu entuziasm de ceilalţi membri 
eminenti ai cvadrigăi oltene: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi 
Gabriela Adameşteanu; 

... când aceiaşi familioti la care s-a adăugat Laszlo Alexandru 
mi-au scos, în 1995, în aceeaşi Bibliotecă a Revistei Familia 
volumul Scrisori întredeschise - Singur împotriva lor... 

Ehei, ce timpuri minunate! Ce oameni minuneti! 
Cu nostalgie şi recunoştinţă, 
Paul Goma” 


Joi 22 iulie 2010 


Azi, o zi plină. Tofan pare a fi, în continuare, ambalat cu 
înregistrarile (care nu au început, fiindcă n-au venit sculele!). 
S-a gândit şi el la Amazon - 1-0 luase Filip înainte - cu gânditul. 


După amiază mi-a venit o scrisorică din Basarabia: 

Uniunea Scriitorilor mă re-invită la o călătorie - “în ospetie”, 
se zice pe la noi. Academia, Biblioteca Naţională, Biblioteca din 
Mana (aşa!) organizează lansări de carte, întâlniri cu cititorii, cu 
priljul împlinirii a 75 ani... 

Mihai Cimpoi care semnează invitaţia mă anunţă că Mihai 
Ghimpu a aprobat propunerea de a mi se decerna “o înaltă 
distictie de stat”, iar Primăria vrea să-mi acorde cetăţenia de 
Onoare a oraşului Chişinău. 


[In acel moment nu am copiat invitația. O fac acuma (în luna 
august : 


“Uniunea Scriitorilor din Moldova 
14. 07 2010 


Iubite maestre Paul Goma 

Reiterăm invitaţia noastră de a face o călătorie la Chişinău în 
toamna acestui an, prilej cu care vom putea sărbători împreună aniver- 
sarea a 75 de la naştere. 

Uniunea Scriitorilor, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Biblioteca 
Naţională din Moldova şi Biblioteca din Mana au pus la cale un şir de 
manifestări: un simpozion ştiinţific, lansări de cărţi, întâlniri cu citito- 
rii si scriitorii. 

Va informăm că dl. Mihai Ghimpu, preşedintele Parlamentului şi 
preşedintele interimar al R. Moldova, a apobat propunerea noastră de 
a vi se decerna o înaltă distincţie de stat. 

Primăria municipiului Chişinău vrea să vă confere, în cazul în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 506 


care sunteti de acord, titlul de cetătean de onoare. 
Toate cheltuielile legate de transport, sejur, cazare vor fi suporta- 
te de instituţia noastră. 
Participarea Dvs. ar asigura o atmosferă adecvată şi ar lichida 
distanţa care, din păcate, mai există între noi. 
În speranţa că veţi aproba propunerea noastră, primiţi maestre, 
gândurile de bine şi asigurarea înaltei consideratiuni. 
Acad. Mihai Cimpoi 
Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova] 


Mâine îi voi răspunde lui Mihai Cimpoi - de astă dată 
acceptînd cu bucurie propunerile. 

Cade bine: până atunci (2 octombrie) va apărea Din 
Calidor; am să mai fac o tentativă cu Arsene să grăbească 
Scrisuri 1 şi cu Hodiş pentru Jurnal 2007. 

Sunt convins că Tofan se va implica în ocaziune. 


Oare nu visez? Să se materializeze visul nostru - al Anei, al 
lui Filip - de a avea, totuşi, o ţară? Cu neamuri cu tot? Mai ales 
din cele de sex dulce? 

O, Doamne. Fă se se realizeze. 


Sâmbătă 24 iulie 2010 


Am scris o primă variantă a scrisorii de răspuns: Nu sunt 
mulţumit de ea, voi încerca o alta. 

Am prins-o pe Daniela înainte de a pleca la bunicii materni, 
de la Tulcini, lângă Edineţ. A zis că o va ajute pe bunica să 
repare casa... În primul moment m-am speriat: neştiind dacă 
Tulcini se află pe Prut, m-am gândit la ravagiile provocate în 
satele din dreapta şi în stânga lui. Pe hartă însă orăşelul bunicii e 
departe de Prut, în sudul Edineţului. M-am liniştit - nu pentru 
mult timp: inundaţii sunt pricinuite şi de pâraie nenorocite a căror 
albie a fost neîngrijită. 

Am apucat să-i spun de scrisoarea lui Cimpoi şi m-am 
întrebat - retoric, se înţelege - dacă ne vom întâlni vreodată. 
Mi-a răspuns prin «Da! Da! Da! Da!», mai degrabă exprimînd 
panica de a nu ne vedea nicicând decât bucuria că, în sfârşit, o să 
ne vedem. 


Duminică 25 iulie 2010 


Ieri mi-a fost o zi plină - sper că şi fastä: 
- Am trudit la Scrisoarea de răspuns lui Cimpoi - iat-o: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 507 


“Paris, 23 iulie 2010, 
Iubite coleg Mihai Cimpoi, 

Am primit amabila re-invitatie. Mulţumesc. 

Primesc, bucuros, să călătoresc la Chişinău. Ai mei, de pe la 
Orhei, mă îndemnau “să vin în ospetie”, deşi eu, poftitul sunt neam cu 
poftitorul, locul pofteli fiind locul naşterii mele. 

Am înţeles motivul invitatiei - şi le mulţumesc pentru “urarea”, cu 
prilejul aniversării a 75 ani de viaţă : Uniunii Scriitorilor şi preşedin- 
telui ei, Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Bibliotecii Naţionale din 
Moldova, Bibliotecii din Mana. 

Numai că trebuie reamintite “câteva amănunte de căpătâi”, cum 
zice un tovarăş nedestovărăşit. 

1. Eu am fost, în 22 noiembrie 1977, “invitat să plec” din ţara 
mea, România. Sunt convins că nici nu urcasem în avionul de Paris că 
ni s-a şi retras cetăţenia, mie, soţiei, fiului meu, atunci în vârstă de doi 
ani - fiindcă membria Uniunii Scritoriilor îmi fusese ridicată pe când 
eram re-re-re-arestat încă în aprilie acelaşi an, cu încuviințarea şi votul 
celor din Biroul U. S.: D.R. Popescu, N. Manolescu, Ana Blandiana, 
Macovescu, Hobană, Fănuş Neagu, C. Toiu, G. Dimisianu şi alţi 
colegi. 

Am refuzat, politicos, în 1981, cetăţenia franceză oferită de 
preşedintele Mitterrand, susţinută de Jack Lang, ministru al Culturii - 
acceptată de Milan Kundera. Am rămas “refugiat politic stabilit în 
Franţa”, statut pe care-l avem şi în clipa de faţă soţia mea Ana, fiul 
meu Filip-leronim şi eu. Pe paşapoartele noastre scrie: (Cutare) “poate 
călători în toate ţările, cu excepţia României” (subl. mea, P.G.). 
Consider că interdicţia este dreaptă: din moment ce România ne 
persecutase (eufemism), să cer să mă întorc în România, tot comunistă, 
după 1989? Au făcut-o alţi colegi de exil. Eu: nu. 

Din Republica Moldova nu fusesem expulzat - pentru rea- 
purtare... M-am născut în 1935 în Basarabia, actuala Republică 
Moldova, deci am dreptul să pretind... reîncetätenirea - că tot sunt eu 
apatrid din 1977. 

Voi fi avînd sau nu dreptul la cetăţenia moldovenească, împreună 
cu familia? Voi fi avînd dreptul la un adăpost la mine acasă, acum, la 
bătrâneţe? 

Dacă da: ce va fi întâi: acordarea cetăţeniei moldoveneşti, apoi 
dreptul de a călători în Moldova-ţara-mea? Sau... invers? 

2. Citindu-mi cărţile despre care aţi scris cu căldură - aţi înţeles 
cât îmi iubesc Patria. 

Patria România m-a persecutat, ca refugiat (venetici, li se spunea 
în Oltenia basarabenilor lui Ion Lazu; fuljeraț, ne ziceau ardelenii 
nouă, basarabenilor mei), m-a condamnat la închisoare şi la domiciliu 
obligatoriu, m-a alungat de la sânul ei, iar după 1989 a refuzat să mă 
repună în drepturile de cetăţean şi scriitor, ba a patronat campanii de 
calomnii la adresa mea, ultima: cea de antisemitizare, condusă de N. 
Manolescu (deloc dezinteresat: a primit, de la ambasadorul Israelului 
Rodica Gordon şi de la ambasadorul USA Taubmann postul de amba- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 508 


sador român la UNESCO) - rezultatul fiind: nu-mi pot publica decât cu 
mare greu volumele, nu sunt acceptat în periodice (nici în Contrafortul 
antisemitizatorilor mei V. Gârnet şi V. Ciobanu) - aşa se ucid scriito- 
rii, în ultima vreme: îi acuzi de antisemitism, ştiind că această simplă 
afirmaţie nu cere dovezi, iar antisemitizatul nu se poate apăra (unde: în 
România literară”, în Contrapunct?, au oare în Observatorul cultural, 
unde paznici la Poarta Templului stăteau Carmen Muşat si I.B. Lefter 
şi acum stă junele analfabet Şimonca? 

Vreme de douăzeci de ani (1970-1990) nu am putut publica, 
numele mi-a fost interzis; alţi douăzeci de ani mi s-a permis să mă 
strecor ca un hoţ, ca un intrus în Cetatea Literelor române. 

Astfel tratindu-mä, Patria mi-a devenit (cu vârf şi îndesat) Matrie, 
Maşteră. 

Ca unul care am scris atâta despre Basarabia cred că am dreptul 
să mă îndrept spre sânul celei adevărate, cea care nu m-a obijduit, nu 
m-a trădat, nu m-a vândut şi nu m-a alungat. 

Pe aceasta am onorat-o cu scrisul meu, cu inima mea. 

Aceasta este cea numită acum Republica Moldova. 

Fie-mi iertat patetismul, dar l-am cenzurat cu severitate. 

Va îmbrăţisez pe toţi oamenii buni. 

Paul Goma 


De dimineaţă le-am scris editorilor mei - fie avînd cărţi in 
curs de apariţie: Gr. Arsene (“Scrisuri 1”), Silviu Hodis de la 
Gutenberg (“Jurnal 2007”), Viorel Cucu de la Vicovia Bacău. 

Gr. Arsene încă nu mi-a răspuns - dacă scoate “Scrisuri 1”, 
din aceeaşi mişcare (sic), amintindu-i că “Scrisuri 2 şi 3” se află 
la ei, la Curtea Veche; 

Silviu Hodiş mi-a răspuns că “Jurnal 2007” va fi tipărit până 
pe 15 august. Totodată, m-a anunţa că luni îmi va scrie dacă mai 
poate tipări ceva de-al meu...; 

Cu Viorel Cucu ne-am înţeles - greu, dar până la urmă, ca 
fraţii; de fapt el a propus să scoată această nouă variantă a 
“Săptămânii...” în 1 000 exemplare care se vor distribui gratuit - 
nu e minunat? Mâine, cum am promis, voi trimite fişierul noii 
variante. 

Învätat, mi-am propus un program minimalist: 

- Arsene va scoate, totuşi, “Scrisuri 1” - doar a repromis, 
după ce m-a amânat de la Târgul de carte (un titlu); 

- Hodiş va scoate “Jurnal 2007” (două titluri); 

- Cucu va scoate, sigur “Săptămâna”... (trei titluri); 

- Stratan va scoate “Din calidor”, ediţia - şi aceasta, gratuită. 
S-au făcut, iată, patru titluri noi (sau în-haine-noi). 

Gelu Tofan a promis că, în vederea distribuirii cărților mele 
la bibliotecilor şcolare din Basarabia, cu ajutorul lui Flori 
Bălănescu, va goli demisolul de la Budişteanu. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 509 


Iar acum îi voi scrie lui Stratan, de la Lumina, propunîndu-i 
să augumenteze tirajul “Calidorului” - în acelaşi scop, distribui- 
rea gratuită a cărții. 


l-am scris lui Stratan. l-am propus şi “Arta refugii”. Mi-a 
răspuns: propunerile se fac la început de an. Ce fac eu? Aştept 
până la anul? 


Mi-a răspuns Arsene: “Scrisuri 1” va apărea în curând. Nu si 
2 şi 3 - la ele “se lucrează”. 


Mi-a răspuns Tolea Juraveli: că el este gata pentru trans- 
portul cărților, pentru vânzarea lor. 


Sunt binişor dezorientat. Niciodată nu am primit atâtea veşti 
bune. De aceea. 


Luni 26 iulie 2010 


Noapte grea. Nu a fost cald, a fost... ud. O maşină plină de 
rufărie leoarcă vuvuie în bucătărie. Tot nu m-am obişnuit cu 
s’tuatia de persoană în ultima lui fază, nu chiar de viaţă, ci de... 
boală. De parcă nu ar fi acelaşi lucru. 

Euforia de alaltäieri continuă: doamne, ce bine e pe lumea 
asta - nu când îți cade în cap fericirea, ci măcar o dată-n viaţă, 
când nu eşti mereu ciomăgit (de aici “ciomagiul” lui Regman) de 
nefericirea devenită stare permanentă. Am mai spus-o, repet cu 
delectare, cu jubilatiune: 

Sunt năucit, pălit în cap, sonat - de fericire. 

Şi ca totdeauna, fac bilanturi - spre exasperarea lui Alex. 
Ştefănescu-Morman: 

- Chiar fără “Scrisuri 2 şi 3” (la care... “se lucrează”, după 
Arsene) - va fi gata în curând, “Scrisuri 1”; 

- Chiar dacă Hodiş nu va putea scoate şi “Jurnal 2008” şi 
“Jurnal 2009”, certă rămâne ieşirea “Jurnalului “2007”; 

- Chiar dacă Lumina nu poate scoate şi “Arta refugii”, 
rămâne “Din Calidor”; 

- Cât despre “Săptămâna Roşie” de la Viorel Cucu, apariţia 
ei este ca şi sigură - în fine, ca-şi-sigură ca în România. 


- Stratan, directorul Luminii mi-a transmis adresa electro- 
nică a uniunii Scriitorilor, deci am putut expedia lui M. Cimpoi 
răspunsul rapid. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 510 


- Filip a pregătit noua variantă a “Săptămânii...” pe care am 
trimis-o la Bacău. 


Vestea bună a sosit 
Marţi, 27 iulie 2010 


Buletinul... hidrologic : am asudat muuult mai puţin ca de 
de obicei, dar tot s-a adunat un coş plin de rufe-de-spălat. 


I-am scris lui Tofan, sugerîndu-i să închirieze “un spaţiu” la 
Chişinău, unde să depoziteze cărţi şi audiobookuri. 
Mi-a răspuns: are un spaţiu... 


Mi-a răspuns Angela de la Orhei. Acum o aştept numai pe 
Angelica Popescu-Pelin. 


Miercuri 28 iulie 2010 


Filip a schimbat firma cu “sculele”. Altă aşteptare. 
A scris Mariana Sipoş. Că va fi în România în acel moment 
si că ea este gata să mă ajute. 


Vineri 30 iulie 2010 


Zile năclăite, bolnave. Ameteli, dezorientare. Asa nu mai 
apuc eu Chişinăul. 

Mi-a trimis Lumina textul “Calidorului” şi trei variante de 
copertă. Am ales una. 


Sâmbătă 31 iulie 2010 


Mi-a răspuns preotul S. Hodiş: Gutenberg va scoate şi 
“Jurnal 2008”, însă nu şi “2009”. Bine şi aşa. 


Amazonul încă nu ştim cum să-l folosim. Poate vom afla 
săptămâna viitoare. 


Sunt într-o stare de rău, încă necunoscută mie: ce fac: merg 
la Chişinău? Sau nu merg? 

Pentru Da pledează inima. După atâta timp, o să-mi revăd 
pământul - un fel de a vorbi, n-a mai rămas nimic din ceea ce 
ştiam. Însă oamenii, mai ales femeile din clanul meu, acestea 
trebuie îmbrățişate, sărutate, chiar dacă unele sunt abia copile. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 511 


Pentru Nu: în cazul în care cei care m-au invitat au de gând 
să-mi deie ceva: o medalie, cetăţenia de onoare a Chişinăului, cea 
moldovenească, o locuinţă, o pensie... Aici lucrurile se complică 
- dealtfel le-am mai întors eu pe o parte, pe alta, anul trecut, după 
ce Chişinăul, fără să respingă petiția fraților Brega şi Juraveli, 
mi-a transmis să fac cerere... 

Atunci mă luam de guler: pentru care merite eram răsplătit? 

Fiindcă nu-mi place să fiu îndatorat. Cât au mai trăit 
bătrânii, ştiu că au declarat în scris şi au dat la-mână bunicii de la 
Ciocâlteni venită în vizită hârtie legalizată că nu avem nici o 
pretenţie la pärti-de-mostenire; la fel, mama 1-a trimis prin poştă 
lui frate-său Niculae de la Chistelnita aceeaşi... renunțare - 
contrariul ar fi fost de mirare, chiar dacă noi, în momentul acela, 
aveam o viaţă chiar mai grea decât a lor, cetăţeni sovietici. 
Să zicem: o medalie, o cetăţenie de onoare, o caldă strângere de 
mână nu-l costă nimic pe cel care le dă, iar pe mine nu mă... 
îmbogăţeşte. Însă o pensic...; însă o casă... Bine, bine, voi spune 
că locuinţa aceea va deveni Casă Memorială, adăpostind o 
bibliotecă şi un depozit de manuscrise - ale mele - însă nu ar fi 
puţini oamenii care să se întrebe: «De ce Goma să capete şi nu ei 
- care au suferit mult mai mult...?» 

Aşa voi balansa până la urmă - dar nu ştiu dacă urma aceea 
va fi pe Da sau pe Ba. 

S-a observat că am evitat să iau în calcul nenorocitul de hoit 
al meu, nesănătos. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 512 


AUGUST 
Duminică 1 august 


Am ajuns şi în august cel cuptoros - ce încuptorare ne mai 
coace Parisul? 

Oricum, în această săptămână vor veni sculele de înregis- 
trare, atunci să te ţii trai, neneaco, pe banii lui Tofan! 


O scrisoare: 


“Stimate Domnule Paul Goma, 

Va scriu din nou pentru a va spune ca ma bucur foarte tare sa citesc 
jurnalul Dvs. pe net, la inceputul fiecarei luni. Va doresc sa aveti puterea sa 
faceti inregistrarile si vizita la Chisinau. 

In urma cu putin timp, in vol. I din cartea "Brazii se frang, dar nu se 
indoiesc" a lui Ogoranu, am citit urmatorul fragment: "Si iata cum am aflat 
cu ce se ocupa consateanul meu, activistul de partid Nicolae Han, care in anii 
urmatori, pe vremea colectivizarii, va deveni spaima satelor. In prezent e un 
pensionar cuminte, in Fagaras, cu vila luxoasa, cu copiii aranjati, fiecare cu 
vila si masina lui. Pe Ion din Corbi, cel ce umbla in dricul verii legat la cap, 
nu l-am mai intalnit in anii urmatori. Murise. Copiii lui? Dar cine mai avea 
si mai are grija de copiii unuia care a ajutat pe luptatorii din munti! De vor fi 
traind, isi castiga si ei painea cea de toate zilele ca slugi la cei ce pe vremea 
respectiva s-au aranjat si s-au imbogatit." 

Din fericire pentru mine, in momentul in care citeam aceste randuri imi 
dadusem deja demisia de la asa-zisa universitate "Spiru Haret". Nu mai sunt 
sluga analfabetizatorilor. Asa cum m-ati incurajat, din 1 iulie a.c. am inceput 
o noua supravietuire. 

Va doresc multa sanatate! 

Cu respect, 

Gabriela Cirstea” 


Luni 2 august 2010 


Reproduc, din “Romanian global news” această întâmplare 
care îmi aduce aminte o alta, aproape de inima mea: 


“Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc” 
Chisinau, Romania de Est (Basarabia)/Romanian Global News 
vineri, 30 iulie 2010 

“28 iunie 1966 era o zi de marţi. In acea zi, orăşelul Alexăndreni de 
lângă Bălţi a devenit centrul unei informaţii cu caracter strict secret pentru 
conducerea de partid şi de stat a RSS Moldoveneşti. Insă pe cât aceştia au 
încercat să o dosească, pe atât noutatea a devenit mai populară, căci, cu o 
viteză de neînchipuit, oamenii o transmiteau prin şoapte unii altora. Nu au 
tăcut nici posturile de radio „vrăjmaşe” din Europa. 

Aşadar, începând cu ora 4.30, mai multe apeluri telefonice sau bătăi în 
uşă i-au trezit pe unii demnitari de partid, de miliție şi de securitate din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 513 


Alexăndreni, Sângerei şi Bălţi. 

- Tovarăşe secretar. leşiţi afară şi priviţi. Pe coşul fabricii de zahăr 
atârnă un drapel care seamănă cu cel al României. 

- Un tricolor românescă La fabrică? Incredibil! 

Buimatici, frecându-şi ochii de câteva ori, de parcă visau, toţi ca unul 
înlemneau la cele văzute: într-adevăr, pe coflul fabricii de zahăr din localita- 
te, la circa 40 de metri înălțime, flutura un ditamai tricolor, iar alături, pe o 
țeavă, stătea un omulean [asa: “un omulean! n.m. P.G.]. Informaţia a fost 
transmisă de urgenţă organelor competente de la Chişinău. 

- Cine este cel de sus? : 

- Gheorghe Muruziuc. Lucrează electrician la noi, la fabrică. Il 
cunoaşteţi... 

Gheorghe Muruziuc s-a născut la 19 noiembrie 1930 în orăşelul Făleşti, 
fiind cel mai mare din cei opt copii ai lui Pavel şi Ana Muruziuc, şi a avut 
soarta copiilor care s-au născut cu puţin înainte de război: a îndurat mizeria 
războiului, foametei, colectivizării, deportărilor, precum şi promisiunea 
construcției comunismului. A urmat primele patru clase la şcoala primară 
românească din localitate (unde şi-a pus bazele idealurilor sale), iar opt clase 
le-a absolvit la sovietici. Apoi soarta l-a mânat în Rusia, la o şcoală FZO (de 
meserii), un fel de lagăr din care nu aveai dreptul să pleci. A lucrat mai întâi 
în Abhazia, unde a ajuns în 1952, după care - în regiunea Rostov, la o mină 
de cărbune. În Abhazia s-a căsătorit cu o tătăroaică, Ana, iar în regiunea 
Rostov s-au născut cei doi copii ai lor: Mihail în 1953 ŞI Vadim în 1956. În 
1962 revine în Moldova şi se angajează la Fabrica de zahăr din Alexăndreni. 
În luna martie 1966, devine candidat în Partidul Comunist. 

Realitätile văzute în Rusia, dar mai ales cele din Moldova l-au 
dezamăgit. Numai nu comunism putea fi considerat ceea ce îi tot băgau în cap 
ideologii sovietici, iar politica națională din RSS Moldovenească rămânea 
doar pe hârtie - ruşii au dat năvală peste tot, au ocupat toate funcţiile 
importante, iar cultura națională era neglijată prin eliminarea elementelor 
naționale. 

În 1965 i-a trimis o telegramă lui Brejnev, scriindu-i despre dezordinea 
de la fabrica la care lucra. Mare i-a fost mirarea că, la întoarcerea de la poştă, 
a fost invitat direct la şedinţa comitetului de partid al fabricii. Nu înţelegea 
cum de s-a întâmplat că cele scrise lui Brejnev au ajuns mai repede la urechi- 
le şefilor decât la destinatar. La şedinţă, mai-mari întreprinderii au recunos- 
cut că fabrica lucrează prost, ceea ce nu însemna că el trebuia să-i scrie lui 
Brejnev. Cu toate astea, secretarul de partid l-a numit duşman al puterii 
sovietice. Din acel moment a început a fi persecutat la locul de muncă. 

Nu o dată şi-a revărsat emoţiile şi dezacordul, discutând cu colegii de 
serviciu şi în cercurile prietenilor, inclusiv la şedinţele publice de la fabrică. 
De exemplu, la o lecţie publică, ținută de un agronom de la fabrică, pe tema 
„formării RSS Moldoveneşti şi ajutorului acordat de poporul rus la elibera- 
rea moldovenilor”, Gheorghe Muruziuc l-a întrebat direct pe vorbitor de ce 
guvernul URSS împiedică Moldova să se unească cu România. 

Procurorul avea să constate mai târziu: „Incepând cu 1964, permanent 
a desfăşurat agitaţie şi propagandă îndreptată la atâtarea vrajbei nationale 
dintre moldoveni şi alte naţiunii conlocuitoare a URSS. Muruziuc a susţinut 
că în Moldova există discriminare, exprimată prin limitarea şi ignorarea 
băştinaşilor, a drepturilor lor cetăţeneşti şi de muncă. El, de asemenea, a 
declarat că politica națională din Moldova nu exprimă interesele poporului 
moldovenesc, cultura moldovenească (obiceiurile, limba, alfabetul) nu se 
dezvoltă în măsura dorită şi nu are nimic în comun cu cea rusă, ucraineană 
sau cu alte culturi ale popoarelor URSS. In legătură cu aceasta, Muruziuc a 
desfăşurat agitaţie şi propagandă pentru ca Moldova fie să se constituie într- 
un stat aparte, fie să se unească cu Republica Socialistă România. Doar în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 514 


rezultatul unirii, problemele naţionale ale Moldovei vor fi soluționate” . 

Întrucât criticile aduse conducerii fabricii n-au dat niciun rezultat, 
Gheorghe Muruziuc a decis să întreprindă acţiuni concrete. Mai întâi, la 12 
iunie 1966, în ziua alegerilor în Sovietul Suprem al URSS, a încercat să 
confectioneze şi să arboreze pe coşul fabricii un drapel tricolor românesc, 
pentru a protesta astfel împotriva discriminării moldovenilor, dar a fost 
împiedicat de soţie. Următoarea acţiune a fost fixată pentru 28 iunie. 

Cităm din mărturiile lui la interogatoriul din 29 iunie: 

„Intr-adevăr, eu, la 28 iunie 1966, aproximativ la ora 4 dimineaţă, m- 
am urcat pe coşul de 45 de metri al fabricii şi acolo am arborat drapelul 
României. M-am aflat acolo până la ora 9. Drapelul l-am confecţionat de unul 
singur. Stofa roşie am cumpărat-o, duminică, 26 iunie, din magazinul din 
localitate. Am cumpărat doi metri, la preţul de o rublă 07 copeici metrul. 
Stofa albastră am cumpărat-o în aceeaşi zi în magazinul din or. Alexăndreni. 
Am cumpărat un metru la preţul de o rub. 60 cop. Stofa galbenă am luat-o de- 
acasă, dintr-o fostă faţă de pernă în care păstram ciorapii, fularele de iarnă 
etc. Drapelul l-am cusut în seara de 27 iunie în debaraua mea. Nimeni nu m- 
a văzut. Pe teritoriul fabricii am intrat sărind gardul. Din secția unde lucrez 
am luat căngile şi m-am urcat pe coă. Toate acestea le-am întreprins conştient 
si chibzuit. Prin aceasta am încercat să arăt că Moldova este teritoriu al 
României şi eu doresc ca Moldova să se unească cu România. Am demons- 
trat întregii lumi şi conducerii dorinţa mea - că [Moldova] trebuie să se 
unească cu România. Anume pentru aceasta am ales ziua anexării Basarabiei. 
Ideea de a arbora drapelul mi-a venit după ce am privit la televizor o emisiu- 
ne despre anexarea Basarabiei la 28 iunie. Moldova trebuie să se unească cu 
România, întrucât avem aceeaşi limbă, obiceiuri şi, anterior, am fost 
împreună”. 

Conştient că vor încerca să-l dea jos cu orice pret, Muruziuc s-a înarmat 
cu pietre, aşa încât atunci când au încercat să urce după el, a dat drumul unei 
cărămizi şi „salvamontistul” s-a retras... 

In aceeaşi zi de 28 iunie i-a fost deschis un dosar penal, art. 71 Cod 
Penal al RSSM - atâtarea vrajbei interetnice - şi art. 218 - huliganism. A fost 
perchezitionat la domiciliu, unde nu s-a găsit nimic deosebit, cu excepţia unei 
scrisori adresate lui Brejnev, pe care îl informa despre activitatea 
nesatisfăcătoare a fabricii de zahăr. La 3 iulie a fost arestat. La început, 
ancheta a fost efectuată de procuratura r[aionu]lui Lazovsk, iar mai târziu a 
fost preluată de KGB. 

La 30 iunie a fost convocată, de urgenţă, adunarea generală a membri- 
lor de partid de la fabrică. Şi aici, Gh. Muruziuc şi-a apărat poziţia - moldo- 
venii sunt discriminați, iar Basarabia a fost anexată în 1940 de către URSS. 
„Consider că Basarabia, în anul 1940, fără nici un temei a fost ruptă de la 
România şi incorporată în URSS în calitate de RSS Moldovenească. Prin 
acest act violent, a fost despărțit poporul moldovenesc, o parte a rămas în 
România, cealaltă - în URSS. Mai devreme sau mai târziu, RSS 
Moldovenească va ieşi din componenţa URSS şi fie se va constitui în calita- 
te de stat suveran, fie se va uni cu România. Sunt convins de aceasta”, a spus 
el. Ca rezultat, a fost exclus din partid. 

Au urmat nenumărate interogări şi confruntări la Securitate. Astfel, la 
interogatoriul din 13 iulie, Gh. Muruziuc explica: 

„Intr-adevăr, eu de mai multe ori am afirmat că problema cadrelor 
nationale existentă în Moldova adesea conduce la devierea politicii nationa- 
le, întrucât cadrele de conducere de alte naționalități nu înţeleg muncitorii 
locali. Aceasta are loc din cauza că ei (şefii - n.n) nu cunosc limba, obiceiu- 
rile şi alte (...). Intr-adevăr sunt convins că cultura moldovenească poate să 
se dezvolte mult mai dinamic, dacă Moldova s-ar uni cu Republica Socialistă 
România, deoarece strămoşii noştri au aceeaşi cultură, limbă şi obiceiuri”. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 515 


Despre politica de cadre, Muruziuc explica: 

„Când aceste persoane (Andrei Veşcă, Vitor Burduniuc, lon Mânzatu 
ş.a. - colegii lui de lucru - n.n.) s-au pronunţat deschis asupra faptului că 
administraţia nu ţine cont de faptul că la fabrica noastră există cadre califica- 
te care sunt folosite ca muncitori necalificaţi, dar, din motive necunoscute, 
invită muncitori din alte regiuni, ei au fost învinuiți de naționalism. 
Aproximativ în luna mai 1965 m-am întâlnit la stadionul fabricii cu Veşcă 
(Andrei). Nu tin minte exact despre ce vorbeam, ştiu că am vorbit fli despre 
problema asemănării limbii moldoveneşti cu cea română fli că alfabetul 
rusesc nu poate reda toate nuanțele limbii moldoveneşti. De exemplu, Veşcă 
îmi spunea că numele meu Gheorghe, dacă îl scrii cu litere ruse, literele Le 
si „O° sună despärtite una de alta, prin aceasta deformându-se numele meu, 
în timp ce (în română) ele se pronunţă împreună”. (...) După părerea mea, 
împărțim fără temei cultura noastră în moldovenească şi română.. . Cultura 
moldovenească şi cea română formează un tot întreg. (...) Neregulile de la 
fabrică eu le-am pus pe seama conducerii fabricii, persoane care nu sunt 
băştinaşe, adică nu sunt moldoveni, sunt veniţi, iar interesul lor se rezumă 
doar la un salariu mare şi cât mai puţin să lucreze”. 

La interogatoriul din 1 august, Gh. Muruziuc relata un fapt foarte inte- 
resant, care l-a marcat: „În luna martie, nu tin minte data, seara, întâmplător 
m-am întâlnit cu el (avocatul Vasile Scripcaru) î în cafeneaua oraşului Făleşti. 
Ne-am aşezat la o masă să luăm cina. Scripcaru avea un radiotranzistor pe 
care l-a deschis la Radio Bucureşti. Se transmitea muzică populară româ- 
nească. In această vreme, s-a apropiat de noi chelnerita, nu-i cunosc numele, 
de aproximativ 38-40 de ani; înaltă, smoliticä şi, adresându-se lui Scripcaru, 
l-a întrebat dacă e adevărat că între România şi URSS s-a încheiat un tratat 
privind libera trecere pentru vizitarea neamurilor. Ea ne-a lămurit că soţul ei 
are motocicletă şi ei ar dori să meargă la rudele lor din România”. 

In cadrul anchetei, anchetatorul a pus la dubiu capacitățile mintale ale 
lui Muruziuc şi a dispus efectuarea expertizei psihiatrice (efectuată între 21 
septembrie şi 11 octombrie 1966). Concluzia expertizei a fost clară — învinui- 
tul nu suferă de asemenea maladie. Sora lui Gheorghe Muruziuc, Elena, care 
locuieşte la Ungheni, mi-a mărturisit că o doamnă, membră a comisiei de 
expertiză, i-ar fi şoptit chiar din start: „Sti, Gheorghe, comisia poate, decide 
orice, însă te consider sănătos şi nu voi admite să fii declarat alienat”. După 
eliberare, Gh. Muruziuc a căutat-o mult timp să-i mulţumească, dar n-a găsit-o. 

Ancheta a fost efectuată într-un termen-record, timp de patru luni (pe 
parcursul investigărilor, Muruziuc a refuzat avocatul). La 29 octombrie 1-a 
fost înmânat rechizitoriul. Peste două săptămâni, la 16 noiembrie 1966, 
Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, după două zile de şedinţă specială 
tinutä la Bălţi, l-a condamnat pe Gheorghe Muruziuc la doi ani privatiune de 
libertate, regim general. A fost internat în lagărul din Sverdlovsk (fostul 
Ivdellag, unul din locul detinerii moldovenilor arestaţi de NKVD după 28 
iunie 1940) şi a stat termenul integral. 

Potrivit unei expertize, drapelul lui Gheorghe Muruziuc avea următoa- 
rele dimensiuni: doi metri şi 57 centimetri lungime şi 78 centimetri lăţime. A 
fost ars la 13 ianuarie 1967 de către colaboratorii KGB. 

Revenit la baştină, el a lucrat la Bălți la o întreprindere de construcție. 
A fost reabilitat prin Hotărârea Judecătoriei Supreme a RSSM din 11 martie 
1991. In anii de renaştere naţională s-a implicat activ în lupta basarabenilor 
pentru idealurile naţionale, idealuri pentru care a făcut doi ani de lagăr. Cel 
putin, unul din visele lui Gh. Muruziuc s-a realizat - Republica Moldova este 
astăzi stat independent. 

Gheorghe Muruziuc a decedat la 25 septembrie 1998, fiind înmormân- 
tat în cimitirul din Făleşti. Au mai rămas în viaţă fratele Victor şi sora Elena. 
Copiii săi - Mihail şi Vadim - îşi câştigă pâinea cum pot.(subl. mea, P.G.) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 516 


Am căutat numele lui Gheorghe Muruziuc într-un dicţionar enciclope- 
dic ilustrat, editat recent la Chişinău. Lipseşte. Numele lui este amintit spo- 
radic în manualele de istorie, iar la Făleşti nu există nici măcar o stradă care 
să-i poarte numele, deşi în arhiva primăriei poate se mai păstrează demersul 
prietenului lui, Gheorghe Ghimpu, care cerea redenumirea unei străzi în 
memoria lui Gheorghe Muruziuc. Demersul aşa şi n-a mai fost discutat... 

P.S. Cred că, cel putin în şcolile din Fälesti şi Alexăndreni, prima lecţie 
din 1 septembrie - care urmează să fie dedicată represiunilor comuniste şi 
rezistenţei antisovietice - ar trebui să-i fie consacrată lui Gheorghe Muruziuc. 

Mihai Tascä, 

dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi apre- 

cierea regimului comunist totalitar din R. Moldova Timpul.md” 


Omuleanul Gheorghe Muruziuc din Făleşti, Bălți să fi fost el 
imitat de omuleanul Stefan Goma din Ciocâlteni, Orhei (vărul 
meu, fiul lui lon Goma, dispărut în lagărele ostaşilor români 
capturati de ruşi mult după 23 august 1944 şi mult în interiorul 
României - “aliate”)? Sau, fără a fi aflat unul de la altul, basara- 
benii noştri îşi exprimau românismul în cel mai simplu şi mai 
sublim (şi mai periculos, pentru că vizibil) mod: arborarea 
tricolorului ? 


Marţi 3 august 2010 
Am trimis “Jurnal 2008” la Gutenberg. 


Toată nopticica m-am vânzolit - asudînd, asudînd - “scriind” 
în gând ce încerc acum să aştern pe hârtie: 

Ziceam că noi, Gomii suntem pregătiți sufleteşte, trupeste să 
înfruntăm calea aerului până la Chişinău: azi-mâine vom 
prelungi paşapoartele, eu voi face exerciţii de mers prin jurul 
imobilului nostru, ca să nu-mi perd uzul rațiunii (sic) după cinci 
paşi, Ana va cumpăra şi alte bluzele-bluzici şi alte parfumele 
şi alte cremuri şi alte bibiluri pentru femeile noastre drago-iubite 
din Basarabia... 

Însă acum, azi, în 3 august 2010 ne aflăm abia în prelimi- 
narii: M. Cimpoi mi-a trimis o invitaţie - amabilă, însă vagă, ca 
toate amabilitäturile - eu am răspuns, am şi reprodus răspunsul în 
Jurnal... Numai că acum, în august, la vreme de caniculă - în 
Basarabia, fiindcă în Franţa a fost toată luna iulie - oamenii se 
dau la dos, la umbră şi aşteaptă să coboare pe pământ răcoreala... 

Mi-am propus să aştept până la 14 august (ziua de naştere a 
Anei, 7 august, aniversarea căsătoriei noastre fiind... prea 
devreme: dacă şi noi: ne-am căsătorit, hăt, în 1968, taman când 
Ruşii invadau Cehoslovacia!) răspunsul cerut şi cuvenit - fie de 
la M. Cimpoi, fie de la vreun funcţionar cu care voi angaja 
conversații intelectuale. După care: văzînd-făcînd. Pätit (din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 517 


negura istoriei) mă aştept, dacă nu la o retragere cinstită a 
invitatiei, atunci la o “moderare” a ei: 

«Bine, domnule, ai să primeşti cetăţenia de onoare a 
Chişinăului, o medalie de la guvern - ce mai vrei?! Nu mai veni 
şi D-ta, basarabean de-al nostru, cu provocări din astea - chiar 
acum... când nu-i momentul» 

Drept care provocationistul - chiar acum, pe ne-moment - va 
reveni, pâş-pâş (vedeţi, nu am spus: «cu coada între picioare», eu 
fiind basarabean de-al vostru), la Paris, în domiciliul legal al 
exilului meu permanent. 

Motivatile? Nu va fi nevoie de eforturi întru căutare: 

Onoruri, sărbătorire, strângeri de mână, bătăi pe umăr 
(mai greu de suportat când “provin” de la ai tăi decât bătăile la 
cur cu bâte de prun, dinspre ei, securoşii - bine: enkavedâşii). 

Însă cetăţenia? Moldovenească? 

«Ce atâta grabă, fiecare trebuşoară la vremea ei. Acum nu 
prea e momentul, că uite, tocmai suntem în tratative cu Băsescu, 
pentru Unire, cu Putin taman pentru des-unire - şi când te 
gândeşti la evreii noştri dragi-si-iubiti care abia aşteaptă să ne 
atace în haită cu Holocaustul lor, căci ei îs trimisii pe pământ ai 
americanilor (de fapt: invers) şi fără americani, nimica nu 
suntem. Pică prost cererea dumitale. ..- bine, nu cerere, n-ai făcut 
cerere, dar aşa a apărut, c-adica ne ceri nouă cetăţenia moldove- 
nească...Unde s-a mai auzit una ca asta, are să ne sară în cap 
Europa ceea, care-i cu ochii pe noi, să nu mişcăm în front, că 
Wiesel ne mănâncă! Şi când te gândeşti la “pensionarii” bolşevi- 
cilor kgbisti trimişi în Tabără de Refacere după o trudă ca a lor, 
pe capul nostru, al moldovenilor bătuţi de toate vânturile - tu să 
fii acela, n-ai avea nevoie de reparaţii capitale pe la cap? Coloana 
a Cincea, jumătatea de milion de păduchi ruseşti, care abia 
aşteaptă să ne înrobească iară, nu doar să ne amenințe cu gazul, 
cu vinul...» 

- «Pensie, locuinţă? Nu prea este, el, momentul, mă frate...» 

Din aceleaşi pricini. Soluţia: 

«Să fim oameni de înţeles, ca între basarabeni de-ai noştri: 
nu-i deloc momentul să le dăm vrăjmaşilor noştri pretexte de 
mânie, de represie (sic). Faceţi o cerere cu pretenţiile (asa!, 
“pretentiile”!), ne-o lăsaţi, noi o discutăm şi mai dati-ne câte un 
telefon, să vă comunicăm stadiul în care a ajuns dezbaterile». 

Dacă aş afla din vreme Nu-ul târcolit al basarabenilor mei, 
m-aş scuti de o efort şi m-aş retrage în exilul pe care îl cunosc atât 
de bine, iar “lucruşoarele” le-ar trimite Ana prin poştă femeilor 
noastre iubito-dragi. Cât despre cărțile mele... 

Ce să mai vorbesc despre ele, am mai scris de câteva ori: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 518 


Nu de cărţile lui Goma au nevoie basarabenii mei, ci de... 

«Da şini-i Goma-ista, că n-am audzit di iel? Sî-nşibji-acum, 
la plăşinti, da un'e era el când pe noi ne-mpuscau Ruşi” pe loc, 
ori ne dusèu na Sibiria, pe şei lăsaţi la baştină îi înfometau, de se 
mâncau între e1?» 

Assta-i Goma-ista: Un profitor, un la-pläsinti-nainte. 

Aşa că ori exilat, vecinii, la Paris, unde măcar ştiu o treabă, 
ori... (nu ştiu ce să pun la “ori”) tot una îmi va fi. Un folos, totuşi: 
cu energia economisită prin ne-ducerea la Chişinău, aş putea 
scrie un alt jurnal: Cel din 2011. 


Un articol din Jurnal/md: 


03 Aug 2010 16:17 Valentin Mândâcanu, ostaş al limbii române 
ANIVERSARE // Volumele „Exprimarea corectă” şi „Cuvântul 
potrivit la locul potrivit” de Valentin Mândâcanu au fost şi rămân repere ale 
culturii române în R. Moldova 

Limba română, în stânga Prutului, a avut noroc de oameni precum 
Valentin Mândâcanu, care au luptat pentru păstrarea ei, au păzit-o de atacu- 
rile străinilor ce se doreau stăpâni pe pământul Basarabiei. La cei 80 de ani 
pe care i-a împlinit săptămâna trecută, renumitul lingvist a fost felicitat de 
prieteni, colegi filologi, scriitori, jurnalişti, bibliotecari, savanţi, dar şi de ofi- 
ciali din conducerea de vârf a republicii. 

Astfel, chiar de ziua sa, 27 iulie, preşedintele interimar al R. Moldova, 
Mihai Ghimpu, a semnat decretul privind conferirea „Ordinului Republicii” 
lui Valentin Mândâcanu, pentru merite deosebite în afirmarea adevărului 
ştiinţific şi a valorilor spirituale naţionale şi pentru activitate literară şi publi- 
cistică prodigioasă. 

Vizitat acasă de prieteni, confrati de breaslă, care i-au adus flori şi cărți 
cu ocazia aniversării, Valentin Mândâcanu le-a spus, vădit emoţionat: 
„Fraţilor, nu mă mai läudati aşa de tare. Noi, toţi basarabenii, nu numai cei 
care s-au ocupat de cultivarea limbii, dar toți, cei care prin rezistenţa lor au 
contribuit la faptul că ne-am păstrat totuşi limba, cu hopuri-hopurele, cu 
greşeli, îndreptându-ne unii pe alţii, toăi suntem învingători” . 

O figură carismatică în evoluţiile politice basarabene 

Indiscutabil, volumele „Exprimarea corectă” şi „Cuvântul potrivit la 
locul potrivit” de Valentin Mândâcanu au fost şi rămân repere ale culturii 
române în R. Moldova. Fiecare dintre aceste lucrări constituie un ghid pentru 
cei care vor să vorbească o limbă română curată, fără rusisme, barbarisme, 
calchieri sau de greşeli elementare. 

Valentin Mândâcanu, dincolo de valoarea sa de lingvist şi om de cul- 
tură, poate fi considerat o figură carismatică în evoluțiile politice din spațiul 
pruto-nistrean, căci anume el a scris eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, care a 
avut un rol cardinal în declanşarea mişcării de eliberare naţională. Acest arti- 
col cu efect exploziv a apărut în 1988, în numărul 4 al revistei „Nistru”, 
condusă de Dumitru Matcovschi. 

Nonconformistul Paul Goma, mereu sceptic faţă de pretenţiile de verti- 
calitate ale literatilor dintr-o Basarabie care se mai află încă sub ameninţarea 
Armatei 14 ruse, pune în evidenţă, în cartea sa „Basarabia”, importanţa isto- 
rică a eseului „Veşmântul fiinţei noastre”: „Basarabenii, români de la 
Chişinău, au pornit o adevărată revoluţie socială, națională, spirituală. 
A pornit aşa cum nu a pornit cea de la Bucuresti-Timisoara-Cluj-Sibiu — de 
la un text semnat de V. Mândâcanu, publicat în revista „Nistru”, nr. 4 din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 519 


1988. Despre ce vorbea acel text cu adevărat revoluţionar? Despre limba 
română, despre alfabetul latin...” 

Amintim că V. Mândâcanu este originar din comuna Mihăileni, judeţul 
Bălţi, România. A făcut studii liceale la Bălți şi Craiova, apoi la Institutul 
Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. A activat în funcţia de profesor la 
Şcoala Pedagogică din Călăraşi, a fost traducător la ATEM. A fost unul 
dintre fondatorii mişcării democratice din Basarabia. În 1991, Valentin 
Mândâcanu a semnat Declaraţia de Independenţă, fiind deputat în primul 
Parlament democratic al Republicii Moldova. 

Starea limbii române depinde şi de atitudinea faţă de opera lui 

Valentin Mândâcanu 

Octogenarul Valentin Mândâcanu a fost sărbătorit şi la Uniunea Scriitorilor, 
pe 30 iulie curent, doar că în lipsa domniei sale, lingvistul deplasându-se greu 
în aceste zile de caniculă. L-au elogiat Mihai Cimpoi, Anatol Ciocanu, 
Valeriu Matei, Vlad Zbârciog, Vasile Bahnaru, Victor Dumbrăveanu, iar dis- 
cipolul său Vlad Pohilă a subliniat: „Starea limbii române în Republica 
Moldova va depinde de faptul dacă populaţia basarabeană va înţelege impor- 
tanta operei lui Valentin Mândâcanu”. 

Revenirea la grafia latină, la o normalitate în mediul lingvistic, extinde- 
rea funcţiilor sociale ale limbii materne ni se par astăzi mult mai realizabile 
decât acum douăzeci de ani, tot datorită celor mai consecventi „ostaşi ai lim- 
bii române’ ’ (expresia î îi aparţine lui Valentin Mândâcanu). „Îi doresc limbii 
române să trăiască ani mulţi înainte!”, a declarat Valentin Mândâcanu cu pri- 
lejul aniversării sale. Aceleaşi cuvinte 1 le adresäm şi noi omagiatului: „Să ne 
trăiţi multi ani înainte, domnule Valentin Mândâcanu!”. 


Irina Nechit 
x 


Gr. Arsene îmi transmite prin Mihaela Moroşan: 
“Am vorbit cu dl Arsene, mi-a spus ca vom publica volumul, 
[“Scrisuri 1”] asa cum v-a promis, la începutul lunii septembrie”. 


Ce bine, ce bine! 
x 


Duminica, 25 Iulie 2010 
Mănăstirile Basarabiei în anii stăpânirii țariste şi sovietice 
dr. George Enache 

Între Prut şi Nistru este vestită Sfânta Icoană Făcătoare de Minuni a 
Maicii Domnului de la Mănăstirea Hârbovăţ (Gârbovăţ), considerată 
"apărătoarea şi protectoarea Basarabiei". Despre aceasta se vorbeşte de pe la 
1790, când un ofiţer rus, un "polcovnic" din armatele ţariste care au intrat de 
atâtea ori în veacul al XVIII-lea pe pământul românesc, a poposit la 
mănăstire, s-a mărturisit şi s-a cuminecat. La plecare, a primit în dar din par- 
tea stareţului un cal "neînvăţat" pe care a insistat să-l încalece. Rezultatul a 
fost o căzătură din care ofițerului 1 s-a tras moartea. 

După săvârşirea din viaţă a polcovnicului, la mănăstire a sosit văduva 
(după alte variante mama) defunctului, care a dus în dar mănăstirii o icoană 
a Maicii Domnului pictată pe pânză şi aplicată pe un panou din lemn de tei, 
păstrată de generaţii în familia respectivă. Tradiţia spune că, în perioada 1790 
şi 1810, mănăstirea a fost arsă de trei ori de turcii aflaţi în luptă cu trupele 
ruseşti şi că de fiecare dată ea a fost găsită cu faţa în jos nevătămată. 
Infätisarea icoanei părea să confirme tradiţia, deoarece marginile ei erau 
înnegrite şi scorojite, în timp ce chipul Maicii Domnului şi cel al 
Mântuitorului erau neatinse. 

Această icoană, despre care oamenii mărturiseau că a făcut multe minu- 
ni, se pare că a ars în Catedrala din Chişinău, incendiată în iulie 1941 de tru- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 520 


pele sovietice aflate în retragere, iar actuala Sfântă Icoană, păstrată în anii 
dominaţiei comuniste la Mănăstirea Japca, e doar o copie. Ziaristul creştin 
Boris Buzilă, fiu al Basarabiei, care afirmă aceste lucruri, se întreba: "Să fi 
fost oare un semn ceresc faptul că, de astă dată, ea s-a lăsat mistuită nu de 
flăcările "necredincioşilor ismailiteni", ci de cele ale bolşevicilor hulitori de 
Dumnezeu?" 

Imperiul Rus şi Basarabia 

Povestea icoanei de la Hârbovăţ, adevărată sau nu, este extrem de rele- 
vantă pentru cele două chipuri pe care Rusia le-a arătat de-a lungul timpului 
în Basarabia pe teren religios: cel pravoslavnic, iubitor de Hristos, şi cel hâd, 
al bolşevismului ateu. 

Pentru români, în mod firesc, raptul teritoriului dintre Prut şi Nistru la 
1812 este un lucru de neacceptat, la fel şi argumentatia oferită încă de pe 
atunci de către partea rusă. La 1808, în condiţiile declanşării unui nou război 
ruso-turc, armatele ţariste ocupau Moldova şi Valahia (considerate ca terito- 
rii cu populaăie diferită, "moldovenii" fiind altceva decât "valahii”) cu 
intenţia fermă de a le anexa definitiv Rusiei. Pe plan bisericesc, acest lucru a 
fost exprimat prin înfiinţarea unui "exarhat", în fruntea căruia a fost pus 
mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, supus Sinodului de la Sankt 
Petersburg, rupându-se astfel legăturile bisericeşti tradiţionale ale celor două 
tări româneşti cu Constantinopolul. 

Ruşii afirmau în mod fals că cele două principate româneşti ar fi terito- 
rii turceşti locuite de "pravoslavnici", în care ortodocşii erau persecutați, iar 
integrarea în Imperiul Rus însemna de fapt "eliberare", "emancipare" si 

"progres". Războiul declanșat de Napoleon împotriva Rusiei a impus încheie- 
rea de urgenţă a păcii cu turcii, la Bucureşti, în 1812. În urma păcii, ruşii s- 
au mulţumit "doar" cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, care va deveni cunos- 
cut sub numele de Basarabia. 

Din punct de vedere bisericesc, acest lucru a însemnat ruperea celei mai 
mari părți a teritoriului basarabean de sub ascultarea Mitropoliei Moldovei şi 
înfiinţarea Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, sub conducerea aceluiaşi 
Gavriil Bănulescu-Bodoni. 

Organizarea mănăstirilor în Basarabia ţaristă 

Dacă ignorăm fenomenul rusificării prin biserică, nu se poate nega că, 
după 1812, viaţa religioasă din Basarabia nu cunoaşte o dezvoltare accen- 
tuată. Incetând a fi un câmp de luptă şi intrând în cadrele unei mari puteri 
"pravoslavnice", Basarabia suferă în veacul al XIX-lea, pe plan religios, o 
serie întreagă de aşezări, benefice unei vieţi bisericeşti corecte. Unul din 
domeniile prioritare a fost monahismul. 

La 1812, în Basarabia existau 12 mănăstiri şi 13 schituri mai mari. 
Dintre mănăstiri, numai Căpriana era închinată la Sfântul Munte (Mănăstirii 
Zografu). Urmând o politică inițiată încă din vremea "exarhatului", mitropo- 
litul Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a preocupat foarte mult de dezvoltarea unei 
vieţi monahale corecte şi de rezolvarea situaţiei economice, foarte grave, ale mănăstiri- 
lor, aspecte care au mers împreună, ca parte a aceleiaşi problematici. 

Una din mizele majore a fost impunerea în viaţa mănăstirilor pământe- 
ne a vieţii de obşte. Trăind practic independent de restul comunităţii, mona- 
hii aveau drepturi de proprietate cu drept de moştenire, fapt care genera preo- 
cupări prea lumesti. In anul 1819, ierarhul a cerut ca fiecare stareţ să prezin- 
te inventarul bunurilor mănăstireşti, precum şi al bunurilor deţinute de 
călugări, a interzis staretilor ca, pe durata funcţiei, să aibă economii separate 
de cele ale mănăstirii şi să se implice în afaceri, fapt care contravenea rân- 
duielilor bisericeşti şi îi îndemna să impună în mănăstiri viaţa de obşte. 

Cum acest lucru se petrecea foarte greu, în anul 1821, mitropolitul a 
numit un "supraveghetor", în persoana eclesiarhului arhiepiscopiei, arhiman- 
dritul Sinesie, care trebuia să introducă în fiecare mănăstire "convieţuirea în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 521 


comun, buna-cuviinţă şi ordinea în slujbele religioase”. 

In cazul Căprianei, care ajunsese din cauza proastei administrații a egu- 
menilor greci în ruină şi cu datorii, mitropolitul Gavriil a pus-o sub directa 
îndrumare a "casei arhieresti". lerarhul locului urma să supravegheze în mod 
direct exploatarea economică a moşiilor mănăstirii, din veniturile acestora 
urmând a se asigura nevoile casei arhiereşti, urmând ca Mănăstirea Zografu 
să primească strict aşa-numitul embatic, în valoare de 1.500 de lei pe an. 
Urmaşul său în scaunul arhiepiscopal, Dimitrie Sulima, a continuat acţiunile 
de disciplinare a personalului monahal, de eliminare a fenomenului vagabon- 
dajului şi de combatere a activităţilor neconforme cu spiritul monahismului. 
După ce a desfiinţat o serie de mănăstiri şi schituri care nu se puteau întreţine, 
Sulima a organizat viaţa monahală din Basarabia în 12 mănăstiri şi şase schi- 
turi, situaţie care s-a păstrat până în jurul anului 1882. Apoi, până în anul 
1918, numărul sfintelor lăcaşe a crescut la 20 de mănăstiri şi cinci schituri. 

Politici bolşevice la adresa mănăstirilor 

În perioada interbelică, în cadrul României Mari, monahismul basara- 
bean a cunoscut o nouă perioadă de înflorire, de această dată cu o mai pro- 
nuntatä haină românească. Această evoluţie a fost întreruptă, pentru scurt 
timp, în perioada iunie 1940 - iunie 1941 de ocupaţia sovietică, care a trecut 
imediat la persecuții şi masacre. 

După eliberarea Basarabiei, s-au făcut eforturi intense pentru restabili- 
rea normalităţii, însă, din a doua jumătate a anului 1944, se instala din nou, 
de data aceasta durabil, regimul bolşevic în Basarabia, care elimina autorita- 
tea bisericească românească, reinstaurată după 1918, şi crea Arhiepiscopia 
Chişinăului şi a întregii Moldove, sub ascultarea Sinodului moscovit. 

Faţă de prima ocupaţie, liderii sovietici s-au purtat la început cu mai 
mare atenţie. Acest lucru se datora asumării de către Stalin, în anii războiu- 
lui, a unei noi imagini, de om care respectă libertatea religioasă şi bisericile, 
precum şi modului în care România promovase, în Basarabia şi teritoriile de 
la est de Nistru, valorile credinţei. Succesul acestui demers şi receptivitatea 
de care dăduseră dovadă oamenii i-au făcut pe liderii sovietici să acţioneze 
cu mai mare prudenţă. 

In ceea ce priveşte cele 24 de mănăstiri care funcționau în anul 1945 pe 
teritoriul RSS Moldoveneşti, Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti, 
urmând o hotărâre a Consiliului de Miniştri al URSS din 29 mai 1946, a con- 
firmat proprietățile funciare ale acestora, aşa cum erau din timpul României 
Mari. Mai mult, a interzis întreprinderilor şi organelor de stat plasarea unor 
instituţii pe teritoriul mănăstirilor, gen cămine sociale sau case de copii. 

Această atitudine nu a durat însă mult timp. Deja numeroşi monahi, ca 
persoane individuale, fuseseră arestaţi, fiind acuzaţi de colaborationism cu 
"regimul de ocupaţie" românesc, de denuntarea grupurilor de partizani anti- 
sovietici, de alte acte cu caracter antisovietic. Treptat, este pusă la punct şi o 
strategie de desființare a mănăstirilor ca instituţii, strategie legată initital de 
fenomenul colectivizării forţate. 

Din anul 1947, mănăstirilor li s-a aplicat o serie de măsuri fiscale 
împovărătoare. Impozitul anual impus mănăstirilor consta din produse agri- 
cole, bani şi alte forme fiscale, care trebuiau plătite în proporțiile hotărâte 
indiferent de producția agricolă obţinută. În condiţiile anilor de secetă care au 
fost imediat după război, acest lucru a fost devastator. În anul 1952, tarifele 
de impozitare constituiau trei pătrimi din venitul total al mănăstirilor. Dacă 
mănăstirea nu mai putea plăti, aceasta urma să fie închisă. 

Una din primele victime a fost Mănăstirea Rudi. La 15 noiembrie 1948, 
stareţul mănăstirii, Gheorghe Vasilache, se adresa împuternicitului 
Consiliului pentru Biserica Ortodoxă de pe lângă Guvernul URSS pentru 
RSSM, P. Romenski, ca s?-l susţină în demersurile pentru scutirea achitării 
unor impozite pe care mănăstirea nu le putea plăti. Rezultatul a fost 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 522 


desfiinţarea Mănăstirii Rudi şi fuziunea ei cu Mănăstirea Dobruşa. Anul 1949 
a marcat un prim vârf al acțiunilor de desființare a mănăstirilor în Basarabia. 
După ce, în aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al RSSM a adoptat hotărârea 
de comasare a Mănăstirii Tipova cu Mănăstirea Curchi şi atribuirea pro- 
prietätilor către Ministerul Învăţământului Public, P. Romenski a elaborat un 
plan de lichidare a altor cinci mănăstiri (Căpriana, Hâncu, Hârjauca, Suruceni 
şi Zloti), plan aprobat în septembrie de către Consiliul de Miniştri al RSSM. 

Conform acestui plan, în joc urmau să fie implicate comitetele raionale 
de partid, comitetele executive raionale şi reprezentanţii colhozurilor, care 
trebuiau să arate că în posesiunea mănăstirilor se aflau cele mai fertile solu- 
ri, că monahii exploatau forţa de muncă a colhoznicilor, că mănăstirile repre- 
zintă un obstacol în calea colectivizării, că printre călugări există multe ele- 
mente reacționare, iar centrele monahale reprezentau focare de imoralitate şi 
de răspândire de boli contagioase. Pentru convingere, numeroşi călugări au 
fost acuzaţi de către organele sanitare că sunt purtători de boli venerice. 
Aceste instituţii se puteau implica în destinul mănăstirilor deoarece, conform 
legii, clădirile de locuit, construcțiile auxiliare şi chiar bisericile se aflau doar 
în folosința mănăstirilor, pe baza unor contracte încheiate între mănăstiri şi 
comitetele executive raionale şi orăşeneşti. In condiţiile în care aceste bunu- 
ri nu erau folosite "corespunzător" se putea decide schimbarea destinaţiei lor. 

In anii următori, campania de închidere a mănăstirilor s-a mai domolit, 
până în 1959 mai închizându-se "doar" Mănăstirea Curchi (1953), personalul 
monahal de aici fiind transferat la Mănăstirea Noul Neamţ. Se pare că moti- 
vul l-a reprezentat numărul foarte mare de credincioşi care treceau poarta 
mănăstirii. 

1959 - lichidarea monahismului în Basarabia 

Anul 1959 marchează un nou vârf al campaniei împotriva mănăstirilor, 
care îşi trage seva din noul val al persecuțiilor antireligioase iniţiat de liderul 
sovietic Nikita Hruşciov. In baza recomandărilor Moscovei, Comitetul 
Central al PCM adopta în ianuarie 1959 un plan de lichidare a mănăstirilor 
din RSS Moldovenească. Din document aflăm că la acel moment în republică 
mai funcționau 15 mănăstiri, şapte de bărbaţi şi opt de femei, care adăposteau 
1.436 de monahi şi monahii, cifră impresionantă în condiţiile de atunci. Ele 
aveau în folosinţă o suprafaţă de 543,73 de hectare. 

Autorităţile arătau că mănăstirile au reuşit, în ciuda opreliştilor, să-şi 
asigure o bază economică care le permite să subziste şi să exercite în conti- 
nuare o influenţă majoră în rândurile populaţiei, fapt care reprezenta motivul 
principal al închiderii acestora. 

Liderii comunişti de la Chişinău îşi propuneau ca, în perioada 1959- 
1960, să închidă un număr de nouă mănăstiri, pentru ca în viitor să fie închi- 
se toate mănăstirile din RSS Moldoveneasc?. O modalitate era reducerea la 
minimum a suprafeţelor loturilor de pământ ale mănăstirilor (0,10 ha pentru 
un călugăr). Apoi, o altă metodă era reactualizarea acuzațiilor de imoralitate, 
exploatarea muncii colhoznicilor, a minorilor etc. 

Pământurile, casele de locuit, construcțiile auxiliare, läcasurile de cult 
urmau să intre în posesia organelor de învăţământ şi ocrotire a sănătăţii pen- 
tru a deschide case de odihnă, sanatorii, case de copii etc. 

Teoretic, monahii şi monahiile din mănăstirile desfiinţate se puteau 
muta la mănăstirile rămase, însă activul de partid trebuia să ducă o campanie 
amplă de "lămurire" a acestora pentru "a se reîntoarce la viaţa de muncă”. 

Printr-o politică sistematic?, la care au luat parte deopotrivă organele de 
partid şi de stat republicane şi raionale, dar şi agenţi ai puterii infiltrati în 
biseric?, la 8 ianuarie 1960 mai erau deschise şapte mănăstiri, iar 500 de 
monahi fuseseră "încadraţi în câmpul muncii" 

În mai 1961 a fost închisă Mănăstirea Hârbovăţ, În acel moment mai 
rămăseseră deschise două mănăstiri de călugări şi dou? de maici. La 1 ianua- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 523 


rie 1965, mai funcţiona doar mănăstirea de maici Japca, rămânând singura 
deschisă de-a lungul perioadei sovietice. Se pare că faptul s-a datorat unei 
întâmplări, anume că maica stareță fusese participantă la al Doilea Război 
Mondial în cadrul armatei sovietice! Astfel, în doar câţiva ani, o tradiţie secu- 
lară a fost distrusă. 

à Un rol deosebit în pästrarea limbii române 

In Basarabia nu a existat fenomenul secularizării, petrecut în România 
în vremea lui Al. I. Cuza., mănăstirile rămânând cu averi deosebit de însem- 
nate. Conform statisticilor, averile mănăstireşti acopereau 1/8 din suprafaţa 
Basarabiei, 209.563 deseatine (1 deseatină - 1,09 ha), grupate în 172 de 
moşii. La 15 mai 1864, guvernul rus a hotărât ca moşiile mănăstirilor să se 
închirieze prin licitaţie publică de Pravlenia oblastei Basarabiei. La 9 martie 
1873, aceste moşii treceau sub controlul unitar al unei direcţii a averilor 
mănăstireşti din Basarabia. Veniturile, considerabile, se împărțeau în chipul 
următor: 1/5 se rezerva pentru cheltuielile de administraţie, 2/5 luau mănăsti- 
rile proprietare şi 2/5 reveneau Episcopiei Chişinăului pentru menţinerea 
activităţii culturale şi filantropice. 

Marile averi ale mănăstirilor basarabene au fost expropriate prin "Legea 
de reformă agrară pentru Basarabia", adoptată de Sfatul Țării la 27 noiembrie 
1918, după această dată mănăstirile basarabene funcţionând după sistemul 
economic impus mănăstirilor în toată România Mare. 

Trebuie spus că mănăstirile basarabene, dincolo de viaţa spirituală 
remarcabilă pe care au avut-o, au jucat un rol deosebit în menţinerea 
conştiinţei nationale şi în păstrarea limbii române. Doar aici călugării, în 
majoritate români, continuau să slujească în "moldoveneşte", în condițiile în 
care în parohii se impunea limba rusă. Marii ierarhi ai Basarabiei româneşti, 
Gurie Grosu şi Dionisie Erhan, sunt produsul acestor mănăstiri. 


Miercuri 4 august 2010 


Sunt istovit de aşteptare, de draci, de... Probabil o zi-două 
voi ucenici la Filip, până mă voi autonomiza. 


Au venit! L-am anunţat pe Tofan. 
Joi 5 august 2010 


Noapte udă, rea. Încă nu am montat sculele: şi Filip este 
extrem de obosit, trebuie lăsat să se odihnească. 


Daniela Sitar-Tăut îmi trimite câteva texte. Imensă plăcere : 


Daniela SITAR-TĂUT: Paul Goma. Poetica insurgentei 

Intitulat Dialog, volumul apärut la Editura Vremea din Bucuresti în anul 
2008, conţine schimbul de idei, realizat prin intermediul poştei electronice, 
dintre Paul Goma şi Flori Stănescu. În Notă asupra ediţiei autoarea motivează 
împrejurările care au condus înspre elaborarea acestui tom. Circumstantele 
temporale, apropierea datei care marca trei decenii de la plecarea familiei 
Goma la Paris (20 noiembrie 1977), alături de contrarietatea resimţită în 
urma lecturii unui interviu, o determină să redacteze un text care să releve 
„exilul perpetuu la care i-au condamnat comuniştii şi urmaşii pe Paul Goma 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 524 


şi familia sa”, dar acesta se va metamorfoza într-o corespondenţă, menită să 
elucideze aspectele mai puţin cunoscute ale destinului celui care, după scri- 
soarea de adeziune la Charta 77, expediată lui Pavel Kohout, din data de 26 
ianuarie a aceluiaşi an şi dezamăgit ulterior de atitudinea retractilă cultivată 
de scriitorii români, servi obedienti şi deseori inepti ai „geniului carpatic”, 
are curajul de-ai semnala dictatorului că-n mioritica noastr? patrie doar ei doi 
nu se tem de securitate şi-i solicită acestuia să contrasemneze documentul. 
Întrebările focalizează atât elemente biografice anterioare plecării din ţară, 
cât şi evenimente recente. Perspectiva receptării glisează dinspre diacronic 
spre sincronic. Şi invers. Dacă „Mişcarea Goma” intră în categoria istoriei, 
„stilul Goma” este insuficient exploatat exegetic, autorul fiind exilatul perpe- 
tuu al literaturii române, în pofida faptului că acesta transcende spatialitate 
autohtonă, atât în plan sapiential, frizând deseori genialitatea, cât şi atitudi- 
nal, printr-o manieră de manifestare diferită de cea a simplului cetăţean, pen- 
tru care comunismul nu este decât una din pieile românismului din totdeau- 
na, refractar la probitate morală şi incapabil să-şi recunoască valorile. 

Dacă în trecut era interzis, cabala postdecembristă a celor vituperati 
constant în jurnalele sale, conduce înspre o conspirație a tăcerii, o amnezie 
sporadică activată spontan în faţa cărţilor care poartă marca Goma. Este moti- 
vul pentru care acesta se întreabă deseori care este valoarea estetică a scrie- 
rilor sale. Disidenţa, alături de textele confesive, au funcţionat ca o armură 
care au camuflat scriitorul. Cel dintâi se vede obligat să poarte tirania eului 
empiric, a cărui activitate este validată, indubitabil, mondial. Asociaţiile 
inedite de vocabule, detabuizarea limbajului, dar mai ales francheţea expre- 
siei care nu iartă, diagnoza probă a situaţiilor, capacitatea — deseori oraculară 
— de a decripta subterane actionale sau cogitale, fac din Paul Goma un ins 
incomod, care stârneşte, dual, fie efluvii de simpatie, fie schisme ireconci- 
liabile. 

Cea dintâi secţiune (30 oct. 2007) investighează cauzele pentru care 
Paul, Ana-Maria şi Filip Goma au ajuns, în urmă cu 30 de ani în postura de 
refugiaţi. Paul Goma defineşte termenii dialogului, pe care-i abstrage apela- 
tivului de «,.interviu” (în accepţia românească, perceput ca o „discuţie” de pe 
poziţii inegale): eu nu „acord interviuri” (fiindcă ştiu cine sunt, de unde vin, 
îmi cunosc lungul nasului), ci angajez/ accept dialoguri — de pe poziţii de ega- 
litate” Ulterior, analistul relevă labilitatea graniţelor care delimitează perioa- 
dele postbelice. În viziune sa «termenul „postcomunism”: este impropriu; nu 
mai putin fals, nici mai-înalt-intelectual decât „postmodernism” (postismul: 
marca românului inventator al aşteptatorismului tricolor) — poate cineva 
afirma, cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989, noi Românii am păşit 
într-o altă eră: post-, deci ne-comunistă? Cu cine, în frunte, vorba cântecului? 
Cu tovarăşul Ion Rânjitoreanu, Criminalul care, după ce i-a asasinat pe 
Ceauşeşti în taină, a ucis şi speranţa într-o meritată deschidere a ţării?» 

Radiografia climatului postdecembrist se transformă şi într-o panoptic 
al mentalităților în ceea ce priveşte alegerea prezidentului, opţiunile electori- 
lor vizând alternativa circumscrisă opțiunii disjunctive, „ciumă sau holeră”, 
aşadar între candidaţii C.V. Tudor şi Ion Iliescu. Paul Goma rememorează 
evenimentele de „după liberarea din labele Securităţii, la 6 mai 1977”, când 
repudiază ofertele de plecare din ţară. Decizia va fi însă reconsiderată din 
pricina unor lovituri succesive sub centură, cea dintâi din partea colegilor de 
breaslă, care decid repudierea acestuia din rândul Uniunii Scriitorilor, chiar 
dacă în perioada respectivă era încarcerat şi cenzura ulterioară, ce presupune 
interdicția apariţiilor editoriale. Greva minerilor din Valea Jiului, incriminată 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 525 


de breasla scriitoricească suscită dubitatii autorului, care încearcă, alături de 
consoarta lui, să răspundă la dilematica întrebare: „Unde ni sunt scriitorii să 
ia apărarea nescriitorilor?” Polemistul trasează frontiera impasabilă între 
scriitori, definiti tautologic drept „glasul celor fără glas, puterea celor fără de 
putere”, respectiv „autori-de-cărţi”, în categoria cărora erau încartiruiţi majo- 
ritatea scribilor de extracţie proletcultistä. Paul Goma nu pardonează nici 
bizara tăcere a postului Europa liberă, amendând şi expectantele bovarice şi 
donquijoteşti ale conationalilor care speră încă, după trei decenii, la visata 
salvare venită pe filieră americană. 

Luna octombrie a aceluiaşi an marchează revelaţia unei evidențe, aceea 
a dublului abandon, atât din partea „colegului de condei”, cât şi a postului de 
radio. Oscilând între recluziunea în scriptural şi abandonarea apostolatului 
pentru drepturile omului a cetăţeanului carpatin, familia Goma decide, în cele 
din urmă, că singura posibilitate o constituia în acel moment plecarea din 
tară. În plus, puţinii semnatari ai Cartei 77, resimt lipsa acestuia prin faptul 
că nu mai au prin cine expedia „afară”, suferinţele fiinţelor care trăiau într- 
un sistem coercitiv, represiv ideatic. Paul Goma răspunde „oficialilor” că va 
reveni în ţară după eradicarea comunismului, condiţie viabilă şi în contempo- 
raneitate. Concluzia focalizează o realitate amară: «Recunosc: nu am prevă- 
zut „revoluţia de la 1989”. Şi nici ne-căderea comunismului în ţara mea.» 

Flori Stănescu utilizează deseori empatia, autodefinindu-se drept o 
„gomistă”, investigând şi posibilităţile de tipul „Ce-ar fi însemnat să vă 
întoarceţi în România după un an de respirat liber prin Europa?” sau trans- 
criind vocea deculpabilizantă a celor afiliati masei trăitoare sub stindard abu- 
lic, socialist: „De ce n-aţi venit să „rezistăm” împreună pe baricadele culturii 
şi să ne simţim solidari cu felia de salam cu soia?” Paul Goma nu se erijează 
în ipostaza de instructor istoric, dialogul ideatic adresându-se celor care 
posedă informaţii minimale atât în privinţa personalităţii sale, cât şi a regimu- 
lui politic represiv. Vehiculând etichetele care l-au urmărit de-a lungul vieţii, 
autorul evocă imposibilitatea revenirii în ţară din pricina dictatorului care-i 
expedia „emisari şi emisărese ale morţii” la Paris pentru a suprima vocea care 
demasca democraţia de faţadă. Unul dintre elementele redundante ale volu- 
mului îl constituie diagnoza conationalilor. Realizându-şi un crochiu realizat 
prin prisma plebei care se simte ultragiată din pricina faptului că „Goma 
înjură pe toată lumea”, dar că n-a contribuit cu ceva nici la ameliorarea ratiei 
alimentare, nici n-a dat „pâine şi circ” populaţiei avide de „momente vesele” 
şi nici n-a augmentat vocaţia patriotardă a „urmaşilor Romei”. În plus, inco- 
modul disident vexează românismul încercând să-l scoată din inanitia 
actionalä, amendându-i spiritul de turmă, obedienta ternă şi să-l supună unui 
test de demnitate, de (re?)dobândire a coloanei vertebrale, pe care, desigur, 
valahii balcanici, nu-l trec. 

În opinia insurgentului, românii nu au capacitatea de a percepe sensul 
cuvintelor „disident, disidentä”, ca urmare a contaminării lor peiorative, gre- 
fate pe o mentalitate grobiană, mai accesibilă însă. Aşadar, semantica lexe- 
mului cunoaşte deviații funambulesti: disidentii sunt „nişte murdari oportu- 
nişti, dacă nu agenţi KGB, Mosad, Securitate (bibliografia lărgită este de 
găsit la Alexandru George, Ion Varlam, loan Alexandru, Radu Câmpeanu, I. 
Raţiu, Gh. Calciu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, G. Dimisianu, Alex. 
Ştefănescu, Mircea Martin, Angela Marinescu şi alţi patrioţi)”. Paul Goma 
consideră că românul este „structural inapt de a percepe cronologia”, fiind 
imun la componenta istorică, printr-un soi de cecitate amnezică în privința 
trecutului, care derivă din complacerea într-o apatie benefică, ce nu provoacă 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 526 


seisme, dar facilitează traiul vegetativ. Interogat asupra persoanelor pe care 
le disconfortează încă, analistul deschide o listă asupra căreia va reveni cu 
explicitări pe tot parcursul volumului. Portretele realizate celor pe care-i defi- 
nea odinioară drept „colegi de condei” se transformă în fişe de observaţie 
caracterologică, din care transpare constant cameleonismul, veleitarismul, 
servilismul, cabotinismul, antisemitismul, oportunismul, colaborationismul, 
dar şi virtuțile de Iago sicofanti ai multora dintre ei. 

Văzut ca un ins ce nu poate fi anihilat decât prin tăcere, adică prin igno- 
rarea tuturor demersurilor sale, Paul Goma mitraliază Uniunea Scriitorilor 
care nici după revoluţie nu i-a oferit vreun act care să-i certifice reprimirea în 
rândurile acesteia. Flori Stănescu nu eludeazä nici întrebările incomode, cum 
ar fi divorţul de prietenii de odinioară. În pofida limbajului injurios şi a unei 
apetente pentru exhibarea publică a animozitätilor, într-o manieră care amin- 
teşte bulevardierul, Paul Goma deţine o anumită candoare, izvorâtă dintr-o 
curăţenie sufletească a omului care nu acceptă compromisurile. Dacă Nicolae 
Manolescu intră în tagma celor vituperati constant, despărţirea de Laszlo 
Alexandru se petrece, iniţial, ca urmare a controverselor legate de Mircea 
Eliade, pe care acesta, „cu citate din Norman Manea, îl fasciza nemilos”. O 
altă diagnoză eronată este aceea a antisemitismului, care nu este infirmată 
nici ea de vreun confrate. Ascendent, seria apologistilor gomisti se subtiazä, 
autorul neomiţând să marcheze şi scriptural ruptura, aceştia devenind „fostul 
meu prieten Al. Cistelecan”, „fosta mea prietenă Marta Petreu” etc. Volumul 
aduce informaţii inedite în privinţa pactului adiacent sau sporadic al unora 
dintre scriitorii consacraţi. Lui Nichita Stănescu nu îi este contestat talentul 
poetic, fiindu-i imputată însă carenta frânelor morale. Paul Goma relatează 
cum acesta răspundea docil şi euforic telefoanelor de la „Scînteia”, relevând 
simultan şi implicaţiile pecuniare ale acceptului: „Bine, bătrâne, fă ca de obi- 
cei: scrie tu, semnează-mă — şi trimite banii”. 

Un alt aspect radiografiat vituperant îl reprezintă analiza spaimei la 
scriitorul român, un subiect care, după episodul revelator al Apelului din 
1977, când eschiva şi tăcerea au constituit singurele răspunsuri la strigătul de 
revoltă împotriva mascaradei democratice a egalitarismului comunist, nu cre- 
dea că ar mai putea să-i creeze vreo surpriză. Portretul de odinioară al scri- 
bului, ale cărui atribute indelebile sunt „tremuriciul lui permanent, pricinuit 
de lasitatea-i structurală, de lipsa lui de coloană vertebrală”, promovând o 
obedientä totală, fie că este vorba despre „obţinerea unui ciolan gros, gras, fie 
doar a unui coltuc de pâine neagră”, este truvabil nealterat şi în contempora- 
neitate, când „conştiinţele naţiei, elitarzii drojdiei, smântânimea României: 
Liiceanu şi Patapievici şi Mihăieş şi Tismăneanu şi cine va mai fi fost, cu tot 
neamul lor de râme, de slugi de profesie, de vânzători de sine şi de toţi alţii” 
se deplasează cu avionul pentru a aduce un Omagiu postdecembrist „la tro- 
nul estival al Băsescului cu acelaşi nume”. Folosind empatia, rememorând 
clipele atroce petrecute la Borodino, Paul Goma nu are o atitudine euforică 
în momentul în care descoperă că o parte dintre cei pe care-i considera prie- 
teni au fost şi autori ai unor note informative, imaginându-şi torturile psihi- 
ce, coercitiile fizice şi presiunile la care au fost supuşi pentru a comite actul 
delator. 

Înainte de a-l investiga asupra conationalilor care merită să fie respec- 
taţi, Flori Stănescu relevă şi aspecte ale mentalităţii colective, potrivit cărora 
„Paul Goma se crede singurul român normal”. Lista deschisă este destul de 
pauperă, dar infirmă verdictul că acesta „atacă pe toată lumea.” În prim-plan 
se află Vasile Paraschiv, muncitorul internat succesiv în spitale de psihiatrie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 527 


pentru temeritatea de a denunța mascarada regimului totalitar, definit drept 
un „fenomen de normalitate”. Sunt numiţi ulterior, prin note lapidare care cir- 
cumscriu viabilitatea includerii lor în acest catalog al probitätii morale sau 
fără vreo explicație suplimentară, ca urmare a notorietății sau expunerii des- 
tinelor acestora în cărţile precedente: „Ştefan Negrea, înnebunit în urma tor- 
turilor aplicate de Măcelarul Enoiu de la Interne, în 1956, sinucis doi ani mai 
târziu, la Gherla;”, „«piteştenii» Ştefan Davidescu, Romulus Pop (Bimbo), 
Soltuz”, „Ion Ladea, Ion Omescu, Marin Cocioran”, „maiorul Vasiliu, 
aviatorul Tony Duşescu;”, „prinţul Alexandru Suţu, cu ofiţerul de marină 
Bebe Nicolau, cu doamnele Maria Antonescu, Nadia Rusu, Emilia Bratu, 
profesoara mea de armonie, contrapunct, instrumentatie la «Conservatorul» 
din Bărăgan... Cu Mircea Stancu, Gicu Tudoroiu, Horia Florian Popescu, 
Horia (Horică) Popescu, Radu Surdulescu, Dan Stoica, Rusetchi, Mălinescu, 
Costică Iliescu, Păcuraru, Păuna, Mihai Serdaru, Caba...” În ceea ce priveşte 
enumerarea scriitorilor care beneficiază de recunoaşterea intervievatului, 
autorul se mulţumeşte să-i includă doar pe cei trecuţi în neființă (,,Fulga, 
Mazilescu, Turcea, Dimov, Valeriu Cristea, Lucian Raicu”), motivându-şi 
reticenta nominalizării vivantilor ca pe o tentativă de protejare a lor în faţa 
„antisemitizării sălbatice, oarbe a holocaustologilor locali”. 

În pofida faptului că primăria din Piteşti îi promite un imobil [un apar- 
tament - n/m.], Paul Goma dezvăluie, printr-un aparent paradox şi prin extra- 
polare că „municipalitatea Cotroceni a refuzat să-mi restituie ţara în care să- 
mi aşez casa”. Consilierii prezidentiali au boicotat perpetuu includerea aces- 
tuia în diferite comitete care investighează perioada comunistă. Analistul 
incriminează nu numai cabala, ci şi motivațiile care au generat-o, relevând 
pârghiile de articulare ale acesteia atât în plan mioritic, cât şi mondial. Astfel, 
în cazul „comisiei Tăriceanu” este semnalată incompatibilitatea cu Radu 
Ioanid, „securist sionist consilier intim al consilierului neintim Marius Oprea 
întru ne-studierea întregei perioade comuniste din România, adică începând 
din 28 iunie 1940, adevăr neacceptat de Tel Aviv şi de Washington”. Tot pro- 
blema evreiască îl ţine departe şi de „Comisia Tismăneanu” care ar fi pericli- 
tat, relevă cu ironie neagră scriitorul, Institutul Wiesel in integrum, ba chiar 
Holocaustul indigen culpabil de uciderea a 400.000 de evrei. Şarjele de sis- 
tare a intruziunilor ideatice gomiste se repercuteazä şi asupra scrierilor lui 
care sunt excluse din planul editorial al „Fundaţiei Culturale România”. 

Paul Goma revine constant la sublinierea statutului său atipic de „scrii- 
tor-român-care-nu-există.” Dincolo de exagerarea prezentă în sintagma inso- 
lită, autorul focalizează circumstanţele care au trenat, dacă nu chiar frânat, 
impunere lui pe tărâm editorial. Rememorările converg şi înspre detalieri 
care tin de laboratorul poietic auctorial. Recunoaşte prob că nu face parte din 
tagma celor care-şi elaborează strategic un şantier tematic şi scriptural, dar 
că, în cazul său raportul dintre eul biografic şi cel social constituie un aliaj 
inseparabil. Nuanţând încă o dată distincţia dintre un scriitor şi un autor de 
cărţi, analistul reproşează celui din urmă utilizarea logoreică a lexemelor, 
considerate drept un panaceu ubicuu, etalat nud, desemantizat, consideraţie 
care-l apropie de estetica autenticistă profesată de scriitorii interbelici. 
Economia epică a volumului este densă în ceea ce priveşte destinul cărților 
lui Paul Goma, care fraternizează involuntar cu acela al autorului lor, prin 
cenzura, trunchierea sau amnezia la care sunt supuse. Ostinato, deşi tradus în 
italiană pentru editura Rizzolli, va fi prezentat la Târgul de carte de la 
Frankfurt doar în variantele în franceză şi germană. Abia după plecarea din 
tară află de la directorul editurii Suhrkamp şi de la Claude Gallimard că 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 528 


Rizolli se lasă mituit, deşi nu din motive pecuniare, de emisarii dictatorului 
carpaticii „Zoe Dumitrescu-Buşulenga, V. Cândea, Balaci, Mihnea 
Gheorghi, Florian Potra.” Paul Goma semnalează şi faptul că unii intelectua- 
li îi foloseau numele, în regimul anterior, pentru a-şi asigura prin intermediul 
Securităţii, voiajuri occidentale. Radiografiind „confrații de condei” care i-au 
sabotat şi discreditat numele, Paul Goma îi îndosariază atât pe cei din 
perioada ceauşistă, („D. Popescu-«Dumnezeu», Gafiţa, Ivaşcu, Ghise, I. 
Brad, Stroia, Romul Munteanu, Fănuş Neagu, Hobană, Ivasiuc, Toiu, Bäläitä, 
Săraru, D. R. Popescu şi celelalte lepre”), cât si pe cei din 1989, foştii prie- 
teni glisând degringolant în tabăra adversă: „Monica Lovinescu, Virgil 
Ierunca, Liiceanu, Pleşu, Adameşteanu, Blandiana, Borbely, Mircea Martin, 
Manolescu, Iorgulescu, D. C. Mihăilescu, I.B. Lefter, Horia Gârbea”, vitupe- 
rati pentru eforturile de a-l incinera ca scriitor. 

Amintirile fructifică atât perioada infantilă, cât şi memoria recentă. De 
o vibrantă încărcătură emoţională este portretul realizat tatălui, relevarea 
acestuia convertindu-se şi într-o diagnoză a tipologiei refugiatului basara- 
bean-bucovinean, în a căror familie ponderea responsabilitätilor este divizată 
egalitarist. Tatăl constituie entitatea dinamică, fiind asociat plecării, distanţei, 
departelui: „la război, în deportare (în moarte), după mâncare”, adică „cel- 
aşteptat şi uneori întors”, în vreme ce mama este persoana statică, aşteptândă, 
dar care preia toate atribuţiile domestice virile. Statutul privilegiat îl deține 
copilul, „Buricul Lumii”, care are menirea de a nara, de-a fi un cronicar al 
familiei. Venind dinspre general spre particular Paul Goma relevă odiseea 
familială, asociată dramei refugiatului, care are de înfruntat un dublu exil: 
prin dezrădăcinarea din locurile de baştină, dar şi prin oprobriul fraților mio- 
ritici, retractili şi elitisti în faţa celor veniţi din Basarabia. Desele mutări 
amprentează şi cimentează personalitatea individului, iar familia devine şi 
mai unită: starea pauperă nu diminuează însă verticalitatea fiinţei. Tatăl, 
Eufimie, este cel care-i oferă cultura geografică şi istorică, în vreme ce 
mama, Maria, îi stârneşte apetitul pentru limba română, atât pentru „cea- 
corectă-ca-la-clasă”, cât şi pentru cea curentă, cotidiană, al cărei vocabular 
era permanent îmbogăţit de către aceasta, involuntar sau pentru a exprima 
mai pertinent mesajul. În pofida faptului că au un statut ingrat de refugiaţi, 
părinţii vor face economii drastice pentru a-şi ajuta fiul aflat în Bărăgan, cu 
domiciliu obligatoriu, prin sume care-i permit să frecventeze „Conservatorul 
d-nei Bratu”, unde studiază „(pe o pianină), armonia, contrapunctul, formele, 
instrumentaţia...” Muzica, în pofida faptului că nu regretă faptul că nu a 
urmat cursuri universitare, constituie un ingredient omniprezent în scrierile 
sale care îmbracă deseori o armură melodică. Romanul Ostinato devoalează, 
încă din titlu, tematica unicefală, reiterată obsesiv pe parcursul întregului 
tom. Astfel, creaţiile aparținătoare „ciclului autobiografic”, Patimile după 
Piteşti sau Gardă inversă sunt construite „după «sugestii» proprii formelor 
muzicale”, aspect nevalorificat nici de critica literară, nici de lectorul ale 
cărui carente culturale fac imperceptibil un astfel de eşafodaj. Tonalitatea 
nostalgică a rememorării, alături de focalizarea probă a sinelui, se convertesc 
şi la un reproş la adresa adultului, care nu mai ştie „pe unde le-au fost 
împrăştiate oasele”. 

Una dintre problemele cele mai des vehiculate pe parcursul acestui 
volum îl constituie modul în care autorul, sub stindard securist, a fost dia- 
gnosticat de către exegeti drept un ins căruia îi este recunoscută disidenta, nu 
însă şi valoarea literară. Flori Stănescu evidențiază pauperitatea studiilor alo- 
cate scriitorului (noi cunoaştem faptul că, în prezent există, cel puţin două 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 529 


teze doctorale pe cale de a fi definitivate, monografii dedicate lui Paul Goma, 
la Universitatea din Alba Tulia şi la cea din Baia Mare!) Relevând faptul că 
sentimentul matern le-a îndemnat pe femei să-l sprijine, aspect consolidat şi 
de altruismul, mai pregnant în cazul acestora, Paul Goma le enumeră pe cele 
care l-au susţinut atât în regimul anterior, cât şi după 1989. Deşi nu eludează 
aportul lor în difuzarea scrierilor sale, autorul incriminează labilitatea acesto- 
ra de a ceda influențelor anturajului. E salutată iniţiativa Gabrielei 
Adameşteanu de a-l publica şi comenta, a ardelencelor - Martei Petreu - 
amendată apoi pentru a fi ascultat de „sfetnicii — soţii Ianoși”, Ruxandra 
Cesereanu, Nicoleta Sălcudeanu, Anca Hatiegan. Autorul denunţă bolgia 
exegetică ale cărei tentacule vendetiste se răsfrânge şi asupra celor care îl elo- 
giază, cu atât mai mult cu cât interdicția disidentului perpetuu a venit încă din 
1998 prin intermediul articolului lui Nicolae Manolescu intitulat sugestiv 
„Adio, Domnule Goma”. Singurii „purtători de condei care gândesc singuri” 
din perimetrul românesc sunt, în opinia analistului, Ileana Mălăncioiu şi Gh. 
Grigurcu, care se află într-o postură diferită tocmai fiindcă nu sunt servi ai 
imperativului ce-se-cere, ci, din contră, al reversului. 

Scriitorul devine coleric în momentul în care este interogat asupra lim- 
bii care se vorbea în satul lui, deschizând o serie a celor care nu recunosc 
româna vorbită peste Prut decât un dialect minoritar, abstras limbii standard. 
Etichetările alocate basarabenilor de către diversele personalităţi ale vieţii 
politice autohtone demarează cu Corneliu Coposu, pentru care aceştia sunt 
reduşi la statutul de „minoritari”, cu Zoe Petre - care-i caracterizează drept 
„românofoni”, crochiul lingvistic culminând cu sintagma lui Răzvan 
Ungureanu, „lightul de externe”, care opinează că în „Republica 
Moldovenească” se vorbeşte o limbă „light rumanian”. Coarda sensibilă a 
modalităţii de exprimare converge înspre etalarea unor circumstanţe istorice 
şi toponimice referitoare la aşa numitul „narod maldaviniesc”, de „limba 
maldavinească”, stâlcită încă din anul 1924 „de către bulgarul Rakovski şi de 
vreo trei ovrei din cartierul Moldovanka din Odessa — aceştia din urmă necu- 
noscând nici o limbă omenească.” Cele două modalităţi de reflectare a româ- 
nei ca-la-clasă, respectiv ca-acasă, care relevă complementaritatea dintre lim- 
bajul standard şi colocvial, se menţine şi în timpul refugiului din Ardeal, 
căreia îi este ataşată varianta regionalismelor transilvane, exploatate în cursul 
conversatiilor cu cei din zonă. In pofida exilului, limba utilizată în perioada 
infantilă se întipăreşte definitiv pe retina memoriei, conservându-se inalte- 
rată. Inubliabilä este, în acest context, definiția pe care tatăl o d? poporului 
yankeu: „Americanii sunt nişte ruşi cu mai multe stele pe drapel.” 

Partea secundă a dialogului epistolar, ce poartă data de 23 ianuarie 2008 
aduce completări esenţiale atât în privinţa cabalei derulate în regim ceausist, 
cât şi la amputările sau trunchierile volumelor de după revoluție. Tirada pole- 
mistului acoperă o arie consistentă a castei editorilor, dar şi a comentatorilor, 
fiind mitraliati D.C. Mihăilescu, pentru o cronică denigratoare în care-l acuza 
de mitomanie şi „chiar de denunt”, pe Sorin Mărculescu, serv obedient al lui 
Gabriel Liiceanu, care-l anunţă prin intermediari că editura Humanitas nu-i 
va tipări volumele din „lipsă de hârtie”, refuzând înapoierea manuscriselor pe 
motiv că acestea au intrat în „proprietatea editurii (cea care nu le publică)”. 
Autorul lasă apoi în grija Polirom-ului Culoarea curcubeului, succedată de 
anexa „Cod Bărbosul”, care conţinea documente din dosarul de securitate, 
alături de deconspirarea sinuosului traiect al odiseei cărţii pe tărâm valah, dar 
este stupefiat că din şpalturi au fost omise tocmai elementele incriminante, 
marcate circular de „Introducere” şi „Final”. Ciuntirea tomului era generată 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 530 


de atacurile virulente la adresa lui Liiceanu, iar apariţia ei este condiționată 
de editarea cărţii în formulă abreviată (fără cele două capitole demascatoare). 
În ceea ce priveşte exploatarea exegetică a volumului, acesta are parte de 
puţine cronici care debutează laudativ, dar degenerează în acuze antisemite 
(„Cr. Teodorescu, O. Şimonca, I.B. Lefter, Carmen Muşat”) sau aparţin 
revistelor din provincie. Paul Goma denunţă şi pauperul filon critic al lecto- 
rilor, diagnosticati drept nişte copii mulate inept după profilul exegetului. Din 
această categorie nu sunt omişi nici profesorii care se mulțumesc să accepte 
reţete estetice şi verdicte inoculate de potentatii hermeneuticii indigene, exer- 
sând retractilitatea ideatică, pe care au cultivat-o plenar în „deceniile de 
Siberie a spiritului”. „Tăcerea mortiferă” este strategia care încartiruieşte 
scrierile lui Paul Goma, aspect care se reflectă şi în absenţa acestuia din 
manualele şcolare, motivată ca un sistem de protecţie în faţa lasitätii din tre- 
cut, pentru ca nu cumva „să afle din ele copiii incluşilor că părinţii au fost, că 
sunt nişte târâtoare, nevertebrate”. 

Noţiunea de samizdat este, potrivit asertiunii autorului, improprie insu- 
lui carpatic care se complace într-o atitudine balcanică, inertă, într-o apatie 
benefică ce se abstrage temerităţii, rebeliunii, frondei, insurectiei demascato- 
rii a farsei democraţiei egalitariste. Îşi imaginează că şi dacă ar fi făcut în anul 
1977 câteva copii după Culoarea curcubeului n-ar fi putut să le răspândească 
din pricina politicii de cetacee cultivate de anturaj: „ce făceam cu ele? Le 
dădeam, pe furiş, nevesti-mi? [...] Prietenilor? Care prieteni? Românilor - 
care români? Colegilor scriitori - care colegi, care scriitori, care..?” 

Amintirile referitoare la evenimentele din 1989 sunt înveşmântate şi ele 
într-o ironie tragică, dar şi privite cu condescendentä de ochiul lucid al celui 
care intuieşte prolixitätile. Astfel, vizionarea celebrei casete care înfățişa 
„procesul şi execuţia Ceausestilor” îi conferă certitudinea că aceasta „nu era 
nici revoluţie, nici română”, opiniile vehiculate cu privire la intruziunea 
forțelor străine fiind privite cu circumspectie, ceea ce-l aduce din nou în 
tabăra adversă, a oponenților cârcotaşi: „de atunci Goma a devenit 
cvasiduşman - fiind el... incontrolabil. Deci, trebuia evitat, izolat.” 

Ultima secţiune (datată, 11 februarie 2008) valorifică redundant stigma- 
tizarea sau, din contră, sindromul inferioritätii generat de Paul Goma. 
Literatura antedecembristă se vede umbrită şi pusă într-o postură defavora- 
bilă de opozant, dar şi de scriitorul care-şi „salamizează” opera, devenind un 
expert al camuflării şi exportării, capitol după capitol al unei cărți peste 
graniţă, cum este cazul Gărzii inverse. Ipotezele referitoare la atitudinea 
retractilă a „colegilor de condei” sunt numeroase, ceea ce amplifică dubiile 
în privinţa valorii lor artistice. Un prim motiv, plauzibil îl constituie invidia 
vitriolată reflectată asupra celui care, sub comunism, a reuşit să-şi păstreze 
intactă probitatea morală, să scrie ca „un autor liber”, aspect impardonabil 
care nu poate fi amnistiat. Un alt „handicap” al recunoaşterii îl constituie, 
poate, anteitatea disidentei într-o perioadă anterioară încetăţenirii lexemului, 
cu 13 ani înaintea validării Doinei Cornea ca insurgent, adică dintr-o per- 
ioadă denumită de autor „preistoria disidentei”. O altă disculpare vexează 
disjunctia dintre normalitate (asociată obedientei colective) şi anormalitate 
(cazul Goma, circumscris însă, malitios, bravurii donquijotesti). Prozatorul 
nu le impută detractorilor că nu-i agreează scriitura, cât faptul că frânează 
tendinţele tinerilor de a-l lectura, prin ameninţări şi crucificări ulterioare. 
„Elita tânără (deşi, la 40 de ani, este binişor post-tânără)” este incriminată 
pentru carentele etice ale memoriei culturale, datorate fie unei insuficiente 
asimilări, generate de „viteza acumulării” informaţiilor, fie de o infatuare eli- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 531 


tistă, de egolatria subiectivă a cronicarului care consideră verdictele lui drept 
infailibile. În plus, eliminarea biograficului din schema analitică a operelor 
glisează înspre o percepere trunchiată a esentelor, deoarece „istoria-istorie, şi 
a literaturii, nu este doar istoria-operei, ci si istoria-vietii autorului.” 

Paul Goma resimte acut nepublicarea cărților in limba română, mantii- 
le lingvistice ale traducerilor în diversele limbi neacoperind vacuumul imens 
al publicării în versiunea lor originară. Incertitudinile asupra propriei scriitu- 
ri se amplifică din pricina elogiilor superlative ale comentatorilor, fie aflaţi în 
proximitatea acestuia (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca), fie în ţară (Sanda 
Stolojan, Şerban Cristovici, Georg Focke) [eroare: toți erau exilați - n.m. 
P.G.]. În viziunea diaristului cronica visată trebuie circumscrisă normalitätii, 
obiectivitäti1, astfel încât rolul exegetului este şi de a corija diluţiile sau minu- 
surile estetice. Atunci când nu practică politica literară a tăcerii, un dat care 
încartiruieşte scrierile gomiste încă din anul 1970. Autorul are parte de o 
dublă cenzură: cea politică, tolerabilă şi comprehensibilă pentru perioada 
antedecembristă şi cea „nepolitică”, a confratilor care sabotează prin cabale 
succesive editarea acestuia. Tot sub stindard sacrificial se află şi cărţile 
„citite” [de] autor. Itinerariul dramatic al acestora este rememorat din peri- 
oada infantilă şi porneşte de la „rugul cărților din curtea şcolii — la data de 13 
ianuarie 1941”, pierderea acestora în timpul refugiului din martie-aprilie 
1944, salvarea a 50 de volume în timpul campaniei de „epurare” de la 
Gimnaziul din Seica Mare, furtul Iliadei şi Odiseei în traducerea lui Murnu 
din cămin, „împrăştierea bibliotecii” după arestarea din 1 aprilie 1977, 
despărţirea de ele ca urmare a plecării în exil, expulzarea din 1995 din imo- 
bilul parizian „pentru neplata chiriei”, care conduce înspre o novă pierdere a 
capitalului livresc, apoi topirea recent editatului volum Culoarea curcubeului. 

Tentaţia diaristică este o componentă existentă încă din adolescenţă, iar 
atunci, din pricina statutului de basarabean refugiat învaţă lecţia „autocenzu- 
rii”, de teama repercusiunilor pe care le-ar putea aduce celorlalţi un astfel de 
document autenticist. „Jurnalul-intim” de la Sibiu este confiscat de 
Securitate, ca urmare a actului sicofant al unui coleg, iar în Bărăgan, notele 
zilnice fragmentare sunt depozitate în sticle, în grădină, un „jurnal-îngropat”, 
niciodată găsit. Astfel, formula diaristică se converteşte într-un act soterio- 
logic, derefulator, asociat autenticist imediatului, realității nemistificate 
cronologic. 

Dialog-ul electronic al Paul Goma şi Flori Stănescu completează confe- 
siunile apărute în jurnalele auctoriale sau cărţi, restituind lectorului autohton 
informaţii despre românul care contrazice profilul balcanic al majorităţii, cel 
care a ştiut să-şi conserve coloana vertebrală într-o eră de glacialitate a spiri- 
tului, denunţând mecanismele marionetizate ale socialismului utopic şi s-a 
impus în perpetuitate drept un tratat de morală, ale cărui cursuri continuă 
(sisific?) în contemporaneitate. Paul Goma revine permanent în actualitate şi, 
dacă eludăm nota imprecativă a verdictelor sale, trebuie să consimtim că, de 
cele mai multe ori are dreptate. Românul însă nu e pregătit a-şi privi profilul 
etic în oglindă. Şi, poate, nici literatul, căruia i se aminteşte de un ev al 
sumisiunii, pe care-l doreşte încremenit în uitare. Deocamdată autorul este 
analizat în teze doctorale, în monografii, pe cale de a fi finalizate... Biograful 
încă nu s-a arătat... 

x 
Monica D. CÂNDEA: Paul GOMA, Soldatul câinelui 

“Dincolo de controversele ivite după '90 în jurul figurii disidentului şi 

scriitorului Paul Goma, opera sa rămâne un punct important de reper atât pen- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 532 


tru istoria scrisă a literaturii, cât şi pentru cea vie, dinamică, realizată la 
contactul cititorului anonim cu opera. Cele mai profunde experienţe ale 
receptării sunt, de obicei, acelea pe care şi le asumi singur, fără constrânge- 
ri, care te intrigă şi te modifică. 

Întâlnirea cu Paul Goma, fictionalul, autorul-narator-personaj, poate fi 
pentru lectorii noii generaţii, alcătuită din cei care n-au cunoscut comunismul 
sau, cel mult, l-au trăit la nivel periferic, superficial, o experienţă inedită, 
demnă de cufundarea în scenariile romanelor polițiste sau de spionaj. 

Perioada totalitaristă a creat un adevărat curent de preocupări postde- 
cembrist, justificat atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vede- 
re etic şi estetic. Singura cale de supravieăuire morală a intelectualilor aces- 
tei perioade a constituit-o fie exilul asumat, fie abilitatea de a transfigura rea- 
litatea într-un univers imaginar salvator, livresc. Putem spune despre Paul 
Goma că a recurs la ambele procedee, deoarece până în 1977, anul plecării 
definitive în Franţa, a practicat o scriitură insurgentă, încercând să tragă sem- 
nale de alarmă nu doar pentru compatrioți, ci mai ales pentru out-sider-ii 
occidentali. 

Romanul autobiografic sau, mai bine spus, auto-fictiunea publicată - în 
tară - în 1991, la Humanitas, intitulată Soldatul câinelui, apărută initial în 
ediţia franceză din 1983, cu titlul Chassée-croisé, este un melanj de momen- 
te franceze ale disidentei autorului, dar şi de flash-back-uri care vizează expe- 
riente autohtone, toate aflate sub semnul suspiciunii şi nesigurantei, generate 
de omniprezenta Securităţii, demonul cu chip ambiguu al comunismului. 

Goma redă cititorului de azi o perspectivă din interior, din laboratorul 
unor evenimente istorice destul de vag cunoscute sub acest chip. Vocea 
narativă pare încărcată de o infatuare naiv-copilărească a revoltatului care 
crede că revoluţia se face prin el şi cu el, care se simte mereu ameninţat cu 
moartea datorită pericolului pe care îl reprezintă, din diaspora, pentru regimul 
de la Bucureşti. 

Acestei semnalate infatuări îi corespunde, la nivelul discursului epic o 
retorică adecvată. Cartea, greu clasabilă ca gen, vrea când să fie un document 
al unei subterane istorice, o versiune de după cortină a poveştii intelectualu- 
lui român într-un regim ostil, când un liric demers de devoalare a conştiinţei 
artistice, a condiţiei scriitorului, dotat cu o intuiţie net superioară celei a secu- 
riştilor sau a poliţiştilor francezi, în aşteptarea permanentă a momentului 
excepţional care să schimbe cursul istoriei sau să-i curme existenţa inopor- 
tună. Pe alocuri discursul ia forma unei veritabile arte poetice argheziene, 
redefinind rolul răzbunător-kathartic al Cărţii, mai ales că tot o carte, primită 
în condiţii suspecte, devine un obsedant avertisment al ostilitätii regimului de 
la Bucureşti. Meditatia asupra dublului statut al cărţii, capcanä/salvator devi- 
ne profetică, în discursivizarea ei adresativă, având ca ţintă o alteritate 
diformă, desemnată generic prin persoana a doua plural: „Aţi vrut să-mi 
închideţi gura cu orice preţ - ei bine, preţul va fi că o voi deschide şi mai tare; 
nereuşind să mă înzidiţi acolo, ati încercat să mă împingeţi să mă înzidesc eu 
singur aici — ei bine, o să vă înzidesc eu! [...] Pentru faptele şi pentru însăşi 
existenţa voastră ati merita cea mai teribilă pedeapsă: uitarea. [...] Ati vrut 
să-mi închideţi gura. În imbecilitatea voastră structurală [...] mi-aţi băgat în 
gură, în loc de căluş, un megafon. Aţi vrut să mă îngropați în cripta săpată 
într-o carte. Ei bine, o să vă îngrop eu, într-o criptă transparentă, care nu vă 
va feri de priviri, nu vă va cruța de uitare: o să vă înzidesc eu, ca pe nişte 
insecte într-un bloc de chihlimbar, o să vă neuit eu, într-o carte.” (op. cit., pp. 
44-46.) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 533 


Cartea este deci arma grea cu care, aşa cum afirmă prin ultimele pagini 
ale volumului de faţă, Paul Goma „mitraliază” sistemul comunist românesc, 
dar şi Occidentul indiferent la problemele Estului. Disidentul redescoperă 
mesianismul romantic, definindu-se în faţa poliţiştilor francezi drept „nu doar 
un scriitor, ci, deocamdată, şi un fel de purtător de cuvânt al nefericitilor din 
România.” (op. cit., p.203.) 

Volumul incită la lectură din cel puţin trei puncte de vedere : primul ar 
fi povestea dinamică, plină de răsturnări de situaţie, a disidentului - angrenat 
într-un război tacit cu himericul adversar totalitarist, fără chip precis - o 
mască a dezumanizării colective sub impactul istoriei - care are de asemenea 
relaţii în diferite structuri la nivel înalt şi totuşi trăieşte zilnic spaima că ar 
putea fi executat. Mare parte a personalităţilor literare postbelice sunt amin- 
tite în repetate rânduri în această confesiune înscenată, fie în postura de amici 
sau partizani, fie în aceea, mai ingrată, de adversari. Al doilea palier ar viza 
psihologia, mereu în stare de alertă, a celui care trăieşte obsesiv iminenta unei 
morţi absurde care ar putea veni de oriunde, fie printr-un glonţ care ar trans- 
forma totul într-o gaură - eul închipuindu-şi propria teastä ca o mare gaură, 
fie printr-un colet poştal care ar arunca în aer totul, fie prin otrăvire, scenariu 
pe care îl joacă alături de câţiva agenţi francezi şi de un contraspion român, 
Motu. 

Eul narativ nu duce o luptă pe cont propriu, căci alături de el în exil se 
află soţia, Ana - martoră şi complice la multe dintre scenariile sale de acţiune 
anticomunistă - şi fiul, Filip, de abia 5-6 anişori, a cărui mare plăcere este 
plimbatul prin parc - spre disperarea tatălui, care amână sub diferite pretexte 
iesirile, bântuit de obsesia urmăririi şi a asasinării - şi povestirea istoriei per- 
sonale străinilor pe care îi întâlneşte întâmplător. Obsesia pericolului inevita- 
bil se traduce la nivelul unor gesturi mărunte, devenite stereotipii, pe care 
autorul le înregistrează cu luciditate: pregătirea în vederea ieşirilor în parc 
presupune întotdeauna primenirea schimburilor, căci „nu te poţi prezenta la 
morgă cu chiloţii murdari”, verificarea actelor de identitate care trebuie să fie 
la îndemână, într-un buzunar al genţii, dublate uneori de o carte personală cu 
fotografie, asigurarea, tipic românească, a confruntărilor corp la corp cu un 
cuţit cu o lamă destul de mare sau precautiile luate în spaţiul public de a-şi 
proteja mereu spatele lângă un zid sau copac când privirea nu mai poate 
supraveghea împrejurimile; gesturile reflexe de căutare a cheilor şi 
strate-giile de urcare a scărilor până acasă definesc existenţa cotidiană a 
exilatului român. 

În acelaşi plan psihologic se înscriu numeroasele incursiuni în trecutul 
personal, vizând fie copilăria, petrecută şi ea în exil, fie detentia, torturile sau 
domiciliul forţat din obsedantul deceniu comunist, fie episoade din perioada 
de după eliberare, când din fanatismul luptei antisovietice ajunge să se 
înscrie în PCR, momit fiind de conducerea de pe atunci (1968) a Uniunii 
Scriitorilor. De asemenea, revin în memoria narativă scene şi întâmplări din 
viaţa pariziană dintre '77 şi "81, în care sunt implicaţi frecvent cuplul Monica 
Lovinescu şi Virgil Ierunca, Dumitru Țepeneag sau personaje cameleonice, 
aflate într-o permanentă metamorfoză identitară, precum Vanessa-Rora, fiica 
Aurorei din copilărie, de care se îndrăgostise la Sighişoara în centrul pentru 
repatrieri. 

Al treilea nivel de receptare conferă şi dimensiunea estetică a cărţii, din- 
colo de valoarea ei de mărturie istorică, documentară. Discursului nu-i sunt 
indiferente în favoarea adevărului, a verosimilităţii, artificiile şi procedeele 
căutate, livresti. Structura sa este una tripartită, marcată nu doar prin cifrele 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 534 


romane ale fiecărei părți, cât mai ales prin prezenţa unor laitmotive reluate 
obsesiv, până la epuizarea semnificatilor. Primul e preluat din Thomas Mann 
şi gravitează în jurul motivului timpului trecător, ireversibil: „Adâncă este 
fântâna trecutului.” Al doilea laitmotiv este chiar interogatia-invocatie insis- 
tentă a fiului care declanşează neliniştile tatălui: „Mergem în parc? Te 
rooog!”. A treia parte, mai accentuat scenică, continuă sublinierea obsesiei 
lichidării şi încercă să evidentieze decalajul dintre realitatea contrafăcută de 
cei la putere şi imaginaţia briliantă a scriitorului, condensată în replica „Votre 
pif d'écrivain”, vehiculată de agentul sub acoperire, Luigi. 

Acest amplu discurs confesiv, al cărui protagonist este autorul însuşi, 
amestecă modurile de expunere, integrând naraţiunea şi dialogurile în mono- 
logul subiectiv care le reuneşte într-o construcţie de tip polifonic. Rezistenţa 
şi revolta sunt transpuse în planul discursului printr-o retorică aparte, pe care 
deja am anticipat-o, la rândul ei polifonică: argotică, plină de sarcasm, de 
virulență, de oralitate şi nu de puţine ori redundantă şi enumerativă. Stilul 
este reflectarea temperamentului autorului în operă: dinamic, ludic, spontan, 
coleric, pe alocuri - în pasajele de acută exprimare a revoltei. Sensurile 
derapează într-un vertij uluitor, asemănător celui istoric, prin utilizarea mai 
multor procedee: derivarea, abrevierea, compunerea sau atracţia paronimică. 

Titlul bizar, metaforic şi oarecum contradictoriu, ambiguu, ascunde 
revolta împotriva răsturnării tuturor valorilor în lumea dezumanizată a fiarei 
roşii, comuniste, unde aparențele ocultează cu neruşinare esentele, ba chiar 
tind să le substituie, unde viaţa însăşi pare un joc de-a identitățile, în contex- 
tul căruia se poate să te mai naşti o dată, în acte bineînţeles - emblematic fiind 
episodul din copilărie când tatăl, fost învăţător şi arhivar al registrelor stării 
civile din satul natal, emite noi certificate de naştere pentru a împiedica repa- 
trierea refugiaților basarabeni - să te contra-faci sau să înviezi din morţi, să 
te întorci din lumea de apoi — tot tatăl, deportat pe nedrept dincolo de Ural, 
se va întoarce acasă, după ce 1 s-a săpat groapa şi 1 s-a pus simbolic crucea, 
pe care, însă, Moş lacob gravase la anul morții 1991, în loc de 1941, 
„clenci” cu care ştia că va aduce „mortul” înapoi. 

Soldatul câinelui este o scriere tipică rezistenţei şi revoltei exilului 
românesc şi a lui Paul Goma ca simbol al acestuia. 


x 


Ancuta COZA: Subteranele literaturii. Paul Goma — Justa 

“Disidentul Paul Goma, diarist, romancier, figură marcantă a exilului 
românesc şi-a cucerit prestigiul prin scrierea şi publicarea mai multor roma- 
ne, a jurnalelor, dar şi prin activitatea desfăşurată în exil, scopul activităților 
sale fiind de a denunța aspectele perioadei totalitarismului din România, a 
regimului comunist, ororile universului concentrationar. 

Unul dintre creațiile lui Goma, care reflectă cel mai bine un aspect al 
regimului comunist din perioada 1954-1956 este romanul Justa, un roman 
autobiografic, deoarece autorul surprinde primii doi ani din propria studenţie. 
Romanul este bine structurat în 11 capitole, care începe cu acelaşi laitmotiv 
„Uite-o pe Justa!”, utilizându-se tehnica cinematografică a reluării replicilor 
sau cadrelor. De fapt, aceasta este tema romanului — căutarea ideii de justiţie, 
de dreptate într-o lume în care toate deciziile comuniste sunt, conform eticii 
de faţadă a perioadei, cum altfel decât „just”. Având forma unui roman, opera 
este în substrat o scriere autobiografică, putem să o numim chiar o pagină de 
Jurnal, deoarece autorul se întoarce reflexiv asupra propriei sale condiţii etu- 
diantine, de militant al ideii de dreptate, al justiției, pledând donquijotesc 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 535 


pentru probitate într-o societate degradată, contaminată de utopia partidului 
unic, făcând dese incursiuni în imperiul memoriei. 

Şi în acest text se remarcă temeritatea stilului, specifică lui Goma, 
renunțând la orice tabu-uri, acceptându-şi propria subiectivitate. Tonul cărții 
este unul „just”, nu este nici patetic, nici arid sau frust, ci doar direct, uneori 
ironic. Romanul are o construcţie sferică reprezentând întâlnirea cu dreptatea 
„Uite-o pe Justa”, fiind de fapt povestea întâlnirii cu justiţia, căutarea aces- 
teia, identificarea cu idealul suprem al adevărului. Intriga demarează ex 
abrupto, fiind substituită prologului. Romanul fiind asemenea unul puzzle 
compus arhitectural, ce surprinde mai multe amintiri în cascadă, bazat pe 
fluxul amintirilor, pe flash-back, se utilizează frecvent, ca artificiu al dezer- 
metizării trecutului, memoria involuntară. Romanul este unul confesiv, scris 
la persoana întâi, o textură liberă, neîncorsetată de oprelişti, utilizându-se 
adresarea directă. Este prezentă afectivitatea, implicarea, amintirile consti- 
tuind un adjuvant epic, urmărindu-se mai multe destine paralele. 

Justa în esenţă este cartea celor ce au trăit teroarea comunistă, atât din 
punct de vedere fizic, cât şi psihic. Este o carte despre nevoia de adevăr, de 
dreptate, de echilibru, dar în acelaşi timp o carte a fricii, a îndoielii, a 
neîncrederii, a confuziei, incertitudinii, disperării. Sunt descrise patru 
tipologii umane: oamenii corecti, drepți, justi, cei ce se prefac că sunt corecti, 
drepţi, justi, oameni care sunt consideraţi a fi justi şi cei care nu au nimic în 
comun cu justetea. 

Diaristul Goma mărturiseşte că a scris acest roman după nouă ani de 
exil, dorinţa de reîntoarcere în ţară fiind evidentă şi din întâlnirea cu Justa, 
care are loc pe un pod din Paris (toposul exilului), Pont de l’ Alma, dar podul 
este situat în Bucureşti. Acesta este liantul, dar şi pretextul anamnetic. 
Timpul şi spaţiul sunt abolite datorită nevoii de revenire a autorului în ţară. 
Podul este un spaţiu de trecere, astfel încât ne punem întrebarea în ce constă 
spaţiul ocrotitor şi care este spaţiul ostil? 

Primele pagini ale cărţii sugerează starea de încordare, fiind prezentă 
atât dorinţa, cât şi aşteptarea întâlnirii iminente cu Justa: „Ea trebuie să fie”, 
întâlnirea este ratată „Nu ne-a văzut” (p. 6), justiţia încă este „oarbă”, o ceci- 
tate voluntară. Romanul surprinde primii doi ani de facultate ai scriitorului 
la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”, numit şi 
„Fabrica de scriitori” (din datele biografice ale autorului se ştie că a fost 
admis simultan şi la Institut, şi la Universitatea Bucureşti, secția Filologie. A 
ales Institutul, care după un an a fost transformat în secție a Universităţii). 
Din punctul acesta de vedere cartea este un document istoric şi social, deoa- 
rece sunt prezentaţi doi ani din perioada de „maximă înflorire” a totalitaris- 
mului. Este descrisă viaţa socială, culturală, imaginea dramatică a scriitorilor 
închişi, apoi trimişi să muncească la canal, având în final posibilitatea de a se 
reabilita publicând un volum mic cu scrieri „bine alese”. 

Din mărturiile personajului narator reiese bine conturată imaginea unor 
scriitori comunişti: Sorin Toma, „piticul Beniuc”, Paul Georgescu, care este 
numit „Dracul şchiop” (p. 29), V. Porumbacu (p. 30), dar şi a unor scriitori, 
care au fost nevoiţi să treacă de partea acestora, fiind aspru vituperati de 
Goma. Astfel, Mihail Sadoveanu este numit „Ceahlău”, sau „Conu Mihai cu 
izmenele lui uriaşe de uriaş al literaturii” (p. 125). Cenzura scriitorilor, care 
nu îmbrăţişează doctrina comunistă este evidentă, ciocanul şi nicovala repre- 
zintă puterea, iar dincolo de aceasta nu mai există nimic. Se observă realita- 
tea timpului: pentru a se putea publica o carte valoroasă trebuie ca autorul să 
editeze, în prealabil câteva scrieri comuniste, un stagiu iniţiator al neofitului 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 536 


întru socialism, primind sfaturi paterne, marcate disjunctiv: „să modifici pe 
ici pe acolo”, „scrie mai bine altceva.” (p. 31). Foştii puşcăriaşi nu puteau să 
publice datorită „do-sa-ru-lui”, cuvântul „dosar” fiind despărţit în silabe 
pentru a i se sublinia importanţa. Punerea la zid era o modă de a contesta 
talentele adevărate, exista o adevărată vânătoare a scriitorilor, iar unii autori 
erau interzişi („banditul de Arghezi”), fiind restricţionată comunicarea cu 
Occidentul. 

Este descrisă viaţa facultăţii, statutul studenților, profesorii universitari, 
cursurile, seminariile de marxism, programul încărcat din facultate, studenţii 
ce erau acuzaţi şi condamnaţi fără nici un motiv, doar pe bază de suspiciuni, 
mărturii false, doar pentru că la cursul de marxism îşi trimiteau biletele: 
„Aerul e irespirabil” (p. 80). 

Acţiunea propriu-zisă a romanului e înlocuită de multitudinea reperelor 
autobiografice, scriitorul inserând în carte adevărate pagini de jurnal: depor- 
tarea tatălui, arestarea mamei, arestarea lui însuşi în timpul liceului, exmatri- 
cularea din liceu. Sunt descrise evenimente politice, sociale din perioada res- 
pectivă: revoluţia din Ungaria din 1956, frica şi eschivarea României, puţinii 
revoluționari români, care erau studenţi, neputinta generală, nepăsarea 
naţională, scriitorul numindu-i pe români „un popor fără coloană vertebrală” 
(p. 100). Limbajul este ironic, virulent, detabuizat, fără inhibiţii fiind pre- 
zentă oralitatea, precum şi asociaţiile lexicale insolite; liber, netrunchiat. 

În sens metaforic şi simbolic Justa reprezintă ideea de adevăr, dreptate, 
justiţie, echitate, fundament. În roman este ipostaziată printr-un personaj 
feminin, o colegă de facultate a personajului narator, care trece prin ororile 
întrevederilor cu securitatea. În realitate Justa a fost porecla uneia dintre 
colegele de facultate a scriitorului, scriitoarea, prozatoarea, poeta, eseista, 
Gloria Barna, cunoscută sub pseudonimul de Alexandra Indrieş. Există în 
roman câteva repere biografice ale acesteia, faptul că a fost închisă, apoi că 
s-a căsătorit stabilindu-se la Timişoara. 

Autenticitatea romanului merge până la prezentarea aspectelor din 
timpul interogatoriilor la securitate, a ororilor închisorilor, care se întâlneau 
şi în cazul femeilor: violuri, bătăi, maltratare sexuală, fizică, psihică. Autorul 
apără drepturile femeilor şi nu se sfiieşte să prezinte realitatea pentru a trage 
un semnal de alarmă, pentru a prezenta o pagină neagră din perioada anilor 
'50. Se întâlnesc numele reale ale anchetatorilor. În romanul Gherla, Goma 
mărturiseşte că atunci când a fost închis si-a promis că nu va uita niciodată 
numele celor care l-au torturat şi le va face publice. Detenţia distruge vise, 
idealuri, expectante, iar deţinuţii sunt numiţi „speranţe care fac închisoarea.” 
(p. 28). 

Romanul relevă circumstanţele embrionare a ceea ce va deveni ulterior 
„cazul Goma”. Scriitorul a fost acuzat şi închis pentru că la un seminar a citit 
câteva fragmente dintr-un roman pe care îl elabora. Este denunţat de însuşi 
colegii lui de facultate, în boxa acuzatorilor aflându-se şi rectoratul Univer- 
sității format din: Al. Graur, I. Coteanu. Dintre capetele de acuzare sunt 
amintite: faptul că a afirmat că războiul declarat de URSS Finlandei în 1939 
era injust, că limba „„moldovenească” e o invenţie, fiind de fapt limba 
română, că sistemul de cote este descurajant şi colectivizarea agriculturii o 
eroare. 

Goma persiflează ideea de justiţie care în trecut era inexistentă, iar 
acum este „ramolită, îmbătrânită, fleşcăită” (p. 7). Simbolistica justitiarä este 
translată epic prin intermediul personajului cu acelaşi nume, Justa fiind e 
schimbătoare, apoi amorfă, „fără ochi, fără gură, cu masca de ghips” (p. 22), 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 537 


ipocrită. 

Capitolul 10 descrie adevărata realitate, modul în care justiţia română 
este aruncată la groapa de gunoi a societăţii, a istoriei, numită „curvă duşmă- 
noasă” (p. 145). Într-adevăr în acei ani dreptatea era de fapt inamicul absolut 
al sistemului, duşmanul clasei muncitoare, o sicofantă sortită morţii. 

În finalul cărţii scriitorul se întâlneşte cu Justa, care nu are de gând să 
se întoarcă în România. Din nou apare ideea unei dreptäti inexistente, drep- 
tate care încă nu s-a instaurat pe plaiurile mioritice. Scriitorul şi Justa se 
opresc într-o cafenea săracă în apropierea unei gări din Paris. Cei doi nu mai 
au nimic să-şi spună. Între ei se aşterne o tăcere elocventă, conspirativă a doi 
inşi cărora le rămân doar amintirile, doar imaginea celulelor din închisorile 
comuniste. Justiţia este comparată cu monedele purtate prea mult din mână 
în mână: s-a estompat, s-a degradat, a devenit invizibilă, a dispărut. 

Chiar dacă Goma este un spirit vindicativ, tonul romanului Justa nu este 
răzbunător, ci mai degrabă ironic, uşor nostalgic, subliniind un adevăr 
pregnant: lipsa justiţiei, a adevărului şi în acelaşi timp nevoia acerbă de a le 
atinge, nevoia de reîntregire, singurătatea absolută generată de exil. Autorul 
mărturiseşte că „a fost urcat în tren spre libertate numai cu bilet dus, ca o ladă 
de tomate” (p. 90) şi singura posibilitate de întoarcere este sub formă de 
bulion, imagine sangvinică turmentată de aprehensiunea exctinctiei. 


x 


Otilia CHINDRIŞ: Din calidor - sau refugiul în dor al inocentei 

“Spre deosebire de criticul Nicolae Manolescu care în mod surprinzător 
pentru un critic, nu a făcut niciun secret din a mărturisi faptul că nu iubeşte 
în mod deosebit romanul, eu (fără a fi critic ) îl ador, sigur pe cel de bună 
calitate şi, în special, pe cel în care naratorul nu are nicio problemă cu ideea 
de a fi autentic, de a scrie la persoana I, de a se confesa, de a fi deschis în faţa 
cititorului, ca în discuţia cu un vechi şi bun prieten, de a cărui sinceritate nu 
se îndoieşte la rândul său. 

Atât în Arca lui Noe, cât şi în Metamorfozele poeziei. Metamorfozele 
romanului criticul contemporan afirmă: „Nu sunt un cititor de romane.[...] Şi 
totuşi «Arca lui Noe» este un lung eseu despre roman: contradicţie numai 
aparentă, pe care aş lămuri-o spunând deocamdată că un critic nu serie de 
obicei despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu 
secundar, şi nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită 
necesitate a spiritului care substituie dorinţei un sentiment de obligaţie.” 

Iubind romanul, considerându-l cea mai interesantă dintre speciile 
literare, am văzut mereu în el, un basm superb şi necesar pentru oamenii 
mari. lubesc şi relaţia care se creează între cititor şi autor. Primul citeşte şi, 
atunci când poate, adună sârguincios în biblioteca sa romane, nădăjduind 
desigur că într-o zi va deţine monopolul adevărului absolut despre marile 
probleme ale omenirii. Cel de-al doilea, autorul, prin scrisul său, prin crearea 
unor lumi ficționale sau prin prezentarea lumii reale văzută prin ochii săi, 
încearcă cu fiecare roman, iar şi iar, să breveteze o invenţie, ale cărei 
beneficii să fie general valabile în ceea ce priveşte modul de a gândi şi de a 
trăi pentru a fi în fine fericit. 

Dacă ar fi să spun câteva cuvinte despre cel care este la ora actuală cel 
mai controversat scriitor din literatura română contemporană şi despre al său 
roman Din calidor aş începe probabil aşa: este o imagine vie a satului 
basarabean prezentat cu accente tragi-comice datorate unei prezentări adesea 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 538 


cu umor a unor situaţii dramatice, atât pentru familia despre care ni se 
povesteşte, cât şi pentru întreg spaţiul geografic şi istoric luat în discuţie. 
Sigur umorul, ironia şi autoironia fac mai suportabile pentru cititor povestea 
si, până la urmă, drama acestei familii. 

Ca toate cărțile romancierului Paul Goma Din calidor se inspiră din 
propria viaţă. Biografia dureroasă şi lipsită de armonie şi pace datorită 
istoriei pământului care l-a dat, devine roman, deci suntem în plină literatură 
a autenticităţii. Din calidor, roman subintitulat „o copilărie basarabeană” este 
de fapt romanul unei copilării negre, în care însăşi ideii de inocentä 1 se aduc 
serioase afronturi prin prezentarea unor adevăruri trăite, nu ficționale, extrem 
de dureroase, care duc inevitabil la maturizarea înainte de vreme a unui suflet 
nevinovat de copil. 

Locul de unde copilul priveşte spre curte, spre sat, spre cer şi spre între- 
gul său univers este pridvorul plin de doruri al casei pärintesti din Mana, 
comuna Vatici. Aici o aşteaptă pe mama pe care o descrie mereu cu multă 
dragoste filială, de aici îl aşteaptă sau se gândeşte la tatăl său, un învăţător 
cult, cu o perspectivă foarte pertinentă asupra istoriei şi a vieţii în general, 
luat de ruşi şi deportat, de aici visează şi se teme de toate experimentele 
abuzive ale istoriei, care bineînţeles contravin ideii de paradis al inocentei, 
veselie debordantă, joc, vacanţă — la care ne-am putea gândi în mod firesc 
citind o carte despre copilărie. Cartea este de departe cel mai valoros roman 
al lui Paul Goma şi prin faptul că i-a făcut pe multi cititori să înţeleagă fără 
rest, o epocă, nişte drame absolut îngrozitoare trăite de nişte oameni absolut 
nevinovaţi. Destinul acestui copil din Basarabia şi al familiei sale sunt emble- 
matice deoarece ne vorbesc de fapt indirect, despre soarta tuturor celor care 
se aflau în situaţii similare. loan Simut spune în Incursiuni în literatura 
actuală despre trăirile băiatului: „Copilul trăieşte şocurile unei istorii violen- 
te, nedrepte, prin evenimentele care îl afectează decisiv: arestarea tatălui 
(pentru că a arborat steagul românesc), refugiul disperat din calea agresori- 
lor, arderea cărţilor româneşti de către ruşi, arderea pădurilor — toate sinteti- 
zabile în tendinţa vizibilă a ocupanților de devastare a Basarabiei. Copilul 
trăieşte şi mai acut decât cei maturi această experienţă: el pătimeşte altfel, 
pentru el devastarea Basarabiei este echivalentă cu devastarea paradisului 
imaginar al copilăriei.” 

Sentimentul în timpul lecturii este acela al reîntâlnirii cu un amic pe 
care nu l-am văzut de o vreme şi care continuă să-ţi povestească când coloc- 
vial, când ironic, când autoironic sau chiar caustic despre dorurile inocente - 
ale unui copil devenit adult prea devreme, despre care voi afla ulterior (din 
întâlnirile cu el prilejuite de alte cărţi) — că au rămas şi acum neostoite, tot 
doruri suferinde. Cu sufletul şi amintirile rămase în calidorul casei din Mana 
basarabeană romancierul ne dezvăluie senzaţii, mirosuri, gusturi, curiozitäti 
şi mirări ale unui copil cu „dorul cântat, dorul oftat, dorul jelit între Nistru şi 
Prut, după 1812, mai mult decât în oricare ţinut românesc aflat, ținut, căzut 
sub jug străin: dorul frumos, acel dor special care te prinde, te cuprinde, 
străprinde; te näpädeste, te copleşeşte; bate, răzbate, străbate — atunci când 
(de sus din calidor), cu privirea aburită de duroare, cati încolo spre - Asfintit, 
unde bănuieşti Prutul, râu blestemat, care-n două ne-a tăiat, despärtind frați 
şi surori, ciuntind grădina de flori - de când procletii de moscali, afurisitii de 
ruşi, păgânii de pravoslavnici ne-au sfârtecat ţara, furând jumătate din 
Moldova, botezând-o Bessarabia...” 

Cartea ne face martorii unui dialog între tată şi fiu sau mamă, tată şi fiu. 
În urma „ascultării” acestor dialoguri succesive aflăm că părinţii naratorului 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 539 


s-au luat dintr-o caldă şi sinceră iubire (tatăl răpind-o pe mamă cu bicicleta, 
şi nu pe cal ca în alte basme cu prințese frumoase şi prinți curajoşi şi 
puternici): „A suit! Adevărat, nu pe Murg, nici pe Tintat, nici pe Bălan, ci pe 
Adler.” Ajunşi în Mana ca învăţători îşi construiesc o casă-şcoală care nu a 
fost niciodată proprietatea lor, ci „a satului sau a statului”. Tatăl este 
„învățătorul doct” de la care fiul a putut să înveţe geografie, istorie trăită şi 
până la urmă viaţă în adevăratul sens al cuvântului. Mama e fiinţa luminoasă, 
harnică, inteligentă, o bună şi ferventă dansatoare pe la balurile săteşti, dar şi 
o mamă şi soţie de excepţie, prin dăruirea cu care s-a dedicat, până la sfârşit, 
ideii de familie. Copilul, cel care observă viaţa şi istoria din pridvorul casei 
nu a avut o copilărie fericită în sensul clasic cu care ne-a obişnuit Creangă, ci 
un spectacol absurd, de care cu drag şi multă iubire vor să-l ţină la adăpost 
tata, mama, Moş Iacob, Mătuşa Domnica, poate preotul Dodon şi alții. 

Tulburător este capitolul Nu mai sunt orfan în care aflăm cum a fost 
regăsirea dintre tatăl pe care-l credeau mort şi fiul care se afla tot în calido- 
rul casei, unde-şi aştepta mama plecată la Vatici după doctor. Străinul intră 
cu paşi destul de siguri în curte unde în scurt timp îşi va îmbrățişa fiul, ce-l 
recunoaşte cu greu. Îmbrätisarea îndulceşte şi vindecă un greu dor de familie 
şi şterge boala de picioare de care copilaşul suferea în acea zi. „Eu însă din 
altă pricină plâng: tata acesta nu miroase ca tatăl meu, acela, adevăratul - pe 
care l-am uitat. Plâng apoi pentru că, gata, nu mai sunt orfănel.” 

Din calidor este o carte-poveste despre copilărie şi aşteptare, fericire şi 
nefericire, recompensa muncii şi pedeapsa fără vină a unei familii de intelec- 
tuali care sunt nevoiţi să trăiască nişte ani cumpliti sub un timp răzbunător. 
Cu toate acestea din roman nu se reliefează nicio clipă sentimentul de ruşine 
faţă de datul de a fi român. 

La o relectură a cărţii am simţit trăirea reconfortantă a naratorului care 
se simte răzbunat de o voce puternică ce spune că a fi român nu e o ruşine, ci 
o mândrie şi un dor, azi înţeles de mult prea puţini. E acelaşi sentiment 
consolator pe care l-am avut în momentul lecturării cărții despre Omul fru- 
mos a lui Dan Puric în care povestioara Bolovanul din râu ne vorbeşte despre 
dorul de ţară al unei bătrânice care înainte de a pleca la fiica sa în America, 
împachetează într-un număr al ziarului „România liberă” un bolovan scos din 
râul ce se afla în proximitatea casei sale şi îl pune în micul bagaj cu care urma 
să călătorească. „Uniformele grase”, „ciorile”, adică comuniştii au interogat- 
o la aeroport, despre ce a pus în ziar: 

„- De ce l-ai luat ?! 

- De dor, maică... , răspunse fresca. 

Şi-atunci uniformele s-au tulburat nemărginit, căci nimeni nu le spuse- 
se că este interzis aşa ceva în geamantanul unui om. Nu puteau să-l confişte. 
Nu se născuse legea care să aresteze dorul. Acea conditio valachiae essendi, 
condiţia valahă de a fi. Dorul era inima dorului frumos, iar bolovanul era 
România eternă. lar această Românie eternă era îmbrăţişată de «România 
Liberă». Acest bolovan se strecura acum la vamă, dar el era de fapt paşapor- 
tul bäbutei în faţa lui Dumnezeu ce-şi murmura în tăcere istoria.” Dorul de 
tară, de mama, de tata, de curtea casei sau de pridvorul ei, de puritatea 
copilăriei este firesc, repetabil la diferiți indivizi, literați sau nu, iar gestul de- 
al mărturisi este cu atât mai minunat. 

Ca multor scriitori români dizidenti din diaspora 1 s-a reproşat şi lui Paul 
Goma că dizidentä se putea face şi de aici de acasă de unde toată nemernicia 
sistemului totalitar se simţea carnal, pe viu, nu în reluare sau din auzite. Paul 
Goma nu face parte din cercul de intelectuali care au plecat din ţară pentru că 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 540 


aveau o problemă cu limba română sau provincialismul ei, cu ceea ce 
înseamnă în sens larg cultura românească sau cu spaţiul cultural românesc. 
Nu a fost niciodată în asentimentul celor care credeau cu convingere aseme- 
nea scriitorilor: Ion Petru Culianu, Fundoianu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, 
că abandonarea culturii şi limbii române este salutară pentru binele fiinţei lor 
şi pentru ulterioara lor dezvoltare intelectuală şi culturală. Romancierul face 
parte din cercul lui Mircea Eliade şi al celor care nu s-au dezis niciodată de 
ideea de a fi român, de ţara şi cultura lor. După cum spunea criticul Gheorghe 
Glodeanu în Măştile lui Proteu: „De altfel alături de Mircea Eliade, Paul 
Goma rămâne unul dintre puţinii scriitori români care nu se grăbesc să se 
integreze în cultura ţării de adopţie şi care trăiesc în mod acut conştiinţa 
apartenenţei la cultura română.” 

Senzaţia cititorului la finalul cărții este una de siguranţă pe care mi-a 
dat-o mâna caldă a copilului, dar şi vocea sa care spune: dacă eu am trăit toate 
aceste atrocități, atunci cu siguranţă tu poţi şi trebuie să le asculti, ca astfel să 
mă pot elibera de povara lor. Călăuza prin această lume a copilăriei atipice 
mi-a fost sprijin atunci când tulburarea, tristeţea, disperarea faţă de teribila 
suferinţă a unui suflet de copil încercau să mă destructureze. Mi s-a relevat 
faptul că pe lângă romanele remarcabile pe care le-a scris, Paul Goma a trăit 
o viatä-roman. Trăirea personală s-a metamorfozat în romanul-mărturisire. 
Acesta a fost şi motivul pentru care de-a lungul lecturii am experimentat o 
perpetuă însoţire prietenească. 

Criticul care nu iubeşte în mod deosebit romanul, deşi a scris magistral 
despre roman, a scris recent o carte fantastică, despre aproximativ cinci sute 
de ani de literatură, o Istorie critică a literaturii, care în pofida dimensiunii 
impresionante şi a valorii evidente, este o carte veselă (aşa cum şi-a dorit-o 
autorul însuşi). E veselă prin faptul că trădează câteva elemente de capriciu 
ale criticului care se pare că nici măcar nu-şi propune să spună totul despre 
toată lumea şi întăreşte până la urmă afirmaţia că datul de a fi critic îl obligă 
să scrie şi despre ceea ce nu se numără neaparat printre preferinţele sale (ca 
specie şi gen) cu precizarea că poate scrie despre cine îi place. Probabil 
aceasta este cauza pentru care lasă în seama altor critici punerea în discuţie a 
romanelor lui Paul Goma, a biografiei şi a întregii sale activităţi literare, şi nu 
numai. Faptul mai sus amintit nu neagă nici existenţa, nici valoarea acestui 
romancier care trăieşte în exil şi continuă să fie citit, comentat, apreciat şi de 
o parte a criticii, dar mai ales de publicul său, din toate ţările în care a fost 
tradus. 

x 
Cvartet de dame 

Definit deseori drept „un Soljenițîn român” Paul Goma este scriitorul 
care atât prin creaţia sa literară, cât şi prin activitatea diaristică se află într-un 
continuu act de disidentä, într-o perpetuă revoltă anticomunistă. Aceste 
aspecte ale rebeliunii de factură socială, politică şi literară se întâlnesc, 
redundant, în majoritatea scrierilor sale, fiind metamorfozate şi distilate 
ulterior în substratul epic. Cel de-al doilea roman al autorului, Uşa noastră 
cea de toate zilele se circumscrie, într-o oarecare măsură, aceluiaşi calapod, 
diferenţa o face însă ponderea redusă a aspectului biografic, predominând 
aspectul narativ, fabulativ. 

Textul este publicat pentru prima dată în 1972, în limba germană 
[prezentat] la Târgul de carte de la Frankfurt, fiind dedicat soției autorului şi 
abia după douăzeci de ani, în 1992, în limba română, la Editura Cartea 
Românească. Trebuie relevat faptul că prozatorul a avut o tentativă de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 541 


editare a acestuia în ţară, în anii '70, dar a fost refuzat din motive politice, 
deoarece s-a considerat că două dintre personajele cărții se identifică flagrant 
cu estetica acţională a cuplului dictatorial ceaușist. 

Titlul volumului este incitant, Uşa noastră cea de toate zilele, iar 
conţinutul acestuia poate fi rezumat lapidar şi redus la tripticul: „pâinea noas- 
tră cea de toate zilele”, „viaţa noastră cea de toate zilele”, „închisoarea noas- 
tră cea de toate zilele”. Nu este vorba aici de niciun substrat religios, acest 
aspect fiind consolidat şi de motto-ul romanului: „...Aşa, de pildă, unul îşi 
făcuse o adevărată îndeletnicire din a număra în timpul plimbărilor parii 
gardului...”. De fapt, reiese pregnant nevoia evidentă de confesiune, de 
eliberare din contingent, din universul carceral, astringent, al monotoniei 
cotidiene şi, de ce nu, de o debarasare de amintirile detenţiei totalitariste, 
printr-o evaziune în atemporal, ce vizează recuperarea libertăţii psihice în 
principal, şi apoi a celei fizice în subsidiar. Dacă majoritatea scrierilor lui 
Goma au o funcţie vindicativă, nevoia de a scrie a autorului fiind determi- 
nată, complementar, de aceea „de a nu uita”, paginile operelor sale având o 
valoare documentară, acest roman nu are acelaşi caracter virulent. Predomină 
însă necesitatea unui catharsis spiritual, scriitorul lăsându-se contaminat de 
componenta narativă a cărţii. Obiectivitatea necesară rememorării nu este 
însă decât o mască fabulativă a alteritätii. 

Remarcăm construcţia sferică a romanului şi vocaţia arhitectonică a 
prozatorului. Textul debutează balzacian, tehnica cercurilor concentrice fiind 
vizibilă şi în excipit, succedată de prezenţa unui epilog şi a unui prolog, care 
încartiruiesc cele şapte capitole. Primul şi ultimul sunt intitulate, în manieră 
kunderiană: Râsu, modalitate katarhtică de refulare, grefată însă pe o menta- 
litatea absurdului. Râsul deţine astfel un cumul de funcţii: antidot, analgezic, 
dar şi preludiu al actului confesional, având un rol de adjuvant mnemotehnic. 
Simultan, acesta constituie o modalitate benefică de percepere a vieții şi a 
existenţei. Aşadar, personajele râd „din tot sufletul”, fiecare dintre ele - din 
alt motiv, dar lantul uniformizant şi unificator este râsul, dorinţa de a se 
bucura de magia unei conexiuni invizibile care le permite comunicarea, 
socializarea şi, în final, identificarea proprie: „Erau patru, umpluseră odaia de 
râsul lor, râdeau aşa cum numai femeile ştiu să râdă, cum numai femeile din 
nimic încep să râdă şi râd până la lacrimi, până la sufocare şi plâns [...]. Erau 
patru şi râdeau ca nebunele, cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră tavanul şi 
pereţii în afară”. Râsul constituie astfel o pecete a individualitätii. Acelaşi 
hohot eliberator se regăseşte şi în paginile epilogului, denuntând euforia, 
beatitudinea regăsirii de sine, a revenirii: „Râdeau toate patru, cu chiuituri, 
râdeau de se îndoiseră tavanul şi pereţii, în afară. Râdeau arătându-se cu 
degetul una pe alta oprindu-se uneori ca să explice de ce, ori să tragă aer în 
piept şi să se azvârle din nou în râs, bătând aerul cu palmele şi tropotind [...]- 
râdeau şi simțeau carnea îndurerată în hohote şi scuturată şi curățată 
dinăuntru spre afară”. Scrierea potenteazä sugestia că verbul a râde este 
sinonimul perfect, nu numai contextual, al lui a trăi, a materializa molecu- 
lele vieţii, printr-un efect curativ, de purificare şi mântuire. 

Tehnica utilizată este de factură teatrală, cele şapte capitole[le] fiind 
structurate sub forma unor acte, în vreme ce intriga este substituită prologu- 
lui, demarând ex abrupto. Dacă primul şi ultimul capitol sunt intitulate sime- 
tric şi circular Râsul, iar capitolele trei şi cinci Plânsul şi celelalte fructifică 
invariante ale acestora: Râsu-Plânsu, Plânsu-Râsu şi, din nou, Râsu-Plânsu. 
Plânsul are aceleaşi valenţe eliberatoare, completându-se cu râsul din incipit, 
funcţia lui confesivă fiind amplificată de biografiile fragmentare ale persona- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 542 


jelor. În definitiv, a râde si a plânge sunt trăirile definitorii ale sufletului 
uman, manifestări extreme ale afectului, ce uneori se suprapun deconcertant. 

Apariţia cvartetului feminin este elementul perturbator al tramei 
deoarece în jurul celor patru personaje, singurele locatare ale volumului, 
gravitează întregul fir epic. Proiectia elementului feminin nu este aleatorie, 
deoarece scriitorul mărturiseşte că întotdeauna femeile i-au fost mai apropi- 
ate. Incitantă este şi sugestia potentatä de cifra patru, ce denunţă moartea în 
mitologia japoneză, însă e vorba de o extinctie arondată existenţei. 

Romanul pare un puzzle, regizat arhitectural, ce surprinde mai multe 
amintiri în cascadă, bazat pe fluxul amintirilor, pe flash-back, prin interme- 
diul memoriei involuntare, dar si a tehnicii contrapunctului. Întocmai ca în 
cazul lui Marcel Proust amintirile reprezintă un material narativ, fiind 
urmărite patru destine paralele. Cele patru femei reprezintă tot atâtea 
conştiinţe diferite şi psihologii distincte, patru personalităţi identificate în 
patru poveşti de viaţă. Involuntar, ele ajung în aceeaşi cameră în cabana de 
munte unde-şi petrec vacanţa. Alice, primul personaj identificabil, râde 
prima, fiind urmată de celelalte trei. Fără să ştie cum şi din ce cauză, uşa 
camerei se închide în spatele lor: „Erau patru şi niciuna nu văzuse, nu 
auzise, nu simţise că îndărătul lor, uşa fusese închisă, încuiată, ori se închi- 
sese şi se încuiase singură, aşa cum, adeseori fac uşile, cu de la sine putere şi 
fără să se ostenească în căutarea unui motiv [...] se ştie de totdeauna că o uşă 
începe a fi închisă, nu din clipa în care se lipeste de canat, [...] ci din clipa în 
care omul de dincoace vrea să treacă dincolo, ori vrea să se asigure că, 
atunci când va vrea, când va avea chef să vrea, poate s-o facă. Şi constată că 
nu poate. Că nu poate să poată”. Mesajul este evident, nu neputinta fizică este 
reflectată aici, ci constrângerile exercitate de un sistem opresiv. Este vorba, 
în primul rând, de închiderea uşii istoriei, a vieţii, diminuarea libertății de a 
exista ca om, ca scriitor, de imposibilitatea de a avea liberul arbitru. 
Componenta discursivă relevă de la început substratul politic şi social. 

Personajele se conturează gradat, trăsăturile lor fiind ilustrate prin pris- 
ma naratorului omniscient. Alice, actriţa dotată cu talent scenic atât în viaţa 
profesională, cât şi în cea reală, ştie să-şi Joace rolurile, atuu-rile, practicând 
nonşalant escalada socială. Pentru ea bărbaţii sunt marionete, instrumente 
eficace, necesare doar atingerii unor scopuri, fund un regizor de destine, 
similară oarecum marchizei de Valmont din Legăturile primejdioase ale lui 
Cholderos de Laclos. Este o femeie şi o mamă singură, care ştie să se bucu- 
re de fiecare clipă a vieţii, imună la rigori şi conveniente şi nu se culpabi- 
lizează din cauza relaţiei pe care o întreţine cu un tânăr de aceeaşi vârstă cu 
aceea a fiului ei. Personajul pare un pilon gravitațional care le atrage mag- 
netic pe celelalte femei, fiind mereu în centrul atenţiei, admirată şi în acelaşi 
timp invidiată, în primul rând de Sofia, iar apoi de Viola. Pentru Sofia, lângă 
care a şi copilărit, Alice este un model viu, un veşnic termen de comparaţie. 
Această actriţă reprezintă tipul femeii fără limite, un „demon femelă” în 
acceptie baudelaire-iană, fără false pudori. Este exponenta unei alte lumi şi 
ipostaza ei actorială surprinde masca unui univers rezultat din fuziunea comi- 
cului cu tragicul. 

Sofia desemnează tipologia cadrului didactic damnat să trăiască o exis- 
tentä anostă, ternă, lipsită de orice fel de satisfacţii sau împliniri, în pofida 
onomasticii care sugerează o componentă cognitivă proeminentă. Altruistă, 
mereu şi-a refuzat totul pentru alții, a trăit majoritatea timpului în umbra 
familiei, a prietenilor. Este eclipsată perpetuu de cele trei femei, situându-se 
întotdeauna în plan secund. Sobră, incapabilă să trăiască din plin viaţa, se 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 543 


autoflagelează simțindu-se culpabilă chiar şi pentru că râde. Totuşi, acest per- 
sonaj este cel care face conexiunea râs-iubire-päcat-pasiune-sperantä-viatä. 
Va atinge treapta superioară a devenirii ei prin eros, învățând să iubească, să 
fie iubită, atât senzorial, cât şi spiritual. Are nevoie de afecţiune, dar în 
acelaşi timp de acceptare, refulându-şi nevoile, sentimentale, opiniile, 
trăirile, emoţiile, ilustrând o entitate docilă, uşor manevrabilă. Sofia este tipul 
femeii căsătorite, dar neîmplinite, cantonată şi mortificată într-o relaţie 
matrimonială plată, simțindu-se vinovată din pricina fireştilor instincte 
biologice, generatoare de delicii senzoriale. Ea se regäsette în braţele unui 
coleg, învaţă ce este pasiunea, dragostea, carnatia 1 se inflamează torid, 
într-o plăcere orgiastică dusă in extremis. Devastată de pasiune, femeia 
rememorează „„...şi cum săruta [...]şi era fiebinte şi mi se uita drept în ochi”. 
Tovarăşa Florica - o activistă de partid, dar şi actant al scenariului reuşeşte 
să-şi îndeplinească obligaţiile profesionale recurgând la tactici specifice 
închisorilor comuniste (spălarea creierului). Persuasiunile e1 au substratul 
unei mascarade, cultivând ipostaza bufă. Romanul surprinde perioada colec- 
tivizării, erorile sistemului, atitudinea dictatorialä a activiştilor, lipsa de 
regrete a acestora, substraturile mecanismelor politice. Femeia a fost o piesă 
importantă a sistemului comunist, activitatea ei constând în promovarea aces- 
tei forme de guvernare şi instaurarea colectivizării în satele româneşti. În 
munca ei şi-a îndeplinit toate atribuţiile de partid, dar pentru că nu mai era 
utilă a fost exclusă din sistem. Repudierea însă o umanizează, ajutând-o să se 
confeseze şi să se apropie de celelalte personaje. Ea descrie realitatea crudă 
a sistemului, modul inuman cum manipulau în primul rând psihic şi apoi fizic 
țăranii pentru a-i obliga să semneze actul de aderare la colectiv. În discursul 
ei confesiv pot fi percepute uşoare remuşcări, însă inocularea doctrinei 
totalitare este atât de profundă încât acestea sunt repede camuflate, sistate. 

Autorul, prin prisma personajelor, descrie ororile Canalului, ironizează 
abjectiile colectivizării agriculturii care constituie o eroare economică, 
denunţă ineficacitatea instrumentului coercitiv, sistemul de cote care era 
descurajant. Este evident şi aici substratul biografic, o parte din acuzele la 
adresa sistemului fiind formulate de scriitor în timpul studenţiei, ceea ce-i 
aduce încarcerarea. Romanul este cenzurat în ţară din pricina speculaţiei 
lectorilor editoriali care se tem că tovarăşa Florica ar putea fi identificată cu 
Elena Ceauşescu, iar Tovarăşul Bizim cu fostul dictator comunist. 

Florica este tipul femeii tiranice, dominatoare atât în plan afectiv, cât şi 
profesional, felina ce nu-i lasă bărbatului drept de veto, chiar dacă este 
îndrăgostită, iubind intens, necondiționat. Este capabilă însă, într-un act 
vindicativ şi de supremație a orgoliului să-l amenințe pe bărbatul adorat cu 
trimiterea la muncă silnică. 

Ultima dintre femeile prezentate este Viola, tipul adolescentei räsfätate, 
fiica unui mare activist de partid. Onomastica ei are dublă valență. Pe de o 
parte există sugestia erotică, fata solicitând dreptul de a deveni femeie, 
cerând afecţiune, pe de altă parte, numele ei are sonorități muzicale. Există în 
portretul ei o doză mistică, iar pasiunea reprezintă un hobby pentru ea. Îşi 
conservă integritatea corporală, rămânând virgo intacta, dar nu şi pe cea 
psiho-morală. Apare astfel discrepanta dintre esenţă şi aparenţă, fiind 
fructificat onirismul, în vreme ce nevoile subconştientului se materializează 
în vise. Adolescenta îşi proiectează o poveste de dragoste cu o cunoştinţă a 
tatălui ei deoarece se insinueazä nevoia sexualităţii, nevoia efectivă de 
atenţie, apropierea faţă de o persoană mai în etate. Räsfätul şi capriciul sunt 
elementele-cheie din portretul Violei, iar elementul ludic se manifestă sub 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 544 


forma preluării unor ipostaze terifiante şi inhibatorii pentru celelalte persona- 
Je, inducând o stare de angoasă: şoarece pentru Alice, ploşniţă pentru Sofia, 
şarpe pentru Florica. 

Intregul nucleu epic se concentrează în jurul poveştilor de iubire pe care 
fiecare dintre cele patru personaje le devoalează, într-un duel cu alteritatea, 
mărturisirile însă gravitând în jurul propriilor necesităţi şi expectante, verita- 
bile fabule ale ratării, dar care, în pofida concretizării sau tocmai de aceea, ne 
amprentează definitiv ființa. Experiențele acestea de viaţă permit tranziţia 
personajelor din sfera recluziunii în cea a confesiunii, mărturii ce ne vor 
introduce atât într-o sferă conflictuală, cât şi într-una amicală, amiabilă. În 
definitiv, aceste relatări sunt cele care conferă consistenţă textului, alături de 
substratul biografic. 

Romanul cultivă o poetică a interiorităţii şi surprinde paradoxul desti- 
nului, în care universul este redus simbolic la o cameră cu uşa închisă, poartă 
infinită a sorții care se închide sau se deschide după bunul ei plac. În ciuda 
actului confesional tainele nu sunt elucidate, limbajul este liber, neconstrâns 
de rigori, detabuizat şi există trimiteri evenimentiale precise, concrete, fără 
voalări. 

Ancuta Coza 


Vineri 6 august 2010 
Oblojitoare sunt răvaşele celor patru femei-scriitoare. 


Aseară am primit o scrisoare interesantă: răspunsesem 
mesajului prim : că, din păcate, nu mai dialoghez. “Şi mie mi-ar 
plăcea să pot vorbi cu Dvs. Dar, de ani buni, mă mărginesc la a 
monologa - în Jurnalele aflate pe internet. Dar “rana din pulpă nu 
mă lasă”... Paul Goma” 

Iată scrisoarea sa, m-a autorizat să o reproduc în Jurnal: 


“Bună seara domnule Goma, 

Am primit cu satisfacție răspunsul dumneavoastră. Simultan am început 
lectura eseului „Săptămâna roşie”. Fiind în vacanţă am profitat de mai multe 
lecturi. (...) 

„Săptămâna roşie” „la liber”. Cartea atinge un subiect evident sensibil 
în România anului 2010. Din păcate după relativa destindere a discursului 
istoric de după 1989 au rămas segmente ori aspecte ale istoriei noastre care 
nu au fost reabilitate. Mă refer la perioada lui Antonescu, 1940-1944, inclu- 
siv „problema evreiască”. Ca profesor de istorie resimt acest fapt ca pe o 
amputare nepermisă libertății de care trebuie să beneficieze istoricul. Este 
vorba de faptul că din programa examenelor naţionale (cum ar fi bacalaurea- 
tul) la istorie, perioada lui Antonescu este scoasă. Elevii şi profesorii se 
concentrează evident pe materia care „se dă” si care - oricum — nu este toc- 
mai uşor de acoperit. Astfel, în lipsa unui demers susţinut al profesorului de 
istorie, elevul rămâne cu percepţia de la TV. 

Există în România actuală o „recrudescenţă” să-i spunem a fenomenu- 
lui Holocaustului (prin Holocaust înţelegându-se ... doar ce au pătimit evreii, 
nu şi holocaustrul populațiilor precolumbiene din America bunăoară). 
Româncele caută soți evrei (vezi Mihaela Rădulescu). Dacă nu găsesc, măcar 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 545 


îşi botează copilul şi cu un al doilea prenume evreiesc, gen „Călin-David”. 
„Febra” filosemitismului a cuprins pe toată lumea. Toţi au cel puţin un bunic 
evreu. Dacă nu îşi permit atunci clar cel mai bun prieten este un evreu. Toţi 
sunt îndrăgostiţi de evrei, îi iubesc mai mult decât se iubesc evreii pe ei. 

Ca evreu sunt puţin derutat sau cel puţin luat pe nepregătite. Aaa, să fim 
clar întelefli, nu sunt sufocat nicidecum de sentimente pozitive. Primesc cu 
suficientă regularitate mesaje de ameninţare de genul: „mori jidane”, „să-mi 
bag p...-n familia ta jidane”, „muie jidane” sau „jidanu dracu impotent” şi 
multe alte semne de afecţiune „filosemită”. 

Ca elev şi student am avut ceva de suferit din cauza numelui de fami- 
lie pe care îl port — RIEGLER. Cei mai multi întreabă cu o falsă inocentä: 
„Este nume evreiesc?” Sătul până peste cap de această întrebare am început 
să răspund că „lonescu” şi „Popescu”, „Moldoveanu” si „Munteanu”, aces- 
tea sunt nume evreieşti! „RIEGLER este nume german austriac”. Nume 
evreieşti sunt: ,Moise-Moses-Moshe”, „Raşela”, „Ițic” şi „Ştrul” dacă vreţi. 
Când se ajungea la numele tatălui — „ISRAELO” — nu mai era nimic de 
făcut... Cel mai mult mă deranja expresia „jidan”. Am auzit-o prima oară de 
la cea mai frumoasă colegă din şcoala primară pe care eu o facusem rusoaică 
(mama ei era). Am întrebat acasă pe maică-mea care a rămas întrucâtva pe 
gânduri apoi mi-a explicat. Inclusiv că este peiorativ, jignitor. Pe vremea 
aceea mă apăram spunând că „nimeni nu îşi poate alege părinţii”, acum fac 
plângeri penale care primesc renumitele „N.U.P.-uri”, iar antisemitii autenti- 
ci, flagrant 1 şi absurzi proferează de la capăt insultele relative la rasa mea, 
surprinşi parcă şi ei de succesul infracțiunilor lor care de fapt nu sunt 
infracţiuni, „nu sunt nimic” spune vocea unei procuroare. Aceasta este starea 
de spirit întreținută la Bucureşti. Dar în lume, pe buze, pe deasupra hainelor, 
în păr suntem filosemiti. Atât de filosemiti încât — în caz de pericol! — ne-am 
putea tăia împrejur din dragoste. Dar nu se poate. Convertiri nu se fac. Aşa 
că rămâne să batem toba că 11 iubim pe evrei şi să-i infierăm pe cei care nu îi 
iubesc, chiar dacă ar fi evrei. 

Mersesem prin toamna lui 2008 la o consfătuire a profesorilor de isto- 
rie pe Bucureşti, ţinută la Liceul „Jean Monnet”, aflat în nordul Capitalei, în 
zona Primăverii, în care locuieşte protipendada. După ce am ascultat ultime- 
le „directive” în domeniul istoriei (profesorilor de istorie în România trebuie 
să li se spună în fiecare an, exact ca în comunism, rezultatul adunării 2+2, 
precum lui Winston Smith din cartea lui Orwell) am plecat cu un fost coleg 
din Universitatea Bucureşti de la Facultatea de Istorie. Imi aminteam că în 
anii studenţiei (1991 — când încă se mai strângeau de pe pereţi lozincile 
comuniste, bustul lui Marx-Engels-Lenin aflat la etajul II la uşa bibliotecii şi 
1996 — anul absolvirii — când se făceau expoziţii legionare pe pereăii 
facultăţii) colegul avea dese ieşiri antisemite la cursurile de istorie contempo- 
rană a României, chiar la adresa mea. Cum la consfătuire se insistase pe stu- 
dierea mai profundă a Holocaustului evreilor îi împărtăşeam cu amărăciune 
colegului — eu evreul — că se face prea mult caz de acest subiect istoric, că 
elevii s-au plictisit de subiect într-un an de studiu, chiar se feresc de acest 
curs optional-obligatoriu. La clasele de real studiul Holocaustului a ajuns la 
paritate cu studiul istoriei naționale, adică o oră pe săptămână pentru fiecare 
ceea ce este prea mult — spuneam eu — arătându-i că în trei lecţii poti să 
lămureşti subiectul la nivel academic. Proteste din partea colegului antisemit. 
„Cum???”, „Este un subiect important!”, „Lasă băi că e bine să se studieze!” 
„Ce?” Tu (adică eu) „esti antisemit” îmi spunea legionarul din facultate. 
După ce i-am sugerat o circumcizie benefică ne-am despărțit în acelaşi spirit 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 546 


persiflant reciproc din facultate, cu rolurile inversate. 

Ca istoric trebuie să uit că sunt român sau evreu, că am vederi libera- 
le sau social-democrate. Ca istoric britanicii şi americanii nu au fost cu nimic 
mai buni decât ruşii când a fost vorba de sovietizarea României, holocaustul 
indienilor cu nimic mai prejos decât cel al evreilor, bombardamentul Dresdei 
sau cel asupra Tokio-ului cu nimic mai înaltätor decât crimele judecate la 
Nürnberg. Intre Stalin şi Hitler nu există alegere, îmi spun tot timpul. Sigur, 
asta este calea cea mai scurtă să ajungi un „extremist de centru”, doar pentru 
am vrut o prezentare echilibrată. 

Am învăţat la Istorie - de la Ion Bulei - că este mai important să ştii „de 
ce?” în loc de „ce s-a întâmplat?”. În mod inevitabil ajungi la alte concluzii. 
Rostul istoricului este să spună de ce s-au întâmplat lucrurile. Dacă te între- 
bi ce au făcut naziştii ori evreii pe frontul sovieto-german ajungi la concluzii 
triste. Dacă te întrebi de ce a făcut fiecare parte ajungi la alte concluzii, poate 
mai interesante. 

Îmi cer scuze pentru prea multele rânduri cu care poate v-am obosit. Încă nu 
m-am obisnuit cu ideea că dialoghez cu cel despre care predau la clasă sau la 
meditații, cu cel care în 1977 vorbise de „cutremurul oamenilor”. 

Cu stimă, 

Corneliu Riegler” 

x 


Iată ce îmi trimite Gelu Tofan: 


“PAUL GOMA VINE ACASA 
Jurnal TV 06 AUGUST 2010 www.jurnaltv.md 

După o lungă absenţă, scriitorul român-basarabean, Paul Goma, se va 
întoarce, în sfârşit, acasă şi va primi cetăţenia Republicii Moldova! 

Scriitorul se va întoarce chiar în ziua în care va împlini 75 de ani, pe 2 
octombrie. Paul Goma este un militant anticomunist refugiat în 1944 în 
Transilvania şi stabilit în 1977 în Franţa. 

Pe 2 octombrie 2009 Asociaţia Hyde Park a cerut organelor competen- 
te din Republica Moldova să acorde în regim de urgenţă cetăţenia Republicii 
Moldova scriitorului român-basarabean, Paul Goma şi membrilor familiei 
cestuia. 

Potrivit lui Mihai Cimpoi, Paul Goma va primi şi carnetul de membru 
al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. 

Scriitorul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935 în satul Mana, 
raionul Orhei. Din copilărie a cunoscut teroarea bolşevică. În 1944 întreaga 
sa familie s-a refugiat, din cauza războiului, în Transilvania, iar în 1977, 
Goma, împreună cu soţia şi copilul, au fost decäzuti din cetăţenia română şi 
au plecat în Franţa. 

În prezent, Paul Goma nu este cetăţean al vreunui stat. 


Presupun că, chiar de nu va fi scurtat de cap ziaristul care a 
lăsat să-1 scape această ştire, nici n-are să fi decorat pentru faptă. 
Să nu-şi va fi dat seama că devine complice al meu, “prava- 
cationistul”, stârnitorul la represiuni asupra bietei Basarabii 
martirizate de ruşi, de evrei, de “regätenii” securistului Băsescu, 
de nkvdisti lui Putin, de kamuniştii lui Varonin, Stepaniuc, 
Riedman, Tcaci, Socor i drughie ? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 547 


Sâmbătă 7 august 2010 


S-au făcut 42 ani de când ne-am luat, Ana si cu mine. 
Şi tot nu ne-am plictisit. Ba chiar, pe măsură ce trece timpul 
(se observă că am evitat: “pe măsură ce îmbătrânim'...), ne 
simţim tot mai bine, împreună ; tot la-mai-cald. 


Noapte... obişnuită: asudoasă. Mă întreb, ca Bulă: dacă n-aş 
bea atâta apă în trezie, noaptea aş asuda-pe-toate pärt’ atâta? 
Să încerc? Nu încerc. Zi posomorită. 


Duminică 8 august 2010 


La fel, la fel la fel - toată nopticica. 
Nemulțumit: nu am reuşit să convingem sculele să sculèze. 
Poate de mâine, că tot e luni. 


Si dacă anunţul din RTV Moldova este rezultatul unei 
cacialmale? - ziceam aşa: 

Oleg Brega, văzînd că sunt decoraţi alți basarabeni merituoşi 
(cei din Grupul Ilaşcu, Măndâcanu) îşi va fi zis că şi Goma merită 
o caldă strângere de inimă. Citind, în Jurnalul meu pe iulie 
scrisoarea lui Mihai Cimpoi şi răspunsul meu acceptativ, a 
socotit că este momentul să deie şi el o mână de agiutori acestei 
repetate tentative, doar el cu Juraveli avusese inițiativa de a face 
întâmpinarea de anul trecut. Că atunci nu-a-fost-momentul (cum 
să fie-momentul-pentru-români?), asta-i viaţa, profităm acum de 
Uniunea Scriitorilor şi rotunjim invitația de a călători prin: 
cetăţenie moldavă, locuinţă, pensie-de-merit (vânzînd cioara din 
par: ce-i mai moralnic: să te milogesti, ca Țepeneag, la scara lui 
Iliescu ori să accepti ce îți propune Ghimpu?)? 

Nu e verosimilă presupuiala me? 

lar dacă da: pot eu să mă supăr pe Frații Brega (dintre care o 
soră) pentru această “intruziune în trebile mele interne - şi 
intime”? Cum aş putea face una ca asta? Aşa cum de capul lor se 
adresaseră Guvernului în 2009 - în folosul meu - aşa, acum, 
operase(ră) o lipitură - tot întru binele meu. Dacă adesea am 
exagerat cu grija de a-i proteja pe alții de fulgerele (am fost 
amabil, trebuia să le spun: loviturile de ciomag mie destinate), de 
astă dată mă declar mulţumit că există oameni solidari cu mine. 

Oleg Brega: ne cunoaştem demultisor - mediat, prin web. El 
m-a îndemnat să deschid un site internet, să fac apel la el şi la fiul 
meu Filip, ca să supraviețuiesc ca scriitor. El mi-a confecţionat 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 548 


un site, după ce m-a găzduit mult timp pe al lui. Tânăr-pe-la- 
suflet, s-a implicat în toate actiuile cetăţeneşti, anticomuniste, a 
fost perchezitionat, arestat, a făcut greve ale foamei, 1-a iritat şi 
pe ai noştri ca Andrei Vartic... Nu s-a lăsat, nu se lasă. El a inițiat 
Hyde Parc, Curaj net, şi altele. Nu-i iubit de ai săi - dar ce: eu 
provocam numai iubire în jur? - s-ar prea putea, dacă se 
dovedeşte că... “s-a băgat pe fir” în chestia recentă a mea, dând 
o bleandă prietenească celor mai vârstnici, mai prudenti - să fie 
acuzat de egoism, de provocare, de... apucături anarhiste, ba 
chiar de bolşevism. Ei şi? N-am fost - şi sunt, în continuare - 
acuzat de legionarism si de jidovism? 

Nu mai ştiu în ce relaţii este cu Juraveli, sper: bune; deşi 
Tolea, în recentul mesaj de felicitare, nu a pomenit de intervenția 
lor - a lui Brega şi a sa - anul trecut. 

Uite, cu băieţii-iştia m-aş tot juca. Dacă aş mai avea energie. 

Numai că mi s-au aproape isprăvit rezervele. Am ajuns la 
capăt. Dacă m-aş pune jos întru decedare (decesie?), aş face cea 
mai ne-rea treabă din viaţa mea: să plec pe o cifră rotundă, data 
aniversării mele... Numai că nu m-am hotărît: să fiu ars, la un 
crematoriu, la Paris (este în vecini la Cimitirul Père Lachaise, 
unde a fost incinerat şi lon Omescu), ori să fiu înhumat la 
Chişinău? Oricum, noi, cei din familia mea nu ne mai putem 
aduna sub aceeaşi brazdă de iarbă: frate-meu, Petrică, s-a pierdut 
în cerul tintirimului din Mana, ca un îngeraş ce fusese; tata, al 
cărui mormânt (adevărat) a dispărut sub aleea lărgită (că tot îi 
încurca pe fägäräsenn de la Vad, Poiana Narciselor), mama şi ea 
rămasă fără mormânt, după răvăşirile cimitiriale străuleştiene de 
după Cutremurul din 1977... Doar eu supraviețuiesc, însă nu 
vreau nici mormânt în vreun cimitir din Chişinău (ca să se 
întrebe plimbăreţu : «Da şini-i aista, Goma, c’ n-am mai audzît 
di el?») şi cred în continuare că cea mai bună soluţie (“bună'; 
“solutie”!) este crematia. Şi presărarea cenuşei în valurile 
tulburoase ale Senei-apei-dulci, în zori, când se răresc trecătorii 
pe Pont d'Alma. 

Amin. 

x 

Citind ce am scris azi-dimineatä, mă nelinişteşte faptul că 
am început a mă lăsa colonizat de convingerea că, ori voi face 
călătoria asta, ori ba - tot una va fi. Însă indiferența nu m-a 
frecventat (aproape) niciodată. Să nu-mi pese mie dacă voi mai 
vedea, o ultimă oară, pământul meu? Unde s-a aflat una ca asta? 

Desigur, trăim din simboluri, ne adăpăm din simboluri - 
chiar dacă unii, uneori, nu ne dăm seama. La mine însă contează 
cum “tratez” literatura practicată de o viaţă. Asta este: pentru 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 549 


mine literatura pe care o fac nu este doar ficțiune, ci realitate 
curată (fictionatä, uşurel). Probabil din acest motiv, ajungînd, 
acum la o chestiune. ..strict geografică, mă iau în serios: până şi 
această călătorie (se face, nu se face, din moment ce o vorbesc, 
este ca şi cum aş fi început-o, acum ziceam că ne aflăm pe la 
mijlocul ei) este, la indicativ prezent, o realitate, nu o... 
imaginare - fiindcă eu, în momentul în care intentionez să mă 
dedau fanteziei, anunţ. 

Voi vedea ce cred mâine dimineaţă despre ce cred în astă 
seară. 

x 

În urmă cu 5-6 ani, când scrisesem în... jurnalul meu cel 
intim, difuzat doar pe internet că Bush junior deschisese cel puțin 
o închisoare secretă a CIA în România, constatasem că am mult 
mai mulți cititori (pe internet); şi extrem de virulenti. Dar, ciudat: 
nu mă mai tratau de anticomunism, nici de reactionarism, ci doar 
de... antisemitism! Nici măcar de antiamericanism! Indivizii (dar 
şi -videle) se purtau, după obiceiul conspirativ galitian cu 
pseu-donime - dar, Doamne, cum mă mai lapidau, cum mă 
blestemau (cu blestemul ritual iudaic)! S-o cred eu că acum, când 
scrie-şi-la-Scînteia (citeşte: Adevărul) şi i se spune închisorii şi 
pe nume (sic): Britelite, anonimii puturoşi, nu doar din Israel, ci, 
vorba ceea: “de pretutindeni” îşi vor cere scuze pentru micuța 
mincinuţă! 

x 


Daniela Sitar se ţine de cuvânt: îmi trimite: 
“Odiseea ardelenească a „fugartistului” 

Aflată la ce-a de-a V-a ediție, în variantă electronică deocamdată, 
(Autura Autorului, 2009) romanul Arta refugii, elaborat la Paris, în perioada 
1985-1988, constituie „al doilea volet al ciclului autobiografic”, cvintet 
confesiv în care mai sunt incluse Din Calidor, Astra, Sabina şi Roman-intim. 
La fel ca şi alte creații ale disidentului en titre al literaturii române, Arta 
refugii apare inițial într-o versiune franceză, tălmăcită de Alain Paruit 
(Julliard, Paris, 1990), în limba română fiind editată abia ulterior, în 1991, la 
Editura Dacia din Cluj-Napoca. 

Aşa cum s-a semnalat deja, în repetate rânduri, în abordarea textelor lui 
Paul Goma trebuie abordat principiul biografic, iar nu cronologia editorială . 
Dacă O copilărie basarabeană beneficiază de o critică de întâmpinare 
elogioasă, cea transilvăneană este mai puțin exploatată exegetic şi discutată 
mai degrabă sub aspectul formulei narative utilizate, problematizându-se 
includerea ei într-o anumită taxonomie terminologică. Dificultatea rezidă în 
insuficiența asimilării graniței dintre ficțiune şi non-ficțiune, precum şi 
cantonarea analiştilor în clisee tipologice perimate. În perioada postdedem- 
bristă demarează un fenomen de recuperare, de restituire a aşa-zisei litera- 
turi de sertar, punând în circulație mărturii ale scriitorilor interzişi. În cazul 
României însă, nu se poate vorbi de cărți aparținătoare samizdatului, o parte 
a confesiunilor legate de perioada comunistă ducând la o resurectie a diaris- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 550 


mului, dar şi înspre o poetică a mistificării, prin etalarea de jurnale, mai mult 
sau mai puţin... „involuntare”, care încearcă să reabiliteze postura de serv 
obedient a emitentului din regimul anterior. Contrafacerea cronologică şi 
situationalä este dublată şi de cameleonismul etic, atât de propriu românului. 
Pe de altă parte, în ceea ce-l priveşte pe Paul Goma se poate semnala un 
autosabotaj: temerarul militant pentru drepturile omului, a cărui importanţă 
istorică şi politică nu poate fi eludată umbreşte figura Autorului. Sau îl 
prezintă selectiv, trunchiat. Ostinato, Culorile curcubeului, Gherla sau 
Patimile după Piteşti sunt întâmpinate cu reverență în perioada imediat 
ulterioară asasinării soţilor Ceauşescu, din pricina relevării universului 
concentrationar comunist, precum şi a luptei împotriva unui regim inept 
doctrinar şi calp democratic, pe când celelalte opere au parte de notații 
exegetice lapidare, de cabale sau de amnezic-voluntare omisiuni. 

În plus, „stilul Goma” transgresează convențiile discursive ale romanu- 
lui, ca specie narativă. Nu e nici memorialistică, nici pact autobiografic, con- 
fesiune pură sau biografie romantatä, ci mai degrabă ceea ce Gail Whiteman 
şi Nelson Phillips (The Role of Narrative Fiction and Semi-Fiction in 
Organisational Studies (ERIM, Report Series Research in Management, 
decembrie, 2006) numesc semi-fiction, adică o naraţiune care înglobează atât 
caracteristicile textelor de graniţă, non-literare, cât şi pe acelea ale ficţiunii, 
ca suport şi ingredient necesar diegezei. Ne aflăm aşadar în faţa unor date 
reale, rememorate de către adultul care foloseşte empatia faţă de eu-cel-de- 
atunci, dar şi grila mentală a insului matur ce mimează inocenta pentru a 
denunța strâmbătatea lumii sau pentru a medita asupra situaţiei politice şi 
istorice. Sugestia semi-ficţiunii este amplificată şi de clasificarea autorului 
care, pe Sit-ul Webistic îşi compartimentează singur domeniile fructificate, în 
Bio-Bibliografie, Ficțiune, Dicţionar, Publicistică, Mărturie, Documente. 

Arta refugii devine în acest context o artă a re-amintirii, act mnemoteh- 
nic întemeiat pe re-scrierea experienţei refugiului într-o Transilvanie care nu 
poate percepe periculozitatea invaziei ruseşti, nici drama insecuritätii, 
„înplus”-ului în propria ţară. Tonalitatea ironică şi condescendentă este 
similară celei din Amintirile... lui lon Creangă, deşi jocurile copilului Paul 
Goma surclaseazä pe alocuri manifestările predecesorului literar. De altfel, 
pe parcursul romanului există evidente trimiteri la aventurile şcolăreşti ale 
înaintaşului moldav, aspect nuantat prin calchierea situationalä şi numele 
subcapitolelor din penultima parte Irinuca ardeleană, respectiv Se poate 
căpăta râie de la o Irinucă fără capre. Fuga de la o şcoală insalubrä, cu pro- 
fesori care amintesc de Parada dascălilor a lui Ion Holban potenteazä simili- 
tudinile. Până şi dramele mutărilor succesive, fuga nocturnă, de cele mai 
multe ori, de re-patriere forţată sau din faţa trupelor ruseşti aparent-aliate sunt 
relevate în cheie ludic-comică, fie pentru a atenua evidenţa tragică, fie 
pentru a se transpune mai persuasiv în mentalitatea băiatului de aproape 9 ani 
care nu sesizează intensitatea dezastrului. 

Paul Goma este dotat cu un ultra-văz, o abilitate de a decripta, în cele 
mai insignifiante profiluri, carentele profesionale, etice sau impostura, cum 
este acela al domnişoarei Tuza, ardeleanca expediată „în Basarabia — fiindcă 
nu avea medie”, în vreme ce familia lui, „basarabeni cu medie, refugiti cu 
mare artă” se văd obligaţi să se stabilească în Transilvania datorită 
(retro)cedării Basarabiei Uniunii Sovietice. Notatiile autorului înregistrează 
evenimentele ulterioare semnării armistiţiului sovietic din 1944 şi se încheie 
cu arestarea părinţilor, care sunt ridicaţi, duşi şi închişi, alături de alţi 
locuitori, la Mediaş, în sediul Securităţii nou înfiinţate. Unul dintre cele mai 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 551 


dramatice episoade ale romanului este În gară, tânărul navetând între 
această locaţie arondată basarabenilor şi imobilul represiv în care erau 
încarceraţi părinţii. Motivul aşteptări va fi exploatat redundant în majori- 
tatea creaţiilor ulterioare. 

Dispunerea textuală a volumului în şase secţiuni de pondere inegală 
(Gusu, Buia, Sibiu, din nou Buia, Şeica Mare şi În gară) constituie tot atâtea 
popasuri ale exilului ardelean. Romanul demarează cu relevarea circum- 
stantelor celei dintâi mutări după părăsirea Centrului de Refugiu de la Sibiu, 
la Gusu, cătun în care părinţii au fost repartizaţi ca învăţători. Perspectiva 
temporală abordată este diacronică şi sincronică deopotrivă din pricina 
frecventelor glisări într-un trecut idilic, acela de la Mana. Predilectia pentru 
limbajul cazon, ca mijloc de evidentiere a autorităţii materne, dar şi insur- 
genta Soldatului... de mai târziu, învesmântează diegeza într-o mantie uşor 
burlescă, mască ce camuflează drama. Jocurile lingvistice, tautologiile, 
paradoxurile, parafrazele, derivările parasintetice, prefixiodele, precum şi 
continua apetentä pentru lexeme inventate, alfabetizate, oferă savoare 
relatării şi devin marca recognoscibilă a „stilului Goma”. Pudoarea mamei, 
care întreţine, în ciuda stării de criză, aparențele, ascunzând localnicilor 
mutarea din cancelarie este devoalată şi în episodul refugiului hibernal, la o 
stână, în pantofi. Deplasarea matinalä, duminicală la Moş Veniamin, „gazdă 
adevărată”, omenită pecuniar, în vreme ce cancelaria s-a dovedit o locaţie 
temporară, fără aport financiar, pe un drum presărat de arome excremental- 
bovine, reprezintă prilejul rememorării copilăriei basarabene, dar şi a unor 
meditații etnopsihologice asupra insului mioritic. Astfel, în plan lingvistic, 
moştenirea latină, dar mai ales prefixul „re” re-prezintă un excelent prilej al 
rectificărilor, al re-facerilor perpetue: „re-pun”, „re-azvârl”, „re-aflu”. 

Încă din primele pagini se impune o frontieră între refugiaţi şi ne-refu- 
giati, nuanţată prin cutume, vestimentaţie, mentalitate, gastronomie. Notele 
benefice ale ardelenilor sunt „cheptarul”, opincile şi slana, doinele demne, 
lipsite de melodramatism, în vreme ce cioarecii sunt percepuți drept un 
articol nesanitar, care strangulează şi asediază virilitatea acestora. În plus, 
terminarea muncilor campestre nu este încununată de clacă, aşa cum se 
întâmplă, fiestoman, în Basarabia. 

Dincolo de elogiul (caricaturală al) suculentei limbii române, patriotis- 
mul basarabean irumpe prin selectionarea unor exemple şi personalităţi 
subsumate cupolei moldave, - „pe lângă că e-dulce-şi-frumoasă-limba-ce-o- 
vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o primul) şi ca-un fagure-de- 
miere asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot moldovean de-al nostru, săracul, ea 
este şi foarte in-te-re-san-tă”. Noua cultură i se pare fadă, cutumele stranii, iar 
recuzita culinară — indigestă, dar junele are abilităţi cameleonice, însuşin- 
du-şi rapid atât graiul, cât şi manifestările coregrafice şi muzicale ale ardele- 
nilor. Copilul sesizează aparent inocent automutilarea profesată de intelec- 
tuali, dar şi de localnici, artificiu care le facilitează rămânerea acasă în tim- 
pul războiului. Mijloacele de locomotie ale artfugii inventariate de persona- 
jul-narator sunt mersul pe jos, carul basarabean, căruţa ardelenească, 
diligenta jandarmeriei şi faetonul fistichiu cromatic, confecţionat de Bela. 

Unul dintre portretele cele mai bine realizate din punct de vedere artis- 
tic este cel al domnişoarei Coban, „un om, domnule!”, fiinţă virilizată, de 
consistenţă corporală proboscidiană, bun dascăl şi camarad de nădejde al 
familiei refugiate, care nu ezită să iasă la coasă, cot la cot cu bărbaţii, atunci 
când ratiunile unui trai pauper o cer. Autorul remarcă disjunctiile de percepţie 
dintre cei „fujaţi” şi localnici, în plan istoric, dar mai ales cecitatea ardeleni- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 552 


lor în faţa ruşilor, inamic-aliat a cărui conduită grobiană, teroristă şi domina- 
toare n-o cunosc, atâta vreme cât de secole singurul lor adversar au fost cei 
din Imperiul Austro-Ungar. Ura mocnită faţă de aceştia răzbate şi la spiritele 
mai luminate, cum este cazul directorului din Gusu care percepe tentativele 
mamei de a învăţa limba maghiară drept un act de trădare, în vreme ce asimi- 
larea rusei este doar un candid hobby lingvistic. Copilul descoperă precoce 
labilitatea aparentelor maniheice alb-negru, într-o manieră inocent-ludică: 
Moş Iacob de la Mana, deşi îmbrăcat în negru este alb sufletesc, în vreme ce 
noua gazdă, în pofida vestimentaţie imaculate, aparţine categoriei răilor. 

Mama reprezintă, exceptându-l pe naratorul subiectiv, figura centrală a 
volumului, iar episoadele care o înfăţişează se transformă în pledoarii pentru 
rectitudinea ei morală, pentru capacitatea de a-şi menţine demnitatea în orice 
circumstantä, fiind dotată cu inventivitate, spirit de sacrificiu şi inteligenţă 
practică. Zeitate domestică, dar şi dascăl dedicat profesiei, înregistrând cu 
acribie diferenţele etnologice prin elaborarea de monografii în fiecare loc de 
refugiu, aceasta pare a transmite copilului atracția pentru scriitură, dar şi 
pentru înmagazinarea diaristică a evenimentelor. În ciuda faptului că micul 
Jurnal ţinut în perioada în care s-au retras la stâna montană este distrus, în 
urma avertismentului tatălui că acesta s-ar putea transforma într-un act de 
delatiune pentru cei care i-au ajutat, există în cazul ei o reală vocaţie a 
scrisului. Lecţia probităţii faţă de suporteri, dar şi a prudentei într-un climat 
socio-politic incert este însuşită de fiul care la Sibiu, licean, va ţine un jurnal 
intim criptat, confiscat ulterior de Securitate, ca urmare a actului sicofant al 
unui coleg, astfel încât tentatia diaristică este o componentă existentă încă din 
adolescent când, din pricina statutului de basarabean refugiat învaţă lecţia 
„autocenzurii”, de teama repercusiunilor pe care le-ar putea aduce celorlalţi 
un astfel de document autenticist. 

Imaginea paternă este realizată din lumini şi umbre. Credinţa în onesti- 
tatea oamenilor - evidentă în cazul lăsării recuzitei domestice aduse din 
Basarabia în grija unui şef de gară din satul Buda, capacităţile organizatorice 
ca şef al cosaşilor refugiaţi, talentele, sinuisoidale ce-i drept, de tâmplar ce 
reuşeşte să transforme cuferele gazdei în dulapuri sau paturri, momentele de 
abulie, tentaţiile bahice, improvizarea unui birou de acte contrafăcute în 
camera unui hotel din Sighişoara prin intermediul cărora reuşeşte să-şi scape 
familia şi o parte din cunoscuţi de teroarea deportării, a repatrierii întregesc 
profilul unui intelectual care are parte de un dublu refugiu: cel din Basarabia, 
respectiv cel din Ardeal. Enclava conationalilor nu omite disensiunile comu- 
nitare. Momentul întoarcerii armelor împotriva nemților din 23 august este 
întâmpinat cu mefientä de către aceştia, atitudine care contrastează violent cu 
efuziunile de bucurie ale transilvănenilor care văd în ruşi doar aliaţii care-i 
scapă de unguri. Aprehensiunea invaziei acestora pulverizează mai mult sau 
mai putin sporadic refugiații. Tacticile de dispersare, de pierdere a urmelor în 
faţa sovieticilor sunt aparent deconcertante, iar teoria istorică a tatălui „cu cât 
ne apropiem de pericol, cu atât îl îndepărtăm” va fi validată la Sighişoara, în 
„Centrul de Repatriere”, de fapt un lagăr de deportare al basarabenilor şi 
bucovinenilor, unde doar prin ingeniozitatea falsificării actelor familia Goma 
scapă de revenirea forţată într-o patrie care nu mai e a lor, ci se află sub cizmă 
sovietică. Plin de amărăciune, părintele rezumă mentalitatea locală, politica 
de scuze, atitudinea pilat-iană, necesitatea descoperirii unui tap ispăşitor, iar 
nu privirea onestă în oglindă, care se aplică, de fapt, tuturor românilor: 
„Înainte, Ardeleanul îl aştepta pe Rus, să-i dea Ardealul de la Ungur. Când 
«diberatorul» n-a mai vrut să plece, Ardeleanul l-a simţit pe Rus ca doar 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 553 


ocupant străin, n-a priceput că mai grav decât străinismul e comunismul. 
De asta zice: tâganii şi ungurii şi jidovii de la oraş, ei îs de vină! Însă dacă 
vinovatul nu-i täran-ungur-ovreu, zice: Rägätanu ăla; oar' Olteanu, oar' 
Basarabeanu' — totdeauna altu-i de vină. Dar ia încearcă să te-atingi de 
Groza al lor...” 

Galeria portretelor feminine poate fi redusă la tipologia däscälitelor, 
gospodinelor ardelence/basarabence sau a iubitelor/sperate. Reli este 
mireasa din Gusu, pe care o plimbă ceremonios la altar, când „Dompărinte- 
dompărinte” lipseşte din locaş, iar Puşa — frumoasă fiică de notar, infatuată 
foarte, la belle dame sans merci, care-şi gratifică soupirant-ul doar cu priviri 
dispretuitoare şi încărcate de ură elitistă. 

Ipostaza de licean a adolescentului este şi ea una atipică. În luna 
septembrie a anului 1946 Paul Goma ajunge prin concurs elev bursier la 
Şcoala Normală „Andrei Şaguna” din Sibiu, dar datorită reformei din 
învăţământ, în 1948 este înmatriculat în clasa a VIl-a „cicludoişeicii”, la 
Şcoala Gimnazialä din Şeica Mare, judeţul Târnava Mare, unde ia parte la 
pseudoepurarea cărților din biblioteca şcolii, pe care le transportă clandestin, 
cu acceptul tacit al profesoarei de limba română, incapabilă să ardă cărţile 
scriitorilor interzişi. Raptul bibliofil nocturn este succedat de un rug 
improvizat, din ziare vechi, aprinse în curtea şcolii, pentru a atesta îndepli- 
nirea „ordinului de partid”, epurator. 

Devenirea spirituală a viitorului scriitor pare a se îngemăna cu odiseea 
cărţilor „citite”. Itinerariul dramatic al acestora este rememorat din perioada 
infantilă şi porneşte de la „rugul cărţilor din curtea şcolii — la data de 13 
ianuarie 1941”. A doua ruptură se suprapune peste aceea a refugiului ardele- 
nesc, biblioteca salvată de la Mana fiind pierdută în perioada martie-aprilie 
1944. În luna septembrie soarta copilului pare a căpăta o notă optimistă, fiind 
admis bursier în clasa a VIII-a a Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu unde 
descoperă biblioteca Astra, care din păcate „este închisă pentru inventar”. El 
intuieşte epurarea acesteia şi percepe cu mare acuitate atentatul cultural, 
realizând prematur, prin raportare la vârsta biologică, ostilitatea regimului 
comunist faţă de intelectualii ţării. Astfel, reacționează advers, încă de pe 
acum, la presiunile ideologizării forţate impuse de bolşevici. 

Dacă în romanul Uşa noastră cea de toate zilele râsul este un antidot, 
analgezic, dar şi un preludiu al actului confesional, având un rol de adjuvant 
mnemotehnic, plânsul, deşi cenzurat din Arta refugii are aceleaşi valenţe 
eliberatoare, reluat obsesiv în subcapitolele finale, care îngemănează cele 
două manifestări contrastive ale afectului în momentul revederii mamei, 
tensiune dramatică ce încheie saga transilvăneană din acest volum. 

În pofida putinei receptări a cărţii în dosarele criticii contemporane, 
Arta refugii este unul dintre textele ce nu pot fi eludate în perpetuitate. 
Tematica centrală îl transformă într-un text cu nimic inferior romanelor lui 
Marc Twain, Edmondo de Amicis sau Charles Dickens, iar felul „zicerii”, din 
care monotonia este repudiată atestă, încă o dată, virtuțile narative ale lui 
Paul Goma. Opera lui este exilată în continuare de „tovarăşii de condei”, în 
ciuda evidenţei că, în plan cultural, Domnia-Sa este cea mai importantă 
personalitate românească postbelică. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 554 


Luni 9 august 2010 


Mi-a scris Daniela: că e bucuroasă de dedicație 
(pe “Calidorul” de la Lumina), că a fost cu mama la bunici 
(care: paterni, de la Ciocâlteni?), că azi pleacă în tabără - unde? 
Eh, fetele! Cât de aburito-zăpăcite sunt ele, dragele... 


x 


Răspunsul de la Chişinău al lui Mihai Cimpoi: 


Iubite maestre, Paul Goma 

Ne-a bucurat nespus de mult scrisoarea Domniei Voastre prin 
care acceptați invitația noastră de a vizita Chişinăul la începutul lunii 
octombrie curent, prilej de realizare a unei îndelung aşteptate întâlniri 
colegiale de suflet. 

Ținând cont de sugestiile pe care le-aţi formulat cu delicateţe în 
scrisoare, am discutat oral şi i-am adresat un mesaj domnului Mihai 
Ghimpu, preşedinte al Parlamentului şi Preşedinte actual al 
R.Moldova, cu rugămintea să vi se acorde cetăţenia R.Moldova şi să 
vi se elibereze şi un paşaport moldovenesc, pe care îl meritati ca 
originar din părțile noastre şi ca semn de recunoaştere a ceea ce aţi 
făcut pentru impunerea adevărului. 

Intre timp a apărut postum la Bacău o carte a regretatului Andrei 
Vartic care include un eseu întitulat Straja din lanul de Goma. 

Aşteptăm cu nerăbdare momentul deosebit al întâlnirii noastre. 

Cu aleasă consideraţie, 

Acad. Mihai Cimpoi 


Ei, ce mai zic acum? Mihai Cimpoi mi-a scris binişor 
înainte de 14 (august) termen dat mie însumi, nu lor, basara- 
benilor mei. Şi această epistolă este, pe ardeleneşte, “cam vagă”: 
dă seama de răspunsul lui Ghimpu: că îmi restituie cetăţenia 
(nu e o greşeală: cea moldovenească este româneasca refuzată 
de regätenii Iliescu, Măgureanu, Brucan, Macovaca, Constan- 
tinescu, Sorin Alexandrescu, consilierul său pe după cap cu Zoaia 
Condurachi, Băsescu, consiliat de consilierii lui peşte (nici nu-mi 
dau seama c-am nimerit în Balta Dâmboviţii, unde domnează 
Stiuca Prost Bărbierită, Cel/ Cea/ mai Filosof / Filozoafä/ la 
români, Liicheanca). 

În chestiunea paşapoartelor - la plural - voi cere informaţii 
suplimentare - dar nu acum: acum sunt prea obosit (deh, vrâsta). 

Îmi mut termenul: aştept o invitatie limpede şi programul 
până la 1 septembrie. După care va începe să fie prea târziu. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 555 


x 


Valerian Stan îmi transmite väicäreala-acuzatia-somatia 
evreilor noştri nesfârsiti / de iubiți de a mă pune la zidul Primăriei 
Timişoarei, pentru acordarea cetățeniei de onoare, fără a cere 
voie de la Comitetul Central al PC Bolşevico-Sionist (nu e un 
pleonasm) de la Tel Aviv: 


“În cursul anului 2006, am contribuit la redactarea cererii prin care 
scriitorul În exil Paul Goma i-a chemat în judecată pe cei care l-au acuzat de 
antisemitism şi negationism. 

Întrucât existau informaţii că ambasadorul de la acea vreme al Israelului 
în România, Rodica Radian-Gordon, ar fi intervenit pe lângă primarul 
Timişoarei Gheorghe Ciuhandu pentru ca lui Paul Goma să nu-i fie acordat 
titlul de „Cetăţean de onoare” al acestui municipiu, am intreprins demersuri 
legale pentru verificarea informaţiei în cauză, relevantă în procesul amintit. 
La data de 19 februarie 2007, Prefectura Timis (prin prefectul Ovidiu Virgil 
Drăgănescu) a confirmat existenţa unei scrisori (nedatată şi fără vreun număr 
de înregistrare) prin care Ambasadorul solicita primarului Ciuhandu „recon- 
siderarea propunerii” ca lui Paul Goma să-i fi acordat titlul de „Cetăţean de 
onoare”. Ca şi alţi acuzatori ai scriitorului, diplomatul invoca faptul că aces- 
ta, prin scrierile sale, ar fi negat şi justificat (în acelaşi timp, deci!) represa- 
liile suportate de evreii din Basarabia în timpul celui de-al Doilea război 
mondial (după ce, cum arătase Paul Goma, în iunie-iulie 1940 evreii se 
dedaseră ei înşişi la grave acte de agresiune împotriva armatei şi civililor 
români din Basarabia ocupată în urma Pactului Hitler-Stalin); 

În motivarea cererii de chemare în judecată a acuzatorilor lui Paul 
Goma, învinuirea era considerată nedreaptă, de vreme ce scriitorul nu numai 
că nu negase şi nu justificase represiunea gravă împotriva evreilor, dar o şi 
numise în termeni lipsiţi de orice echivoc „crime inadmisibile si condamna- 
bile” (eseul „Săptămâna roşie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia şi Evreii”). Sub 
aspect „procedural”, demersul ambasadorului israelian a fost unul neconform 
cu regulile internaționale în materia relaţiilor diplomatice — cu titlu de exem- 
plu sunt relevante două paragrafe (ale art 41) din Convenţia de la Viena (18 
aprilie 1961) cu privire la relaţiile diplomatice: (Diplomatii acreditaţi) "au 
datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de ase- 
menea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat. Toate 
problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredințate misiunii de catre 
statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al sta- 
tului acreditar sau prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra 
căruia se va fi convenit" (a se vedea şi articolul “Timişoara, o altă Românie 
(D, pe care l-am publicat în “New York Magazin” din 21 martie 2007, 
postat pe acest site la adresa http://www.valerianstan.ro/a536-timisoara-o- 
alta-romanie-ii.html). 

În luna iulie 2007, la câteva luni după demersul său, “ambasadorul şi-a 
încheiat misiunea la Bucureşti”. 

Mai jos sunt postate adresa din 19 februarie 2007 a Prefecturii Timiş şi 
scrisoarea ambasadorului israelian. Din cauza unei documentări superficiale, 
existenţa acestui din urmă document a fost contestată prin Întâmpinarea 
scrisă depusă la 29 iunie 2010 în dosarul procesului Goma (nr 
13596/299/2006, Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă) de către pârâţii 
Nicolae Manolescu, Carmen Muşat, Andrei Oisteanu, Ion Vianu, Radu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 556 


Ioanid, Michael Shafir şi revistele “22” şi “Observator cultural”, reprezentaţi 
de Societatea de avocaţi “Muşat & asociaţii.” 


Iată scrisoarea de delatiune a Rodicäi Gordon (am pus-o în 
Jurnalul 2007, dar nu strică să fie reamintită): 


Tampon primire: Instituţia Prefectului-Jud. Timiş 
Nr. 2928 Ziua 22 Luna 02 Anul 2007 
Ambassador of Israel 
Stimate domnule primar 

Am luat la cunoştinţă faptul că Primăria Municipiului Timişoara 
intenţionează să acorde titulu de cetăţean de onoare scriitorului Paul Goma 
“pentru întreaga sa activitate”. Fost disident al regimului comunista, respec- 
tat pentru convingerile sale anti-totalitare, Paul Goma a ales, în ultimii ani să 
ia poziţii ce caracterizează mediile de extremă dreaptă. Prin declaraţiile sale 
paul Goma falsifică istoria recentă a României, justifică tratamentul inuman 
aplicat evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, sau chiar neagă 
Holocaustul din România, fapt incriminat de legislaţia in vigoare. Este greu 
de înţeles şi de acceptat faptul că un fost luptător pentru drepturilor omului 
neagă dreptul la existenţă a unei minorităţi nationale şi că poate fi recompen- 
sat pentru această atitudine. 

Sper că veti reconsidera această propunere care nu onorează nici pe 
departe valorile pe care România, ca proaspăt membru al Uniunii Europene, 
doreşte să le respecte. Sperăm, în acelaşi timp, că veţi reflecta la impactul 
acestui gest asupra formatorilor de opinie şi a celor care trebuie să educe 
tânăra generaţie pentru a nu deveni instrumentele urii şi intoleranţei. 

Rodica Radian-Gordon 


Domnului Gheorghe Ciuhandu, primar al Municipiului Timişoara 
CC: 

Domnului Vasile Blaga, ministru al Administraţiei şi Internelor 
Domnului Ovidiu Drăgănescu, prefect al Municipiului Timişoara 


Text mizerabil. Scriitură de chimistă băşinoasnică, 
turnătoare curată (sic). 


Marţi 10 august 2010 


Am scris o primă variantă a scrisorii către Mihai Cimpoi. 

O las să se răcească. Dar o trimit azi - şi în varianta “poştală” şi 
cea prin webizată. 

Paris, 10 august 2010 


Iubite coleg Mihai Cimpoi, 
Am primit cu bucurie răspunsul Dvs. la scrisoarea mea de 
mulţumire pentru invitaţia de a călători la Chişinău. 
Am fost profund impresionat de demersurile Dvs. pe lângă DI. 
Mihai Ghimpu şi promisiunea - orală - că mi se va acorda cetăţenia 
Moldovei şi mi se va acorda paşaport moldovenesc, pentru a călători. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 557 


Numai că, dragă Mihai Cimpoi, acesta constituie jumătate de 
răspuns - şi acela oral: 

- Eu sunt căsătorit cu Ana Maria - răsalaltăieri s-au împlinit 42 ani 
de când ne-am luat, mai degrabă la-rău decât la-bine şi... nu ne-am 
plictisit împreună - ori Dvs. vorbiti de un singur paşaport; 

- Am un fiu, Filip Ieronim, care, deasemeni a cunoscut 
suferinţele familiei noastre persecutate (eufemism), atât în România, 
până la 20 noiembrie 1977, cât şi în exil: urmăririle, tentativele de 
răpire - ale lui, copil - de asasinare a mea, “capul räutätilor” - din 
partea Securităţii. 

De douăzeci de ani - de la “rivuluţia de la 89”- noi trei îndurăm 
respingerea, refuzul autorităţilor de a mi se face dreptate, ca scriitor, de 
a recăpăta cetăţenia furată, statutul de scriitor lepros, deci alungabil 
(din societatea noastră cea orbitor de curată), statut instituit de 
“colegii” mei, în timpul ultimei arestări (1977), legalizat-oficializat 
(sic) de cei trei preşedinţi: Iliescu, Constantinescu, Băsescu. În cazul în 
care îmi este recunoscută - de către guvernul moldovenesc - cetăţenia 
Republicii Moldova, drept este să le fie recunoscută şi soţiei mele şi 
fiului meu. 

Or din răspunsul Dvs. lipseşte pluralul, semnul familiei. 

Apoi: Se vede că informaţiile despre mine nu v-au... informat că, 
de ani de zile merg cu mare greutate, că sunt cvasiinvalid, deci nu voi 
putea înfrunta singur o călătorie ca aceasta. În afară de faptul că soţia 
mea şi fiul meu au tot atâtea drepturi - şi morale şi de sânge de a 
aparţine pământului Moldovei - am dreptul la “cârjile” care m-au 
slujit şi pe vremea când mai puteam umbla - dar acum, când 
picioa- rele (dar numai picioarele, päcätoasele), nu mă mai ajută? 

Dacă soţia şi fiul nu vor fi incluşi în pluralul amintit, eu voi fi 
blestemat să rămân, în continuare în exilul francez. 

În visele mele daurite, stârnite de invitaţia Dvs., mă läsasem pradă 
utopiei (specialitatea mea, ca a oricărui om fără-casă, fără-ţară): 

Ziceam, deci, că mi se încredinţează în Chişinău o locuinţă, o casă 
cu o grădiniţă : 

Acolo aş amenaja o Bibliotecă: pe lângă toate cărţile mele 
editate în româneşte şi în traduceri, aceasta va conţine şi un Fond al 
autorului de mine, cu toate manuscrisele, dactilogramele aflate în 
posesia mea, precum şi täieturile de presă adunate. Ar fi un loc unde 
oricine ar putea citi pe loc cărțile mele, unde eventualii cercetători 
interesaţi de viaţa mea ar putea lucra în pace. 

lar eu, gazda, îi voi trata cu ceai, cafea, sandvişuri - şi chiar 
prăjiturele de la cofetäria din colţ (să nu fie uitate legumele şi fructele 
din grädinta Bibliotecii). 

Acest text ar putea fi o scrisoare de dragoste adresată unui 
consângean şi coleg. Si prieten. 

Care vă salută. 

Paul Goma 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 558 


Din Basarabia literară: E 
ISTORIA SECRETA A MOSSAD-ULUI: CRIME CU ACOPERIRE LEGALA 
August 8th, 2010 admin Posted in Filozofie şi istorie (1) 

, Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera Morţii care 
administrează injectia letal. Acţiunile voastre sunt toate aprobate de Statul 
Israel. Când ucideți, voi nu violafi legea. Voi executaţi o sentint aprobat de 
primul ministru în exercițiu.” Meir Amit (Director General al Mossad 1963- 
1968) 

Cartea care face obiectul acestei recenzii poartă titlul ,, GIDEON S 
SPIES - The Secret History of the Mossad” şi a fost publicată de Editura St. 
Martin 's Griffin din New York. Tradusă în 16 limbi şi prezentată sub forma 
unui serial la Canalul 4 al televiziunii britanice, cartea este rezultatul unor 
cercetări minutioase pe o durată de 3 ani, în care autorului i s-a permis un 
acces fără precedent la persoane cheie din structurile Mossad. Gordon 
Thomas este un scriitor britanic cu 53 de cărți publicate până acum şi vându- 
te în 45 de milioane de exemplare pe tot globul, iar două au fost ecranizate. 

Într-un interviu, autorul a mărturisit că nu ar mai scrie o asemenea 
carte despre spionajul israelian, din cauza amenințărilor de tot felul primite 
de la diferite grupuri de interese. Autorul a fost sigur că va fi arestat pe aero- 
portul din Tel Aviv la plecarea sa din Israel, motiv pentru care a încredințat 
manuscrisul unor prieteni pentru scoaterea lui din țară. Asta explică, poate, 
de ce despre Mossad nu au fost publicate până acum cărţi de referință cum 
există despre alte servicii de spionaj ale lumii. 

Despre spionajul american, CIA, sunt publicate peste 200 de cărţi, iar 
despre cel britanic, MIS, sunt 51 de cărţi în vânzare. Pe coperta cărţii este 
tipărită următoarea concluzie: „Aceasta este una dintre puţinele cărți care a 
captat adevărata natură a guvernului Israelului şi procesul de gândire al 
elitei politice israeliene” (Ari Ben-Menashe, consilier al primului ministru 
Yitzhak Shamir). 

„MOSSAD ” sunt inițialele din ebraică ale instituţiei de stat israeliene, 
create la 2 martie 1951 pentru spionaj etern, instituţie care în traducere se 
cheamă Institutul pentru Coordonare. Acesta este pus sub jurisdicția 
Ministerului de Externe al Israelului şi include în structura personalului său 
ofițeri superiori reprezentând celelalte organizaţii ale comunităţii de infor- 
malii ale Israelului: Shin Bet (siguranţa internă), Aman (spionajul militar al 
aviației şi marinei militare). Funcţiile acestor ofițeri superiori sunt de infor- 
mare a Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei sale. 

In caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de 
către clienţii săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului minis- 
tru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la naşterea organi- 
zafiei a dat următoarea clarificare: „Voi veţi da Mossad-ului lista de 
Cumpărături a instituţiei pe care o reprezentaţi, Shin Bet sau Aman. Mossad 
va merge să obţină marfa cerută de voi. Nu este treaba voastră să ştiţi de 
unde s-a cumpărat sau ce preț a plătit Mossad pentru informaţiile cerute de 
voi” (pag. 39). Tot Ben Gurion a definit în scris ordiul de funcționare a 
Mossad-ului: „Mossad va acționa sub conducerea mea, va lucra conform 
instrucțiunilor mele şi va raporta direct mie”. 

In concluzie, în orice acţiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna invi- 
zibilă a primului ministru în exerciţiu la acea oră. In acest context autorul 
aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai tânăr prim-minis- 
tru din istoria Israelului. Fiind un om cu experienţă în domeniul spionajului, 
se aştepta din partea lui să ştie cum funcţiona din interior Mossad-ul, când 
să asculte, cât de departe se poate merge în acțiuni externe etc. 

De la început însă, Benyamin Netanyahu şi-a uimit ofițerii cu lungă 
experienţă în spionajul extern, prin amestecul lui în detaliile operaţionale. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 559 


La început a fost interpretat acest amestec ca fiind un zel exagerat, dar lucru- 
rile au devenit alarmante când nu doar primul ministru Netanyahu, dar şi 
soția sa, Sara, dorea să privească în spatele paravanului de protecţie al 
Mossad-ului. Sara invita în locuinţa ei privată, ofițeri superiori ai Mossad- 
ului pentru a răspunde întrebărilor ei, argumentând că ea urmează exemplul 
lui Hillary Clinton, când era Prima Doamnă şi se interesa despre acțiunile 
CIA. 

Sara Netanyahu a cerut să vadă profilul psihologic al conducătorilor 
lumii pe care ea şi soțul ei urmau să îi viziteze sau să îi primească în vizite 
de stat. „A cerut în mod special detalii despre activităţile sexuale ale lui Bill 
Clinton” (pag. 3). A mai cerut, de asemenea, să vadă dosarele ambasadori- 
lor Israelului ale căror ambasade urmau să le fie gazde în călătoriile lor 
externe. Amuzafi de cererile ei, ofițerii Mossad-ului au replicat soţiei primu- 
lui ministru că obținerea unor asemenea informaţii nu intra în atribuţiile lor 
de serviciu. 

Mossad-ul face SUA părtaşă la Holocaust 

Detalii şi mai neaşteptate sunt aduse de această carte în privinţa pri- 
mului ministru Yitzhak Shamir, sub a cărui conducere a explodat scandalul 
Jonathan Pollard, ofițer al marinei militare americane, prins spionând pen- 
tru Israel. Acest prim-ministru avea o teorie, potrivit căreia SUA erau în 
parte responsabile pentru Holocaustul evreilor din timpul războiului. El era 
convins că preşedintele Franklin Roosevelt ar fi trebuit să cadă la învoială 
cu Hitler pentru înlocuirea Angliei cu Germania în Orientul Apropiat. Ca 
răsplată, Hitler ar fi permis evreilor germani să emigreze în Palestina şi 
Holocaustul nu ar mai fi avut loc vreodată. 

Oricât de neverosimilă este această teorie, ea a inveninat vederile lui 
Shamir privind America până aproape de ură. El a ordonat Mossad-ului „ca 
gest de bunăvoință”, să trimită în URSS o parte din cele 500.000 de pagini 
secrete furate de Jonathan Pollard din SUA. Shamir spera că acest gest va 
ameliora relaţiile Israelului cu URSS. Documentele furate cuprindeau infor- 
mațiile la zi ale americanilor privind apărarea spaţiului aerian sovietic pre- 
cum şi evaluările anuale ale CIA ale întregii capabilități de război a URSS, 
fotografii din satelit, interceptări de comunicaţii şi rapoarte ale agenţilor 
CIA din interiorul URSS. 

Când Nahum Admoni, directorul general al Mossad-ului, a avertizat pe 
Shamir că transmiterea acelor rapoarte va permite în mod sigur sovieticilor 
să captureze pe spionii americani din URSS, primul ministru Shamir a ridi- 
cat cu indiferenţă din umeri (pag. 193). Acelaşi prim-ministru apare în carte 
implicat în asasinarea lui Robert Maxwell, proprietarul ziarelor , Daily 
Mirror“ din Londra şi „Maariv“ din Tel Aviv. 

In decursul anilor, Maxwell devenise un agent de influenţă major al 
Israelului în Occident. Pe yahtul său, şeful Mossad-ului, Nahum Admoni l-a 
întâlnit în secret pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, în anul 1990, înaintea 
loviturii de stat contra lui Gorbaciov. Kriucikov venise în numele conspira- 
torilor de la Moscova să propună Israelului următoarele: Mossad va uza de 
influența sa în SUA şi Europa pentru recunoaşterea noului guvern ce se va 
instala după debarcarea lui Gorbaciov. La schimb, Kriucikov promitea 
Israelului libera emigrare a evreilor sovietici. 

Un an mai târziu, la 30 septembrie 1991, când Kriucikov se afla în 
închisoare pentru eşecul complotului, Robert Maxwell amenința Mossad-ul 
că va dezvălui lumii secretul întrevederii lui Kriucikov cu Admoni de pe yah- 
tul său, dacă nu i se returnează milioanele de dolari furate împreună din fon- 
dul de pensii al jurnaliştilor de la ziarul „Maariv“ din Tel Aviv. Urmare 
acestui şantaj, Robert Maxwell este ucis. 

Cartea explică succesul constant al Mossad-ului în culegerea de infor- 
matii la scară mondială prin inventarea SA YANIM-ului de către Meir Amit, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 560 


directorul Mossadului între 1963 şi 1968. În traducere din ebraic?, Sayamin 
inseamnă „ajutor voluntar de la evrei”. Fiecare SAYAN a fost şi este un 
exemplu al coeziunii istorice a comunității evreilor din lume. Indiferent de 
jurământul de credinţă al evreului faţă de ţara în care se află, „ÎN ULTIMă 
INSTANȚĂ UN EVREU VA ADMITE EXISTENŢA UNEI LOIALITATI MAI 
MARI: CEA MISTICĂ FAŢĂ DE ISRAEL SI A NEVOII DE A AJUTA ISRAE- 
LUL CONTRA DUȘMANILOR SAT”. Sayanim a îndeplinit multe funcţii: un 
sayan care lucrează la o firmă de închiriat automobile, va furniza unui ofițer 
Mossad un vehicul fără actele legale necesare închirierii (actul de identita- 
te, permisul de conducere, cartea de credit etc.). 

Un sayan de la un hotel va oferi cazare fără actele de rigoare. Un ban- 
cher sayan va descuia uşa băncii în afara orelor de program şi va furniza 
banii necesari. Un medic sayan va acorda ajutor medical, tratând o rană de 
glonț, fără informarea poliției. Sayanii nu primesc bani, decât pentru acope- 
rirea cheltuielilor generate de serviciile lor, restul efortului lor este strict 
voluntar şi gratuit. Ei colectează date tehnice şi tot felul de informaţii „la 
vedere”: un zvon aflat la o petrecere selectă, o ştire de la radioul local, un 
paragraf dintr-un ziar, o poveste cu tâlc la o cină din „lumea bun? ”. Sayanii 
oferă gratuit şi voluntar piste noi de investigaţie pentru Mossad. In anul 
1998 erau 4.000 de persoane sayan în Anglia şi aproape 16.000 în SUA. 

Vaticanul, cel mai mare adversar al Mossad-ului 

Un sayan care lucra ca mic funcţionar la un bogătaş creştin din Roma, 
face o copie în anul 1979 de pe un document primit de la Vatican de stăpânul 
lui. Era o propunere a Papei loan Paul al II-lea către O.N.U. de transforma- 
re a Ierusalimului în oraş internaţional, patrolat de căştile albastre ale tru- 
pelor O.N.U. şi în care Vaticanul urma să aibă răspunderea tuturor 
läcaselor de cult creştin. In câteva ore, acest document ajunge pe biroul lui 
Menachem Begin, primul ministru al Israelului, unde provoacă consternare. 
Conducătorii Israelului se temeau cel mai mult de acțiunile Vaticanului, 
după cum declara primul ministru Golda Meir: „Sunt fascinată de structura 
marxistă a papalității. In primul rând este puterea ei financiară care e 
aproape fără precedent. Apoi, papalitatea acționează fără partide politice 
sau sindicate. Intregul aparat este organizat pentru control. 

Curia Romană controlează episcopii, episcopii controlează clerul, cle- 
rul controlează pe laici. Cu multitudinea lor de secretariate, comisii şi struc- 
turi, papalitatea este un sistem croit special pentru spionaj şi informare” 
(pag. 213). Israelienii sunt permanent cu ochii pe Vatican pentru că ştiu că 
au un adversar de temut, cu peste 500 de ani de experienţă informativă. In 
plus, Vaticanul este ostil Israelului şi un prieten declarat al palestinienilor. 
De aici, eforturile constante din partea Israelului de a găsi cu Vaticanul un 
modus vivendi. 

Preşedintele Ronald Reagan a stabilit cu Papa loan Paul al II-lea un 
acord fără precedent în istoria SUA, în baza căruia Papei va fi complet infor- 
mat în toate aspectele politicii americane pe plan militar, politic şi economic. 
Concret, în fiecare vineri la orele 20, şeful rezidentei CIA din Italia aducea 
Papei ultimele secrete obținute de SUA de la rețeaua de sateliți si de la alte 
dispozitive de ascultare electronică sau de la agenţii CIA din lume. Niciodată 
în cei 500 de ani de istorie diplomatică, nu a fost mai implicat Vaticanul în 
acțiuni internaţionale ca în timpul Papei loan Paul al II-lea. 

La 13 mai 1981, Papa era să fie ucis pentru activismul său, prin aten- 
tatul comis de turcul Mehmet Ali Agca. Mossad-ul a aflat din acțiuni proprii 
cine a ordonat turcului Agca să comită atentatul la viaţa Papei şi a comuni- 
cat Vaticanului rezultatul investigaţiei sale. Atentatul a fost pregătit în deta- 
liu la Teheran, cu aprobarea şi sprijinul ayatolahului Ruhollah Khomeini, 
care vedea în asasinarea papei prima salvă în războiul contra Occidentului 
şi a valorilor sale, pe care Khomeini le considera aprobate de cea mai mare 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 561 


biserică creştină a lumii. Drept justificare erau citate la Teheran cuvintele 
Papei la o întrevedere de la Roma: 

„Ceea ce învață pe oameni Coranul este agresiune. Ceea ce învăţăm 
noi pe oameni este pacea. Desigur, natura umană distorsionează orice mesaj 
trimis de religie. Dar în pofida faptului că oamenii pot apuca pe căi greşite 
din cauza viciilor şi a obiceiurilor rele, creştinătatea aspiră la pace şi iubi- 
re. Islamul este o religie care atacă. Dacă se începe prin propovăduirea 
agresiunii la întreaga comunitate, se va sfârşi prin cultivarea elementelor 
negative în fiecare om. Se ştie unde duce asta: asemenea oameni ne vor asal- 
ta violent” (pag. 238).Papa a reacţionat prompt la aflarea vestii şi a surprins 
întreaga lume prin vizita sa inopinată la închisoarea din Roma, unde era 
încarcerat Agca. 

Turcul a confirmat că totul a pornit de la Teheran. Asta a influenţat ati- 
tudinea Papei față de Islam şi față de Israel. In mod frecvent, Papa va prezi- 
ce în cercul lui intim de la Vatican că noul conflict al lumii nu va fi dintre Est 
şi Vest, adică dintre SUA şi Rusia, ci între Islamul fundamentalist şi 
creştinătate (pag. 242). In decembrie 1993 Papa loan Paul al II-lea a recu- 
noscut statul Israel si a stabilit relații diplomatice cu acesta. 

Asasinarea lui Yizhak Rabin, un mister 

Un capitol surprinzător al acestei cărţi este cel privind asasinarea în 
Israel a primului ministru Yizhak Rabin de către Yogal Amir. Un renumit jur- 
nalist, Barry Chamish, a strâns şi a publicat pe Internet toate rapoartele 
medicale şi balistice, precum şi depozitiile făcute la tribunal de cei care îl 
păzeau pe Rabin, de medicii, care au încercat să îi salveze viaţa şi interviu- 
rile luate israelienilor din comunitatea de informaţii. 

Concluziile sunt şocante: ,, Teoria unui asasin, acceptată de Comisia de 
Anchetă a guvernului este falsă şi are scopul acoperirii unui atentat regizat, 
cu acordul primului ministru, atentat proiectat să esueze, dar să refacă 
popularitatea în scădere a lui Rabin cu electoratul Israelului. Yogal Amir a 
acceptat faţă de stăpânii săi din comunitatea de informaţii să joace rolul de 
puşcaş unic. Amir a fost echipat cu gloanţe oarbe şi a tras un singur foc, nu 
trei cum se credea. 

Yizhak Rabin nu avea sânge pe el, a mers fără sprijin pe picioarele lui 
la automobilul care îl aştepta. In timpul cursei stranii spre spital, Rabin a 
fost împuşcat de două ori cu gloanţe adevărate, care au fost trase din pisto- 
lul propriului său bodyguard, Yoram Rubin. Arma sa a dispărut la spital şi 
nu a mai fost găsită vreodată. Rubin se va sinucide ulterior” (pag. 133). 

Independent de ancheta lui Barry Chamish, există depozifii sub stare de 
jurământ care susțin acuzaţia lui Chamish că „ce s-a întâmplat acolo este 
profund ascuns şi conspiratorial”. La proces, Yogal Amir a declarat: „Dacă 
vă spun adevărul, întregul sistem se va prăbuşi. Cunosc destul pentru a dis- 
truge această țară” (pag. 134). 

Mossad-ul ştia cine a omorât-o pe prințesa Diana 

Cele mai fascinante pagini ale cărţii de faţă rămân totuşi cele privind 
moartea prinţesei Diana. Mossad-ul recrutase în serviciul Israelului, cu 
câteva zile înaintea decesului Dianei, pe Henri Paul, şeful agenţilor de pază 
şi supraveghere informativă de la Hotelul Ritz din Paris, care va duce cu el 
în mormânt atât pe Diana, cât şi pe fiul proprietarului hotelului Ritz. Este o 
lungă listă a indiciilor unei conspirații contra Dianei şi autorul le înşiră pe 
toate în mod metodic şi fără menajamente. 

Mentionez un singur indiciu edificator. Un fost ofițer britanic din spio- 
najului extern, MI6, pe nume Tomlinson, refugiat în Elveţia, a pus pe Internet 
numele reale a 12 colegi de la MI6 a căror misiune era uciderea Dianei, fapt 
care a provocat un imens scandal în Anglia. 

Guvernul britanic a emis un mandat de arestare pe numele lui 
Tomlinson si a retras în Anglia pe cei 12 ofițeri din misiunile lor externe. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 562 


În încheiere, amintesc şi alte subiecte incendiare abordate de autor în 
această carte: precum faptul că Vaticanul şi Mafia italiană au strâns 200 de 
milioane de dolari pentru sindicatul polonez SOLIDARNOST, bani furati de 
Mossad pentru finanțarea operaţiunilor lor „negre "; Mossad-ul avea în anul 
1998 o echipă de ofițeri asasini de 48 de persoane dintre care şase erau 
femei - media lor de vârstă avea 25 de ani şi erau în perfectă condiție fizică 
(pag. 123); Israelul este a patra putere nucleară a lumii, cu un arsenal de 
200 de bombe atomice. 

Sursa: Historia.ro 


x 


În această vară haotică, bântuită de furtuni, ciuruită de incer- 
titudini - dar şi de multe veşti bune - până acum mă enervează, 
mă sâcâie, îmi consumă energia şi aşa împuţinată: intervențiile 
unor oameni-de-bine, însă care, probabil fără să-şi deie seama 
devin, în raport cu mine, oameni-purtători-de-rău - totul în 
legătură cu proiectata călătorie la Chişinău; prin sfaturi: «Să fu 
atent la X, te atrage într-o capcană»; «Să nu accepti propunerile 
lui Y: e suspect - nu-ţi pot explica acum, ar fi prea lung, dar 
ascultă-mă pe mine...», «Să nu-i dai vreun interviu Z-edei chiar 
dacă ţi se propune: e o curvă, o ştiu eu...» etc. Dar dacă tocmai 
acesta va fi scopul “sfătuitorilor”: să mă tulbure, să mă 
neliniştească, să mă cantoneze în stare de bănuială permanentă, a 
ceea ce spuneam noi, în pre-istorie: spionită? Dar nu sunt ei atât 
de subtili în ticăloşie, iar până a ajunge vitiosi în trebuşoare din 
astea, mai au, mai au, până să ajungă mosadişti - cu un cuvânt 
învăţat adineauri: “sayani ”. 

Mă voi apăra, debarasa de astfel de “influenţi” (un influent, 
două influent/t/e), invocînd starea de boală: nu aud bine, nu pot 
vorbi multă vreme, nu pot sta locului cât aş vrea - oricum, în 
dialoguri nu mă mai angajez, doritorii curioşi să afle “secrete” 
despre viaţa mea sunt invitaţi să-mi citească scrisurile şi ceea ce 
voi spune la prima întâlnire cu ei. 

Culmea: nu voi minţi (din păcate). Deloc. 


x 


Flori Bălănescu îmi trimite un text recomandat de Gelu 
Tofan - numai că nu precizează din care publicația a fost pescuit: 


“DISIDENTUL 
Scriitorul Paul Goma revine în Basarabia de ziua lui, 
pe 2 octombrie 2010 
Aproape incredibil, dar adevărat: Paul Goma, autorul romanului „Din 
Calidor”, în care descrie cu o deosebită căldură Basarabia copilăriei sale, a 
acceptat să revină acasă, după o absență de 66 de ani. Cel mai cunoscut 
disident român şi scriitor cu renume internațional, Paul Goma, a primit 
bucuros invitația Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova de a reveni în 
locurile natale. Celebrul scriitor şi militant anticomunist este aşteptat la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 563 


Chişinău pe 2 octombrie 2010, exact în ziua când va împlini 75 de ani. 
Un eveniment de rezonanţă culturală şi politică 

Născut la 2 octombrie 1935 în satul Mana, judeţul Orhei, în familia 
învăţătorilor Eufimie şi Maria, Paul Goma s-a refugiat în 1944 în România în 
speranţa de a se salva de urgia ocupaţiei sovietice. Spirit rebel, nonconfor- 
mist, a suportat teroarea bolşevică şi în România, a fost închis în puşcării 
comuniste, iar în 1977 a emigrat împreună cu soţia şi fiul în Franţa, cerând 
azil politic. De atunci, nu a venit nici în România, nici în Basarabia, astfel 
încât vizita lui la Chişinău şi în satul natal, Mana, Orhei, va fi cu certitudine 
un eveniment de largă rezonanţă culturală şi politică. 

Amintim că pe 2 octombrie 2009 Asociaţia Hyde Park a cerut organe- 
lor competente din Republica Moldova să acorde în regim de urgenţă 
cetăţenia Republicii Moldova scriitorului Paul Goma şi membrilor familiei 
acestuia. lar în vara lui 2010 Uniunea Scriitorilor din R. Moldova i-a trimis 
o invitaţie de a veni la Chişinău. În ziua când a primit această invitaţie, pe 22 
iulie, Paul Goma a scris în jurnalul său rânduri tulburătoare: 

„După-amiază, mi-a venit o scrisorică din Basarabia: US mă re-invită la 
o călătorie — „în ospetie”, se zice pe la noi. Academia, Biblioteca Naţională, 
Biblioteca din Mana (aşa!) organizează lansări de carte, întâlniri cu cititorii, 
cu prilejul împlinirii a 75 de ani (...) Mihai Cimpoi care semnează invitaţia 
mă anunţă că Mihai Ghimpu a aprobat propunerea de a mi se decerna 
„O înaltă distincţie de stat”, iar Primăria vrea să-mi acorde cetăţenia de 
Onoare a oraşului Chişinău. (...) Oare nu visez? Să se materializeze visul 
nostru — al Anei, al lui Filip — de a avea, totuşi, o ţară? Cu neamuri cu tot? 
O, Doamne. Fă să se realizeze”. 

Răspunsul lui Paul Goma la invitația Uniunii Scriitorilor din RM e la fel 
de entuziast: „Primesc, bucuros, să călătoresc la Chişinău”. 

„Voi fi având dreptul la cetăţenia moldovenească?” 

Paul Goma speră că, în sfârşit, i se va acorda cetăţenia Republicii 
Moldova: „M-am născut în 1935 în Basarabia, deci am dreptul să pretind... 
reîncetätenirea — că tot sunt eu apatrid din 1977”. Dar nu poate scăpa totuşi 
de îndoieli: „Voi fi având sau nu dreptul la cetăţenia moldovenească, 
împreună cu familia? Voi fi având dreptul la un adăpost la mine acasă, acum, 
la bătrâneţe?”. 

Preşedintele USM Mihai Cimpoi a declarat pentru JURNAL că l-a 
bucurat răspunsul afirmativ al lui Paul Goma la invitaţia de a reveni acasă şi 
că vor fi pregătite simpozioane, conferinţe, lansări, adică „un buchet de 
manifestări” consacrate lui Paul Goma, „fiindcă e vorba de revenirea la 
baştină, la izvoare”. 

Totodată, Mihai Cimpoi subliniază că e necesar „să se rezolve şi 
chestiunile birocratice” privind acordarea cetăţeniei şi a unui paşaport 
moldovenesc lui Paul Goma. Precizăm că lui Goma 1-a fost ridicată cetăţenia 
României în 1977, iar în 1981 el a refuzat cetăţenia franceză, având şi în 
prezent statutul de „refugiat politic stabilit în Franţa”. 

Mihai Cimpoi ne-a comunicat că a adresat Presedintiei R. Moldova o 
scrisoare cu rugămintea de a 1 se acorda în regim de urgenţă cetăţenie moldo- 
venească lui Paul Goma. Deocamdată, la USM nu a parvenit un răspuns. 
„Preşedintele interimar Mihai Ghimpu este plecat, va reveni peste 10 zile şi 
sperăm că vor fi făcute toate actele, iar Uniunea Scriitorilor va fi ajutată să 
asigure cheltuielile legate de vizita lui Paul Goma”, susţine Mihai Cimpoi. 

Pe de altă parte, preşedintele Asociaţiei Hyde Park Oleg Brega, care a 
cerut cu un an în urmă să 1 se acorde urgent lui Goma cetăţenie moldove- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 564 


nească, îşi exprimă îngrijorarea că cei care îl invită acum la Chişinău încă nu 
au pus la punct toate detaliile în legătură cu revenirea scriitorului în 
Basarabia. „Ce-i oferim noi lui Goma? Mă tem ca după toate simpozioanele 
şi conferințele să nu-l lăsăm undeva la gară”, ne spune Oleg Brega. 

La Mana nimeni nu ştie de sosirea lui Goma 

Vestea despre sosirea lui Goma la Chişinău s-a răspândit deja, mai ales 
prin capitală — toţi cei care o aud rămân socati. „Goma?! Vine Goma?!” Cu 
siguranţă, Paul Goma este exilatul basarabean cel mai aşteptat în Basarabia. 

Din păcate, însă, organizatorii vizitei disidentului încă nu au un plan 
concret de promovare a evenimentului. În satul Mana, de exemplu, nimeni 
încă nu ştie de „revenirea acasă” a lui Paul Goma. Nu ştiu nimic cei care 
locuiesc în casa părinţilor lui. Nu ştiu nimic cei 40 de copii care învaţă la 
şcoala din satul natal al scriitorului. Nu ştia nimic nici educatoarea Lilia 
Popescu de la grădiniţa din Mana (o grädinitäcu 21 de copii), fiindcă nu a fost 
anunţată de nimeni. Când i-am spus vestea, s-a bucurat: „Vine Goma?! ÎL 
vom primi cu toată căldura. Noi în fiecare an, de ziua lui, facem simpozioa- 
ne la şcoală, o dată am făcut o manifestare şi la grădiniţă. Vom organiza o 
întâlnire şi pe 2 octombrie. Nu ne vine să credem că va fi printre noi”. 

Paul Goma este autorul a 30 de volume [iertare: de peste două ori mai 
multe, n.m. P.G.], dintre care menţionăm „Ostinato” (1971), „Gherla” (1976), 
„În cerc” (1977), „Garda inversă” (1979), „Culorile curcubeului '77” (1979), 
„Patimile după Piteşti” (1981), „Soldatul câinelui” (1991), „Bonifacia” 
(1986), „Din Calidor” (1987), „Arta refugii” (1990), „Astra” (1992), 
„Sabina” (1991), „Amnezia la români” (1995), „Justa” (1995), „Jurnale” 
(1997-2004), „Basarabia” (2002), „Săptămâna roşie: 28 iunie — 3 iulie sau 
Basarabia şi Evreii” (2003). 

Pe 9 aprilie 2010, scriitorul nota în Jurnalul său: 

„Am mai scris, repet: fiind convins că nu există viaţă după asta, mi-am 
făcut viaţa de acum ca pe unica şi ultima şansă de a face ceva. Ştiu, pre-ştiu 
că în acest an, 2010, voi pleca. Dacă se va întâmpla pe 2 octombrie, voi primi 
„evenimentul” ca pe un dar, ca pe o floare, „cu prilejul împlinirii a 75 de ani”. 

E greu să comentezi astfel de rânduri. Sperăm din toată inima că ele nu 
sunt o premonitie. Şi îl aşteptăm la sărbătorile Goma din Basarabia. 

Irina Nechit.” 


Am aflat adineauri de la Val Butnaru: publicaţia este “Jurnal 
de Chişinău” (din 10 august), iar autorul: Irina Nechit. 


Miercuri 11 august 2010 


Xiti de ieri zice că din totalul de 74 vizitatori, 35 sunt din 
“R. Moldova” - 27 din România. Este prima oară când basara- 
benii îi întrec pe regăţeni în interesul pentru site-ul meu. 


A propos de textul Irinei Nechit comentariile următoare: 


valens 8:51 am 
… si apoi sa se intoarca acasa, el, sotia sa si fiul sau carora li s-a luat un 
drept fara acord, fara semnaturi si stampile din partea deposedatului 
(deposedatilor). Din pacate nu se poate asa ceva. DI. Paul Goma e in drept 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 565 


sa decida daca e sau nu momentul sa vina in Moldova, e dreptul lui (unul 
dintre putinele). 


valens8:43 am 

Asta e. Daca Base nu a trimis prin posta (fie si cea diplomatica) cetatenia 
romana retrasa in '77 cu scuzele de rigoare fara sa ceara sa completeze 
"acte" de parca cand i-a fost retrasa a trebuit sa i se ceara acordul, o 
primeste pe cea moldoveneasca (sper fara completari si cereri de formu- 
lare). Intoarcerea acasa a lui Goma ca si cetatean moldovean e palma atat 
de tare data tuturor politicienilor, oamenilor "de cultura” si roman-tipicilor 
care au uitat sau nu au habar de istorie, care au visat pe ascuns sau pe fata 
la o revenire a regimului comunist. Paul Goma merita toate onorurile pen- 
tru ca. Desi mai sper ca intr-o dimineata sau seara sau dupa amiaza sa 
primeasca vizita unui necunoscut care sa ii inmaneze fara laude, ceremonii 
si flori la picioare un plic ce contine certificatul de cetatenie, pasaportul si 
certificat de (re)nastere romanesc sa faca dansul ce pofteste cu dinsele si 
o scrisoare de scuze semnata de presedintele-care-e-singur-impotriva- 
tutror-la-carma-Romaniei-tipice. 


Dan Mihalascu 1:58 am 

Foarte adevarat ce spui, valens. Din pacate, disidentul anticomunist prin 
excelenta care este Paul Goma (poate singurul disident adevarat pe care l-a 
avut Romania) nu este dorit in Romania. De ce oare? Pai aici la noi 
comunismul a fost schimbat doar cu numele! Aceeasi oameni de dinainte de 
69 ne conduc si acum. 


MihaitzaAug 10 

Bun venit si revenit acasa, draga scriitoare de peste munti si tari ! Va astep- 
tam cu multa dragoste la bastina, mai ales la tzara cu binecuvantarea si cum- 
secadenia oamenilor simpli de pe meleagurile natale ! Si speram sa accepta- 
ti cetatenia si eventual si o locunita aici la noi, in Romania Mare de la 1918! 


Joi 12 august 2010 


Mi-a mai intrat un cui în cap: alegerile în Moldova - eu 
retinusem că vor fi în septembrie, în 5. Consecinţă: dacă Ghimpu 
va pierde, voi pierde şi eu, pe lângă el (“colateralele”, 
mânca-le-ar câinii!). 

Alegerea lui Păunescu “membru de onoare al Academiei de 
Ştiinţe” din Chişinău nu mă deranjează în nici un chip - dacă 
nu ar fi, din partea duşmanilor-consilieri ai Chişinăului, deci 
purtători de cuvânt ai Moscovei (să zic: prietenul meu Socor) 
programată o “strâmbă”. În aparenţă, nu foarte gravă: Păunescu 
nu îl dislocuieşte pe Goma (nici n-ar accepta un astfel de rol) - 
dar Goma nu va mai fi singurul luat în seamă de Ghimpu, de să 
hămăie Lavrov la “călăii” moldoveni; s-ar pierde, în grup... 

Evident, acestea sunt scenarii negre, ale cuiva obişnuit ca 
toate anuntatele bucurii să fie întoarse de Diavol pe cealaltă 
parte a lor. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 566 


Vineri 13 august 2010 


Şi vineri şi 13 - cum să nu crezi (nu mult-de-tot, însă aşa, 
putin-de-tot că îți întunecă - putintelus - ziua)? Ca să evit cine ştie 
ce nenorociri, azi am să stau acasă. De parcă până acum aş fi ieşit, 
m-aş fi plimbat, aş fi umblat lela prin târg... La sentimentul de 
claustrare contribuie din plin “starea” ascensoarelor, amândouă 
în pană meree, nepermiţindu-mi o coborîre în lume, fie doar 
pentru a cumpăra o pâine. 


Sâmbătă 14 august 2010 


Ziua aniversară a Anei. Am cules floricele din grădina 
noastră suspendată şi, împreună cu Filip i le-am oferit. 

Da, Domnule, e bine pe lume când oferi floricele din grădina 
voastră femeii cu care trăieşti de 42 ani. 


Nu mă supără tăcerea regätenilor la ştirea că am fost poftit 
în Basarabia natală. Da, e greu, e ulcerant să afli că “alţii” au 
făcut ceea ce tie nici prin gând nu ţi-a trecut să faci. 

Nu este pentru întâia oară când amärâtii de “moldoveni” fac 
ceea ce trebuia să se facă, ceea ce neamurile din jurul nostru - 
polonezi, unguri, cehi, baltici, ruşi - făceau, numai ai noştri, ca 
brânzii, dupe Dâmboviţa nu : lupta cu monstrul rusesc, pentru 
limbă, pentru demnitate naţională... 

Desigur “problema” mea nu suferă comparaţie cu marele, 
adevăratele probleme cu care s-au confruntat basarabenii în 
ultimii 20 de ani, însă, dacă voi ajunge la Chişinău şi mi se va 
propune să rostesc câteva cuvinte de bun-găsit, voi începe prin a 
spune că, în ciuda batjocorei la care se dedau regăţenii la adresa 
noastră, a basarabenilor refugiaţi, a “moldovenilor” veniţi să facă 
biznăs în dreapta Prutului, oferind “covoraşul de la mama”, un 
fierbător marca “Zvezda”, propunînd un aspirator “Pobeda” şi o 
mână de cuie în stare de funcţionare, iar cu banii primiţi să 
cumpere... Ce să cumpere? Dar se poate cumpăra, vorba fetelor 
noastre de la Baraca Bărăganului ori/şi din gara Feteşti: “consi- 
deratia””?, adică să dansezi cu ele “alasentiment”, să le oferi ceva 
de mâncare (de la pachet), să li te adreseză cu “doamnă”, cu 
“domnişoară”, abia apoi să le sugerezi să se facă comoadă, că 
uite-acus stingem lamba? (şi, atenţie, printre “fetele-de-la- 
Feteşti” nu găseai o singură basarabeancă, deşi erau multe, 
bietele, deportate din Banat, ca “titoiste”, sau “coreence”, dar 
niciuna curvă-curvă). Începînd prin a nu-i mai trata de hoţi, de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 567 


speculanti, de traficanţi, de rusofoni, vorba Zoaiei Condurache; 
continuînd prin a nu le mai “zugrävi pe toate studentele 
basarabence venite la studii “la noi, în România”, de curve, pe 
băieţii studenţi de inculti, de puturoşi, de ingrati (vezi bibliogra- 
fia la Al. Musina). 

lată că mi-am prezentat discursul de deschidere. 

Pe care îl voi încheia rostind: 

«În nici o împrejurare (geografică) nu m-am ruşinat că sunt 
român. Niciodată nu am ascuns că sunt basarabean - ba m-am 
mândrit că de la Moldova mă trag şi eu». 


Că nu au pomenit de invitarea mea la Chişinău foştii mei 
prieteni, actualii mei duşmani: vioii, rapizii olteni - Liiceanu, 
Adameşteanu - încă nu au găsit calea de apărare-atac, de aceea 
mai aşteaptă, că n-o fi foc, vorba oltencei Monica Lovinescu; 
zăbavnicii, lenţii ardeleni: Manolescu, Buzura - ce e de mirare? E 
vară, toată lumea-i în concediu... Apoi ce eveniment epocal 
reprezintă invitarea lui Goma la Chişinău? Nici nu a fost defini- 
tivată, precizată invitaţia - în afara datei: 2 octombrie. Atunci? 

Atunci, să aşteptăm rezultatul-la-pauză, aceasta fiind legea 
la românul fotbalolog, mai ales la N. Manolescu, strălucit comen- 
tator sportiv. 


x 


Abia azi dau de un text publicat de România liberă: “Paul 
Goma după 30 ani” din 17 martie 2007, nesemnat şi necunoscut 
mie până în prezent: Iată-l: 


“Paul Goma, dupa treizeci de ani 17 Martie 2007 

“Anul 1977 a fost decisiv in biografia lui Paul Goma. Atunci rafuiala sa 
cu regimul comunist a atins apogeul. Era momentul cand intr-adevar nu mai 
avea ce cauta aici, ceea ce s-a si intamplat in toamna acelui an. Intransigenta 
lui s-a concretizat in miscarea initiata pentru apararea drepturilor omului, 
care, in acele momente, venea inspirat in prelungirea Chartei 77". Deschid 
acum volumul sau din 1990 Culorile curcubeului 77 si-mi cad ochii pe 
aceste randuri: "Ce esti tu, Paul Goma? Esti disident? Opozant? Comunist, 
fascist? Anarhosindicalist, lberschimbist? Esti de dreapta, de stanga? De 
centru-trei-sferturi-spre nord-est-fata de sud-sud? Ce esti?" Stilul lui 
inconfundabil ne frapeaza si acum dupa atatia ani. 

"Dupa trei decenii Paul Goma este inca un om puternic in pofida a tot 
ce s-a spus despre el. A facut fata unei intregi strategii pusa la punct de la 
plutonier la general pentru a i se demonstra ca este singur si nimeni nu mai 
da pe el o ceapa degerata. si mai ales, dupa atatia ani, cu ce limpezime a 
cugetului trebuie sa fie inzestrat ca sa infrunte fireasca deceptie ca, totusi, nu 
prea apare in bilanturile care se fac despre cele mai importante carti aparute 
dupa 1989?" 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 568 


Intransigenta totala 

Voi incepe acest eseu brusc, fara o introducere informativa despre Paul 
Goma si despre relevanta sa scriiturala privind comunismul, nu voi aluneca 
subtil in miezul subiectului si nu voi spune nimic despre contextul socio- 
politic care i-a condamnat existenta la o continua revolta. 

Paul Goma scrie visceral si furibund si, in acest sens, obiectivitatea 
documentara a analizei aberatiilor comuniste din cartile sale nu este o 
constanta. Nici nu se vrea om de stiinta. Seva resentimentara ii alimenteaza 
frazele care nu se vor adevaruri si nici violenta acuzatiilor nu se vrea vali- 
data ca apartinand unui demers justitiar clasic. Fireste, Paul Goma condam- 
na si ras-condamna iar textele sale saturate de atata verva a acuzelor iau 
forma unor manifeste cu adrese fixe. 

Insa ceea ce cade sub incidenta unor discutii prelungite in cazul operei 
sale este relatia dintre estetic, biografic si pur documentar. N-am spus nimic 
nou, sunt sigur ca Paul Goma a fost trecut prin filtrul analizei literare. Mi se 
pare insa ca repet afirmatiile altora sau ca pun intrebari desuete al caror 
raspuns a fost deja dat, dar vreau sa-l citesc pe Goma fara sa-mi insusesc in 
prealabil un aparat hermeneutic testat si patentat. Astfel ca, ceea ce voi spune 
in continuare va fi, poate, eronat si redundant poate, insa e rezultatul auten- 
tic al unei lecturi virginale. 

Gherla, Soldatul Cainelui si Culoarea Curcubeului 77, iata trilogia 
despre care sau in marginea careia voi gandi deja-ganditul si voi spune deja- 
spusul. S-ar putea sa nici nu mai scriu un eseu despre Goma ci doar un eseu 
despre un eseu despre Goma sau despre cum n-am reusit sa scriu un eseu 
despre Goma. 

Cu aceasta ocazie as vrea sa fac un mic, foarte mic, minuscul excurs pe 
marginea cartuliei scrise de Constantin Noica, si anume Rugati-va pentru 
fratele Alexandru. Modul in care Constantin Noica percepe si prelucreaza 
brutalitatea tortionarului constituie un demers filosofic prin care datele 
contingente ale opresiunii sunt stoarse de zeama aleatorie si puse intr-o 
ecuatie ontologica. Cu alte cuvinte mai putin ridicole, gardianul analfabet 
violent redus la stadiul de animal trebuie compatimit, caci la randul lui este 
o fantosa pasagera intr-un sistem care il poate transforma in victima in orice 
moment. Constantin Noica rezolva prin ratiune o situatie pe care Goma o 
considera neintegrabila intr-o gandire articulata. Diferenta este urmatoarea: 
in timp ce Noica adopta o atitudine inteleapta de acceptare a unui fapt repro- 
babil, Goma musteste de ura si de indignare si singura lui posibilitate de a-si 
pastra identitatea profund umana si intacta este de a reactiona cu aceeasi 
violenta. Insa riposta este initial interna, iar pe urma scriiturala. 

Gherla este astfel o mostra de parodie violenta a unui om caruia 11 
lipseste acea detasare cognitiva pe care o are, de pilda, Noica. Goma refuza 
sa-si compatimeasca tortionarii, refuza sa-i exonereze prin integrarea lor in 
demersuri de filosofie a istoriei, ei sunt sub-oameni angajati in circumstante 
reale care actioneaza aici si acum in spiritul unei cvasi-totale renuntari la 
umanitate. Gherla este relatarea experientei directe a aberatiei concentratio- 
nare. Din aceasta perspectiva atrocitatile gardienilor nu pot fi incluse intr-o 
viziune globala asupra dialecticii istorice, tortionarii nu pot fi goliti de conti- 
nut si utilizati in calcule detasate de probabilistica istorica; inainte de a fi 
material pentru mintile speculative, faptul istoric este un fapt trait. Goma il 
traieste si nu se mai poate desprinde si toate umorile negative constituie 
fermentii cartilor sale. 

Soldatul cainelui, pe de alta parte, are in vizor o alta fateta a opresiunii, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 569 


mai putin violenta insa mai perfida in masura in care intreg aparatul adminis- 
trativ devine o functie maligna a comunismului. Nu voi vorbi despre securis- 
ti si despre vanatoarea lor de inamici ai utopiei comuniste, caci ei sunt exten- 
sii urbane ale tortionarilor de rand si postura lor aparent non-brutala este doar 
o problema de circumstanta. Ma voi referi in special la micii impostori publi- 
ci, la marionetele impersonale care se erijeaza in lorzi omniscienti, desi sunt 
avataruri seriale ale ideologiei comuniste; ma voi referi la veleitarii de drept 
comun care ajung sa detina functii executive in stat. Revolta lui Goma in 
acest caz este laxa si usor amuzata, caci micii functionari habotnici intr-ale 
ideologiei de stat, in raport cu personalul morbid din penitenciare, par inofen- 
sivi si ridicoli, cu toate ca ei sunt cei care decid forma identitatii sociale a fie- 
caruia prin efortul sustinut de nivelare colectiva. Demersul este simplu: 
elementele refractare ideologiei sunt inlaturate iar cele submisive recompen- 
sate, stare de fapt care a stimulat oportunismul. Indignarea lui Goma vine 
tocmai din aceasta directie si denunta faptul ca intreg esafodajul comunismu- 
lui a fost sustinut din interior si daca, in forma sa initiala a fost o manifesta- 
re unidirectionala de putere dinspre un centru spre oameni, acesta a sfarsit 
prin a inversa termenii ecuatiei, centrul opresiv slabit fiind alimentat de voin- 
ta oportunistilor de a pastra acest status quo aberant. Ironia suprema este mai 
mult decat evidenta, caci nivelul de certitudine individuala chiar si in cazul 
delatorilor si al colaboratorilor fanatici era nul, motorul comunist functio- 
nand printr-o continua infuzie de nesiguranta si de teama. 

Portretele robot ale acestor angajati meschini de stat este facut in 
Culoarea curcubeului. In fond nici nu este vorba de mai multe portrete ci de 
unul singur, standardizat si furnizat ideologic constiintei colective. Este 
impresionant in acest sens modul lui Goma de a-si nuanta revolta, de a oferi 
maniei sale un spectru mai larg de manifestare si, ca sa inchei printr-un puseu 
de fandoseala, as putea spune ca, in cazul acestui scriitor dinamitard se poate 
vorbi de un complex tropism al revoltei. 

Georgiana Sas” 


Nu cumva am mai copiat aceste articol? Ei şi? 


“Logica racului 

Lectura cartii lui Paul Goma intitulata: "Patimile dupa Pitesti” m-a 
determinat sa intreprind o meditatie asupra procesului de reeducare, medita- 
tie ai carei pasi imi propun sa fie urmatorii: in primul rand o sinteza a infor- 
matiilor prezente in carte, in al doilea rand reorganizarea datelor astfel incat 
procesul reeducarii sa fie vizibil intr-o logica cauzala si in al treilea rand ela- 
borarea unui model schematizant al reeducarii. 

Turcanu*) este rostitorul, este spuitorul propozitiei in jurul careia gra- 
viteaza intreg romanul: "Nimeni nu mai misca!" — propozitie care revine rit- 
mic si obsesiv asigurand coeziune scriiturii care avanseaza asemenea racului: 
facand pasi inapoi. In universul concentrationar in care cuvantul isi pierde 
valentele creative, datatoare de viata — solutia poate fi fie incremenirea sau 
apelul la "maica ocrotitoare si mantuitoare": memoria care ii naste in sens 
invers pe detinuti. turcanu apare la inceput neindividualizat decat de intreba- 
rile puse colegilor si de rasul zgomotos. Cu timpul insa acesta se impune prin 
autoritatea pe care si-o dezvaluie treptat fata de colegi prin tehnicile aplica- 
te acestora. Asemeni culorii ochilor lui turcanu care trec de la caprui la 
galbui, iar apoi la violaceu profilul personajului se metamorfozeaza trecand 
de la obisnuit la distinct prin agresivitate. Actor desavarsit care stapaneste 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 570 


tacerile si lacrimile, dotat cu un vocabular bogat si spirit de persuasiune 
turcanu incepe munca de lamurire cu detinuti aratandu-le ca au luat-o pe o 
cale gresita, apoi se analizeaza autocritic trecutul, se ia hotararea de a te rupe 
de trecut si in final reeducatul devine reeducator pentru alte "oi ratacite”. 

Dirijorul turcanu da ordine, isi organizeaza scena si materialul didactic 
intaratand detinuti asupra lui pentru ca mai apoi sa-i intarate unul asupra 
celuilalt. Bataile, amenintarile, umilirile si cateva sintagme ii intregesc 
portretul "maret": "de murit mori cand vreau eu!", "aici nu se fabrica martiri, 
ci oua patrate", "privirea la bocancii domnului turcanu — de acolo ne vine 
lumina!", "eu va sunt popa!", "trebuie sa va reeducati, alta scapare n-aveti”, 
redresarea morala, eliminarea putregaiului, turnarea intr-o noua forma dupa 
lepadarea de trecutul rusinos prin declaratii care forteaza portile fabulatiei 
pentru a conferi sentimentul de vinovatie detinutilor, eliminarea mastii si 
insusirea de invataminte, urmata de reeducarea altora chiar de catre reedu- 
cati — iata profilul reeducarii daca nu mentionam tehnicile "blande" de 
persuasiune: batai, umilinte, privatiuni — toate metode de degradare a detinu- 
tului (care ajunge sa se sinucida sau sa-si doreasca sa nu se fi nascut). 

"Impotentul care se simte obligat sa-si probeze virilitatea prin agre- 
siune", care schingiuieste pentru a-si recapata puterile, dar care se simte 
captiv si care se viseaza liber — ordona rastigniri, privari de mancare sau 
somn, intretinand mereu o relatie interesanta cu gardienii: le ordona sa 
inchida usa cand era necesar, ii chema sa rezolve scandalurile pe care le ins- 
cena intre detinuti, le cerea sa-l lase afara cand vroia el, iar acestia inchideau 
ochii la " paduchii" de detinuti care isi dadeau duhul in urma "tratamentelor" 
de care beneficiau. 

Detinutii viseaza libertatea si la inceput se comporta ca o masa omoge- 
na, dar mai apoi se face o distinctie clara intre nehotarati si planton. 
Ciudatenia sta insa in acest caz in generozitatea cu care turcanu imparte batai 
tuturor, indiferent de statut (bataie care nu-i mai omogenizeaza ca la inceput 
cand erau toti detinuti). Mai exista si cazul detinutilor cu statut dublu care 
erau desemnati ca ziua sa aiba rol de nehotarati, iar noaptea de planton. 
Acestea ar fi elementele esentiale prezentate schematic referitoare la reedu- 
care si prezente in roman; in continuare urmeaza o reprezentare grafica a lor 
dublata de o noua sinteza teoretica menita sa reliefeze procesul reeducarii. 
In opinia mea, structura umana se bazeaza pe coeziunea a doua unitati: 
fizicul si psihicul. Intre aceste unitati exista o membrana permeabila prin care 
se realizeaza interconditionarea celor doua nivele: prin fortarea psihicului 
poti accesa fizicul, iar prin fortarea fizicului poti acesa psihicul. Pentru a 
putea avea o imagine de ansamblu a alternativelor detinutilor am realizat un 
inventar care inregistreaza alegerea in plan fizic, respectiv psihic a unei stari 
(progres, regres, incremenire) si tipul de individ derivat in urma alegerilor. 
Tipul de individ exprima de fapt modalitatea de supravietuire propusa sau 
esecul supravietuirii adaptate individului in functie de mobilizarea resurselor 
sau nu. Aceste situatii sunt definite ca standard, dar particularizarea lor in 
functie de individ si imprejurari pot modifica acest statut, insa din punct de 
vedere teoretic si logic aceasta inventariere era necesara, dar nu are pretentia 
de adevar absolut. Rolul tabelului este de a simplifica, deci intr-un anumit 
sens de a pierde detaliile si a apela la ideea de standard (vezi tabel 1). 

Urmatorul tabel pune fata in fata pe turcanu si pe detinuti. Prima dintre 
instante are ca strategie o inaintare inteleasa ca indreptare spre un viitor lip- 
sit de putregai printr-un proces de animalizare prin diferite tehnici specifice 
reeducarii. Detinutii pot inainta in sensul de a supravietui pur si simplu ree- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 571 


ducarii, prin apelul la memorie in sens invers. De ce? Pentru ca astfel ei 
gasesc translatiei impuse de turcanu (in plan fizic) o corespondenta prin 
regresul la nivelul memoriei. Astfel nu se realizeaza o sciziune devastatoare 
intre cele doua cum intentiona procesul reeducarii, ci dimpotriva detinutii 
suprima pe cat posibil culpabilitatea prin realizarea unui paralelism: fizic 
umilit — memorie care sterge, fizic redus — memorie redusa — deci responsa- 
bilitate redusa. Bineinteles ca fizicul are repercusiuni asupra mentalului - 
cazul reeducarii de la Pitesti, dar avem si procesul invers utilizat in sanatorii 
prin care interventia la nivelul psihicului se reflecta in fizic (vezi tabel 2). 

In ceea ce priveste reeducarea putem spune ca aceasta a vizat doua 
aspecte: unitatea si pozitia detinutului. S-a urmarit pluralizarea continutului 
psihic precum si fragmentarea unitatii umane in fizic si psihic distrugand 
conceptul de coeziune dintre acestea doua asigurat de religie. In ceea ce pri- 
veste pozitia putem spune ca se trece de la verticalitatea specifica omului cu 
tarie de caracter la orizontalitatea omului supus, de asemenea se vizeaza dis- 
trugerea relatiei pasnice cu colegii si metamorfozarea acesteia in una agresiva. 

Procesul de reeducare viza regresul: omul devenea subom, avea loc o 
inversare a valorilor, o remodelare a lutului omenesc. Aceasta idee este ilus- 
trata magistral in acest roman pentru ca procesul de reeducare vizeaza doi 
frati gemeni vazuti ca unitate, nu un individ singular. In plus structura roma- 
nului traduce, ilustreaza metamorfoza sau fluctuatia identitara a celor doi 
frati: Vasile si Elisav. In prima parte Vasile care este inchis la Pitesti reme- 
moreaza trecutul pe principiul racului (inainteaza pasind inapoi) facand 
mereu apel la amintirea lui Elisav, astfel Vasile in regresie devine Elisav prin 
rescrierea literelor in sens invers. In partea a doua Vasile aflat in inchisoare 
retraieste educarea si isi substituie identitatea lui Elisav ucigandu-l. Este 
interesant de observat ca prima si a doua parte au ca punct de referinta ace- 
lasi loc si timp: inchisoarea Pitesti, prizoneriatul, dar desfasurarea ia sensuri 
opuse. Inchisoarea actioneaza ca punct de plecare spre stanga si dreapta, res- 
pectiv de oglindire si de asumare in doua moduri diferite a identitatii lui 
Elisav de catre Vasile. Partea a treia este reprezentata de declaratiile lui 
Vasile legate de origini, iar partea a patra este povestea lui Elisav care fiind 
liber nu mai are acces la o traire autentica decat facand apel la amintirile 
despre inchisoare. Vasile care scrie declaratii rememoreaza si imagineaza 
scene legate de familie. La fel cum intre prima si a doua parte a romanului 
exista principiul oglinzii, putem observa ca acesta se repeta intre partea a 
treia si a patra: Vasile devine Elisav printr-o noua oglindire, insa acest Elisav 
este la fel de mort ca adevaratul posesor al numelui. 

Inainte in acest caz inseamna inapoi, la fel cum pentru a putea avansa 
trebuie sa-ti cunosti trecutul; viitorul exista doar pentru ca avem un trecut si 
inainte nu poate fi decat o continuare a lui inapoi. Am fost marcata si socata 
de tehnicile de reeducare si mi-a fost greu sa inteleg in primul moment cum 
poti sa iti lovesti prietenii, rudele, dar meditand mai apoi la regimul la care 
erau supusi detinutii nu am ezitat sa ma intreb cinstit: eu oare cat as fi rezi- 
stat? As fi rezistat pana la sfarsit inauntru sau afara? Nu am avut puterea de 
a da un raspuns categoric. Cu toate acestea, uneori intrebarile imi revin in 
minte gandindu-ma la conditule si victimele reeducarii si realizez ca formu- 
la care sintetizeaza tot acest material sau optiunea noastra pentru un viitor nu 
poate fi decat vechea formula deja experimentata: Inainte inseamna inapoi!” 


* Turcanu: numai aici autoarea (tot Georgiana Sas?) îi grafiază numele cu 
majusculă, în rest cu minusculă. Crezînd că sunt scăpări, am corectat în câteva 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 572 


rânduri, apoi am renunţat: se vede că aceasta este dorinţa autoarei, deşi eu tot nu cred 
că scrierea numelui unui rău cu minusculă îl minusculează pe cel rău (exemplul 
naţional: ceauşescu). 


Tot în 2007 ă propos de “cetăţenia de onoare”: 


(...)” Reprezentantii comunitatii evreiesti si cei ai diplomatiei recunosc 
meritele lui Paul Goma de important opozant al comunismului, dar conside- 
ra ca in ultima vreme scriitorul cultiva un antisemitism periculos. “DI. Goma 
are incontestabile (...) merite de important opozant al comunismului, dar, in 
acelasi timp, de la o vreme, el a urmarit si continua sa urmareasca, intr-o 
maniera vadit tendentioasa, culpabilizarea evreilor pentru vinovatii imagina- 
re, in «cea mai buna» traditie a antisemitismului”, se mai arata in protest. 
Opiniile fostului disident nu sunt agreate nici de elitele culturale din tara 
noastra, care au reactionat imediat si care la ora actuala se afla in plin proces 
cu Paul Goma. Pe acest fond, Primaria Timisoara a gasit de cuviinta sa 11 
acorde acestuia titlul de “Cetatean de Onoare” al orasului, “pentru intreaga sa 
activitate”, gest total inoportun, care putea linistit sa fie amanat, cel putin 
pana la finalizarea procesului”. 


Responsabilitatea, pasata Consiliului Local 


(...)“Culmea este ca, inainte de sedinta de Consiliu Local din 30 ianua- 
rie, cand s-a votat acordarea distinctiei, mai multi alesi au fost sesizati, chiar 
de ziaristii “Romaniei libere”, in legatura cu faptul ca nu era momentul sa ii 
fie acordata distinctia lui Paul Goma. Cu toate acestea, “masina de vot” a 
functionat perfect, propunerea fiind “validata” in unanimitate. Cum era de 
asteptat, reactiile nu au intarziat sa apara. Mai mult decat atat, Ambasada 
Israelului si-a manifestat speranta ca autoritatile de pe Bega isi vor reconsi- 
dera propunerea. 

Cu alte cuvinte, conducerea Primariei este “somata” la modul elegant 
sa-i retraga lui Goma titlul conferit. Cat priveste pozitia municipalitatii in 
aceasta chestiune, “pisica” a fost pasata inapoi alesilor locali. “Titlul a fost 
acordat de Consiliul Local”, a precizat purtatorul de cuvant al Primariei, 
Flavius Boncea. 

Ambasada Israelului in Romania a remis protestul inclusiv Prefecturii 
Timis, precum si Ministerului Administratiei si Internelor.” 


x 


O intervenție a numitului Lăzăroiu (tot în chestiunea 
“antisemitismului” meu). Ce legătură între el, veteran securist, în 
post la Paris şi consilierul Lăzăroiu al lui Băsescu - la Bucureşti? 
Dar cu soția lui Nedelcovici, pe care eu am cunoscut-o ca 
“Doamna Lăzăroiu”? Sau era “doamnă” prin căsătorie, deşi mai 
apoi auzisem că fusese nevasta de la Păturiciu (altfel, Dinu). 


“46. Paul Goma 10:26 Î 1 Septembrie  Lazaroiu D.F. -... 

“Si eu am citit cartea lui Goma. Se refera la fapte cunoscute, dar exage- 
rate. In primul rând Basarabia a fost luata de Rusi, nu de Evrei. In al doilea 
rând, Evreii care s-au bucurat de venirea Rusilor nu erau singuri, era vorba 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 573 


de comunisti, fie ei Evrei, Români (PCdR-isti), Rusi, Ucrainieni si altii. Unii 
au vrut sa-i vada numai pe Evrei (eram în plina efervescenta legionara. Pe de 
alta parte, legile Goga-Cuza din 1938 a anulat cetatenia româna a Evreilor din 
Basarabia (va rog sa va puneti la curent cu istoria !). Si vrea cineva sa crea- 
da ca este posibil ca persoane decazute din drepturi, sa-i iubeasca pe Români? 
Domnilor, s-au aliat cu Rusii comunistii, indiferent de origine nationala, 
Slavii si Evreii decazuti din drepturi de regimul Fascist al lui Goga-Cuza. 
Repet, învatati istoria. 

PS. Eu sunt un patriot român crestin, dar iubesc adevarul, nu lozincile 
nazisto-legionare, care au facut atâta rau tarii noastre si ne-au dezonorat !” 


Duminică 15 august 2010 


Avem un oaspete drag, colega de liceu a Anei, Sofica. 
Nu se mai văzuseseră de 46 ani. Am înţeles că s-au bucurat, 
foarte de re-vedere şi că are să se simtă bine în aceste două 
săptămâni de şedere la noi. 


x 


În Timpul (17 mai 2009) de la Chişinău, scriitorul Efim 
Tarlapan spune ceva şi despre mine: 


(...)”- V-ati intoarce cu totul la Chisinau? 

- Nu schimb Europa pe o Asie kubaneza de la Prut. In profesiunea noas- 
tra scriitoriceasca nu conteaza unde te afli - conteaza ce scrii, cat suflet depui 
in acel scris. Un exemplu pentru noi este Paul Goma, exilat, in 1977, la Paris. 
Urmaresc tot ce scrie el si cred ca este mai angajat si mai informat decat multi 
care locuiesc la Chisinau sau la Bucuresti. Deci, pot sa traiesti la Chisinau, 
dar sa nu fii informat sau sa te faci ca nu esti informat, sau sa te faca sa recu- 
nosti ca nu esti informat. Si mai zic una pentru cei care imi obiecteaza ca m- 
am retras: nu-i adevarat. Kalasnikov a facut arma, dar la razboi nu se duce 
Kalasnikov, desi, pare-se, mai traieste sau traia pana nu demult. Prin urmare, 
eu fac arma (satirica!). S-o ia baietii care pot lupta cu ea si sa lupte”. 


Tot din Timpul (30 iulie 2010), un text semnat de Mihai 
Ciocanu, intitulat “Memorialul Durerii” despre Familia Russo: 


Taina jertfei: familia Russo din Basarabia - aşa este intitulat capitolul 
din albumul Fericiti cei prigoniti - martiri ai temnitelor româneşti, dedicat 
familiei Russo. Soarta tragică şi supliciul acestui neam ilustru depăşeşte ima- 
ginatia umană a secolului XX. 

Anul 1940 - an de eliberare pentru unii şi de ocupaţie pentru alţii - a dat 
startul nenorocirilor ce se vor abate în lanţ peste membrii familiei Russo. 
Atunci, boierul Leonid Russo, cu moşie în Micäuti, reuşeşte, împreună cu 
patru din cei cinci copii ai surorii sale Alexandra, să se refugieze în România, 
salvând parte din ferma sa de cai. Leonid Russo avea una dintre cele mai mari 
ferme de cai trăpaşi din regat, cunoscută în întreaga Europă. Sora sa, 
Alexandra Russo-Juriari, care avea din prima căsătorie cu renumitul profesor 
Marin Chiritescu-Arva, rectorul Universităţii- Academie de Agronomie din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 574 


Bucureşti, patru copii, iar din căsătoria cu ofiţerul în rezervă Eugen Juriari 
din Rezeni - o fiică, este nevoită să rămână la Chişinău, ca să-şi îngrijească 
fiica mai mare, operată de apendicită. La 12 iulie, este arestată de NKVD 
pentru apartenenţă la Garda de Fier (înainte de aceasta, ea mai fusese arestată 
în câteva rânduri sub regimul lui Carol II), fiind deportată în Karaganda. La 
insistenţele copiilor pe lângă „Crucea Roşie” Internaţională pentru a afla 
veşti despre ea, li s-a comunicat că ea a murit la 11 mai 1943, într-o închisoa- 
re din Turkistan. În iunie 1941, cu o seară înainte de intrarea trupelor româ- 
ne în Basarabia, la Rezeni, Eugen Juriari şi alţi şapte gospodari fruntaşi din 
sat sunt chemaţi la sovietul sătesc, de unde sunt duşi într-o direcţie necunos- 
cută. O săptămână mai târziu, boii unui consătean descoperă cu copita zece 
cadavre acoperite sumar cu gunoi de grajd într-o groapă de pe marginea şlea- 
hului Chişinău-Rezeni. Erau cei opt gospodari alături de doi necunoscuţi, a 
căror identitate n-a fost descoperită nici azi şi care se făcuseră vinovaţi de 
faptul că, mergând pe drum, au fost martori ai odiosului masacru. La 12 iulie 
1941, cele zece trupuri neînsufleţite au fost înmormântate cu onoruri în cur- 
tea bisericii din Rezeni. În ‘44, după intrarea armatei sovietice - deci după 
„cea de-a doua eliberare” -, comsomolişti din sat, înarmaţi cu răngi şi topoa- 
re, se „răfuiesc” cu crucile celor zece martiri, încât acum doi ani se mai 
păstrau doar trei cruci, alături de o troiță din lemn cu o placă care amintea de 
această crimă. 

Printr-o tragică coincidenţă, în aceeaşi perioadă a lui 1944, fiul 
Alexandrei Russo, Leonid, de 21 de ani, student la Agronomie în laşi, vine 
în Basarabia pentru a clarifica situaţia moşiei de la Lupa Rece, dar este ares- 
tat pe loc şi dispare fără urmă. De amintit că Alexandra Russo a moştenit-o 
pe Sofia Cristi de la Lupa Rece, sora bunicii sale, care era văduva ilustrului 
savant rus Alexei Korotnev, primul explorator cu batiscaful al adâncurilor 
lacului Baikal şi fondator al Statiei de oceanografie din Nisa, prieten cu 
clasicul literaturii ruse A. P. Cehov. 

Valul de arestări din 1953 în România Socialistă n-a trecut pe lângă 
restul familiei Russo, refugiată acolo, şi a cuprins în total optsprezece persoa- 
ne, cu condamnări între cinci şi 25 de ani, iar mai apoi cu domiciliu forţat în 
Bărăgan. Reproducem mai Jos un fragment din albumul Fericiţi cei prigoniti 
— martiri ai temnitelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin (ed. 
Bonifaciu, Bucureşti, 2008, pag. 224): 

,..Aparitia fetelor doamnei Russo în rândul tineretului creştin şi 
naţionalist din Bucureşti a fost o uimire pentru toată lumea. Aceste fete, cu 
câte două cozi groase, lungi, pe spate, cu fruntea înaltă şi privirea dreaptă - 
deşi deosebite una de alta ca personalitate aveau în comun ţinuta demnă, ele- 
gantă, vorba puţină şi o mare modestie. Aduceau cu ele toată poezia, dar şi 
drama Basarabiei îndoliate. În scurtă vreme, au cucerit inimile tuturor... 

Alexandra - Lealea, cea mai mare dintre surori, studentă la Agronomie, 
a fost arestată şi condamnat?, iar după închisoare i s-a fixat domiciliu obliga- 
toriu în Bărăgan. 

Sofia - Stanca, studentă la Academia Comercială, a trecut şi ea prin mai 
multe închisori de femei şi apoi prin Bărăgan, cu o mare putere de dăruire şi 
jertfă. 

Marina - Ghega, studentă la Medicină, şi-a urmat surorile în anii grei de 
temniţă, lăsând celor care au cunoscut-o amintirea unui suflet mare şi cald. O 
fostă deţinută îşi aminteşte: 

“camera 22 de la Arad mi-a produs o impresie zguduitoare. Prima pe 
care am putut s-o diferentiez a fost o figură cu ochi mari, luminoşi, cu nişte 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 575 


codițe negre şi care, cu o voce nefiresc de subțire, ca de copil *), ne-a urat 
„Bine aţi venit!”. „Asta-i Ghega, mi-a şoptit Nina. Un nume de care-mi 
pomenise şi Medeea, cu multi ani în urmă, amintind lumina pe care-o avea 
pe frunte şi de extraordinarul ei spirit de sacrificiu. Îmi povestise cum odată, 
studentă fiind, şi-a dat paltonul unui sărac, ea întorcându-se în rochie, pe un 
ger cumplit. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că şi în închisoare proceda 
la fel”. (Galina Räduleanu, Repetitie la moarte). 

Ecaterina - Cotea, care avea doar 10 ani când s-au refugiat în Bucureşti, 
era mereu în preajma surorilor mai mari, care-i purtau de grijă. Mai târziu, a 
absolvit Facultatea de Chimie din Bucureşti si a luat şi ea calea temnitei. În 
închisoare s-a îmbolnţvit foarte grav, fiind eliberată printr-o grațiere 
excepţională. Dragostea şi îngrijirea surorii ei mai mari, Stanca, i-au adus în 
chip minunat vindecarea”. 

În Bărăgan surorile Russo o reîntâlnesc pe Nadia Russo, titulara breve- 
tului feminin cu nr. 9 din aviația română, fiică a generalului țarist Evgheni 
Brjozovski şi fostă soție a boierului Alexandru Russo, văr cu mama lor, 
Alexandra Russo-Juriari. Despre Nadia, cea care făcuse istorie în cadrul 
Escadrilei Albe, scoțând răniții de pe frontul de la Stalingrad, Paul Goma îşi 
aminteşte: „Nu mai era tânără, făcuse şi ea multă închisoare, era îmbrăcată 
„sărăcuţ”, cum constatase tata, care completase numaidecât: „Dar regină”... 
Nu era regină şi nu ştiam că, pe departe, prin mamă, se trăgea din Boris 
Godunov - nu ştiam nici că este rusoaică, iar numele i-l rosteam româneşte: 
Rusu. Şi nu m-a corectat. Ştiam însă de la Toni Duşescu, aviator, de la Bebe 
Nicolau, ofiţer de marină, de la prinţul Alexandru Suţu, că frumoasa doamnă, 
pe care şi eu o iubeam în taină-publică, era o eroină, fusese o aviatoare intrată 
în legendă, dimpreună cu Escadrila Albă”. (Daniel Focşa, Escadrila Albă. O 
istorie subiectivă, ed. Vremea, Bucureşti, 2008, pag.78). 

Ultimii ani de viaţă, bolnavă, Nadia îi petrece mai mult în casa fiicelor 
Alexandrei Russo, fiind îngrijită în mod special de Marina - Ghega, până în 
ziua morţii: 19 ianuarie 1988. 

Astăzi, la Bucureşti, au rămas în viaţă doar două dintre surori, Sofia - 
Stanca şi Ecaterina - Cotea, din neamul Russo, atât de numeros odată. 
Împovărate de bätrâneti şi amintiri, cu sănătatea şubrezită de intemperiile 
vieţii, pline de o bunătate cu totul angelică - aşa le-am cunoscut pe doamne- 
le Stanca şi Cotea în anul 2008. Tineau cu tot dinadinsul să fie ridicat un 
monument întru cinstirea victimelor de la Răzeni. Astfel, sculptorii Ion 
Zderciuc şi Valentin Vârtosu au lucrat în piatră o cruce memorială, care a fost 
montată aproape clandestin, iar în martie 2009, în plin dezmät comunist, a 
fost dezvelită şi sfințită, în curtea bisericii din Răzeni, în prezenţa unei 
mulțimi de săteni, cu participarea lui Alexandru Tănase, vicepreşedinte 
PLDM, manifestatia transformându-se într-un miting împotriva regimului 
care avea să cadă peste câteva luni. Dar rămâneau în continuare şapte mor- 
minte fără cruce. Si atunci, doamna Cotea a insistat să fie sculptate zece cruci 
identice în piatră, „căci au avut aceeaşi moarte”, îngrijindu-se ca rudele şi 
sătenii să cadă de acord. Sculptorul Valentin Vârtosu a cioplit în piatră de 
Cosäuti crucile, realizând unul dintre cele mai sobre şi elegante complexe de 
sculptură funerară din republică. La 12 iulie, cu participarea preşedintelui 
interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu, a ministrului Justiţiei, Alexandru 
Tănase, a autorităţilor raionale şi locale, a sătenilor şi, nu în ultimul rând, a 
lui Ion Chiosa, nepotul uneia dintre victime, am asistat la dezvelirea şi 
sfințirea acestui memorial al durerii. Ecaterina - Cotea Juriari, căreia îi 
datorăm în exclusivitate suportul financiar şi spiritual al memorialului, nu a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 576 


fost prezentă la eveniment, cum nu va fi prezentă nici la sfinţirea bisericii din 
Lupa Rece, atunci când va fi gata (dânsa susţine financiar ridicarea acestei 
biserici, pentru a realiza o dorinţă mai veche a surorii bunicii sale, Sofia 
Korotneva). Modestă şi tăcută, alături de sora sa bolnavă Stanca, ea îşi 
deapănă amintirile şi îşi îngrijeşte morţii, împlinind nişte dorinte-porunci: de 
la rude, de la Neam, de la Ţară. 

Mihai Ciocanu” 


*) “cu o voce nefiresc de subţire, ca de copil...” Este cunoscută această 
emisiune sonoră, cu aproape o octavă mai sus, la unele fete şi femei basarabence 
(mi-a rămas, proaspăt în ureche glasul unei femei, moldoveancă, din Mana - o chema 
Cheptănar - zdravănă, frumoasă, dar când vorbea, auzeai pe altcineva). Am dedus că 
putea fi o influenţă rusească, ucraineană şi că “înălțimea” vorbirii imita înălțimea 
cântecelor lor. Mama desemna această vorbire: “ţuflită”. Fosta mea colegă de la 
“Eminescu”, Stela Pogorilovski, devenită soţia lui Aurel Covaci se exprima în acest 
registru acut: tuflit. 


x 


Am prilejul de a rememora episodul scrisorii lui Iliescu: 


“Ion Iliescu i-a trimis o epistola de impacare disidentului 
Paul Goma 
Miercuri 17 iul 2002 

Presedintele il invita pe Goma, oficial, in Romania Scriitorul "a confir- 
mat de primire" si atat 

Un nou gest al presedintelui Ion Iliescu, din galeria reconcilierii cu tre- 
cutul. La sfarsitul lunii aprilie, seful statului i-a adresat o scrisoare scriitoru- 
lui Paul Goma, care traieste la Paris. Intr-un text scris cu o uimitoare detasa- 
re de perioada comunismului, presedintele 11 face acestuia un portret maguli- 
tor, identificandu-l cu cel de la care "s-a nascut cea dintai miscare romaneas- 
ca de disidenta". Complimentandu-l ("V-ati facut pe deplin datoria de ceta- 
tean matur si responsabil") si compatimindu-l deopotriva ("ati fost inchis, 
amenintat, torturat, expulzat si exilat"), presedintele i se adreseaza disidentu- 
lui cu seninatate, neasumandu-si nici un rol in perioada respectiva. In finalul 
scrisorii, presedintele 11 promite lui Paul Goma "cuvenita recunoastere", invi- 
tandu-l oficial in Romania, "in numele unei tari care nu l-a uitat”. 

Scrisoarea prezidentiala face abstractie de un incident personal intre 
presedinte si Paul Goma. In aprilie 1994, scriitorul i-a trimis celui pe care-l 
numea "tovarasul Ion Iliescu, prim-secretar-general-sef al PCR", o scrisoare 
deschisa, redactata in termeni foarte duri. Iritarea scriitorului era cauzata de 
faptul ca statul roman il instiintase ca fusese absolvit de condamnarea pro- 
nuntata impotriva sa de regimul comunist in 1957. 

"Eu, tovarase, nu intru in jocul vostru de-a iertarea pacatelor (...). Eu 
sunt un om liber, tovarase Iliescu, nu ca dumneata", spunea Goma, ca mai 
apoi, sa-i faca lui Ion Iliescu, un adevarat rechizitoriu. Reconcilierea intre 
Paul Goma si Ion Iliescu pare imposibila, de vreme ce, in 1994, Goma il 
considera pe presedinte responsabil de: "schilodirea si batjocorirea postuma 
a adevaratilor revolutionari si a Revolutiei din 1989", "falsificarea alegeri- 
lor", "restauratia securisto-comunista". Mai mult, scrisoarea, publicata si in 
volumul Scrisuri, aparut la editura Nemira, se incheia astfel: "Acestea sunt 
motivele pentru care nu va ingadui voua sa ma "iertati" - asteptati pana va voi 
ierta eu. In Republica Comunista Romana, condusa de Rusia prin ispravnicul 
ei, Iliescu, eu raman ce-am fost - dusman al vostru. Pana una-alta, te asigur 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 577 


de dispretul meu - distins, Paul Goma”. 

Fara sa mai fie atat de virulent ca in 1994, scriitorul ne-a spus ca el si 
presedintele poarta, de fapt, o corespondenta. El a refuzat sa comenteze, pe 
fond, misiva presedintelui, motivand ironic: "e vorba de o corespondenta inti- 
ma, de amor". In schimb, a facut trimitere, spre aducere aminte, la scrisoarea 
lui din 1994. Ca raspuns, Paul Goma s-a limitat la o confirmare de primire 
foarte seaca: 

"Am asteptat zece ani ca sa-mi raspunda. Am confirmat de primire, sa 
nu se creada ca nu sunt civilizat”. 


* 


Doru Mares, într-un interviu luat de Irina Nechit pentru 
Jurnal.m.d. : 


“ Ce nume de oameni de cultură basarabeni cunoaşteţi? 

Lista ar fi prea lungă. Vă citez şi pe voi. Normal. Pe urmă din teatru, din 
literatură, zău că pot da câteva zeci de nume. Dar nu aş vrea să uit unul, bat- 
jocorit de ambele părţi ale Prutului şi ale eşichierului politic: Paul Goma!!!” 


x 


România liberă, 14 august: Centrul Wiesenthal: Peres trebuia să 
condamne România, "o uriaşă tabără de ucidere a evreilor" 

Centrul Simon Wiesenthal l-a criticat pe preşedintele Israelului, Shimon 
Peres, vineri, pentru că a mulțumit României pentru salvarea evreilor. 
Centrul susține că Peres ar fi trebuit să condamne România, pentru zecile de 
mii de evrei care au fost ucişi în cel de-al doilea război mondial, potrivit 
Realitatea.net. 

Joi, Peres a mulţumit public României pentru ajutarea a 400.000 de 
evrei români care au emigrat în Israel în timpul regimului comunist. Peres a 
făcut aceste declarații în timpul primei vizite a unui şef de stat israelian în 
România, de la formarea statului, în 1948. 

În 2004, o comisie de istorici pentru studierea Holocaustului în 
România a descoperit că ţara este vinovată pentru moartea a 280.000 de evrei 
fli a 11.000 de romi în timpul celui de-al doilea război mondial, sub regimul 
mareşalului lon Antonescu. 

Vineri, Efraim Zuroff, directorul din Israel al Centrului Simon 
Wiesenthal, a declarat că preşedintele ar fi trebuit să includă aceste fapte în 
discursul său. 

"Faptul că nu a condamnat crimele oribile ale regimului Antonescu 
împotriva poporului evreu va avea consecinţe foarte grave, în special în 
România şi în Europa de Est, unde există o tendinţă crescândă, în societăţile 
post-comuniste de a nega sau a minimaliza importantul rol jucat de colabora- 
torii naziştilor în anihilarea evreilor", a spus Zuroff, istoric al Holocaustului. 
În acele vremuri, administratorii României au permis ca aceasta să devină "o 
uriaşă tabără de ucidere a evreilor”, a mai spus Zuroff. 

În timpul vizitei în România, însă, Peres a recunoscut că a existat o 
vreme "crudă şi nedreaptă" în România celui de-al doilea Război Mondial, 
când "bărbaţi, femei şi copii inocenți au fost ucişi pentru greşeala de a fi 
evrei", de către "asasini români”. Peres a precizat însă că România este 
complet diferită acum, o naţiune liberă şi democratică, care respectă drep- 
turile omului.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 578 


x 


O dezgrop din îngroapa de îngunoişte, marca Brucan “22” pe 
tovarăşa Rodica, auto-pseudo-numită Palade. Il las pe Liviu Ioan 
Stoiciu să spună ce se întâmplase: 


“Cenzura la revista "22"? 7 Octombrie 2005 

“Domnule redactor-coordonator, 

Revista "22", prin redactorul-sef Rodica Palade, mi-a solicitat prin 
telefon joi, 29 septembrie, o atitudine publica legata de "Cazul Viata 
Romaneasca-Paul Goma-antisemitism-LIS-USR", pe care sa o trimit pe 
e-mail intr-un sfert de ora, "ca se grabeste, trebuie sa plece din redactie" 
(dupa ce am refuzat un interviu prin telefon cu domnia sa, patit fiind cu alte 
ocazii, cand nu mi-am recunoscut cele declarate, o data transpuse trunchiat in 
scris de cel ce mi-a luat interviul). Am scris "la prima mana" ce am crezut de 
cuviinta, un text cu titlul "Cateva consideratii", l-am trimis pe e-mail, Rodica 
Palade (prozatoare pretuita de mine) a confirmat primirea, a subliniat ca e in 
regula, dupa care am avut impreuna, pe telefon, un dialog privat (repet, pri- 
vat), amical, cu "altfel, ce mai faci, de aici inainte cum o sa te descurci" etc. 
Numai ca pe 4 octombrie, cand a aparut revista "22", spre consternarea mea, 
n-a aparut deloc textul "Cateva consideratii" (lamuritor), ci... dialogul privat 
cu domnia sa (neimportant pentru cititori)! Marturisesc, nu m-am asteptat sa 
am parte de atata rea-credinta si lipsa de profesionalism... Va rog sa publica- 
ti dumneavoastra acest text cenzurat de revista "22". Va multumesc pentru 
intelegere”. 

Redactorului-sef Rodica Palade, "Revista "22" 


“Cateva consideratii. Totul a pornit de la un comunicat al USR, in care 
era blamata redactia Viata Romaneasca (VR), deoarece a permis aparitia unui 
fragment din Jurnalul pe acest an al lui Paul Goma, care ar avea "continut 
antisemit". O prostie. Urmarea? Un ziar de tiraj titra mare: cum e posibil ca 
Ministerul Culturii sa dea bani publici unei reviste care promoveaza antise- 
mitismul? Eticheta a fost pusa asupra VR. Personal, cred ca ar fi normal 
sa-si dea demisia directorul de imagine al USR (cel ce a trimis acest comuni- 
cat iresponsabil), macar dupa acest scandal.” (...) 

VR si-a facut datoria si a publicat un mare scriitor-disident, singurul 
cunoscut in strainatate. Ati aflat, Mario Vargas Llosa, premiat in Romania in 
acest an de aceeasi USR, auzise de doi scriitori romani, Panait Istrati si Paul 
Goma. Oare cand va veni vremea ca USR sa-l premieze si pe Paul Goma? 
Pe 2 octombrie Paul Goma implineste 70 de ani, si din partea actualei 
conduceri a USR nu are parte decat de injuraturi si jigniri publice. Rafuiala 
cu Paul Goma si diabolizarea lui de catre membrii USR ma fac sa-mi fie 
rusine ca sunt membru al USR. Paul Goma are tot dreptul, tradat de toti 
scriitorii, sa fie polemic, peste orice limita, atata i-a ramas dupa cate 
suferinte a indurat. El atrage atentia asupra lipsei de clarviziune a scriitorului 
roman, chiar daca-i place, chiar daca nu.(...) 

Paul Goma cere insistent azi sa i se demonstreze "antisemitismul" din 
Jurnal. El atrage iar atentia ca si in 1977, cand a fost tradat de conducerea 
USR si dat afara din USR, i s-a pus aceeasi eticheta de antisemit. Ce se intam- 
pla? Mentalitatea de tip securistic s-a permanentizat la USR. Faptul ca USR 
a ajuns sa interzica aparitia scrierilor lui Paul Goma este degradant, nedemn, 
condamnabil. In conditiile in care USR nu i-a luat niciodata apararea public 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 579 


lui Paul Goma, nici macar atunci cand tortionarii lui l-au amenintat cu moar- 
tea! USR a trecut la vanatoarea de vrajitoare? Nu e interesata de colaborato- 
rii cu Securitatea si activistii PCR pusi in conducerea ei, sa fie dati deoparte, 
se lupta cu scriitorii cu coloana vertebrala, dovediti caractere si dinainte de 
1989? Paul Goma cel incomod si cel intransigent merita o statuie. Sa ne 
bucuram ca vocea lui libera, fara prejudecati si tabuuri, spune lucrurilor pe 
nume, deschis. Sub nici o forma celebrul scriitor-disident Paul Goma nu 
poate fi acuzat ca e antisemit. Laturile turnate asupra lui in ultima vreme arata 
care e adevarata fata a scriitorului roman, azi. lar Protestul aparut in urma 
scandalului, de solidarizare cu Paul Goma (si cu mine, in secundar, pentru 
demitere), arata care mai e gradul de lasitate al scriitorului roman. Scriitor 
roman care n-a castigat in credibilitate morala, dupa 15 ani, nici cat o ceapa 
degerata. 

In sfarsit, despre mizeria morala a scriitorului roman delator. Tot scan- 
dalul se pare ca a pornit de la delatiunea lui Henri Zalis, fost colaborator al 
"Saptamanii" Securitatii. Conform gazetei comunitatilor evreiesti din 
Romania, "Realitatea evreiasca", el e cel ce "a atras atentia”. Dar pana azi nu 
exista un protest oficial al niciuneia dintre comunitatile evreiesti din Romania 
pe seama Jurnalului 2005 al lui Paul Goma, in care Paul Goma nu face decat 
sa inteleaga de ce s-a trezit cu eticheta de antisemit dupa ce a publicat "Evreii 
si Basarabia". La redactia VR nici pana azi nu s-a dat macar un telefon de 
dezavuare a Jurnalului lui Paul Goma. Sa fie tot acest scandal produs de USR 
o reglare de conturi, o lupta pentru putere, in care eu trebuia sa fiu sacrificat 
si Paul Goma pus la zid? 

29 septembrie 2005, Bucuresti” 


Că tot nu a venit vorba: ce va mai fi făcînd tovarăşa noastră 
de nădejde Rodica, slujnica Adameşteancăi pe ogorul literelor 
române, “22”, încredinţat de stăpână-sa, coana Vica (sau: 
coană-sa, stăpâna-i)? Tot aşa, tot “paladeşte”, tot topeste (de la 
toapä) - cenzurează, härnicuta turnătoreasă? 


x 


Încă un text din 2005, unde este pomenit şi Malcolm 
Browne: 


“Un autentic disident anticomunist 7 Octombrie 2005 
de GEORGE BALTAC 

Paul Goma a implinit 70 de ani, un nimerit prilej pentru reamintirea 
deosebitului impact avut in opinia publica internationala de pozitia curajoasa 
a scriitorului in anii '70, intr-o Romanie ceausista in care intelectualitatea se 
ofilea cloroformizata de cultul desantat al personalitatii scornicestene. 

Pentru a facilita intelegerea "cazului Goma" in contextul international 
al anilor '70 din Europa post-Praga (1968) as dori sa relatez momentul cand, 
in 1977, ambasada SUA din Bucuresti cerea MAE, prin Nota Verbala, accep- 
tarea vizitei oficiale la Bucuresti, in cadrul Programului guvernamental de 
schimburi culturale romano-americane, a editorialistului Malcolm Browne de 
la celebrul cotidian american The New York Times. Venirea cunoscutului 
ziarist american la Bucuresti a creat, de la inceput, o stare de tensiune deoa- 
rece se banuia scopul vizitei. In biroul lui Dumitru Tranca, directorul relatii- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 580 


lor culturale si de presa din MAE, a fost convocat seful serviciului de ziaris- 
ti straini (oaspeti guvernamentali), la intalnire participand un individ plin de 
propria importanta, recomandat, ca deobicei, ca fiind de la "Consiliul de 
Ministri", un fel de a spune pentru Securitate. Acesta a informat pe interlocu- 
tori ca, potrivit ambasadei noastre din Washington, Browne vine in Romania 
cu unicul scop de a-l contacta pe Paul Goma, actiune care "trebuie dejucata 
cu tact, dar fermitate". In acest scop, securistul a cerut intocmirea unui pro- 
gram de vizita interesant, variat, dar suficient de incarcat pentru a nu permi- 
te ziaristului american initiative "inacceptabile". Desi fondurile MAE pentru 
asemenea vizite erau strict cuantificate, importantul personaj a cerut diplo- 
matului care urma sa-l insoteasca pe Browne sa organizeze mese bogate in 
principalele restaurante bucurestene, fara limitari bugetare, pentru dejucarea 
intentiilor sale "rauvoitoare". Ziaristul american a venit la MAE insotit de 
consilierul ambasadei americane, fapt neobisnuit in schimburile de ziaristi, a 
citit cu atentie programul vizitei intocmite de MAE si a spus apoi, vadit amu- 
zat: "Programul propus de dvs este mai mult decat perfect, incarcat, dar vreau 
sa va precizez un lucru: in pofida lui, eu tot il voi vedea pe dl. Goma, pentru 
care de fapt am fost trimis aici de redactorul sef al ziarului meu". A fost un 
moment de stupefactie explicabil, mai ales ca a doua zi, Browne anunta 
triumfator pe diplomatul insotitor ca in seara precedenta l-a vizitat acasa pe 
Paul Goma, insotit de consilierul ambasadei americane, luand un interviu 
substantial disidentului roman. Cei din MAE nu-si puteau explica cum a fost 
posibila vizita la Paul Goma, mai ales ca Securitatea era prevenita de inten- 
tiile lui Browne, iar casa disidentului era pazita ca o fortareata *). 

Foarte deschis, Browne a explicat ulterior la MAE ca pozitia lui Goma 
a avut un rasunet notabil in cercurile politice si de presa din SUA, unde 
Ceausescu era creditat de o falsa faima de antisovietic, prin grija propagan- 
dei securiste. Din aceste considerente, potrivit ziaristului, Congresul ameri- 
can a dorit sa fie informat exact, in afara canalelor diplomatice ale ambasa- 
dei americane din Bucuresti, asupra "cazului" Goma in contextul situatiei 
politice din Romania. In aceasta abordare se poate aprecia impactul publica- 
rii integrale a interviului cu Paul Goma de marele cotidian newyorkez in opi- 
nia publica si cercurile politice americane. Mania neputincioasa a lui 
Ceausescu a lovit apoi cu sanctiuni MAE si ambasada din Washington pen- 
tru "grave greseli si incompetenta". 

La frumoasa aniversare a scriitorului Paul Goma, sa ne reamintim pozi- 
tia sa anticomunista curajoasa si exceptional oportuna, intr-un moment cand 
vecinii nostri polonezi, cehi, unguri aveau deja nuclee de rezistenta cunoscu- 
te in societatea civila. Excluderea sa ulterioara din Uniunea Scriitorilor - sa 
nu uitam acest rusinos episod - intr-un moment cand se impunea o solidari- 
zare de breasla, chiar tacita, presupune o revedere critica a acelor ani tristi, 
cand cei mai multi intelectuali romani se cufundau in atemporalitate, exil 
interior si estetism. "Era momentul cel mai potrivit pentru a scrie capodope- 
re", afirma senin, relativ recent, maestrul Nicolae Breban!**)” 


*) Iată cum: spre deosebire de multi alţi jurnalişti - mai ales germani - care ascultau 
ordinele securiştilor de a face cale întoarsă - Browne a ales metoda intrării (în blocul nostru, 
Z 21) în forţă: pe primul securache ieşit în cale care începuse cu «Nu-i voie, domnu”...» l-a 
dat la o parte cu mâna stângă; pe al doilea cu mâna dreaptă. Pe al treilea nu a mai fost nevoie 
să-l înlăture: s-a... înlăturat singur-singurel, văzînd cum sunt trataţi tovarăşii lui de şaibă de 
către bestialul imperialist. 

**) Gândire-vorbire curat-brebanescă 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 581 


Luni 16 august 2010 
Mihai Cimpoi mi-a răspuns, azi: 


“Iubite maestre Paul Goma, 

am primit cea de-a doua scrisoare a Domniei Voastre cu precizări şi 
sugestii, pentru care vă mulţumesc din suflet. 

Voi face neapărat şi eu aceste precizări preşedintelui Ghimpu, sperând 
că va accepta să acorde cetăţenie moldovenească tuturor membrilor familiei. 
Cred că trei noi cetăţeni de marcă vor constitui o bucurie a noastră comună, 
consfintind legământul întregii familii cu aceste meleaguri terorizate de 
Istorie. Zic acest lucru fiindcă am înţeles că tustrei ati împărtăşit acelaşi 
destin, care e şi a tuturor basarabenilor. Vă aşteptăm, prin urmare, pe toţi trei 
la Chişinău şi Mana. 

Cât priveşte cea de-a doua sugestie — rugăminte, am şi găsit o 
variantă, care nădăjduiesc să fie acceptată de primăria municipiului 
Chişinău. Propun, în acest sens, ca Centrul-bibliotecă ,, Paul Goma” să fie 
deschis în incinta clădirii Societăţii „ Limba noastră cea română”, aflată în 
centrul oraşului, în care se află şi biroul Asociaţiei deportaților basarabeni. 
Sper să nu vă certaţi. Clădirea dispune de suficient spaţiu pentru a fi expuse 
cărți, manuscrise, fotografii, materiale din arhiva personală (în cazul în 
care le veți dona). (subl. mea, P.G.) 

Vă doresc sănătate şi inspirație. Suntem în aşteptarea venirii Domniilor 
Voastre — în bloc familial!” 


Dan Culcer îmi trimite: 


“Vladimir Tismăneanu face referinţă la acest articol al Mirunei Munteanu, din 
Ziua, într-un text publicat pe blogul său. Cum ziarul nu mai există, preiau din alte 
surse acest text. In legătură cu publicarea în revista Observatorul cultural a unui arti- 
col de Ovidiu Simonca,V.T. zice că: 

« articolul se intituleaza “Cine seamănă vant culege furtuna” si se refera 
expressis verbis, in primul paragraf, la atacurile antisemite impotriva mea, dupa care 
urmeaza povestea “cauzelor furtunii”. Unele dintre aceste atacuri infame au fost 
respinse cum se cuvine in articolul mentionat al d-lui Andrei Plesu (celelalte au venit 
ulterior). Simplu, clar, transant, fara fandari si fara trimiteri piezise la pretinse expli- 
catii pentru ceea ce este absolut nejustificabil. Aceste atacuri nu au nimic de-a face 
cu schimbarea conducerii IICCMER ori cu analiza pe care o fac situatiei din 
Romania si pe care Ovidiu Simonca o considera “propaganda pro-Traian Basescu”. 
Ele dureaza din anii 90, cum usor poate constata dl Simonca daca va rasfoi presa 
extremista (si numai, ba chiar si cea fesenista) a epocii. li reamintesc ca in 2006, in 
Ziua, doamna Miruna Munteanu publica un articol cu “argumente” similare celor din 
Asymetria intitulat “Tismaneanu, comunismul si evreii”. Mi-e teama ca noua tema- 
tica, la care regret sa-l vad subscriind, ar suna “Tismaneanu, Basescu si evreii”. 

O lectură de bună credinţă a articolului Mirunei Munteanu, pe care îl reproduc 
integral mai jos, ca şi a celui din Asymetria a lui loan Roşca, intitulat Scrisoare des- 
chisă către Sorin Iliesiu, va permite o comparaţie reală, care va proba că între cele 
două texte nu există nici o legătură, în ciuda apropierii pe care, arc peste timp, o exe- 
cută V. T. Mai ales fiindcă textul lui loan Roşca descrie activitatea lui Sorin Ilieşiu 
şi nu pe aceea a lui V.T. 

Comparatia va permite eventual eliminarea tezei unor atacuri antisemite recen- 
te («furtună antisemită» exagerează V.T. pe urmele lui Simonca, din Cine seamănă 
vînt culege furtună, Observatorul cultural, nr. 537, 2010)la adresa lui Tismăneanu, 
inventată integral pentru a motiva operaţiunea de victimizare la care se pretează 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 582 


Vladimir Tismăneanu, în folosul ridicării sale pe piedestalul expertului anticomunist, 
atacat fie de criptocomunisti, fie de securisti, fie de anti-bäsescieni, fie de te miri 
cine. Nu m-aş mira dacă situaţia inventată, bătută să fie spumoasă, va fi folosită de 
prietenii lui V. T. pentru a-l împinge să candideze şi la postul de director ştiinţific al 
Institutului de studiere a holocaustului în România. Astfel se va realiza visul celor 
care doresc punerea sub o conducere unitară, prin comasare, a institutelor de cerce- 
tare care au acelaşi obiect de studiu, câte au mai rămas necomasate, incluzînd desi- 
gur Institutul pentru studiul totalitarismului. 
Centralismul democratic se va întrupa.” 


“Tismaneanu, comunismul si evreii 
de Miruna MUNTEANU 

"Agentul Volodea", articolul care, sambata, a fost capul acestui ziar, a provo- 
cat reactii violente din partea altor redactii bucurestene. Doi cunoscuti analisti au 
sarit imediat in apararea lui Vladimir Tismaneanu, catalogand dezvaluirile din 
ZIUA drept calomnii demne de "Romania Mare". Personal, nu am suficiente infor- 
matii despre biografia domnului Tismaneanu, asa ca ma voi abtine de la orice fel de 
speculatii pe aceasta tema. Ma intriga, insa, acuzatiile de "antisemitism" lansate la 
adresa lui Vladimir Alexe, autorul articolului incriminat. 

Paragraful "inflamant"? lata-l: "In momentul de fata exista in Romania consi- 
derabile interese pentru ca de instaurarea si perpetuarea comunismului sa fie res- 
ponsabilizat poporul roman. Cei care au adus comunismul in Romania, care l-au 
sustinut ca o veritabila coloana, trebuie sa se piarda in neant, iar romanilor sa li se 
bage pe gat faptul ca au sustinut o "societate criminala", comunista. Romanii "vic- 
time ale comunismului "vor deveni, in acest caz, autorii lui, ceea ce este esential." 

"Incitare antisemita!" - au sarit in sus paznicii corectitudinii politice. De ce s- 
or fi gandit ei, oare, imediat la evreiă Din cate stiu eu, comunismul a fost impus in 
Romania de tancurile sovietice. Cei care le-au condus puteau fi rusi, evrei, kargazi, 
georgieni sau uzbeci. Oricum, nu conteaza. Vinovatia apartine Moscovei. 

Comunismul nu a inflorit in mod spontan in Romania, asa cum s-a intamplat 
cu national-socialismul in Germania interbelica. Inainte de 1945, numarul ilegalis- 
tilor PCR se situa in jur de o mie. Halal aderenta la mase! Poporul roman a fost 
"convertit" fortat de armatele sovietice "eliberatoare". Nu a avut de ales. Soarta sa 
- ca si a intregii Europe rasaritene - fusese hotarata la Ialta. 

Romanii nu au inventat singuri sistemul diabolic care i-a martirizat timp de 
45 de ani. Sistemul a fost proiectat, implementat si apoi monitorizat de Moscova. 
A produs si monstri autohtoni, dar reteta era a Kremlinului. Masinaria infernala a 
fost pusa in functiune de comisarii sovietici, chiar daca, mai tarziu, ea a functionat 
cu mana de lucru romaneasca. Intreaga tara devenise, deja, un vast spatiu concen- 
trationar. 

Evident, influenta Moscovei nu-i disculpa pe conationalii nostri care au facut 
pactul cu diavolul. Ar trebui sa simplifice, insa, demersul asteptat din partea lui 
Traian Basescu. Presedintele nu are de condamnat natiunea romana (asa cum pare 
ca se teme), ci doar un regim impus cu sila. De ce este necesar un studiu special care 
sa confirme nocivitatea cancerului venit de la rusiă N-am idee. Sper ca Vladimir 
Alexe se insala atunci cand sugereaza ca se incearca promovarea teoriei "vinovatiei 
colective”. Pe principiul "toti am gresit, toti suntem in aceeasi oala, nimeni nu poate 
fi condamnat". Moral, evident. 

In lipsa de argumente, adeptii acestei teorii isi acuza adversarii de "antisemi- 
tism". Vezi Doamne, lumea se leaga de "oamenii Moscovei” fiindca erau - majorita- 
tea - de origine evreiasca, nu fiindca au pus bazele comunismului in Romania. Total 
fals. Inca inainte de a-si schimba numele cu rezonante specifice, indivizii respectivi 
se lepadasera de religia mozaica, sacrificand-o pe altarul ateismului stiintific. Ca se 
nascusera evrei, nu mai avea nici o importanta. Noua lor Bibilie era Manifestul 
Partidului Comunist. Patria? Uniunea Sovietica! 

Corifeilor comunismului romanesc nu li se reproseaza ereditatea, ci activita- 
tea. Unii se fac, insa, ca nu inteleg. "In ce ma priveste, voi fi greu de convins ca ma- 
joritatea celor vreo patru milioane de comunisti existenti in 1989 in Romania erau 
evrei", scrie Mircea Mihaies. De data aceasta, el este cel de rea-credinta, confun- 
dandu-i in mod deliberat pe cotizantii PCR din deceniul opt cu activistii, ideologii si 
tortionarii anilor '50. E ca si cum ai pune un semn de egalitate intre Nicolski si un 
biet mecanic de la IMGB, intrat in partid pentru un loc in fata pe lista de butelii. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 583 


Intr-adevar, cei patru milioane de comunisti din 1989 nu erau nici evrei si nici 
rusi. Dar nici comunisti. Erau, in marea lor majoritate, niste nefericiti care incercau 
sa supravietuiasca intr-un sistem aberant. Victime, nu calai. Ce spuneam despre teo- 
ria "vinovatiei colective"? 

O confuzie la fel de bizara face si Mircea Dinescu, care denunta "incercarea 
de a-l culpabiliza pe Vladimir Tismaneanu ca s-a nascut din parinti evrei”. Gresit. 
Parintilor in chestiune nu li se reproseaza ca erau evrei, ci ca au fost nomencla- 
turisti. Fapt care, si in opinia mea, face nepotrivita numirea fiului lor in fruntea 
Comisiei pentru studierea crimelor comunismului. 

Sunt de acord ca pacatele parintilor nu ar trebui sa le fie imputate copiilor. 
Sunt gata sa-l creditez pe domnul Tismaneanu cu cele mai bune intentii. Totusi, 
macar si pe considerente de imagine, alegerea sa a fost prost inspirata. Este ca si 
cand fiul unui inalt responsabil nazist ar fi fost numit in fruntea unei Comisii de stu- 
diere a Holocaustului. ” 

ZIUA / 16 mai 2006 


“Asta este fraza care l-a enervat pe V. T. Nu e vorba deci de originea rasială, 
etnică, de religia neamului Tismăneanu, ci de pătura socială căreia i-au aparţinut, de 
opţiunile ideologice şi politice ale părinţilor săi şi, mai ales de contextul formării sale 
ca viitor ideolog. Lepădarea lui V. T. de dogma de grup s-a petrecut încă din tinereţe, 
acesta fiind cazul multor progenituri din descendența activiştilor de partid, adepţi 
declaraţi ai modelului capitalist, într-un soi de snobism sui generis, chiar dacă în 
exterior se conformau, câtă vreme era necesar, regulelor sociale comuniste. Deci, 
dincolo de relaţia directă cu părinţii, lui V.T. nu i-a fost greu să devină ceea ce a 
devenit. Emigrarea lui, facilitată tocmai de apartenenţa la grupul social respectiv, a 
favorizat reciclarea, reciclare care nu reuşit decât după 1990 unora din membrii gru- 
pului său rămaşi ţară. Un marxizant, sociologiul Pierre Bourdieu, criticat pentru un 
determinism excesiv, a demonstrat totuşi convingător tendinţa auto-reproductivă a 
burgheziei de stat. Asta se aplică şi burgheziei de stat roşii. Vladimir Tismăneanu a 
rămas, prin mentalitatea în interiorul căreia s-a format, un membru al burgheziei roşii 
din ultima sa fază, înainte de Restauratie. Comportamentul său social îl defineşte ca 
atare fiindcă se integrează plenar în reţelele de comunicare şi de solidaritate ale aces- 
tei burghezii roşii revopsite, mai puţin omogenă acum, fiindcă s-a îmbogăţit cu ele- 
mentele integrate recuperate din burghezia supraviețuitoare, care au înţeles utilitatea 
solidarizării, aşa cum au făcut-o poate mai naiv, mai putin cinic, cei din generaţia 
anterioară şi în 1945, în cadrul acţiunii de cooptare a «tovarăşilor de drum». 

Dan Culcer” 


Marţi 17 august 2010 


Din Basarabia literară, document: 


“SECRETELE ISTORIEI : ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL - 1941 
- POLIŢIA DE REŞEDINŢĂ SOROCA - Prima Parte - August 16 2010 
Alexandru Moraru „BASARABIA :ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL” 
(DOCUMENTE DE ARHIVĂ) Prima Parte - 1941 - 
Documentul -1- 
POLIŢIA DE REŞEDINŢĂ SOROCA DARE DE SEAMĂ 

Asupra acţiunii de prigonire, vrăjmăşire, schingiuire, incendiere, pro- 
fanării de biserici, etc., a elementului românesc din Basarabia din partea 
străinilor de neam. 

I. Formele sub care s-a manifestat diferitele acţiuni de prigonire. 

În cursul anului de ocupaţie a Basarabiei de către U.R.S.S., Soroca ca 
dealtfel întreaga Basarabie, a servit drept câmp de expermentare pentru infil- 
trarea structurii bolşevice de conducere, în administrare, economic, 
învăţământ şi trai. 

Tinându-se seama de buna starea economică şi libertatea individuală în 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 584 


care trăise populaţia Basarabeană până la ocuparea de către U.R.S.S.: activi- 
tatea organelor sovietice transferate pentru introducerea regimului de condu- 
cere bolşevic în Basarabia a urmărit concomitent cu organizarea administra- 
tivă a Provinciei, înlăturarea de la început prin toate mijloacele posibile a 
tuturor elementelor care datorită situaţiei sociale, ar fi putut influenţa popu- 
latia în contra regimului bolşevic. 

Măsurile luate de bolşevici în cursul acţiunii de prigonire, vrăjmăşire 
etc. au fost următoarele: 

A. Măsurile administrative, 

B. Presiunea economică, 

C. Învăţământul, 

D. Distrugerile bunurilor materiale. 

A. - Măsurile luate pe cale administrativă: 

1. Arestarea şi condamnarea la moarte a tuturor celor socotiți ca 
duşmani convinşi ai bolşevismului. 

2. Arestarea şi condamnarea la muncă silnică a celor susceptibili a 
deveni duşmani ai regimului bolşevic, dintre acei care şi în trecut au manifes- 
tat sentimente ostile bolşevismului. 

3. Distrugerea eventualului nucleu de rezistenţă activă faţă de regimul 
bolşevic, prin dislocarea claselor sociale, - deportării, distrugerea economică 
etc., - şi prin infiltrarea urei între clasele înstărite şi cele sărace, aceasta 
făcându-se atât pe cale de propagandă cât şi prin promovarea în toate ramu- 
rile de activitate numai a elementelor provenite din clasele de jos, creându-se 
astfel o barieră între elementele ce puteau fi comunizate şi cele indezirabile. 

4. Completa izolare a provinciei Basarabene, atât de România cât şi de 
U.R.S.S.: Pentru a se distruge astfel orice influenţă împotriva regimului 
bolşevic ce ar fi putut veni de peste Prut şi care ar fi putut crea grupări acti- 
ve în contra regimului bolşevic. 

5. Pentru a întârzia deziluzia ce trebuia să vină după o cunoaştere mai 
apropiată a realitätilor vieţii bolşevice, ca urmare a contactului între populaţia 
Basarabeană şi cea Sovietică. 

B. — Presiunea economică asupra unităţilor economice indi- 
viduale agricole şi industriale, în vederea încadrării lor în regimul colecti- 
vizării bunurilor făcându-se pe două căi: 

1. - exproprierea şi confiscarea bunurilor industriale şi agricole, a gos- 
podăriilor mari şi mijlocii, 

2. - impunerile fiscale insuportabile rezistenţei financiare şi economice 
a unităţilor producătoare agricole şi industriale. 

C.- Pe calea schimbării învățământului în cadrul concepţiilor 
comuniste, urmărindu-se astfel, distrugerea totală a sentimentului naţional, 
religios şi familiar, precum şi infiltrarea gradată a urii faţă de tot ce nu se 
încadra concepţiilor comuniste. Distrugerea bunurilor culturale ce nu purtau 
pecetea ideologiei bolşevice. 

D. Incendierile şi distrugerile de bunuri materiale la care 
s-au dedat bolşevicii la începerea războiului şi care au degenerat în devastări 
barbare a localurilor publice, bisericilor magazinelor, cooperativelor alimen- 
tare, etc. 

II. Categoriile de minorităţi cari s-au dedat la asemenea acțiuni. 

Evreii sunt unica categorie de minoritari care datorită însăşi concepte- 
lor de viaţă materialistă profesate, ca urmare a infiltrării perceptelor religiei 
mozaice prin esenţă materialistă, s-a încadrat rapid şi fără reticente faţă de 
structura statului bolşevic. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 585 


De altfel această categorie de minoritari, în afară de câteva mici ramifi- 
caţii politice, /de ex. Sioniştii, revizioniştii/, şi sociale /clasele avute/, se 
bucura şi de încrederea conducerii bolşevice datorită mai ales faptului că au 
fost promotorii şi organizatorii activi ai mişcării comuniste subversive, înain- 
te de ocuparea Basarabiei. 

Datorită încrederii politice de care se bucurau evreii, erau promovați cu 
preferinţă în posturile de conducere în toate ramurile vieţii astfel încât aveau 
rolul preponderent în organizarea Provinciei ocupate. Tot ei erau acei care 
manifestau sentimente de mari simpatii faţă de regimul bolşevic. 

Datorită acestui fapt de a fi putut acapara posturile conducătoare, evreii 
având încurajarea tacită a comuniştilor veniţi de peste Nistru, s-au dedat la 
acţiuni de manifestare fätise şi pline de ură contra a tot ce era român şi 
creştin. 

În ceea ce priveşte evreii vom menţiona că în afară de categoriile per- 
secutate, /clasele avute şi membrii partidului sionist şi revizionist evreiesc/, 
aderenţa evreilor faţă de regimul bolşevic a fost totală. 

În afară de evrei nu au fost decât cazuri izolate de prigonire a elemen- 
telor naționale şi creştine din partea celorlalți minoritari. /Cazuri concrete 
vezi Capitolul 3/. 

În ceea ce priveşte atitudinea generală a celorlalte categorii de minori- 
tari de pe cuprinsul oraşului Soroca, nu reiese aderenţa lor faţă de regimul 
bolşevic în cursul anului de ocupaţie, aceasta datorându-se faptului că exis- 
tau deosebiri mari în ceea ce priveşte concepţiile de viaţă naţională şi de viaţă 
a acestor categorii de minoritari, concepția idealistă, înstărirea materială de 
care se bucurau până la venirea bolşevicilor şi starea culturală superioară, 
celei ce urma să fie introdusă de bolşevici. 

III. Ce anume fapte au săvârşit: 

Începând din primele zile ale ocupării, evreii din spirit de răzbunare şi 
ură avută de tot ce era român s-au dedat la prigonirea elementului românesc 
rămas pe teritoriul cedat, aceasta făcându-se pe toate căile posibile: prin ares- 
tare din proprie iniţiativă şi predarea în mâna N.K.V.D.-ului sovietic a ele- 
mentelor nesimpatizante de evrei, prin denunturi făcute contra aceloraşi 
N.K.V.D., prin insulta unităţilor armatelor române în retragere, prin devasta- 
rea şi ruperea drapelelor şi a tot ce reprezenta simbolurile româneşti ca por- 
trete etc. 

Datorită rolului conducător ce-l aveau în comitetele executive sovietice 
unde erau preferaţi, tot lor li se datorează şi întocmirea şi aprobarea listelor 
de indezirabil din elementele locale parte din care au fost deportaţi parte ares- 
taţi şi condamnaţi. 

În Soroca, listele deportaților şi condamnaților politici au fost întocmi- 
te de către preşedintele comitetului executiv orăşenesc, /echivalent primärie/, 
evreul basarabean Mofr]ghenstern Isdrail din Soroca, membru activ al parti- 
dului comunist care încă înainte de cedare a fost condamnat de autorităţile 
româneşti pentru activitate subversivă comunistă. 

Vom menţiona că elementele cele mai urmărite şi prigonite au fost 
poliţiştii, jandarmii şi magistraţii precum şi familiile acestora. /Ex. Cazurile 
poliţiştilor Liftan, Vânoagă, Zăbrian, Murafa, Tâmciuc, Barbu, Magistratul 
Prisecaru, arestaţi şi condamnati/. 

Ca urmare acestor acţiuni de prigonire s-a ajuns la completa terorizare 
a populaţiei rămase iar prin treptata depopulare şi scoatere din sânul 
populației a elementelor active naţionaliste şi creştine, se ajungea la 
desfiinţarea nucleului de rezistenţă activă naţională şi religioasă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 586 


IV. Unde se află astăzi cei ce s-au făcut vinovaţi de aceste fapte. 

În marea majoritate, toţi acei care s-au făcut vinovaţi de aceste fapte 
sunt în prezent plecaţi în U.R.S.S., unde au plecat odată cu retragerea trupe- 
lor sovietice. 

Evreii a căror număr se ridica la 5400, parte au plecat împreună cu 
bolşevicii circa 2000, iar restul circa 3400, au fost evacuaţi la Bug. 

Cei rămaşi făcând parte din alte categorii de minoritari a căror vinovăţie 
s-a dovedit au fost trimişi Curţii Marţiale şi condamnaţi. 

Exemple: 

Carpis lon, ucrainean, a maltratat şi a asuprit populaţia românească 
fiind funcţionar sovietic. Români asupriti: Cristescu Afanasie, Tofan 
Serafima. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu nr. 589/941, recidivist şi înaintat 
Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 3861/942, condamnat amendă corecțională şi 
internare lagărul Onesti Noi. 

Dvornicov Vasile, ucrainean, a instigat contra statului Român, a ofen- 
sat conducerea Statului Român, a instigat populaţia a se opune trupelor româ- 
no-germane la dezrobirea Basarabiei. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr. 
1001/941 şi condamnat 3 luni închisoare. Români prigoniti: Vasile Boris, 
Manea Sârghei, Bejenaru Gheorghe, Trăistaru Ion. 

Grabceac Galina, ucraineană, a denunţat pe românca Cristal Antonina 
care era funcţionară pentru motivul că făcea propagandă filoromânească, a 
fost una din instigatoarele şi organizatoarele asociatiunilor politice bolşevice. 
Înaintată Curţii Marţiale Chişinău. 

Vasiliev Zenovia, rusă, a manifestat contra Statului Român a ultragiat 
un maior român reţinut de bolşevici căruia i-a luat şi o geantă cu 16000 lei. 
Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr.1113/941, a prigonit pe românii: Bejenaru 
Vladimir, Prepeliţă Vera, Chilia Bejenaru şi Bejenaru Andrei. 

Leşanu Haritina, poloneză, a manifestat în public sentimente de ură şi 
ostile faţă de regimul român. Înaintat Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 
1155/941, condamnată amendă corecțională. 

Vahnovschi Teodor, polonez, a arestat şi predat N.K.V.D.-ului sovietic 
pe agentul polițienesc Tâmciuc Petre. Înaintat Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 
10927/943. 

Stepanov Teodor, ucrainean, preşedinte al comitetului executiv al cărui 
organizator a şi fost în care calitate a prigonit elementele româneşti ca fami- 
lia agentului polițienesc Barbu, locuitorii: Mărgineanu Vasile, Hrincu 
Timofte, Procopie Dumitru şi Cibotaru Ion. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu 
Nr. 285/941 şi condamnat 3 ani închisoare /amnistiat/. 

Guziev Anatolie, rus, a ars dosarele cinematografului unde se găsea în 
serviciu sub sovietici. Înaintat Curţii Marţiale Iaşi şi condamnat pentru dis- 
trugere. 

Boicu Pavel, polonez, a rupt şi călcat în picioare tablouri reprezentând 
MM.LL. Regale ai Statului Român. A prigonit populația românească iar în 
calitate de conducător al ocolului silvic sovietic prigonea pe cei care vorbeau 
româneşte manifestând sentimente dispretuitoare faţă de limba românească. 
A prigonit românii Cărăruleanu Dtru, Lupaşcu Nicolai, Spiridon Dorogan. A 
fost deferit Justiţiei. 

Tamarovschi Anton, rus, a fost cu serviciul în Poliţie Sovietică, în care 
calitate a prigonit elementele româneşti, silea cu forţa populaţia a trece peste 
Nistru, a semnalizat bolşevicilor, bănuit de spionaj. Înaintat Curţii Marţiale 
Iaşi cu Nr. 673/941, condamnat, internare în lagăr. A pierdut naționalitatea 
română pentru fapte ostile Statului Român. Români prigoniti: Urmaciu Pavel, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 587 


Ciobanu Mihai. 

Obuhovschi Diomid, ucrainean, preşedinte al Crucii Roşii şi a 
Semilunii Roşii în care calitate a manifestat sentimente anti româneşti. 

Înaintat Curţii Marţiale Iaşi cu Nr. 999/941. A fost internat în lagăr. A 
prigonit pe români: Bulat Mihail, Captarenco Mihail, Cazacu Mihai, Dumitru 
Radu, Rimis Teodor. 

Petrenco Constantin, rus, a prigonit populația românească din 
Bujorovca silind-o forţat şi prin terorizări brutale a preda recolta statului 
sovietic. A prigonit pe românii: Tacu Pavel, Turcanu Nicolai, Ilies Vasile, 
Hrincu Maria. Inaintat Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 84 din 1942. 

Draganciuc Boris, rus, la 28 iunie 1940 a predat bolşevicilor un camion 
cu muniții pe care a sustras-o armatei române unde a fost concentrat, în curs 
de cercetare numitul fiind mobilizat. 

Dultev Pavel, rus, a fost cu serviciul la Poliţia Sovietică în care calitate 
a prigonit plin de ură elementele româneşti. A prigonit românii: Eftodie Ana, 
Anghelina Costica, trimes Curţii Marţiale Chişinău cu Nr. 8707/943. 

Davidovici Liubovi, armeancă, în calitate de conducătoare a serviciului 
sanitar sovietic a ofensat armata română a Statului Român şi Conducerea 
Românească. A prigonit elementele româneşti ca: Dr. Bivol, Chirosca Mania, 
Sandu Elisabeta, Vornicov Ion şi Vesca Ion. 

Tot în oraşul Soroca a avut loc şi profanarea şi distrugerea capelei 
creştine de pe lângă Liceul de fete local precum şi ruperea drapelului româ- 
nesc ce se găsea la acest Liceu fapt în legătură cu care cercetările sunt în curs. 
La toţi cei care s-au dedat la fapte ostile faţă de statul şi conducerea română 
li s-a cerut retragerea nationalitätii române. 

-În ceea ce priveşte distrugerea de bunuri materiale ca mori, uzine, loca- 
luri publice, şcoli etc. vezi fotografiile anexate- 

În ceea ce priveşte acţiunea acestor elemente străine de neam în mani- 
festările ei asupra armatei, autorităţilor şi populaţiei româneşti, această 
acţiune a variat după cele trei epoci, astfel: în primele zile ale cedării 
Basarabiei, manifestările acestea au constat printr-o revărsare de entuziasm 
din partea evreilor, la intrarea trupelor sovietice, prin insulte aduse armatei, 
autorităţilor româneşti, prin prigonirea şi arestarea reprezentanţilor 
autorităţilor dintre acei care nu au avut posibilitatea de a se refugia, în timpul 
vremelnicei ocupaţii sovietice datorită posturilor conducătoare pe care le aca- 
parase şi având sprijinul binevoitor al autorităţilor sovietice aceste elemente 
streine de neam şi-au putut permite prigonirea populaţiei româneşti rămase în 
teritoriul cedat, prigonire în masă prin pregătirea listelor de deportaţi, 
denunturi, arestări etc. 

În timpul desfăşurării acţiunii militare prin devastări, distrugeri si prin 
cea mai desäntatä propagandă de ură în contra României. 

Şeful Politiei lon Popescu 

Primarul orasului Soroca V. Munteanu 

Şeful Biur. Siguranţei Comisar C. I. Bogdan 

Semnătura 


Anexe: 
Tabelul de elemente româneşti care au fost arestate condamnate şi 
deportate în timpul anului de ocupaţie sovietic. 
28 mărturii scrise a membrilor familiilor celor condamnaţi şi deportaţi. 
Fotografii ce reprezentä distrugerile comise de sovietici. 
Nota: Copiile de pe documentele originale se pastreaza la autor. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 588 


Sursa: Tribuna Basarabiei (Preluarea textelor este libera, doar cu 
menţionarea sursei articolului.) 
- va urma - 


x 


Mihai Rogobete îmi transmite: 


”Paul Goma după Borodino - din Mehedințeanul - 17 august 2010 

“Nu cu mult înainte de smucirea câtorva capitole din viața lui Paul 
Goma şi terciuirea a două cărți din destinul său literar, în China, unui pianist 
îi fuseseră retezate degetele, după ce-i zmulseră unghiile, tot din carne vie. O 
nimica toată față de extracțiile postbelice, fără anestezic, ale înaltelor 
conştiinţe nationale; un fleac faţă de căsăpirea ţării cu securea celor două 
tăişuri, Molotov-Ribbentrop. Smulse prin tortură Canalul, Piteştiul, Gherla, 
Aiudul, cât şi enclavele domiciliului obligatoriu sângerau lacrimi rupte din 
cealălaltă jumătatea schiloadă. Cui a avut două odăi, una i-a fost amputată şi 
sadic protezată, prin închiriere, cu filatorii şi turnătorii vigilentei comuniza- 
toare, pe fondul principilor ateiste de dinamitare a spiritului gospodăriei 
creştine — crucea celor două odăi cu stâlpul cosmic al bătăturii şi vetrei — 
braţele dragostei, binelui, adevarului şi frumosului fiind compozițional frac- 
turate. (La perchezitia pentru sechestrarea averii tatălui meu, după condam- 
narea sa ca organizator potrivnic noii viziuni, una dintre nenumăratele sale 
două izmene i-a fost, nu pusă la păstrare, ci sfârtecată. Şi nu numai rudele 
îngrozite ne-au retezat-o cu izbitura porţilor şi uşilor pecetluite; noi, fraţii ne- 
am aruncat şi lovit, unul în şi de altul.) Arta construcţiei demolatoare penetra 
în literatura istoriei. Pe capitole, paragrafe, fraze, cuvinte, silabe - pe icnete- 
le şi urletele torturii fragmentatoare. 

Aservită atomizatoarei autonomii a esteticului, exegeza operei lui Paul 
Goma a măturat totuşi criticist, dezicându-se dialectic, întreg unghiul orb al 
punctelor de vedere extra-artistice. Meritul de a-i minimaliza şi chiar contes- 
ta valoarea artistică încununează impasul stilisticitor al gândirii literare româ- 
neşti, prin îndărătnicia ortografistă de a-i dojeni temperamentul, statura şi fri- 
zura politică, viaţa de familie, visele, sorții, gusturile culinar şi vestimentar, 
coafura femeilor îndrăgite, genurile literare şi preferinţele florale sau muzi- 
cale — corect-alexandrinist, prin cecitatea tezismului dovedit. - ceea ce poate 
constitui nu numai glorie principială, prin abaterea de la normă, ci, mai ales, 
prin inaugurarea ineditului, făcând ca numai desmărginiea creației s? fie, 
peste limitele perisabilităţii şi diversităţii culturale ale frumosului, şi mai fru- 
moasă. Ca libertatea. Impardonabil tarată manicheist, perseverentă, gândirea 
literară românească recidivează în punctul mort al alexandrinismului care i-a 
stigmatizat minoratul. Monetă calpä, sugestivitatea verbului păstos — fala 
intraductibilității - supraevaluată în aprecierea critică a stilisticităţii pierde 
teren, la Paul Goma, în favoarea, prin lexic, a reconstructivei licenţe verbale. 
Dacă Paul Goma “nu are stil”, nu scrie “frumos” belletristic e nu numai pen- 
tru că nu vrea să trişeze compozițional, needificând altfel decât în geometria 
ruinei şi, martor şi judecător, decide narativ să-şi de-construiască revelația 
recluziunii: numai extazul cathartic realizat prin depozitie compozitionalä 
poate, în triumful dezmeticitor al eliberärilor interioare, înfrumuseţa cinstit şi 
nemijlocit ființa. Cum să relatezi amorful într-o arhitectură narativă de cris- 
tal, fără a nu-ți perverti sinele? Pentru un scriitor — socoteşte Paul Goma — 
numai aplicat punţii textuale, dramatismul vieţii poate trece prăpastia spre 
caracter, fără auto-creeatie, arta e doar măiestrie, manieră, numai mestesug.*) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 589 


Un crez? Camuflată-n evanescentele abstracțiunii, geometria compoziției 
tinde, prin nevremelnicia şi intangibilitatea esentializärii simbolice, spre 
sacralitate. Câtuşi de puţin superstiție, spiritul pare a fi însăşi legea de orga- 
nizare, la un moment dat, a tuturor mentalităților traversate istoric, atât indi- 
vidual cât şi colectiv — siamezic - legea fiinţei adamevice. Particularizând 
prin individualizare jurnalieră viaţa spirituală, Paul Goma îi dă corp literar, o 
“înliterarizează” aplicând în urzeala sa**) aproape toate soiurile de ite pro- 
zastice. Şi, cum alăturarea metaforică a două cuvinte activează o semnificaţie 
fără semnificant, originală, împletirea formulelor narative regenerează legea 
metacompozitiei autentic autonomă - creatic nu numai estetic: în cvasiidenti- 
tatea lor, nicio compoziţie şi nicio mentalitate nu sunt de repudiat/suprimat, 
în însăşi convetuirea lor stând tâlcul regenerării. “...Şi m-am hotărât să nu-i 
uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci mai crunt: SĂ NU-I UIT, SĂ-I 
NEUIT EU ÎNTR-O CARTE şi, mai ales, mai ales: SĂ NU-I TAC - 
SĂ-I NETAC.” Iertarea nu poate vindeca boala niciunui organ din corpul 
mental, ci numai tratamentul, judecata mentală totală. Nici uitarea, fiindcă — 
iar, altă tortur?! - striveşte sau smulge odată cu amintirea bolnavă şi organul 
mental care a procesat/memorat-o. Intransigenţei şi exclusivismului manihei- 
ce specifice infernationalismului proletar, metastazei maniheice, “Goma, 
băiat bun — dar... apucaaaat” îi aplică homoeopatic maniheismul absolut al 
ultraintransigentei faţă de intransigentä, al ultraexclusivismului faţă de exclu- 
sivism, al ultracriticismului faţă de criticismul stângist, pentru a domoli dua- 
lismul in limitele sale casnice originare, familiale şi cel mult nuvelistic-triba- 
le, (nicidecum romanesc-sociale), în care s-a şi pentru care-i făcut. Numai 
metastaziat academic poate manicheismul să-i oficializeze lui Paul Goma 
acuzaţia de anti-semitism, numai automatismul polaritätii communism-legio- 
narism i-l poate pune în cârcă, subtilizându-l în locul contrariului de drept, 
anticomunismul. Noi, colaborationistii şi laşii avem dreptate — horcăie otrăvit 
majoritarismul maniheist — pentru că suntem cei mulţi. Nimic mai terifiant, 
pentru un creator decât întemnițarea în canon, şcoală, curent artistic sau 
viziune compozitionalä; pentru colectivitatea sa, tortura unicităţii ideologice. 
Deşi Urmuz, George Enescu, Eugen Ionesco şi Brîncuşi n-au fost nici anti- 
sionişti nici internationalisti ci altfel, pur şi simplu, realismul manicheist- 
socialist — exclusivist şi absolutist — i-a contrapus în adversitate, incapabil să 
includă tertiul vizionar, diversitatea compozitionalä a geometriilor economi- 
ce, politice, culturale, artistice. Exacerbarea stilisticistä a “artei pentru artă” 
- perfid cultivată pentru a camufla nocivitatea autistă a “sistem pentru sis- 
tem”-ului — s-a dovedit rezistentă prin ură, mai curând, decât prin cultură. În 
definitiv, care şi cât de sistem? O adunătură de entelehii, formă şi conţinut, 
pro şi contra, nou şi vechi, reactionar şi revoluţionar, (şi tocmai pentru că alt- 
ceva decât comunismul era de neconceput, s-a prăvălit şandramaua), în conti- 
nuä confruntare intrinsecă şi implozivă auto-negare Cum să se stabilizeze şi 
coaguleze o mentalitate orientatoare compozițional, călăuzită de atâtea buso- 
le? Poate deveni lege, deriva? Involutie şi evoluție — hm!; mai curând trans- 
fer, mutație. Căci înseşi sistemele sunt, prin imperativele conservării, coe- 
rentei şi stabilităţii, închise. Altfel, intranzitivă, stagnarea e una şi aceeaşi cu 
întepenirea. Orice ”altfel” şi orice “altceva” provocându-le prin deschidere 
reconsiderarea, relativizarea fli nevoia de reidentificare, reedificarea compo- 
zitionalä. Opunând spiritului, sufletul? Mă rog, mai modern decât prin diso- 
ciatia istorie-destin, opunând paradigma individuală celei colective, dacă 
reticenta dualistă zădărniceşte “altfel” de perspectivă entității. 

Paradigma unei colectivităţi este construcţia, compoziția mentalităților 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 590 


sale ponderate istoric. Pentru una, tautologismul mentalități cainice, (eu sunt 
eu, si lumea numai ceea ce este doar acest eu — cu varianta “ucide pentru a 
nu fi ucis”), sălbatica gândire magică captivează mai mult şi mai mulţi decât 
alta. Pentru alta, dialectica maniheică nu mai fanatizează pe nimeni. 
Obscurantismul rationalist manipulează încă lumea, gândirea aforistică a 
relativismului punându-l ştrengăreşte în criză, întru “altfel”, pentru 
“altceva”. Dar, dacă totuşi eseistul Constantin Noica este filozoful şi nu, cu 
“Logica polivalentă”, Anton Dumitriu, cine şi ce este Paul Goma? 

Una şi aceeaşi paradigmă contestă dualitatea sensibilităţii. Fragmen- 
tarea, măcinarea, dislocarea, deportarea, prigoana, ostracizarea fli exilul pot 
constitui, prin măsurile, ritmurile şi proporţiile lor, taxonomii, moduri şi 
reprezentări despre viaţă. În stăruința de a contura viziuni unitare, divizând, 
clasificand, ordonând si ierarhizând per impera, mintea şi-a auto-subminat 
continuitatea, unitatea. Originalitatea paradigmei nu-i de neluat in seamă, cu 
atât mai mult cu cât şi altfel se poate pune problema. (fii de n-o fi văzut zori- 
le primei zile de viaţă în Basarabia, Paul Goma întrezăreşte şi bezna tragicei 
paradigme a martirajului spiritualităţii adoptive.) Cosmarul schiloditor al 
interogatoriilor securiste, violarea şi tortura valorilor, siluitoarea cezariana a 
omului nou, siberiana samavolnicie a pustiului în care ni s-a jefuit, prin el, 
identitatea, de la Pitesti la Paris, îl fac să geamă în literatura română. Să fie 
metafora doar o procedura ludică a unei arte pure, neangajate? Căci a lipi 
indestructibil două cuvinte poate însemna şi a face ireductibilele să coexiste. 
Şi? Şi să se împreune - pentru ce, dacă prin diferenţa codurilor logice sensul 
este realizabil? (Paradigme distincte: verbul - trei persoane si substantivul - 
cinci cazuri, numai printr-o logică sau alta — paradigmic - nu leaga sensul...) 
Continuum intolerant oricărui hiatus, gândul îşi näscocefite negândita gândi- 
re care să-l refluidizeze. Paul Goma nu monologhează. Cândva un tot, 
instinctia***) regenerării aduna eu-paradigmele sale compozite dar nenimi- 
cite, prin curajul aproape neomenesc al intuitiei unui profund şi subtil talent, 
în ceea ce, dacă pare vacarm, e, de fapt, rostire colectiva. ’Eu”-rile corului 
tragic intră şi monodic şi contrapunctic şi polifonic în uvertura unei opere 
originale. Dacă până şi diviziunile au putut fi divizate, compoziția de compo- 
ziţii gomiană este inerentă. Înseşi textele lui Paul Goma articuleaza viziuni 
compoziționale, nu doar personajele, temele şi subiectele unei unice viziuni. 
Autorul n-a citit numai cărţi; a citit lumi, materializând literar tâlcul iubirilor 
dintre ele. De la Paul Goma, literatura română poate reporni. 


*) „Să ne îngrijoreze soarta scriitorului român. Care îşi imaginează, se conso- 
lează la gândul că el îşi face datoria: scrie artistic şi gata. Ei, bine, nu e deloc gata.” 
(Paul Goma, Adameva, p. 161, Ed. Curtea Veche, 2008) .... „ Literatura mea, făcută 
de mine, îmi slujeşte, îmi serveşte, îmi face-bine mie. Şi numai mie. Nu mă 
interesează (în sensul pedagogic) cum au făcut, cum fac alţii. (idem, p.148) 

**) Aluzia trimițând la originalitatea acesteia, nicidecum doar la cea a henry- 
jamesianului „desen din covor”. 

***) Concept udigmic, antonim extincţiei. 


x 


paulgoma@ free.fr 
Objet : Dacà lipseste D1 Cimpoi, ma adresez colaboratorilor sài: 
Date : 17 août 2010 08:11:09 HAEC 
A: [email protected] 

In zilele urmàtoare vor ajunge le Chisinàu prietenii Gelu Tofan si Flori 

Bàlànescu. Vor aduce si un numàr de exemplare din càrțile mele destinate bibliote- 
cii din Mana şi liceului “Ghibu” din Orhei (unde este directoare nepoata mea, Angela 
Goma-Trubceac). 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 591 


Până să se definitiveze Centrul-bibliotecă de care pomenea Dl. Cimpoi, vă rog 
să găzduiţi la sediul Dvs. cârtile nedistribuite. Sper să nu vă incomodeze prea multă 
vreme. 

Va multumesc, 

Paul Goma 


Miercuri 18 august 2010 


Am pierdut simţul calendarului. Nu mai ştiu pe ce lume a 
timpului mă aflu, nici dacă mă chiar aflu şi nu visez. 

Veşti contradictorii îmi vin din direcţii contrare - rele, 
dinspre, cum altfel, Rusia: Matahala/Canibala dă din ciubote, din 
mănuşile cu un singur deget (cel contrar) şi rage ameninţări, că 
uite-acum ne- -nghite!; bune, dinspre contrariul Rusiei: Basarabia, 
şi nu “Moldova” cum îi zic oficialii (ca să nu-i supere pe ruşi), 
dar şi fostul meu prieten Dorin Tudoran, e drept: tot oficial, mai 
cacatolic decât americanii de două generaţii şi un sfert. La 
ure-chile mele nu au ajuns decât adieri de zvonuri. Aşa că până 
nu primesc, pe hârtie informația, nu mă dau dus (pe aripile cu 
pricina - măi dorulet, măi). 

Am redactat pagina “discursului de sosire”, însă nu am ştiut 
cum să formulez, nu refuzul de a da interviuri, ci imposibilitatea 
(şi inutilitatea) de a repeta lucruri demult şi de multe ori...scrise: 
în cărţi de hârtie, pe situl internetic. Am să mă străduiesc să 
găsesc o formulă politicoasă, neofensatoare de a declina invitația. 

Şi, la urma urmei, ce anume nou mai am de spus şi încă nu 


am spus? 
K 


De: paulgoma(@free.fr 

Objet : Dragà Domnule Cimpoi, 
Date : 18 août 2010 09:40:16 HAEC 
A: [email protected] 


Numàrînd eu pe degete, constat cà au mai ràmas douà sàptàmâni în care 
oficialitàtile pot face ceva pentru mine - Referendumul, rezultatul lui pot impiedeca 
sau opri mersul... 

Fireste, nu ii dictez eu D-lui Ghimpu ce să facă - insă dacă tot avea de gând să 
facă ceva, după cum mi-ati scris, să sacrifice zece minute si să decreteze situatia 
noastră. Dacă o rezolvă inainte de Referendum, e foarte bine - dacă dă si o dispoziţie 
Ambasadei de la Paris, să se ocupe de hârtii, de bilete de câlătorie si de transport la 
aeroport (noi, mai spun o dată: neavînd bani pentru asa ceva.). 

Probabil sunteti si Dvs in concediu, însă colaboratorii vă vor comunica acest 
mesaj al meu. 

Rămân în asteptare - cu incredere. 

Paul Goma 
x 


În aşteptare, cu încredere, până la 1 septembrie. Două 
săptămâni. Dincolo de care îmi va veni greu să aştep. Şi voi 
pune jos. 

S-a întors a' mică din tabără. Şi s-a dus cu Tofan la 
Cricova... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 592 


Joi 19 august 2010 


Astă-noapte, pe când dormeam, vorba mamei, am auzit, am 
văzut, am mirosit cum curgea năvalnic, pe lângă mine, fără să 
arunce un ochi întracoace, un (pâ)râu de munte, un torent: timpul. 
Acel ceva imaterial care pentru mine are materialitate: apă 
(iute-curgätoare) bolovani rostogoliti la vale, hoituri de animale 
- şi chiar flori de soc. De ce de soc, florile? Nu t-o1 spune. 

Astfel se explică graba cu care i-am trimis lui Mihai Cimpoi 
ultimul răvaş, cel de ieri. 

La televiziunea franceză se dă de la o vreme o reclamă 
pentru...- nu rețin “esenţa”, ci doar aparenţa mă atinge: 

Doi bäietei discută. Cel mai mititel zice: 

«Voi ăştia mari nu înţelegeţi...» - şi ce contează ce spune cel 
mic despre mai-mari, că nu înţeleg, eu, cel-mai-mic-din-clasä ştiu 
că aşa este, acesta fiind adevărul-adevărat! Cruce! 

Cei-mari nu înţeleg lucruri la mintea... celor mici, dar nu şi 
a marilor: că eu, de pildă, ca alungat din ţara mea, lipsit de 
cetăţenie, potrivit prevederilor, nu am dreptul să călătoresc şi în 
țara mea, maştera România. Şi este logic, drept: am fugit 
(folosesc limbagiul securist practicat curent în scris de marii 
oameni de litere ardeleni Zaciu, Breban) din acea ţară, apoi vreau 
să călătoresc în (sic) ea? Or “factorii” de la Chişinău, cei care 
au formulat primii invitaţia caldă, prietenească, “nu înţeleg” - 
fiindcă ei nu sunt copii-mici - că pentru a o onora, eu am nevoie 
de nişte blestemate de hârtii, afurisite de acte atestînd primirea 
cetăţeniei moldoveneşti, paşaport, bilete de călătorie... Fireşte, 
mă unge la inimă ştirea că voi fi făcut cetăţean de onoare al 
Chişinăului (nu ştiu, bieţii basarabeţii, ce-i aşteaptă: proteste 
hotärîte, bolşevicioase din partea Asociaţiilor Evreilor de acolo, 
denunturi ferme din partea Ambasadei Israelului, la indigo cea a 
Americii şi mai ales a reeducatei-ca-la-Piteşti: Germanii - 
împotriva acordării unui astfel de titlu unui notoriu antisemit- 
negationist, doar javra M.D. Gheorghiu (ghidată...sociolologic 
de bătrâna canalie Serge Moscovici, cel care, profitind de 
ocupaţia rusească a României, după august 1944 imaginase 
0... republică sovietică romănească, la Iaşi), are tovarăşi de şaibă 
dincolo de Prut. 

Însă eu am nevoie, acum, de pâine. Nu de cozonac! 

Cum e mai bine să fii, în viaţă: copil-mic, înţelegînd ceea ce 
copiii-mari nu înţeleg? Întrebare inutilă: eu am fost, de 
totdea-una, dacă nu Copilul-Mic-Înţelegătorul (văzutelor şi 
neväzu-telor), atunci, sigur: Infantilul. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 593 


Vineri 20 august 2010 


Azi am primit de la Tofan două poze ale Danielei. Surpriză: 
am fost pus în faţa unei necunoscute. Am exclamat: «Nu e 
Daniela noastră!» Ana m-a contrazis: «Ba e Dänuta mea, nu vezi 
ce frumoasă s-a făcut, de la ultima [fotografie]|?» 

Ba nu: Dänuta se făcuse ne-frumoasă!, a zis stră-strămoşu- 
său, gelos-verde, mirosind schimbarea. 


x 


Imaginea cu timpul curgînd şuvoi pe lângă mine, mi-a 
revenit azi, când am aflat de întâlnirile lui Ghimpu cu Băsescu. 

Dacă Ghimpu ar fi rezistat în fața protestelor Rusiei, cum a 
dovedit-o în alte împrejurări decât fleacul de cetățenie 
moldovenească acordat (?) lui Goma, va rezista el şoaptei lui 
Băsescu, fratele de peste Prut, care îi va turna cucuta în ureche: 
«Nu e momentul pentru un astfel de gest care îi va supăra pe 
evrei, adică pe americani; pe israelieni, adică pe americani; pe 
nemti care-s la cizma ovreilor - măi frate...» 

Iar Ghimpu, chiar de va mirosi că “supăratul” este chiar 
“fratele” - care nu va fi el la întâia vindere-de-frate (!) - cum va 
reacționa? Chiar să fie nevoie să fac un desen? 

Si de astă dată tot un românache va fi, doar aparent, 
instrumentul Rusului, în realitate: inițiatorul unui astfel de 
mioritism. lar şmecherul-foc, Românescul Bă-Băsescu va pretin- 
de: «Au fost presiuni...» - această subtilă explicatiune românes- 
tră mi-a fost dezvăluită de Magda Ursache, într-un text recent în 
care veştejea lasitatea scriitorului-la-români, exprimată ca mai 
sus (o repet: «Au fost presiun1...», de parcă ar fi fost o perma- 
nentä stare-de-amenintare-a-patriei, ca în în ajun de 26 iunie 
1940), combătută prin observatiunea autoarei în replică la tângu- 
ire: «Da, au fost presiuni - dar unii le-au rezistat, alţii ba...» 

Să fiu eu doar un “negativ” (ce oroare acest abjectiv!)? 

Sunt. Obisnuit a fi... pozitivat bolseviceste, cu parul peste 
mâini, peste cap, la turloaie, prin lovituri diriguitoare (spre telul 
măreț: “cializmul, pe culmili ‘munizmului), ele au făcut din mine 
un Goma Necredinciosul, care abia după ce pipăie crede - 
atunci şi nici atunci. Şi cine va fi surprins, indignat, ultragiat 
de netinerea de cuvânt a lui Ghimpu? “Colegul de condei” 
Manolescu? Adamesteanca-cea-iute-pe-la-nghititoreancä? Gabi 
Liiceanu cel Ştiucos-Păros? Buzura - ori slugile lui şi ale lui 
“Radu Ioanid” de la Tel Aviv-Chişinău: Gârneţ, V. Ciobanu, 
Erizanu? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 594 


Să fim serioşi, tovarăşi! Acum, când în sfârşit 1 se arde una 
peste bot lui Goma, noi, scriitoricimea de limbă română să... 
deplorăm ciomagierea meritată/cu vârf şi-ndesată ? 

Că tot am adus vorba de “prietenii basarabeni” de la organul 
Confort V.Ciobanu, Vasile Gârnet - şi de editorul Erizanu: 

Cum voi putea eu înfrunta privirea lor (chiar dacă nu le-o voi 
vedea, ei aranjindu-şi taman atunci o călătorie în Occident, că 
Occidentul pe ei îi aşteaptă, cu sufletul la gură?). Privirea celui 
care ţi-a făcut o măgărie, o porcărie, o câinărie, însă dotat cu o 
structură de neam-prost, el se apără executînd, mental, “schimb 
de locuri”: deci privirea neamului-prost devine, oportun, din a 
celui-care-a-lovit, a celui care bietul, a fost lovit, atacat, batjo- 
corit, porcäit - condamnat - cu un singur cuvânt: antisemitizat. 

Repet o vorbă nu chiar atât de frecventă pe meleaguri, în 
ciuda faptului că îl corect caracterizează pe român - deci şi pe 
basarabeanul de extrem de proastă calitate: 

«Să te ferească Dumnezeu de răzbunarea vinovatului faţă 
de tine, prin o măgărie-câinărie-denunţ : este mai feroce decât a 
cuiva căruia tu i-ai fi făcut rău - exemplu: l-ai fi acuzat, 
slugăreşte, că este antisemit» 

Şi tot în legătură cu cei trei crai basarabeti numiți mai sus : 
vor avea privirea (în privirea mea...) unor ocupanti - nu toţi, 
numai a unora...- ai unei celule supraaglomerate, la introducerea 
şi a ta - care spune, întreabă: 

«Ce mai vii şi tu, nu vezi cum o ducem?, ai să ne furi şi 
putinul aer care ni se permite să-l respirăm?» 

Desigur, nu există nici o justificare a comportamentului lor 
agresiv (în gând, neavînd ei curajul de a şi-l arăta pe faţă), dar 
oare slugile prin structură, prin educaţie au nevoie de motive - 
priviti-1 pe nemărginiţii intelectuali de pe Bâc: Ciobanu, Gârnet, 
Erizanu. Nu le sunt suficiente pretextele josniciei lor, lipind 
pe fruntea mea eticheta de antisemit, cea care nu are nevoie de 
dovezi, de argumente, ci doar de o împroşcătură de scuipati, ca 
garnitură? 

Amărăciunea mea, fără leac: aceşti oameni de litere şi de 
nimica sunt basarabeni de-ai mei. 

Ce ruşine! 


Sâmbătă 21 august 2010 


Aseară, târziu (pentru mine), am primit de la Oleg Brega 
filmuleţul promis. 

Draga de Daniela! În acest episod - filmat de Brega, repet - 
fata moşului mi s-a arătat (Anei, la fel) o altă fiinţă: alergînd 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 595 


(într-un parcaj, bänuiesc) ca o “căprioară” - citat din Brega - spre 
mătuşă-sa, Angela; radioasă, radiind, luminînd, iluminînd. 
Auzindu-l pe Brega rostind, cu tandrete-admiratie: «Căpri- 
oarä...», am făcut legătură cu gazela arabilor, pronunţată de 
maghrebini: «Găzielă” - ceea ce este cam acelaşi animälut 
sprinten, elegant - şi frumos. 

Restul filmului: un reportaj la Cramele Cricova, din care nu 
am reţinut decât prezenţa inmiresmată a nepoticutei. Abia 
atunci am constatat: inteligentă: tăcea fata asta, domnule, cu o 
deşteptăciune virilä, bărbătească (sau : cu un ascuţit instinct 
femeiesc) întrebările uitate pe drum de puitori şi mai ales, mai 
ales a refuzat să “execute” un îndemn al lui Tofan care suna cam 
aşa: «Adresează-te bunicului (nimeni dintre cei-mari - cu 
excepţia Angelei - nu realizase gradul de rudenie dintre noi) şi 
cheamă-l, zi-i să vină, zi-i aşa: “Vino, unchiule, în Moldova, hai 
acasă... » Noroc că limbile adulţilor erau binisor încleioşate de 
şampanie, deci mergeau singure, simultan cu celelalte, fără a 
respecta vreo ordine întrebare-răspuns, aşa că Dana a putut... să 
nu asculte sfatul lui Tofan. S-a exprimat (cum mă exprim!) cu 
câte o jumătate de frază, înainte de vizita la Cricova, când Brega 
a recunoscut-o în copilita prezentă la o grevă a foamei a lui, dar 
nu a apucat să termine, că adulţii, trăncănicioşi impenitenti, au 
înecat-o în discursurile lor încrucişate-deslânate. Singura propo- 
zitiune aproape întreagă a rostit-o Daniela când, în subterană, 
cineva (probabil din personalul cramei) a întrebat-o dacă chiar 
este rudă cu Goma cela, ea a avut-dreptul-la-cuvânt prin: 

«Este văr cu bunelul meu...” - dar a fost acoperită de 
glasurile celorlalți, nu a apucat să spună mai mult... 

Domnule! Aceşti mai-mari! Care, ei, nu înţeleg... 

Desigur, eu credeam că sunt cel mai bucuros de Noua 
Daniela. M-am înşelat: Ana a fost cea mai. A declarat-o, încă o 
dată: a ei!, de parcă fata n-ar avea o mamă, mai multe mătuşi, 
bunici, chiar şi un mic strămoş - ca mine! 

Nu ne facem concurenţă: e şi a noastră, fetiţa, nu doar a 
noastră. 


Duminică 22 august 2010 


Zbiară Ruşii din toate g(ă)urile, de parcă ar fi înviat Hitler 
(iar Stalin s-ar fi speriat de moarte, ca în 22 iunie 1941), priete- 
nul lor de...- uite, mâine, 23 august 1939, data Pactului Criminal, 
se vor împlini...72 de ani de prietenie indefectibilă între cei doi 
monştri - dar Bestia Roşie tot o trăsese în piept pe cealaltă, 
ucigînd de vreo 5, 6, 7 ori mai multi oameni şi înrobise, pentru 70 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 596 


ani, milioane şi milioane de suflete... 

... Ziceam că Ruşii se strofolesc la... Băsescu, cel care mai 
alaltăieri, întrebat fiind dacă România are interese în Transnistria, 
răspunsese: 

"România are interesul ca Republica Moldova să-şi redo- 
bândească integritatea teritorială, iar interesul nostru este 
legat de lucrurile în care credem. Credem că niciunui stat nu 
i se poate ocupa o parte din teritoriu”. 

Ca să vezi: o dată în viaţa i-a scăpat un adevăr şi atunci este 
bătut la palmă pentru neascultare! Lavrov fiind cel care l-a 
criticat-condamnat pe Băsescu. Pentru vorbe - delict grav, de 
agitație publică, art. 327 din Codul Penal Sovietic, aplicat şi la 
noi, în România ocupatä-de-liberatorii-de-la-räsärit (eu fiind unul 
din miile şi miile de “beneficiari” ai lui). 

Însă nimeni nu l-a urecheat pe Băsescu pentru alte - tot vorbe 
- acestea: 

"(...) Trebuie să încep prin a exprima regretul enorm pe care 
îl am pentru acest incident (subliniera mea, P.G.) şi să exprim 
public condoleantele pentru familiile bebeluşilor (...)” 

Aşadar nenorocirea de la Maternitatea Giuleşti, unde mai 
mulţi nou-născuţi au murit arşi a fost “incident”! Preşedintele lui 
Liiceanu-Filozoful, Ungureanu (“Gaurä”), Patapievici-Lombric 
si al atâtor intelectuali umanisti lingualişti ca Mihăieş, să fi fost 
în acel moment doar beat-pulbere, sau acesta este naturelul său de 
securist împuţit, murdar, murdăritor a tot ce atinge? 


Începem - am folosit pluralul, Ana fiind gând-la-gând cu 
mine - să ne obişnuim cu ne-ducerea în Basarabia. Ne doare, ne 
mânie, mai sperăm că, “de astă dată nu va fi ca de obicei: rău”, 
dar... N-o să murim noi dintr-atâta, dar nici bine n-are să ne fie. 

Mai-rău ne-ar fi fost dacă am fi ajuns la Chişinău şi am fi 
fost întâmpinați de grupuri organizate de “cetăţeni moldoveni” 
indignati de intruziunea noastră, antiruşi odioşi, în ţara lor şi doar 
a lor, Nasa Maldova, a pensionarilor enkavedisti, a înaltilor 
funcționari trimişi de la Centru, să ne înveţe cum să mergem în 
mâini (apoi în cap), a Jeducatorilor sovietizatori, Învăţătorilor de 
Limba-Rusă-Cântînd, a Ocupantilor, a Colonizatonilor; (grupuri 
organizate) de “cetăţeni moldoveni minoritari” (citeşte: evrei) 
ultragiati de invitarea, “în Republica noastră” [«Orgheiev, 
Orgheiev, rodina evreiev»] a unor notorii antisemiti - ca de-o 
pildă soția mea; să nu fie uitat fiul meu. Ei da, atunci ne-am lua 
geamantanele (pardon: cemadanele) şi am încerca să ne 
îndreptăm spre gară, vorba lui Brega, însă fără ca vreun taxi să 
oprească la semnalul nostru şi să ne ia, ba să fim mulţumiţi că 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 597 


trecătorii nu ne-au şi scuipat şi nu ne-au bătut cu pietre, nu ne-au 
opărit cu uncrop, nu ne-au botezat cu secrețiile intelectualicesti 
sioniste, păstrate în oalele de noapte marcate cu steaua lui David 
- după clasicizata metodă a ovreilor din Basarabia, Bucovina de 
Nord, Herţa, începînd din 28 iunie 1940. 


Luni 23 august 2010 


“Republica Moldova vrea să condamne pactul Ribbentrop- 
Molotov - România liberă 22 August 2010 

Preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu a 
declarat că lucrează la un decret de condamnare a pactului Ribbentrop- 
Molotov, semnat la 23 august 1939, care a scindat Europa, împärtind- 
o în sfera de influenţă sovietică şi cea occidentală, relatează Newsin. 

Anunţul a fost făcut de Mihai Ghimpu vineri, 20 august, la emi- 
siunea Fabrika, de la Publika TV. "Ceea ce s-a produs atunci trebuie 
condamnat", a ţinut să menţioneze Ghimpu. (...) 

Acest Pact a determinat în cele din urmă scindarea Europei prin 
Cortina de fier, între anii 1945-1989. În aceşti 45 de ani, Europa 
Occidentală a progresat prin practicarea democraţiei şi a economiei 
libere în toate ţările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa 
de Est a avut parte de regimuri totalitare dure, aservite Kremlinului, şi 
de economii centralizate, de stat. 

Un precedent decret semnat de Mihai Ghimpu, prin care declara 
28 iunie "Zi a ocupaţiei sovietice", a stârnit profunda nemulţumire a 
Moscovei şi nu a fost agreat de colegii din Alianţa pentru Integrare 
Europeană, aflată la guvernare la Chişinău. Decretul se încheiea cu 
solicitarea retragerii de către Federaţia Rusă, succesoare de drept a 
Uniunii Sovietice, a trupelor şi armamentului de pe teritoriul 
Republicii Moldova. În cele din urmă, decretul a fost declarat în 
justiţie neconstitutional.” 


Foarte bine, foarte frumos, nespus de mângâietor. Dar, vin 
eu cu întrebarea din fundul sălii: acest decret va avea o soartă 
normală, ca într-o lume normală, ori va fi “tratat” cu aceeaşi 
deferentä, respect ca şi decretul prin care declara 28 iunie 
"Zi a ocupaţiei sovietice"? Întrebare de bun simţ: Basarabia, 
oricât de multi oameni normali, proeuropeni, protricoloristi 
(adică ai unei Românii ideale) ar avea, ar fi în stare să o rupă cu 
determinarea rusească, asiată, brutală, iraţională - care nu este 
doar amenințătoare, deasupra capetelor lor, ci le-a intrat în sânge, 
în mate, în cap (dacă mai au unul încă ne-turtit, necubizat de 
suferinţă) - dar şi să-şi debaraseze picioarele de ghiuleaua 
balcanismului, a tigänismului regätenesc (priviti-l pe Băsescu, 
dragi băsesişti!) care îi ţine prizonieri în Cloaca Valachica? 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 598 


x 


“23 Aug 2010 10:43 IMAS: Există presiune şi solicitări de a schimba 
datele sondajelor 
Institutul de Marketing şi Sondaje IMAS-INC Chişinău nu va da, astăzi, 
publicității intențiile de vot şi ratingul partidelor politice, aşa cum făcea 
de obicei”. 


Cine pe cine să fi contaminat verbal: scritorii regäteni 
(amintiți de Magda Ursache) pe jurnaliştii basarabeni? sau... 
viceversa? 


x 


O săptămână agitată, plină de evenimente, însă nu toate 
bune. La acestea se adaugă ne-odihna, ne-somnul, deci nervo- 
zitatea, deci iritabilitatea tustreilor. Sperăm că de joi vom intra în 
normalitatea noastră. 

Aştept un semn de viaţă dinspre M. Cimpoi. Placid. Aproape 
inert. Deloc resemnat cu soarta-mi, doar obosit de aşteptare. 


x 


Mi-a trimis Tofan pozele făcute în periplul Mana, Cricova. 

Triste. Ca şi personajele - basarabeni, ne-nebasarabeni. 
Nepoata Angela arăta istovită. Şi Daniela părea obosită. 
Adevărat, ea nu a fost la Mana, ar fi fost şi mai deprimată. 


x 


“23 August 2010 Cetatan de onoare. (de Jerar) 
Diaspora moldovenilor din Franta cere Cetatenie de onoare pu presedintele 
Frantiei-N.SARCOZI, pentru aportul in pastrarea suveranitatii si indepen- 
dentii Republicii Moldova.” 


De unde o fi apărut şi acest “Jerar” semianalfabet, care nu 
ştie cum se scrie nici numele (pseudonimat al) său (Gerard) - nici 
al “presedintelui Frantiei-N. Sarcozi”: Sarkozy. Din “diaspora 
moldovenilor din Franța”? Care diasporă? Care Frantä? 


Marţi 24 august 2010 


Nu poci pentru ca să explic, dar s-a nimerit să trimit o 
variantă citibilă spre Flori Bălănescu, via D. Ungureanu a 
“Culorii...” 

* 
«Închisoarea din Gaza 24 August 2010 
de CHRIS PATTEN 

“Este mai uşor să intri într-o închisoare de maximă securitate decât să 
intri pe o fâşie de pământ - 45 de kilometri lungime şi aproximativ 8 lățime 
- care este casa unui milion şi jumătate de palestinieni din Gaza. Înconjurată 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 599 


de un zid de protecție, de turnuri de pază şi zonele-tampon de moarte, am 
intrat în Gaza cu o viză greu de obţinut, pe la intrarea Erez - porţi de fier, 
după un interogatoriu la care am fost supus de către ofiţerii de imigrare, plic- 
tisiti, şi după o scanare atentă. De partea cealaltă este o pasarelă închisă ca o 
cuşcă, lungă de un kilometru, care conduce în această parte din Palestina, 
prinsă între Israel, Egipt, Marea Mediterană şi indiferența generală a comu- 
nităţii internationale. 

Imaginea de a merge pe jos - pe o căldură arzătoare - prin această cuşcă 
lungă este apocaliptică. Grupuri mici de palestinieni distrug rămăşiţele infra- 
structurii industriale bombardate din Gaza - resturile blocurilor de beton sunt 
împrăştiate prin peisajul de nisip. Ei dărâmă blocurile pentru pietriş şi pentru 
barele de oţel din interior. Rezultatul muncii lor este cărat cu ajutorul 
cärutelor trase de cai sau măgari deplorabili. Asta înseamnă industria în 
Gaza. Lumea conştientizează periodic ororile vieţii din Gaza şi apoi se întoar- 
ce la vizionarea Cupei Mondiale sau îşi planifică vacanţa de vară. Am fost 
treziti, de exemplu, de asaltul militar din decembrie 2008 şi ianuarie 2009, 
când peste 1.300 de palestinieni (inclusiv peste 300 de copii) şi 13 israelieni 
au murit. Am văzut aceeaşi lungă poveste de groază din nou când Forţele de 
Apărare israeliene au atacat, în mai, o flotilă turcă transportând provizii cu 
nouă victime civile. 

Trebuie să fii atent la limbaj atunci când vorbeşti despre acţiunile israe- 
liene. Cei care susţin că există o criză umanitară în Gaza nu ar trebui să com- 
pare situația cu Etiopia sau Sudan în timpul unei secete sau al unui război. 
Condiţiile din Gaza sunt dure şi populaţia chiar este afectată. Guvernul 
Israelului a negat că oamenii suferă de foame şi a relaxat regimul său de 
restricții pentru import. Blocada nu trebuia să-i facă pe locuitorii din Gaza să 
sufere de foame. Aşa cum a observat Dov Weissglass, fostul consilier al lui 
Ariel Sharon, scopul nu a fost „să-i pună pe palestinieni la regim". Intenţia a 
fost pedeapsa colectivă, impusă partial ca răspuns la controlul politic al lide- 
rilor Hamas din Gaza. Hamas a câştigat alegerile din 2006 în toată Palestina 
ocupată şi a format un guvern de uniune naţională cu Fatah. America, Israelul 
şi o mare parte a comunităţii internaţionale au subminat atunci acest regim. 
A fost foarte bine că s-au organizat alegeri electorale - până când partea 
greşită a câştigat. 

Prin noile reglementări privind controalele la import din Gaza - există 
în prezent o listă cu ce bunuri nu pot fi introduse în Gaza, mai degrabă decât 
cu ceea ce se poate introduce - mai multe bunuri ar trebui să ajungă la locui- 
torii din Gaza. Dar posibilitatea de a cumpăra gemuri, musli, oţet balsamic 
sau cremă de lămâie din supermarketurile din Gaza nu contează prea mult 
pentru oamenii obişnuiţi - 80% din ei depind de rațiile alimentare de urgenţă. 
In plus, locuitorii nu îşi pot reconstrui casele sau şcolile deoarece materiale- 
le de construcții rămân interzise sau sunt aduse numai pentru proiectele 
ONU. Sunt interzise toate materiile prime care ar permite relansarea 
comerţului şi a industriei din Gaza. 

Acesta este un element central al politicii israeliene, care sfidează drep- 
tul internaţional cutumiar şi normele de comportament civilizat. Ciocolata şi 
nucşoara sunt acum permise în Fâşia Gaza, deoarece Israelul încearcă să ins- 
tituie un asediu „mai inteligent", care va menţine palestinienii de aici izolaţi, 
săraci şi dependenţi de ajutoare, dar nu şi înfometaţi.Când am fost în Gaza 
înainte de a doua Intifada, erau multe exemple de activităţi antreprenoriale - 
fabrici şi ferme. Cele mai multe au fost eliminate. Asaltul asupra Fâşiei Gaza 
s-a încheiat în 2009, deci buldozerele militare israeliene au distrus toate 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 600 


fabricile. Impunerea unei zone de frontieră a ocupat 29% din terenurile agri- 
cole. Dar Israelul şi Egiptul - parteneri în acest asediu - închid ochii de cele 
mai multe ori faţă de ce se întâmplă în tunelurile (probabil în jur de o mie) 
care trec pe sub graniţa egipteană de la Rafah şi prin care se aduc bunuri pe 
piaţa neagră, pe care Hamasul nu o poate impozita. Palestinienii decenti care 
ar putea deveni oameni de afaceri (şi potentiala coloană vertebrală a clasei de 
mijloc) sunt distruşi. Escrocii, în schimb, prosperă. Politica kafkiană produ- 
ce o economie precum cea din „Alice în Tara Minunilor”. 

Observi câteva dintre problemele umanitare ce rezultă din acest asediu 
cel mai clar atunci când vizitezi spitalele, aşa cum am făcut eu cu voluntarii 
organizaţiei de caritate Medical Aid for Palestinians, pe care o conduc. 
Proviziile de medicamente sunt puţine, iar echipamentele de multe ori nu 
funcționează din cauza întreruperilor de curent sau deoarece lipsesc piese de 
schimb atunci când ceva se strică. Oamenii grav bolnavi trebuie să ceară per- 
misiunea de a părăsi Gaza ca să fie trataţi în spitalele din Cisiordania, iar unii 
sunt presati să colaboreze cu serviciile de securitate ale Israelului pentru a 
primi această permisiune. Medicii şi studenții pot părăsi Fâşia Gaza doar 
rareori ca să participe la conferinţe sau să studieze la universitățile din 
străinătate. M-am opus cu fermitate apelului internaţional din urmă cu un an 
de a boicota universităţile din Israel. Dar blocada din Gaza înseamnă că 
Israelul boicotează viaţa academică palestiniană. Este momentul ca Israelul 
să iasă cu bocancii săi din Gaza şi să lase locuitorii să respire. 

Se pare că unii politicieni din Israel - cum ar fi ministrul de Externe, 
Avigdor Lieberman - vor să separe complet Gaza de Cisiordania, în contra- 
dictie cu acordurile de la Oslo (şi perspectiva soluţiei cu două state!), şi să 
împingă acest teritoriu spre Egipt. Dar Gaza rămâne o parte integrantă a 
Palestinei - o parte tot mai mare. Populaţia sa creşte cu 3,5% pe an, deci 
numărul de locuitori se va dubla în aproximativ 15 ani (aceeaşi perioadă de 
timp în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că Gaza nu va mai 
avea apă deloc pentru populație). Ce fel de lume vor moşteni copiii pe care îi 
vedeţi în număr atât de mare în Gaza? Pedeapsa colectivă îi va transforma în 
robi moderați care respectă legea? Istoria nu este de partea acestei imoralitäti. 
Vreau ca Israelul să devină o societate liberă, democratică, la înălțimea valo- 
rilor sale inițiale, şi să aibă relaţii de pace cu vecinii săi. Acest lucru nu se va 
realiza prin intermediul politicii sale îngrozitoare din Gaza. Lumea - înce- 
pând cu Administraţia SUA şi Uniunea Europeană - ar trebui să transmită 


acest mesaj Israelului. Dar nu vă ţineţi respiraţia. 

[CHRIS PATTEN] ESTE ULTIMUL GUVERNATOR BRITANIC DIN 
HONG KONG, FOST COMISAR UE PENTRU AFACERI EXTERNE, IAR IN 
PREZENT CANCELAR AL UNIVERSITATII DIN OXFORD. 

www .project-syndicate.org 


Nu ţin minte să fi citit în presa românească un text cinstit, 
drept - “just”, ca să folosesc termenul sovieticist - ca acesta. 

$mecherii de românoşi directori de jurnale: nu au tipărit - 
ori nu au lăsat să fie publicat un astfel de articol scris de un... 
autohton - au aşteptat până când un străin, “cu acoperire moralo- 
politică la el acasă, a apucat să se exprime (la ei), iar noi n-am 
făcut decât să 1-l traducem...- căci noi nu ne atingem nici cu o 
floare de evreii noştri dragi şi respectaţi - căci”. 

Putori naţionale! Javre tricoloare! O iau cu tremuratul (nu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 601 


pot uita explicaţia orbitor de inteligentă a scriitorilor: “Au existat 
presiuni...) înainte să se fi semnalat “Presiunea” vrăjmaşă, cea 
care nu-l lasă pe Român-Săracul să-şi îndrepte şira spinării, să 
înalțe privirea până la nivelul brăcinarului călăntorului. El să 
îndrăznească una ca asta? Şi cine se va mai bucura de gamela cu 
terci? Dar de calupul - reglementar - de mămăligă? C-aşa s’tem 
noi: daţi dracului de... preventivi! Îi tăiem maul eventualei 
“Presiuni” doar bâtâind, doar dârdîind, doar tremurînd - şi pe loc 
o spăriem!, ea pleacă, dispare, se duce, tradițional, la Ploieşti, ca 
bombardi-erele americane (după ce au făcut praf şi pulbere 
Bucureştiul...). 

Textul de mai sus ar trebui citit de o sută de ori în fiecare zi 
de preste an de “vânătorii de antisemiţi”, dintre goi - ne-semitii 
Oişteanu, Shafir, Florian, Katz, R. Ioanid, M.D. Gheorghiu ca... 
- cacofonie binevenită, binemeritată... - khazari, fund scutiţi de 
un astfel de exerciţiu, ca nevinovaţi moraliceşte - deci mă întorc 
la goi-i mei, mioriţicoşii analfabeţnici: N. Manolescu, Gârbea, 
I. B. Lefter, Carmen Muşat, Dan Pavel, Gabriel Andreescu, 
Cistelecan, V. Ciobanu, Buzura, V. Gârneţ, Pecican, Laszlo... - 
în legătură cu o fabricată acuzaţie lipită de fruntea mea: “a calom- 
niat Israelul, tratîndu-l de stat terorist, apartheidist, sclavagist...” 

Khazarilor numiţi mai sus (tot nu ştiu unde să-l pun pe 
I. Vianu: la semiti-semiti?, la khazarii cei mai mai semiti decât 
papa?), li-l propun ca material didactic pe Avigdor Lieberman, 
evreu basarabean, celor care continuă a contesta adevărul dove- 
dit cu documente, potrivit căruia evreii din Basarabia şi din 
Bucovina de Nord, odată pământurile româneşti de la Nord şi de 
la Est ocupate de Sovietici, în 1940, s-au dovedit slugi crude, sân- 
geroase (cum fuseră şi în Spania, sub arabi, în Spania recucerită, 
sub creştini, sub ruşi, sub unguri), de o brutalitate şi de o nemilă 
faţă de ocupați mergînd, fără tresărire până la uciderea 
băştinaşilor - iar în România ocupată din 1944 de un zel isteric, 
vecin cu nebunia (Nicolski, Pauker, Bruchman, Chişinevschi, 
Răutu, frate-său Mişa, tatăl lui Andrei Oişteanu şi alții, prea multi 
pentru o Românie micită) să citească ce spune Chris Patten 
despre soarta pe care le-ar rezerva-o palestinienilor această 
lepădătură de ovreu basarabean, cică ministru de externe al 
Israelului - dacă ar fi autorizat să aplice doctrina-de-stat 
criminală, bolşevico-sionistă. 


x 


Basarabia literară: 
“PENITENCIARUL DE LA RÂMNICU SĂRAT August 24th, 2010 
ADRIAN BUCURESCU 
La 13 aprilie 1963, s-a desfiintat una dintre cele mai odioase temnite din 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 602 


Romania, cea de maxima siguranta de la Ramnicu Sarat. Fusese construita, 
ca inchisoare judeteana, in timpul domniei lui Carol I, iar printre primii deti- 
nuti care i-au indurat ororile au fost rasculati din 1907. Nefiind prea incapa- 
toare, aici erau trimisi unii dintre detinutii politici considerati cei mai pericu- 
losi. Pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea si-a capatat renumele de lacas al 
crimei organizate. Astfel, in noaptea de 29/30 noiembrie 1938, de acolo au 
fost trimisi la strangulare 14 detinuti, si, la mai putin de un an, in noaptea de 
29/30 septembrie 1939, alti 14 arestati fara forme au fost impuscati in curtea 
inchisori. 

Dupa aceste sangeroase evenimente, cativa ani, penitenciarul de la 
Ramnicu Sarat se parea ca revenise la vechea intrebuintare de inchisoare 
pentru drept comun. Dar, dupa valul de arestari din 7/8 martie 1947, premer- 
gator cazului “Tamadau”, calaului Alexandru Nicolschi i-a venit ideea sa 
schimbe profilul acestei temnite, pregatind-o pentru un spatiu nimicitor. 

Un colt de iad pe pamant 

In scopul amenajarii unui spatiu distrugator la Ramnicu Sarat, a fost 
trimis inspectorul Gh. I. Lazarescu, cu instructiuni ca sa mareasca numarul 
gardienilor prin recrutarea lor din judet. Dupa infiintarea sinistrei Securitati, 
la 30 august 1948, Alexandru Nicolschi, autoalintat “Sasa”, impreuna cu 
tovarasul sau “Pantiusa” Bodnarenco, au ordonat Directiei Generale a 
Penitenciarelor sa transforme penitenciarul de la Ramnicu Sarat in inchisoa- 
re politica. Apoi, acolo a fost trimis Marin Melicescu, inspector general in 
Directia Generala a Penitenciarelor, care, la fata locului, a stabilit noi norme 
de comportare fata de detinuti, diferentiate intre cei de drept comun si cei 
politici, ultimii fiind trecuti la o izolare totala. La politici erau incadrati si 
“frontieristii”, adica aceia care incercasera sa treaca granita si fusesera 
prinsi, precum si “sabotorii”, adica taranii care nu mai puteau sa-si achite 
cotele de cereale si de animale, din ce in ce mai mari. 

Pentru ca diferentierea sa fie si mai vizibila, in 1949 a inceput construi- 
rea unui zid despartitor in incinta penitenciarului, odata cu aparitia primilor 
tarani detinuti din motive politice. Taranii arestati erau originari din satele 
din apropierea inchisorii, printre care Bozioru, Balanesti, Botesti, Boldu, 
Budesti, Chiojdeni, Cotesti, Ciorasti, Cotacu, Dedulesti, Dumitresti, Gugesti, 
Jirlau, Macrina, Murgesti, Odaile, Nicoresti, Ploinesti, Parscov, Pitulesti, 
Putreda, Puiesti, Plesesti, Secuieni, Tamboiesti, Urechesti, Visani, 
Vintileanca, sate unde se impotriveau colectivizarii. De la Ramnicu Sarat ei 
au fost trimisi cu primul val de “administrativi” la Canal. 

Conditiile ingrozitoare aplicate de directorul Coller la alt penitenciar de 
trista faima, cel de la Aiud, au dus la izbucnirea celei mai mari greve din 
istoria inchisorilor romanesti, de peste 700 de detinuti, si care a durat 23 de 
zile. Ea a fost declansata de national-taranistii din celula 4 de la parterul 
Zarcii. Initiatorii au fost Ion-Ovidiu Borcea, preotul Mihai Balica, Vasilica 
Munteanu si Cornel Veltan. Indata s-au solidarizat si lon Diaconescu, Victor 
Anca, lon Barbus, Jenica Arnautu, si a cuprins toata Zarca, parter si etaj 
. S-a recurs la alimentarea fortata, si, dupa vreo 10 zile, cand au inceput 
strigatele la ferestre si bataile in obloane, alertand locuitorii Aiudului, atunci 
s-au solidarizat si sutele de legionari din celular. Reprezentantii Ministerului 
de Interne, care veneau din doua in doua zile cu avionul la Aiud, au consta- 
tat cauza si vinovatii, si au decis sanctionarea prin mutarea la penitenciarul 
de la Ramnicu Sarat a capilor grevei national-taraniste. Astfel, pe 10 august 
1957 s-a format o duba in care au fost urcati mai multi detinuti, carora le-au 
fost alaturati si detinuti din alte inchisori, cum au fost Corneliu Coposu si 
Augustin Visa, adusi de la Gherla. 

Batuti si torturati pana la groapa comuna 

Informatiile de mai sus au fost preluate de la dnii Cicerone Ionitoiu si 

Ion Diaconescu. lata ce am mai aflat de la primul: “Marturia lui Ion-Ovidiu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 603 


Borcea este cutremuratoare: “... Ion Mihalache a fost asasinat cu premedi- 
tare, deoarece continua sa ramana un simbol al rezistentei romanesti. In nenu- 
marate randuri a protestat facand sa rasune tot celularul. Ofiterul politic 
(Lupu) si comandantul Visinescu l-au batut in permanenta, i-au creat 
conditii sa se imbolnaveasca si nu i-au dat ingrijire medicala. Intrau si 
aruncau cu galeata cu apa pe el, in plina iarna. Eu i-am supravegheat celula 
prin cele sase gauri pe care le facusem cu o sarma in usa... Daca n-as fi fost 
de fata, alta marturie n-ar exista. Acum, cand sunt in lumea libera, am 
datoria sa denunt acest asasinat pe care l-a savarsit comandantul Visinescu. 
Strigatele “Fratilor, sunt Ion Mihalache. Ma omoara!” au rasunat in tot 
celularul. Aceasta crima nu poate fi uitata”. 

In adeverinta-caracterizare semnata de comandantul Visinescu se preci- 
zeaza, dupa moarte ca: “Detinutul C.R. Ion Mihalache... a fost depus in acest 
penitenciar la data de 29-07-1955 si de la aceasta data a fost pedepsit de 7 ori 
cu regim sever de izolare pentru cazuri de indisciplina, nerespectarea progra- 
mului... Are manifestari dusmanoase fata de regimul de detinere si fata de 
regimul de democratie populara”. Cu toate ca Ion Mihalache era bolnav, 
comandantul A. Visinescu i-a refuzat patul, mancarea, medicamentele si l-a 
batut in nenumarate randuri, aruncand galeti cu apa peste el, contribuind 
personal la exterminarea lui. Inainte de a-l arunca in groapa, i-a infipt si 
baioneta in inima, sa fie sigur ca l-a omorat si nu mai are cine-l trage la 
raspundere. Ion Mihalache a pierit la exact 10 ani dupa exterminarea lui Iuliu 
Maniu. 

Dupa 15 ani de chinuri prin inchisori, pe 6 aprilie 1962 lui Corneliu 
Coposu 1 se face ultimul raport de indisciplina soldat cu 5 zile de carcera, tot 
la Ramnicu Sarat, iar pe 12 iunie 1962, prin referatul 14/774404 al 
Serviciului “C”, capitanul Ciumei propune ca, dupa eliberare, lui Corneliu 
Coposu sa nu 1 se permita stabilirea in Bucuresti... Urmeaza decizia E/16450 
a M.A.I. semnata de ministrul de Interne Vasile Negrea prin care lui Corneliu 
Coposu 1 se stabileste domiciliu obligatoriu pentru 24 de luni in comuna 
Rubla, raionul Braila. Tot dupa 15 ani a fost eliberat din Ramnicu Sarat si 
Camil Demetrescu, la sfarsitul lunii august, fiind condamnat in inscenarea 
procesului Iuliu Maniu. Pe 29 noiembrie 1962, avand o caracterizare de 
“comportare dusmanoasa fata de regim” a fost scos din inchisoarea Ramnicu 
Sarat si lon Diaconescu si a plecat, insotit de militian, pana la Rubla, tot 
pentru 24 de luni de domiciliu obligatoriu, dupa 15 ani executati prin Aiud, 
minele de plumb si Ramnicu Sarat. Cu cateva zile, daca nu chiar ore, mai 
inainte plecase acasa si lon Adamescu, tot dupa 15 ani executati prin Aiud, 
minele de plumb si Ramnicu Sarat”. 

Exterminare individuala, intr-o liniste de mormant 

DI Cicerone lonitoiu ii prezinta si pe calaii acestei inchisori: “Printre cei 
ce au imaginat si pus in aplicare acest regim de la Ramnicu Sarat, in afara de 
conducerea superioara a partidului comunist, au fost: Nicolschi Alexandru, 
Bodnarenco Pantiusa, Negrea Vasile... Badica Ilie, directorul penitenciare- 
lor; Visinescu Alexandru, capitan, comandantul penitenciarului; Lupu Vasile 
(?), ofiterul politic; Doctorii Grumberg Iancu, Dumitrescu Aurel; Gardienii 
supraveghetori, o mica parte: Furnica (?) (sublocotenent), Şerban Ion (pluto- 
nier major), Gazdaru Dumitru (serg. major), Danila stefan (sergent), Valter 
(sergent) si alti gardieni depistati: Bucur Radu, Burlacu Victor, Ciocarlan 
Gheorghe, Ciocio Ion, Costiean Tudor, Danila Stan, Dobrin Ion, Ion Zamfir, 
Guta Grigore, Huiu Ion, Iordachescu Ion, Mihalce Fanica, Militaru Dumitru, 
Mitrofan Fanica, Necula Ion, Nistor Ion, Oroveanu Dumitru, Pais Ion, Papuc 
Nicolae, Perian Ion, Rusini Alexandru, Stan Valter, Stoica Vasile, Tabiet 
Vasile, Varloi Radu, Vrancea Ion, Vasile Victor, Vasiliu Ion, Vlasceanu 
Nicolae, Voicu Ion, Vulpoi Gheorghe... Poate deschiderea dosarelor sa 
aduca mai multa lumina asupra acestor neoameni care, in majoritatea cazuri- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 604 


lor, sunt din satele judetelor apropiate”. DI Cicerone lonitoiu incheie astfel: 
“Daca Pitestiul s-a caracterizat prin violenta colectiva, Ramnicul Sarat a 
excelat prin exterminarea individuala, intr-o liniste de mormant”. 

Infiintarea Memorialului Ramnicu Sarat 

Acum cateva zile am stat indelung de vorba cu cunoscutul fruntas natio- 
nal-taranist lon Diaconescu, care, printre altele s-a referit si la infiintarea unui 
Memorial la Ramnicu Sarat, idee care ii apartine. lata ce am mai notat de la 
dl Diaconescu: 

“Am stat la Ramnicu Sarat, cu Corneliu Coposu si cu altii, aproape sase 
ani. Pe urma am plecat de la Ramnicu Sarat, in 1962, si am ajuns in Baragan, 
unde am stat pana in 1964, la Rubla, o colonie de banateni.*) Prin 1990-1991, 
am fost cu Corneliu Coposu acolo, sa vedem ce s-a mai intamplat. Am avut 
surpriza sa constatam ca acel sat [Rubla] disparuse. Comunistii au vrut sa 
stearga urmele. Nu mai era nimic, doar o singura casuta, cu o femeie acolo, 
care n-a mai vrut sa paraseasca locul. Şi mare bucurie pentru noi a fost ca 
ne-a recunoscut pe amandoi. Şi am ajuns si la Ramnicu Sarat. Acolo, si 
Coposu si eu, ne uitam si ne minunam sa vedem un loc unde am stat aproa- 
pe sase ani si unde nu vazusem nimic, nici cladire, nici altceva, in afara de 
celula in care stateam de unul singur. N-am vazut decat gardienii si cate un 
inspector care venea de la centru. si am vazut tot, cand am fost cu Corneliu 
Coposu, si ne minunam si noi. Dupa ce s-a luat initiativa Memorialului de la 
Sighet, am zis ca e musai sa facem si la Ramnicu Sarat un astfel de Memorial. 
Dar trebuia reparat, organizat, trebuiau bani seriosi. si am vorbit atunci cu 
Corneliu Coposu, si am infiintat o fundatie. Intre timp, a murit Corneliu 
Coposu. Şi tot ce am reusit in timpul guvernarii noastre a fost sa proclamam 
toata aceasta incinta monument istoric, prin Ministerul Culturii, ca sa nu-l 
darame cei care erau proprietari. Am inceput sa strangem si ceva fonduri. Dar 
marturisesc ca principala cauza a intarzierii este batranetea noastra. Ne mis- 
cam foarte greu. Pana la urma, am vorbit cu cei ce se afla acum la putere. si 
s-a facut un Institut pentru Investigarea Crimelor Comunismului, unde direc- 
tor este dl Marius Oprea. Au preluat ei initiativa. Desigur, noi le vom da asis- 
tenta, brosuri, carti si tot ce trebuie. S-a cumparat toata incinta. A contribuit 
si fundatia noastra: le-am dat oameni pentru deviz, pentru reparatii. Se 
conteaza ca la anul (2008 n.n.) se vor efectua acolo reparatii mai mari, ca sa 
se faca un muzeu. Vom colabora, desigur, si cu cei de la Alianta Civica, ei 
avand o importanta experienta cu Memorialul de la Sighet. Merita facut un 
astfel de Memorial, nu numai pentru personalitatile care au trecut pe acolo, 
dar si pentru suferinta pe care au indurat-o, in timpul comunismului, toti 
detinutii politici din Romania”. 

Am vizitat recent incinta fostului penitenciar de la Ramnicu Sarat... 

Atmosfera e halucinanta, incarcata de cumplitele suferinte ale detinu- 
tilor care s-au chinuit aici, unii pana in ultima lor zi de viata, aruncati apoi in 
groapa comuna. E un loc de profunda meditatie, potrivit intr-adevar pentru un 
Memorial. 


*) “Rubla, colonie de bănățeni”, spune I. Diaconescu, locuitor al localității 
vreme de doi ani. Să se înțeleagă că nu a stat de vorbă cu nici un “consătean”? Altfel 
ar fi afirmat că satul Rubla a fost “colonie de bănăţeni”, deci a luat fiinţă prin... 
voinţa bänätenilor deportaţi? 

Inexact: este (a fost) ridicat () prin voinţa MAI şi făcea parte din Satele-Noi în 
care au fost deportaţi “bänätenii” sau “titoiştii de pe graniţa cu Iugoslavia”, mai 
numiţi şi “coreeni”, pentru a se crede că... nu erau români (în realitate: români 
bănăţeni, mehedinteni, svabi, basarabeni, bucovineni, macedoneni). 

Cât despre martirul Ion Diaconescu... Am scris, la timpul potrivit: sub 
“ţărănistul Constantinescu” a fost trimis în străinătate, în “agitaţie electorală” (nu mai 
tin minte în legătură cu ce fel de ciolan. Dar m-a ulcerat faptul că anumiţi exilați de 
la Paris purtau, în adunările pregătitoare, cuvântul de ordine al partidului - țărănist, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 605 


pardi! - acesta: 

«Să nu ridicäm (termen-de-partid-comunist!) problema Basarabiei; nu-i 
momentul!» - dar nu explicau atitudinea-le nuimomentistă. 

Pe atunci nu auzisem de Marius Oprea, decât ca ziarist, nu aveam cum să 
prevăd că, militant al celuilalt partid istoric (de securisti, milițieni, turnätori), “consi- 
lierul pe (sic) probleme de apărare” al lui Tăriceanu şi conducător al primei comisii 
pentru cercetarea comunismului, istoricul cu pricina va cere eventualilor alegători de 
la Paris (ah, alegerile la anticomuniştii dâmbovitelini!) să nu ceară, nici măcar să 
pomenească studierea Istoriei României distrusă de ruşi, prin Roller, nu de la 26 iunie 
1940, ci decât de după 1945-46 - ca să nu se amintească de provinciile noastre 
furate. Capac peste liberalul Marius Oprea: l-a invitat, cu temeneli (telefonice) pe 
“Radu Ioanid”, bolşevic holaustolog din cartierul Primăverii, “să facă parte din 
Comisie” - fiindcă unul ca el este... credibil! 


x 


Jurnal md. 24 Aug 2010 


„Ordinul Republicii” pentru 52 luptători împotriva 
regimului comunist 

“Preşedintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu a semnat, 
ieri seara, decretul privind conferirea „Ordinului Republicii” unui grup de 
luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupaţie. 

Distincţiile de stat au fost acordate în semn de profundă recunoştinţă 
faţă de persoanele care, fiind martore la tragicele consecințe ale semnării 
Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adițional secret 
din 23 august 1939, au opus, după 28 iunie 1940, rezistenţă regimului totali- 
tar comunist de ocupaţie, punându-și în pericol viaţa şi libertatea şi care, pen- 
tru verticalitatea, curajul şi spiritul patriotic de care au dat dovadă, au fost 
condamnate la moarte sau la privatiune de libertate. 


„Ordinul Republicii” a fost conferit următorilor lupttori: 


COSTENCO Nicolai (post-mortem)-condamnat în 1942 la 7 ani privatiune de 
libertate 

PIROGAN Vadim (post-mortem) - condamnat în 1942 la 5 ani privatiune de 
libertate 

DOMAŞCAN Pimen (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

PERCIUN Sevostian (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

URSACHI Mihail (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

DOMASCAN Nicolai (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

BATRINAC Vasile (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

SOLOVEI Victor (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

PRAJINA Nicolai (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
fitefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

BRUMA Ion (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Stefan”, 
condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

RACOVSCHI Iacob (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

CVASNIUC Vasile (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

URSACHI Condrat (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

FLOCOSU Nicolai (post-mortem)- membru al Organizaţiei „Arcaşii lui 
Ştefan”, condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 606 


MAXIM Tudor (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Arcaşii lui Ştefan”, 
condamnat în 1947 la 25 ani privatiune de libertate 

TCACI-DIACONOVA Liudmila (post-mortem) - condamnată în 1947 la 10 
ani privatiune de libertate 

GUŢU Evghenii (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Sabia Dreptăţii”, 
condamnat în 1950 la 25 ani privatiune de libertate 

GHEORGHILAŞ Mihail (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Sabia 
Dreptăţii”, condamnat în 1950 la 25 ani privatiune de libertate 

ISTRATI Pavel (post-mortem) - membru al Organizaţiei „Sabia Dreptăţii”, 
condamnat în 1950 la 25 ani privatiune de libertate 

BATRÎNAC Ion (post-mortem) - condamnat în 1951 la 10 ani privatiune de 
libertate 

CONDRAT Constantin (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, 
condamnat în 1951 la pedeapsă capitală 

ISTRATII Ivan (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat 
în 1951 la pedeapsă capitală 

ISTRATII Nicolai (post-mortem)-membru al Partidului Libertăţii, condamnat 
în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

ANDREEV Victor (post-mortem) -membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la pedeapsă capitală 

BIVOL Vladimir (post-mortem) -membru al Partidului Libertăţii, condamnat 
în 1951 la pedeapsă capitală 

CALESTRU Simion (post-mortem)- membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

SCOLA Olga (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnată în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

GUŢU Andrei (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

ROSIOR Sava (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

BARBĂNEAGRĂ Ivan (post-mortem) - al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

PANAGHIU Simion (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

GENUNCHI Grigore (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, 
condamnat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

VÎLCU Vasile (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la pedeapsă capitală 

SANDUTA Andrei (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

ANDREEV Ivan (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat 
în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

SÎLI Gheorghe (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

NANI Andrei (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

GONCEARENCO Tudor (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, 
condamnat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

RUSU Sava (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

CIORESCU Fiodor (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

GUŢU Constantin (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat 
în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

VIRTOSU Grigore (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

GOTONOGA Ivan (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

PLĂMĂDEALĂ Dionisii (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, 
condamnat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 

STRATAN Eremei (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condam- 
nat în 1951 la 25 ani privatiune de libertate 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 607 


VÎLCU Grigore (post-mortem) - membru al Partidului Libertăţii, condamnat în 
1951 la 25 ani privatiune de libertate 

HALIPPA Pantelimon (post-mortem) - condamnat în 1952 la 25 ani privatiune 
de libertate 

MURUZIUC Gheorghe (post-mortem)- condamnat în 1966 la 2 ani privatiune 
de libertate g 

USATIUC-BULGAR Alexandru (post-mortem) - membru al Frontului 
National-Patriotic, condamnat în 1972 la 7 ani privatiune de libertate 

GHIMPU Gheorghe (post-mortem) - membru al Frontului National-Patriotic, 
condamnat în 1972 la 6 ani privatiune de libertate 

GRAUR Valeriu - membru al Frontului Naţional-Patriotic, condamnat în 1972 
la 4 ani privatiune de libertate 

SOLTOIANU Alexandru -condamnat în 1972 la 3 ani privatiune de libertate. 


Miercuri 25 august 2010 
Zi grea: oboseală până la... leşin, draci, veşti proaste. 
Din Timpul, Chişinău, 20 august: 


“REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ 
“Carnea de tun 
Foametea din 1947 şi statisticile oficiale 

Mobilizarea basarabenilor în Armata Roşie, după 23 august 1944, a 
stârnit protestele localnicilor. 

Cei mai în vârstă îşi aduc aminte de cântecele populare despre plecarea 
de odinioară la armată. Un exemplu ar fi: „Eu mă duc, mândro, mă duc,/ La 
armată nu la plug,/ Eu mă duc, mândro, de-acasă,/ La armată nu la coasă/ [...] 
Rămâi, maică, sănătoasă” etc. Poate şi acum se mai cântă ceva asemănător 
prin statele noastre, dar nu se simte acel tragism în vocile cântăreților. Mai 
întâi, termenul de cătănie în R. Moldova este de un an, apoi distanţa de acasă 
până la unitatea militară e de până la 200 de kilometri, pe care o poţi parcur- 
ge în câteva ore. ŞI, slavă Domnului, nu se împuşcă. 

Alta a fost situaţia după 28 iunie 1940 când, odată cu venirea trupelor 
sovietice pe teritoriul Basarabiei, tinerii au început a fi vânati pentru încorpo- 
rare în Armata Roşie, iar după 23 august 1944 - trimişi pe front. Nu toţi mol- 
dovenii erau devotați „noii patrii”, mai ales perspectivei de „carne de tun” 
prin trimiterea lor pe linia întâi a frontului. In asemenea situaţie a început 
joaca „De-ascunselea” - tinerii se ascundeau de încorporare, iar organele de 
stat, de partid, procuratura, SMERŞ-ul (unitatea militară care se ocupa de 
prinderea agenţilor străini, “Smerti şpionam” - rus.), NKVD-ul etc. îi vânau 
folosind toate metodele: de la propagandă până la reţinere fizică şi arest. Cu 
toate acestea, datele statistice arată că, în mai puţin de un an (august 1944 - 
mai 1945), circa 55 mii de basarabeni au căzut pe frontul sovietic, iar 
numărul celor încorporaţi depăşeşte câteva sute de mii (subl. mea, P.G.). 

După terminarea războiului, încorporarea în armata sovietică a avut 
aceleaşi caracter — basarabenii erau luaţi şi duşi cu forța „la capătul lumii” - 
în Siberia şi Orientul Indepărtat, în Kazahstan şi la Polul Nord - pentru trei, 
patru şi chiar mai mulţi ani, iar în RSS Moldovenească erau aduşi tineri din 
alte colţuri ale URSS - şi prin această metodă se urmărea deznationalizarea 
Basarabiei. Armă pentru combaterea eschivärilor de la încorporare era renu- 
mitul Art. 56/18 din Codul Penal al Ucrainei (aplicat şi în RSS 
Moldovenească până la 1961) „Eschivarea de la încorporare în serviciul mili- 
tar obligatoriu”, care prevedea ani grei de lagăr. 

Refuzul de la încorporare a fost un fenomen aparte în lupta basarabeni- 
lor contra sovieticilor, cu variate metode. Astfel de manifestări fiind foarte 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 608 


multe, putem vorbi de o rezistenţă. Să enumerăm doar câteva exemple - cele 
mai multe de adevărate fapte de curaj, spicuite din demersurile oficiale din 
1944 stocate în arhivele de la Chişinău. 

Aşadar, primii care „intrau în lupta” încorporării erau autorităţile loca- 
le, unele dintre care, pentru a executa ordinul, foloseau metode originale, 
până la luarea de ostatici din familiile celor care urmau să fie incorporafi. 
(subl. mea, P.G.) Iată ce informa, la 21 decembrie 1944, comisarul militar al 
RSSM organele de stat şi de partid de la Chişinău: „Preşedintele sovietului 
sătesc Caracuşeni, r-l Briceni, a reţinut nouă persoane, rude şi prieteni ale 
celor care urmau să fie încorporaţi”. 

Nu toate sovietele săteşti au fost la fel de cooperante. Din acelaşi raport 
al comisarului militar aflăm că secretarul unui soviet sătesc din r-l Chişcăreni 
a adunat premilitarii, pe care i-a scos din sat şi le-a dat drumul. Astfel, consta- 
ta instituţia militară, au dezertat de la încorporare 49 de persoane din raion. 

In afară de sovietul sătesc, de încorporare se ocupau comisariatele mili- 
tare raionale, care foloseau metode deosebite. Procurorul judeţului Soroca 
raporta procurorului RSSM: „La 10 noiembrie 1944, la sovietul sătesc 
Cobâlnea au venit colaboratorii Comisariatului militar loc. major Antonov 
şi loc. inf. Anaşkin, ambii în stare de ebrietate, şi au întrebat dacă sunt de 
față cei chemaţi pentru încorporare. La răspunsul pozitiv că asemenea per- 
soane sunt, loc. major Antonov l-a chemat în coridor pe cet. Meşcoi şi a înce- 
put să-l lovească, iar loc. inf. Anaşkin îmbrâncindu-l afară, i-a ordonat să 
facă patru-cinci paşi înainte. Apoi a scos pistolul din dotare şi a efectuat 
două impuscäturi în direcţia lui Meşcoi, fără să-l nimerească. In pofida pro- 
testelor celor prezenţi (circa 25 de persoane) loc. inf. Anaşkin a efectuat încă 
cinci împuşcături în direcţia lui Meşcoi, rănindu-l mortal. Cazuri de uci- 
dere în acest raion sunt frecvente, fiind deja 14”. (subl. mea, P.G.) 

Nici după asemenea măsuri de „profilaxie”, basarabenii nu se lăsau 
convinşi de necesitatea serviciului militar la sovietici: ei nu se prezentau la 
încorporare, fugeau de mobilizare, nu se supuneau ordinelor militare. 
Exemplele de mai jos demonstrează teza noastră. 

I) Procurorul judeţului Soroca către Procurorul RSSM: „Informaţie spe- 
cială. In luna noiembrie 1944 a fost decretată mobilizarea suplimentară a 
cetăţenilor pentru încorporarea în Armata Roşie pe judeţul Soroca. La 5/XI- 
44 comisarul militar al r-l Cotiujeni a invitat 230 de cetăţeni pentru a fi încor- 
porati. La această chemare au sosit doar cinci persoane. La cea de-a doua 
chemare pentru data de 7/XI-44 au venit doar 25 de persoane”. 

II) „Secret. 12.X11.1944. Către Procurorul r-l Sculeni, judeţul Bălţi. Din 
informaţia Comisarului militar al RSSM colonel tov. Kondratenko, în sovie- 
tul sătesc Chirileni, r-l Sculeni, 29 de persoane premilitare se eschiveaz? de 
la încorporare. La nenumăratele preîntâmpinări ale comisariatului militar 
raional, Dvs., nu întreprindeţi nicio măsură pentru a curma dezertarea. Solicit 
explicaţii. Şeful secţiei anchetă a Procuraturii RSSM Krîjanovski”. 

III) „Secret. 12.XII. 1944. Către Procurorul r-l Telenești, judeţul Orhei. 
Din relatările Comisarului militar al RSSM colonel tov. Kondratenko în r-l 
Teleneşti 25 de persoane se eschivează de la încorporarea în armată. In pofi- 
da numeroaselor atentionäri, Dvs. nu ati întreprins nicio măsură pentru a 
curma dezertările. Solicit explicaţii. Şeful secției anchetă a Procuraturii 
RSSM Krîjanovski”. 

IV) Comisarul „militar al RSSM, la 21 decembrie 1944, informa 
Procuratura RSSM: „In acelaşi raion [Briceni — n.n.] nu s-au prezentat pen- 
tru a fi încorporate 239 de persoane, dintre care 120 se ascund prin încadra- 
rea la muncă în instituţii civile. In satele Caracuseni, Cepeleuti, Tabani, 
Colincäuti, Trebisäuti premilitarii se ascund de încorporare în păduri, munți, 
beciuri, închid apartamentele şi se ascund la vecini. Două grupuri de tineri, 
în număr de 34 de persoane, categoric refuză încorporarea pe motive religioa- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 609 


se. Aceste grupuri au fost aduse la punctul de mobilizare cu forţa”. 

V) Comisariatul militar al RSSM, la 21 decembrie 1944, informa 
Procuratura RSSM: „În raionul Telenești, 45 de tineri au dezertat de la încor- 
porare în drum spre punctul de mobilizare”. 

VI) Comisariatul militar al RSSM, la 21 decembrie 1944, informa 
Procuratura RSSM: „În raionul Vulcănești nu s-au prezentat la punctul de 
recrutare 604 tineri, în Cimislia - 450, Budeşti - 289, Căinari - 473, Zguriţa - 
271, Chişcăreni - 150, Otaci - 116, Briceni - 120, Congaz - 76, Călăraşi - 41, 
Telenesti - 35, Slobozia - 13, Edinet - 5”. 

Aşadar, cazurile descrise mai sus reflectă starea de spirit a basarabeni- 
lor după venirea sovieticilor în Basarabia, iar fenomenul merită a fi cercetat 
în continuare. Cu regret, mulţi dintre cei ce au opus rezistenţă, odată prinşi, 
fie au fost trimişi pe front de unde nu s-au mai întors, fie au fost judecaţi de 
noua „putere eliberatoare”. 

Mihai Tascä, 

dr. în drept, secretarul Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi apre- 
cierea regimului comunist totalitar din R. Moldova 


Joi 26 august 2010 


Astă noapte am dormit, dar nu destul (de odihnitor). 
Mă simt din ce în ce mai ne-bine. 

Ameteli, vederea mi-a slăbit, încă. 

Nu mai ajung eu la Chişinău. 


Vineri 27 august 2010 
Noapte grea, asudată, picată de țânțari. 


Din o scrisoare a nepoatei de la Orhei Angela Goma, 
căsătorită Trubceac: 


“Am vorbit cu tata la Craciun si iata ce si-a amintit: 

- Bunica Feodora/Tudora Goma a mers la bunelul Ion 
Goma in 1944, care se afla intr-un lagar foarte mare de 
concentrare a prizonierilor romani si germani, care se afla la 
Floresti (foarte aproape de Balti). Chiar s-au vazut si au vor- 
bit, bunelul a cerut de la bunica ca la intilnirea viitoare sa-i 
aduca un cleste pentru a taia sirma ghimpata si gardul de 
sirma ce inconjura lagarul, ascunzindu-l intr-o piine coapta 
de casa. Bunica asa si a facut, dar... prea tirziu, cind a mers 
sa-i duca cele cerute bunicul deja era evacuat impreuna cu 
toti ceilalti prizonieri undeva in Rusia mare, de unde nu a 
mai avut nici o veste. Impreuna cu bunelul acolo mai era inca 
2 consateni de ai lui, si bunica a fost la lagarul din Floresti 
impreuna cu sotiile celor 2. Sotii lor deasemenea nu s-au mai 
intors acasa.” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 610 


Deci lagărul în care fusese internat unchiul meu lon Goma 
era la Floreşti, nu la Bălţi, cum crezusem o vreme. Cunoscîndu-i 
pe ruşi, îmi spun că lagăre de prizonieri, nu de război, ci de 
“trădători ai Patriei Sovietice” (citeşte: basarabeni şi bucovineni, 
capturați mult după 23 august 1944, mult în interiorul tării) 
fuseseră şi la Bălţi şi la Floreşti şi cine mai ştie unde. 


Sâmbătă 28 august 2010 
Un text parvenit prin Ovidiu Creangă, din Toronto, Canada: 


ROMÂNIA NU E FÂSIA GAZA! 

Scrisoare Deschisă domnului Shimon Peres, preşedintele Israelului 

Ne adresăm Excelenței Voastre, în numele celor pe care îi reprezentăm, 
precum şi al celor aproape două milioane de martiri ai Neamului, ucişi, fără 
judecată, în trecutul încă proaspăt al memoriei naționale. Excelenţă, După 
cum bine cunoaşteţi, comunitatea mozaică din România trăieşte şi munceşte 
în bună pace, chiar dacă istoria acestor meleaguri a fost zbuciumată, plină de 
controverse şi, de multe ori, sîngeroasă. 

Prezenţa Excelenței Voastre în ţara noastră reprezintă un prilej, pentru 
noi, de a încerca să clarificăm împreună, sincer şi deschis, "activitatea" unor 
evrei-comunişti, în epoca postbelică, din România (al II-lea război mondial). 

* 28 iunie 1940 - A însemnat invadarea României de către trupele 
sovietice, avînd ca rezultat anexarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului 
Herţa, precum şi preluarea puterii locale de către evreii-comunişti. Este o 
lovitură grea - pe care românii au simtit-o în suflet - şi, totodată, începutul 
ofensivei comuniste împotriva Țării şi a Neamului Românesc. 

* 23 august 1944 - România era "eliberată" de Armata Roşie şi "ocu- 
pată" de cea mai odioasä diktatură comunistă! Trebuie să precizăm că, la ins- 
talarea, prin forţă, a comunismului, coreligionarii d-voastră au avut un rol 
preponderent şi condamnabil, din punct de vedere istoric. Componenţa de 
peste 90% a evreilor-comunisti printre fondatorii Partidului Comunist 
Român (în fapt, komisari sovietici de etnie mozaică), veniţi în România pe 
tancurile ruseşti, a însemnat scufundarea ţării în întunericul celor 45 de ani de 
teroare roşie comunistă. 

După fatidicul an 1944, spirala istorică a suferinţei româneşti a crescut 
inexorabil, atrăgînd în ea zeci de milioane de români deportaţi, ucişi, închişi 
în temnitele comuniste, privaţi de cele mai elementare drepturi, în lagăre 
comuniste. Întregul popor român a fost martirizat, deviat de la cursul său isto- 
ric firesc, amputat, prin distrugerea unei întregi generaţii de intelectuali şi 
înlocuirea acestora cu pseudo-valori de sorginte comunistă, a căror influenţă 
este prezentă şi continuă şi astăzi. 

Excelenţă, 

Nu putem să uităm că marea majoritate a "tortionarilor" şi "educatori- 
lor" din iadul închisorilor comuniste, care au schingiuit şi torturat sute de mii 
de români (opozanți ai regimului comunist), au fost de etnie mozaică.Cu titlu 
de exemplu, amintim că numai tortionarul evreu Bondarenco Pantelimon 
(Pantiuşa), general şi fost şef al D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct 
şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956), se face responsabil de moar- 
tea a peste 400.000 de victime anti-comuniste din închisori şi lagăre. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 611 


Pentru o reintrare în normalitate, amintiti-vä de Sanctitatea Sa, Papa 
Benedict al XVI-lea, care şi-a cerut, pe bună dreptate, scuze pentru responsa- 
bilitatea creştină în legătură cu antisemitismul şi a cerut evreilor şi creştini- 
lor: să se unească pentru a întări relaţiile şi să continue să meargă împreună 
pe drumul reconcilierii şi fraternității. Nu aşteptăm scuze, pentru că noi ştim 
că doar Dumnezeu, în mila Sa nemărginită, are puterea de a ierta cu adevărat, 
şi doar Lui ar fi înţelept să-l cereti iertare! Ce puteti face d-voastră, în nume- 
le comunităţii evreieşti din România şi din întreaga lume, este să adoptați o 
poziţie corectă faţă de crimele săvîrşite de coreligionarii d-voastră şi să 
condamnaţi public holocaustul komunist. 

Mai nou, recenta obrăznicie a reprezentanţilor Muzeului Holocaustului 
din SUA, care pretind Băncii Naţionale a României să retragă o emisie 
numismatică dedicată unor patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, o apre- 
ciem ca un atac la adresa Creştinismului Ortodox, ceea ce ne aduce în situaţia 
de a ne face să ne îndoim de bunele intenţii ale coreligionarilor d-voastră 
americani. 

Vă reamintim, de asemenea, că recentele d-voastră declaraţii, potrivit 
cărora "aţi cumpărat" România, alături de alte ţări, iar Israelul are o poziţie 
bună, neavind probleme, (subl. mea, P.G.) sînt jignitoare şi alarmante din 
perspectiva reconcilierii, pe care o dorim cu toţii. 

Excelenţă, 

În spiritul acestui ADEVĂR, avînd în vedere apropiata vizită oficială a 
Excelenței Voastre în ţara noastră, am aprecia, ca pe un gest de solidaritate 
cu victimele comunismului din România, dacă aţi condamna public comunis- 
mul, ca doctrină politică şi socială, care a dus la moartea şi distrugerea mate- 
rială şi morală a milioane de români. De altfel, bilanţul funebru al victimelor 
acestei nefaste ideologii ridică numărul global al acestora la peste 100 de 
milioane în întreaga lume, fiind cea mai distructivă ideologie din Istoria 
Umanității. O astfel de luare de poziţie nu ar constitui, de altfel, decît un bine- 
meritat gest de respect faţă de Poporul Român, avînd în vedere faptul că toţi 
şefii de stat din România post-decembristă au onorat memoria victimelor 
nazismului, vizitind Muzeul Holocaustului, ori cu ocazia prezentelor oficiale 
în Israel, şi regretînd, în numele umanităţii care ne caracterizează ca popor, 
pierderile suferite de coreligionarii Domniei Voastre. 

În acelaşi spirit al regretului faţă de pierderile suferite de poporul 
român, ar fi meritoriu dacă aţi binevoi ca, pe parcursul vizitei d-voastră în 
România, să onorati memoria victimelor comunismului, vizitind Memorialul 
Sighet, sau unul dintre abatoarele umane comuniste (Jilava, Aiud sau 
Gherla). 

Pentru o mai bună informare, vă prezentăm, în continuare, o enumera- 
re succintă a listei celor mai proeminenţi evrei-comunişti, răspunzători de 
holocaustul komunist din România, ţară pentru care au luptat şi au murit 
bunicii, părinţii şi fraţii noştri: 

* Ana Pauker ( Hannah Rabinshon) - poreclită "Stalin cu fustă"; secre- 
tar general al CC al Partidului Comunist Român (1944-1948). 

* Ella Diamantestein - secretara Annei Pauker. 

* Ilca Melinescu (Ilka Wasserman) - şefă a MAE; directoarea Editurii 
Cartea Rusă. 

* Carol Lustig - director MAE (1948-1952). 

* Ana Toma (Ana Grossman) - soţia lui Pantelimon Bondarenco, şeful 
Securităţii, ministru la MAE (1950-1952). 

* Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman) - ministru al Justiţiei (1948- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 612 


1952); ambasador la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961). 

* Leonte Răutu (Lev Oigenstein) - membru CC al PCR (1948-1972) şi 
multe alte funcţii înalte. 

* Ghizela Vass - membru CC al PCR (1948-1984); membru în condu- 
cerea Comitetului Democratic Evreiesc, în 1950. 

* Leopold Filderman - presesedinte al Comisiei Superioare de Epuratie, 
de pe lîngă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti. 

* Heinrich Kreidl - secretar geneneral în Ministerul Lucrărilor. 

* Jean Coller - şef la Direcţia de Cadre (1945-1950). 

* Walter Roman (Erno Neulander) - evreu din Oradea; şef al Direcţiei 
Politice a Armatei; tatăl lui Petre Roman (prim-ministru al României în 
perioada 1989-1991). 

* Silviu Brucan (Saul Bruckner) - conducătorul campaniei de bolşevi- 
zare a României; ambasador la Washington (1956-1962). 

* Leonte Tismăneanu (Leon Tisminetki) - redactor-şef la Editura PCR; 
profesor la Facultatea de Marxism-Leninism; tatăl lui Volodea Tismăneanu, 
actualul preşedinte al IICCMER. 

* Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) - evreu basarabean, şef NKVD 
pentru România; şef la DGSP/MAI (1948-1961). 

* George Silviu (Gersch Golinger) - secretar general al MAI (1946- 
1953). 

* Teohari Georgescu (Burah Tescovici) - agent NKVD; ministru de 
Interne (1944-1952). 

* Moises Haupt - general, comandant militar al Bucureştilor (1944- 
1950). 

*Strul Mauriciu - colonel, director al Securităţii Galaţi şi Prahova. 
Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona 
Vrancei, cuprilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe 
cei capturați, cu sîrmă ghimpată, scuipîndu-i şi umilindu-i înainte de a-i 
împuşca. 

* Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa) - general. A fost şeful D.G.S.P. 
din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949- 
1956). Responsabil de moartea a peste 400.000 de victime anti-comuniste din 
închisori şi lagăre. L-a arestat pe Lucretiu Pătrăşcanu. Singurul asasinat care 
1 se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş , în subsolul unei clădiri de 
peAleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu , Pantiuşa 
l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată, în prealabil, 
în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz. 

* Fuchs (Fux) Iani - maior, Fălticeni - arestase copii de 12 ani, fiindcă 
se jucaseră de-a partizanii la marginea unei păduri, cu arme de jucărie. 
Conform documentelor interne ale Securităţii, pe aceşti copii i-a torturat într- 
un mod barbar. Tot la Fălticeni, superiorii lui, veniţi în control, au relatat 
despre starea îngrozitoare a unei femei arestate de circa opt luni. Retinutä 
într-o celulă al cărei pat nu avea scînduri, cu răni grave la şoduri, stătea direct 
pe ciment, unde îşi făcea şi nevoile. De jur-împrejurul ei forfoteau viermii, 
iar mirosul era insuportabil. Femeia înnebunise deja, urlînd de disperare cînd 
i s-a deschis usa. Irina Itu, curiera personală a lui Iuliu Maniu, şi-l aminteşte 
şi ea pe "fiorosul maior Fux", care i-a smuls unghiile cu cleştele. 

* Feller Moritz - locotenent, Botoşani. Tortionar sadic, l-a torturat pe 
tatăl lui Ilie Alexoaie, folosind curentul electric, de peste 80 de ori, pe Gh. 
Anghelache l-a bătut cu funia udă şi l-a scuipat. Conform mărturiei lui 
Emanuel Babii, Toderiţă Fediuc a decedat în urma bătăilor aplicate de Feller. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 613 


Lista este lungă şi cuprinde încă 211 nume de evrei-comunisti din 
posturile-cheie ale Partidului Comunist Român. 
O rugăm pe Excelenţa Voastră să primească expresia înaltei noastre 
consideraţii. 
semneaza: 
Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, prin 
preşedinte Viorel ENE 
Asociaţia Baricada Inter 1989, prin preşedinte ec. Ion IOFCIU 
Mişcarea pentru Libertate, prin preşedinte av. Mihai RAPCEA 
Asociaţia Pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiatilor, prin 
vicepreşedinte Mircea Surdu 
Bucureşti, 3 august 2010 


Să admitem, prin absurd, că Shimon Peres chiar citeşte 
textul de mai sus - în întregime, fără a sări un rând, un nume, o 
crimă denunţată; ce face el? 

Nu aruncă “hârtia”, nu-i tratează de “antisemiţi” pe autori. 

Atunci, ce face ? 

Nimic. Ni-mic. Trece la alte puncte de pe ordinea de zi. 

Fiindcă ceea ce a citit... nu poate fi adevărat! Cum să fie 
adevărat că evreii lui din Imperiul Sovietic fuseseră sadici, 
criminali? Ar însemna că şi israelienii contemporani sunt 
nesimtitori, sadici, criminali - în Ghaza, de-o pildă. 

Or Peres ştie: dacă Israelul a cumpărat Ungaria, Polonia, 
România, a “doar” distrus Ghaza - însă nu au cumpărat-o. 


x 


Din Basarabia literară un excelent text de N. Dabija: 


“E NECESAR SĂ NE ASUMĂM, FIECARE DINTRE NOI, 
NATIONALITATEA ROMÂNĂ. 
CA MOLDOVENI, SUNTEM AI NIMĂNUI. 
CA ROMÂNI, PATRIA-MAMĂ, ROMÂNIA VA AVEA GRIJĂ DE NOI 

Nu se poate să stea în aceeaşi cuşcă lupul şi mielul, şi lupul să nu fie 
ofensat de miel. 

Nu se poate ca Federaţia Rusă să ne fi deportat părinţii, să ne fi rupt ţara 
în două, apoi în trei, să ne fi smuls limba din gură, să ne fi dat jos crucile de 
pe biserici, să ne fi ucis intelectualii, să ne fi mutilat istoria, şi să nu se simtă 
ofensată de noi toți încă pentru o mie de ani înainte. 

După ce a pus gheara pe Transnistria, ea se consideră jignită prin faptul 
că lui Ilie Ilaşcu, Andrei Ivantoc, Alexandru Lesco, Tudor Popa,Ştefan Urâtu 
şi Petru Godiac li s-a conferit Ordinul Republici, calificând miile de 
apărători ai integrităţii republicii „criminali”, „terorişti”, „călăi”, 
„naţionalişti”, iar pe Igor Smirnov şi banda lui de ucigaşi „eroi, 

Ministerul rus de Externe zice într-un comunicat: „Decretul de decora- 
re a grupului Ilaşcu, în mod explicit, are scopul să justifice acţiunile nationa- 
liştilor în perioada războiului fratricid din 1992, pe Nistru. Acţiunile crimina- 
le însă pe care aceştia le-au întreprins şi atrocitățile comise faţă de oameni 
sunt bine cunoscute, iar martorii sunt încă vii”. 

E vorba de „martorul” I. Smirnov, după care plâng temnitele de la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 614 


Haga, şi alți criminali, precum celebrul Kostenko, cel care a împuşcat în 1992 
circa „300 de români”, cum se lăuda chiar el unor corespondenţi moscoviți. 

V. Putin şi D. Medvedev au afirmat nu o dată că Republica Moldova 
face parte din „zona de interese a Federaţiei Ruse”. Astfel, am aflat de la ei 
că noi nu mai facem parte din zona noastră de interese. 

Dar ceea ce vorbesc Putin şi Mevedev cu doar jumătate de gură, că 
Republica Moldova ar fi parte componentă a Federaţiei Ruse, iată că devine 
text deschis în gura patriarhului Kirill, care duminica trecută, la 22 august, în 
cadrul unei întâlniri pe care a avut-o la mănăstirea Solovetk cu mitropolitul 
„întregii Moldove”, Vladimir, şi cu episcopii Mitropoliei Moldovei, a afirmat 
fără drept de apel: 

„Moldova aparține Sfintei Rusii... Ne rugăm pentru Moldova, pentru 
prosperarea poporului moldovenesc, ca orientarea politică a Moldovei să 
ajute la păstrarea unităţii sfintei Rusii”. 

Când vorbeşte de „orientarea politică”, patriarhul rus ne dă de înţeles că 
se va ruga Celui de Sus ca în Republica Moldova să vină la putere lichelele 
şi cozile de topor, trădătorii intereselor naţionale, care ar garanta „păstrarea 
unităţii” imperiului de la răsărit. 

Acesta îşi vede unitatea mai degrabă în înglobarea fostelor republici 
sovietice şi mai puţin în păstrarea unităţii interne a acestui stat în care ruşii 
au toate şansele ca pe viitor să devină minoritate. 

„Dragostea” cu care ne tratează conducătorii de azi ai Federaţiei Ruse 
este una bolnavă. 

Ei ne „iubesc” doar ca ,moldoveni”, ca „naţiune moldovenească”, ca 
vorbitori de „limbă moldovenească”, aşa cum ne-a vrut tătuca Stalin şi 
nicidecum aşa cum suntem - ca români, ca neam românesc, ca vorbitori de 
limbă română. 

De două sute de ani ruşii interpretează noţiunile aşa cum le convine cel 
mai mult. Până în 1918 ne ziceau români. Din 1918 până în 1924 ne-au zis 
moldoveni. Apoi iar —români. În *40 ne-au numit din nou moldoveni. Când 
ne-au deportat ne-au zis români. Apoi ne-au permis să revenim din Siberii, ca 
moldoveni. 

Tot ei au botezat cu nume diavolesc ţara noastră. Locurilor de la gurile 
Dunării numite în cinstea domnitorilor Basarabi ai Ţării Româneşti, ei le-au 
schimonosit numele şi le-au spus ,,Bess+arabia”, care se traduce din rusește 
„Arabia dracului”, sau „draci arabi”, nume de înjurătură, în loc de Basarabia 
cum rostim noi. 

Cât timp în conştiinţa lor spaţiul dintre Nistru şi Prut va purta nume de 
draci, chiar arabi, ei ne vor urî, ne vor identifica în continuare cu „ţiganii” 
poetului Puşkin, ne vor dispretui. 

Dragostea pe care ne-o arată Medveev, Putin şi patriarhul Kirill e una 
ipocrită. 

Ei urmăresc un singur scop: să nu fim împreună cu neamul nostru, cu 
frații noştri, cu Uniunea Europeană, ci — tot cu ei, tot cu Siberia, tot cu min- 
ciuna lor despre noi. 

Avem nevoie să fim apärati de „dragostea” „fratelui mai mare.” Pentru 
asta urmează să ne asumăm, fiecare dintre noi, naționalitatea română. Ca 
moldoveni, suntem ai nimănui. Ca români, s-ar putea ca ţara să nu ne 
părăsească la nevoie. 

Conducătorii Imperiului de la Răsărit ne-au dat de înţeles şi prin gura 
patriarhului Kirill, că, de la o zi la alta, tancurile ruseşti sunt gata să treacă 
Nistrul, ca să-şi ocupe propria ţară. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 615 


Îmi place ultimul paragraf din textul lui Dabija. Parcă l-am 
auzit pe undeva, pe ulița noastră... 


* 


România liberă, 27 august 2010 
TRANSPARENT À. WikiLeaks a publicat un nou document socant 

Raport CIA: SUA - "exportator de terorism" 27 August 2010 

Site-ul care în urmă cu o lună a postat rapoartele secrete ale 
Pentagonului cu privire la războiul din Afganistan, dezvăluie acum temerile 
CIA asupra impactului de imagine pe care îl au cazuri precum cel al 
lui Baruch Goldstein, un doctor evreu american care a omorât 29 de 
palestinieni. 

SUA sunt exportator de terorism, arată un raport secret al Agenţiei 
Centrale de Informaţii (CIA) publicat miercuri de WikiLeaks, un fenomen 
care, dacă va deveni o percepţie larg răspândită, va deteriora relațiile cu 
aliaţii şi va scădea disponibilitatea acestora de a colabora cu SUA în comba- 
terea terorismului inclusiv „a extrădărilor extraordinare", relatează 
Washington Post. 

Aceasta este concluzia unui raport de trei pagini realizat, în februarie, 
de Celula Roşie (Red Cell) a CIA, un centru de analize creat după atentatele 
teroriste de la 11 septembrie 2001 de către directorul de atunci al Agenţiei, 
George Tenet, cu scopul de a furniza analize „instantanee" asupra „unei între- 
gi serii de probleme analitice”. 

Intitulat „Ce ar fi dacă străinii percep Statele Unite ca un «exportator de 
terorism?», documentul îl citează, printre alţii, pe David Headley, cu dublă 
cetăţenie, pakistaneză şi americană, pentru a demonstra că Washingtonul este 
un exportator de terorism. Headley a pledat vinovat, anul acesta, de acţiuni 
de monitorizare pentru susținerea atacurilor de la Bombay, India, comise în 
2008 de organizaţia Lashkar-e-Taiba, în care au fost ucise 160 de persoane. 

„Exportul de terorism" din SUA către alte state nu este un fenomen nou, 
arată raportul, care analizează atacuri comise de teroristi originari din SUA 
sau finanţate de pe teritoriul american. „Multă atenţie a fost acordată recent 
apariţiilor tot mai dese ale unor terorişti islamişti născuţi în SUA, care au ata- 
cat interesele SUA, în principal pe teritoriul naţional. Mai puţină atenţie a 
fost însă acordată cazurilor de terorism originar din SUA, nu neapărat de 
natură islamistă, care au vizat ţinte nonamericane în alte state. Raportul 
citează un caz, din 1994, în care un doctor evreu american, Baruch Goldstein, 
a emigrat din New York în Israel, s-a alăturat grupării extremiste Kach şi a 
omorât 29 de palestinieni, în timpul unei rugăciuni, la Mormântul 
Patriarhilor, în Hebron. Acest atentat a declanşat un val de atentate, comise 
de o grupare extremistă palestiniană în 1995. 

În timp ce experţii în lupta antiteroristă se concentrează asupra ame- 
nintärilor interne, Al Qaeda şi alte grupări teroriste „ar putea să-şi fi intensi- 
ficat recrutarea de americani care să opereze în străinătate", avertizează 
raportul. 

lar dacă această „marcă" devine cunoscută, partenerii străini ai 
Washingtonului ar putea deveni „refractari" la colaborarea cu SUA, ar putea 
chiar cere „extrădarea de cetăţeni americani" pe care-i suspectează de tero- 
rism. Refuzul Statelor Unite de a extrăda cetăţeni americani ar putea afecta 
alianțele, iar „în cazuri extreme, ar putea determina unele Guverne să extragă 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 616 


în secret cetăţeni americani suspectaţi de terorism provenind de pe teritoriul 
american" 

Purtătoarea de cuvânt a CIA, Marie Harf, a minimizat importanţa docu- 
mentului. „Acest tip de produs analitic, identificat în mod clar ca provenind 
de la Celula Roşie a Agenţiei, are doar rolul de a stimula gândirea şi de a 
prezenta diverse opinii”, a declarat reprezentanta agenţiei de informaţii 
americane. 

Pe 23 iulie, site-ul WikiLeaks.org a dat publicității 76.000 de pagini din 
rapoartele secrete ale armatei SUA cu privire la operațiunile din războiul 
afgan - un demers calificat drept „extrem de iresponsabil" de către autorităţile 
de la Washington. 


Ziceam că israelienii - specialişti în “extragerea” unui 
coreligionar, bănuit de crime împotriva umanităţii, în general 
(din punctul de vedere al USA, dar erou din a Israelului). Ei, ce 
s-ar întâmpla? 

Ei, ce! Täcere asurzitoare. Tratativelor vor rămâne secrete 
50 ani, când vom afla că Israelul a închis gura Americii cu: 

«Voi vorbiti, care linsati negri?» 


x 


Hotărît: azi este o bogată zi de presă-de-citat (cu drag): 
Iată şi exemplul următor - din jurnal.md: 


27 Aug 2010 Republica Moldova aniversează 19 ani de 
independență 

(...) Pe 27 august 1989 la Chişinău a avut loc cea mai mare 
demonstrație din istoria țării de până atunci. Peste 750 de mii de mol- 
doveni s-au adunat în centrul capitalei pentru a cere Sovietului Suprem 
al RSS Moldoveneşti, oficializarea limbii române şi trecerea la alfabe- 
tul latin. Exact doi ani mai tarziu Parlamentul de la Chişinau a adoptat 
Declara?ia de Independență a Republicii Moldova. 


* 


27 Aug 2010  jurnal.md 
18 deputaţi ai primului Parlament au primit „Ordinul 
Republicii” 

Cu prilejul Zilei Independenţei Republicii Moldova, 18 deputaţi 
ai primului Parlament, semnatari ai Declaraţiei de Independenţă, au 
fost decoraţi cu „Ordinul Republicii”. 

Preşedintele interimar Mihai Ghimpu a semnat, astăzi, un decret 
în acest sens. „Cu toţi îi cunoaştem pe cei care au luptat în prima linie 
pentru independenţa Republicii Moldova şi au contribuit masiv la pro- 
movarea valorilor democratice”, a declarat Ghimpu. 

„Ordinul Republicii” a fost primit de Nadejda Brânzanu, Petru 
Buburuz, Eugenia Bulat, Ion Ciuntu, Mircea Druc, Nicolae Costin 
(post mortem), Lidia Istrati (Ciobanu) (post mortem), Valeriu Matei, 
Ion Moraru, Alexandru Moşanu, Vasile Nedelciuc, Constantin 
Oboroc, Tudor Panţâru, Anatol Salaru, Andrei Vartic (post mortem), 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 617 


Ion Vatamanu (post mortem), Boris Vieru şi Petru Soltan. 

In decret se menţionează că distinctiile au fost conferite în semn 
de profundă gratitudine pentru contribuţia remarcabilă la Mişcarea de 
Eliberare Naţională, şi pentru merite deosebite la promovarea valorilor 
democratice şi istorice. 


x 


Şi de citat cu durere, cu mânie, cu neuitare: 
Document despre ce am trăit şi noi şi familiile noastre - însă 
pe malul drept al Prutului: 


Timpul, 27 August 2010, ora 04:58 
CRIMELE COMUNISMULUI 
“Un minigulag în centrul Chişinăului 

Cel puţin 60 de mii de basarabeni au fost întorşi cu forţa în 
RSS Moldovenească după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Se consideră că gulagurile au existat doar în Rusia, avându-se în 
vedere locurile unde erau internaţi şi deţinuţi cei supuşi represiunilor 
politice în anii stalinismului, condamnaţi la ani grei de detenţie şi 
munci istovitoare. Totodată, gulaguri se numeau zonele situate, în 
mare parte, dincolo de Ural şi în Siberia, de unde cei ajunşi acolo, de 
obicei, nu se mai întorceau. În fine, se cunoaşte că instituţiile respec- 
tive erau sub conducerea unei administrații militare din cadrul NKVD, 
denumită Direcţia principală a lagărelor (Glavnoie Upravlenie 
Lagerei - rus.), de unde şi prescurtarea GULAG. 

Ei bine, un gulag a existat şi la Chişinău, fapt ţinut în mare taină 
de autorităţile de la noi atât până la 1991, cât şi după. Arhiva 
Serviciului de Informaţii şi Securitate al R. Moldova conţine un fond 
intitulat „Materiale documentare de filtrare şi trofeu în privinţa persoa- 
nelor repatriate în ţară în primii ani de după Războiul al Doilea 
Mondial şi foştii prizonieri de război”. Potrivit unui document oficial, 
emis de SIS, aici sunt stocate informaţii şi tot atâtea dosare pentru circa 
48.000 de persoane originare din Basarabia, a căror soartă a fost 
influenţată, mai întâi, de cel de-al Doilea Război Mondial, şi apoi de 
acest gulag. 

După cum sugerează denumirea fondului respectiv, el se referă la 
două categorii de persoane: a) persoane civile repatriate în RSSM în 
primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial şi b) foştii prizo- 
nieri de război. Precizăm că prin „repatriere” înţelegem aducerea cu 
forţa a basarabenilor care au rămas în România şi în alte state din 
Europa după 1944 sau au fost duşi la muncă forţată în Germania. 
Prizonierii de război erau ostaşii basarabeni din Armata Română luaţi 
în captivitate de sovietici pe frontul german, la gurile Donului sau la 
Stalingrad, inclusiv după 23 august 1944 pe teritoriul României. 
Aceste categorii de persoane, odată nimerite în mâinile sovieticilor, 
erau internate într-un loc special numit Centrul de filtrare şi trofeu 
care, de fapt, în cazul celui din Chişinău, era un minigulag local. 

Ideea unor lagăre speciale apare la 1940 (faţă de gulagurile tra- 
diionale, care au apărut cu mult înainte), când circa 5,5 mii de soldaţi 
sovietici au ajuns în captivitate la finlandezi (toţi fiind trimişi într-un 
lagăr din reg. Ivanov, majoritatea judecaţi, iar soarta celor mai mulţi nu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 618 


se cunoaşte). Ulterior, în luna decembrie 1941, Comitetul de Stat pen- 
tru Apărare al URSS - organul suprem executiv în timpul războiului - 
a emis o hotărâre care prevedea organizarea de lagăre, în cadrul 
NKVD, pentru verificarea „foştilor soldaţi ai Armatei Roşii, ieşiţi din 
încercuire, care au evadat sau au fost eliberaţi din captivitate”. 
Observăm că, potrivit concepţiei sovietice, aceşti soldaţi nu mai erau 
consideraţi ostaşi ai Armatei Roşii, ci „foşti”, adică duşmani. In lista 
persoanelor care trebuiau trecute prin asemenea lagăre au fost apoi 
adăugate şi persoanele civile care, din diverse motive, au nimerit peste 
hotarele URSS. Pentru a reglementa statutul unor asemenea centre, 
Lavrenti Beria, macabrul narkom al Securităţii din URSS, la 13 ianua- 
rie 1942, a elaborat un regulament special. In scurt timp, au fost apro- 
bate şi alte documente care reglementau statutul şi activitatea acestor 
centre. 

De obicei, centrele se organizau în foste hale, cazărmi, imobile 
mari cu multe camere etc., dar neapărat şi cu un spaţiu mare la sol, pen- 
tru a găzdui un număr mare de oameni cu bunurile lor personale, cu 
garduri înalte, bine păzite. Printr-o hotărâre, s-a stabilit că alimentarea 
persoanelor din aceste centre se efectua la fel ca în gulaguri. Potentialii 
„locatari” ai unor asemenea centre erau identificaţi de toate organele 
de represiune din URSS, iar odată căzuţi în mâinile lor erau aduşi aici 
de un convoi al NKVD. Comisia care se pronunţa asupra sorții persoa- 
nei era compusă dintr-un reprezentat al NKVD, unul al NKGB, al trei- 
lea reprezentând SMERS-ul (unitatea militară care se ocupa de prinde- 
rea agenţilor străini). Persoanele intrate aici erau supuse unei verificări, 
fund trimise demersuri la câteva instituţii specializate pentru a se afla 
dacă există materiale compromiţătoare pe numele lor. In funcţie de 
răspunsuri, cetăţeanului fie i se întocmea o fişă personală, fie, dacă era 
suspectat, era supus unui interogatoriu. Celor cărora li se depistau 
unele elemente suspecte li se intenta un dosar penal şi erau trimişi în 
GULAG-ul mare. Din categoria aceasta făceau parte foştii soldaţi ai 
Armatei Roşii (căzuţi în captivitate la nemți) şi cei din Armata Română 
(suspectaţi de colaborationism sau că au deţinut funcţii în administraţia 
română a Basarabiei etc.). Celor „curaţi” (duşi de bună voie la muncă 
în România sau în alte state) li se elibera, în loc de paşaport, o legiti- 
matie specială şi ei nu aveau dreptul să părăsească regiunea indicată 
drept loc de trai. Se aflau la evidenţa NKVD, li se luau amprentele 
digitale. 

Potrivit unor date, către vara lui 1945, în URSS activau 43 de 
lagăre de filtrare speciale, 26 de lagăre de filtrare, 74 de lagăre de 
control şi 22 de puncte de selecţie pe teritoriile Germaniei şi ale altor 
state din Europa de Est. Odată cu ajungerea Armatei Roşii la hotarele 
URSS, s-a decis înfiinţarea unor asemenea centre de filtrare şi trofeu 
pe linia graniţei. 

Nu toţi foştii cetăţeni sovietici doreau să fie repatriați, fapt obser- 
vat şi de aliaţii sovieticilor. Pentru a-i ademeni să revină, autorităţile 
comuniste asigurau guvernele american, englez şi francez, în ale căror 
zone se aflau cetăţeni sovietici, că aceştia nu vor fi supuşi persecuțiilor. 

Despre existenţa Centrului de la Chişinău se pomeneşte într-un 
raport al procurorului general al RSSM, F. Doncenko, adresat la 17 
ianuarie 1945 locţiitorului procurorului general al URSS pentru dosa- 
re speciale, general-maiorul de justiție Vavilov: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 619 


„Strict secret. Raport privind starea punctului de filtrare din or. 
Chişinău. Prin prezenta, Vă aduc la cunoştinţă următoarele: In RSS 
Moldovenească, sosesc cetăţeni ai URSS, care trebuie repartizaţi în 
diferite regiuni ale URSS, repatriați din România. Pentru verificarea 
lor, din luna octombrie 1944, în or. Chişinău funcţionează un Centru 
de filtrare. Luând cunoştinţă de activitatea lui, am stabilit că reprezen- 
tantul Ministerului Apărării al URSS, al SCN [Sovietul Comisarilor 
Norodnicil al URSS si SCN al RSSM este cel care conduce acest 
Centru. Centrul are o capacitate de 1.000 de persoane. Termenul de 
şedere în Centru a fost stabilit de 10 zile. Timp de trei luni, de când 
funcţionează, prin Centru au trecut circa 10.000 de persoane. 
Termenul de şedere, în anumite cazuri, se prelungeşte. 

Actualmente, la Centru se află peste 2.000 de persoane, cu ani- 
male şi bunuri. Cred c?, în procesul repatrierii, prin Centru trebuie să 
treacă nu mai puţin de 150.000 de persoane. La inițiativa şi cu parti- 
ciparea mea, chestiunea Centrului a fost discutată de organele de 
resort din RSS Moldovenească. 

Printr-o Hotărâre a SCN al RSSM, se prevede organizarea încă 
a unui Centru în or. Bălţi, cu o capacitate de 2.000 de persoane. Până 
în prezent, Procuratura nu a verificat activitatea Centrului. Consider 
că supravegherea activităţii Centrului trebuie pusă în sarcina procu- 
rorului militar sau a procurorului militar al NKVD al RSSM. Pun în 
discuţie acest subiect în faţa Dvs. în mod prioritar. Rog să fiu infor- 
mat. Procurorul RSS Moldoveneşti, consilier de stat de justiţie de ran- 
gul III F. Doncenio ”. 

O altă informaţie despre Centrul de filtrare şi trofeu din Chişinău 
este furnizată într-o telegramă a lui Lavrenti Beria adresată condu- 
cerii URSS: 

„02.01.1945. Nr. 11/b. Strict secret. Tov. Stalin, Molotov şi 
Malenkov. NKVD a URSS raportează că, din momentul începerii acti- 
vitätii centrelor de filtrare şi control pentru receptionarea cetăţenilor 
URSS în patrie, până la data de 30 decembrie 1944 au fost 
recepționate şi verificate 96.956 persoane. Inclusiv în RSS 
Ucraineană - 13.960, RSS Bielorusă - 7.228, RSS Moldovenească - 
9.688, RSS Estonă - 18.456 (ai naibii “moldovenii” şi estonienii: ei 
erau mult mai... “verificaţi” decât alţii - din regiunile slave... n.m. 
P.G.), Regiunea Leningrad - 45.011, Regiunea Murmansk - 2.610. 

Din numărul total al acestora, au fost eliberate, cu permis de 
şedere la locul de trai, 38.428 persoane, trimise la comisariatele mili- 
tare - 5.824 persoane, pentru încorporare, trimise pentru verificări 
suplimentare în lagărele speciale ale NKVD - 43.693 persoane. Printre 
cei verificaţi au fost depistate şi arestate 153 persoane, complici ai 
nemților, trădători de patrie”. Telegrama aminteşte despre două per- 
soane descoperite la Centrul din Chişinău, cărora li s-au intentat dosa- 
re penale. 

Problema repatrierilor cetăţenilor sovietici în URSS era una de 
interes naţional, aşa încât, de exemplu, vicecomisarul pentru aface- 
rile externe al URSS Visinski adresa, la 23 aprilie 1945, o scrisoare 
lui Stalin, prin care îl informa că în România, 18 mii de foşti cetăţeni 
ai URSS nu doresc să se întoarcă în ţară. Vişinski a propus 
repatrierea lor cu forţa. 

Să reconstituim numărul (şi data) celor intraţi la Centrul de filtra- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 620 


re din Chişinău. Potrivit inventarului nr. 1 din arhiva SIS, prima par- 
tidă de basarabeni, în număr de 75, intră la Centru pe 20 decembrie 
1944 (din raportul lui Doncenko vedem că Centrul fusese înfiinţat mai 
devreme). Numele celor intraţi sunt trecute în ordine alfabetică. Până 
la finele anului, Centrul a mai găzduit: la 22 decembrie - 32 persoane, 
la 26 decembrie - 161, la 27 decembrie - 110 şi 28 decembrie - 29. In 
total, în 1944 la Centru au fost aduse 411 persoane (credem că în regis- 
tru erau trecuţi doar basarabenii, iar persoanele care nu erau originare 
din Basarabia erau luate la evidenţă la centrele în care erau trimise). 
Odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a crescut şi 
numărul celor intraţi la Centru. Astfel, în 1945, la Centru au fost aduse 
3.803 persoane, în 1946 - 8.853 persoane, în 1947 - 13.941 persoane. 
Către finele anului 1950, prin Centrul de la Chişinău fuseseră trecute 
36.784 persoane, în anul morţii lui Stalin erau deja 46.416, iar la fine- 
le anului 1960 - 56.487 persoane. Ultima înscriere în registru datează 
cu 15 august 1995, fiind, de fapt, un dosar rătăcit prin arhivele altor 
instituţii militare şi transmis SIS-ului. La această dată, numărul persoa- 
nelor ale căror dosare se păstrează aici este de 58.955. 

Deşi SIS-ul anunţă oficial că fondul respectiv conţine peste 
48.000 de dosare, observăm că, în realitate, în cele 18 inventare ale 
acestui fond au fost înscrise 58.955 persoane. Diferenţa, de 10.955 de 
dosare, fie a fost comasată cu dosare identice ale aceleiaşi persoane, fie 
au fost trimise în alte centre de filtrare, fie au fost distruse. In registru, 
în dreptul a aproape jumătate dintre cei ajunşi la Centru este trecută 
inscripţia „Dosar special de cercetare” (Fond spetialnogo deloprois- 
vodstvo - rus.), adică persoanei 1 s-a întocmit un dosar, ea „căpătuin- 
du-se” cel puţin cu deportare pentru şase ani în regiunile periferice ale 
URSS. 

Repatrierea foştilor cetăţeni ai URSS s-a terminat către 1948. În 
cinci ani, au fost repatriați în total în URSS circa 1,5 min. de foşti 
ostaşi sovietici şi peste 3,5 mln. de persoane civile. Printre aceştia, au 
fost şi cele 58.955 de persoane trecute prin Centrul din Chişinău. 
Conform unor informaţii neconfirmate încă, gulagul de la Chişinău 
s-ar fi aflat în zona Spitalului „Toma Ciorbă”. Nu cunoaştem cât timp 
a activat centrul respectiv. Legea privind reabilitarea persoanelor supu- 
se represiunilor politice vizează şi aceste persoane. In cea mai mare 
parte, ele aşa şi n-au fost reabilitate. 

P.S. Soarta persoanelor trecute prin gulagul de la Chişinău 
(fişierele pe care le reproducem) a fost diferită: Mefodie Buruian a fost 
trimis la locul de baştină - Vasilcău, jud. Soroca, iar Constantin 
Amardeoli (Amarghioalei?) s-a ales cu deportare în RASS Komi, pe 
un termen de şase ani. 

P.P.S. Pe teritoriul fostei RSSM a mai existat un centru de filtra- 
re la Bălţi şi altul la Bender (Tighina). Pentru zona de sud a Basarabiei, 
au fost deschise centre de filtrare la Ismail şi Cetatea Albă, dar acestea 
ţineau de RSS Ucraineană. 

2010 Timpul. Toate drepturile rezervate 

Publica articolul pe: Twitter Facebook ShareThis 

Etichete: Mihai Taşcă, GULAG, NKVD, Lavrenti Beria, 
Centrul de filtrare din Chişinău, prizonieri de război, arhiva SIS 


Comentariile cititorilor 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 621 


1. De Limba romana la 28.08.2010, ora 01:41 
Cand vor fi desecretizate arhivele KGB-ului cu privire la interzicerea limbii romane? 
In toate institutiile de invatamant din Moldova erau curatori KGB care se ocupau cu 
persecutarea studentilor moldoveni, care incercau sa aduca carti romanesti in 
Chisinau. Cand vor fi desecretizate interogatoriile la care erau supusi studentii din 
Moldova? Erau indicatii KGB cu privire la denumirea limbii si la interzicerea folo- 
sirii glotonimului "limba romana"... 


x 


În sfârşit, un prilej de descretire a fruntilor: 


“Primul parc national din Moldova 

Parcul National Orhei, unicul de acest gen în Republica Moldova, va fi 
amplasat pe o suprafaţă de peste 20 de mii de hectare şi va include 15 sate 
din două raioane — 14 din Orhei şi comuna Romanesti din Străşeni. „Acest 
proiect este o adevărată perlă”, a declarat directorul Grădinii Botanice din 
capitală, Alexandru Teleuţă, la un seminar organizat la Orhei, la care a fost 
lansată campania de sensibilizare şi informare a populaţiei în domeniul 
conservării biodiversităţii, transmite Info-Prim Neo. 

Primul parc naţional din Republica Moldova va avea patru zone, două 
dintre acestea vor fi de agrement: una de agrement temporar, unde vor putea 
fi vizitate locuri pitoreşti, iar cealaltă de agrement de lungă durată, în care vor 
fi construite pe viitor hoteluri şi baze turistice. În zona de agrement temporar 
un agent economic a ridicat deja câteva căsuțe pe marginea unui lac, unde 
oamenii se pot odihni pentru o taxă convenită cu patronul. 

Celelalte două zone ale parcului vor fi pentru cercetare şi protecție 
integrală. În una dintre acestea vor fi cultivate plante agricole, dar şi 
copaci — stejari, frasini, tei etc., a spus şeful ocolului silvic Selişte, Gheorghe 
Cuza.*) 

„Avem plăcere de a implementa componenta de informare şi educare a 
populaţiei din regiunea Orhei, în special în ceea ce ţine de conservarea 
biodiversivităţii şi crearea Parcului National Orhei. Cred că vom face un 
lucru bun şi util”, a declarat preşedintele ONG „ProRurallnvest, Viorel 
Gherciu, la conferinţa de presă susținută la Orhei în aer liber. 

„Este primul proiect de acest gen. Felicitări pentru lucrătorii în 
domeniul mediu, dar şi pentru toți cetăţenii Republicii Moldova că în sfârşit 
în ţara noastră a apărut un parc naţional”, a declarat ministrul mediului, 
Gheorghe Salaru. 

Parcul Naţional Orhei este un proiect realizat de Ministerul Mediului, 
finanţat de Fondul Global de Mediu şi implementat de PNUD Moldova. 
Bugetul proiectului este de 2 milioane de dolari, iar termenul de implemen- 
tare până în anul 2013. 

Sursa: Info-Prim Neo 


*) Gheorghe Cuza îmi este văr (din ramura maternă) - sau nepot, dacă fiica sa, 
Elena Cuza declara că îmi este stră-nepoată. 

La începutul acestui an am aflat de la nepoata Angela Goma Trubceac că o 
strănepoată - Lena, Lenuţa Cuza - fusese ucisă, împreună cu o colegă de liceu de 
un automobilist, la Orhei. 

In această lună, august, Gelu Tofan, călătorind la Mana şi la Orhei, la recoman- 
darea mea, l-a căutat şi pe Gheorghe Cuza. Din păcate acesta era ocupat în acel 
moment, însă dacă merg la Chişinău în octombrie, voi avea prilejul să-l cunosc. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 622 


Să mă dedau iar Utopiei? Ah, cum m-aş! Cum as pune-o jos 
si aş o - pe Dânsa! Bine-bine, sunt bătrân, sunt ne-sănătos, dar 
spuneti-mi, rogu-vă: când se adresează omul lui Dumnezeu? 
Când are nevoie de EI! 

Eu recurg la Utopie: am mare nevoie de ea. S-o. 


Duminică 29 august 2010 


Utopia-i boală moală - dar n-o las să se apropie, o ţin la 
distanţă, acolo, în serpentinele Răutului. 

În urmă cu aproape 20 ani m-a vizitat o basarabeancă; 
medic-de-front la Cocieri, unde a luptat şi nepotul meu Ionel 
Goma. Fusese şi ea rănită de “cazaci”, şi ea fusese internată o 
vreme în România. Ajunsă în Franţa era în aşteptarea azilului 
politic. Ea mi-a adus un album fotografic cu Orheiul în general, 
cu “Orheiul Vechi” în special, aşezare mongolă considerată 
“capitala răsăriteană” a Imperiului lor care atunci se întindea 
până la Adriatica. Cunoşteam “istoria”, ştiam că urmele 
mongole erau säräcute, însă mai mult m-a interesat. ..topografia 
zonei. Răutul se scurgea printre maluri proporoase, ciuruite de 
locuinţe troglodite şi de câteva biserici - şi ele scobite în stâncă. 
Peisajul mi s-a arătat de o frumuseţe fără seamăn - şi, în acelaşi 
timp, nelinistitor: Asia ceea începea la câțiva chilometri spre 
răsărit, de la Nistru încolo - până la Vladivostok... 

Despre această zonă era vorba în articolul reprodus, iar 
prezenţa lui Gheorghe Cuza, vărul meu, care urma să supra- 
vegheze partea de vegetaţie - mai ales cea de pădure - m-a făcut 
să mă las utopizat: Doamne, să am eu o căsuţă pe-acolo... 

Delirul a luat calea bătătorită. Şi s-a oprit când mi-am pus 
întrebarea de căpătâi: «Şi ce fac eu în căsuţa mea din Parcul 
Natural al Orheiului?». 

Doar n-o să fac acolo - ziceam că, ajutat de vărul Gheorghe 
am o căsuţă-măricică - : biblioteca, avînd şi manuscrisele mele... 

Cine să bată drumul până acolo, unde va fi o zonă turistizată 
- ca să citească... “operele” în manuscris (în fine, în dactilogra- 
me) ale lui Goma? 

Mă opresc. Istovit de-atâta utopismus. 


Luni 30 august 2010 


Nu m-au mai pişcat pişcarii - ei sunt termometrul meu. 
Înseamnă că a venit frigul. Asea 1€!, vorba morometelui de 
veacuri: 12 grade celsius. Azi-mâine are să ningă. 

Zile grele, cele din săptămâna trecută. Grele-grele. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 623 


Filip a avut dificultăţi în pregătirea textului Osfinato în 
vederea amazonizării: partiturile, mânca-le-ar Goma! 


Terminînd textele libere spre Amazon (spre Flori 
Bălănescu), au rămas pe dinafară cărţile publicate la Curtea 
Veche, adică şi “Scrisuri 1” (să am gura aurită). 

Că tot nu mai aveam ce face, m-am apucat să pregătesc seria 
de jurnale, 18 cu 2009. Am făcut vreo 30 pagini din Primul. 

Istovit, încerc să dorm puţin. 


La orele 14,30 am terminat de verificat Jurnal pe Sărite. 
Mai târziu am făcut şi Căldură Mare. 


Marti 31 august 2010 


Am terminat şi Jurnal de Noapte Lungă. 

Mă consolez cu ce pot: 

Flori Bălănescu nu este, pentru moment dispombilă, ceea 
ce nu mă împiedecă de a visa la amazonizare a volumelor: 4 din 
primele trimise, apoi 3 din Jurnale. 

x 


Ce-i asta, oameni buni?: 


“Dorin Tudoran: Eu, fiul lor 
Fragmente din volumul în curs de apariție la Editura Polirom; prefață 
de Radu Ioanid, postfață de Nicolae Manolescu ” 

“Volumul Eu, fiul lor conține o selecție din documentele de urmărire informa- 
tivă a lui Dorin Tudoran din perioada 1982-1985. Cu modificări minore, structura 
cărții respectă ordinea documentelor aflate în 5 dintre cele 18 volume, cît însumează 
dosarul lui Dorin Tudoran creat de Direcția Securității Statului (DSS), aşa cum au 
fost ele depozitate în arhiva DSS CID şi, ulterior, transferate în arhiva CNSAS de 
către SRI şi SIE. ” 


Aşa, carevasăzică: poetul disident Dorin Tudoran, posesor a 
18 volume “îngrijite” de Securitate (sunt gelos: în luna mai 1977, 
când, în anchetă, la Rahova, amenințat cu pedeapsa capitală 
pentru trădare de patrie mi s-au dat să citesc dosarele, erau abia 
7!, şi nici acelea pline) Tudoran, ziceam, publică o carte prefațată 
de bolşevicul sionist, holocaustologizator “Radu Ioanid”, lepră 
falsificatoare de adevăruri istorice şi postfatatä de pupincuristul 
“discret”, elev al turnätorului Ivaşcu, Nicolae Manolescu, 
turnător notoriu el însuşi - şi el holocaustologizator analfabet - pe 
spinarea mea! 

«Bravo, frate Dorine!», ca să-i plagiez pe aburiții săi 
parteneri de blog, în frunte cu caraula Antonesei. 

Cum Dumnezeu a ajuns Tudoran să accepte ca o carte 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 624 


(întâmplător a sa, dar carte) să-i fie flancată de aceste două 
lepădături: “R. Ioanid” şi Manolescu? Întrebare inutilă: după 
1989 hokeistul nostru şi-a arătat preferința pentru hoituri, pentru 
haznale. Dacă el, Tudoran, a scris despre o carte a inomabilului 
C.T. Popescu, de ce mă mir că acum se lasă prefaţat de hiena 
purtînd numele de împrumut “loanid”, acest individ prost, rău, 
veninos, care s-a trezit după “rivulutie” că duşmanul lui de 
moarte este românul, deci trebuie culpabilizat, acuzat de moartea 
a... 400 000 de evrei şi pedepsit, pus să plătească cu sufletul 
această crimă inexistentă ! A uitat Tudoran ce trebuşoară a făcut 
viermele prefatator al său ? A uitat că ordura securistă fusese 
trimisul lui Iliescu la Washington? A uitat că a fost, cu Brucan, 
cu Petre Roman acuzator al poporulului român “ucigaş al 
evreilor”? Că a fost unul din indivizii care au netezit cale 
imensei porcării numită Comisia Wiesel, lipitoarea care suge 
ultimele picături de vlagä ale românilor, ca să plătească - tot ei ! 
- întreţinerea parazitilor care nu au altă treabă decât să pârascä, 
să acuze ce li se năzare - ultima “crimă” a noastră: Medalia Miron 
Cristea? 

Si acum o chestiune personală - dar nu atât de personală 
precum se arată la prima vedere: 

Prietenul meu Dorin Tudoran a rămas mut faţă cu agresi- 
unile unor “colegi” scriitori care mi-au făcut rău, mult rău, alun- 
gîndu-mă din ţară, din Uniunea Scriitorilor, din literatura română. 

Liiceanu, cel care mi-a sabotat, îngropat cartea de mărturii 
Culoarea curcubeului - de el cerută, de el editată, de el retrasă 
din librării, în 1990, de el trimisă la topit, la Buşteni: faţă cu o 
astfel de faptă - dovedită - Tudoran nu a luat partea agresatului 
eu, ci a agresorului numit Liiceanu. Nu m-a atacat şi el, dar... a 
declarat că nu-i vine să creadă că “Gabi” ar fi făcut una ca asta. 
Nu a scos un mieunat de protest faţă de o astfel de acțiune curat- 
culturalizatoare - este el complice al Liiceanului - prin tăcere?; 

C. T. Popescu: cel care, în iulie 1995, în cadrul campaniei 
Securităţii eterne de a discredita candidatura mea la preşedinţia 
României a publicat “Gomora”, un articol de bale şi de scuipati, 
acuzîndu-mă că cedasem Ceausescului, cerîndu-i iertare in 
genunchi - spre deosebire de disidentul Tudoran, cel care îl 
călcase în picioare pe Tiran, umilindu-l cu o cerere de emigrare! 
Nici vreo intervenţie de corijare a delirului cétépopesc la adresa 
mea - totuşi, prieten al său. Este Tudoran complicele lui C.T.P.?; 

Manolescu: nu îl deranjează pe Tudoran interviul luat lui 
Iliescu imediat după Marea Mineriadă, în iunie 1990, (cel cu 
“Omul, cu o mare”) nici lingerea în cur a tovarăşului Ion; în 
toamnă Manolescu publică în România literară (trei numere, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 625 


multe pagini), auziti, oameni buni: “dosarul de securitate al lui 
Gelu Voican Voiculescu” sub forma unei “Scrisori deschise lui 
Paul Goma”! Analfabetul Manolescu, nesimtitul Manolescu 
publică “dosarul de securitate” al... supraşefului Securităţii - şi, 
vorba lui Bulă: mai şi râde! Prietenul meu Tudoran nu a 
reacţionat - ca unul care ştie (cred eu, băiat bun) ce este un dosar- 
de-securitate. Prietenul Tudoran nu mişcă nici atunci când 
Manolescu scrie editorialul “Adio, domnule Goma!” prin care 
mă anunţă că nu mă va mai publica în revista lui tată-său. Si nu 
tresare - pe hârtie - prietenul meu Tudoran când Manolescu 
orchestrează antisemitizarea mea şi a lui Liviu loan Stoiciu, 
punînd la cale con- damnarea pentru... “antisemitism”, iar cei 
treizeci de arginti primiţi de la Rodica Gordon, Taubman, “Radu 
Ioanid” îi sunt däruiti, pentru vindere-de-coleg, sub forma amba- 
sadei Unesco de la Paris. Lipsa de reactie - intelectuală, scriitori- 
cească, morală - este ea complicitate cu Manolescu? Este! 

Să merg mai departe? Nu, fiindcă ajung la Monica 
Lovinescu şi la Virgil Ierunca - iar despre morţi, să le fie tärâna 
uşoară. 

Să nu-l uit pe Caraion: cum l-a vândut Tudoran, prin... 
ştergerea din cartea de imobil, citeşte: ne-pomenind, la biblio- 
grafia de la Kakistocratia că volumul de versuri scos la Victor 
Frunză fusese editat şi cu bänutii lui Caraion. Când s-a pornit 
campania de ură, de scuipati, de bale dirijată de acelaşi 
Manolescu împotriva lui Caraion, prietenul său Tudoran a tăcut 
ca un peşte, iar după un an, la întrebarea Marianei Sipoş de ce nu 
intervine în dezbatere, poetul Tudoran Dorin a răspuns ca un un 
elev repetent: 

«N-am găsit în librării cartea Doinei Jelea». 

Că dac-o găsea... O călca în picioare pe Jela - nu pe 
Manolescu. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 626 


SEPTEMBRIE 
Miercuri 1 septembrie 2010 


Am ajuns şi în septembrie. 

Jeri a avut loc la Chişinău ceremonia decernării titlului de 
membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Moldova lui 
Adrian Păunescu. Presa basarabeană îl laudă pe poet, însă 
România liberă îl... porcăieşte în lege, ba un comentator de pe 
forum s-a forumat astfel: “de ce minţi, te lăudai că mori - te-ai 
răzgândit?” Un altul aminteşte parodia : 

“Adrian Paunescu, la o vânătoare cu Ceausescu, dupa ce 
acesta a ratat un stol de rate: 

"Priviţi aceste rate, 

Si moarte ele zboara. 

Ştiţi ce le [mai] tine-n viaţă? 
Doar dragostea de tarä!"” 

Mi-o aduc aminte, eram încă în România. 

În legătură cu decernarea, pe un forum din Basarabia 
servietarul lui Wiesel, M. Shafir se trezeşte din somn şi îmi arde 
o copită: zice că numai Goma lipseşte de la Chişinău... Îl bag în 
mă-sa! Mi se-mpaişpe de apropierea de Păunescu, dar 
“Chisinäul”? Ce vrea să spună-acuze-condamne acest holocaus- 
tizator de trei copeici, fost prieten al meu, năpustindu-se asupra 
mea, din senin, tratîndu-mă de “negaţionist” - dar numaidecât 
recunoscînd că nu citise textul condamnat... Aşa-s şafirii: boi. 

Că mi-am adus aminte: acum vreo douăzeci de ani, Socor 
tocmai se întorsese de la Chişinău, din “misiune”. Ce fel de 
misiune? Nu mi-a divulga secretul americano-sionisto-bolşevic, 
el sugînd la trei tâte - ba chiar la patru, dacă socotesc şi 
“Basarabia - Noul Israel” - în schimb mi-a comunicat că 
(la Chişinău) cunoscuse “o fată din Mana: Portnoi”. Am căutat în 
mine, am găsit numele: într-adevăr, un elev de-al mamei se 
numea Portnoi, dar atât. Socor m-a întrebat cum de nu-mi aduc 
aminte de ea, doar am scris despre familia ei în Din Calidor... 

«E din familia dughenarului din Mana...», m-a ajutat Socor. 

«O evreică, Portnoi?», m-am mirat. «Să nu-mi spui că e 
verişoară cu Philip Roth şi cumnată cu complexele lui... Nu, 
soro, Portnoii din Mana era creştini!» 

«Portnoi înseamnă croitor...» 

«În ce limbä?», l-am întrerupt. 

«În limba... în care vorbeau evreii...», a “explicat” prietenul 
meu - şi fost “elev” al meu, îl initiasem şi pe el, în cămăruţa de la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 627 


anticarul Sterescu, în tainele, pentru ei, fii de de mari granguri 
bolşevici, a universului concentrationar din România. «Persoana 
zice că te cunoaşte, că îi cunoaşte pe părinţii tăi, care... au cam 
persecutat-o ca evreică...» 

«Părinţii mei n-au “cam persecutat” pe nici un evreu!» 

«Ea a spus că tatăl tău o tratase de jidoavcă împuţită...” 

«Când anume?», am sărit călare pe Cronologie. «Când?» 

«Imediat după ce Antonescu a intrat în Basarabia...» 

«Cum spui o asemenea prostie-minciună, tu, istoric? Ce 
vârstă are prietena ta Portnoi?» 

«E cam de-o vârstă cu mine» 

«Înseamnă ca este născută după 1946-47. Or “Antonescu a 
intrat în Basarabia”, vorba ta de istoric, în iulie 1941. Ştii unde 
era tata în momentul în care... o trata de jidancă împuţită? În 
Siberia, deportat de bolşevici! Iar când se născuse Portnoaia ta, 
noi eram de doi-trei ani refugiați în Ardeal! Te-a minţit, iar tu 
colportezi minciuni!» 

«Aşa mi-a spus ea - şi de ce zici că nu ţi-o aminteşti? Ea 
te ştie...» 

«Fiindcă am motive - cronologice - să nu mi-o amintesc! 
Ea nu are cum să mă ştie, fiindcă, în 1944 când am plecat în 
refugiu, ea încă nu se născuse - tu ai spus că e de vârsta ta. Si nu 
este posibil să se numească Portnoi, decât dacă s-a căsătorit cu un 
Portnoi creştin». 

«E numele ei de familie - de unde ştii că nu o cheamă 
Portnoi?» 

«De la mama», am zis, repede... 

“De la mama”, însă ceea ce îmi spusese Socor mă tulburase. 
Tulburat, nesigur am rămas până acum o lună, când Gelu Tofan, 
Flori Bălănescu, Angela Goma-Trubceac, Viorel Ilişoi au trecut 
şi pe la Mana. După ce au fotografiat “Calidorul care nu mai 
există”, au trecut la cimitir: au fotografiat mormântul factice al 
fratelui meu, Petrică şi alte morminte - acelea adevărate. 

Şi iată, în una din fotografiile făcute în tintirimul din Mana 
apare o cruce de mormânt proaspătă, din lemn, purtînd o placă pe 
care scrie: 

"Portnoi Pelaghia 21.04. 1928 - 21.12. 2005”! 

| Chiar dacă Pelaghia murise în urmă cu cinci ani, crucea 
arăta a fi recentă] 

În partea de sus (a plăcii), zugrăvită, într-un chenar, o cruce, 
deci Portnoi era/este creştin/ă! Crucea propriu-zisă fusese 
plantată în marginea unui mormânt înţărcuit cu grilaj de fier, 
îngrijit; în spate, crucea de piatră a “titularului” din fotografie, 
deduc un bărbat, însă nimic din scris nu este vizibil. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 628 


Apoi, “amănuntul”: acel mormânt se află în cimitirul 
ortodox românesc - nu ştiu să existe, în Mana, cimitir evreiesc, 
dealtfel dughenarul, cunoscut ca “Avrum” dispăruse din sat odată 
cu retragerea armatei sovietice, în iunie-iulie 1941 şi nu s-a mai 
întors, cât am mai rămas noi în Mana: până în 25 martie 1944. 

Deci Portnoi a fost/ este un nume purtat de un creştin. 
Stiam eu de la mama... 


Joi 2 septembrie 2010 


Azi ne aflăm în a doua zi din septembrie. Şi în Basarabia şi 
aici, în Franţa a început şcoala. 


x 


“ION ANTONESCU A FOST EXECUTAT ILEGAL 
— LA COMANDA MOSCOVEI 
September 2nd, 2010 admin Posted in Filozofie şi istorie (1) 
VEACESLAV STAVILA 

“Ion Antonescu, ultimul mareşal al românilor, a fost arestat la ordinul 
regelui Mihai I la 23 august 1944. La scurt timp, regele îl transmite sovieti- 
cilor, iar aceştia, la 1 septembrie, îl transportă pe mareşal la Moscova unde l- 
au ţinut ostatic 1 an şi 7 luni. 

Este adus în România la finele lui aprilie 1946. Deşi Codul Penal al 
României de atunci nu prevedea pedeapsa cu moartea, autorităţile sovietice 
de ocupaţie îl condamnă la pedeapsa capitală şi îl execută la 1 iunie 1946. 

NB. Inainte de execuţie maresalul a depus o cerere de grațiere. Regele 
Mihai I, după consultări cu politicienii, a fost de accord sa acorde gratierea, 
însă fiind ameninţat de sovietici, a renunţat. Mai târziu, Mihai de 
Hohenzollern a declarat următoarele: “autoritatile sovietice m-au amenintat 
că în cazul gratierii armata sovietică va interveni brutal cu tancurile.” 


De ce tratamentul... preferențial? Pentru că, în capul lor 
cubic, calupic (vezi caricaturile lui Sâsoiev) numai conducătorii 
de oşti care puseseră piciorul pe pământul sfânt al Rusiei sunt 
vinovaţi? Încâlcite erau căile Tovarăşului Stalin. Din acest motiv 
Mannerheim nu a avut nimic de suferit după încheirea ostilităţilor 
cu Finlanda (dealtfel întregul război fino-sovietic s-a dus pe 
teritoriul Finlandei, în final învinsă şi ciopârțită şi de Karelia 
(“cea până la Oceanul Înghetat”, cum cântau bravii krasnoar- 
meieti după ce i-au covârşit pe finlandezi cu proporția 1.000/1)? 
La fel Horthy. În schimb, Antonescu a comis păcatul de moarte: 
a călcat, cu picioarele-i personale, vorba lui Dinescu, pământul 
Rusiei - unde?: în Basarabia (furată de ei, Ruşii!, în 28 iunie 
1940, în Bucovina de Nord, tot atunci răpită), când?: după 
alungarea hoardelor bolşevice, la mijlocul lunii iulie 1941. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 629 


x 


Să-i fie dat lui Obama să facă-pace-între două-dobitoace? 
Ce bine-ar fi - deşi. ..“nu prea e momentul” nici în Palestina. 


x 


În exclusivitate pentru Secretele Istoriei şi Tribuna 
Basarabiei. 

Nota: materialul din documentele care urmează mi-a fost 
cunoscut de la primele ediții ale Săptămânii Roşii”. Acum am 
ocazia să reproduc chiar documente. (P.G.) 


Alexandru Moraru ,„ BASARABIA : ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL” 
(DOCUMENTE DE ARHIVA) 
- Partea a V-a - 
- Ce spun documentele despre viata evreilor din anul 1941 - 


Documentul 13 g 
INSPECTORATUL REGIONAL DE POLIȚIE CHISINAU 
n. 88C 1941 August 10 
Către 
Poliţia Soroca 
Luaţi măsuri ca evreii din raza D-voastră să poarte obligatoriu un semn distinc- 
tiv format dintr-o stea cu şase colţuri (2 triunghiuri suprapuse) din stofă sau pânză de 
culoare galbenă de dimensiunile 7 cm, în diametru aplicat pe fond negru. 
Acest semn va fi purtat cusut pe partea stângă a pieptului. 
Veţi raporta executarea. 
L.S. INSPECTOR REGIONAL DE POLIȚIE (semnătura) 
Şeful serv. Inf. şi Secret. (semnătura) 


Documentul 18 


INSPECTORATUL REGIONAL DE POLIŢIE CHIŞINĂU N. 1051 
1941 August 26 

Către 

Poliţia Soroca 

Vă facem cunoscut că Domnul Preşedinte al Consiliului de Miniştri a hotărât 
ca nici un evreu să nu poarte vre-un semn distinctiv că este evreu, întrucât aceste 
semne pot da naştere la reactiuni, cari nu sunt de dorit. 

Luaţi măsuri urgente de întocmai executare. 

INSPECTOR DE POLIŢIE 

Alfred Pacsimade (semnătura) 

L.Ş. Şeful Serv. de Informaţii si Secretariat (semnătura) 


Documentul 19 
ROMANIA Primăria Com. Bădeni-Vechi Jud. Bălţi N. 215 
28 August anul 1941 
ONOR Preturei plasii Corneşti La ord. D-STRE N. 1325/941 
Avem onoarea a vă raporta următoarea situaţie a localurilor de şcoli din această 
comună: „ 
I. În comună sunt două localuri de şcoli, - Şcoala N.1 cu 3 săli de clasă şi 
Şcoala N.2 cu 2 săli de clasă. 
II. Toate sunt în curs de reparaţie 
III. Şcoala N.1 a fost aproape distrusă de sovietici, însă cu locuitorii prin 
muncă de folos obştesc, în cursul acestei săptămâni s-au renovat toată din nou şi în 
curând va fi terminată şi pusă în stare bună. 
IV. Localurile sunt încăpătoare pentru toţi copiii şi nu este nevoie de înfiinţarea altor 
localuri.  L.Ş. (semnătura) 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 630 


- Partea a Şaptea - 
Documentul 21 


CHESTURA POLIȚIEI MUNICIPIULUI CHIŞINĂU 
Biroul Sigurantei Nr. 2709. S 1941 August 30 
Către INSPECTORATUL DE POLIȚIE CHIŞINAU 

Făcând informaţii şi cercetări pentru a se stabili locul de înhumare al victimelor 
politice ale teroarei roşii am putut stabili astăzi următoarele: 

In localul fostului Consulat Italian de pe strada Viilor în prezent ars complect, în 
partea din fund a curtei, în apropierea unui beci, într-un loc viran îngrădit cu scându- 
ri înalte în parte arse, se găsesc două gropi mari proaspete, în care se află îngropaţi 
multi oameni dintre cei împuşcaţi în ajunul retragerii trupelor roşii din localitate. 

S-au găsit deasemenea două tărgi pline de sînge şi cu urme de gloanţe mai ales la 
extremităţi, ceea ce denotă că persoana pusă pe targă dacă avea convulsiuni se mai 
trăgea în ea în cap cu revolvere pentru a se asigura că este moartă (loviturile de armă 
se văd la capătul tărgei). 

Execuţia se făcea în beciul Consulatului unde sunt urme evidente de aceasta şi 
unde s-au găsit şi cele 2 tärgi. 

Bănuim că, în tot locul înconjurat cu gard stäi care are o suprafaţă de 150-160 metri 
aproximativ, se află îngropate cadavre de deţinuţi politici. 

In timpul stăpânirii ruseşti aci îşi avea sediul birou central al serviciului N.K.V.D. 
local şi aci se făcea ultimile cercetări şi cele mai riguroase pentru deţinuţi. 

Mâine vom face deshumarea cadavrelor pentru identificarea cadavrelor a victime- 
lor teroarei bolşevice din localitate. 

CHESTORUL POLIȚIEI, 
Maior, Al. Vasilescu. 
Seful Bir. Siguranţă T. Andreescu 


Documentul 27 


CHESTURA POLIȚIEI CHIŞINĂU COPIE 
Nr. 25 Conf. Personal 1941 Septembrie 5 
DOMNULE PRIMAR 
Avem onoare a vă comunica că în spatele clădirei fostului consulat italian s-a des- 
coperit un cimitir, unde au fost îngropaţi toţi românii executaţi de organele N.K.V.D. 
Până în prezent s-au scos din două gropi comune 40 cadavre, fiind în curs de dez- 
gropare. Întrucât urmează să fie înhumați în cimitirul ortodox cu pompa cuvenită ca 
eroi ai neamului, cât de urgent posibil, vă rugăm să binevoiti să dispuneti să se for- 
meze o comisiune de către Primăria Oraşului, care să se îngrijească de cele necesa- 
re. Comisiunea urmează să fie prezentă mâine dimineaţă 6 sept. Orele 8 la Chestura 
Poliţiei. Cel mai urgent lucru este facerea de coşciuge. 
CHESTORUL POLIȚIEI ss. Maior Vasilescu 


Documentul 28 


STĂRII CIVILE DOMNULE GENERAL, 

LA ORDINUL dvs. Nr. 100C, din 8 septembrie 1941, avem onoarea a Vă face 
cunoscut, că inițiativa desgropării, reînhumării cadavrelor desgropate din str. Viilor, 
cât şi iniţiativa solemnitätii şi desfăşurarea ei în bune condițiuni a fost luată de D-1 
Chestor al Poliţiei Municipiului Chişinău. 

Această Primărie a contribuit numai cu 75 coşciuge din scânduri şi 13 coroane din 
flori naturale adunate din grădinile publice ale Municipiului Chişinău. 

Nu cunoaştem dacă s-au îndeplinit formele legale pentru desgroparea şi înhuma- 
rea din nou a cadavrelor, adică dacă s-a obţinut autorizaţie de desgropare din partea 
Parchetului respectiv şi s-au făcut autopsiere necesară, cât şi identificările 
cadavrelor. 

Aceste relatiuni, credem că se pot da de D-l Chestor al Poliţiei Municipiului 
Chişinău. . 

PRIMARUL MUNICIPIULUI CHISINAU, 

Colonel A. Dobjanski. SECRETAR GENERAL, 

DOMNIEI SALE, DOMNULUI GENERAL 

C. GH. VOICULESCU, GUVERNATORUL BASARABIEI. Loco 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 631 


Documentul 29 
Sigurantei 1941, Septembrie 8 

CONDUCEREA SI ADMINISTRAREA BASARABIEI Loco 

Avem onoare a vă raporta că, urmărind stabilirea actelor de atrocitate şi banditism, 
comise de autorităţile sovietice în timpul ocupaţiei până la evacuarea Basarabiei, s- 
au cules o serie de informaţie privind desfăşurarea actiunei teroriste asupra populaţiei 
locale, terorism, executat mai ales prin intermediul serviciului N.K.V.D.-ului şi a 
brigăzilor de securitate N.K.G.P. înfiinţate în ultimul timp. 

Totodată în ziua de 30 August a.c. s-a reuşit să se identifice şi unul din locurile 
amenajate special pentru executarea şi înmormântarea deţinuţilor politici. 

In locul fostului Consulat Italian de pe strada Viilor, în prezent ars complet, în par- 
tea din fund a curţii într-un loc viran camuflat cu scânduri înalte în parte arse, se 
găsesc mai multe gropi mari, unele proaspete iar altele mai vechi în care se află 
îngropaţi deavalma mai mulţi oameni politici executaţi. 

S-au găsit şi 2 tărgi pline de sânge cu urme de gloanţe la extremităţi, ceea ce denotă 
că persoanele puse pe tărgi dacă aveau convulsiuni, li se trăgea focuri de revolver în 
cap pentru a se asigura că este mort (loviturile de armă se văd la capătul tärgilor). 

Din informatiunile culese şi din cercetările făcute reiese că execuţia se făcea după 
sistemul CEKA, prin împuşcare pe la spate în cap de către doi călăi, dintre care unul 
evreu şi altul rus care-şi exercitau a tributiile în mod consecutiv. 

Deasemeni s-au găsit mănuşi lungi de cauciuc pline de sânge, cu care se ridicau 
cadavrele însângerate şi se aruncau în groapă. 

Execuţia se făcea în beciul consulatului, unde sunt urme evidente de aceasta şi 
unde s-au găsit şi cele 2 tărgişi mănuşile. : 

Tot locul viran este înconjurat cu gard pe o suprafaţă de circa 150 m pe 60 m. In 
timpul stăpânirii ruseşti, aici îşi aveau sediul Biroul central al serviciului N.K.V.D. 
unde se făceau ultimile şi cele mai riguroase cercetări pentru deţinuţii politici. 

S-au mai găsit şi o căldare şi un panou de carton cu numeroase perforări de 
gloanţe care din cercetări era folosit pentru exerciţii de tragere în vederea execuţiei. 
Lovituri de gloanţe şi cîteva proectile se mai află şi azi în peretele subteranii unde se 
făceau împuşcările. 

Efectuându-se deshumarea s-au scos din gropi comune un număr de 75 cadavre 
până în seara zilei de 7 septembrie a.c. când s-a întrerupt lucrul. După actele găsite 
la ei în majoritate sentinţe de condamnare s-au identificat numiții: Tantu Pavel şi 
Tanţu Petre (primul funcţionar la postul de radio local, iar secundul învăţător) fiii 
fostului perfect de Lăpuşna, Vasile Tantu şi Maior în Regimentul Moldovenesc. 
Preotul Tudorache, Nazarov subdirector la Banca oraşului, Tâslaru Ion, Banu Ilie, 
funcționar C.F.R. Doroftei Dionisie (informator C.III.A.) Truscă Ene Grigore, 
Schiba Nicolae, Vieru Dumitru, Guţu Teodor căpitan pensionar, Roşca Ilarion şef de 
secţie de Jandarmi în Comuna Străşeni, Suruceanu (fără alt nume, deoarece nu s-a 
putut ceti în sentinţă), Popescu Ion, funcţionar comunal şi Bädälutä, fost primar în 
Comuna Durleşti. Dintre cadavrele neidentificate se observă un cadavru îmbrăcat în 
rasă preotească, elevi din liceu identificaţi după sepci, studenţi şi restul de cadavre 
după îmbrăcăminte par a fi oameni intelectuali. 

Dintr-o groapă au fost scoase 15 cadavre dintre care unul a fost identificat după 
sentinţă a lui Cernevschi Vladimir, fost şef de secţie de gardieni publici la chestura 
Chişinău, ceilalți neidentificati. Toţi sunt legaţi la mâini, iar Filipenco, fost agent la 
C.III. A armată, are şi picioarele legate. 

Sentintele au fost date la tribunalul Militar al N.K.V.D.-ului semnate de colonelul 
Zonov şi sergentii Grigorenco şi Gucianov, iar secretar Gruzinschi. 

Cadavrele au fost ţinute expuse la dispoziţia publicului pentru a se putea identifi- 
ca după ce au fost desinfectate de medicul Legist Filatov Petre. 

In ziua de 7 septembrie 1941 s-a oficiat un serviciu religios de un sobor de preoţi 
în frunte cu Mitropolitul Bălan al Ardealului, după care cadavrele au fost băgate în 
sicrie de lemn împodobite cu flori şi aşezate pe care cu boi, în formă de cortegiu şi 
înmormântate în cimitirul ortodox, într-un loc rezervat pentru aceasta. 

Coşciugele şi carele cu boi au fost puse la dispoziţie de către Primăria locală care 
a fost anunţată de noi. 

Chestorul Poliţiei 

Maior Al. Voiculescu 

Şeful Bir. Sigurantei 
T. Andreescu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 632 


x 


Adineauri, la orele 12,30, Dumitru Ungureanu m-a înștiințat 
că a apărut “Scrisuri I”. 

Îmi doresc să-l anunţ şi eu pe el despre o carte a sa apărută. 

I-am scris Mihaelei Moroşanu. multumindu-1. 


x 


Iar acum aflu - tot prin D.U. - că Mihaela Moroşanu nu mai 
este redactor şef al editurii. El ştia de la... Flori Bălănescu. l-am 
scris Cristianei Chiriac, secretară de redacţie. Ea mi-a spus că 
editura îmi va trimite 15 exemplare... 

Să semnifice că Gr. Arsene a renunţat la Chişinău? Or fi şi ei 
zäpäciti de scandalul cu sediul editurii vandalizat. 


Vineri 3 septembrie 2010 


Am mai făcut un pas în septembrie, luna cu pricina. 
Nu-mi mai fac iluzii că cei de la Chişinău vor rezolva ches- 
tiunea cetăţeniei, deci a pasapoartelor, deci a călătoriei întracolo. 


Xiti îmi dă o veste stranie: abia azi, după mai bine de două 
săptămâni (nu tre1?) de absenţă, apare un (singur) cititor israelian 
al site-ului meu internetic. Căci cum se explică? 

Căci uite cum: Frecventatorii au fost plecaţi la răcoare, în 
România, la Neptun aerul împuţit fiind mult mai putin putred 
decât cel de la Tel Aviv. Vilegiaturiştii pe stil nou, sionist, fac 
parte din peste-milionul de evrei - nu doar israelieni - care au 
re-obtinut cetăţenia română, cea pe care o blestemau cu foc, plân- 
gîndu-se cu glas mare de persecuțiile suferite, ca evrei, comunişti 
sub Fiorosul Ceauşescu! Pe atunci, îşi însoțeau lamentatiile cu 
gestul suprem: îşi arătau mâinile şi nu curul pe care era imprimată 
pingeaua Pingelescului, cel care astfel le urase călătorie sprince- 
nată - după ce le luase banii - şi, ca Ilka Melinescu la procesului 
unor poliţişti, urlînd, indicînd pe unul din boxă: 

«Iată, criminalul acela mi-a tăiat cu un topor degetele de la 
mâna stângă!, iar cel din stânga lui mi-a zdrobit degetele de la 
dreapta!» 

Aşa cum Ilka Melinescu arăta mâna stângă avînd toate cele 
cinci degete tăiate cu toporul (ar fi fost adevărat, dacă tovarăşa ar 
fi posedat zece degete la acea mână şi i-ar fi rămas cinci), după 
acelaşi calapod mentalo-moral holocaustologii contimporani 
m-au antisemitizat - îi mai pârăsc o dată pe mincinoşi: N. 
Manolescu, Gârbea, G. Andreescu, Laszlo, Pecican, Vasile 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 633 


Gârnet, Vitalie Ciobanu, Radu Ioanid, Carmen Muşat, Oisteanu, 
Shafir, I.B. Lefter, A. Cornea, Katz, Al. Florian... 


x 


jurnal.md 3 septembrie 2010 


Procuratura mimează investigarea dosarelor legate de 7 aprilie 

“La mai bine de un an de la tragicele evenimente din aprilie 2009, nu există 
încă niciun polițist condamnat pentru tortură sau depăşirea atribuțiilor de serviciu. Ba 
mai mult, mulţi dintre poliţiştii suspectaţi că ar fi bătut protestatarii în noaptea de 7 
spre 8 aprilie în PMAN sau mai târziu în comisariate continuă şi astăzi să lucreze în 
cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Ex-vicecomisarul de Chişinău, lacob 
Gumeniţă, căruia recent i-a mai fost înaintat un cap de acuzare în legătură cu eveni- 
mentele din aprilie, este cercetat în continuare în stare de libertate. Iar fostul vicemi- 
nistru de Interne, Valentin Zubic, figurează în dosarele din 7 aprilie în calitate de 
martor, chiar dacă în imaginile video prezentate recent de Procuratura Generală (PG) 
Zubic este surprins monitorizând măcelul din PMAN. Mai multi avocaţi consideră că 
procuratura nu lucrează asupra dosarelor legate de 7 aprilie, ci doar mimează inves- 
tigarea lor. 

Examinare „îngheţată” 

108 sesizări, 35 de autosesizări, 21 de cauze penale expediate în judecată, 36 
de poliţişti anchetați penal şi niciunul pedepsit. Acestea sunt cifrele care reflectt acti- 
vitatea Procuraturii Generale şi a instanţelor de judecată în legătură cu evenimentele 
din aprilie 2009 care au zguduit republica, lansând ecouri în întreaga lume. Mai nou, 
toate dosarele de rezonanţă în care sunt vizati foşti funcţionari de stat, care au coor- 
donat acţiunile poliţiei în aprilie 2009, au fost „îngheţate” până la toamnă, când 
urmează să aibă loc noile alegeri parlamentare anticipate. Analiştii politici spun că 
judecătorii ezită să pronunţe acum sentinţe de condamnare a foştilor şefi ai poliţiei 
pentru că vor să vadă care tabără politică va fi la putere după alegeri, iar aceasta 
vorbeşte despre dependenţa justiţiei moldoveneşti de puterea politică. 

Martorul Zubic 

Acum două săptămâni, Procuratura Generală a prezentat noi imagini despre 
măcelul din noaptea din 7 spre 8 aprilie 2009 din PMAN. Deşi şi în aceste imagini, 
la fel ca şi în cele prezentate mai înainte de către preşedintele interimar Mihai 
Ghimpu, se vede clar cum fostul viceministru de Interne Valentin Zubic se plimbă 
printre poliţiştii care bat cu bestialitate tinerii protestatari, viceprocurorul general 
Andrei Pântea afirmă că nu există suficiente probe pentru a-l ancheta penal. „Zubic 
figurează în calitate de martor în dosarul 7 aprilie. Problema e că nu putem stabili 
dacă a existat sau nu un stat major (condus de Valentin Zubic — n.r.) pe data de 7 
aprilie. 

Fostul ministru de Interne, Gheorghe Papuc, susţine că a fost creat un stat 
major şi că el s-a ocupat de „restabilirea liniştii” în capitală în acea noapte. Iar Zubic 
susţine că statul major nu exista la acel moment”, încearcă să ne explice Pântea. Pe 
de altă parte, aceeaşi sursă afirmă că toţi factorii de decizie din cadrul Ministerului 
Afacerilor Interne poartă răspundere pentru acţiunile subalternilor lor. „Nu trebuie să 
ne revolte faptul că Zubic are statutul de martor. Când vom acumula suficiente probe, 
îi vom înainta fli învinuiri”, ne asigură prim-viceprocurorul general. 

Incă un suspect în cazul lui Boboc 

Deocamdată imaginile de care dispune PG încă din primăvară le-au permis 
procurorilor să îi mai înainteze un cap de acuzare lui Iacob Gumeniţă. Avocatul aces- 
tuia, lon Vâzdoagă, nu înţelege de ce a fost nevoie de această nouă învinuire, având 
în vedere că Gumenitä a fost acuzat de abuz în serviciu în noaptea de 7 aprilie, în 
intervalul dintre orele 23:00 şi 04:00, iar dosarul a ajuns deja în instanţă. Graţie ace- 
loraşi imagini, procurorii au reuşit să-l identifice pe cel de-al doilea poliţist despre 
care se bănuieşte că l-ar fi lovit mortal pe Valeriu Boboc, primul fiind Ion Perju, 
angajatul Comisariatului general de poliăie. „Identitatea acestuia a putut fi stabilită 
după ce am primit rezultatele expertizei acestor imagini pe care le-am făcut în SUA 
şi România”, afirmă Pântea refuzând să ofere mai multe detalii. Procurorul a evitat 
să ne vorbească şi despre cazul Ţâbuleac. 

Deşi expertiza medico-legală repetată efectuată încă la începutul acestei veri a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 634 


arătat că tânărul a decedat ca urmare a căderii de la o înălţime echivalentă cu etajul 
6-7 al unui bloc, procuratura nu a reuşit să afle cum fli de unde a căzut Ion Ţâbuleac. 
Amintim în context că, invitat la Procuratură să dea mărturii pe marginea acestui caz, 
ex-ministrul Papuc a declarat că l-a anunţat pe Vladimir Voronin despre moartea lui 
Boboc la ora patru dimineaţa, iar despre cea a lui Ţâbuleac, între 5.00 şi 6.00. Acesta 
însă a negat că i-a comunicat ex-preşedintelui comunist că cineva s-a aruncat de la 
etajul flase al Parlamentului în acea noapte (afirmaţie pe care Voronin a făcut-o în 
această primăvara în cadrul emisiunii „In profunzime” de la PRO TV — n.a.). 

2 Tot mai dezamägiti 

In timp ce procurorii susțin că depun un efort colosal pentru a face lumină asu- 
pra evenimentelor din 7 aprilie 2008 şi pentru a-i pedepsi pe cei vinovaţi de schilo- 
direa protestatarilor, numărul celor care nu mai cred într-o finalitate a acestor inves- 
tigatii este în creştere. „După aceste imagini Gumeniţă trebuia izolat de societate. El 
este periculos, poate influenţa ancheta, poate intimida martorii. Noi ne jucăm cu 
aceflti foşti factori de decizie de la MAI, în acest timp oamenii îşi pierd încrederea 
în justiţia moldovenească şi apelează la CEDO. Toate cazurile de maltratare a tineri- 
lor după 7 aprilie vor ajunge la CEDO şi acolo R. Moldova va pierde dosare după 
dosare şi va plăti despăgubiri, dar nu va fi pedepsit nimeni pentru teroarea din 
primăvara anului trecut’, opinează Vanu Jereghi, directorul Institutului pentru 
Drepturile Omului. _ 

Mariana RATA 


x 


Dar eu ce fac? Unde mi-e capul, inima, ţinerea de minte? 
Cum aşa: accept să merg la Chişinău, deşi am declarat în 
nenumărate rânduri, începînd din urmă cu aproape 33 ani, când 
pe aeroportul Otopeni un securist m-a întrebat zâmbind: «Şi când 
vă intoarceti?», iar eu, rânjind; 

«După ce cade comunismul în România», 

Iar acum vreo 20 ani, când Snegur mă poftise în Basarabia 
de faţă cu Sanda Stolojan, răspunsesem: 

«Nu călătoresc în ţări comuniste!» 

Dar ce ţară (necomunistă!) este aceea în care după mai bine 
de un an de la tragicele evenimente din 7 aprilie 2009, nu există 
niciun politai tortionar condamnat pentru tortură ? Cine l-a ucis 
pe Valeriu Boboc? Pe Ţâbuleac, pe Tapu, pe Ionel Barbu? Cine 
i-a schilodit pe ceilalți tineri - doar n-or fi alunecat şi căzut toți 
contestatarii pe scările blocurilor lor, astfel cäpätind ei buba? 


Sâmbătă 4 septembrie 2010 


Numai azi nu-i mâine, vorba celuia Vom vedea poimâne. 
Adică luni. Sau marţi. Sau când o fi să fie... - că n-o fi foc! 


x 


Din Tribuna Basarabiei - 29 august 2010 
“REZOLUTIILE MAREȘALULUI ION ANTONESCU 
Prof. univ. dr. GHEORGHE BUZATU - Istoric 

Editate şi reeditate, în ţară sau în străinătate, căutate, furate şi cercetate de către 
prieteni şi, mai ales de către inamici, Rezoluţiile Mareşalului intră în categoria acte- 
lor de excepţie ale guvernării din 1940-1944. Din cele câteva mii de documente, 
unele s-au publicat cu insistenţă, tocmai datorită semnificației lor politico-militare şi 
calităţii textelor, calităţii lor de excepţie documentare, literare şi umane. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 635 


Spre exemplificare, în continuare, redau câteva dintre rezolutiile publicate ale 
Mareşalului: 

„Crima nu se poate ascunde sub teoria enuntärii de slugă a ordinului si, sub 
splendoarea epoletului, ea murdăreşte acest epolet” (11.XI1.1940); 

„Justiţia rămâne pe deasupra tuturor în această tară şi, deci, pe deasupra mea” 
(6.11.1941); 

„Sărac stat într-o ţară bogată. Sărăcia este consecinţa: relei administrații, lipsei 
unui plan de gospodărire, de investiţii, de întreţinere şi de realizări” (16.X1.1942); 

„Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai o dezonoa- 
re, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar 
nimici toată pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da Neamul pradă 
slavizării fli deportărilor în masă. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la 
lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem sa asigurăm 
nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre” (extras din ordinul de la 
6.11.1943); 

„Nu există politică externă fără armată” (10.11.1943); 

„Spiritul de dezorganizare românesc predomină în toate. Nu suntem în stare să 
organizăm în condiţii optime executarea unei hotărâri. Luăm măsuri pripite, dezor- 
donate, sacadate. Incepem, ne oprim din lipsă de hotărâri sau luăm alte măsuri care 
contracarează pe cele dintâi şi aşa mergem în toate ca racul. Cheltuim energie, minte, 
timp şi bani fără rost” (19.X1.1943); 

„Nu se evacuează populaţia. Nu putem goli Basarabia de români” 
(3. VII.1944); 

„Spune-i Regelui că nu plec (în faţa plutonului de execuţie) supărat pe el. Mai 
mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devre- 
me lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui” (mesaj final, 
transmis prin Radu Lecca, destinat lui Mihai I, Jilava,! 1.VI.1946). 

Prefer, se înţelege, să supun atenţiei cititorului câteva dintre rezolutiile si pre- 
cizările Mareşalului descoperite în arhive: 

„Hărțile cu situaţia inamicului trebuie puse pe pereţii biroului meu. Trebuie o 
hartă cu vechile frontiere şi cu actualele confruntării. O hartă sau hărţi ale fronturilor 
de luptă” (21.1X.1940, rezoluţie pe nota de cabinet privind situaţia militară probabilă 
a concentrărilor URSS în nord-estul României la 20.1X.1940); 

„Informatorii noştri (agenţii serviciilor secrete) sunt nişte analfabeți, sunt 
oameni care n-au nici patru clase primare şi trăind sugând şi păcălind Statul” 
(10.XI1.1940); 

„Temeiul acţiunilor noastre nationale a fost totdeauna adevărul. Slujitoare a 
adevărului, Academia Română a luminat drumurile şi ţintele strădaniilor româneşti 
de unitate şi de stăpânire a drepturilor fireşti din cuprinsul spaţiului nostru etnic şi 
istoric. Urările adresate oştirii de către cel mai înalt aşezământ al spiritualităţii româ- 
neşti, în ceasul în care armele naţionale cuceresc o nouă împlinire a destinului, sunt 
deosebit de preţioase pentru conştiinţa neamului întreg. Ele au un înţeles cu atât mai 
înălţător, cu cât steagurile noastre dezrobitoare, alături de steagurile aliate ale 
Marelui Reich German, alungând întunericul şi crima, reîntronează în Răsăritul 
Europei puterile libertăţii, credinţei şi culturii” (extras din răspunsul la telegrama din 
22.VI. 1941 a prof. I. Simionescu, preşedintele Academiei Române); 

„Fiţi siguri că, atâta timp cât am luptat la Răsărit, toate sacrificiile pe care le- 
am făcut acolo n-au fost numai pentru Basarabia şi Bucovina, ci au fost şi pentru 
Ardeal” (22.X.1941); 

„Pentru câştigarea războiului mergem oriunde (iniţial, în text, specificat: „şi la 
dracu"”?!). Trebuie însă luate măsuri ca trupele să fie perfect echipate. Trebuie să li 
se dea de germani ce le lipseşte pentru echipare în caz când ne vor cere să operăm în 
regiuni grele ca condiţii. In aceste regiuni vor rămâne si germanii. Ei se vor găsi la 
iarnă şi în alte regiuni mult mai grele ca acelea ale Mării Caspice, MURMANSK — 
LAPONIA — LENINGRAD etc. Vedeţi lucrurile prin secole, nu prin mostenirile 
egoiste” (19.VIII.1942, extrase din rezoluţia Mareşalului Antonescu pe raportul din 
15.VIII.1942 al Marelui Stat Român privind operaţiile trupelor germano-române pla- 
nificate în sud-estul URSS, Arhivele Naţionale, fond PCM-CM, dosar 178/1942, 
f. 202-203); 

„O administraţie se judecă după rezultate şi nu după acte şi dosare. La noi au 
fost sub regimurile trecute numai dosar şi acte, fără înfăptuiri. Prefer primul criteriu” 
(16.VI.1943); 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 636 


„Mulţumesc cu atât mai mult astăzi corpului didactic secundar pentru înalta sa 
ținută patriotică şi pentru înţeleapta înţelegere a chemărilor impuse de lupta în 
războiul dreptăţii naţionale, cu cât şefii fostelor partide politice mă somează prin 
memorii, în numele lor şi al câtorva persoane bine cunoscute prin trecutul lor, să 
retrag armata din luptă... Este evident pentru cea mai simplă minte că părăsirea lup- 
tei pe care o ducem în Răsărit, pentru asigurarea fiinţei de azi de totdeauna a vieţii, 
libertăţii şi integrităţii neamului, fără nici o garanţie serioasă că sacrificiile ce am 
făcut nu au fost zadarnice, ar fi un odios act de trădare faţă de Moldova, Bucovina si 
Basarabia, faţă de istorie si de onoarea noastră; şi chiar faţă de ardeleni, care nu 
numai că n-ar avea nimic de câştigat, dar ar avea totul de pierdut, dacă Regatul ar 
intra în parte sau în total sub sclavia asiatică ...” (paragrafe din răspunsul la telegra- 
ma din 18.VIII.1943 a prof. Napoleon Creţu, secretar general al Ministerului 
Educaţiei Naţionale); 

„Partidul Naţional Țărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. 
Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema - Dr. 
Lupu: nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca 
să nu mai roşească. Dilema: DI Maniu - când poate veni la putere nu vrea şi, când 
vrea, nu poate” (subl. mea, P.G.) (însemnare nedatată, Arhivele Nationale, fond I. 
Antonescu dosar 4, f. 144). 

In concluzie, rezoluţiile Mareşalului, ca surse de excepţie pentru pătrunde mis- 
terelor trecutului, s-au adresat nu colaboratorilor şi contemporanilor săi, ci ISTO- 
RIEI. 


Işi cunoştea Antonescu ţara. li cunoştea şi pe täreni. Dar mai 
cu seamă pe ţărănişti. 


x 


Am reprodus, acum câteva luni, un episod din acest serial 
(publicat în revista Maluri de Prut de la Huşi. 


Marea deportare a poporului român 
Viorica Olaru-Cemîrtan Dr. în istorie 
(1) 
Primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei: 
crime împotriva umanităţii 

Aplicând prevederile protocolului adițional secret al tratatului de neagresiune 
sovieto-german din 23 august 1939, făcând uz de presiune politică, diplomatică şi 
militară asupra României, în perioada 28 iunie - 2 iulie 1940, Uniunea Sovietică a 
ocupat prin forţa armelor circa o cincime din suprafaţa teritorială a României Mari, 
şi anume Basarabia (44.422 kmp cu 3 ml. 200 mii locuitori), Nordul Bucovinei şi 
Ținutul Herţa (6 mii kmp cu peste 500 mii locuitori). „Actul de ocupare a Basarabiei 
şi Bucovinei de Nord de către Imperiul Sovietic a constituit începutul procesului 
monstruoaselor deformări sociale” sau, cu alte cuvinte, în acea zi a început holocaus- 
tul împotriva poporului român. 

Primii care au simţit acest început de holocaust au fost soldaţii din armata 
română, în retragere, care au fost maltratati şi dezarmati. Deoarece aveau ordin de a 
se retrage, soldaţii români nu puteau să folosească forţa pentru apărarea personală 
sau a bunurilor sale. Era firesc să se respecte condiţiile cu privire la cedarea 
Basarabiei şi armata sovietică să nu abuzeze în nici un fel. Realitatea, însă, a fost de 
alt gen. Pe lângă soldaţii sovietici care au făcut abuz de forţa şi poziţia sa, agenţii 
bolşevici din Basarabia au fost şi ei destul de activi în această campanie de prigoana 
armatei române. Ei îndemnau populaţia la acte neruşinate de a ataca ostaşii români, 
jefuindu-i şi livrând prada armatei sovietice. 

Deoarece ocuparea acestor provincii româneşti de către Uniunea Sovietică s-a 
înfăptuit contrar voinţei majorităţii populaţiei, la vestea despre trecerea Nistrului de 
către trupele sovietice, mii de basarabeni şi bucovineni s-au refugiat în România, 
părăsindu-şi locuinţele şi averea. In anul 1940, după datele Ministerului de Interne al 
României „în legătură cu tristul eveniment al pierderii Basarabiei şi Bucovinei s-au 
refugiat în ţară peste 23.000 capi de familie, care n-au vrut sa încerce rigorile regi- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 637 


mului bolşevic, străin de neam şi de mentalitatea noastră românească”. Conform 
recensământului populaţiei din 6 aprilie 1941, „pe teritoriul diminuat al României” 
au fost înregistraţi 68 953 refugiaţi din teritoriile ocupate de ruşi. Fluxul de refugiaţi 
era mare şi mare era „jalea şi amărăciunea, căci cu cei ce se refugiau pleca o stăpâni- 
re românească, dar nu şi o cultură naţională şi o religie creştină de două mii de ani”. 
Insă, nu toţi care au dorit au avut posibilitatea reală de a se refugia. Au existat nume- 
roase cazuri când înşişi soldaţii armatei roşii le-au împiedicat anumitor persoane 
refugierea. 

Mărturiile recente ale unor supraviețuitori ne demonstrează faptul că un şir de 
primari, preoţi, funcţionari şi oameni publici din Basarabia, deşi îşi imaginau trans- 
formările care aveau să aibă loc odată cu instaurarea regimului sovietic şi 
consecinţele pe care aveau să le suporte, nu au dorit să-şi părăsească locul de baştină 
şi rezultatul muncii lor de o viaţă. Täränimea, în cea mai mare parte, a rămas. Fiind 
conştienţi de urmările grave pe care urmau să le suporte, totuşi, puţini dintre cei 
rămaşi şi-ar fi putut imagina că va fi rupt de la baştină şi, distrugându-i-se familia, 
va fi supus represaliilor. 

Intr-o perioadă scurtă de timp (28 iunie-2 august 1940), cu multe presiuni şi 

fraude, în teritoriile anexate la lagărul sovietic s-au pus bazele regimului bolşevic. 
Paroxismul politicii bolşevice a fost atins la 2 august 1940, când Sovietul Suprem al 
URSS a creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe baza a 6 judeţe din 
Basarabia (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca) şi a 6 raioane ale RASSM 
(Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia şi Tiraspol) şi a „primit-o” în 
componenţa URSS. Acest fapt poate fi considerat un dictat de la Moscova, în baza 
propunerii Kievului. Crearea în mod arbitrar a unei noi republici unionale, condam- 
narea românilor basarabeni la coexistenta în lagărul sovietic cu etnii cu care nu aveau 
nimic comun şi implantarea ideologiei bolşevice în noul teritoriu anexat a fost facto- 
rul determinant al deportărilor ce aveau să urmeze. 
7 Atitudinea organelor puterii sovietice faţă de basarabeni a fost foarte rigidă. 
Incepând cu perioada retragerii armatei şi administrației române din Basarabia, auto- 
ritätile sovietice au comis numeroase şi diverse abuzuri, nu doar față de soldații şi 
reprezentanții administrației române, dar şi faţă de simplii locuitori. Fără nici un 
temei juridic sau moral, au fost supuşi maltratărilor fiecare cetăţean care, dintr-un 
motiv sau altul, nu-şi manifesta adeziunea la regimul bolşevic. 

Legalizarea acestei atitudini de maltratare fizică şi desconsiderare morală a 
basarabenilor nu a întârziat mult. Deja la 9 iulie 1940, preşedintele Consiliului 
Comisarilor Poporului al URSS, V. Molotov, semnează hotărârea numărul 1201-471 
„Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi Nordului 
Bucovinei”. Conform documentului, tribunalele militare au împuternicirea de a exa- 
mina toate dosarele privind „crimele contrarevolutionare şi banditeşti ale locuitorilor 
Basarabiei şi Nordului Bucovinei” şi de a le califica după Codul Penal al RSS 
Ucrainene. Astfel, teroarea a fost legalizată în noile teritorii anexate. O zi mai târziu, 
Lavrentij Beria, printr-un document strict secret, i-a cerut lui Molotov suplimentarea 
trupelor NKVD şi majorarea numărului unităților militare de escortă. Decizia CC al 
PC(b) era dură: toţi cei care colaboraseră cu administraţia română urmau să fie ares- 
taţi imediat. In urma arestării, majoritatea erau deportaţi în Siberia, fiind condamnaţi 
la termeni de detenţie în lagărele „Arhipelagului Gulag”. 


Marea deportare a poporului român (II) 

Printre primele jertfe ale stalinismului se numără cei mai mari patrioţi - depu- 
taţii Sfatului ţării care nu reuşiseră sau nu doriseră să se retragă peste Prut -, deoare- 
ce au votat actul unirii în 1918 şi au activat în vederea reconstituirii limbii şi 
tradiţiilor naţionale. 

„Nimicirea intelectualitätii basarabene a constituit una dintre sarcinile prin- 
cipale ale ocupaţiei sovietice”. Categoriilor enumerate li se aduceau acuzaţii de genul 
- activitate contrarevolutionarä, agent al siguranţei, agitaţie antisovietică, agent al 
poliţiei. Activităţile lor din perioada interbelică, dar şi din primele zile ale ocupaţiei 
sovietice, erau interpretate ca acte naţionaliste, spionaj, sionism. Ei erau etichetati ca 
„duşman al națiunii”, „element social periculos” etc. 

Printre primele victime ale sovieticilor au fost şi primarii. Fiind români, cu 
adevărate sentimente civice, şi dând dovadă de bun spirit gospodăresc, odată cu veni- 
rea bolşevicilor, primarii erau denuntati şi arestaţi. Li se aducea învinuirea că, în 
calitate de primari, au susţinut administraţia română şi sunt spioni. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 638 


Înţelegând atitudinea ateistă a celor care au pus stăpânire pe provincie, o parte 
a preoţilor a reuşit să se refugieze, răspândindu-se pe întreg cuprinsul României, 
mulţi însă au rămas în Basarabia, fiind alături de durerea credincioşilor. Atitudinea 
sovieticilor faţă de ei s-a manifestat prin arestări şi deportări ale slujitorilor cultului, 
acestea fiind cele mai „uşoare” forme de maltratare, căci au existat şi batjocoriri 
strigătoare la cer. Nu există sat din Basarabia din care să nu fi fost deportat preotul 
cu familia sa. 

După cum era de aşteptat, biserica a suferit foarte mult. Stalinismul a urmărit 
să distrugă opoziţia pe care i-o manifesta mediul ortodox basarabean, în care 
creştinismul şi valorile tradiționale erau concrescute de fiinţa celui mai simplu om. 
Din această perspectivă, au fost deportaţi nu doar preoţii, dar şi credincioşii consec- 
venti în credinţa lor. Subliniem că bolşevicii au maltratat nu doar enoriaşi creştini, 
dar şi membri ai altor culte. 

Regimul bolşevic se răfuia şi cu cei care în 1917-1918 au fugit din Rusia 
Sovietică, astfel erau arestaţi şi deportaţi foştii albgardişti, soldaţii armatei ţariste, 
alte persoane refugiate în Basarabia românească, care au trecut Nistru, fugind de 
maşina de represalii stalinistă, pornită să facă ravagii la începutul anilor ‘30 ai seco- 
lului trecut. 

Pe tot parcursul primei perioade de ocupaţie sovietică, majoritatea deputaţilor 
în Parlamentul României din partea Basarabiei, membrilor partidelor politice sau 
mişcărilor naţionaliste, membrilor Frontului Renaşterii Nationale au fost supuşi 
represaliilor cu caracter politic. NKVD-ul depista şi făcea liste întregi cu foştii parti- 
cipanti la viaţa politică basarabeană în perioada interbelică. Aceste persoane au fost 
supuse represaliilor chiar în primele zile ale ocupaţiei sovietice, individual, de cele 
mai multe ori, iar familiile lor au fost deportate în timpul primului val de deportare 
în masă (12-13 iunie 1941). Este evident că toţi care au ajuns în listele NKVD-iste 
au fost găsiţi, arestaţi, ucişi sau schingiuiti. Familiile lor au avut o soartă dramatică, 
pierdută printre frigurile siberiene. 

In acest mod, elitele (national-politicä, religioasă, economico-socială) au fost 
supuse represaliilor chiar de la bun început. Folosind prevederile codului penal 
a arestat zeci de mii de cetăţeni şi i-a condamnat la pedepse variind între 8 ani de 
muncă silnică şi moartea prin împuşcare. Atunci când unor astfel de oameni nu li se 
puteau încrimina fapte concrete şi determinate, persoana în cauză era trimisă cu 
rezultatele cercetărilor şi cu un raport al organelor locale ale NKVD la aşa-zisul 
„Consiliu Special” pe lângă NKVD din Moscova. Consiliul putea aplica sancţiunea 
„represiunilor” administrative care, în mod obişnuit, a fost deportarea în localităţi 
depărtate ale Rusiei şi munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum ar fi 
săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc. 

Astfel, pe parcursul primului an de ocupaţie sovietică, victimele terorii roşii au 
fost elitele nationale, învinuite de „antisovietism”, „activitate contrarevolutionarä”, 
simpatie şi apartenenţă la partidele „burgheze româneşti”, iar actele de arestare şi 
deportare a lor erau cotidiene. 

Arestările şi represaliile staliniste zilnice nu puteau „curăţi” societatea de „ele- 
mentele ostile” şi crea într-un termen scurt baza socială a noului regim sovietic, aşa 
cum se dorea. Pentru conducerea de la Kremlin era evidentă necesitatea unei 
deportări masive de populaţie din Basarabia şi Bucovina de Nord. Această metodă a 
fost folosită de aparatul lui Stalin de mai multe ori, în diferite regiuni ale Uniunii, şi 
„eficienţa” ei era de necontestat. Urma ca în noile teritorii anexate de la România să 
se procedeze la fel. 

Aceasta s-a produs cu zece zile înainte ca Maresalul Antonescu să spună cuvin- 
tele istorice: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”. 

Operaţiunea de deportare în masă a început la orele 2:30 în noaptea de 12 spre 
13 iunie 1941 şi a cuprins teritoriile recent ocupate de URSS, atât Basarabia şi 
Bucovina de Nord, cât şi Ţările Baltice. Din Basarabia şi Bucovina de Nord urmau 
să fie ridicate 32 423 persoane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 per- 
soane - deportate, inclusiv 5 033 persoane arestate şi 14 542 persoane deportate din 
RSS Moldovenească. 

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, româ- 
nii şi reprezentanţii celorlalte etnii conlocuitoare au fost supuşi unui regim sistema- 
tic de crime, masacre, deportări şi dislocările masive. Scopurile deportărilor din 
RSSM pe parcursul anului 1940-1941 şi a deportării în masă din 12-13 iunie 1941 nu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 639 


se deosebesc, în esenţă. În cazul represaliilor de pe parcursul primei perioade sovie- 
tice (iunie 1940 - iunie 1941) se urmărea, în primul rând, nimicirea tuturor liderilor, 
persoanelor incomode, periculoase pentru statul sovietic, prin pregătirea, cultura şi 
autoritatea pe care o aveau. La fel, erau supuse represaliilor aşa-zisele elemente sus- 
pectate de colaborationism cu România sau de spionaj în favoarea altor state europe- 
ne. Prin acele acte zilnice, singulare şi drastice de arestare, apoi de deportare, se 
dorea înfricoşarea celorlalţi basarabeni. 

Inculpaţii, deportaţi şi supuşi muncilor silnice în lagărele siberiene, erau privaţi 
de posibilitatea de a menţine legătura cu familia lor. Ulterior, majoritatea familiilor 
celor supuşi represaliilor pe parcursul anului de ocupaţie sovietică, au fost deportate 
în regiunile Siberiei şi a Kazahstanului de Sud în noaptea de 12-13 iunie 1941. In 
anumite cazuri, familiile erau deportate chiar şi peste mai mulţi ani, inclusiv şi în 
vara anului 1949. 

Acţiunile de factură teroristă (asasinate, deportări, represiuni, maltratări) 
„decurgeau din concepţia bolşevică a „dictaturii proletariatului”, reprimarea „clase- 
lor dominante, exploatatoare”, „construirea socialismului”. Teroarea a fost ridicată 
la rangul politicii de stat, fiind motivată de „curățirea spatelui frontului de elemente- 
le duşmănoase”. 

Comentariu aceiaşi motivaţie ca şi cea folostiă de nazişti pentru evrei. Ceea ce 
nu ii scuteste nici pe unii, nici pe alţii de oprobiu, de responsabilitate şi de condam- 
nare. Dan Culcer 


Marea deportare a poporului român (III ) 
Viorica Olaru - Cemârtan 
Deportarea din 12-13 iunie 1941 

I. Organizarea deportării 

De organizarea deportării în masă din 12-13 iunie 1941 s-a ocupat, la cel mai 
înalt nivel, biroul politic al CC al PC(b) al URSS, care a dirijat toată campania, iar 
structurile NKGB-iste şi NKVD-iste ale Uniunii Sovietice şi ale RSS Moldoveneşti 
au fost baza logistică a mecanismului represiv. 

La 7 mai 1941, Biroul politic al CC al PC(b) al URSS l-a numit pe S. A. 
Goglidze împuternicit al partidului şi guvernului sovietic în Moldova, sarcina de 
bază a căruia urma să fie deportarea masivă de populaţie din RSSM. Peste o 
săptămână, Goglidze îl informa pe Stalin că „în Moldova fostele partide Național- 
Täränist şi Naţional-Liberal manifestă un evident activism politic şi încearcă să orga- 
nizeze activitate ilegală”, iar ca soluţie era propusă deportarea în masă a elementelor 
periculoase, „în vederea menţinerii securităţii şi a ordinii publice”. 

La 21 mai, Beria le-a trimis tuturor conducătorilor direcțiilor NKVD din 
Siberia şi Kazahstan telegrame strict secrete prin care îi prevenea să se pregătească 
pentru primirea deportaților din regiunile de Vest ale Uniunii: „Conform hotărârii 
guvernului, în regiunile voastre se îndreaptă din partea de Vest a URSS pentru depor- 
tare timp de 20 ani, membrii familiilor a căror capi sunt supuşi represaliilor ca parti- 
cipanti la activităţi contrarevolutionare sau se află în ilegalitate”. În câteva zile, a fost 
elaborat de către Nasedkin (şeful direcţiei Gulag în cadrul NKVD, în perioada 1941- 
1947) „planul de măsuri pentru repartizarea şi aranjarea la muncă a contingentelor 
speciale deportate din Ţările Baltice şi RSSM”, care a fost acceptat de Beria la 14 
iunie 1941. K 

La 31 mai 1941, Imputernicitul Comitetului Central al Partidului Comunist şi 
a Consiliului Comisarilor Poporului ai URSS în Moldova, S. A. Goglidze, îi trimite 
lui Stalin cererea în care era dezvoltată ideea din telegrama anterioară, arătându-se 
că: „Baza pentru activitatea lor contrarevoluţionară sunt: activul diferitor partide bur- 
gheze, foştii oameni, moşierii, albgardiştii, marii proprietari, comercianții şi diferite 
elemente antisovietice.” Printre cele mai periculoase erau enumerate Garda de Fier, 
care, „dispune de cadre teroriste”, şi tinde „să stabilească legături cu Garda de Fier 
din România,” reluându-şi activitatea în cele mai mari raioane ale Moldovei. Fostul 
Partid National-Crestin sau Cuzist, care are o mare activitate organizatorică în vede- 
rea întemeierii grupurilor contrarevolutionare şi legături ilegale cu România, recru- 
tând activ noi membri, desfăşurând agitaţie antisovietică şi tinzând să achiziţioneze 
armament pentru activitate teroristă. Fostele Partide National-Liberal şi National- 
Täränist, în care se numără circa 1000 persoane. „şi încă un număr considerabil de 
elemente antisovietice din rândul moşierilor, comercianților, politienilor şi jandarmi- 
lor, albgardiştilor, primarilor, fugarilor din URSS şi a altor elemente social pericu- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 640 


loase, care duc o evidentă activitate contrarevolutionarä. 

In legătură cu cele expuse, NKGB a Moldovei a primit decretul pentru aresta- 
rea, în primul rând, a persoanelor care au desfăşurat activitate contrarevolutionarä, 
iar restul elementelor contrarevolutionare, care se află la evidenţă, să fie cercetate 
activ de agenţi. Luând în consideraţie faptul că organele agenturii române şi-au dez- 
voltat activitatea lor contrarevolutionarä de spionaj bazată, în mare parte, pe elemen- 
tul contrarevolutionar, cer CC al PC(b) să permită NKGB a Moldovei să execute 
deportarea în alte regiuni ale URSS a 5000 persoane împreună cu familiile lor...” 

Astfel, s-a dat curs începutului deportării în masă a populaţiei din Basarabia. 

Cu o săptămână înainte de primul val de deportare masivă, la 7 iunie 1941, 
Comisarul Poporului pentru Securitatea Statului a RSSM, N. Sazâkin, expediază o 
telegramă secretă din partea NKGB a RSSM Adjunctului Comisarului Poporului 
pentru Afacerile Interne a URSS, V. V. Cernyshov „cu privire la formarea eşaloane- 
lor cu colonişti”, în care se anunţa că „din Chişinău se programează trimiterea a o 
mie trei sute cincisprezece vagoane cu oameni”. În aceeaşi zi, Sazâkin informa ofi- 
cialii din Omsk că la 11 iunie spre regiunea lor se vor îndrepta deportații din RSSM, 
în număr de 5000 persoane. La 11 iunie, Adjunctul Comisarului Poporului pentru 
Afacerile Interne a URSS, Kruglov, emite dispoziţii pentru alocarea personalului 
medical necesar pentru deservirea eşaloanelor cu deportaţi pe parcursul drumului, 
însă din cele cunoscute de noi (mărturii ale supravietuitorilor care au trecut prin acest 
calvar), nu a fost acordat nici cel mai mic ajutor copiilor şi bătrânilor bolnavi, femei- 
lor însărcinate sau aflate în travaliu. 

Către 30 mai au fost finisate pregătirile pentru primirea şi aşezarea deportaților 
în Kazahstanul de Sud; au fost verificate şi pregătite pentru trai locuinţele pentru 
condiţii erau departe de a se ridica la standarde şi nicidecum nu se comparau cu gos- 
podăriile lăsate de cei deportaţi la baştină. 

Paralel cu acest proces, se ducea o muncă tainică de elaborare a listelor persoa- 
nelor ce urmau să fie deportate şi se făceau mari eforturi de a strânge cât mai mult 
material compromitätor la adresa lor. La realizarea acestei acţiuni de prigoană şi 
teroare faţă de elementele româneşti, primii care s-au pus în slujba NKVD au fost 
reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, printre care evreii, care identificau şi 
denuntau pe toţi foştii buni români, agravându-le situaţia, prin afirmaţii mincinoase 
în faţa autorităţilor de judecată şi execuţie sovietice [1]. 

Agenţii sovietici colectau în fiecare sat şi oraş informaţii cu privire la starea 
materială, apartenenţa politică, starea de spirit a localnicilor şi raportau şefilor din 
raioane liste cu numele persoanelor care urmau să fie deportate. Spre exemplu, se 
făceau liste cu toţi participanţii la viaţa politică sau cei care detinuserä funcţii publi- 
ce. Avem la dispoziţie cazul raionului Ungheni în care s-au „depistat” 11 membri ai 
Partidul Cuzist (dintre care 2 au fost şi primari, iar unul ajutor de primar), 11 mem- 
bri ai Gărzii de Fier (dintre care unul era suspectat şi de legături cu filiala acestui par- 
tid din laşi, iar altul a fost şi ajutor de primar), 3 persoane care au făcut parte din 
Partidul Liberal şi au fost primari, dup? care unul a fost şi staroste la biserică, 8 
membri ai Partidului țărănist, dintre care 5 au fost şi primari[2]. După ce se accen- 
tua şi starea materială a acestor „elemente periculoase”, majoritatea fiind gospodari, 
şi, deci, în termenii bolşevici „chiaburi, bogătaşi şi exploatatori”, se dădea şi o hartă 
detaliată a regiunii[3]. Considerăm că aceste hărţi şi planşete erau pregătite pentru 
operaţiunea de deportare, în vederea orientării cât mai adecvate şi reuşite a celor care 
urmau să ridice în miez de noapte oamenii de la casele lor[4]. Din toate materialele 
păstrate se poate „stabili grija ce au avut-o şi o au bolşevicii de a cunoaşte pe acei 
care au fost duşmanii ideologiei lor, o grijă lesne de înteles”[5]. 

Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din 
Basarabia. In această ordine de idei, trebuie să evidentiem care anume au fost exe- 
cutorii şi ce motive aveau ei pentru a fi aplicanţii politicii staliniste de deportare a 
basarabenilor. „Oamenii noi” ai bolşevicilor aveau în mare parte studii primare (44 
din cei 71 secretari ai comitetelor raionale de partid) şi doar 4 dintre ei aveau studii 
superioare. Erau avansați în posturi şi susținuți în activitatea profesională cei mai 
înrăiţi şi intolerabili membri ai societăţii, fiind hotărâți să execute orice directivă dic- 
tată de sus, îndeplinind întocmai „linia partidului”. Ei constituiau „osatura” dictatu- 
rii proletariatului care se instaura în Moldova basarabeană[6]. Mai mult decât atât, 
politica stalinistă de deznaționalizare s-a bazat pe o parte a minorităţilor etnice din 
Basarabia, evrei, ruşi, ucraineni, bulgari, aceştia susţinând regimul instaurat de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 641 


bolşevici. Iulian Chifu demonstrează că „toate aceste minorităţi aveau motive ferme, 
nelegate în nici un punct de starea lor în cadrul populaţiei româneşti din Basarabia, 
de a se apropia de mişcarea comunistă, cu care aveau afinități, şi de a susţine efortul 
de război, iar apoi, efortul de guvernare şi implementare a comunismului, de către 
Rusia Sovietică [7]. Aceşti piloni locali ai stalinismului, în calitate de agenţi ai secu- 
rităţii - ai NKGB-ului şi a structurilor NKVD-iste - „turnători” sau „pauperi”, au 
făcut trierea populaţiei după „criterii de clasă”, elementele considerate ostile proleta- 
riatului fiind deportate. Listele cu deportaţi au fost făcute de NKVD pe bază de 
delatiuni, ţinându-se cont de pregătirea şi activitatea capului familiei, de avere si de 
faptul dacă a colaborat sub orice formă cu administraţia românească. 

Dosarele din arhive conţin informaţii referitoare la o serie de persoane care au 
colaborat cu puterea sovietică[8]. Documentele timpului au fixat, într-un spirit uşor 
exagerat, că majoritatea evreilor intrase în serviciul de informaţii a NKVD-ului şi al 
miliției sovietice, ocupându-se cu denuntarea şi arestarea românilor pe considerentul 
că sub administraţia română ar fi fost nationalisti şi membri în fostele partide de 
dreapta[9]. O mulțime de cazuri au fost consemnate în acest sens. Dar, la sechestra- 
rea şi arestarea localnicilor au contribuit şi elemente minoritare de religie creştină, 
având origine rusă, ucraineană, poloneză. 

Am ajuns la concluzia că putem face o clasificare a persoanelor, indiferent de 
naționalitatea lor, care au colaborat cu puterea sovietică şi o caracterizare a felurilor 
de colaborare. 

In primul rând putem evidenția persoanele care din start au trecut de partea 
sovieticilor. Ne referim la cei care s-au dedat la acţiuni de maltratare a soldaţilor 
români în timpul retragerii armatei şi administraţiei române din Basarabia. Practic, 
chiar din acele momente ei îşi creau un „drum nou” în noua viaţă sovietică, mergând 
în cârdăşie cu nelegiuirile bolşevice. Pe parcurs, ei au făcut spionaj, denunturi şi alte 
crime voalate sub directivele conducerii partidului| 10]. Aceste persoane imediat au 
intrat în rândurile informatorilor şi, împărtăşind sentimente comuniste, au ajutat 
organelor NKVD-iste să-i depisteze pe filoromâni. Am reuşit să facem cercetări 
complementarel 1 1] vis-à-vis de listele cu persoane care au fost în solda NKVD-ului 
şi am descoperit mai multe detalii relevante la tema noastră, care confirmă concluzii- 
le noastre. Multe dosare descriu felul în care autohtonii colaborau cu serviciile secre- 
te sovietice. Ei au transformat colaborarea cu bolşevicii într-un serviciu profitabil, 
căci acest gen de persoane îşi jucau rolul în dependenţă de interesul lor personal. Dar 
de pe urma acestor interese meschine, aveau de suferit oamenii simpli şi patriotii 
acestui pământ. Cele mai oribile se pare că sunt actele de denuntare la adresa persoa- 
nelor apropiate, rudelor şi prietenilor. 

In al doilea rând, multi dintre localnici, indiferent de etnie, s-au văzut siliţi să 
se încadreze în structurile bolşevice[ 12]. O parte din oameni au făcut acest pas din 
frica de a nu fi deportati[ 13]. Buna majoritate a acestora, odată cu întoarcerea admi- 
nistratiei româneşti, se disculpa invocând presiunile la care fuseseră supuşi din par- 
tea evreilor sau a soldaţilor armatei rosii[ 14]. Această colaborare cu NKVD-ul sovie- 
tic a dus la mari transformări atât ale satelor basarabene, cât şi a mentalitätii localni- 
cilor. 

In concluzie, se poate spune că, indubitabil, executorii deportării din 12-13 
iunie 1941 au fost recrutaţi de printre localnicii regiunii. In marea lor parte, trădători 
şi oportunişti, aceştia erau elementele minoritare sau declasate ale societăţii care 
urmăreau beneficiu personal. 


Marea deportare a poporului român (IV) 
Declanşarea operaţiunii şi categoriile de deportaţi 

Motto: 

Fi-ti-ar Berie să-ţi fie, 

Să n-ai scânduri de sicrie, 

Să zdohnesti, ca un bandit, 

De tot neamu-afurisit.” 

” din folclorul basarabenilor deportaţi de regimul stalinist” 

Operaţiunea a început la orele 2:30 în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 şi a 
cuprins teritoriile recent ocupate de URSS, atât Basarabia şi Bucovina de Nord, cât 
şi Ţările Baltice. Din Basarabia şi Bucovina de Nord urmau să fie ridicate 32 423 per- 
soane, dintre care 6 250 să fie arestate, iar restul 26 173 persoane - deportate, inclu- 
siv 5 033 persoane arestate şi 14 542 persoane deportate din RSS Moldovenească. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 642 


O echipă formată din 2-3 militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii, descin- 

P în forță, bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospoda- 
1. i. „Într-un sfert de oră să fiţi gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor 
nee de spaimă, neîntelegänd unde merg si de ce sunt scoşi din casele lor. 

Deseori, printre cei care veneau să-i ridice pe oameni, se găsea si „binevoito- 
rul” sau „binefăcătorul” care a denunţat familia, şi astfel, „ajuta” NKVD-ul să depis- 
teze „elementele periculoase”. 

Considerăm că aceasta este una dintre cele mai mari drame care au fost implan- 
tate în acest neam odată cu venirea sovieticilor: ura şi vrajba între membrii aceleiaşi 
localităţi, dorinţa de răzbunare şi vicleşugurile în dauna persoanelor incomode din 
anumite puncte de vedere. 

Celor deportaţi li se permitea să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că de 
multe ori, tot ce era mai de preţ sau mai util în bagajele celor deportaţi, era împărțit 
între cei care i-au sculat în miez de noapte. In rest, gospodinele, speriate şi pline de 
emoţii, printre lacrimi şi oftări reuşeau să ia nişte făină, fasole, brânză de oi, haine, 
încălţăminte, poate ceva mai de preţ cum ar fi bijuterii sau bani. Insă, durerea era 
enormă, căci toţi înțelegeau că viaţa lor se schimbă radical şi pentru totdeauna. De 
exemplu, doar din oraşul Chişinău au fost deportaţi 25 000 oameni, din judeţul Orhei 
1 500 familii, din Bender - 5 000 persoane. Copii, bătrâni, femei însărcinate cărora li 
s-au găsit motive „întemeiate”, cum ar fi naționalism sau loialitate faţă de statul 
român, au fost trimişi în Siberia în acea noapte. Erau urcați în camioane sau chiar, în 
unele sate, în căruţe, fiind duşi până la gara de trenuri. 

In staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: 
capii de familii la o parte, tinerii peste 18 ani - de altă parte, iar femeile cu copii mici 
şi bătrânii - aparte. Persoanele arestate (bărbaţi, majoritatea) au fost separate de fami- 
liile lor şi încărcate în esaloane speciale. Apoi, a urmat îmbarcarea în vagoanele de 
marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: „Tren cuprinzând 
muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul 
sovietic. lesiti-le în cale cu flori!” sau „Emigranţi voluntari“. Drumul spre punctele 
finale a fost lung, circa două-patru săptămâni, şi chinuitor. Condiţiile - îngrozitoare. 
In plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecărui revenindu-i doar câte 200 ml. 

„Regimul bolşevic instaurat în Basarabia cu forţa avea, desigur, multi oponenți. 
Insă, în viziunea conducerii comuniste, numărul acestora era mult exagerat, deoare- 
ce oricine putea fi suspectat de „trădare”, chiar şi cel care cu niciun cuvânt sau cu 
nicio aluzie nu a „jignit” „valorile” bolşevice. Astfel, în RSSM domina o atmosferă 
de paranoie şi psihoză, deoarece se căuta orice motiv pentru a demonstra că există 
spionaj în folosul României sau al altor ţări, că există activitate contrarevolutionarä, 
agitaţie antisovietică etc. In acest mod, se mai adunau la lista neagră câteva mii de 
basarabeni, care trebuiau nimiciti, fiind acuzaţi de „activitate contrarevolutionarä” 
(art. 54- 13), agitatie antisovietică, „agent al siguranţei”, „agent al poliţiei”, „naţiona- 
lism”, „foşti albgardisti”, „spionaj”. 

Deoarece livrarea recoltei şi executarea obligațiilor agricole față de stat erau 
datorii primordiale ale gospodăriilor ţărăneşti, nerespectarea lor conducea la amen- 
darea ţăranului, care era tras la răspundere conform articolului 58 şi 58/1 din Codul 
Penal al RSSU. 

Paralel cu aceste capete de acuzaţii, au existat şi diverse condamnări pentru 
“trecerea frauduloasă a frontierei de stat”, din motive religioase, pentru sionism, per- 
soana fiind etichetată ca „duşman al naţiunii” sau „element social periculos”. 

Un raport al Inspectoratului Regional de Poliţie din Chişinău, datat cu 16 iulie 
1941, scoate în evidenţă numele şi prenumele diferitor locuitori din raionul Târgului 
Ungheni aparţinând diverselor clase sociale, care cu ocazia rămânerii sub soviete, au 
fost prigoniti şi terorizati pentru motivul că au fost proprietari, au activat în diferite 
partide politice, au fost comercianţi sau au ocupat diferite funcțiuni în Justiţie şi 
Poliţie. 

Una dintre categoriile profesionale care a avut mult de suferit a fost categoria 
poliţiştilor şi angajaţilor jandarmeriei. Am reuşit să cercetăm mai multe documente 
care scot la iveală liste întregi cu poliţişti (comisari adjuncti, şefi de secţii, gardieni 
publici, impiegati, zelefi etc.), care au fost executaţi sau deportaţi în timpul primei 
ocupaţii bolşevice. Prezentăm datele preliminare la care a ajuns administraţia româ- 
nească a lui Ion Antonescu cu privire la numărul poliţiştilor supuşi represaliilor din 
anumite localităţi ale Basarabiei: Tighina - 7 poliţişti deportaţi şi unul executat, 
Comrat - 9 deportaţi, Româneşti - unul executat. La Cahul, «în timpul ocupaţiei 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 643 


sovietice au fost deportaţi un număr de 7 gardieni publici care au fost ridicaţi la orele 
1 noaptea în urma unei perchezitii domiciliare şi conduşi la NKVD cu mască 
neagră». După ce s-au mai făcut cercetări ulterioare, au mai fost descoperiţi 13 gar- 
dieni publici din raza poliţiei Cahul care au fost deportaţi de sovietici. In Leova - 9 
deportaţi. Izmail - 42 poliţişti sechestrati, dintre care 3 împuşcaţi şi 39 deportaţi. 
Bolgrad - 5 poliţişti deportaţi, dintre care unul comisar, ceilalţi gardieni publici. Reni 
- 15 deportaţi. Cetatea Albă - 9 deportaţi. Bălţi - 27 deportaţi, dintre care un şef de 
secţie, un comisar, un comisar adjunct. Orhei - 29 deportaţi, dintre care doi comisa- 
ri adjuncti, un şef de secţie, un şef de detaşament. Chilia Nouă - 7 gardieni publici 
deportaţi. Soroca - 14 deportaţi dintre care doi şefi de secţie, un şef de detaşament, 
un comisar adjunct. La Chişinău, din datele vremii, 9 funcţionari de la poliţie au fost 
deportaţi. 

Organele de represiune au găsit cele mai diverse motive şi acuzaţii pentru a-şi 
justifica acţiunile de deportare în masă. Subliniem faptul că aceste acuzaţii sunt post- 
factum faţă de momentul deportării. Abia peste un an se întocmeau dosarele respec- 
tive în care se stipulau capetele de acuzaţii. In noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, însă, 
nici unui deportat nu i s-a prezentat vreun document sau nu 1 s-a spus din care 
temeiuri legale este supus represaliilor şi de ce anume este învinuit. 

Vom examina dosarele personale cu privire la deportarea a trei familii. 

Familia lui Ojoga Efim Afanase, din oraşul Chişinău, membru al Partidului 
Liberal, participant la viaţa politică a României, proprietarul unei turnătorii, soț şi 
tată a trei copii a fost în vizorul poliţiei secrete sovietice. In noaptea primului val de 
deportare masivă, capul familiei, Ojoga Efim, a fost arestat şi trimis în Ivdellag, 
regiunea Sverdlovsk, iar restul familiei a fost deportată în Kazahstanul de Sud, Staţia 
Sâr-Daria, sovhozul Pahta-Aral. Cei care au fost împuterniciţi să realizeze deporta- 
rea acestei familii au fost NKVD-iştii Serdobinskij, Cernyshev şi Luzhnikov. 
Raportul întocmit de grupa operativă, la predarea familiei la staţia de trenuri, a fost 
semnat de şeful grupei operative, sergentul de miliţie, Serdobinskij, în aceeaşi noap- 
te. La puţin timp după trimiterea în lagăr, capul familiei a murit şi familia sa a aflat 
mai târziu de soarta lui. 

Familia lui Costin Nicolae Ion, locuitor al satului Ghidighici, membru al 
Partidului Liberal, fost primar în sat, gospodar, soţ şi tată a trei copii era învinuit că 
ar fi chiabur şi folosea munca năimită. Faptele de care se făcea vinovat în ochii sovie- 
ticilor erau confirmate de către mărturiile câtorva săteni, E.Cebotari şi I.Cebotari, 
înregistrate la sovietul sătesc. Certificatele care documentau cazul dat erau întocmi- 
te de către împuternicitul superior al departamentului operativ al Direcţiei Judeţene 
Chişinău a MSS, sergentul de securitate, Gusov, şi erau aprobate de către şeful depar- 
tamentului operativ al Direcţiei Judeţene Chişinău a MSS, Ghidighici, sergentul de 
securitate, Bogomolov. În timp ce soţia cu cei trei copii a fost deportată în Kazahstan, 
soţul său a fost trimis în regiunea Sverdlovsk, de unde familia a primit înştiinţare că 
a decedat. 

Familia lui lacob Gheorghe Ion, locuitor al satului Coiuceni, mai târziu - 
Cosmenii Vechi, raionul Sculeni, judeţul Bălţi, conducător al Partidului Cuzist din 
satul Coiuceni, gospodar, soţ şi tată a opt copii în iunie 1941, era raportată lui 
Sazâkin ca fiind familie de chiaburi, iar capul familiei fiind organizator al unui 
pogrom evreiesc în satul natal, făcând agitaţie pentru deportarea evreilor din 
România. Se arăta că în anii 1937-1938 acesta a participat la şedinţele partidului 
cuzist din oraşul laşi, iar mai târziu, făcea agitaţie ca oamenii să opună rezistenţă 
soldaţilor din Armata Roşie, arătându-şi vădit atitudinea antisovietică. Mai mult 
decât atât, fiul său, Iacob Vasile, a fost reţinut în 1941 pentru tentativa de trecere ile- 
gală a frontierei, dorind să fugă în România. Aceste capete de acuzare erau foarte 
grave şi au condus la sentinăa de deportare, semnată de şeful Secţiei Raionale 
Sculeni, judeţul Bălţi, NKGB a RSSM, sublocotenent al securităţii de stat, Semka şi 
şeful Secţiei Oräsenesti a judeţului Bălţi, CNSS a RSSM, locotenent al securităţii de 
stat, Rzhavskij. lacub Gheorghe a fost arestat şi escortat în Ivdellag din regiunea 
Sverdlovsk, unde a fost tras la răspundere penală, conform art. 58-13 al CP al 
RSSFR, învinuit că a fost membru activ şi conducător al partidului 
“contrarevolutionar fascist al cuziştilor”, că a participat la pogromurile evreieşti, că 
a făcut agitaţie pentru cuzişti şi pentru Germania fascistă. Ei au fost trimişi în regiu- 
nea Tomsk, iar averea le-a fost confiscată. Pe parcursul anchetării, Iacob Gheorghe 
nu a recunoscut vina sa, negând apartenenţa la careva partid politic. Fără a avea 
dovezi, Consfătuirea Specială de pe lângă NKVD a URSS din 21 martie 1942, a luat 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 644 


hotărârea de a-l executa, astfel, Iacob Gheorghe a fost împuşcat la 25 aprilie 1942. 

Expresiile prin care erau se caracterizau atât capii de familie, gospodăriile lor, 
cât şi activitatea, convingerile acestora, denotă un tratament lipsit de stimă şi încărcat 
cu ură faţă de „duşmanii poporului”. Documentele abundă în interpretări distorsiona- 
te atât ale activităţilor, cât şi ale averilor acestor familii. Dacă luăm în consideraţie 
faptul că economia basarabeană în acea perioadă era naturală (majoritatea celor 
necesare erau crescute şi confecționate în gospodăria personală) şi familiile aveau 
multi copii, averea ţăranilor era chiar modestă pentru a acoperi necesităţile. 

Aceste trei cazuri dezvăluie schema după care se proceda: capii de familii erau 
separați de restul membrilor şi erau duşi în lagărele de muncă silnică unde, istoviti 
de puteri, în final erau executaţi fără o judecată reală şi fără a purta vreo vină. 
Membrii acestor familii urmau să ispăşească respectiva pedeapsă sub forma 
deportării în adâncul Siberiei sau în Kazahstan, fiind izolaţi de capul familiei, cu care 
le era interzisă corespondenţa sau orice altă legătură. 

Conform documentelor din arhivele ruse, prin această operaţiune, din 
Basarabia şi Bucovina de Nord, au fost ridicate de la casele lor 29 839 persoane, 
dintre care 5 479 persoane au fost arestate („membri ai organizaţiilor 
contrarevolutionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24 360 persoane au fost depor- 
tate. Din acest total al persoanelor arestate şi deportate tributul principal l-a plătit 
populaţia RSS Moldoveneşti: 4 507 persoane arestate şi 13 885 persoane deportate, 
în total 18 392 persoane. Din cele 4 507 persoane arestate (capi de familie) din 
RSSM, 4 342 persoane au fost ridicate conform materialelor întocmite de 
Comisariatul Norodnic al Securităţii Statului, deci din considerente politice, şi 165 în 
baza materialelor întocmite de Comisariatul Norodnic al Afacerilor Interne, conform 
dosarelor penale. Iar din cele 13 885 persoane deportate, 13 682 au fost ridicate 
conform materialelor întocmite de Comisariatul Norodnic al Securităţii Statului 
(NKGB), deci din considerente politice, şi 203 în baza materialelor întocmite de 
Comisariatul Norodnic al Afacerilor Interne (NKVD), conform dosarelor penale. 
Această statistică demonstrează, o dată în plus, caracterul politic şi scopul ideologic 
al deportării din 12-13 iunie 1941. 

( Va urma ) | 

- Publicat de cätre Dan Culcer. Ecrivain roumain vivant en France depuis 1987. 

la » Asymetria — Antiacvarium , 9/04/2010 02:13:00 AM 


x 


Am scris în mai multe rânduri despre această mutilare a 
sufletului : cei-rămaşi-pe-loc - celulă, închisoare, ţară - când unii 
dintre supravietuitorii-dusi-cu-forta altundeva se întorc “la 
baştină” cum spun basarabenii - nu numai că mârâie cu glas: «De 
ce te-ai întors? Nu vezi că nu mai ai loc aici? De ce n-ai rămas 
pe-acolo pe unde ai fost dus?, doar pământul e mare...», dar îl şi 
urăşte pe acela - tăcut, o vreme... 

Motivul înrăirii care l-a prefăcut în fost-om, fost-vecin de 
gospodărie, al consăteanului, al vărului, al cumnatului sau doar al 
fostului prieten? Limpede ca lumina zilei: 

- el, rămasul, dacă nu a fost chiar denuntätorul (că acela 
era-cu-Românii, că a vorbit de rău puterea sovietică, zicînd că 
“liberatorii” sunt ocupanti, etc - de frică să nu fie şi el “ridicat”, 
chiar acum când nevasta face (naşte), când băiatul cel mare şi 
rupt un picior (cam ca N. Manolescu în viziunea de cloşcă a 
Monicăi Lovinescu), atunci s-a bucurat la lucrurile aceluia : două 
sape şi-un hârleţ, o căldare smălțuită, cinci saci goi : «Că acolo 
unde se duce (se duce, nu: este dus...) n-are nevoie de ele...»; 

- el, rămasul a pus mâna pe o părticică din livada vecinului 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 645 


ridicat, “ce să mai facă el cu pământul de-aici, când acolo are să 
primească zeci, sute de deseatine...» şi acum este ameninţat cu 
“retrocedarea” - c-adica să dea înapoi ce... împrumutase în bună 
învoială, cu tot cu căsuţa ridicată acolo, pentru fata cea mare? 

Ruşii nu sunt primii ocupanti care, în grija lor de a-i învrăjbi 
pe ocupați, iau cu de-a sila de la unii şi aruncă o ciosvârtă altora. 
Insă ei sunt primii care îi învaţă, îi silesc să creadă pe ocupați că 
cei duşi fuseseră pedepsiți după faptele şi gândurile lor, rele, 
reacționare (chiabur, frate de popă, membru al partidului 
țărănesc, etc), iar ei, rămaşii, primiseră pe merit ceea ce... 
căpătaseră - cu condiția să-l urască pe cel dus, pe cel spoliat. 

Nefericitul supravieţuitor al deportării: ani la rând nădăj- 
duise într-o întoarcere acasă. lar acum, după decenii de suferinţe 
cumplite, întors la “baştină” constată că oamenii pe care îi 
cunoştea, dar şi fiii şi nepoţii acestora - care, se presupune că 
ştiau adevărul: fuseseră pe nedrept deportaţi - îi primesc cu 
neîncredere, ca pe nişte străini, bănuitori, ca pe nişte răfăcători 
care abia aşteaptă căderea întunericului, să-i calce, să-i jefuiască, 
ba chiar, Doamne fereşte, să-i omoare - pe ei cetăţeni cinstiţi ai 
Republicii Noastre Sovietice, pe ei, membri de partid, cu plata 
cotizatiei la zi, tovarăşi conştienţi, netolerînd nici o abatare de la 
linia partidului, demascînd pe oricine ar încerca-o, fie frate, fie 
cumnat, fie nevastă. 

lar neamurile... Multe suferiseră şi ele “rigorile legii”, ca 
rude ale banditilor deportaţi. «Din pricina ta...», le scapă unora 
din “valul doi” (sau trei) al... represiei. 

Jar tu, ca lov cel bătut şi de Dumnezeu, ce faci? Dacă eşti 
tânăr şi încă în putere, te răcoreşti cu o înjurătură (bine: cu o sută) 
la adresa oamenilor (oameni!); dacă nu, te pui Jos şi-ţi dai duhul 
- ca Moş Iacob de la Mana, după ce se întorsese tocmai de la 
Irkutk - singur, Mătuşa Domnica murise pe drum, încolo - iar el 
nu-şi mai găsise casa, ograda, grădina, prietenii, neamurile. 

Am scris, am scris despre ura cu care te întâmpină con- 
generii când te întorci în peştera (natală) şi cauţi să te încovrigi şi 
tu, cât mai aproape de foc... Chiar aşa: 

«De ce ne-ai venit şi tu pe cap, de ce n-ai rămas pe-acolo, 
pe-afarä!» 

Aşa voi fi primit şi eu dacă mă voi întoarce în Basarabia. 
Însă dacă mă voi duce cu un purcoi de bani, voi fi bine-primit. 

Dacă nu...Nu. 


Duminică 5 septembrie 2010 


lar azi - e azi!, ca să mă bulesc şi eu pe urmele lui Bulă- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 646 


Românul; sau, mai recent: Bulă-Mondialu”. 

Speram că, mutîndu-mi privirea şi sufletul pe malul stâng al 
Prutului, mă voi curăța, debarasa, despăduchia de românăchia 
instalată temeinic pe malul drept... Eh, vise de noapte, maică. 

Unde dracu să fug iară? Unde să mă mai refugiez - din nou? 
Vorba, de veacuri, a românului sub vremi: nu tot în exilul 
francez este mai puţin rău? 


x 


În acest zile posomorîte, singurul remontant mi-a fost, 
rămâne în continuare, volumul “Scrisuri I” - aşa l-au numerotat 
editorii, cu romane, nu cu arabe. Îl “deschid şi răsfoiesc” şi mă 
simt mai puţin abătut. Sigur, e întârziat cu decenii, dar... Dar. 


x 


Dar Referendumul s-a terminat prost, prost, prost. 
N-au noroc basarabenii. Nici minte. Pe aceasta din urmă 
le-au luat-o tot ruşii. 


Luni 6 septembrie 2010 


Iată o scrisoare interesantă: 


“Stimate Domnule Paul Goma, 

Vă urmăresc site-ul de ceva vreme şi sunt la rându-mi preocupat de soar- 
ta Basarabiei. In scrierile dumneavoastră regăsesc ecoul unor lucruri auzite, 
copil fiind, de la bunica. Bunica, Teodora Ifrim (nascuta Uncu, in Isacova, 
Jud Orhei),auzite, copil fiind, de la bunica. Bunica, Teodora Ifrim (nascuta 
Uncu, in Isacova, Jud Orhei), a absolvit Şcoala Eparhială din Chişinău în 
1928 şi a fost ulterior invätätoare, in Isacova, Camenca, Rezina, Calvini Jud 
Buzau (1940-41) şi iar Rezina, iar după 1944 in Sebesul de Jos, Jud. Sibiu. 
Bunicul, Gheorghe Ifrim, râgätean din Jud. Bacău cu origini in jurul Făltice- 
nilor, a mers in Basarabia în 1925 ca învăţător la îndemnul Prof Holban din 
laşi, care i-a descris lipsa acută de invätätori de limba romană. A fost 
invătător in Rezina pană in 1943. Demobilizat in 1942, a infiintat la Rezina 
o şcoala practică, care se autosustinea financiar. Ca învăţători in Jud. Orhei 
bunicii ii cunosteau desigur pe părinţii dumneavoastră, iar bunica a admirat 
intotdeauna curajul Dvs. Bunicii il cunoşteau deasemenea pe preotul 
Mina Tärus. 

Poveştile favorite ale copilăriei au fost povestirile despre Basarabia ale 
bunicii. Aşa am retrăit o parte din copilăria bunicii la Isacova, dar şi drama 
refugiilor. Până la descoperirea site-ului Dvs nu am găsit alte surse care să 
mă ajute să completez cele ştiute de la bunica. “Din calidor” m-a ajutat sa-mi 
formez o imagine a lumii interbelice basarabene, iar acum îmi e mai uşor să 
completez golurile când răsfoiesc poze vechi şi documente îngălbenite, şi 
pentru asta vă mulţumesc. 

Cu respect, 
Marius Ifrim 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 647 


x 


Vorba Ardeleanului: «Dòr asé!”. Am vrut să spun că, uite, 
domnule, sunt bun şi eu la câte ceva. 


Iată ce scrie Timpul din Chişinău, azi: 


“Poporul şi-a exprimat opţiunea 6 Septembrie 2010 

Ieri, în Republica Moldova s-a desfăşurat referendumul constituţional privind 
modificarea art. 78 al Constituţiei. Cetăţenii au fost chemaţi să se pronunţe dacă 
doresc sau nu ca anume ei să fie cei care să-şi aleagă şeful statului prin vot direct.” 


Comentariul unui forumist: 


“1. De eut la 06.09.2010, ora 07:22 
ati avut sansa sa va rupeti de comunism-rusia si sa incepeti sa mergeti spre europa...si 
ati dat cu piciorul la ea ca niste dobitoci cu parere de rau dar au murit degeaba tine- 
rii aceia...voi nu meritati sangele varsat romania ar trebui sa uite complet de voi si sa 
isi vada de treaba spuneati unii din voi ca romanii nu ii vad bine pe basarabeni...pai 
ziceti si voi daca nu au dreptate e vai de capul vostru...nu va mai numiti moldoveni 
ca moldovenii lui stefan erau oameni vrednici nu carpe ca voi ” 


Da, bre, aşă-i, ceara mă-sii! 

Logic, rezultatul referendumului nu ar trebui să impieteze 
asupra invitaţiei finale pe care o aşteptăm. 

“Logic”! Astepti logică în aria regäteneascä, tigänizatä până 
la alexandrinism? Astepti logică în aria basarabeană, rusizată 
până la anihilare, la mantcurtizare, la piteştizare? 

Si dacă traumatizaţii bărbaţi basarabeni or fi, dacă nu 
absolviti de turtizare, atunci capătă circumstante atenuante - prin 
frumuseţea femeilor ? Bineînţeles vorbesc numai de frumuseţea 
văzută, nu de cea ascunsă (pe care am doar... întrevăzut-o şi 
m-a lăsat dubitativ). Sunt frumusoase, basarabencele noastre. 


x 


"Mâine (luni-n.r.) vom avea capurile (subl. mea, P.G.) fierbinti. În 
maxim două zile trebuie să ne întâlnim să vedem ce facem pe viitor", a 
declarat, la rândul său, preşedintele de onoare al Partidului Democrat, 
Dumitru Diacov (!!). Acesta şi-a exprimat dorinţa ca Alianţa pentru 
Integrare Europeană să existe şi să colaboreze în continuare.” 


Dacă ar fi fost consecvent în limba româna a Partidului 
Democrat, Diacov ar fi continuat aşa: 


“În maxim doi zili (...) să vedem ce facem pe viitoruri...” 


x 


Am primit Antiteze 2, unde există şi un fragment din Jurnalul 
meu pe 2010: iulie. I-am scris de multämitä lui Vasile Baghiu. 
Ce bună e revista lor! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 648 


Marţi 7 septembrie 2010 


Încă o zi. Trag la... calendar, ca în jug. Din ce trag şi...înain- 
tez-înainte, vorba lui Săraru, avansez-îndărăt, după programul lui 
Ianoşi-Înţeleptul cultivat de Breban şi de Marta Petreu şi de... 

Adevărat: şi din pricina eşecului Referendumului, dar şi în 
urma cântăririi... viitorului (de ce să nu se poată?, nu sunt eu 
utopist de meserie?), călătoria la Chişinău devine improbabilă. 

N-ar fi fost mai putin-räu, mai onest să rămân în Basarabia 
mea, personală - hotărît, nu mai pot scăpa de limba-lui-Dinescu - 
cea din cărțile mele? Adevărat, aceea are şi lipsuri (!), unele 
informaţii s-au dovedit a fi ne-adevărate (episodul Scordeli, 
semnalat de Sorina, flou-ul care mai domină în episodul Portnoi), 
însă acelea sunt scăpări pe hârtie - fictie. Or dacă mergem 
de-adevărat în Basarabia, realitatea, alta, mă va plesni peste ochi, 
peste... inimă. Familia mea (mama-tata-eu) nu avem nimic în 
Basarabia: nici pământuri, nici case, nici nimic, vorba celuia. 
Nu am de ce să mă prind, agät, urc pe măcar o creangă ruptă de 
viitură, cine ştie unde, ca să plutesc o vreme - cine ştie cât. 

Apoi gândul, bănuiala, cvasicertitudinea că eu (cu ai mei), 
“întors la baştină din Apus” voi avea parte de acelaşi tratament ca 
şi deportații supraviețuitori întorşi din Răsărit acasă... 

Din punctul de vedere al celor rămaşi pe loc - chiar dacă 
rămânerea nu le-a fost uşoară - cei “plecaţi” (deportaţi, arestaţi, 
refugiați în Apus, fie acela malul drept al Prutului) chiar 
neamuri fiind, sunt buni-plecati, nu mai au ce căuta “la noi”. 

Am mai spus, repet: nu-mi place să “capăt”. Cer să mi se 
restituie ce mi s-a furat. Dacă mi se va replică: 

«Nu oamenii ti-au furat ceea ce pretinzi - ci sistemul...» 

“Sistemul”, în cazul meu? Care “sistem”? Cel purtînd nume 
de persoane - şi încă ce persoane!, una şi una, alcătuind floarea 
natiei, smântâna “telectualităţii: N. Manolescu, G. Adameşteanu, 
Blandiana, Liiceanu, Buzura, Pleşu, Breban, Monica Lovinescu, 
Laszlo, Pecican, Gârnet, V. Ciobanu, Carmen Muşat, I.B. Lefter, 
Simonca, G. Andreescu, Oişteanu...? 

E comod să te ascunzi în mijlocul “maselor largi de 
scriitori”, să dai întreaga vină pe “sistem”, pentru ca tu, 
păcătosul, măgarul, delatorul, profitorul, hoitarul, curva-curvă să 
te prezinti cititorilor, nu ca agresor, măcar complice la agresiune, 
ci ca victimă a... “presiunilor”. 

Ei, da: fuseseră presiuni - dar numai asupra scriitorilor? 

Dacă accept invitaţia (care nu mi-a parvenit!) şi accept şi 
avantaje materiale - locuinţă, pensie - va însemna că... intru în 
sistem. Mi se va cere - pe drept - să fiu recunoscător puterii, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 649 


participînd la reuniuni, la manifestări la care, ca om liber, nu aş 
consimti. lar dacă declin ofertele (materiale), ce fel de de-al 
nostru sunt? Un oaspete-drag-venit-în-ospetie, dar care nu 
respectă legile locului? 

Ah, dacă aş câştiga la loterie, să mă duc la mine acasă cu o 
teleagă plină cu bani! Să dau, nu să primesc! (am mai scris de 
vreo sută de ori). 


x 


CEC: 2 ZILE PÂNĂ LA VERDICT 

“Comisia Electorală Centrală va anunța miercuri, pe 8 septembrie, vali- 
darea sau invalidarea referendumului. 

Autoritatea electorală poate da un verdict numai după verificarea tutu- 
ror proceselor verbale ale circumscripţiilor teritoriale şi compararea lor cu 
datele deja transmise prin sistemul informatic. 

Datele preliminare despre rata participării la referendumul consti- 
tutional din 5 septembrie au fost prezentate de Comisia Electorală Centrală 
luni, 6 septembrie, la ora 11:00. Potrivit acestora, au votat 29,05 la sută din 
alegători. Această cifră va fi declarată oficială abia după verificarea origina- 
lelor tuturor proceselor verbale, semnate de membrii birourilor electorale. 

CEC a procesat, în format electronic, 100 la 100 din procesele verbale. 
Conform datelor obținute, numărul total de voturi, valabil exprimate, este de 
799 mii 323. 87,8 la sută din alegători au votat PENTRU alegerea directă a 
şefului statului, iar opţiunea CONTRA a fost aleasă de 12,2 % dintre votanti. 
La cele 79 secții de votare de peste hotare au votat 19 mii 703 cetățeni ai 
Republicii Moldova. 19 mii 278 dintre aceştia au votat PENTRU, iar 397 s- 
au pronunțat CONTRA. 

Conform Codului Electoral al Republicii Moldova, referendumul 
constituțional poate fi validat doar dacă la urne se prezintă cel puțin 33 la sută 
dintre cetățenii cu drept de vot.” 

x 


Am primit Antiteze 2, unde există şi un fragment din Jurnalul 
meu pe 2010: iulie. I-am scris de multämitä lui Vasile Baghiu. 

Ce bună e revista lor! Numai că textul a fost cules neîngrijit: 
“vocea” diaristului se confundă cu citatele - şi viceversa. 


Miercuri 8 septembrie 2010 


Azi ar trebui să fie o sărbătoare religioasă - care? 

Ieri Filip mi-a lucrat Ostinato. L-am trimis pe dată Floarei 
Bălănescu, acest titlu încheind lista cărților trimis lui Gelu Tofan. 

Iată-le: 

1. Culoarea curcubeului - text gata de... tipar. 

2. Soldatul câinelui 

3. Scrisuri 2 

4. Scrisuri 3 

Din seria de Jurnale am propus 3: 

(5) 1. Jurnal pe Sărite 

(6) 2. Jurnal de Căldură Mare 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 650 


(7) 3. Jurnal de Noapte Lungă - total 7 
Mai sunt, la Flori Bălănescu: 
8. Ostinato 

9. Uşa 

10. Astra 

11. Sabina 

12. Dialog 

13. Arta Refugii 

14. Săptămâna Roşie 

15. Gardă inversă 

16. Patimile după Piteşti 

17. Bonifacia 

18. Ela 

19. Justa 

20. Alfabecedar. 


x 


Pornind de la o ştire din Timpul Chişinău, am căutat pe 
Wikipedia, enciclopedia liberă, să aflu în ce mod “a avut viața lui 
Nicolae Donici un sfârşit trist”. Iată: 


“Nicolae Donici (n. 1/13 septembrie 1874, Petricani, Chişinău - d. 1956, Nisa) 
a fost un astronom român originar din Basarabia. 

Fiul familiei nobililor Nicolae A. Donici şi Limonia Macri, strănepotul fabu- 
listului Alexandru Donici şi stră-strănepotul legislatorului Andronache Donici, rudă 
a generalului Matei Donici şi a scriitorului Leon Donici (Dobronravov) (pe linie 
maternă). 

Urmează cursurile liceului Richelieu din Odesa (promoţia 1893) şi ale 
Universităţii din Odesa. După absolvirea cu distincţie a universităţii în 1897 pleacă 
la Sankt Petersburg unde îşi începe cariera ştiinţifică sub conducerea astronomului 
rus acad. F.A. Bredihin, ocupându-se în mod particular de astronomie, colaborând cu 
cei mai importanţi astronomi ruşi ai timpului: F.A. Bredikhin, O.A. Baklund, A.A. 
Belopolskii, S.N. Costinskii. 

După alegerea sa unanimă în calitate de membru al Societăţii Astronomice din 
Rusia (1904), N. Donici a prezentat la şedinţa Societăţii un referat detaliat despre 
lucrările sale şi despre activităţile de pregătire a expediției pentru observarea eclip- 
sei totale de Soare de la 30 august 1905. Lui Donici, care era deja un specialist cu 
renume în domeniul cercetării Soarelui, Academia îi încredinţează conducerea expe- 
ditiei în Spania. În perioada 1901-1916 N. Donici este şeful misiunii astronomice a 
Academiei de Ştiinţe din St. Petersburg. 

În anul 1908 a construit un observator astronomic propriu la Dubăsarii Vechi, 
în Basarabia. Între anii 1918-1944 a locuit şi lucrat la Dubăsarii Vechi şi Bucureşti. 
În iunie 1936 conduce expediţia română pentru studiul eclipsei totale de Soare din 
Turcia. Expediția a fost sponsorizate de Fundaţia Regală Română şi la observare 
ştiinţifică s-a folosit un telescop de 10 m lungime. 

Din 1944 a locuit în Franţa. A lucrat la Meudon şi Nisa. După toate proba- 
bilitätile, s-a stins din viaţă la Nisa, într-un azil de bătrâni, în anul 1956. (subl. 
mea, P.G.) 

Cercetările astronomice ale lui Nicolae Donici se referă la astronomia soarelui, 
cromosferei, planetelor, luminii zodiacale. A observat 8 eclipse de soare în diferite 
părți ale lumii, 8 eclipse de lună. A stabilit că planeta Mercur nu are atmosferă, a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 651 


observat cometa Halley în anul trecerii la periheliu (1910), a cercetat planeta Saturn, 
a observat şi măsurat lumina zodiacală în Egipt (1908) şi în Algeria (1947-1952) 

A fost membru a Uniunii internaţionale pentru studiul Soarelui, a Uniunii 
Internaţionale Astronomice (din 1922), al societăţilor astronomice din Rusia (până la 
1917), Germania şi Franţa. A fost membru al comitetului astronomic român, mem- 
bru de onoare al Academiei Române din 1922 până în 1948 şi din 1991 (post mor- 
tem) şi doctor honoris causa a universităţii din Coimbra, Portugalia. Autor a cel puţin 
77 de publicaţii ştiinţifice. Conacul său din comuna Dubăsarii Vechi, (Raionul 
Criuleni, Republica Moldova) se mai păstrează şi astăzi (într-o stare avariată), deşi 
un monument i-a fost instalat cu ocazia aniversării de 120 ani de la naştere. 
Observatorul astronomic al Universităţii de Stat din Moldova şi o stradă din Chişinău 
îi poartă numele. se mai păstrează şi astăzi (într-o stare avariată), deşi un monument 
i-a fost instalat cu ocazia aniversării de 120 ani de la naştere. Observatorul astrono- 
mic al Universităţii de Stat din Moldova şi o stradă din Chişinău îi poartă numele. 


Nicolae Donici, nobil basarabean se înscrie în a treia catego- 
rie a victimelor Revoluţiei Bolşevice. În prima intră ruşii propriu- 
zisi: nobili, militari, intelectuali, clerici. In a doua: ruşii de rând - 
milioane - ale căror rămăşiţe, anonimizate, îngraşă stepele, turba 
tundrei - aceştia alcătuind majoritatea populaţiei gulagurilor. 
A treia: neruşii, dar fiind ocupați, au încercat să se descurce cu 
stăpânirea? Polonezi, baltici, caucazieni, moldoveni (natmen, 
ceea ce, în capul de băştinaş al sibireacilor, se traduce prin ne-rus, 
prin minoritar, prin: ne-om, cum îi tratau ocupanţii bolşevici pe 
basarabeni şi pe bucovineni, începînd din iulie 1940, în ţara lor, 
ocupată) au navigat o vreme între... mândria apartenenţei la o 
mare putere, la o mare cultură şi inimile lor care îi trăgeau spre 
rădăcinile, ei, da: etnice - ca Stere al nostru. 

Nicolae Donici, chiar făcînd parte din o familie care a dat 
multi reprezentanţi “naționaliști”, a fost un ştiinţific - nu e nevoie 
să zugrăvesc portretul inginerului, oricât de savant ar fi acela. Dar 
viscolul revoluţiei bolşevice l-a atins şi pe el: în prima fază i-a 
tăiat legăturile cu ştiinţa rusească, cea care îl formase. După 
douzeci de ani de pauză - dar el, român basarabean, nu ştia că îl 
aşteaptă altă rupere: căderea şi a României sub jug bolşevic. Din 
1944 cunoaşte exilul în Occident (el, în Franţa), ca orice print, 
general, savant, poet rus. 

Ciudat îi este sfârşitul. El, astronom reputat, membru al 
atâtor academii, a sfârşit - “după toate probabilitățile”, scrie 
redactorul articolului din Wikipedia, deci: nici foştii colegi, nici 
membrii familiei sale nu s-au interesat de soarta lui - într-un azil 
de bătrâni. 

Nu este o ruşine să ajungi într-un azil de bătrâni. Nicăiri, 
unde ajungi, unde cazi, unde eşti abandfonat nu-i de-ruşine. 

Dar de tristeţe este. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 652 


x 


“Amos Oz: „E greu să fii profet în ţara profeților“ 
Din această pricină îl preţuiesc pe Amos Oz: tocmai pentru 
că e profet în ţara profeților! 


x 


Dan Culcer îmi trimite un text necunoscut mie şi “vechi”, 
dar nu învechit. 

(Apărut, în primă variantă, în Sinteze, Bacău, an IX, 
numerele 20-24/272-276, 22, 29 mai - 5, 12, 19 iunie 1998) 

Iată prezentarea-recomandarea sa: 


“Multe s-au schimbat de cînd a apărut prima varianta a studiului lui 
Theodor Codreanu. Laszlo a devenit un adept al catehismului wieselian şi de 
atunci este invitat la mai toate reuniunile holocaustologilor. Normal, echipa 
de zgomote a devenit funcţională în România, dar şi aiurea. Alte voci, argu- 
mente, analize, devin inaudibile pe fondul noii dogme. Dogma se bazează, de 
pildă, pe teza aiurită că un evreu comunist iese automat din comunitate” 


“ESTE PAUL GOMA UN SOLJENITÎIN ROMÂN? 
Scris de Theodor CODREANU 

Citesc târziu cele trei volume al Jurnalului semnat de Paul Goma, inci- 
tat de valul de reacţii negative care continuă şi la un an de la apariţie. In mate- 
rie de „jurnale”, douăş au ţinut capul de afiş, anul trecut: cel al lui Goma şi 
cel al lui Mihail Sebastian. Este demn de subliniat modul cum au fost ele 
receptate: în vreme ce Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost supralicitat prin 
intervenţii admirative, în majoritatea cazurilor, cel al lui Paul Goma a scan- 
dalizat, pur şi simplu. De o parte, un eveniment fast, de cealaltăş unul nefast. 

In ce măş priveşte, am scris, la vremea potrivităş, despre Jurnalul lui 
Sebastian, încercând săş temperez entuziasmul fanilor, deşi am recunoscut 
importanţa însemnăşrilor scriitorului pentru cunoaşterea epocii şi a existenţei 
lumeşti a autorului Stelei fără nume. Era bătătoare la ochi încercarea unora 
de a prezenta literatura diaristică sebastiană drept mărturie supremă asupra 
adevărului epocii. Tenta unei ideologii partizane sărea în ochi. In schimb, 
adevărul notelor şi comentariilor lui Paul Goma este violent contestat, aces- 
tea fiind considerate produsul „execrabil” al „obsesiilor”, „frustrărilor” unei 
minţi alunecate în rătăcire şi vulgaritate. 

Interesantă este reacţia celor direct vizati de Goma: unii au considerat 
că „tăcerea” e cel mai „nobil” răspuns, alţii au replicat cu virulență, emițând 
epitete prăpăstioase, menite să le întreac? pe ale împricinatului; unii şi-au jus- 
tificat comportamentul zicând că e vorba de erori de percepţie ale tempera- 
mentalului disident, în ce-i priveşte, alţii, cu abilitate, au mimat detaşarea cea 
mai naturală, dându-i dreptate pe ici, pe acolo, dar demonstrându-i că „exa- 
gerează” etc. Voi da doar trei exemple. Cu ceva timp în urmă, 
Contemporanul — Ideea europeană a organizat o dezbatere-maraton, cu parti- 
ciparea lui Nicolae Breban, a lui Dumitru Țepeneag şi a altora. Discuţiile au 
încercat să lanseze ideea unui „caz Goma”, reprezentant autentic al exilului 
românesc, oarecum nedreptăţit după 1989, dar asta din vina subiectivitätit şi 
nedreptätilor comise faţă de foştii comilitoni. Monica Lovinescu, după lectu- 
ra celor trei volume, în care e personaj principal, a declarat: „Imi pare rău că 
l-am cunoscut pe Paul Goma”. Una dintre ultimele intervenţii este cea a lui 
Mircea Iorgulescu, într-un serial din Dilema. Autorul recurge la o execuţie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 653 


„fără drept de apel”, cu argumente „de primă mână”. lată două dintre ele. 
Punctul nevralgic al lui Paul Goma ar fi limbajul frust, direct, cu „vulgaris- 
me”. Mircea Iorgulescu îl compară cu canalul de scurgere din Roma antică, 
numit Cloaca Maxima. Acest „Cioran de latrină” ar fi un mistificator, un 
mitoman, un imoral care vorbeşte î în numele eticii, un mincinos care şi creat 
un laborator ad-hoc: „În cazul său, memoria nu e atât un depozit, cât un labo- 
rator. Cloaca Maxima a fost transformată, dintr-un canal colector, într-o 
uzină de produs dejecţii”. Metoda folosită de „Cioranul de latrină”, surpriză 
mare de tot, este realismul socialist. El şi-ar trata personajele” încondeiate ca 
pe nişte eroi negativi, ca pe nişte bandiți, având o listă neagră a lui, cu indi- 
vizi care trebuie „demascaţi”, „înfieraţi”, denunțaţi: „Deţinuţilor politici din 
perioada comunistă li se spunea «banditi», iar dosarele lor erau astfel întoc- 
mite încât să se demonstreze că sunt, într-adevăr, banditi”. 

Evident că Paul Goma apare, la rându-i, „demascat” şi „descalificat”, 
paradoxal, cu aceleaşi mijloace „realist-socialiste”! Mircea Iorgulescu are 
jubilatia „demitizării” celui care era cotat drept un Soljeniţân român. 
Sintagma devine, din elogioasă, o supremă ironie, o „dezumflare ridicolă” ca 
„băşina” acelui copil de ţăran, cu ajutorul căreia îşi punea la pământ adversa- 
rii la trântă. (Vezi întâmplarea povestită de Marin Preda, invocată şi de Goma 
însuşi spre a sublinia o carenţă structurală a intelectualului român oportu- 
nist.). 

Acestea fiind zise, aş putea să-mi închei aici prezentarea jurnalelor lui 
Paul Goma. Şi totuşi îmi face i impresia, că Mircea Iorgulescu, aflat la trântă 
cu Paul Goma, a scăpat el însuşi „pârţul”, atribuindu-l adversarului. Din disi- 
dent şi anticomunist, cum îl ştiam, Goma devine, uluitor, un „comunist” get- 
beget, un mincinos si un mitoman ,,realist- socialist” anchetator stalinist, într- 
un „laborator” croit ad-hoc. 

Cu siguranţă, Paul Goma este o personalitate accentuată. Din atare pri- 
cină, el are, inevitabil, puncte nevralgice ca orice Ahile intrat în luptă. În nici 
un caz însă acelea nu sunt cele puse în faţa bunei-credinte a cititorului de 
către Mircea Iorgulescu. Reprosul cu Cloaca Maxima nu e convingător, 
fiindcă ar trebui să funcţioneze şi-n cazul, cu mult mai grav, al Politicelor lui 
Horia-Roman Patapievici. Şi e cu mult mai grav fiindcă Paul Goma vizează 
tare morale ale unor indivizi, pe când Patapievici aruncă noroi peste un neam 
întreg, din care, probabil, refuză a face parte. Cloaca Maxima, de aceea, s-ar 
potrivi mai bine în cazul valurilor de „urină” patapieviciene. Numai că 
această „Cloaca Maxima” a stârnit, în intelighentia românească, nu valuri de 
mânie, ci de admiraţie... maximă! lată de ce dubla măsură devine suspectă şi 
credibilă doar pentru duşmanii lui Paul Goma. De ce mumă pentru unul şi 
ciumă pentru altul? De ce metoda lui Patapievici şi a lui Iorgulescu n-ar fi şi 
ea „realist-socialistă”, politieneascä, de vreme ce îşi au şi numiții listele lor 
negre în care figurează nume ca Eminescu, Patriarhul Teoctist, Eugen 
Simion, Mihai Ungheanu şi atâţia alţii? 

Astfel, polemica lui Mircea Iorgulescu are din start un viciu de metodă, 
alunecând în ceea ce Mihai Ralea numea confuzia punctelor de vedere, ca 
abdicare de la inteligenţă. Studenta de la Fizică, în clipa când simte că nu mai 
are argumente în faţa colegei, spune disperată şi cu lacrimi în ochi: Aşa-mi 
trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum se vede, Paul Goma 
iese mai rău decât „tuberculos” din disputa cu „prietenii”. 

Dar mai bine să vedem dacă Paul Goma îşi scoate, într-adevăr, materia 
polemicii din „Cloaca Maxima”. Să fie oare mizele lui atât de joase şi de jos- 
nice? Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci el, pur şi simplu, ar fi ieşit în arenă în 
chip sinucigaş. Adică ar fi un caz de masochism şi de ură de sine. Pură pato- 
logie. Dar mai bine să vedem ce reproşează Paul Goma intelighentiei birui- 
toare în 1989, dacă această intelighentie a biruit pentru poporul român, ajuns 
pe buza prăpastiei istorice, sau doar pentru interesele proprii. Or, constatăm 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 654 


că Paul Goma aduce la bară o serie stranie de mistificări, ca să nu le spunem 
trădări, ale acestor intelectuali care au cucerit instituţii, edituri, reviste, minis- 
tere etc. Cărţile condamnate ale lui Paul Goma au miza celebrei Trădarea 
cărturarilor a lui Julien Benda (1927). Dar, aplicând străvechea tactică a 
strigătului hotului (Hoţii, prindeti hoţii!), cei vizati s-au grăbit să vadă 
„trădare” în Paul Goma. (Culmea ironiei, peste ani, aceiaşi vor organiza la 
sediul Institutului Cultural Român, pe 21 octombrie 2009, o dezbatere cu 
genericul „Trădarea intelectualilor”!). Ă 

Cea dintâi acuză produsă de Paul Goma este mistificarea disidenţei. In 
preajma lui 22 decembrie 1989 se constată, în plină iarnă, o creştere a 
numărului ciupercilor ca după ploaie. Oportuniştii din regimul comunist s-au 
trezit brusc „revoluţionari”, „anticomunişti”, „rezistenți prin cultură”, autori 
de „scrisori” etc. Paul Goma găseşte un termen extraordinar pentru acest 
fenomen: autocronismul. Nu şi-a revendicat paternitatea termenului, fiindcă 
fenomenul fusese constatat şi de altcineva, de fierban Cristovici. Un soi de 
protocronism transmutat din cultura colectivităţi la cultura politică a inter- 
eselor individuale şi de grup. Un diagnostic cu atât mai dur, cu cât Paul Goma 
nu a ezitat să identifice numele bolnavilor. Cum puteau să nu sară ca arşi? Şi 
câţi eroi „disidenţi” autocronici nu numeşte el?! De la Nicolae Manolescu la 
Gabriel Liiceanu şi îndărăt! Unul dintre ei, chiar Mircea Iorgulescu, sosit la 
Paris cu un ceas mai devreme, dar ani mulţi autor de editoriale comuniste 
nesemnate în paginile revistei România literară. Paul Goma evocă, aidoma 
unui chirurg, sosirea, imediat după 1989, la Paris, a unei delegaţii de intelec- 
tuali români, care s-au întrecut în a explica occidentalilor cum au rezistat ei 
în faţa comunismului, atribuindu-şi, în atare privinţă, „întâietatea” de rigoa- 
re. Aceasta este marea miză a jurnalelor lui Paul Goma, punctul geometric al 
scrisului său, imposibil de suportat. Şi totuşi, într-un anume sens, chestiunea 
e marginală, nefiind decât un efect al unui fenomen mult mai adânc, pe care 
Goma îl vestejeşte în cele peste o mie de pagini ale jurnalelor, complementa- 
re celorlalte opere ale sale. 

Paul Goma este un intelectual român menit să fie împins la margine 
până la eliminarea din comunitatea care l-a produs. Din acest punct de vede- 
re, el reproduce soarta lui Mihai Eminescu, cel scos din publicistica româ- 
nească şi adus la starea de nebunie. Tot un „nebun” este considerat şi Paul 
Goma. Altminteri, el este un produs al marginii românismului. Este basara- 
bean. Iar istoria a împins Basarabia atât de la margine, încât n-a putut supra- 
vietui Marii Uniri. Ba chiar şi noii politicieni o lasă uitată undeva tot la mar- 
ginea Europei, în sfera de influenţă a fostei Uniuni Sovietice. Silviu Brucan, 
Petre Roman şi Ion Iliescu şi încheiaseră un tratat cu fostul imperiu, tratat din 
fericire rămas neratificat, spre deosebire de celălalt cu Ucraina, conform 
căruia preşedintele Emil Constantinescu ne-a angajat să respectăm vânzarea 
Hertei, a Bucovinei nordice şi a Basarabiei sudice. Impotriva ambelor trădări 
a intelighentei politice s-a ridicat Paul Goma. Prin Tratatul cu U.R.S.S., „pen- 
tru întâia oară de la 23 august 1939 — Pactul Stalin-Hitler —, un guvern pre- 
tins liber, independent, a consimţit definitiva abandonare a unor teritorii şi 
populaţii româneşti din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din Ţinutul 
Herţa; Iliescu — Roman au făcut ce nu făcuseră nici Dej — Groza; nici 
Ceauşescu — Dăscălescu — iar Pleşu al nostru s-a dovedit de-al lor, solidar cu 
vânzătorii Basarabiei”. (Jurnal de căldură-mare, pp. 239-240). 

Andrei Pleşu era, pe atunci, ministru al culturii. Uimirea lui Paul Goma 
e că ilustrul disident Andrei Pleşu nu şi-a dat demisia în semn de protest faţa 
de tratatul cu U.R.S.S. Ce enigmă, pentru Goma, această indiferenţă a lui 
Pleşu, ca reprezentant al intelighentiei disidente autocronice! Si mai violent 
va fi Paul Goma cu cei care au semnat Tratatul cu Ucraina, la 2 iunie 1997: 
preşedintele „democrat” Emil Constantinescu şi ministrul de externe Adrian 
Severin. (Acest tratat a fost ridicat în slăvi de intelighentia autocronicä de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 655 


Grupul pentru Dialog Social. Gabriel Andreescu îl califica „o capodoperă 
diplomatică”, iar Al. Paleologu un „instrument juridic de excepţie” şi n-a fost 
decât o nouă vânzare odioasă, denuntatä ca atare, în 2008 — 2009 de către 
actualul preşedinte Traian Băsescu. Numai că el era atunci ministrul 
Transporturilor şi, evident, nu şi-a dat demisia în semn de protest!). Unde să 
fie Cloaca Maxima, trădarea intelectualilor, în grădina lui Paul Goma sau în 
a celora beneficiari ai căderii lui Ceauşescu? 

„Inclemenţa” lui Goma, tratarea cu aceeaşi măsură atât a foştilor „prie- 
teni”, cât şi a adversarilor, are rădăcini ontologice, nu ideologice şi cu atât 
mai puţin sunt „răzbunări” personale. Marea problemă a României post- 
comuniste este de ce nu s-a putut adapta Paul Goma la realitățile ei? Aceasta 
este o întrebare la care elitele noastre vor trebui să dea un răspuns mai devre- 
me sau mai târziu. Altfel vom continua să ne adâncim în condiţia de „cea mai 
coruptă țară” din Europa şi să ne bălăcim în subistorie. Cu siguranţă, Paul 
Goma n-are dreptate în tot ce afirmă sau atacă. Insă el se raportează întot- 
deauna la un absolut, fără nici un strop de „milă”, putând lăsa impresia unui 
„iacobinism” feroce, care scandalizează şi indignează pe cei vizati. Poate că 
o asemenea personalitate este realmente insuportabilă, cum insuportabil este 
adevărul. Eminescu spunea că e crud adevărul, dar numai el foloseşte cu 
adevărat. Paul Goma este un avatar eminescian rătăcit la cumpăna dintre 
două milenii. El a devenit omul-fără-patrie, în incapacitate ontologică de a-şi 
găsi o altă patrie şi chiar o altă limbă în care să se exprime ca scriitor. In 
limba franceză, în care i s-au tipărit majoritatea cărţilor (dar traduse, 
îndeobşte de Alain Paruit), a refuzat să scrie, ca şi Mircea Eliade — beletristi- 
ca. Din acest punct de vedere, el este, în ferocitatea lui, la antipodul lui Emil 
Cioran. O ştie şi o mărturiseşte în mai multe rânduri. Ceea ce are în comun 
cu Emil Cioran este ne-mila faţă de realitățile româneşti. Şi el crede, în chip 
superficial, însă, că lentoarea noastră istorică vine din Mioriţa. Mă mir că o 
asemenea inteligenţă nu ştie să distingă între prejudecățile vehiculate în 
legătură ci „mioritismul” şi substanţa profundă a acestui mit care poartă cu 
sine ceea ce Eminescu ar fi numit „cartea cu şapte peceti” a destinului 
naţional. Imitându-l pe Cioran, el vorbeşte de „neantul mioritic”, echivalen- 
tul „neantului valah” cioranian. Niciodată Eminescu, nici în culmea celei mai 
crude cruzimi, n-ar fi căzut în asemenea naivitate, chiar dacă în compania lui 
Cioran, cum o face Goma. La fel de rău tălmăceşte „boicotul istoriei”, sintag- 
ma binecunoscută a lui Lucian Blaga. Acelaşi păcat capital găseşte filosofării 
asupra sentimentului românesc al fiinţei din gândirea lui Constantin Noica. 
Luca Pitu credea că ne va trezi vorbind despre sentimentul românesc al urii 
de sine. Goma nu merge pe această linie. Cert e că întreaga lui atitudine este 
a unui naționalism în preajma lui Eminescu, deşi are cuvinte foarte rele şi 
despre naționalism şi despre protocronism, din cauza caricaturizării lor în 
vremea Ceauşescului. Omul care şi-a pierdut patria, dar pe care o poartă cu 
sine mai cinstit şi mai îndurerat decât disidentii autocronici înfloritori sub 
cerul ei, devine tragic. Existenţa lui pare fără soluţie. Ajuns în atare postură 
la Paris, el a fost fmbrätisat rapid ca pe un om cu soluţie, ca disident, un inso- 
lit Soljeniţân român, sfârşind prin a dezamăgi, finalmente, ca şi Soljenitân. 
Dar Paul Goma nu se consideră un „disident”, o categorie compromisă de 
autocronici. Destinul său este singular şi ingrat. Nu din pricina „limbajului 
vulgar”, nu din pretinsa lui „intoleranţă” a eşuat Paul Goma în faţa comilito- 
nilor. Ca şi Eliade, Vintilă Horia sau Vasile Posteucă, el a conceput exilul ca 
forma cea mai pură de rezistenţă românească, sălăşluind într-un naționalism 
pe care Maiorescu îl numea în marginile adevărului. Pentru el, un popor nu 
există, nu are destin istoric dacă intelighentia lui nu reacţionează normal la 
adevăr. Normalitatea şi adevărul sunt două dintre obsesiile cărţilor lui Paul 
Goma. De aici severitatea cu care „monitorizează” elitele româneşti. Ar fi 
singura garanţie de a-şi regăsi patria pierdută. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 656 


„Disidenţa” autocronă, făcând din „naţional-comunism” principalul 
monstru de învins, a adoptat, ca alternativă ideologică, rectitudinea morală şi 
europenismul. Faimosul Apel către lichele a devenit titlul de glorie al inteli- 
ghentiei. Numai că jurnalele lui Paul Goma au venit să strice acest superb 
edificiu, arătând că lichelismul a intrat în plasma antilichelismului autocron. 
Pe de altă parte, aruncând apa national-comunismului din copaie, autocronii 
au aruncat şi copilul numit Patrie. „Disidenţa” a sfârşit prin a gândi în matri- 
cea internationalismului comunist cu credinţa că e... anticomunistă. Goma 
nu s-a rătăcit niciodată în acest labirint, găsind modele în Eminescu, 
Constantin Stere şi Panait Istrati. Pentru că ei au mers până la capăt, până la 
confruntarea ultimă cu adevărul. Şi au plătit cu asupra de măsură, fiind mar- 
ginalizati, destinati morţii civile. Dacă ne gândim bine, cei trei reprezintă 
momente capitale în istoria modernă: Eminescu este întemeietorul doctrinei 
naţionale, Stere — simbolul făuririi României Mari şi întemeietor al doctrinei 
national-täräniste, iar Istrati — profetul tragic al eşecului comunismului. 
Numitorul comun: românii nu numai că i-au marginalizat, dar n-au învăţat 
nimic din lecţia lor. De aceea, Goma scrie că noi n-am avut niciodată o 
adevărată intelighentie, ci, cu precădere, oportunişti. La 11 martie 1984, nota: 
„Ne mai lipseşte — abia acum am pus degetul pe rană — ceea ce se cheamă o 
intelighentie”. (I, p. 78). Apariţia lui Eminescu, zice Goma, lăsa să se între- 
vadă că putem avea o intelighentie: „probabil am putea plasa naşterea aces- 
tei elite odată cu manifestarea lui Eminescu-jurnalist... Adică abia cu un 
secol în urmă. Eminescu a «ars» etapele, nu numai în poezie, ci şi în 
«povätuirea» de înaltă ţinută, de idei”. (Ibidem). 

Or, curios lucru, elitele postdecembriste au respins tocmai personalita- 
tea matriceală a intelighentiei româneşti, culminând cu apropiatul nr. anti- 
eminescian din Dilema.. . elitistă. Goma îşi exprimă nedumerirea de ce până 
şi un exilat „vertical” ca Ion Negoitescu, el însuşi un admirabil eminescolog, 
se înverşunează împotriva gazetăriei eminesciene. El ne previne că aceşti 
intelectuali se mint pe ei înşişi cu o inconstientä paralizantă sau din interese 
precise. Li se potrivesc de minune versurile eminesciene scoase de 
Perpessicius din manuscrise şi puse la „Exerciţii şi moloz”, în vol. V de 
Opere: Şi-aşa-s de mul?i/ Ce mint cu gândul, vorba, fapta, ba/ Se mint pe sine 
însuşi chiar, încât/ În mine s-a stârnit mândria cruntă/ De-a spune adevărul — 
dacă chiar/ Prin el lumea s- aprinde” ; 

Nenorocirea, sugerează Goma, e că scriitorul român a pierdut calea 
eminesciană a cuvântului care spune adevărul: „scriitorul român nu respectă 
cuvântul. Îl consideră doar un «materia»l, un «mijloc» — cam ca formele şi 
culorile pentru plasticieni, ca sunetele pentru muzicieni; la urma urmei, indi- 
ferent. (...). Fiindcă, pe lângă caracterul sacru, cuvântul spune (trebuie să 
spună) adevărul. Dacă nu spune (adevărul), nu mai e cuvânt, e necuvânt 
(de-al lui Nichita Stănescu, când scria articole în Scânteia, sau versuri — roşii, 
verticale), e träncänealä; si neadevăr”. (I, p. 292). 

Spaima de adevăr, zice Goma, a intrat în natura intimă a intelectualului 
român. E povara mentalități de slugă seculară: „Ce fel de oameni suntem 
noi, românii? Nişte fiinţe lipsite de coloană vertebrală, incapabili să face ceva 
prin noi înşine, mereu privind, trăgând cu coada ochiului la Stăpânul ce Mare, 
ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-l înjurăm pe Stăpânul cel Mic... Şi ca 
pe vremea fanariotilor, numai cu binecuvântarea Porții...” (|, p. 163). 

Drama României devine reperul absolut în judecarea raporturilor dintre 
intelighentie şi adevăr. De ce momentul Marii Uniri n-a constituit prilejul 
intrării în normalitate? Carentele structurale ale intelectualităţii sunt şi ale eli- 
telor politice. Argumentează că România Mare a fost, îndeobşte, o creaţie a 
împrejurărilor, nu a unei convergente sufleteşti şi spirituale, în pofida sacri- 
ficiilor de la Mărăşeşti, Oituz, Mărăşti etc. „România a ieşit din război nu 
doar însângerată de campanie, ci şi fragilizată de extinderea teritorială, pen- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 657 


tru care nu era pregătită nici materialmente, nici sufleteste”. (I, p. 81). 
Vechiul regat, „incapabil de a suporta mărirea familiei” , venea, inevitabil, cu 
un „complex de inferioritate” pe care, paradoxal, şi l- -a manifestat ca pe un 
„complex de superioritate”, gräbindu- se a-l exersa în noile provincii. 
Capetele noastre politice n-au fost suficient de lucide spre a înţelege realita- 
tea. Consecința: n-au fost trimise în noile provincii cele mai bune cadre capa- 
bile să lucreze pentru o integrare firească în ritmurile naţiunii întregite. Cea 
mai vitregită, din acest punct de vedere, a fost Basarabia: „Or, cvasitotalita- 
tea «fratilor» români trimişi în Basarabia, în învăţământ, în administraţie, în 
poliţie, era constituită din incapabili, din lichele, din scursura Regatului, mai 
ales din «pedepsiti». Asa a devenit Basarabia Noua Caledonie românească”. 
(|, p. 82). Perceptorul şi „popa, învățătorul şi jandarmul veneau din Oltenia 
„desculți şi cu papornitä”, ajungând, în doi-trei ani, „mari proprietari, mari 
negocianti, mari trăgători de sfori în administraţie”. Candidatul la parvenire 
îl numea pe basarabean „cap de bou”, trata provincia ca pe o colonie, ceea ce 
a dus la neîncrederea populaţiei locale î în „român”. „Fundamentalismul mol- 
dovenesc”, de care vorbim noi azi, a fost zămislit nu numai de cuceritorul 
sovietic, dar şi de pseudo-românii din Regat: „românii iştia sunt mai răi ca 
jâdanii!” , circula o vorbă. Numai după câţiva ani de administraţie româ- 
nească, multi basarabeni au scos portretele țarilor, punându-le în locul regi- 
lor Carol I şi Ferdinand, nu din filorusism, ci din „tristeţea de a constata că 
fraţii se purtau mai rău ca străinii”. 

Insist asupra acestor amare consideraţii ale lui Goma, fiindcă, dacă prin- 
tr-o minune, azi Basarabia ar reveni la patria-mamă, dâmbovitenii noştri s-ar 
comporta ca pe vremuri cu basarabenii. Multi „dăştepţi” din ţară nici nu-i 
consideră pe basarabeni români, ci ruşi, cu atât mai mult cu cât procesul de 
rusificare este foarte avansat în zonă. Numai că i-aş atrage atenţia lui Paul 
Goma că românii au ajuns să se comporte ca nişte năvălitori în propria ţară, 
jefuind şi distrugând pădurile, averea naţiunii, aruncând gunoaie pe unde 
sunt locurile mai frumoase, ca şi cum ar fi hoarde tătare mânate de lăcomia 
cea mai crudă. 

Limitele clasei politice româneşti, crede Paul Goma, au favorizat 
apariţia fenomenului legionar, pe care partidele istorice s-au dovedit incapa- 
bile a-l stăpâni. Mai mult, au ales cea mai proastă şi mai nedemocratică 
soluţie — aceea a reprimării sângeroase, declanşând valul de violenţe recipro- 
ce care au slăbit statul român democratic, împingându-l spre dictatura lui 
Carol al II-lea şi spre dictaturile care au urmat. Fragilitatea politică, econo- 
mică şi militară a României Mari s-a văzut de la primele cedări teritoriale: 
„hu cumva cedarea Basarabiei şi Bucovinei a constituit începutul cedării din 
toate punctele de vedere?” (I, p. 70). Basarabeanul Goma insistă iarăşi asu- 
pra tragediei basarabene: „Şi iată-ne din nou în iunie 1940: basarabenii nu au 
putut înţelege niciodată pentru ce armata nu a opus rezistenţă, de ce s-a lăsat 
umilită, insultată de agitatorii comunişti parasutati (atunci, în sensul figurat 
al termenului). Va să zică, îşi spuneau ei, fraţii români ne-au jupuit cât au 
putut, cât a fost timpul de plăcinte, iar când a fost să fie război, ne-au părăsit 
ruşilor, fără să schiteze nici o împotrivire”. (I, p. 82). 

Frica de adevăr şi de istorie a românilor a făcut zadarnice încercările lui 
Ion Antonescu de recuperare a teritoriilor pierdute. Rivalitatea pägubitoare 
dintre Maresal şi tânărul rege Mihai este oglinda a ceea ce avea să urmeze. 
Mareşalul l-a disprețuit, iar regele s-a răzbunat dându-l pe mâna ruşilor la 23 
august 1944: „Nu cumva sfetnicii l-au sfătuit să facă asta? Şi cine anume? Şi 
de ce anume?” (I, p. 76). Dacă există vreun răspuns, cu siguranţă ex-regele 
Mihai îl va duce cu sine în mormânt, din aceeaşi carentä politicianistă a spai- 
mei de adevăr, la români. A doua greşeală a regelui — spune Goma —, având 
aceeaşi sorginte — frica de adevăr, a fost acceptarea abdicării: „ce i s-ar fi 
putut întâmpla lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice?” (L p. 76). „Nimic. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 658 


Ar fi fost... «destituit», iar azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur 
s-a detronat”. (I, p. 77). 

Cum a reactionat intelighentia vremii la aceste convulsii istorice? Ca şi 
în timpul comunismului, ca si după 1989: cu o falsă înţelepciune, oglindă a 
lipsei de „coloană vertebrală”. Scriitorimea interbelică s-a tinut de polemici 
sterile, ignorând, cu puține excepţii, vicleniile istoriei. Goma invocă publica- 
rea corespondenței lui Bazil Munteanu (majoritatea scrisorilor, primite de 
autor). Ele arată slăbiciunea funciară a intelectualității româneşti: „şi atunci 
intelectualul român era genial şi neserios; superficial şi, la urma urmelor, 
iresponsabil; polemistii, cu rare excepţii, ieseau «în uliţă» — unde, unde, după 
un bun obicei al locului, îşi ridicau fustele, arätându-si dinapoiul” (I, p. 79). 
Comportament provincial: „intelectualul-român, î în ciuda europenismului său 
fără condiţii, în ciuda faptului că era la zi cu tot ce se petrecea în lume (mai 
precis: la Paris), rămânea într-un provincialism dintre cele mai obtuze” (1, p. 
80). Expresia cea mai proastă a provincialismului a ieşit la iveală în stupida 
polemică dintre „tradiționalişti” ŞI „europenişti”, culminând cu falsul război 
dintre extrema dreaptă şi „internaţionalişti”: „Probabil aşa s-a rupt (ţara, inte- 
lighentia) în două — nu neapărat tabere de luptă, ci una, cea de extremă 
dreaptă: agresivă, militantă, iar «cealaltă» adunându-i pe «refuznici» — unii 
respingând naționalismul violent, prin să-i zicem, occidentalism, 
internationalism, iar alţii (probabil cei mai numeroşi) fiind «dezertori» — 
care îşi vor fi spus că numai arta contează, că numai actul individual 
rămâne”. (I, p. 80). 

Războiul acesta provincial, fără miză naţională, analizat şi de Mircea 
Eliade în publicistica sa interbelică, s-a prelungit şi-n comunism, fiind utili- 
zat cu mare abilitate de politica partidului obedient faţă de ocupantul sovie- 
tic, culminând, sub Ceauşeşti, cu insipida polemică dintre „sincronişti” şi 
„protocronişti” . Drama României — spune Goma — e că nu linia eminesciană 
a adevărului şi verticalităţii a biruit în cultură şi în politică, ci aceea a miti- 
cismului caricaturizat de Caragiale. Goma e înclinat să vadă în miticism o 
bizară sinteză între „lentoarea mioritică” şi balcanismul fanariot. S-ar putea 
să aibă dreptate. Goma îi neagă lui Caragiale simţul tragicului. Aici, nu are 
dreptate. Argumentul său e că dramaturgul, în faţa tragicului, cădea în comic, 
încât toate spaimele lui „nu ieşeau din... gulerul halbei (era să spun: tapului) 
cu bere” (I, p. 84). Caragiale si-ar fi bătut j Joc de seriozitatea ardeleanului 
(prin Marius Chicoş Rostogan). Prototipul „regăţeanului” miticizat este des- 
cris astfel:: „grecizat (gurile rele spun: tigänit), uns cu toate unsorile, pregătit 
să răspundă şi celor mai grave întrebări cu o glumă (de obicei, proastă), 
având antrenament în materie de diversiune (träncäneala), în fine, pregătit să 
nu-şi învingă adversarul, ci doar să-l ridiculizeze”. (I, p. 85). 

Probabil că avem aici şi răspunsul pe care-l poate da Paul Goma 
acuzațiilor de tipul Mircea Iorgulescu, el însuşi „specialist”, la un moment 
dat, în „trăncăneala” caragialescă. În limba țigănească, mişto înseamnă „„fru- 
mos”. Miştocăreala e a te preface că lauzi pe cineva, bătaia de joc. Este 
«confruntarea» cu infinite precautii: „Din nesiguranţă, din neseriozitate 
structurală. Şi, fireşte, din laşitate: tiganul sau tigänitul nu are curajul să-şi 
exprime opinia despre cineva sau ceva, direct, formulează în aşa fel, încât să- 
şi păstreze o portità de retragere, în cazul în care ar ieşi cu şucăr (alt 
tigänism)”. Moldoveanul, mai putin grecizat, e, în schimb, „poet”, ocoleşte 
ținta prin aluzii „estetice”: despre un prost spune: „Este deştept ca oaia”. 

La argumentul unora că aşa am supravieţuit, Goma răspunde: „Aşa, 
cum? Făcând mişto deturnat? Băşind în momentul luptei?” (I, p. 86). Cam la 
fel au supravieţuit românii şi-n comunism, în frunte cu intelighentia. Un text 
al lui Bellu Zilber, dat recent publicităţii, spune că românii au caragializat, 
„miticizat” până şi comunismul. Din acest moment istoric se nutresc şi jurna- 
lele lui Goma. De aceea, volumul al II-lea se intitulează Jurnal de căldură- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 659 


mare. Chiar şi Goma atinge o anume vervă... caragialescă în cuvânt. Dar, 
prin „frusteţe”, el încearcă să repună lumea în ecuaţia adevărului. Aceasta 
este diferenţa fundamentală dintre vulgaritatea lui Patapievici din Politice şi 
cea a lui Goma din jurnale. E chiar funcţia „inestetică” a paginilor sale, pen- 
tru care optează deliberat, spre indignarea unui Mircea Iorgulescu. Şi este 
surprinzător că autorul Marii trăncăneli n-a înţeles acest lucru. Sau n-a vrut. 
Exact din pricina arătată de Paul Goma! 

Miştocăreala a fost, într-adevăr, arma de supravieţuire a românului în 
comunism. Invazia de bancuri (cu Bulă şi fără) a devenit un fenomen singu- 
lar în fostele ţări comuniste. Dar tocmai acest fapt i se pare lui Goma 
înspăimântător. In loc să se lupte pe faţă cu comunismul, românii l-au... 
„băşit”! În frunte cu scriitorii! 

Mai întâi, prin proletcultism. „Colaboraţionismul” intelectualilor noştri 
este oglinda incapacității structurale de a se lua de piept cu adevărul. Sunt 
atâtea cazuri „ilustre”, de la Mihail Sadoveanu şi Ion Barbu până la Cezar 
Petrescu şi G. Călinescu. Desigur, n-au existat excepţiile, care au luat calea 
temniţei, de la Mircea Vulcănescu la Vasile Voiculescu. Dar cei mai multi au 
legitimat comunismul. Goma îl ia, în primul rând, în primire pe Petru 
Dumitriu, pe care nu-l poate ierta nici în ipostaza de exilat, nici în cea de după 
1989, când un alt artist autocronic, Lucian Piintilie, s-a hotărât să facă un film 
după prima parte a Cronicii de familie. Proletcultismul a fost echivalentul 
„experimentului Piteşti”. Tortionarii ideologici sunt prea bine cunoscuţi. 
Turcanii au reuşit să-i „educe” chiar şi pe Arghezi, partial pe Blaga. 
Lecturând corespondenţa lui Blaga, Goma este nedumerit că poetul şi filoso- 
ful, acuzat de culturnici, se apăra ca „vinovat”, iar nu în numele adevărului. 
Despre Noica, trecut prin puşcărie: „Dacă Noica ar fi un legionar-cinstit... 
Dar nu: el este un legionar-ruşinos. Ruşinos, în sensul că... nici el nu mai ştie 
dacă a luat-o la dreapta, ori la stânga... Altfel cum ar putea fi sensibil la argu- 
mentele marxiste” (I, p. 38). 

Când, după moartea lui Stalin, proletcultismul a început să-şi dove- 
dească ineficienta, rezultată din aberatia ideologică, în locul Şcolii de litera- 
tură, din mers, s-a trecut la al doilea „experiment Piteşti”, având ca dascăli pe 
Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Ileana Vrancea, Z. 
Ornea, George Ivaşcu ş.a., deja trecuţi prin proletcultism şi convinşi de 
zădărnicia lui: „Ce nu s-a obţinut la Piteşti, între 1949 — 1952, s-a obţinut, la 
scara întregii naţii, până în 1989: omul-care-nu există; oul-cubic; omul-nou, 
mutantul, autocronul”. (II, pp. 29-30). Goma ne aduce aminte că Matei 
Călinescu, într-o carte de dialoguri cu Ionel Vianu, a surprins fascinația pe 
care a exercitat-o Paul Georgescu asupra lui Nicolae Manolescu, Nichita 
Stănescu, Cezar Baltag, Nicolae Velea, Gabriel Dimisianu, Nicolae Breban 
ş.a. Altfel spus, mentalitatea kominternistă a lucrat cu oameni plini de „har”, 
pregătind una dintre cele mai desăvârşite diversiuni de după desfiinţarea ofi- 
cială a Kominternului. Fireşte, această luciditate a lui Goma este insuporta- 
bilă şi imposibil de iertat. Luciditatea lui este pancronică cu a lui Soljenitân 
sau cu a lui Cinghiz Aitmativ, cel care a vorbit de mancurtizare în zguduitoa- 
rea carte O zi mai lungă decât veacul. Nu se sfiieşte să-l numească pe Paul 
Georgescu „fanaticul procekist”, „reprezentând simultan glasul partidului şi 
glasul disidentei de partid si de stat...” (III, p. 223). Aici, Paul Goma sesi- 
zează straniul fenomen al puterii bicefale care s-a desăvârşit pe vremea lui 
Ceauşescu. Gogu Rădulescu a fost simbolul bizar din structura politică a 
post-kominternului, pe când Paul Georgescu — din viaţa literară. Pretentia 
unor scriitori că au intrat în partid pentru a-l submina dinăuntru intră în logi- 
ca „experimentului Piteşti II”. Tinerii scriitori au fost abil învăţaţi cum să 
apere comunismul cu iluzia că-l subminează pe dinăuntru, prin refugiul în 
indiferentismul estetizant, aparent antiteza proletcultismului. Descifrarea 
aceasta a subtilului şi ermeticului mecanism al experimentului comunist este 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 660 


dovada unei minţi de geniu. Când Al. Ivasiuc intra în literatură, după ieşirea 
din închisoare, tinerii Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, 
Augustin Buzura şi ceilalţi erau deja „preparaţi” de Paul Georgescu „ca la 
Piteşti”, dar fără dureri fizice şi morale: „Fiecare dintre junii furioşi era şanta- 
jabil ori chiar şantajat, se lăsase, din frică, din oboseală, din laşitate, ori îl 
obligase familia să ajungă la... conştiinţa că trebuie să fi greşit cu ceva faţă 
de statul democrat-popular...” (III, p. 224). Asta se petrecea pe fondul 
reprimării revoluţiei maghiare din 1956. Spaima subliminală de a nu sfârşi ca 
Nicolae Labiş, care dădea semne de „trezire”, dar împins să se „euforizeze” 
cu delicii bahice care l-au aruncat sub roţile tramvaiului. Supraviețuitorii au 
devenit, fatalmente, ,moderati”: „Nu trecuse nici un deceniu de la traumă, 
dar colegii lui Nichita Stănescu se aflau pe calea cea bună: a diversionismu- 
lui etic prin practicarea valorismului estetic. Ei erau foarte curajoşi cu voie de 
la Paul Georgescu (disidentul autorizat): cereau să se revizuiască regimul dis- 
tribuirii... scaunelor”. (Ibidem). Aşa cum prin „disidenţa” autocronă patro- 
nată de Silviu Brucan, de generalul Nicolae Militaru, de Ion Iliescu şi de cei- 
lalti s-au mulţumit iarăşi cu fericita distribuire a scaunelor postcomuniste. 

Ca fost puşcăriaş politic, atenționează Goma, Al. Ivasiuc a dat legitimi- 
tate subterfugiului estetic: „Intre acestea, cum se spune, a apărut Ivasiuc. 
Venise relativ târziu (când toți ceilalţi erau afirmati), dar nu cu mâinile goale: 
a dat acestei generaţii şi următoarei (efectele simțindu-se puternic mai ales 
la optzecişti — vezi Crăciun, Musina) un suport teoretic: justificarea valoris- 
mului”. (Ibidem). Ivasiuc n-a făcut decât să se supună (împreună cu Dumitru 
Țepeneag) desăvârşirii „piteştizării”” lui Paul Georgescu. Țepeneag devenise 
şeful de şcoală al oniricilor români, variantă de evazionism în faţa puterii 
comuniste. lar şeful de şcoală al evazionismului critic a devenit Nicolae 
Manolescu, cel mai strälucit dintre elevii marxistilor George Ivascu si Z. 
Ornea. 

Un alt pol intelectual indiferentist s-a conturat la Păltiniş. Ieşit din 
puşcărie, derutat, Noica a crezut că poate ignora comunismul prin a deveni 
„antrenor cultural”, căutând prin ţară 22 de „genii”, câte unul, prognosticase 
el, la un milion de români. Intre aceştia, s-au ales îndeobşte doi, Gabriel 
Liiceanu şi Andrei Pleşu, care şi-au luat ca blazon elitist valorismul etic. 
Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul sunt produsele emblematice ale miticis- 
mului intelectual sub masca seriozitätii etice. Adevărul e că „Şcoala de la 
Păltiniş” este ultima iluzie şi ultimul eşec al lui Noica, păltinişenii devenind, 
cum o atestă şi evoluţia lor postdecembristă, cei mai ciudati distrugători şi 
adversari ai gândirii lui Constantin Noica, la umbra unui fals cult. Jurnalul de 
la Păltiniş, în chip grăitor, începea în anul expulzării lui Goma din România 
— 1977. Printre cei dintâi care au sesizat impostura, se află scriitorul I.D. 
Sârbu, într-o scrisoare adresata Marianei Sora, la 5 septembrie 1987 (scrisoa- 
re publicată în Familia, 1995). Prozatorul îşi exprima indignarea în faţa oco- 
lirii abile a adevărurilor epocii: „o formă de fals şi de teatru, o formă de 
ametit proştii şi de ciocoism levantin la nivelul de sus, la cel mai înalt nivel 
de trăncăneală trăiristă”. În această comedie, continua L D. Sârbu, „un Ştefan 
Aug. Doinaş se considera superior lui Blaga prin traducerea din Faust, pe 
când păltinişenii se dovedeau nişte fricoşi care se joacă cu baloane nemtesti 
si greceşti; ei nu se ating de popor şi de drama lui nici cu o floare”, Jurnalul 
şi Epistolarul trădând „arta distanţării de istorie, popor, tragic (prin beţia de 
cuvinte)”. Pe Noica, I.D. Sârbu îl numea „un uriaş fricos”, „un atlet al pru- 
dentei şi un campion la fugă (de răspundere)”. 

Şi: „aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a 
lichelismului, lasitätii, bizantiniei şi semidoctiei noastre thraco-getice”. Din 
päcate, contemplând propriul eşec în improvizaţiile lui Liiceanu, Noica a 
tăcut pentru ultima oară, lăsând loc deschis pentru trădarea filosofiei sale, 
trădare culminândă după 1989, când autorul Peratologiei a oblăduit la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 661 


Humanitas cărţi de felul celei a Alexandrei Laignel-Lavastine. Bineînţeles, 
critica adusă de asemenea autori gândirii lui Noica e la polul opus aceleia a 
lui Paul Goma. Laignel-Lavastine regretă că păltinişenii nu au reuşit să-l 
„educe” radical pe maestrul lor, în sensul experimentului „Piteşti II”. 
Epistolarul, adaugă Sârbu, atestă „mateinizarea” unor spirite „pline de com- 
plexe pariziene”, artă pentru artă devenită „filozofie de dragul filozofării în 
sine”, iar „libertatea de gândire de a ignora total şi limba şi drama istorică 
prin care trece dricul culturii”. (Apud Goma, II, p. 271). 

Iată de ce faimosul Apel către lichele al lui Gabriel Liiceanu i se pare 
lui Goma de-a dreptul penibil în „autocronismul” său. 

Cu aceeaşi măsură tratează Goma literatura falsului curaj ante-decem- 
brist. Despre „autocronicul” Arpagic al Anei Blandiana, la întrebarea 
Monicăi Lovinescu dacă i-a plăcut, Goma a răspuns franc: „Cum să nu! Un 
adevărat manifest anticomunist! Un Jos-Ceauşescu! hotărât — şi revizuit de 
Gogu Rădulescu...” (IL, p. 103). 

Când politruci de felul Gogu Rădulescu au constatat că „piteştizarea” a 
doua a dat rezultatele scontate, s-a luat subtila măsură a partidului de des- 
fiinţare a cenzurii. Nu se putea lovitură ideologică mai eficientă şi mai logică. 
Intelighentia nu mai avea nevoie de cenzură, fiindcă îi intrase în sânge auto- 
cenzura. Consecința, observă iarăşi cu ascutime Goma: uimitorul fenomen al 
cenzurii generalizate: fiecare îl cenzura pe celălalt, iar redactorii au devenit 
adevăraţi specialişti în „cernere”: „Nici cei mai optimişti «psihologi» dintre 
consilierii ceausisti nu prevăzuseră că, în mai putin de cinci ani, scriitorii- 
redactori vor face ravagii în distrugerea volumelor «îngrijite», cu tot cu auto- 
rii lor. Rezista vreun poet la tânguielile delicatului şi bolnavului poet Florin 
Mugur?” etc. (III, pp. 272-273). 

Nu, nu rezista. Am simtit-o pe pielea mea la trei edituri de prestigiu, 
când mi s-au respins două cărți şi mi-au fost cenzurate ale două. Printre 
puţinii respinşi de cenzură au fost N. Steinhardt, Teohar Mihadas, I.D. Sârbu, 
Constantin Noica. De ce? Răspuns: „Scriitorul român (nepuşcăriaş politic) nu 
a scris ceva susceptibil de a fi respins de cenzură! Prin urmare, nici 
Manolescu, nici Pleşu, nici Liiceanu” (III, p. 273). De aceea, o veritabilă 
„literatură de sertar” „pe care mulţi o aşteptau, a lipsit la cei ce păreau s-o 
posede, îndeobşte la ' disidentii autocronici”. 

Estimp, Monica Lovinescu, la Europa Liberă, îi căina admirativ pe cei 
„buni”, care, „bieţii de ei, se luptă cu Eugen Barbu”. „De ce cu Eugen Barbu 
— se întreabă neretoric Goma —, să se lupte cu Ceauşescu!” Nici Nicolae 
Manolescu, nici Ana Blandiana n-au riscat, „ei care-l vorbesc de rău pe 
Păunescu, dar cu ce se deosebesc ei, calitativ, de Bardul Bârcii, dacă şi ei se 
duc prin ţară (...) spre adevăratele «rosturi» ale scriitorului român: ghiftuirea 
până la vomă, prin casele de primire ale regionalelor de partid, iar dimineaţa 
cărarea desagelor, a damigenelor, a sacilor cu ce-o fi — tot de la Gospodăria 
de partid?” (III, p. 274). Într-adevăr, s-a trăit bine, ca să nu zic, mişto, în 
numeroasele turnee culturale educative ale scriitorilor sub comunism. Când 
Nicolae Labiş a fost trimis spre „documentare” în Deltă şi a văzut, ca Panait 
Istrati în Rusia Sovietelor, care-i realitatea de-acolo, a trecut de la poemele 
revoluţionare închinate partidului la teribila Baladă, iar mai departe, venindu- 
i şi ideea proastă de a recita Doina eminesciană, la un cenaclu literar de la 
Universitatea din Bucureşti, a ajuns, beat turtă, sub roţile tramvaiului. 

Oportunismul „estetic” al celor „buni” (fiindcă „răii”, un Eugen Barbu, 
un Adrian Păunescu, un lon Lăncrănjan, un Paul Anghel, un Mihai 
Ungheanu, ar fi fost în mod „deschis”, de partea regimului, nu în mod 
„închis”, ca „bunii”), apreciază Paul Goma, a avut o influenţă nefastă asupra 
generaţiei '80, autodeclarată textualistă, apoi postmodernistă. Asta a făcut ca 
textualismul să fie un... textilism, apreciază Goma printr-un joc de cuvinte 
surprinzător, dar exact. Aceşti textualişti, învârtitori de cuvinte goale, au fost 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 662 


ultimele mlädite ale şcolii lui Sami Damian şi a lui Paul Georgescu. Ei sunt 
comparati cu sabinii care — pentru a scăpa cu viaţă — au participat cu privirea 
la batjocorirea sabinelor de către cuceritori. Doar cinci din 1500 de sabini 
n-au putut îndura, alegând să li se taie capul, în vreme ce în ceilalţi a biruit 
frica şi au mers în robie. 

Textualismul, în aprecierea autorului, este forma degradată de miori- 
tism (paradoxal, neosămănătorism!), conjugat cu miticismul şi devenit uita- 
re. Nu întâmplător postmoderniştii nu s-au revendicat din hyperionism, ci din 
caragialism. Aceasta e o veritabilă recapitulare a evoluţiei literaturii comu- 
niste de la proletcultism la textualism / textilism: la Şcoala de literatură, 
„băgai, prin fund boul şi, prin faţă, îți apărea Scriitorul realist-socialist (în 
principiu, fiindcă în realitate n-a ieşit nici unul din cei planificaţi...); în 
schimb «Şcoala liberă» favorizată de Paul Georgescu, cultivată de Sami 
Damian, teoretizată de Crohmălniceanu, a produs scriitori onorabili — pe de 
o parte însă nenorocindu-i pe ei, pe scriitori, fiindcă au fost schiloditi (unii, 
pe viaţă); pe de altă parte fiindcă aceştia («scriitorii care n-au făcut nici un 
compromis, la gazete»), jucau simultan, rolul de tap ispăşitor şi de alibi — al 
puterii. Când îi convenea puterii să organizeze «campanii» — organiza (ca 
aceea condusă la atac de Ivaşcu prin Contemporanul împotriva onirismului — 
şi la care a «contribuit» şi Adrian Marino); iar când încetau campaniile, conti- 
nuau... «sfaturile-în-şoaptă» dinspre cenzura sătulă de... naturalismele unor 
realişti... Ehe, de câte ori m-au... consiliat Gafita, Cornel Popescu, Corneliu 
Leu, Dodu Bălan, Măciucă — chiar nemuritorul Vasile (altfel, Nicolescu): 
«Scrie şi dumneata chestii fără probleme — ca oniricii, doar eşti de-al lor!» 
Numai că, aşa cum se întâmplă în viaţă: cine acceptă un singur... făcut-cu- 
ochiul dinspre Diavol, dacă nu are structură de profitor de pe urma pactului 
cu acela — poate că mâine, nu, dar sigur: poimâne are să primească un picior 
în cur — de la acelaşi Diavol — de are să se audă până-n Mecet! Pentru că, la 
urma urmei, «politica» făcută de Țepeneag, cât timp era în ţară a fost: «Fără 
politică în literaturä!», refuz-ukaz şi mai net pe buzele lui Dimov./ In fond, 
Țepeneag se înţelegea perfect cu Sami Damian, nu doar pentru că amândoi 
jucau şah... (...) S-ar repara o cruntă nedreptate de istorie literară: actualii 
textilişti ar afla că au «înaintaşi», strămoşul lor fiind, hotărât — Țepeneag — n- 
au decât să consulte textele: şi ei, ca şi Țepeneag, stăpânesc de minune arta 
de a nu spune nimic, pe puţine pagini — asta zic şi eu concizie!” (II, p. 210). 

(Fac o paranteză în legătură cu „făcutul-cu-ochiul” dinspre Diavol. 
Drama e că nici Paul Goma însuşi n-a scăpat de începutul păcatului. Punctul 
de plecare este intrarea în partid, în 1968, făcându-şi iluzii privitor la Diavol 
şi fiind, apoi, nevoit să se adreseze „respectuos” şi „din patriotism” lui 
Ceauşescu, la 4 mai 1977. Cezar Ivănescu a văzut aici o contradicţie morală. 
Totuşi, Paul Goma a avut puterea să se trezească şi ruptura de Diavol l-a 
salvat.). 

Când şandramaua ceauşistă a început să scârtâie, anunţându-şi 
prăbuşirea prin ea însăşi, observă Goma, s-a trecut la prefabricarea 
„disidenţilor”, mentorul lor politic fiind Gogu Rădulescu, care a lansat şi 
diversiunea că pericolul nu e comunismul, ci ungurii, Augustin Buzura 
făcându-se purtătorul lui de cuvânt. Nu a avut încredere nici în „disidenţa” de 
tip Ion Mihai Pacepa, „toapa” care, după ce a slujit Securitatea comunistă a 
venit la Paris, solicitând o convorbire cu Monica Lovinescu, „ca între 
luptătorii anticomuniști” (II, p. 18). A sesizat şi slăbiciunile lui Dinu C. 
Giurescu, „vajnicul”, „verticalul”, ,impartialul”, sosit în Occident „după ce, 
în România, a lins, în toate sensurile şi Partidul Comunist şi statuia lui 
Ceauşescu...” (I, p. 149). 

Exemplele nu se opresc aici. 

A existat, totuşi, un licăr de speranţă în 1989. Aşteaptă cu sufletul la 
gură veştile din ţară. Pe 20 decembrie 1989 notează: „Se petrece, se petrece. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 663 


Timişoara, Cluj, Sibiu. Atât?” Pe 21 decembrie: „Se petrece! Nu mai scriu, 
istoria se scrie singură”. (I, p. 251). Dar bucuria îi este scurtă. Pe 26 decem- 
brie, vede filmul „Judecării şi asasinării Ceauşeştilor. O spaimă îl cutremură. 
Scrie cu litere mari: „NU AŞA SE ÎNCEPE: CU O CRIMĂ?” Şi: „Scârbit, 
înfricoşat. De parcă şi pe mine m-ar fi împuşcat pe la spate”. Prin moartea lui, 
în ziua de Crăciun, Paul Goma trăieşte senzaţia stranie că Dictatorul îl expul- 
zează pentru a doua oară din România. De astă dată prin călăii-disidenţi auto- 
cronici. Din această clipă, el asistă la o nouă prăbuşire a ţării. Au fost 
înlăturați cei „răi” de peste tot, inclusiv din cultură, şi au venit „cei buni”, 
care-l dezamăgesc rând pe rând şi în gloată. Şi-au împărțit frăţeşte puterea: 
unii în politică, ceilalţi în cultură. Povara „experimentelor Piteşti I, II” s-a 
lăsat grea ca lespedea pe mormântul Mântuitorului. 

In jurul lui Goma cercul s-a strâns ca o menghine, până la sufocare. 
Avea de ales între a rămâne la Paris, fără patrie, şi de a pactiza cu victoria 
celor „buni”. Era aşteptat cu speranţă, cu braţele deschise. Precum Virgil 
Ierunca şi Monica Lovinescu, declaraţi eroi naționali şi primiţi în triumf, ca 
membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor. Lupta lor se încheiase, dar a lui 
Goma, nu. Pentru el, n-a fost ultimul act dintr-o piesă pe care a crezut c-o 
poate stăpâni cu luciditatea celui care vede adevărul. In lunga lui călătorie 
prin pustiu, de peste cincizeci de ani (de la 13 ianuarie 1941, când învățătorul 
Eufimie Goma a fost arestat şi deportat), Paul Goma a sfidat destinul, fiind, 
totuşi, prizonierul lui în absolut. Omul atins de eminesciana „mândrie cruntă 
de-a spune adevărul” a avut a căuta fiinţa profundă a României, a patriei ame- 
nintate să nu mai fie. Melosul îmbietor al sirenelor nu l-a atins decât o sin- 
gură dată, în 1968, când a crezut că ridicarea din genunchi a lui Nicolae 
Ceauşescu e una adevărată. N-a fost. De aceea, şi-a rezervat misiunea să 
înţeleagă şi să ne spună de ce n-a fost posibil. Necrutätor, peste marginile 
admise, el şi-a adăugat la vechii adversari duşmănia „prietenilor”. Şi totuşi 
Paul Goma nu e singur. In cuvântul introductiv la Jurnal pe sărite, Laszlo 
Alexandru ne avertizează: „In pragul unei noi renaşteri a spiritualităţii româ- 
neşti — pe care o dorim cu toţii — sunt sigur că Paul Goma, cu supărările şi 
diatribele lui, dar şi cu imensul său capital de suferinţă, cu cele patruzeci de 
cărţi ale sale (din care cel puţin trei sunt adevărate capodopere!), cu inteli- 
genta şi sensibilitatea lui exacerbatä, cu moralitatea sa intransigentä, va fi un 
mare model al nostru, pe care mai devreme sau mai târziu societatea româ- 
nească îl va descoperi şi îl va elogia”. 

Deocamdată, România rătăcitoare îl ignoră, spre imensa ei pagubă. Dar 
nu şi România profundă, norocoasă că a zămislit din pământul Basarabiei nu 
„un Soljenitân român”, ci, pur şi simplu, un Paul Goma unic şi inconfunda- 
bil avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. 


(Apărut, în primă variantă, în Sinteze, Bacău, an IX, numerele 20-24/272-276, 
22, 29 mai - 5, 12, 19 iunie 1998) 


x 


Dan Culcer îmi mai trimite un text: 


“După ce a cerut: «Să tragă!» în oameni, sfetnicul lui Ceauşescu 
mistifică istoria şi caută speranţa între povara trecutului şi neliniştea 
prezentului Autor: EMIL BERDELI Publicat la: 2010-09-04 21:51:17 

“Unii analişti îl consideră un om corect, dar pragmatic, dispus întot- 
deauna să intervină discret pentru a corecta erorile făcute de Nicolae 
Ceauşescu. Straniu portret al lui Silviu Curticeanu, fost şef al Secţiei 
Cancelarie a CC al PCR, singurul, în afară de soţii Ceauşescu, care, în 
faimoasa şedinţă a CPEx dinl7 decembrie 1989, a cerut să se tragă în plin 
asupra manifestantilor de la Timişoara. Atunci, probabil mai credea că vărsa- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 664 


rea de sânge îl poate salva pe Ceauşescu şi, implicit, pe el, şeful Cancelariei. 
Acum, Silviu Curticeanu susţine că, prin tot ce-a scris (două volume, memo- 
rialistică), a încercat să recompună imaginea neretuşată a unei epoci istorice. 
Dacă investighezi cu mijloace jurnalistice cele spuse de Curticeanu constati 
însă că el nu încearcă nici pe departe să redea imaginea neretuşată a unei 
epoci istorice, ci, dimpotrivă, s-o mistifice. 

Dominat de sentimentul nemuririi 

Silviu Curticeanu a stat în anticamera lui Ceauşescu, ocupând funcţia de 
şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR între 1982 şi 1989. Anul trecut, el 
declara presei că liderul comunist, un personaj complex şi contradictoriu, a 
suferit, în timp, o involutie. Ros de boală - susţinea Curticeanu - Ceauşescu 
n-a acceptat semnele neputinței şi a ajuns, la vârsta senectutii, dominat de 
sentimentul nemuririi, văzând bunăstare acolo unde se instalase sărăcia şi 
iubire acolo unde era ură. 

Dacă e să ne luăm după mărturiile fostului şef al Cancelariei CC al 
PCR, Ceauşescu s-a rupt de realitate doar spre sfârşitul vieţii, iar diabetul a 
Jucat un rol esenţial în degradarea sănătăţii sale, afectându-i şi deciziile poli- 
tice. Lucrurile nu stau însă nici pe departe aşa. 

«Eroul naţiunii» se înfurie 

Ne întoarcem în 1977. Nu trecuse o lună de la devastatorul cutremur, în 
urma căruia au murit aproape 1600 de oameni. La 30 martie s-a ţinut o impor- 
tantă şedinţă a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR. 
Stenograma arată, fără tăgadă, cât de fericit era Ceauşescu (59 de ani) că seis- 
mul i-a dat ocazia să reconstruiască Bucureştiul şi scoate la iveală pornirile 
sale de-a dreptul criminale. 

Aşadar, la 30 martie 1977, liderul de la Bucureşti simţea că este 
momentul să clădească o capitală, din ruine, după chipul şi asemănarea sa. 
Nu era vorba doar despre reconstrucţia imobilelor puse la pământ de cutre- 
mur. În megalomania sa, Ceauşescu intenționa să dărâme şi multe dintre 
clădirile scăpate de seism, pentru ca apoi să construiască precum văzuse în 
Coreea de Nord. 

Dar până atunci avea însă de curmat mişcarea inițiată de către 
scriitorul Paul Goma care nu cerea decât respectarea drepturilor 
omului. Povestea asta pur şi simplu îl scoatea din minţi pe cel care 
conducea atunci România, deşi nu intra în conflict cu legile ţării. 

Stenograma şedinţei amintite mai sus arată limpede faptul că 
Ceauşescu percepea mişcarea Goma precum un atac la persoană. 
Acesta este motivul pentru care îi numea pe oamenii care îşi cereau 
drepturile „elemente declasate ”, „măgari ”, „derbedei ”, „imbecili, 
indicând Securității cum să lichideze gruparea. In opinia sa, Goma 
trebuia arestat imediat pentru spionaj în favoarea americanilor şi 
trimis în judecată. (subl. mea, P.G.) In ce-i privea pe cei care nu se 
deziceau de scriitor, Ceauşescu dorea, pur şi simplu, ca aceştia să fie 
bătuţi de către muncitorii din întreprinderi. 

În 1977, „Eroul naţiunii”, „Cârmaciul înţelept”, „Eroul păcii 
mondiale”, „Ctitorul de geniu, simbol viu al näzuintelor românilor”, 
„Stejar de vis, de avânt, de omenie”, dispretuia legile pe care chiar el 
le promulgase. Nici măcar nu le-a ascuns supuşilor săi că preferă prac- 
ticile criminale folosite de comunişti în anii '50 împotriva unor oame- 
ni care cereau respectarea unor drepturi elementare. Un grup restrâns 
nu-l recunoştea pe Ceauşescu drept „Fiul luminat al patriei”, iar el spu- 
mega de furie. Era semnul unei tulburări profunde, apărute mult mai 
devreme decât sutine Silviu Curticeanu. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 665 


Ă «Măgarul de Goma» 

In prima parte a şedinţei din 30 martie 1977, Ceauşescu spunea 
ceva de neimaginat pentru un om cu mintea sănătoasă: „Să ştiţi că dacă 
demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos. Am fost aici vis-a-vis unde este 
blocul acesta, cu sportul. Acesta trebuie mutat la 23 August. Ce fel de 
sport este acesta? Toţi trebuie mutaţi rapid acolo. Nu se poate una ca 
asta." 

Apoi, „Cârmaciul” îşi aminteşte motivul pentru care a cerut 
întrunirea membrilor CPEXx şi se înfurie brusc. i 

„Să vedem (spunea Ceauşescu) de ce am convocat şedinţa. In 
legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de 
Goma, care continua să ia legătura prin telefon, şi acum, la «Europa 
Liberă», s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au sem- 
nat-0.(...) De altfel, acesta este un măgar, aşa de ultimă speţă, şi eu 
le-am dat aprobare să-l aresteze, dar cu întarziere, după ce a depus 
documentele, cu întarziere, la ambasada americană. (...) Tovarăşii 
mi-au spus: „Am mai înregistrat, ştim noi câte ceva”! Nu se poate să 
stăm aşa; s-a introdus un spirit nu ştiu cum dracu să-l numesc, dar 
parcă sunt nişte protopopi la interne. (...) Problemele umanismului 
revoluţionar, presupun inclusiv măsuri ferme împotriva oricăror 
manifestări dusmänoase care lovesc în interesele poporului, ale cla- 
sei muncitoare. (...) 

"«Dacă vor să-i bată, să-i bată» 

“Trebuie loviți, propriu-zis, fără crufare (continua Ceauşescu). 
(...) Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Intre- 
rupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasa- 
dorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un 
fel de discuţii şi cu toţi care vor proceda aşa. (...) Chiar dacă este aşa 
cum se spune aici că i-a dat telefon, să fie puşi (cei care se aliaseră 
mişcării Goma - n.m.) în colectivul de întreprindere în discuţie, jude- 
caţi, şi ce vor hotări muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată. Să-i 
lăsăm, într-adevăr, pe oameni să-i judece şi aici care se dovedesc aşa, 
nu pot rămâne în întreprinderile respective. ” (subl. mea, P.G.) 

Í Legalitatea, o chestiune care ținea de bunul plac 

Toate aceste hotărâri ale liderului comunist de la sfârşitul anilor °70 
contrazic flagrant cele scrise şi afirmate de către Curticeanu. De pildă, în 
volumele sale („Mărturia unei istorii trăite” şi „Memorii necenzurate”), fos- 
tul şef la cancelariei înceracă să ne convingă de faptul că Ceauşescu respec- 
ta legile pe care chiar el le promulgase. A 

După cum s-a văzut mai sus, nici vorbă. In '77 - nu în decembrie "89, 
când a simțit că poate fi doborât - legalitatea era pentru Ceauşescu o chestiu- 
ne care ţinea doar de bunul său plac. 

Degradarea despre care vorbea Curticeanu nu s-a produs din cauza 
bolii, spre sfârşitul vieţii liderului comunist, ci pe când era „verde” - generată 
de megalomanie şi setea nemărginită de putere. „Involuţia” lui Ceauşescu de 
la sfârşitul vieţii sale, cum o numeşte fostul şef la Cancelariei CC, din cauza 
căreia ni s-ar fi tras nouă toate nenorocirile, s-a manifestat, în realitate, mult 
mai devreme. lar Curticeanu ştie foarte bine asta, fiindcă, în 1977, se afla tot 
în preajma lui Ceauşescu. Acesta e motivul pentru care am afirmat mai sus 
că fostul şef al Cancelariei nu a încercat să redea imaginea neretuşată a unei 
epoci istorice ci, dimpotrivă, să o mistifice. 

„Să tragă!” 
“Ceauşescu era un neputincios, rupt de această lume în ultima parte a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 666 


vieţii sale”, afirma Curticeanu la 20 de ani de la căderea comunismului. 
„Epuizat fizic, cu faţa slăbită, cu ochii pierduţi în fundul capului, mereu cris- 
pat şi ursuz, a încercat să-şi anestezieze suferinţele creând tuturor suferinţe şi 
mai mari”. Diabetul, deh. 

Insă din stenogramele ultimelor şedinţe pe care le-a condus nu reiese 
nici pe departe că Ceauşescu era neputincios, ci dimpotrivă. Tocmai pentru 
că l-a văzut hotărât pe lider, fostul şef al Cancelariei a crezut până în ultimul 
moment în steaua lui Ceauşescu. 

Curticeanu a fost singurul dintre membrii CPEX, în afara cuplului 
prezidenţial, care a cerut să se tragă în manifestantii de la Timişoara. 

Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR 
din ziua de 17 decembrie 1989. 

„Tov. Nicolae Ceauşescu: Păi nu aşa, dragă! Eu v-am spus ce 
aveati de făcut, dar voi nu ati făcut aşa. Trebuia să trageţi! Trebuia să 
trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau trebuia să trageţi în ei. 
In primul rând trebuia să trageţi la picioare. 

Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei 
care cădeau să fi fost bägati în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată 
de acolo. 

Tov. Silviu Curticeanu: Să tragä!”. 

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi făcut ce v-am spus eu?! 

Tov. Vasile Milea: Vă raportez, tovarăşe secretar general, că 
n-am înţeles acest lucru. Am căutat în toate regulamentele militare şi 
nu am găsit nicăieri prevăzut că armata trebuie să tragă în popor. 

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar eu ce v-am spus vouă?! 

Tov. Tudor Postelnicu: Noi aşa am înţeles, dar vom face cum 
ordonati dumneavoastră. 

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ştii cum ai procedat tu, Milea: aşa cum 
ai trimite pe front trupe neînarmate ca să fie decimate de duşman. Ştiţi 
ce meritati voi? Să fiţi puşi în faţa plutonului de execuţie”. 


Din stenogramele zilei de 17 decembrie 1989 reiese clar că generalii 
Milea, Postelnicu şi Vald - şefii Armatei, Internelor, respectiv Securităţii -, 
oamenii care puneau în aplicare represiunea, erau îngroziţi de ordinul lui 
Ceauşescu, care cerea imperios ca manifestantii să fie impuscati. In schimb, 
civilul Sergiu Curticeanu a spus, scurt : „Să tragă!”, ca şi cum n-ar fi fost 
vorba despre vieţi omeneşti. 

Corabia se scufunda, dar între „cârmaciul” Ceauşescu şi „funcţionarul” 
Curticeanu nu existau divergențe de idei. Mai mult, cel din urmă a fost pri- 
mul care l-a rugat pe „Conducătorul Iubit” să revină asupra hotărârii sale - 
după ce, tot în şedinţa din 17 decembrie 1989 - liderul comunist a simulat că 
vrea să demisioneze. Nu întâmplător istoricul Mihnea Berindei afirma că 
şeful Cancelariei iese cu imaginea şifonată din toată această tărăşenie, că el 
avea tot interesul să mistifice stenogramele pe care le şi gestiona. Povestea cu 
dispariţia stenogramelor e cunoscută, nu insist. 

In căutare speranţei, se afundă în ridicol 

Petre Ţuţea, unul dintre cei loviți crunt de represiunea comunistă, spu- 
nea: „A te opune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal. 
Comuniştii nu trebuie trataţi ca infractori politici. Ei trebuie tratați ca 
infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tâlharii, ca violatorii de 
dame...” 

Nimeni nu pretinde acum celor precum Curticeanu, aflaţi de cealaltă 
parte a baricadei, să-şi pună cenuşă în cap. Dar nici să invoci diabetul lui 
Ceauşescu şi prostia soţiei sale pentru a justifica crime şi nedreptäti, catastro- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 667 


fala gestiune a ţării dinainte de 1989. Dacă în acest fel încearcă Silviu 
Curticeanu, jurist de profesie, să scape „de povara trecutului şi neliniştea pre- 
zentului, în căutarea speranţei “ - după cum afirma anul trecut - se va prăbuşi, 
înainte de toate, într-un ridicol fără margini. 


Joi 9 septembrie 2010 


Dacă nici azi nu voi primi răspuns de la Chişinău, mâine îi 
voi scrie lui Mihai Cimpoi că renunţ la ideea de a călători încolo: 
S-a făcut prea târziu. 


Documente: _ 
Alexandru Moraru „BASARABIA : ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL” 
(DOCUMENTE DE ARHIVA) 
- Partea a opta - 
, Documentul 30 
NOTA La ordinul 100 B al Guvernatorului: 

1. Poliţia a cules informaţii asupra terorismului rusesc, conform instructiilor de ser- 
viciu ce le are, le-a verificat şi a strâns probe şi corpuri delicte. La deshumare s-a pro- 
cedat cu autorizaţia Curţii Marţiale, singura instanţă judecătorească din localitate. 

După identificarea victimelor fli încheierea actiunei informative privind cazul celor 
de la Consulatul Italian, a extins investigaţiile şi în alte direcţii în legătură cu aceas- 
ta (subteranele mitropoliei, identificarea altor locuri de cercetare, strângere şi a unor 
deţinuţi politici, secte nationalisti români). 

Cu identificarea cadavrelor şi stabilirea împrejurărilor asasinatelor acţiunea 
politeneascä era în mod legal încheiată, iar ceremonia funebră si tot aspectul propa- 
gandistic al acestui caz, căruia i-a dat mai multă importanţă ofiţerii şi trupa germană, 
veniţi în adevărat pelerinagiu cu aparate fotografice şi blocnotesuri, revenea altor 
autorităţi. 

Poliţia din primul moment a sesizat prin buletinul informativ Comandamentul 
Militar, Inspect. de Poliţie, Prefectura de Judeţ plus Conducerea Consistorului 
Mitropolitan, Primăria şi Serv. de propagandă pentru măsuri. Cu toate că măsurile de 
desinfectie s-au luat tardiv şi incomplet, personalul nostru a stat în aerul infect, expus 
molipsirii, de la început şi până la sfârşit, făcându-şi datoria şi dând conscurs tuturo- 
ra prin îndeplinirea unor acte ce depăşesc atribuţiile poliției şi-i jignesc prestigiu 
(punerea cadavrelor în coşciuge, strângerea carelor, efectuarea lucrului în conditii 
antihigienice, etc.).Deshumarea continuă. 

Totodată raportăm că în subteranele Palatului Metropolitan local, unde se afla ins- 
talată Consistoriu bisericii şi fabrica de lumânări şi unde sub ruşi era secţia de spio- 
naj a N.K.V.D.-ului s-au descoperit mai multe celule individuale unde erau deţinute 
persoanele cele mai suspecte şi mai importante care trebuiau să fie cercetate cu o 
grijă deosebită. 

In aceeaşi subterană pe lângă birourile de cercetări amenajate s-au găsit instrumen- 
te speciale de tortură folosindu-se îndeosebi curentul electric. 

Instalaţiile au încercat să le distrugă dar sunt în măsura de a fi reconstruite. 
Suntem în căutarea persoanelor ce au fost anchetate şi au rămas în viaţă. 
Cadavrele urmează a se înmormânta la cimitirul ortodox. 

Chestorul Poliţiei Maior Al. Vasilescu 


Documentul 31 
PROCES - VERBAL 
Astăzi şapte Septembrie, anul una mie nouă sute patru zeci şi unu. 

Noi Dimitriu Elefterie Comisar şeful Bir. Judiciar şi Traian Andre[e]scu, Comisar 
şeful Bir. Sigurantei. 

Ca urmare la procesul-verbal din 31 August 1941, cu privire la deshumarea cada- 
vrelor dint str. Viilor din curtea Consultaului Italian, îngropate de către organele 
N.K.V.D-ului, asasinate după un scurt interogatoriu de acestea ca fiind suspecți, 
făcând cercetări a se stabili felul cum au fost asasinați am interogat pe numitul Lazo 
Andrei de ani 54, de origine etnică român, care este domiciliat pe str. Sfatul Ţării 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 668 


(Viilor) vis-a-vis de fostul Consulat Italian, acesta declară: 

Pe timpul ruşilor în localul donat de guvernul român mareşalului Badoglio, a fost 
instalată secţia operativă a N.K.V.D.-ului, care a fost instalată cam pe la Crăciun în 
anul 1941. Aici erau mereu aduşi arestaţi, de către două maşini, una neagră şi alta gri, 
ambele mari şi puternice. Acestea erau maşini dube cu vreo 10 celule, în care se 
bägau arestaţii. Maşinile nu circulau decât noaptea între orele 23-4 dimineaţa. Cu 
acestea se ridicau arestaţii, iar locul pe unde treceau provocau teroare. De multe ori 
se auzeau noaptea focuri de armă, dar în ziua de 13 Iulie a.c, a auzit mai multe focu- 
ri sub forme de sa[l]ve, care au durat cam până în ziuă. In continuare a auzit că 
execuţia era făcută de doi călăi, pe care nu-i cunoaşte la figură, dar ştie că unul era 
evreu, iar celălat rus. Adaugă că toţi vecinii din împrejurimi spuneau despre călăul 
rus când se ducea la execuţie mama sa o bătrână rusoaică credincioasă care în tot tim- 
pul cât fiul ei lipsea de acasă se ruga cu candila aprinsă lui Dumnezeu pentru el. 

Mai menţionează că atunci când se făceau arestările privea discret pe fereastră cum 
erau transportaţi arestaţi şi cel care scăpa de acolo făcea impresia că ar fi scăpat de 
la mare groază. 

Continuând cercetările şi controlându-se de noi cu amänuntime întreaga 
clădire, s-a constatat că execuţia se făcea în beciul clădirei, unde sunt urme evidente 
de lovituri ale proiectilelor. In acest beciu au fost găsite şi două tărgi pline de sânge 
cu urme de gloanţe la extrimitäti, ceea ce denotă că victimele puse pe targă, dacă mai 
aveau convulsiuni, li se trăgeau focuri de revolver în cap. Tot în beciu au fost găsite 
şi o pereche de mănuşi de cauciuc cu care se ridicau cadavrele pentru a fi transpor- 
tate la groapă. Pe mănuşi se văd pete mari de sânge. 

S-au mai găsit şi una căldare de tablă cu găuri provocate de gloanţe precum şi un 
panou pe care era desenat un craniu de om deasemnea perforat de proiectile, folosi- 
te pentru exercitii de tragere. 

Din gropile de unde s-au scos cadavrele au mai fost găsite epci de elevi de liceu, 
haine de străjeri, insigne studenţeşti, haine militare, rase preoțești, precum şi unifor- 
me ale funcţionarilor de la Soc. de Tramvaie Chişinău. 

Toate acestea a fost aruncate în gropi peste cadavre, pentru motivul de a face să 
dispară orice urmă. 

Anexăm şi copia despre sentintele traduse din limba rusă după original a fraţilor 
Tantu şi Cernevschi Vladimir. 

Pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cel legal. 

L.S. Comisari, 
(semnătura) 


Documentul 32 
Chestura Poliţiei Chişinău 
Bir. Sigurantei 
Directiunea Generală a Poliţiei 

Urmare la telegrama Nr. __ procedându-se la deshumarea celor arestaţi şi executaţi 
de N.K.V.D., serviciul judeţean şi îngropaţi în curtea localului fostului consulat ita- 
lian de pe str. Viilor nr. 102, s-au scos din gropile comune până astăzi 54 de cadavre 
de bărbaţi, care după aspectul lor precum şi din diverse acte reiese că sunt intelectua- 
li. Victimile în majoritate au fost executate prin împuşcare în cap din spate. 

Intr-o groapă s-au găsit toate cadavrele cu mâinile legate. 

S-a mai găsit o căldare şi un panou având desenat un craniu cu numeroase perforări 
de gloanţe care denotă că a fost folosite în vederea execuţiei. 

S-au identificat până acum între cadavre: doi fraţi Tantu Petre si Pavel, fiii fostu- 
lui Prefect de Lăpuşna, preotul Tudorache, Nazarov etc. 

La Tanţu Petru s-a găsit în buzunar sentinţa de condamnare dată de Tribunalul 
N.K.V.D. la data de 23 Iunie a.c. pentru motivul că inculpatul e fiu de ofiţer din fosta 
armată imperialistă. 

S-a găsit costume preoțești, de elevi de liceu şi de studenţi. 

Se constată că împuşcarea s-a făcut în serii, iar cadavrele au fost aruncate în gropi 
comune în stare muribundă şi în dezordine. Deshumarea continuă. 

Totodată raportăm că în subteranele Palatului Metropolitan local, unde se afla ins- 
talată Consistoriu bisericii şi fabrica de lumânări şi unde sub ruşi era secţia de spio- 
naj a N.K.V.D.-ului s-au descoperit mai multe celule individuale unde erau deţinute 
persoanele cele mai suspecte şi mai importante care trebuiau să fie cercetate cu o 
grijă deosebită. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 669 


În aceeaşi subterană pe lângă birourile de cercetări amenajate s-au găsit instrumen- 
te speciale de tortură folosindu-se îndeosebi curentul electric. 
Instalaţiile au încercat să le distrugă dar sunt în măsura de a fi reconstruite. 
Suntem în căutarea persoanelor ce au fost anchetate şi au rămas în viaţă. 
Cadavrele urmează a se înmormânta la cimitirul ortodox. 
Chestorul Poliţiei 
Maior Al. Vasilescu 


Documentul 33 
GUVERNANTUL BASARABEAN Nr. 231/c 16 septembrie 1941 

Ș Domnule chestor, 

In urma ordinului expres al Domnului Mareşal Antonescu, Conducătorul Statului, 
ne veţi înainta de urgenţă patru copii de pe întregul dosar în legătură cu descoperiri- 
le de la fostul Consulat Italian, cuprinzând în afară de datele anchetei, fotografii 
făcute la faţa locului, (patru serii) foto copii după sentintele găsite asupra victimelor 
(patru serii) declaraţii, etc. 

Trebuie să fim în posesia acestui material până la 20 septembrie a.c. 

L.S. GUVERNATORUL BASARABIEI 
LT. COLONEL D. Rădulescu 
(semnătura) 


***Documentul 34 (tradus din rusă — Al.Moraru) 
Extras din sentinţă în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste 

Sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar al Circumscriptiei Odesa, în compo- 
nenta juristilor militari Grigorenko, Stepanov şi alţii, [câti, care “alţii”? - n.m., P.G.) 

în anul 1941, iunie, ziua 8, în oraşul Chişinău, în urma examinării în 
proces judecătoresc închis a dosarului cu privire la acuzarea lui: 

1. Tislaru Ivan Pavlovici, anul naşterii 1896, locuitor al oraşului Chişinău, RSSM, 
supus român, din tärani-mijlocasi, conform statutului social — slujbaş, cu studii 
începătoare, până la arest a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, fost 
membru al partidului „Frontul renasterii nationale”, fără antecedente penale. 

2. Banu Ilia Ivanovici, anul naşterii 1885, român, supus român, din tărani- 
mijlocaşi, conform statutului social - slujbaş, fost membru al partidului „Frontul 
renaşterii naţionale”, cu studii începătoare, a lucrat ca conductor principal în trans- 
portul feroviar, locuitor al or. Chişinău, fără antecedente penale. 

3. Doroftei Deonisii Ivanovici, anul naşterii 1910, originar şi locuitor al oraşului 
Chişinău, din familie de slujbaşi, slujbaş, cu studii începătoare, fost membru al par- 
tidului „Frontul renasterii nationale”, a lucrat ca conductor principal în transportul 
feroviar, fără antecedente penale, cetăţean român. 

4. Truşco Ene Gheorghivici, anul naşterii 1895, originar din satul Valdo-Vinesti, 
judeţul Roman, român, supus român, din ţărani mijlocaşi, conform statutului social - 
slujbaş, cu studii începătoare, a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, 
locuitor al or. Chişinău, fără antecedente penale. 

5. Schiba Nicolai Andreievici, anul naşterii 1905, originar din oraşul Permi — 
URSS, rus, supus român, fost membru al partidului „Frontul renasterii nationale”, cu 
studii medii, a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, locuitor al or. 
Chişinău, fără antecedente penale. 

6. Vieru Dmitrii Fiodorovici, anul naşterii 1893, originar şi locuitor al or. Chişinău, 
moldovean, supus român, din ţărani săraci, conform statutului social - slujbaş, fost 
membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, cu studii începătoare, a lucrat ca 
conductor principal în transportul feroviar, locuitor al or. Chişinău, fără antecedente 
penale. 

7. Guţu Fiodor Ivanovici, anul naşterii 1899, originar din oraşul Gorodici-Nou, 
judeţul Soroca, moldovean, supus român, din ţărani săraci, conform statutului social 
- slujbaş, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, cu studii medii, a 
lucrat ca agent de primire-predare a bunurilor dintr-o ţară străină în URSS, fără ante- 
cedente penale, 

- de infracţiune, prevazută în art. 54-6 alin.l din Codul Penal al Republicii 
Sovietice Socialiste Ucrainene, 

a stabilit: 
In baza celor expuse, Tribunalul Militar consideră demonstrată vinovăția 
acuzaăilor Tislaru, Banu, Truşco, Schiba, Guţu, Dorofeti şi Vieru, în infracţiunea, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 670 


prevăzută la art. 54-6 alin. I din CP al RSSU, şi conducându-mă de art. 87-I din CP 
al RSSU, a condamnat: 

Pe Tislaru Ivan Pavlovici, Banu Ilia Ivanovici, Truşco Ene Gheorghievici, Schiba 
Nicolai Andreievici şi Guţu Fiodor Ivanovici - la pedeapsa capitală prin 
ÎMPUȘCARE, fără confiscarea averii din motivul lipsei acesteia. 

Pe Doroftei Deonisii Ivanovici şi Vieru Dmitrii Fiodorovici — la 25 ani de detenţie 
fiecare şi 5 ani de interdicţie de drepturi fiecare, fără confiscarea averii din motivul 
lipsei acesteia. 

Termenul de pedeapsă pentru Doroftei şi Vieru, avându-se în vedere ancheta pre- 
liminară, se va calcula: pentru Doroftei — de la 12 iulie 1940, pentru Vieru — de la 9 
septembrie 1940. 

Sentința poate fi contestată la Colegiul Militar al Judecătoriei Supreme a URSS, 
prin Tribunalul Militar al Circumscriptiei Militare Odesa, în decurs de 5 zile din 
momentul înmânării copiei sentinţei. 

Confirmat prin semnături. 
Corect: SECRETARUL 
(semnătura) 


*** Documentul 35 
Extras din sentinţă în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste 

În anul 1940, octombrie, ziua 12, sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar al 
Circumscriptiei "Militare Odessa î în şedinţă judiciară închisă în oraşul Chişinău, în 
componenţa: 

Preşedintelui: juristului militar tov. Zonov 
Membri: tov. Grigorenco tov. Guceanov 
Secretar: tov. Gruzinschi 

Examinând dosarul privind acuzarea cetăţeanului Cerneavschi Vladimir Filipovici, 
născut în anul 1897, locuitor al oraşului Chişinău, cu studii începătoare, conform sta- 
tut ului social - slujbaş, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, fără 
antecedente penale, - în infracţiunea prevăzută de art. 54-13 din CP al RSSU. 

In conformitate cu cele expuse, Sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar, recu- 
noscându-l pe Cerneavschii drept vinovat în conformitate cu art. 54-13 din CP al 
RSSU, 

a condamnat: 
pe Cerneavschii Vladimir Filipovici, în baza art. 54-13 din sancţiunea art. 54.2 din 
CP al RSSU, la pedeapsa capitală — prin împuşcare, cu confiscarea averii personale. 
Sentința poate fi contestată prin recurs la Colegiului Militar al Judecătoriei 
Supreme a URSS în timp de 5 zile de la data înmânării copiei sentinţei. 
Autentifică prin semnături: 
Secretarul Tribunalului Militar 
Juristul militar de rangul III 
(semnătura) 


***Documentul 36 
Extras din sentinţă în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste 
In anul 1940, octombrie, ziua a 10, Sesiunea Tribunalului Militar al 
Circumscriptiei Militare Odesa, în şedinţă judiciară închisă în oraşul Chişinău, în 
componenţa: 
Preşedintelui: juristului militar tov. Zonov 
Membri: tov. Grigorenco tov. Guceanov 
Secretar: tov. Gruzinschi 
Examinând dosarul privind acuzarea cetăţeanului Filipenco David Milentievici, 
născut în anul 1915, originar din satul Dorotcaia, RSSM, din culaci, nestiutor de 
carte, fără de partid, fără antecedente penale, - în infracţiunea prevăzută la art. 54-1 
din CP al RSSU, 
în baza celor expuse Sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar, l-a recunoscut 
pe Filipenco vinovat de activitate contra URSS şi 
a condamnat: 
pe Filipenco David Milentievici, în baza art. 54-13, cu sancţiunea art. 54.2 din CP 
al RSSU, la pedeapsa capitală — prin împucare, fără confiscarea averii din motivul 
lipsei acesteia. 
Sentința poate fi contestat la curtea de casatie a Colegiului Militar al Judecătoriei 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 671 


Supreme a URSS în timp de 5 zile de la data înmînării copiei sentinţei acuzatului. 
Autentifică prin semnături: 
Secretarul Tribunalului Militar 
Juristul militar de rangul III 
(semnăturile) 


Documentul 37 
Chestura Poliţiei Chişinău 
Referat, 

Am onoarea a depune alăturatul dosar, încheiat de noi, privind arestarea şi execu- 
tarea de către organele N.K.V.D.-ului a fruntasilor nationalisti din Chişinău în tim- 
pul regimului sovietic, raportând următoarele: 

Urmărind stabilirea actelor de banditism comise de autorităţile sovietice în timpul 
ocupaţiei până la evacuarea Basarabiei, s-au cules o serie de informatiuni privind 
desfăşurarea actiunei teroriste asupra populaţiei locale, terorism executat mai ales 
prin intermediul serviciului N.K.V.D-ului şi a brigăzilor de securitate N.K.G.P. 
înfiinţate în ultimul timp. 

După cotropirea provinciei, organele N.K.V.D.-ului s-au instalat în localul 
Consulatului Italian din localitate, casă donată mareşalului Badoglio de către cetăţeni 
Municipiului Chişinău, drept omagiu recunoaşterii istorice a Unirii Basarabiei de 
către Italia, unde şi[-au] ales locul de tortură şi de execuţie bolşevicii. 

Din primele zile de la instalare au fost ridicate de acasă, persoane cu acţiuni 
naţionaliste, foşti demnitari, oameni politici, membri ai partidelor de dreapta, descen- 
denti ai ofiţerilor din fosta armată ţaristă, precum şi deputaţi din fostul Sfat al Ţării, 
martori din vremea proceselor comuniste şi acuzatori, spunând familiilor că îi depor- 
tează în Siberia. 

In ziua de 30 august a.c. s-a reuşit să se identifice şi unul din locurile amenajate 
special pentru executare şi înmormântare a victimilor. 

In localul fostului consulat Italian, în prezent complet ars, în fundul curţii într-un 
loc viran camuflat cu scânduri înalte, în parte arse, se găsesc mai multe gropi, unele 
proaspete iar altele mai vechi în care s-au găsit îngropaţi de-a valma mai multi oame- 
ni politici executaţi. 

Efectuându-se deshumarea după ce în prealabil s-a cerut aprobarea Curţii Marţiale 
cu adresa Nr. 2715/941 singură instanţă judecătorească din localitate. 

S-au scos din patru gropi un număr de 75 cadavre, în asistenţa medicului Filatov 
Petre, procedându-se după toate regulile sanitare. 

Sub îngrijirea sus zisului medic şi agenţilor sanitari care îl secundau, cadavrele 
scoase, au fost înşirate pe iarba de pe platoul din spatele clădirii, unde au fost exami- 
nate de el, procedându-se la identificare, în care scop s-a dat circulară Comisariatelor 
din localitate, pentru a se aviza populaţia şi familiile celor care au fost arestaţi pen- 
tru a se prezenta la locul unde se găseau cadavrele pentru a fi recunoscute. 

Din cele 75 de cadavre s-au identificat următorii: 

Tantu Pavel şi Tantu Petre, identificaţi după sentinţa de condamnare găsită în 
buzunarele hainei lor. 

Numiţii au fost executaţi cum reiese din sentinţă pentru faptul că sunt fii fostului 
Prefect de Judeţ şi Maior în fostul Regiment Moldovenesc. Primul era funcţionar la 
postul Radio Local, iar secundul învăţător şi ofiţer de rezervă. 

Preotul Tudorache, fost şef legionar, identificat după rasa preotească, recunoscut 
de colegii săi, deoarece la el nu s-a găsit copie după sentinţă. 

Lazarov, subdirector de bancă, recunoscut după ochelari, care s-au găsit la el, pre- 
cum şi după doi dinţi de aur. 

Tăslaru Ion, după copia de pe sentinţă, fost funcţionar la CFR pentru faptul că a 
fost înscris în FRN. 

Banu Ilie, identificat după copia sentinţei, tot de la CFR pentru acelaşi motiv. 

Doroftei Dionisie, după acelaşi act; numitul a fost pe timpuri informator la C.III. 

Safcenco (fără nume, deoarece sentinţa este alterată şi nu se vede) pentru faptul că 
a fost fiu de ofiţer în Armata Tarist?. 

Truşcă Ene Grigore, Schiba Nicolae şi Vieru Dumitru din copia de pe sentinţă se 
constată că au fost membri din fostul Front al Renaşterii Naţionale. 

Guţu Teodor, ofiţer pensionar, din sentinţă se constată că a fost împuşcat pentru 
faptul că a fost comandant în gărzile FRN. 

Roşca Ilarion, şef de secţie de jandarmi, a fost executat pentru că a ocupat această 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 672 


funcţiune şi ar fi urmărit pe fost[ul] comunist Papaiani. 

Suruceanu (fără alt nume) sentinţa fiind ruptă considerat ca explotator, numit fiind 
gospodar. 

Bădăluţă deasemeni fără alt nume, datorită faptului că a fost primar în comuna 
Durlesti. 

Popescu Ion, din sentinţă se vede că numitul a fost funcţionar comunal. 

Cerneavschi Vladimir, executat pentru că făcea parte din FRN, numitul a fost şef 
de gardieni publici la Chestura Poliţiei Chişinău. 

Filipenco David, fost informator la C.III.Ar. a fost condamnat la moarte şi a fost 
găsit cu mâinile şi picioarele legate şi aduse cam în dreptul gâtului. Legat a fost găsit 
şi şeful de secţie Cerneavschi dimpreună cu cinsprezece cadavre care nu au putut fi 
identificate. Deasemenea au fost găsiţi unii legaţi de mîini cu sârmă. 

Dintre cadavrele neidentificate se observă un cadavru îmbrăcat în rasă preoteascä; 
s-au mai găsit sepci de elevi de liceu, haine străjăreşti, militari, insigne studenesti, 
ghete, linguri, perii de dinţi, perne şi uniforme de la funcţionari soc. Tramvaie 
Chişinău, toate acestea au fost găsite aruncate în gropiile comune, pentru a dispărea 
toate urmele. 

Parte dintre victime erau foarte sumar îmbrăcaţi aceasta a contribuit a nu se putea 
face identificare, şi ceea ce denotă că au fost ridicaţi noaptea din somn. 

Sentintele au fost date de tribunalul militar în două sesiuni, Primele au fost date în 
anul 1940 octombrie 12 şi erau semnate de către Colonelul Zonov asistat de sergenti 
Grigorenco şi Guceanov (şi secretar Gruzinschi, ele erau date cu drept de apel şi 
casatie în termen de cinci zile. Iar în a doua sesiune au fost date de tribunalul militar 
al N.K.V.D.-ului la 23 Iunie 1941 semnată de comisarul regimentului Kovanzi şi 
membri sergenti Hiluri şi Calina. 

Acestea co[mJplecturi de judecată se transportau la judecată din Odesa cum a fost 
prima comisie şi din Kiev secunda, şi judecau în două sesiuni pe an. 

In ziua de 7 septembrie a.c. în urma adresei noastre Nr. 25 Confidenţia s-a anunţat 
primăria Municipiului Chişinău rezultatul deshumării şi s-au cerut a se lua măsuri 
pentru reînhumarea victimelor. 

Aşezate în coşciuge confecţionate de către primărie şi puse pe care trase de boi 
împodobite cu flori după ce s-a oficiat un serviciu religios compus dintr-un sobor de 
preoți în frunte cu Mitropolitul Bălan al Ardealului, s-a format un cortegiu până la 
cimitirul ortodox din localitate şi într-un loc rezervat a avut loc înhumarea. 

Continuând cercetările pentru a se identifica sistemul de execuţie şi cercetată 
întreaga clădire a Consulatului s-a stabilit: 

(...) S-a mai stabilit de noi, că victimile erau luate de acasă cu o maşină dubă, 
cu mai multe celule, care nu circula decât seara, fiind de culoare neagră şi poreclită 
de locuitori „Vulturul Negru”, iar pe unde trecea băga groaza în cetăţenii oraşului. 

Prin faţa clădirii nu putea trece nimeni, fiind bine păzită, iar paznicul care locuia 
în acea curte nu avea dreptul de a sta decât la anumite ore, dovadă că cercetat de noi 
nu ştia nimic din ceea ce s-a petrecut în acea casă. 

Faţă de cele expuse mai sus, anexăm si sentintele găsite la victime, din care numai 
două au fost traduse de noi, urmând a se interveni la Directiunea Propagandei pentru 
a ni se transmite fotografiile luate cu ocazia deshumării precum şi fotografiile corpu- 
rilor delicte. 

L.S. Comisari (semnăturile) 
Documentul 38 
PROCES-VERBAL 
Astăzi, şapte septembrie, anul una mie nouă sute patru zeci şi unu. 
Noi Dimitriu Elefterie Comisar şeful Biroului Judiciar şi Traian Andreescu, 
Comisar şeful Bir. Siguranţei. 

Constatăm prin prezentul act, că azi data de mai sus au fost înmormântate victimi- 
le teroriştilor bolşevici, asasinate în localul Consulatului Italian din localitate şi care 
au fost deshumate de noi găsindu-se un număr de şapte zeci şi cinci. 

Inhumarea s-a făcut în cimitirul ortodox din localitate în parcela de la intrarea prin 
poarta a doua în dreapta aleei. 

Drept care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale. 

L.Ş. Comisari 


Nota : aceste texte nu sunt inedite prin “materialul” conţinut, 
ci prin faptul că apar în documente diferite. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 673 


x 


Mariana Sipoş îmi trimite zicerea lui Vitalie Ciobanu, despre 
mine! Despre mine! Şi zice de bine! - de astă dată nu mai repro- 
duce gândirea latrinistă a securistului sionist “Radu Ioanid”. Dar 
nici nu pomeneşte modul în care mă “tratase” el, Ciobanul /în 
Cotidianul. Că aşa-i pre la noi, basarabenii: ca pe la ei, regățenii: 
nu ar recunoaşte că au gresit-putin-cândva, Doamne fereşte! Căci 
Chiar şi Vitalie Ciobanu, el este român verde: mincinos, las, 
slugăros. Căci el execută, nu discută. Aşa cum, atunci când m-a 
atacat executa comanda generală a lui “Radu Ioanid” şi comanda 
specială a lui Buzura, aşa, acum, la sfârşitul lunii august 2010, 
execută (nu discută) comanda... cui? Nu ştiu, nu mă interesează. 

Transcriu aici pasajul în care vorbeşte despre mine (după ce 
a dezaprobat onorarea lui Păunescu): 


“Cu atît mai mult cu cît Academia Moldovei s-a declarat şi ea mai nou foarte 
anticomunistă şi chiar pledează pentru condamnarea regimului comunist autoritar. 
Aşa că ar fi fost bine să nu intre în această ambiguitate deranjantă, jenantă. Aş mai 
spune ceva. Aşa cum s-a anunţat, Academia R. Moldova intenţionează să-l onoreze 
pe un alt intelectual de origine basarabeană şi anume Paul Goma într-un viitor apro- 
piat care însă este un disident anticomunist recunoscut, prigonit, arestat, întemnițat 
de regimul Ceauşescu, încît mă întreb acuma oare cum se va simţi Paul Goma într-o 
companie cu Adrian Păunescu, pe care el însuşi l-a contestat cu vehementä, în atîtea 
texte ale sale. Probabil a venit momentul să începem şi noi să disociem cu mai multt 
fineţe, cu mai multă exigentä, cu mai mult discernămînt faptele scriitorilor români 
de-o parte şi de alta a Prutului”. 


Ia te uită la el! Îmi lipeşte de frunte eticheta “disident”, cu 
toate că am refuzat totdeauna acest “titlu de cinste”. Am avut 
discuţii aspre cu Mariana Sipoş (protectoarea sa) în legătură cu 
chiar titlul cărții Destinul unui disident, se vede însă că V.C. nu 
a răsfoit cartea - să o fi deschis măcar la prima pagină. ..- deci nu 
are cunoştinţă de fapul că eu sunt scriitor, nu disident. 


x 


Ce aflu dintr-un articol semnat de Dorina Lascăr în Curentul 
recent, trimis de Dan Culcer?: 


Vladimir Pasti „prestidigitatorul“ sondajelor din mâneca lui Vântu 

„Domnul Vladimir Pasti, unul dintre membrii fondatori ai INSOMAR-ului şi 
primul director al acestuia, actualmente membru în Consiliul Director al Institutului, 
este un fost ideolog comunist, un fost profesor de socialism științific şi apropiat cola- 
borator al lui Ion Iliescu. El a șlefuit, în 2008, în calitate de consilier special de cam- 
panie, mesajele electorale ale candidatului Sorin Oprescu. Evident că domnul Pasti îi 
va oferi sprijinul în continuare. De asemenea, este cunoscut faptul că domnul Alin 
Teodorescu, unul dintre fondatorii IMAS-ului, este consilierul domnului Oprescu“, 
spune Tudor Bârlădeanu, un comentator al unui interviu difuzat pe Hotnews, despre 
manipularea sondajelor cu ajutorul INSOMAR şi IMAS, http://www.hotnews. 
ro/stiri-politic-6305312-consilierul-prezidential-sebastian-lazaroiu-despre-sondajul- 
insomar-care-geoana-invinge-basescu-turul-doi-cadou-vantu.htm. Vladimir Pasti, un 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 674 


bun organizator al rezultatelor sondajelor şi un excelent manipulator, crescut şi spe- 
cializat în casa lui Vântu, a primit de la acesta pentru prestidigitatiile sale, în perioa- 
da 2007-2008, aproximativ 300.960.000 de lei. Släbutä prestație, slăbuţă 
remuneratie... 


Acest “Pasti” este fiul securistului ungur (căpitan, atunci) de 
la Mediaş, Paszty. Individul nu ştia româneşte, nu era în stare să 
formuleze o întrebare, nu era în stare să priceapă un răspuns. 
El bătea - fără cuvinte. În 1949 a bătut-o pe mama, l-a bătut pe 
tata - fără cuvinte, vezi Arta ReFugii. 

Si un comentator: 


Vezi si Lista lui Vintu. Sinecuristii mogulului, de la deontologul Buscu- 
RAAPPS la procurorul scremut CTP. Amuzant: Ursu sta sub Hurdubaia. F 

Posted in Colimatorul, Documentare, Top News Tags: 

Catalin avramescu, Dinescu, Liiceanu, Patapievici, Pirvulescu, Saftoiu, 
sclavii lui Vintu 

« Reteaua lui Vintu deconspirata spumos de Roncea si Boanchis. De la Daciile 
lui CTP la Volvo-ul lui Patapievici. Vox News si Bl Tv, singurele televiziuni care au 
preluat exclusivitatea “Curentul” — “Lista lui Vintu”. 

Basescu, redivivus. Si un reporter ciudat pentru Ziare.com » 
4 Responses to “Intelectualii lui Vintu si pretul lor: Plesu, Liiceanu, Patapievici, 
Pirvulescu, Dinescu si consilierii prezidentiali, Saftoii si Avramescu, S-au infruptat 
din haznaua mosului. CURENTUL: Reteaua Vintu 3. Analisti si politicieni. Cate 
parale face fiecare”. 


Vineri 10 septembrie 2010 


Am scris lui M. Cimpoi: 


Aici fusese instalată prima variantă a Scrisorii - cea electronică. 
In 11 septembrie am reprodus cea de a doua variantă, pentru 


poştă. 


Am făcut-o şi pe asta. Mă simt despovărat. De-acum pot 
muri liniştit: mi-am călcat pământul natal - în cărțile mele. 


x 


Un fragment din “Scrisoarea către Ana Blandiana” a lui 
Ioan Roşca, trimisă de neobositul Dan Culcer: 


(...) "Împrejurarea în care am sesizat cît de mult s-au despărţit drumurile 
noastre a fost reacția faţă de "mineriada " din septembrie 1991. Eu am fost printre 
aceia care considerau legitimă si salutară revolta pacälitilor FSN, puşi în 1990 să ne 
spargă capul pentru că am vrea "terapie de soc", pentru ca apoi sa fie aruncați in 
mizerie de guvernul Roman (care a lansat la 19 iunie 1990 distrugerea economiei). 
Şi că opozitia trebuie să folosească prilejul, pentru a elibera România, nu să strîmbe 
din nas respingînd cererea populară de blocare a "reformei" devastatoare operată de 
aripa Roman, luîndu-şi revanşa față de acel " Noi muncim nu gîndim!" printr-un la 
fel de păgubos " Noi gîndim nu muncim...". M-am aflat printre cei care au susţinut 
acțiunea minerilor din 1991, ca şi alţi membri de rînd ai AC, invitați atunci de mine- 
ri să li se alăture şi tratați cu gaze şi gloanțe mortale. Am fost stupefiat cînd am văzut 
comunicatul de desolidarizare pe care l-a dat atunci conducerea AC şi m-am delimi- 
tat imediat, ca şi doamna Cornea, de acel comunicat (http: //www.piatauniversitatii. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 675 


com/ico/p1991-1992/docs/intervdrSsept. asp.htm). 

Aş fi fost mult mai dur, dacă aş fi ştiut atunci ce se întîmplase la Braşov în 7- 
8 septembrie 1990 (nu am fost invitat), cînd, la iniţiativa lui Mircea Sevaciuc, s-au 
"împăcat" minerii lui Cozma cu studenţii lui Munteanu, în aplauzele civicilor de ser- 
viciu, angajîndu-se toţi să continue uniţi lupta pentru decomunizarea României. Dar 
am aflat asta abia din cercetarea retroactivă a ziarelor din epocă. Tot cu mare întir- 
ziere am aflat, de la Valerian Stan (pe atunci vicepresedinte AC), că Silviu Popescu, 
şi el fondator CADA, care stîrnise minerii spre Bucureşti (se pare, chiar depăşind 
împotrivirea lui Cozma) şi a cerut conducerii AC sprijinul în răsturnarea lui Iliescu 
şi Roman- a fost tratat prin refuzul exprimat în comunicatul AC. Să spunem ca aceas- 
ta a fost poziţia celor care nu voiau confruntări, cu nici un chip. Dar cum de aţi 
îngăduit condamnarea lui Popescu pentru incitare la răsturnarea uzurpatorilor statu- 
lui, în timpul regimului CDR? De ce nu l-aţi apărat în acel proces politic, făcut la 
comanda lui Roman? Pentru că provocase la luptă, era considerat şi el agent al secu- 
rităţii, aşa cum am fost tratat şi eu de staful dvs.? 

Acest episod spune mult despre "roadele" activităţii AC, între 1992 şi 2000, 
cînd o uriaşă energie reformatoare, un curent masiv de calitate şi solidaritate, stîrnit 
în toată ţara şi captat de AC, a fost irosit de liderii mişcării. El trebuie corelat cu lan- 
sarea, din nou în contratimp păgubos, a partidului Alianţei Civice. In vara lui 1991 
s-a trezit de-abia setea de politică, în cei care voiau să facă numai cultură şi instanţe 
critice, în anul în care s-a purtat bătălia pentru România. După războiul evitat, apar 
mari stegari "anticomuniști" de genul lui Manolescu. Sau al lui Emil Constantinescu, 
pe care dvs. şi domnul Băcanu l-ați propus domnului Coposu, ca stindard şi ca gene- 
ral al armatei "schimbării". 

Nu ştiu dacă aveţi remuşcări pentru ce s-a făcut din Alianţa Civică. Nu ştiu ce 
credeţi despre sinuciderea lui Gavrilescu sau a altor dezamägiti. Sau despre cei 
exilați de scîrbă. Poate că şi azi vă miîngfiati cu gîndul că evitarea ciocnirilor, 
îndepărtarea celor ca mine, tergiversarea luptei pînă cînd economia a fost distrusă - 
au fost justificate prin clădirea CDR, cu sprijinul AC. Uitaţi-vă atunci la ce a făcut 
guvernarea CDR, de la alianţa cu Petre Roman pentru continuarea distrugerii econo- 
miei şi protejării criminalilor, pînă la aservirea României. Mie nu-mi puteţi spune că 
toate acestea v-au luat prin surprindere. li stiati cel putin la fel de bine ca si mine pe 
veleitarii "emanati din Piaţa Universităţii”. V-aţi pretat deci la o camuflare, care a dus 
la înfrîngerea cauzei, în numele ei. 

Unii vă bănuie de trădare, văzînd cît de multilateral v-aţi implicat, în bătălii 
purtate prost şi pierdute, după 1990 (înainte acţionînd doar întru demascarea mota- 
nului Arpagic, un "curaj" la care ati ajuns treptat, pornind de la poeziile patriotice ale 
debutului). Se întreabă de ce v-aţi cocotat în poziăii care vă depäseau, de ce v-aţi asu- 
mat sarcini pe care nu le puteaţi duce, de ce aţi acceptat cultul falsei personalități 
opozante, care vi s-a făcut după 1990, de unde aţi luat încrederea în profilul dvs. arti- 
ficial de luptătoare. Deşi consider şi eu că am plătit scump acumularea capitalului 
dvs. civic, eu şi azi cred că a fost vorba numai de veleitarism, de impostură, de ari- 
vism, mărginire şi slăbiciune. 

Ipoteza unor tare de caracter s-a întărit în cîteva împrejurări din ultimii ani. 
Nu mi se pare onorabilă atitudinea dvs. faţă de propriul tată, legionarul Gh. Coman, 
reprimat continuu pînă în 1964 şi mort acasă, imediat după eliberare (a luat foc 
spălind parchetul cu petroxin ?!). Domnul Vatamaniuc denunță aceste "accidente", 
care în 1964 i-au decimat toată echipa de partizani scăpată din închisoare (el supra- 
vietuind atunci cîtorva atentate). Oricum, dvs. trebuia să luptaţi public pentru drep- 
tatea şi adevărul domnului Coman, nu să păstraţi discreţie pe acest dosar, numai 
pentru a nu vă irita simpatizanţii şi sponsorii, cu această paternitate. In acest spirit 
dezonorant aţi procedat şi în cazul celorlalți legionari exterminați, cărora nu le-aţi 
dedicat o cameră la Sighet, ca şi celorlalte partide politice, deşi se numărau printre 
victimele rezistente ale comunismului. Poate că justificafi asta prin teama de a nu 
face rău cauzei (cînd de fapt, tocmai acceptarea grilei antifasciste o trădează) ... dar 
eu cred că e vorba de interes personal, de laşitate ambalată frumos. Sau poate, de 
înregimentări mai puţin dezinteresate? (subl. mea, P.G.) 

Ajungem astfel la un moment semnificativ. In august 2006, venind pentru asta 
de la Montreal, am deschis la procuratura militar? dosarul P35/2006, dedicat cerce- 
tarii genocidului comunist. Ştiam de la domnul Băcanu că "personalităţile" din 1990 
lansaseră în instanţă (la început în cooperare cu Lucian Orăşel, apoi separat, folosind 
fundaţia ICAR ca intermediar) un "proces al comunismului”. Ştiam (inclusiv de la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 676 


domnul Voinea, care a asistat la nişte întîlniri civice dedicate stabilirii strategiei), că 
aţi cerut să nu fie nimeni pedepsit şi doar un singur leu să fie cerut despăgubire pen- 
tru toate victimele, ceea ce anula orice rost juridic al acţiunii (scuzele Preşedintelui 
nu se cer prin proces). Era clar pentru mine că, alături de Ticu Dumitrescu, v-aţi asu- 
mat o poziţie concesivă, sterilă, nocivă. De aceea, am considerat ca pe o nouă gafă, 
îndemnul pe care mi l-a făcut doamna Cornea, de a renunţa la iniţiativele mele (situl 
www.procesulcomunismului.com,dosarele de la procuratura militară - 
http://www.procesulcomunismului.com/activitate procuratura.-htm, apelul din 2006 
- http://wWww.piatauniversitatii.com/news/editoriale/ comitet victimele -comunis- 
mului.htm), pentru a mă alătura demersurilor dvs., cu care de fapt eu nu concurez. 

Totuşi, în august 2006, am fost optimist, atunci cînd domnul Cicerone lonitoiu, 
sosit de la Paris pentru a depune plîngere în dosarul genocidului comunist, mi-a spus 
să vă facem o vizită (în spatele Teatrului Mic) pentru a alătura plîngerii noastre pena- 
le documentele pe care le strînseseti la Sighet în aceşti ani. Ştiam că de la el ati pro- 
curat grosul informaţiilor folosite de Memorial şi că-i arätati consideraţie şi 
recunoştinţă. Erati împreună cu domnul Rusan, pe punctul de a pleca în concediu. 
Ne-aţi dat un set (nesemnat, neparafat), din analele simpozionului, refuzînd însă 
orice implicare oficială în anchetă (declaraţie, etc.). Mi-ati reproşat că am astfel de 
iniţiative, afirmînd că nu trebuie ajuns la pedepse penale sau despăgubiri civile, pen- 
tru că numai dacă ne abtinem de la astfel de agresiuni, ni se va conceda scrierea 
adevărului în cărțile de istorie. Ati vorbit de o întelegere în acest sens, pe care agitația 
mea neavenită o punea în pericol. Aş dori detalii, măcar acum. La ce înţelegere vă 
refereati? Cine a trocat: admnistie pentru amnezie? 

Domnul lonitoiu s-a făcut atunci alb la faţă. Dar nu v-a amendat atitudinea, din 
motive numai de el ştiute. Cred însă că, dacă ar fi întrebat, nu ar infirma această scenă 
ciudată, în care se confruntau doi admiratori şi promotori ai muncii sale. Sper că şi 
el ar vrea să ştie: care este cauza acestei contrapuneri? 

De ce nu aţi folosit mărturisirile de la Sighet pentru a constitui şi un rechizito- 
riu penală Cum vă justificati strategia de luptă "vegetală"? Vă place unde a dus paci- 
fismul feminino-poetică Admiteti limitarea şi vanitatea cu care ati condus la eşec o 
acţiune care vă depăşea net? Pentru a vă apăra de bănuieli că aţi acţionat premeditat 
distructiv, în coniventä cu forte obscure, nu credeti că a venit momentul să faceţi 
public tot ce ştiţi despre lupta pentru înfrîngerea moştenitorilor comunismului, în 
aceste două decenii? 

loan Roşca, 1 sept 2010 


Nimic nou sub Soarele Rezistenței prin Arpagic. 
Dan Culcer adaugă: 


Nota: Rolul social, politic, poliţist al câtorva personaje mai puţin cunoscute sau 
foarte cunoscute, mă preocupă de vreo 30 de ani. Se poate spune că sunt obsedat şi, 
fără să pot face investigaţii în arhive, simpla adunare de elemente coerente, deşi 
întâmplător ajunse la mine, permite o concluzie, pentru mine, fără echivoc. E vorba 
de agenţi de influenţă, manipulati de Securitate, în diferite perioade. Persoanele sunt 
reprezentative pentru trei categorii de cetăţeni români, colaborationisti, lucrători pe 
diverse terenuri ale acţiunii politice comuniste. 

E vorba de Pavel Platona, fost diplomat, Sergiu Färcäsanu, scriitor şi activist 
de partid, evreu, emigrat în Canada, devenit profesor de marxism; George Alexe, 
preot nehirotonisit, agent de influenţă la Detroit-SUA; Ana Blandiana, scriitoare, 
agentă de influenţă externă, mai apoi internă, complex legendată, peste tot, mai ales 
în anticomunismul benign. 

Conturul acţiunii acestora va fi trasat mai clar şi probabil definitiv, cînd dosa- 
rele lor de la Securitate sau/şi de la SIE vor fi studiate de specialiăti. Orice informaţie 
suplimentară va fi binevenită. 

Dezvăluirile recente -octombrie 2010-, cu privire la rolul informatorilor Andrei 
Brezianu, Mircea Iorgulescu, Mihai Botez, din dosarul de urmărire informativă a 
scriitorului Dorin Tudoran, ne arată complexitatea şi densitatea reţelelor de spionaj, 
manipulare şi informare ale Securităţii. 

La 1979 Ana Blandiana şi Romulus Rusan colaborau la revista lui George 
Alexa, Comuniunea Românească, în care despre Paul Goma se insinua ca ar fi agent 
sovietic, acuză tipic securistă, fabricată pentru români expatriati şi naivi. Naivitate şi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 677 


la cei doi Blandieni sau obligaţie unor agenţi de a participa la intoxicarea cititorilor 
români din Canada, ai acestei publicaţii de agentură securistă? 
A se vedea mai pe larg notele mele din Asymetria, 2006 
Dan Culcer 
x 


Analiza lui Saakaşvili: 

Moscova vrea să-şi refacă imperiul cu orice preț spre care a mers sute de ani. 
Cât de convingătoare este în acest sens declarația preşedintelui Georgiei Mihail 
Saakaşvil făcută în cadrul unui interviu pentru radio “Echo Moskvi : „Toți 
prefledintii care displac FSB-ului şi KGB-ului rus, sunt considerați dementi. Eu sunt 
acuzat că sunt nebun, îi vine rândul şi lui Ghimpu. Sunt acuzat că aş fi bolnav psihic 
din 2004, de când nu le-am plăcut celor de la Moscova. Acum şi Lukaşenco este 
consdiderat alienat, luşcenco demult era diagnosticat ca dement, îi vine rândul şi 
Moldovei căci, în viziunea Federaţiei Ruse, acolo la putere au venit oameni nebuni”. 

Saakaşvili consideră că şi Ucraina, şi Belarus, şi Moldova sunt ţări diferite, dar 
care au o dorință comună “de a trăi în pace, fără conflicte, de a fi independente şi 
integre. 

“Dacă am avea numai noi probleme cu Rusia, atunci toţi ar spune că ceva nu e 
în regulă cu liderii din Tbilisi. Dar când toate aceste ţări au aceeaşi problemă, 
înseamnă că ori toată lumea şi-a ieşit din minţi, ori, totuşi [aceasta] e problema 
Moscovei”, a adăugat liderul Georgiei. 


Sâmbătă 11 septembrie 2010 


Azi am trimis, prin poştă, varianta de hârtie a Scrisorii către 
M. Cimpoi. Iat-o: 


Paris, 10/11 septembrie 2010 
Iubite coleg Mihai Cimpoi, 

latä-ne în 10 septembrie (2010, totuşi), iar eu nu am primit un 
răspuns nici de la Dvs. cel care ati formulat primul invitația, nici de la 
Guvern, de la care aţi avut promisiunea - adevărat: orală - că mi se va 
re-da cetăţenia română prin cea moldovenească - nici de la şoferul 
Ambasadei de la Paris a Moldovei. 

Am înţeles (n-aş mai fi înteles!): eu am păcătuit atunci când, după 
scrisoarea Dvs., m-am grăbit să spun: «Da, accept invitaţia de a 
călători în Tara mea!», uitînd că în multe împrejurări - una dintre ele: 
ca răspuns la invitaţia lui Snegur - declarasem: 

«Nu călătoresc în țări comuniste». 

Cu durere, cu sfâşiere constat, după şase săptămâni de beţie a 
bucuriei de a mă întoarce în Tara mea, Basarabia, că m-am înşelat. Ca 
circumstantä atenuantă evoc chiar invitaţia Dvs. Mi-am zis că dacă 
preşedintele (interimar) Mihai Ghimpu a fost de acord cu acest gest, 
pe malurile Bâcului domneşte democraţia, iar Basarabia mea nu mai 
este comunistă. 

Ce eroare - tragică: Republica Moldova este, în continuare o ţară 
comunistă, dovadă: “la acest ceas de cumpănă” invitaţia făcută mie de 
a veni acasă, mai ales de a primi cetăţenia moldovenească, a devenit, 
brusc, nu doar inconvenabilă pentru guvernul de la Chişinău, ci de-a 
dreptul “dăunătoare” (ce va spune Băsescu - cel care mi-a refuzat 
cetăţenia română pe care o merit mai vârtos, decât el, preşedinte al 
României?; ce va spune fostul stăpân bolşevic al Moldovei, Voronin?, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 678 


dar Stepaniuk?, dar Tcaci, dar Socor, dar Reidman - tovarăşi 
îndrumători spre îndărăt?, ce să mai vorbim de Lavrov, Medvedev, 
Putin?, îndrumători spre Moscova?); invitaţie - adevărat, doar orală, 
prin Mihai Cimpoi, de a mă întoarce acasă - dar ce fel de acasă este 
aceea în care miliţiştii şi kgbiştii de pe Bâc nu au fost arestaţi, judecaţi, 
pedepsiţi pentru crimele îngrozitoare din 7 aprilie 2009? Ce fel de 
acasă poate fi aceea în care criminalii bolşevici responsabili de 
masacrele din aprilie 2009 sunt liberi, ba, rânjind, promit să se întoarcă 
la cârma nefericitei Moldove? 

Acum vreo cinci ani, în “corul” manifestantilor care cereau 
pentru mine restituirea cetăţeniei române (cea refuzată de Băsescu), se 
afla şi o fetişoară din Paşcani. Cu ea am întreţinut o scurtă “corespon- 
denţă” prin poşta electronică. Am reţinut întrebarea ei, neliniştită - pe 
care o citez mereu, mereu, mereu: 

“În această ţară vreți să veniţi?” 


Am înţeles tactica daco-românului - fie el basarabean: 

Nu răspunde întrebării tale - ci, las, te face. 

Aşa au procedat şi guvernanţii de la Chişinău, după ce m-au 
poftit să mă întorc acasă. M-au tăcut, ştiind ei - din negura veacurilor 
- că într-o societate fără lege, fără morală, fără Dumnezeu păcatele se 
şterg, sunt “amnistiate”, nu prin răspuns, nu prin cerere de iertare - ci 
prin tăcere : “Eu te tac, fiindcă sunt atât de slab, încât aş deveni şi mai 
slab, dacă ti-as cere iertare pentru ofensa făcută”. 

Iată o “concepţie” de rob. 

De aceea Germanii alcătuiesc un mare popor - fiindcă şi-au cerut 
iertare pentru crimele lor din cursul secolului trecut; de aceea Ruşii 
sunt - şi vor rămâne - un popor de nimica, o adunătură (în ciuda 
marilor scriitori, compozitori, gânditori), fiindcă nu au cerut iertare, de 
pildă Poloniei, pentru Katjin; tot de pildă României, pentru sfârtecarea 
ţării, pentru furtul de teritorii, pentru jaful bine organizat, pentru 
organizarea foametei din Basarabia, pentru sutele de mii de nevinovaţi 
deportaţi, distruşi, asasinați în Gulag şi în deportare. 

Astăzi, 10 septembrie 2010 a devenit prea târziu pentru un 
răspuns datorat mie. 

Fiindcă eu nu contez pentru guvernanţii de la Chişinău, cum a 
contat Adrian Păunescu. 

Din acest motiv declar că nu mai aştept nimic de la Domniile 
Voastre. 

Pentru că s-a făcut 10 septembrie. Adică: prea-târziu. 

Paul Goma 


x 
Rodica Elena Lupu şi Ştefan Dumitrescu îmi fac onoarea 
unui fragment publicat în Basarabia literară, din PAUL GOMA, 
O MARE CONSTIINTÀ, UN MARE SCRIITOR - presupun, un 
întreg volum. Aştept următoarea livrare. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 679 


x 


Tudoran, turnat de scriitori 
Simona Chitan, Adevărul, Vineri 10 sep 2010 

Dorin Tudoran a publicat selecții din cele 11 volume de dosare de la 
Securitate 

Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu, Alexandru Paleologu sunt printre 
cei care au dat note informative despre Dorin Tudoran. Cartea „Eu, fiul lor. 
Dosar de securitate“ de Dorin Tudoran, proaspăt editată de Polirom, va fi de 
luni pe rafturile librăriilor din toată ţara. 

(...) scriitori turnatori alexandru paleologu 

Printre persoanele care l-au turnat la Securitate şi ale căror nume de cod 
apar deconspirate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor 
Securității (CNSAS) se află numele lui Alexandru Paleologu (nume de cod 
Alexandru), Eugen Uricaru (nume de cod Udrea), Dan Zamfirescu (nume de 
cod Neagoe), Mircea Iorgulescu (nume de cod Dorin), Andrei Petre 
Brezianu (nume de cod Dan) sau Alexandru Raicu (nume cod Mircea Pop). 

„Surpriza a venit de unde nu mă aşteptam: cele mai urâte lucruri nu sunt 
opera ofițerilor, ci a scriitorilor", afirmă criticul Nicolae Manolescu. 


Ca să vezi de unde tâsneste “surprinderea” (de la 
Manolescu!). Surprinsul nu se aştepta, el fiind curat ca... 

Ca ce? Ca “ăla” din oglindă? Ca prefatatorul sau postfata- 
torul - ce contează, contează că poetul Tudoran nu a fost în stare 
să-şi poarte singur cele 18 (nu 48?) dosare şi a apelat la două 
cârji: jigodia securisto-sionistă “Radu Ioanid” şi la puturoşenia 
ardeleano-olteană Turnătorul Şef N. Manolescu, cel care, deşi a 
turnat în public - vorbesc de acuzaţia de antisemitism la adresa 
mea, la ultimul congres al Uniunii Scriitorilor (aceasta, o repet 
pentru a n-a oară: 

«Goma a publicat un text antisemit, în care pretinde că 
Israelul este un stat terorist, apartheidist, sclavagist...»), dar... 

...nimeni dintre “confratii - mai adevărat: slugile Gârbea, 
Vozganian, Chifu, Marta Petreu, Cistelecan - nu a îndrăznit să 
rostească mirarea: 

«ŞI nu este aşa?» 


Duminică 12 septembrie 2010 


Din revista Argeş (12 sept. 2010) 


Scris de LUCA PITU 
“Omul din Belleville faţă cu încercările de eroizare 
a securienilor defectori 
Privitor la măcar trei dintre securoii trimişi cu misiuni criminale, dacă nu deo- 
cheate, în Vestul capitalist, cacoşim şi decadent, Paul Goma, scriitorul nostru cel mai 
pugnace (şi, poate, cel mai cunoscut peste fruntariile actuale), s-a pronunţat nuantat, 
critic dar ferm, în spiritul adevărului său carevasăzică, refuzând să-i transforme pe 
Mihai Pacepa, Liviu Turcu sau Haiducul Hirsch — asemeni unor simple odrasle ale 
privilighentiei comuniste provinciale — în eroi ai neamului, democraţiei, României, 
Israelului, Franţei, Rusiei Bolşevicioase ori Atlanticului de Nord. Jurnalul său de pe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 680 


pânza vremii internetice ne stă mărturie. Îi vom da apă la moară, în cele ce urmează, 
samarizati cu propriile noastre experienţe de viaţă, de lectură şi de cogitatiune 
independentă. 

Să-i luăm la purecat pe rând. 

Haiducul Hirsch, bunăoară. Misionat să toarne otravă din stilou în paharul cu 
apă al unui Paul Goma participant la o dezbatere cu presa şi diverse organizaţii negu- 
vernamentale pe tema batjocoririi drepturilor civice în Estul Sovietizat, el trece la 
Occidentali cu arme şi bagaje. E, din acest motiv, un trădător sau un erouă Păi, dacă 
admitem, în ritmul sinecdocizării totalitoante, că Partidul = Ceauşescu = România, 
iaşte un trădător sadea securianul respectiv. Dar nu admitem, argumentând că erea 
partea, partiditatea comunistă, compusă, la data ceea, doar din vreo patru milioane de 
membri, adicătelea de entităţi emasculate. Or, Haiducu nu jurase obedientä absolută 
decât Ceausestilor Tovi, iar jurământ ofitäränesc făcuse numai Ministerului de 
Interne. În ochii lor, defectând cu succes, rămânea eternamente mişel. Urma să 
devină, graţie acestui gest, şi erou? Erou nu, ci prosper om de afaceri, ba şi auctor al 
unei cărţi de impact limitat, ca să nu zic momentan, despre propria sa dezertiune. 
Avea motive ideologiciene să defecteze Tovul Hirsch? Avea, desigur. Ca evreu, din 
familie nereligioasă şi internationalistä, se simţea el însuşi trădat de rebrănduirea 
national-comunistä a regimului politic din România, aşa cum se simtiserä, la vremea 
lor, după îndepărtarea din poliţia politică, şi membrii grupării lui Saşa Muşat, 
auctorii atacului asupra camionetei Băncii Centrale, reevocati în filmul lui Alexandru 
Solomon, noii securoi ai Epocii de Aur Ceauşiu antisemiti adeverindu-se la anchete, 
sau chiar simple atentionäri, cam cât seizii locotenent-colonelului Parpanghel 
Botârlan, ce, prin 1988, le apostrofau pe ştudeantele de la Secţia de franceză, 
Mariana Luţă ori Irina Creţu, fosta iubită a lui Aurel Dumitraşcu, pentru c? se frec- 
ventau cu «jidoavca de Mady Solomon», fiica unică a unui respectabil inginer din 
Piatra-Neamţ, amicà, la rândul ei, cu lectorita italiană Anna Alassio, asiduă, aceasta 
din urmă, a cercului dan-petrescian. 

Liviu Turcu, «trădător» din perspectiva jurământului militar şi a obedientei 
pecerii, va fi devenit cumva erou după trecerea la Americani numai pentru că dădea 
un lung interviu, foiletonizat, la Vocea Americii, unde zugrăvea nasuliile comunis- 
mului dadadanubian (dar cam în stilul descurajant, ca să nu zic disforic, al lui Mircea 
Iorgulescu, «cârtita» plasată de Secii Curişti, văleat 1989, la Radio Europa Liberă şi 
Radio Paris)? ÎI ascultam, consemnat la domicil personal, cu interes, doar că, până la 
fuga elicopterizată a lui Moş Neculai Ceauşinschi, intervenţiile sale nu mergeau în 
sensul speranţei ori îndemnului discret la aşteptarea stoică a sfârşitului iminent al 
bolşevicioşiei. După 22 decembrie 1989, da, se reaorientează gagiul şi dă sfaturi lovi- 
lutionarilor bucurestioti, ajungând să apară, în anii recentuti, o simplă jigodie postse- 
curistă ce lansează acuze de colaborationism în dreapta şi în stânga, de presupus 
contra cost, inclusiv la adresa febrilului liberal Varujan Vosganian ori, râsul gurului, 
înspre Vladimir Tismăneanu, fostul său coleg de Sociologie. 

Ion Mihai Pacepa, acum, saltul cel mai baban dintre defectorii ceauşieni. 
Adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe, nu şeful ei principal, trece, în 1978, la 
lanchei. Ce zicem despre nenea cesta? Ceva om susura noi despre mnealui, dar... să 
vedem cum îl probozeşte sărbătoritul nostru, Paul Goma, împlinitor a şaptezeci şi 
cinci de toamne în octombrie curent. La concurenţă cu Noica, filosoful călare pe 
functorul «întru», Omul din Belleville, observator impavid al istoriei româneşti, mai 
cu seamă recente, dă pinteni intercostali prefixului «inter», construind, cu ajutorul 
acestuia, concepte precum «intercenzurarea», «intertămâierea», «intersodomizarea» 
şi — relative la sexcuriştii defectori — «interträdarea». Ne amintim, din Gherla sa, cum 
ciobanii mioriticii îşi bagă unul altuia deştul în tuhäz, apoi... se cracănă de râs. 
Jurnalul internetic al Gomii conţine răspunsuri indirecte pentru amicii blogarului 
Victor Roncea, privitoare la fenomenul de ei botezat «Curva Pacepa». Le spune, între 
altele, că-l lasă rece faptul că securienii se trădează unul pe altul, se intertrădează, 
interanchiulează, interfelează, interirumează sau intertămâiază, însă îl miră că, 
printre propriii săi emuli electronici recenți, unii îl eroizează pă Ghinărar — aşa cum 
copiii din familii bune, cărora li s-a interzis scormonirea propriilor dejectii rahatiene, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 681 


ajung, tocmai din această cauză, să sacralizeze excrementialul. Aminteşte Omul din 
Belleville şi Afacerea Gustav Pordea, cu valahul finanţat de Bucureşti, prin DIE, să- 
şi cumpere un loc eligibil pe lista Frontului Naţional pentru Parlamentul European, 
tranzacţie devoalata tabloidelor de nevasta dizvortatoare a lui Jean-Marie Le Pen. La 
procesul de calomnie intentat journalistului frâncesc de la cotidianul Le Matin, e soli- 
citat Pacepa ca martor al apărării. lancheii totuşi, spre a-l proteja, nu-i îngăduiră să 
vină la Parigi personal, unde spera să o întâlnească pe Monica Lovinescu, ea — nedo- 
ritoare să se întreţină cu un securist, fie el şi de rang înalt, al cărui trecut încărcat de 
crime, de sânge şi de cäcart, îl cunoştea foarte bine — refuzând întâlnirea cu demni- 
tate. Altele sunt însă punctele mele de interes «întru» Tov Ghinăraru. Îi spun tov pen- 
tru că a obţinut, prin Americani, recuperarea postlovilutionară a gradului de securoi 
înalt şi pensia aferentă, nedeosebindu-se astfel, decât poate formal, de Plesitä, frate- 
le său hain. lată, dară, observatiunile meale: 

Erou nu-l vad câtuşi de putin. A trecut la adversari ca rața prin baltă, lăsându- 
şi fata şi ginerele zälog Ceausescului, abandonându-i la discretia tiranozaurului, care- 
le, nu i-a tras pe roată, nu i-a spânzurat, nu le-a turnat plumb topit în urechi, ci le-a 
făcut ceva mult mai scârbos: i-a ţinut sub ascultare microfonie aproape 12 ani, toate 
sughiturile, lacrimile ori flatulentele fiindu-le înregistrate, codificate, numerotate. Îi 
vedeam uneori, la Doi Mai, încadraţi de două maşini politiene, însoţiţi peste tot, la 
umblătoare, la cumpărături sau la plajă. Lor le-aş putea la o adică acorda titlul de Eroi 
ai Chinului Socialist, lui, care i-a lăsat amanet Căpcăunului, un şut în fund i-aş trage, 
bine tintit. 

Acum, treaba cu Orizonturile roşii. Că a folosit negru literar, ghostwriter, o 
ştiam din, de Arkadie Sevcenko, Ruptură cu Moscova, adusă din Vest de Vivi 
Dobrinescu, vecinul meu tătărăşan, coechipierul lui Gheorghe Buzatu. Defectorul 
sovietic de rang ambasadorial povesteşte cinstit că, spre a-şi scrie mărturia după exi- 
gentele editorilor americani, a făcut apel la un scriutor profesionist, ce i-a luat inter- 
viu, a ordonat şi stilizat materialele lui livrate prin discuţii înregistrate pe bandă 
magnetică. Etc. Pacepa, cu studii doar liceale, serale pesemne, ca şi Plesitä, inteligent 
poate dar fabulator şi incult, nu-şi spune deloc negrul. Nevasta mea însă, comparând 
stilul din Supleantul cu cel din Orizonturi roşii, crede că l-a depistat ca ghostwriter 
pe însuşi Petru Popescu. Excelent cunoscător de engleză, romancier cândva de 
succes în România, negrul literar al Ghinărarului a făcut o treabă minunată în Red 
Horizons: dialoguri spumoase sau epustuflante, fantezie numeroasă, întâmplări haz- 
lii, istoriete sadicomice, mai degrabă ficţiune decât lucrătură autobiografică. Mare 
succes avea să aibă lectura cărţii, pe vremuri, la Radio Europa Liberă. I-a dat o lovi- 
tură straşnică, sub centură, bulangiului Ceau, cu care avea propriile răfuieli de dus la 
capăt, meschine, personale, ci nu de idei. Doar că lovitura trasă Geniului Rău al 
Carpaţilor au resimţit-o românii cu asupra de măsură înainte de 1990: întărirea apa- 
ratului represiv, dificultatea călătoririi peste fruntarii, obligaţia pentru specialiştii 
plecaţi în Apus de a semna angajament cu Secu (a se vedea, la Iaşi numai, universi- 
tarii, inombrabili, de pe faimoasa Listă a Ghiţulicii primsecretariene cu «persoanele 
de sprijin»). După 1990, fără ghostwriter de talia lui Petru Popescu, nu a făcut decât 
să fabuleze fără talent, să bată câmpii digresiunilor sau apa în piua lui Moş Mitru. O 
vreme l-a solicitat pe Mircea Nedelciu. Eram la el, cu Mihai Dinu Gheorghiu şi Jean- 
Paul Goujon, când, imobilizat în fotoliu de infirm definitiv, Mircea primea un tele- 
fon dinspre SUA, îi transmitea Ghinărarului băgările sale de seamă după lectura unei 
dactilograme, apoi ne şoptea ironicamente: «Am ajuns negrul lui Pacepa, prieteni, 
dar mă plăteşte boiereşte». 

Cu Lucia Hossu-Longin, are în momentul de faţă Pacepitatea Sa o negresă lite- 
rară, aptă, adaugă răutăcioşii adolescentini, şi de servicii «subtabulare»... Că 
Humanitas nu a făcut o mare brânză publicându-l pe superdefector, se va vedea 
curând, la vânzările mai puţin spectaculoase decât ale starletei Mihaela Rădulescu. 
Doar faptul că, la ultimul târg de carte, standul Liicenilor pusese portretul lui Pacepa 
lângă cel al Hannei Arendt mi-a dat de gândit. Dacă nu e intenţie iudeofobă la mij- 
loc, spre a se sugera că ambii sunt israeliți, rămâne o mare nerozie, o gravă porcărie. 
Femeia aia, fosta iubită şi interlocutoare privilegiată a lui Martin Heidegger, analistă 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 682 


neîntrecută a fenomenului totalitar, filosoafă a culturii, alături de un securoi viclean, 
ignar, mitoman!!! 

Mă depăşeşte lucrătura. Şi încă ceva: securoii rămân securoi, tautologic expri- 
mându-ne, indiferent de regimul căruia se află arondati. Nu sunt mai breji ipochime- 
nii ce, în societatea deschisă, ascultau, la cererea mitterrandiană, telefonul parigotic 
al lui Cioran, necum cei ce, puşi la treabă de urangutanul George W. Bush, la baza 
americană de la Guantanamo, pentru a-i determina să clacheze pe musulmanii sus- 
pecti de terorism, se şterg la fund cu pagini din cartea lor sacră, din Coran. Toţi, de- 
i pui la munca lor, murdară prin definiţie, o apă ş-un pământ se adeverează... Cred ca 
sărbătoritul nostru, Paul Goma, nu m-ar contrazice prea mult pe astă temă. Necum 
René Char, din care sfios recita-voi, înc-o dată şi înc-o dată: «Vă închinaţi Porcilor 
Vostri, care există; eu mă spun Zeilor Mei, ce nu există! Rămânem bărbaţi ai 
inclementei». 


x 


O altă mănăstire din vecinătatea Manei: 


Mănăstirea Tigänesti 

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” de la Țigănești, localitate aflată la 
vreo 40 km depărtare de capitală, a reînviat de mai multe ori din cenuşă ca pasărea 
Phoenix, după ce a fost distrusă de tătari, apoi, de comunişti. În 1960, toti călugării 
au fost încărcaţi în camioane şi duşi în direcţii necunoscute. Lumea zice că unii au 
fost închişi în puşcării, alţii exilați sau împuşcaţi. Starețul Ioachim a mers atunci în 
genunchi până la poarta mănăstirii, blestemând regimul. După o perioadă de 32 de 
ani, timp în care locaşul a „găzduit” un spital de psihiatrie, în 1992 mănăstirea a fost 
redeschisă. Astăzi, o bună parte din complexul monastic este şantier de construcții. 
Acum, când această zonă a devenit parc naţional, stareţul speră să fie reparat drumul, 
să facă un muzeu şi să finiseze construcţia bisericii. 

O istorie tristă, povestită de părintele Spiridon 

„Mănăstirea a fost întemeiată în 1725 de boierul Lupu Geuca şi de răzeşii din 
comuna Cobâlca. Aceştia au construit o biserică din bârne, pentru a-i ascunde pe 
creştinii din apropiere de invazia tătarilor. Întâiul stareţ al mănăstirii a fost ieromo- 
nahul Samuil. El a lăsat călugărilor o diată, cu iscălitura lui, în care menţionează 
unde e hotarul moşiei, cum l-au prins tătarii şi i-au luat documentele şi lucrurile 
mănăstirii. 

In 1846, pe locul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, care în acel 
moment era o ruină, a fost construită o altă biserică - din piatră, în stil rusesc. A doua 
biserică (de iarnă), cu hramul Sfântul Nicolae, a fost construită în 1868, pe timpul 
Egumenului Ghedeon, în stil moldovenesc. In timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial aici au fost înmormântați sute de ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă: români, 
nemti, ruşi. 

După război, autorităţile au încercat de câteva ori să închidă mănăstirea. Prima 
tentativă a avut loc în 1945, pe când stareţ era Ioachim Burlea din Bravicea. Au sosit 
la mănăstire un căpitan şi câțiva militari. Starețul i-a primit cum se cuvine şi milita- 
rii au lăsat mănăstirea în pace. 

Prin anii '50, mănăstirea încă mai avea în proprietate 108 hectare de pământ, 
două mori de apă şi una de vânt şi acolo trăiau 180 de călugări şi fraţi. Dar, în 1959, 
autorităţile locale i-au trimis pe fraţii de ascultare pe la casele lor, iar peste un an au 
fost prigoniti călugării. Toate icoanele şi cărţile bisericeşti, sub pretextul că sunt duse 
la Hârbovät, au fost arse. Cimitirul mănăstirii a fost nivelat. A dispărut şi Cărarea 
Maicilor, drumul ce unea sfântul locaş cu mănăstirea de maici din Tabăra. Aceste 
două mănăstiri făceau schimb de mărfuri, îşi acordau ajutor la nevoie... Pentru a 
şterge din memoria oamenilor orice credinţă în Dumnezeu, în aceşti ani comuniştii 
au adus între pereţii mănăstirii spitalul de psihiatrie”, îşi încheie povestirea părintele 
Spiridon. 

Din locaş sfânt - în spital de psihiatrie 

În perioada în care locaşul a fost prefăcut în spital de psihiatrie s-a făcut tot 
posibilul ca nimic să nu trădeze faptul că aici ar fi fost vreodată o mănăstire. Bolnavii 
erau ţinuţi în chiliile călugărilor şi în biserica de iarnă, iar în biserica de vară se afla 
depozitul. Singura icoană care a fost salvată a fost cea a Sfântului Mare Mucenic 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 683 


Pantelimon, astăzi păstrată cu mare grijă. Aceasta a fost dăruită mănăstirii în 1909 de 
către episcopul Serafim, ucis apoi de comunişti. Celelalte icoane şi cărţi bisericeşti 
au fost arse la marginea pădurii, pe malul râului Ichel. Bunurile mănăstirești - covoa- 
rele şi alte obiecte care puteau să fie folosite în gospodărie - au fost împărţite între ei 
de către săteni. Si astăzi mai vin la slujbe bătrâni care mărturisesc că şi-au împodo- 
bit casele cu covoare de la mănăstire, au făcut nunţi cu ele. Acum ei se căiesc pentru 
acele fapte şi spun că toată viaţa i-au urmărit părerile de rău. 
La mănăstire e mult de lucru... 

Părintele Spiridon a venit la mănăstire după ce a făcut şcoală teologică în 
Anglia şi are tot felul de idei inovatoare pe care vrea să le implementeze în viaţa 
mănăstirii. Chiar în timp ce stătea de vorbă cu noi, de el s-au apropiat mai multi 
călugări pentru a-i cere sfatul cum să facă anumite lucrări. La mănăstire este mult de 
lucru. Uneori vin să-i ajute şi oamenii de prin satele învecinate. Timp de trei decenii 
aici niciodată nu s-au făcut reparaţii, multe încăperi au fost distruse. Este mult de 
lucru şi la lucrarea pământului, mănăstirea având în posesie 49 de hectare (vie, 
grădină, livadă, prisacă, două iazuri). Un călugăr cu barbă sură şi lungă cât un secol 
prelucra butoaiele de vin cu tinctură din frunze de nuci, altul cocea la bucătărie 
prăjituri, care împrăştiau prin pădure o aromă îmbietoare. 

„Astăzi, un ex-deputat tânjeşte după averea mănăstirii” 

În 1992, când mănăstirea a fost redeschisă, călugării au trăit în condiţii grele 
căci complexul monastic se afla într-o stare deplorabilă. În prezent, acolo 
funcţionează trei biserici, cea de-a treia fiind deschisă în 2009, în cinstea icoanei 
Maicii Domnului „Izvor Tămăduitor”, pentru că e situată deasupra unui izvor. 

La mănăstire sunt 30 de persoane. Fiecare zi începe cu o slujbă oficiată la ora 
cinci dimineaţa şi se încheie cu vecernia de seară, după care urmează pravila. În zile- 
le de sărbători şi duminici liturghiile încep la ora opt dimineaţa. 

Mai mulţi ani, mănăstirea s-a judecat cu controversatul ex-deputat Gheorghe 
Străisteanu. Părintele spune că acesta a privatizat ilegal iazul care se află lângă 
mănăstire. Deşi instanţa de judecată a dat câştig de cauză mănăstirii, dispunând ca 
imobilele construite pe malul iazului să fie demolate, acest lucru aşa şi nu a mai fost 
făcut. Lumea spune că, în perioada în care noul proprietar a amenajat acolo un loc de 
agrement, era mare desträbälare. Cei care veneau la mănăstire să se roage erau socati 
de peisajul ce-l vedeau: oameni dezbräcati care făceau plajă, gălăgie, consum de 
alcool. Dar când a fost construită mănăstirea intenţionat s-a căutat un loc liniştit, 
departe de aşezămintele omeneşti, deoarece călugării se cuvine „să fie departe de 
cele lumeşti şi să se dedice doar vieţii duhovniceşti”. 

Starețul mănăstirii consideră că în viitorul apropiat lucrurile aici se vor schim- 
ba în bine, căci această zonă a devenit parc naţional. O atracţie pentru turişti ar putea 
fi şi biblioteca impresionantă unde sunt depozitate cărți vechi de peste o sută de ani. 


x 


FAPTUL CĂ ÎN PREZENT LIMBA OFICIALĂ A MOLDOVEI ESTE 
CONSIDERATĂ „LIMBA MOLDOVENEASCĂ” AFECTEAZĂ GRAV 
SITUAȚIA INSTITUŢIILOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN UCRAINA 
(MAI ALES DIN CERNĂUȚI SI ODESA) 

Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina” 
Către excelentele sale: preşedintele parlamentului Republicii Moldova, preşedinte 
interimar al Republicii Moldova dl Mihai Ghimpu, prim-ministrul Republicii 
Moldova dl Vladimir Filat 

Adresare 

Stimate Domnule Preşedinte, 

Stimate Domnule Prim-Ministru, 

În baza recomandărilor Congresului al II-lea al Uniunii Interregionale 
„Comunitatea Românească din Ucraina” (UI CRU) si a deciziei Senatului UI CRU 
din 27 august 2010, Senatul Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din 
Ucraina” (la care au aderat deja 27 ONG-uri care întrunesc atât persoanele care se 
consideră români, dar şi pe mulţi dintre cei ce se declară moldoveni din Republica 
Autonomă Crimeea, regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia, precum şi din oraşele 
Kiev şi Sevastopol din Ucraina) în numele celor 27 membri-colectivi, precum şi a 
populaţiei românofone din Ucraina se adresează către Excelentele Voastre pentru a 
susţine schimbarea textului din articolul 13 al Constituţiei, în care să se specifice că 
limba oficială a R. Moldova este limba română. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 684 


Faptul că în prezent limba oficială a Moldovei este considerată „limba moldo- 
venească” afectează grav situaţia instituţiilor de învăţământ din Ucraina, în special a 
şcolilor din regiunile Cernăuţi şi Odesa. Oficialitätile ucrainene portocalii din siste- 
mul de învăţământ, susţinute de iniţiativa uneiea dintre Comunitățile Moldovenilor 
din Ucraina (preşedinte dl. A. Fetescu), au realizat în perioada aflării la guvernare în 
Ucraina a forţelor naţionaliste portocalii oficial introducerea „limbii moldoveneşti” 
în şcolile româneşti din regiunea Odesa, editând deja şi manuale de limba şi literatu- 
ra moldovenească. 

In prezent numita Comunitate a moldovenilor deja s-a adresat şi noilor oficia- 
litäti ucrainene cu rugămintea de a înlocui limba de predare română cu „limba mol- 
dovenească” şi în raionul Noua Suliţa din regiunea Cernăuţi. Cererea lor este justifi- 
cată prin faptul că în Constituţia Moldovei „limba moldovenească” este limbă de stat, 
iar în localităţile respective majoritatea populaţiei s-a declarat la ultimul recensământ 
ca fiind moldoveni. Ei cer insistent ca în Cernăuţi să se inaugureze şi posturi de radio 
şi televiziune în limba moldovenească, în paralel cu cele existente în limba română. 
Astfel această situaţie echivocă împarte românii din Ucraina nu numai în două 
naţionalităţi, români şi moldoveni, dar şi în două comunităţi lingvistice diferite, pro- 
vocând în mass-media ucraineană dezbinarea noastră şi prin multe din acţiunile 
noastre culturale etc. 


Şi eu care mă pregăteam să constat că în 12 ale lunii am 
umplut 60 pagini de jurnal... Dar puteam să las la o parte textul 
despre Mănăstirea Tigänesti? Dar suplica bucovinenilor şi a 
românilor din Sudul Basarabiei, înghititi tot de Ucraina? 


x 


Mi-a telefonat editorul Cucu de la Bacău. Că s-a terminat 
culesul cărții, iar sìmbăta viitoare va începe tipărirea ei. 

A vorbit la telefon cu Cimpoi despre depozitarea ei. L-am 
întrebat ce mai face-zice Preşedintele. Mi-a spus că cei de la 
Chişinău sunt gata să-mi deie cetățenia moldovenească - dar 
numai mie, “Doamnei şi băiatului mai încolo...” 

Nu i-am cerut amănute. Cine ştie ce aş mai fi aflat. 

Ciudat: Cimpoi nu pe mine mă anunţă de povestea cu 
cetăţenia. De ce? Înseamnă că primise scrisoarea mea, emailată? 

Ce intuiţie am avut atunci când i-am scris ce i-am scris! 


x 


Din Observator Cultural. un text care mă priveşte şi pe 
mine, dar în un anume episod, în care am fost prezent, nu apare 
numele meu nici de leac. 

Încep prin a repeta ce am mai scris: Dorin Tudoran este un 
pinguin - are aripi dar nu zboară, aripile îi slujesc să stârnească 
praful” (aici greşisem: nu praful, ci zăpada...). Mai deunăzi îl 
bruftuluisem pentru alegerea (doar n-o să pretindă că Silviu 
Lupescu i-a impus - deşi ar fi în stare) două lepre, care de care 
mai jegosoasă: “Radu Ioanid? şi N. Manolescu prefatatorul şi 
postfatatorul cărții “Eu, fiul lor”, lansată cu mare tam-tam la 
Politrom. 

Nu prevedeam că prima labă peste botul mincinosului poet 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 685 


disident avea să-i fie administrată de o femeie: sora lui Mihai 
Botez, revoltată de “Prefaţa” lui “R. Ioanid” (în care este citat 
frecvent, ca sursă de încredere, stârpitura de I.T. Morar) şi de un 
text: “Ghid pentru cursă lungă” semnat de însuşiul Dorin 
Tudoran, “...aceste texte contestă statutul de disident al fratelui 
meu, Mihai Botez...” 

Nu mă interesează “statutul de disident” al lui Mihai Botez, 
nici inexistentul (al) lui Dorin Tudoran (nu i-am concurat, eu am 
fost, sunt un simplu scriitor), ci atrag atenţia, pe de o parte la: 

- absenţa mea şi a faptelor mele din relatările ambelor părţi 
(Viorica Oancea şi Dorin Tudoran - nu am citit “Prefaţa semnată 
de “R. Ioanid” si nu sufăr); pe de altă parte asupra: 

- neadevărurilor vehiculate de cei doi în legătură cu 
“Absentul” Goma din unele evenimente, totuşi, importante: 

Nici Dorin Tudoran nici Viorica Oancea nu lasă să le scape 
amănuntul: Mihai Botez călătorise de la Bucureşti la Madrid în 
urma invitației provocată de mine pe lângă primul ministru al 
Spaniei, Felipe Gonzâlez (nu fusese o invitaţie specială pentru 
Botez, ci singura acceptată de Bucureşti din lista de zece intelec- 
tuali propuşi de mine); Dorin Tudoran venise - tot datorită 
recomandării mele - din SUA unde emigrase recent. 

La ducere spre Madrid pe aeroportul Orly fusesem strigat pe 
nume, în româneşte, de cineva necunoscut, care s-a recomandat: 
Mihai Botez. Am călătorit împreună, am fost conduşi la acelaşi 
hotel. În hol l-am întâlnit pe Dorin Tudoran, venit din America. 
Ne-am îmbrăţişat, ca prieteni ce devenism. În relatările sale, 
consemnate de Mircea Zaciu în jurnalul său, Tudoran povestes- 
tea-povesti-ardelenesti: cum a plâns el, de nu se mai putea opri la 
întâlnirea cu Botez, cum ziariştii şi fotografii şi operatorii de tele- 
viziune îl filmaseră (numai pe el). Am corectat varianta Tudoran 
în câteva rânduri: în holul hotelului nu era picior de ziarist, nici 
de operator şi chiar de-ar fi fost, nu ştiau că acela este poetul 
Tudoran, vestitul disident - cât despre plânsul cu pricina, va fi 
existat, însă numai în relatarea povestită lui Zaciu (lui Manolescu 
i-a servit o altă variantă, după cum reiese chiar din o intervenţie 
a lui, pe forum). 

Ce nu mai spune Tudoran (la sora lui Botez e de înţeles 
tăcerea): pe amândoi prietenii îi condusesem la Vintilă Horia, la 
care eu mai fusesem cu altă ocazie. Gazda noastră s-a mirat că 
Mihai Botez avusese, cu câţiva ani în urmă, o bursă americană. 
Tudoran l-a asigurat că există şi minuni pe lumea asta. 

M-am înapoiat la Paris împreună cu Mihai Botez - el a 
dormit la noi o noapte. 

După o vreme am primit de la Tudoran o scrisoare în care 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 686 


îmi dădea informatia-bombä: “Monşer” este omul Securităţii! 

Mi-am exprimat îndoiala - Tudoran a luat această atititudine 
a mea drept ofensă la adresa lui: cum, el îmi împărtăşeşte un 
adevăr dureros, însă eu nu-l cred? 

Nu l-am crezut - atunci - pe Tudoran. Însă m-am întrebat 
dacă nu va fi avut dreptate când prietenul şi al meu, Botez a 
devenit ambasadorul nostru în America (sau la ONU?) 

Iată un fragment din textul Vioricăi Oancea: 


“Un răspuns la „cazul Mihai Botez“ 
Viorica Oancea Pe marginea unui text de Radu Ioanid, citîndu-l pe 
Dorin Tudoran. După ce neagă toate afirmaţiile sionistului securist - în care 
il apropia pe Botez de... Brucan, ea încheie astfel: 


“(...) Ce ştiu sigur este însă că Mihai Botez n-ar fi admis niciodată să 
devină „fiul lor“, oricît de grea ar fi fost lupta lui, singuratică şi neînţeleasă. 
Dar cei ce trăiesc în veşnică suspiciune, în ură şi în coşmaruri negre sînt atît 
de departe de limpezimea, generozitatea, curajul enorm, umorul — de fapt, de 
dîra de lumină pe care viaţa şi moartea lui au lăsat-o —, încît toate Serviciile 
Secrete comuniste, ce şi-au şters cu grijă urmele, şi toţi creatorii de scenarii 
ieftine nu vor putea schimba realitatea, în ciuda eforturilor lor.” 


Intervenţie promptă a lui Tudoran - pe primul loc în 
“Comentarii”: 


“(...) Un simplu exemplu de imprecizii neintentionate: nu Mihai m-a intampi- 
nat pe mine la aeroportul de la Madrid, cum scrie prietenul nostru comun Nicolae 
Manolescu. Eram deja in holul hotelului, stand de vorba cu un prieten, cand a aparut 
Mihai. [singur-singurel? Nu era şi Goma pe-acolo?- lucrează, lucrează ştergerea- 
din-cartea-de-imobil a celor despre care el, Tudoran, decretează: “Nu mai este 
cazul..." n.m. P.G.] Surpriza mea a fost imensa, Bucuria si mai mare, daca imens are 
grade de comparatie...Ne-am imbratisat, vom fi si lacrimat putin etc. Dar asemenea 
imprecizii de informatie nu schimba nimic.“ [nu: asemenea imprecizii de informaţii 
schimbă totul - P.G.] 


Comentariu: Dan - Sambata, 11 Septembrie 2010, 00:25 

Am inteles, de pe blogul dvs., ca ati scris cartea "Eu, fiul lor" bazandu-va pe o 
selectie de documente din peste 10000 de pagini din dosarele intocmite de Securitate 
pe numele dvs. Acum inteleg, din acest articol si din comentariul dvs., ca memoria 
lui Mihai Botez, asemenea memoriei lui A Marino, e terfelita pe baza "notelor" 
ofiterilor de Securitate. Asadar, nu ati putut arata in cartea dvs. nici-o nota informa- 
tiva olografica si semnata de Mihai Botez. Afirmatia dvs. "nu pot impiedica pe nime- 
ni ca, avand niste documente in fata, sa le judece asa cum crede de cuviinta" e abe- 
ranta si o jignire de neiertat la adresa memoriei lui Mihai Botez. Notele securistilor 
le creditati ca fiind documente? Ce-ati zice daca in dosarele de Securitate intocmite 
pe numele Mihai Botez s-ar afla note ale securistilor pe numele dvs. ca fiind turna- 
tor, colaborator etc al Securitatii? Nu v-ati revolta, la fel ca sora lui Mihai Botez, 
cerand cu insistenta notele informative olografice semnate de dvs.? Si sa nu-mi face- 
ti pe naivul ca nu ati prevazut cum va reactiona public un Radu Ioanid (de ce nu si 
Wizzel?)?[Wiesel?] 

Rusine dle Tudoran pentru imunda si perversa atitudine publica fata de 
memoria lui Mihai Botez. 


B.N. - Sambata, 11 Septembrie 2010, 01:04 
Nu doar pentru cei din familie, numele lui Mihai Botez se asociaza unui om 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 687 


cinstit. Viorica Oancea a adus aici argumente foarte clare. Sa speram ca publicul de 
buna credinta va intelege adevarul de esenta din aceste argumente. E vorba de oame- 
nii din departare, cei pentru care literatura e conotata drept o gradina Ghetsimani a 
spiritului, caci numai acest public inocent poate avea o linie de rationament bazata 
pe logica si pe buna credinta. 

In realitate, toate aceste franturi de dosare, picurate la intervale bine dozate in 
urechea noastra sunt niste otravuri contra carora trebuie sa ne imunizam. Sper ca 
pana la urma vom descoperi cu adevarat cine suntem, global vorbind, ca societate. 
Deocamdata, marii turnatori ne vorbesc inca, prin media, nedeconspirati. lar aceste 
carti fac o mica tulburare bine temperata in momentul aparitiei. 

Toti cei care l-au cunoscut pe Mihai Botez stiu bine ca indiferent ce anume a 
fost fortat sa faca a ramas un om INTEGRU, bine pregatit profesional, invidiat si 
incomod pentru multi din preajma lui, culmea chiar pentru egali de-ai lui, nu doar 
pentru tovarasii din epoca. Pe scurt, un om care trebuia timorat cu orice prilej. 

In viata a pornit cu dreptul: prin familia lui a fost plasat intr-un punct al socie- 
tatii care ii putea oferi o priveliste de invidiat asupra istoriei contemporane. A putut 
astfel urmari multe din dedesupturile politicii (pe alocuri sinistre) a anilor 60. Dar in 
raport cu ce fusese inainte, i se parea ca un dulce armistitiu se instalase in viata lui 
personala si profesionala. In mod cu totul neasteptat, sufocarea profesionala a venit 
destul de repede si s-a vazut ce greu se poate supravietui in acei ani ai asa-zisei des- 
chideri, cu ce pret amar puteai face o cariera. 

Raportat la realitatea acelor ani, toate aceste carti care apar acum abunda in 
IPOCRIZIE !! O multime de oameni cu destine aranjate in retortele serviciilor se lea- 
gana in continuare in stima care le-a fost programata, aplaudati la fiecare gest, lau- 
dati pentru fiecare carte, fiecare aparitie... Ganditi-va cati artisti plastici fara talent 
cunoasteti, cati poeti care nu stiu limba romana, cati critici care nu au asimilat nici o 
doctrina, cati scriitori premiati care nu stiu sa cladeasca compozitional, o lucrare. 
Harnicia lor e artificiala si elaborata in colectiv. Li se da impresia de "destin impli- 
nit" cand de fapt ei nu reprezinta decat un fals profesionist, recrutat ca sa umple un 
loc intr-un grup profesional, pentru care de obicei nu are nici o chemare... 


Ce mizerie! Ce cocină! Ce “disident”, Tudoran! 
Luni 13 septembrie 2010 


Încep cu stângul săptămâna: cu 13. În ciuda “pifului” care nu 
mă înşeală, în ciuda zvonurilor care pot să mai şi înşele, 
basarabetii mei nu mă vor “la baştină”. Modul în care au să mă 
anunţe de “modificarea” programului sau chiar de anularea lui îl 
voi afla în curând (dacă îl voi afla vreodată din gura oficialilor). 
Cel mai plauzibil motiv de räzgândire al lor va fi exprimat prin 
românăchescul reproş (adresat mie, nu lor, răzgeânditornicii): 

«Dacă şi tu (dumneata)...» 

Ca să reiasă că nu ei - care avuseseră iniţiativa invitatiei - 
poartă vreo vină pentru răzgânditură, ci eu, prin “pretenţiile” 
mele, exagerate, fireşte, sunt vinovatul: am avut “pretenţia” la 
cetăţenia moldovenească, oameni buni! Cetăţenia pe care o am de 
când m-am născut, lipseşte doar hârtia care să o consfinţească. 

Sunt amortit de... nu de mânie, ci de ciudă: aşa să fi ajuns şi 
aimeii din stânga Prutului? “Cam tot aşa” - precum aimeii din 
dreapta Prutului - nu suntem cu toţii români? 

În ciuda... ciudei, mă simt împăcat: eu mi-am îndeplinit 
partea mea de treabă : am scris cărți, am pledat şi cu glas cauza 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 688 


Basarabiei, am publicat cărţi (amendate de analfabetiukul 
Stepaniuk), m-am luat de piept cu ovreii care negau cele scrise în 
Săptămâna Roşie, am distribuit gratuit toate volumele “despre 
Basarabia” (cele două scoase de A. Vartic, Din calidor şi Arta 
refugii, cele două prime ediţii din Săptămâna Roşie, scoase de 
Jurie Colesnic, cu sprijinul lui Sergiu Grossu; trei volume: 
Culoarea curcubeului, Soldatul câinelui, Basarabia, editate de 
Iurie Roşca, înainte de a deveni tovarăş al lui Voronin, Altina, 
Publicată de Erizeanu, la Cartier - singura pentru care am fost... 
plătit cu o promisiune - neonorată, cum altfel - recent o ediţie a 
cărţii Din Calidor, la editura Lumina...)... Când să mă bucur şi 
eu că m-am purtat nu chiar ca ultimul dintre pământeni, iată, vine 
“amendamentul” guvernamental: «Cetăţenie da, însă nu şi pen- 
tru doamna...». 

Am avut parte de şase săptămâni de “apartenenţă”: în sfârşit, 
aveam şi eu un loc al meu: locul în care mă născusem şi pe care 
îl cinstisem în toate cărțile mele. 

Acum nu mă simt... depeizat: prin contrariul: mi-a fost luată 
țara, rostul. Acum sunt şi eu un întors din deportare, din exilul pe 
care aimeii nu-l acceptă. Vorbesc de guvernanti, nu de ne-guver- 
nanti: neamurile, mai cu seamă fetele, femeile din clanul meu se 
gândesc la mine cu... din-suflet - ceea ce rămâne o mare 
consolare. Consolarea. 

Nu, nu doar noi, dacoromanii suntem stăpânii-peşterii: în 
Jurnalul 2004, am consemnat: cu prilejul aniversării Debarcării 
în Normandia, a apărut (a răsărit, a ieşit din mormânt) un 
polonez: luptase, între 1939-44 în armata britanică, iar la sfârşitul 
războiului fusese şi el, ca toți polacii supraviețuitori (fiindcă unde 
erau luptele mai ucigaşe, acolo se băgau, erau bägati), “repatriat- 
cu-forta”, citeşte: predat ruşilor de guvernul englez. Omul făcuse 
vreo 30 ani de gulag, apoi se “întorsese” la el, în Polonia. Ailuii 
îl primiseră ca pe un strigoi; ce caută ăsta în sat la noi? Dar mai 
era satul lui? Care casă - mai exista o casă a lui? Nimeni nu-şi 
aducea aminte de el - ziceam că era un adolescent când plecase, 
dar nici de familia lui nu se ştia că ar fi vietuit pe-acolo. 

Faţă de acela eu sunt un privilegiat: respins de aimei, mă 
retrag (mental, pentru că tot nu-l părăsisem) în exilul francez: 
acesta este acasa mea, de 33 ani. 

Aici, în acasa exilului pot muri - liniştit. 


x 
Nu-mi iese din minte “cazul Tudoran”. Omul îmi devenise 


prieten după ce emigrase. Pe atunci nu eram atât de “incon- 
trolabil”, deci o ascultasem pe Monica Lovinescu care-mi ceruse 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 689 


- “pentru cauză” - să-mi tac memoria, să actionez ca un soldat 
disciplinat: deci ignorasem o parte viaţa lui Tudoran în... 
contemporaneitatea mea: în 1977, el făcea parte din Consiliul de 
conducere al Uniunii Scriitorilor din R.S.R. şi dacă nu votase 
excluderea mea, pe când eram arestat, nici nu protestase 
împotriva arestării, împotriva excluderii. 

Prin Wikipedia aflu: 


“Dorin Tudoran a publicat în acel an, 1977, volumele:“O zi in natură” 
şi “Uneori, plutirea”; 

Tot în 1977 i s-a decernat premiul Uniunii Scriitorilor: 

A fost bursier în Franta şi în R.F.G. (1979, 1980, 1981). Membru al 
Partidului Comunist Român până în anul 1982. 

La 7 aprilie 1984, Dorin Tudoran se răzvrăteşte împotriva regimului şi 
a lui Ceauşescu depunînd o cerere prin care invocă dreptul de a emigra, 
impreuna cu familia [cu un an mai devreme, în 1983 se manifestase Doina 
Cornea - criticînd puterea comunistă, nu cerînd să emigreze] ; 

Alina Mihai, “Disidentul anticomunist, Dorin Tudoran, consilierul 
PUR”, Evenimentul Zilei, vineri, 20 august 2004. 

„Fostul disident politic al regimului comunist, Dorin Tudoran, a 
devenit, de ieri, consilierul de campanie electorala al PUR, dupa ce acest 
partid a renunţat la serviciile lui Dick Morris. Fara prea multe explicatii, 
Dorin Tudoran a spus ca se alatura PUR intrucit acest partid «acorda atenţie 
clasei de mijloc», dar, in plus, are si o motivatie sentimentala. Prezent la 
conferinta de presa impreuna cu Dan Voiculescu (liderul PUR), Tudoran 
si-a amintit ca a copilarit cu acesta si ca au jucat impreuna hockei.“ 


De pe blogul său (12 sept.) îl citez chiar pe blogar: 


“Dacă nu ar fi fost domnul Radu Ioanid (subl. mea, P.G.), cred că nu as 
fi avut niciodată puterea de a finaliza acest proiect pe care l-am urât. Numai 
o răbdare şi empatie desăvârşite dovedite de domnul Ioanid (tot a mea este 
sublinierea, P.G.) au făcut ca prelungile mele crize de dezinteres pentru acest 
proiect să ducă la apariţia acestei colecţii de documente.” 


“Domnul Radu Ioanid”! Ce ruşine! 

“această colecţie de documente”! 

Sau nesimţire? Acceptind (de voie, de ne-voie?) să fie 
prefaţat de acest securisto-sionisto-zăbălos (de “R. Ioanid” 
vorbesc), poetul Dorin Tudoran a favorizat introducerea în Cetate 
a calului troian al Minciunii, al Dezinformăru, al Calomniei, al 
Antisemitizării sălbatice, iraționale, fără citate, fără argumente, al 
Căcănărizării, inaugurată de Wiesel, în „New York Times” din 2 
iulie 1991 prin: „Trebuie să ştiţi că dacă antisemiții nu sunt 
criticati în public, veţi suferi. Veţi fi izolaţi. Occidentul vă 
urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază. Am înţeles din 
textul Vioricăi Oancea că nemernicul s-a inspirat din zisele- 
scrisele inomabilului I.T. Morar în balele aruncate asupra lui 
Botez; l-a aşezat alături de Brucan (cum aşa: după ce a crăpat, 
“Profetul” nu mai este tovarăş de baricade - sioniste - cu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 690 


Răpănoşenia Sa, “Ioanid” - a uitat că, imediat după “revoluţie” 
ei dimpreună s-au dus la Washington, să pregătească holocaus- 
tizarea întregei Românii - cu mâna de ajutor a securistului rabin 
Rosen?) 

Ruşine, la Tudoran? Nu i-a fost ruşine să refuze a se solida- 
riza cu noi, în 1977 şi nu i-a fost ruşine două decenii mai târziu 
să verse lacrimi de crocodil, pretinzînd că regretă “poziţia” de 
atunci. Nu i-a fost ruşine Tudoranului să fie, la urma urmei, 
complice cu cei care m-au expulzat din Uniunea Scriitorilor, pe 
când eram arestat. Nu i-a fost ruşine să facă pe mortul în päpusoi 
când am fost alungat şi din ţară : el şi-a văzut, cumintel de viaţa 
“normală de scriitor”, în compania lui Paler, a lui Manolescu, a 
lui Dinescu, a lui Dan Cristea, a lui Papilian şi a altor “rezistenți 
prin cultură”. Nu i-a fost ruşine să rămână neutru (e puţin spus) 
în scandalul Liiceanu - cel care îmi topise cartea de mărturii 
Culoarea curcubeului - de el solicitată, de el editată. Nu 1-a fost 
ruşine să tacă înţelept când Kakistograful CT Popescu - pe care 
el îl recenzase elogios (“Nu mă simt inocent, mă simt curat”) - 
m-a atacat în presă, în 1995, cu textul “Gomora”, când îmi decla- 
rasem candidatura la preşedinţie, cu “argumente” puse oportun la 
dispoziție de Securitatea pe care acum el, Tudoran o mulge de 
icre, între cei doi tâlhari: “Ioanid” şi “Manolescu” ; nici când 
prietenul său bun Manolescu a scris editorialul de pomină “Adio 
Domnule Goma”, prin care mă anunţa că nu voi mai fi publicat 
în România literară - revista lu” ta-su - dar şi alungat din presă, 
în general. 

Ruşine la Manolescu - autorul postfetei? lată ce se 
străduieşte să creadă el, laşul, turnătorul - manolescul: 


“ „Citind Dosarul lui Dorin Tudoran, se observă că breasla e împărțită 
net în privinţa atitudinii faţă de regim şi faţă de Securitate. Linia de partaj 
trece, aproape fără excepţie, printre cele două tabere, care s-au înfruntat mai 
ales după 1971: aceea a protocronistilor, nationalistilor şi comuniştilor și 
aceea a scriitorilor care gândeau liber, lipsiţi de iluzii comuniste, proocci- 
dentali” (subl. mea, P.G.), precizează Manolescu, în postfaţa „Securitatea 
noastră cea de toate zilele". 


Despre O. Şimonca am spus în mai multe rânduri că este un 
crunt analfabet, altfel cum a putut să-i răspundă lui Kremer aşa: 


“Referirile celui care semneaza "Paul Kremer" la biografia lui Radu 
Ioanid stau sub semnul evident al calomniei si al atacului la persoana. Din 
. . 29 
acest motiv, nu le publicam. 


Acest individ (Şimonca) paznic-cenzor la poarta revistei lui 
Lefter şi a Muşatei, publicație care, prima, deschisese larg usa 
calomniatorului sionisto-securist “Ioanid” pentru a mă ataca şi pe 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 691 


mine şi tot în legătură cu un “amănunt de mare importanţă”, 
anume: cum de îndrăznisem eu să scriu, în Săptămâna Roşie, 
contrazicîndu-i pe Dânşii, deţinătorii Adevărului Etnic, puii de 
bolşevici din Nord, ajunşi neokomisari holocaustizatori la noi, că, 
după august 1944 evreii din România nu fuseseră persecutați, din 
contra, deveniseră persecutori feroci ai românilor peste care 
domneau, în folosul ocupanților ruşi, cei care îi trimiseseră din 
Cehoslovacia, din Ungaria în România, să ne “construiască”, ei, 
un NKVD local...? Observ că eternul komsomolist Simonca se 
află în acelaşi stadiu de informare, ca acum câţiva ani. 

Şi, între noi: care sunt “calomniile” la adresa lui “Ioanid” 
formulate de Paul Kremer? Din re-revenirea, pe forum nu se 
înţelege, în schimb se înţelege altceva: că Paul Kremer - pe 
care-l cheamă chiar Paul Kremer !- a fost între două intervenţii 
“rezonabilizat” de instanţe superioare (care? de unde, instantele?, 
tot de la Tel Aviv?), altfel cum să înţelegem ce a scris: 


“chapeau ! 

Paul Kremer - Marti, 14 Septembrie 2010, 14:54 

D-le Simonca, publicarea raspunsului meu va face cinste si ma bucur 
sincer ca m-am inselat !” 


Să nu pretindă Kremer că a fost ironic, iar noi nu i-am 
pătruns subtilitatea ironiei. A fost - “doar” reducat. De multă 
vreme nu am întâlnit o autocritică (la sânge) atât de... sinceră. 
Ca autor al unei cărţi despre Reeducare de la Piteşti, mi-am 
permis să operez cuvenita apropiere... 

Tudoran face parte din categoria ilustrată de Ivasiuc: şi el 
spune bancuri - proaste - apoi le explică. Tudoran îl apără pe 
“Ioanid” de acuzaţiile formulate la adresa Jegoseniei sale de 
primăverist securisto-sionist, însă “Dan” îi răspunde: 


“Barna din ochiul dlui Tudoran Dan - Vineri, 17 Septembrie 2010, 11:14@ 
Dorin Tudoran 

“Garantati pentru dl Radu Ioanid invocand cunoasterea dvs. autoritara ca dom- 
nia sa "nu a intrat niciodata in cladirea Academiei Stefan Gheorghiu". Ma intreb, stu- 
pefiat, de unde atata siguranta ca dl Radu Ioanid nu a calcat niciodata in cladirea 
Academiei Stefan Gheorghiu!? A existat o "evidenta foarte exacta in legatura cu per- 
soanele care intrau acolo (nume, adresa, ziua in care au fost acolo, ora intrarii si ora 
iesirii etc), si asemenea informatii pot fi vertificate"? 

Daca ati garanta doar pentru domnia voastra ca nu ati calcat niciodata prin cla- 
direa Academiei Stefan Gheorghiu ar fi intr-adevar ceva, dar sa garantati pentru 
altii... hmmmmmm. Si ma rog, de unde-pana-unde atata mandrie de a nu fi intrat 
niciodata prin cladirea Academiei Stefan Gheorghiu si in acelasi timp nici-un fel de 
regret sau rusine pentru faptul de a fi fost secretarul trubadur organizator al "cenaclu- 
lui gurist si propagandist Flacara"? Ati colindat Tara in lung-si-lat cu acel "cenaclu", 
care din punct de vedere propagandistic facea/spala pe creier cam cat zece academii 
"Stefan Gheorghiu"? Ati avut relatii starnse cu toti activistii locali (culmea: mai toti 
formati la Academia Stefan Gheorghiu!!!), v-ati intretinut cu ei la receptiile "oficia- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 692 


le" date de acei activisti in cinstea "cenaclistilor”, v-ati folosit de ei si s-au folosit de 
cei ca dvoastra si i-ati tratat de VIP cu invitatii gratuite si personalizate. 
Doamne, Doamne, cata rusine, cata mizerie morala!” 


Dacă fac bilanţul relaţiilor mele cu Dorin Tudoran, găsesc: 
eu l-am propus pe Tudoran PEN Clubului Francez ca membru 
asociat, întru protecţie; eu i-am alcătuit/recrutat colegiul de 
onoare al revistei Agora cu care s-ar fi putut mândri orice 
periodic occidental. 

EI, în schimb... nu a crâcnit când “domnul Radu Ioanid” a 
deschis - fără argumente, adică citate din textele mele - focul 
holocaustizator ; nici când N. Manolescu m-a antisemitizat, plătit 
fiind cu treizeci de carboave (cât i-a costat postul de ambasador 
Unesco, pe ambasadorii Israelului (Gordon) şi USA: Taubmann); 
nu a scos un mieunat când Liiceanu mi-a topit Culoarea curcu- 
beului, ba mi-a explicat că el, Tudoran nu poate să creadă că un 
om ca Liiceanu este în stare de aşa ceva (Filosoful-la-români s-a 
străduit, până la urmă a reuşit să fie în stare “de aşa ceva”: distru- 
gerea unei cărţi de mărturii - de el solicitată...). Eu nu am fost 
niciodată - niciodată! - complice, nici măcar prin tăcere cu cei 
care i-au făcut rău lui Tudoran şi familiei sale; el, în schimb, de 
parcă i-ar fi ales, s-a ţinut pe după cap doar cu lepădături care 
l-au batjocorit postum pe binefăcătorul său, Caraion, antisemi- 
tizat, izolat, calomniat pe prietenul (!) său, Goma, dîndu-l afară 
din literatura română - să mai recit o dată lista prietenilor săi, 
dintre care doar Voiculescu Crescent nu mi-a făcut şi mie rău...? 

Am cedat iar mâniei - da, dar mie îmi şade ca o mănuşă 
mânia; lui Tudoran nu-i şade bine în complicitate cu javre ca 
Manolescu, Radu Ioanid, Liiceanu. Deloc, deloc. 


Marţi 14 septembrie 2010 


Ieri: zi grea, năclăită, tensionată. 

Mi-a scris Daniela, întrebindu-mă de ce nu i-am mai scris şi 
ce s-a ales din proiectata vizită la Chişinău? Îi voi răspunde după 
ce voi depune la poştă încă un pachet pentru ele, mamă, fiică. 
Bănuiesc, Cimpoi tot nu are să-mi scrie, ca să aflu din gură 
autorizată, rezultatul demersurilor sale, aşa că îi voi scrie 
nepoatei: tot nu am fost înştiinţat, dar sigur este că nu ne vom 
vedea, în acest an. 

Dar la anul? Nici. 

Am fost la posta noastră, să trimitem Danielei încă un 
pachet. Din nefericire, localul era închis pentru lucrări. Ana s-a 
dus singură (mie mi se sfârşise “benzina” pe ziua de ieri) la un alt 
birou de poştă, de lângă bancă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 693 


x 


Paul Cernat, în “iluziile revizonismului est-etic (II şi II), din 
Observatorul cultural : 


“(...) E adevărat că nici „autonomiştii“ noştri nu au fost prea 
consecventi cu propriul program. Un procedeu caracteristic l-a consti- 
tuit camuflarea agendei moral-ideologice sub faldurile judecății litera- 
re. Să ne amintim de discreditarea disidentei din 1977 a lui Paul Goma 
prin argumentul falacios al nonvalorii... Nimic mai legitim ca scriitorii 
a căror cotă şi al căror prestigiu literar au fost supralicitate, din motive 
extraliterare, în perioada regimului comunist să fie readuşi — în urma 
„revizuirilor“* corespunzătoare — la o cotă rezonabilă. Cu condiţia să 
nu-i sublicităm, din raţiuni extraliterare de sens contrar”. 

“(...) cazul Paul Goma e mai complicat [în comparaţie cu Petru 
Dumitriu şi cu Bujor Nedelcovici - n.m. P.G.], dar şi la el întîlnim, de 
la un punct încolo, o redundantä exasperantă, o împotmolire umorală a 
naraţiunii prin comparaţie cu mobilitatea agresivă a romanelor din 
anii '70). 


Miercuri 15 septembrie 2010 


Ieri mi-a fost o zi-grea-grea. Cam foarte, vorba celuia. O să 
vedem ce se mai poate cârpi. 


x 


Ia te uită: am ajuns şi în troaca penticostalilor! : 


(EV.Z. 9 sept.) MISIUNE. Vasilică Croitor conduce mai multe biserici 
penticostale din sud-estul ţării şi este vicepreşedintele Comitetului Regional 
Constanţa.(...) Nicky Pop, pastorul cu legendă creată de Secu? Singura persoană în 
viaţă dintre cele deconspirate este Nicky Pop, pastorul celei mai mari biserici 
penticostale a românilor din America, cea din Portland. 

Potrivit lui Croitor, Pop a fost colaborator cel putin din 1973, iar în 1978 a 
reuşit să plece cu viză de turist în Statele Unite, fiind considerat adept al "mişcării 
Goma”. (subl. mea, P.G.) 

În realitate, se deduce din carte, o legendă creată pentru o mai utilă infiltrare. 
A reuşit rapid să se stabilească în State şi să revină în vizită în 1980. Atunci a dat 
Securităţii informaţii consemnate în 18 pagini. Pastorul Pop s-a apărat recent într-un 
interviu la Romanian Television Network din Chicago, în care arată pe larg cum ar 
fi fost, de fapt, urmărit şi hărțuit de Securitate, înainte de a emigra. 

În 2004, Pop a fost decorat de preşedintele Iliescu cu Ordinul Serviciul 
Credincios în grad de Comandor. (subl. mea, P.G.) "În acelaşi an, aceeaşi decorație 
au primit-o doi angajaţi SIE, al căror nume nu e făcut public. Mă întreb dacă este o 
coincidenţă", spune Vasilică Croitor. 


(Tot Ev. Z.). O intervenţie pe forum la articolul “Patru 
turnători de lux”: 


“8 septembrie, 20:25. paris 
“MONICA LOVINESCU DESPRE membrul partidului comunist si ginerele 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 694 


ilegalistului Alexandru Sencovici: 

"Dorin Tudoran n-a făcut atât de mult. E prieten bun al nostru si nu ne-a 
dezamăgit niciodată, deci vorbesc cu obiectivitate aici sau în încercare de obiectivi- 
tate. Dar nu a făcut niciodată ce a făcut Goma. Goma s-a situat, în tară, pe pozitii 
incompatibile cu prudenta, a luptat pe fată. Pe când prietenul nostru foarte bun a 
luptat pentru pozitii personale. Totul a pornit dintr-o ceartă a lui cu cei de la 
„România liberă“... 


Nu ştiu de unde este citatul. Parcă l-am văzut cândva - dar 
unde? 
Magda Botez (presupun: soția ultimă a lui Mihai) scrie: 


“O dragoste fara curmare... Dr Magda Botez - Luni, 13 Septembrie 2010, 22:49 
Draga Domnule Tudoran, 

Cu prieteni ca dumneavoastra, cine mai are nevoie de dusmani? 

Dr Magda Botez, California,USA” 


La care Tudoran “răspunde”: 


“Dr. Magda Botez Dorin Tudoran - Marti, 14 Septembrie 2010, 12:17 
Stimata Doamna Botez, 
Comiteti o rautate gratuita. Pacat. 

Dorin Tudoran” 


De ce Dumnezeu răspunsul poetului mă trimite la proza unei 
autoare de la Chişinău (îmi cer iertare că nu i-am reţinut numele) 
care o punea pe eroină să se apere de... räutätile colegelor de 
birou, astfel, în dulsili stil moldovinesc: 

«Nu sit [nu fiţi] răli [rele]». 

Un veninos participă şi el la... lapidarea poetului Tudoran. 
Numai că, din ploaia de pietre abătută asupra lui am remarcat una 
mai... aşa - am subliniat-o: 


14 septembrie, 22:47. SERAFIM 

“Nu 1 se dadea voie sa calatoreasca in strainatate cu familia. Asta e tot secretul 
"disidentei" lui Dorin Tudoran. (...). In rest slujbe de functionar pe la diferite 
institutii si fundatii finantate de CIA, cum are si acum. Daca nu a reusit sa faca o 
cariera literara de succes (cartile ii sunt apreciate doar de prieteni: Nicolae 
Manolescu, Florin laru...., care i-au si acordat premii de duzina), lipsindu-i litera- 
tura de sertar din timpul disidentei, a atacat ultima speranta pentru un premiu 
Pullizer: LITERATURA DE DOSAR. (subl. mea, P.G.) Aici are desigur sansa unei 
jumatati de premiu, pentru ca poate publica ce vrea din miile de pagini ale dosarelor 
si poate interpreta faptele cu tot veninul si subiectivitatea, pe care numai un scriitor 
ratat, macinat de invidii si orgolii, ajuns la aproape 70 de ani, le poate avea. (...) 


“Literatura de dosar...” - dar şi eu am făcut o astfel de 
literatură în Culoarea curcubeului! 

Numai că: literaturii (mele) de dosar nu 1 s-a îngăduit să fie 
difuzată, să ajungă la cunoştinţa compatriotilor: filosoful-cel- 
mai-tânăr-la-români: Liiceanu, băgat în boale de şefii săi: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 695 


Brucan, Petre Roman, P. Cîmpeanu, lanoşi - a retras volumul 
(de el solicitat-editat) din librării, apoi l-a trimis la topit. Pe când 
fratele său geamăn întru afaceri editoriale ne-cuşer, Lupescu a 
editat cu tam-tam literatura-de-dosar a lui Tudoran, pentru că 
aceea “corepundea standardelor”, vorba Tismăneanului cu 
acelaşi pseudonume, fiind “just” încadrată de stâlpii de morali- 
tate intelectuală şi de anticomunism postfestumic: “Radu Ioanid” 
şi Manolescu (cum de lipsea Liiceanu?), nu de persoane profund 
insignifiante precum Eugène Ionesco şi Fernando Arrabal, 
“martorii” mei... 

Că tot am pomenit episodul lansării, la editura pariziană 
Seuil, în februarie 1979 a traducerii cărţii pomenite (Le tremble- 
ment des hommes): atuncea-când, autorul de mine le-a propus 
jurnaliştilor să nu discute cartea mea (cartea mea, pentru care 
fuseseră invitati!), ci constituirea, în România, a primului 
sindicat liber: SLOMR...; atuncea-când D-na Rodica Ionesco, 
soția lui Eugene mi-a spus : 

«Cine-i prostul care renunţă la discutarea cărții sale, ca să 
lanseze un sindicat, fie el liber? Goma! Lasă-mă să te sărut, 
prostule!» 

Mă laud şi eu cu ce pot. 


x 


Sunt oripilat (repet: oripilat) de analfabetismul participan- 
tilor la discuții de pe blogurile lui Tudoran, ale Observatorului 
Cultural, ale Ev. S., (cu excepția a doua persoane: Kremer, 
refuzat de Şimonca “pentru atac la persoană” - persoană, jegul 
primăverist, impostorul “loanid”?, apoi acceptat, dar fără 
argumentele produse inițial; şi Daniel-St.Paul). Ceilalţi nu 
cunosc - mai degrabă refuză să cunoască - adevărata față/şi viaţă 
a tovarăşului “Radu Ioanid”, deci iau de bune toate balele, toți 
scuipaţii, toate minciunile sionisto-securiste ale sale - favorizate, 
repet, de Tudoran, fiindcă cine altul a permis intruziunea într-o 
lume străină lui, a sionistului bolşevic? Răcnetele-răgetele de 
entuziasm putoiesc emise de Antonesei («Frrrraaate Dorineee!») 
à propos de cartea - încă necitită - a lui Tudoran, încuviințările 
mecanice, ale divanurilor tomitane, mormăieliele béate, incoe- 
rente ale lui Iaru m-ar face să cred că în România nu există mij- 
loace de difuzare a informaţiilor: ziare, cărți, internet: bieții 
românăcheşti neavînd de unde să afle cine-i cu adevărat 
“tovaräsul Ioanid”. Dar bineînţeles, “confrații” sunt bine-infor- 
mați (despre scurta-biografie a insului), însă cum să arate ei, în 
poblic, stiinta-le? 

Ca să-i pună la punct însuşi Tudoran? Cu argumente profund 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 696 


idioate ca: "Ioanid nu a intrat niciodata in cladirea Academiei 
Stefan Gheorghiu” ? (subl. mea, P.G.). A intrat, n-a intrat, acesta 
să fie păcatul de căpătâi al individului? Păi, vorba lui Breban : te 
pui cu ovreii, care stăpânesc lumea?; te pui cu Manolescu, cel 
care face (şi desface) istoria literaturii, istoria moralei scriitorului 
român, potrivit directivelor de la Tel Aviv? Dacă arăţi că ştii, eşti 
ras, te-ai aşezat, tu cu mâna ta, în categoria degradată, alungată 
din societate, hulită, gata-condamnată “de istorie”! a antisemi- 
tilor! Păi nu, tovarăşi! Păi unde ne aflăm : la târlă, pe meleaguri? 
Greaţă. 


x 


S-a băgat în vorbă, în stilul puturos al lui Boris Mehr, un 
individ semnînd “Câmpeanu”. “Moderator” pur şi impur diver- 
sionist sionist. Kremer răspunde: 


D-ul Gh.Campeanu:echidistanta si transparenta Paul Kremer - Joi, 16 
Septembrie 2010, 00:17 

Stimate Domnule Simonca, 

Nici eu nu am intentia de a deschide aici o polemica cu D-ul Gh.Campeanu 
(mai ales ca desi am asteptat pana dupa miezul noptii raspunsul promis de domnia sa 
in revista 22 , acesta nu a aparut inca ) 

As dori numai sa mentionez faptul ca atat nivelul cat si si regulile acestor dez- 
bateri nu au fost stabilite de mine ci de catre D-ul Ioanid si (intr-o masura mai mica) 
de catre D-ul Tudoran. 

Iar in ceea ce priveste tonul moralizator (si nu foarte elegant..) folosit de D-ul 
Campeanu, parerea mea este ca ar fi fost mult mai corect daca domnia sa ar fi 
informat in prealabil cititorii acestei reviste de natura relatiilor dintre domnia sa si 
domnii Radu Ioanid si Mircea Raceanu .(subl. mea, P.G.) 

Intelligenti pauca...” 


x 


Plouă. De toamnă. De-acum chiar că nu mai avem vară- 
primăvară - poate la anul! 


x 


Iată ce primesc de la București : 


“D-le Paul Goma, aveti in link-ul transmis declaratia d-lui deputat 
Bogdan Cantaragiu. 
Cu stima 
Virgil Florea” 


Am răspuns: 


“Am primit declarația. 
Si ce fac cu ea? 
Paul Goma” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 697 


“DEZBATERI PARLAMENTARE 
Şedinţa Camerei Deputaţilor din 7 septembrie 2010 
Fragmente relevante pentru următoarea interogare: 
Vorbitor: Bogdan Cantaragiu 

1.Declaraţii politice şi intervenţii ale deputaţilor: 

1.67 Bogdan Cantaragiu - "Petiţie pentru repunerea în 
drepturile de cetăţean român a scriitorului disident Paul Goma"; 
Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de 
sedintä 

Domnul Bogdan Cantaragiu: 

"Petiţie pentru repunerea în drepturile de cetăţean român a scrii- 
torului disident Paul Goma" 

Acum, după condamnarea comunismului în Parlamentul 
României, după votarea acestei binemeritate legi a lustraţiei, statul 
român mai trebuie să facă un gest reparatoriu: să redea cetăţenia 
română tuturor celor cărora le-a retras-o pe nedrept în perioada de 
dinainte de 1989. Un astfel de om căruia statul român i-a făcut un mare 
rău este Paul Goma, poate cel mai cunoscut disident din timpul perioa- 
dei anticomuniste, autorul unei mişcări de protest colectiv împotriva 
încălcării drepturilor omului, personalitate care trăieşte de peste 30 de 
ani în Franţa. 

Vreau să citez, să mă alătur şi să susţin o petiție semnată deja de 
peste 300 de scriitori, jurnalişti, profesori, medici, studenţi sau istorici, 
prin care se face un apel pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei 
sale în drepturile de cetăţeni români. Este timpul ca România să-l 
recheme acasă; este timpul ca exilul său şi al familiei sale să înceteze. 
Măcar acum, la mai bine de 20 de ani de la prăbuşirea regimului comu- 
nist opresiv. Este timpul ca scriitorul exilat să primească recunoaşterea 
şi reparaţiile care i se cuvin, de ordin moral, istoric, cultural, pentru cei 
50 de ani în care şi-a servit exemplar ţara căreia îi aparţine cu întreaga 
sa luptă, cu cărţile sale. Statul român trebuie să anuleze toate măsurile 
represive care au fost luate împotriva lui Paul Goma şi a familiei sale 
începând cu anchetarea, arestarea şi întemnițarea lui; să i se ceară 
scuze şi să fie repus oficial în drepturi. 

Cred că statul român trebuie să facă acest lucru, o dată pornit pe 
drumul despărțirii de trecutul comunist, să pună acest gest alături de 
cel făcut de preşedintele Traian Băsescu în momentul citirii în 
Parlamentul României a Raportului Comisiei prezidenţiale pentru ana- 
liza dictaturii comuniste. Despărțirea de trecutul comunist, depăşirea 
lui prin reabilitarea adevărului istoric, prin asumarea responsabili- 
tätilor şi repararea răului care încă mai poate fi reparat, reprezintă un 
pas fără de care noul destin istoric al României nu va putea fi niciodată 
împlinit. Nimic nu poate fi clădit temeinic pe un trecut pus mereu între 
paranteze, pe adevăruri amânate la nesfârşit ori pe dreptatea mereu 
refuzată celor care au avut de suferit. 

A trecut peste jumătate de veac de când scriitorul Paul Goma a 
avut de suportat primele represalii, primele dintre consecinţele cele 
mai grave pentru atitudinea şi manifestările sale împotriva totalitaris- 
mului comunist. In vara lui 1956, studentul la Litere Paul Goma este 
judecat, pentru scrierile sale, la Rectoratul Universităţii Bucureşti, iar 
în noiembrie 1956 avea să fie arestat şi anchetat de Securitate (în 1952, 
elev fiind, a fost, de asemenea, "reţinut" timp de opt zile la Securitatea 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 698 


din Sibiu). Au urmat 21 de ani de opoziţie deschisă faţă de regimul 
comunist şi tot atâţia de represiuni împotriva sa şi a familiei sale, inclu- 
siv 2 ani de închisoare, 5 ani de domiciliu forţat, excluderea abuzivă 
din Uniunea Scriitorilor etc. Iar din toamna lui 1977 şi până azi, peste 
trei decenii de exil şi de proscriere nedreaptă şi dureroasă. 

A venit timpul ca statul român să-şi asume responsabilitatea pen- 
tru toate acestea, să le pună capăt şi să procedeze neîntârziat la repune- 
rea în drepturi a lui Paul Goma şi a familiei sale. Nu Paul Goma tre- 
buie să iniţieze aceste demersuri, ci statul român, autoritatea în nume- 
le căreia au fost luate, în 1977, ca urmare a iniţierii Mişcării pentru 
drepturile omului, măsurile represive abuzive de care până acum, din 
păcate, nu s-a dezis sub nicio formă. 

Este timpul ca România să-l recheme acasă; este timpul ca exilul 
său şi al familiei sale să înceteze. Măcar acum, la mai bine de 20 de ani 
de la prăbuşirea regimului comunist. 

De asemenea, este timpul ca acest gest reparatoriu să fie îndrep- 
tat spre toţi aceia care, din motive politice, datorită luptei şi opoziţiei 
lor anticomuniste au fost decäzuti din drepturile de cetăţeni români. 
Negarea şi neasumarea unei perioade nu înseamnă ştergerea ororilor 
acelor vremuri. Doar asumarea trecutului ne va ajuta să clădim un 
altfel de viitor.” 


Vorba mea: “Si ce fac cu ea (cu declaraţia D-lui 
Cantaragiu)?” 

Ce sä fac - precum poetul realistsocialist Theodorescu: 
nimic. 


x 


Când am întrebat, eu: “Ce fac cu ea?” (cu declarația lui 
Cantaragiu), chiar întrebam, însă aşteptam răspuns la altceva: 

Ce anume i-a împins pe bucurestioti la această acțiune? 
Aparent, nimica, dar-însă-totuşi... 

Nu mă cred buricul pământului, nu-mi fac iluzii că neînsem- 
nata mea persoană ar putea înrâuri în vreun fel mersul trebilor 
politice pe malurile ambe ale Prutului. 

N-ar fi exclus însă (să fie observată precautia) ca 
Bucureştiul, socotind că invitația Chişinăului i-ar putea aduce 
prejudicii (prin “furarea - sic - a întâietăţii ”), s-a decis să schiteze 
“un gest”, concurent, dar care să nu-i poată pricinui niscai 
prejudicii, a pus pe cineva din parlament să facă, nu o propunere, 
în ceea ce mă priveşte, ci să pună o nevinovată întrebare (din 
sală). În cazul improbabil că va trebui vreodată să răspundă 
pentru ce nu a făcut nimic pentru repararea situaţiei lui Goma, 
Traian Cotrocenescu va răspunde, ofuscat: «Cum nu? Dar s-a pus 
problema lui în Parlament!» Şi, gata, băseştii şi udresele din 
dotare vor fi absolviti! « s-a întins o mână, dar el a refuzat-o!» - 
ce mai contează o minciună la un guvern de bäsesti, de boci, de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 699 


udrese de tustrele sexele (printre altele)? 

Simultan, la Chişinău, azi, am băgat de seamă “ceva” care ar 
putea să fie explicat(ă) sub influenţa scrisorii mele din urmă 
(«in ce fel de ţară merg eu, care declarasem că nu călătoresc în 
țări comuniste?») şi mai vârtos în privinţa nepedepsirii 
vinovaţilor din 7 aprilie 2009. În discursul de azi, Ghimpu cere să 
se accelereze anchetele vinovaţilor. 

Dar şi în cazul acesta este mai degrabă o “presupuială”, 
vorba lui Moş Purcel de la Lăteşti, decât o concluzie trasă 
din probe. 


Joi 16 septembrie 2010 
Şi ziua de ieri a fost tristă, tensionată - de uitat! 


La laşi a avut loc, în iulie “Literatura si politicul”, rezumatul 
fiind publicat în Observator cultural (?). Deşi au participat Sanda 
Cordoş, Aliona Grati şi alţi critici, istorici literari care au scris 
despre mine, numele nu mi-a fost pronunțat. M. Rogobete, în 
singurul comentariu: 


“Cum poate avea loc o asemenea dezbatere, fără nicio trimitere la Paul Goma? 
a . iul . . . . LE] 
In laşi, dacă Luca Pitu şi Magda Ursache nu .. .e, nimic nu e. 


Vineri 17 septembrie 2010 


Prin Google găsesc un “Dicţionar bibliografic, personalități 
orheiene”. Spre surprinderea - şi plăcerea - mea, dau peste 
“Anatol Portnoi, n. 04.02. 1958, în satul Mana, într-o familie de 
învăţători.” Nu am informaţii dacă acest Portnoi era creştin sau 
evreu, însă Pelaghia Portnoi, pomenită mai înainte, era creştină. 
Deci nici Anatol nu este evreu, s-a născut tot în satul Mana, 
părinții lui fund tot învăţători... Presupun că tatăl său fusese elev 
al mamei. 


x 


Tot azi, dau în Stare de urgență nr. 1 din 2008 peste un 
“Ramil Portnoi, învățător, istoric literar, participant la 
Consfătuirea Comisariatului pentru Învățământ din RSSM, din 
10 martie 1941” (subl. mea, P.G.). Tema: limba... moldove- 
nească. Cea fabricată la Balta, în 1924, adusă cu mari sacrificii în 
Basarabia ocupată de “liberatori” în 1940... 

Înseamnă că şi Socor avea dreptate: numele Portnoi există şi 
la evrei - corect ar fi: “există şi la creştini...” 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 700 


x 


Magda Ursache trimite textul promis destinat Argeş-ului: 


“Magda URSACHE  Dezveliţi tot adevărul... 
Dragă Paul Goma, 

“La noi, unde-i putred mărul, „nu găseşti (citez din Frumoasele 
străine) pe cineva care să spună povestea altcuiva, admirat cîţiva ani 
sau o viaţă întreagă (dar am înnebunit să vorbesc despre admiraţie la 
români?)”. Cum Mircea Cărtărescu face parte „din grupa mare a lite- 
raturii române”, primesc provocarea. Am prilejul, la aniversară, să pun 
on paper ca şi on line, admiraţia mea totală şi continuă, afectuoasă, dar 
nu oarbă ca iubirea şi, mai ales, neprefăcută, fără titlu de captatio, pen- 
tru omul moral şi pentru scriitorul de năucitor talent care sunteţi. O să 
încerc să spun de ce vă preţuiesc de-o lungă viaţă, de ce sunt în rezo- 
nantä cu ce afirmati împotriva formatorilor de opinie care vor şi 
reuşesc să de-formeze memoria colectivă, mai şubredă, mai scurtă 
decît a individului concentrat să nu uite. 

V-am descoperit un altruist (miră pe cineva cuvîntul?). S-a pro- 
dus, după prima mea scrisoare, cam înfricoşată şi cam năucă, „0 apro- 
piere misterioasă”, cum mărturisiţi să fi fost între Dumneavoastră, 
Marin Mincu şi Nicoleta Sălcudeanu. Sunt puţin pizmaşă, recunosc. 
M-aţi încurajat mereu, carte după carte, de la Universitatea care ucide 
pînă la Să citiţi bine!, făcîndu-mă să-mi fie jenă că nu scriu pe măsura 
cuvintelor Dvs. bune. Slăbiciunile (pentru vreun autor pe care nu-l 
agreati) mi le-aţi tratat prin tăcere. Asurzitoare. 

M-am aşteptat ca, după zidul Tîrgovistei (deschid o paranteză: 
nemţii au dărîmat zidul Berlinului, noi am introdus în istorie un zid 
mînjit cu sînge; vă citez însemnarea din 21 decembrie '89: „Nu mai 
scriu, istoria se scrie singură”, urmată de o alta, din 26, acelaşi decem- 
brie: „Nu aşa se începe. Cu o crimă?) să vă luaţi locul de drept în 
România, în USR şi-n literatură, ca scriitor reper al fiinţei morale 
româneşti şi ghid social. N-a fost aşa. Aţi rămas refugiat politic şi 
nemembru USR. „Confîrtaţii iubito-dragi”, cum îi alintati, au vrut, 
pesemne, să confirme brandul Dracula: să-i sărim la gît lui Goma şi 
să-i sugem sîngele! Măcar să-i ciuntim barba, pe urmele lui Plesitä, că 
prea ştie multe. Ce dacă ne-ati arătat curcubeul numit libertate? Şi 
acum (ca şi atunci, în '77), privilighentia (o vocabulă bine găsită) 
încearcă să vă anuleze latura estetică: „da, da” n-are talent!” Puteau de 
talent, însă, omagiatorii. „Conducătorul iubit” cerea în şedinţa din 30 
martie '77 (s-a publicat stenograma ei) să fiţi arestat pentru spionaj în 
favoarea americanilor, judecat după legea comunistă şi, probabil, 
împuşcat. ÎI las pe „stejar” s-o zică: „cu Goma, nici un fel de mişcare. 
Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu amba- 
sadorul, arestat public pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un 
fel de discuţii şi cu toţi care vor proceda aşa (...)”. 

Acei toţi (431 de persoane care v-au vizitat/contactat telefonic), 
aliaţi mişcării pentru drepturile omului, urma să fie judecaţi de 
Colectivul Oamenilor Muncii, în întreprinderi, ca elemente declasate, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 701 


derbedei, imbecili: „Dacă vor să-i bată, să-i bată”. Aşadar, „omul de 
omenie” Ceauşescu îi îndemna pe muncitori, consideraţi „ai lui”, să-i 
maltrateze pe cei din gruparea Goma; ordona Securităţii să vă terorize- 
ze (şi cum a făcut-o!). Românii n-aveau nici un drept, cu atît mai puţin 
să emigreze. Mi-am mărturisit în cîteva rînduri derapajul personal că 
n-am semnat. Nu mă mai explic. Oricum, explicaţia nu modifică reali- 
tatea că n-am semnat. Spun ca Daniel Turcea: mi-e ruşine. 

S-a opus careva, atunci, în şedinţa de la vîrful CC? S-a abținut 
careva? Poate juristul Silviu Curticeanu, autor de memorii publicate în 
două volume: Mărturia unei istorii trăite şi Memorii necenzurate. Acel 
şef al Cancelariei CC/PCR care 1-a pupat mîna lui Ceauşescu, la pro- 
priu, înainte de zbor şi singurul care a strigat (în şedinţa ultimă a 
CPEX, din 17 decembrie '89) „Să tragă!” armata la Timişoara. Cum ne 
mai place să tipărim memorialistică mistificatoare! Cu cît sunt mai 
ajustate, recompuse, cu atît memoriile sunt mai apreciate; iar cînd 
caracterele ies flocăite urît, au şi succes de librärie, ca în cazul Marino. 
Ne lăsăm sufocati de mistificări, de la Sorin Toma la Nina Cassian, de 
la Popescu-Dumnezeu la Ştefan Andrei. Da, Ştefan Andrei, care a 
cerut în aprilie '77, după ce-ati fost arestat, retragerea din post a lui 
Etienne Dussart. Acceptase să vă ajute, trimiţind participanților la 
Conferinţa de la Belgrad scrisoarea Dvs. 

Aţi fost scos din Uniunea Scriitorilor (ce glumă de april!) tot fără 
nici o abţinere în Comitet. S-a opus careva dintre membrii prezenţi? 
Nu. S-a convocat (la Diverse) un articol din Statut, numărul 9, şi 
exclus aţi fost, exclus aţi rămas. Capul vi-l ceruseră destui: Eugen 
Barbu, Titus Popovici, Virgil Teodorescu, Dan Zamfirescu, Al. 
Ivasiuc... Aţi fost demascat ca dujman chiar cînd erati închis. 

„Zdai seama? 'Zdau, cum de nu!”. 

Şi ante, şi postdecembrist, Dvs. tot în stare de inadaptare sunteți. 
Şi-i greu rolul asumat, de iacobin de serviciu, dînd permanent save pe 
memoria corectă. 

„ŞI ningea şi ningea. Şi ninge, ca la începutul lumii. Să ne curete. 

— Şi de am să mă scol — tot mă scol eu de-aici — pre mulţi am să 
scriu eu”. 

Asa sfirsiti Roman intim, Paris, 1989. 

Postate pe Internet, Jurnalele au fost munitia într-un război drept 
pentru adevăr şi pentru normalitate. Şi-mi vin în urechi acordurile unui 
vechi cîntec ostăşesc: „Dezveliţi tot adevărul/ Şi să spuneţi tuturor...” 
Adevărul, cu bune/cu rele, e la el acasă în jurnalele Dvs. (17 la număr), 
adevăr gol-golut, nemilos, dur, neatenuat, agasant, provocator, 
strivitor... 

Am cumpărat (oare de ce cărţile Dvs. sunt dintre cele mai scum- 
pe de pe piatä?; nu-i asta cenzură financiară?) şi citit pe neräsuflate pri- 
mele trei volume: Jurnal pe Sărite, Jurnal de Căldură Mare, Jurnal de 
Noapte lungă, nemirizate. M-am hotărît să vă scriu după ce am asistat 
la „poli(tico)fonia” Iosif Sava dintr-o sîmbătă, 22 februarie, 1997. 
Invitaţi în păr, redactorii 22”. 

La întrebarea lui Sava dacă au citit Jurnalul, Gabriela Adameş- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 702 


teanu, Patapievici, Andrei Cornea, Rodica Palade s-au scuturat ca de 
pureci: Nuuu! Si totuşi îl combăteau fără să-l fi citit. „Cum nu?”, s-a 
mirat de sub ochelari moderatorul. „Haideţi, domnilor, tot Bucureştiul 
s-a uitat în el”. Numai Mihai Sora îl citise, dar lipsea din studio. 
„Tocmai dumneata, sustinätoarea lui Goma, nu l-ai citit?” a plusat 
Sava spre G. Adameşteanu. Mai exact ar fi fost să spună sustinuta. 

Si mai ciudat era faptul că, deşi declaraseră că nu l-au citit, 
douăzecişidoiştii păreau foarte informaţi. Andrei Cornea s-a explicat: 
ştia linia. Patapievici nu lecturase decît prefața. Doar Gabriela 
Adameşteanu nu citise chiar nimic. Şi, supraexplicînd: „N-am citit 
pentru că nu vreau să-mi stric imaginea despre Goma şi despre socie- 
tatea în care trăiesc”. Fire pozitivă. Îmi amintesc bine că, atunci, la 
ştiri, s-a anunţat că puşcăriaşii de la Gherla renuntaserä, o dată pe lună, 
la portia lor de carne + zahăr + alte alimente, în favoarea săracilor. Dar 
parlamentarii şi guvernatii? Cedau ei ceva amärîtilor? Ca şi acum: 
pantofi cu tocuri înalte, să vadă mai bine lumînarea de la capătul 
tunelului. Şi atunci, ca şi acum, mulţi cetăţeni cred că-i mai bine 
intra muros. Puşcăria nu-i spital: în spitale e cu mult mai greu de supra- 
vietuit. 

Da’ de ce-i atît de rău Goma, domnilor?”, nu s-a lăsat Iosif Sava. 
Răspuns: pentru că injuriază şi n-are maneră (nu vă făcea Ceauşescu 
„un măgar, aşa de ultimă speţă”, vezi stenograma?). Cei „injuriaţi” 
l-ar fi amendat, absentînd (ca protest) la lansarea jurnalelor. 
Consecventi breslaşii, de vreme ce, la lansarea seriei de autor Paul 
Goma, scoasă de Curtea Veche (director Grigore Arsene, redactor 
Flori Bălănescu) nu s-au arătat decît puţini: Gabriel Plesea, Ion Coja, 
Carolina Ilica, Ion Lazu... 

Cineva, tot în emisiunea lui Iosif Sava, nu mai ştiu cine, a vorbit 
despre faptul că aţi fi „un caz”, cu trimitere la psihiatrie. 

„Dar e un scriitor mare Goma?” 

La asta s-a dat din colţ în colţ. Cred că Patapievici a rostit voca- 
bula autentic. „Dar nedrept cu leruncii, cu Liiceanu, cu Paler”, a 
enumerat pe degete Sava. N-a mai rămas nimeni, dom'le, cu onoarea 
nefeştelită. Vai, dar ce-a pätit Monica! A declarat chiar că Paul Goma 
e neşansa ei. Şi că sunteţi incontrolabil, adaug eu. Deci de necontrolat, 
de nedirijat, de nesupus. 

Nu-mi venea să cred ce auzeam. Să nu fi sesizat floarea GDS cîtă 
prietenie afectuoasă, cîtă tandrete ironică se cuprind în portretul 
„microfonicei”? Sau nu trebuia să fiţi, nici cît duci sub unghii, de altă 
părere decît a leruncilor? 

Cireaşa de pe tortul emisiunii tot Sava a pus-o: 

„ŞI are drept să vă acuze, domnilor? Doar a fost şi el membru de 
partid. În anii '50, Goma ar fi evoluat la fel ca Răutu”. 

Verbul a evolua, în acest context, m-a şocat; acum nu mă mai 
şochează nimic: procesul comunismului s-a făcut cu nepoţii gornistu- 
lui, iar proful necesar la materia Anticomunism este cine este. 

Că nu făceaţi parte din sistemul lor (social şi mental) mi-o dove- 
dise discuţia televizată. Era de tot limpede că-n tärisoarä adevărul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 703 


rămăsese o oportunitate, că „injuştii” erau amendaţi în manieră stali- 
nistă, listati pentru excludere. Că, vorba lui Luca Pitu, unii au fost, sunt 
si vor fi des-merdati definitiv, orice ar fi făcut; alţii — mereu alţii — dim- 
potrivă, ca-n orice democraţie de ocazie, second-hand. Nu Sava mode- 
lase o emisiune în care Marin Preda era transcris în cheie grotescă? 
Ucigaş de pui de pisică, aruncaţi de vii în foc. 

De ce preopinentii nu erau oripilati că din Jurnalul lui Mihail 
Sebastian, ieşeau şifonate cîteva personalităţi ca Mircea Eliade, Nae 
Ionescu, Camil Petrescu etc.? Nici Amintirile deghizate de Crohmălni- 
ceanu n-au indignat. Goma era trivial, revendicativ şi gata. 

Vă spuneam, în aceeaşi scrisoare nepermis de lungă: nu ştiu dacă 
veţi (mai) avea prieteni, dar — sigur — numărul celor care vă respectă şi 
vă admiră va creşte. Acum nu mai sunt atât de sigură. Între prima mea 
scrisoare către Dvs. şi cea de azi, 11 septembrie 2010, au trecut vreo 
13 ani. Si ce aud la Ştiri? Că „husarii” aniversează în Harghita intrarea 
trupelor fasciste în Miercurea Ciuc, pe cai şi cu cîntec; nu se feresc 
să-l comemoreze pe Miklos Horthy, dar moneda jubiliară a BNR de 
argint, cu chipul patriarhului Miron Cristea (care, ca prim-ministru 
între 1938-1939, a cerut revizuirea legii cetăţeniei) a fost condamnată 
ca fascistă. Toate astea le ştiţi. Vedeţi din Bellville spectacolul 
zdruncinatei noastre tranziţii, ca şi cum aţi fi în „camera de alături”. 
Nimic nu scapă dioptriilor Goma, nici motoarelor de căutare Goma. 

In 2005, lui Liviu loan Stoiciu i s-a retras calitatea de redactor şef- 
adjunct al „Vieţii româneşti”, fapt comentat cu satisfacţie de „România 
literară”, din 7-13 decembrie: „aflăm din cuprinsul comunicatelor că 
„Viaţa românească” nu publică texte extremiste, antisemite sau 
atacuri suburbane la adresa colegilor de breaslă, că trivialitätile lipsite 
de acoperire estetică nu au ce căuta în paginile ei”. 

Or, calomnierea Dvs. ca antisemit o începuse cam de prin 2003 
tripleta Ioanid-Musat-Lefter. De ce a publicat Carmen Muşat în 
„Observator cultural”, din 15-21 iulie 2003, „înfierarea” lui Radu 
Ioanid: Goma antisemit, au înţeles bine şi gomofonii şi gomofobii. 
„Frăzulica” din Jurnal 2001-2003 deranjase rău: „dilema în care se află 
evreii: adevăr ori interes de etnie?” 

De la Mihai Dinu Gheorghiu din Hexagon (care cerea chiar să fiţi 
expulzat) pînă la Vasile Gârnet, pentru care Săptămîna roşie e „vulgar- 
violentă şi deficientă grav la capitolul documentare”, adică exact unde 
rămîne de necombătut, ni s-a tot comentat incorectitudinea politică a 
lui Paul Goma. Variantele Săptămînii roşii au rupt tastele calculatoare- 
lor. Pe „necititulea”. Nimeni n-a dat pasaje care v-ar incrimina ca anti- 
semit, pentru că n-ar fi avut de unde să le decupeze. Numai că activiştii 
de antärt sunt depăşiţi de activii de acum privind „înfierarea”, exact 
cum a cerut Elie Wiesel în „New York Times”, 2 iulie '91: „Trebuie să 
ştiţi că dacă antisemitii nu sunt criticati în public (adică „înfieraţi”, 
nota mea, Magda U.), veţi suferi. Veţi fi izolaţi. Occidentul vă 
urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază”. Şi, cum e-n regula şi-n 
regulamentul nostru organic să plecăm capul şi să întoarcem spre 
pălmuire celălalt obraz, am făcut-o cu grăbire. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 704 


Eticheta de antisemit te compromite iremediabil. Dvs. nu v-a fost 
teamă: „adevărul trebuie rostit chiar dacă uneori face... ne-bine (Jurnal, 
2010). Preţul? Vi se neagă moralitatea şi capodoperele. De la eroul 
naţiunii la eroul naraţiunii (y compris al rațiunii), toate ipostazele vă 
sunt negate (îi mulţumesc lui Dumitru Ungureanu pentru observaţia 
asta). 

Deşi sunteţi cel mai cunoscut scriitor român, în ţară sunteţi mar- 
ginalizat, dacă nu ignorat; istoriile noastre literare vă cotează mai jos 
decît afară, unde vi s-a recunoscut talentul. În numele cărei rigori este- 
tice eticheta C. Toiu Gherla (Gallimard, '76) ca scriere pişăcioasă? 
Interzis din '70 pînă-n '89, ati fost topit postsocialist. Eu, una, sunt 
convinsă că produceti cobreslaşilor complexul literarităţii, al stilului. 
Trebuie, cînd citeşti Goma, să aplici „formula gardian”, ca să te 
păstrezi cu mintea liberă de influenţe. Altfel te trezeşti gomizînd, 
gomizînd fără voie: efectul stilului Dvs. e covîrsitor. O fi ura unor 
confrati un semn că talentul Dvs. îi copleşeşte? 

Unul dintre cei mai reactivi la jurnale a fost Dorin, pardon, 
Mircea Iorgulescu. Exulta de fericire că v-a descalificat, chipurile, că 
a spart mitul unui Soljeniţin român, cum spărsese şi codul de intrare la 
Europa liberä. Pentru cîrtita infiltrată acolo, memoria Dvs. era Cloaca 
Maxima, un depozit de dejectii, iar Dvs., un „Cioran de latrină”. Cum 
să mai comenzi decît verde? „fi bag pe toţi securiştii şi turnătorii în 
mă-sele lor” (Jurnal, 2010). O violenţă de cuvînt nici pe departe cît ar 
merita astfel de bălăcăreli. 

Cum nu sunt istoric, îmi permit să operez cu dacă. Aşadar: dacă 
ati fi fost preşedinte, ati fi putut schimba ceva în România; instabila 
noastră democraţie ar fi arătat cu totul altfel. N-ati fi semnat tratatul cu 
Ucraina, confirmînd raptul. N-ati fi permis ca ţara asta să fie devalizată 
postsocialist mai rău decît sub ocupaţie sovietică. Nu s-ar fi produs nici 
de-românizarea României. Şi-n Cişmigiu nu s-ar fi ridicat un monu- 
ment al ostaşului american eliberator, care a prefăcut zona Gării de 
Nord, unde m-am născut, într-o mică Dresdă. Bombardamentul ca 
bombardamentul, dar, în 2003, Condoleeza Rice îl sfătuia pe Bush „să 
pedepsească Franţa, să ignore Germania şi să ierte Rusia”. 

De la lehamite la renunțare nefiind decît un pas, Dvs., l-aţi făcut, 
din păcate. Aţi renunţat la campanie electorală în Land of no choice. 

Alt dacă? Dacă ati fi condus Comisia pentru Analiza Dictaturii 
Comuniste, Raportul (intitulat „final”, deşi sper să nu fie „pentru eter- 
nitate”) ar fi fost conceput altfel. Începutul dezastrului: momentul 28 
iunie 1940. Istoricii scriu că, sub ocupaţie sovietică, Basarabia urma să 
devină Republică socialistă sovietică evreiască. Avusese loc şi 
Congresul, sub preşedinţia lui Lazăr Kaganovici. Noroc că Stalin nu 
şi-a dat acordul, prevăzînd reacţii; altfel am fi avut nu două state 
româneşti (România şi Republica Moldova), ci două state israelite. 

„Între noi se stabilise o atmosferă «împăciuitoristă», ca să mă 
exprim în limbajul tatălui său, şeful Catedrei de marxism-stalinism de 
la Universitatea Bucureşti”, notati în Jurnal, 2006. Dar, pentru că ati 
făcut publică o scrisoare personală a lui Vladimir Tismăneanu, incon- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 705 


venabilă lui, ati devenit incompatibil cu Kamisia, cum ar fi pronunţat 
ideologul proletcult Mişa Novicov. Şi nu „din motive de sănătate”, ca 
Antohi, figură de seamă a GDS (care servise Dictatura şi acum o 
analiza), ci din motive de sănătate morală. 

În fapt, multi au răsuflat usurati, deranjati de „memoria- 
conştiinţă”, ca să uzez de sintagma „uraganului Flori”. Le-aţi fi amin- 
tit datele: între '77, Mişcarea Goma şi '82, protestul Doina Cornea, a 
trecut un lustru. 

De la Descartes citire: bene vixit qui bene latuit. Bine vietuieste 
cine-şi ascunde bine ideile opozante. Dvs. nu apärati „unitatea frontu- 
lui anticomunist”, nu-i sprijiniți pe cei care se dau drept kakaşei (în 
pronunție Mişa Novicov), făcînd obuz (în aceeaşi pronunție) de disi- 
dentä. Nici pe intelectualii atemporali, ce se vor ieşiţi din timp ca 
Dumnezeu, nici pe supraviețuitorii prin cultură, ca act de disidentä, 
cele două fete de „evazionism” în faţa Puterii. Nu menajati, nu 
coperiti, nu faceţi troc cu amnezia (la români); nu-i scuzati pe cei 
intraţi în stand-by, să-şi capete osul: „Ia de la Bäsescu!”. Fără Dvs. 
neorollerizarea se poate desfăşura tihnit, ca şi a treia piteştizare. Să mai 
explic? Proletcultismul a fost primul experiment Piteşti, cînd s-a „edu- 
cat” prin metoda realist-socialistă; etapa a doua a piteştizării a produs 
omul nou cu gîndire schizoidă, din ceauşism; al treilea „igzirciţ” se 
întîmplă sub ochii noştri. Oare nu o să învăţăm nimic din lecţia Goma 
sau nu vrem să învăţăm? 

Dvs. puteaţi schimba ceva în România ca preşedinte. Să nu se mai 
audă acel exasperant „mai bine era cînd era mai rău”, expresie tîmpă a 
mentalului îmbolnăvit. 

Mă consolez cu gîndul întăritor că SCRISURILE Dvs. încă pot 
schimba ceva. Poate că este o utopie, dar una nobilă, la care ţin. 

laşi, 13 septembrie 2010 


Sâmbătă 18 septembrie 2010 


Nu mă mai preocupă soarta lumii? Ba da, mă preocupă şi ea, 
însă deocamdată sunt prea-ocupat de soarta mea şi a familiei 
mele. Nestrălucită. Cred că nu vom putea merge la Chişinău, de 
2 octombrie. Chiar de vom primi cetăţenia azi, nu vom putea face 
formele în timp util. Ei, da: asta este, nu alta. 


x 


Aliona Grati, pe care am contactat-o ieri, îmi trimite ultima 
variantă a cronicii sale despre Din calidor: 


“DIN CALIDOR DE PAUL GOMA. 
O ALTĂ IMAGINE ARTISTICĂ A BASARABEANULUI 
„O copilărie basarabeană”. Reconstituirile romanului Din calidor 
sunt „amintirile din copilărie” ale lui Paul Goma. În zadar însă vom 
căuta să fim plimbaţi prin paradiziace spații humuleştene sau prin 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 706 


tihnite şi idilice ambiante ale conacului boieresc, de genul celor imagi- 
nate de Ionel Teodoreanu sau Constantin Stere. Secvența temporală 
rememorată nu este una ce s-ar fi înscris în capitolul „secolul de aur al 
istoriei naţionale”, Basarabia devine în prima jumătate a veacului 
trecut un teren de manevrare a unui realism grotesc, cu spectacole 
ideologice dintre cele mai bizare şi mai inumane pentru locuitorii aces- 
tui ţinut. În condiţiile în care paradoxurile politice se ţineau lanţ, iar 
evoluţia evenimentelor nu promitea un viitor izbăvitor, o copilărie nu 
avea şanse să se desfăşoare în albia initierilor fireşti. Efectele trauma- 
tizante au marcat într-un fel aparte structura evocărilor, dar această 
constatare nu ne va determina să exersăm pedante incursiuni în biogra- 
fia autorului sau descifrări psihanalitice de obsesii şi refuläri. Nu ne 
vom limita nici la analizele de tip structuralist asupra procedeelor 
stilistice şi compoziționale, or, obedienta faţă de canoanele formale a 
dus la câteva concluzii regretabile, potrivit cărora romanul lui Paul 
Goma nu ar corespunde condiţiilor literarităţii. Ceea ce ne interesează 
sunt, pe de o parte, tensiunea moral-volitivă, accentul axiologic al 
scriitorului, conţinutul ideatic şi materialul de viaţă, care sunt elemen- 
te intrinseci ale structurii operei sale, şi, pe de altă parte, modalităţile 
prin care acest material de viaţă capătă forme artistice, acestea din 
urmă fiind urmărite în raport cu altele afirmate de-a lungul istoriei 
evoluţiei genului. Astfel, vom avea posibilitatea să arătăm că arta 
romanescă a lui Paul Goma se profilează în contact, interacţiune, 
interconditionare şi dialog cu tradiţia europeană a genului romanesc şi, 
desigur, cu întregul spaţiu al culturii. 

Prin prisma poeticii istorice putem identifica originea tipului de 
naraţiune biografică în care se încadrează romanul Din calidor şi, ce e 
mai important, apartenenţa autorului la o anumită familie spirituală de 
romancieri. Nu încape îndoială, Paul Goma s-a fixat în formula realistă 
a romanului românesc, care descinde dintr-o bogată tradiţie a prozei de 
evocare cu rădăcini mai vechi. Vizionarismul specific ne predispune la 
explorări în spaţiul imaginaţiei folclorice, iar tehnicile narative 
datorează mult povestitorului popular. Dacă romanul Fraţii Jderi, spre 
exemplu, prin dublarea motivului iniţierii — relatarea biografiei lui 
Ionuţ şi scena vânătorii de la „Izvorul Alb” — ne introduce într-o lume 
legendară, creându-ne premise pentru interpretarea arhetipal-mitolo- 
gică, Din calidor ne transpune pe o altă lungime de undă. Romanul lui 
Paul Goma demonstrează un emblematism realist pe bază folclorică, 
diferit însă de cel cu implicaţii mistice din creația lui Ştefan Bänules- 
cu sau Fănuş Neagu, care figurează o lume obscură şi plină de preju- 
decäti. Ca să nu mai vorbim de inadecvarea atribuirii acestui realism la 
tradiția romanului biografic experimental-naturalist; or, convulsii 
patologice are doar istoria în acest roman, omul demonstrând, dimpo- 
trivă, o vitalitate exuberantă. Scriitorul impune o modalitate aparte de 
menţinere a „focului sacru din vatră”, preluând de la valorile folcloru- 
lui atitudinea popular-carnavalescă ca viziune asupra lumii. Din cali- 
dor vine cu o biografie organizată în sistemul de imagini şi simboluri 
carnavaleşti, care îi reliefează legătura genetică cu arta narativă a 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 707 


povestitorilor rabelaisieni şi crengieni. 

Pentru a uşura înţelegerea celor afirmate mai sus vom apela la 
explicaţiile în acest sens ale lui Mihail Bahtin care distingea, în cadrul 
propriei sale variante — dialogice — de poetică istorică, două linii proe- 
minente în dezvoltarea romanului european, una cu originea în epopee 
şi alta — în menippee, ambele considerate izvoare esenţiale ale acestui 
gen. Romanul-epopee (pe care Mihail Sadoveanu îl ilustrează exem- 
plar în literatura română) a preluat coordonatele estetice de la eposul 
clasic care, dup? esteticianul rus, pot fi caracterizate în felul următor: 
1. obiectul epopeii îl reprezintă trecutul istoric idealizat al unei naţiuni 
(„trecut epic” în terminologia lui Bahtin, „trecut absolut” în cea a lui 
Goethe şi Schiller); 2. izvorul epopeii trebuie căutat în tradiţia 
naţională care, în fond, asimilează experienţa individuală şi imaginaţia 
ei liberă; 3. lumea epopeii este un eveniment consumat şi consacrat şi 
se situează la o „distanţă epică” faţă de contemporaneitate, de cântă- 
retul şi ascultătorii lui. Evenimentele subiectului se desfăşoară într-un 
„timp absolut”, „primordial”, al „începuturilor”, fapt ce dictează atitu- 
dinea de pietate faţă de ele. Nu ne putem imagina un poem despre tim- 
pul prezent, doar în epopee „cântăreţul şi ascultătorul, imanenti epopeii 
ca gen, se află în acelaşi timp şi plan axiologic, iar lumea imaginată a 
eroilor stă la un nivel temporal-valoric absolut diferit şi inaccesibil, 
îndepărtat prin distanţă epică” (Bahtin, HYPERLINK "http://www. 
infoliolib.nfo"www.infoliolib.info). Rolul de mijlocitor între autor şi 
ascultător, pe de o parte, şi eroi, pe de altă parte, îl are tradiţia, 
canonul. 

Romanul, susține Bahtin, apare atunci când lumea imaginată se 
află în acelaşi plan temporal şi axiologic cu cel care are misiunea de a 
evoca această lume şi, respectiv, cu ascultătorii lui, atunci când este 
eliminată distanţa epică (serioasă, sacrosantă) dintre lumea imaginată 
şi lumea cântăreţului şi, respectiv, a ascultătorilor: „A figura existenţa 
la un nivel temporal-valoric identic cu cel în care te pozitionezi tu şi 
contemporanii tăi (pornind deci de la experienţa şi imaginaţia proprie) 
înseamnă a realiza o răsturnare radicală, a trece din lumea epică în cea 
romanescă” (Bahtin, HYPERLINK "http://www.infoliolib.info" 
www.infoliolib.info). Izvorul genetic al romanului este menippeea. 
Aceasta, la rândul ei, îşi trage rădăcinile din genurile comico-tragice 
ale Antichității care, evoluând în timp şi suportând influenţele mode- 
latoare ale folclorului, ale carnavalului medieval şi ale geniului renas- 
centist al lui Rabelais, au instituit o întreagă direcţie a romanului euro- 
pean, numită carnavalescă. In felul acesta esteticianul rus introduce o 
nouă categorie estetică pentru analiza poetică a romanului — cea carna- 
valescă — şi, în al doilea rând, reuşeşte să lege două fenomene 
îndepărtate în timp — satira antică şi romanul realist al modernităţii, 
inițiind o nouă perspectivă de analiză a romanului în dialog cu „memo- 
ria genului”, care s-a dovedit a fi deosebit de productivă. 

Prin analogie este gândită şi proveniența romanelor autobiografi- 
ce, care au evoluat, după acelaşi Bahtin, încă din Antichitate, în linii 
generale, pe două căi. Pe de o parte, s-a dezvoltat o întreagă tradiţie 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 708 


instituită de Platon în Apologia lui Socrate, în care naraţiunea biogra- 
fică fixa un caracter uman uniform şi impenetrabil la încercările vieţii 
de-a lungul întregii aventuri. De regulă, povestea eroului era transpusă 
într-un timp ideal şi abstract, care constituia un loc de refugiu din 
contextul social-economic şi de regăsire a păcii lăuntrice. În acelaşi 
timp, un alt tip de biografie s-a profilat în descendența genului retoric 
al „agorei” în cadrul căreia viaţa individului nu mai rămânea privată, 
intimă, secretă, ca într-un jurnal ascuns de ochii lumii. Tradiţia livrescă 
a acestei structuri retorice a fost iniţiată de encomioanele lui Isocrate, 
care a fost creatorul primei scheme de (auto)biografie antică. Treptat, 
poetica romanului (autobiografic s-a îmbinat cu principiile construirii 
imaginii plastice a omului prin amestecul elementelor private, profe- 
sionale, filosofice, al intereselor de stat etc., acestea fiind concepute ca 
elemente egale valoric în economia creaţiei. Datorită caracterului ei 
public, autobiografia a devenit o biografie. Autorii unor astfel de bio- 
grafii îşi expun viaţa, se dezgolesc, carnavalizând până şi cele mai pri- 
vate sfere ale existenţei lor. 

Privit din această perspectivă, romanul lui Paul Goma ne va 
surprinde prin bogatul repertoriu carnavalesc. De aici şi impresia 
stranie pe care o lasă comportamentul oarecum excentric al persona- 
jelor şi, mai ales, al copilului cu preocupări de matur. Autorul carna- 
valizează „amintirile din copilărie”, la fel şi morala, istoria, politica 
etc., propunând o alternativă artistică de biografie, puternic ancorată în 
tradiţia romanului european. 

„Calidorul” — cronotop rabelaisian. 

Tipul de naraţiune al romanului Din calidor are la bază timpul 
biografic şi imaginea omului care îşi urmează „drumul vieţii”, ceea ce 
ne dă posibilitate să identificăm un cronotop al drumului şi o conştiinţă 
artistică dispusă spre întâlnire, discuţie şi dialog social. Mai mult decât 
atât, până la evadarea în „singurătatea turnului rilkean” şi disidenta 
„neselectă” a Jurnalelor sale, Paul Goma este creatorul unui nou 
cronotop — cronotopul calidorului, care pare a fi o formulă modernă a 
cronotopului străzii (Agorei) cu originea în biografia antică, adaptată 
la noile condiţii ale universului rural basarabean din prima jumătate a 
secolului al XX-lea. 

„Calidorul” este nu doar un motiv al subiectului, o metaforă a 
unui paradis transcendent sau o obsesie sublimată, pe care naratorul ar 
evoca-o într-o atmosferă învăluită de misticism evlavios, ci o trăire în 
plan real şi terestru a timpului cu o organizare specifică în roman. 
Dovadă a unui fel aparte al raportului spatiu-timp ne stau configuratiile 
punctului de reper: „vestibul deschis spre ambele părţi, acel afară 
proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură 
expus agresiunilor — dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la 
adăpost...”, spaţiu deosebit de cele private, închise ale salonului, 
căminului familial etc., preferate de romanul care are ca valoare indi- 
vidualitatea (spre exemplu, romanul proustian). Nucleul formator al 
romanului cu implicaţii estetice — cronotopul — este unul de origine 
carnavalesc-rabelaisiană. Prin calidor trec toate destinele personajelor, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 709 


aici se produce criza, se percep schimbările radicale şi cotiturile 
neaşteptate ale destinului, se iau hotărâri, se trece hotarul „bunelor 
maniere” etc. Acţiunile romanului se desfăşoară în spaţiul deschis al 
calidorului, sub cerul liber, în câmp sau în codru, în afara bordeielor 
întunecoase şi sărăcăcioase (,,Borti, nu case!”). Mănenii lui Paul Goma 
sunt avizi de libertate spaţială, „prepeleacurile” lor „de pază” fiind 
adevărate „opere de artă”, de la înălţimea cărora poţi „acoperi cu pri- 
virea o rază de cel puţin un kilometru”. Eroul scriitorului basarabean 
nu poate fi considerat un contemplativ introvertit, el este un „aurilă” 
(de la „aur” şi „aiurit”), care îşi exteriorizează şi chiar îşi expune 
zănaticele idei despre frumos. Reperele acestei mentalități de etalare a 
sferelor private ţine de folclor, mai concret, de creaţia populară 
comică. Paul Goma face parte din aceeaşi familie spirituală cu Ion 
Creangă (cercetătorii au comentat înrudirea creaţiei lui lon Creangă cu 
cea a francezului François Rabelais) şi, în termenii lui Bahtin, el este 
un continuator al canonului carnavalesc al romanului european. 

Poetica râsului la Paul Goma îşi trage sevele din cultura râsului 
popular, din genurile hibride ale „serios-ilarului” şi din sistemul artis- 
tic rabelaisian. Gravitatea absolutizării, proprie romanului modern, 
este slăbită de perspectiva ironică, patosul este înlocuit cu râsul sănătos 
de sorginte ţărănească şi puternic ancorat în folclor. E adevărat, în Din 
calidor râsul nu e zgomotos, ba chiar înăbuşit, redus la limită, dar aces- 
ta reuşeşte să consemneze o viziune profundă asupra lumii. El 
exprimă, în pofida oricăror distorsiuni ale istoriei, un optimism vital, 
propriu omului născut pe acest „picior de plai”. În lumea lui Paul 
Goma patimile se amestecă cu râsul şi veselia, iar viaţa are franchete 
de carnaval. Căci râsul leagă seria existenţei individuale cu seriile altor 
existente, de viaţa autentică şi reală a coexistentei colective. 

Carnavalul, dar şi genurile dramatice ale folclorului român 
(credem că, în linii generale, carnavalul şi dramaturgia folclorului 
românesc au forme identice de organizare a spaţiului şi timpului), stau 
între viaţă şi cultură şi acest lucru îi determină formele şi ritualurile 
specifice. Menţionăm faptul că începutul romanului Din calidor este 
construit după schema retorică a genurilor dramatice populare. 
Oratoria naratorului este îndreptată în vederea provocării auditoriului, 
a facilitării întâlnirii ontologice a tuturor participanților la actul lectu- 
rii, a apropierii lor sub imperiul confortului familiar pe care îl implică 
râsul popular: „Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pămân- 
tului” (vezi debutul antinomic ca stare de spirit în romanul Moromeţii. 
Tonalitatea gravă, justificată în evocarea conflagrației, instituie, înce- 
pând chiar cu primul alineat, „distanţa epică”). 

Plurivocitatea interioară a cuvântului „calidor”, evidentă în paro- 
dierea demersului ştiinţific de explicare a etimologiei acestuia, are 
acelaşi obiectiv de instalare a dialogului între viziuni şi expresii de pro- 
venienţă străină în contextul sensibilităţii româneşti. Calidorul desem- 
nează o viziune asupra lumii, pe care Constantin Noica a definit-o în 
următorii termeni: „Înţelepciunea aceasta, de a vedea nu ostilitatea 
lucrurilor, nici fragilitatea lor în cadrul universalei duşmănii, ci 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 710 


frăgezimea vieţii şi a legăturilor dintre ele, este poate mai adâncă decât 
înţelepciunea obişnuită, a marilor tristeţi”. Căci — susţine filosoful 
român, preluând un pasaj din Învățăturile lui Neagoe Basarab, — aşa 
iaste rândul şi obiceaiul lumii acesteia. Şi toată veselia şi bucuria ei nu 
poate fi într-alt chip, până nu să umple cu jale; aşijderea şi jalea să 
umple cu veselie şi bucurie” (Noica, 1996, 348). Această permanentă 
răsturnare a registrelor de sensibilitate umană marchează într-un fel 
aparte comportamentul şi limbajul eroilor din roman. 

„Idioţii” lui Paul Goma. 

Comportamentele neobişnuite şi excentrice ale eroilor lui Paul 
Goma constituie elementele unui realism grotesc. Stihia grotescului 
pune amprente pe toate existentele romanului, bizareria transmiţându- 
se ereditar ca în renumita familie Buendia: „Pe mine mama nu m-a tri- 
mis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus, de mână. lar 
atunci când a plecat, când a reintrat, ea, definitiv în mama ei, pe când 
îşi desprindea o mână de o mână a mea, cu cealaltă mână a mea, mâna 
fiului meu, Filip (după treisprezece ani de agonie, mamei 1 se 
micşorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătând trăsăturile 
unui nou-născut; treisprezece luni mai târziu, îmi venise Filip, ca toţi 
nou-născuţii, cu obraz de babă — dar nu al oricăreia, ci al mamei, la 
ducere)”. 

Mănenii lui Paul Goma sunt nepoţii lui Păsări-Lăți-Lungilă, 
Ochilă, Gerilä sau Flămânzilă, doar că imaginea lor grotescă se 
construieşte nu prin descrierea fizicului diform şi hidos ci, în primul 
rând, prin limbajul buf. Combinații ce frizează logica obişnuită, amin- 
tind într-un fel renumitele configurații zoologice ale personajelor 
medievale, pot fi întâlnite de-a lungul întregului roman. Menţionăm, în 
acest sens, refrenul obsesiv: „învățătorul de la ţară e un fel de ţăran”, 
splendidele paradoxuri: „numai liberul lucrează ca un rob” sau „şi 
doamna Y şi domnişoara Z şi dumneavoastră, doamnă, sunteţi doam- 
ne, vă permiteti să le faceţi pe servitoarele, dar eu sunt tärancä, 
doamnă, eu nu-mi permit...”, sau parodia celebrei mentalități arhaic- 
mioritice a ţăranului basarabean: „şi plânge Ivan, plânge cu lacrimi cât 
pearja... Şi tu, moldovan-cap-de-bou-omenos, te simţi dintr-odată nu- 
ştiu-cum, că l-ai nedreptăţit, l-ai obijduit, l-ai ocărât pe creştin... fii te 
pomeneşti cerându-i iertare, tu lui, rugându-l să te ierte — el pe tine..., 
fără a trece cu vederea structura absolut grotescă a cuvântului ce denu- 
meste spaţiul natal evocat — „Ba(Be)sarabia” şi, respectiv, a locuitori- 
lor lui „ba(be)sarabeni” (subl. n.) 

Idiotismul e un fel de a trăi. Suciţii lui Paul Goma se află la 
graniţa dintre viaţă şi artă, ei nu sunt actori comici, dar nici oameni 
proşti şi reduşi. Caractere ambivalente, necomplinibile, excentrice, cu 
cele mai neaşteptate posibilităţi, oamenii „din calidor”, pe jumătate 
țărani, iar pe cealaltă jumătate învăţători sau „premari”, au un fel apar- 
te de rezistenţă — travestită cu preocupări elementare. Personajele 
memorabile ale romanului sunt tocmai ţăranii cu puţine îngrijorări 
pentru agricultură, meseriaşi de talia lui Moş Iacob, care ştia să facă 
bine doar „bortă în covrig” sau în lingură („pentru această «operaţie» 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 711 


avea cel putin zece unelte”). Dar tocmai această simulare a conştiinţei 
rudimentare i-a dezlegat gura mäscäriciului/paiatei/bufonului în faţa 
puterii: „Bine-aţi venit, daraghie tovarăş”, obştea m-o trimäs de să vă 
spui, de la inimă, că muuuul’ v-am mai aşteptat! D-amu, c-at” venit, fiţi 
bineveniţ”!”. Astfel de scene burleşti dezvăluie un umor hâtru si gros, 
un simţ comic, oarecum excentric şi ermetic, care necesită rapide aso- 
ciaţii complexe, de natură filosofică şi social-politică, un simţ deosebit 
al subtilitätilor cuvântului şi cunoaşterea folclorului dramatic 
românesc. 

Râsul relativizează tot ce îi separă pe oameni sau imprimă vieţii o 
falsă gravitate. Râsul este un tip ideal de comunicare, care anulează 
distanţele. Să ne oprim spre a analiza doar un scurt episod: 


„Uite că Mana noastră nu e moartă! Suflă, răsuflă.... 

— Uite, mamă, cum s-au culcat gardurile! Mama râde. Râd şi ceilalți 
măneni care se întorc acasă împreună cu noi. Careva dă cu pălăria de pământ, 
de face: Bum!, mai ceva ca tunul: 

— Asa-1i, bre! S-o culcat, unu n-o mai rămas, măcar de sămânță, în 
picioare! Măcar de leac! 

Se bucură măneanul nostru, cu toate că îl va fi văzut şi pe-al lui, culcat. 
De aici, de sus, din calidorul satului, gardurile de nuiele, doborâte, se văd ca 
nişte rogojini întinse, aşternute pe pământ, mai ales de-a lungul ulitelor. 
Civili şi soldaţi, căruţe şi soldaţi, tunuri şi soldaţi şi bucătării de campanie 
intră (un fel de a vorbi) în, din ogrăzi şi grădini, trecând peste gardurile- 
rogojini”. 


Fragmentul surprinde întoarcerea mänenilor din codrul care i-a 
adăpostit în vreme de război. Priveliştea ce li se aşterne în faţă e maca- 
bră, satul şi păpuşoaiele sunt presărate de corpurile neînsufletite, 
„răumirositoare” ale soldaţilor, iar ogrăzile gospodarilor au devenit 
teren de manevrare a tunurilor şi carelor de război. Reacţia ciudată a 
mănenilor, ilaritatea aproape dementialä, care se instalează la vederea 
acestei anomalii, are forţă reconfortantă, eliberatoare de sub imperiul 
tensiunii existenţiale şi dă măsură superiorității morale a omului. Râsul 
oferă speranţa unei posibile reasezäri a normalităţii în acest spaţiu 
năpăstuit de invazii seculare şi în viaţa mănenilor, desfăşurată mereu 
pe muchia „refugilor”. 

Carnavalizarea morţii. 

În toate evenimentele romanului râsul, mâncarea, băutura, petre- 
cerile şi sfera sexuală apar într-o strânsă îngemănare cu moartea. 
Splendidele carnavalizări ale morţii exprimă o transgresare a senti- 
mentului thanatic si a seriozităţii legate de el. De regulă, exorcizarea 
morţii se desfăşoară după un ritual de sărbătoare iconoclastă, dar care 
niciodată nu ia forma revoluţiei grave, ci, dimpotrivă, instalează o 
voiosie şi o ilaritate generală, un festin vesel, facilitând manifestările 
fără limite ale libertăţii: „Măi, şi se-ncinge horă mare — de astă dată, de 
bucurie. Toată lumea bea, cântă, chiuie, plânge, urlă, boceşte, cântă, 
râde-plânge şi chiuie, chiuie lumea asta”. Scena în care tatăl îşi joacă 
crucea de pe mormânt se înscrie în linia tradiţiei carnavalului: „Apoi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 712 


tata nu trântea crucea în mijlocul curţii si n-o spărgea cu toporul; n-o 
stropea cu gaz şi nu-i dădea foc. Si nu dansa, gol pân’la brâu, în ciz- 
mele lui, ruseşti, de foaie-de-cort, kaki; şi nu se descälta de cizmele de 
pânză rusească şi nu le azvârlea în foc, peste cruce, pe rând; şi nu 
räcnea, dansând gol, descult, cu o sticlă de vin în mână, cu păru-n ochi, 
cu ochii albi”. Bufonada tatălui, „întoarcerea pe dos” a mitului lui 
Hristos etalează un fel aparte a ţăranului de a exprima tragedia umană, 
evitând preceptele autoritare bisericeşti. Dansul macabru însoţeşte şi 
actul de ardere a cărţilor, urletele dementiale „Trăiască Gutenberg!” 
conţinând în germene reînvierea „din cenuşă” a miticei Phoenix — car- 
tea. Criza declanşează Jocul carnavalesc al vieţii. Dansurile sunt ges- 
turi ale vitalităţii şi au însemnele unor posibile existente. 

Basarabenii lui Paul Goma au un cult aparte al orgiilor eliberatoa- 
re, acestea fiind petrecute după anumite rânduieli şi tabieturi, menite să 
facă deliciul participanţilor. Estetizarea ceremonialului de preparare a 
vinului are o profundă logică carnavalescă. De la „butnărie”, făcutul de 
„butii şi butoaie, poloboace şi butoane, balerci şi balercute, zăcători 
înalte şi deje scunde, ciubere şi donite — tot ce se-nchega din doage şi 
din cercuri... până la „ameţeala specială, cu o specială durere de cap 
— dar nu supărătoare — biciuită, ciocabocănită, lipăită, hă-uită, icnită”, 
pe care o creează băutura revigorantă, discursul face parada fanteziei 
luxuriante cu ecouri din poetica sărbătorilor dionisiace. Bogăția de 
senzaţii festive compensează privatiunile vieţii cotidiene şi 
descătuşează refulările personale, vărsându-le în imensa energie colec- 
tivă. Trăirea în comun a dramelor şi a bucuriilor are efect curativ, dia- 
logul cu existenţa concretă devenind o alternativă viabilă la opţiunile 
însingurării şi dogmatizării. 

Prin reabilitarea corporalitätii Paul Goma se opune tendinței 
metaforizante a literaturii contemporane, descrierea jubilatiilor corpo- 
rale denotă o concepţie specifică de estetizare a cotidianului. E vorba 
de un realism de sorginte folclorică, care percepe materialitatea corpu- 
lui profund pozitiv, ca un început de viaţă şi nicidecum ca o expresie 
vulgar-materialistă. De-a lungul anilor, cultul religios a sublimat exce- 
siv corporalitatea şi necesităţile ei, a transformat-o în noţiune abstractă, 
metaforizată, folclorul însă a evitat deprecierea metafizică a corpora- 
lităţii şi i-a acordat valoare egală cu evenimentele naturale, împingând- 
o spre cotidian. În Evul Mediu grupurile sociale oficializate şi clericii 
au tabuizat acest tip de limbaj folcloric, numindu-l indecent, l-au 
deversat în subtext, fără să reuşească să-l lichideze complet. Însă tot 
ceea ce este reprimat sfârşeşte prin a reveni, răbufnind, la suprafaţă; 
memoria acestui „complex antic” exondează mai târziu în ceremonia- 
lele folclorice şi, după câte vedem, în romanele provenite din matricea 
acestei spiritualitäti. 

Lumea lui Goma este una materială, cu fragmente de poveste a 
trupului şi a necesităţilor legate de el. Personajele sale hedoniste nu pot 
fi tratate drept cazuri de ,,naturalism”, „biologism” sau „fiziologie vul- 
gară”. Nu se poate vorbi aici de patologii şi efecte ereditare malefice, 
ci de o sensibilitate a naturalului, a percepţiei organice a lumii, care 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 713 


instaurează domeniul umanului şi omenescului chiar şi în condiţiile 
unei realităţi mortifiante. Preocupările mature ale copilului „din cali- 
dor” fac dovada victoriei forţelor naturale asupra efectelor nefaste ale 
civilizaţiei. Aventura scăldatului, cea a „mâncării, splendidele imagi- 
ni ce evocă „omenirea goală alergând prin viile-n floare” sunt încărcate 
de reminiscente folclorice. Cu toată „depravarea” şi „grosolănia” eta- 
lată, aceste scene au ceva din sacralitatea riturilor, ele figurează 
dezmätul sacru al pubertätii şi restabilesc dimensiunile „făr-de- 
bătrâneţii”. 

Carnavalizarea istoriei. 

În revista România literară, Alex Ştefănescu afirma despre auto- 
rul romanului Din calidor: „El vede lumea dintr-o perspectivă moral- 
administrativă şi vulgar-fiziologică” (nr. 21, 2002). Ne permitem a ne 
exprima rezervele faţă de această formulă pripită, aflată, bănuim, sub 
impresia rumorii generale, declanşate de jurnalele lui Paul Goma. 
Pentru cea de-a doua dimensiune, care a stârnit oprobriul criticului, am 
încercat ceva mai sus să invocăm contraargumente. În ce priveşte 
„perspectiva moral-administrativă”, se poate spune că şi acesta este un 
element indispensabil viziunii carnavaleşti, pe care şi-o asumă autorul, 
pe deplin justificată în economia romanului. 

E adevărat, naraţiunea lui Paul Goma este ancorată în social-isto- 
ricul concret, de care autorul nu poate face abstracţie din motive mai 
mult etice. De altfel, scriitorii basarabeni au fost întotdeauna marcați 
de istoria lor şi de necesitatea de a lua atitudine. În romanul Din cali- 
dor, Paul Goma îşi scoate temporar masca cinicului sarcastic din cele- 
lalte romane şi o înlocuieşte cu „blana de urs tândălit”, de sub al cărui 
chip se poate spune şi lua în derâdere orice manifestare de autoritate. 
Semnificațiile romanului depăşesc însă cu mult limitele temporale, 
spaţiale, social-politice, construind imaginea omului al cărui destin 
este împins până la maximum, evoluează pe muchie, în poziţia în care 
este posibilă orice răsturnare. Moralitatea, pentru Paul Goma, este o 
dimensiune transcendentală (dar nu în sensul de sacră), înscrisă în 
structura umană, ea este cea care menţine echilibrul în condiţiile fluc- 
tuante ale existenţei cotidiene. Această moralitate se alimentează din 
materia vie a stihiei populare. 

Imperativul moralității structurează naraţiunea Tatălui, a cărui 
voce este învestită cu sarcina de „a face lumină” în culoarele istoriei şi 
ale politicilor administrative. Acest imperativ nu permite a idealiza 
istoria, a o mitologiza chiar şi atunci când e vorba de figura sacră a lui 
Ştefan cel Mare. Trăgându-şi căciula brumărie pe o ureche şi mijindu- 
şi ţărăneşte ochiul, Tatăl aduce istoria în prezent, în planul orizontal al 
existenţei autentice, şi-o face familiară, o transformă în subiect de 
discuţie la şezători: „S-a-nchinat, s-a-nchinat, că aşa era moda pe-atun- 
ci — s-a prefăcut că se-nchină şi polonezilor, şi turcilor şi ungurilor — 
dar i-a bătut el pe toţi? Drept: pe rând, pe câte unul, cu ajutorul celor- 
lalţi... Da, bre, hătu-i ceara ei de is-to-rie! Dacă aşa ne-a fost nouă 
datul... Să ne dăm cu ghinişorul, să ne mai închinăm — ca să nu pierim 
striviti, înghiţiţi de scumpii noştri vecini...” . Profanarea istoriei se pro- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 714 


duce după poetica carnavalului, ale cărui forme de disimulatie instituie 
jocul semnificatiilor ambivalente. Replicile Tatălui reprezintă expresia 
ludicului popular cu rolul de a tempera şi a preveni posteritatea asupra 
precarităţii şi caducităţii demersurilor de sacralizare a evenimentelor 
istorice. 

Unitate în eterogenitate. 

„Calidorul” lui Paul Goma este un microcosmos al plurilingvis- 
mului social. Deşi tinde spre o reprezentare a totalităţii, romanul se 
impune ca o structură polimorfă, proteică, aflată totuşi sub imperiul 
construcţiei şi al viziunii arhitectonice. Aflându-se la răscrucea cultu- 
rilor, creatorul a asimilat forme diverse de figurare a lumii, principii 
eterogene de organizare a realităţii, surprinzând cu acuitate modelele 
pe care le-a simţit apropiate propriei situări. Vagabondajul imaginar 
printre diversele modalităţi narative urmăreşte explorarea sensurilor 
existenţei, a raporturilor interumane, a semnelor fundamentale ale 
lumii. 

Romanul denotă un stil hibrid, din el străbat la suprafaţă vocile 
îndepărtate ale naratorilor anonimi de speţă folclorică, ale cronicarilor 
moldoveni sau ale povestitorului de la Humuleşti. Oglindirea reciprocă 
a acestor limbaje, care comportă cu sine propriile intonaţii, expresi- 
vitäti, structuri social-ideologice, poziţii axiologice sau sensuri contex- 
tuale, generează surprinzătoare efecte stilistice. Autorul stilizează dife- 
rite forme ale naraţiunii orale la graniţă cu formele de vorbire nonlite- 
rară: reflecţii ştiinţifice, declamatii retorice, varii informaţii etc. Astfel 
că formulele specifice povestitorului popular (,carevasäzicä”) stau 
lesne în vecinătatea excursiunilor de natură livrescä: „Desigur, pictura, 
literatura — mai cu seamă poezia — au zugrăvit, cântat, consacrat alt 
punct-de-plecare; de-privire: fereastra”. Aspiraţia autorului în vederea 
creării unei polifonii muzicale se conjugă cu dorinţa orchestrării unei 
plurivocitäti autentice a discursului. 

Modelul acestei hibridizări trebuie căutat în primul rând în genu- 
rile dramatice ale folclorului român, în structurile imaginarului popu- 
lar, care leagă poetic ideologiile din toate timpurile şi sferele: 
„Mănenii aveau colindele lor, «păgâne» şi amestecate, doar câte un 
vers, cel mult o strofă se vâra să amintească despre lisus, că s-a născut, 
apoi numaidecât se întorceau la cerbi şi brazi, la nunţi cu stele, iar de 
colindat, colindau cum se colindă: în cete, umblând din gospodărie în 
gospodărie, după prietenie şi neprietenie — şi chiar duşmănie...”. 
Scriitorul preia de la aceste genuri modul de structurare a timpului şi a 
spaţiului în funcţie de fenomenele naturale şi evenimentele colective. 
Se instituie astfel un dialog cu modelele ce fac parte din acelaşi grup 
genetic, printre care cel al lui Creangă se profilează cu o deosebită pre- 
gnantä: „Aveam de gând să povestesc — din calidor — culesul viilor; şi 
după aceea să povestesc bine-bine tescuitul; şi după aceea să povestesc 
tulburelul; şi după aceea culesul päp’soiului şi, după ce dă omătul, să 
povestesc şezătorile ...; şi să povestesc iarna-pe-ulitä; şi sara-pe-deal; 
şi întreg Creangă” (subl. n.). Fragmentul poate fi interpretat ca un 
manifest, o profesiune de credinţă a acestui prozator care îşi etalează 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 715 


structurile narative modelatoare ce determinä caracterul proteic, etero- 
gen, social, dialogic al romanului. În cele din urmä, autorul ajunge 
fenomenologic la arhetipul care îi modelează ex profundis morfologia 
narativă — modelul Creangă — la rândul lui polimorfic şi inepuizabil. 

Enunturile romanului glisează în regimuri sociale eterogene, reto- 
rica lor etalând varii sfere de utilizare: de la limbajul ştiinţific, 
cronicăresc la cel familiar, uneori chiar licentios. Dincolo de a le 
accepta sau nu, menţionăm faptul că expresiile grosiere fac parte din 
inventarul lingvistic (neoficial) al sărbătorilor populare şi că sunt ele- 
mente structurale ale poeticii carnavalului. Ele reprezintă conştiinţa 
neoficială eliberată de ierarhiile şi restricţiile autoritare şi exprimă, în 
economia artisticului lui Paul Goma, dorinţa de a crea o lume polifo- 
nică, plurivocă, care să spună adevărul în toate modurile. 

Constiinta „disidentă” şi cea „carnavalescă” sunt manifestări ale 
spiritului secolului a XX-lea: modern şi postmodern. Pentru Paul 
Goma, literatura este o sursă virtuală de libertate, o modalitate de 
demolare a constrângerilor şi a limitărilor de tot felul. Scriitorului îi 
reuşeşte punerea în formă a unei realităţi umane care nu se lasă supusă 
plafonării şi standardizării ideologice, rămânând structural deschisă şi 
redefimbilă. Omul lui Paul Goma se dovedeşte a fi total diferit de per- 
sonajele cu mentalități formatate, resemnate, păşuniste, senine, 
evlavioase ale canonului literar instaurat după refluxul realismului 
socialist. Basarabenii extravertiti ai scriitorului cu viziuni cosmopolite 
şi prooccidentale constituie o replică şi o alternativă serioasă la galeria 
de mioritici canonizati. Se poate spune că Paul Goma reabilitează 
imaginea literaturii din Moldova dintre Prut şi Nistru, pe punctul de a 
sfârşi, la un moment dat, în autism, probând capacitatea ei de a se 
proiecta în dimensiunea celuilalt şi a accede la dimensiunea europeană 
cu propria diferenţă”. 


x 
Iată ce mi-a transmis Flori Bălănescu: 


“Maria Sava — Interviu cu istoricul Flori Bălănescu 
Paul Goma 75 — „Un om liber care a facut istorie” 


Maria Sava.: Cine sunteti, stimata doamna Flori Balanescu, si de 
unde atata curaj sa-i stati alaturi lui Paul Goma, marele indezirabil, 
memoria vie a tuturor lasitatilor celor care se cred dumnezeii culturii 
romane contemporane? 

Flori Balanescu.: Cine sunt eu mai putin conteaza, cred, si pen- 
tru ca e destul de delicat sa poti raspunde la o asemenea intrebare. Sunt 
un om simplu si lipsit de putere, care nu il paraseste pe Paul Goma pen- 
tru ca intelege cine este Paul Goma. Daca vreti, curajul meu este voin- 
ta de a fi alaturi de marele scriitor. 

M.S.: ,,....de ce Dumnezeul si Pastele mamei noastre ne-am nas- 
cut, daca nu avem picatura de memorie?” se intreaba marele scriitor in 
dialogul realizat cu dumneavoastra (Dialog, Flori Stanescu — Paul 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 716 


Goma, Ed. Vremea, 2008). Acum, dupa 20 de ani de la revolutia din 
decembrie '89 ne afundam tot mai mult in mlastinile istoriei, ca natie. 
Traim sub semnul rasturnarii valorilor, al dispretului fata de cei care s- 
au lasat martirizati pentru o cauza nobila, asa cum este si scriitorul Paul 
Goma. Existenta „experimentului Pitesti”, pe care l-a descris si Paul 
Goma in Patimile dupa Pitesti si despre care Stephane Courtois spu- 
nea: „Este cu adevarat un experiment de necrezut, cel mai dus la 
extrem” impunea un proces al comunismului? 

F.B.: Procesul comunismului in varianta Niirnberg ar fi fost 
necesar si fara sa fi existat in istoria si in constiinta noastra plaga 
Pitesti. Memoria noastra slabita de atatea amnezii voite ar fi trebuit sa 
fie traumatizata, sa o resimtim cronic dupa 1990, asa incat Procesul la 
care ne referim sa se fi impus de la sine. Insa, noi, romanii, ne pierdem 
foarte lesne in gargare inflacarate, pe tonuri ritoase, cu izuri revolutio- 
nare. Pana in toamna anului 1949, cand a inceput reeducarea in inchi- 
soarea de la Pitesti, vechiul regim din Romania primise toate lovituri- 
le mortale necesare preluarii puterii de catre comunisti: falsa reforma 
agrara, inlaturarea regimului monarhic, desfiintarea partidelor politice, 
marile valuri de arestari, infiintarea Securitatii, debutul colectivizarii, 
nationalizarile etc. etc. Toate acestea s-au facut dupa model sovietic, 
prin abuz, ilegalitate, crima. Cu mari suferinte omenesti. Erau de ajuns 
pentru un proces al comunismului, 45 de ani mai tarziu. Reeducarea nu 
a fost decat varful aisbergului. Daca vreti, un detaliu care nu face decat 
sa sublinieze prin oroare, grotesc si neverosimil criminalitatea regimu- 
lui comunist. Discutia despre reeducare este insa mai ampla, daca o 
abordam din perspectiva a ceea ce Goma a numit „reeducarea la scara 
nationala”. 

M.S.: Paul Goma este acuzat de antisemitism si de negationism. 
Am sa va dau un citat din cartea lui Alain Besançon, „Nenorocirea 
secolului. Despre comunism, nazism si unicitatea soah-ului”: 
„Comunismul nu e o inventie evreiasca. Este mai usor sa-i gasim ori- 
ginile in crestinism decat in iudaism, care n-a facut in aceasta privinta 
decat sa-i calce pe urme. Dar numerosi evreii s-au raliat inca de la nas- 
terea sa, la mijlocul secolului XIX-lea, asociindu-i-se ulterior cu ace- 
lasi zel si convingere nezdruncinata, abandonandu-si astfel comunita- 
tea, istoria si credinta, la fel cum crestinii si le-au abandonat pe ale lor. 
In aceasta aventura, evreii au jucat un rol important, dar rareori princi- 
pal. In 1917, majoritatea evreilor din Rusia nu au urmat partidul bolse- 
vic. Ei au ocupat in acest partid pozitii de prim-plan, insa tot mai 
subordonate pe masura ce lua amploare antisemitismul. Ramane ade- 
varat ca personaje ca lagoda, Kaganovici si multi altii in Rusia, in 
Europa Centrala si de Est rivalizeaza cu cei mai mari criminali ai 
secolului”. De ce adevarul lui Besancon e mai adevar decat al lui Paul 
Goma, acuzat de antisemitism pentru eseul „Saptamana Rosie”, a 
carui esenta este: noi romanii sa ne asumam ticalosii nostri, in aceeasi 
masura n-ar trebui si evreii sa si-i asume pe ai lor? 

F.B.: Cred ca este o chestiune de abordare s1/ sau de ton. Paul 
Goma este scriitor. lar discursul sau ramane fidel stilisticii bine subli- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 717 


niate a scriitorului. Ceea ce nu inseamna ca scriitorul Paul Goma spune 
altceva decat istoricul, ori decat eseistul. Pe de alta parte, spre deose- 
bire de multi dintre cei care scriu despre aceasta tematica Paul Goma 
are curajul de a spune exact ceea ce stie si gandeste, pentru ca are 
exercitiul libertatii, al normalitatii. Este neplacut, poate chiar dureros, 
dar noi nu avem acest exercitiu. Folosesc un „noi” generic, in care nu 
intra doar romanii. Oamenii, in general, sunt tentati sa reactioneze 
schematic pentru ca sunt deformati de retete gata mestecate. Stiu multi 
oameni care isi iau masuri de precautie ca sa nu li se aplice eticheta de 
antisemit”, unora le este teama sa pronunte/ scrie cuvantul „evreu”, 
indiferent de context. „Antisemitismul” si, mai ales, anti-antisemitis- 
mul au fost si sunt tot mai ideologizate. Din cate stim cu totii, ideolo- 
giile incorseteaza. Este frustrant si nefiresc, anormal, sa impui altora 
ceea ce tie nu iti convine, prieste; suferinta, ca si bunastarea sau ferici- 
rea popoarelor (daca ar fi sa admitem ca exista asa ceva) nu se trans- 
mit ca bunuri de tezaur, nu iti asigura nici capital de demnitate si nici 
nu trebuie sa te arunce in groapa cu lei. Fiecare natiune, fiecare popor 
trebuie sa lupte in permanenta pentru constiinta istorica si culturala, 
dar nu pe seama altora. Cum ar spune Goma: suferinta se merita! Din 
pacate, nici romanii nu au avut dorinta de a rupe raul de la radacina, de 
a se privi in oglinda fiind decisi sa suporte orice ar fi aflat dincolo. Este 
ca in medicina: sa ai curajul de a afla cum arati pe dinauntru. Cel mai 
performant ecograf nu poate fi decat propria constiinta. Paul Goma nu 
este nici „antisemit”, nici „negationist” (un alt eufemism). Pentru ca 
este, pur si simplu, un om liber, un scriitor normal. Toate exagerarile 
in ceea ce il priveste sunt hartuieli care nu au de a face cu o dezbatere 
libera de prejudecati si de, in primul rand, ceea ce as numi — tarele 
corectitudinii politice. Care a devenit o alta fata a cenzurii, una dintre 
cele mai subtile metode de a frana libertatea de expresie. 

M.S.: Vremelnicii diriguitori ai culturii romane contemporane 
incearca sa induca marelui public ideea ca Paul Goma e doar un mare 
disident frustrat pe motiv ca nu i se acorda onorurile cuvenite, valoa- 
rea lui ca scriitor fiind minimalizata. Insusi marele scriitor spune ca 
inca din anii '70 „...s-a luat decizia de a-l tacea pe Goma, de a nu se 
scrie despre el, nici de bine, nici de rau, deci de a-l inexista”. Nimic 
nou sub soare. Se pare ca in ticalosia lor stiu ca mai rea decat moartea 
fizica este moartea prin uitare. Asta imi aminteste de judecata solomo- 
nica a inteleptul Etan ben Hosia: „Intrucat moartea trupeasca a pârâ- 
tului Etan ben Hosia nu i s-a parut potrivita regelui, deoarece ar putea 
da oamenilor porniti a gandi rau prilej sa afirme ca Solomon cel mai 
intelept dintre regi, inabusa gandurile, persecuta pe invatatii scrisului 
si asa mai departe, 

Si intrucat, din amintita pricina, i se pare la fel de nepotrivit sa-l 
trimita pe pârâtul Etan ben Hosaia in ocnele sau carierele noastre de 
piatra ori la preotii din Bet-san ori in alte asezari, 

Pentru aceasta porunceste sa fie trecut sub tacerea mortii; nici 
unul din cuvintele sale sa nu ajunga la urechea norodului, nici pe calea 
vorbei, nici pe calea tablitelor de lut; pentru ca numele lui sa fie uitat 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 718 


de parca nu s-ar fi nascut si n-ar fi scris niciodata vreun rand”. (p. 284) 
(Relatare despre regele David - Stefan Heym) 

Cine se teme de Paul Goma si de ce este tinut la usa culturii 
romane, in vreme ce marii ticalosi au fost iertati, ca doar „a fost o vina 
generala"? 

F.S.: Cred ca am raspuns, indirect. Dar as vrea sa mai spun ceva: 
Nu „toata lumea” se teme de Paul Goma. lar Goma nu poate fi mini- 
malizat pentru ca il tin unii in afara marii scene. El face parte din cul- 
tura romana, a intrat singur. Si in aceasta cultura, asa cum este ea, si 
cata... sunt multi care il apreciaza, care scriu despre Paul Goma si 
despre scrierile sale. Daca va referiti, insa, la „puternicii zilei”, la 
oamenii cu haturile culturii, atunci, da, aveti dreptate. Tinerii il desco- 
pera cu uimire si incantare, am in ultima vreme tot mai multe 
semnale. Un mare scriitor nu poate fi ocultat la nesfarsit de artizanii 
canoanelor si istoriilor literare. Si vom avea cat de curand ce sa le 
oferim romanilor, mai tineri sau mai putin tineri: Paul Goma este deja 
disponibil in forma de editare clasica, dar urmeaza surprize. 

Este destul de simplu de raspuns la intrebarea „de ce?”: oglinda 
introspectiei le arata usierilor si portareilor literelor romane ceva ce nu 
le place. Fiinta omeneasca este atat de repede adaptabila confortului, 
incat ii este mai la indemana camasa calduroasa decat constiinta 
carcotasa. 

Nu are rost sa intram in detalii despre profilul moral al intelectua- 
lilor in comunism. Cei care il marginalizeaza si oculteaza pe Paul 
Goma azi nu isi fac probleme de felul in care sunt perceputi, de cum 
vor ramane in istorie (a literaturii, eventual) pentru ca si-au batut joc 
de singurul scriitor care a fost in stare sa fie consecvent cu principiul 
normalitatii; ca au incercat sa il ucida simbolic folosind armele 
Securitatii, ca dupa 1989 au continuat politica regimului comunist: nu 
este nici la 21 de ani de la caderea oficiala a comunismului in Romania 
cetatean roman si membru al USR sau al AFDPR. Niciunul dintre 
consilierii prezidentiali, ministrii, presedintii de asociatii si comitii de 
dupa 1989 — toti „intelectuali de marca” sau „directori de constiinta” — 
nu a fost muncit de grija de a contribui la repunerea fireasca in dreptu- 
ri a lui Paul Goma. 

Nu vreau sa grafiez niciun nume, isi fac singuri destula reclama. 

M.S.: Am recitit de cateva ori „Din calidor”. Pentru mine este una 
dintre cele mai frumoase evocari ale matricei in care s-a ivit si format 
un scriitor. Asociez muzicalitatea textului cu „Concertul pentru pian 
nr. 2 in C minor,” al lui Rachmaninov. Au acelasi tragism — povestea 
„Paradisului pierdut”, paradis al copilariei. Citeam zilele trecute ca 
scriitorul a acceptat invitatia scriitorilor din Basarabia de-a se intoarce 
la locul de bastina, sa-si revada „calidorul” lui drag. In vreme ce-mi 
aratam bucuria unei astfel de decizii, pe un site, un tanar poet basara- 
bean spunea: „mare dezamagire-l asteapta”. Revedeti o posibila intoar- 
cere a scriitorului acasa, ori va avea aceeasi soarta precum Balcescu: 
„patriis extorris ab oris”? Sa fie adevarat ca nu putem sa ne desprin- 
dem nicicum din fatalitatea de-a ne crucifica cei mai buni fii, ca natie, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 719 


asa cum bine zicea un prieten? 

F.B. M-a bucurat si pe mine initiativa. Dar nu mai mult de atat. 
Nu mai cred in astfel de lucruri pana nu vad. In luna august am facut 
o vizita privata cu un grup de prieteni la Mana, in regiunea Orhei- 
Basarabia. Este destul de trist, dar Mana actuala nu mai este ce a 
retinut copilul Paul Goma. Calidorul a fost salvat, din fericire pentru 
noi, in romanul „Din calidor”. In jurul numelui Paul Goma s-a 
inflamat multa lume in ultima vreme. Ramane de vazut daca romanii, 
ca sunt din dreapta ori din stanga Prutului, sunt in stare sa se tina de 
propriile vorbe. 

O intoarcere a lui Paul Goma „acasa” tine de alte resorturi, iar 
oamenii politici romani de pe cele doua maluri stiu foarte bine acest 
lucru. Este tragic, dar scriitorul roman exilat de 33 de ani la Paris, 
intr-un refugiu politic ce pare fara izbavire, s-a salvat prin limba 
romana, care i-a fost singura acasa. Este imposibil sa poti sa il minti pe 
Paul Goma, sa ii iei ochii cu sclipiciuri ca unui copil. Pe 2 octombrie 
implineste 75 de ani si este rusinos ca autoritatile romane nu au gasit 
un dram de bun simt pentru a restabili un strop de demnitate natio- 
nala, (re)punandu-l pe Paul Goma in drepturile care i-au fost furate de 
statul comunist si de cobreslasii scriitori. 

Revenind la intrebarea Dvs. nr. 2 as vrea sa spun ca Paul Goma 
nu s-a lasat ,martirizat”, ci a luptat mereu. Daca cititi cartile sale 
(Ostinato, Gherla-Latesti, Culoarea curcubeului, Soldatul 
cainelui) veti observa ca s-a luptat in permanenta, ca si-a luat mereu in 
raspar si in deradere tortionarii, chiar si atunci cand incercau sa il 
transforme in contrariul a ceea ce stim ca este. 

Nu este un martir. 

Paul Goma este un mare luptator, un neasemuit scriitor si, indife- 
rent de guvernamant, un om liber care a facut istorie. Aici este forta sa. 
De aceea este detestat si marginalizat. 

Pentru ca Paul Goma este Exemplul”. 


Ce-ar fi trebuit să fac, pentru ca Jurnalul să nu capete 
proporții elefantiaz(i)esti? Să-l scurtez, să-l ciuruiesc? Ca să 
“intre”? În ce să intre, Dumnezeule? Dar Jurnalul este moşia mea, 
nesfârşită, fără hotare, are dimensiunile pe care i le dau eu, nu 
accept să mi se pună stavile mărturiei mele. Repet ce-am mai 
spus: cui nu-i plac zicerile mele să caute în altă parte ziceri- 
scrisuri gâdilicioase pe la guşa cititorilor, a judecătorilor mei. 


Duminică 19 septembrie 2010 


Sănătatea mea, câtă mai era, se duce şi ea, se topeşte, se 
destramă. Nu mai văd eu Basarabia, chiar dacă guvernanţii de pe 
Bâc vor galopa (?) cu invitaţia oficială, cu cetăţenia, cu actele. 
Nici Ana nu o duce mai bine, suntem amândoi uzati până 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 720 


dincolo de urzeală. Doar Filip se mai ţine drept. 

Tot ziceam că-mi redactez Testamentul. Dar ce să mai adaug 
faţă de celelalte variante? Că nu voiu sicriu bogat? - am mai 
recitat din Eminescu; că nu vreau să fiu înmormântat la Chişinău 
(pe Aleea Clasicilor!), nici la Mana? Ci incinerat la Paris - că-i 
mai ieftin şi mai comod pentru mine, arsul pricinatic? Că nu 
vreau ca numele meu să fie dat vreunei străzi, ulite, scoale, 
biblioteci, răspântie, pieţe? Că am oroare - de pe acum !, fără să 
mă fi întrebat cineva... - de o eventuală statuie, pentru motivul că 
ochelarii pe nasul unui bust fac rău, deformează, alterează 
“spiritul” bustului? 

Ca anume să mai las cu limbă de moarte să nu mi se facă? 
Am uitat şi bine am făcut. A, da: să nu se tragă cu tunul, nici cu 
puşca, la ceremonia funerară - ca să nu fie zburătăite vräbiutele- 
sărăcuţele. 

La urma urmei viaţa mea nu mai poate fi cârpită cu 
întoarcerea la baştină. Întoarceri acasă am to-ot făcut, la ce bun 
să repet în real ceea ce am făcut în maimultcareal: în cărţi? 
Scrisul - şi pentru mine - este mai adevărat decât realitatea cea 
schimbăcioasă şi urâtoasă. 

Am fost avertizat, m-am avertizat singur-singurel: Întoar- 
cerea în Basarabia are să fie, nu doar o deziluzie, ci o eroare. 
A, chiar dacă sunt profesionist întru erori, aceasta ar fi o negatie; 
a mea. Dar, oameni buni (şi oame şi mai bune - ca basaraben- 
cele mele cele frumusetoase), eu m-am specializat în a nu avea o 
ţară, ce m-a apucat acum, la bătrâneţe şi la sfârşit de viaţă să-mi 
cârpesc inima cu un petic devenit străin, cu “baştina "? 

În primul rând că detest cuvântul, bulgăresc, se zice, oricum, 
slavdunărean, prea frate, în ureche cu “mlaştină”. Exagerez, 
dar nu am altul de pus în loc - care: “patrie”? “ţară”? Dar eu 
nu am nici, nici, sunt un exilat, adică un ieşit, un dat-afară-din, 
un alungat. 

Nici vorbă: mă alint, sunt un fitos, vorba contimporanilor 
mei văcăreşti. Pen’ că ce ştiu eu câte au îndurat sărmanii 
directori de conştiinţă, rămaşii pe loc, pe baricadele patriei? 
Habar n-am la ce “presiuni” au fost ei supuşi (că au fost, au 
fost...). De către cine, mă rog? De către propria-le conştiinţă, 
ce, nu le dau eu voie să posede aşa ceva? la să nu mai fac pe 
nebunul, să încerc să fiu şi eu nitel-mai-normal - ca ei. 

Ei, cum e când eşti normal ca e1? 

Muuult mai comod. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 721 


x 


Iată ce îmi trimite Flori Bălănescu: 


9.09.2010 ROMÂNIA 18.09.2010 CNSAS: “O nouă tristă veste 
Poetul Oskar Pastior 

“Dacă fiecare nouă dezvăluire a colaborării unor scriitori cu securitatea este un 
nou act de acuzare la adresa unui sistem şi a unui regim totalitar şi inuman, tăinuirea 
de către cei forțați să colaboreze cu poliția politică, a capitolului încheiat al ruşinosu- 
lui angajament, lasă un gust amar celor dragi, cunoscuţi, apropiaţi. 

Vineri, ziarele germane publicau o tulburătoare veste: regretatul Oskar Pastior, 
laureatul celei mai prestigioase distincţii literare germane, Premiul Biichner, a fost 
colaborator al Securităţii. Pastior, un neîntrecut magician al cuvintelor, nu a mai avut 
cuvinte spre a mărturisi acest „păcat”. 

Dezvăluirea publică acum, în paginile presei germane, a acestei descoperiri 
amare făcută de germanistul Stefan Sienerth, directorul Institutului pentru Cultura şi 
Istoria Germană în Sud-Estul Europei, împreună cu colegul său Peter Motzan, pro- 
voacă tristeţe şi consternare, avînd un neobişnuit de larg ecou şi datorită faptului că 
Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, în ultimul ei roman 
„Leagănul respirației” ("Atemschaukel"”) tematizează un episod al biografiei mai 
vîrstnicului ei prieten şi coleg şi al istoriei etnicilor germani din România: deporta- 
rea, spre finele celui de-al doilea război mondial, într-unul din lagărele de muncă din 
fosta Uniune Sovietică. Cu Stefan Sienerth, care în cadrul unui simpozion organizat 
la Jena (24 - 26 sept. 2010) susţine şi o prelegere despre colaborarea regretatului 
Oskar Pastior cu Securitatea, Rodica Binder a realizat un interviu telefonic pornind 
de la ideea că cercetările întreprinse în arhivele CNSAS constituie, într-un anume fel, 
şi o campanie de restabilire a adevărului, oricît de dureros ar fi acesta. 

Autorul interviului: Rodica Binder Redactor: Robert Schwartz 


Într-adevăr, “o nouă tristă veste”: şi Pastior, oameni buni? 

Probabil mâine se va publica reacția Hertei Müller. Nu ştiu 
ce anume va zice ea, dar nu mă pot stăpâni să citez dintr-un 
interviu al său de alaltăieri: 


România liberă 16 sept. 

Sabina Fati : Ati spus că „există o moştenire a dictaturii în România". Ce putea 
face elita intelectuală autohtonă pentru a schimba radical lucrurile după căderea 
regimului comunist? 

H.M.: În alte ţări intelectualii se ocupă mai mult de treburile politice, se 
discută mult mai mult şi mai aplicat pe marginea unor teme, ceea ce în România nu 
s-a întâmplat şi nici nu se va întâmpla. Din păcate, în România există alte obisnuinte, 
dar foarte multe ar putea depinde de intelectuali şi de tehnocrati. Scriitorii şi artiştii 
din România nici măcar nu au vrut să discute despre problemele colaborationismu- 
lui. Erau prea multi incurcati cu dictatura, aşa cred. (subl. mele, P.G.) 


Aşa, carevasăzică: “În alte ţări, intelectualii...” În care alte 
țări, mă rog? În România, în care voi, scriitorii şvabi n-aţi scos un 
mieunat, ati aşteptat, tremurînd - de atâta simţ... civic - să fiţi 
extraşi, de păr, de către statul german, contra muuulte mărci 
nemtesti? “În alte tări... intelectualii...” - care ţară? În Germania 
Federală?, unde “intelectualii se ocupă...” Dar parcă voi, svabii 
din Banat aveati alt crez politic, vă ziceati neomarxisti, îi batjo- 
coreati pe părinții voştri, acuzîndu-i de nazism, iar ca să vă 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 722 


pregătiți viitorul de aur, täceati ca peştii cei curajoşi, făceaţi 
pactul cu Diavolul şi învăţaţi-fără-profestor-holocaustologia - 
astfel aţi devenit mai ca-ca decât pa-pa : de ce nu v-aţi “refugiat” 
voi în Republica Sovietică nemteascä, măi tovarăşi Genosseni 
şvabi, unde vă era locul? 

“Scriitorii şi artiştii din România nici măcar nu au vrut Să 
discute despre problemele colaborationismului”- iată o afirmaţie 
iresponsabilă. Domnia ta, cât timp a vietuit în România, a 
discutat ceea ce le reproşezi românilor că nu făcuseră? 

Eu, în România, am făcut ceea ce trebuia să fac, ceea ce era 
normal să fac: mă exprimam în public şi suportam consecinţele - 
ce făcea Domnia ta, în acel timp? Măcar ti se auzea - la Timişoara 
- respirația invocată în titlul unei cărți, de atâta curaj nemtesc? 


x 


După o decadă de tensiuni, dezamăgiri, boli, descurajări, 
noroaie - ce minunätie a 9-a de Mahler, cu Luzern Festival 
Orchestra dirijată de minunatul Abbado! Pe Arte, aseară. 

Abbado: în inima mea nu poate fi separat de a 9-a de Mahler. 
Cu mâinile sale tepene - aşa mi se arată degetele lui sclerozate - 
dar cât de, nu atât expresive, cât... dragi. 

Ce consolare, ce mângâiere, pe fruntea mea, numai cicatrice 
- cu degetele tepene ale lui Abbado. 


Luni 20 septembrie 2010 


Numai veşti băloase, noroioase: cică ICR al lui Patapievici 
este infestat de securişti - mare noutate!; cică unul dintre cei mai 
activi - citeşte: care îi şi bate, la propriu, pe “proepinenti”, vorba 
academicianului Săraru (încă nu e?) - este o cunoştinţă de-a mea, 
Brânduşa Armanca: acum vreo douăzeci de ani mi-a luat un 
interviu - nu mi-l amintesc. Fireşte, cum să lipsească din această 
latrină (de ICR vorbesc) căcănarul Mihăieş? Dar Gaura- 
Căcăştoarei-Tru'?, limbistul fără odihnă? Ce să mai spun de jegul 
absolut Tismăneanu! 

Capac peste pupăză: ziarele de azi anunţă decernarea 
Legiunii de Onoare lui Baconschi. Căci, pentru ce fapte mari? 
Căci pentru faptili țiganilor de care Sarkozy nu se mai poate 
descotorosi fără a amplifica scandalul expulzärilor. Sarkozy ăsta: 
parc-ar fi românache, văr drept cu Băsescu, încrucişat cu Udrea, 
asa-1 merge mintea cea de pe urmă. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 723 


Marţi 21 septembrie 2010 


Echinoxul. 


Documentul 51 
INSPECTORATULUI REGIONAL DE POLIȚIE CHIŞINĂU Nr. 1799 
Anul 1941, Septembrie 12 
Către 
Poliţia de Reşedinţă, Bălţi 
Urmare la ordinul nostru Nr. 1051 din 26 august 1941, vă facem cunos- 
cut că din ordinul Domnului MAREŞAL ANTONESCU evreii nu vor mai purta 
nici un semn distinctiv. 
Luaţi măsuri pentru executarea întocmai a prezentului ordin. 


INSPECTOR REGIONAL, Şeful Serv. de sigur. 
Alfred Pacsimade C. Cristescu 
L.S. (semnătura) (septembrie) 

x 


Abia acum dau de un articol - nesemnat - publicat în 
România liberă în 2006. 

E lung textul - dar merită să fie amintit. Am încercat să astup 
câte o gaură - în Astra, în Roman intim - dar insuficient. 


“Represiunea impotriva culturii scrise 15 Iulie 2006 


“Represiunea impotriva culturii (Scriitori in inchisori) este numele 
uneia dintre noile sali vernisate cu prilejul celei de-a noua editii a Scolii de 
Vara, care se desfasoara in aceste zile la Memorialul Victimelor 
Comunismului si al Rezistentei. Este prima parte dintr-un triptic despre 
represiunea impotriva culturii, salii dedicate scriitorilor urmand sa i se adau- 
ge una dedicata artistilor si o alta istoricilor. Bazata pe cercetari de arhiva, pe 
studierea fiselor de incarcerare si a dosarelor de urmarire, ca si pe studiile de 
sinteza publicate in ultimii ani, noua sala este rodul unor investigatii care n- 
au fost facute cu detasarea omului de stiinta, ci cu participarea indurerata, 
uneori pana la insuportabil, a colegului de literatura si de istorie. Am muncit 
mai bine de un an la pregatirea materialelor pentru aceasta sala care tine in 
viata mea locul unei carti nescrise si prin care am incercat sa inteleg meca- 
nismele si natura urii impotriva culturii. In acest sens, concluziilor rezumate 
in cifre si informatii stricte publicate in aceste pagini li se adauga cutremura- 
toare studii de caz: Constant Tonegaru, Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, 
Nicu Steinhardt, Lucian Blaga, Procesul Noica-Pillat. Sunt destine prin repri- 
marea carora se urmarea nu doar distrugerea unor oameni, ci si stingerea 
samburelui de lumina al gandirii, al poeziei, al frumusetii. 

Sensul existential al reprimarii culturii consta in inversunarea de a infrange 
ceva ce nu poate fi infrant. (Ana Blandiana) 
Cronologia represiunii 
2 septembrie 1944 Moare Liviu Rebreanu si este demascat chiar in necrolo- 
guri ca gestapovist 
1945 Aparitia primei liste de carti interzise (2000 de titluri) 
1946 Este atacat Lucian Blaga 
1947 Lansarea in URSS a tezelor lui Jdanov impotriva cosmopolitismului 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 724 


1945-1949 Masive arestari de scriitori si ziaristi sub pretextul defascizarii 
Aplicarea tezelor jdanoviste in Romania. Leonte Rautu: "Impotriva cosmo- 
politismului si obiectivismului burghez in stiintele sociale". Sunt demascati 
Titu Maiorescu, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, dar si Lucretiu Patrascanu, 
Mihai Ralea, G. Calinescu 

8000 titluri interzise 
1948 Desfiintarea Academiei Romane si infiintarea concomitenta a 
Academiei RPR, ca "institutie de stat" 
Arestarea a numerosi fosti academicieni 
Interzicerea lui Arghezi in urma aparitiei in "Scanteia" a articolului "Poezia 
putrefactiei sau putrefactia poeziei" de Sorin Toma 
1949 Transformarea Societatii Scriitorilor Romani in Uniunea Scriitorilor 
din RPR, prilejuind epurarea a numerosi membri 
Infiintarea cenzurii sub forma unei institutii specializate numita "Directia 
generala a tipariturilor", devenita mai tarziu "Directia presei" 
1950 - Operatiunea de epurare a bibliotecilor pe baza unor alte "Instructiuni 
cu privire la selectarea cartilor din fondul bibliotecilor" 
1956 Congresul Scriitorilor din RPR 
- "Impotriva abaterilor de la spiritul de partid": demascari publice 
Demascarea lui Nicolae Labis si moartea lui la 21 de ani 
Condamnarea revistei "Steaua" pentru "poezia de notatie" si "evazionism" 
- Noi valuri de arestari ale intelectualilor 
1958 Procese publice 
Lotul Noica-Pillat 
1959 Demascarea lui Lucian Blaga de catre M. Beniuc 
1960 Libertatea de informare este ingradita prin lege. Apar "Instructiunile 
(nr. 346/13 octombrie 1960) privind stabilirea categoriilor de carti din biblio- 
teci": Fondurile D (documentar) si S (special) sunt accesibile doar cu apro- 
bari speciale 
1964 "Declaratia de independenta", urmata de destindere 
Deschiderea inchisorilor. Numai de la Aiud sunt eliberati, potrivit marturiei 
lui Petre Pandrea, 44 de scriitori. In total, de-a lungul perioadei comuniste au 
fost arestati aproape 300 scriitori, artisti, oameni de stiinta 
1971 "Tezele din iulie", inasprirea cenzurii 
1972 Norma secreta care obliga pe cei care au contacte cu strainii sa faca 
rapoarte scrise 
1972, 1977, 1981 Congrese al Uniunii Scriitorilor in care sunt alesi scriito- 
rii membri ai CC al PCR si se inaspresc relatiile dintre partid si scriitori 
1976 "Cantarea Romaniei" 
Primul dintre Congresele Culturii si Educatiei Socialiste 
1977 Desfiintarea cenzurii ca institutie si inasprirea ei ca fenomen ocult 
Miscarea Goma, arestarea si expulzarea scriitorului 
1983 Decretul 98 din 28 martie instituie controlul masinilor de scris 
Consfatuirea de la Mangalia, reiterarea "Tezelor din iulie" 
Desfiintarea Comitetului de Partid de la Uniunea Scriitorilor, in cadrul caruia 
se exprimasera critici la adresa politicii partidului 
1981-1989 Nu mai are loc nici o convocare a Consiliului Uniunii si nici un 
congres al scriitorilor 
- Mediul scriitoricesc este supravegheat si dominat de Securitate prin infor- 
matori, colaboratori, mijloace tehnice de ascultare, mijloace psihologice de 
influentare, interziceri de carti, interziceri de semnatura 

Scriitori interzisi 

Legea nr. 346 din 2 mai 1945 prevede infiintarea unei comisii pentru intoc- 
mirea listelor de publicatii interzise 
"Publicatiile scoase din circulatie pana la 1 august 1945". Cuprinde textul 
legii si o lista de 28 autori romani si 27 autori straini. Printre autorii fascisti 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 725 


figureaza W. Churchill si Charles de Gaulle. Anunta brosurile suplimentare 
de cate 1000 de titluri care vor aparea "pana la sfarsitul operatiunilor de 
defascizare" 
"Publicatiile scoase din circulatie pana la 1 iunie 1946"; 2692 titluri 
interzise 
"Publicatii scoase din circulatie pana la 1 mai 1948" elaborata de Serviciul 
Edituri si Control al Directiunii Literare, editata de Ministerul Artelor si 
Informatiilor, 500 pagini; 8438 titluri interzise. Printre acestea: 
Anton Pann - 3 titluri interzise 
Vasile Alecsandri 19 titluri interzise 
Mihail Kogalniceanu 19 titluri interzise 
Alexandru Odobescu 5 titluri interzise 
Mihai Eminescu 11 titluri interzise 
I.L. Caragiale 12 titluri interzise 
George Cosbuc 10 titluri interzise 
Ion Creanga 5 titluri interzise 
Ioan Slavici 8 titluri interzise 
Titu Maiorescu 7 titluri interzise 
Nicolae Iorga 214 titluri interzise 
Octavian Goga 28 titluri interzise 
Eugen Lovinescu 3 titluri interzise 
Lucian Blaga 14 titluri interzise 
De-a lungul anilor listele variaza, se transforma. Cu prilejul centenarelor, 
Eminescu, Creanga, Caragiale sunt sarbatoriti, alesi membri ai Academiei si 
"valorizati". 
Altii asteapta mai mult: 
Bacovia pana in 1956 
Blaga pana in 1962 
Iorga pana in 1965 
Maiorescu pana in 1967 
Lovinescu pana in 1968 
Dupa 1950 apar mai multe "Instructiuni cu privire la selectarea cartilor din 
fondul bibliotecilor", culminand cu "Instructiunile nr. 346/13 octombrie 1960 
privind stabilirea categoriilor fondurilor de carti din biblioteci" care infiintea- 
za "Fondul D" ("documentar”, accesibil, doar cu aprobari, specialistilor) si 
"Fondul S" ("special", practic inaccesibil). 
Vor mai aparea instructiuni si liste de completare in 1965, 1968, 1971, 1974, 
1981, 1986 
In 1986, la "Fondul S" al BCS existau 26.549 "unitati carte" si 16.000 "uni- 
tati periodice" 
In ultimii ani interdictiile se comunicau doar prin note telefonice 
Scriitori arestati 
Leonid Dimov 
Micaela Ghitescu 
I. Valjan 
Ion Omescu 
D. Vatamaniuc 
Ionel Brandabur 
Mircea Damian 
Nicolae Batzaria 
Andreas Birkner 
Emil Bocsa-Malin 
Barbu Brezianu 
Max Banus 
Henriette Yvonne Stahl 
Valeriu Anania 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 


Constantin Ciopraga 
Jacques Costin 
Ion Caraion 
Sergiu Dan 
Pericle Martinescu 
Miron Chiraleu 
Aurel Covaci 
Gabriel Tepelea 
Traian Dorz 

D'vid Gyula 
Andrei Ciurunga 
Ivan Denes 

Ion Vulcanescu 
Sandu Tudor 

Ion Frunzetti 
Romulus Dianu 
Ovidiu Cotrus 
Nicolae Balota 
Petre Tutea 

Ion Ioanid 
Nicolae Caratama 
Sergiu Filerot 
Ecaterina Balacioiu-Lovinescu 
Paul Goma 
Georgeta Cancicov 
Sergiu Grossu 
Arsavir Acterian 
Radu Gyr 

Stefan Popescu 
Petru Hossu 
Grigore Popa 
Marin Tarangul 
Pan Halippa 
Alexandru Ivasiuc 
George Ivascu 
Wolf Aichelburg 
Petre Pandrea 
Dumitru Vacariu 
I.D. Sarbu 

Stefan Nenitescu 
Viorel Gheorghita 
Al. Lascarov Moldovanu 
Emil Manu 

Aurel Martin 

Al. Hodos 

Ion Maxim 

Banu Radulescu 
Hans Bergel 

Al. Mironescu 
Meliusz Jozsef 

D. Staniloaie 
Zolt'n Franyo 
Nicolae Steinhardt 
Marcel Petrisor 
Olga Caba 

Vasile Netea 


726 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 


Teohar Mihadas 
Mircea Vulcanescu 
Ovid Aron Densusianu 
Al. Kalustian 
Vladimir Streinu 
Radu Cioculescu 
A.L. Zissu 

Romulus Vulcanescu 
Anatolie Panis 
Petronela Negosanu 
Horia Stanca 

Edgar Papu 

Vasile Militaru 

Petre Pascu 

P'sk'ndi Geza 

Mihai Mosandrei 

Ilie Paunescu 

Isac Peltz 

V. Copilu-Cheatra 
Constantin (Dinu) Pillat 
Emil Gulian 

D. lov 

N. Porsena 

Victor Valeriu Martinescu 
Oana Orlea 

Georg Scherg 

N. Davidescu 

Ion lovescu 

Petru Sfetca 

Barbu Slatineanu 

Al. Paleologu 

Ben Corlaciu 
Haralambie Gramescu 
Bucur Stanescu 

Ion Vinea 

Oskar Walter Cisek 
Constant Tonegaru 
Harald Siegmund 
Nichifor Crainic 

Ion Negoitescu 
Victor Papilian 

St. Aug. Doinas 
Constantin Noica 
Mihai Ursachi 
Nicole Valery-Grossu 
Pan Vizirescu 

D. Caracostea 
Pastorel Teodoreanu 
Vasile Voiculescu 
Alice Voinescu 
Virgil Carianopol 
Sergiu Al. George 
Belu Zilber 

Dumitru Ciurezu 
Onisifor Ghibu 
Laurentiu Cernet 


727 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 728 


Adrian Marino 
Nicolae Carandino 
Leonida Plamadeala 
Georg Scherg 

Florin Constantin Pavlovici 
Wiliam Totok 

Oskar Pastior 

Axente Sever Popovici 
Franz Liebhard 

Ovidiu Papadima 
Lucian Valea 

Erwin Wittstock 
Virgil Bulat 

Rolf Bossert 


Leonte Rautu: Impotriva cosmopolitismului si obiectivismului 
burghez in stiintele sociale, 1949 
"Teoria lui Blaga, in fond, reprezinta o calomnie cosmopolita la adresa popo- 
rului roman. Eroul fatalist al "Mioritei" este proclamat de aceasta "teorie" 
drept purtator al specificului national. Noi cunoastem alti purtatori ai acestui 
specific: pe eroii baladelor haiducesti, pe Horia si pe Tudor, pe Balcescu si 
pe Bolliac, pe taranii de la 1907 si pe luptatorii ceferisti de la 1933, pe Stefan 
Gheorghiu si Ilie Pintilie, pe eroii Doftanei si pe cei ai razboiului antihit- 
lerist." 
1... teoria latinitatii poporului roman a fost folosita pentru a izola Romania de 
vecina si aliata ei fireasca, Rusia, si a crea un suport planurilor expansionis- 
te ale puterilor occidentale si in special ale Frantei." 
"Unul din protagonisti stiintei istorice burgheze, hitleristul Gheorghe 
Bratianu, a emis chiar o teorie care avea menirea sa justifice cosmopolitismul 
in stiinta istoriei. "Intrucat intram in era atomica ? a declarat el in 1947 ? tre- 
buie sa dam atentie istoriei universale." 
"Sub lozinca artei pentru arta, pe care a aparat-o cu atata ardoare Titu 
Maiorescu, teoreticienii burghezi au falsificat intreaga istorie a literaturii 
romane." 
"Pe masura ascutirii luptei de clasa in genere, se ascute si lupta de clasa pe 
taram ideologic. Acest lucru este inevitabil atata vreme cat exista in afara 
lagarului democratiei si socialismului si un lagar imperialist, antidemocratic, 
atata vreme cat in interiorul tarii inca n-au fost definitiv lichidate clasele 
exploatatoare." 
"Trebuie sa spunem cu mult regret ca printre teoreticienii literari in a caror 
opera se manifesta puternic influentele cosmopolite este si academicianul 
Gh. Calinescu, a carui activitate democratica este bine cunoscuta. In lucrari- 
le sale, acad. Calinescu a aparat cu intransigenta teoria "artei pentru arta"". 
"Faptul ca leninismul s-a nascut tocmai in Rusia nu este deloc intamplator. 
Leninismul, care este punctul culminant al intregii culturi universale, este 
totodata si punctul culminant al culturii ruse." 
Tezele din iulie 1971 
"Va fi largita si intensificata propaganda ateista, organizarea actiunilor de 
masa pentru combaterea misticismului, a conceptiilor retrograde, pentru edu- 
carea intregului tineret in spiritul filosofiei noastre materialist-dialectice." 
"Va creste rolul Academiei de stiinte sociale si politice in dezbaterea proble- 
melor ideologice actuale ale vietii noastre social-politice, ale activitatii cultu- 
rale si creatiei artistice, in ridicarea combativitatii ideologice fata de influen- 
tele straine, in afirmarea puternica a filozofiei materialist-dialectice si a poli- 
ticii partidului nostru." 
"Se va asigura orientarea politica ferma, in special a publicatiilor cultural- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 729 


artistice, in directia promovarii artei si literaturii socialiste militante si com- 
baterii tendintelor de rupere a creatiei de realitatile noastre sociale, de publi- 
cul larg al oamenilor muncii." 
"Radioul si televiziunea vor stimula creatia de cantece revolutionare, patrio- 
tice, muncitoresti, precum si difuzarea lor in mase, organizand in acest sens 
concursuri de creatie si interpretare, spectacole speciale etc." 
"Se va exercita un control mai riguros, pentru evitarea publicarii unor lucra- 
ri literare care nu raspund cerintelor activitatii politico-educative a partidului 
nostru, a cartilor care promoveaza idei si conceptii daunatoare intereselor 
constructiei socialiste." 

Anii '80 
Dupa deschiderea inchisorilor din 1964 si relativa liberalizare care a urmat, 
dupa 1972 orizontul se reinchide treptat si Securitatea preia controlul absolut 
al societatii. In anii '80 represiunea devine profilactica, ea nu-si propune sa 
pedepseasca nesupunerea, ci sa o impiedice sa se produca. Erau folosite 
masuri complexe de supraveghere prin actiuni de filaj, microfoane plasate in 
institutii si locuinte, interceptarea scrisorilor, informatori avand ca scop des- 
curajarea elementului contestatar si mergand de la "influentarea pozitiva" si 
"temperare" pana la "spargerea anturajului", "izolare", "compromitere" prin 
intoxicare, dezinformare, lansare de zvonuri. 
In 1988, de exemplu, Securitatea avea in lucru in domeniul cultural 207 dosa- 
re de urmarire informativa, iar prin supraveghere informativa erau urmarite 
598 de persoane. 
Tot in 1988 au fost efectuate urmatoarele "masuri de prevenire" (termenii 
sunt din vocabularul Securitatii): 
10 avertizari 
139 atentionari 
206 influentari pozitive cetateni romani 
37 influentari pozitive cetateni straini 
300 informari la organele de partid 
641 semnalari la conducerea institutiilor unde lucrau cei urmariti 
124 semnalari la organele de militie 
3 destramari anturaj 
11 puneri in dezbatere publica 
287 la institutiile unde lucrau 
In ceea ce priveste informatori, ei erau mai numerosi decat urmaritii. In ace- 
lasi an, 1988, in domeniul cultural existau 1997 de surse, dintre care 639 
informatori, 590 persoane de sprijin, 31 rezidenti, 183 gazde casa de 
intalnire. Dintre ei 1132 aveau studii superioare, 860 studii medii si 102 
studii generale. 
La asta se adauga obligatia prin lege de a raporta discutiile cu strainii si pre- 
zentarea bianuala a masinii de scris la control. 


* 


Viaţa Basarabiei 1 Oct 2009. Din comentariile la mărturia 
lui Constantin Bobeică, extrag: 


“Basarabia, altfel decat o stiti: Beria, Beria, ai umplut Siberia 

“Mai tare decat Gulagul: Constantin Bobeica 

File negre din istoria romanilor de peste Prut 
In noaptea de 6 iulie 1949, intreaga Basarabie a fost cuprinsa de tipete, 
de impuscaturi Kalasnicov, de huruit asurzitor de camioane militare, de sta- 
fu inarmate care rupeau usile caselor si urlau la oameni intr-o limba straina, 
neinteleasa. De la un capat la altul al Basarabiei, se desfasura operatiunea 
banditeasca a Kremlinului, denumita conspirativ "IUG" (Sud), operatiune ce 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 730 


se derula conform Hotararii Biroului Politic al CC al Partidului Comunist al 
URSS nr. 1290-467ss (strict secret) din 6 aprilie 1949 "Cu privire la depor- 
tarea de pe teritoriul RSS Moldoveneasca a chiaburilor, fostilor mosieri, 
marilor comercianti, complicilor ocupantilor germani, persoanelor care 
au colaborat cu autoritatile germane si romane, a membrilor partidelor 
politice, a gardistilor albi, membrilor sectelor ilegale, cat si a familiilor 
tuturor categoriilor enumerate mai sus". Era al doilea mare val de depor- 
tari al romanilor de la Est de Prut. Hotararea prevedea "deportarea pe vecie 
in Siberia, Kazahstan si Asia Centrala a 11.293 de familii, cu 40.850 de 
oameni", care urmau sa fie transportati dincolo de muntii Ural, la mu de 
kilometri, in luna lui cuptor, cu 1573 de vagoane de vite, asamblate in zeci de 
esaloane ale mortii. 7620 de familii s-au ales cu dosare de "chiaburi", iar cele- 
lalte au fost acuzate de "colaborare cu fascistii si de apartenenta la partidele 
burgheze romanesti sau la secte religioase ilegale". Deportatilor li s-a inter- 
zis sa ia cu ei strictul necesar si orice bunuri materiale, intreaga lor avere fiind 
confiscata talhareste, fara nici un act sau proces verbal. Timp de decenii, 
aceasta fila neagra, scrisa de comunisti, a falfait si mai falfaie ca un zabranic 
peste destinul elitelor basarabene, smulse cu forta din vatra parinteasca si 
aruncate in pustietatile Siberiei si Kazahstanului. 
Martorul de sub ciresi 

Octogenarul Constantin Bobeica din comuna Codreanca, fostul judet 
Orhei, face parte din supravietuitorii gulagului siberian. Un martor viu, care 
dupa anul 1985 a spart tacerea si a inceput sa faca publice suferintele nestiu- 
te ale fratilor nostri, aruncati in neagra strainatate. Marturisirile sale consti- 
tuie, deopotriva, atat un document al nedreptatilor si umilintelor, cat si unul 
al tariei si credintei in dreptatea lui Dumnezeu. L-am gasit pe "invatatorul 
satului”, ca asa ii spun cu drag cei din Codreanca, in casuta lui cu veranda, 
acoperita din toate partile de pomi vigurosi, de nuci, prasazi (peri), caisi, visi- 
ni si ciresi. O vie curata, cultivata pe terase, intregeste gospodaria frumoasa 
a inteleptului si blajinului profesor de limba si literatura romana. E singur in 
imparatia verde. Sotia a plecat "ceva mai la deal", pentru totdeauna. Copiii si 
nepotii locuiesc la Chisinau, dar vin la casa parinteasca in fiecare sambata si 
duminica. Se misca si isi gateste singur, iar pe 5 iulie, imi spune cu un suras 
plin de intelesuri, a ciocnit cu cei dragi un paharut de vin ecologic, pentru 85 
de ani impliniti. Vorbim despre situatia din Moldova, si octogenarul imi 
spune ca nu pleaca la Domnul pana nu vede tara libera de comunism. Apoi, 
ii cade o umbra pe fata, cand incep sa-l intreb si sa-i rascolesc amintirile din 
iulie 1949 si cei sapte ani nesfarsiti de exil. Oricat de tare se tine, ochii 1 se 
umezesc si face pauze lungi, cand imi vorbeste cum si-a inmormantat mama 
in pamantul inghetat al Siberiei. Langa icoana din casa, langa opait, imi arata 
un vas mic, in care pastreaza pamantul adus din Sadrinsk, de la mormantul 
mamei. O lacrima tacuta, amara cat o viata de om, i se prelinge pe obraz si 
cu greu ma abtin sa nu-l imbratisez, sa-i iau macar un pic din suferinta si sa 
imprastii amintirea dureroasa din iarna anului 1956. 

Un cuptor pe roti 

"In noaptea de 6 iulie 1949, eu ma aflam la Chisinau, la sesiunea de 
vara. Terminam anul trei de facultate la Institutul pedagogic. Nu aveam de 
unde sti ca mama, sotia Grada si fiica noastra, Lenora, de 3 luni, fusesera 
aruncate pe la miez de noapte intr-un camion militar si duse intr-o directie 
necunoscuta. Pe mine m-au luat direct de la lectii, a doua zi, spunandu-mi 
taios ca sunt arestat, si eu, si familia mea. l-am intrebat pentru ce, dar enka- 
vedistii mi-au interzis sa pun intrebari. Imbrancindu-ma in camion, m-au dus 
la gara Chisinau, intr-o fundatura unde erau adunate sute de vagoane incer- 
cuite de militari. De peste tot rasunau ordine in limba rusa, urlete, tipete si 
bocete de femei, planset nesfarsit de copii, care rabufneau din vagoanele 
inchise si pazite de soldati. Un tablou de cosmar, de poarta a iadului, care nu 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 731 


poate fi descris, fiindca si azi, dupa 60 de ani, ma ia groaza si ma trec fiori 
reci cand imi amintesc. In acele clipe de infern, nu stiam ca majoritatea boce- 
telor infioratoare erau provocate de enkavedistii care rupeau cu brutalitate 
familiile in doua: barbatii aparte, femeile si copiii aparte. Nimeni dintre ares- 
tati nu stia ce va fi cu noi, iar eu, naivul, credeam ca sunt escortat la vagonul 
in care se afla familia mea... M-au aruncat intr-un cuptor cu 80 de suflete, 
toate din raionul Criuleni. Ai mei, se vede, erau burdusiti in alt vagon. 
Acasa... 

La 7 iulie, esalonul nostru a iesit din gara Chisinau si a luat-o intr-o 
directie necunoscuta. Cand, prin ferestruica de o schioapa, am zarit ca trecem 
Nistrul, m-a apucat o durere neinteleasa de inima, am simtit in adancul meu 
cum se intind si se smulg radacinile din mine, m-a apucat o teama ca vad pen- 
tru ultima oara pamantul natal si m-am simtit asa de mic si de strain, incat mi 
s-au impaienjenit ochii. Din mersul trenului, prin perdeaua de lacrimi, scum- 
pa icoana a Basarabiei se facea tot mai indepartata si mai trista, pana am pier- 
dut-o in rosul unui amurg sangerand. Ce a urmat nu are cum sa incapa in 
cuvinte sau in episoadele celui mai tare film de groaza: inchipuiti-va un 
vagon metalic, pentru transportul animalelor (marfar), cu o singura ferestrui- 
ca zabrelita, in care, ca scrumbiile in cutie, stau ticsite 80 de fiinte vii, care 
au nevoie de aer, de apa, de un colt izolat, de un WC, pentru ca maturii si 
copiii sa poata sa-si faca nevoile. Nimic din strictul necesar pentru un drum 
nu gaseai in cusca metalica, in care 80 de oameni si de copii se sufocau din 
cauza mirosului de vite, a zapuselii, a aerului imputit si a lipsei de oxigen. 
Mai ales in timpul zilei, cand soarele de iulie incingea metalul si vagonul se 
transforma intr-un cuptor pe roti. Temperaturile inalte ne coceau de vii. Sunt 
convins ca daca deportatii nu ar fi avut o credinta adanca in Dumnezeu, in 
pedeapsa divina pentru sinucidere, multi dintre ei si-ar fi pus capat zilelor sau 
ar fi murit de la arsita ucigatoare. Mult a contat pentru supravietuirea fieca- 
ruia ca oamenii de atunci, desi nu se cunosteau intre ei, aveau o cumsecade- 
nie nativa, se purtau ca intr-o familie, erau foarte intelegatori si, pe rand, 
duceau copiii si femeile langa ferestruica, sa rasufle aer curat, sa-i bata van- 
tul, sa vada cerul de afara. Barbatii aveau un calm de necrezut, nu dadeau nici 
un semn de panica sau de revolta. Si femeile si copiii se mai linisteau cand ii 
vedeau atat de calmi. Aproape nimeni dintre deportati nu cunostea limba 
rusa, si cand trenul se oprea in nesfarsitul stepelor sau la unele statii parasi- 
te, soldatii racneau sa coboram din vagoane si sa ne facem treburile. 
Moldovenii erau rusinosi, nu aveau deprinderea sa-si faca nevoile in public, 
impreuna, parinti si copii, barbati si femei. Eram singurul cunoscator de 
limba rusa din esalon si le-am lamurit soldatilor sa dea drumul mai intai 
femeilor si copiilor, apoi barbatilor, dar ei nu intelegeau ce e cu aiureala asta 
si ne priveau ca pe niste apucati. Cand au vazut ca barbatii nu coboara din 
vagon, pana ce femeile si copiii nu revin, au spus ca suntem "burjui" si ca nu 
degeaba ne duc la "ursii albi”. Abia atunci am inteles ca esalonul nostru tine 
calea spre Siberia. Totusi, nu eram siguri, fiindca intre barbati se vorbea ca 
rusii duceau multe esaloane in pustiu, le lasau inchise pe o linie moarta, pana 
pierea si putrezea toata lumea din vagoane. Cand dupa un an sau doi deschi- 
deau vagoanele, acolo erau doar mormane de schelete. Ba se zvonea chiar ca 
la unele esaloane le dadeau foc cu tot cu oameni, in altele aruncau grenade in 
vagoane si trageau cu mitraliera, pana ii ucideau pe toti. Dupa trei saptamani 
de arsita nebuna, de transpiratie pana la istovire si deshidratare, de injuraturi 
si tacanit neintrerupt de tren, de sete cumplita si aer imputit, de oameni care 
si-au dat sufletul pe drum, de scene de groaza (in una din statii, am vazut o 
femeie iesita din minti, iar la alta, doi parinti carora paza le permisese sa-si 
ingroape langa terasament copilul decedat), in noaptea de 23 iulie, esalonul a 
fost tras intr-o padure de conifere. Mirosea a rasinoase si a mlastina. Soldatii 
injurau tantarii si deportatii. Din vorba lor, am inteles ca am ajuns la destina- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 732 


tie, ca suntem in Tiumenia, o regiune de 9 ori mai mare decat teritoriul 
Frantei. Oare cea mai umilitoare, groaznica si de neimaginat calatorie, cu 
unul din esaloanele mortii, luase sfarsit? Eram vii! Priveam unii la altii si nu 
ne recunosteam: nebarbieriti, uscati sau umflati de foame, zdrentuiti si mur- 
dari, umbre miscatoare care nu stiam ce ne asteapta maine... 
Eram vii?" 
Targul de robi 
"In zori, ne-au scos din marfare, ne-au numarat, au sters din lista oamenii 
decedati pe drum si ne-au pus sa semnam pe propria raspundere ca orice ten- 
tativa de evadare din localitatea in care vom fi repartizati inseamna 25 de ani 
de ocna silnica. Apoi, la ordin, am fost dusi in apropiere, intr-o localitate des- 
tul de mare. Acolo eram asteptati de un grup de "nacialnici", iar ceva mai 
departe, langa cordonul de soldati, se imbulzeau, ca la urs, bastinasii, care 
inca nu stiam de ce ne priveau incruntati si cu ura neascunsa. 
Ciresul pe care il visa in Siberia 

In timp ce "nacialnicii" ne studiau cu privirea si discutau cu ofiterii care 
ne adusesera, sa vada cine si ce poate face, localnicii au inceput sa arunce cu 
vorbe grele in noi: "ucigasilor, banditilor, fascistilor - voi ne-ati ucis barbatii 
si copiii in razboi. Acum ati venit sa ne luati si painea de la gura". Si ne flu- 
turau amenintator din pumn. Moldovenii se uitau spre mine ca la un cunos- 
cator de limba rusa si ma tot intrebau nedumeriti: "Ce vor oamenii istea de la 
noi, ca nu le-am facut nici un rau?". Peste putin timp, am participat ca marfa 
vie la targul de sclavi. Sefu din diferite localitati veneau in fata deportatilor, 
se uitau la statura si varsta lor, la musculatura si ii intrebau daca nu sufera de 
boli, daca stiu sa lucreze la pamant, daca au ingrijit vreodata animale si, fara 
sa primeasca un raspuns, aruncau cate o injuratura de birjar. Cam peste doua 
ore, targul de moldoveni era ca incheiat: ramasesem eu si cativa batrani chi- 
nuiti, trecuti de 70 de ani. Cine ar fi avut nevoie de un intelectual in Siberia? 
Cand au venit iarasi la mine, am vorbit in rusa cu ei si le-am repetat ca am 
studii superioare neterminate, ca am lucrat cu elevii, ca stiu trei limbi straine 
si vreau sa predau in scoala. De asta data au inceput sa tipe, de parca le-as fi 
spart, din gresala, o lada cu vodca: "Cum, tu, dusman al puterii sovietice, sa 
inveti generatiile tinere, generatii care trebuie sa construiasca comunismul? 
Cum sa-ti incredintam copiii poporului tie, un dusman al poporului? Sa nu te 
mai auzim de scoala! De maine ai sa fii lemnar, ai sa faci sanii! Atat! Daca 
nu te duce capul la nimic, ai sa pieri de foame, ca e plina Siberia de oasele 
inteleghentiei"." 

"Natmen": dusman al poporului 

Din primele zile pe pamant siberian, cam peste tot, descopeream acelea- 
si priviri incarcate de ura ale bastinasilor si aceleasi acuzatii ca suntem fas- 
cisti si asasini, iar puterea sovetica e prea blanda si umana cu niste crimina- 
li, care trebuiau impuscati pe loc sau dusi la minele de uraniu, nu stramutati 
cu traiul dintr-o parte in alta. La Armizon, localitatea in care am muncit ca 
lemnar, am gasit o singura familie de basarabeni, intelectualii Gheorghe si 
Valentina Caminschi din Balti, deportati inca din iunie 1941. Avocatul 
Gheorghe Caminschi, poate si din cauza diferentei de varsta, a ramas pentru 
mine o carte inchisa, desi discutam destul de deschis mai multe probleme 
dureroase. Nu-l credeam ca pecetea de "dusman al poporului" e mai greu de 
dus decat foamea zilnica, decat dezmembrarea familiei si decat gerurile si 
vifornitele, decat roiurile de tantari si tauni, decat milioanele de plosnite care 
ne transformau noptile in cosmaruri. "Esti tanar si s-ar putea sa-ti dea voie 
sa te intorci acasa, dar acolo o sa gasesti alti oameni, lumea nu te va primi 
ca pe un martir, ci ca pe un dusman al poporului si, tine minte, lumea nicio- 
data nu o sa fie de partea ta, ci va fi de partea puterii”. Nu-l credeam. Pe 
urma am avut discutii cu familia de nemti Langoffer, deportati de pe Volga, 
de la care am retinut ca e cumplit sa fii nerus in Rusia, ca macar sa ai stea in 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 733 


frunte, dar daca faci parte din alt neam, esti tratat ca om de mana a doua. 
Codreanca se scalda in verdeata 

Nici pe Langofferi nu i-am crezut pana la capat. Apoi ne-am despartit, 
fiindca in urma demersurilor mele catre diferite instante, la inceputul lui 
1950, am obtinut dreptul sa ma transfer la familia mea, la Krutiha, localitate 
care se afla cam la 500 de km de Armizon. A fost cea mai mare bucurie trai- 
ta de mine in 7 ani de GULAG, cand mi-am imbratisat mama, sotia si fiica. 
O bucurie ce-avea repede sa fie umbrita. Acolo, timp de aproape 7 ani, le-am 
dat dreptate si lui Caminschi, si lui Langoffer, gustand zilnic din otrava ser- 
vita de autoritati si bastinasi din doua cupe la fel de veninoase: dangaua cu 
insemnele de "dusman al poporului" si statutul de a fi "natmen", adica mol- 
dovean (orice nerus, indiferent de nationalitate, era numit natmen, adica 
minoritar etnic - n.a.). Cand, in februarie 1956, am primit hotararea judecatii 
de reabilitare, am avut iluzia ca m-am spalat de pata murdara si rusinoasa 
pusa pe noi de un regim criminal, ca am scapat de complexul vinovatiei, dar, 
de-a lungul vietii, cu si fara ocazie, cand era vorba de victimele comunismu- 
lui, de deportarile criminale, auzeam cam aceeasi parere: "se vede ca totusi 
au facut ei ceva, daca i-au deportat". Atat cei de sus, cat si cei de jos bateau 
saua sau imi spuneau pe fata, deschis, ca statul sovietic a fost ingaduitor cu 
mine si cu familia mea lasandu-ne sa revenim la bastina, in Moldova. Si azi, 
dupa 60 de ani de la oribila crima a Kremlinului, puterea de la Chisinau 
considera ca atunci, in 1949, partidul a procedat corect, iar vina o poarta dus- 
manii de clasa. 

Boierii Siberiei 

Siberia era plina de moldoveni. Femeile noastre, ca sa-si reverse dure- 
rea instrainarii, compuneau diferite cantece, dar cel mai sfasietor era: "Beria, 
Beria,/ Ai umplut Siberia/ Nu cu hoti, nu cu talhari,/ Cu moldoveni gospoda- 
ri.// De la sapa, de la plug/ I-ai luat pe toti buluc/ Din livezi si de la vii/ l-ai 
adus in reci pustii.// I-ai adus cu mic, cu mare,/ Sa-ndure zile-amare,/ Amare 
si inghetate,/ De vii, de morti blestemate.// Fi-ti-ar, Berie, sa-ti fie,/ Sa n-ai 
scanduri de sicrie,/ Sa zdohnesti ca un bandit, De tot neamu-afurisit.//". 

Cand obtineam invoire sa plec in Sadrinsk, centrul raional, un orasel 
cam la 50 de km de noi, peste tot auzeam vorba romaneasca. Dupa socul din 
iulie 1949, cand au fost smulsi de la bastina, de la pamant, de la neamuri si 
traditie, cand le-a fost confiscata intreaga avere, cand au fost aruncati in pus- 
tiurile si baracile siberiene, cate 2-3 familii intr-o cameruta de 8-10 m patra- 
ti, dupa acel soc devastator, moldovenii si-au revenit treptat si au impus valo- 
rile si modul lor de viata, in localitatile de exil. Deportatii au cautat perma- 
nent buna convietuire cu comunitatile locale, dar rusii indoctrinati si orbiti de 
morbul superioritatii 11 tratau pe "dusmanii poporului" ca pe paria, exploata- 
tori hrapareti, oameni de prisos si periculosi, in drumul lor spre comunismul 
mondial. Ca sa vorbim deschis: ce civilizatie am gasit noi acolo de isi dadeau 
aere de superioritate? Nici cel mai uitat si prapadit sat din Basarabia nu arata 
asa de jalnic si inapoiat ca satele siberiene. 

Propaganda goala, coada de paun! Case de nimic, rablagite, neincapa- 
toare, incarcate de paduchi si plosnite, neingrijite cu deceniile. In nici un sat 
nu am vazut un gard sau o poarta. Macar arbori nu aveau la margine de drum 
sau langa casa. Femei ametite, barbati agresivi, beti crita, care cautau scandal 
cu deportati si isi ciomageau sotiile ca niste turbati, copii vagabonzi, pusi pe 
furturi si trandaveala. Lesbianismul, de care moldovenii se cruceau cand 
auzeau ca Massa e insurata cu Dasa, era frecvent practicat in satele siberiene. 
La inceput, si ultima lepadatura din sat, iesita dupa o betie din sant, iti scui- 
pa in obraz si te improsca cu un pachet de cuvinte murdare, fiindca se stia ca 
daca apare un conflict intre localnici si deportati, fara nici o cercetare, depor- 
tatii erau vinovati si urma "catorga" (ocna). Unele bastinase aveau cerul gurii 
negru, ca moldovencele aveau barbati, copii, familie, si nu erau snopite in 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 734 


batai ca ele, ci se intelegeau si se ajutau. Vai, ce soc a fost cand moldoven- 
cele au inceput sa nasca. 
Rastignirea de langa casa lui Bobeica 

Tipau ca ele trebuie sa robeasca, nu sa inmulteasca... dusmanii poporu- 
lui. Cand am intampinat anul nou 1950 si noi am inceput, dupa datina strabu- 
na, sa colindam familiile si cunoscutii, sa uram si sa jucam "Capra", bastina- 
sii au inmarmurit la vazul acelui spectacol stravechi, le-a disparut pe un timp 
duhul sovin, aerele de superioritate. lar in 1951, cand am obtinut dreptul sa 
ne construim case individuale, coada de paun s-a micsorat, fiindca in scurt 
timp, in Krutiha a aparut "mahalaua" moldoveneasca, un sat in sat, cu case 
spatioase, cu fantani, gard si poarta, cu pomi fructiferi si zarzavaturi in gra- 
dina. Cu flori in feresti, "ca acasa": muscate, craciunel, busuiocel. Si casele 
le-am imprejmuit cu brauri de flori, ca in Moldova, si pe langa gard am plan- 
tat malini, calini, mesteceni. Personal, am adus primii 7 meri de soiuri rezis- 
tente la ger, care s-au adaptat si au inceput sa rodeasca. Peste tot unde mol- 
dovenii puneau mana, pamantul Siberiei invia. Colhozul local, vesnic dator 
si cu mana intinsa, moldovenii l-au pus pe picioare si l-au facut bogat. Dar 
cate unelte agricole au inventat baietii nostri! Veneau din alte localitati la ate- 
lierul unde lucram strungar, sa le facem cultivatoare, pluguri, grape, coase, 
greble, sape etc. Teodor Cobaleanu, un flacauan din Dereneu, Calarasi, deve- 
nise un agricultor cu renume in regiune. Dupa moartea lui Stalin, am ajuns o 
comunitate peste care nu mai puteau calca abuziv, cand le abatea, nici local- 
nicii, nici autoritatile. In 1955, ne-a vizitat o comisie de la centru: seful enka- 
vedist, cand a vazut mahalaua "boiereasca" a moldovenilor, a exclamat in 
public: "Aveti noroc ca s-au schimbat timpurile, ca statul ar trebui sa va des- 
chiabureasca inca o data si sa va duca in lagarele din Vorcuta". Si inca un 
aspect esential in civilizarea Siberiei: satele de acolo nu aveau biserici si viata 
spirituala, asa ca moldovenilor le-a revenit misiunea sa mentina focul credin- 
tei pe un pamant strain, dar ortodox. Cu toata "reeducarea comunista" si ame- 
nintarile autoritatilor sa nu practicam ritualurile religioase, moldovenii au stat 
uniti sub crucea lui Dumnezeu. In taina faceam rugaciunile, botezul, cununia 
si inmormantarile. Sarmana mama, cand a fost smulsa pentru totdeauna din 
casa ei de la Codreanca, a luat cu ea cea mai scumpa avere - icoana de cunu- 
nie, pe care a tinut-o cu ea pana a fost coborata in pamantul inghetat de la 
Sadrinsk. 

Nu pot uita ca atunci cand s-a nascut a doua noastra fetita, bolnava si 
distrofica, viata copilei atarna de rugaciunile fierbinti ale mamei, care ne 
implora, pe mine si Grada, sa plecam pe ascuns la o biserica si sa o botezam. 
Fetita plangea incontinuu, nu se dezvolta, murea in bratele noastre. 
Comenduirea ne-ar fi arestat, daca paraseam Krutiha fara invoire. lar seful ei, 
Axentiev, avea inima de caine in el. Atunci, mamei i-a venit ideea sa-l invi- 
te pe fratele ramas in Moldova in vizita, iar cand comenduirea ne-a invoit in 
oras sa-l intampinam la gara, mama a luat nepotica si a plecat la biserica, 
unde a botezat-o. Din clipa cand a fost botezata, fata s-a cumintit, a inceput 
sa doarma linistit si a crescut ca un copil normal. Dupa moartea calaului tutu- 
ror popoarelor, Stalin, mai multi rusi veneau la moldoveni sa ia agheasma, 
lumanari, sa intrebe de sarbatorile ortodoxe, de un ritual sau altul. Pana la 
urma, am reusit sa ne infratim cu unii rusi locali, nu in temeiul ideologiei 
comuniste, ci al reintoarcerii lor catre ortodoxie. 

1956, 1979, 2009 

Mama a murit de inima rea: strainatatea o chinuia, dorul de casa, de 
satul natal, de neamuri o baga in pamant. In 1955, majoritatea familulor de 
moldoveni au fost reabilitate si au plecat la bastina. Dosarul familiei noastre, 
acuzate de nationalism romanesc, circula incet de la o instanta la alta. Cand 
a observat ca ramanem cam singuri in Krutiha, in februarie 1956, mama a 
cazut la pat si in doua saptamani am pierdut-o. Singura mangaiere a fost ca 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 735 


am reusit s-o ingropam dupa randuiala crestina, cu preot, in cimitirul biseri- 
cii ortodoxe de la Sadrinsk. De necrezut, dar a doua zi dupa inmormantare, 
am primit certificatul de reabilitare si dreptul sa revenim acasa. Pe mama am 
lasat-o in pamant strain, pentru totdeauna... Cumplita vama a GULAG-ului 
comunist. 

Dupa 23 de ani, in 1979, am facut 8 mii de km si am venit cu sotia mea, 
Grada, sa tamaiem si sa ingrijim mormantul mamei, sa revedem locurile 
deportarii. Nici in 1949, la deportare, nu mi s-a parut acea regiune atat de 
goala, posaca si deprimanta. Peste tot lume imbatranita si sate pustii. Ce pri- 
veliste dezolanta reprezenta Krutiha tineretii noastre... La plecare, deportatii 
lasasera un sat viu si un colhoz bogat. Acum, vantoaicele suierau prin bala- 
rii, prin case parasite si terenuri agricole paraginite. Putinii locuitori pe care 
i-am gasit, tot beti erau, ca in ziua cand am plecat, in 1956. Mahalaua mol- 
doveneasca era ocupata de localnici, dar casele nu fusesera ingrijite de la ple- 
carea noastra. Livezile plantate de "dusmani" se salbaticisera. Florile dispa- 
ruse. Proprietarul casei mele imi arata disperat la gradina, la pomii de mar, si 
se jeluia ca nu vor sa rodeasca (cum sa rodeasca daca nu au fost curatati si 
lastariti niciodata?). Am trecut prin cimitir si am ridicat mormintele fratilor 
nostri ramasi sa zaca in pustiul siberian. Le-am tamaiat si am aprins cate o 
lumanare. Temutul sef de comenduire Axentiev zacea, si el, sub un obelisc 
jerpelit. Cineva i-a smuls fotografia si a pus acolo o imagine cu un caine bul- 
dog. Ne-am rugat la Domnul sa-l ierte, daca poate. 

… La inceputul lui iulie 2009, cu ocazia celor 60 de ani de la monstruoa- 
sa crima a Kremlinului, deputatul Hotineanu, nascut in Siberia, a propus in 
sedinta Parlamentului R. Moldova un minut de reculegere in memoria victi- 
melor staliniste. Deputatii comunisti au refuzat sa se ridice in picioare, chiar 
daca parintii sau buneii unora dintre ei au fost deportati in iulie 1949, iar cati- 
va dintre deputati se nascusera in Siberia. Sa fi avut dreptate batranul 
Caminschi, atunci cand vorbea despre imposibila reabilitare a "dusmanilor 
poporului" in URSS? Imperiul raului s-a prabusit, dar nu si veninul pe care l- 
a lasat in sufletele ostaticilor comunismului sovietic." 

Intre stele si tarane 

Batranul profesor Constantin Bobeica pare detasat de varsta si de neca- 
zurile fizice care, tot mai des, ii dau tarcoale. Continua sa multumeasca 
Domnului pentru zilele daruite si sa fie incantat de fiecare rasarit de soare, 
dar cam de 9 ani, el se impotriveste, totusi, scurgerii timpului si isi aduna 
viata in... carti. Indemnat de mai multi oameni de cultura, octogenarul profe- 
sor aduce in scris marturii si documente inedite din viata Basarabiei, reinvie 
in amintiri perioada interbelica, ruperea de Tara si "eliberarea" impusa cu 
tancurile rusesti in iunie 1940, anii de razboi si de foamete organizata, dece- 
niul de genocid sovietic (1940-1950), cand peste un milion de romani basa- 
rabeni au fost ucisi sau deportati. Neinvinsul basarabean si-a botezat cartea 
vietii "Intre stele si tarane", daruindu-ne astfel nu o biografie individuala, ci 
o biografie a rezistentei neamului romanesc de la Est de Prut. lar sarma ghim- 
pata nu are cum sa nu rugineasca... Or, cum ma intreba octogenarul 
Constantin Bobeica, cine ar fi crezut, la Kremlin sau la Cotroceni, acum doua 
decenii, ca tricolorul nostru va falfai in toate localitatile si primariile din 
R.Moldova, iar basarabenii isi vor caligrafia dorurile si aspiratiile de reintre- 
gire in alfabet latin?! 

Alecu Reniţă 


Din Comentarii: 


“Basarabia, pamant romanesc ! 01.10.2009, 14:54 Felicitari pentru 
articolele despre Basarabia ! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 736 


01.10.2009, 21:07Marius lacomi 

Felicitari din suflet pentru articol. Neamul romanesc dupa 89 11 este dat 
sa-si afle istoria din astfel de articole, din carti aruncate pe tarabe intr-un colt 
intunecat, de pe internet (cum este cazul meu personal; a trecut un an de zile 
de cand, datorita marelui Paul Goma, mi-am redescoperit istoria) dar nici 
intr-un caz DIN CARTILE DE ISTORIE DE PE BANCILE SCOLII 
ROMANESTI. 

Sa-i dea Dumnezeu sanatate domnului profesor Constantin Bobeica si 
la cati mai multi cititori! 

Doamne ocroteste-i pe romani! 

Cu deosebit respect, 

Marius 


x 


Surpriză: am primit azi două exemplare dintr-un volum 
Paul Goma sau predica în Pustiu, editat la Chişinău în zilele 
acestea de Dinu Mihail. 

Cu autorul fusesem într-o corespondenţă susținută prin 
1992-1993, el fiind gazetar la Timpul (?)? În această culegere de 
texte ale mele - comentate de el - găsesc, surprins plăcut, 
gânduri şi ziceri pe care l-aş fi introdus bucuros in Scrisuri, dacă 
mi-aş fi adus aminte de ele. 

Îi voi scrie mâine, multumindu-i. 


x 


Incă o surpriză editorială: mi-au parvenit exemplarele de 
autor din Scrisuri I.! Ce fericire! 


Joi 22 septembrie 2010 


Deci: au venit, în sfârşit exemplarele din Serisuri I. Nu 
le-am putut număra, cred că 13. 

Bucurie şi desiluzie - au rămas multe greşeli necorectate. 
Astea ar putea fi ignorate, dar nu şi senzaţia că, de pildă textul 
“Dragă Mitică” este şi prea lung şi vulgar şi... bine, treacă de la 
mine paharul acesta... 


x 
Adineauri mi-au venit prn poştă, de la Bacău, două 
exemplare din Săptămâna Roşie ediție scoasă de Viorel Cucu, 
la Vicovia. 
Arată bine“economica”. Am scris editorului, multumindu-i. 


Joi 23 septembrie 2010 


Aseară mi-a venit un răvaş de la Consulatul Moldovei. 
M-a tulburat şi m-a enervat. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 737 


Îl pun, aici: 


De: henri065(ahotmail.com 

Objet : cetateniaRM 

Date : 22 septembre 2010 19:27:06 HAEC 
À: [email protected] 


Stimate domnule Goma, 

Serviciul Consular al Ambasadei RM în Franta este la dispozitia 
Dumneavoastră pentru a Vă consulta la subiectul de dobîndire a 
cetăţeniei Republicii Moldova de către străini. 

Vom fi bucuroşi a Vă găzdui la adresa Ambasadei, 22, rue 
Berlioz, Paris 75116, în orele de program — 09:00 — 18: 00, de luni 

plă]nă vineri sau la telefonul de contact al Misiunii 01 40 67 11 20 (tel. 
Portabil al Consulului — 06 10 60 15 56). 

Domnul Ambasador este disponibil a Vă saluta la Ambasadă în 
prima jumătate a zilelor de 28 (marți) sau 29 (miercuri) septembrie 
curent. 

Cu respect, 

Serviciul Consular al Ambasadei Republicii Moldova in Franţa. 


Am răspuns: 


De: [email protected] 

Objet : Sunt derutat: 

Date : 22 septembre 2010 20:23:55 HAEC 
À : [email protected] 


“Codreanu Ghenadie” este expeditorul misivei, dar tot nu se ştie 
cine este autorul invitaţiei. Cine? Şi cine este: “henri065 2 

“Serviciul Consular”? 

Apoi: 

Nu am primit de la guvernul de la Chisinäu nici un semn de viaţă, 
deci nu văd pentru ce m-aş consulta “la subiectul de dobîndire a 
cetăţeniei Re sublicii Moldova de către străini” - v-am citat cu 
sfinţenie. Am remarcat precizarea “de către străini” A 

Apoi - bis: Nu v-am solicitat niciodată, nimic, de unde până unde 
intervenţia “Serviciului Consular”? 

Apoi bis-bis: după ce mă anunțați că ...“ veţi fi bucuroşi să mă 
gäzduiti la adresa Ambasadei”, îmi stabiliţi programul : “în prima 
jumătate a zilelor de 28 (marţi) sau 29 (miercuri) septembrie curent”? 

Vă propun să aşteptaţi, până veţi primi instrucţiuni precise de la 
Chişinău - după aceea să mă contactaţi. 

Şi vă rog: nu-mi telefonati, folositi posta electronicà. 

Salut Colectivul de muncă a[1] consulatului. 

Paul Goma 


P.S. Se scrie “până”, nu “pănă” 


M-a bătut Dumnezeu: i-am corectat cu “pănă”, însă eu, 
corectorul, am scris “a consulatului”, în loc de “al”! 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 738 


x 


Observ, de la o vreme: Xiti îmi indică mulți vizitatori din 
“Federaţia Rusă” - fie români de-ai noştri stabiliți pe-acolo, fie 
basarabeni-bucovineni “înglobaţi” în URSS, în 1940. Oricum, 
multisori raportați la aimeii de peste hotare. 

Totodată bag de seamă că interesul israelienilor a scăzut 
până la absenţă, săptămâni întregi. S-or fi săturat de “minciunile” 
mele, l-am citat pe Laszlo. 

Observatorul cultural promitea, pentru ieri, 22 septembrie, 
în afara unui interviu al Hertei Muller, alte câteva texte despre 
Pastior. Nimic - nici ieri, nici azi. Să nu fi înţeles eu bine? Acel 
număr promis era doar varianta de hârtie? Nu cred şi ar fi foarte 
rău să fie aşa. Ne interesează şi pe noi, ne-şvabii cum şi-au păstrat 
şvabii poziţia în picioare (sau din contra). Eu unul m-am săturat 
să-l aud pe nemţii noştri - şi saşii -, pe ungurii noştri (pe evreii 
noştri nu-i pun la socoteală, ei ne numără pe toţi goii şi ne pun 
note de rea-purtare holocaustologică) - afirmînd ritos că numai 
românii au cedat presiunilor Securităţii, că numai românii au 
devenit turnători. Detest acest “numai”! 

Fireşte: evreii nu intră în categoriu turnători decât ocazional 
- ca Zalis. Evreii nu sunt turnători - nooo. Ar fi o insultă la 
adresa lor. Ei sunt, cinstit: securişti, citeşte: ne-oameni. 

Înapoi la oameni, adică la nemți şi la români. Au cedat - 
indiferent de... rasă - acei oameni care nu au mai putut suporta 
amenințările, santajele, asalturile, agresiunile Securităţii. 

Întrucât un Caraion este mai detestabil decât Pastior? Chiar 
necunoscînd faptele detestabile ale lui Pastior, nu pot judeca dacă 
A este mai odios decât B. Or am observat la Herta Muller în 
ultimele ei intervenţii, pe lângă o vădită confuzie (omenească, 
aşa ţi se întâmplă când ai minţit atâta, încât nu mai ştii ce era 
adevăr şi ce minciună din “amintiri” - vorbesc de afirmaţiile ei 
despre mama sa - care, în fapt, nu era mama sa) o vădită 
apărare... etnică. Această rătăcire - eu îi spun: luare razna - a 
început a lua proporţii în gura Hertei Miller, când s-a apucat ea 
să acuze întrega românime de... pasivitate, de dezinteres, de 
nediscutarea faptelor rele... Dar de unde până unde această inso- 
lentä de a critica “majoritatea naţională” (românimea) pentru 
apatie, lasitate? Ce a vrut să spună prin: "SCRIITORII ROMÂNI 
ERAU PREA ÎNCURCAŢI CU DICTATURA"? Nu sunt de 
acord cu adevărul afirmației, însă, fiind vorba de scriitori, cu ce 
altceva să fie...“încurcaţi '? 

Ca să reiasă că societatea germană (occidentală) este mai de 
respectat decât cea românească?; pentru a se înţelege că şi 
neomarxiştii bănăţeni cumpăraţi de statul german fac parte din... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 739 


societatea germană occidentală şi sunt curati ca lacrima - ei 
nefiind încurcaţi cu dictatura? Cine ştie ce vom mai afla despre 
cutare vânjos neamt din România, recuperat! 

Nu l-am cunoscut pe Pastior, ştiam doar că este de-al nostru 
- prin suferinţe, prin dureri, prin scris. Deasemeni nu ştiu cu ce 
fel de argumente îl vor apăra nemţii lui, după cum nu ştiu care 
fapte-rele îi sunt reproşate. Oricum, nu-i voi arunca piatra: şi eu 
am fost la Borodino. 

Herta Müller nu a fost - de aceea vorbeşte aiurea. Sper ca 
măcar acum, vorbind-scriind despre prietenul său Pastior să 
păstreze dreapta cumpănă. 

Nici Nicolae Manolescu nu a fost - măcar o secundă - închis. 
Să nu ne mirăm dacă peste o lună, peste un an, schimbîndu-se 
caraulele din prepeleacurile CNSAS-ului, înlocuitorii vor 
dezvălui - cu hârtii - că “Niki” a fost un delator, nu doar un 
“demascator” al antisemitului Goma. 

Tineti minte, scriitori români, fârtati obedienti ai turnäto- 
rului Manolescu Nicolae, încuviinţatori ai calomniilor sale - bine 
plătite de israelieni şi americani : sunteți complicii lui! Măcar 
prin tăcere. Să nu veniţi cu “explicaţii” de genul clasicelor: 
«Au fost presiuni...», findcă vă vor crede, eventual nevestele, 
amantele, fiicele - şi vecinele - avînd interes-de-complicitate. 
Istoria - pe care o detestati ca... delatoare - ba. 


x 


Părintele Hodiş de la Gutenberg mă anunţă că Jurnal 2007 
este gata - mă întreabă unde, la Chişinău, să trimită câteva 
exemplare - am dat adresa Uniunii Scriitorilor de acolo. 

Şi mie, la Paris, câte poate. 


x 


Am fost cu Filip la Centrul medical Couronne. 
Vin zile cumplite pentru noi. Va trebui să pun pa(vă)ză gurii 
mele pe hârtie. 


x 


Mihai Ciucanu îmi trimite un articol al lui Manolescu din 
Adevărul de ieri, 22 sept. Extrag numai pasajul care mă priveşte: 


“După 20 ani” (...) 

(...) “. In iunie 1990 am avut o clipă naivitatea să cred că Ion Iliescu îmi 
va spune mie adevărul despre mineriadă. O mărturisire „scăpată" în timpul 
unei întrevederi mă determinase să încerc să-l conving a o face publică. 
A doua zi s-a răzgândit însă şi n-a mai „scăpat" nicio mărturisire. Partea 
proastă e că am publicat în „România literară" interviul, aşa fără nici un 
interes cum era. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 740 


Mi-am pus în cap toată opoziţia. Degeaba m-am dat modest, că, vezi 
bine, n-am experienţa Orianei Fallaci etc. Gafa, căci gafă era, am plătit-o 
scump. Până la ultimul leu: cei care nu citiseră interviul l-au luat pe cuvânt 
pe Paul Goma, care a răspândit urbi et orbi vorba că l-am făcut pe Ion Iliescu 
Om, cu O mare. Încerc să dreg acum lacum, când? In 20107] busuiocul - 
(n.mea, P.G): de fapt îl întrebam cum de şi-a pierdut în lunile de după 
Revoluţie încrederea intelectualilor, dintre care unul (Constantin Toiu) 
prevăzuse cu câţiva ani înainte de Revoluţie că este Omul (cu O mare) aştep- 
tat. Era, cu siguranţă, pasajul cel mai... curajos din interviu.” 


Acest Manolescu: parcă ar fi frate cu Tudoran (să nu fie uitat 
Ivasiuc): minte, de fiecare dată altfel, nemaivînd în memorie 
prima “variantă”. Aceasta este a treia, după ştiinţa mea şi nu 
le-oi fi ştiind eu chiar pe toate. Cititorul iubitor de adevăr este 
invitat să consulte România literară din 6 iunie 1990 (oricum 
era o joi!), va constata (dar va accepta?) că puturosul turnätor 
Manolescu este şi un jalnic mitoman - nu chiar ca Ivasiuc, 
dar-însă-totuşi... 

“Saşa” inventase povestea cu Ceauşescu şi Ceauşeasca, 
“personaje ale romanului meu Uşa noastră cea de toate zilele” 
manuscris pe care nu-l citise, dar îl condamnase în gura mare ca 
un text lese-tovărăşiile lor (drept care de atunci, din aprilie 1970 
am fost total interzis în România şi aşa am rămas până la 
moartea tiranilor, în decembrie 1989); “Niki”, admirator şi 
ucenic al lui Saşa m-a “demascat” şi el fără milă: după el, care, 
de asemeni, nu citise decât... citatul dat de alt turnător şi om al 
Securităţii, H. Zalis : acesta mă acuzase de “antisemitism”: 
afirmasem că Israelul este un stat terorist, apartheidist, sclavagist 
(am mai spus-o de o sută de ori, dar dacă valetul ce pică, Gârbea 
nu crede...), urmarea : alungarea mea din literatura română. 


x 


Dragul de Jean Dumitraşcu îmi trimite: 


De : jeandumitrascu(@@yahoo.com 

Objet : scrisuri 

Date : 23 septembre 2010 23:10:41 HAEC 
À: [email protected] 


“Stimate Domnule Paul Goma, 
Am gasit la Bucuresti cartea Dvs. Va prezint mai jos un nou articol despre 
Dvs., ce va apare in numarul pe luna septembrie al revistei Arges (revista 
apare spre sfarsitul lunii), numar inchinat Dvs. 


“Lecţia de modestie 
Jean Dumitraşcu 
A vorbi despre modestie în lumea culturală este, în zilele noastre, o pro- 
fundă lovitură sub centură. Sunt celebre cazurile de scriitori/actori/muzicieni 
care, sub masca modestiei, nu ezită să-ţi înfigă, senin, cuțitul în spate. Si, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 741 


Doamne fereşte, să faci cuiva un bine! Automat, acesta va căuta, zâmbind 
angelic în faţă, dar subjugat unor impulsuri diabolice, să te distrugă, să se 
şteargă, astfel, orice urmă a unei mâini întinse când avea nevoie de ajutorul 
tău. Asta e regula, şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, nu din cărți. 

Şi totuşi... Există excepţii. Modestia este fundația solidă a tuturor 
virtuţilor, spunea Confucius. Este, în definitiv, cea mai frumoasă atitudine 
faţă de tine şi de altul. Nu ştiu cum se face, dar cel mai modest om pe care 
l-am cunoscut este Paul Goma. Când i-am acordat scriitorului, in absentia, 
Premiul Opera Omnia pentru întreaga operă literară, a fost citit, de către Flori 
Stănescu (Bălănescu) şi mesajul trimis de la Paris, la 29 iunie 2007, pe care 
e bine să ni-l reamintim: 

<<Dragi prieteni de la revista „Argeş”, de o săptamână mă străduiesc să 
însăilez cuvintele de mulţumire pentru onorarea cu premiul pentru... ce am 
scris — observați: am evitat cuvântul „operă”, fiindcă din aceea nu am, ci doar 
o sumă de „scrieri”, de „scrisuri” — şi, ca să închei fraza: Premiul pentru 
Scrisurile Scrise. De două ori bucurie: — premiul propriu-zis; — coincidenţă 
fericită: pică de ziua mea onomastică. Aşadar, vă mulţumesc şi vă urez ca la 
anul să acordati premiul unui scriitor având o adevarată operă. Şi vă 
îmbrăţişez, Paul Goma>>. 

În volumul „Dialog””, apărut în 2008 la Editura Vremea, Flori prezintă 
festivitatea de atunci dedicată scriitorului, mentionându-1 că am „„fost atât de 
emoţionat încât a spus că meritati şi un premiu pentru modestie”. Pe bună 
dreptate, am fost emoţionat, fiindcă, am înţeles, ad-hoc, faptul că, sătul de 
criticile aduse încă din 1967 încoace de anumiţi scriitori-politruci români că 
nu e... scriitor, Paul Goma însuşi, la 40 de ani distanţă, cu o operă colosală în 
spate, evita încă să spună că are „operă””, că este scriitor (şi încă, cel mai 
important scriitor de limbă română de azi), ci doar o sumă de „scrisuri””. Mai 
interesant, încă din 1967, aruncându-şi ochii pe dactilograma romanului 
Ostinato, Miron Radu Paraschivescu exclama: ,Dar băiatul ăsta e un 
Soljenitin român!””. Cum ne mărturisea la moartea lui Soljeniţin, la vremea 
aceea nu citise încă pe celebrul autor rus. Eticheta a prins şi de atunci se tot 
bate monedă pe aceasta. 

Dar Paul Goma este Paul Goma. Unic şi, pe cale de consecinţă, singur. 
De la superba carte de proză scurtă „Camera de alături””, de debut, din 1968, 
despre care am mai făcut vorbire (şi care ar fi trebuit să se numească Moartea 
noastră cea de toate zilele, dar cenzura a intervenit) şi până la ultimele 
volume. 

Cei care nu i-au citit decât o parte, desigur, din publicistică, pe care 
scriitorul Paul Goma a ajuns, în 2010, să o regrete amarnic („Publicistica 
mea..., ca şi volumul de mărturie „Culoarea curcubeului”, nu trebuia să vadă 
lumina tiparului””), nu-l consideră scriitor!!! Unii chiar recunosc franc faptul 
că nu i-au citit romanele, deci... nu este scriitor! Deh, au rămas cu lecturile 
din revista Săptămâna a lui Eugen Barbu. Cel mai important disident român, 
da, mai spun alţii, dar nu scriitor! În zadar a tot explicat scriitorul, din 1971 
încoace, că un roman al său nu este „nici roman-politic, nici roman-autobio- 
grafic, nici roman-diatribă (pamflet). Ci un roman, deci şi autobiografic, şi 
politic, şi diatribă, şi...”?. 

În modestia sa (experienţa de viaţă îşi spune cuvântul), scriitorul îşi 
intitulează ultima carte apărută foarte recent (Editura Curtea veche) foarte 
simplu Scrisuri. I. 1979-1989. Din nou, ideea de „scrisuri”?. Nu roman, nu 
Jurnal, nu autobiografie. Parte din ediţia de autor pe care o pregăteşte să 
apară... postum. Este incredibil, dar editurile româneşti nu se bat să-l publi- 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 742 


ce, cu toate că volumele se epuizează imediat. Paul Goma a ajuns „un scrii- 
tor internetizat”, cum o spune, cu o crâncenă modestie, în noile sale Scrisuri. 

Şi cum să uit mesajul primit acum câteva zile, bucuria dintre rânduri, 
că i-a mai apărut, în sfârşit, o carte! Sau că menţionează, în bio-bibliografia 
sa, că Centrul Cultural Piteşti i-a editat trei volume (în fapt, două, numai eu 
şi Flori ştim cum am reuşit, dar povestea Jurnalului meu cu Paul Goma zace 
într-o carte în căutare de sponsori). 

Acum, cu putin timp înaintea aniversării a 75 de ani de viaţă dedicați 
literaturii, libertății şi demnităţii noastre, îi dorim scriitorului Paul Goma 
sănătate şi cale lberă de a se întoarce Acasă! Cum spunea Nietzsche, nu 
pentru cei de astăzi scrie, ci pentru cei de mâine. Iar viitorul este de partea 
scriitorului Paul Goma”. 


Vineri 24 septembrie 2010 


Aceeaşi jale pe uliţa noastră. 


x 


In sfârşit, apare (în Adevărul) ceva în legătură cu Pastior: 


Oskar Pastior, „vinovatul fără vină“ 
Ana-Maria Onisei 20 sep 2010 

“Dosarele de la CNSAS, care atestă semnarea unui acord cu 
Securitatea, nu conţin delatiuni. Inainte de venirea la Bucureşti a scriitoarei 
Herta Müller, laureată în 2009 cu premiul Nobel şi apropiată a poetului, inte- 
lectualii analizează cazul Pastior. 

Dezvăluirea angajamentului lui Oskar Pastior cu Securitatea a generat 
reacţii în rândul intelectualilor fli jurnaliştilor români, opiniile balansând 
între analiza unei „vinovăţii” a poetului şi felul în care o colaborare cu 
Securitatea poate schimba perspectiva asupra operei sale. 

Oskar Pastior, născut în 1927 la Sibiu şi decedat în 2006 la Frankfurt, a 
semnat un acord de colaborare cu Securitatea în 1961, această dezvăluire 
fund pe larg comentată în presa germană la sfârşitul săptămânii trecute. 

Paralelă cu Giinter Grass 

Documentele pe care presa germană le-a dezvăluit nu conţin însă note 
informative pe care poetul le-ar fi dat Securităţii sub numele de cod Stein 
Otto. Vestea a venit „ca o palmă" pentru buna sa prietenă, laureata cu Nobel 
Herta Miiller, scriitoare de origine română. Ea pune semnarea acordului cu 
Securitatea, care s-a terminat în 1968, odată cu emigrarea lui Oskar Pastior în 
Occident, şi pe seama unui amănunt autobiografic: homosexualitatea lui era 
un motiv pentru care putea fi arestat în orice moment. 

„Nu mi-l pot închipui ca pe un turnător zelos - pentru el asta era calvar 
curat", povesteşte scriitoarea (căreia Pastior nu i-a vorbit niciodată despre 
angajamentul cu Securitatea), într-un interviu acordat cotidianului 
„Frankfurter Allgemeine Zeitung". 

Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, nuanteazä eventualita- 
tea unei sentinţe publice asupra lui Pastior: „Problema gravă este că ne va fi 
mereu extrem de greu să tragem linia de demarcaţie între oameni aduşi, 
într-un moment al vieţii lor, la disperare - ca Pastior - şi cei care au păşit pe 
drumul angajamentului şi al turnätoriei cu inima uşoară sau chiar cu pasiu- 
ne", afirmă Liiceanu într-o scrisoare deschisă, adăugând că „ceea ce s-a 
întâmplat cu Pastior nu face decât să arate încă o dată ce monstruozitate isto- 
rică ne-a fost dat să trăim". 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 743 


Jurnalista Rodica Binder de la „Deutsche Welle" vede o dublă-cheie a 
impactului dezvăluirii: pe de o parte caracterul obiectiv al acesteia - investi- 
garea arhivelor CNSAS fli o recuperare a trecutului, pe de alta, o puternică şi 
destabilizantă încărcătură emoţională. „Şocul este cu atât mai puternic, cu cât 
dezvăluirile implică persoane pentru care am fi băgat mâna în foc că nu au 
colaborat în vreun fel cu Securitatea", a declarat jurnalista pentru „Adevărul". 

„Intr-una dintre însemnările sale, citată şi în presa germană, Oskar 
Pastior se referea la a fi vinovat fără vină", a mai precizat Rodica Binder, care 
l-a fli cunoscut pe poet. Despre tăcerea acestuia, Binder afirmă: „E greu să 
dai o explicaţie de ce a tăcut, la fel cum e greu să spunem, defli situaţia e cu 
totul alta, de ce Giinter Grass, care se bucură şi de o autoritate morală, a 
ascuns atâta amar de vreme faptul că a făcut parte în tinereţe din trupele SS". 

„Criteriile estetice nu sunt şi cele morale" 

Corina Bernic, unul dintre traducătorii primei antologii din opera lui 
Pastior „Jaluzele deschise, jaluzele închise", care va apărea săptămâna aceas- 
ta la Editura Art, crede că Oskar Pastior nu trebuie etichetat ca „informator al 
Securităţii", afirmând că „din actele lui reiese că nu a fost util Securităţii”. 
Opera poetului nu poate fi umbrită de angajamentul cu Securitatea, consideră 
şi Gabriel H. Decuble, editorul antologiei. 

El explică pentru „Adevărul": „A considera Securitatea revelatorul 
suprem pentru valoarea unui autor mi se pare a fi o greşeală istorică, când 
ştim prea bine că rolul principal al poliţiei politice era să compromită tocmai 
prin astfel de «atingeri». Nu trebuie confundate criteriile: cel estetic cu cel 
moral". 

Cartea lagărului 

Cel mai recent roman al Hertei Müller, „Leagănul respirației", este 
inspirat de experienţa lui Oskar Pastior, care de la vârsta de 17 ani a fost 
deportat în URSS, între 1945 şi 1949. 

„A vrut să mă ajute cu amintirile lui. Ne-am întâlnit regulat, el poves- 
tea şi eu notam. Curând însă a apărut şi dorinţa să scriem împreună cartea", 
povesteşte Müller în finalul cărții, tradusă de Alexandru Al. Sahighian şi edi- 
tată de Humanitas Fiction. 

„După moartea sa (n.r. anul 2006) am fost ca paralizată. (...) Abia după 
un an m-am decis cu greu să mă despart de «noi» şi să scriu singură un 
roman", precizează Miller. 

"Nu mi-l pot închipui pe Pastior ca pe un turnător zelos - pentru el asta 
era calvar curat." p 

Herta Müller scriitoare 


Pastior: nefericitul căzut între fălcile istoriei feroce este bine 
apărat de Herta Müller. Mă bucur pentru amândoi nemţii. 


x 


Gabriel Pleşea îmi transmite: 


Ancheteonline.ro: 
“Gheorghe Musat, fondatorul casei de avocatura Musat& Asociatii, 
a fost ofiţer de Securitate timp de 13 ani. Muşat: "Am fost ofiţer de 
contrainformaţii, dar nu am făcut niciodata poliţie politică" 
de C.P. HotNews.ro Joi, 23 septembrie 2010, 17:02 
“Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a 
depus la Curtea de Apel Bucuresti o actiune in care solicita judecatorilor sa 
constate calitatile de lucrator si colaborator al Securitatii in cazul avocatului 
Gheorghe Musat, relateaza portalul ancheteonline.ro. Gheorghe Muşat este 
fondator si senior partner al renumitei case de avocatura Musat& 
Asociatii. Gheorghe Musat a declarat pentru HotNews.ro ca a fost ofiter de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 744 


contrainformatii timp de 12 ani, dar nu a facut niciodata politie politica. 

"CNSAS il acuza pe Musat ca a suprimat si a ingradit drepturile funda- 
mentale ale omului", scrie ancheteonline.ro. 

Potrivit sursei citate, Musat ar fi fost timp de 13 ani ofiter de Securitate 
(1970-1983), avind gradele de locotenent si, ulterior, locotenent major. 
In 1983 a fost trecut in rezerva si a devenit avocat (în 1983? Măi, drăcie - 
chiar în 1983, în plină teroare ceauşistă? - comentariul mei răutăcios, P.G.). 
In 1984, a fost arestat pentru ca ar fi dezvaluit unor cunostinte ca fusese 
securist si a fost condamnat la inchisoare.(?) 

In detentie la Aiud ar fi fost din nou recrutat de Securitate ca 
informator, cu numele conspirativ MIRON. CNSAS sustine, citat de 
ancheteonline.ro, ca Gheorghe Musat ar fi intocmit 100 de note informative 
despre colegii sai de celula, majoritatea condamnati politic. A fost eliberat 
conditionat in 1988. 

"Sint dispus sa discut oricind atit despre trecutul meu in contraspionaj, 
cit si despre perioada petrecuta in detentie la Aiud. Nu am absolut nimic de 
ascuns. Nu am facut niciodata politie politica, iar dosarele pe care le-am obti- 
nut certifica acest lucru. Am fost ofiter de contraspionaj timp de 12 ani, dar 
mi-am dat demisia pentru ca <<ma sufocam>>. Am fost lasat sa plec dupa 
trei demisii consecutive, iar pedeapsa a venit dupa un an, cind am fost 
condamnat pentru presupuse incalcari ale secretului de serviciu. Am fost 
incarcerat imediat la Aiud, unde presiunile au fost inimaginabile. Repet, nu 
am facut niciodata politie politica, toti colegii mei de detentie stiu acest 
lucru", a declarat Gheorghe Musat pentru HotNews.ro. 

In 1990, Gheorghe Musat a infiintat casa de avocatura 
Musat& Asociatii, unul dintre liderii pietei de profil. 

Cercetarea CNSAS pe numele lui Gheorghe Musat a inceput la solici- 
tarea Evenimentului Zilei, in calitate de membru al consiliului director al 
Fundatiei Orient Expres, dupa cum au declarat pentru HotNews.ro reprezen- 
tantii biroului de presa al CNSAS. 

Reamintim ca o decizie finala in privinta colaborarii cu Securitatea ca 
politie politica este data de instanta, in urma judecarii dosarului depus de 
CNSAS. 

].Ancheteonline.ro: Gheorghe Musat, fondatorul casei de avocatura 
Musat& Asociatii, a fost ofiter de Securitate timp de 13 ani. Musat: "Am fost 
ofiter de contrainformatii, dar nu am facut niciodata politie politica" 

Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a 
depus la Curtea de Apel Bucuresti o actiune in care solicita judecatorilor sa 
constate calitatile de lucrator si colaborator al Securitatii in cazul avocatului 
Gheorghe Musat, relateaza portalul ancheteonline.ro. Gheorghe Musat este 
fondator si senior partner al renumitei case de avocatura Musat& Asociatii. 
Gheorghe Musat a declarat pentru HotNews.ro ca a fost ofiter de contrainfor- 
matii timp de 12 ani, dar nu a facut niciodata politie politica”. 


Gabriel Pleşea adaugă: 


“Gheorghe Muşat, fondatorul casei de avocatura 
musat&asociatii a fost ofiter de securitate. Ăsta e tipul care 
i-a salvat pe Manolescu, Carmen Muşat si alții în procesul cu 
antisemitismul? ” 


Asta: el, cu scutu-i de “avocat” MAL i-a apărat pe I.B. Lefter, 
pe “Radu Ioanid” (cu Musata, alcătuind tripleta care a deschis 
focul holocaustizator împotriva mea, în 2003 în Observator 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 745 


cultural), pe Oişteanu, pe Laszlo, pe G. Andreescu, pe Antonesei, 
pe Dan Pavel, pe M.D. Gheorghiu, pe Gârnet, pe Gârbea şi pe 
Totok şi pe Wiesel şi pe I. Vianu...- chiar şi pe B. Marian... 

Până acum crezusem că numele Muşat al Carmenei cu 
acelaşi titlu îi venea de la soţ - “un avocat cu pregătire”, deşi 
(încă) tânăr... Ei bine, nu : Muşat nu vine de la soţul dânşii - 
purtînd numele Matei -, ci de la securistul ei tată Gheorghe, nume 
conspirativ: “Muşat”. Te pomeneşti că fiica a beneficiat, după 
1990, de aureola detinutului politic a lu” ta-su - aşa va fi ajuns la 
Amsterdam, să se doctorizeze cu Sorin, nepotul monumentului 
eliadic, doar nu a făcut degeaba täticutul 4 ani la Aiud, printre 
“banditi anticomuniști”, pe care îi încondeia de fiecare dată când 
se cerea “la doctor”? 

Nu nu este nici o confuzie: firma Musat&Drughie a apărat-o 
împotriva mea pe... Carmen Muşat, fiica patronului şi pe ai 
săi, pionieri holocaustologi puii revistei - culturale! - Observator 
cultural. 

Astfel se explică înfrângerea mea - totală, fără drept de apel 
în procesul intentat calomniatorilor: judecătoarea (nu mai caut în 
hârtii, ca să-i retranscriu aici numele-i odios) le-a dat dreptate lor, 
nu mie, calomniatul; ei aveau slobod să scrie ce le trecea prin cap, 
nu puteau fi măcar “atentionati”, altfel li s-ar fi atins “dreptul la 
exprimare”... 

În neinformarea mea, dădusem vina doar pe judecătoare, o 
oarecare gospodină şi pe tovarăşii ei de loc de producție, tot atât 
de timorati, de conditionati - mai ales că printre acuzaţii mei 
jumătate erau evrei, iar calomnia era pur evreiască, antisemitiza- 
toare. lată însă că, fără a da la o parte întâia ipoteză, 1 se lipeşte a 
doua: “Casa Muşat&Asociaţii” este, nu doar o sucursală a 
“justiţiei” practicată în România lui Iliescu&Constantinescu& 
Băsescu - adică total aservită Cotroceniului, dar, ca supliment 
este condusă de un securist! De Gheorghe Muşat! 

Abia acum îmi explic siguranţa cu care alde Mehr, Laszlo, 
Oişteanu, G. Andreescu îmi făceau “atmosferă” înainte de 
proces, nu doar asigurindu-mă că voi pierde, dar obrăznicindu-se, 
recrutaseră şi “martori” ca numitul Horodniceanu Mirel, 
luîndu-mă peste picior à propos de busturile în ghips autentic ale 
lui Stalin care tronează în toate casele israelienilor... Nu venea 
(sentimentul victoriei Binelui asupra Răului de mine) doar din 
faptul că ştiau: oricum, tot ei câştigă, dar, sunt apärati (!) de un 
important securist: Gheorghe Muşat, contraspionul lui peşte! 

lată cum a fost betonată alungarea mea, expulzarea din 
lumea lor, a celor care prin calomnie obţin posturi de ambasa- 
dori la Unesco, de directori de instituţii, de tribune permanente de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 746 


la care răspândesc, în continuare, minciuni, minciuni, minciuni. 

Pot eu lupta cu un astfel de monstru, caracatitoid, hienicefal? 
Fireşte, nu. 

Însă ne-fireşte, încerc: scriindu-i, punîndu-i pe hârtie, pe 
sticla ordinatorului - chiar dacă numărul receptorilor mei rămâne 
derizorie, ei nu vor dormi linistiti, asiguraţi ca nimeni-nu-va- 
spune-nimic, iar copiii, nepoţii gorniştilor vor avea o viaţă 
“normală”, netulburată de umbrele trecutului de căcat. 


Sâmbătă 25 septembrie 2010 


Tot aşa - până când? 
x 


Radu Botta îmi trimite acum o scrisoarea netrimisă altădată. 

În P.S. scrie: “va trimit si un film cu mine in poligon, m-am 
inarmat. Daca incepe din nou Revolutia, eu joc John Wayne de 
asta data, nu-l mai las pe Iliescu”. 

Asadar, scrisoarea: 


“Român nu se mai defineşte prin drama acestui popor în fa?a celorlati 
ci prin drama câtorva indivizi împotriva românilor trecuţi prin drama deper- 
sonalizării. 

Etic: afirmarea adevărului nu se mai defineşte ca moment ultim, lămuri- 
tor, de împăcare, ci românii ajunşi la aceasta confruntare aleg căi de mijloc. 
Aportul etic otrăveşte, nu luminează, întunecă tensiunea vitală. Să ştii e de 
rău augur. 

Atitudinile nu mai funcţionează, ideile nu mai circulă decât negociate, 
contextul fiind purtătorul de mesaj: vezi acuzaţiile de antisemitism pentru 
Goma care are o atitudine politică şi culturală, nu rasială, iar politicul şi 
lumea culturii este o lume în care confruntarea e miezul, însăşi legitimitatea 
discutiei. 

Lipsa capacităţii critice prin care ceva se pune la mijloc pentru că este 
la mijloc, o lume cultural amorfă ce nu reuşeşte să identifice şi exploreze 
resursele propii de luciditate. Goma rămâne un marginal. 

Demascarea devenită mască, iată de ce mulţi vorbesc pe tonul lui 
Goma, ne hrănim zilnic cu o astfel de atitudine, ea e peste tot, în ziare, la tele- 
viziune, dar din mijlocul vocilor care se amestecă numai Goma are dreptate, 
e vocea justă. Care este avantajul şi cum se diferenţiază această voce? Ce este 
până la urmă diferenţa dintre fundamentalism etic — să judeci întâmplările şi 
oamenii în absolut - şi retorică. 

Cum reuşeşte Goma să vadă, căci e clar că el vede ceva ce noi nu reuşim 
să vedem, este preocuparea lui pentru subiect, biografia, sau este o trăsătură 
de caracter? Dacă este o trăsătură de caracter cum se face că Goma e de unul 
singur? De ce nu sunt cel puţin cinci? 

Desprinderea de care avem nevoie pentru a găsi altceva este însuşi 
Goma, nici nu ne trebuie alt război pentru a califica şi destitui om cu om, idee 
cu idee din ce ce s-a petrecut, funcția lui culturală suplineste din perspectiva 
unei formidabile conştiinţe istorice şi a unei devastate experienţe personale 
ceea ce noi, ca fli generaţie nenăscută, ar trebui să o realizăm din alt resort, 
acela al unei lumi ce va veni. In Goma trecutul românesc de dinaintea sovie- 
telor se întâlneşte cu nimeni, cu noi. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 747 


Goma numeşte contextele. Claritatea lui e surprinzătoare cu privire la 
interesele de grup pe care, paradoxal, mai nimeni nu le definefite ca atare în 
presa românească pentru că fiecare face parte dintr-nu grup care se filează, 
compromite şi tace reciproc. El clarifică interesele de grup şi interesele per- 
sonale care sabotează interesul general, numeşte şi care ar fi acest interes 
general, numindu-l naţional. 

Goma de fapt nu-ţi dă prea multe opţiuni: condamni cu el tot ce se 
petrece şi evident că o faci. [ti mai oferă şi argumentele. Ce vede Goma şi noi 
nu reuşim să vedem? Simplu: agresiunea. El sesizează şi măsoară în ce fel 
agresiuna e iniţiată, întreţinută, argumentată. Trăim într-un mediu al agresiu- 
nii, din mijlocul ei, de aceea nu mai sesizăm, justificăm grăbit şi aiurea. In 
polemica pe care o duce, Goma nu e cel care agresează, care se ceartă cu toţi 
etc, ci este cel care sesizează şi înscrie fapta agresiunii. 

Argumentul: Goma are dreptate, şiă Vrem noi să ştim cât suntem de 
ticälosi, pentru ce? Care este miza, de ce am şti asta, ne ajută?! De ce ne-am 
privi în oglindă? În acel moment nu am mai putea trăi unii cu alţii, ar trebui 
să nu acceptăm nimic din ceea ce se spune şi ni se bagă pe gât. Trăim într-o 
lume care are un şir de convenţii care şi asigură vitalitate, dacă vine unul şi 
spune: ăsta e adevărul, ok, dar arată-ne şi cum am putea trăi astfel, dă-ne o 
nouă lume, adevărul nu este îndeajuns. Nu avem resursele de a creea o lume, 
una despre noi, ca aceea despre care vorbeşte Goma. 

Goma este recursul la Povestea întreagă, cunoaştem unii despre alţii 
numai fragmente, luăm numai pe spicuite ceva din celălalt, din acest slab 
contact unii cu alţii iese o lume strâmbă în care ierarhiile sunt răscolite. Goma 
corectează, e singurul care o face. Are un interes continuu către ceea ce 
numim Povestea [ntreagä. 

Nu există două tabere, organizarea e pe nuclee, nu exista o dispută, 
decât de la intelectualitate - aşa numită -, către putere. Intelectualitatea nu 
dezbate de una singura între/cu printre ei/ele. De unde spiritul de masă. Apoi 
tema este în mare una singura: puterea. Intelectualii se adreseaza exclusiv 
puterii argumentand un singur canal tematic fără a construi o alternativă, e o 
discuţie stearpă. Şi e o relaţie falsă căci nu poţi discuta de pe pozițiile numi- 
te fără să te angajezi, să lupti etc., mai apoi altul e obiectul de studiu. Puterea 
şi cultura sunt în raporturi de indiferenţă, în adâncuri. 

Chiar dacă sunt certati la cuțite apar împreună, vorbim despre oamenii 
singuri, e imposibil să nu simtă fiecare astfel momentul şi de aici trebuie por- 
nit nu la retezarea lor în grup, cum faceţi dumneavoastră, cu enumerări mitra- 
lieur. Autorii români — sunt toţi în Goma - nu am timpul şi savoarea lor pe 
îndelete, literar şi gastronomic sunt pe dietă, mănânc numai carne şi fructe. 
Trebuiesc deci ori scopiti pe îndelete, ori ignorati, în fond faptul scriitoricesc 
este pe lângă scriitori, în sensul în care scriitorii - cât sunt - se văd pe stradă, 
prin fotografii, serile vara, pe garduri, pe feţele oamenilor, şi faptul în sine e 
deajuns. Poţi vedea scriitorii unui spaţiu fără să citeşti nimic, scriitoreala e ca 
natura, la suprafaţă. Nu-mai-sunt-ei în două variante, ei-care-au-fugit şi ei- 
care-nu-sunt. N-au fugit din confruntarea cu realitatea şi conştiinţa etc, ei nu 
puteau confrunta, pe scurt ei nu ştiu despre ce vorbiti. Asta e formidabil. 
Subiectul este ce va fi. 

Se întreabă ca Liiceanu — avem noi clasă politică autentică? Nu se 
întreabă dacă avem o intelectualitate autentică. În mod efectiv clasă politică 
autentică avem, ne reprezintă ce avem. Intelectuali n-avem, nu ne reprezintă 
ce avem. 

Ei se salvează ieşind din contextul general şi intrarea în cel personal. 
Noi îi judecăm cum ei au trăit într-o ţară cu bătăi, închisori, lagăre etc, dar ei 
nu au trăit niciodată în acel context — au fost dintotdeauna nişte particulari -, 
îl neagă dacă nu sunt surprinşi de acest argument. Dacă nu au realizat atunci 
cu necesitate acel context, cu atât mai puţin acum îl vor accepta. Formale de 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 748 


a nega însă acea realitate sunt întotdeauna nişte capodopere etice, la concu- 
rentä cu tratatele vechi de justificare a sclavagismului. 

Pleşu spune: omul politic are un raport constant cu puterea. Nu cu 
oamenii, care este raportul cu oamenii, fenomenologic: de la mersul în 
maşină pînă la spiritele HDTV (high definition television). Nu o să mai găsiți 
timpul şi nevoia să şi crucificati, nu au pretins măcar lucrurile pentru care 
sunt acuzaţi şi nici nu au împiedicat, dacă e judecat cu fineţe, naşterea acelui 
moment de renaştere. L-au aşteptat ca şi noi toţi. 

Puterea este subiectul, chiar şi acum, numai asta: ce face Puterea. 
Numai Puric ocoleşte galant acest subiect dar cade în alte gropi. lar majori- 
tatea ori tac, ori aleg detalii despre care îşi permit să discute fără riscuri. Ei 
bine Puterea nu mai face multe, nu mai contează cine ne conduce, america- 
nii au ales un afro-american, contează numai ce facem noi, asta e lumea în 
care trăim. Puterea a dispărut. 

Când vin în România mi se pun la masă indivizi ce vorbesc lucruri pe 
care nu au de unde le şti, în fine, am stat în gazdă la generalul Munteanu, al 
doilea om după Pacepa. Căutam din uşă în uşă o gazdă şi... numai el m-a pri- 
mit, de unde să ştiu cine e? Dar am fost sedus literalmente de codurile prin 
care securiştii vorbesc între ei, ce aptitudini hermeneutice au ăştia, sunt unii 
adevăraţi alchimisti ai aparentelor, vrăjitori ai semnelor şi subînţelesului. A 
fost lansată imaginea Securităţii ca Brută, de fapt securitatea e Orice. 
Securitatea nu a dominat pe români, cel puţin în ultimele decade, pentru că 
era mai brută şi mai lipsită de scrupule ci pentru că era pur şi simplu mai 
deşteaptă, nu a mers în câteva cazuri dar rare, în care confruntarea a fost 
necesară. Adică ne-a bătut şi ne-a încarcerat pe toate fronturile, în marea 
cotonogeală națională. 

Despre Securitate şi ofiţerii care mi se pun la masă, nu mă supăr, şi 
întreb. Nu izgonesc pe nimeni, mi-am zis, nici pe Dracu”, dacă se pune la 
masă. Cel mai frumos, ei nu ştiu nimic despre mine deşi au un milion de 
amănunte cu totul şi cu totul indiferente, nu ştiu cine sunt dar într-un mod atât 
de straniu şi de tenace. Pe de altă parte, nu înţeleg ce vor deşi poate că îmi 
citesc articolele online unde mă dezvinovätesc în nestire. Cum se face că nu 
ătiu nimic?! Cum funcționează, ce caută ei să ştie? Le spun uneori că sunt 
republican, alteori regalist, alteori vreau crime şi să alung evreii din ţară, 
alteori sunt la rândul meu un evreu persecutat sau vreau să-i racolez din par- 
tea ruşilor. Faptul că nu ştiu mă onorează. Pe de altă parte, codurile lor sunt 
aceleaşi pe care le-am văzut folosite de Liiceanu şi Pleşu, emisiunile sunt pe 
Youtube, vă invit încă o dată şi vă propun poate, deşi s-ar putea să aveţi cheia 
scenariului. Cărturarii noştrii nu vorbesc decît unul despre altul, excludeti 
orice subiect străin ca simplu spectator care asistă doar, nu ca şi referent al 
discuţiei, veţi vedea că ei şi în faţa televizorului sunt singuri, izolaţi, 
completi, stabili. Aceste coduri în care ei se referă unul la altul, subtilitatea, 
graţia sugestiei, atacul, sunt, mi-am zis, aceleaşi! Cu cele pe care securiştii de 
la masa mea le practicau, pe care le lăudasem, talentele de hermeneuti! Deci 
Securitatea nu e o instituție, ci o limbă. De asta s-au prins Iliescu şi Pleşu 
atunci la început unii de alţii, de asta nu ati reuşit să vă prindeti dumneavoas- 
tră: pentru că ei vorbeau aceeaşi limbă şi dumneavoastră nu. Acum, impor- 
tant este joaca, limba viespilor, de pus într-un volum ce va fi un fel de 
Guernica, cum aţi spune dumneavoastră, sânge şi căcat. 

Din codurile acestea, cel mai interesant este palierul în care se afirmă 
adevărul. Apoi spune: suntem aici, doar aici, vorbim despre această situaţie. 
Către aceştia, te invit să vorbim despre ei, cu ei, şi ei să nu realizeze, o să-ţi 
placă. Pe de altă parte îmi rezerv dreptul de a te ataca, de a-ţi spune si tie ce 
părere am, de a pune într-o fabulă asemănătoare ceea ce de fapt ştim unul 
despre altul, să văd cum te aperi. O problemă mai gravă însoteşte acest Joc 
sau acest joc sunt toate, România, istoria, etc, pentru că ei nu se mai referă la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 749 


istorie ca la un fapt, cronologie care te determină, ci ca la sistemul meu de 
istorie contra sistemului tău — pe care eu îl determin -, într-o devălmăşie şi 
confuzie referentialä, ca la un sistem teoretic, descompus, în care unii mai 
inventează, asta e. 

De desfăcut limba pe care ei o vorbesc cum s-au mai făcut limbi cu 
dicționarele altor limbi pe masă. Până când nu vom învinge limba, se va vorbi 
în continuare, vor apărea reîncarnări ale cărturarilor noştrii şi mă tem că reîn- 
carnări şi ale dumneavoastră, care tipati din interiorul unei oale de beau- 
marin, din supă, uite-i p-ăştia! Pe când lor le e răcoare, numai dumneavoas- 
tră sesizati glaciatia. Am o explicaţie pentru ceea ce se petrece în România 
dar nu am una pentru ce nu se petrece în România: Goma. Ei nu au plăceri 
de ticăloşi, decât că toţi au, dar ceea ce au sunt delicii de hermeneuti. 
Oglinzile acestea sparte care ne cad în cap, metatextul — şi spuneam priete- 
nului meu pe o terasă cu securiştii la masă, X... mă îngroapă Metatextul... ei 
bine, aşa vin, ca un buldozer hermeneutic, ca un glob de Crăciun, ca suges- 
tiile de frunze uscate din muson, milioane, te îngroapă în faptele tale, ăn 
oamenii şi locurile pe unde ai fost, numind la întâmplare obiecte, locuri, nu 
mai ştii cînd ai fost privit şi cînd nu, începi jocul cu märgelele de sticlă şi 
dintr-un joc de baloane, poate într-o dupăamiază, comiti o crimă. Crima 
dispăruse de fapt în metatext, cum ştergi faianta in armată de un milion de ori 
fără să te mai întrebi dacă e bine, dacă e necesar, dacă e murdară, dacă e 
faianţă, dacă eşti tu. Şi cînd împuşti pe un nenea, la fel, pe tine te-au împuşcat 
alţii dinainte, cu faianta. De asta sunt Răul Absolut pentru că ei pot fi abso- 
lut şi asta e limba, securistul pe care îl pusese Stalin ca pe un omulet pe ulițele 
Rusiei, şi cumpărase nădragi şi pistol, nu mai e acelaşi cu securistul care în 
2009 ne mai ţine calea pe undeva, s-au mutat genetic şi pistolul s-a absorbit. 
Realitatea lor, îmi spuneam, este mai mare decît realitatea mea, pur şi simplu 
sunt un strat tectonic pe care numai un cutremur l-ar putea răvăşi. 

Nu vorbiti limba asta coruptă, sunt contaminat şi am renunţat să mai fac 
duşuri chimice să scap de ea, recunosc că nu ştiu să o uit. Aş dori însă altce- 
va, mai fără speranţă: să fac un dicţionar între o limbă veche, aşezată în 
confuzii şi retorică vinovată, şi una nouă, încă nu am găsit-o, s-ar putea să fie 
una şi mai veche, chiar m-aş bucura să recurgem la alte înţelesuri căci trebuie 
să punem altceva în cuvinte, asta e clar. Reeducarea, de ce n-am recurge şi 
noi, avem nevoie de ei dar nu chiar de ei, mai mult de respiraţia lor sau nu, 
că e otrăvită, dar nici de hoitul lor nu avem nevoie. Cînd v-am propus să-i rup 
picioarele lui Liiceanu mi-aţi spus să-l las cu picioare. Dacă picioarele tre- 
buiesc rupte, capul trebuie întors. Nu pentru că servim vreun bine şi vom 
trage cu botul din iesle, ci numai pentru a le da alte jucării, lor şi clonelor, 
discuţia serioasă aşa cum o duceti dumneavoastră nu merge, ei se joacă. 
Trebuie să facem jucării din subiectele astea, ţară, puşcărie, morţi de mizerie, 
foame, trădare etc, şi cum poţi să faci jucării din ăştiaă! Poate o singură 
soluţie, să-i pui să învie pe Gyr, pe Ghica şi să se joace ei la rîndul lor, din 
frazele tale. De Patapievici nu pomenesc, Patapievici e nebun, cu el nu ne 
jucăm. 

Morala e un domeniu de creaţie, plasticitate, creativitate, spune Pleşu, 
morala ca plasticitate e de fapt Opera Omnia, opera centrală de adevărat 
conducător de oi şi alţi creti, mai räzleti. România în acest moment al ei, a 
surprins bine. A ajuns în echipa lui Iliescu dar nu a venit din nici o formaţiune 
politică, nu e asta un exemplu de plasticitate, ce vrei mai mult. Şi mai Bine. 

Domnule Goma, am avut iar o săptămână românească la Amsterdam şi 
îmi propusesem să iau nişte ciuperci halucinogene şi să merg în Paradis, tre- 
buie să mărturisesc ca o tristeţe halucinatorie, şi cînd iau ciuperci tot în 
România ajung, nu mă mai pot intoxica, sunt deja intoxicat. Vreau să scap de 
subiectul ăsta. 

Ironia supremă: mai spun şi ceva cu sens, lansează un univers de sens, 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 750 


cărţi, televiziune, comentar, orice ai spune, dacă spui pe toate găurile, tot se 
aude. Ei au contract cu Nătăflete, cei care au şcoala fidelității precise ca şi 
meseria de a scrie sau meseria de a nu scrie, deci publicul face un contract. 
Cei care tac sunt cei care contează pentru ca nu au curajul de a intra în 
conflict, nu rentează, prestigiul este în mare parte frică sau indiferenţă disi- 
mulată, chiar şi carisma HDTV, high definition. Nimeni nu mai caută argu- 
mente împotrivă pentru că nu sunt instanţe care provoacă discuţia ci sunt guri 
care trăncănesc morăreşte. 

Pentru că de fapt discuţia ca atare e trădare într-un fel foarte specific, 
cea filozofică, a te analiza, a te curäti, a te critica, a te neutraliza unul pe altul 
şi a o lua de la început, tu eşti de fapt pentru celălalt o sursă de informaţii, un 
partener care nu mai contează să aibe o valoare morală ci să reprezinte o pro- 
vocare mai mare. Deci vorbeati şi de partizanatul dintre intelectuali ca cel al 
celor care îşi fac servicii unii altora, îşi fac şi deservicii evident, dar ei sunt 
fideli acestor deservicii, pentru că e Provocarea în sensul augmentării, nu în 
sensul argumentării. 

Cum trăiesc Adevărul aceşti oameni, căci iubirea de Adevăr e ca iubi- 
rea de femeie, în toate poziţiile. Îmi place banda desenată cu Pic şi Poc pe 
care aţi început- o cu Liiceanu şi Pleşu, Pic-de-pe-scaun-ce-deştept sunt şi 
“Poc”-uite-ai-şi căzut, adică filozofia tontoroi pe mormântul lui Noica şi în 
general prin cartier. Adevărul poate fi trăit extatic, cum face Puric, l-a fulge- 
rat şi i-a ars toată biblioteca. Sau o iubire de Adevăr cochetă: Pleşu, şi el a 
fost pe muntele Athos, şi el a învăţat ceva, vorbeşte de portretul omogen al 
unei ţări imediat ce a coborit de pe munte, care l-a inspirat aşa cum a venit 
Ceausescu din China, şi el a venit inspirat, e drept, alţi oameni, alte drepturi, 
alte dimensiuni ale demagogiei. Nu poti iubi Adevärul cu un organ pe care 
nu-l ai, cu organul vecinului, bunăoară. Concluzia : orice le-ai spune şi ori- 
cum ti-ar da dreptate, rămîn departe, fruncea. 

Şi ce au învăţat. Ei vorbesc despre Schitul Prodromu ca despre o 
cazarmă, au avut vedenia înregimentării, a societăţii cu un crez clar şi care 
munceşte în ordine, au avut de fapt una bucată viziune: Comunismul. Asta 
au văzut în schit. De ce? Pentru că asta văd ei cînd privesc în Sus. Dacă Pleşu 
vorbeşte despre mănăstire ca despre o cazarmă, nu mai e decît o vîrstă a celor 
care au trăit Revoluţia deja formaţi, nu-i putem măcar face să viseze pentru 
că de ar visa, ar face aceeaşi Românie, ar visa înapoi, dacă mi se permite. Ce 
au visat şi văzut însă în “cantonamentul sever”, cum numea Pleşu Păltinişul 
intr-o scrisoare a lui Noica pentru Arşavir Acterian. Ori poate Noica 1-a 
pregătit să ia “puterea în cultură”, un fel de comando ceresc. 

Critica — demascarea, avem nevoie de ea oriunde ?i oricum. 

Pleşu pomeneşte, emisiunea e publicată pe net, de atelierul de cizmărie 
din cadrul mănăstirii. De minunea atelierului de cizmărie, ordonat, formida- 
bil - din aceeaşi viziune a ieşit Ceauşescu! -, deci un materialism cras, un 
materialism aşa cum numai Teodorescu poate avea, şi el cînd vorbeşte de 
mănăstiri enumeră ornamente, ţurăurii de pe clădire, un istoric deci fără 
conştiinţă istorică, aşa cum e Pleşu e un teoretician fără vocaţie de bibliotecă, 
un Vasile Conta care l-a citit pe Arghezi. Şi care încă mai aleargă. 

Aş prefera să fiu omul cu întrebarea, nu cel purtator de Bine, pe mine 
întrebarea mă duce, cum pe dumneavoastră v-au dus cam departe răspunsu- 
rile. Pentru generaţia tînără sau care a atins maturitatea trebuie să mizăm pe 
altceva, răspunsurile sunt în comă. Dar nu cu întrebarea dilematică, cu 
întrebările închise. 

Vreau să lămuresc şi problema talentului, că e-n dispută. Talentul e ins- 
trumentul care se pune în slujba mesajului, deseori însumează mesajul. 
Măsurînd contribuţia vocii, gesticulaţiei, adjectivelor, spunem că aveţi talent. 
Talentul este însă indiferent unui mare scriitor, sunt nume imense ale litera- 
turii universale care n-au avut pic de talent. Dar au avut vocaţie. 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 751 


Aceeasi dexteritate ezoterică, ca şi securiştii, Pleşu şi Liiceanu, acelaşi 
teatru: noi, ei, tu, el, aceeaşi mise-en-scene mentale, încurcaţi în perdele. 
Dumneavoastră sunteţi un exoteric: dezväluiti, demascati, dar raportul nu 
poate fi modificat prea tare. Interesant este de mäsurat cât v-ati certat cu 
Ceauşescu şi cât de unul singur pentru că nu sunteţi acceptat nici în situaţia 
actuală, de relativă libertate. Duşmanul dumneavoastră nu este măcar comu- 
nismul şi Cizmarul. Şi pe vremea împuşcatului v-aţi certat cu altceva, cu alt- 
cineva, din altceva. E interesant de pus în ordine asta. 

Acest loc în afara a tot ceea ce se desface şi nărozeşte în ţară împotrivă, 
venit dintr-o tradiţie cavalerească a celui care îşi dă foc, (în sensul unei arde- 
ri totale!) acest loc trebuie păstrat. Goma e important şi dacă nu ar avea drep- 
tate, de acolo de unde e, başca pentru că numai Goma are dreptate, deci are 
dreptate la pătrat. Locul Goma, cel care se desprinde, care este bătut de ruşi 
şi apoi de toţi ai lui şi care se întoarce înapoi restaurînd din cenuşă — pe hâr- 
tie - o comunitate de cataleptici, de oameni peste care s-a tras uşa de la frigi- 
der şi au adormit în frigul şi în bezna unei ideologii. Uneori o comunitate e 
în pumnul unui singur om, straniu că acest fapt să se petreacă acum, în epoca 
internetului, cărților, dar suntem la fel de lenți, păstrăm deci în ciuda furtunii 
un ritm aproape neolitic al receptivităţii, suntem mai rapizi dar nu mai repe- 
de, dacă ne putem exprima astfel. lată că o comunitate în vremuri postmoder- 
ne poate să îţi dea vreme de o jumătate de veac o lege printr-un om. Si încă. 


Aşa să fie. 
x 


Despre Pastior, în România: 
Pe Focus Online apare opinia preşedintelui PEN-Club Germania, 
Johanno Strasser, care numeşte cele întîmplate referitor la Pastior ca fiind 


„O tragedie“ şi care avertizează referitor la pericolul de a-l judeca postum pe 
Oskar Pastior. Tot pe Focus Online apar primele reacții din România : 


Mircea Dinescu: „bine că este mort şi n-a mai ajuns să trăiască această 
dare în vileag“, 

Andrei Pleşu: „cazul Pastior dovedeşte că în România încă mai înotăm 
în noroi“. 


Cine se aştepta ca Dinescu să mai şi tacă s-a înşelat - în 
frunte cu mine; 

Cine se aştepta ca Pleşu să nu deschidă gura (în casa 
spân-zuratului), “se trompă”, ca să mă fasolesc şi eu. 

Duminică 26 septembrie 2010 
Tot aşa. 
Luni 27 septembrie 2010 
La fel. 


Am primit de la Chişinău mesajul: 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 752 


De: [email protected] 

Objet : Cetatenie R.M. Venire la Chisinau 
Date : 27 septembre 2010 09:19:53 HAEC 
À: [email protected] 


Stimate Domnule Paul GOMA, 

Am deosebita plăcere să Vă informez că Uniunea Scriitorilor din 
Moldova a făcut toate demersurile necesare privind acordarea cetăţeniei 
R.Moldova Dvs. şi familiei Dvs. Cei de la Preşedinţia R.Moldova urmau să 
Vă contacteze, prin ambasada de la Paris, şi să Vă comunice că Dvs. şi fiu- 
lui Filip leronim cetăţenia Vi se acordă expres (ca cetăţean născut în 
Basarabia şi urmaş direct), iar apoi cetăţenia 1 se va acorda, în scurt timp, şi 
Doamnei Ana Maria, ca soţie şi mamă. Acestea-s prevederile legislaţiei R.M. 

Aşteptăm un răspuns al Dvs. în privinţa sosirii la Chişinău. Pregätim 
mai multe acţiuni, la Uniunea Scriitorilor şi la Institutul de Filologie al 
Academiei în legătură cu ziua de 2 octombrie. 

Cu preţuire, 

Valeriu MATEI 

director pentru proiecte şi programe la Uniunea Scriitorilor 


Am răspuns: 


Stimate Domnule Valeriu Matei, 

Imi face plăcere vestea parvenită prin Domnia Voastră, 

Insă nu o pot primi asa, ciuntită: 

- Nimeni de la Presedintie nu m-a contactat, fie si prin posta electronică 
(asa cum primisem promisiunea - orală - prin DI. M. Cimpoi). Adevărat, 
Consulatul de la Paris mi-a adresat un mesaj confuz, poftindu-mă să stăm de 
vorbă - despre ce să stăm de vorbă? Si cu cine să stau de vorbă? 

Nu mi-au răspuns la întrebare nici in momentul de fată; 

- De ce să mi se acorde, mie si fiului meu, cetătenia Moldovei - abia 
apoi sotiei mele (“în scurt timp”), când noi ne cunoastem de 45 ani, am fost 
împreună mai mult la rău decât la bine? 

Asa este legislaţia? Să fie sănătoasă legislația aceea, eu nu după ea 
m-am condus în viată, până la vârsta de 75 ani, nu potrivit acelei legislatii am 
scris 60 de volume - despre Basarabia - si nu în vedere unei recompense 
(cetätenia?, da, însă numai pentru mine si pentru fiul meu, nu si pentru sotie?) 
Dar cine au fost/sunt legislatorii care au făcut ce au făcut, în stilul 
selectionării banditilor: unii “na prava”, altii “na leva” - după care criterii? 
Nu vreau să am de a face cu astfel de “legislatie”, cu atât mai putin cu 
“legislatorii”. 

Aveam de gând să vin la Chisinău impreună cu mama fiului meu. 
Or, neavînd acte de călătorie, (cetătenie, deci pasaport), singur nu voi veni. 

Apoi, fie vorba între noi: azi, 27 septembrie (2001) e prea târziu, ca să 
apuc 2 octombrie. 

Stiu, stiu, guvernantii au alte treburi, toate mult mai importante decât un 
fleac de cetăţenie pentru un fleac de basarabean ca mine - nici măcar cetătean 
al Moldovei - după “legislaţie”. 

După ce le vor rezolva, să mă anunţe. 

Atunci va fi “momentul” pentru venirea mea acasă: postum. 

Al Dvs., Paul Goma 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 753 


Am primit şi o scrisoare de la Daniela. Cică i-a fi trecut 
virusul. Şi cică le-au sosit înştiinţările de la poştă - dar nu a spus 
câte; noi am trimis pachete plurale. O să-mi scrie mâine - dacă nu 
dă peste ea alt virus. Sau tot acela. 


O nouă scrisoare a lui Valeriu Matei: 


Stimate Domnule Paul GOMA, 

azi dimineaţă V-am trimis mesajul după o scurtă discuţie telefonică cu dl 
Mihai Cimpoi, care sosind de la Bucureşti a plecat la Bălţi, şi... la doar o oră 
după a sosit scrisoarea Dvs, către dl Cimpoi trimisă la 10 septembrie. I-am 
spus şi mi-a permis s-o deschid. Mi s-a făcut ruşine de modul şi felul cum a 
fost tratată problema restabilirii cetăţeniei Dvs. şi a membrilor familiei. Fără 
să vreau, mi-am amintit de modul şi felul cum m-au tratat colegii mei în anii 
1983 - 1985, atunci când, dat afară din doctorantura Universităţii Lomonosov 
din Moscova ca antisovietic şi naţionalist, am rămas în stradă şi toţi mă 
ocoleau ca să nu aibă probleme cu autoritățile, iar astăzi unii se erijează în 
mari eroi, după ce ani la rând au teoretizat cu lasitate pe marginea metodelor 
de folosire a hârtiei igienice pentru ştergerea pe botişor (după ce făceau bale 
slăvind imperiul sovietic rusesc şi partidul bolşevic). 

Îmi pare rău că n-am ştiut de la bun început de această problemă a resta- 
bilirii cetăţeniei. 

Azi am contactat unele persoane implicare şi iată ce am constatat. 

Mesajul Dvs. electronic din 10 august 2010 n-a ajuns la dl Cimpoi. 
Incredibil, dar adevărat: secretara de la Uniune, - un personaj aparte - la pus 
printre alte acte şi a plecat în concediu. N-a ajuns la dl Cimpoi nici răspunsul 
de la Preşedinţie pe care, l-a solicitarea mea, mi l-a trimis astăzi prin fax dl 
Ohotnicov şi pe care îl trimit alăturat. Ministrul de externe Iurie Leancă mi- 
a promis să investigheze cazul, fiindcă de la Preşedinţie s-a trimis o notă 
ministrului de externe şi ministrului tehnologiilor informaţionale privind 
restabilirea cetăţeniei Dvs., ceea ce trebuiau să Vă aducă la cunoştinţă 
funcționarii moldoveni de la Paris, cei care se mişcă, precum se vede cu 
traditionalele viteze moldoveneşti: îcet, îcetiflor, de loc şi pe loc, 

Cât priveşte grija ce V-o poartă unele nulitäti ce se vor scriitori tocmai 
buni să fie ÎnNobilati, au intervenit si pe-aici câteva hahalere de peste ocean, 
care i-au atacat anterior şi pe Mircea Eliade, şi pe Emil Cioran şi pe Eugen 
Ionesco. Îi cunoaştem prea bine şi nu ne mai miră nimic în comportamentul 
acestor lichele. 

Nu deţin nici o funcţie în acest stat, dar îmi cer scuze pentru comporta- 
mentul unor concitadini. 

Cu preţuire, 

Valeriu MATEI 


Şi ultimul răspuns al meu: 


De: paulgoma(@free.fr 

Objet : Stimate Domnule Valeriu Matei, 
Date : 27 septembre 2010 20:00:34 HAEC 
À: [email protected] 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 754 


Vă repet: mi-am luat gândul de la o normalizare a situaţiei mele. 

Normală este situaţia de refugiat politic în Franta - din 1977. 

Regret că l-am crezut pe D. Cimpoi, când m-a poftit în Basarabia. 

Am constatat: Basarabia nu are nevoie de mine, ba chiar i-as strica 
socotelile prin prezenţa mea. 

Am citit răspunsul tovarăsului Ohotnicov. M-am lămurit cum stau 
treburile acolo. 

Să fiti sänätosi. 

Cum nu am altă armă de apărare decât scrisul, că tot m-am sculat eu, 
am să-i scriu si pe basarabenii mei, asa cum i-am scris de “românii” mei. 
În Jurnalul pus pe internet. 

Da, bre: să nu se mai plângă basarabenii că regătenii nu-i consideră 
români - ba sunt! 

Salutare! 

Paul Goma 


P.S. : Cum spunea tovarăsul Ohotnicov? Că sotia mea “avînd statut de 
apatrid nu are temei de a dobândi cetătenia Republicii Moldova”? 


Marţi 28 septembrie 2010 


Aveam de gând să rezum situaţia. Renunt. Greatä. Bolnav. 


x 


Că m-am calmat puţin: 

lau în seamă reproşul-zicerea românăchească: 

«Tu, Gicule, dacă ai fi fost în situaţia mea...?» 

Da, domnule, cum de uitasem? Păi dacă eram eu în locul 
“factorilor” de la Chişinău, aş fi făcut altfel? E uşor să critici, să 
acuzi, dar ia să te văd la treabă; pe baricade; în posturi de răspun- 
dere - cum ai fi procedat? Nu tot aşa? 

De ce îmi vine să caut bibliografie la strănepoata mea, Dana 
Goma, care, în ultima ei scrisoare zice: 

“Îmi pare rau ca a esuat vizita in Chisinau. Parca se zicea ca 
Moldova creste si progreseaza, dar se vede ca tot in urma a 
ramas. Dar sa nu pierdem nadejdea, viata e plina de surprize 
neasteptate” (subl. mea). 

Draga de ea, aburita moşului! Da, “viaţa e plină de surprize 
neaşteptate”. 


x 


Iată mesajul primit azi de la Flori Bălănescu: 


“Stiu ca mai sunt citeva zile pina pe 2 octombrie, ziua in care impliniti 
75 de anl. 

Eu, impreuna cu ceilalti aproape 40 de autori, si cu prietenii nostri Gelu 
Tofan, Adrian Tofan, Mugur Cornila, Dumitru Ungureanu si inca multi altii 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 755 


care au muncit din greu si nu sunt atit de vizibili va trimitem acest mic semn 
de pretuire si respect. 

http://www.amazon.com/Paul-Goma-75-Dosarul- 
Romanian/dp/6069232151/ 

Chiar de ziua Domniei Voastre veti primi un colet cu 10 exemplare. 

Am preferat sa va spunem din timp, decit sa aflati de la altii, care se vor 
grabi sa va felicite. 

Mereu cu Dvs., chiar daca parem mai mult virtuali, 

Cu toata dragostea, 

Noi...” 


La scurt interval primesc şi din partea Magdei Ursache: 


“Mi-a spus Uraganul Flori ca stiti. Dea Domnul sa aveti parte de cit mai 
multe surprize placute. Si pentru ca tind sa fiu prima, va urez LA MULTI 
ANI pentru 2 octombrie, sa ne infloriti ca semn de toamna bogata. 

Scrisuri se gaseste in lantul de librarii Diverta din Iasi. 

Magda U.” 


Şi din partea Ralucăi Lazarovici: 


“Dragă domnule Scriitor 

Flori a trimis autorilor volumului Paul Goma 75: Dosarul unei iubiri 
tarzii, mesajul Dv. 

La randul meu, ca unul dintre mulţi (şi mărunți) care au contribuit cu 
o fărîmă la acest gest colectiv de recunoaştere şi dragoste, mă declar fățiș. 

Întăresc aşadar urările de acum câteva zile cu ocazia lansării volumului 
Scrisuri I şi le anticipez pe cele rezervate pentru ziua Dv de naştere, de peste 
puține zile: 

să fiți sănătos şi inspirat, să ne dati cât mai multe scrisuri si adevăruri. 

La mulţi ani! 

Raluca” 


Dragii /dragele de ei/ele. Abia aştept să pipăi fructul 
trudei lor. 


Miercuri 29 septembrie 2010 
Tot aşa, tot aşa. 
Joi 30 septembrie 2010 


Tot aşa; mereu aşa. 

Cu ziua de azi - 30 septembrie - se încheie un ciclu, o 
perioadă fastă (prin promisiuni), nefastă prin deceptiuni. 

Numai mâine nu-i poimâne, vorba noastră. Dacă ar fi fost 
bine, azi am fi fost în avion sau la Chişinău. Dar n-a fost să fie 
cum ne închipuiam noi. A fost... 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 756 


„„„aşa cum bänuiam eu, încă din luna august. Ce gură 
spurcată! - pe hârtia jurnalului. 

Basarabeni mei... 

Cu ziua de azi se închide şi Jurnalul 2010 pe Septembrie. Îl 
voi pregăti, astfel încât, pe după amiază, spre seară să fie instalat. 


x 


Primesc revista Argeş, pe septembrie. 

Dragii piteşteni, îmi urează La mulți ani! şi publică texte - 
sub titlul : “Gomagiale” (cu citate de pe coperta a IV-a a volumu- 
lui “Scrisuri I’) pe care le cunosc deja - în ordine: “Lecţia de 
modestie” de Jean Dumitraşcu, dar şi “Marea cacialma a patrio- 
tismului românesc” de Dumitru Ungureanu; interviul deja 
reprodus: Maria Sava - Flori Bălănescu (în legătură cu “Dialog”), 
un text necunoscut mie de Liviu loan Stoiciu (“P.G. un singu- 
ratic....), cel al Magdei Ursache, sub formă de scrisoare, 
“Dezveliti tot adevărul”, deasemeni reprodus în Jurnal, un altul, 
nou-nout de Luca Pitu, “Între Paul Goma si precursorii proprii”, 
“Udigma” lui Mihai Rogobete, “Să nu-l uităm, să-l netăcem” - 
acest text a fost repodus în Jurnal. 


ANTI-DOT.RO Scris de DUMITRU UNGUREANU 
Marea cacealma a patriotismului românesc 

“Nu, nu incriminez în textul de mai Jos pe lătrăi de profesie care se 
folosesc de pretextul unui sentiment normal pentru a-şi spori agoniseala 
furgăsită prin debaralele vreunui regim sau partid trecător la cârma ţării. Nici 
nu ridic piatra internationalismului corect politic, să dau cu ea în ceea ce o 
serie venerabilă de intelectuali consideră drept esenţa personalităţii. A fi 
patriot e o calitate ce nu ridică din partea mea nici obiecţii, nici amendamen- 
te. Dar a te autoproclama patriot, cu pretenţia că doar tu eşti aşa ceva, şi a 
crede că aduci foloase patriei, aşa cum ţi-o imaginezi tu, asta nu pot admite! 
Patria, ca idee în eternitate, e o frumoasă ficţiune; patria, în timpul vieţii ce 
ni s-a dat, este imprevizibilă şi permanent în prefacere. Nu e patriot acel 
conducător de stat care îşi închipuie că patria este doar ceea ce vrea el, pen- 
tru că, vezi bine, de-aia a ajuns el în frunte! Cel mult e un spirit idealist, care 
vrea şi poate să imprime un anumit curs al istoriei poporului său, nu întot- 
deauna bun, benefic sau urcător. Dacă spiritul e îngust, cu certitudine va 
împinge spre dictatură, degradare, dezastru. Ceauşescu a fost aşa. Însă a jucat 
o dată la cacealma, şi i-a mers, într-un fel ce face din actualul preşedinte 
Băsescu un amator de nivelul cârciumilor periferice. 

Momentul a fost în august 1968, când unele state socialiste, ali(ni)ate 
militar în Tratatul de la Varşovia, au invadat Cehoslovacia, stârpind bruma 
de revenire la o viaţă omenească normală. Ceauşescu (aparatul din jurul său?) 
a stârnit atunci marea demonstraţie populară din Piaţa Palatului, denuntând 
vehement ceea ce nici măcar occidentalii nu îndrăzneau: agresiunea armată 
împotriva unei ţări independente etc. etc. Nu cred să fie în istoria României 
o diversiune mai perversă, cu efecte nocive pe termen lung. Iar “succesul” la 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 757 


public a fost covârşitor. Până şi inclementul şi mult-pätitul Paul Goma a fost 
păcălit de atitudinea lui Ceauşescu, şi-a cerut arme să lupte contra invadato- 
rului, care, nu-i aşa, sta la graniţă gata-gata să atace scumpa noastră 
Românie! Or, dacă până şi Paul Goma a muşcat momeala, ce să mai zici de 
natia vegetală ce doarme şi azi într-o fascinantă netulburare? 

Dar cui cerea Paul Goma arme şi muniţie să plece pe front? O spune în 
câteva cărţi, cu amară (auto)ironie: cerea stafului Uniunii Scriitorilor, ale 
cărei atribuţii în domeniul luptei ideologice fuseseră abil diseminate în statut, 
patrimoniu, finanţe şi facilităţi. Unanimitatea cu care biroul de conducere al 
US, în diversele-i formule, de-a lungul perioadei comuniste, a “combătut pe 
frontul artei scrisului” e remarcabilă. Şi e vizibil îndreptată către “îndeplini- 
rea sarcinilor de partid”, nu spre nevoile şi adevărul fiinţei umane. Acelor 
oameni care, sub numele de autori de cărți, au semnat texte de propagandă, 
cuvintele parcă le-au fost date să hulească, nu să îmbărbăteze fragila făptură 
lovită de-o istorie mai crudă ca oricând. Toţi semnătorii de fraze calpe se pro- 
clamau patrioţi, în primul rând, şi-apoi oameni. Sau, dacă îşi spuneau oame- 
ni întâi, aveau grijă să precizeze imediat ce fel de oameni, şi-ai cui erau: ai 
Partidului, scris cu literă mare la cap de rând, în interiorul propoziției sau pe 
alineat special. (Un dobitoc titra chiar: Partidul şi Poetul...) lar Partidul era 
darnic: slugile sale aveau la discreţie ce nu visau ceilalți oameni, a căror exis- 
tentä era văzută, probabil, ca o povară pentru conducătorii de toate gradele. 
N-am cercetat amănunţit subiectul, mi se face lehamite să mă apuc de-o 
treabă faţă de care vidanjarea e onorabilă. Cunosc suficient de multe exemple 
ca să-mi permit supoziţia că toţi patriotii de mucava (muci şi halva!) nu 
făceau decât comerţ josnic şi cinic. Ei livrau Partidului fraze păstoase, bine 
aduse din condei, şi-şi primeau tainul ce-i sălta material deasupra vulgului. 
Realizau că prin asta se degradau ca oameni în primul rând, apoi ca scriitoriă 
Greu să admită vreunul aşa ceva. Se gândeau că prin textele comise cu talent 
(unii aveau aşa ceva, indiscutabil) pot deforma conştiinţa cuiva? Aiurea! Ca 
şi Ceauşescu, au jucat o mare cacealma — patriotismul, ca modalitate de trai 
lesnicios, în disprețul oricărei noţiuni de demnitate. Nici ca oameni simpli, 
nici ca scriitori, nici măcar ca români aceşti semnători de texte nu pot ridica 
pretenția de-a fi pomeniti. Cum tagma lor e mare, diversă şi adaptabilă, azi 
sunt încă în spaţiul public, infectându-l cu amintiri, istorii, analize, idei. Din 
păcate. 


NAVETA ESENTIALA Scris de LUCA PITU 
Intre Paul Goma şi precursorii proprii 


Praf îs toate? Ba bine că nu! Praf stelar din care obârşim şi în care ne- 
om întoarce, cândva, cu minimă grăbire. lar Lumea-i cum iaşte (adicätelea: 
bună; rea; bună + rea; nici bună, nici rea... und so weiter), asemeni dumneaci 
fiind noi, apaticii, lemicii, dilemicii, trilemicii, tetralemicii, polilemicii, pole- 
micii, martorii Doctorului Faustroll carevasăzică. Ea este pur şi simplu, noi 
ek-sistăm, perseverăm, după puteri, în ek-sistenţă, practicăm aflarea în treabă 
ca metodă de lucru, ne prefacem că dregem, îi punem pe alţii să facă ori, pur 
şi simplu, proferăm nonsensul oricărei întreprinderi şi că nici o cauză nu 
merită să te pristăveşti pentru ea. Mourir pour des idées, oui, mais de mort 
lente. (Aici însă intervine melitarul german din anecdota dragă lui Albert 
Camus. El intră într-o braserie a Parisului ocupat de Hitlerieni si, la o masă, 
îl aude pe un filosof de cafenea clamând că nici un ţel nu e suficient de nobil 
ca să-ţi pui viaţa în joc, sein Leben daranzusetzen adicatelea, şi hegelian 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 758 


vorovind, cu gândul la dialectica dintre Herr şi Knecht.. Se duce Neamtul 
însă, cu pas maret, către ins, îi pune chistolul la tâmplă şi-i exige să repete 
defetista frazare. Când acolo, ce să vezi? Gânditorul de braserie reiterează, 
curajos, că nici o ţintă nu iaşte dignă să te sacrifici de dragul ei. Readăpostin- 
du-şi arma în teacă, oficeriul tedesc doar atâta îi murmură la urechea dreaptă: 
«Vezi că te-ai contrazis, băiatule!») (...) 


OUT-SIDER Scris de LIVIU IOAN STOICIU 
Paul Goma, un singuratic superior. Despre renaşterea planetei 


Paul Goma — 75. Ce destin chinuit, mă gândesc iar că numai un mare 
scriitor, cum e Paul Goma, poate avea parte de atâta nerecunostintä publică. 
Anume, să-l provoace la masa de scris, să-l izoleze. Poate exagerez, dar deja 
sunt convins că la marii scriitori îngerul păzitor (eventual propriul 
subconştient, dacă nu destinul) stă în permanentă alarmă, nu-i lasă să se 
bucure de nimic, îi ţine în priză, el ştie că „omenirea” are nevoie de clarvi- 
ziunea lor creatoare şi le store şi ultima picătură de creaţie originală, care 
contează. Se bucură într-o viaţă de om numai spiritele mediocre, cei care nu 
cunosc limitele şi nu sunt daţi cu capul de pereţi de propriul destin. Paul 
Goma a rămas un singuratic superior... Cum trece timpul degeaba: am în 
minte cartea Elvirei Iliescu, „Paul Goma — 70”, acum ar fi trebuit să apară pe 
piaţă „Paul Goma — 75” (e extraordinar să aud că ea chiar va apărea, semnată 
de prieteni ai lui Paul Goma; regret că eu n-am fost în stare să mă mobilizez 
să scriu ceva deosebit pentru această carte; pur şi simplu m-am blocat, cred 
că Paul Goma mă inhibă, mai mult ca niciodată azi are nevoie de semnături 
noi care să scrie despre el, să nu se spună: „tot Stoiciu scrie despre Goma, tot 
Flori Bălănescu şi Dumitru Ungureanu, tot Magda şi Petru Ursache, tot revis- 
ta Argeş, tot Elvira Iliescu, unde sunt ceilalţi?”). Paul Goma trage în conti- 
nuare ponoasele spiritului lui liber incomod, a spus întotdeauna ce a gândit, 
n-a fost „diplomat”, a atacat subiecte tabu, a fost sincer în tot ce a scris. Dar 
opiniile lui publicistice n-au convenit „spiritului vremii” (politicii corecte). 
Pentru mine e aberant ce se întâmplă în continuare, aud permanent că Paul 
Goma „s-a pus rău cu toţi, şi de aceea” — de aceea, ce? Să ai un mare scriitor 
român în viaţă ajuns la 75 de ani, un disident ca nimeni altul între scriitorii 
români, care a rupt gura Occidentului, adică „să ai un Paul Goma” şi să nu 
fie azi membru al Academiei Române? Să nu aibă cele mai înalte ordine şi 
medalii ale statului român postcomunist? Ba, să nu fie pus nici pe steagul de 
defilare al breslei lui, al Uniunii Scriitorilor din România? Cum e posibil să 
fie în continuare marginalizat, ignorat, înjurat Paul Goma, la 20 de ani de la 
Revolutieä Cum e posibil să nu 1 se fi redat nici azi cetăţenia şi drepturile 
pierdute din 1977 până azi (cu toate cheltuielile compensatorii pentru sufe- 
rintele inimaginabile îndurate şi cu toate indemnizaţiile legale), să fie ținut şi 
azi în exil la Paris? lată că e posibil, Preşedinţia României se face că plouă în 
continuare (ba chiar azi îi invită pe toţi românii să-i urmeze exemplul lui Paul 
Goma, dacă nu le convine ce se întâmplă în România; Românie pe care regi- 
mul Băsescu a falimentat-o), Academia Română n-are loc între nemuritori, 
iar în Uniunea Scriitorilor (la vârf cu un vajnic duşman al disidentei 
neiertătoare a lui Paul Goma) functioneaz? resentimentul... 

Personal, consider că până ce Paul Goma nu va fi repus în drepturi, nu 
1 se vor recunoaşte meritele, România nu va intra în normal (nici statul repre- 
zentat la vârf, nici Academia, nici Uniunea Scriitorilor). E stupefiant să vezi 


PAUL GOMA - JURNAL 2010 759 


că România nu reuşeşte să intre în normal nici după 20 de ani de libertate, fie 
ea şi libertate prost înţeleasă, pusă în ghilimele (că în efectele benefice ale 
democraţiei nu mai crede nimeni). Mie îmi e ruşine că Paul Goma nu are sta- 
tuie în România, şi pe an ce trece creşte în mine sentimentul de neputinţă 
ştiind că Paul Goma are şi azi statut de refugiat politic la Paris. Mi se face rău 
când încerc să mă pun în pielea lui. Las la o parte faptul că nici Basarabia 
natală nu-l îmbrăţişează, nu-l pune pe soclu. Nu am altă explicaţie la tot ce i 
se întâmplă lui Paul Goma, decât în steaua lui nenorocoasă, în harta astrală 
nepotrivită, în destinul care-l obligă să se sacrifice, să scoată din el ce e mai 
bun. Dar ce folos să fie chinuit într-atât, dacă nu 1 se recunosc la adevărata 
valoare meritele scriitoriceşti? I se vor recunoaşte postum? Daţi-mi voie să 
mă îndoiesc, au murit atâţia scriitori, consideraţi mari ai României în timpul 
vieţii, de care s-a uitat imediat după ce au murit. E un specific al nesimtirii 
româneşti postcomuniste să nu 1 se dea Cezarului Paul Goma cei e al 
Cezarului, în timpul viețiiă De ce nu profităm de vitalitatea spirituală a lui 
Paul Goma acum, cât mai e în viaţă, de ce nu-i acordăm maximum de atentii 
(inclusiv materiale; dar nu suntem în stare să-i acordăm nici măcar atentii 
morale)ă De ce, fiindcă suntem cu toţii nişte amärâti improvizati, părți dintr- 
un popor caraghios, popor care nu mai crede în viitor — viitor ce trece minut 
de minut şi nu mai alege nimic de capul nostru. Am ajuns o populaţie de 
plâns, care nu mai merită. 

La multi ani, Paul Goma! Să fiţi sănătos şi inspirat şi să vă urmaţi pe 
mai departe calea ce vi s-a dat! Dumnezeu să vă ocrotească şi să vă binecu- 
vânteze, că de la români nu mai aveţi ce aştepta. 


x 


Magda Ursache îmi face cunoscută o scrisoare a lui Ion Lazu 
adresată ei, felicitînd-o pentru modul în care a scris despre mine. 


Aici închei Jurnalul pe septembrie 2010 
Fie ca începînd de la 1 octombrie - dar mai cu seamă de la 2 
octombrie, să ne fie mai puțin greu, rău.